TITUMAIORESCU
OPERE II Traduceri • încercări literare
FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU ŞTIINŢĂ SI ARTĂ
Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE"
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
TITU MAIORESCU
OPERE
II Traduceri • încercări literare
Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie
de D. VATAMANIUC Studiu introductiv de EUGEN SIMION
BIBLIOTECA
Editura Fundaţiei Naţionale univers enciclopedic pentru Ştiinţă şi Artă
Bucureşti, 2005
1791871
1845399
Coperta: POD AI .V Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Liliana KIPPER
I. TRADUCERI
Cartea a apărut cu sprijinul S.C. PETROM SERVICE S.A. Bucureşti şi al
COMPANIEI NAŢIONALE „LOTERIA ROMÂNĂ" S.A.
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial' îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editurii Univers Enciclopedic
ISBN: 973-7934-67-9
ISBN: 973-637-115-8 973-637-117-4 V
I. POEZII
[DE SUPT PĂMÂNT...]
De supt pământ
Un gheocel De-abia ieşise
Tinerel. Veni o albină,
Gustă din el; Să ştii că natura,
Când i-a creat, Pentru olaltă
I-a destinat.
Trad. din Goethe
TRADUCERI
DIN TINEREŢE Trad. din E. Grisebach
Stălucind din verzii tei, Unde păsările cântă, Pe biserica cea veche Ei revăd crucea cea sfântă.
Şi cu ochii plini de lacrimi îmi aduc iarăşi aminte Cum de-acolo-n tinereţe înălţăm ruga fierbinte.
Şi duminecele-acolo Pe iubita întâlneam, Cu sfială împreună La altar îngenuncheam.
Multă vreme e de-atuncea. Astăzi eu m-am cuminţit, Şi în capul cel cuminte Dumnezeul mi-a murit.
Dumnezeu ne suntem înşii, Nu vrem altul lângă noi,
Căci noi suntem miezul lumii, Universul suntem noi.
La locaşele credinţei Mai privim de-abia cu milă -Insă tu-mi revii în minte, Credincioasa mea copilă,
Şi-mi sunt ochii plini de lacrimi Când revăd cum vechea cruce, Ca atunci în tinereţe, Pintre teii verzi străluce.
TRADUCERI
UMPLEŢI-MI PAHARUL! (FILL THE GOBEET AGAIN!) Cântec de Lord Byron
Umpleţi-mi paharul! Simt astăzi cum creşte Văpaia ce inima-mi întinereşte: Să bem dar! - şi cine nu bea? - când în lume Sunt toate iluzii ca-a vinului spume.
Idealuri frumoase? din toate-am gustat, Am fost şi de valul plăcerii scăldat; Iubeam! - nu iubeşte oricine? - Năluce! Când patima vine, norocul se duce.
Cât omul e tânăr, el şi amicie Visează şi crede că vecinie să ţie; Avut-am amici! - nu-i are oricine? -O, vin! nu-s amicii statornici ca tine.
Iubita de dragul altui m-a lăsat, Amicii s-au dus: tu nu te-ai schimbat, Şi tu-mbătrâneşti — cine nu-mbătrâneşte? -Dar tie cu vârsta virtutea îti creşte.
Amorul iubitei e-al unuia soartă; Când alţii s-apropie şi vor să împartă, El turbă gelos! - nu turbă oricine ? -La vin de-s mai mulţi, cu-atât e mai bine.
Când trece junia şi deşertăciunea, Paharul ne şterge iar amărăciunea, Ş-atuncea aflăm - cine nu au aflat? -Că-n vin adevărul e încă păstrat.
Cutia Pandorei deschisă-n vechime Umplut-a pământul de răle-o mulţime, Rămâne Speranţa - şi cui nu rămâne? — Dar vesel fiind, nu mai vreau să mă-ngâne.
Trăiască dar viţa! Când iarna ne vine, Bătrânul nectar bătrâneţa susţine. Murim noi! — şi cine nu moare? Amin!... Şi-n cer ne dă Hebe pocalul cu vin.
TRADUCERI
Afli scăpare; Curagiul pierdut - tot e pierdut; Mai bine ar fi fost Să nu fii născut.
TRADUCERI DIN GOETHE
Din însemnările zilnice ale lui T. Maiorescu (1865-67)
I,a lucruri bune se sfădesc, La miselii - cum se unesc!
Nu mai faceţi atâta gură! Toţi ticăloşii îl înjură, Prin urmare, Are valoare.
*
Talent fără noroc
E de prisos; Tămâia fără foc
N-are miros.
*
Inchină-te la foc şi te-njoseşte,
Dar de cazi într-însul, tot te mistuieşte.
Averea pierdută - pierdere mică, Degrabă la treabă, Alta câştigă! Onoarea pierdută - pierdere mare, însă în glorie
ÎN MANUSCRISE
28
29
II
INIMA
AŞTEPTARE SI ÎMPLINIRE
Te uiţi la păsărică Dă pene frumoasă, Dacă fără frică Se întoarce-n casă?
Nu se-ntoarce-n casă, Rămâne afară, Nu vrea să mai vadă Prinsoarea amară.
Dar inimei-n mine Ii place-a fi prinsă Şi leagănă-n sine Amoare nestinsă;
Ea nu-şi rupe lanţul, Ci vrea să îl poarte; Căci de rupe lanţul, Se rup si-a ei coarde.
în ocean pluteşte cu mii de corăbii cel tânăr;
Lin p-un caic scăpat vine în port cel bătrân.
(Mai) 1856
După Schillcr
(16apriliu) 1856
După germăneşte
TRADUCERI
31
CORUL BĂRBAŢILOR SI FIĂCĂILOR Furăţi voi !
CORUL BĂTRÂNILOR S-o nege cine poate !
CÂNTEC EROIC AL SPARTANILOR In 3 coruri
TOŢI Bărbaţi războinici
CORUL BĂRBAŢILOR Suntem noi!
TOŢI Bărbaţi războinici
CORUL BĂTRÂNILOR Furăm noi!
