lîillll 1111 . ...IllIlIl Bl '^fru MAIORESCU o E I R E Ediţie, note, variante, indice de GEORGETA RÂDULESCV-DULGHERU ?* DOMNICA FILIMON Studiu introductiv de EUGEN TODORAN »/ & ■ SCRIITORI ROMÂNI EDITURA MINERVA Bucureşti, 197 8 TITU MAIORESCU, PERSONALITATE ÎN EPOCĂ Tit Liviu Maiorescu, născut la Craiova în 15 februarie 1840, este fiul lui Ioan Trifu, dascălul ardelean stabilit peste Carpaţi în 1836, purtînd numele de Maiorescu prin înrudire cu Petru Maior, dar probabil şi simbolic, pentru activitatea lingvistică şi istorică a acestuia, sub semnul ideii de latinitate şi unitate naţională. Ioan Maiorescu, profesor de „istoria universală şi de stil naţional", a fost un „luminător", ca atîţi dascăli ardeleni în Principatele Române. Deşi era căsătorit cu Măria Popazu, sora episcopului de Caransebeş, era considerat de stăpînirea vremii un „apusean" şi un „laic", deci un „răzvrătit" împotriva unei stări de lucruri pe care o deplîngea în spiritul raţionalist al filozofiei luminilor, motiv de conflicte şi repetate destituiri şi expulzări, cu toate că prestigiul său sporise prin participarea la mişcarea revoluţionară din 1848, ca prieten al lui Avram Iancu şi adept al Proclamaţiei de la Islaz. Lăsînd fiului său o moştenire spirituală latinistă, ca apărător al clasicismului în studiul limbii şi al retoricii, i-a săpat în fire şi dîrzenia atitudinii patriotice, aşteptîndu-1 să se întoarcă în ţară, unde îi era locul, după ce îl susţinuse la şcolile germane din Viena şi, cu o bursă a Eforiei, la Berlin şi Paris. însemnările dintr-un Jurnal, completate de un Epistolarium1, ne oferă astăzi o imagine exactă a formării tînărului Maiorescu în Institutul Theresianum din Viena, unde intră în 1851, alături de 1. T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I (noiembrie 1855 —martie 1859). Studiu introductiv de Liviu Rusu. Ediţie îngrijită de Geor-geta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, 1975. VII colegi care aparţineau aristocraţiei austriece, în conflict cu ei la început, dar impunîndu-se cu îndărătnicie, cu gîndul să arate nemţilor „ce poate un valah". în Institutul vienez el se instruia în învăţămîntul umanist tradiţional, avînd preferinţă pentru studiile lingvistice, istorice şi filozofice, iar ca profesori preferaţi pe cel de limbi clasice, istorie şi geografie, I. Zhismann, şi cel de germană şi filozofie, H. Suttner. De prin 1854 încep preocupările lui beletristice în limba germană, cu poezii considerate de traducătorul de azi „un nevinovat amuzament"1, sau cu proiecte de comedii ori tragedii. Realizată ocazional şi chiar jucată într-un cadru familiar este Comedia fără nume, în j genul vodevilurilor vremii, dar ca o parodie satirică a acestora. O satiră politică este 0 chelnăriţă şi patru crime, ca reacţie la demagogia liberală a epocii paşoptiste. Dar principale rămîn preocupările şcolare, îndreptate spre învăţarea limbilor clasice şi moderne, studiul istoriei, cu proiectul unei mari Istorii a românilor de la origini pînă în prezent, şi studiul ştiinţelor exacte şi filozofice, în care se va j şi realiza direcţia activităţii lui majore. \ Renunţînd la poezie, cu motivarea că „pentru mine nu-i nimic \ mai mizer decît un mizer poet", el avea totuşi regretul unei despicări sufleteşti, ce îl va pune în cumpănă într-o viaţă lăuntrică mereu controlată printr-o conştiinţă a formării de sine. „Experienţa este cea mai bună şcoală, aşa se spune, dar preţul învăţăturii este prea scump, preţul învăţăturii pe care l-am plătit este sentimentul meu" — cum se destăinuia el într-o scrisoare către Olga Coronini, eroina unui Fragment din tinereţea mea, probabil şi cu regretul înfrî- j nării unei prime pasiuni erotice. Documentele autobiografice consemnează episodul întrevederilor şi corespondenţei cu această fiinţă excepţională, care se pare că a avut un rol important în formarea gînditorului, ce aduna conspectele lecţiilor ce i le dădea, într-un ) Al doilea Apendice la „Un fragment din tinereţea mea"2. în acestea j vom recunoaşte prima afirmare a unui spirit critic, exersat în teorii filozofice, politice, cu deosebiri de vederi faţă de spiritul liberal al ; interlocutoarei, dar pe de altă parte echilibrat şi măsurat, în cea mai bună tradiţie a şcolilor germane. Cu toate deosebirile de vederi, tînărul va regreta despărţirea, propunîndu-şi pentru examenul de 1 Ştefan Aug. Doinaş, Un nevinovat amuzament, articol urmat de cîtev'a poezii ale lui T. Maiorescu, în traducerea poetului — în Ma-nuscriptum, nr. 2, 1972, p. 113 — 115. j 2 Convorbiri literare, nr. 1, 1944, p. 42. ■ VIII l bacalaureat o lucrare teoretic autobiografică: în ce măsură este renunţarea condiţia esenţială a fericirii. Dirijarea propriei sale vieţi o punea adolescentul ambiţios în paralelă cu a lui Goethe, despre care scria în Jurnalul din 18 aprilie 1858, după lectura biografiei lui G.H. Lewes, care-1 preocupa: „Am găsit la Goethe, în istoria evoluţiei lui spirituale, unele trăsături care coincideau mult cu mine, care uneori erau scoase din sufletul meu. Şi în critica lui Faust. [...] Acea luptă, pretutindeni frînată şi totuşi necesară, a adevăratului spirit spre mai multă lumină, împotriva vulgarităţii care neagă tot ce e superior, acum am înţeles-o."1 Despre trăsăturile intime ale marelui poet german se va pronunţa el cu rezerve, dar poetul va rămîne, oricum, personalitatea cea mai importantă a culturii în care el se forma, un model al geniului creator, mai presus de trăsăturile biografice, cum va nota el mai tîrziu, în Jurnalul din decembrie 1872: „A fost Goethe un om uşuratec sau un om moral? Ce întrebare! Ce ne pasă cu ce fel de ortografie sînt scrise poeziile lui Anacreon?"2 De la Goethe va reţine el un învăţămînt ce îi putea spori încrederea în el însuşi, notat într-un aforism: „Un lemn arde, fiindcă are în sine stofă pentru aceasta, iar un om ajunge celebru fiindcă stofa pentru aceasta se găseşte în el: celebritatea nu poate fi căutată, şi orice goană după ea e zadarnică."3 Dar tînărul ce îşi înfrîna temperamentul pasional, cu chinuite experienţe de relaţii colegiale, avea de pe atunci „mîngăierile filozofiei", scriindu-i surorii sale, în 1856, împăcat cu renunţarea, într-un aforism: „Cel ce gîndeşte nu-i nicicînd fericit: mărginită e sfera gîn-dirii. Nicicînd nefericit să nu fie: îi rămîne fără de margini speranţa."4 Faţă de toate îndoielile, tînărul îşi modelează viaţa după o singură măsură, ce îi poate da omului o încredere absolută în sine: raţiunea, care îl va face de pe atunci un adept al spiritului filozofic, însemnînd în Jurnalul din 9 decembrie 1857: „Filozofia e o ştiinţă divină."** Descoperirea aceasta o făcea tînărul gînditor cu menţiunea că „acum prelucrez în româneşte Logica lui Herbart şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre logică ale lui Suttner", pentru ca într-o însemnare din 31 decembrie, menţionînd Introducerea în filozofie 1 T.Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 81. 2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, I (1855 — 1880), publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, Editura Socec, 1937, p. 202. 3 Ibid., p. 97. 4 Apud Domnica Filimon, Tînărul Maiorescu, Editura Albatros, 1974, p. 16 (traducere de Şt. Aug. Doinaş). 6 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 73. IX a lui Herbart, să fie entuziasmat: „De cea mai mare însemnătate pentru orientarea mea ştiinţifică a fost iniţierea în filozofie, în ansamblu, şi în logică, această ştiinţă extrem de interesantă... ea mi-a insuflat mai întîi cu adevărat dragostea pentru o direcţie de gîndire de care nu mă voi despărţi niciodată".l Iar într-o scrisoare din ziua următoare, către sora sa, adăuga: „Fiindcă trebuie să mă lipsesc de orice plăcere, mă azvîrl — căci mă tem de indiferenţa asta groaznică, înăbuşită — în extrema cealaltă, în logică; aceasta este însă cu adevărat o ştiinţă excelentă şi totodată îmi menţine şi raţiunea în frîu".2 Maiorescu nu se va lăsa niciodată de filozofie şi de logică, într-o direcţie a gîndirii care, pornind de Ia experienţa propriului său eu, va ajunge să descopere înţelesul lucrurilor în om, şi nu într-un „dincolo" de acesta, ceea ce făcea din adeptul spiritului filozofic un liber-cugetător, ale cărui generalizări teoretice mergeau spre o antropologie filozofică, cum va schiţa-o el în cîteva cuvinte dintr-o însemnare din 1859, într-un album de familie: „Omenirea este Dumnezeu, iar umanitarismul este religie, suprema, cea mai bună, singura. Se numeşte acesta ateism? Dacă-i aşa, permiteţi-mi s-o mărturisesc aici, s-o mărturisesc cu fremătătoare sinceritate, dacă-i aşa, nimic nu este mai nobil, nimic mai moral, decît acest ateism."3 Şi dacă un timp gîndul la distrugere îi producea frică, cum îi scria elevei sale Olga Coronini: „Acum mi-ar fi teamă de o nemurire dezolantă. Adevărata existenţă a gînditorului constă numai în luptă, în încordare."4 în Introducere în filozofie a lui Herbart găsea liber-cugetătorul primele argumente, cum reiese dintr-o comunicare către sora sa, din 10 ianuarie 1858: „Nemurirea sufletului? Nici pomeneală! Sufletul nu poate fi gîndit nemuritor. Pe vremea cugetărilor mele nocturne mă îngrozea pieirea în neant, acum dimpotrivă: m-ar îngrozi nemurirea... Numai lupta conştientă, încrezătoare în izbîn-dă, ne menţine sufletul dîrz şi-1 face să se bucure... Da, asta înseamnă că noi nu putem pricepe cu raţiunea noastră ce ar face sufletul despărţit de trup... Acest Herbart este un bărbat genial; abia metafizica lui m-a făcut să înţeleg lucrurile."5 Herbart este deci primul 1 Ibid.,-p. 74. 2 Ibid., p. 220. 3 Apud Domnica Filimon, op. cit., p. 147. ( 4 T. Maiorescu, Al doilea Apendice la „Un fragment din tinereţea } mea", loc.cit., p. 34; cf. Domnica Filimon, op. cit., p. 114. 6 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 223. | l X J filozof sub influenţa căruia sta Maiorescu, datorită spiritului său raţionalist, cu pasiunea logicului. Dar, cum spunea el în însemnarea despre direcţia de gîndire de care nu se va despărţi niciodată: „ S-a instalat însă în mine un scepticism deconcertant, o îndoială cu privire la tot ce este tradiţional, ba chiar la ideea de Dumnezeu şi de nemurirea sufletului — paralel cu imposibilitatea de a concepe fiinţa absolută. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privinţă! Cine mă constrînge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru raţiunea mea?"1 întrebarea include ideea unei relaţii obiectiv-subiectiv, în care constă cunoaşterea, ce are ca obiect adevărul, ceea ce face din om un punct de plecare, după dictonul lui Descartes: cogito, ergo sum, după o morală care caută în vocea lăuntrică a omului măsura cunoaşterii lui, cum spunea el în altă scrisoare din 1858: „Există o bază morală aflată în omul cu adevărat om. Să punem totdeauna temei pe această bază, să urmărim întotdeauna această voce, s-o socotim o voce divină — în cel mai rău caz s-o considerăm Dumnezeul nostru, şi vom da satisfacţie sufletului nemuritor sau muritor. Fie omul «marea linie de gîndire în cartea naturii» — îi e dat uneori să găsească o linie de gîndire paralelă în cartea umanităţii, luptînd alături de un altul pentru adevăr."2 Cu această luptă alături de altul, tînărul gînditor înţelegea umanitatea ca o unitate de cultură, pentru care omul trebuie să lupte, aceasta şi însemnînd lupta pentru adevăr în cultură, bazată pe universalitatea adevărului în toate formele lui. Este aici primul gînd al bătăliilor pentru care el se pregătea pentru cînd se va întoarce în ţară, într-o acţiune ce va fi susţinută pe teoria progresului în spiritul culturii naţionale, în coincidenţa ei cu patrimoniul spiritual al umanităţii. Maiorescu va absolvi Academia Thefesiană în 1858, cu premiul cel mare pe şcoală, Primus Omnium, încheind o etapă de avînt spiritual al vieţii lui. „Această Vienă este leagănul formaţiei mele spirituale; acest ultim an mai cu seamă este epoca întregii mele orientări în viaţă", cum spunea el încă în 1857, într-o scrisoare către R. Cappellmann.3 Studiile filozofice le va continua la Berlin, în lectura sistematică a filozofiei moderne, care pornea de la Kant şi se continua cu romanticii germani în direcţia idealismului, culminant cu Schopenhauer şi Hegel, criticat de Feuerbach din perspectiva gîndirii materialiste. 1 Ibid., p. 75. 2 Apud Domnica Filimon, op. cit., p. 137. 3 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 141. XI I Sînt pe deplin lămurite acum împrejurările susţinerii tezei de doctorat în Germania.1 Tînărul filozof a prezentat la Giessen, ca teză scrisă în limba germană, Das Verhăltnis (Relaţiunea), Filoso-fische Dissertation, datată mai 1859 şi susţinută în iunie a aceluiaşi an, azi păstrată în manuscris. Teza, avînd ca obiect „Relaţia", era concepută ca o originală deducere a părţilor filozofiei, ca şi o nouă împărţire a logicii, cum îi comunica el decanului Schâfer. Originalitatea doctorandului nu este însă prea mare, constînd, de fapt, într-un comentariu al filozofiei lui Herbart, căci spune el: „Pentru expunerea părţilor filozofiei am ales deducţia herbartiană, fiindcă, după convingerea mea, faţă de toţi ceilalţi filozofi Herbart trebuie plasat sus de tot". Preluat de la Herbart, conceptul de „relaţie", pentru deducţia „originală" a părţilor filozofiei, este explorat tot în sens herbartian, cum comentează textul Liviu Rusu în introducere la Jurnal,2 noutatea constînd în a pune psihologia înaintea logicii, cu motivarea că mai întîi trebuie să vedem cum se formează noţiunile şi apoi a se stabili relaţia dintre noţiuni, în ştiinţa logicii, pentru ca, prin metafizică, să se stabilească relaţia dintre gîndirea logică şi noţiunile de experienţă. Din acest punct de vedere i se pare lui Maiorescu că idealismul absolut al lui Hegel nu rezolvă contradicţia dintre spirit şi materie: „Din existenţa pură, cum o preconizează el, nu se poate deschide drum spre existenţa dată şi nimic nu poate ieşi din nimic" — ceea ce justifică neîncrederea în dialectica hegeliană, care „a pierdut conştiinţa limitelor cunoştinţei omeneşti, pe care niciodată nici o dialectică n-o poate elimina, ajungînd prin aceasta la o atitudine neştiinţifică plină de pretenţii". De fapt, adăugăm, tocmai formaţia herbartiană a tînărului gînditor îl împiedica să înţeleagă exact sensul dialecticii hegeliene, cum singur va recunoaşte: „După cele arătate, pe Hegel nu-1 pot concepe decît în sens herbartian". întrebarea e, în acest caz: neînţelegerea dialecticii hegeliene rezultă dintr-un „net antihegelianism" ? Sau numai dintr-o respingere a idealismului ca speculaţie metafizică, în limitele „raţionalităţii", care pretinde o suprapunere a conceptului cu realitatea? De aceea i se şi părea că din filozofia lui Herbart trebuie dezvoltată ştiinţa psihologiei, înaintea logicii, cum va susţine el în cuprinsul tezei: „Progresul filozofiei în raport cu Aristotel constă, după cele arătate, numai în psihologie. Şi astfel Herbart este cea 1 Domnica Filimon, T. Maiorescu inedit: Doctoratul de la Giessen, în Săptămîna, 1971, nr. 29; Tînărul Maiorescu, ed. cit., p. 138—170. 2 L. Rusu, Introducere la T. Maiorescu: Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. XXXI. mai importantă apariţie pe tărîmul filozofiei de la Aristotel încoace." Aici şi vedea susţinătorul tezei punctul original al interpretării lui Herbart, dar de la acest punct se vor şi desprinde mai tîrziu rezervele faţă de acest gînditor, cu motivarea, chiar dacă nu cu raportare directă la el, că „se poate da o Teorie a percepţiei, în strînsă legătură cu disputa nominaliştilor şi a realiştilor", într-o posibilă carte, a cărei originalitate ar consta într-o interpretare a fenomenelor intelectuale în lumina psihologiei: „Să scriu o Logică e de datoria mea ca profesor; să fi scris o Psihologie aş fi voit mereu. M-a reţinut greutatea firească de a explica pasiunile; cred că asta e imposibil în starea actuală a psihologiei."1 Cu aceeaşi înclinaţie pentru lumea realităţii, ca obiect de cunoaştere filozofică, Maiorescu îl cita în disertaţie şi pe L. Feuer-bach, despre care scria în Jurnalul din 11 martie 1859: „Am înghiţit cu plăcere furioasă broşura lui L. Feuerbach: Grundsătze der Philosophie der Zukunft. Parc-ar fi vrut să-mi scrie confesiunea mea proprie, aşa ne nemerim. Am isprăvit încă de Feuerbach: Philosophie und Christentum, Abălard und Heloise." Prima lucrare: Principiile de bază ale filozofiei viitorului îl acuză pe Hegel că „n-a reuşit să treacă peste contradicţia dintre gîndire şi existenţă", aceeaşi contradicţie dintre spirit şi materie pentru care Maiorescu contesta pretenţiile gnoseologice ale idealismului absolut al lui Hegel. Pentru Feuerbach drumul cunoaşterii pleacă de la natura percepută sensibil şi ajunge, prin gîndire, la spiritualitatea umană. Şi în această direcţie, a antropologiei filozofice, Feuerbach îi părea lui Maiorescu că i-ar fi scris „confesiunea proprie", cu o implicaţie ce mergea spre concluzia contestării nemuririi sufletului şi a oricărui domeniu spiritual „dincolo" de realitatea umană. Deopotrivă sub influenţa lui Herbart şi Feuerbach şi totodată într-o redescoperire a lui Hegel, Maiorescu elaborează o nouă lucrare pe care o publică la Berlin în 1860: Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor). Conceptul de „relaţie" este reluat pentru scheletul unui sistem filozofic, după propria lui recunoaştere, „oarecum bazat pe principiile lui Herbart"2. Bine zis oarecum, căci el va dezvolta ideea herbartiană după o generalizare a lui Goethe, citat în prima teză, pentru a considera relaţia ca firul roşu al întregii filozofii, întrucît ea este „faptul care insuflă în ceea ce este material şi sensibil ceva spiritual, 1 T. Maiorescu, Însemnări zilnice, I, ed. cit., p. 165. 2 Scrisoare către prof. Schilling, trad. Geta Rădulescu-Dul-gheru, în Convorbiri literare, nr. 67, 1972. XII XIII nesensibil". La Goethe această întrepătrundere a spiritului cu materia, într-o viziune organicistă a întregului, avea înţelesul depanen-teism, pe care dialectica lui Hegel îl va înlocui cu devenirea spiritului în natură, după teza enunţată în prefaţa la Principiile filozofiei dreptului: „ceea ce este raţional este real, şi ceea ce este real este raţional". După apariţia cărţii, într-o scrisoare din 19 decembrie 1860, autorul o prezenta tatălui său: „Acest op are pentru mine o mare însemnătate, îmi este expresiunea sinceră, şi ici şi colo entuziastă a unei convingeri ştiinţifice, cîştigată cu rezultatul final a unei meditaţiuni de 3 ani, şi-mi este piatra fundamentală a unui viitor întreg. [...] Ideea lui Hegel aWas wirklich ist, ist verniinftig» este o lumină care clarifică şi încălzeşte capul care a pătruns-o odată"1. Deci Hegel ajunge pe primul plan al atenţiei lui Maiorescu. Că el nu gîndea dialectic raportul raţional-real, din primul termen, cu raportul real-raţional din al doilea termen, este evident, de aceea L. Rusu în introducerea la Jurnal2 spune că textul din Hegel nu este exact, lipsind primul termen al demonstraţiei dialectice. Citind numai a doua frază: „ceea ce este real este raţional", Maiorescu pune accentul pe realitate, ca punct de plecare, nu pe raţiune, ca Hegel: „ceea ce este raţional este real", singură reală fiind „ideea", nu „realitatea". Dar numai pentru că nu 1-a înţeles exact pe Hegel, nu-1 putem considera pe Maiorescu un „antihegelian", iar acuza că interpretarea lui e o „desfigurare completă a hegelianismului" întîmpină o obiecţie: din „stima pentru raţiunea realităţii", cum singur recunoştea, chiar dacă în disertaţia anterioară respingea idealismul absolut al lui Hegel, neîncrezător de aceea în „orice dialectică", el nu se gîndea în textul ultim la ideea abstractă, ca pune t de plecare în hegelianism, pentru a se deduce din idee o realitate, ca din nimic ceva, ci recunoştea în raţiune un principiu al devenirii : „Tot ce vine îşi are temeiul să devină ceea ce devine... şi fiindcă într-adevăr totul îşi are temeiul său, rezultă că totul îşi are raţiunea de a fi ceea ce este" — am spune altfel, în primul termen al dialecticii: „ceea ce este raţional este real". De aici şi necesitatea celui de al doilea termen: „ceea ce este real este raţional", despre care spune Maiorescu că „din acest punct de vedere el luminează clar şi cu fond de adevăr principiul, deseori greşit înţeles, al lut Hegel". Nu cumva acest „greşit înţeles" se referă şi la felul cum el însuşi interpreta dia- 1 Epistolarium, III, caiet 37; apud Domnica Filimon, op. cit., p. 65. 2 L.Rusu, loc. cit., p. XLVI-XLVIII. XIV lectica lui Hegel în prima disertaţie ? Oricum îl înţelegea pe Hegel, ceea ce îl interesa pe Maiorescu era „raţionalitatea lumii" şi ceea ce el sesiza în prima lui rezervă faţă de idealismul absolut era dificultatea internă a oricărei dialectici idealiste, ce singură se neagă în contradicţia dintre spirit şi materie. Şi de aici plăcerea furioasă a lecturii lui Feuerbach, pentru ca din „stima, pentrujrealitate" săi se pară că o „lumină care clarifică şi încălzeşte capul care a pătruns-o odată" este ideea lui Hegel: „ceea ce este real este raţional". De la considerarea relaţiunii ca „sufletul lumii " întregi — de unde şi ideea că „ştiinţa care se ocupă cu relaţiunile pure este filozofia" — Maiorescu ajunge la o concluzie pentru înţelegerea filozofiei ca un fel de ştiinţă a ştiinţelor, o cunoaştere care dă lumii un sens al realului, întrucît relaţia este „legătura vitală şi universală". De unde şi recunoaşterea rostului filozofiei, după o nouă definiţie: „Sus, spre o viaţă nouă, proaspătă; să ţesem ştiinţa cu realitatea şi să reînviem din fundul întunecos şi putred al contemplării abstracte! Iată steagul ştiinţei actuale, iată chemarea ei socială. De o asemenea chemare socială înainte de toate să ţină seama filozofia. Căci din toate relaţiunile tocmai cele omeneşti sînt cele mai înalte, şi dacă prin aceasta iubirea e relaţiunea cea mai perfectă, pentru că ea este cea mai nobilă, cea mai universală şi cea mai puternică, |putem susţine, făcînd să reiasă acest moment principal, că filozofia, în înţelesul cuvîntului însuşi iubire de ştiinţă, este, în esenţa ei, ştiinţa iubirii."1 Einiges Philosophische are 12 capitole, din care capitolele 1—7 sînt tratate în spiritul filozofiei herbartiene, pentru problemele fundamentale ale filozofiei: ce este filozofia, raportul ei cu ştiinţa şi alte domenii ale culturii, părţile filozof iei, probleme de psihologie, logică, etică şi estetică; capitolele 8—11 tratează despre aspecte şi concepţii filozofice, gîndite în spiritul filozofiei lui Feuerbach, în direcţia „stîngii hegeliene", despre determinism, libertate şi necesitate, teism şi ateism, moarte şi nemurire; iar ultimul: concluzii sociale. Volumul este o argumentare teoretică pentru justificarea raţionalismului ca metodă de cunoaştere şi întemeierea unei morale laice, care respinge necesitatea postulării unui suflet nemuritor: „Tocmai pentru că nemurirea lipseşte, viaţa muritoare dobîndeşte mai mult conţinut; tocmai pentru că nu mai există o altă viaţă, trebuie să o întrebuinţăm bine pe aceasta; tocmai fiindcă după moarte nu există nici răsplată, nici pedeapsă, trebuie să facem binele 1 T. Maiorescu, Ceva filozofie pe înţelesul tuturor, trad. M. şiR. Dj[uvara], în Convorbiri literare, nr. 2, 1920. ; XV 1 pentru el însuşi şi să ocolim răul pentru că este rău". Consecinţele practice ale unei astfel de concepţii n-au fost prea consecvente în direcţia autonomismului eticii în viaţa socială, filozoful mulţumin-du-se să respingă „atmosfera bigotă" în învăţămînt, dar va rămîne pentru el valabilă orientarea raţionalistă în tratarea relaţiei valorilor în fenomenul culturii. Cu Einiges Philosophische, tradusă în limba franceză, Maiorescu intenţiona să-şi susţină doctoratul în litere la Paris. Pe baza ei i se recunoaşte licenţa în litere şi pentru obţinerea doctoratului de stat se pregăteşte cu cele două teze, după regulamentul tradiţional, cea principală: La Relation. Essai d'un nouveau fondament de philo-sophie şi cea secundară, iniţial De sophistorum philosophia, în cele din urmă De Herbarti philosophia, considerată pînă nu demult ca teza doctoratului din Germania. La Relation nu este aceeaşi cu Das Verhăltnis, ci o reluare a temei în spiritul celor susţinute jîn Einiges Philosophische, care îl impusese ca un gînditor original. Extinderea temei corespunde intenţiei filozofului de a face din relaţie „un nou fundament al filozofiei", cum se justifică el către elenistul Egger, ca răspuns unuia dintre referenţii lucrării pentru critica ce el o aducea filozofiei franceze oficiale: „Dar această doctrină, aşa cum am expus-o în teza mea, nu serveşte nici morala, nici teodiceea, nici filozofia franceză. Ea se limitează pur şi simplu la metafizică, la căutarea unei idei care să poată deveni baza teoretică a ontologiei logicei şi a esteticii."1 în împrejurările pregătirii celei de a doua teze despre „Relaţie" nu este surprinzător că, faţă de prima, Maiorescu stă sub influenţa mai mare a lui Hegel. Einiges Philosophische, despre care el spunea că, în această direcţie chiar, îi va fi „piatra fundamentală a unui viitor întreg", este o primă dovadă. Mai ales că pe Hegel începuse să-1 cunoască înainte de aceasta, şi dacă îl critica în prima teză pentru idealismul absolut, rămîne în atenţia lui prin critica lui Feuerbach, iar cu argumentele lui Lorenz Stein, un hegelian de stînga, ţinuse tînărul filozof român o conferinţă, într-o scurtă trecere prin Bucureşti, în 1859, Socialismul şi comunismul în Franţa. De Hegel se putea apropia Maiorescu şi prin mediul universitar din Berlin, cum va recunoaşte el mai tîrziu, în 1906, într-o scrisoare către I. Petrovici: „Curentul filozofic în timpul studierii mele la Berlin... era, pe de o parte, combaterea hegelianismului prin profesorul chemat pentru aceasta şi influent la guvern, A. Trendelen- 1 Epistolarium, Iii/caiet 36; cf. Convorbiri literare, nr. 17, 1972. burg; alături de acesta, un rest de hegelianismexpiind, reprezentat prin bunul orator Karl Werder — care se mărginea să propună psihologia şi făcea spirituale aplicări la estetică".1 Se mai adăuga influenţa Societăţii filozofice din Berlin, de orientare hegeliană, al cărei membru era şi tînărul Maiorescu. în cadrul acesteia el prezenta conţinutul unei conferinţe pe care în 1861 o susţinuse public, cu beneficiu pentru ridicarea unui monument lui Lessing, şi repetată la Paris: Vechea tragedie franceză şi muzica viitorului a lui Wagner. Comunicînd aceasta tatălui său într-o scrisoare, îl anunţa că „după discuţiunea iniţiată de mine asupra cîtorva aplicări estetice şi filozofice hegeliene", publicate în revista Der Gedanke, va urma în aceasta „critica ideilor teleologice din filozofia herbartiană pe care o scrisei"2 — semn aşadar că la acea dată el se îndepărta de Herbart, apropiindu-se de Hegel. Dacă gîndirea dialectică hegeliană n-a fost acceptată, atît cît a fost înţeleasă, ca proces interior al gîndirii filozofice — cum bine observă comentatorii Mircea Florian3 şi Liviu Rusu4 — rămîne un fapt sigur că hegelianismul era mai fertil pentru o fire speculativă în abordarea unor teze originale, cînd gînditorul începe să se afirme în mediile filozofice germane. Preocupările de estetică ale lui Maiorescu din această perioadă rezultă deci din filozofia lui Herbart şi acel „rest de hegelianism expiind", în aplicările profesorului Karl Werder. în Einiges Philosophische, fixînd esteticii, după Herbart, un loc între celelalte ştiinţe ale relaţiilor, el înţelege frumosul ca o unitate între elementul raţional şi cel sensibil, mai puţin în spiritul filozofiei lui Herbart cît în acela al esteticii lui Schiller, pentru recunoaşterea unui echilibru între elementul raţional şi cel afectiv. în arta dramatică, precum şi în muzică, frumosul ideal se realizează în afara absolutizării unuia din cele două elemente ale sale, ca în tragedia lui Corneille sau muzica lui Wagner, dominate de tendinţe raţionaliste, sau, prin opoziţie, ca în sentimentalismul fără ideal din Ugolino Gerhardesca de Gerstemberg, ca şi în muzica italiană mai nouă, dominată de melodie, în Vechea tragedie franceză distincţia este reluată, după definiţia lui Hegel, cu intenţia unei interpretări originale a lui Maiorescu. Pe baza definiţiei frumosului ca „manifestare sensibilă a ideii", în 1 I. Petrovici, T. Maiorescu. 1840-1917, 1931, p. 160. 2 Scrisoare din 4 octombrie 1861, Epistolarium, III, caiet 39; cf. Convorbiri literare, nr. 20, 1972, p. 10. 3 M. Florian, începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, în Convorbiri literare, nr. 1 — 5, 1937. 4 L. Rusu, T. Maiorescu şi Hegel, în Probleme de literatură comparată şi sociologie literară, Editura Academiei, 1970. XVI XVII unitatea dintre elementul ideal (raţional) şi cel afectiv (pasional), el constata acum două abateri de la „frumosul ideal", una în direcţia ideii, care duce la sublim, în cazul tragediei lui Corneille şi muzica lui Wagner, şi alta în direcţia sensibilităţii, care este fermecătorul, în muzica italiană mai nouă. Dincolo de discuţiile despre „potrivita" întrebuinţare a definiţiei hegeliene a frumosului, ce i s-a obiectat de membrii Societăţii filozofice1, de reţinut este că vorbitorul răspundea că gîndea „ideea" ca un principiu intern şi organic al operei de artă, în sensul de unitate a esenţei, deci în sens hegelian. Şi astfel, chiar acceptînd rezerva faţă de „idealismul absolut" al lui Hegel, nu e nevoie să susţinem un „antihegelianism" al lui Maiorescu în toate problemele filozofiei şi esteticii, împotriva chiar a propriilor sale mărturisiri, mai ales că herbartianismul în curînd nu i se va mai părea decît „o seacă filozofie", cum traduce T. Vianu expresia „diese nikhterne Aufpassung", în Influenţa lui Hegel, corectată de Liviu Rusu în „această concepţiune lucidă" în introducere la Aforismele lui Schopenhauer2. Fapt este că ideea de „Relaţie", inspirată în prima teză din filozofia lui Herbart, în a doua teză despre „Relaţie", pregătită pentru doctoratul de la Paris şi influenţată de interpretările din Einiges Philosophische, primeşte tendinţe şi aspecte ale dialecticii hegeliene, cum remarcă Simion Ghiţă în studiul despre formaţia şi evoluţia gîndirii criticului.3 Teza de doctorat la Paris n-a mai susţinut-o Maiorescu, întrucît n-a primit nici un Tăspuns la cererea lui cu tema anunţată, explicabil prin critica pe care el o aducea filozofiei franceze, acuzată de eclectism, în comparaţie cu cea germ ană. Dar pentru că între timp îi expirase bursa de studii, s-a întors în ţară spre sfîrşitul anului 1861. N-a fost un eşec în fond, dar amî narea răspunsului, pentru un spirit independent şi intransigent cum era al lui Maiorescu, nu era de natură să-i dea satisfacţie, mai ales că problema principală a tezei exprima neîncrederea lui în resursele înnoitoare ale filozofiei franceze, dominată de conformismul şi conservatorismul Restauraţiei. Ca filozof al Restauraţiei îl consideră pe Maiorescu şi T. Vianu4, deşi acesta va recunoaşte că filozoful „n-a cultivat idealurile ei"5. Şi nu 1 Vezi T. Vianu, Influenţa lui Hegel in cultura română, Imprimeria Naţională, 1933, p. 65 — 71. 3 L. Rusu, Studiu introductiv la A. Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, 1969, p. XXXII. 3 Simion Ghită, T. Maiorescu. Filozof si teoretician al culturii, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 31. 4 T. Vianu, op. cit., p. 37. 5 T. Vianu, „Junimea", în Opere, 2, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 168. le-a cultivat pentru că, după o remarcă a lui Simion Ghiţă, el a îmbinat istorismul cu hegelianismul, un hegelianism ce venea prin „şcoala istorică" dar şi prin aripa lui stîngă, într-o interpretare după care nu „ideea" dreptului natural este o condiţie a dezvoltării istorice, ci realitatea condiţiilor de viaţă ale fiecărui popor.1 Este o „ieşire" din contradicţia dialecticii idealiste a lui Hegel: „ceea ce este raţional" este „real" nu în sensul „idealităţii", ci al „realităţii". La terminarea studiilor în străinătate, T. Maiorescu nu numai că era un om deplin format în problemele culturii europene, dar şi în liniile unui caracter intransigent, cu el însuşi mai întîi, dar şi faţă de alţii, colegii numindu-1 „filozoful", devenindu-le un îndrumător într-o anumită direcţie de gîndire, ca şi celor ce îl urmau în studiile lor. Lui Robert Zimmermann, profesor de filozofie la Praga şi mai tîrziu la Viena, pe a cărui seamă punea tot interesul lui pentru logică, îi scria el din Berlin, în 1858, consultîndu-1 asupra utilităţii unei Schiţe de logică pentru gimnaziile austriece: „Nu sînt german şi nici austriac; dar aspiraţiile cele mai profunde ale germanilor şi viguroasa lor capacitate de înţelegere a unei discipline ştiinţifice pentru ea însăşi, această însuşire care este numai a lor trebuie să fie recunoscută cu respect de oricine, şi de mine. A fi german din acest punct de vedere este visul şi năzuinţa mea."2 Şi, în acest caz, să fie o trăsătură a spiritului latin „tratarea mai limpede şi atrăgătoare" decît a celui căruia îi cerea, cu această sinceritate, consultaţie? Rămîne însă sigur că tenacitatea pregătirii şi studiul îndreptat totdeauna „spre obiect" vor fi calităţile viitorului „spiritus rec-1 tor" al mişcării pe care el va iniţia-o ca o „Direcţie nouă" în cultura română. Mai importantă decît originalitatea gîndirii lui filozofice va fi, sub acest raport, întemeierea axiologică a „criticismului" său, în explicarea culturii prin valorile ei, unite în fenomenele istorice care le produc, dar diferenţiate de critic, din nevoia de libertate a omului modern, care, îndrumînd judecata spre un obiectual ei, justificat ca atare de o anumită acţiune a spiritului, găseşte şi metoda adecvată pentru a dispune diversele idei în actul de alegere a lor ca valori, în judecăţi de valoare, pe care se întemeiază „spiritul critic". întors în ţară, în 1861, Maiorescu intenţionează să-şi pregătească intrarea în viaţa culturală cu un „curs public şi popular" despre Educaţiunea în familie — „fondată pe psihologie şi estetică", cu 1 S. Ghiţă, op. cit., p. 157. 2 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, ed. cit., p. 368. XVIII XIX un scop pe care îl mărturisea încă într-o scrisoare de la Paris, către tatăl său, în 18611: de a introduce prelegeri, ca la Colegiul de Franţa, pentru dezvoltarea tuturor ştiinţelor necesare societăţii.'întregul ciclu se baza pe tezele principale din Einiges Philosophische. Este şi capitolul cu care se va deschide activitatea lui la Iaşi din 1863, unde, după ce funcţionase un timp ca magistrat de Ilfov, la recomandarea lui Cuza-vodă, este numit, succesiv, director al Colegiului naţional şi profesor la Universitate, director al Şcolii normale de învăţători de la Trei Ierarhi, fostul Institut vasilian, şi rector al Universităţii. Este anul în care se pregătea atmosfera favorabilă înfiinţării societăţii literare „Junimea", ce va strînge mai mulţi tineri întorşi de la studii din străinătate, împreună cu Maiorescu, P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th.. Rosetti. în 1863 apare, în Anuarul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, un articol al lui Maiorescu, ca director al Colegiului, cu disertaţia : Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei [morale studiul fundamental în gimnaziu ?2 Studiul acesta relevă o latură importantă a fostului elev de la Theresianum şi a viitorului critic literar, spiritul clasicist. Ca elev el era pregătit în studiul culturii clasice, cunoscută încă în atmosfera învăţămîntului profesat de tatăl lui, care, într-un discurs ţinut cu ocazia examenelor la Şcoala centrală din Craiova, în 1846, vorbea de superioritatea limbilor clasice, mai ales a celei latine, pentru educaţia literară şi morală, cu argumentele „latinistului", în sprijinul introducerii limbii române ca limbă de învăţă-mînt. Titu Maiorescu vorbea ca un apărător al culturii clasice în general, dintr-un interes superior didactic. Concepută după regulile clasice ale compoziţiei, cu argumente şi contraargumente, dizer-taţia dezvoltă ideea că studiul limbii latine are şi propagă „calitatea cea eminentă a întregii antichităţi, pe care unii o numesc obiectivitate, alţii realitate, şi a cărei existenţă este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucît este cetăţean — statului şi dis-•ciplinii, întrucît este spirit gînditor — naturii lucrului şi adevărului". Este ideea din care se va dezvolta cu timpul teoria asupra artei ca „dezinteresare", dar şi concepţia despre obiectivitatea valorilor pe care omul, depăşind egoismul individual, le va crea ca patrimoniu al omenirii întregi, străbătînd „prin toate individualităţile 1 Scrisoare din 11 ianuarie 1861, Epistolarium, III, caiet 25; cf. Secolul XX, nr. 12, 1970. 2 Cf. E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Ed. Casa Şcoalelor, 1943. viitoare ca o parte integrantă a lor" — cum va spune el după mulţi ani, în 1883, în Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare. în primăvara anului 1864 se înfiinţa societatea literară „ Juni-mea", ai cărei membri se întîlniseră în atmosfera „prelecţiunilor fîopulare", iar din 1867 vor apare Convorbiri literare. în conţinutul structurii junimiste, inaugurată formal de ceremonialul oratoric al prelegerilor, se recunoaşte stilul lui Maiorescu, după a cărui concepţie mişcarea a realizat o „direcţie nouă" în spiritul modern al culturii europene. în dialectica istoriei culturii româneşti, critica lui Maiorescu este o reluare a concepţiei universaliste susţinută, cu decenii în urmă, de I. Heliade Rădulescu, incluzînd totodată şi reacţia locală a generaţiei lui M. Kogălniceanu, deci negînd negaţia într-o nouă afirmare, pentru o sinteză istorică a spiritului românesc cu formele culturii universale. Universalitatea culturii consta pentru critic în adevărul ei, pentru cucerirea ştiinţei şi a expresiei artistice naţionale, odată cu afirmarea elementului naţional în spiritul universalităţii. Pe un plan istoric mai,general aceasta însemna dezvoltarea culturii într-o concordanţă deplină a formelor cu fondul, cu datele obiective ale istoriei, în care „fundamentul dinlăuntru" este un spaţiu spiritual specific, necesar pentru integrarea culturii naţionale în cea universală. Iar pe planul mai restrîns al literaturii, privită în perspectiva istoriei culturii, adevărul însemna arta adevărată, pe care critica literară urmează să o susţină după o teorie estetică general valabilă, cu atît mai necesară cu cît, în situaţia de, atunci a literaturii române, confuziile axiologice ale generaţiei precedente creaseră, prin „formele fără fond", pericolul falsificării fondului culturii, în contactul ei istoric cu cultura universală modernă. Toată activitatea lui Maiorescu, de la întemeierea „Junimii" începînd, o putem pune sub semnul unei întrebări pe care el însuşi o punea, sub forma unei teoretizări privind raportul dintre noţiune — în care se rezumă aşa-zisa cultură — şi intuiţia premergătoare, care ţine de condiţiile reale ale formării omului de cultură: „Pentru un om care şi-a făcut educaţia într-o ţară mai cultă, problema, cînd e vorba de activitatea sa într-o ţară mai puţin cultă, sună aşa: cu care domeniu dintre cele ce există de fapt în această ţară trebuie să faci legătura, pentru ca elementele sale intuitive să fie grupate spre abstragerea muncii de cultură generală mai înaltă? Aceasta este însă o muncă originală, scoasă din izvorul străvechi al intuiţiei." T. Vianu, în Istoria literaturii române, comentează: „Kant XX XXI spusese că intuiţia fără noţiune este oarbă, în timp ce noţiunea fără intuiţie este goală. Ceva din spiritul acestei antiteze apare în însemnarea lui Maiorescu. Gînditorul, atît de luminat prin mulţimea ideilor generale pe care le avea la dispoziţie, dispreţuia mai mult ca orice vidul inteligenţei neaplicată la sarcina pipăită şi precisă."1 Şi, adăugăm, dispreţul lui mergea pînă la a considera că o teorie prea abstractă nu avea un rost prea mare într-o cultură mai puţin avansată. Totuşi studiile sale cu obiective practice implică o anumită teorie, ele sînt legate într-o filozofie pe care o putem reconstitui astăzi din activitatea lui de întemeietor al unei „noi direcţii" în cultura română. „Junimea " n-a fost constituită ca o societate politică, dar fără politică nu se putea, cum mărturisea Maiorescu încă într-o scrisoare din 1859, de la Paris, profesorului St. Iosif, la Braşov: „Cu cît Parisul este mai viu, cu atît contrastul între mine şi el este mai vătămător. Dar la toate aste e numai Aristotel de vină, căci grecul acela bătrîn cînd 1-a numit pe om un zoon politicon să ştii că m-a avut pe mine de exemplu."2 Şi prima politică, pe care el, format în mediul culturii germane, o simţea în atmosfera pariziană, era refuzul ideii de revoluţie, după rezultatele mişcărilor din 1848, cu motivarea destăinuită într-o scrisoare către Olga Coronini: „O revoluţie cu succes este operă de veacuri. Nici francezii şi nici germanii nu sunt încă maturizaţi pentru o schimbare a constituţiei."3 Pentru revoluţie trebuie răspîndită întîi lumina, de unde trebuie să apară conştiinţa unei schimbări: „Aceasta este necesitatea imuabilă a istoriei lumii". Viitorul critic al liberalismului nu era încrezător în rezultatele Revoluţiei Franceze, întrucît ea se baza pe „filozofări pe care nu le poate pătrunde", deşi, acceptînd influenţa acesteia pentru emanciparea socială, profesorului de istorie Raumer, care observa despre constituţia noastră de atunci că este „ca o haină prea largă pentru un bărbat prea mic", el îi răspundea cu oarecare mîndrie şi încredere: „Noi trebuie să îmbrăcăm cu recunoştinţă haina o dată croită, căci cine ştie cînd constelaţia politică va fi tot aşa de nimerită din punctul de vedere al croitorului pentru noi. Omul însă mai poate creşte, şi atunci haina i se potriveşte."4 Este un răspuns cu anticipaţie la 1 T. Vianu, „Junimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 156. 2 Scrisoare din 21 noiembrie 1859, Epistolarium, III, caiet 26; apud Domnica Filimon, op. cit., p. 162. 3 T. Maiorescu, Al doilea Apendice la „Un fragment din tinereţea mea", loc. cit., p. 35. . 4 Apud Domnica Filimon, op. cit., p. 144. XXII obiecţiile ce i se vor aduce despre intransigenţa respingerii „formelor fără fond", semn că intransigenţa era rezultatul unei tactici istorice şi nu numaidecît opoziţie la ideea de progres prin introducerea „hainelor prea mari" pentru trupul nostru prea mic, care, ca „fundament dinăuntru", urmează să crească în constelaţii politice favorabile. Metafora, cum se vede, se menţine la limitele „raţionalităţii" istorice — după ideea lui Hegel că „ceea ce este real este raţional", întrucît, după argumentarea lui ulterioară (In contra direcţiei de astăzi în cultura română, din 1868) : „S-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne... forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin fără fondul lor propriu" şi de aceea „cerem fond pentru aceste forme, cerem limbă bună, ortografie, gramatică..." O etapă liberală în gîndirea politică a lui Maiorescu a existat încă din anii formaţiei lui, deşi din lecţia tatălui său el nu putea respinge ideea că „luminarea" este o condiţie prealabilă a oricărei politici, de unde şi neîncrederea lui în „utopii", cum se exprima el încă în discursul public la Bucureşti, în 1859, despre Socialismul şi comunismul în Franţa — cu argumente după Lorenz Stein, cu toate că aprecia „ideea cea măreaţă şi umană" a Revoluţiei. Dar după ce s-a întors definitiv în ţară, limitînd observaţia lui la un fenomen ce pentru dînsul devenea primejdios, el va deveni tot mai sceptic în ce priveşte puterea ideilor de a se realiza în istorie, deoarece una este concepţia şi alta este realitatea, cum va spune gînditorul în Aforismele, care vor constitui consemnările unor adevăruri de viaţă: „Toate principiile generale sunt indiferente pentru bine şi rău. Cauza este că principiul se ţine de sfera abstractă, iar binele şi răul de sfera concretă. Este dar fals în teorie şi timp pierdut în practică, de a discuta despre binele şi răul ideilor generale şi totul atîrnă de la aplicarea concretă." Ceea ce înseamnă că realitatea ori nu este „raţională", pentru a se putea conforma adevărului, ori adevărul -este altul, dînd numai impresia oamenilor că el este aşa cum lor ie pare că este — după o dialectică hegeliană a „vicleniei" raţiunii. Sau, în locul concordanţei obligatorii între „raţional" şi „real", după dialectica lui Hegel, se deschide o distanţă de netrecut, după scepticismul lui Schopenhauer, care face inutil efortul de a înfăptui principiile în viaţă? Se spune tot acolo: „O partidă politică este liberală numai în aplicarea practică, iar principiile ei teoretice se pot numi liberale sau X, Y, căci în orice caz sunt indiferente". Cu astfel de argumente se înţelege că, pe de o parte, toată activitatea practică a lui Maiorescu de îndrumător cultural şi om politic va XXIII avea în vedere numai acele părţi ale liberalismului care au valabilitate practică, iar, pe de altă parte, teoretizarea lui politică va evolua spre justificarea unei astfel de activităţi, într-o direcţie ce încă din conferinţa despre Vechea tragedie franceză, ţinută la Berlin în Societatea filozofică a hegelienilor, o indica, făcînd deosebirea între francezi şi germani: „francezii sînt ideologii propriu-zişi şi, în această calitate, au solicitat dezvoltarea istoriei universale, dar în acelaşi timp s-au aruncat fie în extremitatea realităţii practice, fie în entuziasmul idealurilor vide ale inteligenţei, pe cînd germanii au năzuit pururi către realizarea idealurilor lor". Ca om politic, Maiorescu n-a aprobat 'detronarea lui Cuza, în 1866, pentru că se temea de pericolul separatismului, dar în principele străin el vedea o mai mare garanţie a unirii, aşa cum era ea susţinută şi de puterile europene, pe baza hotărîrilor divanurilor ad-hoc, şi totodată o condiţie a asigurării independenţei, susţinută de aceleaşi puteri. Este prima acţiune politică a criticului, susţinută şi în ziarul Vocea naţională. Candidat pentru alegerile din 1866, se va apropia de partidul conservator, alături de P. P. Carp şi V. Pogor. Candidat de ministru în 1870, el îşi precizează convingerile politice încă de nuanţă liberală în privinţa constituţiei, considerată o şcoală a poporului pentru înălţarea prin propriile sale puteri, deşi în problemele învăţămîntului el preconiza desfiinţarea unor şcoli medii şi facultăţi după principiul: „ştiind că este mai bine a nu înfiinţa o şcoală deloc, decît a înfiinţa o şcoală rea", în schimb trebuind să se înfiinţeze mai multe şcoli săteşti. Momentul îl va evoca el mai tîrziu în Istoria contimporană a României: „Eram noi deodată conservatori? Noi eram în prima linie susţinătorii programului hărăzit de la divanul ad-hoc." Şi numai la ameninţările liberalilor pentru acest program s-a întărit partidul conservator cu colaborarea junimiştilor. După ce îşi deschisese cariera de avocat, deputat în 1871, cu riscul demiterii de la Universitate, se arată un bun orator în Discursuri parlamentare, publicate de el mai tîrziu, între 1897-1915. Odată cu înfiinţarea societăţii „Junimea" va creşte rolul lui Maiorescu de „spiritus rector" al întregii mişcări ce va deveni „junimismul". Opera lui va cuprinde întreg cadrul culturii române, mai întîi cu domeniul lingvisticii, pentru demonstrarea limbii ca instrument al culturii, în studiul Despre scrierea limbei române din 1866, şi apoi cu domeniul literaturii, pentru stabilirea condiţiei estetice a poeziei în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, pentru a cuprinde şi fondul culturii în Contra şcoalei Barnu- XXIV ţiu, în 1868, temă reluată în Contra direcţiei de astăzi în cultura română, din acelaşi an, pentru a pregăti studiul din 1872, specific întregii mişcări literare, Direcţia nouă în poezia şi proza română. Toate aceste studii din perioada ieşeană a activităţii criticului, din 1866 pînă la 1873, sînt concepute într-o unitate ideologică, răspunzînd unei necesităţi istorice a anilor respectivi, dar valabile pentru un monumental edificiu pe care el îl gîndea ca o „sinteză generală în atac", în strategia întemeierii culturii române moderne. Bătălia lui n-a fost uşoară, pentru că se ducea în numele ideii de cultură naţională, pe care şi el o susţinea în principiu, dar în alte forme, cu convingerea că „în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul". Instituţia în care avea să se decidă marea bătălie pentru limbă era Societatea Academică Română, înfiinţată în 1866,.. ai cărei membri reprezentau toate provinciile româneşti, scopul ei prim fiind întocmirea unei^grajoatici şi a unui dicţionar. Maiorescu a fost numit membru al Societăţii din 1867, dar îşi dă demisia în 18J?9, neputînd să-şi impună punctul de vedere în problema ortografiei. Revine în 1879, cînd este însărcinat, împreună cu Hasdeu, Bariţiu, Odobescu şi Caragiani, să redacteze un proiect de ortografie. Raportul prezentat în ÎS80 impune punctul său de vedere, definitivat într-un nou raport din 1904, în direcţia scrierii corespunzătoare istoriei şi uzului general al limbii, după principiul enunţat de el în studiul Despre scrierea limbei române, din 1866: „O metodă, înainte de a fi fonetică sau etimologică sau fonetică etimologică, trebuie să fie simplu logică". Studiul Despre scrierea limbei române din 18^66, completat cu un nou capitol, publicat între timp în Convorbiri, într-o nouă ediţie din 1873, continuă ideea din Regulile limbei române, articol publicat în 1863 în Anuarul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, dar nu ca preocupare didactică, şi nu numai ca urmare a unei intuiţii filologice, ci ca un rod al unei excepţionale pregătiri lingvistice a criticului, în spiritul cel mai modern al studiilor europene. Ideea era opusă latinismului unor filologi de prestigiu: T. Cipariu, A. T. Lau-rian,*T7 Massim şi alţii, pe care îi acuză că au falsificat filologia, după ce, pentru demonstrarea istorică a romanităţii, P. Maior exagerase în argumentarea purităţii romanităţii noastre. Susţinînd principiul raţional, opus fonetismului şi etimologismului, în procesul logico-gramatical, lingvistul îi citează pe MaxMuller, W. Humboldt, A. Schleicher, pentru considerarea limbii ca un produs natural, XXV dar pentru a admite o „conştiinţă" a înţelesurilor, care susţine sonu-rile cuvintelor în „uzul general" sau „viaţa limbii", care este „logica" ei. Şi aceasta, ca aplicare a regulilor vorbirii, face din limbă „organul existenţei noastre interioare", o „ţesătură" fină, care, ca abstracţiune, fiind în afara limbii vorbite, ar fi ceea ce astăzi lingviştii numesc „structura" limbii, care „prin ansamblul ţesăturii ei este, de fapt, un efect al raţiunii lingvistice naţionale". Indiferent de terminologia lingvistului, teoria lui presupune o distincţie între ceea ce astăzi se înţelege prin limbă, ca sistem abstract, susţinut de totalitatea regulilor şi deprinderilor lingvistice ale vorbitorilor ei, şi vorbire, a cărei viaţă depinde de realizarea ei „concretă" în istoria comunităţii care o vorbeşte. Şi, dacă nu îl putem considera pe Maiorescu un precursor al structuralismului, teoria lui o putem privi din punctul de vedere al lingvisticii structurale contemporane. Şi nu numai atît. Dincolo de bătălia pentru ortografie, integrarea foneticii ca ştiinţă în cercetarea lui lingvistică impunînd principiul „logic" al considerării cuvintelor nu ca semne ale lucrurilor, ci ale ideilor ce denumesc lucrurile, duce spre o teorie a semnificaţiei, întî>6 nouă metodologie în studiul asupra sistemului limbii şi funcţiilor limbajului, la locul de răscruce pentru constituirea stilisticii funcţionale. Concepţia lui Maiorescu despre cuvînt caexpreşjejiideii_.lucrului şi nu a lucrului însuşi, implicînd teoria llrnlpiica sistem, este o premisă în estetica lui pentru definirea funcţiilor limbajului, inclusiv a celui poetic, pus în comparaţie cu cel ştiinţific. Estetica lui, chiar dacă nu integrează în mod organic preocupările lingvistului, are astfel o bază lingvistică. Aceasta este situată, ca stilistică, în vechea tradiţie a retoricilor şi a poeticilor clasice, constituite pe distincţia între „docere" şi „delectare", cuprinsă în germene în dialogul lui Plato, Krâtylos, ca teorie privitoare la originea şi funcţiile limbajului, în ultimă analiză bazată pe distincţia între adevăr şi frumos, între lumea ideilor şi lumea sensibilă, menţinută pînă în "estetica lui Hegel, din care criticul nostruMmprumuta definiţia frumosului ca „mlmifesţare_se.nsibilă a ideii". Este axuliteoretic al micului tratat de poetică intitulat moăest O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, scris cu intenţia de a stabili cîteva principii ale judecării estetice a operei literare, în primul rînd a poeziei, într-o vreme cînd lipsea o îndrumare generală a criticii literare. Din definiţia frumosului decurg cele două capitole ale studiului, despre condiţia materială şi condiţia ideală a poeziei. „Prima condiţiune dar, o con-diţiune" materială sau menanică pentru ca să existe o poezie în gene- XXVI re, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi" — de unde şi mijloacele ele sensibilizare a limbajului: alegerea cuvîntului celui mai puţin abstract, epitetele ornante, personificările, comparaţiunea, metafora, tropuLfrigenere. Iar în ce priveşte condiţia ideală â poeziei, după distincţia obiectelor gîndirii în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţămîntului sau pasionale, întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă: „ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţimînt sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărîmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică". Consecinţele practice pentru funcţiile artei aici sînt întemeiate, în ceea ce am numi condiţia estetică a poeziei: tot ce este produs al raţiunii, politica, morala, ştiinţa, este exclus din poezie dacă ele sînt numai idei teoretice şi nu idei „învălite şi încorporate în formă sensibilă". Se respinge astfel poeziar^atriotardă care într-o epocă postrevoluţionară surpase „mica temelie artistică" ce o puseseră în literatura română poeţii generaţiei revoluţionare, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu. Prin condiţia ideală a poeziei, învăţătura, preceptele morale, politica sînt obiecte ale ştiinţei şi niciodată ale artelor, rolul lor în reprezentarea frumosului fiind de a servi de prilej pentru exprimarea simţămîntului şi pasiunii, „tema eternă a frumoaselor arte", ca unele ce sînt comune tuturor oamerrrlOr, materia Interesantă pentru toţi. în acest fel ne interesează arta prin plăcerea estetică, ce nu aduce „un folos imediat" de ordin practic, dar frînge valul timpului, răspunzînd necesităţilor de viaţă ale oamenilor în orice timp. Cu alte cuvinte, valorile umane: adevărul, binele, frumosul, unite în fenomenul de cultură istoric determinat, sînt sej>£rij£_hTjudec^ necesitatea omului modern de a gîndi totul „la obiect", în funcţie de utilitatea lor în perspectiva_ idealului uman. Despre valabilitatea acestei teorii s-a susţinut, prin raportarea criticului la tradiţia clasicistă, că ea este limitată la o anumită concepţie estetică, după care poezia este o artă a imaginaţiei şi nu artă a cuvîntului, cum s-a dovedit a fi poezia modernă.1 Din definiţia^hpgeliănă a frumosului a fost reţinută concepţia că reprezentările în poezie corespund unei anumite idei, şi într-un moment de dizolvare a hegelianismului în psihologism, pentru condiţia ideală 1 T. Vianu, „Junimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 161. XXVII a poeziei, ideea a fost identificată de critic cu sentimentele şi pasiunile.1 Concepţia este, totuşi, una modernă.2 Studiul bazei lingvistice a teoriei arată că ea nu ar rămîne astăzi în afara discuţiilor celor mai moderne despre „dubla articulare a limbajului"— adică a situării lui la nivelul fonologie şi Iacei semantic. In lingvistica structurală a epocii noastre, dubla articulare a limbajului justifică distincţia a două planuri în unitatea structurală a limbii: unul fonic, semnificantul, şi altul semantic, semnificatul, acesta din urmă nefiind un „lucru", ci o reprezentare psihologică a „lucrului", de unde şi identificarea pe care o face R. Barthes, în ale sale Elemente de semiologie: unul este conţinutul, altul expresia; deosebirea constînd în aceea că semnificantul este un mediator, adică îi este necesară o substanţă materială: sunet, obiect, imagine — în vreme ce substanţa semnificatului este imaterială: cuvîntul. Vorbind altfel, Maiorescu nu spunea altceva în definirea condiţiei materiale a poeziei. Cît priveşte potrivirea teoriei limbajului cu poezia modernă, Maiorescu admite că limbajul poetic, departe de a se reduce la exprimarea ideilor, are un circuit semni-ficant deschis: „Dacă prima cerinţă pentru un artist este ca să ştie ce să spună, desigur a doua cerinţă este să ştie ce să nu spună", pentru că „în lumea inteligenţei cuvîntul zis este numai un fragment al raportului ce se stabileşte între suflet şi suflet: restul se acordă pe tăcute şi formează ascunsa armonie a simţirilor omeneşti". Iar în ce priveşte a doua condiţie, cea ideală, identificarea „iudeii" cu sentimentele şi pasiunile, făcută chiar de Hegel în Prelegeri de estetică: „scopul artei e să deştepte şi să învioreze_ş_entimentele, înclinaţii şi pasiuni de tot felul, să umple inima"3 — este în concordanţă cu evoluţia stilisticii moderne, care, cum susţine Ch. Bally, în Trăite de stylistique frangaise, constată că „dacă mai ţinem seama de constituţia fundamentală a omului obişnuit, care face limbajul şi îl transformă, vom înţelege că acest lirnbaj, care exprimă de asemenea idei, exprimă înainte de toate sentimente".4 Maiorescu, în studiul despre condiţia ideală a poeziei, vorbea de sentimente şi pasiuni atras şi de psihglogie, întrucît sufletul era o preocupare mai veche a lui, de cînd scria Einiges Philosophische. Interesul gînditorului pentru suflet era al unui raţionalist pentru 1 Ibid., p. 190. 2 Cf. Eugen Todoran, Maiorescu, Editura Eminescu, 1977. 3 G.F. Hegel, Prelegeri de estetică, I, p. 52. 4 Ch. Bally, Trăite de stylistique franţaise, I, 1951, p. 190—191. care, după concepţia naturalistă, psihicpl este o formă a materiei, „o funcţie fiziologică a trupului, anume a sistemului nervos", şi nu dat supranatural. Explicaţia îl satisfăcea în anii crizelor sufleteşti ale tinereţii, dar nu-1 va satisface mai tîrziu tocmai pentru că psihologia este o ştiinţă insuficientă, recunoscînd aceasta decepţionat în însemnările din 1870, ca o critică adusă lui Herbart.1 Iar în 1888 studiul Din experienţă, cu informaţii din scrierile lui Fechner, Wundt, Florens, va arăta că singură experienţa este călă-uza"'pe calea cea întunecată a abisului ce desparte materia de spirit, întrucît înlăuntrul vieţii organice „îngustimea conştiinţei" este imposibilitatea „materiei reflectate" de a primi impresiile exterioare altfel decît succesiv. Apropierea psihologiei de ştiinţele exacte însemna lărgirea cercului experienţei psihice, pentru a cuprinde şi ceea ce rămîne întunecos — de unde şi interesul pentru experienţele „misterioase" ale legăturilor dintre suflet şi corp, psihologul fiind atras de problemele visului, ale halucinaţiilor şi, ale hipnotismului. Primul studiu de critică literară al lui Maiorescu, din 1867, despre Poeziaromână, este numai un capitol al unui demers teoretic care în ultimă analiză trebuia să fixeze Direcţia nouă în poezia şi proza română, ce va apare în 1872. Prima idee a criticii di direcţie pe care va enunţa-o el ca teoretician al culturii este cea pe care tatăl său o formulase într-o scrisoare către G. Bariţ, publicată în 1838 în Foaia literară, despre cultura română influenţată atunci de „lunecoasa" publicistică franceză: „Dar şi vulpea cea din fabulă, dacă ar veni în Dacia, s-ar sui pe vîrful Carpaţilor şi ar vedea de acolo pînă la Dunăre o mască frumoasă, fără crieri, s-ar minuna şi ea dacă ar iubi pe români, ar plînge una cu mine!"2 Ideea este transmisă lui Titu Maiorescu care o enunţă sentenţios într-o scrisoare din 1856 către Adela Rainhardt: „o direp.ţiune care avem să o mulţumim^ francezilor, care cel puţin nu e bună, o direpţiune care e cauza primitivâ~~"a micului grad de cultură adevărată la români, sau esprimînd, cu un singur cuvînt, ce cuprinde toate în sine: e supraficialitatea".3 Direcţia nouă era pregătită în planul mai larg al culturii de Contra scoalei Barnuţiu, din 1868, deci contra unui exagerat „latinism", perimafTistoric şi discreditat tematic. Atacul nu era lipsit de un substrat politic conservator, cum se va vedea din primul discurs parlamentar al lui Maiorescu din 1871, în care propunea desfiinţarea 1 T. Maiorescu, însemnări zilnice, I, ed. cit., p. 165. 2 Apud Domnica Filimon, op. cit., p. 131. 3 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, ed. cit., p. 107. XXVIII XXIX catedrei autorului Dreptului public, care nu se potrivea cu doctrina 1 f statului nostru. Şi alte ^Torme'fără fond" îşi propunea ministrul să desfiinţeze, dar nu sub eticheta de conservatorism, ci de liberalism, căci, cum susţinea el în discursul din 1872 pentru restabilirea bugetului Şcolii normale, rolul partidului conservator, mai bine zis fracţiunea junimistă a conservatorilor, îi pare a fi „de a cuprinde în sine elemente liberale", deoarece „toate le avem, numai partid liberal nu". Este"totodată discursul ce dovedeşte încă atitudinea laică a criticului formelor fără fond în problema organizării învăţă-mîntului, pe care o mai susţinuse şi într-un articol din Convorbiri din 1870: învăţămlntul primar ameninţat, cu argumentul că „credinţa dogmatică, îndată ce cere credinţă oarbă în chestiuni care se raportă la ştiinţa naturală, devine incompatibilă cu şcoala şi trebu-ieşte combătută". ; [Teoria culturii va face-o Maiorescu în studiul, tot din 1868: : In contra direcţiei.de astăzi în cultura română, studiu care trebuia ' să fie o teorie a adevărului ca principiu al progresului culturii, în două direcţii ale argumentării, pe baza constatărilor istorice: anacronismul istoric, în ce priveşte trecutul, într-o critică a tendinţelor de întoarcere a civilizaţiei române la forme care nu se mai potrivesc cujevoluţia istorică a poporului român, şi alta într-o teorie a fundamentului_dinlăuntru, care priveşte viitorul, într-o critică a tendinţelor de introducere a unor forme cu care fondul istoric încă nu se potriveşte, considerate, şi unele şi altele, manifestări primejdioase pentru dezvoltarea istorică a poporului român. Latinismul lingvistic, care denaturează filologia, precum şi împrumutarea instituţiilor civilizaţiei apusene, pentru care încă nu avem fondul corespunzător, sînt combătute de Maiorescu după o concepţie „raţională", susţinută de el încă în primele conferinţe junimiste: orice proces istoric, în ţările cu evoluţie normală, se constituie într-un fond al vitalităţii, cuprins în viaţa economică, socială şi culturalărTn relaţia~lui cu tot ce ţine de formele de organizare: legile, instituţiile, în diversele semne de cultură în care se întrupează „spirit ualitatea" poporului, care face istoria corespunzătoare necesităţilor dezvoltării organice a societăţii, adică într-o concordanţă deplină a fondului şi a, formei, în care constă adevărul culturii ca fenomen istoric. De aici critica formelor fără fond:* „Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă?" Dar criticul exagera în respingerea formelor, negînd rolul lor în modificarea fondului, ca proces istoric. în Observări polemice, din 1869, Maiorescu justifica drepturile criticii de a colribate tot ce în cultură este neadevăr: „De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni; căci orce cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii din care s-a născut". De aici şi tactica aprecierii adevărurilor ca mari şi mici. Toate începuturile sînt mici, dar un început de cultură, ce poate servi de fundament pentru o clădire şi urmare mai departe, trebuie să fie mare prin adevărul ce-1 cuprinde, pentru a produce şirul neîntrerupt de forme nouă în viaţă. Direcţia nouă în poezia şiJ>roza română, din 1872, astfel pregătită de studiile anterioare, se va întemeia pe o delim itare de principiu : „Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia_nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul: dinlăuntru şi, unde nu-1 are şi pană cînd încă nu-1 are, despreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă". Dar, dincolo. de teorie, articolul este şi primul de critică jiterară aplicată. Criteriile grupării scriitorilor în explicaţia operei lor nu sînt prea sigure ca principii de estetică: Alecsandri este poetul „cultural", Eminescu este „poetul, în toată puterea cuvîntului", iar ceilalţi sînt numai nume fără acoperire axiologică. Dar aceştia erau poeţii epocii, mai buni decît alţii, şi dacă există îndoială în ce priveşte intuiţiile criticului, nu uităm că pentru el criteriul estetic aplicat literaturii este unul din „fundamentele dinlăuntru" ale culturii adevărate, în care literatura trebuia să se integreze printr-o „direcţie nouă", ca manifestare a spiritului public prin propriul său fond istoric: „Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional". Polemicile criticului în Beţia de cuvinte şi Răspunsurile „Revistei contimporane", din 1873, sînt numai nişte prelungiri ale acestei argumentări, împotriva celor ce „s-au tupilat sub steagul românismului" pentru a-şi apăra incapacitatea. "T'entru poporul român este o condiţie de existenţă de a "resorbi din introducerea noilor forme în viaţa reală tot ce poate fi folositor spre înrodirea păm întului său." Cu aceasta se încheie primul mare capitol din opera critică a lui Maiorescu, din epoca entuziasmului şi a marilor bătălii pentru impunerea Direcţiei noi. Indiferent de ecourile ei în epocă, pînă XXX XXXI tîrziu, ea îi va prilejui criticului doar reluări şi precizări, răspunsuri şi polemici pentru apărarea tezelor ei fundamentale. Ca rezultat al primei etape a activităţii didactice, în 1876 va apare T naif-gA-ni Maiorescu, în care teoria limbajului ca raport între gîndire şi cuvînt este reluată pentru stabilirea legilor formale ale gîndirii. Ideea scrierii unei Logici o avea el încă din 1857, cînd reducea filozofia la logică, sau cînd îi scria, în 1858, Olgăi Coronini că „logica formală este «condiţia sine qua non» pentru studiul filozofiei".1 El de atunci pregătea un manual, după Logica lui Herbart şi prelegerile lui Suttner, preocupare din care se va menţine, după intrarea în învăţămînt, ideea unui manual propriu. La apariţia acestuia a fost acuzat de dr\_Zotţu că, împrumutînd izvoare diferite, ar fi nelogic. Cît de original faţă de izvoare a fost logicianul se vede din primul său proiect, din 1858, cînd, într-o scrisoare către un fost coleg, A. V. Lohner, căruia voia să-i dedice lucrarea, arăta prin ce se deosebeşte de Suttner în definirea noţiunii de judecată.2 Iar faţă de J. S. Mill, pe care îl citează de mai multe ori, originalitatea nu putea fi contestată, cum a arătat încă Eminescu în două articole publicate în anul 18773, mai ales date fiind asemănările dintre Mill şi Herbart, pe care le va semnala ş i Mircea Florian într-un articol despre începuturile filozofice ale lui T. Maiorescu, din Convorbiri literare, nr. 1 — 5, 1937. Izvoarele toate au fost analizate de I. Brucăr, în introducere la Logica retipărită în 1940, cu concluzia că: „dacă Maiorescu ne-a vorbit de personalităţile creatoare originale, clasificîndu-Ie ca atare, fie pe acelea «care de pe înălţimea culturii secolului împreunează elementele date, spre o nouă combinare», fie pe acelea care «află în intuiţia primitivă un adevăr pînă atunci nepătruns de înţelegerea omenească», el personal a împlinit în tot ce a scris ambele condiţiuni".4 Eminescu spunea acelaşi lucru: logicianul era „un spirit care în fiecare şir e de transparenţa cristalului şi nu lasă nimăruia îndoieli asupra celor ce voia să zică". Aceasta este şcoala logică, pe care a întemeiat-o profesorul Maiorescu. Acest spirit logic nu este de origine herbartiană, cum se susţine de obicei, Herbart fiind numai un îndrumător sistematic, deci mai 1 T. Maiorescu, Al doilea Apendice la „Un fragment din tinereţea mea", loc. cit., p. 44. 2 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 327 — 328. 3 M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, I, ed. Ion Scurtu, 1905, p. 366-381. 4 I. Brucăr, Filozoful T. Maiorescu, în T. Maiorescu: Logica, Editura Academiei, 1940, p. 172. fi mult sau mai puţin didactic în formarea filozofului Maiorescu, ci de origine kantiană, Kant fiind văzut de el nu numai_ca. filozoful pe care Herbart îl comentează, ci şi ca deschizătorul propriului său drum în logica antichităţii. N-a fost oare Kant cel care a mutat izvorul cunoştinţelor în sufletul omenesc, în spiritul lui Protagoras, care spunea ca7,~bmul este măsura tuturor lucrurilor" ? Fraza aceasta părea tînărului gînditor mai preţioasă decît dialogurile din tinereţe ale lui Platon, în care i se făcea lui Socrate un portret foarte tulbure, cum mărturisea el într-o scrisoare către unul din colegi, A. V. Tegethoff.1 Din 1861, după amînarea susţinerii doctoratului la Sorbona, apare un interes sporit pentru Kant, probabil cu îndoiala dacă o filozofie ca aceea a lui Herbart — „o searbădă filozofie", cum o numea el2 — este un suficient temei pentru construirea unui sistem filozofic original, cum intenţiona să fie al lui, sau, în cazul cînd va renunţa la însăşi ideea de sistem, întoarcerea la Kant era un mai bun susţinător al criticismului. într-o scrisoare către tatăl său îi spunea că traduce Critica raţiunii pure şi o urmează cu multă căldură: „o asemenea traducere îmi este cea mai bună preparare la profesura filozofică, care, spre a spune termenul adevărat, mă entuziasmează".3 De filozofia kantiană s-a apropiat Maiorescu tot mai mult după 1872, mai ales în cursurile de logică şi istoria filozofiei predate la Universitate. Sinteza pe care Kant o realizează prin sistemul său, între raţionalismul lui Descartes şi senzualismul lui Locke, va fi menţinută de gînditorul român, ca autor al Logicii din 1876, în care întemeierea judecăţilor este „emjJxijDr^ationalistă" — cum o aprecia Eminescu în discuţiile asupra originalităţii tratatului. Logicianul era în adevăr original prin tratarea problemei gîndirii în raport direct cu aceea a limbii, într-o tradiţie ce merge pînă la teoria lui Platon şi Aristotel despre funcţiile limbajului, comunicarea şi expresivitatea, pe care o va reţine şi ca bază a teoriei despre condiţia estetică a poeziei, ca artă a cuvîntului: „Limbj^^şjţejocul în care reprezentările obiectelor îşi mistuie aproape toată materialitatea lor şi nu lasă decît ideea abstrasă şi generală" — va spune logicianul, după lingvist.4 1 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 397. 2 T. Maiorescu, Vechea'tragedie franceză şi muzica lui\Wagner; apud T. Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura română, ed. cit., p. 70. 3 T. Maiorescu, Ep'istolarum, III; apud Domnica Filimon, op. cit., p. 196. 4 T. Maiorescu, Logica, ed. I, Brucăr, 1940, p. 194. XXXII 3 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu XXXIII Influenţa kantiană, permanentă în gîndirea. JuiJMaiorescu, este suportul filozofic al „spiritului critic" pe care 1-a aplicat ca îndrumător al culturii şi literaturii, "dar kantianismul este menţinut, în paralelă cu influenţa scientismului, în toate domeniile: filozofie generală, logică, teoria culturii, estetică — după o remarcă a lui Simion Ghiţă, ultimul cercetător al filozofiei criticului. Reţinem concluzia autorului citat: „Filozofia kantiană i-a oferit lui Maiorescu un temei pentru disocierea valoriloTîn cadrul culturii române: religie, ştiinţă, filozofie, artă, şi pentru înlăturarea confuziilor ce se făceau între aceste valori. Criticismul kantian 1-a inspirat în introducerea_şpiri-tului critic în cultura română într-o perioadă istorică caracterizată prin'mari mutaţii şi transformări generale în direcţia modernizării ei."1 A doua parte a activităţii lui Maiorescu începe cu anul l^S&O. Una din disertaţiile lui filozofice, Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, va deschide şi un capitol nou de metodologie a criticii literare. în judecarea operelor literare, spune criticul, se vor impune ideile care au „valoare universală" şi care pornesc dintr-un „entuziasm impersonal". Fondul kantian al argumentării nu e greu de descoperit: sînt adevâraj^ideile geneial-valabile, în planul cunoaşterii teoretice, iar în cazul artei ideile cu valabilitate generală nu corespund unui concept, ele sînt rezultatul unei emoţii „impersonale", al unui „entuziasm" care corespunde şi intensităţii emoţiei, termenul fiind şi o denumire a „dezinteresării", care în estetica lui Kant definea specificul actului creator de frumos. Se va adăuga la această teză kantiană şi formularea esteticii lui Schopenhauer despre contemplareâT^dezinteresată" a ideilor ^platonice, ca obiectivări imediate ale ^egoismului". Dar nu numai poetul, ci orice creator de cultură este pătruns de acest patos, ca iubitor de adevăr: „Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului" — şi aici se întîlneşte dezinteresarea, în sensul ei de „emoţie impersonală", cu atitudinea morală a creatorului de cultură. Ceea ce urmăreşte criticul în disertaţia filozofică este numai drumul adevărului, care se impune în judecata de valoare, de la singurătatea începătoare, prin efortul şi suferinţa resimţită de creator, pînă la recunoaşterea ei deplină — căci „ceea ce este impersonal este din patrimoniul comun al omenirii întregi". De unde şi concluzia optimistă a studiului: „Apa a trecut, pietrele au rămas', şi din piatră în piatră păşeşte adevărul, spre viitorul său nemărginit". 1 S. Ghiţă, op. cit., p. 211. Adevărul în judecarea operelor literare este adevărul artistic, şi criticul, care caută adevărul judecăţii, este asemănător cu artistul, care caută adevărul în creaţia frumosului. Analogia dintre funcţiunea adevărului în judecata de valoare şi funcţiunea particular estetică a frumosului este axa metodologică a criticii pe care Maiorescu, în locul consideraţiilor teoretice de ordin general estetic, din prima etapă a activităţii lui, va aplica-o, în a doua etapă, la „literatura care se face", cum spunea el în Poeţi şi critici, studiul din 1878. Aceasta va fi o schimbare de planuri, ca trecere de la „critica judecătorească", numită de el „sinteza generală în atac", la critica specială, a cărei misiune e de „a lărgi cercul activităţilor individuale". Cît de necesară este critica pentru literatura „care se face" va avea ocazia să arate Maiorescu însuşi în 1885, cînd constata că „scade trebuinţa unei critici generale". Studiul Comediile d-lui Caragiale, pentru apărarea autorului în faţa unor acuzaţii ce nu respectau criteriul estetic al jadecării operei literare, era o intervenţie a lui pentru „progresul adevărului". Atacurile vizînd lipsa de „moralitate" a comediilor, criticul ridica discuţia tot la planul teoretic, pentru a demonstra dacă în principiu arta este sau nu morală, îndeplineşte sau nu o funcţie morală, şi apoi a arăta în ce fel comediile lui Caragiale îşi menţin valoarea chiar în forma în care ele au fost acuzate de imoralitate. Teoria criticului se menţine în termenii comparaţiei artei cu ştiinţa, după estetica lui Hegel, pentru distincţia frumosului de adevăr, în arta adevărată: arta este morală nu ca idee, exprimată ca atare, ca în comunicarea directă a omului, ce ţine de „învăţătură", ci ca valoare, prin însuşi procesul de creaţie artistică, în care frumosul implică binele în opera de artă, cînd aceasta este realizată ca artă. Dar argumentele vor include în continuare şi termenii esteticii lui Schopenhauer. „Arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte", ea constînd în „înălţarea morală a individului, ce se poate aştepta din producerea simţămîntului estetic". Căci orice emoţie estetică, în orice fel de artă, inclusiv poezia, care întrebuinţează cuvîntul ca material de comunicare, ca şi codul penal şi catehismul de morală, îl face pe om „să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale". Aceasta întrucît tot ce este rău este egoismul, iar „înălţarea impersonală" este o combatere indirectă a răului, de unde şi concluzia că tot ceea ce nu este artă adevărată este imoral în înţelesul artei, fiindcă îl aruncă pe spectator din emoţia artistică în lumea reală, coborîndu-1 în XXXIV 3* XXXV sfera zilnicelor interese. Deci nu de o cerinţă morală în înţelesul practic al cuvîntului este vorba, ci de starea sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina oricărui rău. Teoria construită pe ideea „emoţiei impersonale" este un studiu psihologic, cu ecouri din filozofia lui Schopenhauer, în care „voinţa de a fi" este izvorul tuturor suferinţelor, iar arta, prin emoţia pe care o produce, este transpunerea în lumea „ideilor platonice" a formelor celor mai generale, deci mai „despersonalizate", ale existenţei, prin care contemplatorul, într-un anumit fel, intuitiv şi nu raţional, intră într-o altă lume, eliberîndu-se de dominaţia voinţei, ca sursă a răului în lume. Teoria aceasta este una a creaţiei artistice, exagerată prin nerecunoaşterea condiţiilor receptării artei, ca o problemă de sociologie a literaturii. Schopenhauer era pentru Maiorescu o cunoştinţă mai veche. După ce în 1865, în seria de prelegeri populare ale „Junimii", una susţinută de el se intitula: Pesimismul ideal (Schopenhauer), începînd din 1870 traduce Aforismele, publicate în Convorbiri din 1872 pînă în 1877 şi adunate în volum în 1890. Cu toată opoziţia lui Schopenhauer faţă de Hegel, aforismele nu sînt expresia unui pesimism integral, şi Maiorescu are rezerve faţă de o generalizare de acest fel, după cum filozoful însuşi recunoaşte că teoria lui s-ar putea numi o „eudemologie", o ştiinţă a fericirii în viaţă, pentru a cărei scriere „a trebuit să mă depărtez de la punctul de vedere mai înalt spre care conduce filozofia mea în adevăratul înţeles al moralei ei metafizice". Motivarea putea fi acceptată de Maiorescu, cu stima lui pentru „raţiunea realităţii", în Einiges Philosophische, sub influenţa lui Hegel, dar neîncrederea în posibilitatea oricărei „metafizici viitoare" era şi axul principal al filozofiei lui Kant, pentru care filozofia lui Schopenhauer putea fi o bună pregătire, îndrumarea spre ea dîndu-i-o, cu acest scop, „hegelianul" Karl Werder în 1861, cum îşi aminteşte criticul în evocarea acelei perioade în amintita scrisoare din 1906 către I. Petrovici. Schopenhauer era cunoscut în acei ani mai ales prin aforismele lui, traduse numai „pentru a lua şi noi parte la mişcarea filozofică a spiritului modern", dar filozoful va apare în primul plan al atenţiei criticului într-un articol despre Filozofia la Universitate, în 1870 — 1871, pentru susţinerea unei filozofii autonome, ca bază a autonomiei valorilor culturale, în studiile de estetică ale criticului, Schopenhauer va lua locul lui Hegel, în teoria de esenţă kantiană, a „dezinteresării" şi a „despersonalizării" în actul contemplaţiei estetice, ca teorie a eliberării omului de „egoismul" vieţii într-o „emoţie impersonală", cum este cea artistică. Argumentarea lui Maiorescu n-a apărut atît de evidentă, fără indicarea izvoarelor ei. Polemica lui cu C. Dobrogeanu-Gherea aici începe. Acesta constata o contradicţie între ceea ce criticul susţinuse în Poeţi şi critici: „Poetul este mai întîi de toate o individualitate", iar impresiile manifestate în forma estetică reproduc „caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet" — şi ceea ce el susţinea în Comediile d-lui Caragiale: „... arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simţirile şi acţiunile omeneşti cu atîta obiectivitate curată, încît pe de o parte să ne poată emoţiona prin o ficţiune a realităţii, iar pe de alta să se înalţe într-o lume impersonală". La obiecţia lui Gherea, demonstrată teoretic în Personalitatea şi morala în artă, Maiorescu va răspunde în Contraziceri ? că artistul este şi impersonal şi personal: este impersonal în perceperea lumii, concentrîndu-şi toată privirea în obiect, şi prin aceasta obiectul înceteazăde a fi individual, înfăţişîndu-se sub specie aeternitatis, ea constituind şi partea etică a artistului; dar o dată perceperea obiectului dobîndită, manifestarea ei în artă reproduce caracterul personal al artistului şi o asemenea răsfrîngere în prisma lui proprie exprimă individualitatea lui esenţială. Relaţia personal-impersonal este relaţia subiectiv-obiectiv în artă, acceptată astăzi chiar din punctul de vedere al tezei pe care Gherea o apăra, întrucît arta este subiectivitate în emoţia artistului, iar lumea ficţiunii este o realitate artistică în care individualul este depăşit în forma universalului, singura care poate produce emoţia faţă de realitatea reflectată în artă.' Răspunsul lui Maiorescu pornea de la concepţia clasică despre raportul dintre înfăţişarea „generalului" în artă şi „particularul" faptului istoric, pe care artistul îl trăieşte în mod cît se poate de subiectiv, răs-frînt numai în obiectivitatea artei sale. Concepţia clasică era menţinută în estetică de Kant şi de Hegel, în ce priveşte raportul dintre intelect şi sentiment în poezie, dar cînd Maiorescu definea poezia ca „idee emoţională" nu rămînea în afara spiritului schopenhauerian pentru relaţia frumosului cu binele, în distincţia de principiu între „morala în artă" şi „moralitatea artei". Aprecierea comediilor lui Caragiale ca opere realiste, tocmai din acest punct de vedere, dovedeşte ceea ce criticul susţinea ca o condiţie fundamentală a oricărei arte: valoarea ei estetică nu se confundă cu ceea ce intră în relaţie cu ea în opera de artă şi dacă judecăm arta după criteriul estetic trebuie să vedem în ce măsură includerea ideii morale în XXXVI XXXVII emoţia estetică, prin imaginea artistică, este de o forţă morală mult mai mare decît declararea directă a ideii în producţii fără valoare artistică. în capitolul despre Maiorescu din Istoria literaturii române, T. Vianu susţinea că între cele două izvoare ale esteticii criticului, cel hegelian, din O cercetare critică din 1867, şi cel schopenhauerian, din Comediile d-lui Caragiale, din punct de vedere strict sistematic există o oarecare contradicţie, sistemul estetic al lui Hegel, după istoricul esteticii Ed. Hartmann, aparţinînd idealismului concret, iar estetica lui Schopenhauer aparţinînd idealismului abstract: pentru cel dintîi frumosul este totdeauna o idee întrupată într-o materie sensibilă, într-o imagine; pe cînd pentru cel de al doilea frumosul este ideea însăşi, cuprinsă în actul contemplaţiei printr-o depăşire a oricărei relaţii sensibile. Dar, prin contemplarea estetică, „ideea" lui Schopenhauer nu mai este doar o „idee", ci o obiectivare imediată a lucrului în sine, ca voinţă de a fi, este deci o intuiţie a acesteia: „ideea este strict intuitivă", „despersonalizarea" nefiind înţeleasă ca o „abstractizare", pe calea inteligenţei, ci ca o contemplare a „ideilor platonice" pe calea intuiţiei, realizată pe deplin numai în cazul geniului, care se înalţă la starea de subiect pur, nu ca intelect pur, ci prin eliberarea actului cunoscător de efortul intelectului, ca instrument al voinţei, eliberare prin care omul se purifică de relele existenţei, cauzate de voinţa de a fi. Schopenhauer, în alt fel, nu spune altceva decît Hegel. Deci „tipurile generale ale umanităţii", pe care Maiorescu, sub influenţa teoriei schopenhaueriene a emoţiei impersonale, le găseşte realizate în comediile lui Caragiale, nu sînt nişte modele abstracte, ci sînt modelele „artistice" ale individualităţilor umane luate din viaţa noastră socială, dezvoltate „cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor", cu sentimentele şi pasiunile lor, cum ar zice criticul după Hegel, „cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor", pentru că el „ne arată realitatea din partea ei comică". Ceea ce nu înseamnă o „estetică mai nouă", ca o concesie făcută realismului mai nou, ci o adaptare a esteticii lui vechi la probleme literare noi, pe care „literatura care se face" le punea în discuţia criticii literare. Comediilor lui Caragiale li s-a căutat un substrat politic, pentru care a şi fost deschisă acuzaţia de „imoralitate" şi lipsă de patriotism, în primul rînd de cei ce s-au recunoscut în personajele lor. Maiorescu, apărîndu-1 pe scriitor, nu s-a arătat, prin teoria „dezin-- teresării", un apărător al partidului conservator în faţa liberalilor, cum s-a spus, deşi junimismul politic găsea în comediile lui Caragiale expresia cea mai evidentă, pe temeiul criticii maioresciene, a formelor fără fond. Criticul era un susţinător al istorismului încă din primele sale teze literare, în recunoaşterea specificului naţional al literaturii, ca un „fundament dinlăuntru" pentru formele culturii noi ce le împrumutam, dar istorismul presupune acceptarea realismului în artă, chiar cînd teoria estetică pretinde „idealitate artistică" în metoda reflectării realităţii. Deci nu o concepţie conservatoare apăra criticul în respingerea acuzaţiilor aduse lui Caragiale, cînd spunea despre comediile lui că stratul social pe care îl înfăţişează ele „este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiminte omeneşti, dealtminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică adecă sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat în acel strat şi transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne". Aceasta este şi baza socială a comicului lui Caragiale, care, realizat într-o adevărată artă realistă, are puterea de a trăi. Literatura realistă o apreciase criticul din 1882 în studiul Literatura română şi străinătatea, vorbind de opera lui I. Slavici, N. Gane, I. Negruzzi, scriitori care, „părăsind oarba imitare a con-cepţiunilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gîndeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice". Teoria „romanului poporan", pe care o face criticul în compararea personajelor realiste ale scriitorilor citaţi cu eroii vechilor tragedii, include în condiţia tragicului tipurile puse de la început sub stăpînirea împrejurărilor ca sub o fatalitate, prin îngrădirea lor istorică de naţiune şi de clasă. Aceasta îndreptăţeşte situarea romanului poporan alăturea cu adînca mişcare a tragediei, prin culmea de emoţiune realizată de evoluţia eroului în lupta cu aceste limite spre o catastrofă în simţămînt. Şi concluzia este că noi românii trebuie să ne bucurăm că după atîtea împrumuturi dinafară „putem răspunde cu ceva şi că tînăra literatură română a fost în stare să dea bătrînei Europe prilejul unei emoţiuni estetice din chiar izvorul cel curat al vieţii sale populare". Dar cu toate aprecierile literaturii realiste, argumentele esteticii lui Schopenhauer nu vor lipsi din critica lui Maiorescu, ca în studiul despre Eminescu şi poeziile lui, pentru consacrarea geniului literaturii române, care şi-a găsit în el „cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi" şi „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti". XXXVIII XXXIX Maiorescu, cu toate că nu făcea o „anumită politică" în critica lui literară, în afară de o politică a „culturii în marginile adevărului", a fost o personalitate politică a epocii. Suspendat fiind din învăţămînt pentru că nu avea un concediu legal în timpul sesiunii parlamentare, îşi începe cu adevărat cariera politică intrînd ca ministru, în 1874, în guvernul conservator al lui Lascar Catargi. Nu se reintegrează însă la catedră, decît în 1884, prin măsura unui ministru liberal. Ca ministru al cultelor el a susţinut subvenţia şcolilor române din Braşov, precum şi restauraţia bisericii episcopale din Curtea-de-Argeş ca acţiune integrată într-o activitate politică a timpului, dar şi cu convingerea, pe care mai tîrziu va mărturisi-o, că pe timpul construirii bisericilor Curtea-de-Argeş şi Trei Ierarhi „era o continuitate în ideile noastre, era un raport direct între formă şi fond".1 Ca măsură culturală cu rezultat politic a fost începutul publicării documentelor Hurmuzaki, copiate din arhiva imperială, privitoare la istoria românilor. Neputînd impune votarea legii pentru învăţămînt, care preconiza reducerea unor catedre şi facultăţi, motivată cu lipsa unor profesori cu cultură specializată, ministrul şi-a dat demisia în 1876.  rămas însă susţinător al conservatorilor, cît şi al principelui străin ca domnitor, în faţa atacurilor directe sau ascunse ale adversarilor lui politici. Este incontestabilă adeziunea lui Maiorescu, în anii tinereţii, la un liberalism democratic, la care el va renunţa cu timpul, trecînd la un punct de vedere practic, care, cum remarcă T. Vianu,2 constituie o deplasare de la abstract la concret, justificînd o privire sceptică a confruntării realităţii cu înălţimea idealului, după aforismul din 1868, care dovedeşte îndrumarea lui spre principii adaptate la realitate; ceea ce însemna, pe de o parte, despărţirea lui de principiile liberale şi preocuparea de aplicarea lor practică, fiind tot mai mult constrîns, pe de altă parte, să aprobe conservatorismul. Trecerea de la abstract la concret, de la teoretic la practic, care ar face inutile principiile, cum presupune T. Vianu, nu este justificată istoric, deoarece criticul încă din 1861, în conferinţa despre Vechea tragedie franceză, exprima neîncrederea lui în revoluţia franceză, părere menţinută, după decenii de la revoluţie, în conservatorismul gîndirii postrevoluţionare. Cum el însuşi îşi va aminti mai tîrziu, în 1895, în Istoria contemporană a României despre organizarea „Junimii" la Iaşi: „Cu modul de judecată istorică ce predomnea între 1 România liberă din 25 decembrie 1884/6 ianuarie 1885. 2 T, Vianu, „funimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 182. XL noi, mai mult englezeşte revoluţionar decît franţuzeşte revoluţionar, aşa-numita regenerare de la. 1848 nu ne părea să aibă gradul de importanţă ce i-1 atribuiau liberalii din Muntenia". Ceea ce însemna că politica în care Maiorescu se angaja tot mai mult, după scoaterea din învăţămînt, nu era o politică de concesie, ci una de convingere. Dar, adăugăm, constrîns nu de un conservatorism de „partid moşieresc", retrograd în comparaţie cu „progresismul" partidului liberal. Căci în politică deosebirile dintre liberali şi conservatori nu erau atît de principii, cît de aplicarea lor practică. Maiorescu, ca gînditor politic, îşi exprimase neîncrederea în eficienţa istorică a revoluţiei burghezo-democratice, pe care o vedea mai mult prin rezultatele, prin înfrîngerea ei în 1848, decît prin idealurile ei cu adevărat revoluţionare; dar tocmai pentru că neîncrederea lui se adeverise în abdicările burgheziei de la idealurile revoluţiei, cu tot conservatorismul lui, rezervele nu erau total nemotivate. Conservatorismul lui Maiorescu avea, ca suport teoretic, lucrarea lui.Ed. Burke, publicată în 1790 în Anglia: Reflections on the Revoluţion in France, a lui Joseph de Maistre, Considerations sur la France, completată,cu jEssai sur le principe genirateur des consti-tutions politiques, şi lucrarea lui H.T. Buckle, Hislory of Civilisa-tion in England, din 1861. Se adaugă teoria evoluţionistă a filozofului englez Spencer, despre care un comentator recent, Z. Ornea, în Junimea şi junimismul, spune că „servea, pe de o parte, ca fundament teoretic în afirmarea unei concepţii scientiste despre natură şi pentru demonstrarea necesităţii evoluţiei organice, pe de altă parte, însă, ea servea în mod făţiş împotriva progresului social înţeles ca depăşire a rînduielilor burghezo-feudale, împotriva mişcării socialiste".1 Maiorescu traducea chiar o lucrare a filozofului: In contra socialismului. Gruparea junimistă tinde să devină o grupare cu o concepţie politică tot mai pronunţată după mutarea lui Maiorescu la Bucureşti, în 1876, cînd şi începe o nouă etapă a „Junimii" ca societate literară. Mai puţin semnificativă ca „direcţie nouă", considerată fiind ca realizată „sinteza generală în atac" din prima perioadă, ea este de o mai amplă activitate culturală, întregită de discipolii universitari ai criticului, după începerea cursului liber de logică la Universitate, în 1880, şi după reintegrarea lui ca profesor definitiv, în 1884. Din 1880 criticul reia colaborarea la Convorbiri literare, în 1885 scrie articolul despre Caragiale. Cu toate rolurile lui 1 Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Editura Eminescu, 1975, p. 135. XLI politice în gruparea junimistă a conservatorilor, el va rămîne de acum încolo mai întîi „profesorul", respectat şi urmat de generaţiile epocii, timp de un sfert de secol, „lumina gîndirii româneşti", după expresia lui B. Delavrancea, ducînd după sine „Junimea" şi Convorbirile literare, ca rezonator al propriei sale filozofii, al cărei scop principal nu era teoria, ci practica. Şi politica, pornită dintr-un sentiment de datorie publică, era una din aceste acţiuni practice. Junimiştii încă din 1881 intenţionau să deschidă o „eră nouă", după un program de guvernămînt anunţat de primul guvern „junimist", al lui T. Rosetti în 1888, pentru organizarea statului român modern, program reluat de guvernele de nuanţă conservatoare junimistă ce s-au succedat pînă în 1895, în care Maiorescu a fost de mai multe ori ministru. în critica literară a lui Maiorescu din acest timp, ca ultimă etapă, în studiul despre I. Popovici-Bănăţeanul, din 1895, şi despre V. Vlad Delamarina, din 1898, ca şi în rapoartele academice pentru premierea operei lui M. Sadoveanu şi a lui O. Goga, din 1906, a lui I. A. Brătescu-Voineşti, din 1907, şi culminînd cu răspunsul academic dat lui D. Zamfirescu în chestia* poeziei populare, din 1909, a fost constatată o anumită evoluţie, dacă nu chiar o „dezbinare de gînduri", pusă sub semnul unor abdicări de la principiile iniţiale ale criticii estetice, ca o concesie „literaturii care se face", în tendinţele realiste ale ultimelor decenii ale secolului trecut, în opoziţie cu estetica clasicismului. Dar nu de o concesie trebuie să vorbim, ci de o consecvenţă a principiilor iniţiale, aplicate la judecarea unei literaturi adevărate, incomparabilă cu cea pe care el o respingea în anii fundamentării teoriei estetice necesară pentru „sinteza generală în atac". Dacă ultimele studii ale criticului sînt despre scriitorii realişti ai literaturii noastre, nu este pentru că el şi-ar fi schimbat direcţia aprecierii, ci pentru că aceştia sînt scriitorii epocii, pe care el îi judeca ocazional, în rapoartele academice, pentru premierea lor. „De la Eminescu încoace, a cărui influenţă dealtmin-teri se simte şi în aceste poezii, nu s-a mai cîntat iubirea cu atît adevăr şi cu atîta frumuseţe", spune el despre poeziile lui I. Popovici-Bănăţeanul, iar despre literatura Transilvaniei spunea, în raportul despre V. Vlad Delamarina: „prin puternica influenţă a poeziilor lui Eminescu, tinerimea română de peste Carpaţi se înfăţişază deodată cu deplina aptitudine de a simţi şi de a întrupa frumosul în formele literare, deocamdată în poezia lirică, în balade şi în novele", în raportul academic despre O. Goga se spune că dacă patriotismul este, în inimile sincere, un simţămînt adevărat şi adînc, întrucît este astfel poate fi în certe împrejurări născător de poezie, împrejurări în care se afla şi poetul ardelean „cînd, într-o parte a poeziilor sale reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa". Susţinînd poezia cu un astfel de fond, criticul reia unul din primele sale argumente despre cultura ca dezvoltare în spiritul adevărului, completat cu constatarea mişcării literare din Transilvania, ocazional formulată în aprecierea poeziei dialectale a lui V. Vlad Delamarina: „...cultura artelor nu se pregăteşte, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus, şi precum coroana înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntului, aşa arta cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din viaţa populară în toată naivitatea ei inconştientă; de aceea şi trebuie să fie naţională". Aceasta este şi concepţia pe care îşi întemeia Maiorescu ultimele studii literare, între care reprezentativ este răspunsul la discursul academic al lui D. Zamfirescu, în chestia poeziei populare. Problema este mai veche, începînd cu aprecierea lui Alecsandri din Asupra poeziei noastre populare, din 1868, în care se făcea observaţia valabilă despre procesul creaţiei populare, ca expresie artistică a sentimentelor şi pasiunilor înţelese de marea majoritate a poporului, cît şi constatarea că valoarea artistică a acesteia creşte prin circulaţia ei orală. încheierea discuţiei va face-o în răspunsul dat lui D. Zamfirescu cu ocazia discursului de recepţie despre Poporanismul în literatură, în 1909: „Nu e vorba aici de materialul folcloristic, ci de însăşi poezia populară ca poezie, şi ea nu numai poate, ci trebuie considerată ca un produs estetic de cea mai mare însemnătate, fără a înceta să-şi păstreze anonimatul ei firesc". Iar în ce priveşte „poporanismul" scriitorilor inspiraţi din fondul folcloric, ei sînt apăraţi cu principiile sale mai vechi în teoria despre raportul dintre artă şi realitatea socială: operele lor „sunt creaţiuni cu acea deplină aparenţă a realităţii în care se încheagă arta adevărată". La întrebarea de unde vine această identitate a stilului scriitorilor cu fondul social, răspunsul este că: „Din convingerea intuitivă a marilor scriitori că în cugetul poporului — fie oricît de lipsit de cultura cărturărească, ba uneori îţi vine să zici tocmai fiindcă e lipsit de ea — germinează şi poate prinde rădăcină dezvoltarea celor mai curate şi alese simţiminte omeneşti". într-o sinteză istorică a activităţii literare, concepţia lui Maiorescu despre artă se integrează în teoria despre cultură, după ideea lui că în istoria oricărui popor cultura reprezintă o expresie a puterii lui vitale, este forma vieţii lui spirituale în unitatea valorilor ei XLII XLIII fundamentale, adevărul, binele, frumosul, după o lege pe care el o explica încă din anii formaţiei lui, după Hegel, în Einiges Philosophische : „Ceea ce păşeşte înainte într-o anumită direcţie decurge în mod necesar din ceea ce-1 precede, altfel n-ar merge chiar în aceeaşi direcţie. Datoria noastră este, prin urmare, să cunoaştem ceea ce este necesar." Aplicînd această lege a dezvoltării la ceea ce el sesiza ca necesar în cultura românească, constatăm o aplicare diferită a aceloraşi principii ale valorificării artei, ca fenomen de cultură, în raport cu condiţiile istorice diferite. Reţinem o justă remarcă a lui S. Ghiţă în studiul despre Maiorescu, filozof şi teoretician al culturii: în scrierile din anii 1860 — 1863 este afirmarea poziţiei teoretice de principiu, caracterizată prin armonia dintre elementele frumosului, idee şi formă sensibilă, şi dintre artă, ştiinţă şi morală — deci autonomia relativă a acestora în unitatea culturii; momentul 1867, cînd se pune un accent puternic pe autonomia esteticului, cu scopul de a impune specificul artei în raport cu ştiinţa şi morala, inclusiv politica, trecută ca ştiinţă prin idee, ca urmare a necesităţii istorice pentru întemeierea judecăţii estetice într-o perioadă de confuzie a valorilor; şi etapa de după 1881, ca o sinteză a celor anterioare, prin admiterea unităţii de principiu între elementul noţional şi cel emoţional în definirea frumosului, acordîndu-se o mai mare atenţie conţinutului de idei şi factorului social în creaţia literară, fără să se nege elementul estetic, ca o condiţie de principiu a artei. Deci nu teoria criticului este greşită, în ce priveşte autonomia relativă a esteticului, ci condiţiile maturizării culturii române au determinat anumite exagerări unilaterale de ordin practic. Faţă de exagerarea unilaterală a specificului naţional, mergînd pînă la absolutizarea lui într-o confuzie de valori, criticul accentua autonomia valorilor cu argumentul că adevărul în artă, cît şi în cultură în general, cere un anumit spirit critic în judecarea operelor noastre literare şi ştiinţifice, anumite criterii universal valabile. Concluzia studiului citat este valabilă pentru întreaga concepţie a lui Maiorescu ca expresie a momentului istoric pe care el îl reprezenta în cultura română: „El a cerut ca artiştii şi oamenii de ştiinţă să servească politica fără a trăda arta şi ştiinţa, fără a rămîne indiferenţi faţă de exigenţele artistice şi ştiinţifice de care nu pot fi scutite nici lucrările lor. Căci, în ciuda tendinţei sociale generale a culturii, existenţa artei şi a ştiinţei este de neconceput fără recunoaşterea frumosului şi a adevărului ca valori necesare şi universale."1 1 S. Ghiţă, op. cit., p. 143. XLIV în ultima etapă a activităţii sale literare, Maiorescu se menţine în actualitatea evenimentelor politice. Programul „erei noi" al junimiştilor, reluat de guvernele prezidate de P,P. Carp din 1889 şi 1900 — 1912, îl va susţine Maiorescu în calitate de ministru. Este nevoit prin conjunctură politică să ajungă el însuşi prim-minis-tru în 1912, într-un guvern de coaliţie, cu Take Ionescu, adversarul său, în locul lui P. P. Carp, prietenul său de totdeauna. I-a fost dat însă, în această calitate, să conducă diplomaţia românească în timpul războiului balcanic şi să ducă tratative de pace la Bucureşti, în 1913, cu un tact şi o fermitate care va aduce României o izbîndă folositoare în pregătirea intrării ei în războiul pentru înfăptuirea statului român unitar. Memoriul pe care primul-ministru 1-a publicat după evenimente, ca justificare a politicii, stă alături, dacă nu mai presus, de cele mai bune scrieri ale sale, ca model de construcţie şi argumentare, în el găsindu-se, într-o unitară demonstraţie filozofică, logica gînditorului politic şi puterea de convingere a oratorului, pentru o cauză care îi încununa prestigiul personalităţii cu o aureolă naţională. Cu acest gînd al unităţii naţionale, dar nerealizată încă pe deplin, s-a retras din politică la vîrsta de 73 de ani. Din intensa activitate politică a lui Maiorescu ne-au rămas Discursurile parlamentare în cinci volume, publicate între 1897 şi 1915, şi al şaselea gata de tipar în 1917, cu introduceri explicative referitoare la viaţa politică a ţării între 1866 şi 1899, ce au apărut reunite într-un volum, în 1925, cu titlul Istoria contimporană a României. Discursurile sînt viaţa Parlamentului, în care el a acţionat ca un mare orator, iar introducerile la discursuri sînt reconstituiri memorialistice, în care ideea autorului se ascultă într-o voce a istoriei însăşi, după o lecţie pe care o învăţase el de la autorii antichităţii, citaţi încă în 1863, în studiul despre limba latină ca obiect de învăţămînt gimnazial: „în opurile clasicităţii, în Tucidide, în Cesar şi în Salustiu nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăşi Istoria" ; căci „calitatea cea eminentă" a întregii antichităţi este obiectivitatea, pe care alţii o numesc realitate, şi de aceea studiul ei nu ne dă „o lume strecurată şi modificată prin crearea vreunui individ pronunţat, ci ne dă lumea simplă şi adevărată precum este ea în ea însăşi". Aşa a procedat şi Maiorescu, ascunzîndu-se, dincolo de concepţia despre istorie, în evidenţa evenimentelor istorice. Aceeaşi înclinaţie spre obiectivitate o dovedea vorbitorul şi în discursurile parlamentare în susţinerea ideilor, după o logică sigură, într-o demonstraţie de retorică clasică. Ea includea o artă a convingerii întreţinută de tehnica ironiei socratice, după care vorbitorul ştia XLV de la început tot mersul argumentelor, acceptînd în aparenţă pe ale interlocutorului real sau posibil, pentru a le verifica astfel temeinicia, ca şi cum dintr-un rîu tulburat al ipotezelor şi al deducţiilor am intra în oceanul limpede al adevărului, în care nu vorbitorul apare, ca individ anumit, şi nici evenimentul ca fapt particular, ci legea, supusă evidenţei şi necesităţii. Victoriile parlamentarului n-au fost cele aşteptate, cum recunoaşte el însuşi, după explicaţia pe care tot el o da în studiul Despre progresul adevărului: „Căci nimic nu este mai greu în lume decît a înţelege pe altul, şi iarăşi fără a-1 înţelege este peste putinţă să-1 convingi". Maiorescu se pregătea „pentru un caz de moarte", cum nota el în Jurnalul din 12 — 25 septembrie 1916,1 din toate lecţiile vieţii făcînd rînduială în manuscrisele ce le lăsa posterităţii, un documentar biografic proiectat în cadrul unui adevărat „Bildungsroman", cum s-a spus.2 Dar ultima lecţie, ce ar fi trebuit să intre într-un astfel de roman, ne-o lăsa prin viaţa lui însuşi: în ultimii ani el militase pentru o politică de neutralitate, cu încredere totuşi în Puterile Centrale, cum spunea el în memoriul România şi politica de neutralitate în conflictul european din 1914—1917. Soarta războiului modificase raportul de forţe care impusese neutralitatea, trupele germane ocupînd capitala ţării. înfrîngîndu-şi pentru ultima dată pornirile lăuntrice întărite de o educaţie şi o cultură germanică, el refuză colaborarea ce i se propunea pentru a forma un guvern de armistiţiu. în inima bătrînului Maiorescu vorbea atunci gîndul tînărului Maiorescu, fiul dascălului ardelean, căruia în 1861 îi comunicase într-o scrisoare rezultatul unei acţiuni sugerată de Ubicini, istoricul şi publicistul francez, fost secretar al guvernului provizoriu de la 1848 la Bucureşti, care îl îndemna să susţină în presa occidentală problema unirii Transilvaniei cu Principatele Române. în 1917 unirea Transilvaniei cu România însemna război împotriva armatei germane. Refuzul lui Maiorescu de a colabora cu ea, ca semnificaţie istorică, însemna un gest simbolic, o ultimă răsfrîngere a unui gînd de duritatea cuarţului, în marmora monumentului ce singur şi 1-a ridicat în panteonul României moderne, la a cărui zidire el a fost unul din arhitecţii spiritului. S-a stins din viaţă fără a vedea soarele victoriei, în 18 iunie 1917, dar resemnat cu gîndul consemnat în Jurnalul său din 1858, ca un îndreptar ce a dat personalităţii lui profilul operei construite cu răbdarea omului 1 DomnicalFilimon, op. cit., p. 219. 2 Ibid., p. 226. XLVI superior: „Numai lupta conştientă, încrezătoare în izbîndă, ne menţine sufletul dîrz şi-1 face să se bucure".1 Izbînda istoriei, pe care el o servise în construcţia culturii române moderne, nu va întîrzia să se arate, după reintrarea României în război şi anul mult aşteptat al Unirii, 1918. Dar există şi un Maiorescu postum, pe care îl descoperim din ceea ce el însuşi a pregătit pentru posteritate şi de-abia acum se publică în întregime: Jurnalul, din care au apărut primele părţi cu titlul de însemnări zilnice, editate de I. Rădulescu-Pogoneanu,2 care este în curs de completare, într-o altă ediţie, cu Epistolarium (24 oct., 1856 — 25 ian. 1865)3, parte considerată pînă nu demult pierdută, în total 42 de caiete, şi un Fragment din tinereţea mea — la care s-ar mai putea adăuga încercări literare şi încercări ştiinţifice. Jurnalul intim corespunde mai întîi unui anumit stil al formaţiei sale, avînd exemple numeroase în literatura universală, dar tocmai de aceea însemnările cuprindeau ideea unei posibile realizări a lui în viaţă, ca om ce are de spus ceva posterităţii, şi totodată intenţia de a arăta prin ele ceea ce ar fi putut să fie, în cazul cînd nu se va realiza după imaginea dorită de el pentru posteritate. Şi s-ar mai putea adăuga şi o vocaţie pentru jurnal, ca gen literar, ce se constituise, începînd cu secolul al XVIII-lea, cum însuşi avea atîtea exemple. Exactitatea datelor cu totul secundare, ce ţinea de pedantismul şcolii germane, nu ascunde cu totul talentul de scriitor nerealizat în alt gen, dar mai presus de toate ni se oferă oglinda limpede a valurilor unei vieţi mai zbuciumate decît ne aşteptam de la olimpianul îndrumător al culturii în spiritul critic al adevărului, cu duritatea cuarţului, cum spunea el, punînd pentru fiecare cititor întrebarea: la ce temperatură ridicată s-a transformat cărbunele „izbucnirilor interioare", de care vorbea el ca teorie despre artă, în diamantul lucitor al unui „spirit impersonal", pe care opera însăşi îl răs-frînge în strălucirea ei? O spune o metaforă a lui, într-una din scrisori, din 1859, cînd fixa, după susţinerea doctoratului în filozofie, drumul întoarcerii acasă: „O ştiu precis: niciodată, cînd cerul va fi spuzit de stele, în mintea mea nu se va înfiripa o cugetare falsă. Lumea este pustie pentru pustiu: pentru cel ce trăieşte e vie."4 1 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 223. 2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, voi. I —III, Editura Socec, 1937—1943. 3 T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 101—447. 4 Epistolarium, II; apud Domnica Filimon, op. cit., p. 221. XLVII Maiorescu a făcut dintr-un pustiu o lume vie, a umblat prin „nisipul secăciunii sociale", cum ar fi spus Eminescu, în Geniu pustiu, dar mereu în Jumina cugetului. „De ce grăbesc studiile? se întreba în 1860. îmi simţ destulă energie pentru a intra în viaţă. Starea de la noi e acum în dezordine? Cu atît mai bine."1 Cît de bine a fost va vedea el odată intrat în mediul dorit. Personalitate inegalabilă la întoarcerea în ţară, director al Colegiului naţional, profesor şi rector al Universităţii din Iaşi, intră într-un proces provocat de meschinăria mediocrităţilor, reabilitat însă într-o distincţie de planuri pe care personalitatea lui o impunea; membru al Societăţii academice, în care el va duce marile bătălii pentru limba literară şi condiţiile culturii, este nevoit să se retragă din ea pentru a-şi menţine superioritatea strategiei; eminent profesor, este pus în situaţia de a fi suspendat pentru motive străine învăţămîn-tului. Deci una era subterana vieţii şi alta lumea gîndului, pe care se realizează opera lui Maiorescu. Dar tocmai de aceea opera lui a fost în primul rînd omul. Unul din aforismele lui spune: „Cine are vocaţiune? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine." Este calea pentru „progresul adevărului" în teoria lui despre artă, valabilă şi pentru viaţa omului cînd ea se construieşte cu gîndul sporirii personalităţii lui: „Arta vieţii? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune."2 Sînt drumurile morale ale unui om ce a făcut din viaţă o operă, după o regulă severă, comunicată contemporanilor săi, pentru posteritate, în ultima lecţie a profesorului: „Nu gîndul la situaţia ta individuală să te hotărască, ci gîndul la ceilalţi, înspre al căror folos este instituit în societate felul funcţionării tale".3 Ce a fost Maiorescu prin viaţa şi opera lui ? Biografia şi-a scris-o singur în Jurnalul său: combativ şi tenace în anii formaţiei intelectuale, chinuit de afecţiuni şi crize sufleteşti în tinereţe, echilibrat în unitatea caracterului său indestructibil, în lungul unei activităţi cu prestigiu susţinută, el a fost un mare educator al naţiunii, filozof, estetician, critic literar, profesor şi om politic, într-o sinteză de calităţi care-1 făceau să fie el însuşi în toate, pregătind pe alţii, mai presus de toate rămînînd el însuşi, cu o forţă uimitoare, 1 Ibid., p. 202. 2 T. Maiorescu, Critice, voi. II, Editura pentru literatură, 1967, p. 496. 3 V. voi. Sărbătorirea profesorului T. Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, Editura Socec, 1910; cf. Domnica Filimon, op. cit., p. 202. care maturizează repede pe tînăr şi îi menţine tinereţea în dorinţa omului de a-şi realiza gîndul. Şi gîndul lui a fost vast, cuprinzînd marginile unei culturi ce atunci se forma în spiritul ei modern, căreia el i-a fost unul din întemeietori, confundat astăzi cu o istorie consumată, dar din ale cărei arcuri de boltă răsună în actualitate gîndul lui pentru susţinerea adevărului culturii. Nici o cetate nu se ridică decît din nevoile prezente ale apărătorilor ei şi nici o bătălie nu se dă pentru victoria în eternitate. Dar din ruinele cetăţii urmaşii apărători'or ei vor înţelege că prezentul are sens istoric numai în zarea viitorului. EUGEN TODORAN XLVIII NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă îşi propune să prezinte operele complete ale lui Titu Maiorescu, grupate tematic pe volume, în cadrul cărora se va respecta, pe cît posibil, modul de organizare a scrierilor [stabilit de autor. Strădaniile depuse de el în domeniile criticii şi istoriei literare, lingvisticii, filozofiei, învăţămîntului, istoriei şi politicii vor reînvia într-un şir de volume, primele dintre ele înfăţişînd, alături de scrierile atît de cunoscute din ediţiile Criticelor sale, o sumă de producţii literare, memorialistică şi corespondenţă inedite sau cvasi-inedite, care îşi aşteaptă de multă vreme, în manuscris sau în publicaţii tot mai puţin cercetate, editorul. Toate acestea vor fi însoţite de un aparat critic (note, comentarii, variante, indici), care va furniza variate date privind geneza, evoluţia şi ecoul în epocă al scrierilor cuprinse în ediţia noastră. Cele dintîi două volume le-am destinat Criticelor, care vor fi completate, în chip firesc, de primele încercări literare, de traducerile din literaturi străine efectuate de Maiorescu, de notele ocazionale, de primele tentative din domeniul lingvistic. Astfel, primul volum va reproduce cuprinsul volumelor I şi II ale ediţiei din 1908 (şi 1915) a Criticelor, iar cel de-al doilea, cuprinsul volumului III al ediţiei 1908 (şi 1915), precum şi: încercările literare aflate în ms. 11297 şi 11298 de la Biblioteca Centrală de Stat (poezii originale, traduceri, dedicaţii, scrieri dramatice, încercări ştiinţifice); cele aflate în arhiva Titu Maiorescu din fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei; scrierile cu caracter didactic din anuarele pe 1863 şi 1864 ale Institutului Vasile Lupu şi Liceului Naţional din Iaşi; rapoartele academice asupra unor cărţi care au concurat la premiile Academiei, LI recenzii şi alte articole rămase în paginile Convorbirilor literare; traducerile literare publicate în Convorbiri, unele din ele şi în broşuri. Volumele următoare se cuvine să readucă în circulaţie şi însemnările zilnice, de data aceasta aşa cum se găsesc în caietele manuscrise aflate Ia Biblioteca Academiei şi Biblioteca Centrală de Stat, în limba română şi germană, precum şi preţiosul material care le completează, adunat cu grijă de Maiorescu în Epistolarele sale (I - 24 oct. 1856/8 nov. 1858; II - 17 oct. 1858/ 25 martie 1860; III — 27 martie 1860/ 8/20 ianuarie 1865; IV — 13/25 ianuarie 1865/ 25 ian. 1869 — aflate la Biblioteca Academiei — şi V, necercetat încă de noi, aflat la Muzeul literaturii române). Revenind la primul volum, trebuie să arătăm că pentru stabilirea textului am luat ca bază ediţia în 3 volume a Criticelor, publicată de Maiorescu în 1908 (republicată în 1915), la Bucureşti, Editura Minerva, o ediţie unitară, în care autorul şi-a adunat rodul a peste patru decenii de activitate în domeniul criticii literare, precum şi studiile despre limba română. Stricta selecţie operată asupra întregii sale activităţi desfăşurate în aceste domenii, revederea atentă a redactărilor succesive ale acestor studii (capitolul de variante al prezentului volum este extrem de elocvent în acest sens, relevînd revizuiri care merg de la variante lexicale la modificarea fundamentală a unor opinii), considerate din perspectiva a patru decenii de integrare în spiritul unei critici literare active, pline de răspundere faţă de un public tot mai exigent, ne lasă să întrezărim năzuinţa lui Maiorescu către o ediţie definitivă. De fapt, aceasta este şi concluzia editurii în finalul notei care însoţeşte ediţia şi pe care o reproducem mai jos pentru interesul ei documentar: „Noua ediţie a Criticelor d-lui Titu Maiorescu, în comparare cu cele anterioare, îndeosebi cu cea publicată de librăria Socec & Comp. la 1892 — 1893, este considerabil sporită. Pe lîngă reproducerea integrală a ediţiilor mai vechi, cele trei volume actuale cuprind şi cercetările d-lui Maiorescu asupra traducerii lui Horaţiu de Ollă-nescu-Ascanio, asupra scriitorilor bănăţeni Ioan Popovici şi Victor Vlad, asupra oratorilor şi retorilor noştri, precum şi rapoartele academice despre operele d-lor Naum, Goga, Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti, alături de explicarea modificărilor ortografice introduse de Academia Română. Un indice alfabetic al persoanelor şi materiilor, alcătuit din nou, înlesneşte întrebuinţarea volumelor. în această întindere, publicarea de faţă poate fi privită ca ediţie completaşi definitivă (subl. n.) a unor studii critice cari au însoţit mişcarea literaturii române de la 1866 încoace. Bucureşti, iunie 1908 Editura Institutului Minerva" Ediţia următoare — ultima în seria antumelor — apărută tot Ia „Minerva", în 1915, o reproduce cu fidelitate pe cea din 1908. Singura deosebire de conţinut se datorează adăugirii, la finele volumului III, a studiului In chestia poeziei populare — „Răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu, rostit la Academia Română la 16 mai 1909". în rest, deosebirile se reduc la corectarea unor evidente greşeli de tipar strecurate în ediţia anterioară şi, din păcate, la ivirea altora. Faptul că Titu Maiorescu nu a adăugat nici o notare posterioară lui 1908 (aşa cum procedase în cazul unor texte publicate în ediţia 1892 şi republicate în ediţia 1908), de asemenea că nici casa de editură nu se mai simţise datoare, în 1915, să însoţească noua ediţie de un cuvînt explicativ, cum se procedase în trecut, adăugind doar menţiunea: „Ediţia a Il-a a Institutului Minerva cu un adaos" (în ciuda faptului că pe aceeaşi copertă se află titlul: Critice. 1866 — 1907, ultimul articol din volumul III era datat 1909), ne face să vedem adeziunea autorului la reeditarea ediţiei întîi de la „Minerva", cea din 1908, care şi constituie textul de bază al acestui prim volum al ediţiei noastre. Ediţia din 1908 este de cea mai mare importanţă şi pentru transcrierea textelor maioresciene, critica internă dovedind că Titu Maiorescu şi-a pregătit ediţia pentru tipar în spiritul ortografiei adoptate de Academia Română în 1904, pe care el o consideră „definitivă" : „Mişcarea semnalată prin ortografia Academiei de la 1880 s-a accentuat de atunci încoace în sensul unui fonetism din ce în ce mai pronunţat, şi concesiunile etimologice făcute mai înainte din motive de oportunitate, spre a pregăti adoptarea generală a unei scrieri definitive, nu mai par necesare în timpul de faţă" (Raport înfăţişat Academiei Române în numele Secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904, v. Critice, 1908, voi. II, p. 154; în ed. noastră, p. 396 şi urm.). Menţionăm cîteva grafii fluctuante în scrisul lui T. Maiorescu pînă la ediţia din 1908, şi pe care, acum, autorul şi le stabileşte: diftongii ea şi oa să se scrie ea şi oa, nu i şi o; LII LIII — e din grafiile: doue, seu, remănea, respuns, este acum transcris ă: două, său, rămînea, răspuns, ca şi în cazul prefixului răs, scris şi tipărit adesea resfrânt, devenit în 1908: răsfrânt; e cu valoare de ă/întîlnit încă în ed. din 1892: a feta, inse, sei, ţeran, devine â: a făta, însă, săi, ţăran; — i este transcris î: în, înalţe, îndărătul, îndeosebi, înfiinţare si nu in, înalţe, îndărătul, îndeosebi, înfiinţare ca în ed. 1892; i (cuveni, pământ) este transcris şi el î (cuvînt, pămînt). Notăm că semnul â, prezent şi în ed. 1908 (conform normelor ortografice de atunci) a fost transcris de noii, în afara cazului cuvintelor România, român, forme pentru care T. Maiorescu a pledat în mod deosebit (v. Raportul pentru revizuirea ortografiei înfăţişat Academiei Române în numele Secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904 şi prefaţa la ediţia din 1908 a studiului Despre scrierea limbei române) ; ' — în cazul consoanei s, Titu Maiorescu renunţă la valoarea acesteia considerată de el, o vreme, deopotrivă etimologică şi fonetică, trecînd la scrierea cu litera z: fiziologie, filozofie, ocazie, poezie, roză, francez (pînă atunci scrise de el fisiologie, filosofic, ocasie, poesie, rosă, frances), trecînd chiar, prin analogie, la forma preciz, pe care o va folosi consecvent. în mod firesc, ortografia adoptată în 1904 nu putuse soluţiona toate problemele scrierii limbii române, dar pusese capăt unui mod de scriere provizoriu. în acest sens, însuşi Titu Maiorescu va continua să oscileze în cîteva cazuri, cum este acela al grupului consonantic ch, introdus sub influenţa etimologismului în cuvinte de origine străină intrate de curînd în limba română: almanach, chaos, mechanic, technic, pentru care s-a impus ulterior scrierea: almanah, haos, mecanic, tehnic. în cazul unor neologisme sau al unei terminologii nefixate încă1, unde Titu Maiorescu întrebuinţează una sau mai multe forme, ele au fost transcrise ca atare: limbistic, negligenţâ, simţămînt-simţi-mînt, ştienţific-ştiinţific, tendenţă-tendinţă, abundenţă-abundanţă ş.a.m.d. în cazuri similare lui object-obiect, objecţie-obiecţie (în care T. Maiorescu foloseşte un j etimologic), ne-am oprit la cea de-a doua formă. 1 V. aportul lui Titu Maiorescu la formarea terminologiei filozofice româneşti în articolul lui G. Ivănescu: Formarea terminologiei filozofice româneşti modeme, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 197-203. în afara particularităţilor arătate mai sus, textele prezentei ediţii au fost transcrise conform normelor ortografice în vigoare, fapt deloc dificil în cazul unui scriitor ca Titu Maiorescu, care a contribuit activ la stabilirea ortografiei limbii literare româneşti.1 în acest sens, am urmărit îndeaproape principiile de scriere a limbii r omâne expuse de însuşi autorul studiilor de faţă, care tind în general către o scriere cît mai aproape de pronunţare. în Raportul cetit în Academia Română(sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie, Maiorescu atrăgea atenţia că: „elementul uzului adoptat de mulţimea celor ce vorbesc şi scriu este totdeauna un element de cea mai mare însemnătate, pe care nu ne este iertat să-1 ignorăm" (Critice, II, p. 139), citind şi aprobîndu-1 totodată pe B.P. Hasdeu: „Cu toate acestea, în starea lucrurilor de astăzi nu e posibil în ortografie un fonetism pur — căci fiecare individ ar avea atunci dreptul de a aplica pe hîrtie idiosincrasiele sale personale de pronunţare, nici un etimologism pur, de vreme ce derivaţia cuvintelor în orice limbă este în cea mai mare parte necunoscută sau controversabilă" (Critice, II, p. 140). De aceea am păstrat o serie de forme specifice scrisului lui Titu Maiorescu (pe care el le menţine cu consecvenţă în variantele articolelor reluate în mai multe rînduri), care marcau o realitate a „uzului", fiind întîlnite şi în scrisul altor cărturari români ai vremii. Am transcris, astfel, ca atare formele populare or, orce, orcine, orcare şi nu am restabilit pe i final nici în acelaş (folosit pentru singular, prin adăugirea lui i T. Maiorescu marcînd întotdeauna pluralul), aceeaş, iarăş, însuş, totuş. Am păstrat apoi formele pană, tutulor (consecvent folosite în ediţia 1908), pîne, mîne, pept, peatră, alături de tuturor, pîine, mîine, piept, piatră: de asemenea, alternanţe fonetice de tipul adecă/adică, carejcari, ceti/citi, introducere /introducere, pasaj/pasagiu, punct] punt, esplicaţ explica. Verbul a fi & fost păstrat cu formele sunt, suntem, sunteţi, generalizate de noi şi asupra textelor reproduse după publicaţii periodice în care sînt prezente formele sînt, sîntem, sînteţi. 1 Vezi şi Gr. Brâncuş, Titu Maiorescu şi problemele limbii, în Limba română, XIII (1964), nr. 5, p. 483 ş.u.; D. Macrea, Titu Maiorescu şi problemele limbii române, în Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 26 ş.u.; Flora Şuteu,'Proiectele ortografice ale Societăţii Academice Române, în Limba română, XV (1966), nr. 5, p. 507 ş.u. LIV .LV Forma cestiune a fost păstrată ca atare, alături de chestiune şi chestie. Aceleaşi criterii ne-au făcut să respectăm forma de genitiv-dativ singular în ei, de ex.: limbei, alături de forma recomandată astăzi: limbii. Aşa cum e firesc, nu a fost respectată ortografia Convorbirilor literare şi a altor periodice unde nu avem siguranţa că s-a impus voinţa autorului în această privinţă. Am păstrat totuşi, în textele reproduse după aceste publicaţii, formele care se întîlnesc aidoma în ediţiile tipărite sub supravegherea autorului. Am reprodus întocmai pasajele din publicaţiile citate şi criticate de Maiorescu, deoarece şi aspectul lor grafic era luat de el în considerare. La fel am procedat cu numele colaboratorilor acestor publicaţii, pe care credem că Maiorescu le-a scris intenţionat astfel: Laurianu, Massimu, Ureche (dar şi Alexandrescu-Urechiă şi Ure-chia) etc. Completările pe care a trebuit să le aducem uneori textului (în cazul eliminării evidente la tipar a unui grup de litere) le-am kiclus-între paranteze drepte. .■■.;-.<' Notele lui Maiorescu au fost reproduse în subsolul paginilor fără nici o menţiune specială. Puţinele note ale editoarelor, au fost notate: (n.ed.). ■ Pentru consultarea mai lesnicioasă a variantelor, la fiecare titlu se menţionează, cronologic, locul unde se află variantele .succesive, folosindu-se siglele convenţionale: A, B, C, D, E,F A fiind prima variantă, iar ordinea alfabetică corespunzînd ordinii cronologice. Tot pentru înlesnirea urmăririi variantelor în timp, în raport cu textul de bază (reprezentînd ultima voinţă a autorului — în cazul volumului de faţă, ediţia 1908 a Criticelor), la început se reproduce cuvîntul sau grupul de cuvinte din textul de bază care variază în redactările succesive, urmat de variantele corespunzătoare, înşiruite în ordine cronologică. Am considerat variante — şi le-am consemnat ca atare — pasajele, cuvintele adăugate sau eliminate în redactările succesive, formele succesive ale neologismelor — oglindind evoluţia limbii române literare. îngrijirea volumului I al ediţiei a fost repartizată între cele două editoare după cum urmează: DOMNICA FILIMON — text ales şi stabilit, note şi variante la scrierile: Prefaţa autorului la ediţia de la 1874 O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 Asupra poeziei noastre populare Observări polemice în contra direcţiei de astăzi în cultura română Anexă. Cîteva aforisme Addenda. Esemple de poesii rumâne. Aforisme (compuse într-un cerc literar din Bucureşti); precum şi Indicele de nume din volumul de faţă; GEORGETA RĂDULESCU-DULGHERU - text ales şi stabilit, note şi variante la scrierile: Limba română în jurnalele din Austria Direcţia nouă în poezia şi proza română Beţia de cuvinte în „Revista contimporană" Răspunsurile „Revistei contimporane" Despre scrierea limbei române Două rapoarte cetite în Academia Română asupra ortografiei Neologismele Contra şcoalei Barnuţiu Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare Din experienţă. în fine, nu putem încheia nota noastră lămuritoare fără a aduce, şi pe această cale, mulţumiri tuturor celor care ne-au sprijinit cu generozitate în munca noastră şi îndeosebi tovarăşei Margareta Feraru din redacţia de ediţii critice de la Editura Minerva, al cărei preţios aport nu poate fi apreciat îndeajuns. G.R.-D. şi D.F. LVI CRITICE (1866—1907) 1 PREFAŢA AUTORULUI LA EDIŢIA DE LA 1874 Iluzii pierdute —- iacă semnul timpului în care trăim. Stăpînirea frazei încetează. Numai deziluzionarea să nu treacă în scepticism. 5 Puţinii bărbaţi eminenţi ce-i avem au şi început să se retragă unul cîte unul din viaţa publică, iar în locul lor năvăleşte mulţimea mediocrităţilor şi, cu steagul naţionalismului şi al libertăţii în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă 10 ca să-i despartă de Bizanţ. în contra lor rezistenţa, fie şi violentă, era o datorie. De aci critica ! însă critica destructivă unde trebuie şi constructivă unde poate. Paginile următoare cuprind un şir de cercetări critice 15 asupra cîtorva forme de cultură română din ultimele decenii. Scrierile astfel împreunate în volumul de faţă sunt o retipărire din Convorbiri literare. Prezentîndu-se acum singure înaintea publicului şi lipsite de vecinătatea şi de 20 sprijinul scriitorilor uniţi cu noi în aceeaş tendinţă, ele sînt silite să răspundă îndată la o întîmpinare de princip, care caută să le tăgăduiască dreptatea şi folosul. Direcţia cea nouă — ni se zice — nu putea să se introducă în conlucrare paşnică pe Ungă cea veche? 25 Trebuia oare o critică aşa de neîmpăcată în contra celor mai multe forme şi autorităţi de astăzi? Admiţînd chiar că transilvănenii scriu rău, că Bărnuţiu nu e om de 3 I ştiinţă, că Şincai nu e istoric, că Societatea Academică Română e stearpă, că cele mai multe ziare şi poezii nici nu merită acest nume; de ce să fie totuş aşa de amar combătute? Tot sunt creaţiuni de cultură, forme fie şi 5 goale pentru primirea cuprinsului viitor, tot sunt ceva, sunt un semn de viaţă şi sunt mai bine decît nimic. La aceasta răspundem: Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în or ce moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională 10 a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o cîtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi 15 pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată. Amîndouă nu pot merge lîngăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o 20 mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriali şi meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni, de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este că mărginitele puteri de care dispune poporul tău pentru aceasta sunt consumate de profesori ignoranţi, de funcţionari netrebnici, de 25 academici, secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti, conservatorişti, poetastri, spânzurători de pînze la „expoziţia artiştilor în viaţă", şi celelalte, şi celelalte. Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi 30 pentru o figură caricatâ, de unde să mai poţi sculpta o Minerva ? T. MAIORESCU Iaşi, martie 1874 O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI ROMÂNE DE LA 1867 PREFAŢA LA EDIŢIA DINTÎI Cartea de faţa a fost altfel proiectată decît se prezintă publicului acum. Sunt aproape doi ani de cînd membrii societăţii „Junimea" consacră o parte din timpul fiecării şedinţe a lor la lectura poeziilor române publicate pînă astăzi, cu scop de a compune pentru juna generaţiune română o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de or ce critică, cel puţin insuflate de un simţămînt poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni. însă din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele. Critica se află la începutul volumului, iar cîteva exemple de poezii mai bune la fine, şi publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura rmnână în anul 1867. T. M. Iaşi, iunie 1867 Opere, voi. I, Titu Maiorescu 7 POEZIA ROMÂNĂ PREFAŢA LA EDIŢIA DE LA 1892 Studiul elementar asupra poeziei române apăruse întîi în primele numere ale Convorbirilor literare (1 martie— 15 iunie 1867) şi fusese apoi publicat în volum deosebit. 5 „Exemplele de poezii mai bune", care însoţeau acel mic volum de la 1867, nu se mai află reproduse în reeditarea de faţă. Cele 11 poezii lirice, 10 fabule-epigrame şi 13 balade de Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, M.D. Come, G.Creţeanu, Donici, I. Negruzzi, Nicoleanu, 10 T. Şerbânescu şi A. Sihleanu, relevate atunci ca singure posibile, nu mai pot avea astăzi această. însemnare. De atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări. „Pastelurile" şi baladele războinice ale lui Alecsandri,poeziile lui Naum, Vlăhuţă, Şerbânescu, Duiliu 15 Zamfirescu, T. Robeanu,Ollănescu-Ascanio, A.C.Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni, Lucreţia Suciu, Veronica Miele şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat'să figureze astăzi într-o asemenea antologie.1 Unele din ele au înălţat limba, forma, 20 ideea poeziei române cu mult peste treapta de la 1866. Cercetarea noastră critică de acum 25 de ani rămîne dar numai ca un indicator pentru distanţa străbătută pe calea evoluţiunii de progres. -j- ^ Bucureşti, septemvrie 1891 1 Astăzi (1908) ar mai trebui adăogate exemple din poeziile lui Octavian Goga, Al. Brătescu-Voineşti, St. O. Io-sif, P. Cerna, G. Vâlsan, M. Codreanu, ale d-rei Măria Cuntan, ale doamnei Elena Farago si ale altora. T. M. CERCETARE CRITICĂ I Condiţiunea materială a poeziei 15 20 25 30 Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintîi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe cînd frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este dar o condiţiune elementară a fiecării lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-şi realizeze obiectul. Astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin colori, muzica prin sonuri. Numai poezia (şi aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fără a înţelege limba sanscrită, deşi poate primi o idee vagă de ritmul şi de eufonia cuvintelor, totuş nu are impresia proprie a lucrării de artă, nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai întîi de toate ca un mijloc de a deştepta imaginile şi noţiunile corespunzătoare cuvintelor, şi unde această deşteptare lipseşte, lipseşte posibilitatea percepţiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pic-: tură indică, şi fără a înţelege ideea străină ce a încorpo-: rat-o poate artistul prin colori, d.e. înfăţişarea unui cult necunoscut al antichităţii, are totuş pe deplin 5* partea sensibilă a lucrării de artă şi este în stare a o apre-ţia. Colorile picturei sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicei, piatra sculpturei; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de 5 comunicare între poet şi auditoriu. Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta ? Materialul poetului nu j se află în lume'a dinafară; el se cuprinde numai în con-\ ştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce 10 ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice. Cînd cetim, d.e., la Bolintineanu: într-o sală-ntinsă printre căpitani Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. Astfel printre trestii tinere-nverzite 15 Un stejar întinde braţe vestejite. Astfel după dealuri verzi şi numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori, partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în f antazia noastră prin 20 cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-şi întinde braţe veştejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi" etc. Prima condiliune dar, o condiţiune materială sau mehanică, pentru ca să existe o poezie m genere, fie 25 epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi. Cuvîntul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă "aceste noţiuni 30 sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi" o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă. Frumosul jm_^ste^jd£e_^oreţică, ci o idee înyălită şi încorporată în form|_sensibilă, şi de f aceea cuvîntul poetic trebuie să-mi reproducă această 35 I formă. Noţiunea abstractă „cina cea de taină" poate fi adevărată, dacă îi cunosc relaţiunile esenţiale din istorie, însă pentru aceasta nu este încă frumoasă; vroiesc să fac din ea o operă de artă, trebuie să o încorporez în tf-o materie sensibilă, să mi-o deping cu colori într-un tablou (Leonardo da Vinci) sau să o descriu prin cuvinte, care să-mi deştepte imagini de sensibi-5 litaţe'adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias). Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decît noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele orcît de bine rimate şi împărţite în silabe ritmice şi în strofe, totuş nu sunt şi nu pot fi poezie, 10 ci rămîn proză — o proză rimată. Pentru a demonstra acest adevăr — demonstraţiune cu atît mai importantă cu cît din ignorarea lui multe din poeziile noastre nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime, vom intra 15 în cîteya amănunte ale producţiunilor adevărat poetice şi vom arăta cum o sumă de particularităţi esenţiale ale poeziilor frumoase se explică numai pe baza acelui adevăr. Poetul, chemat a deştepta, prin cuvintele ce le între- / 20 buinţează, aceleaşi imagini sensibile în conştiinţa audi- I. torului, ce trebuie să le aibă el în fantazia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu pierderea crescîndă a elementului material în gîndirea cuvintelor unei limbi. La început cuvintele corespun- j 25 deau unei impresii sensibile, şi cine le auzea atunci îşi reproducea prin ele acea imagine materială din care ( se născuseră. Cu cît înaintează însă limba, cu cît expe- j rienţa se întinde peste mai multe sfere şi cuprinde J cunoştinţa a tot mai multe obiecte de acelaş fel, cu 30 atît cuvîntul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu toată suma de obiecte cîştigată din nou, pierde una cîte una din amintirile sensibile de mai nainte şi, devenind o noţiune generală, se ridică pe calea abstracţiunii spre sfera ştiinţei, însă se depăr- 35 tează în proporţie egală de sfera poeziei. Să luăm, d.ev cuvîntul eminent. Cînd zice astăzi cineva „inteligenţa eminentă", nu leagă nici o imagine sensibilă cu aceste cuvinte. Altfel a fost în vechime, în acea vechime romană, care a întrebuinţat pentru prima oară cuvîntul 40 eminens. Eminens sta în legătură cu vechiul meno, care 10 11 însemna a fi înălţat, a se ridica peste un nivel dat; de unde cuvîntul mensa, care mai înainte vrea să zică orce ridicătură, masă, bancă, scenă pentru vinderea sclavilor etc.; e-minere arăta o ridicătură mai frapantă 5 decît celelalte, scoasă la iveală dintre toate, şi eminens cuprindea dar pe atunci o imagine sensibilă foarte semnificativă. Astăzi a dispărut elementul material din con-cepţiunea acestui cuvînt, eminent este o noţiune exclu-ziv intelectuală. Eminens cel vechi putea să fie o expre-10 sie poetică, eminentul de astăzi este o expresie esenţial prozaică. Ceea ce s-a întîmplat cu eminens s-a întîmplat cu cele mai multe cuvinte ale limbei române şi a tutulor limbelor indo-europene: cuprinsul lor, în procesul psi-15 hologic al formării noţiunilor, a devenit aşa de eteric, încît nu mai posedă decît o slabă amintire de sensibilitate. Ce importanţă are această eterizare pentru ştiinţă am arătat cu altă ocaziune.1 Rezultatul însă pentru 20 artă este că poetul nu mai poate întrebuinţa toate cuvintele limbei simplu, aşa precum sunt admise astăzi , pentru însemnarea obiectelor gîndirii lui, ci trebuie sau * să le ilustreze cu epitete_mai sensibile, sau să le învieze prin personificări, sau să le materializeze prin comjîara-25 î ţiuni, în orde' caz însă să aleagă, dintre toate cuvintele ce~exprimă aproape acelaş lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doză de sensibilitate potrivită cu închipuirea fantaziei sale. Dacă, precum am arătat, prin progresul logic al inte-30 ligenţei limbistice într-un popor, gîndirea cuvîntului, r care gîndire avea la început trup şi suflet, şi-a pierdut \ cu timpul trupul şi şi-a păstrat numai sufletul, un suflet rece şi logic, oglindă credincioasă a raţiunii omeneşti, poetul trebuie mai întîi de toate să încălzească acest 35 product şi să resusciteze în imaginaţiunea auditorului trupul evaporat din vechile concepţiuni de cuvinte. 1 Despre scrierea limbei române, în voi. II al acestei ; ediţii. [în ed. de faţă, p. 217 şi urm. — n.ed.] 12 1. Să privim acum mai cu de-amănuntul mijloacele poeţilor de a ne sensibiliza gîndirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvîntului celui mai puţin abstract. \ Un exemplu va lămuri pe cleplin această afirmare. Cînd 5 zic „simt durere", cuvintele sunt numai prozaice, fiindcă-mi dau o noţiune intelectuală, dar nu mă silesc a o întrupa; cînd zic „durerea mă cuprinde", locuţiunea a devenit mai poetică, fiindcă verbul este mai expresiv;-sau, cum se zice, mai pitoresc. „Durerea mă pătrunde, 10 durerea mă săgeată" etc. sunt alte variaţiuni corespunzătoare trebuinţei de sensibilitate în cugetarea aceluiaş lucru. Şi astfel vedem poeţii preferind cuvintelor abstracte pe cele ce exprimă o gîndire mai individuală şi calităţi mai palpabile. "~" 15 A. Mureşanu, în loc de a vorbi de armata turcească, de Rusia, de patria română, cuvinte cu totul prozaice, sensibilizează aceste noţiuni şi zice: N-ajunse iataganul barbarei semilune A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim, 20 Acum se vîră cnuta în vetrele străbune, Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim! Schiller, în Moartea lui Wallenstein1, zice: Pălăria De amiral mi-ai smuls-o de pe cap. 25 Şi în alt loc: Cu ochi posomorii Privesc ei pe străini în ţara lor, Şi bine le-ar veni să ne trimită Acasă cu un pumn de bani 30 etc. Camoens zice (Lusiada, cîntul V): După ce am trecut linia arzîndă ce separă lumea-n două. Din aceeaş particularitate poetică se explică farmecul fabulelor lui La Fontaine. Obiectul acestor fabule 35 este cunoscut din alţi autori, poate nici unul nu este 1 Traducere română de Efmilia] M[aiorescu], pag. 15, 22 13 original al lui. Dar ceea ce este original în La Fontaine este acea alegere admirabilă de cuvinte, prin care în modul cel mai simplu se exprimă lucrurile în natura lor palpabilă: Maître corbeau sur un arbre perche" Tenait en son bec un fromage, Maître renard par Fodeur allicM etc. II ouvre un large bec, laisse tomber sa proie etd Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantazie de poet, se fereşte pană la exagerare de cuvinte abstracte şi, dacă le întrebuinţează, le pune totdeauna alăturea o imagine sensibilă. Exemple se află pe fiecare pagină a operelor sale. Să ne mărginim la cîteva din cele traduse în româneşte, din Macbeth1: Să pot răsturna cu viteaza mea limbă Orce te-ar depărta, de la cercul de aur. „Cercul de aur" în loc de coroana regală, la care aspira Macbeth. La finele actului I zice Macbeth: Sum deplin hotărît: întins e orce nerv Spre teribila faptă. în actul III, scena I: ...eu sum rădăcina Şi tatăl multor regi. în scena 4: Am înotat în sînge atîta de departe, încît de-a mă întoarce tot aşa greu îmi vine Cît de-a merge înainte. în cap îmi clocotesc Curioase gîndiri. Etc, etc. Amis, ne creusez pas vos cheres râveries, zice Victor Hugo (Feuilles d'automne, 29,). 1 Traducere de P. Carp, p. 16, 23, 24, 52, 60. 2. Al doilea mijloc ce-1 vedem întrebuinţat de poeţi pentru a produce materialul sensibil în gîndirea cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele şi adver-i j bele, ceea ce s-a numit „epiteteornante". Substantivul ! 5 şi verbul singur, chiar cînd se refer de-a dreptul la obiecte şi acţiuni materiale, nu produc în mintea noastră decît o slabă amintire de sensibilitate, mai mult o nălucire a materiei decît o adevărată impresie. Cînd zicem, d.e., Hasdrubal fu ucis în bătălia de la Metaurus, nu ne 10 gîndim la imaginile sensibile ce ar trebui să fie cuprinse în aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-1 închipuim în figura lui, nici uciderea nu ne-o reproducem în cruzimea ei, nici bătălia, nici rîul Metaurus: aceste substantive şi verbe sunt numai semne uscate pentru gîndirea 15 abstractă a faptului istoric, gîndire excluziv prozaică. Poetul nu poate întrebuinţa asemenea verbe şi substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrospăta în partea lor sensibilă prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explică, d.e., epitetele constante ce le 20 aflăm în Homer lîngă persoanele principale din epopeele lui. Homer nu numeşte pe Achil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Căci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginaţia să-şi reproducă persoana în plenitudinea: ei de viaţă palpabilă. De 25 aceea Homer zice^ totdeauna to>us oyyc, AfoXÂsiţ = = Achil cel grabnic la picior, şi te sileşte astfel să-ţi construieşti în fantazia ta o imagine mai sensibilă a eroului; Homer zice fioty aya&oţ Alou.yJo,7)<; = Diomed cel bun la strigăt, yXauxtîrtuţ A&^vt] = Minerva cu ochiul 30 albastru etc. Shakespeare, în Macbeth, unde vorbeşte Banquo cu vrăjitoarele, le descrie: Se vede că înţelegeţi, Căci fiecare pune degetul ciuntit 35 Pe zbîrcitele buze. Şi în alt loc: Voi fi silit să iau De la noapte-mprumut vreuna din a ei întunecate oare. 15 Alecsandri, în frumoasa poezie Groza, deşteaptă cea mai vie impresie prin adjectivele pline de sensibilitate cu care însoţeşte obiectele gîndirii: Galben ca făclia de galbenă ceară Ce aproape-i ardea, Pe o scîndură vechie aruncat afară De somnul cel veşnic Groz-acum dormea... Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă, La Groza mergînd, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă Lîngă, mort îi puse, mîna-i sărutînd, Mai făcu o cruce şi zise plîngînd etc. Frumos este adjectivul sensibil în strofa lui Mure- -0 şanu: - înalţă-ţi lata frunte şi caută-n jur de tine ^ Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii... Foarte plastic în descrierile sale este Bolintineanu: 4 Noaptea se întinde, şi din geana sa +*"' Argintoase lacrimi peste flori vărsa. 10 Colo, sub o neagră stîncă. Geme rîul spumător, Pacea nopţii e adîncă, Luna doarme pe un nor. Caigi! vezi, noaptea vine După dealuri fumegînd. Pe un pisc sălbatec şi vijelios Unde urlă-n poale Argeşul spumos, Este o cetate etc. 15 20 30 3. Un alt mijloc de a realiza aceeaş condiţiune neapărată a frumosului poetic sunt personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor şi acţiunilor. Prin aceasta se introduce în gîndirea cuvintelor o nouă mişcare, neobişnuită în proză, şi tocmai de aceea surprinzătoare, ce deşteaptă imaginea sensibilă şi colorează schema palidă a cuvîntului prin cea mai energică viziune. Nici Homer nu mai întrebuinţează verbul simplu a săgeta, ci zice: „Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică". în Horaţiu grija se urcă pe corăbii: Scandit aeratas vitiosa naves Cura. Od. II. 16. în Sofocle ajutorul are „ochi voioşi" etc. Cea mai pitorească fantazie şi în această privinţă o are iarăş Shakespeare: Lumina a intrat Deja cu noaptea-n luptă, zice Lady Macbeth. Sacrilegul omor a călcat sfîntul templu Al regelui furînd viaţa din altar, 25 strigă Macduff. Păn-a nu mîntui Nocturnul liliac monachescul său zbor Şi păn-a nu trage cornuratul gîndac, Somnoros bîzîind, clopotul de noapte, Se-mplineşte-o faptă de crudă pomenire, prevesteşte Macbeth. Grozavul omor, Ce santinela sa, lupul, 1-a trezit Urlîndu-i ora nopţii, păşeşte stafios... Pămînt nestrămutat, n-auzi pasul meu , Orunde m-ar purta, ca nu pietrele tale, : Destăinuindu-mi fapta, să lipsească pe noapte De grozava tăcere ce-acum nevoieşte. 5' Trecînd la literatura noastră, deşi nu ne putem aştepta încă la aceeaş fantazie viguroasă, totuş constatăm întrebuinţarea aceluiaş mijloc de personificare, în exemplul citat din Boliritineanu: Colo sub o neagră stîncă 10 Geme rîul spumător. Pacea nopţii e adîncă. Luna doarme pe un nor, impresia produsă din această strofă provine mai ales din personificarea lunei în versul din urmă. 15 Asemenea în o poezie a lui Gr. Alexandrescu: Este ora nălucirii: un mormînt se dezveleşte,, O fantomă-ncoronată din el iese — o zăresc, Iese _ vine către ţărmuri — stă — în preajma sa priveşte — Rîul înapoi se trage, munţii vîrful îşi clătesc. 20 Dintre toate poeziile „D-lui Marelui Logofăt" I. Vă-cărescu (publicate la 1848), aproape singurele strofe acceptabile ne par a fi cele dintîi din 0 zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti, şi frumuseţea lor stă mai ales în personificarea amorului: 25 N-am să scap, în piept port dorul Peste ape, peste munţi, Văz că peste mări amorul Cînd o vrea îşi face punţi. La Carpaţi, mi-am adus jalea, 30 Lor am vrut să hărăzesc: . Răsunetul, frunza, valea, Apele mi-o înmulţesc! 18 Mii de piedici, mii de curse; Peste firea toat-a-ntins, Lacrimi în zadar sunt curse: Unde-oi merge, eu sunt prins. 5 Aceste exemple vor fi de ajuns pentru a da o idee despre personificările poetice şi pentru a dovedi că şi ele sunt născute din necesitatea de a sensibiliza gîndirea prea abstractă a cuvintelor. 4. Să mai observăm în fine încă un mod prin care 10 poetul caută să ajungă la acelaş rezultat — comnara-ţiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gîndirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, şi cu cît această paralelă este mai nouă şi mai frapantă, cu atît imaginaţia este silită a-şi construi 15 figurile sensibile cuprinse în cuvinte. Talent fără noroc E de prisos: Tămîia fără foc N-are miros, 20 zice Goethe în proverbele sale rimate. H. Heine compară: Ca un rege e păstorul, Tron e dealul înverzit, Iar coroana e deasupra-i 25 Soarele cel strălucit." La picioare îi sunt mieii, Curtizani linguşitori, Cavaleri îi sunt viţeii, Ce aleargă printre flori. 30 Ţapii sunt actori de curte. Dar cînd păsări ciripesc. Clopotele cînd răsună. Fac orchestral cel regesc. 19 10 15 Şi toţi cîntă şi încîntă, Apa-ncepe a şopti, Şi cu arbori-mpreună Vor pe rege-a adormi. în acest timp stăpîneşte Un ministru, acel cîne Ce lătrînd vrea să arate Că veghează peste stîne. Ca din vis oftează prinţul: Cîrmuirea e prea grea! Ah! aş vrea să fiu acasă Şi lîngă regina mea. Pe-al ei sîn se odihneşte Capul meu cel obosit, Şi în ochii-i se cuprinde Un regat nemărginit! De tous Ies oceans votre course a vu l'onde, Helas! et vous feriez une ceinture au monde Du sillon du vaisseau, 20 compară V. Hugo (Feuilles d'automne, 6). Tandis que votre ami, moins heureux et moins sage, Attendait des saisons l'uniforme passage Dans le mame horizon; Et comme l'arbre vert qui de loin se dessine, 25 A sa porte effeuillant ses j'ours, prenait racine Au seuil de sa maison! 30 Ca un glob de aur luna strălucea, începe Bolintineanu una din cunoscutele sale balade istorice. Mihai mîndru vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. 10 15 20 25 30 35 40 Două observări dintre cele multe ce se pot face asupra acestei materii ne par la ordinea zilei pentru starea actuală a poeziilor române: cea dintîi se referă la noutatea, cea de a doua la justeţea comparaţiunilor. Punctul de plecare pentru orce comparare poetică a fost necesitatea sensibilizării obiectelor. însă pentru ca acest scop să fie atins, comparaţiunea trebuie să fie relativ nouă, altfel nu produce nici o imagine. Ceea ce am arătat că se întîmplă cu vorbele izolate se întîm-plă şi cu comparaţiunile: prin uzul zilnic îşi pierd elementul sensibil. Auzind tot mereu una şi aceeaş comparare, nu mai avem pentru ea atenţiune, şi nu ne mai reproducem cuprinsul material. Cînd zic, d.e., curajos ca un leu, nu-mi mai amintesc figura leului, ci primesc locuţiunea oarecum ca un semn convenţional pentru gîndirea abstractă a unei calităţi. Precum prin deasa întrebuinţare se tocesc monetele şi se pierde chipul şi pajura exprimate pe ele, aşa din comparaţiunile prea des auzite se şterge imaginea sensibilă; şi cu aceasta toată raţiunea lor de a fi. Rămîne acum la tactul limbistic al poetului de a simţi care metaforă se poate întrebuinţa cu succes şi care a încetat de a mai fi comparaţiune sensibilă şi, prin urmare, trebuieşte, pentru un timp, sau cu totul depărtată, sau cel puţin modificată în poezie. în această privinţă, nouă ne pare că în poeziile române de astăzi sunt mai ales trei imagini aşa de uzate şi abuzate, încît poeţii cei tineri ar face bine să se ferească de ele: aceste sunt florile, stelele şi filomelele. Toate amantele pj^tlor noştri sunt ca o floricică sau ca o steluţă saufpi amîndouă în acelaş timp (lucru mai greu de închipullj,, toţi prinţii, toate aniversarele, toate „zilele mărite" sunt ca o stea mare, şi toate impresiile poetice se .deşteaptă cînd cîntă filomela. Astăzi însă am cetit atîtea flori şi floricele, stele, steluţe, stelişoare şi filomele în versurile române, încît acum primim aceste cuvinte numai ca nişte semne uscate, obişnuite în vorbire, prin urmare fără nici un rezultat poetic. Spre a mai putea fi întrebuinţate asemenea metafore în literatura română, trebuiesc împrospătate în 20 21 mod original prin alte cuvinte, care să fie în stare a renaşte din nou imaginile în frumuseţea lor primitivă. Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedi-caţiune: Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie Stea dulce si iubită a sufletul meu... O, blîndă, mult duioasă şi tainică lumină... Aci imaginea îşi produce efectul ei fiindcă este pregătită şi reînnoită prin celelalte cuvinte marcante: 10 tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie etc. Cît de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvînt mai energic), sunt comparaţiuni ca aceste: Căci eu în lume sunt ca o floare, Şi cu iubirea mă mai nutresc 15 Ş-a filomelei dulce cîntare Pare că-mi zice: ah, te iubesc! 20 Dragă Elizo, tu, eşti mai dulce Decît o roză, decît un crin... Frumoasă ea o roză erai în astă lume, Frumoasă ca o floare, ca floarea delicată... Tu eşti o stelă, ce dai lumină.. 25 Ce e noaptea cînd nu cîntă Filomele printre flori? Dacă e vorba să comparăm tot cu flori, să ne luăm mai bine de exemplu poeziile populare, chiar cele mai 30 de rînd, care toate au cel puţin originalitate în deter- minarea florilor şi nu vorbesc numai de roze şi de crini. Cît este de expresivă următoarea strofă, născută pe stradele Bucureştilor! Frunză verde măr sălciu, 5 La grădină-n Cişmegiu, Două fete frumuşele Mi-a furat minţile mele: Una oacheşe şi naltă Ca o dalie învoaltă. 10 Alta blondă mijlocie Ca o jună iasomie, Una" are ochi de mură, Care inimele fură, Alta două viorele 15 Ce te scoate din oprele etc. A doua condiţiune pentru admiterea comparărilor este: ca ele să fie juste. Comparările sunt chemate a da o imagine sensibilă pentru gîndirea prea abstractă, 20 însă această imagine trebuie să fie potrivită cu gîndirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere şi constituie o eroare. E de necrezut cît de des păcătuiesc scriitorii în contra unei aşa de elementare regule a conceperii, întrebuinţînd comparări false sau pline de con- 2 5 f uzie. Această parte a poeziilor române moderne este plină de erori uneori aşa de comice, încît pot deveni un izvor bogat pentru almanacuri humoristice, şi cu cît autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu 30 atît, se înţelege, impresia este mai ridicolă. Un poet compară: Primăvara cea dorită de la sferele senine Pe-a zefirului aripe între noi voioasă vine, Sub uşoarele ei păsuri mii de flori au răsărit, 35 Cîmpul, muntele şi codrul de nou iar au înverzit, Aerul senin s-adapă de-a suflării ei miroase, Şi din sînu-i rourează pe ţarine ploi mănoase. 22, 23 Primăvara vine cu păsuri uşoare şi plouă din sîn! Altul zice: Talia-ţi naltă şi subţirică Ochii tăi negri de abanos, Mîna ta albă şi mititică Face din tine un cer stelos. Talie înaltă, ochi negri şi mînă mică fac un cer stelos! Un poet cîntă: Să fiu zefirul, să fiu zambilă, Prin cele fete să salt uşor. Altul compară: Sus la Petricica Cînd mergea fetica Şi sta ziulica, Viţeii păzea — îşi lua de furcă, Şi ca a haiducă, Şi ca o nălucă, în tufiş torcea. Şi în alt loc: Ochii cum îi joacă Ca Ia o şerpoaică, Ca o panduroaică etc. Citim într-o foaie nouă din Iaşi (septemvrie 1866): Ador tare adevărul, îl ador că e frumos, Precum e în floare mărul. Al livezii pom frumos. Adevărul frumos ca mărul! Unul începe: Belă copilă, de graţii plină, Muză sublimă, soare d-amor, 5 Coruri de nimfe pe buza-ţi lină Le văd cum joacă încetişor. închipuiţi-vă o buză pe care joacă coruri de nimfe! Unul se adresează la iubita sa: Tu, floare frumuşică, ca cerul de măreaţă, 10 Ca dînsul de albastră... Iar altul zice: Aste inimi prea-nfocate Cu stîlpări de nemurire De al păcii imn legate 15 Cînt a patriei iubire! Ce imagine teribilă! Inimi înfocate, legate de un imn cu stîlpări de nemurire! Dar destul şi prea destul din această infirmerie a literaturei române, şi să revenim la partea serioasă a 2 0 cercetărilor ce ne ocupă. Recapitulînd rezultatul dobîndit din analizarea precedentă a amănuntelor poetice, constatăm ca demonstrate următoarele propoziţii din începutul cercetării de faţă: 25 Particularităţile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparaţiuni) purced toate din trebuinţa de a sensibiliza gîndirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-1 află gata afară din sine, de care însă 30 nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare. Din aceste reflecţii înţelegem în acelaşi timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a poetului. 25 Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea \ realizată: dar nou şi original trebuie să fie în vestmîn-; tul sensibil cu care o învăleşte şi pe care îl reproduce 1 în imaginaţiunea noastră. Subiectul poeziilor, impre-:5 '] siunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturei \ j sunt aceleaşi de cînd lumea; nouă însă şi totdeauna ^ j variată este încorporarea lor în artă: aici cuvîntul / poetului stabileşte un raport pană atunci necunoscut ( între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere 10 astfel o nouă armonie a naturei. Ne pare important a insista asupra acestor adevăruri fundamentale ale literaturei: căci tocmai ele sunt astăzi pierdute din conştiinţa tinerei noastre generaţii, şi de aceea astăzi suntem în pericol de a nu 15 mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societăţii române. Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu1, Gr. Alexandrescu. Atît cel puţin este sigur, că cele mai 20 rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în coprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fantaziei (altfel nici nu 25 are material): una dar exclude pe ceailaltă. De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică. Exemple vor explica mai bine ce^nsemnează aceasta, şi pentru mai multă lămu- 30 rire să începem cu o poezie foarte caracteristică a unei celebrităţi de ale noastre către C. Negri: O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire j Şi viaţă României nu-ţi vor putea ierta \ Că ai luat o parte de lauri la unire 35: Prin insistenţa ta! 1 înţelegem pe Bolintineanu de mai nainte, pană la 1852, cînd se făcu publicarea primelor sale poezii; căci peste ultimele lucrări ale sale (Eumenidele etc.) trebuie să aruncăm un văl. A face un singur popol, o singură domnie Din două; a restrînge atîţia postulani: Crezi tu că o să facă vrodată bucurie Acestor sclavi tirani? 5 Cuvîntul datorie spre ţară e un nume! Şi patria o umbră, mărirea un eres! A face să rămîie despreţuită-n lume Şi-n umbră mai ales, A pune interesul persoanelor nainte 10 De interesul ţării, a nu simţi vrun dor Cînd jugul rău apasă aceste locuri sînte, Aceasta-i legea lor! etc. Toate aceste strofe cuprind un şir de cuvinte_reci, 15 fără imagine, şi prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus în rime — o monstruozitate literară. Dacă un adevărat talent poetic a ajuns la această decadenţă, ce să mai aşteptăm de la ceilalţi? Unul ne face următoarea „poezie" epică: 20 CEI 300 EROI DE LA SATUL PUTINEIUL (1594) Cu o despărţire de români aleasă Din oastea cea bravă a lui Bravu trasă. Radu, Stroe, Preda, cei trei fraţi Buzeşti, Şi Stoica şi Radu, fraţi Calomfireşti, 25 în cîteva ore bat oastea tătară Şi în două rînduri ei o sfărîmară; Apoi pun pe goană hordele barbare. Secerînd cununa cea nemuritoare. în această luptă trei sute olteni, 30 Bravi ca şi eroii din Călugăreni. Singuri se luptară, bravii mei români. Cu douăsprezece de mii de păgîni; Toţi într-o unire bravii mei jurară Pe păgîni să-nvingă sau cu toţi să moară. 35 Manualul de istorie al lui Laurianu, pus în stanţe şi trochee, şi încă şi aceste ca vai de ele. 26 27 Un alt scriitor, care acum „debutează" în poezie, se adresează într-un ziar (din octombrie 1866) la Dumnezeu şi-i spune între altele: împăraţi, regi, principi, dară, toţi sunt o necesitate 5 Pentru popoli: unii ştiu să-şi împlinească datoria ce-ai impus, Altul însă, plin d-orgoliu, speculează onestitate, Calcă în picioare legea, făr-a fi de tine pus. Triste scene, suferinţe, care strigă răzbunare; Tot ce-i sacru, nici virtute, toate aruncate-n vînt — 10 E tiranul! El domneşte fără vro neruşinare. Tată, fiu, soţie, frate la el nu-i decît cuvînt. Şi aşa mai departe în vro zece strofe, şi, nota bene, toată această declamaţiune politică este numai o introducere pentru a ajunge la exprimarea dorinţei de a-si -revedea amanta: 15 20 25 Elviriţa absentează, nu-i viaţă pe pămînt. într-un alt ziar nou (din august 1866) citim: Să scriu la ode linguşitoare N-am obiceiul, mărturisesc; Chiar de cuvinte măgulitoare întotdeauna mă cam feresc; Dar cu plăcere şi cu căldură Aş scrie multe, pre legea mea, Strîmbe, sucite, fără măsură, Fără de vină cum aş putea. Aş face una acelui care Democraţia ar sprijini, Şi monstruoasa centralizare Ca pe o spaimă o ar goni. 30 35 Aş face una cu mulţămire Acelui spirit îngrijitor, Ce prin şcoli bune mai cu grăbire Ar da lumina şi în popor etc. 10 15 20 25 Sperăm că, din opoziţia frapantă între exemplele din urmă şi între poeziile citate mai nainte, cetitorul va fi simţit deosebirea radicală ce desparte poezia de proză; fie aceasta simplă, fie rimată, şi va fi înţeles că înainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel puţin să se împlinească condiţiunea mehanică a or-cărei opere de artă: aflarea materialului sensibil care pentru poezie consistă în imaginile sensibile deşteptate prin cuvinte. O dată această condiţiune împlinită, începe tărîmul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetică, şi de aci înainte vin apoi cerinţele artistice: ca dicţiunea să nu fie prea materializată prin imagini, ca cuvintele să fie aşa de bine alese, încît să întrupeze în modul cel mai simplu şi pregnant ideile poetului etc. După măsura acestor cerinţe se dovedeşte apoi adevăratul poet, şi se deosebeşte chiar şi în privinţa cuvintelor literatura clasică de literatura decadenţei. Dar, după cum am văzut, de aceste considerări mai înalte nu s-a tratat în paginile precedente, şi nici nu credem oportun a se trata în literatura noastră, prea tînără încă pentru o estetică mai rafinată. Pentru noi a fost prima necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între poezie şi celelalte genuri literare, pentru ca, cel puţin pe această cale, să se lăţească în juna generaţie un simţimînt mai just despre primele elemente ale artei poetice. II Condiţiunea ideală a poeziei 30 35 Trecînd la partea a doua a cercetării noastre, ne propunem a analiza care este, în privinţa ideilor exprimate de poet, condiţiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia. O veche împărţire a tutulor obiectelor gîndirii omeneşti face deosebirea între lumea interioară sau sufletească şi între lumea exterioară sau fizică. însă şi această lume fizică există pentru noi numai întru cît simţim ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gîn- 28 29 dirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot apoi deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale sim-ţimîntului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cu-5 noscuta dezbinare între minte şi inimă. Paralel cu această deosebire, constatăm pentru scopul ce ne ocupă următoarea propoziţie limitativă: ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna |, un simţimînt sau o pasiune, şi niciodată o cugetare 10 | exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărîmul ştiinţific, I fie în teorie, fie în aplicare practică, j Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, desperarea, mînia etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei, 15 şi niciodată ale artelor; singurul rol ce-1 pot juca ele în reprezentarea frumosului este de a servi-de prilej pentru exprimarea simţimîntului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte.1 Şi pentru ce aceasta? 20 Cîteva din cauzele fundamentale ce deosebesc cele două sfere ale gîndirii omeneşti ne par destul de simple pentru a putea: fi explicate în cercetarea de faţă fără prea lungi digresiuni. Şi mai întîi poezia este un product de lux alvieţei 25 intelectuale, une noble inutilite, cum a zis aşa de bine j Mme_ de Stael. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încît să o atragă de la sine din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întru cît ne poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică. 30 însă o condiţiune fără de care nu poate fi interes şi plăcere este ca, mai întîi de toate, poezia să fie înţeleasă, să vorbească la conştiinţa tutulor. Prin urmare, ea nu-şi poate alege obiecte care se ţin de domeniul ocupaţiu-nilor exclusive, precum sunt cele ştiinţifice, fiindcă 35 aceste rămîn neînţelese pentru marea majoritate a 1 Goethe în Faust vorbeşte mult de ştiinţe, Corneille în Hor ace de fapte din istoria romană, Scribe (dacă este permis a-1 numi lîngă aceşti doi) în Verre d'eau de politica engleză: însă toate aceste numai pentru a arăta cu prilejul 40 lor simţimintele şi pasiunile omeneşti. 30 poporului, ci este datoare să ne reprezinte simţiminte şi pasiuni, fiindcă aceste sunt comune tutulor oamenilor, sunt materia înţeleasă şi interesantă pentru toţi. Ceea ce separă pe oameni deolaltă este cuprinsul diferit cu 5 care şi-au împlinit mintea; ceea ce-i uneşte este identitatea mişcărilor de care se pătrunde inima lor. Dar chiar mărginindu-se poetul ştiinţific la acea minimă parte din public care se alcătuieşte din oameni speciali, din politici, filologi etc, se naşte pentru dînsul 10 o nouă împotrivire: ceea ce, chiar pe acest tărîm, este interesant astăzi, nu a fost interesant ieri şi nu mai interesează mîine, şi o poezie însufleţită numai de asemenea obiecte ar pierde din an în an din atracţiunea ei. Astăzi se interesează societatea politică română de 15 descentralizare; societatea ce se mai gîndeşte la cercetări limbistice, de unificarea ortografiei şi de termina-ţiunile cuvintelor nouă: vor trece oare mulţi ani pînă cînd aceste preocupări să fie şterse de la ordinea zilei? O dată descentralizarea făcută, ortografia şi limba uni-20 ficate, mişcarea cauzată prin aceste îndeletniciri trecătoare va înceta, şi nimeni nu le va putea reînvia în propriul lor interes intrinsec. Prin urmare, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicei rămîne întîi neînţeleasă şi neinteresantă pentru 25 marea majoritate a oamenilor contimporani, şi este, al doilea, pierdută în generaţiunile următoare chiar pentru cercul restrîns de indivizi pentru care a avut un sens şi o atracţiune în ziua naşterii ei. însă prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare 30 acea creaţiune a spiritului omenesc ce se numeşte poezie, pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De magica figură ce poetul a creat-o din abundanţa inimei sale, trebuie să se frîngă valul timpului şi să o lase intactă pentru generaţiunile viitoare, 35 ca o scumpă moştenire seculară a geniului omenesc. Numai copiii cei necopţi, pentru a-şi face o grădină, taie florile şi frunzele din tulpina lor şi le aşează în nisipul spulberat: cea dintâi suflare a vîntului le doboară, cea dintăi rază a soarelui le vestejeşte. Dar 40 natura, marea noastră învăţătoare, îşi împlîntă rădă- 31 f cina stejarului în pătura cea mai adîncă şi statornică a pămîntului, şi de acolo dă creaţiunii sale putere de a lupta şi de a trăi. Să analizăm acum o altă cauză, mult mai importantă, 5 pentru care poezia nu poate trata obiecte ştiinţifice. /' Frumoasele arte, şi poezia mai întîi, sunt repao-| sul inteligenţei. în mijlocul fluctuaţiunii perpetue, ! de care este mişcat acel straniu product âl formaţiunilor animaliere ce se numeşte minte omenească, arta 10 se stabileşte ca un liman__de adăpost, spre a reda inteligenţei agitate o linişte salutară. Aceasta a fost cauza din care s-a lăţit odinioară poezia între oameni; aceasta este cauza din care astăzi îşi păstrează valoarea ei nemăsurată pentru fericirea genului omenesc. ; 15 Dar activitatea ştiinţifică nu se potriveşte cu această chemare a poeziei. Căci ştiinţa provine din acea însuşire înnăscută a minţii noastre prin care suntem veşnic siliţi a întîmpina orce fenomen al naturei cu cele două întrebări specific omeneşti: din ce cauză ? spre _ce efect ? 20 însă primul efect ce-1 descoperim se arată a fi totdeodată o cauză pentru un alt efect, care la rîhdul său este noua cauză pentru alte efecte, şi pe nesimţite se deschide înaintea noastră linia timpului, care ne duce înainte într-un viitor nemărginit. Şi asemenea cercetînd înapoi, 25 ni se arată prima cauză a unui fenomen ca fiind şi ea efectul unei alte cauze, care iarăş este efectul unei cauze anterioare, şi aşa mai departe, se deschide şi îndărătul nostru aceeaş linie infinită a timpului. Şi astfel omeni-j rea, împinsă în sufletul ei de forma<51priorică a cauza- 30 i lităţii, se urcă şi se coboară pe scaramîrpului în sus şi în jos, pană cînd minţile îmbătrînite ale generaţiunii actuale se pleacă la pămînt şi lasă altei generaţiuni sarcina de a împinge piatra lui Sisifos cu un pas mai înainte; această altă generaţiune o lasă generaţiunilor vii- 35 toare, şi aşa mai departe se dezvoltă ştiinţa, şi nu are nicăieri repaos şi niciodată sfîrşit: căci prima cauză şi ultimul efect sunt refuzate minţii omeneşti; nici o limită eternă nu ne opreşte, dar etern ne opreşte o limită. în această stare a inteligenţei active se coboară arta. ca o mîngîiere binefăcătoare. Ea prinde atenţia neliniştită şi agitată spre infinit şi, înfăţişîndu-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă^ 5 liniştea contemplativă şi un repaos intelectual. Poezia în special trebuie să ne decline spiritul de la înlănţuirea fără margini a nexului cauzal, să ne manifesteze idei cu început şi cu sfîrşit şi să dea astfel o satisfacţiune spiritului omenesc. De aceea ea este datoare să ne în- 10 drepteze spre simţiminte şi pasiuni. Căci tocmai simţi-mintele şi pasiunile suttt actele de sine stătătoare în viaţa omenească: ele au o naştere şi o terminare pronunţată, au un început simţit şi o catastrofă hotărîtă şi sunt dar obiecte prezentabile sub forma limitată a 15 sensibilităţii. Celelalte arte, prin chiar condiţiunile lor materiale, sunt restrînse în acest cerc estetic şi sunt ferite de rătăcirea ştiinţifică: nici teorii politice, nici regule limbistice nu se pot sculpta în piatră sau exprima în muzică.1 20 Poezia singură este în pericol de a-şi confunda sfera, şi aceasta din cauză că ea întrebuinţează acelaş organ pentru ideile ei pe care-1 întrebuinţează şi ştiinţa pentru ale sale: adică limbagiul omenesc. Cu atît mai mult însă este de datoria poetului a-şi îndrepta atenţiunea 25 spre diferenţa între aceste două sfere deosebite şi a distrage mintea obosită de perpetua_ cauzalitate. Recapitulînd rezultatul dobîndit din cercetarea teoretică de păn-acum, afirmăm din nou adevărul cu care am început: ideea sau obiectul poeziei nu poate fi 3 0 decît un simţimînt sau o pasiune. Şi precum am făcut în partea I, aşa vom arăta şi în această parte, că însuşirile esenţiale ale poeziilor celor frumoase în privinţa ideilor lor se explică numai pe baza acestui adevăr. 1 Nimic nu este absolut în omenire. Jurnalele din noiem-35 vrie 1866 ne spun că un american a pus constituţiunea Statelor Unite în muzică; dar cel puţin aceasta ni se spune ca o monstruozitate americană. Cînd se va simţi cu aceeaş claritate de toţi ai noştri că o poezie asupra constituţiunii este tot aşa de monstruoasă ca acea muzică americană! 32 33 Poetul, chemat a exprima simţirile omeneşti, a aflat în însăş natura lor legea după care să se conducă, între deosebirile ce disting afectul în genere, fie simţi-mînt, fie pasiune, de celelalte stări ale cugetului, se 5 pot cita următoarele ca principale: 1.. O mai mare repejune a mişcării ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine. Exemplul cel mai lămurit i dintre toate ni-1 prezintă spaima, cu prodigioasa sumă de idei ce ne pot străbate mintea în momentele ei. 10 2. O exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub im presiunea simţimîntului şi a pasiunii. 10 Lucrurile gîndite iau dimensiuni crescînde, micul cerc al conştiinţei intelectuale se preface în linte microsco-■ pică şi, privite prin ea, toate senzaţiunile şi toate 15 ideile momentului apar în proporţiuni gigantice şi sub colori neobişnuite. 3. O dezvoltare grabnică şi crescîndă spre o culminare 15 finală sau spre o catastrofă, dacă luăm acest cuvînt şi în sens bun, nu numai în împrejurări tragice. 20 Aceste trei semne caracteristice ale afectelor sunt totdeodată cele trei calităţi ideale ale poeziei. 20 1. Poezia adevărată, ca şi pasiunea şi simţimîntul, ne arată dar o grabnică transiţiune de la o idee la alta şi în genere o mişcare abundantă a gîndirii. Gîndirea 25 fiind exprimată prin cuvinte, imitarea acelei particularităţi psihologice ne prescrie dar a stabili între idei şi cuvinte un raport de preciziune, astfel încît cu orce 25 înmulţire de cuvinte să se înmulţească în aceeaş proporţie şi suma de idei. Căci ceea ce întîrzie transiţiu- 3 0 nea gîndurilor şi amorţeşte mişcarea abundantă sunt tocmai frazele cele lungi, în care după atîta auzire de sonuri nU se produce nici un progres de înţelegere în conştiinţă. Prin urmare, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate exprima în 30 35 mod negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaş idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gîndiri puţine. O excepţie aparentă sunt poeziile cu | refren (cupletele); dar numai aparentă, în realitate, 31 I 1 .1 refrenul, deşi păstrînd aceleaşi cuvinte, cuprinde în fiecare strofă o idee nouă sau cel puţin o altă privire a ideei celei vechi. D.e.: VOCEA MUNTELUI Colo-n vale se coboară Trist şi cu capul plecat Un drumeţ: doru-t omoară Să ajungă de unde a plecat. „Oare amorul mă aşteaptă Sau o piatră ş-un mormînt?" Atunci eco se deşteaptă Şi răspunde: „Un mormînt". Greu suspină şi înainte Grăbind pasul s-a-ndreptat, Groaza tulbură-a sa minte, Dorul 1-a înaripat, „în mormînt aşa de iute! Fie, pacea-i în mormînt!" Ş-atunci eco din cel munte Sună : „Pace-i în mormînt!" „Vino dară, vino, moarte, Ca pe-un dar eu te aştept, Să merg nu pot mai departe Moartă-i inima în piept! Ah! de moarte nu mi-e frică Mă tem că mă va uita!" Din văi un glas se ridică Şi răspunde: „ Va uita !" Vai, furtuna în piept zbucneşte La sărmanul călător, Şi o lacrimă luceşte în ochiu-i: „Da' vreau să mor, Dacă pacea pentru mine Pacea-i numai în mormînt!" 35 Şi din văile vecine Eco strigă: „în mormînt!" (Imit. din Heine de M. Corne) Din acest exemplu se vede că refrenul, departe de a 5 face excepţie, confirmă regula de mai sus că poezia să nu se repete şi să nu revie în jurul aceleiaş idei. Importanţa acestei regule merge aşa de departe, încît olandezul Hemsterhuis a putut defini frumosul: o producţiune ce ne dă cele mai multe idei în cel mai scurt timp. 10 Toţi poeţii cei buni sunt exemple pentru aceasta, şi dacă este poate cu putinţă a le face obiecţiunea că sunt uneori prea concişi şi chiar obscuri în expresiunile lor pregnante, nu li se va afla niciodată defectul contrariu, de a fi prea lungi, fiindcă aceasta s-ar îndrepta 15 în contra propriei naturi a poeziei. Considerată dintr-un punct de vedere exterior, această regulă implică, dar, pentru poezie cerinţa unei conformităţi între cuprins şi întindere. Nu vrei să exprimi toate nuanţele simţimîntului, îţi sunt ideile 20 reduse la un cerc mai strimt de privire: poezia să-ţi fie scurtă. Numai cînd abundantă nouălor gîndiri îţi creşte astfel în conştiinţă încît sparge forma prea strimtă a unei strofe şi te sileşte a o întrupa într-o nouă formă, numai atunci vei adăoga un nou şir de cuvinte şi-1 vei 25 continua pînă cînd te agită acest impuls irezistibil. E caracteristic a arunca o privire în faimoasa co-lecţiune de poezii a lui Heine, Buch der Lieder. Majoritatea poeziilor sunt de una, de două, de trei strofe, şi totuş în ele se cuprinde o lume întreagă de idei poetice, 30 de simţiminte şi pasiuni. însă în expresie nici un cuvînt de prisos; cea mai preciza legătură între son şi idee! Din contră, cele mai multe poezii române sunt lungi, lungi de nu se mai isprăvesc — în cuvinte, nu în idei, şi cu cît poetul este mai rău, cu atît poezia este mai 35 lungă. Parcă mulţimea cuvintelor şi cifra paginilor imprimate ar fi măsura valorii poetice! Prin cîteva exemple sperăm că se va lămuri pe deplin cestiunea de faţă. începem cu două poezii1 din colecţiunea citată a lui Heine: Deodată eu am desperat 5 Că voi putea răbda, Şi-n fine toate le-am răbdat, Dar cum? nu mă-ntreba. Un poet mediocru ar fi făcut zece strofe ca să exprime aceeaş idee, şi ar fi slăbit de zece ori efectul. 10 Aş vrea ca durerile mele Vărsate într-un singur cuvînt Să le pot arunca la vînturi, Să le ducă etern pe pămînt! Să-1 poarte la tine, iubito, 15 Cuvîntul de chin şi de foc. Să-1 auzi în orşice oră, Să-1 auzi în orşice loc. Şi pentru repaosul nopţii Cînd ochii abia ai închis, 20 El are să te urmeze Şi pănă-n adîncul tău vis. Să vedem acum cîteva exemple contrarii. A. Mure-şanu începe poezia sa Vinovatul cu strofa: Cît de dulce, armonie 25 Dormea cîndva-n pieptul meu, Cum ştia toate să ţie Nesmintit acordul său! Toate ştia să ţie acordul său vrea să zică că era armonie în pieptul meu, şi cele două rînduri din urmă nu 3 0 fac decît a mai spune încă o dată ceea ce spuseseră mai bine rîndurile dintîi. Pîn-acum priveam la soare, La roata lui cea de foc, Ca un prunc ce-n al său joc 35 Priveşte la zburătoare. 1 Traducere de T. Scheletti. 36 37 Cum priveşte copilul la zburătoare, aşa priveam eu la soare! Eroarea acestei imagini este tocmai că nimeni nu priveşte de bunăvoie în soare; dar eroarea s-ar fi strecurat nesimţită dacă ar fi comis-o poetul numai în 5 versul întîi, mai ales că cuvîntul la permite două sensuri ; însă versul al doilea se repetă şi insistă: Pîn-acum priveam la soare, La roata lui cea de foc. Stranie îndeletnicire, şi periculoasă! 10 Dar acum ş-o rază mică, Cînd la ochii-mi s-a ivit, De nu-i închid, rău mă strică. Se poate o manieră mai lungă de a exprima această idee? Dar acum ş-o rază mică mă doare, se-nţelege 15 dacă-mi ajunge la ochi, se-nţelege dacă nu închid ochii. Atît de bine se-nţelege, încît este urît de a o spune. Poezia nu e tractat de fiziologie. Şi aşa merge poezia mai departe încă cinci strofe. Şi cînd se sfîrşeşte, te miri pentru ce s-a sfîrşit. Putea să 20 mai continue cel puţin vro opt strofe, cu aceeaş economie de spirit. Pentru a varia lectura, să revenim la un exemplu bun din Heine: Lacrima ce am vărsat 25 S-a schimbat în floare. Şi suspinul ce-am oftat, în privighitoare. Şi de mă iubeşti, copilo, Te-ncunun cu flori 30 Şi un cor te va-ncînta De privighitori. Să mai cităm următoarea poezie a lui Alecsandri, remarcabilă prin sobrietatea cuvintelor şi transiţiune a gîndirii : grabnica 35 STELELE De la mine păn'la tine Numai stele şi lumine! Dar ce sunt acele stele? Sunt chiar lacrimele mele Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat Cum se-anină despre zori Roua limpede pe flori. Vărsat-am multe din ele Pentru soarta ţărei mele, 10 Multe pentru cei ce sunţ Pribegiţi de pe pămînt! Multe lacrimi de jelire,. Iar de dulce fericire Ah! vărsât-am numai două, Şi-s luceferi amîndouă! 15 Dar deja în contra Pescarului aceluiaş poet am avea obiecţiuni de făcut în privinţa regulei ce ne ocupă. Cele dintîi cinci strofe sunt destul de variate în idei: PESCARUL BOSFORULUI 20 25 De-ar vrea înaltul prooroc, Mohamed, strălucit, Să-mi fie ziua cu noroc Şi dorul împlinit, De-aş prinde-acum în mreaja mea Pe-al mării împărat, Ce poartă-n frunte-o mare stea, Un talisman bogat; 30 Eu, care sunt un biet pescar, Purtat din val în val — Eu, care dorm în Iuschiudar, în iarba de pe mal. 33 7 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu 39 Eu, Abdulah, cel mai voinic Vîslaş de pe Bosfor, Ce n-am decît un biet caic Ş-un suflet plin de dor; Allah! atunci orce-am dorit, Allah! orce-aş vrea eu, De la apus la răsărit Ar fi îndată-al meu; Caftane, şaluri de Caşmir Cu late, scumpe flori, Iuţi armăsari de la Misir Ca vîntul de uşori, Ş-un lung caic de abanos în aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos Pe margine săpat, Şi treizeci de vîslaşi osmani Ce vesel ar zbura, Mai repezi decît Elcovani Pe-ntinsa Marmara. Dar n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar. Nici largi caftane de vizir. Nici falnic armăsar; N-aş vrea nici săbii de Taban Deprinse la omor, Nici lung covor de Ispahan Ce saltă sub picior... Dar strofa a 6-a reîntoarce gîndirea la aceleaşi lucruri şi slăbeşte efectul: Allah! mă jur că de-aş avea A mării talisman, N-aş vrea să fiu vizir, n-aş vrea Nici padişah-sultan; 10 15 20 25 30 35 N-aş vrea comori, n-aş vrea să am Nici chioşcuri, nici sărai, Nici să dezmierd în Bairam Huriile din rai. Apoi poezia culminează în următoarea strofă finală: Ci-n mrejă dulce prefăcînd Duioas-inima mea, M-aş duce-ncet şi tremurînd Să prind norocu-n ea, Să prind copila lui Topal, Frumoasa Biulbiuli, Ce cîntă noaptea lin pe mal, Pe mal la Candili! Scoţîndu-se afară strofa a şasea, poezia ar cîştiga în efectul ei cel frumos. însă cu toată claritatea sperăm că se va simţi eroarea menţionată aci din următoarele strofe ale 'unui alt „poet", a cărui citare alăturea cu poeţii de mai sus nu o putem scuza decît prin scopul didactic ce şi 1-a propus cercetarea noastră: ÎNTRISTAREA1 Mult mi-e inima-ntristată, Căci prea rău mă văd ursit, Furtuni rele de la soartă Peste mine-au năvălit. Niciodată ver un bine Stator nu am avut, Relele toate cu mine Petrecere ş-au găsit. Din a mea mică pruncie Cu norocul m-am luptat, Dar el tot cu duşmănie în mai rău m-a cufundat. 1 Poezia o reproducem din Versuinţii romani, adică: Culesiune versuarie din foile naţionale, edată de studenţii şcoalelor oradane. Ofadea-Mare, 1854. Această stranie adunătură este plină de poezii de acelaş calibru. 7* 41 10 15 Favor deloc n-am găsit în crudă anima lui, Ci cu totul s-a silit Să mă-nchin cruzimei lui. O! dea cerul verodată, Să pot să mă liniştesc — Cu lumea cea înverşunată Să pot să mă înfrăţesc. Duşmănia, neunirea Ca fumul piară din noi; Şi dreptatea, fericirea Cerul sădească-ntre noi. Să nu mai fim niciodată Unul altuia vrăjmaşi; Ci cu anima curată S-ajutăm pe pătimaşi. etc, etc. E cu neputinţă a ceti asemenea lucruri pană la sfîrşit. Toată strofa următoare îşi dă osteneala să mai 20 spuie încă o dată ceea ce ne-a spus strofa precedentă. Şi cu toate aceste numai o mică reflecţie asupra artei lor ar spune acestor poeţi că duşmanul cel mai mare al poeziei este tocmai cuvîntul. Ceea ce îngreuează efectul, ceea ce poate produce simţimîntul de mono- 25 tonie şi de urît într-o lucrare poetică este mai ales mul-i ţimea'de cuvinte. S-a arătat în partea I a studiului de faţă că materialul poeziei nu sunt cuvintele, ci imaginile deşteptate prin cuvinte în fantazia cetitorului. Cuvîntul nu' este, prin urmare, decît un mijloc de comunicare, 30 necesitatea fizică de care este înlănţuită ideea în trecerea ei din mintea poetului în mintea auditoriului. El nu are existenţă de sine, ci are singura misiune de a fi un organ de care să se anine gîndirea în comunicarea ei, şi trebuie să se mărginească strict la împlinirea acestei 35 misiuni. Şi aci; ca şi în regulele anterioare, este o linie de demarcaţiune foarte pronunţată între poeţii cei chemaţi şi între simplii fabricanţi de rime. 10 15 20 O observare mai este de făcut la acest paragraf, sau mai bine zicînd o întîmpinare de combătut. S-a zis că poezia să fie abundantă în idei: cum se potriveşte aceasta cu scurtimea ei? Bine că scurtimea face impresia frumoasă a unui raport precis între cuvînt şi gîndire, dar nu pare mai puţin adevărat că, d.e., într-o singură strofă cu puţinele ei cuvinte, fie aceste orcît de precize, suma de idei nu s-ar putea numi abundantă şi n-ar constitui o vie mişcare a gîndirii. Cum se explică atunci justeţa poetică a poeziilor celor mici? Dacă analizăm efectul ce ni-1 produc, constatăm în noi o mulţime de idei de ale noastre proprii, deşteptate cu prilejul cetirii şi alăturea de cuvintele poetului. Nu numai ceea ce spune poezia ne ocupă conştiinţa, ci ea se află a fi în atîtea raporturi cu alte cercuri de gîndiri ale noastre, încît şi aceste sunt reproduse în conştiinţă şi însoţesc şi ilustrează oarecum percepţiunea poetică. Farmecul acestui fel de poezii nu este atît în ceea ce spun, cît în ceea ce reţin şi ce lasă în liberul joc al fantaziei lectorului. Experienţa o putem face îndată cu strofa citată din Heine: Deodată eu m-am desperat Că voi putea răbda, 25 Şi-n fine toate le-am răbdat, Dar cum? nu mă-ntreba. Nu mă-ntreba, fiindcă nu-ţi pot răspunde, fiindcă tocmai culmea simţimîntului, în durere, ca şi în bucurie, nu se va descrie niciodată cu cuvintele reci, ci 30 va fi reţinută ca un rest inexprimabil al adîncului ini-mei omeneşti. Dar simţimîntul pentru care eu n-am aflat expresie în cuvinte reprodu-ţi-1 tu prin propria simţire, şi, cu imaginaţiunea înviată prin puţinele mele indicări, scoate la lumina conştiinţei tale ceea ce este 35 ascuns în cugetul meu.1 1 Compară Edgar Poe, analiza poeziei sale Corbul, publicată în traducere franceză în Histoires grotesques et extraordi- 42 43 Să luăm alt exemplu, şi vom afla acelaş fenomen: Dacă privesc în ochii tăi, Durerea mi s-a stins, Şi dacă gura ţi-o sărut. Un farmec m-a cuprins. Pe pieptu-ţi de mă odihnesc. In inimă tresar, Dar dacă-mi spui: eu te iubesc, Aş vrea să plîng amar. (Heine) Pentru ce? Lectorul să o simtă, s-o afle în sine, şi multele posibilităţi ale explicării, diferite după diferiţii indivizi, constituie abundantă de idei cc caracterizează producţiunea poetică. Alt exemplu: Adese ochiul tău îmi pare întunecat de-un tainic dor, Dar eu cunosc a ta-ntristare: Viaţa pierdută, pierdut amor! Şi niciodat' n-a revenit Copilăria cea trecută, A ta ursită s-a-mplinit; Amor pierdut, viaţă pierdută! (Heine) în fine un exemplu din Goethe: De sub pămînt Un ghiocel De-abia ieşise Tinerel. Veni o albină, Gustă din el: Să ştii că natura Cînd i-a creat, Pentru olaltă I-a destinat. O perspectivă întreagă asupra frumoasei armonii în natură se deschide cu aceste cuvinte; dar poetul înţelept a dat numai un îndemn gîndirii şi a lăsat liber şirul reprezentărilor să se dezvolte în conştiinţa ceti-5 torului după propria sa individualitate. Voltaire a zis-o: „le secret d'etre ennuyeux c'est de tout dire", şi dacă prima cerinţă pentru un artist este ca să ştie ce să spună, desigur a doua cerinţă este ca să ştie ce să nu spună. 10 Cînd curentul electric se transmite dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute de metal: o altă parte, tot aşa de esenţială, străbate în ascuns prin pătura umedă a pămîntului. Tot aşa, în lumea inteligenţei, cuvîntul zis este numai un fragment 15 al raportului ce se stabileşte între suflet şi suflet: restul se acordă pe tăcute şi formează ascunsa armonie a simţirilor omeneşti. 2. A doua asemănare între poezie şi pasiune este un fel de exagerare a gîndirii. Orce simţimînt produce o 20 încordare extraordinară a înţelegerii momentane, şi sub presiunea ei ideile lucrează asupra conştiinţei noastre cu acea energie caracteristică al carii rezultat este mărirea obiectelor şi perceperea lor în proporţii şi sub colori neobişnuite. 25 Mijloacele prin care se manifestă aceeaş particularitate în poeziile cele frumoase sunt felurite. Mai întîi se poate constata observarea ei în alegerea obiectivului. Obiectul poeziei este o idee care, fie prin ocaziunea, fie prin energia ei, se distinge şi 30 se separă de ideile ordinare, înălţîndu-se peste sfera lor. Simţimîntul care-i serveşte de fundament l-am putut avea toţi: gradul intensităţii lui, forma şi combinaţiunea sub care se prezintă sunt originale şi proprie ale poetului. Această intensitate şi com- 35 binaţiune nouă ne explică pentru ce, privite din punct de vedere prozaic, poeziile par de regulă exagerate. Dar tocmai exagerarea lor, ţinută în marginile frumosului, este timbrul emoţiunii artistice sub care s-au conceput. 45 Cîtă exagerare, ce personificări nereale, însă în acelaş timp ce simţimînt adevărat al naturei se manifestă în următoarea poezie: CONSOLAŢIUNE Şi dacă nici o iubită La moarte-mi nu va jeli, Cu rouă totuş florile Mormîntu-mi vor stropi. Din trecători dacă nici unul La el nu va privi, A lunei rază călătoare Cu dor se va opri. Şi dacă pe acest pămînt Mă va uita orcine, Dumbrava şi cîmpiile Se vor gîndi la mine. Căci şi eîmpia, şi.dumbrava Şi florile, şi luna De-a lor poet îşi vor aduce Aminte totdeauna, (Trad. din Justinus Kerner) Un alt mic exemplu îl extragem din Lessing: CÎNTEC SPANIOL Ieri eram plin de amor. Azi pătimesc, Mîine-o să mor: Totuşi gîndesc Astăzi şi mîine La ieri cu dor. Gît de decizivă este alegerea obiectului, din acest punct de vedere, se va lămuri mai bine din exemple contrarii, precum în genere regulele estetice au mai 10 15 20 25 30 multă valoare,negativă: nu pot crea binele, dar indică răul şi contribuiesc la evitarea lui. Trăiască pipa consolatoare, începe un „poet", Şi cu ţigara ce ne distrăm, (?) Ele-n necazuri ne dau uitare, Oare fericii (?) la ele aflăm. Cînd n-ai mijloace de amăgire Pentru vro jună ce o iubeşti, Cere la pipă povăţuire, Ea-ţi va da-n grabă cîte voieşti, şi aşa mai departe vro zece strofe, în care înjosirea ideilor este întrecută numai de cacofonia limbei (Ea-ţi va da-n grabă etc). Un alt poet, pe care-1 luăm tot din sus-citata „cule-siune" a studenţilor oradiani, se adresează la una formosa (citeşte: o frumoasă): Soarele vieţii mele Resipitoare de rele, Tu eşti, o! nimfă frumosa Ca Melita amorosa. A! Ce zic ? portretul tău Singur e în stare, zău! Ca să-mi insufle viaţă, Nina, cînd nu esti de fată. C.P.A. Măsura ritmică a cuvintelor, rima cea măgulitoare, melodioasa cadenţă şi tot ce alcătuieşte forma poeziei nu s-au descoperit de geniul omenesc pentru ca orce scriitor să ne spună că ia povătuiri de la pipă în cestiuni de amor. Asemenea lucruri sunt platitudini prozaice, dar nu concepţiuni de artă.. 47 Cu cît are mai mult simţimînt poetic şi mai distinse comparaţiuni Barbu, ţiganul din Iaşi, cînd cîntă plin de melancolie: Dragi boieri de lumea nouă, Ziua bună vă zic vouă: Eu mă duc, mă prăpădesc Ca un cîntec bătrînesc. Ah, gîndiţi c-am fost odată Glasul lumii desfătată, 10 Ş-închinaţi cîte-un pahar Lui biet Barbu lăutar! Cunoaştem obiecţiunea ce o fac poeţii „pipei" şi companie în contra acestei critice: poezia frumoasă trebuie să fie adevărată, rien n'est beau, que le vrai etc. 15 Obiecţiunea seamănă cu cei ce o fac. Tot ce e frumos e adevărat! Fie; deşi îţi vine să întrebi cu Pontius Pilatus: ce este adevărul? Dar de aici încă nu rezultă că tot ce este adevărat trebuie > să fie şi frumos. 20 Nimeni nu contestă domnului C.P.A. că se uită la portret cînd nu-i este Nina de faţă; dar de aci nu urmează că această întîmplare adevărată să fie poetică. Din multele idei cu realitate ce trec prin capetele omeneşti, numai acele sunt şi frumoase care, sub vălul unei 25 sensibilităţi adecvate, ne prezentă simţiminte distinse prin forma, intensitatea sau ocaziunea lor. Şi în toate cazurile cuvîntul adevărat, în aplicarea sa la artă, trebuieşte înţeles cum grano salis. Ce este adevărat în frumoasa strofă citată: 30 Şi dacă pe acest pămînt Mă va uita orcine, Dumbrava şi cîmpiile Se vor ghidi la mine? Este adevărat că se vor gîndi cîmpiile la poet? 35 Nu; dar adevărat este că poetul şi-o închipuieşte, şi că această închipuire îl mîngîie. 4« 10 15 20 Cuvintele poetului pot, dar, să fie tot aşa de puţin reale în înţelesul lor exact ca nălucirea nebuniei, numai simţimîntul cel profund al naturei să fie păstrat; şi cine a înţeles odată natura vizionară a întregei existenţe nu se va mira de aceasta. Cu alte cuvinte: adevărul artistic este un adevăr subiectiv, şi el nu prescrie niciodată lui C.P.A. de a face cîte o poezie din toate evenimentele sale private, ci îi prescrie să-şi întrupeze în forma poetică numai acele simţiminte adevărate care se disting prin nobleţea lor şi, introducmd o suflare de idealism în existenţa de toate zilele, sunt demne de a manifesta o subiectivitate de om. Şi aci este punctul unde se vede din nou cît de osebită este poezia de ocupaţiunea ştienţifică. Un alt mijloc, prin care poezia caută a imita şi a produce energia afectului, este contrastul, şi câ exemplu cităm mai întîi următoarele versuri nouă ale unui june poet român: Pe cînd frunza-ngălbenită Pe creangă murea, Inima-mi întinerită Vesel te iubea. Azi pe creangă cu plăcere Frunza vei zări, 25 Azi inima-mi de durere Poate va muri. (M. D. Corne) Ce efect frumos pot să producă contrastele ne pro-: bează următoarea poezie a lui Goethe: 30 35 MÎNGÎIERE IN LACRIMI1 „De ce, amice, eşti mîhnit, Cînd veseli toţi ne-am strîns? Eu după ochii tăi cunosc: Desigur tu ai plîns." Traducere de N. Schelitti. 49 „Şi dacă-am plîns, retras de voi, Am plîns de chinul greu, Şi lacrimi curg aşa de dulci Alin sufletul meu." 5 „Amicii tăi voioşi te rog In sînul lor să vii Şi orce-n lume ai pierdut Mîhnit să nu mai fii." „Strigaţi, vuiţi, dar să vă spun 10 Ce pătimesc nu pot. Ah, nu! eu n-am pierdut nimic. Deşi-mi lipseşte tot." „Fii sprinten, dar şi cu curaj. Eşti tînăr plin de foc, 15 în anii tăi oriunde-ajungi Cu-amor şi cu noroc." Ah, nu, acolo n-am s-ajung! Stă prea sus ca să sper, Luceşte blînd ş-aşa frumos 20 Ca steaua cea din cer." „De stele să ne bucurăm, Dar nu să le dorim, Şi cu plăcere noaptea-ades La ele să privim." 25 „Şi cu plăcere zile-ntregi Privesc ades la ea; Lăsaţi ca nopţile să plîng . Cît inima mea vrea." Un nou şir de reflecţii decurge din acest paralelism 30 între poezie şi simţimînt îndată ce privim partea lui negativă. Dacă este greu şi de multe ori imposibil a analiza natura pozitivă a cerinţelor poetice, este, din contră, mai uşor şi mai sigur a arăta ceea ce este oprit în poezie, şi aci estetica practică îşi împlineşte misiunea 35 ei cea mai folositoare. 50 Din aceea că poezia, ca şi pasiunea, măreşte obiectul şi se înalţă într-o sferă mai distinsă, rezultă, ex contra-rio, că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire. 5 Vorbind mai întîi de defectul micşorării, atingem o cestiune destul de importantă pentru poezia română actuală: cestiunea dimin«+rv-elrjr. Formele de substantive şi adjective în i'că, ţică, sică, oară etc. sunt astăzi viţiul contagios de care sufer mai toate poeziile române. 10 Cîte scapă de înjosirea ideilor mor de boala diminutivelor. Fiecare poet crede că nu este destul de poetic, de delicat, dacă nu-şi diminuează cuvintele, şi acum am ajuns aşa de departe, încît cu greu se va mai afla vreo poezie română care să nu fie bîntuită de aceste 15 forme de decadenţă limbistică. Scumpa mea Mariţă, Zîna mea din cer, Ia dă-mi o guriţă Asta-i tot ce cer 20 Ş-apoi Ioniţică (Nu-i e destul loniţă, a făcut Ioniţică!) Ce fac cu onoare, Ştii c-o guriţică E ca şi o floare etc. 25 Ia această cruciuliţă Şi păstreaz-o-n sînul tău, Tu mai dă-mi a ta guriţă etc. Guriţa ta, fetiţă, e dulce, rumeioară, E garofiţa creaţă în a ei primăvară... Şi talia-ţi gingaşă e foarte mlădioasă, A tale picioruşe, o scumpa mea frumoasă etc. De-ţi place, scumpă Lino, aceste versuleţe etc, etc. 51 Mania, guriţă, Ioniţică, cruciuliţă, garofiţă, picioruşe, versuleţe-—pentru Dumnezeu! Ce limbă este aceasta? Ce forme de copii nevîrstnici? Ce linguşire bizantină? Cu asemenea terminaţiuni linse şi corupte are 5 să se producă energia, intensitatea, vigoarea impre-siunii poetice? Să ne înţelegem: ce rol pot juca diminutivele în poezie? Poezia are să mărească efectul; prin urmare, numai acolo unde anume prin micimea obiectului se 10 produce impresiunea cea mai marcantă, numai acolo diminutivul poate avea locul său special. Toţi poeţii cei mari ne învaţă aceasta. Să ne aducem aminte de exemplul citat din Goethe: De sub pămînt 15 Un ghiocel Abia ieşise Tinerel. Veni o albină. Gustă din el: 20 Să ştii că natura Cînd i-a creat Pentru olaltă I-a destinat. Şi textul german cuprinde diminutive, unul din 25 puţinele exemple de diminutive în Goethe. Pentru ce? Micimea obiectului este punctul de contrast. Ideea este: armonia cea mare a universului se manifestă pană în cele mai mici fiinţe ale sale. Prin urmare, diminutivul are aci raţiunea sa de a fi. 30 Dar cînd se află diminutive în fiecare strofă şi la fiecare ocaziune, cînd gura este mică, piciorul mic, Măria mică, loniţă mic, garoafa mică, versul mic, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura, şi toate se află în decadenţă. 35 E de necrezut pană unde merge această manie în literatura noastră. Un june student, altminteri plin de inteligenţă, începe a publica nişte încercări poetice şi le dedică lui V. Alecsandri într-un sonet, care se termină astfel: Primeşte, poete, aste versurele, Căci sub ale tale falnice-aripele 5 Vreau să leagăn gingaş dorul ce-am visat! A-şi închipui pe d. Alecsandri cu aripi este deja o întreprindere îndrăzneaţă; dar dacă aripele sunt mari, treacă-meargă! însă a-şi închipui pe d. Alecsandri cu aripele este o imagine de un ridicol aşa de pronunţat, 10 încît, pentru onoarea gustului omenesc, trebuie să căutăm un fel de explicare la întrebuinţarea ei. Explicarea este uşurinţa rimei. Versuri şi aripe nu se rimează; hai să facem versurele şi aripele! Bălaie şi vale nu merge; hai să zicem: 15 Măriuţa bălăioară împreună două flori Şi le-aruncă în vălcioară. Gură şi garoafă nu se potriveşte, hai să zicem: tu ai o guriţă ca o garofiţă; şi aşa în infinit. Diminutivele 20 româneşti, în diferinţă de cele germane, au nefasta proprietate de a cuprinde în terminarea lor silaba intonată; prin urmare, orce cuvînt românesc rimează (cînd în rimă masculină, cînd în rimă feminină) cu orce alt cuvînt de acelaş gen îndată ce se pune în dimi- 25 nutiv. Hinc lacrimae. Şi pentru această negligenţă, pentru lenea poetului de a-şi căuta o altă rimă, se corupe poezia întreagă şi se introduce în literatură o efeminare şi un spirit de miniatură precum nu se mai află nici în ultima deca- 30 denţă a linguşirilor persane şi turceşti. Cu cît o rimă este mai uşoară, cu atît este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gîndească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată guriţă-garofiţă. 35 Adăugaţi la aceasta că noi românii avem o cauză specială de a ne feri de diminutive în poezie, şi aceasta este întrebuinţarea lor din partea ţiganilor. Toţi cunoaştem diminutivele servile ce le obişnuia această 53 10 ginte asuprită, cînd vorbea limba noastră, şi de atunci încoace diminutivele sunt par excellence o manieră ţigănească. Ca să simţiţi aceasta cu tot dezgustul, cetiţi următoarele strofe ale unui autor ■— nu de rînd, ci ale unui autor care este astăzi unul din bunii scriitori în proză, dar pe care în poezie... aveţi să-1 judecaţi după diminutivele sale1: Ţii tu minte, oară, pentru-ntîia oară Cînd la tulpiniţă, jos lîngă gîrliţă, Noi ne sărutam? Ţii tu minte, oară, noaptea de la moară, Gramadă-n droşchiţă, cînd eu pe chichiţă Ţineam mîna ta? Ţii tu minte, oară, în acea căscioară 15 etc. Ţii tu minte, oară, acea dumbrăvioară etc, etc. Cu asemenea lucruri avem de gînd să punem fundamentul literaturei române? 20 25 30 35 Dacă în rîndurile precedente ne-am opus în contra abuzului diminutivelor, cu aceasta nu am voit să zicem că ele sunt cu totul de alungat. Din contră, suntem siliţi a le primi în poeziile noastre mai mult chiar decît în poeziile oricărui alt popor, afară de cel italian; fiindcă numai noi şi italienii avem în limbă atîtea forme diminutive şi totdeodată atîta uşurinţă de a le aplica la orce cuvînt. Prin urmare, diminutivele sunt oarecum o particularitate caracteristică a limbei noastre, şi din această cauză vor avea totdeauna o mare întindere la noi. Dar cu atît mai mult poeţii să se simtă provocaţi a se feri de exces, a nu întrebuinţa diminutivele nepotrivite cu natura cuvîntului (versurele, droşchiţă etc), în genere a nu întrebuinţa diminutivele prea des şi, în orce caz, a nu le întrebuinţa într-un mod silit, numai pentru a produce rima. 1 C. Bolliac. Şi aci, ca în toate cestiunile ce se refer la natura limbei, poezia populară ne poate servi de model. Cităm, ca exemplu, frumoasa poezie din România-mică, Oltule, Olteţule: Oltule, Olteţule! Seca-ţ-ar pîraiele. Să crească dudaiele. Să trec cu picioarele. 10 Oltule, rîu blestemat, Ce vii aşa turburat? Ce te repezi ca un zmeu Şi-mi opreşti pe Nitul meu! 15 Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele, Slăbeşte-ţi vîrtejele, Să-ţi văd petricelele, Să treacă fetiţele, Să le speli picioarele. 20 Iaca neică! Nu e neică! Că de-ar fi venit neicuţa, L-ar fi cunoscut leicuţa, Bine, bine, nu e neică! 25 Vîntule, du-te de-i spune Că zăbavele nu-s bune, Că Florica duce dorul Şi i-a-ntelenit ogorul. Vino, Niţule băiete, Ce faci lelea să te-aştepte? Busuiocul a negrit, Rosmarinu-a-ngălbenit. 30 Lelea plînge, se jeleşte, Nimeni n-o mai îngrijeşte. Vino, Niţule băiete, Ce faci lelea să te-aştepte? 54 S 55 în toată poezia nici un diminutiv nu este nefiresc sau silit din pricina rimei. Petrele-fetele s-ar fi rimat mai bine decît petricelele-fetitele, deşi amîndouă nu • sunt rime curate; şi neica-leica era o rimă tot aşa de 5 bună cu neicuţa-leicuţa. Diminutivele sunt dar, aci, numai dezmierdări populare. 0 altă regulă negativă ce se poate învăţa din acelaş punct de asemănare între poezie şi pasiune este ca [ poetul să nu-şi înjosească obiectul. Dispoziţia poetică 10 J se înalţă peste sfera~^e_rtoă"te zilele; poetul trebuie să î ^ o menţină la această înălţime şi să nu o coboare la un \ nivel inferior. Cea mai mare atenţie merită, în această privinţa^ alegerea cuvintelor; un singur cuvînt comun este în stare să nimicească toată impresia frumosului, 15 şi aceasta pe drept: fiindcă o asemenea înjosire din partea poetului dovedeşte că era însuşi lipsit de entuziasmul poetic pe care ar voi să-1 deştepte în noi. Si vis me fiere, dolendum est primum ipse tibi, zice Horaţiu în epistola Ad Pisones. 20 Iubeam cu frăgezime o jună pentru care Viaţa mi-aş fi dat-o; dar, vai! o am pierdut! Să fiu iubit de dînsa, doream cu înfocare, Dar toat-a mea speranţă ca vîntul a pierit. O, cît părea de dulce sublima-i sărutare, 25 Eram nebun de dînsa, nu mint, o am iubit etc. Mă costă c-am pierdut-o, mă costă pin' la viaţă etc. Ce sunet mă stîrneşte în a nopţii grea tăcere? 30 Mamă bună, ea priveşte Cine alin-a mea durere? etc. De cînd n-avui convenire Cu tine, frumoasă zînă. Anima mea, de perire Nu-mi răsare zi senină. Angerul vieţii mele; Tu eşti frumoasa zeiţă! Tu între supărări grele Al meu liman, porumbiţă ! 5 Amoru-n piept sbocoteşte Şi pofteşte doflorie, Dar nimic nu-i foloseşte Făr' tu! — orcine să vie. etc. 10 Se înţelege de la sine că înjosirea este ceva relativ, j Totul atîrnă de la nivelul la careTe pui. Cutare cuvînt ' este permis într-o poezie populară fiindcă aceasta începe cu expresii obişnuite şi apoi se înalţă în sfera poetică; pe cînd acelaş cuvînt în mijlocul unei versifi- 15 caţiuni alese înjoseşte şi nimiceşte frumosul. Farmecul poeziilor populare e distanţa relativă între ideile de rînd, care servesc de fond, şi între subita nobleţă de simţimînt, care străbate şi se înalţă peste dînsele.1 Din contră, poeziile literare cele rele au un fond de 20 cuvinte alese, de simţiminte cu pretenţia de a fi distinse, şi deodată din înălţimea lor artificială le aruncă cîte un cuvînt în înjosirea de toate zilele, care acum îţi pare îndoit de comun. Unei poezii populare îi este permis să zică: 25 Frunză verde de piper! Dacă nu e un mister Că eşti Dumnezeu în cer, Dă-mi şi mie ce îţi cer; Că nu-ţi cer vrun lucru mare 30 Să-ţi fie cu supărare, Nici nu cer vro bogăţie Ca să-ţi fie cu mînie: Ci-ţi cer pe drăguţa mea, Care m-am iubit cu ea 35 Din vîrsta copilărească, 1 De aci se explică profunda impresie ce o produc scenele populare din dramele lui Shakespeare, cu tot cinismul lor. 53 8* 57 Din coliba părintească, Frunză verde flori de soc! Bată-1 crucea de noroc, Că tot umblă în gropi dînd 5 Şi nu dă la toţi pe rînd. Unii cere bogăţie, El le dă drăguţe-o mie; Unii cere flori de crini, El le dă mănunchi de spini. 10 Nu mai e noroc în lume, Şi-a pierdut şi el de nume! - Dar unei poezii literare nu-i e permis să se intituleze „geana de lacrimi" şi apoi să zică: Geana-mi de lacrimi e ca o salbă, 15 Arde-te-ar focul, demon spurcat! etc. Sau cum zice altul: Iarăşi am văzut-o, mare Dumnezeu! Şi iar în durere e sufletul meu, Inima îmi arde, tîmplele îmi bat, 20 Sufletul meu zboară, parcă sunt turbat! Sau cum zice Andrei MureşanU în Un rămas bun de la Braşov: Rămîneţi, băşti învechite, Ce ades vă cercetam, 25 P-a voastre ruini turtite Doamne! mult mai cugetam, Că asemenea ursită Va fi mie rinduită ! Tîmpă1, frumoasă Sioane! 30 P-al tău vîrf cînd mă suiam, Ca în nescari vii icoane Tot ţinutul revedeam! Oar' lăsa-m-a cruda soartă Să te mai calc pan' la moarte l 35 1 Muntele de lîngă Braşov. Dar la ultimul grad de înjosire s-a coborît un scriitor ale cărui versuri cuprind exemple miraculoase pentru tot ce este neiertat în poezie. Trebuie să ne mărginim a extrage pentru cazul nostru numai cîteva rînduri 5 din o baladă a sa, întitulată: TRIUMFUL AMORULUI In natura toată totul reposa. Pană şi chiar gîrla în albia sa: Numai o copilă singură veghea 10 Şi-n tăcerea nopţii astfel ea cînta: Cînta că este orfană şi că numai prin onoare poate să dobîndească pe „Costică". însă în fereastră bate oarecare, Numaidecît Liza suflă-n luminare, 15 Totu intră-n tăcere. Un glas mîngăios în liniştea nopţii vibr-armonios j — Eu sunt, Elizo, nu te speria, Dar aprinde lampa, să văd faţa ta. — A! tu eşti, Costică? — Eu, angelul meu, 20 Şi aştept d-aseară sub balconul tău. — Frumoasă purtare! Bine sade zău! Să şezi toată noaptea sub balconul meu! — Ci ia lasă gluma, dă-te iute jos, Şi dă-mi o guriţă, angel radios! 25 — Să-ţi dau o guriţă, pe fereastră, eu? Nu mă cunoşti încă, domnişorul meu. Eu îmi ţiu parola pe care ţi-am dat, După cununie să-ţi dau sărutat. — Dar nici eu parola, Lizo, n-am uitat, 30 Ci dă-mi o guriţă, căci am îngheţat. etc. — Dă-mi o sărutare, o, Eliza mea, Şi îţi jur că mîine tu eşti soaţa mea! — Fapte! fapte! fapte! căci de jurămînt 58 59 Şi de vorbe grase prea sătulă sunt. etc. — Adio, Elizo! mă duc să mă-nec... — Adio! vezi însă unde-i lacul sec...1 5 etc, etc. Rezultatul este că a doua zi Costică se însoară cu Liza. Cine ar fi crezut că asemenea platitudine, de mahala să se îmbrace vreodată în haina poeziei? 10 Şi fiindcă am vorbit de „Costică" şi de „Liza", să f mai considerăm un alt pericol de înjosire al poeziei: numele proprii. în poeziile epice cu fundament istoric numele proprii sunt, în mare parte, impuse poetului; nu le poate nici ocoli, nici schimba. Dar ele în asemenea 15 cazuri nu strică impresia poetică: faptul că sunt istorice le dă oarecare nobleţă de vechime şi le ridică peste sfera comună. însă în poezii lirice numele proprii sunt periculoase. Unele pot trece, d.e. Elena, poate din amintirea antichităţii greceşti, Măria, poate din cauză că este 20 purtat de o fiinţă venerată a religiunii creştine etc. Dar cele mai multe înjosesc poezia aducînd lectorului mai întîi aminte de cutare sau cutare persoană foarte prozaică şi comună, care poartă acelaş nume. Dar de ce, fetiţă, 25 Aşa crudă eşti, De al tău loniţă Nu compătimeşti? îmi ziceai odată, îmi aduc aminte, Cu o voce dulce, ce mult mă-ncînta: 30 Te iubesc, Costică, te iubesc fierbinte, Şi nu-ţi cer nimica decît mîna ta! ★ Doamne, cît e de frumoasă Lizişoara mea! 1 C. D. Aricescu. Şi cît e de drăgăstoasă Cînd mă uit la ea... Eliza s-ar putea zice, Lizişoara e cu neputinţă în poezie; cest du style de femme de chambre. 5 încă o dată: poetul nu are să reproducă realitatea crudă; şi dacă pe amanta sa o cheamă în realitate Safta sau Lizişoara, atunci să-şi păstreze numele pentru el, dar să nu-1 pună în poezie, căci prin aceasta şi-o înjoseşte. De poet trebuie să se zică ceea ce zicea 10 Schiller de amiciţia junelui Piccolomini: Căci el sta lîngă mine ca juneţa mea Şi din realitate îmi făcea un vis. Asupra tipelor palpabile 15 A lucrurilor astei lumi vulgare Tinzînd al aurorei magic văl. De sufletul lui june, luminate şi Miraculoase deveneau, în ochii mei uimiţi, figurile Banale, seci ale vieţei. 20 3. Cea din urmă asemănare între pasiune şi poezie ce ne-am propus a o analiza este dezvoltarea grabnicei şi creseîndă spre culminarea finală, ce o au amîndouă deopotrivă. Pasiunea este o stare anormală a sufletului omenesc. !5 încordarea sensaţiunilor, prin care se caracterizează, nu poate dura mult fără a pune sufletul în pericol, şi terminarea ei, în proporţie cu natura acestui afect, constituie totdeauna o criză intelectuală şi fizică, a cărei scară variază de la plîns pînă la nebunie. Şirul 0 fenomenelor pasiunii nu este decît apropierea creseîndă spre acea catastrofă. Poezia ne arată aceeaş însuşire: şi ea are cu necesitate un punct de culminare, în care se concentra ideile ei şi pe lîngă care toate celelalte expresiuni erau numai 5 elemente pregătitoare, oarecum trepte de înălţare; şi desigur strofa în care culminează poezia este cea dintîi, care s-a înfăţişat în fantazia poetului în momentul 60 61 10 concepţiunii şi pentru răsărirea căreia poetul a compus pe celelalte; 'ea este esenţa, este fapta poeziei şi totdeodată măsura pentru efectul ce-1 produce; de la ea atîrnă lungimea sau scurtimea lucrării, de la ea şi tonul în care este concepută: atîtea strofe . şi acea coloare trebuie să aibă o poezie, cîte şi care se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare. Un exemplu bun este poezia lui Goethe, Erlkoenig1: CRAIUL CODRULUI Prin vînt, prin codru-n al nopţii sîn Trece călare tatăl bătrîn. El ţine-n braţe copilul său ■Şi-1 strînge dulce la piept mereu. 15 — Copile dragă, ce teamă ai? — Tată, nu vezi pe-al codrului crai Cu o coroană pe capul său? — E ceaţa numai, copilul meu. 20 „Copile dulce, mult te-aşteptăm, Jocuri frumoase hai să jucăm, Flori pentru tine am cîte-i vrea. Rochiti de aur muma ţi-a da." 25 — Tată, pe rege n-ai auzit în taină cîte mi-a făgăduit? — Copile-ţi pare, te-ai înşelat, Prin frunzi uscate vînt a suflat, „Cu mine, dragă, de vei veni, Fetele mele te vor sluji, Fetele mele te-or dizmierda Şi-n visuri dulce te-or legăna.' 30 — Nu vezi tu, tată, colo cum joc A regelui fete pe negrul loc? 1 Traducere de N. Schelitti. 10 — Uită-te bine, sunt trunchiuri mari Şi crengi căzute din vechi stejari! „Plăcuta ta faţă mult o iubesc, De nu vii singur, eu te răpesc." — Tată, ah, tată, mîna a-ntins! Craiul pădurii iată m-a prins. Tatăl în spaimă aleargă mereu. Băiatul geme în braţul său, Şi cînd în curte el a intrat, Mort pe copil în braţe-a aflat. Ca exemplu va fi tot aşa de lămurită următoarea poezie mai scurtă de Th. Gautier1; NORUL Sultana vrea să intre în baia din grădină, 15 Ea ultima sa haină acum a azvîrlit, Şi păru-i în libertate ca o manta divină Pe corpul său cel fraged voios s-a răspîndit. De sus iată sultanul Ia dînsa că priveşte, Şi barba îşi dezmeardă, zicînd în gîndul său: 20 Pe turn eunucul aprig se plimbă şi păzeşte, Şi nimeni p-astă lume n-o vede decît eu. 25 Dar lucru de mirare! un nor din cer răspunde Zicînd: „Şi eu, o, Doamne, o văd colo de sus, Văd sînu-i ce se umflă sub limpedele unde Şi corpu-i ce nud şade sub ochii mei expus". 