CORURILE BĂTRÂNILOR SI FIĂCĂILOR Sunteţi voi!
CORUL BĂRBAŢILOR S-o cerce cine poate!
TOŢI Bărbaţi războinici
TOŢI Bărbaţi războinici
CORUL BĂRBAŢILOR Suntem noi!
CORUL FLĂCĂILOR Vom fi noi!
TOŢI Bărbaţi războinici
CORUL BĂTRÂNILOR SI BĂRBAŢILOR Veti fi voi!
CORUL FIĂCĂILOR Vom fi noi!
CORUL FLĂCĂILOR
Mai bravi decât
voi!
TOŢI Bărbaţi războinici
CORUL BĂTRÂNILOR Furăm noi!
(4 septembrie 1856)
X. După Lcssing
32
33
LA O AMATOARE DE TRAGEDIE
LA O DAMĂ
Aud că-o fată frumoasă Se făcu serioasă, Că râsul ei s-a stâns Şi că vine la teatru numai când este de plâns. Ce? de-acuma îi sunt scoşi De natură dinţii cei frumoşi?
Zic că biata domnişoară părul şi 1-a colorat... Cum mint, frate! Că coloarea e de când 1-a
cumpărat.
(12 septemvre) 1856
După I.essing
(4 septemvre) 1856
După Lessing
34
35
VOIA LUI SI VOIA EI
EL: Nu, nevastă dragă, asta nu se poate, Eu caut să-mi am voia neatinsă-n toate.
EA: Dar şi eu am voie, dragul meu bărbat.
EL: Totuşi nu se va potea.
EA: Ce? Să nu-mi am voia? Şi zi tu aşa? Bine! Da-ntr-o lună mă vei îngropa!
EL: Voia asta-o poţi avea.
LA SCARLAT
Plânge de nevasta sa Bietul chir Scarlat:
Pentru c-a murit? - Aşa! Căci s-a însănătosat.
(18 septemvre) 1856
12 sept. 1856
După Lessing
După Blum
36
37
UN AUTOR LA TRADUCĂTORUL SĂU
Cartea aceasta, Albine, era făcută de mine, Dar de când ai tradus-o este făcută de tine.
(18 septemvre) 1856
După Blum
LA RAFFAEL
Ici e acel Raffael, de care temuse natura
A fi învinsă - trăind, iar când muri - a muri.
(18 optomvre) 1856
După caid. Bembo (latineşte)
TRADUCERI
PROMETEU
Ascunde-ţi cerul, Joe,
In nori, în fum,
Şi te dedă ca pruncul,
Ce bate spini,
Trăsnind pin arbori şi pin munţi;
Totuşi trebuia
Să-mi laşi pământul meu
Şi coliba mea, ce n-ai făcut-o tu,
Şi vatra mea,
Şi focul ei,
De car' mă pizmuieşti.
Nemic nu văd mai mizerabile Decât voi, zeilor! Voi vă nutriţi de abia Din tributul jertfelor, Din fum de rugăciuni Maiestatea voastră, Şi aţi flămânzi, de n-ar fi Copiii, cerşitorii -Nebuni plini de speranţă.
Când eram copil,
Nu ştiam nici cum, nici unde,
îmi întorceam căutarea rătăcit Cătră soare, parcă ar fi fost Acolo cineva ca să-mi Audă plângerile, O inimă, c-a mea, Să compătimească.
Cine-mi ajută
în contra furiei Titanilor?
De la moarte cine mă scapă,
Din sclavie cine?
N-ai făcut tu toate singură,
Sântă inimă arzinte?
Şi tânără şi bună, înşelată,
Ai ars de mulţămire
Celuia ce doarme colo sus?
Eu să te onor? De ce?
Or ai îmblânzit durerile
Celui împilat?
Or ai şters tu lacrimele
Celui ce plângea?
Nu m-a făcut chiar bărbat
Tempul a tot potinte,
Fătul etern,
Superiorii mei, superiori şi ai tăi?
Oare cugetai Să-mi urăsc viaţa, Să fug în pustie, Căci nu-mi matură Nici un vis dc flori?
Aicea şed şi form la oameni După forma mea,
40
TITU MAIORESCU
O ginte mie egală,
Să pătimească, să plângă, 1 Să guste plăceri, Să nu te mai stime, Ca mine!
(30 optomvre) 1856 j \ ]
DupăGoethe MORMÂNTUL LUI ANACREONTE
Ici unde roza-nfloreşte, se ţine viţa de laur,
Cântă câte-un greierel şi turtureaua cu el,
Ici al cui e mormântul, pe care un zeu îl plantă şi II ornă aşa viu? - Mormântul lui Anacreon,
Primăvara, şi vara, şi toamna gustase poetul,
Dar de gerul iernos groapa în fine-1 cruţă.
(5 noiemvre) 1856
După Goethe
42
43
DIN VENEŢIA
Gondola ast-o compar cu leagănul lin legănante, Iară lada pe ea pare cosciugul cel larg. Iaca şi noi ne mişcăm între leagăn, între cosciug
- ?i
Pe un mare canal iute-n viaţă plutim. (5 noiemvre 1856)
După germăneşte de Goedie
CELE DOUĂ GROAPE
(1793)
Groapa aceasta a cui e? „E a lui Rochefoucauld." Dar a cui asta mai nouă? „A Corday-ei."
Mă duc şi adun la flori şi
Vi le pun peste groapcle voastre,
Că-aţi murit pentru patrie.
„Nu-mplanta!
însă când vei putea să plângi, (Vedem noi în ochiul tău, Călătorule,
Că încă nu poţi să plângi),
Vin' atunci la mormintele noastre,
Plângi, plângi
Cu lacrime de sânge,
Căci murirăm pentru patrie-n zadar."
(6 noiemvre) 1856
După Klopstock
44
45
LA NIŞTE CÂRTI
NIOBE A LUI PRAXITELE
Cărţile aste ne spun mult adevărat şi mult nou; Vieţuind mă-petriră cereştii, însă din peatră ' dear
Praxitele mă făcu iară să vieţuiesc. Fi adevăruj şi nou> nou] ş; adevărat!