30 Ahmet se făcu galben ca luna întristată, Scoase din brîu hangerul cu artă cizelat... Sultana favorită în sînge stă-necată, Iar norul cel fantastic pe ceruri a zburat. 1 Traducere de V. Pogor, 53 62 în aceste două poezii este o faptă de catastrofă, care nseamnă culminaţiunea; însă culminaţkmea există şi îacolo unde poetul arată numai impresiuni interioare. D.e.: 5 în a lacului tăcere. Raza lunei se adapă, Roze palide-mpleteşte Printre trestia din apă. Cerbi se plimbă lîngă ţermuri 10 Sus la cer cătînd, în tufiş de-abia se mişcă Paserea visînd. Ochiul meu se pleacă-n lacrimi Prin-ntreaga-mi fire 15 Ca o rugăciune trece O dulce amintire. (Trad. din Lenau) Ce zburat, ce vîjiire! E un pîlc de ciocîrlii! 20 Multe flutură prin arbori, Alte zboară pe cîmpii; Una sus la cer se urcă Pe scara cîntului său; însă cea mai cîntăreaţă 25 S-a ascuns în pieptul meu. (Trad. din Uhland) Pentru susţinerea opiniei noastre vom cita acum, ca şi la paragrafele precedente, cîteva exemple de poezii rele, a căror eroare consistă în neobservarea 30 regulei de culminare. Cea dintîi eroare în această privinţă se poate comite prin lipsa, totală de gradare treptată. Atunci strofele urmează unele după altele fără vreo măsură după care să se aşeze şirul lor, aşa încît strofa din mijloc ar putea 35 să fie tot aşa de bine cea dintîi sau cea din urmă, şi 64 poezia nu mai produce impresia unui întreg organic, ci a unei înşirări de strofe desunite. îngerel, suflet curat! A ta roşioară faţă, Trup tinerel delicat, îmi scurtează-a mea viată. 10 Darurile de la fire Cu care eşti înfrumseţită, Sunt mai sus de omenire, Prea frumoasă Afrodită! Nici Minerva, nici Juna, Ma nici frumoasa Diană, Nu e ca tine nici una, Nici a lui Venus icoană. 15 Luna e strălucitoare, însă ale sale rază Nu-s aşa desfătătoare Ca delicata ta vază. 20 A tăi frumoşi ochişori Scot ruge în verce faţă, Precum face uneori Soarele în nor rosată. De a tale dulci cuvinte De-ar fi inima de piatră 25 Sau orcît de aspră minte, Tot se va muia îndată. Orce strofă din această poezie, extrasă iarăş din mult-citata Culesiune a studenţilor oradiani, se poate scoate din şirul său şi se poate' pune în locul orcărei 30 strofe anterioare sau posterioare, fără a schimba impresia. O altă eroare în contra regulei noastre este lipsa gradaţiunii în culminare. Atunci partea cea mai însemnată a poeziei, impresia ei cea mai intensivă, se cuprinde 65 încă de la început, şi tot ce urmează este numai o scădere a simţimîntuiui: poezia nu merge spre culminare, ci spre cădere. Simţ că consumă fără-ncetare 5 Un foc putinţe sufletul meu, Cîteodată în disperare Uit chiar voinţa lui Dumnezeu. însăş natura azi mă desparte De o fiinţă ce o iubesc, 10 Şi nu pot altfel decît prin moarte Iar lîngă dînsa să mai trăiesc. Vai! suvenire de fericire încă păstrează inima mea, în toate aflu nemulţumire, 15 Căci eu departe suspin de ea. Cum un poet adevărat, care simte în realitate şi nu simulează numai, ar putea vreodată, după ce a început a ne spune că este aşa de desperat încît uită pe D-zeu şi vrea să se ucidă, să termine zicînd că este nemulţu-20 mit şi că suspină! După ce am constatat că se află identitate între poezie şi între semnele caracteristice ale simţimîntuiui şi pasiunii, şi totodată că în poeziile cele rele eroarea provenea din ignorarea acestei identităţi, conchidem 25 prin inducţiune ceea ce afirmasem apriori, că poezia cea adevărată nu este decît un simţimînt sau o pasiune, manifestate în formă estetică. : De aci rezultă că tot ce este produs al reflecţiei exclusive, politica, morala, teoriile ştienţifice etc, nu 30 intră în sfera poeziei, şi orce încercare pentru aceasta a fost o eroare. Exemple sunt din nenorocire prea multe în literatura română pentru a mai avea trebuinţă de o nouă citare în cercetarea noastră. Cîteva, adică cele politice, se află la finea părţii I; pentru altele, 35 şi mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra ştiinţelor, a patriei, a viitorului, a lui Dumnezeu etc.', ne'pot servi de colecţiune exemplară 66 poeziile lui Heliade, care, cu toată vioiciunea inteligenţei, nu arată în scrierile sale nici o inspiraţiune de \ adevărat poet, ci numai o adunare de reflecţii manierate. 5 Să nu uităm că în poeţii cei mari, a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor. Nu că poezia ar fi nedemnă de reflecţia ştien'ţifică sau 10 reflecţia ştienţifică nedemnă de poezie: dar aceste sfere provin din operaţiuni aşa de radical deosebite ale minţii omeneşti, încît confundarea lor este cu .neputinţă, şi anume cu neputinţă într-o stare sănătoasă a literaturei. Unde se întîmplă este un simptom rău nu 15 numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci nesocotinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competinţei autorităţilor în stat, şi cînd se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantazii poetice în politică — două confuzii între 20 care este greu de hotărît care este mai primejdioasă. Recapitulînd acum toate concluziunile ce am încercat să le demonstrăm în studiul de faţă, dobîndim următoarele idei principale asupra poeziei: Poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, 25 imagini sensibile; iar condiţia ei ideală sunt simţiminte şi pasiuni. Din condiţia materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile juste şi nouă şi totdeodată regula negativă, că poezia 30 să se ferească de noţiuni abstracte. Din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor mărirea obiectului şi dezvoltarea gradată spre culminare, şi totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni. 35 Aceste adevăruri le-am demonstrat pe cît se poate demonstra în materie estetică, atît prin cercetări teoretice, cît şi prin experienţa din exemple. Scopul lor nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodată estetica nu a creat frumosul, precum nici-40 odată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase: 5 Ele îndeamnă întîi pe acela care are talentul înnăs- cut, să se perfecţioneze în arta sa, deşteptîndu-i atenţia ASUPRA POEZIEI NOASTRE POPULARF asupra multor particularităţi importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea. ■ (Dm „CONVORBIRI LITERARE" DE LA 5 IAN. 1868) Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o măsură 10 mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urît. în această din urmă privinţă ne-a părut importantă pentru noi o cercetare critică asupra poeziei române. Căci mica noastră literatură poetică este în pericol de 15 a confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu merită numele ce şi-1 uzurpă: din produc- ţiunile lor se vede numai o fantazie seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu ar fi 20 luat pana în mînă şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbagiul muzelor. Căci dacă lipsa de orce literatură este unul din semnele de..barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi urîtă este eerdintîi pas spre degradarea culturei începînde. 25 Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune cîte au mai rămas şi să le dis- ; tingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un cîmp 30 liber pentru îndreptare. LIMBEI EUli ifllllt B K IA SSL 1« Despre scrierea limbei române, 1866. Foaia de titlu a ediţiei princeps (1 XisMte ISSΗilartte 186»)- Cowuorbm literare. Foaia de titlu a primului an ele apariţie Î i I i i \ POEZII POPULARE ROMANE P adunate de d. Vasile Alecsandri Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele 5 azilului Elena Doamna. 1 voi. în 8°, VIII şi 416 pag., Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor asociaţi, 1866 Jurnalele române nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicată de 10 d. Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, şi cuvîntul de literatură, însă mai toate sunt de o negli-s genţă remarcabilă pentru această parte a vieţei noastre i publice. Noi cei dintîi admitem că pentru multe din i 15 producţiunile literare ale românilor tăcerea absolută este încă sentinţa cea mai blîndă ce o merită, dar cu atît mai mult cînd este vorba de o publicaţiune ca aceea a d-lui Alecsandri, tăcerea ne pare o lipsă de conştiinţă. 20 Convorbirile literare, îndată la apariţiunea cărţii în cestiune, şi-au împlinit datoria de a o anunţa în cîteva rînduri călduroase publicului cititor. însă acel anunţ i al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticei I literare, şi noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se ' 2 5 oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea d-nului ] Alecsandri. Căci, pe lîngă rangul necontestabil ce j această colecţiune de poezii ne pare că ocupă înaintea . tutulor publicaţiunilor din ultimul deceniu al litera- J turei noastre, cartea d-lui Alecsandri este şi va rămîne 1 30 pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice j asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, I cu un cuvînt, asupra vieţei poporului român. 9 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu D. Alecsandri împarte poeziile, culese şi întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cîntece bătrî-neşti), doine şi hore. în ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova şi Ţara Muntenească, 5 Transilvania şi Basarabia sunt deopotrivă reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvînt mai greu, d. Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a - lor, adaugă la meritul cărţii şi cuprind observaţiuni 10 pline de interes. în articolul de faţă am dori să ne dăm în cîteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde cetirea acestor poezii. Ceea ce le distinge întîi în modul cel mai favorabil 15 de celelalte poezii ale literaturei noastre este naivitatea lor, lipsa de orce artificiu, de orce dispoziţie forţată, simţimîntul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţia rece, speculativă sau speculatoare, şi cu inima plină de 20 simţiri. Din cel dintîi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea — lucrările de artă. Ceea ce'constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală şi producerea sub impresia reflecţiei. Cei 2 5 mai mulţi poeţi ai noştri cîntă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, şi nu este o excepţie junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de „iluziuni pierdute asupra sexului frumos". 30 în aceşti oameni nechemaţi şi nealeşi predomneşte calculul, ei iau pana în mînă fără a şti încă ce să cînte, se hotărăsc mai întîi să facă „o poezie" şi apoi îşi răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, şi astfel lucrarea lor face o impresie tot aşa de rece ca 35 şi reflecţia din care a izvorît. Nimic din toate aceste în poezia populară! _ Şi ce ambiţie calculatoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-şi întrupeze simţirea în forma poetică! Ceea ce abundantă tristeţei sau bucuriei i-a scos din 4 0 adîncul inimei sale nu este niciodată al lui; în toate inimele îşi află un răsunet şi la toate le devine o proprie- 72 tate: fapta lui devine fapta lor, el însuş piere necunoscut. Cea mai adîncă simţire numai îl' sileşte astfel a se arunca afară din sine, şi de aceea din poezia lui îţi vorbeşte însăş durerea şi însăş bucuria, dar nu un 5 individ care sufere, un individ care se bucură. însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, şi ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un şir de balade 10 populare de autori necunoscuţi, într-atît poetul celei mai frumoase epopee s-a consumat şi s-a pierdut fără vreo urmă a individualităţii sale în lucrarea ce a produs-o. Pentru a însufleţi această explicare teoretică cu 15 exemple, vom cita din cartea d-lui Alecsandri cîteva poezii luate după prima răsfoire, care toată poartă acel semn de adîncă inspirare adevărată: Drum la deal şi drum la vale îmi fac veacul tot pe cale, 20 N-am în lume sărbătoare, Nici n-am partea mea la soare. Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă, Copacilor sunt nălucă. '5 (Doină din Valahia, pag. 277) Sub tufe de clocotel Zace-un tînăr voinicel Cu mîndruţa lîngă el. — Scoală, scoală, măi bărbate, '0 Nu mai tot zace pe spate. Că mi-am urît zilele Mutînd căpătîiele Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la umbră, cînd la soare. 5 — Oh! dragă muierea mea, Nu pot, nu pot, chiar de-aş vrea. Boala mea nici că s-a duce Pîn' ce tu nu mi-i aduce Mură-albastră şi amară, 10 15 20 25 30 35 74 Sloi de gheaţă-n miez de vară. — Oh! drăguţ bărbatul meu, Ajuta-ţi-ar Dumnezeu! Eu toţi munţii am călcat, Mură-albastră n-am aflat, Sloi de gheaţă n-am găsit. Că pămîntu-i încălzit. — Muieruşcă din Braşeu! Mură-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. Sloi de gheaţă netopită E chiar inima-ţi răcită Şi de mine deslipită! (pag. 53) BUSUIOCUL — Busuioace, busuioace, N-ai mai creşte, nici te-ai coace! — Dar de ce să nu mă coc, Că mă port fetele-n joc? — Trandafire, u-ai mai fi, Nici în cale-ai înflori! — Dar de ce să nu mai fiu, Că mă poartă lelea viu? — Tu eşti viu, dar eu sunt mort, Şi de-abie-n lume mă port. — Mergi în horă, saltă-n joc, S-ai parte de busuioc. Vin la horă ici în şir, S-ai parte de trandafir. (pag. 341) Izvorînd astfel poezia populară din plenitudinea simţimîntuiui, în ea ne aflăm apăraţi de acele, abera-ţiuni intelectuale care strică inspirarea multor poeţi, chiar a celor cu talent. Politica, declamările în contra absolutismului, reflecţiile manierate asupra divinităţii, imortalităţii etc, etc. nu ating cuprinsul lor sentimental şi nu silesc pe 10 15 20 25 30 cetitor a recădea din înălţimea impresiei poetice în mijlocul preocupărilor de toate zilele.1 Nu că doară poporul ar fi nesimţitor la asemenea lucruri; dar el cînd face poezie, nu face politică, cînd inima îi saltă, încetează sarcina reflecţiei. Şi la români se găsesc poezii contra Rusiei şi a Austriei, dar nu fiindcă Rusia este „cnuta colosală de la nord" şi Austria „despoticul absolutism", ci fiindcă străinul îi rămîne străin sub orce formă politica l-ar subjuga. Exemple aflăm multe în cîntecele din Basarabia şi în doinele din Transilvania. Frunză verde de măslină, Trecui Nistrul, apă lină, Să vedem pînea de-i bună Ca şi-n ţara mea străbună. Fie dulce ca şi mierea. Mie-mi pare că-i ca fierea. (pag. 405) Cînd eram la mama fată, Purtam rochii de bucată, Dar de cînd m-am măritat C-un moscal din cela sat, Nici n-am fustă de purtat, Nici papuci de încălţat! Inima-mi e cu lăcată; Cînd aş discuia odată, Ar cunoaşte lumea toată, Cît amar şi cît venin Bea inima la străin. (pag. 406) 35 DOINĂ HAIDUCEASCĂ Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal odată Să-mi fac ochişorii roată, Să mă uit la lumea toată. 1 Vezi mai sus critica poeziei române, pag. 25. în ed. e faţă, p. 28 — n.ed.] 75 Veni-ar timpul să vie. Ca românul iar să-nvie Şi de hoţi să mîntuiască Ţara lui Ardelenească! Asta nu-i ţară de cîni, Ci e ţară de români, Nu-i pămînt de ungureni, Ci de neaoşi pămînteni! (pag. 311) 10 VRĂBIUŢA Vrăbiuţă de pe deal, Zbori degrabă în Ardeal Şi te-ntoarce de îmi spune Or veşti rele or veşti bune. 15 Du-te, vezi dacă mai sunt Fraţi de-ai mei pe-acest pămînt, Sau dacă i-a omorît Ungureanul cel urît? De-or fi vii, să mă răpăd 20 într-o fugă ca să-i văd, De-or fi morţi, să mi-i răzbun Cu-o măciucă de alun Ce-i bună de descîntat ^ Şi morţii de răzbunat. 25 (pag. 317) Cu toate aceste, autorii şi publicul „din societate" s-ar înşela foarte mult cînd ar crede că simţimîntul naiv. al poporului nu este compatibil cu ideile cele înalte. Lumea se poate aprofunda tot aşa de bine pe 30 calea inimei.ca şi pe calea reflecţiei, şi din aceea că poporul îşi exprimă numai simţirile sale nu rezultă că i-ar lipsi meditaţiunea şi delicateţea în exprimarea ei. îndrăznim chiar să credem că mulţi poeţi de salon ar fi încîntaţi cînd ar putea descoperi în fantazia d-lor idei cu o umbră numai de frumuseţea celor populare, precum le aflăm, d.e., în următoarele poezii: 10 15 20 25 30 35 BADE TRANDAFIR Bade, trandafir frumos! Vrut-ai. să te-arăţi duios, Dar te-ai arătat ghimpos Şi din minte nu m-ai scos. — Vai! leliţă din cel sat! Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat? Cerut-ai faguri de miere, Eu ţi-am dat buzele mele; Cerut-ai o viorea, Ţi-am adus inima mea. — Dacă vrei dragoste-aprinsâ, Adă-mi gură neatinsă, Şi o inimă fecioară Ca apa de la izvoară. (pag. 309) Sus în vîrf de brăduleţ S-a oprit un şoimuleţ, El se uită drept în soare Tot mişcînd din aripioare. Jos, la trunchiul bradului, Creşte floarea fragului, Ea de soare se fereşte Şi de umbră se lipeşte. — Floricică de la munte, Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte, Ieşi din umbră din tulpină, Să-ţi văd faţa la lumină, C-a venit pînă la mine Miros dulce de la tine. Cît am pus în gîndul meu Pe-o aripă să te ieu Şi să mi te port prin soare Păn' te-i face roditoare Şi de mine iubitoare. — Şoimuleţ duios la grai, 76 77 Fiecare cu-al său trai. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalţi la soare, Eu la umbră, la răcoare, Am menire-nfloritoare. Tu te leagăni sus pe vînt, Eu mă leagăn pe pămînt. Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine, Făr-a te gîndi la mine. Că e lumea-ncăpătoare Pentr-o pasăre ş-o floare! (pag. 31) Nu mai puţin frumoase sunt poeziile populare cît pentru delicateţa expresiilor şi energia şi justeţea comparărilor; d.e., cînd zice Păunaşul Codrilor (pag. 24): Nu, eu mîndra nu ţi-oi da Pîn' ce capul sus mi-a sta, Că eu cînd o am luat în cosiţe i-am jurat Să n-o las de lîngă mine Şi s-o apăr de orcine. Sau cînd spune în Doncilă (pag. 113): Rămîi, soro, sănătoasă, Ca o viorea frumoasă într-un păhărel pe masă. Sau cînd compară cu vioiciune plastică (p. 290): Voinicelul nearmat E ca ştiuca pe uscat, Voinicelul fără cal E ca peştele pe mal Şi ca mărul lîngă drum, N-are pace nicidecum, Cîţi trec îl zburătuesc Şi de crengi îl sărăcesc Dar voinicul înarmat Şi p-un zmeu încălecat Drăgălaş e şi frumos Ca luceafăr luminos. 10 15 20 25 30 Sau la pag. 79: Doamne-ajută! el zicea. Barda-n mînă apuca Ca un vînt înviforat într-un lan de grîu uscat. Am trece mult peste marginile unui articol de revistă cînd am sta să relevăm toate frumuseţile din colecţi-unea d-lui Alecsandri. Un singur punct ne permitem încă să semnalăm atenţiei cărturarilor noştri: cuvintele cele originale, care ne surprind mai pe fiecare pagină a acestor poezii populare. Ce importanţă are originalitatea cuvintelor pentru poezie am arătat mai pe larg în o cercetare anterioară asupra acestei materii; aci voim numai să cităm cîteva exemple din colecţiunea de faţă: Eu la umbră, la răcoare Am menir e-nilorito&re. (pag. 31) Tu ai bani de vînturat. (pag. 42) Un brad verde, cătinat Pe biserică plecat. (pag. 21) Sora cea mezină. Unicelul. (pag. 14) (pag. 18) 35 Vă ia unul cîte unul Şi din fugă vă coseşte Şi vă taie chip snopeşte. (pag. 81) Terminînd aceste puţine observări asupra colec-ţiunii d-lui Alecsandri, nu avem decît să-i mulţumim d-sale şi celor ce l-au ajutat în culegerea şi publicarea poeziilor populare pentru lucrarea cu care au înzestrat literatura noastră. 79 LIMBA ROMÂNĂ ÎN JURNALELE DIN AUSTRIA (1868) Stilul jurnaliştilor români din Transilvania, Bucovina şi Banat a ajuns într-o stare ce nu mai îngăduie tăcerea cu care a fost primit pană acum. Prin formarea nouălor expresii şi prin construcţiunea lor sintactică, 5 compatrioţii noştri de peste Carpaţi introduc pe toate zilele în limba română o denaturare a spiritului propriu naţional, care în întinderea ei de astăzi a devenit primejdioasă, cu atît mai mult cu cît cei ce au cauzat-o şi cei ce o continuă nu par a avea conştiinţa 10 răului, ci răspîndesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturei române. încă zece ani de o asemenea convingere publică, încă o generaţie de tineri cu acelaş sistem de expresii — şi limba română poate deveni o ruină, nu 15 reparată, ci stricată prin construcţii străine fără nici o adaptare de stil şi incapabile de a-i manifesta propria idee în modul ei originariu. Rîndurile de faţă au scopul de a arăta acea direcţie falsă a autorilor români din Austria şi de a deştepta 20 în spiritele, care în mijlocul contagiului general vor mai fi putut păstra judecata lor sănătoasă, o tendinţă de reacţiune. Susţinem dar şi ne vom încerca să dovedim că jurnaliştii români de peste Carpaţi — nu rareori, pe ici 25 pe colo, din scăpare de vedere, ci sistematiceşte, după deprinderea obştească — în fiecare număr publicat de 83 dînşii, fac greşeli neiertate în contra limbei române, întroducînd construcţiuni false de cuvinte, stil greoi antiroman şi mai întîi de toate o monstruoasă germani-zare în expresii. Şi cînd vorbim de jurnaliştii români 5 de peste Carpaţi, nu înţelegem pe cei obscuri, ci înţelegem pe cei de frunte şi cei mai recunoscuţi, în prima linie pe cei de la Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful român, Federaţiunea, Foaia Societăţii din Cernăuţi, Transilvania, pe lîngă care vom cita numai în 10 treacăt Concordia şi Familia. Recunoştinţa ce se datoreşte acestor foi pentru serviciile aduse cauzei politice a românilor austriaci nu ne poate scuti de datoria unei opoziţiuni energice în contra formei cu care se prezintă; căci uşor s-ar putea întîmpla 15 ca în rezultatul final cîştigul dobîndit în politică să fie cumpănit prin pierderea suferită în limbă. I în haosul erorilor de care avem să ne ocupăm, vom introduce mai întîi o ordine a pertractării. Din anto- 20 logia îmbelşugată ce ne-au înfăţişat-o numerii de jurnale apărute în aceste patru-cinci luni ale anului 1868 (căci nu am avut trebuinţă să ne întindem peste un timp mai îndelungat), vom aşeza citaţiunile în trei grupări deosebite; vom arăta întîi germanizarea 25 limbei, vom cita apoi îngreuiarea stilului paralel cu exagerarea lui şi vom vorbi, în fine, despre falsa originalitate în formarea şi întrebuinţarea cuvintelor. Probele de germanisme în foile române austriace sunt aşa de numeroase, încît (cu singura excepţie a 30 Archivului filologic al d-lui Cipariu, care este scris în limbă curată) nu am aflat nici o coloană a vreunui număr care să fi fost lipsită de ele. Cităm din foile ce le avem înainte-ne cîteva exemple. Gazeta Transilvaniei din 7 febr. 1868 zice: 35 „După un telegram generalul Neipperg s'ar fi străpus la Briinn. O muzică de pisici i se pregătea în Posoniu." Ce va să zică un general străpus la Briinn? Lectorii din România liberă vor crede, la prima citire, că este o greşală de tipar şi că ar trebui să fie străpuns. Dar cine cunoaşte sistemul jurnaliştilor transilvăneni, de 5 cîte ori nu înţelege un cuvînt, îl traduce în nemţeşte şi apoi îl retraduce în româneşte. Străpus, tradus în nemţeşte, ne dă verlegt şi versetzt, şi aceasta însemnează pe româneşte strămutat. Astfel,' aflăm că generalul nostru a fost strămutat la Briinn. 10 însă altă greutate! Ce întîmplare neînţeleasă este aceea cu pisicile care îi pregăteau generalului o muzică ? Muzică de pisici se cheamă nemţeşte Katzenmusik, ceea ce va să zică pe româneşte, cu un termin admis la noi ca în toată Europa (vezi şi vocabularul francezo- 15 românesc de Poenaru, Aron şi Hill), charivari, adică o „muzică făcută în bătaie de joc", în Albina din 28 aprilie 1868 cetim: „Peşti Naplo, organul corporal'al partidei guvernului." Traducînd acest organ corporal, dăm de Leiborgan, 20 şi Leiborgan însemnează organ favorit, organ de predi-lecţiune, şi astfel Peşti Naplo devine jurnal favorit al partidului guvernamental. Telegraful român din 25 aprilie 1868 ne spune că: „Succesul acestamu poate fi dătător de măsură." 25 „Dătător de măsură" este traducerea literală din nemţescul massgebend şi însemnează: deciziv, hotărîtor, aşa încît după dînsul să poţi prevedea sau măsura şi alte fapte. Ce ar zice francezii cînd le-ar vorbi un jurnalist d'un succes donateur de mesure ! 30 Albina din 19 aprilie 1868 zice: „Motivîndu-şi deputaţiunea rogarea sa, D. Ministru aduse una şi alta în contra." Pe nemţeşte: der Herr Minister brachte eins und das andere dagegen vor, iar pe româneşte: d. ministru făcu 35 mai multe obiecţiuni. în Gazeta Transilvaniei din 7 februarie 1868: „Introducerea unei^taxe uniforme de 40 cr. s'a propus în Senat a se pune în viaţă." 84 85 Die Einfuhrung einer Taxe soli ins Leben treten, adică: introducerea unei taxe se va pune în practică, sau mai bine: o taxă uniformă de 40 cr. se va introduce. Albina din 5 februarie 1868: „Monitorul francez trebuia să bage în socotinţă", adică: să ia în seamă, să ţie seamă de; nemţeşte: in Rechnung, in Anschlag bringen. Gazeta Transilvaniei din 24 aprilie 1868: „în consunetul statutelor se convocară membrii reuniunii." în consunetul statutelor? în consunetul trîmbiţelor, dar nu al statutelor! Nemţeşte: im Einklange mit den Statuten, româneşte: în conformitate cu statutele. Tot Gazeta zice în no. din 17 aprilie 1868: „După sunetul învoelei ratificate." Un sunet de învoială! Nemţeşte: laut ratificierten Abkommens, româneşte: după cuprinsul învoielei, sau, cum se zicea în stilul'vechi de tribunale: după glăsuirea tocmelei. O altă analogie falsă o vedem în Telegraful din 25 aprilie 1868: „Se sună, că în personalul acestui oficiu se vor face schimbări", adică: se aude că; nemţeşte: es verlautet. Asemenea în Albina din 12 mai 1868: „între alte afaceri de restanţă intonăm cestiunea naţionalităţilor." „Intonăm" un cîntec, dar nu intonăm o cestiune de naţionalitate. însă nemţii zic: eine Frage betonen, adică a releva, a accentua. Telegraful din 28 aprilie 1868 zice: „Keglevich mai vine o dată asupra interpelaţiunei de alaltăeri. La aceasta răspunde ministrul, că el nu poate avea în vedere numai^singuratecii, ci tesaurul întreg al Statului." „Keglevich mai vine o dată asupra" vrea să zică: mai revine, nemţeşte: kommt nochmals auf; „singuratecii", pe care nu-i poate avea în vedere ministrul, sunt indivizii, nemţeşte: die Einzelnen. 5 în Federaţiunea din 22 apr. 1868: „Un public ales constatator din baroni, conţi, principi." Româneşte: compus din. Nemţeşte: bestehend aus. „Pot spune din funtâna credibilă." Româneşte: de la o persoană demnă de crezut, sau 10 din izvor destul de sigur. Nemţeşte: aus glaubwiirdiger Quelle. închipuiţi-vă un francez care ar zice: Je peux affirmer de fontaine croyable. Tot Federaţiunea din 9 mai 1868 spune: „D. Radich fu încredinţat cu prezintarea lor la casa mag-15 naţilor." Româneşte: D. Radich fu însărcinat cu prezentarea. Nemţeşte: H.R. wurde betraut mit. „Se citeşte referatul în cauza urcării de plată a domesticilor casei." 20 Româneşte se zice sporire de leafă. Numai nemţii zic mai bine Erhohung des Gehalts, în loc de Vergrosserung. Sunt forme de vorbire consacrate prin uz, pe care nu-i este permis unui autor să le prefacă fără nici o cauză binecuvîntată. Ce am zice noi de un neamţ care ar 25 traduce cuvîntul nostru „nepomenit" cu unerwăhnt? Nu e vorbă, şi unerwăhnt vrea să zică nepomenit; dar terminul german admis în certe locuţiuni este unerhort, şi prin urmare nu se poate înlocui' cu unerwăhnt. 30 „Domesticii casei" este traducere literală şi nechibzuită a germanului Hausdiener. Domestic cuprinde deja în sine ideea de casă (domus), aşadar domesticii casei nu_ merge. Servitorii! în Albina din 25 aprilie 1868: 35 „O foaie nemţească, care stă aproape de minister." 87 Româneşte: care este inspirată de minister, nemţeşte: dem Ministerium nahe steht. în Federaţiunea din 15 aprilie 1868: „Lupta va fi cu atît mai crîncenă, deoarece astăzi..." 5 Româneşte: cu atît mai crîncenă, cu cît astăzi. Dar nemţeşte: der Kampf wird um so hartnăckiger sein, indem — cu observaţiune că şi acest indem se găseşte numai în stilul cel neîngrijit al germanilor din Austria, ale căror jurnale sunt uneori tot aşa de rău scrise, în 10 comparare cu cele prusiene, ca jurnalele române aus-triace în comparare cu cele din România liberă. Transilvania îşi începe no. 1 din 1 ianuarie 1868 cu următorul anunţ: „începem acest No. al Transilvaniei cu lucrările adunărei 15 generale din a. 1867 nu numai pentruca aceleaş trebue să se publice ca şi până acum, şi şi pentrucă acea adunare a dat viaţa acestei foi periodice, pentru care faptă şi-a şi câştigat drept la recunoscintia publică. Red." 20 Această citaţiune ne arată mai întîi abuzul ce se face, nu numai în Transilvania, ci în mai toate foile de peste Carpaţi, cu pronumele acelaş. Acelaş nu este identic cu acela sau acesta, ci cuprinde o accentuare specială, o constatare a identităţii, care nu se află în 25 simplul pronume demonstrativ. Cînd zic: „în acea scrisoare îi descriam călătoria şi în aceeaş scrisoare i-am cerut etc", cuvîntul aceeaş accentuează identitatea între scrisoarea cu descrierea călătoriei şi cu cererea. „Apuc-o pe aceeaş cale" nu însemnează în genere: 30 apuc-o pe această cale, ci însemnează „apucă pe o cale pe care a mai apucat cutare, şi nu pe alta", va să zică este o accentuare a acelei căi în opoziţie cu orcare alta. Prin urmare, cînd zice Transilvania: „începem 35 acest No. cu lucrările adunării generale din anul 1867, pentru că aceleaşi trebuie să se publice", aceasta ar presupune, că a fost vorba să se publice alte lucrări, şi că în Transilvania au să se publice numai aceleaşi în opoziţie cu celelalte. însă este evident că intenţia autorului a fost numai să zică simplu: aceste sau ele, şi că aceleaş al d-sale este o eroare de germanism. Germanii ar putea zice: wir beginnen diese Nr. mit den Arbeiten der allg. Versammlung, weil dieselben etc, cu 5 observaţiune că şi acest dieselben este mai mult ştii rău austriac, decît stil bun german, şi că românescul „acelaş", chiar în traducere, nu vrea să zică derselbe, ci eben derselbe. Să ne fie iertat a releva în treacăt sfîrşitul pasagiului 10 citat, cu care începe noua foaie: „Adunarea a dat viaţă acestei foi periodice, pentru care faptă şi-a cîştigat dreptul la recunoştinţa publică." Foaia nu a apărut încă bine, este primul număr ce-1 cetim, n-am văzut încă dacă va fi bun sau rău şi recu-15 noştinţa publică s-aşi cîştigat adunării pentru înfiinţarea ei? Noi am dori să nu slăbim întru nimic încrederea redacţiunii în meritul foii sale, însă trebuie să mărturisim că, dacă Transilvania va continua ca pană 20 acum, şi mai ales cu aceeaş limbă cu care sunt scrise primele 11 numere, dreptul la „recunoştinţa publică" merită să fie micşorat în mod considerabil. Pentru a reveni la germanisme, găsim în no. 1 al Transilvaniei: 15 „în legătură cu acest raport şi amăsurat paragrafului." „Amăsurat" este nemţescul gemăss, care la noi s-a tradus pe româneşte cu conform. Pentru ce conform şi nu amăsurat ? Pentru că conform este un cuvînt nou primit de la francezi, pe cînd amăsurat este un cuvînt nou ]0 tradus de la germani, şi că nu mai încape îndoială, cînd este conflict între aceste două popoare, de la care trebuie să primim mai întîi cuvintele, în no. 2 al aceleias Transilvania: „La cetirea lor membrii prorupseră în cele mai entusiastice ■5 strigări de «să trăiască», ce păreau că nu mai vor să încete." „Prorupseră", nemţeşte ausbrechen, româneşte izbucniră. Şi fraza „ce păreau că nu mai vor să încete" este de-a dreptul luată din nemţeşte: welche nicht mehr 88 89 enden zu wollen schienen, are însă nefericirea de a însemna, în deosebire de înţelesul convenţional al frazei germane, că domnii aceia de la adunare aveau cu tot dinadinsul voinţa hotărîtă de a nu mai înceta cu stri-5 gările. Familia scrie (la pag. 327 a nu ştiu cărui an, fiindcă lipseşte începutul coalei): „în tragedia Galilei a nemuritorului Ponsard vin înainte mai multe observaţiuni" etc. 10 „Vin înainte" este o traducere literală a nemţescului kommen vor şi însemnează româneşte: se află. în acelaş no. (pag. 328): „Sultanul va fi încortelat la Schonbrunn." Nemţeşte einquartiert, dar şi nemţeşte este rău. 15 Aceeaş Familie, pag. 328: „Bărbatul a fost judecat la închisoare." Ceea ce vrea să zică pe româneşte: Tribunalul s-a dus la temniţă şi a judecat pe acuzatul acolo şi poate în sentinţa sa i-a dezvinovăţit. Dar intenţiunea auto- 20 rului este de a zice ■ că 1-a condamnat la închisoare. Germanii zic zur Kerkerstrafe verurteilt, şi fiindcă urteilen se cheamă a judeca, d. colaborator al Familiei a crezut că şi verurteilen va fi tot a judeca. Geurteilt sau verurteilt, tot urteilt este pentru dumnealui. 25 Pe aceeaş pagină se întitulează o ştire în parenteză „(Şi o glumă)". Şi o glumă! Nemţeşte auch ein Scherz. într-o pag. 322 a aceleiaş foi citim: „Eruditul Eliade împreună cu mai vreo cîţiva bărbaţi 30 zeloşi." Acest „mai" este nemţescul noch: mit noch einigen Mănnern. într-o pag. 144, ni se spune de o „tînără engleză avută fără măsură". Fără măsură? Autorul vrea să zică: peste măsură de avută, nemţeşte: unermesslich reich. Albina din 17 aprilie 1868 zice: „Conchizînd de la tonul ce-1 poartă foile ruseşti." 5 O foaie poartă un ton! Nemţeşte Ton sau mai bine Sprache fiihren. în acelaş număr: „Onorata d-na Gabriela Ionescu, nepoata d-lui A. Gavra, a păşit în Bărbierul de Sevila, reprezentînd pe Rozina." 10 „A păşit" vrea să zică româneşte: a făcut paşi; autorul însă vrea să zică: s-a produs pe scenă. Nemţeşte ist aufgetreten. Albina din 28 aprilie 1868: „Am să scriu un ce asemene caracteristic." 15 Nemţeşte: etwas ebenso charakteristisches. Gazeta Transilvaniei din 17 aprilie 1868: „în puterea datorinţei noastre purcezătoare din deregă-toria archipăstorală, imbăerată cu responsabilitate." Dorinţă purcezătoare din deregătorie, îmbăerată cu 20 responsabilitate! Nemţeşte hervorgegangen, verknilpft. Transilvania îşi începe no. de la 1 mai cu următoarea traducere: „Disce ab hoste... învaţă dela duşmanul." „învaţă de la duşmanul" nu e româneşte, ci: învaţă 25 de la duşman, fără articol, fiindcă în limba noastră substantivele după prepoziţiuni (afară de cu) nu se articulează cînd stau singure. Nemţii zic: lerne vom Feinde, precum zic: setze auf den Tisch, unde noi zicem: pune pe masa, şi nu: pune pe masa. 30 Aceeaş eroare de articulare, într-un exemplu mai tare, este în Albina din 18 aprilie 1868: „Diecesa Dalmaţiei numără 80.000 suflete şi din budgetul Statului primeşte la anul 60.000..." 90 91 La anul 60.000? După articularea substantivului s-ar crede că este vorba de 60.000 după sau înainte de Christos. Dar nu! Autorul vrea să zică: pe an 60.000 florini. Telegraful român din 25 april vorbeşte de un „Atac de răpire." Româneşte: o prădare. Nemţeşte: Raubanfall. Tot Telegraful român din 21 aprilie 1868 zice, relatînd o faptă trecută: „Spre norocire." Noi zicem în acest caz, cu o distingere fină, „din norocire", lăsînd „spre norocire" pentru tendinţa în viitor; însă nemţii zicînd zum Gluck în amîndouă cazurile, se înţelege că trebuie să ne stricăm şi noi limba după ei. Acelaş Telegraful român spune într-un anunţ ce are bunătate a face Convorbirilor literare (no. din 14 martie): „Convorbirile literare, foae din Iaşi, apar de două ori la lună." Putem asigura pe d. redactor al Telegrafului, că foaia în cestiune, ce e drept, apare în intervale de cîte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicîndu-se dimineaţa. în Albina din 5 mai 1868, într-o corespondenţă din Braşov, care vorbeşte de succesul teatrului d-lui Pascali, se zice: „Publicul român 1-a îmbrăţişat cu căldură, ocupînd toate locurile de şezut, încît acum numai locurile de stat mai sunt libere." Nemţeşte: Sitzplătze şi Stehplătze. însă „locuri de stat" pe româneşte sunt places de l'etat, Staatsplătze, nu Stehplătze; iar „locurile de şezut" ne cerem voie să nu spunem ce sunt. Corespondenţa se termină cu fraza: „Numai măne este pană poimane şi eaca 3 Mai, memorabila zi de la 1848." Albina din 12 mai 1868: „Această odihnă este foarte bătătoare la ochi." Bătătoare la ochi = in die Augen fallend, auffallend. Adjectivele în -tor, -toare se fabrică de confraţii 5 noştri de peste Carpaţi din o sumă de cuvinte, dar mai toate sunt nepotrivite. Forma tor e la noi mai mult o formă de substantiv sau de adjectiv substantivat, şi nu de adjectiv propriu cu substantivul calificat alăturea, de aceea asemenea încercări au adeseori ceva 10 forţat, siluiesc limba. Un public constatator nu se zice româneşte; precum asemenea nu se zice ceea ce cetim într-un faimos articol literar din foiletonul Concordiei (1866, critica unui almanac): 15 „Object legător de atenţiune." Nemţeşte die Aufmerksamkeit fesselnd. Noi zicem: legător de cărţi (subst.), dar nu legător de atenţiune (adject.). Asemenea exemple de germanisme credem că sunt 20 de natură a deştepta în toţi cetitorii o dreaptă nelinişte asupra soartei finale a unei limbi astfel maltratate; şi acest simţimînt s-ar pronunţa încă mult mai tare, dacă toţi cetitorii ar fi făcut ceea ce a trebuit să facem noi, dacă ar fi cetit timp de patru luni cu 25 luare-aminte mai toate foile române din Austria. Atunci ar fi văzut că germanizarea limbei noastre din partea compatrioţilor de peste Carpaţi nu este excepţie, ci este regulă, şi că citaţiunile reproduse de noi au fost numai o slabă culegere din o sumă nenumărată 30 de alte exemple de acelaş fel. _ De unde să provină acest fapt? din negligenţa autorilor? sau din un sistem de procedare precuge'tată? în cazul dintîi lucrul se osîndeşte de la sine, şi cîteva critice care să dovedească acelor domni că publicul 35 urmăreşte cu oarecare atenţiune stilul d-lor vor putea avea un rezultat bun pentru îndreptare. în cazul al doilea însă întrebarea este mai grea: dacă, în adevăr, jurnaliştii citaţi vor să-şi justifice germanismele, atunci 93 impresia ridiculă ce ne-o produce stilul d-lor nu este îndestul pentru a-i îndrepta, ci noi trebuie să scoatem toată cauza din sfera simţimîntuiui instinctiv despre ceea ce este şi ce nu este limbă română, şi să o ridicăm 5 la înălţimea'unei argumentări teoretice din principii. Cînd zice Telegraful român, din 14 martie, anul 1868: „De vom luâ acest recurs spre examinare sub cuţit canonic", pentru ce constituie aceasta o eroare de limbă? Nemţii zic: unter das kritische Messer nehmen, de ce să nu zi- 10 cem şi noi „a luâ sub cuţitul canonic"? Limba noastră este o limbă încă săracă în idei, de abia acum se dezvoltă cu progresul de cultură al întregei societăţi; nu este bine să primim expresiile figurate din limba germană sau din alte limbi şi să ne înavuţim astfel 15 pe a noastră? şi care ar fi cauza legitimă, ce s-ar opune în contra acestei procedări? Cauza foarte legitimă, care se opune în contra acestei procedări şi care nu va ierta niciodată germanismele jurnaliştilor noştri de peste Carpaţi, ne pare 20 că rezultă din următoarele reflecţii: Orce cuvînt este exprimarea unei noţiuni abstracte prin sonuri articulate. Pană cînd sufletul omului nu s-a înălţat încă la o abstracţiune, pană atunci nu are cuvinte,' ci numai gesturi sau exclamaţiuni nearticulate 25 pentru a-şi exprima dorinţele şi simţimintele. Cînd însă în conştiinţa copilului s-au adunat mai multe imagini despre' acelaş fel de obiecte, atunci, prin un proces psihologic cunoscut, se întunecă din aceste imagini tot ce aveau individual şi rămîne numai partea lor comună, 30 prin care li se susţine unitatea felului, şi această restanţă este ceea ce se numeşte noţiunea acelui obiect. De aci se vede că orce noţiune este abstractă şi că, prin urmare, nu se poate afla niciodată realizată în lumea sensibilă. Noţiunea carte, d.e., nu se află nicăieri în 35 realitate palpabilă, ci numai o carte individuală, care cuprinde o sumă de însuşiri sensibile ce au a face cu cartea în genere, adecă cu acea nălucire intelectuală (dacă mi se iartă cuvîntul), prin care suntem în stare să recunoaştem orce carte ce ni s-ar mai prezenta de 40 acum înainte ca un obiect de acelaş fel, de care sunt şi cărţile văzute pană acum. Această abstracţiune generică se sensibilizează şi se deosebeşte de altele prin cuvînt, şi cuvîntul este numai ajutorul fonetic pentru fixarea unei gîndiri abstracte. 5 ^ însă această abstracţiune a gîndirii are grade deosebite, şi gradarea se face după cîtăţimea mai mare sau mai mică de sensibilitate ce se mai păstrează în gîndirea noţiunilor. Şi ceea ce se întîmplă cu noţiunile comparate întreolaltă se poate întîmplă cu una şi aceeaş noţiune, 10 adecă cu unul şi acelaş cuvînt, în deosebitele sale întrebuinţări. Se poate întîmplă ca, din suma de însuşiri a căror gîndire se deşteaptă în mintea omului cînd aude un cuvînt, să fie mai ales una care în cutare legătură cu alte cuvinte să ne pară cea mai importantă. 15 Atunci, dacă această legătură se întîlneşte mai des în conştiinţa omului, dispare încetul cu încetul, însă numai pentru acel raport special, gîndirea restului de însuşiri sensibile, şi rămîne pronunţată în suflet numai însuşirea particulară care a motivat raportul. D.e., 20 cînd zicem noi românii: fuge mîncînd pămîntul, din mîncînd nu ne gîndim la toate însuşirile sensibile, care altfel se deşteaptă în mintea noastră cînd îl auzim, nu ne gîndim la punerea obiectului pe limbă, la meste-carea lui cu dinţii etc, ci numai la unul din efectele 25 sensibile ale mîncării, adecă la micşorarea succesivă a obiectului consumat, şi ne închipuim că în acelaş mod vizibil se micşorează distanţa de pe linia pământului ce o parcurge cineva fugind.'Aceasta este dar o nouă abstracţiune chiar în sfera noţiunii a mînca. 30 Precum însă se cere ca un copil, pentru a avea noţiunea unui obiect şi nu numai reproducerea imaginei lui individuale, să fi văzut acest obiect de mai multe ori şi în mai multe exemplare, altfel contopirea psihologică a calităţilor individuale şi răsărirea celei esenţiale 35 nu se întîmplă, asemenea pentru cazul deosebitelor abstracţiuni în gîndirea aceluiaş cuvînt este neapărat necesar ca acel cuvînt să se fi aflat adeseori în aceeaş legătură cu celelalte cuvinte, în privinţa cărora nu i se cere decît una anume din însuşirile sale sensibile. 40 Numai atunci locuţiunea devine, cum se zice, convenţională, adică şi-a şters în imaginaţiunea noastră toată 94 95 sensibilitatea afară de acea mică parte, care îi susţine raportul cu celelalte cuvinte din locuţiune. O asemenea evaporare a sensibilităţii este aşadar rezultatul unui fel de educaţii intelectuale anterioare, este un fapt 5 psihologic, care se află identic numai în acele conştiinţe în care s-a produs mai înainte, prin uzul zilnic, un grad egal de abstracţiune. Acum vom înţelege cauza pentru care este cu neputinţă de a transplanta idiotismele unei limbi în altă limbă, prin traducere literală a cu- 10 vintelor. Căci în ceailaltă limbă, unde acea legătură de cuvinte nu s-a produs de la început şi nu s-a lăţit prin uz convenţional pană la ştergerea unei mari părţi a sensibilităţii, fiecare cuvînt deşteaptă în conştiinţa celui ce-1 aude întreaga masă de însuşiri sensibile ale 15 lui, şi în această masă spiritul se confundă şi nu găseşte îndată şi adese nu găseşte niciodată anume acea însuşire care a justificat şi care susţine raportul. Pentru a ne convinge de aceasta, să revenim la exemplul nostru de mai sus şi să încercăm a-1 traduce 20 literal în alte limbi: fuge mîncînd pămîntul, franţuzeşte il fuit en mangeant la terre, nemţeşte er flieht indem er die Erde issl. Cine cunoaşte aceste două limbi simte îndată că traducerile sunt imposibile, şi cauza este că francezii şi nemţii, cari nu şi-au micşorat prin uz 25 convenţional sensibilitatea acelor noţiuni, se gîndesc la întreaga imagine a cuvîntului mîncare şi mai întîi la mestecarea în gură, şi nu numai la acea parte care a motivat idiotismul român, adică la dispărerea obiectului consumat. Prin urmare, fraza astfel tradusă, pe lîngă 30 greşeala de a fi ridiculă, mai are şi greşeala mult mai mare de a rămînea cu totul neînţeleasă. Nu avem să cercetăm aci cum se produc asemenea raporturi de idiotisme; dacă este maniera înnăscută a unui popor, sau influenţa climatică, sau invenţiunea 35 unui cap genial, a cărui expresiune nouă să se fi lăţit îndată şi să fi devenit proprietate comună a poporului, sau mai bine toate aceste împreună, care dau prima naştere idiotismelor. Ceea ce e sigur este că întrebuinţarea unui idiotism presupune deja formată 40 acea dispoziţiune a conştiinţei intelectuale într-un popor, care să admită cuvîntul locuţiunii numai în 96 partea trebuincioasă a sensibilităţii sale şi nu în celelalte. Fără această conformare anterioară a spiritelor, idiotismul este cu neputinţă şi traducerea lui literală dintr-o limbă în alta este cea mai mare eroare ce se 5 poate comite în contra limbei şi în contra spiritului unei naţiuni. Pentru a aduce acum toată explicarea precedentă la o formulă mai preciza, vom zice că un popor are un idiotism de cîte ori la un cuvînt împreunat cu altele 10 nu gîndeşte toată sensibilitatea lui, ci numai o parte mică prin care se află în legătură cu celelalte cuvinte din locuţiune; sau altfel zicînd: idiotismul este o abstracţiune convenţională. Prin urmare, înţelegerea lui atîrnă de la o educaţiune prealabilă şi comună a 15 inteligenţei, care să fixeze în mod identic pentru toţi gradul abstracţiunii, fără de care compunerea cuvintelor din locuţiune nu are înţeles. Toate erorile limbistice (nu gramaticale) în traducere provin dar din nepotrivirea cantităţii de sensibilitate ce la auzirea aceluiaş 20 cuvînt se deşteaptă în conştiinţa a două popoare diferite, sau cu o expresiune tehnică: din incongruenţa sferelor cuvîntului original şi a celui tradus. Nemţii pot zice, d.e., în frază convenţională: die Herren liessen die Kdpfe wie begossen hăngen, dar noi 25 nu putem traduce, cum face foaia Albina din 28 aprilie 1868: „Domnii cei ce aşteptau spectacole plecară capetele ca vărsaţi cu apă rece", fiindcă în această locuţiune neobişnuită noi ne gîndim 30 la toată acţiunea sensibilă a vărsării cu apă, şi nu la efectul mai mult moral ce-1 are în vedere fraza germană. Cuvîntul nostru convenţional este plouat, care, din contră, în traducerea literală de beregnet ar produce la germani o impresie falsă. 35 Din aceeaş cauză Telegraful din 21 aprilie 1868 face un germanism inadmisibil cînd zice: „Baronul B. se ridică din postul său de Ambasador din Paris." Noi, la aceste cuvinte, vedem trupul domnului B. ridicîndu-se de pe scaun, pe cînd nemţii, cînd zic Baron B. wurde seiner Stelle enthoben, nu înţeleg decît o depărtare mai ideală de la funcţiune. 5 Asemenea şi următoarele germanisme: în Albina din 17 aprilie 1868: „Comandantul Napier a devins pe Teodor regele Abisinilor în faţă de Magdala." „în faţă de Magdala" nu e româneşte, ci trebuie să 10 se zică: înaintea oraşului Magdala. Nemţeşte: im Ange-sichte von Magdala. în Foaia Societăţii din Bucovina (p. 120 din anul 1867, nefiindu-ne la îndemînă numerii apăruţi în 1868): „Teologul începător se va introduce într-un mod amăsurat 15 în cîmpia ştiinţelor teologice." Nemţeşte: voiri in angemessener Weise in ias Feld der theol. Wissenschaften eingefiihrt. La pag. 2 din acelaş an: „Vom înşira aici oarecare idei bătătoare în aceasta direc-20 ţiune." Nemţeşte: diese Richtung einschlagend. La pag. 100: „Avînd Românii un stat consolidat, adevărata lor misiune zace în cultul ştiinţelor şi al artelor." 25 Nemţeşte: ihr wahrer Beruf liegt in der P/lege der Wissenschaften und Kunste. Federaţiunea din 2 iunie 1868, în critica ce face d.A. Densuşianu asupra unei cărţi publicate de noi, zice: „Asupra confusiunei ideilor despre deosebitele specie de 30 poezie cari d. critic nu le ia în consideraţiune, fără voeşte a le trage toate pe un calapod, vom reveni mai în jos." Nemţeşte: iiber einen Leisten ziehen sau schlagen. Şi aşa mai departe. Pentru a varia lectura acestor citaţiuni, vom arăta 35 acum un alt fel de germanisme introdus în foile române 93 din Austria: germanismele mai fine în reproducerea idealismelor nemţeşti. Aceste idealisme se potrivesc cu gradul cel înaintat, pană la care este în stare a se înălţa conştiinţa poporului german în abstracţiunile 5 sale, şi, în adevăr, nu este popor modern care să aibă atîtea idei abstracte şi, prin urmare, atîtea cuvinte abstracte cîte le au germanii. Cauza trebuie să fie o predispoziţie naturală. în proporţia în care un popor este mai puţin impresionabil prin sensuri decît altul, 10 în acea proporţie el va fi mai aplecat spre abstracţiunile ştiinţei, pe cînd celălalt va fi mai atras spre sen-sualitatea artelor. Cercetările cele mai înalte de filozofie abstractă sunt fapta naţională a spiritului german şi englez, precum reprezentarea cea mai perfectă a fru-15 moşului în pictură este fapta naţionalităţii italiene şi spaniole, şi cea mai mare claritate a formei şi a stilului, fapta francezilor, şi niciodată la italieni şi'la francezi nu se va putea naturaliza filozofia lui Hegel, precum niciodată germanii nu au produs coloratura vie a 20 picturei italiene, "aceste osebiri fiind efectul unei predispoziţii înnăscute. Limba este o reproducere credincioasă a acestei deosebiri, în vocabularul francez, italian, român sunt un şir de cuvinte a căror sensualitate oarecum pipăită nu-şi 25 află echivalentîn nici un cuvîntgerman; şi viceversa, sunt în limba germană cuvinte, mai ales noţiunile compuse, a căror abstracţiune este cu neputinţă de reprodus în limbele romane. Orce încercare de a confunda aceste margini de abstracţiune produce o falsificare a geniului 30 propriu al naţiunii şi rămîne neînţeleasă pentru marea majoritate a poporului, prin urmare este osîndită în fapt. Dar nici în teorie nu se poate justifica: fiindcă nu ar fi drept să zicem că limba germană este preferabilă celei franceze sau viceversa. Francezii, cu plasticitatea 3 5 lor, sunt incapabili de ultimile abstracţiuni ale filozofiei germane, dar au în limbă o calitate tot aşa de preţioasă: limpezimea practică, pe cînd limbei germane în noţiunile ei cele mai eterizate îi lipseşte tocmai controlul experienţei sensibile şi, prin urmare, siguranţa 40 adevărului. Filozofia lui Fichte este imposibilă în limba franceză, şi — să o mărturisim cu sinceritate — francezii nu pierd prea mult prin aceasta. Aşadar, noi nu suntem şi nu putem fi chemaţi a introduce în spiritul român toate fineţele idealismului 5 terminologiei germane, şi orce cuvînt german care trece peste nivelul mai coborît al abstracţiunii române trebuie să fie redus la acest nivel, chiar cu pierderea unui grad din idealitatea sa: idealitatea pierdu tăi se compensează prin mai marea lămurire şi simplicitate 10 ce dobîndeşte. De exemplu: adjectivele din Foaia Societăţii bucovi-nene (pag. 215 din 1867): „Noi românii voim o viaţă naţională conştiută şi scoposită" ne par greşite în româneşte. Nemţii zic cu deplină 15 claritate zw'eckbewusstes Leben, dar pentru noi ^ „viaţa conştiută şi scoposită" este o abstracţiune fără înţeles. Noi'nu putem zice decît „o viaţă naţională care să-şi cunoască scopul". Din aceeaş cauză 20 „Cultura specială de chemare" ne pare un germanism (Spezielle Berufsbildung). Şi propoziţia cu care îşi începe Foaia Societăţii anul 1867: „Omul inteliginte, care a devenit la cunoştinţa conştiută, 25 că are" etc. este un germanism neînţeles pentru români. Noi am zice: Omul, care începe să simtă sau să ştie că are etc, dar niciodată: care a devenit la cunoştinţa conştiută. (Nemţ. bewusstes Erkennen.) 30 Ne mărginim la exemplele citate şi terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocînd juna generaţie de autori români din Austria să părăsească direcţia urmată pană acum de jurnalele lor. în mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se 35 agită mai mult'decît orunde, şi în lipsa de o literatură română destul de bogată, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al limbei materne şi de a nu-1 falsifica prin elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe cîmpul literar o cauză pierdută şi, desigur, cu „organe corporale", cu „muzică 5 de pisici", cu „legători de atenţiune", cu „cuţite canonice" nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării şi a maghiarizării din Austria. II O altă grupare de greşeli caracteristice în numitele 10 jurnale se deosebeşte prin disproporţia între iuţeala gîndirii şi forma prin care se exprimă, 'atît în construc-ţiunea frazei cît şi în întrebuinţarea cuvintelor. Fraza nefiind_ decît exprimarea unei idei, înţelesul şi puterea fiecărui cuvînt din ea se îndreptează' numai' după cu- 15 prinsul tutulor noţiunilor din gîndire. Stilul prozaic este bun cînd între cugetare şi propoziţie este cel mai strîns raport de congruenţă: stilul devine greoi cînd numărul de cuvinte întrebuinţat este prea mare pentru ideea ce au să exprime; stilul 'este exagerat cînd înţele- 20 sul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrşeşte intensitatea gîndirii ce vor să o exprime în împreunarea lor, stilul este prea restrîns — dar de acest extrem nu e de trebuinţă să ne ocupăm, căci în scrierile române de pană acum nu credem că se va constata vreundeva o 25 prea^mare îmbelşugare de idei în comparare cu cuvintele întrebuinţate. Ce e drept, întrebarea pusă în acest fel se apropie prea mult de ultimele margini ale unei critice îngăduite. Căci, în fine, stilul greoi provine din înţelegerea grea a 30 celui ce scrie, şi cine face vorbe multe la idei puţine are o cauză foarte firească pentru aceasta. însă din parte-ne ar fi o lipsă de rezervă neiertată cînd am numi această cauză cu adevăratul ei cuvînt şi cînd am aplica epitetul respectiv la majoritatea jurnaliştilor 35 noştri. Aceasta nici nu ne este intenţia. Noi venim, din contră, a apăra inteligenţa colegilor de peste Carpaţi în contra propriului stil al'd-lor, care o ascunde întrucîtva, şi ne vom încerca să arătăm 100 101 că este numai o rea deprindere în forma dinafară, şi nu un defect al cugetării, care îi face să-şi întunece ideile prin introducerea unor cuvinte pe cît logiceşte de prisos, pe atît urîte la auz. 5 După cît am putut constata, cele mai obişnuite din cuvintele care îngreuiază stilul compatrioţilor noştri din Austria sunt pronumele acela în toate genurile şi cazurile lui şi conjuncţiunea că şi cumcă. Exemplele următoare pentru această eroare stilistică probează în-10 tinderea răului şi trebuinţa de a-1 stăvili odată. începem citaţiunile cu un pasagiu care are meritul de a fi în felul'său un model foarte lămurit: Transilvania din 15 fevruarie 1868 scrie (pg. 74 şi 75): „Comitetul cu privire la opul d. I. Chiţu decide, că acela 15 să se retrimită domnului auctor pe lîngă observaţiunile făcute la acelaş din partea Comisiunii esaminatoare, compusă din unii membrii ai Comitetului, cu acea indigetare, că numitul domn folosindu-se de acele observaţiuni, să-şi prelucre opul în acel sens, şi retrimiţîndu-1 la Comitet, acesta apoi îl va 20 recomanda adunării generale." Se poate o propoziţie mai grea la înţeles şi mai urîtă la auz? şi aceasta numai din cauza pronumelor ne-sfîrşite acela, acelaş, acea, acele, acel, acesta, a căror întrebuinţare, în cazul de faţă, este cu atît mai inexplica- 25 bilă cu'cît din nici un punct de vedere nu erau necesare, fiindcă fraza întreagă ar deveni mai simplă, mai clară şi mai plăcută la auz înlăturînd acele demonstrative. Pronumele demonstrative se pun pentru a îndrepta atenţiunea în cazurile unde altfel ar rămînea 30 nefixată asupra cuvîntului important. Dar unde direcţia este de la sine indicată prin celelalte cuvinte, îndreptările nu pot produce decît confuzie. Proverbul german: Sunt atîţi arbori, încît nu mai vezi pădurea. Cele zise se vor ilustra şi mai mult prin următoarele 35 citaţiuni: Telegraful român din 25 apr. 1868: „O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, şi aceea este ceea a fortăreţei Mainz." După logică şi eufonie: O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, aceea a fortăreţei Mainz. Albina din 18 aprilie 1868: „Dr. Maniu e de părerea aceea, că emendamentul acesta e 5 numai" etc. Mai româneşte: D. Maniu e de părere că acest aman-dament etc. Transilvania, no. 1 : „Avem a înregistra împrejurarea cumcă d. Eotvos" etc. 10 A înregistra împrejurarea cumcă...! Telegraful din 14 martie 1868: „De aci urmează şi aceea că învăţătura..." Adecă: de aci mai urmează că învăţătura. Federaţiunea din 15 aprilie 1878: 15 „Ne dăm un cont destul de chiar despre aceea, că ce va să zică cînd poporul francez este nemulţămit." Mai simplu: despre ce va să zică etc. Telegraful din 25 aprilie: „Cugetînd acum puţin asupra lucrului, apoi venim la 20 convingere..." „Apoi" e cam tîrziu; dacă se poate: îndată, şi atunci nu se exprimă aparte, ci se zice: cugetînd asupra lucrului, venim la convingere. Numai în stilul epistola-rielor din Germania secolului 18 se mai află construc-25 ţiuni cu sintemal und alldieweil wir uber die Sache nachdenken, alsdann gelangen wir zu der Ueberzeugung. Transilvania din 1 mai 1868: „D. Vice-preşedinte a primit de la Excelenţia Sa d. Preşedinte o scrisoare a d-lui secretar privitoare la redigerea foii, 30 cu acea însărcinare, ca aceea să se propună comitetului." Tot Transilvania din 10 ianuarie: „Propunerea însă cade prin acea declaraţiune a d-lui Chifa, că comisiunea respectivă încă nu şi-a încheiat lucrările." 102 11 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu 103 Familia, pag. 143: „R. C, acesta e numele unui nebunatic din Viena, a fost fiul unui teatralist excelinte şi a avut acea idee fipsă, că el e adunător de tesaure." 5 Româneşte fără acea şi fără el: a avut ideea fixă că e adunător de tesaure. Tot Familia, la pag. 144: „Vă rugăm să ne înştiinţaţi încă odată, că cum să strămutăm adresa." 10 Că cum să strămutăm o adresă! Albina din 17 aprilie 1868: „A. Csaky interpelează pe ministrul de interne, că pe care lege s'a bazat..." Că pe care! 15 Telegraful român din 14 martie 1868: „După aceasta Parohul gr. or. din Romos Vasiliu Basaraba adause din parte-şi cam următoarele: Ilustrisime domnule Comis-locuţiitor! Cu acela simţ de respect îmi iau îndrăznire a face cunos-20 cut, precum că şi eu fiind ales ca deputat din Sc. Orestei spre a veni şi a gratula Ilustraţii Voastre, pe lîngă aceea că'ţi poftim să trăeşti la mulţi ani, îndrăznesc a'ţi face cunoscut şi aceea că înţelegînd parochii noştri de legea gr. reser. din Sc. Oraştiei că sunt ales a'ţi gratula, m'au rugat, 25 ca în numele d-lor se descoper II. Voastre şi acea dureroasă împrejurare" etc. După asemenea citări de stil îngreuiat, face o impresie îndoit de neplăcută în scrierile acestor jurnalişti exagerarea cuvintelor întrebuinţate pentru a exprima 30 lucruri simple de natura lor. Dar se vede că şi aci, ca în toate lucrurile, un extrem greşit naşte greşeala celuilalt extrem şi mintea autorului, întîrziată prea mult prin cuvintele sale cele de prisos, caută a-şi răzbuna prin zborul fără de veste spre o idee nepotrivită 35 în exagerarea ei. De exemplu, un corespondent al Albinei (de la 12 mai 1868) vrea să scrie ceva despre o societate de cetire ce s-a înfiinţat în Beiuş, şi se exprimă aşa: „Mult onoraţii patroni ai societăţii noastre de lectură 5 (din Beiuş) doresc poate ferbinte unele înştiinţări despre starea acelei Societăţi." Dacă inimele patronilor de la Beiuş fierb numai la dorul de o înştiinţare despre starea societăţii de lectură, în ce stare de temperatură se vor afla la între-10 bări mai importante? Nouă ne e teamă că celui ce fierbe la lucruri aşa de mici nu-i mai rămîne la lucruri mai mari decît să se evaporeze cu totul. Cînd asemenea exagerări în expresiune ar fi izolate, nici nu ar merita vreo relevare critică. Dar o repeţim: 15 numărul lor este aşa de mare, încît au stricat stilul jurnalelor române, atît a celor austriace, cît şi a celor din România, şi ce este mai rău: cu cît lucrarea cere un stil mai simplu şi mai rece, cu atît acele salto mortale de vocabular sunt mai dese. 20 Se poate, de exemplu, închipui o scriere mai stîmpă-rată şi mai diplomatică decît protocolul unei şedinţe? sau o dare de seamă pentru intrarea banilor de sub-scripţiune etc? Ei bine, tocmai asemenea prilejuri le caută jurnaliştii pentru a-şi colora limbagiul cu expre^ 25 siunile cele mai vii. Transilvania (1 fevruarie 1868), continuînd publicarea protocolului adunării de la Cluj din anul trecut, zice într-un loc: „Adunarea primeşte ambele aceste propuneri între cele 30 mai sincere şi însufleţite aclamaţiuni; şi cînd vine a'şi descoperi aci votul său de mulţumită profundă tuturor locuitorilor români de Cluşiu, precum şi d-lor diletanţi, ce luară parte în concert: cu bucurie răpesc ocaziunea a însemna pe aceste pagine mai vîrtos două nume, numele graţioaselor 35 domnişoare Aurelia Popu şi Isabela Vasiciu, dintre care una mai întîi ne încîntâ prin jocul său pre forte-pian, executat cu desteritatea unei artiste, ear cealaltă ne fermeca prin frumuseţea melodielor" etc. 104 11* 105 în Federaţiunea din 9 mai 1868 se vorbeşte de o altă societate de lectură, în care se propune a se lua nu ştim ce măsură secundară, „propunere pe lîngă care se alipiră cu înfocare inimile membrilor". Transilvania, într-un prea faimos discurs asupra literaturei române şi lipsa unei istorii critice a lileratu-rei române, zice într-altele (numărul din 15 fevrua-rie 1868): „Din aceste înşirate pană aci, deşi numai pe scurt şi aşa zicînd ca prin treacăt, v'aţi putut convinge, Domnilor! că avem şi noi literatură şi încă ce literatură! însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensimea sa şi demnă de considerat prin prestanţa sa! Ce nu avem, ce ne lipseşte dar? Nu avem, ne lipseşte, domnilor, un panteon, unde atleţii adormiţi ai literaturei noastre să-şi afle recunoştinţa şi remunerarea meritată, şi lîngă tipurile lor să vedem strălucind acolo icoanele atleţilor, cari sunt în viaţă şi lucră încă, ca văzînd exemplele lor măreţe, să învăţăm" etc. în acelaş discurs aflăm fraza: „Să punem o sărutare fierbinte şi pe modesta cruce a poetului Ioan Văcărescu. El a cîntat amoarea, poharul, primăvara, gloriile pierdute. Şi cînd cîntă naţionalizmul, părea că auzi umbra plîngîndă a lui Ştefan pe ruinele mucezite ale patriei căzute." Miraculoase exemple de astă manie a exagerării se află în scrierile beletristice, în Familia, în novela d-lui Marinescu, Petru Rareş, în almanahul de la Oradea-Mare, Fenice etc. în acest din urmă, dacă ne aducem bine aminte, se povesteşte iarăş pe lung şi pe larg istoria propriei sale înfiinţări, şi se spune, între altele, că „cestiunea vitală a almanahului flacără necontenit pe buzele conducătorului" etc, etc. în chiar interesul jurnaliştilor români din Austro-Ungaria noi nu putem decît să ne exprimăm părerea de rău la aflarea unor asemenea abateri stilistice. Căci din cauza lor foile de peste Carpaţi nu vor putea pătrunde niciodată în masa poporului şi nu vor avea, prin urmare, nici o înrîurire asupra societăţii române, în starea de faţă a culturei noastre este încă o cestiune 5 controversată, dacă prin literatură îndeobşte, fie cea mai bine scrisă, putem produce cu oarecare siguranţă o deşteptare a simţului de viaţă în poporul român. Dar ceea ce e sigur şi mai presus de controversă este că nişte scrieri pline de germanisme, de exagerări şi de 10 confuzii stilistice, ca cele arătate, nu pot avea nici cel mai mic rezultat pozitiv asupra naţiunii noastre. Şi aceasta este o daună cu atît mai mare cu cît de altminteri jurnalele române din Austria se deosebesc prin silinţa neobosită, prin regula şi consecinţa cu care 15 îşi urmează fiecare direcţia sa politică. III Ne rămîne a vorbi, în fine, despre ceea ce am numit falsa originalitate în limba jurnalelor române austriace. Cu această numire am voit să calificăm atît introducerea de prisos a cuvintelor nouă acolo unde avem alte cuvinte vechi cu acelaş înţeles, cît şi întrebuinţarea nemotivată de cuvinte vechi pentru alt înţeles decît cel obişnuit. Prin urmare, nu orce introducere de cuvinte nouă şi orce aplicare de cuvinte vechi la înţelesuri nouă constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă. în cazurile din urmă însă ne credem cu atît mai mult datori a combate o asemenea tendenţă spre invenţiuni nouă cu cît fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un şir de alte procedări analoage în literatura noastră. Aceeaş originalitate falsă a autorilor şi aceeaş tendenţă de a schimba toate o întîlnim şi în sfera gramaticală şi pe tărîmul discuţiunilor ortografice. Greşala fundamentală în toate aceste provine din necunoaşterea valorii proprii ce o are limba unui popor. Limba în orce manifestare a ei, în gramatică ca şi în expresiuni şi idiotisme, este un product necesar 106 107 şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate niciodată modifica după raţiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decît în raţiunile indivizilor şi toată viaţa îi este atîrnată de cugetarea şi reproducerea în minţile 5 generaţiunii prezente şi a celor viitoare. însă această viaţă în esenţă nu este reflexivă, ci instinctivă, şi se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu după arbitriul reflecţiunii individului. De aceea, limbile s-au înavuţit şi se înavuţesc totdeauna 10 prin scrierile poeţilor geniali, cari, fără a se gîndi la teoriile limbistice, se exprimă după simţimîntul ce-1 au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuţesc niciodată prin filologi, prin membri de societăţi academice etc, al căror studiu reflexiv îi 15 face capabili de a afla legile ascunse ale simţimîntuiui după care poporul cu poeţii săi şi-a creat şi-şi măreşte limba, dar îi face totdeodată prin chiar faptul acestei reflecţiuni incapabili de a o forma şi reforma din nou. Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întîi, 20 dar apoi şi ceilalţi prozaişti ai ştiinţei îl pot avea în privinţa limbei lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate legală a naturei proprie a poporului lor. în această privinţă ei se află în poziţiunea oamenilor de ştiinţă fizică, a 25 căror chemare este de a descrie fenomenele şi de a le explica, constatîndu-le legea după care se conduc, iar nu de a face hipoteze despre ceea ce ar fi trebuit să fie acele fenomene. Ce am zice de un astronom care, în loc să ne explice legea lui Jupiter, ne-ar spune că 30 Jupiter, după calculul lui, s-ar cuveni să se mişte mai bine între Mercur şi Venus decît între Mars şi Saturn? Tot aşa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urşii, sau ul Domn în loc de Domnul, sau meniciune 35 în loc de menire, motivînd asemenea schimbare prin faptul că aşa i se pare lui mai raţional. Singura raţiune de îngăduit în această materie este uzul poporului, care face lege şi care îşi are totdeauna cauza lui binecuvîntată şi mai profundă decît raţiunile 40 filologilor. Astfel, scrierile care se încearcă a silui o limbă, precum sunt, de exemplu, la noi Tentamen 108 criticum al lui A.T. Laurianu, Gramatica d-lui Cipariu, Dicţionarul academic Laurianu-Massimu, nu merită să fie calificate decît de curiozităţi literare, fără valoare practică în ceea ce priveşte direcţia lor originală 5 la formarea limbei. între forma limbistică ce unui individ îi pare mai raţională şi între forma obişnuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul trebuieşte 10 primit ca lege superioară. Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziţia dintre formele gramaticale sau expresiile limbistice originale primite de un număr 15 mărginit de autori şi dintre formele şi expresiile obişnuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămîne totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie ca vreodată să se fi întîmplat altfel. Rezultatul necesar este, dar, că o literatură scrisă în asemenea mod ÎO rămîne înapoi şi se perde pentru popor, şi că acesta îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura altmintrelea poate folositoare a literaţilor săi. Cînd astfel de originalităţi se produc în scrieri ca cele citate ale d-lor L'aurian şi Cipariu, eroarea, deşi !5 nu rămîne mai puţin eroare, arată totuş studiul răbdător şi consecuent din care a izvorît şi, scuzînd prin aceasta pe autorii săi, poate produce prin luminarea altor întrebări de-alăturea oarecare folos. Dar cînd se vede mania originalităţilor din partea 0 multor autori ai noştri, care poate niciodată nu au gîndit cu seriozitate asupra inovaţiunilor ce le încearcă, ci le introduc numai din deprinderea necoaptă de a face altfel decît cum face toată lumea, atunci arma adevărată ce li se cuvine nu este cercetarea serioasă, 5 ci persiflarea satirică, precum a încercat-o domnul Alecsandri, şi locul propriu pentru ilustrarea acelor elucubraţiuni originale ar fi scena comică sau jurnalele de felul Ghimpelui şi al Nichipercei. 109 Cîteva exemple vor arăta că această judecată nu este prea aspră. „Junele poet de peste Carpaţi, d. J. C. Fundescu, autorul frumoasei poezii Florica, publicată într-unui din numerii 5 trecuţi ai foii noastre, reintornînd din străinătate petrecu o zi în jurul nostru şi avu frăgezimea de a ne promite conlucrarea sa." Aşa cetim într-o pagină 411 a Familiei. Lăsînd la o parte imaginea petrecerii domnului 10 Fundescu în jurul colaboratorilor Familiei, ne întrebăm numai ce însemnează „frăgezimea unui poet de a promite o lucrare"? Adjectivul/rage^ prin uz convenţional se poate aplica şi în înţeles mai ideal. Dar substantivul frăgezime aplicat în sfera ideală îşi aduce 15 cu sine tot parfumul meseriei de la care este împrumutat şi dă frazei întregi un aer de măcelărie. Şi apoi ce construcţiune este aceea a verbului re-intomare! „D. Fundescu reintornînd din străinătate"? Reintornînd pe cine? Pe sine însuş? Atunci româneşte 20 se zice reîntornîndu-se, cu construcţiunea reflexivă. Asemenea pe o pagină 144 a aceluiaş jurnal se zice: „Forcade reintorcînd din Veneţia a nebunit." Româneşte: reîntorcîndu-se. Nu cumva Familia are dorinţa originală de a stîrpi 25 verbii reflexivi din limba română? Pentru a ne despăgubi, Federaţiunea din 9 mai anul 1868 introduce un reflexiv acolo unde nu trebuie să fie: „Oare putem noi să ne uităm de acele zile?" 30 Româneşte uităm ceva şi ne uităm la ceva, dar nu ne uităm de ceva. în acelaş număr vorbeşte Federaţiunea de un „document de concesiune referitoriu la calea ferată dela Oradea-Mare". 35 Noi am apucat odată a zice relativ; precum zic toate limbele romanice. Pentru ce să inventăm cuvîntul referitoriu? şi, nota-bene, cînd document referitoriu este 110 un nonsens? Un om poate fi referitoriu — formă activă, dar un document este numai relativ-—formă pasivă. însă dacă originalitatea a născocit forma de referitor în loc de relativ, o compensează prin o întoarcere in-5 versă a altei expresii obişnuite. După ce toţi ne-am obişnuit să zicem o ofertă de bani, aflăm în Albina din 12 mai: „Consemnarea bunevoitoarelor oblate în favoarea Alum-neului roman." 10 Şi expresia bunevoitoarea este falsă. Noi zicem bunăvoinţă, însă zicem binevoitor, binevoieşte. Cu drept cuvînt; căci substantivul se califică prin adjectiv, dar adjectivul şi verbul se califică prin adverb. Prin urmare, oblata bunăvoitoare este o eroare atît 15 în contra obiceiului cît şi a gramaticei. Dar, ce e drept — e originală! Verbul ferre mai are şi altele de suferit în jurnalele austriace. în no. 1 al Transilvaniei cetim despre „Referata d-lui secretar", 20 unde obiceiul întrebuinţează forma pasivă relaţiunea sau, cînd aceasta e ambiguă, raportul. Referata are pentru noi un aer despreţuitor. Transilvania nu fuge de cuvîntul raport, căci îl vedem întrebuinţat în acelaş număr mai la vale; însă această concesiune la uzul 25 comun ne-o răscumpără şi aci prin adjectivele baroce cu care îşi însoţeşte substantivul: „un raport informativ şi opinativ". în Federaţiunea din 9 mai cetim trei expresii stranie de acelaş fel: 30 „Protocolul şedinţei trecute se străpune casei deputaţilor" şi apoi „Moţiunea să se transpună la Ministeriu", si, în fine, „Se decide îndrumarea epistolelor la comisia de zece inşi". Iii t Nu cunoaştem ce păcate are verbul a trimite de se fereşte d. colaborator al Federaţiunii cu atîta stăruinţă de el şi-1 înlocuieşte cu expresii care de care mai extraordinare? Ce e drept, după mulţimea sinonimelor se 5 judecă bogăţia unei limbi şi gradul de fineţă al deosebirilor intelectuale într-o naţiune. Dar aceasta este un fapt care se află sau nu se află în masa poporului, şi dacă nu se află, nu se poate crea în mod artificial de fiecine. Este o procedare nevrednică şi neadevărată, 10 cînd îşi dă cineva aerul de a avea mai mult decît are. Deosebiri fine ale noţiunilor, care trec peste sfera uzului primit în popor, sunt iertate numai în tractate ştiinţifice, şi atunci întrebarea încetează de a fi limbistică, căci pentru cuvîntul cel nou se dă o definiţiune proprie 15 a lui şi, prin urmare, s-ar putea numi tot aşa de bine X sau Z. în acelaş număr „în fiecare şedinţă ne surprind şese pînă în zece membri cu opuri frumoase originarie, cu poezioare mîndre şi cu tra-20 duceri bune." Noi zicem: şease pană la zece membri, dar rmpănă în. „S-a deţermurit", cu înţeles de: s-a hotărît, pe cînd înţelesul propriu al cuvîntului deţermurit ar fi mai curînd s-a mărginit, 25 s-a îngrădit. „Numărul din Musa română a eşit şi suntem foarte înde-stuliţi." Limba de rînd zice mult mai bine mulţumiţi; în-destuliţi este un compliment îndoios pentru numărul 1 30 al acelei muze române. într-o conversare cu editoarele, în Familia, se zice: „De aceea vă spun din capul locului, să nu vă miraţi, de cumva veţi căscă prea des cetind aceste orduri." Ordurile Familiei însemnează rînduri. 35 Telegrafid din 25 aprilie vorbeşte de „Mişcămintele politice", adică mişcările. „Parte integritoare", expresia consacrată din franţuzeşte este parte integrantă. 5 Cînd ar zice Telegraful: întregitoare, ai crede cel puţin că vrea să romanizeze forma; dar integritoare nu are nici un motiv binecuvîntat. După aceeaş analogie am trebui să zicem delict flagrator în loc de flagrant. Tot aşa aflăm mai jos 10 „Putere impunătoriă", în loc de impozantă. Dar apoi şi „Prusia reprezintantă a întregului." Va să zică nu este antipatia în contra formei ant, ci numai tendenţă de a vorbi altfel de cum vorbesc 15 ceilalţi. Foaia Societăţii din Bucovina vorbeşte de „tineri capaci". O farfurie poate fi capace, un tînăr este capabil. în Albina din 15 aprilie: 20 „A dăruit două stele de metal pentru instinctul emula- ţiunei (la şcolari)", adică pentru instigarea. „Steagul s-a bine zis", adică s-a binecuvîntat. 25 Transilvania din 1 mai: „Comitetul fu aşa zicînd improvizat cu punctele dechiara-ţiunei d-lui secretar, neavînd comitetul timp a cugetă cu seriozitatea cerută asupra acelora." Comitetul improvizat cu puncte însemnează că punc-30 tele s-au proclamat în pripă membri ai comitetului, înţelesul însă este: Comitetul fu surprins prin. 112 113 Transilvania în no. 1 din 1 februarie: „Domnul I. R. pledează pre lingă propunerea d-lui dr." A pleda pe lîngă o propunere! „Aceia, cari se cuprind cu asemenea lucrări", 5 adică se ocupă de. „D. B. ia cuvîntul şi între atenţiunea generală aduce la cunoştinţa adunărei." între atenţiune? „Se rapoartă şi despre fondul destinat pentru eternizarea 10 memoriei laureatului poet Andrei Mureşanu." Aci originalitatea este de scuzat. Limba română, cu bunul-simţ profan ce o caracterizează, nu ar fi aflat niciodată în vocabularul ei cel de rînd un cuvînt vrednic de a exprima o idee aşa de încîntătoare în origi-15 nalitatea ei! Ce simptom admirabil al timpului! Fonduri pentru eternizarea memorielor! Imortalitate după măsuri şi greutăţi! „Membrii asociaţiunei se adunară împreSnă cu un număr respectat de oaspeţi." 20 Număr respectat? Poate respectabil. Telegraful din 14 martie: „Treaba cestiunată nu se va decide." Adică treaba în cestiune. . Ce înţeles poate avea treaba cestiunată ? 25 Multăsupărarefaceacelor jurnaliştişi cuvîntul francez. Francez e un cuvînt bun românesc, obişnuit de mult timp în România liberă, format după analogia curată a limbei noastre, Genova — genovez, Holanda ■— ho-landez etc. Dar aceasta nu-1 apără de respingerea con- 30 fraţilor de peste Carpaţi, cari caută care de care numiri mai originale pentru a-1 înlocui. Transilvania vorbeşte de un poet franc; Albina de o parte francească, alţii de francic, alţii de franco galic, şi cu toate aceste francez este şi rămîne cuvîntul cel mai bun. Franco-galic se rapoartă la timpurile evului vechi şi nu se potriveşte cu însemnarea actuală, iar franc, francesc, francic 5 sunt de-a dreptul false, referindu-se la franci, seminţie germană (Franken), şi nu la francezi (Franzosen). Transilvania în primele sale numere publică o privire fugitivă peste literatura română, în felul ei un model caracteristic. Autorul din extasă în extasă ajunge la 10 culmea sublimului, face şi pasul despre care vorbeşte răutăciosul proverb francez şi conchide că noi avem eroi şi literatură în calitatea şi cantitatea dorită şi că acum ne lipseşte numai un Plutarch şi o Istorie critică a literaturei naţionale (pag. 84). Aceste idei sunt exprimate 15 într-un stil a cărui originalitate se va aprecia din următoarele două probe: „Enache Cogălniceanu, eroldul de pe urmă al cetăţii naţionali în Moldo-România, a depus trompeta sa." Şi în partea finală: 20 „Eacă colea falanga politicilor şi a publiciştilor...: mai colea alţii, care îşi culeg merite pe cîmpul verde al ştiinţelor naturali; alţii cari asudă pe piscurile ţepeşe ale filosofiei" etc. Să mai continuăm cu citaţiunile? Să mai vorbim de lucrăţivitatea ştiinţală, de limba propuneţlvă şi fiinţată, 25 de meniciunea şi de repeţiciunile, de aşezămintele pusă-ţive ale Foaiei din Bucovina, care urmează îndemnul d-lui Aron Pumnul? Credem că exemplele de pană acum sunt de ajuns şi că cetitorii sunt puşi în stare să judece înşii în cunoş-30 tinţă de cauză despre dreptatea unei împotriviri critice în contra degenerării limbei din jurnalele austriace. Această datorie odată împlinită, putem recunoaşte fără rezervă că publicistica română în Austria se află într-o poziţie mai grea decît cea din România liberă, prin 114 115 elementele străine în mijlocul şi în contra cărora este silită a se lupta. în această împrejurare, scriitorii jurnalelor politice (dar nu ai celor literare) vor putea afla o scuză pentru neîngrijirea formei sub care îşi prezintă 5 ideile — o scuză, nu atît înaintea publicului, cît mai mult pentru liniştirea conştiinţei d-lor private. Căci înaintea publicului şi privind lucrul în sine însuş, precum trebuie privit, fără considerări personale, cerinţa unei limbi curate este o cerinţă absolută, de la a carii împli-10 nire nu se poate dispensa nici un jurnal care îşi respectă publicul sau cel puţin se respectă pe sine însuş în misiunea ce şi-a ales-o de a fi conducătorul poporului pe calea progresului naţional. OBSERVĂRI POLEMICE (1869) I — A critica este uşor; e greu a face mai bine. — Fără îndoială. Dar de aci nu urmează, precum par a crede cei ce ne întîmpină cu asemenea opinii 5 nouă, că a critica este de prisos. Uşoară sau nu, critica a fost şi va rămînea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. înţelegerea răului este o parte a îndreptării. Din acest punct de vedere, înfiinţarea unei reviste 10 (Convorbiri literare) cu o tendinţă critică mai pronunţată ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră mişcare literară. în adevăr, publicistica română prezintă deocamdată în tonul şi maniera criticelor sale spectacolul a două 15 extreme greu de împăcat. Foile politice, cu prea puţine excepţii, sunt pline de personalităţi la adresa celor ce susţin o opinie contrară, jurnaliştii se tractează de inimici, nu de adversari, „oameni corupţi, trădători de patrie", în timpul din urmă „conspiratori austro- 20 maghiari", sunt epitetele obişnuite cu care un partid atacă pe celălalt, şi, fiindcă acesta răspunde tot aşa celui dintîi, publicul cu bun-simţ a sfîrşit prin a le crede pe amîndouă şi s-a depărtat cu oarecare dezgust de la asemenea polemici fără demnitate. 25 în sfera literară procedarea este tocmai contrară. Aci toţi autorii par a fi, dacă nu amici, cel puţin camarazi în înţeles de camaraderie. Unii caută a în- uf» 12 trece pe ceilalţi în atribute linguşitoare, şi în literatura română nu se află decît poeţi şi prozaişti admirabili — în genere, capete de geniu. Şi fiindcă toţi se ilustrează cu atîta mărinimie unii pe alţii, publicul 5 cu bun-simţ a sfîrşit prin a nu crede pe nici unul şi a se depărta cu acelaş dezgust de la o asemenea „societate lăudăcioasă", cum o numeşte d. I. Negruzzi în „poeticale". Explicarea citatei deosebiri între maniera scrii-10 torilor politici şi a celor literari ar scoate articolul nostru din marginile exclusive ale Convorbirilor literare, care au binevoit a-1 primi în coloanele lor. Trebuie să ne îngrădim în sfera curat literară. Dar şi aci am aduce o probă de prisos cînd am voi să mai cităm întregul 15 şir al încercărilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice, de la celebrarea lui Ţichindeal pană la încrederea formulată în o adunare solemnă a unei asociaţii de cultură, că după ce avem „o literatură însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă 20 prin estensiunea sa şi demnă de considerat prin prestanţa sa", ne lipseşte „un panteon, unde atleţii adormiţi ai literaturei noastre să-şi afle recunoştinţa şi remunerarea meritată, şi lîngă 25 tipurile lor să vedem strălucind acolo şi icoanele atleţilor care sunt în viaţă şi lucră încă".1 Va fi de ajuns să caracterizăm numai creşterea acestei mişcări nesănătoase, şi ca măsură a judecării simptomelor vom lua raportul în care scriitorii 30 noştri pun cultura occidentală cu propria noastră cultură. Pe treapta dintîi noi căutăm numai să imităm. Recunoaştem superioritatea străină, însă ne dăm aerul a păşi tot în direcţia ei şi a o ajunge cît de curînd, 35 şi, confundînd extensiunea cu intensivitatea şi canti- 1 Vezi Transilvania din 15 februarie 1868, discursul d-lui Justin Popfiu. 120 tatea cu calitatea, ne grăbim a arăta rezultatele dobîn-dite. O lucrare caracteristică pentru această treaptă este Lepturariu rumânesc al lui A. Pumnul, de la Cernăuţi. 5 în gimnaziele austriace există pentru literatura germană o carte de lectură întocmită de un Mozart, în care se află culese bucăţi de model din poezia şi proza germană. După deosebitele clase, materia e deosebită, în volumele din urmă sunt adăogate tractate estetice 10 şi biografii scurte ale autorilor celor mai renumiţi. Pentru a înzestra şi cursul de limba română din gimnaziile bucovinene cu o asemenea carte de lectură, răposatul A. Pumnul a publicat nu mai puţin decît 6 volume de exemple din literatura noastră, cele din 15 urmă cu notiţe biografice asupra celebrităţilor române! 6 volume de modeluri literare la români? Mare descoperire şi grea — în aparenţă. Dar cînd te uiţi mai de aproape, te miri de ce au ieşit numai 6 volume. Căci în această colecţie, după cum se vede, sub literatură se 20 înţelege adunarea tutulor literelor tipărite şi chiar netipărite, şi în acest chip se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeaş valoare. în partea I a tom. IV, unde ajung citatele literare pană în secolul nostru, întîlnim la pagina 104 pe lite- 25 râtul român Ioan Pralea1. O notiţă biografică ne spune că acest Pralea a fost „cu un spiret plin de artele frumoase: poet, muzic, archi-tect, croitor, ciobotar şi aflător de lucruri nouă. Spiretul lui ţintea la universalitate" 30 1 într-o seară a „Junimii" la Iaşi ne povestea Alecsan- dri despre Pralea. Pralea locuia în Iaşi pe şesul Bahluiului lîngă mănăstirea Frumoasa. în odaia lui îşi alcătuise un pat mişcător, scînduri atîrnate la părete, ce le tot schimba după direcţia soarelui şi pentru care îşi bătuse cîţiva pari 35 în zid după punctele geografice. Pe lîngă aceşti pari se mai aflau în părete un şir de cuie de lemn, bătute în linie dreaptă de la uşe şi pană la locul unde se întîmplă să-i fie patul în acea zi. Cînd intra Pralea în odaie seara, pentru ca să se culce, începea să se dezbrace la uşe, şi de cuiul dintîi îşi acăţa 40 căciula, şi aşa mai încolo, de fiecare cui cîte o parte a îmbrăcămintei, pană cînd ajungea la pat în starea lui Adam. Dimineaţa începea apoi procedura inversă şi, descuiindu-şi i şi, cu un cuvînt, că era „un bărbat genial şi ciudat în felul său". Despre cel dintîi din aceste adjective nu vedem probe în citările ce urmează, dar cel de al doilea se explică. Căci ni se înfăţişază întîi un psalm, care începe aşa: Doamne-Dumnezeul mîntuirii mele, Ziua, cum şi noaptea ţi-am strigat la grele, Intre-ţi înainte a mea rugă, bunul: Urechia ţi-o pleacă rugii mele, unul. Cu cei ce-s în groapă socotit fui troinic, Om neajutatu-s între cei morţi volnic, Depărtaţi de mine ai mei cunoscuţi, Au-mă de ură şi rămîi cu muţi. Apoi vine Viaţa şi vitejia lui David, care se termină astfel: Eşii spre întîmpinare La filisteanul cel mare Şi pentru a lui lungime Sudui-mă cu asprime. Ear smulgîndu-i lung-lat-taiul, Pre Criş ceva mai scurtaiul. Şi am ridicat ocara, Şi aşa am scăpat ţara. Curios om răposatul Pralea! însă după descrierea d-lui Pumnul înţelegeam că începe secolul al XIX al scriitorilor noştri, fiindcă este o figură tipică pentru mai toţi. Mai toţi suntem spirite universale, ca Pralea, şi, ca dînsul, bărbaţi geniali — însă cam ciudaţi în felul nostru. Pe lîngă acest faimos literat aflăm pe dr. Vasile, sau cum zice d. Pumnul: Văsiliu, Pop, „un bărbat deştept şi plin de zel..." vesmînt după vesmînt, ajungea gata la uşe. Pentru asemenea anecdote era bun Ioan Pralea. Cine ar fi crezut că va ajunge şi model de literatură într-un „lepturariu" gimnazial! apoi pe George Săulescu, Vasile Ianovici e tutti quanti pană la d. A. Densuşanu. Cu o lungă biografie, de patru ori mai lungă decît a lui Grigorie Alexandrescu, şi în care ni se povestesc multe intrigi călugăreşti1, 5 figurează între poeţi Neofit Scriban. Neofit Scriban model de literat român? Cum nu! La pag. 216 vedem lista operelor sfinţiei-sale „ştiinţale şi literale", peste tot 14 numere, însă bine cifrate ar ieşi mai multe, căci no. 10 cuprinde 10 „mai multe deşertăciuni (citeşte: disertaţiuni) politice, mai multe cuvinte şi cuvîntări; toate în număr mai bine de 60''. Cu părere de rău aflăm că din aceste cea mai mare parte încă nu s-au publicat! Şi între celelalte 14 numere sunt vro cîteva afectate de aceeaş soartă. Cum se vede 15 multe opere ale acestui literat se ţin de literatura nepublicată. Păcat că nu se ţin toate de această literatură! Cel puţin dacă este să le judecăm după proba de la pag. 217 şi 218 ale Lepturariului. Acolo se află o poezie a 20 părintelui Scriban, scrisă cu ocaziunea sfinţirei temeliei de la arcul care împreunează cele două binale ale liceului din Iaşi. Poezia începe aşa: Oh! obiect de veselie şi de întristare plin! O! lucrare, care mesteci bucuria cu suspin 25 30 35 şi are refrenul: Veselia şi mîhnirea deodată o ocupează, Că în om e mestecare de moarte şi de viată. 1 De exemplu: „Văzînd neamicii lui N. Scriban sporirea şcoalei, i-au mijlocit derădicarea de la această şcoală. Cu toate acestea, nu tîrziu fu chemat de Epitropia Seminarului central din Mon. Socola ca să ocupe acolo catedra de istorie universală, unde a rămas pană la 1854, cînd iarăş, printr-o intrigă mitropolitană, condusă de preasfin-ţitul Suhopan, fu nevoit a demisiona" etc. Cel mai mic defect al acestei naraţiuni este neadevărul. întrebarea cea mare este dacă e iertat a tracta asemenea lucruri într-o carte de şcoală? Să nu uităm că păr. Suhopan trăieşte încă, şi în timpul publicării Lepturariului era profesor de teologie la Universitatea din Iasi. 123 în tomul III întîlnim între literaţi pe Daniil Scavinschi. O mică probă din acest autor hazliu, dar cam vulgar, merită poate un loc într-o hrestomatie română. Dar d. Pumnul consacră pentru scripturele lui nu 5 mai puţin de 76 de pagini din Lepturariu. La pag. 402 începe traducerea lui Democrit cu următoarele versuri de introducere ale domnului Scavinschi: A lui Democrit ce vesel întîmplare comicească De Regnard alcătuită în limba cea gălicească, 10 Dar astăzi este tradusă întru această rumână Pentru obşteasca plăcere de a unui tînăr mînă, De un Dăniil Scavinschi cel mititel la statură, Pe care plăcu naturei a-1 lucra-n miniatură. Mai înainte se află curioasa călătorie la Borsec, în 15 care Scavinschi se vede foarte maltratat de tovarăşii săi de drum, boierii Vasilică Milu, aga Costache, hatmanul Palade cu cocoanele lor şi care se termină aşa: La Borsec, cu feredee, cu mese, cu adunare, Se uitase mai cu totul a drumului supărare. 20 Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească Să Ie pară mai plăcută clima acea chiar ursască. Făceau şi plimbări cu toţii pe jos pe la sticlărie, Ba încă şi peste munte pînă la o vizunie... Săvîrşind deci toată cura în cinci săptămîni de zile, 25 Trimeţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile, Ne-am pornit cătră Moldova cu nespusă nerăbdare, Ca să-ajungem pe acasă mai curînd fieştecare. După aceste probe credem că cetitorii ne vor scuti de a le mai culege şi alte flori din cîmpia Lepturariului 30 românesc, şi nu ne rămîne decît a dori studenţilor din Cernăuţi să se înveselească cît se poate de mult cu asemenea modeluri de stil, dar să le imiteze cît s-ar putea mai puţin. Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexan-drescu, Constantin Negruzzi pot servi de model în multe 35 poezii ale lor; dar cît pentru ceilalţi, să ne întoarcem mai bine la traduceri din cartea d-lui Mozart şi din alte antologii străine, pană cînd vom avea noi înşine o literatură mai îmbelşugată.1 1 Articolul e scris la 1869. Pe a doua treaptă a cochetării cu alte literaturi, noi nu suntem numai imitatorii încă slabi, ci începem a ne crede ajunşi la un nivel egal şi provocăm compararea cu Occidentul cel cult. Caracteristică pentru această 5 treaptă este opinia ce Societatea academică română din Bucureşti, de la care Gazeta Transilvaniei din 6 august 1869 aşteaptă „cu mare sete urdirea grandeţei romane antice", a publicat-o asupra gramaticelor prezentate în anul trecut la concurs. Lucrarea premiată 10 a fost cea cu deviza si consuetudo vicerit etc, ce s-a văzut apoi a fi a d-lui Cipariu. Academia începe lauda acestei scrieri în următorul mod: „La operatul care porta deviza Si consuetudo vicerit, vetus lex sermonis abolebitur comisiunea s-a aflat facia cu una 15 lucrare în adevăr seriosa, consciinciosa şi plena de profunda erudiţiune şi vaste cunoscentie asupra obiectului, lucrare care ar face onore şi literaturelor celor mai avute şi mai dezvoltate în această parte a filologiei şi pre care orce academie ar potea-o încorona cu amendouă manele". 20 De unde e ştie, de unde o poate şti aceasta Academia din Bucureşti? Că o gramatică a domnului Cipariu va fi „în adevăr serioasă", aceasta o crede uşor orcine cunoaşte lucrările distinsului nostru filolog. Dar ce caută aci academiile străine? 2 5 Nouă ne-ar părea mult mai cu tact a lăsa în judecata „literaturilor celor mai avute" înşele, dacă ele s-ar simţi onorate de lucrările noastre, şi întrebarea dacă o academie străină ar încorona gramatica ieşită din Academia Română se cade a fi dezlegată nu de Academia 30 Română. Atît pentru buna-cuviinţă. Cît pentru stil academic, suntem la toată întîmplarea de părere că atunci cînd o academie occidentală va veni să-şi exprime aprobarea ei pentru cartea d-lui Cipariu, o va face cu o metaforă 35 de mai bun gust decît încoronarea cam pripită „cu amîndouă mînile", la care aspiră „academicii" din Bucureşti. între aceşti academici nu vedem încă figurînd pe d. Justin Popfiu. Cu toate acestea, d-sa are buna-40 voinţă a ne spune (Poezia şi proza, I, 146) că „lira 124 123 română de sub degetele lui Murăşanu, Sion, Tăutu, Baronzi se aseamănă cîntărilor lui Oraţiu şi Dante". Dante şi Baronzi! După această declarare patriotică^ nu ne îndoim că d. Popfiu va fi d-sa celebrat între 5 „anteluptătorii naţiunii" şi va deveni cît mai curînd membru al Academiei Române. A treia treaptă a relaţiunii noastre cu literaturile străine este cea mai înaltă. Ajunşi pană aci, noi răspîn-dim încrederea că am întrecut cultura Occidentului şi 10 susţinem pe toate tonurile că, prin un privilegiu special al naturei, tot ce iese din capul nostru este mai presus decît tot ce se află în capetele altor popoare. O foaie în multe privinţe interesantă şi care caută a se menţine mereu la înălţimea acestui punct de vedere 15 este Adunarea Naţională, jurnal nou şi serios din Bucureşti, în numărul de la 8 iunie 1869 găsim acolo un foileton al d-lui Vasile Alexandrescu-Ureche, intitulat: Văcar eseu şi Goethe din care scoatem următoarele: „Mai multe din poemele (lui Văcărescu) sunt pline de remi-20 niscinţi de la scriitorii germani; cîteva sunt chiar imita-ţiuni de la Goethe... Cînd Văcărescu traduce numai, noi nu-1 cunoaştem, cînd însă numai construează cu material împrumutat, atuncea el este mare. Iată un singur exemplu, dar care va lămuri vercui cine-i Văcărescu, alăturea chiar 25 cu marele Goethe." Apoi se citează cunoscuta poezie a lui Goethe: Ich ging im Walde So fiir mich hin Und nichts zu suchen, 30 Das war mein Sinn. Im Schatten sah ich Ein Bliimchen stehn, Wie Steme leuchtend, Wie Ăuglein schon etc. Şi apoi urmează imitarea lui Văcărescu şi observările Adunării Naţionale: într-o grădină, Lîngă-o tulpină, 5 Se află o floare Ca o lumină... S-o tai? — Se strică! S-o las? — Mi-e frică Că vine altul 10 Şi mi-o ridică! „Suntem oare pretenţioşi proclamînd superioritatea poeziei lui Văcărescu? în ea se simte şi dilema neresolută ce face poetul cu floarea, s-o taie sau s-o lase, satisface, incîntă anima. La Goethe e germanul practic, el desleagă 15 dilema ca un grădinar de la Erfurt: scoate floarea cu rădăcină cu totul şi o resădeşte în grădina frumoasei 'sale case... Bravo omul practic! Bravo grădinar ales! Dar sublim este: S-o tai? — Se strică! S-o las? — Mi-e frică 20 Că vine altul.— Şi mi-o ridică! Goethe şi Văcărescu? 'HpaxAÎjc xai, mîHjxoi;?1 Goethe — un om practic, şi Văcărescu—un poet sublim?... Cum spuserăm, Adunarea Naţională e o foaie foarte interesantă! 25 în numărul din 6 iulie 1869, acelaş d. Alexandrescu-Ureche vorbeşte de noua expoziţiune de opere artistice la muzeul din Bucureşti, care este aşa de frumoasă, încît nimeni n-a putut ieşi de acolo „fără ca cu inima plină de recunoştinţă şi speranţă să strige 30 o dată mai mult: Să trăiască Carol I împămîntenitorul şi protectorul frumoaselor arte I" 1 Heracles şi Pithicos (gr.) (n. ed.). 126 127 i Intrînd în descrierea celor expuse, autorul ne zice: „Nu ştim care din sculptură şi pictură poate reclama pre- ! ferinţa noastră. Sculptura totuşi ne-a lovit mai mult atenţiunea, pentru că ea este încă cea mai înapoiată în renaş- g 5 terea noastră artistică, ea care altădată a creat sublime adornamente de temple la Argeş şi Trei Erarchi, ea care a creat porţi de altare şi de biserici ce ar face invidioşi pe ' Nicolae de la Pisa, pe Giotto, pe Cimabue." Nicola Pisano şi Giotto invidioşi de sculptura şi 10 10 arhitectura noastră? Dacă e vorba să gratificăm numaidecît pe vreunul din aceşti italieni cu viţiul invidiei, atunci unica probabilitate ar fi pentru Cimabue, care, fiind ilustru în pictură •— şi nu în arhitectură ■— poate tot s-ar mulţămi să fi făcut măcar biserica de ' Jg 15 la Trei Ierarhi. Ne pare folositor să arătăm prin mai multe citări că această glorioasă încredere în sine nu se mărgineşte la cîteva exemple izolate, ci se produce aşa de des în scrie- 2o rile române, încît pare a fi una din tendenţele caracte- 20 ristice ale spiritului public. în Foaia pentru minte, inimă şi literatură se află publicată o biografie a lui Vasile Fabian (Bob), care e reprodusă in extenso în tom. III al Lepturariului lui Pumnul. Şi acest scriitor este dar silit să fie model 25 25 de literatură română pentru cartea din Cernăuţi, şi j într-un articol al lui Traian, ieşit din pana domnului tahigraf Misail, îl vedem figurînd între bărbaţii cei mari ai românilor, despre care ni se spune cum au învăţat ' carte. 30 în biografia acestui bărbat mare cetim următoarele:' ^0 „Trista stare a Moldovei de atunci nime nu e în stare a o descrie mai frumos şi mai viu de cum a descris-o pana acestui talent deosebit. Iată cîteva versuri din acea poemă: 35 S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos, 35 Şi curg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos. ; Soarele de-acum răsare dimineaţa la apus. Şi apune despre sară către răsărit în sus. 128 Apele schimbîndu-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi. Ca să bată fără milă cu izvoarăle resboi. S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale Aflîndu-se din vechie, urma pravilelor sale. Ş-au schimbat, se vede, încă şi limbele graiul lor; Că totuna va să zică de mă sui sau mă pogor. Cîtă înălţime, cîte frumuseţi şi măiestrie este în aceste versuri! Drept că aceste idei le-a împrumutat din Ovidiu, favoritul său, şi anume, din libr. tristium eleg. XIII. Alăture acuma cineva versurile de mai sus cu ale lui Ovidiu, şi va vedea prea uşor că într-ale lui Ovidiu este numai un schelet de idei, numai întîiele trăsături ale unui tablou, fără faţă, fără colori şi fără nici o umbrire, aşa cît cetitorul e nevoit a-şi suplini însuşi cele ce lipsesc. Acest schelet şi aceste linii primare ale unui tablou le-a suplinit geniul lui Fabian cu culori aşa de fireşti, cu umbriri aşa de potrivite şi cu atîta măiestrie poetică, cît din acelea nu mai poţi şterge nimica, nici adăoga ceva, şi eşti la îndoială de al căruia geniu să te miri mai mult: de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet şi acele liniaminte primare, or de al lui Fabian, carele a suplinit acel schelet cu atîta măiestrie?" Ovid şi Fabian? Iarăş 'HpaxXvjţ xal 7ufl7]X0ţ? Iacă începutul elegiei lui Ovid despre care vorbeşte biograful lui Fabian: Spre izvoarele lor vor curge adîncele rîuri De la mare fugind, şi înapoi va mîna Soarele caii cereşti: pămîntul stele purta-va, Iară cerul de plug se va vedea spintecat; Flăcări ieşi-vor din ape, şi din flăcări iar apă; Nu-şi va păstra nimic drumul său cel hotărît; Toate se vor opune în contra legii naturei Şi ce n-aş fi crezut totuşi se va întîmplă; Căci de unde credinţă să mai rămîie, în lume Cînd amicul la nefericiri m-a trădat! Compară acum versurile lui Ovid cu acea caricatură a lui Fabian, şi vei fi „la îndoială de al cărui geniu să te miri mai mult: de al lui Ovidiu, carele a produs acel 129 schelet şi acele liniamente primărie, or de al lui Fabian, carele"...? ! în politică „megalografia" noastră este mai pronunţată chiar decît în sfera literară, şi multe pagini ale 5 proclamaţiunilor şi jurnalelor române sunt în stare să ne umple inima de fală şi de uimire. în Românul din j 3 martie 1866, d. D. Brătianu se adresează cu următoarele cuvinte către compatrioţii săi: „Români! 10 în mai puţin de două luni aţi trăit mai mult de doi secuii. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate... Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi aşteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul- 15 Messia al întregei omeniri gemînde de durere şi palpitînde de speranţe... Nu simţiţi, fraţilor, nu simţiţi că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră?" Dar coroana dintîi în această luptă pentru gloria | „naţională" şi-o merită Adunarea Naţională din 24 iulie 20 1869, prin următoarele rînduri: „Două din cele mai mari evenimente în istoria Europei moderne au priimit direcţiune,' sau cel puţin s-au născut, la signalul dat pe pămîntul nostru: revoluţiunea franceză şi cele două uniuni naţionali ale Italiei şi Germaniei. i 25 Revoluţiunea franceză este numai continuaţiunea revo- luţiunii lui Hora, cu singura deosebire că a lui Hora avea o direcţiune naţională pre lîngă cea socială. De altminterea, pană şi scăderile, erorile revoluţiunii lui Hora le aflăm şi în cea franceză. ; 30 La sunetul eraldului, anunţînd unirea Moldovei şi a Munteniei, se deşteaptă Garibaldi şi Bismarck; unirea i românilor este semnalul lucrărilor spre unirea Italiei şi i a Germaniei. Vorbind în conferinţa de la Paris, care dădu I convenţiunea pentru Principate, vorbind în această con- ; 35 ferinţă despre unirea românilor, corniţele Cavur se deprinse i a vorbi mai tîrziu despre cea a Italiei. I Mai puţin zgomotoasă, dar de rezultat nu mai puţin j mare, fu revoluţiunea românilor în sensul liberalismului» a democraţiei. Constituţiunile ce ne am dat în anii aceşti din urmă sunt şi ele premergătoare noului spirit în Europa. După noi, Austria îşi reveni la parlamentarism; după noi, Spania face revoluţiunea sa; după noi, însăş Francia va face 5 cîţiva paşi înainte în sensul democraţiei." în urma acestor cuvinte, foaia citată ne dă sfatul: „Să nu surîdă nimeni cetindu-le". Aceasta trece peste glumă, onorabilă Adunare Naţională! Surîsul cel puţin trebuie să ne fie iertat! 10 Căci una din însuşirile cele mai fericite ale neamului omenesc şi care formează un mijloc de apărare în contra multelor greutăţi ale vieţii sociale şi literare sunt tocmai acele mişcări jumătate trupeşti,' jumătate sufleteşti, care încep cu simplul surîs şi se termină cu izbucnirea 15 de veselie ce, din recunoştinţă pentru vioiciunea geniului antic, ne-am dedat a o numi un rîs homeric. în mijlocul unei tendenţe a spiritului critic, precum am văzut-o din exemplele citate, cîţiva juni scriitori s-au întîlnit în credinţa că pentru onoarea bunului-simţ 20 şi în interesul tinerimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor; şi de aceea la înfiinţarea Convorbirilor literare s-au încercat, fie prin explicări teoretice, fie prin schiţe umoristice, a răspîndi o judecare mai serioasă a literaturii române. Pentru noi, patrio- 25 tismul nu putea fi identic cu imperfecţiunea,.şi o lucrare slabă nu merita laudă prin aceea că era românească. Din contră, tocmai încercarea de a în văii greşelele sub mantaua „românismului" ne-a părut a fi o înmulţire a pericolelor, deja prea multe, în contra cărora 30 avem să ne luptăm, şi o îndoită provocare de a ne împotrivi în contra lor. Eram, prin urmare, datori a pune acelor domni întrebarea: nu cumva cred că există un naţionalism al ştiinţei, capabil de a face din eroare adevăr, dacă numai eroarea provine de la un autor român? 3.5 Că, d.e., Academia din Bucureşti, care pentru orce stat cult ar fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un focar al ştiinţei adevărate cel puţin pană unde curg apele Dîmboviţei? Că teoriile limbistice ale 130 131 d-lui Cipariu, care pentru orce filolog apusean nu sunt decît un şir de erori, să fie bune şi drepte măcar în hotarul Tîrnavelor? Că dreptul public al d-lui Barnuţiu, care pentru un jurist cu noţiuni elementare de ştiinţă este 5 o ţesătură de interpretări false şi de confuzii neiertate, să' rămînă „tablele dreptului român" cel puţin pe malul Bahluiului? Că scrierile lui Pralea, Tăutu, Ţichindeal, Săulescu, A. Densuşanu etc, care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumutare pentru foi umoristice, 10 să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al d-lui Pumnul, din care să se nutrească mintea tinerimii române ? Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs 15 sau de compătimire să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei cu tămîia linguşirii. \ Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi, \ şi frumoase şi adevărate nu pot să fie decît acele scrieri ■române care ar fi frumoase şi adevărate pentru orce 20 popor cult. Că această direcţie a criticei din Convorbirile literare va atrage asupră-şi luarea-aminte a jurnalelor române era prima noastră speranţă. Că va deştepta mînia celor ce se simţeau atinşi şi că această mînie îşi va afla răsu-25 net în organele lor era speranţa noastră a doua. Speranţă, şi nu temere. Căci polemica jurnalelor, cînd produce vreun folos (adese nu produce nici unul), pune numai în mişcare interesul publicului pentru punctul în discuţie: publicul începe a ceti — iacă rezultatul cel 30 bun; iar opinia definitivă se fixează de regulă după puterea argumentelor, nu după gîndul jurnaliştilor, şi astfel un autor, dacă merită a se nimici, se nimiceşte numai prin propriele sale scrieri, dar niciodată prin scrierile altora, şi cu cît acestea sunt mai numeroase şi 35 mai violente, cu atît mai puţin. Aceste două speranţe ale noastre s-au îndeplinit. Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Familia, Transilvania, în timpul din urmă Archivul filologic, Traidn etc. au binevoit a susţine cu vioiciune critica literară 4 0 şi a confirma ruperea pactului tacit de lăudare reciprocă 132 i ce se încheiase mai înainte în această parte a vieţei \ noastre intelectuale.1 Lucrul important este acum ca această direcţie mai bună să se ferească de celălalt extrem ce-1 văzurăm în 5 jurnalele politice, de necuviinţa de a pierde din vedere obiectul şi de a discuta numai cu personalităţi, j Din nenorocire, unele din anticriticile menţionate ne par că alunecă tocmai pe acest povîrniş, şi, văzînd că se adună tot mai multe exemple de alunecare, credem că ; 10 obiectul merită o observare polemică. j Personalităţi într-o critică literară se pot face în două j moduri: sau se atinge de-a dreptul persoana privată a/ j autorului criticat, sau se afirmă prea mult persoana: ' privată a autorului care critică. Vom începe cu cîteva | 15 exemple pentru maniera a doua, fiindcă este mai fină. I în Convorbirile din 15 aprilie 1869 s-a publicat o | poezie a d-lui Pogor, Sfinx egiptean. Puţine zile după j aceea, Troian, într-un articol anonim, citează cîteva î versuri din ea, spune că nu le înţelege şi conchide că \ 20 poezia este un „galimatias". Aceeas manieră în no. 19 I din 8 iunie 1869: ţ ; „Sub pomposul titlu de Istoriele civili saţiunii, d. A. D. , Xenopol începe prin nişte «consideraţiuni generale» un j lung studiu care promite de a fi şi mai obscur în «con- i 25 sideraţiunile sale speciale». j Ne-a fost peste putinţă de a înţelege ceea ce vrea autorul, j în adevăr, însuş Edip n-ar fi în stare să priceapă o frază, ca această bunăoară: «Se sfarmă forma specifică de înţelegere a lumei cu 30 crierii celor din care ea porneşte»." Şi acest articol din Traian este nesubscris. Cum stă acum întrebarea? D. Pogor sub numele său publică o poezie, d. Xenopol, asemenea, un studiu istoric Vine un anonim şi declară că nu le înţelege pe 35 1 Articolul de mai sus a fost publicat, cum am zis, în 1869. Astăzi se cuvine să amintim şi lupta noastră cu Revista contimporană, foaie literară înfiinţată la Bucureşti în martie 1873 şi acum de mult dispărută. (Vezi cele două „studii" de la sfîrşitul acestui volum.) [în ed. de faţă, p. 215 40 şi urm. — n. ed.] amîndsuă. Aceasta o credem, fiindcă o spune. Dar ce urmează de aci? Lăsînd cu totul la o parte meritul sau nemeritul poeziei şi al studiului citat şi privind numai la buna-cuviinţă literară, ne pare evident că ar 5 trebui să fie cineva de o inteligenţă şi competenţă recunoscută pentru a putea conchide de la neînţelegerea lui la confuziunea altora. Dar un anonim? Aceasta o ştim cu toţii, că o poezie şi un studiu, fie chiar din cele mai lămurite şi populare, vor găsi totuş capete 10 peste a căror grad de inteligenţă au trecut. Prin urmare, în faptul că cineva vine şi mărturiseşte că nu le-a înţeles, singurul lucru interesant este publicarea acestei mărturisiri. O manieră analoagă o vedem într-un pasagiu al 15 lungei anticritice ce d. Densuşianu face în no. 82, 83 et sqq. din Federaţiunea (1868) asupra cercetării noastre despre poezia română: „Mai în sus am promis că voi reveni şi asupra acelei împrejurări că d. critic are desastrul a se împedica tot 20 de poesiile cele rele, care nu mai au trebuinţă de critică, fiind criticate ele prin sine înseşi. D. critic, pentru a ilustra sau mai bine susţinea teoriile d-sale cu esemple, scoate în cea mai mare parte esemple din poesiile (!) studinţilor de la Oradea-Mare, parte din 25 versificaţiunile altor copii tineri sau bătrîni cari joacă şi ei d-a poezia. A critica poezia sau versuri d-acestea nu înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decît a demonstra că negrul e negru, şi nu alb. 30 Dacă d. critic a voit să dee junei generaţiuni române un îndreptariu pe terenul poeziei române, pentru ce nu a descoperit şi probat totdeauna în critica d-sale efectele acelor poeţi români cari pînă acum taliter-quallter îi ţinem de autorităţi de rangul prim? 35 De ce n-a demustrat pentru ce nu sunt bune poesiile lui Bolintineanu, Alecsandri ş.a., pe care generaţiunea jună le citeşte cu plăcere şi alţii le şi imitează?" Aci toată argumentarea se face aşa: d. Densuşianu, neaflînd din cunoştinţele d-sale literare de cine sunt 134 . versurile criticate în Poezia romană, conchide că sunt de autori obscuri, „copilaşi de la Oradea", şi că, prin urmare, critica lor era de prisos, în fapt, lucrul e altfel. 5 în toată cercetarea noastră critică asupra poeziei române se află citate 44 exemple de poezii rele. Autorii lor nu sunt numiţi în text. Din aceste, 41 sunt luate din operele d-lor Alecsandri, Bolintineanu, Sion, Văcărescu, A. Mureşanu, Tăutu, Bolliac, Baronzi, Pelimon, 10 Asachi, Istrati, Orăşanu, Aricescu etc, Rămîn dar din poeziile citate numai trei, care sunt extrase din Versu-inţe române, compilate de studenţi oradiani, şi anume, cele de la pag. 43, 51 şi 52 sau 59. Dar şi extragerea lor se explică prin faptul că numita compilare nu coprinde 15 numai poeziile studenţilor oradiani, cum crede d. Densuşianu, ci o antologie „din foile naţionale de la a. 1838", precum este scris pe coperta cărţii şi precum am relevat şi noi expres în citarea de la pag. 38. Aci sunt poezii de la Vasici, Istrati, Babeş, C. Negruzzi, Paris Momu- 20 leanul, I. Mureşanu, H. Ioanid etc. Dar să nu ne mirăm atît de ştiinţa literară a d-lui A. Densuşianu, ci să ne păstrăm mirarea pentru ştiinţa mai gravă a unui urmaş al d-sale. D. Justin Popfiu a publicat o disertaţie a sa despre istoria literaturei 25 române, cetită înaintea societăţii „Transilvania", şi cu toate că obiectul cercetărilor d-sale este tocmai literatura română, şi deşi rectificarea noastră de mai sus apăruse în Convorbiri literare, d-sa face totuş nota următoare : 30 „Eară T. Maiorescu, în opul său Poezia română, cerce- tare critică, ne-a dat o critică a poeziei române, care însă, ocupîndu-se mai mult cu criticarea produpturilor de puţină reputaţiune, ne face a conclude că autorul nu avu curajul a face o serioasă critică a poeziei române." 35 (Poezie şi proză, I, 261) Domnii aceştia nu sunt în stare să recunoască un adevăr? în cercetarea noastră critică, a cărei, intenţie era de a se ocupa de obiect, şi nu de persoane, autorii criticaţi sunt „celebrităţi" în înţelesul d-lor Densuşianu 40 şi Popfiu. însă numele lor ne-aii fost indiferente pentru 135 13 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu text; căci publicul de rînd putea ignora persoanele, iar puţinii „scrutători" literari, cărora persoanele le sunt interesante, trebuiau să aibă destulă cunoştinţă de cauză pentru a afla îndată paternitatea ilustră a exem-5 plelor citate. A cui este vina dacă d-nii Densuşianu şi Popfiu nu vor să intre în categoria dintîi şi nu pot să intre în categoria a doua? Trecînd acum la personalităţile prin care se atacă de-a dreptul caracterul privat al unui autor, ne vom 10 sfii a cita exemplele în care o asemenea necuviinţă ni s-a prezentat fără încunjur. Este rău că astfel de lucruri s-au putut produce o dată în coloanele unui jurnal: nu este bine să se reproducă încă o dată. însă trebuie să admirăm în public lipsa de generozi- 15 tate a acelor scriitori care au început la noi felul de critică amestecată. Aceasta consistă în a introduce în acelaş articol şi personalităţi şi argumente ad rem. La cele din urmă am răspunde, dar cele dintîi ne impun tăcere, şi astfel se împiedică o discuţie, de altminteri 20 poate folositoare. De această categorie se ţine critica lungă de 24 de coloane ce reverendisimul domn I.M. Moldovan, profesor la Blaj, face în contra subscrisului.1 între o apărare a lui Şincai şi o interpretare a lui Petru Maior, 25 asupra cărora s-ar putea discuta, ne spune că observările noastre în contra lui Şincai provin din invidie. O lungă combatere a broşurei noastre Despre scrierea limbei române, în care combatere se susţine din nou eti-mologismul şi care ar putea fi din nou criticată, se ter- 30 mină asa: „Numai una singură observare voi mai face. D.M se clătena încoace şi încolo şi |întru scrierea numelui nostru gentile şi acuş îl scrie: rumân, acuş român şi acuş roman. 35 De la rectorul unei universităţi române, de la un mem- bru al societăţii literare române, cu drept cuvînt poate pretinde orce român (şi mai vîrtos acelia de intru ale 1 în n-rii XXIII şi XXV ai Archivului filologic din 1869. 136 căror dări îşi capătă plata de rector şi banii de drum la şedinţele societăţii literare), că şi se ştia şi se vrea a-i scrie numele cumsecade." Se înţelege că după asemenea cuvinte acest domn 5 a pierdut dreptul la o discuţie cuviincioasă, şi întrebarea interesantă despre rumân şi român trebuie lăsată pentru altă ocazie.1 în fine, last noi least, mai cităm apostrofarea ce ne face la pag. 460: 10 „La ce este cineva învăţat dacă nu spre a lucra şi judeca întru toate mai presus şi nu după modul vulgar? De aceea d. M. se nevoieşte a se destinge de judecata vulgariă nu numai pe cîmpul literaturei şi filologiei române, ci şi pre al celei latine, deşi acest din urmă, doar va recu- 15 noaste d. M., era cultivat destul de bine şi înainte de ivirea d-sale. Că cine a mai auzit pană aci de verbul lat. meno, care d-sa îl pune de două ori în «scrierea limbei rom.», p. 150, şi derivă din el pre eminere ? 20 Lumea ţinea pană aci că eminere este de la rădăcina mineo, ce ocure la Lucretiu în două locuri nendoite, cartea VI, v. 563 şi 1.193. Vom vedea, afla-se-va măcar un filolog carele să se cucerească prin d.M. şi să accepteze pe [meno în tezaurul limbei latine ca rădăcină a lui eminere, sau 25 d. M. va dechiara că în 1. c. al scrierii d-sale bonus dormitat Homerus ?" Aţîţarea personală se vede din aceea că emineo este indiferent pentru etimologismul şi fonetismul ortografiei române, cărora le este consacrată disertaţiunea 30 noastră despre scriere. în privinţa obiectului în discuţie nu are nici o însemnătate dacă este rea sau nu derivarea noastră şi bună aceea a d-lui Moldovanu, şi o simplă amintire într-o notă, fără atîta ironie, ar fi fost de ajuns. 35 Din întîmplare, lucrul este tocmai dimpotrivă, şi ironia şi-a greşit adresa. Latinescul emineo se află derivat de la rădăcina meno (mineo în nici un caz nu putea fi rădăcină) în o carte fundamentală pentru etimologia 1 Vezi mai jos. Direcţia nouă, proza. limbei latine, adică în L. Doederlein, lateinische Synoni-men und Etymologien, voi. V, pag. 226, şi această derivare este reprodusă şi în lexiconul latinesc al lui Georges, edit. 10, nu sub rubrica meno, nici la emineo sau mineo, 5 unde va fi căutat d. Moldovanu, ci la cuvîntul mensa, ae. Georges este un lexicon lăţit printre şcolarii gimna-ziilor austriace, şi reverendisimul Moldovanu va fi, dar, în stare să controleze exactitatea notiţei prece-10 dente. Dar destul de această materie neplăcută! A critica este uşor (revenim la începutul observărilor noastre polemice), însă pare a fi o lucrare a minţii ! omeneşti ce reclamă totuş cîteva cunoştinţe, un grad 15 de prudenţă şi cel puţin simţimîntul elementar pentru ceea ce se numeşte bună-cuviinţă. II Interesante sunt sofismele ce se opun în contra direcţiei critice în literatura română, şi cu arătarea lor vom 20 termina deocamdată observările de faţă. Aşadar, ce este de zis în contra criticei în genere? Această întrebare se înţelege că nu se adresează la partizanii convinşi ai tendinţelor criticate. Cei ce cred, \ în adevăr, că limba şi scrierea română se va îndrepta 25 i după dd. Cipariu sau Pumnul, că operile d-lui Barnu-j ţiu sunt cărţi de ştiinţă şi că d. Heliade este poet, cu aceia nu avem de discutat. Timpul îşi ia sarcina asu-pră-şi de a le arăta perspectiva adevărată, şi nu va fi a noastră vina dacă, în această schimbare optică, ceea 30 ce astăzi pare figură serioasă devine din zi ce merge mai mult caricatură, pană cînd dispare de tot. Dar avem de discutat cu acei adversari, mai numeroşi decît s-ar crede, cari în opinia lor intimă recunosc ca şi noi greşelele criticate, însă îşi dau aerul de a le susţinea din 3 5 alte considerări. Şi mai întîi se zice că aşa-numita „epocă de tran-ziţiune" a fost la toate popoarele o epocă imperfectă şi că, prin urmare, nici starea noastră literară nu poate fi deodată bună, ci trebuie să treacă încă prin multe schimbări pană va ajunge la o expresie mai estetică. Să admitem că este aşa. Ce dovedeşte aceasta în contra criticei? Oare din starea imperfectă a unei epoce, 5 poporul s-a ridicat lăudîndu-şi imperfecţiunea, sau s-a ridicat criticînd răul pentru a prepara binele? Din momentul în care se recunoaşte că suntem în transi-ţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea criticei şi se osîndeşte lenevirea, care aşteaptă binele în 10 viitor fără nici o luptă în care, văzînd răul, îl măguleşte cu speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni; căci orce cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de 15 a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii din câre s-a născut. Cine a tăgăduit vreodată ca ceea ce este are cauza şi 20 motivele sale de a fi aşa cum e? Desigur, noi, românii, dacă suntem într-o stare deplorabilă, a trebuit să fi fost cotropiţi de atîtea elemente nefaste înlăuntru şi înafară, încît să nu putem ajunge la o stare mai bună. Dar a înţelege necesitatea unui lucru nu va să zică a-1 primi 25 fără împotrivire, ci ar putea să zică numai a provoca o judecată mai blîndă pentru persoanele care au marcat viaţa publică a poporului. în contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră. Fiecare din noi simte şi este gata să afirme 30 că Petru Maior, Şincai, Cipariu, Pumnul sunt bărbaţi de valoare personală, care şi-au jertfit viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese personale, precum face marea mulţime a urmaşilor lor. Dar această onoare şi demnitate 35 personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă asupra operelor, ea nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilarea fără critică a lui Şincai o hronică, din etimologismul d-lui Cipariu şi din limba lui Pumnul un adevăr limbistic. Din contră, cu cît 40 persoanele sunt mai presus de critică, cu atît erorile literare trebuiesc supuse unei critici mai serioase, şi 138. 139 numai simţirea şi combaterea acelor erori e mijlocul propriu de' scăpare. Căci dacă istoria scrisă admite explicări, adevărul de realizat nu admite tranzacţiuni. El neagă eroarea absolut, orcare ar fi fost motivele ei, 5 precum se neagă în dezvoltarea omenirii orce popor care nu a ştiut să-şi însuşească elementele de cultură în timpul priincios. Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte nu rezultă că se poate justifica, şi 10 numai prin o râţionare sofistică s-ar aduce de aci un argument în contra criticei. Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strînsă. De cîte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie culegere de 15 poezii, ni se obiectează: Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici. Toate începuturile sunt mici! Atîrnă de la înţelesul ce se dă cuvîntului mic. Dacă e vorba de cantitate, sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începu- 20 turile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensivă, atunci toate începuturile sunt mari. Un început de cultură, în orce ram al ei s-ar întîmplă, trebuie să cuprindă întîi ceva ce nu a fost pană atunci în viaţa publică a acelui popor, dar al doilea, totdeo- 25 dată, ceva ce poate servi de fundament pentru o clădire şi urmare mai departe. Numai cu aceste două elemente este un început. Din cel dintîi se vede pentru ce la prima sa ivire este mic, adecă mic extensiv, in generaţia în mijlocul căreia se prezintă, află cu necesi- 30 tate un număr mai mare de adversari decît de amici; fiindcă este o nouă combinare şi percepţiune de forme ale viitorului, pe care numai spiritele eminente le pot înţelege şi primi îndată; şi aceste sunt în minoritate, însă numărul cel mic de adepţi creşte din zi ce merge, 35 şi pe cînd în scurta actualitate domneşte eroarea învechită, ideilor de reformă li se păstrează o viitorime fără margini. Dar pentru ca această continuare în viitor să se întîmple, începutul cel mic la întindere a trebuit să fie 40 mare prin adevărul ce-1 cuprinde, prin valoarea energică. ce-i dă putere de a rezista şi, biruind greutăţile timpului, a produce şirul neîntrerupt de forme nouă de viaţă. La erorile contimporane se observă tocmai contrariul. Corul de apologişti în cantitatea lui stă în proporţie 5 inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blîndă, fiindcă a rezervat nulităţilor despreţul uitării în viitor, le mîngîie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii contimporane. Prin urmare, obiecţiunea cu începuturile cele mici 10 este sofistică în aceea că se foloseşte de cuvintele tezei adevărate: toate începuturile sunt mici (în cantitatea adepţilor, dar mari în valoare), pentru a-i substitui înţelesul absurd că toate începuturile pot fi mici în valoare şi mari în adepţi. 15 ^ Asemenea încercări nu sunt nici un început, ci sunt timp pierdut, şi toată cifra partizanilor nu le poate da . ; viaţa dinlăuntru, ce le lipseşte de la naştere. Critica neobosită în contra lor este una din datoriile cele mai urgente în împrejurările noastre. Căci românii 20 nu mai sunt acea tdbula rasa care erau la începutul secolului prezent, un cîmp roditor şi nestricat pentru a primi seminţele culturei adevărate.' De două generaţii încoace, direcţia lor s-a pronunţat, şi s-a pronunţat într-un mod primejdios pentru chiar existenţa poporu- 25 lui. A încerca prin toate mijloacele să punem o stavilă curentului de idei bizantine ce învîrteşte capetele generaţiei prezente ne pare singura misiune oportună a publicităţii bine înţelese. în această încredere nu ne poate slăbi opoziţia de 30 bună şi de rea-credinţă ce am întîmpinat în marea majoritate a publiciştilor români, ea ne serveşte numai pentru a măsura întinderea răului. Căci, să nu confundam! Majorităţile sunt un fapt de cea mai mare însemnătate în politică, fiind termometrul sigur pentru a 35 arăta pană unde certe idei au intrat şi s-au înrădăcinat într-o societate şi cînd se pot, prin urmare, formula ca legi practice ale ei. Dar cînd e vorba de o lucrare în sfera ideală, fie operă de artă, fie teorie ştienţifică, fie numai o critică, majorităţile nu însemnează nimic, 40 fiindcă totdeauna asemenea lucrări au fost primite la 140 141 început de o minoritate, şi dacă şi-au cîştigat teren, şi l-au cîştigat numai în viitorul poporului lor. Este o adevărată mîngîiere de a se pătrunde de acest fapt al progresului culturei, mîngîiere trebuincioasă în contra prea multor sarcini ale situaţiei impuse. Căci nu fără lupte grele poţi rupe roadele din pomul cunoştinţei, şi îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns laşi o iluzie pierdută. Cu simţiminte de recunoştinţă şi cu inima plină de speranţe, ai intrat în templul tutulor, şi în loc de statuie ai găsit idoluri, şi în locul templului visat te-ai deşteptat într-un haos de ruine, fericit dacă afli în mijlocul lor o inteligenţă amică, care să simtă cu tine dezolarea generală. în asemenea momente este bine să nu cauţi înapoi, nici împrejur, ci, păşind înainte, să-ţi păstrezi încrederea că progresul adevărului trebuie să se facă şi că formula lui este aceasta: mulţi din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mîine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înţeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori. ÎN CONTRA DIRECŢIEI DE ASTĂZI ÎN CULTURA ROMÂNĂ (1868) Convorbirile literare au publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai însemnate prin care s-a caracterizat cultura română în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra 5 etimologismului d-lui Cipariu şi Leptur arului d-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din Austria. Aceste critice nu au rămas fără răspuns; însă toate 10 răspunsurile, după obiceiul introdus la noi, erau pline de personalităţi, aşa încît, din respect pentru publicitate, au trebuit să fie trecute sub tăcere. Căci ce are a face în asemenea discuţii persoana scriitorului! .0 excepţie se poate admite numai în privinţa ulti- 15 mului răspuns al Transilvaniei, fiindcă unele observări din el dau ocazie de a caracteriza întreaga cultură română din ziua de astăzi şi, prin urmare, merită să fie relevate. Afară de aceasta, Transilvania este organul public al Asociaţiunii pentru literatura şi cultura 20 poporului român, redactat de unul din cei mai cunoscuţi bărbaţi ai noştri, de d. Bariţ, şi, întrucît reprezintă astfel floarea dezvoltării intelectuale din Ardeal, are drept să ceară a nu fi ignorată. Transilvania1, răspunzînd la articolele noastre despre 25 limba română în jurnalele austriace, retipărite în 1 Transilvania din 1 august 1868. 145 volumul de faţă, începe prin a reproduce anticritica Familiei din Pesta, care este de opinie că erorile limbistice criticate de noi sunt numai nişte „bagatele". Transilvania însăş recunoaşte că jurnalele austriace 5 scriu rău româneşte, se miră însă pentru ce şi cele din Iaşi scriu rău şi citează ca exemplu nişte pasaje pline de erori din Săptămîna. în celelalte observări ale sale pare a se uni cu opinia Familiei despre „bagatelele" criticate de noi şi zice: 10 „în marele număr de proverbia româneşti este şi unul care zice: satul arde, baba se piaptănă. Acuma, uită-te, acuma la anul 1868 şi află d. T. Maiorescu timpul de a cere de la publicişti de dincoace stil neted, gramatică, ortografie." 15 Cine ne face aceste întîmpinări? Am înţelege cînd ele ne-ar veni de la Albina, Federaţiunea, Telegraful, fiindcă acestea sunt foi mai ales politice, care, în sprijinirea importantelor interese constituţionale cărora sunt consacrate, se pot cel puţin scuza, dacă nu au 20 avut destulă luare-aminte pentru limba în care scriu. Dar ca tocmai cele două foi literare, Transilvania şi Familia, să aibă drept a ni le face, aceasta nu o putem primi. Este, din contra, caracteristic pentru starea în care 25 a ajuns cultura noastră intelectuală dacă organul oficial al asociaţiunii transilvănene pentru literatura română şi cultura poporului român — are — cum să o numim cu un termin parlamentar? •— are inspiraţiunea de a ne răspunde că este o „pieptenare de babă", dacă 30 în anul 1868 îi cerem gramatică, stil şi ortografie! Nu ştim ce vor fi gîndit membrii acelei asociaţiuni la cetirea unui astfel de răspuns din partea reprezentantului d-lor. Noi însă ne-am pus următoarea întrebare: Dacă o foaie literară nu este în stare să scrie 35 după gramatică, dacă se declară incapabilă de a avea ortografie şi stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena publicităţii? Şi ce folos îşi închipuieşte că va putea produce prin lucrarea ei literară? 146 Răspunsul neapărat la aceste neapărate întrebări aruncă o lumină aşa de tristă asupra organului asociaţiunii transilvane, pentru a nu mai vorbi de Familia, încît ne simţim provocaţi a căuta înşine împrejurările 5 uşurătoare care i-ar putea explica purtarea într-un mod mai puţin defavorabil şi care i-ar lua o parte din răspunderea ce şi-a atras-o. Asemenea împrejurări uşurătoare există, şi datoria noastră este acum de a le pune în vederea cititorilor. 10 Foaia Transilvania şi atîtea alte foi literare şi politice ale românilor sunt aşa de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată şi se inspiră de ideile şi de simţimintele ce caracterizează marea majoritate a 15 „inteligenţelor şi anteluptătorilor" români. Viţiul radical în ele, şi, prin urmare, în toată direcţia de astăzi a culturei noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvînt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr 20 pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manir festare a spiritului public. Cufundată pană la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia 25 atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revolu-ţiunii franceze au străbătut pană în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fîntînele ştiinţei din Franţa şi Germania, care pană 30 astăzi a mers tot crescînd şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se pătrunseră numai 35 de efecte, dar nu pătrunseră pană la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistentă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi 40 într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărîrea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată lite-i ratura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întîi de toate, 5 l libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au j repeţit aceste iluzii juvenile, încît au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, ' o direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrîni, pe cei cari se duc spre a învăţa 10 şi pe cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor. în deosebire de poetul antic, care, admirînd greutăţile enorme ce le-a învins statul român pînă la constituirea sa, exclamă faimoasa frază tantae molis erat romanăm condere gentem, coborîtorii acestor romani îşi cred 15 uşoară sarcina de a aşeza gintea română pe bazele civilizaţiunii, şi mulţi din ei sunt chiar încredinţaţi că .astăzi această aşezare este aproape de a fi terminată. •i Avem de toate cu îmbelşugare ■— îşi închipuiesc ei •— şi \ cînd îi întrebi de literatură, îţi citează cifra coaielor 20 înnegrite pe fiecare an cu litere române şi numărul j tipografiilor din Bucureşti, şi cînd le vorbeşti de ştiinţă, îţi arată societăţile mai mult sau mai puţin academice »jşi programele discursurilor ţinute asupra problemelor jcelor mai grele ale inteligenţei omeneşti; dacă te inte-25 resezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci , şi gliptoteci, îţi arată expoziţiunea artiştilor în viaţă ', şi se laudă cu numărul pînzelor spînzurate pe părete; şi dacă, în fine, te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hârtia pe care e tipărită constituţiunea română şi îţi 30 citesc discursurile şi circulările ultimului ministru care s-a întîmplat să fie la putere. Faţă cu această direcţie a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care 1-a îndemnat spre cultura occidentală să fi fost o preţuire inteligentă 35 a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decît vanitatea descendenţilor lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orce preţ, chiar cu dispreţul , adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii. Numai aşa se explică viţiul de care este molipsită 40 viaţa noastră publică, adecă lipsa de orce fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim. Şi primejdioasă în astă privinţă nu e atît lipsa de fundament în sine, cît este lipsa de orce simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut 5 o faptă atunci cînd au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecatei este fenomenul cel mai însemnat în situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa de grav, încît ne pare că este datoria fiecării inteligenţi oneste de a-1 10 studia, de a-1 urmări de la prima sa arătare în cultura română şi de a-1 denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a-1 combate şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui. 15 La 1812, Petru Maior — pentru a nu pomeni compilarea de citate făcută de Şincai fără nici o critică — scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia, în tendenţă ce are de a dovedi că noi suntem descendenţi necorupţi ai romanilor. Maior susţine în para- 20 graful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani, aşa încît nu s-a întîmplat nici o amestecare între aceste două popoare. Pentru a proba o hipoteză aşa de nefirească, istoricul nostru se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop şi pe un pasaj din Julian, 25 cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă, şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre cu o falsificare a istoriei. La 1825 apare Lexiconul de la Buda, „românesc-lati-nesc-unguresc-nemţese", care se încearcă să stabilească 30 prin derivări de cuvinte că limba noastră este cea mai pură romană şi foarte puţin amestecată cu cuvinte slavone] Cîteva exemple vor arăta valoarea acestor derivări: „Verbul nostru găsesc se derivă de la latinescul con-35 secuor, substantivul boier de la voglia, i. e. voluntas, substantivul ceas de la caedo, caesum, caesura, quia dies in 24 partes quasi caesuras est devisa." Cu asemenea procedare începe ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor române, şi primul pas se face 40 prin o falsificare a etimologiei. 149 148 La 1840 se publică Tentamen criticum in linguam romanicam. Scrisă în latineşte, această carte are scopul de a arăta străinilor ce fel de limbă curată este aceea care se vorbeşte de poporul român, însă arată o limbă 5 care nu s-a vorbit şi nu se va vorbi niciodată în poporul român. Acolo întîlnim forme gramaticale şi fraze ca cele următoare: „Aburiu şi abureru auditu, abebiu, abebimu, abeboru făcutu, abiu, voliu fire cantatu; do invetiasses aleque, 10 nu abi fire asi superstitiosu, que a fedu, do se et asconde, do me et laudi cu gula la, quomu ari, asi secili etc, etc." Şi, astfel, gramatica română începe cu o falsificare a filologici. O repeţim: ceea ce surprinde şi întristează în aceste 15 producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor, este lauda şi suficienţa cu care se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă, 20 este orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul. Dacă străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi suntem de viţă latină, meritul este nu al nostru, ci al filolo- 25 gilor Dietz, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Muller şi alţii, cari nu prin iluzii pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au dovedit latinitatea esenţială a limbei române. Iar cărţi de natura Tentamenului critic şi a Lexiconului de la Buda nu puteau decît să împie- 30 dice adevărul, producînd neîncredere în contra unei , teze care avea trebuinţă de argumente aşa de greşite pentru a fi susţinută. Direcţia falsă o dată croită prin cele trei opere de la începutul culturei noastre moderne, inteligenţa 35 română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaş neadevăr înlăuntru şi cu aceeaş pretenţie în afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor 40 de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat 150 jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi despreţuit jurnalistica. înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi univer-5 sităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreţiat spiritul de societăţi literare. înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, 10 am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei, înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur 15 pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte: înainte ' de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional — şi am depreţiat şi falsificat toate aceste forme de cultură. în aparenţă, după statistica formelor dinafară, 20 românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occi-dentală. Avem politică, şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar; în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, 25 pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui 30 este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-1 numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii 35 noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiele literare şi ştienţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-1 facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. 40 Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme. Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăş cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare va deveni manifest tot artificiul 5, şi toată caricatura „civilizaţiunii" noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngîmfat pană acum îşi vor răzbuna atrăgînd cu lăcomie fondul solid din inima străină. Mai este oare timp de scăpare? Mai este oare cu 10 putinţă ca o energică reacţiune să se producă în capetele tinerimii române şi, odată cu despreţul neadevărului de pană acum, să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru 15 această regenerare a spiritului public şi, înainte de a lăsa să se strecoare în inimă nepăsarea de moarte, este încă de datoria fiecării inteliginţe ce vede pericolul de a se lupta pană în ultimul moment în contra lui. O primă greşală, de care trebuie astăzi ferită tine- 20 rimea noastră, este încurajarea blîndă a mediocrităţilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra — toate sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvînt că „tot este ceva" şi că are să devie mai bine. Aşa zicem 25 de 30 de ani şi încurajăm la oameni nechemaţi şi nealeşi! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y — jurnalist eminent, domnul Z ■— bărbat de stat european, şi rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica 30 şi-a pierdut orce influenţă; iar cît pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dînsa! De aci să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, 35 şi cu cît poporul este măi incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfăţişare în meritul său şi nu are trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun numai pentru noi şi deocamdată, ci pentru toţi şi 40 pentru totdeauna. 152 Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de 5 cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem p pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai 10 unei âsociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate 15 decît să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de ă fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin" lung fără fondul lor propriu. însă în timpul în 20 care o academie e osîndită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar fondul, ce, neatîrnat de ele, s-ar putea 25 produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmmtul lor despreţuit. întorcîndu-ne de la aceste reflecţii generale la punctul concret de unde am plecat, vedem cît de uşor ne putem explica acum purtarea foaiei Transilvania şi a 30 altor colege ale ei. Transilvania este cuprinsă de ameţeala formelor deşerte, prin care se caracterizează aşa-numita cultură română din ziua de astăzi. Ea crede că înaintează literatura cînd înmulţeşte cifra coaielor periodice în literatura română; că referatele despre 35 asociaţiunea transilvăneană, ce le publică şi din care se vede o lipsă totală de activitate inteligentă, produc un folos, fiindcă sunt protocoale subscrise de un preşedinte şi de un vicepreşedinte şi de un secretar; că elucubraţiunile de gimnaziast ale d-lui T. asupra econo-40 miei politice şi trîmbiţările d-lui P. asupra literaturei române cu „prestanţa" ei şi asupra necesităţii unui 153 panteon în care să figureze şi învăţaţii români „cari asudă pe piscurile ţepeşe ale filozofiei" sunt fapte • lăudabile de ştiinţă, fiindcă s-au rostit ca discursuri solemne într-o adunare anuală a asociaţiunii pentru 5 cultura poporului român. Ea se miră cum de noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme, cerem limbă bună, ortografie, gramatică pentru o foaie literară, şi ne declară că nu are timp să se ocupe de aseme- DIRECŢIA NOUĂ ÎN POEZIA SI PROZA nea „bagatele". j ' ROMÂNĂ 10 Cum am zis: noi înţelegem şi ne explicăm această (1872) purtare; dar tot aşa de bine înţelegem datoria impusă junimii române de a o osîndi şi de a părăsi o dată pentru totdeauna direcţia acestor „anteluptători" ai naţiunii. 15 Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăru-ieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru ■ 20 vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul. I POEZIA ALECSANDRI, EMINESCU, BODNĂRESCU, MATILDA CUGLER, ŞERBÂNESCU, PETRINO 5 Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la interesele publice. Va avea România un viitor? Se mai află în poporul 10 ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atîta bine 15 omenirii? O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntului. Pe cînd în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la 20 culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru 25 viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim. 157 Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public pană la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştienţifice văzusem falsitatea şi pre-5 tenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din „critica poeziei" ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi a lui Alecsandri şi Bolintineanu pană la acel an. 10 Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. / N„oua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte 15 civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupră-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra cîtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai 20 acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt cîteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi alţii însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită 25 o atenţie binevoitoare. în fruntea nouei mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cîntecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea 30 literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţărei 35 sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor. în fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare un negru punt s-arată; E cocostîrcul tainic în lume călător, 40 Al primăverei dulce, iubit prevestitor, 158 El vine, se înalţă, în cercuri line zboară Şi repede ca gîndul la cuibu-i se coboară. Iar copilaşii veseli, cu pieptul - dezgolit, Alerg sărind în cale-i şi-i zic: bine-ai sosit! 5 în aer ciocîrlia, pe case rîndunele, Pe crengile pădurei un roi de păsărele Cu lungă ciripire la soare se-ncălzesc. Şi pe deasupra bălţii nagîţii se-nvîrtesc. Ah! iată primăvara cu sînu-i de verdeaţă! 10 în lume-i veselie, amor, sperare, viaţă, Şi cerul şi pămîntul preschimbă sărutări Prin raze aurite şi vesele cîntări! Pastelurile1 sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, cîteva idile, toate însufleţite 15 de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei,-scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încît au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobşte. EODICA 20 Purtînd cofiţa cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori. Juna Rodică voioasă trece Pe lîngă junii semănători. Ei cu grăbire îi sar în cale 25 Zicînd: „Rodico, floare de crin, în plin să-ţi meargă vrerile tale, Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin! Pană la toamnă s-ajungi mireasă! Calea să-ţi fie plină de flori, 30 Şi casa casă şi masa masă Şi sînul leagăn de pruncuşori!" 1 Apărute în Convorbiri literare de la 1868^-1871. 159 Ei zic ş-o seamăn cu grîu de vară. Apoi cofiţa întreag-o beu; Copila rîde şi-n cale-i zboară, Scuturînd griul din părul său. 5 Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate-; nicăieri declamaţii politice, simţiri meşteşugite, extazieri şi desperări de ocazie, pretutindeni concepţia naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească. 10 Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pană acum aşa de puţin format încît ne vine greu să-1 cităm, îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată 15 puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu.1 De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, cave toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi, pe lîngă aceste (lucru rar între 20 ai noştri), iubirea şi înţelegerea artei antice. Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, ţe cuget, tînără şi dulce veste, Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. 25 Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseţei de femeie, A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd... astfel începe strania sa poezie Venere şi Madonă. 30 Ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată în Eminescu. Iară noi? noi, epigonii, întreabă el, după ce a cîntat frumuseţele poeţilor an-35 teriori, 1 Despre Eminescu, ajuns la culmea dezvoltării lui, vezi o cercetare mai întinsă în volumul din urmă al acestor Critice. simţiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte, Măşti rîzînde puse bine pe-un caracter inimic: Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază, 5 în noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem in nimic ! Şi de-aceea spusa voastră era sfîntă şi frumoasă, Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrîni. 10 S-a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece, Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe: Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, 15 Gîndirile-mi rele sugrum cele bune, Cînd sorii se sting şi cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimica. Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, 20 Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne... Ş-atunci, de-ai fi astfel... atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie, Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... 25 Atunci acest înger n-a fost decît lut. Şi totuşi, ţărînă frumoasă şi moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă, Şi moartea ta n-o plîng, ci mai fericesc O rază fugită din haos lumesc. 30 Ş-apoi cine ştie de este mai bine A fi sau a nu fi; dar ştie orcine Că ceea ce nu e nu simte dureri, Şi multe dureri-s, puţine plăceri. A fi? Nebunie şi tristă şi goală! 35 Urechea te minte şi ochiul te-nşeală; 160 161 Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic — Decît un vis sarbed, mai bine nimic. Văd vise-ntrupate gonind după vise, Păn' dau în morminte ce-aşteaptă deschise, 5 Şi nu ştiu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii? Să blăstem? Să plîng? La ce? Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu, chip zîmbitor, 10 Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu. Ocazia la observări critice nu lipseşte în aceste poezii. Venere şi Madona cuprinde o comparare confuză. 15 Femeia a fost divinizată în Venerea antică şi apoi (de Rafael) în Madona. Tot aşa, poetul asupra unei feţe „pală de o bolnavă beţie" aruncă „vălul alb de poezie" şi o divinizează. însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lîngă 20 Madona modernă, şi strofa O, cum Rafael creat-'a, prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureşte mai bine, ci slăbeşte poezia prin repetiţie. Originală şi plină de efect, însă prea calculată (recher-25 chee, cum ar zice francezii) este tranziţia „Plîngi, copir lă?..." Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalţă peste măsură poeţii mai vechi, şi lauda ditirambică a lui Ţichindeal, 30 d.e., şi a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi. Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simţit în precizia limbagiului şi în uşurinţa versificării. 35 Dar şi aici, ca în celelalte, sunt greşeli ce trebuiesc neapărat îndreptate. Abuz de cuvîntul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gîndiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele. Nu înţelegem, nu putem primi această negligenţă 5 a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeaş linie cu adevăraţii poeţi pune şi pe Tăutu şi pe Sion şi pe tutti quanti, şi, pe de altă parte, precipitarea între-gei noastre activităţi intelectuale, ce se vede produsă sub neliniştea unei ameninţări statornice, explică, 10 dar nu excuză greşala arătată. Tocmai spre deşteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi, în mijlocul agitărilor politice şi sociale, arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. 15 Cînd mişcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simţiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intră într-o lume unde timpul nu mai are înţeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curăţenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepţia 20 lui să rămînă o moştenire neatinsă a generaţiilor viitoare. Şi care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualităţii şi, încălzit de raza unei încrederi adese iluzorie, nu şi-ar înălţa aspi-rarea spre o nemurire omenească?... 25 Era într-o seară lină de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atîta mulţime de oameni nu se observa frumuseţea naturei renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei şi cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului.1 în fundul acestei 30 săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălţa pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă imitare a unei statui antice; şi pe cînd toţi oamenii, erau cuprinşi de discuţiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii şi a emoţiunii tutulor, în confuzia 35 acestei mişcări ţintite spre un singur punct din viaţa reală — punct trecător, de o importanţă peste măsură 1 La Iaşi, în casele lui „beizade" Grigore Sturdza (acum seminar), care propunea membrilor partidului conservator adoptarea aşa-numitei „petiţii de la Iaşi", concepută şi redac-40 tată de el. 162 163 1 10 15 20 25 în prezent, de o nulitate fără măsură în viitor — statua albă, cu surîsul ei blînd, sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului: păstrată în trecut, sigură de viitor, ea îşi purta înaintea noastră, cu o linişte supranaturală, viaţa-i eternă. Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine, înălţat în sfera ei, a ştiut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur —' dar numai acela — a ajuns pe calea nemuririi. Cine a fost Tiberius? A fost în realitate aşa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăieşte astăzi în conştiinţa omenirii? Cine o mai poate hotărî! însă figura lui a intrat astfel sub forma maestrită a lui Ta-citus, şi, pe cînd actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osîndit la aspectul sub care ni 1-a păstrat clasicul autor. A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton aşa de înjosiţi precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită şi nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Şi pastorul Goeze şi consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing —-insecte efemere, păstrate într-un chihlibar mai trainic. Şi degeaba veniţi astăzi şi voi, cei cu gîndirile groase, cu forma incultă,' cu stilul greoi, filologi, academici, jurnalişti, sau cum vă mai numiţi; degeaba vă încercaţi să loviţi cu atîta patimă în direcţia cea nouă: voi n-aveti formă, ziua de mîine nu vă mai cunoaşte. 30 35 Al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenţia publică este d. Bodnărescu. D. Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, cîteva poezii lirice, mici escursiuni în proză etc. înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără apreţiare dreaptă, poate fără nici o apreţiare. Cu toate aceste, nu încape îndoială că lucrările d-lui Bodnărescu sunt demne de studiat, deşi stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi. 164 E drept să nu uităm că greutatea limbei se explică în parte şi prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. în aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai uşor şi îndemînatic. DE LA MARE 10 „Iată-ne în altă lume! Dragă luntre, stai la mal; Voi să cerc de-i pentru mine, Tu te leagănă pe val." 15 Şi aşa am priponit-o De-un ţăruş şi m-am tot dus, Cînd în dreapta, cînd în stînga, Cînd spre-amiază, cînd spre-apus. Dar n-am fost, ah! nici aicea Fericit cu al meu dor. „Mai departe, mai departe, Dragă luntre, zbori uşor!" II 20 Călător pe-a lu mei valuri, De-i vedea în calea ta Luntre, vîslă părăsite, A cui sunt nu întreba. 25 Un cîrmaş avu şi ele, Unde-i azi, nu se mai ştie; Valul greu cînd le loveşte, Ele sună a pustie. 30 înţelegi tu, al meu suflet, Glasul lor ce vrea să zică? A pustiu grăiesc cu valul, A pustiu şi a nimica. 165 Terminăm citările din d. Bodnărescu prin cîteva epigrame: Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a Vesela faţă zîmbind, drag îmi era s-o privesc. 5 înţelepţeşte apoi a suflat şi gingaş pe sticlă Ceaţa din sufletul ei mîndru, deprins cu senin. Şi a-nceput să se joace, ştergînd-o cu degetul ager, Semne de farmec făcînd numai pe ici, pe colea; Drepte erau pentru dînsa, întoarse pe dos pentru mine; 10 Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amăgesc. Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge; Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă. Este fanarul lumina din zare, or lampa iubitei? Ea mă aşteaptă, prin ochii ferestrei priveşte lumina-i; 15 Calea-mi de-a lungul şi vîntul şi ploaia s-o stingă se-ncearcă, însă zadarnic: curînd voi ajunge, Amor o va stinge. Pe lîngă aceşti poeţi însemnaţi 'prin înălţimea ideilor şi, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au 20 introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrînsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adese elegantă, totdeauna ferită de înjosiri. Plăcerea noastră — şi, poate, nu e exagerat să zicem: 25 un fel de recunoştinţă pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astăzi d-na Poni) şi ale d-lui Şerbânescu — vă fi cu atît mai uşor de explicat cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. Intenţii politice, afectări sentimentale, limbă 30 forţată, expresii crude sunt încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noştri de poezii, şi sperăm că generaţia viitoare îşi va explica cu greu cum cu o formă aşa de puţin plăcută şi cu un bagaj aşa de uşor de idei au îndrăznit atîţia contimporani ai noştri să 35 se introducă în literatură. Să nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu şi Bolliac ca poeţi; ca autori prozaici sunt, fără contestare, 166 dintre cei mai buni) etc. Despre aceştia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte şi de alţii, să ne reprezentăm încă o dată societatea în care 5 sunt siliţi să trăiască poeţii noştri cei adevăraţi. în vremile noastre, pentru a cita ex abrupto cîteva exemple, d. Vulcan, redactorul Familiei1, trece de poet, cînd cîntă: Sum calic ca vai de mine 10 Şi amar mă mai trudesc, Totuşi fără de suspine Şi voios eu veţuesc. Nici dînsa nu-i vro escepţiune, Nu-i unică-n genul seu; 15 Nici despre ea nu mai pot spune Că-i fara de greşeli, nu zeu! * Ce-i mai scump aci sub soare? Libertatea-ncîntătoare, Imnul de eliberare, 20 Cîntul de triumful mare? Că mai scump eşti zeu, Angerelul meu. Am avut o crenguşoară Ce mult a întinerit Cu plăcuta-i umbrişoară — etc. în vremile noastre apar poeţi ca d. Pătărlăgeanu, care în „orele de repaos" (Bucureşti, 1861) ne arată „dorinţa" d-sale: Nu-i nimic în astă lume Să mă facă fericit. 1 Astăzi membru al Academiei Române. Dignus erat intrare (notiţa e de la 1872). 167 15 — Opere voi. I, Titu Maiorescu 10 15 20 25 30 35 Nici averi, nici mare nume, Nu e ţinta ce-am dorit; Ci dorinţa mea e toată Să-mi văd ţara c-a-nflorit. Să văd legea electorală Că odată s-a lărgit, Şi comisia centrală Din Focşani că s-a urnit, Curtea de casaţiune etc, etc. Dar, ce e drept, prefaţa d-lui Pătărlăgeanu dezarmează critica, rugîndu-ne: „Să fiţi indulgenţi, aducîndu-vă aminte că smerita mea muză se află încă în faşe." în vremile noastre apar poeţi ca d. Petre Grădişteanu, care a scris: Uâ noapte pe ruinele Tîrgoviştei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (Bucureşti, 1857), cu următoarea arătare de persoane: „Umbra lui Mihai Viteazul învălită în linţoliu şi purtînd pe dedesupt costumul seu Viorica Marica Florica fete de ţărani gătite de la horă Costache Ghimpeanu, june român de 25 de ani, grav şi plin de scepticism, începînd a se întoarce la credinţă prin sentimentul naţionalităţii şi convingîndu-se de puterea divină numai la luptă etc." în scena I, între cele trei ţărance se declamă o poezie lirică cu 63 (ceteşte şaizeci şi trei) de strofe, d.e., ca aceste: Două împreună Noi facil putem De orce furtună Să ne apărăm. Să cercăm Unire, Aci e speranţa, Căci în desunire Nu cunoaştem viaţa. Şi să nu uităm că, dealtminteri, d. Petre Grădişteanu e uri om de spirit. în vremile noastre d. Iustin Popfiu îşi întocmeşte limba maternă în rime ca aceste: XII 10 DOMNIŞOAREI CONSTANŢI'A DUNCA1 (Camil'a D'albu) Catra tine suna debil'a-mi cântare; < Va ajunge ore colo-n depariare?! Fiica Romei vechie! svava floriora! 15 Va petrunde ore bland'a-ţi animiora?!... Cand nalţai la ccriuri sânta rogatiune Se-i cer indurarea pentru-a mea naţiune, De aceste fiice densei i-am doritu, Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu! 20 Nu te cunosc inca, scumpa floriora! N-am privit eu inca faci'a-ti rumeniora, Nece ale tale buze mititele, Nece ochi-ti mîndri, aste blânde stele; Peptulu mieu cei fraged totuşi venereza 25 etc. Şi trebuie să ştiţi că d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, bărbat chemat să fie cel puţin serios înaintea publicului şi, dealtminteri, plin de zel pentru literatura naţiunii. 30 1 „Domnişoara Constantia Dunca petrece în Paris, sece- rînd prin operile sale scrise în limba franceză despre romani şi educatiune apretiarea şi aplaudele invăţaţilor Franciei. După cum îmi face îns'a-şi magulitorea declaratiune, această poezie contribui şi ea încît-va, spre a o indemna să întoarne 35 la fraţii sei, in patria sa" (nota d-lui Popfiu). 168 15+ 169 în vremile noastre d.dr. I.C. Drăgescu, acela ce cu o rară necuviinţă a adresat scrisorile publice către generalul Turr şi d. Carp, tipăreşte Amor şi patria (Turin, 1870) şi acolo ne zice: De unsprezece secuii romanul se oşteşte, De atîta timp îl suge un crunt infam vampir: Iar azi tigrul şi ien'a de nou se înfrăţeşte, Voind să nimicească pe acest popor martir. Horia strînge pe romani, Domnii fug ca nişte căni. DOMNIŞOAREI ELENA P. Copila graţioasă, eşti tu o moritoare, Ori eşti un candid înger din Cîmpii Elizei? Din rai căzută-aici o belă, scumpă flore, Sunt soarele şi Iun'a şi Venus fraţii tei? Venus, fratele d-rei Elena! Populi, voi, care-n sclavie Gemeţi încă umiliţi, Pe altariul de frăţie Punînd dreapta vă uniţi, Tirania veţi strivi Cînd uniţi ve veţi oşti. Cît eşti de belă şi-ncîntătoare, Zînă gentilă, nemuritoare, Pe pura-ţi frunte porţi cu mîndrie... Sosit-a, popoli, ora... sculaţi-vă din tină Şi-n apa libertăţii vestmintele spălaţi, Sub steagul independinţei cu fruntea-vă senină Pe biblia iubirei juraţi că veţi fi fraţi. „Pe pura-ţi frunte porţi cu mîndrie, cînd uniţi vă veţi oşti, juraţi că veţi fi fraţi" — cît de părăsit de toţi dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea ţîstiitură este limbă poetică! Şi să nu uităm prefaţa: „Cetitorului salute ! Aş fi publicat toate încercările mele poetice, le-aş fi ilustrat, dacă nu mă impedecau cercunstanţe nedependinţi 5 de voinţa mea. Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur. în ele am depus partea cea mai bună din mine: anima şi consciinţa mea." 10 Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca „inima şi conştiinţa" acestui domn să fie mai mult modeste şi mai puţin cacofonice? în vremile noastre „junimea clericală din Arad" îndrăzneşte a publica un Almanah pe 1859 cu poezii 15 ca aceste (de dd. E.B. Stănescu, N. Cristian, M. Bota): CATRA DEMOSELL'A S.P. Eram in o seară, într-o zi de vară, Cînd me preumblam 20 Printr-o luncă mare, Pe malul unei Ape curgătoare: Cînd in cea mai prima amoare Foarte melancholizam. 25 Cugetu-mi incepu să zboare. Şi-n tine m-amorizam. In amoarea cea mai noua Ce e ca o prima roua Pre cutarea nouă frunză 30 Ce e ca o primă rază Carea mai întîiu o zereşte, Cel ce pe lume se iveşte, Ce e ca o primă legănare, Dar tocma ca un somn ultim mare; 35 şi cu faimosul Foc al Lipovii: Juh! cum dete tresnet din cer! Pocnind — durr, durr — se prade, 171 Fum a pucioasă dă în crier, Vai! ce-i? Lip'a-n foc arde. Pif, paf, puf, trosc cu puştile! Bătaia Iui Dumnezeu! Dur, bumb, şi cu bombe stele, Lîngă Mureş vaet reu! în vremile noastre, la Lugoş, în a. 1861, d. „docto-and în medicină din Viena" B. Petric, care îşi bate oc de almanahul precedent, publică: POEZII NAŢIONALE ca UNA MITUTICA FLAMURA CU Deviza simţirilor sale naţionale Şi-n această flamură cu simţirile naţionale ale d-lui Petric ni se spune: SALUTARE (Cucoanelor române din Lugoşiu) Cînd eram de voi departe Şi de voi numai prin carte Cîteodată-nţelegeam Cumcă sunteţi sănătoase, Tot fidele, tot voioase — Eu tare mă bucuram. Primiţi-mă dar bucuroase, Fete de Lugoş frumoase, Şi să nu vă fiu străin, Să-roi fiţi mie tot voioase, Plăcute, petrecănoase, Că sum june de român. Tot voios sum eu pe lume, De cînd maica m-a făcut; Superat nime n-a spune Vreodat' că m-a văzut. Cînd am bani, pornesc pe stradă, Fluer, cînt ca ş-un boer, 5 Mă arăt pe promenadă Parcă sum milioner. Cînd n-am bani, iar nici că-mi pasă, Cu amicii ospetez, Preşedinte sum la masă, 10 Fiindc-atunce eu contez. Niren-Braten, Schweins-Cotlet, Eu numai ce poruncesc, Un Pfiff Wein şi omelet Beu, mănînc, dar nu plătesc. 15 Să citim acum precuvîntarea, care este interesantă ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel: „în onoarea si, cît se poate zice d'in partea mea fără vătămarea modestiei, în folosul şi distracţiunea publicului cititor, aduc şi eu pe altarul naţiunei nişte floricele, sperînd, 20 ca toţi autorii, dacă nu complimente, cel puţin bună primire, pentru că am cutezat ca un ziar nou, fără multă esperienţă, a pune şi floricelele mele în stratul comun a Naţiunei, care are acum literaţi demni de cel mai destins respect ce şi eu îl port în mine; unde a greşit mintea mea doară încă nu 25 destul poleită după dorinţa cetitorilor, acolo fac apel la simţirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care mă îndeamnă a aduce şi eu mica ardere." Ce are a face mîncarea neplătită a d-lui doctorand Petric cu „stratul comun" al naţiunei? 30 în vremile noastre Revista contimporană (1 ianuarie 1874) publică o poezie a d-lui Ciru Oeconomu, care sfîrşeşte cu următoarea strofă: Cînta-voi, combăte-voi cu furie nebună, în mîna mea sdrobi-voi şi monstrul şi-ai lui pui, 35 Şi dac-a mele cînturi ave-vor o cunună, Veni-voi 1-ale tale picioare s-o depui. Ş-ai lui pui? Cînta-voi, combăte-voi, zdrobi-voi, ave-voi? Şi se mai îndoieşte d. Ciru Oeconomu dacă ale sale cînturi armonioase ave-vor o cunună? Aci, scrutând abisul imens, fără hotare, 5 Bravînd exilul, moartea, dînd suflet la fricoşi, Scoţînd dintr-a ta harpă mînii vizionare, Persecutai cu biciul tiranii scrofuloşi. Tiranii scrofuloşi! Aceste versuri minunate le dedică d. Ciru Oeconomu lui Victor Hugo şi le începe cu modes-10 tul motto: ed io anche son pittore. Ed io anche son pittore! Şi adecă de ce nu, vă rog? Victor Hugo şi domnul Ciru Oeconomu! După „tiranii scrofuloşi" toate sunt cu putinţă. Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! 15 Cînd s-ar ivi izolate, cînd ar forma excepţia, cine şi-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturei noastre poetice, şi în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o 20 atenţie serioasă. Citatul d. Petru Grădişteanu era aproape copil cînd şi-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopţi; şi dd. Vulcan şi Drăgescu, dacă este să-i judecăm după 25 publicările de pană acum, nu pot fi departe de această vîrstă fericită; şi poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaş caz. Că în acest timp al vieţei lipsa de cugetare matură 30 şi o deşertăciune neînfrînată împinge pe atîţia juni nechemaţi şi nealeşi a maltrata limba, torturînd-o în rime şi metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiţi sau mai deşerţi decît junii 35 altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întîlni la nici un popor cult şi ce se petrece numai la noi este necuviinţa cu care asemenea „păcate ale tine-reţei" — cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi — se publică, se impun în literatură şi se primesc de o parte 40 a publicului drept poezie; incorigibila suficienţă ce o 174 păstrează autorii lor şi încrederea în care se susţin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura ţării lor cînd au sustras atîtea coaie de hîrtie de la o destinaţie mai firească. 5 Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnor-mităţi; respectul pentru public, respectul în care au ştiut să se ţie jurnalele şi curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafaţa vieţei intelec-10 tuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa şi menţine în întunerecul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlăţesc în toată voia şi ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc 15 de epidemia literară, îşi părăsesc studiile regulate şi se încîntă cu laurele ieftine ale publicităţii de o zi, şi le este aşa de însemnat numărul, încît astăzi îşi fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înşela între-olaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns 20 pană acolo, încît cine din tinerii noştri este numai incapabil rămîne scriitor pe la tribunale şi prin poliţii, dar cine, pe lîngă incapacitate, adaugă aroganţa devine „om de litere", jurnalist, poet şi, îndată ce cu o limbă şi cu o ortografie deplorabilă ştie să rimeze libertate 25 cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă „cu fericire coloanele" d-lor, să-1 patenteze drept literat şi „anteluptător al culturei naţionale". De aci înainte timpul şi activitatea acestor nefericiţi se pierde cu producerea de maculatură literară, şi o 30 parte a timpului şi activităţii generaţiei june se pierde cu cetirea acestei maculaturi. Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mişcarea literaturei române merită să fie observată, şi poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi 35 de prisos dacă vom mai releva şi procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenţia tinerimii şi profanează una din cele mai frumoase aspiraţii ale ei. Drapelul sub care se introduc aceste deşertaţiuni 40 personale şi crudităţi estetice este totdeauna Naţiunea 175 şi Libertatea, şi, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcînd-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiţi de orce merit. Şi atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcînd din cacofoniile sale 5 un omagiu „libertăţii şi nedependinţei", pe d. Petric producînd înjosirile sale „ca una mitutică flamura cu deviza simţirilor naţionale", pe d. Pătărlăgeanu scoţîndu-şi muza din faşe pentru a o depune pe altarul naţiunii; şi apoi vin în precuvîntările d-lor, care sunt 10 totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (şi nu ştii ce este mai arogant: aroganţa sau smerenia), şi ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu preţiosul nume al d-lor! Şi foile noastre publice, Familia, Tcle- 15 graful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia şi cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe „confratele" cel nou şi, continuînd mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica naţiunea română cu aceste anomalii ale ei şi strigă că se atacă românismul îndată ce se 20 atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române. Cine cunoaşte calibrul unor asemenea poeţi şi jurnalişti nu se miră de purtarea lor, o găseşte naturală şi — la dreptul vorbind — indiferentă. Nu ar fi însă 25 natural cînd publicul român ar continua să-i încurajeze crezînd că astfel încurajază literatura; şi, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrîurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre. De aceea împotrivirea energică în contra direcţiei 30 false arătate în aceste rînduri ne va părea totdeauna o datorie literară, şi încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atît prin criticarea producerilor rele, cît şi prin relevarea scrierilor mai bune, şi de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în 35 contră-i, va trebui să fie repeţită, fără obosire şi cu puteri unite, pană cînd va izbuti — presupuind că va izbuti vreodată. Este dar o parte mai fericită a aceleiaş datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem, 40 printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrărilor acelora care, în încercările lor, fie cît de restrînse în privinţa sferei de idei în care se mişcă, arată o natură mai aleasă, simţiri simple, dar neafectate, şi produc în cetitor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase. Din numărul lor ne-am 5 propus să vorbim despre d-ra Cugler şi dd. Şerbânescu şi Petrino. Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai tîrziu d-na Burlă1) sunt publicate în Convorbiri literare şi înavuţesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei'ivire. Ne 10 cerem voie a reaminti cetitorilor cîteva din cele mai caracteristice. Ai plîns şi tu odată? Eu, zău, nu pot să cred. Ah! lacrimi lasă urme 15 Ce ani întregi se văd. Un ochi care odată A plîns de dor şi chin, Mă crede, nu degrabă Se face iar senin. 20 Un ce fără de nume Rămîne-n el ascuns — Dar ochii tăi sunt limpezi: Nu pot să cred c-ai plîns. Floarea-n cîmp cînd vestejeşte 25 Alta-n locu-i înfloreşte. Dar în pieptul omenesc Florile cînd vestejesc, Cade roua în zadar — Alte-n loc nu mai resar. El a venit spre mine Şi mîna mi-a luat. Şi-ii ochii lui atuncea Adînc am căutat". 1 Astăzi d-na Poni. 176 177 I Dar ce-am văzut în dînşii, Ah! nime n-a afla, Căci toat-a mea durere Şi dorul meu era. 5 Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganţa limbagiului lor şi, poate, sinceritatea simţirii. Un' merit deosebit este precizia cu care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţii ale ace-leiaş idei, ce, dealtminteri, se întîlnesc în atîtea poezii 10 ale 'literaturei noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile d-rei Cugler apare o înrîurire predomnitoare a lui Heine şi a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puţin a face cu înrîurirea lui Heine şi a lui Lenau. 15 între cele mai plăcute produceri ale literaturei române sunt şi vor rămînea poeziile d-lui Şerbânescu. De la cele dintîi încercări ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeaş însuşire, nu cunoaştem poezii a căror limbă să fi produs auzului aceeaş plăcere ca 20 poeziile citatului autor. într-o literatură unde limba poetică este deja formată, meritul aparent al unei versificaţii elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obişnuite de autorii recunoscuţi, şi în Franţa şi în Germania se găsesc rar 25 poeţi începători ale căror versuri să fie mai mult decît o imitare palidă a lui Musset şi a lui Heine. La noi, însă, unde în toate ramurile literare stilul caută încă să se formeze şi este încă foarte crud, farmecul limbei într-o poezie rămîne un merit adevărat şi primitiv. 30 LACRIMA Ah! în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună Eu o lacrim-am zărit, Şi pe geana ta cea brună, Lunecînd, ea s-a oprit. 35 Ce-nsemna, copilă jună ca şi o simţire nouă. Acel ud mărgăritar, Acel grăunte de rouă, Semnul dorului amar? Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere La tulpina unui dor; Bătrîn — lacrima-i durere, June — lacrima-i amor. Tu, ce jună eşti ca raza ce în faptul zilei luce, Nu-mi mai spune al tău dor; Lacrima din ochiu-ţi dulce E un gingaş trădător. Un nor vine să-mi ascunză 10 A vieţei mele stea... Vîntul tremură în frunză, Ş-amoru-n inima mea! Negrul nor, iată, păşeşte Cătr-a vieţii mele stea. 15 Vîntu-n frunză greu mugeşte, Ş-amoru-n inima mea! Norul duşman creşte, creşte Ş-acopere draga-mi stea... Frunza-n vînt se risipeşte, 20 Moare-n dor inima mea! în anul 1870 s-a publicat la Cernăuţi Lumine şi umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Pintre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate, întîlnim şi cîteva poezii adevărate; mai ales din „florile de mormînt" vorbeşte o simţire adîncă şi bine exprimată. Vreo două exemple: Că te iubesc, că te iubesc, Ştiu toţi ce-n cale mă-ntîlnesc, Ştiu cei ce m-au văzut plîngînd 30 Şi cei ce m-au văzut rîzînd. Căci rîsul ca şi plînsul meu Nasc numai din cuvîntul tău, Şi rîsul lumea mi-1 impune, Cînd plînsu-mi despre tine spune, 35 încît toţi cei ce au iubit Şi de amor au suferit. 25 178 179 Ei ştiu, de-abia ce mă zăresc: Că te iubesc, că te iubesc! * Pe furiş dă-mi o guriţă, Jur că nime nu va şti; Fîlfăind a ta rochiţă Nime n-o va auzi. De va fi uşa. închisă, Pe fereastă vei sări; Dragostea cînd e decisă, Ea intrare-şi va găsi. într-o taină a pus cerul Tot ce-i mai dumnezeiesc; Fericirea şi misterul în amor se înfrăţesc. Steaua care nu se vede Nu-ncetează a fi stea; Omul în zeire crede, Crede, făr' de-a o vedea. Căci ce-i tainic pentru lume Este mult mai răpitor; Sărutarea făr' de nume Poartă numele — amor. Pe furiş dar orce bine De pe buza-ţi aş sorbi, Să-nchizi ochii lîngă mine, Şi-atunci — taină tot va fi. Ne-a părut însă că tristeţea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soţiei sale este o coardă prea întrebuinţată, aşa încît se apropie de monotonie. Observarea noastră va avea mai multă putere dacă o vom însoţi de sfatul ce-1 dă Goethe poeţilor tineri: „întrebaţi-vă la orce poezie dacă cuprinde o simţire ce aţi avut-o în adevăr în viaţa voastră, şi dacă această simţire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteţi înaintaţi dacă nu faceţi decît_ a jeli o iubită ce aţi pierdut-o prin despărţire, necredinţă sau moarte. Aceasta nu e niciodată bine, orcît de mult talent aţi jertfi pentru asemenea poezii. Ţineţi-vă de progresul vieţii şi examinaţi-vă cînd se iveşte prilejul: atunci se vede îndată dacă aveţi viaţă, şi mai tîrziu, dacă aţi avut-o." 5 în privinţa limbei, am însemnat cîteva cuvinte ce nu ne par îngăduite în poezii serioase (electrizată, constatată etc), mai multe expresii înjosite: în sfîrşit, azi încă-o dată Călcă-n tine-al meu picior, 10 Bucovină adorată etc, abuz de cuvîntul zbîrcit şi, în fine, întrebuinţarea multor eliziuni greşite (zidur'le, valur'le etc). în altă privinţă, suntem siliţi a protesta în contra exagerărilor bolnăvicioase ale fantaziei d-lui Petrino. 15 O poezie ca aceasta: în mormînt, ah, mult e rece, Mult e trist şi-ngrozitor! Dar din viaţa care trece, Acolo trebui să plece 20 Orşicare muritor! Pe guriţa ce odată De iubire înfocată Mii de sărutări primea Suge-un vierme hrana sa. 25 Deci mi-e groază cînd gîndesc Că în sînul pămîntesc Inimile putrezesc, nu este de publicat. Arta e senină, trebuie să rămîie senină chiar cînd exprimă desperarea; şi o desperare 30 ce nu se poate dezlipi de cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu uităm, antichitatea bine-cuvîntată! Moartea, care, după simţul corupt a] simbolizării creştine, se înfăţişează de moderni sub 35 forma unui schelet hidos, era în fantazia greacă şi romană un geniu frumos, cu facla întoarsă. II PROZA ODOBESCU, STRAT, SLAVICI A. XENOPOL, BURLĂ, VARGOLICI, I. NEGRUZZI, PANU, LAMBRIOR, P. P. CARP, T. ROSETTI A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public — din partea ta de a-1 amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit — şi conduci cu 10 mina sigură iluzia spectatorilor. îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mînă, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimei 15 şi-1 pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doftori, magistraţi, academici, profesori (se înţelege: în comedii), ia cîţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai înde- 20 plinit scopul. Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. însuş cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru 25 de a doua mînă ■■— pentru dînsul orce dramă nu e decît un balet. Regisorul este de rîs cu această închipuire a lui. Dar cînd o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţei 30 publice? întreabă pe cineva de progresul culturei literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atîtea şcoli de „bele-arte", atîtea conservatorii de muzică, atîtea ziare, atîtea „expoziţii ale artiştilor în viaţă" 5 etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decît prin curajul de a fi aşezate în rubricele unde le vedem, şi nouă zecimi din „progresul" nostru se întemeiază pe 10 delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios. 15 De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România. Pentru ce d. X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă 20 este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-1 înalţă, ci-1 face mai întîi de rîs şi apoi primejdios. Pentru ce d.Y este om politic? Fiindcă e redactorul a cîtorva coli de hîrtie ce se publică în intervaluri regu-25 late. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici. Şi aşa mai departe. Opinia ce o vedem astfel predominînd în judecarea lucrurilor în fiinţă o întîlnim, fireşte, şi în privinţa 30 lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştienţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc, sau sunt prea puţine şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guverna- 35 mentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţămînt mai elementar; scoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa 40 că peste cîteva generaţii va începe şi o mică activitate ştienţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au 182 16 183 gîndit „anteluptătorii" noştri de progres grabnic, i naţionaliştii zeloşi cu privilegiul excluziv al focului ; patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din Bucureşti, a patentat 21 de 5 învăţaţi, împărţiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicilor. Dar cei mai , mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţa ne opreşte să o numim. Nu avem activitate literară şi — lucru caracteristic i 10 — romanuri şi novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta; şi mai întîi ceva linişte poli- 15 ticâ, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare ' materială, cu aceasta — după cîteva generaţii •— şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simtă puternic şi să-şi expri- 20 me frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gîndească bine şi să-şi exprime simplu ceea ce au gîndit. Nu aşa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs ţinut sub aplauzele 25 Asociaţiunii transilvane pentru cultura poporului român, a cerut de urgenţă o istorie a literaturii române, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, şi, pe de altă parte, cu o îneîntătoare conso- 30 nanţă de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinţei şi — pe cînd cele mai multe sate nu au de unde să înveţe a ceti şi a scrie — a deschis la Universitate catedra de istoria literaturei române. 35 Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor, toţi ştim, asemenea, că ne lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele 40 bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevăraţi... zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a ^ se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi. celebri, însufleţită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii: este vorba de a stiînge banii pentru ca mai întîi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede şi bine: zidurile să le avem, dramele vor veni.1 în contrastul arătat pană aci se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcţiei nouă în osebire de cea veche. Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este 1 Familia din Pesta publică (1872) în contra celor zise mai sus următoarea rectificare: „Trebuie să protestăm în contra acestor şire din urmă. Nu esiste nici o provocare a comitetului pentru fond de teatru prin care acesta ar fi făcut apel d-a contribui ca mai nainte de toate să zidim casele teatrului. Astfel de provocare nici s-a putut face, căci scopul societăţii este numai de a crea un fond, «din care cu timpul să fie posibil înfiinţarea unui teatru naţional român» (§ 1 din Statute). Va să zică, este vorba numai d-a aduna bani. Cum se va înfiinţa apoi cu timpul acel teatru: forma-se-va întîi un repertor şi o trupă de actori şi apoi zidi-se-va un teatru, şi unde?—sunt cestiuni la care va respunde acea adunare generală care (§ 21) se va convoca anume spre acest scop atunci cînd vor fi bani." Familia, în aceasta rectificare, ne citează §§ 1 şi 21 din statutele societăţii constituite cu scop de a înfiinţa, „un fond pentru teatrul naţional român". Dar critica noastră a avut în vedere ideea începătoare şi a citat „provocarea" Comitetului, adecă „apelul cătră publicul român", făcut la Pesta în 7 aprilie 1870 din partea d-lui „Preşedinte" dr. Iosif Hodoş, a d-lui „secretar" Iosif Vulcanu şi a d-lor membri ai „comitetului", V. Babeş, P. Mihalyi şi A. Mocioni. în acest apel se publică „programul preparativ la infinţarea unui fond pentru teatru naţional român", votat de „i liginţa română din Buda-Pesta", şi se zice între altele: „Nu este aici vorba despre posibilitatea unei realizări grabnice, pentru care şi alte naţiuni au avut trebuinţă de mai mulţi ani, ci scopul şi intenţiunea noastră este numai de a înfiinţa cu încetul un fond, din care mai tîrziu naţiunea să poată înălţa un templu al Thaliei române". Nedeprinşi cu metafore poetice în programe pentru strîn-gere de bani, noi am crezut că „templul Thaliei române" are să fie în adevăr un edificiu pentru teatru. Dacă însă, precum ne observă Familia, acel templu nu vrea să zică numaidecît un templu, ci poate însemna şi un repertoriu şi o trupă de actori, şi dacă această interpretare este autentică (?), atunci, mulţumindu-i pentru observarea făcută, ne grăbim a rectifica interpretarea noastră şi, păstrînd cu toate aceste critica în înţelesul ei propriu, schimbăm propoziţia citată în următorul mod: 185 mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-1 are şi pană cînd încă nu-1 are, despreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă. După această explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, şi fiindcă vorbim aici de literatură prozaică, vom împărţi cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea ştienţifică şi în cea estetică sau cel „Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufleţită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii; este vorba că mai întîi de toate să alcătuim o societate, să-i alegem comitete, să-i facem statute şi să strîngem banii pentru înfiinţarea unui fond teatral. De aci încolo lucrurile vor merge repede şi bine: societatea, comitetul, statutele, poate şi banii îi vom avea, dramele vor veni." Căci ceea ce ne lipseşte mai întîi de toate sunt dramele; aceste însă nu se înfiinţează nici prin comitete, nici prin statute, nici prin bani, şi cu teatrul din Ungaria are să se întîmple în mic ceea ce s-a întîmplat cu Societatea Academică din Bucureşti în mai mare. Acolo era vorba să se înalţe un „templu" alMinervei române: Zappa a dat banii, guvernul a numit membrii, Universitatea a dat localul — lipseşte numai Minerva. Dar ce e de făcut? Aşa sunt zeiţele antice, cam toate capri-ţioase; şi, dintre toate, cele mai capriţioase se zice să sunt tocmai Minerva şi Thalia. La această notă, scrisă în 1874, e interesant să adăogăm o înştiinţare despre soarta acelui „fond de teatru" după vreo 16 âni. 'în Tribuna de la 7 sept. 1889, găsim următoarea corespondenţă din Banat: „Societatea pentru adunarea unui fond, din care ar fi să construim şi să întreţinem un teatru românesc dincoace de Carpaţi, îsi' ţine în fiecare an regulat adunarea generală. Rezultatul este' cînd mai bun, cînd mai slab, după împrejurări. De mai mulţi ani încoace, primirea ce se face societăţii nu se prea poate numai din cele mai însufleţite. Toată reuşita adunărilor generale se mărgineşte la partea aşa-numită socială: banchet, bal, cîte o producţiune teatrală, escursi-uni etc. Să o spunem curat în public ceea ce mereu ne-o spunem unul altuia: Nu ne putem însufleţi pentru o idee care deocamdată ni se pare nerealizabilă. Astăzi, cînd avem atîtea neajunsuri de înlăturat, atîtea instituţiuni de folos practic urgent de întreţinut şi de creat, puţin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor prozaice se împotriveşte la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai 5 titlul scrierilor şi a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una şi aceeaş direcţie. A Ca reprezentanţi ai direcţiei nouă în privinţa ştienţifică privim pe dd.A. Odobescu (Cercetări archeol'bgice, 10 disertaţii publicate' în Revista română, 1861: despre cîntecele poporane, poeţii Văcăreşti, satira romană etc), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P.P. Carp, Vârgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri 15 literare). Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al ştiinţei generale, nu este de vreo 20 însemnătate extraordinară: nici o creaţie nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălţimea culturei secolului împreunează elementele date spre o nouă combinare sau află în intuiţie primitivă un adevăr pană atunci nepătruns de înţelegerea 25 omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile mi se pare o greşeală economică, o idee eronată ca să aducem jertfe materiale pentru o instituţiune — în sine foarte măreaţă — dar de care încă mulţi ani putem şi trebuie să ne lipsim. Fiindcă nu se poate ca publicului mereu să-i ceri, fără 30 a-i da orcît de puţin în schimb — mai anii trecuţi s-a hotărît a se da din venitul capitalului un premiu pentru vreo piesă teatrală sau a se premia cutare societate de diletanţi. Iacă o idee practică, potrivită de a mai încălzi inimile pentru fondul teatral. Dar la idee a rămas. în public n-a mai transpirat 35 nimic despre realizare. Noi aşa ştim, că statutele sunt astfel de nenorocit compuse că nu permit nici cea mai mică abatere de la marea idee de a zidi un teatru. Astfel, nu ne rămîne decît în fiecare an a da, mereu a da şi a trimete parale acolo de unde nu este întoarcerea." 40 Cum rămîne cu vechea rectificare a Familiei? 187 române de păn-acum, şi nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare aşa de înaltă a lucrării ştien-ţifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pămîntul roditor pentru hrana 5 şi creşterea ei. Dd. Odobescu, Lambrior, Strat şi ceilalţi sunt dar reprezentanţi ai literaturei noastre ştienţifice numai în marginile restrânse în care o asemenea activitate a fost cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne aflăm. 10 Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră, se razimă pe fundamente solide şi sunt însemnate prin două însuşiri bune ale autorilor: cunoştinţa ce o au despre starea ştiinţei de astăzi în privinţa materiei de care se ocupă 15 şi sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor. Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de ştiinţă este mai întâi de toate o întrebare de conştiinţă, şi conştiinţa ne impune aici două datorii: întîi, să studiem materia despre care 20 scriem, într-atît, încît nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa - cultă să nu ne fi rămas ascuns, aşadar, să ne aflăm la nivelul culturei în acea privinţă sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei.. Cetiţi disertaţia d-lui Odobescu despre 25 cîntecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc, îndată veţi simţi siguranţa fundamentului pe care autorul îşi ridică clădirea sa, fie cît de mică, şi folosul ce-1 puteţi trage din cetirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul 30 progresului ştiinţei în acea materie. Şi acest folos este mare chiar atunci cînd opinia autorului este greşită; căci şi în acest caz ea are lîngă sine propriul său corectiv, arătînd izvoarele de unde a provenit. A doua datorie de conştiinţă este: să avem destulă 35 iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău. Introducerea d-lui Strat la Economia politică, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu în contra părţilor 40 fantastice din istoria, dealtminteri interesantă, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate 188 şi nepărtinire şi ne fac impresia mulţâmitoare a unei fapte oneste şi bărbăteşti. Cele două însuşiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărţi germane, englezeşti şi franceze, 5 sunt chiar regula autorilor ştienţifici în ţările Europei culte. La noi, însă, sunt excepţie, şi o excepţie aşa de rară, încît ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcţie nouă, în opoziţie cu cea obişnuită pană acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atît 10 mai mare cu cît ei îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice în care cel dintîi titlu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsa de cunoştinţă de cauză, şi cea dintîi misiune, amăgirea opiniei publice. Această calificare a vieţei noastre de pană acum nu 15 este exagerată, toţi cei cu experienţă şi cu bună-cre-dinţă o recunosc, şi dacă în rîndurile următoare ne încercăm să mai aducem un şir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înţelege cu atît mai lămurit în ce consistă însemnă- 20 tatea direcţiei celei nouă, ca una ce s-a produs mai întîi din trebuinţa instinctivă de a ne scăpa de pe povîr-nişul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi. Tinerimea de astăzi, de la care atîrnă îndreptarea în viitor, trebuie să înţeleagă odată unde este adevărul 25 şi unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susţinut şi terminat acel proces de curăţire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulţi din publiciştii noştri literari şi ştienţifici, acuzarea lipsei de conştiinţă, atît în pri- 30 virea cunoştinţei de cauză, cît şi în privirea voinţei de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării printr-un nou şir de exemple, care, în împreunarea lor, sperăm că vor face o impresie destul de adîncă asupra orcării inteligenţe 35 nestricate. începem cu acele grade de neştiinţă care, prin mărimea lor faţă cu datoria poziţiei şi cu pretenţia autorului, constituie o adevărată lipsă de conştiinţă. Nu vom vorbi de acel înalt funcţionar al Ministerului Instruc-40 ţiunii Publice care propunea reforma metoadelor învă- 189 ţămîntului primar şi care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Ure-chia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iaşi) care, la provocarea minis- 5 terului de a face o programă pentru învăţămîntul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini şi propunea prin adresă oficială studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnazială. Vom cita numai exemple a căror controlare să fie destul de 10 uşoară pentru a se putea face de orcine va voi. Cel dintîi exemplu îl găsim iarăş în Societatea Academică din Bucureşti.1 Această academie a ştiinţelor, pe lîngă alte misiuni, se crede, mai întîi de toate, menită a stabili şi promulga 15 regulele pentru limba şi scrierea română şi a susţine unitatea naţională în această privinţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înşii şi-o atribuiesc? 20 întrebările limbistice şi ortografice se hotărăsc în acel areopag al ştiinţei prin votare: se ridică mîna pentru sau contra unei propuneri, şi majoritatea părerilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărîre. 25 Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sunt „în curentul" ideilor europene în această privinţă? Bopp, Diez, Renan, Max Miiller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii şi lucrările Societăţii Academice răspunsul 30 este neîndoios. O minoritate de specialişti se află acolo, marea majoritate votează fără a-şi da osteneala ca 1 Cetitorul nu ne va lua în nume de rău dacă ne ocupăm aşa des de acest institut: căci majoritatea membrilor săi se compune tocmai din anteluptătorii cei mai recunoscuţi 35 ai noştri, iar rangul ce-1 ocupă în ochii mulţimii a atras atenţia publicului asupra lucrurilor lui, şi astfel critica noastră, îndreptîndu-se în contra unui obiect mai cunoscut, oarecum în contra unui model de cristalizare neregulată, va cuprinde mai sigur în sine elementele pentru judecarea 40 chestiei. în fine, să nu uităm că Gazeta Transilvaniei (6 aug. 1869) aşteaptă de la Societatea Academică „cu mare sete urzirea grandeţei romane antice". 190 să-şi dobîndească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce-1 dau şi pentru locul ce-1 ocupă. Chemarea naturală a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei române, aşa cum a vorbit-o şi cum o 5 vorbeşte poporul în toate provinciile locuite de români— lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite ţări era nemerită şi pe care membrii înşii, cu bună plecare şi silinţă, ar fi putut-o îndeplini. în locul acestei simple lucrări de culegere 10 credincioasă, academicii şi-au arogat autoritatea de a pronunţa cum ar trebui să fie limba şi scrierea şi au început a tortura ortografia şi cuvîntarea, dînd sentinţe în privinţa fonetismului şi-a etimologismului, în privinţa „corupţiunii eufonice" şi radicalismului în 15 derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipseşte orce competenţă de a se pronunţa în materii controversate ale ştiinţei filologice şi de a prescrie naţiunii lor cum să 20 vorbească şi cum să scrie, în contra uzului comun, şi dacă totuş în asemenea chestii îşi ridică mînile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conştiinţă. Ce să ne mirăm de cei obscuri, cînd însuş d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, 25 răspunzînd în Archivul său filologic la nişte obiecţii limbistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaşte scrierile limbistice ale lui Max Miiller şi, după atîta timp, nu căutase încă să le cunoască. Dacă d. Cipariu —-iacă tot ce putem răspunde la aceasta—nu 30 cunoaşte pe Max Miiller, paguba nu este a lui Max Miiller.1 1 Autorul acestor Critic,, numit membru al Societăţii Academice Române încă din anul înfiinţării ei (1867), luase parte la discuţiile ortografice şi limbistice din primele sesiuni. 35 Văzînd însă direcţia etimologică ce majoritatea membrilor de atunci căuta să impuie vorbirii şi scrierii române, şi-a dat formal demisia şi a rămas multă vreme străin de lucrările academice, nevoind să ia nici o răspundere pentru înstrăinarea limbei culte de limba poporului, după modelul gra- 40 maticei Cipariu şi al dicţionarului Laurian-Massimu. Peste vreo 10 ani, după reconstituirea Academiei Române prin legea de la 29 martie 1879, noua delegaţiune a invitat pe vechiul membru să reintre în Academie, deoarece membrii Un alt academic, d. Bariţ, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dicţionarul şi glosarul Societăţii Academice Române, adaogă cîteva observări la adresa Columnei lui Traian şi a Convorbirilor literare. 5 Extragem pe cele din urmă: „Oamenii serioşi n-au aflat demne de atenţiunea lor criticele ieşite în Iaşi, care presupun că filologii români, daca voiesc a studia, vorbi şi scrie bine limba românească, au se înveţe mai întîi toate limbele Asiei, antice şi moderne, 10 să călătorească pană pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literaţi maghiari, în interesul limbei lor, şi numai după aceea să se apuce de gramatică şi de dicţionar. Limba elină are expresiunea Morosophos, care în limba noastră şi în alte limbi mai mult analitice decît sintetice nu se poate traduce 15 cu o singură expresiune. Nu ar fi vreun lucru plăcut cînd unii literaţi de ai noştri ar da românilor ocaziune de a se folosi de această expresiune în limba lor. Acela care voieşte să critice cu bun rezultat pentru limba şi literatura noastră, trebuie să lase orice jucărie la o parte, să se şi ferească de 20 orice pedanterie." Această critică pare a fi îndreptată în contra articolelor d-lui Burla, care, arătînd erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedeşte prin chiar acest exemplu importanţa neapărată a studiului sanscrit pentru filolo- 25 gia modernă. Acum ce vrea d. Bariţ? D-sa găseşte ne-merit ca filologii care vor să studieze limba lor să nu înveţe limba sanscrită? Şi găseşte lucru de rîs cînd d. Burla pretinde că, după starea ştiinţei limbistice de astăzi, aflarea legilor variaţiei, analogiei şi eufoniei unei 3 0 limbi este cu neputinţă fără studiul filologiei comparate ? Dar d. Bariţ pe ce studii se întemeiază pentru a susţinea aceasta'în contra d-lui Burla? De unde îşi scoate autoritatea de a nega valoarea neapărată a studiului' sanscrit? în Europa cultă de astăzi nu există un singur 35 filolog care să îndrăznească a se numi astfel şi a se ocupa acestei instituţii, fiind numiţi şi aleşi „pe viaţă", nu pot demisiona şi dealtminteri înlăturarea nepotrivitului etimO-| logism devenea acum posibilă, precum s-a şi întîmplat. Vezi mai jos, în voi. 2, cele două rapoarte asupra ortografiei. 40 [în ed. de faţă, p. 379 şi urm. — n.ed.~] de legile vreunei limbi cînd nu posede acel studiu comparativ, şi opoziţia ce d. academic o face în contra filologiei moderne este o dovadă mai mult... pentru ceea ce voim să dovedim cu aceste exemple. 5 Dar să cităm un alt caz, dintr-o sferă cu totul deosebită. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrări de prisos, neîngrijind pe cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar văzînd şi pe actuala administraţie a instrucţiunii publice bîntuită de gri- 10 jile ortografiei şi limbei române, care nu sunt de competenţa ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat să se uşureze de aceste griji. Uitînd că Societatea Academică a publicat o dată regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le ţinea în seamă, consiliul per- 15 manent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publică un nou regulament pentru îndreptarea limbei şi scrierii române. Acest act literar este născut în şedinţa consiliului de la 28 octomvrie 1871 şi se caracterizează, în ortografia şi spiritul lui, prin următoarea citaţie: 20 „Având in vedere diversitatea orthographielor que se observă în limba scrisă şi typărită inquât nu numai fie-quare carte, ci şi fie-quare individ 'şi are ortographia sa particulară; Considerând greutatea que intimpină din aquestă con-fusiune atât şcolari, quât şi chiar publicul maturu, neavând 25 o regulă de quare să se ţină; Consiliulu permaninte, sub preşedinta d-lui Ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, in dorinţa de a face să dispară aquesta. anarchie orthographică şi ajjunge la.o uniformitate în modulu de a scrie şi a ceti etc, etc, decide: 30 Modificarea unoru forme ale dicerilor Substantivele derivate de a treia declinaţiune latine facu nominativulu in limba română qua ablativulu in cea latină, precum: professpre, revisore, pontifice, carnifice ş.c.l. AdiectiVele participiale, derivate de la a 2-a şi a 3-a 35 conjugare latină, facu după regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar după analogie se scriu şi se pronunţă inte prequum: presinte, absinte, putinţe, existinte, dependinţe, descendinte ş.c.l. Asemenea se scriu şi se pro- 192 nuntă şi substantivele formate din acele adiective parti-cipiale, prequm: presinţâ, absinţă, existinţă ş.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, atât in cărţile didactice şi in ocupaţiunile scriptu-5 ristice ale şcolarilor, quăt şi în corespondinţa corpului didacticu cu autorităţile instrucţiunii publice, şi vor servi de normă generală." Pretenţia regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbei şi ortografiei române pe 10 cale administrativă şi de a impune hotărîrea sa tuturor şcolarilor şi profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susţinea tocmai acea controversă ştienţifică. Subscrişi sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin 15 şi D. Petrescu. Cine sunt aceşti domni? D. Christa-che Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic şi d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde îşi 20 aroagă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii şi limbei ca regule obligatorii şcoalelor române ? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin şi ceilalţi vor să ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc, profesori spe- 25 cialişti în această materie, ca să-şi părăsească scrierea lor de păn-acum şi să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemţii au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat şi mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au 30 luat acest proverb în serios? Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic de greşală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspîndi cu intenţie ştiri false şi de a nu le rectifica 35 niciodată. Acesta însă este viţiul caracteristic al publi-cităţei, în special al jurnalisticei române, şi de aceea presa noastră, cu rare excepţii, deşi toţi „anteluptătorii" contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-şi pierde din 194 valoare şi a devenit un obiect de dezgust pentru mulţi oameni cuminte. Un exemplu destul de tare •— şi cu el începem dovedirea acuzării — este strigătul de „cosmopolitism!", 5 prin care, de cîţiva ani încoace, presa română, nu cea de rînd, s-a obişnuit să combată juna direcţie din Iaşi. Atacul s-a încercat întîi într-un discurs solemn rostit la 1869 în Societatea Academică din Bucureşti de către d. Bariţ, care, cu claritatea şi mai ales sinceritatea lim-10 hagiului, pentru care este renumit, s-a pronunţat în contra direcţiei noastre „cosmopolite". D. Misaiî, par nobile fratrum, 1-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicîndu-ne cu acea ocazie toată eleganţa stilului d-sale. 15 De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpa-ţilor, Federaţiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care a-şi pune cunoscuta gingăşie şi bună-cuviinţă a limbagiului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care 20 jurnalul Prahova îl numeşte în ultimul rînd o „immon-dicitate". Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puţin în „Juni- 25 mea" din Iaşi, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înţelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii înţr-o constituire comună a ei cu negarea individualitate! naţionale.1 Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau 3 0 pronunţată de mine îndeosebi nu susţine 'cosmopolitism mul; atît eu, cît şi ceilalţi membri ai '„ Junimii" din Iaşi suntem partizani ai ideii naţionalităţii şi ne-am pronunţat totdeauna în acest înţeles. Iacă o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim 35 îndată. 1 Şi în acest înţeles s-a făcut critica în contra noastră, după cum probează următoarele cuvinte delicate din sus-ci-tatul discurs al d-lui Bariţ: „în zilele noastre a început a se forma o şcoală aşa-numită a cosmopoliţilor, care-şi bat joc de ideea naţionalităţii, pe care nici că o pricep deloc" (Analile Societ. Acad. Rom., II, pag. 65). începînd istoriceşte, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1884, în una din prelecţiiie publice populare.ce le ţineam în sala Universităţii din Iaşi (vezi Convorbiri literare de la 5 1 martie 1867). Era prelecţia a zecea din acel an, ţinută de mine asupra temei individualitatea poporului şi cosmopolitismul. Ţinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunţa pentru individualitate şi în contra cosmopolitismului. 10 în anul 1866, avînd trebuinţă pentru lucrările societăţii „Junimea" de a ne lămuri asupra ortografiei române, am scris şi publicat studiul Despre scrierea limbei române.1 Cuvintele puse în fruntea acestei cărţi sunt următoarele: 15 „Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvînt secolul naţionalităţilor. în el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializîndu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură. 20 Noi suntem de viţă latină — iacă punctul de plecare al civilizaţiunii noastre, iacă adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltării noastre vom şti a-i trage consecinţele practice." în Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publică d. Al. 25 Xenopol disertaţia sa despre cultura naţională care începe cu cuvintele: „Trebuie bine să ne însemnăm noi, românii, că orice progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decît întrucît influenţează asupra naţionalităţii 30 noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi." în fine, tot în Convorbiri literare au apărut articolele noastre în contra germanizării limbei: române din partea jurnalelor de peste Carpaţi, care se încheie cu următoarele cuvinte: 35 „Terminăm aceste observări asupra germanismelor, pro- vocînd juna generaţiune de autori români din Austria să 1 Retipărit în volumul II al ediţiei de faţă. [în ed. noastră, p. 271 şi urm. — n. ed.] părăsească direcţia urmată pană acum de jurnalele lor. în mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decît orunde, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul 5 distinctiv al limbei materne şi de a nu-1 falsifica cu elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe terenul literar o cauză pierdută." Tocmai această apărare a elementului naţional în limbă în contra germanizării d-lor Bariţ, Babeş, Roman, 10 Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei între noi, şi dd. Bariţ şi Vulcan, declarînd de bagatele germa-nizările d-lor, au început printr-o stratagemă de mult cunoscută să strige în contra antinaţionalismului nostru. Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui 15 fapt. Dar fiindcă s-a făcut atîta vorbă deşeartă despre el în jurnalistica română (numai din lunele iunie, iulie şi august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale române pline de insulte la adresa noastră ca pretinşi cosmopoliţi), ne-am crezut o dată datori să restabilim 20 adevărul faptelor în mijlocul falsificării cu care jurnalisticei noastre îi place să-şi îngîne publicul. Este dar dovedit că societatea „Junimea" din Iaşi nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susţinut totdeauna naţionalismul de către fiecare din noi, dar 25 — ce e drept •— nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul şi sub strigătul lui „Ştefan cel Mare" şi „Mihai Viteazul" toate mizeriile şi crudităţile celor nechemaţi şi nealeşi, ci ca punct de pornire pentru o dezvotare mai energică şi mai conştienţioasă a 30 activităţii literare şi ştienţifice în mijlocul poporului român. Dar, dacă este aşa, atunci cum rămîne cu acuzările d-ior Bariţ, Bolliac, Misail şi celorlalţi în contra cosmopolitismului nostru? Răspunsul la această întrebare 35 îl lăsăm în sama cetitorilor. Pentru a termina, să cităm un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui budget al instrucţiunii publice, in iunie al anului 1871, autorul acestei cărţi, împreună cu alţi deputaţi, am propus în Camera 40 României ase schimba două catedre politice de la Uni- 196 197 versitatea din Iaşi cu două alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adecă dreptul constituţional şi economia politică prin istoria naţională şi limba română. De era întemeiată sau nu propunerea nu 5 examinăm, dar ceea ce trebuie să examinăm este modul cum a fost discutată în jurnalistica noastră. Românul a început corul prin a zice că am făcut propunerea în înţelegere cu d. Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevăr şi o necuviinţă, deait-10 minteri şi un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală. Federaţiunea, relatînd cele petrecute în Cameră, spune în no. ei din 11 iulie 1871: „Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o 15 necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunei, în Parlamentul român. Iată programa Camerei prezente: 1. Stîrpirea a tot ce este românesc. 2. înlocuirea românilor prin străini şi evrei. Şi ministerul? Ministerul a promis că va lucra întocmai după programa lui Maiorescu." 20 Toate aceste ziceri ale Federaţiunii sunt neadevărate din cuvînt în cuvînt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Cameră o atestă. Aceleaşi neadevăruri, cu plîngeri duioase asupra cinismului şi cosmopolitismului nostru, le cuprinde şi articolul Albinei 25 din 18 iulie 1871. Că şi d. Babeş a putut aluneca pe această cale am înţeles la început. D-sa se va fi luat după confraţii d-sale în jurnalistică, şi fiindcă aceştia spuneau neadevăruri cu voie, d-sa le va fi spus fără voie. Dar după ce au apărut discuţiile budgetare în 30 Monitor} Dar după ce s-au reprodus într-un suple-ment al Curierului din Iaşi anume propunerile şi cuvintele subscrisului şi i s-au trimis şi d-sale? De ce a tăcut Albina şi nu şi-a rectificat neadevărul? înţelegem foarte bine ca cineva să tacă asupra cuvin- 35 telor noastre, dar dacă le ia în băgare de seamă şi vorbeşte asupra lor, atunci nu face bine cînd spune neadevăruri. Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate părea folositor, adecă 40 de a ne discredita pe noi. 198 Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate să fie un proverb adevărat în relaţiile personale. Aceasta nu o stim si ne este indiferent. Ceea ce stim însă este că, în privinţa vieţei publice, proverbul e foarte greşit. 5 Şi dovada ne-o dă tocmai rezultatul atacurilor făcute pe acea bază de cea mai mare parte a jurnalisticei române în contra junimiştilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastră au susţinut mai întîi neîntreruptă atenţia publicului asupră-ne. Marea majoritate 10 a cetitorilor în primul moment a trebuit — ce e drept — să rămînă sub impresia neadevărurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindcă cel puţin atenţia era deşteptată în privinţa noastră, a fost cu neputinţă ca această ascultare unilaterală să ţină mult timp. Audiatur et 15 altera pars e o regulă prea naturală a dreptăţii încît să poată rămînea totdeauna neaplicată. Cei dintîi care au simţit trebuinţa de a ceti înainte de a osîndi au fost desigur cei mai drepţi şi cei mai cuminte dintre adversarii noştri. Ce impresie însă a putut 20 [ produce asupra unui om drept şi cuminte descoperirea ţesăturei de neştiinţă şi neadevăr cu care jurnaliştii au crezut că e bine să ne întîmpine, aceasta şi-o poate închipui orcine: neîncrederea în contra celor ce l-au amăgit pană acum şi interesul de a urmări mai de aproape 25 o direcţie în contra căreia nu s-au întrebuinţat încă armele adevărului. Pe cît însă este de sigur că un om cu minte face mai mult decît o sută de mărginiţi, pe atît este de sigur că, îndată ce din mijlocul unui public este cîştigată opinia celor cu judecată neatîrnată, şi 30 ceilalţi din public vor urma în curînd, ca unii ce sunt deprinşi a se lua după judecata altora. Şi iată cum se explică neapărata răspîndire a teoriilor foarte combătute, dar rău combătute. Căci nu ceea ce spun alţii despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este 35 cuprins în chiar aceste scrieri poate hotărî despre soarta lor. Soarta lor este astăzi de a fi mult mai răspîndite decît la început, şi va fi mai greu acum decît a fost înainte de a lăţi atîtea neadevăruri asupră-ne. Dacă dar în rîndurile de mai sus am deplîns lipsa de 40 iubire de adevăr în majoritatea publiciştilor noştri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut ră- 199 17 — Opere voi. I, Titu Maiorescu rhînea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeţi se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit. Cauza deplîngerii este alta. Este simţirea însemnătăţii 5 ce o are critica în orce manifestare a vieţei publice şi părerea de rău că juna noastră direcţie a fost lipsită de un asemenea control, fie cît de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac încă o singură critică, şi o 10 singură critică încă nu am primit. Bărbaţii pe care din copilărie eram obişnuiţi a-i admira în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc de a fi venit, în experienţa şi maturitatea ce o aveau, să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările 15 cele nouă, par a fi privit viaţa publică a poporului român ca o stăpînire exclusivă a lor, şi astfel, uitîndu-şi demnitatea vîrstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atîtea exemple neplăcute. Din vina lor viaţa noastră publică a ajuns astăzi 20 într-atît, încît deziluzionarea a devenit semnul de recunoaştere pentru oamenii de bună-credinţă. Din vina lor junimea este osîndită să-şi caute singură calea viitorului : în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vîrstei sale cu prudenţa altei vîrste şi, bătrînă 25 înaintea vremii, să ia asupră-şi sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generaţii. Ne lipseşte însoţirea celor bătrîni întru căutarea adevărului, ne lipseşte controlul experienţei şi critica oamenilor mai maturi. 30 Cine însă fără critică poate păşi cu siguranţă? Şi de cînd lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îţi este focul ce-1 aduci pe altar; va fi însă curată şi flacăra — aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aştepţi, lucrînd deocamdată cu inima 35 împărţită între încredere şi îndoială. B între cei de mai nainte însă a fost o excepţie; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tînără pen- 200 tru a continua împreună cu juna generaţie lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Şi tocmai exemplul lui dovedeşte cît bine poate aduce împreunarea autorităţii mature cu aspirările tinerimii. 5 Vasile Alecsandri, prin scrieri şi sfătuiri orale, ne-a întărit în tendenţă de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, şi 10 dacă încercările de îndreptare limbistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui. Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcţie, adecă la proza privită în forma ei, în limbă şi stil. Copiile de pe natură 15 ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici şi Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rîndurilor următoare. Forma limbei române în cei mai mulţi scriitori ai ei 20 era şi este apăsată de stilul limbiştilor din Transilvania, înrâurirea şcoalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atît mai firească cu cît tot începutul nostru de cultură — bun, rău, cum este •— îl datorim ei. Şcoa-lele (Lazăr, Laurianu), ştiinţa (Cipariu), jurnalele 25 (Bariţ şi Mureşanu) au fost începute sau cel puţin susţinute de ei, merit cunoscut şi recunoscut al confraţilor noştri de peste Carpaţi.1 Dar pe lîngă aceste, transilvănenii ne-au adus şi o deprindere greşită în limbă şi stil, şi datoria noastră este acum, după ce am primit înrîu- 30 rirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor. Stilul transilvănenilor, cu puţine excepţii, este dictat de şcoala etimologică. însă stilul etimologilor, chiar al celor mai buni, este pedant şi greoi, şi ceea ce la magistri 35 s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la 1 începătorii proprii ai ziaristicei române sunt Heliade şi Asachi. Albina lui Asachi ţinu 20 ani (1829 — 1849), iar Curierul lui Heliade, 19(1829 — 1848), însă Gazeta Transilvaniei datează de la 1838 şi se publică şi astăzi (chiar la 40 1908, cînd şi-a sărbătorit aniversarea de 70 de ani). 17* 201 şcolari un sistem întrebuinţat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei. Pentru un cap cu înţelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparianilor pentru a osîndi sistemul din care 5 a putut izvorî. Căci un sistem limbistic care produce confuzia şi îngreuiarea limbei nu poate fi decît fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, şi fiindcă ne e teamă că cei mai mulţi cipariani au pierdut chiar putinţa de a mai judeca ce este limbă lămurită şi ce 10 este limbă încurcată, revenim din nou, deşi numai în scurt şi din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic. Ciparianii, şi întru aceasta foile şi cărţile şcolare din Transilvania şi Ungaria sunt mai toate cipariane, 15 urmează în limba lor după două regule: întîi, după regula etimologiei şi al doilea, după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită şi de fonetiştii bucovineni. în ceea ce priveşte etimologismul1, este ştiut că el 20 nu e atît un sistem ortografic, cît mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie şi cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, şi declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român de spurie, adecă false, corupte, pe care 25 trebuie să le alungăm, păstrînd regula gramaticei şi etimologiei d-lui Cipariu. Să ne încercăm a face o aplicare a sistemului, în muzeele de curiozităţi vechi, d.e. în Muzeul Sau-vageot de la Paris, se află, printre sticlării, săpături în 30 inoroc etc, şi frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice şi inscripţii în medalioane. Unul din aceste arată un brad cu frunzele verzi şi are deasupra înscrierea: Je ne change jamais. 35 1 Combaterea lui ştienţifică specială se află în partea a patra a disertaţiei noastre Despre scrierea limbei române, publicată din nou în volumul 2 al ediţiei de faţă [în ed. noastră, p. 352 şi urm. — n. ed."]. Vezi şi articolele d-lui Burla din vo). V al Convorbirilor literare. 202 Să o traducem: „Niciodată nu mă schimb!" Chiar această exprimare este cam nepotrivită pentru o deviză: „niciodată" e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai preciza traducere a acestui emblem 5 epigramatic. Dar lăsaţi să-1 traducă un ciparian! El va zice: Nece una data nu me scaimbu! E cu putinţă să fii mai greoi şi mai ridicol? Pentru ce nece şi nu nici? Pentru ce una şi nu o? 10 Pentru ce scaimbu şi nu schimb? Fiindcă sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche să fie mai bună decît cea populară de astăzi? Pentru că e mai apropiată de regulele etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor să 15 fie mai bune decît legea eufonică a poporului, nu se dă nici un răspuns raţional. Scopul vorbirii şi scrierii este numai unul: împărtăşirea cugetării. Cu cît cugetarea se poate exprima mai iute şi mai exact, cu atît limba e mai bună. Unul din 20 izvoarele vii din care decurge legea eufonică a popoarelor, pe lîngă elementul fiziologic, etnic etc, este şi iuţeala creseîndă a ideilor şi trebuinţa unei împărtăşiri mai grăbite. Pană cînd cuvîntul latin una arăta numai un număr a putut să rămîie sub forma una. Cînd a 25 devenit la noi articol nehotărît, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o formă mai scurtă, mai curentă, şi s-a făcut o. Nece e greoi şi nu a sunat bine românului, nici a fost mai scurt şi mai eufonic pentru el; şi aşa mai departe întru toate. Aceste variaţii 30 eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual şi estetic al progresului lui. în contra acestui progres, în contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu parale- i5 lismul paradigmelor lui nu poate să aibă nici cea mai mică valoare. Alcătuirea paradigmelor este operaţia seacă şi uscată a unui cap teoretic. Latineşte neque, aşadar la noi nece, latineşte una, aşadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viaţa reală şi împlinită a 0 unui popor. Poporul caută spirit tot mai preciz şi por 203 trivit în limba sa, nu petrificările trecutului, şi fraze ca aceste: „discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr'a coprensului ei", din „prefationea" Dicţionarului limbei române de dd. 5 Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astăzi, curiozităţi literare, dar nu model de limbă românească. Acest adevăr trebuie să se lăţească si se va lăti cu timpul în toată tinerimea noastră. Ceea ce-i stă încă 10 împotrivă este lipsa de cultură estetică în acea tinerime, neputinţa de a preţui stilul cel bun, la unii poate chiar plăcerea cam barbară de a face paradă cu lucruri baroce şi stranie. Poate mulţi îşi par că sunt învăţaţi cînd scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoială. 15 Dar aceştia să-şi aducă aminte că o limpezime inteligentă a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, şi galimatia medicilor şi filologilor a deşteptat totdeauna, de la Rabelais şi Moliere pană astăzi, numai batjocura oamenilor cu minte. Această batjocură a avut în Europa 20 cultă de rezultat a răspîndi iubirea şi deprinderea unui limbagiu lămurit şi a alunga pedantismul simplilor erudiţi din sfera vieţei publice. Ni s-ar cădea oare nouă să-i deschidem un adăpost naţional şi să-1 patentăm drept institut de adevărată cultură?1 25 Tot aşa de greşită este aplicarea legii analogiei. Ni se cere să zicem „direptore" în loc de director fiindcă la cuvintele latine de declin, a 3-a se pretinde că noi primim forma ablativului şi fiindcă c înainte de t în multe cuvinte româneşti se schimbă în p, şi un profe- 30 sor de la Universitatea din Iaşi a ajuns să fie vestit prin stăruinţa ce o pune pe la toţi studenţii lui ca să zică pândepte în loc de pandecte.2 1 Se înţelege că filologii în contra cărora se îndreptează critica de mai sus sunt numai cei învechiţi, care îşi închi- 35 puiesc a avea misia formării unei limbi. Reprezentanţii lim-bisticei moderne, cum sunt Bopp, Diez, Littre, M. Miiller etc, sunt, din contră, oameni de adevărată ştiinţă, care fără a-şi întinde pretenţiile peste marginile cuvenite, au făcut din filologie un sistem de cercetări exacte cu acelaş 40 metod şi mai cu aceeaş siguranţă ca şi ştiinţile naturale. 2 Răposatul P. Suciu. Toată această cerinţă a analogiei este nedreaptă, în privinţa schematismului conjugării, ea există în orce limbă, dar în privinţa formei cuvintelor izolate nu există în nici una şi nu a existat niciodată. Mai întîi, 5 în chiar limba poporului de păn-acum analogia nu e regulat observată; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, deşi se refer la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (şi nu leune), lotrii (şi nu lătrune), nucă (în loc de nuce), nume (în 10 loc de numine), piept (şi nu pieptore), fulger (şi nu fulgure), şarpe (şi nu serpente), păun (şi nu păune), secetă (şi nu secetate) etc. Dar al doilea: nu se poate şti în nici un moment dat dacă împrejurările care au produs odinioară forma 15 limbistică mai sunt şi astăzi în lucrare; şi dacă nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca să-şi tortureze cuvintele cele nouă în patul cel vechi al lui Procrustes. Cînd pentru noi trăia încă limba latină, cînd eram în legătură mai strînsă cu grecii, cu bulgarii, 20 cu polonii, am putut urma unei imitări eufonice pe care astăzi nu o am mai avea. Poate a dispărut şi viaţa organică a unei certe părţi a formărilor (căci, în această privire, viaţa limbei seamănă cu viaţa plantelor) şi atunci cuvintele nouă rămîn aşa cum le introducem, 25 fără a se înfrînge după formele vechi. D.e., deşi din rogatio, rogationis am ajuns de mult să zicem rugăciune, totuş, nimeni nu poate fi sigur că izvorul viu al limba-giului poporului nostru de astăzi mai cere ca să zicem, tot prin analogie, năciune, stăciune; poate (şi e chiar 30 probabil) că vom rămînea să zicem naţie, staţie1 etc. Şi celelalte limbi arată asemenea încetări ale formărilor analoage dintr-un timp, le arată uneori chiar pentru unul şi acelaş cuvînt. D.e., francezii, cari au schimbat o dată cuvîntul latin fragilis în forma lor analogică 35 frele, au primit mai pe urmă, încă o dată, forma fragile, o întrebuinţează astăzi alăturea cu frele şi nu o mai schimbă după analogia veche. Tot aşa, au, alăturea cu hopital, forma hotel din hospitalis, impliquer şi employer 1 Cu introducerea drumurilor-de-fier la noi s-a constatat 10 că nici un ţăran nu zice staţiune, deşi acesta este termenul oficial; toţi zic staţie. 205 204 din implicare, grave şi griefdra gravis, natif şi naiv din nativus, pâtre şi pasleur din pastor, rigide şi nwo'e din rigidus etc. (VeziFuchs, Roman. Sprachen, pg. 125). Dar orcum ar fi cu aceste observări, un lucru rămîne sigur: 5 limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul întreg, şi nici un individ izolat nu este chemat a aşeza, prin reflecţie apriorică, regula după care să se primească formele cuvintelor nouă. Generaţiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunţa prin „uzul lor general" 10 de atunci, dar astăzi nimeni nu poate legifera în această materie. Aşadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sărire făr' de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliţi a introduce o sumă de idei nouă, pentru care limba noastră : 15 de păn-acum nu are cuvinte, suntem liberi să alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbei, şi anume, fără nici o monotonie şi uniformitate. La întrebarea: -ţie sau ţiune? român sau rumân? noi răspundem : şi una şi alta, după cum i se pare scriitorului mai 20 bine la auz. Acesta este înţelesul practic al mult citatei fraze, că ne aflăm într-o „epocă de tranziţie". Dar ni se obiectează: se poate ca un popor să nu aibă o singură formă nici măcar pentru numele său? Să scrie 25 cînd român, cînd rumân, cînd romîn? Se poate foarte bine şi s-a putut la multe popoare.; Francezii, pană cînd era, şovăiau între franţois şi: francais; academicii se ţineau de francois. Voltaire îşi bătea joc de ei şi scria francais; şi, se înţelege, scrie-J 30 rea lui Voltaire a rămas cea bună. Nemţii scriau cu vro 30 de ani în urmă cînd teutsch, cînd deutsch etc. i într-o asemenea nehotărîre suntem şi noi astăzi: pentru foarte multe cuvinte, şi pentru cîteva este orce; limbă în orce moment dat. Italienii zic astăzi deschiuk 35 şi schiude, oscuro şi scuro, nemţii etwan şi etwa, fragU^ şi f'rug etc.:; urma va alege care din aceste scrieri va; rămînea, sau dacă vor rămînea amîndouă. j Limba este o fiinţă organică, şi nu o figură geometrică, \ ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă; 40 paradigmată, ea cere forma şi dezvoltarea liberă a; copacului natural şi nu primeşte subjugarea pedantă,] i 206 | precum o încerca Ludovic XVI la merişorii de pe terasa din Versailles, ciuntiţi în piramide regulate şi — urîte. Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaştem; că o asemenea stare a limbei e bine să se 5 schimbe şi că se va schimba, şi aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării şi reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii şi proze recunoscute de clasice între toţi, şi prin urmare 10 unificarea nu se poate naşte decît odată cu naşterea acelei poezii şi proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică. Germanii secolului nostru, după ce Luther le dase o limbă comună, au primit proza lui Lessing şi a lui 15 Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea răspândirii acestor autori şi la ei era o deplină varietate sau — cum ar zice etimologii — confuzie în limbă. Cine însă poate să ştie dacă vreunul din contimporanii noştri şi care din aceştia va fi primit de către 20 generaţiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? în această privinţă, ca în atîtea altele, viaţa instinctivă se sustrage de la orice calcul al reflecţiunii şi-şi păstrează o neatîrnare oarecum capriţioasă. Şi istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, 25 ne-o dovedeşte pe fiecare pagină. Lessing (în scrisoarea literară de la 1 fevr. 1759) citează cuvîntul entsprechen ca un dialectism şviţeran în stilul lui Wieland; de la Wieland însă 1-a primit literatura germană, şi astăzi se întrebuinţează de toată lumea. în Critique de l'ecole 30 des femmes a lui Moliere se ia cuvîntul obscenite drept inovaţie ridiculă, astăzi este pretutindeni întrebuinţat în Franţa, pe cînd altele au devenit „obsolete". De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfinden şi mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm uber în 35 loc de ihm gegenuber nu s-a primit. Şi aşa mai departe. Prin urmare noi, cei de astăzi, nu putem avea nici o ştiinţă despre ceea ce va primi şi va respinge poporul de mîine dintre toate formele şi cuvintele de acum. Tot ce ştim este numai că această alegere se face in- 40 stinctiv, şi nu după reflecţie, şi că se îndreptează mai ales după poeţi; şi datoria noastră este dar de a ne 207 împotrivi în contra orcării monotonizări a limbei sul jugul vreunei filologii şi a aştepta venirea acelei poezi şi proze clasice care să fixeze limba. Cel mult mai putem 5 constata că pentru epoca de acum autorii cei mai buni şi mai răspîndiţi ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu1 şi că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare proba bilitate de a rămînea, tocmai fiindcă Alecsandri, Bo 10 lintineanu şi Odobescu sunt scriitori estetici, şi nu eni' diţi reflexivi, şi fiindcă în materie de limbă urechea loi singură face mai mult decît capul a o sută de filologi în emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al diree 15 ţiei celei nouă, şi pentru noi, în special, un alt obiecl de critică salutară în contra direcţiei celei vechi. Cît de necesară era critica în această parte se vedf din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor să intre în discuţie, sunt aşa de deprinşi i 20 se vedea stăpîni în domeniul limbistic, încît o contro versă nu le mai pare o deprindere legitimă a vieţei li terare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hasdeu: întrebuinţînd un drept recunoscut al comediei, a perso nificat înOrtonerozia tendinţele limbistice ale ciparia 25 nilor şi le-a luat în rîs cu acel spirit viu ce-1 are în scrie rile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpaţi nu ai tactul de a lua gluma cum se dă, sau, dacă privea lucrul ca o critică serioasă, de a o cerceta cu seriozitate ci vorbesc despre această scriere a d-lui Hasdeu ci 30 despre o felonie. Vezi Federaţiunea şi Transilvania în Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dicţk narul său grotesc, unde îşi bate joc, uneori cu haz, di diformările limbistice la noi. Răspunzînd la aceasta; Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri 35 competenţa, dîndu-i a înţelege ca să nu se amestecs unde nu are ce căuta. în privinţa limbei române si tacă poetul Alecsandri şi să vorbească filologii Tîrna velor? Iacă o perucă din vremurile trecute, cu cart nu se mai poate face paradă în ziua de astăzi. 1 Articolul e scris acum'36 de ani. Astăzi am numi şi ji 40 Eminescu, Creangă, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al. Bri tescu-Voineşti, M. Sadoveanu, Coşbuc etc. Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei nouă despre care ne-am propus să vorbim este depărtarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi.1 Punctul de plecare fusese tendinţa de a depărta din limbă cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai mulţi scriitori ai noştri întrebuin^ ţează fără nici o critică cuvinte nouă latine şi franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanică, şi alungă şi acele cuvinte slavone care sunt prea înrădăcinate în limba noastră încît să le mai putem scoate din ea. Atît punctul de plecare însuş, cît şi aplicarea lui sunt deopotrivă greşite şi provin iarăş din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reală a poporului nu s-a ţinut niciodată. Căci „puritatea" limbii e o cerere nedreaptă, care nicăieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judecă după schematismul lor flecţionar: acesta arată de exemplu netăgăduit că noi suntem de viţă latină. Dar lexiconul limbei este totdeauna pestriţ' şi arată ca o oglindă credincioasă, popoarele care au înrîurit asupră-i, împreună cu ideile ce le-a primit de la dînşii. Asemenea legături limbistice între popoare nu se pot tăia şi sunt cu atît mai dese cu cît poporul a rămas mai puţin izolat şi a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Aşa a fost totdeauna şi aşa va rămînea. Limba latină e plină de cuvinte greceşti, cea franceză plină de cuvinte nemţeşti, cea spaniolă de arabe, cea engleză de franţuzeşti etc. Aşa fiind, depărtarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie şi înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o îngreuiare a limbei, cu atît mai primejdioasă cu cît înstrăinează poporul de mişcarea literară de-abia începută a claselor mai culte. Se înţelege de la sine că acolo unde, pe lîngă cuvîntul slavon, există un cuvînt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un 1 Vezi o cercetare mai întinsă asupra neologismelor în volumul 2 al ediţiei de faţă. [în ed. noastră, p.403 şi urm.—n. ed.] 209 cuvînt (nu numai la terminii tecnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvîntul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Vom zice dar primitiv, constituţie, disciplină etc. 5 Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce fără nici o noimă cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe i ale noastre de origine romană. Dacă, d.e., am primit; să se zică binecuvîntare în loc de blagoslovenie, nu | putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvîn- [ 10 tare. D. Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de • daruri; alţii zic terra în loc de pămînt, cercustanţa în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc etc. Un exemplu foarte tare pană unde poate merge intro- 15 ducerea greşită de cuvinte nouă ni-1 dă limba răposa-; tului Heliade. Eşti belă, Serafita! belisimă-ntre zee, Tu eşti al frumuseţei şi gemmă ş-ornament, Te văz şi văz Olimpul, grădinele-empiree, .' 20 Eşti fericirea lumii şi centru-n firmament. O, belă eşti, dilecto! şi capelura-ţi blondă, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor Cu buclele lui Phebu te-ammantă te circondă Electric radioasă. Te-acoperă că mor! 25 (Serafita — Poesii inedite, Bucureşti, 1872) Un alt exemplu îl luăm din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia să gonească din limbă toate cuvintele străine, chiar terminii greceşti, şi păzea totodată cu scumpătate regula sus criticată a analogiei. Cu aceste 30 două „principii filologice" a izbutit să scrie aşa: „Intruducăciune pregătiţivă în filosof ie sau sciemânt. Prodata intruducăciunii este cunoscăciunea insemnînţei sciemântului ca mama nascaţivă a celorlalte sciinţe! Astă cercetăciune este cu putinţă pe trei drumuri: a) pe 35 drumul verbământal (etimologic); b) pe drumul suflemîntal (psichologic); c) pe drumul tâmplătural (istoric) etc." (Din manuscriptul despre filozofia populară) i 210 Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres cînd, dezrobindu-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria 5 Constantin Negruz;zi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc, fireşte, şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decît fertil, mai bine a unelti decît a machinâ, mai bine obicei decît abitudine, ne 10 pare vederat. (Vezi şi critica d-lui Vârgolici în contra Transacţiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 şi interesantul articol al d-lui Lambrior, în no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în 15 loc de speranţă etc? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-1 va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbagiul 20 poporului român. Nouă, celorlalţi, nu ne rămîne decît a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţului nostru limbistic, ştiind bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decît urmaşii noştri. Terminînd această expunere, sperăm că prin ea se 25 va fi lămurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit direcţia nouă şi între direcţia mai veche. A explica această deosebire ne-a părut o temă foarte însemnată. Căci poziţia morală în care se află poporul român este poate unică în istorie, cît pentru greutatea 30 ei şi cere cu atît mai multă luare-aminte asupra mişcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziţii. îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrîureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimei culturei este tocmai de a 35 părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuş şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele 40 se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se împăr- tăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de ase- 5 menea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scă-pîndu-şi şi întărindu-şi neatîrnarea naţională sau ple-cîndu-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţei intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţă şi iuţeala de a 10 înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitate potrivită. Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis şi porţile Carpaţilor, 15 şi prin ele au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania şi au învălit viaţa publică a poporu- •; lui nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate. 20 Cînd am fi singuri într-o insulă, cînd ne-ar fi dat să ; trecem prin orce schimbare a vieţei publice fără a fi ameninţaţi dinafară în chiar existenţa noastră, am putea aştepta în linişte dezlegarea problemelor, lăsînd timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greută-25 ţile de astăzi. Aşa însă nu este situaţia noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, şi tema cea mare este de a-1 înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mişca- : rea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate ; 30 simţită, şi fiindcă am Introdus un grad prea înalt din \ viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm \ poporul nostru din toate puterile pană la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el. ; Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură solidă a 35 claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală. \ Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie ' jurnale, a ţinea prelecţii necontrolate, a fi membru de , academii şi profesor de universitate, această formă a \ culturei apusene convine anteluptătorilor noştri mai < 40 ales cînd forma se întîlneşte şi cu un § corespunzător j din budgetul statului. Dar a îndeplini cu aceeaş serio- j. 212 zitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; şi cînd îi critici în această parte a vieţei lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franţa de acum 5 300 de ani, că meritele lui Şincai, Asachi, Bariţ, Tăutu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară! Dar dacă vă asemănaţi cu Franţa de acum 300 de ani, de ce îi luaţi formele de cultură ale anilor din urmă? 10 Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlă-untru apucăturilor barbariei. Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa 15 noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea. Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranţei pretenţioase şi a neadevărului ne-a părut cea dintîi 20 datorie şi pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinşi cu o privire mai blîndă şi se mulţumesc cu o lungă aşteptare a îndreptării în viitor. Românii, anticipînd formele unei culturi prea înalte, 25 au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştienţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii 30 şi propăşirii noastre, şi cu orce jertfe şi în mijlocul a orcîtor ruine trebuie împlîntat semnul adevărului! BEŢIA DE CUVINTE ÎN „REVISTA CONTIMPORANĂ" (STUDIU DE PATOLOGIE LITERARĂ) (1873) Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte 5 că locuitorii din Africa de meazănoapte prind pavianii cei sălbatici puindu-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate 10 ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amîndouă mînile şi înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămîie. O maimuţă americană, 15 un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-1 mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decît mulţi oameni" (Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală, 1,1). Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artifi- 20 cială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborîm. Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui 25 obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cînepa, macul, viţa de vin, tutunul etc, etc. sunt 217 18* producte ale naturei cu care omul îşi nutreşte pasiunea lui pentru ameţeală. Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată 5 a fi privilegiul excluziv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte. Cuvîntul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pană la un grad oarecare, un stimulant al inteleginţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel 10 încît să se prea eterizeze şi să-şi peardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale orcării beţii sunt atunci şi efectele lui, „la debilite des fonctions intellectuelles et le penchant ă la violence", 5 cum ne arată Cabanis în memoarul 8 din Rapports du physique et du moral de l'homme. Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţi-şază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul 20 simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte, în curînd se arată al doilea simptom în depărtarea orcărui spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consonantelor a 25 uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea orcărui şir logic, contrazicerea gîndirilor puse lîngăolaltă, 30 violenţa nemotivată a limbagiului. Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să aşezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsînd 35 binevoitorului cetitor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotărîtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru 40 acea parte a naturei omeneşti care se numeşte inteligenţă. în Bucureşti a apărut la 1 martie al anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană. Litere-Arte-Ştiinţe. Se spune că vro 20 sau 30; alţii zic chiar 40 de redactori-colaboratori însufleţesc tine-5 reţea acestei plăpînde fiinţe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulţumi pentru îmbelşugata culegere de exemple ce ne ofere în primele sale numere în folosul şi spre ilustrarea tratatului de faţă asupra beţiei de cuvinte în toate fazele ei, şi nu ne îndoim 10 că, de va merge mai departe pe aceeaş cale, va deveni una din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop. în primele două numere ale Revistei contimporane ne atrage mai întîi suvenirea d-lui Sion despre poetul 15 Conachi. Bietul Conachi! Nu ştim prin ce nefericită împărţire a materiei s-a întîmplat că în întregul număr de la 1 martie, deşi cuprinde vro 15 pagine despre el, nu i se citează decît două exemple: Oda la Moruzi, „cea mai sarbădă şi cea mai prozaică", după chiar pă- 20 rerea d-lui Sion, şi următoarele versuri: Na, vouă banilor! Na, ţie Conachi! Bravo ţie, Mihalachi! Pas acum şi te mai îndoieşte de încîntătoarea frumuseţe a muzei lui Conachi! 25 Oda sus-citată în lauda domnului Alexandru Moruzi începe aşa: După ce cu-ndestulare Din milă, cu bunătate, Aduci ape curgătoare 30 în oraşele-nsetate ; şi aici d. Sion ne lămureşte că în adevăr Moruzi a adus apa la Monastirea Golia din Iaşi, „de unde, vărsîn-du-se prin o gură de leu, se împărţea pe la mai multe cişmele", şi apoi continuă: 35 „am citat aceasta pentru ca să arăt că inspiraţiunea lui Conachi nu era o adulaţiune, ci esploziunea unui entusiasm nobil pentru îmbunătăţirile ce poetul vedea că se fac în ţară". 218 219 Cum? Cîteva cuvinte rimate asupra unor ţevi de apă aduse de prinţul Moruzi se şi numesc de d. Sion „esploziunea unui entusiasm nobil" din partea poetului ? Deşi aceasta este deocamdată un abuz încă neîn-5 semnător, poate chiar neobservat pentru cetitorii mai puţin deprinşi, totuş el constituie primul simptom al suferinţei de care este cuprins d. Sion. Cele urmă-: toare vor fi mai tari. La pagina 15 ni se citează cîteva versuri din Psalti-10 rea lui Dositei, d.e.: Limbele să salte Cu cîntece nalte, Să strige-n tărie Glas de bucurie. 15 Simpla citare a acestor versuri este foarte nevinovată, deşi versurile sunt urîte, dar nevinovăţia încetează din momentul în care d. Sion cu ele se amestecă în prozodie: d-sa îşi permite a numi aceste trohee ale lui Dositei... hexametre! 20 Versurile de la pag. 17: Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte, Şi nu mă trece, ci-mi ia aminte, d. Sion le numeşte... pentametre ! în împrejurări normale nu ar fi iertat unui literat, 25 fie chiar membru al Societăţii Academice Române, să scrie asemenea lucruri. Dar în starea în care se află d. Sion cînd scrie, şi în care, precum vom vedea mai jos, se află şi alţi scriitori principali ai Revistei contimporane, asemenea fenomene trebuiesc privite 30 mai mult cu un fel de interes psihologic. D. Sion, în urma acelei stări, pare uneori a pierde conştiinţa sigură despre ceea ce face, scrie cînd fără înţeles, cînd în contrazicere, cînd cu o violenţă de expresii nemotivată, de exemplu pag. 22: 35 „prima simptomă a perfecţionării sufletului lui Conachi fu predilecţiunea sa pentru poezie", 220 şi îndată mai jos: „toţi ştim cum ajunge cineva poet: el mai întîi trebuie să se nască cu asemenea predilecţiune". Apoi, la pag. următoare: 5 „de la 1806 pană la 1834 Conachi a fost mereu în funcţiuni", şi îndată mai jos: „dar în intervalul interupţiunilor sale din funcţiuni se ocupa cu profesiunea specială de inginer hotarnic". Apoi la pag. 90: 10 „Pe atunci însă, cată să ştim, amorezaţii nu-şi făceau curte în modul prozaic de astăzi, pe la teatruri, pe la baluri şi pe la gradine: damele nu ieşeau fără bărbaţii lor nicăierea, nici primeau visite cînd erau singure acasă; apoi bilete dulci şi parfumate nu erau în datina timpului. Curtea se făcea 15 precum ne spune poetul Alecsandri în Barbu Lăutaru: amantul umbla cu lăutarii cîntînd toată noaptea pe sub ferestrele Dulcineei; sau, dacă era poet ca Conachi, făcea versuri, pe care... nu le da la gazete, nici la tipar, ci punea pe lăutari să le cînte. 20 Nu voiu să zic că cu moduri atît de prozaice Conachi făcea curte nobilei sale amante; nu e însă mai puţin adevărat că de la 1812 —1828 versurile lui făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt pană la celalt al Moldovei." La pagina 24 d. Sion ne vorbeşte despre 25 „junele adolescinte". Poate îi era teamă că vom crede adolescintele bă= trîn! Tot acolo ne spune că „ţara era în convulsiunile cele mai înflăcărate", 30 şi la pagina următoare vrea să examineze cartea lui Conachi şi să vadă „de ce calibru este". 221 La paginile 102 şi 103, d. Sion, vorbind de sine însuş, scrie: „Apoi cînd m-am ridicat din adolescenţă şi m-am aşezat în capitală... mă duceam la casa lui Conachi adeseori, şi 5 ospitalitatea aceasta o plăteam cetindu-i cîteodată vreo compunere..." Demn de observat e d. Sion cînd se desfată în tăria expresiilor. La pag. 96, vorbind despre ochi, zice: „Cine nu şi-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, 10 care se zice să sunt scaunul sufletului şi al inimei?" A-şi scălda sufletul în deliciul unor stele care sunt un scaun — iacă o imagine a carii soaţă se află numai în următoarea strofă a d-lui A. Pelimon (nu este şi d-sa între cei 30—40 de redactori-colaboratori ai Revistei ?): 15 Aste inimi prea-nfocate Cu stilpări de nemurire De al păcii imn legate Cînt a patriei iubire. Departe duce pe om beţia de cuvinte! 20 La pag. 90, d. Sion ne arată cum „Conachi revărsa florile imaginaţiunii sale în adoraţiunea idolului ce încîntase sufletul său", dar la pag. 93 se întrece şi zice: „poetul vărsa tezaurii imaginaţiunii sale cu profuziunea 25 unui crater în irupţiune". Despre întrebuinţarea de neologisme, precum sunt alegre, în loc de vesele, tandreţe, abandonez etc, nu este locul să vorbim aici: ne grăbim a termina critica în ceea ce priveşte partea d-lui Sion din Revista contim-30 por ană prin citarea ultimelor sale cuvinte: „Iată materia mea epuizată. Fie ca această lucrare să se urce ca fumul de tămîie către sufletul acestui veteran al Parnasului român, care a depus premiile geniului şi cugetării sale pe altarul culturei naţionale! Respect, veneraţiune şi glorie memoriei numelui său I" Premiile geniului şi cugetării (adecă poeziile) şi gloria memoriei numelui sunt un nonsens şi un pleonasm, 5 care încheie într-un mod armonic lucrarea d-lui Sion, cetită la Ateneu, cetită la Cernăuţi, cetită la Bacău, şi, în sfîrşit, tipărită în Revista contimporană. Un alt autor care umple coloanele acestei reviste este d. Pantazi Ghica. D-sa ne îmbie cu o novelă isto-10 rică întitulată Marele vistier Cîndescu. Ce palid devine d. Sion, cu toată „înflăcărarea convulsiunilor" şi cu toată „profuziunea craterului în irupţiune", îndată ce-1 punem alături de violenţa limbagiului d-lui P. Ghica, care ar fi înmărmurit şi pe mai-sus-pomenitul 15 Cabanis! Pag. 80: „Mihnea nu săvîrşise încă aceste cuvinte, cînd o mulţime de femei, copii, bătrîni, sîngerînzi, palizi, cu hainite rupte, sfăşiete, cu părul smuls, cu mînile rănite, intrară în gloată, 20 în desordine, înspăimîntaţi, alergînd, în sala sfatului domnesc. Din acea mulţime speriată, exasperată, două fete, două copile, se repeziră în braţele vistierului Cîndescu, strigînd: «Scăpare, tată! scăpare!»" Simţiţi, vă rog, toată gingăşia logică a acestei îmbel-25 şugări de cuvinte: mulţimea intră în gloată şi în dezordine, ea este nu numai înspăimîntată, ci şi speriată şi exasperată, ea are hainele nu numai rupte, ci şi sfâşiate, şi atunci în braţele vistierului Cîndescu se reped două — nu numai fete, ci şi copile. 30 La pag. 82: „Boieri, femei, copii, bătrîni, oşteni ieşiră toţi în linişte dar avînd pe figuri aceeaş durere, aceeaş exasperaţiune, aceeaş desperare". Durere, exasperaţiune şi desperare! 35 „Armaşul Dincă Sîrbu, şearpe încolăcitor, fiinţă tîrîtoare, astucioasă, hipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confident al lui Mihnea, cînd intră domnitorul în biserică, opri pe comisul Comăneanu la uşa sfîntului locaş." 223 222 Grozav e Dincă Sîrbu, şi ar fi şi mai grozav dacă nu ar deveni ridicol în această descriere. „Astfel se făcu trista şi ruşinoasa instalare a lui Mihnea III, cu pronosticuri atît de lugubre, şi în condiţiuni atît de funebre 5 pentru ţară." Condiţiuni funebre? Aceasta nu prea are înţeles în româneşte. Dar pe d. Ghica nu-1 supără neînţelegerea, în fantazia d-sale cea învăpăiată, adjectivele înoată cu grămada, şi d-sa pescuieşte cînd pe unul, cînd pe 10 altul, şi-1 aruncă fără alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiaş teme, cu combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte date. înţelesul rămîne acelaş şi uneori fraza cîştigă. 15 D.e.: „Astfel se făcu lugubra şi funebra instalare a lui Mihnea cu pronosticuri atît de triste şi în condiţiuni atît de ruşinoase pentru ţară". Şi mai sus, pag. 75: 20 „Nici o voce nu răspunse, toată lumea, tăcută şi cuprinsă de o adîncă întristare, păstra un silenţiu lugubru". Lumea tăcută păstra un silenţiu! Sau, tot aşa de bine, lumea silenţioasă păstra o tăcere. Sau, mai amplificat: lumea' lugubră păstra un silenţiu tăcut. 25 Am cita mai multe simptome ale d-lui Pantazi Ghica, dacă am fi avut răbdarea să cetim novela d-sale şi în numărul revistei de la 1 aprilie 1873. Dar această răbdare n-am avut-o şi ne mărginim să spunem că d. Ulysse de Marsillac în Journal de Bucarest 30 o laudă foarte mult şi o numeşte savantă. între expresiile cu care d. Pantazi Ghica înavuţeşte sărmana limbă română figurează, pe lîngă silenţiul lugubru, rapace, avaricios, astucios, furb şi adat (adonne). 35 Mult mai fin e d. Vasile Alexandrescu-Ureche. Oh, d-sa vorbeşte cu preferinţă despre lucruri pe care, necunoscîndu-le însuş bine, presupune că nici cititorii 224 nu le cunosc, şi pe acest fundament înşiră la cuvinte de o fenomenală combinaţiune. După un tipic cunoscut încă din Adunarea naţională, pe care o inspira d-sa odinioară, d. Alexandrescu-Ure-5 che, în studiul asupra lui Miron Costin, cu care începe juna Revistă, vrea să ne arate meritul lui Miron Costin ca om de ştiinţă şi ne zice: „După cum Cantu defineşte istoria conform ultimelor, modernelor teorii: «l'histoire est le recit d'evenements impor-10 tants afin de connaître le passe et par lui de conjecturer l'avenir probable»... aşa a zis Miron Costin cînd ne spune că istoria ne învaţă: «Cu acele trecute vremi să pricepem cele venitoare ! » Care e meritul lui M. Costin ca om de ştiinţă? Dar ce dez-15 voltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secole mai nainte de atîţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!" Ce mistificare mai este şi aceasta? Nu este adevărat 20 că ideea de a concepe istoria ca o ştiinţă a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă modernă teorie". Aceasta a trebuit să treacă prin capul tutulor istoricilor, de cînd istorici există, şi este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după 25 dorinţa lui Cornelius Nepos, îl numărăm şi pe acesta printre istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decît a spus şi el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat „cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei" moderne. 30 La pag. 1 şi 2 a revistei ni se susţine că: „istoria, fiica filozofiei, nu vine decît după ce poezia populară începe a tăcea", şi îndată se adaogă: „istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried din poemul 35 Analelor (?)". 225 La pag. 2, d. Alexandrescu vorbeşte despre lăutarii, care singuri „fac istorie... pe timpul lui Atila (5), la palatul Biciului lui Dumnezeu". 5 Acel (5) pus lîngă Attila ne trimete în josul paginei, la autorii antici din care îi izvorăşte d-lui Ureche această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lîngă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian 10 (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort cînd a început domnirea lui Attila (434—453) şi istoria lui merge numai pană la 378 d. Chr. La pag. 9, eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti ne spune că „istoria de carac- 15 ter filozofic" se născu „cu Voltaire, abia în secolul XVII şi XVIII". Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani cînd se sfîrşeşte secolul al 17-lea, şi în această vîrstă el de-abia ar fi putut scrie un tractat ca acela 20 al d-lui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic". Dar unde este tare d. Ureche este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transpoartă în acea lume fericită, unde pro-25 zaica lege a logicei şi a exactităţii ştienţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, şi ne încîntă cu sonuri ca cele următoare: „Nu, orcît am putea supăra vreunul din acele spirite de 30 care altădată rîdeam, pe care azi le deplîngem — spirite pururea gata a deprecia ce este românesc — nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita, Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este 35 asemenea autorul cronicelor de Napoli, nici Villani; nu este afortiori, catalogării de date şi domni ai Germaniei feodale... Miron Costin este în fond «istoric» I" Bietul zeţar nu s-a prea orientat în aşezarea literelor acestor spanioli, şi astfel errata de la sfîrşitul numărului ne invită să cetim Ocdmpo, Morales în loc de Olaniro Morales. Fie şi Ocampo, Morales! 5 Să ne atragem în treacăt — deşi cu multă mîhnire din parte-ne—rîsul sau deplîngerea d-lui Ureche, mărturisind cu sinceritate că, după părerea noastră, nu ar fi nici o scădere pentru Miron Costin de a fi comparat lui Comines sau lui Froissart. D. Ureche crede că 10 Miron Costin le este fără comparare superior, după acelaş tipic după care credea altă dată, într-un foileton al Adunării naţionale, că o palidă imitare a lui Văcărescu este superioară originalului lui Goethe. La pag. 6, d. Ureche ne înşiră alte nume, spunîn- 15 du-ne că: „Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantu, Thiery". Ce-o fi căutînd printre aceşti istorici Leibniz şiDes-20 cartes? Altă dată, d. Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecţi ai Italiei ar fi invidioşi de ea şi ne cita între aceştia şi pe Cimabue, care însă este celebru în pictură. Dar în starea intelectuală în care se află d-sa cînd 25 scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect, şi în această privinţă trebuie să recunoaştem că Cimabue e foarte bine ales. în numărul Revistei contimporane de la 1 aprilie ni 30 se înfăţişează doi autori mai noi, cu lucrări mai scurte. Unul este D. Aug. Laurianu. D-sa face o critică a unei traduceri din Moliere şi a dramei d-lui Scurtescu, Rhea Silvia. Ştiţi că despre fabuloasa Rhea Silvia ne 35 spune Livius în cîteva rînduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuş pe Romu- 226 227 lus şi Remus. Completa lipsă de tradiţiuni mai lămurite asupra ei nu împiedecă pe d. Laurianu de a scrie: „Pentru a tracta asemene subiecte, se cere, pe lîngă atîtea alte condiţiuni, pe care d. Scurtescu le posedă îndestul, 5 şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvînt, al mezului social în care se petrece acţiunea, şi acest mez social să radieze în toate epizodele dramei Rheei Silviei". Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva. 10 Acelaş domn scrie la pagina 158 şi 159: „Nu este aici locul de a căuta raţiunea preeminenţei traducţiunilor asupra compoziţiunii şi raportul ce esistă între autor şi esecutor. Cănd vom scrie în special despre teatrul nostru, vom elucida aceste chestiuni colaterale rîndurilor 15 de astăzi. Deocamdată, ne mulţumim de a declara într-un mod categoric că n-avem idei preconcepute contra nici unuia din modurile în care se manifestă literatura scenală la noi". Auzi, frate! Junele Laurianu ne declară „într-un mod categoric" că nu are „idei preconcepute"! 20 Ce fericire pentru „literatura scenală" a României şi pentru „cestiunile colaterale rîndurilor de astăzi"! Cel din urmă autor însemnat în no. 2 al Revistei se numeşte George Marian. D-sa pare a fi de la Ploieşti, căci ne vorbeşte despre 25 „un colţ al ţărei unde m-am ploeştit — era să zic pleoştit". Acest domn de la Ploieşti, eram să zic... are mult spirit. D-sa iubeşte „la causerie" ca la Paris şi o introduce în Revista contimporană prin un Ciaiu la doamna Cutare. Ce mai eleganţă în toată conversaţia! Domnul 30 de la Ploieşti o începe prin a face doamnei Cutare din Bucureşti un „compliment pentru toaleta sa de un perfect bun-gust", şi complimentul era, fără îndoială, de un perfect bun-gust, ca şi cel următor, despre care ne spune d. Marian: 35 „cultul frumosului esistă în Ţara Romanească. Mă inhăţai de acest cuvînt ca să spun că n-ar putea fi indoinţă despre aceasta decît numai cînd frumosul n-ar fi reprezintat la noi prin imagine vii ca d-na Cutare. Complimentul însă nu produse efect." Dar nu pentru aceste galanterii ploeştite, eram să 5 zic..., intră d. George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtăşeşte ameţeala d-nului Ureche în privinţa numelor proprii. După ce ne-a spus, desigur cu multă competenţă, că concertele Societăţii filarmonice sunt 10 „destinate a face pe public să fugă văzînd numai numele lui Beethoven pe afiş", continuă: „Graţie d-nei Cutare, mă împăcăm cu muzica clasică de care mă desgustase concertele puţin divertisante ale Socie-15 taţii filarmonice. Un caet din Mozart se află pe piano. Doamna Cutare îl deschise şi ne juca nemuritoarea uvertură a operei Freischiitz (Robin des Bois)." Admirabila doamna Cutare! Deschide un caiet din Mozart şi joacă din el uvertura lui Freischiitz. Ai să 20 vezi că în numărul viitor al Revistei are să deschidă caietul lui Weber şi să ne joace uvertura lui Don Juan. După exemplele fenomenale, citate pană acum, am mai adăoga cîteva cuvinte în privinţa întregei între-25 prinderi numite Revista contimporană, dar ne e teamă că redactorii ei vor declara, cu modestia junelui domn Laurianu, „într-un mod categoric", că nu au idei preconcepute nici măcar în contra—beţiei 30 de cuvinte. 228 Ediţia Critice, 1874. Foaia de titlu TJTfj MAlORiiSCl': voi.rMn î SUCUREŞTt iilIlilllBillR Ediţia Critice, voi. I, 1892. Foaia de titlu Ediţia Critice, voi. I, 1908. Foaia de titlu Membrii fondatori ai „Junimii- (I. Negruzzi, V. Pogor, T. Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti) Lupta între Revista contimporană şi critica din Convorbiri literare s-a încins cu multă căldură. Revista de la 1 iunie 1873 publică un răspuns lung al d-lui P. Grădişteanu, un răspuns ceva mai scurt, dar foarte 5 puternic, al d-lui V. Alexandrescu-Ureche şi cîteva cuvinte gentile ale d-lui D. Aug. Laurianu, iar d. Pantazi Ghica şi-a ales un cerc mai întins de cetitori şi îşi răspîndeşte observările d-sale în contra noastră prin cel mai însemnat jurnal politic din capitală. 10 Fiind vorba de o luptă literară, să ne fie iertat a înlătura mai întîi tot ce ne pare că trece peste limitele ei. Aşa, d. Petru Grădişteanu vorbeşte de victemele arţagului meu, de piticii din ortaoa „Junimei", zice 1.5 că noi făgăduim cu sfruntare, cu turbare meritul părinţilor literaturei şi spune că pamfletul meu îi reamin; teste că Voltaire compară pe unii critici cu broaştele care se zice că sug veninul pămîntului spre a-l comunica celor căre le ating. 20 D. Vasile Alexandrescu-Ureche observă că unui zeţar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri, că, de cetea mult Convorbirile, de tîmpire nu scăpa, şi împărtăşeşte cetitorilor săi că în casa d-lui Maiorescu nu lipseşte o clarinetă şi un contrabas, pe 25 lîngă un piano. 19* D. Pantazi Ghica numeşte pe adversarul său un fel de farceur literar, spune că unii membri ai societăţii „Junimea" sunt adaţi la umorism între mai multe pahare de bere în Borta rece (o circiumă cunoscută din 5 Iaşi, citată şi de d. Laurianu-junior în contra noastră) şi observă că stilul meu cam se aduce mult cu stilul şi buna-cuviinţă ce ar găsi cineva în epistola unui comis-voyageur neguţător esc. La aceste cuvinte şi altele mai tari de felul lor nu 10 am nici un răspuns. Ele sunt personalităţi fără interes într-o discuţie literară; ar fi chiar de natură a tăia orce discuţie, dacă alte considerări mai însemnate nu ar impune continuarea ei ca o datorie. Lăsăm dar expresiilor reproduse mai sus tot carac-15 terul lor, fără a le mai atinge. Căci ele nu ne înaintează în dezlegarea singurei întrebări importante aici: cum rămîne cu obiectul propriu al criticei noastre literare? Cum rămîne cu trocheele lui Dositei, pe care Re-20 vista contimporană le numeşte hexametre? Cum cu esploziunea entuziasmului. nobil pentru ţevile de apă _ aduse de prinţul Moruzi? Cu convulsiunile înflăcărate? Cu profuziunea craterului în erupţiune ? Cu ridicarea d-lui Sion din adolescenţă şi aşezarea d-sale în capitală? 15 Cum rămîne cu lumea tăcută a d-lui Pantazi Ghica, care păstra un silenţiu ?, sau cu Armaşul Dincă Sîrbul, care era „şearpe incolăcitor, fiinţă tîrîtoare, astucioasă, hipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confident al lui 30 Mihnea?" Cum rămîne cu Ammianus Marcellinus, pe care îl citează d. Ureche pentru timpul lui Attila? Sau cu Voltaire, care începe istoria de caracter filozofic în vîrsta de 6 ani? Sau cu Cimabue, care devine celebru 35 în arhitectură ? etc, etc, etc. Cum rămîne cu aceste fenomenale... scăpări din vedere, aceste... mici erori strecurate într-o cîtăţime cam mare în primele două numere, numerele de reco-40 mandaţie, ale unei Reviste de literatură, artă şi ştiinţă, publicată în anul 1873 în capitala unui stat care as» piră la cultură şi nu este cu totul lipsit de viaţa literară ? Iacă singura întrebare la care se aştepta un răspuns din partea Revistei contimporane, şi totodată singurul punct în jurul căruia se poate mişca discuţia noastră mai departe I Aşadar: ce a răspuns Revista la erorile imputate 10 şi cum a răspuns? Critica noastră relevase cinci articole: studiele literare ale d-lor Sion şi Ureche, novela d-nului P. Ghica, recenziunea d-lui D. Laurianu şi un articol al d-lui Marian. începem cu o mărturisire împăciuitoare: în 15 privirea apărării ce d. Grădişteanu face în favoarea d-lui G. Marian de la Ploieşti, suntem aproape de a ne înţelege cu d-sa. D. Grădişteanu (p. 390) numeşte scrierea d-lui Marian „un articol de blagues — cuvîntul în limba română n-are 20 ecuivalent decît, poate, mofturi". Din momentul în care Revista califică articolul d-lui Marian de mofturi, nu mai avem de discutat asupra acestui punct. S-ar simplifica discuţia chiar şi asupra celorlalte puncte, dacă Revista ar consimţi să numească 25 cu aceeaş expresie calificativă şi celelalte articole relevate de noi, critica d-lui Laurianu, novela d-lui P. Ghica şi mai ales studiul istorico-literar al d-lui Ureche. Căci mofturi este îndeaproape înrudire cu numele ce ne-am permis noi a-1 aplica de la început ace- 30 lor articole din Revistă şi despre care presupunem că nu este încă uitat. Asemenea, suntem datori să recunoaştem că nu mai încape discuţie asupra uverturei lui Freischiitz, pe care d-nul de la Ploieşti o atribuia lui Mozart. în aceeaş 35 zi (1 mai) în care a apărut critica noastră în Convorbirile literare din Iaşi, a apărut în no. 3 al Revistei 234 235 din Bucureşti rectificarea. Pasagiul criticat de noi din no. 2 al Revistei era: „Un caiet din Mozart se afla pe piano. D-na Cutare îl deschise şi ne jucă nemuritoarea uvertură a operei Freischutz." 5 şi aici Erata din no. 3 observă: „în no. 2 al Revistei, la pag. 186, rîndul 11, sărindu-se un rînd din manuscris, după cuvîntul jucă să se adauge: Sonata în sol major, apoi termină cu." Aşadar, d-na Cutare jucă din caietul lui Mozart 10 sonata a 8-a şi apoi termină cu uvertura operei Frei-schiitz. Unii se miră cum de zeţarul sărise rîndul din manuscript aşa de bine încît fraza tipărită avea un aer foarte natural, mai natural chiar decît cea îndrep-15 tată, şi par a se îndoi de istoria cu rîndul cel sărit. Noi însă nu ne credem în drept a pune la îndoială erata Revistei, şi, prin urmare, primim rectificarea făcută fără rezervă. Mergem chiar mai departe: ne mirăm de ce Revista 20 nu s-a folosit de Erata ei într-un mod mai bogat, oarecum mai isteţ? Nu vedea că aici este mijlocul cel mai simplu de a scăpa de toate greutăţile? De exemplu: la pag. 15 din no. 1 al Revistei zicea d. Sion: 25 „în adevăr, voiţi exametre? ascultaţi: Limbele să salte Cu cîntece nalte." De ce să nu zică erata din no. viitor al Revistei: „în no. 1 al Revistei, pag. 15, rîndul 6 de jos, sărindu-se 30 cîteva cuvinte din manuscris după cuvîntul voiţi să se adauge: «trochee care nu sunt»... exametre?" şi toată greşeala a dispărut! Asemenea pentru d. Ureche: „în no. 1 al Revistei, la pag. 2, rîndul 2 de jos, unde se 35 ' citează autorii pentru timpul lui Attila, sărindu-se două rînduri din manuscris, după cuvîntul Am. Marcellinus să se adauge: «din nenorocire nu scrie nimic despre Attila, dar cu atît mai mult scrie»... Priscus". Şi aşa mai departe şi pentru celelalte erori in dulce 5 injinitum. Dar revista nu a ales acest mod expeditiv şi prudent de a întîmpina critica făcută, ci şi-a susţinut erorile, încercîndu-se a aduce argumente în favoarea unora din ele. 10 Să le examinăm şi pe aceste. Constatăm însă mai întîi că acea parte a criticei care privea disertaţia d-lui Sion asupra poetului Conachi a rămas fără întîmpinare. O menţinem dar deocamdată aşa cum a fost făcută. 15 Trecem la d. Ureche, care s-a crezut obligat să-şi susţie cele 7 erori ale d-sale cu orce preţ — vom vedea îndată cu ce preţ. 1. Eroarea d-lui Ureche relativa la Ammianus Marcellinus. 20 Pasagiul din no. 1 al Revistei contimporane este în întregul lui următorul: „Mult timp, multe sute de ani, coloniştii lui Traj an n-avură alţi istorici decît tradiţiunea fidelă, şi alăturea cu ea pre acei lăutari, cari, încă la Roma, aveau deprinderea a cîntă la 25 ospeţe faptele oamenilor celebri.* Pe timpul lui Attila5, la palatul Biciului lui Dumnezeu, ca şi mulţi secoli după aceea la curtea domnilor români, singuri lăutarii fac istorie. 4 Soliţi sunt primis temporibus in epulis canere convivae ad tibicinem de clarorum hominum virtutibus. Salustiu. 30 5 Am. Marcellinus. Priscus." în contra acestui pasagiu făcusem noi în Convorbirile literare de la 1 mai 1873 următoarea critică: „Acel (5) pus lîngă Attila ne trimete în josul paginei la autorii antici, din care îi izvoreşte d-lui Ureche această ştiinţă. 35 Acolo găsim numit, pe lîngă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi 236 237 ani mort cînd a început domnirea lui Attila (434—453), şi istoria lui merge numai pană la 378 d. Chr." Ce are de zis d. Ureche la această critică? Cum îşi va susţinea singurul punct în discuţie: citarea lui Am-5 mianus Marcellinus după cuvintele „pe timpul lui Attila"? Iacă răspunsul d-sale (Revista din 1 iunie 1873, pag. 320, 321, 322): „Un no. 5 stă pus după vorba Attila în scrierea mea 10 (pag. 2), şi nu ştiu de ce supără pe nervosul d. Maiorescu. Oare nu este adevărată aserţiunea că lăutarii, primii cîntăreţi, poeţi, fac istorie... până pe timpul lui Attila? Probeze-mi-se că nu, şi va remîne de minciună Voltaire cu opiniunea sa despre ignoranţa criticilor." 15 Nu am să probez că nu, şi nu am să probez că da, fiindcă nu s-a vorbit nici un cuvînt despre aceasta. Singurul punct în discuţie este: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila. Să relevăm deocamdată cuvîntul până vîrît acum 20 de d. Ureche înaintea cuvintelor pe timpul lui Attila. Acest până nu stă în pasagiul criticat. D. Ureche continuă: „Ce este greşit în aserţiunea mea cînd, citînd pe Salustiu, am scris că la romani încă istoria începe cu poezia, cu cîn-25 tecele (soliţi sunt primis temporibus etc.) ? " De această aserţiune a d-sale nu e vorba în critica noastră. „De acest obicei ne vorbeşte şi Nonniu (II, 70), care aminteşte că Varon numea pe cîntăreţi: pueri modeşti..." 30 Poate să vorbească Nonniu: nu sunt în chestie pueri modeşti. Departe de aceasta! „Ce păcat făcui susţinînd că acest mod de a face istoria a trecut şi la Dacia şi că persistă pană chiar sub Attila?" 238 Nimeni nu a relevat vreun asemenea păcat, nu este în chestie. „Eră oare permis filozofului, literatorului din Iaşi a nu şti cine fură barzii la gali (vezi Lucan, I, v. 27), scaldi la 5 scandinavi etc.?... Cetit-a eruditul d. Maiorescu pe Tacit? Apoi nu spune el cum se căntâ la barbari pe timpul lui (Canitur adhuc barbaras apud gentes. Annal., II, 88)? D-sa, care ştie toate, nu ştie că la goţi în Dacia încă se 0 cîntau la ospeţe faptele strămoşilor, după cum o spune Iornandes (după Cassiodore, ministrul lui Theodosiu)?" Nu sunt în chestie nici barzii la gali, nici Tacitus, nici goţii din Dacia. în chestie este un singur punct: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila. 5 „Apoi nu cumva eruditul d. T. Maiorescu pretinde că Ammian Marcellin este rău citat pentru descrierea moravurilor hunilor?" întreabă d. Ureche. Nu pretinde aceasta d. Maiorescu. „Istoricilor de la Convorbiri aceasta poate să le pară lucru 0 nou, dar Ammian Marcellin este autoritate pentru epoca apariţiunii hunilor şi isgonirea goţilor de cătră ei din Dacia." Nu este în chestie epoca apariţiunii hunilor, nici izgonirea goţilor. „Ce ar zice acest ilustru domn cînd într-o carte cu titlu 5 Histoire d'Attila et de ses successeurs ar află citat pe Ammian Marcellin de nenumărate ori?... Histoire d'Attila şi Amm. Marcellin! — E un ignorant, ar esclamâ negreşit d. Maiorescu. Acel ignorant se chiamă însă Amedie Thierry !" 0 De o fineţă admirabilă! D. Ureche îşi asociază pe Amedee Thierry şi ne dă a înţelege că în privinţa lui Ammianus Marcellinus este de aceeaş erudiţiune. Să nu batjocorim memoria lui Amedfe Thierry, de-abia răposat! Nu el este în chestie: nu el ar fi putut 5 să aibă vreodată inspirările d-lui Ureche asupra iz-r voarelor istorice. Cînd în Histoire d'Attila et de ses 239 successeurs a iui Am. Thierry se vede citat Ammianus Marcellinus, nu este pentru chiar timpul domnirii lui Attila, ci pentru prima apariţiune a hunilor în Europa şi pentru moravurile lor de atunci, de care a trebuit să se ocupe Thierry în eminenta sa lucrare. Dar, cum am zis, nu este aici punctul în discuţie. Să revenim la el. „Pentru ce dar acel no. 5 îl pune în furie contra mea?" Lăsînd furia la o parte: pentru că prin acel 5 se citează Ammianus Marcellinus pentru timpul lui Attila. Dar aici d. Ureche răspunde: „Eu n-am citat pentru epoca lui Attila pe Ammian Marcellin şi no. 5 pus după vorba lui Attila nu se raportă la Attila, ci la epoca hunilor." Aşa? Apoi atunci de ce atîta sfadă? De ce acel no-mol de erudiţiune? Acele săgeţi de întrebări îndreptate în contra criticului din Iaşi? Chestia este cu mult prea simplă pentru aceasta: „No. 5 pus după vorba Attila nu se rapoartă la Attila". Iacă cea mai simplă şi cea mai elegantă ridicare a greutăţii. Păcat atunci de întreaga pagină 321 din Revistă şi de jumătăţile paginelor 320 şi 322. Lucrul se făcea mai bine, după sfatul ce ne-am permis să-1 dăm adineaori, printr-o îndreptare în Erata acestei interes sânte Reviste. D.e.: „Erata: No. 5 pus la pag. 2 a Revistei după vorba Attila nu se raportă la Attila, ci..." nu mai ştiu la ce. Mai bine se făcea lucrul desigur în acel chip, dar de tot bine tot nu se făcea. De tot bine se va face lucrul numai atunci cînd Erata vreunui număr viitor al Revistei ne va zice: „La pag. 2 a Revistei, no. 1 să se şteargă numele Ammianus Marcellinus cu totul." Căci ce vrea să dovedească d. Ureche cu Ammianus? Să lăsăm îa o parte, după dorinţa d-sale, timpul lui Attila, şi să presupunem că d-sa ar fi citat pe Ammian numai pentru acel timp al hunilor despre care se 5 ocupă în adevăr istoria lui. Ei bine, pană pe timpul lui Attila, în epoca apariţiunii hunilor, pentru care Ammian este autoritate, ce vrea să ne arete d. Ureche prin citarea lui? Dacă-i recitim pasagiul în discuţie, vedem că este vorba de 10 afirmarea d-sale că: „singuri lăutarii fac istoria; lăutarii şi tradiţiunea fidelă". De unde o scoate aceasta d. Ureche? „Pentru Ammian Marcellin eu n-am indicat o anume pagină", 15 zice d-sa cu oarecare naivitate. Dar putea să indice o anume pagină sau, mai exact, un anume capitol şi o anume carte din Ammian? Nu putea, fiindcă nu există. Am cetit din nou întreaga carte 31 din istoria lui Ammian, în care vor- 20 beşte de huni, am recitit capitolul 3 şi îndeosebi capitolul 2, cel cu celebra descriere a acelei ginte sălbatice, nicăieri nu există nici cea mai mică aluzie la cîntăreţi, lăutari sau tradiţiunea fidelă a hunilor; din contră, după ce Ammian a spus că hunii „rătăcesc 25 fără locaşuri hotărîte, fără vatră şi lege, fără obicei statornic", rezumă barbaria lor în frumoasele cuvinte: „Nimeni dintre ei nu poate răspunde la întrebarea: de unde eşti? Căci fiecare a fost aiurea zămislit, aiurea născut, aiurea crescut." 30 La o asemenea ginte nu poate fi vorba de tradiţiune fidelă şi de lăutari care fac istorie, şi dar citarea lui Ammianus Marcellinus trebuie suprimată. 2. Eroarea d-lui Ureche relativă la Voltaire. Pasagiul d-lui Ureche criticat de noi este următorul 35 (Revista, no. 1, pagina 9): „Metoda cealaltă 5 să se socotească, şi celor bune să urmeze)). Miron Costin a zis şi mai bine decît Ureche. Acest al doilea cronicar al nostru ne-a spus, ca Herder, cum «istoria ne deschide mintea de ajungem cu credinţă spre Dumnezeu)), cum ea, istoria «depărtate locuri de ochii noştri ne face de le putem vede cu cugetul 248 249 nostru». Ca şi Cicerone, care definea istoria prin «testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae», şi după cum Cantu o defineşte, conform ultimelor, modernelor teorii: «V histoire est le râcit d'âvinements importants, afin ale 5 connaître le passâ et par lui de conjecturer l'avenir probable... » aşa a zis Miron Costin, cînd ne spune că istoria ne învaţă: «Cu cele trecute vremi să pricepem cele venitoare !» Care e meritul lui M. Costin ca om de ştiinţă? Dar ce desvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui 10 M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secoli mai nainte de atîţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!" în contra concluziunii de mai sus am scris noi în Convorbiri literare: 15 „Ce mistificare mai este şi aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o ştiinţă a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o «ultimă, modernă teorie». Aceasta a trebuit să treacă prin capul tutulor istoricilor de cînd istorici există, şi este anume relevată în Poly- 20 bius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorinţa lui Cornelius Nepos, îl numărăm şi pe acesta între istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza „citată nu a făcut alta decît a spus şi el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat «cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei moderne»." 25 în adevăr mistificarea este manifestă. Dacă recitim întregul pasagiu al d-lui Ureche, vedem următorul şir al ideilor d-sale: „Care e meritul lui Costin ca om de ştiinţă? înţeles-a el'diferenţa între cronică şi istorie? La toate aceste întrebări răspunde Costin 30 prin definiţia istoriei conform ultimelor modernelor teorii." Şi acum d-nul Ureche revine cu aceleaşi cuvinte la întrebarea de la începutul pasagiului: „care e meritul lui M. Costin, ca om de ştiinţă? Dar ce desvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca axeea a lui M. Costin, care 35 ajunge la concluziunile ştiinţei cu secoli mai nainte de atîţi lucrători în ogorul istoriei." Aşadar, după d. Ureche, definiţiunea lui Cantu este ultima modernă teorie, şi 250 meritul lui Costin este de a o fi anticipat. Aici era obiectul criticei. Să vedem acum întîmpinarea d-lui Ureche. „Probat-a d. T. Maiorescu că definiţiunea adusă de mine de la Cantu: «L'histoire est le recit» nu este definiţiunea la 5 care s-a oprit, după certe pro şi contra ştiinţa, istoricii moderni?" Nu am trebuit să o probăm, fiindcă nu am pus-o în chestie. „învăţatul Maiorescu... vine să spună, ca o înfruntare, ignorantului Ureche, că M. Costin nu e om mare, căci a, 10 definit istoria ca Polibiu, Cicero, Tacit, lucru ce zisesem încă din 1860 şi o şi tipărisem în 1865!" _ Dacă d. Ureche la 1865 tipăreşte o opinie şi la 1873 tipăreşte opinia contrară, atunci ne dă un nou exemplu pentru acel simptom de suferinţă ce i-1 cunoaştem dej a 15 şi care se numeşte contrazicere, iar noi, din parte-ne, nu facem alta decît să susţinem pe d. Ureche de la 1865 în contra d-lui Ureche de la 1873. Relevăm în treacăt neadevărul că am fi contestat mărirea lui M. Costin în genere. 20 „Dar va zice d. Maiorescu cu aerul său triumfal: dar aceste toate nu justifică asserţiunea că Miron Costin «a anticipat cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei moderne». Ce apropiere face d-sa între vorba concluziunile (la înmulţit) şi între difiniţiunea istoriei de M. Costin? 25 Acele concluziuni ale ştiinţei moderne, întrevăzute de Costin, se referă la multe alte puncte, pe cari le recomand cu generozitate de creştin d-lui Maiorescu, a le citi barem acum în dicţionarul filozofic al lui Voltaire la vorba Histoire (pag. 195)." 30 La alte puncte ?La punctele din dicţionarul lui Voltaire ? Apoi atunci discuţia iarăş s-a simplificat. Observăm numai că despre aceste nu a fost vorba în pasagiul citat şi că concluziunile (la înmulţit) sunt în deplină apropiere cu obiectul lor, adică cu ultimele moderne teorii (aseme- 35 nea la înmulţit) conform cărora defineşte Cantu istoria, după d. Ureche. Dar, în fine, dacă d-sa retractează înţelesul pasagiului de mai nainte, dacă recunoaşte că meritul lui Costin 251 este altundeva decît în anticiparea definiţiunii istoriei, atunci nu mai avem nimic de zis, şi rămîne chestia cum rămăsese cu acel 5 „pus după vorba Attila", „care nu se raportă la Attila". 5 6. Ceailaltă grămădite nepotrivită de nume proprii. în critica din Convorbiri literare se mai zicea în privinţa studiului literar al d-lui Ureche: „La pag. 6, d. Ureche ne înşiră alte nume, spunîndu-ne că: «Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte 10 cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Roteck, Cantîi, Thiery». Ce-o fi căutînd între aceşti istorici Leibnitz şi Descartes?" La aceasta răspunde d. Ureche: „Eruditul d. Maiorescu ignoră că Leibnitz a scris istorie ! 15 Pentru numele lui Dumnezeu, erudite critic, un coup de Bouillet, iute... Ce zice? «Leibnitz mourut en 1716... II fut â la fois jurisconsulte, publiciste, theologien, physicien, mathematicien et historien!! »" Nu este în chestie ce ştie sau ce ignoră d. Maiorescu. 20 în chestie este dacă, într-un studiu literar asupra lui Miron Costin, citîndu-se istoricii Vico, Rotteck, Cantu, Thierry, în opoziţie cu cronicarii, se poate cita şi Leib-niz printre ei. Şi aci susţinem că nu. Fiindcă Leibniz este celebru ca filozof şi matematic, iar nu prin faptul 25 secundar că a scris şi scriptores rerum Brunsvicensium etc, aşadar, nu ca istoric. Tot aşa de greşită ar fi, d.e., următoarea grămădire de nume proprii: N.N. este un adevărat pictor ca Ingres, Delacroix, Cornelius, Kaulbach, Goethe, şi orcine ar fi 30 în drept să întrebe: ce o fi căutînd Goethe printre aceşti pictori? Căci, deşi Goethe a făcut multe picturi în viaţa lui şi a avut chiar timpuri (în Frankfurt, la 1772, şi în Roma, la 1787) unde s-a ocupat cu o pasiune aproape exclusivă de pictură şi se credea destinat pen- 35 tru această artă, totuş, celebritatea lui fiind altundeva decît în pictură, nu se poate cita printre pictorii celebri ca un semen al lor. „Numele lui Descartes supără pe d. T. Maiorescu? De ce numele lui nu ar putea sta alăturea cu ale unor istorici?" continuă a întreba d. Ureche. De ce nu? Fiindcă nu este istoric, nu este istoric deloc, nici măcar atît cît Leibniz. „ «La recherche de la verite dans tous Ies ordres d'idees 5 et la communication de cette verite par Ies moyens meme que Descartes a employes, toute la litterature du 17-e siâcle est lâ» (Nisard, Hist. litt. franc, T. II, 3-e ed., 1863)", întâmpină d. Ureche mai departe. Ei şi? Din aceea că Nisard zice toute la litterature du 17-e siecle est lâ, ur-10 mează că Descartes este istoric? în toute la litterature se cuprinde şi poezia; urmează de aici că s-ar putea zice: N.N. este poet celebru, ca Lamartine, Victor Hugo, Heine, Lenau şi... Descartes? „Ce păcat făcui că vorbind de nouele căi ale istoriei mă 15 referiiu la Descartes, acest genie effrayant, cum îl califică Nisard?" Nisard poate să califice pe Descartes genie effrayant, Descartes tot nu devine istoric. Menţinem dar şi această parte a criticei noastre aşa 20 cum a fost făcută şi ne grăbim a închide dosarul d-lui Ureche cu ultima observare. 7. Eroarea cu Cimabue. „Altă dată d. Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecţi ai Italiei ar fi invidioşi de ea, 25 şi ne cita între aceştia şi pe Cimabue, care însă este celebru în pictură." La aceasta întîmpină d. Ureche: „Să admitem că aş fi zis aceasta cu ocaziunea vreunui discurs improvizat la vreo solemnitate, unde înlocuiam vreun 30 ministru ca directore al cancelariei cultelor; dar mai întăi eu n-am pretenţiunea a şti toate, şi apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect?" Nu să admitem că aş fi zis, ci d. Ureche a zis-o în adevăr, şi asemenea nu e vorba aici de vreo improvizare 35 orală (de aceasta nu ne-am fi atins), este vorba de un 252 253 articol publicat cu numele d-sale în Adunarea naţională din 6 iulie 1869. Şi dacă nu am citat această foaie în Convorbiri literare de la 1 mai 1873, cauza este că o citasem deja în Convorbiri literare de la 15 august 1869', fără anu-5 mi atunci pe d. Ureche, fiindcă atunci puteam încă crede că este un lapsus calami din partea d-sale, şi a trebuit să vie Revista contimporană să ne arete ce fel de lapsus sunt acele ale d-lui Ureche şi ale altor scriitori de tăria d-sale. 10 Aşadar, cum rămîne cu Cimabue publicat arhitect celebru ? „Eu n-am pretenţiunea de a şti toate", zice d. Ureche. însă cine afirmă ceva pretinde de regulă că ceea ce afirmă este adevărat, şi cel dintîi mijloc pen-15 tru d. Ureche, ca pentru orcare altul, de a dovedi că nu are pretenţiunea de a şti toate este de a nu afirma nimic acolo unde nu ştie nimic. „Şi apoi", mai adaogă d. Ureche, 20 „şi apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu. era arhitect?" Acest argument îl lăsăm fără răspuns. Orce am mai zice noi, i-ar slăbi efectul. Cu aceasta am terminat recapitularea criticei noastre în contra studiului d-lui Ureche şi ilustrarea întîmpinării 25 d-sale la acea critică. Ne rămîne încă o datorie de îndeplinit: ne rămîne de arătat cetitorilor că o asemenea critică minuţioasă îşi are însemnătatea ei în starea literaturei române de astăzi şi că nu este o lipsă de respect pentru publicitate 30 dacă ne-am oprit aşa de mult la cercetarea unei procedări puţin obişnuite în viaţa literară. Ne vom îndeplini această datorie după ce mai întîi vom fi încercat să ne explicăm şi cu d. Petre Grădişteanu. II Cu d. Petre Grădişteanu ne putem explica mai uşor. D. Grădişteanu, într-un avînt de generozitate, a intervenit în discuţia noastră cu unii (nu cu toţi, cum pre-5 tinde d-sa) din scriitorii Revistei contimporane, s-a pus neprovocat să apere pe dd. P. Ghica, Laurianu şi Marian şi să critice apoi, la rîndul său, Convorbirile literare. D. Grădişteanu fusese, ce e drept, şi d-sa criticat în Convorbirile literare de la 15 sept. 1871 pentru o mică 10 fantazie dramatică asupra umbrei lui Mihai Viteazu.1 Dar dacă acest fapt poate pune la îndoială imparţialitatea judecăţii d-sale asupra noastră, nu împuţinează întru nimic generozitatea avîntului d-sale. D. Grădişteanu nu este erudit şi literat ex professo, 15 nu este, ca d. Ureche, profesor de literatură şi istorie la o universitate a statului, şi dacă d-sa ar comite chiar, pe ici, pe colo, unele erori în afirmările sale, dacă ar arăta chiar oarecare lipsă de cunoştinţă de cauză în cauzele în care binevoieşte a se amesteca, dacă, d.e., ar cere 20 (pag. 294) de la o rimă masculină a d-lui Eminescu să aibă „aceeaş silabă ultimă", ca şi cînd rima ar reclama aceasta vreodată şi nu s-ar cere numai identitatea şanurilor începînd de la vocala 25 intonată, fără privire la celelalte sonuri ale silabei (d.e., toi-/oi, chaos-flots, gloive-boire; Racine) : dacă, în alt exemplu, ar susţine în contra d-lui Bodnărescu (pag. 395) că epigrama trebuie să fie „de genul satiric", 30 ceea ce, precum ştiu toţi cîţi au studiat această materie, este neexact; dacă, în al treilea exemplu, ar crede (pag. 400) că după Darwin oamenii sunt descendenţi direcţi ai maimuţelor, pe cînd Darwin, ca şi Haeckel — precum este obşteşte cunoscut în lumea cultă — susţine că oa- 35 menii se coboară numai din acelaş neam cu maimuţele de astăzi şi nu sunt descendenţii, ci colateralii lor — 1 Vezi mai sus, pag. 178; [de fapt, 171; în ed. de fată p. 168 - n. ed.]. 254 255 totuş, asemenea erori ale d-sale nu sunt primejdioase, nu se impun minţii şcolarilor cu autoritatea unui curs de literatură şi ştiinţă şi nu viţiază cunoştinţele altora în urma vreunei încrederi deosebite în afirmările d-sale. 5 Trebuie chiar să relevăm cu recunoştinţă în d. Grădişteanu că înainte de a intra în arena luptelor critice ne' arată pregătirile d-sale pentru acest scop, ne învaţă (pag. 385) etimologia grecească a cuvîntului critică „KptTEiv a judeca, texV) artă", 10 şi ne spune înalta idee ce şi-o face d-sa despre misiunea criticului: „Criticul trebue să semene cu acei înţelepţi bătrîni ai lui Fenelon cari preşed la luptele pacifice ale atleţilor în arena ce ei au implut odinioară de sgomotul triumfului lor". 15 Bătrîneţea înţeleaptă şi triumfurile anterioare le cere d-sa cu tot dinadinsul de la un critic, pare a ne imputa nouă lipsa de bătrîneţe (pag. 390) şi se întreabă cu ironie (pag. 391): „Dar unde este şi arena pe care d. Maiorescu să o fi umplut 20 vreodată cu sgomotul triumfurilor sale?" Aceste aspre condiţii ce le impune d. Grădişteanu unui critic în chiar momentul cînd şi d-sa îmbrăţişează această misiune produce o mare impresie în favoarea d-sale, şi din parte-ne, fără a-1 mai întreba de vîrstă, 25 suntem pe deplin încredinţaţi de sgomotul triumfurilor cu care a umplut odinioară arena literară. Aşadar, cu un asemenea critic sperăm că ne vom în-, ţelege mai uşor, şi ne grăbim de a o încerca. Despre d. P. Ghica observase critica din Convorbiri lite-30 rare că d-sa, într-un limbagiu violent, grămădeşte cuvintele cu prea mare îmbelşugare, deşi cu toată gingăşia logică. D. Grădişteanu justifică unele din aceste îngrămădiri, explicîndu-ne deosebirea ce există între terminii lor, şi 35 aşa ne arată ce bine a împreunat d. P. Ghica în gloată şi în desordine, speriat şi exasperat, rupt şi sfâşiat, două fete şi două copile, durere, exasperaţiune şi desperare. Noi credem că d. Grădişteanu nu a nemerit punctul în discuţie. întrebarea nu era dacă în grămada de cuvinte a d-lui P. Ghica se poate găsi vreo deosebire lexicală între fiecare cuvînt şi celelalte puse lîngă dînsul. 5 Căci aceasta era ştiut de mai nainte: limba nu-şi creează cuvintele în zadar; din momentul în care pentru acelaş fel de idei sunt mai multe vorbe într-o limbă, este sigur că fiecare din ele va avea o nuanţă de înţeles prin care se deosebeşte de celelalte: altfel nici nu's-ar fi creat. 10 Dar singura întrebare era: dacă este iertat unui scriitor să grămădească cuvintele în modul cum a făcut-o d. Pantazi Ghica, deşi fiecare cuvînt are nuanţa sa proprie de înţeles? Şi aici noi am susţinut şi susţinem că nu. Căci tocmai 15 operaţia logică de a distinge nuanţele prea fine ale unor cuvinte cam de acelaş înţeles este contrară intenţiei unui. stil de novelă. Aşadar, imputarea adusă scrierii d-lui Pantazi Ghica este acea „gingăşie logică", precum anume am 20 observat-o, şi d. Grădişteanu a crezut că apără pe d. P. Ghica expunîndu-ne cu de-amănuntul tocmai lucrarea intelectuală prin care se pot deosebi cuvintele d-lui Ghica cît pentru „gingăşia logică"!... Dacă, d.e. (variem exemplele cu o citare din ultimul 25 număr al Revistei), d. Pantazi Ghica scrie (pag. 350): „Radu era tînăr, frumos, voinic, mîndru şi viteaz", atunci face o grămădire de cuvinte greşită, cel puţin mîndru şi viteaz trebuiau să lipsească, şi cînd d. Grădişteanu şi-ar da osteneală să ne arete aici deosebirea ce 30 există totuşi între voinic, mîndru şi viteaz, noi i-am răspunde admirîndu-i „gingăşia logică". Un ultim exemplu din d. Pantazi Ghica (Revista, pag. 353), şi am terminat explicarea. „Dacă cineva a putut descrie bucuria, fericirea ce simt 35 nişte vechi şi buni amici regăsindu-se în supreme momente de primejdie, îşi poate face o idee de bucuria şi fericirea acelor nobili cai şi a lui Radu Buzescu regăsindu-se: caii ninchezau, săriau, se jucau, puneau boturile lor pe obrazul său; el ridea, plîngea, îi mîngîia, îi săruta, îi îmbrăţişa 40 într-o nespusă frenezie de mulţumire. 25K 257 Doamna, deşteptată şi dînsa, privea pe fereastră această scenă poetică, lacrime curgeau pe figura ei, lacrime dulci şi consolatoare astă dată: ea trăise pană atunci lîngă o fiară selbatică, şi acum se găsia între oameni cari, ca dînsa, aveau 5 o inimă, simţeau şi lăudau pe Dumnezeu. După ce aşeză caii lui Radu la grajd, puse de-i curăţă, îi ţesălă, îi peria, le aşternu floare de fîn şi paie moale..." Nu le dete şi ovăz? Dar destul despre aceste lucruri elementare, aşa de 10 elementare încît d. Grădişteanu (pag. 386) ne cam ia în nume de rău puţina seriozitate a punctului nostru de vedere, din care am criticat numai cuvintele şi nu caracterele persoanelor, verosimilitatea situaţiunilor, teza morală a novelei d-lui Ghica. Pare că ar fi fost cu putinţă 15 să se vorbească despre caracterele şi teza morală a unui scriitor din a cărui pană au ieşit pasagele miraculoase relevate mai sus. Şi cum eram să discutăm noi fie şi cea mai mică fineţe de stil cu d. Pantazi Ghica cînd însuş d. Gră-20 dişteanu, care, fără îndoială, scrie mai bine decît d. Ghica şi are o simţire mai dreaptă despre convenienţa stilistică, arată, cum am zice, sinceritatea de a ne imputa din observările noastre asupra d-lui Marian, cel care băuse ceaiul la doamna Cutare, următorul galicism: 25 „Mai cu samă îmi displace, de la un critic atît de autorizat, galicisme ca acesta: «D-sa iubeşte la causerie»; de cînd e ţara românească, românii au zis: «D-sale îi place», dar nu: «D-sa iubeşte la causerie ». A trebuit să iasă la iveală un limbist de forţa d-lui Maiorescu ca să se introducă asemenea locu- 30 ţiuni." Grozavă e slăbiciunea limbistului criticat de d. Grădişteanu! închipuiţi-vă numai: el vrea să-şi bată joc de un autor care într-un mod cam greoi imitează stilul francez de foiletoane, şi în loc de a zice despre acest 35 autor ca toţi românii că-i place să stea la vorbă, zice ca francezii: „D-sa iubeşte la «causerie» ca la Paris şi o introduce în Revista contimporană". Ce mai galicism! Este aceasta o epigramă sau o enigmă? întreabă d. Grădişteanu (pag. 396). Şi una şi alta; epigramele, ca şi fineţele de stil, sunt uneori enigme, a căror dezlegare atîrnă de la înţelegerea cetitorului. Ar mai rămînea să vorbim despre mica parte a d-lui D.A. Laurianu din critica noastră. însă în privinţa mo-5 destiei acestui june autor de a declara într-un mod categoric că nu are idei preconcepute, nu credem că se mai poate discuta, şi nu am mai reveni nici la moravurile şi mediul social de pe timpul Rheei Silviei, dacă d. Grădişteanu, cu această ocazie, nu şi-ar fi permis a pronun-10 ţa cuvîntul de lealitate, imputîndu-ne că am înjumătăţit în critica noastră ideea d-lui Laurianu. Chestia e aşa. Noi zisesem în Convorbiri literare: „Ştiţi că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în cîteva rînduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, 15 dar că a născut totuş pe Romulus şi Remus. Completa lipsă de tradiţiuni mai lămurite asupra ei nu împedecă pe d. Laurianu de a scrie: «Pentru a tracta asemenea subiecte, se cere pe lîngă atîte alte condiţiuni, pe care d. Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, 20 moravurilor, cu un cuvînt, al mezului social în care se petrece acţiunea, şi acest mez social să radieze în toate epizodele dramei Rheei Silviei». Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva." 25 Să fie oare aşa greu de a nemeri şi aici punctul în discuţie ? Singurul lucru criticat este că s-a cerut studiul mediului social unui timp fabulos, lipsit de orice tra-diţiune mai lămurită. însă, observă d. Grădişteanu, în pasagiul anterior se explicase d. Laurianu. Să-i cităm 30 dar şi pasagiul anterior: „Nu pretindem că cel ce cîntă o epocă greacă, romană etc. să scrie în limba acelei naţiuni; departe de noi această aberaţiune. Cerem însă ca Achile să nu facă tirade de amor, ca un gentilom de la curtea lui Ludovic XIV, cum ni-1 pre-35 sinta Racine în Iphigânie en Aulide; şi ni se pare că Romul e mai mult un democrat revoluţionar din secolul al XIX decît un tîlhar crescut în codri cînd se adresează la Amuliu în modul următor..." 258 259 Urmează apoi cîteva versuri din actul V, scena VII. „Pentru a tracta asemenea subiecte, se cere pe lîngă atîte alte condiţiuni, pe care d. Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvînt, 5 al mezului social în care se petrece acţiunea, şi acest mez social să radieze în toate epizodele dramei. Aceasta lipseşte Rheei Silviei." în ce raport stă acel pasagiu anterior cu obiectul criticei noastre? Tot ce a putut zice d. Laurianu în 10 pasagiul precedent nu-1 autorizează întru nimic mai mult a adresa d-lui Scurtescu (şi cu ce ton magistral!) cererea stranie de a face „un studiu aprofundat al timpului, al moravurilor, cu un cuvînt, al mediului social în care se petrece acţiunea", 15 mediu social fabulos, necunoscut, lipsit de orce descriere istorică. Prin urmare, cuvîntul de lealitate este aici, ca şi la pag. 387, aruncat cu nechibzuinţă din partea d-lui Grădişteanu. 20 Am terminat partea esenţială a răspunsului ce eram datori să facem adversarilor din Bucureşti. Dar acum vedem pe autorii criticaţi din Revista contimporană uitîndu-se cu mîndrie la atacul ce d. Grădişteanu la rîndul său îl încearcă în contra Convorbirilor 25 literare, a acestei foiţe tîmpitoare (expresia d-lui Ureche), din care toate numerele de 6 ani încoace nu au avut nici a zecea parte din succesul unui singur număr din Revistă (expresia d-lui Pantazi Ghica) şi pe care se însărcinează Revista a o face cunoscută în ţară prin binevoitoarea ei 30 citare (expresia d-lui P. Grădişteanu, toţi trei redactori colaboratori ai Revistei contimporane). însă faţă cu critica d-lui Grădişteanu în contra Convorbirilor literare, poziţia mea este uşoară, fiindcă este poziţia unei complete rezerve. Datoria mea (datorie 35 ce o cred de oarecare importanţă) era de a susţinea critica începută în contra Revistei contimporane în primele sale numere. Aici era toată chestia, şi în privinţa j ; acestei chestii stratagema d-lui Grădişteanu de a schim- j ba obiectul criticei nu mă priveşte, fiindcă nu contribuie j în nici un mod la întărirea sau slăbirea criticei făcute. ; Să fi fost scrise alte jurnale literare de mai nainte 5 orcît de rău ar fi vrut, aceasta nu micşorează greşelele , relevate ale Revistei de acum, şi dacă în tot timpul lor de 6 ani provincialele Convorbiri din Iaşi nu ar fi fost alta decît o foiţă tîmpitoare, aceasta nu era un motiv • suficient pentru ca în capitala României, în care se con-10 centrează toate ilustrările ei, la 1 martie şi la 1 aprilie 1873 să ni se prezente numerele din Revista contimpo- • rană aşa cum ni s-au prezentat. ; Modul de apărare ce se încearcă prin asemenea con- traatacuri ne pare a se întemeia mai mult pe o sofismă | 15 oarecum populară decît pe o idee bine cugetată, şi nu ■ înţelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimi- tatea unei critice din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau I mai în urmă fără nici o relaţie directă cu ea însăş. Căci j la întrebarea: care critică este autorizată ? răspunsul este: \ 20 aceea care, în limitele obiectului ei, cuprinde adevărul! | Alt criteriu pentru judecarea ei nici nu poate exista. | Şi, spre a arăta eroarea acelei sofisme populare chiar în poziţia ei cea mai favorabilă, să admitem că nu numai Convorbirile literare în totalitatea lor, dar îndeosebi noi, 25 care am început critica contra Revistei contimporane, j am dat prin scrierile noastre anterioare dovadă că sun- I tem cel mai de rînd autor al limbei române, că avem un j stil mai rău decît acela al d-lui Pantazi Ghica şi o apa- j rentă mai falsă de erudiţiune cu un fond mai slab de [ 30 cunoştinţe solide decît d. Ureche; totuş, acest fapt nu ar | nimici, nici nu ar slăbi critica noastră în contra erorilor Revistei, dacă dealtminteri este dreaptă în marginile ei; s-ar vedea atunci numai că un scriitor foarte mediocru în propriele sale scrieri a fost, cu toate aceste, în stare 35 să apere literatura în contra înjosirii ei din partea altora, şi noi am semăna acelui medic care — incapabil de a-şi face diagnoza sa însuş — este totuş folositor prin facultatea de a descoperi relele ce bîntuie pe alţii. Dacă un autor ar avea această facultate pentru viaţa j 40 literară, folosul lui nu s-ar putea tăgădui. Căci viaţa literară a dobîndit caracterul unei deosebite gravităţi. ■260 Ceea ce se scrie şi se tipăreşte nu mai rămîne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un public mare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare, şi nimeni nu poate prevedea 5 cu siguranţă cît bine sau cît rău va produce cuvîntul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tutulor inteligenţelor. Orce carte, orce jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică, şi viaţa literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia 10 de a-şi exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare, dacă nu s-ar simţi şi nu s-ar recunoaşte dreptul şi datoria cel puţin a cîtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din cînd în cînd fără nici o cruţare: aici aţi greşit, dacă în adevăr au greşit. 15 Numai aşa se poate susţinea într-un popor acea nepreţuită lucrare comună care este primul semn de viaţă a inteligenţei lui: căutarea sinceră a adevărului. Şi fiindcă s-a pronunţat cuvîntul adevăr şi fiindcă trebuie cu toţii să dorim ca sincera căutare a lui să fie sco- 20 pul manifest în orce discuţie, să ne fie iertat — revenind la Revista contimporană — să protestăm în contra procedării ce şi-o permite în numărul din urmă. Noi am fost surprinşi în modul cel mai neplăcut văzînd alăturea de d. Ureche şi pe d. Petre Grădişteanu, de la care aşţep- 25 tam păzirea' condiţiilor elementare ale publicisticei, luînd parte la o manoperă literară despre a cărei demnitate se va judeca îndată. Ultimele citări şi relevări critice, ce cu părere de rău ne vedem siliţi să le mai facem în rîndurile următoare, nu vor fi de prisos, căci în ele 30 este vorba de lucrul cel mai grav ce se poate întîmplă în publicitate, de răspîndirea neadevărului cu bună-ştiinţă că este neadevăr. D.P. Grădişteanu, la sfîrşitul articolului său din Revista de la 1 iunie, îşi explică atacul nostru prin sistemul întreg 35 al direcţiei nouă, susţinute de societatea „Junimea" din Iaşi, ne' spune că această societate e organizată pentru admiraţiunea mutuală şi că are următoarele principii: „Numai literatura şi filozofia germană sunt ce sunt; în şcoală chiar se înlocuim pe autorii latini cu autori germani ; 40 limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism împru- mutat de la limba mumă, se contestă chiar ca limba latină să fie limba noastră mumă. Sub pretest de adevăr istoric, se pune înainte că românii sunt o amestecătură de romani, de slavi şi de germani. Pe 5 tărâmul economic şi social pedeapsa de moarte şi cosmopolitismul. Iacă în resumat direcţia nouă." Despre o parte a acestor afirmări ale d-nului P. Grădişteanu, cu toată inexactitatea lor, suntem siguri că d-sa le-a făcut de bună-credinţă, închipuindu-şi că sunt ade-10 yarate. Dar o parte a afirmărilor d-sale sunt neadevăruri intenţionate şi, cu toată greutatea acestor cuvinte, nu le putem retrage. Iacă dovezile: 1. Poate pentru a prepara critica admi-raţiunii noastre mutuale, d. Grădişteanu scrie la pagina 15 392: „Genialul d. Eminescu, pe care direcţia nouă îl pune imediat alăturea cu d. V. Alecsandri!" Direcţia nouă citată aici de d. Grădişteanu este titlul unui lung articol publicat de noi în Convorbiri1, în care 20 se cercetează producerile mai nouă ale literaturii române şi, după ce s-au citat în fruntea lor Pastelurile d-lui V. Alecsandri, se face următoarea tranziţie spre poeziile d-lui Eminescu: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern în 25 faza lui trecătoare, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste limitele permise, pană acum aşa de puţin format încît ne vine greu a-1 cita îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d-nul M. Eminescu." 30 Simpla alăturare a acestor rînduri pe lîngă afirmarea d-lui Grădişteanu că noi am pus pe Eminescu imediat alăturea cu d. Alecsandri ne scuteşte de a mai insista asupra acestei prime dovezi.2 1 Vezi mai sus, pag. 161 şi urm. [în ed. de fată, p. 155 si 35 urm. — n. ed.] 2 Ce ar zice astăzi d. Grădişteanu, chiar dacă am fi pus pe Eminescu imediat alături cu Alecsandri, precum n-am făcut-o şi nu o puteam face la 1872, numai după trei poezii începătoare ale lui! 262 21 — Opere voi. I, Titu Maiorescu 263 I 2. D. Grădişteanu atribuie Direcţiei nouă că „limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă". Pasagiul nostru relativ la neologisme în citatul articol 5 întitulat Direcţia nouă este următorul: „Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei nouă, despre care ne-am propus să vorbim, este depărtarea neologismelor celor de prisos. D. Odobescu de la început, d. Vârgolici în timpul din urmă pot servi de model în această 10 privinţă, care îşi are şi ea însemnătatea ei. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi. Se înţelege de la sine că acolo unde, pe lîngă cuvîntul slavon, există un cuvînt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvîntare şi nu 15 blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvînt (nu numai la termenii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvîntul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Suntem dar nevoiţi să zicem primitiv, constituţie, disciplină etc. 20 Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce, fără nici o normă, cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romană. Dacă, d. e., am primit să se zică binecuvîntare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvîntare. D. Laurianu scrie în 25 Istoria'sa donuri în loc de daruri; alţii zic terra în loc de pămînt, cercustanţa în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc" etc. 3. în şcoală chiar să înlocuim pe autorii latini cu autorii germani, ne atribuie d. Grădişteanu. Nu putem susţine 30 că d-sa a scris acest neadevăr cu rea-credinţă, fiindcă poate s-a încrezut în colegul d-sale de la Revistă, care afirmă acelaş lucru la pag. 324. însă acest coleg de la Revistă, d. Alexandrescu-Ureche, înaintează neadevărul cu rea-credinţă, fiindcă ne citează însuş „vestita" noastră 35 disertaţiune despre limba latină în gimnazii şi ne anunţă că va publica asupra-i o serie de articole (pag. 317). Ei bine, această vestita disertaţiune de la 1863, prima noastră publicare în limba română, are titlul: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunii 40 morale studiul fundamental în gimnaziu?" şi zice la pag. 22: „Gradul suprem între toate studiile gimnaziale se cuvine dar limbei latine. Avînd ca limbă şi literatură în genere o sferă din cele mai întinse şi predomnitoare în inteligenţa 5 şcolarilor, acest studiu, ca studiu antic, mai are şi propagă calitatea cea eminentă a întregei anticităţi, pe care unii o numesc obiectivitate, alţii realitate, şi a cărei esenţă este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a-1 supune pe acesta unei sfere superioare, adecă întrucît 10 este cetăţean — statului şi disciplinei, întrucît este spirit gînditor — naturei lucrului şi adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipseşte dintr-însa. Şi de aici provine impresiunea de repaos şi de mărime ce ne-o produce anticitatea, pare că dintr-un rîu turburat intrăm 15 în oceanul limpede; de aici provine diferenţa că, pe cînd în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă, în operele clasicităţii, în Tucidide, în Cesar şi în Salust, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăş Istoria, în epopeele lui Omer şi în cîntecele 20 rustice ale lui Virgilie nu vedem pe poet, ci chiar întîmplarea şi realitatea poetică. Cu un cuvînt, anticitatea ş; studiul ei nu ne dă o lume modificată prin creierii vreunui individ pronunţat, ci ne dă lumea simplă şi adevărată, precum este în ea însăş. Aceasta este calitatea nemuritoare care impune 25 spiritului junimii studioase direcţiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide un cîmp întins pentru activitatea raţiunii, însă o supune totdeodată sub legea naturei lucrurilor 'sau a adevărului şi astfel îi taie din rădăcină aberaţiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care 30 studiile clasice au fost pană acum nutrimentul principal al inteligenţei în omenire şi vor rămînea totdeauna, pană cînd va fi vorba de bine, de adevăr, şi de frumos. însă această calitate o împărtăşeşte limba latină cu limba elină. Ceea ce este propriu limbei latine şi o înalţă peste cea elină din punct S5 de vedere al instrucţiunii gimnaziale este simplicitatea şi regularitatea gramaticei. Gramatica latină, cu' cele mâi puţine excepţiuni, cu o brevitate lapidară, cu o rigoare şi energie de stil pare că ar fi granit turnat, este unică între gramatice şi va rămînea, prin urmare, de-a pururea cel mai :0 bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orce parte a gîndirii noastre." Multe lucruri sunt iertate într-o polemică. Dar a atribui unui om care a scris aceste pagine cu un entuziasm 264 21* 265 poate prea juvenil pentru limba latină în gimnaziu, a-i atribui că vrea să gonească autorii latini şi să-i înlocuiască cu nu ştim care alţii, iacă un lucru prea tare chiar pentru Revista contimporană. 4. Se înţelege, după toate aceste, că nu putea să nu ne atribuie şi d. Grădişteanu cosmopolitismul. însă asupra acestui punct în chiar articolul Direcţia nouă, la care se refere d. Grădişteanu, discuţia era lămurită. Am susţinut acolo şi am dovedit că: „Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de subscrisul îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atît subscrisul cît şi ceilalţi membri ai «Junimii» din Iaşi sunt partizani ai ideei naţionalităţii şi s-au pronunţat totdeauna în acest înţeles."1 Am citat acolo cuvintele noastre publicate în Scrierea limbei române, am mai citat cuvintele d-lui A. Xenopol dinConvorbireleliteraredela!5 iulie 1868, am arătat că tot strigătul acesta de cosmopolitism îndreptat contra noastră este „o mistificare a opiniei publice". Mistificarea a fost inventată de aceia cari s-au aflat loviţi prin critica noastră tocmai în punctul unde erau periculoşi pentru întărirea naţionalităţii române, a fost inventată de unii dintre scriitorii noştri din Austria, ale căror germanisme au fost criticate ele noi (în Convorbiri literare de la 1 iunie 1868), a fost inventată de partizanii şcoalei Barnuţiu, căreia i-am dovedit greşe-îele în contra dreptului roman2; a fost dar inventată de aceia cari, spre a depărta atenţia publică de la o critică poate incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul „românismului" şi au strigat în o mulţime de jurnale că se atacă naţiunea cînd se atacau crudităţile d-lor literare şi ştiinţifice. A trebuit să vie şi d. Grădişteanu şi să ia parte la o manoperă devenită prea ieftină prin mulţimea celor ce au întrebuinţat-o înaintea d-sale! 1 Vezi mai sus, pag. 200. [în ed. de faţă , p. 195 — n. ed.] 2 Vezi această cercetare critică în voi. 2 al ediţiei de faţă. [în ed. noastră, p. 425 şi urm. — n. ed.] Am terminat observările noastre la răspunsurile Revistei contimporane. Ele cuprind din parte-ne ultimul cuvînt în această discuţie. Răbdarea cetitorilor a fost prea încercată prin lunga 5 expunere de pană acum, şi noi nu am avea nici un drept la indulgenţa lor dacă analizarea procedării literare a d-lor Ureche, P. Ghica şi Grădişteanu nu s-ar justifica prin înţelegerea răului ce nişte scriitori ca d-lor pot aduce unei literaturi începătoare. 10 Poporul român, de cîteva decenii, se află inundat sub formele nenumărate ale civilizaţiei apusene. Pentru el este astăzi o condiţie de existenţă de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pă-mîntului său. 15 Un singur mijloc ne este dat aici: munca cinstită, şi clasele cele culte, cărora în prima linie le este încredinţată introducerea nouălor forme în viaţa reală, sunt cele dintîi chemate la acea muncă cinstită. Cu încordarea tutulor puterilor trebuie fiecare din noi să 20 lucreze în sfera ce şi-a ales-o: fie ea orcît de mică, numai lucrul să fie făcut în conştiinţă. într-o asemenea situaţie trebuie să ne ferim mai ales de un pericol: de fraza goală, de iluzia că formele deşerte pot ţinea locul fondului solid, şi acest pericol este tot 25 aşa de mare în literatură ca şi în politică. Lupta în contra lui ne pare a fi misiunea principală a criticei române. Fără îndoială, ea nu va fi niciodată în stare să stîrpească cu desăvîrşire fraza goală şi acea iluzie deşartă din viaţa publică a poporului nostru: 30 se vor găsi totdeauna oameni cari, exploatînd aparenţele uşoare, vor pune nălucirea în locul realităţii şi caricatura în locul fiinţei adevărate. Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit să ocupe locul cel de frunte în mişcarea inte-35 lectuală a poporului lor. Datoria şi folosul criticei este aici de a le arăta treapta pe care stau, pentru ca nu cumva încurajarea lor să producă în juna generaţie ce-i încunjură falsa credinţă că roadele se pot dobîndi fără muncă şi laurii fără merit. CRITICE (1866—1907) II DESPRE SCRIEREA LIMBEI ROMÂNE (1866) \ I PREFAŢA LA EDIŢIA DINTÎI DE LA 1866 în Iaşi s-a format o societate literară „Junimea", pentru a cărei revistă era neapărat de trebuinţă să hotă-rîm o ortografie a limbei române. După discuţii prelun- 5 gite fără sistem, toţi membrii ne-am încredinţat că prin opinii fragmentare asupra deosebitelor experimente ortografice ce s-au ivit pană acum în scrierile autorilor români, nu se aduce nici un folos, şi că întrebarea trebuieşte odată cercetată în mod sistematic şi complet, aşa încît să se O cîştige un criteriu mai exact pentru judecarea materiei întregi. Supt impresia acestei cerinţe au fost scrise paginile următoare. Publicarea lor provine mai întîi din datoria de a prezenta publicului cetitor justificarea ortografiei <5 adoptate. Şi apoi ne-a condus credinţa că ele vor putea contribui la înlesnirea greutăţilor alfabetice ce ocupă astăzi într-un grad aşa de mare atenţia autorilor români. Dacă din această cauză tractatul ortografic de faţă va afla cetitori, şi cetitori critici, îi rugăm să observe că 10 dezvoltarea ideilor coprinse în el se face pe cale demonstrativă, atît după cercetări fonetice asupra alfabetului latin, cît şi prin deducţiuni din principiul scrierii analizat în partea a treia. Fiecare opinie îşi află dar înţelesul şi justificarea în legătură cu cele ce o preced şi ce o urmează, !S şi de aceea o critică care ar despica numai cîteva fraze izolate ar fi nedreaptă. Principiis obsta. 273 j Cu această rezervă însă primim orce discuţie asupra materiilor propuse şi vom urmări cu luare-aminte toate observările ce ni s-ar face. îndeosebi suntem datori să susţinem lupta cu şcoala etimologică şi cu cea fonetică, 5 dacă vor răspunde obiecţiilor ce le facem; pană ce, în sfîrşit, se va înţelege puterea tutulor argumentelor şi se va putea pronunţa o judecată în cunoştinţă de cauză. \ Iaşi, iunie 1866 ; LA EDIŢIA A DOUA 10 Discuţia cu şcoala etimologică şi cu cea fonetică, de care vorbim în ediţia I, a fost provocată mai mult de străini decît de ai noştri. Ce e drept, Foaia Societăţii din Bucovina a făcut o dare de seamă despre încercarea noastră; d. Sbiera într-o disertaţie a sa, d. Cihac în preţiosul său 15 dicţionar etimologic o amintesc; dar de folosul unei critice adevărate am fost lipsiţi. Un autor de la Blaj şi-a dat osteneala să ocupe multe coloane din ^rchivul filologic al d-lui Cipariu cu critica noastră îndeobşte, însă maniera sa puţin literară nu ne-a iertat alt răspuns decît tăcerea. 20 (Vezi Critice, voi. I, pag. 1351.) Mai importante sunt observările ce străinul Hugo Schuchardt le face în revista România din ian. 1873 asupra principiului scrierii propus de noi. I-am răspuns în partea a treia, cap. II, a cercetării de faţă. Vezi şi notiţa d-lui Picot în Revue 25 linguistique, voi. II. Astfel, în această ediţie a doua, dealtminteri revăzută şi îndreptată, critica etimologismului şi a fonetismului rămîne în tăria ei relativă de mai nainte. Bucureşti, ianuarie 1873 30 1 în ed. de faţă, p. 137 (n. ed.). LA EDIŢIA A 3-A De la ediţiile anterioare încoace ideile cuprinse în aceste cercetări asupra scrierii române şi-au făcut drumul. Eti-mologismul Lauriano-Ciprian şi fonetismul Pumnian 5 sunt învinse pe toată linia. Multe din controversele ce acum 20 de ani se discutau cu mare vioiciune sunt astăzi hotărîte prin uzul general al scriitorilor români. Momentul deciziv în această mişcare a fost părăsirea ortografiei etimologice chiar din partea Academiei Române în 10 anul 1880. Raportul ce l-am prezentat atunci în numele unei comisiuni şi. care a fost adoptat de A cademie în unele părţi esenţiale se află retipărit în acest volum. Şi u mut sau ii scurt, scăpat prin o întîmplătoare sau intenţională absenţă a unui membru votant şi mai vege-15 tînd în publicările Academiei ca o curiozitate de tranziţie, este astăzi părăsit de marea majoritate a scriitorilor. Unificarea grafică fiind astfel aproape desăvîrşitâ (mai sunt deosebiri în scrierea lui u scurt, i scurt, sc în loc de şt şi a diftongilor ea şi oa.), ne rămîne acum dato-20 ria să ajungem la unificarea gramaticală. Cauterets, iulie 1893 LA EDIŢIA DE FAŢĂ Unificarea grafică de care vorbeşte prefaţa precedentă este acum desăvîrşită în Academia Română. Ea se vede 25 introdusă şi în toate actele oficiale, in toate cărţile de şcoală ale regatului român şi este primită de cei mai mulţi scriitori dincoace şi dincolo de Carpaţi. Re forma se dalo-reşte deciziunii luate de Academie în sesiunea generală de la 1904, pe temeiul unui nou raport, prezentat de sub- 30 scrisul în numele secţiunii literare şi asemenea reprodus în volumul de faţă. Pe cît se poate prevedea, această ortografie .— chiar astăzi predomnitoare — se va răspîndi tot mai mult şi va rămînea în esenţă neschimbată. Stăruinţa de a scrie 35 sonul â pretutindeni cu î şi de a însemna pe î scurt, cu 274 275 care se mai deosebesc unii scriitori, nu credem că va ■putea rezista uzului general. Considerări filologice, explicări fiziologice, precum se încearcă pentru I scurt, sau argumentul unităţii între literă şi son, invocat pentru î, 5 nu ne par hotărîtoare. Din contră, sunt mai tari unele asocieri de idei, scumpe românilor culţi, care sprijinesc scrierea academică. Numele „român" este indisolubil asociat cu numele „Roma, roman", şi scrierea „romîn" cu î nu este firească. In dezvoltarea culturii noastre. 10 însuşi semnul î propus în loc de â seamănă prea tare cu i şi la vedere se confundă %işor cu el. Pentru începutul cuvintelor aceasta nu are inconvenient, dar în mijlociii lor le dă un aer străin. Când, cântare, mână fac impresie firească unui român cult, dar cînd, cîntare, mînă 15 apar multora ca prea heterogene. Asemenea î scurt este o introducere grafică mai puţin potrivită decît regula A ca-demiei; i simplu lasfîrşitul cuvintelor se pronunţă scurt, iar în puţinele cazuri unde este lung sau accentuat, se însemnează cu accentul grav i, cunoscut şi recunoscut 20 pentru această misiune din limbile romanice. Vom scrie dar auzi, doi, însă a auzi, a îndoi. O însemnare deosebită, a lui î scurt ne cotropeşte scrierea cu semnele scurtării, înstrăinîndu-ne aspectul grafic, parc-am fi cehi, şi apoi produce la învăţarea ortografiei din partea şcolarilor 25 confuzia de a avea alt înţeles decît la ă, unde însemnează t. Dealtminteri noi am adăogat aceste puţine reflecţii, pe lîngă cele coprinse în rapoartele academice reproduse mai jos, nu atît pentru a arăta îndreptăţirea ortografiei adoptate, cît mai mult pentru a contribui la adoptarea 30 unei singure ortografii. Mărturisim că în faza în care, din fericire, a ajuns astăzi chestia scrierii române, unificarea ei totală ne pare preferabilă unei dezbinări orcît de întemeiate. Fie că în viitor s-ar adopta î scurt şi s-ar introduce î şi în corpul 35 cuvintelor, fie că ar rămînea scrierea acestor semne aşa cum e stabilită astăzi de Academie: deosebirea, redusănumai la atîta, este prea mică pentru a stînjeni unificarea definitivă a ortografiei române. Bucureşti, iunie 1908 40 T. MAIORESCU SCRIEREA LIMBEI ROMÂNE PARTEA ÎNTlIA DESPRE LITERILE LATINE PRIMITE DE NOI FĂRĂ SCHIMBARE 5 Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvînt secolul naţionalităţilor. în el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în cercuri etnografice, deosebindu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa. natură. Pe lîngă tezaurul comun al 10 popoarelor civilizate, mai are fiecare tărîmul său aparte, în care îşi dezvoltă în mod special individualitatea şi, separîndu-se aci de toate celelalte, îşi constituie naţionalitatea sa. Astfel, se cere ca poporul modern să aibă o formă de stat naţională şi mai ales o literatură şi o 15 limbă naţională. A fost dar urmarea cea mai dreaptă a ideilor timpului în care trăim dacă şi între români s-a deşteptat în secolul acesta conştiinţa naţionalităţii lor şi a cîştigat astăzi valoarea unui adevăr lăţit şi înrădăcinat în popor. 20 Fiecare român ştie că e roman, şi în orce va face el de acum înainte va căuta cu necesitate să se puie în legătură, pe cît va putea mai nemijlocită, cu. tradiţia latină, de la care însuş a primit viaţa sa intelectuală. Noi suntem viţă latină — iacă punctul de plecare al civili- 25 zaţiei noastre, iacă adevărul ce este menit să devie cel mai important în ziua în care pe toate sferele dezvoltării noastre vom şti să-i tragem urmările practice. Pană acum acest adevăr avu numai în limba şi scrierea noastră o urmare mai practică, şi aceasta cu tot 30 dreptul. Căci pentru români limba este cea mai scumpă 277 rămăşiţă de la strămoşii latini, care astăzi le aminteşte încă o nobilă antichitate şi care totdeauna le-a fost busola unică, dar sigură spre a le păstra direcţia dreaptă şi a-i feri de rătăcirea şi pierderea în mijlocul valuri- 5 lor de popoare imigrante ce bîntuiră Dacia lui Traian. După limbă însă se îndreptează şi scrierea. în momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment şi forma exterioară sub care avea să se prezente aceasta, adecă 10 scrierea sau, exprimată prin elementele ei, literile trebuiau să fie luate tot de la romani. Şi, astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decît revela limba română, şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă, fu alungat din scrierea noastră cea nouă 15 şi fu înlocuit prin alfabetul latin. Această înnoire este o urmare aşa de naturală a latinităţii poporului nostru, încît nu noi trebuie să dovedim pentru ce acum scriem cu litere latine, ci adversarii ar trebui să dovedească pentru ce să împrumutăm de la străini literile lor după 20 ce ştim că avem pe ale noastre? Primim dar astăzi alfabetul latin pentru scrierea cuvintelor române, însă cum ? La această primă întrebare vom răspunde apucînd 25 lucrul de la început, şi insistăm asupra acestui început, fiindcă numai aşa putem scoate întrebarea din starea confuză în care au adus-o ortografiştii noştri prin disputele lor asupra metoadei fonetice, etimologice, fo-netico-etimologice şi cum le mai cheamă. O metodă, 30 înainte de a fi fonetică sau etimologică sau fonetico-etimologică, trebuie să fie simplu logică. Pentru ca să luăm dar lucrul în adevăr de la început, noi presupunem că pană în minutul acesta am scris numai cu buchile slavone şi că acum pentru întîia 35 dată ne încercăm să introducem literele latine. Această metamorfoză va începe, fără îndoială, cu constatarea sonurilor ce voim să le scriem de acum înainte cu semne romane. 278 Sonurile limbei române sunt în număr de 27, dintre care 20 consonante şi 7 vocale. Consonantele sunt: s d $ r X K n m n 5 n P c T B 3 HI V JK Iar vocalele: a e i 0 $ Ti Acum vom căuta pentru fiecare din ele litera latină 10 corespunzătoare. Aci însă întîmpinăm prima greutate însemnată: adecă să ştim cum pronunţau latinii literele lor. Cînd nu am avea decît manuscriptele latine dintr-o singură epocă, fără alte notiţe şi fără legătură cu alte limbi, greutatea ar rămînea neridicată sau cel 15 puţin nu s-ar putea înlătura cu siguranţă ştiinţifică, însă, din norocire, cîteva elemente auxiliare contribuiesc a hotărî chestia în parte: 1. Romanii nu au pierit cu totul, ci au lăsat descendenţi în popoarele romane de astăzi, în italieni, francezi 20 etc. Fiecare din aceste popoare, pe lîngă deosebirea lor născută din amestecările cu deosebite neamuri, are o parte comună în limba, adecă, pentru cazul nostru, în pronunţarea sa. Această parte comună nu poate să provină decît de la originea comună, de la romani. De 25 aci cîştigăm regula, dacă nu absolut sigură, cel puţin foarte probabilă: Consonantele şi vocalele a căror pronunţare este identică la toate popoarele romane de astăzi s-au pronunţat în acelaş mod şi de romani. 2. Multe cuvinte romane, mai ales nume proprii, se 30 află scrise cu literele unei limbi contimporane, adecă a grecilor, şi din comparaţia acestor semne între ele şi cu limba greacă de astăzi ne rezultă un nou mijloc de a fixa pronunţarea latină. 3. Ne-au rămas de la înşişi autorii romani notiţe care 35 ne explică destul de lămurit cum se pronunţau cîteva din literele latine. Asemenea notiţe se află mai ales în gramatiştii din timpul decadenţei. Donatus (sec. IV p. Ch.), Diomedes, Marius Victorinus (sec. IV) şi Pris- 279> 22 cianus (sec. VI); mai nainte încă în Varro, De lingua latina, în Quintilian, cîte unele şi în Aulus Gellius etc. 4. în fine, avem probe despre scrierea latină în deosebite timpuri. Din compararea schimbărilor ce se 5 ivesc în scrierea unuia şi aceluiaş cuvînt se poate asemenea înţelege pronunţarea literelor lui.1 înzestraţi cu aceste mijloace şi regule, aflăm cu siguranţă că următoarele sonuri din limba noastră se vor scrie cu următoarele litere latine, fiindcă şi latinii le 10 ceteau aproape tot aşa:2 Pentru sonul român s litera romană b A „ d r „ g 31 „ 1 m „ „ m n „ „ n n „ P P jt r c s B „ „ V 3 „ „ z a „ „ a 0 „ o 8 „ u 25 1 O epocă nouă în ştiinţa epigrafică începe cu investi- gările lui Ritschl din Bonn şi din Lipsea. In cercetările fonetice ce urmează, ne-a ajutat voi. I din Doctrina elementară a limbei latine de K. L. Schneider (Berlin, 1819), o autoritate în această materie pe vremea lui. Dealtminteri, ştiinţa 30 epigrafică, de la publicarea primei noastre ediţii încoace, s-a înavuţit cu lucrări foarte însemnate. Ritschl, Zur Geschichte des lateinischen Alphabets (1869), H. Schuchardt, Der Vocalis-mtis des Vulgărlateins, 3 voi. (1866 — 68), W. Corssen, Uber Ausspracke, Vocalismus und Betonung der lat. Sprache, 2 voi., 35 ed. 2 (1868-70) etc. 2 Cel puţin în timpul ce ne priveşte, adecă de cînd ocupară Dacia şi puseră fundamentul etnografic pentru poporul român de astăzi, prin urmare de la sec. II d. Chr. Mai în vechime se înţelege că nici sonurile, nici literele latine nu 40 erau toate fixate, B se confunda cu V, V cu U, U cu O şi I etc. 280 Unii din scriitorii noştri nu ne lasă nici această posesie de patrusprezece litere în siguranţă, ci scriu, d.e., chiar sonul român i, căruia în mod necontestabil îi corespunde semnul latin i, cu alte semne, cînd cu e, 5 cînd cu a, şi aşa pentru toate vocalele şi pentru multe consonante. în loc de dimineaţă, ei scriu demanetia, în loc de puteam, scriu poteamu etc. Aceşti scriitori sunt etimologiştii. Cauzele scrierii lor fiind însă limbistice, şi nu alfabetice, nu se pot analiza acum, ci se vor cri- 10 tica pe larg în partea a patra a cărţii de faţă. Aci, pentru a nu întrerupe şirul cercetărilor noastre alfabetice, anticipăm în contra lor regula ortografică: acele sunete române pentru care se ştie litera latină corespunzătoare se scriu cu această literă, făcînd abstracţie 15 de la considerări etimologice. Ştim dar să scriem cu litere latine patrusprezece din sonurile noastre; rămîne încă de aflat cum să exprimăm pe celelalte treisprezece. Pentru literele fiecăruia din ele vom face o cercetare deosebită. 20 E După cum se ceteşte astăzi limba latină, sonul e are trei litere: e, ae şi oe. Să-1 scriem şi noi cu toate trei, sau numai cu semnul e? Dacă cercetăm pentru ce latinii scriau diftongii ae 25 şi oe, vedem, din cîteva indicii sigure, că aceasta se făcea fiindcă pronunţau amîndouă vocalele, a şi e, o şi e. Cînd genitivul de la familia se scria familiae, atunci se şi cetea familia-e, ba chiar a se auzea mai mult decît e; cuvîntul scris foederati se şi cetea fo-ederati etc. 30 Probele pentru aceasta sunt cunoscute filologilor. Noi copiem pe cele mai importante: ae se confunda cu ai, ceea ce nu ar fi fost cu putinţă dacă s-ar fi cetit e, ci numai dacă se cetea a-e. Virgilie (Aen., III, 354) scria: Aulai in medio libabant pocula 35 Bacchi, în loc de aulae. în alt loc (Aen., IX, 26), Dives equum, dives pictai, vestis et auri, în loc de pictae. în latinitatea veche se punea ai de regulă în loc de ae, deşi se află şi ae, Aidilis, quaistor, Aimilius, aire, 281 22* în loc de Aedilis, quaestor, Aemilius, aere. în inscripţii mai nouă se află acelaş cuvînt scris cînd cu ae, cînd cu ai, d.e., Caesaris şi Caisaris, Caisar în loc de Caesar se află încă pe monumente din timpul lui Vespasian. 5 Vel. Long., vorbind despre ortografia declinaţiei s întîi, zice că se poate scrie ae şi ai în singular şi în plural (sed nihil obstat quo minus hoc aut illo modo — ai aut ae ■— scribamus in utroque numero). Cuvintele quapropter şi antehac provin din quaeprop- ^0 10 ter şi antehaec. Pierderea lui e şi mănţinerea lui a arată nu numai că diftongul ae nu se cetea e, ci că, din contră, e se auzea mai puţin decît a şi se putea absorbi de către acesta. Foarte lămurit este un pasagiu din Quintilian: „Silaba i5 15 ai, pe a cărei literă a doua noi am schimbat-o acum în e, o pronunţau cei vechi în mod variu prin a şi i, unii totdeauna ca grecii, alţii numai în genitivul şi dativul singular, de unde a introdus Virgilie în versurile sale pictai vestis şi aut ai; iar în pluralul aceloraşi cuvinte 2q 20 întrebuinţau pe e, hi Syllae, Galbae." („Ai syllabam, cuius secundam nune E literam ponimus, varie per A et I efjerebant, quidam singulariter tantum, quum in dati-vum vel genitivum casum incidissent, unde «pictai vestis» et «aulai» Virgilius, amantissimus vetustatis, car- 25 minibus inseruit. In iisdem plurali numero E utebantur, hi Syllae, Galbae." — Quint., Inst. orat., I, 7.) Asemenea oe se află confundat cu oi, ceea ce probea- 1 25 ză că nu s-a cetit e sau 0, ci o-e. Oinone şi Oenone, Coilius şi Coelius, coiperitm loc de coeperit, în Senatus consul- •30 tul de Bacchanalibus foideratei în loc de foederati etc. O confirmare mai mult ne dă faptul că unele cuvinte latine, care pe urmă se scriau (şi ceteau) cu u, la înce- 30 put se scriau (şi ceteau) cu oe. Căci tranziţia de la oe spre u nu s-a putut face decît dacă în oe se auzea mai •'35 ales o. Cicero (De leg., III, 3) citează o lege veche: „Ast quando duellum gravius discordiaeve civium escunt, oenus idem iuris quod duo consules teneto", unde oenus 35 stă în loc de unus. Şi mai departe (III, 4): „at si quid erit quod extra magistratus coeratore oesus sit" etc. în 40 loc de curatore usus. 282 Din cele arătate rezultă că, dacă găsim în manuscripte vechi confuzie între ae şi e, şi între oe şi e şi ae, aceasta provine de la confuzia ce exista în însăş pronunţarea cuvintelor respective, iar nu numai în scris. Cînd se scria dar saeculum şi seculum, coena, caena şi cena atunci se şi cetea sa-eculum şi seculum, co-ena, ca-ena şi cena. O probă definitivă ne dă Varro în această privinţă: „La ţară multe cuvinte se pronunţă cu e, d.e. hedus, cărora în oraş li se adaugă un a, haedus" („In Latio rure hedus quod in urbe, ut in multeis, a addito haedus", Varro, De lingua latina, Edit. Nisard, V, 97). De-abia în timpul din urmă, adecă în secolul de mijloc, cînd nu mai trăiau romanii, s-a lăţit asupra tutulor cuvintelor negligenţa pronunţării lui ae şi oe, ca e şi 6, şi astfel se explică cetirea de astăzi. Noi însă nu avem să ne ocupăm de pronunţarea călugărilor secolului de mijloc, ci de alfabetul latin din timpul romanilor. Prin urmare, sonului roman e îi corespunde o singura litera latina care să fi fost pronunţată în acelaş mod, adecă e, şi astfel se va scrie mimai cu semnul e. I Sonul i are în manuscriptele latine trei semne: i, j, y. Să cercetăm pe care să-1 primim. Litera y, împrumutată de la greci, nu se află din vechime în alfabetul latin, şi, în genere, nu se află în nici un cuvînt latinesc, ci numai în cele luate de la greci. Cicero ne spune că pe timpul lui Ennie, adecă pe la an. 180 înainte de Christos, nu se întrebuinţa y, ci că s-a introdus de-abia în timpul său, adecă în secolul întîi înainte de Christos. („ «Burrum » semper Ennius, nunquam «Pyrrhum »; «Bruges », non «Phryges » ipsius antiqui declarant libri; nec enim graecam literam adhi-bebant. Nune autem etiam duas". Orat., XLVIII.) Cuvintele cu y luate din vechime de la greci, sau cel puţin comune amîndouă popoarelor, sunt scrise şi pronunţate în latineşte de regulă cu u, cîteva cu i, niciodată cu y. înlocuirea lui y prin u a fost cu atît mai naturală cu cît o ginte a grecilor înşişi, colii, ceteau pe 283 y de multe ori ca u, de unde se şi află în inscripţii eolice ov în loc de v.1 Astfel, avem în latineşte: angulus (ayxuXoţ), cluo (xXuto), cubus (x6[3oş), cutis (xu-roţ), duo (S*uo), mullus 5 ((jLuXXoţ), muraena (u.vpavua) etc. Nume proprii sunt foarte puţine; cu atît mai frapant este numele oraşului Cumae, greceşte Ku|at), care era tocmai o colonie eolică. Pentru vechea schimbare a lui y în i sunt puţine exemple: stipes din adică cu ch, din simpla cauză că se păstrează, pe cît se poate, cum sunt, fiind indicări individuale; aşadar, scriem şi 5 citim: Charon, Charibda, Chersones, Chimera, Chios, Christos, Chrisostom etc. La numele comune însă (afară de cele rare: chronologie, chor, chaos etc.) s-a şi schimbat ch sau în h sau în c, d.e., hartă (în deosebire de carte, hărţi şi cărţi etc), hîrtie, horă (însă chor), caracter, 10 coardă, creştin.1 în nici un caz însă nu este iertat a mai scrie pe h acolo unde s-a pierdut cu totul în pronunţare, d.e. în istorie, onoare etc Cine scrie historie, honoare şi aduce de exemplu ortografia latină nu argumentează în cu- 15 noştinţă de cauză. Pasagiele citate din Quintilian şi Catul ne arată confuzia ce domnea şi la romani în pronunţarea şi scrierea lui h. Ar fi fără chibzuire să o perpetueze şi românii, cari nu au nici o cauză pentru aceasta. H trebuie scris numai unde se aude. 20 K Pentru sonul k se află în alfabetul latin trei semne: c, k şi qu. însă noi nu putem primi nici pe k, nici pe qu. în ceea ce priveşte litera qu, tradiţiile latine sunt 25 aşa de confuze, încît este greu a da lectorului o idee lămurită despre natura ei. Vel. Long. crede că semnul lui q este o împreunare a literelor CV; Quintil., din contra, îl derivă din Koppa cel grecesc p şi îl pune astfel între literele cele mai vechi aduse din Grecia. Fie 30 aceasta cum va fi, pentru cercetările noastre sunt numai următoarele constatări de interes: 1. în timpul scrierii latine mai regulate şi desigur în secolul ce ne priveşte, litera q se întrebuinţa numai cînd urma un «cuo altă vocală după dînsul, aşa încît 35 1 Tendenţă arătată mai sus e şi mai pronunţată astăzi, după 42 de ani, cînd cei mai mulţi scriu Hristos, haos, arhanghel şi iarăş cor, cronologie etc. 294 toate trei să formeze o singură silabă. Funcţia lui q era să arate unirea diftongică a lui u cu vocala următoare. „Mai avem încă litera q, scrie Quintilian, care face silabele dure şi este de folos numai pentru a uni 5 vocalele ce urmează, iar încolo este foarte de prisos..." („Dura et illa syllabas facit quae ad coniungendas de-mum subiectas sibi vocales est utilis, alias su-pervacua; ut equos hac et equum scribimus." Quintillianus, Instit. orat., XII, 10.) 10 Proba convingătoare despre această funcţie a lui q ne dă şi faptul că în scrierea veche chiar dativul cui se află scris qui, cînd din cauză prozodică trebuie să se restrîngă într-o singură silabă. Viceversa, cînd silaba cu qu trebuia să se lungească în două, qu se înlocuia cu 15 c; aşa la autorii comici se află foarte des relicuus în loc de reliquus, şi în Plaut (Casina, II, scena 2, vers 33 sau 192) delicuum în loc de deliquum etc 2. Sonul lui qu nu se potrivea cu nici unul din sonurile limbei noastre, cel puţin nu era nici cu, nici cv, ci 20 un son mijlociu. Probă despre aceasta ne este controversa între gramatişti asupra naturei sonului următor lui q. Charisius îl numeşte vocală, Vel. Long. opune că atunci orce silabă începătoare cu q ar trebui să fie lungă din cauza celor două vocale, ceea ce nu este 25 (aquîla, quod, equus etc. sunt scurte), şi, prin urmare, numeşte pe u consonantă; după dînşii se dezbină în acelaş mod şi ceilalţi. Quintilian, aducînd exemplul citat de equum, adaugă: „aceste două vocale, uu, produc un sunet aparte, precum nu se află nici unul în 30 limba greacă şi care de aceea nu se poate scrie cu literele lor". („Quum etiam ipse hae vocales duae ■— scit. uu ■— efficiant sonum, qualis apud graecos nullus est ideo-que scrivi illorum literis non potest." Quintillianus, Instit. orat., XII, 10.) 35 De aci provine confuzia ce o vedem în scrierea grecească de cîte ori vrea să exprime pe qu, d.e. la numele proprii latine. Aşa găsim în Plutarch KouaopavTia pentru Qtiadrantia, în Evanghelia lui Mar cu din contră (12, 42) KoSpavTsţ pentru quadrans; unii scriau KouaSpoi. pentru 40 Quadri, Sexouavol pentru Sequani, alţii Kupîvoţ pentru 295 23 — Opere voi. r, Titu Maiorescy Quirinus, Tocpxiivioţ pentru Tarquinius, ba chiar Kctv-og pentru Quintus. Chiar la romani însă sonul propriu al lui qu dispare cu încetul şi se schimbă în c. De mult nu se mai zicea 5 şi nu se mai scria' coquus, ci cocus, nu loquutus, ci lo-cutus; în secolul întîi după Christos se schimbă şi quum în cum, quotidie în cotidie etc. La noi, această schimbare şi-a aflat terminarea ei: în limba română nu mai există sonul qu deloc şi; prin 10 urmare, nici litera nu mai poate exista. Iar a o scrie, cum fac unii, în loc de sonul k sau *i (d.e., quînd, quer-quetare) este o greşală în contra alfabetului latin, fiindcă atunci se primeşte o literă latină pentru a exprima un alt son decît acela pentru însemnarea căruia se între-15 buinţa, şi aceasta este o născocire neîngăduită. Romanii, înşii, dacă ar fi pronunţat cuvîntul cînd ca noi, nu l-ar fi scris quand. Quintilian (sec. I d. Chr.) îşi bate joc de cei ce mai voiau să păstreze pe qu, d.e., în scrierea cuvîntului cotidie, zice însă că asemenea „copilării netreb-20 nice" dispăruseră pe vremea lui. Nu ştim de cc a mai venit d. Heliade şi urmaşii lui să le împrospăteze pe vremea noastră. ( „Frigidiora alia ut quotidie — scri-beretur, non cotidie, ut sit: quot diebus. Verum haec iam etiam inter ipsas ineptias evanuerunt." Quintilian, 25 Instit. orat., I, 7.) A treia literă cu care se află exprimat în scrierea romană sonul ce ne ocupă este k. Tradiţiile asupra lui k sunt foarte lămurite şi după dînsele nu mai încape îndoială că această literă trebuieşte alungată din alfa-30 betul nostru. K s-a introdus din vechime la romani şi s-a păstrat cîtva timp din cauză că era singura literă care exprima cu precizie sonul k; căci litera c la început se întrebuinţa şi pentru sonul g. Aşa cetim pe Columna rostrată leciones în loc de legiones, macestratos în loc de 35 magestratos etc. Se vede că pronunţarea romanilor celor vechi nu făcea încă destulă deosebire între c şi g. De-abia în secolul al treilea înainte de Christos s-a introdus litera g, formîndu-se prin o mică schimbare din c. După spusa lui Plutarch, Spurius Carvilius ar 40 fi descoperitorul ei. Litera g o dată introdusă, c slujeşte excluziv la exprimarea sonului k, iar litera k se pierde 296 din scrierea latină cu totul, rămîind întrebuinţată numai ea notă de abreviatură cînd o urmează un a (d.e., K pentru Cadeso, fiindcă abreviatură C însemna deja Gaius; K pentru Galendae), Cei mai buni autori o res-5 ping din scrierea latină: Quintilian zice de-a dreptul că nu trebuie să întrebuinţăm pe k în nici un cuvînt (,M in nulii verbis utendum puto". Instit. orat., I, 7); Priscianus o numeşte cu totul de prisos („et k quidem penitus supervacua est". Prisc., pag. 543) etc. Respin- 10 gînd-o dar înşii romanii, nu avem noi nici o cauză pentru a o introduce. Rezultatul cercetării de mai sus este: Sonul k nu se va scrie nici cu litera qu, nici cu litera k, ci numai cu c (şi înainte de e şi i cu ch, precum vom vedea la partea 15 următoare). Cu aceasta am terminat cercetările fonetice asupra acelor litere din alfabetul latin al căror son nu era destul de lămurit pentru a fi ele primite fără control în scrierea noastră. O mică observare mai este de făcut în pri- 20 vinţa lui x. Această literă este o consonantă dublă pentru a exprima cs sau gs (de regulă). Ea este dintre literele nouă ale alfabetului latin, deşi mai veche decît g, fiindcă se află pe Columna rostrată, unde aceasta lipseşte. După Grotefend, x este împrumutat din sis- 25 temui cifrelor etrusce; după opinia comună însă este o împreunare grafică dintr-un C întors şi dintr-un S = OS, )(, X1. Ca o asemenea înlesnire grafică se poate întrebuinţa şi la noi, unde întrebuinţăm consonanta îndoită cs. 30 1 La cele zise mai sus se cuvine să adogăm din Corssen că originea alfabetului latin nu este nici astăzi hotârîtă fără controversă. Despre o împrumutare a lui x din sistemul cifrelor etrusce, cum credea Grotefend, nu poate fi vorba. Corssen arată că alfabetul latin nu se naşte din cel etrusc, 35 ci din vechiul alfabet campan sau greco-apusean (rectifi-cîndu-şi astfel la pag. 102, voi. 2, după Kirchhoff, opinia susţinută mai înainte, pag. 5, voi. I, despre originea dorică), în vechiul alfabet latin, cu 21 litere, se afla de la început x, fiindcă era şi în alfabetul campan, din care numai 9 şi x 40 se lăsase la o parte. Mai pe urmă se pierde, pentru a se reprimi iarăş, împreună cu y, pe timpul lui Cicero, cînd alfabetul latin număra 23 litere (Corssen, I, 28). 23* 297 Recapitulînd acum rezultatele cercetărilor din partea a doua şi continuînd lista alfabetică începută la pag. 17,1 constatăm că următoarele sonuri din limba noastră se vor scrie numai cu următoarele litere corespunzătoare: Sonul român e cu litera latină e ÎK X k j / t h şi ch c, resp. ch, iar literele ac, oe, y, ph, th, qu şi k din alfabetul latin nu pot fi primite în scrierea română. Această parte a disertaţiei noastre o credem dovedită cu toată tăria, şi, prin urmare, încercarea ce o fac cîţiva autori români de a introduce literele ph, y, qu etc._ în scrierea noastră nu ne mai pare o controversă, ci o greşală. 1 în voi. de faţă, p. 280 (n.ed.). PARTEA A DOUA DESPRE SCRIEREA LUI H, Q, III, U, h, î în partea întîi a disertaţiei noastre am constatat, după starea ştiinţei de astăzi, cum ceteau romanii 5 literele lor şi care din ele trebuiesc să fie primite în limba noastră. Pe cînd însă din acest studiu a rezultat că unele din literele latine nu se pot primi în scrierea română, nemaiaflînd în limba noastră vechiul son latin pe care-1 însemnau, în paginele următoare vom vedea, 10 din contră, că unele din sonurile române nu-şi află litera corespunzătoare latină fiindcă în timpurile romane aceste sonuri sau nu au existat deloc, sau nu au existat în acea întindere ca la noi. Prin urmare, alfabetul latin aplicat la scrierea română are, pe de 15 o parte, litere prea multe, cărora trebuia să le refuzăm primirea, pe de alta, nu are litere destule şi suntem siliţi să le înlocuim prin altele — o disproporţie ce nu ne poate mira dacă ne aducem aminte că noi, după o dezvoltare limbistică de 17 secole, primim un alfabet 20 peţrificat din secolul al doilea. între literele ce lipsesc romanilor, notăm mai întîi o literă specială pentru sonul nostru. Sonul H nu se află în limba latină din timpul în 25 care o privim noi, adecă în primii secoli după naşterea lui Christos. Litera c înainte de e si i nu se înmuia 299 deloc, nici în q, cum cetim noi şi italienii, nici în s, cum cetesc francezii, nici în 11, cum cetesc germanii, ci rămînea k. Probele sunt următoarele: 5 1. Nici unul din vechii gramatişti latini, deşi se ocupă cu amănuntul de pronunţarea literelor, nu arată vreo deosebire între pronunţarea lui c înainte de e şi i şi pronunţarea lui înaintea celorlalte vocale şi a consonantelor. Dar şi ceilalţi autori păzesc o tăcere abso-10 Iută asupra sonului q; Quint., în locul citat mai sus, unde vorbeşte despre deosebirea dintre pronunţarea latină şi cea greacă (XII, 10), l-ar fi menţionat desigur dacă ar fi existat. 2. Toate cuvintele greceşti fără excepţie în care se 15 află k înainte de e şi * se transcriu în latineşte prin c, d.e.: insula Ceos (Esc*;), Cebren (Kepp^v), Cecrops (Klxpcxji), cedrus xeSpoş), centrum (xsvxpov), Cimon (K(u-ov) etc, etc. La numele comune cedrus, centrum etc, s-ar putea 20 zice că, deşi la început, cînd s-au primit de la greci, s-au cetit 'kedrus, kentrum, totuş, mai pe urmă s-a muiat c în q şi s-a cetit cedrus, centrum. însă a-ceastă obiecţie cade de la sine cînd vedem _ alăturea numele proprii cari nu sunt supuse înmuierii ca cele 25 comune. Dacă c înainte de e şi i s-ar fi cetit «j, atunci romanii n-ar fi scris pe Ki^ov cu C, ci sau Kimon, sau Chimon. 3. Constantă este asemenea scrierea greacă cu k a cuvintelor latine cu c şi aceasta fără excepţie. Cicero 30 se află scris pretutindenea în scriptele vechi greceşti, d.e.: în Appian Alexandrinul (sec. II, p. Chr.) Kixspwv, Scipio SxitcUov (în Appian, în Polibie [sec. II. a Chr.] etc), Decius Asxioţ etc. Să fi fost c altfel pronunţat în aceste nume, s-ar 35 fi încercat cel puţin unul din greci să le scrie altfel cu tcj sau cu K sau cu t£ etc. Unanimitatea tutulor scriitorilor greci de a exprima pe c latin înainte de e şi i prin k, în paralelă cu unanimitatea tutulor scriitorilor latini de a exprima pe k grecesc şi înainte de 40 e şi i tot prin c, este o probă convingătoare că c se cetea, k si înainte de e şi i. 4. Gramatistul Terentius Scaurus, învăţătorul împăratului L. Verus (sec. II. d. Chr.), vroind în cartea sa De orthographia să susţină scrierea literei k, zice: „eu însă pretind că mai de prisos este litera c decît k, 5 fiindcă, după cum se vede la greci, k are chiar valoarea sonului c". („Ego autem contenderim magis super-vacuum esse c quam k, quoniam k, ut apud Graecos, satis vim etiam c literae exprimat.") 5. Quintilian, într-un pasagiu citat, zice: „în scurt, 10 întrebuinţarea lui h se lăţi în mod excesiv, şi de atunci ne-a rămas încă în cîteva inscripţii cuvintele coronae, praeconis şi centuriones scrise choronae, prae-chonis şi chenturiones." („Erupit brevi tempore nimius usus, ut choronae, chenturiones praechones adhuc qui-15 busdam inscriptionibus maneant." Quintil., Instit. orat., I, 5.) Dacă centuriones s-ar fi. cetit centuriones, nu s-ar fi scris niciodată chenturiones. 6. Alte probe secundare despre aceasta, mai mult indicii decît probe, sunt: 1. duplicitatea scrierii latine 20 în cuvintele decimus şi decumus, decimare şi decumare şi a altor analoage, care este uşor de explicat dacă se cetea dekimus şi dekumus, însă ar fi fost greu de admis dacă s-ar fi cetit denimus şi dekumus; 2. aflarea lui k sau g în cuvintele comune germanilor cu latinii: Cella 25 = Keller, carcer — Kerker, cerasum = Kirsche, macer = mager, cista = Kiste. Prin urmare, sonul q nu se pronunţa la romani. Cum să-1 scriem dar noi cu alfabetul latin? Dacă cercetăm toate cuvintele româneşti (nu sla- 30 vorie etc.) în care se pronunţă sonul q, constatăm nu numai că el s-a născut din latinul c, ci că, pretutindeni unde acest c se află înainte de e şi i, s-a înmuiat în q. Cînd s-ar vedea numai că h, acolo unde se află, provine din c, atunci q ar fi o dependenţă întîmplătoare a lui c, o 35 înmuiare neregulată a lui şi ar trebui dar să se noteze poate c cu un semn expres, d.e. prin c. Fiindcă însă se constată mai mult, se constată că în toate cuvintele romane unde c s-a aflat înainte de e şi i s-a schimbat în q, de aceea semnuleste de prisos, 40 căci acum regula generală a vorbirii şi scrierii noastre este că înainte de c şi i nici nu încape k, ci numai q. 300 301 O consonantă, chiar prin natura sa de a fi conso- I nantă, adecă de a nu se putea pronunţa singură, ci în j unire cu vocala următoare, ne sileşte înainte de a o pronunţa, să ne uităm la vocala următoare. Uitîndu-se 5 românul ce vocală urmează după consonanta c şi văzînd că urmează e sau i, prin însăş natura limbei sale şi fără altă regulă trebuie să cetească q, fiindcă [ în cuvintele romane nu sufere k înainte de e şi i; şi, j din contră, cînd vede altă vocală sau o consonantă, ! 10 trebuie să cetească k. Ar fi dar o silă impusă spiri- | tului nostru ca să scriem, cum vrea d. Pumnul, cel- i tuesc şi să cetim keltuesc, pe cînd pentru cine să scriem I cine. Obiecţia ce ni se va face este că aflăm cu toate I 15 aceste sonul k şi înainte de e şi i şi sonul q înaintea \ celorlalte vocale şi a consonantelor. Să cercetăm unde. î K înainte de e şi i se află în limba română: a) în cuvinte slavone, greceşti, ungureşti. Acestea fiind cu totul străine naturei limbei noastre şi numai 20 nişte împrumutări lexicale, iar nu gramaticale, nu ne ; pot influenţa în naşterea ei o regulă ortografică. j Fiindcă însă se află şi trebuiesc scrise, vom arăta excepţia şi străinătatea lor întărind sonul q pentru a-1 j face iarăşi k, întroducînd dar între c şi vocala e \ 25 sau i singurul semn ce l-au fixat romanii pentru a- ceasta, adecă h. (Vezi mai sus cercetarea noastră asu- | pra acestei litere. însemnarea lui q pentru a-1 ceti k I înainte de e şi i nu se poate arăta prin u sau prin i alte semne, şi aceasta din simpla, dar incontestabila, j 30 cauză că noi nu avem să inventăm acum un alfabet, ci introducem alfabetul latin. Dacă în alfabetul latin, | semnul întăririi, după cum arătarăm mai sus, a fost ! h, şi românii trebuie să-şi arete prin h întărirea sonuri- j lor lor.) ! 35 Vom scrie: cheltuesc, chilie (cînd ar veni din lat. ( cella, s-ar fi făcut ceale sau ceae, dar nu chilie: în j această formă este cuvînt străin), chilav, chimir, chin- disesc, chin, chip, chir, chitesc, chit (luat din grecescul ; to xtjto? şi nu din lat.), chivără, chivot, strachină, j 40 smochină, răchită etc. \ 302 • | b) în cuvintele romane, unde mai nainte după c venea un / sau un u, aşa încît a rămas k numai din această cauză conformă regulei româneşti. Cuvintele sunt puţine: cheie (clavis), chem (clamo), chiar 5 (clarus), chilinesc (elino), chimin (cuminum). Afară de aceste cuvinte şi derivatele lor se mai află chi în terminarea chiu, chie, provenind din culus şi cula: un chiu (avunculus), rărunchiu (ranunculus), urechie (auricula). Şi aceste cuvinte sunt puţine. 10 c) Singura excepţie ar fi chelar şi chingă, dacă aceste provin de-a dreptul din latinele cellarius şi cin-gula, ceea ce nu este probabil, comparînd toate celelalte cuvinte şi considerînd, pentru chingă, că aveam verbul cingu şi am fi zis cingă, dacă am fi primit 15 cuvîntul de la romani. 1 de-a dreptul înaintea vocalelor a, o, u, «k, î, se află numai în cuvinte străine, mai ales slavone, şi aceste, neputîndu-ne schimba regula noastră română din fundament, se vor scrie cu ci. Iacă mai toate aceste cuvinte: 20 cias, cioban, ciocan, ciocîrlie, ciocîrtesc, cioci, cioc, cioaie, cioloboc, ciomag, cioandră, ciont, cioplesc, cioară, ciorbă, cioarec, ciort, ciosvîrtă, cioturos, cio'vică, ciubăr, ciobotă, ciucăr, ciudă, ciugulesc, ciulină, ciumă, ciun-găresc, ciupesc, ciupercă, ciur, chită, corcioc. 25 în cuvinte româneşti nu se află n nicăieri de-a dreptul înaintea vocalelor a, o, u, -h, î, ci numai cînd între aceste s-au aflat e sau i, care dar trebuie exprimate: ceară (lat. cera), ceapă (lat. cepa), rugăciune (lat. rogatio), şi aşa toate în ciune, urceor (lat. urceo- 30 lus), fecior (lat. fetiolus). Vezi Diez, Rom. Grammat., II, pag. 261, şi Cihac, Dict. etim., la cuvîntul făt), şi aşa toate în cior. Fiind dar constatat că în cuvintele româneşti c sună totdeauna k înainte de a, o, u, %, î şi totdeauna q 35 înainte de e şi i, şi că numai în unele cuvinte străine sună, din contră, k înainte de e şi i, trebuie să lăsăm litera c singură să exprime pe q înainte de e şi i şi numai atunci să "o marcăm prin semnele alăturate h, resp. i, cînd, în contra geniului limbei noastre, înainte 303 I de e şi i are să se pronunţe k şi înainte de. celelalte litere q. Este dar o eroare în contra logicei a apuca lucrul de-a-ntoarsele; cum face d. Pumnul, a însemna pe 5 c înainte de e şi i cînd are să se citească q şi a-1 lăsa fără semn,' cînd are să se citească k. Aceasta ya să zică a face din excepţie regulă şi din regulă excepţie. ţi Ceea ce s-a zis despre k şi q, se înţelege _ din ace- 10 leaşi cauze şi pentru r şi y. Amîndouă sonurile se vor însemna prin litera g, ştiindu-se că înainte de a, o, u, •k, î şi înaintea consonantelor^se pronunţă r, iar înaintea lui e şi i se pronunţă y. în cuvintele unde şi înainte de e şi i trebuie să se cetească un r, acesta se va 15 exprima prin gh, şi în cuvintele unde, din,contră, înainte de celelalte vocale şi de consonante se află y, acesta se va exprima prin gi. Vom scrie dar ghimber, ghimpe, ghips, ghiulea, ghem (lat. glomus), ghiaţă (lat. glacies), ghindă (lat. glandes), unghiu (lat. angu- 20 lus), ghebos (lat. gibbosus)—singurul cuvînt român în care g, deşi nemijlocit înainte de i, nu s-a schimbat în y; este dar probabil, că în latinitatea vulgară nu se zicea gibbosus, ci gubbosus1, şi atunci am avea aici un caz analog cu cel de la litera c înainte de u 25 sauJ (pag. 43); compară spre întărire scrierea gyb-bosus în latinitatea evului mediu şi forma gob în limbele romane de astăzi (în ital. etc). Vom scrie, din contră: gidmanlan, giam, giamie, Giurgiu. H 30 Sonul ir nu a existat la romani în întinderea în. care îl avem noi. Singurul caz în care mai tîrziu îl întrebuinţau romanii, era pentru t înaintea unui i urmat de' altă vocală (gramaticul Pompeius, probabil din secolul V după Chr.: „non debemus dicere ita, quem- 35 admodum scribitur, Titius, sed Titsius"), şi aceasta pare a fi fost o rafinare a limbei, de care în timpul _î~Vezi şi Schuchardt, l. c, I, 29. clasic se fereau cei culţi. De aceea vedem că acest son nici nu are literă aparte, ci rămîne numai ca o nuanţă de pronunţare a lui t.1 La noi însă u, a devenit un son foarte lăţit şi pri-5 mit şi înaintea vocalelor simple. Din nenorocire, în starea actuală a limbei nu se vede întrebuinţat după o regulă demonstrabilă. Pe cînd sonul k în'toate cuvintele româneşti, unde s-a aflat nemijlocit înainte de e şi i, s-a schimbat în q, şi astfel şi k şi q se scriu 10 prin c fără alt semn, sonul o,, deşi, acolo unde se află, vine din t, totuş nu este o modificare regulată a acestui t. Căci dacă t înainte de e şi i în multe cuvinte româneşti s-a schimbat in u,, în tot atîtea alte cuvinte a rămas t. Să cercetăm acest punct mai de 15 aproape. 1. în flecţiunile de declinare şi conjugare vedem pe t totdeauna schimbat în / înainte de i (afară de cazul cînd este preces de s2) şi rămîind neschimbat cînd se 1 Asupra trecerei lui cîni sau n şi a lui t înainte de i 20 cu o vocală în u, compară următoarele pasage: „Cu drept cuvînt, zice Raumer, tranziţia guturalului ci în palatalul ci se întîmplă în timpul dinaintea migraţiunii popoarelor, însă schimbarea palatalului c în tsch şi is nu începe decît în veacurile migraţiunii popoarelor " (Schuchardt, /. c, I, 194). 25 Contra: „Pană în sec. VII d. Chr. asibilarea lui c nu s-a putut întîmplă decît pe ici, pe colo, în limba vulgară sau în dialecte provinciale, şi romanii cei culţi pronunţau lîncă în timpul longobarzilor Kaesar, Kikero!"' (Corssen,' /. c., I, 36). „De la secol. II d. Chr. încoace, a început asibilarea 30 generală a lui ti, însă pe timpul lui TJlfilas nu era încă pre-tutindinea primită" (Schuchardt, I, 162). Contra: „Această opinie a lui Schuchardt se razimă pe inscripţii nesigure si nu se poate susţinea. Asibilarea (lui ti în ts'i) este obicei general în gura celor culţi în sec. V d. Chr. Ce e drept, 35 trebuie să fi început înaintea sec. V, dar fiindcă Ulfilas însemnează cuvîntul latin lectio în scrierea gotică prin laihtjo, asibilarea nu poate să fi fost obişnuită în sec. IV în vorbirea celor culţi" (Corssen, I, 65, 66). 2 în pronunţarea română nu s-a putut suferi lîngăolaltă £0 două sunete şuierătoare, precum sunt s şi ţ. De aceea, în- muiarea lui t înainte de i s-a aruncat înapoi asupra lui s făcîndu-1 pe acesta ş, iar t a rămas neschimbat; d. ex.: acest, aceşti, onest, oneşti. Astfel se explică această modificare citată de d. Pumnul (Gram. der rum. Sprache, 1864, 15 pag. 43, nota). După aceeaş lege eufonică c preces de s şi urmat de e sau i nu se schimbă în n, ci înmuiarea lui se 304 305 află înainte de e. Exemple: tot, toţi, toate; pot, poţi, poate etc. însă şi aci cîteva excepţii la infinitivele în i şi la timpurile lor derivate: zicem a ascuţi, a împărţi, a păţi, a minţi; dar zicem şi a găti, a chiti, a răsplăti, 5 a aminti. 2. în alte forme generale de derivaţie gramaticală ale limbei noastre1 vedem că t înainte de i rămîne tot t: antic, venetic, roşatic, fanatic, lunatic, tomnatic*; cărticică, lăptişor, părticică, rotiţă, artist, flautist, mări- 10 tis, multişor etc. în altele însă de acelaş fel se schimbă iarăşi în / : cărţişoară, înavuţire, mulţime etc. Zicem, cu toate aceste, latină, însă căpăţină. 3. înainte de două vocale aceeaş confuzie. Avem hîrtie, cutie, argintie, gratie etc, însă zicem avuţie, 15 frăţie, beţie etc. Şi o repetăm: toate exemplele aceste sunt cuvinte româneşti, nu primite de la străini. aruncă înapoi asupra lui s, care devine ş, iar c, neputînd rămînea k înainte de e şi i, s-a pronunţat cu celălalt son mai moale înrudit, adică cu t, d. ex.: cresc, creşti, creşte, lumesc, 20 lumeşti. Această regulă de eufonie ne pare pretutindeni observată, unde sec sau sci se află într-o singură silabă. Pronunţarea modernă a cuvintelor scenă, sceptru nu dovedeşte nimic, fiind Introdusă cu pierderea simţirii de analogie' şi nefiind intrată în popor. Primii întroducători au zis ştenă 25 şi şkiptru. De aceea, şi asemănarea între sc al nostru cu pronunţarea milaneză, precum se observă de Diez (Gram., I> 346) şi, după dînsul, de Schuchardt (Vocalismus, I, 165). trebuie luată, cum grano salis. Exemplele populare citate de aceşti învăţaţi, cărora dealtminteri ştiinţa limbistică 30 română se cade să le fie pentru totdeauna recunoscătoare, nu se prea potrivesc, fiindcă în ele sc nu se află în aceeaş silabă, căs-cioară, des-cinge. Dacă, d. ex., pentru cetirea franceză se dă regula că i înainte de n se ceteşte ca e cu n nasal = fin, atunci fine nu este excepţie, fiindcă aici i şi 35 n sunt în două silabe: fi-ne. Din contră în dialectul milanez s'cepp, s'cetta, s'ciav etc. (Cherubini, Vocabolario milanese-ifa-liano, Mii., 1843). 1 Comp. Diez, Rom. Gram., II, pagina 249 sqq. (edit. I). 2 Mulţi din cei ce nu admit înseninarea lui t pentru a-1 40 face ţ, pretinzînd a vedea o regulă generală pentru înmuiarea lui (înainte de i), scriu lunatec, tomnatec, pentru a-şi scăpa teoria. Dar aceste sunt siluiri de limbă, care nu pot fi îngăduite. Românul zice adesea tomnatic, rar tomnatec, şi nu i se poate schimba limba în graţia teoriilor ortografice, ci, 45 dimpotrivă, ortografia trebuie făcută după limbă.. 4. Făcînd abstracţie de formele gramaticale şi luînd numai cuvintele izolate din lexicon, aflăm, asemenea fără nici o regulă, cînd t, cînd /." clatină, latina, ţie, ţine, tine, tigru, titulă, ţipă, tină, tigae, ţigan, tindă, 5 timp1 etc. 5. înainte de e şi ă aflăm: ţes, ţest, ţeară, ţăran, ţărînă, ţărmure, şi iarăşi: termin, teasc, tem, tei etc. 6. Caracteristice sunt cazurile unde se pronunţă cînd t, cînd / în acelaş cuvînt, d.e.: eu ascut şi eu 10 ascut, eu trimet şi eu trimet etc.2 Din cele arătate mai sus suntem siliţi să conchidem: pe cînd sonul k, în toate cuvintele româneşti unde s-a aflat nemijlocit înainte de e şi i, s-a schimbat în 4 şi, prin urmare, se poate scrie în amîndouă cazurile 15 cu c, avînd o regulă generală a cetirii; sonul t, după starea de astăzi a limbei noastre, nu păzeşte nici o regulă demonstrabilă în tranziţia lui spre 11, şi, prin urmare, se naşte întrebarea dacă se pot scrie amîndouă sonurile t şi u, numai cu litera sau dacă trebuiesc 20 deosebite în scris? şi, în cazul din urmă, prin ce fel de însemnare grafică să se constate deosebirea? în răspunsul însă la aceste întrebări este cuprinsă controversa principală a scrierii române. Pentru a ne lămuri pe deplin asupra ei şi. a ajunge la un rezultat 25 sigur în mijlocul şovăirii opiniilor contrare, suntem siliţi să facem o cercetare sistematică şi completă asupra acestei materii. O asemenea cercetare, dacă va izbuti, ne va conduce la aflarea regulei fundamentale pentru scrierea tutulor sonurilor nouă în 30 limba română. înainte de a o începe, trebuie dar să vedem care sunt aceste sonuri şi pană unde are să se întindă dezlegarea controversei. Căci, precum am zis, odată sfera cercetării hotărîtă, unul şi acelaş principiu de scriere, dacă vom fi în stare să-1 dobîn- 35 dim, va cuprinde în sine regula pentru fiecare din sonurile cele nouă. Aceste sonuri, afară de cele arătate mai sus, sunt m, "K şi i. Aşa zice românul, şi nu timp, cum vor cei arătaţi în nota precedentă. Timp vrea să zică prost pe româneşte 2 Pumnul, Rum. Gram., pag. 164. 306 i 307 III Notăm cîteva cuvinte din care se vede neregulari-tatea tranziţiei lui s în ui. Gras, graşi, însă grăsime; gros, groşi, însă grosime; 5 a ursi, ursită, însă arşiţă; a păşi, a ieşi, simt, singur, sălbatic, şed, sine, şine, şipot, şir etc. t şi î Sonurile h. şi î nu se văd a fi existat la romani în latinitatea clasică. Ce e drept, variabila vocalizare 10 latină tocmai în cuvinte, unde şi noi întrebuinţăm sau am fi întrebuinţat k sau î, e foarte surprinzătoare (facio, feci; legendus, legundus; dicendus, dicun-dus; maximus, maxumus; câni = xovt1 etc). Cu toate acestea, ştienţificeşte vorbind, nu suntem autorizaţi 15 să zicem mai mult decît că vocalizarea clasică, acolo unde a fost nehotărîtă, a lăsat cu atît mai mult tărî-mul liber pentru introducerea altor sonuri în limbele romane moderne. Mai probabil pare a fi că -k şi î au existat în limbă latină vulgară. 20 Din nenorocire nici -k nici î nu sunt primite în limba noastră după vreun principiu demonstrabil, ci după o eufonie puţin fixată. în privinţa lui a singura regulă generală ce au pu-putut-o da gramatiştii noştri este negativă: -k nu se 25 află la începutul cuvintelor2 (cu excepţia dialectică: iJa, -h.sta). Iar toate celelalte aşa-numite regule ale gramatiştilor noştri sunt numai nişte generalizări a cîtorva pronunţări de un fel, paralel cu care merge generalizarea a cîtorva pronunţări de alt fel. Sau mai 30 bine zicînd: regula şi excepţia au cumpănă egală şi, prin urmare, excepţia are tot atîta drept să fie marcată ca şi regula. Să cercetăm aceasta mai de aproape pentru i».. 1. t vine din a cînd acesta şi-a pierdut sonul: laud 35 lăudam; fac, f-hceam: carte, cărticică etc. 1 Cipariu, Elem. de limba rom., p. 24 şi 25. Tractatul de ortografie din Lexiconul de la Buda, § 19. 2 Pumnul, Rum. Gram., § 13; Cipariu, l. c, pagina 8. Cu toate aceste, a rămîne de multe ori a, deşi nu mai are ton. De ex., batjocură, balamuc, calic, datori, familie, fasole1, macriş, materie, raritate şi în sumă de cuvinte străine sau mai nouă, în care nu s-a făcut 5 tranziţia în -k, deşi sunt intrate în popor: basma, para, pardoseală, canar, hangiu, falangă, pahar, papuc (alte cuvinte nouă, în care asemenea a rămas a, mai sunt: cazarmă, cadavru, cafenea sau ca fană, canapea, canava, canonic, capot, castană, catedră, catolic, catichism, 10 magistrat, pardoseală, paroh, patron, patriot, patriarh, salată etc). Rămîne apoi a, deşi nu mai are ton, la începutul cuvintelor: aşa, aveam, avut, arat, aramă, argint, acum etc. Dar şi aci este o excepţie, cînd adică după a vine n. Atunci nu rămîne a, dar nu se schimbă 15 nici în -w, ci se face î, înger, întîi etc. însă şi acesta nu pretutindeni. în an, anţerţ, anin, Andrei (anaforă, antereu), rămîne a. 2. % se află venind din a şi acolo unde acesta nu şi-a pierdut tonul: carte, c-wţi; mare, m-wi; carne, 20 c%rnuri; cale, ctJ,; însă: cal, cai; m-hiase, mătăsuri, siabii, p-^s^ri etc. Din contră, vacă, vaci; fragă, fragi; împart, împărţi; ad-hp, adapi. însă iarăşi 1-Kiid-h.m, spre deosebire de l-wudam, 1-h.ud-h., spre deosebire de l-httda, împ-wtur, Înf-Kşur, mt^r (sau aici din e? Diez, 25 Gram., I, 336). însă m%ţura şi matura. 3. Ti vine din e, cînd acesta nu are tonul: tînăr, răcit, răsplată, văratic etc. Cu toate acestea e rămîne de foarte multe ori e, deşi nu mai are tonul: înverzit, venin, temut, şezut, dreptate 30 etc. 4. t se află venind din e şi acolo unde are ton: văd, învăţ, rău, văr etc, etc. 5. t vine şi din celelalte trei vocale, dar mai rar. 6. Mussafia2 arată influenţa consonantelor şi a lui 3 5 i asupra formării lui -k. Dar şi cercetările lui întăresc cele spuse de noi asupra lipsei unei simple regule generale. 1 Unii autori bucovineni, ca să-şi scape regula, ne siluiesc limba şi zic fasole, cadavru etc. Vivat orthographia, pereat 40 Ungua! 2 A. Mussafia, Zur rumănischen V.ocalisation, Yiena, 1868. 308 309 în privinţa lui î avem următoarea lege a aflării lui: 1. în cuvintele româneşti î vine de regulă din influenţa nazalului n (şi m combinat cu altă consonantă), 5 ceea ce nu vrea să zică că orunde este n (şi m combinat) vocala precedentă se schimba în î, ci numai că acolo unde vocala s-a schimbat în î, cauza a putut fi n (şi m combinat). Exemple: în, împărat, român, înger, mînă, cînt, vînd, făcînd, zicînd, lăudînd, sîn, 10 sînt, grîu (=granu), rămîi (=reman), frîu (=fren), cînt (=cant), brîu (=brin) etc. De aceea, alfabetul nostru cel vechi avea un singur semn pentru silaba în şi îm. 2. Eufonia română sufere greu un * ascuţit după 15 r şi-1 umbreşte cu predilecţie în î: rîs, rîpă, rîu, a omorî, urî etc. 3. / mai provine dintr-un a dinaintea lui r combinat, d.e.: Mrtie, tîrziu, cîrnat. 4. î se află, în fine, în multe cuvinte slavone şi 20 apoi în cuvinte onomato-poetice (care imitează sunetele naturei), d.e.: fîtfîie,.mîrîie etc. După cele expuse, constatăm că toată controversa scrierii române se află acum mărginită la exprimarea a patru sonuri: il, ui, t» şi î, pentru care nu am aflat, 25 în simpla cercetare paleografică a alfabetului latin, modul de a le scrie. Ele ne conduc la un studiu mai întins al scrierii îndeobşte, căruia îi destinăm partea următoare. Mai înainte însă de a-1 începe, este locul să vorbim încă în această parte despre accente şi, cu pri- 3 0 lejul lor, despre scrierea diftongilor ea şi oa. Accentele, aşa cum se văd obişnuite în scrierea grecească ■— acut, grav, circumflex, spiritus asper şi tenis — se zice că sunt descoperirea lui Aristophanes Byzantius (sec. III d. Chr.). în manuscriptele vechi 35 greceşti nu se află deloc pană în sec. VII după Christos. Aşadar, descoperirea lui Aristofan nu a putut servi pană atunci decît numai gramatiştilor. („ Venim haec omnia-—sc. spiritus asper et tenis, accentus aceutus, gravis et cir cumflexus ■— ante septimum saec-ulum a librariis neglecta prorsus videntur: nam codices vetus-tissimi quinti sextive saeculi iis prorsus carent." Mont-faucon, Palaeogr. graec, pag. 33.) în înţelesul lui Aristofan, adică pentru însemnarea 5 silabei intonate, nu s-au întrebuinţat accentele niciodată în scrierea latină.1 Numai pentru însemnarea vocalelor lungi, fără privire la tonul lor, se găseşte, începînd de pe timpul lui Cesar, semnul numit apex, care în inscripţiile din timpul împăraţilor are forma ', 10 rareori ', iar mai tîrziu în scrierea cărţilor , cum se întrebuinţează şi astăzi. Acest apex se află pus, deşi nu regulat, nici pretutindeni, deasupra vocalelor a, ae, e, ei, o şi u, cînd sunt lungi, iar i lung se însemnează prin mărirea literei, /, de unde apoi J în limbele 15 romane moderne. Neexistînd dar nici o cauză paleografică pentru scrierea accentelor, rămîne numai trebuinţa logică drept singura cauză pentru primirea lor. Irebuinţa logică însă în limba română cît pentru accentuare se 20 mărgineşte la conjugaţii. Acolo deosebirea tonului aduce deosebirea înţelesului, tonul trebuie dar exprimat prin accent. Vom scrie dar a lovi, a primi, făcu,, avu etc. Accentul ', întrebuinţat pană acum peste e şi o pen-25 . tru a exprima diftongii ea şi oa, este o invenţie nesănătoasă, atît în contra regulei scrierii româneşti formulată mai sus (acele sonuri române, pentru care se ştie litera latină corespunzătoare, se scriu cu acesta literă, făcînd abstracţie de la considerări etimologice), 30 cît şi în contra naturei semnelor, nefiind chemat accentul în nici un alfabet din lume să exprime pe a. Dar accentul ' este chemat să exprime vocala intonată, vor zice apărătorii acestei scrieri, şi fiindcă diftongii ea şi oa vin totdeauna din e şi o intonat, 35 trebuiesc scrişi £ şi 6, pentru a fi cetiţi ca diftongi şi nu e-a şi o-a. La aceasta răspundem: Or de unde ar veni ea şi oa, din momentul în care vocalele e şi o au primit o schimbare fonetică, pentru a cărei scriere se află o literă în alfabetul latin, nu pot fi lipsite de 40 1 Vezi Corssen, l. c, I, 21-26. 310 24 311 această scriere, pentru a li se descoperi una nouă. Dacă dar e şi o din cauza intonării şi-au însoţit un son, pentru care există litera latină corespunzătoare, adică a, nu pot fi scrise altfel decît prin ea şi oa. Iar obiecţia 5 că atunci nu se vede dacă trebuiesc citite ca diftongi eaşioa şi nu e-a şi o-a nu ne pare întemeiată, căci scrierea nu este silită să arate absolut toate nuanţele vorbirii, şi aşa nu este nici chemată să arate dif-tongarea. 10 Dar sunt şi altele de zis în contra acestei scrieri. Şi, mai întîi, nu este exact că orce e şi o intonat se preface în ea şi oa. Regula exactă ne-o dă Pumnul şi după dînsul d. Mussafia1: e intonat, dacă în silaba următoare se află a, % şi, mai rar, e, se preface în ea; în cele- .15 lalte cazuri rămîne e, deşi este intonat, d.e.: vorbesc, vorbeşti, vorbească, obştescul, obşteasca, şeapte, şearpe, alăturea cu şepte, şerpe. 0 intonat, dacă este urmat dc a, tv şi e, se preface în oa, dar înainte de i şi « rămîne o, d.e.: port, porţi, poartă, moarte, 2 0 moartă, mortul, morţii. Aşadar, semnul accentului de intonare pus deasupra lui e şi o ar putea să aibă numai atunci înţelesul diftongului ea şi oa, cînd în adevăr orce e şi o intonat s-ar şi preface în ea şi oa. Dar fiindcă, precum am 25 văzut, nu este aşa, ci din contră e şi o, deşi intonate, în jumătatea cazurilor nu se prefac în ea şi oa, însemnarea lor cu accentul intonării pentru a le arăta diftongarea este lipsită de logică. însă argumentul cel mai puternic în contra numitului 30 accent ne pare a fi următorul: acel a-, ce şi-1 însoţesc uneori vocalele e şi o cînd sunt intonate, nu este o simplă uşurare a limbei, oarecum un obicei fonetic, care ar putea tot aşa de bine să dispară din pronunţare şi căruia dar îi este de ajuns să fie numai arătat 35 în treacăt prin semnul intonării2; acel a, din contră, 1 Zur rumănischen Vocalisation. Vezi acolo explicarea excepţiilor în noră, soră, vorbă. 2 Mai ales unii bucovineni comit această greşală în privinţa lui o intonat, şi tot studenţii din Bucovina trebuie să 40 fi indus în eroare şi pe distinsul profesor Mussafia de l-au făcut să zică în citata sa disertaţie că o intonat sună ca oa, 312 I a ajuns în limba noastră tot aşa de important ca şi sonul radical din care vine, fiindcă uneori îl consumă chiar pe acesta şi rămîne singur. D.e., din veară, peana, peară, veargă, vearză, measă, a-5 foarăetc, românul a făcut vară,pană, pară, varga, varză, masă, afară etc.; şi adese, acolo unde a păstrat diftongul ea, 1-a prefăcut în ia, d.e. piatră, iapă etc. (Legea fonetică, după d. Mussafia, este că ea şi oa tind a se preface în a mai ales după labiale şi r, uneori şi după 10 sibilante.) Această pierdere a lui e din diftongul ea şi prefacerea lui în simplul a este aşa de înrădăcinată în limbă, încît unele cuvinte cu un e primitiv sunt apoi variate în declinare ca şi cînd ar fi avut un a primitiv. Pe cînd, d.e., în pluralul din pană, pară, varga, se 15 reînfăţişează e şi se zice pene, pere, vergi, în alte cuvinte analoage nu se mai înfăţişează nici atunci, ci a se schimbă în % ca un a primitiv, ţară, ţări, pradă, prăzi etc. Este dar cu neputinţă să se ascundă sub accent so-20 nul a provenit din intonarea lui e şi o, şi aceşti diftongi nu se pot scrie logic decît prin ea şi oa. Se înţelege că cercetarea noastră de mai sus s-a raportat numai la cazurile cînd ea şi oa proveneau în adevăr din lungirea lui e şi o prin accent. Căci în 25 celelalte cazuri, unde a este din capul locului o vocală de sine stătătoare, cu un înţeles propriu gramatical, chiar cei ce dealtminteri scriu 6 cu accent trebuie să însemneze pe a deosebit. D.e.: face, făcea; duce, ducea. Aici a este vocala flecţionară a imperfectului şi a scrie 30 face, duce, este o greşală de ortografie. însă cu accentul pe o. Putem asigura pe d. Mussafia că în diftongul oa accentul este pe a tocmai ca în diftongul ed, şi că în româneşte curat se zice oameni, precum se zice aceasta. Orce alte considerări, de ex. din fiziologia vocalizării, trebuie 35 să se plece înaintea faptului necontestabil: că aşa se pronunţă româneşte curat. Un filolog bucovinean, care ar pronunţa omeni în loc de oameni, ar trece în societatea cultă din Bucureşti de un provincial cam necioplit în privinţa limbei, şi este de mult cunoscut, de ex. din comediile lui 40 Alecsandri, cum românul îşi bate joc de grecii care nu sunt în stare să zică roată, ci zic rota. ZYS. 24* PARTEA A TREIA DESPRE PRINCIPIUL SCRIERII ŞI O CRITICĂ A SISTEMULUI FONETIC Partea a doua a cercetării noastre despre scrierea 5 limbei române s-a terminat cu următoarele întrebări: sonurile u,, ui, iv şi î, provenind de regulă din t, s, a şi e, trebuiesc ele însemnate cu aceste litere fără nici o deosebire? sau trebuiesc însemnate deosebit? şi atunci prin ce fel de semne? 10 La aceste întrebări, cari cuprind în sine toată greutatea proprie a grafiei şi ortografiei române, întîlnim în literatura noastră un răspuns foarte uşor, dat de aşa-numitul sistem fonetic al şcoalei bucovinene. Sistemul fonetic are de principiu: fiecare cuvînt 15 se scrie cum se pronunţă1 şi, prin urmare, pentru fiecare son deosebit trebuie o literă deosebită. Sau cum s-a zis din vechime: „Ego sic scribendum quidque iudico quomodo sonat. Hic enim usus est literarum, ut custo-diant voces" (Quintilian, Inst. orat., I, 7, 30). Răposa- 20 tul A. Pumnul, cel mai conştiincios între reprezentanţii acestui sistem, îl numeşte „foarte simplu, natural şi uşor", însă, cu toate aceste predicate măgulitoare, sistemul fonetic este mult mai greu decît ar părea, cel puţin este pretutindeni de înţeles cum grano salis 25 şi, mai întîi de toate: el nu este un principiu general şi absolut al scrierii române, ci trebuie restrîns în mod esenţial. 1 Pumnul, Gram. d. rum. Spr., § 9. Pentru a înţelege această restrîngere1, nu avem decît să facem o aplicare practică a fonetismului. Să scriem dar cu ajutorul său cea dintîi propoziţie ce ne trece prin minte, d.e.: <$iept$A este pouuS. 5 Spre a şti cum să scriem aceste cuvinte, ar trebui numai să ne întrebăm cum se pronunţă. însă tocmai aici este greutatea. Cuvîntul tyiepSA şi mai toate cuvintele se pronunţă în zeci de feluri. Unii zic fier, alţii zic hier, alţii her, alţii ser, alţii într-un mod şuieră- 10 tor, graficeşte neexprimabil, şjer etc. Tot aşa la cuvîntul poiuS. Unii pronunţă roşu, macedonenii însă roşu, bănăţenii roshiu; cu care din deosebitele sale pronunţări are să se scrie un cuvînt? A. Pumnul răspunde „cuvîntul se scrie cum se pronunţă după uzul general 15 al limbei". Dar aceasta nu înlătură greutatea. Căci îndată se naşte iarăşi întrebarea: care este uzul general al limbei? Şi la aceasta trebuie să răspundem: nici unul. O provincie întreagă zice hier, o altă provincie întreagă zice ser etc. Aproape nici un cuvînt, afară 20 de monosilabe, nu se pronunţă în acelaş fel de toţi românii, prin urmare, pentru mai nici un cuvînt nu există un uz general al limbei ca normativ al scrierii tutulor sonurilor. Şi ceea ce este drept pentru români este drept pentru toate popoarele europene literate. 25 Nici un popor nu scrie cum pronunţă şi nu pronunţă cum scrie, nici măcar în majoritate, .necum în uzul general. Care ar fi acum prima urmare a sistemului, fonetic, dacă l-am aplica în mod absolut, fără restricţiune 30 (precmn însă nu-1 aplică nici fonetiştii) ?. Urmarea ar fi 1 Restrîngere pe care fonetiştii, cel puţin şcoala din Bucovina, sunt cei dintîi a o primi. Este o datorie de dreptate să le constatăm aceasta îndată la începutul cercetării. Ceea ce zicem dar noi aici despre restrîngerea fonetismului nu 35 este o polemică în contra fonetiştilor (polemica vine mai tîrziu), ci numai o explicare şi deducţie a faptului pentru cei ce nu sunt încă deprinşi cu această materie; şi mărturisim că nu am înţeles pentru ce etimologiştii din Transilvania au combătut pe fonetişti tocmai în privinţa întinderii, zicîn- 40 du-le că sistemul fonetic, întrebuinţat absolut, ar dezbina limba în dialecte etc. Nu se cade să combaţi pe un adversar în lucruri pe care el nici nu le susţine. 314 315 că ne-am sparge limba în atîtea bucăţi cîte pronunţări provinciale se află în România, şi pe această cale am ajunge peste sute de am la o dezbinare completă a poporului, aşa încît moldoveanul n-ar mai înţelege pe 5 muntean, munteanul n-ar mai înţelege pe bănăţean etc, nici în vorbă, nici în scris. Aceasta însă este o urmare ad absurdum, fiindcă scrierea, din contră, are între altele şi menirea de a întări unitatea naţională sau etnografică a unui popor, dar nu de a o frînge şi a 10 o nimici. Dar, cum am zis, observarea unităţii limbei nu atinge chiar esenţa sistemului fonetic: căci fonetismul este mai întîi de'toate o întrebare alfabetică, iar nu o întrebare ortografică. Totul este ca să se fixeze numai 15 semnele grafice pentru sonurile elementare ale limbei, spre a se putea scrie ceea ce se vorbeşte. Dar dacă se vorbeşte bine sau rău şi cum trebuie să se vorbească într-un mod unitar, aceasta nu priveşte alfabetul, ci trebuie mai întîi să se hotărască în limba unui 20 popor fie prin gramatişti, fie prin alţi literaţi ai săi, şi cînd un ţăran de lîngă Bucureşti ar scrie hier în loc de fier, atunci ar comite o greşală nu în contra alfabetului, ci în contra vorbirii corecte. Să atingem dar o altă greutate, care loveşte în chiar 25 esenţa fonetismului: greutatea generală de a exprima sonurile prin litere. Nici un alfabet din lume nu exprimă şi nu este în stare să exprime toate sonurile unei limbi. Limba franceză, care posede atîtea litere, accente, diftongi etc, nu exprimă nici pejdeparte 30 toate sonurile sale. A în madame (pron. jtnaedaem) este altul decît acelaş a în matin (pron. matin), altul în mari şi altul în marais. E este altul în ballet şi altul în coquette. Dar să luăm limba italiană, cea cu faimosul alfabet fonetic. Nici un italian nu-ţi ci- 35 teste pesca (persică) ca pesca (pescărie), torre (a lua) ca torre (turn), deşi le scrie în mod identic. Aceleaşi litere, dar sonuri aşa de deosebite, încît prin deosebirea lor se simte deosebirea înţelesului. Să venim acum la limba latină, de la care luăm alfabetul. Cîte sonuri 4 0 exprimau romanii prin o singură literă! Din pasagiul 316 citat al lui Quintilian (XII, 10) s-a putut constata că noi astăzi din litere nu putem avea nici o idee despre deosebitele nuanţe ale pronunţării latine. Un alt pasagiu caracteristic este în cartea I, cap. 4, unde 5 zice Quintilian: „Se mai află un son mijlociu între u şi i (pentru care însă nu este literă), căci altfel pronunţăm noi optimum şi altfel opimum, si în cuvîntul here nu se aude nici e, nici i deplin"' etc _ Nu mai este de trebuinţă să mai aducem exemple 10 şi din alte limbi, d.e. din cea engleză, care ne-ar prezenta curioase ilustraţii de caricatură la teoria că orce son trebuie să aibă o literă şi orce literă un son deosebit. Ne mărginim a constata faptul evident: că litera nu exprimă cu identitate sonul, ci numai â peu pres. 15 Cauza acestei nepotriviri este cunoscuta imposibilitate fiziologică de a substitui reprezentărilor unui sens reprezentările altui sens. Niciodată văzul nu poate suplini auzul, sferele acestor două feluri de senzaţiuni nu sunt congruente. 20 Dar nici în limitele în care s-ar putea uşor exprima prin semne văzute sonurile unei limbi nu se primeşte şi nu este bine să se primească această exprimare în gradul complet al posibilităţii. Căci nuanţele tutulor sonurilor unei limbi sunt aşa de numeroase, încît 25 folosul ce s-ar naşte din completa lor scriere ar dispărea în comparare cu greutatea de a ceti aceste semne. De aceea la nici o limbă nu s-a adoptat pană acum această consecinţă a fonetismului absolut, ci a existat totdeauna o restrîngere înţeleaptă a numărului 30 literelor unui alfabet, restrîngere provenită din dreaptă cumpănire între scrierea tutulor sonurilor importante şi între înlesnirea de a le ceti apoi. Valoarea unui alfabet nu consistă dar, precum s-ar părea după fonetismul absolut, în numărul mai mare al literelor, ci în stricta 3 5 lor subsumare sub unitatea gîndirii şi uşurinţa percep-ţiunii, şi, d.e., alfabetul vechi albanez cu 52'de litere1 este barbar pe lîngă cel latin cu 22. Rezultatul acestor expuneri este că fonetismul nu se poate aplica ca principiu general sau ca regulativ 40 1 V. Harm, Alban. Shtdien, I, pag. 280. 317 absolut al scrierii unei limbi, ci ne sileşte îndată să-1 restrîngem, atît pentru a nu ne dezbina literatura în dialecte, cît şi din cauza fireştei imposibilităţi de a exprima toate impresiile auzului prin forme vizibile, 5 cît şi, în fine, din cauza greutăţii de înţelegere a unui. număr prea mare de asemenea forme. De aceea, nimeni în Europa şi în special nimeni la români, nici Pumnul, nici alţii, nu sunt fonetici cu toate consecinţele sistemului, ci numai fonetici ă peu -preş, şi chiar cu 10 un a peu prbs destul de depărtat de la punctul de plecare, căci o sumă de sonuri româneşti nu se exprimă deloc (d.e., ghin, care nu este nici vin, nici ghin, ci yin; fratghie, nici frate, nici frache; şhine, nici cine, nici şine; rea, care nu se pronunţă re-a, oricît ele iute 15 am împreuna vocalele; asemenea, roată nu se pronunţă numai prin diftongarea lui o şi a, căci atunci nu ar întîmpina străinii, mai ales grecii, atîta greutate; dzîc, dialect moldov., care este departe de zic etc). Nu este dar iertat unui om de ştiinţă să zică fără 20 restricţiune: noi scriem cum vorbim sau: dacă auzim un son, să-1 şi scriem, fiindcă multe se aud ce nu se scriu, şi multe se aud ce nu se pot scrie. Prin urmare, rămîne constatat că fonetismul nu este un normativ absolut al scrierii şi cu atît mai puţin principiul cel 25 mai „simplu, natural şi uşor"; şi dacă ne încredinţăm, lui exclusiv, în speranţa unei direcţii sigure pe calea noastră grafică, la prima îndoială busola se dovedeşte a fi un fier brut fără spirit magnetic, şi cu toţii suntem siliţi să căutăm acum ideea superioară care, hotărînd 30 marginile fonetismului, să ne arate cîte litere trebuie să aibă un alfabet, fiindcă nu le poate avea toate, şi ce formă exterioară trebuie ele să aibă, ca să se primească de inteligenţă cu iuţeala corespunzătoare scopului. I 35 Cîte litere trebuie să aibă alfabetul român? înainte de a dezlega această întrebare, este bine să nu exagerăm greutatea cercetării impuse. Noi, din norocire, nu ne prezentăm pentru prima oară înaintea acestei 318 probleme, nu suntem întorşi înapoi spre munca seculară prin care omenirea în vechime a descoperit fixarea alfabetică a sonului şi a ideei. Alfabetul îl avem: este alfabetul latin, necesar pentru noi din cauza 5 arătată în partea întîi a disertaţiei de faţă. Tema noastră este dar numai să aplicăm alfabetul vechi latin la limba nouă română. Prin aceasta, cea mai mare parte a greutăţii este ridicată, fiindcă am cîştigat regula (pe care o vom apăra în partea următoare în 10 contra etimologiştilor): pentru sonurile române, cărora le corespunde o literă latină, întrebuinţăm această literă. Greutatea scrierii noastre, astfel mărginită, se află numai în privinţa neajunsului literelor latine. Numai 15 aci se nasc întrebările a căror dezlegare ni se impune: care sonuri trebuiesc însemnate prin litere şi prin ce fel de litere ? După ce am văzut că fonetismul, ca regulă mecanică, nu ne dă nici o lămurire, vom trebui să studiem materia 20 într-un mod mai întins, să o urmărim de la izvorul ei şi să o constatăm atît prin un şir de raţionări teoretice, cît şi prin proba istoriei, care a fost şi este scopul alfabetului, din ce cauză omenirea europeană a părăsit scrierea pitorească şi hieroglifică şi a primit pretutin- 25 deni literele şi, prin urmare, care este misiunea specială a literelor. Orce scriere este o întrebuinţare de semne văzute, cu scop de a deştepta prin ele certe gîndiri. La început ea îşi îndeplineşte acest scop înfăţişînd chiar icoanele 30 obiectelor, a căror gîndire vrea să o producă în cetitor. Probă hieroglifele. Cînd egipteanul cel vechi voia să zică arbore, desemna sau sculpta de-a dreptul un arbore, cînd voia să zică piramidă, înfăţişa o piramidă etc. Acest fel de scriere se numeşte iconică,, iar hiero- 35 glifele, care imitează de-a dreptul obiectele, se numesc chiriologice. Cel dintîi neajuns ce se simţi în scrierea iconică fu neputinţa de a exprima obiectele nesensibile, ideale, d.e. tăria, curajul etc. Pentru aceste se făcu un pas mai departe în cultura 40 grafică: se întrebuinţară icoane de obiecte materiale în înţeles simbolic pentru a exprima obiecte ideale. i Aşa, leul ca hieroglifă simbolică însemna la egipteni curajul, albina- însemna ascultarea supuşilor etc. Trecerea de la însemnarea simplă iconică („chirio-logică") spre cea simbolică este naturală logicei ome-5 neşti şi nu se află numai la egipteni, ci, d.e., şi la vechii locuitori din Mexico, cari poate nu au stat în legătură intimă cu Egiptul. Al. Humboldt în Vues des Cordillieres et Monuments des peuplcs indighics de V Amerique ne arată că, în scrierea iconică a mexicani- 10 lor, direcţia mişcării se exprima prin urme de picior, rangul regilor şi al preoţilor prin îmbrăcăminte şi colori, nobilimea persoanelor prin lungimea nasului etc. Un exemplu nou foarte interesant şi totdeodată autentic pentru scrierea pitorească-simbolică este pe- 15 tiţia ce au adresat-o cîţiva capi ai seminţiei indienilor sălbatici cipive prezidentului Statelor Unite din America în anul 1849. Petiţia, scrisă pe coajă de mesteacăn, avea de scop să arate voinţa acestor indieni de a se civiliza şi de a se aşeza lîngă lacurile mici pe teritoriul 20 Statelor Unite. Această idee a lor este înfăţişată în următorul mod: pe coaje sunt mai întîi desemnate 7 figuri de animale deosebite; fiecare corespunde numelui unei ginţi de indieni şi îi ţine Ioc de pajură („totem"). Din ochiul animalului celui mai înaintat 25 sunt trase 6 linii spre ochii celorlalte animale, pentru a. simboliza egalitatea intenţiilor. în fiecare din animale, colorate după natură, se mai află desemnată cîte o inimă roşie, şi toate inimele sunt iarăş împreunate cu cîte o linie pentru a arăta unitatea simţimintelor. 30 Din ochiul celui dintîi animal mai purced două linii, una înainte pentru a arăta direcţia călătoriei, alta îndărăt, peste capetele animalelor, spre patru lacuri mici (desemnate sub animalul cel din urmă şi colorate în albastru) pentru a arăta regiunea unde voiau in- 3 5 dienii să-şi fixeze locuinţa lor. Pe o altă scoarţă de mesteacăn a aceleiaş petiţii sunt desemnaţi mai mulţi vulturi, dintre care cel mai din faţă prin lungimea ciocului său arată pe căpitanul misiunii. înaintea lui se află reprezentat prezidentul Statelor Unite în 40 locuinţa sa oficială din Washington. Ochiul său este unit printr-o linie cu ochiul căpitanului indian şi 320 • amîndoi îşi dau mîna în semn de amiciţie. Sub vulturi sunt desemnate trei case mici, simbolul aşezării în locuinţe fixe ca opoziţie cu viaţa nestatornică de mai nainte.1 5 Adesea asemenea simbolizări sunt foarte depărtate de legătura naturală, cel puţin după înţelegerea modernă, între obiectul ideal şi cel material prin care se exprimă. La egipteni penele ca hieroglifă simbolică însemnează ura, lăcusta însemnează pietatea iniţiată în misterele 10 divine; dreptatea se exprimă prin pană de păun, slăbiciunea spiritului, care se pleacă altora, prin o scoică în care şade un rac etc.2 De aci lipsă de precizie în arătările hieroglifice şi divergenţe de opinii în privinţa înţelesului lor, nu numai în timpurile moderne, ci şi 15 în antichitate. Diodor Şicului, d.e., ne spune (I, 48) că în monumentul regelui Osimandias, pe păretele dintîi, se vedea desemnat acest rege la asediul unui zid înconjurat de un rîu, şi anume luptîndu-se, însoţit de un leu, în contra unor adversari, dar că o parte a 20 interpreţilor acestui monument erau de părere să se înţeleagă sub hieroglifa leului un leu adevărat, pe care l-ar fi domesticit regele şi care apoi i-ar fi ajutat în război, pe cînd alţii credeau că sub hieroglifa leului trebuie să se înţeleagă dispoziţia energică şi arogantă 25 a regelui. De la sine se înţelege că prima confuzie în astfel de scriere se va naşte din îndoiala dacă obiectul desemnat trebuie luat în înţelesul său natural sau în înţelesul simbolic, ca reprezentare a unei gîndiri nemateriale. 30 D.e., dacă leul arată tăria, cum să se arate animalul leu? Egiptenii ajunseseră pînă acolo, încît simbolizau şi obiectele materiale prin alte semne, fiindcă reproducerea lor naturală avea înţelesul stabilit de a simboliza substantive ideale. Urmarea a fost că adevărata 3 5 scriere hieroglifică era înţeleasă numai de preoţi prin tradiţie secretă de la părinţi (Diod. Şicul., III. 3). 1 Sclioolcraft, Historical and Statisticul Information of the Indian Tribs of the United States. Citat în Steinthal, Entwicklung der Schrift, pag. 64, 65. 40 2 W. v. Humboldt, VI, 457. 321 Este însă o clasă de lucruri pentru a căror exprimare arta grafică trebuia să facă un progres şi mai mare în abstracţiune, şi aceste sunt numele proprii. Deosebirea lor consistă în aceea că toată natura le e conţi-5 nută în son. Necesitatea de a exprima numele proprii a silit dar pe egipteni să simbolizeze sonurile şi, de cînd cu descoperirea pietrei de la Rosetta şi în urma ingenioasei demonstrări a lui Champollion (junior), se ştie că egiptenii, pe lîngă hieroglifele chiriologice şi 10 cele simbolice, aveau şi hieroglife fonetice, prin care se află, d.e., exprimate numele Ptolomeu, Cleopatra etc, corespunzînd fiecărui ton, cel puţin fiecării consonante, un semn deosebit.1 însă această scriere egipteană era o urmare a aceleiaş 15 direcţii, care se manifestase şi în hieroglifele figurative şi simbolice: adecă de a exprima obiectul fie de-a dreptul, fie prin simbol, şi prin urmare rămînea radical deosebită de alfabet. Căci unde e vorba să se scrie un nume propriu ca nume şi nu ca persoană reală, acolo 20 obiectul scrierii e însuş sonul, şi prin urmare tot numai reproducerea lucrului silise pe egipteni să introducă hieroglifele fonetice, orcît de mare a fost întinderea ce le-au dat-o mai tîrziu. Cu un cuvînt rezumător: hieroglifele erau o scriere 25 obiectivă. De aci însă se vede că o lume întreagă de gîndiri nu se puteau întrupa prin semnele egiptene: ideile noastre subiective asupra obiectelor. Să lămurim aceasta mai întîi prin cîteva exemple populare. Cînd 30 vorbim de obiectul material masă, ne putem exprima prin însuşiri ale lui şi zicem, d.e., o masă aurită, o masă mare, o masă colorată etc. Acestea erau exprimabile prin hieroglife. Ne mai putem însă exprima prin cuvinte subiective ale impresiei noastre: d.e., ce mai 35 masă! sau mescioară, sau, din contră, măsoaie. Cum s-ar fi însemnat prin hieroglife expresiile din urmă? Foarte cu greu; căci hieroglifa, acolo unde zic eu mes- 1 După Champollion, cunoştinţa noastră despre limba şi scrierea egipteană s-a înavuţit mai ales prin cercetările lui 40 Lepsius şi lui Brugsch. Brugsch a publicat în 1872 un registru de hieroglife cu valoare fonetică în număr de 600. cioară, rai-ar fi putut numai desemna o masă mică lîngă o persoană mai mare. însă este vederat că alta este o masă mică, şi alta o mescioară sau o măsuţă, înţelesul propriu al cuvintelor măsoaie şi mescioară j 5 nu este de a arăta atît mărimea relativă a obiectului, cît, din contră, impresia mea subiectivă de plăcere sau neplăcere la vederea acestei mărimi. Să luăm alt exemplu mai important, să privim multele cuvinte, care toate însemnează aproape acelaş 10 lucru. Despre o cîmpie pot zice că este plăcută, însă pot zice prin gradaţiune că este frumoasă, sau sublimă, sau admirabilă, sau încîntătoare etc, etc, pot, în fine, întrebuinţa la orce obiect marea sumă de calităţi ■care se refer la impresia mea subiectivă despre acel 15 obiect. Toate aceste erau şi rămîneau neexprimabile sau cel puţin foarte greu exprimabile prin hieroglife. însă aci s-ar putea întîmpina că, deşi asemenea impresii individuale şi expresii gradate au importanţa 20 lor, totuş ele nu sunt aşa de esenţiale, încît să devie semnul caracteristic al artei grafice şi să o silească pe aceasta la o schimbare radicală numai din cauza lor. De aceea, punctul principal unde se arată firea mărginită a hieroglifelor şi neputinţa lor de a se întinde şi 25 la popoarele de cultură europeană ne pare că rezultă mai bine din următoarea analiză: Inteligenţa mai cultă a omenirii, îndeosebi a popoarelor indo-europene, are un mijloc admirabil de a se susţinea la o înălţime dobîndită şi de a păşi de la ea 30 mai departe: este împreunarea repede a mai multor idei într-un singur act al cugetării. Fără deprinderea acestei însuşiri, suma creseîndă a cunoştinţelor adunate de oameni ar covîrşi perceperea lor, şi generaţiile mai nouă, în viaţa lor totdeauna prea scurtă, s-ar 3 5 afla în neputinţa de a cunoaşte, de a întrebuinţa şi de a înmulţi comoara intelectuală lăsată de secolii precedenţi. Cum se întîmplă şi ce însemnătate are acel proces psihologic al împreunării grabnice pentru formarea 40 gîndirilor abstracte numite noţiuni, vom explica ceva mai pe larg în partea a patra a disertaţiunii de faţă. 322 323 f Pentru cercetarea neajunsului hieroglifelor va fi destul să ne mărginim la-privirea unui singur element, la analizarea formei gramaticale în exprimarea cugetării, îndeosebi a flecliunilor. Orce limbă arică posedă un 5 şir de forme ale gîndirii, care în modul cel mai intensiv rezumă în sine o clasificare fundamentală a lucrurilor în privinţa acţiunii, a timpului, a modului, a numărului, a persoanei, a genului lor etc, şi anume le rezumă într-un singur act al gîndirii şi, conform lui, 10 într-un singur cuvînt. Cînd românul zice, d.e., atinşilor, exprimă prin acest cuvînt următoarele gîndiri felurite: 1. ideea acţiunii de a atinge-—verb; 2. ideea că această acţiune este aplicată de altcineva asupra persoanelor despre care 15 vorbeşte—forma pasivă; 3. ideea că acea atingere s-a întîmplat într-un timp trecut-—perfectul; 4. ideea că această acţiune suferită a devenit o însuşire a persoanelor-—participiul; 5. ideea că atingerea a lovit mai multe persoane—pluralul; 6. ideea că aceste 20 persoane sunt de sexul bărbătesc -—genul; 7-—ideea că cineva se adresează la ele acum — vocativul. Aceste şapte idei sunt exprimate prin faptul că la \ rădăcina cuvîntului atingere s-a adăogat forma flec-ţionară -—şilor, şi astfel în simplul cuvînt atinşilor se 25 concentrează o sumă de idei fundamentale asupra j modului, timpului, formei, genului, numărului, cazului acelui obiect al gîndirii, idei percepute într-o singură lucrare a inteligenţei noastre. în aceasta se rezumă i aşa-numita analiză gramaticală a unei limbi, forma -30 logică a cuvintelor ajunse la un grad mai înalt al dezvoltării lor. ' Ce ar putea să facă hieroglifele pentru a exprima o asemenea operaţiune a inteligenţei omeneşti? Ele ar j începe să desemneze, cînd în mod chiriologic, sau figu- •3 5 rativ, cînd în mod simbolic, fiecare idee în parte co- ; prinsă în acea sinteză intelectuală! Ele ne-ar da (ca şi sinogramele chinezilor) un desemn pentru acţiunea atingerii, un desemn alăturea pentru a arăta pasivitatea persoanelor în chestie, un desemn pentru ideea 40 trecutului, un amănunt al desemnului pentru genul j bărbătesc, un desemn pentru alocuţiune etc, ne-ar 324 . ; da, cu alte cuvinte, o descompunere analitică şi întârziată în locul concentrării sintetice produse în minte cu iuţeala fulgerului. Dar atunci cînd egipteanul exprimă prin şapte de-5 semnuri deosebite, fiecare cu înţelesul său propriu, o împreunare de şapte idei, ce trebuiesc să fie îmbrăţişate într-un singur act al înţelegerii, şi-a întârziat de şapte ori gîndirea şi ne-a explicat chiar numai din forma scrierii sale, unde-i este marginea primitivă a 10 dezvoltării intelectuale şi pentru ce toată cultura sa, orcît de măreaţă ar fi fost, nu s-a putut întrupa în forma unui progres nesfârşit, ci — asemenea stagna-ţiunii chinezeşti — a rămas amorţită la un grad hotărât peste care nu a fost ân stare să treacă. 15 Revenind acum la obiectul principal, a cărui exprimare trebuia să fie cerută de la o scriere mai perfectă, vom zice: toate flecţiunile, gen, număr, caz, persoană, timp, mod, comparativ, superlativ, radical, derivat, diminutiv, augmentativ... sunt o sumă de modificări 20 unificate în acelaş cuvînt spre a exprima într-o formă din ce în ce mai adecvată minunata lume de impresii interioare deosebite, cu care împodobeşte şi în viază subiectul simpla percepere a lucrurilor externe, în unul şi acelaş act al gîndirii sale. Pentru toate aceste, 25 pentru acest microcosm ideal înflorit în mijlocul realităţii obiectelor — scrierea egipteană era mută, semnele lor erau în princip şi în aplicare imposibile. De aceea la popoare cu o mai puternică dezvoltare intelectuală nu s-au putut introduce hieroglifele în. 30 nici un mod; ci din capul locului trebuia să se schimbe sistemul de a marca gîndirile în mod vizibil. Pentru fenicieni, pentru greci, pentru romani nu sta importanţa în arătarea brută a obiectelor, ci era vorba să se arate feluritele lor idei despre aceste obiecte şi împreu- 3 5 narea lor intensivă într-o grabnică cugetare. însă aceste idei şi împreunări sunt întrupate în cuvinte şi infinita lor varietate este arătată prin modificările sonurilor şi terminărilor, adică în parte prin flexiuni. Astfel, scrierea lor a trebuit să se adapteze sonurilor 40 şi, pentru: a corespunde mobilităţii cuvintelor în flec-ţiuni, a trebuit să fie compusă din elemente mobile şi strămutabile după libera impulsiune a ideei ce aveau să o realizeze. Iacă aci necesitatea intelectuală a alfabetului, care, în opoziţie radicală cu hieroglifele egiptene, se poate numi o scriere subiectivă. 5 Prin urmare, la întrebarea noastră despre scopul scrierii îndeobşte şi al literelor îndeosebi, constatăm următorul răspuns dobîndit din cercetarea de pînă acum: Scrierea trebuie să înfăţişeze pe cît se poate de bine ideile. Dar ideile nu coprind numai obiecte, ci şi 10 relaţiuni între ele. Cîteva relaţiuni fundamentale le stabileşte inteligenţa popoarelor mai înaintate la toate obiectele însemnate ale cugetării ei şi le întrupează într-un singur act al gîndirii. De aceea, hieroglifele şi scrierea ideografică au putut corespunde nu- 15 mai popoarelor cu limbi primitive monosilabe (fără gramatică proprie), dar au trebuit să fie părăsite de popoarele indo-europene cu limbi flecţionare. La aceste popoare, atît ideile cît şi relaţiunile lor întrupate într-un singur act al gîndirii sunt perfect expri- 20 mate în limbă cu gramatica ei. De aceea scrierea la ei a început să arate obiectele nu de-a dreptul, ci prin cuvintele cu care sunt însemnate, şi a ajuns să oglindească natura logică a limbei, iar nu natura sensibilă a obiectelor. însă limba se compune din sonuri orga- 25 nice (articulate). Acestea trebuiau dar însemnate în scris. Sonurile fiind mobile pentru a arăta mobilitatea raporturilor împreunate într-o singură gîndire (flec-ţiuni de declinare, conjugare, gen, număr, persoană, timp, mod, adică: gramatica limbei), şi semnele lor 30 au trebuit să devie mobile, şi astfel s-au produs literele sau alfabetul. întru cît dar scrierea este „imaginea fidelă" a sonurilor? întru cît sonurile sunt imaginea fidelă a ideilor şi a raporturilor lor. Dar întru cît s-ar afla sonuri care, 35 departe de a exprima curat ideile şi relaţiunile, sunt numai nuanţe confuze ale pronunţării, va să zică nu un element ideal, ci numai un produs fiziologic al lim-bagiului sau o deprindere materială a urechei, într-a-tît scrierea le va alunga de la sine ca pe nişte lucruri 40 străine şi afară din misiunea ei seculară. 326 . Prin urmare, bunătatea unui alfabet nu se poate judeca din cîtăţimea sonurilor pentru care există în el litere deosebite. Căci scopul final al scrierii nu este, ca la notele muzicale, sunetul, ci înţelesul, şi acestui 5 înţeles trebuie să i se supună absolut numărul şi forma literelor. Geniala descoperire a alfabetului propriu din partea semiţilor, în deosebire de hieroglifele fonetice ale egiptenilor, se caracterizează de îndată în natura ei 10 intelectuală prin restrîngerea sonurilor exprimate în scris: cu 22 de litere se pun fenicienii din Asia în fruntea culturei europene. Criteriul alfabetului este dar acesta: litere numai pentru atîtea sonuri cîte sunt neapărat trebuincioase spre deosebirea înţelesului cu- 15 vintelor, adică a radicalelor şi a formelor flecţionare! Literele sunt astfel semne esenţial logice şi nu simplu fonetice, şi, pe lîngă cele 22 semne primitive ale alfabetului semitic, este, cum am zis, barbar alfabetul albanez cu 52 de litere şi sunt afară din orce înţe- 20 legere a naturei proprie unui alfabet nenumăratele sinograme de clasa a Vl-a în scrierea chineză şi cele 600 de hieroglife fonetice pe care ni le explică ultimii egiptologi. Aplicînd acum la stabilirea alfabetului nostru ro- 25 mân lumina dobîndită din cercetările precedente, ne vom aduce aminte că — după ce am primit 21 litere din alfabetul latin corespunzătoare la 23 sonuri române — greutatea se reduce la exprimarea grafică a celorlalte sonuri, cărora nu pare să le corespundă nici 30 o literă latină. întrebarea este dar: care din sonurile româneşti, cărora nu le corespunde o literă latină, trebuiesc exprimate, descoperindu-li-se o nouă însemnare? Cercetarea noastră de mai sus ne dă următorul răspuns: să 35 analizăm care din ele au dobîndit în limba noastră misiunea de a deosebi ideile în cuvintele radicale sau de a exprima raporturile flecţionare între ele, cu alte cuvinte: care sunt sonuri logice, iar nu numai producte brute ale gîtlejului nostru? bine ştiind că nu ar 40 fi o perfecţionare, ci o confundare dacă am introduce prea multe litere. 327 25 - Opere voi. I, Titu Maiorescu j I Sonuri nouă româneşti, pentru care alfabetul latin nu are litere aparte, sunt, între altele: -k, î, ui, u,, tghe, she, yie etc. Ne vom întreba la fiecare dacă are importanţă logică sau gramaticală? Dacă o are, sonul 5 se va însemna. Dacă nu o are, sonul nu se va însemna. Sonul *k are în limba noastră misiunea logică: 1. de a marca timpurile în conjugarea I la persoana a treia în opoziţie cu a; d.e.: mută—imperfect, mută — perfect; 2. de a însemna deosebirea între substanti- 10 vele feminine articulate şi nearticulate, d.e.: lună, luna; 3. de a umbri vocala fără son, făcînd astfel limba îndoit de lămurită în flecţiunile ei (laudă, lăuda; cai, căi). Prin urmare, sonul -k trebuie însemnat în scrierea română. 15 Sonurile ş, ţ au importanţa gramaticală de a contribui la marcarea numerilor şi a persoanelor, şi cît este de necesară această misiune a lor pe lîngă vocalele finale cu acelaş scop, vom arăta mai jos în critica etimologismului. 20 Toate celelalte sonuri din vorbirea românească nu au nici o importanţă logică în starea actuală a limbii; nu vom însemna dar prin litere nouă pe thge, she, yie, î etc. Aceasta este concluzia firească din premisele prece-25 dente. Insă pe cînd celelalte puncturi ale concluziei se primesc de fonetişti, în privinţa lui î se vede o mare rezistenţă. Argumentele acestei rezistenţe nu ne par de natură a răsturna o urmare firească a principiului 30 intelectual, a cărui introducere o propunem în scrierea noastră. Am constatat că î nu are importanţă gramaticală în limba română, el este numai o nuanţă de umbrire mai adîncă decît tv, după legea aflării arătată mai sus. Pentru ce dar să se deosebească în scris? 35 Atunci, am trebui să deosebim şi toate celelalte sonuri dialectice ale limbii. Noi ne-am mira de alte popoare cînd ar comite o asemenea exagerare de fonetism. Germanii pronunţă adese un -w cînd au pe e final, cu n sau r; Mutter nu se citeşte Mutter, ci de-a dreptul 40 Mutt'wf etc. Cu toate aceste, nici unui german nu i-a trecut încă prin cap să puie acolo vreun semn aparte, 328. şi aceasta din cauză că acel -k, deşi întrebuinţat de toţi şi admis ca o particularitate a pronunţării germane, totuş nu este decît o umbrire a lui e fără importanţă logică pentru limbă. Asemenea la st şi sp, care 5 uneori se cetesc st şi sp, iar alteori şi şp. Tot aşa de puţin însemnează francezii nazalul lor înainte de n şi m; pentru pronunţare, nazalul constituie o particularitate esenţială a limbii franceze, dar de scris nimeni nu-1 scrie. 10 Ei bine, sonul î este aproape în aceeaş situaţie la români. Fonetiştii moderni îi dau o importanţă care nu este naturală limbii noastre. Cu mai mult bun-simţ a păşit Lexiconul de la Buda pe calea contrară şi ne-a arătat restricţiunea lui. „Mai este de observat", 15 zice § 6 din faimosul tractat de ortografie compus de Petru Maior, „că românii din Dacia lui Aurelian nu întrebuinţează niciodată sonul î, ci numai -h, ei nu zic mini, ca românii din Dacia veche, ci m-h.ni; şi uşor s-ar putea dezvăţa şi românii din Dacia veche de 20 acest son (?). Atît cel puţin este sigur, că mulţi, deşi îl pronunţă, nu-1 scriu niciodată, ci întrebuinţează totdeauna litera -k şi pentru î. în manuscriptele vechi nu se vede nicăieri î, ci numai iv. îmi aduc chiar aminte că am auzit în copilăria mea vorbind oameni 25 bătrîni, din a căror gură nu se auzea niciodată î." (Animadvertendum venit, Valachos Aureliance Dacice nunquam uti sono î, sed solum e.g. UU non dicunt mîni manus, uti Valachi veteris Dacice, sed mi.ni. Facile dediscere possent etiam Valachi veteris Dacice, sonum î. 30 Certo mulţi, etiamsi in ore habeant Uium sonum, nunquam tamen scribunt î, sed etiam pro eo utuntur litera -w. Ac1 in mannscriptis nunquam est videre î, sed solum •k. Quin memini, me adolescentem in mea patria audi-visse senes loquentes in quorrim ore nunquam resonabat 35 î, sed pro eo quoque sonum'k edebant. Lexic. Bud., 1826, Orthogr. rom.2) 1 După cum se vede, latinitatea autorului nu era prea conştiincioasă. Ac nu trebuie să stea înaintea unui cuvînt care începe cu o vocală. 40 2 Probe despre confundarea lui î cu t» în manuscriptele vechi, vezi în Cipariu, Analecte literarie (Blaj, 1858). 329 25+ Prin urmare, argumentele cu care susţine A. Pumnul1 litera î nu ne par destul de tari. Iată aceste argumente: 1. „î este o particularitate esenţială a limbei române". Fie, dar aceasta nu probează nimic pentru scris. Şi 5 nazalul este particularitate a limbei franceze, şi şp şi şt sunt particularităţi ale limbei germane; toţi le pronunţă, dar nimeni nu le scrie. Noi nu zicem că nu trebuie să se audă sonul î: cine vrea, să-1 tot pronunţe. Dar zicem că nu este raţional să se scrie cu 10 un semn deosebit, şi aceasta este cu totul altceva. Alţi fonetişti, pentru a ne arăta însemnătatea lui î, îl găsesc şi în limba latină, după cum am văzut mai sus. Dar acesta e un argument în defavoarea scrierii lui. Dacă romanii l-au avut în pronunţare şi totuş 15 n-au introdus nici o literă pentru a-1 scrie, să facem şi noi ca ei. 2. „Lipsind î, s-ar naşte îndoială asupra înţelesului foarte multor cuvinte ce se disting numai prin diferenţa sonurilor -h şi î." Aceasta ar fi mai grav, dacă ar fi adevărat. însă ne pare că Pumnul exage- 20 rează: nu sunt foarte multe cuvinte, ci foarte puţine. Căci, din cele arătate de Pumnul, cîteva sunt aşa de rare, încît pentru ele nu se va ivi niciodată ocazia de a fi confundate, d.e. mînos (care are mîni mari) şiwt-nos (plin de mană); rînişoară (o bancă mică de iarbă) 25 rînişoară (? o rană mică), rîmuşoară şi r-wmuşoară ■— şi alte asemenea diferenţieri de diminutive neîntrebuinţate. Dacă % nu are altă treabă decît să deosebească înţelesul acestor cuvinte, atunci ar putea dispar rea fără nici o daună şi din limba românească, necum 30 din scriere. Rămîn însă vreo două-trei exemple mai serioase. Rîu şi riu, vîr şi Vh.r se deosebesc în adevăr numai prin -k şi î. Aici răspundem că numai două-trei cazuri nu probează nimic pentru stabilirea unui alfabet; asemenea confundări sunt neapărate în orce 35 scriere şi nu au mult neajuns practic, pe cît timp sunt mărginite la cazuri izolate. Singurul argument serios în favoarea însemnării deosebite a lui î ne pare aflarea lui îh formele gerun-diale ale conjugării noastre: a fiind, zicînd etc. Aici 40 1 L. c, pag. 26. tocmai este o chestie de controversă. Dacă î şi în acest caz este numai o nuanţă de umbrire a lui nu i se poate încă atribui o valoare proprie gramaticală. Dacă însă este un son propriu şi caracteristic, trebuie 5 să i se atribuie o valoare gramaticală şi o însemnare grafică deosebită. Dealtminteri punctul principal, asup căruia insistăm, este numai principiul intelectual al scrierii în genere şi urmarea că orce nouă stabilire de alfabet 10 în limbele indo-europene să-1 păzească; iar cît pentru î, aşteptăm să-1 vedem mai bine susţinut de vreun fonetist ştiinţific sau cel puţin primit într-un mod mai general de scriitori. Totdeodată însă punem aci principiul pentru viitor: 15 în ziua în care î sau unul din sonurile respinse acum din marcarea grafică va cîştiga importanţă logică în limba noastră, adecă va arăta deosebirea înţelesului mai multor radicale sau deosebirea flecţionară a timpurilor, persoanelor, a genului, a numerilor sau a cazurilor, 20 în acea zi sonul cel nou a cîştigat rangul unui son logic şi trebuie să aibă o literă aparte. La aceste scrise în ediţiile anterioare, adăogam în ediţia de la 1893 că menţionata controversă se hotă-rîse din ce în ce mai mult prin uzul general în fa-25 voarea însemnării deosebite a lui î şi că am trebuit să ne supunem şi noi acestui uz. Acum — 1908 —î se află scris şi în noua ortografie a Academiei Române cu semnele lui proprii, toţi autorii fără excepţie îl deosebesc de -h şi, prin urmare, controversa discutată la 30 1866 nu mai există.1 Rezumînd critica noastră în contra fonetismului şi răspunsul la întrebarea ce ne-a ocupat în această parte a cercetărilor, conchidem: Fonetismul nu este un principiu fundamental al 35 scrierii, ci este o regulă secundară, supusă adevăratu- 1 Din literatura română mai nouă, vezi asupra lui i şi î: Etymologicum Magnuwi Romaniae de P.B. Hasdeu, li't. ă (tom. II, fasc. 4, 1892). Asupra pronunţării literelor latine: cercetările prof. Pilţia în anuarele gimnaziului român din 40 Braşov de pe la 1892 încoace. Asupra fonetismului român: încercări în vocalismul limbei române de Alesiu Viciu, profesor (Blaj, 1893). 330 331 lui principiu, care este intelectual. Este dar falsă orce formulare a regulei fonetice exprimată în mod absolut, precum se află la Pumnul (Gram., pag. 28): „scrierea nu este nimica alta decît o icoană fidelă şi văzută 5 a sonurilor" şi sunt false şi consecinţele grafice trase din această formulare. Din contră, scrierea este, mai întîi de toate, comunicare a ideilor noastre cu relaţiile lor, pe cînd pentru fixarea numai a sonurilor se descos periseră hieroglifele fonetice, părăsite de europeni, 10 şi se întrebuinţează încă astăzi notele muzicale. Fără îndoială, scrierea va fi în cea mai mare parte a ei fonetică, dar nu pentru a exprima sonul în sine, ci numai întrucît şi sonul exprimă ideea şi este cea din-tîi încorporare a ei. Aceasta este dependenţa raţională 15 a regulei fonetice de la principiul logic în scrierea lim-bei. De aceea, alfabetul român, pe lîngă cele 21 litere luate de la romani, mai are trebuinţă numai de 3 semne pentru sonurile -k, ui, u,, fie şi de un al patrulea 20 pentru î. Iar celelalte sonuri, dz, she, ghie, u scurt, î scurt, nu cer litere deosebite, nefiind sonuri cu însemnare intelectuală sau flecţionară. II Prin ce fel de litere trebuie să exprimăm sonurile -h, 25 ui, u,? Scrierea română de pană acum ne-a dat atîtea răspunsuri felurite la această întrebare, încît greutatea nu este de a introduce de acum înainte vreun semn nou pentru sonurile de care ne ocupăm, ci de a afla criteriul după care să judecăm valoarea celor 30 introduse şi să ne putem pronunţa pentru unele, combătînd pe altele. Cele mai multe gazete şi cărţi române din Austria, după iniţiativa luată de eminentul filolog Cipariu, al cărui etimologism ne încercăm să-1 combatem în 35 partea din urmă a cercetărilor de faţă, nu admit pentru sonurile 'h., ui şi u, vreo însemnare statornică în toate cazurile, ci le exprimă prin literele a, e, s, t, fără alt semn, dînd cîteva regule pentru citirea lor şi însemnînd numai excepţiile. Aşa Transilvania, foaia Asociaţiei 332 ' transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, scrie (no. 11, an. VI): „Trufi'a Sultanului s'a simtitu vetamata prin impregiu-rarea câ nu potea se'si implinesca poft'a de a pune man'a 5 pe Bracoviciu... Serbii erau trântiţi... Asia ei inaintandu cu fervore in urm'a Turciloru dein avangarda..." Cum se vede din acest exemplu, Tv, u, şi uj nu sunt însemnate deosebit. A final, cînd este articol, se deosebeşte prin apostroful pus înainte (trufi'a), nearti- 10 culat devine -k şi nu se mai deosebeşte (avangarda), uneori t>. şi a se însemnează prin accent (câ asia), dealtminteri trebuie să vie în ajutor regula accentuării: a şi e accentuate se citesc a şi e, iar neaccentuate, -h (vetemata). în trântiţi nu se deosebeşte cari din aceşti 15 doi t este n şi care t. Rămîne să ştim că de regulă (dar am văzut neregularitatea mai sus) t şi s înainte de i în forme flecţionare se citesc u, şi ui. înaintea lui i urmat de o altă vocală, t şi s se citesc asemenea ii şi iii. De aceea se intercalează uneori i pentru a pro-20 duce această înmuiare. Se scrie asia pentru a se ceti aşa. Argumentele aduse în favoarea acestei scrieri nu ne par temeinice şi noi suntem siliţi să o respingem ca pe una ce nu îndeplineşte misiunea principală a alfabe- 25 tului, fiindcă nu însemnează prin litere deosebite sonurile flecţionare. Şi aici nu ni se poate răspunde că ea este cea mai apropiată de alfabetul latin, care asemenea nu avea litere deosebite pentru -k, ii şi m. Căci dacă alfabetul 30 latin nu avea vreo literă pentru aceste sonuri, cauza este tocmai că limba latină nu le avea ca sonuri distinctive ale flecţiunilor sale sau poate nu le avea deloc. Limba română însă, care le are în această însuşire caracteristică, trebuie să ceară de la alfabet 35 însemnarea lor. Iar dacă este vorba să păstrăm numai scrierea latină, atunci adversarii noştri nu ar trebui să întrebuinţeze nici accentele grav, acut şi circumflex pentru deosebirile sonurilor -k şi a, căci romanii nu aveau nici 40 aceste accente. Şi dacă totuş introducem asemenea 333 i semne neobişnuite în scrierea romană (acel apex citat din cîteva inscripţii nu are a face cu obiectul nostru), atunci e mai raţional să introducem semne anume destinate pentru exprimarea cea mai lămurită a flecţiu-5 nilor. Dar, ni se va zice, scrierea cipariană nu nimiceşte deosebirea sonurilor a şi -k, s şi m etc; ea numai nu le însemnează prin semne statornice, dealtminteri ne dă regule după care să ştim în fiecare caz dacă 10 litera a trebuie să fie citită a sau -k etc. La aceasta răspundem: în starea limbei române de astăzi, precum am văzut, tranziţia sonurilor primitive a, e, t, s în k, u,, ui nu este fixată într-un mod regulat şi universal, precum este aceea a lui c şi g înainte de e 15 şi i. Prin urmare, o regulă simplă şi unică nu se poate încă da pentru aceste cazuri. Se va putea numai afla (Pumnul şi Mussafia ne-au arătat-o) un şir de regule pentru pronunţarea nouălor sonuri, paralel cu cari vor merge o sumă de excepţii. Ce e drept, grama- 20 tica ne poate învăţa toate aceste regule şi astfel putem ajunge, după oarecare reflecţie, să ne aducem aminte la vederea literei a dacă după cutare sau cutare regulă trebuie să o citim a sau -k. însă tocmai această îngreuiare a cetirii, fie ea orcît de mică, este de-a drep- 25 tul contrarie adevăratei meniri a scrierii. Căci lucrarea mijlocitoare a literelor, de a deştepta prin văz amintirea sunetului cuvintelor, spre a ajunge la gîndirea înţelesului lor, cere cu necesitate forma cea mai lămurită pentru ochi şi de la sine completă, spre a fi pri- 30 cepută cu cea mai mare iuţeală. Litera în sine, întru cît este un lucru văzut, nu are pentru mintea mea nici o valoare, ci are valoare numai întru cît îmi deşteaptă înţelesul. Noi înţelegem mai întîi şi apoi vorbim, noi vorbim mai întîi şi apoi scriem, însă nu vorbim şi nu 3 5 scriem decît pentru a înţelege, şi anume pentru a înţelege nu vreo regulă ortografică sau gramaticală, cînd nu este ea obiectul gîndirii, ci exclusiv numai obiectul acestei gîndiri. Prin urmare, timpul ce mi-1 ocupă simpla vedere a 40 scrisoarei şi amintirea deosebitelor regule gramaticale pentru cetirea ei este un timp pierdut. Litera nu 334 are altă treabă decît să mă conducă pe cît se poate de iute afară din sine, spre auz şi înţeles, şi este vederat că în proporţia în care mă va ocupa mai mult litera ca semn văzut, în aceeaş proporţie îmi voi fi întîrziat 5 mai mult scopul scrierii, adecă înţelegerea, şi ideea comunicată prin scris se va afla mai împiedicată şi mai înlănţuită în elementul străin firii sale, în care a strămutat-o trebuinţa de sensibilitate a oamenilor, într-atît se încheie întîmpinarea noastră din princi- 10 piu în contra acestui fel de scriere. Iar în contra deosebitelor deprinderi ortografice, ce se văd la mulţi scriitori cu acest sistem, ar fi alte observări de făcut. D.e., intercalarea lui i după t pentru a-1 face ii nu este logică; i numai atunci s-ar putea întrebuinţa 15 pentru însemnarea lui li, cînd ar fi o regulă constantă a limbei noastre că t înainte de i urmat de altă vocală se citeşte u,. Dar tocmai aceasta nu este. Am arătat în paginele precedente exemple contrarii: Mrtie, argintie, gratie etc. Prin urmare, 20 dacă t, acolo unde se află înainte de i cu o vocală, nu se citeşte ti, la ce ne-ar folosi pentru citirea lui ii intercalarea lui i acolo unde nu se află? D.e., dacă vreau să scriu cuvîntul braţe şi-1 scriu bratie, tot nu ştiu încă dacă am să-1 citesc brau,e sau brat-i-e. 25 Viceversa naşte altă greutate: dacă ni se dă regula de a citi pe t înainte de i cu o vocală ca ii, ce vom face cu cuvintele unde în acest caz trebuie totuş să se citească ti Pentru excepţia lor este de inventat un nou semn, altfel, în loc de grat-i-a, hîrt-i-a, pîrt-i-a 30 etc, vom fi în pericol să citim graţa, hîrţa, pir ţa. Curioasă este maniera de a însemna pe i± adoptată de alţi scriitori. Ei păzesc regula că t înainte de i se citeşte u,, şi prin urmare scriu în acest caz sonul u, cu litera t fără alt semn. Atunci însă cînd t rămîne 35 t şi înainte de i, întrebuinţează un semn; dar semnul nu-1 pun la t, ci încarcă vocala următoare cu un circumflex. D.e., pronumele u,i îl scriu ti, dar pronumele tine îl scriu tine. Noi nu am putea primi în nici un mod această orto- 40 grafie. Căci a întrebuinţa cunoscuta literă t fără nici un semn pentru sonul u, şi a o însemna, din contră, cînd are să arate propriul şi vechiul său son t, aceasta este o procedură ce nu se poate califica decît de logică pe dos. Tot atît de pe dos ne pare ceailaltă pro-5 cedură, de a pune semnul nu sub t, ci peste litera următoare, cu totul nevinovată la greutatea ortografică. Cu aceeaş consecinţă am trebui să scriem, d.e.,antaî însemnînd pe n şi i pentru a arăta modificarea vocalei precedente a şi alte asemenea curiozităţi. Dar avem o 10 altă obiecţie în contra acelei scrieri. Semnul circumflexului nu este un semn inventat de noi, ci un semn cunoscut din vechime cu înţelesul său propriu. Circumflexul arată de regulă contragerea a două vocale în una sau lungirea unei vocale sau baterea accentului 15 peste o vocală lungă etc. Cînd însă autorii de cari vorbim scriu sine, tine, circumflexul d-lor nu înseamnează nimic din toate aceste; el te invită numai să citeşti consunele s şi t cu propriele lor sonuri de s şi t. însă un semn trebuie să fie mai întîi de toate preciz şi obşteşte 20 cunoscut în înţelesul său. Prin urmare, nu putem veni astăzi să abuzăm de circumflex într-un înţeles care este împotriva întrebuinţării sale de atîtea secole. O altă manieră de a însemna pe t şi u, este prin intercalarea lui h, precum s-a adoptat la c şi la g. Atunci 25 t înainte de i se scrie cu th, iar ţ înainte de i se scrie cu t singur. în contra acestei ortografii observăm că h aplicat la c şi g arată întărirea unei consune, care altfel s-ar înmuia după geniul limbei române. Cu ce drept am putea însă să întărim pe t înainte de i prin 30 h, cînd el nici nu este în pericol de a se înmuia, fiindcă în o sumă de cuvinte româneşti t înainte de * rămîne tot t? (Pe cînd c, în toate cuvintele, unde s-a aflat nemijlocit înainte de e şi i, s-a schimbat în m.) Aşadar, ne trebuiesc semne statornice, anume desti- 35 nate pentru exprimarea grafică a sonurilor -k, ii şi iu. Pană cînd teoria scrierii, precum o dezvoltarăm în paginile' precedente, este adevărată, pană atunci toate considerările secundare, care s-au împotrivit în contra acestei însemnări, trebuie să dispară. Noi nu 40 zicem că, d.e., pentru totdeauna u, şi m vor trebui să fie deosebite de t şi s; este cu putinţă, este chiar probabil că peste cîteva sute de ani limba română să-şi reguleze tranziţia lui t în u, şi a lui s în ui pentru toate cazurile, precum şi-a regulat tranziţia lui k în h şi 5 a lui g în u; atunci semnul deosebit pentru m şi ui va putea să dispară din scrierea noastră. Dar pană atunci noi, cari nu suntem chemaţi a anticipa ortografia secolelor viitoare, nici a introduce ortografia secolelor trecute, ci a scrie limba română de astăzi în lo-10 gica ei, noi trebuie să menţinem separarea grafică a celor două sonuri. Discuţia nu mai poate fi dar asupra faptului însemnării lui Ti, u, şi ui, ci numai asupra modului cum să se însemneze. 15 în această privinţă domneşte o mare confuzie la noi. Pentru a ne orienta în critica ei, trebuie să privim întrebarea în toată întinderea. Cînd ne-am îndrepta numai după sistemul fonetic, el ne-ar răspunde îndată: pentru son nou literă nouă. 20 Atunci consecinţa cea mai naturală a fonetismului este primirea de-a dreptul a semnelor slavone -k, ii şi ui, fie şi î, în alfabetul latin. Aceasta ar avea folosul de a introduce pentru acele sonuri semne cunoscute şi totdeodată foarte uşoare la aplicat. Deşi între noi nu a 25 avut încă nimeni sinceritatea să susţie acest sistem pe calea publicităţii, ştim, cu toate aceste, că are partizani destul de numeroşi, cari sunt plini de încredere că astfel s-ar tăia în modul cel mai simplu nodul gordian al ortografiei române. 30 Dintre străini, d. Hugo Schuchardt pare a avea această opinie. Vezi articolul său despre ortografia limbei române, publicat în revista franceză România (no. din ianuarie 1873) şi tradus în Columna lui Traian din 1 iunie 1873. 