(12 noiemvre) 1856 (12 noiemvre) 1856
DuPiVoE DupăVoK
46
47
ADUCEREA AMINTE
Nu mă-ncungiură spaima mezului nopţei, Nu tăcerea; nici se făcu mai de curând
în numele sântei Libertăţi vrun omor; totuşi îmi este Greu tot sufletul.
Faţa-mi e atinsă de aure plăcute, Frunza n-a căzut, florile încă-nfloresc, Toamna imitează frumuseţea verei,
ifletul
mi-e greu!
Aduceri aminte nu pot rezistare, Trebuie să caut la gtoape, trebuie să
rup adânca
Rană, să esprim vorba durerei:
Morţi amici, fiţi salutaţi!
(12 noiemvre) 1856
După Klopstock
SELMAR SI SELMA
Nu plânge, tu aşa intim amată, Pentru că mă desparte-o zi de tine! Dacă ţie iar îţi zâmbeşte Esper, Iar vin, eu fericitul.
„Insă-n adânca noapte sui la stânce, Treci în noaptea adâncă peste ape. împărţind cu tine periclul morţei Plânge-aş, eu fericita?"
(19 noiemvre) 1856
După Klopstock
52
53
DIN OVID, „TRIST.", I, 8
[DREPTUL ZICE]
Spre izvoarele lor vor curge adâncele râuri
De la mare fugind, şi înapoi va mâna Soarele caii cereşti; pământul stele purta-va,
Iară cerul de plumb se va vedea spintecat; Flăcări ieşi-vor din ape, şi din flăcări iar apă;
Nu-şi va păstra nimic drumul său cel hotărât; Toate se vor opune în contra legii naturei
Şi ce n-aş fi crezut totuşi se va întâmpla; Căci credinţa de unde să mai rămână în lume,
Când amicul la nefericiri m-a trădat!
Dreptul zice: dă-i al său, Dar iubirea: dă-i al tău.
[Iaşi, 10 sept. 71]
Din Riickert
(Iaşi, 9 aug. 1869)
54
55
[RAR M-AŢI ÎNŢELES]
Rar m-aţi înţeles pe mine, Rar v-am înţeles pe voi,
Dar aflându-ne în tină,
Ne-am înţeles amândoi.
[Iaşi, W sept. 71]
Di» Hcine
MENIRE
(fur Beruf)
Fulgi de zăpadă încetişor
Ca visuri albe se cobor,
Şi frunza căzută, vestejită
De ei cu drag e învălită.
Iar mica sămânţă îngropată
Spre înviere e păstrată, Pământul gol şi însetat
E încălzit, e adăpat.
Ei nu se aşează cum le-ar plăcea,
Ci vântul îi poartă pe unde vrea;
Şi totuşi tainic, cu iubire
îndeplinesc a lor menire.
(Bucureşti, iunie 1875)
Trad. din poeziile Prinţesei Elisabeta
TRADUCERI
FUSUL SI FURCA
De nu ţi-aş da din pârul meu Pe cel mai bun şi tare,
Curând ai fi cu nasu-n jos -Adio, sărbătoare!
(Bucureşti, iunie 1875)
Trad. din poeziele Pr
- în cercuri alerg cât e ziua de mare,
Mă-ntorc zbârnâind prin casă, De furca bătrână şi posomorâtă
Cât negrul sub unghe nu-mi pasă.
Juneţea de aur în veci îmi surâde,
Ca paserea veselă zbor Şi neobosit şi fără-ncetare
Zburdalnic salt într-un picior.
Hai şi tu, bătrâno, ia vino la joc, Urmează-mi firul prin aer,
Hai să învârtim o horă cu foc: în cap n-ai cunună de caer?
- I^a horă-ai vrea să mă îndemni?
Dar vorba-ţi nu mă-ncurcă. Căci jocul nu e potrivit Pentru bunica furcă.
Dar şi tu fii mai stâmpărat,
Să nu dai de mâhnire: Tot zborul tău e atârnat
De firul cel subţire.
QUADRINHAS Strofe de patru versuri din Brasilia (Rio Grande de Sul) Traduse în româneşte după o trad. germană
1
Prin pustiuri am trăit, Petrele am cântărit; Decât petrele mai greu Cântăreşte dorul meu.
2
Să vorbeşti încet, iubito, Nu trezi păretele; Căci subţire-i e urechea Şi spune secretele.
3
Greu să fie a iubi? Cine-o zice n-a iubit; Eu iubesc şi sunt iubit, Niciodată nu-s mâhnit.
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
4
în năsip ţi-ain văzut urma Şi la ea lung am privit. Ce trup mândru de femeie Aşa urmă-a tipărit!
5
La miez de noapte-am auzit Un cântec ş-un jălit. Erau doi ce se iubeau, Se iubeau, nu se-ntâlneau.
6
Cucoşul cântă; raza zilei
Pe toate le trezeşte,
Dar mândra mea cea nemiloasă
Aici nu mai soseşte.
7
Inelul ce mi l-ai fost dat
Era de sticlă şi s-a spart.
Aşa a fost a ta iubire,
Prea slabă pentru-a mea simţire.
8
Nu mă iubeşti, Marilio? Aibi milă, nu mi-o spune, Fă-te parcă m-ai iubi, Minte-mi, nu mi-o spune!
9
Iubita mea-i un şoricel, Şoarec vesel, sprintenel Fuge ici, fuge colo, Ş-apoi trece dincolo.
10
Cântând, durerea ţi-o goneşti, Plângând, durerea ţi-o măreşti. S-ascund voiesc eu chinul meu, De-aceea cânt mereu!
11
Ţigara poate, cum se zice, Orice dureri a alunga -Eu am fumat şi zi şi noapte, Dar am rămas cu jalea mea.
12
Voiesc să cânt în gura mare, O lume-ntreagă să trezesc! Să văd, la mine gândit-au oare Făţarnica ce-atât iubesc?