35 Noi suntem siliţi să ne pronunţăm şi în contra acestui fel de scriere şi îl combatem prin următoarele argumente. Mai întîi credem că latinitatea alfabetului nostru se opune la primirea unor litere de aspect aşa de heterogen precum este, d.e-, k- Deşi forma literelor slavone ne 40 conduce la originea lor comună cu a celor latine (o 336 337 privire în Palaeographia graeca a lui Montfaucon ne-o dovedeşte), totuş dezvoltarea deosebită ce fiecare alfabet o primeşte la deosebitele popoare devine cu timpul aşa de însemnată, încît după trecerea mai multor 5 secole nu se mai pot introduce litere izolate dintr-un alfabet în altul, fără a-1 împestriţa în modul cel mai străin. Numai atunci am fi autorizaţi să alergăm la asemenea împrumutări, cînd sistemul nostru alfabetic însuş 10 ar fi lipsit de orce mijloc pentru o formare de litere nouă. însă aceasta nu este. Alfabetul latin, din contră, atît la romani, cît şi la descendenţii lor, la francezi, ne arată în dezvoltarea sa istorică cum a scris literele nouă ce s-a văzut silit să le introducă. Este ştiut că litera 15 G nu exista la romani din început; atît c cît şi g se însemnau prin C. însă cam pe timpul primului război punic se introduce deosebirea grafică între tenuis, care se însemnează prin vechiul C, şi între media g, care se însemnează prin o literă nouă, formată din C cu aju- 20 torul unui fel de sedilă alăturată = G. De atunci literele C şi G sunt primite cu această formă în alfabetul tutulor limbelor romane. Cînd francezii mai pe urmă au avut trebuinţa de a exprima în scris noua asibilare a lui c înaintea vocalelor a, o, u, 25 au păzit aceeaş metodă ce o întrebuinţaseră şi romanii şi au introdus o sedilă sub c în alt înţeles (ga, apercu). Unde dar un son nou, pentru care nu există încă literă, este format din sonuri vechi, care au literele lor, acolo în spiritul tradiţiei latine litera cea nouă trebu- 30 ie să se formeze din litera veche prin o mică adăogire grafică la forma ei primitivă. Şi cu aceasta trecem totdeodată la al doilea şi cel mai important argument, care se opune în contra primirii lui it, u, şi ui în alfabetul românesc. Am dovedit prin 35 cercetările de mai nainte, pe de o parte că menirea caracteristică a literelor este de a exprima ideile prin scrierea cuvintelor lor flecţionare, iar pe de alta, că sonurile -h, ii şi ui sunt mai ales importante ca derivări de flecţiune din a, e, t şi s. De aci rezultă a priori 40 că acea însemnare grafică a lor va fi cea mai bună care va exprima mai lămurit dependenţa lor flecţionară din 338 sonurile primitive. Dacă, d.e., sonul u, în pluralul cărţi provine ca schimbare flecţionară din sonul t în singularul carte, atunci litera cea mai nemerită pentru exprimarea lui grafică va fi aceea care, însemnîndu-i 5 sonul deosebit, îi va aminti totuş şi originea primitivă (nu originea etimologică, ci originea flecţionară). Orce flecţiune este o schimbare. însă pentru a cunoaşte o schimbare se cer două lucruri: 1) reprezentarea stării neschimbate, 2) reprezentarea stării 10 schimbate. Astfel dar, scrierea sonurilor -h, ii şi ui prin semne care să fie numai modificări ale literelor primitive a, e, t şi s, pe lîngă păstrarea caracterului de latinitate în alfabet, are şi meritul mult mai mare 15 de a fi singură potrivită cu natura psihologică a semnelor. Pe cît este de unilaterală şi, prin urmare, greşită scrierea acelor sonuri derivate fără nici un semn, fiindcă aminteşte numai sonul primitiv al flec-ţiunii fără a arăta însăş modularea flecţionară, pe 20 atît este de unilaterală şi greşită în înţelesul contrar scrierea lor prin semne cu totul deosebite de radical, fiindcă ne înfăţişează schimbarea fără amintirea stării din care a provenit. Aici este chiar una din cauzele pentru care alfabetele 25 prea fonetice sunt mai puţin clare decît cele restrînse şi, d.e., scrierea noastră veche cu litere slavone, deşi putea exprima aproape toate sonurile româneşti, era mai mult o întunecare decît o lămurire a limbei. Ca să simţim aceasta oarecum la prima vedere, va fi de ajuns să pu- 30 nem alăturea o scriere a flecţiunii aceluiaş cuvînt românesc cu litere slavone şi una cu litere latine, aceste însă însemnate după regula susţinută mai sus: faqepe facere am fkKut am făcut 35 fa« fac laud-k laudă Kudat lăudat Huda lăuda 339 napte KTirtiHiKTv carte cărţi cărticică întrebare: întru cît putem cunoaşte că literele fac, 5 făcut arată raporturi de dependenţă în timp, persoană, mod, număr a uneia şi aceleiaş idei? Răspuns: numai întru cît ştim că fac, făcut sunt forme schimbate ale aceluiaş cuvînt facere, sau, vorbind gramaticeşte: numai întru cît ne aducem aminte că verbul în chestie 10 este facere şi că fac, făcut sunt timpuri şi moduri din conjugarea lui.1 Alfabetul latin, însemnat după regula stabilită mai sus, ne exprimă îndată strînsa legătură între persoana, timpul şi modul de conjugare a acestor cuvinte, arătîndu-ne sonurile de flecţiune prin aceleaşi 15 litere, însemnate numai cu o trăsură pentru a le şti modificările. Iar alfabetul slavon nu ne exprimă aceasta, ci ne strică toată fizionomia cuvîntului, schimbîndu-i literele, pare c-ar fi altul la infinitiv şi altul la indicativ sau la particip. Cînd scriu făcut, înţeleg îndată că am a 20 1 Aici privim lucrul numai din punct de vedere al înţele- gerii psihologice, iar nu al studiului filologic. După principiile acestuia, trecutul făcut, prezentul fac şi, în genere, flecţiunile de conjugare, precum şi cazurile declinaţiunii, nu se refer la infinitive sau nominative, nici la ablative, precum se obiş- 25 nuieşte la noi în cîteva derivări din substantivele latine de declin. 3. Ci atît infinitivul şi nominativul, cît şi celelalte forme de conjugare şi declinare, se refer toate împreună la o rădăcină primitivă a cuvîntului. In fiecare substantiv şi în fiecare verb se află o formă radicală, care este mai veche 30 decît flecţiunile lui şi din care s-au format sau mai bine lîngă care s-au lipit toate sonurile caracteristice de declinare şi conjugare. Acea formă radicală este purtătorul comun al acestor schimbări declinative şi conjugative, ea este vechea tulpină, nu din care s-au ramificat, ci în care s-au altoit 35 deosebitele crengi mai tinere. De acest principiu etimologic nu este vorba în textul de mai sus şi nici nu trebuie să fie vorba la o stabilire de alfabet, precum vom arăta mai pe larg în „critica etimologismului". în cazul nostru este vorba de partea cea mai importantă a 40 alfabetului, de partea lui psihologică, adică de tranziţia de la semnele văzute spre înţelesul cuvîntului, orcare ar fi rădăcina lui etimologică. face cu o dependenţă logică a ideei exprimate prin semnele facere, dar cînd scriu $ij,K8t, nu înţeleg îndată că am a face cu un mod de conjugare a verbului ^d^epe, fiindcă amîndouă nu au nici o literă comună afară de /. 5 Aceeaş întrebare pentru toate exemplele. întru cît ştim că literele cărţi arată un plural? Numai întru cît simţim că avem aici o declinare de substantiv, cuvîntul cărţi fiind acelaş cuvînt care în singular se scrie carte. Alfabetul nostru cel nou ne-o arată îndată; nu avem 10 decît să vedem literele cărţi pentru a înţelege că ele sunt o declinare a substantivului carte. Alfabetul slavon, din contră, ne încurcă reminiscenţa. Instructivă este o privire asupra scrierii altor limbe. Cînd germanul vede: Văter, simte că are pluralul de la 15 Vater, întrucît litera ă, prin forma ei văzută, îi aminteşte pe a din care s-a schimbat şi astfel pluralitatea se simte din literele văzute prin opoziţiune cu singularul reprodus. Tipul unei mari părţi a flecţiunii germane (bazate pe ceea ce numesc ei „Umiaut", nu „Ablaut") 20 s-ar strica dacă sunetele ă, o, u s-ar scrie prin alte semne. Cu luare-aminte se păzeşte acest princip psihologic în „ortografia" conjugării şi declinării franceze. Loue, louee, loues, louees, louez, aceste cinci cuvinte au toate aproape acelaş sunet. însă cel întîi arată că loue este un 25 bărbat, cel de-al doilea că este o femeie, cel de-al treilea că sunt mai mulţi bărbaţi, cel de-al patrulea că sunt mai multe femei, cel de-al cincilea că este vorba de o acţiune cerută unei a doua persoane etc. Să ne închipuim acum aceste cuvinte scrise numai după sunetul 30 lor („foneticeşte" curat). Pentru toate înţelesurile lor deosebite, pentru această felurime de declinare, de conjugare, de gen, de număr, de mod, aş scrie numai loue, loue, loue, loue, loue! Orcine simte că în această monotonie s-a stins lumina înţelesului. în aceste semne 35 identice ne-au rămas numai cinci cadavre, din care a dispărut viaţa intelectuală. Ce e drept, francezii îşi păstrează ortografia lor mai mult din tradiţie. Pentru cele mai multe cazuri a fost 340 341 un timp unde ei pronunţau aşa cum scriu astăzi, dar de cînd pronunţarea lor de astăzi s-a tocit şi a lăsat o sumă de sonuri la o parte, scrierea a rămas mai bine conservată în formele ei vechi, şi astfel a devenit acum 5 foarte nepotrivită cu vorbirea. 0 schimbare a ortografiei lor este neapărată,1 însă schimbarea credem că nu va putea merge pană a nimici semnele flecţionare. Scrierea deosebită a cuvintelor loue, louee, loues etc. credem că va rămînea, deşi sonurile sunt aceleaşi, şi 10 cu cît francezii, în marea lor mobilitate intelectuală, îşi „corump" din zi ce merge limba, cu atît mai mult îi sileşte logica lucrurilor să-şi păstreze în schimbarea ortografiei limitele flecţionare. în toate aceste moduri de a scrie, în semnele noastre 15 ă, ş, ţ, ca şi în germanele ă, o, ii şi în literele flecţionare ee, es, ees, la francezi, avem importanta încercare a artei grafice de a fi mai lămurită decît cuvintele izolate ale limbei vorbite. Sonurile celor cinci cuvinte loue, louee, loues, louees, louez sunt, după cum am zis, aproa-20 pe aceleaşi, dar prin scrierea lor se vede îndată deosebirea înţelesului flecţionar. Unde scrierea modernă, fără a vătăma principul ei fundamental de a fi un organ pentru comunicarea cea mai grabmică a înţelesului prin însemnarea cea mai poli trivită a cuvintelor, poate să fie în exprimarea grafică a cuvintelor mai lămurită decît pronunţarea lor, acolo are un merit cu atît mai însemnat şi îşi îndeplineşte cu atît mai bine chemarea. Căci de la sine ea nu va putea să ajungă niciodată la aceeaş deplină potrivire între în-30 ţelegere şi exprimarea ei, la care a ajuns limba, şi, prin urmare, trebuie să caute a înfăţişa prin ea însăş toate auxiliarele înţelegerii acolo unde se poate, cel puţin a avea cea mai strînsă logică în literele ei flecţionare. Cu aceasta va putea pană la un punct oarecare să compen-35 seze marea scădere ce o are alăturea cu limba vorbită, adică lipsa de gest şi accent. Cît de însemnat este mai ales accentul pentru înţelegere, o ştiu toţi cei ce s-au ocupat de această materie. Şi aici nu este vorba numai 1 Prevederea de la 1873 a început să se realizeze de pe la 40 1893 încoace şi mişcarea de reformă creşte din an în an. 342 de accentul ordinar, de intonarea unei anume silabe în fiecare cuvînt: pe acesta l-ar putea exprima arta grafică, şi Pumnul •— fonetic consecvent precum a fost — a şi întrebuinţat semnul acutului pentru arătarea accen-5 tuării afară de paroxitone, d.e. secerişuri. Dar este vorba de accentul mult mai important al înţelesului, de modularea oarecum morală a vocalelor, de accentul intelectual al frazei întregi, de acea declamare naturală a cuvintelor, care este sufletul unui limbagiu şi pentru 10 care suntem aşa de simţitori la auzirea unei cetiri sau a unei piese de teatru. Şi aceasta nu numai în fraze întregi, ci şi la cuvintele izolate. în limba cochinchineză, ne spune Leon de Rosny, toate cuvintele sunt monosilabe şi înţelesul lor se deosebeşte adesea numai prin deosebi- 15 tele accente ale pronunţării. Aşa, d.e., silaba dai însemnează 23 de lucruri cu totul deosebite, după cum se accentuează în mod deosebit, şi astfel cochinchinezii nu vorbesc niciodată fără un fel de cîntare. La aceasta adaogă Max Miiller1: „Şi noi am mai păstrat ceva din 20 această însuşire a limbei. Cuvîntul «da» îl pronunţăm altfel dacă arată simpla afirmare (da, aşa este), altfel dacă însemnează poate (da, poate să fie aşa), altfel în înţeles de fireşte (da, o ştiu) sau în înţeles de aşa? (da? este adevărat?) sau de sigur (da, aşa vreau)." 25 Scrierea nu poate să exprime aceste accentuări ale limbei, şi aici se vede o dată mai mult cît este de puţin ştienţifică formula fonetismului: scriem cum vorbim. Pentru a compensa în alt loc adevărata incongruenţă între sonurile auzite şi semnele văzute, scrierea a căutat 30 cu drept cuvînt să fie cel puţin mai lămurită în exprimarea literelor flecţionare. De cînd cu descoperirea tipografiei, cetirea a cîştigat în omenire o importanţă vitală pentru dezvoltarea spiritului nostru; astăzi nu mai este exact să zicem că în- 35 ţelegerea cuvintelor cetite trece totdeauna mai întîi prin reproducerea auzului şi apoi a înţelesului lor: astăzi cetim atît de mult şi atît de iute încît gîndirea se agită adeseori numai între literă şi înţeles şi, în măsură dreaptă cu intimitatea acestui raport, scade valoarea sonului 40 1 Prelecţiuni asupra ştiinţei limbei, voi. II, prelect. 1. 343 26 brut pentru scris şi creşte importanţa literei ca semn de tranziţie aproape nemijlocita spre idee, şi noi nu putem formula şi din acest punct de vedere opoziţia în contra fonetismului mai preciz decît în cuvintele: nu 5 auzirea, ci înţelegerea este scopul scrierii. în contra acestor expuneri ale noastre, d. Hugo Schu-chardt, în articolul său publicat în numărul 5 al revistei România, din 5 ianuarie 1873, pag. 75, face următoarele observări: „On nous dit d'abord que l'ecriture 10 phonetique obscur cirait la grammaire. Cest M. Maior eseu qui, dans sa brochure Despre scrierea limbei române a Iar gemeni developpe cette these. M. Maior eseu n'admet comme constitutif ni le principe phonetique, ni le principe etymologique, mais il veut que l'un et l'autre soient subor- 15 donnes au principe intellectuel. Selon lui, l'ecriture a pour but d'amener le plus vite possible l'intelligence de l'idee, et la reproduction exacte des sons n'y suffit pas toujours." „L'ecriture doit etre encore plus claire, s'il est possible, que Ies sons isoles du discours: car le discours s'explique 20 par Ies gestes et le ton, mais l'ecriture doit contenir en elle meme tous Ies auxiliaires de la comprehension, et par con-sequent la logique la plus severe doit regner dans la forme sous laquelle elle apparaît." „Et il sen rapporte au principe psychologique dans 25 la declinaison et la conjugaison frangaises (p. ex., louer, louee, loues, louees, louai). Mais ce n'est point Vaccent ni le geste qui peuvent distinguer loues de loue, et en ecri-vant, par exemple, j'aime, tu aime, il aime, ils aime, le frangais ne perdrait pas plus de clarte que l'anglais en 30 ecrivant I Iove, we Iove, you Iove, they Iove. 77 n'y a pas de grammaire hors de la langue parlee." Observările d-lui Schuchardt nu ne par întemeiate. Exemplul j'aime, tu aime, ils aime, în paralelă cu / Iove, you Iove, they Iove, nu se potriveşte. Latinul zicea 35 amo, amas, amant, fără a fi silit să adauge ego amo; tu amas, Mi amant, fiindcă terminările lui flecţionare, o, as, ant erau încă păstrate în vorbire şi se simţeau în înţelesul lor. Francezii, tocindu-le şi pierzîndu-le din vorbă, ar pierde toată lămurirea conjugării cînd nu le-ar 40 înlocui prin pronumele puse înainte. Aceste ţin tocmai locul flecţiunii, şi pe cînd aime, aime, aime ar fi o com- 344 pletă confuzie, j'aime, tu aime, ils aime, este tot aşa de lămurit ca amo, amas, amant, însă numai din cauza pronumelor. Dar întrebarea noastră era pusă pentru cazurile unde 5 numai flecţiunea fără auxiliare este chemată să exprime numărul, cazul, genul, modul. De unde să ştim dacă cuvîntul loue exprimă un bărbat sau o femeie, sau mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei sau un imperativ sau un infinitiv etc. ? Cînd vorbim, deosebim aceste cate- 10 gorii ale înţelesului prin gest şi accent. Louez, je vous l'ordonne — accentul scurt şi oarecum brusc al vorbirii şi gestul natural care însoţeşte aici pronunţarea imperativului louez îl deosebeşte în vorbire de un infinitiv, cum ar fi, d.e., acesta: louer lui paraissait impossible; si sin- 15 gularul masculin în loue, comme vous l'avez ete, vous pouvez etre content se deosebeşte în vorbire de pluralul feminin în louees, comme vous l'avez ete, vous pouvez etre contentes numai prin accentul intelectual al frazei, care, după pronunţarea lui loue, lungeşte şi înalţă tonul pen- 20 tru a arăta că nu se sfîrşeşte gîndirea acolo, ci stă în legătură după propoziţia secundară comme vous l'avez ete cu cuvîntul final content sau contentes şi astfel, prin accentuarea cuvintelor din frază, se stabilesc în vorbire acordurile de gen, număr, caz etc, acolo unde 25 s-au tocit terminările flecţionare şi nu s-au înlocuit prin alte cuvinte. Aceasta este aşa de învederat, încît, fără a insista mai mult, ne putem mărgini în repetarea principiului intelectual al scrierii: scrierea, lipsită fiind de ajutorul ges- 30 tului din vorbire, trebuie să arate cu atît mai lămurit formele flecţionare, şi de aceea se scrie cînd louez cu ez, cînd loue, cu e, cînd louees cu ies, deşi se pronunţă în acelaş fel, şi de aceea este mai bine să scriem carte, cărţi, decît cu litere slavone mşte k-h.pu,i. 35 Aşadar, la afirmarea d-lui Schuchardt il n'y a pas de grammaire hors de la langue parlee, răspundem prin contra-afirmarea mai întemeiată: la moitie de la grammaire est en dehorsde la langue parlee. Şi, în adevăr, cum ar putea să fie altfel, cînd în chiar exemplul citat limba 40 vorbită a şters orce deosebire din cuvîntul loue, şi cu toate aceste el este cînd infinitiv, cînd particip trecut 26* 345 masculin, cînd feminin, cînd singular, cînd plural, şi, prin urmare, întreaga lui analiză gramaticală se face în afară de exprimarea lui fonetică, prin ceea ce adăogăm noi în mod intelectual la sonurile brute ale cuvîntului, 5 aşa încît propria gramatică este dans la langue pensie şi nu dans la langue parlee. Aceasta nu este vreo descoperire a noastră, ci un adevăr de mult ştiut între limbişti, şi nu ne rămîne decît să aducem aminte d-lui Schuchardt de urmă- 10 toarele cuvinte ale lui Humboldt: „Relaţiunile gramaticale atîrnă cu totul de la intenţia în care sunt stabilite. Ele nu sunt atît alipite de cuvinte, cît sunt mai mult gîndite de cel ce vorbeşte şi aude... Cuvintele şi relaţiunile gramaticale se pot adăoga în gîndire, fără 15 a fi totdeauna exprimate prin vreun semn în limbă" (W.v. Humboldt, Uber das Entstehen der grammati-schen Formen und ihren Einfluss auf die Ideenentwick-lung. Op. compl. III, 272, 277). Să recapitulăm acum rezultatele dobîndite şi să 20 facem ultimii paşi spre ajungerea punctului căutat prin cercetările de faţă. Sonurile limbei române, pentru care trebuieşte fixată o însemnare grafică deosebită, pe lîngă vechile litere latine, sunt numai i±, uj şi u, (acum şi î). Această 25 însemnare nu se poate face numai prin literele sonurilor radicale, din care sunt ele derivate, fiindcă tranziţia lui a, s şi t în -h, ui şi u, nu este aşa de hotărîtă în limba noastră, încît să i se poată da o simplă regulă generală, iar mai multe regule pentru cetire sunt contrare 30 scopului scrierii de a da cea mai grabnică înţelegere a ideei. Pe de altă parte, însemnarea acelor sonuri nu se poate face prin literele corespunzătoare lor din alfabetul slavon, fiindcă atunci am părăsi fără nici o cauză îndestulătoare tradiţia alfabetului latin, ce 35 l-am primit o dată pentru scrierea noastră, şi fiindcă am întuneca prin aceasta o parte a schimbărilor flecţionare, ce dealtminteri le-ar putea arăta scrierea chiar cu mai multă lămurire decît vorbirea izolată. Astfel, scrierea sonurilor t*, uj şi u, va trebui să arate literele 40 primitive a, s şi t, modificate însă prin semne stator- 346 nice, care să le fixeze deosebirea de sonurile lor primitive şi funcţionarea lor numai pentru sonurile ii, m, u,. Ultima întrebare: Cum trebuie să fie semnele adăo-5 gate pe lîngă literele a, s şi t pentru a exprima sonurile Tv, iu şi u,? Răspunsul la această întrebare nu poate fi lăsat în voia fiecărui scriitor, pare c-ar fi o simplă chestie de arbitriu individual; căci scrierea este un mijloc general 10 de înţelegere şi, prin urmare, trebuie să recurgem totdeauna la principiile generale întru stabilirea ei. Aici psihologia, de a cărei sferă se ţine întrebarea, ne dă următoarea ştiinţă: Orce semn, fie el literă, fie îndreptare de drum, fie drapel militar sau semafor, trebuie 15 să împlinească două condiţii esenţiale: întîi să aibă un înţeles fix, aşa încît să nu se interpreteze în două sau mai multe moduri, al doilea să fie cunoscut de toţi în acest înţeles al său. Nu este iertat nici unui individ să întrebuinţeze în asemenea materie el singur 20 un semn aparte şi să-1 impuie, fiindcă atunci încetează de a fi semn şi devine o ficţiune neînţeleasă. Aplicînd aceasta la cercetările noastre, aflăm numai următoarele semne corespunzătoare: pentru însemnarea lui s ca să se citească ui va servi sedila = 5, 25 pentru însemnarea lui t ca să se citească u, va servi asemenea sedila = /, iar pentru însemnarea lui a ca să se citească -w va servi semnul scurtării = ă, afară de persoana 3 sing. a perfectului conjugării I, unde -k se scrie prin â. 30 Argumentele se înţeleg uşor din explicarea teoretică de mai nainte. Sedila este obşteşte cunoscută din limba franceză; ea nu are alt înţeles decît acela al înmuierii unei consonante; ea este şi Introdusă la noi cu acest înţeles al său, mai toate cărţile şi jurnalele 35 României libere, prin urmare partea cea mai considerabilă a literaturei noastre, exprimă pe ui şi u, prin ş şi /. Dar raţiunea scrierii lui -k prin ă (şi într-un singur caz prin â) este aceasta: sonul -w al nostru se naşte 40 de regulă din a scurt, înţelegînd scurtimea atît după tonul modern, cît şi după cantitatea antică. în pri- 347 vinţa dintîi ştim că în cele mai multe cazuri un a fără ton, adică scurt, devine -h. în privinţa cantităţii a observat Diez1 că mai ales din a (şi e) scurt s-a format t,, pe cînd a lung s-a păstrat curat (cu excepţia 5 cîtorva cuvinte, d.e. cărnuri [din caro, carnis] şi aceasta numai la plural, sub influenţa lui i). Prin urmare, semnul cunoscut al scurtării pus deasupra lui a va putea exprima pe ti. Această scriere este introdusă astăzi în toate cărţile şi jurnalele României libere. (De 10 la 1893 încoace în mai toate publicările române din orce ţară.) O excepţiune importantă, provenită nu din eufonie, ci din cauza gramaticală, trebuie însemnată deosebit. Verbii de conjugarea I au în pers. 3 sing. a perfectului 15 simplu un ii accentuat, prin urmare lung din accent, şi totdeodată contras din vechiul avii sau din o formă analogă a lui în dialectul vulgar, prin urmare lung din contragere şi, în fine, născut din a al primei conjugări latine, prin urmare lung şi din cantitatea 20 antică. Importanţa acestui -k lung şi accentuat consistă în deosebirea ce o arată între prezent, imperfect şi perfect pers. 3 sing., d.e. află, află, află. Aici accentul este neapărat trebuincios; a-1 pune peste semnul scurtării ar grămădi semnele în contra obiceiului şi 25 al grabnicei înţelegeri; pe de altă parte nu este corect să marcăm pe -k al perfectului cu semnul scurtării, cînd tocmai el este din toate punctele de vedere cea mai lungă vocală a flecţiunii române. De aceea, pentru acest singur caz introducem circumflexul peste 30 a = ă, fiindcă circumflexul este aici accentul specific indicat, însemnînd din vechime atît tonul, cît şi lungimea, cît şi contragerea. (Dacă însă primim însemnarea deosebită a lui î prin circumflex, atunci nu rămîne decît a însemna pe acel ă al perfectului tot cu ~ = ă, deşi 35 nu e scurt.) Aşadar, sonul ă se scrie de regulă cu ă. în contra sedilei şi a semnului scurtării, pe lîngă obiecţiunile de principiu, pe care le-am combătut în 1 Rom. Gram., I, pag. 134, 136, 138, 139, 140, 336 (ediţia 40 2, 1856). paginele precedente, se mai aduc cîteva întîmpinări de a doua mînă, pe care le relevăm numai în treacăt, şi se încearcă introducerea altor moduri de însemnare, ce le vom trece într-o scurtă revistă pentru a le vedea 5 contrare teoriei semnelor. Se zice întîi că sedilele sunt urîte. însă chemarea literei nu este de a fi frumoasă sau urîtă, şi nu se poate întru nimic judeca din acest punct de vedere exterior. Litera trebuie să fie pe cît se poate mai indiferentă ca 10 semn văzut, pentru a servi de cea mai repede tranziţie spre gîndire. Numai călugării veacului de mijloc se îngrijau de frumuseţea literelor şi-şi puneau răbdarea a le ilustra cu desemnuri şi colori. Pe atunci trăiau semnele şi mureau ideile. 15 Se zice, apoi, că sedila şi semnul scurtării îngreuiază scrisul cerînd prea mult timp. La aceasta răspundem că cel dintîi scop al scrierii este cetirea; unul scrie, o mie cetesc; scrierea grabnică este o întrebare steno-grafică, dar nu ortografică, şi de cînd cu descoperirea 20 tiparului nu mai are nici o însemnătate. Dintre celelalte moduri de a scrie sonurile tk, uj şi u, însemnăm mai întîi pe acela al d-lui Pumnul. A. Pumnul scrie aşa: „însemnîntele biografice despre unii scriptori se aflce puse 25 mai pe larg, despre alţii mai pre scurt, ear' despre alţii neci decum. Asta vine de acolo, cce nu s'a putut afla. despre viata tuturor cu deamoeruntul, si de aceea s'a pus despre ficecarele atîta cît s'a putut afla. Sccederile cred cce se vor putea suplini cu timpul mai tîrdiu." 30 Argumentele în contra acestei scrieri sunt vederate. Mai întîi pauza pusă deasupra lui 5 şi t pentru a le face ui şi u, este în contra teoriei semnelor. înţelesul obşteşte cunoscut al pauzei este sau duplicarea consonantei sau lungirea vocalei sau întreruperea gîndirii; 3 5 dar niciodată pauza nu poate fi întrebuinţată pentru înmuiarea lui s şi t. Apoi scrierea lui -w prin ce este tot aşa de puţin raţională, fiindcă ce este un semn luat din alfabetul latin- într-un înţeles contrariu celui ce-1 avea la romani. De aci vine impresia barocă ce ne-o ■348 349 face ortografia lui Pumnul şi care este aşa de motivată, încît ajunge pentru a condamna scrierea lui ' a Academiei Române era întemeiată pe un etimolo- 23 gism temperat prin concesii fonetice, ortografia pro- 30 pusă în proiectul de faţă este întemeiată pe un fonetism temperat prin necesităţi etimologice. , Punctul nostru de plecare este dar acesta: fiecare 3 0 cuvînt se scrie cum se pronunţă sau, precum a zis-o din vechime Quintilian (înstit. orat., I, 7, 38): „Ego 35 sic scribendum quidque iudico quomodo sonat. Hic enim usus est literarum, ut custodiant voces." 35 Acest principiu va da limbei romane o scriere simplă, uşoară, conformă atît cu ideile limbistice mo- ; derne cît şi cu cerinţele pedagogice în şcoală. 386 ; l Aplicînd astăzi acel princip fonetic la alfabetul latin, cu care suntem datori să scriem limba noastră, fiindcă este propriul nostru alfabet strămoşesc, constatăm că, pe de o parte, alfabetul latin are unele litere cărora nu le mai corespunde în limba română nici un sunet deosebit şi care ne sunt, prin urinare, de prisos, şi că, pe de altă parte, limba română are cîteva sunete nouă, care trebuiesc însemnate în scris, dar pentru care alfabetul latin nu are litere deosebite. Acest fapt din urmă ne impune introducerea unor semne nouă, şi, în limitele strimte ale acestei nouă introduceri, trebuie să ţinem seamă de considerări etimologice, mărginite la însăş limba română. Dealtmin-trelea rămîne principiul: Acele sunete române, pentru care avem litera latină corespunzătoare, se scriu totdeauna cu această literă. Iată cele două regule generale de care a fost condusă comisia d-voastră în stabilirea ortografiei. Viu acum să vă arăt aplicarea lor la cazurile speciale de care ne-am ocupat şi în privinţa cărora am putut fixa modul de scriere. I. Litere şi deprinderi ortografice latine care nu se mai potrivesc cu limba română şi trebuiesc dar eliminate din scrierea noastră. 1. Literele latine y, ph, th, qu şi k, nemaiavînd în limba noastră de astăzi sonurile corespunzătoare (vezi Critice, de T. Maiorescu, pag. 87 şi urm.1), nu se vor întrebuinţa în scrierea română. Excepţiune: pentru unele nume proprii, Quintilian, Ypsilant etc. 2. Duplicarea consonantelor se admite numai acolo unde provine din alipirea a două cuvinte române, din care unul se termină şi altul începe cu aceeaş consonantă sau cu o consonantă de acelaş organ, însă numai înlăuntrul limbei române unde se şi aude. Vom scrie dar: innotare, înnăscut, innoire etc. Vom scrie 1 în ediţia de faţă, pag. 20 şi urm. ale acestui volum, [în ed. noastră, p. 283 — n. ed.] 387 însă aprobare (cu un singur p), afirmare, colaborare, comoditate etc. Se lasă însă latitudine a se scrie inmulţire sau im-mulţire, înmormântare sau immormântare. Vom scrie 5 însă totdeauna: impreună, impilare, împăcare etc. 3. Se admite duplicarea lui s în puţinele cuvinte în care poate servi pentru evitarea confuziei între două înţelesuri diferite: massă (la masse) şi masă (la table), rassă (la race) şi rasă (rasee), cassă (la cai- 10 sse) şi casă (la maison). 4. Deosebirea nuanţei de pronunţare a lui s ca z în mijlocul şi la terminarea cuvintelor nu se însemnează, aflîndu-se numai în cîteva cuvinte nou primite, şi prin urmare nici s nu se duplifică în mijlocul cuvin- 15 telor, acolo unde rămîne s după natura lui. Vom scrie dar: rosă, francesa, sintesa, nasal, nasul, frumosul etc.1 5. Consonanta dublă x, păstrată în alfabetul latin din vechiul alfabet campan, o putem primi şi noi ca o 20 înlesnire grafică pentru împreunarea lui c şi s în neologisme şi în nume proprii: xilografie, lexicon, Xeno-crat, Alexandru. Se lasă însă latitudine să se scrie: expediţiune şi espediţiune, exemplu şi esemplu, după cum vrea să 25 pronunţe scriitorul. II. Sunete şi cerinţe ortografice ale limbei române pentru care nu se află litere în alfabetul latin. 1. Sonul jk se va scrie totdeauna cu j. 2. Sonurile q şi u se vor scrie cu c şi g înainte de 30 e şi i şi cu ci şi gi înaintea celorlalte vocale. Cînd însă literele c şi g au să sune k şi r înaintea vocalelor e şi i, se vor scrie cu ch şi gh. Vom scrie dar: cine, ginere, ceapă, geană, ciaslov, ciocîrlie, ciută, giam, Giurgiu, cheie, unchi, ghem, ghindă 35 etc, etc. 1 După modificarea din urmă (1904) a ortografiei academice s-a primit pretutindeni litera z pentru sonul z şi se scrie roză, franceză etc. 3. Sonurile ui şi u, se vor scrie totdeauna cu ş şi /, adecă s şi t însemnate cu sedila franceză. Pentru sonul z se admit două scrieri. Acolo unde flec-ţiunea română îl arată ca provenind dintr-un d, se va 5 scrie cu d; asemenea acolo unde se arată d fie şi din cuvintele primite în limba română ca neologisme; în celelalte cazuri se va scrie cu z. De exemplu: credi (cred), verdi (verde), deu (divin), dioa (diurnă), însă zâmbesc, zălog, lucrez, botezat. 10 N.B. Subscrisul s-a unit aici cu părerea majorităţii Comisiunii, numai pentru a nu face dezbinare asupra unui punct de o importanţă mai mică, deşi crede că este o abatere de la regula generală primită pentru scriere.1 15 4. ui, se scrie cu sc unde vreo formă flecţionară română arată un sc, din care a provenit: cunosci (cunosc), pesce (pescuit), romănesci (românesc); asemenea şi în cuvîntul a sci cu derivatele lui, sciinţă, consciinţă etc. Se scrie însă Ştefan, ştergar, aştept. 20 Subscrisul se uneşte şi cu această mică inconsecinţă, numai pentru a nu face dezbinare.2 5. w şi si se vor însemna cu semnul" pus deasupra vocalei din care înlăuntrul formelor flecţionare ale limbei române şi chiar ale neologismelor introduse se 2 5 vede că au provenit. Numai în persoana 3-a singular a perfectului simplu de conjugarea I se va însemna ă. (cu circumflex). Acolo unde nu se constată provenienţa lui Tv şi m înlăuntrul limbei române, se vor însemna cu ă, afară de î la începutul cuvintelor cu in, care se 30 va însemna cu i. Vom scrie dar: păscut, păstor (pasce), ved, vezend (vedere), lăudând, culegend, măna (manual), lăudă, umblă, pană, cănd, făntănă, in, indată, început etc. D-nii Alecsandri şi Quintescu au rămas de părere 35 să se introducă un semn deosebit pentru î, şi anume i cu circumflex. Ceea ce a condus pe majoritate a fost, pe lîngă sfiala de a introduce prea multe semne nouă, mai ales 1 Ultima modificare de la 1904 a si înlăturat această 40 abatere. 2 S-a înlăturat asemenea la 1904. 389 convingerea că î este numai o nuanţă de pronunţare a lui "k, că în unele dialecte române nici nu se aude şi că din manuscriptele vechi (pană pe la 1750) se vede o completă amestecare între ii şi xi, care (afară de î 5 începător) se deosebeau numai caligraficeşte, aşa încît iv final se însemna mai întotdeauna cu semnul lui si şi x mijlociu mai întotdeauna cu semnul lui rw. La obiecţia că î este o particularitate esenţială a pronunţării române, se poate răspunde că scrierea nu 10 este chemată să exprime toate nuanţele pronunţării, ci numai sonurile radicale şi de valoare flecţionară. Şi nazalul este o particularitate a limbei franceze, şi -b. în loc de e, în Mutter, Vater etc, este o particularitate a limbei germane; toţi le pronunţă, dar nimeni 15 nu le scrie.1 Şi aici se cuvine să cităm şi să traducem următoarele cuvinte din celebrul tractat de Ortographia romana sive latino-valachica, compus de Petru Maior şi publicat în fruntea Lexiconului de la Buda din 1825: 20 „Mai ales este de observat că Românii din Dacia lui Aurelian nu întrebuinţează niciodată sonul ci numai -w, ei nu zic mâni, ca Românii din Dacia vechie, ci măni; şi uşor s-ar putea desvăţa Românii din Dacia vechie de acest son (?). Atît cel puţin este 25 sigur, că mulţi, deşi îl pronunţă, nu-1 scriu niciodată, ci întrebuinţează totdeauna litera -h şi pentru In manuscriptele vechi nu se vede nicăieri xx, ci numai -h. îmi aduc chiar aminte că am auzit în copilăria mea vorbind oamenii bătrîni, din a căror gură nu se auzea 30 niciodată î." 6. u scurt final se va elimina în toate cazurile unde nu se aude. Vom scrie dar: Om bun, vedeam, lucram etc Aceasta este părerea majorităţii Comisiunii. D-nii Bariţiu şi Ouintescu stăruiesc însă a men- 35 ţine pe u scurt pentru raţiuni gramaticale. După d-nia-lor, fără u scurt se pierde regula pentru deosebirea genului masculin de feminin, se pierde regula unor 1 Noua ortografie de la 1904 a primit pentru sonul î însemnarea prin î la începutul cuvintelor şi prin â la mijloc. 390 . forme de declinare, regula articolului şi deosebirea între singular şi plural la conjugare. Majoritatea nu s-a putut abate prin aceste obiecţii de la regula generală primită pentru scriere, adecă de 5 a se scrie cum se vorbeşte. Dacă pronunţarea română a şters pe u final în cele mai multe cazuri, nu poate scrierea să introducă o vocală gramaticală pe care a lepădat-o odată vorbirea; căci nu poate exista o gramatică a scrierii în contra gramaticei vorbirii.1 10 Adăogăm aici că asupra acestui punct încep şi unii cipariani de peste Carpaţi să fie transigenţi şi sunt dispuşi să facă concesii, precum rezultă din importanta controversă ortografică, publicată în Telegraful român din Sibiu (no. 134 din 15 noiemvrie 1879). 15 7. i scurt se va însemna cu i simplu, fără semnul scurtării. Regula pentru cetire este: i final simplu se pronunţă totdeauna scurt, afară numai unde este cu neputinţă. în cazurile unde este lung (în unele forme de conjugare) se arată lungimea prin accentul grav. 20 Vom scrie dar: oameni, copii, arbitri, a auzi, el auzi, tu auzi. Aşa, semnul scurtării va rămînea în scrierea română numai pentru însemnarea umbririi vocalelor ~h şi simplificare foarte importantă pentru învăţarea cetirii 25 şi scrierii în scoale. 8. Articolul nedefinit, pronumele şi numeralul o, d.e. o casă, odată, am dat-o, se va scrie cu o şi niciodată cu uă. 9. Apostroful nu se pune înaintea articolului femi-30 nin a; prin urmare se va scrie: casa, masa etc. 10. Neexistînd nici o cauză paleografică pentru scrierea accentelor, rămîne numai trebuinţa logică drept singura cauză pentru primirea lor. Trebuinţa logică însă în limba română pentru accentuare se mărgineşte 35 la conjugaţiuni. Acolo deosebirea tonului aduce deosebirea înţelesului, tonul trebuie dar neapărat exprimat prin accent, şi anume prin accentul primit şi cunoscut 1 Deşi poate exista pe lîngă aceasta. Vezi în voi. de faţă pag. 93 şi urm. [în eâ. noastră, p. 343 şi urm. — n. ed.] 391 29 — Opere voi. I, Tltu Maiorescu pentru asemenea cazuri. Vom scrie dar lauda însă a lăudă, fac însă făcu, simţi însă a simţi. 11. Accentul, întrebuinţat pană acum peste e şi o pentru a exprima diftongii ea şi oa, este atît în contra 5 regulei scrierii româneşti: că acele sonuri române pentru care se ştie litera latină corespunzătoare se scriu cu această literă, cît şi în contra naturei semnelor, nefiind chemat accentul în nici un alfabet să exprime pe a. 10 Dar accentul este chemat să exprime vocala intonată, zic apărătorii acestei scrieri, şi fiindcă ea şi oa provin totdeauna din e şi o intonat, trebuie scrisi e şi 6, aşa cere principiul etimologiei române. La aceasta se poate răspunde: ordeunde ar proveni ea şi oa, din 15 momentul în care vocalele e şi o au primit o schimbare fonetică, pentru a cărei scriere se află o literă în alfabet, nu pot fi lipsite de această scriere pentru a li se descoperi una nouă. Dacă dar e şi o, din cauza intonării, şi-au însoţit un son pentru care există litera 20 latină corespunzătoare, adică a, nu pot fi scrise altfel decît prin ea şi oa. Altmintrelea pierdem consecinţa şi intrăm în deplin etimologism. Iar obiecţia că nu se vede dacă ea şi oa trebuiesc citite ca diftongi, ea şi oa şi nu e-a şi o-a nu ne pare întemeiată. Căci scrierea 25 nu este silită să arate absolut toate nuanţele vorbirii şi aşa nu este nici chemată să arate diftongarea. Dacă âr fi altfel, de ce atunci s-ar mărgini exprimarea diftongilor la ea şi oa şi nu s-ar întinde la toţi diftongii, d. e. voios, iepure, aluat, căutat? 30 Dar, afară de aceasta, nu este exact că orce e şi o intonat se preface în ea şi oa. Regula exactă ne-o dă Pumnul: e intonat, dacă în silaba următoare se află a, -a şi mai rar e, se preface în ea; în celelalte cazuri rămîne e, deşi este intonat; d.e.: vorbesc, vorbeşti, 35 vorbească, obştescul, obşteasca; şeapte, şearpe alăturea cu şepte, şerpe. 0 intonat, dacă este urmat de a, t* şi e, se preface în oa, dar înainte de i şi u rămîne o, d.e.: port, porţi, poartă, moarte, moartă, mortul, morţii. Aşadar, semnul accentului de intonare pus deasupra 40 lui e şi o ar putea să aibă numai atunci înţelesul dif- 392 . tongului ea şi oa, cînd în adevăr orce e şi o intonat s-ar şi preface în ea şi oa. Dar fiindcă, 'precum am ^ ' văzut, nu este aşa, ci, din contră, e şi o, deşi into- nate, în jumătatea cazurilor nu se prefac în ea şi oa, 5 însemnarea lor cu accentul intonării pentru a le arăta diftongarea este lipsită de logică. i Un alt argument în contra numitului accent ne pare următorul: acel a ce şi-1 însoţesc uneori vocalele e şi ; o, cînd sunt intonate, nu este o simplă înlesnire a l 10 limbei, oarecum un obicei fonetic, care ar putea tot aşa de bine să dispară din pronunţare şi căruia dar îi este de ajuns să fie numai arătat în treacăt prin semnul intonării; acel a, din contră, a ajuns în limba I noastră aşa de important ca şi sonul radical din care \ . 15 provine, fiindcă uneori îl consumă chiar pe acesta şi rămîne singur. D.e.: din veară, peana, peară, veargă, vearză, measă, afoară etc, românul a făcut vară, pană, pară, varga, varză, masă, afară etc, şi adese, acolo unde a păstrat | 20 diftongul ea, 1-a prefăcut în ia, d.e. piatră, iapă etc. (Legea fonetică este că ea şi oa tind a se preface în i1 a mai ales după labiale şi r, uneori şi după sibilante.) ; Această pierdere a lui e din diftongul ea şi prefacerea lui ^ în simplul a este aşa de înrădăcinată în limbă, 25 încît unele cuvinte cu un e primitiv sunt apoi variate ■ în declinare, ca şi cînd ar fi avut un a primitiv. Pe j cînd, d.e., în pluralul din pană, pară, varga, se reînfă- l ţişează e şi se zice pene, pere, vergi, în alte cuvinte I analoage nu se mai înfăţişează nici atunci, ci a se | 30 schimbă în -h. ca un a primitiv: ţară, ţări; pradă, prăzi ; etc. | Caracteristic este şi exemplul unui oa provenit nu din I o, ci din a primitiv: foame din lat. fames. Este dar ; cu neputinţă să se ascundă sub accent sonul a pro- i 35 venit din intonarea lui e şi o.1 j ^ Această argumentare nu este însă împărţită de întreaga comisiune: unii membri susţin scrierea e şi 6, | 1 Precum se vede, raportul academic reproduce aici i textual argumentele din Scrierea limbei române (vezi mai sus \ 40 pag. 52) ce le publicase autorul cu 14 ani mai nainte. [Vezi ' şi ed. noastră, p. 310 — n. ed.] 393 29* între aceştia e d. Bariţiu, care a fost totdeauna de părere că, în genere, trebuie luată de principiu ortografic etimologia mărginită la formele actuale ale limbei române. Rămîne ca în urma unei discuţii generale a 5 d-voastre tutulor să decidă majoritatea voturilor şi asupra acestei controverse. Trebuie să amintesc însă că şi aici unii cipariani sunt dispuşi să facă concesii, şi mă refer iarăş la citatul studiu ortografic al Telegrafului român din Sibiu. 10 Cauza pentru care aceşti cipariani nu se împotrivesc la scrierea ea şi oa este că văd sunetele radicale e şi o păstrate şi în această scriere şi că, odată sunetul radical păstrat, le este etimologic indiferent dacă glăsuirea ea, oa se arată prin accent sau prin însăş 15 litera nou introdusă. Se citează şi exemple din alte limbi neolatine, relativ tot la diftongarea lui o latin, span. bueno (bonus), luego (locus), franc, neuf (novus), feu (focus), dar mai ales ital., d.e. conjugarea lui morire: muoro, muori,muore, moriamo, morite, muorono 20 etc. Se înţelege că cercetarea noastră de mai sus s-a raportat numai la cazurile unde ea şi oa proveneau în adevăr din lungirea lui e şi o prin accent. Căci în celelalte cazuri, unde a este din capul locului o vocală de 25 sine stătătoare cu un înţeles propriu gramatical, chiar cei ce dealtmintrelea scriu e cu accent trebuie să însemneze pe a deosebit. D.e.: face, făcea, duce, ducea. Aici a este vocală flecţionară a imperfectului şi a scrie face, duce ar fi în orce caz o greşală de ortografie. 30 Asemenea trebuie să se scrie stea şi nu ste. Domnilor membri, Acesta este rezultatul dezbaterilor urmate în sînul comisiunii ce aţi binevoit să o alegeţi pentru lucrarea proiectului de ortografie. 35 Fără îndoială, lucrarea noastră, aşa cum vi se prezentă, nu dezleagă şi nici nu atinge toate întrebările ce ni le pune ortografia română. Noi am crezut că deocamdată a fost bine să se însemneze prin cîteva lineamente mari forma generală a scrierii noastre, lăsînd anilor viitori sarcina de a fixa toate amănuntele ortografice, unele în parte atîrnînd de la o lucrare 5 definitivă asupra gramaticei şi asupra vocabularului limbei române. Orcare va fi decizia d-voastră pentru astăzi, cred că toţi vom fi inspiraţi de dorinţa de a publica Analele Academiei sub o formă a scrierii lor care să nu ne dez-10 bine de mişcarea generală a literaturei noastre în această^ privinţă, ci să puie Academia Română înlăuntrul şi în fruntea acestei mişcări. Bucureşti, 8 aprilie 1880 394 II REVIZUIREA ORTOGRAFIEI RAPORT ÎNFĂŢIŞAT ACADEMIEI ROMÂNE ÎN NUMELE SECŢIUNII LITERARE ÎN SESIUNEA 5 GENERALĂ DE LA 1904 Domnilor membri, Sunt acum 24 de ani de cînd ortografia Academiei Române a fost supusă unei revizuiri prin care s-au înlăturat unele exagerări etimologice ale aşa-numitului 10 „mod de scriere provisoriu" introdus în anul 1869 pentru publicarea Analelor şi a altor lucrări ale societăţii noastre. După o propunere din anul 1879, s-a ales la 24 martie 1880 o comisiune, compusă din d-nii Alecsandri, 15 Bariţ, Hasdeu, Quintescu şi subscrisul, care în scurtă vreme s-a putut înţelege, cel puţin în majoritatea membrilor săi, asupra principalelor reguli ale scrierii celei nouă. Prin raportul subscrisului de la 8 aprilie 1880, con-20 cluziunile comisiunii au fost supuse plenului, care le-a adoptat în aceeaş sesiune generală, însă cu introducerea mai multor modificări. Pe cînd primul mod de scriere al Academiei era întemeiat pe un etimologism puţin temperat prin conce-25 siuni fonetice, ortografia primită de majoritatea de la 1880 era în esenţă un fonetism temperat prin „necesităţi etimologice". Din tot spiritul raportului reiese că aceste necesităţi nu erau atît de natură ştiinţifică, cît mai ales de 30 natură practică; ele proveneau din dorinţa unei tran-zacţiuni între tendinţele antagoniste spre a le apropia pe cît se putea de o ortografie sau, mai exact, de o grafie comună. 396 ' în acest înţeles zicea raportul subscrisului de la 1880: „Dacă în cestiuni de pură ştiinţă abstractă singura normă a noastră trebuie să fie cercetarea necondiţionată a adevărului, indiferent dacă acest adevăr 5 este împărtăşit de mulţi sau de puţini oameni, în cestiuni de o dezvoltare organică concretă, precum este limba şi împreună cu dînsa şi scrierea, elementul uzului adoptat de mulţimea celor ce vorbesc şi ce scriu e totdeauna un element de cea mai mare însemnătate, 10 pe care nu ne este iertat să-1 ignorăm", şi se termina cu speranţa „că toţi vom fi inspiraţi de dorinţa de a publica Analele Academiei sub o formă a scrierii lor, care să nu ne dezbine de mişcarea generală a literaturii noastre, ci să puie Academia Română înăuntrul şi în 15 fruntea acestei mişcări". Aceleaşi consideraţiuni dictează astăzi Academiei o nouă revizuire a modului ei de scriere. Din acest îndemn Secţia literară a ales în sesiunea de la 1903 o comisiune ad-hoc, în care, pe lîngă cei trei membri 20 rămaşi în viaţă din vechea comisiune de la 1880, adică d-nii Hasdeu, Quintescu şi subscrisul, au intrat d-nii Iacob Negruzzi şi Ioan Bianu. îndeplinind misiunea ce i-a fost încredinţată în limitele indicate de majoritatea ei, comisiunea, în şedinţa de la 1 martie a.a, a luat 25 cunoştinţă de raportul subscrisului şi a hotărît, în majoritate de trei membri contra părerii d-lui Quintescu (al cincilea membru, d-1 Hasdeu, n-a luat parte la lucrări), ca raportul, redus la 6 propuneri de modificare, să se supună Secţiunii literare. încercarea sub- 30 scrisului şi a cîtorva membri de a discuta şi hotărî mai multe alte cestiuni relative la unificarea ortografiei, d.ex. la scrierea numelor lunilor (Septemvrie, Octom-vrie etc), la scrierea cuvintelor: finanţe, piaţă, celă-lalt, teatru, neatârnare sau (după părerea d-lui Quintescu) la 35 punerea accentelor etc, a fost după oarecare discuţiune înlăturată de comisiune, rămînînd ca aceste cestiuni să formeze obiectul dezbaterilor ulterioare în Secţiunea literară. Pentru momentul de faţă majoritatea a admis că este urgent şi oportun a se mărgini hotărîrea la cele 40 6 regule ce vi se propun mai jos. Aduse astfel la cunoştinţa Secţiunii literare, regulele au fost discutate în şedinţele de la 6, 8 şi 9 martie a.c. şi aprobate de Secţiune, şi anume prima regulă, cea relativă la scrierea diftongilor ea şi oa, cu unani-5 mitatea membrilor prezenţi, celelalte cinci cu majori- 5 taţi variabile. D-l Quintescu a fost la toate cinci de o părere principial contrară, pe care a dezvoltat-o într-un deosebit memoriu. Domnilor membri, fiind şi de astă dată ales raportor 10 10 al Secţiunii literare în cestia ortografică, sunt dator să vă dau mai întîi un scurt rezumat al motivelor cari vorbesc în favoarea propunerilor ce vi le facem. Mişcarea semnalată prin ortografia Academiei de la 1880 s-a accentuat de atunci încoace în sensul unui 15 15 fonetism din ce în ce mai pronunţat, şi concesiunile etimologice făcute mai înainte din motive de.oportunitate, spre a pregăti adoptarea generală a unei scrieri definitive, nu mai par necesare în timpul de faţă. Majoritatea ziarelor şi a revistelor române de astăzi 20 20 sunt scrise curat foneticeşte, fără nici un etimologism, şi ■— ceea ce este cu desăvîrşire important — cerinţele mai tutulor profesorilor de limba română de la şcoa-lele secundare din ţară reclamă aceeaş simplificare a scrierii. Dovadă adresa conferinţei lor oficiale de la 25 25 mai 1903, înaintată Academiei Române. Dacă mai adăugăm că profesorii celor trei catedre de filologie şi literatură română de la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi, d-nii A. Philippide, Ovid Densusianu şi I. Bianu, 30 se arată în scrierile lor adepţi ai fonetismului curat 30 şi-1 introduc astfel la viitorii învăţători ai limbii române, ne pare de la sine indicată direcţiunea în care se cuvine să facem acum modificările ortografiei noastre. Asemenea modificări erau în parte propuse şi hotă- 35 rîte încă de Comisiunea de la 1880, însă la discutarea 3 5 şi votarea lor în plenul Academiei au fost înlăturate printr-o întîmplătoare majoritate, care a contribuit astfel să diferenţieze şi mai mult scrierea academică de 40 uzul din ce în ce mai general al autorilor români. Va fi dar drept să reluăm în seria propunerilor ce vi le facem astăzi, în sensul fonetismului, mai întîi pe acele ce fuseseră arătate de subscrisul raportor încă din 1880 şi în parte primite de comisiunea de atunci. Din norocire nu mai avem trebuinţă să stăruim pentru suprimarea lui u mut (scris ca u scurt), care suprimare fusese şi ea propusă de comisiunea de la 1880, însă înlăturată cu majoritate de un vot, pentru a fi mai pe urmă — faţă de presiunea unei legitime opiniuni publice — din nou discutată şi, în sfîrşit, adoptată cu 15 ani mai tîrziu, de-abia la 11 martie 1895. Dar din celelalte regule propuse şi neadoptate atunci, propunem din nou următoarele patru, care răspund totodată la unele din cererile profesorilor secundari cuprinse în menţionata adresă: 1. Diftongii ea şi oa să se scrie totdeauna ea şi oa, iar nu e şi o, fiindcă regula nestrămutată a scrierii româneşti este: că acele sonuri, pentru cari se ştie litera latină corespunzătoare, se scriu cu acea literă şi, prin urmare, nu se poate suprima şi ascunde a sub accent. 2. Grupul de consonante şt se va scrie totdeauna şt, indiferent dacă vine dintr-o formă flecţionară cu 'sc sau nu; vom scrie dar: creşri, peşti, fiinţă etc, conform regulei menţionate mai sus. 3. Asemenea şi din aceeaş cauză sonul z se va scrie totdeauna z, chiar cînd vine ca formă flecţionară din-tr-un d; vom scrie dar: verde, verri, ro^a,' poerie etc. 4- I scurt se va însemna cu i simplu, fără semnul scurtării, asemenea u scurt cu u simplu. în puţinele cazuri însă, unde la sfîrşitul cuvintelor sunt intonate (d^ ex. la unele forme de conjugare), intonarea se va arăta prin accentul grav. Vom scrie dar: oameni, copii, iubire, tu auzi, el auzi, a întocmi, nou, sau, tăcu, făcu. Ortografia are să indice litera sonului, dar nu şi toate nuanţele de pronunţare ale lui. Astfel, semnul scurtării va rămînea în scrierea noastră numai pentru vocala întunecată ă, simplificare foarte importantă la învăţarea cetirii şi scrierii în şcoală, şi totdeodată mai apropiată de ortografiile limbilor romanice, în 398 399 faţa cărora nesfîrşitele noastre semne de pană acum, mai ales multele scurtări peste i şi u şi accentele peste e şi o, ne arătau prea înstrăinaţi. + După aceste patru propuneri relativ uşoare, să 5 trecem la cele două mai grele şi mai importante. 5. Sonul Tv se va scrie totdeauna cu ă. Aşa cere, conform principiului fonetic, trebuinţa pedagogică şi uzul majorităţii scriitorilor români. Litera fiind numai semnul văzut al sonului auzit şi amîndouă avînd 10 (cît pentru vorbe, în deosebire de notele muzicale) menirea de a provoca cea mai grabnică deşteptare a înţelesului, cestiunea se ţine mai ales de teoria asocia-ţiunii ideilor şi, prin urmare, în prima linie de psihologie şi pedagogie, iar nu de filologie şi etimologie. Aces- 15 tei psihologii şi pedagogii, reprezentate prin uzul mai general şi prin cererea profesorilor secundari, se cuvine să ne supunem. 6. Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consonantele c sau g, se scrie cu â. 20 Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca şi la italieni, de a citi literele c şi g înainte de i drept ce şi ge, iar înainte de a drept k şi gh. Astfel, dacă am scrie, d.e., gmd, cfnd, cmtec cu î, acest i, cu tot circumflexul deasupra lui, 25 ne-ar sminti obiceiul cetirii acelor consonante înaintea vocalei i, pe cînd scriind cu â, rămînem în conformitate cu deprinderea de mult admisă la c şi g. Pe lîngă aceasta propunem, ca excepţie importantă, scrierea lui î prin â în cuvîntul român şi derivatele lui, 30 România, românism etc. Cu acest mod de scriere s-a identificat românimea de la renaşterea ei modernă încoace, el este introdus în oficialitatea regatului nostru independent pe toate monedele, pe toate inscripţiile, pe toate pecetiile. Prin urmare, nu se poate 35 schimba.1 1 în şedinţa plenară Academia a adoptat primele 5 propuneri ale raportului, iar a 6-a a simplificat-o aşa: sonul î se scrie cu a în corpul cuvintelor (cânt, vând, Român) şi cu î la începutul lor (înger, îndoit, însă). Trebuie să adaug, înainte de a termina, că Secţiunea literară, în şedinţa sa de la 9 martie a.c, a ales o comisiune, compusă din d-nii: I. Bianu, Ovid Densuşianu şi subscrisul, căreia i-a dat însărcinarea ca, după 5 ce veţi fi hotărît d-voastre în şedinţă plenară asupra celor 6 propuneri de mai sus şi conform cu această hotărîre, să alcătuiască o broşură cuprinzînd aplicări la cît mai multe cazuri îndoioase, pentru a pune ortografia adoptată la îndemîna scriitorilor români. 10 Bucureşti, 10 martie 1904 400 NEOLOGISMELE (1881) Au trecut 14 ani de cînd pentru întîia oară s-a arătat în Convorbiri literare o direcţie critică în contra limbei obişnuite pe atunci în multe scrieri ale literaturei române. Critica voia, pe de o parte, să combată construcţiile 5 arbitrare ale filologilor care, sub cuvînt de „purificare", întocmeau un vocabular de termini necunoscuţi românului şi depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viaţă al limbei populare; iar pe de alta voia să lovească în germanismele infiltrate printre scrierile de 10 peste Carpaţi şi Moina, care falsificau geniul propriu al limbei române şi micşorau astfel valoarea luptei lor pentru existenţa naţională. Dacă astăzi şi-ar da cineva osteneala să recitească acele articole critice, ar dobîndi, desigur, încredinţarea 15 că orce s-ar putea zice în contra lor, numai un singur lucru nu s-ar putea zice: că au fost dictate de un spirit antinaţional. Prea aspre le pot părea la unii, prea puţin oportune la alţii, prea lipsite de respect pentru vechile autorităţi la ai treilea, dar orce cap nepărtinitor va 20 trebui să recunoască, în tendinţa de a readuce limba română la viaţa ei populară şi de a combate germanismele, o tendinţă mai întîi de toate naţională. Cu toate acestea — şi de aici se vede în ce stare ajunsese literatura noastră în privinţa iubirii de adevăr— 25 tocmai prin prepusuri şi bănuieli asupra „patriotismului" ne-au întîmpinat mai întîi cei atinşi de critica noastră, şi astfel s-a putut întîmplă să auzim contes-tîndu-se „românismul" unei direcţii, în jurul căreia se grupaseră scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Şerbânescu, Lambrior etc, fără în-5 doială scriitori dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră. Şi cîte nu s-au încercat în contra Convorbirilor literare ! Mai toate ziarele de pe atunci au năvălit asupra lor; d. Bariţ într-un discurs solemn al Academiei Române 10 ne-a denunţat de cosmopoliţi ;d.P. Grădişteanu, înRevista contimporană, de germanizatori; voluminoasa espresiune a spiritului academic din acea epocă, Dicţionarul limbei române de A.T. Laurianu şi Massimu, era cît p-aci să ne cufunde — nu prin greutatea sa ştiinţifică, ci prin 15 cea fizică; în fevruarie 1876 d. Hasdeu cu vreo 25 de alţi „redactori" înfiinţară în Bucureşti chiar o întreagă Revistă literară şi ştiinţifică, a cărei prefaţă o arăta mai ales menită a fi o direcţie „sănătoasă" în contra aşa-numitei direcţii „nouă" a noastră. 20 Astăzi însă — pare c-ar fi zecimi de ani la mijloc şi generaţiuni întregi — lupta a încetat ca prin minune, în chiar mijlocul Transilvaniei, în Sibiu şi în Braşov, s-au arătat prieteni călduroşi ai direcţiei noastre literare ; nimeni din cei cu minte nu mai pune la îndoială 25 principiile critice rezumate la începutul acestui articol; Revista literară şi ştiinţifică a dispărut după al patrulea număr al ei; iar Convorbirile literare îşi urmează şi astăzi viaţa lor regulată, şi la 1881 redactorul lor d. Negruzzi a fost primit ca membru în aceeaş Academie Română 30 care mai nainte se arăta aşa de duşmană foaiei literare din Iaşi. Va fi avut şi aici timpul influenţa sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înţeleagă mai bine unii pe alţii şi să se mai îmblînzească, se va fi 35 arătat încă o dată legea cea cunoscută, după care o stăruinţă neclintită nimiceşte în orce evoluţiune a spiritului rezistenţele mai uşoare. Dacă dar în aceste rînduri de introducere am amintit o luptă acum împăcată din mica noastră mişcare lite-40 rară, nu este pentru a redeştepta violenţa vechilor dez- 406 bateri, ci este, din contră, pentru a ne arăta bucuria că, întru dezlegarea multelor întrebări ce mai sunt la ordinea zilei pentru vorbirea şi scrierea românească de astăzi, avem un cîmp mai liber al discuţiunii şi ne putem 5 aştepta la o ascultare mai liniştită a argumentelor pentru şi contra, din a căror dreaptă cumpănire, fără insinuări şi prepusuri, va rezulta mai curînd aflarea adevărului. între acele întrebări, care astăzi sunt încă deschise pentru întemeierea vorbirii şi scrierii româneşti, este 10 mai ales una, asupra căreia ne credem datori să atragem luarea-aminte a celor ce iubesc limba română şi doresc dezvoltarea ei firească în juna noastră literatură: este întrebarea neologismelor. într-un număr al Convorbirilor literare de pe la 1874 15 încercasem cea dintîi formulare a unor regule pentru primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel ton agresiv şi oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi să-1 avem în contra numeroşilor noştri adversari. 20 Revenind prin articolul de faţă la aceeaş întrebare, ne propunem a studia mai de-amănuntul1 şi a supune la judecarea cititorilor noştri cîteva principii în privinţa neologismelor, stăruind mai ales în susţinerea acelora care nu ne par încă bine înţelese sau cel puţin nu sunt 25 încă primite de mulţi scriitori români. Principiile neologismelor le putem despărţi în patru regule, pe care le vom expune în paginele următoare şi vom căuta să le întemeiem. I 30 Acolo unde pe lîngă cuvîntul slavon există în limba românească populară un cuvînt curat român, cuvîntul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvîntul român păstrat. Vom zice dar binecuvîntare şi nu blagoslovenie, vom zice preacurată şi nu precistă, bunavestire şi nu blagoveş- 35 tenie. 1 Vezi şi însemnatele cinci scrisori ale d-lui Negruzzi în voi. X şi XI ale Convorbirilor literare (1877 — 1878). 407 Această regulă este de la sine înţeleasă, însă nu ne aduce mare folos pentru literatura laică, fiind prea puţine cuvintele la care se potriveşte. Mai însemnată este regula în aplicarea ei la cărţile bisericeşti; căci în 5 bisericele de pe la multe sate şi mănăstiri din România se zice încă blagoslovenie şi nu binecuvîniare, maica pre-cistă şi nu maica preacurată. Ceea ce împedică pătrunderea îmbunătăţirii limbei în biserică este în mare parte exagerarea neologiştilor, cari s-au încercat să introducă 10 şi în Biblie atîtea schimbări şi atîtea expresii recomandate numai de o filologie nepricepută şi trecătoare, încît au pus în nelinişte pe capii bisericei şi i-au făcut să se împotrivească la toate schimbările de teama schimbărilor celor rele sau pripite. Iar fără conlucrarea 15 episcopilor nu ne putem aştepta la nici o reformă în biserică. Dar cînd vedem cu ce uşurinţă s-au pus neolo-giştii la lucru întru ale sfintelor scripturi şi au îndrăznit să ştirbească minunata traducere a Bibliei introdusă în biserica română în secolul al 17-lea; cînd citim, d.e., în 20 Santa Scriptură, „revăzută" şi publicată de Societatea britanică (Iaşi, Goldner, 1874), cuvinte ca acestea: La început crea Dumnezeu ceriul şi pământul; Corupţiunea oamenilor; Şi Dumnezeu ordina omului; 25 Dumnezeu zise lui Noe: fă-ţi o arcă din lemn de gofer, că eu voi aduce deluviu; Invaziunea Canaanului; Circumciziunea, şi altele şi altele; sau cînd găsim în Oratoriul Melchi-30 sedek, care îşi propune „a da expresiunilor şi prin ele ideilor mai multă chiaritate, ezactitate şi precizitate decît în traducţiunile anterioare" (pag. VIII), exemple de „chiaritate şi precizitate" ca următoarele: „Miraculoasă făptură arătându-se noue făcătoriul, ... să 35 căutăm: Iisuse, cuvântule, necuprinsibile, Iisuse, putere neajunsibilă, ... înţelepciune necugetabilă. ... domnia necalculabilă. Iisuse, împărăţia cea neinvincibilâ, Iisuse, stăpînira cea infinită. Iisuse, autoritate eternă" (pag. 145) etc, 408 nu ne putem mira de împotrivirea celor mai mulţi capi ai bisericei în contra unor asemenea încercări. II Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cu-5 vînt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare şi niciodată cer-custanţă sau cir constanţă, binecuvîniare şi nu benedic-ţiune etc. Şi această regulă este de la sine înţeleasă; cu toate 10 aceste ea trebuie anume formulată şi trebuie să stăruim cu toţii întru păzirea ei în scrisori şi în ziare, pe catedra şcolii şi la tribuna parlamentului. Căci profesorii, deputaţii şi scriitorii noştri mai de frunte şi-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi străine. De aici 15 urmează, fireşte, că o sumă de cuvinte şi de deprinderi sintactice le vin mai întîi în minte sub forma limbei străine pe care o cunosc mai bine. însă cea mai uşoară deşteptare va fi de ajuns pentru a trezi pe aceşti scriitori din felul de letargie intelectuală 20 în care se află cît pentru limba lor şi a le aduce aminte că şi limba română are geniul ei propriu şi cuvintele ei proprii şi că acestea trebuiesc cunoscute şi trebuiesc deprinse. Mai toţi ştim pe dinafară fraze din Voltaire şi din Alfred de Musset, din Schiller şi din Heine. Dar 25 dacă este să vorbim şi să scriem bine româneşte, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a cunoaşte şi Biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, şi cronicarii noştri, şi poveştile, poeziile şi proverbele populare. Fără această cunoştinţă nu poţi fi scriitor român. 30 Şi aici nu vorbim în contra acelor exagerări pe care le simţim mai toţi că sunt greşeli şi de care, prin urmare, nu avem să ne temem că se vor întinde prea departe. Versuri ca ale lui Heliade din timpul decadenţei sale, O belă eşti, dilecto, şi capelura-ţi blondă 35 Ca buclele lui Pliedru te-ammantă, te circondă, nu credem că vor mai fi imitate de alţii. Nici terminii din dicţionarul academic de A.T. Laurianu şi Massimu, 400 catellare (a făta căţei), bussul (cutiuţă, tabatieră), cacumen (vîrf), dapatic (măreţ), dedecore (ruşine), fo-dicare (a împinge), frecente (adeseori), granditate (mărime), gulos (lacom) etc, etc. nu pot avea speranţă să 5 primească vreodată drept de cetăţenie în limba română. Cu atît mai puţin avem să ne temem de franţozismele unui deputat cunoscut din Camera română, d. N. Bla-ramberg, care nu se sfieşte să zică şi să scrie: Sunt incapabil de asemenea anguementuri. 10 Nu voesc de o înălţare (Je ne veux pas de...) Mă părăsesc la personalităţi (Je m'ăbandonne aux...) Speranţa apoteozei şi temerea potentei (adică a furcilor de spînzurătoare, franţ. potence). Efasment momentan. 15 O îmbrăţişare prea tandră. A pune la profit historia. A da schimbul (donner le change) etc, etc.1 De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu minte şi poate 20 ar rîde şi autorul ei, dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce ne face d-sa pe româneşte; dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez pas la tete avec ces pensees; il tire avec la queue de l'oeil; pas de livre, pas de part (n-ai carte, n-ai parte) şi alte asemenea glume. (Vezi şi teoria idio- 25 tismelor în voi. I al ediţiei de faţă, pag. 87 şi urm.)2 Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos, care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Pentru ce să 30 zicem, de e.: este suficient, cuvînt pe care nu-1 înţelege nici un ţăran român, şi să nu zicem „este de-ajuns", cuvînt de origine asemenea latină, însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem „ a ajunge la ceva" în loc de a parveni, sau, cum scrie d. I. Popescu din 35 Sibiu, a perveni la ceva; „agerime" în loc de sagacitate; „adîncit" în loc de aprofundat; „dinadins" în loc de cu intenliune; „deşertăciune" în loc de vanitate; „ a aiuri" 1 N. Blaramberg: România şi rezbelul actual sau Guvernanţii şi guvernaţii, ediţ. a 2-a, Bucureşti, 1878. 40 2 în ediţia noastră, p. 93 şi urm. (n.ed.). în loc de a delira, a divaga; „aînapoia" în loc de a restitui; „aprig" în loc de avid şi impetuos; „aspru" în loc de sever; „a încredinţa" în loc de a confia; „a lua asu-pră-şi" în loc de a asuma; „îmbunătăţire" în loc de ame-5 liorare, şi sute de alte exemple. Suntem încredinţaţi că numai cu puţină luare-aminte la această regulă, stilul multor scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat românesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi. Exemple de stil bun în 10 acest înţeles ne dau unele ziare din Bucureşti, România liberă şi articolele d-lui Eminescu din Timpul. III Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvînt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvîntul 15 întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de terminii tecnici.) Şi în privinţa acestui principiu credem că ne putem uşor înţelege mai toţi scriitorii. El deschide poarta cea mare pentru neologismele ce se introduc şi trebuiesc 20 să fie introduse în vechea limbă română. O transformare aşa de radicală a statului român şi în genere a provinciilor locuite de români, precum s-a întîmplat de la 1848 încoace, nu s-a putut face fără a lăsa urme adînci în limbă. Sute de organizări nouă, mii de idei 25 nouă; mulţime de cuvinte nouă — altfel nici nu se putea. Numai să nu uităm şi cele două îngrădiri puse principiului de mai sus: întîi, neologismele de introdus trebuiesc luate din limbile romanice, iar nu din limbi 30 care ne sunt cu totul străine, precum ar fi cea germană sau maghiară. (De greaca sau slavona nici nu mai e vorbă.) După această regulă am combătut neologismul „amăsurat" (nemţeşte gemăss, angemessen) din foile transilvănene şi am propus „conform" după fran- 35 ţuzeşte; asemenea, trebuie să zicem „profan" şi nu „laic" (nemţeşte Laie) în înţelesul de necunoscător al unei specialităţi etc 410 411 Al doilea: neologismele sunt numai atunci de primit cînd ne lipseşte cuvîntul în limba de pană acum, iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă. Acest neapărat cere oarecare cumpănire. Nu lenea unui traducător 5 din limbi străine de a găsi, fie şi prin mai multe cuvinte, expresia congruentă în limba română poate să auto-rize un neologism. Noi nu putem primi, d.e., „măsura în ochi" din Psihologia d-lui I. Popescu (nemţeşte Augenmass) în locul măsurei după simpla vedere, nici 10 „salvagardarea" atîtor oratori din Camerele române (franţ. sauvegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime. Dar mai ales trebuie să oprim strecurarea acelor neologisme care tind a introduce din limba germană 15 unele noţiuni abstracte, obişnuite şi fireşti inteligenţei germane cu idealismul ei mai eteric şi uneori cam pierdut în nori, dar care nu se potrivesc deloc cu inteligenţa mai realistă, mai plastică a geniului limbei române. Fiindcă zic germanii Zeitraum, noi nu putem 20 croi „spaţiul timpului" (Psihologia Popescu), nici „precalculaver" (pentru vorher berechenbar), nici „viaţa conştiută şi scoposită" pentru zweckbewusstes Leben (Foaia Societăţii din Bucovina). Nivelurile de abstracţiune nu se pot egaliza între două popoare, şi a introdu- 25 ce cu sila asemenea forme de gîndiri străine într-o limbă însemnează a-i slăbi elementul ei specific naţional. IV Depărtarea tutulor cuvintelor slavone din limba ro-30 mână şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşală şi este cu neputinţă. Asupra acestui principiu părerile scriitorilor români sunt încă foarte dezbinate; cu atît mai mult suntem datori, în cercetarea acestei controverse, să cîntărim 35 cu luare-aminte greutatea argumentelor pentru şi contra. Intîia întrebare ce ne-o punem este: cum stă controversa astăzi în privinţa însemnătăţii ei pentru naţio- 412 naiitatea noastră, adică pentru păstrarea neatinsă şi pentru recunoaşterea acesteia? Răspunsul se rezumă în următoarele două fapte, ştiute de toţi: 5 întîi, limba română este astăzi recunoscută de întreaga Europă cultă ca o limbă romană şi naţiunea română ca o naţiune de rasă latină, în acelaş înţeles în care şi limba şi naţiunea franceză, spaniolă etc. sunt de origine latină. Tendinţa vizionară a vreunui autor rus 10 de a ne crede slavi, sau mania bătrînului Schuller de a ne face anglo-saxoni sunt curiozităţi izolate, pe care nimeni nu le mai ia în serios. De la francezul Raynouard, prin germanii Diez, Schuchardt, Diefenbach, pană la slavul Miklosich, nimeni nu mai pune la îndoială cel 15 puţin latinitatea noastră limbistică. Dacă dar de la începutul secolului pană pe la 1840 istoria lui Petru Maior, Lexiconul de la Buda, Tentamen criticum al lui A.T. Laurianu erau aplecate a exagera nota latinităţii noastre pentru a răspunde la exagerările celor ce ne-o 20 contestau, astăzi acest motiv de exagerare a dispărut: lupta este cîştigată pentru noi pe tărîmul ştiinţific. Al doilea: ideea naţionalităţii sau mai bine zicînd simţul naţionalităţii este aşa de viu deşteptat în tinerimea română de astăzi, încît nici nu poate fi vorba 25 de vreo sporire a cuvintelor slave în limba română peste numărul celor ce se află în ea de mai nainte. Nici un scriitor, nici un orator român nu introduce cuvinte nouă din slavoneşte, miile de neologisme primite de la 1848 încoace sunt mai toate din limba 30 franceză şi latină, unele din italieneşte, puţine (şi totdeauna greşite) din limba germană. Prin urmare, înavuţirea limbei noastre în privinţa lexicală şi toată propăşirea ei merge de acum înainte numai în înţelesul latinităţii şi nu are nimic de temut 35 de la vreo nouă influenţare prin elemente slavone. Aşadar, întrebarea despre cuvintele slavone nu priveşte vreo nouă introducere a lor, ci numai înlocuirea sau neînlocuirea lor, întru cît se află din vechime înrădăcinate în limba română. 40 Mărginind astfel cîmpul discuţiunii la adevărata lui însemnătate, îl vedem totdeodată deschis pentru o i cercetare mai rece şi mai nepărtinitoare a întregei întrebări. Aşadar, încă o dată: este cu putinţă şi este bine să depărtăm toate cuvintele slavone din limbă? 5 Dacă am asculta Dicţionarul academic al lui A.T. Laurianu şi Massimu, el ne-ar răspunde îndată: da — cu uşurinţa cu care filologii de felul răposaţilor se credeau chemaţi de soartă să schimbe limba ce se întîmpla să o vorbească1; ne-ar răspunde prin următoarele cu-10 vinte din „Prefaţione" (pag. VI): „Vorbele de origine neromanica nu potu si nu se cade se aiba locu într'unu dictionaru romanescu". Şi aşa am vedea scriindu-se după acel dicţionar 15 ciconia amare dracone trabe popinariu în loc de barză, iubire, zmeu, bîrnă, cîrciumar şi aşa mai departe. 20 însă dacă n-ar fi decît acel dicţionar academic, părăsit astăzi de însăş Academia din care a ieşit, am crede de prisos să mai stăruim în această cercetare; căci numărul adepţilor lui, de va fi fost vreodată mai mare, astăzi desigur scade pe zi ce merge; şi poate va ajunge 25 cu timpul şi protopopul Ioane Marcu cu „inteligenţa" din Satu-Mare să înţeleagă că nu se croieşte nici o limbă după asemenea tipar. Dar ceea ce ne-a pus pe gînduri şi ne-a îndemnat să scriem acest articol este deprinderea stilistică ce am 30 observat-o în timpul din urmă în Psichologia empirică a d-lui Popescu (vezi darea noastră de seamă în Convorbirile literare de la 1 octomvrie 1881), în articolele unor scriitori de la Telegraful român din Sibiu şi de la Gazeta Transilvaniei din Braşov etc. Limba scrisă 35 în aceste publicări ne pare adeseori bună şi este foarte deosebită de limba întrebuinţată mai nainte în Transil- 1 Vezi şi Purismul în limba română de răposatul G. Mun-teanu (Revista română, voi. II, 1862). vania. Afară de aceasta, cu mai mulţi din aceşti scriitori ne ştim astăzi în oarecare unire de păreri asupra întrebărilor literare. Cu atît mai vîrtos am dori să ne unim acum şi în privinţa slavismelor; adecă sau să ne con-5 vingă d-nealor pe noi sau să-i convingem noi pe d-nea-lor, se înţelege pe temei de argumente. Pentru a ne da seamă de înţelesul practic al greutăţii, am recitit în grabă literele B şi C din elementele slave ale dicţionarului d'etymologie daco-romane de Cihac şi 10 însemnăm aici în fuga condeiului cîteva cuvinte, spre a vedea în privinţa lor dacă pot să fie depărtate din limbă şi cum ar putea să fie înlocuite: bălan, balaur, ban, bici, blană, bob, bolovan, brazdă, breaslă, brici, bujor, buruiană; cîrcei, calic, circiumă şi birt, cîrjă, 15 cîrmă, cîrn, cîrpă, cîrtiţă, ceată, ceaţă, cep, ciocan, ciolan, cireada, clătesc, cleşte, clocotesc, clopot, coajă, coabe, copită, cosiţă, coş, covrig, crîncen, castravete, creţ, crivăţ, Ce trebuie să facem cu aceste slavisme înrădăcinate 20 în limba poporului român? Să nu uităm că am însemnat numai cîteva din ele, luate din literele B şi C, şi că în totalitatea limbei populare se mai găsesc cu sutele. A le da deodată afară şi a decreta academiceşte alte 25 cuvinte în loc este cu neputinţă: sunt prea multe şi prea de-aproape legate cu viaţa zilnică a ţăranului. Cum să-şi schimbe ţăranul brazda sa de pe pămînt, bujorul din grădină, ciocanul din cui, castravetele de pe masă, cleştele de pe vatră şi Crăciunrrl din calendar? 30 Şi cînd întrebăm: cum să-şi schimbe, nu ne gîndim numai la greutatea generală de a pătrunde cu reformele în viaţa unui element aşa de conservator precum este ţăranul, ci ne gîndim la greutatea specială a acestei probleme a slavismelor. Ea este specială din două 35 puncte de vedere: întîi din cauza mulţimii cuvintelor de origine slavonă, pătrunse din vechime în limba populară. „Mulţime" este o expresie relativă. Ca să-i înţelegem însemnătatea pentru problema noastră, trebuie să căutăm a ne face o idee despre cantitatea aproxima- 40 tivă a cuvintelor întrebuinţate de deosebiţii oameni în 414 415 vorbirea lor obişnuită. Renan, în Histoire des langues semitiques, ne arată că Vechiul testament întreg are numai 5 642 de cuvinte. Max Miiller, în Prelecţiunile asupra ştiinţei limbei (I, 7), ne spune, pe de altă parte, 5 că libretul unei opere italiane trece rareori peste vro 700. La el cetim şi notiţa că un englez cult, cu studii academice, nu întrebuinţează în vorbirea sa mai mult de 3 000 cuvinte, desigur nu 4 000, şi că, după arătarea conştiinţioasă a unui preot de la sat, nişte salahori 10 dintr-o parohie engleză nu aveau mai mult de 300 de vorbe în vocabularul lor. Dacă dar un muncitor incult din Englitera întrebuinţează în viaţa lui zilnică 300, iar un englez cult 3 000 de cuvinte, nu vom fi acuzaţi că micşorăm tăria limbis- 15 tică a ţăranului român de mijloc, dacă îi presupunem una mie de cuvinte. Din această una mie de cuvinte, să nu zicem, ca d. Cihac, că aproape jumătate sunt slavone, să zicem că numai a treia parte sunt slavone.' S-au gîndit vreodată neologiştii ce însemnează a dez- 20 văţa pe cineva de o a treia parte din limba lui zilnică şi a-1 învăţa a treia parte dintr-o altă limbă? Aceasta însemnează aproape a învăţa poporul o a doua limbă pe lîngă ceea ce o vorbeşte. Căci în limbele străine ce le învăţăm noi cărturarii prin şcoli, 'afară de rarele 25 cazuri unde le învăţăm aşa de bine încît să le vorbim ca şi în limba noastră maternă, cantitatea cuvintelor ce le întrebuinţăm nu ajunge nici la a treia parte din cuvintele ce ne stau la îndemînă în limba maternă. 30 însă cine ştie ce vrea să zică a face pe şcolar, cu tot numărul anilor petrecuţi în şcoalele mai înalte, să înveţe o limbă străină, îşi poate închipui ce rezultat practic ar avea încercarea de a schimba o treime din vorbele de astăzi ale ţăranului şi a le înlocui cu alte 35 vorbe, lui necunoscute. Dar greutatea este mare şi din alt punct de vedere. Să scoatem vorbele slavone cele înrădăcinate şi să le înlocuim cu ce? Am citat mai sus brazda de pe pă-mîntul ţăranului, bujorul din grădină, castravetele de 40 pe masă, ciocanul din cui, cleştele de pe vatră. 416 . Cine să ne spuie ce alte cuvinte să punem în loc? Glosarul Laurianu şi Massimu ne-ar propune, d.e., pentru brazdă vro cinci-şase cuvinte, care mai de care : sule, liră, plancă, rasoriu, cespete; dar nu credem că 5 se va găsi vreun om cu mintea sănătoasă care să-şi închi-puiască pe toţi ţăranii români zicînd cespete sau rasoriu în loc de brazdă. La cuvîntul bujor, Glosarul academic se gîndeşte la „rosa de Alpi" (!); în loc de castravete îi place „cucumă"; la ciocan ne vorbeşte de „toacă" sau 10 de „maior" (diminutiv din mai); la cleşte nu ne spune alta decît latinul forceps, forficula — nu cumva să-i zicem forcipel întrebarea pusă pe acest tărîm, şi de acest tărîm nu poţi scăpa, se sustrage chiar de la orce discuţie seri- 15 oasă. Ne grăbim, dar să rezumăm rezultatul cercetării de pană acum şi să zicem: Slavismele înrădăcinate în limba populară nu se pot scoate astăzi din cursul vorbirii şi scrierii româneşti, 20 întîi fiindcă sunt aşa de numeroase încît lipseşte oarecum instrumentul cu care să se facă această operaţiune prea întinsă, şi al doilea, fiindcă nu avem astăzi nici cea mai mică formă de înţelegere asupra cuvintelor cu care să le înlocuim. 25 însă, vor întîmpina neologiştii, adecă aceia din neolo-gişti cari ştiu să raţioneze, asemenea schimbări de cuvinte se întîmplă adeseori într-o limbă; s-au întîmplat chiar în limba română, cel puţin în cea vorbită de clasele culte, şi încă nu ca fenomen izolat şi mărginit la 30 cîte o singură expresie, ci pentru o mulţime de cuvinte în acelaşi timp. Aşa, pe cînd pană la 1830—1840 toţi românii ziceau nădăjduiesc, îmbelşugate, priincios, jertfă, destoinic, îndeobşte, polcovnic, astăzi mai toţi românii culţi zic sper, abundantă, favorabil, sacrifi- 35 ciu, capabil, în genere, colonel. Ceea ce s-a întîmplat o dată se mai poate întîmplă şi altă dată, şi cum s-a întîmplat pentru clasele culte, se poate întîmplă şi pentru poporul întreg. Fără îndoială, răspundem noi; numai că trebuiesc 40 căutate împrejurările sub care s-a întîmplat şi trebuieşte aflată legea după care se întîmplă. Ceea ce a produs metamorfoza parţială a limbei române de la 1848 încoace şi a făcut cu putinţă înrădăcinarea atîtor cuvinte nouă şi scoaterea atîtor cuvinte slavone din limba obişnuită a claselor culte a fost cu-5 rentul general al opiniunii publice în momentul redeşteptării spiritului naţional în România liberă, în Transilvania şi în Bucovina. Aşa de puternică a fost raza de lumină ce s-a revărsat atunci asupra ţărilor române, încît nu a existat un singur om din clasele de sus care 10 să nu se fi deşteptat la atingerea ei. Cu focul tinereţei s-au aruncat cu toţii pe calea cea nou deschisă, şi mai ales de la sora noastră franceză am primit, împreună cu impulsul mişcării politice, şi o întreagă comoară de cuvinte latine, şi deodată ne-am deprins cu toţii să 15 vorbim de libertate, să ne gîndim la constituţiune, să sperăm în viitor, să ne credem capabili de orce reforme. Cu inima deschisă tinerimea a primit cuvintele cele nouă din gura conducătorilor naţionali, şi toată societatea română cea cultă a fost pe atunci ca o singură 20 şcoală de învăţămînt mutual pentru limba neolatină, în această mişcare vedem noi ca element esenţial: emoţiunea puternică lăţită într-o parte întinsă a poporului român. Căci legea acestui fenomen limbistic ne pare a fi cea următoare: cuvintele (afară de terminii 25 tehnici, care sunt indiferenţi şi de aceea sunt şi cosmopoliţi) nu se nasc şi nu se înrădăcinează din destilarea rece a reflecţiunii, ci din căldura simţimîntului. Neologismul se lipeşte de organismul unei limbi sub fierberea emoţiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea 30 revoluţionară, mişcarea poetică a unui întreg popor sau a unei părţi însemnate din el — iacă izvorul de viaţă al cuvintelor nouă ce şi le însuşeşte o limbă. Acel izvor de viaţă însă, întrucît curgea din revo-luţiunea socială şi politică de la 1848 pană după 1857, 35 a secat astăzi de mult, entuziasmul s-a răcit aşa de tare, încît o mare parte a societăţii noastre este cuprinsă de un fel de lîncezime sceptică pentru tot ce se mai numeşte „reformă" politică şi socială. Cauza acestei lîncezimi este tocmai faptul că mişca- 40 rea de la '48—'58 a fost prea unilaterală, prea mărgi- 418 nită numai la clasele de sus ale poporului. N ouăle instituţiuni ce le-am copiat în pripă, nouăle cuvinte ce le-am primit noi cei cu ştiinţă de carte au rămas mărginite în cercul nostru cel restrîns şi nu au pătruns în 5 poporul de jos. Declamările noastre cele mai sincere pentru libertate nu au scos poporul din robia cea veche a cugetului său; şi speranţa noastră în viitor nu a putut preface deznădăjduirea lui din trecut. Din contra, fenomenul cel mai caracteristic al stării 10 noastre de astăzi este abisul între pătura de sus şi pătura de jos a naţiunii române, şi dacă este ceva în stare să deştepte o direcţie nouă şi mai salutară a spiritului public, nu numai în limbă, ci şi în politică, ar trebui să fie tocmai simţirea acestui abis şi necesita- 15 tea de a-1 acoperi. într-o asemenea stare de lucruri, noi nu credem că astăzi s-ar putea introduce mai multe neologisme în limba poporului, şi nu vedem elementul esenţial pentru o asemenea reformă, adecă: mişcarea generală a sim- 20 ţimintelor sociale în această direcţie. Putem să deplîngem acest fapt, putem să dorim cu nerăbdare ziua mai fericită cînd tot poporul român va fi mişcat prin durerile şi speranţele de facere a unui nou entuziasm religios sau a unei nouă forme politice şi 25 sociale: dar pană cînd această zi nu a sosit, trebuie să ţinem seamă de starea reală a spiritelor de astăzi şi să vorbim şi să scriem cuvintele populare aşa cum le găsim în popor. Aceasta este o aplicare mai mult a adevărului ştiinţific că limba nu este rezultatul vreunei convenţiuni 30 între oamenii cei învăţaţi, ci este un product instinctiv al poporului întreg. Iată una din cauzele pentru care credem că întrebuinţarea necugetată a atîtor neologisme în ziarele şi în cărţile noastre moderne trebuie combătută şi pentru 35 ce nu putem primi cuvintele cele nouă şi neînţelese de popor, cînd avem cuvinte vechi, înţelese de toată lumea, fie şi de origine slavonă. Nu pricepem dar cum, d.e., d. Ioan Popescu din Sibiu, scriind cu sînge rece la masa d-sale o Psichologie em- 40 pirică, să ne scoată deodată din limbă cuvîntul slab şi să ne zică pretutindenea „debil" sau să se ferească de cuvîntul obişnuit şi să silească pe şcolarii d-sale să zică „habitual". Nu prin cărţi de şcoală sau prin articole de ziare va uita vreodată poporul român cuvintele slab, 5 slăbit, slăbiciune, pentru a zice în locul lor „debil, debilitat, debilitate", şi orce încercare în acest sens este o încercare zadarnică, şi, prin urmare, greşită, al cărei rezultat nu poate fi decît îngreuiarea înţelegerii şcolarilor şi înstrăinarea cîtorva din ei de la limba popu-10 Iară. Am dovedit pană acum că nu este cu putinţă să depărtăm slavismele înrădăcinate, pentru care nu avem echivalente române în limba populară. Vom căuta acum să arătăm că nici nu este bine să le depărtăm. 15 Punctul de plecare pentru întreaga mişcare neolo-gistă în limba română este acesta: limba română este limba unei naţiuni de gintă latină; aşa fiind, şi elementele acestei limbi, cuvintele, se cade să fie de origine latină, ca unele ce sunt manifestarea specială a spiri- 20 tului naţional, faţă cu care orce cuvînt de origine hete-rogenă are în sunetele lui ceva nepotrivit. Acest punct de plecare este adevărat — deşi în exagerarea lui răstoarnă deosebirea limbei române de cea latină — şi noi îl putem primi ca dovedit. Din el rezultă 25 că idealul limbei române este întrebuinţarea de cuvinte a căror origine să fie exclusiv latină. Dar valoarea orcărui ideal atîrnă de la partea lui cea realizabilă; prin aceasta idealul se deosebeşte de închipuirile deşerte ce se numesc utopii. 30 Privind lucrul din acest punct de vedere, constatăm îndată că nici o limbă vorbită astăzi în lume nu a realizat pe deplin un asemenea ideal şi putem dar zice a priori că trebuie să fie o cauză binecuvîntată pentru această nerealizare, adecă o cauză mai reală, prin urmare 35 mai cuminte decît acel ideal etimologic. Această cauză foarte raţională ne pare a fi următoarea: Cuvintele sunt un element naţional — fără îndoială. Dar întru cît? Numai întru cît au cutare sunete arti-40 culate? Sau mai ales întru cît sunt semnele auzite pentru înţelesul unor idei caracteristice? 420 Orcît de importantă este partea curat fiziologică în formarea primitivă şi în articularea cuvintelor şi orcît de mult s-ar manifesta şi aici o diferenţiere a naţionalităţilor, adevărata importanţă a cuvintelor, misiunea 5 lor principală este de a fi purtătoare de înţeles. Spiritul naţional al unei limbi stă mai ales în partea spirituală a acestei limbi, în înţelesul specific al cuvintelor ei. Dacă ne întrebăm dar: ar fi bine ca în limba poporu- 10 lui român cantitatea cuvintelor de origine latină să fie din ce în ce mai mare ? trebuie să răspundem: ar fi bine — cu o condiţiune, ca şi cantitatea înţelesului, adecă suma de putere intelectuală manifestată prin cuvinte, să crească în aceeaş proporţie. 15 Căci dacă s-ar întîmplă ca pe de o parte să sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar pe de alta să scadă intensitatea operaţiunii intelectuale a celor ce le întrebuinţează, atunci s-ar da o lovitură de moarte vieţei naţionale în principala ei manifestare. 20 Revenind la întrebarea noastră asupra cuvintelor slavone înrădăcinate în poporul român, ne putem acum explica mai bine expresiunea „înrădăcinat". Cuvînt înrădăcinat este acela al cărui înţeles face parte din întreaga viaţă sufletească a poporului, şi sem- 25 nul acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvîntului în toate manifestările geniului unui popor: în rugăciunea izvorîtă din credinţa sa religioasă, în proverbul ieşit din înţelepciunea sa lumească, în povestea născocită de fantazia sa şi în poezia înflorită din adîncă sa 30 mişcare. Cine, înţelegînd odată această comoară sufletească a poporului cuprinsă în cuvinte, s-ar mai putea gîndi la sunetul brut al unui cuvînt şi nu mai întîi de toate la cuprinsul său intelectual! 35 Cînd, prin urmare, ni se vorbeşte de un neologism care să înlocuiască un cuvînt de origine slavonă, întîia noastră întrebare trebuie să fie: unde să-1 înlocuiască? în proverbele, în poeziile, în rugăciunile şi în poveştile poporului român ? sau numai în capul vreunui zia- 40 rist sau a vreunui filolog academic? în cazul din urmă întrebarea este fără nici o însemnătate şi înlocuirea nici nu merită să fie încercată. în cazul dintîi întrebarea este de cea mai mare însemnătate, însă a intrat totdeodată pe un tărîm real: pe 5 tărîmul vieţii populare. Şi aici răspunsul nu poate fi decît acesta: dacă eşti în stare să depărtezi cuvîntul slavon din proverbele, din poeziile populare, din rugăciunile şi din poveştile în care se află, fă-o; dacă nu eşti în stare, atunci 10 nu mai încerca un neologism prin care introduci numai o formă goală de cuvînt, dar nu un cuvînt real, cu viaţa lui proprie. Cîteva exemple ne vor lămuri mai bine. Cuvintele rai şi bolnav sunt slavone. Dicţionarul eti-15 mologilor zice să le depărtăm şi să le facem paradis şi morbos. Se poate una ca aceasta? Vei scoate vreodată din capul românului versurile: Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai, 20 Iată vin în cale Se cobor la vale Trei turme de mei Cu trei ciobănei? Şi va fi bine să le scoţi ? 2 5 Sau îl vei face să uite: De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace, Or iarba nu-ţi place, Or eşti bolnăvioară, 30 Mioriţă, Mioară, şi să zică Mioriţă morboasă? Vei depărta vreodată din conştiinţa românului rugăciunea lui zilnică „şi nu ne duce pe noi în ispită", pentru a-i vorbi de tentaţiunel 3 5 Va schimba oare poezia populară începuturile ei „frunză verde de bujor", pentru a zice frunză verde de roză de Alpi? Yei face pe român să-şi uite proverbele: „cine întreabă nu greşeşte" — „vorba multă, sărăcia omului" — 422 . I i, „cîte bordeie atîtea obiceie", pentru a-i vorbi de eroare, de paupertate, de habitudine} i Va ajunge poporul nostru vreodată să fie aşa de slab ! în puteri, încît să-şi uite poezia: 5 Lasă boii, frăţioare, Şi te dă la vînătoare, j Că nu-i timp de plugărie, | Ci e timp de vitejie. f Codri, codri, mă jur eu | 10 Să ucid cu braţul meu De tot cornul un duşman. De stejar un căpitan, aşa încît să-i vorbim de bravură şi de inimic? Se va putea şterge din inima copilului român adîncă 15 simţire a bocetului bucovinean: Scoală-te, mămuţă dragă, Căci e jale-n casa-ntreagă, Scoală-te de ne priveşte Şi din gură ne grăieşte, 20 pentru a-1 face să zică doliu? Apoi dacă nu, atunci ce poziţiune limbistică mai pot avea asemenea neologisme ? Adevăratele cuvinte cu înţelesul cel bogat, însufleţit prin cîntece şi prin rugăciuni, prin proverbe şi prin 25 poveşti, ar fi cele slavone, iar alăturea de ele s-ar mai afla nişte neologisme latine, sărace în înţeles şi primite numai în mod artificial de prin cărţi şi de prin ziare: iată o deducţiune ad absurdum dintr-un punct de ple-I care ce avea o aparenţă aşa de naţională şi de raţională! y 30 De aceea şi vedem cum scriitorii cei mai buni şi cei mai „români" ai literaturii noastre de astăzi fug de neologisme şi aleg acele cuvinte vechi, fie şi de origine slavonă, în care se află încă toată măduva înţelesului popular. Făcînd astfel, ei aduc o pierdere în cîteva su-35 nete de etimologie latină, dar aduc un cîştig în gîndirea i şi în simţirea poporului român. Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie. Stea dulce şi iubită a sufletului meu, 423 31 — Opere voi. I, Titu Maiorescu cîntă Vasile Alecsandri, şi cu acest cîntec a străbătut în înţelegerea poporului său şi a ştiut să-i înduioşeze inima. Ar fi un sacrilegiu în contra spiritului poetic şi naţional, dacă în locul acestor cuvinte am zice: 5 Tu care eşti pierdută în neagr'eternitate. Stea dulce şi araată a sufletului meu. Căci cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă, cari prin permutări se pot preface îndată 10 în alte unităţi; în realitatea vieţei sufleteşti cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri, care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii 15 unui individ ca şi a unui popor. Această legătură este mai întinsă sau mai restrînsăj mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este şi firea individului: dar totdeauna este împletită din multe iţe ale spiritului omenesc, şi din cînd în cînd se 20 ivesc încrucişări de fire cari pot pune în mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvînt se deschide adîncimea adîncimilor sufleteşti. CONTRA ŞCOALEI BARNUŢIU (1868) INTRODUCERE LA EDIŢIA DE LA 1868 Sub titlul Dereptulu publicu al Româniloru de Simeone Barnuţiu1 apăru în anul 1867 o carte publicată prin îngrijirea şcolarilor răposatului profesor, care cuprinde pre-5 legerile ţinute asupra acestei materii de Simeon Barnuţiu la Universitatea din Iaşi, de la 1855 pană la 1863. Cu drept cuvînt s-a început publicarea proiectată a tutulor operelor lui Barnuţiu cu volumul de faţă: în el găsim sistemul său politic în întregimea sa şi avem, cum 10 se zice, evanghelia şcoalei. Căci lectorilor trebuie să le spunem că Barnuţiu a fundat o adevărată şcoală de principii în politica română. Dacă n-am fi ştiut-o de mai nainte, am afla-o de la propriii săi şcolari, cari zic în notiţa biografică din capul 15 volumului (pag. XXV): „Barnuţiu în forte scurtu tempu şi-a format scola sa din care esiră mai mulţi teneri luminaţi, cu cunoscintie solide si intinse, care astadi facu onore etc." Cine a văzut, cu oarecare surprindere, răsărind în 20 Constituanta României doctrinari ca d-nii Lateş şi Tacu, cine a auzit teoriile emise din cînd în cînd de d-nii Gheor-gh'M şi Suciu, cine a aflat despre direcţiunea politică a Primăriei din Iaşi, condusă sufleteşte de aceşti domni, să ştie că izvorul acestor emanaţii originale în politica română a 25 1 Un voi. în 8° de 473 pag. si XXXVI pref. si biogr., Iaşi, 1867. 427 fost Barnuţiu şi că doctrina acestei şcoli se află întrupată în cartea despre „dreptul public al românilor". Este dar, pe de o parte, interesul ştiinţific al materiei, iar pe de alta, influenţa practică ce şcoala lui Barnuţiu 5 începe să o aibă în politica română, cari ne îndeamnă să analizăm scrierea de faţă şi să prezentăm publicului cetitor cîteva observări critice asupra ei. POST-SCRIPTUM LA O NOUĂ EDIŢIE DE LA 1893 în momentul reeditării de faţă, şcoala lui Barnuţiu, 10 ai cărei adepţi se grupaseră sub numele de „fracţiune liberă şi independentă", a dispărut din viaţa noastră publică, şi nici nu putea să fie altfel după confuzia de idei istorice şi erorile de principii juridice pe care se întemeiase. Cercetarea noastră critică nu mai poate avea 15 dar astăzi alt interes decît de. a da un exemplu de grabnica rectificare a unor erori. I IDEILE ŞCOALEI BARNUŢIU Care este ideea fundamentală în scrierea lui Barnuţiu ? La această întrebare răspunde el însuş în primele 5 cuvinte ale cărţii: „Dereptulu Româniloru e dereptulu Romanu; de aceea e si neaparatu a'lu desvolta neconteniţii în conformitate cu principiele cele naturali si eterne de dereptu, pre care le au stabilitu si le au probatu poporulu Romanu; asemene 10 desvoltare cere insasi esistenti'a naţiunii Române, caci dereptulu naţiunilor viue, nu se nasce casualmente, nece nu se împrumuta de la străini, ci se nasce dein indigentiele loru interne, ca si limb'a; deci precumu ar fi nenaturale, nera-tiunale si nenatiunale a'si corumpe limb'a prein limbele 15 străine, asia e si cu dereptulu."1 Aşadar: dreptul românilor e dreptul roman! Tot ce din secolul al 2-lea după Chr. pană în secolul al 19-lea s-a introdus afară din acest drept roman, toată dezvoltarea de 17 secole, întrucît este contrară dreptului roman, 20 este pernicioasă, şi tendinţa noastră politică trebuie să fie: a ne reîntoarce întocmai la starea romană de la care am pornit, fiindcă ea este cea mai perfectă şi singura potrivită cu naţiunea română! 25 i Reproducem citatele cu ortografia proprie (cipariană) a cărţii lui Barnuţiu, pentru ca cetitorii de astăzi să-şi dea mai bine seamă de ce pericol literar ne-a scăpat lupta în contra etimologismului. 429 1 Acesta este principiul ideilor lui Barnuţiu. înainte de a-i cerceta soliditatea demonstraţiei şi modul pertractării, vom arăta consecinţele la care ajunge Barnuţiu şi şcoala lui, pentru a dobîndi astfel o idee despre 5 însemnătatea practică a teoriei ce ne ocupă. Prima consecinţă a şcoalei Barnuţiu: Religiunea creştină este periculoasă şi trebuie înlocuită prin cultul păgîn al romanilor, potrivit naturei române. Simion Barnuţiu era un om prudent. O consecinţă 10 aşa de frapantă să nu ne aşteptăm a o vedea exprimată cu francheţa limpede cu care o spunem noi aci; însă totuş o aflăm, jumătate învălită şi jumătate dezvălită, în atîtea locuri, încît nu mai poate încăpea îndoială că aşa se rezumă credinţa răposatului profesor. 15 Primul pasagiu ce-1 întîlnim în această privinţă este în § 44 (pag. 55), un paragraf scris cu multă căldură şi cu oarecare frumuseţă de stil. Acolo se zice: „Constantinii M. au bătutu pe Goti si au recuperatu Dacia; dar nu pentru folosulu Romaniloru, ci pentru ca se intrecă 20 pre Traianu, dar preste podulu lui n'au trecutu nece legiunile, nece Romanii lui Traianu, ci au trecutu legiunile de speculatori, cărora s'a fostu datu în posesiune sufletele Romaniloru si naţionalitatea lor după introducerea nouei religiuni domi-natorie." 25 Cine sunt speculatorii sufletelor româneşti introduşi de Constantin cel Mare? Paragrafele 47 şi 48 ne răspund: „Aci e locul ca se espunemu schimbările ce s'au făcutu în Constitutiunea romana mai alesu incependu dela Con-stantinu M., fora de a caror'a cunoscenti'a n'amu pote se 30 apretiamu mărimea periculiloru cu care au avutu a se lupta natiunalitatea romana" (pag. 57, 58). Paragraful următor enumără ca cel dintîi din aceste „pericule": „Constantinu M. au redicatu religiunea creştina la gradu 35 de religiune dominatoria, la 313 au datu crestiniloru libertate de cultu, baserecelor creştine diferite privilegie, dein contra sacrificiele etnice romane le au proibitu; prein aceste mesure nou'a religiune au cestigatu preponderentia, cea vechia au 430 . scadiutu, si dupa ce Teodosiu I au închisu toate templele romane si dupa ce le au confiscatu averile, apoi au si cadiutu, numai poporulu au mai conserbatu unele dein institutiunile ei". La no. 2 al aceluiaş § se zice: 5 „La 330 d. C. Constantinu au mutatu scaunulu guber- nului de la Rom'a la Bisantiu — alta plaga asupra elementului romanu". Va să zică plaga, adecă nevoia, nefericirea şi lovitura dintîi a fost religiunea creştină! 10 Am zis că d. Barnuţiu era un om prudent. Aceasta o dovedeşte nota la pag. 58. Pentru a nu intra cu toată lămurirea în atacul religiunii creştine, d-sa învăleşte lucrul şi-şi dă aerul de a trece pe alăturea : „Gibbone in diferite locuri atribuesce căderea imperiului 15 religiunii creştine; Mamiani 'lu combate. Noi avendu de scopu si de problema continuitatea dereptului Romanu si după introducerea religiunei creştine, nu intramu în atari discusiuni, ci ne tienemu de scopulu si problem'a nostra, ceea ce amu si facutu." 20 Se înţelege că nu intră în discuţiune; pentru d-sa cestiunea este decisă. în § 58, unde este vorba de tenacitatea românilor, se zice: „Adeveratu ca fiindu Românii in comerciu cu alte genţi, 25 au intratu in vieti'a loru diferite institutiuni si apucature străine... pentru esemplu: de la Iudei si Greci au luatu confesiunea religionaria si idee contraria vietiei romane etc. In contra acestor institutiuni si apucature străine Românii s-au luptatu necontenitu... Naţiunea le uresce si le considera 30 cente de ani totu ca străine si ca pre nesce sorgenti ale nefe-ricirei ei... Hebraismulu si grecismulu au datu si voru da de resistentia in tenacitatea romana. Numele dileloru si ale luneloru, serbatorieloru anticei Italie, pre care le tienu si astadi Românii cu stremosiasca pietate, limba nostra si 35 celelalte ale vietiei nostre române areta continuitatea acesteia, areta legătura ei cu trecutulu celu romanu alu naţiunii nostre de care nu voesce a se desparţi nece unu Românu, 431 areta totu deauna data si basile cele adeverate, pre carile au se'si asiedie in venitoriu fiii României regenerarea nati-unale." Şi modul mai energic în care se exprimă partea a 5 doua ne ridică orce îndoială: „S'au intemeliatu, s'au consolidatu si s'au latitu furepru-denti'a politic'a si concordi'a natiunale, pentruca strămoşii noştri atunci nu dedicau temple unor jidovi si greci necunoscuţi, ci dedicau virtuţii, concordiei si legilor natiunali 10 (pag. 190). Anse astadi spre nefortuniulu Româniloru au adoptatu ebraismulu si grecismulu eclesiasticu si Sclavinii... Adeveratu ca Românii s'au batutu în contra Grecilor bizantini, ei s'au fostu emancipatu de suptu dominatiunea lor, dar cugetarea si raţiunea romana nu s'au emancipatu nica- 15 liurea, ea au remasu aserbita grecismului si judaismului; acesta serbitute spiretuale s'au facutu elementulu predomi-natoriu în vieti'a Româniloru dela Constantinu M. pană in diu'a de astadi, era elementulu loru celu originariu italicu de atunci e subjugatu si numai toleratu ca vechile saturnalia, 20 fioralia, rusalia si palilia italice. Pre acestu gradu umilitu l'au sentitu Costinescii, Neculce si pucini Români ca ei, l'au sentitu si mai de multu Mirce si Vladu si Ştefan M. candu au facutu legătura cu Turcii si candu au datu consiliu Româniloru ca se nu se unesca cu principii, creştini" 25 (pag. 192, 193). Acum sperăm că ideea şcoalei Barnuţiu s-a prezentat lectorilor destul de lămurit din chiar scrierea lui. După şcoala lui Barnuţiu, religiunea creştină e un pericol şi o plagă, pe care trebuie să o urască naţiunea ; 30 preoţii creştini sunt speculanţi ai sufletelor, sfinţii Petru şi Pavel, Ion-Gură-de-Aur etc. sunt nişte jidovi şi greci necunoscuţi, cărora n-ar fi trebuit să le ridicăm biserici, şi tendinţa noastră trebuie să fie de a ne scăpa de acest jug al servitutii sufleteşti. 35 Pe noi nu ne înspăimîntă această consecinţă a principiului lui Barnuţiu; consecinţa logică şi francă este un drept al orcării investigaţii ştiinţifice, şi noi am fi cei din urmă cari l-ar nega. Damusque petimusque vicissim. însă este bine să se ştie şi să se spună asemenea lucruri; omul de ştiinţă trebuie să aibă curajul opiniilor sale, şi neplăcut ne-a fost în cartea d-lui Barnuţiu numai artificiul prea prudent de a-şi 5 învăli opinia şi de a o arunca în treacăt pe ici, pe colo. Dacă însă de la cartea lui Barnuţiu trecem la modul practic, după care îşi îndreptează şcolarii săi conduita politică, trebuie să constatăm o mare indulgenţă în privinţa acelei consecinţe. în momente politice, la alegeri, 10 la chestiunile de mică administraţie ale primăriei de Iaşi etc, vedem pe şcolarii lui Barnuţiu dîndu-şi mîna cu preoţii creştini şi lucrînd împreună cu aceştia. Cine ar fi crezut că partizanii doctrinari ai păgînismului roman să se unească vreodată cu „speculanţii suflete- 15 lor", cari se închin la „jidovi şi greci necunoscuţi"! însă preoţii români ar face mai bine să se gîndească mai de aproape la acea consecinţă a cărţii lui Barnuţiu şi să ştie că din acelaş principiu din care Barnuţiu voia să gonească pe jidovi afară din România (lucru 2 0 plăcut la mulţi preoţi), din acelaş principiu Barnuţiu vrea să gonească şi religiunea creştină afară din România, fiindcă, după părerea d-sale, este religiune greco-jidovească, nepotrivită cu România. A doua consecinţă a şcoalei Barnuţiu: împăr-25 tir ea proprietăţii fondare de astăzi nu este dreaptă. Românii au dreptul să ia proprietarilor cea mai mare parte din stăpînirile lor actuale, pentru a le împărţi în mod egal între toţi românii, şi de aici înainte să fie oprit fiecărui individ de a avea o 30 mai mare proprietate fondară decît ceilalţi din comună. Şi această idee este prea extraordinară şi prea revoluţionară (fără a cerceta încă dacă în sens bun sau în sens rău), pentru ca prudentul d. Barnuţiu să o fi expus în 3 5 toată goliciunea ei. D-sa a învălit-o mai întîi într-un văl strămoşesc: primul pasagiu în care o întîlnim este scris latineşte. Iată ce spune d. Barnuţiu (pag. 125): „Vom recunosce cumca divisiunea teritoriului român de astadi nu respunde nece scopuriloru, nece dereptului naţiunii 40 române, vomu recunosce totu de una data si dereptulu ei 433 432 de a postula ut locus publicus (civitatum, municipiorum, coloniarum, oppidorum, vicorum, pagorum) occupatus a privatis, per curatores locorum publicorum judicandorum ex decreto Senatus, populi plebisque Trajanensis ex privato in 5 publicum restituatur, ac postea lege et aequo jure assignetur ac dividatur". Noi, nevăzînd nici o cauză binecuvîntată pentru care să lăsăm această opinie interesantă manifestată numai în limba strămoşilor şi a învăţaţilor, ne cerem voie să 10 o traducem în limba poporului de astăzi. Pe româneşte zice d. Barnuţiu: „că naţiunea noastră are dreptul să ceară ca tot ce a fost odinioară loc public, al comunităţilor, municipiilor, coloniilor, oraşelor, satelor, cornut nelor (cu alte cuvinte: întreaga ţară), însă acum se 15 află trecut în posesie privată, să fie luat din posesia privată şi restituit comunităţii primitive prin curatori pentru judecarea locurilor publice, împuterniciţi prin un decret al Senatului, poporului şi al plebei Traianense, şi după aceea să se împartă şi să se dea 2 0 (indivizilor) după lege şi drept echitabil". D. Barnuţiu ne spune că: „Romaniloru aduşi in Dacia de Traianu si de alţi impe-ratori s'au datu si s'au asemnatu pamentu si case ca proprietate (pag. 120), si ca prin urmare Românii au dereptu a 25 postula nu numai reviziunea codiciloru, ci si a institutiuni-loru ce i'au lipsitu de moşia parentesca" (pag. 131). „Ce e de facutu (se întreabă apoi d. Barnuţiu la § 91), spre a face erasi pe toti Românii proprietari liberi atatu de pamentu, catu si de alta proprietate nemobile si mobile si 30 spre a le asecura proprietatea pre venitoriu? Mai antaniu, proprietatea ce se afla în serbitutea Romaniloru nu se pote elibera decatu importindu si asemnandu cele doue dein trei parti, cu rescumperare. Dupa ce (continuă § 92) se voru face proprietari liberi toti Românii si tote comunele Române, 35 esistenti'a si maiestatea natiunale cere, ca statulu Românu se le asecure proprietatea si libertatea." Pentru acest scop ne arată § 93, între altele, că să se oprească vinderea moşiei private la locuitori din alte comune, iar în aceeaş comună să se oprească grămă- direa de moşii în aceeaş mînă, să se oprească apoi impo-sesuirea şi fiecare să-şi cultiveze singur pămîntul, „si Românii se se tienia si in acestu puntu de sistema străbunilor Romani, carii n-aveau aplecare pentru impo-5 sesiunare, cumu dice Columella" etc. (pag. 138). Precum se vede, şcoala Barnuţiu tinde în acest mod a intra din dreptul public în dreptul privat şi a anula validitatea proprietăţilor bazate pe moştenire, pe contracte private sau pe prescripţie, dacă aceste pro- 10 prietăţi par „naţiunii" prea mari. Ar fi interesant să ştim în ce mod practic îşi închi-puieşte şcoala Barnuţiu că se va putea opera această transformare radicală a posesiunilor teritoriale. Din nenorocire, tocmai la acest punct important cartea 15 de faţă este mută. Barnuţiu aruncă cestiunea iarăş într-o notă de alături la pag. 135, în care ne spune că „nu e lucru mai greu decatu a regula proprietatea" şi adaugă: „noi nu putemu intra in amenuntele acestei intre-, bari dificili, lasamu statului Românu ( ? !) se determine 2 0 catu pamentu se se asemene fiecărei comune Române şi fiecărui Românu". A treia consecinţă a şcoalei Barnuţiu: Principele străin este aşa de periculos şi de contrar statului român, încît votul dat contra lui de un singur român, 2 5 este de ajuns pentru a-l declara anulat de drept. Un singur vot dat contra principelui străin îi anulează existenţa juridică, chiar de s-ar fi declarat unanimitatea poporului minus unul pentru el! Plini de această doctrină, d-nii Lateşu şi Tacu au votat în Constituantă con- 3 0 tra principelui străin, deşi se vedeau într-o minoritate de dispărut, şi — cine ştie? — poate astăzi încă d. Lateşu, sau Tacu, sau Gheorghiu (căci unul numai este de trebuinţă după teoria Barnuţiu) sunt mîndri în convingerea că poartă ascunsă în inima d-lor nulitatea juridică 3 5 a principelui României, Carol de Hohenzollern. Pasagele relative la toată această cestiune sunt numeroase în cartea d-lui Barnuţiu, mai ales de la pag. 155—180. Cel mai lămurit este însă la pagina 105: „In poterea dereptului fiacarui Românu de a respinge 40 fiace dominatiune, afora de dominatiunea legiloru natiunali 434 435 si afora de ascultarea de magistraţii natiunali, votulu unui Românu e de agiunsu în contra veri cărui domnu strainu, adecă de alu declara natiunalmente neposibile si nulu." Apoi la pag. 255: 5 „Cumca Românii nu potu se aiba decatu Domni Romani aleşi din sinulu loru daca voescu a fi si a vieţui ca naţiune libera, acesta tese atatu e de naturale si evidente, în catu e absolutu cu nepotentia a sustiene si a apară antitesa con-tradiptoria fora de a revolta despre una parte sentimentulu 10 fiecărui Romanu si fora de a redica despre alta parte legele cugetărei si derepturile naturali." La paginele 158—159: „Dereptulu nostru la XII tabule dice: adversus hostem aeterna auctoritas, unde hostis insemna strainu, precumu 15 esplica Cicerone (de off. I. XII); «hostis enim apud majores nostros is dicebatur quem nune peregrinum dicimus, indicant XII tabulae: ut status dies cum hoste; itemque: adversus hostem aeterna auctoritas»; deci sensulu legii e ca Românulu are autoritate sau, precum o traduce d. Ortolan, garanţia 20 eterna in contra străinului ca adecă strainulu nu pote câştiga nece una data posesiunea unui lucru, carele era alu unui cetatianu Romanu; de unde potemu conchide cumuca atatu mai pucinu pote strainulu se cestige totu teritoriulu Româniloru cu Români cu totu foră de a se viola atatu majestatea 25 poporului Românu, catu si dereptulu fiacarui Românu, carii in acestu casu ar ave autoritate eterna in contra acelui strainu; adversus hostem aeterna auctoritas !" „Fiendu asiadara dominatiunea străina contraria atatu dereptului privatu, catu si celui publicu, internu si esternu: 30 e evidente si nepotenti'a juridica de a pune seu de a impune Românilor Domnu strainu." în fine, la pagina 157: „Nece unu Românu, nece una adunare si nece universitatea tuturoru Româniloru insasi nu are dereptulu câ se 35 de tier'a la domnu strainu." Aşa de departe merge combaterea prinţului străin, încît d. Barnuţiu, care (la pag. 102) între drepturile naturale ale fiecărui român pune acela de a cugeta, de 436 a vorbi, de a scrie liber, îi neagă această libertate în privinţa principelui străin, zicînd că n-ar mai fi libertate când ar lucră pentru domnu strainu. Despre valoarea argumentelor d-sale vom vorbi în 5 partea a doua a acestei critice. A patra consecinţă a şcoalei Barnuţiu: guvernul constituţional nu se potriveşte pentru români; lor le trebuie republica cu magistraţi ieşiţi din alegeri. Sinceritatea excepţională cu care această idee a 10 d-lui Barnuţiu este răspîndită în toată cartea d-sale face onoare libertăţii ce domneşte în statul nostru şi care a îngăduit şi îngăduie ca pe catedră şi în cărţi să se lăţească idei a căror tendinţă este surparea formei de stat sub care trăim. 15 Extragem din cartea d-lui Barnuţiu cîteva citaţii relative la acest punct: „Form'a republicana e cea mai buna pentru Romani, pentru ca e cea mai acomodată dupa natur'a loru si a umanităţii" (pag. 144). 20 „Domnii Româniloru au fostu si s-ar cade să fie ceea ce au fostu consulii seu pretorii la Romani, judecători in tempu de pace si imperatori seu duci in tempu de belu" (pag. 147). „Românii au uritu totu de un'a ide'a eredităţii" (pag. 171). „Tote comunitatele Româniloru de astadi sunt inca libere 25 si republicane, fiindu ca'si alegu ele insesi pe magistraţii loru" (pag. 183). „Elementu republicanu respinge dominatiunea ereditaria; unde se afla, acolo impune politicului datoria a o ridica acest'a e datori'a si a fiacarui Românu" (pag. 83). 3 0 A cincea consecinţă a şcoalei Barnuţiu: străinii nu pot să dobîndească proprietatea fonciară în România, din contră, românii au dreptul să-i dea afară dacă îşi cred interesele împedecate prin ei. Iacă vro cîteva pasage în care d. Barnuţiu exprimă 35 această convingere a d-sale: „Nece potestatea constitutiva, nece cele constitute, cu atatu mai pucinu privaţii potu se dee locu strainiloru pe pamentulu Românu, pana cănd se afla vre unu Românu 437 care are opu de acelaşi si vointia de a se asedia pre d'însulu" (pag. 102). ,: „Adunările si magistraţii Romaniloru nu potu se faca atari fapte cu străinii care le aru impedecâ interesile agricoli, 5 industriali, comerciali s.a." (pag. 171). „Naţiunea româna pote reduce numerulu strainiloru catu se nu fie condemnati Românii a tiene tote Sâmbetele si serba- 5 toriele jidovesci, si a'si cumpăra imbracamentulu, pana si panea din tote dilele de la jidovi, nemţi si de la alte adu-10 nature" (pag. 106). „Se se iee comerciulu si industri'a dein manele strainiloru si se se restituesca Romaniloru si inainte de tote comerciulu 10 lucrurilor de prima necesitate (viptualile, panurari'a si cele pentru imbracamente) si locuintia, cari nu se unesce cu demni-15 tatea naţiunii Române si e o violatiune a dereptului perso- ' nalitatii ei câ se-i ocupe străinii urbile si tergurile si Românii se fia chirigii jidovesci, nemtiesci, bulgaresci, lipovinesci &" 15 (pag. 140, 141). Ne mărginim în arătarea acestor cinci consecinţe mai 20 însemnate ale teoriei d-lui Barnuţiu. Ele sunt îndeajuns pentru a da lectorului o idee despre tendinţele acestei 20 apariţiuni nouă pe cîmpul politicei române. însă şi aici suntem datori a constata în privinţa conduitei practice a şcoalei Barnuţiu în Iaşi atîtea îmblîn- 25 ziri la teoria expusă, încît infidelitatea comodă şi modernă a şcolarilor ne poate întrucîtva linişti în privinţa 25 eroismului antic în sistemul magistrului. Căci.pe unul din aceşti partizani ai persecuţiunii străinilor şi, prin urmare, ai uciderii concurenţei mercantile îl vedem ocut 30 pînd—catedra de economie politică la Universitate: pe alt partizan al republicei române şi adversar doctri- 30 nar al constituţionalismului „nemţesc şi galo franc" îl vedem profesînd la aceeaş Universitate — dreptul constituţional şi administrativ; şi pe toţi partizanii 35 împreună, pe aceşti inimici juraţi ai prinţului străin, pe doctrinarii cari susţin nulitatea juridică a domni- 35 torului Carol de Hohenzollern, îi vedem formînd astăzi în Iaşi — partidul guvernamental al aceluiaş domnitor. Şi apoi se mai plînge d. Barnuţiu (pag. 58) de strata- 40 gema bizantina, care la părere face una, dar în fapt alta? II VALOAREA DEMONSTRAŢIUNILOR în partea precedentă am arătat prin citaţiuni din scrierea d-lui Barnuţiu că d-sa combate monarhia constituţională, vrea să introducă republica romană, să depărteze prinţul străin şi pe toţi străinii, vrea să schimbe şi religiunea creştină şi să împartă proprietatea între toţi cetăţenii. Această revoluţiune radicală a statului român pe ce argumente o razimă d. Barnuţiu? Şi cu această întrebare intrăm în partea a doua a criticei de faţă şi ne propunem a cerceta valoarea demonstraţiunilor din cartea ce ne ocupă. Argumentarea d-lui Barnuţiu în această privinţă nu se bazează atît pe teorii asupra dreptului şi a statului, cît mai mult pe un fapt pozitiv ce d-sa îi susţine, şi acesta este: că aşa a fost în dreptul roman. Prin acest mod de argumentare cartea d-lui Barnuţiu se scuteşte de mai întinse demonstraţiuni filozofico-politice asupra valorii relative a ideilor ce le susţine, şi anume, a celor cinci consecinţe practice ce le-am relevat în partea I-a a criticei de faţă: ci în loc de asemenea idei, mai mult sau mai puţin discutabile, d-sa dă şcolarilor săi un tărîm în aparinţă sigur, dreptul roman, şi zice: precum fiecare popor are limba sa proprie, aşa trebuie să aibă şi dreptul său propriu (pag. 1), şi noi, care avem o limbă romană, trebuie să avem şi dreptul roman, ca cel mai potrivit cu natura noastră. Să ne punem dar mai întîi pe acest tărîm şi să vedem dacă, admiţîndu-1 ca just, concluziunile d-lui Barnuţiu sunt justificate. Dereptul românilor e dar dereptul roman ! Aci se naşte îndată întrebarea principală: care drept roman? dreptul roman din care epocă şi pe ce treaptă a dezvoltării lui? Să nu uităm că este vorba de dreptul public, şi nu de dreptul privat. în dreptul privat se poate zice că de la cele XII table pană la expunerea sistematică şi cazuistică din institute şi pandecte, jurisprudenţa 438 32 439 romană a fost un şir neîntrerupt de dezvoltare a aceloraşi principii de drept, şi că, prin urmare, ea prezintă o unitate sistematică, întinsă numai peste distanţele timpului. Dar în dreptul public împrejurările sunt cu 5 totul altfel; aci nu se poate vorbi simplu de drept roman, fiindcă aceste cuvinte nu au nici o preciziune şi nici un înţeles hotărît. Pentru a explica mai bine şi dintr-o perspectivă mai apropiată ce voim să zicem cu această observare, să 10 schimbăm pentru un moment hipoteză şi să ne închipuim că în acest an 1868 imperiul francez se dărîmă şi că Franţa devine supusă unei dominaţiuni străine, sub al cărei jug îi dispare dreptul şi limba ei proprie şi îi rămîne numai o literatură moartă. Să admitem 15 însă că una din coloniile externe, d.e. Algerul deşi atinsă de această catastrofă pentru cîtva timp, îşi păstrează totuş naţionalitatea franceză şi, trecînd prin multe vicisitudini, ajunge, în fine, după vreo 1 000 de ani, la conştiinţa vechei legături naţionale şi voieşte să 20 reînvieze în sine toate formele de existenţă aflate în antica şi glorioasa sa metropolă. Dacă atunci, pe la anul 3 000 d. Chr., ar veni un profesor de la universitatea acelui Alger şi ar zice studenţilor săi: dreptul alge-ric e dreptul francez, ce înţeles ar putea să aibă aceasta 25 pentru contimporani? Cînd ar fi vorba de dreptul privat, atunci oamenii culţi din acea viitorime s-ar putea învoi să înţeleagă numai Codicele Napoleon, fiindcă în el s-a terminat ca într-o culme finală dezvoltarea juridică a francezilor, compusă parte din dreptul 30 consuetudinal, parte din dreptul roman. Dar cînd ar fi vorba prin acele cuvinte de dreptul public sau politic, atunci învăţătorul de la Alger ar fi profesat, fără îndoială, o frază lipsită de înţeles preciz. Căci peste Franţa au trecut în cei din urmă 80 de ani toate formele de 35 stat: la 1788, monarhie absolută, la 1793, republică moderată, în acelaş an democraţie absolută şi tero-ristică, la 1795, constituţiune cu două camere şi guvern directorial, la 1799, constituţiune consulară, la 1804, imperiu absolut, la 1814, monarhie absolută cu aparenţa 4 0 de constituţionalism, la 1830, monarhie constituţională, 440 la 1848, republică, de la 1852—1867, absolutism cu iluzii liberale. Care din aceste forme de stat s-ar putea înţelege peste 1000 de ani, cînd am vorbi atunci de „dreptul public" al francezilor fără a preciza epoca? Toate 5 sau nici una, şi în amîndouă cazurile cuvîntul ar fi deopotrivă gol de înţeles, şi acel profesor din Alger nu ar putea prin el decît să introducă obscuritatea în capul studenţilor săi. Aceeaş obscuritate există în cartea d-lui Barnuţiu. 10 Romanii au trecut prin atîtea forme de stat osebite unele de altele şi care nu prezintă nici o unitate coexistentă de sistem, încît cuvintele „dreptul public roman", fără precizarea epocei, sunt cuvinte deşerte. La 509 a. Ch., se răstoarnă monarhia şi se introduce o republică aris-15 tocratică, cu consuli luaţi numai dintre patricii. La 494 se introduc tribunii plebei, la 366 participarea definitivă a plebeilor la consulat. Activitatea legislativă, care la început se mărginea numai în comiţiele curiate, trece şi asupra comiţielor centuriate, şi în parte şi a comiti-20 elor tribute. De la rogaţiunile lui Publius Philo(338 a. Ch.), şi mai ales de la lex Hortensia (286 a. Ch.) ut eo jure, quod plebs statuisset, omnes tenerentur, începe epoca democratică a republicei romane; nu numai poporul întreg, ca în comiţii, ci şi plebea în parte cîştigă puterea legisla-25 ţivă, plebiscitele devin legi. Războiul cuTarent şi războaiele punice abat atenţia poporului de la dezvoltarea dreptului politic. La 146 se dărîmă în fine Cartago, la 133 Numanţia, şi chiar în acelaş an reîncepe mişcarea politică internă, deşteptată acum de Gracchi, 133—121. Ten-30 dinţa Gracchilor este de a introduce egalitatea socială prin împărţirea proprietăţilor fonciare la toţi; însă încercările lor rămîn zadarnice, amîndoi pier ucişi în revoltă publică. în această luptă democraţia se ruinează; începe războiul civil dintre Marius şi' Sulla, Sulla 35 devine dictator (82), legile Cornelii schimbă constituţi-unea, reiau puterea din mînile plebeilor şi o dau Senatului. De aci încolo tendinţa monarhică este tot mai pronunţată. Cesar primeşte întreaga putere pentru sine şi pentru descendenţii săi masculini, Augustus şi Tibe-40 rius sunt de-a dreptul împăraţi, însă cu o umbră de 441 32* aparinţă republicană, succesorii lor rămîn împăraţi absoluţi. Repetăm acum întrebarea a cărei legitimitate am dovedit-o în expunerea precedentă: care este dreptul 5 public roman pe care şcoala Barnuţiu ar voi să-1 introducă la români, fiindcă istoria romană cuprinde toate formele dreptului public? La această întrebare însă cartea d-lui Barnuţiu nu răspunde; d-sa vorbeşte de dreptul public al romanilor, pare că s-ar înţelege de la 10 sine care este, şi astfel se introduce o confuzie aşa de radicală în întreaga lucrare, încît meritul ei dispare în ultimul moment. Să fie oare confuzia scrierii o consecinţă involuntară şi necesară a confuziei autorului? sau, explicare mult 15 mai defavorabilă, să fi avut autorul conştiinţă de acea lacună a cărţii şi totuş să o fi lăsat să subziste? Nu îndrăznim să rezolvim dilema, dar trebuie să arătăm consecinţele ei în lucrarea d-lui Barnuţiu, fiindcă acea confuzie anulează orce valoare ştiinţifică a ei în propor- 20 ţie dreaptă cu comoditatea cu care d. Barnuţiu o exploatează. Căci artificiul care de acum înainte îl vedem transpi-rînd în toată scrierea răposatului profesor consistă tocmai în a se folosi de acea confuzie la fixarea dreptu- 25 lui public roman, spre a găsi argumente în legile romane pentru fiecare din opiniile d-sale. Ambiguitatea fiind astfel pusă în fundament, sarcina d-lui Barnuţiu în edificarea mai departe a sistemului său devenea uşoară. Dacă, după cum am văzut, dreptul roman cu- 30 prinde în diferitele sale faze istorice mai toate formele de stat, se înţelege a priori că se vor găsi în dînsul argumente care să sprijinească mai toate opiniile în dreptul public. însă un sistem unitar al acestor opinii izolate nu este pentru aceasta încă un sistem care să fi 35 existat vreodată în acelaş timp la romani. Prin urmare, admiţînd chiar, ceea ce nu este, că pentru fiecare din ideile sale luate în parte d. Barnuţiu ne-ar putea proba că au fost realizate în una din multele faze deosebite prin care a trecut dreptul public la romani, 40 totuş d-sa nu ar fi în drept să susţie că împreunarea acestor diferite idei într-o unitate de coexistenţa s-a aflat vreodată la romani şi a format dreptul lor public. Din contră, asemenea împreunare de membra disjecta, de părţi diverse luate din diverse epoce, nu poate produce decît un vestmînt eclectic foarte modern şi foarte arbi-5 trar, potrivit cu gustul unor indivizi, dar niciodată cu sistemul dreptului roman aşa precum a existat în realitatea acestui popor. Pentru a dovedi acea confuzie din scrierea d-lui Barnuţiu, vom fixa o epocă în dezvoltarea dreptului public 10 al romanilor ca punct de plecare, şi vom analiza faţă cu dînsa opiniile autorului nostru. în sine este indiferent care epocă o alegem, fiindcă sistemul d-lui Barnuţiu, nepotrivindu-se cu nici una, se înţelege că, din orcare am purcede, am da de anacro-15 nisme. însă, fiindcă tot trebuie să fixăm, vom alege pe cea mai importantă şi netăgăduită pentru români, şi aceea nu poate fi alta decît cea din sec. al 2-lea şi al 3-lea după Christos, cînd s-a fundat patria noastră română şi cînd a fost încă în legătură nemijlocită şi 20 neîndoioasă cu statul şi cu dreptul roman. La 106 d. Chr., Traian fundă provincia Dacia şi o coloniza cu o mulţime nenumărată de oameni din tot Imperiul roman; la 274, Aurelian o părăsi, strămutînd autorităţile oficiale peste Dunăre, în Moezia. Va să zică, tim-25 pul în care fără îndoială a domnit în ţările noastre dreptul roman este cuprins între anii 106 şi 274 după Christos. Să vedem acum dacă în această epocă se află realizate principiele ce le susţine d. Barnuţiu. în privinţa religiunii, d. Barnuţiu are dreptate pentru 30 acel timp. După libertatea nemărginită ce existase mai nainte pentru orcare cult religios, după ce încercările republicane de a mărgini această libertate s-au arătat fără efect, tocmai sub Traian, ca şi mai nainte sub Ne-ro şi Domiţian şi mai pe urmă sub alţii, vedem creştinii 3 5 persecutaţi. Din epistolele lui Plinius jun., dintre care unele le-a scris în calitatea sa de proconsul din Bithy-nia către împăratul Traian, şi din răspunsurile acestuia1 nu ne rămîne nici o îndoială asupra acestui fapt. După practica dreptului public roman din timpul lui Traian 40 1 Vezi Plin., Bpist., X, 97 şi 98. 442- 443 şi al succesorilor săi este dar adevărat că am găsi dispoziţii ce ne-ar autoriza să silim pe creştini să-şi schimbe religia şi, dacă nu, să-i masacrăm. însă a doua consecinţă a d-lui Barnuţiu, care vor-5 beşte de împărţirea proprietăţii fondare, nu are nimic a face cu timpul împăraţilor şi este luată din vremi cu sute de ani înapoi. Cestiunea agrului public în înţelesul radical al d-lui Barnuţiu se agită pentru ultima oară la 122 înainte de Chr. de Sempronius Gracchus, şi la 10 91a. Chr. prin lex Titia şi lex Livia. Dispoziţii parţiale se iau şi mai pe urmă, însă ultima lege agrarie proprio sensu este şi în această întindere puţin cunoscuta lex Antonia de la anul 44 a. Chr. Sub împăraţii de la Traian încoace nu mai e vorbă de asemenea lucruri, 15 ci numai de colonii militare. Pe atunci aproape în toată Italia nu se mai află agru public, şi nimeni nu se gîn-deşte a lua din posesiunea privată a romanilor, fie uzurpată, fie legitimă, proprietatea pămîntului.1 A treia consecinţă a d-lui Barnuţiu, despre principele 20 electiv indigen, se justifică întrucîtva prin dispoziţii din timpul împăraţilor; însă predilecţia republicană, ce o arată tot d. Barnuţiu în a patra consecinţă menţionată de noi, se înţelege că nu se potriveşte cu timpul împăraţilor şi se rapoartă la un timp încă înainte de 25 Cesar, vrea să zică cu 200 de ani înapoi. A cincea consecinţă a d-lui Barnuţiu, care cuprinde idei inimice străinilor, este contrară dreptului public roman în timpul ce ne ocupă. Pană a nu fi fost Dacia părăsită de Aurelian, cînd eram noi încă sub practica 30 nemijlocită a dreptului roman, prin constitutio Anto-niana de civitate, realizată la începutul secol. III, s-au dat la toţi, la întregul orbis romanus, drepturile politice romane. Prin urmare, „jidovii şi celelalte adună-ture", de care vorbeşte d. Barnuţiu la pag. 106 a cărţii 35 d-sale, ar fi putut dobîndi la romanii din Dacia toate drepturile, chiar şi cele politice, care li se refuză astăzi la românii din România. Confuzia ce o arătarăm acum în privinţa celor cinci idei fundamentale ale lui Barnuţiu faţă cu epocele 40 1 Revenim mai jos asupra acestei cestiuni. 444 istorice ale dreptului roman, aceeaş confuzie domneşte şi în toate cestiunile de detai. D.e., la pag. 130, se vede un citat din dreptul roman, ce are de scop să ne prepare la ideea d-lui Barnuţiu că românilor să li se o-5 prească vinderea pămîntului la locuitori din alte comune (pag. 138). în adevăr: „Impp. Leone şi Antemiu scriu lui Nicostratu P. P. an. 468, câ se nu se dee voia nece unui strainu câ se poseda in metrocomie (sate) ver in ce modu, ci de va voi ore carele 10 dein săteni (vicanis), a'si înstrăina locurile propria, se nu'i fia permisu a trece dominiul si posesiunea pamenturiloru sale de catu numai la locuitoriu ascrisu acelui satu; almentere se va desface contraptulu făcutu cu strainulu, si acestuia se va reda numai ce au datu." 15 Dar nu vede d. Barnuţiu că împăraţii Leon M. şi Antemie sunt bizantini în toată forma? că au venit după Constantin cel Mare, de la care începe ceea ce numesc juriştii jus novum, în diferinţă de propriul jus vetus al romanilor, şi ceea ce numeşte d. Barnuţiu 20 (pag. 58) periculile şi plagele contra românilor? că acelaş Leon este chiar cel dintâi împărat care, după spusa lui Teofan, a primit coroana din mîna patriarhului şi a dat astfel o nouă ocazie la preponderenţa eclesiastică creştină în politică şi la cearta pentru învestitură?1 25 că dacă admitem legile pozitive ale împăratului Leon într-o privinţă ca drept public, trebuie să le admitem şi în celelalte privinţe, în toate dispoziţiile lor, în stratagemele bizantine, în exploatările financiare şi sistematice ale ţăranului (vezi Gibbon, loc. cit.) etc? 3 0 Un alt exemplu de aceeaş confuzie, care se vîră pană în noţiunile elementare despre istoria dreptului roman celui vechi, este în § 23 al scrierii. Iacă acel paragraf: „ § 23 Legelatiunea Era propriamente a poporului. Lex in sensu publicu e 35 decretulu facutu de poporu in comitia. «Gai., I, 3, Lex est quod populus jubet atque constituit. Instit., I, 2, 4. lex est quod populus romanus senatorio magistratu interrogante, velut consule, constituebat.» 1 Vezi Gibbon, cap. 36, a 457 — 474. 445 Legile cele mai vechi se făceau în Cotnitiale curiate si se refereau cea mai mare parte la negotiale familiei cumu erau arogatiunea, testamentele, altele determinau cumu se se faca alegerile magistratiloru, asia eră lex curiata de imperio. 5 De la Serviu Tuliu au începutu se legeferesca si comitiale centuriate, mai tardiu s'au numitu leges si decretele comitialor tribute, cu toate ca acele se numescu «plebiscita». Diferenţia intre lex si plebiscitum asia se espune (Atei. Capit. la Gell., X, 20): «plebiscitum est lex quam plebes, non ^ 10 populus scivit». XV, 27: «plebiscita appellantur, quae tribunis plebis ferentibus accepta sunt». Legea in sensu mai strimtu cuprinde inse si plebiscitele (Capitone la Gell., X, 20): «lex est generale jussum populi aut plebis, rogante magistratul), asia erau lex Aquilia si Voconia . *c 15 plebiscite. Legile comitialoru centuriate regulau mai alesu dereptulu publicu, relaţiunile esterne ale Romei si negotiale a totu poporulu. Plebiscitele la începutu au avu tu influentia mai pucina, 20 in urma prein legea Valeria Oraţia (Liv. III, 55), Publia (Lib. VIII, 12) si Ortensia s'au făcutu universalmente obligatorie. Caiu, I, 3: «dupa aceea s'au adusu legea Ortensia, prein care se asiedia că plebiscitele se oblige pre totu poporulu. Deci ele s'au făcutu in acelu modu ecari cu legile». ^ 25 Plebiscitele aveau mare insemnatate pentru dereptulu pri- vatu ca-ci mai toate legile erau plebiscite." Inocenţa cu care d. Barnuţiu confundă în acest § epocele, fără altă explicare şi fără nici o aparenţă de 30 conştiinţă a adevărului istoric, este foarte remarcabilă. 30 Legelatiunea eră propriamente a poporului) cînd? a cărui popor? a totalităţii sau, cum zice d. Barnuţiu, a universităţii cetăţenilor? Dar tot d. Barnuţiu citează diferinţa între lex şi plebiscitum, zicînd că plebiscitul 35 este o lege pe care a votat-o plebea, şi nu poporul, pe 3 5 cînd lex este ceea ce a votat numai poporul (Gai., I, 3); şi apoi iarăş d. Barnuţiu spune că in sensu mai strimtu (ceteşte: în sens mai larg) legea cuprinde şi plebiscitele 40 şi chiar că mai toate legile erau plebiscite. Va să zică: mai toate legile sunt plebiscite, însă plebiscitele sunt legi votate de plebe, şi nu de popor, şi cu toate aceste, legelatiunea era a poporului. Şi apoi se cere de la bieţii studenţi să înţeleagă asemenea confuzii, pe care poate profesorul însuş nu le-a înţeles? Explicarea chestiilor politice atinse în acest paragraf se poate da numai distingîndu-se diferitele epoci istorice. La întrebarea: a cui era legelatiunea la romani? trebuie să se răspundă: să distingem'epocile. La început ea se făcea în comiţiile curiate, unde cetăţenii se adunau după legăturile lor de ginte şi unde în timpul republicei erau admişi şi plebeii, care în origine juridică fuseseră oamenii de casă ai patricianilor şi care acum votau cu aceştia împreună în curii.1 Cîtva timp după introducerea c'on-stituţiunii numite a lui Servius Tullius, legislaţiunea trece şi asupra comiţielor centuriate, adecă a adunării cetăţenilor după censul averii şi după îndatorirea la serviciul militar. Mai în urmă, de la a. 307 ab urbe con-dita, dar cu oarecare însemnătate mai ales de la 422 încoace, legislaţia se face şi în comiţiile tribute, adecă în adunările plebeilor şi a patriciilor, împărţiţi după locul proprietăţii lor fondare primitive, care' constituia un felde origo ereditară, neatîrnată de domiciliu. Propoziţia d-lui Barnuţiu că „decretele comiţielor tribute se numesc plebiscita" este falsă şi de la sine se înţelege că în comiţiele tribute, care erau adunări după despărţirile locale ale proprietăţilor imobiliare, trebuiau să voteze şi patricii, fiindcă şi aceştia erau proprietari de imobile, şi, din contră, nu votau mulţi plebei, fiindcă mulţi din ei nu aveau proprietăţi imobiliare. Cu alte cuvinte: comiţiele tribute sunt adunări de „proprietari", fără distingere de patriciat sau plebeiat. _ Legislaţiunea în aceste trei specii de comiţii se exercită dar de populus, adecă de împreunarea' patriciilor 1 Prin urmare, în timpul republicei comiţiile curiate nu erau adunări exclusive de patricii, cum s-a crezut de mulţi pană acum, ci erau adunări unde votau atît patricii, cît şi plebeii, numai că aci se vota după ginţi, pe cînd în comiţiile centuriate se vota după cens, iar în cele tribute după despărţiri locale. Acesta este rezultatul definitiv al ultimelor cercetări în această privinţă. Vezi Mommsen, Rom. For-schungen, I, pag. 129—284. 447 446 şi a plebeilor, şi patricii, ca şi plebeii, au egal drept la vot, cu restricţiunea că în comiţiile tribute votează numai patricii şi plebeii proprietari. Deciziunile acestor trei comiţii poartă toate numele oficial de leges, pentru 5 toate se află cele două condiţii formale ale legilor, adecă întrebarea prealabilă a auspicielor şi confirmarea posterioară de cătră senatul patrician; iar faptul că legile se votează cînd de una, cînd de alta din acele comiţii atîrnă de la natura obiectului lor, mai mult după 10 o practică uzuală decît după un drept strict. în toate aceste nu este încă vorba de plebiscite, şi înainte de 415 (leges Publiliae), sau, mai exact, înainte de 465 (lex Hortensia), plebiscitul nu este lege, adecă dispoziţiune obligatorie pentru cetăţenii statului ro- 15 man, nu poartă titlul oficial de lex şi nu obligă decît pe plebeii cari au votat conform dreptului lor de aso-ciaţiune, dar nu şi pe patricii. Toate celelalte semne se potrivesc cu această restricţiune: votanţii la plebiscite se numesc plebs, şi nu populus, fiindcă patricianii nu 20 iau parte, adunarea se numeşte concilium, şi nu comitia, deciziunea scitum, şi nu lex; întrebarea auspiciilor şi confirmarea senatului lipsesc. în aceste adunări ale asociaţiunii plebeice toţi plebeii votează la început curiatim, adecă după împărţirea în 25 care se aflau la comiţiile curiate, se înţelege, cu excluderea absolută a patriciilor; însă se vede că totuş oamenii de casă, clienţii patriciilor, aveau preponde-ranţa, şi aşa se decide la 283 a.u.c, după propunerea lui Volero Publilius, că votările plebiscitelor să se facă de 30 acum înainte tributim, adecă după împărţirea proprietăţilor imobiliare. în acest mod burghezimea plebeică proprietară de pămînt cîştigă preponderanţa şi exclude pe plebeii fără proprietate, cari erau mai curînd supuşi influenţei guvernului. De acum înainte dar adunările 35 exclusive ale plebeilor se convoacă, şi plebiscitele se votează tributim, însă rămîn încă dispoziţiuni particulare ale asociaţiunii lor, obligatorie pentru dînşii şi între dînşii, dar nu pentru cetăţenii romani ca atari, şi prin urmare sunt deosebite de comiţiile tribute, la care 448 • participau şi patricii şi ale căror deciziuni erau legi obligatorii pentru toţi cetăţenii romani!1 Tocmai în secolul V de la clădirea urbii se introduce în aceste raporturi şi modificarea fundamentală. Prin 5 lex Hortensia de la a. 465 a.u.c, o lege primită în comi-ţiele centuriate, se decide că dispoziţiile votate de către plebe în adunările ei separate să fie obligatorii pentru toţi cetăţenii, şi aceasta în virtutea dreptului ce-1 are poporul roman, adică patricii cu plebei împreună, de 10 a numi un depozitar al puterii sale legislative. Astfel, adunarea proprietarilor plebei devine oarecum mandatara poporului în privinţa legislativă (precum mai tîr-ziu devin împăraţii mandatari personali), şi de aci înainte, dar numai de aci înainte, plebiscitele sunt şi se nu- 15 mese oficial leges, au aceeaş valoare practică, deşi în modul propunerii lor rămîn încă diferinţe între ele şi legile proprie ale comiţielor curiate, centuriate şi tribute, care mai subzistă încă şi după acest timp. Prin urmare, fraza d-lui Barnuţiu, „legea în sens mai 20 strimt cuprinde şi plebiscitele, aşa erau lex Aquilia şi Voconia plebiscite" (pag. 30) este confuză şi trebuie astfel restabilită: legea, care nu are sens strimt sau larg, cuprinde pană la a. 465 a.u.c. numai deciziunile comiţielor curiate, centuriate şi tribute, însă de aci încoace, 25 în urma legii Hortensie, ea cuprinde şi deciziunile con-cilielor plebee, adică plebiscitele, şi, astfel, plebiscitele lui Aquilius şi lui Voconius, fiindcă sunt votate după a. 465, adică a lui Aquilius la 467 sau 573 (data nu este sigură, dar sigur este că a fost după lex Hortensia), şi a 30 lui Voconius la 575, au titlul oficial de legi. în primul secol înainte de Christos şi în secolele posterioare modificarea merge mai departe: se introduc leges datae sau constitutae, adecă decrete ale unei singure persoane (imperator), care decretează ca un manda- 35 tar al poporului (lex rogata) dispoziţiuni cu putere de legi. Legislaţiunea devine dar personală, şi astfel forma guvernului este ceea ce numim noi, modernii, absolutism. 1 Aşadar, prin aceea că plebeii votează tributim, adunările 40 lor nu sunt comiţii tribute, precum nu erau comiţii curiate înainte de 283, cînd votau curiatim. 449 Revenind acum de la această expunere prea întinsă1 a legislaţiunii romane la cartea ce ne ocupă, credem a fi dovedit lectorilor nepărtinitori că, admiţînd chiar punctul de vedere al d-lui Barnuţiu, adecă dreptul roman, 5 totuş, sistemul d-sale nu este decît o ţesătură de confuzii £ cronologice sau un sistem de anacronisme. în critica de pană acum am presupus că ideile d-lui Barnuţiu se pot justifica în parte ca legi realizate în dreptul public al romanilor, şi am arătat numai că, şi în lf 10 acest caz, împreunarea lor în sistemul Barnuţiu nu este decît o confuzie anacronistică de dispoziţii care se combat unele pe altele. însă chiar acea presupunere a fost prea favorabilă; căci, în adevăr, ideile fundamentale ale d-lui Barnuţiu, 15 luate în parte, nu sunt toate din domeniul dreptului roman, şi tendinţa d-sale de a ni le prezenta totuş ca legi realizate în viaţa practică a acelui popor este o denaturare a adevărului istoric. 20 Şi mai întăi ideea ce şi-o face d. Barnuţiu de domm-20 torul românilor nu este romană. Domnitorul românilor, zice d. Barnuţiu, să fie judecător în timp de pace şi duce în timp de „bel" (pag. 247), el să nu fie legibus solutus, ci să recunoască drepturi nemutabile mai presus de orcare autoritate (pag. 148), să nu lucreze de capul său, 25 25 1 Expunerea am făcut-o pentru a nu lăsa să se strecoare în capul studenţilor asemenea erori în privinţa istoriei dreptului roman. Din acelaşi interes cităm şi aci textele originale prin care se susţin afirmările de mai sus. Laelius Felix la Gellius, 15, 27: („plebis scitis) ante patricii non tenebantur, 30 30 donec. Q. Hortensius dictator legem tulii, ut eo iure quod plebs statuisset omnes Quirites tenerentur." Plin. h.n. 16, 10, 37: „Q. Hortensius dictator cum plebs secessisset in laniculum, legem in Aesculeto tulit, ut quod ea iussisset omnes Quirites teneret." Gaius, 1, 3: „olim patricii dicebant se plebis scitis non 35 lenevi, quia sine auctoritate eorum fada essent; sed postea lex Hortensia lata est, qua cautum est, ut plebis scita universum 35 populum tenerent, itaque eo modo legibus exaequata sunt" (Comp. Inst., 1,2,4). Pomponius, Dig., 1,2,2,8: „quia multae discordiae nascebantur de plebis scitis pro legibus placuit 40 et ea observări lege Hortensia, et ita faclum est, ut inter plebis scita et legem species constituendi interesset. potestas autem 40 eadem esset". ci cu consiliul celor mai înţelepţi (pag. 149) etc. Toate aceste pot fi opinii foarte filantropice, dar nu sunt romane, împăratul roman, care ne-a adus pe noi în Dacia, şi toţi împăraţii romani cîţi ne-au stăpînit erau absoluţi, despoţi în toată forma, autorizaţi de dreptul public al romanilor de a fi aşa. Consiliul celor mai înţelepţi, de care vorbeşte d. Barnuţiu, nu însemnează nimic. De la sine se înţelege că orce împărat va avea sfătuitori mai mult sau mai puţin înţelepţi; din contră, anume la guvernele despotice se produc asemenea consilii de stat, compuse din oamenii intimi ai curţii, cari joacă rolurile cele mari şi de regulă funeste în stat, în mijlocul cărora se află vatra intrigilor, din care se formează camarilele etc. întrebarea este totdeauna: cine numeşte consilierii şi ce competinţă au? Dacă tot prinţul îi numeşte şi dacă rămîne tot în a lui liberă dispoziţie de a le urma sfatul sau nu, atunci avem tocmai ceea ce se cheamă absolutism sau despotie. Şi un asemenea absolutism despotic era la romani. Gaius o spune cu deplină lămurire că împăraţii decretează legi prin edicte şi chiar prin simple scrisori, şi că niciodată nu s-a pus la îndoială puterea de legi a acestor ordine1; iar Ulpian zice că ceea ce-i place prinţului are putere de lege, fiindcă prin lex regia i s-a conferit lui întreaga potestate legislativă.2 Aceste sunt texte pozitive ale juriştilor romani, şi în faţa lor nimeni, dacă admite o dată dreptul roman, nu ne mai poate produce iluzia unui prinţ „responsabil", supus legilor, ascultător de sfatul poporului, şi alte asemenea sentimentalităţi moderne, care au putut exista 1 Gai., I, 5: „Constitutio principis est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistola constituit; nec umquam dubi-tatum est, quin id legis vicem obţineai, cum ipse imperator per legem imperium accipiat". 2 Ulpianus, L. I. pr. D. de constitutionibus principum (I, 4): „Quod principi placuit, legis habet vigorem, ut pote cum lege regia, quae de imperio ejus lata est, populus ei et in eum omne suum imperium et potestatem conferat. — Quod-cunque igitur imperator per epistolam et subscriptionem statuit vel congnoscens decrevit, vel de plano interlocutus est, vel edicto praecepit, legem esse constat." 450 451 în închipuirea d-lui Barnuţiu, dar care nu au existat niciodată în jurisprudenţa romană. însă cea mai gravă din erorile istorice ale d-lui Barnuţiu este cea relativă la cestiunea proprietăţii fonciare, 5 la agrul public. Am arătat la începutul criticei noastre, unde vorbeam de consecinţele practice ale şcoalei Barnuţiu, că ideea răposatului magistru în această privinţă era de a se lua din mîna proprietarilor moşiile lor şi de a se împărţi între toţi, rămîind a se determina de către 10 stat modul şi cîtăţimea fiecării posesiuni. Cităm acum cele mai importante din dovezile istorice pe care scrierea d-lui Barnuţiu vrea să se razime în această privinţă: „Nece unul dein scopurile naţiunii romane nu e cu potentia, 15 pana candu vor fi Românii condemnati la paupertate afora de altele si prein impartirea cea de astadi a teritorului natiunale. In contra acestei perniciose degenerări a proprietăţi române dela scopurile sale s'au declaratu si s'au luptatu 20 dereptulu romanu in tote timpurile, s'au declaratu si s'au luptatu cei mai mari atatu in Itali'a catu si in Daci'a; ec'a orecare documente despre acestu belu sacru agrariu: Consulele Sp. Cassiu (485 a.C.) au proieptatu, câ se se împartă agrii câştigaţi cu armele atatu intre plebe catu si 25 intre soci. Ce e dreptu, elu au fostu condamnatu la morte de curiele patriciloru, dar legea agraria n'au muritu de impreună cu elu. Legea Thoria agraria (111 ani a.C): «care locu, agru, edificiu s'au datu, asemnatu, se fia aceluia, căruia s'au 30 datu prein lege si plebiscitu si altul se nu lu aiba, se nu lu poseda, se nu lu folosesca, nece se se despolia de posesiunea lui (neive eo agro, loco, edificio spolietur). Care agru locu s'au datu sateniloru in tier'a Italiei... acel'a se nu se venda altmentre de cumu are a se vende dupa 35 acesta lege». Legea Licinia (365 a.C.): «se nu pota av6, tiene, posede nimene dupa acesta lege suptu nece unu dereptu seu titlu modu mai mare de 500 jugere, 100 de vite mari, 500 mici. De cate ori va jube poporulu Romanu a se imparti agrulu 40 prein curatori, se nu se asemne mai pucine jugre de siepte. 452 După ce va fi adusa (perlata) acesta lege, Parentii, Calării, Plebea si chiaru totu poporulu Romanu se jure ca o va serba cu santitate (sancte se servaturum jurato). Totu agrulu ce va ave, va tiene, va posede cineva peste 5 modulu prescrisu se i se iee, si se se imparta cu pretiu ecu (aequo pretio) la pauperii ce n'au agru.» Tiberiu Gracchu (132 a.C.) au propusu renovarea legii Licinie, 500 jugere pentru fiecare cive romanu, 250 jugere pentru fiecare copilu suptu potestatea patria. Elu au cadiutu 10 cu 300 dein poporu,|dar legea au resuscitat'o frate-seu Caiu Gracchu (120 a.C), elu inca au fostu omoritu, dein preuna cu vreuna trei sute, dar' poporulu recunoscatoriu au redicatu statue amenduroru fratiloru si i au numitu confesori ai libertăţii, si legea agraria n'a muritu cu ei. 15 Legea Sempronia: «Totu agrulu ce va lua cineva prein impartire si asemnare, pre acel'a se n'aiba voia elu si eredele lui a lu transcrie, a lu aliena, a lu vende altuia». Legea Iulia de agrorum divisione: «De va posede cineva mai multu de catu e permisu prein legea Licinia, totuşi cei 20 XX de bărbaţi se nu-lu scota dein posesiune in contra vointie sale. De nu va ajunge agrulu publicu, cei XX de bărbaţi se cumpere catu va fi de ajunsu de la cei ce vor voi a vende. Pretiul fundilor de cumperatu se nu se permită arbitrului 25 celor XX bărbaţi, ci se se solba posesoriloru dupa censulu dein urma. Celu ce va lua agru dein acesta lege a nostra, elu si eredele lui se n'aiba potere a lu vende in XX ani de la asemnare. 30 Celu ce va miscâ dein locu, dolo malo, termini i statuiti, se fia condemnatu a dă pentru fiacare terminu, de cate ori va face, cate cinci dieci auri in profitul coloniei in alu căreia agru se va face un'a câ aceea. Senatulu si poporulu Romanu se jure ca va serba cu 35 sanctitate acesta lege...» Prin urmare, Românii au dereptu a postula nu numai revisiunea codiciloru, ci si institutiuniloru, care i'au lipsitu de mosi'a parentesca si de libertatea lor cea originaria. Cu acdst'a statulu Românu e datoriu naţiunii Române, 40 adecă sii'si; elu nece ca pote se mai amâne implenirea acestei detorie fora de a'si negă originea sa romana si esistentia sa. 453 Prein împroprietărea Româniloru, proprietatea cea mare de astadi, institutiune feudale si ostile natiunei Române, s'ar face proprietate si institutiune Romana cumu au fostu; astadi ea redica atatu libertatea Româniloru catu si valoarea 5 si esenti'a adeveratei proprietăţi" (pag. 126, 127, 128, 131, 132). Din acest lung citat rezultă opinia d-lui Barnuţiu că în contra împărţirii de astăzi a proprietăţii fonciare s-ar fi „declarat şi luptat dreptul roman" şi că „prin umare" 10 românii cei fără proprietate au dreptul să-şi ceară înapoi „moşia părintească" de la cei ce o posed, mai ales de la marii proprietari. însă textele citate de d-sa din dreptul roman nu probează aceasta, şi nici un text nu o poate proba, fiindcă 15 nu este. Spre dovadă, vom căuta mai întîi să explicăm natura agrului public şi apoi să arătăm jurisprudenţa lui din chiar citatele reproduse mai sus. Agrul public este pămîntul cîştigat statului roman prin subjugarea unei ţări, uneori şi prin donaţiune. Cea mai 20 mare parte a acestui pămînt era la început domeniu al statului şi se îngăduia cetăţenilor spre întrebuinţare cu plată (possessiones), iar dacă pămîntul nu era cultivat, se lăsa în ocupaţiunea lor, însă tot cu o mică dajdie (loca tdicta). Acele posesii însă puteau să fie vîndute şi moşte- 25 nite de către cetăţeni. Astfel fiind, posesiunile primitive tindeau chiar în timpurile cele dintîi să devie proprietate privată şi prin urmare plata posesiei să devie un simplu impozit fonciar. După 111 a. Ch., prin aşa-numita lex Thoria, ele devin cu totul proprietate privată, fără 30 nici un impozit. De aci rezultă necesitatea de a distinge în fiecare epocă dacă este vorba de un agru public moştenit de mai nainte, sau de un agru public nou, care atunci se dobîndeşte de statul roman şi în privinţa căruia se naşte cerinţa 35 de a se împărţi (assignari) în mod egal între toţi. Orunde apare această ceştiune în dreptul roman, are două cuprinderi distinse: 1) o recunoaştere a posesiei celei vechi; 2) dispoziţii asupra împărţirii agrului celui nou. Cu cît ne depărtăm mai mult de timpul lui Lici- 40 nius Stolo (367 a. Chr.), cu atît acea recunoaştere este 454 I mai formală şi mai întinsă, aşa încît în ultimul secol | ■■ înainte de Christos şi în tot timpul după Christos, prin ■ ' urmare şi în tot timpul în care am fost noi, cei din Dacia, sub Imperiul roman, nu se află nici o singură lege 5 : în dreptul roman care să fi atacat vechile proprietăţi moştenite de pămînt provenit din agrul public, ci, din contră, toate le recunosc ca proprietate privată. Ultima încercare de a face un asemenea atac este revoluţia lui | Caius Sempr. Gracchus (121 a. Chr.), care rămîne fără î 10 rezultat. După această expunere a adevăratei stări de lucruri, trecem la documentele d-lui Barnuţiu „despre acest bel sacru agrariu"1 în tot dreptul roman. ■■■ 1)_ Consulul Sp. Cassiu (485 a. Chr.) a proiectat îm-15 ' părţirea agrului public. | Dar acest proiect trecut-a în dreptul public roman? | Nu; Sp. Cassiu a fost condamnat la moarte din cauza lui. , Stranie confirmare a teoriei d-lui Barnuţiu! ,2) Legea Thoria (111). Agrul public, să fie al aceluia 20 căruia i s-a dat şi care să nu fie despoiat de el. Cum a putut d. Barnuţiu să citeze această lege în j . susţinerea opiniei sale! ; Aşa-numita lege Thoria de la 111 a. Chr. este o lege prin care tocmai aristocraţii proprietari, din reacţiune 25 violentă în contra încercării Gracchilor, şi spre a ni-. mici o dată pentru totdeauna asemenea atacuri în contra posesorilor agrului public, au izbutit a decreta că posedarea agrului public din partea lor, chiar cea abuzivă şi exorbitantă, este bună şi sfîntă, că ar fi 3 0 o prădare, 6 spoliare cînd li s-ar lua, că ea trebuie i chiar să fie prefăcută în proprietate privată a. lor (pe cînd mai nainte s-ar fi putut considera numai ca o luare în posesie de la stat), şi, în fine, că asemenea posesii să fie scutite chiar de contribuţii. * 35 Această „lex Thoria" este anularea juridică a orcării i încercări de a mai reveni la ager publicus, şi un profe- | ■ sor al unei facultăţi de drept s-a găsit să o citeze ca ' document pentru a începe astăzi la noi lupta agru- ! lui public în contra unor proprietăţi de sute de ani! 40 1 Remarcaţi expresia; război sfînt pentru moşie. 455 33 — Opere voi. I, Titu Maiorescu Faţă cu asemenea fapt, ne abţinem de la orce altă critică a noastră şi cităm numai cele două texte cunoscute din autorii antici, prin care se explică înţelesul legii în cestiune: „(După moartea lui Gracchus) pro-5 prietarii cei bogaţi despoiară din nou cu violenţă pe cei săraci sub diferite pretexte. Astfel, soarta acestora deveni tot mai tristă, şi, în fine, Sp. Thorius făcu să se voteze o lege care anula absolut pe cea agrară şi consolida proprietăţile în mînile a chiar posesorilor 10 lor. Fiind astfel proiectul lui Gracchus, care ar fi fost aşa de folositor republicei, dacă s-ar fi putut realiza, nimicit prin asemenea dispoziţii viclene, se mai adaugă, în fine, o lege, care suprima şi impozitul bănesc de pe acele proprietăţi" (Appianus Alex., De Civil. Rom. 15 Bell., I, 27). „Sp. Thorius, prin o lege viţioasă şi nefolositoare, a desfiinţat impozitul de pe agrul public" (Cicero, Brutus, 36). 3) Al treilea document al d-lui Barnuţiu este: Legea Licinia (365 a. Chr.), care dispune că din agrul public 20 vechi să nu aibă nimeni mai mult decît 500 jugere etc, iar din cel ce se va împărţi de acum înainte să se dea fiecărui cel puţin 7. Aceasta probează că, pe cînd la agrul public viitor se fixează un minimum de egalitate, pentru posesiunile vechi se sancţionează prin 25 lege ocuparea abuzivă de 500 jugere, cifră enormă, şi care nu putea produce decît peirea proprietăţilor celor mici care mai rămăseseră.1 Dar şi aşa cum era, legea a fost fără efect durabil, căci, 4) Tiberius Gracchus (la 132 a. Chr.) propune reno-30 varea legii Licinie, prin urmare [ea nu se mai observa. însă măcar această propunere devenit-a drept public al romanilor? Nu; Tiberius Gracchus este ucis din cauza ei. 1 Din care cauză Mommsen presupune (Rom. Gesch., I' 35 pag. 275, ed. II) că Licinius Stolo a lucrat mai mult în interesul proprietarilor celor mari cu intenţiunea de a deturna tendentele plebeilor săraci, şi citează pentru aceasta si faptul semnificativ că Licinius Stolo a fost unul din cei dintîi condamnaţi pentru excesul acelui maximum de 500 40 jugere. 456. 5) Frate-său Caius Sempronius (121 a. Chr.) re-noieşte propunerea. însă şi el este ucis din cauza ei. Ce să continuăm mai departe? După C. Sempr. Gracchus vine citata „lex Thoria" de la 111 a. Chr., 5 care desfiinţează orce lege agrarie şi face din posesiunile agrului public proprietăţi private'. Şi de aceea vedem legile posterioare mărginindu-se cît pentru vechile posesii în recunoaşterea lor, aşa, d.e., _ 6) Legea Julia de agrorum divisione (59 a. Chr.) 10 citată de d. Barnuţiu: de va posede cineva chiar mai mult decît e permis prin legea Licinia, totuş, să nu fie scos din ^posesie în contra voinţei sale etc Rezumînd acum observările noastre critice asupra demonstraţiei d-lui Barnuţiu în această privinţă, con-15 sţatăm că dreptul public al romanilor, aşa precum îl citează d-sa, nu ar putea sprijini niciodată un atac în contra proprietăţilor actuale din România, fiindcă din „documentele" d-sale unele probează tocmai contrariul de ceea ce voieşte d-sa, altele explică teoria d-sale 20 numai în privinţa agrului nou, însă confirmă posesiile vechi, altele, în fine, nu sunt drept public, ci numai proiecte de legi anulate cu energie din momentul naşterii lor, tendinţe şi aspiraţii ale unui partid politic la romani, dar nu legi realizate în dreptul lor public. 25 Prin urmare, d. Barnuţiu numai atunci s-ar putea provoca la legile agrarie ale romanilor în susţinerea opiniei d-sale, cînd am cîştiga noi un agru'public nou, d.e. cînd am cuceri o parte din Turcia1 şi cînd s-ar naşte întrebarea cum să împărţim teritoriul ei 3 0 public. Dar cînd este vorba numai de împărţirea actuală a pămîntului României, d. Barnuţiu nu are cuvînt să înceapă „belul sacru" în contra proprietăţii cu dreptul roman, şi cea mai bună dovadă că nu are cuvînt este tocmai uciderea lui Tib. şi Sempr. Gracchus, care 35 dă şcoalei Barnuţiu o lecţie despre soarta ce ar aştepta-o şi pe ea cînd am fi noi acei romani al căror drept public pretind d-lor să ni-1 explice în acest mod. Ce e drept, d. Barnuţiu se mîngîie de uciderea Grac-chilor cu aceea că „poporul le-a ridicat statuie"; însă 40 i Cum am şi cucerit Dobrogea la 1878. Notă la edit. actuală. [1908 — n. ed.] 457 33* şi aci ar fi uşor ele dovedit câ totuş juriştii romani (fiindcă e vorba de dreptul public al romanilor) nu au încetat a numi încercarea Gracchilor o încercare criminală şi a lăuda pe cei ce i-au ucis; şi, pentru a ter-5 mina şirul citaţiilor d-lui Barnuţiu, vom adăoga şi noi un citat roman, care are avantagiul de a fi cunoscut de toată lumea: „De mult, Catilina — se adresează un consul republican către acesta ■— aş fi trebuit să te trimet la moarte: au nu ştim noi cum pe Tib. Grac-10 cIîus, care începuse numai a clătina ordinea republicei, îl ucise P. Scipio, celebrul nostru compatriot!" Aceste cuvinte le pronunţă în prima sa oraţie catilinară Cicero republicanul, autorul de predilecţie al d-lui Barnuţiu, despre care zice d-sa ca să ne ţinem „de !5 gloria şi onoare a-i studia cărţile, fiindcă a fostu una data cehi de antaniu politica in lume, si magistrulu tuturor seculilor in politica" (pag. 156). Cetitorii care au avut răbdarea să urmeze critica noastră pană aci îşi vor fi format din cele zise o idee 20 destul de lămurită despre valoarea argumentelor d-lui Barnuţiu, întru cît se razimă pe dreptul roman; şi acum ne rămîne numai să examinăm valoarea demonstraţiei d-sale într-o parte a cărţii, unde nu se putea răzima pe acel drept: în chestia principelui străin. 25 Din norocire pentru noi, chestia principelui străin este hotărîtă, şi hptărîtă într-un mod contrar ideilor şcoalei răposatului profesor. Această hotărîre ne pune în stare să judecăm argumentele d-lui Barnuţiu din practică, comparînd întîmplările de care ne ameninţa 30 d-sa, dacă am alege un principe străin, cu starea actuală a noastră după ce l-am ales. D. Barnuţiu arată mai ales următoarele consecinţe ale introducerii unui domn străin: 1. Naţiunea română şi teritoriul român ar înceta 35 să fie liber. „Nece una naţiune fora de teritoriu liberu nu pote fi liberă; dara teritoriulu supusu unui Domnu strainu nu e liberu; asia dara nece naţiunea supusă la Domnu strainu înca nu e libera" (pag. 158). 453 2. „Domnul străin va umplea ţara de străini, va da din capul locului o direcţie străină la toată adminis-straţia şi educaţia publică; spre acest scop el se va «îngrădi» cu oameni din naţiunea sa, iar pe români 5 îi va da la o parte" (pag. 162). 3. „El va ridica toate libertăţile românilor şi, înainte de toate, libertatea presei" (pag. 263). 4. „Contribuţiile şi veniturile ţărei nu le va întoarce spre folosul românilor, ci cu aceste va transporta coloni 10 străini pe pămîntul românilor" (pag. 163). 5. „Domnul străin va da în mînile străinilor şi industria şi comerciul care se mai exercită astăzi de români" (pag.' 164). 6. „De aci înainte, nici un român nu se va mai 15 naşte liber, ci fiecare se va naşte sclavul domnului străin" (pag. 165). 7. „Averea tarei va fi averea domnului străin" (pag. 166). 8. „Domnul străin ereditar va preferi românilor pe 20 toţi perucherii străini, pe toţi renegaţii şi veneticii care ar avea vreo capacitate de a înşela pe români, de a-i stoarce şi de a-i face ca să le fie ruşine de numele lor" (pag. 169). Pentru a cruţa gustul cetitorului şi simţimîntul 25 de bună-cuviinţă, ne oprim de a mai înmulţi asemenea citări. Cele reproduse pană aci sunt prea de ajuns spre a dovedi valoarea ideilor şcoalei Barnuţiu în această privinţă şi —lipsa de tact de a le publica în timpul de faţă. 30 Prevederile magistrului ei, după cum toţi ne-am încredinţat astăzi, nu s-au realizat, ci s-a realizat contrarul lor. în ceea ce priveşte partea dreptului public din acele prevederi, eroarea lor era de la început manifestă, ameninţările d-lui Barnuţiu despre pierde- 35 rea libertăţii teritoriului şi pierderea averii naţionale sub domnul străin erau numai o nouă dovadă de confuzia istorică ce domneşte în toată cartea d-sale. Acele pericole s-ar fi putut referi la timpurile feodale, pe care însă de la revoluţia franceză încoace le-a învins 4.0 Europa o dată pentru totdeauna. Nici un principe dintr-o ţară a Europei apusene nu se mai gîndeşte astăzi să confunde statul cu persoana sa, averea statului cu averea sa privată. Atît regii Prusiei, Engli-terii şi Italiei, cît şi împăraţii Franţei şi Austriei primesc sub forma listei civile un salariu de la stat ca cei 5 dintîi funcţionari ai lui, şi veniturile şi cheltuielele statului se fixează prin budgete publice separate, care n-au nimic a face cu averea principilor. A ignora asemenea lucruri de pe catedră ar vrea să zică a specula cu neştiinţa auditorilor pentru a le introduce în cap o 10 confuzie, potrivită poate cu interesul unui partid, dar nu cu interesul adevărului. Iar în ceea ce se atinge de urmările practice ale principelui străin în privinţa naţionalităţii, s-a întîmplat ceea ce putea să prevadă orce om cu minte şi cu bună- 15 credinţă că se va întîmplă: în loc ca principele străin să ne fi înstrăinat pe noi, el s-a indigenat pe sine, şi nu noi tindem a ne face germani, ci germanul tinde a se face român. Şi dacă este vorba de temut, ne cerem voie să spu-20 nem că singura noastră temere ar fi astăzi nu că noi vom deveni vreodată germani, lucru imposibil, dar că principele german ar putea deveni-—prea român. III MODUL PERTRACTĂRII 25 După ce am arătat ideile principale ale şcoalei Barnuţiu şi valoarea demonstrării lor, ne rămîne să vorbim despre modul pertractării şi stilul scrierii ce ne ocupă. Vom căuta şi aici, ca şi în observările precedente, 30 să punem pe cetitori în stare prin citate numeroase din cartea autorului să-şi formeze înşii o opinie nepărtinitoare. Ceea ce de la început ne-a surprins la cetire a fost lipsa de înţeles preciz al cuvintelor întrebuinţate şi 35 contrazicerea în care se pun unele pasage cu celelalte şi, prin urmare, se anulează reciproc. Impresia produsă prin această manieră este din cele mai neplăcute; toată fraza are aerul de a permite două înţelesuri contrare şi toată demonstraţiunea păcătuieşte prin eroarea logică numită quaternio terminorum. Analizaţi, d.e., un pasagiu ca acesta: 5 „Domnii Romaniloru n'au fost neresponsabili cumu au fostu si sunt dominatorii feudali". „Adevăratu ca Românii n'au esecutatu pre Domnii loru ca Anglii şi Francii cei civilisati: totuşi si ei i'au judecatu, si pre unii i au numit buni si mari, pre alţii rei si cumpliţi. 10 Apoteosile si sentintiele lor sunt scrise in analele si in animele Romaniloru: Radu celu mare, Alexandru si Stefanu celu bunu si mare, Aronu celu cumplitu &." Nu vrea să zică aceasta a-şi bate joc de înţelegerea cetitorului? Responsabil în înţelesul dreptului public 15 este acela care poate fi dat în judecata unei autorităţi constituite a statului şi condamnat de acesta. Un domnitor, un ministru etc, sunt, prin urmare, responsabili cînd la încetarea funcţiei pot fi traşi la răspun^ dere pentru faptele lor şi daţi justiţiei civile sau crimi- 20 nale. în locul acesteia, d. Barnuţiu ne vorbeşte de judecata „în inima Românilor" şi în opinia istoricilor. Dar în acest chip şi ţarul Petru' al Rusiei (Petru „cel mare") şi Ludovic XIV al Franţei (le roi soleil) şi Charles le faine ant erau responsabili, fiindcă s-au jude- 25 cat de inimile oamenilor privaţi prin nişte epitete populare, şi toată argumentaţia responsabilităţii este un joc de cuvinte. Alt exemplu. în § 97 d. Barnuţiu începe combaterile sale contra domnului străin prin a zice (pag. 150): 30 „Românii dein Daci'a s'au batutu necontenitu in contra dominatiunii străine". Asemenea la pag. 157: „Onorea fiecărei naţiuni se tiene de derepturile loru totu de un'a firme, nemutabili si nealienabili câ si libertatea ei, 35 acumu a supune pre Români la domni străini va se dica a le ataca onoarea naţionale, fiendu desonore a fi una natione supusa la străini; precum acest'a au demonstratu-o si Germanii in dilele nostre candu s'au redicatu toti câ unulu in contra lui Napoleone." 460 461 Aceeaş confuzie în cuvinte, aceeaş eroare în concluzie. Alta este domnul străin şi alta este dominaţia străină. Germanii nu s-au revoltat în contra persoanei lui Napoleon, ci în contra, subjugării lor sub Franţa. 5 însă fiindcă principele străin al României se ţine de casa Hohenzollern, România nu este supusă principatului Sigmaringen sau regatului Prusian, şi pericolele ce le arată ci. Barnuţiu în dominaţia străină n-au a face cu chestia domnului străin. 10 Al treilea exemplu: în § 57 d. Barnuţiu numără între probele despre dominaţia continuă a naţiei române asupra Daciei şi limba naţională ca cel mai preţios monument, care ne-a conservat o suma de nume geografice romane, 15 d.e. Ampoiul, Ardesiul, Calată, Câmpulungul, Iassii, Caracalul etc. Dar aceste nu pot proba continuitatea, ci numai .existenţa odinioară a românilor pe pămîn tul Daciei, pe care nimeni n-a pus-o la îndoială. Pentru 20 de 20 nume. geografice romane în ţara noastră ni se pot arăta 100 de nume slavone (Milcovul, Dîmboviţa, Ialomiţa, Glavaciocu, Priscovu, Bucovăţul, Dobro-văţu, Popoveni, Lacriţa, Preajba, Ilfovu, Jilava etc, etc), care însă iarăş nu probează continuitatea dom-25 niei slavone peste noi, ci numai existenţa slavonilor odinioară în ţara noastră. Al patrulea exemplu: D. Barnuţiu, în § 73, se întreabă: cine e român? şi arată apoi între semnele adevăratului român şi 30 religiunea, „fiindcă religiunea consacră naţionalitatea, aşa cît nu e nici un om mai nereligios decît cel ce sacrifică dreptul şi constituţia naţiunii sale la familii străine" (pag. 98). Aceasta vrea să zică,iarăş a se juca cu cuvîntul 35 ... religiune. Religia este o credinţă relativă la cele supranaturale, care după scopul şi spiritul.ei nu a avut nici-■:: odată a face cu naţionalitatea, pămîntească, ci, din .icontra, a avut totdeauna un caracter cosmopolit; i. de aceea s-a şi zis că preotul, ca preot, nu are naţiune, 40 şi de aceea, dacă noi am cădea, d..e., sub domnirea 462 ■ Rusiei, nu ar suferi religia noastră întru nimic, deşi ar suferi:; orce altă parte a existenţei noastre. , , Alt exemplu: „Limb'a Romaniloru e limba unui poporu republicanii; si 5 acesta institutiune si garanţia republicana e mai tare decatu tote; ea face câ poporulu se aiba comuniunea vietiei si libertatea spiritului, adecă se fia republica in sensulu celu naturale alu cuventului si atunci candu i s'au redicatu celealalte institutiuni si garanţie republicane, 10 Fiendu spiritul Românilor republicanu, pe care l'au conserbatu mii de ani in. natur'a lui cea originaria, precumu areta limb'a lor republicana, nu pote fi mai acomodată pentru d'insii nece una forma de guberniu decatu form'a republicana" (pag. 143, 144). 15. Remarcaţi acum ce .joc se face cu vorba republică. La pag. 80 ni se spune că românii, după. ce au scăpat de bizantini şi de barbari, s-au..învoit să fundeze „două republice sau ducate". Republice sau ducate! Dar misterul se explică prin nota de la § 71: 20 „Ceea ce numescu alte naţiuni stătu noua se cuvine se numimu cu Romanii republica, nu numai pentruca asia cere firea limbei nostre, apoi ca statulu românu pana astadi e republica, dar' si pentruca cuventulu stătu, câ si cuventulu «guberniu», e forte ambiguu, si de aceea se pote suci forte 25 usioru in defavoarea libertăţii." ' „Atat'a autoritate avea numele republica si inaintea imperatoriloru, in catu de au si introdusu Monarchi'a o au numitu totu deun'a republica." Noi în loc de stat să zicem republică, fiindcă cuvîntul 30 stat se poate suci. Dar cînd despoţii romani au păstrat pentru despoţiile lor tot numele de republica, nu s-a sucit republica? Şi dacă republica va să zică stat, atunci: ce însemnează sus-citata laudă a limbei noastre republicane, care ne arată să nu alegem altă 35 formă de stat. decît cea republicană? Alt exemplu. La pag. 9 aflăm următoarea explicare: . » Jureprudenti'a Romana e «divinarum atque humanarum reru m notitia, justi atque itijusti scientia», adecă jureprudenti'a 463 1 Romana e sistem'a de adeveruri juridice si politice carile se deducu cu necesitate logica dein principiele supreme recunoscute si consentite de toti Romanii." (Sufragiul universal ?) 5 Cuvintele latine divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia însemnează pe româneşte: cunoştinţa lucrurilor divine şi umane, ştiinţa justului şi injustului. Comparaţi cu această traducere explicarea d-lui Barnuţiu, şi recunoaşteţi că la d-sa 10 cuvintele latine sunt numai un pretext nepotrivit pentru a substitui ideile d-sale cu totul deosebite de textul latin. în alte pasage, unde nu se vede de-a dreptul un joc de cuvinte, apare totuş o lipsă de orce înţeles folositor. 15 încă de mai înainte am citat faimoasa notă asupra împroprietăririi egale a românilor, în care d. Barnuţiu ne mărturiseşte că nu este chestie mai grea decît aceasta, şi în loc să ne-o înlesnească prin luminile d-sale, ne spune numai că lasă statului român să o 20 determine mai departe. Tot aşa de folositoare sunt sfaturile asupra condiţiilor sub care să se consolideze unirea între România şi Moldova, chestie gravă pentru ţara noastră şi care merita o explicare lămurită din partea răposatului ma- 25 gistru. Iată ce spune d-sa: „Unirea Moldovei şi a tierei Române se fia federatiunea amenduroru suptu un Duce. Federatiunea recunosce si respepta autonomi'a comuniloru, tienuturiloru si pre a amenduroru tieriloru, ele sacrifica numai atatu dein auto- 30 nomi'a loru catu cere interesele publice a tota naţiunea Româna, in celelalte remanu libere si autonome.1 Comunile si tierile Române prein federatiune nu pierdu nemica dein drepturile si folosele ce au avutu, si naţiunea câştiga poterea, pre care n'au avut'o nece una data si care'i 35 e atatu de necesaria." 1 Pe baza acestui pasagiu s-ar putea uni şcolarii lui Barnuţiu şi cu separatiştii din-Iaşi. 464 Vine apoi obligaţia de a reintroduce dreptul roman, apoi o frază contra principelui străin şi contra coloniilor străine ■— lucruri ce n-au a face cu condiţiile unirii — şi, în fine, la pag. 64 ni se spune: 5 „Nu e mai putinu periculosa lips'a concentratiunii nece- sairie, acesta e lips'a de potere si duce la anarchia. Aci asia dar nu e nemica mai de doritu decatu câ Românii se nu se conducă în opera unirii de inspiratiuni străine, ci se se conducă de geniulu loru Românu cela ce i a conser- 10 batu pana acumu." Aşadar, teoria luminoasă prin care d. Barnuţiu prepară pe şcolarii săi din Iaşi la chestia cea grea a decentralizării este că Moldova să sacrifice din autonomia ei atît cît cere interesul naţiunii, iar pe de altă 15 parte să nu fie lipsă de centralizare, căci ne-ar duce la anarhie. Nu ştim dacă şcolarii d-sale sunt acum mai lămuriţi decît erau şi mai nainte asupra acestei întrebări. Dar cele mai curioase pasage sunt acele unde d. 20 Barnuţiu, din lipsă de gîndire preciza sau de atenţie la ceea ce scrie, cade în contraziceri. D.e.: „Fiendu societăţile unu dreptu naturale alu omenilor; potestatea n'are dreptu a le proibi, a le pune piedece si dificultăţi, ele se potu forma de catra cetatiani si fora de 25 concesiune dein partea potestatii" (pag. 103). însă în contra societăţilor secrete, d.e. francmasoneria, trebuie să vie întru ajutor „potestatea legelativa proibindu-le pre tote in forma. Potestatea legelativa are se determine ce societăţi se potu 30 forma cu permisiunea ei, ce baserice, ce comunităţi, ce corporatiuni, ne fiendu nece dereptu, nece politicu a se forma atari fiientie străine pe teritoriulu natiunale: dupa legea romana (L. 1. de colleg. D. quod cujuscunque universit.) corporatiunile, colegiale, comunile se potu constitui numai cu 35 permisiunea statului" (pag. 104). 465 1_ Aşadar: românii, la pag. 103, stint liberi să formeze societăţi fără concesia potestăţii, dar la pag. 104 societăţile lor nu se pot constitui fără permisia potestăţii. Alt exemplu: 5 La pag. 41 se zice despre dreptul consuetudinal că „îşi are fundamentul în conştiinţa cea morală şi religioasă a poporului şi trăieşte în aceasta ca o tradiţie . şi ereditate naţională", iar cel scris se naşte „comu-nemente" din arbitriuri şi din scopuri egoistice şi 10 „contranaţionali". însă la pag. 23 cetim: „Dupa ce s'au dat legile regie, cea mai mare parte a derep-tului consuetudinariu s'au prefacutu in dereptu scrisvi, totuşi au remasu multe nescrise, dereptulu era necertu (incerto jure, Poflip. D. I., 2, L., 2 § 3) si judecii poteau se asupresca 15 si se faca abusuri. Deci plebeii au ceru tu codice, pre care se nu lu pota suci dupa arbitriulu loru consulii si judecii patriciani ce'si căutau numai interesulu propriu." Dar cea mai însemnată şi mai periculoasă contrazicere a d-lui Barnuţiu este argumentarea d-sale din 20 dreptul natural, cum noi avem suveranitatea peste teritoriul vechei Dacie. „Cei ce sustienu, ca nu e nece unu dereptu naturale, si ca totu dereptulu e numai positivu si istoricu, sustienu totu-deuna data, ca nu e nece unu dereptu naturale nece pentru 25 genţi, si ca totu derep'.ulu asia numitu alu gentilorn (jus gentium) e aseminea numai positivu si istoricii. Noi ne declaramu in contra acestei triste doptrine si aci cumu ne amu declaratu in dereptulu publicu internu si provocamu la raţiune, fontan'a derepturiloru omenesci, si 30 la personalitatea gentilom, carea fiendu comune si naturale acestor' a tuturoru, se intielege, ca aceste deu se aiba si derepturi naturali unite cu raţiunea si cu personalitatea lor, derepturi mai vechi de catu ver ce autoritate seu conven-tiune, neviolabili si nedependenti de la aceste si de la poterea 35 precumpanitoria. Esistu asia dera, afora de derepturile cele positive ale gentiloru, pre care le au născut si le schimba arbitriul celoru potenţi, si unu dereptu nascutu dein raţiunea gentiloru si nemutabile pre carele de si nu lu recunoscu congresele celoru potenţi, elu esiste cu tote aceste, pentru ca lu recunosce umanitatea ferecata in catene de acesti'a si condamnata la paupertate si nescientia; lu recunoscu gentile despoiate de personalitatea loru, sfasciate si condamnate de dereptulu 5 positivu a fi. proprietatea unoru familie fortunate care'si au edificatu palatiale loru pre mormentele aceloraşi; de la autoritatea lui suprema, ceea ce da voia asupritiloru a respinge poterea cu potere, 'si ascepta reinvierea si gentile pre care le au omoritu tirani'a positiva, si autorităţii lui cata se se 10 supună tote gentile si tote derepturile istorice ale acestor'a si ale dominatoriloru loru, pentru ca acestu dereptu e mai vechiu de catu tote derepturile loru istorice, mai vechiu de catu istori'a" (pag. 181, 182, 183). Foarte frumos zis! Să vedem, însă, în ce raport stau 15 aceste cu Dacia: „Prein dereptulu teritoriului intielegemu dereptulu de proprietate ce are universitatea naţiunii Române asupr'a pamentului Daciei, carele in Moldov'a si în Tier'a Româ-nesca in respeptu catra străini e dominium plenum (cumu 20 dicu politicii) si de jure si defacto; in Beşarabi'a si Bucovin'a inca e alu universităţii naţiunii Romane si de jure si de facto, ma e afeptatu cu serbitute rusesca si nemtiesca" (pag. 116). întrebare: de unde derivă dreptul nostru, adică dreptul romanilor, asupra pămîntului Daciei? Cum, 2 5 după pasagele elocuente ale d-lui Barnuţiu citate mai sus, întemeiază d-sa suveranitatea noastră teritorială? Despre aceasta găsim numai o mică notă laterală la pag. 124 în următorul coprins: „Romanilor eră solemne a luă agrii celor învinşi in belu si a-i de la ai lor ca 30 premiu al viptoriei". Oricine simte contrazicerea acestor rînduri cu acea argumentare din dreptul natural. Va să zică noi posedăm Dacia în contra dreptului natural invocat de d. Barnuţiu! Va să zică romanii au venit cu „putere pre-35 cumpănitoare", au învins pe daci, i-au despoiat de teritoriu şi l-au împărţit la ai lor, nimicind naţionalitatea supusă! După asemenea început al suveranităţei noastre teritoriale, d. Barnuţiu ar fi făcut mai bine să nu 466 46.7 invoace „personalitatea şi dreptul etern al ginţilor despoiate". Cu cartea d-sale în mînă, Rusia şi-ar putea justifica subjugarea Basarabiei şi ar putea justifica o 5 subjugare a României întregi, citind fraza citată din dreptul public al d-lui Barnuţiu: noi, ruşii, suntem ca romanii, nouă ne este „solemne" a lua agrii celor învinşi „in bel" şi a vă împărţi România între ruşi ca premiu al „viptoriei". 10 însă adevărul nu e nici în una, nici în ceealaltă din aceste două contraziceri ale d-lui Barnuţiu. Adevărul ne pare a fi în propoziţia că un popor are dreptul de existenţă naţională şi teritorială nu în urma naţionalităţii sale brute, ci numai în măsura contribuirii 15 ei individuale la cultura omenească, şi, prin urmare, că un popor care a rămas indiferent cînd s-a spoliat de o parte a teritoriului său, de limba, de tradiţiile şi de legile sale, a meritat să le piardă, şi că, pe de altă parte, numai atunci va avea dreptul să-şi recîştige 20 pămîntul pierdut cînd în mijlocul concurenţei cu vecinii săi întru însuşirea culturei se va arăta demn de vechea poziţie geografică la care aspiră şi de suveranitatea ce o reclamă. Cîteva cuvinte ne rămîn de zis în privinţa stilului 25 cărţii de care ne ocupăm. Două pasage scrise cu căldură şi bine inspirate ne-am făcut datoria să le reproducem: este întîi cel relativ la Constantin M. din § 44, citat în partea I a criticei noastre, este apoi acela despre dreptul naţionalităţilor subjugate, citat în partea 30 aceasta. Dar alte probe nu am întîlnit în cartea d-lui Barnuţiu, şi nici nu putem aştepta stil bun de la un autor căruia i-am arătat în critica de faţă un şir atît de mare de erori în contra logicei şi de ambiguităţi limbis-35 tice. Dacă totuş mai relevăm încă vreo cîteva pasage relative la stilul d-lui Barnuţiu, este numai pentru a protesta din partea noastră în contra unor expresii ce nu ne par potrivite cu tonul de demnitate şi de 468 bună-cuviinţă ce trebuie să caracterizeze scrierile ştiinţifice. Despre „perucherii" ce, după opinia d-lui Barnuţiu, ni-i va aduce principele străin pentru a ne „stoarce" 5 am vorbit mai sus. De acelaş calibru sunt următoarele expresii: „Congresele si conferintiele principiloru aru fi numai congrese si conferintie de tâlhari, aseminea si conventiunile si traptatele loru asupr'a gentilom numai conventiuni si 10 traptate de tâlhari" (pag. 182). „In ultra domnii franci si italiani afora de aceea ce aru introduce absolutismu si in tierile Romaniloru, spre carele sunt aplecate tote dinastiele, ei aru umple posturile cu de ai loru, si pre Românii injuriati si nemulţumiţi i aru traptâ 15 ca pe rebeli. Apoi candu aru vede Românii pre domnulu francu său italianu incungiuratu de toti arlechinii, fachinii si favoriţii culeşi de in tota Gali'a si Itali'a, si înaintaţi la grade inalte politice si militari cu delaturarea Romaniloru, si candu aru vede toate prensoriele României-unite pline 20 de Români pusi în fera dereptu crimeni politici etc." (pag. 160). „Se aiba Românii grigia speciale de marginile teritoriului loru câ se se iataresca cu locuitori Români pre malulu Dunării, care acum e furata" (pag. 141). „Se nu fia condemnati Românii a tiene tote sâmbetele 25 si serbatoriele jidovesci, si a'si cumpăra imbracamentulu, pana si panea de tote dilele de la jidovi, nemţi si alte adunature &" (pag. 106). „Comuniunea utilităţii si salutea tuturoru (salus omnium), pre care o doresce si o voesce totu Românulu areta si nece-30 sitatea comuniunii derepturiloru si a detorieloru, ca-ci ar' fi contradiptiune câ unii se se bucure numai de folosele unite cu proprietăţile intense, cu posturile grase" (pag. 181). O altă înjosire, însă nu în expresii, ci din nenorocire mai adîncă, se află la pag. 11: 35 „ Jureprudenti'a Romana nu desparte sistem'a juridica si politica de catra morale si religiune, asia cumu fac politicii Franci si Germani mai nuoi; acesti'a credu câ legelatiunea cu atatu va fi mai deplinita cu cat va fi mai depărtata si mai desbracata de tote ideele si sentimentele naţiunii cele 40 religiose, morali si omenesci." Aceasta nu este adevărat, şi noi nu ne putem ascunde impresia ce ne-a rămas cîrid am văzut :o carte • de şcoală deşteptînd în spiritul studenţilor prin ase-, menea propuneri .neexacte ura în contra .culturei a 5 două naţiuni, care ne sunt superioare în toate privinţele şi de la care avem încă multe de învăţat. N oi provocăm pe orcine să ne citeze un singur politic german sau francez care să fi crezut câ legislaţia va fi cu atît mai bună cu cît va fi mai dezbrăcată de 10 toate ideile religioase, morale şi omeneşti. 'Pană cînd nu ni se va da această dovadă, noi, din cîtă cunoştinţă avem despre autorii germani şi francezi, repetăm că '■ acea aserţiune este un neadevăr neiertat într-o carte de ştiinţă. 15 Ne oprim.aci şi ne grăbim să terminăm această prea lungă critică. Penibilă trebuie să fi fost impresia ei asupra cetitorilor, penibilă a fost şi pentru noi lectura cărţii domnului Barnuţiu şi sarcina de a o urmări în toate sinuo-20 zităţile ei. Numele acestui bărbat şi meritele necontestate ce şi le-a dobindit în anii 1848 şi 1849 pentru românii transilvăneni, sub împrejurările cele .mai grele, ne-au impus datoria de a ţinea samă şi de lucrarea sa ştiinţi-25, . fică, şi nu este a noastră vina dacă singurul' tribut ce l-am putut aduce reputaţiei sale a fost numai silinţa şi atenţia încordată cu care i-am.cetit cartea. Mai departe nu era în stare şi nu era în drept să meargă respectul nostru pentru Barnuţiu. O reputaţie 30 cîştigată în luptele din Transilvania de la 1848 şi '49 nu putea să prefacă eroarea în adevăr, fanatismul în umanitate, despotisnral în şcoală liberală. Şi dacă Simeon Barnuţiu a alunecat pe-această cale falsă, tocmai numele lui ne-a provocat săT Combatem şi 35 să-i respingem eroarea, pentru ca nu sub bandiera .; acestui nume cunoscut ele români să se introducă contrabanda neadevărului în politica României libere. : O. norocire pentru noi este că erorile fundamentale :• ale acestei;şcoli sunt susţinute prin cartea magistrului 40 ei într-un mod aşa de imperfect, cu-argumente slabe, 470 ' ' ■ cu demonstraţii false, şi cu o lipsă de spirit ştiinţific, ; precum n-am fi crezut Cu putinţă să le aflăm într-o carte de ştiinţă. Fraza din prefaţiunea şcolarilor domnului Barnuţiu: 5 „Potemu asecura pe orcine ca in scrierile lui Barnuţiu generatiunea nosţra si cea venitoria voru afla tablele dereptu-lui natiunale alu Româniloru, dein care voru invetia a trai ca naţiune libera, chiamata de a av6 partea sa legitima in vieti'a poporeloru regenerate", 10 caracterizează — nu scrierile lui Barnuţiu, ci încrederea ce merită şcolarii săi. Nu, nu, aceste nu-sunt „tablele dreptului naţional" al românilor, şi vai de naţiunea noastră dacă conducerea ei s-ar inspira vreodată de asemenea principii. 15 în contra lor trebuie să apelăm la adevărul nestrămutat şi să le spunem că regenerarea noastră nu poate începe decît în spiritul culturei moderne, iar nu prin : reacţiune la dreptul roman, şi cu atît mai puţin prin rătăcirea la idei barbare ce niciodată nu. au fost reali- 20 zate în acel drept. Contra atacului religiei creştine, dovedit din pasa-.gele:' citate în critica noastră, vom aduce aminte şcoalei Barnuţiu că cel dintîi progres adevărat al omenirii europene este datorit creştinismului, care a 25 proclamat ideea egalităţii şi iubirii frăţeşti între toţi oamenii fără excepţie şi a răsturnat astfel cu drept cuvînt Imperiul roman, a cărui religie putea să „dedice temple virtuţii, concordiei şi legilor naţionale", dar nu putea să împedice una din petele cele mai ne- 30 gre care stigmatizează cultura unui popor, adecă sclavia, sclavie ridicată la romani în sistem legal, admisă şi susţinută de dînşii în tot timpul, pusă chiar în fruntea jurisprudenţei lor, a carii Institute despre dreptul persoanelor încep cu teribila frază: Summa divisio de 35 iure personarum haec est, quod omnes homines aut liberi sunt aut servi (Inst., I, 3 pr.), adică: cea mai înaltă împărţire a dreptului persoanelor este aceasta, că toţi oamenii sunt sau liberi sau sclavi. Contra întregei; tendinţe de a reintroduce dreptul ro- 40 man la noi, de a reînvia prescriptele celor XII table, 471 34 ae a produce luptele agrului public, de a redeştepta politica agresivă a vechei metropole, opunem faptul decadenţei statului roman. Care a fost rezultatul politicei romane? După ce au învins pe rivalii lor, după 5 ce cu o cruzime rară au ruinat (146 a.Ch.) vechea Cartagine, după ce la 133 au dărîmat şi Numantia, acum, cînd romanii se aflau afară din orce pericol extern, cînd în aparenţă erau în culmea puterii lor şi cînd aveau să ne dovedească valoarea lor de civilizaţie 10 paşnică —■ acum ne desfăşoară un tablou de corupţie şi de decadenţă precum nu s-a mai văzut şi poate nu se va mai vedea în istoria Europei. De la 133 pană la 121 sunt revoluţiile Gracchilor, năbuşite cu fier şi cu sînge, la 110 apare Marius, la 88 este războiul civil cu 15 Sulla, la 73 teribila răscoală a sclavilor, cari nu mai puteau suferi jugul dreptului roman, la 63 ruşinoasa revoluţie a lui Catilina, şi apoi nouă războaie civile între Cesar şi Pompeius, între triumviri şi partidul republican, apoi, în fine, monarhia — şi ce monarhie! 20 Primul succesor al lui August, Tiberiu, este o pildă de spaimă, care indignează conştiinţa istoricilor de 18 secole; după el vine Caligula cel nebun, înaintea căruia senatorii romani ajung la ultima turpitudine, apoi vine Claudiu cu faimosul regim al Mesalinelor şi 25 Agripinelor, apoi Nero, tiranul proverbial al omenirii. Şi ceea ce este înspăimîntător în acest tablou al istoriei romane nu este apariţia acestor figuri denaturate de oameni, dar este faptul că romanii le-au suferit, şi-au plecat capul sub jugul lor, au sfărîmat toată cul- 30 tura lumii vechi pentru a primi panem et circenses. Dar ce să descriem noi cu o pană modernă, bănuită de parţialitate, acele timpuri romane? Să lăsăm pe romani să vorbească, să-şi descrie înşii pe republicanii lor din secolul I înainte de Christos: „Romanii de 35 astăzi — zice Sallustiu (Catilina, cap. XII şi XIII) — oamenii cei mai laşi ce se pot afla, cred că a face nedreptate este o probă de întrebuinţarea puterii. Neruşinarea, desfrînarea, toate viţiile au năvălit peste Roma. Bărbaţii se prostituie ca femeile, femeile 40 îşi afişează în public neruşinarea lor; tinerimea, după ce şi-a risipit averea de la părinţi, se aruncă cu ar- 472 ■ doare în crime; cu inimile pătate de toate relele, nu există pasiune de care s-ar putea lipsi, şi, pentru a o satisface, orce mijloc de a cîştiga bani şi de a-i cheltui le este bun. într-un stat aşa de întins şi aşa de 5 corupt, Catilina a putut cu cea mai mare uşurinţă să grupeze în jurul său o mulţime de oameni dedaţi la toate crimele şi la toate viţiile!" Iacă rezultatele dreptului public şi moravurilor romane! 10 Dar chiar abstracţie făcînd de această dovadă istorică şi admiţînd că dreptul public şi administraţia romanilor erau cele mai perfecte, totuş tendinţa de a începe îmbunătăţirea poporului nostru prin introducerea dreptului roman nu este mai puţin falsă şi peri- 15 culoasă. Dacă romanii cei vechi au fost virtuoşi şi fericiţi în statul lor, cauza desigur nu a fost jurispru-denţa lor cea bună, ci, din contră, ei au fost cauza jurisprudenţei celei bune, şi aceasta a fost numai efectul virtuţii romane. Faceţi întîi pe poporul român mai 20 cult şi mai activ, daţi-i prin şcoli bune şi prin o bună dezvoltare economică lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean, şi apoi forma juridică, după care îşi va întocmi el relaţiunile sale publice şi private, va veni de la sine şi va fi acomodată stării 25 sale de cultură. Dar nu începeţi cu regulamentare administrativă şi cu constituţie, căci de cînd e lumea nu s-a regenerat nici un popor prin legi şi prin guverne; ci legile şi guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al culturei interioare 30 a unui popor, şi a aştepta cultura de la jurisprudenţă şi de la guvern vrea să zică a răsturna ordinea naturală, a introduce spiritul centralizării şi patronagiului guvernamental, a lua cetăţeanului încrederea în sine însuş, acel preţios selfgovermnent, care el singur plă- 35 teste mai mult decît toate codificaţiile publice şi private şi care este unica bază solidă a adevăratei democraţii. Contra ultimei consecinţe a şcoalei Barnuţiu de a opri comerciul străinilor şi de a goni pe toţi străinii 40 şi mai ales pe evrei afară din ţară ca periculoşi exis- 473 34* tentei române, opunem ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism pe care, sub nici un cuvînt, pentru nici un timp şi cu nici un pretext, nu este permis a le înfrînge. 5 Mulţimea străinilor şi în special a evreilor în ţara noastră este un simptom al unui mare rău, nimeni nu o neagă. Dar ce mijloc nechibzuit de a ataca simptomul şi de a lăsa răul! Răul nostru este lipsa de activitate economică şi 10 lipsa de cunoştinţe în poporul român. O dată aceste defecte date, tot cornerciul şi toată ştiinţa trebuiau să devie străine, şi străinii au fost prin urmare în mijlocul răului reprezentanţii părţei celei bune, de care nu se poate lipsi un stat fără a peri. Evreii au înlesnit la noi 15 activitatea comercială, şcoalele din Franţa şi din Germania ne-au dat ideile de cultură. Noi numai atunci ne putem lipsi de aceste auxiliare străine, cînd vom fi înşii în stare să le suplinim din propriul nostru fond naţional. Dar această suplinire se dovedeşte prin 20 fapte pozitive, adică , prin însăş activitatea noastră economică şi prin însăş inteligenţa noastră, dar nu prin negaţia existenţei străinilor. Pe evrei îi vom înlătura cînd vom fi tot aşa de activi ca şi dînşii, ideile germane şi franceze le vom înlocui cînd ale noastre 25 vor fi tot aşa de mature şi solide. Pană cînd însă aceasta nu este, a. începe persecuţia contra străinilor vrea să zică a desfrîna barbaria în contra libertăţii, a susţinea obscurantismul în contra inteligenţei. Singura noastră cale de scăpare este lăţirea cunoş- 30 ţintelor şi deşteptarea activităţii economice, şi orce timp care afară din aceste sfere ni se consumă cu intoleranţă şi cu exclusivismul aşa-numit naţional este un timp pierdut, spre ruinarea statului nostru. „Naţionalitatea", dacă acest cuvînt vrea să aibă un 35 merit şi o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea şi barbaria, şi ţinta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sîngele şi teritoriul brut, fără altă aspiraţie mai nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de 40 aceea' indienii din America constituie o hordă, şi nu o 474 ' naţiune. Limba şi sîngele şi teritoriul sunt elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt, şi acest scop nu poate fi altul decît progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bunăstare mate-5 rială şi morală potrivită totdeauna cu gradul culturei unui popor. Dar a susţinea mijloacele prin un sistem care nimiceşte scopul este cea mai absurdă din toate rătăcirile politice ce se pot închipui. Ceea ce nimeni n-ar fi crezut cu putinţă în secolul 10 al XlX-lea la noi s-a întîmplat. S-au găsit profesori din învăţămîntul public şi bărbaţi din aşa-numitul partid liberal care să se facă agenţii motori ai persecuţiei, s-au găsit preoţi creştini care să se fălească în adunări publice cu ura ce o poartă în contra de-aproa- 15 pelui lor de altă credinţă politică sau religioasă. .Şi unii, şi alţii au uitat raţiunea existenţei lor, au uitat că ştiinţa şi libertatea sunt focarul toleranţei umanitare, au uitat că religia creştină este iubirea necondiţionată a tutulor oamenilor fără excepţie. 20 în orce masă de popor, şi cu atît mai mult în masa unui popor încă incult, există pe lîngă însuşirile cele bune şi un instinct primitiv, teluric, brutal, pe care toţi oamenii de bine şi toate dispoziţiile salutare caută să-1 ţie în ascuns, să nu-i permită ieşirea la lumina 25 zilei, de care nu este vrednic. în acest instinct se concentrează relele naturei omeneşti: lenea, injustiţia, invidia contra celui mai bun şi cruzimea sîngeroasă. Să nu ne atingem, să nu ne dezlegăm acest element animal! Secole nu sunt de ajuns pentru a-1 înfrîna şi a 30 readuce poporul pe calea adevărului şi a binelui, şi adese sunt ruine nereparabile singura rămăşiţă ce atestă existenţa lui de odinioară. Apelul la acest instinct inimic naturei omeneşti — iacă rezultatul fatal la care ne-ar duce şcoala lui Bar-35 nuţiu. Din norocire, noi nu suntem încă aşa de departe, sunt numai încercări, încercări de-abia teoretice, care tind să ne împingă spre acea prăpastie. însă de aceea ne-a fost o datorie de a dezvăli siste-40 mul în toată goliciunea lui şi de a-1 combate, pentru ca oamenii de bun-simţ, adevăraţii prieteni ai naţiunii române, să ştie unde vor să ne ducă tendenţele şcoalei Barnuţiu. Ceea ce ne susţine curagiul în mijlocul acestei confuzii a timpului este încrederea neclintită că dacă s-a întîmplat vreodată ca civilizaţia să învingă barbaria, nu s-a întîmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizaţia, şi în lupta acestor două elemente nu încape îndoială al cui va fi viitorul! DESPRE PROGRESUL ADEVĂRULUI ÎN JUDECAREA LUCRĂRILOR LITERARE (PUBLICAT ÎNTÎT ÎN „ALMANAHUL SOCIETĂŢEI ACADEMICE «ROMÂNIA JUNĂ»" DIN VIENA) (1883) Mulţi scriu şi multe se scriu în literatura lumii; multe idei trecătoare, foarte multe păreri greşite, unele adevăruri şi, din cînd în cînd, o creaţiune fru-moaşă. 5 ' Regele egiptean Thamus, după spusa lui Plato (Phaedrus, LIX) din adînea' vechime îşi arătase temerea că mare stricăciune va aduce scrierea între oameni, slăbindu-le memoria, dezvăţîndu-i de la propria gîndire şi deprinzîndu-i mai mult cu părerile altora despre 10 înţelepciune decît cu însăş înţelepciunea. , La noi, ce e drept, se scrie mai puţin, dar tot se scrie ci le ceva.;; şi poate nu se va găsi de prisos ca să ne întrebăm odată într-un mod mai general: pentru ce scriem ? 15 ... Scriem pentru a ne răspîndi gîndirea mai departe decît o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spaţiu. Rostită acum, v ea amuţeşte . apoi: auzită, aici, ea se pierde acolo: Uneori o prinde cel ce o aude şi îşi aduce aminte de ea, o poartă chiar 20 din loc în loc. Dar tot nu mai este vorba- dintîi; aducerea-aminte e necredincioasă; vorba purtată de altul nu e ghidul vorbitorului, ci graiul, purtătorului. De aceea sunetul trecător caută a: se transforma în litera statornică, şi ideea astfel întrupată, spărgînd 25 marginile spaţiului şi momentului, tinde a străbate în depărtarea locurilor şi în viitorul ■'timpurilor. 4"?9 Dar ce idee merită această transformare? Ce simţire poate fi menită a ieşi din marginea mai firească a simplului grai şi a se răspîndi într-un popor întreg, poate în lumea întreagă, din generaţie în generaţie? 5 Numai acea idee şi acea simţire care prin coprirîsul ei şi din chiar izvorul ei s-a înălţat peste interesul strîmt al individului şi a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepţiunii care îi dă valoarea 10 universală. Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deşertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambiţiunea de a întrece pe alţii — nu aceste interese personale îţi dau dreptul de intrare în litera-; tură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce 15 ! ştii că este adevărat în gîndirea ta şi pentru ceea ce / simţi că este frumos în închipuirea ta, numai acesta îţi pune pe frunte semnul celor chemaţi. Şi dacă un tînăr cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte încă de sine, ne-ar întreba: „Prin ce să cunosc dacă sunt 20 dintre cei aleşi?", i-am răspunde, repetînd un aforism zis odinioasă: „Acela are vocaţiune, care în momentul lucrării se uită pe sine". Căci ceea ce împiedică atîţia oameni, dealtminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gîndi adevărat şi de 25 a scrie frumos şi ceea ce îi condamnă să rămîie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalităţii lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului. 30 Aşadar, entuziasmul impersonal •— iacă semnul ho-tărîtor al celor chemaţi! Măsurată la această scară, cea mai mare parte a literaturei zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista; şi dacă se pare astăzi a fi, se vede mîine că nu 3 5 este şi rămîne ca cum n-ar fi fost. Să restrîngem, prin urmare, cercul cercetării noastre la literatura în propriul înţeles al cuvîntului şi, după ce am văzut că cei ce scriu din chiar vocaţiune internă o fac pentru a răspîndi o idee sau o simţire de valoare 40 universală, să ne punem a doua întrebare: Cum lucrează o asemenea scriere asupra celorlalţi? Cum stră- 480 bate ea în mulţime? Cum ajunge a fi, din gîndul şi din simţirea unui om, gîndul şi simţirea tutulor oamenilor de cultură? Cu alte cuvinte: cum se face progresul în recunoaşterea şi primirea adevărului? 5 Cînd vorbim dar aici de progresul adevărului, nu ne gîndim la vreo abstracţiune metafizică; nu ne oprim la celebra îndoială a scepticului Pilat: ce este adevărul? Nici la cercetarea teoretică dacă există sau nu frumosul absolut. Tot aşa de puţin ne ocupăm de 10 analizarea cauzelor şi efectelor progresului general al spiritului european, aşa cum au încercat-o Buckle şi Lecky. Ci, dintr-un punct de vedere mai practic pentru noi, românii, dar şi mult mai modest, luăm în privire 15 acele întîmplări ale vieţei intelectuale în care miş-,; carea de la o stare a opiniei publice mai înapoiată spre o stare mai perfectă s-a putut constata într-un mod netăgăduit în privinţa unor lucrări izolate din ştiinţă, artă şi îndeosebi din literatură. 20 în' această mişcare a părerilor de la o generaţie la alta şi adeseori înlăuntrul aceleiaş generaţii aflăm o nouă specie de evoluţiune chiar în cercul mărginit al cercetării noastre: evoluţiunea psihologică în judecăţile literare. încereîndu-ne să analizăm — deşi numai 25 într-o repede schiţare — această evoluţie în fazele ei fireşti, vom putea întrevedea totdeodată însaş formula progresului în recunoaşterea unui adevăr, fie şi relativ. Pentru a înţelege mai bine despre ce ne este vorba, 30 vom cita mai întăi din viaţa intelectuală a altor popoare cîteva exemple relative la cercetarea de faţă. Teoria gravitaţiunii lui Newton, concepută de el încă pe la sfîrşitul anului 1665, apare în 1687 sistematic dovedită în Philosophiae naturalis principia mathe-35 matica. Deşi această teorie fundamentală este de un adevăr evident şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astronomiei, totuş, lumea ştiinţifică în Franţa i s-a împotrivit la început cu desăvîrşire. De-abia după 45 de ani, la 1732, încearcă Maupertuis 40 a o susţinea şi a o apăra în contra celor ce o combat, şi încă la 1738 scrie Voltaire: „La France est jusqu'ă i 1 present le seul pays oii Ies theories de Newton en phy-sique et de Boerhave en medecine soient combattues. Nous n'avons pas encore de bons elements de physique; nous avons potir toute astronomie le livre de Bion, qui 5 n'est qu'un rămas informe de quelques memoires de l'academie" (Voltaire, Edit. Beuchot., voi. 57, corresp. 340). Astăzi însă, şi de mai bine de un secol, nici un om de ştiinţă, nici în Franţa, nici aiurea, nu mai pune la îndoială legea gravitaţiunii lui Newton, şi progresul 10 adevărului în această privinţă este făcut. La 1677 se reprezintă pentru întăia dată Phedra lui Racine în Hotel de Bourgogne la Paris. în aceeaş seară şi în acelaş oraş se reprezenta Phedra lui Pradon. în primul moment Pradon fu înălţat la cer prin 15 laudele entuziaste ce i se dau, iar Racine se văzu părăsit şi aproape insultat de critica contimporană. Dar astăzi cine mai citeşte pe Pradon? Şi cine nu a citit Phedra .lui Racine? întregul nume al lui Pradon s-ar fi perdut de mult în întunericul uitării dacă nu 20 l-ar fi atins din cînd în cînd o rază nemilostivă din gloria lui Racine. Opera lui Mozart Don Juan începe a se juca la Berlin în 1790, peste trei ani după cea dintăi reprezentare a ei în Praga. Succesiil.este mediocru, critica muzicală 25 îi este nefavorabilă. Părerile momentului se rezumă în următoarele rînduri din Musik-Zeitung de atunci: „Nu am auzit încă pe nici un cunoscător al artei muzicale zicînd că Mozart este un artist corect, cu atîta mai puţin îl va declara o critică dreaptă de un com-30 ponist adevărat şi cu inspiraţiuni frumoase". x\stăzi însă nu se va găsi în Europa un cunoscător sau iubitor al muzicei care să nu se mire sau să nu rîdă de o asemenea judecată. în 15 aprilie 1784 se dă întîia reprezentare a trage-35 diei „burgheze" a lui Schiller Kabale und Liebe şi în aceeaş primăvară se publică tragedia şi prin tipar. Un arheolog şi gramatic foarte cunoscut pe atunci, Karl Philipp Moritz, rector la gimnaziul „Graues Klos-ter" şi mai pe urmă profesor al artelor frumoase la 40 Academia din Berlin, face în Vossische Zeitung de la 21.iulie 1784 o recenziune asupra ei, în care zice, între 482 . altele: „Iacă un nou product, care este o ruşine pentru timpurile noastre. Ce frunte trebuie să aibă un autor cînd scrie şi tipăreşte asemenea absurdităţi! Şi cum trebuie să fie capul şi inima unui om care se poate 5 uita cu plăcere la astfel de emanaţiuni ale spiritului său!" etc. însă după vreo patru-cinci ani Moritz însuş ajunge a fi un admirator al lui Schiller, şi astăzi nu există nimeni în toată lumea literară care ar voi să subscrie 10 acele rînduri ale criticului de la 1784. Cine vrea să înmulţească asemenea amintiri literare găseşte întîmplări analoage în viaţa lui Goethe, ca şi în a lui Beethoven, în soarta lui Victor Hugo, ca şi în a lui Schopenhauer şi în sute de alte exemple. 15 în toate aceste cazuri s-a făcut un progres netăgăduit al adevărului în opinia publică, şi sarcina noastră este acum de a cerceta care sunt formele esenţiale de evoluţiune prin care trece acest progres pană la aşezarea lui definitivă. 20 Pentru a ne mărgini la împrejurările posibile ale propriei noastre stări de cultură, ne închipuim un june autor care, în acele excepţionale condiţii subiective despre care am vorbit, îşi înalţă concepţiunea pană la formularea unui adevăr nou pentru noi, fie în ştiinţă, 25 fie în politică, fie în literatură. Nu ne preocupăm de însuş cuprinsul acestui adevăr. Nu este destul ca el să fie izvorît din entuziasmul curat al autorului şi să se recunoască în noutatea sa relativă acel element de bună-credinţă impersonală 30 care îi dă valoarea permanentă ca unei produceri esenţiale a chiar naturei omeneşti. O dată adevărul conceput, autorul îi dă întruparea literară şi îl aduce în viaţa publică. Presupunem că a ales un timp oportun şi că nu 35 este vorba de o concepţiune în afară de atmosfera actualităţii, ci de o idee, deşi nouă, dar născută din chiar mijlocul luptelor intelectuale ale epocei în care trăieşte şi ale poporului din care s-a născut. Atunci prima întîmpinare din partea publicului şi totdeodată 40 primul simptom natural al evoluţiunii spre progres este combaterea violentă din partea celor mai mulţi. j Căci ce este o idee sau o formă nouă în mişcarea ; intelectuală a unui popor dat? Este o idee ale carii \ premise au putut să existe în capul mai multora sau -tutulor, dar a carii formulare mai clară se naşte 5 numai în capul unuia care este şi autorul ei. Tocmai prin acest plus de putere intelectuală, prin care con-cluziunea sau formularea se încheagă numai în inteligenţa unuia, acest unul se deosebeşte de ceilalţi şi stă deasupra şi în afară de orizontul lor momentan. 10 însă este o proprietate caracteristică a fiecărei inteligenţe omeneşti de a se simţi de regulă îndeplinită în cercul ei, orcît de restrîns ar fi, şi fiecare cap, mai ales cel mediocru, este convins de sine însuş. Adevărat este pentru capul mediocru ceea ce s-a obişnuit să pri- 15 mească ca adevărat, în acest obicei îşi află îndestularea lui, şi orce noutate îi apare ca un duşman al liniştei lui sufleteşti. împotrivit la orce nouă încordare a inteligenţei, nedeprins şi nevolnic la munca intelectuală de a supune unei perpetue examinări fundamen- 20 tul părerilor sale, el îşi are cercul inteligenţei închis, se opune, noului adevăr şi, făcînd aceasta, crede chiar j că are în sine o mişcare în folosul inteligenţei, pe cînd, în fapt, nu are decît acea rezistenţă a inerţiei care , stăpîneşte elementele intelectuale, ca şi pe cele fi- \ 25 zice. Cel ce este mai viu în acest simţimînt al inerţiei caută să combată fapta literară a noului adevăr prin 1 o scriere de luptă, şi această scriere găseşte cu necesitate un răsunet puternic în toţi cari sunt de seama lui, adecă în marea majoritate a mediocrităţilor contim- 30 purane. Aşa este şi nu poate să fie altfel. Nu doară că orce combatere ar fi o dovadă pentru valoarea ideei combătute; dar se dovedeşte că orce idee de valoare este la început combătută. însă dacă înţelegem în mod obiectiv că este aşa şi 35 că a fost şi va fi totdeauna aşa, nu putem privi decît cu cea mai adîncă simpatie la junele autor în această j fază a vieţii lui publice. Nu este uşor momentul în [ care ideea cea nouă, născută din adîncimile unui cap ' cugetător, încălzită la focul iubirii de adevăr, crescută 40 prin concentrarea tutulor puterilor, părăseşte locaşul tainic al formării intelectuale şi, aruncată făr' de veste 484 în zgomotul lumii dinafară, întîlneşte acea duşmană împotrivire ale cărei cauze necesare le-am arătat mai sus. Scriitorul, care crede a fi scăpat de munca încordării şi a fi cîştigat acum dreptul la o recunoaştere a 5 activităţii lui, se află faţă în faţă cu violenta rezistenţă a încunjurimii şi se vede iarăş aruncat în starea de mai nainte, care îi adresează veşnicul apel la sacrificiul de sine însuş. Nu cu pînzele desfăşurate îi pluteşte vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scă- 10 pare reintră dinaintea furtunii în vechiul port al me-ditaţiunilor singuratice. Aici însă se regăseşte pe sine, şi durerea dă acum sufletului său ultima consecraţiune şi o adîncime pană atunci necunoscută. Din ea trebuie să adune puteri 15 nouă şi un nou sprijin întru îndeplinirea menirii sale. Cu îndoită concentrare îşi reîncepe lucrarea, şi resig-naţiunea, ce de-acum înainte apare fără voie în toate manifestările sale, le dă un farmec surprinzător. în curînd felurite alte idei vin în ajutorul concepţiunii 20 primitive, dar nu mai năvălesc acum ca ploaia zgomotoasă de vară, ci se aşează lin, ca fulgii de zăpadă, peste lucrarea sa, o acopăr, o ocrotesc şi îi dau o nouă mrodire. A venit iarna vieţei sale sufleteşti, timp de amorţire în aparenţă, dar în realitate timp de neobo- 25 sită pregătire pentru renaşterea primăverei. Şi această primăvară nu poate lipsi; evoluţiunea recunoaşterii adevărului intră cu necesitate în a doua fază a progresului ei. Căci dacă este adevărat că ideea cea nouă întrece 30 prin chiar aceasta capacitatea mediocrităţilor contimporane, este tot aşa de adevărat că ea trebuie să se afle în relaţie de înrudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai că oamenii inteligenţi sunt de regulă ocupaţi 35 cu un obiect propriu al gîndirii lor şi sunt, prin urmare, mai retraşi din agitarea zilnicelor întîmplări. însă tocmai faci rezistenţa mediocrităţilor îndeplineşte fără voie şi fără ştire, o funcţiune folositoare în viaţa publică. Strigătul lor de alarmă, repercutat 40 în marea mulţime a celor ce le seamănă, dă mişcării intelectuale proporţiuni ce fără de aceasta nu le-ar fi avut şi o face să pătrundă cu necesitate în sfera de atenţiune a minorităţii inteligente, orcît de retrasă ar fi şi orcît de absorbită prin propriele gîndiri. , De aci înainte soarta progresului este asigurată, 5 Căci adevărata lui piedică nu era ignoranţa, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideei să se afle în faţa luptei celor ce-1 combăteau, ci să rămîie în mijlocul indiferenţei celor ce l-ar fi putut înţelege; trist era să nu audă răsunetul din inimele înrudite, să nu 10 vadă răsfrîngerea în capetele congeniale, ci să simtă că ideea lui, născută pentru a trăi din viaţa tuturor, era ameninţată să piară în propria ei singurătate. Dar, printr-o ironie a soartei, tocmai această piedică , sunt însărcinaţi să o ridice adversarii cei nepricepuţi. Io O dată ideea ajunsă la cunoştinţa oamenilor emi-nenţi, ea este aşezată în domeniul ei predestinat, şi cu cît a fost mai violent atacată pană atunci, cu cît a fost mai rău înţeleasă şi mai cu1 intenţie denaturată, cu atît renaşterea ei în capetele cele nouă este acum 2 0 mai puternică, fiindcă se află întărită acolo nu numai prin pătrunderea intelectuală, ci şi prin acel simţimînt de generozitate care se ridică în unele inimi omeneşti în contra orcării nedreptăţi. Şi chiar atunci cînd ideea cea nouă nu intră de 25 îndată şi fără de luptă în capetele eminente, ci se află şi aici în opoziţie cu părerile admise de mai nainte şi trebuie să-şi cîştigepas cu pas locul ce i se cuvine, totuş, această luptă este de alt gen şi pe alt tărîm decît lupta de mai nainte. 3 0 Nu mai este vorba de rezistenţa oarbă şi instinctivă a inerţiei, ci este vorba de însăş cumpănirea argumentelor, şi din lumina acestei discuţiuni rezultă cel mai mare folos pentru întemeierea adevărului. Pe de altă parte, tocmai acel fapt dă noilor adepţi, pe lîngă 35 puterea convingerii, şi o deosebită aptitudine pentru a conduce ideea mai departe spre succesul definitiv. Căci nimic nu este mai greu în lume decît a înţelege pe altul, şi iarăşi fără a-1 înţelege este peste putinţă să-1 convingi. A înţelege pe altul'însă însemnează a 4 0 avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gîndirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămîne străin. 486 De aceea, adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşii mai nainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr. Cu aceste argumente sunt 5 acum în stare să adapteze adevărul la gradul şi la felul de inteligenţă al celorlalţi. Din momentul acestei adaptări, progresul adevărului intră în a treia şi cea din urmă fază a evoluţiunii lui, în faza recunoaşterii generale. Şi aici, ca în toate 10 formele de viaţă, există lupta pentru existenţă. Capul cel eminent a primit ca moştenire o mai energică stăruinţă în gîndire, o mai ingenioasă întrebuinţare a tutulor argumentelor spre întărire, şi, măsurîndu-se zi pe zi cu mediocrităţile ce-1 încunjură, rezultatul nu 15 poate fi altul decît supunerea lor sub autoritatea lui. Pe de altă parte, vine un nou ajutor de la oamenii; nepreveniţi şi nepărtinitori, deşi, dealtminteri, indiferenţi. Acum şi ei se simt puşi în mişcare de vibrarea dezbaterilor şi nu pot face alta decît să lucreze în 20 înţelesul adevărului celui nou. Căci orce adevăr este o formulare mai clară a regulelor nestrămutate, care sunt însuş fundamentul universului, şi corespunde direcţiunii veşnice a inteligenţei omeneşti spre întinderea cunoştinţelor şi sporirea condiţiilor binelui 25 general. Tocmai acel element impersonal în chiar momentul concepţiunii noiei idei îşi arată acum valoarea sa adevărată. Căci persoana se loveşte de altă persoană, gîndul egoist se paralizează de alt gînd egoist. Dar 30 ceea ce este impersonal este din patrimoniul comun al omenirii întregi şi, îndată ce prin luptă s-a dovedit a fi de o asemenea natură, străbate prin toate individualităţile viitoare ca o parte integrantă a lor. Atunci lupta merge spre apus, discordia dispare 35 încetul cu încetul, autoritatea celor mai maturi se lăţeşte asupra celorlalţi şi, într-o generaţie viitoare, adevărul cel combătut odinioară ajunge a fi adevărul primit de toţi ca un substrat de sine înţeles pentru cugetarea comună. 40 Apa a trecut, pietrele au rămas, şi din piatră în piatră păşeşte adevărul spre viitorul său nemărginit. 35 — Opere voi. I, Titu Maioresou DIN EXPERIENŢĂ 9 (PUBLICAT ÎN „ALMANAHUL SOCIETĂŢII ACADEMICE «ROMÂNIA JUNĂ»" DIN VIENA) (1888) De mult s-a zis, şi s-a zis cu drept cuvînt, că lucrurile simple sunt cele mai grele de priceput şi de primit; şi această veche maximă rămîne din nefericire aplicabilă şi în starea actuală a aşa-numitei culturi, 5 pe cînd, din contră, adevărata cultură nu va fi mai bine întemeiată decît în proporţia restrîngerii acelei maxime, adecă atunci cînd lucrurile simple vor fi din ce în ce mai uşor înţelese şi mai îndeobşte primite. Confuzia ce domneşte astăzi în atîtea discuţii pu-10 blice şi private de cel mai mare interes, confuzia, d.e., în politică, în educaţia tinerimii, în etică, în relaţiile sociale, provine din starea înapoiată în care se află încă toate ştiinţele numite „biologice", îndeosebi psihologia. 