13
Aş vra ca o surcică în ochi să-mi fi sărit, Căci el este de vină Drumul de-am rătăcit.
TRADUCERI
SCHNADERHUPFELN Chiote din Tirol iduse în româneşte din dialectul tirolez
1
Când părăul dă în lac,
Murmurul sfârşeşte,
Când privesc în ochii tăi, Limba-mi amuţeşte.
2
Pe codru l-am întrebat,
Oare badea m-a iubi?
Codrul ştie franţuzeşte Şi răspunde: oui.
3
Ei, taică, prea faci gură mare; Să nu-ţi fie cu supărare: Şi tu te-ai duce la fetiţa, De n-ai avea pe măiculiţa.
4
îţi cunosc eu obiceiul, Geaba te uiţi crunt: La crâşmă nainte La biserică-n fund.
5
Dragostea au început-o
Adam şi cu Eva, Drăguţa şi cu mine
Urmăm cam tot aşa.
6
Vezi, opinca-mi e din piele De vulpe tăiată, De-aia doarme ziua toată Şi se plimbă când sunt stele.
7
Omenimea are spirit,
Spune dascălul din şcoală; Dar şi vinul are spirit,
Asta ştiu şi făr' de şcoală. Ş-apoi când se pun deodată
Omul şi vinul Ia sfadă, Parcă-i duhul vinului
Mai presus de-al omului.
8
Ce să stau să mor de sete, Că doar nu-s de dat pe bete!
T1TU MAIORESCU
De-s mâhnit, beau de răcoare, De-s voios, beau şi mai tare. Am acasă două oale, Fiecare de-o oca, La râs una, la plâns una, După cum mi-e inima. Tocmai sunt cu mândra mea Cam aşa şi cam aşa: N-am ce face, am să stau Amândouă să le beau.
ANALOGII CU QUADRINHAS BRASILLANE ŞI CU CHIOTELE TIROLIENE, DIN POEZIA POPULARA ROMÂNA
9
Eu ţi-am dat trei sărutări Fără teamă de mustrări.
Dă-mi-le-napoi tustrele, Ce faci tu cu ele?
10
Zburatul gândacului în jurul copacului! De-ar fi mândra copăcel, Aş fi şi eu gândăcel.
11
Mândra-mi e cusătoreasă Măiestrită-n darul ei: Pe ascunse mi-a cusut Inima-n pieptarul ei.
1
Leicuţă de la Pripor, Ce-mi trimiţi atâta dor? Trimite-mi mai puţinei, Dar vin' dumneata cu el.
2
Pentru sprincene-mbinate Umblai ţara jumătate, Pentru ochi ca murele, Ocolii pădurile.
3
De-ar fi drumul prin pădure, Aş fugi cu tine-n lume; Dar e drumul prin oraş, Toti ne-ntreabă de răvaş.
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
4
Astă iarnă ger şi frig Şi veneai la mine-n crâng; Dar acuma cald şi bine Şi nu mai dai pe la mine!
5
Din Piteşti pănă-n Gheboaia M-a bătut vântul şi ploaia, Ca să merg la dumneaei S-o găsesc cu doi flăcăi.
6
Frunzuliţă de dudău! La moară la Făgădău Şapte fete de-un flăcău Ş-acela-i un nătărău.
7
Leica cu scurteica verde, Când o vede neica-o perde: Nu-i scurteica de pricină, Pricina-i de la stăpână.
9
Cântă cucu-n vârf de brazi, Albă-i mândra la obraz; Cântă cucu-n vârf de nuc, Pe mândra la groap-o duc.
10
Dragostea când se desparte, Parc-ar bea pahar de moarte.
11
Păsărică, păsărică, Mută-ţi cuibul tău în rugul Unde-o fi badea cu plugul, Păsărică, mută-ţi casa Unde-o fi badea cu coasa.
12
Mă miram ce-mi place mie Mărul roşu de la vie, Bădiţa de omenie, Mărul roşu pădureţ, Bădiţa cu părul creţ.
8
Frunzuliţă de sulfină! Nu sunt eu, lele, de vină, Ci sunt ochii dumitale, Că te tot aştept în cale.
74
TITU MAIORESCU
Weizcn, halte krâftig aus,
Krăftig aus, Mein Gehebter, komm nach Haus!
Komm nach Haus und komm gesund,
Komm gesund, Nimm den Kufi vom weichen Mund.
II. PROZE
I.eise weht der Wind im Wald,
WindimWald, ÎN VOLUM
Ich vor Sehnsucht sterbe bald.
Halme wogen her und hin,
Her und hin, Bis zum Tod erwart' ich ihn.
(Jassy, 3/15- Sept. 1885)
j.
\
PATRU NOVELE
De Carmen Sylva, Alarcon, Bret Harţe si din chinezeste
Traducere română de Titu Maiorescu
t
1
PREFAŢĂ
D. Samitca, librar-editor din Craiova, şi-a propus să publice o colecţie de scrieri literare prin care să combată introducerea şi răspândirea unui soi rău de romanuri, care din nefericire se importează de câţiva ani încoace la noi şi a căror traducere urâtă este întrecută numai de trivialitatea cuprinsului.
Scopul domnului Samitca este bun şi merită încuragiare.
D-sa a crezut de cuviinţă să se adreseze pentru aceasta şi la subscrisid.
Spre părerea mea de rău, nu i-arn putut oferi decât traducerea a patru novele străine. Oricât de neînsemnată ar fi valoarea acestor traduceri ca traduceri, valoarea originalelor îmi pare însemnată: unele din ele sunt frumoase, toate sunt interesante.
Dacă şi cititorii se vor uni cu această părere a traducătorului, volumul de faţă va putea contribui pentru mica sa parte la îndeplinirea bunei intenţii a d-lui editor.
T. Maiorescu
ISTORIA SUFERINŢEI Novelă alegorică de Carmen Sylva Tradusă din limba germană
Suferinţa era o copilă gingaşă şi frumoasă, cu păr negru care mărginea o faţă albă ca ceara. Buzele ei subţiri erau mai totdeauna închise, ochii ei negri erau trişti ca de moarte, aşa încât nimini nu-i putea privi fără ca să plângă. Sărmana copilă nu era nicăieri acasă şi umbla fără repaos dintr-un loc în altul. Când intra în coliba săracului, când în palatul bogatului. Era aşa de tăcută şi tristă încât nimeni nu se putea opri de a o primi în casa sa. Dar ce minune! La cine se uita, aceluia i se întâmpla o mare nenorocire.
Unul pierdea unicul său copil, altul onoarea şi averea sa, al treilea era fără vină prigonit de duşmani. Altuia i se neme-reau toţi copiii răi şi-1 făceau cărunt înaintea vremii. Sau se năştea vrajbă între soţi, sau vreunul din familie cădea la pat şi nu se mai scula cu anii. Oamenii se întrebau uimiţi de unde le venea atâta urgie şi nu ştiau că ei înşişii deschiseseră uşa palidei şi tăcutei suferinţe, înşii o chemaseră la masa lor. Adesea biata copilă făcea de două ori acelaşi drum, şi astfel afla ce triste daruri răspândise. Atunci se ferea vreme îndelungată de a nu mai intra în aceeaşi casă. însă pe unii oameni se deprinsese a-i iubi şi murea de dorul lor şi nici că lua totdeauna samă dacă
82
T1TU MAIORESCU
TRADUCERI
83
îi cerceta prea des. Dar atunci o lovire după alta venea peste ei, pănâ când trista copilă îşi relua micul ei toiag şi cu inima grea şi cu ochii înecaţi în lacrimi la zicea ziua-bună.
Copila mergea domol pe cale înainte, fără zor şi fără grabă, şi totuşi mergea mai iute decât râul muntelui, mai iute decât suflarea vântului şi nu rămânea om la care să nu fi intrat. Mai ales era lucru de spaimă când se alipea pe lângă copii şi bieţii rămâneau orfani sau cădeau în boale îndelungate, aşa încât feţele lor frumuşele se făceau albe şi subţiri ca faţa suferinţei şi ochii lor tot aşa trişti şi de întunecaţi. Când Suferinţa vedea asemenea nefericire, începea să plângă cu amar, şi multă vreme nu se mai uita la nici un copil, ba chiar îşi întorcea capul când vedea copii la joc.
într-o zi şedea la umbra unui măr stufos şi se uita ce obraji rumeni şi frumoşi aveau roadele lui încât se făcea vesel cine le vedea.
- O, măriile dragă, zise Suferinţa, dă-mi şi mie obraji aşa de roşii şi frumoşi, ca să se uite oamenii cu mai multă plăcere la mine.
- Ba nu, răspunse mărul, dacă ai avea tu obrajii rumeni şi frumoşi, nu te-ar mai privi oamenii cu atâta milă şi bunătate.
Mâhnită se sculă copila şi-şi urmă drumul mai departe. Ajunse într-o grădină lângă pârâu, acolo era atâta cântec de paseri încât îi râdea inima celui ce-1 auzea.
- Iubitele mele păsăruici, strigă Suferinţa, daţi-mi cântecul vostru cel dtăgăstos, ca să înveselesc oamenii.
- Ba nu, copilă dragă, ciripiră paserile, de n-ai veni tu aşa de încet şi nu te-ai duce aşa de lin, oamenii nu te-ar uita aşa de curând şi ar simţi îndată că eşti suferinţa şi le aduci durere.
Şi tot mai departe se duse sărmana Suferinţă şi ajunse într-o pădure înaltă. Pădurea răspândea miroasele ei aromatice şi pasul trecea moale peste muşchiul cel gros de sub copaci. Pe ici, pe colo se strecurau razele soarelui printre frunzele şopti-toare, şi tremurau, şi se jucau deasupra muşchiului şi puneau
aurul lor pe frunzele veştejite. Era o minune de frumuseţă! Sărmana Suferinţă se rezimă obosită de un copac.
„Aici mă pot aşeza şi nu aduc dureri, aici mă pot odihni şi nimeni nu se nenoroceşte la vederea mea." Deodată se furişă o rază de soare prin fag, văzu frumoşii ochi întunecaţi, sări în ei, îi lumină şi străbătu pană în inima Suferinţei. Şi întreaga pădure văzu strălucirea fermecătoare în gingaşa faţă a copilei şi tresări într-un freamăt de mirare şi bucurie. Dar Suferinţa nu ştia că se făcuse mai frumoasă, ea simţea numai raza de soare tremurând caldă şi veselă în inima ei. „O, dragă pădure, strigă ea tare, dă-mi numai una din miile tale de raze şi mă fă fericită!".
Deodată se întinse în pădure o tăcere de moarte, copacii se uitară trişti unul la altul, raza soarelui fugi din ochii Suferinţei, atinse o şopârlă sticlitoare şi se perdu zub ierburile înalte.
— Sărmană copilă, zise un stejar bătrân, o singură rază de soare te-ar face prea frumoasă, oamenii te-ar chema prea des şi atunci ar trebui să sufere dureri peste puterea lor. Tu trebuie să rămâi fără lucire şi fără căldură!
încet se alunecă o lacrimă peste cimbrul de la picioarele Suferinţei: el îi trimise dulcele său miros şi şopti mulţumire pentru picătura de rouă.
Şi mai departe se duse neodihnita fetiţă şi ajunse la un lac mare şi liniştit. Aici nimic nu se mişca, numai seara păşea deasupra lui, ea însăşi în umbră, dar împrejurul ei treceau şuviţe trandafirii prin apă, şi o stea căzută sta neclintită pe tainica suprafaţă. Suferinţa îşi muie mâna ei cea subţire în apă şi o puse apoi pe frunte. Seara trecu pe lângă dânsa şi-i şopti:
— Noapte bună! Dormi fără vis, uită-ţi durerea! Suferinţa privi lung după dânsa şi zise cu o adiere lină:
— O dată am găsit linişte, în pădure, o singură dată mi-am uitat durerea, când aveam raza soarelui în inimă; dar aceasta a trecut!