15 Nu e vorbă, de învăţat se învaţă întruna psihologie (sau „ştiinţa sufletului") în şcoalele publice; ea este chiar introdusă în licee, necum la universităţi. Dar ceea ce ni se dă aici drept ştiinţă este în cea mai mare parte o frazeologie lipsită de folos practic şi în 20 multe priviri nedemnă de cuvîntul ştiinţă. Dovadă este că în şcoală poţi învăţa să cunoşti animalele dacă ai urmat un curs bun de zoologie şi poţi învăţa să cunoşti plantele şi pietrele dacă ai avut parte de un profesor bun de botanică şi de minera- 25 logie; dar vai de omul care ar vrea să cunoască 491 oamenii numai după un curs de psihologie cum se predă în şcoalele şi în cărţile fie şi cele mai moderne. Dovadă mai este că în viaţa practică un grădinar de frunte sau un agronom pot întrebuinţa cunoştinţele 5 dobîndite din cărţile lui Decandolle sau ale lui Liebig, un proprietar de mine se poate întemeia pe cercetările lui L'yell; dar dacă ai întreba pe vreunul din marii cunoscători de oameni, d.e. pe Bismarck, cu ce manual de psihologie s-a folosit întru aceasta, ţi-ar răspunde 10 printr-un hohot de rîs. Cunoaşterea omului—un lucru aşa de neapărat trebuincios şi încă de o trebuinţă creseîndă cu sporirea tutulor relaţiilor omeneşti — nu se poate dobîndi astăzi, afară de micul ajutor al unor culegeri de maxime şi 15 aforisme şi poate al unor romanuri şi drame, decît prin propria experienţă. Ce e drept, propria experienţă este cea mai bună şcoală; numai că taxele acestei şcoli sunt prea scumpe; le plăteşti de ^ regulă sub forma unei adînci suferinţe, şi cînd ţi-ai cîştigat testi- 20 moniul absolutoriu, ai ajuns adeseori la sfîrşitul vieţei şi este prea tîrziu ca să te mai foloseşti de el. Singură ştiinţa, în înţelesul strîns al cuvîntului, ar fi chemată să aducă aici o îndreptare. Căci o notă caracteristică a ştiinţei este anume de a prinde şi de a 25 rezuma rezultatul a mii de cazuri individuale sub o singură formulă generală şi de a scuti astfel pe om de o mare pierdere de timp şi de puteri. Din care cauză între adevărata ştiinţă şi între viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie, din contră, 30 o continuă înlesnire reciprocă. însă de două mii de ani, de cînd se tot vorbeşte de o ştiinţă a sufletului, rezultatul este pană acum o des'ăvîrşită neştiinţă în cele sufleteşti. Una din cauzele acestei lipse de progres într-o materie aşa de capitală 35 este tocmai acea curioasă alergare după întrebările cele mai complicate înainte de a se fi asigurat răspunsul la întrebările cele mai simple. Dascălii şi-au bătut capul cu probleme excentrice despre „nemurirea" sufletului, despre relaţiile „între Dumnezeu şi om", 40 despre „facultăţi" etc. şi au lăsat la o parte conştien-ţioasa constatare a acelor elemente simple care sunt 492 de cel dintîi folos pentru cunoaşterea sufletului omenesc şi numai după a căror stabilire solidă s-ar fi putut întinde cercetările şi asupra problemelor mai complicate, despre care nu este încă sigur dacă vor fi vreo-5 dată primitoare de o dezlegare ştienţifică. Ce este de făcut în această stare de lucruri? în această stare de lucruri nu ne rămîne deocamdată decît observarea a două regule de procedare pentru a pune psihologia pe calea proprie a ştiinţei şi a o îm= 10 păca prin chiar aceasta cu cerinţele vieţei practice, întîi, regula negativă: să ne ferim de orce metafizică în cercetările şi explicările asupra sufletului şi, asemenea, de orce sistemizare precipitată. Al doilea, regula pozitivă: să adunăm acel material de observări şi de 15 experienţe sufleteşti a cărui constatare să fie primită de toţi ca un adevăr sigur. Cu alte cuvinte, mai întîi lucrurile simple (nu simple în înţelesul chimiei analitice, ci simple în înţelesul constatării şi a priceperii prealabile) şi apoi încercările mai complicate de expli- 20 cări şi sistemizări. Zeci de ani, poate sute de ani vor trece pană cînd acest material va putea fi elaborat spre o ştiinţă sistematică cu dreptul de a purta acest nume. Aşadar, în privinţa sufletului omenesc trebuie astăzi 25 să renunţăm la toate pretenţiile de sistem, să părăsim peruca medievală şi tonul autoritar de pe catedre, să aruncăm coaja cuvintelor lipsite de miezul înţelesului Şi, restrîngîndu-ne în poziţia smerită ce ne-o 'impune sărăcia şi neştiinţa în care ne aflăm pană acum, să ne 30 mărginim la observarea neprevenită, la constatarea şi la pătrunderea urmărilor acelor stări sufleteşti care nu sunt supuse la îndoială îndată ce sunt bine observate. Multă vreme va trebui să treacă numai cu acest inven-tariu elementar al constatărilor de fapt. 35 Poate ni se va recunoaşte (unii chiar ne-o vor imputa) că prin cele zise mai sus am redus cercetările psihologice, cîte ne par astăzi posibile, la un rol aşa de modest, încît nu ni se va lua drept lipsă de modestie dacă ne încercăm în paginele următoare să dăm un 40 exemplu despre modul cum ne închipuim că ar trebui să se facă acea adunare de material din experienţa sufletească a fiecăruia. Se va vedea îndată (şi aceasta e totdeauna un semn bun pentru valoarea materialului) că orce asemenea constatare are numaidecît aplicabilitatea ei practică, adică în prima linie ne 5 5 înlesneşte pentru o parte oarecare cunoaşterea oamenilor — cunoaştere fără de care psihologia nu are nici un j folos, precum chimia nu ar avea nici unul dacă nu ne-ar da măcar cunoaşterea si deosebirea elementelor fizice. 10 Aşadar, problema vieţei practice în relaţiile omeneşti, 10 şi, prin urmare, atît punctul de plecare, cît şi ţinta orcării psihologii viitoare, este cunoaşterea oamenilor, şi de la dezlegarea acestei probleme atîrnă în mare parte şi scopul final al tutulor silinţelor noastre: ferici- ; 15 rea putincioasă a individului omenesc. 15 Problema este foarte grea. De unde vine greutatea? Nu greutatea artificială, nu greutatea etică — cum ne vom explica mai jos — ci greutatea firească, greutatea din naştere, la a carii 20 ridicare trebuie mai nainte de toate să ne concentrăm i 20 luarea-aminte. Oamenii pot să nu se înţeleagă, să nu se cunoască unii pe alţii din cauza lipsei de un organ comun de , I comunicare, adică lipsei de un înţeles comun al cuvin- 25 telor, prin care îşi exprimă gîndirile, deşi vorbesc aceeaş 25 limbă. Să facem abstracţie de această greutate oarecum artificială. Oamenii mai pot să nu se cunoască din cauza falsităţii intenţionate, adică din cauza deo- | sebirii între 'ceea ce gîndesc şi ceea ce spun. Să în- | 30 lăturăm şi această greutate etică. 30 Să presupunem, din contră, pentru a simplifica problema în prima ei stabilire, că avem a face cu doi oameni inteligenţi, adică, în genere, capabili de a-şi da seamă despre cele sufleteşti, cari prin o educaţie intelectuală comună au aceeaş limbă cu aproape ace- j 35 las înţeles al cuvintelor întrebuinţate. Să mai presur j punem că sunt amîndoi de bună-credinţă, că nu vor ! să se înşele unul pe altul, ci îşi spun cu sinceritate cugetările şi simţirile lor. în ce va sta totuş de la înce- j put greutatea lor de a se cunoaşte unul pe altul şi j 40 40 pentru ce se va cere cu necesitate un timp îndelungat j pană să poată ajunge la această cunoştinţă, şi încă în margini destul de restrînse? Cauza proprie a greutăţii de a ne cunoaşte unii pe alţii este următorul fapt primordial al vieţei sufleteşti: miile şi sutele de mii de impresii, de cugetări, de simţiri, de emoţiuni ce au trecut şi trec prin capul unui om şi-1 caracterizează în individualitatea sa nu sunt niciodată în totalitatea lor prezente în conştiinţa lui actuală, ci stau în cea mai mare parte întunecate şi ascunse în sufletul sau în memoria lui. în conştiinţa lui actuală stă pe primul plan al atenţiunii o singură idee, pe lîngă ea se asociază, însă în al doilea şi al treilea plan, încă vreo cîteva altele, poate pană la şapte: toate celelalte, sutele de mii, de care dispune acest om în diferitele momente ale vieţei sale, reche-mîndu-le din memorie, stau în fiece' moment dat ascunse, nu încap în prea strimta conştiinţă actuală, ci rămîn în afară de lumina ei; şi nu numai că stau ascunse^ pentru observatorul străin, ci stau ascunse pentru însuş individul care le are şi care se miră adeseori singur de curioasele idei ce-i „vin în minte" sau de curioasa lipsă de idei şi de emoţiuni ce ş-o constată uneori în propria lui conştiinţă. în această „îngustime" a conştiinţei, sufletul omului (pentru a varia celebra comparare a lui Platon) seamănă unei imense colecţii cu mii şi mii de felurite obiecte, ascunsă într-o peşteră întunecoasă, în care n-ai putea pătrunde cu altă lumină decît cu un mic felinar blindat, al cărui focar strîmt ar arunca un mănunchi subţire de raze asupra cel mult şapte obiecte deodată. Dacă astfel vreai să-ţi dai seamă de cuprinsul şi valoarea acelei colecţii, trebuie să plimbi succesiv micul cerc luminos de la unele obiecte la altele, să observi cu luare-aminte pe cele principale, şi cine ştie dacă în aceste condiţii vei avea vreodată timpul necesar ca să-ţi faci o idee despre totalitatea colecţiei. Dar încă dacă nu este numai o singură colecţie, ci sunt mai multe, şi ţi se cere să le cunoşti şi pe aceste! Dealtminteri, compararea, ca toate comparările, este în parte nepotrivită; căci nu cercul luminos al 495 494 conştiinţei se plimbă de regulă peste feluritele stări sufleteşti, ci el pare a fi nemişcat, şi, din contră, stările sufleteşti par a ieşi din întunerecul memoriei sau a se forma din întîmplătoarea încunjurime externă şi a 5 trece în mişcare succesivă prin strimta lumină a conştiinţei. într-o aşa întunecime fatală este cufundată viaţa sufletească a fiecărui om pentru el însuş, necum pentru altul, şi numai un aşa mic mănunchi de raze are 10 fiecare pentru a-şi lumina întunerecul în sine şi în alţii, cel puţin în starea actuală a evoluţiunii creierilor omeneşti, care în cei 4 000 de ani, de cînd se poate urmări literariceşte, nu arată nici o schimbare notabilă întru aceasta şi nici vreun semn sigur că se va 15 schimba şi cum se va schimba după alţi 4 000 de ani. Această „îngustime" a conştiinţei nu a putut scăpa din vederea psihologilor; o atingere a ei se află chiar şi în literatura română, în una din cele mai bune cărţi de şcoală, Psihologia empirică a d-lui I. Popescu (ed. 20 II, § 10); cercetări psihofizice asupra numărului exact de idei ce pot încăpea în fiecare moment dat al conştiinţei s-au făcut (Wundt): o explicare a fenomenului s-a încercat (Herbert Spencer). Dar aceste „elaborări ştientifice" (siţ venia verbo !) sunt insuficiente 25 şi premature. în locul lor şi înainte de ele starea actuală a cunoştinţelor noastre cere încă numeroase constatări de fapte interne relative la acest fenomen, îndeosebi înţelegerea şi urmărirea influenţei lui asupra tutulor relaţiilor sufleteşti în om şi între oameni, orcare 30 ar fi, dealtminteri, explicarea ştienţifică în viitor. Această influenţă a strîm tetei cercului luminos este aşa de hotărîtoare, încît trebuie să fie adevăratul punct de plecare al cunoştinţei de oameni, şi este numai de mirat cum de nu s-a simţit pană acum marea 35 însemnătate ce o are pentru toate explicările psihologice posibile şi cum de nu a intrat încă în domeniul cunoştinţelor comune ca un adevăr elementar. Să încercăm aici a ne da seama de unele din urmările principale ale acelui fapt spre a ne pătrunde ce 40 puţin de valoarea practică a lucrului şi a întrevedea 496 totdeodată modul cum ar putea fi întrebuinţate observările culese din experienţă. I. Fiindcă omul cult are atîta mulţime de impresii, de emoţiuni şi de cugetări ascunse în memoria lui şi 5 fiindcă din această mulţime de stări sufleteşti, de cîte ori ne .întîlnim cu el, nu poate avea prezente în conştiinţă decît o cantitate neînsemnat de mică, nu trebuie să judecăm întru nimic despre valoarea lui dintr-o întîl-nire, nici din două, nici din trei. Sute de convorbiri 10 se cer în felurite ocazii, în care să se poată manifesta atît ideile, cît şi simţirile lui, pentru ca din însumarea şi rezumarea lor să ne putem forma o părere mai întemeiată asupra lui şi să avem dreptul de a zice că-1 cunoaştem. 15 Fără timp îndelungat nu poate fi vorba de aceasta, tocmai fiindcă sufletul omului este în neputinţă absolută de a se deschide deodată şi este dintr-o fatalitate a naturei legat de forma înceată a strecurării succesive prin lumina conştiinţei actuale. 20 Dacă am voi să ne exprimăm în forma aforismelor obişnuite, am putea zice: un izvor adînc este ascuns în fiecare om de cultură, însă precum izvorul s-a format picătură cu picătură de la momentul naşterii, tot aşa nu clocoteşte la lumina zilei decît picătură cu 25 picătură pană în momentul morţii, şi cei mai mulţi din noi ajung chiar la ultima clipită a existenţei lor fără să-şi fi putut spune ultimul cuvînt. Dar asemenea exprimări ale adevărului primordial sunt prea lipsite de preciziune pentru a fi folositoare. 30 Căci, mai întîi, izvorul are una şi aceeaş apă, pe cînd sufletul omenesc are ape felurite. Şi apoi, dacă ar fi lucrul numai aşa, atunci ar trebui să desperăm de orce experienţă omenească, căci ar fi în genere cu neputinţă de a cunoaşte pe cineva. Niciodată nu am avea destul 35 timp, nici destule ocazii de a observa toate ideile şi toate simţirile lui, şi aceasta cu atît mai puţin cu cît în el însuş, la diferite epoce, ele sporesc sau se împuţinează în cantitate şi adeseori se modifică în calitate. 497 Deşi dar, mai ales în starea actuală a uşurinţei cu care cei mai mulţi oameni judecă despre ei înşii şi despre alţii, este bine să ne pătrundem din capul locului de mărginirea orcărei manifestări sufleteşti, nu 5 trebuie totuş să ne exagerăm greutatea pană într-atît, încît să credem că este cu neputinţă să cunoaştem sufletul unui om. Această cunoaştere, orcît de grea ar fi, este în certe condiţii cu putinţă. Şi iată cum şi pentru ce: 10 Ideile şi simţirile ce au trecut şi trec prin capul unui om sunt nenumărat de multe cantitativ şi foarte felurite calitativ. Poate în nici un moment dat al vieţei sale starea sufletească a unui om nu este strict identică cu vreo stare anterioară a aceluiaş om. Dar pentru 15 trebuinţele practice nici nu se cere această strictă identitate. Este destul că unele idei şi simţiri sunt aproape aceleaşi în diferite momente, şi afară de aceasta este destul şi mai important că în fapt multe idei şi multe simţiri stau în oarecare legătură de asemă- 20 nare şi se pot grupa (asocia) într-un fel de unităţi colective, diferite unele de altele, dar înrudite înlăuntrul fiecăreia din ele. Astfel, problema practică se reduce în greutatea ei. Nu mai este vorba de a cunoaşte sutele de mii de idei 25 şi de simţiri ale unui individ în izolarea lor distinctivă — ceea ce ar fi cu neputinţă ■— ci este vorba de a cunoaşte numai sutele sau zecile de grupări ale ideilor şi simţirilor înrudite — ceea ce este, în genere, cu putinţă. Observi modul de impresionabilitate al unui 30 om la cutare scenă a naturei şi la cutare alta, auzi părerea lui asupra cutărui om şi cutărui altuia, vezi simţirea lui în cutare împrejurare şi în cutare alta, afli judecata lui asupra cutărei opere de artă şi asupra cutărei alteia; dintr-o sumă suficientă de asemenea 35 experienţe poţi dobîndi o cunoştinţă rezumată asupra direcţiei gustului, simţirilor, ideilor şi impresiilor lui, şi această direcţie o vei găsi apoi predomnitoare în miile de cazuri individuale de acelaş fel. Totul este acum de a face inventarul acestor grupări 40 înrudite de idei şi de simţiminte care pot caracteriza diferitele individualităţi omeneşti şi prin care se pot 498 manifesta şi diferitele dispoziţii înnăscute în mintea şi în inima fiecăruia. Cît este de înapoiată psihologia se vede şi aici. Nici măcar acest inventar nu este făcut, nu sunt încă aflate 5 cuvinte precize în înţelesul lor pentru toată distingerea dealtminteri simţită a felurimii şi a gradului acelor grupări şi acelor însuşiri înnăscute. Cînd vreai să caracterizezi pe cineva după oarecare cunoaştere a lui, te izbeşti îndată de greutatea exprimării precize. 10 Limba populară însă şi-a ajutat, pană la un grad, întrebuinţînd un număr de cuvinte distinctive pentru însemnarea deosebitelor însuşiri sufleteşti, cu toată lipsa de preciziune şi de rubricare completă a acestor deosebiri. Deocamdată nu ne rămîne decît să ne mul- 15 ţumim cu ele. Şi aşa vedem că se poate vorbi cu oarecare înţeles despre un om bun la inimă, milos, blînd, generos, slab, sau crud, rău, invidios, răzbunător, straşnic; violent, cumpătat, arţăgos, împăciuitor; vesel, posomorit, nepăsător; ambiţios, deşert; fricos, curajos; 20 darnic, zgîrcit; modest, îndrăzneţ; uşor la minte, serios, inteligent, ager, cu duh, mărginit, tîmpit; distras, observator; om de cuvînt, înşelător etc, etc. Iacă un şir de rubricări cam vage luate în fuga condeiului din vorbirea obişnuită. însăş putinţa acestor 25 rubricări în mintea omului observator, care şi ea este fatal mărginită în strîmteţea cercului luminos al conştiinţei, a provenit dintr-un alt fapt al vieţei sufleteşti: din faptul contopirii unei mari sume de impresii şi idei, dacă sunt cam de acelaş fel, într-un singur act de gîn- 30 dire, care cuprinde partea lor esenţială şi comună într-o formă mai abstractă. (Fenomenul abstracţiunii, care este condiţia internă, fără de care nu s-ar produce nici o gîndire ştiinţifică în minţile omeneşti, a fost destul de bine studiat în cercetările psihologice şi logice de 35 pană acum, dar trece peste cadrul acestor pagine scrise dintr-un punct de vedere cu totul popular.) în aceste rubricări, orcît de puţin precize ar fi, trebuie să adunăm şi să rezumăm observările noastre din diferitele momente ale întîlnirei cu un om; şi fără o ex- 40 perienţă suficientă şi reflectată asupra principalelor lui grupări colective şi dispoziţii înnăscute nu putem vorbi de cunoaşterea cuiva. Tocmai aici se fac cele mai multe greşeli în viaţa practică, şi este de necrezut cu cîtă uşurinţă proced oamenii în această privinţă şi cîte neajunsuri şi cîte nefericiri se nasc din o asemenea 5 uşurinţă. Un om îţi promite că va face ceva. în momentul pro-miterii este de bună-credinţă: prin strimtul cerc luminos al acelui moment se mişcă o mică sumă de idei înrudite, faţă cu care lucrul promis se află în relaţie 10 armonică şi'oarecum încălzitoare. Vine însă momentul realizării; dar acum în cercul luminos al aceluiaş om se pot afla, pe lîngă amintirea lucrului promis, o mică sumă de idei cu totul diferite, faţă cu care promisiunea se află în relaţii disparate şi oarecum refrigerante; şi 15 cu aceeaş bună-credinţă cu care a promis atunci nu-şi ţine acum promisiunea. Uşor la minte este omul care, neţiind seamă de această varietate succesivă a stărilor sufleteşti, se încrede în promisiunile altuia înainte de a-i fi constatat prin o îndelungată experienţă egalitatea şi 20 tăria sufletească în urma căreia să aibă deprinderea excepţională de a se ţine de cuvîntul dat. Cîte încercări industriale nu se periclitează, cîte împrumuturi de bani nu sunt riscate şi — fie-ne permis să adăogăm •— cîte „reviste literare", începute cu entuziasm, nu sesfîrşesc 25 într-un mod deplorabil .— toate din această cauză! Dar ce este mai grav şi ce atinge mai de-a dreptul fericirea şi nefericirea omenească: cîte relaţii de inimă nu se încheie cu aceeaş uşurinţă! Se văd doi oameni de cîteva ori prin adunări şi prin saloane, adică în împreju- 30 rări fără multă varietate; uşor se găsesc aici „deacord" în unele idei generale şi în unele simţiri superficiale, cu atît mai mult că se află şi înlăuntrul unor forme identice de convenienţă socială. Şi pe această temelie şubredă se grăbesc a se împrieteni, făcîndu-şi destăinuiri intime, 35 sau se unesc în căsătorie, sacrificîndu-şi unul altuia o parte a vieţei. După puţin timp vine dezamăgirea, şi atunci îi auzi plîngîndu-se că au fost „înşelaţi", şi mai au naivitatea să zică că celălalt „s-a schimbat". Dar în acea strecurare succesivă a stărilor sufleteşti prin cercul 40 luminos al conştiinţei actuale, tocmai schimbarea este forma obişnuită a manifestărilor sufletului omenesc, 500 şi trebuie, din contră, o experienţă mai îndelungată pentru a constata cu oarecare siguranţă cari sunt — în această lume internă aşa de schimbătoare ■— totuş ideile şi simţirile ce revin mai constant, cari sunt dis-5 poziţiile înnăscute sau formate ce pot fi predominătoa-re, care este apa ce curge peste pietrele ce rămîn. Fără o conştiinţioasă luare-aminte asupra acestei deosebiri aşa de adînc împlîntate în chiar rădăcina sufletului omenesc, vei da un exemplu mai mult pentru 10 nefericita greşeală de a-ţi lega soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul unor situaţii sufleteşti esenţial trecătoare. * II. Omul tînăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrîn sepoate întrucîtva zice că este, fiindcă a fost şi s-a 15 dovedit. în mişcare, nu în repaos, ni se înfăţişază toate stările sufleteşti. Un diamant îl poţi găsi după zece ani cum l-ai lăsat acum zece ani: diamantul este anorganic; un om nu rămîne după un timp oarecare cum l-ai lăsat mai nainte: omul este viaţă organică. 20 Prin urmare, mijlocul cel dintîi pentru a-ţi da seamă de fiinţa unui om răspunde la întrebarea: în ce direcţie se mişcă lucrarea lui sufletească? Unde vrea să ajungă, unde mai poate ajunge? Şi mai practic: merge înainte sau dă înapoi? Sau, cum ziceau astrologii medievali:' 25 este in ascendente domo sau in cadenţe domo? Vezi un tînăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la toate, a învăţat bine în şcoală, a fost dintre „premianţi", „promite mult". Trebuie să mai aştepţi înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare 30 să promită, lucru mare e să ţie ce promite. îl urmăreşti cîtva timp, îl întîlneşti iarăş după cîţiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a întemeiat ■; cu propria sa muncă existenţa materială ? A scris ceva 35 şi lucrează mai departe? îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din tinereţe? Dacă da, atunci a devenit om de valoare şi acum este cineva. Dacă nu, este pierdut; şi foarte mulţi şcolari eminenţi ajung bărbaţi mediocri sau mai rău decît mediocri. Numai vîrsta hotărăşte aici, vîrsta matură, în care individul a avut timp îndestulător pentru a-şi manifesta 5 în lungul şir de momente ale vieţei sale ceea ce sta ascuns în el ca dispoziţii înnăscute, ca idei cîştigate şi ca simţiri predomnitoare. Atunci numai se poate constata ceea ce pentru mintea şi inima lui a fost de o mai puternică stăruinţă şi, prin urmare, a revenit în mod 10 hotărîtor ca o notă caracteristică în mijloculmarei schimbări a stărilor sale interne şi a împrejurărilor externe, şi atunci numai ştii ce este omul acum matur, fiindcă ştii cum a devenit. Tinereţea e totdeauna o enigmă, vîrsta matură e 15 dezlegarea enigmei. Şi acest fapt nu e decît o urmare a acelei condiţii primordiale a sufletului omenesc, după care viaţa lui este legată de forma succesivă a timpului şi nu se poate deschide simultan ca spaţiul; omul este istoric şi nu 20 poate fi statistic; formula lui este o formulă de mişcare, şi nu de echilibru stabil. * III. De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale. Nu cîte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel important, ci importantă este legătura 25 între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţei: dacă nu-ţi adunci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, simplificarea şi ilustrarea obiectului 30 în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi şi tu trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei 35 actuale. O mie de boabe stau împrăştiate în. diferite locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi una cîte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a ; niînei stăpîneşti totalitatea şiragului. * IV. în fiecare om sunt cel puţin doi oameni: omul ideilor şi omul simţirilor (minte şi inimă). 5 Vei greşi totdeauna dacă vei j udeca pe om numai după ideile ce le exprimă, chiar dacă ai constatat că sunt adevăratele lui idei. Trebuie să aştepţi ocaziile de a-i constata adevăratele lui simţiri, cel puţin în privinţele mai importante. 10 Greşala vine mai ales de acolo că (fără temei) presupunem un fel de consecinţă unitară în sufletul unui om, un fel de armonie între ideile şi simţirile lui, şi o presupunem mai ales în direcţia propriului interes al nostru (nu al lui), în sensul dorinţei noastre ca să fie aşa, 15 nu în sensul vreunei realităţi observate că este aşa. Ce e drept, o consecinţă trebuie să existe în ascunsa rădăcină a creaţiunii sufletului omenesc cu toată felurimea manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism vital. Şi, precum s-a zis despre figura fiecărui 20 om că nu ai putea schimba nimic din formele ei, orcît de disproporţionate ar părea faţă cu un ideal de frumuseţe regulată, fără a produce prin această schimbare ceva nefiresc şi mai urît, aşa de armonizate de la natură sunt diferitele trăsături ale figurei în felul ei individual, 25 tot aşa trebuie să fie în ultima instanţă o adîncă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet, aşa încît nu ai putea să-i scoţi o parte a dispoziţiilor lui înnăscute fără a denatura şi surpa pe toate celelalte. Dar această concepţiune generală este prea vagă pen- 30 tru a avea în starea actuală a cunoştinţelor noastre vreo valoare practică, tocmai fiindcă acea rădăcină unitară a rămas ascunsă în întunerecul formărilor anteconştiente si inconştiente. Spre a da observărilor noastre mai multă siguranţă, 3 5 trebuie să luăm faptul aşa cum se prezintă, şi în experienţa vieţei faptul se prezintă aşa că cele mai disparate împărecheri între stările intelectuale şi între dispoziţiile sentimentale se pot produce în acelaş individ; de unde rezultă că nici o concluzie oarecum teoretică nu se poa- 502 503 te trage de la unele la altele,, ci fiecare trebuieşte anume constatată prin experienţă, şi pană cînd n-ai avut ocaziile suficiente pentru această constatare, trebuie să te fereşti de orce anticipare a judecăţii. 5 Cauza este aceeaş condiţie primordială a sufletului omenesc. Sunt aşa de felurite şi de schimbătoare în-tîlnirile simultane ale puţinelor idei şi simţiri în cercul luminos al fiecărui moment dat, încît nu se poate vorbi de o armonizare a întregei mulţimi de idei şi de simţiri 10 făcută sub lumina conştiinţei. Sunt poate în fiecare om diferite grupări de idei şi de simţiri ce nu ajung niciodată a se întîlni în strimtul cerc luminos al vreunui moment din viaţa lui, ci fiecare vine de-a rîndul şi izolată sub lumina inteligenţei, fără nici o privire posibilă asupra 15 celeilalte, aşa încît nu au ocazia de a se potrivi şi a se rectifica întreolaltă. Celebrul fiziolog Rudolf Wagner (ţ1864), succesorul lui Blumenbach la Universitatea din Goettingen, era un mare naturalist şi totdeodată un mare bigot. în 20 fiecare zi îngenunchea la 8 ore dimineaţa în biserică, fără a-şi turbura evlavia cu vreo aplicare a metodelor de analiză exactă la cercetarea minunilor povestite în Biblie, şi apoi la 10 ore îşi ţinea la Universitate prelegerile asupra fiziologiei şi anatomiei comparate, fără a-şi 25 turbura cercetările exacte prin admiterea de minuni necontrolate. Dacă aceasta s-a putut întîmpla într-un^suflet înlăuntrul a chiar sferei intelectuale, ce împărecheri stranie pot exista în unul şi acelaş om între diferitele idei 30 şi diferitele simţiminte! ; Printr-o comparare cam exagerată s-ar putea zice că cercul luminos al omului este ca un vas care cu egală indiferenţă primeşte astăzi un lichid şi mîine altul fără a fi alterat prin această schimbare, şi flacăra spiritului 3 5 care arde acum în acest vas nu se stinge prin apa care 1-a ocupat mai nainte. Căci tocmai succesiunea în timp dă putinţa contrastelor. Amintindu-ne dar acele rubricări ale limbei obişnuite, din care am citat mai multe într-o pagină anterioară, 40 la orce judecată asupra unui om se cade să avem în vedere că cele mai felurite combinări de însuşiri dispa- 504 rate pot exista în fapt în unul şi acelaş suflet omenesc. Sunt oameni cari sunt entuziaşti în impresiile artistice şi zgîrciţi în viaţa zilnică, miloşi în unele momente şi invidioşi în altele, generoşi şi totodată deşerţi şi fri- 5 coşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi foarte înşelători ş.c.L, ş.c.l. Numai constatarea efectivă din experienţă ne poate arăta care anume amalgam există în omul ce ne interesează, şi orce concluzie anticipată de la unele însuşiri constatate la altele încă neconstatate 10 este greşită. Aplecarea noastră de a presupune fără reflecţie că cine este, de ex., inteligent este şi bun, că cine este entuziast are să fie generos, trebuie din capul locului înfrînată pe temeiul înţelegerii acelei condiţii primordiale a îngustimii conştiinţei. * 15 Să fie destule pentru fragmentara scriere de faţă aceste patru observări „din experienţă". Ele ni se arată toate ca urmări ale mărginirii radicale în chiar înfiinţarea conştiinţei omeneşti. Prin nenumărate şi nenumărabile evoluţiuni, puterea creatoare a naturei a scos din starea 20 primitivă a haosului amorţit formele mişcătoare ale vieţei organice. Şi înlăuntrul acestei vieţe organice, prin cea mai concentrată încordare a lucrării de mii şi poate milioane de ani, de-abia s-au putut urca organismele de la mişcarea automatică în plante spre lică- 25 rirea inteligenţei în animale şi spre cercul luminos al înţelegerii de sine în om. Cînd pentru întîiaş dată s-a deschis ochiul conştiinţei în lumea pană atunci întunecată şi neştiutoare, s-a înfiinţat o a doua lume •— lumea ideilor ■— peste vechea lume a materiei nereflectate. 30 Dar aşa de rafinată a fost această nouă înfiinţare, aşa de greu a fost saltul vital peste abisul ce desparte materia de spirit, încît pană astăzi numai o îngustă rază de lumină ne-a putut fi deschisă pentru a ne da seama de viaţa sufletească. 35 Cum prin această rază îngustă ni se arată lumea internă, trebuie să cercetăm cu luare-aminte şi să însemnăm cu răbdare; poate va veni şi epoca fericită cînd vom şti cum este această lume şi cum trebuie explicată în adînca ei esenţă şi rădăcină. Experienţa stăruitoare, dar neprevenită, va rămînea pentru mult timp singura noastră călăuză pe calea cea întunecată; ea va trebui să ne ferească mai ales de a nu aluneca pe povîrnişul spre care înclină tocmai acea idealitate a inteligenţei nou zămislite, adică de a ocupa cu fantome şi ficţiuni ale imaginării subiective tot locul gol lăsat acolo unde nu s-a putut încă forma o corespondenţă exactă între lumea reală şi reflectarea ei în idei. în mijlocul curentului în care trăieşte generaţia noas-r tră şi care, prin dezvoltarea ştiinţelor fizice, este cu tărie îndreptat spre interesele materiale, ni se impune cu atît mai mult datoria de a aduce studiele psihologice pe calea experienţelor exacte şi de a le apropia astfel prin identitatea metodei de spiritul predomnitor al mişcării moderne. Numai aşa vom reda cercetărilor sufleteşti locul ce li se cuvine între toate investigările ştiinţifice, adică locul cel dintăi. Căci dacă creştinismul de la originea lui a înscris în fruntea preceptelor sale pentru regenerarea simţirilor faimoasa cerinţă: iubeşte pe de-aproapele tău, ştiinţa cea mai exactă în toată dezvoltarea ei nu poate culmina pentru regenerarea gîndirilor decît în cerinţa finală: cunoaşte pe de-aproapele tău. CÎTEVA AFORISME O măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră. * Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul 5 bun — prin partea sa cea rea. Don Quijote credea că morile de vînt sunt uriaşi. Oamenii de rînd cred că uriaşii sunt mori de vînt. Sălbaticii din America schimbau aurul şi mărgăritarele pentru cioburile de oglindă din Europa. Aşa fac şi copiii, 10 şi mulţi dintre noi rămîn copii toată viaţa. * Respectul exagerat pentru întregimea cugetării împiedică acţiunea. Căci orce faptă este o verigă ruptă dintr-un lanţ infinit, şi omul activ este din capul locului condamnat la fragment. 15 Oare pîrîul de la munte ar fi aşa de limpede şi de voios dacă n-ar fi rece? 509 Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura ta. Aceasta însă rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind prudenţă, 5 produci slăbiciune, şi unde cereai tărie se aplică violenţă. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, şi el şi-a pierdut măsura. * Nemărginit îţi este dorul: cum vreai să încapă în realitatea mărginită? Totdeauna rămîne un prisos: 10 desperare sau ironie. * Studiul creierilor să înlocuiască ştiinţa sufletului? Cine cunoaşte mecanismul clavirului poate să ghicească felurimea nemărginită a melodiilor? * Cu drept cuvînt s-a zis licenţă poetică, şi nu licenţa 15 poetului. Numai cea dintîi este iertată. * / Cine are vocaţiune? Cel ce în momentul lucrării se 1 uită pe sine. în faţa unui abis te înfiorezi. Tot aşa în clipa în care simţi deosebirea adîncă ce te desparte de celălalt. * 20 Mijlocul e superior scopului şi-i regulează valoarea. Prin urmare, fraza iezuiţilor trebuie întoarsă: mijlocul justifică scopul. Păzeşte-te a doua zi după un succes. 510 Nu cere de la pîrîu cuprinderea mării, nici de la deal cuprinderea muntelui, în înţelesul celor mari stă şi înţelesul celor mici, dar niciodată dimpotrivă. Treapta dintîi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă. 5 între un diamant şi o grămadă de pietriş cui i-ar fi alegerea grea? Aşa, între aprobarea unui om cuminte şi aplauzele zgomotoase ale mulţimii. Ce liberal e Beethoven în orchestraţie! Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea şi reproduce pe 10 răspunderea sa ideea principală. Ideea principală cîştigă astfel o varietate de feţe originale, e cînd înaltă, cînd burlescă, cînd tristă şi cînd voioasă, şi în impresia totală rămîne o lume harmonică aparte, adevăratul humor al omenirii. * 15 Unii înaintează prin protecţie, mulţi prin supunerea oarbă la opinia altora, cîţiva prin împotrivire energică la tot ce dezaprobă, croindu-şi viaţa după a lor individualitate. Toate aceste căi pot duce la ţintă numai să fie urmate cu statornicie. A-ţi schimba deodată felul, a 20 deveni energic din pasiv ce erai, a te arăta independent din supus ce ai fost, aceasta nimiceşte succesul vieţei. Este lipsă de dreaptă cugetare cînd cineva, pentru a se justifica de o faptă, arată cauza care a produs-o. Fireşte că tot ce se întîmplă în lume are o cauză. Dar 25 a o explica nu va să zică a se justifica. * Neputîndu-se modifica oamenii după preceptele morale ale religiunii, s-a modificat aplicarea preceptelor după oameni. 511 Care e folosul artelor? Dar care e folosul folosului? Ai simţit imensitatea mării? Atunci e totuna, dacă marea este în linişte sau e mişcată de furtună, dacă străluceşte sub răsăritul soarelui sau dacă deasupră-i ultima rază de lumină se luptă cu întunericul nopţii. Şi în sufletul de-aproapelui tău poate fi o imensitate, şi îndată ce ai înţeles-o eşti subjugat. Guvernele cad prin aceleaşi mijloace prin care au ajuns la putere. 10 Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici. Evenimentele cele hotărîtoare se ivesc pe nesimţite. Limba de pe cumpăna soartei stă în echilibru: un grăunte mai mult, si s-a hotărît mişcarea. 15 Păstrează-ţi emoţiunile pentru lucrurile ce le merită. Nu e nimic mai primejdios decît a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare. Arta vieţei? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune. 20 ? Cînd curentul electric se repede dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute; o altă parte străbate prin ascunsul pămîntului. Tot aşa, în lumea 512 inteligenţei cuvîntul pronunţat este numai un fragment al raportului dintre om şi om; restul se stabileşte pe tăcute. Soarta nu vrea extreme. Din chiar mijlocul răului se naşte reacţiunea spre bine, şi gerul cel mai greu zugrăveşte pe fereastră flori de primăvară. Tot ce e folositor poate fi şi stricăcios; e numai chestie de măsură. Dealtminteri, dacă n-ar putea fi stricăcios, n-ar putea fi nici folositor. 10 Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rînd. Nu în orce noapte se arată stelele, numai în noaptea cea senină. Unde e o necesitate, trebuie să fie o posibilitate. Omul trebuie înţeles ca un element de evoluţiune. 15 Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne întrebăm: ce devine? Creşte, stă sau dă înapoi? Corabia strătaie marea cu putere şi lasă în drumul său brazda valurilor mişcate. Valurile ajung luntrea cea mică, o saltă si o răstoarnă. 20 Numai durerea încheagă gîndurile şi le dă puterea de a pătrunde. Fulgii de zăpadă cad leneşi la pămînt, sloiul de gheaţă izbeşte. Toate hotărîrile importante trebuie să le iai singur, din adîncul individualităţii tale, fără influenţa altora. 513 Nici o putere nu se poate suprima în natură; de aceea e aşa de periculos a o comprima. * Imaginea nuielei împlîntate în apă se frînge şi se abate în altă direcţie. Tot aşa, ideea unuia în capul celor 5 mai mulţi. * Tot cerul senin, un singur punct negru jos la orizont: dar acesta aduce furtuna. * Ce bogată e literatura în idei şi ce săracă este istoria în fapte! S-ar putea concepe o istorie a celor neîntîm-10 plate. * Cînd se află omul în momentele hotărîtoare ale vieţei, nu-1 mai conduce mintea; ea arată numai alternativele. Direcţia finală o dă inima. NOTE ŞI VARIANTE P. 3 PREFAŢA AUTORULUI LA EDIŢIA DE LA 1874 Prefaţa însoţeşte prima ediţie de Critice, Bucureşti, Editura Socec, 1874, care reuneşte, aşa cum spune T. Maiorescu, „un şir de cercetări critice asupra cîtorva forme de cultură română din ultimele decenii", apărute iniţial în revista Convorbiri literare. Ediţia, într-un singur volum (XV p. + 466 p.) cuprinde: Prefaţă; Limba română în jurnalele din Austria; Despre scrierea limbei române; Observări polemice; în contra direcţiei de astăzi în cultura română; Direcţia nouă în poesia şi prosa română. Prefaţa figurează în ediţiile: Critice,. Editura Socec, 1874, p. XI-XV; Critice (1867 — 1892). Ediţie nouă şi sporită, I, Bucu-eşti, Editura Librăriei Socec & Comp., p. III—IV; Critice (1866— 1907). Ediţie completă, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1908, p. I-1I. Varia u t e ed. 1874 = A, ed. 1892 = B, ed. 1908 - C, ed. 1915 = D. 3 2 semnul B, C, D; signatura A / 5 — 6 Puţinii [...] au şi început să se retragă B, C, £>;~Deja puţinii [...] începeau a se retrage A / 7 năvăleşte B, C, D; năvălea' 4, /' între r. 16 şi 17 în A figurează următorul fragment:. Se analizează întîi limba literaţilor români de peste Carpaţi. Se încearcă apoi stabilirea scrierii, combătîndu-se etimologismul domnului Cipariu şi,fonetismul şcoalei bucovinene. în Observările polemice se susţine îndreptăţirea criticei şi ea însăşi se aplică în 517 contra direcţiei predominătoare în cultura română. Arătarea unei direcţii mai nouă şi mai bune în literatură şi ştiinţă este obiectul cercetărilor din urmă. / 17 Scrierile B, C, D; Criticele ^4/20 sprijinul B, C, D; sprijinul puternic al A / 21—22 să răspundă îndată [...] princip B, C, D; a răspunde de îndată [...] principiu. A / 4 2 ziare B, C, D; jurnale A / 19 Dacă dar B, C, D; Dacă ^4/21 prozatori B, C, D; prozaici .4/26 ateneişti, conservatorişti B, C, D; transactori literari A / 27 —28 şi celelalte, şi celelalte B, C, D; etc, etc. A j P. 5 O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI ROMÂNE DE LA 1867 Studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 apare iniţial, cu titlul Despre poesia rumănă, în Convorbiri literare, an. I, nr. 1, 1 martie 1867, p. 2—9; nr. 2, 15 martie 1867, p. 17 — 21; nr. 3, 1 aprilie 1867, p. 38—41; nr. 4, 15 aprilie, 1867, p. 53 — 60; nr. 5, 1 mai 1867, p. 61—65; nr. 7, 1 iunie 1867, p. 89—92 şi nr. 8, 15 iunie 1867, p. 101 — 106. La scurt timp urmează publicarea în volum: Poesia rumănă. Cercetare critică de Titu Maiorescu, urmată de o alegere de poesii, Iasi, Ediţiunea şi Imprimeria Societăţii „Junimea", 1867.1 1 O scrisoare a lui Titu Maiorescu adresată Elenei Cuza, din „Iassy, 30 iunie / 12 iulie 1867", scrisoare pe care o reproducem mai jos, dă unele indicaţii asupra datei apariţiei volumului: „Măriei Sale Principesei Elena Cuza, la Ruginoasa Preaînălţată doamnă, După însărcinarea d-lui Davila am onoare a trimite cinci exemplare din ediţiunea de Poezii populare întocmită de d. V. Alecsandri. Pe lîngă aceasta îmi iau îndrăzneala a adăuga din partea-mi o culegere critică de poezii, cu rugămintea ca să binevoiţi a primi acest volum, ieşit tocmai astăzi de sub tipar (subl. n.). Rămîn cu cel mai profund respect, al înălţimei voastre preaplecat şi supus servitor Titu Maiorescu" Omis în prima ediţie a Criticelor din 1874, studiul va fi reluat în toate celelalte ediţii antume (1892, 1908 şi 1915), înregistrînd de la o formă la alta modificări consemnate în variantele de mai jos. Apărut în primul număr al Convorbirilor literare, studiul Despre poezia română îndeplineşte şi funcţia unui articol director pentru o revistă care îşi propune „scopul de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critice serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali" (Introducere la revista Convorbiri literare, an. I, nr. 1, din 1 martie 1867 — introducere elaborată de Titu Maiorescu). In cele aproape patru decenii în care Titu Maiorescu a fost mentorul Convorbirilor literare, revista a reuşit să impună spiritul critic în judecarea valorilor, să impună pe clasicii literaturii române moderne: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, să atragă două dintre personalităţile marcante ale momentului 1848: V. Alecsandri şi I. Ghica, precum şi pleiada care se ridica: Al. Odobescu, A. Vlahuţă, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, 0. Goga, Mihail Sadoveanu, N. Iorga, Vasile Pârvan, V. Conta, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, 1. Rădulescu-Pogoneanu, I. Petrovici ş.a. „Desigur, existenţa Convorbirilor literare în primele trei decenii, mai ales, nu se poate despărţi de personalitatea lui Titu Maiorescu — spune Pompiliu Mareea (în exegeza sa: Convorbiri literare şi spiritul critic, Editura Minerva, Bucureşti, 1972). Ecoul revistei şi prestigiul ei îi datorează enorm lui Maiorescu. întrebarea care se pune acum este aceea dacă Maiorescu ar fi devenit el însuşi fără Convorbiri literare? Răspunsul este hotărît negativ. Este greu, mai întîi, de conceput că Maiorescu şi-ar fi aşternut pe hîrtie articolele sale 'fără stimulentul, decisiv, de a le face cunoscute public, în al doilea rînd, renumele şi autoritatea lui Maiorescu au crescut paralel cu renumele şi autoritatea Convorbirilor literare. Căci, după cum nu există (sau n-ar trebui să existe) o revistă de literatură fără un critic prestigios, tot aşa nu poate exista critic prestigios în afara unei publicaţii prestigioase. Maiorescu, se ştie, a ţinut multe prelegeri populare pe teme de cultură, dar acestea nu i-au creat nici o reputaţie critică. Autoritatea pedagogică a lui Maiorescu n-ar fi fost aşa de mare în lipsa cuvîntului scris. [...] Primul număr al Convorbirilor literare, din 1 martie 1867, este aproape integral 518 37 — Opere. voi. I, Titu Maiorescu 519 opera lui Titu Maiorescu. Se poate afirma că nici o publicaţie din cultura noastră n-a izbutit să impună de la primul număr programul său, aşa cum au izbutit Convorbirile. Nici Dacia literară, nici Propăşirea, România viitoare sau Revista română. In genere, primul număr spunea aproape tot. Cele două contribuţii ale lui Maiorescu, adică articolul-program şi prima parte a studiului Despre poezia română, indică liniile directoare ale revistei pentru decenii întregi de aci înainte1 (avem în vedere întregul studiu Despre poezia română...). Introducerea este semnată de Iacob Negruzzi, ca redactor responsabil, dar aparţine lui Maiorescu" (p. 19 — 20). Este de reţinut faptul că studiul teoretic al esteticii maioresciene şi totodată programul criticii lui Titu Maiorescu, critică fundamentată pe criterii estetice şi aplicată fenomenului românesc al epocii, nu era dintru început menit tiparului, fiind doar una din primele manifestări ale societăţii literare „Junimea", înfiinţată la Iaşi, în 1864, de un grup de cinci tineri entuziaşti întorşi de curînd de la studiile făcute în universităţile germane sau franceze: Titu Maiorescu (1840-1917), Iacob Negruzzi (1842—1932 — redactorul Convorbirilor literare între 1867 — 1895), Vasile Pogor (1833 — 1906), Theodor Rosetti (1837-1923) şi Petre P. Carp (1837-1918). în Amintiri din „Junimea", Iacob Negruzzi evocă pe larg geneza studiului Despre poezia română, atribuind-o hotărîrii respectivei societăţi literare de a decide asupra primei cărţi menite să inaugureze: „ediţiunile societăţii «Junimea».2 Aruncînd o privire în literatura naţională şi întîlnind numai poezii, ca la începutul tutulor literaturilor — continuă Negruzzi — ne veni ideea să facem o alegere atît pentru uzul şcolar, cît şi pentru public îndeobşte" (op. cit., voi. II, ediţie îngrijită de Corneliu Simionescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1970, p. 67). 1 V. şi Dan Mănucă: Critica literară junimistă, 1864—1885, ! Iaşi, Editura Junimea, 1975. j ' 2 „Procesele-verbale ale «Junimii», 1865—1866 — Şedinţa I-a i a Societăţii «Junimea» — 19 octombrie 1865: între imprimările j de importanţă literară şi ştiinţifică ad. 3) Societatea decide asupra \ propunerii lui Pogor a publica îndată: I) Cronicarii români pe i_ fiecare aparte, cu indice nominal şi real şi cu notaţii biografice şi i critice numai în cercul cronicarilor; II) O antologie de poesii romane deja publicate, a căror valoare să fie însă în unanimitate recunoscută de toţi membrii societăţii prezenţi (subl. n.); III) Testamentul cel . nou, fără schimbare de cuvinte, însă cu litere latine pentru a le j introduce în biserică" — apud I. E. Torouţiu: Studii şi documen- ţ1 te literare, voi. IV, Junimea, Bucureşti, 1933, p. 430. . i 520 : Relatarea lui Iacob Negruzzi este întărită de prefaţa la ediţia dintîi a studiului asupra poeziei române de la 1867, în care T. Maiorescu afirmă că: „Sunt aproape doi ani de cînd membrii societăţii «Junimea» consacră o parte din timpul fiecării şedinţe a lor la lectura poeziilor române publicate pînă astăzi, cu scop de a compune pentru juna generaţiune română o antologie (subl. n.), în care. toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un simţămînt poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni" (op. cit., p. 63 — 71). Alegerea se dovedi însă mult mai anevoioasă decît speraseră junimiştii şi în curînd, în urma unor discuţii contradictorii asupra pieselor care urmau a fi antologate, se văzură în impas, întorcîndu-se la elementara întrebare: „Ce este poezia?" Situaţia îi prilejui lui Titu Maiorescu o intervenţie teoretică, el apărînd curînd în cadrul cercului cu o parte din studiul Despre poezia română, fiecare lectură a sa fiind urmată de o şedinţă de selectare a poeziilor pentru propusa antologie. Intervenţia lui Titu Maiorescu este considerată salutară de către întregul cerc: „Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulţi dintre noi, orizonturi nouă, afirmă Iacob Negruzzi. Pînă atunci noi judecam valoarea unei poezii numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace lucrurile se schimbară, încetul cu încetul critica îşi făcu loc în Societate" (op. cit., p. 68). în această lumină selecţia devine tot mai severă şi mai dificilă. Conform proceselor-verbale reproduse de Torouţiu (şi de Cornel Regman în: Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, voi. II, Editura Albatros, 1971), în „Şedinţa II, dumin., 26 oct. 1865, sunt reţinute pentru antologie următoarele poezii: Din Donici: Lupul şi cucul, Momită şi două mîţe, Racul, broasca şi ştiuca; Din Alecsandri: Groza, Andrei Popa, Ceasul rău, Dedicaţie, Pescarul Bosforului, D-aş fi iubit-o; Din Bolintineanu: Furtuna, Eu vin, Muma lui Ştefan, Marioara, Mir cea cel Mare, Radu-vodă şi fata din casă; în Şedinţa III, dumin., 31 oct. 1865: Din Grigo're Alexandrescu: Umbra lui Mircea, Ucigaşul fără voie, Clinele Azor, Toporul şi pădurea, Cinele şi căţelul, Cinele şi măgarul; Din Bolintineanu: Daniil Sihastru, Monastirea Putna; Din V. Alecsandri: Făt-Logofăt, Adio Moldovei; C. A. Rosetti: Astfel nu e voita ta...; Nicoleanu: Viaţa nu; Creţeanu: Gondola; Văcărescu, Mureşanu (?); în Şedinţa V, vineri, în 12 noiemv. 1865, «se cetesc poesii de V. Alecsandri, 521 37* de Tăutu şi de Creţeanu. Dar Miosotis a lui Grandea, Poesii de Heliade şi mai ales Lyra de Aricescu se espun rîsului tuturor» şi «se decide a se mai primi în Antologie: Din Tăutu: Milcovul; Din V. Alecsandri: Stelele, Doină, Barcarolă»; în Şedinţa VI, marţi, în 16 noiemv. 1865 «s-au mai primit pentru Antologie: Din Nico-leanu: Unei doamne, O victimă »." Este ultima menţiune pe care o mai avem despre şedinţele „Junimii" care ar fi putut interesa antologia. De reţinut este însă imprevizibilul'! rezultat:] studiul Despre poezia română va rezista timpului, independent, din toată strădania junimiştilor pentru o antologie reieşind, aşa cum spune Maiorescu, „o critică de poezii rele. Critica se află la începutul volumului, iar cîteva exemple de poezii mai bune la fine." Această succintă culegere de versuri — răspunzînd unui anumit moment — avea să însoţească studiul lui Maiorescu doar în volumul din 1867. Pentru o cît mai imediată imagine a gustului estetic al junimiştilor, reproducem în Addenda ediţiei de faţă (p. 845) antologia, sub titlul paginii de gardă a ediţiei princeps: Esemple de poesii rumăne. Selecţia dovedeşte că, în ciuda rigorilor critice impuse, T. Maiorescu ceda spiritului de cerc literar, cînd includea în antologie versurile unor: M. D. Cornea, N. Georgescu, T. Şerbânescu ş.a. Renunţînd în ediţia din 1892 la antologie, dînd astfel studiului autonomia, T. Maiorescu sublinia că selecţia nu mai corespundea momentului literar, că „de atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări", citînd în continuare: Ostaşii noştri şi Pastelurile lui V. Alecsandri, versurile lui , A. Naum, Vlahuţă, T. Şerbânescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, D. C. Ollănescu-Ascanio, A. C. Cuza, S. Bodnărescu, Coşbuc, N. Volenti, ale Matildei Cugler-Poni, Lucreţia Suciu, Veronica Miele, cu o menţiune specială pentru Eminescu, care „ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie". în nota de la 1908, completează lista scriitorilor citabili cu numele lui Octavian Goga, Al. Brătescu-Voineşti, St. O. Iosif, Panait Cerna, G. Vîlsan, M. Codreanu, Măria Cunţan, Elena Farago — adăugind „şi ale altora". Menţionăm că la publicarea în volum, precum şi de la ediţia 1892 la ediţia 1908, T. Maiorescu va opera în text modificări care nu ating însă fondul de idei şij pe care le consemnăm în variante. Studiul Poezia română va deveni, curînd după apariţie, obiectul. unei violente polemici între Aron Densuşianu şi Titu Maiorescu, polemică alimentată, prin numeroase articole, de ambii critici şi de partizanii lor, de-a lungul a două decenii. într-o serie de articole publicate, sub titlul Critica unei critice, în Federaţiunea din Pesta în 1868: nr. 82, 83, 85 şi 87, reluate apoi în volumul Cercetări literare, Iaşi, 1887, p. 59—103, Aron Densuşianu îl acuză pe T. Maiorescu de plagiat după lucrarea lui Friedrich Theodor Vischer: Aestethik oder Wissenschaft des Schonen (Estetica sau ştiinţa frumosului), apărută la Stuttgart, 1847 — 1857, în 6 volume. în virulentul său pamflet, Aron Densuşianu scoate la iveală, într-adevăr, o serie de idei comune la Vischer şi la Maiorescu, precum şi o serie de citate din poezii, folosite şi de Vischer spre exemplificare. Aron Densuşianu îl acuza în continuare pe T. Maiorescu că aruncă anatema asupra subiectelor istorice, a sentimentelor şi tendinţelor naţionale, „căci sub naţionalitate, zice dînsul în alt loc, se ascunde egoismul şi barbaria", că „dl. critic are nefericirea a se împedeca tot de poeziile cele rele, cari nu mai au trebuinţă de critică, fiind criticate prin sine înseşi", confundînd „deosebitele specii ale poeziei. Dl. critic pentru a-şi ilustra sau, mai bine, susţine teoriile sale, scoate exemplele mai vîrtos din poeziile studenţilor de la Oradea-Mare sau din versificaţiunile altor tineri sau copii bătrîni, cari se joacă şi ei de-a poezia" (Cercetări literare, Iaşi, 1887, p. 61 şi 81). „Rătăcirile şi confesiunile d-lui Maiorescu nu s-au terminat încă, continuă A. Densuşianu în articolul său. La finele criticei d-sale face o colecţiune de poezii din diverşi poeţi români. D-sa ne spune în prefaţă că aceste poezii le aduce ca exemple de poezii mai bune, se înţelege, pe baza teoriilor sale. Noi am văzut din capitolele anterioare că d-1 Maiorescu eschide după terenul poeziei tot ce este politic, istoric, element intelectual, ştienţific şi moral. Acum logic era ca d-sa să aducă ca exemple numai de acele poezii care*" răspund teoriilor sale. Aceste exemple ar fi trebuit să fie numai aşa-numite «cîntece». Ce face însă? Pe lîngă aşa-numite «poezii lirice», unsprezece la număr, mai pune zece «fabule şi epigrame» şi treisprezece «balade». Fabulele şi epigramele, care se ocupă cu morala şi cu idei abstracte, baladele, care cuprind element politic şi istoric, subiecte 522 523 ce d-1 Maiorescu «ca cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute producerii) (pag. 38 — 39) le-a eschis de pe terenul poeziei: toate acestea trebuia să le eschidă din colecţiunea sa de exemple, sus-ţinîndu-le însă, dînsul întîi a recunoscut că a bătut cîmpii în teoriile sale şi a probat că nu ştie ce face. Apoi cum? un asemenea «nu-ştiu-ce-fac» mai are pretenţiuni de a regula şi lumina pe alţii? Dar să trecem peste acesta. Să cercetăm gustul şi pătrunderea d-lui Maiorescu la alegerea exemplelor. Dacă d-sa în expunerea sau adecă plagiarea teoriilor a fost atît de nefericit, apoi, zău, în alegerea exemplelor este chiar de compătimit. D. Maiorescu, relativ la antologia de exemple, zice în prefaţă următoarele: că dînsul publică «o antologie în care toate poeziile să fie ... insuflate de un simţămînt poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni», căci «o critică serioasă, continuă mai încolo, trebuie să arate modelele bune cîte au mai rămas şi să le distingă de cele relci>. Va să zică sunt şi modele rele! Observăm că poeziile ce le-a luat din Bolintineanu, Alecsandri şi Alexandrescu sunt tot de acele unde criticului nu i-a trebuit nici un gust, nici o judecată, fiindcă ele erau deja cu mult mai înainte alese de gustul şi opiniunea generală a publicului. Prin urmare, gustul şi pătrunderea d-lui Maiorescu le putem judeca numai după alegerea acelor piese care marelui public sau nu-i erau cunoscute sau cărora el, din necunoaştere ori neştiinţă, nu le dase încă nici o atenţiune, nu le arătase plăcerea sa. Cu deosebire criticul trebuia să-şi arate agerimea gustului şi a judecăţii în alegerea pieselor lirice, căci asupra acestora a făcut dînsul teorii peste teorii pe 117 pagini, pe cînd toate celelalte specii de poezii, balade, fabule, epigrame, declarate în teoriile sale de modele rele, în antologie vine şi le primeşte ca modele bune ! Dar, fatal, tocmai în alegerea acestora s-a arătat nu se poate mai sarbed la gust şi mai tîmpit la judecată, şi cînd zic sarbed şi tîmpit, este expresiunea cea mai moale pentru omul ce se pretinde a fi nu numai critic estetic, dar chiar regenerator. Să vedem! Singure două piese: Dedicaţia şi Cinel-Cinel ale d-lui Alecsandri, deja popularizate cu mult mai înainte, sunt piese care pot servi cu drept cuvînt ca exemple. Celelalte, unele sunt «rele aberaţiuni», altele «decăzute produceri». Un sonet al lui A. Sihleanu sună: Peste ţărmuri depărtate Vezi tu rîul călător Cum în valuri turburate Se azvîrle în izvor ? P-a lui valuri singurate Vezi cum vîntul mugiior Mişcă trestia şi-o bate Şuierînd îngrozitor? Rîu-i viaţa-mi zbuciumată Şi-acea trestie mişcată I-al meu suflet dureros; Viitorul ce m-aşteaptă E pustia cea deşartă De pe malul nisipos. Nu te poţi mira de-ajuns cum această absurditate, criticul, între alte poezii mai bunişoare ale lui Sihleanu, a aflat-o singură un model—bun. Un rîu călător peste ţărmuri, şi încă depărtate, se azvîrle — în izvor ! Şi, cu toate că el a trecut peste ţărmuri, mai are maluri şi cu trestie, ba mai este şi o pustie deşartă (sunt şi pustii populate?) pe un mal nesipos. Ce lume întoarsă este aceasta nici D-zeu n-o mai cunoaşte, necum noi, păcătoşii. Dar apoi vîntul mugitor, mai şuierînd şi îngrozitor, şi sufletul atît de dureros, care cu toate acestea semăna numai cu o trestie mişcată? în poezia lui T. Şerbănescu, sub titlul Privesc, cetim unele ca acestea: Privesc cerul în uimire, Apoi mă-ntorc şi privesc Cu tot sufletu-n privire Ochi-ţi d-un azur ceresc. Şi nu pot de a nu-ţi zice: Ochii tăi, scump îngerel! Sunt ah! crede p-un ferice ! Două picături de cer. 524 525 I Picături în suprafaţă Dar ca spaţiul fără fund, ; Cîte lumi în a lor ceaţă Şi-adîncime se ascund! Să nu mai vorbim de stil şi de expresiuni, dar nişte picături (ochii), cari sunt şi soare (cum ne spune în o strofă) şi cer, ba încă şi ceaţă, trebuie, într-adevăr, că sunt cum nu vezi nici buiguind j de lingoare. Dor, o altă poezie de acelaşi, care începe: ] Bate vîntul, bate tare şi termină cu: Şi atunci pe pămînt, atunce este un model de idei şi stil fără nici un D-zeu. Două poezii ale lui Nicoleanu sunt tot ce a scris el mai rău. în epistola adresată Unei doamne, lasă că nu-i absolut nici o idee poetică, dar apoi expresiunile, stilul! Căci te înşeli, dacă vei crede că duioasa mea simţire Căutînd a ta prezintă şi-ntîlnind a ta privire A dorit al tău amor. i Tu nu erai decît umbra, ce-mi servea de apărare, Ca să nu-mi topescă ochii razele nemuritoare Din sufletul ce iubesc; Tu nu erai decît pînza totdeauna suspendată Subt care ascundea suspinul a mea inimă-nfocată Privind chipu-i îngeresc. ' Va să zică acea doamnă era umbra, ba ceva mai substanţial — pînza ce sta suspendată şi poetul şi-ascundea suspinul sub ea. Tablou! Iar în «chipu-i» poetul nu ştie să deosebească pronumele personale de a 2-a şi a 3-a persoană. , Iar în piesa O victimă, tot de Nicoleanu, o femeie ca o umbră străină călătoare cîntă pe o notă dezolată următoarele: Amor, scînteie smulsă din razele cereşti! Tu care dînd viaţă şi moartea pregăteşti; Fiinţa ta de flăcări ca geniul proscris Şi-a suspendat locaşul pe margini de abis Cît inima, ce zboară spre el (?) şi se ridică Se-ntoarce-ngălbinită de jale (?) şi de frică, Şi strînsă violată de braţu-ţi nevăzut (!) Ca undele perdute p-un rîu necunoscut^.), Alunecă din sînul plăcerii d-aurite Pe braţele durerii de lacrimi veştejite, P-al carii pat (?) veghează, suspină şi tresare Căinţa, gelozia şi cruda desperare. Căci unde-i muritoriul, vai care n-a gustat Din cupa ta (?) veninul? Şi cin' s-a lăudat, Cînd furiile soartei pe capu-i se ridică, Să-şi fi privit ruina în faţă fără frică Şi fără remuşcare? — Suspinul infortunii Nu-i tînguios şi dulce ca glasul rugăciunii... «Amorul ca un geniu proscris (?) şi-a suspendat locaşul pe margini de abis — inima violată de braţu-i nevăzut (mi se-pare amorul nu violează şi încă cu braţul (!), ci străpunge ca săgeata) alunecă din sînul plăcerii pe braţul durerii, p-al cărei pat veghează nu ştiu ce...» înţelegeţi ceva din această înnodare de vorbe, ce sună ca falangele de la o braşoveancă? Iar încît pentru amicul său, d-1 I. Negruzzi, criticul i-a făcut o mare nedreptate scoţîndu-i la lumină păcate ereditare ca: Noaptea profundă în ea cufundă Pămîntul june reînflorit, Bolta senină Blîndă lumină Varsă din sînul său aurit; Şi totul tace Divină pace Peste natură domneşte lin. Noapte profundă va să zică întunecoasă, şi totuşi «boltă senină cu sîn aurit varsă lumină»; noaptea care cufundă ea în sine pămîntul seamănă a un Saturn feminin, care-şi mîncă copiii; pămîntul care este june, fără să ştim cum se întîmplă acesta, mai vîrtos căci fiind cufundat în noapte nici nu-1 mai poţi vedea, dacă e june sau bătrîn, veştezit sau reînflorit; totul tace şi cu toate acestea să mai adăogi şi pacea divină, despre care trebuie să mai spui că 526 527 I domneşte lin, ca şi cum ar putea domni şi cu vuit: toate acestea sunt rarităţi prea dese în trei strofe mititele. D. Maiorescu şi-a făcut chiar păcat că n-a lăsat ascuns unde era pe un oarecare N. Georgescu, care-şi pusese în cap, se vede, să alunge muzele din România cu galantele sale propuneri: Vei tu aur? Vei putere? Glorie, coroni, măriri? Din a cerului avere (!) Din ce vei împărtăşiri? Acestea sunt modelele de poezie lirică recomandate de d-1 Maiorescu. Ne pare rău că d-lui Maiorescu nu i-a succes critica, nici chiar plagiînd-o, precum nici alegerea pieselor lirice, un lucru însă, încheind, trebuie să i-1 recunoaştem: criticul şi-a aflat poeţii!" (Cercetări literare, ed. cit., p. 86 şi urm.). în articolul Observări polemice, din 1869, T. Maiorescu avea să-i răspundă cu sarcasm precizînd că: „d. Densuşianu, neaflînd din cunoştinţele d-sale literare de cine sînt versurile criticate în Poezia română, conchide că sînt de autori obscuri, «copilaşi de la Oradea» şi că, prin urmare, critica lor era de prisos. în realitate, printre exemplele negative erau incluse şi poezii ale lui Alecsandri, Bolintineanu, Sion, Văcărescu, A. Mureşanu, Tăutu, Bolliac, Baronzi, Pelimon, Asachi, Istrati, Orăşanu, Aricescu ş.a." Deci, continuă Maiorescu, „autorii criticaţi sunt «celebrităţi» în înţelesul d-lor Densuşianu şi Popfiu". „însă numele lor ne-au fost indiferente" pentru text „căci, în intenţia sa", criticul „se ocupa de obiect şi nu de persoane". Şi dacă din capul locului trebuie să împărtăşeşti rezervele cărturarului ardelean, asupra pieselor antologate în anexa de poezii care însoţeşte studiul Poesia rumănă la 1867 şi care exprimă nu doar gustul estetic al junimiştilor, nu doar o notă dominantă în peisajul literar al vremii, dar în primul rînd spiritul de cerc literar, care îşi lasă o păgubitoare amprentă, menţionăm că tot aici A. Densuşianu formulează şi acuzele sale exclusiviste cînd afirmă că „d-1 Maiorescu eschide după terenul poesiei tot ce este politic, istoric, element intelectual, ştiinţific şi moral". Faptul că Titu Maiorescu n-a mai reluat în ediţiile de Critice această culegere de poezii întocmită de junimişti poate fi considerat şi ca o recunoaştere 528 tacită a opiniilor lui Densuşianu din articolul Critica unei critice (1868). Totuşi parli-pris-ul şi de-a dreptul ranchiuna1, pînă la negarea adevărului celui mai evident, vor ieşi deplin în lumină în Post-scrip-tumul cu care Densuşianu îşi însoţeşte articolul din 1868 la reluarea în volumul Cercetări literare (1887), mergînd pînă la contestarea . lui Eminescu. După 19 ani de la formularea criticii sale, Aron Densuşianu nu sesiza, sau nu voia să sesizeze, nici un progres în cultura şi literatura română, acuzîndu-1 pe T. Maiorescu de cosmopolitism, sus-ţinînd că poeţii de la Convorbiri literare „s-au mărginit a încerca versuri pe canavaua estetică nefericită a d-lui Maiorescu", ceea ce ,i „probează că ei nu ştiu să creeze poezii, ci numai să însăileze versuri". Firul complet al polemicii Aron Densuşianu - Titu Maiorescu este urmărit, cu o vădită dorinţă de a ţine cumpăna, în limitele adevărului, între cele două personalităţi literare, de Georgeta Antonescu în monografia Aron Densuşianu, Cluj, Editura Dacia, 1974. Considerat drept punct teoretic iniţial al criticii maioresciene, care se va defini în continuare cu fiecare articol, studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este, de fapt, aplicarea pe viu a cunoştinţelor însuşite în timpul studiilor universitare.2 La acuzaţia de plagiat lansată de Aron Densuşianu asupra studiului O cercetare critică..., E. Lovinescu făcea precizarea că: „ideile [...] nu erau nici ale lui [Maiorescu], nici ale lui Vischer, ci constituiau un bun comun al timpului [...]. Studiul lui Maiorescu asupra Poeziei române are un caracter didactic şi elementar, cu idei curente în estetica idealistă a timpului; meritul lui stă în aplicarea lor în cadrele literaturii române, cu discernămînt şi con- 1 Trebuie să ţinem seama că Aron Densuşianu publică volumul Cercetări literare în 1887, deci la un an după critica pe care Titu Maiorescu o făcuse studiului său Istoria limbei şi literaturi române (Iasi, 1885) în articolul în lături, Convorbiri literare, an. XX, nr'. 3, 1886, p. 193-209. 2 Formaţia ştiinţifică a lui Titu Maiorescu face obiectul studiului introductiv al profesorului Liviu Rusu la ediţia T. Maiorescu: Jurnal şi epistolar, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1975 (ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domhica Filimon). ' , 529 secvenţă, şi de a fi pus frîu unei producţii poetice inadmisibile" (T. Maiorescu, voi. I, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură si artă, 1940, p. 215). Momentul de geneză a studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, scopul iniţial, împrejurările în care a fost elaborat dau nota specifică a criticii maioresciene, al cărei drum „a fost întotdeauna de la critica literară spre estetică", teză pe care o susţine argumentat Ovidiu Cotruş: „Datorită acestui fapt, gîndirea maioresciană este lipsită de orice dogmatism. Normativitatea sa, lipsită de rigiditate, este elastică şi aplecată tot timpul spre interogarea realităţii concrete, gata să se lărgească, în funcţie de creşterea acesteia. Cum s-a născut de fapt prima operă critică maioresciană? Citind «producerile»% incluse în Lepturariul lui Pumnul ca şi «versuinţele» studenţilor orădeni, Maiorescu a încercat o reacţie de respingere a ceea ce se înfăţişa, la acea epocă, drept poezie românească. Dar era oare suficientă exprimarea refuzului faţă de poezia lui Mureşanu şi analiza impresiilor provocate de lectura ei, în timp ce bardul ardelean era idolatrizat de alţi cărturari ai epocii, cu un gust mai puţin exigent? Ca atare, Maiorescu a simţit necesitatea unor criterii riguroase, în numele cărora să respingă această falsă literatură, să explice ce este poezia, făcînd să dispară contradicţiile din cuprinsul conceptului despre poezie. Estetica sa nu este de fapt decît o propedeutică la critica sa literară. Era necesar să se ştie ce este poezia nu pentru a recunoaşte operele adevărate, acestea convin-gînd prin simpla lor existenţă, ci pentru a determina ce nu este poezie, pentru a putea opune, de la înălţimea teoretică a adevărului necontestat, un viguros în lături falselor opere de artă. Eclectismul inspiraţiei estetice maioresciene nu are importantă, dat fiind faptul că el nu a intenţionat o construcţie sistematică valabilă în sine, ci a căutat doar instrumente teoretice eficace pentru ordonarea literaturii române în funcţie de criterii stabile prin rigoarea lor. Credem că analiza operei sale critice impune o disociere foarte importantă între două atitudini estetice şi critice care pot fi urmărite paralel de-a lungul activităţii sale. Critica negativă, restrictivă, îndreptată spre divulgarea falselor valori, se revendică întotdeauna de la o atitudine estetică normativă, criteriile apărînd ca inflexibile şi absolute, în timp ce critica sa afirmativă, de identificare şi consacrare a adevăratelor valori, se conjugă cu o estetică teoretică, formulînd adevăruri estetice pe marginea operelor de artă, lărgind continuu criteriile în funcţie de necesităţile explicative apărute în răstimp. A judeca estetica maioresciană în absolut, desprinsă de critica sa concretă, este o erezie fundamentală" (Ovidiu Cotruş: Titu Maiorescu şi cultura română (IV), Familia, seria a V-a, anul 3 (103), nr. 5 (21), iunie 1967, p. 13). O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 a stat în ultimele patru decenii în atenţia tuturor exegeţilor maiorescieni. Studiile lui E. Lovinescu, precum şi ale esteticienilor Tudor Vianu şi Liviu Rusu se impun de la apariţia lor. în monografia Titu Maiorescu (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974), Simion Ghiţă porneşte de la ideea integrării în linii mari a concepţiei despre artă a lui T. Maiorescu în concepţia acestuia despre cultură şi despre construcţia culturală. El priveşte momentul 1867 în cultura românească în dependenţă de contextul istoric şi de evoluţia gîndirii filozofice a lui Maiorescu. „I. 1860 — 1863, momentul afirmării poziţiei teoretice de principiu, caracterizată prin armonia dintre elementele frumosului şi dintre artă, ştiinţă şi morală; II. Momentul 1867, caracterizat printr-un accent puternic pe autonomia esteticului, cu scopul mărturisit de a emancipa literatura de ştiinţă şi de morală şi de a-i crea statut de artă — ca şi muzica şi artele plastice; III. Etapa de după 1880, caracterizată printr-o sinteză între momentele anterioare, în sensul afirmării poziţiei teoretice de principiu — armonia dintre elementul raţional şi cel emoţional în definirea frumosului şi dintre literatură, morală şi ştiinţă — dar cu aplicarea la cercetarea unor opere româneşti de mare valoare artistică" (op. cit., p. 160-161). Un punct de vedere de reţinut este acel al lui Paul Georgescu, care, în amplul studiu introductiv al ediţiei T. Maiorescu, Critice, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967 (ediţie îngrijită de Domnica Filimon), consideră că estetica maioresciană se constituie „din mai multe zone, clasicistă, folclorică, romantică şi realistă, analizate într-o strînsă interdependenţă". De aci şi concluzia care „decurge cu evidenţă, că estetica maioresciană nu este, nu poate fi unitară, lipsită de contradicţii (contradicţii în.sensul dialectic, nu al logicii formale)" (p. XLII). Pentru deschiderea pe care o dă criticii maioresciene în contextul poeticii moderne, o menţiune specială se cuvine studiului 530 531 lui Vladimir Streinu: Titu Maiorescu si E. Poe (voi. Clasicii noştri, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943). „Chipul abstract al modului său liric, Edgar Poe şi-1 expune în Principiul poetic şi Filozofia compoziţiei. Că Titu Maiorescu nu citise aceste conferinţe tipărite, în original, este fără vreo îndoială adevărat; mai mult încă: Principiul poetic, la 1867, nici nu fusese tradus de ciceronele european al americanului, de Baudelaire, care însă, utilizîndu-i luminile noi, atît în prefeţele sale la Poveşti extraordinare, cît şi în studiul despre Th. Gautier, dăduse în versiunea franceză numai cea de a doua conferinţă, pînă la acea dată sub titlul Geneza unui poem. Astfel încît atingerile criticului român cu Edgar Poe s-au produs în Baudelaire, fie prin ceea ce poetul francez întrebuinţa ca al său din doctrina poescă, fie prin traducerea directă a Genezei unui poem. Dealtfel simpla ipoteză ne-o autorizăm de la referinţa pe care, în legătură cu sugestivitatea lirismului, o dă însuşi Maiorescu. Iată acea notă: «Compară Edgar Poe, analiza poeziei sale Corbul, publicată în traducere franceză în Histoires grotesques et extraordinaires». Cercetarea de faţă, fără a urmări alt scop, caută să cuprindă chiar această operă comparativă, recomandată de autorul «trimiterii». Dar mai înainte de a intra în amănuntele antologiei propuse, devine necesară, pentru dezvoltările ulterioare, o precizare limitativă. Cercetarea critică a poeziei române la 1867 îşi învederează o arhitectură de abstracţiuni cu trei etaje. Sînt mai întîi, aşternîndu-i temeliile, idei de estetică generală, cum ar fi acea afirmaţie con-flictuală despre ştiinţă şi artă, de exemplu; sînt, suprapunîndu-se acestora, idei care definesc arta literară clasică, aşa cum, ca ilustraţie, este horaţiana acordare a expresiei la conţinut; sînt apoi modalităţi generice ale artei literare romantice, cum, de pildă, se arată a fi condiţiile de sensibilitate şi «fantasie»; şi mai sînt cele de mai deasupra, normele de individuaţie, strict particulare, ale poeziei lirice. Pe acestea din urmă, în mod exclusiv, le vom cerceta şi comenta de îndată, raportîndu-le neîntrerupt la Edgar Poe. Cu alte cuvinte, spre a preveni oarecum surparea, dacă se poate zice aşa, unele peste altele, a punctelor de vedere, aşezăm acest dig de protecţie; nu este vorba de a atribui ca sorginte, lui Poe orientări pe care Iui Maiorescu i le pusese, la îndemînă, ca şi poetului american, cultura germană ci numai de a-i recunoaşte ca provenind de la el anumite circumstanţieri ale stării lirice, cu obligaţiile lor tehnice consecutive. i. 532 rederea unei cît mai nediscutabile limpezimi, să lăsăm deo-paralelismul' global de desfăşurare al Cercetării critice... 'rincipiul poetic şi Filozofia compoziţiei. Şi anume: dacă atît . Maiorescu cît şi Edgar Poe formulează nu numai incompati-.tăţile structurale dintre artă şi ştiinţă, dar şi împotrivirile ..ntipodice dintre facultăţile sufleteşti, angajate respectiv, modul acesta coincident de a gîndi asupra aceleiaşi chestiuni poate fi legat de izvoarele comune ale filozofiei germane; dacă amîndoi, fixînd cu mai multă uşurinţă ceea ce nu e poezia decît ceea ce este (Maiorescu înlăturînd din sfera de liricitate «învăţătura, percep-tele morale, politica etc.» şi ignorînd suveran poemul epic, iar Poe exilînd din acelaşi sacru loc «erezia Didacticului», «preceptele Datoriei Morale» şi «mania epică»), propun o estetică negativă (ceea ce pare a fi o constrîngere a tuturor care au vrut să definească poezia, Croce însuşi, independent şi mai tîrziu, adoptînd aceeaşi metodă), se poate explica în definitiv şi această simetrie accidentală ca o consecinţă, mai amănunţită, a ideii anterioare. Din grupul analogiilor generale de concepţie, mai consistentă se arată fundamentarea esteticei poeziei pe adevărurile psihologiei, într-adevăr, vagabondul din Baltimore scrie: «Abia am nevoie să notez că un poem merită acest nume numai în măsura în care excită sufletul, ridicîndu-1 la sublim. Valoarea poemului stă în raport direct cu această excitaţie la sublim. Numai că toate excita^ ţiile sînt, dintr-o necesitate psihică, efemere»; dar şi Maiorescu, după ce afirmă că sentimentul sau pasiunea furnizează poeziei substanţa ei, consemnează: «Pasiunea este o stare anormală a sufletului omenesc. încordarea senzaţiunilor, prin care se caracterizează, nu poate dura mult fără a pune sufletul în pericol...» Cu alţi termeni, starea estetică, în originele ei morale ca şi în efectele ei, reprezintă scurte momente comburative, care ar distruge viaţa dacă s-ar putea prelungi. Dar nici această identitate, de a considera jocul sufletesc în creaţia lirică, nu se susţine pînă în cele din urmă concludent, deoarece cîţi psihologi, mai înainte, în acelaşi timp sau după Maiorescu şi Poe, nu vor fi intuit natura fugitivă şi vaporoasă a manifestărilor conştiinţei! Edgar Poe însă, din legea de efemeritate a mişcărilor conştiinţei noastre, scoate măsura poeziei scrise, care, în conformitate cu fulguraţia momentului psihic conţinut, îşi interzice lungimi — nu fără rost, ci lungimi pur şi simplu. «Gradul de excitaţie, exprimă el ca o concluzie la citatul de mai sus, care ar autoriza un poem să se intituleze astfel nu se poate susţine pe toată durata unei 533 compoziţii de mare întindere... cedează; se produce o re; atunci poemul încetează, în efectul ca şi în realitatea sa," poem. Există fără îndoială mulţi oameni care au dat peste gi' vrînd să împace acea dogmă a criticilor că trebuie să admiri re. Paradisul pierdut de la un cap la altul, cu imposibilitatea absc. în care se simt de a-i păstra, în timpul lecturii lor, cantitatea'!, entuziasm pe care ar reclama-o dogma criticilor. Această mar, operă trebuie să fie considerată, în realitate, ca poetică numai dacă... o privim ca o înşirare de poeme minore. Cînd ... o citim într-o singură şedinţă, rezultatul nu este decît o perpetuă alternanţă între excitaţie şi depresiune. Socotesc că nu există un lung poem. Menţin că expresiunea «un lung poem» nu este decît pură asociaţie de termeni contradictori.» Pentru Titu Maiorescu aceeaşi intuiţie psihologică asupra instabilităţii fenomenului intern duce la proxime formulări în ceea ce priveşte întinderea operelor poetice: «Toţi poeţii cei buni sînt exemple pentru aceasta (că frumosul ne dă cele mai multe idei în cel mai scurt timp), şi dacă este poate cu putinţă a le face obiecţiunea că sînt uneori prea concişi şi chiar obscuri în expresiunile lor pregnante, nu li se va afla niciodată defectul contrariu de a fi prea lungi, fiindcă aceasta s-ar îndrepta în contra propriei naturi a poeziei. Considerată dintr-un punct de vedere exterior, această regulă implică dar, pentru poezie, cerinţa unei conformităţi între cuprins şi întindere. E caracteristic a arunca o privire în faimoasa colecţiune de poezii a lui Heine, Buch der Lieder. Majoritatea poeziilor sînt de una, de două, de trei strofe, şi totuşi în ele se cuprinde o lume întreagă de idei poetice, de simţiminte şi pasiuni, însă în expresie nici un cuvînt de prisos; cea mai precisă legătură între son şi idee! Din contră, cele mai multe poezii române sînt lungi, lungi de nu se mai isprăvesc — în cuvinte, nu în idei, şi cu cît poetul este mai rău, cu atît poezia este mai lungă.» Vom adăuga numaidecît că scurtimea lirică exterioară nu poate fi privită ca decurgînd din ideea de echilibru al formei cu fondul, deoarece la adăpostul acestui postulat clasic s-ar putea foarte comod concepe «poemul lung», bazat pe dăinuirea, în durată internă, a stărilor sufleteşti; ci ea trebuie raportată, ca limpede obligaţie subsecventă, la mai recentul adevăr psihologic, după care modificările conştiinţei noastre se consumă în momente succesive. De altă parte, libertatea de a presupune izvorul «scurtei întinderi» în Poe ne-o luăm de la faptul organicităţii ei mai evidente cu 534 Principiul poetic. Astfel, autorul Corbului, preîntîmpinînd eventuale obiecţii clasice, declară: «în ceea ce priveşte Iliada, avem, în lipsa probelor hotărîtoare, motive excelente să credem că ea reprezenta o înşirare de poeme lirice; căci, dacă i se acordă un plan epic iniţial, tot ceea ce pot spune este că opera aceasta se întemeiază pe o noţiune de Artă imperfectă. Epopeea modernă imită un model, ce se pretinde a fi furnizat de cei vechi, dar nu este decît o copie oarbă a acestuia. Şi oricum, epoca unor asemenea anomalii artistice a trecut. Dacă, într-o epocă oarecare, un foarte lung poem a fost într-adevăr popular (lucru de care mă îndoiesc), este cel puţin limpede că nici un poem foarte lung nu va mai fi vreodată popular.» Dar nu numai atît: poetul american desface cu ironie eroarea critică a «eforturilor susţinute» cu care marile reviste trimestriale, organe ale oficialităţii literare, elogiază operele vaste, arătîndu-se surprins că nu au ajuns încă să impună aprecierea lui Lamartine cu «decimetrul cub» sau «livra», ceea ce nu ar fi decît concluzia logică a «efortului susţinut». Aşadar, în timp ce regula dimensiunilor reduse se dezvoltă la Poe cu o vie concrescenţă, la Maiorescu păstrează un aer mai simplu. Dar în exigenţa de strictă corespundere a întinderii unei opere cu nucleul ei ideativ, cerinţa recomandată poeţilor români din 1867, vedem atît principiul de eroziune produs de noul concept al poeziei în asprele clasicisme, precum şi strecurarea, timidă încă, a doctrinei poetice moderne în cultura noastră. Nimic nu este de mirare dacă, pentru două minţi logice şi sis-tematizante, aceleaşi premise estetice angajează orice fel de paralelism pînă la concluzii comune. Sînt afectele efemere? Atunci nici strofele poeziei nu pot avea decît un număr limitat. Prin ce anume însă se determină numărul de strofe? Desigur, prin raportul de necesitate al simţirii cu expresia justă. Nu urmează prea firesc că un acelaşi cuvînt, după ce şi-a împlinit chemarea artistică, să nu mai revină? Fără îndoială. în acest caz, nu expulzăm din sfera valorilor literare poeziile cu refren? Nu. în teoria refrenului, Filozofia compoziţiei distinge: o «fază primitivă», potrivit căreia acelaşi termen repetat simetric — înlăuntrul aceleiaşi opere — îşi calculează «efectul în puterea monotoniei sunetului cît şi a gîndirii. Plăcerea are drept singură origine senzaţia de identitate, de repetiţie». Autorul Corbului, poem cu celebrul refren nevermore, se obligă (îl obligă de fapt estetica sa) să «amelioreze » procedeu 1. «Am luat ho-tărîrea, ne asigură el în cursul divulgării ce face asupra procesului 535 38 creaţiei, de a varia — deci de a spori efectul păstrînd în general monotonia sunetului, dar modificînd cu fiece reîntoarcere pe aceea a gîndirii; m-am decis adică să produc efecte constant reînnoite, făcînd să varieze aplicaţiile refrenului, refrenul însuşi rămînînd în ansamblu neschimbat.» Ceea ce acest calcul a dat literaturii mondiale — se ştie: aproape douăzeci de poziţii deosebite ale aceluiaşi nevermore. Cercetarea critică a poeziei române la 1867, prescriind ca «Poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gîndiri puţine », discriminează: «O excepţie aparentă sînt poeziile cu refren (cupletele); dar numai aparentă, în realitate refrenul, deşi păstrînd aceleaşi cuvinte, cuprinde în fiecare strofă o idee nouă sau cel puţin o altă privire a ideii celei vechi.» Ca o ilustraţie, Maiorescu citează: Vocea muntelui, imitaţia lui M. Corne din Heine, de o izbitoare imperfecţie pe lîngă Corbul, pentru ca să urmeze: «Din acest exemplu se vede că refrenul, departe de a face excepţiune, confirmă regula de mai sus, ca poezia să nu se repete, să nu revie în jurul aceleiaşi idei». Deşi, precum am văzut, analogia care ne preocupă acum se încadrează sistematic punctului de privire principial, totuşi Maiorescu a putut desluşi această estetică a refrenului şi în afara Filozofiei compoziţiei, din întîmplătoare poezii-tip. De aceea, nemaistăruind, vom trece la un alt fel, mai intim, de contiguitate între aceste două mari spirite precise. Dacă nici un moment nu pierdem, din lumina atenţiei noastre, orientările comune de pînă aci ale poetului american şi criticului român, dacă ne amintim că Edgar Poe vorbeşte despre caracterul de «opulenţă » interioară al operei de artă, iar Titu Maiorescu despre «mişcarea abundantă a gîndirii», nu era cu putinţă ca unor atît de riguroşi esteticieni ai poeziei să le scape anumite nepotriviri cu ceea ce afirmaseră. Cu deosebire însă că unde Poe dă soluţia, sărind necesitatea ei explicită, Maiorescu, cu aerul de a-şi crea dificultăţi logice, îşi obiectează singur statuări anterioare. Pentru frumuseţea de sistem cristalografie al deducţiilor, să ascultăm mai întîi pe criticul nostru: «S-a zis că poezia să fie abundantă de idei: cum se potriveşte aceasta cu scurtimea ei ? Bine că scurtimea face impresie frumoasă a unui raport precis între cuvînt şi gîndire, dar nu pare mai puţin adevărat că, de ex., într-o singură strofă cu puţinele ei cuvinte, fie acestea oricît de precise, suma de idei nu s-ar putea numi abundantă şi n-ar constitui o vie mişcare a gîndirii. Cum se 536 aplică atunci justeţea poetică a poeziilor celor mici?» Filozofia compoziţiei, fără a-şi mai pricinui nelinişti logice (fiind vorba de piesa cea mai concludentă, vom renunţa la comentariile inutile), rezolvă dificultăţi tacite: Poezia, în oricare din cazurile ei, trebuie să se înconjoare cu «o anumită cantitate de spirit sugestiv, ceva ca un curent subteran de gîndire nevăzut, indiferent... Excesul în exprimarea sensului, care nu trebuie să fie decît insinuant, mania de a face, din curentul subteran al operei, curentul vizibil şi, superior, transformă în proză, şi în proză de cea mai plată speţă, pretinsa poezie a pretinşilor transcendentalişti.» în aceeaşi ordine de idei, Titu Maiorescu, spre a demonstra că scurtimea poeziei nu îi sărăceşte «abundantă», argumentează: «Dacă analizăm efectul ce ni-1 produc (poeziile mici), constatăm în noi o mulţime de idei de ale noastre proprii, deşteptate cu ocaziunea lecturii şi alăturea de cuvintele poetului. Nu numai ceea ce spune poezia ne ocupă conştiinţa, ci ea se află a fi în atîtea raporturi cu alte cercuri de gîndiri ale noastre, încît şi aceste sînt produse în conştiinţă şi însoţesc şi ilustrează oarecum percepţiunea poetică.» Pînă aci, desigur, «factorul asociativi) al lui Fechner, amintit de T. Vianu (op. cit.), precum şi acea «coloare spirituală», sînt probabil contribuţii la noul mod artistic maiorescian; dar, cînd încearcă să-şi ilustreze printr-o imagine crezul cel nou, adică sugestivitatea poeziei, el recurge dimpreună cu Poe aproape la aceleaşi cuvinte: «Cînd curentul electric se transmite dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute de metal; o altă parte, tot aşa de esenţială, străbate în ascuns prin pătura umedă a pămîntului». Este în aceste rînduri cu mult mai mult amintirea, la fausse-mimoire chiar, a «curentului superior» şi «curentului subteran» poesc, decît orice altă strecurare din cultura sa germană. Conceptul modern de Poezie', lucra dar asupra culturii noastre în persoana celui mai academic reprezentant al ei. Găsim aici de oarecare interes a imagina una din fazele de lucru ce au compus la un loc Cercetarea critică... Este probabil că Maiorescu nu avea chiar pe masa de scris traducerile din Poe din limba franceză şi nici prefeţele traducătorului, pe care le va fi citit cîndva. Crezînd aceasta, ne întemeiem pe momentul cînd criticul însuşi, simţindu-se în vecinătatea poziţiilor teoretice din Filozofia compoziţiei, coboară în josul paginii referinţa: «Compară Edgar Poe, analiza etc. ...», transcrisă mai sus. Care a fost acest moment? «Trimiterea », luată din aducerea-aminte, este provocată de un pasaj, nu neutru, dar fără multă putere de convingere, care se găseşte 537 38* între citatul nostru prim despre sugestia poeziei şi citatul al doilea (curentul electric); pasaj care nu stă în nici un fel de relaţie cu vreo pagină din Geneza unui poem sau Principiul poetic. Dacă izvorul i-ar fi stat imediat la îndemînă, citarea lui Poe nu era cu putinţă a fi făcută decît în legătură cu acel dublu curent: «superior şi subteran». Dar cu atît mai demne de luat în seamă apar atingerile semnalate, cu cît ele, venind din memorie, îşi dovedesc şi durabilitatea, şi stima de care Maiorescu le înconjura. Şi să continuăm. Este adevărat că poezia exprimă o vie mişcare a conştiinţei, din necesitatea psihică, de scurtă durată ? Că «înalţă» ca efect «sufletul şi îi procură o excitaţie intensă», cum pretinde Poe? Este, de altă parte, adevărat că pasiunea, obiectul poeziei, îşi fulgeră progresivi-tatea către un deznodămînt precis? Că deci «dispoziţia poetică se înalţă », în impresia cititorilor — se înţelege — «peste sfera de toate zilele», aşa cum desluşeşte Maiorescu? Dar creaţia lirică trebuie să fie atunci, deşi «opulentă » sau «abundantă în idei», scurtă şi totuşi sugestivă, după cum s-a arătat; iar înlăuntrul acestui cadru strimt de exprimare, prescris prin înseşi limitele «violentei elevaţii» sau «pasiuni», să urce metodic către o strofă culminantă, să se conformeze în exterioritate după dezvoltările treptate ale inferiorităţii. Edgar Poe, alcătuindu-şi poema sa Corbul, ne încredinţează că, mai întîi, dintr-o voinţă de originalitate, s-a constrîns a găsi un efect nou. A cunoaşte însă efectul unui poem mai dinainte, după cum scriam în Tradiţia conceptului modern de poezie, înseamnă, se pare, a te afla mental în posesia acelui poem şi a-1 începe oarecum de la sfîrşit. Socoteala este cea justă, poetul chiar mărturisind-o: «Am compus atunci (consecutiv precizării momentului culminant, n.n.) această stanţă (strofă finală, n.n.) în primul rînd pentru a stabili gradul suprem şi a putea astfel, mai uşor, să schimb şi să gradez, potrivit seriozităţii şi importanţei lor, întrebările precedente ale amantului, şi, în al doilea rînd, să fixez definitiv ritmul, metrul, lungimea şi rînduiala generală a stanţei, precum şi să gradez strofele care trebuiau să preceadă — în aşa chip ca nici una să nu poată întrece în efect pe aceasta din urmă. Dacă aş fi fost destul de neprevăzător încît să construiesc, în timpul lucrului ce trebuia să urmeze, stanţe mai viguroase, m-aş fi silit, deliberat şi fără scrupul, să le şterg relieful — aşa ca să nu contrariez efectul de crescendo.» «Aci aşadar pot spune că poemul şi-a găsit începutul — de la sfîrşit, cum ar trebui să înceapă toate operele de artă.» Din considerarea pasiunii în natura ei de «mai mare repejune a mişcării ideilor», de către Maiorescu, cît şi în «dezvoltarea grabnică şi creseîndă spre culminaţiunea finală», era cu neputinţă, adău-gîndu-se la timp lectura esteticei lui Poe, să nu rezulte nu numai identităţi principiale în privinţa «compoziţiei», dar chiar formulări vecine. Astfel, Cercetarea critică a poeziei române constată: «Poezia ne prezintă aceeaşi însuşire: şi ea are cu necesitate un punct de culminare, în care se concentra ideile ei şi pe lîngă care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregătitoare, oarecum trepte de înălţare, şi desigur strofa în care culminează poezia este şi cea dintîi care s-a prezentat în fantasia poetului în momentul con-cepţiunii şi pentru răsărirea căreia poetul a compus pe celelalte; ea este esenţa, este fapta poeziei şi totodată măsura pentru efectul ce-1 produce; de la ea atîrnă lungimea sau scurtimea lucrării1, de la ea şi tonul în care este concepută; atîtea strofe şi acea coloare trebuie să aibă o poezie, cît şi care se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare. » Ar fi de dorit să nu înţeleagă nimeni că peste ceea ce am putut dovedi nu mai există nici un termen de conexiune între cele două poetice: grija efectului, preocuparea de ton, dispreţul de inspiraţie, pe care am renunţat a le mai studia, fiind tot atîtea puncte în plus de contact; precum iarăşi, mai de dorit este ca nimeni să nu se grăbească în judecăţi globale, crezînd că ar fi cumva vorba de o perfectă stare de vase comunicante de la Poe la Maiorescu. Nu. Există mari deosebiri poate, absiale uneori, cum avem cazul pasiunii, pe care cel dintîi, întreprinzînd purificarea poeziei, o exclude din posibilităţile acesteia, pe cîtă vreme cel de al doilea o implică în toate mişcările ei. Dar numărătoarea acestor diferenţe, la locul ei într-un studiu general asupra lui Titu Maiorescu, care numai dintr-un tact de pedagogie naţională îşi interzicea «o estetică mai rafinată», ar depăşi atît economia cît şi scopul cercetării prezente. Grupînd rezultatele dobîndite, ajungem la următoarea concluzie: Titu Maiorescu, pentru cultura noastră, propagă şi consolidează — cu teoria psihologică a operei poetice, cu caracterul de scurtă întindere, dar şi de «abundantă» al poemului, cu justificarea refrenului, cu problema valorilor de sugestie, cu ideea strofei finale, considerată ca începînd creaţia şi silindu-i procesul la răsturnări de reali- 1 Edgar Poe: «Am conceput dinainte ideea lungimii convenabile a poemului proiectat, o lungime de aproape o sută de versuri; de fapt, Corbul are o sută opt» (Philosophie de la composition, trad. Rene Labou) (nota lui VI. Streinu). 538 539 zare, cu normele de liricitate ale artei poetice, în sfîrşit — un ideal ingineresc al poeziei, formulat pentru întîia dată complet de Edgar Poe" (Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Tineretului, Lyceum, 1969, p. 95-104). O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 va apare în volum — aşa cum s-a mai spus — chiar în acelaşi an cu publicarea în Convorbiri literare, cu titlul Poesia rumănă. Cercetare critică de Titu Maiorescu, urmată de o alegere de poesii, Iaşi, Ediţiunea şi Imprimeria Societăţii „Junimea", 1867 (XVI. + 206 p.). Din 1892 va fi reluat în ediţia de Critice, ca studiu independent (renun-ţîndu-se la Anexă: Esemple de poezii rumăne), după cum urmează: Critice, I, 1892, p. 1-115; Critice, I, 1908, p. 1-62; Critice, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1915, p. 11—70. Variante Conv. Ut. — A, Poeziarumănă (voi.) = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 5 1 O cercetare critică asupra Poeziei române de la 1867 C, D, E; Despre poesia rumănă A ; Poesia rumănă. Cercetare critică asupra poesiei rumăne B / 9 5 să exprime D, E; a esprima A, B, C / 6 în deosebire C, D, E; în distingere A, B / 11 — 12 lucrări artistice D, E; opere artistice C; opere de arte A, B / 14—15 şi-o exprimă prin colori, muzica prin sonuri C, D, E; şi-o esprimă prin tonuri, şi aceasta constituie ceea ce s-a numit mehanismul artelor A, B / 21—22 impresia proprie a lucrării de artă C, D, E; proprie impresiunea a opului de arte lui A, B / 24 mijloc de C, D, E; vehicul pentru A, B / 27 percep-ţiunii [...] Din contră C, D, E; percepţiunei [...] Din contra A, B j 28 străină B, C, D, E; streină A / 29 înfăţişarea C, D, E; detaliul A, B I 10 1—2 lucrării de artă [...] apreţia C, D, E; opului de arte [...] apre-ţui A, B I 3 sonurile C, D, E; tonurile A, B / 6 — 7 fără de care nu poate exista arta? C, D, E; fără care nu se poate produce un op de arte? A, B j 8 se află C, D, E; există A, B / 14 şi 21 printre C, D, E; pintre A, B / 22 de pe dealuri C, D, E; după dealuri 540 A, B / 29 noţiuni C, D, E j noţiuni chiare A, B / 31—32 o operă frumoasă D, E; un op frumos A, B, C / 33 învălită B, C, D, E; dezvelită A j 11 1 o operă de artă D, E; un op de arte A, B; un op de artă C / 4 prin cuvinte, care C, D, E; cu cuvinte, cari A, B / 11 a demonstra C, D, E; a demonstra cu rigoare A, i? / 13 —14 operelor de artă D, E; opurilor de arte A, B; opurilor de artă C / 15 amănunte C, D, E; detaiuri A, B j 17 frumoase C, D, E; celor mai frumoase A, B l_2l ce trebuie să le aibă el C, D, E; şi le închipuieşte el A, B j 22 greutate C, D, E; dificultate A, B j 24 cuvintele C, D, E; mai toate cuvintele A, B j 25 impresii C, D, E; impresiuni A, B / 28 sfere C,D, E; cercuri A, B / 34 abstracţiunii C, D, E; abstracţiunei A, B j 35 proporţie C, D, E; proporţiune A, B / 36 — 37 inteligenţă C, D, E; capacitate A, B j 40 sta C, D, E; stă A, B j 12 1 un nivel C, D, E; o nivelă A, B / 9 expresie C, D, E; espresiune A, B I 20 artă C, D, E; arte A, B / 21 simplu C, D, E; simple A, B j 22 gîndirii C, D, E; gîndirei A, B / 28 fantaziei D, E; fantasiei A, B, C I 31 care gîndire avea la început C, D, E; care la început avea A, B / 33 credincioasă a raţiunii C, D, E; fidelă a raţiunii A, B / 37 — 38 „Despre scrierea limbii române", în voi. II al acestei ediţii D, E; „Despre scrierea limbei rumăne", public, a societăţii Junimea, pag. 142 — 150 A, B; „Despre scrierea limbei române" C / 13 1 cu de-amănuntul C, D, E; în detai A, B / 3 alegerea cuvîntului celui C, D, E; a alege cuvîntul cel A, B / 4 afirmare C, D, E; aserţiune A, B I 8 mai expresiv C, D, E; espresiv A, B j 9 mai pitoresc C, D, E; pitoresc A, B / 35 Traducere română de E.M., pag. 15, 22 C, D, E; Traducerea rumănă, publicată de Soc, „Junimea", pag. 15, 22 A, B I 14 13 exagerare C, D, E; esageraţiune A, B / 15 pagină D, E; pagine A,B,C I 20 regală C, D, E; regească A, B / 36 Traducere de P. Carp, p. 16, 23, 24, 52, 60 D, E / Traducerea de P. Carp, publ. de Societ. „Junimea", pag. 16, 23, 24, 52, 60 A, B, C j 541 15 8 impresie C, D, E; impresiune A, B / 12— 13 în cruzimea ei D, E; cu tet ce are ea de crîncen A, B, C / 16 asemenea verbe C, D, E; asemenea verbi A, B / 19 constante B, C, D, E; cunoscute A / 23 imaginaţia să-şi reproducă D, E; imaginaţiunea a-şi reproduce A, B; imaginaţia a-şi reproduce C / 26 — 27 să-ţi construieşti D, E; a-ţi construi A, B, C / o imagine mai sensibilă C, D, E; imaginea sensibilă A, B / 32 vrăjitoarele. în A, B cuvîntul este însoţit de următoarea notă de subsol: pag. 7 şi 43 din ediţiunea „Junimei". 16 1 frumoasa C, D, E; eminenta A, B / 2 impresie C, D, E; impresiune A, B I 3 gîndirii C, D, E; gîndirei A, B / între r. 13 şi 14, în A, B se intercalează pasajul: Tot epitetele produc impresiunea pitorească şi marcată în poesia lui Strunga, d.e. în strofa a 6-a: Opt voinici cu spete late Şi cu măneci suflecate Stau cu puştele-ncărcate. 17 2 neapărată C, D, E; indispensabilă A, B / 9 Nici Homer C, D, E; Deja Homer A, B / 22 Macbeth. în A.B cuvîntul este însoţit de următoarea notă de subsol: Macbeth, edit. „Junimea", pag. 60, 34, 50, 26, 27. 18 5 — 6 aştepta încă la C, D, E; aştepta la A, B / 8 citat C, D, E; deja citat A, B I 13 impresia produsă din C, D, E; (C: prin); impresiunea produsă prin A, B / 15 Asemenea C, D, E; Asemenea A, B f 22 acceptabile ne par C, D, E; acceptabile, afară de cea publicată în colecţiunea de faţă, ne par A, B / 23 — 24 stă mai ales în personificarea C, D, E; depinde mai ales de la personificarea A, B / 19 10 să ajungă D, E; a ajunge A, B, C j 14 imaginaţia C, D, E; imaginaţiunea A, B / 20 16 Un regat D, E; un imperiu A, B, C / După r. 31, în A, B se continuă cu următorul fragment omis în D (în C fragmentul figurează de la alineatul „Demnă de însemnat...") : „Amor, schinteie smulsă din razele cereşti", compară Nic. N. în poesia sa O victimă. Demnă de însemnat este, în fine, următoarea poezie a unui poet francez mai puţin cunoscut, Lachambeaudie: ROZA CEA UMEDĂ1 Alina cu-a sa mamă pe cîmp mergînd odată Văzu regina florilor, o roză adorată, Plecîndu-şi sînul fraged de rouă inundat. Spre-a uşura pe floare de umeda povară Ea scutură de creangă — dar frunza cea uşoară Ca roua deodată din roză a picat. Copila varsă lacrimi; iar muma-ngrijitoare îi zise: „Vezi efectul, degrab-a dobîndit! De aşteptai o rază s-ajungă de la soare, Ea umeda povară din floare-ar fi sorbit. Copilo, sunt în lume dureri aşa profunde Pe care şi iubirea-i datoare a respecta, Sunt rele, vai! de care destinul ne pătrunde Şi singur timpul numai le poate uşura." 21 1 observări dintre D, E; observaţiuni între A, B; observări între C / 3 române D, E; noastre române A, B, C / 6 sensibilizării C, D, E; sensibilizărei A, B / 7 să fie atins C, D, E; să se ajungă A, B / 9 — 10 vorbele izolate se întîmplă şi cu comparaţiunile D, E; cuvinte se întîmplă şi cu comparaţiuni A, B, C / 30 floricică C, D, E; flori-şoară A, B / 34 impresiile C, D, E; impresiunile A, B I 22 9 pregătită D, E; preparată A, B, C j 23 17 comparărilor C, D, E; comparaţiunilor A, B / 18 Comparările C, D, E; Comparaţiunile A, B j 23 — 24 unei aşa de elementare rsgule a conceperii C, D, E; acestei regule elementare a conceperei 1 Traducere de V.P. (mta lui T. Maiorescu). 542 543 A, B I confuzie D, E; confusiune A, B / confusie C / între r. 25 şi 26, în A, B figurează următorul fragment: Să ne mai mirăm de cei nechemaţi şi nealeşi, cînd putem cita asemenea erori chiar în poeţii noştri cei mai eminenţi? Iacă cum compară unul dintre ei: Pe cînd Steaua se oglindă In izvorul tăinuit, Crinul merge de colindă Cîmpul verde şi-nflorit, Şi în cupa lui adună Lacrimile de pe flori, Ce cu razele din lună Se sărut ca dulci surori. Iar cînd soarele s-aprinde Pe al ceriului altar, Crinul vesel îi întinde Cupa-i de mărgăritar. Astfel tu, copilă dalbă, Cînd în lume te iveşti, Culegi roua dulce, albă, De pe crinii sufleteşti; Şi cînd cerul în lumină Te deşteaptă despre zori, A ta inimă-i închină Fecioreştele-i comori. Cuvintele frumoase, dar comparaţiunea confuză, imposibilă îndată ce încerci a-ţi desemna imaginile întrebuinţate. 27 uneori C, D, E; în parte A, B / 28 almanacuri C, D, E; almanace A, B I 30 impresia este mai ridicolă D, E; impresiunea este mai ridiculă A, B, C / 24 între r. 10 şi 11, în A, B, C: Să salte prin fete ca zefirul sau ca zambila! 25 Citim D, E; Cetim A, B, C / 544 25 7 buză C, D, E; buză lină A, B / 18 din această D, E; de această A, B; despre această C / 19 la partea C, D, E; în fine la partea A, B I 22 amănuntelor C, D, E: a detaiurilor A, B / 23 — 24 propoziţii [...] cercetării de faţă D, E; proposiţiuni [...] disertaţiei A, B; propoziţiuni[...] cercetării de faţă C/25 expresii C, D, E: expresiuni A, B I 30 o lucrare de artă D, E; un op de arte (C: artă) A, B,C / 33 reflecţii D, E; reflecţiuni A, B, C / 26 3 şi pe care C, D, E; şi care îl reproduce A, B / 4 subiectul C, D, E; sujetul A, B I 6 şi totdeauna C, D, E; în perpetuu A, B j 7 în artă: aici C, D, E; în arte: aci A, B j 13 — 14 tinerei noastre generaţii C, D, E; junei noastre generaţiuni A, B / 14—15 în pericol de a nu mai avea unul C, D, E; în pericol de a nu mai avea poezie, adecă de a nu mai avea unul A, B / 23 al raţiunii C, D, E; esclusiv al raţi-unei logice A, B / 39 văl C, D, E; văl de pudoare A, B j 27 între r. 27 şi 28, în A, B, C poezia continuă astfel: Satul Putineiul fu în două zile Celebra strimtoare de la Termopile, Iar pandurii noştri eroii spartani; Suflete-acelor trei sute Fabiani In romani trecură în acea zi toţi Ca să nemurească p-ai lor strănepoţi. 28 între r. 11 şi 12, în A, B, C poezia continuă astfel: Tot ce cer eu de la Tine, este grabnică scăpare A acelor cari sufăr maltratări necontenit. Ai puterea-n mînă, Doamne; fă şi-ndată va dispare Suferinţele mulţimei şi tiranii au perit. 17 citim D, E: cetim A, B, C j 29 1 opoziţia C, D, E; oposiţiunea A, B / exemplele C, D, E; citaţiu-nile A, B / 2 cetitorul C, D, E; lectorul A, B j 3 deosebirea C, D, E; diferinţa A, B \ desparte C, D, E; separă A, B / 7 opere de artă C, D, E: op de arte A, B /16 se deosebeşte D, E; se distinge A, B, C\ 18 considerări C, D, E; consideraţiuni A, B / 21 mai rafinată 545 C, D, E; mai întinsă A, B j 25 generaţie C, D, E; generaţiune A, B I 29 cercetării C, D, E; disertaţiunii A, B / 34 deosebirea C, D, E; distingerea A, B j 37 cu prilejul C, D, E; din ocasiunea A, B I 30 1 împreună C, D, E; la un singur loc A, B / 2 deosebi C, D, E; distingere A, B / vedere C, D, E; vedere mai unit A, B / 4 — 5 deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare D, E; distingere provenită din cunoscuta diferinţă A, B; deosebire provenită din cunoscuta separare C / 6 deosebire C, D, E; diferinţă A, B / 7 propoziţie D, E; propoziţiune A, B, C / 13 obiecte C, D, E; sujete A, B / 16 prilej C, D, E; ocasiune A, B / 20 deosebesc C, D, E; ce osebesc A, B j 22 cercetarea C, D, E; disertaţiunea A, B / 23 digresiuni C, D, E; diversiuni A, B / 26 nici un folos C, D, E; un folos A, B / 27 din C, D, E; numai din A, B / 28 egoist C, D, E; egoistic A, B / 33 obiecte C, D, E; sujete A, B / 39 cu prilejul lor D, E; â propos de ele A, B, C I 31 1 să ne reprezinte D, E; a ne reprezenta A, B, C / 2 aceste D, E; numai aceste A, B, C / 10 împotrivire C, D, E; barieră A, B / 12 asemenea B, C, D, E; asemine A / 15 gînd este la D, E; ocupă de A, B, C I 16 de unificarea ortografiei şi de D, E; la unificarea ortografiei şi la A, B, C I 17 vor trece C, D, E; vom trece A, B / 18 preocupări D, E; cestiuni A, B j 19 — 20 unificate B, C, D, E; unificată A / 20 îndeletniciri D, E; ocupaţiuni A, B, C/21 nimeni D, E; nimine A ; nimene B, C/25 contimporani D, E; contimpurani A, B, C I 26 în generaţiunile C, D, E; la generaţiunile A, B / 30 creaţiune C, D, E; concepţiune A, Bj 31 a zilnicelor interese D, E; a intereselor omeneşti A, B, C j 34 lase B, C, D, E; lese A / 32 1 statornică D, E; constantă A, B, C / 2 — 3 putere de a lupta D, E; o putere de a se lupta A, B, C / 10 de adăpost C, D, E; adăpostit A, B l 12 s-a lăţit D, E; s-a născut A, B, C / 14 genului D, E; geniului A, B, C j 15 Dar B, C, D, E; Dară ,4/17 veşnic C, D, E; in perpetuu A, B j 19 spre C, D, E; şi spre A, B j 24 asemenea C, D, E; asemine A; asemene B / 27 anterioare C, D, E; mai anterioare A, B I 33 înainte B, C, D, E; departe A j 36 sfîrşit C, D, E; finit A, B I 33 2 mîngîiere [...] atenţia C, D, E; consolaţiune C [...] atenţiunea A, B I 3 înfăţişîndu-i C, D, E; prezentîndu-i A, B j 6 — 7 înlănţuirea fără margini a nexului C, D, E; înlănţuirea nexului A, B / 8 cu sfîrşit şi să dea D, E; cu finit şi să dea A, B, C j 14 limitată D, E; finită A, B, C j 17 rătăcirea B, C, D, E; aberaţiunea ,4/18 teorii C, D, E; iâe\A, B / 24 atenţiunea B, C, D, E; afecţiunea A / 25-26 deosebite şi a distrage [...] de perpetua cauzalitate C, D, E; osebite şi a libera [...] din perpetua cauzalitate A, B (fraza se continuă doa.r în A : dîndu-i repausul salutar prin reprezentări de simţiminte şi pasiuni). / 34 4 ale cugetului C, D, E; ale sufletului A, B / 6 — 7 Observarea aceasta C, D, E; observaţiunea respectivă A, B j între r. 9 şi 10, în A figurează următorul pasaj: Esemplul cel mai lămurit dintre toate mi-1 prezintă spaima cu prodigioasa sumă de idei ce ne trec prin cap în momentele ei. O justă reproducere a acestui fenomen psihologic se află în novela genoveză de Topffer, La peur, a cărei traducere se publică tocmai acum în foiletonul Gazetei de Iassi. (Aprilie 1867.) 12 Lucrurile gîndite B, C, D, E; objectele gîndirei A / Intre r. 16 şi 17, în A figurează următorul pasaj: Un esemplu pentru această stare a sufletului, dacă mai este trebuinţă de esemplu, se află ca reproducere dramatică în scena 7-a, act. I, din Moartea lui Wallenstein de Schiller, în cuvintele contesei (notă de subsol: Traducţiune rumănă publ. de Societ. „Junimea", mai ales pag. 28, 30 şi 33). 17 o culminare D, E; culmi-naţiunea A, B, C / 18 spre D, E; spre A, B, C / între r. 19 şi 20, în A figurează următoarele: Esemplu scena gradinei din Faust. Mai ales pag. 146—148 din trad. rumănă de Pogor şi Schiletti. 26 dar a stabili C, D, E; a stabili A, B I 35 jurul C, D, E; giurul A, B / 36 repeta C, D, E; repe-ţească A, B / 37 o excepţie C, D, E; o escepţiune A, B j în A, r. 37 — 38 şi p. 35, r. 1 — 3: „O escepţiune aparentă [...] a ideei celei vechi" figurează ca notă de subsol, iar poezia Vocea muntelui nu este citată j. 36 5 excepţie D, E; escepţiune A, B, C j 6 repete C, D, E; repeţească A, B / 7 —8 regule B, C, D, E; cerinţe A j olandezul Hemsterhuis a putut defini frumosul: o C, D, E; un mare estetician şi mare 546 547 artist Hemsterhuis a definit frumosul ca o A, B / 20 mai strimt C, D, E; strimt A, B j 30 expresie C, D, E; espresiune A, B / 36 valorii C, D, E; valoarei A, B j 38 2 la soare C, D, E; în soare A, B / 6 versul C, D, E; în versul A, B / 16 o spune D, E; o mâi spune A, B, C / /«/re 21 22, m A figurează următorul fragment: Apoi : Pîn-aici orice cîntare, Orice rîu murmuitor, Ş-orice fluier de păstor M-adormea cu desfătare. Orice cîntare, prin urmare şi orice fluier de păstor, şi prin urmare iarăşi un vers superflu! — A, ba nu! fiindcă poetul, cînd a zis cîntare, a înţeles numai cîntare cu gura, de oameni sau de paseri, pe cînd fluierul este o exe-cuţiune instrumentală, deşi poporul de rînd zice cîntă cu fluierul! — Profundă justificare! Şi desigur în ziua în care poezia va avea voie să fie un tractat gramatical de sinonime, această strofă a lui Mureşanu va fi citată cu admiraţiune. Dar pană atunci să ne fie permis a fi de altă opiniune. Şi aşa mai departe încă patru strofe. Şi cînd se sfîrşeşte, te miri pentru ce s-a sfîrşit. Putea să mai meargă cel puţin vreo opt strofe, cu aceeaşi economie de spirit. Pentru a varia lectura, să revenim la un esemplu bun, să auzim balada lui Goethe, Erlkonig, admirabilă prin mişcarea dramatică a ideilor şi prin descrierea scurtă şi plastică a situaţiunei. CRAIUL CODRULUI1 Prin vînt, prin codru-n al nopţii sîn Trece calare tatăl bătrîn, El ţine-n braţe copilul său Şi-1 strînge dulce la piept mereu. Copile dragă, ce teamă ai? — Tată, nu vezi pe-al codrului crai Cu-a sa coronă pe capul său? — E ceaţa numai, copilul meu. 1 Traducere de N. Schelitti (nota lui T. Maiorescu). „Copile dulce, mult te-aşteptăm, Jocuri frumoase hai să jucăm, Flori pentru tine am cîte-ai vra, Rochiţi de aur muma ţi-a da." — Tată, pe rege n-ai auzit în taină cîte mi-a făgăduit? — Copile,-ţi pare, te-ai înşelat, Prin frunzi uscate vînt-a suflat. „Cu mine dragă de vei veni, Fetele mele te vor sluji, Fetele mele te-or dismerda, Şi-n visuri dulce te-or legăna." — Nu vezi tu, tată, colo cum joc A regelui fete pe negrul loc? — Uită-te bine, sunt trunchiuri mari, Şi crengi căzute din vechi stejari! „Plăcuta ta faţă mult o iubesc, De nu vii singur, eu te răpesc." — Tată, ah tată, mîna a-ntins, Craiul pădurei iată m-a prins! Tatăl în spaimă aleargă mereu, Băiatul geme în braţul său, Şi cînd în curte el a intrat, Mort pe copil în braţe-a aflat./ 39 6 Roua limpede pe flori (la acest vers în A, B notă de subsol: „Imagine îndoielnică"). / 41 13 ar cîştiga D,E; ne-ar pare a cîştiga A, B, C/15 claritatea C, D.E; chiaritatea A, B j 19 cercetarea C, D, E; disertaţiunea A, B j 42 19 să mai spuie D, E; a mai spune A, B; să mai spună C / 21—22 reflecţie asupra artei C, D, E; reflecţiune asupra artii A, B / duşmanul C, D, E; inimicul A, B / 25 lucrare poetică este mai ales 548 549 C, D, E; op poetic este numai A, B / 26 studiului C, D, E; diserta-ţiunii A, B / 28 deşteptate prin cuvinte în fantazia cetitorului D, E; deşteptate (B: prin cuvinte) în fantazia lectorului A, B, C / 30 trecerea C, D, E transiţiunea A, B j 33 comunicarea C, D, E; trecerea A, B / 34 strict la C, D, E; strict în A, B j 37 fabricanţi A £; făcători A, B, C / 43 I observare C, D, .E; observaţiune A, B / 2 întîmpinare de combătut J C, D, E; objecţiune de întîmpinat A, B / 3 — 4 se potriveşte C, D, I E; se acoardă y4, B / 5 impresia C, £), 15; impresiunea A, B / 14 prilejul cetirii D, U; ocasiunea lecturei A, B, C / 16 ci ea C, D, E; ci cele spuse A, B / 20 ce reţine D, E; ce retac A, B, C j 22 citată C, D, Ej deja citată A, B / 30 va fi reţinută D, E; va rămînea A, B, C I 32 expresie în cuvinte [...] propria C, D, E; cuvinte (B: espresiuni) [...] propria-ţi A, B / 33 imaginaţiunea C, D,E; imagi- i naţiunea-ţi A, B j 34 indicări, scoate la lumina conştiinţei C, D, E; cuvinte, divinează ceea ce A, B j 44 [ II —12 să o simtă, s-o afle în sine şi multele C, D, E; să divineze şi j sutele de (B: şi multele) A, B / între r. 14 şi 15, în A figurează I următoarea poezie: ' Lacrima ce am vărsat S-a schimbat în floare. Şi suspinul ce-am aflat In privighetoare. Şi de mă iubeşti, copilă, | Te-ncunun cu flori ' Şi un chor te va-ncînta De privighetori. (Heine) j 45 j 3 un îndemn D, E; un impuls A, B; o impulsie C j 4 cetitorului D, E; lectorului A, B, C j 10 curentul electric se transmite C, D, E; schinteie electrică ce transplanta A, B / 11 parte a lui C, D, E; parte a ei A, B / 15 suflet şi suflet D, E; minte şi minte A, B, CI 16 se acordă pe tăcute şi formează C, D, E; se dezvoltă pe tăcute şi acordă A, B j 19 produce B, C, D, E; produce prin partea numită 550 1 simpatică a sistemului nostru nervos A / 23 proporţii C, D, E; proporţiuni A, B j 25 Mijloacele D, E; Modurile A, B, C / manifestă C, D, E; manifestează A, B / 26 felurite D, E; diferite A, B, C / 38 emoţiunii artistice C, D, E; entuziasmului artistic A, B j 46 2 adevărat C, D, E; profund A, B / se manifestă C, D, E; se manifestează A, B I 16 Se vor gîndi C, D, E; Vor mai gîndi A, B j 47 15 care-l luăm C, D, E; care-1 cităm A, B j sus-citată C, D, E; sus-numită A; sus-pomenita B/17 citeşte D, E; ceteşte C, D, E; 32 artă C, D, A; arte A, B / 48 18 de aici încă nu rezultă C, D, E; din aceea nu rezultă încă A, B / 20 Nimeni nu contestă C, D, E; Nimene nu contestează A, B j 23 ce trec prin D, E; ce se cuprind în A, B, C / 28 artă C, D, E; arte A, B I 33 Se vor gîndi D, E; Vor mai gîndi A, B, C j 34 că se vor D, E; că vor A, B, C / 36 îl mîngîie D, E; consolează A, B, CI 49 i2. 1 — 5 figurează în A în următoarea formă: Cuvintele poetului pot dar să fie tot aşa de puţin reale ca nălucirile nebuniei, şi cine a înţeles o dată natura vizionară a întregei existenţi nu se va mira de aceasta. Ce este real cînd nebunul se crede împărat? Nu faptul, dar credinţa lui. Şi asemene în concepţiunile poetului poate fi real numai simţimîntul său cel profund, dar nu înţelesul logic al frazelor prin care se arată. / 2 exact D, E; logic B, C I 7 lui C.P.A. D, E; D-lui C.P.A. A, B, C / 8 sale C, D, E; D-sale A, B / 9 să-şi întrupeze C, D, E; a-şi întrupa A, B I 15 mijloc D, E; mod A, B, C; 18 în A se continuă astfel: (poet român); în care constatăm cu mulţumire o distincţiune artistică ce părea că dispăruse din literatura noastră. 27 M.D. Corne C, D, E; M.D. Cornea A, B / 29 a lui Goethe C, D, E; de Goethe A, B I 50 22 Dar D, E; Iar A, B, C / 29 reflecţii D, E; reflerţiuni A, B, C / 51 10 scapă de C, D, E; scap din A, B / 551 39 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu 52 3 forme C, D, £; tonuri A, B / 27 manifestă C, D, E; manifestează A, B I 36 altminteri C, D, E; altmintrelea A, B j 53 1 lui D, E; D-lui A, B, C j 9 aripele C, B, E; aripele mici A, B / 20 germane B, C, D, E; franceze şi germane A j 21 terminarea lor C, D, E; terminaţiunea lor totdeauna A, B / 22 rimează C, D, E; rimează fără excepţiune A, B; 27 corupe B, E; corumpe A, B, C j 30 persane D, E; persice A, B; persiane C j 33 pentru C, D, E; pană A, B I 34 guriţă-garofiţă C, D, E; versurele-aripele A, B / 37 din partea ţiganilor D, E; de cătră ţigani A, B, C; j 54 1 ginte asuprită D, E; castă nefericită A, B; ginte nefericită C; 5 bunii D, E; din cei mai buni A, B, C j 22 alungat D, E; evitat A, B, C I 23 primi B, E; admite A, B, C / 27 aplica B, £; întrebuinţa A, B, C I 31 a se feri de exces, a nu C, B, £; de a se feri; de a nu A, B / 33 a nu C, B, E; de a nu 4 B / 35 silit B, £; forţat A, B / a produce C, B, £; a se produce A, B j 56 I — 2 nefiresc sau silit din pricina B, E; nenatural sau forţat din cauza A, B, C / 9 Dispoziţia C, D, E; Dispoziţiunea A, B j 11 — 12 la un nivel C, D, E; într-o nivelă A, B / atenţie C, D, E; atenţiune A, B I 14 să nimicească B, E; a ucide A, B; să ucidă C / impresia C, D, E; impresiunea A, B j 15 pe drept B, E; cu drept A, B,C / 16 dovedeşte C, B, E; probează A, B / 19 Ad Pisones C, B, E; Către Pisoni 14, fî / 39 ea priveşte C, B, £; (greşit) e-n priveşte B / 57 II nivelul la C, 13, £; nivela pe A, B j 13 expresii obişnuite C, D, E; espresiuni ordinare A, B j 15 alese C, £>, E, distinse A, B / nimiceşte D, E; ucide 4 B, C / 19 contră, poeziile literare cele rele C, ' D, E; contra, poeziile cele rele de salon A, B / 20 pretenţia D, E; pretenţiunea A, B, C / 21 le aruncă C, 7J, E; te aruncă A, B I 23 comun 7J, E; comună ^, B, C / 24 să zică D, E; s, zice ^î, B, C / 36 impresia ce o C, D, E; impresiune ce A, B j 58 12 literare C, D, E; de salon A, B j să se intituleze D, E; a se intitula A, B, C I 13 să zică d, E; a zice A, B, C j După r. 34, îot B figurează următorul pasaj: Sau cum zice Văcărescu: Aidi, române! Căci e vremea De cînd ţeara ta tot geme. Suferind ruşini şi groaze Sub cumplirea multor loaze etc. 59 2 ale cărui C, D, E; a cărui A, B j 3 Trebuie să ne mărginim B, C, D, E; Ne mărginim A j 11 Cînta D, E; Cîntă A, B, C j 60 9 în haina D, E; cu vestmîntul A, B, C / 14 nici ocoli, nici schimba C, D, E; nici evita, nici alege A, B / 15 impresia B, C, B-, E; impresiunea A I 21—22 aducînd lectorului mai întîi aminte de B, C, D, E; aducînd aminte mai întîi lectorului A / 61 7 Safta D, Ej Ioana A, B, C / 20-21 asemănare între pasiune şi poezie ce ne-am propus a o analiza (C: p. 55) este B, C, D, E; asemănare ce ne-am propus a analiza între pasiune şi poezie (pag. 55), este A / 22 culminarea C, D, E; culminaţiunea A, B / 23 deopotrivă D, E; în comun A, B, C / 27 proporţie C, B, £; propor-ţiune,4, B / 30 pasiunii C, B, E; pasiunei A, B j 32 arată B, E; ne presintă A, B, C / 33 punct de culminare C, B, E; punt de culmi-naţiune A, B / 35 pregătitoare, oarecum trepte C, B, E; prepara-toriu oarecum grade A, B / 37 s-a înfăţişat B, £; s-a presintat ^4, B; presentat C / 62 2 esenţa, este fapta C, B, E; esinţa, este întîmplarea A, B j 4 lucrării C, B, E; opului A, B / 5 concepută B, C, B, £; conceput A j 7 impresia C, D, E; impresiunea A, B / După r. 8, te A urmează poezia Gondola, exemplu înlocuit în B cu balada Craiul codrului: Un exemplu frumos de ceea ce este culminaţiune, ne prezintă poezia d-lui G. Creţeanu: GONDOLA Mergi la Lido, barcarolă! Zic doi juni ce-şi alegeau O gondolă-ntre gondole Şi rîzînd în ea săreau. 552 39* 553 Ca o umbră uşurică în lagună ea plutea. Era neagră mititică Ş-un braţ tare o ducea. Revărsa o lună plină Peste dealuri dulci luciri, Făcea brazde de lumină A lopeţii dulci loviri. întinşi moale pe covoare Beţi d-amor' se sărutau Şi în vise răpitoare Acei juni se legănau. O divină melodie Deodată s-auzi, Şi în vorbe d-armonie Vocea ei aşa vorbi: „Să golim, o, al meu mire! Să golim cupa d-amor, Şi pe aripi de iubire Să zburăm din nor în nor! Ca albina atîrnată De o roză, de un crin, Soarta mea fuse legată De-al tău rău sau bun destin. Tot aşa şi a mea buză E lipită de a ta, Pentru tine eu sunt muză, Pentru mine vei cînta. într-un cîntec ne vom duce De la-apus pană la zori, îţi voi face leagăn dulce Pe-al meu sîn de albe flori. îţi voi face şi o mantă D-al meu păr de abanos, Şi de scumpa ta amantă Cerul chiar va fi gelos. Spune nu-i aşa, iubite, Că vom fi preafericiţi? Şi că zile d-aurite Vom trăi nedespărţiţi?" Ea cîntarea nu sfîrşise Cînd gondola şovăi — „Ce faci, scumpe?" fata zise Şi ca ceara-ngălbeni. — Oh! voiesc ca fericirea Să o opresc în al ei zbor, Voi să caut nemurirea Deşertînd cupa d-amor. Noi asemene momente Nu o să mai întîlnim... Ai să zicem vieţei: du-te! Şi în braţe să murim. Strofele dintîi deping situaţiunea, strofele următoare arătă prin cuvintele ei intensitatea iubirei celor doi juni; dar şi situaţiunea şi exprimarea iubirei au scopul de a ne interesa din ce în ce mai mult şi de a ne prepara printr-un energic contrast la catastrofa finală: Noi asemene momente, Nu o să mai întîlnim... Ai să zicem vieţii: du-te! Şi în braţe să murim. / 9 Un exemplu bun B. Un esemplu eminent de culminaţiunea C, D, E; După r. 29, în A, B figurează următorul text: în fine mai reproducem o dată, din publicaţiuni anterioare, faimoasa baladă a lui Uhland1: 1 Traducere de d. V. Pogor (nota lui T. Maiorescu). 555 BLESTEMUL CÎNTĂREŢULUI Era în vremea veche un mîndru-nalt castel, Departe pîn' la mare pe cîmpuri domnea el; în jur grădini tufoase cu flori se-ncoronau, Din ele răcoroase cascade se vărsau. Acolo-un aprig rege departe-nvingător Pe tronul său stă galben, tăcut, îngrozitor, Căci ce gîndeşte-i spaimă şi ce vede-i mînie Şi ce vorbeşte-i moarte şi sînge ce el scrie. La el sosiră-odată doi nobili cîntăreţi, Albind unul, iar altul ornat cu galbeni creţi. Pe cel bătrîn cu harfa-i, un cal măreţ purta, Cel tînăr ca o floare, urmînd voios sălta. Zise atunci bătrînul: Curagi, o Făt-frumos, Găteşte mîndre cînturi şi glasul cel duios, în plîns şi-n voie bună puternic să cîntăm, P-al regelui crud suflet avem să-nduioşăm. în sala cea măreaţă iat-amîndoi că stau Şi regele, regina pe tronuri ascultau. Cel rege, ca furtuna, e crud plin de fiori, Regina, dulce, blîndă, ca luna dintre nori. începe p-a lui strune bătrînul a cînta, Bogate, mai bogate el tonuri înălţa; Iar vocea celui tînăr, mai pură şi mai vie, Contrastă cu a harfei profundă armonie. Ei cînt de libertate, plăcere şi amor, Bravură şi credinţă, sfinţenie şi dor; Ei cînt de tot ce-i dulce şi-n inimă pătrunde. Ei cînt de tot ce-i nobil şi-n suflete răspunde. S-au stîns pe orice buze ironica zîmbire, Tot cercul care ascultă se-nchină cu uimire; Regina transportată, cu sufletu-ncîntat, O roză cîntăreţului din sîn a aruncat. — Mi-aţi înşelat poporul. Femeia mi-o răpiţi! Răcneşte crudul rege, şi toţi stau împietriţi. Pe tînăr el atunce cu sabia a lovit Din piept în loc de cînturi roş sînge a zbucnit! Poporul, ca de vînturi gonit, se depărtează, în braţele harfistului cel tînăr expirează. Bătrînul trupul palid pe cal a aşezat Şi faţa coperindu-i tăcut s-a depărtat. Trecînd sub poarta-naltă el însă se opreşte Şi harfa d-o coloană de marmură zdrobeşte, De glasul său castelul întreg a răsunat, Şi-n astfel de cuvinte grozav a blestemat: „Vai vouă, bolte-nalte, subt arcurile voastre Etern să nu răsune d-acum cîntări d-a noastre! Ci numai jale, plînsuri şi paşii cei de sclav Pîn' ce geniul răzbunării din voi va face prav. Vai vouă, grădini mîndre, ce-n flori vă veseliţi, L-acest cap mort şi palid uitaţi-vă, priviţi. Să veştejiţi ca dînsul, să sece-orice izvor, Şi piatră şi pustiu să fiţi în viitor. Vai ţie! aprig rege cu ochii împietriţi, Zadarnic porţi coroane de multe biruinţi. Să fie al tău nume etern d-acum uitat Şi adînc în întuneric să fie cufundat." Aşa zise bătrînul. — Cerul 1-a auzit, Şi boltele-s ruine, păreţii s-au zdrobit, O singură coloană trecutul atestează Ş-aceasta se clinteşte spre noapte ca să cază. Grădinile frumoase acum s-au dărîmat, Nu vezi copac cu umbră, izvoarele au secat; De regele cel aprig vrun cînt nu pomeneşte: Blestemul cîntăreţului astfel se împlineşte. 556 557 64 1 două poezii1 C, D, E; trei poezii2 A, B / 5 în a lacului tăcere D, £; Pe a lacului surfaţă A, B, C / 16 amintire D, E; suvenire A, B, C [ 27 opiniei C, D, E; opiniunei A, B j 28 paragrafele precedente C, D, E; paragrafii precedenţi A, B / 32 de gradare treptată C, D, E; culminaţiune A, B / 65 1 impresia unui întreg organic C, D, E; impresiunea unui întreg A, B I 30 impresia C, D, E; impresiunea A, B / 34 impresia C, D, E; impresiunea A, B / 66 1 încă de la început C, D, E; deja la început A, B / 2 — 3 culminare, ci spre cădere C, D, E; culminaţiune, ci spre decadenţă A, B j între r. 20 — 21, în A, B figurează următorul fragment: Aşa este de neapărată observarea culminaţiunei crescînde în poezie, încît nu numai o eroare capitală ca cea precedentă, dar şi un singur cuvînt, care întrerupe gradaţiunea şi o abate, poate nimici tot efectul. Acela ce te iubeşte Suspină ziua, noaptea mereu, Şi tot la tine dînsul gîndeşte, Căci eşti în lume idolul său. Dragă Eliso, a sa frumuseţe Şi-ar da-o roza pe chipul tău; Şi chiar şi crinul a sale-albeţe Pe ceea ce luce în sînul tău. Aşadar, cela ce te iubeşte îţi poate spune, într-un cuvînt, Că pentru tine dînsul trăieşte, Căci eşti un înger p-acest pămînt. ^Tc^uVcodrului (Craiul ielelor) de Goethe şi Norul de Th. G^nS^Ort^orul^.^ şi Blestemul cîntăreţului de Uhland (nota lui T. Maiorescu). Credem că nu mai este de trebuinţă a aduce şi alte esemple de asemenea cuvinte fără sens Introduse numai pentru a completa numărul silabelor din vers; căci în toate colecţiunile de poezii rumăne se pot găsi în mare cîtăţime şi totdeauna au de efect de a face poezia imposibilă. Ci ne rămîne numai a trage concluziunea rezumătoare din toate esemplele ce le am studiat pînă acum în urma teoriei despre condiţiunea ideală a poeziei. / 21 — 22 constatat că se află identitate între poezie şi între C, D, E; constatat în poeziile precedente, că se află identitate între ele şi între A, B j 23 pasiunii C, D, E; pasiunei A, B / între r. 27 şi r. 20 (p. 67), fragmentul lipsă în A I 28 — 29 produs al reflecţiei exclusive C,D,E; product al reflecţiunii esclusive B J 30 sfera C, D, E; tărîmul B ] 33 cercetarea C, D, E; disertaţiunea B j 34 adică C, D, E; adecă B; 36 opinii C, D, E; opiniunii B.j 67 1 lui C, D, E; d-lui B / 3 reflecţii C, D, E; reflecţiuni B / 6 contestare C, D, E; contestaţiune B/7 — 8 Goethe [...] nici un vers C, D, E; Schiller, Goethe [...] un singur vers B j 9 reflecţia C, D, E; reflecţiunea B / 10 reflecţie C, D, E; reflecţiune B j 11 deosebite C, D, E; osebite B / 12 confundarea C, D, E; confusiunea B / 16 deosebirii C, D, E; osebirii B J 18 reflecţii C, D, E; reflecţiuni B j 19 confuzii C, D, E; confusiuni B / 20 de hotărît [...] primejdioasă C, D, E; a decide [...] periculoasă B / 22 să le demonstrăm în studiul C, D, E; a le demonstra în disertaţiunea A, B j 24 condiţie D, E; condiţiune A, B, C j 25 condiţie D, E; condiţiunea A, B, C I 31 condiţia [...] reprezentărilor D, E; condiţiunea [...} reprezentaţiunilor A, B, C j 33 culminare C, D, E; culminaţiune A, B j 36 în materie D, E; o materie A, B, C / 68 6 să se perfecţioneze [...] atenţia D, E; a se perfecţiona [...] atenţiunea A, B, Cţl asupra multor [...] le-ar C, D, E; la multe [...] altfel le-ar A, B j 9 să dea D, E; a da A, B, C / 10 mai sigură pentru a deosebi C, D, E; sigură pentru a distinge A, B j 15 deosebire C, D, E; distingere A,, B / 16 poeţilor C, D, E; poeţilor români A, B I 28 mulţimea C, D, E; abundenţa A, B / 559 558 P. 69 ASUPRA POEZIEI NOASTRE POPULARE Articolul a apărut în Convorbiri literare, an. I, nr. 22, 15 ianuarie 1868, p. 301—308, sub titlul: „Poesiile populare romane" adunate de d. Vasile Alecsandri1, şi are o dublă importanţă, împletind strîns admiraţia mereu creseîndă a criticului Convorbirilor pentru poetul Vasile Alecsandri cu preţuirea lui pentru valoarea poeziei populare româneşti, constantă a gîndirii estetice maioresciene. Culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri nu îi rămăsese necunoscută lui Titu Maiorescu pînă la data ediţiei recenzate. O menţiune despre această culegere găsim încă în Jurnalul adolescentului, la data de 15/27 februarie 1859: „Ziua naşterii mele", cînd, printre cărţile citite în perioada berlineză a studiilor, alături de biografiile lui Goethe de Lewes şi Lessing de Stahr, de operele lui Ortis, Hoffmann, Kant, studentul cita: „Alecsandri: Rom. Volkspoesie — ediţie tradusă în limba germană de W. von Kotzebue". Dealtfel, în răsunătoarea sa intervenţie în chestia poeziei populare, „răspuns la discursul de recepţiune a d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909", profund studiu despre poezia populară şi influenţa sa asupra literaturii culte, luînd apărarea lui Alecsandri, Titu Maiorescu se referea în mod expres la culegerea de poezii populare a poetului: „Cum se ştie, culegerea de Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, este dedicată doamnei Elena Cuza, în 1862, deşi publicată de-abia la începutul anului 1866. Publicarea se face în folosul Azilului Elena Doamna fiindcă — după cum scrie Alecsandri — «poeziile culese din gura poporului sunt copii găsiţi ai geniului românesc şi au dreptul a se bucura de îmbrăţişarea înaltei protectoare a Azilului Elena». Dar Alecsandri începuse de mult să adune şi să comunice prietenilor săi poeziile populare. Cu zece ani mai înainte, neuitatul filo- 1 Apariţia articolului în Convorbiri literare este precedată de următoarea consemnare la rubrica „Notiţe literare" : „Acesta preţioasă colecţiunî, mai compl ctâ şi mai interesantă decît toate cel3 care au apărut pînă acum, constituie un adevărat tezaur poetic naţional. Din pagină în pagină, putem urmări inspiraţiunea naivă şi puternică de care poporul român a dat atîtea probe în trecut şi care a susţinut viaţa şi individualitatea sa în mijlocul grelelor eveniment.; de care a fost impresurat (Red.)" (apud Pompiliu Mareea, op. cit., p. 35). român Wilhelm de Kotzebue, în prefaţa din octombrie 1856 la traducerile sale Rumănische Volkspoesie, vorbeşte de această stăruinţă «patriotică şi entuziastă» a lui Alecsandri, pe care o menţionează cam în acelaşi timp şi englezul Stanley în eleganta publicare Rouman Anthology (Hertford, 1856). Şi mai nainte, îndată după mişcarea de la 1848, comunicări de această natură au fost făcute de Alecsandri la Paris; paginile scrise în favoarea românilor de Michelet şi de Edgar Quinet sunt întrucîtva datorite unor asemenea împărtăşiri; iar la 1855 el însuş publică în traducere franceză Ballades et chants populaires de la Roumanie. V-am amintit datele de mai sus fiindcă ele ne înlesnesc priceperea punctului de vedere din care Alecsandri a donat şi (cum zice el însuş) a întocmit poeziile populare." „...Dacă e să judecăm după dreptate, întreaga valoare a publicării poeziilor populare, aşa cum a fost făcută de Alecsandri, nu ne putem mărgini la efectul ei asupra străinătăţii, ci trebuie să punem în cumpănă, ca fiind de mai mare greutate, efectul lor asupra propriei noastre societăţi. Alecsandri, care în lunga sa viaţă literară, a căutat totdeauna să trezească interesul estetic al publicului român, nu putea să tindă a interesa lumea străină fără a voi să intereseze în acelaşi timp propria noastră societate cultă. Lucrul nu era uşor, mai ales în Moldova, unde limba franceză era limba exclusiv întrebuinţată în saloanele şi în familiile aşa-numitei societăţi şi unde cele mai multe dame nici nu ştiau să vorbească, necum să scrie corect româneşte. Atunci Alecsandri, cu adîncul său instinct de poet naţional, găseşte în poezia populară cea mai bogată comoară de frumuseţi literare din care să se adape societatea, fie direct, fie indirect, prin inspiraţia scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei." în dorinţa de a scoate în evidenţă meritul deosebit al lui Vasile Alecsandri pentru răspîndirea cunoaşterii poeziei populare româneşti şi influenţa ei asupra scriitorilor români ai literaturii moderne, Titu Maiorescu încearcă să explice chiar şi „cizelarea" versurilor populare de către poet. Ocupîndu-se de legăturile lui Vasile Alecsandri cu „Junimea" şi oprindu-se în mod deosebit la consemnarea relaţiilor Atecsandri-Maiorescu de-a lungul a peste trei decenii, E. Lovinescu, în studiul T, Maiorescu şi contemporanii lui (I), V. Alecsandri, M. Eminescu, A.D. Xenopol, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 7—114, subliniază importanţa articolului Asupra poeziei noastre populare, 560 561 scris, spre deosebire de O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, după venirea poetului la Convorbiri. „într-însul îşi fixează T. Maiorescu poziţia faţă de poezia populară şi faţă de Vasile Alecsandri, culegătorul ei: poziţie afirmată de mai multe ori şi rămasă neschimbată pînă la discursul său academic din 1909: «Cartea d-lui Alecsandri, declară el de la început, este şi va rămîne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei naţionale, şi, cu un cuvînt, asupra vieţii poporului român». Caracterizare total adevărată, mai ales în ceea ce priveşte valoarea documentară, de psihologie etnică. Formulîndu-şi o estetică în O cercetare, T. Maiorescu o şi aplică poeziei populare, încadrînd-o în teoriile lui." Aici, în locul de seamă pe care îl acordă poeziei populare în concepţia sa estetică stă, după E. Lovinescu, însemnătatea articolului lui T. Maiorescu, căci, continuă el: „T. Maiorescu nu era nici folclorist, nici cunoscător al poeziei populare, pentru dînsul nu există problema contribuţiei personale a poetului în refacerea folclorului, problemă astăzi atît de discutată şi controversată. Necunoscător al literaturii populare, el laudă, îndeosebi, versurile ce s-au dovedit a fi opera lui V. Alecsandri şi nu a cîntăreţului anonim: Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adu-mi gura neatinsă, Şi o inimă fecioară Ca apa de la izvoară. Ori: Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine, Făr-a te gîndi la mine, Că e lumea-ncăpătoare Pentr-o pasăre ş-o floare. Ori: Eu la umbră, la răcoare Am menire-nfloritoare. Adeziunea lui T. Maiorescu la poezia populară este, aşadar, de natură mai mult principială, făcînd parte din teoriile lui estetice" (op. cit., p. 17-19). Dar în estetica lui T. Maiorescu, folclorul devine o componentă a teoriei specificului naţional, idee pusă în lumină de E. Lovinescu în monografia T. Maiorescu, ed. cit., voi. II, ca şi de G. Căli-nescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1945): „Maiorescu va deveni primul formulator (subl. n.), încă timid, al «specificului naţional», exaltînd poezia populară şi cerînd o limbă cu «adevărat românească»" (op. cit., ed. 1968, p. 145). Faptul că în 1909 T. Maiorescu recunoaşte valoarea operei lui Eminescu, Coşbuc, Goga, Slavici, Creangă şi prin nota de originalitate dată de substratul folcloric al creaţiei lor, faptul că încă în articolul Literatura română şi străinătatea (1882) considera că operele scriitorilor români încep să intre în circuitul literaturii universale, dincolo de „măsura lor estetică", şi prin „originalitatea lor naţională", că Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Slavici, Negruzzi, Gane, „părăsind oarba imitare a concepţiilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gîndeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice" (Critice, II, ed. 1967, p. 249), trimit înapoi în timp la concepţia sa despre poezia populară formulată în articolul Asupra poeziei noastre populare. Titu Maiorescu va mai avea ocazia, încă o dată, să probeze preţuirea sa pentru creaţia populară românească şi ţăranul român în anul 1908, la un an după răscoala din 1907, cînd, în şedinţa din 25 martie a Academiei Române, va susţine publicarea culegerii de Poezii populare adunate de învăţătorul Al. Vasiliu din comuna Tătăruşi, judeţul Suceava. Cităm mai jos un fragment din scrisoarea lui Gh. T. Kirileanu, care recomanda culegerea de Poezii populare a lui Al. Vasiliu, scrisoare citită de Titu Maiorescu în şedinţa Academiei din 25 martie 1908: „în această culegere găsim parcă oglinda cea mai caracteristică şi credincioasă a întunecării, a pipernicirii, a decăderii sufletului ţărănesc, paralel cu decăderea fizică şi economică (spune Gh. T. Kirileanu la puţin timp după înăbuşirea în sînge a răscoalei, n.n.). Din cetirea ei cu durere simţi ce trebuia să fi fost ţăranul pe vremea unui Mircea şi a unui Ştefan-vodă. Pe atunci trupul îi era trup, sufletul suflet, pămîntul din belşug, vitele vestite în putere şi frumuseţe — şi cîntecul pe aceeaşi măsură. Acum trebuie să ne mulţumim cu crîmpeie de ale trecutului, cu ajutorul cărora, prin altoiri chibzuite şi răbdătoare îngrijiri, să ne îndrumăm iarăşi către o viaţă mai deplină şi o sănătoasă renaştere în toate direcţiile, după firea neamului nostru."1 1 Analele Academiei Române, seria II, tomul XXX, 1907—1908, Partea administrativă şi Dezbaterile. Şedinţa de la 25 martie 1908, p. 218-220. 562 563 Studiul Asupra poeziei noastre populare a fost inclus de Titu Maiorescu pentru prima oară în ediţia de Critice, I, 1892, p. 117 — 133; urmează apoi reluarea în Critice, I, 1908, p. 63—71 şi Critice, I, 1915, p. 71-79. Variante Cenv. Ut. = A, ed. 1892 = B, ed. 1908 = C, ed. 1915 == D. 71 2 d. Vasile Alecsandri C, D; D.V. Alecsandri A ; d. Vasilie Alecsandri B j 7 1866 D (corect); 1867 A; 1868 B, C / 8 —9 datoria lor faţă cu colecţia B, C, D; datoria ei către colecţiunea A / 10 Alecsandri B, C, D; V. Alecsandri A / 11 să se ocupe C, D; a se ocupa A, B / 14 cei dintîi admitem C, D; sîntem cei dintîi a admite A, B j 15 românilor 4 2?, C; României 23/20 cărţii B, C, 13; opului J / 21 a o B, C, D; a-1 A / 22 cititor B, C, D; cetitor (cuvînt cu următoarea notă de subsol: Vezi Conv. Ut., nr. 10) A j 24 — 25 ne folosim [...] ocazia ce ni se oferă B, C, D; noi profităm [...] ocasiunea, ce ne oferă d. redactor al acestei foi A / 25 lucrarea B, C, D; cartea A j 21 că ocupă C, D; a ocupa A, B / 29 noastre, cartea B, C, D; noastre (un rang, care — ce e drept — nu era prea greu de dobîndit), cartea A I rămîne C, D; rămînea A, B; 30 o comoară B, C, D; un tezaur bogat A. 72 3 — 4 poezia aproape a întregului B, C, D; poezia întregului A / 5 deopotrivă B, C, 23; egalimente A / 6 Mai la B, C, D; Aproape la A j între r. 10 şi 11, în A figurează următorul fragment: D.e. pentru introducerea poeziilor noastre cu „frunză verde" aflăm următoarea notă: „Cele mai multe dintre cîntecele poporale încep cu frunză verde. Aceasta provine din iubirea românului pentru natura înverzită. Primăvara cu cerul ei albastru, cu dulcea sa căldură, cu însufleţirea ce ea aduce lumii amorţite de viforele iernii, naşte în inima românului doruri tainice, porniri entuziaste carele îl fac a uita suferinţele trecutului şi a visa zile de iubire, de vitejie. Lui îi place, cînd vine primăvara cea verde, a se întinde pe iarbă, a se rătăci prin lunci şi codri, a căuta şi a pocni din frunze, a se scălda în lumina soarelui şi în aerul parfumat al cîmpului. Frunza cea nouă îi insuflă cîntice pline de o melancolie adîncă, ce exprimă jalea unui trecut de mărire şi aspirarea cătră un viitor măreţ. Frunza verde ce încunună cîntecile poporale servă totodată de caracteristică cîntecului. Astfel, cînd subiectul este eroic, cînd el cuprinde faptele unui viteaz, poetul alege frunzele de arbori sau de flori ce sunt în potrivire cu puterea şi cu tinereţea, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor, căci voinicii baladelor sunt nalţi ca bradul, tari ca stejarul şi rumeni ca bujorul. Cîntecele de iubire se încep cu frunzele de lăcrimioară, de sulcină, de busuioc, pentru că aceste flori după crederea poporului au o menire fărme-cătoare. Cînd e cîntecul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcină, de mohor etc. în legendele şi în baladele unde figurează copile frumoase, aceste sunt întovărăşite de cele mai gingaşe flori ale cîmpielor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze de viorele, de trandafiri, de micşunele etc, şi astfel se poate cunoaşte subiectul unui cîntec chiar de la cel întîi vers. Românii dovedesc prin această formă poetică a improvizărilor lor o şi mai strînsă rudire cu fraţii lor din Italia, căci în cîntecele poporale ale umbrilor, ale ligurilor, ale picenilor şi a piemontezilor frunza e înlocuită prin floare. De pildă: Fior di viole Li vostru ochietii furono le straie Che fece la ferita che mi dole. Etc. Fior di cerasa E d'una siepe di mortella e rosa Io la vorre la vostra casa. Fior di mela Vattene a casa che mamma ti chiama. Mamma ti chiama e lo mio core pena. Etc, etc. (pag. 92-93)." Alte note se refer la viaţa familiară, la datinele şi superstiţiile poporului român. D.e.: „Românii au multă dragoste pentru copii. Cînd un copil e singur la casa omului, el este numit unicelul; cînd sunt doi, ei sunt chemaţi ochii capului; iar dacă moare vreunul, părinţii zic plîngînd că l-a îndrăgit Dumnezeu (pag. 18 — 19): Cînd inelu-a rugini, Să ştii, dragă, c-oi muri. 564 565 în poveştile, în legendele şi în baladele româneşti se găsesc o mulţime de idei poetice şi de imagini răpitoare, precum inelul ce rugineşte şi aurul năframei ce se topeşte în ajunul morţii unui om. Pe lîngă minunile din poveşti: palaturi de cristal zidite pe munţi de oţel, copaci crescuţi pînă în nori şi purtînd în vîrful lor cuib de zînă, erghelii de cai sălbatici care ies noaptea din sînul mărilor ca să pască poienele codrilor, paseri maestre ce aduc veşti de pe ceea lume, pajure uriaşe a căror cuiburi sunt în fundul pămîntului, zmei ce răpesc fetele de împăraţi, şerpi mari ce stau culcaţi pe paturi de pietre scumpe, iarba fierului care deschide zăvoarele cetăţilor, iarba şarpelui ce învie morţii vindecîndu-le ranele, păduri de argint cu copaci de aur în care cresc mere de rubin şi cîntă păsări de briliant etc, etc, găsim mere de aur carele, aruncate jos, se prefac în palaturi împărăteşti, furci de argint carele torc singure, piatra de teacă a sfintei Miercure, peria sfintei Joi şi ştergarul sfintei Vineri, date de tustrele tînărului Făt-frumos ca să-i fie de ajutor cînd l-ar ajunge zmeii. Piatra de teacă aruncată în calea zmeilor se schimbă într-o stîncă naltă pînă la cer, peria într-un codru des în care nici vîntul nu răzbate, ştergarul într-o mare lungă şi lată ca faţa pămîntului. Zmeii trebuie să macine stînca, să doboare codrii şi să soarbă apele mărei pentru ca să ajungă pe Făt-frumos (pag. 22). A trage în 41 de bobi este un obicei foarte răspîndit la români. Bobii prevestesc viitorul fetelor şi a flăcăilor, şi cînd, după deosebitele împărţeli în zece grămezi, şi în opt, şi în cinci, şi în trei, rămîne unul pe dinafară, bobul sositor, atunci negreşit persoana dorită vine, dorul se împlineşte (pag. 234). Românii au multe crezări în privirea şerpilor, unele întemeiate pe ispită, altele născute din închipuire. Aşa găsim în poveştile şi în baladele lor nişte fiinţe fantastice sub numele de balauri, carii au trup de şerpe şi grai omenesc, şi carii, cînd se luptă cu vitejii Feţi-frumoşi, se lovesc cu ei în buzdugane, iar cînd alungă vreo pradă, o alungă cu o falcă-n cer şi cu una în pămînt. însă ei sunt totdeauna învinşi de către Feţi-frumoşi şi tăieţi în multe bucăţi carele cearcă a se împreuna pană ce asfinţeşte soarele. Acei balauri se rudesc cu dragonii popoarelor Apusului. Ca şi aceşti, ei sunt păzitori de comoare şi de fete mîndre de împăraţi, răpite de dînşii. Românii cred încă că pietrele scumpe se formează din spuma gurii şerpilor şi că cuiburile lor sunt adevărate comori de brilianturi şi de rubinuri (pag. 12). Aceste şi multe alte note ale d. Alecsandri1 sunt un adevărat repertoriu pentru cunoaşterea vieţei sufleteşti a poporului nostru. Trecînd acum la înseşi poeziile publicate în volumul ce ne ocupă, am dori să ne dăm, în cîteva cuvinte, samă de impresii binefăcătoare de care ne pătrunde lectura lor. Ceea ce le distinge mai întîi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturei noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziţiune forţată, simţămîntul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţiunea rece, speculativă, sau speculatoare, şi cu inima plină de simţiminte. Din cel dintîi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea productele de artă. Ceea ce constituie defectul opurilor de arte celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală şi producerea sub impresiunea reflecţiunii. Cei mai mulţi poeţi ai noştri cîntă fără cauză naturală, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, şi nu este o escepţiune junele de 17 ani care în anul trecut trimisese subscrisului un caiet de poezii plin de «ilusiuni pierdute asupra sexului femeiesc». în aceşti oameni nechemaţi şi nealeşi predomneşte calculul, ei iau pana în mînă fără a şti încă ce să cînte, se decid mai întîi a face «o poezie» şi apoi îşi răsfoiesc inima pentru a găsi o materie convenabilă, şi astfel productul lor face o impresie tot aşa de rece ca şi reflecţiunea din care s-a compus." între r.W şi 36, fragment lipsă în A j 13 cetirea, D, C; lectura B j 18 reflecţia C, D; reflecţiunea B / 20 simţiri C, D; simţiminte B / 24 reflecţiei; C, D reflecţiunii B j 27 excepţie C, D; excepţiune B / 29 publicare C, D; publicare subscrisului B j 32 să facă C, D; a face B j 35 reflecţia C , D; reflecţiunea B j 37 ambiţie C, D; ambiţiune, A, B / 38 ca să-şi întrupeze B, C, D; a-şi întrupa A / forma A, C, D; formă B j 1 Unele am fi preferit a nu le vedea figurînd în această carte. D.e., la pag. 37: „Imaginea Ciumii, fugind din ţară numai că a întîlnit o soacră, face a crede că autorul necunoscut al legendei a avut multe daune din partea mamei nevestei lui", sau la pag. 228: „în toate satele Moldovei crîşmele sunt ţinute de evrei, carii ca nişte lipitori sug avuţiile ţăranilor îndemnîndu-i Ia beţie". Asemenea note nu se potrivesc cu gustul şi urbanitatea, care au dictat pe celelalte (nota Ini T. Maiorescu). 566 567 73 2 adîncă B, C, D; profundă A ; 3 a se B, C, D; de a se A / 5 care sufere [...] care se bucură B, C, D; ce sufere [...] ce se bucură A / 6 semnul B, C, D; timbrul A / 11 —Î2 fără vreo B, C, D; fără A / 16 după prima răsfoire, care toată C, D; din prima răsfoire, căci toate B; din prima întîmplare, căci toate A / 17 adîncă inspirare adevărată B,C,D; profundă inspiraţiune A / 74 între r. 14 şi 15, în A figurează următoarele versuri: DORUL Vine dorul denspre seară; Despre zori el vine iară. Şi-mi grăieşte şi mă-ntreabă De ce sunt cu faţa slabă? Eu zic dorului cu jale C-am iubit fără de cale. Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. Dorul rîde şi se duce Bate-mi-l-ar sfînta cruce! De-ar fi dorul vînzătoru Şi badea cumpărătoru, Eu pe dorul vinde-l-aş Pe badea cumpăra-l-aş Ca să-mi fie de-ajutor Să mă apere de dor. (pag. 300) Unde-aud cucul cîntînd Şi mierlele şuierînd Nu mă ştiu om pe pămînt! Eu zic cucului să tacă, El să suie sus pe cracă Şi tot cîntă de mă sacă. Iar mai jos pe-o rămurea Cîntă şi o turturea Tristă ca inima mea. Cucu zice de pornire, 568 Turturica de jălire Ş-al meu suflet de pieire! (pag. 274) 35 241 A, B, C, D: 341 (corect) 40 reflecţiile C, D; reflecţiunile A, B, j 75 1 impresiei C, D; impresiunii A, B / 2 preocupărilor C, D; preocn-paţiuni A, B j 8 absolutism „ci fiindcă B, C, D; absolutism", „Rusia şi Austria sunt străine şi fiindcă A J 76 27 ar crede B, C, D; ar cugeta A I 30 reflecţiei (B: reflecţiunii) şi din aceea B, C, D; reflecţiunii şi pentru aceea A / 31—32 simţirile (B: simţimintele) sale nu rezultă că i-ar lipsi meditaţiunea şi delicateţea B, C, D; simţimintele sale se eschide o profundă medita-ţiune şi o mare delicateţă A / 33 să credem C, D; a crede A, B j 77 între r. 18 şi 19, în A figurează următoarele versuri: Sub răchita rămurată Şede-o babă supărată Şi-mprejur iarba-i uscată! Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce-a amărît Ce-a fost vesel s-a mîhnit! Pe sub lunca înverzită Trece-o fată înflorită, Şi de fluturi urmărită. Ce-a fost veşted înverzeşte, Ce-i amar se îndulceşte, Ce-i mîhnit se-nveseleşte. (pag. 336) 78 12 pag. 13 A, B, C, D I pag. 31 (corect) j 13 frumoase C, D; excelente A, B / 14 expresiilor C, D; espresiunilor A, B/justeţea C, D; justeţa A, B/. 26 este înlocuit în A cu următorul fragment: sau cînd compară cu energie plastică (p. 771): 563 i Iar în chiar mijlocul lor ! Nalţă-se-un cort de covor, I Un cort mare şi rotat } Poleit şi nărămzat. Cu ţeruşi d-argint legat Parcă-i cort de împărat. Dar înuntru cine şede? j Dar în el cine se vede? Ghirai Hanul cel bătrîn Cu hanger bogat la sîn.. Mulţi tătari stau împrejur Cu ochi mici ca ochi de ciur. şi în alt loc (pag. 290) / 79 ! 1 Sau B, C, D; în fine A / 8 permitem încă să semnalăm atenţiei cărturarilor C, D; ne mai permitem încă a semnala atenţiunii lim-biştilor A, B / 10 originale B, C, D; originale (în parte foarte plastice şi pline de vioiciunea sensibilităţii) A ; \Z materii; aci B, C, D: j (notă de subsol: * vezi no. 1 şi 2 al Convor. Uter.) A / între r. 15 ; şi 16, în A : închina-voi ulmilor Uriaşii culmilor, Că sunt gata să-mi răspunză Cu freamăt voios de frunze. (pag. 72) ! între r. 18 şi 19, în A : Vei găsi un păltinel 1 Să durezi luntre din el. (pag. 51) | între r. 20 şi 21, în A: Era Manea cel spătos ; Cu cojoc mare, miţos. (pag. 73) între r. 30 şi 31, în A : Iat-o ici în brîu la mine! ) Ia vezi cît e de frumoasă, De subţire, de lucioasă, Ce glăsuţ zinghenitor Scoate cînd o prinde dor. (pag. 114) etc. 32 să-i mulţumim C, D; a-i mulţumi A, Bj 35 lucrarea C, D; opera B; opul A I P. 81 LIMBA ROMÂNĂ ÎN JURNALELE DIN AUSTRIA Văzînd că în Societatea Academică, pe care o părăsise, domina etimologismul ardelean, Maiorescu continuă lupta împotriva lui, ca şi „împotriva bărnuţismului politic tot ardelean" (E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 201), strămutînd însă locul discuţiei în presă. Studiul Limba română în jurnalele din Austria, publicat în Convorbiri literare, an. II, nr. 7—9, 1 iunie—1 iulie 1868, p. 97 — 105, 113-118, 138-141; nr. 14, 15 septembrie 1868, p. 225-231, arată cît de greşită şi de contradictorie era activitatea ardelenilor în acest domeniu: pe plan teoretic voiau să anuleze evoluţia seculară a limbii, întorcînd-o la matca latină, iar în practică foloseau în ziarele lor o limbă alterată de infiltraţia germană în vocabular şi sintaxă (exemplele numeroase şi zdrobitoare erau luate din publicaţiile: Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful român, Federaţiu-•nea, Transilvania, Concordia, Familia). O asemenea limbă coruptă nu mai putea sluji o cauză naţională. Partea a treia a studiului este o critică a făuritorilor de limbi artificiale, ca A.T.Laurian în Tentamen criticum, T. Cipariu, A.T. Laurian şi I.C. Massim în Dicţionarul academic. Pînă şi N. Iorga, apărător al ardelenilor, nu poate nega existenţa „greşelilor de româneşte" în presa de peste munţi: „Critica lui Maiorescu — arată el în Istoria literaturii romaneşti contemporani, voi. I, Bucureşti, Editura Adevărul, 1934, p. 76 — care, străină prin voinţă de orice ar putea să pară sentiment şi poezie, consimţise abia să recunoască lui Barnuţiu meritele de la 1848, acea bună dicţiune şi acea modestă fire de apostol, nu se va opri asupra unei opere pentru a o analiza şi a o pune mai bine în lumină — ce palide sînt paginile, din citaţii cusute cap la cap, despre poeziile populare 570 571 ale lui Alecsandri! — ci va începe, în ciuda adeziunilor, neaşteptate, care veneau de la Sibiu, de Ia Beiuş, de la Blaj, ca şi de la Cernăuţi, supt iscălitura lui Gheorghe Hurmuzachi, însemnarea greşelilor de româneşte, aşa de uşor de cules în foile ardelene sau, cum li zice criticul, «jurnalele din Austria» cu «jurnalişti austriaci»." Limba română în jurnalele din Austria a stîrnit o vie reacţie în Ardeal, iar răspunsurile nu au întîrziat: G. Bariţ publică articolul Critica în „Convorbirile literare", în Transilvania, an. I, 1868, p. 366, Iosif Vulcan replică şi el în Familia, nr. 2, 2 iunie 1868. Ironiile şi scuzele lui Bariţ nu puteau însă anula criticile îndreptăţite ale lui Maiorescu. „D. Titu Maiorescu, în Conv. Ut., nr. 2 din 1 iunie a.c, la p. 101—2 — îşi începea el «apărarea» — se încearcă a da şi redacţiei acestei foi una din loviturile cele mai grele cu care cineva îşi propune a discredita orice scriere. Din parte-ne asigurăm pe d. Maiorescu că lovitura d-sale resaltă în distanţă de cîteva miluri şi se poate că echo al ei să se auză numai cam pe la Sfînta Măria. încît acea zvîrlitură şuieră şi pe la urechile redacţiei, poate că dînsa însă va reflecta la ea îndată ce redactorul va ajunge ca să lucre mai puţin de 12 ore pe zi, să-i rămînă adică timp şi pentru conversaţii asupra corecturelor ce se fac în clasă la ocupaţiunile băieţilor, care la locul lor pot fi încă de folos. în marele număr de proverbie româneşti este şi unul carele zice: «Satul arde, baba se peaptănă». Acuma, uită-te, acuma la anul 1868 îşi află d.T. Maiorescu timpul de a cere de la publicaţii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie. Sunt mai bine de 18 ani de cînd ne-am mustrat noi înşine de repeţite ori şi ne-am spus-o curat că scriem rău româneşte, că ne stricăm limba şi stilul, nu numai prin germanisme, ci şi prin latinisme şi maghiarisme, că nu-i cunoaştem geniul ei ş.c.l. Acolo este Foaia pentru minte, inimă şi literatură, în care din ani în ani s-au publicat articole scrise înadins în această materie. Sunt asemeni mai mulţi ani de cînd am zis şi am scris tot noi cei de dincoace: Critica, să vină împărăţia sa. în august al a[nului] trfecut] am mărturisit-o din nou în Românul că scriem rău, am enumerat însă raţiunile pentru care noi nu scriem bine, apoi însă tot atunci, oricît am meditat, nu am putut afla raţiunile pentru care românii mai anume în Iaşi scriu poate mai tot aşa de stricat ca şi noi, iar uneori şi mai rău. Noi însă pe aici necum să avem timp de a ne ocupa cu scrierea de critice literare, deşi adesea ne lipseşte şi timpul de a le citi. Fiecare din noi ducem cîte trei şi patru sarcini grele, din care, bine să observăm, abia cîte una este plătită sau uneori nici una. De aceea noi ne bucurăm văzînd că d-lui T. Maiorescu îi rămîne timp prea de ajuns de a citi tot ce se publică în limba românească, prin urmare că e în stare de a se ocupa cu critica, pentru care noi pe aici nu avem «răgaz» şi nici că putem şti cînd îl vom avea. într-aceea noi între împrejurările de faţă facem d-lui T. Maiorescu o rugare colegială, iar aceasta este ca d-lui să continue cu criticele d-sale; însă — pe cît timp noi aici suntem condamnaţi a ne ocupa şi îngriji întru înţelesul cel mai strîns şi mai genuin al cuvîntului de condi-ţiunile sine quibus non ale conservaţiei noastre naţionale, pe atîta d-lui să nu ne încurce în tragerea cercurilor noastre, în care ne aflăm în aceste timpuri absorbiţi cu totul, ci să-şi exerciteze deocamdată arta criticei sale acolea în Iaşi, unde-i stă deschis un cîmp larg destul şi încă tocmai în ziaristica locală. A cere de la noi astăzi ca să scriem pe placul d-lui T. Maiorescu ar fi tocmai ca şi cînd ai cere de la ofiţeri ca, între şuierăturile gloanţelor şi între vaietele celor răniţi, să scrie raporturi şi buletine elegante şi caligrafice. D.M. ar îndatora prea mult pe publicul literat dacă i-ar arăta frumuse-ţele de expresiune şi de stil din Iaşi, ieşite din condeile atîtor tineri geniale, care îşi făcură după timp cursurile de ştiinţă în Academia şi în Universitatea de acolo. Aşa, de ex., d. T. Maiorescu ar putea descoperi o mulţime de frumuseţi stilistice, cum şi ortografia şi gramatica corecte ca nicăieri, în următoarele pasagii tipărite la anul Domnului 1868 în Iaşi." Articolul dă în continuare numeroase citate din presa de la Iaşi şi încheie: „Dacă de peste Carpaţi ne vor veni modele de limbă şi stil, precum ni se recomandă de la Iaşi, atunci o vom învăţa şi mai curînd şi mai bine". Iosif Vulcan îşi adaugă şi el ironiile şi scuzele în articolul menţionat : „D.T.Maiorescu, după ce criticase pe repausatul Barnuţiu care nu-i mai poate răspunde, după ce-şi bătu joc de încercările poetice ale unor tineri, cu un cuvînt, după ce învinsese toată lumea, se urcă pe piedestalul unui critic bun şi, arogîndu-şi un aer de lin-guist mare, vine şi atacă stilul ziariştilor români de dincoace de Carpaţi şi trage într-o dungă clopotul, strigînd că e pericol, că ziariştii de dincoace de Carpaţi într-atît au stricat şi denaturat limba română, încît «încă zece ani de o asemenea convingere publică, încă o generaţie de tineri cu acelaşi sistem de expresiuni şi limba română poate deveni o ruină». După aceste, oricine va presupune că preaînvăţatul d. M. va motiva exageraţia cu nişte exemple în adevăr monstruoase citate din ziarele româneşti din Austria; d-sa însă în loc de aceasta face pe eroul Don Quixotte, se luptă în contra morilor de vînt şi ne înşiră nişte greşeli bagatele, care în 572 573 ziare scrise multe ori în pripă nu se pot înconjura. Erori de aceste putem să cităm şi noi d-lui M. din foile de peste Carpaţi, ma — dacă am dispune de timp — poate că chiar în scrierile d-sale. Să-1 lăsăm dară ca să mai cerce nod în papură! Să-i concedem petrecerea aceasta. Nu toţi oamenii au ambiţia de a trece de critici mari." Atacurile împotriva latinismului ardelenesc şi a limbii jurnalelor din Austria i-au atras însă lui Maiorescu „mai mult inimiciţia bătrînilor" — cum spune T. Vianu. Tinerii din Transilvania aveau să se situeze curînd de partea lui. „Un fost camarad din Braşov, directorul liceului local, I.G. Meşotă, colaborator al Convorbirilor — ne informează în continuare Vianu — introduce în şcoala sa ortografia fonetică şi, împreună cu alţi profesori, expune cu simpatie elevilor ideile pentru care militau Maiorescu şi colaboratorii lui din Iaşi. Din rîndurile acestor elevi se recrutează membrii «României june» vieneze, al cărei comitet are, în 1871,. ca preşedinte pe I. Slavici şi ca bibliotecar pe Eminescu. Prin aceştia şi prin contingentul de tineri veniţi de la Braşov, «România jună» devine curînd o societate junimistă. Semnele acceptării noilor îndrumări se recunosc, dealtfel, şi în publicistica ardeleană a vremii, care prin Tribuna din Sibiu, pusă încă de la apariţia ei, în 1884, sub direcţia lui I. Slavici, consacră curentul în această parte a românismului. Convorbirile se deschid la rîndul lor colaborării ardeleneşti şi buco-vinene, şi unii din tinerii intelectuali ai provinciilor subjugate, un Miron Pompiliu, un I. Pop-Florentin, un D. Petrino, găsesc în Iaşi, în preajma «Junimii», sfera activităţii lor şi o aşezare de viaţă. Maiorescu însuşi acordă o atenţie deosebită mişcării intelectuale de peste munţi pînă cînd, salutînd apariţia lui Gh. Coşbuc şi a lui Octavian Goga, putea lua act cu satisfacţie de regenerarea literară produsă, desigur, şi prin înlăturarea erorilor pe care el le combătuse" („Junimea", în Opere, 2, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 159-160). Cercetarea întreprinsă asupra limbii române folosite în presa din Austria a fost republicată de Maiorescu în toate ediţiile Criticelor sale: Critice, 1874, p. 1—68; Critice, I, 1892, p. 135-206; Critice, I, 1908, p. 73-113; Critice, I, 1915, p. 81-121. Variante • Conv. Ut. = A, ed. 1874 = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 81 2 jurnalele A, B, C, D, E [C, pe foaia de titlu: ziarele) / 3 1868 (data) lipseşte în A, B j 83 2 îngăduie B, C, D, E: permite A / 8 primejdioasă B, C, D, E; periculoasă ^4/13 generaţie B, C, D, E; generaţiune A / 13 — 14 expresii D, E; espresiuni A, B, C / 15 prin construcţii D, E; cu construcţiuni A, B; prin construcţiuni C / 18 Rîndurile de faţă au scopul C, D, E; Scopul acestor rînduri este A, B / 18 direcţie B, C, D, E; direcţiune ^4/21 mai fi C, D, E; fi mai A, B / 21 tendinţă A, B, D, E; tendenţă C / 23 să dovedim D, E; a dovedi A, B, C I 26 obştească B, C, D, E; generală A j 84 1 fac greşeli B, C, D, E; comit erori A / 4 expresii D, E; espresiuni A, B, C I 10 treacăt B, C, D, E; treacăt pe A j 12 serviciile B, D, E; serviciele A, C / 14 cu C, D, E; sub A, B / 18 haosul B, C, D, E; chaosul A / 18 să ne ocupăm D, E; a ne ocupa A, B, C I 20 îmbelşugată ce ne-au înfăţişat-o B, C, D, E; copioasă ce ne-au oferit-o A / 23 să ne întindem D, E; a ne întinde A, B, C I 24 grupări A, D, E; grupe B, C / 24 deosebite B, C, D, E; distinse A / 29 excepţie C, D, E; escepţiune A, B / 31 o C, D, E; o singură A, B j 85 2 citire B, C, D, E; lectură A / 3 greşală B, C, D, E; eroare A / 4 transilvăneni D, E; transilvani A, B, C j 8 pe C, D, E; în A, B j 12 se cheamă C, D, E; va să zică A, B / 13 pe C, D, E; în A, B / între r. 16 şi 17, numai în A, B: Dar nici acum n-aţi înţeles (A : înţeles încă) acea notiţă din jurnal. Generalul Neipperg s-ar fi străpus la Briinn are pentru noi cei din Iaşi şi Bucureşti înţelesul că în fapt nu s-a străpus, ci că a avut numai dorinţa, că s-ar fi strămutat, dacă nu se opunea etc. însă intenţiunea jurnalistului este alta. Să traducem! Einem Telegramm zufolge wăre G.N. nach 574 575 Briinn versetzt. Aceasta vrea să zică româneşte: un telegram ne aduce ştirea că G.N. s-a strămutat la Briinn. Acel wăre al nemţilor arată între altele şi potenţialul; dar conjugaţiunea (B: conjugarea)-română cu aş, ai, ar este numai (B: mai ales) condiţională şi optativă şi dar este o eroare de germanism de a o face potenţială. / 18 partidei C, D, E; partitei A, B j 22 partidului guvernamental C, D, E; partidei guvernamentale A, B / 25 traducerea B, C, D, E; traducere A / 26 —27 hotărîtor, aşa C, D, E; adecă aşa de hotărîtor A, B j 27 sau C, D, E; sau calcula sau A, B / între r. 29 şi 30, numai în A : în acelaşi număr se vorbeşte de Peatra de scandelă. Peatra de scandelă — Stein des Anstosses, adecă dificultatea. / 86 5 Albina din 5 D, E; în Albina din 2 A, B, C j 9 Gazeta C, D, E; în Gazeta A, B / 87 între r. 5 şi 6, numai în B, următorul text: „Că Franţa se pregăteşte, nu mai sufere îndoială." Româneşte: nu mai încape îndoială; nemţeşte: erleidet keinen Zwijel. / între r. 7 şi 8, numai în A : în acelaşi număr aflăm: Lăsămîntul moştenit, ceea ce însemnează succesiunea moştenită, nemţeşte: Nachlass. / 12 de C, D, E; d'une A, B / 16 D. Radich fu însărcinat cu C, D, E; D-lui Radich i se încredinţa A, B j 20 sporire C, D, E; sporire sau mărire A, B / 23 să le prefacă C, D, E; a le preface A, B / 27 admis în certe locuţiuni D, E; admis A, B, C j 31—33 Domestic [...] Servitorii! C, D, E; Domestici cuprinde deja în sine că sunt servitori ai casei (domus); aşadar, domesticii casei sau casnicii domnului nu merge. A, B j 35 minister D, E; ministeriu A, B, C j 88 î minister D, E; ministeriu A, B, C / 3 1868 A, C, D, E; 1866 B j între r. 3 şi 4, numai în A : Ele se nisuiau a-şi aduce la valoare drepturile lor. Ceea ce ar vrea să zică româneşte: a-şi preface în bani; însă înţelesul e zur Gellung bringen. j 9 ale căror jurnale sunt uneori | D, E; a căror jurnale sunt A, B; ale căror jurnale sunt cam C j între r. 11 şi 12, numai în A : Propunerea d-lui R., clasic motivată într-o cuvîntare mai lungă. „Clasic motivată" = classisch motiviert nemţeşte, dar româneşte nu se poate zice. Mai întăi noi cuvîntul clasic nu-1 avem şi nici nu trebuie să-1 avem în acest sens; apoi, toată construcţiunea adverbială „clasic motivată" are aer străin pentru noi. / 32, 39 opoziţie D, E; opoziţiune A, B, C / 39 intenţia B, C, D, E; intenţiu-nea A j 89 1 să zică C, D, E; de a zice A, B / 9 iertat B, C, D, E; permis A I 9 sfîrşitul C, D, E; finea A, B / 12 şi-a A, C, D, E; şi-a şi B / 14 şi C, D, E; şi deja A, B / 15 s-a şi C, D,E; s-a A, 5/17 să nu slăbim C, D, E; a nu slăbi A, B / 22 să fie D, E; a fi A, B, C / 27 pe B, C, D, E; în A / 28 primit D, E; adoptat A, B, C / 33 Transilvania C, D, E; Transilvania aflăm B / 36 — 37 „Prorup-seră" (C greşit: „Propuseră") [...] fraza C, D, E; Fraza A, B j 38 nicht mehr D, E; nicht A, B, C / 90 2 deosebire de înţelesul C, D, E; diferinţă de sensul A; osebire de înţelesul B / între r. 5 şi 6, numai în A, B : în Transilvania, no. 10 din 1 mai 1868: „D.B. se dechiară a primi redigerea foaei, dacă acea foae se va tipări în Braşovu, ca in locul domiciliului seu." Nemţeşte: in Kronstadt als in seinem Wohnorte. Dar românescul „ca" nu vrea să zică als, ci se confundă cu wie, şi „o foae imprimată in Braşovu ca in locul domiciliului seu" însemnează că Braşovul şi domiciliul d-lui B. sunt două locuri diferite şi că se cere ca la Braşov să se tipărească foaia tot aşa de bine precum s-ar tipări la locul domiciliului său (wenn das Blatt in Kronstadt gedruckt wurde wie an seinem Wohnorte). /10 literală D, E; literală şi foarte interesantă A, B, C I îl româneşte B, C, D, E; pe româneşte A / 17 Tribunalul B, C, D, E; că tribunalul A / 19 dezvinovăţit B, C, D, E; eliberat A j 24 pentru dumnealui C, D, E; Foarte bine! A, B j 25 Pe[...] ştire C, D, E; în aceeaşi pagină se află titula unei rubrice A, B / 91 1 Autorul vrea să zică peste măsură de C, D, E; unde? în lungime? ori moraliceşte în purtare? Autorul vrea să zică: foarte avută, 576 577 nespus de A; Autorul vrea să zică foarte B / 21 de la 1 A, C, D, E; de 1 B I 31 18 aprilie C, D, E; 17 aprilie A, B / 92 7 prădare C, D, E; încercare de prădăciune A, B j 16 spune B, C, D, E; care în genere pare a nu se împacă cu modul cum se întrebuinţează prepoziţiunile în limba română, spune A /32 pe B, C, D, E; în A / 33 —34 să nu spunem C, D, E; a nu spune A, B I 93 6 mai B, C, D, E; mai la A / 6 —7 e la noi mai mult C, D, E; la noi e (A: este) în genere A, B j 9 adeseori ceva D, E; ceva A, B, C I între r. 18 şi 19, numai in A şi B: Albina din 17 aprilie 1868 vorbeşte de o „Constelaţiune politică liniscitoare deplin." Nemţeşte: ganz beruhigend. în continuare în A : în Transilvania (no. 4 din fevr. 1868) cetim de o precuvîntare „înălţătoare de inimă". Nemţeşte: herzerhebend. Apoi, în A şi B : etc, etc. / 19 — 20 Asemenea exemple de germanisme credem că sunt de natură a deştepta în toţi cetitorii o dreaptă B, C, D, E; Esemplele de germanisme, citate în numărul precedent, credem că vor fi deşteptat în toţi lectorii o legitimă A I 23 cetitorii B, C, D, E; lectorii A j 24 facem noi B, C, D, E; facă subscrisul A / 27 excepţie B, C, D, E; escepţiune A / 31 negligenţa B, C, D, E; negliginţa A / 33 osîndeşte B, C, D, E; condemnă A j 34 dovedească B, C, D, E; probeze A / 35 urmăreşte B, C, D, E; observă ^4/35 atenţiune A, D, E; atenţie B, C I 37 întrebarea B, C, D, E; cestiunea A j 94 1 impresia B, C, D, E; impresiunea A j 2 îndestul pentru a-i îndrepta B, C, D, E; suficientă pentru a-i corege A / 5 argumentări C, D, E; argumentaţiuni A, B j 6 anul 1868 B, C, D, E; 1868 A j 13 expresiile D, E; espresiunile A, B, C / 16, 18 procedări B, C, D, E; procederi A j 20 că rezultă B, C, D, E; a rezulta A; 20 reflecţii D, E; reflecţiuni A, B, C / 29 individual D, E; ele de individual A, B; ele individual C / 39 să recunoaştem D, E; a recunoaşte A, B, C / 95 2 deosebeşte B, C, D, E; distinge A / 3 ajutorul B, C, D, E; auxiliarul A j 4 fixarea B, C, D, E; deşteptarea ^4/6 face B, C) D, E; distinge ^4/8 noţiunilor [...] noţiunile B, C, D, E; diferitelor noţiuni [...] diferitele noţiuni A / 10 — 11 deosebitele sale întrebuinţări B, C, D, E; diferitele sale accepţiuni A / 15 des B, C, D, E; ades A j 21 mîncînd C, D, E; cuvîntul mîncînd A, B f 23 — 24 punerea obiectului pe limbă, la mestecarea lui cu dinţii etc, ci numai la unul C, D, E; apucarea objectului cu gura, la mişcarea fălcilor etc, ci numai la una A, B / 25 micşorarea B, C, D, E; diminuarea A / 27 se micşorează B, C, D, E; diminuează A I 31, 32 obiect B, C, D, E; object A j 35 deosebitelor B, C, D, E; diferitelor A / 96 3 — 4 unui fel de B, C, D, E; unei certe A / 6 prin C, D, E; din A, B, I 18 de D, E; despre A, B, C j 27 în gură C, D, E; prin fălci A, B I 28 dispărerea obiectului B, C, D, E; diminuarea objectului ^4/30 greşeala [...] greşeala B, C, D, A; inconvenientul [...] inconvenientul A / 32 să cercetăm D, E; a cerceta A, B, C /' 9 altele nu B, C, D, E; certe altele nu-şi A I 15 inteligenţei B, C, D, E; inteliginţei A / 16 fără de C, D, E; fără A, B j 21 tehnică C, D, E; geometrică A, B j 22 şi a B, C, D, E; şi A / 34 impresie D, E; impresiune A, B, C j 98 5 şi B, C, D, E; şi în A / între r. 5 şi 6, numai în A : Telegraful român din 21 aprilie 1868: „Ministrul L. arată greutatea ce a încărcat asupră-şi cînd a primit portofoliul." Nemţeşte: die Schwierigkeit, die er auf sich geladen. Tot în Telegraful din 25 aprilie 1868: „Ministrul promite că în privinţa aceasta se vor face paşi în timpul cel mai de aproape." Nemţeşte: Der Minister verspricht Schritte zu tun. Asemene nu se poate zice româneşte „Sus atinsă învăţătură", cum zice Telegraful din 14 martie 1868. „Atinsă" este prea sensibil în gîndirea noastră; nemţeşte: die oben beriihrte Lehre. 578 579 Transilvania, în no. din 1 mai 1868, zice: „Redacţiunea foaei cade in competenţa Comitetului." Româneşte: este de competenţa; nemţeşte: fălit in die- Competent. I între r. 5 şi 6, în B: Telegraful din 25 aprilie 1868: „Ministrul promite că in privinţa aceasta se vor face paşi in timpul cel mai de aproape". Nemţeşte: Der Minister verspricht Schritte zu tun. j 27 d.A. B, C, D, E; d. A j 28 noi B, C, D, E; subscrisul A j 30 critic D, E; critic (T. Maiorescu) A, B, C / 99 2 — 3 se potrivesc cu gradul cel B, C, D, E; corespund gradului celui A I 6 idei abstracte B, C, D, E; idei A j 8 predispoziţie B, C, D, E; predispoziţiune A / 8 proporţia B, C, D, E; măsura A I 9 este C, D, E; după constituţiunea sa fizică este A, B / 10 proporţie B, C, D, E; măsură ,4/12 înalte B, C, D, E; aride A / 16 — 17 spaniole [...] francezilor C, D, E; spaniole A, B / 17—18 şi la francezi nu C, D, E; nu A, B / 19 au produs C, D, E; vor produce A, B j 20 osebiri B, C, D, E; diferinţe A / 20 — 21 predispoziţii D, E; predispoziţiuni fizice A, B, C j 22 credincioasă B, C, D, E; fidelă A / 24 pipăită B, C, D, E; palpabilă A / 27 cu neputinţă B, C, D, E; imposibilă A / 29 margini B, C, D, E; limite A j 31 osîndită B, C, D, E; condemnată A / 33 să zicem D, E; a zice A, B, C / 36 tot aşa de B, C, D, E; poate mai A / 37 limpezimea C, D, E; chiaritatea A, B j 100 1 sinceritate B, C, D, E; francheţă A / 2 prea mult B, C, D, E; nimic A j 6 nivelul mai coborît C, D, E; nivela mai coborîtă A, B j 7 acest nivel C, D, E; această nivelă A, B / 15 claritate C, D, E; chiaritate A, B / între r. 21 şi 22, numai în A, B: Asemenea sunt prea abstracte cuvintele: Nevitalitate, neprecalculaveră (pag. 6). Nemţeşte: Lebensunfăhigkeit, unvorherberechenbar. / 22 propoziţia B, C, D, E; propusăciunea A / 27 să simtă sau să ştie C, D, E; a simţi sau a şti A, B / 29 bewusstes Erkennen B, C, D, E; Selbstbewusstsein A j 30 citate C, D, E; citate pană acum A, B j 31—32 generaţie D, E; generaţiune A, B, C / 33 direcţia B, C, D, E;'direcţiunea A / 36 română destul de bogată C, D, E; proprie română A, B j , 101 I 1 deosebit B, C, D, E; distinctiv A / 2 prin A, D, E; cu B, C / I 3 cîmpul D, E; tărîmul A, B, C / 5 — 6 canonice" A, D, E; cano- • nice" etc, etc. B, C / 6 împotrivirea B, C, D, E; rezistenţa A j 9 greşeli B, C, D, E; erori .4/10 deosebeşte prin disproporţia B, C, D, E; distinge prin disproporţiunea ,4/16 bun [...] pro-j poziţie B, C, D, E; just [...] propusăciune A / 19 — 20 înţelesul ' B, C, D, E; sensul A j 22 restrîns B, C, D, E; sobru A / 23 de trebuinţă să ne ocupăm C, D, E; trebuinţă a ne ocupa A, B j \ 25 îmbelşugare B, C, D, E; abundantă A / 27 întrebarea pusă în I acest fel B, C, D, E; cestiunea pusă în acest mod A j 28 îngăduite B, C, D, E; permise A I 29 grea B, C, D, E; dificilă A / 31 firească C, D, E; naturală A, B / 35 intenţia B, C, D, E; intenţiunea f A / 37 în contra B, C, D, E; contra A / 38 să arătăm D, E; a arăta \ A, B, C I 102 j 1 dinafară B, C, D, E; esterioară ,4/3 — 4 logiceşte de prisos i B, C, D, E; logic superflue A / 4 (greşit) uz D, E; auz. Nu ) este dar o critică a inteliginţei în genere, ci numai o relevare a unei maniere parţiale de stil ce ne propunem a face în rîndurile | următoare. A, B; auz C j 9 următoare D, E; cele următoare j A, B, C / 10 trebuinţa B, C, D, E; necesitatea A / 13 şi 75 A, | C, D, E; şi 5 B j 21 propoziţie B, C, D, E; propusăciune A j 27 clară C, D, E; chiară A, B / 27 înlăturînd acele C, D, E; scoţînd ' afară acele (A: şese) A, B j 30 — 31 direcţia B, C, D, E: direcţi- ; unea ,4 / 32 confuzie B, C, D, E; confuziune A j 103 17 ce C, D, E; ceea ce A, B j ! 104 8 —9 să strămutăm C, D, E; a strămuta A, B / 26 etc. C, D, E; î că deşi M.Sa în. Imperatu s-a milostivit a orîndui ca după le- | gile din a. (15: anul) 1848 să se întregească (în continuare numai i în A : şi pentru bis. noastră gr. or. porţiune canonică, ca şi pa- rochii noştri româneşti să aibă atît venit cît să nu fie siliţi şi în ziua de astăzi a ţinea de coarnele plugului, totuşi ei şi astăzi sunt siliţi a-şi lasa poporul în necultură) etc. A, B / 27 citări B, C, D, E; citaţiuni A j 21 — 28 impresiune D, E; impresiune A, B, C/31 lucru- S80 581 rile, un extrem greşit naşte greşeala B, C, D, E; cestiunile, un extrem eronat naşte eroarea A / 33 fără de veste B, C, D, E; subit şi izolat A j 105 1 de la 12 B, C, D, E; 12 A / 3 cetire B, C, D, E; lectură A / 9-10 întrebări B, C, D, E; cestiuni A / 10 celui ce B, C, D, E; aceluia care A / îl aşa de mici D, E; mici A, B, C j 12 mai mari B, C, D, E; mari A / 15 stricat B, C, D, E; infectat A / 16 — 17 române [...] România B, C, D, E; austriace A j 17 lucrarea B, C, D, E; elaboratul A j 19 dese B, C, D, E; frecvente A / 20-21 stîmpărată B, C, D, E; temperată A / 23 prilejuri C, D, E; ocaziuni A, B / 24 jurnaliştii B, C, D, E; un jurnalist de peste Carpaţi A / 26 Transilvania D, E; Transilvania, în numărul său din A, B, C I 36 una A, C, D, E; cea B j După r. 38, numai în A, următorul pasaj: In Albina din 12 mai 1848 un domn publică subscrierile pentru înfiinţarea unei biblioteci. „Parochul Toma a dăruit 1 fl. etc." şi apoi termină: „Esprimîndu-ne profunda noastră mulţămită publică pentru graţioasele donuri..." / 106 29 (tipărit greşit) Marinescu B, C, D, E; Marienescu ^4/31 povesteşte D, E; relatează A, B, C / 35 — 36 români din Austro-Ungaria noi nu putem să ne exprimăm părerea C, D, E; austri-aci noi nu putem a ne esprima părerea noastră A, B j 37 aflarea unor asemenea abateri B, C, D, E; constatarea unor asemenea aberaţiuni A j 107 4 de faţă B, C, D, E; actuală A / 5 îndeobşte B, C, D, E; în genere A I 6 produce cu oarecare siguranţă D, E; fi siguri a produce A, B, C / 10 confuzii A, C, D, E; confuziuni B / 10 arătate B, C, D, E; menţionate A / 12 — 13 de altminteri C, D, E; altmintrelea A, B I 13 deosebesc B, C, D, E; disting în modul cel mai favorabil A I 15 direcţia B, C, D, E; direcţiunea A j 17 am numit C, D, E; s-a numit în primul articul A, B / 19 să calificăm C, D, E; a califica A, B j 20, 26 de prisos B, C, D, E; superfluă A j 20 — 21 alte cuvinte vechi cu C, D, E; deja adoptate (B: primite) alte cuvinte de A, Bj 24 şi orce D, E; şi nu orce A, B, Cj 35 Greşală B, C, D, E; Eroarea A / 36 ce o B, C, D, E; ce A j 108 6 reflexivă B, C, D, E; reflectivă A j 9 înavuţit B, C, D, E; amplificat A I 10 a se gîndi D, E; gîndire A, B, C / 14 al A, C, D, E; a B I 18 reforma din nou A, D, E; reforma. B, C / 20 îl C, D, E; ai politicei etc. îl A, B / 22 împotrivire B, C, D, E; rezistenţă A I 24 oamenilor de ştiinţă fizică C, D, E; fizicilor empirici A, B I 27 fi trebuit D, E; trebui A, B, C / 29 lui B, C, D, E; mişcării lui A I 30 lui B, C, D, E; său A / 31 decît C, D, E; decît să se mişte A, B / 33 astăzi să zicem D, E: a zice astăzi A, B; astăzi a zice C j 35 schimbare D, E; schimbări A, B, C / 36 faptul că aşa i se B, C, D, E; aceea că aşa se A / 40 scrierile C, D, E; opurile A, B I 109 1 lui A.T. Laurianu C, D, E; d-lui Laurian şi A; d-lui Laurian B I 2 Academic Laurianu-Massimu D, E; Academic A, B, C / 3 să fie D, E; de a fi A, B; a fi C / 4 direcţia B, C, D, E; direcţiunea ^4/6 pare A, C, D, E; apare B / 7 obişnuită B, C, D, E; uzitată A j 8 iertată nici măcar şovăirea B, C, D, E; permisă nici măcar ezitaţiunea A / 9 înlăturată D, E; condemnată A, B, C I 10 primit B, C, D, E; adoptat ,4/11 direcţia B, C, D, E; direcţiunea A j 13 opoziţia dintre D, E,\ opoziţiunea între A; opoziţia între B, C j 14—15 expresiile B, C, D, E; espresiunile A j 14 primite B, C, D, E; adoptate A / 15 dintre D, E; între A, B, C / 15 — 16 obişnuite B, C, D, E; uzitate A j 17 deasupra B, C, D, E; victorioasă A j 22 folositoare D, E; solidă A, B, C j 25 — 26 răbdător B, C, D, E: pacient A / 28 întrebări de-alăturea B, C, D, E; cestiuni lăturelnice A / 32 necoaptă B, C, D, E; nematură A / 38 al A, C, D, E; a B j 110 12 lucrare B, C, D, E; conlucrare A j 14 sfera ideală A, C, D, E; sfere ideale B/16 măcelărie C, D, E; nespusă brutalitate A, B / 36 romanice C, D, E; romane A, B [ 111 3 referitor A, D, E; referit B, C j 5 expresii obişnuite D, E; es-presiuni uzitate A; espresiuni obişnuite B, C / 6 să zicem A, D, 582 41 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu 583 E; a zice B, C / 10 expresia 13, C, D, E; espresiunea .4/13 dar D, E; însă A, B, C j 15 obiceiului B, C, D, E; uzului A / 19 l?e-ferata A, C, D, E; Referada B / 20 obiceiul 75, C, D, E; uzul comun A / 21 raportul B, C, D, E; zice raportul A / 21 Referata A, D, E; Referada B, C / JWe r. 27 şi 28, numai în A, B, C: în Albina din 12 mai se mai scrie: „Drumurile sunt rele, mulţime de punţi stau sparte". / 28 expresii D, E; espresiuni A, B, C j 112 1-2 păcate [...] de se fereşte B, C, D, E; defect [...] de-1 evită A / 2 — 3 stăruinţă de el şi-1 înlocuieşte cu expresii B, C, D, E; consecinţă şi-1 înlocuieşte cu espresiuni A / 5 — 6 deosebirilor B, C, D, E; distingerii A / 8 —9 de fiecine C, D, E; prin jurnalişti A, 15/11 Deosebiri 15, C, D, E; Distingeri A / 12 primit în popor sunt iertate B, C, D, E; adoptat în popor sunt permise A \ \% întrebarea 15, C, D, E; cestiunea A j 28 de rînd 15, C, D, E; comună A j 29 îndoios B, C, D, E; îndoielnic A / 113 4 expresia D, E; espresiunea A, B, C j între r. 24 şi 25, numai în A, B, C: Transilvania din 1 fevruarie (no. 4): „Administraţiunea curgea în limba română." / 114 13—14 de rînd un cuvînt vrednic 15, C, D, E; comun un cuvînt demn A / 14 încîntătoare 15, C, D, E; delicioasă A j 21 Telegraful D, E; Asemenea Federatiunea din 21 aprilie. „O bătaie între Poartă şi Persia se vede a fi neîncunjurată." Vrea să zică: de neîncunjurat (neîncunjurabilă). Şi în Telegraful A, B, C j 26 obişnuit B, C, D, E; uzitat A J 115 9 extază în extază 15, C, D, E; estază în estază A j 11 răutăciosul B, C, D, E; maliţiosul A j 15 aprecia D, E; apreţia A, B, C j 26 — 27 Bucovina [...] Pumnul? D, E; Bucovina ? A, B, C j 28 — 29 de ajuns şi că cetitorii sunt puşi în stare să judece (15 : de a judeca) B, C, D, E; suficiente şi că lectorii sunt puşi deja în stare de a judeca A / 30 dreptatea unei împotriviri D, E; justeţa unei 584 { j | opoziţiuni A; dreptatea unei opoziţii 15, C / 31 Notă la acest ,! rînd numai în A : Cît despre oportunitatea ei, ne rezervăm a vorbi > într-un număr viitor, cînd vom reproduce răspunsurile foilor de peste Carpaţi. / 32 — 33 recunoaşte fără rezervă D, E; concede fără dificultate A; îngădui fără împotrivire 15, C / 34 poziţie 15, C, D, E; poziţiune A j : 116 i 3 ai celor C, D, E; acelor A, B j 4 neîngrijirea D, E; negligenţa ) A I negrijirea B, C / 7 lucrul 15, C, D, E; cestiunea A / 8 privit B, C, D, E; privită A /10, 11 respectă D, E; respectează A, B, C j 13 progresului naţional D, E; regenerării naţionale A, B, C / i P. 117 OBSERVĂRI POLEMICE Studiul a fost publicat în Convorbiri literare, an. III, nr. 12, \ 15 august 1869, p. 193—199; nr. 13, 1 septembrie 1869, p. 209-212 şi nr. 24, 15 februarie 1870, p. 418-420. i Inserat în Critice înainte de în contra direcţiei de astăzi, de fapt \ Observările... au apărut în Convorbiri ulterior şi sînt într-o strînsă dependenţă cu acest articol, în care Maiorescu continua polemica I cu cărturarii ardeleni în problemele etimologismului, „ale dreptu- lui public al românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din Austria", lansînd totodată teoria „formelor fără fond". Conceput ca o critică a Lepturariu-lui rumânesc al lui A. Pumnul, articolul este şi un răspuns la adresa criticilor lui Aron Den-suşianu şi Justin Popfiu referitoare la studiul Poezia română la 1867. > Aici Titu Maiorescu va justifica în accepţia sa importanţa cri-ticii, „o lucrare necesară" în viaţa publică a unui popor, „înţelegerea j,' răului [fiind] o parte a îndreptării". Criticul Convorbirilor literare constată cu satisfacţie că prin articolele sale a reuşit să incite spiritul polemic încît: „Trompeta j Carpaţilor, Federatiunea, Familia, Transilvania, în timpul din urmă Archivul filologic, Traian etc. au binevoit a susţine cu vioiciune critica literară şi a confirma ruperea pactului tacit de lăudare reciprocă ce se încheiase mai înainte în această parte a vieţei noastre intelectuale" (ed. de faţă, p. 132—133). ; îşi vedea astfel realizat unul din punctele programului său pre- conizat încă în anii de studiu, anii formaţiei sale spirituale: „O să 585 ( 41* mă apuc în semestrul venitoriu să scriu la Gazeta Transilvaniei (nota el la 31.1.1856, în Jurnal, I, ed. cit., p. 23)... despre literatura noastră în starea de acum — lipsa de cîmp critic" (subl. n.). In sfîrşit, acest cîmp critic exista, şi, aşa cum spune Maiorescu în 1869, faptul se datora Convorbirilor literare, revistă cu o tendinţă critică pronunţată. Meritul îi revenea, de fapt, pe deplin lui, chiar şi tonului său tendenţios negativist abordat în articolul din 1868: In contra direcţiei de astăzi. Menţionăm că la apariţia în volum a Observărilor polemice, T. Maiorescu introduce un fragment (elocvent pentru apărarea sa în faţa acuzaţiei de cosmopolitism), fragment publicat în prima versiune a articolului Direcţia nouă (Convorbiri literare, an. V, 15 mai 1871; vezi ediţia de faţă, p. 624). E. Lovinescu se înşela considerînd că fragmentul suprimat în articolul Direcţia nouă nu a mai fost publicat niciodată (T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 319). In realitate, la reluarea în articolul Observări polemice, Maiorescu omitea un singur paragraf, cel în care apărea direct acuzaţia de cosmopolitism, „cu care suntem întîmpinaţi la fiecare moment" (ed. de faţă, p. 131 — 132). „Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi —spune Maiorescu — şi frumoase şi adevărate nu pot fi decît acele scrieri române care ar fi frumoase şi adevărate pentru orce popor cult." Ideea va fi preluată şi dezbătută în chip foarte asemănător de Mihai Eminescu în articolul-manuscris Naţionali şi cosmopoliţi. Dealtfel acuzaţia de cosmopolitism va fi un cal de bătaie al adversarilor lui Maiorescu, alimentată la început chiar de unele formulări ale criticului, în sensul de deschidere către spiritul universal, formulări care însă făceau posibile interpretările, dar şi din neînţelegerea în epocă a raportului dintre naţional şi universal. Discuţia s-a prelungit pînă către anii noştri1, elucidată fiind însă de criticii anilor '40: Vianu, Lovinescu, Pompiliu Constantinescu. Vom semnala intervenţia în problemă a lui Pompiliu Constantinescu din articolul din 1940: Titu Maiorescu faţă de noi (v. ed. de faţă, p. 615). 1 Menţiuni speciale pentru studiile lui Mihai Drăgan, Maiorescu şi literatura naţională — Luceafărul, nr. 10 (254), 11 martie, 1967, p. 7, nr. 11 (255), 18 martie 1967, p. 3 şi nr. 12 (256), 25 martie 1967, p. 7, precum şi al Iui Dan Mănucă, Critica literară junimistă, 1864 — 1885, Iasi, Editura Junimea, 1975, cap. Geniul poporului (p. 135 — 148). „în Observări polemice din 1869 — conchide Tudor Vianu asupra importanţei articolului — el susţine drepturile criticii, dînd, în acelaşi timp, acelora care îl acuzau de lipsa sentimentului naţional dovada irecuzabilă a unui astfel de sentiment luminat şi demn. «De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei .generaţiuni — scrie Maiorescu — căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţii libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii din care s-a născut.» Obiecţiei că cultura noastră se găsea la începuturile ei i se răspunde biruitor că tocmai începuturile chemate să sprijine lucrarea viitoare trebuiesc să fie mai sănătoase şi mai solide. Dar nu este explicabil prin împrejurări istorice nivelul inferior al produselor intelectuale în vremea sa? «Din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte nu rezultă că se poate justifica, şi numai prin o raţionare sofistică s-ar aduce de aici un argument în contra criticei.» Critica sa va continua, deci, să urmărească megalografia vremii, deprinderea de a-şi acorda mari merite inexistente, apoi «beţia de cuvinte», un fenomen care îl va readuce în faţa problemei raportului dintre gîndire şi expresia ei. Articolele Beţia de cuvinte şi Răspunsurile «Revistei contimporane » din 1873 fixează diferitele episoade ale acestei lupte" („Junimea", în Istoria literaturii române modeme, I, de Şerban Cioculescu, Vla-dimir Streinu, Tudor Vianu, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944; în Tudor Vianu, Opere, 2, Scriitori români, 1972, p.170). Studiul Observări polemice va figura în toate ediţiile Criticelor după cum urmează: Critice, 1874, p. 273—319; Critice, I, 1892, p. 207-235; Critice, I, 1908, p. 115-142; Critice, I, 1915, p. 123-150. Variante Conv. Ut. = A, ed. 1874 = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 117 1 Observări polemice B, C, D, E; Observaţiuni polemice A j 119 6 lucrarea D, E; operaţiune A; operaţie B, Cj 9 — 12 în A se prezintă diferit fată de B, C, D, E: 586 587 Din această convingere, în programul Convorbirilor literare, de la înfiinţarea lor, critica a ocupat un loc considerabil; ea a fost în opiniunea colaboratorilor chiar principala raţiune de a fi a organului lor, partea distractivă, prin care credeau a împlini o lacună lăsată de ceilalţi în mica noastră mişcare literară. / 10 (Convorbiri literare) cu C, D, E; cu o i, B / 13 prezintă deocamdată C, D, E; presinta pe atunci A; prezintă deocamdată (notă de subsol: Articolul e scris în august 1869) B / 15 extreme greu de împăcat B, C, D, E; estreme surprinzătoare A [ 16 sunt B, C, D, E; erau A / 17 susţin o opinie [...] tractează B, C, D, E; susţineau o opiniune [...] tractau ca Aj\% de adversari B, C, D, E; ca adversari A I 20 — 22 sunt [...] cu care un partid atacă pe celălalt şi fiindcă acesta răspunde tot aşa celui dintîi C, D, E; era (B: sunt) [...] cu cari o partidă ataca pe ceilaltă [...],: aceasta răspundea tot aşa celei dintîi A, B j 24 polemici D, E; polemice A, B, C j 26 par a fi B, C, D, E; păreau a fi A / 27 în înţeles [...] caută S, C, D, E; în sens [...] căutau A / 120 2 se află B, C, D, E; se aflau A / 4 se ilustrează B, C, D, E; se ilustrau A j 6 cu acelaş [...] asemenea B, C, D, E; cu un egal [...] această A j 11 marginile exclusive ale Convorbirilor literare C, D, E; confiniele esclusive ale Convorbirilor A; din marginile exclusive ale Convorbirilor B / 13 îngrădim B, C, D, E; ne mărginim A j 14—15 de prisos cînd am voi să mai cităm (C: a mai cita) întregul şir al B, C, D, E; superfluă cînd am voi a mai cita întreaga serie a A I 16 opiniei B, C, D, E; opiniunii A j 18 asociaţii B, C, D, E; asociaţiuni A j 27 să caracterizăm C, D, E; a caracteriza A, B / 32 să imităm D, E; a imita A, B, C j 34 direcţia B, C, D, E: direcţiunea . • / 36 15 fevruarie 1868, discursul d-lui Justin Popfiu B, C, D, E; 15 fevruarie 1868- A j 121 4 al lui D, E; al d-lui A, B, C / 6 Mozart B, C, D, E; domn Mo-] zart A I 8 deosebitele [...] deosebită B, C, D, E; diferitele [... diferită A / 11 — 12 gimnaziile bucovinene B, C, D, E; gimnasiul cernăuţean A / 14 6 C, D, E; şase A; şease B / 15 asupra D, E; & A, B,C 117 aparenţă. Dar cînd te uiţi C, D, E; aparinţă. Dar cînd cauţi (B: te uiţi) A, B j 19 colecţie B, C, D, E; colecţiune A / 20 — 21 tutulor literelor tipărite şi chiar netipărite, şi în acest chip B, C, D, E; tuturor literelor imprimate şi chiar neimprimate, şi în acest mod A j 22 aceeaş C, D, E; aceeaşi A, B j 30 într-o seară a „Junimii" la Iaşi D, E; într-o sară a „Junimei" A, B, C j 34 direcţia B, C, D, E; direcţiunea A / cîţiva pari B, C, D, E; o sumă de pari A / 39 să se dezbrace la uşe C, D, E; a se dezbrăca de la uşe A, B I 122 4 citările B, C, D, E; citaţiunile A j explică B, C, D, E; justifică A I 5 înfăţişează B, C, D, E; presintă A / 26 noştri B, C, D, E; romani A / 33 vestmînt după vestmînt C, D, E; vestmânt de vestmânt A, B / la uşe D, E; la uşe etc. A, B, C j 123 2 A. Densuşanu C, D, E; d. Densuşanu A, B / 4 intrigi B, C, D, E: persecuţiuni şi intrigi A / 6 literat D, E; literator A, B, C / 7 operele sfinţiei sale B, C, D, E; opurile sale A / 18 — 19 este să le judecăm după proba de la pag. 217 şi 218 ale Lepturariului B, C, D, E; e permis a le judeca după proba ce ni se dă în Leptu-rariu la pag. 217 şi 218 A j 22 din Iaşi. Poezia începe aşa D, E; din Iassi, care începe A, B, C / 36 iertat B, C, D, E; permis'^/ 37 — 39 de şcoală? Să nu uităm că păr. Suhopan trăieşte încă, şi în timpul publicării Lepturariului era profesor de teologie la Universitatea din Iaşi B, C, D, E; de şcoală? A j 124 1 — 3 Daniil Scavinschi. O mică probă din acest autor hazliu dar cam vulgar, merită poate un loc într-o hrestomatie română. Dar d. Pumnul consacră pentru scripturile lui nu mai puţin de 76 de pagini D, E; spiţerul Daniil Scavinschi, a cărui scripturi ocupă nu mai puţin decît 76 (C; de 76 de pagini), merită, fără îndoială, un loc într-o hrestomatie română A, B, C / 8 ce vesel D, E; cel vesel A, B, C / 10 Dar D, E; Iar A, B, C / 14 înainte C, D, E; nainte A, B j 15 tovarăşii C, D, E; companionii A, B j 32 modeluri C, D, E; modele A, B I 33 — 34 Alexandrescu, Constantin Negruzzi pot B, C, D, E; Alexandrescu pot A / 36 la traduceri din cartea d-lui Mozart şi din alte antologii străine, pană cînd vom avea noi înşine o literatură mai îmbelşugată- B, C, D, E; la cartea d-lui Mozart A j 125 1 cu alte literaturi C, D, E; cu literatura străină A, B j 3 un nivel egal C, D, E; o nivelă egală A, B / 4 cel cult B, C, D, E; cult A j 5 588 589 I I opinia B, C, D, E; opiniunea A / 12 acestei scrieri D, E; acestui op ,4, B, C I 21 o gramatică a domnului B, C, D, E; gramatica d-lui A I 25 judecata B, C, D, E; apreţiarea A / 27 întrebarea ! B, C, D, E; cestiunea A / 29 dezlegată B, C, D, E; desolvită A j 32 j la toată întîmplarea de părere B, C, D, E; în orice caz convinşi : A I 33 — 34 să-şi exprime B: (a-şi exprima) aprobarea ei B, C, D,E; a-şi esprima aprobarea sa A j 35 încoronarea cam pripită C, D, E; precipitata încoronare A; încoronarea cam grăbită B j 38 — 40 şi r. 1 — 6 din p. 126 nu figurează în B. / 126 6 Academiei Române C, D, E; Societăţii Academice Romane B / 9 încrederea B, C, D, E; convingerea ,4/10 susţinem pe B, C, D, E; afirmăm în A / 12 în capetele altor B, C, D, E; la alte A J 14 men- i ţine B, C, D, E; susţine A / 16 de la 8 iunie D, E; din 8 iunie A, J B, C / 17 foileton al D-lui Vasile Alexandrescu-Urechie, B, C, D, E; j foileton intitulat .4/18 scoatem B, C, D, E; estragem A j 127 | 1 imitarea B, C, D, E; imitaţiunea A / 25 acelaş d. Alexandrescu- i Urechiă vorbeşte B, C, D, E; ni se vorbeşte A / 128 | 16 să arătăm C, D, E; a arăta A, B j 17—18 glorioasă [...] la cîteva exemple B, C, D, E; remarcabilă [...] în cîteva apariţiuni A / 24 să ] fie C, D, E; a fi A, B / între r. 30 şi 31, în A figurează următorul ! pasaj: Fugirea nobilimii, turburăciunea capitalei, zgomotul poporului, nerînduiala voluntirilor, sosirea armiei turceşti şi crunta luptă de la Sculeni de lîngă Prut, deteră muzei lui materie de a compune l nişte bucăţi poetice pline de geniu, de înălţime şi delicateţă. Puter- ] nica semilună, cruzimile omenimii, încruntatele unde ale Prutului îşi aflară în Fabian pre cîntătorul său. / I 129 12 întîiele trăsături D, E; întăiele trăsuri A, B, C / între r. 17 şi 18, în A: Ce să mai zicem de acea subţire satiră, ce zace ascunsă în cuvîntul „anapoda", contra acelora ce stricau şi greşeau limba română? / 23 nu figurează în B. / 24 elegiei lui Ovid B, C, D, E; acelei elegii din Ovid A / 36 — 38 şi r. 1 — 17 p. 130 din nu figurează t în A. j 590 130 5—6 să ne umple inima D, E; a ne umple inima B, C j 19 „naţională" B, C, D; numită „naţională" A j 131 6 acestor cuvinte B, C, D, E; cuvintelor precedente A / 9 iertat B, C, D, E; permis A / 11 mijloc de apărare B, C, D, E; mijloc natural de apărare A j 12 greutăţi B, C, D, E; dificultăţi A j 13 trupeşti; jumătate sufleteşti B, C, D, E; fizice, jumătate morale A I 14 izbucnirea C, D, E; zbucnirea A, B j 15 vioiciunea geniului JS, C, D, E; francheţa voioasă a genului A j 18 citate B, C, D, E; precedente {notă de subsol: Vezi Conv. din 15 august) ,4/19 credinţa B, C, D, E; convingerea A / 21 la înfiinţarea Convorbirilor literare C, D, E; la deschiderea Convorbirilor A; la înfiinţarea Convorbirilor B / 22 — 24 fie prin explicări teoretice, fie prin schiţe a răspîndi o judecare mai serioasă a literaturii române B, C, D, E; cînd prin articule serioase, cînd prin schiţe răspîndi o apreţiare mai severă a producţiunilor române A j 26 merita laudă B, C, D, E; era justificată A / 27 — 38 şi r. 1—20 din p. 132 nu figurează în A. / 30 să ne luptăm D, E; a ne lupta B, C / 132 8 A. Densuşanu C, D, E; Densuşanu B j 21 direcţie a criticei dini Convorbirile literare (B: din Convorbiri) B, C, D, E; tendinţă a Convorbirilor A / 22 luarea-aminte a jurnalelor B, C, D, E; atenţiunea jurnalelor A j 23 mînia B, C, D, E; animozitatea A j 24 mînie B, C, D, E.; animozitate A j 21— 29 folos [...] pune numai în mişcare interesul publicului pentru punctul în discuţie B, C, D, E; efect [...] escită numai luarea-aminte a publicului asupra, cestiunii A / 31 puterea B, C, D, E; valoarea A / 36 îndeplinit B, C, D, E; realizat ,4/40 ruperea C, D, E; rupere A, B j 133 1 înainte C, D, E; nainte A, B j 3 direcţie B, C, D, E; direcţiune A I 6 obiectul C, D, E; objectul A, B j 8 că alunecă tocmai pe acest povîrniş C, D, E; a se aluneca tocmai spre această coastă A, B /' 16 15 aprilie 1869 A, D, E; 15 aprilie 1870 (greşeală perpetuată) B, C I 32 întrebarea? B, C, D, E; cestiunea A; 36 — 39 Astăzi se cuvine să amintim şi lupta noastră cu Revista contimporană, foaie literară înfiinţată la Bucureşti în martie 1873 şi acum d& 591 mult dispărută (Vezi cele două „studii" de la sfîrşitul acestui volum) (C: Vezi voi. II al Criticelor.) C, D, E; Astăzi, cînd se tipăreşte din nou în colecţia de faţă (oct. 1873) se cuvine a aminti şi lupta noastră cu Revista contimporană, noua foaie înfiinţată la Bucureşti de la martie 1873 Bl 3 citat şi privind B, C, D, E; în cestiunea de care nu ne ocupăm şi privind A / 12 interesant este publicarea B, C, D, E; remarcabil este imprimarea A / 14 analoagă C, D, E; analogă A, B / 16 Federatiunea (1868) B, C, D, E; Federatiunea A / 38 argumentarea B, C. D, E; argumentaţiunea A / 135 3 de prisos B, C, D, E; superfluă A / 4 lucru B, C, D, E; cestiunea A l 8 d-lor Alecsandri, Bolintineanu D, E; d-lor Bolintineanu A, B, C I 10 Aricescu etc. D, E; Aricescu etc. iar observarea de la pag. 3 contra unuia din „poeţii noştri cei mai eminenţi" şi cea de la pag. 65 (C: pag. 55) se referă (B, C: ţinteşte) la d. Alecsandri A, B, C I 13 pag. 43, 51 şi 52 sau 59 D. E; de la pag. 68, 78 şi 94 sau 108 A, B, C j 14 se explică prin faptul (B, C; prin aceea că numita compilare B, C, D, E; se justifică prin aceea că numita compilaţiune A / 15 numai poeziile B, C, D, E; poeziile A / 17 coperta C, D, E; titula A, B / 18 citarea de la pag. 38 B, C, D, E; în citaţiunea de la pag. 68 A / 21—40 şi r. 1—7 din p. 136 nu figurează în A (Pentru r. 21—22 în A : A cui este vina, dacă d. Densuşanu nu a înţeles, de cine este vorba? 22 d-lui A. Densuşanu C, D, E; d-lui Densuşanu B / 28 Convorbiri literare D, E ; Convorbiri B, C / 36 să recunoască C, D, E; a recunoaşte B / 136 11 fără înconjur D, E; pur şi simplu A, B, C / 13 să se reproducă C, D, E; a se reproduce A, B / 18 am răspunde, dar cele dintîi ne impun B, C, D, E; se răspunde dar cele dintîi îţi comandă A I 19 o discuţie; de altminteri B, C, D, E; o discuţiune altmintrelea A I 22 reverendisimul domn I.M. Moldovan, profesor la Blaj B, C, D, E; domnul I.M. Moldovanu A / 23 Intre o B, C, D, E; într-o o A / 137 5 discuţie B, C, D, E; discuţiune A j 7 ocazie B, C, D, E; ocasi-une A j 22 v. 563 D, E; v. 562 A, B, C / 27 Aţîţarea B, C, D, E; Animozitatea A j 30 discuţie B, C, D, E; discuţiune A j 31—32 însemnătate dacă este rea sau nu derivarea noastră şi bună B, C, D, E; importanţă, dacă este falsă derivarea noastră şi esactă A I 33 amintire B, C, D, E; relevarea A / 34 de ajuns B, C, D, E; suficientă A j 36 p. 138, r. 2, în A: Latinescul emineo vine în adevăr de la rădăcina meno (mineo în nici un caz nu poate fi rădăcină). în lexiconul latinesc al lui Georges, edit. 10, nu sub rubrica meno, nici la emineo sau mineo, unde va fi căutat d. Moldovanu, ci la cuvîntul mensa, ae se află derivarea acestui mensa din meno, de unde se spune că provine şi emineo şi se citează ca autoritate Doederlein, lat. Synon und Etym., V., p. 226. / 138 7 printre C, D, E; pintre A, B j 8 reverendisimul Moldovanu B, C, D, E; Moldovanu A / 9 să controleze C, D, E; a controla A, B; 11 Dar B, C, D, E; însă A j 12-16 în A următoarea, variantă faţă de B, C, D, E: A critica este uşor, pentru a reveni la începutul articulelor noastre polemice, însă pare a fi o operaţiune a minţii omeneşti ce reclamă totuşi un grad oarecare de cunoştinţe, de prudenţă şi cel puţin de bună-cuviinţă. / 18 direcţiei B, C, D, E; direcţiunii A I 20 observările de faţă B, C, D, E; observaţiunile prezente A I între r. 20—21 în A figurează următorul fragment: Cine, cu bun-simţ şi fără spirit de partidă, a urmărit în coloanele acestei foi ilustrarea curiozităţilor noastre literare, poeziile şi dramele cu tendinţă politică, ideile şcoalei Barnuţiu, Academia, din Bucureşti şi, în fruntea tuturor, direcţiunea atîtor cărţi şi jurnale de a ascunde sub drapelul românismului scopurile ce se sfiesc de lumina zilei, mai ales acel spirit de esploatare a averii publice, care din Bizanţ şi-a aflat punte peste Dunăre: în inima aceluia s-a putut aduna destulă indignaţiune, pentru ca înaintea lui să nu mai avem a justifica rezistenţa încercată în contra lor. Dar oamenii cu bun-simţ sunt puţini, ceilalţi în mare majoritate repet ceea ce aud mai des, formează ecoul vocilor care strigă mai tare, şi de aceea activitatea literară te condamnă la o perpetuă veghere, te sileşte a reveni neîncetat la esplicarea punturilor de vedere ce 592 593 le crezi juste şi a pune din nou în discuţiune idei pe care ar fi fost timpul să le vezi primite în tezaurul recunoscut al opiniunii publice. / 21 criticei în genere B, C, D, E; criticei A / 28 a le arăta perspectiva adevărată C, D, E; a-i arăta în adevărata lor perspectivă A, B I 33 opinia B, C, D, E; opiniunea A / 34 greşelile B, C, D, E; erorile A / 139 2 schimbări [...] expresie B, C, D, E; vicisitudini [...] expresiuni A I 3 Ce dovedeşte B, C, D, E; Ce probează A j 9 osîndeşte lene-virea B, C, D, E; condamnă inerţia A / 14 inteligenţei B, C, D, E; inteligenţelor A j 15 a combate [...] om D, E; a dovedi [...] cap A, B, C I 21 dacă C, D, E; fiindcă A, B j 24 — 25 a-1 primi fără împotrivire B, C, D, E; a-1 adopta A / 28 în valoarea lor privată nu s-a îndreptat B, C, D, E; nu s-a îndreptat A / 31 şi-au jertfit B, C, D, E; şi-au consacrat A / 32 jertfit-o B, C, D, E; consacrat-o A I 36 asupra operelor C, D, E; a operelor A, B j 140 6 să-şi însuşească C, D, E; a-şi însuşi A, B / 7 priincios B, C, D, E; oportun A / 9 poate B, C, D, E; poate şi A / 10 s-ar aduce C, D, E ; s-ar deduce A, B / 14 lucrări literare C, D, E; op literar A, B / 17 Atîrnă B, C, D, E; Depinde A / 25 — 26 clădire şi urmare B, C, D, E; continuare şi dezvoltare A / 28 ivire B, C, D, E; apari-ţiune A j 28 — 29 în generaţia B, C, D, E; în generaţiunea A / 34 din zi ce merge B, C, D, E; în generaţiunile viitoare A j 35 — 37 învechită [...] li se păstrează o viitorime fără margini B, C, D, E; tradiţiunii învechite [...] le este rezervată o viitorime infinită A I 40 cuprinde B, C, D, E; ce-1 conţine A / 141 1 biruind B, C, D, E; învingînd A / 3 contimporane B, C, D, E; contimpurane A j 4 proporţie B, C, D, E; proporţiune A j 5 dinlăuntru B, C, D, E; internă ,4/6 fiindcă a B, C, D, E; care a A I 7 le mîngîie B, C, D, E; le consoală A j 15 ci sunt B, C, D, E; ci un A j 17 dinlăuntru B, C, D, E; internă A / 21 roditor B, C, D, E; fertil A j 22 seminţele [...] generaţii încoace, direcţia B, C, D, E; germinile [...] generaţiuni încoace, direcţiunea A j 25 să punem B, C, D, E; de a pune A, B j 27 generaţiei B, C, D,E; generaţiunii A / 29 încredere [...] opoziţia B, C, D, E; convingere [...] opoziţiunea A j 30 ce am întîmpinat B, C, D, E; ce întîmpinăm A j 37 lucrare B, C, D, E; apariţiune ,4/38 operă de artă C, D, E; op de arte A; operă de arte B j 39 nu însemnează B, C, D, E; nu decid A / 40 lucrări B, C, D, E; apariţiuni A / 142 1 teren C, D, E; tărîm A, B / 3 mîngîiere B, C, D, E; consolare A I 4 mîngîiere trebuincioasă JB, C, D,E; consolare necesară A /5 prea multor sarcini ale situaţiei C, D, E; multor dificultăţi (B: prea multor sarcini) ale situaţiunii A, B j 6 roadele B, C, D, E; fructele A j 8 iluzie B, C, D, E; iluzi'une A / de recunoştinţă B, C, D, E; de gratitudine A / 13 dezolarea B, C, D, E; dezolaţiu-nea A / P. 143 ÎN CONTRA DIRECŢIEI DE ASTĂZI ÎN CULTURA ROMÂNĂ Studiul este publicat iniţial în Convorbiri literare, an. II, nr. 19, 1 decembrie 1868, p. 301-307. Conceput ca un răspuns la atacurile din presa ardeleană, atacuri declanşate de apariţia în acelaşi an, 1868, a articolului lui Titu Maiorescu: Limba română în jurnalele din Austria, în contra direcţiei de astăzi... devine o severă critică a societăţii româneşti a timpului — negativistă chiar — lansînd teoria „formelor fără fond", care avea să fie, de-a lungul deceniilor, subiectul unor dispute aprinse. Cercetările de istorie literară au scos la iveală faptul că in nuce teoria formelor fără fond putea fi întîlnită şi la Ioan Maiorescu (cf. Ioan şi Titu Maiorescu de Ion Roman, în Universul literar, nr. 40, 7 octombrie 1939, p. 6, şi Domnica Filimon, Tînărul Maiorescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1974, p. 128—133), preluată de adolescentul Titu Maiorescu. Astfel, într-o scrisoare către Adela Rainhardt, din decembrie 1856, elevul de la The-resianum se arată „îngrijorat" de direcţiunea spirituală din Ţara Românească: „o direpţiune care avem să o mulţumim francezilor, care cel puţin nu e bună, o direpţiune care e cauza primitivă a micului grad de cultură adevărată la români, sau esprimînd cu un singur cuvînt, ce cuprinde toate în sine: supraficialitatea. Ist rău se întinde peste literatura ţării, că n-are nici un autor adînc; se întinde peste direpţiunea culturei, că n-are nici un ram al stu- 594 595 diului pertractat sever; se întinde peste formarea caracterului, că n-are nici un om tare, ci numai foaie svînturate; se întinde peste tot simţul, că n-are nici o umanitate adevărată, ci numai o sentimentalitate stricată şi utopică, fum, spumă" (Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 107). Atitudinea lui Maiorescu din articolul în contra direcţiei de astăzi a trezit în epocă, din cauza tonului exclusivist şi negativist al criticului, nedumerirea junimiştilor şi atacul dezlănţuit al adversarilor săi. Astfel, junimistul A.D. Xenopol îşi expune ideile antimaiores-ciene în problema „formelor fără fond" într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, trimisă din Berlin, unde se afla la studii, la 17 ianuarie 1869: „Ceea ce apare ca neadevăr va dispare cînd spiritul nostru va fi în stare să pătrundă mai adînc în natura lucrurilor, cînd gustul nostru se va fi curăţit... Aceasta însă este treaba timpului; a pretinde ca un popor, din momentul chiar cînd începe a se dezvolta, să nu producă decît lucruri bune, să aibă instituţiuni bune, libertate adevărată, arte care dovedesc un gust estetic etc, este a transporta la început rezultatul final al dezvoltărei. A cere însă ca acel popor să nu aibă şcoli pentru că nu poate avea decît şcoli rele, să nu aibă pinacoteci pentru că nu poate pune în ele decît monumente de artă străină, a nu avea libertate pentru că aceasta este des călcată în picioare, a nu face poezii pentru că face poezii rele, a nu scrie istorie pentru că ştiinţa şi mijloacele necesare pentru aceasta sunt încă slabe şi că, prin urmare, nu se poate ajunge la adevăr... a pretinde aceasta, zic, este a ucide chiar posibilitatea progresului, a cărui natură cere de a merge de la rău la bine, de la neştiinţă la ştiinţă. A face aceasta este a împiedica mişcarea intelectuală, care este esenţa progresului. Cu încetul se vor retrage mediocrităţile de la sine din cîmpul literaturei, a artelor, a politicei, cu cît termometrul culturii se va sui mai sus. Pentru ca aceasta însă să fie posibil, trebuie ca mediocrităţile să fie acuma lăsate în pace, şi aceasta este ceva atît de natural, încît nici nu poate fi altmintelea şi că o luptă sistematică pentru stîrpirea lor n-ar produce altceva, presupunînd că ar fi posibilă, decît peirea progresului însuşi. întrucît dar orice producţiune, lie ea chiar mediocră, concură pentru a întreţine spiritul de mişcare, întrucît o institutiune, fie ea cît de slabă, răspîndeşte cît de. puţin lumină, de sunt meritorii, şi silinţele inteligenţilor superioare este de a le perfecţiona, iară nu a le ucide pentru a aştepta punctul natural al dezvoltării. Aceasta mă conduce a-ţi spune ceva de progresul de sus în jos" (LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, 1932, p. 26-27). Că poziţia lui Maiorescu era categoric împotriva încurajării mediocrităţii, că prin aspra sa critică, în mod vizibil nu lipsită de exagerări1, el urmărea progresul şi nu stagnarea, avea să o dovedească în studiul Direcţia nouă (1871 — 1872). Deocamdată însă chiar şi Eminescu, care în 1871 va lua apărarea lui Maiorescu prin articolul rămas în manuscris: Naţionali şi cosmopoliţi, îşi formula în 1870 rezerve faţă de teoria formelor fără fond, apărîndu-1 pe Aron Pumnul, al cărui Lepturariu fusese ţinta atacului lui T. Maiorescu în Observări polemice din 1869. (Vezi articolul O scriere publică, în Albina din Pesta, nr. 3 şi 4, din 7/19 ianuarie şi 9/21 ianuarie 1870, referitor la broşura lui D. Petrino: Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina.) Manifestare teoretică majoră a gîndirii maioresciene, în contra direcţiei de astăzi a stat în atenţia tuturor cercetătorilor operei criticului, beneficiind de la început de analiza complexă şi nuanţată, de un maxim interes ştiinţific, a lui E. Lovinescu (T. Maio- 1 Exagerări în numele combaterii formelor fără fond se găsesc, de exemplu, şi printre cele 23 de puncte ale proiectului de Reforma învăţămîntului şi gînduri despre administraţie, schiţat de Maiorescu în înseninările zilnice din aprilie 1870 (apud ediţia I. Rădulescu-Pogoneanu, voi. I, p. 136—139). Printre punctele vizate cităm: „4) Să nu deschid nici o şcoală primară pînă ce nu am pe învăţătorul care-i trebuie [...]; 10) Să desfiinţez şcoala de arte, tot aşa şi conservatorul. Pe profesorii respectivi de acolo să-i transfer ca profesori de muzică la liceu şi la şcoala normală [...]; 12) Să desfiinţez un liceu din Iaşi; [...] Î4) Să desfiinţez unul din cele trei gimnazii din Iaşi; 15) Să desfiinţez Facultăţile de filosofie, cu excepţia profesorilor de istorie, doi, ataşaţi la Facultăţile de drept, care rămîn în fiinţă; 16) Să desfiinţez Facultatea de medicină din Iaşi; 17) Şi pe cea exactă" — Facultatea de ştiinţe exacte. Aceste măsuri aveau în vedere reorganizarea şi dezvoltarea învăţămîntului primar şi a învăţămîntului normal în cadrul unui buget a cărui micşorare se impunea. în faţa unui asemenea proiect, radical şi fantezist totodată, va protesta însă pînă şi un bun prieten al criticului, ca Theodor Rosetti, care considera că Maiorescu ar fi prea tăios pentru un stat constituţional: „că aş fi foarte la locul meu într-un stat absolutist, o spune însuşi criticul, fiindcă aş fi avînd energia fără scrupule de a realiza reforma învăţămîntului" (loc. cit., p. 132). 596 597 rescu, I, ed. cit., cap. XIX, p. 263 — 302) şi a lui T. Vianu, în capitolul mai sus citat din Istoria literaturii române modeme (1944). Tudor Vianu consideră că vehemenţa tonului critic, „sporită prin talentul celui care o exercita, prin impresionanta vigoare a formulărilor sale". duce, în ultimă instanţă, la un negativism radical, la ignorarea momentul literar 1848. „Critica lui Maiorescu, cu toată oportunitatea ei în epoca în care o practica, a avut astfel neajunsul de a ignora cîteva din capitolele cele mai frumoase ale istoriei noastre literare, pe care a fost mai tîrziu rolul unui N. Iorga, G. Ibrăileanu, O. Densuşianu să le valorifice din nou şi să le anexeze definitiv conştiinţei noastre" (T. Vianu, „Junimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 166). Tudor Vianu relevă ca o limită a lui T. Maiorescu în înţelegerea societăţii româneşti ignorarea istorismului, care „ar fi dezarmat critica sa. Dar Maiorescu — continuă Vianu — nu se comportă ca istoric, ci ca filozof.1 Conceptul său despre adevăr şi frumos postulează aceste valori ca absolute, ceea ce îi permite să le folosească cu intransigenţă în aprecierea stărilor din jurul său. Ştiinţa timpului rămînea pentru el neadevărată şi poezia lui urîtă, chiar dacă istoriceşte ele n-ar fi putut să fie altfel. Dar scuza istorică este inexistentă pentru Maiorescu, care lucrează cu un concept al adevărului şi, în ultimă analiză, chiar cu unul al frumosului de origine kantiană, adică cu conceptele unor valori postulate de o conştiinţă în genere, operînd independent de condiţionările lor temporale. Maiorescu critică, deci, societatea vremii sale ca un gînditor al Restauraţiei, dar o face cu mijloace kantiene, adică cu mijloacele în care culmina spiritul filozofic al veacului al XVIII-lea. Mai tîrziu, odată cu progresul gîndirii istorice, scăderile criticii maioresciene au apărut tocmai în latura neînţelegerii ei pentru determinările temporale ale fenomenelor criticate. Opoziţia lui N. Iorga va releva aceste neajunsuri. Dar tocmai pentru că în judecăţile sale asupra trecutului şi asupra contemporanilor săi Maiorescu n-a dovedit simţul istoric al relativităţii valorilor, critica sa a putut să se exercite cu acea severitate justă şi salubră în care 1 Această analiză a concepţiei filozofice maioresciene în probleme culturale ale statului român modern, cu importanţa ş i limitele ei, este făcută de Simion Ghiţă în volumul Titu Maio -eseu, ed. cit., p. 118 şi următoarele capitole: Cum e posibilă construirea civilizaţiei şi a culturii moderne în România. Teoria construcţiei culturale. 598 expira entuziasmul convenţional al vremii şi toleranţa reciprocă în mediocritate" (op. cit., p. 169). în monografia dedicată „Junimii", Z. Ornea se opreşte asupra tezei „formelor fără fond" („care ocupă un loc cardinal în ideologia junimistă"), cu dorinţa precizării conceptelor filozofice deforma şi fond şi a înţelegerii lor în contextul istoric respectiv (Junimea şi junimismul, Editura Eminescu, 1975, în cap. Ideologia junimistă, p. 162 — 191): „Care este sfera şi obiectul celor două concepte (formă şi fond, sau (mai bine?) cei doi termeni ai acestei relaţii antinomice? Operaţia nu e impusă numai de raţiuni logice (precizarea termenilor e totuşi de rigoare în orice examen analitic!). Pentru că, examinînd chestiunea mai atent, constatăm, nu fără surprindere, că termenii nu au deloc o sferă şi un obiect bine precizate. Şi e de mirare că un logician de valoarea lui Maiorescu să fi lăsat în obscuritate tocmai aceşti doi termeni vehiculaţi atît de mult! într-adevăr, ne întrebăm din nou, care să fie sfera categorială a celor doi termeni? Obişnuiţi cu rigoarea terminologică de azi şi cu încărcătura semantică pe care au cîştigat-o cele două concepte de-a lungul unui secol de istorie culturală, cercetătorul actual e ispitit să confere preciziune unor concepte lăsate de fondatori neclarificate. Astfel, unii cercetători, utilizînd schema sociologică marxistă, au asimilat dualitatea fond-formă bazei şi suprastructurii, înţe-legînd prin fond structura socio-economică şi prin formă palierele suprastructurale (cultură, cadru politic instituţional, legislaţie, arte, ştiinţă, morală, moravuri etc). Fireşte că anumite corespondenţe verifică această asimilare poate prea temerară (încercată şi de noi în cartea despre junimism din 1966). Dar nu o epuizează defel. Tudor Vianu emite ipoteza că în înţelesul maiorescian fondul semnifica, de fapt, numai «cultura interioară», iar forma «regimul constituţional» liberal în vigoare după 1866. Dar tot Vianu, clarificînd sensul categorial al fondului, propunea o explicitare care ne apropie de ipoteza sociologică întrevăzută de cercetătorii marxişti. «Acest fond, scrie T. Vianu, îl întrevede Maiorescu în spiritul unei burghezii naţionale productive, în stare a fi determinat pe calea orientării tineretului către profesiuni dependente de învăţă-mîntul ştiinţific». Călinescu atribuia categoriei fond o semnificaţie culturală, subsumată şi aceasta ponderii sufleteşti. «Ce înseamnă, se interoghează criticul, în general, fond sub raportul manifestărilor culturale? Evidenţa unei mari tensiuni a spiritului sub întreită înfăţişare: intelectuală, pasională şi politică. Fond vrea să zică 599 42 proces, i se opune placiditatea: incuriozitatea, apatia, inerţia. întrebarea firească este dacă oamenii de la 1848, pe care îi ironizează Maiorescu, sînt lipsiţi de acest fond, care i-ar face, în sens filozofic, aculturali. Ei, dimpotrivă, au un exces de fond. Maiorescu confundă fondul sufletesc cu depozitul obiectiv al cunoştinţelor, cu instrucţia. » Lovinescu a optat şi el pentru semnificaţia culturală a antinomiei dintre cele două concepte (în Istoria civilizaţiei, ca şi în T. Maiorescu), fără a ignora sensul sociologic mai general al implicaţiei criticismului ideologic conţinut în teoria formelor fără fond. Ba chiar a şi acceptat-o, conferindu-i însă o altă perspectivă şi prescriindu-i alte soluţii de rezolvare. Evident că, sociolog prin formaţie, Gherea a conferit celor două concepte un înţeles sociologic, mai precis, de sociologie economică şi politologică. Fondul era, în general, considerat a fi baza socio-economico-politică (exprimată prin formula «condiţiile obiective şi cele subiective pentru întocmirea politico-socială a capitalismului»), iar forma, o suprastructură («instituţiile occidentale ce am introdus», «instituţiile caracteristice capitalismului», «întocmirea politico-socială burgheză »). Oprim aici incursiunea noastră pentru a conchide că fiecare dintre aceste ipoteze conţine, fără îndoială, un element de veracitate. Semnificaţia celor două concepte trebuie stabilită (sau restabilită) printr-o operaţie de contopire, într-un ansamblu teoretic funcţional, a opiniilor din ipotezele menţionate. Şi am adăuga că această retopire nu e deloc convenţională. Celebra formulă junimistă a fost un instrument polemic antiliberalist. Cei ce s-au oprit cu precădere la accepţia culturală a celor două concepte au avut, în felul lor, incontestabil, dreptate. Actul de naştere al teoriei formelor fără fond s-a consumat în spaţiul vestitului eseu maiorescian din 1868, în contra direcţiei de astăzi în cultura română. Şi aici se abordau, în mod special, probleme de filozofia culturii şi de politică a culturii. Dar înţelesul teoretic al teoriei formelor fără fond era mult mai general. Sfera culturii era utilizată numai ca element cadru, cu funcţiune exemplificatoare. Prin acest intermediar — mai bine sesizabil de orice lector cît de cît informat — se ţintea însă departe, spre sfera largă a întregului organism al structurilor româneşti din deceniul al şaptelea. Şi apoi chiar conceptul de cultură avea, atunci, pentru junimism un înţeles diferit de cel utilizat azi în filozofia culturii. Era şi mai cuprinzător dar şi (nu e nici un paradox) mai limitativ.Uneori se contopea cu civilizaţia, pentru ca altundeva (adesea pe aceeaşi pagină) să se opună ei; aici se confunda cu întreaga suprastructură, pentru ca în altă parte să reţină din sfera acesteia numai anumite compartimente. Revenind la cele două concepte antinomice de bază, vom spune că forma are totuşi la junimism înţelesul de cadru exterior al civilizaţiei importate, fondul cuprinzînd în sfera sa moravurile, conţinutul sufletesc şi starea social-economică. Şi, se ştie, sfera acestei alte denominaţii pentru conceptul de formă «civilizaţie importată» sau «noua civilizaţie» era atît de largă, încît cuprindea, de fapt, totul: legislaţie şi sistem legislativ — inclusiv Constituţia — sistemul politic, artele şi cultura, instituţiile de învăţămînt. Cu o terminologie din filozofia culturii, forma semnifică, de fapt, civilizaţia, posibilă de împrumutat oricînd şi de oriunde, pentru că se opreşte la straturile exterioare. Fondul era, potrivit aceleiaşi terminologii, cultura sufletească, straturile profunde ale psihologiei unui popor, trăsăturile sale caracteristice ancestrale, moravurile şi caracterologia configurate lent în secole şi milenii de evoluţie. Adoptarea unor norme civilizatoare din sfera formelor nu putea rodi decît dacă erau o expresie a fondului milenar stratificat sau dacă era reclamat necesar de acesta" (p. 162 — 165). în urma unei profunde analize a acestei teze, după explicarea genezei şi importanţei ei în epocă, convenind că, odată cu trecerea anilor, T. Maiorescu devine tot mai concesiv în problema formelor fără fond, Z. Ornea conchide că: „Aceste raporturi sînt în viaţa socială mult mai complicate şi aserţiunile dogmatice ale junimismului nu ofereau deloc cheia dezlegării problemelor. Dreptate au avut deci nu spiritualii blasfematori ai «direcţiei false» şi ai «formelor deşerte», ci acei — poate mai puţin înzestraţi, poate mai puţin şcoliţi — care au înţeles să transplanteze la gurile Dunării formele de cultură occidentală necesare propăşirii moderne a ţării. Cu timpul s-a dovedit că aceste forme fără fond nu numai că nu au fost «stricăcioase», nu numai că nu s-au discreditat în opinia publică, nu numai că nu au ucis ideea pe care o reprezentau, dar au contribuit hotărîtor la crearea României moderne. în lupta sa împotriva formelor fără fond, junimismul a lăsat în planul ideologiei testimoniul unei formule strălucitoare, cu ecou şi prestigiu în istoria luptei de idei care a nutrit rezistenţa împotriva radicalismului. Dar nu a fost şi o formulă practicată şi practicabilă. N-am spune că nu a prezentat o anume utilitate reală, mai ales ca factor cenzurativ împotriva exceselor de orice fel, propunînd o măsură ordonatoare în orice iniţiativă. Utilitatea formulei ideologice junimiste — atîta cît a fost — negatoare prin excelenţă, s-a exerci- 600 42* 601 tat deci prin pozitivarea ei constructivă. Nu e aici nici un paradox, în măsura în care această metamorfoză a fost posibilă (şi a fost!), direcţia frenatorie a ideologiei junimiste s-a constituit în ceea ce Ibrăileanu avea să numească spirit critic (evident, la conducătorul Vieţii româneşti fenomenul nu era limitat numai la junimism), acţionînd — adesea — nu direct, ci prin opinia pe care o crease iniţial, ca forţă selectivă în calea iniţiativelor de tot felul, aducînd peste tot rigoarea echilibrului şi a măsurii. Utilitatea pozitiv-constructivă aici trebuie căutată şi rolul său e de la un punct încolo de certă necesitate în orice corp social constituit. A existat, desigur, şi un program pozitiv de reforme social-poli-tice propuse de junimism în celebrul discurs al lui Carp din 1881. [...] Cu atît mai mult era necesar într-o epocă de formare şi început, cînd în toate domeniile se clădea în sens modern — şi încă repede! — pe fundamentele adesea destul de şubrede, puse mai înainte. Factorii frenatori deveneau necesari, pentru a tempera entuziasmele prea exagerate, instalînd o cumpănă fără de care dezvoltarea însăşi era primejduită. Dincolo de sorgintea şi de mobilurile sociale ale ideologiei junimiste, cu rolul şi funcţiunea lor restrictivă relevată mai înainte, criticismul grupării ieşene a îndeplinit această funcţiune pozitivă într-un moment de renaştere şi avînt. Ceea ce T. Vianu numea în gestul «Junimii» «o trezire în lumina clară a conştiinţei» e valabil nu numai pentru literatură, ci pentru toate domeniile culturii şi ale spiritului public. Criticismul junimist a ridicat bariere necesare în calea grandomaniei, a frazeologiei, a imposturii, a inconsistenţei, a înjghebărilor potemkiniste. Că negaţia a fost globală, ig-norîndu-se capitole importante din ceea ce era de pe atunci durabil în cultura românească e prea adevărat, şi N. Iorga sau G. Ibrăileanu au demonstrat-o convingător, valorificînd ceea ce junimismul desconsiderase. Dar, repetăm, funcţiunea junimismului a fost cenzurativă şi criticistă. Era poate fatal ca exercitarea acestei funcţiuni să se desfăşoare sub semnul negaţiei absolute, prescrisă, dealtfel, de rigorile principiilor Restauraţiei, antiliberaliste şi antirevoluţionare. Pentru că Maiorescu şi prietenii săi întru junimism nu au fost deloc ostili civilizaţiei. Ei au opus doar celei create de mişcarea revoluţionară o altă imagine normativă despre structurile ei, desprinsă ideal din principiile Restauraţiei şi ale evoluţionismu-lui istorist. în fond voiau şi ei, dar altminteri înfăptuită, racordarea civilizaţiei româneşti la dimensiunile europeismului, pregătind condiţiile necesare stabilirii unui raport de comuniune între fond şi formă. Că punctul lor de vedere ideal normativ s-a dovedit a fi insuficient şi deficitar şi că dreptatea, sociologic şi ideologic demonstrată, era de partea liberalismului, este adevărat. Dar nicicînd nu se vor putea legitima acele opinii ale curentelor tradiţionaliste după care izolaţionismul total, ostilitatea mohorîtă faţă de înnoire şi civilizaţia europeană (altfel spus suprastructurile capitalismului), pe care l-au preconizat în deceniile interbelice, ar descinde pe linie directă din junimism. Că destule propoziţii ideologice junimiste pot fi — pe bună dreptate — revendicate (şi au fost!) de curentele tradiţionaliste este un fapt incontestabil. între junimism şi curentele tradiţionaliste se aşază la antipozi raţionalismul, spiritul european, aspiraţia spre evoluţie şi modernizare, pe care Maiorescu le-a profesat cu distincţie şi vocaţie, iar retrograzii interbelici le-au acoperit cu injurii şi oprobriu. Maiorescu era un spirit cu adevărat european, raţionalist şi liber cugetător, milita pentru evoluţie — chiar dacă înceată şi normativă. Tradiţionaliştii erau potrivnici raţionalismului, elogiau vechile alcătuiri, urau înnoirea si modernizarea, predicînd deschis regresiunea socială. Ca în orice examen comparatist, filiaţiile şi apropierile, chiar dacă sînt reale, nu urmează o linie continuă. Linia este adesea zigzagată, pentru a se frînge într-un punct fără putinţa reînnodării" (p. 189 — 191). Contribuţii la înţelegerea studiului maiorescian, considerat drept „cea dintîi sinteză a gîndirii criticului", aduce şi Mihai Gafiţa în volumul Faţa ascunsă a lunii (T. Maiorescu: IV. Preliminariile culturale şi literare ale „Direcţiei noi", articolul „în contra direcţiei de astăzi în cultura română". Reînvierea (conservarea) spiritului raţional, opus orientării latinizante), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, p. 87—92. „Debutul propriu-zis al ideologiei sale aici e o acuzare gravă adusă climatului general cultural («atmosfera stricată») generat de curentul latinizant în ansamblul său. Mai întîi, el identifică orientarea ziarelor din Transilvania cu «direcţia de astăzi a culturii noastre». [...] Aparent pe ocolite, el lovea direct în marii responsabili care atentau de la Bucureşti şi Iaşi — acolo unde răsărea soarele românilor din monarhia habsburgică şi unde se putea isca o mare primejdie dacă lucrurile nu erau clarificate chiar violent, cu atacuri aparent nedrepte. «Viţiul radical în ele (în ziare, n.n.) şi prin urmare în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul... neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr 602 603 în poezie, neadevăr pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.» Ideea formelor fără fond apare dedusă de aici. Ieşirea ţărilor române, după 1820, din «barbaria orientală», aşadar de sub dominaţia turco-fanariotă, a fost urmată de fascinaţia Occidentului european. Denaturările de peste un secol în direcţia spiritului asiat căutau să fie compensate de o veritabilă nouă degradare, falsificare — aceasta europeană, însă tot distanţată de specificul românesc. Ideea aceasta se simte sub acuzele lui Maiorescu, dar, trebuie spus astăzi, nu îndestul de precizată. Ba chiar se produce o gravă confuzie, pe care criticul n-a înlăturat-o deplin niciodată. Formulată direct, ideea în chestiune n-o aflăm în acest articol, astfel încît în ochii unui public mai puţin dornic de nuanţele necesare, ea a putut părea că lipseşte — anume, ideea că dacă se condamnă şi se respinge explicit primejdia asiatizării culturii şi spiritului nostru naţional, în acelaşi timp, primejdia contrară a europenizării (în sensul de occidentalizare) e tot în dauna specificului naţional. Ideea aceasta nu e preîntîmpinată, nu e formulată clar. Ea e substituită de un corolar al ei, rezultînd că nu occidentalizarea care ignoră sau neagă caracterul naţional românesc, nu ea este primejdioasă, ci ritmul grăbit al acestei occidentalizări, prin adopţia formelor ei exterioare, fără să se fi creat anterior fondul corespunzător: «Nepregătiţi precum erau şi sînt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pînă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistentă ele nici nu ar fi putut exista.»" (p. 87-88). „Lipsa de atenţie faţă de specificul societăţii româneşti (specificul naţional), ignorarea realităţilor interne", atrage atenţia M. Gafiţa, duceau la formularea de către Maiorescu a unui program discutabil: „Cu toate acestea — continuă el — ideea specificului, naţional era nu numai implicată, dar predominantă în demonstraţia criticului. El nu nega, nici nu ignora existenţa unui fond românesc, de vreme ce in numele lui îşi declanşa critica — ci doar îl implica, nu-i formula în mod explicit existenţa. El preconiza nu adoptarea unui fond nou în locul altuia, şi cu atît mai puţin adoptarea unui fond în lipsa altuia — ci exprima necesitatea ca. fondul existent («preexistent») să evolueze normal şi să-şi creeze el însuşi formele de manifestare. Combătînd numai graba noii clase de a declara că acţiunea «de a aşeza gintea română pe bazele civilizaţiunii... astăzi... este aproape de a fi terminată», Maiorescu lăsa deschise toate posibilităţile de a fi el însuşi combătut că se opune progresului, în timp ce denunţa formele noi («fără fond»), părînd a accepta ideea unui fond nou, tot fără forme, eventual în forme vechi" (p. 89). Ceea ce rămînea însă ignorat la ora aceea era faptul că Maiorescu, în cea mai contradictorie manifestare a gîndirii sale, negînd aparent aproape totul, găsea că „singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare". De la acest ţăran vedea Maiorescu, în alte pagini ale operei sale, venind şi regenerarea culturii, a literaturii române. Este aici, arată M. Gafiţa, o poziţie conservatoare, e drept, dar care corespunde unei realităţi a societăţii româneşti a timpului: „Spiritualitatea naţiunii se dezvoltă critic într-o direcţie contrarie celei în care se dezvoltau civilizaţia ei materială şi formele organizării de stat. O certă orientare conservatoristă se opunea violent emblemelor civilizatorii, totuşi, progresiste — ale vieţii publice dominate de liberali. Acest conservatorism pornea de la aceeaşi realitate de bază românească, definită prin clasa ţărănească. în tot procesul complex şi confuz al precedentelor două sute de ani, ţărănimea fusese clasa cea mai puţin alterată de valurile trecute peste ea. Abdicările şi falsificările se petrecuseră în straturile de deasupra, în mediul citadin, în clasele de sus. De aceea regenerarea fondului sănătos trebuia pornită de la ţăran, de la cultura lui, de la tipul spiritualităţii lui. Epoca paşoptistă făcuse acest început, prin «curentul duhului naţional»; Kogălniceanu, Bălcescu, Negri, Alecsandri, Bolintineanu erau protagoniştii acestei orientări. La 1870 însă, ei nu mai reprezentau dominanta vieţii publice din epoca lui Cuza, de mare şi rodnic pionierat, care se datora lor. Conservatorismul de care vorbeam este, în realitate, efortul de a re-lega, după 1870, evoluţia ţării la impulsurile create în perioada lui Cuza, nu doar în cultură, ci în toată viaţa publică. întregul proces de reînnoire a unui spirit populist, ruralist în literatură, provine de aici — din opoziţia nu faţă de progres, sau faţă de citadinism, ci faţă de occidentalizarea forţată, în forme care contraziceau specificul naţional. Era reacţia acestuia împotriva acţiunii de a-1 rarefia, ignora, abandona. Maiorescu îşi dădea seama că procesul înaintase mult. «Mai este oare timp de scăpare?» se întreba el. Şi propunea — nu ca 604 605 soluţie, ci ca măsuri de corectare — spiritul critic împotriva exagerărilor în materie de suficienţă şi automulţumire, împotriva mediocrităţii («să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuie descurajate de la viaţa publică a unui popor»), împotriva împrumuturilor spirituale nedeclarate (plagiatelor). Faptul că între primele repere ale acestei noi atitudini criticul aşază poezia populară (culegerea lui Alecsandri) e un indice al plasării sale în teritoriul specificului naţional. Acuzaţia de cosmopolitism adresată «Junimii» şi lui Maiorescu nu avea aşadar temei decît dacă se ignorau cu bună ştiinţă implicaţiile logice ale gîndirii criticului. Atitudinea din articolul în contra direcţiei de astăzi în cultura română este un act fundamental în interiorul specificului naţional, o manifestare culturală, dar mai ales politică. Este întîia mare luare de poziţie din perspectiva conservării specificului naţional împotriva spiritului burghez, a confuziei de valori, a subsumării actului de cultură nu faţă de realităţile şi permanenţele româneşti, ci faţă de necesităţile politice conjucturale, determinate de evoluţia sistemului capitalist burghez pe plan mai larg european. Literatura română care a urmat s-a plasat numaidecît pe această «direcţie nouă», preconizată de Maiorescu, direcţie situată în albia care se croise în epoca 1848 şi care fusese mereu asaltată după aceea şi în sfîrşit întreruptă în spaţiul următor detronării lui Cuza. Revoluţia de la 1848, deloc omogenă, cunoştea astfel, şi în proiecţiile ei literare şi culturale îndepărtate cu două decenii, bifurcarea înregistrată în viaţa politică, prin distanţarea ramurii rosetto-brătienistă de cea a lui Kogălniceanu, Alecsandri, Negri, unde se plasează debutul junimist prin Titu Maiorescu. Acestea sînt preliminariile culturale şi literare ale actului politic junimist, constituit de articolul Direcţia nouă: preliminariile politice le constituie articolul Contra şcoalei Barnuţiu" (p. 91—92). Studiul In contra direcţiei de astăzi în cultura română va figura în toate ediţiile Criticelor sale: Critice, 1874, p. 321—341; Critice, I, 1892, p. 257-279; Critice I, 1908, p. 143-156; Critice, I, 1915, p. 151-164. Variante Conv. Ut = A, ed. 1874 = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 143 1 în contra direcţiei de astăzi în cultura română B, C, D, E; în contra direcţiunii de astăzi a culturii române A j 145 1 un şir B, C, D, E;o serie A / 2 lucrărilor B, C, D, E; producţiu-nilor A / 5 Cipariu şi Lepturariul d-lui (B, C: scris Pumnu) Pumnul B, C, D, E; Cipariu A / 13 discuţii B, C, D, E; discuţiuni A j 14 excepţie B, C, D, E; excepţiune A / 15 fiindcă unele observări din el dau ocazie B, C, D, E; în el se află cîteva observări ce dau ocasiune A j 16 de a caracteriza C, D, E; a caracteriza A, B l 18 să fie B, C, D, E; a fi A ; 19 literatura şi C, D, E; literatura română A, B / 20 redactat de unul din cei mai cunoscuţi bărbaţi ai noştri, de d. B, C, D, E; redactat de secretarul ei d. A; 23 să ceară a nu fi C, D, E; a cere să nu fie A, B, / 146 1 în volumul de faţă C, D, E; la începutul cărţii de faţă A, B j 2 opinie B, C, D, E; opiniune A f 4 recunoaşte C, D, E; concede A, B I 6 pasaje C, D, E; pasage A, B; 7 observări B, C, D, E; observaţiuni A ; 8 opinia B, C, D, E; opiniunea A / între r. 9 şi 10, în A figurează următorul pasaj: şi mai la vale: A cere de la noi astăzi ca să scriem pe placul d-lui Titu Maiorescu, ar fi tocma ca şi cînd ai cere de la oficiri ca între şuierăturile gloanţelor şi între vaietele celor răniţi să scrie raporturi şi buletine elegante şi caligrafice. / 15 întîmpinări B, C, D, E; objecţiuni A / 18 interese C, D, E; cestiuni A, B j 19 dacă nu au avut destulă luare-aminte pentru limba C, D, E; dacă nu justifica, că au negles limba A; dacă au negles limba B/22 nu o putem primi B, C, D, E; nu putem admite A j între r. 23 şi 24, în A figurează următorul pasaj: între şuierăturile gloanţelor şi între vaietele celor răniţi ofiţerul se dispensă de buletine caligrafice; dar se poate el oare dispensa de orice activitate folositoare ? îi este lui permis a-şi arunca însăşi arma cu care se luptă? însăşi arma cu care se luptă o foaie literară, una din raţiunile pentru care esistă, este, împreună cu adevărul ideilor, frumuseţea stilului, curăţenia limbei materne, justeţea gramaticei şi a ortografiei, şi dacă o foaie literară nu este capabilă de a avea aceste „bagatele", atunci nu merită de a se prezenta înaintea pu- 607 606 Micului cetitor. / 24 din contra, caracteristic B, C, D, E; caracteristic A / 26 transilvănene C, D, E; Transilvane A, B / cetirea B, C, D, E; lectura A j 33 pus C, D, E; făcut A, B; 34 să scrie C, D, E; a scris A, B / 38 lucrarea B, C, D, E; activitatea A / 147 1 neapărat la aceste neapărate (C: în aceste) B, C, D, E; inevitabil la aceste inevitabile A / 4 împrejurările B, C, D, E; circumstanţe A I 5 purtarea B, C, D, E; atitudinea A j 8 împrejurări B, C, D, E; circumstanţe A / 9 cititorilor C, D, E; lectorilor, cari au cetit critica de mai nainte A ; cetitorilor cari au cunoştinţă despre criticele de mai nainte B j 11 redactate C, D, E; redigiate A, B I 16 direcţia B, C, D, E; direcţiunea A / 18 în aspirări, neadevăr în politică B, C, D, E; în instituţiuni, neadevăr în aspirări A I 22 XIX în barbaria C, D, E; al XlX-lea în barbarie A, B / 25 mişcarea B, C, D, E; prima agitaţiune A j 30 dat B, C, D, E; procurat A / 32 dinafară. Căci nepregătiţi B, C, D, E; esterior. Căci nepreparaţi A j 34 măreţe B, C, D, E; grandioase A / 37 adînci B, C, D, E; profunde A j 39 ar fi putut C, D, E; ar putea A, B. 148 3 grăbit B, C, D, E; precipitat A / 6 iluzii B, C, D, E; ilusiunî A / produse JS, C, D, E; constituit A j 8 direcţie B, C, D., E; direcţiune A I ce apucă cu (B, C: o) tărie B, C, D, E; care apucă cu forţa A I 10 s-au întors B, C, D, E; se întorc A / 11 în deosebire B, C, D, E;lîn opoziţiune A / 14 coborîtorii B, C, D, E; descendenţii A; 16 încredinţaţi B, C, D, E; convinşi A / 17 aşezare B, C, D, E; imprimată A j 30 circulările B, C, D, E; circularele A / 32 direcţie B, C, D, E; direcţiune A / 34 o preţuire B, C, D, E; convingerea A / 35 a acestei B, C, D, E; despre valoarea acestei A j 37 străine B, C, D, E; vecine .4 / 38 le suntem egali în nivelul C, D, E; îi egalăm în nivele A, B j 39 molipsită B, C, D, E; infectată A /]41 dinafară ce le tot primim B, C, D, E ; esterne ce le adoptăm "A'/ 149 1 primejdioasă B, C, D, E; ceea ce este mai periculos A j 6 rătăcire totală B, C, D, E; aberaţiune radicală A j 9 că este C, D, E; a. îi A, B I 10 arătare B, C, D, E; apariţiune A j 14 înşişi D, E; înşii A, B, C I 15 compilarea*!?, C, D, E; compilaţiunea A j 23 nefirească B, C, D, E; nenaturală ,4/24 pasaj îndoios din Eutrop C, D, E; pasagiu dubiu din Eutropiu A, B / şi pe un pasaj (B: pasagiu) din Julian B, C, D, E; şi julian 4/25 interpretare B, C, D, E; interpretaţiune A j 27 cu o falsificare C, D, E; prin-tr-o falsificare A, B / a istoriei B, C, D, E; a Istoriografiei A; 29 să stabilească D, E; a demonstra A, B, C / 30 derivări B, C, D, E; derivaţiuni A j 30 este C, D, E; este limba A, B / 33 derivări B, C, D, E; derivaţiuni A j 37 devisa B, C, D, E; devisa, şi aşa mai departe 4/38 ştiinţa.B, C, D, E; convingerea A j 39 pas se face B, C, D, E; pas în ştiinţa limbistică se face A / 150 2 scopul de a arăta C, D, E; de scop a arăta A, B / 5 cum nu s-a B, C, D, E; precum nu s-a A / 11 la C, D, E; la etc. A, B; 12 cu ■o C, D, E; pun o A, B j 15 sine, căci aceasta se explică şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, clar este eroarea B, C, D, E; sine, dar este eroarea A / 18 se privesc B, C, D, E; s-au considerat şi se consideră A / 19 ştiinţă valabilă B, C, D, E; ştiinţă A I 20 zidirea B, C, D, E; edificiul A j 21 aşeza B, C, D, E; stabili A I 24 filologilor ,C, D, E; filologilor străini A,, B / 26 iluzii B, C, D, E; ilusiuni A / 31 greşite B, C, D, E; viţioase A / 34 de la începutul culturei noastre moderne 3, C, D, E; considerate ca începutul culturei noastre A / 35 a înaintat B, C, D,.E; s-a precipitat A / 36 pretenţie B, C, D, E; pretenţiune A / 38 partid politic C, D, E; partida (B: partidă) politică A, B / • . .: ■ 151. 6 crescută peste marginile B, C, D, E; abundantă peste confinile .4/13 trebuincioşi C, D, E; necesari A., B j 19 dinafară B, C, D, E; esterne A; 20 civilizare B, C, D, E; cultură A / 25 pretenţii [...] iluzii B, C, D, E; pretenţiuni [.:.] ilusiuni A/ 26 mai înalte B, C, D, E; superioare A j 21 desparte B, C, D, E; separă Aj 34 să ne plătească C, D, E; a ne plăti A, B j 152 1 comunicărilor B, C, D, E; comunicaţiunii A / 4 biruitoare B, C, D, E; victorioasă \A / 6 deşerte B, C, D, E; vane 4/7 lăcomie B, C, D, E; aviditate A j 12 pune C, D, E; produce A, B / 13 pretenţii iluzorii C, D, E; pretenţiune ilusorie A, B j 16 nepăsarea B, C, D, E; indiferenţa A j 19 O primă greşală B, C, D, E; Prima eroare A j 20 încurajarea B, C, D, E; încuragiarea A j 22 608 609 de pe deasupra B, C, D, E; superficial A / 24 să devie D, E; să devină A, B, C / 25 încurajăm C, D, E; încuragiăm A, B j 30 influenţă C, D, E; influinţă A, B j 31 articolele C, D, E; coloanele unei (B: acestei) reviste A, B j 32 să nu se ocupe C, D, E; a nu se (A: mai) ocupa A, B / 34 descurajate C, D, E; descura-giate A, B; 36 primejdioase B, C, D, E; periculoase A / 37 arată la prima înfăţişare B, C, D, E; manifestă de la prima sa apari-ţiune A j 153 1 adevăr, şi cel mai însemnat B, C, D, E; adevăr A j 4 stricăcioasă, fiindcă nimiceşte B, C, D, E; pernicioasă, fiindcă depreţiază A / 5 este C, D, E; că este A, B j \\ asociare B, C, D, E; asocia-ţiune A / 14 analele C, D, E; buletinele ,4, B; 15 maturitate ştiinţifică B, C, D, E; aptitudinea ştiinţifică A / 18 să existe C, D, E; de a exista A, B / 20 osîndită B, C, D, E; condemnată A j să existe C, D, E; a exista A, B j 22 instrucţiune bună D, E; instrucţiune A, B, C j 23 opinia B, C, D, E; opiniunea A / 24 ne-atîrnat B, C, D, E; independent A j 25 s-ar sfii să se îmbrace (B : a se îmbrăca) în vestmîntul lor despreţuit B, C, D, E; ar hesita, a se învesti de esteriorul lor depreţiat A j 27 reflecţii B, C, D, E ; reflecţiuni A / 29 purtarea B, C, D, E; conduită A / 30 ale ei C, D, E; a d-sale A, B / ameţeala B, C, D, E; vestigiul A j 3î deşarte B, C, D, E; vane ,4/33 înmulţeşte B, C, D, E; augmentează A j 154 3 lăudabile C, D, E; meritorii A, B / 6 îi C, D, E; îi mai A / 8 să se ocupe C, D, E; a se ocupa A, B / 11 purtare B, C, D, E; conduită A I 12 junimii române de a o osîndi D, E; junimei romane (B, C: române) de a o condemna A, B, C; 13 direcţia B, C, D, E; direcţiunea A / 15 nădejdea D, E; speranţa A, B, C / 16 firesc B, C, D, E; natural A j se va ivi D, E; va apărea A, B, C; 17 binefăcătoare B, C, D, E; salutară A /18 stăruieşte B, C, D, E; persistă A I 19 pentru vechea C, D, E; la vechea A, B j 20 civilizarea B, C, D, E; civilisaţiunea A j V. 155 DIRECŢIA NOUĂ ÎN POEZIA ŞI PROZA ROMÂNĂ Studiul s-a publicat mai întîi în Convorbiri literare, an. V, nr. 6, 15 mai 1871, p. 85-90; nr. 13, 1 septembrie 1871, p. 201-205; nr. 14, 15 septembrie 1871, p. 217-227; an. VI, nr. 6, 1 septembrie 1872, p. 214-226; nr. 7, 1 octombrie 1872, p. 253-261. „Un studiu ca în contra direcţiei de astăzi in cultura română (1868), adică un studiu pur negativ — spune E. Lovinescu — nu-şi putea găsi îndreptăţirea şi valoarea dacă nu era urmat de alt studiu pozitiv asupra unei direcţii noi; nu ajunge să distrugi, ci să şi clădeşti. Acestei nevoi de simetrie, care de data asta răspundea şi unei realităţi profunde, se datoreşte studiul scris patru ani după aceea, în 1872, Direcţia nouă în poezia şi proza română" (T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 303). Direcţia nouă avea să răspundă totodată atacurilor violente din presa vremii îndreptate împotriva lui Maiorescu; el însuşi arată în studiul de care ne ocupăm că avea în faţă 81 de articole apărute numai în scurta perioadă iunie-august 1871 în Columna lui Traian, Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Telegraful, Uniunea liberală (v. şi E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 317). Se pare că, iniţial, Maiorescu nu avea intenţia să răspundă acestor atacuri, căci iată ce notează în jurnalul său, la „28 august, stil vechi, 71": „Am citit foarte mult şi cu multă căldură sufletească clin Goethe. [...] Pe lîngă acestea, făcut articole pentru Convorbiri (Direcţia nouă, urmare şi încheierea părţii I), iar atacurile fără, măsură în contra mea, în aproape toate jurnalele, lăsate fără răspuns. Numai în Convorbiri de la 15 august o mică rectificare în contra Rămăşagului lui Hajdeu" (însemnări zilnice, I, ed. cit., p. 172 — 173). Partea a Il-a a studiului era încă un proiect la începutu] anului următor: „Programa anului 1872" — nota Maiorescu la 18 ianuarie, stil vechi, al acestui an: I. Să termin articolul meu Direcţia nouă (Proza). Pentru Convorbiri." Ulterior, notează marginal: „Făcut (iunie 1872)'' (op. cit., p. 179), după ce, la 26/28 mai 1872, consemnase iarăşi: „Lucrez la ultima parte a articolului Direcţia nouă. Proza" (op. cit., p. 192). Dealtfel, preocuparea pentru studiile literare şi îndeosebi pentru stadiul şi evoluţia literaturii noastre se vădise la Maiorescu foarte de timpuriu. Mărturii scrise avem încă din anul 1856, cînd, la 31 ianuarie, nota în jurnalul său că va scrie despre „literatura noastră în starea de acum". Trebuie subliniat că încă de pe atunci sesizase „lipsa cîmpului critic" (v. Jurnal şi epistolar, I, 610 611 ed. cit., p. 23). în însemnările şi corespondenţa sa din timpul studiilor la Viena aflăm exprimate judecăţi de valoare cu privire la producţiile literare ale colegilor, dar şi cu privire la lecturile sale: Goethe, Lessing, Dickens, Schiller, Jean Paul Richter etc. La 1 februarie 1857 îşi mărturisea dorinţa de a discuta despre creaţia literară: „Cînd mi-ar arăta cineva scrierile lui, ce bucuros mi-aş cuminecare eu şi părerile mele, aş vorbire cu el despre stil, despre desemnul simţului" (Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 55 — 56). Acum însă nu mai era vorba de un colocviu, ci de a răspunde unor învinuiri grave: Maiorescu era acuzat de cosmopolitism şi germanism. Cel dintîi glas care rostise învinuirea de cosmopolitism era al lui G. Bariţ (în discursul ţinut la 14 septembrie 1869, cu prilejul primirii lui A. Papiu-Ilarian în rîndurile membrilor Academiei): „în zilele noastre a început a se forma o şcoală aşa-numită a cosmo-poliştilor, care-şi bat joc de ideea naţionalităţii, pe care nici că o pricep deloc". Maiorescu răspunde la această acuzaţie într-un pasaj din Direcţia nouă, publicat în cadrul acestei lucrări numai în Convorbiri literare din 15 mai 1871. Pasajul, modificat, va fi transferat în studiul Observări polemice, la prima reeditare a acestuia în voi. Critice, 1874, p. 298 — 299, fiind menţinut tot aici şi în ediţiile ulterioare. învinuirile s-au ţinut apoi lanţ: Românul îl acuza pe Maiorescu, omul de stat, de înţelegere cu Radovitz, consulul general al Prusiei; la fel îl atacau Telegraful, Trompeta Carpaţilor, Uniunea liberală. Federaţiunea din 11 iulie 1871 nu se sfia să afirme: „Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunii în Parlamentul român" (cf. E. Lovinescu, op. cit., I, p. 322-323). în apărarea lui Maiorescu îşi va ridica glasul, chiar în cursul aceluiaşi an, 1871, în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în sînul societăţii „România jună", cu prilejul serbărilor de la Putna, Eminescu: „Motivele ce s-au adus în contra noastră — arăta el, situîndu-se alături de Maiorescu şi de «Junimea» — se pot rezuma într-aceea că: a) nu suntem buni români, ci răi, asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine; b) că trebuie să fim sau proşti, sau plătiţi de străini pentru a susţinea principiile ce le susţinem; c) că direcţia literară a «Junimei» (şcoala Maiorescu) nu merită decît ca să scuipe cineva în ea.[...] A acuza însă de cosmopolitism oameni care se interesează de toate chestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni care lucrează, pe cînd alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea-credinţă, sau unul de primitivitate." Eminescu continua apoi apărarea lui Maiorescu: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este, după cîte ştim noi, naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional" (m's. Eminescu — B.A.R., f. 224-232, 233-236, publicat de LA. Rădulescu-Pogoneanu, în Studii, 1910, apoi de LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, p. 85). Unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai lui Maiorescu şi ai „noii direcţii" a fost, după cum se ştie, Hasdeu. Pe lîngă faimoasele farse jucate de el „Junimii" prin publicarea chiar în paginile Convorbirilor a poeziei Eu şi Ea (15 iulie 1871, p. 168) şi, după cinci ani, a celei intitulate La noi.... (semnată P.A. Călescu), Hasdeu va ataca cu violenţă, în paginile Columnei lui Traian, „şcoala cosmopolită din Iaşi sub perfida conducere a d-lui Maiorescu", care „izbuti să-şi strecoare în comitetul studenţilor din Viena pe vreo cîţiva din nenorociţii săi adepţi, care compromiseră cea mai frumoasă concep-ţiune a tinerimii române" (vezi art. Ştefan cel Mare şi d. Tit Liviu Maiorescu, în Columna lui Traian, an. II, nr. 32, 30 august 1971). Hasdeu atacă „direcţia nouă" şi în punctele ei slabe, bătîndu-şi joc de scriitorii minori, dar şi de cei talentaţi, pe care Maiorescu îi includea, pe bună dreptate, în „noua direcţie": „Pentru dînsul — scria Hasdeu în Buletinul interior din Columna lui Traian, an. II, nr. 28, 5 iulie 1871 — Panteonul se compune din dd. Eminescu, Bodnărescu, Pogor, Iacob Negruzzi, Burlă, Kugler şi dl. Titu Liviu Maiorescu!" Acuzaţia de cosmopolitism va fi reluată mai tîrziu în Revista contimporană, ca răspuns la articolul lui Maiorescu Beţia de cuvinte, de Petre Grădişteanu, în numărul din 1 iunie 1873, iar în cel din 1 august 1873, de V.A. Urechiă. Absurditatea acestei învinuiri va fi însă demonstrată de Maiorescu în Răspunsurile „Revistei contimporane". La un sfert de veac după aceea, Delavrancea, după cum se ştie, adversar o vreme al conducătorului „Junimii", dovedea şi el cît de nedreaptă era acuzaţia, aşternînd pe hîrtie, într-o scrisoare, 612 613 cuvinte în care îşi exprima preţuirea deplină a „părintelui bunului-simţ al literaturii româneşti": „Ce crez eu de Maiorescu, de oratorul Maiorescu? Se vede — numai fiindcă mă întrebi — că nu l-ai ascultat decît o singură dată. [...] Că ai fost cam leneş, asta n-ar fi nimic. Se poate să-ţi fi folosit. Dar că n-ai fost decît la o singură prelegere, iacă ceea ce nu-ţi iert. [...] Scurt: n-ai auzit pe Maiorescu. Te plîng, om fără patrie! Patria ta se încheie în casa părintească unde te-ai născut, în lanurile bogate pe care le cultivi, în ţăranii harnici din satul tău. Şi mai departe? Îmi spui că ai văzut neperitoarele opere din Florenţa şi Roma şi Neapole, dar n-ai auzit nici pînă astăzi minunea cuvîntului pe care neamul românesc a fost în stare s-o zămislească în Titu Liviu Maiorescu! E cel mai desăvîrşit din cîţi au vorbit [...]. Cînd vei trece prin Paris, să intri în Louvre şi să te uiţi, cu tot dinadinsul, la Nikea de la Samotrake. Vei înţelege ceea ce îţi spui. După cum n-ai cuteza să-i răzui o singură cută din haina bogată în simplicitatea ei, asemenea n-ai putea scoate sau înlocui un singur cuvînt din discursurile pe care le-am auzit pronunţîndu-le părintele bunului-simţ al literaturii româneşti. [...] vino O' dată — după ce-ţi torni grîul în hambare — şi ascultă şi tu pe Maiorescu. Te vei simţi mai mîndru că eşti român, căci el sporeşte puterea de a fi a tuturora prin sporul pe care-1 adaogă necontenit la forţele şi iluziunile naţionale. Eu nu-1 cunosc de aproape. După cîte ţi-am spus, de mai mulţi ani am întrerupt raporturile mele cu el, raporturi abia începute. Zi-mi: ţăran ţîfnos şi pace. O! cît mi-ar fi folosit mie disciplina maio-resciană! Mi-e dor de el ca de-o patrie..." (Oratorul Titu Maiorescu, în Convorbiri literare, an. XLIV, ianuarie 1910, nr. 1, p. XCIV —XCVIII — scris, „către un amic", datată: „Constanţa, 20 august 1898"). Asupra acestui important studiu maiorescian a revenit în cîteva rînduri Pompiliu Constantinescu, analizîndu-1 din mai multe unghiuri de vedere. Astfel, în 1927, el se ocupă de modul în care Maiorescu realizează prima sistematizare critică a fenomenului literar românesc: „în istoria criticii române, Titu Maiorescu, cel dintîi, s-a ridicat la o privire sistematică a fenomenului literar; întemeindu-se pe «conceptul pur» al adevărului (spre a utiliza o expresivă formulă kantiană) şi pe evoluţionismul spencerian, Maiorescu a legitimat teoretic Direcţia nouă şi a căutat să insereze în totalitatea faptelor 614 culturale autohtone şi literatura; îngrădit însă în lapidara carac-i terizare a «formei fără fond » (emblemă ce a beneficiat de o populari- I tate care a extins-o şi la cei vizaţi), Maiorescu a fost mai ales un critic cultural, un clarvăzător şi un deschizător de căi, animînd ideologic o epocă din istoria noastră spirituală; critica lui propriu-zis literară se limitează la scurte şi grave verdicte generale (de-aci şi autoritatea lor papală în vremea în care au fost emise), rareori , s-a coborît şi la analiza metodică, sprijinită pe exemplificare. [...] S în scurte notiţe adiacente, de la o ediţie la alta a Criticelor, ' Maiorescu a afirmat şi el, dar timid, principiul relativităţii şi al î mutaţiei valorilor estetice, subliniind trecerea în umbră a unora | dintre autorii citaţi în Direcţia nouă; însă, cu toată siguranţa gus- I tului, cu toată comprehensiunea fenomenului estetic pur, pentru I disocierea căruia luptase cu neostenit şi intransigent prestigiu, ■ Maiorescu şi-a stratificat ideologia prea de timpuriu şi prea consec- [ vent în disciplina hegeliană a Frumosului şi în prudenţa evoluţio- \ nisrnului spencerian; [...] indiferent sau adoptînd faţă de modernism i anatema vremii, decadentismul (reacţiunea intra în dogma esteticii hegeliene), Maiorescu rămîne criticul cel mai autorizat, cu nezdruncinată autoritate, al Direcţiei noi, promovată de el însuşi, apoi, S pe atunci al proaspetelor valori sămănătoriste" (E. Lovinescu: \ „Istoria literaturii române contemporane". Voi. III, în Scrieri, 3, ed. cit., p. 322-323). în 1940, în studiul Titu Maiorescu faţă de noi, Pompiliu Constantinescu replica acuzaţiei nedrepte de cosmopolitism aduse lui Maiorescu: „S-a spus că Maiorescu a fost un spirit abstract şi cosmopolit; adversarii lui n-au ostenit, nici în viaţă, nici după moartea lui, să-1 acuze, fără încetare, de un pretins cosmopolitism al cugetării şi simţirii, căutînd astfel să-1 despartă de însăşi evoluţia organică 1 a literaturii şi culturii naţionale şi zvîrlind un discredit general nu î numai asupra operei lui, dar şi asupra întregei «Junimi». [ Ştiu că, la această acuzaţie, s-ar putea răspunde foarte simplu, i enumerînd doar numele cele mai ilustre ale junimismului literar, I nume care au rămas şi azi în fruntea creaţiei noastre artistice. Să i fie oare un curent cosmopolit curentul care a produs.pe Eminescu, Jj pe Creangă, pe Caragiale, pe Slavici şi pe Duiliu Zamfirescu, scriitori | unii de geniu, alţii de netăgăduit talent, creatori de expresie şi de 1 simţire originală, specifici şi prin nota particulară, etnică, ce răsună | în structura operei lor şi'socotiţi şi astăzi (cel puţin primii trei) |! culmi ale literaturii noastre şi valori de circulaţie universală în 1 acelaşi timp? 615 .* 43 — Opera, voi. I, Titu Maiorescu Este la mijloc o vădită rea-credinţă să mai învăluim umbra lui Maiorescu în ceaţa unui cosmopolitism care n-a existat, şi să mai credem în poveşti mincinoase, născocite de adversari pripiţi, geloşi de prestigiul criticului şi de faima curentului literar pe care 1-a patronat cu atîta generoasă înţelegere şi cu o ageră intuiţie a valorilor. [...] Formula eminesciană rezumase excelent felul şi sensul criticii generale maioresciene, cuprinse în ideea de «naţionalism în marginile adevărului»; nimeni nu mai poate crede astăzi în acuzaţia de înstrăinare adusă lui Maiorescu, fiindcă înseşi textele lui nu mai pot fi răstălmăcite sau ignorate. Ca să nu vorbim pe deasupra, să deschidem, cele trei volume de Critice (oare le mai deschid mulţi astăzi?) şi să cităm din ele pasaje neîndoielnice, care să restabilească nu numai fericita formulă eminesciană, dar însăşi cugetarea lui Maiorescu în înţelesul. ei intrinsec. Raportul dintre universalitate şi naţionalism este păstrat cu măsură, cu luciditate şi cu respectul cuvenit ideii de originalitate, ori de cîte ori criticul încearcă să fixeze valorile literaturii române." „Imaginea «cosmopolitului» este o nălucă, văzută de imaginaţiile înfierbîntate; neputînd surpa o autoritate teoretică prin altă autoritate teoretică, s-au năpustit cu precipitări de profeţi nervoşi asupra unei platoşe călite în focul ideilor, socotind, că vor topi un metal rezistent prin incendii retorice" (Scrieri, 3, ed. cit., p. 504 — 505, 508). în legătură cu acest aspect, Pompiliu Constantinescu scria şi în 1943: „Pentru a nu cădea în cosmopolitism, cum în mod eronat şi cu rea-credinţă a fost acuzat, Maiorescu stabileşte, în fenomenul creaţiei literare, un raport precis între particularismul etnic, material al operei de artă, şi universalismul realizării, adică expresia estetică" (E. Lovinescu: „T. Maiorescu şi contemporanii lui", în Scrieri, 3, ed. cit., p. 419). Critica a comentat în mod diferit valoarea scriitorilor propuşi de Maiorescu pentru „direcţia nouă". Tudor Vianu, care a zăbovit mult asupra operei lui Maiorescu, descifrează şi de această dată sensuri şi nuanţe care pun în lumină rolul criticului în recunoaşterea şi impunerea valorilor incontestabile: „Lupta în contra direcţiei contemporane lăsa loc liber propriei Iui direcţii, direcţiei Convorbirilor, proclamată în articolul din 1872: Direcţia nouă în poezia şi proza română. Cîteva nume de poeţi: Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Matilda Cugler, Şerbânescu, Petrino sînt alăturate de prozatori literari şi ştiinţifici: Odobescu, Strat, Slavici, Xenopol, Burlă, Vîrgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P. Carp, Th. Rosetti. Cu toţi aceştia triumfa cel puţin forma măsurată şi sinceritatea în exprimare, la care se adaugă, în ce priveşte pe autorii de scrieri teoretice, stăpînirea intelectuală a subiectelor după starea ştiinţei de atunci. «Direcţia nouă» este, deci, mai mult formal caracterizată. Desigur, cu puţine excepţii, autorii prezentaţi de Maiorescu în contrast cu vechea îndrumare combătută reprezentau configuraţia cenaclului junimist. Dar nu exista oare nimic bun alături, după cum criticului i se păruse a nu fi aflat nimic de seamă mai înainte? Maiorescu înţelege să ducă lupta alături de armatele sale, împreună cu ele în contra unui inamic comun. Un moment tactic şi politic se amestecă, deci, pînă şi în acţiunea literară cea mai dezinteresată! Adevărul este însă că, deşi nu dispreţuieşte spiritul partizan, Maiorescu nu-1 exagerează niciodată cu grosolănie în nesocotirea evidenţelor minţii şi a delicateţii gustului. Pe scriitorii de a doua mînă el îi numeşte cu rezerve, în limpedea conştiinţă a valorii lor. în schimb, recunoaşte toată însemnătatea lui Alecsandri şi îşi dă seama, atunci, în 1872, cînd nu publicase decît poeziile începuturilor sale, că în Mihai Eminescu apăruse o personalitate literară de mare format, al cărui portret îl va fixa pentru mai multe generaţii în articolul din 1889, după ce devenise editorul său, la sfîrşitul anului 1883, într-o manifestare desprinsă din şirul întreg al unor acte de mişcător devotament personal" {„Junimea", cap. Titu Maiorescu, în Opere, 2, ed. cit., p. 170-171). „Astfel, dacă oficiul cel mai de seamă al criticii literare este acela de a recunoaşte şi impune valori noi, nimeni nu 1-a împlinit mai bine decît Titu Maiorescu. Căci în serviciul acestui scop el avea toate însuşirile care desemnează pe criticul literar; gustul înnăscut şi rafinat în frecventarea marilor modele, alături de independenţa şi curajul judecăţilor. Gustul lui Maiorescu nu 1-a înşelat mai niciodată. Sub semnătura lui nu aflăm mai nici o părere pe care el însuşi ar fi trebuit s-o retragă apoi. Căci dacă, de pildă, în articolul despre Direcţia nouă, 1872, el numeşte alături de Vasile Alecsandri şi alături de tînărul de 22 ani: Mihai Eminescu, a cărui însemnătate el o resimte din acest prim moment, pe unii scriitori secundari, cum sînt Matilda Cugler sau Theodor Şerbânescu, el o face cu deplină conştiinţă că meritele acestora sînt relative cu mediul literar al epocii: «Plăcerea noastră — scrie Maiorescu — şi poate nu e exagerat să zicem: un fel de recunoştinţă pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler şi ale d-lui .Şerbânescu va fi cu atît mai 616 43 617 uşor de explicat cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în j care le aflăm» (op. cit., I, p. 169). ; Nuanţa nu trebuie să scape nimănui. Criticul acordă acestora o simplă menţiune. Recunoaşterile totale nu le-a oferit decît scriito- ; rilor cărora nu ar fi trebuit să le retragă niciodată. Şi aceste recunoaşteri le-a proclamat nu numai cu intuiţia gustului său sigur, dar şi cu independenţa şi curajul caracterului său" (Titu Maiorescu — estetician si critic literar, în Opere, 2, ed. cit., p. 347). N. Manolescu, mai recent, compară momentele literare 1867 şi 1871, ajungînd la concluzia că studiul Direcţia nouă a „inventat" scriitorii de care avea nevoie literatura română: „Pe scurt, ce constată Maiorescu în 1867 cu privire la poezia românească? Exemplele de poezii «mai bune» sînt aşa de rare în comparaţie cu acelea de poezii fără valoare, încît criticul trebuie să renunţe a reedita odată cu studiul şi antologia propriu-zisă. Ce ar fi cuprins această antologie în 1867, dacă exceptăm cîteva j producţii ale junimiştilor înşişi rătăcite în ea? Poezii, în număr j foarte restrîns, de Gr.. Alexandrescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, i A. Donici etc. ... La atîta se reducea, din punctul de vedere al lui I Maiorescu, poezia românească de pînă în 1867. Situaţie, în adevăr, | intolerabilă, pe care criticul îşi pune în gînd s-o îndrepte neîntîrziat! | Cinci ani mai tîrziu, el publică Direcţia nouă, «inventînd» scriitorii j de care literatura română avea nevoie: «Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează...» Temeritate? Naivitate? Cine sînt scriitorii de care se leagă j speranţele criticului în 1871? Vasile Alecsandri, M. Eminescu, Samson Bodnărescu şi alţii de a doua importanţă. în 1892, în 1908, el adaugă pe Naum, Vlahuţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Ascanio, A.C. Cuza, Coşbuc, Veronica Miele ş.a.m.cl. A da nume în astfel de cazuri este o greşeală, pe care adversarii au ştiut s-o speculeze. Să fi crezut oare Maiorescu că Naum, Vlahuţă, Robeanu sau ceilalţi ejusdem farinae au mai mare însemnătate pentru poezia românească decît Aricescu, Sion, Tăutu sau Andrei Mureşanu, din care recunoaşte a-şi fi scos exemplele negative? Problema nu se pune aşa, şi Maiorescu ar fi putut răspunde că valoarea «direcţiei noi» nu se judecă în funcţie de unul ori de altul dintre autori. Astăzi ştim că răspunsul ar fi fost cel bun. Căci dacă nu toţi poeţii citaţi de Maiorescu sînt reprezentativi, « direcţia nouă» nu rămîne mai puţin, din primul moment, o realitate istorică, născută din critica maioresciană a vechii literaturi. Şi mai este un argument: intuiţia extraordinară a lui Maiorescu a văzut în Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale pe aceia care vor deveni, peste mai puţin de un veac, «marii noştri clasici». Ei sînt deopotrivă, în 1871, «direcţia nouă»; sînt şi ei, cu alte cuvinte, «invenţia» lui Maiorescu. Trebuie să recunoaştem că temeritatea criticului a avut parte şi de oarecare şansă" (Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970, p. 49^50; v. şi mai departe, p. 222 — 226). Z. Ornea subliniază ca hotărîtoare pentru anunţarea noii direcţii apariţia lui Eminescu în Convorbiri : „«Junimea» a considerat terminată etapa acumulărilor şi prin ceea ce publicase în cei patru ani de cînd apăreau Convorbirile. Putea deci anunţa noua direcţie. Şi poate că, cel puţin parţial, nu e hazardată opinia unor cercetători potrivit cărora fără apariţia lui Eminescu în paginile Convorbirilor Maiorescu nu s-ar fi încumetat să anunţe direcţia sa. Iar Eminescu apare în Convorbiri — se ştie — în 1870. Chiar dacă această opinie se hrăneşte în bună măsură din perspectiva istoricului literar de astăzi, care ştie ce a reprezentat Eminescu după 1885 în lirica noastră, e incontestabil că de-ar fi lipsit autorul Epigonilor Maiorescu nu ar fi avut la îndemînă o dimensiune esenţială pentru a construi noul edificiu. Apoi, la proză, apăruse Xenopol cu substanţialele sale studii de filozofie a culturii, Panu cu studiile de istoriografie care dezvăluiau mari virtuţi de polemist, studiile filologice ale lui Burlă şi Lam-brior, ciclul «studiilor asupra maghiarilor» de Slavici. [...] Pare paradoxal (şi nu este), dar tocmai existenţa acestui capitol masiv — mult comentat pentru ecoul stîrnit în epocă — de proză ştiinţifică a îngăduit lui Maiorescu să poată închipui capitolul despre proză din Direcţia nouă. Aceste proze ştiinţifice nu au fost adăugate cu îngăduinţă, nu au îndeplinit o funcţiune complementară prozei estetice. Dimpotrivă, au îndeplinit rolul de pivot. Cu nuvelele lui Gane, cu Copiile de pe natură ale lui Negruzzi (Odobescu era — orice s-ar zice — oricum asociat aici, cum să spunem?, cam cu anasîna), nu se putea releva «juna direcţie» în proză. [...] Era greu, dacă nu imposibil, de documentat calitatea estetică autonomă a liricii unor T. Şerbănescu, Matilda Cugler, D. Petrino, S. Bodnărescu. Cum evaluarea se stabileşte însă prin comparaţie, Maiorescu a refăcut din nou peisajul poeziei de pînă la 1867 citînd masiv şi comentînd, cum se cuvenea, producţia unor versificatori ca Pătîrlăgeanu, P. Grădişteanu, Justin Popfiu, Iosif Vulcan, I.C. Drăgescu, Ciru Oeconomu, Costache Ghimpeanu. Pe acest 618 619 fond al «mijlocului literar în care le aflăm», lirica poeţilor modeşti din Convorbiri îşi dezvăluia cu adevărat valoarea. [...] deasupra înverşunării adversarilor — omeneşte explicabilă — a rămas triumful justificat al direcţiei junimiste. O direcţie cu adevărat înnoitoare, care a deschis un drum aurit evoluţiei culturii româneşti" (Junimea şi junimismul, ed. cit., p. 74—75; v. şi mai departe, p. 442—444, 473-478). în ce-1 priveşte pe Odobescu, T. Vianu consideră, dimpotrivă, justificată citarea lui „printre autorii ştiinţifici" în Direcţia nouă (în opoziţie, dealtfel, şi cu O. Densuşianu): „Printre autorii ştiinţifici citaţi de Maiorescu în Direcţia nouă se găsea şi Al. Odobescu. într-un articol care are meritul de a fi identificat unele din tendinţele prejunimiste, Ovid Densuşianu (O legendă literară, în Vieaţa nouă, I, 1905) formula întrebarea: «Cît de surprins va fi fost Odobescu cînd s-a văzut trecut de d. Maiorescu în Direcţia nouă, el, care se manifestase în literatură... înainte de a se fi început să se vorbească de „Junimea".» Justificarea amintirii lui Odobescu în acel loc, peste motivele invocate acolo, stă mai întîi în comunitatea luptei pentru limbă. într-un moment în care întreaga Academie era latinistă şi Maiorescu încetase să ia parte la lucrările ei, Odobescu este singurul care susţine lupta. în sesiunile din 1870—1874 şi 1877 Odobescu stabileşte principiul potrivit căruia «noi scriem pentru cei de azi, nu pentru cei din trecut», şi cere, împotriva normelor adoptate de Laurian şi Massim în Dicţionarul lor, să nu se alunge slavonismele, să se admită neologisme numai atunci cînd ele corespund unor idei sau lucruri noi, şi să se păstreze forma cuvintelor aşa cum ea se găseşte în limba vie (cp. Opere compl., II). Principiul este afirmat din nou în scrisorile către Gh. Bariţiu, căruia îi scrie la 31 dec. 1877: «Să fim, dar, mai presus de toate, buni români, şi nu români spălăciţi; să vorbim curat româneşte, şi nu pocit latineşte. De aceea să nu dăm sistemei preconizată de Dicţionar altă însemnătate şi altă răzleţire decît acele ce se cuvin unei erezii, primejdioasă pentru cultura viitoare a limbei şi a naţionalităţii noastre.» Un om ajuns la vîrstnicie nu mai este întrebat cine a fost tatăl său; cine este el însuşi interesează acum; ni se cere deci să fim români «şi nu fetii smeriţi şi rîzgîiaţi ai tatei Traian ». O observaţie asemănătoare am subliniat şi într-unui din textele lui A.D. Xenopol. Simpatia lui Odobescu pentru «Junimea» şi Convorbirile literare este evidentă încă din Pseudo-Kyneghetikos, 1874, . unde se frînge o lance împotriva Revistei contimporane, relevîndu-se inexac- tităţi într-un articol al lui Pantazi Ghica şi persiflîndu-se latinismul grupării, chiar cu riscul «să se supere pe mine autorul comediei Revizorul general, adaptată după Gogol». Autorul acestei adaptări era P. Grădişteanu, care răspunsese Beţiei de cuvinte. Cînd apare Pseudo-Kyneghetikos, Convorbirile îi consacră o recenzie elogioasă semnată de E[minescu], însoţită de reproducerea unui fragment al acestei scrieri. Multe afinităţi de structură şi orientare uneau pe Odobescu de grupul junimiştilor: măsura întregii manifestări, gustul clasic şi academic, simpatia pentru creaţia populară. Odobescu se iveşte însă tîrziu în cercul Convorbirilor, unde colaborarea sa apare abia din 1887 cu articole arheologice şi literare" („Junimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 315 —316). Preocupat în continuare de limpezirea „problemei" Maiorescu, Pompiliu Constantinescu căuta să-şi explice criteriile de selecţie a autorilor incluşi în „direcţia nouă" şi semnala — ca generator de erori — „spiritul lui de echipă". „Anul de graţie din care încep toate consacrările, toate valorificările maioresciane este 1866 — scria el în 1943; înainte este «direcţia veche», reprezentată de Şcoala ardeleană, de Heliade şi de majoritatea romanticilor paşoptişti. Afirmat teoretic, criteriul estetic raliază în jurul lui, cu deosebire, valorile convorbi-riste. Grigore Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, relevaţi în O cercetare evit'că, apărută în «micul volum de îa 1867», îşi pierd însemnătatea relativă la 1892. Cînd Maiorescu întrevede o nouă faţă a lui Alecsandri, prin Pasteluri, cînd consacră pe tînărul Eminescu, în Direcţia nouă (1872), e firesc să nu mai selecteze alte poezii ale bardului de la Mirceşti şi să presimtă geniul eminescian, care va umbri şi pe Alexandrescu, şi pe Bolintineanu; dar, prin menţionarea lui Bodnărescu, a Matildei Cugler, a lui Şerbânescu şi Petrino — faţă de trecerea în uitare a lui Alexandrescu — constatăm primele indicii ale criticii de echipă; în acelaşi studiu, în partea a doua, în care se ocupă de proza ştiinţifică şi estetică «în juna direcţie», citează Copiile de pe natură ale lui I. Negruzzi, Nuvelele istorice ale lui Odobescu, Nuvelele lui Gane şi, curios, şi «studiile d-lor Vîrgolici şi Lambrior» (pag. 217). Ce caută ultimii doi printre primii trei e greu de explicat, afară numai dacă vedem şi aci spiritul de echipă. Nu şi-ar fi putut însuşi «direcţia nouă», pe baza criteriului estetic, cu mai mult temei, Scrisorile Iui C. Negruzzi, tatăl mult mai talentat al lui Iacob, şi nuvela Alexandru Lăpuşneanu, fiindcă şi el, ca şi paşoptiştii Ion Ghica şi V. Alecsandri, se raliase Convorbirilor? [...] 620 621 Omisiunile criticii maioresciane ne apar astăzi mult prea importante, spiritul lui de echipă e cert, deşi n-are un criteriu omogen, cum se vede din atitudinea faţă de proza lui Odobescu, Alecsandri ei Ghica. De relevat că Scenele istorice ale lui Odobescu nu apar în Convorbiri; s-ar părea că spiritul de echipă echivalează cu spiritul de generaţie, deşi Alecsandri e din generaţia lui Ghica, şi nu a lui Odobescu. Atunci, lucrurile se încurcă şi mai rău şi putem, pe bună dreptate, să vorbim mai clar de lacunele criticii estetice a lui Maiorescu. Ele explică omisiunea lui Ghica, a lui Alecsandri şi C. Negruzzi, ca prozatori, a Istoriei lui Mihai-vodâ Viteazul a lui Bălcescu, a lui Alecu Russo, precursor tenace în lupta contra ardelenilor şi literat mai presus de Vîrgolici şi Lambrior, citaţi la «proza estetică». Şi cînd Maiorescu, după 1880, părăseşte critica culturală, fiindcă îi văzuse roadele salutare, se ocupă de poeziile lui Naum, de nuvelele lui Leon Negruzzi (aci e cert spirit de echipă!), dar nu consacră o recenzie romanelor lui Duiliu Zamfirescu (absenţă a aceluiaşi spirit!) şi nici o notă poeziilor lui Coşbuc sau Iosif!" (Omisiuni în critica lui Maiorescu, în Scrieri, 3, ed. cit., p. 544 — 546). Unele comentarii cu privire la aceste „omisiuni" ale lui Maiorescu face şi N. Manolescu (Contradicţia lui Maiorescu, ed. cit., p. 316, nota 5): „Despre prozatorii «omişi» a vorbit Pompiliu Con-stantinescu (Scrieri, 3, p. 543 şi urm.). Aceştia ar fi Ion Ghica (prima «scrisoare» către V. A. apăruse în Convorbirile din 1880), Alecu Russo, N. Bălcescu (Istoria), C. Negruzzi, Alecsandri însuşi (remarcat exclusiv ca poet), Duiliu Zamfirescu (romancier). Singura justificare plauzibilă, în cazul Russo, Bălcescu etc, este că Maiorescu n-a făcut o «antologie» de proză, aşa cum a făcut una de poezie, şi nici n-a scris o Cercetare critică asupra prozei; majoritatea autorilor citaţi nu ţin nici de «direcţia nouă». Aşa înţelegem de ce nu s-a referit la proza lui Alecsandri. Despre C. Negruzzi a scris un necrolog în 1868 (necunoscut lui Pompiliu Constantinescu, ca, dealtfel, şi lui E. Lovinescu). Ion Ghica i se va fi părut un diletant. Mai greu de explicat este «ignorarea» (publică, nu şi în corespondenţă) a romanelor lui Duiliu Zamfirescu." „Revenind la activitatea de ideolog literar — precizează şi G. Ivaşcu — Maiorescu întreprinde, la patru ani după contestarea «direcţiei vechi», adică în 1872, o iniţiativă, de această dată demonstrativ constructivă, cea de indicare a «direcţiei noi», în mare parte direcţia generaţiei sale, a idealurilor sale, în sens larg cuprinzător, nu circumscris cronologic, căci din lista autorilor cercetaţi vor intra şi scriitori mai vechi, aparţinînd, ca Alecsandri, epocii paşoptiste, nu demult — pe ansamblu — criticată." „O anume inconsistenţă, reală, a ceea ce încerca a defini prin «direcţia nouă », îl face pe Maiorescu să ocolească analiza concretă a datelor literare şi să abordeze problema continuu teoretic, subterfugiu vizibil în structurarea de ansamblu a studiului, interesant nu prin ceea ce anunţa programatic prin titlu, ci prin abordarea, din nou, a raportului dintre generaţii şi prin consecventa promovare a spiritului critic" (Titu Maiorescu, în Istoria literaturii române, III, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 123, 125). Ideile şi influenţa studiului Direcţia nouă au fost analizate şi de Paul Georgescu, care conchide în prefaţa ediţiei T. Maiorescu, Critice, I, 1967, p. CUI: „Meritul lui Titu Maiorescu nu trebuie căutat însă atît într-o estetică împrumutată, formată din elemente disparate, uneori antagonice, şi nici într-o analiză la obiect, care rămîne primară, nu poate depăşi generalităţile. Principalul său merit constă în faptul că a lovit într-o producţie submediocră, impunînd criteriile calităţii artistice în «sinteza generală în atac»; într-o atmosferă plină de fum de tămîie a introdus fulgerele, pregătind drumul unor mari scriitori, pe care a ştiut să-i preţuiască şi să-i sprijine teoretic şi practic. în acţiunea sa necesară şi salubră, într-o vreme ce se afla între două valuri revoluţionare, accentul a căzut, unilateral, pe calitate, pe formă. Epoca sa avea nevoie să facă saltul de la cantitate la calitate, şi Maiorescu a fost acela care a înţeles şi întruchipat comandamentul epocii." Studiul Direcţia, nouă în poezia şi proza română a fost inclus în toate ediţiile succesive ale Criticelor maioresciene: Critice, 1874, p. 343-466; Critice, I, 1892, p. 281-394; Critice, I, 1908, p. 157-223, Critice, I, 1915, p. 165-232. Variante Conv. Ut. = A, ed. 1874 = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 155 2 în poezia (B, C: poesia) şi proza română B, C, D, E; în A lipseşte / 3 1872 C, D, E; în B, la sumar, se află indicaţia: 1874 / 622 623 e 157 2 Poezia D, E; Poesia B, C; în A lipseşte / 4 în A, între paranteze: (Matilda Cugler, Şerbânescu, Petrino) / 10 a purta B, C, D, E; suporta A / 11 care cere B, C, D, E; ce reclamă A / 12—13 naţiuni (B: naţii). Va putea să păşească în lucrare B, C, D, E; naţii. Va putea, părăsind exclusivismul în contra străinilor, să păşească în emulaţie A / 14 apuseană B, C, D, E; Occidentului A / 26 { viată B, C, D, E; direcţiune A / 27 cercul B, C, D, E; lăuntrul Af \ | 158 | 2 — 3 anterioare C, D, E; apărute A, B / 3 —4 şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă C, D, E; în această revistă A; în Convorbirile literare B / 4 criticile (C: criticele) ştienţifice B, C, D, E; criticele ştiinţifice A / 6 în marea lor majoritate B, C, D, E; în A aceste cuvinte lipsesc / 6 poeziei D, E; poesiei A, B,.C\ 7 — 8 celor mai mulţi contimporani şi urmaşi a (C: ai) C, D, E; 1 contimpuranilor şi urmaşilor A; celor mai mulţi contimpurani j şi urmaşi ai B / 9 pană la acel an C, D, E; în A, B aceste cuvinte \ lipsesc I între r. 9 şi 10, numai în A: ' i Această direcţie critică a Convorbirilor a aflat la majoritatea jurnaliştilor romani primirea cea mai amară. O rezistenţă violentă, cînd părea de bună-credinţă, şi de rea-credinţă, cînd părea blîndâ, s-a opus în contra atacului nostru. Cît pentru critica spiritului ştienţific, în parte unit cu cel politic, rezistenţa în contra ei o vedem de cîtva timp încoace, mai ; ales de la un discurs solemn al Academiei din Bucureşti, rezumată \ în cuvîntul cosmopolitism, cu care suntem întîmpinaţi la fiecare | moment. Dacă ne aducem aminte că aci este vorba de ştiinţă şi numai de ştiinţă, va fi permis a întreba pe aceşti domni: nu cumva cred că ştiinţa este esclusiv naţională? că esistă un românism al adevărului? că, d.e., Academia din Bucureşti, care pentru orice stat cult ar fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un ! focar al ştiinţei adevărate cel puţin pană unde curge valul Dîm- | boviţei? că teoriile limbistice ale d-lui Cipariu, care pentru orice j filolog apusean nu sunt decît un şir de erori, să fie bune şi juste măcar în circumscripţia Tîrnavelor? ca Dreptul public al d-lui Barnuţiu, care pentru un jurist cu noţiuni elementare de ştiinţă este o ţesătură de false interpretări şi de confuzii neiertate, să ră-mînă „tablele dreptului român" cel puţin pe malul Bahluiului? j că scrierile lui Pralea, Tăutu, Ţichindeal, Săulescu, Densuşanu etc, care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumutare pentru foi umoristice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al d-lui Pumnu, din care să se nutrească mintea tinerimei romane? Dacă acesta este „Românismul" d-voastre, şi altul nu este atunci a devenit o datorie de onoare naţională de a-1 combate. Oricît v-aţi opune: adevărul este şi rămîne cosmopolit; ştiinţa — şi în această privinţă şi arta — se dezvoaltă în vederea şi spre bucuria lumei întregi şi nu cresc ocrotite sub linguşirile ignoranţei locale. Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs sau de compătimire să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei. Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi, şi frumoase şi juste nu pot fi decît acele scrieri romane care ar fi frumoase şi juste pentru orice popor cult. Cît pentru cercetarea critică în contra poesiei romane şi pentru dovedirea stărei căzute în care se afla ea, prin rătăcirile celor mai mulţi poeţi în abstracţii politice şi altele, în contra acestei critice s-a încercat un feli de întîmpinare, care asemene nu poate rămînea neatins. Căci şi în această privinţă este important ca adevărul să se constate. înţelegerea răului este pretutindene o parte esenţială a binelui, şi cine îndrăzneşte a zice că „lira romană de sub degetele lui Mureşanu, Sion, Tăutu, Baronzi" se asamănă cîn-tărilor lui Oraţiu şi Dante1, şi cine compară pe Goethe cu Văcărescu2, acela prin chiar preţuirea unor asemene mediocrităţi dovedeşte despreţ pentru frumuseţa adevărată şi cu acest spirit nu poate fi îngăduit în publicitate. Relevăm dar că, pentru a discredita critica noastră în contra poesiei romane, s-a inventat obiecţia (mai întăi într-un articul al d-lui A. Densuşanu din Federaţiunea) că poesiile criticate sunt în cea mai mare parte versificaţii de copii necopţi, despre care toată lumea ştie că sunt rele; esploatîndu-se întru aceasta rezerva noastră de a trece sub tăcere la poesiile cele rele numele autorilor. Am răspuns deja o dată (Convorbiri din 1 sept. 1869) că, afară de trei, toate poesiile criticate sunt luate tocmai de unde vrea d. Densuşanu, din operele d-lor Văcărescu, Sion, Bolintineanu, Tăutu, 1 Iustin Popfiu în Poesie şi prosă,!, pag. 146 (nota lui T. Maiorescu ). 2 D. Alesandrescu-Urechiă în Adunarea naţională din 8 iunie 1869 (nota lui T: Maiorescu). 624 625 A. Mureşanu, Baronzi, Aricescu, Pelimon etc. Cu toate aceste, un alt literat, d. Justin Popfiu, în notele la disertaţia sa despre istoria literaturei romane, cetită înaintea societăţii Transilvania şi publicată în osebită ediţie, repetă observaţia d-lui Densuşanu, zicînd: „Iară T. Maiorescu, în opul seu Poesia romană cercetare critică, ne-a datu o critică a poesiei romane, care anse ocupăndu-se mai mult cu criticarea produpturilor unor poetastri ele puţină reputaţi-une, ne face a conclude, că autorul nu avu curagiul a face o serioasă critică a poesiei romane." (Poesie şi prosă, 1870, I, pag. 261) Domnii aceştia nu sunt în stare a recunoaşte un adevăr? în cercetarea noastră critică, a cărei intenţie era de a se ocupa de obiect, şi nu de persoane, autorii criticaţi sunt „celebrităţi" în sensul d-lor Densuşanu şi Popfiu. însă numele lor ne-au fost indiferente pentru text; căci publicul de rînd putea ignora persoanele, iar puţinii „scrutători" literari, cărora persoanele le sunt interesante, trebuiau să aibă destulă cunoştinţă de cauză pentru a afla îndată paternitatea ilustră a exemplelor citate. A cui este vina dacă d-nii Densuşanu şi Popfiu nu vor să intre în categoria întăia şi nu pot să intre în categoria a doua? / 12 deosebire B, C, D, E; distingere A I 14 înţelegerea C, D, E; înţelegerea şi primirea A, B j 15—16 şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional C, D, E; în A, B aceste cuvinte lipsesc j 17 de a C, D, E; a A, B / 17—18 în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra cîtorva B, C, D, E; ne vom încerca a trece într-o revistă scurtă diferiţii A / 22 inferioare D, E; eminente între ei, sunt multe talente inferioare A, B, C / 24 punct A, C, D, E; punt B j 26 drept să punem pe Vasile D, E; just a pune pe Yasilie A ; drept a pune pe Vasilie B, C j 27 poeziei D, E; poesiei A, B, C j 28 trecută C, D, E; aproape trecută A, B j 28 — 29 culegătorul B, C, D, E; culegătorul judicios al A j 31 poezie (C: poesie) o agitare stearpă C, D, E; poesie o agitare politică sterilă A; poesie o agitare politică stearpă B j 38 punt C, D, E; punct A, B I 159 1 cercuri D, E; ceruri A, B, C / 13 poezii D, E; poesii A, B, C / 15 o simţire aşa de curată şi de puternică a. B, C, D, E; un simţă-mînt aşa de curat şi de puternic al A j 17 — 18 mare podoabă a poeziei (B, C: poesiei) lui Alecsandri, o podoabă a literaturei ro- mâne îndeobşte (B: literaturei îndeobşte) B, C, D, E; bună producere poetică în literatura romană, o producere bună pentru literatura în genere A / înaintea poeziei Rodica, în A şi B este intercalată poezia Malul Şiretului a lui Alecsandri: MALUL ŞIRETULUI Aburii uşori ai nopţii ca. fantasme se ridică Şi plutind deasupra Iuncei pintre (B.- printre) crînguri se despică, Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotituri se perde, Cum se schimbă-n vălurele pe frunzişul (B: prundişul) lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpînd malul năsipos. Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Cînd o mreană saltă-n aer dup-o vespe sprinteioară, Cînd sălbaticele reţe se abat din zborul lor Bătînd apa-ntunecată de un nour trecător. Şi gîndirea-mi absorbită se tot duce-ncet la vale Cu cel rîu care-n veci curge făr-a se opri din cale, Lunca-n juru-mi clocoteşte; o şopîrlă de smarald Cată ţintă lung la mine de pe năsipişul (B: năsipuşul) cald. / 31 (nota la r. 13) lipseşte în A. în B, sună astfel: Apărute în Con-vorbirile literare de la 1 aprilie, 15 mai 1868, 1 ianuarie, 1 martie, 1 mai 1869 şi 15 decembre 1871. în C, nota este următoarea: Apărute în Convorbirile literare de la 1 aprilie, 15 mai 1868, 1 ianuarie, 1 martie 1869 şi decemvrie 1871. / 160 5 două C, D, E; trei A, B / 6 simţiri meşteşugite B, C, D, E; sim-ţiminte artificiale A / 19 modern C, D, E; modern în faza lui trecătoare A, B I 11 deocamdată blazat C, D, E; blazat A, B / 12 marginile iertate B, C, D, E; limitele permise A j 13 ne vine greu să-1 cităm B, E; vine (C: ne vine greu) a-1 cita A, B, C / 14—15 toată puterea cuvîntului, este d. M. D, E; puterea cuvîntului, este d. Mihail (C: M.) A, B, C / 16 mai multe poezii (B, C: poesii) B, C, D, E; trei poesii A / 16 — 17 Convorbiri literare D, E; Con*- 626 627 I vorbiri A, B, C / 22 poezii D, E; poesii A, B, C / 29 poezie Venere şi Madonă D, E; poesie Venere şi Madona A, B, C / 30 poezii D, E; poesii A, B, C / 31 Nicoleanu B, C, D. E; Neculeanu A I 34 cîntat frumuseţele C, D, E; cîntat mai înainte frumuseţile A, B j 36 — 37 (nota la r. 15), numai în C, D, E j 161 între r. 12 —13, în A şi B este reprodusă poezia Epigonii pînă la sfîrşit: Voi, perduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cîrpim cerul cu stele, noi rnînjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur şi rece — marea noastră-i de îngheţ. Voi urmaţi cu răpejune (B: repejune) cugetările regine, Cînd, plutind pe aripi sînte pintre (B: sfinte printre) stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemene (B: asemenea) mergeţi. Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune Cu zîmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră, Ce la vîntul cald ce-o mişcă cîntări molcome respiră; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. Noi? Privirea scrutătoare, ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează Privim reci la lumea asta — vă numim vizionari. O convenţie e totul, ce-i azi drept mîne-i minciună. Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. „Moartea succede vieţei, viaţa succede la moarte" — Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; Numesc sînt (B: sfînt), frumos şi bine ce nimic nu însemnează, împărţesc a lor gîndire pe sisteme numeroase (B: numeroasă) Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nesistente (B: nexistente); carte tristă şi-ncîlcită Ce mai mult o încifrează cel ce vra (B: vrea) a descifra. Ce e poesia? înger palid cu priviri curate. Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de pm*pură şi aur peste ţarina cea grea. Rămîneţi dară cu bine, sînte (B: sfinte) firi vizionare, Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi: Noi reducem tot la pravul (B : praful) azi în noi, mini în (B: mîne-n) ruină; Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină — Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dînsa suntem noi. / 28 mai D, E; mai A, B, C / 29 haos A, D, E; caos B, C / 162 6 Să blăstem? Să plîng? D, E; să-i blăstem? să-i plîng? A, B, C / 13 poezii D, E; poesii A, B, C / 17 poezie D, E; poesie A, B, C / 19 Venera B, D, E; Venerea A, C / 22 poetul B, C, D, E; poetul, simţind poate partea slabă a concepţiei A / 23 poezia D, E; poesia A, B, C I 27 exagerată B, C, D, E; esagerată A / 30 Heliade D, E; Eliad A, B, C / 30 — 31 cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi B, C, D, E; nu poate decît împuţina valoarea lucrării. A I 32 poezii D, E; poesii A, B, C / 35 greşeli B, C, D, E; defecte A / 163 4 primi B, C, D, E; admite A / 6 — 7 şi pe Sion şi pe B, C, D, E; Hăjdeu e A / 9 —10 explică dar nu excuză A, C, D, E; esplisă dar nu escuză B / 10 greşală arătată B, C, D, E; defectul arătat A I 16 poeziei D, E; poesiei A, B, C / 21 entuziasm D, E; entusiasm A, B, C / între r. 24 — 25, în A sînt intercalate r. 6 — 9 de la p. 164, puţin modificate: Da, în lumea formelor frumoase timpul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine a ajuns în această sferă a ajuns pe calea nemuririi. / 25 1871 B, C, D, E; acesta A / 29 întrebările B, C, D, E; chestiunile A j 31 frumoasă imitare B, C, D, E; imitaţie frumoasă A / 32 statui D, E; statue A, B, C / 35, 36 punct A, C, D, E; punt B j 37 — 40 (nota la r. 29), numai în D, E / 164 După r. 5, în A urmează propoziţia: Numai forma frumoasă hotăreşte nemurirea. / 12 hotărî B, C, D, E; decide A / 13 maestrită D, E; maestroasă A, B, C / 20 strălucită B, C, D, E; splendidă A / 24 trainic B, C, D, E; dura- 628 629 bil A j 28 să loviţi C, D, E; a lovi A, B / 30 să ocupe c, d, £ ; a ocupa 4, jB / 34 poezii £>, 2Î; poesii A, B, C j 34 — 35 etc. înaintea publicului celui mare B, C, D, E; Apărarea lui Rienzi a cauzat în societatea literară „Junimea" discuţii foarte animate pentru şi contra, asemenea şi epigramele. Dar în publicul roman 4/36 dreaptă B, C, D, E; justă A j în B, C, la r. 36, Va cuvîntul apre-ţiare, se află nota: în timpul din (c: Mai în) urmă Revista contimporană din Bucureşti, prin cîteva critice foarte amare în contra,d-lui Bodnărescu, a atras din nou luarea-aminte asupra acestui poet. / 38 — 39 deşi stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi C, D, E; în A, B, în locul acestor rînduri se află pasajul următor: în ceea ce priveşte tragedia Rienzi, trebuie să admitem (B : îngăduim) că planul ei este greşit în privinţa catastrofei. Rienzi cade ucis de Montreal, fără o motivare a acestei ucideri prin chiar faptele lui Rienzi. Tot actul al 5 (B: 5-lea) e slab. Şi în celelalte acţiunea e difuză şi înaintează totuşi puţin. Unele caractere palide, nehotărît desemnate; mult lirism neadmisibil; limba adese întunecată, adese dură (B: aspră). Dar, pe lîngă toate aceste, Rienzi este opera unui adevărat poet: pretutindine (B: pretutinde-nea) o fantasie înfocată, cîteva caractere (Montreal, d.e., Albor-noz etc.) conduse cu siguranţă, scenele populare pline de realitate, limba energică, precisă, originală şi, din mijlocul întunecimii şi a durităţii (B: mijlocul asprimei întunecate), uneori de o nespusă dulceaţă, peste tot o inspirare de idealism, nu artificial, ci adăpat la izvorul curat (B: idealism din izvor curat). Poate nu va fi de prisos a cita cîteva pasage din Rienzi ca dovadă pentru cele zise mai sus. Gităm, d.e., scena unde Erina, sora lui Rienzi, vine a-i mărturisi pasiunea ei pentru inimic (B: inimicul) din casa lui Colonna. „ERINA (intră) Deştept încă, Nicola? RIENZI De somn lipsit, dar beat De-o ilusiune mîndră e gîndu-mi creator. ERINA Ca sub o noapte neagră s-ascunde sub sprincene .Privirea-ţi, e resfrîntă şi-n juru-i văd fantome, 630 Ce-ades mă înspăimîntă. Poporul pentru care Dezbini tu ideale din cer, aplaudă astăzi, Teribil ce răstoarnă cu zorii cei de mîne. RIENZI Pe vîrful cel de munte ce urcă muncitorul Şi sarcini numeroase de ţărnă neobosit Aşterne pe podişuri. Grăunţe-arunc-apoi, Şi-o sigură speranţă îl face să aştepte Că s-or mii în spice. De-i Roma azi căzută, E cauza, că-i lipseşte acel biet muncitor, Ce-ar şti să cultiveze pe vechile-i ruine Ideea părăsită, că-n fii trăieşte tatăl. ERINA Frumos visezi, Nicola, anini speranţa-ţi însă De-o pînză de painjen. RIENZI Cel desperat mai poate Să nimicească soarta şi acordîndu-şi viaţă Cu ea să se măsore? Deprinde-1 să spereze în propria-şi putere, şi-atunci... dulci zile-acele Ar fi şi de triumf. ERINA Neputincioasă-i sora să-ţi stăvilească cursul Maniei, ce te duce pe căi atît de mîndre, Şi, ah! de-un timp încoace am devenit o umbră, O umbră rătăcindă dintr-un deşert în altul Cătînd o mângâiere, ce poate nici există. Pe sînul tău de frate dă-mi voie a mă plînge: Nedemnă sunt, Nicola, să mă priveşti măcar! Ist ochi ce pentru tine era menit, ist piept Ce nu ştia nimica, decît cu nerăbdare De dorul tău să bată, ist braţ ce fericire Departe n-avea alta decît să strîngă pieptu-ţi — Au devenit acuma unei gîndire razim, Unei simţire sprijin... Amar de sora ta! Dar cum de-acum nainte putea-voi neobosită Să sorb din a ta clipă momentele mai sacre Ce-mi dărui destinul? în jos pe ţărna udă De-a lacrimelor ploaie îmi voi întoarce faţa — 631 44 Asupră-mi vină zace şi, ah! numa-.n durere Sperez o fericire. rienzi Nu-i vină unde-n lacrimi Se află mângâiere. ERINA Nu-i vină, dar greşală, Şi, contra conştiinţei, deprinse a se-nfige în inimă-mi săgeata, şi orice gînd, ce naşte, Nu e decît puterea într-însa ce izbeşte, Şi orice lovitură despică al meu pept — Dă sorei fericire, şi-apoi şi Romei tale!" Plină de energie este scena din act. (B: actul) IV, unde, după fuga lui Rienzi din Roma, Raselli, însoţit de Arimbaldi, vine la fiica sa Nina, soţia lui Rienzi, cu speranţa că la dînsa vor putea prinde pe marele agitator popular. (numai in A:) nina Să fie al meu tată? Vreo ştire de Nicola prin el poate-oi afla — Dar doru-mi să-1 aducă? De mult uită de fiică Şi n-avu îngrijire. îmi pare că urzeşte Mai infernale planuri. Sub masca sa de neam Să prindă pe Nicola, l-or fi ales mişeii.) (Raselli, Arimbaldi intră). De mult dorite tată! RASELLI Iubita, mea copilă! arimbaldi Signoră, bună ziua! nina De nu sunt înşelată, Onoarea ceasta-mi [B: "asta-mi) face vestitul Arimbaldi? arimbaldi . Aşa e, a mea doamnă. nina Signore Arimbaldi, Viteaz ca-n întreprinderi, nu-ţi pasă a călca Şi peste pragul casei celui persecutat. De sîngeroasa-ţi armă. Ce rău făcu Nicola Săminţei voastre, tigri, cu-asemene măsură De-i daţi voi mulţămire? Şi încă îndrăzneşti Şi vii unde-i iubit? raselli Copilă, fii mai blîndă. Amorul nu-ţi dă timp Să înţelegi ce bine ne face Montreal. Prin dumnealor e Roma scăpată de-un tiran, (rindul acesta lipseşte în B) Şi, Nina, vin la tine să-ţi dau tot ce perduseşi, Tribunului de soaţă amor cînd te jertfi. NINA îmi adă pe Nicola, şi tot ce-aş fi perdut, îmi dai cu dînsul iară. raselli în zilele din urmă N-a fost el pe la tine? — De-amoru-ţi a uitat. nina De-amorul meu, Nicola? — Cel soare va uita S-apuie, să răsară, şi mai degrabă marea Se va topi în aburi şi-o adîncime-uscată Va rămînea în locu-i — domeniu aşteptat De firea-vă setoasă (B: firea neseţoasă), cărei sunteţi supuşi. Şi-amorul lui Rienzi va rămînea nestins. raselli Nu ştii de el nimica? nina Deşartă întrebare! Neoameni vînd pre oameni. — Veniţi la o femeie Şi ce-i mai scump îi cereţi. — Cum staţi naintea mea! O astfel de cruzie în veacuri e mai rară! raselli Copilo, nu te-ntrece în slaba ta mânie! nina Şi pot mai mult cunoaşte acolo părinţie, Despreţul unde-şi puse locaş pentru etern? Tu singur ca un tată m-ai condemna nedeamnă De numele Raselli, cînd aş voi cîştig 632 633 44* Vînzîndu-te pre tine. Dar ţie ţi se pare O fericire-naltă a-1 prinde pe (B: pre) Rienzi. La fiica ta vii, tată, şi-i ceri bărbatul ei — Nu-s deamnă de-al tău nume! întoarce iar acolo, De unde-aştepţi răsplată — acolo vei găsi Copii mai buni, desigur. (De aici, pînă la replica lui Raselli, numai în A : La voi îns-Arimbaldi, îmi ceru pe-al meu Rienzi! ARIMBALDI De-aş şti unde se află, Să-1 vezi ţi l-aş aduce. NI NA O, mizerabil om! Gîndeşte că Rienzi e încă în viaţă. Acum pe pragul uşei şi peri din faţa mea!) RASELLI Astfel n-ai fost crescută, şi pată pe-al meu nume Nu sufer ca părinte din partea fiicei mele. Vei fi aşa de bună şi-mi vei urma la Roma. Ce n-ai deprins ca fată, ca văduvă-i deprinde. NINA Cu tine împreună să-nvăţ trădarea? — tată! De ai simţire numai cît frunza ce se-ntoarce Cu faţa ei spre soare, ca doară o sărută O rază călduroasă, mă las-atunci departe De sînu-ţi părintesc Şi nu-mi răpi şi gîndul ce-mi dă viaţă încă. Nimic pe astă lume de Nina de Rienzi, De fiica lui Raselli să nu se mai audă. Şi de-oi avea durere, la oameni nu voi spune-o. în codri mă voi duce, cu paseri şi cu fiere De-acum voi împărţi-o, şi lacrima-mi va curge Pe flori nevinovate. A lor zîmbire tristă Surîsul lui Nicola oricînd îmi va părea, Şi astfel amăgită voi da uitării gîndul Că am avut un tată, bărbatul ce-mi vîndu. (numai în A : Uitîndu-te şi-acuma la fiica ta nedeamnă, Nu ţi se naşte-n cuget vînzarea, după care Te porţi cu monstrul cesta? — Te rog mă lasă-n pace Şi-mi uşurează gîndul, măcar cît nu eşti faţă!) ARIMBALDI Femeia necăjită mai slabă e de fire Ca firul cel de aţă, ce-1 toarce un painjen. Signore, timpul nostru mai scump aici îl perdem; Lăsam-o să jelească. Prin Apenini Rienzi Aşteaptă lanţul nostru, şi de-om întîrzia, Va frece-n alte ţări. RASELLI Urechea-mi părintească de azi e asurzită Şi ochiu-mi prins de-albeaţă de-acuma pentru tine. (Ies.)" (De aici numai în A : Interesant este monologul perversului Montreal (act. II), care prin lupta între Rienzi şi baroni caută a ajunge la domnie. „MONTREAL O, soarfe blăsfămată! oriunde s-o arunc, Nu vre să muşte nime în unghiţa-mi profană. Curagiul îi lipseşte acestui soi de oameni, Şi astă ştirbătură se pare n-a umplut-o La ei natura, numai să-i facă mai puternici — Dar, Montreal, tot încă n-ai învăţat că lumea-i Din amăgiri născută şi omul o fantomă, Ce-ngreuie pămîntul cu planuri urieşe, Cu iscodiri gigante; o cîrmă ia în mînă. Cu-a vieţei valuri luptă şi visuri vre s-ajungă Ce i le naşte dorul în peptul pătimaş. Şi astfeli joc îşi bate de creatura sa Natura făr' de milă. Dar cum? nici o tărie în mine să nu aflu a mă opune dînsei? N-a mai rămas vreo armă de mine nencercată? Dorinţă de mărire, frumoasă, dulce eşti, Dar slabe-orice mijloace mi-au fost să te ajung. De la baroni nimica nu e de aşteptat; Biserica niciodată n-a vre să împărţească Un drept ce-1 are-n Roma; silite trebuiesc Prin fapte amîndouă. Aice este cheia Ce mi-a deschide uşa doritului meu rai, Şi-n astă noapte trebuie să pun pe dînsa mina. Plebeii să s-adune pe-aici pe undeva Un plan să pregătească. Pe-acesta a-1 cunoaşte, 634 635 îmi este de nevoie. — Tîrziu e însă. timpul Şi orice pas zadarnic îl fac spre a-i afla. O, mizerabili crieri! de ce nu ştiţi voi toate, De ce numai ca spuma plutiţi pe Ocean, Şi nu vă este dat să v-azvîrliţi în fundu-i, Să scoateţi la lumină ce-ascunde el în sîn? Din milă întîmplarea ne-aruncă ca la paseri O fărrnătură numai — aceasta este hrana Ştiinţei omeneşti.") / 165 1 drept [...] explică (J5: esplică) B, C, D, E; just [...] esplică A j 3 alta C, D, E; şi alta A, B / 3 poezia D, E; poesia A, B, C j 4 îndemînatic B, C, D, E; îndemnatic A / 5 — 31 lipsesc în A j După r. 31, în B este intercalată poezia: în grădină în grădină mă găseşte Sara singur şi străin, Ici-dincoace pintre straturi Gînditor pasu-mi înclin. Vine-un flutur, pe-o garoafă Se aşează,-l urmăresc, Pe aripe-i semne mîndre Şi-o scrisoare întîlnesc. între toate este unul Drept în mijloc, rotunjor, E cu alb tivit albastru, Se ceteşte: ochi de-amor. împrejurul acestuia începînd a cerceta Şi scrisoare-am dezlegat-o Şi în ea astfel zicea: „în grădină lîngă mine Acest flutur s-a oprit, Am privit la aripioare-i Şi la tine am gîndit. Şi i-am zis să zboare-n lume Şi să-ţi ducă semn de-amor." — Ah! cu alb tivit albastru, Dragă,-i al tău ochişor! Nu sunt singur în grădină Sara, nici nu sunt străin. De la tine fluturaşii Cu scrisoare cînd îmi vin. / 166 3—17 lipsesc în A, fiind înlocuite de următoarele poezii, între care figttrează şi în grădină, singura menţinută în B: Către spic se pleacă spic, Tainic, dulce tot şoptesc; Cine poate să-nţeleagă Ce poveşti îşi povestesc? Ciocîrlii în aer cîntă Versurile lor cereşti; Fluturi zboară... tainici spice! Spuneţi voi de ei poveşti? Pintre voi stă rătăcită O sărmană albăstrea — Ea ascult-a voastre şoapte. Eu ascult ce-mi spune ea. Aici urmează cele şap'e strofe ale poeziei în grădină. epigrame Unde mă mînă dorinţa făr' de odihnă, repaus? Ţinta n-o văd, n-o cunosc. De mă întorc spre apus, M-aş cufunda în marea uitării cum soarele-n noapte; Spre răsărit de privesc — ah! tu speranţă de-apui Nu mai răsări ca cel soare senină, uiţi obiceiul De-a străluci şi-ncînta. — Calea spre mindru-mi destin Vecinie perdută sigur am mers-o numai o dată, Amor cel mult iscusit conductoriu-mi era. Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge — Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă. Este fanarul lumina din zare, ori lampa iubitei? Ea mă aşteaptă; prin ochii ferestei priveşte lumina-i, 636 637 Calea-mi de-a lungul şi vîntul şi ploaia s-o stingă se-ncearcă însă zadarnic. Curînd voi ajunge, amor o va atinge. Sprintină trece voioasă copilă pe lîngă un tînăr, După cel colţ stă tainic amorul la pîndă şi rîde, Pune săgeata pe coarda întinsă — asupră-le zboară, Iat-o loveşte; fecioarei năframa din mînă îi cade Tot ce-o copilă putea ca să peardă, cel june-n ea află. / ÎS felurimea B, C, D, E; varietatea A / 20 să uităm încercările altora mai B, C, D, E; a uita încercările modeste a cîtorva poeţi A j 21 în sfera lor B, C, D, E ; într-o sferă A / 21 ne prezintă D, E; de gîndiri şi de simţiminte ne prezentă A ; ne prezentă B, C / 22 exprimată B, C, D, E; esprimată A / 24 să zicem D, E; a zice A, B, C I 25 fel de B, C, D, E; feli de simţimînt de A / 26 — 27 Matilda Cugler (astăzi d-na Poni) şi ale d-lui Şerbânescu D, E; Cugler (B: Matilda Cugler), ale d-lui Şerbânescu şi (în parte) ale d-lui Petrino A, B; Cugler şi ale d-lui Şerbânescu C / 27 explicat C, D, E; esplicat A, B / 30 expresii C, D, E; espresii A, B j 31 poezii D, E; poesii A, B, C j 31 că C, D, E; că deja A, B j 32 explica C, D, E; esplica A, B / 33 bagaj aşa de D, E; bagagiu aşa (C: aşa de) A,B,Cj34 — 35 contimporani ai noştri să se introducă C, D, E; contimpurani ai noştri a se introduce A, B/35 literatură C, D, E; cîmpul literar A, B j 167 2 — 3 în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri (B, C: Convorbirile) B, C, D, E; în Convorbirile A / 5 să trăiască C, D, E; a trăi A, B j 7 exemple B, C, D, E; esemple A / 7 redactorul Familiei trece C, D, E; trece A; redactorul Familiei din Pesta, trece B / între r. 8 — 9, în A şi B sînt introduse următoarele versuri: Lumina vieţii mele, Tu soare intre stele, Regină intre fete, Cu nimbu in locu de plete, Cherubu din ceriuri susu, — De multe ori ţi-am spusu Curatul meu amoru, Că pentru tine moru, Dar sinul meu recere Din nou să ţi-lu mai spunu, Atunci simţescu plăcere, Ascultă ăngeru bunu... Al meu amoru E aeru nutritoru. Oriunde Te-ai duce si-ascunde, De aeru nu te poţi lipsi, Amorul meu te-ar urmări; / 14 unică-n D, E; unica în A, B, C / 31 — 32 (nota la r. 7) lipsesc în A şi B; în C, lipseşte paranteza: (notiţa e de Ia 1872) / 168 între r. 4 şi 5, în A şi B se află intercalat: etc. / 15 Petre Grădişteanu B, C, D, E; P.G. A / 29 poezie B, D, E; poesie A, C j 169 5 —6 dealtminteri, d. Petre Grădişteanu e un om (B: om plin) B, C, D, E; dealmintrele d. P.G. e un om plin A j între r. 8 şi 9, numai în A, B: La tine aripează dorinţa-mi flacarante, Şi cugetele-mi vie, fantasma-mi volitante etc. şi publică (în Poesia şi Prosă, 1870) următoarele versuri: / 26 trebuie să ştiţi [...] conrector (B: corector) B, C, D, E; remarcaţi [.,.] corector A j 27 să fie C, D, E;& fi A, B/28 dealtminteri C, D, E; dealmintrelea A, B / 33 — 34 declaraţiune această poezie [C: poesie] B, C, D; dechiaraţiune această poesiora A j 34 întoarne C, D, E; reintorne A ; intorne B / 170 1 d. dr. D, E; d. A, B, C / 16 Elena B, C, D, E; Elena P.A. / între r. 16 şi 17, în A se află versurile următoare: Susu, combateţi barbaria, Pe vampiri i atacaţi, Jugulu greu sî misielia Domniloru o fulgeraţi. Infamia blastemata Imperatu adi esti chiamata. / 33 asemenea ţîştiitură este limbă B, C, D, E; asemene ţistiitură este limba A j 171 4 cercunstanţe B, C, D, E; circunstanţe A j 6 poeziile D, E; poesiile A; B, C I U-12 modeste C, D, E; modestă A, B / 12 cacofonica 638 C, D, E; cacofonică A, B / 14 poezii D, E; poesii A, B, C j 29 Pre cutarea nouă B, C, D, E; Pe cutarea noua A / 30 primă B, C, D, E; prima A / Intre r. 34—35, in A se află intercalate versurile: Necicandu nu te-am vedutu ! Necicandu n'aşi fi credutu Câ numai fam'a ta bună Sâ'mi pota anim'a cruda Impune, ca o săgeta, Să nu mai potu avea pace; Sâ me prefaca'n vagabundu, ... Nemicu sâ nu sciu ce face. / /* A şi B urmează versurile: Eram int'ru'sara lănga amant'a-mi zi na S'aruncam privire Ia lun'a senina; B'arnore fiindu rapitu, par'la c6riu sboram Cand amantei mele man'a-i incredinţam, Eram atunce ferice ca nime in lume, ... Pon'ce la ureche amant'a nu-mi spune: „Nu vedi amante, ceva'n coce păşesce, Vai! sâlu bată crucea, moartea me'nghiţesce!" / 172 ÎC Poezii D, E; Poesii A, B, C / 12 mitutica B, C, D, E; mititică A I între r. 24 şi 25, în A se află intercalate versurile: Si nu era o di'n care, Dup'a mea îndatinare, Despre voi se nu gândescu; Nuputeamu, se asceptu timpul — Ca se-mi vina iar'minutul, Ca cu voi să me intălnescu. / între r. 30 şi 31, în A şi B se află intercalate versurile: Vis a vi de mine este O ferestuţă cu flori; Acolo şede o nevastă, Eu o vedu de multe ori. Dimineaţa cand se scoală, Ea de locu vine la flori — Le mută d'in oală'n oală, Când o vedu me iau fiori. / 173 6 Parcă suni D, E; Par'că-su unu A, B, C / 15 acum D, E; acum şi A, B, C I 20 complimente B, C, D, E; compliminte A / 21 espe-rienţă B, C, D, E; esperinţă A / 23 destins B, C, D, E; distins A j 27 mica C, D, E; mica mea A, B j 28 mîncarea neplătită a C, D, E; nutrimentul neplătit al A, B / 30 — p. 174, r. 13 lipsesc în A (31 poezie D, E; poesie B, C / 174 2 avea-voi C, D, E; avea-voi, veni-voi B) / 15 s-ar ivi B, C, D, E; ar apărea 4/15 excepţia C, D, E; escepţia A, B j 18—19 simptomul C, D, E; simtomul A, B / 21 Citatul d. Petru Grădişteanu D, E; Sus-citatul d. P.G. A, B, C j 23 Almanacul D, E; Almanahul A, B, C j 24 este să-i judecăm B, C, D, E; e permis a-i judeca A / 26 poezii B, D, E; poesii A, C j 27 cetirea B, C, D, E; lectura A j 33 să credem D, E; a crede A, B, C / 35 ce nu C, D, E; ceea ce nu A, B j 40 poezie D, E; poesie A, B, C J 175 1 lor D, E; lor toată viaţa A, B, C j 4 firească B, C, D, E; naturală A I 8 să se ţie C, D, E; a se ţinea A, B / 11 menţine B, C, D, E; mănţinea A / 16—17 le este aşa de însemnat numărul D, E; aşa este de mare numărul lor A ; aşa le este de însemnat numărul B, C f 17 fac D, E; formează A, B, C / 18-19 întreolaltă B, C, D, E; mutual A j 23 „om de litere" C, D, E; scriitor al literaturei A, B j 24 şi cu o D, E; şi o A, B, C j 24 să rimeze C, D, E; a rima A, B j 25 să-i deschidă /), E; a-i deschide A, B, C j 26 să-1 patenteze D, E; a-1 patenta A, B, C / 29, 30 — 31 pierde cu C, D, E; perde în A, B / 32 punct C, D, E; punt A, B / 33 să fie D, E; a fi A, B, C / 35 procedarea D, E; procederea A, B, C / 36 exploatează C, D, E; esploa-tează A, B j 176 12 explică C, D, E; esplică A, B j 14 Familia B, C, D, E; Columna lui Traian, Familia A j 16 entuziasm D, E; entusiasm A, B, C / 23 lor C, D, E; d-lor A, B / 24 la dreptul C, D, E; proprie A, B / 25 să-i încurajeze C, D, E; de a-i încuragia A, B / 26 încurajează B, C, D, E; încuragiază A j 28 poate C, D, E; pot A, B j 29 De aceea împotrivirea C, D, E; Din acest punt de vedere rezistenţa (B: împotrivirea) A, 3 / 34 îndestulătoare B, C, D, E; suficientă A I 36, 37 izbuti B, C, D, E; reieşi A j S40 641 177 5 să vorbim [...] şi ăd.'D, E; a vorbi [...] şi (A, B: despre) dd. A, B, C I 7 Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai tîrziu (B: astăzi) d-na Burlă) B, C, D, E; Poesiele d-rei Matilda Cugler A j Nota la r. 7 lipseşte în A, B / 8 Convorbiri D, E; Convorbirile A, B, C / 9 ivire B, C, D, E; apariţie A j \d cetitorilor B, C, D, E; lectorilor A j După r. 23, în A urmează versurile: A căzut o rază lină Pe pămîntul înverzit, Şi dintr-însul, ce minune !■ Mii de flori au răsărit. A căzut o rază lină Pe un codru-ntunecat, Ş-atunci mii de filomele Glasul lor au ridicat. A căzut o rază lină Pe mine din ochiul tău, Ş-un amor fără sfîrşire S-a aprins în peptul meu. Acum treacă flori şi cînturi, Al meu dor nu s-a sfîrşi, Sufletu-mi plin de iubire însuşi moartea 1-a găsi. / în A şi B urmează versurile: Cînd după multe chinuri Un biet nenorocit în braţul rece-al morţii Scăpare a găsit, Atuncea de pe ceruri Cade o mîndră stea, Căci fiecare-n lume îşi are steaua sa. Şi de nu ţi-a fi milă Şi de nu me-i iubi, O stea are să cadă — Ştii tu a cui va fi? / 178 5 pe cetitorii acestor poezii D, E; pe toţi cetitorii acestor poesii A, B, C I 7 simţirii B, C, D, E; simţimentului A j 9 poezii D, E; poesii A, B, C / 11 poeziile D, E; poesiile A, B, C / 11 înrîurire B, C, D, E; influenţă A / 12 a lui Heine şi a lui Lenau (B : şi Lenau) B, C, D, E; a lecturei lui Heine şi Lenau A / 13 înrîurirea lui Heine şi a (B, C: şi) B, C, D, E; influinţa lui Heine şi A / 16 sunt şi vor rămînea poeziile (C: poesiile) B, C, D, E: mult timp poeziile A / 17 cele dîntîi B, C, D, E; primele A / 18 deosebeau B, C, D, E; distingeau ,4/18 însuşire nu cunoaştem poezii (B, C: poesii) B, C, D, E; calitate nu cunoaştem poesii A / 19 să B, C, D, E; (ce e drept, cam efeminată) să A / 20 poeziile D, E; poesiile A, B, C j 23 credincioasă [...] obişnuite B, C, D, E; fidelă [...] adoptate A j 25 ale D, E; a A, B, C / 28 să se formeze D, E; a se forma A, B, C [ 29 poezie D, E; poesie A, B, C j între r. 29 — 30, în A şi B este intercalată următoarea frază: La acest merit se adaugă în versurile dTlui Şerbânescu o abundantă (B: îmbelşugare) de metafore frumoase şi de contraste (A : surprinzătoare şi) pline de spirit, deşi uneori prea căutate. / 179 1 poezie D,E; poesie A, B, C j între r. 8 — 9, în A şi B se află versurile : Oare ce spune cea: păsărică în al său cînt? Şi ce-aminteşte frunza ce pică Jos la pămînt? Pasărea spurie, ne sfătuieşte: „Iubiţi, iubiţi!" Frunza ce pică, murind, şopteşte: „O să muriţi!" / După r. 20, în A şi B este intercalată poezia: nor şi chin Ca şi vulturul în zbor Trece-n spaciu negrul nor Şi se duce după vînt Tîrînd umbra-i pe pămînt. Fulgeri, devastări şi foc A dus el din loc în loc, Dar ce-a ars a renverzit, Pe cînd el s-a nimicit. 642 Ca şi norul de foc plin Trecu-n sufletu-mi un chin; , Chinul e adînc şi greu Ş-aduce (B: Naşte) spaiină-n peptul meu. Ş-adînc peptul (B: mintea) mi-a săpat Viaţa-mi s-a cutremurat... De-acel chin oare-am să mor? Nu! căci chinu-i negrul nor... / 21 1870 B, C, D, E; trecut A / 21 Lumine C, D, E; sub titula Lumine A, B j 22 poeziile D, E; poesiile A, B, C j 23 prea de jos D, E; mediocre A; prea de mijloc B, C / 24 cîteva poezii D, E; poesii A, B, C / 26 Vreo două exemple D, E; Cîteva exemple A, B, C j 180 între r. 26 — 27, în A şi B se află următorul pasaj: Nouă şi, după opinia noastră, izbutită este întrebuinţarea unui fel de formă populară în Suspinuri. Multe lacrimi şi suspine, Multe plîngeri de amor Către bolţile divine A trimis în nopţi senine Desperatul muritor; Dar de-acolo mângâiere Pentru-a inimei durere Nimăruia n-a sosit, încă nime n-a primit. Aici nasc vise de-amor. Aici pere urma lor, Pe cer — trece cîte-un nor. Doarme-n dulce neştiinţă Pruncul pe al maicei sîn; Şi în braţe de credinţă Ades doarme o fiinţă Al iubirei somn divin. Totu-i somn; căci viaţa-i noapte; Soare în trai nu mai străbate; Căci tot omul e ursit Ca să doarmă netrezit, Cînd în viaţă un somn blînd, Cînd sub recele pămînt Somnul vecinie de mormînt. / 27 — 29 tristeţea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soţiei sale este o coardă prea C, D, E ; acea coardă, altfel bine atinsă, a tristeţe! pentru nefericirea de care a fost lovit poetul este prea mult A, B / 32 poeţilor tineri C, D, E; poeţilor A, B I 32 poezie D, E; poesie A, B, C / 181 I poezii D, E; poesii A, B, C / 2 iveşte prilejul D, E; prezintă ocazia A, B, C / 4 avut-o". B, C, D, E; avut-o" (Noch ein V/ort fiir junge Dichter). A j 6 îngăduite în poezii serioase D, E; admisibile (B, C: îngăduite) în o poesie serioasă A, B, C j 7 multe expresii înjosite C, D, E; cîteva expresii cam înjosite, d.e. A, B / între r. 7 — 8, în A şi B se află versurile: (numai în A titlul: boala mba) Mult necaz am tras în lume Suferind de-o boală grea, Ce neavînd nici leac nici nume îmi vesteşte moartea mea. Prea curînd sosi-va ceasul Ce va-nchide ochii mei; Căci eu văd, ah, la tot pasul: Boala mea sunt ochii ei. / II —12 multor eliziuni C, D,E; de eliziuni A, B j 12 greşite (zi-dur'le, vahir'le etc.) C, D, E; greşite. A, B j între r. 12—13, în A şi B este intercalat următorul pasaj: Spuneţi-i că soarta i-a dat mângâiere, Şi că orce tată ferici poate fi. Căci tu poţi dispune de viaţă şi moarte Iubită de mine, cînd dulci mă iubeşti — De-o mînă albă dulci desmerdată (23: desmerdată etc. Un alt feli de eliziuni, tot aşa de greşite, sunt aceste: Şi cînd timpul cearcă ziduri a zdrobi, Zidur'le stau ferme, rabd a lui manie 644 645 (numai în A : Eu altaru-mi de credinţă, L-am avut pe sînul tău, La picioarele-ţi iubite, Patria sufletului meu.) încît barcele iubirei Marea n-o pot măsură, Valur'le nenorocire! Ele nu pot înfruntă. / 13 altă privinţă D, B; alte privinţe A, B, C / 14 exagerărilor C, D, E; esagerărilor A, B / 14 fantaziei D, E; fantasiei A, B, C / 15 poezie D, E; poesie A, B, C / 29 exprimă B, C, D, E; esprimă A I 30 întunecate B, C, D, E; funebre A / 32 antichitatea B, C, D, E; anticitatea A j 34 înfăţişează B, C, D, E; reprezintă A j 34 —35 sub forma unui [...] fantazia (C: fantasia) C, D, E: prin un [...] fantasia A, B / 182 1 numai în B, C, D, E: II / 3 Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol C, D, E; Martianu, Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol (B: P. Carp, Xenopol) A, B / 5 T. Rosetti C, D, E; Panu A; Tasu, T. Rosetti B I 10 mîna D, E; mînă A, B, C j 10 rege C, D, E; prinţ A, B / îl manta (C: mantie) C, D, E; mantie A, B j \2 iepure alb C, D, E; ermelin A, B / 16 — 17 comedii), ia (C: iai) C, D, E; piese comice), iai A, B j 22 să fie D, E; a,iiA,B,Cj 22 însemnătatea B, C, D, E; importanţa A / 23 de căpetenie B, C, D, E; principală A / 27 de rîs B, C, D, E; ridicul A / 29 ridicol D, E; ridicul A, B, C / 183 4 ziare D, E; jurnale A, B, C / 5 — 6 să ducă aci absurdum concluziile obişnuite ale statisticei D, E; aduce concluziile obicinuite ale statisticei aci absurdum A, B, C / 8 curajul B, D, E; curagiul A, C / 15 aci se explică B, C, D, E; aici se esplică A / 21 înfăţişării B, C, D, E; prezentării A / 22 întîi de rîs B, C, D, E; întăi ridicul A j 26 ziare D, E; jurnale A, B, C / 28 predominînd C, D, E; predomnind A, B I 29 în fiinţă B, C, D, E; existente A / 30 lucrurilor de înfiinţat B, C, D, E; creaţiunilor nouă A / 30, 41 ştienţifică B, C, D, E; ştiinţifică A j 34 întrepriză C, D, E; antrepriză A, B [ 37 scoale C, D, E; scoale începătoare A, B / 646 184 1 progres C, D, E; păn acum, oamenii de progres A, B / 2 excluziv D, E; exclusiv A, B,C / 9 să o numim D, E; a o numi A, B, C / 12 poeziile B, D, E; poesiile A, C j 18, 20 exprime D, E; esprime A, B, C j 34 încuraja D, E; încuragia A, B, C / 35 descuraja D,E; descuragia^, B, C / 36 de a D, E; a A, B, C / 185 4 să le C, D, E; leA.B/ 9-48, p. 186, r. 11-47, p. 187, r. 26-40 (nota la r. 5), numai în B, C, D, E (25 — 26 a avut în vedere C, D, E; nu s-a raportat la Statute. Aceste, o mărturisim cu părere de rău, nu prea trebuiesc luate în băgare de seamă. Experienţa de păn-acum ne-a dovedit că în multe întreprinderi „de cultură" de ale noastre o mare parte a activităţii se consumă în „elaborarea" statutelor şi în alegerea comitetelor cu prezidenţi, vice-prezidenţi, secretari, membri fundatori, onorifici, ordinari şi extraordinari, ne-a dovedit asemenea că, odată statutele „elaborate" şi Comitetul ales, lucrarea mai departe a început a lîncezi. Dar, cum am zis, critica noastră nici nu s-a raportat la statute. Ea a avut în vedere B) 186 După r. 5, în A este intercalat următorul pasaj: Dar înainte de a analiza cele două direcţii mai de aproape, să răspundem la o obiecţie de principiu, care tinde a nega dreptatea şi folosul criticei noastre. întrebarea este aceasta: Direcţia cea nouă nu poate ea exista fără a nimici pe cea veche? Pentru ce atîta critică neîmpăcată în contra celor mai multe forme şi autorităţi de astăzi? Admiţînd chiar că Academia nu e încă ştiinţifică, catedra de literatură nu e încă susţinută, zidirea teatrului nu e încă trebuincioasă, de ce să fie totuş aşa combătute? Tot sunt creaţiuni de cultură, forme fie şi goale pentru primirea cuprinsului viitor, tot sunt ceva, sunt un semn de viaţă şi sunt mai bine decît nimic. La o întrebare serioasă un răspuns serios. Puterile unui popor, fie morale fie materiale, au în orce moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională a romanilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemene într-o cîtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul, averea, 647 45 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt ireparabil perdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată. Amîndouă nu pot merge lîngăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă îţi lipsesc o mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriali şi meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozaici mai buni, cauza este că mărginitele puteri de care dispune poporul tău pentru aceasta sunt consumate de profesori ignoranţi, de funcţionari bizantini, de academici, secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, „tranzactori" literari, poetastri, clăditori de ziduri de teatru etc, etc. Ai un singur bloc de marmură: dacă l-ai întrebuinţat pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă? / 6 explicare C, D, E; esplicare 4, B / 7 să urmărim D, E; a urmări A, B, C I 7 celei din urmă B, C, D, E; direcţiei nouă în osebire de c ea veche 4/10 ştienţifică B, C, D, E; ştiinţifică A / 30 —47 numai în C, D, E (30 adăogăm D, E; adăogăm astăzi C) / 187 1 din chiar B, C, D, E; chiar din 4/2 poeziei L>, E; poesiei A, B, C / 5 titlul scrierilor C, D, E; numele osebitelor scrieri 4,5/7 4 B, C, D, E; I 4 / 8-9 ştienţifică B, C, D, E; ştiinţifică 4 / 9-10 Cercetări archeologice, disertaţii B, C, D, E; disertaţii 4/13 P.P. Carp, Vîrgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti C, D, E; Vîrgo-lici 4; P. Carp, Vîrgolici, Panu, Lambrior, Tasu, T. Rosetti B j 15 literare) C, D, E; şi înaintea lor pe neuitatul Dion. Marţianu (Analele statistice). A, B / 18 citate D, E; sus-citate 4, B, C / 19 punctul C, D, E; puntul 4, B / 26 — 40 numai în C, D, E j 188 1—2 deocamdată C, D, E; şi nu se va afla încă pentru mult timp 4, B I 2 — 3 ştienţifice B, C, D, E; ştiinţifice 4 / 6 Lambrior C, D, E; Marţianu A,B \ 7 ştienţifice B, C, D, E; ştiinţifice 4 / 20 principiile C, D, E; principiele 4, B / 22 nivelul C, D, E; nivela 4, B I 23 expresie B, C, D, E; espresie 4 / 25 articolele B, C, D, E; articulele 4 / 26 sau criticele d-lui Carp etc. B, C, D, E; etc. 4 / 30 ştiinţei B, C, T>, E; ştiinţei europene 4 / 38 al d-lui T. Rosetti B, C, D, E; etc. 4 /' 189 6 excepţie şi o excepţie B, C, D, E; escepţie şi o escepţie 4/9 autorilor C, D, E; junilor autori 4, B j 10 însuşiri D, E; însuşiri 648 neapărate 4, B, C / 12 exorbitante D, E; nemăsurate 4, B, C j 15 experienţă B, C, D, E; esperienţă 4 / 17 să mai aducem D, E; a mai aduce 4, B, C / 26 — 27 curăţire B, C, D, E; purificare 4 / 29 ştienţifici B, C, D, E; ştiinţifici 4/34 inteligenţe B, C, D, E; inteliginţi A / 190 2 — 3 este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici D, E; este? nici 4, B, C j 4 gimnaziu (Petrescu, la Iaşi) D, E; gimnaziu 4, B, C \ 7 studiarea poemii D, E; lectura poemei 4, B, CI 8 gimnazială C, D, E; clin gimnaziu 4, B / 13 misiuni D, E; misii 4, B, C I 17 iluzorie D, E; esenţial iluzorie 4, B, C / 17 zicem B, C, D, E; admitem 4/19 misiunii D, E; misiei 4, B, C / 23 hotărăşte. E dar lucru firesc B, C, D, E; decide. E dar natural 4 / 24 hotărîre B, C, D, E; decidere 4/26 limbistica C, D, E; filologia 4, B I 30 neîndoios C, D, E; neîndoit 4, B / 31 a-şi C, D, E; a şti ce face şi fără a-şi 4, B j 36 lucrurilor B, D, E; lucrărilor 4, C / 191 4 cum C, D, E; acum A, B / 7 deosebite B, C, D, E; diferite 4/16 era în stare să facă D, E; erau în stare a face 4, B, C / 17 al unor C, D, E; a unor 4, B / 20 scrie, în contra uzului comun D, E; scrie 4, B, C / 23 d. Cipariu B, C, D, E; Cipariu 4/26 afirmă C, D, E; afirma 4, B/28 să le cunoască D, E; a le cunoaşte 4, B, C I 32—43 (nota la r. 31) lipsesc în A, B, C / 192 1 — 3 Transilvania (15 aprilie [...] Societăţii B, C, D, E; unul din ultimele numere ale Transilvaniei (15 apr. [...] Societăţei 4/4 literare. Extragem D, E; Extragem 4, B, C / 25 — 26 găseşte ne merit C, D, E; află de bine A, B j 26 filologii B, C, D, E; filologii romani 4 / 30 cu neputinţă B, C, D, E; imposibilă 4 / 193 3 moderne D, E; sanscrite 4, B, C j 5 caz B, C, D, E; exemplu 4/5 — 6 deosebită C, D, E; osebită A, B / 7 neîngrijind C, D, E; negrijind 4, B j 11 este C, D, E; este lucru 4, B / 13 o dată B, C, D, E; deja 4 / 18 de la D, E; din 4, B, C / 19 prin C, D, E; din A, B I între r. 19 — 20, în A se află intercalate următoarele rînduri: 649 45* PRESCRIPŢII-VERBAL Şedinţa din 28 octombrie 1871 / 24 şcolari C, D, E; şcolarii quând învaţă a citi şi a scrie A, B j 28 şi B, C, D, E; şi & A / 29 etc. decide C, D, E; etc. A, B / 194 9 — 10 române pe cale administrativă B, C, D, E; romane .4/11 ilologi C, D, E; chiar profesori filologi A, B j 12 — 13 ştienţifică B, C, D, E; ştiinţifică A / 17 —18 filozofie [...] filozof D, E; filoso-fie [...] filosof A, B, C / 24 Burla, Lambrior C, D, E; Columb, Paicu A, B j 37 rare D, E; cele mai rare A, B, C j 38 pierde din C, D, E; perde orce A, B j 195 1 valoare C, D, E; valoare şi orce înrîurire A, B / 1—2 mulţi oameni C, D, E; oamenii A, B / 3 şi cu el C, D, E; cu care A, B j 5 prin C, D, E; cu A, B / 5 — 6 presa [...] să combată (C: a combate) C, D,£;s-a obicinuit presa romană, nu ceaderînd, a combate A, Bj \ 1 direcţiei C, D, E; direcţiunei A, B j 13 — 14 aplicîndu-ne cu acea ocazie toată eleganţa stilului d-sale C, D, E; numindu-ne cu acea ocazie în limbagiul d-sale, tot aşa de elegant, lipoveni. A, B / 16 — 17 Revista contimporană D, E; etc. A; Revista contimporană etc. B, C I 18 limbagiului C, D, E; stilului A, B j 22 Foarte bine! Păcat numai că B, C, D, E; Ei bine! A / 24 —25 în Junimea din Iaşi nu există C, D, E; în Iaşi nu esistă A, B j 30 mine C, D, E; subscrisul A, B I 31 eu C, D, E; subscrisul A, Bl 32 suntem [...] ne-am C, D, E; sunt [...] s-au A, B / 37 din D, E; în A, B, C j 196 2 (greşit) 1874 C, D, E; 1864 A, B / 3 prelecţiile [...] ţineam D, E; prelecţiunile [...] ţinem A, B, C j 4 Convorbiri literare D, E; Convorbirile A, B, C I 6 mine C, D, E; subscrisul A, B j 7 ne C, D, E; seA.Bj 12 studiul C, D, E; disertaţia A, B j 15 Secolul [...] secolul B, C, D, E; Secuiul [...] secuiul A / în locul r. 20 — 23, în A, B se află următorul pasaj: Pe lîngă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare terenul său aparte, în care îşi dezvoltă în mod special individualitatea şi, separîndu-se aci de toate celelalte, îşi constituie naţionalitatea sa. Astfel se cere ca poporul modern să-şi aibă o formă de stat naţională, o împărţire a societăţii (numai în A : naţională, o dezvoltare ştiinţifică a sa) şi mai ales o literatură şi o limbă naţională. A fost dar urmarea cea mai justă a ideilor timpului în care trăim, dacă şi între romani s-a deşteptat în secuiul acesta conştiinţa naţionalităţei lor şi a cîştigat astăzi valoarea unui adevăr lăţit şi înrădăcinat în popor. Fiecare roman ştie că e roman, şi în orice va face el de acum înainte va căuta cu necesitate a se pune în legătură pe cît va putea mai nemijlocită cu tradiţiunea latină de la care însuş a primit viaţa sa intelectuală. Noi suntem viţă latină — iaca puntul de plecare al civilizaţiunei noastre, iaca adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pe toate sferile dezvoltărei noastre vom şti a-i trage consecinţele practice. în Convorbirile (numai în A: din 15 ian. 1868 se află publicat un articul al subscrisului asupra poesiilor populare romane adunate de d. Alecsandri, în care se arată valoarea acestei publicaţii, înaintea tuturor celorlalte, ca o adevărată comoară naţională. Mai înainte încă, în no. din 1 iulie 1867, s-a publicat (numai în B: asupra poesiilor populare adunate de d. Alecsandri) o scurtă dare de samă (numai în A : asupra aceloraşi poesii) din pana d-lui V. Pogor [...] / 24 în Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 D, E; în acelaşi an (Convorbiri din 15 iulie 1868 A, B; în Convorbirile din 15 iulie 1868 C j 24 d. Al. D, E; d. A, B, C / 29 influenţează D, E; reflectează A, B, C j 31 literare au apărut articolele D, E; au apărut articulele (C: articolele) A, B, C / 33 încheie C, D, E; termină A, B I 35 Terminăm C, D, E; Ne mărginim la exemplele citate pană acum şi terminăm A, B j 37 (nota la r. 13/, numai în D, E j 197 1 direcţia D, E; direcţiunea A, B, C j 3 orunde C, D, E; oriunde, şi în lipsa de o literatură proprie română A, B j 7 terenul D, E; tărîmul A, B, C / 7 pierdută. C, D, E; perdută şi, desigur, cu „organe corporale", cu „muzică de pisici", cu „legâtori de atenţiune", cu „cuţite canonice" etc, etc. nu vom putea întări rezistenţa patriotică în contra germanizării şi a maghiarizării din Austria. A, E j 10 punctul B, C, D, E; puntul A \ 19 — 20 să restabilim adevărul faptelor D, E; a restabili adevărul factic (C: faptelor) A, B, C j 20 falsificării C, D, E; falsificărilor A, B j 21 să-şi îngîne C, D, E; a-şi îngîna A, B / 28 punct B, C, D, E; punt A j 30 ştienţifice D, E; ştiinţifice A, B, C j 33 şi C, D, E; Holban şi A, B / 35 cetitorilor. D, E; cetitorilor nepărtinitori. Mai trebuieşte un exemplu? — Răposatul Barnuţ, în ura ce o avea în contra ştiinţei franceze şi germane şi pe care voia să o împărtăşească şi şcolarilor, scrie la începutul cărţii sale de şcoală Dreptul public al românilor (pag. 11) următoarele: 650 651 „ Jurisprudenti'a Romana nu desparte sistem'a juridica si politica de catra morale si religiune asia cumu facu politicii Franci si Germani mai nuoi; acesti'a credu, câ Iegelaţiunea cu atatu va fi mai deplinita cu catu va fi mai depărtata şi mai desbracata de toate ideele şi sentimentele naţiunii cele religioase, morali şi omenesci." Acesta este un neadevăr şi sunt acum 5 (B: 6) ani de cînd în o critică mai întinsă a lucrării răposatului magistru, unde s-au arătat şi alte erori ştiinţifice, am provocat în zadar pe partizanii d-sale să ne citeze un singur politic francez sau german, care să fi văzut perfecţia unei legislaţii în depărtarea ei de la toate simţimintele cele religioase, morale şi omeneşti ale naţiunii. Am revenit înadins la această critică în contra lui Barnuţ, fiindcă adversarii noştri se refer totdeauna la ea ca la o „blasfemie" în contra „semizeului". însă critica noastră nu se atinge de persoana lui Barnuţ şi nu pune în îndoială patriotismul lui, din contră, meritele lui de la 1848 sunt anume relevate acolo; dar ceea ce eram datori a face era împotrivirea în contra erorilor manifeste de ştiinţă, în contra inexactităţilor şi confuziilor, de care este plină cartea citată şi care erau cu atît mai primejdioase, cu cît provineau (B: veneau) tocmai de la Barnuţ. Ce impresie au produs aceste lucruri asupra bărbaţilor noştri serioşi se poate vedea din următoarele cuvinte ce le găsim în Transilvania din 1 aprilie 1868: „După ce d. T. Maiorescu îşi încheia critica sa nemicitoare asupra desmemorabilului op, noi inca ne simţimu îndatoraţi a pune in interesulu culturei şi al vietiei noastre naţionali acestea intre-bări: 1) Deca Sim. Barnuţiu a cutezatu a propaga şi a propagatu in adeveru la tinerimea academica idei atatu de bolnave, confuse, fanatice, destructive, comunistice, cum se pote esplică nepăsarea, lenea, orbi'a, imbecilitatea aceloru senate academice, acelor efori, ministeriuri şi domnii, care au suferitu pe Barnuţiu, ca elu in calitate de profesoriu in cursu de atati ani se adape cu veninul seu pe atat'a tinerime? (numai în A : Cine censureza la Dv. prelegerile profesoriloru academici? Nimeni? Nici măcar pres'a? Nici publiculu in ecsamene? Cum se intempla, ca nici in timpulu turburariloru din ministeriul lui Cantacuzino nu respirase nimicu despre doctrinele acelea periculose ale lui Barnuţiu?) 2) Deca manuscriptulu lui Barnuţiu coprindea acelea doctrine si confuse, si forte periculose, orbi au fost aceia carii nu l'au arun-catu mai virtosu in focu, decatu se se faca complici pe fatia la pro- pagarea atatoru rătăciri şi blastamatii? Cum se pote ca unu asemenea opu se se arunce pe aripele publicitatiei totu cu acea usio-ratate, cu care s'au tiparitu pana acum in limb'a nostra atâtea ster-pituri de a le scalei romantice din Francia?" Şi aceste cuvinte le scrie — nu vreun amic al nostru, vreun partizan al direcţiei din Iaşi, vreun „cosmopolit", ci însuşi d. Bariţ, care în chestiile (B: la întrebările) unde persoana d-sale nu este în joc, are destulă pătrundere şi experienţă pentru a înţelege că dreptul public şi îndeobşte renaşterea unui popor nu se poate întemeia pe neadevăr şi neştiinţă. A, B; cetitorilor nepărtinitori. C j 37 prilejul C, D, E; ocazia A, B / 38 — 39 1871, autorul acestei cărţi împreună C, D, E; trecut, subscrisul, împreună cu d. I. Negruzzi şi A; 1871, subscrisul, împreună B / 198 1 din Iaşi C, D, E; Iaşi A, B / 5 dar D, E; aici. Dar A, B, C j 8 d. Radovitz consul C, D, E; d. de Radovitz consulul A, B j 9 —10 necuviinţă, dealtminteri şi un nonsens. C, D, E; necuviinţă A, B / 24 articolul B, C, D, E; articolul respectiv al A j 25 a D, E: s-a A, B, C I 31 Curierului din Iaşi D, E; Curierului A, B, C J 32 subscrisului şi i s-au trimis şi d-sale? C, D, E; subscrisului? A, B j 38 nici C, D, E; în nici un înţeles, nici A, B / 199 7 junimiştilor C, D, E; direcţiei junimei din Iaşi A, B / 8 noastră C, D, E; ei A, B j 9 asupră-ne C, D, E; asupră-i A, B / 12 jurnale C, D, E; jurnale încrezîndu-se numai în ele A, B / 18 osîndi B, C, D, E; condamna A j 22 că e bine să ne întîmpine C, D, E; de bine a ne întîmpina A, B j 23 l-au C, D, E; i-au A, B j 29 neatîrnată B, C, D, E; independentă A / 30 vor C, D, E; le vor A, B j 31 altora. B, C, D, E ; altora. Festivitatea de la Putna a fost un început pentru aceasta. A / 37 la început [...] mai C, D, E; erau acum 6 (B: 10) ani, cînd au început a se arăta în public [...] mult mai A, B / între r. 38 — 39, în A se află intercalat pasajul: Aceasta o şi simt adversarii noştri, şi încep a-şi schimba tonul. Federatiunea în timpul din urmă laudă Convorbirile literare, şi Columna lui Traian le „întinde pe viitor o mînă de frăţie" pentru „noul lor avînt francamente romanesc". Nu, onorabile redacţii, cu această întorsătură de condei ar fi prea ieftin ca să ieşiţi din poziţia falsă în care v-aţi pus atîţia ani faţă de noi. Ţinem a constata îndată că nu este vorba de vreun „nou avînt" al Convor- 652 653 birilor, mai romanesc decît pană acum, direcţia acestei reviste a fost de la început ceea ce este astăzi; singura osebire este că astăzi vine mai greu de a spune publicului în privinţa noastră tot ce spuneaţi pană acum. / 200 16 stăpînire exclusivă B, C, D, E; posesie esclusivă A j 17 demnitatea C, D, E; dignitatea A, B j 18 prin atîtea C, D, E; din atîte A, B I 19 a B, C, D, E; au A j 20 deziluzionarea a B, C, D, E; scepticismul şi deziluzionarea au A / 22 osîndită B, C, D, E; con-demnată A j 22 să-şi caute D, E; a-şi căuta A, B, C / 23 împreune B, C, D, E; împreuneze A / 26 deosebite C, D, E; osebite A, B j 36 B B, C, D, E; 11 A I 201 Notă la r. 4, numai în A : între scrierile ştiinţifice din direcţia nouă, amintită în articolul precedent, trebuie însemnat şi studiul istoric al d-lui Panu din ultimele numere ale Convorbirilor. Consultare conştiinţioasă a izvoarelor şi expunere sinceră a adevărului îl caracterizează. în contra lui am auzit iarăş obiectîndu-se că nu trebuie să se spună asemenea lucruri, chiar dacă sunt adevărate. Va mai ţinea oare mult timp închipuirea unor oameni că naşterea lucrării ştiinţifice într-un popor se poate întemeia pe ascunderea adevărului ? Ceea ce ne măngăie la privirea acestor „patrioţi" este încredinţarea că, după gradul inteliginţei şi întinderii studielor ce le au, nu vor cădea niciodată în ispita de a spune un adevăr ştiinţific descoperit de dumnealor. / 6 tendenţă C, D, E; tendinţa A, B j 7 iese C, D, E; este A, B / 8 susţinerii B, C, D, E; convingerii A j 15 Nuvelele C, D, E; Novelele A, B / 16 — 17 d-lor Vîrgolici şi Lambrior, Nuvelele (B: Novelele) d-lui Nicu Gane B, C, D, E; d-lui Vîrgolici, pană la oarecare punt şi proza d-lor Hasdeu şi Boleac A j 22 firească B, C, D, E; naturală A I 25 Bariţ şi Mureşanu B, C, D, E; Bariţ A / 25 — 26 sau cel puţin susţinute de B, C, D, E; de A / 30 să ne desfacem C, D, E; a ne desface A, B j 32 excepţii C, D, E; escepţii (aflate mai ales la Braşov, apoi la d. Popescu din Sibiu etc.) A, B / 33 al C, D, E; a A, B I 34 pedant D, E; pedantic A, B, C / 37 20 C, D, E; 21 B / 36-40 (nota la r. 27), numai în B, C, D, E (38 19 C, D, E; 20 B j 39 1838 D, E; 1834 B, C / 39-40 astăzi. [...] ani). D, E; astăzi. B, C) I 654 4 osîndi B, C, D, E; condemna ,4/10 încurcată B, C, D, E; con-fusă A / 11 punct C, D, E; punt A, B / 13 şcolare C, D, E; scolastice A, B I 17 fonetiştii D, E; mulţi A; mulţi fonetişti B, C j 29 află B, C, D, E; află adese A / 35 — 36 partea a patra a disertaţiei B, C, D, E; articolele d-lui Burla din voi. V al Convorbirilor şi în partea a patra a cărţii A / 36 — 39 române [...] Convorbirilor literare (D, E : Convorbirilor) C, D, E; romane (reprodusă în Convorbirile din aug. 1867). A; romane, publicată în volumul de faţă. Vezi şi articolele d-lui Burla din voi. V al Convorbirilor. B j 203 1 o traducem B, C, D, E; traducem inscripţia A / 1 Chiar C, D, E; Deja A, B / 4 preciza D, E; precisă A, B, C / 8 să fii [...] ridicol (C: ridicul) C, D, E; a fi [...] ridicul (B: de rîs) A, B / 11 vechi D, E; mai vechi A, B, C / 18 cugetării. Cu cît cugetarea D, E; gîndirii. Cu cît gîndirea A, B, C j 21 etnic C, D, E; climatic A, B / 22 iuţeala C, D,E; iuţala A, B / 25 articol D, E; articul A, B, C / 37 teoretic D, E; geometric A, B, C / 40 preciz D, E; precis A, B, C j 204 5 Massimu D, E; şi Maxim A, B, C j 9 în C, D, E; pintre A, B j 12 cu C, D, E; de A, B j 13 sunt D, E; sunt mai A, B, C j 17 şi D, E; şi că A, B, C j 20 a răspîndi B, C, D, E; de a răspîndi A j 21 a B, C, D, E; de a A / 27 se pretinde că noi C, D, E; noi A, B j 30 să fie vestit D, E; a fi celebru A ; a fi vestit B, C / 31 să C, D, E; să-i A, B I 36 Bopp, Diez D, E; Schleicher A; Bopp B, C / 36 Littre D, E; Littre, Renan A, B, C j 39 — 40 acelaş metod D, E; aceeaş metodă A, B, C / 41 (nota la r. 32), numai în C, D, E j 205 2 conjugalii C, D, E; conjugării şi declinării A, B / 23 cu viaţa plantelor D, E; vieţei plantelor (C: plantelor) A, B, C j 26 să zicem D, E; a zice A, B, C / 30 rămînea să zicem D, E; rămîne a zice A, B, C j 32 analoage D, E; analogice A, B, C / 40 termenul D, E; terminul A, B, C / 206 3 Sprachen B, C, D, E; V. Sprachen A j 15 are C, D, E; are încă A, B I 15 să alegem C, D, E; a alege A, B j 23 objectează A, B, C, D, E I 25 romîn D, E; altfel A, B, C / 27 Cînd era, şovăiau 655 C, D, E; mai cînd era şovăiau 4, B j 28 academicii C, D, E; acade-miştii A, B / 30 cu C, D, E; încă cu A, B j 39 să aibă C, D, E; a avea A, B / 41 pedantă B, E; pedantică A, B, C / 207 1 XVI D, E; XIV A, B, C j 3 sunt B, C, D, E; sunt astăzi A / 4 recunoaştem D, E; îngăduim A, B, C / 8, 11 poezii D, E; poesii A, B, C I 22 sustrage C, D, E; substrage A, B / 26 de la D, E; din A, B, C j 29 de toată lumea D, E; pe toată ziua A, B, C / 32 altele C, D, E; atîte altele A, B / 41 de a ne C, B, £; a ne A, B j 208 1 împotrivi B, C, D, E; opune A j 4 — 6 autorii [...] Odobescu C, T>, E; poetul cel mai bun şi mai răspîndit al romanilor era Alecsandri A ; poeţii cei mai buni şi mai răspîndiţi ai românilor sunt Alecsandri şi Bolintineanu B / 7 ei B, C, D, E; dînsul A / 8—10 Bolintineanu [...] reflexivi C, D, E; este poet, şi nu erudit reflexiv A; şi Bolintineanu sunt poeţi estetici, şi nu erudiţi reflexivi B / 10 lor B, C, D, E; lui A / 11 a o sută de filologi B, C, D, E; unui filolog 4/16 în această parte C, D, E; pe acest tărîm A, B j 20 legitimă B, C, D, E; naturală A / 24 luat în rîs B, C, D, E; ridiculizat A / 24 — 25 în scrierile satirice D, E; totdeauna în scrierile sale comice (C: satirice) A, B, C / 30 literare a D, E; a A, B, C / 33 din Blaj a B, C, D, E; a 4 / 39-41 (nota la r. 6) numai în C, D, E (39 36 D, E; 20 C / 40 — 41 Duiliu [...] etc. D, E; Naum, Duiliu Zamfirescu etc. C)l 209 2 să vorbim D, E; a vorbi 4, B, C j 3 Neologismele C, D, E; D. Odobescu de la început, d. Vîrgolici (B: şi Bodnărescu) în timpul din urmă pot servi de model în această privinţă, care îşi are şi ea însemnătatea ei. Neologismii 4,5/13 greşite C, D, E; de greşite 4, B j 20 Dar B, C, D, E; Iar 4 / 25 împrumuta D, E; cîştiga 4, B, C / 29 arabe D, E; arabice 4, B,C / 33 de C, D, E; de la 4, B / 39-40 (nota la r. 4), numai în C, D, E (40 ediţiei de faţă D, E; Criticelor Ql 210 1 tecnici C, D, E; tehnici 4; technici B / 3 romanice D, E; romane 4, 19, C I 3 — 4 vom zice dar B, C, B, E; Suntem dar nevoiţi a zice 4/6 noimă B, E; gîndire 4, B, C / 28 greceşti B, E; tecnici gre- s j ceşti 4, B, C / 30 să D, E; a 4, B, C / 35 suflemîntal C, B, E; ( sufletămîntal 4, B / 37 filozofia D, E; filosof ia A, B, CI 211 4 — 6 astăzi, spre [...] filologilor. B, C, D, E; astăzi. 4 / 8 să zicem C, B, E; a zice 4, B / 11 Transacţiunilor literare în Convorbiri lite-i «we de la B, _E; Transact. Ut. în Convorb. din 4 ; Transacţiunilor i literare în Convorbirile din B, C / 12 — 13 şi interesantul [...] j Trebuie B, C, B, £; Trebuie 4 / 15-17 etc'.? [...] Aceste B, C, j B, B; şi a. şi a. aceste 4 / 21 a C, B, £; de a 4, B / 212 8 — 9 intelectuale şi economice C, D, E; intelectuale 4, B / 16 ( şi din C, B, B; şi 4, B / 20 — 21 să trecem C, B, £; a trece 4, B / | 23 — 24 lăsînd timpului viitor B, B; în viitor, lăsînd timpului 4, B, | C I 26 situaţia B, B; poziţia 4, B, C j 30 un grad prea C, B, £; j gradul cel mai 4, B / 37 necontrolate B, C, B, B; la Universitate 4 / 38 şi profesor de universitate, această B, E; această 4, B, C / 41 din C, B, B; în ^, B / i 213 i 9 formele de cultură ale (C: ai) C, D, E; viaţa de stat ai 4, B / 19 pretenţioase şi a B, C, B, B; şi 4 / 20 punctul C, B, B; puntul 4, B / 30 propăşirii noastre B, C, B, B; progresului nostru 4 / ' P. 215 BEŢIA DE CUVINTE ÎN „REVISTA CONTIMPORANĂ" STUDIU DE PATOLOGIE LITERARĂ I Publicat în Convorbiri literare, an. VII, nr. 2, 1 mai 1873, j p. 78 — 85, primul studiu de patologie literară al lui Maiorescu, de fapt o recenzie critică distrugătoare a primelor numere ale noii i publicaţii bucureştene Revista contimporană, acoperea de ridicol \ pe colaboratorii acesteia, care ofereau din belşug exemple „spre ' ilustrarea tratatului asupra beţiei de cuvinte": V. A. Urechiă, Miron Costin. Comentarii literari (Din cursul de literatură al d-lui V. A. Urechiă), în Rev. cont., an. I, 1 martie 1873, p. 1 — 10; 1 aprilie, p. 83-88; nr. 3, 1 mai, p. 224-230; nr. 4, 1 iunie, p. 305-( 325; nr. 5, 1 iulie, p. 401 — 415; G. Sion, Suvenire despre poetul I Conaki (conferinţă ţinută în sala Ateneului), în Rev. cont., an. I, 656 657 1 martie 1873, p. 14—29; 1 aprilie, p. 89-105; Pantazi Ghica, Marele vistier Clndescu. Nuvelă istorică, în Rev. cont., an. I, 1 martie 1873, p. 71—82; 1 aprilie, p. 167—179; nr. 3, 1 mai, p. 268—285; nr. 4, 1 iunie, p. 347—367; G. Marianu, Un ciai la d-na Cutare, în Rev. cont., an. I, 1 aprilie 1873, p. 180—187; D. August Laurian, Notiţe bibliografice, în Rev. cont., an. I, 1 aprilie 1873, p. 158—166. Poziţia lui Maiorescu faţă de cuvintele umflate şi goale era schiţată, dealtfel, încă din 1857, cînd, la 31 decembrie, nota în jurnalul său: „De cea mai mare însemnătate pentru orientarea mea ştiinţifică a fost iniţierea în filozofie, în ansamblu, şi în logică, această ştiinţă extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare, fără greşeli, concisă, spre evitarea acelor exaltate vorbe goale, pe care în tinereţe le întrebuinţezi atît de des" (Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 74). Maiorescu va rămîne consecvent pe aceeaşi poziţie şi o va declara răspicat şi mai tîrziu, de exemplu, în disertaţia Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu?, publicată în Anuarul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, pe anul scolastic 1862 — 63, Iaşi, 1863: „Antichitatea şi studiul ei este calitatea nemuritoare care impune spiritului junimii studioase direcţiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide un cîmp întins pentru activitatea raţiunii, însă i-o supune totdeodată subt legea naturii lucrurilor sau a adevărului şi astfel îi taie în rădăcină aberaţiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost pînă acum nutrimentul principal al inteligenţei în omenime şi vor rămîne totdeauna pînă cînd va fi vorba de bine, de adevăr şi frumos. însă această calitate o împărtăşeşte limba latină cu limba elenă. Ceea ce este propriu limbii latine şi o înalţă peste cea elenă, din punct de vedere al instrucţiunii gimnaziale, este simplicitatea şi regularitatea gramaticei. Gramatica latină parcă ar fi granit turnat, este unică între gramatici şi va rămîne, prin urmare, în pururea cel mai bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gîndirii noastre." Această disertaţie va deveni, dealtminteri, obiectul atacurilor lui V. A. Urechiă, angajat în duelul cu Maiorescu în problema „noii direcţii" (vezi articolul Noua direcţiune din Iaşi, în Revista contimporană, nr. 6, 1 august 1873, p. 542): „Avem sub ochi Anuarul ce a publicat [Maiorescu] în 1863, acum zece ani. în acest imprimat constatăm opinii diametral opuse cu acele ce Convorbirile şi diversele scrieri ale d-lui T. L. Maiorescu de atunci încoace manifesta în respectul scrierei române. [...] Cînd ştie d. T. L. Maiorescu ce face? Astăzi, în 1873, sau în 1863? Cînd era d. T. L. Maiorescu acel om cristalizat în ideile sale, deşi «tentaţiunea-i era numai un caz individual în perpetuu schimbătorii » [...] De atunci l-am urmărit în tăcere; astăzi, la pretenţiunea d-a erige în şcoală aberaţiuni, tentaţiuni individuale, ne facem o datorie de-a striga: «pînă aici!»". Beţia de cuvinte aducea acuzaţii grave, care nu puteau rămîne fără răspuns. Au răspuns Petre Grădişteanu, V. A. Urechiă, D. Laurian şi Pantazi Ghica (a se vedea, în ed. noastră, nota la Răspunsurile „Revistei contimporane", p. 677—682). N. Iorga, în 1934, vedea în Revista contimporană „un puternic organ de concurenţă şi înfruntare literară", considerînd drept o garanţie colaborarea lui Alecsandri la această foaie: „Creţianu, Alecsandri însuşi colaborează, în 1874 — 5, la dînsa. Cronicile lui D. A. Laurian sînt vioaie şi spirituale. Atacurilor pătimaşe, asupra cărora se va reveni în legătură cu alte consideraţii, din Convorbiri contra lui Hasdeu ale unui Gheorghe Panu, tînăr scriitor (născut la 1848, în Galaţi), încă rud, care va avea să-şi facă o ucenicie de civilizaţie a formei la Paris, răspunde, cu simţul mai ales al proprietăţii cuvintelor şi cu stăpînirea unui larg orizont de cultură generală armonioasă, Anghel Demetriescu. «Tonul superb» al începătorului e luat în derîdere cu dreptate..." (op. cit., I, p. 111). în critica îndreptăţită a lui Maiorescu, Iorga nu vedea la început decît „observaţii de detaliu": „Articolele lui Maiorescu contra Tranzacţiilor tînărului D. A. Laurian şi a Revistei contimporane nu cuprind decît observaţii de detaliu asupra greşelilor de logică, improprietăţii de termeni şi grămădirii de nume proprii, care în cazul lui Sion arată mai mult o instrucţie incompletă. Dar răspunsul lui Laurian1 observă că odinioară rigidul critic de la Convorbiri numea pe V. A. Urechiă «excelentul său amic» şi pe Grădişteanu «bunul său amic şi elegantul scriitor»" (op. cit., I, p. 190). Curînd după aceea Iorga va trebui să recunoască superioritatea revistei ieşene: 1 Viitorul, 1873, pp. 47 — 8 şi urm. (nota lui N. Iorga). 658 659 „Bucureşti nu pot opune nimic de aceeaşi valoare Convorbirilor. Revista contimporană, nesupravegheată, ca una care întrunea colaboratori sporadici şi nimeni nu i se devota, putuse, îndată după apariţie, să fie dovedită cu un plagiat1" (op. cit., I, p. 198). Z. Ornea fixează, în rîndurile ce urmează, momentul naşterii acestei polemici răsunătoare: „După direcţia nouă, gruparea ieşeană cunoaşte o perioadă de relativă expectativă, înregistrînd atacurile sistematice ale cercurilor intelectuale bucureştene şi ardelene. în duelul acesta necruţător, anul 1873 va consemna una dintre cele mai puternice lovituri date de «Junimea». E vorba de Beţia de cuvinte. [...] Folosindu-se de numai primele două numere din Revista contimporană, Maiorescu dezvăluia gravitatea acelei maladii a frazeologiei optimiste din cauza căreia Văcăiescu fusese declarat superior lui Goethe — prin analiză comparată! Revoluţia Franceză socotită nu numai ca influenţată, dar o continuare a răscoalei lui Floria, iar unirea Germaniei şi Italiei consecinţă a unirii ţărilor româneşti în 1859" (op. cit., p. 592). p Tabloul general al duelului angajat între Maiorescu şi Revista contimporană îl aflăm zugrăvit, din perspective diferite, la Vianu, N. Manolescu şi, cel mai recent, la Alexandru George. Prezentăm în continuare cele trei imagini. T. Vianu: „Articolele Beţia de cuvinte şi Răspunsurile «.Revistei contimporane» din 1873 fixează diferitele episoade ale acestei lupte. Frazeologia optimistă era o modalitate oarecum naturală a mentalităţii paşoptiste. Era o părere a vremii că începuturile noastre aveau nevoie de încurajare şi că într-o atmosferă de încredere creaţiile culturii se pot dezvolta mai bine. Comparaţia cu Apusul, rezolvată pururi în avantajul nostru, şi uşurinţa de a acorda contemporanilor elogiile cele mai înalte erau procedări foarte răspîndite în scrisul vremii. Faţă de starea de spirit pe care ele o trădau, Maiorescu aduce ceva ca o trezire în lumina clară a conştiinţei şi determină în suflete acel efect al modestiei din care dacă nu mai avea să fo lo-sească înflăcărarea, putea să profite temeinicia" („Junimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 170). xConv. Ut., VIII, p. 83 şi urm. Din nenorocire e vorba de un Schina, care a făcut pe urmă o mare carieră în magistratură. Autorul denunţului, care iscăleşte «M.», poate fi Maiorescu. Cf. şi ibid., p. 176 (no'.a lui N. Iorga). „In 1873 Tranzacţiunile fuzionează cu Revista contimporană, 1873 —1876, unde spiritus rector este moldoveanul Vasile Alexan-drescu-Urechiă (1834 — 1901), profesor al Universităţii din Bucureşti, mai tîrziu ministru al instrucţiunii publice, preşedinte al Ligii culturale etc. Poligraf cu multe cunoştinţe, pana lui V. A. Urechiă aleargă prea repede pe hîrtie. Maiorescu surprinde cîteva din inadvertenţele sale, împreună cu ale altor colaboratori ai Revistei contimporane, în Beţia de cuvinte. Răspunde inteligentul P. Grădişteanu, abătut de atunci către activitatea juridică şi politică. Replica lui V. A. Urechiă vine mai tîrziu, într-o stîngace şi prolixă pledoarie pro domo, din care reţinem resentimentul împotriva zeflemelei junimiste. Autorul se întreabă dacă în adevăr n-a existat nimic bun în ţara noastră. «Şi ne repeţirăm această întrebare — continuă el — ajun-gînd la auzul nostru pe aripa ecoului intrigant Keful mare din sînul societăţii „Junimea" la cetirea incalificabilei diatribe: Beţia din Convorbiri a d-lui T. Maiorescu. Să fie oare hohotul acesta al omului sin cer convins de eroarea groaznică a celor cari cred a-şi servi ţara şi naţiunea continuînd a umbla în calea în care nu-şi poate da seama de nimic, ci rîde pentru că vede rîzînd?» Urechiă avea aerul că suferă pentru sentimentele sale naţionale. Cu timpul, vechea şi răsunătoarea polemică este uitată şi V. A. Urechiă devine între 1885 şi 1892 colaboratorul Convorbirilor literare, cu studii istorice şi plăcut povestite Legende române, 1891. Revista contimporană continuă publicaţiile vechilor colaboratori ai Tranzacţiunilor, sporiţi pentru partea ştiinţifică cu dr. C. Istrati, care dovedeşte necesitatea cremaţiunii morţilor, şi pentru partea istorică cu contribuţii de ale doctorului C. Esarcu (1836—1898), conducător pe vremuri, împreună cu N. D. Ananescu, al revistei de popularizare ştiinţifică Natura, creatorul Atheneului român, copiind în timpul misiunilor sale diplomatice, din arhivele Veneţiei, documentele interesînd istoria românilor. Acestora li se adaugă cu articole literare şi filozofice: C. Leo-nardescu, mai tîrziu profesor universitar şi colaborator al Convorbirilor, şi Anghel (uneori Angel) Demetriescu (1847 — 1903), eruditul profesor bucureştean, filolog clasic, bun cunoscător al literaturii germane şi engleze, din care traduce pe Macaulay, stilist fastuos, cu articole despre Buckle şi Taine, dar şi cu un răspuns la criticile pe care Gh. Panu le adresase în Convorbiri lui Hasdeu. Anghel Demetriescu resimte o ciudată antipatie faţă de Eminescu, manifestată la intervale, ca aceea, lipsită cu totul de glorie, care, sub pseudo- 660 661 nimul G. Gellianu, persiflează unele din versurile frumoase ale poetului. Literatura este reprezentată prin nuvelele lui Pantazi Ghica, fratele lui Ion, vechi revoluţionar de la 1848, boem impenitent, autor franţuzit şi lugubru, una din victimele Beţiei de cuvinte. Poeţii sînt bătrînul G. Creţeanu (1829 — 1887), alt supravieţuitor al generaţiei revoluţionare, autorul Melodiilor intime, 1854, şi Patrie şi libertate, 1879; N. Scurtescu (1844—1870), dînd, după valoroasele tragedii clasice Rhea-Sylvia şi Despot, slabe versuri răpite ftiziei menite în curînd să-1 ucidă; Ciru Economii (1848 — 1910), care, pe lîngă palide versuri originale, traduce din Hugo şi Baudelaire. Figura cea mai de seamă a grupului vrea să fie bucureşteanul Mihail Zamphirescu (1838—1878), căreia i se adună în 1881 poeziile sub titlul Cîntece şi plîngeri. Lui Zamphirescu îi deleagă gruparea sarcina de a ridiculiza «Junimea» într-o improvizaţie dramatică: Muza de la Borta-rece, 1874, revistă teatrală cum epoca cunoscuse mai multe, scrisă în gustul lui Meilhac şi Plalevy din La belle Helene, bufonerie literară cum o numeşte autorul însuşi, în care Maiorescu este Minorescu, Eminescu este Minunescu, Xenopol este Jidopol, Naum este Năut etc, şi al cărei umor pare astăzi atît de răsuflat încît ne minunăm că epoca s-a putut înveseli de el. Zamphirescu este un poet macabru, evocînd castele ale morţii, mirese de strigoi, proclamînd dezolările sale nemîngîiate cînd nu oftează cu banalitate pentru iubita lui, totul într-un idiom italienizant, după modelul lui Eliade, cu alegreţe, turment, stelă, immortale, displăceri, profume, lamente, adornări, tremări, dolente etc. Alecsandri, care patronase începuturile «Junimii», încurajează şi grupul literaţilor bucureşteni, dînd Revistei contimporane romanul Dridri, mai multe poezii şi lucrări dramatice: Arvinte şi Pepelea, Nobila cerşetoare, Concina. Un alt junimist, I. Slavici, publică studiul Crişenii noştri. Prin intervenţia lui Alecsandri, duelul Revistei contimporane cu Convorbirile încetează, P. Grădişteanu renunţînd la noul răspuns pe care îl pregătea" (ibidem, p. 306 — 308). N. Manolescu e de părere că pe Maiorescu „trebuie să învăţăm să-1 citim. Trebuie să învăţăm să-1 citim, dar nu ca. «specialişti»; specialiştii nu pricep decît importanţa istorică a Observărilor polemice sau a Răspunsurilor «Revistei contimporane». 662 Tot G. Călinescu a remarcat că talentul literar al lui Maiorescu apare cel mai bine în polemică şi a definit chiar tipul de polemică pe care îl reprezintă autorul Beţiei de cuvinte: «Nu din surprinderea inepţiei iese humorul maiorescian, ci din atitudine, din prefăcuta rece cercetare a cauzelor răului, dintr-o desfăşurare savantă de forţe, din tonul părintesc şi suficient medical. Raportul între polemist şi adversar e acela dintre o minte inaccesibilă şi un lamentabil intelect, care trebuie corijat ori admonestat, după cum e cazul. Gherea a simţit bine cum stau lucrurile: Maiorescu îşi ia adversarii „de sus" (asta e poziţia trebuitoare mijloacelor lui), însă în chip savant, iritant meticulos, cu un calm netulburat. De aceea adversarii i-au păstrat o ură nestinsă şi polemicile lui au rămas mereu vii, chiar în inactualitatea obiectului, ca şi Scrisorile lui Eminescu... Aşa fiind, se înţelege că valoarea polemicei lui Maiorescu nu vine din inferioritatea contemporanilor (care se pare a nu fi fost chiar aşa de ignoranţi cum îi vede criticul), ci din superioritatea mereu absolută şi cu umor arctic dovedită a polemistului. Totul e o chestiune de raportare. Cînd Maiorescu vrea să dea a înţelege că adversarul e cu totul inferior, se coboară şi el mai multe trepte şi-1 lămureşte într-un limbaj de-o uşurinţă pălmui-toare. Dacă însă adversarul are cultură, atunci criticul se pierde în ceţurile inaccesibilităţii lui şi, într-un stil potrivit mijloacelor celu i studiat, sugerează incapacitatea de pătrundere reală a problemelor din partea aceluia.» Diagnostic nu se poate mai exact! Sentimentul maiorescian al întîietăţii se află întreg în modul de a polemiza. Ce sînt atitudinea, răceala medicală, suficienţa, dacă nu expresia acestui sentiment ? în fond, Maiorescu nu polemizează cu nimeni, căci el nu recunoaşte nimănui dreptul de replică; metoda lui este de a da altora lecţii de polemică, observîndu-le cu o plăcere neascunsă erorile de procedare, de, vorba lui, strategie. Cutare articol se subintitulează chiar «mic studiu de strategie literară».Tată şi o mostră din acest stil de lecţie practică, asemănătoare, desigur, mutatis mutandis, cu acelea de la Institutul preparandal, care-i plăceau viitorului dascăl Creangă: «De aici putem scoate o altă observaţie de strategie literară: nu întrebuinţa niciodată tertipuri sofistice; iar dacă firea ta te împinge la ele, alege cel puţin pe cele mai fine şi fereşte-te de cele triviale pentru a căror demascare ajunge simpla menţiune a unor scrieri elementare de logică». 663 46 In răspunsurile adversarilor, lui Maiorescu i se pare a întrevedea stilul propriu şi, chiar dacă uneori imitarea e voită, dovadă de subtilitate, el spune pe un ton persiflant: «A plăti cu aceeaşi monedă este o greşală de strategie literară. Moneda poartă semnul suveranităţii celui care a introdus-o în circulaţie; cine o întrebuinţează recunoaşte această suveranitate şi prin chiar aceasta devine inferior». După ce a pus temelia, Maiorescu s-a dat, dealtfel, deoparte, lăsînd pe seama discipolilor să discute în contradictoriu cu adversarii. Atacat, el s-a prefăcut că răspunde din aceleaşi curate nevoi «didactice». Dincolo de acest caracter ilustrativ, Maiorescu nu trece (în polemică, în critică), socotind a nu fi de rangul lui un angajament corp la corp cu adversarii. îşi va încuraja studenţii să poarte discuţia în amănunte, va conduce, un timp, din umbră, ostilităţile, la urmă se va retrage cu totul, ştiind că a învins. Polemica maioresciană nu e doar una generală, de principii, ci şi una impersonală. N-are dreptate E. Lovinescu să spună că Maiorescu a rămas totdeauna la evidenţă, deoarece urmărea numai să convingă pe cititorul mijlociu. Mai curînd, Maiorescu evită amănuntele, punctele neesenţiale, căutînd să dea impresia că nu-1 preocupă decît principiul. Pretutindeni, Maiorescu se pune la adăpostul principiului: el nu sugerează decît o singură cale de a pătrunde la adevăr. Această cale se revelă aproape de la sine omului inteligent. Polemica maioresciană pierde astfel treptat calităţile de acţiune subiectivă, surprinzătoare pentru adversar, devenind o metodă infailibilă de a ajunge la adevăr. Polemistul iese, ca persoană, din cauză, pentru că el nu este decît instrumentul prin care adevărul se limpezeşte în conştiinţe. Adevărul adevărat nici nu are nevoie de unanimitate sau măcar de majoritate; e de ajuns ca o singură minte omenească (cea dintîi este a Polemistului) să strălucească de flăcările lui inalterabile, pentru ca orice controversă să devină zadarnică. Maiorescu este cel mai aristocrat dintre toţi polemiştii: el nu caută să convingă pe cineva. Polemica lui se purifică pînă la gradul la care adevărul se dezvăluie (şi se impune) de la sine: [...] Arma principală a unei astfel de polemici nu poate să fie decît logica. Maiorescu nu e lipsit de invenţie verbală şi, dacă preferă să se menţină în abstracţie, este pentru că polemica lui nu este una de cuvinte, ci una de idei. Expresia e rareori metaforică, în schimb criticul are o ureche foarte fină pentru muzica ideilor, o minte dialectică, în stare să desfăşoare argumente logice cu sponta- 664 neitatea cu care păianjenul îşi ţese pînza. Tăria lui stă mai puţin în izbînda izolată a unui cuvînt, a unei imagini, şi mai ales în ritmul metronomic al frazelor, în stringenţa logică. Nu sîntem uluiţi, nu explodăm la fiecare pas; dar o dată prinşi de acest-ritm desăvîrşit, sîntem pierduţi, ca atunci cînd ne cufundăm în muzică sau în poezie. Logica supremă vrea să fie o formă de muzică sau de poezie, cînd conştiinţa noastră se linişteşte şi se înalţă în lumea ficţiunilor impersonale. Aş putea transcrie de oriunde, din Discursuri, din cutare intervenţie Despre reforma învăţămîntului public, din Critice. Cu puterea logicii, Maiorescu poate face orice. O înlănţuire de silogisme, căreia nu i se poate descoperi nici un. cusur, sfîrşeşte adesea într-o concluzie paradoxală: «Este vacantă o catedră de Universitate, de ex. de istorie sau de literatură română. Cine este în statul nostru cea mai înaltă expresiune a ştiinţei istorice sau literare, atîta cîtă este şi se poate găsi la noi? Profesorii de la Facultatea de litere... Şi cînd este vorba ca să se ştie cine ar fi vrednic să ocupe o catedră vacantă de istorie ori de literatură la facultate, oare să nu fie capabili profesorii acestei celei mai înalte şcoli să propuie măcar ministrului [...] cine s-a distins în aceste specialităţi încît să merite a o propune la Universitate? Ce? Nici pentru atîta lucru nu sînt capabili profesorii de la Universitate: a propune ministrului pe un coleg al lor?... Şi, pentru Dumnezeu, ce cale mai sigură în lume ai să găseşti ca să-ţi arate cine este capabil? în legea de pînă acum este exclusiv [...} concursul. în proiectul de reformă se prevede şi propunerea facultăţii şi concursul. Dar din cine se compune juriul acestui concurs? Se trag la sorţi 4 profesori, cu decanul 5, ei formează majoritatea. Dar aceştia sînt mai capabili? Dacă toţi împreună sînt incapabili, 4 traşi orbeşte la sorţi sînt mai capabili? Curios lucru!» Aici nu mai este urmărirea pur şi simplu a unui scop, dar desfătare curată a spiritului, care se simte mai liber în această strînsă înaintare silogistică decît în fantezia cea mai neîngrădită. Temperamentul îl ducea inevitabil pe Maiorescu la acest fel aproape gratuit de polemică. Spiritul polemic nu este la Maiorescu numai rezultatul împrejurărilor; Maiorescu nu scrie polemică numai din nevoia de a combate «direcţia de azi». Ar fi să nu vedem că el este un Polemist înnăscut, înainte de orice program. Talentul polemic este acela care, premergînd opera critică, ni se dezvăluie azi drept una din condiţiile ei prime. Pe o latură, opera lui Maiorescu nu-este, în definitiv, decît realizarea acestui impuls originar. 665. 46* Dar la Maiorescu polemică nu înseamnă dialog, ci afirmaţie sau negaţie: simţindu-se fără interlocutor, el nu e un polemist în înţelesul de azi; este Polemistul, pentru care polemica nu reprezintă încă un bun al tuturor, asupra căruia toţi să aibă aceleaşi drepturi. Polemica nu e decît starea lui de spirit iniţială, pe care, exteriorizînd-o, o aduce, de fapt, la cunoştinţa lumii: polemizînd, Maiorescu arată celorlalţi chipul necunoscut al Polemicii. El, care a avut, singur, acces la adevăr, se coboară să înveţe pe alţii: şi nu Adevărul, numai lui accesibil, dar mijloacele dinafară de a-1 revela. Coborîrea aceasta aşa de evidentă n-a întîrziat să revolte pe aceia care, lipsiţi cu desăvîrşire de modestie, se înălţau singuri la rangul de adversari ai Polemistului, şi nu puteau să-i ierte acestuia felul cam prea metodic de a le deschide capul. Maiorescu pleacă, aşadar, totdeauna, cum va zice G. Călinescu, de la «examenul logic şi gramatical» al gîndirii adversarului, spre a se ridica la «clasifica-ţie», la «încadrarea lui într-un lanţ de necesităţi», adică «la forma impersonală a studiului, aşa încît să se înţeleagă că exemplele date nu urmăresc atît discreditarea adversarului, cît verificarea unui adevăr de ordin general»" (Contradicţia lui Maiorescu, ed. cit., p. 72-77). „In Beţia de cuvinte este numai aparenţa studiului, şi umorul rezultă din simulare. Criticul începe prin a cita din Darwin în legătură cu aplecarea remarcată de acesta la unele maimuţe «spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor»: «Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin preparate şi plantele lor, este întemeiată pe o predispo-ziţiune strămoşească...» Să remarcăm sarcasmul comparaţiei şi acel «va să zică», imperceptibil tic de exprimare doctă. Aceeaşi ironie şi mai încolo: «Există însă un fel de beţie, deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte». După o aşa de flatantă, pentru om, constatare, iată cu ce gravitate universitară îşi urmează Maiorescu studiul: «Cuvîntul, ca şi alte mijloace de beţie, e pînă la un grad oarecare un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încît să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sînt atunci şi efectele lui, la debilite des fonctions intellectuelles et le penchant ă la violence, cum ne arată Cabanis în numărul 8 din Rapports du physique et du moral de l'homme.» Abia o complice clipire din ochi: «Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare, dacă am voi să aşezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a. le cita în total, lăsînd binevoitorului cetitor sarcina de a le clasa în ordine...» «Exemplele practice» de care e vorba sînt cîteodată simple citate însoţite de cîte un comentariu laconic, cînd Maiorescu simte că o exclamaţie de prefăcută mirare este cea mai potrivită armă. Sînt şi articole întregi (Limba jurnalelor din Austria) scrise cu această tehnică a «colajului». Un ochi atent ar putea desprinde, chiar şi în acestea, un fir conducător, căci Maiorescu merge rareori la întîmplare. O structură există mereu, ca un montaj discret, în cel mai sumar comentat dintre articole. Maiorescu e un metteur en scene extraordinar, şi multe articole care nu ne mai interesează sub raportul conţinutului îşi păstrează întreg farmecul datorită artei de a compune a criticului. Polemistul desfăşoară, cînd e cazul, o adevărată regie, cu o fantezie inegalabilă, articolul neavînd mai puţin bătaia regulată a unui ceasornic. Criticul începe atunci prin a reaminti datele polemicii, dînd lungi extrase pentru a crea impresia de obiectivitate, tolerînd adversarului mici argumente proprii (perfidie!) şi mai ales înlăturînd cu răceală tot ce «nu e în chestie»" (ibidem, p. 79 — 81). Alexandru George se opreş'e mai îndelung asupra polemicii Maiorescu — Revista contimporană în Prefaţa la ediţia de scrieri ale lui V. A. Urechiă, una din „victimele" criticii maioresciene: „Urechiă aparţine unui tip spiritual care va apare curînd foarte anacronic în raport cu noile tendinţe, dar totuşi nu mai puţin caracteristic. Încît, fără a nega îndreptăţirea încadrării lui în seria adversarilor «Junimii», ne grăbim să spunem că el este în cultura epocii mult mai mult decît a vrut să vadă Maiorescu. V.A. Urechiă e în numeroase privinţe incarnarea cea mai desă-vîrşită a formulei «formă fără fond» şi victima cea mai importantă a procesului pe care Maiorescu avea să i-1 facă. Spre deosebire de junimişti şi de urmaşii lor spirituali, el se caracteriza prin entuziasm şi iniţiative, găsind prilej de acţiune în tot felul de domenii, cu o temeritate de pionier, dar fără o judecată prea profundă asupra temeiului şi necesităţii unor atari acţiuni. Spre deosebire, încă o dată, de Maiorescu, el se grăbea să dea şi formă instituţională ini- ■666 667 ţiativelor sale, fondînd sau ajutînd la întemeierea unei multitudini de forme culturale, în ale căror comitete şi comiţii a fost conducător, membru activ, preşedinte uneori de onoare. Şi, totuşi, dacă ne gîndim că unele dintre acestea au supravieţuit unui entuziasm ce a putut să pară de moment şi au ajuns să fie realităţi fundamentale ale culturii româneşti, îi vom ierta poate ceva din păcatul grabei şi al superficialităţii, pe care i 1-a denunţat atît de crud Maiorescu" (Prefaţă la ediţia V.A. Urechiă, Scrieri literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. VI). „în 1868 apar Observările polemice, iar în 1873 Beţia de cuvinte de Titu Maiorescu, în care Urechiă se află ironizat în mod crunt şi pus alături de nişte nulităţi, pe care, în majoritatea lor, posteritatea le-ar fi uitat cu totul dacă mentorul «Junimii» nu le-ar fi nemurit prin pamfletul său. Atacul acesta, declanşat brusc, e considerat de Urechiă deopotrivă neaşteptat şi plin de ingratitudine. Cei doi profesori, colegi la Universitate şi la Academie, se aflaseră în cele mai bune relaţii. Urechiă, ca director de minister, îl ajutase pe Maiorescu hotărîtor în afacerea cabalei de la «Şcoala centrală de fete», după cum notează chiar Iacob Negruzzi în cartea sa Amintiri din «Junimea» (Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 23), dar uită să amintească biografia «oficială» a mentorului junimist redactată de S. Mehedinţi, apărută în numărul din februarie 1910 al Convorbirilor literare, sub pseudonimul Soveja, şi întemeiată exclusiv pe informaţiile oferite de Maiorescu însuşi. Criticul fusese naşul fiicei lui Urechiă, Corina. Cei doi prieteni se tutuiau, caz rar în purtările în genere distante ale criticului de la Convorbiri... O anume preţuire reciprocă se poate vedea în prima parte a carierei lor — ajunseseră să semneze actele administrative unul în locul altuia — şi Urechiă va publica un fragment dintr-o scrisoare din acea epocă, adresată lui de către Maiorescu, în care acesta din urmă aproba politica şcolară a directorului de minister de atunci (1866) şi-i transmitea, la însănătoşirea după o boală grea, următoarele rînduri de caldă prietenie: «îmi pare bine că te-ai însănătoşit, atît pentru tine cît şi pentru Ministerul Cultelor, care şi-a pierdut capul în amîndouă sensurile de cînd te-ai dus tu...» (Din tainele vieţii şi Amintiri contimporane, în Apărarea naţională, II, numărul din 23 februarie 1901; ciorna scrisorii lui Maiorescu din 1/13 ianuarie 1866 am identificat-o în Epistolarium, IV). într -un Discurs asupra mişcării literare în ţările române în anul 1867, V.A. Urechiă salutase ca pe un eveniment al anului respectiv î j «naşterea [...] Convorbirilor literare, a lucrărilor relative la limbă şi poezie de d. Maiorescu...», precum şi activitatea generală a socie- [ taţii ieşene (în Ateneul român, an. I, nr. 12 — 14, 1867). Tot el este, probabil, singurul publicist din acea vreme care a comentat din nou favorabil studiul lui Maiorescu despre Poezia română, atît de scandalos pentru majoritatea criticilor, într-o Alocuţiune la inaugurarea conferinţelor Ateneului pe anul 1868/1869. ; Desigur că Urechiă socoteşte atacul lipsit de îndreptăţire, afir- mînd că numeroşi junimişti i-au transmis în secret dezacordul lor ) cu procedarea lui Maiorescu. Cu acea generozitate specifică lui şţ cu aceeaşi lipsă de resentimente care-1 făcuse să afirme despre B.P. Hasdeu, alt «executor» al lui, plin de toate furiile: «Pe Soare nu mă pot mînia cînd mă arde prea tare! » — Urechiă va recunoaşte mai tîrziu fostului prieten, devenit cu timpul principalul şi cel mai ! caracteristic adversar al său, seriozitate în toate acţiunile şi merite de organizator în problemele învăţămîntului. Şi se abţine de a mai comenta catastrofalul proiect al acestuia de reformă şcolară, formulat în 1870 şi propus în timpul scurtului ministeriat din 1874, deşi ideile maioresciene în acest sens, conţinute în germene în studiul în contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), le combătuse cu toată virulenţa la timpul respectiv, într-un articol publicat în ziarul Adunarea naţională (an. I, nr. 16, din 3 iulie 1869), ca un ' răspuns la ceea ce pe bună dreptate putea considera o negaţie de plano a politicii sale culturale. Proiectul maiorescian de reformă a învăţămîntului dezvolta ca o consecinţă logică ideile din articolul din Convorbiri... reprezen-tînd dealtminteri unul din punctele esenţiale ale politicii culturale junimiste. Aici este adevăratul teren al polemicii dintre cei doi: scriitorul nostru, notînd punctele comune — de pildă, lupta lor împotriva exagerărilor latiniste — nu omite, fireşte, să enumere şi divergenţele lor în alte privinţe, ce se declaraseră chiar din vremea în care erau buni prieteni, şi anume din epoca ieşeană, de dinainte de apariţia Convorbirilor literare, cînd junimiştii se manifestaseră numai sub forma «prelecţiunilor populare»: criticismul exagerat al lui Maiorescu la adresa culturii române din acel moment (şi care-1 îngloba şi pe Alecsandri) şi afirmarea superiorităţii în toate domeniile a culturii germane — ceea ce nu putea decît lovi în orientarea cu totul opusă a colegului său de Universitate ceva mai vîrstnic. , Urechiă a comis atunci grava eroare de a-i răspunde (Revista ' contimporană, nr.4, din 1 iun. 1873) lui Maiorescu, care-i descoperise 668 669 cîteva inadvertenţe de ordin istoric, ce puteau fi foarte uşor puse pe seama felului grăbit de a scrie al acestui prea prolific publicist. Urechiă nu vrea să-şi recunoască erorile şi se apără cu atîta inabili-tate, încît îi dă prilejul lui Maiorescu să revină în Al doilea studiu de patologie literară, în care analizează Răspunsurile «Revistei contimporane » şi unde adversarul său e încă o dată strivit de argumentarea implacabilă a criticului, pînă într-acolo încît, pentru întreaga posteritate, polemica dintre cei doi s-a iscat şi s-a consumat pe acest unic teren, cu triumful categoric al lui Maiorescu. Or, lucrurile nu stau aşa. între cei doi oameni de cultură era o deosebire de ordin fundamental, ei reprezentînd două linii divergente ale orientării culturii noastre din acea epocă. Nu alunecările de condei ale lui Urechiă contează aici, ci stilul lui de acţiune şi vederile fundamentale. Pentru Maiorescu, care, în aproape cinci decenii de strălucită carieră în învăţămîntul universitar, a considerat cuvenit să publice un singur manual al specialităţii sale, de una sută zece pagini, un om care scotea tomuri peste tomuri, îşi tipărea cele mai anodine conferinţe, organiza tot felul de forme de cultură, făcea şi desfăcea gazete, prezida societăţi mai mult sau mai puţin savante, nu putea fi decît un hazliu produs al extravaganţei celei mai blamabile. Gh. Panu, în amintirile sale de la"« Junimea», că membrii cercului vedeau în Urechiă un fel de etalon al neseriozităţii şi lipsei de măsură. Dar tot el, care, în calitate de istoric, a urmărit cu altfel de ochi activitatea neobositului poligraf, nu uită să completeze: «Bietul d. Urechiă era o natură foarte complexă; desigur că nu era lipsit de talent şi desigur că a lăsat în urma sa lucruri foarte interesante şi foarte instructive, dar nu acele cărora el le dădea valoare, ci altora la care poate ca valoare nu le atribuia nici una. Aşa, desigur, cea mai însemnată lucrare a sa e publicaţia, cu ocazia cursului ce făcea la Universitate, a documentelor foarte numeroase din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XlX-lea. Din acele numeroase volume poţi vedea ca într-o oglindă istoria economică, financiară, socială, culturală etc. a românilor. Pînă la Urechiă, lipsea toată această parte, căci documentele publicate împrăştiate, precum şi cele din Uricarul lui Co-drescu, nu erau suficiente» (Amintiri de la «Junimea» din Iaşi, II, Buc, Ed. Minerva, 1971, p. 43-44). 670 Realitatea e că nu grafomania şi exhibiţionismul publicistic ne explică felul manifestărilor sale publice. Urechiă era, în sensul cel mai propriu al expresiei, «un om de faptă», cum i-ar fi spus Iorga, care însă, din motive ele inimiciţie personală, avea, dimpotrivă, să se facă, pentru circumstanţă, partizanul rigorii excesive şi să condamne, în termeni mult mai duri decît junimiştii înşişi, orientarea opusă a bătrînului său rival de studii istorice. Din marile încercări şi începuturi ale lui Urechiă au rămas doar unele lucruri, dar nu atît de puţin cît au vrut să vadă adversarii săi. Al doilea punct al divergenţei dintre el şi junimişti, şi care în bună măsură se leagă de primul, priveşte concepţiile lor opuse în problema politicii culturii. Combătînd aşa-zisele forme fără fond, Maiorescu cerea desfiinţarea unor cadre de cultură, absolut necesare vieţii contemporane, sub cuvînt că sînt simple «producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr» (în contra direcţiei de astăzi în cultura română, .1868). Acţiunea critică a lui Maiorescu urmăreşte cu o violenţă şi o înverşunare care au produs uimire în epocă, inclusiv între mai toţi junimiştii, procesul formativ al culturii româneşti din ultima jumătate de veac, în stilul unui rechizitoriu fără menajamente, dar şi cu o orbire de necrezut faţă de unele rezultate destul de bune pe care politica culturală de pînă atunci le adusese. Maiorescu consideră false temelia şi principiile pe care s-a ridicat edificiul culturii române, fără a observa părţile bune, sau lăsînd a înţelege că ele constituie nişte nesemnificative excepţii, deşi mai logic ar fi fost să plece de la realizările existente şi a încerca să corecteze mijloacele de a le produce — cum dealtfel, practic vorbind, a şi făcut în activitatea lui ulterioară. Cu un radicalism excesiv, dar şi perfect contradictoriu, dacă-1 raportăm la doctrina conservatoare a junimiştilor, Maiorescu crede că poate vorbi de cultura română ca de o aberaţie introdusă cu prea multă violenţă şi în mod artificial, fără a se gîndi că tocmai criticismul junimist poate fi considerat o intruziune, nu zicem aberantă, dar neprevăzută în cursul devenit foarte natural al civilizaţiei româneşti din veacul trecut. Noţiunea de «natural», pe care criticul junimist o introduce în discuţie, se întoarce împotriva lui, şi acesta constituie paradoxul acţiunii sale, nelămurit pînă acum de vreo explicaţie: e, de fapt, situaţia tuturor doctrinarilor conservatori, care nu pot invoca ideea de «proces firesc» într-o societate care are deja un trecut revoluţionar. Urechiă şi toţi partizanii revoluţiei mergeau pe o linie tra- 671 diţională şi verificată; rămînea ca ea să fie desăvîrşită, nu suprimată în virtutea unor ipoteze inverif icabile: [era tradiţia revoluţionară a introducerii formelor de cultură modernă, căci în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, după ce atîtea încercări probaseră că salvarea nu putea veni decît de la soluţiile externe, în ţările româneşti revoluţia constituia tradiţia. Cît despre realitatea «formelor fără fond», este o mare naivitate să ne închipuim că oamenii acelei vremi nu o sesizau, că adică nu observau neajunsurile unei Universităţi imperfecte, ale unui Teatru Naţional care nu reprezenta chiar cea mai înaltă formă de artă, sau ale unei Academii care abia începea să înjghebeze o activitate ştiinţifică. Dar ceea ce trebuia făcut în primul rînd era începutul. Nu criticismul stă la temelia unei culturi, ci îndrăzneala creatoare, plină de toate riscurile, inclusiv de acela de a cădea în ridicol. Şi aceasta nu era o fantezie a unor «nepregătiţi», cum îi numeşte Maiorescu pe cei care au statutat aceste forme şi care nu voiau numai să dea «României libere o parte din lustrul societăţilor străine » (In contra direcţiei de astăzi în cultura română), ci o necesitate organică, gravă, existenţială. Răspunzînd parcă lui Maiorescu, un om al acestui stil de acţiune şi care nu era deloc lipsit de spirit critic, Ion Ghica a rostit o frază memorabilă, care validează un întreg proces cultural, o întreagă politică, o dezvoltare indiscutabil progresistă a societăţii româneşti din vremea sa: «Nevoia ne-a silit să îndrăznim» (Introducţiune la Scrisori către V. Alecsandri ). Desigur că multele critici pe care Maiorescu le formulează împotriva statului liberal în forma suprastructurii sale culturale nu sînt lipsite de îndreptăţire, dar dacă noi ar fi să ni le însuşim, nu am face-o pentru a nega necesitatea sau a afirma caracterul prematur al acestor forme, ci pentru a le arăta insuficienţa. Nu prin desfiinţarea Ateneelor, şcolilor de bele-arte, Academiei, Conservatorului de muzică (în mod semnificativ toate aceste instituţii enumerate de mentorul «Junimii» se leagă pentru începuturile lor de numele lui Urechiă) se putea realiza «regenerarea spiritului public », cum socotea în continuare Maiorescu, ci prin încercarea de a le da adevărata viaţă, dacă — ceea ce, de fapt, nu e exact — ele nu o aveau în acel moment istoric, ci se prezentau pentru ochii criticului ca nişte «pretenţii iluzorii», ca o «caricatură a civilizaţiunii», ca nişte «falsificări». Problema politicii culturii e adevărata temă a polemicii implicite dintre Maiorescu şi Urechiă, nu cele cîteva erori pe care criticul le-a speculat în acele două articole de care posteritatea e aşa de dispusă să se înveselească. Urechiă se întreabă în răspunsul său (Noua direcţiune din Iaşi, în Revista contimporană, nr. 6, din 1 aug. 1873, p. 542 — 553 şi nr. 7, din 1 sept. 1873, p. 602 — 610): cum ar putea exista şcoli primare fără licee şi licee fără universităţi ! «Cum poate ignora d. T. Maiorescu că puterea învăţămîntului popular în Prusia şi Germania este productul forţei învăţămîntului superior? Istoria culturii germane răstoarnă teoriile discipolului Universităţii din Berlin, actualul deputat în Camera română; acea istorie spune cui vrea s-o consulte: că Universitatea făcu şcoala primară. Instrucţiunea primară nu este solidă într-o ţară decît cînd nu-i lipseşte un bun şi numeros personal didactic. Iară un bun şi numeros personal didactic nu poate avea instrucţiunea primară în o ţară decît cu condiţiunea de nu a priorităţii, cel puţin a sincro-nisticii existente a unui învăţămînt secundar foarte ales, care şi acesta nu poate exista decît cu condiţiunea sine qua non a priorităţii sau a sincronisticii existente a unui învăţămînt superior şi a instituţiunilor sale. [...] Dacă erau pe la 1820 bărbaţi ca d. T. M., eram ameninţaţi să nu fim azi nici ceea ce suntem; eram ameninţaţi să fim ajunşi a ne lăuda doară cu mii de şcoli de para-clisieri şi fără nici o umbră din acea cultură care singură e mai bună şcoală pentru popor decît pa, vo, ga, di, zo, ni, ke...». Istoria i-a dat dreptate, indiscutabil, lui Urechiă, ceea ce se ştie, dar nimeni nu se mai oboseşte să amintească. Să nu uităm că Maiorescu şi-a pus mai apoi în surdină vehemenţa lui iniţială împotriva aşa-ziselor «forme fără fond»; niciunde el nu va mai repeta acuzaţii de felul celor de mai sus şi nici nu va mai folosi un astfel de ton. Dealtfel, că realitatea a infirmat pesimismul lui prea negru se vede din aceea că el însuşi şi-a integrat activitatea în aceste «stafii fără trup»: a strălucit în Academia care i se păruse o farsă şi a fost un mare profesor la Universitatea pe care ar fi voit, în principiu, s-o desfiinţeze. Victoria a aparţinut deci unor oameni care în politica culturii au văzut altfel decît Maiorescu şi au îndrăznit să năzuiască. în răspunsul său în Revista contimporană, Urechiă încearcă, aşadar, să-şi atragă adversarul pe acest teren, care e acela al adevăratei lor dispute. Criticul junimist nu face însă imprudenţa de a părăsi perimetrul erorilor preopinentului său, adică existenţa lui Voltaire ca filozof al istoriei în secolul al XVII-lea, citarea lui Leibniz printre istorici, sau a lui Cimabue printre arhitecţi, sau invocarea lui Ammianus Marcelinus ca posibil izvor istoric pentru 672 673 studierea vieţii hunilor din timpul lui Atila. Maiorescu îl aduce mereu pe Urechiă la «chestie», dar dacă el a cîştigat disputa pe acest teren foarte restrîns, a pierdut-o, indiscutabil, pe planul mai mare al politicii culturii. E. Lovinescu, în marea sa monografie T. Maiorescu (1940), are onestitatea să arate, măcar în treacăt, acest lucru — şi nu putea să facă altfel, ca unul care a scris o întreagă istorie ca să dovedească valabilitatea principiului contrariu, susţinut de adversarii «Junimii» şi în primul rînd de Urechiă, după care forma poate precede şi stimula formarea fondului. Disputa dintre Maiorescu şi Urechiă are însă la timpul ei şi nişte prelungiri de alt ordin, părăsind registrul, ca să-i zicem aşa, «nobil» al principiilor şi ideilor de politică a culturii şi coborîndu-se la nivelul răzbunării personale — şi în acest caz iniţiativa fiind de partea criticului junimist. în 1875, într-un discurs ţinut la Camera Deputaţilor, Maiorescu, ministru fiind, atacă pe cei doi profesori de istorie naţională de la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti pentru lipsă de activitate ştiinţifică, cerînd indirect desfiinţarea catedrelor lor. Urechiă publică în Românul (an. XIX, din 12 martie 1875) o scrisoare deschisă, arătînd că stadiul cunoştinţelor istorice din momentul acela nu îngăduia elaborarea unei sinteze «definitive» ci cel mult publicarea de documente, pentru care Maiorescu însuşi trimisese cu burse «în străinătate vreo 6 ori 7 juni, care vor deveni exploratori ai arhivelor în interesul ilustrării istoriei naţionale». Istoricul mai adaugă că Maiorescu lăudase «meritele d-lor G.D. Teodorescu şi Gr. Tocilescu, cari singuri de cîţiva ani i-au atras atenţia prin lucrările lor...» şi care erau de fapt elevii lui V.A. Urechiă, validînd în felul acesta înseşi meritele profesorului, nu fără a omite observaţia ironică şi perfect îndreptăţită că «d-lui însuşi, după vreo patrusprezece ani de predare a filozofiei, şi avînd la îndemînă ca conducătoare operele atîtor filozofi celebri, totuşi n-a publicat încă cursul său». Ulterior însă, între Urechiă şi Maiorescu se va produce o oarecare împăcare şi, spre oroarea unor junimişti ca Iacob Negruzzi, care vedeau în istoricul bucureştean un ireductibil adversar al grupării, el apare adeseori la şedinţele «Junimii», mutată în capitală, ajungînd să colaboreze destul de susţinut la Convorbiri literare, cu felurite pagini de literatură sau cu studii istorice, în mai multe numere din anii 1885, 1886, 1888, 1889, 1891, 1892. într-unui dintre aceste studii (Un episod din istoria culturii române, în Convorbiri literare, an. XXV, nr. 7, p. 449 — 477), Ure- chiă se ocupă pe larg de activitatea lui Ioan Maiorescu, în cadrul învăţămîntului din Ţara Românească, făcînd o cît se poate de transparentă paralelă între el şi mentorul «Junimii», cu recunoaşteri dintre cele mai favorabile la adresa acestuia din urmă. De asemenea, în calitate de membru al Academiei, Urechiă s-a aflat de mai multe ori alături de Maiorescu. în 1881, în cadrul dezbaterilor (care ţineau de mai bine de un deceniu) în importanta problemă a ortografiei, el sprijină pe criticul junimist şi proiectul acestuia de reformă, bazat pe «un fonetism temperat de necesităţi etimologice», cerînd simplificarea ortografiei în curs, pentru a nu se ajunge la absurda şi complicata ortografie franceză, care cere elevilor 6—7 ani de studii pentru a fi însuşită. Tot împreună cu Maiorescu combătuse din răsputeri dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim. Cu toate aceste apropieri, ce nu trebuiesc trecute cu vederea, poziţiile celor doi oameni de cultură, cînd adversari, cînd prieteni, rămîn ireductibile în chestiunea generală a învăţămîntului şi culturii, sau înregistrează doar treptate şi obligate cedări din partea lui Maiorescu. Deşi evoluţia societăţii româneşti îi dăduse din plin dreptate, Urechiă nu mai reia discuţia. Abia ici şi colo, re-memorînd, în paginile sale autobiografice de la sfîrşitul vieţii, existenţa numeroaselor forme de cultură pe care le întemeiase şi care începuseră a-şi serba decenii de activitate, de o utilitate recunoscută de toată lumea, şi cu participarea mereu mai importantă a junimiştilor, el se opreşte numai remareînd în treacăt: Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi triumfat «Noua direcţiune», cu ideile ei de a desfiinţa toate aceste instituţii?" (ibidem, p. XVIII —XXV). După publicarea în Convorbiri, primul Studiu de patologie literară a apărut în acelaşi an şi în broşură separată: Beţia de cuvinte în „Revista contimporană", Iaşi, Tip. Naţională, 1873, apoi a fost inclus în toate ediţiile de Critice: Critice, II, 1892, p. 1—28; Critice, I, 1908, p. 225-241; Critice, I, 1915, p. 233-249. Variante Conv. Ut. = A, broşură 1873 = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = JB,. 215 3 (subtitlul) numai în B, C, D, E / 4 (data) lipseşte în A; în B, data se află pe copertă, iar după foaia de titlu urmează o altă foaie cu menţiunea: Retipărit din Convorbiri literare. / 674 675 217 1 maimuţe C, 23, 25; momite 4, B / 3 sunt D, E; sunt chiar A, B, C I 3 să fumeze şi D, E; a fuma A, B; să fumeze C / 4 însumi am văzut. Brehm povesteşte D, E; am văzut însumi. Brehm arată A, B; am văzut însumi. Brehm povesteşte C / 7 care se D, E; care apoi se A, B, C / 8 maimuţe C, D, E; din momite 4,5/9 ciudate D, E; minunate A, B, C / 16 bea D, E; bea niciodată A, B, C / 20 plante C, D, E; plante 4, 5 / 23 al C, 23, E; a 4, B j 218 5 excluziv D, E; esclusiv 4, B, C / 8, 12 inteleginţei 23, 5; inteliginţei 4, 5, C / 15 8 C, 23, 25; al 8-le 4,5/18 nefirească C, 23, 25; nenaturală 4, 5 / 25 uimit C, 23, 25; uimit deja 4, 5 / 25 scriitorului sau vorbitorului C, 23, E; scriitorului 4, 5/28 inteligenţei C, 23, 25; inteliginţei 4, 5/31 pedant 5, E; pedantic 4, 5, C / 32 dacă C, 5, 25;'cînd 4, 5 / 36 de C, 23, E; dacă 4, 5 / 40 inteliginţă 5, 25; inteleginţă 4, 5, C / 219 1 a apărut la 1 martie al (C: a) C, 23, 25; apare la 1 martie a 4, 5 / 6 de a-i mulţumi C, 23, 25; a-i mulţămi 4, 5 / 11 acest C, 23, 25; numitul ^, 5 /' 18 Oda 23, 25; o odă 4, 5, C / 23 de C, 23, 25; despre 4, 5 / 31 adus C, 23, 25; condus 4, 5 / 36 exploziunea 23, 5; esplo-siunea 4, 5, C / 220 2 se şi numesc C, 23, 25; se numesc deja 4, B / 3 esploziunea C, 23, 25; esplosiunea 4, 5/17 în care 23, 25; cînd 4, 5, C / 18 prozodie 5, 25; prosodie 4, 5, C / 30 psihologic 4, 23, 25; psichologic 5, C / 34 exemplu 5, C, 23, 25; esemplu 4 / 36 poezie 4, 23, 25; poesie 5, C / 221 2 trebuie C, 5, 25; trebuia 4, 5 / 7 din 5, C, 23, 25; in 4 / 22 1812-1828 23, 25; 1812 pană la 1828 4, 5, C / 24 pagina C, 23, 25; pag. 4, 5 / 222 11 —12 un scaun 23, 25; nişte scaune 4, 5, C / 28 să vorbim C, D, 25; de a vorbi 4, 5 / 223 3 poeziile 23, £; poesiile 4, 5, C / 7 sfîrşit C, 5, 25; fine 4,6/13 alături de 23, E; alăturea cu 4, 5, C / 14 mai-sus-pomenitul 23, 25; sus-citatul 4, 5, C / 676 224 I dacă C, 23, 25; cînd 4, 5 / 2 ridicol 23, 25; ridicul 4, 5, C / 8 fan-tazia 23, 25; fantasia 4, 5, C / 11 procedări 23, 25; procederi 4, 5, C / 13 marginea 23, 25; marginile 4, 5, C / 27 de la 1 aprilie 1873 C, 23, 25; din 1 aprilie 4, 5 / 28 — 29 să spunem 23, 5; a spune 4, 5, C / 33 astucios, furb şi adat 5, C, 23, 25; şi adat 4 / 225 3 încă C, 23, 25; deja 4, 5 / 11 spune 23, 25; spuse 4, 5, C / 15, 28 — 29 inteligenţă C, 23, 25; inteleginţă 4, 5/26 printre 5, 25; între 4, 5; pintre C / 31 filozofiei [...] poezia 23, 25; filosofiei [...] poesia 4, 6, C j 226 II şi istoria 13, 25; şi în genere istoria 4, 5, C / 15, 20 filozofic 5, 25; filosofic 4, 5, C / 16 secolul C, 23, 25; secolii 4, 5/18 17-lea 23, 25; 17. 4, 5, C / 25 ştiinţifice 23, 25; ştienţifice 4, 5, C / 227 19 printre 23, 25; între 4,5; pintre C / 29 de la 23, 25; din 4, 5, C / 32 D. Aug. 5, 25; d-nul Aug. A, B, C j 228 7 epizodele 23, 5; episodele 4, 5, C / 8 Mediul C, 5, E; Moravurile şi mediul 4,5/10 pagina C, 23, 25; pag. 4,5/14 chestiuni 23, 25; cestiuni 4, 5, C / 229 19 lui Freischiitz. Ai 23, 25; la Freischiitz. O 4, 5, C / 21 lui C, 23, 25; la 4, 5 / P. 231 RĂSPUNSURILE „REVISTEI CONTIMPORANE" AL DOILEA STUDIU DE PATOLOGIE LITERARĂ Studiul Răspunsurile „Revistei contimporane", publicat în Convorbiri literare, an. VII, nr. 4, 1 iulie 1873, p. 142 — 160, se ocupa îndeosebi de Petre Grădişteanu, V. Alexandrescu-Urechiă şi Pantazi Ghica. Vizaţi şi în primul „studiu de patologie literară", aceştia se hazardaseră să-i răspundă Iui Maiorescu (P. Grădişteanu, „Convorbiri literare" şi „Revista contimporană", în Revista contimporană, nr. 4, din 1 iunie 1873, p. 384—400, şi Pantazi Ghica, Cîteva cuvinte asupra criticii d-lui Titus Livius Maiorescu în beţia 677 d-sale de cuvinte din „Convorbiri literare", în Românul din 3 iunie 1873). V. A. Urechiă îşi întrerupe „comentariul literar" Miron Costin (în nr. 4, din 1 iunie 1873, p. 314 — 325, al Revistei contimporane ) pentru a răspunde iritat primului „studiu de patologie literară" maiorescian, apoi — după apariţia Răspunsurilor... — îl reia, cu cîteva cuvinte în care îşi cerea scuze cititorilor pentru întrerupere (în nr. următor, 5, din 1 iulie 1873, p. 401). în acelaşi număr 5 al Revistei contimporane, pornea la atac împotriva Convorbirilor şi a principalilor ei colaboratori (Maiorescu, I. Negruzzi, Bodnărescu, Panu. Vîrgolici, Eminescu) încă una din victimele primului „studiu de patologie literară": D. August Laurian (Ta-blete bibliografice, în Revista contimporană, an. I, nr. 5, 1 iulie 1873, p. 491—493). Laurian îşi continuă atacurile împotriva articolelor şi producţiilor literare publicate în Convorbiri şi în nr. 7 şi 8 (1 septembrie, p. 645 — 659 şi 1 octombrie, p. 732—740) ale Revistei contimporane. în numerele din august şi septembrie ale acesteia (nr. 6, p. 542-553 şi nr. 7, p. 602 — 610), publică şi V.A. Urechiă articolul, rămas, dealtfel, neterminat, Noua direcţiune din Iaşi, din care reproducem partea introductivă: „[...] mare trebuie să fie prezumţiunea ori uşurătatea de conştiinţă a celor cari, amestecînd o certă filosofic în afacerile timpului, au de normă de a arunca anatema la toţi carii pînă azi au cercat a răsturna o brazdă în ogorul înţelenit al României şi ne-am întrebat cu anxietate: oare în adevăr aceşti 50 de ani de laboare din secolul ce parcurgem, aceşti ani pe cari noi ne-am deprins să-i binecuvîntăm ca pe anii în cari urmă deşteptarea naţională, să fie oare adevărat că în aceşti 50 de ani nu s-a semănat decît negară şi pălămidă în ţărîna naţională, unde, nelucrată, creştea cel puţin flori cîmpene? Ne-am întrebat aşa nu numai o dată de la 1863, de cînd — mai întîi cu multă timiditate, apoi cu din ce în ce sporindă cutezanţă — norul-filosofie se arătă pe orizontul Iaşilor. Această întrebare ne-o puserăm mai cu seamă în 1871, în o foaie politică, de unde reculegem în parte schiţele acestei lucrări. Şi ne repeţirăm această întrebare şi azi, ajungînd la auzul nostru pe aripa ecoului intrigant Keful mare clin sînul societatei «Junimea» la cetirea incalificabilei diatribe: Beţia din Convorbiri a d-lui T. L. Maiorescu. Să fie oare hohotul acesta al omului sincer convins de eroarea groaznică a acelor carii cred a-şi servi ţara şi naţiunea, continuînd a umbla în calea în care românimea a intrat de la 1821, sau este rîsul nefericitului care nu-şi poate da seamă de nimic, ci rîde pentru că vede rîzînd. Cu bună seamă cetirea de cîţiva ani a elucubraţiunilor şcoalei din Iaşi nu o dată ne-a provocat şi pe noi la rîsete cari ar fi putut deveni omerice; totuş i mărturisim că afecţiuni cari ne legau din copilărie cu unii din membrii intraţi, cu nepricepere, în ţarcul filosofului ieşean ne-au răcit nu numai o dată rîsul pe buze, regretînd rătăcirea amicilor şi aşteptînd deşteptarea lor. Un alt sentiment însă ne-a făcut să stăm în tăcere: tendinţa pretenţiunea de şcoală nu se manifestase pînă aci; lucrarea se prezintă ca individuală şi ne credeam obligaţi a ţine socoteală de bunăvoinţă, a încoragea pe aceia cari voiau să lucreze şi pentru aceasta închideam ochii asupra erorilor ce înaintau. Astăzi însă, cînd vedem că d. T.L. Maiorescu, în numele unei scoale noi, unei noi direcţiuni, îşi permite a striga: «Nu pe acolo!» oricărui om serios care cată a se amesteca în afacerile timpului său, suntem datori să ne întrebăm: care este calea pe care d. Maiorescu o proclamă ca bună, unică bună şi Nouă Direcţiune ? Ce este în realitate ceea ce cu atîta zgomot se numi Noua Direcţiune de însăşi persoana din creierii căreia zbucni această nouă Minerva modernă? Sunt în istoria literaturilor multe exemple de şcoli literare a căror căpetenie a fost un om de talent, făcînd iluziune prin vreun defect atrăgător, dar ai căruia discipoli n-au fost decît pla-giarii acelui defect. Aşa fiind, de ce să spunem dd-lor Negruzzi, Bodnărescu, Budakievici, Arkadie Kiselef etc. ce sunt şi ce ştiu face? E mai drept să discutăm de toate cu căpitanul cetei. Cînd dar voim să aflăm ce vrea să zică Direcţiunea nouă, pretinsă nouă, suntem conduşi a cerceta: ce voieşte d. T. L. Maiorescu? Iată din ce privinţă, iară nicicît pentru a ne satisface înşine de politicoasele sale atacuri ce ne-a adresat — iată din ce privinţă numele domniei-sale va cădea în acest studiu din condeiul meu, cu preferinţă decît al altor stîlpi cari mai subţiri, cari mai de tei ai edificiului de miragiu ce înşeală de cîtva timp ochii neesperi-mentaţi cu miragele pustietăţilor. [•••] regretăm că pînă acum ziarele cari aspiră a conduce opi-niunea publică s-au mărginit, a proposit de norul-filosofie Maio-rescu-Negruzzi, a opune ironia la ironie, epigrama la epigramă, satira la satiră... Era mai bine să se spună românului ce a să cadă asupra-i din acel nor: grindină, furtună ori ploaie fecundantă? Dar ceea ce nu s-a făcut pînă azi încă e timp de a se face. Revista contimporană, care, cu ocaziunea răspunsului la atacurile 678 47 — Opere, voi. I, Titu Maiore 679 maioresceane, a făcut declaraţiunea sa de radicală şi nedubie deosebire de vederi, mijloace şi scopuri cu vederile, mijloacele şi scopurile Convorbirilor, îşi va împlini datoria, urmărind pas dupe pas îmbletele pretinsei noiei Direcţiuni şi o va arăta lumei române ceea ce este în adevăr. Ceea ce cutezăm noi a face astăzi este să contribuim la realizarea acestei obligaţiuni a Revistei contimporane, atingînd, în o serie de articuli, unele, cîteva din concluziunile la cari a ajuns pînă azi filosofia politico-literară-filologico-critico-socialo-picturală-muzicală etc, etc, a d-lui T.L. Maiorescu. Am zis: unele concluziuni, cîteva concluziuni. Aceasta este foarte conform cu procedarea urmată de şcoală în manifestarea principiilor, a credinţelor ei, dacă principii, dacă credinţe pot fi numite. Această manifestare de principii şi credinţe nu s-a făcut, pe cît ştim, în mod sistematic, adecă aceste întîi, altele mai în urmă, în ordine determinată. Tot aşa va fi şi cu studiile ce din cînd în cînd vom face aci, nu cu speranţa d-a convinge pe adversar că e în rătăcire, ci spre a atrage atenţiunea celor gata a se ademeni de o limbă insinuantă şi de o aparinţă de ştiinţă, care ambele sunt pe lîngă avantagele confrăţiei masonice, aţele păiangenului numit Direcţiunea nouă." întregul grup de colaboratori ai Revistei contimporane părea decis să nu lase nepedepsit pe autorul articolului Răspunsurile „Revistei contimporane", cum se vede şi din nota tipărită pe coperta a IH-a a nr. 6, din 1 august 1873, a revistei bucureştene: „Către cititori Numărul din urmă al Convorbirilor literare cuprinde un articol de două coaie, semnat de d.T.L. Maiorescu, contra răspunsurilor Revistei contimporane. S-ar fi răspuns pînă astăzi onor. critic din Iaşi, dacă unul din scriitorii criticaţi nu lipsea din Bucureşti. Se va răspunde însă d-lui Maiorescu în curînd, fiindcă cei de la Revista contimporană nu fug de discuţiune şi prin urmare de lumină, dar se va răspunde afară din corpul Revistei, căci am abuza de pacienta abonaţilor noştri cînd am umplea aceste pagine numai de dezbateri literare cu un d. Maiorescu. Abonaţii Revistei contimporane vor primi ca un supliment fasciculul coprinzător de răspunsul colectiv al celor criticaţi de Convorbirile literare. Administraţiunea" 680 Dar, în afară de articolul Noua direcţiune din Iaşi al lui V.A. Urechiă şi Tabletele bibliografice ale lui D.A. Laurian din nr. 6, 7 şi 8 din anul 1873 ale Revistei contimporane, „răspunsul colectiv al celor criticaţi de Convorbiri" n-a mai fost publicat nici atunci şi nici mai tîrziu. Săgeţi izolate s-au mai aruncat, ce e drept, şi în anul următor dintr-o parte şi alta, mai ales din partea Convorbirilor, ceea ce 1-a determinat pe Petre Grădişteanu să amintească iarăşi de „răspunsul colectiv", încheindu-şi replica cu un ameninţător „la revedere!": „...era prea mult timp de cînd Revista contimporană nu primise graţiozităţi de la confraţii săi de peste Milcov. D.M.... a trebuit să împlinească această lacună. Voi aduce aminte vechiului meu amic care se află în capul Convorbirilor că abia apăruse două numere din Revista contimporană şi d-sa a crezut de cuviinţă a ne pune în faţă cu Beţia de cuvinte a d-lui Maiorescu. Am răspuns la atac printr-o discuţiune rece, dar d. Maiorescu se măgulea că des rieurs» erau pentru domnia lor. Muza de la Borta Rece le va fi tăiat, pare-mi-se, pofta de rîs. Cu toate acestea, d. Maiorescu a replicat, şi în replica sa şi-a permis a întrebuinţa cuvinte de o delicateţă... suspectă — cestiune de epiderm. Ripostele noastre erau gata, se şi imprimase în broşură, ca să nu obosim pe lectorii Revistei, cînd avurăm onoarea de a primi o epistolă de la d. V. Alecsandri, care ne cerea să încetăm lupta şi să ne dăm mai bine mîna, deoarece urmăream cu toţii acelaşi scop: răspîndirea luminelor în ţară. Plini de deferentă către marele nostru poet, ne-am supus consiliului său, am rupt broşura care era gata şi de atunci am păstrat o tăcere absolută în privinţa Convorbirilor. Nu tot astfel s-a urmat însă şi din partea foaiei iaşane. Mai întîi, vechiul meu amic şi redactor al Convorbirilor ne adresă o satiră care, este adevărat, nu avea din satiră decît titlul. D. Xenopol ne trată apoi de ignoranţi, demonstrîndu-ne că enigmaticele elucubraţiuni ale d-lui Bodnărescu se pot numi epigrame pentru că Epigrama la grecii antici nu era ceea ce este astăzi, ca cum cînd se zice de un om că este îmbrăcat, fără să se adaoge după moda cărui secol, ar trebui să ni-1 închipuim cu biniş şi cu şalvari sau cu cuirasă de oţel, iar nu aşa cum se îmbracă de ordinar toată lumea astăzi. Acum, pentru a treia oară, Convorbirile se complac în atacuri contra Revistei. Cu sarcina de a răsfoi cărţile nemţeşti ca să putem da seamă exactă de criticele şi articolele de pedagogie, de filosofie 681 47* si altele publicate în Convorbiri, voi zice vechiului meu amic: la revedere!..." (Cîteva cuvinte la adresa „Convorbirilor literare", in Revista contimporană, 1874, p. 515 — 516). După cum s-a arătat, pentru încetarea duelului intervenise, cu autoritate şi bine intenţionat, Alecsandri, legat de grupul strîns în jurul revistei bucureştene prin sentimentele sale de prietenie pentru Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica şi vechi revoluţionar de la 1848, şi pentru Petre Grădişteanu, unionist înfocat, care rămăsese devotat fostului domnitor Alexandru Cuza. Alecsandri a publicat în paginile acestei reviste romanul Dridri, mai multe poezii, precum şi cîteva din scrierile sale dramatice: Arvinte şi Pepelea, Nobila cerşitoare, Concina. Cu trecerea timpului — cum arată Iorga — însăşi existenţa Revistei contimporane nu mai avea nici o justificare. Cînd Petre Grădişteanu o părăseşte, condamnarea ei era pronunţată: „Revista contemporană se desface de întemeietorul ei, inteligentul, dar cu totul dezordonatul şi necriticul avocat Petre Grădişteanu, trece în sama unui pretenţios comitet, se uneşte cu o altă publicaţie, zgomotos anunţată, Revista literară şi ştiinţifică, şi piere împreună cu aceasta" (N. Iorga, op. cit., I, p. 225). Vechea şi răsunătoarea polemică va fi dată curînd uitării, iar V.A. Urechiă va deveni chiar colaborator al Convorbirilor (între 1885 şi 1892), publicînd în paginile acestei reviste studii istorice şi Legendele române (1891). Considerăm util să adăugăm celor arătate mai sus cu privire la această polemică (a se vedea şi nota noastră la Beţia de cuvinte, ed. de faţă, p. 657—675) elementele aduse în discuţie de N. Manolescu şi Z. Ornea. „Pentru mulţi — după opinia lui N. Manolescu — poate părea un capriciu al lui Maiorescu revenirea asupra Răspunsurilor «Revistei contimporane», căci nu era vorba decît de obiecţii nesemnificative şi îndeajuns de grosolane. Dar ce are a face ? Articolul e magistral şi subtilităţile lui nu sînt evidente pentru cine are prejudecata că valoarea unei polemici o dau neapărat chestiunile de fond. Conţinutul în sine poate fi (şi este adesea) indiferent în polemică. Se întîmplă ca disputarea unor mari idei să producă specimene de polemică anostă şi, dimpotrivă, «cearta de cuvinte» să fie scînteietoare. E normal chiar să fie aşa, cîtă vreme observaţiile prea adevărate, care se impun de la început tuturor, sînt şi cele mai plate, mai lipsite de surpriză. într-o polemică nu căutăm neapărat de partea cui este dreptatea (iar mobilul unei polemici păstrează rareori un înţeles pentru necontemporani), dar ciocnirea a două spirite încărcate de electricitate, lovirea munţilor în capete deasupra izvorului cu apă vie. Numai polemiştii mărunţi, fără talent, îşi pierd umorul, se înverşunează să convingă de «dreptatea» lor, spumegă de mînie ca valurile care se izbesc zadarnic de stînci şi, în cele din urmă, ajung la invectivă. Marii polemişti, fierbînd şi ei pe dinafară, sînt calmi în sinea lor, detaşîndu-se cu gravitate de obiectul discuţiei, ridi-cîndu-se la pura plăcere a minţii omeneşti de a face dovada puterii sau subtilităţii ei. Impresia e de luptă cu piedici puse de adversar, cînd, în fond, ei îşi creează singuri dificultăţile spre a se bucura de învingerea lor. O polemică adevărată e un motiv de apropiere şi de stimă între adversari, care, despărţiţi în cutare privinţă, se simt înrudiţi pe planul superioarei intelectualităţi. Răspunsurile «Revistei contimporane)), deşi nu pune în discuţie nici o singură idee esenţială, nu numai că nu lasă impresia de facilitate, dar se urmăreşte cu sufletul la gură. Pentru talentul de metteur en scene al lui Maiorescu acest articol reprezintă exemplul cel mai bun. Vasile Alexandrescu-Urechiă spusese că «istoria de caracter filozofic» se naşte în Franţa odată cu Voltaire, «în secolii XVII şi XVIII», la care Maiorescu observase, în Beţia de cuvinte, că «Voltaire este de 6 ani cînd se sfîrşeşte secolul al XVII-lea, şi în această vîrstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al lui Urechiă, necum o istorie de caracter filozofic». Sigur că, dacă ar fi avut umor, Urechiă n-ar mai fi răspuns nimic pentru că improprietatea de exprimare era evidentă. în loc să tacă, însă, el caută să se justifice (qui s'excuse s'accuse) cu încăpăţîna-rea tipică în polemică a inşilor doctorali, şi, bineînţeles, nu-i rămîne decît să ocolească principalul. Cu expresia devenită celebră, «nu e în chestie», Maiorescu îl readuce de fiecare dată la obiect. Este întîia fază a polemicii, şi ea se poate dialoga: «Urechiă: Zicînd ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul XVII şi XVIII, făcut-am erezie? Maiorescu: Nimeni nu a vorbit de o asemenea erezie. Urechiă: Dar nu sînt din secolul XVII Rollin, Bossuet, Fleury? Maiorescu: Nu sînt în chestie Rollin, Bossuet, Fleury. Urechiă: Şi oare nu este adevărat că numai în secolul XVIII, cu Voltaire, istoria luă definitiv caracterul ce-1 avu sub pana lui Millot, Raynal etc? Voltaire e acela care... Maiorescu: Aceasta poate să fie adevărat, dar nu e în chestie, precum nu e în chestie nici tirada următoare asupra meritelor lui Voltaire. >> 682 683 Hărţuit astfel, ca un şcolar greu de cap de către un profesor neiertător, Urechiă e trecut în bancă şi i se ţine această clară alocuţiune (este a doua fază a polemicii): «Forma sileptică poate autoriza împreunarea mai multor obiecte felurite [uşoară apăsare pe cuvînt] într-o singură expresie, dar [ridicare din sprîncene] nu autoriză niciodată şi nicăieri [nici-o-dat-tă-şi-ni-că-ieri!] împreunarea sintactică de contraziceri, şi dacă cineva, de ex. [profesorul se întoarce spre tablă şi scrie], în loc a zice: multe bătălii celebre s-au cîştigat pe timpul romanilor, asemenea multe, mai ales prin perfecţionarea armelor de foc, s-au cîştigat în zilele noastre, ar zice: multe bătălii celebre s-au cîştigat de la romani pînă în zilele noastre prin perfecţionarea armelor de foc, ar comite — nu o silepsă, ci o eroare [scurtă oprire de efect], fiindcă timpul romanilor exclude perfecţionarea armelor de foc...» [profesorul azvîrle creta]. Pus aşa de teribil la punct, Urechiă nu mai are replică şi, de acum, nu-i rămîne lui Maiorescu decît să aleagă felul execuţiei capitale. Ca un păianjen a prins victima în plasă, lăsînd-o să se zbată spre a se încurca definitiv. Dintr-o dată liniştit, el nu se grăbeşte, întîrzie sfîrşitul, pregătind parcă ceva: «într-atîta se încheie întîmpinarea d-lui Urechiă asupra acestui punct. Neprobînd nimic, eroarea d-sale cu Voltaire rămîne nejustificată. Cînd ar rămînea numai atît!» Supliciul n-a fost prelungit degeaba: criticul a păstrat pour la bonne bouche un argument nebănuit, peste care mai înainte se făcuse a trece: «Dar nu sînt din secolul XVII Rollin, Bossuet, Fleury?! — exclamă d. Urechiă pentru a proba că istoria filozofică este şi în secolul XVII. Nu i-a fost destul experienţa cu Voltaire: trebuia s-o mai păţească şi cu Rollin! Rollin nu este istoric în secolul XVII. Rollin este, ce e' drept, născut în secolul XVII (şi Voltaire era născut în secolul XVII), dar nu devine autor decît în secolul al XVIII-lea. Prima lui publicare este din 1713, iar Histoire ancienne este de-abia de la 1730 — 1738. Hotărît lucru: numele proprii sînt nefericirea d-lui Urechiă!»" (op. cit., p. 81-83). „Replica acestuia din urmă [Maiorescu] este aceea din Răspunsurile «Revistei contimporane». în acelaşi număr din iunie 1873, Petre Grădişteanu încearcă pe şaisprezece pagini să apere pe Pantazi Ghica,' Laurian şi G. Marian de imputările lui Maiorescu. Ar fi putut justifica, de exemplu, stilul romantic, patetic, al prozei celui dintîi împotriva criteriilor clasicizante ale lui Maiorescu. Dar Petre Grădişteanu e mult prea neinteligent, după cum se vede din ironiile cu care întîmpină fraza «cuvîntul consumat... »: «Ce este acest cuvînt care se consumă, care este supus la oarecare preparaţi-uni şi care apoi se eterizează ?» Evident, P. G. n-are cunoştinţă de sensurile figurate ale cuvintelor. Urmează execuţia Egipetului eminescian pentru raţiuni prozodice: «Giganţi care rimează cu lanţ? Şi asta să fie licenţă? Noua direcţie o să ajungă să rimeze a^or cu ciur şi iubit cu văzut pentru ca să se potrivească consoanele de la fine.» Prostia e desăvîrşită: «Totul s-a metamorfozat în natură sub bagheta magică a d-lui Eminescu: undele nu mai produc spume, ele visează spume...» Atacurile continuă de aci înainte, regulat. în nr. 5, D.A. Laurian compară, la Tablete bibliografice, pe Bodnărescu cu Eminescu pentru... rime proaste; în nr. 6, P. Grădişteanu are ceva de zis despre o critică a unui articol de ştiinţă din R.C.; în nr. 3 pe 1875, G. Gellianu iscăleşte celebra execuţie a lui Eminescu, desfăşurată în acest incredibil stil: «Ce însemnează un vis ce-şi înmoaie aripa-n amar ? îşi poate închipui cineva un vis înaripat care-şi moaie aripa-n amar? în concepţiunea poetului, de ce coloare era penele acestei „ aripe şi ce întindere de lac sau de mare acel amar.... ? » etc. ... Nu numai acest stil dezolant face caracteristica polemicilor anticonvorbiriste în epocă. O altă caracteristică o mărturiseşte V.A. Urechiă în lungul studiu Noua direcţiune din Iaşi (nr. 6, p.542 — 553, 602—610) şi este neacceptarea ideii de «direcţiune», de «şcoală». Totul i se îngăduie lui Maiorescu pînă se observă această «absurdă pretenţiune». [...] Ce bine cunoaştem genul acesta de iritare! Cîtă vreme Maiorescu a părut că vorbeşte numai în numele său a fost îngăduit sau ironizat; de îndată ce a intrat în joc «pretenţiunea de şcoală» (reală sau nu), adversarii au părăsit polemica măruntă şi au căutat să pună lucrurile la punct. V.A. Urechiă promite cititorilor că Revista contimporană va urmări «pas cu pas îmbletele pretinsei Noi direcţiuni şi o va arăta lumei române ceea ce este în adevăr». Promisiune neţinută decît în parte, fiindcă după alte două articole (Capul de şcoală şi învâţămîntul elementar şi cel superior) un «va urma» e lăsat fără urmare. Toate declaraţiile, articolele, necrologurile, notele, chiar şi manifestările nepublice ale «capului de şcoală» au fost scrutate de ochiul atent al omului care reprezenta «direcţia de astăzi», contrazicerile făcute să iasă la iveală. Noua direcţie e expusă deriziunii generale. Desigur, sîntem miraţi a nu vedea discutate principiile şi de a vedea în schimb contestate persoanele; 684 685 dar şi V.A.U. şi ceilalţi erau stînjeniţi mai puţin de principii decît de ecoul public al criticii, şi ceea ce loveau ei nu erau fundamentele şcolii, ci pur şi simplu «pretenţiunea de şcoală». Intolerabilă, în toate timpurile, această pretenţiune! Datorită ei, Maiorescu s-a pomenit peste noapte inamicul public numărul unu, atacat cu toate ocaziile în viaţa intimă, ca şi în aceea socială, prin presă sau universitate, ba chiar învinuit în Parlament de A.D. Holban că susţine «materialismul abjectului Schopenhauer». Ciudată acuză într-o societate democratică! Maiorescu e apărat, într-o suită de răsunătoare articole din Timpul, de Eminescu şi chiar de CA.Rosetti, preşedintele Camerei, speriat că «ideologia» unui deputat poate deveni motiv de invalidare: «Nu este permis, mai cu seamă unui partid democratic, să atace o alegere pentru opiniile filozofice ale candidatului». Eminescu dovedeşte fără greutate că Holban nici nu citise pe Schopenhauer, confundîndu-1 cu Max Stirner, dar ce importanţă are un astfel de amănunt cînd pretextul putea servi foarte bine scopurilor parlamentare ale vorbitorului!" (op. cit., p. 292—294, nota 8). „Iată, dealtfel, cuvintele lui E. Lovinescu despre polemica maioresciană, pline de adevăr în mai toate privinţele: «T.M. este primul polemist român a cărui armă principală e logica, o înşiruire strînsă de argumente; nu vrea să aibă dreptate decît cînd o are, dar atunci şi-o pune în valoare cu o stricteţe căreia nimic nu-i scapă. O astfel de polemică presupune o limitare a cîm-pului de operaţie; nu se luptă oricînd şi pentru oricine; nu alege decît ceea ce-i convine. Pentru aceasta Maiorescu are un ochi sigur: ocoleşte părţile în care adversarul ar putea avea dreptate, sau, pentru că chestiunea e controversată, nu s-ar putea produce evidenţa. Căutînd înainte de toate convingerea cititorului mijlociu, el circumscrie un număr restrîns de puncte slabe, asupra cărora nu poate fi discuţie, scoţîndu-şi astfel adversarul din lupta prin mişcări repezi şi precise» (Titu Maiorescu, I, p. 244)" (op. cit., p. 297, nota 4). ■ Z. Ornea (op. cit., p. 594 — 596) ne informează într-o notă de existenţa a încă unei scrieri — după convingerea sa — maioresciene, legată de cele două studii polemice: „Alături de aceste două.pamflete [Beţia de cuvinte şi Răspunsurile «Revistei contimporane»"], bijuterii de preţ în literatura genului, mai există unul, deloc ştiut, datorat lui Maiorescu (deşi a apărut în Timpul nesemnat, în perioada cînd criticul era redactorul foii conservatoare). Prin modalitatea execuţiei, aminteşte Beţia de cuvinte. Eroii acestui pamflet — uitat — sînt liderii fracţiunii libere independente din Iaşi — adversarii dintotdeauna ai lui Maiorescu, care au ajuns la putere în 1876 prin venirea la guvern a lui I.C. Brătianu. (Nicolae-Ionescu a fost chiar cîteva luni ministru de externe.) îl reproducem — după Timpul — integral. Comenta un discurs la Senat al lui Kogălniceanu împotriva «fracţiunii libere şi independente» din Iaşi şi a universitarilor ieşeni fruntaşi ai acestei grupări. «D. Ionescu are mai bine de 20 de ani de profesorat. în acest lung timp nu a ieşit din pana d-sale nici o carte de şcoală, nici o carte de ştiinţă istorică. Cursul d-sale universitar este o perpetuă improvizaţie. De-abia acum 4 ani a trebuit să vină aici în Bucureşti să ţină un discurs popular la Ateneu, care apoi a trebuit să-1 tipărească şi acesta numai o diatribă a politicei zilei sub numele istoric al lui Mihai Viteazu. Afară de aceasta, nu există de la d-sa decît 18 pagine tipărite acum vro 20 de ani asupra unei frumoase monastiri de călugăriţe. De la d. Suciu, vechi profesor de dreptul roman, nu avem nici un rînd tipărit din ştiinţa d-sale, de la d-nu V. Ureche nici un rînd, de la domnu Gheor-ghiu nici un rînd, de la domnu Emilian (St.) nici un rînd, de la domnu St. Şendrea nici un rînd, de la d. Vizanti, profesor de istorie şi literatura română la Universitate, primul şi cel mai grav obiect al Universităţii, române, avem din materia sa singura lecţiune intvo-. ductivă tipărită acum vro 5 ani în o broşură de cîteva pagine, care începe cu 3 rînduri latineşti, în care spune că dedică hune munus unui amic al său şi trebuie să ştiţi că munus este de gen neutru şi că Mc, heac, hoc face la acuzativul singular neutru hoc şi nu hune şi atunci ştiţi totodată ce însemnează prof. de istorie şi literatură română lâ Universitatea din Iaşi. Cine află asemenea lucruri despre d. profesor Vizanti şi nu 1-a ascultat în Camera actuală ca deputat, cine a ascultat pe d. Gheorghiu, alt deputat profesor de economie politică, cine a auzit despre «finele omului este binele omului» al d-lui Ştefan Şendrea, profesor agent diplomatic, cine a văzut pe d. Emilian aranjînd balurile reuniunii femeilor române din Iaşi, cine a asistat o singură dată la lecţiile d-lui Suciu şi V. Urechiă, profesori-membri la Curtea de apel, acela îşi va fi 'esplicat totala lipsă de scrieri din partea d-lor: aceşti domni au fost atît de sterpi în literatură nu numai din cauza neglijenţei lor, ci mai ales din cauza complectei lor incapacităţi ştienţifice. Dar, cum am zis, aceasta se cam simţea în Iaşi, masca era mai demult topită.... Dară fracţioniştilor le rămăsese o altă mască: masca abnegaţiunii. patriotice. Ei nu fuseseră pînă acum la guvern şi critica naţională, democratică, liberă şi independinte le era încă 686 687 uşoară şi producea încă efect... Acum însă, cu intrarea d-lui Nicolae Ionescu la guvern, le-a venit şi această zi. Fracţiunea la guvern. Minune de patriotism! Nu la mai puţin se aşteptau cei naivi. Deodată perdeaua se ridică şi, în locul aşteptatului areopag al adevăratei ştiinţi patriotice, scena ne reprezintă un cuib de pînditori la vînătoare, care îşi aruncă coiful Minervei de pe cap după cea dintîi funcţie, poziţie sau diurnă ce o pot ajunge şi arunca în traista lor. D.N. Ionescu ministru rămîne şi profesor, d. Suciu profesor, plus membru la Curtea de apel, d. Şendrea profesor la Iaşi, plus agent diplomatic la Paris, d. Tzone, profesor la Iaşi, plus inspector general peste 900 kilometre drum-de-fer, d. Gheorghiu, profesor care n-a avut timpul să scrie un rînd de ştiinţă de cînd e la Universitate, vine la Camera din Bucureşti, d. Vizanti, profesor care a avut timpul să scrie hune munus de cînd e la Universitate, merge la percheziţia deputatului Donici din Vaslui şi apoi fuge la diurna din Bucureşti. La urma urmelor, numai bietul profesor Emilian se va alege cu abnegaţia patriotică, care şi astăzi în timpul ce-i rămîne liber de la nepublicarea ştiinţei d-sale universitare aranjează gratuit balul reuniunei femeilor române din Iaşi. Această stare ruşinoasă a fracţiunii reprezintate prin unii profesori ai Universităţii din Iaşi trebuia odată să fie destăinuită; trebuia să fie sfîşiat înaintea ţării vălul ce o acoperea pînă acum, trebuia să se gîndească odată reprezentanţii naţiunei dacă e bine ca aceşti profesori fracţionişti, pitulaţi sub scutul onorabilităţii, să mai ţie încă vro 8 generaţiuni ale junimei universitare înlănţuite de neştiinţa lor sau de nepăsarea lor în materie de ştiinţă» (Bucureşti, 4/6 februarie, Universitatea din Iaşi, în Senat, Timpul, II, 28 [5 febr.] 1877)." Al doilea studiu de patologie literară a apărut în acelaşi an şi în broşură separată: Răspunsurile „Revistei contimporane", Iaşi, Tip. Naţională, 1873, apoi a fost inclus în toate ediţiile Criticelor lui Maiorescu: Critice, II, 1892, p. 29-104; Critice, I, 1908, p. 243-285; Critice, I, 1915, p. 251-293. Variante Conv. Ut. = A, broşură 1873 = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 231 3 (subtitlul) lipseşte în A / 4 (data) lipseşte în A, B j în B, pe dosul copertei interioare se află menţiunea: Retipărit din Convorbiri literare, j 233 1 Lupta^D, E; Lupta literară A, B, C / 2 Convorbiri literare D, E; Convorbiri A, B, C j 3 iunie 1873 C, D, E; iunie A, B / 13 victemele D, E; victimele A, B, C / 20 Vasile C, D, E; Vasilie A, C / 22 — 23 scăpa, şi C, D, E; scăpa, vorbeşte de greşalele monstruoase ce le-am comis în viaţa mea, şi A, B / 234 14 expresiilor C, D, E; espresiilor A, B / 29 al D, E; a A, B, C / 33 filozofic D, E: filosofic A, B, C j 39-40 recomandaţie C, D, E; recomendaţie A, B j 235 6 punct [...] discuţia C, D, E; punt [...] discutarea A, B / 11 studiile D, E; studiele A, B, C / 13 recenziunea D, E ; recensiunea A, B, C I 23 punct C, D, E; punt A, B / 24 puncte C, D, E; punturi A, B I 25 expresie C, D, E; espresie A, B j 32 să recunoaştem D, E; a recunoaşte A, B, C / 35 — 36 Convorbirile literare D, E; Convorbirile A, B, C / 237 12 privea C, D, E; privea la A, B j 13 menţinem D, E; mănţinem A, B, C j 15 — 16 să-şi susţie D, E; a-şi susţinea A, B, C / 31 — 32 Convorbirile literare de la 1 mai 1873 D, E; Convorbirile din 1 mai A, B, C I 238 2 şi istoria D, E; şi în genere istoria A, B, C / 4 punct C, D, E; punt A, B I 7 iunie 1873 C, D, E; iunie A, B / 17 punct C, D, E; punt A, B I 19 cuvîntul C, D, E; cuvinţelul A, B / 24 poezia D, E; poesia A, B, C / 31 numai în C, D, E: Departe de aceasta! / 239 3 filozofului 73, E; filosofului A, B, C j 13 punct C, D, E; punt A, B I 240 6 punctul C, D, E; puntul A, B / 22 pagină D, E; pag. A, B, C / 24 să-1 dăm C, D, E; a-1 da A, B j 35 şteargă B, C, D, E; suprime A j 688 689 241 16 capitol D, E; capitul A, B, C / 25 hotărîte C, D, E; fixe A, B j 31 lăutari D, E; lăutarii A, B, C / 35 pagina C, D, E; pag. A, B / 242 2 — 3, 9 — 10, 14 filozofic D, E; filosofic A, B, C / 6 Convorbirile literare D, E; Convorbirile A, B, C / 7 numai în C, D: 1873 / 12 17-lea D, E; 17 A, B, C / 16 să o analizăm C, D, E; a o analiza A, B / 17 ştim acuma, din experienţa C, D, E; acum cunoaştem din chestia A; ştim acum din esperienţa B, C / 19 încercă D, E; încearcă A, B, C I 20 T. C, D, E; T.L. A, B j 22, 25, 27 filozofic D, E; filosofic A, B, C I 30 filozofului D, E; filosofului A, B; filosului (greşeală de tipar) C / 32 expresie D, E; espresie A, B, C j 33 autoriză D, E; autorizează A, B, C / 243 5-6 exclude C, D, E; esclude A, B / 6-7 filozofice D, E; filosofice A, B, C j 8, 35 filozofică D, E; filosofică A, B, C / 9 erezie D, E; herezie A, B, C / 20 punct C, D, E; punt A, B / 23 se înmulţesc B, C, D, E; îşi înmulţeşte A / 26 423 A, C, D, E; 323 B / 28, 32 filozofic D, E; filosofic Â, B, C / 33 18-lea D, E; 18 A, B, C j 244 2 filozofice A A filosofice A, B, C / 5 filozofică A A filosofică ,4, B, C I 10 exclamă [...] filozofică A A esclamă [...] filosofică A, B; exclamă [...] filosofică C / 12 experienţa C, A E; esperienţa A, B / 17 18-lea A A 18 A B, C j 17 1713 C, A A 1715,4, B / 22 pagini A A' pagine A, B, C / 24 poezie A A- poesie A, B, C / 29 filozofia [...] filozofiei A A' filosofia [...] filosof iei A, B, C / 30 poezia [...] tace A A" poesia [...] tăcea A, B, C / 39 Analelor A, B, A A' Amalelor C / 245 7 filozofiei [...] poezia A E; filosofiei [...] poesia A, B, C / 12 Titu C, A A' Titu Liviu A, B / 14 erezie A, B, A A" herezie C / 17 poezie A A poesie A, B, C j 23 adause A A adausei A, B, C / 28 pag. 299 A A page 298 A, B; pag. 298 C / 30 filozofiei A A filosofiei A, B, C j 31, 34 poezia A £>' poesia A, B, C / 246 2 filozofică A A' filosofică A, B, C / 7 D.T. C, A A D.T.L. A, B j 8 adăogăm A A- adăugim A, B, C j 25.Analelor A, B, A A ^w-tefor C / 26 d-sale, nu a noastră, pe C, D, E; pe A, B / 247 1, 3 12-lea A A" 12 A, B, C / 11 explice C, A A" esplice A, B j 14 Convorbiri literare A A' Convorbiri A, B, C / 29 catalogării A, B, A A' catalogări C / 31 de la A A" din A, B, C / 33 T. C, A A- T.L. A, B I 248 12 T. C, A A' T.L. A, B I 16 procedare. Nu cumva d. A A pro-cedere. Se vede că d-nul ,4, B; procedere. Nu cumva d-nul C / 19 — 20 Atunci ne-am explica C, A A' Numai aşa ne putem esplica A; Atunci ne-am putea esplica B / 20 prea A, C, D, E; cam prea B j 21 punctelor [...]' Insă C, A A" punturilor [...] Dar ,4 ; puntu-rilor [...] însă B / 22 deşi C, D, E; deşi poate ,4, B / 25 să asculte D, E; a asculta pe A, B; să asculte pe C / 28 critică A A' critică din Convorbiri A, B, C / 249 31 praesentium A, B, D, E; (1) c/ 250 7 venitoare ,4, B, A A' venitoare! (2) C / 9 inteligenţă C, A A" inteliginţă A, B j 13—14 în contra concluziunii de mai sus am scris noi în Convorbiri literare (C: Convorbiri) C, D, E; La aceasta i-am observat noi în Convorbirile de lai mai A, B / 24 inteligenţă A E; inteliginţă A, B, C j 34 inteligenţă ca aceea C, D, E; inteliginţă ca acea A, B j 37 definiţiunea C, D, E; difiniţiunea A, B j 251 3 T. C, D, E; T.L. A, B / 3, 4 definiţiunea C, A A difiniţiunea ,4, B / 16 să susţinem D, E; de a susţinea ,4, B; a susţinea C / 28 filozofic D, E; filosofic A, B, C / 252 6 Convorbiri literare D, E; Convorbiri A, B, C / 9 întreabă D, A întreba ^, B, C / 24 filozof D, E; filosof ,4, B, C / 34 exclusivă C, D, E; esclusivă A, B j 38 T. C, A A T.L. ,4, B / 253 • 11 poezia D, E; poesia A, B, C / 20 dosarul C, A A acta A, B / 30 directore al A A directore A, B, C / 690 691 254 2 — 3 Convorbiri literare de la D, E; Convorbirile din A, B, C j 3 — 4 0 citasem în Convorbiri literare de la D, E; am citat-o în Convorbirile din A, B, C / 7 să ne D, E; ca să ne A, B, C j 8 ale altor C, D, E; a altor 4, B j 30 — 31 procedări A E; procederi A, B, C / 33 să ne explicăm C, D, E; a ne esplică A, B j 255 2 explica C, B, E; esplică A, B I 8 şi d-sa criticat C, B, E; criticat şi d-sa A, B / 9 — 10 Convorbirile literare de la B, E; Convorbirile din 4, B, C / 10 fantazie D, E; fantasie A, B, C / Nota la r. 10 lipseşte în A, B. în C sună astfel: Vezi Critice, voi. I, pag. 303, 312. / 12 noastră D, E; Convorbirilor A, B, C / 20 294 [...] Eminescu C, D, E; 394 [...] Eminescu, intrat-vad A, B / 31 în al D, E; în un al A, B, C j 32 descendenţii C, D, E; descendenţi A, B / 256 2 impun minţii şcolarilor C, D, E; impun A, B / 3 ştiinţă C, D, E; ştiinţă minţii'şcolarilor 4, B / 12 ai C, D, E; a 4, B / 28 de a B, E ; a 4, B, C I 29 — 30 Convorbiri literare D, E; Convorbiri A, B, C / 33 îngrămădiri B, B; grămădiri 4, B, C / 34 explicîndu-ne C, B, E; esplicîndu-ne A, B j 257 1 punctul C, B, B; puntul A, B / 11 să grămădească [...] făcut-o C, B, B; de a grămădi [...] făcut A, B / 20 observat-o [...] că apără C, B, E; observat-o în Convorbiri [...] a apăra4, B / 21 expunîndu-ne cu de-amănuntul C, B, B; espunîndu-ne în detai 4, B / 29 osteneală să ne arete C, D, E; osteneala a ne arăta A, B / 33 explicarea C, D, E; esplicarea A, B j 258 9 despre B, B; de A, B; cu C / 11 punctului C, D, E; puntului A, B I 13 verosimilitatea A, B, D, E; verisimilitatea C j 14—15 fost cu putinţă să se vorbească D, E; fost serios, pare că ar fi fost cu putinţă de a vorbi (C: să se vorbească) A, B, C / 21 despre C, D, E; pentru A, B / 29 să se D, E; se A, B, C j 34 foiletoane C, D, E; feuilletoane A, B / 35 să stea la vorbă B, C, D, E; la causerie A j 259 3 să vorbim C, D, E; de vorbit A, B / 12 Convorbiri literare D, E; Convorbiri A, B, C / 21 epizodele D, E; episodele A, B, C / 23 Mediul C, D, E; Moravurile şi mediul A, B / 25 punctul C, D, E; puntul A, B I 27 mediului C, D, E; moravurilor şi a mediului A, B \ 29 explicase C, D, E; esplicase A, B j 36 al XIX C, D, E; a XIX A, B I 260 6 epizodele D, E; episodele A, B, C / 16 istorică C, D, E; detailată în istorie A, B j 25, 28, 30 expresia C, D, E; espresia A, B / 33 literare poziţia mea D, E; poziţia subscrisului (C: mea) A, B, C j 37 toată chestia C, D, E; chestia pentru noi A, B j 261 15 cugetată D, E; gîndită A, B; pătrunsă C / 23 — 24 nu numai Convorbirile literare D, E; nu (C: nu numai) Convorbirile A, B, C j 31 nici D, E; şi nici A, B, C / 32 altminteri este C, D, E; dealt-mintrelea era A, B / 35 să apere C, D, E; a apăra A, B j 41 literară a B, E; literară, de cînd cu descoperirea imprimeriei (C: tiparului) a A, B, C I 262 1 tipăreşte C, D, E; imprimă A, B / 3 uneori C, D, E; adeseori A, B I 6 tiparului C, D, E; presei A, B j 7 inteligenţelor C, D, E; inteliginţelor A, B / 10 exprima opiniile C, B, B; esprima opiniile sale A, B j 16 — 17 a (C: al) inteligenţei C, B, E; al inteliginţei 4, B / 21 —22 să protestăm în contra procedării C, D, E; a protesta în contra procederii A, B / 22 din C, D, E; său din 4, B / 24 de [...] Petre D, E; cu [...] Petru (C: Petre) A, B, C / 28 să le mai facem C, D, E; a le mai face A, B / 33 sfârşitul C, B, B; finea 4, B / 34 explică atacul nostru C, D, E; esplică atacul nostru în contra ei A, B j 38 filozofia B, E; filosofia A, B, C / 263 8 lor C, D, E; lor factică A, B / 11 intenţionate B, B; intenţionale A, B, C I 14 pagina C, B, B; pag. A, B / 22 poeziile C, B, E; poe-siele A, B / 27 ne vine B, B; vine A, B, C j 28 în toată C, B, E; în A, B / 31 Eminescu B, B; d. Eminescu A, B, C j 34—35 fwoto /a r. 19) lipseşte în A, B; în C: Vezi voi. I din Critice, pag. 288. / 36 — 39 (nota la r. 33) numai în C, D / 264 7 să vorbim D, E; a vorbi A, B,C / 10 Neologismele C, B, B; Neolo-gismii 4, B / 16 termenii B, B; terminii 4, B, C / 18 limbi romanice B, B; limbe romane A, B, C j 19 să zicem D, E; a zice A, B, C j 21 normă B, B; gîndire A, B, CI 692 693 265 4 inteligenţa D, E; inteliginţă A, B, C / 15 diferenţa D, E; dife-rinţa A, B, C / 17 egoistă în operele clasicităţii D, E; egoistică în opurile clasicităţei A, B; egoistă în opurile clasicităţii C / 18 Salust C, D, E; Salustie A, B / 22 modificată C, D, E; strecurată şi modificată A, ,B I 23 pronunţat C, D, E; pronunciat A, B / 24 în D, E; ea în A, B, C / 27 însă o D, E; însă i-0 A, B, C / 28 din D, E; în A, B, C I 31 inteligenţei în omenire C, D, E; inteliginţei în omenime A, B I 34 punct D, E; punt A, B, C j 37 excepţiuni C, D, E; escep-ţiuni A, B / 39 gramatice D, E; gramatici A, B, C / 39 de-a C, D, E; în A, B I 43 entuziasm D, E; entusiasm A, B, C / 266 4 pentru C, D, E; în A, B / 5 4. Se A C, A A Se ,4 / 5-6 să nu ne atribuie C, D, E; a nu ne atribui A, B / 6 cosmopolitismul C, D, E; 4. Cosmopolitismul A, B/8 punct C, D, E; punt A, B I 9 dovedit că A A- dovedit (Convorbiri din 1 septemvrie 1872 ( în C, nota: Vezi Critice, voi. I, pag. 353 şi urm.) că A, B, C j 10 articol A A' articul ^, A C/ 16 — 17 am mai citat cuvintele d-lui A. Xenopol din Convorbiri literare de la 15 iulie 1868, am arătat C, D, E (18 A. Xenopol A A Xenopol C); Secuiul al XIX se va numi în Istorie cu drept cuvînt secuiul naţionalităţilor, în el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializîndu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură. Pe lîngă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare terenul său aparte, în care îşi dezvoltă în mod special individualitatea şi, separîndu-se aci de toate celelalte, îşi constituie naţionalitatea sa. Astfel se cere ca poporul modern să-şi aibă o formă de stat naţională, o împărţire a societatei naţională, o dezvoltare ştiinţifică a sa şi mai ales o literatură şi o limbă naţională. A fost dar urmarea cea mai justă a ideilor timpului în care trăim, dacă şi între români s-a deşteptat în secuiul acesta conştiinţa naţionalităţii lor şi a cîştigat astăzi valoarea unui adevăr lăţit şi înrădăcinat în popor. Fiecare român ştie că e roman, şi în orice va face el de acum înainte va căuta cu necesitate a se pune în legătură pe cît va putea mai nemijlocită cu tradiţiunea latină de la care însuşi a primit viaţa sa intelectuală. Noi suntem viţa latină — iaca puntul de plecare al civilizaţiunei noastre, iaca adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pe toate sferele dezvoltărei noastre vom şti a-i trage consecinţele practice. 