Pierdută în visuri se uita în apă: de aici venea răcoare şi în negură treceau zânele săltând. într-un târziu, Suferinţa văzu
T
84 TITU MAIORESCU
oglindindu-se o lumină roşiatică, mai mare şi mai înfocată decât stelele, şi lucind cu raza ei pintre întunericul nopţii. Când îşi ridică ochii, văzu că lumina venea dintr-o casă de pe ţărm; casa era acoperită de iederă deasă, iar raza de lumină ieşea din o fereastră deschisă cu arc ascuţit. „Ce mirare! - gândea Suferinţa - acolo nu am intrat niciodată, deşi veghează cineva." Se apropie încet de fereastră şi vede o femeie nespus de frumoasă, cu păr alb ca zăpada, într-o haină lungă şi moale, învălită la cap cu o pânză subţire. Ea scria harnică şi cu mâna sigură într-o carte mare, iar între sprincene avea o dungă adâncă, ca o aspră hotărâre, însă pe nările subţiri şi pe lângă buze era blândeţea femeiască şi o nesfârşită bunătate de inimă. Suferinţa sta pierdută în privire; dar deodată doi ochi suri şi fermecători se ridicară, se uitară liniştit la ea şi un glas adânc cu dulce răsunet îi zise:
- Intră numa, intră, copilo. De mut te-am aşteptat. Suferinţa intră uimită, asemenea cuvinte nu mai auzise.
îndată se simţi cuprinsă de braţe iubitoare, se văzu ridicată pe genunchi şi femeia cea minunată îi zise sărutând-o:
- Dragă Suferinţă! Tu trebuiai să mă găseşti, eu nu puteam să te caut, căci eu nu viu la nimeni nechemată. Eu sunt Maica Răbdarea, şed aici şi ascult şi veghez. Lacul îmi aduce glasurile tuturor celor ce mă cheamă. Adese, adeseori am umblat după urma ta, însă din nenorocire nu totdeauna.
Dunga de pe frunte se făcu mai adâncă. Suferinţa îşi ascunse capul la pieptul ei.
- O, vino totdeauna cu mine, se rugă ea încet.
- Nu, copilo; când mă chemi, atuncea viu, şi dacă eşti ostenită, intră şi te opreşte la mine. Eu trebuie să scriu cartea vieţii şi aceasta îmi dă mult de lucru.
Biata Suferinţă, mititica, rămase toată noaptea la Maica Răbdarea şi a doua zi de dimineaţă plecă întărită. Afară, lumea întreagă era numai flori şi verdeaţă, ca în vremea secerişului. Suferinţa se uita la floarea macului şi gândea: „Sărmanelor! Acum înfloriţi aşa de vesele şi vă răsfăţaţi la soare, şi astăzi aveţi
TRADUCERI 85
să fiţi tăiate." Deodată zări o fată mândră, care sta singură în mijlocul câmpului şi cosea iute ca trei bărbaţi.
- Bună dimineaţă, subţirico, strigă fata glumeaţă, haide şi-mi ajută!
Şi numai începu să alerge spre dânsa, şi coadele îi zburau şi ochii cei albaştri râdeau ca soarele din cer.
- Dar cine eşti tu? întrebă ea cu mirare când văzu ochii cei întunecaţi ai Suferinţei.
- Eu sunt Munca! Nu vezi ce sănătoasă sunt şi ce tărie am în braţe?
Zicând aşa, ea ridică Suferinţa ca pe un copil în sus şi fugi cu ea peste câmp, râzând şi chiuind. Peste faţa Suferinţei trecu ca o umbră de roşeaţă şi ea zise surâzând:
- Vino tu cu mine! Eu nu am voie să mă odihnesc niciodată şi sunt adeseori aşa de obosită!
-Asta nu se poate, surioară, căci eu trebuie să dorm pentru a fi sprintenă a doua zi. Ziua sunt şi eu pretutindeni şi nicăieri şi trebuie să tot râd, şi dacă aş vedea întruna ochii tăi, mi s-ar opri râsul aici în mine! Dar când mă chemi, eu vin, rămâi de unde pleci tu, pentru a deschide feţele şi a le face senine.
Şi mai departe păşi Suferinţa în dimineaţa sclipitoare şi prin lumea cea întinsă. Iar Răbdarea şi Munca se ţinură de cuvânt şi se făcură soaţele ei credincioase. Adesea se adunau seara în casa de lângă apă şi citeau şi scriau în cartea vieţei.
1
TRADUCERI
87
O BUNĂ PESCUIRE Novelă de Pedro Antonio de Alarcon
NOTA TRADUCĂTORULUI
Alarcon, un poet al Spaniei moderne, e născut la Guadix în 1833. Destinat mai întâi la teologie, scăpat din seminar pentru a se face jurnalist, apoi militar curajos în războiul cu Maroco, în sfârşit deputat şi consilier de stat, Alarcon e mai întâi de toate scriitor, poet, nuvelist. Poeziile sale serioase şi umoristice, descrierea De Madrid a Napoles, cu deosebire novelele El escandalo, El sombrero de tres picos şi altele sunt astăzi în gura întregei Spânii literare. Alarcon a încetat din viaţă în anul 1893.
Traducerea ce urmează vrea să îndrepteze luarea-aminte a cetitorilor români asupra unui autor eminent şi la noi necunoscut şi să le împărtăşească şi lor, dacă se poate, o parte din admirarea traducătorului pentru această mică nuvela, a cărei compunere măiestrită dovedeşre pentru ţara unde s-a produs o cultură literară foarte veche şi oarecum rafinată.
Acoperit de glorie şi de răni din războiul de succesiune şi fără un ban în pungă, ca mai toţi eroii acelor timpuri, nobilul cavaler de Mequinenza se reîntoarse într-o zi în castelul său cel ruinat pentru a se odihni de greaua şi ostenitoarea viaţă a taberei şi a trăi din slabele venituri ale baroniei sale.