694 Am citat cuvintele d-lui Xenopol din Convorbirile de la 15 iulie 1868: „Trebuie bine să ne însemnăm noi românii că orce progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decît întru cît reflectează asupra naţionalităţii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi." Am arătat, în fine, A, B / 18 — 19contra D, A'în contrai, B, C / 22 — 23 noastră tocmai în punctul unde erau periculoşi A A' din Convorbiri tocmai în puntul (C: punctul) unde erau primejdioşi (A C; periculoşi) A, B, C j 24 ale C, D, E; a A, B / 25-26 Convorbiri literare D, E; Convorbirile A, B, C / 28 1 C, D, E; întâi A, B I 27 dovedit D, E; dovedit în a. I al Convorbirilor A, B, C / 29 depărta B, C, D, E; deturna A j 33 ştiinţifice C, D, E; ştienţifice A, B I 37 (nota la r. 14), numai în D, E / 38-39 (nota la r. 28), numai în D, E / 267 2 — 3 ultimul cuvînt subliniate în A, B / 4 prea C, D, E; deja prea A, B j 5 expunere C, D, E; espunere A, B / 6 procedării D, E; procederii A, B, C / 8 prin D, E; din A, B; în C / 15, 18 cinstită C, A E; onestă A, B / 28 să stîrpească C, A A' a stîrpi A, B I 30 — 31 exploatând aparenţele C, D, E; esploatînd aparinţele A, B I 34 să ocupe D, E; a ocupa A, B, C j 39 laurii D, E; laurele A, B, C j Locul şi data, numai în B: Iaşi, 1 iulie 1873 / P. 271 DESPRE SCRIEREA LIMBEI ROMÂNE Primele însemnări în româneşte ale tînărului Titu Maiorescu vădesc influenţa de netăgăduit asupra scrisului său a lui Ioan Maiorescu, adept al etimologismului ardelenesc (vezi şi S.M.[ehe-dinţi], Titu Maiorescu (Notiţe biografice), în Convorbiri literare, an. XLIV, nr. 2, februarie 1910, p. I—LXVI: „scrisul românesc al tînărului nu putea fi decît etimologic: u final fără semnul scurtării, ă şi î reprezentate prin vocalele primitive fără semne, infinitive pline: aru venire, me voiu încercare... apoi direptate, respept... şi toată siluirea limbei după paradigmele arbitrar închipuite de filologii latinişti din Ardeal"). Această „infirmitate etimologică" (cum o caracterizează S. Mehedinţi, loc.cit.) îl stînjenea cumplit pe tînărul terezianist, preocupat de toate obiectele de studiu, dar îndeosebi de limbile latină şi greacă, încă de pe atunci intuia că limpezirea scrierii şi a gramaticii limbii române nu poate fi realizată fără un studiu temeinic al limbii latine. 695 48 Ori de cîte ori scria româneşte, în această perioadă, simţea nevoia să-şi justifice scrisul. Astfel, în scrisoarea din decembrie 1856, semnată Aureliu, adresată lui Iacob Mureşanu, „redaptore al Gazetei Transilvaniei la Braşov (cu ocaziunea trămiterei unei traduceri — Noaptea de Amil nou din Jean Paul)", Maiorescu dădea următoarele explicaţii: „în privinţa gramaticei, spre a mă potea justificare şi a fi consecinţe în ea. Cuvintele îi, iap, î<\8 le scriu ei, ieru, ilu — ca mai apropiate aşa la derivaţiunea lor din ei, iterum, Uium. Alţii văd că scriu potutu, fromosu etc, dar zău prea mare revoluţiune ar debui fire escată în limbă dacă s-ar corege după metoda asta; nu se mai poate scoate transformarea lui o în w din ea. Reţinui«sum» în loc de «sunt» şi «ista» în loc de «-keta» fiindcă, formînd o limbă curată după principiul drept al comunismului [= colectivităţii], cei mai mulţi rumâni, cari pronunţă cuvintele aceste în modul arătat, au tot dreptul a cere aprobarea lor generale, fiind şi mai apropiate rădăcinei latine. Infinitivul după: a, vei, ar etc. îl scrisei cînd deplin, cînd prescurtat, p.e. «vei striga», «n-ar venire»; prin întrebuinţarea amîndouă formelor cîştigăm în privinţa eufonismului foarte mult. Spre distingere, pusei la Jimperfect accentul grav, la perfect cercuflexul. Nu ştiu de ar fi cu putinţă a-mi publicare şi rîndurile iste înaintea traducerei mele" — încheia el, conştient că se îndepărta de scrierea curentă. „V-aş mulţămi foarte mult, pentru că ar servire drept apelare la indulginţa lectorilor" (v. Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 109-110). Tînărul studios nu se da în lături nici de la învăţarea „slovelor vechi şi aruncate deasupra liniei", cu care scria, de pildă, scrisoarea din „17 novembre leat 1857", adresată tatălui său, „pentru ca să se întrebuinţeze procopseala mea în dumineca trecută" (ibidem, p. 207). Scrierea limbii române cu litere latine îl preocupă din ce în ce mai mult, deşi limba pe care o foloseşte frecvent în epoca studiilor la Viena şi Berlin este cea germană. Edificatoare în această privinţă sînt şi unele scrisori datînd din această vreme, adresate fie prietenilor săi români, fie surorii sale sau tatălui său, Ioan Maiorescu. Iată, bunăoară, ce îi scria lui Iosif Kornbach la „17 optomvre 1858" (scrisoare „isprăvită şi modificată Berlin, 8 noiemvre 1858"), redactată în germană: „Sincer vorbind — nu-mi face plăcere să răspund la scrisoarea ta. îmi reproşezi că aş fi modificat ortografia, că aş vrea să latinizez limba română şi alte asemenea locuri comune, aprecieri negîndite. Dacă ai fi reflectat asupra ortografiei mele, 696 n-ai mai fi spus superficialităţile alea. Ia seama: e adevărat că wMÎnt vine de la lat. «pavimentum»? Da; atunci trebuie ca, în româneşte, pamentu să se scrie cu litere lat., Jondtmînt trebuie să arate Jundamentu, la fel zioa — dioa, zeS — deu, uzanţe — şepte, zeap-k — tera etc. Cum să ştie însă un străin, care abia învaţă româneşte, dacă | trebuie să pronunţe tep-\ sau teta sau zept. sau zepa sau zeapt. sau zeapa (toate aceste 6 moduri de pronunţare sînt posibile la acest fel de , scriere a unui cuvînt)? Cum să ştie acesta dacă nact. trebuie să se citească casa (nearticulat: casă) sau naşa (articulat: casa) ? Nu se I poate compara cu" franceza sau engleza, a căror ortografie, deşi e grea, se poate totuşi învăţa. La noi tnu s-ar putea învăţa deloc după ortografia latineascş, obişnuită şi chiar pentru români n-ar putea fi totdeauna citit corect. Cînd scriu, de exemplu: vin din ; tera romanesca, asta înseamnă ori: vin din ţara românească (ne- articulat: din zeap-k pom.), prin care se poate înţelege deopotrivă Transilvania, Moldova etc; ori: vin din Valahia (articulat: din zeapa pom.). Cum poate şti oare un român de două ori mai instruit, care citeşte acea frază, la care dintre cele două moduri posibile < (dar cu sens foarte diferit) de citire s-a gîndit cel care a scris? | Această ortografie trebuie, aşadar, schimbată; asupra acestui lucru s-a convenit încă din anul 1848, deşi cei mai mulţi români scriu şi acum tot aşa. Cîţiva au fost atunci de părere să se indice modul de pronunţare prin semne puse deasupra lui a, e, i, u şi sub t,d,s. Astfel, acum se scrie ţirâ romanesca, didu en sau în pământii etc, prin care se înlătură în orice caz orice echivoc. Dar au ieşit la iveală , alte inconveniente importante: tipografului şi celui ce scrie le este de două ori mai greu să se conformeze cu aceasta, şi atunci scrisul reclamă cel puţin un timp dublu, ceea ce, luat în ansamblu, l duce la o pierdere de timp enormă. Ce este, aşadar, de făcut ca să evităm semnele şi pierderea de timp cu ele şi totuşi să scriem în | aşa fel încît să se recunoască şi originea fiecărui cuvînt şi să se | indice şi pronunţarea? Foarte simplu: a să însemne a, a să în- [ semne -k, e să însemne e, e să însemne î, d să însemne d, d să însemne z, t să însemne t, <\i să însemne z ş.a.m.d. în felul acesta nu sînt primite noi litere şi totodată rămîne nestînjenită recunoaşterea originii cuvintelor, de exemplu: Pe o stenca negra într'un vechiu castelu, f Unde curge'n pole un rîu mititelu, Plânge si suspina etc. 697 i 48* Atunci nu se mai poate isca nici o îndoială la lectură şi nu mai avem nevoie de paleative italieneşti, cum l-ai vîrît tu pe sc al tău pentru sunetul sch din limba noastră. Să se scrie oricît despre lucrul acesta; eu însă nu mai sînt dispus s-o fac. Combate acum părerea mea, apăr-o pe a ta, fă-le însă pe amîndouă cu argumente temeinice. Dacă repeţi papagaliceşte lozincile şi strigătele cotidiene ale tombaterelor conservatoare din principatele dunărene: «vor să latinizeze limba», nu veţi avea vreun folos nici tu şi nici problema asta" (Jurnal şi epistolar, I, ed. cit., p. 323-325). Maiorescu era nu numai preocupat de scrierea limbii române, dar nici nu putea înţelege măcar cum era cu putinţă ca unii români aflaţi la studii în străinătate să nu-şi cunoască limba maternă: „mi-a stat mintea-n loc cînd am citit o scrisoare de la acest Raco-viţă, atît de stupidă, atît de plină de greşeli, dar ştii, aşa, cu o absolută necunoaştere a limbii române, încît m-am răcit complet faţă de el" (ibidem, p. 325). Părerile sale cu privire la scrierea unora dintre sonurile limbii române exprimate în studiul Despre scrierea limbii române le aflăm cu mult mai înainte în corespondenţa sa, bunăoară în scrisoarea adresată tatălui său la 19 mai 1860: „Cît despre admoniţiunea ce-mi faci de a nu-mi «bate joc de limbă, nici de vestmîntul ei», îmi permit a spera că n-ai înţeles în serios ceea ce mi-ai scris, atri-buindu-mi şi d-ta singur destulă minte sănătoasă spre a nu-mi bate joc de nici o limbă, şi cu atît mai puţin de cea maternă. Dacă scriu i, şi î, asta o fac din toată convingerea şi cu toată seriozitatea. Nu ştiu care din gazetarii noştri a zis o dată: pentru idee nouă, oameni noi. Cît este de adevărată fraza aceasta chiar în astă formă, ea devine şi mai aplicabilă pe cîmpul filologic: pentru sunete nouă, litere nouă. Ca esemplu de analogie avem litera j în limba franceză, unde să pronunţie x, sau mai bine în limba spanioală, unde să pronunţie x- Nu mai încape îndoială că latinii nu făceau distingere între i şi j, că adecă nici n-aveau j, că, prin urmare, acest j şi sunetul lui cel mai nou în span. şi franc, este o înnoire de mai apoi. De ce să nu adoptăm şi noi pentru sunetele nouă -k şi î literele nouă -k şi î ? Pentru a face să se vadă originea cea latină a vorbelor? Dar oare originea filologică a vorbelor să vede după vocale? Nu e principiu al întregului studiu filol. comparativ că vocalele sufer comutările cele mai mari şi că numai după mînţinerea sau mica şi regulata schimbare a consunantelor să judecă I rădăcina? Din goticul Or dai se făcu succesive Ordel, Ortel, Urtel, ! Urteil, ba chiar Urtheil; iacă toate vocalele schimbate; dar consu- nantele radicale fiind de recunoscut, cine va nega că originea lui Urteil este Orăal~>. că originea lui p-Kmînt este pavimentum etc, scrie-se şi schimbe-se vocale cum vor voi? Să nu suferim literele i şi î fiindcă nu se aflau la străbunii noş-I tri? Dar oare sunetuH s-a aflat la ei? Dar oare sunetul ts-a aflat în acea întrebuinţare generală ce o are la noi? Dacă a esistat poate în limba vulgară a romanilor, va fi esistat ca la germîni în Mutter fără ca să poată pretinde cineva că în limba latină sau germînă se află ii în sens propriu ? Dacă nu vrem să suferim lit. -k şi î, să gonim mai întîi sunetele t» şi î şi apoi, după analogie, şi toate vorbele nelatine şi aşa mai departe, pînă vom ajunge ca ungurii cei I de azi, cari mai nu se mai pricep unii pă alţii. Dar de ce acest ja- | cobinism teroristic, astă republică roşie în filologie? Precum goni- răm din literele latine pe 'x şi pe y, tot aşa şi cu mai mare necesitate avem a introduce pe -k şi pe î. Pînă cînd sunetele -\ şi î vor esista în limba noastră, pînă atunci introducerea liter. •» şi î va f i j ustificată. ! Printr-o adoptare rezolută une fois pour toutes a acestor 2 litere , i aducem o înlesnire imensă în ortografia noastră, fără de a sminti chia- | ritatea filologică în nici un mod, şi uscam totdeodată un izvor etern de j lupte şi frecări filologice, cari la noi produc pe de o parte nefericitele personalităţi, pe de altă chiar imposibilitatea de a ceti şi scrie limba română cu conştiinţă de acurateţa. Iar cît despre opunerea d-tale, că -w seamănă cu un purece sau cu o cămilă, mă rog a cugeta că atunci p seamănă [cu] un dromedariu j şi că x are nişte trăsuri foarte espresive de ereditate familiară cu păduchii de lemn, sau cel puţin cu niscai paiangini; — şi cîte şi ; mai cîte asemănări de aceste între filologia comparativă şi zoologia | descriptivă, dacă vrem să purcedem pe astă cale. Eu dar voi continua a scrie ca pin-acum, p-imi cînd îmi va spune I cineva ceva mai bun. Căci n-am pretenţiunea de a-mi fi însuşit o opiniune irevocabilă, deşi am pretenţiunea de a mi-o fi adoptat j fără «glumă» şi fără «capriciu», cum mi-ai împutat d-ta" (a se | vedea T. Maiorescu, Jurnal şi epistolar, voi. II, 1978, p. 225—227). Cînd Titu Maiorescu se întoarce în ţară de la studii, aici problema scrierii limbii române era o preocupare generală. Circulara ministrului Ion Ghica, din 1860, înlocuia alfabetul chirilic cu cel latin, dar ' nu indica şi normele potrivit cărora să se facă această operaţie extrem de dificilă; de aceea se lăsa cîmp deschis tuturor iniţiativelor. 698 699 (Notăm că şi un fost coleg de la Theresianum al lui Maiorescu, apoi profesor de latină la liceele „Sfîntul Sava" şi „Matei Basarab", Ieremia Circa, publică studii cu privire la limba română şi scrierea ei: Observaţiuni generale asupra limbei române şi disertarea asupra ei, în Naţionalul, Bucureşti, an. IV, nr. 21, 12 martie 1861, p. 83; Despre limba română, în La voix de la Roumanie, Bucureşti, an. I, nr. 43, 16/28 noiembrie, 1861, p. 172; nr. 44, 23 noiembrie/5 decembrie 1861, p. 176; nr. 46, 1/19 decembrie 1861, p. 183-184, ba chiar şi Un proiect de ortografie, în Buciumul, an. I, nr. 22, 16 martie 1863, p. 92; nr. 23, 20 martie 1863, p. 95—96. în articolele sale, I. Circa se străduia să demonstreze că limba română este o limbă latină, apropiindu-se mai mult de spaniolă.) Se ştie că tînărul Maiorescu, numit în 1862 director al Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, publică primul anuar din ţară, Anuarul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi pe anul 1862/63, avînd drept introducere studiul său, intitulat Pentru ce limba latină este chiar in privinţa educaţiunii morale studiul fundamental în gimnaziu. Trecînd apoi, în anul următor, la conducerea Institutului pre-parandial „Vasile Lupu", Maiorescu are prilejul să constate că elevii Institutului, viitorii dascăli, nu cunoşteau gramatica limbii române şi nu scriau corect. El este încredinţat acum de necesitatea unei reforme de jos în sus a învăţămîntului, de la şcoala primară, şi, prin urmare, de la pregătirea învăţătorilor. Anuarul Institutului „Vasile Lupu" (Şcoala normală de la Trei Ierarhi) din Iaşi pe anul 1863/1864, al doilea publicat de Maiorescu, cuprindea, printre altele, şi Regulele limbei române pentru începători (tipărite apoi şi separat, în broşură, la Iaşi, în 1864), lucrare care se înscria în aceeaşi sferă de preocupări şi anticipa viitorul studiu Despre scrierea limbei române. Iată cîteva din „observaţiunile" care însoţesc această mică gramatică destinată să înlesnească studiul limbii române, observaţii deosebit de semnificative pentru că schiţează liniile directoare ale activităţii viitoare a criticului: „Limba română este maltratată în şcoalele noastre. Acea limbă naţională ce o avem ca cea mai scumpă moştenire de la strămoşii noştri, acest simbol de recunoştinţă care leagă popoarele de aceeaşi sămînţă peste sute de secole şi despre care s-a făcut atîta vorbă la începutul regenerării noastre intelectuale, această limbă ameninţă cu decadenţa în mijlocul nostru şi nimeni nu-şi mai bate capul de regulele ei. Cine te mai înţelege astăzi dacă strigi: Limbă şi naţionalitate sunt în specie pentru români cuvinte aproape identice! Cultivă limba poporului, lăţeşte-i-o prin toate satele, învaţă-1 să şi-o cunoască cu toate dependinţele ei, cu poezii şi cu cîntece, cu tradiţiuni istorice şi cu poveşti populare şi atunci ai regenerat un popor pe tărîmul intelectual cu acelaşi rezultat cu care îl regenerezi pe tă-rîmul economic prin o lege rurală! Dar cine te mai înţelege astăzi cînd îi spui astfel de cuvinte? Generaţiunea în mijlocul căreia trăim s-a depărtat de la asemenea reflecţiuni; seriozitatea studiului limbistic şi istoric a speriat căpă-ţînele gingaşe ale coconaşilor moderni şi, în loc de a scrie cărţi, d-lor s-au pus să scrie jurnale, şi acelea ca vai de ele. Dar d-voastră nu vedeţi că politica adevărată nu este cu putinţă fără studiu istoric? Că politica este arta de a conduce un popor spre destinaţiunea sa? Că această destinaţiune nu se poate ghici din saloane, ci trebuie să fie urmărită cu pacientă şi amoare în revelaţiunea ei istorică prin 17 secole pînă acum? Că aci tocmai limba este busola conducătoare, legătura naţiunei, timbrul ei caracteristic, stampa nemuritoare cu care a însemnat-o Natura pentru a-şi cunoaşte şi recunoaşte conaţionalii de acelaşi sînge şi de aceeaşi chemare istorică şi pentru a alunga de la sine orice tendinţă străină? Că, prin urmare, primul pas de politică solidă este deşteptarea limbei şi a conştiinţei istorice într-un popor? Nu ocuparea politică serioasă este rea, căci aceasta se bazează pe studiul cel mai sever şi mai sistematic. Dar este rea, e pernicioasă şi funestă maimuţăria politică ce molipseşte junimea de astăzi, este rea depărtarea de la studii serioase şi năvălirea în broşuri, este rea fanfaronada liberală şi declamaţiunea de prin cafenele, pronunţată de domnişori parfumaţi cari încă n-au şters de pe ei pulberea şcoalei şi, cu idei necoapte şi cu noţiuni nemistuite, au aroganţa de a se crede oameni politici; este rea, cu un cuvînt, toată direcţiunea care ne depărtează de la învăţătura solidă şi sistematică şi ne aruncă înainte de timp în activitatea abruptă şi aforistică a jurnalelor. Cine astăzi la noi se pune pe politică jurnalistă în loc de a se pune pe studiu sistematic, acela este un copil nebun care vrea să înalţe coada zmeului şi ţine zmeul însuşi la pămînt. Este de datoria oricărui profesor conştiincios a chema la toate ocaziunile atenţiunea studenţilor asupra acestui pericol şi a le arăta calea cea dreaptă, şi eu din parte-mi o repet şi aci: calea cea dreaptă pentru junimea noastră în ştiinţă conduce întîi la studiul 700 701 cel mai sever şi îndelungat al istoriei şi al limbei române şi apoi spre ramurile practice ale sferei intelectuale, în funcţiuni de stat şi în politică. De aci rezultă teza practică: de la învăţarea limbii române în şcoalele primare trebuie să înceapă regenerarea noastră intelectuală. De aceea subscrisul, văzînd lipsa totală de atenţiune pentru această ramură a învăţămîntului, s-a oferit în octomvrie 1863 de a o îmbrăţişa şi a primit direcţiunea şcoalei normale de la Trei Ierarhi nu din încredere că va fi singurul în stare a pune piatra fundamentală la acest edificiu naţional, şi mai puţin încă din aşteptarea vreunei recunoştinţe pe acest tărîm deocamdată ingrat, ci din datoria de a arăta calea ce o crede adevărată şi de a-şi sacrifica activitatea în orice caz acolo unde îi spune conştiinţa că este de sacrificat. Aci, mi-o spune conştiinţa şi eu o spui altora după dînsa, aci este un cîmp de activitate modestă, pacientă, în aparenţă inferioară, în realitate de importanţă suverană pentru poporul nostru. Aci este ţinta spre care o parte din junimea noastră trebuie să-şi concentreze silinţele sale. Aci este locul unde se împlîntă stindardul cel mare, care va chema, pe toţi românii din toate ţările la vatra comună!" Concomitent cu elaborarea Regulelor limbei române pentru începători, pe la începutul lui 1864, la Iaşi se înfiripase societatea care se întrunea duminica în casele lui Pogor. Numită la început „Ulpia Traiana", apoi „Junimea", noua societate îşi propunea să acţioneze în contra ideilor exagerate ale ardelenilor, care dominau viaţa culturală a capitalei moldovene (v. şi E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 160—161). în primele întruniri ale „Junimii" este adusă în discuţie, cum era de aşteptat, şi spinoasa problemă a înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. Iacob Negruzzi este însărcinat cu întocmirea unui proiect de ortografie. în vara aceluiaşi an, Negruzzi, retras la ţară, nu face altceva, timp de o lună, decît să aştearnă pe hîrtie proiectul ce i se încredinţase. Acesta era redactat „fără vreo sistemă hotărîtă, ci mai mult după fantazie şi capriciu, amestecînd fonetismul cu etimologismul în mod cu totul arbitrar" — cum va declara el în Amintiri din „Junimea" (Bucureşti, [1939], p. 18; v. şi E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 184). Discuţiile cu privire la problemele limbii au fost reluate în toamna anului următor, 1865, după procesul înscenat lui Maiorescu în legătură cu Şcoala de fete (v. LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 433 şi urm.), proiectul lui Negruzzi constituind punctul 1 i ' de plecare. La început, Maiorescu participă la discuţii ca simplu I spectator, dar într-o bună zi îi luă pe toţi prin surprindere începînd ' lectura studiului său Despre scrierea limbei române. împrejurările sînt consemnate în procesele-verbale ale „Junimii": „Şedinţa IV. Vineri 5 noiemvrie 1865 (la Maiorescu). «Se încep discuţiile asupra ortografiei române. I. Negruzzi citeşte un tratat j al său despre această materie. Prima divergenţă de opinie se iveşte ; asupra punerei literei qu în loc de k şi c în cuvintele derivate din cele latineşti cu qu. Pogor susţine pe qu, Negruzzi nu-1 admite. j A doua dispută se naşte asupra admiterii sau neadmiterii semnelor, deocamdată a sedilei sub d, s şi t. Negruzzi o combate, ceilalţi i vor să o admită. După vii discuţiuni (prelungite pînă la P/2 după miezul nopţii) ne separăm, convingîndu-ne că nici unul nu ne-am lămurit chestiunea în toată întinderea ei. Se amînă dezbaterile ! pînă la vreo şedinţă viitoare cu speranţă că atunci se vor afla mai multe punturi de conciliaţiune.»" în procesul-verbal al şedinţei din 16 noiembrie 1865 se consemnează: „Convorbiri despre ortografie fără rezultat" şi: „S-a însărcinat Maiorescu cu elaborarea gramaticii române pentru şcoalele i primare pînă la finele anului 1865". Peste numai trei zile, la 19 noiembrie 1865, are loc „lectura tratatului de scrierea română de Maiorescu (partea I, principiul ' general)"; la 23 noiembrie 1865, procesul-verbal al şedinţei „Juni- mii" consemna iarăşi: „Continuarea tratatului de ortografie română de Maiorescu (partea paleografică)", care recomanda: „Depărtarea din scrierea noastră a literelor qu, th, y, h şi adoptarea semnului de sedilă sub t şi d pentru tz şi z", iar la 3 decembrie 1865: „Termi- ! narea tratatului despre scrierea română (critica fonetismului şi a etimologismului)", hotărîndu-se „primirea semnelor scurtării peste i a, e, i, atît pentru exprimarea lui -k, cît şi a lui -k, v]\" (LE. Torouţiu, ' op. cit., IV, p. 436; v. şi E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 185-186). | Preocuparea pentru scrierea limbii române rămîne în conti- nuare, pentru Maiorescu, pe primul plan. El se informează perseve- | rent, studiază harnic lucrări ale somităţilor din domeniul lingvis- 1 ticii, îndeosebi din domeniul lingvisticii comparate, pentru a afla formula cea mai potrivită specificului limbii noastre. La 5 — 17 ianuarie 1866 notează în jurnalul său: „La 1 ianuarie [1866] am găsit ca adevăr nou concepţia clară j a naturei hieroglifelor şi a despărţirei stricte dintre hieroglifa fo- netică şi literă. O să compar încă cu Steinthal, pe care l-am coman- 702 703 dat la Berlin. Dacă are şi el, înaintea mea, aceeaşi părere sau o alta, dar slabă, atunci trebuie să o public pe a mea în limba germană, căci este nouă" (însemnări zilnice, I, ed. cit., p. 121). Această concepţie originală este consemnată în Scrierea limbei române (v. ed. de faţă, p. 319 — 326). Jurnalul lui Maiorescu ne aduce în continuare mărturii cu privire la această preocupare, care pare să-1 absoarbă cu totul: „Astăzi mi-a venit în minte că adevărata carte de logică ar fi: logică şi gramatică. Trebuie început de la egipteni şi arătat cum la ei scriere şi limbă se ţin împreună şi apoi din limbă (gramatică), ca una ce e logică încarnată, scoasă logica. Precum din aritmetică şi geometrie a fost luată metafizica apriorică (estetica transcendentală), tot aşa trebuie scoasă logica din limbă. Numai astfel dăm fiecăreia dreptul ei, în special celei din urmă în dezvoltarea ei actuală.1 De citit pentru asta: Max Muller, Steinthal, Heyse, Grimm" (ibidem, p. 121 — 122). în ziua următoare, la 6/18 ianuarie 1866, la miezul nopţii, însemnările continuă în jurul aceluiaşi subiect: „Ieri, ca şi astă-seară, am înghiţit pe nerăsuflate Prelegerile despre ştiinţa limbei ale lui Max Muller. Excelentă carte. Cea dintîi prelegere, cam searbădă, nu te-ar face să bănuieşti deloc această eflorescentă de cunoştinţe ştiinţifice şi această căldură. A doua prelegere — excelentă. Am ajuns acum la a şaptea. După aceea o voi studia complet cum trebuie şi voi face excerpte" (ibidem, p. 122). în vara anului următor, studiul asupra scrierii limbii române era gata. Maiorescu notează în jurnal, în octombrie 1866 (ed. cit., p. 124): „în iunie am terminat cartea mea Despre scrierea limbei române, a cărei idee fundamentală (partea I) o concepusem şi o scrisesem în noaptea de 15/16 noiembrie 1865. Important pentru mine ca cea dintîi a mea lucrare originală şi concepută cu iuţeala fulgerului. Ultima parte, critica etimologismului, am scris-o în nopţi în care mica mea Livia zăcea bolnavă de un început de holeră, cînd am văzut cu cea mai adîncă strîngere de inimă resignarea micei creaturi." 1 Aici T. Maiorescu notează, trei ani mai tîrzîu: „Aşa a început John St. Mill a sa Logică inductivă şi deductivă, precum văd în iunie 1869, la lectura ei". Mult mai tîrziu, altă însemnare, cu creionul: „Dar gramatica şcolară greacă a apărut abia după Logica aristotelică" (nota ed. I. Rădulescu-Pogoneanu). Z. Ornea consideră că Maiorescu ar fi terminat „redactarea stu-[ diului său. despre ortografie" în noiembrie 1865: } „Ne grăbim să precizăm că pe Max Muller şe pare că 1-a citit totuşi la o lună după ce a terminat redactarea studiului său despre ortografie. O dovedeşte însemnarea din Jurnal de la 5 ianuarie I 1866, cînd, preocupat de elaborarea manualului de logică la care de mult năzuia, ajunge la concluzia că «adevărata carte de logică ) ar fi „Logică şi gramatică" », altfel spus, că logica trebuie «scoasă i din limbă». Se decide, în consecinţă, pentru lecturi sistematice pe j această direcţie de el stabilită: Max Muller, Steinthal, Heyse, | Iacob Grimm" (op. cit., p. 65—67, nota 3). în realitate, cum se vede din cele arătate de noi mai sus, în noiembrie şi decembrie 1865 are loc prezentarea formei iniţiale a studiului. \ Volumul apărea în 1866, la Iaşi, în „Ediţiunea şi imprimeria Şocietăţei Junimea"., Lucrarea abordează, cu competenţă şi la curent cu cercetările cele mai noi pe atunci din domeniul lingvisticii, problema atît de importantă a scrierii limbii noastre. Evoluţia ulterioară a orto- \ grafiei române a confirmat buna orientare a lui Maiorescu (v. şi j Tudor Vianu, Opere, 2, ed. cit., p. 156—158; N. Manolescu, Con- j tradicţia lui Maiorescu, ed. cit., p. 43 — 45). j Studiul este complet şi temeinic închegat chiar de la început, î analizînd, în cele patru părţi ale sale, toate aspectele scrierii limbii ! române. Evident, reeditările ulterioare aduc informaţia la zi, unele completări, noi elemente în sprijinul argumentaţiei iniţiale. „Reor-j ganizarea" materialului înseamnă, de fapt, o regrupare a proble- } melor discutate, în funcţie de relaţiile dintre ele. Astfel, chiar din ediţia a doua a lucrării (în Critice, 1874, p. 71—271), discuţia despre j Principiul scrierii din Partea I (1866) se strămută în Partea a IlI-a \ — Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic; Par- tea a Il-a — Cercetări fonetice asupra alfabetului latin devine Partea I; cap. Despre scrierea lui i,t),w,u,,z,-\, î din Partea a IlI-a devine Partea a Il-a; după resistematizare, Partea a IlI-a este constituită din cap.. Despre principiul scrierii şi Critica sistemului ! fonetic (cu informaţia la zi şi răspunsul la observaţiile lui Schuchardt), iar Partea a IV-a — Cercetări limbistice şi critica sistemului etimologic — rămîne în esenţă neschimbată, doar informaţia va fi îmbogăţită. Cu trecerea timpului, Maiorescu va renunţa, în ediţiile succesive ale acestui studiu, ca şi în alte scrieri ale sale, la mulţi termeni ( neologici de origine latină, pe care-i înlocuieşte cu cei statorniciţi ; de multă vreme în limbă. 704 705 în legătură cu forma iniţială a lucrării şi modificările ei ulterioare, observăm inexactitatea notei lui E. Lovinescu (T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 187, nota 2), în care citim: „Despre scrierea limbei române a apărut în ediţia I la 1866, cuprinzînd numai partea I şi II a studiului [?!]. Critica etimologismului (adică partea a patra) a apărut întîi în Conv. Ut., 1 şi 5 august 1867 (voi. I); partea a III, Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic, a apărut întîi în Conv. Ut., VII, nr. 1 nov. şi dec. 1873 [?!]. Ediţia II a întrege lucrări a apărut la Socec, Buc, 1873; ediţia III, la 1893 şi a IV la 1908." Şi în nota de la p. 190 (op. cit.), Lovinescu persistă în eroare: „Ediţia I din 1866 a cărţii nu cuprinde decît partea I şi a II a studiului său. Ea a atras un studiu al lui Hugo Schuchardt în România din 1873, L'orthographe du roumain. Articolul a fost tradus în Columna lui Traian din 1 iunie 1873 şi reprodus cu observări de P. Grădişteanu în ziarul bucureştean La Roumanie, 19 iulie 1873. Partea a treia a acestui studiu (apărută mai întîi în Conv. Ut. din 1 noiembrie şi 1 dec. 1873 şi integrată în ediţia a doua a cărţii apărute la Socec, 1873) e un răspuns lui Schuchardt, ce se pusese din punctul strict fonetic, adică cel adevărat." Aceste afirmaţii au fost preluate ca atare de cercetătorii ulteriori ai operei lui Maiorescu, care, dealtfel, n-au fost preocupaţi de compararea variantelor studiilor sale. în recent apăruta lucrare Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, Flora Şuteu numără trei (!) „capitole" în broşura de la 1866: „în prima formă sub care s-a publicat ca broşură în 1866, lucrarea cuprinde următoarele capitole: I. Principiul scrierii; II. Cercetări fonetice asupra alfabetului latin; III. Despre scrierea lui c, g, ş, ţ, d, ă, e, i, şi o critică a sistemului etimologic. Ultimul capitol este retipărit, în 1867, în primul număr al revistei Convorbiri literare, iar al treilea capitol (substanţial amplificat prin inserarea unor răspunsuri date celor care au analizat critic lucrarea, precum şi prin includerea discuţiei asupra principiului scrierii) apare în anul 1873, în voi. al VH-lea al aceleiaşi reviste" (p. 52). în realitate, părţile a H-a (în ed. 1866 — Partea a IlI-a) şi a IV-a ale lucrării au existat, aşa cum am arătat mai sus, chiar din prima ediţie, de la 1866 (v. Cuprinsul acesteia, aşezat îndată după Prefaţă: „Partea I. Principiul scrierei. Note la Partea I. Partea II. Cercetări fonetice asupra alfabetului latin. Partea III. Despre scrierea lui c, g, ş, ţ, d, â, e, i şi o critică a sistemului fonetic. ) Partea IV. Cercetări limbistice şi critica sistemului etimologic"). în Convorbiri (1867 şi 1873), cele două părţi au fost doar republicate în formă revizuită. Articolul Critica ortografiei d-lui Cipariu, publicat în Convor- I Uri literare, an. I, nr. 11 — 12, 1 — 15 august 1867, p. 137—142, 158—163, prezenta cititorilor, însoţită de cîteva cuvinte introduc- j tive ale „redacţiei", Partea a IV-a a lucrării, intitulată Cercetări limbistice şi critica sistemului etimologic. Articolul apărea în nr. 11 şi 12 ale revistei, nesemnat. El figurează numai în sumarul Convorbirilor pe anul I cu numele autorului: T. Maiorescu. Iată „introducerea" redacţiei: ! „în anul trecut, ortografia d-lui Cipariu a aflat o critică, care, după opiniunea noastră, o nimiceşte cu totul şi reduce sistemul numit «etimologic» al scrierii române la rangul unei curiozităţi literare, dar nu al unui sistem de imitat. Acest atac decisiv în contra ortografiei d-lui Cipariu a fost făcut ! de d. T. Maiorescu în pag. 122 — 152 a cărţii sale Despre scrierea limbei române şi, fiindcă atacul a rămas pînă acum fără refutare, ! pentru noi ortografia Cipariu va rămînea delăturată, pană cînd va | respinge obiecţiunile aduse. Cu atît mai mult am fost surprinşi a vedea că într-o şedinţă a Ateneului din Bucureşti s-a propus ortografia Cipariu ca ortogra- i fie a Societăţii [Academice], şi noi nu putem decît a felicita pe Ate- ( neu pentru că nu a primit pană acum acea propunere. în cestiuni de ştiinţă este un progres spre adevăr, care se face pe calea demonstraţiunilor. în momentul în care un sistem află I o critică, care pe calea demonstraţiunei logice şi complete îi răs- toarnă fundamentul, acel sistem este dator sau a învinge noua I opoziţiune prin arguminte mai tari, sau a se dechiara pe sine de învins. Altfel, progresul ştiinţelor este cu neputinţă. Continuarea : tenace şi tăcută a erorii de mai înainte devine o lipsă de conştiinţă ! şi un păcat în contra adevărului. \ înainte însă de a admite că există un asemine obscurantism în juna noastră literatură, ne place mai bine a crede că acea cri-\ tică a ortografiei d-lui Cipariu nu a fost încă destul de cunoscută i în public şi de aceea ne grăbim a-i reproduce puncturile principale I din numita scriere a d-lui Maiorescu." 706 707 în 1873, după apariţia articolului lui H. Schuchardt, Convorbirile literare (an. VII, nr. 8—9, 1 noiembrie—1 decembrie 1873, p.321 — 324, 342—362) republică şi Partea a IlI-a a studiului despre scriere, sub titlul: Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic, însoţit de următoarea notă a redacţiei (loc. cit,, p. 320): „ortografia română în Paris apare de la începutul anului 1872 o revistă intitulată România, recueil trimestriel consacre ă l'etude des langues et des lit-teratures romanes, sub redacţiunea d-lor Paul Meyer şi Gaston Paris, în nr. 5 al acestei reviste, din i anuarie 1873, d. Hugo Schuchardt, profesor în Halle, cunoscut prin studiele sale asupra vocalismului latinităţii vulgare, publică un articul, L'orthographe du roumain. Articulul a fost reprodus împreună cu cîteva observări ale d-lui Petre Grădişteanu în jurnalul bucureştean La Roumanie, din 18 iulie 1873, şi mai înainte tradus în Columna lui Traian, din 1 iunie 1873. D. Schuchardt, fonetist curat, face cîteva observări atît în contra ortografiei adoptate de Societatea Academică Română, cît şi în contra celei susţinute de d. Titu Maiorescu şi primite în esenţă de Convorbirile noastre. La aceste observări şi la altele de mai nainte d. Maiorescu răspunde în ediţiunea a doua a tractatului său «despre scrierea limbei române », care se publică de d. Socec la Bucureşti şi va apărea încă în decursul anului curent. Profităm de oca-ziunea ce ne se prezintă de a împărtăşi cetitorilor noştri acea parte a cărţii d-nului Maiorescu care se raportă la punturile atinse de d. Schuchardt în numita revistă franceză. Cît pentru critica d-nului Maiorescu în contra etimologismului d-lui Cipariu, aceasta a fost reprodusă în Convorbirile din 1 şi 15 august 1867 (Conv. Ut., voi. I). Red." în ce priveşte „ediţiile" II, III şi IV, nu e vorba — cum s-ar înţelege din nota citată a lui Lovinescu — de ediţii separate ale studiului, ci de includerea lui în ediţiile de Critice din 1874, 1893 şi 1908. în 1873 se poate ca Maiorescu să mai fi avut încă intenţia să publice separat Despre scrierea limbei române la Socec. La 18 ianuarie (stil vechi) 1872, criticul nota în Programa anului 1872, ca proiecte eventuale: „VI. Să scot la Socec a doua ediţie a lucrărei mele Despre scrierea [limbei române]. \ VIL Editare a tuturor articolelor mele de critică.1 i VIII. Gramatica română pentru şcoalele elementare, ediţie |! nouă şi să o completez"2 (însemnări zilnice, I, p. 180). Mai tîrziu, printre „proiectele pentru 1873" figura însemnarea: „1. Să termin publicarea articolelor mele de critică" (op. cit., p. 204). Proiectul iniţial se vede că se transformase între timp, căci în ' anul următor apare la Socec primul volum de Critice, cuprinzînd, alături de studiul despre scriere, şi alte lucrări ale lui Maiorescu ( publicate anterior în Convorbiri: în contra direcţiei de astăzi in cultura română, Limba română în jurnalele din Austria, Observări polemice, Direcţia nouă. Organizarea definitivă a lucrării despre scriere este stabilită de Maiorescu încă în această ediţie din 1874 a Criticelor. Aici, ca şi în \ ediţiile ulterioare (1893, 1908 şi 1915), cele patru părţi ale ei sînt ! următoarele: I. Despre literele latine primite de noi fără schimbare, i II. Despre scrierea lui ii,M,4,ui,k, î, ea şi oa. ! III. Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic, j IV. Cercetări limbistice şi critica sistemului etimologic, j Studiul despre scrierea limbii române întreprins de Maiorescu | a stat la baza revizuirii din 1880 a „modului de scriere provizoriu" ' introdus în anul 1869 pentru publicarea Analelor şi altor lucrări ale Societăţii Academice. Dacă „modul de scriere provizoriu" era „întemeiat pe un etimologism puţin temperat prin concesiuni fonetice", ortografia adoptată la 1880 era „în esenţă un fonetism tem-; perat prin necesităţi etimologice". în fine, în 1904, era adoptată ' „scrierea definitivă", din care erau alungate şi ultimele concesii etimologice. j Apariţia broşurii lui Maiorescu în 1866 a stîrnit interes atît îu rîndurile intelectualilor români dih principate, cît şi în rîndurile j celor aflaţi sub ocupaţie străină. Convorbirile literare (an. I, nr. 14, | 15 septembrie 1867, p. 195 — 196) reproduceau recenzia făcută ! lucrării de Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură română în I Bucovina (an. III, nr. 7 — 8, iul.-aug. 1867, p. 177 — 179): |---- 1 La acest punct notează mai tîrziu marginal: „Făcut", în locul j altei însemnări şterse: „început la Socec" (nota ed. I. Rădulescu- I Pogoneanu). i 2 La acest punct, notat marginal: „Făcut prin Creangă", în '. locul altei însemnări şterse: „Dat în grija soru-mei" (nota ed. I. Rădulescu-Pogoneanu). 708 709 3 „notiţe literare Estragem din Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură română în Bucovina: «Despre scrierea limbei române de Titu Maiorescu, Iassi, ediţiunea şi imprimeria Societăţii „Junimea", 1866. Autoriul, rector al Universităţii din Iaşi, tratează aşişderea cestiunea urgentă a ortografiei române, pe care Societatea literară este chemată a o dezlega, spre a pune fără întîrziere odată capăt anarhiei ce domneşte astăzi în limbă în privinţa aceasta. Zicem fără întîrziere, căci, prelungindu-se starea de păn-acum — din îngrijirea cea sinceră pentru o scriere cît se poate de bună şi perfectă a limbei române, care au înzestrat pe aceasta cu vro 5 feliuri de ortografii nouă, afară de cea cirilică — nu s-ar fi putut naşte cu timpul decît numai cel mai mare rău pentru limbă, adecă tocmai acela de care au fost ferit-o dezvoltarea înţelesuală a poporului român: osebite dialecte — şi anume atîtea cîte sisteme osebite de ortografie s-ar fi înrădăcinat în ea. Cartea aceasta se ocupă cu un sistem de ortografie foarte diferit de cel arătat mai sus.1 Pe cînd acela scrie cuvintele româneşti nu după cum se pronunţă ele, ci urmînd cu severitate logică principiul etimologic şi introducîndu-se la antica şi ilustra lor origine romană, le scrie potrivit cu aceasta, aşa precum s-au scris sau cum ar fi trebuit să se scrie pe atunce cu litere străbune latine.2 D. Maiorescu ne recomandă cu oareşicare schimbări şi simplificări ortografia care este introdusă în România şi care s-au fost propus, reformat şi dezvoltat mai nainte succesiv prin renumiţii bărbaţi de ştiinţă şi scriitori străluciţi I. Eliad, A. Treb. Laurian şi Ioan Maiorescu (tatăl); pe cît am putut noi şti la timpul său pe aicea, căci pe atunce nu era încă oprit, sau aşa de îngreuiat, că tot la una vine, a primi cărţi sau gazete româneşti dinafară — care ortografie uneşte în genere pană la un loc etimologismul cu fonetismul, esprimînd diferenţa între amîndouă sistemele, sunetele origi-narie ce s-au schimbat în limba noastră, după pronunţarea lor românească de astăzi prin semne (accente şi sedile)3. 1 Principiale de limba şi scriptura de T. Cipariu (nota din Foaie...). 2 De esemplu: Principiale; in a-ante antaniul; deintru; celi; liusiorate; almentre; bene; mene; sene; mana; lana; cane; galina; palia-si va aprende in capu; a scaimba etc. (nota d'.n Foaie..J. 3 De esemplu: Principiele; inainte; ănteiul; dintru; cei; uşoră-tate; almintre; bine; mine; sine, mănă; lână; căne; găina; paie'şi va aprinde in capu; a schimba etc. (nota din Foaie..J. Precum predomneşte ortografia cea dăntăi în Transilvania şi mare parte în Ungaria, aşa este, repeţim, cea din urmă de mai mulţi ani obşteşte adoptată în România (Principatele Unite), iară cea simplificată de d. T. Maiorescu se aplică în timpul mai nou la productele literarie publicate de cătră Societatea „Junimea" din Iaşi în propria ei imprimerie. Vom aminti aici în treacăt că sistemul de ortografie tucovinean, aicea cam de 18 ani în vigoare, întemeiată de neuitatul Pumnul şi dezvoltată în forma sa de astăzi, după cum se pcate vedea din foaia aceasta, în anii din urmă de cătră societatea noastră literară, se deosebeşte de cele pomenite între aceasta că ea nu se razemă ca celelalte esclusiv sau principalminte pe etimologie, ci, din contra, urmează mai mult şi mai ăntăi principiul fonetic, fără a eschide în mai puţine cazuri şi etimologismul, întrucît se învoieşte cu sistemul fonetic. Ortografia bucovineană, deci dară, scrie cuvintele româneşti fără privire la etimologia lor latinească, conform dezvoltărei limbei, întocmai aşa după cum sună ele astăzi, din care cauză se şi priveşte în Bucovina ortografia aceasta din urmă, mai ales din punctul de vedere pedagogic, ca cea mai uşoară. Cuprinsul şi calităţile opului sus-numit îi dau o importanţă deosebită. Opiniunea demonstrată despre individualitatea neînstrăi-naveră a limbei române în dezvoltarea ei de astăzi şi necesitatea de a ţinea samă de această din urmă în scriere, întinsele cunoştinţe desfăşurate întru apărarea tezei sale, cercetările şi observările unui spirit superior de rară cultură, espunerea metodică a unui sistem de ortografie susţinut după oareşicari simplificări propuse, cu consecinţă logică şi totodată — pană la un loc — cu o moderaţiune laudaveră, ferindu-se de estreme şi înlesnind într-acest chip cu mai multă secu-ranţă unificarea ortografiilor şi pe lîngă acestea totul scris într-un limbagiu adevărat clasic! — împreunarea acestor calităţi, la noi mai cu samă atît de rare, ne arată ponderositatea votului autorului în cestiunea vitală a limbei noastre şi pot da cetitorilor noştri o idee despre valoarea ştiinţifică a acestui product literar. Nu ne învoim pentru noi cu toate simplificările propuse de autorul acestei scrieri şi mai ales, d. e., cu eliminarea sunetului românesc î spre a se înlocui prin ă, e şi i. Ne abţinem de a ne rosti mai de aproape în privinţa aceasta, faţă cu apropiata adunare a areopagului literar. Aceasta însă nu ne împedecă a recunoaşte că cartea numită este o adevărată şi foarte preţioasă înavuţire a literaturei române şi a o recomenda cu urginţă cetitorilor noştri ce urmează dezbaterile limbistice care sunt la ordinea zilei, încredinţaţi fiind că nici un bărbat cult şi iubitor de limba sa maternă nu o va ignora 710 49 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu 711 fără propria sa daună. O carte de un merit ştiinţific ca aceasta este în ochii noştri o faptă patriotică mult mai mare, mai folositoare şi mai laudaveră decît sute de cuvîntări politice, pamflete şi articule de fund, în cari vedem astăzi absorbit mai tot spiritul şi toate puterile claselor inteliginte ale poporului român de peste hotare, pentru că noi credem că nu luptele sterile ale politicei, nu frecările înverşunate ale partidelor, nici vuietul patimelor politice vor lumina, vor îndestula şi vor ferici poporul, ci numai lucrările pacinice ale inteliginţei, numai rădicarea nivelului său spiritual şi moral, numai cultura îl va mîntui. G.H. [urmuzachi] »" Dintre cei vizaţi în lucrarea lui Maiorescu (îndeosebi T. Cipariu, teoreticianul etimologismului) nu răspunde nimeni o bună bucat ă devreme. Abia în 8 august 1867, Cipariu va publica în Românul , o notiţă cu privire la studiul lui Maiorescu, şi atunci provocat de reproducerea în Convorbiri (nr. 11, 1867, p. 137 — 142) a primei părţi din articolul Critica ortografiei d-lui Cipariu: „într-o foaie literară din Iaşi, no. de la 1 august a. c, mise impută că n-am răspuns la oarecare critică asupra ortografiei mele, şi din acea trece la conclusiuni curioase . Nu am respurisu directe, intru adevăru, pentru că pană astăzi nu văzusem acea critică, nici aveam sciinţă de ea, de aceea nici că puteam să respundu. Indirecte însă am respunsu, ca tuturor criticilor mei, în Archi-vu pentru filologie, alesu la pagina 84. Prin urmare am dreptu să negu şi conclusiunile. T. Cipariu" (Convorbiri literare, nr. 14, 15 septembrie 1867, p. 196; de asemenea, E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 195 — 196). Cipariu va mai aminti de lucrare în articolul La una imputa-ţiune, în Archiv, 1869, p. 438, unde citim, printre altele: „Alte răspunsuri nu am mai dat d-lui T. Maiorescu şi, după cum vedem cu cîtă vehemenţă îşi face criticele sale sau atacurile sale, nici nu-i vom da mai mult — decît poate în caz de mare nevoie". O critică propriu-zisă va face însă studiului despre scrierea limbii române I. M. Moldovan, adept al lui Cipariu, în articolul Critica d-lui Maiorescu (în Archiv, 1869, p. 456, 495, 620). Epistolariul, aflat în ms. la Biblioteca Academiei, ne dezvăluie încă un amănunt interesant în ciorna unei scrisori redactate în 'ger- mană, pe care Maiorescu o va fi trimis sau avea numai intenţia de a o trimite savantului Max Muller (ciorna nu are final). Scrisoarea este adresată: „Herrn Max Muller — Taylorian Professor in the University of Oxford" şi este datată Iaşi, â/17 martie 1867. „Preastimate domn — sună misiva — îmi iau îngăduinţa de a vă trimite alăturat un exemplar din disertaţia mea despre scrierea românească (valahă). Acest lucru este pentru mine un fel de datorie, deoarece ultima parte a micii lucrări, care se ocupă de critica principiilor etimologice în ortografie, este influenţată în mod esenţial de prelegerile dv. despre ştiinţa limbii, şi anume de magistralele expuneri cu privire la concepţia fonetică şi reproducerea dialectică. Poate că veţi ajunge vreodată să studiaţi şi limba şi scrierea românească. în acest caz disertaţia mea v-ar putea fi de folos, şi de aceea vă schiţez conţinutul ei" (scrisoarea continuă cu această schiţă, neterminată). Mai probabil este că scrisoarea n-a fost niciodată trimisă, pentru că Maiorescu nu pomeneşte această împrejurare nici în însemnările sale zilnice, nici în altă parte. Dacă opiniile lui Maiorescu cu privire la scrierea limbii române nu s-au putut bucura de aprobarea unor somităţi străine, ele s-au bucurat, în schimb, de aprobarea şi sprijinul scriitorilor noştri de frunte de îndată ce au fost făcute publice. Mai cu seamă Alecsandri a împărtăşit şi susţinut punctul de vedere maiorescian, atît în şedinţele Academiei cît şi cu alte ocazii, şi nu este deloc întîmplător faptul că amîndoi au părăsit în acelaşi timp Academia şi tot în acelaşi timp au revenit în sînul ei. „Dl. Maiorescu va face un mare serviciu limbei şi literaturei noastre combătînd tendinţa transilvană de a le poci sub cuvînt de-a le latiniza orbeşte" — îi scria Alecsandri lui I. Negruzzi la 20 martie 1868 (V. Alecsandri, Scrisori, 1904, p. 33). Aceeaşi totală adeziune o exprimă poetul şi în anul următor, după ce părăsise, odată cu Maiorescu, Societatea Academică Română, care dăduse cîştig de cauză etimologismului: „M -am bucurat deci foarte mult cînd am aflat din scrisoarea d-tale — îi scria el aceluiaşi I. Negruzzi la 1 noiembrie 1869 — că v-aţi decis a intra în lupta ştiinţifică cu pedantismul. Nu mă îndoiesc de victorie, fiindcă nişte simpli gramatici care nu au produs nimic în literatură nu pot să stea faţă cu adevăraţii literatori. Publicul se va da negreşit cu acei care-1 încîntă prin producerile lor şi va rîde de acei ce caută să-1 năucească cu nişte stropşituri 712 49* 713 ridicule. [...] aveţi o frumoasă campanie de făcut, aveţi de apărat tezaurul cel mai scump ce aţi moştenit de la strămoşi, limba, adică simbolul sacru al naţionalităţii noastre" (op. cit., p. 50). Şi în 1872, cînd Convorbirile pun în discuţie revizuirea parţială a regulilor ortografice stabilite în 1865, Alecsandri îşi va exprima în acelaşi sens părerea, subliniind şi cu acest prilej pericolul pe care îl prezentau pentru limba română ideile latiniste, care jucaseră într-adevăr un rol de seamă în 1840—1848, dar care în acest moment erau depăşite. „întorcîndu-mă de la Iaşi la Mirceşti — îi scria el la 8 ghenar 1872 lui I. Negruzzi — am găsit scrisoarea d-tale din 26 decembrie anul trecut, prin care îmi faci cunoscută deciderea ce aţi luat a vă întruni cîţiva membri ai «Junimei», pentru regularea unor dificultăţi ortografice. Neputînd să mă mai reped la Iaşi pînă după întoarcerea mea de la Bucureşti, unde am să plec în curînd, voiesc a vă espune opinia mea asupra puntelor nelămurite încă. înainte de toate, sînt de părere a se adopta o ortografie simplă, pe care să o poată învăţa şi deprinde lesne atît românii cît şi străinii. Aş dori ceva care să se fixeze în minte a prima vista, pentru a evita astfel elevilor o perdere de timp preţios, perdere regretabilă şi recunoscută de toţi filologii greci şi francezi. Cine a fost osîndit a studia limba elenă, ştie cîtă bătaie de cap a suferit pentru ca să [se] familiarizeze cu regulele ortografiei acelei limbi. Asemine şi acel ce a învăţat limba franceză a blăstămat de o mie de ori încurcătura ortografiei care 1-a făcut a perde ani întregi în labirintul ei. Ortografia trebuie să fie un mecanism inteligent pentru scrierea unei limbi, iar nu o ştiinţă adîncă, încîlcită, nesuferită, ce absoarbe o mare parte din capitalul inteligenţii şi întîrzie studiile serioase şi folositoare. Asemine ştiinţă, la care s-au dedat mai cu deosebire fraţii noştri din Transilvania, e de natură a face chiar din Apollon un pedant grotesc şi anost, cum zic la Bucureşti. Să ne ferim dar de mania celor ce voiesc a împodob i limba română cu un văl de pedantism şi [să] ne gîndim că trăim într-un secol unde avem multe de învăţat, într-un secol de activitate producătoare pentru binele comun al omenirii, iar nu în acel timp de trîndăvie în care filosofii din Bizanţ se cufundau în certe asupra ortografiei, pe cînd otomanii erau sub zidurile oraşului. La 1848 şi cu cîţiva ani mai înainte era nevoie de-a combate notele din Petersburg, care ne atribuiau o origine slavă; atunci 714 orice armă a fost bună: istorie, geografie, etnografie, poezie poporală, datine strămoşeşti, limba mai ales, limba purificată de slavo-nizare, de slove, şi chiar ortografia cît de latinizată, cît de încurcată... toate au fost întrebuinţate cu succes pentru a proba că sîntem de neam latin, că ne coborîm din Traian. Şi lumea, în fine, ne-a crezut. Acum, însă, că am dobîndit diplomul nostru de naţionalitate, acum dar cînd toată Europa ne numeşte români şi ţara noastră România, e timp să ne mai discărcăm de atîtea arme apăsătoare, să ne mai uşurăm umerele pentru ca să păşim cu pas mai grabnic pe calea deschisă. Am cîştigat procesul nostru în lume, am redobîndit numele nostru adevărat de români, să probăm acum că sîntem români înţelepţi, practici, spirituoşi, iar nu grei de minte, pedanţi, uricioşi. Plecînd de la acest punct de vedere, eu sînt de părere să respectăm armonia limbei, să ne conducem de notele ei melodioase şi să ne ferim de tot ce ar produce cacofonii în concertul ei. Aşa, trebuie să lepădăm pe ciune şi ţiune, ca nişte sunete disgraţioase, care, în-mulţindu-se, prefac armonia limbei noastre într-o ţiuitură chinezească. Sînt de părere să înlăturăm pe qu şi să lăsăm pe c în cuvîntul cerere... (să-1 păstrăm însă în nume proprii sau tecnici: Sixt quint). Cît pentru ofticosul ph, să-1 trimetem la Eaux bonnes. a) Cuvîntul care nu trebuie modificat la declinare; el este nevariabil ca şi cuvîntul qui în limba franceză. Cari, pl. de la care, dacă s-ar adopta, ar da loc la culamburi [sic], de care negreşit că ar profita dl. Paicu; cari este şi pl. de la car, verme; cari este şi un timp al verbului a căra. b) x — să se scrie cs... Alecsandri, căci litera x e formată de un s şi un c lipite de spinare şi cu dreptul ar trebui să se pronunţe sc, scaun. c) # şi z după cuvînt: dioa, Zoe, dic, zadar, dece, aşedămînt, magazie. d) Duplicarea consoanelor trebuie respinsă, ca una ce aduce confuzie în mintea elevului şi produce ades monstruozităţi ridicole pe hîrtie. Am văzut scris astfel cuvîntul add&ppătturră. e) La imperfectul conjug. 4 să se scrie gîndiam pentru că verbul este în i, a gîndi — însă la subjonctiv să se scrie socotească, pentru că derivă din socotesc. f) Apostroful nefiind întrebuinţat decît spre a ţinea locul unei vocale eliminate, găsesc că e mai raţional a se scrie: gîndit-ai, decît gîndit'ai, datu-mi-s'a decît datu'mi-s'a etc. 715 g) Cît pentru u, ştii că i-am fost totdeauna duşman neîmpăcat1, căci l-am considerat ca pe un parazit ce a înlocuit pe slavonescul k, adăogat de părinţii noştri la finitul cuvintelor. îl admit numai ca semn de plural la ,verburi... eu merg, ei mergu şi eu făceam, noi fâ-ceamu; iar [cît pentru substantive, îl declar o aninătură grotescă, ca şi cînd [un român şi-ar anina cozi de frac la mintean; asemine pentru adverbe, adăogirea lui este o insultă pentru inteligenţa românului. Oricare strănepot al lui Traian este înzestrat cu destulă isteţie de spirit pentru ca să priceapă că un om perfect se bucură de un adjectiv măgulitor şi că, lucrîncl perfect, el produce un adverb demn de un perfect. Nu are nevoie românul ca să-i băgăm pe m în ochi pentru ca să înţeleagă sensul unui adjectiv şi al unui adverb, şi, prin urmare, e de prisos a-1 lănţui în regule ortografice, pe cît complicate, pe atît sterile. După părerea mea, năvălirea lui ă în scriere este fatală în mai multe priviri: el opreşte repegiunea scrisului şi a tiparului; dă paginilor scrise sau tipărite un aspect uri-cios, în care domneşte un u, ii, u, u, il nesfîrşit, ca un urlet de rău augur; face pe român a nu şti cum să citească, căci el în vorbă zice ades omu cela, în loc de omul acela, şi cînd citeşte unu omu, îi vine să pronunţe toate literele; în fine, u produce şi o dificultate regretabilă pentru cetirea versurilor. De pildă: M'amu dusu să vădu pe cîmpu unu calu. Iată un vers pe care declar că eu însumi, cu toată deprinderea ce am de a ceti versuri, mi-e greu a prima vista să-i ghicesc armonia, cînd, de ar fi scris astfel: M'am dus să văd pe cîmp un cal, nu aş simţi nici o sfială ca să-1 rostesc. Prin urmare, sînt de părere a se scrie: un om perfect, lucrează perfect — Recunoscînd — făcut şi făcutu-l'ai, văzutu-l'ai—dîndu-i-se. Pentru ce acest u în făcutu-l'ai} Pentru că românul are ureche armonioasă şi îi sună mai bine calul decît cal'l. După socotinţa mea, adevăratul articol bărbătesc nu este lu, ci ul, — corumpere de il italienesc şi el spaniol... Aşa, cînd românul zice calul, el pronunţă cal (fără u) şi adaogă articolul ul. Ergo... Vade retro îi. h) De vreme ce scriu nasc, e logic să scriu nasci, însă românul, ce posedă armonia în ureche şi pe vîrful limbei, va pronunţa naşti, fiind mai puţin aspru la auz. 1 Vezi România literară, 1855, p. 56 (notă în ed. 1904). i) Pentru jţ. şi -h trebuiesc păstrate semnele t, ă, pentru că sînt unele cuvinte imitative precum vîjîe, fîlfîe, care sînt de o mare importanţă pentru poezia descriptivă. Aceste sînt ideile mele nestrămutate asupra puncturilor de ortografie ce mi-ai expus în scrisoarea d-tale. Acum faceţi, hotărîţi cum vă va lumina simţul bun si armonia" (Scrisori, 1904, p. 54 — 57). Momentul victoriei definitive, de care vorbea Alecsandri în 1869, a venit abia peste 35 de ani, în 1904, cînd ortografia preconizată de Maiorescu a fost adoptată în toate punctele ei (cu cîteva excepţii neînsemnate) de Academia Română. Meritele lui în acest domeniu, privite din perspectiva vremurilor noastre, sînt unanim recunoscute, specialiştii relevînd noi şi semnificative laturi ale importantei şi multilateralei lui contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti. Reproducem aici opiniile exprimate recent de trei dintre ultimii cercetători ai operei lingvistice maioresciene: Gr. Brâncuş, D. Macrea şi Flora Şuteu. „între cărturarii ale căror contribuţii teoretice în materie de limbă literară şi ortografie au marcat un vădit progres — scrie Gr. Brâncuş (Titu Maiorescu şi problemele limbii, în Limba română, an. XIII, 1964, nr. 5, p. 483 — 493) — Titu Maiorescu ocupă un loc de frunte, prin concepţiile sale ştiinţifice organizate şi prin perspicacitatea de a reţine, cu argumentaţie logică, ideile sănătoase care circulau în epocă şi care aveau să devină, spre sfîrşitul secolului, adevăruri unanim recunoscute. Fără să posede decît o sumară cultură lingvistică propriu-zisă, Maiorescu a fost atras spre unele probleme ale limbii prin preocupările sale de estetică şi critică literară, iar spre chestiunile de ortografie prin aceea că, între altele, era conducătorul spiritual al uneia dintre cele mai influente reviste de literatură din acea vreme, Convorbiri literare. Ortografia reprezintă obiectul esenţial al preocupărilor lui Maiorescu în legătură cu limba. Contribuţiile Iui la elaborarea şi impunerea unei ortografii judicios întocmite, raţionale, ştiinţifice, sînt dintre cele mai valoroase. într-o epocă dominată oficial de etimologismul latinist, cînd se propuneau zeci de proiecte de reformă a ortografiei, unele mai confuze şi mai greoaie decît altele, Maiorescu intuieşte ortografia viitorului, militînd pentru un sistem de scriere simplu şi raţional. [...] Trebuie subliniat că Maiorescu a adoptat această concepţie, acceptată, în linii mari, de către scri- 716 717 itorii vremii, de la îavăţîţii din Şcoala ardeleană, Samuil Micu şi, în special, Petru Maior. [...] Din teoria lingvistică generală a vremii, Maiorescu şi-a însuşit unele idei interesante prin care depăşeşte diletantismul obişnuit în materie de lingvistică al scriitorilor epocii. El concepe limba ca un fenomen obiectiv, pe care «individul nu o poate niciodată modifica după raţiunea sa izolată » (O., I, 111) şi, totodată, un fenomîn în continuă mişcare, dinamic. [.,.] Maiorescu pune pe primul plan. norma lingvistică, acceptată de întreaga pătură cultă a populaţiei. Preocupat de problemele dezvoltării limbii literare, teoreticianul «Junimii» a criticat cu asprime concepţiile latiniştilor în această materie, fără să subaprecieze însă aportul considerabil al acestora la cercetarea ştiinţifică a istoriei limbii noastre. Credem că nici un învăţat din secolul trecut nu a lovit cu atîta forţă ca Maiorescu în ideile exagerate ale şcolii latiniste. Etimologismului lui Cipariu, care «vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie şi cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, şi declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român, de spurie, adică false, corupte, pe care trebuie să le alungăm» (O., I, 217) şi fonetismului lui Aron Pumnul, potrivit căruia neologismele trebuiau supuse acţiunii unor legi fonetice de mult încheiate, Maiorescu le opune legile dezvoltării normale, obiective, ale limbii, ideea unei limbi literare întocmite pe baza şi în spiritul limbii populare. Această concepţie ne întîm-pină, de fapt, la toţi marii scriitori din secolul trecut, dar argumentaţia lui Maiorescu este inegalabilă [...]. în concluzie, Titu Maiorescu a adus o contribuţie pozitivă la elucidarea multora dintre chestiunile limbii care interesau în mod direct o sferă mai largă de oameni de cultură. Maiorescu nu a fost lingvist, deci nu trebuie căutată o profunzime de specialist în observaţiile lui privitoare la limba literară. Caracterul ştiinţific al concepţiilor lui în această materie se clatoreşte în primul rînd faptului că autorul lor a pornit de la un principiu elementar, de bun-simt, şi anume că limba literară se creează şi se dezvoltă pe baza celei comune populare. De aci soluţiile bune în problemele neologismelor, slavomsmelor şi ale utilizării limbii literare în poezie, presă, discursuri. în ce priveşte ortografia, trebuie spus încă o dată că ideile lui, expuse în remarcabilul studiu Despre scrierea limbei române (1866), sînt surprinzător de interesante. Din diferitele concepţii susţinute de învăţaţii secolului al XlX-lea, el a ştiut să reţină tot ce a fost 718 mai valoros, intuind confirmarea lor ulterioară de practica scrisului în româneşte şi de dezvoltarea limbii noastre literare." D. Macrea arată, în studiul său Titu Maiorescu şi problemele limbii române (în voi. Studii de istorie a limbii şi a lingvisticii române, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 61 — 64), că s-a străduit „să scoată în evidenţă rolul important, adesea decisiv, relevat numai fragmentar pînă acum, al lui Titu Maiorescu în netezirea drumului de dezvoltare a limbii române literare şi a lingvisticii noastre. în afară de studiul asupra ortografiei fonetice a limbii române — scrie D. Macrea în continuare — nedepăşit pînă acum, şi de cel despre neologisme, Titu Maiorescu n-a făcut lucrări de cercetare lingvistică propriu-zisă. El a îndeplinit însă, în dezvoltarea limbii noastre literare şi a lingvisticii noastre, un rol de critic şi îndrumător, în sensul promovării şi susţinerii direcţiei ştiinţifice, naţionale şi populare. Timp de peste patru decenii, toate studiile şi articolele lui Titu Maiorescu au cuprins consideraţii normative privind cultivarea limbii române. într-o epocă în care, în dezvoltarea limbii noastre, s-au manifestat numeroase tendinţe nesănătoase: latinism, italienism, purism, infiltraţie de germanisme şi de franţuzisme, beţie de cuvinte, caţavencism în oratorie, se impunea cu necesitate acţiunea unui spirit critic lucid şi necruţător şi o îndrumare ştiinţifică împotriva acestor manifestări. Desigur, Titu Maiorescu n-a fost primul în timp, şi nici singurul în epoca lui, care a îndeplinit o asemenea operă de îndrumare. JE1 a continuat, pe un plan istoric nou, lupta generaţiei precedente, a lui M. Kogălniceanu, Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, pentru cultivarea limbii, ca ea să se dezvolte în sensul caracterului ei naţional, popular şi estetic. [...] Spre deosebire de înaintaşi, Titu Maiorescu n-a dus numai o luptă de principii teoretice, ci a analizat, în mod permanent, fapte, oameni şi opere, în legătură cu munca de cultivare şi de studiu al limbii române, forrnulînd asupra lor judecăţi de valoare cu un simţ al adevărului care le-a asigurat trăinicia pînă astăzi. Rolul lui Titu Maiorescu pentru generaţia lui, în opera de cultivare a limbii române, a fost caracterizată astfel de Mihai Eminescu: «în lupta pentru limbă şi adevăr şi contra jargoanelor franţuzite şi nemţite şi a beţiei de cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii loviţi de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a înşira cuvinte nouă în loc de idei adevărate; limba, şi împreună cu ea mintea, se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sînt împreunate cu un înţeles 719 hotărît de veacuri este clară şi numai o cugetare care se serveşte de o asemenea limbă este limpede şi cu temei» (vezi Timpul, 8 februarie 1878). Titu Maiorescu este primul la noi care a arătat în mod ştiinţific strînsa legătură dintre limbă şi cultură şi care a urmărit îndeaproape felul cum trebuie folosită limba în creaţia culturală. Dacă în scrisul şi vorbirea noastră literară s-a impus ridiculizarea neglijenţelor de exprimare şi mai ales exigenţa pentru stilul îngrijit, o cauză îndepărtată, dar eficientă, a acestei atitudini trebuie căutată, desigur, şi în acţiunea critică a lui Titu Maiorescu. \ Dar Titu Maiorescu n-a fost numai un observator şi un îndru- j mător critic al scrisului şi al vorbirii noastre literare. El a avut şi ; pe plan teoretic contribuţii importante în promovarea la noi a principiilor fecunde ale lingvisticii moderne. Adept al şcolii istorice şi J comparatiste, într-o epocă în care studiile de teorie a limbii erau j aproape inexistente la noi, el a introdus în circulaţia intelectuală a vremii idei ale lingvisticii celei mai avansate. Dintre acestea, remar- j cabile sînt cele privitoare la principiile ortografiei noastre fonetice, la caracterul obiectiv şi popular al limbii, la strînsa legătură dintre limbă şi naţionalitate, dintre limbă şi cultură, dintre cuvînt şi ! noţiune, la stabilirea structurii gramaticale şi mobilitatea vocabularului, la teoria complexă a neologismelor. Aceste idei au avut, în J a doua jumătate a secolului al XlX-lea, un rol de seamă în susţi-nerea direcţiei sănătoase în care se dezvolta limba noastră literară prin scriitorii reprezentativi ai epocii. [...] Activitatea lui Titu Maio- i rescu legată de problemele limbii române este realistă, ea constituind o importantă parte pozitivă a moştenirii noastre culturale." Flora Şuteu, în Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare ' româneşti, ed. cit., p. 51—60, spune: „Faptul că Maiorescu este amintit ca cel care a inaugurat stu- j diul ştiinţific al problemei ortografice reprezintă o apreciere îndreptăţită a activităţii criticului literar. Meritele sale în acest domeniu J sînt legate mai ales de modul în care a reuşit, sintetizînd teoria | lingvistică a predecesorilor, să stabilească distincţia dintre sunet şi fonem, ceea ce îl situează printre cei mai interesanţi teoreticieni ■ români în domeniul filozofiei limbajului [...]. Pentru a putea aprecia la justa ei valoare poziţia teoretică a filozofului român, este necesar să se raporteze observaţiile sale la anumite principii teoretice şi metodologice ale lingvisticii moderne. Sintetizînd şi sistematizînd ideile cuprinse în lucrarea lui Maio- I rescu [Despre scrierea limbei române], constatăm existenţa unor afirmaţii prin care sînt anticipate anumite concepte ale lingvisticii moderne. Prin formularea lor şi mai ales prin utilizarea lor în folosul scopului practic propus, gînditorul român şi-a depăşit conaţionalii contemporani, făcînd în domeniul ortografiei ceea ce ulterior avea să se realizeze şi în critica literară: primul act de autoritate ştiinţifică propriu-zisă [...]. în aparenţă, teoria sa facilitează un compromis între fonetism şi etimologism. în profunzime judecind lucrurile, ea poate fi considerată ca o originală soluţionare teoretică a problemei sistemului alfabetic românesc cu litere latine. în realitate, la 1866, descriind sistemul alfabetic românesc, Maiorescu depăşeşte spiritul epocii [...]. Prin studiul său din 1866, Maiorescu se înscrie în lingvistica românească şi în cea mondială printr-o contribuţie teoretică semnificativă şi originală. Se poate spune că Maiorescu s-a încadrat, în domeniul cultivării limbii române, deci în domeniul ideologiei lingvistice, în curentul tradiţionalist-popular. Această încadrare este legitimată în primul rînd de atitudinea sa obiectivă faţă de evoluţia limbii. El consideră fenomenul transformărilor lingvistice ca o manifestare a progresului uman (Maiorescu, 1893, 397) şi deci ca o condiţie a modului de existenţă a limbii. Aceasta ne aminteşte de definiţia dată, cam în acelaşi timp, de Max Miiller, pe care dealtfel Maiorescu îl citează alături de Humboldt pentru exprimarea stadiului actual al problemei evoluţiei lingvistice (Maiorescu, 1874, 229—231). [...] Maiorescu se încadrează în curentul tradiţionalist-popular şi prin atitudinea manifestată împotriva reformei lingvistice erudite. El susţine rolul uzului lingvistic şi al personalităţilor literare legate de tradiţia culturală naţională în reforma limbii. Prin contribuţia sa în problema ortografică, Maiorescu adaugă concepţiei romantice a acestui curent, spiritul raţionalist, reprezentat în lingvistică prin teoria lui Humboldt (Chomsky, CL, 19). Astfel, prin sinteza pe care o realizează din îmbinarea concepţiei evoluţioniste cu spiritul raţionalist, Maiorescu se dovedeşte puternic influenţat de modul de gîndire caracteristic deceniilor de mijloc ale secolului al XlX-lea. La convingerile estetice şi la critica socială al cărei animator a fost Maiorescu se cuvine deci să adăugăm, pentru a demonstra influenţa lui Hegel în cultura română, şi contribuţia ideologului «Junimii» la stabilirea sistemului alfabetic cu litere latine, contribuţie bazată pe sinteza amintită mai sus." 720 721 Studiul Despre scrierea limbei române a văzut lumina tiparului în mai multe rînduri, şi anume în: broşura Despre scrierea limbei române, Iaşi, Ed. Junimea, 1866; Convorbiri literare, an. I, nr. 11 — 12, 1-15 august 1867, p. 137-142, 158-163 (Partea a IV-a a studiului, sub titlul: Critica ortografiei d-lui Cipariu); an. VII, nr. 8—9, 1 noiembrie—1 decembrie 1873, p. 321—324, 342 — 362 (Partea a III -a a studiului, sub titlul: Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic) ; Critice, 1874, p. 69 — 271; Critice, III, 1893, p. 179 — 411 (cu menţiunea: „Ediţia a treia"); Critice, II, 1908, p. 5-132; Critice, II, 1915, p. 5-132. 1 Variante ed. 1866 = A, Conv. Ut. = B, ed. 1874 = C, ed. 1893 = D, ed. i 1908 = E, ed. 1915 = F. 271 2 1866 E, F; In A, după titlul Despre scrierea limbei rumăne, urmează indicaţia cu privire la cuprins: i cuprins Partea I. Principiul scrierei i Note la partea I Partea II. Cercetări fonetice asupra alfabetului latin Partea III. Despre scrierea lui c, g, ş, ţ, d, â, e, i şi o critică a sistemului fonetic Partea IV. Cercetări limbistice şi critica sistemului etimologic; '; în C data lipseşte; Ediţia a treia D j 273 ; 1 Prefaţă la ediţia dintîi de la 1866 D, E, F; Prefaţă A ; Prefaţă la ediţia dintîi C ţ 3 revistă D, E, F; scopuri A, C / 3 — 4 să hotărîm , D, E, F; a se stabili A ; a se hotărî C / 4 discuţii C, D, E, F; discu-ţiuni A / 5 încredinţat C, D, E, F; convins A / 6 deosebitelor C, D, E, F; diferitelor A / 8 şi C, D, E, F; ci A / 10 un criteriu exact i E, F; criteriul adevărat A, C, D j 12 Supt impresia acestei cerinţe au fost scrise paginile C, E, F; Sub impresiunea acestei cerinţe fură schiţate paginele A ; Sub impresia acestei cerinţe fură scrise paginile D / 14 prezenta D, E, F; prezintă A, C j 16 — 17 înlesnirea greutăţilor alfabetice ce ocupă astăzi C, D, E, F; aplanarea ' dificultăţilor alfabetice ce ocupă 4/17 atenţia C, D, E, F; aten- ţiunea 4/19 cetitori şi cetitori C, D, E, F; lectori şi lectori 4 / 20 coprinse D, E, F; cuprinse 4, C j 20 —22 se face pe cale demonstrativă atît după cercetări fonetice asupra alfabetului latin, cît şi prin C, D, E, F; procede pe cale demonstrativă prin 4 / 22 —23 scrierii analizat în partea a treia D, E, F; scrierei analizat la început A, C l 24 în E, F; numai în A, C, D j 25 numai cîteva E, F; cîteva 4, C, D I 26 nedreaptă C, D, E, F; injustă 4 / 274 1 discuţie C, D, E, F; discuţiune A / 3-4 să susţinem E, F; a susţinea 4, C, D / 5 objecţiilor C, D, E, F; objecţiunilor 4 / 5 — 6 ce, în sfîrşit, se va înţelege puterea tutulor E, F; cînd, în fine, se va lămuri valoarea (C, D: înţelege puterea) tuturor 4, C, D j 8 iunie D, E, F; în iunie 4, C j 9 numai în D, E, F / 10 — 29 numai în C, D, E, F (10 —12 de care [...] noştri. D, E, F; la care ne aşteptam după publicarea ediţiei I nu a urmat. C j 13 dare de seamă E, F; relaţiei binevoitoare C, D j 17 să ocupe D, E, F; de a ocupa C j 20 — 25 Critice [...] voi. II. E, F; mai jos Observări polemice.) C; Critice, voi. I, pag. 242-245). [...] voi. II. D j 26 în E, F; şi în C, D / 29 ianuarie D, E, F; în ianuarie C) j 275 1 — 21 numai în D, E, F (1 a 3-a E, F; de faţă D/3 drumul E, F; drumul lor D j 8 deciziv E, F; decisiv D / 12 unele părţi [...] în acest E, F; părţile lui [...] la sfîrşitul acestui D / 13 — 14 sau u [...] şi mai E, F; scăpat în acea sesiune academică prin o întîmplătoare paritate de voturi şi mai D j 18 — 19 u scurt [...] şi a E, F; u scurt şi a D) I 22 — 35 numai în E, F / 276 1—40 numai în E, F / 277 1 numai în D, E, F j 3 — 4 Despre literile latine primite de noi fără schimbare C, D, E, F; Principiul scrierei 4/5 XIX C, D, E, F; al XIX 4/7 întări C, D, E, F; consolida 4/8 deosebindu-şi C, D, E, F; specializîndu-şi 4 / 13 să D, E, F; să-şi 4, C / 14 şi mai C, D, E, F; o împărţire a societăţei naţională, o dezvoltare ştienţifică a sa şi mai 4/16 dreaptă C, D, E, F; justă 4 / 21 să se puie D, E, F; a se pune 4, C j 22 tradiţia D, E, F; tradiţiunea 4, C I 24 — 25 civilizaţiei C, D, E, F; civilizaţiunei 4 / 25 să devie E, F; a deveni A, C, D j 27 să-i tragem urmările D, E, F; a-i trage 722 723 consecinţele (C: urmările) A, C / 28 — 29 scrierea D, E, F; în scrie rea A, 6 j 29 urmare C, D, E, F; consecinţă A / 30 Căci C, D, E, F; Fiindcă A / 278 1 astăzi D, E, F; astăzi într-un timp de decadenţă A, C j 3 — 4 direcţia dreaptă şi a-i feri E, F; justa direcţiune (C: direcţie) şi a-i prezerva A, C; justa direcţie şi a-i feri D j 16 urmare C, D, E, F; consecinţă A / 17 dovedim C, D, E, F; demonstrăm A / 18 dovedească D, E, F; ne probeze A, C j între r. 20 — 21, numai în A: Deşi dar primirea alfabetului latin în scrierea rumănă nu are trebuinţă de nici o altă justificare decît de faptul că noi suntem de origine latină, totuşi vom aduce în f avoarea-i un argument nou de o logică aşa de riguroasă încît nouă ne pare mai presus de controversă. Argumentul este: că numai cu literile latine însemnate după trebuinţele flecţiunei noastre se pot înţelege schimbările gramaticale în limba rumănă şi prin urmare numai cu acele litere se poate scrie această limbă. Iacă teza ce o vom demonstra în paginele următoare, stabilind mai întăi principiul scrierei şi cîştigînd astfel măsura raţională pentru a judeca toate controversele respective. Ce condiţiune are să împlinească orce alfabet? Precum vorbirea chiarifică gîndirea scoţînd-o din starea nebuloasă în care se află şi esprimînd-o într-o formă sensibilă pentru auz, aşa scrierea la rîndul său chiarifică pe amîndouă, întrupîndu-le în litere şi făcîndu-le sensibile pentru văz. Dacă deja vorba trebuie să fie o imagine justă a inteliginţei, deşi ea face prima tranziţiune din lumea ideală spre cea materială, cu cît mai mult se va cere de la scriere să fie imaginea cea mai logică a gîndirei, cînd ea se află pe acelaşi tărîm de sensibilitate cu vorbirea şi strămută în sfera văzului ceea ce se află tradus în sfera auzului. Tocmai această operaţiune mijlocitoare a scrierei de a deştepta prin văz amintirea sunetului cuvintelor spre a ajunge la gîndirea înţelesului lor, cere cu necesitate forma cea mai chiară pentru ochi spre a fi percepută cu cea mai mare iuţeală. Căci litera în sine, întru cît este un lucru văzut, nu are pentru mintea mea nici o valoare, ci are valoare numai întru cît îmi reproduce înţelesul. Noi înţelegem mai întăi şi apoi vorbim, noi vorbim mai întăi şi apoi scriem, însă nu vorbim şi nu scriem decît numai pentru a înţelege. Prin urmare timpul ce mi-1 ocupă simpla vedere a scrisoarei este un timp perdut. Litera nu are altă treabă decît a mă goni pe cît se poate mai iute afară din sine spre auz şi înţeles, şi este evident că, cu cît mă va ocupa mai mult litera ca semn văzut, cu atît mi-am întîrziat mai mult scopul scrierei, adecă înţelegerea, şi cu atît ideea comunicată prin scris se află mai împedicată şi mai înlănţuită în elementul străin firei sale, în care a vîrît-o trebuinţa de sensibilitate a oamenilor.1 De aci rezultă că acea scriere va fi cea mai bună care va reprezenta mai chiar, mai iute şi mai complet natura logică a limbei. însă natura logică a limbei o arată vorbirea gramaticală. Omul a esprimat prin cuvinte gîndirile sale, cari toate nu conţin alta decît relaţiunile între lucruri precum îi par lui, şi aşa mai întăi în vorbire a trebuit să arete dependinţa unui cuvînt de altul conform dependinţei lucrurilor din ideea lui. Cînd a zis rumânul cuvintele omul casa şi a vrut să arete prin ele un raport între aceste două gîndiri, a fost silit să modifice unul din aceste cuvinte ca să-1 arete dependent, adecă legat de celălalt în ideea sa; şi astfel a zis: omul cassi sau casa omului, adecă a declinat substantivul. Cînd a vrut acelaşi rumân să arete că face ceva şi a văzut că alta este dacă face el şi alta dacă face altul, şi iarăşi alta dacă face el un lucru acum şi alta dacă 1-a făcut mai nainte, a zis: eu îacu, însă tu iaci; eu îacu acum, însă eu tăceam atunci. Şi aşa a conjugat verbul. Etc. Astfel s-au introdus schimbările cuvintelor sau flecţiunile lor, şi de aci s-au distins aşa-numitele părţi ale cuvîntului. Pe aceste însă ni le esplica gramatica. Prin urmare, cum ziserăm mai sus, gramatica arată natura logică a limbei. Aşadar, cea dintâi cerinţă pentru scriere o vom formula astfel: Scrierea trebuie să fie gramaticală, adecă să ne arete cu cea mai mare chiaritate posibilă cuvintele în schimbările lor, fiindcă în ele e conţinută toată logica unei limbi, adecă toată arătarea raporturilor între idei. Prin esprimarea lor în scris facem tranziţiunea cea mai nemijlocită spre însăşi gîndire, ceea ce este scopul intelectual al scrierei 1 Acest adevăr ne demonstrează totdeodată cît de falsă este în privinţa alfabetului orce argumentaţiune scoasă din frumuseţea sau din urîciunea lui, precum, d. e., la noi se aud de multe ori cri-ticîndu-se sedilele sub t, d şi s „fiindcă sunt urîte". Chemarea literei nu este de a fi frumoasă sau urîtă, şi nu se poate întru nimic judeca din acest punt de vedere esterior. Litera trebuie să fie pe cît se poate mai indiferentă ca semn văzut, pentru a servi de cea mai repede tranziţiune spre gîndire. Numai călugării evului de mijloc se îngrijau de frumuseţa literelor şi-şi puneau paţienţa de a le ilustra cu desenuri şi colori. Pe atunci trăiau semnele şi mureau ideile (nota lui T. Maiorescu). 724 725 şi aşa de mare a fost trebuinţa esprimărei flecţiunilor pentru văz încît numai din ea ni se esplica istoria scrierei în omenire. Cu cît cultura intelectuală a oamenilor este mai înapoită, cu atît scrierea esprimă numai objecte fără raporturi subjective. Probă hieroglifele. La început, scrierea lor era numai iconică, adecă imita objectele.1 Cînd vrea să zică om, desena sau sculpta o figură de om; cînd vrea să zică piramidă, reprezenta de-a dreptul o piramidă etc. Primul defect ce se simţi în acest fel de scriere fu imposibilitatea de a esprima objectele nesensibile, adecă ideale, d.e. tăria, curagiul. Pentru aceste se făcu un pas mai departe în cultura grafică: se întrebuinţară icoane de objecte materiale în înţeles simbolic pentru a esprima objecte ideale. Astfel leul, ca hieroglifă simbolică, însemna la egipteni curagiul2, albina însemna ascultarea supuşilor etc. Este însă o clasă de lucruri pentru a căror esprimare arta grafică trebuia să facă un progres şi mai mare în abstracţiune, şi aceste sunt numele proprii. Diferinţa lor specifică consistă în aceea că toată natura lor e conţinută în son. Necesitatea de a esprima numele proprii a silit dar pe egipteni a simboliza sonurile, şi de cînd cu descoperirea petrei de la Rosetta şi în urma ingenioasei demonstraţiuni a lui Champollion (junior) se ştie că egiptenii aveau hieroglife fonetice prin cari se află, d.e., esprimate numele Ptolemeu, Cleopatra etc, corespunzînd fiecărui son, cel puţin fiecărei consune, un semn osebit. însă această scriere egipteană era 'o consecinţă a aceleiaşi direcţiuni care se manifestase şi în hieroglifele chiriologice şi simbolice: adecă de a esprima objetul, fie de-a dreptul, fie prin simbol, şi prin urmare rămînea radical diferită de alfabet. Căci cînd este vorba a scrie un nume propriu ca nume şi nu ca persoană reală, objetul scrierei este însuşi sonul, şi, prin urmare, tot numai reproducerea lucrului silise pe egipteni să introducă hieroglifele fonetice, orcît de mare a fost întinderea ce le-au dat-o apoi în timpul din urmă. Cu un cuvînt rezumător: hieroglifele erau o scriere objectivă. De aci însă se vede că o lume întreagă de gîndiri erau imposibile de incorporat prin semnele egiptene: ideile noastre subjective asupra objectelor. Să chiarificăm mai întăi prin cîteva esemple populare acest punt cam dificil. Cînd vorbim de objectul material 1 Hieroglifele „chiriologice", după terminologia stabilită (nota lui T. Maiorescu), 2 Vezi nota I la finele acestei părţi (nota lui T. Maiorescu). 726 masă, ne putem esprima prin însuşiri ale lui, şi zicem, d.e., o masă aurită, o masă mare, o masă colorată etc. Aceste erau esprimabile prin hieroglife. Ne mai putem însă esprima numai prin cuvinte subjective ale impresiunei noastre: d.e., ce mai masă! sau mescioară, sau din contra măsoaie. Cum s-ar fi însemnat prin hieroglife espre-siuuile din urmă? Imposibil; căci hieroglifa acolo unde zic eu mescioară mi-ar fi putut numai desemna o masă mică lîngă o persoană mai mare. însă este evident că alta este o masă mică şi alta o mescioară sau o măsuţă. înţelesul propriu al cuvintelor măsoaie şi mescioară nu este de a arăta atît mărimea relativă a objectului, cît, din contra, impresiunea mea subjectivă de plăcere sau neplăcere la vederea acestei mărimi. Să luăm acum alt esemplu mai important, să privim multele cuvinte cari toate însemnează aproape acelaşi lucru. Despre natură pot zice că este plăcută, însă pot zice prin gradaţiune că este frumoasă, sau sublimă, sau admirabilă, sau delicioasă etc, etc, pot, în fine, întrebuinţa la orice object marea sumă de calităţi care se refer la impresiunea mea subjectivă despre acel object. Toate aceste erau şi rămîneau neesprimabile prin hieroglife. Să trecem acum la esemplul final şi cel mai important. Orce lucru, orce lucrare, orce însuşire sunt în opiniunea noastră diferite după diferinţa persoanei, timpului, numărului etc. prin care se manifestează. Aci este, după cum atinserăm şi mai sus, izvorul flecţiunilor, a declinărei, conjugărei, derivărei. Eu scriu, iacă o lucrare materială uşor de reprezentat. însă ea nu rămîne identică în opiniunea noastră dacă o face altul decît eu, d.e. tu, sau el, sau dacă o fac mai mulţi, d.e. noi, voi; sau dacă se face acum sau s-a făcut mai nainte sau se va face mai tîrziu, d.e. ieri, mîne. De aceea limba noastră zice: eu scriu, însă nu zice: tu scriu, noi scriu etc, deşi lucrarea, objective vorbind, este aceeaşi; nu zice eu scriu ieri' eu scriu mîne. Ci, simţind profunda diferinţa ce esistă în opiniunea subjectivă asupra aceluiaşi object cînd persoanele sau timpurile sau numerele sunt diferite, modifică însuşi cuvîntul şi-1 face astfel un organ fidel pentru manifestarea sensibilă a osebirei ideale şi zice: eu scriu, tu scrii, el scrie, noi scriem..., eu scriam ieri, eu voi scrie mîne... Hieroglifa, reprodueîndu-mi pentru toate cazurile aceste numai imaginea objectivă a scrisului, îmi lasă neesprimate aceste diferinţe multe şi fine ce le-a observat subjectul meu. Limba rumănă zice: un om, dar nu zice: doi om, ci doi oameni, şi prin aceasta arată că, după opiniunea ei, cînd se află indivizii în societate cu mai mulţi, nu se schimbă numai cifra, ci se modifică şi natura lor 727 50 proprie. Noi zicem: un bărbat bun, dar nu zicem: un femeie bun, ci •o femeie bună, fiindcă alta este după fineţa limbei noastre bunătatea în bărbat şi alta bunătatea în femeie etc, etc. Toate flecţiunile: gen, număr, caz, persoană, timp, mod, comparativ, superlativ, radical, derivat, diminutiv, augmentativ... sunt o sumă de modificări introduse în unul şi acelaşi cuvînt pentru unul şi acelaşi object spre a esprima într-o formă din ce în ce mai adecuată prodigioasa lume de impresiuni interioare diferite cu care împodobeşte şi înviază subjectul simpla percepţiune a lucrurilor esterne. Pentru toate aceste, pentru acest microcosm ideal înflorit în mijlocul realităţii objectelor — scrierea egipteană era mută, semnele lor erau în princip şi în aplicare imposibile. De aceea la popoare cu o mai puternică dezvoltare intelectuală nu s-au putut introduce hieroglifele în nici un mod; ci din capul locului trebuia să se schimbe sistemul de a marca gîndirile în mod vizibil. Pentru fenicieni, pentru greci, pentru romani nu sta importanţa în arătarea brută a objectului, ci era vorba să se arate ideile lor despre aceste objecte. însă aceste idei sunt întrupate în cuvinte şi infinita lor varietate este manifestată prin modificările sonurilor şi terminărilor în cuvinte, adecă prin flecţiuni. Astfel, scrierea lor a trebuit să se adapteze sonurilor şi, pentru a corespunde mobilităţei cuvintelor în flecţiuni, a trebuit să fie compusă din elemente mobile şi str&mutabile după libera impulsiune a ideei ce aveau să o realizeze. Iacă aci originea logică a alfabetului, care, în opoziţiune radicală1 cu hieroglifele egiptene, se poate numi o scriere subjectivă. Revenind acum la şirul demonstraţiunei noastre de mai nainte, vom constata că necesitatea de a esprima în scris ideile subjective ■cu toată mobilitatea lor a silit pe oameni, şi mai întăi pe fenicieni (semiţi), a introduce semne corespunzătoare cuvintelor cu flecţiu-nile lor şi că, prin urmare, misiunea caracteristică a literilor noastre nu este de a ne arăta numai simplu sonurile brute ale cuvîntului, căci aceasta o făceau deja hieroglifele fonetice, ci de a ne arăta sunetele ■cuvîntului ca formele flecţiunei lui. Şi acum avem drept a zice: acel alfabet este mai bun pentru o limbă care îi arată mai bine schimbările cuvintelor şi numai în acest punt de vedere se poate afla măsura raţională pentru o preferinţă între două alfabete diferite. Revenind dar la cercetarea noastră de mai sus în privinţa aptitudinei alfabetului latin şi alfabetului slavon, ne vom întreba: care din aceste două alfabete va esprima mai bine prin semnele sale vizibile relaţiunea cuvintelor, adecă flecţiunile lor? Pentru a rezolvi această întrebare 1 Vezi şi nota II la finele acestei părţi (nota lui T. Maiorescu). 728 într-un mod necontestabil nu avem decît a compara esprimarea grafică din partea amîndouă alfabetelor în privinţa aceloraşi cuvinte caracteristice: vedu md ve4i sezi vedere «edepe vedendu rkzînd ve$utu; a-kzSt; facu făceam ^-Kieam făcendu 4i"kKkiid facere; jjsa'iepe; carte Kapte cărţi K-kpiii cărticică etc. K-Kptiiink Ul.'I.A. întrebare: întru cît putem simţi că literile vedu, vedendu, vedut, arată raporturi de dependinţă a uneia şi aceleiaşi idei? Răspuns: numai întru cît ştim că vSdu, vedăndu, vedutu, sunt forme schimbate a aceluiaşi cuvînt vedere, sau vorbind gramaticaliceşte: numai întru cît ne aducem aminte că verbul în chestiune este vedere şi că ved, vedendu, vedutu, sunt timpuri şi moduri din conjugarea lui.1 1 Aci privim lucrul numai din punt de vedere al grabnicei înţelegeri, iar nu al studiului filologic. După principiele acestuia întrebarea noastră ia altă faţă. Participiele vedendu, vedutu, prezentul vedu şi în genere flecţiunile de conjugare precum şi cazurile decli-naţiunei nu se referă la infinitive sau la nominative. Ci atît infinitivul şi nominativul, cît şi celelalte forme de conjugare şi declinare se referă toate împreună la o rădăcină primitivă comună a cuvîntului. în fiecare substantiv şi în fiecare verb se află o formă radicală care este mai veche decît flecţiunile lui şi din care s-au format sau mai bine lîngă care s-au lipit toate sonurile caracteristice de declinare şi conjugare. Acea formă radicală este purtătorul comun a acestor schimbări declinative şi conjugaţive, ea este vechea tulpină, nu din care s-au ramificat, ci în care s-au altuit diferitele crengi mai tinere. De acest principiu etimologic nu este vorba în textul de mai sus şi nici nu trebuie să fie vorba la o stabilire de alfabet, precum vom arăta mai pe larg la „critica etimologismului". în cazul nostru este vorba de partea cea mai importantă a alfabetului, de partea lui psichologică, adecă de tranziţiunea de la semnele văzute spre înţelesul cuvîntului, orcare ar fi'rădăcina lui etimologică. Dacă grabnica înţelegere a cazurilor şi numărului unui substantiv atîrnă de la compararea nominativului, nominativul trebuieşte pe cît se poate să fie amintit prin semnele scrise, deşi alt caz ar fi mai aproape de rădăcina etimologică (nota lui T. Maiorescu). 729 50* Alfabetul latin ne esprima îndată strînsa legătură între persoana, timpul şi modul de conjugaţiune a cuvintelor vedu, vedendu, vedutu şi provenirea lor din infinitivul vedere, arătîndu-ne sonurile de flec-ţiune prin aceleaşi litere, însemnate numai cu o trăsură pentru a le şti modificările. Iar alfabetul slavon nu ne esprima aceasta, ci ne strică toată fizionomia cuvîntului, schimbîndu-i literile, pare c-ar fi altul la infinitiv şi altul la indicativ sau la participiu. Cînd scriu vedendu, înţeleg îndată că am a face cu o dependinţă logică a ideei esprimate prin semnele vedere, dar cînd scriu mî«A nu înţeleg îndată că am a face cu un mod de conjugare a verbului «e&epe fiindcă amîndouă nu au nici o literă comună, şi d.e., «enipe după literile sale îmi pare mai în legătură cu aeAeps decît propriul său particip nzîn&. Aceeaşi întrebare pentru toate esemplele. Intru cît ştim că literile cărţi arată un plural? Numai întru cît simţim că avem aci o declinare de substantiv, adecă că cuvîntul cărţi este acelaşi cuvînt care în singular se scrie carte. Alfabetul latin ne-o arată îndată; nu avem decît să vedem literile cărţi pentru a înţelege pe loc că ele sunt o declinare a substantivului carte. Alfabetul slavon, din contră, ne încurcă reminiscenţa. El ne scrie pe K-Rpiii cu nişte semne care ne pot aduce aminte multe alte cuvinte ce n-au a face cu «.apte, d.e. cînd cetesc nSpiii semnele m-ar îndemna tot aşa de bine a mă gîndi la naţte precum mă îndeamnă irhpni. Orce declinaţiune este o schimbare de caz şi număr. însă pentru a simţi o schimbare, se cer două lucruri: 1) reprezentarea stărei neschimbate, 2) reprezentarea stărei schimbate. întru cît îmi lipseşte una din aceste, eu nu-mi pot gîndi cu chiaritate schimbarea şi, prin urmare, nu-mi pot gîndi cu chiari-tate nici declinaţiunea, nici conjugaţiunea. Instructivă este o privire asupra scrierei altor limbe. Cînd germanul vede: Văter, simte că are pluralul de la Vater, întrucît litera ă, prin forma ei văzută, îi aminteşte pe a din care s-a schimbat, şi astfel pluralitatea se simte din literile văzute prin opoziţiune cu singularul reprodus. Tipul unei mare părţi a flecţiunei germane {bazate pe ceea ce numesc ei „Umlaut", nu „Ablaut") s-ar strica, cînd sunetele ă, 6, ii s-ar scrie prin alte semne. Cu cea mai mare rigoare se observă acest principiu psichologic în „ortografia" conjugărei şi declinărei franceze. Loue, louee, loues, louees, je louai, aceste cinci cuvinte au toate aproape acelaşi sunet, însă cel dintăi arată că loue este un bărbat, cel de-al doilea că este o femeie, cel de-al treilea că sunt mai mulţi bărbaţi, cel de-al patrulea că sunt mai multe femei, cel de-al cincilea că este vorba de o 730 acţiune personală în perfect etc. Să ne închipuim acum cum ar trebui să scriem aceste cuvinte numai după sunetul lor („foneticeşte" curat). Pentru toate înţelesurile lor osebite, pentru această abundantă variaţiune de declinare, de conjugare, de gen, de număr aş scrie numai loue, loue, loue, loui, loue ! Orcine simte că în această monotonie ni s-a stins lumina înţelesului. în aceste semne identice ne-a rămas numai cinci cadavre din cari a dispărut viaţa intelectuală. Cu cît francezii au stricat prin pronunţarea lor modulaţiunea schimbărilor gramaticale, cu atît mai mult trebuie să o păstreze în scrierea lor. Este dar o profundă logică care sileşte pe francezi să-şi susţină în esinţă scrierea cum o au, deşi nu se mai potriveşte cu vorbirea, şi mai curînd se va aduce societatea cultă a Franţei să vorbească mîne cum scrie astăzi, decît să scrie mîne cum vorbeşte astăzi. Cît de indiferentă ar părea sus-pomenita adaptare a scrierei cu flecţiunile vorbirei într-un caz, în două, în trei: atît de importantă şi chiar de o importanţă vitală devine cînd cuprinde forma generală sub care se prezintă toată logica unei limbi. Atunci ştim că de aci atîrnă scrierea raporturilor între cuvinte, de aci chiaritatea înţelegere! gramaticale, de aci repejunea de tranziţiune de la semnul văzut spre justa gîndire, de aci cu un cuvînt: raţiunea de a fi a alfabetului. Ne rezumăm: Toată esprimarea unităţei aceluiaşi cuvînt în diferitele sale raporturi, a înmuierei şi întărirei sonurilor, a geniului armonic din limba rumănă, întreaga chiaritate a declinaţiunei şi conjugaţiunei în scrierea rumănă stă şi cade cu alfabetul latin şi se întunecă şi se ucide prin alfabetul slavon. Conchidem această parte a cercetărilor noastre cu propusăciunea finală: Alfabetul latin este aşa de necesar pentru scrierea limbei rumăne, încît, dacă prin o catastrofă istorică ni s-ar fi perdut orce urmă a lui, noi astăzi, cu deşteptarea cunoştinţelor limbistice, am fi siliţi prin însăşi raţiunea limbei noastre să inventăm un alfabet analog celui latin. Şi aceasta ne este o probă mai mult şi chiar o probă decisivă pentru esenţiala latinitate a limbei rumăne. Note la partea întâia Nota I (la pag. 7) Tranziţiunea de la însemnarea simplă iconică („chiriologică") spre cea simbolică este naturală logicei omeneşti şi nu se află numai la egipteni, ci, d.e., şi la vechii locuitori din Mexico, cari poate nu au 731 I stat în legătură intimă cu Egiptul. Al. Humboldt, în Vues des Cordil-leres et Monuments des peuples indigenes de l'Amirique, ne arată că în scrierea iconică a mexicanilor direcţiunea mişcărei se esprima prin urme de picior, rangul regilor şi al preoţilor prin îmbrăcăminte şi colori, nobilimea persoanelor prin lungimea nasului etc. Un esemplu nou foarte interesant şi totdeodată autentic pentru scrierea pitorescă-simbolică este petiţiunea ce au adresat-o cîţiva capi ai seminţiei indianilor sălbatici cipive preşedintelui Statelor Unite din America în anul 1849. Petiţiunea, scrisă pe coaje de mesteacăn, avea de scop a arăta voinţa acestor indieni de a se civiliza şi de a se aşeza lîngă Lacurile Mici pe teritoriul Statelor Unite. Această idee a lor este reprezentată în următorul mod: pe coaje sunt mai întăi desemnate şepte figuri de animale diferite; fiecare corespunde numelui unei ginţi de indieni şi îi ţine loc de pajură („totem"). Din ochiul animalului celui mai înaintat sunt trase şese linii spre ochii celorlalte animale, pentru a simboliza egalitatea intenţiunilor. în fiecare din animale, colorate după natură, se mai află desemnată cîte o inimă roşie şi toate inimele sunt iarăşi împreunate cu cîte o linie, pentru a arăta unitatea simţimintelor. Din ochiul celui dintăi animal purced încă două linii, una înainte pentru a arăta direcţiunea călătoriei, alta îndărăt peste capetele animalelor spre patru lacuri mici (desemnate sub animalul cel din urmă şi colorate în albastru) pentru a arăta regiunea unde voiau indienii să-şi fixeze locuinţa lor. Pe o altă scoarţă de mesteacăn a aceleiaşi petiţiuni sunt desemnaţi mai mulţi vulturi, dintre care cel mai dinainte prin lungimea ciocului său se arată a fi căpitanul misiunei. înaintea lui se află reprezentat preşedintele Statelor Unite în locuinţa sa oficială din Washington. Ochiul său este unit printr-o linie cu ochiul căpitanului indian şi amîndoi îşi dau mînele în semn de amiciţie. Subt vulturi sunt desemnate trei case mici, simbolul aşezărei în locuinţe fixe, în opoziţiune cu viaţa nestatornică de mai nainte.1 Adese asemene simbolizări sunt foarte depărtate de la legătura naturală, cel puţin după înţelegerea modernă, între objectul ideal şi cel material prin care se esprima. La egipteni penele ca hieroglifă simbolică însemnează ura, locusta însemnează pietatea iniţiată în misterele divine; dreptatea se esprima prin pană de păun, slăbiciunea spiritului care se pleacă altora, prin o scoică în care sade un 1 Schoolcraft, Historical and statistical information of the Indian tribs of the United States. Citat în Steinthal, Entwicklung der Schrift, pag. 64, 65 (nota lui T. Maiorescu). ir rac etc.1 De aci lipsa de preciziune în arătările hieroglifice şi divergenţe de opiniuni în privinţa înţelesului lor, nu numai în timpii moderni, ci şi în antichitate. Diodor Şicului2, d.e., ne spune că în monumentul regelui Osimandias, pe păretele dintăi, se vedea desemnat acest rege obşezînd un zid încungiurat de un rîu, şi anume lup-tîndu-se în frunte şi însoţit de un leu în contra unor adversari, dar că o parte a interpreţilor acestui monument erau de opiniune a se înţelege subt hieroglifa leului un leu adevărat pe care l-ar fi domesticit regele şi care apoi i-ar fi ajutat în război, pe cînd alţii credeau că sub hieroglifa leului trebuie să se înţeleagă dispoziţiunea energică şi arogantă a regelui. Deja de la sine se înţelege că prima confuziune în astfel de scriere se va naşte din îndoiala dacă objectul desemnat trebuie luat în înţelesul său natural sau în înţelesul simbolic, ca reprezentare a unei gîndiri imateriale. D.e., dacă leul arată tărie, cum să se arete animalul leu? Egiptenii ajunseseră pană acolo încît simbolizau şi objectele materiale prin alte semne, fiindcă reproducerea lor naturală avea deja înţelesul stabilit de a simboliza substantive ideale. Consecuenţa a fost că adevărata scriere hieroglifică era înţeleasă numai de preoţi prin tradiţiune secretă de la părinţi (t& Up& [Ypa[xy.aTc'] [Xovou? YTv&oteiv toijc tspst? rocpcx tcov rocrepcov sv Ă7toppr)Toi<; [Aav&âvovTaţ. Diod. Şicul. III, 3, pag. 128, în edit. citată). Nota II (la pag. 11) Am insistat cu preferinţă asupra diferinţei între hieroglife şi litere, fiindcă nu am aflat-o enunţată cu chiaritate în nici unul din autorii consultaţi. Din cele zise în text se va înţelege că egiptenii pe calea hieroglifelor nu puteau să ajungă niciodată la alfabet şi că, viceversa, alfabetul nu este un progres grafic rezultînd din hieroglife. Din contră: alfabetul şi hieroglifele, şi anume şi hieroglifele fonetice, sunt radical osebite. Hieroglifa din capul locului are de principiu: de a limita objectul prin semne văzute. Cînd objectul este material vizibil, i\ desemnează de-a dreptul; cînd este imaterial, îl materializează în simbol; cînd este material auzibil, ca sonurile numelui propriu, îi traduce în sfera ochiului şi îl deseamnă prin semne materiale văzute. 1 W.v. Humboldt, Opere complete, voi. VI, pag. 457 (nota lui T. Maiorescu). 2 BipXioS-. iot. I, 48. Edit. Firmin Didot, 1842, voi. I, pag. 40 (nota lui T. Maiorescu). 732 733 Din contră, scrierea alfabetică din capul locului nu imitează objectele, ci numai cuvintele noastre despre objecte; ea nu deseamnă, d.e., objectul masă, ci scrie sonurile m-a-s-ă, prin cari se esprima sub-jectul meu asupra acelui object. Astfel, deşi objectul este acelaşi, scrierea lui variază după diferinţa limbelor, nemţii îl scriu Tisch, francezii table etc, pe cînd ca hieroglifă chiriologică el ar rămînea identic la toate popoarele.1 Pentru hieroglifa fonetică la numele proprii sonul era scopul final al însemnărei; pentru scrierea alfabetică sonurile însemnate sunt numai un mijloc de tranziţiune spre gîndirea objectului real, pe cînd pentru însemnarea sonului ca object s-au introdus notele muzicale. Egiptenii, prin scrierea lor, voiau să-şi reprezinte de-a dreptul objectul; noi, prin scrierea noastră, deşi voim a ne aminti objectul, dar nu voim a ni-1 reprezenta de-a dreptul, ci numai trecut prin filtraţiunea subjectului marcată în cuvînt. Prin urmare, lucrul stă aşa că, după gradul înălţimei intelectuale a limbei, în unele popoare scrierea a trebuit să fie de la început alfabetică, pe cînd în alte popoare ea a fost de la început şi pană la sfîrşit hieroglifică. Aci se vede intima legătură între vorbire şi scriere, şi se înţelege uşor pentru ce limbele monosilabe, d.e. cea chineză, nu au alfabet, ci numai însemnări ideografice, fie ele orcît de amestecate cu elemente fonetice. Această amestecare cu elemente fonetice este foarte însemnată şi în scrierea egipteană şi nu trebuie să credem că hieroglifele fonetice erau mărginite numai la nume proprii. Ele în timpul din urmă se întindeau la foarte multe objecte, însă niciodată nu stau singure, ci totdeauna însoţite de hieroglifele simbolice ale objectelor. Acelaşi lucru se esprima dar, în acelaşi timp, în două moduri: prin son şi prin figură. în opoziţiune cu alţi autori, şi mai ales cu Steinthal, 1 în aceasta vor fi văzut şi egiptenii valoarea scrierei lor. Hieroglifele chiriologice sunt o adevărată pasigrafie, o scriere universală inteligibilă pentru toată lumea şi cînd toată lumea nu ar voi să-şi comunice alta prin scriere decît numai objecte, hieroglifele egiptene, cu perfecta fineţă a executărei lor, ar fi idealul orcărei scrieri. însă această treaptă objectivă de-abia corespunde stărei sălbatice a oamenilor. Popoarele cu ce încep a se dezvolta mai mult, cu atît îşi înavuţesc lumea lor subjectivă, cugetările lor asupra objectelor esprimate în limbă. Limba atunci cu necesitate se dezbină şi se individualizează după individualitatea popoarelor, şi în urma ei se individualizează şi scrierea. De aceea este o idee necoaptă de a se ocupa de inventarea unei pasigrafii pentru limbele europene. Esinţa limbei consistă în subjectivitatea ei individuală şi prin urmare nu se va putea esprima niciodată prin pasigrafie cosmopolită (nota lui T. Maiorescu). noi credem că această împreunare trebuie să se esplice-astfel: partea cea slabă a scrierei egiptene, abstrăgînd chiar de la imposibilitatea de a arăta impresiunile subjective, rămînea totdeauna confuziunea simbolizărei. Cu cît cercul cunoştinţelor lor se întindea mai mult, cu atît şi confuziunea devenea mai mare, fiindcă numărul simboale-lor celor uşor de înţeles era cu necesitate foarte mărginit. O primă încercare de a învinge dificultatea a fost întrebuinţarea mai multor figure pentru un lucru ce nu s-ar fi putut simboliza în mod simplu. Aşa mierea se arăta prin 2 figure, prin o albină şi un vas; setea, prin apă şi un viţel în fugă; verbul a conduce se scria prin un braţ şi un bici etc. Această compunere de semne a ajuns la o culme clasică în scrierea chinezească, unde mai toate conceptele se esprima prin împreunarea figurativă a tuturor părţilor lor simple, aşa încît scrierea devinea oarecum o definiţiune analitică desemnată. Lacrima se esprima chinezeşte prin ochi şi apă, frica prin inimă şi alb, caracterul prin inimă şi născut, a iubi prin inimă şi ascuns, pedeapsa prin crimă, judecată şi esecuţiune (cuvînt şi sabie) etc. Astfel, scrierea chinezilor este un tezaur preţios, care conţine analizate ideile lor poetice şi morale asupra diferitelor objecte ale gmdirei. însă unui popor mai mobil şi mai inteligent decît chinezii nu-i puteau fi de ajuns nici aceste compuneri; căci ele sunt departe de a fi cfaiare. Descompunerea analitică a unui concept în elementele sale constitutive este o operaţiune prea grea şi opiniunea despre aceste părţi este prea diferită în diferiţii indivizi încît să se poată generaliza ca mod de scriere a lor, ca normativ al cetirei şi înţele-gcrei. Nu toţi îşi închipuiesc iubirea ca o pasiune ascunsă în inimă, precum vrea scrierea chinezească, nu toţi caracterul ca o calitate înnăscută. Prin urmare, şi întrebuinţarea mai multor figure pentru un singur lucru nu depărta confuziunea, ba încă mai adăuga îndoiala dacă două semne reprezentau două concepte diferite sau trebuiau să fie unite în gînd spre o singură simbolizare şi astfel dificultatea primordială a scrierei hieroglifice rămînea şi pe această treaptă a dezvoltărei ei. în ce consista acea dificultate analizată mai de-aproapc? Dificultatea sau confuziunea hieroglifelor provenea din lipsa de tranziţiune necesară de la simbolul văzut spre objectul gîndirei. Să ne esplicăm acest punt cu toată preciziunea posibilă. Cînd văd eu, în esemplul nostru de mai sus, o figură a inimei şi o figură a naş-terei, aceste două reprezentaţiuni nu mă conduc cu siguranţă spre conceptul ce au a-1 simboliza, nu mă silesc cu necesitate a mă gîndi la caracter. Căci orce tranziţiune de la o gîndire la alta 734 735 are o cauză determinantă, orce simbolizare trebuie dar să aibă o legătură. însă în cazul nostru legătura este ascunsă. Cînd cineva, avînd ideea de înnăscut în inimă, se poate gîndi îndată şi la caracter? Numai atunci cînd de mai nainte, prin o mai adîncă cugetare şi esperiinţă a lumei, a dobîndit convingerea despre radicala diferinţă şi neschimbare a caracterelor omeneşti, care ne silesc a le atribui unei fatalităţi de la naştere. întru cît dar ne-am gîndit de mai nainte la aceste lucruri, întru cît identitatea caracterului şi a însuşirilor înnăscute în inimă ne-a fost de mai nainte cunoscută, într-atît s-a format prin coexistenţă o legătură de aducere-aminte între aceste două lucruri şi numai într-atît, văzînd unul din ele, ne putem gîndi la celalalt. însă nu toţi au făcut aceeaşi esperienţă, nu toţi au aceeaşi opiniune despre caracter, prin urmare nu în toate capetele există aceeaşi conexitate între ideea de înnăscut şi ideea de caracter, şi astfel, lipsind legătura, nu poate trece gîndirea de la unul la altul. Pentru ca aceasta să se întîmple în toate cazurile sau numai în majoritatea lor, am trebui să presupunem o educaţiune comună, o combinaţiune identică a tuturor ideilor în întregul popor, lucru imposibil din minutul în care mulţimea şi mobilitatea ideilor le împedică perceperea lor din partea fiecărui individ şi le face proprietatea numai a cîtorva. în esemplul de mai sus a fost dar coexistenţa cauză tranziţiunei de la un gînd la altul. în alte cazuri sunt altfel de legături. Una din cele mai obicinuite este comunitatea unei părţi la două concepte diferite. Pe aceasta se bazează toate metaforele, comparaţiunile şi o mare parte a simbolizărilor. D.e., dacă Achil se compară cu un leu, gîndirea poate să facă o tranziţiune de la Achil la leu fiindcă amîndouă aceste concepte au o parte constitutivă în comun: adecă tăria sau curagiul. Justiţia se poate simboliza prin o sabie, fiindcă amîndouă pătrund cu agerime în inima objecfelor etc. Să ne întrebăm acum ce s-ar întîmpla cînd o asemene comparaţiune sau simbolizare ne-ar fi obscură şi am voi a ne-o esplică? Fără îndoială, pentru a putea trece cu mintea de la simbolul văzut spre objectul ce-1 reprezintă, am căuta mai întăi acea parte care, fiindu-le comună, a servit de punte de tranziţiune între ele. Odată aceasta aflată, simbolul este esplicat. Togmai aceasta au făcut egiptenii cînd au pus hieroglifele fonetice peste hieroglifele simbolice pentru a înlesni cetirea. Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ştim mai întăi care erau motivele lor de simbolizare, adecă legăturele psichologice prin care să poată trece mintea lor de la desemnul material văzut spre lucrul ideal gîndit? Cu alte cuvinte: care era sistemul scrierei hieroglifice ? întru cît este permis a ne pronunţa în starea actuală a descifrare! hieroglifelor, similitudinea interioară, adecă comunitatea unei calităţi constitutive, era la început motivul cel mai întrebuinţat pentru simbolizarea materială a objectelor ideale. Scrierea egipteană era metaforică şi metonimică. Astfel, d.e., iepurele este hieroglifa simbolică pentru fertilitate, hipopotamul pentru impu-denţă, pasărea Ibis cu penele sale albe şi negre pentru divinitatea jumătate manifestă şi jumătate ascunsă etc. Pană cînd cercul simbolizărilor fu restrîns la asemănări aşa de palpabile precum sunt cele de sus, înţelegerea hieroglifelor nu putea prezintă dificultăţi prea mari. însă la multe objecte ideale nu se putea găsi cu uşurinţă vreun object material care să aibă cu dînsele o parte mai însemnată în comun şi astfel să le poată servi de simbol inteligibil. Atunci egiptenii recurseră la un nou izvor de simbolizări: reprezintară objectul ideal prin figura unui object material, a cărui nume era identic cu numele celui dintăi, aşa încît în asemene cazuri sonurile egale formau legătura de tranziţiune între o gîndire şi alta. D.e., în limba egipteană bufniţa se numeşte ba, însă şi sufletul se numeşte tot ba, şi astfel vedem bufniţa întrebuinţată ca hieroglifă simbolică pentru a scrie suflet. Şi, în adevăr, în ce alt mod ar fi putut egiptenii să simbolizeze sufletul? în limba egipteană cuvîntul mas însemnează adjectivul tînăr, însă însemnează şi substantivul copil, şi verbul a naşte, şi un boboc înverzind; astfel vedem că desemnul unui boboc înverzind este hieroglifa simbolică pentru copil, pentru tînăr şi pentru a naşte. Coşul se cheamă egipteneşte neb, însă neb însemnează şi domn; astfel, figura unui coş este hieroglifa simbolică pentru domn. Şi alte esemple sumă. Egiptenii, puşi în cea mai grea poziţiune prin necesitatea de a simboliza în mod uşor gîndiri ideale, trebuiră să profiteze în fine de ambiguitatea limbei ce o vorbeau, pentru a continua scrierea objectivă ce o adoptaseră odată şi care corespundea aşa de bine geniului lor. Acest espeditiv era cu atît mai indicat pentru egipteni, cu cît limba lor, în esinţă monosilabă, ca toate limbele monosilabe, dispunea de foarte puţine cuvinte sau silabe radicale. Cîte vor fi fost, nu se ştie încă astăzi. în orce caz au fost puţine1, în comparare cu mulţimea ideilor, şi astfel fiecare cuvînt avea desigur cel puţin 1 Vezi partea IV, critica etimologismului (nota lui T. Maiorescu). 736 737 două înţelesuri cu totul diferite. Dacă unul din acestea se raoorta la un object material, iar altul la un object ideal, simbolizarea era j gata. Şi acum ne esplicăm pentru ce, cu toate ostenelele date înainte ; de descoperirea petrei de la Rosetta, nu au fost în stare europenii a descifra hieroglifele; ei vroiau să le înţeleagă toate pe calea metaforică şi metonimică, pe cînd sistemul scrierei multor dintre ele era bazat pe homonimie, adecă pe sonuri identice la lucruri diferite. Pentru a moderniza esplicarea noastră, putem zice: scrierea egip- î teană era în mare parte un şir sistematic de rebus şi de „bons mots" ilustrate. După ce însă aceste simbolizări grafice, prin progresul limbei şi prin mulţimea cuvintelor ce s-ar fi potrivit cu acelaşi desemn, deveniseră obscure, egiptenii utilizară descoperirea hieroglifelor fonetice, pe cari poate la început le întrebuinţau numai pentru numele proprii, pentru a chiarifică prin dînsele vechea scriere obscură. Şi i, astfel deasupra hieroglifei simbolice a unui object vedem scrise ' hieroglifele fonetice (oarecum literele) cari reprezintă numele ace- ; luiaşi object, pentru a arăta că sonurile numelui sunt puntea de tranziţiune spre gîndirea ideală simbolizată. Cotul, egipteneşte ma, este din vechime hieroglifa adevărului. Pentru ce? Pentru că şi adevărul se chema ma. Perzîndu-se însă în timpii din urmă simţi- j mîntul legăturei între cot şi adevăr, neştiind adecă toţi egiptenii dacă oare cotul nu simbolizează mai curînd prin metonimie lungimea ; sau măsurarea sau întinderea etc, cei mai culţi dintre ei au scris deasupra cotului cu hieroglife fonetice (adecă prin o seceră — m şi un braţ = a) cuvîntul ma şi a vrut să zică prin aceasta: figura desemnată a cotului, care cot se numeşte în limba noastră ma, arată cel mai însemnat din celelalte lucruri numite tot ma, şi acesta \ este adevărul. Din argumentaţiunea ele mai sus rezultă: hieroglifele fonetice puse deasupra celor simbolice pentru esprimarea aceluiaşi lucru nu simt o scriere alfabetică, ci sunt numai auxiliare psichologice secundare pentru înţelegerea legăturei între desemnul simbolic şi conceptul simbolizat. în această ipoteză şi numai în această ipoteză ne putem acum esplica pentru ce hieroglifele fonetice nu le vedem întrebuinţate în toate cazurile, ci numai în cîteva (adecă unde erau ambiguităţi), şi pentru ce şi în aceste cazuri ele sunt totdeauna însoţite de hieroglifele primitive simbolice, pe care aveau numai a le esplica. Prin urmare, menţinem opiniunea enunţată în text despre diferinţa radicală între scrierea egipteană şi cea alfabetică, şi hieroglifele fonetice, departe de a răsturna această teză, nu fac decît a o confirma, arătînd ultima consecinţă riguroasă a acelei scrieri obiective. Sunt dar pentru însemnarea ideilor omeneşti două sisteme cu totul osebite şi fără tranziţiune posibilă de la unul spre altul: or se reprezintă objectul, şi atunci se întrebuinţează hieroglife chiriologice, simbolice şi fonetice, or se reprezintă maniera omului de a se esprima asupra objectului, adecă cuvintele, şi atunci se întrebuinţează literele ca semnele văzute ale sonurilor. La aceste două sisteme nu se poate aplica aceeaşi măsură de progres şi nu se poate zice: hieroglifele ocupă o treaptă inferioară, alfabetul o treaptă superioară în aceeaşi scară. Amîndouă sunt terminate în sine, fiecare se află la culmea înălţimei sale. Numai că proprietăţile lor sunt diametral opuse: hieroglifa e pitorescă naturalistă, litera e logică subjectivă, opoziţiune corespunzătoare diferinţei între limbele şi genie le popoarelor cari au admis una sau ceilaltă din aceste două scrieri. Partea a doua Cercetări fonetice asupra alfabetului latin j 26 întrebarea C, D, E, F; chestiunea A / 34 —35 întîia dată C, D, E, F; prima oară A / 35. să introducem E, F; a introduce A, C, D j 37 să Ie scriem D, E, F; a le scrie A, C j 38 romane C, D, E, F; rumăne A / 279 2 consonante [...] Consonantele C, D, E, F; consune [...] Consunele A I 10 greutate C, D, E, F; dificultate A / 11 să ştim D, E, F; de a şti A, C j 14 greutatea C, D, E, F; dificultatea A j 14 neridicată C, D, E, F; neînvinsă A j 15 înlătura C, D, E, F; învinge ,4/17 chestia C, D, E, F; chestiunea A / 20 deosebirea lor născută C, D, E, F; diferinţa lor provenită A j 21 deosebite neamuri C, D, E, F; diferite ginţi A / 25 absolut sigură D, E, F; absolută A, C j 26 Consonantele C, D, E, F; Consunele A / 27 la toate C, D, E, F; în toate A / 31 comparaţia C, D, E, F; comparaţiunea A j 34 înşişi C, E, F; înşii A, D / 280 3 — 4 deosebite C, D, E, F; diferite A j 6 înţelege pronunţarea C, D, E, F; conclude asupra pronunţărei ^4 / 26 şi din Lipsea C, D, E, F; (acum în Leipzig). Profităm de ocaziune pentru a le reco-menda ca indispensabile la studiul limbei rumăne. A / 29 —35 materie [...] etc. D, E, F; materie A, C / 738 739 281 1 — 2 posesie C, 23, E, F; posesiune A / 6 consonante C, 23, E, F; consune A / 14 făcînd abstracţie C, 23, E, F; abstrăgînd 4/16 patrusprezece C, 23, E, F; 13 4/18 treisprezece C, 23, E, F; 14 4 / 19 o cercetare deosebită C, 23, E, F; un studiu special 4/30 aceasta C, 23, E, F; această aserţiune 4 / 31 copiem pe cele 23, E, F; compilăm cele 4 ; compilăm C j 282 1 inscripţii 23, E, F; inscripţiuni A, C / 4 pe E, F; în A, C, 23 / 5 Long. [...] declinaţiei 23, E, F; Long. (pag. 2222) [...] declinaţiunei 4, C / 16 şi * C, D, E, F; şi e A j 22 efferebant, quidam 23, E, F; efferebant, quidam semper ut Graeci, quidam 4, C / 33 tranziţia D, E, F; tranziţiunea 4, C / 38 numai în A, notă după u nu s: De aci se vede ce eroare comit aceia cari scriu rumăneşte articulul feminin o cu uă, dacă motivează aceasta zicînd că o vine din una, cu perderea lui n între două vocale = uă. O cel rumănesc este preţioasa rămăşiţă a vechiului oena latin, şi nici argumentele lui A. Pumnu (la pag. 40 şi 41 din Gram. der rum. Spr., Wien, 1864) nu trebuie să ne înduplece a părăsi pe o şi a scrie uă. j 283 2 confuzie D, E, F; confiiziune 4, C / 3 confuzia D, E, F; confuziu-nea 4, C / 11 edit. 23, E, F; IV, 19; după edit. 4, C / 15 cetirea 23, E, F; falsa cetire A, C / 16 să ne ocupăm 23, E, F; a ne ocupa 4, C j 18 roman 23, E, F; rumăn e A ; roman e îi C j 28 an. 180 înainte de Christos C, D, E, F; 180 a. Chr. 4 / 38 înşişi E, F; înşii A, D, C I 284 1 inscripţii C, 23, E, F; inscripţiuni 4/6 numele 23, E, F; esemplul A, C I 10 y în 23, E, F; v în 4, C / 11 în 23, E, F; deja în 4, C j 12 cu C, D, E, F; perpetuu cu 4/14 ocazie C, 23, E, F; ocaziune A I 15 y 23, E, F; v 4, C / 19 vocala y 23, E, F; vocală v A, C / 30 să C, 23, E, F; să se 4 / 32 ci poate 23, E, F; ci 4, C / 34 le şi 23, 2?, i7; le 4, C / 39 înşişi £, F; înşii A, C, D j 285 4 —5 în ortografia noastră primirea lui y C, 23, E, F; admiterea lui y în ortografia noastră 4/7 dumnealor nu este nemerit C, 23, E, F; d-lor nu este valabil A I li tradiţională. 23, E, F; tradiţională, şi în faţa unui obicei aşa de vechi se poate pleca raţiunea. 4, C j 17 primirea C, 23, E, F; admiterea 4' / 19 să o introducem 23, E, F r a o introduce 4, C j 23 deosebi C, 23, E, F; distinge A j 26 deose-; birea C, 23, E, F; diferinţă 4/29 Trebuinţa acestei deosebiri C, D, E, F; Valoarea acestei distingeri 4/30 prozodia E, F; prosodia 4, C, 23; 31 luare-aminte C, D, E, F; rigoare 4 / 34 din D, E, F; în 4, C / 36 ca E, F; ca jk 4, C, D j 38 fi putut E, F; putea 4, C, D I 41 repetăm E, F; repeţim A, C, D j 286 : 2 Virgil U, F; Virgilie A, C, D ţ 5 deosebirea C, D,.E, F; distingerea 4/6 primit C, D, E, F; admis 4/7 deosebite E, F; osebite 4, C, D I 8 primi D, 22, F; admite 4, C / 10 deosebită C, D, E, F; distinsă A / 15 — 16 consonante [...] consonanta C, D, E, F; consune [...] consuna 4 / 18 de îngăduit C, D, E, F; admisibil 4 / 19 I cum D, E, F; precum 4, C / 20 Dar 2Î, F; Iar A, C, D j 21 în partea a patra C, D, E, F; pe larg în partea IV 4 / 23 condus (C : a fi condus) un alt gramatist român C, D, E, F; a fi condus un alt filolog rumăn 4/28 primi C, D, E, F; admite 4 / 29 primit C, D, E, F; admis 4/36 punctul de plecare C, D, E, F; puntul de plecare al chestiunei 4 / 37 să inventăm alfabete şi să facem D, E, F; a inventa alfabete şi a face 4, C / 38 să introducem D, E, F; a introduce 4, C j 39 momentul C, D, E, F; minutul 4/41 dar D, E, F; ' iar 4, C / 41 iertat să-1 întrebuinţăm (C: a-1 întrebuinţa) C, D, E, F; permis a-1 întrebuinţa 4 / 287 v 6—7 opoziţie [...] primind (E, F: chiar) deosebirea C, D, E, F; opoziţiune [...] concedînd diferinţă 4/8 literă. E, F; literă. Pentru ce noi să fim mai dificili? A, C, D / 12 îngădui C, D, E, F; admite I 4/12 drept D, E, F; ca 4, C / 14 găiina E, F; găiina etc. 4, C, D / 17 deosebească C, D, E, F; distingă 4 / 19 să scrie 2), E, F; de a scrie A, C / 21 aliquos D, E, F; aliquas A, C j 25 oratoricae C, D, E, F; orat. 4 / 27 latini E, F; romani 4, C, D / 28 deosebească C, D, E, F; distingă 4 / 29 în orce caz, chestia C, D, E, F; şi în orce caz, chestiunea 4/30 mai priveşte C, D, E, F; se mai referă la A / 30 litere nouă E, F; nouă litere 4, C, 23/30 numai C, 23, E, F; numai la 4 / 31 primite 23, E, F; deja primite 4, C / 34 discuţiei C, 23, E, F; discuţiunei 4/37 Dovedirea C, 23, E, F; Demonstrarea f A / 38 a IH-a disertaţiei de faţă. E, F; III. A, C, D / 740 741 288 4 facă C, D, E, F; permită A j 7 21 E, F; 46 A ; 91 C; 206 D / 8 româneşti £, F; române A, C, D / 14 adoptat D, E, F; deja adoptat A, C I 22-23 deosebire D, £, F; osebire ,4, C / 27 să D, E, F; a yl, C / 28 de cum C, D, E, F; decît A j 29 citat E, F; sus-citat A, C, D I 32 y D, E, F; v A, C / 32 consonanta C, D, E, F; consuna A I 289 1 ceva C, D, E, F; un aer A / 20 să inventeze D, E, F; a inventa A, Cj 22 — 23 să-şi poată închipui bine E, F; a-şi putea închipui cu justeţă A; a-şi putea bine închipui C, D / 23 ajunge chiar E, F; comite chiar eroarea de A; ajunge chiar pană C, D \ 28 limpede C, D, E, F; chiară A / 29 în care D, E, F; cu care A, C / 31 fierbinte etc. D, E, F; yerbinte, în loc de ferbinte etc. /!; xefbinte etc. C / 38 deosebire C, D, E, F; distingere A / 290 2 deosebirea C, D, JS, -F; diferinţa A / 7 deosebire C, D, E, F; diferinţa A / 18 fuga A, D, E, F; în fuga C / 20 deosebirea C, D, E, F; diferinţa A / 23 filozofia C, E, F; precum cetim: filosofia A; filosof ia D I 25 arătate C, D, E, F; demonstrate A / 33 & D, E, F; pe £+ A, C I 33-34 deosebit D, E, F; osebit A, C / 37 la noi nu se mai zice C, D, E, F; nimeni nu zice la noi A j 291 6 să introducem E, F; a introduce A, C, D j 9 —10 sileşte să nu primim D,E,F; ordoană a nu primi A; sileşte a nu primi C j 15—16 corespunde D, E, F; corespundea A, C j 19 — 20 stîngă E, F; stingă l A, C, D / 20 dreaptă E, F; dreaptă -\ A, C, D j 21 exact D, E, F; proprie A, C j 22 consonantă C, D, E, F; consună A / 23 lămurite C, D, E, F; chiare A / 28 —29 pare să-1 fi împrumutat din (numai în E, F: studiul şi după) D, E, F; par a-1 fi împrumutat din A, C I 30 obiceiului C, D, E, F; uzului A / 32 aspiraţia D, E, F; aspiraţiunea A, C / 36 — 37 spori tăria glasului D, E, F; mări vigoarea vocei A; mări tăria vocei C j 38 (greşit) inserbant D, E, F; inserebant A, C j 292 10 (greşit) intendentur D, E, F; intenderetur A, C / 19 obiceiul C, D, E, F; uzul A / 20 —21 (greşit) chenturios E, F; chenturiones A, C, D J 24 iertată localizarea D, E, F; permis a localiza A ; iertat \ a localiza C j 26 să zică şi să scrie D, E, F; de a zice şi de a scrie A, C j 27 spera E, F; gîndea A, C, D / 29 unchiu-său C, D, E, F; ; unchiu-său Liber A / 30 să se odihnească D, E, F; a se odihni I A, C I 32 să le audă D, E, F; de a le auzi A, C / 33 — 34 grozavă | C, D, E, F; teribilă A j 34 — 35 nu se mai numeşte C, D, E, F; } deja nu se mai cheamă A / l 5 (greşit) servatam E, F; servatum A, C, D / 14 consonantă preciza | (D: precisă) C, D, E; consună precisă A / 29 —30 Tendenţă [...] \ înlăturarea sonului ch şi schimbarea lui D, E, F; Tendinţa [...] de [ a delătura (C: înlătura) sonul ch, schimbîndu-1 A, C / 30 conso- | nanta C, D, E, F; consuna A / 31 în D, E, F; deja în A, C / \ 294 | 5 Charon D, E, F; Chaldea, Charon A, C / 8 deosebire C, D, E, F; j distingere A j 11 iertat C, D, E, F; permis A / 15 citate E, F ; | sus-citate A, C, D / 17 chibzuire C, D, E, F; minte A / 24 tradi- | ţiile C, D, E, F; tradiţiunile A j 25 — 26 lămurită C, D, E, F; chiară f A I 35 — 38 (nota la r. 10), numai în E, F j j 1 Funcţia D, E, F; Funcţiunea A, C / 2 să arate D, E, F; de a arăta \ A, C I 5 ce E, F; ce o A, C, D / 12 prozodică E, F; prosodică A, jg C, D I 16-17 scena2, vers33 D, E,F;sc. (C/scena) 2, vers 33 (aici [ notă: La Schneider (op. cit., I, pag. 332), din eroare se citează 23) A, C I 26 numeşte pe u consonantă C, D, E, F; dechiară pe u de | consună A / 28 citat E, F; sus-citat A, C, D / 35 confuzia D, E, F; i confuziunea A, C / 39 KoSpâvTsţ. E, F; KoSpav-rTK yf, C, D / S 39 — 40 scriau KouâSpot pentru Quadri, Sexouocvol £, F; scriu I (C: scriau) KouăSot pentru Quadi, Svjitouivol ^, C; scriau KouSSa j pentru Quadri, Svjxouavol D j I 296 | 3 Chiar D, E, F; Deja A, C / 12 greşală C, D, E, F; eroare ,4/14- | 15 se întrebuinţa C, D, £, F;.servea A / 15 născocire neîngăduită C, D, £, F; arbitrarietate inadmisibilă A / 16 dacă D, £/, _F; cînd A, C I 27 Tradiţiile D, £, i?; Tradiţiunile A, C / 32 precizie C, £>, £, .F; preciziune A / 36 deosebire C, D, E, F; distingere A j 40 descoperitorul C, D, E, F; inventorul A / 41 excluziv E, F; exclusiv A, C, D I 742 51 — Opere voi. I, Titu Maiorescu 743 297 3 Cadeso E, F; Caeso A, C: Caedso D j 4 — 5 o resping E, F; sunt uniţi a o respinge A, C, D j 8 de prisos C, D, E, F; superfluă A / 14 şi înainte de e şi i cu ch D, E, F; respective cu ch înainte de e şi i A, C I 25 opinia D, E, F; opiniunea A, C j 28 — 29 unde întrebuinţăm consonanta (C, D: consuna) îndoită cs. C, D, E, F; dacă întrebuinţăm dubla consună cs, fără însă a fi marcată cu literă osebită în şirul celor simple. A / 30 —42 (nota la r. 27) numai în D, e, F / 298 2 pag. 17 E, F; pagina 37 A ; pag. 81 C; pag. 194 D j 4 litere E, F; litere latine A, C; sonuri D j 14 disertaţiei C, £>, £, i7; disertaţiu-nei A j 14—15 dovedită cu toată tăria (C: tăria ştienţifică) C, D, E, F; demonstrată cu toată rigoarea ştienţifică A / 18 greşală C, D, E, F; eroare A / 299 1 doua C, D, E, F; treia A / 2 /, t,, î. C, D, E, F; u, z, -e, î şi o critică a sistemului fonetic. A j 3 întîi a disertaţiei C, D, E, F; a doua a disertaţiei 4 / 5 primite C, z), e, F; adoptate A / 15 trebuia D, E, F; trebuie A, C / 17 să le înlocuim prin altele — o disproporţie D, E, F; a le înlocui prin altele — o disproporţiune (C: disproporţie) A, C I 18-19 o dezvoltare [...] primim E, F; dezvoltarea [...] introducem (C, D: primim) A, C, D / 20 secolul al doilea. E, F; sec. (D: secuiul) ii după Christos. A, C, D j 300 6 cu amănuntul C, D, E, F; în detai A j 7 deosebire C, D, E, F; diferinţă A / 7 — 8 i şi D, E;F; i cu A, C / 8 — 9 consonantelor C, D, E, F; consunelor A / 10 h (D: c) Quint. în locul citat mai sus D, E, F; Quintilian în sus-citatul loc A, C / 11 deosebirea dintre (C: între) C, D, E, F; diferinţă între 4/14 excepţie D, E, F; escepţiune A ; escepţie C / 20 zice C, D, E, F; objecta A / 22 muiat D, E, F; înmuiat A, C / 23 objecţie C, D, E, F; objecţiune A / 29 excepţie D, E, F; escepţiune A; escepţie C j 35 unul D, E, F; vreunul A, C / 36 etc. D, E, F; sau cu S- etc. A, C / 301 4 de prisos C, D, E, F; superfluă A j 8 exprimat D, E, F; exprimat, pg. 2253 A, C j 9 citat D, E, F; sus-citat A, C / 11 inscripţii- C, D, E, F; inscripţiuni A / 35 — 36 noteze D, E, F; anoteze A, C \ 36 cC,D, e, f; prin c A / 37 că C, i), e, f; adecă: că A / 39 de prisos | C, D, e, f; superfluu A j [ 302 | 1 chiar D, e, f; deja A, C / 4 să ne uităm D, e, f; a ne uita A, C / ! 5 consonanta C, D, e, f; consuna 4/6 sau i C, D, e, f; şi i A j 8 | romane e, f; sale rumăne A; sale rumâne C; sale române D j 9 j1 consonantă C, D, e, f; consună 4 / 11 să scriem, cum vrea D, e, f; j de a scrie, ca 4, C / 12 să cetim [...] să scriem D, e, f; a ceti [...] | să se scrie 4, C / 14 Objecţia ce ni se D, e, f; Objecţiunea ce se l A I Objecţia ce se C j 16 consonantelor C, D, e, f; consunelor 4 / 22 — 23 excepţia D, e, f; escepţiunea 4; escepţia C / 29 acesta D, e, f; confirmare A, C j 33 şi românii trebuie să-şi arete D, e, f; ( rumânii sunt siliţi a-şi arăta (4 : arăta numai) 4, C / 35 scrie e, f; scrie dar A, C, Dl ( 303 ■ 5 chimin (cuminum) C, D, e, f; chimă (culmen), chimin (cumi-num), chivernisesc (gubcrno?) A / 6 cuvinte şi derivatele (C: compunerile) C, D, e, f; şepte cuvinte şi compunerile A / 7 terminarea I C, D, e, f; terminăciunea 4/9 puţine D, e, f; foarte puţine 4, I C I 10 excepţie £>, e, f; escepţiune A; escepţie C / 14 aveam D, | e, f; avem deja 4, C / 16 t, î C, D, e, f; ă, î, A / 23 ciucăr D, e, ■ f; ciucur A, C / 26 t,, î C, D, e, f; a, î A / 29 (lat. rogatio) D, e, ! f; (lat. abl. rogatone) A; (lat. abl. rogatione) C j 31 261, şi Cihac, Dict. etym. la cuvîntul făt), C, D, e, f; 261), 4 / 35 în unele D, e, f; în 4, C / 36 trebuie C, D, e, f; şi n înainte de a, o, u, t, î: trebuie 4 / 39 în contra C, D, e, f; contra 4 / | 304 3 în contra e, f; contra 4, C, D / 4 cum face d. Pumnul, a însemna [ D, e, f; a însemna 4, C / 6 fără C, D, e, f; liber şi fără 4 / 7 excepţie [...] excepţie D, e, f; escepţiune [...] escepţiune 4 ; escepţie ■ [...] escepţie C j După r. 7, în A urmează paragraful: | O observaţiune finală este de făcut pentru c preces de s şi urmat de e sau i, d.e. (cresc) cresci, cresce. în pronunţarea rumănă nu s-au ( putut suferi lîngăolaltă două sunete şuierătoare precum sunt 5 şi r. De aceea înmuiarea lui s-a aruncat îndărăt pe 5, făcîndu-se ş1, 1 După aceeaşi lege eufonică vedem că t preces de s în loc de a se schimba în plural înainte de i în /, schimbă din contră pe s în ş şi el rămîne întreg, d.e. acest, aceşti; onest, oneşti etc. Astfel se esplică această modificare enunţată de d. Pumnul (Gram. der rum. Sprache, 1864, pag. 44. Nota) (nota lui T. Maiorescu). 744 51* 745 iar i, neputînd rămînea k înainte de e şi i, s-a pronunţat cu celălalt son mai moale înrudit, adecă cu t. Astfel mi! se scrie cu sc înainte de e şi i, de cîte ori se vede provenit din ch. / 9 se înţelege C, D, E, F; are valoare A / 12 consonantelor C, D, E, F; consunelor A I 16 consonante C, D, E, F; consune A / 19 lat. glandes D, E, F; lat. abl. glande A, C / 21 g C, D, E, F; din escepţiune g A j 22-28 este dar [...] contră C, D, E, F; şi din contră A (23 ci D, E, F; ci poate C I 25 43 E, F; 123 C; 242 D / 27 vom scrie, din A F; şi, din C, D) / 31 mai tîrziu îl D, E, F; este probabil că-1 A, C j 33 — 35 numai în D, E, F: (gramaticul [...] Titsius") j 36 o rafinare. D, E, F; mai mult o negligenţă A, C j 305 2 rămîne numai ca D, E, F; este numai A,C/A — 5 primit C, D, E; admis ,4/11 vine A E, F; provine A, C / 17 înainte D, E, F; cînd se află înainte A, C / 18 s1 C, D, E, F; s, precum am esplicat la pag. 74) A / 19 — 38 (nota la r. 3) numai în D, E, F j 39 — 46 (nota la r. 18) numai în C, D, E, F (45 43 D, E, F; 44 C) / 306 2 şi aci cîteva excepţii D, E, F; deja aci cîteva escepţiuni (C: escep-ţii) A, C I 4 chiti C, D, E, F; chiti, a părtini A / 6 derivaţie D, E, F; derivaţiune A, C / 13 confuzie D, E, F; confuziune A, C j 15 repetăm D, E, F; repeţim A, C / 17 — 37 (continuarea notei la r. 18, p. 305) numai în C, D, E, F (18 şi i E, F; sau iC,D / 27 Vocalismus A A .F; Vocalismus des Vulgârlateins C) / 39 ce D, E, F; cari A, C I 42 — 43 siluiri [...] îngăduite. Românul zice (D, E, F: zice adesea) C, A A -FV violenţe [...] admise. Romanul zice A / 43 rar A A A' iar nu ,4, C j 45 dimpotrivă C, A A A1 viceversa ,4 / 307 1 Făcînd abstracţie de A A A' Abstrăgînd de la A, C / 2 cuvintele A A' cuvinte A, C, D / 6 /esi C, A A A' /«rfowg A j 8 Caracteristice C, A A A Frapante A / 11 să conchidem A A A" a conchide A, C I 16 de astăzi C, A £, A actuală A / 17-21 tranziţia [...] se naşte întrebarea dacă se pot scrie amîndouă sonurile t şi n numai cu litera t, sau dacă trebuiesc deosebite în scris? şi, în cazul din urmă, prin ce fel de însemnare grafică să se constate deosebirea? C, A A A' tranziţiunea [...] nu se pot scrie amîndouă sonurile t şi H numai cu litera t. A / 22 — 37, în A: Considerînd acum scopul scrierei, precum l-am demonstrat în partea întîi (mai ales la pag. 4 746 I i şi 5), care este: de a produce prin semnele văzute pe cît se poate j mai curînd înţelegerea ideilor de comunicat, considerînd apoi că, l deşi n în cuvintele rumăneşti provine din t, totuşi osebirea între t I şi n nu constituie numai — ca la romani — o nuanţă de pronunţare, ci o diferinţa importantă atît pentru înţelegere cît şi pentru flecţi-unea gramaticală: nu mai încape îndoială despre justeţa concluzi-unei că: sonul a, trebuie însemnat şi osebit de t. Aceasta fiind, persistenţa cu care se opun cîţiva autori rumăni în contra însemnărei lui n şi menţin litera t pentru amîndouă sonu-rile ne pare una din erorile cele mari în scrierea actuală a limbei i rumăne. Pană cînd teoria scrierei, precum o dezvoltarăm în partea I a disertaţiunei de faţă, este justă: pană atunci toate considerările secundare, cari s-au împotrivit în contra însemnărei lui n, trebuie să j cedeze. Noi nu zicem că pentru totdeauna n va trebui să fie osebit \ de t; este cu putinţă, este chiar probabil ca peste cîteva sute de ani limba rumănă să-şi regularizeze tranziţiunea lui t în n pentru toate cazurile, precum şi-a regularizat tranziţiunea lui k în u; atunci semnul osebit pentru ^ va putea dispare din scrierea noastră. Dar până atunci noi, cari nu suntem chemaţi a anticipa ortografia secu-| Iilor viitoare, nici a introduce ortografia seculilor trecute, ci a scrie j limba rumănă de astăzi în logica ei, noi trebuie să menţinem sepa- | rărea grafică a celor două sonuri. Discuţiunea nu mai poate dar avea loc asupra faptului însemnărei lui n, ci numai asupra modului cum să se însemneze. în această privinţă domneşte o mare confuziune la noi. Pentru a ne orienta în critica ei, trebuie să privim chestiunea dintr-un J punt de vedere general. Mai întăi este constatat prin demonstraţiunile din partea primă (pag. 6, 12 şi urm.) că sonul n, fiind de regulă o dependinţă de flec-\ ţiune a lui t, va trebui să aibă un semn în care să figureze şi t ca | parte principală. întrebarea se reduce la aceasta: cum vom însemna |l pe t pentru a-i da cetirea de i;? J Orce semn, fie el literă, fie îndreptariu de drum, fie tablă de , locandă, trebuie să împlinească două condiţiuni esenţiale: întăi, să ' aibă un înţeles fix, aşa încît să nu se poată interpreta în două sau mai multe moduri, şi al doilea, să fie cunoscut de toţi în acest înţeles al său. Nu este permis nici unui individ a descoperi în asemene materii el singur un semn aparte şi a-1 impune, fiindcă atunci nu ; mai este semn, ci o ficţiune neînţeleasă. Aplicînd aceasta la cerce- \ tarea noastră şi considerînd că unul şi acelaşi semn va trebui să ne 747 servească şi pentru s = inşi pentru d = z: aflăm numai sedila, corespunzătoare scopului, 1) fiindcă sedila nu are alt înţeles decît acela al înmuierei unui son, 2) fiindcă din limba franceză este cunoscută de toată lumea în acest înţeles al său. O revistă critică asupra celorlalte moduri de însemnare va putea contribui la adoptarea sedilei. Cîţiva autori rumăni întrebuinţează un i după t pentru a-1 face n'. Unul din motivele rezistenţei lor în contra sedilei este: că sedila ar fi urîtă. La aceasta am răspuns în partea I, pag. 5. Un alt motiv, mai serios, este: că sedila îngreuiază scrierea, cerînd prea mult timp. La aceasta răspundem că primul scop al scrierei este cetirea; unul scrie, o mie cetesc; prin urmare, o ortografie care îngreuiază scrierea, însă înlesneşte cetirea, este fără îndoială de preferit unei ortografii care înlesneşte scrierea, dar îngreuiază cetirea. Şi apoi scrierea grabnică este o întrebare stenografică, dar nicidecum ortografică. Dar în contra admiterei lui sunt alte dificultăţi, ce se opun. Cea principală este aceasta: i numai atunci s-ar putea întrebuinţa pentru însemnarea lui n, cînd ar fi o regulă constantă a limbei noastre că t înainte de i urmat de o altă vocală se ceteşte n. Dar togmai aceasta nu este. Am arătat în paginele precedente esemple contrarii: hârtie, argintie, gratie etc. Prin urmare, dacă t acolo unde se află deja înainte de i cu o vocală nu se ceteşte il, la ce ne-ar folosi pentru cetirea lui n intercalarea lui i acolo unde nu se află? D.e., dacă vreau să scriu cuvîntul braţe şi-1 scriu bratie, tot nu ştiu încă dacă am să-1 cetesc brau,e sau brat-i-e. Viceversa, naşte altă dificultate: dacă ni se dă regula de a ceti pe t înainte de i cu o vocală ca u, ce vom face cu cuvintele unde în acest caz trebuie totuşi să se cetească t? Pentru escepţiunea lor este de inventat un nou semn, altfel în loc de grat-i-a, hărt-i-a, part-i-a etc. vom fi în pericul de a ceti graţa, harţa, părţa. O altă dificultate este de a arăta pe t cînd se află înainte de i, d.e. cuvintele a împărţi, părţile, avuţii, ţiri (peştii) le-am scrie a impartii, pârtiile, avuliii, tiiri, ceea ce este cel puţin straniu, clacă nu imposibil. Curioasă este maniera de a însemna pe u adoptată de jurnalul din Pesta Concordia. Concordia admite ca regulă că t înainte de i se ceteşte n şi, prin urmare, scrie în acest caz sonul u cu litera t fără alt semn. Atunci însă cînd t rămîne t şi înainte de i, întrebuinţează un semn; dar semnul nu-1 pune la t, ci încarcă vocala următoare cu un circumflex. D.e., pronumele V îl scrie ti, dar pronumele tine îl scrie tine. Noi nu am putea admite în nici un mod această ortografie. Căci a întrebuinţa cunoscuta literă t fără nici un semn pentru sonul a, şi a o însemna, din contra, cînd are să arete propriul şi vechiul său son t: aceasta este o procedere ce nu se poate califica decît de logică pe dos. Tot atît de pe dos ne pare cealaltă procedere, de a pune semnul nu sub t, ci peste litera următoare, cu totul nevinovată la dificultatea ortografică. Cu aceeaşi consecinţă am trebui să scriem, d.e., ante", însemnînd pe n şi i pentru a arăta modificarea vocalei precedente a şi alte asemene curiozităţi. Dar avem o a treia objec-ţiune în contra acelei scrieri. Semnul circumflexului nu este un semn inventat de redactorul Concordiei, ci un semn cunoscut din vechime cu înţelesul său propriu. Circumflexul arată de regulă contragerea a două vocale în una sau lungirea unei vocale sau baterea accentului peste o vocală lungă etc. Cînd însă Concordia scrie sîne, tine, circumflexul ei nu însemnează nimic din toate aceste; el te invită numai să ceteşti consunele s şi t cu propriele lor sonuri de s şi t. Insă am arătat mai sus că semnul trebuie să fie mai întăi de toate precis şi generalminte cunoscut în înţelesul său. Prin urmare, nu putem veni astăzi a abuza de circumflex într-un înţeles care este opus întrebuinţare! sale de atîtea secule. Aceeaşi objecţiune am adresat-o însemnare! lui it adoptate în cărţile răposatului A. Pumnul. Pumnul însemnează pe ii, z, m etc. cu o pauză deasupra = t, d, s etc. înţelesul cunoscut al pauzei este sau duplicarea consunei, sau lungirea vocalei, sau întreruperea gîn-direi; niciodată pauza nu poate fi întrebuinţată pentru muiarea lui t.1 Tărîmul semnelor este tărîmul cel mai alunecos în scriere, îndată ce părăsim înţelegerea lor cunoscută din vechime, introducem o confuziune de a cărei responsabilitate ar trebui să se ferească orce autor conştienţios. Aci este cîmpul cel mai nepotrivit pentru invenţiuni. Astăzi îşi însemnează Pumnul pe t cu o pauză, mîne va zice unul că pauza este urîtă şi va pune un punt sub t, poimîne va veni altul şi va pune un cerc, altul va pune un unghi slavonesc, şi aşa fără mărgini se va înmulţi confuziunea deja mare a scrierei rumăne prin ficţiuni care de care mai individuale. O altă manieră de a însemna pe t şi n este prin intercalarea lui /*, precum s-a adoptat la c şi la g. Atunci t înainte de i se scrie cu th, iar / înainte de i se scrie cu t singur. în contra acestei ortografii observăm că h aplicat la c şi g arată întărirea unei consune, care 1 După cum aflăm, Pumnul a fost silit a adopta pauza din cauze esterne, neatîrnătoare de ortografia sa (nota lui T. Maiorescu). 748 749 altfel s-ar înmuia după geniul limbei rumăne. Cu ce drept am putea însă să întărim pe t înainte de i prin h, cînd el nici nu este în pericul de a se înmuia, fiindcă în o sumă de cuvinte rumăneşti t înainte de i rămîne tot t? (Pe cînd c în toate cuvintele unde s-a aflat nemijlocit înainte de e şi * s-a schimbat în m.) Terminăm această revistă critică cu observaţiunea finală, pe care suntem siguri că ne-o vor confirma toţi cei ce s-au ocupat cu seriozitate ştienţifică de această materie: originalitatea este o însuşire eminentă cînd e vorba de idei, dar cînd e vorba de ortografie nu-şi are locul. Rezultatul cercetărilor precedente este: sonul rumăn u se va scrie totdeauna cu ţ. (26 să facem D, E, F; a face C j 34 — 35 să-1 dobîndim D, E, F; a-1 dobîndi C j 37 mai sus, sunt E, F; mai sunt C, D) I 38 arătaţi C, D, E, F; comemoraţi A / 308 2 Notăm C, D, E, F; Notăm mai întîi A / 3 tranziţiei lui s in ui C, D, E, F; tranziţiunei lui s înui şi prin urmare necesitatea însem-nărei Iui s. A j Intre r. 6 — 7, numai în A : Prin urmare, din aceleaşi cauze ce le dezvălirăm în paginele precedente pentru ii, vom scrie sonul m prin ş. Z Sonul z provine la noi din două izvoare: 1) ca înmuiere din d, 2) ca son gata luat din limbi străine. în cazul dintăi îl vom scrie prin d din motivele arătate la u. Notăm aci numai cîteva cuvinte din cari să se vadă neregularitatea tranziţiunei lui d în z: Ardu, ardi, ardere, ardetură, a audi, a dobândi, dobândi, a res-pândi, dicu, medicu, dioa, dietă, dece, de ce?, dimicare, dimineaţa, dinte, diregu, din etc. Frapante sunt esemplele unde se află d şi a în acelaşi cuvînt, d.e. eu vedu, şi eu vedu, eu audu şi eu audu, eu prindu şi eu prindu etc. în cazul al doilea, adecă unde z este luat din limbi străine, îi aflăm esprimat la romani prin z. Tot aşa îl vom însemna şi noi. Vom scrie dar: zel (zelus, ^vjao?), zefir (zephyrus, t^upoţ), zonă (zona, £cov?]), zimbru, zăbavă, zăpadă etc. Asemene în forma verbală ez (din lat. izo, gr. Ki) lucrez1 etc. 1 Vezi Diez, Rom. Gram., II, pag. 329 şi 215 (nota lui T. Maiorescu ). 750 Conchidem: sonul z se însemnează prin z în cuvintele străine, fiindcă în asemene caz şi romanii au avut z; însă se însemnează prin d în cuvintele unde provine din d, adecă mai ales în declinări şi conjugări, fiindcă aci logica scrierei cere arătarea consunei radicale odată cu schimbarea ei, conform principiului demonstrat în partea I a disertaţiunei de faţă. / 7 -k şi î C, D, E, F; -k A j 8 — 9 existat la romani în latinitatea clasică. Ce e drept, C, D, E, F; fost la romani. Orcît de surprinzătoare ar fi A / 11 —12 î, e foarte surprinzătoare C, D, E, F;î A j 12 — 13 dicundus C, D, E, F; dicun-dus; faciendus, faciundus A / 13—15 Cu toate acestea, ştienţificeşte vorbind, nu suntem autorizaţi să zicem (C: a zice) C, D, E, F; totuşi, ştienţificeşte vorbind, aceasta nu ne autorizează a zice A / 15 clasică C, D, E, F; latină A j 18 — 25, în A : în orce caz, sonul i are în limba rumănă o însemnătate nu numai fonetică, ci şi grama-ticală-logică, la care nu a aj uns niciodată în limba latină. Din nenorocire însă "k nu este primit după vreun principiu demonstrabil, ci după o eufonie încă nefixată. Singura regulă ce s-a putut da este negativă, adecă că nu se află la începutul cuvintelor (cu escepţiunea (în C, la r. 19, următoarea notă: Studiul vocalismului latinităţii vulgare a făcut un mare progres în timpul din urmă prin cercetările lui H. Schuchardt (Der Voca-lismus des Vulgărlateins, Lipsea, Teubner, 3 voi., 1866—1868). Compară mai ales forma lui Ulfilas Rumon — în loc de Roman (Gabelenz et Loebe, Ulfilas. I, 205, II, A. 151) la Schuchardt I, 30, 170 etc. Compară asemenea: V. Corssen, Uber Aussprache, Vocalismus und Betonung der lateinischen Sprache (edit. 2-a, Lipsea, Teubner, 1868—1870). / 30 excepţia D, E, F; escepţiunea A; escepţia C j 31 excepţia [...] să fie D, E, F; escepţiunea [...] de a fi A ; escepţia [...] de a fi C / 34 vine D, E, F; provine A, C j 36 Elem. C, D, E, F; Elemente A / 36 —37 Tractatul de ortografie din Lexiconul (C: publicat în fruntea Lexiconului) de la Buda § 19. C, D, E, F; Compară mai ales § 10 din Tractatul de ortografie publicat în fruntea Lexiconului de la Buda, 1825. A / 309 5 tranziţia D, E, F; tranziţiunea A, C J 6 hangiu C, D, E, F; hagiu A I 8 cafană, canapea, canava E, F; cafană, cămin, canapea, canava, canal A, C, D / 10 perdoseală D, E, F; Marghioala, Măria, pardoseală A, C / 13 excepţie D, E, F; escepţiune A; escepţie C / 15 — 16 acesta (C, D: aceasta nu pretutindeni.) C, D, E, F; aceasta 751 nu este pretutindenea just. A / 18 venind D, E, F; provenind A, C I 23 deosebire [...] deosebire D, E, F; distingere [...] distingere A, C j 24 — 25 numai în C, D, E, F: (sau aici... matura. / 26 vine E, F; provine A, C, D / 26 răcit D, E, F; îndărăt, răcit A, C / 31 venind D, E, F; provenind A, C / 32 etc, etc. C, D, E, F; etc. A. j 33 — p. 313, r. 41, în A : Rezumăm: t acolo unde se află provine de regulă din a sau e, însă nu există nici un indiciu demonstrabil cînd a şi e se schimbă în t.. De aci rezultă necesitatea de a însemna pe ■k. aparte, conform demonstraţiunilor precedente. Discuţiunea nu mai încape dar asupra faptului însemnărei, ci numai asupra modului cum să se însemneze. Noi susţinem pentru acest caz semnul generalminte cunoscut al scurtărei aplicat deasupra lui a şi lui e, după cum se obicinuieşte în Principatele Unite, cu escepţiunea pers. 3 sing. a perfectului, unde scriem â. Iacă raţiunea semnului scurtărei: sonul -k al nostru se naşte de regulă din vocale scurte, înţelegînd scurtimea atît după tonul modern cît şi după cantitatea antică. în privinţa dintăi ştim că în cele mai multe cazuri un a şi e fără ton, adecă scurt, devine -k. în privinţa cantităţei a observat Diez1 că mai ales din a şi e scurt s-a format -k, pe cînd a şi e lung s-a păstrat curat (cu escepţiune a vro trei, patru cuvinte; d.e.: cărnuri [din caro, camis] şi aceasta numai la plural). O escepţiune importantă se află la această regulă, dar escepţiunea nu provine din eufonie, ci din cauză gramaticală. Verbii de conjugaţiunea I au în pers. 3 sing. a perfectului simplu un accentuat, prin urmare lung din accent, şi totodată contras din vechiul avit, prin urmare lung din contragere şi, în fine, născut din a al primei conjugaţiuni latine, prin urmare lung şi din cantitatea antică. Importanţa acestui -k lung şi accentuat consistă în distingerea ce o produce între prezent, imperfect şi perfect pers. 3 sing., d.e., afl-k, afla, aflZ. Aici accentul este neapărat trebuincios; a-1 pune peste semnul scurtărei ar cumula semnele în contra uzului şi al grabnicei înţelegeri; pe de altă parte, nu este cu putinţă a marca pe i al perfectului cu semnul scurtărei, cînd togmai este din toate punturile de vedere cea mai lungă vocală a flecţiunei rumăne. De aceea, pentru acest 1 Rom Gram., voi. I, pag. 123, 126, 127, 128 din ediţiunea întăi de la 1836. în edit. a doua (1856), I, pag. 134, 136, 138, 139, 140, 336 (nota lui T. Maiorescu). 752 singur caz introducem circumflexul peste a = â, fiindcă circumflexul este aici accentul specific indicat, însemnînd din vechime atît tonul, cît şi lungimea, cît şi contragerea. 0 privire sumară asupra celorlalte moduri propuse pentru însemnarea lui ii ne va întări în convingerea că scurtarea — pusă asupra lui a şi e este ortografia cea mai acceptabilă, ba chiar singura care este bazată pe o raţiune gramaticală. Unii scriitori rumăni pun în toate cazurile circumflexul ^ în locul scurtărei. Aceasta este în contra naturei circumflexului. Din minutul în care s-a constatat că sonul este o provenienţă din a şi e scurt, circumflexul, semnul lungimei în toate privirile, nu-i mai este aplicabil, afară de cazul citat. De aci încolo încep ficţiunile individuale. Lexiconul de la Buda însemnează pe -k cu a', e' etc. Ce să fie semnul deasupra acestor vocale? Virgula? Spiritus lenis? — Diez propunea în ediţiunea dintăi a gramaticei limbelor romane e cu două punte = e; în ediţiunea a doua a părăsit această ortografie şi scrie e. F.W. Eichhoff1 recomanda aceleaşi două punte pentru orce modificare adusă vocalei primitive. V. Hahn2 pare a avea în vedere acelaşi son cînd propune pe e cu o pauză dedesupt = s. Lepsius3 scrie e cu un cerc «.* Rezultatul cercetărilor precedente este: sonul -k se scrie cu ă sau e, după cum sonul primitiv rumăn din care provine este a sau e; iar în împrumutările esclusiv lexicale din limbi străine t> se scrie totdeauna cu ă. Scriem dar: lăudat de la laudă, vedut de la vedere, însă scriem măgură, pană, după, pălărie etc, neaflînd în formele rumă-neşti de flecţiune a aceloraşi cuvinte sonul primitiv de a sau e.5 î Sonul î este o modificare a vocalelor a, e, i, u şi anume cea mai adîncă umbrire a lor. Deja -k se naşte din umbrirea lui a şi e; dar î afundă vocea şi mai mult şi este astfel un grad mai departe în sensul aceleiaşi modulaţiuni pe care o esprima şi -k. Pe cînd însă deşi son născut din modulaţiunea unui alt son primitiv, a cîştigat în limba rumănă valoarea unei vocale de sine stă- 1 în apendicele la Parallele des langues de VEurope et de Vinde (nota lui T. Maiorescu). 2 Albanesische Studien, Heft II, pag. 3 (nota lui T. Maiorescu). 3 Das allgem. linguistische Alphabet, 1855, pag. 24 (nota lui T. Maiorescu). 4 Despre maniera lui A. Pumnul vorbim mai jos, în critica fonetismului (nota lui T. Maiorescu). 5 Despre pretinsa dificultate a acestei ortografii, vezi mai jos critica sistemului fonetic (nota lui T. Maiorescu). 753 tătoare, marcînd diferinţe importante în conjugaţiune şi declina-ţiune, î nu ne pare atît o vocală proprie, cel puţin nu ocupă nici un rang în flecţiunea rumănă, cît mai mult o nuanţă de umbrire mai adîncă a pronunţărei unei vocale, principalminte cînd se află înaintea consunelor nazale n (şi m); cu alte cuvinte: î este o simplă nuanţă eufonică a lui i>, care este prima şi propria umbrire a vocalelor limbei rumăne. Legea aflărei regulate a lui î este aceasta: 1) în cuvintele rumă-neşti î provine de regulă din influenţa nazalului n (şi m), ceea ce nu vrea să zică că oriunde este n (şi m) vocala precedentă se schimba în î, ci numai că acolo unde vocala s-a schimbat în î cauza au fost n (şi m). Esemple: în, împărat, rumîn, înger, mînă, cînt, vînd, făcînd, dicînd, lăudînd, sin, sînt, grîu (— granu), remîi (= remanu), frîu (=frenu), cît (= cant), brîu (=brinu) etc. De aceea alfabetul nostru cel vechi avea un singur semn pentru silaba în şi îm. 2) Eufonia rumănă sufere greu un i ascuţit după r şi-1 umbreşte cu predi-lecţiune în î: rîs, rîpa, rîu, a omorî, urî etc. (O analogie este în englezeşte, unde după r nu se sufere iu şi de aceea ew se ceteşte u în contra regulei.) Considerînd aceste două cazuri de aflare regulată a lui î, nu vedem în această vocală decît o umbrire fonetică provenită din influinţa lui n şi r, iar nicidecum o vocală de importanţă logică în gramatica rumănă, şi de aceea nu putem admite un semn osebit pentru î. Ştim bine că, afară de cele două cazuri, î se mai află în alte cuvinte din limba noastră. întrucît aceste sunt rumăneşti, sunt foarte puţine (gît, hîrtie) ; celelalte sunt luate de la slavoni şi, prin urmare, nu trebuie să ne influinţeze un principiu ortografic rumănesc. Mai este însă o clasă aparte de cuvinte în cari se află î: sunt cele ce imi-tează sunetele naturei (onomatopoetice); d.e., fîlfîe, sfîrîe, mîrîe etc, etc. Pe aceste le scrie fiecare cum vrea, cu circumflex, cu cîte două litere, cu omiterea vocalei etc. Nici o limbă nu este fixată asupra lor şi nici nu trebuie să fie fixată. Sunetul interj ecţional Mm, hîm în nemţeşte şi franţuzeşte se scrie cînd hm, hm, cînd hem, hem, cînd hum, hum şi atîrnă de la fiecare să-1 pronunţe cum ştie mai bine. De aci conchidem: sonul î nu se esprima prin un semn aparte, ci semnul lui t va servi de regulă şi pentru marcarea lui, dîndu-se preceptul cetirei: a sau e cu scurtare deasupra, cînd se află înainte de n, se umbreşte mai mult decît -r şi se ceteşte î; încolo rămîn -r. Vom scrie dar dicend, aflând, mergând, stând, mormentu etc. Regula nu va fi de tot corectă, d.e., în cuvîntul scris hârtie, ă, deşi nu are un n după sine, se ceteşte totuşi de cei mai mulţi î; însă o repeţim: diferinţă nu are nici o importanţă şi este foarte indiferent dacă în urma acelei regule cîţiva vor ceti hârtie în loc de hîrtie. Iar în privinţa lui i se va observa că, în cele mai multe cazuri, cînd se află la începutul cuvintelor înainte de n sau m şi la mijloc după r, se ceteşte î, fără a i se pune vreun semn aparte. Vom scrie dar: imperat, in, riu etc. Cercetarea critică asupra unui alt mod de însemnare pentru î intră de-a dreptul în critica întregului sistem fonetic şi o dăm astfel în paginele următoare. Cine nu a fost încă convins prin argumentaţiunile precedente în privinţa scrierei lui -h şi î prin ă, e şi i va afla poate nouă elemente de convingere în cele ce vom zice acum despre sistemul fonetic. (33 vine D, E, F; provine C / 34 Mussafia D, E, F; Domnul A. Mussafia C / 38 Unii C, D, E, F; Mulţi A I p. 310, r. 3 vine D, E, F; provine C j 7 putut fi E, F; fost C, D I 16 etc. D, E, F; etc. (O analogie este în englezeşte, unde după r nu se sufere iu şi de aceea ew se ceteşte u în contra regulei.) C I 28 — 29 să vorbim D, E, F; de a vorbi C / 29-30 prilejul D, E, F; ocazia C / p. 311, r. 21—23 dar exprimat [...] avu etc. D, E, F; neapărat exprimat prin accent, şi anume prin accentul primit şi cunoscut pentru asemenea cazuri. Vom scrie dar vede, însă a vede, laudă, însă lăudă, fac însă făcu etc. C / 27 mai sus E, F; la pagina 82 C; la pag. 195 D j 29 făcînd abstracţie D, E, F; abstrăgînd C I 31, 32 să exprime E, F; a exprima C, D j 34 vin D, E, F; provin C / 37 veni D, E, F; proveni C j 40 — nota în C: 1 Vezi Cor-ssen, Aussprache, Vocalismus und Betonung der lateinischen Sprache, I, 21—26 / p. 312, r. 7 şi 8 să arate D, E, F; a arăta C / 8 — 9 diftongarea. D, E, F; diftongarea. Dacă ar fi altfel, de ce atunci s-ar mărgini exprimarea diftongilor la ea şi oa şi nu s-ar întinde la toţi diftongii? De ex., iubesc, voios, iepure, aluat, căutat? Fiindcă însă aceasta nu se face, fiindcă cei mai mulţi autori romani, care însemnează diftongii ea şi oa prin e şi o, nu însemnează şi ceilalţi diftongi iu, oi, ie, ua, ău etc. prin vreo deosebire, argumentul pentru primirea accentului deasupra lui e şi o cade. C / 32 uşurare D, E, F; negligenţă C j 41 citata sa disertaţie E, F; sus-citata sa diserta-ţiune (D: disertaţie) C, D / p. 313, r. 1 în D, E, F; a fi în C / 2 vine D, E, F; provine C / 19 să se ascundă D, E, F; de a ascunde C) / 314 1 numai în A, C, T>, E, F: Partea a treia / 2 — 3 Despre [...] fonetic B, C, D, E, F; Despre scrierea lui >i, y, ui, u, z, %, î şi o critică a sis- 754 755 ternului fonetic A / 4-13 Partea a doua [...] bucovinene. B, C, D, E, F (9 însemnate D, E, F; scrise B, C); Eliminînd din scrierea limbei noastre vocala î, disertaţiunea de faţă a intrat în conflict cu sistemul fonetic al ortografiei rumăne şi, înainte de a păşi mai departe, trebuie să se oprească la analiza şi critica lui. A / 16 deosebit trebuie o literă deosebită D, E, F; osebit trebuie o literă osebită A, B, C l 21 îl A, C, D, E, F; proprie vorbind: creatorul lui pentru scrierea romană, îl B / 315 2 să facem D, E, F; a face A, B, C / 3 propoziţie B, C, D, E, F; pro-pusăciune A j 7 aici este greutatea B, C, D, E, F; aci este dificultatea A I 12 roshiu A, C, D, E, F; roshiu etc. B / 12 deosebitele B, C, D, E, F; diferitele A / 13 A. Pumnul A, C, D, E, F; Pumnul B l 15 greutatea B, C, D, E, F; dificultatea A / 18 — 19 zice hier, o altă provincie întreagă, zice A, C, D, E, F; zice B / 19 — 20 afară de monosilabe A, C, D, E, F; de monosilabe B j 25 şi nu A, C, D, E, F; şi B / 28 urmare B, C, D, E, F; consecinţă A / 30 Urmarea B, C, D, E, F: Consecinţa A / 32 primi C, D, E, F; admite A, B / 33 — 34 dreptate să le constatăm (C: a le constata) C, D, E, injustiţie a le constata A, B / 36 explicare şi deducţie C, D, E, F; esplicare şi deducţiune A, B j 37 deprinşi cu B, C, D, E, F; iniţiaţi în A j 41 — 42 Nu se cade să combaţi (B, C: a combate) pe un adversar în lucruri (B: puncturi) B, C, D, E, F; Este prea gratuit a combate pe un adversariu în punturi A j 316 3 sute B, C, D, E, F; 100 A / 7 urmare B, C, D, E, F; consecinţă A I 8 menirea de a întări D, E, F; scopul intelectual de a fixa şi de a susţinea A, B, C / 9 nu de D, E, F; nu A, B, C j 11-25 Dar, cum am zis [...] greutatea B, C, D, E, F; Dar să atingem o altă dificultate: dificultatea A (13 nu o D, E, F; nu — ca aceea — o B, C j 19 — 20 unui popor E, F; poporului B, C, D) / 26 — 27 exprimă D, E, F; esprima A, B, C / 27 să exprime D, E, F; a esprima A, B, C j 29 exprimă C, D, E, F; esprima A, B / 37 — 38 deosebite, încît prin deosebirea lor se simte deosebirea B, C, D, E, F; diferite, încît prin diferinţa lor se simte diferinţa ,4/40 exprimau D, E, F; esprimau A, B, C j 317 1 citat [...] putut D, E, F; sus-citat [...] putut deja A, B, C j 3 deosebitele B, C, D, E, F; diferitele A. j 9 — 10 exemple şi D, E, F; şi exemple A, B, C j 11 ilustraţii B, C, D, E, F; ilustraţiuni A / 12-13 deosebit D, E, F; osebit A, B, C / 14 exprimă D, E, F ;■ esprima A, B, C j 16 fiziologică D, E, F; antropologică A, B, C j 16 reprezentărilor C, D, E, F; reprezentaţiunilor A, B j 17 reprezentările C, D, E, F; reprezentaţiunile A, B j 20 exprima D, E, F; esprima A, B, C / 21 —22 se primeşte şi nu este bine să se primească (B, C: a se primi) B, C, D, E, F; este bine a se adopta A / 22 exprimare D, E, F; esprimare A, B, C j 26 greutatea B, C, D, E, F; dificultatea A j 29 restrîngere D, E, F; restricţiune A, B, C j 30 restrîngere D, E, F; restricţiune A, B, C / 30 — 31 dreapta cumpănire B, C, D, E, F; justa ecuilibrare A j 33 precum s-ar părea după B, C, D, E, F; după cum s-ar părea în A / 35 uşurinţa B, C, D, E, F; facilitatea A / 36 52 A, D, E, F; (greşit) 25 B, C / 318 1—2 să-1 restrîngem D, E, F; a-1 restrînge A, B, C / 4 exprima D, E, F; esprima A, B, C; 4 impresiile B, C, D, E, F; impresiunile A I 5 greutăţii B, C, D, E, F; dificultăţei A / 7 special D, E, F; specie A, B, C / 9 chiar B, C, D, E, F; încă A / 11 căci D, E, F; pentru că A, B, C / 11 exprimă D, E, F; esprima A, B, C / 14 şine; D, E, F; sine, muiere, care nu se pronunţa mui-ere A, B, C / intre r. 18—19, numai în A : Pumnul vrea să scape din această dificultate prin „uzul general al vorbirei"; dar în paginele precedente văzurăm că această regulă este iluzorie, nefiind nici un uz general în popor. / 19 iertat [...] să zică (B, C: a zice) B, C, D, E, F; permis [...] a zice A I 26 exclusiv D, E, F; esclusiv A, B, C j 26 direcţii B, C, D, E, F; direcţiuni A / 27 grafică B, C, D, E, F; ortografică A / 29 să căutăm D, E, F; a căuta A, B, C / 29 hotărînd B, C, D, E, F; determinînd A j 32 exterioară D, E, F; esterioară A, B, C / 33 inteligenţă C, D, E, F; inteliginţă A, B j 33 iuţeala B, C, D, E, F; promptitudinea A j 34 numai în C, D, E, F: 1/35 alfabetul român B, C, D, E, F; un alfabet A / 36 dezlega B, C, D, E, F; rezolvi A I 37 greutatea B, C, D, E, F; dificultatea A / 319 1 probleme, nu suntem întorşi înapoi spre D, E, F; probleme imense, nu ne mai este impus a suferi A ; probleme, nu ne mai este impus a suferi B, C j 4—5 cauza arătată [...] disertaţiei B, C, D, E, F; 756 ■757 cauzele arătate [...] disertaţiunei 4 / 6 să aplicăm D, E, F; a aplica A, B, C I 8 greutăţii este ridicată B, C, D, E, F; dificultăţei eşte învinsă 4/13 Greutatea B, C, D, E, F; Dificultatea A j 15 a căror dezlegare ni se impune D, E, F; ce ne-am propus a rezolvi (B, C: a le dezlega) A, B, C j 18 mecanică E, F; mechanică A, B, C, D / 19 lămurire D, E, F; lămurire asupra acestor punturi A, B, C / 19 materia B, C, D, E, F; chestiunea A / 20 —21 izvorul ei şi să o (B, C: să) B, C, D, E, F; sorgintele ei şi să A / 21 raţionări B, C, D, E, F; raţionamente A / 22 istoriei B, C, D, E, F; istorică A / 25 — 26 şi a primi pretutindeni B, C, D, E, F; pentru a adopta pretu-tindinea A / 28 — p. 326, r. 27, în A : însă togmai acest studiu s-a făcut într-un mod sumar în prima parte a disertaţiunei noastre şi acum este numai interesant a vedea cum la cercetările la cari ajunsesem în partea I, pornind acolo a priori, ajungem în această parte critică, pornind aci de la experimentele fonetice încercate în scrierea rumănă. După cum ştim, cuprinsul cercetărilor din partea I este următorul : Scrierea trebuie să reprezinte pe cît se poate mai simplu, mai iute şi mai complet ideile. Dar ideile nu conţin numai objecte, ci şi relaţiuni între ele. De aceea nu sunt suficiente hieroglifele şi pictu-rele. însă atît ideile cît şi relaţiunile lor sunt deja incorporate în limbă. De aceea scrierea a început a indica natura logică a limbei. Limba se compune din sonuri organice. Aceste trebuiau dar însemnate în scris. Sonurile fiind mobile, pentru a arăta mobilitatea raporturilor (p. 319, r. 37, 41 exprima D, E, F; esprima B, C / p. 320, r. 2 curajul E, F; curagiul B,C,D / 10 exprima D, E, F; esprima B, C I 18 să arate D, E, F; a arăta B, C / 30 mai purced D, E, F; purced încă B, C / 37 mai din faţă E, F; dinainte B, C, D / 38 arată pe D, E, F; se arată a fi B, C / p. 321, r. 1 mîna E, F; mînele B, C, D I 3 ca opoziţie E, F; în opoziţiune B; ca opoziţiune C; în opoziţie D I 6 legătura D, E, F; la legătura B, C j 7, 10 exprimă D, E, F; esprima B, C / 14 timpurile moderne D, E, F; timpii moderni B, C I 17 la asediul unui D, E, F; obşezînd un B, C j 18 luptîn-du-se D, E, F; luptîndu-se în frunte şi B, C / 20 — 21 să se înţeleagă D, E, F; a se înţelege B, C / 26 De D, E, F; Deja de B, C / 33 avea D, E, F; avea deja B, C / 36 tradiţie D, E, F; tradiţiune B, C / p. 322, r. 1 exprimare D, E, F; esprimare B, C / 5 exprima D, E, F ; esprima 23, C / 6 să simbolizeze D, E, F; a simboliza B, C j 11 exprimate D, E, F; esprimate B, C / 13 deosebit D, E, F; osebit B, C I 16 exprima D, E, F; esprima B, C / 18 să se scrie D, E, F; de a scrie B, C / 20 e D, E, F; este 73, C / 23 mai tîrziu D, E, F; apoi în timpul din urmă B, C / 32 exprimabile D, E, F; esprima-, bile B, C I 33 prin D, E, F; numai prin B, C / 40 în 1872 D, E, F; acum (1872) B, C / p. 323, r. 10 o cîmpie D, E, F; natură £3, C / 22 la o schimbare radicală D, E, F; a se schimba în mod radical B, C j 25 că rezultă D, E, F; a rezulta B, C j 27 Inteligenţa mai D, E, F; Inteliginţa B, C / 29 păşi D, E, F; propăşi B, C j 32 însuşiri D, E, F; facultăţi B, C j p. 324, r. 2 destul C, D, E, F: de ajuns 73 / 3 exprimarea D, E, F; esprimare B, C / 11 exprimă D, E, F; esprima B, C j 17 o E, F; ca o 73, C, D / 22 faptul C, D, E, F; factul B j 28, 33 inteligenţei D, E, F; inteliginţei B, C j 32 să facă [...] exprima D, E, F; face [...] esprima B, C / 34 să desemneze D, E, F; a desemna B, C I 40 amănunt E, F; detail B, C, D / p. 325, r. 8 explicat D, E, F; esplicat B, C j 15 — 16 exprimare D, E, F; esprimare B, C j 18 comparaţii (greşit) E, F; comparativ B, C, D j 20 unificate în acelaş ! cuvînt D, E, F; introduse în unul şi acelaş cuvînt pentru unul şi acelaş obiect B, C / 35 grabnică D, E, F; singură B, C j 38 adică în parte D, E, F; adecă B, C / p. 326, r. 2 necesitatea intelectuală D, E, F; originea logică B, C / 3în B, C, D, notă la cuvîntul radicală: Vezi şi nota din urmă a acestei disertaţiuni (D: cercetări). / 5 Prin i urmare D, E, F; Astfel B, C j 11 inteligenţa D, E, F; inteliginţa B, C I 21 să arate D, E, F; a arăta B, C / 22 — 23 să oglindească D, E, F; a oglindi B, C j 23-24 limbei [...] obiectelor. D, E, F; limbei. B, C j 24 — 25 organice (articulate). E, F; organice. B, C, D)/ 35 exprima (B, C: esprima) curat B, C, D, E,F; chiarifica 4/37 — 38 un produs fiziologic al limbagiului D, E, F; o piedecă fiziologică a limbei 4, B, C / 40 din misiunea ei seculară. C, D, E, F; din misiunea ei. 4; de misiunea ei. B j 327 1 1 — 31 Prin urmare [...] întrebarea este dar: C, D, E, F; Pentru a rezolvi dar prima noastră întrebare 4 (14—15 cuvintelor, adică a 1 radicalelor D, E, F; radicalelor B, C j 28 exprimarea D, E, F; esprimarea B, C / 29 să le corespundă D, E, F; a le corespunde . B, C) I 32 - 33 exprimate D, E, F; esprimate 4, 23, C/33 — 38 Cerce- tarea [...] răspuns [...] logice D, E, F; vom cerceta care din ele au cîştigat în limba noastră importanţa logică de a distinge ideile sau de a esprima raporturile între idei, cu alte cuvinte, care sunt sonuri gramaticale 4; Pentru a răspunde, cercetarea [...] mijloc [...] logice ) B, C (37 exprima D, E, F; esprima B, C) J 40 perfecţionare, ci o confundare B, C, D, E, F; perfecţiune, ci o confuziune 4 / 758 52 759 328 2 ui, B, C D, E, F; h, u, uj A / 8 conjugarea B, C, D, £, i7; conju-gaţiunea A / 7 — 11 a treia [...] 3. de B, C, D, E, F; 3, în opoziţiune cu a; 2) de A / 12 lămurită în flecţiunile B, C, D, E, F; chiară în accentuarea A / 13 — 14 însemnat în scrierea română B, C, D, E, F; .scris cu un semn deosebit A / 15 / B, C, D, E, F; ţ, ce etc. A / 22 tghe B, C, D, E, F; ie, tghe A / 24 Aceasta este concluzia firească D, E, F; Iacă (B, C: Aceasta este) concluziunea neapărată A, B, C I 26 concluziei D, E, F; acestei concluziuni A; conCluziunii B, C I 29 — 35 de natură [...] deosebim B, C, D, E, F; solide. Noi am constatat mai sus, la pag. 93, că î nu are nici o importanţă gramaticală în limba rumănă, ci că este numai o nuanţă de umbrire mai adîncă decît i pentru multe vocale cari se află înainte de n sau după r. Pentru ce dar să se distingă aparte în scris ? Atunci am trebui să distingem A (29 firească D, E, F; neapărată B, C / 31 are D, E, F; are nici o B, C/34 mai sus. E, F; la pag. 136B, C;la pag. 258 D) / 38 Germanii [...] final D, E, F; Germanii, d.e., pronunţă adese un •ii distins, cînd au pe e înainte A; Germanii, d.e. [...] final B, C / 41 să puie E, F; a pune A, B, C; să pună D j 329 10 aproape în aceeaş situaţie D, E, F; departe de a avea măcar aceeaşi întindere A, B, C j 13 pe calea B, C, D, E, F; calea A / 35 — 36 1826, Orthogr. rom. D, E, F; 1827, Orthogr. rom., pagina 3 A, B, C I 38 — 39 conştiincioasă (D: conştiencioasă). Ac nu trebuie {D: trebuia) să stea înaintea unui cuvînt care începe cu o vocală. D, E, F; conştienţioasă. A; conştienţioasă. Ac nu stă înaintea unui cuvînt care începe cu o vocală. B, C / 40 — 41 (nota) numai în D, E, F/ 330 2 destul de tari B, C, D, E, F; valabile A / 9 să se D, E, F; a-1 A, B, C I 10 deosebit D, E, F; osebit A, B, C / 11 — 16 numai în C, I), E, F: Alţi [...] Dacă romanii (C: Romanii) [...] şi totuş (C: dar totuşi) [...] noi ca ei. / 19 dacă ar fi adevărat. însă ne pare că D, E, F; cînd ar fi adevărat. însă A, B, C /20 foarte puţine. D, E, F; tocmai foarte puţine, de-abie două-trei. A, B, C j 22 ocazia B, C, D, E, F; ocaziunea A j 26 diferenţieri D, E, F; comparaţiuni forţate A, B, C j 27 — 28 să deosebească D, E, F; a distinge A; a deosebi B, C / 28 ar putea B, C, D, E, F; poate A / 29 necum B, C, D, E, F; precum trebuie să dispară .4/30 două-trei B, C, D, 760 E, F; două A / 31 deosebesc B, C, D, E, F; disting A / 32 - p. 331, r. 13, în A : La aceste esemple răspundem că şi în scrierea noastră se vede diferinţa. Rt.u şi v\r se scriu cu e, rîu şi vîr cu i. Singura dificultate o prezintă esemplul cîni şi cini, unde după sistemul nostru se scrie identic căni şi căni. Dar un singur esemplu nu probează nimic; asemene confundări sunt inevitabile în orce alfabet şi nu au nici un inconvenient practic, cît timp sunt mărginite la cazuri izolate. Afară de aceasta eufonia rumănă a suferit cu greu un î aşa de lung şi accentuat, precum este în cîne, pîne etc. şi a zis cu drept cuvînt cîine, pîine. Astfel dispare şi această mică confuziune în scrierea lui -k şi î. Prin urmare, nu vedem nici o cauză raţională care să justifice însemnarea separată a lui î în alfabetul rumăn. Cine ar introduce o nouă literă pentru acest son, ar trebui să inventeze şi litere pentru alte producte ale limbagiului dialectic, ceea ce nu se poate, din motivele arătate în paginele precedente. Astfel rămîne rezultatul că nu primim litera î în scrierea rumănă. (p. 330, r. 35 mult D, E, F; nici un B, C / 38 pare B, D, E, F: pare a fi C / p. 331, r. 1 — 6 Dacă [...] deosebită. D, E, F; Nouă î şi în acest caz ne pare numai o nuanţă de umbrire a lui -k şi nu-i putem încă atribui o valoare proprie gramaticală. B, C / 12—13 ştiinţific [...] scriitori. D, E, F; destul de ştienţific pentru a combate cu argumente de principiu cercetarea noastră. Deocamdată şi pînă la proba contrară nu putem primi însemnarea lui î în alfabetul român şi ne pare că cine ar introduce o nouă literă pentru acest son ar trebui să inventeze şi litere pentru celelalte producte ale limbagiului dialectic, ceea ce nu se poate, din motivele arătate în paginele precedente. Astfel rămîne rezultatul că nu este logic a primi litera (B: pe) î în scrierea română, ci sonul lui se va exprima (B: esprima) cu acelaşi semn cu care vom conveni a exprima pe B, C) /15« sau unul B, C, D, E, F; unul A / 16 lo gică B, C, D, E, F; gramaticală A / 17 —19 deosebirea [...] genului, a C, D, E, F; diferinţa timpurilor sau a persoanelor, sau a genului, sau A; deosebirea înţelesului mai multor radicale sau deosebirea flecţionară a genului, a B / 22 — 30 (şi nota respectivă, r. 36 — 42), numai în D, E, F: La aceste scrise [...] există. (22 — 23 adăogam în ediţia de la 1893 E, F; adăogăm acum (1893) D j 23 —24 se hotă-rîse E, F; s-a hotărît D j 25 — 30 şi că am [...] există. E, F; Nu ne-a rămas dar decît să ne supunem şi noi acestui uz. D j 39 cercetările [...] anuarele E, F; două cercetări ale [...] anuarul D / 40 pe la 1892 încoace. E, F; la 1892 şi 1893; o a treia se promite pentru anua- 52* rul din 1894. D) / 31 — p. 332, r. 22, numai în B, C, D, E, F: Rezumînd [...] flecţionară. (p. 331, r. 31 Rezumînd [...] şi E, F; Rezumăm acum rezultatul criticei fonetismului, precum şi B, C, D I 33 cercetărilor E, F; cercetărilor noastre B, C, D / p. 332, r. 5 grafice D, E, F; ortografice B, C / 19-20 u, fie şi de un al patrulea pentru î. Iar E, F; şi u. Iar B, C; şi li, cel mult de un al patrulea pentru î. Iar D / 20 — 21 u scurt, î scurt E, F; etc. precum şi î B, C; etc. D j 22 intelectuală D, E, F; logică B, C) / p. 332, r. 23, numai în C, D, E, F: II / 24 — p. 351, r. 6, în A : Prin ce fel de litere să însemnăm sonurile cele nouă? Iacă a doua din întrebările ce suntem datori a rezolvi. Cînd ne-am direge numai după sistemul fonetic, el ne-ar răspunde: pentru son nou, literă nouă, şi astfel am trebui să inventăm pentru toate sonurile ce le-am studiat în partea a treia, şi mai ales pentru i» şi î, litere nouă. Atunci consecinţa cea mai naturală a fonetismului este de a primi de-a dreptul semnele slavone -k şi î în alfabetul latin. Aceasta ar avea avantagiul de a introduce pentru acele sonuri semne cunoscute şi totdeodată foarte uşoare la aplicat. Deşi nu a avut încă nimeni francheţa de a prezintă acest sistem pe calea publicităţei, ştim cu toate aceste că are partizani numeroşi cari sunt plini de convingere că astfel s-ar tăia în modul cel mai simplu nodul gordic al ortografiei rumăne. Aron Pumnul nu merge togmai aşa de departe, dară este în aceeaşi direcţiune. Pej îl primeşte de-a dreptul de la slavoni; -k îi pare prea străin şi prea urît şi de aceea îl înlocuieşte pretutindenea prin os. în contra tendinţei acesteia întregi, în contra exageratei importanţe ce se dă esprimărei sonului brut prin semne grafice, am studiat şi am stabilit în partea întâia a disertaţiunei de faţă scopul scrierei şi misiunea specială a literelor. Rezultatul a fost: că scrierea are de scop a comunica ideile pe cît se poate mai chiar şi mai iute, şi că literele îndeosebi au misiunea caracteristică nu de a ne simboliza numai sonurile, ci de a ne pune în evidenţă logica unei limbi în flecţiunele ei. Din minutul în care s-a constatat că sonurile -h, lu, li etc. sunt în esinţă modulaţiuni de conjugare şi declinare ale sonurilor radicale a, e, s, t etc.; din acel minut şi esprimarea lor în scris, adecă literele lor trebuie să ne amintească literele primitive din cari au provenit. Pe cît este de unilaterală şi, prin urmare, greşită scrierea lui i, lu, u,, prin a, s, t, fără nici un semn, fiindcă aminteşte numai sonul primitiv al flecţiunei fără a arăta însăşi modularea flecţionară; pe atît este de unilaterală şi greşită în sensul contrar scrierea lui -k, î, iu, il prin semne cu totul osebite de radical, fiindcă ne prezintă schimbarea fără amintirea stărei din care a provenit (comp. pag. 15). Cu alte cuvinte: cauza ce ne sileşte a respinge în genere alfabetul slavon pentru scrierea limbei rumăne ne sileşte a respinge în special pe i şi î. înaintea acestui principiu logic al scrierei trebuie să cedeze orce argumentaţiune fonetică. Căci în scriptură înţelegerea este lucrul principal; de aceea unde sonul brut esprima ideea, litera va reproduce numai sonul brut; dar unde este vorba să se esprime dependinţa logică a unei flecţiuni de la radicalul ei, acolo litera trebuie să arete cu cea mai mare chiaritate posibilă, şi anume cu mai multă chiaritate decît prin fixarea sonului izolat, acel raport de dependinţă gramaticală în care consistă propria raţiune a vorbirei omeneşti. Ce este mai mult: scrierea trebuie să fie, dacă se poate, mai chiară încă decît sonurile singuratice ale vorbirei; fiindcă vorbirea se chiarifică prin gest şi accent, iar scrierea trebuie să reprezinte toate auxiliarele înţelegerei prin ea însăşi şi de aceea trebuie să domnească cea mai strictă logică în forma sub care se prezintă. Cît este de escuzabilă şi în sine consecuentă eroarea foneticilor de a izola literele fiecărui son nu rămîne mai puţin o eroare, şi noi nu putem formula opoziţiunea în contra ei mai precis decît prin cuvintele: nu auzirea, ci înţelegerea este scopul scrierei. De cînd cu invenţiunea imprimeriei, cetirea a cîştigat în omenire o importanţă vitală pentru dezvoltarea spiritului nostru; astăzi nu mai este just a zice că înţelegerea cuvintelor cetite trece mai întăi prin reproducerea auzului şi apoi a sensului lor: astăzi cetim atît de mult şi atît de iute, încît gîndirea se agită numai între literă şi înţeles, şi în măsură dreaptă cu intimitatea acestui raport scade valoarea fonetismului pentru scris şi creşte importanţa literei ca semn de tranziţiune aproape nemijlocită spre idee. Pentru a reveni la ortografia lui A. Pumnul şi a şcoalei bucovi-nene îndeosebi, restrîngem critica noastră în următoarele propusă-ciuni: 1) î nu să se scrie deloc aparte, conform demonstraţiunei de la pag. 93; iar dacă totuşi se scrie, pretinzîndu-se că este un son gramatical al limbei noastre, atunci nu se poate scrie cu litera î, ci cu un semn pus deasupra lui a, e, i. 2) i, fiind modulaţiune flecţionară sau a lui a sau a lui e, se scrie respective prin a sau prin e cu semnul scurtărei deasupra. Semnul ce nu ne pare admisibil, întăi fiindcă sminteşte chiari-tatea flecţiunei, al doilea, fiindcă ce este un semn luat din alfabetul latin într-un înţeles contrariu celui ce-1 avea la romani. De aci vine 762 763 impresiunea barocă ce ne-o face ortografia lui Pumnul şi care este aşa de motivată încît ajunge pentru a condamna scrierea lui ce pentru t,. Şi aci nu se poate objecta că litera ce ne pare barocă numai fiindcă nu suntem obicinuiţi la ea, sau cel puţin objecţiunea nu ar fi demnă de bărbaţi de ştiinţă. Căci omul se poate obicinui la toate, şi la cea mai mare absurditate, şi cine în chestiuni de ştiinţă apelează la obicei, apelează la partea cea mai puţin raţională a vieţei omeneşti. Pană cînd se va învăţa în şcoalele rumăne limba latină, pană atunci experimentul de a scrie pe -i» cu ce va rămînea mai mult o curiozitate literară decît o încercare serioasă şi durabilă. Persistăm dar din toate punturile de vedere în scrierea lui -i prin ă şi e, fiind mai raţională decît celelalte ortografii întrebuinţate în scrierea rumănă. Objecţiunea ce i se mai face: de a fi prea grea, nu este fundată, după regula stabilită la pag. 92. Noi nu zicem că scrierea lui ă sau lui e să se facă după originea etimologică a cuvintelor urmărită pană în limbi străine, ci numai după forma radicală întru cît se află în limba rumănă. Prin aceasta fiecare scriitor are un mijloc sigur de a şti bine ortografia lui t>. Togmai mica gîndire ce i se reclamă la scrierea modulaţiunilor flecţionare ui, n etc, departe de a fi un rău, are avantagiul foarte însemnat de a întipări în mintea scriitorului o imagine fie cît de obscură a imitatei tuturor formelor aceluiaşi trunchi de cuvinte. In fine, observăm, ceea ce am mai zis o dată, că unul scrie, o mie cetesc. Dacă cetirea este chiarificată prin o ortografie, atunci caeteris paribus acesteia nu i se mai poate objecta greutatea scrierei. Să rezumăm acum la fine rezultatul criticei fonetismului. Fonetismul nu este un principiu fundamental al scrierei, ci este o regulă secundară, supusă adevăratului principiu, care este intelectual. Este dar falsă orce formulare a regulei fonetice esprimată în mod absolut, precum se află la Pumnul (Gram., pag. 28): „scrierea nu este nimica alta decît o icoană fidelă şi văzută a sonurilor", şi sunt false şi consecinţele ortografice trase din această formulare. Din contră, scrierea este mai întăi de toate comunicarea ideilor noastre cu relaţiunile lor, pe cînd pentru fixarea numai a sonurilor se descoperiseră hieroglifele fonetice, părăsite de omenire, şi se întrebuinţează încă astăzi notele muzicale. Fără îndoială, scrierea va fi în cea mai mare parte a ei fonetică, dar nu pentru a esprima sonul în sine, ci numai întrucît şi sonul esprima ideea şi este cea dintăi incorporare a ei. Aceasta este dependinţa raţională a regulei fonetice de la principiul logic în scrierea unei limbi. Terminînd critica ortografiei fonetice, ne împlinim o datorie cătră reprezentantul ei A. Pumnul, esprimînd recunoştinţa noastră pentru lumina nouă ce a adus-o în chestiunea scrierei rumăne. Puntul lui de plecare nu ne-a părut destul de afund şi am fost siliţi a susţinea în contra lui partea intelectuală a alfabetului unei limbi: însă aceasta nu ne-a împedecat niciodată a recunoaşte seriozitatea şi consecinţa cu care a urmărit direcţiunea o dată începută. Asemene bărbaţi sunt totdeauna o adevărată binefacere pentru inteliginţă naţiunei lor şi devin folositori chiar prin partea eronată a opiniunilor, provocînd o mai profundă cercetare a punturilor contestate (p. 332, r. 24 exprimăm C, D, E;F ; esprimăm B j 31 altele E, F; celelalte B, C, D / 34 să-1 combatem D, E, F; a-1 combate B, C j 39 Asociaţiei D, E, F; Asociaţiunii B, C \ p. 333, r. 9 prin apostroful D, E, F; printr-un apostrof B, C / 16 sus B, D, E, F; sus, la pag. 128-132 C / 22 aduse D„ E, F; care se aduc B, C / 23 să o respingem D, E, F; a o respinge B, C / 27 răspunde D, E, F; întîmpina B, C j 36 să păstrăm D, E, F; a păstra B, C / 38 grav, acut B, D, E, F; grave, acute C / p. 334, r. 1 citat B, D, E, F; citat la p. 138 C / 3 să introducem D, E, F; a introduce B, C / 4 exprimarea C, D, E, F; esprimarea B / 12 tranziţia D, E, F; în paginele precedente, tranziţiunea B; la p. 127, 132 — 136, tranziţiunea C I 20 regule D, E, F; regule şi escepţii B, C / 21 reflecţie, să ne aducem D, E, F; reflecţiune, a ne aduce B, C j 25 contrarie E, F; contrară B, C, D / 29 completă D, E, F; complectă B, C j 32 — 33 deşteaptă E, F; produce B, C, D / 34 noi vorbim mai întîi şi apoi scriem, însă nu vorbim şi nu C, D, E, F; şi nu B / 37 gîndirii, ■ci exclusiv D, E, F; gîndirii mele, ci esclusiv B, C / p. 335, r. 1 să mă conducă D, E, F; de a mă conduce B, C / 9— 10 întîmpinarea noastră din principiu (D: princip) D, E, F; întîmpinările noastre din princip B, C j 12 cu acest sistem D, E, F; care îl întrebuinţează B, C I 16-17 de B, E, F; de o C, D j 20 află D, E, F; află deja B, C I 28 excepţia D, E, F; escepţiunea B, C j 30 pericol să citim D, E, F; pericul de a ceti B, C j p. 336, r. 3, 4 — 5 procedură E, F; procedere B, C, D I 10 objecţie D, E, F; objecţiune B, C / 21 să abuzăm D, E, F; a abuza B, C j 35 exprimarea D, E, F; esprimarea B, C I p. 337, r. 3, 4 tranziţia D, E, F; tranziţiunea B, C / 6 să dispară D, E, F; dispărea B, C / 12 Discuţia nu mai poate fi dar D, E, F; Discuţiunea nu mai poate dar avea loc B, C j 21 primirea de-a dreptul a semnelor D, E, F; de a primi de-a dreptul semnele B, C / 22 fie şi î, în E, F; în B, C, D / 25 să susţie D, E, F; de a susţinea B, C I 28 gordian C, D, E, F; gordic B / 32 no. E, F; no. 5 B, C, 764 765 23 I 35 să ne pronunţăm 23, E, F; a ne pronunţa B, C / p. 338, r. 8 să alergăm D, E, F; a alerga B, C j 14 să le introducă D, F, F; a le introduce B, C / 16 război C, D, E, F; resbel 23 / 17 tem^'s 23, F, 2?; ta«is c 23, C / 29 tradiţiei 23, E, F; tradiţiunii 23, C / 30 veche 25, F; veche corespunzătoare 23, C, D / 36, 41 exprima 23, F, F; esprima 23, C j p. 339, r. 4 exprimarea 23, 25, F; esprimarea 23, C / 15 psihologică 25, F; psichologică B, C, D j 29 — 30 să punem 23, E, F; a pune 23, C / 31 şi una cu C, 23, F, F; şi cu 23 / 34 am f-Mjut am făcut E, F; finind făcend B, C, D / 36 laudi, laudă E, F; vedepe vedere B, C, D j 37 Kudat lăudat E, F; vuzînd vezgnd B, C, D I 38 Kuda lăuda E, F; vid vgd 23, C, 23 / p. 340, r. 5, 7, 10 făcut F, F; făcend B, C, D I 19 particip. Cînd scriu făcut E, F; participiu. Cînd scriu făcend B, C, 23 / 22 trecutul făcut E, F; participiul făcend 23, C, 23 / 24 — 25 obişnuieşte la noi în cîteva derivări din substantivele £, F; obicinuiesc la noi cîteva derivări din substantive 23, C; obişnuieşte la noi la cîteva derivări din substantivele 23 / 28 primitivă E, F; primitivă comună 23, C, 23 / 37 fie vorba 23, E, F; fie 23, C / 38 în 23, E, F; la 23, C / 40 tranziţia 23, E, F ; tranziţiunea 23, C / p. 341, r. 2 fiuSt F, F; finund 23; făcSnd C, 23 / 4 au nici o literă comună afară de /. 23, E, F; au mai nici o literă comună. 23, C / 13 limbe. C, 23, F, F; litere. 23 / 20 dacă E, F; cînd B, C, D / 21 princip psihologic (23; psichologic) 23, F, F; principiu psichologic 23, C j 24 întîi F, F; dentăi 23, C, 23 / 34 s-a 23, F, F; ni s-a 23, C / 38 tradiţie 23, F, F; tradiţiune 23, C j p. 342, y. 2 de cînd 23, 23, E, F; pe cînd C / 6 credem că nu 23, F, F; nu B, C I 7 merge F, F; merge niciodată 23, C, 23 / 9 rămînea 23, F, F; rămînea cum este acum 23, C / 10 mobilate F, F; mişcare B, C, D / 12—13 să-şi păstreze în schimbarea ortografiei limitele flecţionare 23, F, F; de a-şi păstra ortografia neschimbată în limitele în care este gramaticală B, C / 15 ă, E, F; e, ă B, C, 23 / 17 izolate 23, E, F; singuratice 23, C / 19 zis B, 23, E, F; mai zis C j 22 principul C, 23, F, F; principiul 23 / 26 cuvintelor 23, F, F; cuvintelor singuratice 23, C / 39 —40 (nota la r. 6) numai în 23, F, F (a început [...] an. F, F; începe să se realizeze acum, la 1893. 23) / p. 343, r. 2 exprima 23, F, F; esprima 23, C / 4 — 5 accentuării 2), F, F; accentării 23, ,C / 12 izolate 23, F, F; singuratice 23, C / 13 Leon 23, E, F; misionarul Leon B, C j 25 exprima aceste accentuări 23, E, F; esprime aceste accentări B, C / 30 să fie C, 23, F, F; a fi 23 / 34 exact să zicem 23, F, F; drept a zice 23, C / 36 înţelesului 23, £, F; sensului 23. C / 344, r. 2 tranziţie 23, F, F; tranziţiune B, C j 4 preciz decît în F, F; precis decît prin 23, C, 23 / 7 articolul său 23, F, F; sus-citatul 766 său articol 23, C / 8 din 5 E, F; din 23, C, 23 / 11 române 23, F, F; române (Iaşi, 1866) 23, C / 15 intellectuel 23, F, F; intellectuel (p. 116) 23, C I 17 reproduction C, 23, F, F; production 23 / 24 apparaît 23, F, F; apparaît (p. 113) 23, C / 25 psychologique 23, £, F; psycholo-gique (p. 16) 23, C / 37 terminările 23, F, F; terminaţiunile B, C j p. 345, 1 completă 23, F, F; complectă 23, C / 5 să exprime F, F; a exprima B, C, D j 14—15 şi singularul C, 23, F, F; singularul 23 / 28 repetarea X), F, F; repeţirea 23, C / 33 să scriem D, F, F; a se scrie 23, C / 41 particip 23, F, F; participiu F, C/_£. 346, r. 1 masculin, cînd feminin 23, F, F; masculin 23, C / 9 să aducem 23, £, F; a aduce 23, C / 14 relaţiunile 23, F, F; relaţiunile lor gramaticale sunt lucruri cu totul deosebite în idee... Relaţiunile B, C j 24 (acum şi î). Această E, F; Această B, C, D / 25 numai prin 23, E, F; prin B, C / 27 a, s E, F; a, e, s B, C, D / 33 din 23, F, F; în 23, C / 34 tradiţia 23, F, F; tradiţiunea 23, C / 40 a, s E, F; a, e, s B, C, 23 / p. 347, r. 2 —3 numai pentru sonurile i, ui, u D, E, F; pentru sonurile derivate -\, ui, u (B: şi it) 23, C / 5 — 6 a, s şi t pentru a exprima sonurile i, ui şi n? £, Fi a şi e pentru a esprima sonul -k şi pe lîngă literele s şi t pentru a esprima sonurile ui şi ii ? B, C, 23 / 9 arbitriu F, F; arbitru B, C, 23 / 12 psihologia F, F; psichologia 23, C, 23 / 14 semafor 23, F, F; tabla unui han B, C j 19 să întrebuinţeze 23, E, F ; a întrebuinţa 23, C / 20 să-1 impuie 23, £, F; a-1 impune 23, C / 26 — 27 a ca să se citească -h F, F; a şi <5 ca să se cetească -k (respective B, C, 23 / 27 ă F, F; ă, e B, C, D / 33 este şi 23, F, F; este deja B, C I 36 exprimă 23, F, F; esprima B, C j 38 Dar [...] ă F, F; Iar [...] ă, e 23, C, 23 / 40 a £, F; a şi e 23, C, 23 / p. 348, r. 1 a F, F; a şi e B, C, 23 / 4 a F, F; a şi / 356 2 concluzii D, E, F; concluziuni 4, B, C j 5 să-şi imprime D, E, F; de a-şi imprima 4, B; de a-şi tipări C / 9 Rawlinson C, D, E, F; - Sir Henry Rawlinson 4, B / 10 pe 4, C, D, E, F; de pe B j 11 în 770 771 ele C, D, E, F; în toate A, B / 12 marca A, C, D, E, F; şi marca B I 16 întipărit C, D, E, F; imprimat A, B j 17-18 tradiţie D, E, F; tradiţiune A, B, C j 20 transformările C, D, E, F; transforma-ţiunile Â, B / 22 predilecţie D, E, F; predilecţiune A, B, C / 23 deosebitele C, D, E, F; diferitele A, B / 24 — 25 convergente înapoi D, E, F; convergente A, B, C j 27 indo-germană C, D, E, F; arică A, B I 30 una din gloriile ştiinţei moderne E, F; gloria secuiului nostru A, B, C; una din gloriele secolului nostru D / 31 direcţia comparativă, filologia E, F; direcţiunea (C, D: direcţia) comparativă, ştiinţa limbei A, B, C, D j 32 să desfacă D, E, F; a desface A, B, C / 35 — 41 (nota la r. 1) lipsescîn B (35 lămurită C, D, E, F; chiară A / 36 limbisticei C, D, E, F; filologiei comparative A / 36 cercetările D, E, F; cercetările istorice A, C j 38 — 41 1861 şi (C: şi) la [...] 1863). C, D, E, F; 1861. A) / 357 1 că sunt nişte D, E, F; a fi A, B, C j 7 adiectivele A, B, C, D, E, F I 9 luare-aminte C, D, E, F; atenţiune A, B j 12 se E, F; se va A, B, C, D I 18 evreiască E, F; evree A, B, C, D j 19 derivări C, D, E, F; derivaţiuni A, B j 22 — 23 deosebitele ei expresii, nu s-a mai descoperit D, E, F; diferitele ei espresiuni, nu s-a adaos nimic la substanţa primitivă a limbei, nu s-a mai inventat A, B; deosebitele ei expresii, nu s-a adaos nimic la substanţa primitivă a limbei, nu s-a mai descoperit C j 24 generaţiile D, E, F; generaţiunile A, B, C I 24 vorbim E, F; manipulăm A, C, D / 25 — 26 închi-, puitul Adam C, D, E, F; Aclam A, B / 27 statornic C, D, E, F; constant A, B j 29 felurimea modulărilor C, D, E, F; varietatea modulaţiunilor A, B / 30 Explicarea acestui punct D, E, F; Espli-carea acestui punt A, B; Explicarea acestui punt C / 34 în scop C, D, E, F; cu intenţiunea A, B / 35 deosebim C, D, E, F; distingem A, B I 38 Cuvînt radical C, D, E, F; cuvînt A, B / 40 Un alt izvor mai bogat de înmulţire C, D, E, F; O rădăcină de cuvinte este, d.e., spec. Din ea formăm: respect, re-spect-are, re-spect-abil, respect-os, re-spect-iv; de-spect, franţ. dâ-pit (franţ. vech. despit); suspect, suspic-iu, suspic-ios, circumspect; inspec-tor, inspect-iune, inspic-ient, aspect; prospect; conspect; auspic-iu (clin lat. avispicium privirea divinatorie a păsărilor, precum haruspex = privitorul intestinelor); spec-ulare, spec-ula-tiv, spec-ula-ţiune; germ. spăhen, Spion, spionieren; lat. spec-ulun: = oglindă, -ital: specchio, germ. 772 Spieg-el, de acolo franţ. espiegle1, lat. spec-ies (precum idee de la sîSoţ), franţ. espece, germ. spec-iell etc, la noi: spec-ial, spec-ial-izare, spec-ial-itate, spec-ial-ist, spec-ificat, spec-ificat-iune, specific; spic-erie, franţ. epic-ier, pain d'epice etc, etc. Iacă o sumă în adevăr prodigioasă de idei şi cuvinte nouă formate din radicalul spec (sanscr. spac) cu alăturarea altor rădăcini demonstrative şi predicative. însă aceasta nu ne esplica un alt izvor de multiplicaţiune şi mai mare A, B / 41 sunt flecţiunile [...] terminările C, D, E, F; flecţiunile [...] terminaţiunile A, B [ 358 4 deosebite C, D, E, F; diferite A, B / 4 Cînd B, C, D, E, F; Noi am atins acest punt în partea I, la pag. 5 şi 6, însă acum trebuie să-1 studiem mai de aproape. Cînd A / 5 acum, că D, E, F; acum, ci că. A, B, Cil însă D, E, F; decît A, B, C / 11 terminările C, D, E, F; terminaţiunile A, B j 13 verbului E, F; rădăcinei verbului A,- B, C, D I 18 terminări C, D, E, F; terminaţiuni A, B / 20 în fine D, E, F; la fine A, B, C j 24 corupţii D, E, F; corupţiuni A, B, C I 24 expresii C, D, E, F; espresiuni A, B / 34, 38 terminaţie D, E, F; terminaţiune A, B, C / 359 2 deosebite C, D, E, F; diferite A, B j 3 întîi (limbe izolatoare) C, D, E, F; întăi A, B j 5 — 6 veche şi cea egipteană. C, D, E, F; veche. A, B j 7 terminările C, D, E, F; terminăciunile A, B / 11 terminaţie D, E, F; terminăciune A ; terminaţiune B, C j 14 expresia D, E, F; espresiunea A, B, C j 14—16 cm al nostru este o simplă prepoziţie (tipărit greşit: propoziţie) şi latinul o o simplă terminare E, F; cu este o simplă prepoziţiune (D: prepoziţie) şi o o simplă terminaţiune (C, D: terminare A, B, C, D) j 19 clasă (limbe agluti-nante) C, D, E, F; clasă A, B/21, 30-31 terminaţie D, E, F; terminăciune A; terminaţiune B, C j 24 îndeosebi D, E, F; în specie 1 Originea acestui cuvînt francez e curioasă. între tradiţiunile populare ale germanilor din evul mediu figurează un Till Eulenspiegel, un fel de Isop modernizat, care făcea o sumă de glume înţelepte şi şiretlicuri mai puţin înţelepte. (Poveştile lui sunt narate în rumăneşte de Barac sub titula foarte literal tradusă de Tili-Buhă-oglindă.) Acest nume deveni popular şi în Franţa sub pronunţarea coruptă de Ulespiegle, în loc de Eulenspiegel, şi, rămîind numele pentru felul faptelor lui, cuvîntul espiegle se întrebuinţează în înţelesul de viclean, zburdalnic (nota lui T. Maiorescu). 773 i A, B, C / 27 corupţie D, E, F; corupţiune A, B, C / 28 terminaţia C, D, E, F; terminăciunea A ; terminaţiunea B / 29 ea este asemenea E, F; şi ea este A, B, C, D / 40 terminaţii D, E, F; termi-năciuni A ; terminaţiuni B, C / 40 Ungureşte ir-at-ok = a scrie las eu. Mai C, D, E, F; Mai A, B / 360 1 lămurit [...] mai cunoscută C,D,E,F; chiar [...] cunoscută A,B/ 2 înţelegerea D, E, F; simţirea A, B, C j 15 lo har-e, voi face A, B, E, F; lo har-e, voi zice (greşit) C, D / 22 terminaţii D, E, F; termi-năciuni A ; terminaţiuni B, C / 22 exemplu D, E, F; esemplu A, B_ C I 25 funcţia D, E, F; funcţiunea A, B, C j 26 cale să devie o simplă terminaţie D, E, F; calea de a deveni o simplă terminăciune (B, C: terminaţiune) A, B, C / 33 deosebire C, D, E, F; distingere A, B I 35 limbelor (limbele flecţionare) C, D, E, F; limbelor A, B / 37 norma (greşit) E, F; forma A, B, C, D j 38 să le dea D, E, F; a le da A, B, C j 40 exemplu C, D, E, F; esemplu genitivul omului. Aci distingem mai întăi cuvîntul omu şi terminarea genitivului -lui. Omu ne duce la latinul homo; homo ne duce la humus, adecă la huma noastră; -lui ne duce la latinescul illius (B: illus sau la), genitivul unui pronume (B: alt pronume) demonstrativ. Omului însemnează dar etimologiceşte tradus: a acelui product din lut sau din pămînt. Cine se gîndeşte astăzi la aceste însemnări originarie? Atît omu cît şi lui au modificat sonurile şi au perdut înţelesul vechi şi sunt astăzi pentru mai toţi rămăşiţe neînţelese sau altfel înţelese din marele proces de combustiune prin care se caracterizează progresul limbelor. Să luăm un esemplu A, B / 361 2 compoziţie D, E, F; compoziţiune A, B, C j 5 nhi D, E, F; nhit A, B, C I 13, 14, 32 corupţie D, E, F; corupţiune A, B, C / 26 sensibilă [...] au crescut E, F; sensuală [...] provin A, B, C, D j 27 — 28 inteligenţei E, F; inteliginţei A, B, C, D; 28-29 potrivite pentru a primi sfera şi conţinutul E, F; apte de a primi sfera şi cuprinsul A, B, C, D j 35 sau gramatica E, F; adecă întreaga gramatică A, B, C; sau întreaga gramatică D / 36 indo-europene C, D, E, F; arice A, B / 37 modulările C, D, E, F; modulaţiunile A, B I 39 arate C, D, E, F; indice A, B / 40 lumină C, D, E, F; chiaritate A, B / 362 3 disertaţiei D, E, F; disertaţiunei A, C; întrebării B / 4 să declare i spurie şi D, E, F; a dechiara de spurie şi de A, B ; să declare de spurie i şi- de C / 6 să ne aducă gramatica la D, E, F; a ne aduce gramatica j la (C: în) A, B, C j 7 să ne arunce limba cu secole D, E, F; a ne j arunca limba cu secule A, B, C j 8 să stăvilească fluctuaţia D, E, F; | a stăvili fluctuaţiunea A, B, C j 12 tradiţie contimporană D, E, F; \ tradiţiune contimpurană A, B, C j 13 opinia ce o C, D, E, F; opi- 1 niunea ce A, B j 13 — 14, 14—15 corupţie D, E, F; corupţiune f A, B, C I 15, 37 indo-europene C, D, E, F; arice A, B / 21 corupţia | D, E, F; corupţkmea A, B, C / 22 un fapt de istoric naturală, şi » C, D, E, F; şi A, B j 24 ale puriştilor D, E, F; a puriştilor A, B., \ C I 25 al unui D, E, F; al limbei unui A, B, C j 29 îndreptat-o j C, D, E, F; cores-o A, B j 30 faţă D, E, F; prezent A, B; de faţă f C I 30 — 31 împăratului A, B, D, E, F; imperatorului C / 38 ducă j D, E, F; aducă A, B, C / 39 predilecţie ce intră în D, E, F; predi- I lecţiune ce intră deja în A, B, C j I | 363 I î 4 este D, E, F; este deja A. B, C j 7 învechită [...] divergenţa C, D, |. E, F; anticată [...] diverginţa'4, B / 8 revoluţii [...] să dea D, E, F; | revoluţiuni [...] a da A, B, C / 15 impune C, D, E, F; pune A, B j. 19 j secolul D, E, F; secuiul A, B, C / 20 lărgi D, E, F; augmenta A, 1 B, C j 21—23 timpului de ieri, sau a unui dialect incult, care totuşi I niciodată nu va mai reînvia în limba cultă. D, E, F; timpurilor de | ieri (C: ieri sau a unui dialect incult) care totuşi niciodată nu vor f (C: va) mai reînvia în limbă. Noi, dacă am putea-o prevedea, am | face bine să introducem ortografia secuiului viitor; dar a introduce ^ o ortografie corespunzătoare seculilor trecute, aceasta este o pro- ; cedere în care, din parte-mi, nu pot vedea nici o înţelepciune. \ A, B, C I 24 dovedit C, D, E, F; demonstrat A, Bj 25-26 4 încercînd în literatură introducerea unei stări fonetice D, E, F; $ încercîndu-se a susţinea în literatură o stare fonetică A, B, C / 27 l' dovedit-o C, D, E, F; demonstrat-o A, B j 30 psihologică E, F; | psichologică A, B, C, D j 30 de ce D, E, F; că A, B, C j 35 repre- | zentare D, E, F; reprezentaţiune A, B, C / 36 impresia D, E, F; I impresiunea A, B, C / 37 — 38 (nota la r. 2) numai în C, D, E, F: î\ Vezi si observările din articolul Direcţia nouă, proza (Critice, voi. I, v ' ' ' / pag. 208 si urm.) (C: nouă, II, proza) / 774 53 — Opere voi. I, Titu Maiorescu 775 364 2, 8 reprezentări D, E, F; reprezentaţiuni A, B, C j 4 reprezentare D, E, F; reprezentaţiune A, B, C / 8 poligoane A, B, D, E, F; poligonale C I 10 moment dat reprezentarea D, E, F; minut dat şi printr-un proces ce-1 esplicapsichologia; reprezentaţiunea A, B, CI 11 deosebirile C, D, E, F; diferinţele A, B / 12 coprinde dar esenţa D, E, F; cuprinde daresinţa^l, B, C J 13 Noţiunea B, C, D, E, F; Noţiunea (Begriff) A j 13 — 14 înfăţişat minţii E, F; prezintat conştiinţei A, B; înfăţişat conştiinţei C, D / 16 abstracţie D, E, F; abstracţiune A, B, C I 17, 23 reprezentărilor D, E, F; reprezentaţiunilor A, B, C /21 abstracte D, E, F; abstrase A, B, C j 24 mărci E, F; maree A, B, C, D I 24 deosebirea C, D, E, F; distingerea A, B / 26 să exprime D, E, F; a esprima A, B, C j 27 arăta C, D, E, F; designa A, B I 30 arătării D, E, F; de a o arăta A, B, C j 33 adjective nouă D, E, F; nouă adjective A, B, C / 36 reprezentările D, E, F; reprezentaţiunile A, B, C / 37 abstractă D, E, F; abstrasă A, B, C j 41 (nota la r. I) numai în D, E, F: Vezi şi Maiorescu, Logica, cp. (D: Logica, ediţ. III, pag. 14 şi următoarele.) / 365 2 să atingem D, E, F; a atinge A, B, C j 3, 9 inteligenţei C, D, E, F ; inteliginţei A, B j 4 reprezentări.D, E, F; reprezentaţiuni A, B, C j 5 vreo patru-cinci idei E, F; ţrei-patru reprezentaţiuni (C: reprezentări) A, B, C; vreo patru-cinci reprezentări D j 6 atenţia C, D, E, F; atenţiunea A, B j 10—11 pentru a scăpa întrucîtva de acest neajuns D, E, F; de a remedia în parte acestui inconvenient A, B, C I 14, 20, 24 esenţa D, E, F; esinţa A, B, C j 14 reprezentări primitive E, F; reprezentaţiuni experimentate A, B, C, D / 16 reprezentările D, E, F; reprezentaţiunile A, B, C j 17—18, 20, 25 inteligenţa C, D, E, F; inteliginţă A, B / 18 ştiinţific D, E, F; ştien-ţific A, B, C I 21 să conceapă D, E, F; a concepe A, B, C / 22 să formeze E, F; a forma A, B, C, D j 23 reprezentările originale (D: originare) D, E, F; reprezentaţiunile originarie A, B, C / 24 operaţia D, E, F; operaţiunea A, B, C j 25 iuţelei D, E, F; repeju-nei A, B, C I 26 — 27 reprezentări D, E, F; reprezentaţiuni A, B, C j 31 chinchină B, E, F; chină A, C, D j 31 reprezentare D, E, F; reprezentaţiune A, B, C j 32 algebrică D, E, F; algebraică A, B, C I 34 să-şi concentreze D, E, F; a-şi concentra A, B, C J 34 — 35 să cîştige acea circumspecţie D, E, F; a cîştiga acea circumspecţiune A, B, C I 35 întins C, D, E, F; vast A, B / 36 deosebeşte C, D, E, F; distinge A, B / 37 — 38 felurimea nesfîrşită C, D, E, F; varietatea 776 infinită A, B / 39 fatal C, D, E, F; fatalminte A, B / 39 impresia D, E, F; impresiunea A, B, C / 40 abstracţiei D, E, F; abstrac-ţiunei A, B, C / 366 1 senzaţiilor D, E, F; objectelor A, B, C j 2 spre D, E, F; de A, B, C I 5 inteligenţei D, E, F; inteliginţii A, B, C / 12, 13 mintea E, F ; conştiinţa A, B, C, D / 15 campan C, D, E, F; cadmeic A, B / 21 ştiinţifică există deosebirea C, D, E, F; ştienţifică esistă diferinţa A, B j 25 comunicaţie D, E, F; comunicaţiune A, B, C / 26 religie D, E, F; religiune Â, B, C / 29 — 30 inteligenţa D, E, F; inteliginţă A, B, C I 31 abstracţie E, F; abstracţiune A, B, C, D / 32 transformare C, D, E, F; straformare A, B / 37 — 38 reprezentărilor D, E, F; reprezentaţiunilor A, B, C / 39 oglindă credincioasă C, D, E, F; imagine fidelă A, B j 39 abstracţiune A, B, E, F; abstracţie C, D I 367 1, 3 — 4 abstracţiune A, B, E, F; abstracţie C, D / 5 reprezentările D, E, F; reprezentaţiunile A, B, C jîn locul r. 9 — 28, în A şi B: Să luăm de esemplu noţiunea şi cuvîntul om». Pentru romanii cei vechi omul era cea mai importantă făptură din pămînt, adecă din humă; de aceea sonurile numelui lui aminteau această origine şi vor fi fost în vremea veche humo; mai pe urmă însă s-a perdut din cuprinsul noţiunei reminiscenţa nemijlocită a acelei origine terestre, şi de îndată încep a se perde şi sonurile primitive; din humo se uită u şi face homo, în fine rumânii uită (A : şi pe) pe h şi fac omu; şi aceasta cu tot dreptul, fiindcă omul nostru este gnai întăi de toate o fiinţă intelectuală şi nimeni, pronunţînd numele lui, nu se mai gîn-deşte şi nu trebuie să se mai gîndească la humă. Cuvîntul francez espiegle, analizat la pag. 131 (B: mai nainte), se spunea şi se scria într-un timp ulespiegle; era togmai timpul, unde cu numele individului Eulenspiegel se botezase noţiunea vicleniilor lui. Generaţiunile următoare însă se gîndiră numai la aceste fapte în genere şi uitară personalitatea de care erau legate; de îndată cuvîntul ulespiegle se corumpe, se face espiegle şi nimeni nu va putea opri ca mîne-poimîne să nu se corumpă şi mai mult după legea eufonică a limbei franceze. A, B (10 tradiţiile D, E, F; tradiţiunile C j 14 titlul D, E, F; titula C / 15 tradus D, E, F; tradusă C j 18 să se generalizeze şi să se aplice D, E, F; a se generaliza şi a se aplica C j 21 mintea E, F; conştiinţa C, D) / 30 aflăm C, D, E, F; putem afla A, B j 33 —34 să închine D, E, F; de a închina 777 53* A, B, C I 40 să se modifice D, E, F; a se modifica A, B, C /41 mai vede D, E, F; vede A, B, C / 368 1 să silească D, E, F; a sili A, B, C / 1 —2 ca să D, E, F; să A, B, C / 4 care să o reînvieze D, E, F; a o reînvia A, B, C / 6 se înalţă deasupra pământului E, F; începe a se înălţa deasupra pămîntulni reprezentaţiunilor din (C: deasupra pămîntului clin) care s-a născut A, B, O; începe să se înalţe deasupra pămîntului D j 7 mulţime E, F; sumă A, B, C, D / 8 proporţia în C, D, E, F; proporţiunea cu A, B I 10 repulsia D, E, F; repulsiunea A, B, C / 11 funiile C, D, E, F; funiile înjositoare A, B / 16 poporul român să revie D, E, F; poporul rumân să revinăg.4, C; pe poporul rumân să revină B / 19 înţelegerea D, E, F; inteliginţă A, B, C / 20 readucă la D, E, F; forţeze în A, B, C / 22 generalizare E, F; generalitate A, B, C, D j 26 nu ne poate face să D, E; nu poate contribui întru nimic a ne face să ne A, B, C j 27 — 28 motiv ca să E,'F; cuvînt să A, B, C; cuvînt ca să D / 29, 34 men C, D, E, F; meno A, B j 36 să vorbim D, E, F; a vorbi A, B,C j 36 — 37 să scriem D, E, F; a scrie A, B, C / 369 4 respiraţiei D, E, F; respiraţiunei A, B, C I 6 fiziologice D, E, F; fiziologice, din care cauză se şi scria într-un timp, pentru mai multă imitare, hcmima A, B, C / 9 anima D, E, F; brută hanima A, B, C j 9 antic. C, D, E, F; antic. Etc, etc. A, B / 10 spuse E, F; espuse A, B, C; expuse D.j 12 corupţie D, E, F; corupţiune A, B, C j 12 — 13 inteligenţei D, E, F; inteliginţei A, B, C / 13—14 să li se opuie D, E, F; de a li se opune A, B, C / 14 derivările C, D, E, F; deri-vaţiunile A, B / 17 constatăm C, D, E, F; am propune atenţiunei şi verificărei filologilor nepărtinitori A, B j 18 psihologică E, F; psichologico- A, B, C, D j 20 inteligenţa D, E, F; inteliginţă A, B, C j 30 nimicesc C, D, E, F; disting A, B / 31 formaţii D, E, F; formaţiuni A, B, C I 32, 35 Corupţia D, E, F; Corupţiunea A, B, C / 34 abstracţiune A, B, C, E, F; abstracţie D j 37 peste mai D, E, F; egalminte peste A, B; peste C / 38 cauze eufonice D, E, F; cauză eufonică A, B, C j 370 6 reformarea C, D, E, F; reformaţiunea A, B I 9 cît de C, D, E, F; cît A, B I 10 atît de C, D, E, F; atît A, B j 371 1 — p. 377, r. 42 (note) numai în C, D, E, F (1 Notă D, E, F; în C: Note la cercetările despre scrierea limbei române Nota I La prefaţă, pag. 73. între autorii care s-au ocupat de cercetările aceste mai trebuiesc însemnaţi: d. Picot în articolele sale din Revue ele linguistique, voi. 2, şi d. Hugo Schuchardt, autorul Vocalismului latinităţii vulgare, într-un articol din revista franceză România, no. 5, ianuarie 1873, reprodus şi combătut în ceea ce ne priveşte la pag. 204 şi următoarele a disertaţiei de faţă. Despre aceste articole a numiţilor limbişti aflasem după ce era tipărită prefaţa. Nota II La partea întăi, pag. 80 şi 114. în nota din text la pag. 80 am apelat ca şi în* ediţia dintâi, numai la autoritatea lui Schneider, fiindcă pentru cunoştinţele elementare despre alfabetul latin, cîte le cere disertaţia noastră, el este de ajuns. Dealtmintrelea ştiinţa epigrafică latină, de la apărerea primei noastre ediţii pană acum, s-a înavuţit cu lucrări foarte însemnate: Ritschl, Zur Geschichte des lateinischen Alphabets (1869), H. Schuchardt, Der Vocalismus des Vulgărlateins, 3 voi. (1866—1868), W. Corssen, Uber Aussprache, Vocalismus und Betonung der lateinischen Sprache, 2 voi., edit. 2-a (1868—1870). La cele zise de noi (pag. 114) asupra lui x se cuvine a adăoga din Corssen că această întrebare şi în genere originea alfabetului latin nu este nici astăzi hotărîtă fără controversă. Despre o împrumutare a Iui x din sistemul cifrelor etrusce, cum credea Grotefend, nu poate fi vorba. Corssen arată că alfabetul latin nu se naşte din cel etrusc, ci din vechiul alfabet campan sau greco-apusean (rectificîndu-şi astfel la pag.. 1002, voi. 2, după Kirchhoff, opinia susţinută mai nainte pag. 5, voi. I, despre originea dorică). în vechiul alfabet latin, cu 21 litere, se afla de la început x, fiindcă era şi în alfabetul campan, din care se lăsase numai -9-, 9, % la o parte. Mai pe urmă se perde, pentru a se reprimi iarăşi, împreună cu y, pe timpul lui Cicero, cînd alfabetul latin numără 23 litere (Corssen, I, 28).. Nota III La partea a doua, pag. 117 şi pag. 127. Asupra trecerii lui c în n sau u şi a lui t înainte de i cu o vocală în n compară următoarele pasage: „Cu drept cuvînt, zice Raumer, tranziţia guturalului ci în palatalul ci se întîmplă în timpul dinaintea migraţiunii popoarelor, însă schimbarea palatalului c în tscli şi ts nu începe decît în veacurile migraţiunii popoarelor" (Schuchardt, I, 164). Contra: „Pană în 778 779 secolul 7 d. Ch. asibilarea lui c nu s-a putut întîmpla decît pe ici pe colo în limba vulgară sau în dialecte provinciale, şi romanii cei culţi pronunţau încă în timpul longobarzilor Kaesar, Kikero!" (Corssen, I, 46). „De la secol. 2 după Chr. încoace a început asibilarea generală a lui ti, însă pe timpul lui Ulfilas nu era încă pretu-tindenea primită" (Schuchardt, I, 162). Contra: „Această opinie a lui Schuchardt se razimă pe inscripţii nesigure şi nu se poate susţinea. Asibilarea (lui ti în tsi) este obicei general în gura celor culţi în secolul 5 d. Chr., aşa încît gramaticul Pompeius (care e probabil că a trăit în sec. 5 d. Chr.) zice: Non debemus dicere ita, quemadmo-dum scribitur, Titius sed Titsius. Această asibilare trebuie, ce e drept, să fi început înaintea sec. 5. Fiindcă însă Ulfilas exprimă cuvîntul latin lectio, în scrierea gotică, prin laiktjo, asibilarea nu poate să fi fost obicinuită în secol. 4 în vorbirea celor culţi" (Corssen, I, 66, 65). Nota IV La partea a doua, pag. 126. Vezi despre gubbus = gibbus Schuchardt (I, 29). / 2 66 E, F; 168 C; 295 D / 6 ediţii D, E, F; ediţii pană acum C / 11 psihologică E, F; psichologică C, D j 13 credem că este D, E, F; ne pare a fi C j 15 la descoperirea hieroglifelor D, E, F; a descoperi hieroglife C / 16 la un D, E, F; un C / 20 deosebite D, E, F; osebite C / 21 princip D, E, F; principiu C / 23 nematerial D, E, F; imaterial C / p. 372, r. 9-24, în C, sînt trecute în notă de subsol (14 puţin D, E, F; mai puţin C / 15 cu cît E, F; cu ce C, D) I 27 tranziţie D, E, F; tranziţiune C / 31 să ne amintim E, F; a ne aminti C, D / 31 — 32 să ni-1 reprezentăm D, E, F; a ni-1 reprezenta C / 32 filtraţia D, E, F; filtraţiunea C j p. 373, r. 2 întrebuinţată E, F; însemnată C, D / 10 în afară chiar de D, E, F; abstrăgînd chiar de la C / 23 definiţie D, E, F; definiţiune C / 30 mobil D, E, F; mobil şi mai inteligent C / p. 374, r. 11 tranziţie D, E, F; tranziţiune C / 12 precizia D, E, F; preciziunea C / 14 reprezentări E, F; reprezentaţii C, D / 15 să-1 simbolizeze D, E, F; a-1 simboliza C / 16 să mă gîndesc [...] tranziţie D, E, F; a mă gîndi [...] tranziţiune C / 20 şi de inimă D, E, F; în inimă C / 24 să le atribuim D, E, F; a le atribui C / 41 tranziţiei D, E, F; tranzi-ţiunii C j p. 375, r. 3 comparaţiile D, E, F; comparaţiunile C / 5, 13, 39 tranziţie D, E, F; tranziţiune C / 9 comparaţie D, E, F; comparaţiune C j 10 să ne-o explicăm D, E, F; a ne-o explica C / 18 psihologice E, F; psichologice C, D / 21 să ne pronunţăm D, E, F; a ne pronunţa C j p. 376, r. 5 dar şi E, F; însă însemnează şi C, D j 15 expedient E, F; expeditiv C, D / 21 deosebite D, E, F; osebite 780 , C I 25 să descifreze D, E, F; a descifra C / 28 deosebite D, E, F; | osebite C / 41 tranziţie D, E, F; tranziţiune C \ p. 377, r. 2 tot ( ma E, F; ma C,.D / 3 urmă D, E, F; timpii din urmă C / 15 psiho- | logice E, F;. psichologice secundare C; psichologice D.j 17 hipo- \ teză [...] hipoteză E, F; ipoteză [...] ipoteză C, D j 22 să le explice | D, E, F; a le explica C j 23 opinia D, E, F; opiniunea C j 29 deose- j bite, D, E, F; cu totul osebite şi C j 37 ajunge D, E, F; se află C / J La sfîrşit, după nota la partea a treia, în C se mai află o notă: \ Nota VI \ La pag. 175. Probe despre scrierea lui î prin t, şi în genere despre confundarea acestor două vocale în manuscriptele vechi vezi în preţioasele Analecte literarie publicate de d. Cipariu (Blasiu, 1858).) / , P. 379 DOUĂ RAPOARTE CETITE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ ASUPRA ORTOGRAFIEI I. Raport cetit în Academia Română (sesiunea generală de la 1880) | asupra unui nou, proiect de ortografie | După cum se ştie, în 1869 Maiorescu se retrage din Societatea | Academică, din cauza divergenţei de opinii dintre el şi filologii arde- ii leni cu privire la limbă şi ortografie. Acelaşi lucru îl face şi Alecsandri. | Cînd Societatea Academică devine Academia Română, Maiorescu este invitat să-şi reia locul, întrucît, aşa cum prevedea legea din \ 29 martie 1879, demisia sa nu putea fi luată îh considerare, membrii | Academiei fiind aleşi pe viaţă. j „La 24 mai am primit invitare să vin iarăşi la Academie şi am f ăcut-o în acelaşi timp cu Alecsandri. Dimineaţa la ora 8 Academie" — notează Maiorescu în însemnările sale zilnice (ed. cit., voi. I, 1 p. 324). în şedinţa din 4 iunie 1879, Maiorescu, Hasdeu, Odobescu, Bariţ | Şi Caragiani propun reluarea discuţiei cu privire la ortografia pe | care aveau s-o folosească de atunci înainte toate publicaţiile Aca- I demiei Române. In şedinţa din 29 martie 1880 era numită o comisie pentru redactarea proiectului ortografic, compusă din Maiorescu, Hasdeu, Alecsandri şi Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ. Raportul alcătuit de această comisie, datat 8 aprilie 1880, datorat în cea mai mare parte lui Maiorescu, este prezentat de el în sesiunea generală din I 1880 a Academiei Române. ! 781 Noul proiect ortografic, întemeiat pe „un fonetism temperat prin necesităţi etimologice", se deosebea radical de cel din 1869, bazat pe „un etimologism temperat prin concesii fonetice". El oglindea totodată evoluţia Academiei, care, în acest moment, îşi dădea, în sfîrşit, seama că nu mai putea rămîne departe de evoluţia firească a limbii şi de mişcarea generală a literaturii române (v. şi E. Lovinescu, T, Maiorescu, II, ed. cit., p. 116). Textul raportului ş-a publicat mai întîi în Analele Academiei Române, Secţiunea I, seria II, tom. II (1879-1880), p. 411-424 apoi în Convorbiri literare, an. XIV, nr. 2, 1 mai 18S0, p. 65 — 74. Redacţia Convorbirilor însoţea Raportul asupra noului proiect de ortografie română, prezentat de T. Maiorescu la 8 apr. 1880, în sesiunea generală a Academiei Române, de următoarea notă: „CESTIUNEA ORTOGRAFICĂ ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ Odată cu reintrarea d-lor Alecsandri şi Maiorescu în sînul Academiei, urmată după invitarea însăşi a Academiei, era natural ca cestiunea scrierii române să fie din nou dezbătută în acest Institut de cultură naţională şi să fie părăsită ortografia cipariană, care înstrăinase Academia de mişcarea literară din România liberă. în adevăr, în sesiunea generala din acest an (după nouălc statute, sesiunile academice încep în fiecare an cu 30 de zile înaintea dumine-cei Paştilor şi ţin 25 de zile) s-a ales Comisiunea pentru reformarea ortografiei şi — semn caracteristic pentru împrejurările schimbate — a fost ales d. Maiorescu ca raportor pentru lucrarea terminată. Publicînd aici raportul d-lui Maiorescu, constatăm că în Comi-siune s-au admis de majoritate regulele ortografice după care este scrisă şi revista noastră, afară de scrierea lui şt şi a lui z. Academia, luînd în cercetare proiectul abie la sfîrşitul sesiunii acesteia, n-au avut timp a-şi da deciziunea ei definitivă asupra noului proiect, prin urmare nu ştim dacă va primi toate propunerile raportului. Auzim că eliminarea lui u scurt şi scrierea ea şi oa întîm-pină multă împotrivire din partea unor membri. Oricum va fi, un început de îndreptare este făcut şi noi suntem foarte mulţămiţi de a vedea Academia Română părăsind poziţiunea izolată ce o avea pană acum şi apropiindu-se de mişcarea vie a micei noastre literaturi. La sfîrşit urmează observările d-nului A. Lambrior relative la cîteva puncte din raport. Red." 782 Socotim că nu este lipsit de interes să reproducem aici şi aceste observaţii: „OBSERVĂRILE D-LUI A. LAMBRIOR I) Neajunsul sistemului fonetic, aşa cum 1-a arătat d. Hasdău, este netăgăduit; dar asupra chipului cum să-1 înlăturăm, noi avem altă părere. Noi ne propunem a tempera fonetismul şi a înlătura din limba literară deosebitele rostiri personale şi locale prin tradiţia literară şi prin formele dialectale vii, cele mai apropiate de dînsa, adică aşa cum s-a făcut şi cum se face chiar într-un chip instinctiv; căci de multă vreme pronunţarea populară moldovenească rosteşte: kieior, keairă, kept etc, dar totdeauna s-a scris picior, piatră, piept etc De asemenea s-a zis şi se zice popular în Moldova o făcut, o mers etc, dar s-a scris au făcut, au mers etc. (asupra acestei forme observăm că o deprindere literară luată de cîtăva vreme întrebuinţază pe au numai pentru plural, iar forma muntenească a pentru singular, şi aceste fără gînduri etimologice, ci numai din un bun-simţ de estetică a limbei). Astăzi chiar poporul de jos din Moldova pronunţă în loc de e final o vocală foarte apropiată de i şi care în gura multora a ajuns chiar un i, căci zice: minţi, căni, pani, duci, mergi etc, cu toate aceste moldovenii cu cît de puţină cultură scriu minte, căne, pane, duce, merge etc. Pentru ce? Pentru că urmează tradiţia literară ce se perpetuează prin şcoală. Din cele două dialecte mari din România liberă, cel muntenesc si cel moldovenesc, cel întăi e mai arhaic şi, prin urmare, are de multe ori pronunţarea întocmai cu tradiţia literară, aşa, de pildă, muntenii zic: minte, căne, pane, duce, merge etc, iar nu ca moldovenii: videm, tă em, şidem etc, pentru imperfect, de unde rezultă o confuzie cu prezentul indicativului la persoana I-a plural. De asemenea, muntenii zic: casă plural case coasă ,, coase rază „ raze buză „ buze căruţă „ căruţe căsuţă ,, căsuţe etc. etc. adică vocala e final nu s-a întunecat în ă, din pricina consoanei precedente, ca în pronunţarea moldovenească, care rosteşte casăle, buzâle, căsuţăle etc. 783 Cînd ne gîndim la rolul ce a avut în Franţa dialectul vorbit la Paris şi în lle de France, nu putem decît să ne bucurăm că vorbirea muntenească, bucureşteană, are calităţi din punctul nostru de vedere. Noi am vrut aice să arătăm numai în scurt cum înţelegem a modera fonetismul; dar Convorbirile vor publica în curînd un îndreptar bazat pe tradiţie literară şi pe formele dialectului muntenesc, cele mai apropiete de dînsa, menit a arăta deocamdată cum trebuie cruţată partea flecţionară de năvălirea rostirilor provinciale locale şi.personale. Căci recunoaştem că de se va urma tradiţia numai instinctiv ca pană acum, va putea fi călcată, cînd vor fi mulţi cei ce citesc şi scriu, de aceea ea trebuie învăţată în şcoală şi teoretic şi practic. Acolo vom arăta că limba literară (căci interesul e ca aceasta să fie unică pentru toţi românii şi să nu se ridice, cu proclamarea fonetismului în scriere, atîtea limbi scrise, literare, cîte începuturi de dialecte avem) şi, prin urmare, scrierea, care o copiază, este totdeauna mai arhaică, cel puţin cu cîteva generaţii decît pronunţarea populară a momentului, adevăr filologic cunoscut de toţi cei ce se ocupă de asemenea lucruri, că nu un etimolo-gism pedantic şi foarte nesigur de sine trebuie să fie frîul fonetismului, ci, pe lîngă tradiţie şi formele dialectale apropiete de dînsa, estetica limbei, nu atîta ca eufonie (care cum ştim este foarte relativă), cît ca străduinţă de a nu lăsa să dispară formele cele ameninţate de peire, căci ele lipsesc limba de putinţa variaţiunii. II) Orice limbă cu sintaxa dezvoltată nu fuge de omonime ca masă (table) şi masă (masse) etc. căci prin modul de a le întrebuinţa se înlăturează orice încurcătură; dar apoi chiar admiţînd principiul că trebuie să le distingem şi ortografic, ne-ar fi foarte greu, căci uneori avem cîte trei sau patru vorbe cu înţelesuri deosebite, care sună în acelaşi fel; aşa, de pildă, chiar între vorbele date de raport pentru rasă avem trei înţelesuri: două pe care le-ai distinge prin rassă (la race) şi rasă (rasee), dar rasă, cînd înseamnă haină călugărească, cum oare se va mai scrie? Dar apoi vie (vive), vie (vigne) şi vie (qu'il vienne) cum se vor deosebi? Socotim deci că dacă s-a îngrijit [limba pentru asemenea deosebire (sintaxa) şi noi nu avem pretutindenea mijloace ca să facem şi o deosebire formală, trebuie să scriem rasă, masă, vie, casă etc, oricare le-ar fi înţelesul. Cei ce se ocupă în mod ştiinţific de limbă trebuie să cunoască bine unde are ea nevoie de ajutorul lor şi unde nu, căci altmintrelea pofface mai mult rău decît bine. 784 III) Nu este numai o nuanţă de pronunţare între s şi z, ci sunt două consoane deosebite şi deosebirea este întocmai aşa de mare ca între o şi g; prin urmare, cum le deosebeşti pe aceste două din urmă prin cîte un semn particular, tot asemenea ar trebui să le deosebeşti pretutindenea şi pe celelalte. Ideea că vorbele aceste se scriu cu s în limbele de unde le-am împrumutat nu poate fi socotită cu deadinsul, căci ortografia românească nu trebuie să fie pentru vorbe comune supusă fără nici o nevoie logică la toate procedimen-tele ortografice ale altor limbi. Prin urmare, suntem de părere că pentru viitor va fi mai bine a se scrie şi aice pe z, pentru temeiul simplu că se aude z şi nu avem de făcut aice nici o moderaţiune trebuitoare principiului fonetic. IV) Suntem şi noi de părerea d-nului raportor, adică de a se scrie şi aice z. V) Confuziunea între sci (ski) şi sti sau sie (cu e scurt) şi preferarea lui ste sunt foarte vechi, căci, după cum se ştie, ele avură loc, cînd încă ci se pronunţa hi, prin urmare înainte de veacul al Vl-lea după Christos; fiindcă, fiziologiceşte numai atunci s-a putut întîmplă confuziunea între ci (ki) şi ti (iod ce urmează după t îl palata-lizează aşa de tare încît îl apropie şi apoi îl confundă chiar cu ki, conf. franţuzescul amitie (pronunţat popular amikii). Ki din alte condiţii (vicinus — vecin etc.) s-a prefăcut pe urmă în ci (pronunţat â l'italienne); din cel din skio (scio), cognoskis (cognoscis), pis-kem (piscem) etc, fiindcă apucase a se schimba în st, nu putea să se prefacă în ci, însă a suferit altă schimbare: dentala cea mai sensibilă (s/din grupul ste s-a atacat de iod şi a devenit şuierătoare şi aşa a ieşit şti. Moşii şi strămoşii părinţilor noştri aşa au apucat această rostire, ea nu produce nici o confuzie gramaticală, nu este locală sau provincială şi face parte din firea limbei noastre. Noi vom înfăţişa dar aceste sunete prin şti, şte, fiindcă nu înţelegem temeiurile academice şi nu voim să stropşim în scris firea limbei noastre, nici să desfacem cele făcute cel puţin cu 1200 de ani peste noi trecuţi. VI) Ne plecăm spre părerea d-nilor Alecsandri şi Quintescu de a înfăţişa prin cîte un semn particular fiecare din cele două vocale întunecate ale limbei româneşti şi nu ne-am opune păn' în sfîrşit de a primi semnele propuse de d-nialor, după care s-ar scrie i oriunde se va auzi acest sunet şi ă de asemenea, ferindu-ne de provincialisme şi pronunţări locale, după regulele ce vom da în îndreptarul făgăduit. Şl aceasta pentru următoarele temeiuri: 785 a) Noi nu ne temem ca majoritatea comisiunii de a introduce prea multe semne nouă; fiindcă pentru noi un alfabet e cu atît mai bun cu cît înfăţişează mai complect sunetele esenţiale ale unei limbi. Dar ni se spune că î nu este un sunet esenţial al limbei româneşti, ci că e numai o nuanţă a lui ă, şi dovada, zice majoritatea comisiunii, este că în unele dialecte româneşti nu se aude şi că manuscriptele vechi confundă cele două sunete chirilice (t> şi »). Asupra dialectelor româneşti nu s-a făcut nici un studiu serios, ştiinţific: persoanele ce ne vin din părţile pe unde se vorbesc asemenea dialecte aşa de deosebite de ale noastre ne spun multe şi felurite: unii pronunţă pe î, alţii numai pe â; aşa că nu cunoaştem nici localităţile unde se pronunţă î şi unde se aude numai ă, nici ce caracter au acele dialecte. Dar apoi pe ce temei să zicem că, dacă într-o localitate se aude numai ă, pe cînd în altele se aud şi ă şi *, numai-decît trebuie să fie î derivat din ăl De cînd vorbirile locale (Ies patois) conţin numai arhaisme? Dar să admitem că î este un sunet derivat din ă şi, prin urmare, e mai nou decît acest din urmă, aceasta nu ne îndreptăţeşte deloc a-1 lăsa la o parte, ascunzîndu-ne sub principiul «că scrierea nu este chemată a exprima toate nuanţele pronunţării»; căci acest principiu se aplică numai la sunete în stare de tranziţie, cum este, de pildă, acel i final din pronunţarea moldovenească a cuvintelor minţi, mergi etc, unde nu putem încă zice că avem un i curat, dar nici un e. Cînd cineva ar voi să născocească un semn pentru un asemenea sunet, atunci ar avea dreptate majoritatea comisiunii să se ridice în numele principiului enunţat mai sus. Nu e aşa însă cazul pentru ă şi î, căci aice avem două sunete foarte bine distinse, cum erau distinse şi condiţiile elementului latin din care au ieşit. Rămîne acum celalalt argument al majorităţii comisiunii, că cei vechi mestecau semnul ce înfăţişază pe î cu cel ce înfăţişază pe â, fiindcă nu se deosebeau în pronunţare aceste două sunete. Aceasta ar fi foarte important pentru istoria limbei, deşi nu ne-ar împedeca deloc să le deosebim astăzi pe cuvînt că nu se deosebea altădată, aşa că noi tot am rămînea statornici în părerea că trebuie un semn deosebit pentru î, deşi nu l-am adoptat pană acum. Dar apoi şi acest punct de istoria limbei se suţine foarte slab. Noi nu Ştim care a fost rolul semnelor chirilice -k şi *. cînd s-a aplicat alfabetul chirilic la scrierea limbei româneşti întăia dată; cei ce susţin că sunetul î este în limba românească de ieri-de-alaltăieri îşi vor fi făcînd, fără îndoială, ipotezele lor asupra acestei chestiuni, noi care credem că sunetul î fiinţează de mai multe sute de ani în limba românească, avem şi noi pe ale noastre, pe care, se înţelege, nu le putem dezvolta aice. Atîta însă spunem că, şi de-o parte şi de alta, avem numai ipoteze, care nu împedeca deloc regularea ortografiei de astăzi, şi dintre care nu acela care se întemeiază pe ignoranţa unor scribi (faimoasele manuscripte pană la 1750) sau pe cele ce ne spune Petru Maior, care se uita cu groază la sunetul î şi nădăjduia să dezveţe pe români de dînsul, nu aceea, zicem, va fi cea mai probabilă. In adevăr, n-are decît să deschidă cineva minunata Biblie tălmăcită şi tipărită în Bucureşti la 1688 şi să vadă că semnul x. corespunde exact sunetului pe care noi îl însemnăm cu î şi semnul -r celui pe care noi îl însemnăm cu ă şi aceasta fără nici o şovăire. Dacă aceasta ar fi făcut-o tălmăcitorii Bibliei numai pentru frumuseţa grafică, cum s-ar fi întîmplat să se poată potrivi cu deosebirea sunetelor de astăzi? Se înţelege de la sine că acum două sute de ani era aceeaşi rostire a lui î şi ă care este şi astăzi, prin urmare n-a putut să audă Petru Maior nişte bătrîni vorbind fără î. Odată cu această minunată tălmăcire a Bibliei, făcută, cum spune cuvîntarea patriarhului de Ierusalim Dositei (vezi a II prefaţă a acestei Biblii), pentru întreg norodul românesc («ca să lumineze celor din casă ai bisericei noroade, romanilor, moldovenilor şi ungro-vlahilor») şi la care a luat parte şi un mol-dovan, Mitrofan, episcopul de Huşi, s-a fixat din nou ortografia chirilică, căci de atunci încoace (pană la introducerea alfabetului latin) orice carte tipărită are ortografia Bibliei din Bucureşti, înţelegem mai cu samă prin fixarea ortografiei deosebirea grafică a celor două sunete obscure ale limbei româneşti, deosebire care se părăsise prin negligenţa scribilor şi prin deprinderile locale. Din o mulţime de ortografii personale şi locale, ce mergeau după capriciile scribilor sau după datine locale (care nu erau decît capriciul unui vechi scrib), s-a făcut, pentru limba bisericei, o ortografie unică, care însamnă cu îngrijire sunetele esenţiale ale limbei şi care cu încetul a pătruns şi prin cancelarii, aşa că de pe la 1750 încoace mai toţi deosebesc aceste două sunete, aşa cum le deosebea Biblia din 1688. Anarhia ortografică a început din nou cu introducerea alfabetului latin. Ar fi o greşală a se arunca toată pricina acestei confuziuni pe spatele sistemelor încercate; negligenţa de a deosebi cele două sunete obscure există şi fără sistem, ba încă totdeauna, şi tocmai cele ce se petrec astăzi ne îndreptăţesc a crede acelaşi lucru despre ortografiile dinainte de Biblia din 1688. Adevărul este că chestiunile ortografice trebuie regulate cu autoritate 786 787 şi apoi învăţate în şcoli, aşa cum s-a făcut pretutindenea, altmintrelea nu vom ieşi niciodată din caosul de astăzi. b) Nu ni se pare deloc întemeiată vorba comisiunii că î, chiar I dacă ar fi sunet esenţial al limbei româneşti, încă nu trebuie să-1 deosebim prin un semn aparte, «căci şi nasalul este o particularitate a limbei franceze şi -h în loc de e în Mutter, Vater etc. este o particularitate a limbei germane; toţi le pronunţă, dar nime nu le scrie». Aşa este, dar comisiunea uită că aceste sunt ortografii vechi, că ! francezul nu-şi regulează astăzi ortografia ca noi, că el, cînd şi-a regulat ortografia, a pus în serviciul acestei regulari toată ştiinţa timpului şi că, de i-ar fi permis a o mai regula o dată astăzi pe de ' întregul, desigur că ar deosebi prin un semn unic sunetul nazal (a se vedea Principes de l'Scriture phonitique par P. Jozon, unde a nazal se reprezintă prin d, nazala o prin o şi a lui e prin i). Pentru limbile care au literatură foarte bogată, schimbarea ortografiei ; sau punerea ei în acord cu ştiinţa timpului nu se poate face deodată, ci pe încetul, cum se şi face. Noi însă nu putem fi împedecaţi de asemenea consideraţii, căci suntem la începutul literaturei şi pe drumul de a ne regula ortografia. Deci, cînd chestiunea aceasta va fi bine limpezită, vom scrie pe î cu semn deosebit, crezînd că aceasta este o vocală esenţială a limbei noastre, deosebită de toate celelalte, şi fiindcă nu este iertat unei ortografii ce începe a se regula de a neglija un sunet aşa de vechi şi comun tuturor dialectelor roma- ( neşti în care s-a scris ceva, pe temei că ortografiile altor limbi din vechi regulate neglijază unele sunete. în toate celelalte cazuri, afară de locurile pe care le-am adnotat, suntem şi noi de acord cu părerea Comisiunii în privirea scrierii," r Este interesant de remarcat că, în încheierea raportului prezentat în sesiunea generală a Academiei Române la 8 aprilie 1880, Maio-rescu dădea „un exemplu practic pentru înfăţişarea ce ar avea scrierea română" după ortografia stabilită atunci, şi anume Cîntecul gintei latine al lui Vasile Alecsandri (reprodus atît în Analele A ca- ) demiei cît şi în Convorbiri, loc. cit.). Această variantă a poeziei prezintă unele deosebiri faţă de cele publicate în Timpul, nr. 108, 18 mai 1878, p. 1; Convorbiri literare, nr. 3, 1 iunie 1878, p. 110—111; V. Alecsandri, Opere complete, III, 1880, p. 1—2. Maiorescu aducea astfel un omagiu bardului de la Mirceşti, revenit odată cu el în sînul Academiei şi care a jucat un rol de seamă în stabilirea ortografiei limbii române, intervenind întotdeauna cu bun-simţ în discuţiile purtate în acest domeniu. Referirea la acest „exemplu practic" va fi eliminată apoi în ediţiile următoare ale Criticelor, unde va fi reprodus textul raportului: Critice, III, 1893, p. 413-445; Critice, II, 1908, p. 135-151; Critice, II, 1915, p. 135-151. II. Revizuirea ortografiei. Raport înfăţişat Academiei Române în numele Secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904 întrucît la 1880 plenul Academiei n-a admis toate punctele proiectului ortografic, Academia a fost nevoită să reia în cîteva rînduri discuţiile asupra ortografiei. Astfel, suprimarea lui u mut (scris cu u scurt), propusă încă în 1880, a fost din nou discutată în 1884: „Cestiunea ortografiei a fost din nou adusă în discuţie, îndeosebi se propuse ca Academia să şteargă din scrierea sa pe u mut. Această ilustră literă, care a despărţit în două naţiunea întreagă şi — se zice — chiar casa domnitoare, a provocat şi acum discu-ţiuni nu numai ferbinţi, dar chiar pasionate. Nu se putea prevedea sfîrşitul la care discuţiunea a fost împedicată de a ajunge prin incendiul Palatului Universităţei. Deocamdată, pană la viitoarea sesiune generală, u mai are dreptul de a mări volumele publicate de Academie" — ne informează Convorbirile literare, an. XVIII, nr. 2, 1 mai 1884, p. 79. în anul următor, Convorbirile, an. XIX, nr.l, 1 aprilie 1885, p. 94, arătau că u scurt constituia iarăşi obiect de discuţie în Sesiunea generală a Academiei: „în al doilea loc Academia s-a ocupat cu cestiunea eternului u scurt. De la 1880 s-au făcut multe discuţiuni asupra acestui punct din ortografia Academiei. Unii cred că prin suprimarea acestei biete litere din scriere, limba română va intra într-o confuziune caotică din care nimeni nu o va mai putea scoate. Cu deosebire s-a observat în discuţiuni că unii membri din secţiunea ştiinţifică ţin cu multă energie la această floare a scrierii româneşti. Academia nici în acest an nu a îndrăznit a da un vot asupra lui u. Cele două tabere vrăjmaşe s-au mulţumit cu un armistiţiu de un an" (vezi şi Analele Academiei R omane, seria II, tom. VII, 1884 —1885, p. 87: Asupra lui u scurt). Ani în şir după aceea, u scurt a figurat pe ordinea de zi a sesiunilor generale ale Academiei. în numărul 2, din 1 mai 1888 (p. 190), al Convorbirilor citim: „Ffotărîrea asupra scoaterii sau păstrării lui u scurt în ortografia română, tot amînată din an în an, s-a mai amînat şi de astă dată şi poate că s-a făcut bine. Puterea împrejurărilor este mai tare decît voinţa oamenilor. Dispariţia acestei vocale finale din ortografie se face de la sine şi cînd nimeni nu va 788 789 mai întrebuinţa-o decît numai Academia Română, acest învăţat corp, văzîndu-se izolat, nu va putea altfel decît să-şi pună şi el pecetea sa oficială pe un fapt de mult îndeplinit în viaţa vie şi reală a poporului român. Dir." Cum era de aşteptat, alungarea lui u mut a fost adoptată, în sfîrşit, de Academie la 11 martie 1895 (v. Analele Academiei Române, seria II, tom. XVII (1894-1895), Dezbateri, p. 138-183: în chestia lui u final). După aproape un sfert de veac de la adoptarea proiectului din 1880 se simţea tot mai puternic nevoia revizuirii ortografiei, îndeosebi cu privire la scrierea diftongilor ea şi oa, a grupului de consonante şt, a sonurilor z, i scurt, u scurt, ă şi î sau â. în sesiunea din 1903 a Academiei, o nouă comisie era însărcinată să redacteze un proiect de reformă a ortografiei. Noua comisie era alcătuită din Maiorescu, Hasdeu, Quintescu, Iacob Negruzzi şi Ion Bianu. Cele 6 propuneri de modificare a ortografiei au fost discutate şi aprobate în şedinţele Secţiunii literare din 6, 8 şi 9 martie 1903. în şedinţa din 9 martie 1904, Secţiunea literară alegea o nouă comisie, compusă din I. Bianu, Ovid Densuşianu şi T. Maiorescu, care avea sarcina să redacteze o broşură „pentru a pune ortografia adoptată la îndemîna scriitorilor români". Raportul Secţiunii literare, prezentat spre aprobare sesiunii generale a Academiei Române, datat 10 martie 1904, este scris în întregime de Maiorescu şi exprimă, ca şi cel din 1880, opiniile lui în privinţa scrierii limbii române. Textul raportului a fost publicat în: Analele Academiei Române, seria II, tom. XXVI, 1903-1904, p. 109-112 (Extras. Sesiunea generală a Academiei Române din anul 1904, Bucureşti, Academia Română — semnat: Titu Maiorescu); Convorbiri literare, an. XXXVIII, 1904, nr. 4, p. 321—326 (sub titlul: Raport asupra ortografiei revizuite); Critice, II, 1908, p. 152 — 158; Critice, II, 1915, p. 152-158. Variante I Analele Acad. = A, Conv. Ut. = B, ed. 1893 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 379 1 — 4 numai în D, E j 790 381 1—41. Raport cetit în Academia Română (sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie D, E; Raport asupra noului proiect de ortografie română A, B; Raport cetit în Academia Română asupra noului proiect de ortografie (1880) C / 6 de la D, E; din A, B, C / 10-11 publicaţiile C, D, E; publicaţiunile A, B I 23 prezidenţa B, C, D, E; preşedinta A j 382 3 decizie B, C, D, E; deciziune A / 20 erudiţie C, D, E; erudiţiune A, B I 23 G. C, D, E; d.G. A, 23/25 raportul Comisiei D, E; reportul Comisiunei A, 23; raportul Comisiunei C / 26 I. C, D, E; dl. I.A; domnul I. 23 / 29 I. C, D, E; dl. I. A; domnul I. 23 / 31 0 23, C, D, E; o mare şi A / 31 influenţă C, D, E; influinţă A, 23 / 32 tranziţiei C, D, E; tranziţiunii A, 23 / 34 să-şi susţie 23, C, D, E; a-şi susţine A / 36 punctul A, C, D, E; puntul 23 / 383 2 erudiţie C, D, E; erudiţiune A, 23/2 — 3 conştiincioase D, E; conştiinţioase A, 23, C / 12—13 să ţie C, D, E; a ţinea A, 23 / 13 de fapt C, D, E; factice A, B / 14 să primească C, D, E; a primi A, 23 / 18 din cei C, D, E; cei A, 23 / 34 să constate C, D, E; a constata A, B j 38 urmare C, D, E; urmare Societatea A, 23 / 384 13 civilizaţiei C, D, E; civilizaţiunii A, 23 / 16 tranzacţii C, D, E; tranzacţiuni A, 23 / 24 discuţie C, D, E; discuţiune A, 23 / 30 întreaga 23, C, D, E; pe întreaga 4/38 scriu D, E; ce scriu A, B, C I 39 — 40 să-1 ignorăm C, D, E; a-1 ignora A, B j 385 1 impresia C, D, E; impresiunea A, B / 1—2 comisia noastră C, D, E; comisiunea d-voastră A, 23 / 7 comisia dv. C, D, E; comisiunea d-voastră A, 23 / 8 chestiilor T>, E; cestiunilor A, 23; cestiilor C / 9 să se ocupe C, D, £; de a se ocupa A, B j 9 chestii 25, E; cestiuni A, B, C I 12 discuţia C, D, E; discuţiunea A, 23 / 15 să se găsească C, D, E; a găsi A, B j 20 la 23, C, D, E; în A j 21 onoarea să-1 supunem C, D, E; onoare a-1 supune A, ,23 / 25 şi între C, D, E; şi A, 23 / 26 — 27 punctului esenţial în discuţie D, E; cu esenţa punctului în discuţiune (C: discuţie) A, 23, C / 37 nici un D, E; nici A, 23, C / 38 derivaţia C, D, E; derivaţiunea A, 23 / 791 54 386 2 în B, aici se trimite la par. I din Observările d-lui A. Lambrior, i reproduse în continuare în Convorbiri, p. 74-78 (v. ed. noastră, p. 783 — 788). / 6 proporţia C, D, E; proporţiunea A, B / 12 generaţii C, D, E; generaţiuni A, B j 13 modulări C, D, E; modulările A, B / 29 concesii C, D, E; concesiuni A, B / 37 principiu A, B, D, E; princip C I , 387 1 astăzi B, C, D, E; însă astăzi A j 1 princip C, D, E: principiu i A, B I 2 să scriem C, D, E; a scrie A, B / 18 comisia C, D, E; comi-siunea A, B / 19 să vă arăt C, D, E; a vă arăta A, B / 20 ocupat A, C, D, E; apucat B / 26 sonurile C, D, E; sonurile lor A, B / 28 Excepţiune C, D, E; Escepţiune A, B / 36 — 37 (notă la r. 27), numai în C, D, E (pag. 20 şi urm. ale acestui volum D, E; voi. III, pag. 201 şi urm. C) j 388 1 colaborare C, D, E; colaborare, duplicare A, B / 3 lasă însă B, C, D, E; lasă A / 7 confuziei C, D, E; confuziunii A, B / 10 în B, aici , se trimite la par. II din Observările lui Lambrior. / 17 în B, trimitere la par. III din Observările lui Lambrior. Nota din textul de bază numai în D, E. / 23 să se scrie C, D, E; a se scrie A, B I "■ 389 14 In B, trimitere la par. IV din Observările lui Lambrior. / 21 în B, trimitere la par. V din Observările lui Lambrior. / 25 3-a D, E; a 3-a A, B, C j 35 să se introducă [...] pentru î B, C, D, E; a se 1 introduce [...] pentru * A / 36 circumflex B, C, D, E; circumflex î A j 39 — 41 (notele la r. 14 şi 21) numai în D. E. / 390 8 objecţia D, E; obiecţiunea A, B; obiecţia C / 10 să exprime !. C, D, E; a esprima A, B j 16 să cităm şi să traducem C, D, E; a cita şi a traduce A, B j 20 ales este B, C, D, E; este A / 30 în B, trimitere la par. VI din Observările lui Lambrior. / 37 (greşit) 1 geniului D, E; genului A, B, C / 38 — 39 (nota la r. 15), numai în D, E; în C: Vezi mai sus, pag. 307 şi ante. / 391 3 objecţii D, E; obiecţiuni A, B; obiecţii C / 11 să fie C, D, E; \ a fi A, B j 12 să facă concesii (C: concesie) C, D, E; a face conce- siune A, B I 34 pentru D, E; cît pentru A, B, C j 36 exprimat A, C, D, E; esprimat B / 38 —39 (nota la r. 9) numai în C, D, E (93 D, E; 335 C) / 392 1 — 2 lauda însă a lăudă, fac însă făcu, simţi însă a simţi D, E; vede, însă a vede, laudă însă lăudă, fac însă făcu A, B ; vede, însă a vede, fac, însă făcu, simţi, însă a simţi C / 4 exprima A, C, D, E; esprima B I 8, 10 să exprime C, D, E; a exprima A ; a esprima B / 11 ea B, C, D, E; diftongii ea A / 25, 26 să arate C, D, E; a arăta A, B j 29 voios C, D, E; iubesc, voios A, B / 393 8 următorul C, D, E; a fi următorul A, B j 9 înlesnire C, D, E; negligenţă A, B ţ \2 să fie C, D, E; de a fi A, B j 13-14 în limba noastră aşa C, D, E; a fi în limba noastră tot aşa A, B / 34 să se ascundă C, D, E; de a ascunde A, B j 36 împărţită C, D, E; împărtăşită A, B l 37 susţin B, C, D, E; susţin a se păstra A / 38 —41 (nota la r. 35J numai în D, E. j 394 2 principiu A, B, D, E; princip C j 4 discuţii C, D, E; discuţiuni A, B I 8 să facă concesii (C: concesie) C, D, E; a face concesiune ^,5/22 unde C, D, E; cînd A, B / 33 să o alegeţi C, jD, £; a o alege A, B / 35 Fără C, D, E; Spre a vă da un exemplu practic pentru înfăţişarea ce ar avea scrierea română după această ortografie, am onoare a vă alătura o transcriere conformă cu regulele aici stabilite. Este Cîntecul gintei latine, ce l-am transcris, cîntat de acel poet şi coleg al nostru, căruia, natura pare a-i fi dat menirea de a înfăţişa generaţiunilor contimpurane toată frumuseţea eufonică a limbei noastre materne. Fără A, B / 395 1 să se însemneze C, D, E; a se însemna A, B / 7 decizia C, D, E ; deciziunea A, B j în A şi B, la sfîrşitul raportului, este reprodusă poezia lui V. Alecsandri, cu ortografia propusă aprobării Academiei : CÂNTECUL GINTEI LATINE Latina gintă e regină într'ale lumei ginte mari. Ea poartă'n frunte-o stea divină Lucind prin timpii seculari. 792 54* 793 Menirea ei tot inainte Măreţ Îndreaptă paşii sei: Ea merge'n capul altor ginte, Versănd lumina'n urma ei. Latina gintă-i o virgină Cu farmec dulce răpitor; Străinu-n cale i se'nchină Şi pe genunchi cade cu dor. Frumoasă, vie, zimbitoare Sub cer senin, in aer cald, Ea se oglindă'n splendid soare, Se scaldă'n mare de smarald. Latina gintă are parte De-ale pămentului comori Şi mult voios ea le imparte Cu cele lalte-a ei surori. Dar e teribilă'n manie, Cănd braţul seu liberator Lovesce'n cruda tiranie Şi luptă pentru-al seu onor. In clioa cea de judecată, Cănd faţă'n cer cu Domnul sfânt Latina gint'a fi'ntrebată: Ce ai făcut pe-acest pămgnt? Ea va respunde sus şi tare: O Doamne, 'n lume căt am stat, In ochii sei plini de-admirare Pe Tine te-am representat. / II Analele Acad. = A, Conv. IU. — B, ed. 1908 = C, ed. 1915 = D 396 1 — 5 lipsesc în A (în extras: Academia Română. Sesiunea generală din anul 1904. Raportul Secţiunii literare asupra reviziunii ortografiei); Raport asupra ortografiei revizuite. Făcut Academiei Române în numele Secţiunii literare Bj 397 34 sau C, D; acelaşi, de-asupra sau A, B j 398 24 adresa C, D; alăturata adresă a/l, B /25 în B următoarea notă : In această adresă, 55 profesori secundari de limba română îşi exprimă următoarele „deziderate": să fie în scriere un singur ă pentru sonul ă, un singur î pentru î, un singur z, un singur şt, un singur mod de a scrie diftongii ea şi oa, şi anume ea şi oa, nu e şi o./ 399 13 nou C, D; nou pe A, B / 20 nu se poate suprima şi ascunde a C, D; a nu se poate suprima şi ascunde A, B / 31 unde C, D; unde i şi ti A, B I 400 9 (greşit) semnului C, D; sonului A, B j 13 — 14 psihologie C, D; psichologie A, B /15 psihologii C, D; psichologii4, B / 18 — 39 numai în A, C, D (18 Sonul î C, D; Sonul * A /23 de i C, D; de e şi i A ) ; în B ; Sonul î se scrie cu litera â; cînd însă * este la începutul unui cuvînt, se scrie cu î1 Bj 401 10 Bucureşti, 10 C, D; 10 A, B j P. 403 NEOLOGISMELE Maiorescu se ocupase şi mai înainte de neologisme (v. Direcţia nouă în poezia şi proza română, în Convorbiri literare, ân. VI, 1 septembrie—l octombrie 1872, nr. 6 — 7; în voi. de faţă, p. 155-213), dar numai în treacăt. De data aceasta el încerca să stabilească norme în introducerea termenilor neologici, problemă dificilă şi de mare răspundere. De aceea şi considera acest studiu de o deosebită importanţă, cum rezultă din scrisoarea datată 23 septembrie 1881, adresată lui I. Negruzzi: „Şi de art. Neologismelor îmi pare foarte rău că nu vi-1 pot citi însumi şi nu mă pot folosi de observările voastre. En 1 Această formulare a regulei 6 s-a adoptat de Academie după propunerea d-lui Poni, precum fusese dealtminteri mai înainte împărtăşită Secţiunei literare de d. Bogdan. Ea înlocuieşte regula redactată astfel în raportul d-lui Maiorescu: [aici Convorbirile reproduc r. 18 — 35, p. 400 din ed. de faţă]. Dar "îndată după cetirea acestei redacţiuni în plenul Academiei, d. Maiorescu a declarat, în numele comisiunii ortografice, că este gata să primească orice altă simplificare a scrierii lui î cu care s-ar împăca majoritatea scriitorilor români (nota Convorbirilor ). 794 795 cred acest articol cel mai cu temei şi mai sfîrşit în felul său din cîte le-am scris pînă acum. Dacă îl citeşti din întîmplare acum sîmbătă la «Junimea» (şi este, d.e., Lambrior sau Burlă de faţă), te rog spune-mi unde aţi crede că este ceva de schimbat. Cum ştii, eu sunt uşor de convins în privinţa unor asemenea schimbări (stilistice mai ales) şi aş mai avea timp să le fac înainte de a începe tiparul, care pentru numărul de la 1 noiemvrie se face cam pe la 3,4 octomvrie" (vezi LE. Torouţiu, op. cit., I, p. 15; de asemenea, E. Lovinescu, T. Maiorescu, II, ed. cit., p. 120). La 26 septembrie 1881, Maiorescu nota şi în jurnalul său: „De la [mănăstirea] Suzana, iarăşi scris româneşte mult, 3 articole în Convorbiri, Psihologia Popescu, Neologismele, Literatura română în critica străină" (Însemnări zilnice, II, ed. cit., p. 22 — 23). Aflînd de revenirea lui Maiorescu la activitatea literară după „opt ani de sincopă (1873 — 1881)" (E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, ed. cit., p. 47), V. Alecsandri îşi exprima satisfacţia într-o scrisoare adresată, la 27 septembrie 1881, lui I. Negruzzi: „îmi spui că Maiorescu a reînviat pe lumea literară după opt ani de catalepsie. Cu atît mai bine şi pentru literatură şi pentru el! Un om ca dînsul, învăţat, elocvent, deştept, cugetător şi de gust, este menit a aduce mari foloase tinerimii, atît prin scrierile sale, cît şi prin graiul lui. Să ne felicităm dar de reînvierea ilustrului orator, care ştie a combate atît de aspru beţia de cuvinte" (Scrisori, Bucureşti, 1904, p. 83). . Studiul despre Neologisme era o urmare a celui Despre scrierea limbei române: „Problema scrierii limbii române — spune T. Vianu — conducea prin critica etimologismului latinist în miezul altei preocupări, mai apropiată de practica-literaturii însăşi. Căci latinismul nu propunea numai un sistem de notare a sunetelor, dar şi unul de vorbire. Pentru inimă, de pildă, latiniştii doreau să vadă nu numai scriindu-se, dar şi pronunţîndu-se anima. «Este raţional şi este cu putinţă — se întreba Maiorescu — să introducem în scrierea şi în vorbirea limbei de astăzi formele mai primitive şi mai curat etimologice ce le-am aflat în secolii trecuţi?» Evident, lucrul nu era posibil deoarece paralel cu metamorfoza fonetică s-a produs una a înţelesului, ceea ce impune nevoia unui cuvînt nou pentru noţiunea deosebită desemnată prin el. întreprinderea lui Laurian şi Massim în Dicţionarul limbii române era, deci, falsă în principiul ei. După cum, călăuzindu-se de un criteriu intelectual, Maiorescu socotea în 1866 că un sunet se cuvine a fi 796 desemnat printr-o literă aparte atunci cînd are o funcţiune logică şi gramaticală proprie, tot astfel este acum de părere că un cuprins intelectual într-o notaţiune deosebită impune existenţa unui cuvînt nou. Dar acelaşi principiu intelectual nu numai că justifică, dar şi limitează adoptarea noilor cuvinte. Din această pricină, în articolul Neologismele din 1881, Maiorescu se va ridica împotriva tuturor formaţiunilor verbale de recentă provenienţă străină, cînd pentru ele există în limbă cuvinte vechi, desemnînd acelaşi cuprins intelectual. Neologismele pot fi admise numai cînd e vorba de introducerea unor idei noi, şi în aceste cazuri, pentru a rămînea de acord cu geniul limbii noastre, ele trebuiesc căutate în celelalte limbi romanice, în special în cea franceză" („Junimea", în Opere, 2, ed. cit., p. 158). De soluţia literară pe care o dădea Maiorescu în privinţa neologismelor s-a ocupat şi Pompiliu Constantinescu: „Deşi nu ţine de teoriile lui estetice — scria el în 1940 — dar fiindcă se referă la limbaj, deci la expresia literară, vom aminti aici şi soluţia literară pe care o dă în privinţa neologismelor; educaţia lui clasică, cu respectul pentru forma desăvîrşită, îl pune de timpuriu în contact cu problemele de limbă, fie sub raportul strict filologic, aşa cum mărturisesc întinsele lui studii Despre scrierea limbei române, fie sub raportul literar, aşa cum o dovedeşte aspra şi îndreptăţită critică despre Limba română în jurnalele din Austria, al căror respect pentru geniul limbii naţionale era şovăielnic.[...] împreună cu Eminescu, Titu Maiorescu rămîne şi astăzi în fruntea generaţiei lui, ca scriitor de idei, şi un model de preciziune şi fermitate, de limpezime şi logică şi de o anume căldură interioară în desfăşurarea cugetării. Că n-a fost original este de puţină însemnătate (cîţi gînditori originali avem oare azi?); originalitatea lui stă în expresia în care a ştiut să înveşmînte, să românizeze idei de circulaţie europeană, în estetică, politică şi alte domenii. De aceea studiul lui Neologismele (1881), pe lîngă unele adevăruri devenite obşteşti, pe lîngă unele amănunte remaniabile sau discutabile, cuprinde, în totalitatea lui, un sîmbure viu, din care poate ieşi un lăstar de gîndire [...]" (Titu Maiorescu faţă de noi, în Scrieri, 3, ed.cit., p. 515 — 516). „Articolul Neologismele (1881) — apreciază Gr. Brâncuş — consacrat exclusiv problemei împrumuturilor recente în limba română, este o expunere sistematică a concepţiilor privitoare la modul de îmbogăţire a limbii literare cu elemente neologice. Ideile expuse aici circulau în epocă, dar meritul lui Maiorescu este de a fi 797 înţeles valoarea lor şi de a le fi înfăţişat, cu o documentaţie suplimentară, într-o sinteză întocmită unitar, cu o autoritate de care se simţea nevoie într-o vreme în care ecourile latiniste erau încă puternice" (Titu Maiorescu şi problemele limbii, în Limba română, an. XIII, 1964, nr. 5, p. 489). Problemele dezbătute de Maiorescu aici i-au preocupat şi pe înaintaşi. De pildă, suprimarea slavonismelor din limba română îi preocupase cu mult mai înainte pe I. Heliade Rădulescu, în Gramatica sa din 1828, apoi pe Costache Negruzzi (vezi Scrisoarea XVIII, publicată în Foaie pentru minte... din 10 noiembrie 1841: „Cum să le lepădăm acum [zicerile slavone] şi, de am şi voi, oare putea-vom?"). Combaterea exagerărilor şcolii latiniste dobîndise un ton vehement încă la Alecu Russo (vezi Cztgetările publicate în România literară, 1855: „...dacă învăţaţii şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe şi scrieri neînţelese?"; art. Contra ardelenilor, în Steaua Dunării, 1856, nr. 5: „...limba română e de viţă romană, iar nu latină, şi este mai mult decît o greşeală a predica latinirea: este un anahronism; prelungit, anahronismul este un pedantism ridicul şi predicatorii anahronismului se cheamă pedanţi..."). împotriva pocirii limbii române de etimologismul ciparian şi împotriva dicţionarului academic alcătuit de Laurian şi Massim se ridicaseră şi alţi scriitori de seamă, ca Alecsandri şi Odobescu. Scriitorii moldoveni, «şi Alecsandri îndeosebi, par să fi exercitat, dealtminteri, o puternică influenţă asupra orientării lui Maiorescu în. problema neologismelor. Intr-un articol apărut mai recent (Ion Ştefan, Poziţia lui Titu Maiorescu faţă de neologisme în ediţiile succesive ale studiilor sale critice, în Limba română, an. XXV, 1976, nr. 2, p. 163—171) se spune: „S-a afirmat că atitudinea lui Maiorescu faţă de neologisme ar fi urmarea unei influenţe germane [aici articolul trimite la D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, Bucureşti, Editura Fundaţiilor, 1942, p. 336 ş.u.]. Nu credem însă că este necesar să se invoce o influenţă germană pentru a explica această atitudine, Este mai probabil că ea se datoreşte influenţei scriitorilor moldoveni şi în primul rînd lui Alecsandri, care au fost mai refractari faţă de neologisme. Maiorescu mărturiseşte că Alecsandri, «prin scrieri şi sfaturi orale», i-a întărit pe junimişti în tendinţa de a folosi limba aşa cum a izvorît din mintea poporului." Studiul Neologismele s-a publicat pentru prima dată în Convorbiri literare, an. XV, nr. 8, 1 noiembrie 1881, p. 281—293 (sub titlul 798 în contra neologismelor), apoi în volume: Critice, II, 1892, p. 243 — 288 (sub titlul în. contra neologismelor); Critice, II, 1908, p. 159-184; Critice, II, 1915, p. 159-184. Variante Conv. Ut. = A, ed. 1892 = B, ed. 1908 = C, ed. 1915 = D. 403 1 Neologismele C, D; în contra neologismelor A, B / 2 (1881) mimai în B, C, D j 405 2 Convorbiri literare o direcţie C, D; Convorbiri o direcţiune A, B j 4 Construcţiile C, D; construcţiunile A, B j 14 articole C, D; arti-cule A, Bj 406 2 direcţii C, D; direcţiuni A, B / 23 direcţiei C, D; direcţiunii A, B j 24 la îndoială C, D; în îndoială A, B / 25 articol C;D; articul A, B I 27 ei B, C, D; său A / 27 Convorbirile literare C, D; Convorbirile A, B I 33 să se înţeleagă C, D; a se înţelege A, B j 34 sâ se mai îmblînzească C, D; a se mai îmblînzi A, B / 407 10 să atragem C, D; a atrage A, B / 14 Convorbirile literare de pe la C, D; Convorbirilor din A, B / 18 să-1 avem C, D; a*l păstra A, B j 20 articolul C, D; articulul A, B / 28 să le întemeiem C, D; a, le întemeia A, B / 37 ale Convorbirilor literare C, D; din Convorbiri A, B / 408 9 exagerarea B, C; D; esagerarea A / 10 — 11 expresii recomandate C, D; espresiuni recomendate A; espresiuni recomandate Bj 13 la toate schimbările C, D; în contra tuturor schimbărilor A, B / 14 Iar C, D; Dar A, B / 16 Dar C, D; însă A, B / 30 expresiunilor C, D; espresiuuiior A, B ţ 32 exemple B, C, D; esemple A / 409 14 studiilor C, D; studielor A, B / 27 secolul C, D; secuiul A, B / 28 poeziile C, D; poesiile A, B j 30 exagerări B, C, D; esagerări A / 410 7 — 8 d. N. Blaramberg, care B, C, D; care A \ 8 să zică şi să B, C, D; a zice şi a A j 15 tandră. B, C, D; tandră. A fi agreabil. A / 25 799 voi. I al ediţiei de faţă, pag. 87 şi urm.) C, D; Critice, pag. 25 şi urm.) A; Critice, ediţ.. 2, voi. I, pag, 160 şi urm.) Bj ■■■ ',. 411 5 exemple B, C, D; esemple A / 9. Exemple B, C, D; Esemple A j 11 articolele C, D; articulele A, B / 14 introdusă C, D; să fie introdusă A, B -/ ■ 412 6 expresia B, C, D; espreşiunea A / 6 — 7 autorize B, C, D; autorizeze A I 15 inteligenţei B, C, D; inteliginţei A / 17-18: inteligenţa B, C, D; inteliginţă A / 4J3 16 secolului B, C, D; secuiului A / 38 din B, C; D; deja din A j 414 8 de soartă să schimbe C, D; de la soarte a schimba A ; de soartă a schimba B / 29 articol C, D; articul A, B'j 31-32 Convorbirile literare C, D; Convorbirile A, B j 32 articolele C, D; afticulele A, B j 415 ......v 35 puncte C, D; -punturi A, B j 37 expresie B, C, D; 'espresiune' A, B I 416 24 şcoli C, D; scoale A, B / 36 punct B; C, D; punt A j '417 10 din mai A, C, D; de mai B / 14 discuţie B, C, D; discuţiune A I 16 să rezumăm C, D; a rezuma A, B j 17 să zicem C, D; a zice A, B I 22 astăzi C, 75; pînă acum ^, B / 30 expresie B, C, D; espresiune A I 418 14-15 să vorbim C,D; a vorbi A, B j 15 să negîndim C, £>; a ne gîndi A, B / 15-16 să sperăm C, D; a spera A, B ţ 16 să ne credem C, Z); a ne crede A, B / 22 puternică J3, C, £>; cea puternică A j 419 12 să deştepte o direcţie B, C, D; de a deştepta o direcţiune A j 20 sociale C, D; popujare A, B j 20 direcţie B, C, D; direcţiune A / 800 420 2 —3 să zică C, D; a zice A, B j 3 articole C, D; articule A, B j 15 Punctul B, C..D; Puntul ,4 / 22, 30 punct B, C, D; punt A / 26 exclusiv B, C, D; esclusiv A j 421 14 proporţie B, C, D; proporţiune A \ 22 explica mai bine expre-siunea B, C, D; esplica mai bine espreşiunea A j 27 credinţa sa B, C, D; credinţa A j 29 fantazia sa şi în poezia C, D; fantasia sa şi în poesia A, B / 38 poeziile C, D; poesiile A, B / 422 7 să depărtezi B, C, D; de a depărta A / 8 poeziile C, D; poesiile A, B I 13 exemple B, C, D; esemple A j 15 etimologiştilor C, D; academia A, B / 35 poezia C, D; poesia A, B / 423 2 habitudine B, C, D; habitual A / 4 poezia C, D; poesia A, B / 25 de ele C, D; cu ele ^, S / 28 punct B, C, D; punt A / 29 naţională şi de raţională! C, D; naţională! A, B / P. 425 CONTRA ŞCOALEI BARNUŢIU Studiul a fost scris după moartea lui Barnuţiu, cu prilejul apariţiei, în 1867, a operei fundamentale a acestuia, Dreptul public al românilor. Este, după cum îl caracterizează E. Lovinescu (T. Maiorescu, I, ed. cit., p. 242 — 243), „primul model al polemicei maioresciene şi, într-un sens, al polemicei în sine în literatura unui popor vioi şi polemist prin însăşi structura lui, care cunoscuse chiar de la început incizivitatea spiritului lui I. Eliade Rădu-lescu şi trăia aurora vervei lui Hasdeu". Combătînd ideile greşite ale lui Barnuţiu, Maiorescu proclama „ideile fundamentale de umanitate şi liberalism", „progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin buna stare materială şi morală potrivită totdeauna cu gradul culturii unui popor". Sînt şi exagerări în studiul său, expresie a poziţiei conservatoare pe care se situa criticul. „Anul 1867 — scrie Z. Ornea — avea să întregească junimismul cu una din dimensiunile sale fundamentale. Şi tot datorită lui Maiorescu. Este vorba, fireşte, de nu mai puţin vestitul studiu cunoscut apoi sub denumirea Contra şcoalei Barnuţiu, la care am adăuga eseul din 1868, în contra direcţiei de astăzi în cultura 801 română. Cu aceste contribuţii maioresciene clin 1867 şi 1868, junimismul îşi precizează şi programul său ideologic. [.,.] Aici vom spune numai că mai toate ale sale motive ideologice esenţiale le aflăm în aceste două studii din 1867 şi 1868: critica paşoptismului din perspectivă conservatoare, evoluţionismul utilizat pentru demonstrarea necesităţii îngheţării stărilor socio-politice, atitudinea faţă de instituţiile liberale statuate prin constituţia de la 1864, conservatorismul luminat pe plan politic şi —. mai ales — critica formelor fără fond, formulă criticistă care exprima sintetic şi expresiv întreaga ideologie junimistă" (op. cit., p. 70 — 71). Fundalul pe care se fixează critica şcoalei lui Barnuţiu ne este înfăţişat astfel de.T. Vianu în 1940: „AI treilea aspect al luptei dusă de Maiorescu în această primă perioadă a activităţii sale are finalităţi încă mai generale. Este vorba de data aceasta nu numai de felul scrierii şi vorbirii limbei româneşti, nu numai de condiţiile sensibile şi ideale ale poeziei, dar de temeliile înseşi ale culturii noastre. Dar ca şi în celelalte cazuri el afirmă principiile în legătură cu împrejurări concrete şi particulare, demonstrîndu-le valoarea în punctul în care nevoia lor i se părea că se face simţită. Una din aceste împrejurări era influenţa de care se bucura în Iaşi gruparea politică a «fracţiunii libere şi independente», pusă sub conducerea lui Nicolae Ionescu şi inspirată de ideile lui Simion Barnuţiu. Venerabilul naţionalist ardelean, al Cărui nume se impusese în revoluţia din 1848 prin discursul pronunţat la Blaj pe Cîmpia Libertăţii, îşi terminase viaţa ca profesor de drept şi filozofie la Universitatea din Iaşi. Moartea îl surprinsese în 1863 mai înainte de a fi publicat vreuna din Operele lui juridice şi filozofice. Un comitet ieşan, compus din personalităţi formate în spiritul învăţăturii sale, ia iniţiativa tipăririi acestor lucrări, înce-pînd cu Dreptul public al românilor, apărut în 1867. Relaţiile lui Maiorescu cu «fracţioniştii» au fost tulburi din primul moment, alunecînd şi mai înainte şi după aceea în regretabile incidente judiciare şi politice amintite şi mai sus. O explicaţie pe tărîmul ideilor întreprinde Maiorescu în 1868 în articolul Contra şcoalei Barnuţiu, în care «fracţionismul» este atacat în însuşi izvorul-lui de inspiraţie. Reprezentant al latinismului ardelean, căruia îi dădea o neaşteptată aplicare în domeniul politic şi j uridic, Barnuţiu era de părere că dreptul natural al românilor fiind dreptul roman se cuvine a ne înapoia la instituţiile Iui. Adoptarea rădăcinilor latine în formele vorbirii şi ale scrierii, preconizată de eti- mologişti, îşi afla astfel o concluzie paralelă. Dar după cum Maio-j rescu atacase etimologismul în numele unei concepţii organice a limbii, el va combate latinismul politic-şi juridic prin înţelegerea istorică a dreptului. Căci despre care drept roman era vorba? Dreptul roman a străbătut o lungă evoluţie. în care din momentele dezvoltării lui dorea Barnuţiu să-1 reintroducă în viaţa poporului român de astăzi? Consecinţele principiului bărnuţist erau apoi numeroase şi, după părerea lui Maiorescu, în toate privinţele nefe-ricitef...]. ' întîmpinările trezite de criticile sale îi dau lui Maiorescu prilejul să revie încă o dată la atac, caracterizînd în bloc fenomenele particulare considerate pînă acum şi legîndu-le de ceea ce i se părea cauza lor generală şi comună" (Titu Maiorescu, în Opere, 2, ed. ! cit., p. 164-165). I Ovidiu Cotruş, în acord cu T. Vianu în unele opinii, se ocupă, într-o suită de articole, de rolul lui Maiorescu în cultura română. El scrie cu privire la semnificaţiile articolului despre şcoala lui Barnuţiu: „Conflictul dintre Maiorescu şi ardeleni se rezumă în esenţă la i opoziţia inevitabilă dintre naturile mesianice care, voind să mode- leze realitatea pe măsura idealurilor lor, trec cu nesăbuită uşurinţă peste contradicţii şi incompatibilităţi şi naturile realist-empi- | rice, valorificînd idealurile în funcţie de compatibilitatea lor cu realitatea. [...] Dacă în critica etimologismului ciparian sau a fonetismului Iui Pumnul victoria lui Maiorescu a fost definitivă, eliminînd posi-1 bilitatea reactualizării ulterioare a acestor teze, critica gîndirii i social-politice a lui Barnuţiu şi a exceselor ei naţionaliste, nefiind dezvoltată din interiorul fenomenului, a permis reactualizarea ei ) parţială în doctrina iorghistă. Fără discuţie, tezele lui Barnuţiu erau axate pe ideea utopică a restaurării republicii romane, a dreptului roman [...]. Aceeaşi năzuinţă «puristă» explică naţio-' nalismul excesiv al lui Barnuţiu, soluţiile sale politice xenofobe, | inacceptabile pentru o conştiinţă care respectă principiul naţiona- ) lităţii în marginile adevărului. Insistăm asupra acestei probleme, deoarece critica maioresciană a aruncat o falsă lumină asupra revoluţionarului Simion Barnuţiu, înfăţişat deseori generaţiilor viitoare ca un prototip de reacţionar. Desprins de condiţiile particulare în care a apărut, bărnuţianismul conţine, alături de multe elemente pro-I gresiste, şi multe elemente reacţionare. Combaterea acestora rămîne un merit de prim ordin al criticii social-politice a lui Maiorescu." 802 803 „Angajarea în luptă a marelui critic n-a fost determinată de vreo adversitate faţă de personalitatea lui Barnuţiu, ci de demagogia iresponsabilă a fracţiunii «libere şi independente» condusă de • Nicolae Ionescu (aşa-zisa «şcoală Barnuţiu») care exploata doctrinar elementele reacţionare din gîndirea revoluţionarului ardelean în scopul promovării politice. Lipsite de acoperire teoretică, tezele lui Barnuţiu aveau cel puţin o îndreptăţire istorică pentru condiţiile particulare ale Transilvaniei. Chiar dacă unele dintre ele au fost elaborate în perioada ieşeană a învăţatului ardelean, ele porneau tot din experienţă politică acumulată în Transilvania" (Titu Maiorescu şi cultura română, III, în Familia, seria a V-a, an. 3 (103), nr. 4 (20), aprilie 1967, p. 12,15). Studiul maiorescian s-a publicat pentru prima dată în întregime în Convorbiri literare, an. I, nr. 20—21, 15 decembrie 1867 — 1 ianuarie 1868, p. 273-280, 286-294; nr. 23-24, l-15februarie 1868, p. 317-323, 333-343 (sub titlul: Dreptul public al românilor şi şcoala lui Barnuţiu). Gazeta de Iaşi, an. I, nr. 79, 80, 81, 10 decembrie 1867, reproduce, sub titlul Şcoala lui Barnuţiu în Iaşi, începutul articolului (primele trei „consecinţe ale şcoalei Barnuţiu"), însoţit de următoarele cuvinte introductive: „Sub titlul Dreptul public al românilor şi şcoala lui Barnuţiu, domnul Titu Maiorescu începe în no. 20 din Convorbirile literare un şir de articole critice asupra unei publicaţiuni nouă din manuscriptele răposatului Si-meon Barnuţiu [...]. Din primul articol al domnului Maiorescu estragem următoarele observaţiuni, a căror interes se întinde peste sfera restrînsă a unei critice exclusiv literare..." Fragmentul reprodus în Gazeta de Iaşi are la sfîrşit menţiunea va urma, dar publicaţia şi-a încetat chiar atunci apariţia, astfel încît nu mai putea fi vorba de continuare. E curios că fragmentul, deşi se spune că este extras din Convorbiri, apare în Gazeta de Iaşi la 10 decembrie 1867, iar nr. 20 al Convorbirilor la 15 decembrie 1867. Fie că numărul din Convorbiri a apărut înainte de data înscrisă pe copertă, fie că redacţia Gazetei de Iaşi a obţinut manuscrisul sau un şpalt al lucrării înainte de apariţia revistei junimiste, reproducerea fragmentului s-a făcut cu învoirea redacţiei Convorbirilor. Dacă n-ar fi fost aşa, redacţia Convorbirilor ar fi reacţionat, fără îndoială, ca în cazul ziarului bucu-reştean Perseveranţa, care reproducea articolul după revista ieşeană, fără a indica acest lucru. împrejurarea a determinat redacţia Convorbirilor să publice următoarea notă în nr. 23 al revistei, din 1 februarie 1868, p. 331: „Deşi în mai multe rînduri şi mai cu samă în no. 20 a foaiei noastre am rugat toate ziarele care ne fac onoare a reproduce articulele noastre a nu uita să arate că articulele respective sunt estrase din Convorbiri, vedem acum din nou că un ziar din Bucureşti, Perseveranţa, reproduce critica şcoalei lui Barnuţ'u de d. T. Maiorescu, subsemnînd pe autor şi nearătînd că acel articul este reprodus după foaia noastră. Cu părere de rău ne videm siliţi a nota aceasta, ca nu publicul să creadă că d. Maiorescu este colaborator a ziarului Perseveranţa. Credem că şi astă dată este numai eroare din partea administraţiei Perseveranţa, care va fi îndreptată la cea întăi ocaziune. Red." Studiul a fost tipărit şi în broşură separată: Contra şcoalei Barnuţiu, Iaşi. Editura Junimea, 1868, apoi în. ediţiile succesive ale Criticelor: Critice, III, 1893, p. 71 —177Critice, II, 1908, p. 185-242; Critice, II, 1915, p. 185-242. Variante Conv. Ut., = A, Gazeta de Iaşi = Au broşura 1868 = B, ed. 1893 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 425 1 (titlul) în A : DREPTUL PUBLIC AL ROMANILOR ŞI ŞCOALA LUI BARNUŢIU. Dereptulu publicu alu româniloru de Simeone Barnuţiu. 1 voi. in 8-0 de 472 pag. şi XXVI prefaţ. şi notiţa biogr. Iassi. 1867. Tipariul Tribunei Romane / 2 1868 C, D, E; în A, Av B lipseşte I 427 (Cuvînt înainte) numai în B: A revolta spiritele contra principelui străin, a provoca la persecutarea evreilor, a nimici siguranţa proprietăţii fonciare prin aluziuni nepotrivite la „războiul sfînt" al agrului public roman — aceasta este tendinţa practică a unui nou sistem de drept public al romanilor, publicat din manuscriptele răposatului Simeon Barnuţiu şi susţinut de şcolarii săi ca un fundament de regenerare al României. La apariţiunea unei asemene cărţi şi la încercarea de punere în practică a ideilor ei, o datorie de cetăţean mai întăi şi apoi datoria cătră adevărul ştienţific ne-a obligat a cerceta cuprinsul şi valoarea ei şi a critica erorile principale ce am crezut a le afla. 804 805 Această critică a apărut în Convorbirile literare din Iaşi (nr. 20, 21, 23 şi 24; anul I). însă tărîmul de influinţă la care aspiră sistemul lui Barnuţiu trece peste sfera curat literară şi ştienţifică; pentru a-1 putea urmări în această depărtare, şi critica noastră a trebuit să iese din coloanele unei pacinice reviste şi să se reproducă sub forma de broşură polemică. Citaţiuni numeroase din cartea criticată, alăturate în paginele următoare pe lîngă observările noastre, pun pe lectori în stare a-şi forma o opiniune imparţială şi a distinge adevărul şi eroarea în această luptă de idei. Iaşi, 11 fevruarie 1868 Titu Maiorescu / 1 — 26 (Introducere la ediţia de la 1868) numai in B, C, D, E (1 Introducere la ediţia de la 1868 C,D,E; Introducere B / 2 titlul [...] Românilor C, D, Intitula [...] Romanilor BjA — 5 prelegerile C, D, E; prelecţiunile B I 5 acestei materii C, D, E; acelui obiect B j 6 din Iaşi D, E; Iaşi B, C I 10 evanghelia D, E; evangelia B, C / 16 şi-a format D, E; şi forma B, C / 23 din C, D, £;de B / 24 emanaţii C, D, E; emanaţiuni B / 25 pref. D, E; prefaţ. B, C) j 428 1—7 numai în B, C, D, E (2 cartea C, D, E; opul B j 3 ştiinţific C, D, E; ştienţific B j 4 influenţa C, D, E; influinţă B j 5 să o (C: să) aibă C, D, E; a avea B/5 — 6 cari (C: ce) ne îndeamnă să analizăm; ce ne îndeamnă a analiza B / 6 să prezentăm C, D, E; a prezenta B) / 8 — 16 numai în C, D, E (8 Post-scriptum la o nouă ediţie de la 1893 D, E; Post-scriptum din 1893 C) / 429 1 numai în A, B, C, D, E / 2 Ideile şcoalei Barnuţiu B, C, D, E; în A : O publicaţiune mult aşteptată şi de mare interes! Simeon Barnuţiu, de la 1855 pană la 1863 (cu un an înaintea morţii sale) a ţinut prelecţiuni la Universitatea de Iaşi ca profesor de diferite obiecte. Mai renumite din aceste prelecţiuni erau cele relative la dreptul publicu alu Romanilor, fiindcă în o mare parte a lor, Barnuţiu a fost original, a trebuit să desfăşure propriele sale idei, nefiind ajutat prin nici o lucrare anterioară asupra aceleiaşi materii. Cu drept cuvînt dar şcolarii lui au început publicarea opurilor sale cu volumul de faţă: în el găsim pe Barnuţiu întreg şi avem, cum se zice, evangelia şcoalei sale, căci lectorilor dinafară trebuie să le spunem că Barnuţiu a fundat o adevărată şcoală de principii în politica romană. 806 Dacă n-am fi ştiut-o de mai nainte, am afla-o de la propriii săi şcolari, care zic în notiţa biografică din capul volumului (pag. XXV): „Barnuţiu in forte scurtu tempu si forma scol'a sa dein care esira mai mulţi teneri luminaţi, cu cunoscintie solide si intinse, care astadi facu onore etc." între aceştia însemnăm ca pe cei mai zeloşi pe dd. Latesiu, Gheorghiu, Tacu, foşti deputaţi, pe profesorii Georgie A. Urechie, Brânză etc. Şi d. Suciu este, dacă nu şcolar, cel puţin urmaş al ideilor lui Barnuţiu. Şi nu ne mirăm de acest număr de şcolari zeloşi. Simeon Barnuţiu avea în gradul cel mai înalt autoritatea pedagogică, calitate eminentă pentru un profesor, şi dacă adăogăm la aceasta un mare talent de a-şi espune ideile, un stil limpede şi maniere blînde şi modeste, avem tipul unui bărbat menit de a fi fundatorul unei şcoli. Cine a văzut, cu oarecare surprindere, răsărind în Constituanta României doctrinari ca d. Lateşu şi Tacu, cine a auzit teoriele emise din cînd în cînd de dd. Gheorghiu şi Suciu, cine a aflat despre direcţiunea politică a Primăriei de Iaşi, condusă sufleteşte de aceşti domni: să ştie că izvorul acestor emanaţiuni originale în politica romană a fost Barnuţiu şi că doctrina acestei şcoli se află întrupată în opul acestui bărbat despre „dreptul publicu alu Romanilor". Este dar pe de o parte interesul ştienţific al materiei, iar pe de alta influinţă practică ce şcoala Barnuţiu începe a avea în politica romană ce ne îndeamnă a analiza scrierea de faţă şi a prezenta publicului cetitor cîteva observări critice asupra ei. Publicaţiunea prezentă se compune din trei părţi osebite: Partea întăi, cea mai importantă, cuprinde espunerea sistematică a dreptului publicu alu Romanilor (pag. 1—200). La aceasta se adaugă anexe, şi anume ca o a doua parte însemnăm Istoria dreptului Romanilor (pag. 201—327) din cursul a. 1860, omisă însă de Barnuţiu în redact. de la 1863 şi concentrată în § 39 —58 a părţii I; a treia parte este special relativă la Romanii din Austria şi cuprinde celebrul discurs al lui Barnuţiu din 14 mai 1848, protocolul adunării generale din Transilv. la 1848 şi corespondinţe politice. Critica de faţă priveşte numai dreptul publicu alu Romanilor. Acest op se împarte în două părţi, care sunt precese de o introducere. Introducerea cuprinde noţiunile generale juridice, fîntînele, legislaţiunea şi istoria dreptului romanilor. Partea I cuprinde dreptul publicu internii şi tractează de conceptul naţiunii romane, de elementele republicei romane, de majestatea pop. rom. cu drepturile 807 55 — Opere voi. I, Titu Maiorescu şi marginile sale, de constit. republ. rom., unde atinge pe larg cestiunea Domnului străin ereditar şi argumentele contra lui (pag. 155 — 180). Partea II avea să cuprindă dreptul belului şi alu păcii, însă a rămas neterminată şi se mărgineşte la 11 paragrafuri. în Ax lipseşte / 5 cărţii C, D, E; opului său A, Alr B j 9 proba-tu Alt B, C, D, E; aprobatu 4/14 limbele Ax, C, D, E; limbe A, B j 17 secolul [...] secolul Ax, C, D, E; sec. [...] sec. A, B / 19 secole Ax, C, D, E; secule A, B j 25 — 28 (nota la r. 15J, numai în D, E / 430 2 demonstraţiei A, Alt C, D, E; demonstraţiunii B j 9 Simion D, E; D. A, Ax, B, C j 10 a o vedea exprimată C, D, E; dar a o vedea esprimată A, A1: B / 11 spunem A, Ax, C, D, E; espunem B / 12 jumătate învălită şi jumătate dezvălită B, C, D, E; arătată A, Ax j \ 20 dar C, D, E; elu inca au făcutu podu preste Dunăre ca Traianu, dar A, Ax, B / 26 Paragrafele C, D, E; Paragrafurile A, Ax, B j 431 20 discuţiune D, E; discusiune A, Ax, B, C j 21 decisă. C, D, E; decisă fără mai multă discusiune: creştinismul este pentru romani un „periculu mare" şi o „plaga"! A, Ax, B j 35 celelalte A, B, C, D, E; celelalte elemente Ax / 432 4 Şi C, D, E; în fine A, Ax, B / 4 în care se exprimă D, E; cu care se esprima A, Ax, B, C / 13 fostu A, C, D, E; fostu şi Ax, B / 26 prezentat B, C, D, E; prezintat A, Ax / 27 scrierea C, D, E; opul A, A1: B I 29 pericol C, D, E; pericul A, Ax, B j 32 ridicăm C, D, E; facem A, Ax, B j 37 investigaţii ştiinţifice C, D, E; investigaţiuni ştienţifice A, Ax, B / 38 cari l-ar nega (C: a-1 nega) C, D, E; a-i nega acest drept A, Ax, B j 38 Damusque A, Ax, C, L>, E; Damus B / 433 3 curajul opiniilor D, E; curagiul opiniunilor (C: opiniilor) A, Ax, B, C I 5 opinia C, D, E; opiniunea A, Ax, B / 10 chestiunile de mică administraţie D, E; cestiunile de mică administraţiune (C: administraţie) A, Ax, B, C I 16 mai bine C, D, E; bine A, Ax, B / 22 părerea C, D, E; opiniunea A, Ax, B / 24 România D, E; Românii A, Ax, B, C I 26 să ia C, D, E; de a lua A, Ax, B / 29 avea C, D, E; posede A, Ax, B / 30 proprietate C, D, E; avere A, Ax, B / 32 808 extraordinară C, D, E; estraordinară A, Ax, B / 34 — 35 expus în toată goliciunea C, D, E; espus în toată nuditatea A, Ax, B / 434 8 opinie C, D, E; opiniune A, Ax, B / 9 — 10 să o traducem C, D, E; a o traduce A, Ax, B / 11 zice D, E; zice dar A, Ax, B, C / 11 — 12 să ceară C, D, E; a cere A, Ax, B / 13 municipiilor, coloniilor D, E; municipielor, colonielor A, Ax, B, C / 15 posesie [...] posesia C, D, E; posesiune[...] posesiunea A, Ax, B j 32 importindu B, D,E; impartindu A, Ax, C j 33 După A, C, D, E; Unde n-ar ajunge locu dein cele 2 parti, acolo statulu se cumpere locu pentru cei lipsiţi de proprietate etc. După Ax, B j 38 vinderea C, D, E; chiar vinderea A, Ax, B / 435 6 Precum C, D, E; După cum A, Ax, B j 8 — 9 moştenire, pe contracte private sau pe prescripţie C, D, E; contracte private sau pe posesiuni de fapt poate seculare A, Ax, B / 11 să ştim C, D, E; a şti A, Ax, B I 14—15 la (C: în) acest punct important cartea de faţă este mută C, D, E; în acest punt important opul de faţă este mut A, Ax, B I 16 de alături C, D, E; lăturalnică A, Ax, B \ 18 adaugă C, D, E; adauge A, Ax, B / 20 asemene fiecărei comune D, E; asemne fiecărei comuni (C: comune) A, Ax, B, C j 25 anulat de drept C, D, E; nul şi naţionalmente imposibil A, Ax, B / 27 existenţa C, D, E; esistenţa A, Ax, B / 29 d-nii C, D, E; d. A, Ax; dd. B l La r. 35 (Carol de Hohenzollern), în Ax se află următoarea notă: Este curios a vedea în braţele căror oameni a ştiut ministeriul Brătianu a arunca partida guvernamentală a prinţului Carol I în Iaşi. Red. / 37 cartea C, D, E; opul A, Ax, B / 38 pagina D, E; pag. A, Ax, B, C I 436 1 votulu B, C, D, E; vetulu A, Ax / 4 255 A, B, C, D, E; 155 Ax / 12 — 35 sînt înlocuite în A, Ax cu următorul pasaj, care este intercalat şi în B, între r. 11 —12: Adecă dereptulu Româniloru de a fi gubernati de Domnu Românu, e unu dereptu naturale alu loru ca si dereptulu de a fi si de a vietiui ca naţiune, cu atatu mai multu, ca (A, B : dereptulu loru de a fu gubernati de Domnu Românu nece nu e unu dereptu destinsu de) dereptulu vietiei natiunali, ci e numai una manifestatiune a acestuiasi, prein carea naţiunea areta ca traesce ca naţiune libera, 809 55* nesupusa si suverana, precumu ar fi dein contra si domnulu strainu aseminea numai una manifestatiune si unu argumentu, ca Românii sunt supuşi dominatiunii străine, si cumca ei nu mai traescu ca naţiune libera şi suverana. Deci fiindu acestu dereptu, ca naturale, unu dereptu cerutu de sene ca veri care asioma juridica, de aceea elu nece nu are opu de demunstratiune, si noi inca nu voimu aci a demunstra cumca Romanii au dereptul de a'si alege Domnu Romanu, ci voimu se aretamu numai atatu, ca e cu nepotentia juridica ca ei se'si puna sau se le impună Domnu strainu. / Pasajul următor se află aici numai în A şi A1 : Şi la pag. 100: „Inteligintia româna din tierele Române ar inceta de a fi româna candu ar introduce domnu strainu." / 32 în fine D, E; Apoi B, C j Intre r. 35 — 36, în B, C se află rîndurile: în fine, la pag. 100: „Inteligintia româna din tierele Române aru inceta de a fi româna candu aru introduce domnu strainu." / 38 naturale C, D, E; naturali A, B j 437 9 Sinceritatea excepţională C, D, E; Naivitatea escepţionalâ A; Sinceritatea escepţionalâ B j 15 Extragem [...] citaţii C, D, E; Estra-gem [...] citaţiuni A, B j 16 punct C, D, E; punt A, B j 32 dreptul A, B, D, E; drept C / 34 exprimă C, D, E; esprima A, B / 438 4 interesile C, D, E; interesii A, B j 9 din C, D, E; de A, B / 9 —19 adunature B, C, D, E; adunature etc. A / 11 — 18 lipsesc în A. / 14 cari D, E; ca-ci B, C j 20 teoriei [...] îndeajuns (C: de ajuns) C, D, E; opului [...] de ajuns A, B / 23 aici A, C, D, E; aci B / 25 expusă C, D, E; espusă A, B / 29 ai uciderii concurenţei C, D, E; a uciderii concurinţei A ; a uciderii concurenţei B / 38 partidul guvernamental al C, D, E; partida guvernamentală a A, B / 439 2 (titlul) lipseşte în A / 4 scrierea C, D, E; opul A, B / 4 monarhia A, B, D, E; monarchia C / 5 — 6 romană, să depărteze D, E; romană să gonească A ; toţi să depărteze B j 7 împartă C, D, E / împăr-ţească A, B j 8 cetăţenii C, D, E; cetăţănii A, B j 12, 18 cartea C, D, E: opul A, B I 14 Argumentarea C, D, E; Argumentaţiunea A, B I 19 filozofico- D, E; filosofico- A, B, C / 20 relative C, D, E; 810 absolute A, B j 23 discutabile C, D, E; hipotetice A, B / 24 sigur C, D, E; factic A, B J 28 cu natura noastră C, D, E; naturei noastre A, B I 38 expunerea C, D, E; espunerea A, B / 39 din B, C, D, E; în A I 440 7 înţeles C, D, E; sens A, B j 8 explica C, D, E; esplica A, B j 9 observare C, D, E; observaţiune A, B / 12 Franţa C, D, E; Francia A, B / 13 al C, D, E; a A, B / 15 coloniile D, E; coloniele A, B, C / 15 externe C, D, E; esterne A, B / 19 — 20 să reînvieze C, D, E; a reînvie A ; a renvie B j 24 să aibă C, D, E; avea A, B j 25 contimporani C, D, E; contimpurani A, B j 27 învoi să înţeleagă C, D, E; acorda de a înţelege A, B / 31 dreptul D, E; drept A, B, C j 33 preciz D, E; precis A, B, C / 34 80 de C, D, E; 80 A, B / 35, 39, 40 monarhie A, B, D, E; monarchie C j 39 absolut C, D, E; absolu-tistic A, B I 441 1 iluzii C, D, E; iluziuni A, B / 6 deopotrivă C, D, E; egalmente A, B l 7 să introducă C, D, E; a introduce A, B / 9 există C, D, _E; esistă ^, B j 11 coexistenţă C, D, E; coesistenţă A, B j 14 monarhia A, B, D, E; monarchia C / 15 patricii C, D, E; patriei A, B j 26 abat atenţia C, D, E; detrag atenţiunea A, B j 28 chiar în acelaş an reîncepe C, D, E; deja în acelaş an rencepe A / deja în acelaş an reîncepe B j 32 — 33 zadarnice amîndoi pier ucişi în revoltă C, D, E; vane amîndoi per ucişi pe strada A; vane amîndoi per ucişi în revoltă B j 34 dintre C, D, E; între A, B j 37 monarhică A, B, D, E; monarchică C / 442 3 Repetăm C, D, E; Repeţim A, B / 4 expunerea C, D, E; espunerea A, B I 6 toate A, D, E; aproape toate B, C j 8 cartea C, D, E; opul A, B / 10 confuzie C, D, E; confuziune A, B / 11 întreaga lucrare, încît meritul ei C, D, E; întregul op, încît meritul lui A, B j 13 confuzia scrierii C, D, E; confuziunea opului A, B j 14 confuziei autorului? sau, explicare C, D, E; confuziunii autorului? sau, espli-care A, B j 16—17 să rezolvim C, D, E; a rezolvi A, B, C / 18 lucrarea C, D, E; opul A, B j 19 confuzie [...] ştiinţifică (C: ştienţifică) a ei C, D, E; confuziune [...] ştiinţifică a lui A; confuziune [...] ştienţifică a lui B j 19 — 20 proporţie C, D, E; proporţiune A, B / 21 exploatează C, D, E; esploatează A, B j 23 scrierea C, D, E; lucrarea A, B j 24 confuzie C, D, E; confuziune A, B / 26, 811 32 opiniile C, D, E; opiniunile A, B / 33 opinii C, D, E; opiniuni A, B I 34 să fi C, D, E; ar fi A, B / 39 deosebite C, D, E; osebite A, B I 40 să susţie C, D, E; a zice A, B / 41 coexistenţă C, D, E; coesistenţă A, B j 443 6 existat A, C, D, E; esistat B / 8 confuzie din scrierea C, D, E; confuziune din opul A, B j 10 punct C, D, E; punt A, B / 11 opiniile C, D, E; opiniunile A, B / 14—15 anacronisme A, B, D, E; anachronisme C / 20 neîndoioasă C, D, E; neîndoielnică A, B \ 20-21 106 d. Chr. C, D, E; 106 A, B j 24 Moezia D, E; Moesia A, B, C I 26 dreptul A, C, D, E; drept B / 29 dreptate C, D, E; drept A, B j 30 existase A, C, D, E; esistase B j 31 pentru orcare C, D, E; în privinţa oricărui A \ 31 religios C, D, E; religionar A, B I 444 1 — 2 dispoziţii C, D, E; dispoziţiuni A, B / 2 — 3 să-şi schimbe religia C, D, E; a-şi schimba religiunea A, B / 10 Dispoziţii C, D, E; Dispoziţiuni A, B j 16 nimeni nu se C, D, E; nimeni nu A, B j 20 dispoziţii C, D, E; dispoziţiuni A, B / 21 predilecţia C, D, E; predilecţiunea A, B / 24 rapoartă C, D, E; repoartă A, B I 31 secol. III C, D, E; sec. 3 A, B j 33 şi B, C, D, E; nemţii şi A I 34 cărţii C, D, E; opului A, B j 38 Confuzia C, D, A Con-fuziunea A, B / 39 lui A A d-lui A, B, C j 40 Revenim mai jos A A" vom reveni mai de-aproape A, B, C / 445 1 confuzie C, D, E; confuziune A, B j 3 un citat C, D, E; o cita-ţiune 4, .B / 3 — 4 să ne prepare C, D, E; a ne prepara A, B j 18 diferinţă B, C, D, E; deferinţă A / 20 periculile C, D, E; pericu-lele A, B I 22 patriarhului A, B, D, E; patriarchului C / 23 ocazie la preponderenţa D, E; ocaziune la preponderanţa A, B, C / 27 dispoziţiile C, D, E; dispoziţiunile A, B / 28 — 29 exploatările financiare şi sistematice D, E; esploatările (C: exploatările) financiare sistematice A, B, C j 30 exemplu de aceeaş confuzie C, D, E; esemplu de aceeaş confuziune A, B / 32 scrierii. Iacă acel C, D, E; opului. Iacă acest A, B / 446 8 Diferenţia C, D, E; Diferintia A, B / 17 relaţiunile D, E; rela-tiunele A, B, C / 20 Publia B, C, D, E; Publilia A j 28 explicare C, D, E; esplicare A, B / 447 4 confuzii C, D, E; confuziuni A, B / 6 Explicarea chestiilor politice C, D, E; Esplicarea împrejurărilor A, B / 7 epoci D, E; epoce A, B, C / 9 epocile D, E; epocele A, B, C j 10 comiţiile C, D, E; comiţiele A, 79/13 patricianilor D, E; patriciilor A, B, C I 20 legislaţia se face şi în comiţiile C, D, E; legislaţiunea se produce şi în comiţiele A, B / 23 — 24 Propoziţia C, D, E; Propu-seciunea4, Bj 29 contră D, E; contra A, B, C / 33 — 34 specii de comiţii se exercită C, D, E; feluri de comiţii se esercită A; feliuri de comiţii se esercită B / 35 republicei comiţiile C, D, E; repub. comiţiele A, B / 36 exclusive C, D, E; esclusive A, B / 38 comiţiile C, D, E; comiţiele A, B / 448 1 egal C, D, E; egalminte A, B / 2 comiţiile C, D, E; comiţiele A, B j 4 oficial A, C, D, E; oficiale B / 5 toate se C, D, E; că în toate egalminte se A; toate egalminte se B / 5 condiţii C, D, E; condiţiuni A, B / 7 patrician C, D, £; patricic A, B j 9 obiectului 7J, E; objectului A, B, C / 12 exact C, D, E; esact A, B I 15 titlul oficial C, A £; titula oficială A, B j 19 — 20 patricianii (C: patricii) nu iau parte C, A E; patricii sunt eschişi A, B j 21 auspiciilor C, D, E; auspicielor A, B / 25 — 26 comiţiile [...] excluderea C, A E; comiţiele [...] eschiderea A, B / 29 Volero B, C, D, E; Valerius A / 32 proprietară [...] exclude A E; cu proprietate [...] esclude (C: exclude) A, B, C / 34 influenţei C, A A' influinţei 4, B / 35 exclusive C, A A esclusive 4, jB / 39 deosebite de comiţiile C, A E; osebite de comiţiele A B j 449 1 ale A E; a A, B, C / 3 secolul C, A A' sec. A, B / 6 se B, C, A E; prin cari se A / 6 dispoziţiile C, A A dispoziţiunile A, B j 7 obligatorii C, A A obligatorie 4, B j 26 plebee A A plebeice A, B, C I 28 a A A' al A, B, C / 29 a 4, A A al A C / 30 575 au titlul oficial C, A A 585 au titula oficială A; 575 ani titula oficială B j 31 secol [...] secolele C, D, E; secul [...] seculele A, B I 450 1 expunere C, A E: espunere A, B / 2 cartea A A critica cărţii A, B, C I 3-4 punctul C, A A puntul A, B \ 5-6 confuzii cronologice (C: chronologice) C, D, E; confuziuni chronologice A, B j 6 anacronisme D, E; anachronisme A, B, C j 8 justifica D, 812 813 E; justifica fiecare A, B, CI 11 confuzie C, D, E; confuziune j A, B I 11 anacronistică D, E; anachronistică A, B, C I 11 —12 j dispoziţii care se combat C, D, E; dispoziţiuni care se combat A; dispoziţiuni care se (greşit) compune B/13 favorabilă D, E; favorabilă cărţii ce ne ocupă A, B, C / 15 domeniul C, D, E; dominiul A, B I 18 denaturare C, D, E; desnaturare A, B j 22 247 D, E; 147 A, B, C I 23 nemutabile C, D, E; nemutabili A, B / 25 Ex- j punerea C, D, E; Espunerea A, B j 26 asemenea erori B, C, D, E; erorile şi confuziunile d-lui Barnuţiu A j 27 şi aci textele D, E; j aci şi texturile A; aci şi testurile B; aci şi. textele C / 28 afirmă- i rile C, D, E; opiniunile A, B j 451 2 opinii C, D, E; opiniuni A, B j 9 contră C, D, E; contra A, B / j 10 guvernele C, D, E; guvernuri A, B \ 12 de regulă C, A E; t totdeauna ,4, B / 13 intrigilor B, A E; intrigelor A, C \ 15 con- j silierii B, E; consiliarii A, B, C / 16 dispoziţie C, A .A dispozi- ; ţiune B j 18 cheamă C, A A-- numeşte astăzi A; cheamă as- i tăzi B I 22 la C, A A" în A, B / 28 iluzia C, B, A iluziunea | A, B I 1 452 2 jurisprudenţa B, C, D, E; jurisprudinţa ^ / 12 scrierea C, D, A opul A, B I 21 mari C, D, E; mari romani A, B j 24 intre plebe > B, C, B, E; la plebe ^ / ; 453 6 ce B, C, D, E; cei ce A / iWe 17 — 18, în A şi B se află fraza: Centuriele se voru imparti, asemna in poterea acestei legi se fia ! jugre doue sute. / 32 profitul C, D, E; publiculu A, B / \ 454 7 acest lung citat rezultă opinia C, D, E; lunga citaţiune precedentă rezultă opiniunea A, B j 10 dreptul să-şi ceară C, D, E; i drept a-şi cere A, B j 11 — 12 posed, mai ales de la marii proprie- tari C, A A posed. A, B j 13 textele citate de d-sa C, D, E; ci- j taţiunile d-sale A, B / 14 un text C, D, E; o citaţiune A, B / 15 j să explicăm C, B, E; a esplica ,4, B / 16 să arătăm C, A A a dez- I văii .4, B / 20 domeniu C, D, E; dominiu A, B j 24 posesii C, B, E; posesiuni A, B / 24 fie B, A fie şi A, B, C j 26 să devie C, B, A a deveni A, B j 21 posesiei să devie C, D, E; posesiunii a deveni A, B / 37 posesiei C, D, E; posesiunii A, B / 38 dispozi- i ţii C, B, A dispoziţiuni A, B j 455 7 contră D, E; contra ,4, B, C / 8 revoluţia C, B, E; revoluţiunea A, B I 11 expunere a adevăratei stări de lucruri C, B, A espu-nere a adevăratei stări a lucrului A, B / 14 Consulul C, B, A Consu-lele ^, B / 16 roman C, D, E; al romanilor A, B / 17 condamnat ^, C, D, E; condemnat B / 19 — 20 aceluia căruia i s-a B, E; acelui (C: aceluia) căruia s-a A, B, C / 22 opiniei C, D, E; opini-unii A, B / 25 în contra C, B, A-- contra A, B / 27 izbutit C, B, £; reieşit A, B j 28 posedarea C, D, E; posesiunile A, B / 28 — 29 cea abuzivă [...] sfîntă C, D, E; cele abusive şi exorbitante sunt bune şi sfinte A, B j 30 — 31 ea trebuie chiar să fie prefăcută C, D, E; ele trebuiesc chiar să fie prefăcute A, B j 32 — 33 o luare în posesie C, D, E; luate în posesiune A, B j 33 — 34 asemenea posesii să fie scutite chiar de contribuţii C, D, E; ele sunt scutite chiar de contribuţiuni A, B / 36 la C, D, E; la vechiul A, B / 40 expresia C, D, E; espreşiunea A, B j 456 1 de la A A de A, B, C j 2 texte C, D, E; texturi A, B / 3 explică C, B, E; esplica A, B j 6 diferite C, B, £; diverse A, B/7 — 8 să se voteze C, B, A de se votă A, B / 8 anula B, A" anulă A, B, C ) 9 consolida B, A consolida A, B, C / 12 dispoziţii C, B, B; dispoziţiuni A, B j 12 adaugă D, E; adăugă A, B, C / 13 suprima D, E; suprimă A, B, C / 16 desfiinţat C, B, A' ridicat A, B ) 23 minimum C, B, A minim ^, B / 30-31 observa. însă măcar această C, D, E; punea în practică. însă această A, B j 32 este ucis B, E; fu omorît A, B, C / 33 ed. II ^, C, B, A edit. 2 B / 36 proprietarilor C, B, E; proprietăţilor A, B / 37 tendenţele C, D, E; tendinţele A, B / 39 condamnaţi pentru excesul A, C, D, A" condemnaţi pentru escesul B / 457 2 este B, B; fu A, B, C / 4 citata B, B; sus-citata ,4, B, C / 8 posesii C, D, E; posesiuni A, B j 12 posesie [...] etc. C, D, E; posesiune [...] etc, etc. A, B / 14 demonstraţiei C, B, E; demonstra-ţiunii A, B / 19 explică C, D, E; esplica A, B / 20 posesiile C, A E; posesiunile A, B j 22 energie C, B, B; violenţă ,4 ; violinţă B I 23 aspiraţii ale unui partid politic C, B, E; aspiraţiuni ale unei partide politice A, B j 27 opiniei C, D, E; opiniunii A, B / 28 o parte din Turcia C, B, E; Turcia ^, B / 29 —30 ei public A A- ei. A, B, C j 32 să înceapă B, B; a începe ^, B, C / 32 814 815 belul C, D, 23; belul său A, B / 35 lecţie C, D, 23; lecţiune A, B / 36 al D, E; a A, B, C / 37 să ni-1 explice D, E; a ni-1 esplică A, B, C j 38 mîngîie D, E; consolează A, B, C / 39 cu D, E; prin A, B, C I 40 — 41 (nota la r, 28), numai în D, E j 458 5 citaţiilor C, D, E; citaţiunilor A, B / 6 un citat roman [...] cunoscut C, D, E; o citaţiune romană [...] cunoscută A, B / 12 oraţie C, 23, 23; oraţiune A, B / 13 Cicero C, 23, 23; Ciceron 4, B j 13 autorul de predilecţie C, D, E; autorul de predilecţiune A; autoriul de predilecţiune B j 17 156 C, D, E; 146 4, 75/18 Cetitorii [...] să urmeze C, D, E; Lectorii [...] a urma A, B j 21 se ra-zimă C, D, E; sunt razimate A, B j 22 să examinăm C, D, E; a examina A; a esamina Z? / 22 — 23 demonstraţiei C, 23, 23; de-monstraţiunii 4, B I 24 chestia C, D, E; cestiunea A, B / 26 contrara, C, D, E; contrariu 29 j 28 să judecăm C, D, E; a apre-ţui A, B j 32 arată mai ales următoarele consecinţe C, D, E; arată următoarele consecinţe principale A, B / 33 domn străin C, D, E; străin A, B / 35 să fie liber C, D, E; de a fi libere A, B / 459 2 — 3 direcţie străină la toată administraţia şi educaţia C, 23, 2s; direcţiune străină la toată administraţiunea şi educaţiunea A, B j 8 Contribuţiile C, D, E; Contribuţiunile A, B j 12 exercită A, C, D, E: esercită B / 18 166 A, D, 23; 165 B, C / 19 ereditar C, D, 25; ereditariu A, B / 22 ca să A, C, D, E; să B / 24 cetitorului C, 23, 23; lectorului A, B j 25 — 26 mai înmulţi asemenea citări C, D, E; continua asemene citaţiuni A, B / 26 — 27 de ajuns Z), E; suficiente A, B, C / 28 — 29 privinţă şi [...] faţă B, C, D, E; privinţă. A I 30 Prevederile C, Z), E; Previziunile A, B / 31 încredinţat C, D, E; convins A, B / 33 prevederi C, Z), 23; previziuni 4, 29/36 — 37 confuzia C, 23, 23; confuziunea A, B / 37 toată cartea C, 23, 23; tot opul 4, B I 38 pericole C, 23, £; pericule A, 29/39 revoluţia C, 23, 23; revoluţiunea A, 29 / 460 1 să confunde 23, 23; a confunda ^4, 29, C / 3 Franţei 23, E; Fran-ciei A, 29, C j 10 confuzie [...] unui partid C, D, 23; confuziune [...] unei partide A, 29 / 19 — 20 să spunem C, 23, 23; a spune A, 29 / 22 român 4, C, 23, 23 / roman, adecă ar putea, cedînd presiunii celor ce-1 încungiură, să adoapte spiritul de intoleranţă ce în timpul [ din urmă se manifestează între romanii din clasa de mijloc cu ae- i rul fals de spirit de naţionalitate 29 / 24 (titlul) lipseşte în A / 26 — I 27 demonstrării [...] să vorbim 23, 23; demonstraţiunii [...] a vorbi I A, B; demonstraţiei [...] să vorbim C j 21 scrierii C, 23, 23; opu- | lui A, B I 29 aici C, 23, 23; aci A, B / 30 să punem pe cetitori în stare prin citate C, 23, 23; a pune pe lectori în stare prin citaţiuni i A, 29 / 31—32 opinie nepărtinitoare 23, E; opiniune (C: opinie) 'l imparţială A, 29, C / 33 de la [...] cetire C, 23, 23; din [...] lectură A, B I 34 înţeles preciz 23, 23; sens precis A, 29, C / 36 Impresia j C, 23, 23; Impresiunea A, B j i 461 14 cetitorului C, 23, 23; lectorului A, B / 15 dat în judecata C, 23, 23; acuzat înaintea A, 29 / 16 acesta 23, 23; aceasta A, 29, C / 18 funcţiei C, 23, 23; funcţiunii A, 29 / 19 — 20 criminale 23, 23; criminale l| a statului A, 29, C / 21 opinia C, D, 23; opiniunea 4, 29 / 22 în acest C, 23, 23; cu acest A, 29 / 22 ţarul Petru al Rusiei (Petru „cel mare") ţ C, 23 , 23; împăratul Nicolae al Rusiei A, B j 23 — 24 Franţei (le roi soleil) şi Charles le faineant C, 23, 23; Franciei A, B / 25 — 26 privaţi prin nişte epitete populare C, 23, 23; privaţi A, B / 26 ar- ! gumentaţia C, 23 , 23; argumentaţiunea A, 29 / 28 exemplu C, 23, 23; esemplu A, B j 3\ străine C, 23, 23; străine atatu in Daci'a I vechia catu si in Daci'a lui Aurelianu". A, B j ' 462 1—2 confuzie [...] concluzie C, D, E; confuziune [...] concluzi-une A, 29/2, 8, 11 — 12 dominaţia C, 23, 23; dominatiunea A, 29 / 6 Hohenzollern A, 29, D, 23; Hohenzollern-Sigmaringen C / 7 \ principatului Sigmaringen sau regatului prusian şi pericolele 23 , 23; Prusiei şi periculele A, 29; principatului Sigmaringen şi pericolele C / 9 chestia C, D, 23; cestiunea A, 29 / 10, 27 exemplu C, 23, 23; esemplu A, 29/12 naţiei C, 23, 23; naţiunii 4, 79/18, 25 existenţa C, 23, 23; esistenţa A, 29 / 19 la A, C, 23, 23; în 29/32 constituţia C, 23, 23; constituţiunea A, 29 / 35 — 36 Religia este o credinţă relativă la cele supranaturale C, 23, 23; Religiunea este 0 credinţă supranaturală A, B J 37 pămîntească C, D, E; pă-mînteană 4, B / 38 cosmopolit C, 23, 23; cosmopolitic 4, 29 / 39 preotul ca preot C, 23, 23; preotul 4, B j 463 1 religia C, 23, 23; religiunea A, B j 2 existenţei C, D, 23; esistenţei A, B I 3 exemplu C, 23, 23; esemplu 4, 29 / 15 vorba 23, Z3; cuvîn- 816 817 tul A, B, C I 19 explică [...] 71 D, E; esplica (C: explică) [...] 61 A, B, C I 22 ca C, B, E; pentru ca A, B / 31 despoţiile C, D, E; despotiile A, B / 36 exemplu [...] explicare C, D, E; esemplu [...] esplicaţiune A, B / 464 3 — 4 romanii. „(Sufragiul universal?) C, D, E; romanii." A, B / 9 explicarea C, D, E; esplicarea A, B j 9 recunoaşteţi C, D, E; concedeţi A, B / 10 pretext C, D, E; pretest A, B / 11 — 12 deosebite de textul C, D, E; osebite de testul A, B / 15 încă de mai înainte am citat C, D, E; Mai nainte am citat deja A, B / 16 egale C, D, E; generale A, B / 17 chestie C, D, E; cestiune A, B j 21 — 22 condiţiilor C, D, E; condiţiunilor A, B / 23 chestie C, D, E; cestiune A, B / 24 explicare C, D, E; esplicare A, B / 465 1 obligaţia C, D, E; obligaţiunea A, B/2 — 3 coloniilor D, E; colonielor A, B, C / 3 condiţiile C, D, E; condiţiunile A, B / 4 64 D, E; 94 A, B, C / luminoasă C, B, E; utilă i, B / 12 chestia C, D, E; cestiunea A, B / 18 întrebări C, D, E; cestiuni A, B / 20 preciza sau de atenţie D, E; precisă sau de atenţiune (C: atenţie) A, B, C I 21 contraziceri C, D, E; contradicţiuni A, B / 27 ajutor C, D, E; ajutor şi A, B / 466 1 să formeze C, D, E; a forma A, B / 2 concesia C, D, E; concesiunea A, B I 3 permisia C, D, E; permisiunea A, B / 4 exemplu C, D, E; esemplu A, B / 7 tradiţie C, D, E; tradiţiune A, B I 19 argumentarea C, D, E; argumentaţiunea A, B j 20 suveranitatea C, D, E; suveranitate A, B / 467 27 laterală C, D, E; lăturalnică A, B j 28 coprins C, D, E; cuprins A, B I 32 argumentare C, D, E; argumentaţiune A, B/39 bine să nu C, D, E; prudent de a nu B / 468 1 invoace C, D, E; invoca A, B J 5 citind fraza citată D, E; re-peţind fraza sus-citată (C: citată) A, B, C j 11 contraziceri C, B, E; contradicţiuni A, B j 12 propoziţia C, B, B; propusăciunea A, B I 13 existenţă C, B, B; esistenţă A, B j 15 omenească C, B, £; umanităţii întregi A, B j 17 limba, de tradiţiile C, B, £; limbă, de tradiţiune A, B j 21 pentru însuşirea culturei C, D, E; în artele civilizaţiunii A, B j 22 poziţie C, B, £; poziţiune A, B / 26 să le reproducem C, B, £; a le reproduce A, B / 33 arătat C, B, £; demonstrat A, B / 38 expresii C, B, £; espresiuni A, B / 39 şi de C, B, £; şi A, B / 469 1—2 scrierile ştiinţifice C, B, £; producţiunile ştienţifice A, B j 3 opinia C, B, £; opiniunea A, B / 6, 33 expresii C, B, £; espresiuni A, B I 34 mai adîncă C, B, £; de mai adînc A, B / 470 2 impresia ce ne-a rămas cînd am văzut C, D, E; impresiunea ce ne-a făcut de a vedea A, B / 4 neexacte C, B, £; neesacte A, B I 8 legislaţia C, B, £; legislaţiunea ^, B / 12 repetăm C, B, £; repeţim .4, B / 15 să terminăm B, £; a termina, în fine A, B; a termina C / 17—18 impresia ei asupra cetitorilor C, D, E; impresiunea ei asupra lectorilor, însă A, B / 18 —19 domnului C, B, £; d-lui A, B / 23 transilvăneni C, B, £; transilvani A, B / 24 de a ţinea C, B, £; a ţinea A, B j 24 — 25 ştiinţifică C, B, £; ştienţifică ^, B / 26 l-am putut aduce reputaţiei C, B, £; am putut aduce reputaţiunii A, B / 27 atenţia C, B, £; atenţiunea ^, B I 28 — 29 să meargă C, D, E; a merge A, B j 29 reputaţie C, B, £; reputaţiune A, B / 33 a D, E; s-a A, B, C j 34 să-1 combatem B, £; a-1 combate A, B, C j 35 să-i respingem B, £; a-i respinge A, B, C j 471 1 demonstraţii [...] ştiinţific C, B, £; demonstraţiuni [...] ştienţific A, B I 2 să le aflăm C, B, £; a le afla A ; a o afla B / 3-4 domnului C, B, £; d-lui ^, B / 15 — 16 nestrămutat C, B, £; nestrămutabil ^, B / 17 culturei C, B, £; civilizaţiunii ,4, B j 21 religiei C, B, £; religiunii B j 22 critica noastră C, B, £; partea întăi a criticei noastre ^, B j 26 excepţie C, B, £; escepţiune ^, B I 27 religie C, B, £; religiune A, B / 28 naţionale C, B, £; naţiunali A, B / 472 7 — 8 pericol extern, cînd în C, B, £; pericul estern, cînd la A, B / 9—10 civilizaţie C, B, £; civilizaţiune A, B j 10 corupţie C, B, £; corupţiune ^, B j 11 şi poate C, B, £; şi A, B / 13 revoluţiile Gracchilor năbuşite cu fier C, B, £; revoluţiunile Grac-chilor năduşite cu fer A, B j 17 revoluţie C, D, E; revoluţiune 818 819 A, B j 18 —19 partidul republican C, D, E; partida republicană A, B I 19 monarhia A, B, D, E; monarchia C / 20 monarhie A, B, D, E; monarchie C / 22 secole D, E; secule A, B, C / 27 apariţia acestor figuri denaturate C, D, E; apariţiunea acestor figure desnaturate A, B / 28 oameni D, E; om A, B, C / 30 primi D, E; primi de la ele A, B, C / 35 Sallustiu D, E; Sallustu A, B, C j 37 nedreptate D, E; injustiţii A, B, C / 38 Neruşinarea [...] viţiile D, 5; Impudicitatea [...] viţiurile (C: viţiele) A, B, C / 41 de la părinţi c, D, 5; familiară A, B / 473 2 există C, D, £; esistă A, B / 2 o B, C, D, E; le A I 3 mijloc C, D, E; mijloace A, B / 7 viţiile D, 5; viţiele 4, B, C j 8-9 dreptului [...] romane! C, D, £; politicei romane! Iacă răspunsul ce-1 dă Istoria la fraza d-lui Barnuţiu că armele şi politica au să regenereze pe romani (pag. 188). Armele şi politica au ruinat pe romani — o stranie întoarcere a naturei ar fi cînd ar regenera astăzi pe romani! A, B j 10 chiar abstracţie făcînd de C, D, E; abstragînd chiar de la A, B / 11 administraţia C, D, E; admi-nistraţiunea A, B / 17 contră D, E; contra A, B, C / 19 — 20 mai cult şi mai C, D, E; inteligent şi A, 73/20 — 21 bune şi prin o bună dezvoltare economică C, D, E; bune A, B j 21 independenţa C, D, E; independinţa A, B j 26 constituţie C, D, E; constituţiune A, B I 28 — 29 expresia incidentală C, D, E; espresiunea lăturalnică A, B I 29 extern C, D, E; estern A, B / 35 codificaţiile C, D, E; codificaţiunile A, B / 39 — 40 goni pe toţi străinii şi C, D, E; goni A, B / 40 existenţei C, D, E; esistenţei A, B / 474 3 pretext C, D, E; pretest A, B j 6 al unui C, D, E; a unui A, B I 8 răul! C, D, E; răul, sau cel puţin de a ataca mai întăi simptomul cu speranţa de a îndrepta mai pe urmă răul! A, B / 9 activitate economică C, D, E; activitate A, B \ 10 cunoştinţe C, D, E; ştiinţă^, B / 11 trebuiau C, D, E; trebuia A, B / 14 înlesnit C, D, 5;'susţinut A, B \ 15 şi din C, D, E; şi A, B j 18 să le suplinim D, E; a le suplini A, B, C j 20 fapte pozitive C, D, E; fapt pozitiv A, B / 21 inteligenţa C, D, E; inteliginţa A, B / 22 negaţia existenţei C, D, E; negaţiunea esistenţei A, B / 25 fi C, D, E; fi cel puţin A, B j 26 persecuţia C, D, E; persecuţiunea A, B / 28 inteligenţei C, D, E; inteliginţei A, B j 29 scăpare este C, D, E; salute este în A,^B / 30 ,şi ^deşteptarea activităţii economice şi C, D, E; şi A, B / 31 aceste sfere C, £>, E; această sferă A, B j 32 exclusivismul C, D, E; esclusivism A, 75/36 lenea C, Z>, E; egoismul A, 75/38 aspiraţie C, D, E; aspiraţiune A, 75/39-40 indienii C, D, £; indianii A, B / 475 3 civilizaţiei C, D, £; civilizaţiunii A, B / 5 gradul C, D, 73; meritul A, B I 11 — 12 aşa-numitul partid liberal C, D, E; aşa-numita partidă liberală A, 75/12—13 persecuţiei C, D, E; persecuţiunii A, 75/14 — 15 de-aproapelui D, E; de-aproapilor A, B, 6/15 credinţă politică sau religioasă C, D, E; credinţă A, 75/16 existenţei C, D, E; esistenţei A, B / 18 religia C, D, E; religiunea A, B I 19 tutulor oamenilor fără excepţie C, D, E; tuturor oamenilor fără escepţie (B: escepţiune) A, 75/21 incult, există C, D, E; necult, esistă A, B / 22 primitiv C, D, E; ascuns A, B / 23 dispoziţiile C, D, E; dispoziţiunile A, B / 24 să-1 ţie în ascuns, să nu-i permită D, E; a-1 ţine în jos, a nu-i permite A, B; a-1 ţinea în ascuns, a nu-i permite C / 26 concentrează C, D, E; concentra A, B I 28 ne dezlegăm D, E; dezlegăm A, B, C j 29 animal! Secole [...] înfrîna C, D, E; diabolic! Secule [...] înfrîna înapoi A, B I 32 atestă existenţa C, D, E; atestează esistenţa A, 15/38 să ne împingă spre acea prăpastie D, E; a ne aluneca spre acea prăpastie a peirei A, B; a ne împinge spre acea prăpastie C / 476 1 prieteni D, E; iubitori A, B, C / 2 tendenţele C, D, E; tendinţele A, B/4 — 5 confuzii C, D, E; confuziuni A, 5/6, 8 civilizaţia C, D, E; civilizaţiunea A, B / P. 477 DESPRE PROGRESUL ADEVĂRULUI ÎN JUDECAREA LUCRĂRILOR LITERARE Eseul — adevărat model al genului — a fost publicat mai întîi în Almanahul Societăţii academice „România jună" din Viena, 1883— şi nu din întîmplare. Relaţiile lui Maiorescu cu Societatea erau mai vechi şi strînse. Ideile junimiste pătrunseseră în Ardeal prin Societatea „Romă1 nia jună" din Viena, constituită la 8 aprilie 1871 sub preşedinţia lui I. Slavici, cu un comitet din care făcea parte şi Eminescu, ca bibliotecar. Cînd preşedintele din 1874, bucovineanul Pamfil Dan, 820 821 determină alegerea lui T. Maiorescu ca membru de onoare al Societăţii, criticul adresează frumoase cuvinte de mulţumire comitetului Societăţii: „Primesc cu bucurie a lua parte la Societatea dv_ [...] şi vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o. Lucrările mele literare, la care binevoiţi a vă referi şi despre care, din parte-mi, aş dori să fie mai însemnate, nu sunt născute dintr-un spirit de blîndeţă. Ele sunt o critică, adeseori amară, în contra unor direcţii în literatura şi ştiinţa română pe care le-am crezut primejdioase pentru naţiunea noastră. Căci misiunea cea mai mare a acestei naţiuni este astăzi de a-şi ocupa un loc în mijlocul popoarelor de cultură ale Europei. O asemenea saixină însă cere de la oamenii publici o minte aspru disciplinată şi o inimă pururea onestă. Unde aceste însuşiri lipsesc şi se înlocuiesc prin simulări, acolo este datoria criticei de a lovi răul pentru a pregăti binele. Astfel, acele lucrări au intrat în luptă cu timpul prezent şi, prin urmare, nu puteau avea speranţă decît în viitor. Viitorul începe cu d-voastră, domnilor. De aceea sunt fericit cînd văd că tinerimea studioasă — deşi împotrivindu-se poate la cutare sau cutare idee izolată — recunoaşte în totalitatea acelor lucruri o luptă sinceră pentru ceea ce trebuie să fie obiectul celei mai înalte îngrijiri în viaţa publică a unui popor, pentru adevăr" (scrisoare din Bucureşti, 2 ianuarie 1875, publicată de I. Grămadă în voi. Societatea academică „România jună" din Viena (1871-1911), Arad, 1912, p. 93). Pe la 1880, un grup de tineri din cadrul Societăţii se adunau pentru lectură şi discuţii în jurul lui I. Paul, impunînd în sînul întregii societăţi „direcţia nouă". Sărbătorirea împlinirii a 15 ani de la apariţia primului număr al Convorbirilor s-a desfăşurat sub semnul ideilor noi, iar cuvîntările ţinute cu acest prilej aduceau un omagiu lui Maiorescu şi publicaţiei „Junimii" (cf. E. Lovinescu, op. cit., II, p. 139-143). Era firesc deci ca în 1883, cînd apare Almanahul Societăţii Academice social-literare „România jună", Maiorescu să figureze la loc de frunte în paginile acestuia, alături de Alecsandri, Eminescu, Creangă, N. Gane, I. Negruzzi, A.D. Xenopol şi alţi membri ai „Junimii". Articolul trimis ia naştere, după cum ne spune T. Vianu, la începutul celei de a doua etape a activităţii literare a lui Maiorescu, „înainte de a interveni în polemica trezită de co- 822 mediile lui Caragiale şi înainte de a constata succesul ideilor pentru care militase pînă atunci". în această primă disertaţie filozofică a sa, criticul „are prilejul să pună în principiu problema victoriei unei idei noi". Profesorul Vianu identifică şi aici apariţia cîtorva dintre „motivele tipice ale gîndirii maioresciene": „Care din ideile răsărite într-o minte individuală ajung să se impună? Maiorescu foloseşte în răspunsul : său o formulă pe care o va relua în curînd. Ajung să se impună — ne spune Maiorescu — ideile care au o «valoare universală» i şi care pornesc dintr-un «entuziasm impersonal». Pînă cînd «entuziasmul impersonal» să devină, în articolul despre Caragiale, o stare de spirit a poeţilor, el ne este arătat ca o atitudine morală a tuturor creatorilor de cultură. Funcţiunea creatoare de cultură este reprezentată, deci, prin analogie cu funcţiunea par- \ ticular estetică. Executînd apoi acel gest de limitare, atît de caracteristic criticului, el declară a-şi propune o sarcină mai practică şi mai modestă (cuvinte semnificative şi vrednice a fi subliniate), înfăţişînd etapele progreselor adevărului universal de la singurătatea în care rodeşte la început, la neînţelegerea de care ; se izbeşte apoi, la suferinţa pe care i-o rezervă creatorului, pînă la îmbrăţişarea lui de către o elită şi pînă Ia victoria lui finală. Acest drum al adevărului este evocat în cuvinte patetice, care dau 1 în scris o măsură a oratoriei criticului." Şi Vianu încheie astfel caracterizarea acestei prime disertaţii filozofice maioresciene: „Studiul reflectează atitudinea morală cea mai adîncă a lui Maiorescu, făcută dintr-un optimism practic fundamental, care nu este însă uşuratic şi jovial, deoarece el ştie 1 că forţa de străbatere a ideii se afirmă în luptă cu singurătatea, cu neînţelegerea mediului, cu multele suferinţe ale unui destin de creator. Ca la toate marile făptuitoare, optimismul principial se asociază şi la Maiorescu cu gesturi negative ale spiritului, cu mizantropie, uneori cu deznădejde. Urma acestor atitudini revine şi în Aforismele criticului, în formele splendidei sale arte lapidare" (Opere, 2, 1972, p. 178-179). ' După apariţia în Almanah (p. 81—94), eseul va mai vedea lu- mina tiparului încă o dată, în acelaşi an, în paginile Convorbirilor literare, an. XVII, nr. 3, 1 iunie 1883, p. 81 —86, apoi va fi inclus în sumarele ediţiilor de Critice: Critice, II, 1892, , p. 105-127; Critice, II, 1908, p. 243-256; Critice, II, 1915, p. 243-256. 823 j 56 Variante Almanah = A, Conv. Ut = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = A 477 3 întîi în D, E; în C / 3 — 5 lipsesc în A. In B, în locul acestor rînduri este următoarea notă în subsol: Almanahul Societăţii „România Jună", Conv. Ut., an. XVII, no. 3, c. 11 / 480 14 entuziasmul D, E; entusiasmul A, B, C / 25 ce îi condamnă să rămîie D, E; ce-i condamnă a rămînea A, B, C / 27 la interese exclusiv A, D, E; în interese esclusiv B; în interese exclusiv C I 35 n-ar C, D, E; nu ar A, B / 481 13 punct B, C, D, E; punt A / 23 psihologică D, E; psichologică A, B, C I 24 să analizăm C, D, E; a analiza A, B j 25 evoluţie A E; evoluţiune A, B, C / 37 ştiinţifică B, D, E; ştienţifică A, C I 482 7 secol A, C, D, E; secul B / 11 reprezenta D, E; reprezenta A, B, C / 12 la A, B, D, E; în C / 13 seară A £; zi 4, 73; sară C/ 15 entuziaste A E; entusiaste A, B, C / 16 contimporană A £; contimpurană A, B, C / 31 cunoscător A £; singur cunoscător A, B, C I 37 arheolog A A- archeolog A, B, C / 483 10 de la A A' din A, B, C / 20 la D, e; în A, B, C / 22 excepţionale 4, C, A A' escepţionale 73 / 27 entuziasmul D, E; entusiasmul A, B, C I 34 un timp C, D, E; timpul A, B / 484 2 ale carii A A' a cărei A, B, C / 4 formulare A A' conclusiune, sau cel puţin a cărei formulare A, B, C j 5 Tocmai A A- însă tocmai A, B, Cj 7-8 inteligenţa 73, A A" inteliginţa 4, C / 10 — 11 inteligenţe A A inteliginţe A, B, C / 18, 20, 22 inteligenţei C, A A inteliginţei 4, C / 22 că are C, D, E; a avea A, B / 26 să combată A A' a combate A, B, C \ 34 însă 73 £ • Dar A B, C I S2i 485 2 ale C, A E; a. A, B j 1 care îi C, A A' care-i A, B / 9 senină C, A A cea senină A, B / 13 consecraţiune 4, C, A A consa-craţiune 73/19 concepţiunii A C, D, E; concepţiunei A / 22 şi îi dau o D, E; şi-i dau A, B, C / 30 — 31 contimporane A A contimpurane 4, B, C / 33 Punctul A C, A A-- Puntul A / 37 aci A E; aici 4, 73, C / 486 3 propriele A, C, D, E; propriile £3/4 aci D, E; aici A, B, C / 6 să se afle C, D, E; de a se afla A, B / 7 luptei celor 4, C, D, E; celor £3 / 7 — 8 să rămîie C, A A' de a rămînea A, B j $ indiferenţei C, A A indiferinţei 4, 73 / 9 să nu audă C, D, £; de a nu auzi A, B I 9 — 10 să nu vadă C, D, E; de a nu vedea 4, 73/10 să simtă C, D, E; de a simţi 4, 73 / 12 să piară C, A 7?; de a pieri A, B I 14 să o ridice C, £), £; a o ridica A, B / 39 să-1 convingi C, A A" de a-1 convinge A, B / 487 6 inteligenţă C, A A" inteliginţa 4, 73 / 19 să lucreze C, A A a lucra A, B / 23 direcţiunii veşnice a inteligenţei C, A A direc-ţiunei vecinice a inteliginţei A, B / 38 substrat 4, C, A A" substras 73 / La sfîrşit, în A şi B, studiul este datat: 9 decemvrie 1882 şi semnat: T. Maiorescu. P. 489 DIN EXPERIENŢĂ Almanahul Societăţii academice social-literare „România jună" trebuia să apară an de an, începînd cu 1883. A apărut însă numai de două ori: o dată în 1883 şi a doua oară în 1888, cînd s-a bucurat de colaboratori de seamă: Alecsandri, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, A.D. Xenopol, A. Naum, I.C. Negruzzi, alături de T. Maiorescu, care publică acum tot un eseu, „de aceeaşi factură de filozofie populară şi de esenţă literară", Din experienţă (E. Lo-vinescu, T. Maiorescu, II, ed. cit., p. 220). I. Rădulescu-Pogoneanu, primul editor al însemnărilor zilnice ale lui Maiorescu, identifică „germenul clasicului său studiu de psihologie Din experienţă" în „scurta notiţă" din Suplementul caietului ms. nr. 5: „Regulă: Un om este o sumă de stări sufleteşti înşirate una. după alta pe firul timpului. Fireşte, cu trecerea vremei e hotă- 825. 56* rîtor elementul înnăscut cel mai tare. Numai că elementele sufleteşti sînt în fiecare foarte felurite şi multe dintre ele ajung în mod succesiv la lumină în manifestarea de fiecare dată. La fiecare atare manifestare trebuie să distingi ceea ce e slab şi trecător de ceea ce e tare şi revine mereu ca ceva esenţial. Deci: [omul e] produs al evoluţiei şi din cauza aceasta necesitatea de a privi un spaţiu de timp al vieţei mai întins, sintetizîndu-1, spre a avea o imagine exactă despre cineva. Poate abia între 20 şi 40 de ani poţi şti ce devine şi ce este cineva" (Însemnări zilnice, I, ed. cit., p. 341—342; cf. şi E. Lovinescu, op. cit., II, p. 220). „A doua disertaţie filozofică", Din experienţă, este, după opinia lui Tudor Vianu (Opere, 2, 1972, p. 180—181), „singura mărturie scrisă a preocupărilor psihologice ale autorului, foarte vii încă din perioada sa ieşană, cînd în prelegerile populare şi universitare problemele ştiinţei sufletului sînt adeseori tratate. Cercetările sale în această direcţie sînt atît de departe împinse încît, în 1870, el crede a se găsi în măsură a redacta prima parte a unei Psihologii. Proiectul nu se realizează, dar ideile sale continuă a se mişca în aceeaşi sferă vreme îndelungată de aci înainte. Mutat în Bucureşti, Maiorescu consacră psihologiei conferinţele sale la Ateneul Român în 1880 şi 1883, acestea din urmă adunate într-un volum după notele lui Mihai C. Brăneanu, editorul lor. Şi acum şi mai înainte, Maiorescu se simte atras de problemele visului, ale halucinaţiilor şi ale hipnotismului, despre care unele menţiuni se găsesc şi în Însemnările lui. Mai mulţi dintre ascultătorii cursurilor sale, în Iaşi şi în Bucureşti, au amintit concluziile filozofice pe care Maiorescu le scotea din fenomenul halucinaţiilor, pentru care el cita cazul lui Goethe, văzîndu-se pe sine însuşi în timpul campaniei clin Franţa, înaintînd călare în costumul demnitarilor de la curtea din Weimar, acela pe care poetul urma să-1 poarte mult mai tîrziu. O astfel de halucinaţie prevestitoare devenea un argument în favoarea tezei kantiene a idealităţii timpului care, nefiind decît forma în care luăm cunoştinţă de evenimente, putea fi încălcată din cînd în cînd. [...] fenomene ca acele amintite mai sus, situate la limita psihologiei normale, aveau darul să facă mai sensibile legăturile dintre suflet şi sistemul nervos, pentru care cercetătorul nu încetase să adune informaţiile în scrisorile unui Bichat, Flourens, Fechner şi Wundt. în 1885, după ce citise cartea profesorului Heidenhain asupra aşa-zisului Magnetism animal, i se adresează în scris şi porneşte spre Breslau, dornic să se iniţieze în teoria şi practica hipnotismului. Heidenhain părăsise atunci experienţele de hipnotism, încît profesorul român este îndrumat către Hering, care le continua la Praga. Nu ştiu dacă Maiorescu a devenit vreodată un bun hipnotizator şi dacă din experienţele lui şi ale altora s-a luminat pentru el misterul legăturii dintre suflet şi corp. Dar din toată această frământare de gînduri, folosind metoda eliminărilor, totdeauna întrebuinţată, se distilează substanţa limpede a articolului Din experienţă. Ca şi în alte împrejurări, el doreşte să stabilească lucruri simple, să înlăture confuzii şi să cucerească cele cîteva principii necesare sarcinii practice a cunoaşterii de oameni. Manifes-tînd îndoieli faţă de rezultatele tratatelor ştiinţifice, el acordă mai multă încredere pătrunderii psihologice a poeţilor în romanele şi dramele lor, apoi autorilor de maxime şi aforisme, cum însuşi scrisese şi cum îi plăcea să spicuiască în operele unor moralişti ca Lordul Chesterfield şi Cardinalul de Retz, din care în epoca bătrî-neţii va traduce în Convorbiri literare (1910)." După apariţia eseului în Almanahul Societăţii academice social-literare „România jună", Viena, 1888, p. 47 — 67, Maiorescu îl publică, în acelaşi an, şi în Convorbiri literare, an. XXII, nr. 2, 1 mai 1888, p. 120—135 (cu erată în nr. 3, 1888, p. 287), apoi în «diţiile sale de Critice: Critice, II, 1892, p. 129-167; Critice, II, .1908, p. 257-278; Critice, II, 1915, p. 257-278. Variante Almanah = A, Conv. Ut. = B, ed. 1892 = C, ed. 1908 = D, ed. 1915 = E. 489 2 — 4 lipsesc în A, B / 491 14 psihologia D, E; psichologia A, B, C / 15 psihologie D, E; psichologie A, B, C / 17 licee C, D, E; gimnazii A, B / 24 şi de A, C, D, E; şi B / 492 1, 9 psihologie D, E; psichologie A, B, C / 5 sau ale A, C, D, E; sau din ale B / 16 prin A, C, D, E; din B / 30 continuă C, D, E; perpetuă A, B j Z% înainte de A, C, D, E; de (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: înainte de) B / .826 827 493 8 procedare D, E; procedere A, B, C j 9 psihologia D, E; psicho-logia A, B, C I 29 neştiinţa C, D, E; ignoranţa A, B / 37 psihologice D, E; psichologice A, B, C / 38 nu ni A, C, D, E; ni (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: nu ni) B / 39 să dăm C, D, E; a da A, B j 40 — 41 că ar trebui să se facă C, D, E; noi că ar fi de făcut A, B j 494 2 e A, C, D, E; este B / 6 psihologia D, E; psichologia A, B, C / 11 psihologii D, E; psichologii A, B, C / 17 etică — cum ne vom explica mai jos — D, E; etică, A, B, C / 34 au A, C, D, E; cu (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: au) B / 38 cugetările D, E; gîndirile A, B, C j 495 5 cugetări D, E; gîndiri A, B, C / 8 prezente A, C, D, E; prezinte B I 19 ascunse pentru observatorul străin, ci stau ascunse C, D, E; ascunse A, B j 22 ş-o D, E; şi-o A, B, C j 29 blindat A, C, D, E; fals (blindat) B / 31 de D, E; despre A, B, C / 496 11 evoluţiunii A, C, D, E; evoluţiei B / 12, 15 4000 D, E; 3000 A, B, C I 17 psihologilor D, E; psichologilor A, B, C / 19 Psihologia D, E; Psichologia A, B, C j 20 psihofizice D, E; psichofi-zice A, B, C I 31 influenţă B, D, E: influinţă A, C / 35-36 psihologice D, E; psichologice A, B, C j 36 domeniul C, D, E; domi-niul A; domenul B j 497 4 cugetări D, E; gîndiri A, B, C / 7 cantitate neînsemnat de mică C, D, E; neînsemnat de mică cantitate A, B / 18 înceată A, C, D, E; înecată (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: înceată) B I 27 să-şi D, E; a-şi A, B, C / 37 sporesc A, D, E; se sporesc B, C I 498 6 să cunoaştem D, £; de a cunoaşte A, B; a cunoaşte C j 37 predomnitoare A, B, D, E; predominătoare C / 39 inventarul D, E; inventariul A, B, C j 499 3 psihologia D, E; psichologia A, B, C / 5, 9 precize D, E; precise A, B, C I 13 rubricare A, C, D, E; rubrica (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: rubricare) B / 14—15 să ne mulţumim D, E; a ne mulţumi A, B, C j 19 curajos D, E; curagios A, B, C } 33 ştiinţifică B, D, E: ştienţifică A, C / 34 psihologice D, E; psichologice A, B, C I 37 precize D, E; precise A,'C; prescrise (erata •din nr. următor, p. 287, îndreaptă: precise) B j 500 20 căreia D, E; cărora A, B, C j 23 să adăogăm D, E; a adăoga A, B, C j 24 entuziasm D, E; entusiasm A, B, C j 38 să zică C, D, E; de a zice A, B / 501 5 — 6 predominătoare D, E; predomnitoare A, B, C / 7 conştiinţi-oasă D, E; conştienţioasă A, B, C / 18 l-ai A, C, D, E; îl ai (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: l-ai) B / 21 de D, E; despre A, B, C I 27 în A, C, D, E; la B / 34 cu propria sa muncă existenţa C, D, E; existenţa A, B j 35 alţi A, B, C, D; mulţi E / 502 20 statistic D, E; statisic (erata din nr. următor al Convorbirilor, p. 287, îndreaptă: statistic) A, B, C j 503 6 exprimă B, C, D, E; esprima A / 32 anteconştiente A, C, D, E; anticonştiente (erata din nr. următor, p. 287, îndreaptă: anteconştiente) B j 504 2 n-ai A, C, D, E; nu ai B J 36 1-a A, C, D, E; îl a (erata din nr. •următor, p. 287, îndreaptă: 1-a) B j 505 2 entuziaşti D, E; entusiaşti A, B, C j 12 entuziast are să fie D, E; entuziast are să fie şi A, B; entusiast are să fie C J 33 — 34 da seama de D, E; da samă despre A, C; putea da samă despre B I 506 4 inteligenţei B, C, D, E; inteliginţei A / 12 psihologice D, Es psichologice A, B, C j 17 ştiinţifice D, E; ştienţifice A, B, C j P. 507 ANEXĂ: CÎTEVA AFORISME Aforismele sînt publicate în 1868 în revista Convorbiri literare (an. II, nr. 17, 1 noiembrie 1868, p. 274 — 276; nr. 18, 15 noiembrie 1868, p. 289-292; nr. 20, 15 decembrie 1868, p. 322-324), 828 829 într-un grupaj de 36. în ediţie vor fi tipărite pentru prima oară, într-un număr de 66, în Critice, 1892, pentru ca în ediţiile definitive de Critice (1908 şi 1915) ele să figureze (la finele volumului II) în număr de 43. Jurnalul maiorescian consemnează importanţa pe care Titu Maiorescu o dă cugetării cu valoare morală, începînd încă din adolescenţă, cînd desprinde fraze cu valoare aforistică din operele lui Goethe, Jean Paul, Schopenhauer ş.a. însemnările din anii 1870—1872 vorbesc despre traducerea Aforismelor asupra înţelepciunii în viaţă ale lui Arthur Schopenhauer şi despre lectura lor la „Junimea" (în volum ele vor apărea la Bucureşti, în Editura Socec, în cinci ediţii antume succesive: 1890 — ediţia I şi a Il-a, 1891, 1902 şi 1912), iar cele din anul 1880, despre constanţa cu care era cultivat aforismul şi în „Junimea" bucureşteană: „în mai toate serile literare, aforisme făcute de noi. întîi ale mele, apoi de cele mai multe ori Caragiale, proaspăt improvizate, apoi cîteva franceze din Zizin, apoi deseori trimiteri anonime" (Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, I, ed. cit., p. 330). De fapt, aforismele citite în „Junimea" bucureşteană au apărut în Convorbiri literare, an. XVI, nr. 1, 1 aprilie 1880, p. 21—22; nr. 2, 1 mai 1880, p. 60 — 62; nr. 4, 1 iulie 1880, p. 134 — 136 şi nr. 5, 1 august 1880, p. 178—180. Deşi fără o strălucire deosebită, pentru prezenţa lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi loan Slavici la aceste şedinţe, le reproducem în ediţia noastră la capitolul Addenda. O parte din cele 35 de aforisme maioresciene au apărut iniţial în Convorbirile literare din 1868, celelalte fiind (în 1880) inedite, reluate apoi în ediţia de Critice, 1892. (Vezi tabelul din ed. de faţă, p. 835—836.) Dealtfel cercetarea apariţiilor succesive ale aforismelor lui Maiorescu dovedeşte pendularea autorului între aforisme şi cugetări, de cele mai multe ori desprinse din experienţa sa de viaţă. Chiar atunci cînd se inspiră din opera altor filozofi1, Maio- 1 N. Manolescu, în Contradicţia lui Maiorescu (ed. cit., p. 315), semnala, după distingerea diferenţelor dintre aforismele lui Schopenhauer şi cele ale lui Titu Maiorescu, şi următoarele posibile asemănări: „1) Uneori, aforismul maiorescian transcrie direct pe Schopenhauer: «între un diamant şi o grămadă de pietrişuri i-ar fi alegerea grea? Aşa între aprobarea unui om cuminte' şi aplauzele zgomotoase ale mulţimii». Schopenhauer se ocupase pe larg de valoarea succesului, a gloriei, a vanităţii, şi ajunsese la o concluzie identică (cap. IV, p. 96—218). 2) «Tinereţea este totdeauna o enigmă, vîrsta matură este dezlegarea enigmei», scrie Maiorescu. Schopenhauer examinase şi el în cap. VI «deosebirea rescu caută răspuns la una dintre propriile sale întrebări existenţiale. Totodată, T. Maiorescu va renunţa, de la o apariţie tipografică la alta, la simplele însemnări şi reflecţii, cristalizîndu-şi gîndirea în formule tot mai concise, tinzînd la exprimarea în esenţe, ceea ce îl face pe Tudor Vianu a se ocupa de aforismul maiorescian la capitolul privind arta scriitorului: „A fost însă un scriitor de o rară vigoare, prin proprietate, prin concizie lapidară, prin ironie caustică — afirma Vianu în 1963. A fost unul din cei mai buni scriitori români ai secolului al XlX^lea. însuşirile scriitorului se împerecheau cu cele ale oratorului de catedră şi mijloacele primului au folosit din darurile acestuia din urmă [...]. Din practica oratoriei de catedră au trecut în scrisul lui Maiorescu bogatele amplificări ale ideilor, ritmul discursului său. Stilul lui este caracterizat mai ales prin formularea lapidară, astfel încît expunerea lui se concentrează la tot pasul în maxime şi aforisme, care, chiar desprinse din contexte, reprezintă un preţios material de observaţii asupra vieţii morale, intelectuale şi sociale. Uneori s-a consacrat anume genului aforistic şi cred că a făcut-o pentru întîia oară în literatura română. Prin însuşirile sale de scriitor, Maiorescu a devenit creatorul stilului de idei în literatura noastră" (înţelegerea lui Maiorescu, în Opere, 2, ed. cit., p. 363). Cu înclinaţii vădite pentru stilul aforistic, Maiorescu consideră genul o manifestare a gîndirii teoretice, ceea ce îl face să creeze „aforismelor" un capitol special (Anexă — Cîteva aforisme) în opera sa, aplicîndu-şi totodată o severă autocenzură în alegerea lor pentru ediţia definitivă (cu 23 mai puţine în ed. 1908 faţă de 1892, cu atente reveniri stilistice). Postum, au mai apărut în Convorbiri literare, an. II, nr. 1, ianuarie 1919, p. 54, următoarele aforisme maioresciene: „Bucuria e o fericire; a produce bucuria altuia este o virtute, încăpăţînarea este un surogat al caracterului. vîrstelor». 3) în fine: «Toate hotărîrile importante trebuie să le ai singur, din adîncul individualităţii tale, fără influenţa altora», zice Maiorescu. Este o idee esenţială şi la Schopenhauer. Şi aşa mai departe." 830 831 Vulturul, tocmai pentru că zboară, nu poate să umble. * Experienţa te învaţă să preţuieşti mai mult caracterul decît inteligenţa." Bazîndu-se pe valoarea aforistică a operei lui Maiorescu, Geor-ge Juvara va extrage din scrierile maioresciene încă 22 de aforisme, aşa-zisele „aforisme apocrife", publicate în Cronica din Iaşi, an. II, nr. 24 (71), din 17 iunie 1967, p. 8 şi nr. 25 (72), din 24 iunie 1967, p. 7. Menţionăm că aici înscrie şi aforisme consemnate de T. Maiorescu: „Tinereţea este întotdeauna o enigmă, vîrsta matură este dezlegarea enigmei" (ed. 1908) şi un aforism consemnat de Maiorescu ca atare doar în 1868 şi 1880: „Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minerva?" Considerînd aforismele maioresciene ca parte integrantă a operei filozofice şi morale, N. Manolescu îi creionează lui Titu Maiorescu un interesant profil de moralist în studiul mai suscitat (capitolul Par lui-meme, p. 174 — 182). Titu Maiorescu publică Aforismele în ed. Critice, III, 1892, p. 381-403; Critice, II, 1908, p. 279-293 si Critice, II, 1915 p 279-283. Variante Conv. Ut. (1868) = A, Conv. Ut. (1880) = a, ed. 1892 = B, ed. 1908 = C, ed. 1915 = D. 509 1 Cîteva aforisme C, D; Aforisme A, B / 2 măsură a oamenilor B, C, D; măsură sigură a oamenilor A, a, B / 5 cea rea a C, D; cea rea. Cauza trebuie să fie contrazicerea în care se află cu natura lor principală A j 7 mori de vînt C, D; mori de vînt. Nebunia este aceeaşi, numai în cazul din urmă e mai periculoasă A, a; mori de vînt. Eroarea este aceeaşi, numai în cazul din urmă e mai periculoasă B / 8 Sălbaticii din America B, C, D; Sălbatecii americani A, a / 9 cioburile B, C, D; frînturele A. a j 9 — 10 copiii [...] copii C, D; copiii cei mici [...] copii mici A, a, B j 11 cugetării C, D; gîndirii A, B / 13 — 14 din capul locului condamnat B, C, D; şi prin urmare omul activ e apriori condamnat A j 510 1 — 2 problema e prea grea şi răspunderea mare C, D; Problemul e prea greu şi responsabilitatea mare A; Problema e prea grea şi responsabilitatea mare a, 73 / 2 Tu dai sfatul după natura ta C, D; Cauza greutăţii este că tu dai sfatul după propria ta natură A, a; Tu dai sfatul după propria ta natură 73/3 Aceasta însă rareori se potriveşte 73, C, D; Aceasta însă nu se potriveşte A, a I 4 înţelege 73, C, D; te-nţelege A, a / 5 — 6 cereai [...] violenţă B, C, D; voiai [...] violenţa A, a j 7 şi el şi-a pierdut măsura 73, C, D; şi măsura ei este pierdută A, a / 8 vreai să încapă C, D; vreai să se cuprindă a, B j 9 realitatea 73, C, D; actualitatea a I 12 mecanismul C, D; mechanismul A, a / 15 este iertată 73, C, D; este permisă A / 18 — 19 abis te înfiorezi 73, C, D; abis cuprins de fiori A, a j aşa în clipa în care simţi deosebirea adîncă ce te desparte de celălalt C, D; aşa în momentul cînd simţi distanţa profundă ce te separă de aproapele tău A : aşa în momentul cînd simţi deosebirea adîncă ce te desparte de aproapele tău a, B / 20 e superior B, C, D; este totdeauna superior A, a / 21 fraza iezuiţilor trebuie întoarsă 73, C, D; fraza jesuiţilor e diametral opusă adevărului şi trebuieşte formulată A, a / 511 1—2 cuprinderea mării, nici de la deal cuprinderea muntelui C, D ; esplicarea mării a, 73; nici de la movilă esplicarea muntelui a; nici de la colină explicarea muntelui B; 4 Treapta dintîi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă C, D; Prima treaptă pe care urcăm spre mărimea omenească (13: pe care ne înălţăm în lume) e un altar de sacrificiu A, a, B j 5 şi o grămadă de pietriş 73, C, D; şi o sută de cărămizi A j 6, 7 Aşa între aprobarea unui om cuminte şi aplauzele zgomotoase ale mulţimii 73, C, D; Aşa se rapoartă micul cerc al amiciei la popularitatea demagogică A j 8 Ce liberal e Beethoven în orchestraţie 73, C, D; ce domn liberal e Beetho-ven în orchestraţie! A ; Ce liber e Beethoven a j 8 — 9 Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea (73; să-şi dea opinia) şi reproduce pe răspunderea sa 73, C, D; Instrumentele supuse şi le tractează toate cu o egală iubire şi consideraţiune; pe fiecare îl ad- 832 833 mite să vorbească liber după natura sa A ; Instrumentele şi le tratează pe toate cu aceeaşi iubire; pe fiecare îl îngăduie să vorbească liber după firea sa a j De aci provine farmecul instrumentaţiunii. Orice instrument e întrebat A, a / să-şi dea opiniunea A; să-şi dea opinia a / şi reproduce pe a sa răspundere A, a / 11 o varietate de feţe B, C, D; o sumă de feţe A, al cînd înalţă C, D ; cînd sublimă A, a, B / 12 în impresie totală rămîne B, C, D; în totalitate se presimte A, a j 14 omenirii A, a, B, C, D (Să fim dar liberali! Despotismul care supune toate vocile unei singure (A : aşa încît orchestrul întreg se aude numai ca o trăsură de arc), nici în muzică nu este bun A, a.) / 15 — 17 Unii înaintează prin protecţie, mulţi prin supunere oarbă la opinia altora, cîţiva prin împotrivire energică la tot ce dezaprobă B, C, D; Fiecare să-şi urmeze calea în mod consecvent! Mulţi înaintează prin protecţiune, mulţi prin supunere oarbă la opiniunile societăţii în care trăiesc, alţii prin rezistenţă energică la tot ce dezaprobă ^4/18 pot duce la ţintă C, D; conduc la ţinta finală A; pot conduce la ţintă B / 19 să fie urmate cu statornicie B, C, D; să fie susţinute cu perseverenţă A j felul B, C, D; modul A / 20-21 din pasiv ce erai B, C, D: din supus ce erai A / a te arăta independent din supus B, C, D; a voi să fii independent din protegiat A; 23 faptă B, C, D; faptă ce i se impută A, a. j 24 Fireşte că tot B, C, D; Aceasta o ştie oricine că tot A / 25 Dar a o explica nu va să zică a se justifica. B, C, D; Dar clintr-o cauză (a: justă) nu poate izvorî o faptă imputabilă. Prin urmare, a motiva nu vrea să zică a justifica. A, a j 27 s-a modificat aplicarea C, D; s-a modificat înţelesul B / 512 2 — 4 Ai simţit imensitatea mării? Atunci e totuna, dacă marea este în linişte sau e mişcată de furtună, clacă străluceşte sub răsăritul soarelui B, C, D; Iubeşti imensitatea mării? Atunci o iubeşti sub toate formele ei şi îţi este egal [a: totuna) de e furtună, dacă străluceşte sub aurora soarelui răsărind A, a j 6 Şi în sufletul de aproapelui tău poate fi o C, D; Şi în sufletul omenesc e o A, a, [B: este o ) / 7 şi îndată ce ai înţeles-o, eşti subjugat B, C, D; şi îndată ce ai simţit-o îţi pierzi măsura şi eşti pentru totdeauna al ei A, a / 10 prieteni C, D; amici B j 12 cele hotărîtoare C, D; cele importante B j 13 în echilibru C, D; în moment de echilibru B I 18 cumpătare B, C, D; răceală a / 513 4 Soarta B, C, D; Nu despera! Soarta a / 6 zugrăveşte B, C, D; îţi desemnă a j 11 — 12 Nu în orce noapte se arată stelele, numai în noaptea C, D; Nu orce noapte arată stelele, numai noaptea B I 15 Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne întrebăm: ce devine? C, D; întrebarea nu e: ce este cineva? întrebarea e: ce devine? B / 24 individualităţii tale fără influenţa altora C, D; individualităţii tale. Numai cînd se rupe din influenţa împrejurimii este coaptă fapta vieţii B j 514 4—5 în altă direcţie. Tot aşa ideea unuia în capul celor mai mulţi B, C, D; în direcţiunea străină. Aşa se frînge ideea în creierii indivizilor ce o primesc. Instrucţiunea comună caută a repara răul şi de multe ori nu reiese. Dar unde şi ea lipseşte, acolo oamenii nu se mai înţeleg şi toate discuţiunile adunărilor inculte exhală un parfum de Charenton A / 9 S-ar putea concepe o istorie a celor neîntîmplate . C, D; Adevărata istorie ar fi istoria celor neîmplinite B j 12 ea arată C, D; care arată B / întrucît pînă la Anexa: Cîteva aforisme din ediţia definitivă de Critice, Titu Maiorescu şi-a publicat aforismele în versiuni succesive, grupîndu-le de fiecare dată într-un alt mod, variindu-le şi ca număr (remmţînd la unele, adăugind altele), ne-am propus, pentru cercetătorul interesat de acest capitol al gîndirii maioresciene, întocmirea unui tabel care să surprindă această mişcare, consemnînd apariţiile anterioare ale fiecărui aforism din ediţia de bază. Astfel am pornit de la ediţia de bază, sigla C. Siglele de care ne-am folosit sînt: A = Convorbiri literare, 1868; a = Convorbiri literare, 1880 (v. în voi. de faţă: Addsnda, p. 897-912); B = Critice (ed. 1892); C = Critice (ed. 1908 şi 1915). Numerotarea corespunde succesiunii aforismelor în cadrul fiecărei apariţii. Astfel am folosit pentru A: 1—36; a-: 1—35; B: 1—66 şi respectiv pentru C: I —XLIII. Tabloul va fi urmat de un grupaj de aforisme care nu figurează în ediţia de bază şi nici în Convorbiri literare, 1880. C-I: A-1; a-4; B-2//C-II: A-14; a-7; B-3//C-III: A-15; a-8; B-4//C-IV: A-17; a-9; B-5//C-V: A-27; B-10//C-VI: a-30; B-11//C-VII: A-4; a-32; B-12 // C-VIII: a-22; B-13// C-IX: B-15 // C-X: A-6; a-5; B-16 // C-XI: A-31; a-17; B-17 // C-XII: 834 835 A-26; a-12; B-18 // C-XIII: A-28; a-14; B-19 // C-XIV: a-2; B-20 // C-XV: a-21; B-23 // C-XVI: A-12; a-6; B-l // C-XVII: A-2; B-25 // C-XVIII: A-8; a-33; B-26 // C-XIX:' A-5; B-27//C-XX: A-29; a-15; B-28//C-XXI: B-29//C-XXII: B-32//C-XXIII: A-36; a-20; b-35 // C-XXIV: B-38 // C-XXV: B-39 // C-XXVI: B-41 // C-XXVII: B-42//C-XXVIII: B-43 // C-XXIX: a-23; B-45// C-XXX: B-46//C-XXXI: a-24; B-48//C-XXXII//C-XXXIII: B-50 // C-XXXIV: B-51 // C-XXXV: B-52 // C-XXXVI: B-54 // C-XXXVII: B-55 // C-XXXVIII: B-56 // C-XXXIX: B-58 // C-XL: A-22; B-60 // C-XLI: B-65 / C-XLII: A-1, B-66 // C-XLIII: A-3; B-63. „Aforisme" care nu au fost reluatede T. Maiorescu în ediţia devinitivă şi au rămas doar în revista Convorbiri literare: 9. In foile organului se comprimă aerul şi, năvălind prin diferitele ţevi, deşteaptă fiecăruia sonul ei particular. Din acest son se poate oare cunoaşte natura proprie a aerului ascuns? Asemenea ţevi sunt sensurile noastre pentru perceperea lumii. Universul se precipită în minte prin sensuri, îl vedem, îl pipăim, îl auzim, îl gustăm, îi percepem odoarea. Dar el în sine însuşi ce este? şi fără noi ar putea fi? (Conv. lit., II, 1868, nr. 17, p.'275.) 10. Un învăţat primeşte o carte chinezească. După ostenele îndelungate ne dă noţiunile cele mai pozitive asupra numărului paginelor, rîndurilor şi a literelor, ne descrie fiecare formă de litere, studiază şi compoziţiunea chimică a cernelei imprimate, şi ajunge chiar pînă a face un comentar conştienţios despre legătura cărţii. După aceasta vine şi declară.: iacă tot ce am descoperit şi nici unul din lucrurile importante nu lipseşte. Dar unde rămîne cuprinsul intelectual? Pe acela nu a putut să-1 descifreze. Altfel şi-a dat toată osteneala şi lucrarea lui e foarte utilă... pentru tipografi şi fabricanţi de cerneală. Aşa fac astăzi reprezentanţii ştiinţelor exacte. Au studiat toate în organism, numai nu puterea vitală. Şi prin acest fel de ştiinţă să se învingă vreodată idealismul? [Conv. Ut., nr. 17, p. 275). 11. Oare totdeauna vom arunca noi petre cu speranţa că au să ajungă în lună? Nu ajung în lună! Şi ori de cîte ori se va face încercarea, poate să se strice braţul aruncător, dar peatra nu va ajunge la acea ţintă iluzorie. Pentru ce sunt legi în fizică! Şi pentru ce legi în istoria universală? (Conv. Ut., nr. 17, p. 276). 13. Ce se mai vorbeşte de cunoştinţă de oameni prin psicholo-gie! Cine cunoaşte tastele clavirului, poate divina mulţimea infinită a melodielor? (Conv. Ut., nr. 18, p. 289). 18. O împărţire marcantă a oamenilor de talent este acea în critici şi contemplativi; cei dintîi produc ştiinţa, ceilalţi artea frumoasă (Conv. Ut., nr. 18, p. 290). 20. Toate principiile generale sunt indiferente pentru bine şi rău. Cauza este că principiul se ţine de sfera abstractă, iar binele şi răul de sfera concretă. Aplicarea se încearcă a pune în legătură aceste două sfere. însă aplicarea este o operaţiune concretă sui generis, care nu rezultă cu necesitate din principiu. Este dar fals în teorie şi timp perdut în practică, de a discuta despre binele şi răul ideilor generale, şi totul atîrnă de la aplicarea concretă. O partidă politică este liberală numai în aplicarea practică, iar principiele ei teoretice se pot numi liberale sau X Y, căci în orice caz sunt indiferente (Conv. Ut., nr. 18, p. 290). Primul paragraf este preluat ca aforism de sine stătător în Conv. lit., nr. 4, 1880, p. 136 şi reluat, într-o altă variantă, în ed. Critice, II, 7592, p. 393: Principiile generale singure sunt în sine indiferente pentru bine şi rău. Principiile sunt abstracte, binele şi răul sunt concrete. Aplicarea se încearcă să le puie în -legătură; însă aplicarea este o lucrare deosebită, care nu rezultă din principii. 21. Nu sabia, ci pana susţine popoarele (Conv. lit., nr. 18, p. 290). 23. Cine mai are trebuinţă de un esemplu pentru această frîngere şi înstrăinare a ideei în capul diferiţilor indivizi, să cetească maximele lui La Rochefoucauld împreunate cu ale lui Montesquieu şi Vauvenargues în ediţiunea Firmin Didot. în această ediţiune perfidă maximele lui La Rochefoucauld sunt însoţite de observările lui Aime-Martin asupra lor; dar observările lui Aime-Martin sunt aşa de părăsite de toţi dumnezeii, încît anulează 836 837 valoarea întregei publicaţiuni. D.e., în maxima sa a V-a, Rochefoucauld zice cu drept cuvînt: „Durata pasiunilor noastre depinde tot aşa de puţin de la noi ca şi durata vieţei". La aceasta Aime-Martin face întrebarea: „Si cela Hait juste, de quoi nous servirait la volontiY' însă este evident că maxima lui La Rochefoucauld zice, cu alte cuvinte, că voinţa noastră este în serviciul pasiunilor pentru a le realiza scopul, dar nu viceversa, pasiunile dependente de regularea voinţei. Prin urmare, falsitatea acelei maxime nu se poate dovedi niciodată prin întrebarea la ce ne serveşte voinţa? Aceasta fiind — nu o obiecţiune, ci o neînţelegere a maximei. Maxima a XXXIX-a: „Răul ce-1 facem nu ne atrage atîta per-secuţiune şi ură, cîtă însuşirile noastre cele bune?" Aci Aime-Martin exclamă: „tiest cdlomnier le genre humain. Socrate et Fenelon furent persâcutes, ils ne furent point hais (?)" Maxima a X-a: „în inima omenească se produce o generaţiune perpetuă de pasiuni, aşa încît ruinele uneia sunt mai totdeauna bazele alteia". Nota lui Aime-Martin: „Dans leur passage rapide, toutes Ies passions nous laissent mecontents, et le mecontentement nous conduil peu ă peu ă la seule passion qui puisse avoir de la durSe: la vertu." Virtutea o pasiune! Etc, etc. Ce soarte stranie a adus asupra maximelor lui La Rochefoucauld un comentator ca Aime-Martin! (Conv. lit., nr. 18, p. 291). în ed. 1892 (= B), voi. II, p. 400 — 401, însemnarea este reluată în următoarea variantă: Cine mai are trebuinţă de un exemplu, să citească observările lui Aime-Martin asupra maximelor lui La Rochefoucauld în ediţia lui Firmin Didot. Cînd zice La Rochefoucauld: „durata pasiunilor noastre depinde tot aşa de puţin de noi ca şi durata vieţei", Aime-Martin se întreabă: „si cela itait juste, de quoi nous servirait la volonte?" însă este evident că maxima lui La Rochefoucauld spune, cu alte cuvinte, că voinţa noastră conştientă este în serviciul pasiunilor, dar nu viceversa, pasiunile dependente de ordinele voinţei. Prin urmare, întrebarea: la ce ne serveşte voinţa? nu e o întîmpinare, ci o neînţelegere. Maxima 29: „Răul ce-1 facem nu ne aduce atîta persecuţie şi ură, cît însuşirile noastre cele bune". Aici Aime-Martin exclamă: „c'est calomnier le genre humain. Socrate et Fenilon furent persicutâs, ils ne furent point hais (??)". Maxima 10: „în inima omenească se produce o generaţie perpetuă de pasiuni, aşa încît rămăşiţele uneia sunt mai totdeauna temeliile alteia". Nota lui Aime-Martin: dans leur passage rapide, toutes Ies passions nous laissent micontents, et le micontentement nous conduit 838 j I peu ă peu â le seule passion qui puisse avoir de la durie: la vertu. \ Virtutea o pasiune etc, etc. Ce ironie a soartei a adus asupra maximelor lui La Rochefoucauld un comentator ca Aime-Martin! 24. Geologia, întrucît se ocupă de epocile formării pămîntului înainte de apariţiunea omului, este încercarea fantastică de a urmări i fenomenele naturei pe şirul cauzalităţii înapoi şi de a reprezintă j lumea precum ne-ar fi părut, dacă am fi fost spectatorii ei de la început. Precum însă este sigur că noi nu am fost spectatorii pă-i mîntului în epocele sale primitive, tot aşa e de sigur că fenome- i nele în aceste epoce nu au putut fi aşa precum ni le arată geologia. ! Căci toate calităţile descrise în fenomenele naturei, afară de j puterea, care este cauza lor presupusă şi care se manifestă cu mişcare sau vibraţiune, sunt impresiuni ale nervilor animalici şi fără aceştia ! nici nu au esistenţă distinsă (Conv. lit., nr. 18, p. 291). ! L Cugetarea este reluată în ed. 1892, voi. 2, p. 399 —400, cu cîteva f modificări (pe care le subliniem cu litere cursive), minus ultimul j paragraf: Ni Geologia, întrucît se ocupă de epocele formării pămîntului îna- j inte de apariţiunea omului şi ne înfăţişează chiar tablouri din acel t timp, este încercarea fantastică de a urmări fenomenele naturei pe şirul causalităţii înapoi şi de a arăta lumea precum ne-ar fi părut, dacă am fi fost spectatorii ei de la început. Precum însă este sigur că omul nu a fost spectatorul pămîntului în epocele primitive, tot aşa e de sigur că fenomenele acestor epoce nu au putut fi aşa cum ni le arată geologia. 33. Religiunea pozitivă are o importanţă practică îndoită: I ea dă întîi un răspuns la întrebările eterne ale omenirii: de unde I venim? şi unde ne ducem? Răspunsul îl dă cu certitudine dogma- | tică şi cu scop de a procura o liniştire individuală. Prin urmare, | cuprinsul lui special în diferitele religiuni este indiferent din mo- mentul în care este crezut şi pînă cînd este crezut. Ea conţine, al doilea, precepte morale cu sancţiunea supranaturală şi voieşte a fi Etica practică a omenirii. Din aceste două scopuri religiunea împlineşte pe cel dintîi în j mod suficient, fiindcă se ţine de sfera intelectuală; dar pe cel de al doilea nu-1 împlineşte bine, fiindcă se ţine de natura morală, 839 l 57 ~ Opere, voi. I, Titu Maiorescu care în fiecare om este înnăscut şi neschimbătoare. Neputîndu-se astfel modifica oamenii prin precepte morale, se întîmplă cu necesitate o modificare a preceptelor religiunii morale. Etica religioasă se falsifică din ceea ce era în spiritul fundatorului şi se adaptează gradului de cultură pe care se află poporul. De aci urmează că statul modern trebuie să fie indiferent pentru orice religiune, cu alte cuvinte că nu poate exista o religiune a statului şi, prin urmare, nici preoţi ca funcţionari ai lui. Căci scopul dintîi, cel metafizic, pe care religiunea îl realizează în poporul incult, trece prin sfera statului şi, prin urmare, nu are a face cu el. Iar scopul al doile, cel moral, care are a face cu statul, nu se împlineşte de religiune, ci, din contra, se falsifică, şi în această falsificare se produce periculul de a vedea adese idei imorale propagate cu aparatul autorităţii dogmatice de care dispune biserica. Prin urmare, singurele mijloace de educaţiune ale statului sunt şcoala şi codicele penal, iar biserica îi este o sferă străină şi de multe ori inimică (Conv. Ut., nr. 20, p. 323 — 324). 35. Dacă atingi cu arcul o coardă întinsă în aer liber, ea dă un ton, însă vibraţiunile i se pierd fără rezistenţă şi nu se pot aduce la valoarea muzicală. Pune-i o rezonanţă dedesubt, şi cu tonul prins şi reflectat se naşte instrumentul artistic. Tot aşa este inteligenţa omenească, a cărei rezervoriu de memorie dă un echo şi o legătură ideilor singuratice ce i se deşteaptă prin lumea dinafară, pe cînd animalul trăieşte totdeauna sub impresiuni izolate, de regulă mulţămit şi plin de momentul actual. Acel echo al inteligenţei omului este izvorul fericirii şi nefericirii sale, şi de aci se vede valoarea impresiunilor şi reflecţiunilor omeneşti. Toate sunt numai stafiile creierilor, rezonanţa fugitivă a violinei, şoptirea misterioasă în scoica de mare (Conv. Ut., nr. 20, p. 324). în ed. 1892, voi. II, p. 392, cugetarea este reluată în următoarea variantă: Dacă atingi cu arcuşul o coardă în aerul nemărginit, ea dă un sunet, însă vibraţiunile i se pierd şi nu se pot aduce la valoare muzicală. Pune-i o rezonanţă dedesubt, şi cu tonul prins şi reflectat se naşte instrumentul artistic. 840 In posiţiunea cea mai nedemnă se aruncă oamenii care au destul curagiu pentru a face o faptă după impulsul conştiinţei lor, dar nu au destul pentru a-i suporta consecinţele inevitabile. Căci ce este nedemn? Tot ce e pe jumătate (Conv. Ut nr. 20, p. 324). în ed. 1892 voi. II, p. 385 cugetarea este reluată în următoarea variantă: 9. în situaţia cea mai nedemnă ajung oamenii care au destul curaj pentru a face o faptă după îndemnul conştiinţei lor, dar nu au destul pentru a-i suporta urmările. Căci ce este nedemn? — Tot ce e pe jumătate. Aforisme care figurează numai în ed. Critice, 1892: 30. Plăcerea şi durerea pot să fie fizice, fericirea şi nefericirea sunt intelectuale, stafii ale creierilor, şoptirile misterioase din scoica marină (ed. cit., voi. II, p. 391). 33. Ce e vestmîntul în sculptură e tropul în poezie (ed. cit., voi. II, p. 392). 34. Nici o concepţiune de valoare nu se poate întemeia pe o neînţelegere, nici măcar un roman (ed. cit., voi. II, p. 392). 40. însemnătatea publicităţii, fie presă liberă, fie dezbatere parlamentară, nu stă atît în binele ce-1 poate produce, cît în răul ce-1 împedecă (ed. cit., voi. II, p. 394). 44. A fost Goethe un om cu bune moravuri? Ce întrebare! Ce-mi pasă de ortografia poeziilor lui Anacreon! (ed. cit., voi. II p. 395). 47. Cine cunoaşte pe deaproapele său! In globuri de creieri închise trec sufletele pe lîngăolaltă, şi ceea ce se manifestă în afară nu poate fi esenţa internă (ed. cit., voi. II, p. 396). 49. Cum să ştii ce e bucuria, dacă nu ştii ce e durerea? (ed. cit., voi. II, p. 397). 57. Adeseori soarta prea blîndă, fiindcă a rezervat nulităţilor despreţul uitării în viitor, le mîngîie cu linguşirile ieftine ale con-timpuranilor (ed. cit., voi. II, p. 399). 57* T ADDENDA i ESEMPLE DE POESII RUMĂNE1 1 Anexa volumului Poesia rumănă. Cercetare critică de Titu Maiorescu — urmată de o alegere de poesii, Iaşi, Ediţiunea şi Imprimeria Societăţii „Junimea", p. 119 — 206 (n. ed.). ' POESII LIRICE DEDICAŢIE1 Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! Şi care odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură şi eu! O! blîndă, mult duioasă şi tainică lumină! în veci printre steluţe te cată al meu dor, Ş-adeseori la tine, cînd noaptea e senină, Pe plaiul nemurirei se-nalţă c-un lung zbor. Nepăsare de I. Negruzzi I Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adîncă 1 Ca trista veşnicie e fără de trecut! i Plăceri dulci a iubirei, plăceri încîntătoare, Simţiri, măreţe visuri de falnic viitor, V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las un întuneric adînc în urma lor. 1 în ediţia 1875, Opere complete, Poesii, I, Doine şi Lăcrimioare, poezia va primi titlul Steluţa. în ediţiile din 1853 şi 1863 apăruse sub titlul iniţial: Dedicaţie (n. ed.). Dedicaţie de V. Alecsandri Sonet de A. Sihleanu Privesc de T. Şerbânescu Unei doamne de N. Nicoleanu Nu vezi tu de M.D. Cornea Cinel-cinel de V. Alecsandri Dor de T. Şerbânescu Senin şi furtună de I. Negruzzi Vecina noastră de N. Georgescu O victimă de N. Nicoleanu 847 V-aţi stins şi de atunce în cruda-mi rătăcire N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalţ la tine duioasa mea gîndire, Steluţă zîmbitoare dincolo de mormînt! Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe- tine, O! dulce desmerdare a sufletului meu! Şi multă fericire ai revărsat în mine Pe cînd eram în lume tu singură şi eu! Frumoasă îngerelă cu albe aripioare! Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit, Şi-n ceruri cu grăbire, ca un miros de floare, Te-ai dus, lăsîndu-mi numai un suvenir iubit. Un suvenir, comoară de visuri fericite, De scumpe şi fierbinte şi dulce sărutări, Din zile luminoase şi îndumnezeite, De nopţi veneţiene şi pline de-ncîntări. Un suvenir poetic, coroana vieţii mele. Ce mîngîie şi-nvie duios — inima mea Şi care se uneşte cu harpele din stele Cînd mă închin la tine, o! dragă lină stea! Tu dar ce prin iubire, la al iubirii soare. Ai deşteptat în mine poetice simţiri, Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri! SONET Peste ţărmuri depărtate Vezi tu rîul călător Cum în valuri turburate Se azvîrle în izvor? P-a lui maluri singurate Vezi cum vîntul mugitor Mişcă trestia ş-o bate Şuierînd îngrozitor? Rîu-i viaţa-mi zbuciumată, Ş-acea trestie mişcată E-al meu suflet dureros," Viitorul ce m-aşteaptă E pustia cea deşartă De pe malul nisipos. PRIVESC Privesc cerul în uimire, Apoi mă-ntorc şi privesc Cu tot sufletu-n privire Ochi-ţi d-un azur ceresc. Şi nu pot de a nu-ţi zice: Ochii tăi, scump îngere!! Sunt, ah! crede p-un ferice, Două picături de cer. Picături!... dar fiecare Este un adînc mister, Fiecare e un soare, Fiecare e un cer! Duce-m-aş viaţa toată, Ca să scap d-al vieţii chin, Pîn'n lumea cealâlaltâ, D-unde cei duşi nu mai vin! 84S 849 Ş-atunci pe pămînt, atunce Acei care m-au iubit Să însemne cu o crace Locul unde m-am oprit! UNEI DOAMNE De se va-ntîmpla s-ajungă aste rînduri pîn'la tine Şi citindu-le să cugeti făr' de voia ta la mine. Nu gîndi că sunt în doliu cufundat şi plin de dor. Căci te-nşeli, dacă vei crede că duioasa mea simţire Căutînd a ta prezintă şi-ntîlnind a ta privire A dorit al tău amor. Tu nu erai decît umbra ce-mi servea de apărare. Ca să nu-mi topească ochii razele nemuritoare Din sufletul ce iubesc; Tu nu erai decît pînza totdauna suspendată, Subt care ascundea suspinul a mea inimă-nfocată Privind chipu-i îngeresc. Negreşit, ai ochii negri şi sprîncenele arcate, Faţa albă şi pe umeri două plete aruncate D-un negru posomorit! Dar ce vrei! Sunt un sălbatic d-o natură necioplită! Mie-mi trebuie un suflet, iar nu piele lustruită, Ca să nu mor de urît! NU VEZI TU Nu vezi tu a ta durere Cum te-mpinge spre mormînt, Cat-aiurea mîngîiere, Fete-s multe pe pămînt! Mai găsi-vei tu sub soare Un păr negru — un chip iubit, O zînă fermecătoare Ce te-ar face fericit! Şi cu alt-aici sub soare Aş putea fi norocit, Dar cu alta fi-voi oare Aşa de nefericit? Picături în suprafaţă. Dar ca spaţiul fără fund, Cîte lumi în a lor ceaţă Ş-adîncime se ascund! Fericirea mea e mare, Ah! măsoar-o-n ochii mei: Universul un cer are, Eu am două-n ochii tăi! CINEL-CINEL Păstorul zice: Cinel-cinel, Copilei june de lîngă el: „Două steluţe cu raze line Lăsat-au cerul plin de lumine, Şi pe-a ta frunte ele au căzut. Ghici, drăguliţă, că le sărut." Nu ghici-ndată Gingaşa fată Şi pe ochi dulce fu sărutată. 851 Păstoriul zise încă: Cinei, Copilei blînde de lîngă el: „O vezi închisă, rumena floare, Cum se deschide, vezi lăcrimioare, Şi pe-a ta faţă ea s-a născut. Ghici, drăguliţă, că o sărut." SENIN ŞT FURTUNĂ Noaptea profundă în ea cufundă Pămîntul june reînflorit, Nu ghici-ndată Vesela fată Şi pe guriţă fu sărutată. Bolta senină Blîndă lumină Varsă din sînul său aurit; Păstoriul zise iară: Cinei, Copilei mîndre de lîngă el: „Albe, rotunde, două-aripioare Nencetat saltă la cer să zboare, Şi tu-n robie le-ai tot ţinut. Ghici, drăguliţă, că le sărut." Nu ghici-ndată Rumena fată Şi pe sîn fraged fu sărutată. DOR Bate vîntul, bate tare, Bate de la răsărit Şi-mi aduce dor de mare. Dor de lung călătorit! Duce-m-aş atunci în lume Fără să mă mai opresc, Prin pustiuri fără nume, Mari ca golu-mi sufletesc! Şi totul tace, Divină pace Peste natură domneşte lin, Dar o furtună Geme şi tună în al meu suflet zdrobit de chin. Ah! Nici o rază Nu luminează Noaptea profundă ce m-a cuprins. Inima-i ruptă De lunga luptă Ce amor şi ură crud au încins. VECINA NOASTRĂ Cînd te arăţi tu la fereastră Cu un aer gînditor, —Doamne! zic: Vecina noastră S-o sărut ş-apoi să mor! 852 853 Am visat un vis ferice Noaptea de alaltăieri Dumnezeu păru, şi-mi zice: „Voi să-ţi dau orice tu ceri. Vei tu aur? Vei putere? Glorie, coroni, măriri? Din a cerului avere Din ce vei împărtăşiri? Muritor prin soarta voastră, Eu te fac nemuritor!" — Doamne! zic: Vecina noastră S-o sărut ş-apoi să mor. O VICTIMĂ „Ţi se va ierta mult Căci ai iubit mult." Albă, cu ochii negri şi dulce ca o fee, Un cap blondin de înger pe umeri de femeie, Atît era de pală ş-atît de gînditoare, Cît s-ar fi zis o umbră, străină călătoare, Sau geniu ce se lasă din ceruri pe pămînt Şi merge să jelească virtutea p-un mormînt, La gît purta o cruce, simbol de sărăcie, Şi-n inimă durerea, eternă bogăţie, Acelor ce pe lume se zic dezmoşteniţi. Vai! negreşit aleşii sunt cei nefericiţi! Sfios-i-era suspinul şi glasul trist, dar dulce! Să fie cîntul serii, ce plînge şi se duce Să-şi verse voluptatea p-un loc mai fericit? Să fie cea din urmă oftare de iubit, Suspinul unui suflet ce-n ultimul avînt îşi mai întoarce ochii cu milă spre pămînt? Dar iat-o se rădică şi pală, inspirată, Suspină cu putere p-o notă dezolată Un cîntec, ce se pierde prin umbre tresărind Ca dorul şi speranţa proscrisului murind. „Amor, scînteie smulsă din razele cereşti! Tu care dînd viaţă şi moartea pregăteşti; Fiinţa ta de flăcări ca geniul proscris Şi-a suspendat locaşul pe margini de abis Cît inima, ce zboară spre el şi se ridică, Se-ntoarce-ngălbenită de jale şi de frică, Şi strînsa violată de braţu-ţi nevăzut, Ca undele pierdute p-un rîu necunoscut, Alunecă din sînul plăcerii d-aurite Pe braţele durerii de lacrimi veştejite, P-al carii pat veghează, suspină şi tresare Căinţă, gelozia şi cruda desperare, Căci unde-i muritorul, vai! care n-a gustat Din cupa ta veninul? Şi cin' s-a lăudat, Cînd furiile soartei pe capu-i se ridică, Să-şi fi privit ruina în faţă fără frică Şi fără remuşcare? Suspinul infortunii Nu-i tînguios şi dulce ca glasul rugăciunii, Ci trist, amar ca dorul, ce geme p-o ruină, Şi negru ca o noapte, lipsită de lumină!"... A candelii lucire dodată tremură, Iar dulcea creatură tăcu şi espiră! NEPĂSARE Marea geme şi vuieşte Şi s-azvîr)e-n sus şi-n jos, 855 58 I Cerul tună şi trăsneşte, Vîntul urlă fioros. Vasul fraged se despică, Valuri negre-1 învălesc, Cînd spre nouri îl ridică, Cînd în funduri îl izbesc. Şi pe vas în desperare Toţi aleargă nesfîrşit, Nicăieri nu văd scăpare. Groaza morţii i-a lovit. Şi ochiri şi braţe mute Ridic spre Mîntuitor, Să se-ndure să-i ajute Cu cerescu-i ajutor. Singur, fără de mişcare De catarg stau rezimat Şi privesc cu nepăsare Oceanu-nfuriat, II FABULE SI EPIGRAME Toporul şi pădurea de Gr. Alexandrescu Momiţa şi două miţe de A. Donici Epigram de I. Văcărescu Ţiganul şi purcelul de Gr. Alexandrescu Racul, broasca şi ştiuca de A. Donici Epigram de I. Negruzzi Cinele şi căţelul de Gr. Alexandrescu Lupul şi cucul de A. Donici Epigram de N. Nicoleanu Măgarul răsfăţat de Gr. Alexandrescu Căci puţin îmi face mie Dacă marea m-a-ngropa, Sau de inima-mi pustie Pe pămînt voi mai purta. 58* 857 în fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!" „E vreunul d-ai noştri cu el ca să-i ajute?" Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute Şi care era singur ceva mai la o parte. „Nu." — „Aşa fiţi în pace: astă dată avem parte. Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească, Decît să ostenească." TOPORUL ŞI PĂDUREA Stejarul avu dreptate: După multă silinţă, cercări îndelungate, Dînd în dreapta şi-n stîjiga, cu puţină sporire, Ţăranul se întoarse fără de izbutire. Minuni în vremea noastră nu văd a se mai face, Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace, Nu rămîne îndoială; pentru că de n-ar fi, Nici nu s-ar povesti Şi caii lui Ahil care prooroceau, Negreşit că au fost, de vreme ce-1 trăgeau, întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc, Şi care îmi zicea Că şi el o ştia De la strămoşii lui, Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu De la un alt strămoş ce nu mai este viu, Şi p-ai cărui strămoşi, zău nu pot să vi-i spui. într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă. Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă. Trebuie să ştiţi însă, şi pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă, Astfel se încep toate: vremea desăvîrşaşte, Orice inventă omul, orice spiritul naşte. Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mînă, începu să sluţească pădurea cea bătrînă. Tufani, paltini, ghindari se îngroziră foarte: „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte, începură să zică: toporul e aproape! Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare. Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare! Istoria aceasta d-o fi adevărată, îmi pare că arată Că în fiece ţară Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc străinii ci ni le face toate Un pămîntean d-ai noştri, o rudă sau un frate. MOMIŢA ŞI DOUĂ MÎŢE în a momiţelor ţară, Ce mai nu are notară. Odată judecătoare Era o momită, care Chibzuia cu scumpătate Cumpăna cea de dreptate. Şi iată că la momită Se arată două miţe, Zgîriete, încruntate, în prigonire de moarte, Părăsind al său lăcaş Pentr-un bulgăre de caş. 858 Ş59 I Una strigă: „Socoteşte! Caşu eu I-am fost ochit." Alta ţipă: „Hotărăşte! ' Caşu eu l-am dobîndit." „Staţi!" le zise lor momiţa, „In cumpăna de dreptate Se va lămuri fiinţa Pricinii de caş urmate." ' Apoi, caşu drept în două, Rumpîndu-1 ea pre-frumos, , Au pus întru amîndouă Cumpene cîte un boţ. Dar cînd cumpăna rădică, Vede c-o parte-i mai mică; Muşcă, cearcă, chibzuieşte [ Şi bine nu nimereşte. Acum partea cea muşcată, Nu trăgea ca ceealaltă. Muşcînd iar din acea grea, Tocmai drept nu nimerea. Şi aşa pîn'n sfîrşit Tot în cumpene au tras; Iar miţele s-au trezit ţ Că din caş n-a mai rămas. Vru şi el să libereze pe un porc ce îl avea Şi în jug de multă vreme lîngă şatră îl ţinea. îl chemă dar şi îi zise: „Porcule, purcelul meu, Cunosc însumi din cercare jugul cît este de greu. De aceea te fac liber: d-acum poţi a vieţui Orcum ţi-o plăcea, şi hrana singur a ţi-o dobîndi." „Să trăieşti, însă, stăpîne, în grădini poci eu intra, Pepeni, dovlecei şi verze fără grijă a mînca?" — „Ba nu, astea sunt oprite." — „Aşadar îţi mulţumesc, Cu un sfert de libertate, drept să spui, nu mă învoiesc. Ba cred chiar că e ruşine, cînd toţi porcii au trăit La coşare în robie, să ies eu mai osebit, Să-mi rădic mai presus botul şi de treapta lor să fug Ş-apoi ce ar zice boii văzîndu-mă fără jug?" Unii-nţeleg libertatea ca porcul cel ţigănesc; Alţii, deprinşi cu robia, de ea greu se despărţesc. RACUL, BROASCA ŞI ŞTIUCA EPIGRAM Căutătura-ţi va război, Zîmbirea-ţi cere pace: Şi să mă-mpac cu tine voi, 'Dar să mă bat — îmi place! ŢIGANUL ŞI PURCELUL Cînd s-au liberat ţiganii, în anul de la Cristos O mie şi... nu ştiu cîte; unul din ei, omenos Racul, broasca şi o ştiucă într-o zi s-au apucat De pe mal în iaz s-aducă Un sac cu grîu încărcat, Şi la el toţi se înhamă: Trag, întind, dar iau de samă Că sacul stă neclintit. Căci să trăgea neunit. Racul înapoi se da, Broasca tot în sus sălta, Ştiuca foarte se izbea, Şi nimic nu isprăvea. Nu ştiu cine-i vinovat; însă pe cît am aflat, Sacul în iaz nu s-a tras, Ci tot pe loc a rămas. 860 861 ( Aşa-i şi la omenire, Cînd în obştii nu-i unire: Nici o treabă nu se face Cu izbîndă şi cu pace. EPIGRAM Adio frumoase bucle, adio amor fierbinte, Eu mă despart de tine Cu sufletul zdrobit Cu mai puţin amor, dar cu mai multă minte, Un altul decît mine Va fi mai fericit. CÎNELE ŞI CĂŢELUL „Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii, şi alte cîteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare: Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adese că-n ţări civilizate, Este egalitate. Toate iau o schimbare, şi lumea se ciopleşte Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte. Cît pentru mine unul, fieştecine ştie C-o am de bucurie, Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră." Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare, Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. Căţelul Samurachi, ce şedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, Şi că nu au mînie nici capriţii deşarte, S-apropie îndată Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: „Gîndirea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi simţămîntul vostru îl stimez, fraţii mei". „Noi fraţii tăi, răspunse Samson plin de mînie, Noi fraţii tăi, potaie? O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" „Dar ziceaţi..." „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam. Că nu iubesc mîndria şi că urăsc pe lei, Că voi egalitate, — dar nu pentru căţei." Aceasta între noi adese o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem. LUPUL ŞI CUCUL „Rămîi sănătos, vecine!" A zis lupul cătră cuc, „Aceste ţări de rău pline Le părăsesc şi mă duc. Nu mai pot trăi aice, De om, cîne prigonit: în Arcadia ferice Fste codru de trăit, Unde aurita vreme împărăteşte deplin, Unde lupul nu se teme De năpăstile ce-i vin. Acolo nu sunt războaie, Toţi în pace vieţuiesc: Omul este blînd ca oaia, Iar cînii nici hămăiesc." 862 863 „Cale bună, măi vecine! Dar te rog să-mi spui curat: Năravul nu-ţi iei cu tine? Şi colţii ai lepădat?" „Să-i lepăd? da cum se poate!" „Apoi ţine minte, frate, Că la viitoarea iarnă, Ai să rămîi fără blană." Şi aşa s-a întîmplat Precum cucu i-a cîntat. între oameni iar sunt unii Cu colţi de lup înzestraţi: Oriîncare parte a lumii Ei vor fi tot ne-mpăcaţi. EPIGRAM Dacă viaţa este un vis, Dacă de ceea ce-ţi este scris Nu-i cu putinţă să fii păzit: De ce atîta grijă şi chin? Ia-ţi cupa, frate, umple-o cu vin Şi bea, visează pînă-n sfîrşit. MĂGARUL RĂSFĂŢAT Un măgar văzu odată P-al său stăpîn că dormea, Şi s-apropie îndată Binişor a-1 mîngîia. Dar să ştiţi că dinainte Era trist şi supărat; Căci vedea cu ce cuvinte Mîngîia învederat Un căţeluş mic din casă, Glume jocuri ce-i făcea Şi cu dînsul tot la masă Ziuă, noaptea petrecea. „O, ce rea nenorocire!" îşi zicea bietul măgar, „De ce astă osebire? Are potaia vrun dar? Eu că alerg pînă seara, Că muncesc necontenit, Ar cu boii toată vara: Şi de fîn chiar sunt lipsit. Ba adesea şi ciomege Pe spinare că-mi cîştig. Asta este a mea lege, Să mă ierte, surda strig. Blestămatului de cîine, Căci îi joacă împrejur, Ei dau cea mai bună pine Şi pe mine toţi mă-njur. Dacă linguşirea este Mijlocul d-a-nainta, Să mă duc dar fără veste Ca şi dînsul a-i sălta." Cugetînd astfel în sine, Vine, calcă-ncetişor Şi cînd s-apropie bine, îl loveşte c-un picior Atît de greu în spinare, — (Ba încă alăturînd Drăgăstosul glas ce are, Ca mai mult să-i placă vrînd) încît omul de mirare, De durere stăpînit, Strigă, se vaită tare: „Săriţi că m-a prăpădit!" j Slugele alerg îndată, i Pe jupîn îl ciomăgesc Că e Măgar îi arată, Cu tufele-i mulţumesc. 1 Nu siliţi natura; Veţi fi neplăcuţi | BALADE Cu talentul care Nu sunteţi născuţi: Mihai scăpînd stindardul de D. Bolintineanu Fât-Logofăt de V. Alecsandri Umbra lui Mircea de Gr. Alexandrescu Mircea la bătaie de D. Bolintineanu Barcarola de A. Sihleanu Capul Avarilor de D. Bolintineanu Ceasul rău de V. Alecsandri Ucigaşul fără voie de Gr. Alexandrescu Mărioara de D. Bolintineanu Banul Mărăcinâ de V. Alecsandri Daniil Sihastru de D. Bolintineanu Gtndola de G. Creţeanu Greza de V. Alecsandri Luna după dealuri mergînd să se culce, îi arată calea şi-i surîde dulce. | MIHAI SCĂPÎND STINDARDUL i Noaptea se întinde şi din geana sa Argintoase lacrimi peste flori vărsa. Dar setos de lupte, în văi depărtate, Un erou în noapte încă se mai bate. f Singur el se luptă în acele văi, Unde mîna morţii a culcat pe-ai săi. Dar sub mii de braţe trebuie să cadă: ! Trece printre unguri fără ca să-1 vadă; I Şi stindardul ţărei el înfăşurînd Către sîn îl strînge, înapoi cătînd. Şi în umbra nopţii armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă şi uşoară. Spre o apă lată calul s-a-ndreptat; De maghiari războinici fuge-nconjurat. Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri; Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuri Şi de ceea parte singur ajungînd, El îmbrăţişează calu-i spumegînd: Apoi scoate frîul încă alb de spume, Şi îi zice: „Liber mergi de-acum în lume! FĂT-LOGOFĂT — O! Făt-Logofete Cu netede plete, Cu părul de aur! Stai, te odihneşte Că-n deal te pîndeşte Un negru balaur. — Frumoasă fetiţă Cu lungă cosiţă, Cu mîndru colan! De dînsul n-am teamă, Căci am pe-a lui seamă Voinic buzdugan. — O! tînăr semeţe, Cu blînde mîndreţe, Cu ochii de foc (!) Balauru-i mare. Şi milă nu are.... Stăi, ah! stăi pe loc. — Luceafăr. din stele Cu-ochi de porumbele, Cu faţă de crin! Toţi zmeii clin lume Se-nchin 1-al meu nume Tremur şi se-nchin. — Viteze vestite, Cu arme-aurite, Cu dulce cuvînt! El peste munţi calcă, Şi-n cer are o falcă Ş-una pe pămînt. — Pasăre de munte, j Cu salbă pe frunte, j Cu salbă de flori! Murgul meu cînd sare, Trece peste mare Şi zboară prin nori. i j i - O! Făt-Logofete, j Cu netede plete, Cu glasul ceresc! j Nu te du de-aice, ! Nu te du voinice, \ Că eu te iubesc! I — Frumoasă fetiţă, Cu lungă cosiţă, Cu sîn fecioresc! Pentru-a ta iubire Fală sau peire Vreu să dobîndesc! UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul din protivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al monastirei în cadenţă îl izbesc. Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară; De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă... printre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ora nălucirei: un mormînt se dezveleşte, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte... Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc. Ascultaţi...! marea fantomă face semn... dă o poruncă... Oştiri, taberi, fără număr împrejuru-i înviez... Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania-1 aude, ungurii se înarmez. Oltule, care ai fost martur vitejiilor trecute Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sînt ţie cunoscute. Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit? Este el cum îl arată sabia lui şi armura,1 Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn, Traian, gloria Romei ce se luptă cu natura?2 Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel bătrîn? 1 în biserica de la Cozia, Mircea este zugrăvit în costum de cruciat (nota lui Gr. Alexandrescu). 2 Pe malul drept al Oltului se vede drumul făcut de Traian (nota lui Gr. Alexandrescu). 878 59 — Opere, voi. I, Titu Maiorescu 871 Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îl spune, Dunărea se-nştiinţează, Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune De la fii ai României care tu o ai cinstit. Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ţi a depune: Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrăpit. Rîvna-ţi fu neobosită îndelung-a ta silinţă; Pînă 1-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi; însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare; Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat; întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare; De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat. în acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit, Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie1 A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit! Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne apucă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni într-adevăru au stat. Au trecut timpii acei, timpi de fapte strălucite, j însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc: 1 Doamna Florica, soţia lui Mihai, este îngropată în acel aşi ! mormînt cu Mircea, după cum arată inscripţia de pe piatră (no ta lui Gr. Alexandrescu). [în realitate, Florica era fiica lui Mihai \ Viteazul — n.ed.\ \ 872 \ 59* Prin ştiinţe şi,prin arte naţiile. înfrăţite în gîndire şi în pace drumul gloriei găsesc. Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topeşte Crîngurile înflorite, păduri care îl hrănesc. MIRCEA LA BĂTAIE Armia maghiară ţara a-nvălit, Soarele văzînd-o a îngălbinit. Dar bătrînul Mircea nu se înspăimîntă; Cu o mică ceată de voinici s-avîntă. Nu că el voieşte ţara a scăpa: Ci va să-mplinească datoria sa. Unde este timpul cel de bărbăţie, Cînd murea românul pentr-o datorie! Pe un cal ce muşcă spuma în zăbale Printre zi şi noapte el îşi face cale. „Fraţii mei! vorbeşte falnicul bătrîn, Dumnezeu voit-a ca să mor român. Cel ce a sa viaţă ţărei sale-închină, Piere ca lumina într-a sa lumină. Ce e-n viaţa ţărei viaţa unui om? Ce e-n primăvară floarea unui pom? Ceea ce prin stele este-o stelioară Şi-n nemărginire un minut ce zboară. Şoimul cînd se vede prins de vînători Spun că îşi sfărîmă cuib şi puişori. Astfel decît lanţul braţul să le-ncingă, Ce-i român, ce-i nobil astăzi să se stingă." Unde este timpul cel de bărbăţie, Cînd murea românul pentru-o datorie?! BARCAROLA A misterului mireasă, Cu vii stele împrejur, Mîndră stă ca o crăiasă în palatul său d-azur. Dar, — e umbra-i răpitoare Ce se scaldă într-un val. Mişcă, barca mea uşoară, Tăiaţi unda, voi, lopeţi Şi tu, vesel — inimioară De iubire să te-mbeţi. La a nopţii neguroase Poartă neagră d-abanos Bate zorile sfioase Cu-al lor deget a iros. Vîntul suflă, valul muge — S-a stins scumpul meu delir! Dar în barca mea ce fuge Mă mîngîi c-un suvenir... Valul doarme, vîntul tace; Singur numai eu veghez, Şi în barca mea îmi place j L-a mea dulce să visez. I Vino, aură iubită, De mă mîngîie uşor, / Pîn'la vremea mult dorită ! Cînd în brate-i am să zbor. i f Treceţi ceasuri cu grăbire; j De dorinţi sunt sfîşiat; ' Şi tu, scumpă nălucire, Dă-mi semnalul aşteptat. Ah! ce văd, nu mă-nşel oare? Un ce fîlfîie pe mal? 874 CAPUL AVARILOR Prin văile Carpaţilor Misterici, neguroase, Trecea capul cazacilor Cu garde numeroase. Zăreşte lîngă-o peşteră Dărâmături romane, Un templu de-albă marmură Al junei daciane: Iar luna, suflet umbrelor, Pe-o neagră stîncă-apare Şi varsă foc pe feţele Columnelor bizare. 875 în vestibulul templului Se văz mai multe stane, Cu chipul guvernorilor (!) Ai Daciei traiane. Dar turma călătorilor. Văzîndu-le huleşte, Şi capul lor, cu furie, Descăleca, vorbeşte: „Cît mi-or lovi vederile Aceste chipuri mute, Nu pot să-mpac eu iriima-mi Cu visele-mi plăcute!" El zice, trage paloşul, Spre chipuri apoi trece. Loveşte-o stană repede Pe sînul ei cel rece. Atunci în aer stelele Cu nori apoşi se-ngînă, Iar stana-nalţă repede, Pe dînsul recea-i mînă, Tot voinici de frunte, Care merg să-nfrunte Oarde de păgîni. Iar pe-o culme verde Ce-ntre munţi se perde, Stau de mi-i privesc Două surioare, Albe lăcrimioare Care mi-i jălesc: — Vezi, tu, surioară Oastea se coboară Colo pe costiş. Vezi-o cum pătrunde Pe rînd şi s-ascunde Colo-n stejeriş. Vai! nu se mai vede! Cine, cine-a crede Grija ce duc eu, Oastea că-i purtată De bătrînul tată Şi de dragul meu? Se mişcă toate stanele, Păşesc spăimîntătoare, Şi-n noapte calcă, sfarmă Barbarii sub picioare. . CEASUL RĂU Pe cel deal pe coaste Trece-o mîndră oaste, Oaste de români! Ei se duc în vale Unde ţara-n jale Geme cu amar, Căci au intrat iară Sabie în ţară, Paloş de tătar. De pe munţi în poale Cu armele goale Ei mi se cobor! 876 877 Şi p-în cea urgie, Dragă, a să fie Mare mult omor! Că tata bătrînul Nu cruţă păgînul Cînd s-aruncă-n foc, El e român tare Ca Ştefan cel Mare, Şi om cu noroc. Pentru el n-am teamă; Dar îmi fac de teamă Gînd stau de gîndesc La dragul Lisandru, Că-i un copilandru, Şi mult îl iubesc! El n-au vînat încă Decît şoimi de stîncă, Cerbi cu coarne mari; Ş-acu-ntîia oară Face, surioară, Goană de tătari, Ş-aşa mult mi-e frică Ş-inima-mi se strică Cînd gîndesc la el, Că mult, mult îi place Vitejii a face, Scumpul tinerel! — Taci, biată copilă! Nu-i plînge de milă Iubitului tău, Că ferească sfîntul Să-ţi fie cuvîntul Zis într-un ceas rău! Hai la mînăstire Ca să dăm de ştire Pustnicului sfînt, Să ardă tămîie Ca să nu rămîie Tătar pe pămînt. Oastea-nvingătoare Au stins de la soare Aprigul duşman Ea se-ntoarce-n munte, Avînd chiar în frunte Vechiu-i căpitan. Iar sărmana fată în zadar! vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse, Vitejii de zmeu!... Din bătrîni se spune Că sunt ceasuri bune Şi că ele sunt. Vai de-acei ş-acele Care-n ceasuri rele Zic vreun cuvînt! UCIGAŞUL FĂRĂ VOIE O temniţă adîncă îmi e locuinţă.1 Prin dese, prin negre zăbrele de fer 1 Sujetul acestei poezii este o întîmplare adevărată. Osînditul socotesc că trăieşte încă, şi nu e mai mult de patru ani de cînd s-a judecat pricina la tribunaluri, unde el, mărturisind fapta, căuta a se dezvinovăţi prin povestirea nenorocosului vis. Dar judecătorii, temîndu-se ca nu cumva îndurarea cătră acesta să insufle şi altora dorinţa de a visa, au aplicat pravila care nu cuprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum ştim, e încă nedesăvîrşită (nota lui Gr. Alexandrescu). 878 879 O rază perdută îmi spune fiinţa. Cerescului soare, seninului cer. Şi frigul mă-ngheaţă; e umed pămîntul; De ziduri, de lanţuri eu sunt ocolit; Aici suferinţa aşteaptă mormîntul, Căci legile lumei aşa au voit. Adus ca o crudă, sălbatecă feară,. L-a temniţii poartă nădejde-am lăsat, Şi simţ chinuire atît mai amară Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. O, noapte fatală! O, noapte cumplită! Pe patu-mi de trudă dormeam obosit. Era despre ziuă; soţia-mi iubită Şedea lîngă mine... un vis, vis cumplit! Văzui: în bătrîne păduri depărtate Părea că mă aflu; eram călător; Dar calea perdusem; pe ramuri uscate Cînta cucuveaoa cu glas cobitor. Copacii în preajmă-mi părea că-nviează. Din toată tulpina un gemet ieşea, Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi, ce urla. Şi eu fugeam iute, fugeam cu grăbire. Dar locul sub mine de sînge-nchegat Silinţe-mi zadarnici punea-mpotrivire; D-o rece sudoare eram inundat. Suflă un vînt iute, şi luna-ngrozită în spaţiuri veşnici trecea alergînd. Cu stinsele-i raze; cu faţa-i pălită întinse pustiuri abia luminînd, 1 Apoi deodată în nori se ascunde, Şi lipsa ei dede cumplitul semnal; în spaima nespusă ce atunci mă pătrunse, Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal. Schelet d-altă lume, cu forme cumplite, Rînjind către.mine privea neclintit: în mîna-i uscată, în unghi ascuţite Ţinea o femeie... Din capu-i zdrobit Muşca cîteodată, muşca cu turbare. Şi creieri şi oase din gură-i cădea: Uimit rămăsesem: la orice mişcare Părea că ea rupe din inima mea. Dar ceata de fiare o văz... mă soseşte... Ferbintea-i suflare acum o simţii... Mă plec, cat şi mîna-mi grea peatră-ntîlneşte Curagi deznădejdea îmi dă, şi... izbii... Un ţipet s-aude:... eu sai în picioare, Din somnu-mi de groază atunci deşteptat. Soţia-mi lipsită d-a vieţii suflare Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat! D-atunci zile multe şi nopţi osîndite Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simţit A lor osebire; vedenii cumplite Şi ţipetu-acela în veci m-a-nsoţit. Răsună el seara, l-auz dimineaţa, Precum în minutul prin crimă-nsemnat; Şi eu trăiesc încă! trăiesc, căci viaţa, Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat. Aci aştept vremea şi ziua dorită; Să văd dacă dreptul ceresc împărat Priveşte la fapta-mi ce este cumplită, Sau numai la cuget ce este curat. Căci, vezi tu, o, dulce nume, înger ce iubesc! ( Fără tine-n astă lume Nu pot să trăiesc." „Ce zici tu, o neferice, i Mîndrul meu iubit! Aşadar eu nu-ţi voi zice: Bine ai venit! MĂRIOARA „Dragul dulce-al vieţei mele La oaste s-a dus, Şi de-atuncea, soare, stele, Toate au apus! Mîna mea 1-a lui plecare Calu-i a-nfrînat, Şi-ntr-o dulce sărutare Inima mi-a dat." Astfel cîntă Marioara Dup-al ei iubit, Şi pe faţă-i lăcrimioara Dulce a-nflorit. Dar de nu poţi fără mine In lume-a trăi, La bătaie eu cu tine. Haide, voi veni!" Amîndoi pe cai s-aruncă Şi prin noapte zbor, Şi trecînd prin verdea luncă Cîntă cu amor: „Dacă nu poţi fără mine In lume-a trăi, Pentru ţară, eu cu tine Dulce voi muri." însă iată că soseşte Mîndrul ei amor, Şi în noaptea ce domneşte Spune al său dor. „In cîmpia sîngeroasă Fraţii mi-am lăsat. Şi la tine, a mea frumoasă, Iată c-am zburat. BANUL MĂRĂCINĂ I Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă, Din a nopţii ochi cereşti Şi din ochii omeneşti. Dar ce pling românii oare? Sufletul de ce îi doare? Plîng un mîndru frăţior Dezlipit de sînul lor.' Banul tînăr Mărăcină, Cărui Oltul se închină, De pe malu-i a plecat Pe-un fugar nencălecat; A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Şi cu cincizeci de voinici Adunaţi toţi de pe-aici. Ei păşesc peste hotare, Trec prin. satele maghiare, Prin oraşele nemţeşti, Prin ţări. lungi împărăteşti, Şi, în dragostea moşiei, Duc Vulturul României Care-n aur lucitor E cusut pe steagul lor. Tot pe-a Dunărei verzi maluri, Unde umbra-i joacă-n valuri, Merge mîndrul craiovan Cîte zile-s într-un. an, Şi feciorii mi-1 urmează, Şi fugarii lor nechează, Şi străinii ce-ntîlnesc Stau în cale de-i privesc. Pasă ceata, călătoare" Cînd, pe noapte, cînd pe soare. Lung e drumul, lung şi greu! Unde merg aşa mereu ? Ei se duc la vitejie, Căci au tainica solie De-a sădi în viitor Renvierea ţărei lor! II Colo-n ţărmuri depărtate, In a Franciei cetate Vechiul Luvru e deschis Poporimei din Paris, Care-aleargă să privească Armia cavalerească Ce din zori s-a adunat Lîng-al regelui palat. Sala tronului e plină, De o magică lumină, Ce se varsă din senin Pe frumoase flori de crin. Şi pe dame strălucite Tot în aur învălite, Şi pe nobili mult vestiţi Tot cu fer acoperiţi. Filip-regele s-arată Cu-a sa frunte-ncoronată Şi le zise: „Nobili fraţi! Scoateţi spada şi juraţi! Din a noastră dulce ţară Duşmanul străin să piară!" Mii de glasuri strig: „Jurăm Francia s-o liberăm!" Iată că în sala mare Un străin deodată apare, Tînăr, mîndru, nalt, frumos, 884 885 La ochire luminos, El spre tron măreţ păşeşte, Lîngă rege se opreşte. Şi din gură zice-aşa: „Să trăieşti, măria-ta!" Toţi s-apropie degrabă. „Ce voieşti"; regele-ntreabă. „Sunt român de la Carpaţi, Ş-aduc cincizeci de bărbaţi, 'Ce sunt gata ca şi mine De-a muri toţi pentru tine, Apărînd cu braţul lor Francia s-al ei onor! Ţara mea cu blînde şoapte Mi-a zis tainic într-o noapte: Mergi, copile, înarmat La apusul depărtat. Mergi de varsă al tău sînge Pentru Francia ce plînge. Căci şi ea pe viitor Mi-a veni în ajutor." Uimit regele-atunci zice: „Bun sosit la noi, voinice! Spune nouă cine eşti? în Carpaţi cum te numeşti?" „Eu sunt Banul Mărăcină Cărui Oltul se închină." „Ţine spada mea în dar, Brav marcheze de Ronsar!" DANIIL SIHASTRU Sub o rîpă stearpă pe un rîu în spume. Unde un sihastru a fugit de lume, Cu vărsarea serii un străin sosi. — Ştefan al Moldovei vine a-ti vorbi! — Ştefan al Moldovei, Daniil îi spune, Să aştepte afară! Sunt în rugăciune. — Bunule părinte! sunt rănit şi-nvins; însăşi a mea mumă astăzi m-a respins! Viu să-ţi cer povaţă, dacă nu-i mai bine Turcilor, Moldova, d-astăzi să se-nchine? Daniil Sihastru domnului a zis: — Mă înşeală-auzul ori eu am un vis? Capul ce se pleacă paloşul nu-1 taie, Dar cu umilinţă lanţu-1 încovoaie! Ce e oare traiul, dacă e robit? Sărbătoare-n care nimeni n-a zîmbit? Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună, Nu e totdodată pace şi furtună. Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormînturi Pentr' neatîrnare oameni şi pămînturi; Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti! Poţi ca să îi sfarămi; dar nu să-i robeşti! Dacă mîna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă, Altuia mai harnic locul tău îl lasă! Căci mai bine este supus lăudat, Decît cu ruşine domn si atîrnat! Dupre-aceste vorbe, Ştefan strînge-oştire Şi,-nvingînd păgînii, -nalţă-o monastire. GONDOLA „Mergi la Lido, barcarolă!" Zic doi juni ce-şi alegeau 886 60 887 O gondolă-ntre gondole Şi rîzînd în ea săreau. Ca o umbră uşurică în lagună ea plutea, Era neagră mititică Ş-un braţ tare o ducea. Revărsa o lună plină Peste dealuri dulci luciri, Făcea brazde de lumină A lopeţii dulci loviri. întinşi moale pe covoare Beţi d-amor se sărutau Şi în vise răpitoare Acei juni se legănau. O divină melodie Deodată s-auzi, Şi în vorbe d-armonie Vocea ei aşa vorbi: „Să golim, o, al meu mire! Să golim cupa d-amor, Şi pe aripi de iubire Să zburăm din nor în nor! Ca albina atîrnată De o roză, de un crin, Soarta mea fuse legată De-al tău rău sau bun destin. Tot aşa şi a mea buză E lipită de a ta, Pentru tine eu sunt muză, Pentru mine vei cînta. într-un cîntec ne vom duce ' De la-apus pînă la zOri, '; îţi voi face leagăn dulce P-al meu sîn de alte flori. îţi. voi face şi o mantă De-al meu păr de abanos, Şi de scumpa, ta amantă Cerul chiar va fi gelos. Spune, nu-e aşa, iubite, Că vom fi preafericiţi? Şi că zile d-aurite Vom trăi nedespărţiţi?" Ea cîntarea nu sfîrşise, Cînd gondola şovăi, „Ce faci, scumpe?" fata zise Şi ca ceara-ngălbeni., „Oh! voiesc ca fericirea Să-ppresc în al ei zbor, Voi să caut nemurirea Deşertînd cupa d-amor.. Noi asemenea momente Nu o să mai întîlnim... Ai să zicem vieţei: du-te! Şi în braţe să murim." GROZA Galben ca făclia de galbenă ceară Ce aproape-i ardea. Pe-o scîndură veche aruncat afară; 888 889 De somnul cel veşnic Groz-acum dormea. Iar după el nime, nime nu plîngea! Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, La el se uita; Unii făceau cruce: alţii, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Ş-încet lîngă dînsul se şoptea aşa: Şi de-atunci copii-mi ce-1 tot pomenesc, Oameni buni! de-atunce în tihnă trăiesc." Şi, sărutînd mortul, bătrînul moşneag Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag; Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale „Dumnezeu să ierte păcatele sale!" „El să fie Groza cel vestit în ţară Şi-n sînge-ncruntat! El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, Au stins zile multe şi lege-au călcat!" Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă, La Groza mergînd, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lîngă mort îi puse, mîna-i sărutînd, Mama făcu o cruce şi zise plîngînd: Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese. Şi pe-un ger cumplit Nevasta-mi cu pruncii pe cîmp rămăsese. N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvălit. Şi nici o putere!... eram prăpădit! Nu aşteptam altă din mila cerească Decît a muri, Cînd creştinul ista, Domnu-1 odihnească! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi Ş-aproape de mine calul îşi opri: «Nu plînge, îmi zise, n-ai grijă, române, Fă pept bărbătesc; Na, să-ţi cumperi haine şi casă şi pine...» 890 CUPRINS1 POEZIILE PUBLICATE G. Alexandrescu Toporul şi pădurea ........................ 147 (858) Ţiganul şi purcelul ........................ 152 (860) Cinele şi căţelul ........................... 157 (862) Măgarul răsfăţat .......................... 162 (864) Umbra lui Mircea.......................... 172 (871) Ucigaşul fără voie ........................ 187 ( 879) V. Alecsandri Stelele .................................. 64 (38) Pescarul Bosforului ........................ 65 (39) Dedicaţie................................. 123 (847) Cinel-cinel................................ 130 (851) Făt-Logofăt .............................. 169 (869) Ceasul rău................................ 182 ( 876) Banul Mărăcină ............................ 194 (883) Groza .................................... 204 (889) Barbu Ţiganul Dragi boieri de lumea nouă.................. 79 (4S) 1 în Cuprins Titu Maiorescu menţionează atît poeziile din antologia prOpriu-zisă, cît şi poeziile citate în cuprinsul studiului. Am păstrat indicaţia de pagină a ediţiei princeps, dînd în paranteză numărul de pagină al ediţiei de faţă (n. ed.). 893 D. Bolintineanu Mihai scăpînd stindardul .................... 167 (868) Mircea la bătaie ............................ 176 (873) Capul Avarilor ........................ 180 (875) Mărioara ................................ 191 (882) Daniil Sihastru .............................. 199 (886) M. D. Cornea Pe cînd frunza-ngălbenită .................... 82 ( 49) Nu vezi tu ................................ 136 (850) G. Creteanu Gondola .................................... 201 (887) A. Donici Momiţa şi două mîţe ........................ 149 (859) Racul, broasca şi ştiuca ...................... 154 (861) Lupul şi cucul ............................ 159 (863) Th. Gautier Norul ...................................... 104 (63) N. Georgescu Vecina noastră ............................ 139 (853) Goethe Proverb rimat .............................. 22 (19) Ghiocelul şi albina ........................ 74 (44) Mîngîiere în lacrimi ........................ 82 (49) Craiul codrului .............................. 102 (62) Heine Ca un rege e păstorul ...................... 22 (19) Vocea muntelui ............................ 57 (35) Deodată eu am desperat .................... 60 (37) Aş vre ca durerile mele .................... 60 (37) Lacrima ce am vărsat ...................... 64 (38) Dacă privesc în ochii tăi .................... 73 (44) Adese ochiul tău îmi pare .................... 73 (44) I. Kerner Consolaţiune .............................. 76 (46) Lachambaudie Roza cea umedă .......................... 25 (543) Lenau Pe a lacului surfaţă ...................... 107 (64) I. Negruzzi Senin şi furtună ............................ 137 (853) Nepăsare .................................. 143 (855) Epigram .................................... 156 (862) N. Nicoleanu Unei Doamne .............................. 134 (850) O victimă ................................ 141 (854) Epigram ................................ 161 (864) Poezii populare Frunză verde măr sălciu ...................... 30 (23) Cîntec spaniol ............................ 77 (46) Oltule, Olteţule.................................. 91 (55) Frunză verde de piper ...................... 95 (57) T. Şerbănescu Privesc .................................... 128 (849) Dor........................................ 132 (852) A. Sihleanu Sonet ...................................... 126 (848) Barcarola .................................. 178 (874) Uhland Blestemul cîntăreţului ...................... 105 (556) Ciocîrliile .................................... 108 (64) I. Văcărescu Epigram .................................... 151 (860) 894 AFORISME1 (compuse într-un cerc literar din Bucureşti) 1 Apar în Convorbiri literare (v. mai departe indicaţiile bibliografice), cu următoarea notă de subsol a redacţiei: „Intercalăm şi unele aforisme publicate de d. Titu Maiorescu mai nainte". De fapt, aforismele maioresciene — numerotate de noi de la 1 la 35 — au fost publicate, majoritatea, în Convorbiri literare, 1868. Aforismele nr. 1, 2, 3, 13, 14, 15, 21, 22, 23, 24, 26, 27, 28, 29, 30 apar pentru prima oară în ed. de Critice, 1892, voi. II, — iar nr. 25 nu figurează decît în acest grupaj. Deosebirile de la o apariţie la alta sînt consemnate în capitolul de variante (n. ed.). [I]1 E bine să fii singur; trist este să te simţi singur. (Anonim) Nici ce doresc, nici de ce mă feresc nu mi se întîmplă. (Anon.) [1] Ce bogată este omenirea în idei şi ce săracă este istoria în fapte! Adevărata istorie ar fi istoria lucrurilor neîntîmplate. (T. Maiorescu) Viaţa este o sarcină; o porţi mai lesne, dacă o uşurezi pentru alţii. (I. Slavici) Stejarul e un copac ciudat; idealiştii iau frunzele, ceilalţi fructele. (R. Roman) 1 Convorbiri literare, XIV, nr. 1, 1 aprilie 1880, p. 21—22 (n. ed.). 899 în război necurmat trăim: cu inimicii în luptă, cu amicii în armistiţiu. (I.L. Caragiale) [2] Păzeste-te a doua zi după un succes. (T.M.) Cel mai mare bine pe care cei răi îl pot face e de a rămîne răi; numai statornicia lor asigură victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter. (M. Eminescu) [3] Niciodată mintea nu conduce; ea arată numai alternativele. Direcţiunea finală o hotărăşte inima. (T.M.) Omul care are prieteni entuziaşti, are şi duşmani înverşunaţi ; aceleaşi însuşiri pentru care unii te iubesc produc ura celorlalţi. (Anon.) [4] O măsură sigură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră. (T.M.) * Toate mulţămirile trebuiesc plătite: înainte de a se căpăta, ni se par destul de ieftine, în urmă prea scumpe. (I.L.C.) [5] Cu drept cuvînt s-a zis licenţa poetică, şi nu licenţa poetului. Numai cea dintăi este iertată. (T.M.) Am doi prieteni, mă plîng de-a rîndul de unul la celălalt. (Anon.) [6] Prima treaptă pe care ne urcăm spre mărimea omenească e un altar de sacrificiu. r. (T.M.) * A ierta răutatea altora e o virtute; a o uita — o nerozie. (Anon.) * [7] Omul rău se perde prin partea sa cea bună; omul bun prin partea sa cea rea. : (T.M.) Virtutea este o calitate de care se lipsesc mai toate femeile pentru a o cere la celelalte femei. (Anon.) * [8] Don Cjuijote credea că morile de vînt sunt uriaşi. Oamenii de rînd cred că uriaşii sunt mori de vînt. Nebunia este aceeaşi, numai în cazul din urmă e mai periculoasă. (T.M.) * Cei mai mulţi oameni se plîng că au rămas neînţeleşi, pentru a da a înţelege că au pierdut ceva prin aceasta. (Anon.) * [9] Sălbaticii americani schimbau aurul şi mărgăritarele lor pentru frînturile de oglindă din Europa. Aşa fac şi copii cei mici, şi mulţi din noi rămîn copii mici toată viata lor. (T.M.) * ■ Adevăratul aur? După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi. (M.E.) 900 901 [10] Atacă o ţară lipsită de comunicări: oraş de oraş o poţi birui, căci fiecare rămîne izolat şi nu-şi poate primi de la celelalte un grabnic ajutor. Tot aşa sunt de slabe cunoştinţele fără sistem. (T.M.) * îndoiala produce în noi atîta amărăciune, încît chiar după ce ne încredinţăm că ne-am înşelat nu mai putem redobîndi liniştea trecută; în suflet a rămas simţirea că îndoiala este posibilă. (Anon.) [11] Cînd înaintea naturii reflexive se prezintă pentru prima oară sufletul omenesc, ultima-i creaţiune, cu dorinţele lui de totdeauna şi cu mulţămirea de niciodată, cu egoismul radical şi cu inteligenţa şi inima accesorii, atunci Natura se sperie de propria sa faţă şi, suflînd în beşica de săpun, o osîndi la moarte. Aceasta a fost judecata cea dintîi, care a dispensat omenirea de judecata cea din urmă. (T.M.) * Dispreţ desăvîrşit pentru părerea mulţimii şi milă adîncă pentru soarta ei — iată semnul înţelepciunii. (I.L.C.) 12] în faţa unui abis eşti cuprins de fiori. Tot aşa în momentul cînd simţi deosebirea adîncă ce te desparte de aproapele tău. (T.M.) * O mare durere e să iubeşti; o mare nenorocire să scapi de această durere. (I.L.C.) * [13] în momente de adîncă simţire se deschide în inimă abisul infinitului; aripa morţii atinge pe muritor şi-i prevesteşte soarta. (T.M.) 902 * Dacă şi între oamenii cuminţi s-ar putea stabili înţelegerea aşa de lesne câ între nerozi, mulţimea acestora ar avea o soartă mai bună. (I.L.C.) [II] i [14] Mijlocul este totdeauna superior scopului şi-i regulează valoarea. Prin urmare, fraza jesuiţilor e diametral opusă adevărului şi trebuieşte formulată: mijlocul justifică scopul. (T.M.) * Nu supărăm pe amicii noştri decît prin însuşirile noastre cele bune. (T.R.) * [15] Este lipsă de dreaptă cugetare cînd cineva, pentru a se justifica de o faptă ce i se impută, arată cauza care a produs-o. Aceasta o ştie oricine, că tot ce se întîmplă în lume are o cauză. Dar dintr-o cauză justă nu poate izvorî o faptă imputabilă. Prin urmare, a motiva nu vra să zică a justifica. (T.M.) Voieşti să cunoşti lucrurile? priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? priveşte-le de departe. (I.L.C.) * [16] Balonul aerostatic îl poţi lega cu funii şi ţine jos la pămînt, pînă cînd gazul mai expansiv nu 1-a ocupat. Dar odată plin de acest element eteric, balonul rupe funiile înjositoare şi se-naltă irezistibil în regiunile ce i se cuvin. Tot aşa vocaţiunea în individ, libertatea în popor. (T.M.) * 1 Convorbiri literare, XIV, nr.2, 1 mai 1880, p. 60 — 62 (n. ed.). 903 CI — Opere, voi. I, Titu Maiorescu ( [17] Cine are vocaţiunea? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine. (T.M.) [18] Care popor este liber? Cel ce recunoaşte cercul de suveranitate a individului fată cu oricine, fie un rege, fie o majoritate. (T.M.) în cea mai înaltă formă a existenţei tale, pierzi conştiinţa că exişti. (M.K.) [19] în poziţiunea cea mai nedemnă se aruncă oamenii care au destul curaj pentru a face o faptă după impulsul conştiinţei lor, dar nu au destul pentru a-i suporta consecinţele inevitabile. Căci ce este nedemn? Tot ce e pe jumătate. (T.M.) Pasivul şi activul fiecărui pas al omenirii sunt totdeauna în echilibru. Pasivul descoperirii tiparului: s-au recunoscut nerozii, s-au numărat si s-au găsit a fi dînşii cei mai mulţi. (I.L.C.) [20] Iubeşti imensitatea mării? Atunci o iubeşti sub toate formele ei şi îţi este totuna dacă marea e în linişte sau e mişcată de furtună, dacă străluceşte sub aurora soarelui răsărind sau dacă deasupră-i ultima rază de lumină se luptă cu întunericul nopţii. Şi în sufletul omenesc e o imensitate, şi îndată ce ai simţit-o îti pierzi măsura si esti pentru totdeauna al ei. (T.M.) Anii fac pe om mai bătrîn, numai suferinţa îl îmbătrîneşte. (Anon.) 904 [21] Nu cereţi de la părău esplicarea mării, nici de la movilă esplicarea muntelui. în înţelesul celor mari se cuprinde înţelesul celor mici, dar niciodată dimpotrivă. (T.M.) * Pentru ca să devii tolerant cu oamenii, trebuie să fi simţit nedreptatea lor. (Anon.) * [22] Nemărginit îţi este dorul; cum vrei să se cuprindă în actualitatea mărginită? Totdeauna rămîne un prisos: desperare sau ironie. (T.M.) Omul este ca o vioară: numai după ce i s-a rupt cea din urmă coardă, devine o bucată de lemn. (Carmen) * [23] Arta vieţii? Rezervă, discreţiune, răceală — în genere nega-ţiune şi în rezumat abnegaţiune. (T.M.) Mîndria exclude gelozia. (Carmen) [24] Nu despera! Soarta nu vrea extreme. Din chiar mijlocul răului se naşte reacţiunea spre bine şi gerul cel mai greu îţi desemnă pe fereastră flori de primăvară. (T.M.) * Prostia se pune în rangul întîi pentru a fi văzută, inteligenţa se ascunde pentru a vedea. (Carmen) [25] Numai în totalitate se dovedeşte adevărul. 61* (T.M.) 905 ( « De multe ce-ai trăit pe pămînt, ajungi a te teme de cer ca de cea din urmă şi cea mai crudă decepţiune. (Carmen) [26] Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poti sculpta o Minerva? (T.M.) * Dacă ai fost prea mult lipsit de bucurie, nu o mai aştepţi şi cînd îţi bate la uşă, nu-ţi vine să deschizi de teamă să nu fie o durere mascată. (Carmen) * [27] Cu nemurirea sufletului d-voastră! Cît trăiţi, aveţi idei muritoare, trup fără suflet. La moarte să vă vie nemurirea? (T.M.) Cînd şi-au putut închipui cei vechi că soarele se întoarce împrejurul pămîntului? Geniul are sateliţi, iar nu mediocritatea. (Anon.) [28] Este o delicateţă mai înaltă, care consistă în a face contrarul de ceea ce prescrie delicateţa ordinară. (T.M.) * Dacă lumina n-ar avea căldură, ar produce ea ceva? Astfel şi spiritul fără inimă. (Anon.) * [29] Precum curg rîurile spre mare, aşa curge viaţa spre moarte, şi tot ce este individual este întunericul naturei creatoare. (T.M.) [HI]1 [30] Oare părăul de la munte ar fi aşa de limpede şi de voios dacă n-ar fi rece ? (T.M.) * Te plîngi mereu de noroc; aceasta tocmai e cauza nenorocirii tale. (A. Chibici-Râvneanu) * Cînd voim să pedepsim o fiinţă iubită, ne pedepsim pe noi înşine. (Anon.) * [31] Fotografii din oraşele cele mari au o locuinţă împărţită. Jos în etajul dintîi e casa lor privată: element teluric, gospodărie şi strigăt de copii. Sus, în etajul al cincilea, lîngă acoperiş, se află salonul de sticlă pentru reproducerea fotografică, transparent, la aer liber, plin de soare luminos. Clădească-şi fiecare, deasupra existenţei de toate zilele, etajul al cincilea. (T.M.) * Ce e menit de soartă să se dezvolte în umbră, în umbră să ră-mîie, căci, expus luminii, prin lumină pere. (A. Ch. R.) Fiecare din noi aude adeseori un glas puternic, care-i spune că este superior celorlalţi oameni, şi un glas slab, care-i spune că le este inferior. (Anon). * Nu după cîte nu-nţeleg, ci după cum le înţeleg toate, se cunosc nerozii. (A.Ch. R.) 1 Convorbiri literare, XIV, nr. 4, iunie 1880, p. 134—136 (n.ed.). 906 907 A cade în urma unei legi naturale nu este o dezonoare, dar nu rămîne mai puţin o cădere. ■ (Anon.) ! Anul nou este un mormînt şi un leagăn în acelaş timp, adeseori amîndouă goale. . . (Carmen) ' ■''''* O măsură sigură a caracterelor este sentimentul ce-ţi rămîne pentru un om- după ce l-ai iubit: amiciţie sau dispreţ. (Anon.) * Un amor care se sfîrşeşte cu amiciţie nu a fost amor. (M. Emin.) * Nu lăsa să treacă momentul fericit. împrejurări identice pot j reveni, aceleaşi simţiri niciodată. (Anon.) [32] Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi responsabilitatea mare. Cauza greutăţii este că tu dai sfatul după propria ta natură. Aceasta însă nu se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel te-nţelege el. Sfătuind prudenţă, pro- { duci slăbiciune, şi unde voiai tărie, se aplică violenţa. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, şi măsura ei este pierdută. ■ (T.M.) * i Pasiunile înjosesc, pasiunea înalţă. (Anon.) ■ * Pregătindu-se adevărul de plecare, neadevărul a şi pornit. (A.Ch.R.) * . Dacă iubim luna, simbolul celei mai mari clarităţi — feminine, n-ar trebui să iubim şi noaptea în care se produce? (Anon.) * [33] Ce liber e Beethoven! Instrumentele supuse şi le tratează pe toate cu aceeaşi iubire; pe fiecare îl îngăduie să vorbească liber după firea sa. De aici provine farmecul instrumentaţiunii. Orice instrument e întrebat să-şi dea opinia şi reproduce pe a sa răspundere ideea principală. Ideea principală cîştigă astfel o sumă de feţe originale, e cînd sublimă, cînd burlescă, cînd tristă şi cînd voioasă, şi în totalitate se prezintă o lume harmonică aparte, adevăratul humor al omenirii. Să fim dar liberali! Despotismul, care supune toate vocile unei singure, nici în muzică nu e bun. (T.M.) * Numai cine e nevrednic de moarte se teme de ea. (A.Ch.R.) * Lumea e cum o vezi; însă oamenii sunt cum sunt. (I. SI.) * [34] Sunt oameni cu consecinţe. A-i cunoaşte este bine sau este rău, dar niciodată indiferent. (T.M.) * Lumea e frumoasă pentru cel ce ştie să o privească; lumea e darnică pentru cel ce n-asteaptă nimic de la dînsa. (LSI.) * Dispreţul pentru alţii produce dispreţul de sine însuşi. (Carmen) [35] Toate principiile generale sunt indiferente pentru bine şi rău. Cauza este că principiul se ţine de sfera abstractă, iar binele 908 909 şi răul de sfera concretă. Aplicarea se încearcă a pune în legătură aceste două sfere. însă aplicarea este o operaţiune deosebită, care nu rezultă cu necesitate din principiu. (T.M.) * Cînd avem un sentiment fără speranţă, o mare speranţă ne mai rămîne: că niciodată nu-1 vom pierde. (I.L.C.) [IV]1 Cînd sunt mai mulţi adunaţi la un loc, de eşti înalt poţi vedea peste capetele altora; însă ca să fii văzut aşază-ţi un piedestal! (P. Missir) Norocul este un oaspete atît de gingaş şi de discret, încît, cele mai multe ori, nu-ţi dai samă de trecerea lui prin casa ta decît abia în momentul cînd a părăsit-o. (A. Şuţu) * Cîtă vreme mai eşti susceptibil de o bucurie, te poţi aştepta încă la cea mai mare durere. (V.. Miele) Femeia este aprigă în ură şi crudă în răzbunare, pentru că ştie bine a iubi. (V.P.) * Studiul istoriei slujeşte mai mult la critica prezentului decît la cunoaşterea viitorului. (N. Volenti) * 1 Convorbiri literare, XIV, nr. 5, 1 august 1880, p. 178 — 180 (n. ed.). Norocul de ieri îţi pare un vechi prieten, nenorocirea veche îţi pare un duşman nou. (A.S.) Se pare că partea cea mai adevărată din adevărurile morale este tocmai greutatea cunoaşterii lor. (M.P.) * Iluzii pierdute din cauza realităţii vieţii? Dar de ce cu un plan de situaţie în mînă cutrieri uliţele oricărui oraş mare ce vezi pentru întîia oară ca şi cum ai fi localnic? (P.M.) * Norocirea: toţi ne înţelegem asupra cuvîntului, mai nimeni asupra lucrului. (A.S.) Ideile teoretice sunt ca nişte mărgăritare ascunse; practica este firul de aţă pe care trebuie să le înşirăm spre a le putea arăta. (N.V.) * Perzînd cerul fericirii tale, cu anevoie mai poţi găsi pămîntul de unde ai plecat. (V.M.) * înţelepciunea vieţii constă întru a fi iubit în relaţiile private şi stimat în viaţa publică. (P.M.) * Portul în care intră corabia bătută de vînturi nu este totdeauna portul mîntuirii. (N.V.) 910 911 Fericirea şi nefericirea au afinităţi contrare cu doi magneţi; ! aici semnele se atrag si contrarele se resping. (A.S.) * Oarecare învăţaţi spun că starea de cultură a unui popor se ^ măsoară după numărul de oameni ce întrebuinţează săpun şi INDICE DE NUME poartă ceasornice. Dacă s-ar putea preţui cantitatea de urît ce sufăr oamenii în oarele lor libere, aceasta ar fi criteriul cel mai | sigur. (P.M.) * A nu înţelege de unde vine durerea este mai amar decît a o simţi. (N.V.) * Se pare că mai multă civilizaţiune ar trebui să ducă la mai multă fericire; contrarul este mai adevărat. j (A.S.) | Un cadru mic poate cuprinde un tablou nemărginit de mare. (N.V.) * Artele frumoase sunt de întîia necesitate pentru existenţa modernă. Acei care nu le admit fiindcă nu le pricep ar pute tot astfel să împiedece pe om a-şi ridica ochii spre cer fiindcă nu-1 j pot pipăi. (A.S.) * i Lumina ce vezi în zarea nopţii, ori este un foc la care te vei încălzi, sau un putregai care scînteiază. I (N.V.) * Cînd îţi scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieţii tale, soarta cu vecinica ei ironie varsă cerneală peste foile care urmează. (V.M.) Aaron, v. Aron Florian Achil: 736 Aime-Martin: 837 — 839 Alecsandri, Vasile: XXVII, XXXI, XLIII, 8, 16, 22, 26, 38, 53, 71-73, 79, 109, 124, 134-135, 157-160, 184, 201, 208, 221, 263, 313, 381, 389, 396, 424, 518 — 519, 521-522, 524, 528, 560-564, 572, 592, 605-606, 616-618, 621-623, 626-627, 651, 656, 659, 662, 669, 672, 681-682. 713-715, 717, 719, 781-782, 785, 788, 793, 796, 798, 822, 825, 846, 847, 851, 867, 869, 876, 883, 889, 893 Alexandrescu, Grigore: 521, 524, 589, 618, 621, 857-858, 860, 862, 864, 867, 871-873, 879-882, 893 Alexandrescu, Vasile, v. Urechiă, V.A1. Alexandru cel Bun: 461 Ammianus, Marcellinus: 226, 234, 237-242, 673 Anacreon: IX, 841 Ananescu, A.D.: 661 Antemie: 445 Antonescu, Georgeta: 529 Appianus, Alexandrinus: 300, 456 Aquilius: 449 Aricescu, CD.: 60, 135, 166, 522, 528, 592, 618, 626 Aristophanes Bysantinus (Aristofan): 310, 311, 769 Aristoteles (Aristot): XII, XXII, XXXIII Aron (Aaron), Florian: 85, 194 Aron cel Cumplit: 461 Asachi, Gheorghe: 135, 201, 213, 528 Ascanio, v. Ollănescu Atila (eroarea lui V.A. Urechiă relativă la ~): 226, 234, 236, 241, 252, 674 Augustus: 441, 472 Aulus Gellius: 280, 291-292, 446, 450 Aurelian: 329, 390, 444 Avram Iancu: VII 915 B Babeş, Vinceţiu: 135, 185, 197-198 Bally, Ch.: XXVII Barac: 367, 773 Barbu Lăutarul: 48, 221, 893 Bariţiu (Bariţ), Gheorghe: XXV, XXIX, 145, 192, 195, 197, 201, 213, 381, 385, 390, 394, 396, 406, 572, 612, 620, 653, 654, 781 Baronzi, A.: 126, 135, 528, 625-626 Barthes, R.: XXVIII Baudelaire, Charles: 532, 662 Bălcescu, N.: 605, 622 Barnuţiu (Bărnuţ, Barnuţiu), Simion: XXIV, XXIX, 3, 132, 138, 145, 266, 425, 427-430, 432-439, 441-447, 449-452, 454-459, 461-462, 464-471, 473, 476, 571, 585, 651-652, 801-807, 820 Beethoven, Ludwig van ~: 483, 511, 833 Beuchot: 482 Bianu, Ion: 397, 398, 401, 790 Bichat: 826 Bion: 482 Bismarck: 130, 492 Blaramberg, Nicolae: 410, 799 Blumenbach: 504 Bob, v. Fabian Bodnărescu, Samson: 8, 157, 164, 166, 255, 522, 613, 616, 618-619, 621, 630, 656, 678-679, 681, 685 Boekh: 284 Boerhave: 482 Bogdan-Duică, I.: 721, 795 Bolintineanu, Dimitrie: XXVII 8, 10, 16, 18, 20, 26, 124, 134, 135, 158, 178, 208, 521, 524, 528, 563, 592, 593, 605, 618, 621, 626, 656, 867, 868, 873, 875, 882, 886, 894 Bolliac, Cezar: 54, 135, 166, 197, 528, 654 Bopp, Franz: 190, 204, 655 Bossuet 243 -244, 684 Bota, M.: 171 Bouillet: 252 Brăneanu, C. Mihail: 826 ■ Brătescu-Voineşti, Al. : XLII, LII, 8, 208, 522 Brătianu, Dimitrie: 129, 809 Brătianu, I.C.: 687 Brâncuş, Grigore: LV, 717 — 719, 797 Brehm: 217, 676 Brîndză: 807 Brucăr, I.: XXXII, XXXIII Brugsch: 322, 371 Buckle, H.T.: XLI, 481, 661 Budakievici: 676 Burke, Ed.: XLI Burla (Burlă), v.: 182, 187-188, 192, 194, 202, 613, 617, 619, 650, 655, 796 Burlac Matilda, v. Cugler C Cabanis: 218, 223, 667 Caligula: 472 Camoens: 13 Cantacuzino, Zizin: 830 Capito: 362 Cappellmann, R.: XI Caracostea, D.: 798 Caragiale, Ion Luca: XXXV, XXXVII, XXXIX, XLI, 208, 519, 615, 619, 823, 830, 900, 902-904, 910 Caragiani, Ion: XXV, 381, 781 Carol I (Hohenzollern): 127, 435, 438, 461, 809, 817 Carp, P.P.: XX, XXIV, XLV, 14, 170, 182, 187, 188 520, 541, 602, 617, 648 Cassiodore: 239 Catargi, Lascăr: XL Catilina: 458, 472 473 Catullus: 292-294 Cavour: 130 Călinescu, George: 562, 599, 663, 666 Cerna, Panait: 8, 522 Cezar: XLV, 265, 284, 311, 441, 444, 472 Champollion: 322, 371, 726 Charisius: 295 Charles (le faineant): 817 Cherubini: 306 Chesterfield, lordul: 827 Chibici-Rîvneanu, A.: 907-909 Chifa: 103 Chiţu: 102 Cicero: 225, 250, 251, 282, 283, 287, 297, 311, 436, 456, 458, 816 Cichindeal, v. Ţichindeal Cihac: 274, 303, 415, 416 Cimabue: 128, 227, 234, 253, 254, 673 Cipariu, Timotei: 84, 109, 125, 132, 138, 139, 145, 191, 192, 201, 202, 274, 275, 286, 289, 308, 329, 332, . 353, 354, 371, 383, 386, 517, 607, 624, 649, 707-708, 710, 712, 770 Circa, Ieremia: 194, 286, 287, 700 Cîndescu (mare vistier): 658 Claudius: 472 Cleopatra: 322, 726 Codreanu, Mihail: 8, 522 Codrescu: 670 Cogălniceanu, Enache, v. Ko- gălniceanu Enache Columb: 650 Comines, Filip de ~ 226, 227, 247, 248 Conachi, Constantin: 219 — 221, 237, 657 Constantin ( ~ cel Mare): 430, 431, 432, 440, 468 Constantinescu, Pompiliu: 586 614-616, 621-622, 797 Conta, Vasile: 519 Cornea (Corne, Korne), Mihail: 8, 36, 49, 522, 536, 551, 846, 850, 894 Corneille: XVII, XVIII: 30, 67 Cornelius Nepos, v. Nepos Cor- nelius Cornelius, pictorul: 252 Coronini-Cronberg, Olga: VIII, X, XXII, XXXII Corssen, W.: 280, 297, 305, 311, 751, 755, 779-780 Costin, Miron: 225-227, 245, 247-252, 657 Costin, Nicolae: 249 Coşbuc, George: 8, 208, 519, 522, 563, 574, 618, 622 Cotruş, Ovidiu: 530 - 531, 803-804 916 917 Creangă, Ion: 208, 406, 519, 563, 615, 619, 663, 709, 822 Creţeanu (Creţianu), Gheorghe: 8, 553, 558, 659, 662, 894 Cristian, N.: 171 Csaky, A.: 104 Cugler (Poni, Burlă), Matilda: 8, 157, 166, 177, 178, 522, 616, 617, 619, 621, 624, 638, 642 Cunţan, Măria: 8, 522 Cuza, A.C.: 8, 522, 618 Cuza-vodă, Alexandru Ioan: XX, XXIV, 682 Cuza, Elena: 518, 560 D Dan, Pamfil: 821 Dante: 126, 625 Darwin, Charles: 217, 248, 255, 666 Davila, Carol: 518 Decandolle: 492 Decius: 300 Delacroix: 252 Delamarina, Victor Vlad: XLII, XLIII, LII Delavrancea, Barbu: CLII, 613-614 Demetriescu, Anghel (G. Gel- lianu): 659, 661-662, 685 Democrit: 124 Densuşianu, Ovid: 398, 401, 598, 620, 790 Densuşianu (Densuşanu), Aron: 98,' 123, 132, 134-136, 523-529, 585, 589, 591, 592, 624-626 918 Descartes: XI, XXXIII, 227, 249, 252, 253 Diefenbach: 413 Diez: 150, 190, 204, 303, 306, 348, 350, 413, 655, 750, 752 Diodorus Siculus: 321, 733 Diomedes: 279 Dion: 648 Djuvara, M.: XV Doederlein, L.: 138, 593 Doinaş, Şt. Augustin: VIII Domitian: 443 Donatus: 279 Donici, A.: 6, 618, 857, 859, 861, 863, 894 Donici (din Vaslui): 688 Dositei: 220, 787 Dragomirescu, Mihail: 519 Drăgan, Mihai: 586 Drăgescu, I.C.: 170, 174, 176, 619 f Dunca, Constanţa: 169 E Ebers: 371 Economu (Oeconomu), Ciru: 173, 174, 619, 662 Eichhoff, F.W.: 350, 753 Egger: XVI Eliad, v. Heliade Elien: 244 Emilian, St.: 686-687 Eminescu, Mihai: 8, 157, 160, 162, 208, 255, 263, 406, 411, 519, 522, 529, 561, 563, 574, 586, 597, 612, 613, 615, 619, 621, 628, 661-663, 678, 685, 686, 692, 693, 719, 797, 821, 822, 825, 830, 901, 908 Ennius: 283 Ermip: 244 Esarcu, C.: 661 Esop (Isop): 367 Eutropius: 149 F Fabian (Bob), Vasile: 128-130, 590 Farago, Elena: 8, 522 Fechner: XXIX, 537, 826 Fen61on: 255, 838 Feurbach, Ludwig: XI, XIII, XV, XVI Fichte: 99 Filimon, Domnica: VII, IX — XII, XIV, XXII, XXIX, XXXIII, XLVI-XLVIII, 529, 531, 595 Firmin-Didot: 733, 837, 838 Flacu, Valeriu, v. Valerius Flac-cus Fleury: 243, 244, 684 Florian, Mircea: XVII, XXXII Florica (fiica lui Mihai Viteazul): 872 Flourens: 826 Froissard: 226, 227, 247, 248 Fuchs: 150, 206 Fundescu, I.C: 110 G Gafiţa, Mihai: 603 — 606 Gaius: 446, 450, 451 Gane, Nicolae: XXXIX, 201, 406, 563, 619, 621, 654, 822 Garibaldi: 130 62 Garivay: 226-247 Gautier, Th.: 30, 532, 558, 894 Gavra, A.: 91 Geiger: 371 Gellius, v. Aulus Gellius George, Alexandru: 660, 667 Georgescu, N.: 522, 528, 846, 853, 894 Georgescu, Paul: 531, 623 Gerstemberg: XVII Gheorghiu, Alex.: 427, 435, 687-688, 807 Gherea, I. C. (Dobrogeanu): XXXVII, 600, 663 Ghica, Ion: 519, 621, 622, 682, 699 Ghica, Pantazi: 223, 224, 233 — 235, 255-258, 260-262, 267, 621, 658, 659, 662, 667, 682, 684 Ghimpeanu, Costache: 619 Ghiţă, Simion: XVIII, XIX, XXXIV, XLIV, 531, 598 Gibbon: 242, 431, 445 Giotto: 128, 253, 254 Goethe: IX, XIV, 19, 30, 44, 49, 52, 62, 67, 126, 127, 180, 207, 227, 252, 483, 548, 551, 558-560, 625, 660, 826, 830, 841, 894 Goeze: 164 Goga, Octavian: XLII, LII, 8, 519, 522, 563, 574 Gogol: 621 Grachi (fraţii): 441, 455, 457, 458, 472, 819 Gracchus, Caius: 453, 456 Gracchus, Sempronius: 444, 455, 457 Gracchus, Tiberiu: 453, 456 — 458 919 Graf ton, duca de ~: 164 Grădişteanu, Petre: 168, 169, 233, 235, 254-261, 263, 264, 266, 267, 406, 613, 619, 621, 639, 641, 659, 661, 662, 667, 681, 682, 684, 685, 708 Granby, lordul: 164 Grandea, Gr. H.: 522 Grimm, Iacob: 246, 704, 705 Grotefend: 297, 779 H Haeckel: 255 Hahn, V.: 317, 350, 753 Halevy: 662 Hartmann, Ed.: XXXVIII Hasdeu (Hăjdeu, Hasdeu), Bogdan Petriceicu: XXV, LV, 166, 188, 208, 331, 381, 385, 396-397, 406, 611, 613, 629, 654, 659, 669, 781, 783, 790, 801 Hasdrubal: 15 Hegel: XI, XII-XIX, XXIII, XXVII, XXVIII, XXXIII, XXXV, XXXVI-XXXVIII, XLIV, 99, 721 Heidenhain: 826, 827 Heine, H.: 19, 36, 38, 43, 44, 178, 253, 409, 534, 536, 550, 643, 894 Heliade Rădulescu, L: XXI, 67, 90, 138, 162, 201, 210, 296, 382, 409, 522, 621, 629, 662, 710, 798, 801 Hemsterhuis: 36, 547, 548 Herbart, J.F.: IX, X, XII, XIII, XVII, XXIX, XXXII, XXXIII 920 Herder: 249 Hering: 827 Heyse: 704, 705 Hildebrandt, cîntul lui ~ : 247 Hill: 85 Hodoş, Iosif: 185 Hoffmann: 560 Holban, A.D.: 651, 686 Homer: 15, 17, 73, 265, 542 Horaţiu: LII, 17, 56, 126, 137, 355, 625, 771 Horia: 130, 170, 660 Hortensius, Cj.: 441, 450 Hugo, Victor: 14, 20, 174, 253, 483, 662 Humboldt, Al. von ~ : 320, 721, 732 Humboldt, Wilhelm von ~ : XXV, 321, 346, 356, 733 Hume: 242 Hurmuzachi: XL, 572, 712 I Ianovici, Vasile: 123 Ibrăileanu, G.: 598, 602 Ingres: 252 Ioanid, H.: 135 Ionescu, Gabriela: 91 Ionescu, Nicolae: 687 — 688, 802, 804 Ionescu, Take: XLV Iordanes: 239 Iorga, Nicolae: 519, 571-572, 598, 656-660, 671 Iosif, St.: XXII Iosif, St. O.: 8, 522, 622 Istrati: 135, 528, 661 Ivaşcu, George: 622 — 623 Ivănescu, Gh.: LIV J Joinville: 226, 247, 248 Jozon, P.: 788 Julian: 149, 609 Junius: 164 Juvara, George: 832 K Kant, Immanuel: XI, XXI, XXXIII, XXXIV, XXXVI, XXXVII, 560 Kaulbach: 252 Keglevich: 86, 87 Kerner, Justinus: 46, 895 Khirchhoff: 297, 779 Kirileanu, Gh. T.: 563 Kiselef, Arcadie: 679 Klopstock: 11 Klotz (consiliarul): 164 Kogălniceanu, Enache: 115 Kogălniceanu, Mihail: XXI, 605, 606, 687, 719 Kornbach, Iosif: 696 Kotzebue, W. von ~ : 560 — 561 Kugler: 613 L Labou, Rene: 539 Lachambeaudie: 543, 895 Lachmann: 246 Laelius, Felix: 450 La Fontaine: 13, 14 Lamartine: 253, 535 Lambrino, Alexandru: 182, 187, 188, 194, 201, 211, 406, 617, 619, 621, 622, 648, 650, 654, 792, 796 La Rochefoucauld: 837-839 Lateşu, Teod.: 427, 435, 807 62* Laurian, A.T.: XXV, LVI, 27, 109, 191, 194, 204, 210, 213, 264, 384, 406, 409, 413-414, 571, 583, 620, 658, 659, 675, 678, 681, 684, 685, 710, 796, 798 Laurian, Dim. A.: 201, 227 — 229, 233-235, 255, 259-260, 275 Lazăr, Gheorghe: 201 Lecky: 481 Leibnitz: 227, 249, 252-253, 673 Lenau: 64, 164,178, 253, 643,895 Leonardo da Vinci: 11 Lepsius: 322, 350, 371 Lessing: XVII, 46, 207, 560 Lewes, G.H.: IX, 560 Licinius Stola: 454—456 Liebig: 492 Littre: 204, 655 Livius, v. Titus Livius Locke: XXXIII Lohner, Armin von ~: XXXII Lovinescu, E.: XX, 529, 531, 561-562, 571, 586, 597, 600, 611, 615, 622, 664, 674, 686, 702, 703, 706, 708, 712, 782, 796, 801, 825-826 Lucanus: 239 Lucreţiu: 137 Ludovic al XlV-lea: 207, 259, 461, 817 Luther: 207 Lyell: 493 M Macaulay: 661 Macrea, D.: LV, 717, 719-720 921 Maior, Petru: VII, XXV, 136, 139, 149, 329, 390, 413, 718, 787 Maiorescu, Emilia: 13 Maiorescu, Ioan (Trifu Ioan): VII, 595, 675, 710 Maiorescu, Măria (Popazu): VII Maistre, Joseph de ~: XLI Mammiani: 431 Manolescu, Nicolae: 618 — 619, 622, 660, 662-666, 682 — 686, 705, 830-832 Mănucă, Dan: 520, 586 Mareea, Pompiliu: 519-520, 560 Marcellinus, v. Ammianus Marcellus: 362 Marcu (evanghelistul): 295 Marcu, Ioan (protopopul): 414 Marian, G.: 228, 229, 235, 255, 258, 658, 684 Mariana: 226, 247 Marienescu: 106, 582 Marin, Alexe: 194 Marius: 441, 472 Marius Victorianus: 275 Marsillac, Ulisse de ~: 224 Marţian (Marţianu): 646, 648 Massimu, I.C.: XXV, LVI, 109, 191, 194, 204, 382, 383, 406, 409, 414, 417, 571, 583, 620, 655, 675, 796, 798 Maupertuis: 481 Maxim, v. Massimu Mehedinţi, Simion (Soveja): 668, 695 Meilhac: 662 Melchisedek (episcopul): 408 Meşotă, I.G.: 574 Meyer, Paul: 708 Michelet: 561 Miele, Veronica: 8, 522, 618, 910-912 Miclosich: 150, 413 Mi cu, Samoil: 718 Mihai Viteazul: 168, 174, 197, 255, 687, 871 Mill, I.S.: XXXII, 704 Millot: 242, 683 Mircea cel Bătrîn: 432, 871 Milu, Vasilica: 124 Misail (tahigraful): 28, 195, 197 Mitrofan (episcop de Huşi): 787 Missir, Petru: 910 — 912 Mocioni: 185 Moffat, Rob.: 771 Moldovan, I.M.: 136-138, 592, 593, 712 Moliere: 204, 207, 227 Mommsen: 447, 456 Mumuleanu, Paris: 135 Moncado: 226, 247 Montesquieu: 837 Montfaucon: 311, 338, 769 Morales: 226, 227, 242, 247 — 248 Moritz, Karl Philipp: 482, 483 Moruzi (prinţul Alexandru): 219, 220, 234 Mozart (autor): 121, 124, 588, 589 Mozart, Wolfgang Amadeus: 229, 235, 236, 482 Muller, Max: XXV, 150, 190, 191, 204, 343, 356, 416, 704, 705, 713, 721 Muntaner: 226, 247 Munteanu, Gavril: 380, 414 Mureşanu, Andrei: 13, 16, 37, 58, 114, 126, 135, 512, 528, 530, 618, 625, 626, 654 Mureşianu, Iacob: 135, 201, 696 Mussafia, A.: 309, 312, 313, 334, 755 Musset, Alfred de ~ : 178, 409 N Nabucodonosor: 356 Napier: 98 Napoleon: 440, 461, 462 Naum: LII, 522, 618, 622, 656, 662, 825 Neculce, Ion: 432 Negri, C.: 26, 605, 606 Negruzzi, Constantin: 124, 135, 174, 211, 621, 622, 719, 798 Negruzzi, Iacob: XX, XXXIX, 8, 120, 182, 201, 397, 406, 407, 520, 521, 527, 589, 596, 613, 617, 619, 621, 653, 668, 678, 679, 702, 703, 713, 796, 822, 825, 846, 853, 855, 857, 862, 895 Negruzzi, Leon: 622 Negulescu, P.P.: 519 Neipperg: 84, 575 Nepos, Cornelius: 225, 250 Nicola Pisanul, v. Pisano Nicola Nicolai (împărat al Rusiei): 817 Nicoleanu, Nic: 8, 169, 521-522, 526, 628, 846, 850, 854, 857, 864, 895 Nicostratu: 445 Nisard: 253, 283, 284 Nonnius: 238 O Ocampo: 226, 227, 246, 247 Odobescu, Alexandru: XXV, 182, 187, 188, 201, 208, 264, 381, 519, 617, 619, 620-622, 646, 656, 719, 781, 798 Oeconomu, Ciru, v. Economu Ciru Ollănescu (Ascanio), Dimitrie: LII, 522, 618 Orăşanu, N. T.: 135, 528 Orescu, Alexandru: 194 Ornea, Z.: XLI, 599-603, 619, 660, 682, 686, 705, 801 Ortis: 560 Ortolan: 436 Osimandias: 321, 733 Ovid (Publius Naso): 129, 190, 590 Paicu, Pavel: 650 Palade (hatmanul): 124 Panu, Gheorghe: 182, 187, 188, 617, 619, 646, 648, 654, 659, 661, 670, 678 Paris, Gaston: 708 Papiu-Ilarian, A.: 612 Pascali: 92 Pătărlăgeanu: 167, 168, 176, 619 Paul, L: 822 Pârvan, Vasile: 519 922 923 Pelimon, A.: 135, 222, 528, 626 Pestalozzi: 190 Petrescu, Dimitrie: 190, 194, 649 Petric, B.: 172, 173, 176 Petrino, Dimitrie: 157, 177, 179, 181, 574, 597, 616, 619, 621, 624 Petrovici, I.: XVI, XVII, XXXVI, 519 Petru cel Mare: 461, 817 Philippide, A.: 398 Picot, Em.: 274, 779 Pilţia: 331 Pillat (Pilatus, Pautius): 48, 481 Pisano, Nicola: 128 Platon: XXVI, XXXIII, 479, 495 Plautus: 295 Plinius cel tînăr: 443 Plinius: 450 Plutarch: 115, 295, 296 Poe, Edgar: 43, 532-540 Poenaru: 85 Pogor, Vasile: XX, XXIV, 30 133, 520, 543, 547, 555, 613, 651, 702 Polybius: 225, 250, 251, 300, 355, 771 Pompeius: 472 Pompeius (gramaticul): 304, 780 Pompiliu, Miron: 911 Pomponius: 450 Poni, Matilda, v. Cugler Ponsard, Francois: 90 POp-Florentin, I.: 574 Pop, Vasile (Vasiliu): 122 Popu, Aurelia: 105 Popescu, I. (Sibiu): 410, 412, 414, 419, 496 Popfiu, Justin: 120, 125, 126, 135, 136, 169, 528, 585, 588, 619, 625, 626 Popovici-Bănăţeanul, I.: XLII LII Pradon: 482 Pralea, Ion: 121, 122, 132, 624 Priscianus: 279, . 290, 297 Priscus: 226, 237 Protagoras: XXXIII Ptolomeu: 322, 726 Publius, Philo: 441 Pumnul, Aron (Arune): 115, 121, 122, 124, 128, 132, 138, 139, 145, 210, 275, 302, 304, 305, 307, 308, 312, 314, 330, 332-343, 349-350, 585, 597, 607, 625, 711, 740, 745, 749, 753, 756, 757, 762-765, 770 Pyrrhus: 284 Q Quinet, Edgar: 244, 245, 561 Quintescu, N.: 280, 282, 283, 287-289, 292-297, 300, 301, 314, 317, 386, 744 Quintilian: 381, 389, 390, 396-398, 781, 785, 790 R Rabelais: 204 Racine: 67, 255, 259, 482 Racoviţă: 698 Radich', D.: 87, 576, 577 Radovitz: 198, 612, 653 Radu cel Mare: 461 Rafael: 162 Rainhardt, Adela: XXIX, 595 Raumer: XXII, 305, 779 Rawlinson, H.: 356, 771 Raynal: 242, 683 Raynouard: 150, 413 Rădulescu-Dulgheru, Georgeta: VII, XIII, 529, 668 Rădulescu-Motru, C.: 519 Rădulescu-Pogoneanu, LA.: IX, XLVII, 519, 597, 613, 704, 709, 825 Regman, Cornel: 512 Regnard: 124 Renan, E.: 190, 416, 655 Retz, cardinalul de ~: 827 Richter (Jean Paul): 696, 830 Ritschl: 280, 779 Robeanu, T.: 8, 522, 618 Robertson: 242 Rollin: 243, 244, 684 Roman, Alexandru: 197 Roman, Ion: 595 Roman, R.: 899 Rosetti, CA.: 521 Rosetti, Teodor: XX, XLII, 182, 187, 188, 520, 597, 617, 646, 648, 686 Rosny, Leon de ~: 343 Rotteck: 227, 249, 252 Russo, Alecu: 622, 719, 798 Rusu, Liviu: VII, XII, XIV, XVII, XVIII, 529, 531 S Sadoveanu, Mihai: XLII, LII, 208, 519 Sallustius (Salust): XIV, 237, 238, 265, 472, 694 Săulescu, George: 123, 132, 624 Sbiera, Ion: 274, 354, 382 Scavinschi, Daniil: 124, 589 Schăfer (decan la Giessen): XII Schleicher, A.: XXV, 356, 655 Scheletti (Schelitti), Nicolae: 37, 49, 62, 547, 548 Schina: 660 Schiller, Fr.: XVII, 13, 61, 409, 482-483, 547, 559 Schilling: XIII Schneider, K.L.: 280, 779 Schoolcraft: 321, 732 Schopenhauer, A.: XI, XVIII, XXIII, XXXV, XXXVI, XXXVIII, XXXIX, 483, 686, 830 Schuchard, Hugo: 274, 280, 304-306, 337, 344-346, 413, 706, 708, 751, 779, 780 Schuller: 413 Scipio, P.: 300, 458 Scriban, Neofit: 123 Scribe, E.: 30 Scurtescu: 227, 259-260, 662 Servius, Tullius: 446, 447 924 925 Shakespeare, W.: 14, 15, 17, 57, 67 Siegfried: 225, 245-246 Sihleanu, Alexandru: 8, 525, 846-848, 874, 895 Simionescu, Cornel: 520 Sion, Gheorghe: 126, 135, 163, 219-223, 234 - 237, 618, 625, 629, 657, 659 Slavici, Ioan: XXXIX, 182, 187, 406, 519, 563, 574, 615, 617, 619, 646, 662, 821, 830, 899 Socrate: XXXIII, 838 Sofocle: 17 Spalding: 289 Spencer, Herbert: XLI, 496 Spurius Carvilius: 296 Spurius Cassius: 452, 455 Stael, M-me de ~ : 30 Stanciov, v. Cerna Panait Stanley: 561 Stahr: 560 Stănescu, E.B.: 171 Stein, Lorenz: XVI, XXIII Steinthal: 321, 371, 703-705, 732, 734 Stirner, Max: 686 Strat, Ioan: 182, 187, 188, 617, 646 Streinu, Vladimir: 532 — 540 Sturdza, Grigore (Beizade): 163 Suciu, Lucreţia (d-na Rudow): 8, 522 Suciu, Petre: 204, 427, 687 — 688, 807 Suhopan: 123 Sulla (Sylla): 441, 472 Suttner, H.: VIII, IX, XXXII Şendrea, Ştefan: 687-688 Şerbănescu, Teodor: 8, 157, 166, 177, 178, 406, 522, 525, 616-619, 621, 624, 638, 895 Şincai, Gheorghe: 4, 136, 139, 149, 213 Ştefan cel Mare: 106, 197, 432, 461 Ştefan,' Ion: 798 Şuteu, Flora: LV, 706, 717, 720-721 Şuţu, A.: 910-912 Tacitus: 164, 225, 239, 250, 251 Tacu, Dimitrie: 427, 435, 807 Taine, H.: 661 Tasu, V.: 646, 648 Tăutu, I.: 126, 132, 135, 163, 166, 213, 522, 528, 618, 624, 625 Tegethoff, A. von: XXXIII Tell, Christian: 194 Teodor, regele: 98 Teodorescu, G.D.: 674 Teodosiu, T.: 239, 431 Teofan: 445 Terentius, Scaurus: 301 Thomus: 479 Thierry, Amedee: 227, 239, 240, 249, 252 Thorius, Sp.: 456 Tiberius: 164, 362, 441, 472 Titus Livius: 227, 259, 446 Tocilescu, Grig. G.: 674 Topffer: 547 926 Torouţiu, LE.: 520, 521, 597, 613, 702, 703, 796 Traian: 148, 237, 278, 430, 434, 443, 444, 715, 716, 871 Trendelenburg: XVI Tucidide: XLV, 265 Tur (generalul): 170 Tzone: 688 Ţichindeal: 120, 132, 162, 624 U Ubicini: XLVI Uhland, L.: 64, 555 - 556, 558, 895 Ulfilas: 305, 751, 780 Ulpianus: 451 Ureche (vornicul): 249 Urechiă, Corina: 668 Urechiă (Urechiă, Ureche), Va-sile Alexandrescu: LVI, 126, 127, 190, 224-227, 229, 233-255, 261-262, 264, 267, 590, 613, 625, 649, 657-659, 661-675, 677-681 Urechie, A. Georgie: 807 V Valerius Flaccus: 249 Valero Publius: 448 Varon: 238 Varro: 281, 283 Vasici: 135 Vasiciu, Isabela: 105 Vasiliu, Al:. 563 Vauvenargues: 837 Văcărescu, I.: 18, 106, 126, 127 135, 227, 244, 245, 521, 528, 553, 600, 625, 857, 860, 895 Văcăreşti (poeţii): 187 Vlad Ţepeş: 432 Vellius long: 282, 294, 295 Verus, L.: 301 Vespasian: 282 Vianu, Tudor: XVIII, XXI, XXII, XXVII-XXVIII, XXXIII, XXXVIII, XL, 531, 537, 574, 586, 587, 598, 599, 602, 620, 660, 705, 721, 796, 802, 803, 822, 826, 831 Viciu, Alesiu: 331 Vico: 227, 249, 251 Victorinus Marius, v. Marius Victorinus Vischer, Theodor: 523, 529 Villani: 226, 247 Villehardouin: 226, 247, 248 Virgilius, Maro: 265, 281, 282, 286, 741 Vizanti, Andrei: 687 — 688 Vîlsan, G.: 6, 52 Vîrgolici, Ştefan: 182, 187, 201, 264, 617, 621, 622, 648, 654, 656, 678 Vlahuţă, Alexandru: 8, 519, 522, 618 Voconius: 449 Volenti, Nic.: 8, 522, 910-912 Voltaire: 45, 206, 207, 226, 234, 241-244, 246, 251, 409 481, 482, 673, 683, 684 Vulcan, Iosif: 167, 174, 185, 197, 572, 573, 619 927 w Wagner, Richard: XVII, XVIII, XXXVII Wagner, Rudolf: 504, 826 Weber: 229 Werder, K.: XVII, XXXVI Wieland: 207 Wundt: XXIX, 496 X Xenopol, A.D.: 133, 182, 187, 196, 266, 561, 596-597, 617, 619, 620, 646, 662, 681, 694, 695, 822, 825 Zalomit Ioan: 194 Zamfirescu, Duiliu: XLII, XLIII, LIII, 8, 208, 519, 560, 615, 618, 622, 656, 825 Zamphirescu, Mihail: 662 Zappa: 186 Zarate: 242-244 Zhismann, I.: VIII Zimmermann, Robert: XIX Zottu, dr.: XXXII Zurita: 226, 247 TABLA ILUSTRAŢIILOR Poezia română, 1867. Foaia de titlu a ediţiei princeps . . 70— 71 Despre scrierea limbei române, 1866. Foaia de titlu a ediţiei princeps .................................... 70— 71 Universitatea ieşeană .............................. 70— 71 Convorbiri literare. Foaia de titlu a primului an de apariţie ............................................ 70- 71 Ediţia Critice, 1874. Foaia de titlu..................230 — 231 Ediţia Critice, voi. I, 1892. Foaia de titlu..............230-231 Ediţia Critice, voi. I, 1908. Foaia de titlu..............230-231 Membrii fondatori ai „Junimii" (I. Negruzzi, V. Pogor, T. Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti) ............230 — 231 i CUPRINS Studiu introductiv.................................. VII Notă asupra ediţiei.................................. LI CRITICE, I (1866-1907) Prefaţa autorului la ediţia de la 1874 .................. 3 O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 ..... 5 Prefaţa la ediţia dintîi .......................... 7 Prefaţa la ediţia de la 1892 ........................ 8 Poezia română (Cercetare critică) .......... 9 Asupra poeziei noastre populare (Din „Convorbiri literare" de la 5 ian. 1868) ................................ 69 Poezii populare române (adunate de d. Vasile Alecsandri -V-.......................................... 71 Limba română i jurnalele din Austria (1868)............\ 81 Observări polen ce (1869).............................. 117 în contra direcţi i de astăzi în cultura română (1868)...... 143 Direcţia nouă în x>ezia şi proza română (1872)............ 155 Poezia........................................... 157 Proza............................................ 182 Beţia de cuvinţt în „Revista contimporană". Studiu de patologie litt rară (1873) .......................... 215 Răspunsurile „Revistei contimporane". Al doilea studiu de patologie literară (1873)............................ 231 CRITICE, II (1866-1907) Despre scrierea limbei române (1866) .................. 271 Prefaţa la ediţia dintîi de la 1866 .................. 273 La ediţia a doua ................................ 274 La ediţia a 3-a.................................. 275 931 La ediţia de faţă .................................. 275 Scrierea limbei române...................... 277 Despre literile latine primite de noi fără schimbare. . . . 277 Despre scrierea lui H, fl, III, IL rb, î ............ 299 Despre principiul scrierii şi o critică a sistemului fonetic 314 Cercetări limbistice şi critica sistemului etimologic .... 352 Două rapoarte cetite în Academia Română asupra ortografiei (1880 şi 1904) ............................ 379 Raport cetit în Academia Română (sesiunea generală de la 1880) asupra unui nou proiect de ortografie .... 381 Revizuirea ortografiei. Raport înfăţişat Academiei Române în numele Secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904 .......'......................... 396 Neologismele (1881) .................................. 403 Contra şcoalei Barnuţiu (1868) ........................ 425 Introducere la ediţia de la 1868 .................... 427 Post-scriptum la o nouă ediţie de la 1893 ............ 428 Ideile şcoalei Barnuţiu ....................:•........ 429 Valoarea demonstraţiunilor ...................... 439 Modul pertractării................................ 460 Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (Publicat întîi în „Almanahul Societatei academice «România jună»" din Viena) (1883)................. 477 Din experienţă (Publicat în „Almanahul Societăţii academice «România jună»" din Viena) (1888) .................... 489 Anexă.............................................. 507 Cîteva aforisme .................................. 509 Note şi variante ........................................ 515 Addenda . , Esemple de poesii rumăne............. ,....... 845 Aforisme (compuse într-un cerc literar din, bucureşti) 897 Indice de nume............................ ........ 913 Tabla ilustraţiilor ............................., .......... 929 Lector : MARGARETA FERARU Tehnoredactor : AURELIA ANTON Bun de tipar 7.VII.1978. Tiraj 5 490 ex. legate 1/1. Coli ed. 51,38. Coli tipar 62. Planşe tipo 5. Comanda nr. 70 323 Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii" Bucureşti — Piaţa Scînteii nr. 1 Republica Socialistă România