Cavalerul Don Jaime de Mequinenza fusese căpitan şi se luptase pentru cauza lui Ludovic XIV; pe vremea aceea era de 35 de ani, înalt la statură, frumos, cam aspru, viteaz, îndrăzneţ, puţin ştiutor, dar cu atât mai vorbăreţ şi foarte bine dispus pentru fetele cele frumuşele de ţăran. Mai adăogai că era orfan, singurul copil şi holtei, şi vă veţi putea face o idee deplină despre nobilul nostru aragonez.
Cât despre castelul său - acesta era întocmai după chipul şi asemănarea lui; ce e drept: nu-i semăna în tărie, dar îi semăna în singurătate, în sărăcie şi în mândrie. Castelul trebuie să vi-1 închipuiţi (şi zic: să vi-1 închipuiţi, fiindcă astăzi a dispărut din tealitate), jumătate zidit şi tăiat într-o stâncă, care de-o parte este scăldată de undele râului Ebro, iar cu cealaltă se lipeşte de un munte, ce de acolo înainte se înalţă până la nori.
La poalele acestei stânci se aflau vreo zece case şi colibe locuite de supuşii cavalerului sau de ţăranii de pe cele patru petece de pământ ce alcătuiau stăpânirea lui. Din sat spre castel te suiai peste 15 terase care duceau până la un şanţ adânc, cu un pod de lanţuri deasupra. Apa acestui şanţ venea dintr-un văgaş din Ebro, câteva mii de paşi spre miazănoapte de la castel, şi, prefăcută mai la vale într-un părâu vâjiitor, se vărsa în cascadă în râul cel puternic.
Asemenea lipită de o râpă neapropiată a muntelui, despărţită de castel şi prin acea cascadă şi planând ca şi castelul Ebro, era o altă stâncă mai mică, încoronată de o colibioară şi o grădiniţă, atârnate acolo sus, ca gradinele Semiramidei, de mâna îndrăzneaţă a omului. Un trunchi lat de nuc slujea de punte între castel şi colibă, aşa încât, dacă era cu neputinţă să vii la castel când podul de lanţuri era ridicat, era şi mai cu neputinţă să ajungi la colibă dacă se lua bârna cea de nuc.
Am spus de la început că pe stânca stăpânului trăia Don Jaime de Maquinenza; trebuie să mai spui acum că pe stânca supusului locuia un pescuitor de ţipari, care îşi găsise câştigul
88 TITU MAIORESCU
său mulţumită gândului cutezător de a-şi face coliba tocmai în acel vârf singuratic şi primejdios.
Damian, aşa se numea pescarul, avusese ideea de a atârna de bârna punţii un năvod mare şi adânc, printre ale cărui ochiuri întinse se prăvălea cascada. Cu acest meşteşug, toţi tipării care, răpiţi de curent, trebuia să sară în jos spre a se întoarce în Ebro, leagănul lor, se prindeau în năvodul lui Damian, iar Damian îi vindea prin satele învecinate pe un preţ tot aşa de mic precum fusese şi osteneala lui.
V-am spus că Damian, cu pescuitul său cel cutezător, dase de câştig; dar am uitat să vă spui că Damian nu avea niciodată un ban. Pricina era că Damian, ca mulţi alţi bărbaţi, făcuse nebunia de a se însura cu o fată frumuşică, foarte drăgălaşe şi foarte cheltuitoare, mai pe scurt: cu o cochetă din naştere.
Carmela (dezmerdare din Carmen), Carmelita — precum o numea el - eta din acelaş sat cu el, o ţărăncuţă care nu ştia să citească şi nici că dorea să ştie să citească, dar care ar fi dus şi pe Sf. Antonie în ispită, dacă mila lui Dumnezeu nu ar fi venit în ajutorul acestui schimnic. Căci ea avea toţi nurii diavoleşti.
De fel era bălaie, cum sunt mai toate în asemenea cazuri, sprintenă, deşi cam durdulie, şi mlădioasă ca o nuia. De la cingătoare în sus era un mănunchi de flori. Ce sân, ce umere, ce gât! Şi ce şolduri, ce umblet, ce legănat al capului! Albă ca zăpada, strălucitoate la faţă ca o seară de mai, sănătoasă ca aerul de pe acele înălţimi, cu dor de iubire ca un pitpalac în colivie, cu un colţ de buze, şi cu o plecare de ochi, şi cu o mână, şi cu un braţ rotunjor, şi cu o fustă, şi cu un pieptar, şi cu o cosiţă aurie, şi cu un picioruş ca cel despre care zice poetul din Granada: „De aici la cer!"
Ah, Carmen, Carmela, Carmelita! Ce putea să facă bietul Damian alta decât să se închine la tine şi să te ascundă în vârful unei stânci, unde o cetăţuie întreagă te păzea de lume, unde nimeni nu putea să vie ziua la tine fără ca să-1 vadă tot satul,
TRADUCERI 89
toată valea, tot judeţul, nici putea noaptea să-ţi înconjure coliba decât numai la o sută de stânjini pe dedesubt?
Dar fiindcă fetele de felul Carmelitei se iubesc pe ele înşile, dacă n-au cine să le iubească (şi chiar dacă au cine), s-a întâmplat că ea, deşi trăia singură şi nu o vedea nimeni afară de bărbatu-său, risipea toţi banii adunaţi de pe toţi tipării din Ebro pentru pieptare, pentru fuste, pentru cercei şi pentru alte asemenea. Era tocmai ca o cucoană mare!
Pătrunsă poate de menirea ei în lume, Carmela se împodobea în toate zilele ca de bal şi se aşeza pe pragul dinaintea colibei. Acolo o vedeau păsările, ierburile şi cerul... altul nimeni. Ea însă aştepta în linişte ceasul ursitei. Castelul, singura vecinătate a colibei, era nelocuit — vorbesc de starea lucrurilor înainte de întoarcerea lui Don Jaime de Mequinenza - şi din vale pescăreasa se zărea numai ca o floare mare şi colorată deasupra râpei. Prin văzduh dat trebuia să vie iubitul pe care îl aştepta Carmelita cu atâta podoabă, presupuind că în adevăr Carmela aştepta numaidecât vreun iubit.
Va să zică Carmelita nu-şi iubea bărbatul, mă veţi întreba? Ştiu şi eu! Atât vă pot spune, că era foarte frumuşică şi că trăia foarte singură, fiindcă Damian îşi petrecea mai toată vremea cu vânzarea ţiparilor prin satele dimprejur. Şi apoi Damian o oprise de a se cobori în sat în lipsa lui, şi ea asculta orbeşte de bărbat, fiindcă aşa era porunca lui Dumnezeu şi fiindcă unei femei aşa de gingaşe nu-i plăceau ţăranii cei neciopliţi. Dar îmi vei zice că şi Damian era un ţăran necioplit, de unde ar urma că nici el nu putea să placă Carmelitei... Ei bine, nu-i plăcea!
Cum ar fi putut să-i placă un om murdar şi rău îmbrăcat, cu mâinile învârtoşate şi crăpate, ars de soare, bătut de ploaie şi mirosind de departe a peşte, - ei, care era aşa de frumoasă, aşa de elegantă şi aşa de închipuită ca o madrilenă?
Ce e drept, dacă bietul pescat eta puţin împodobit, pricina era podoaba cea mare a frumoasei pescărite; dacă bărbatul ar fi muncit mai puţin şi ş-ar fi cruţat mâinele, nevasta sa at fi
90
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
91
trebuit să lucreze mai mult şi să-şi ostenească pe ale ei; şi cu acei peşti, care miroseau aşa de rău, se plăteau săpunurile care miroseau aşa de bine. Dar cine poate face pe o femeie să cugete, şi mai ales pe o femeie de 19 ani, aşa de plăcută, aşa de nurlie ca cele şapte feţe ale curcubeului?
Ah, recunoştinţa este o simţire prea serioasă pentru o ne-vestioară tânără, şi dreptatea o gândire prea supărătoare pentru o închipuire veselă. Virtutea se întăreşte în durerea grijilor, şi Carmelita habar n-avea de griji.
Toate aceste vor să vă spună că frumoasa pescărită sc amoreză de Don Jaime de Mequinenza, îndată ce se răspândi ştirea prin sat că s-a întors cavalerul plin de izbânde în castelul său. Don Jaime se întorsese în adevăr, şi fiindcă nobilul nostru erou o şi iubea, pentru a întrebuinţa o vorbă învăţată, ca specie, n-avea decât să vadă pe Carmelita ca individ pentru a se înamora de ea nebuneşte.
între aceste, Damian pescuia ţipaţi. însă, de când cu întoarcerea cavalerului de Mequinenza în castel, se deşteptase o nelinişte în inima temătorului şi, deşi în sufletul lui şi al întregului său neam supunerea la stăpâni era adânc înrădăcinată, nu putea totuşi să uite că Don Jaime era foarte dedat la iubire şi că nevastă-sa era frumoasă, şi că depărtarea de la castel la colibă nu era aşa de mare ca de la colibă la sat, mai ales cu privire la puntea cea de nuc.
Astfel, Damian, sub cuvânt de durere la încheieturi, îşi luase un băiat cate să-i vândă ţipaţii prin satele dimprejur, şi nu-şi mai părăsea coliba decât rareori şi pentru puţină vreme. Şi, dacă e să spunem drept, Damian nu se prea înşela în temerile sale. Don Jaime şi Carmelita se saturaseră de a-şi tot telegrafia, cum se zice astăzi, şi erau amorezaţi de moarte unul de altul, precum se întâmplă totdauna cu o pereche care se tot priveşte, dar nu-şi vorbeşte. Amorul platonic ajunsese să le fie de nesuferit, depărtarea le era prea nesfârşit de mare, puntea
îi putea apropia: şi dar aşteptau cu nerăbdare o lipsire a lui Damian de acasă pentru a se întâlni.
Toate aceste şi le spuseseră prin semne.
*
Era într-o după-amiază din luna lui mai; o zi încântătoare. Cei doi soţi şedeau la soare dinaintea uşei colibei lor. Soarele, care apunea pe atunci, adică înainte cu un veac şi jumătate, este acelaşi soare pe care îl cunoaşteţi cu toţii; de aceea nu vi-1 mai descriu, vreau numai să vă spui că în acea seară apunea îndărătul munţilor aşa de încet şi cu maiestate, ca şi când nu ar fi avut de gând să mai răsară vreodată.
Era unul din acele momente măreţe, în care timpul pare a se opri în loc. Una din acele sărbători ale naturei care nu trec în povestirea istoriei; una din acele zile falnice şi strălucitoare în care îţi vine să crezi că lumea a ajuns penttu întâia oară la culmea frumuseţei şi că tot timpul de mai nainte nu a fost decât o vârstă de copilărie şi tot timpul de mai pe urmă nu va fi decât o scoborâre, o scădere, a îmbătrânire firească ce va sfârşi cu moartea. Era acea oră de melancolie, în care sufletul priveşte uimit la tragedia zilei murinde, ca la o privelişte nouă şi care nu se va mai înfăţişa; acea oră în care, dacă se întâmplă să ne gândim la fiinţele ce le-am cunoscut şi care au murit, ne sfiim să mai rămânem într-o viaţă ce ele au părăsit-o.
Carmela şi Damian se uitau cu încântare cum cele din urmă raze ale soarelui colorau orizontul cu un fel de lumină profetică care iarăşi se răsfrângea în inima lor neliniştită. Cât erau ei de simpli şi neînvăţaţi, simţeau totuşi în acest minut, poate în urma mişcării sufletului lot, că de astă dată apusul soarelui nu le putea fi cu nepăsate, ca în celelalte zile, că acest ceas le era un ceas de mai nainte hotărât, un ceas al tainicei ursite. Şi poate tocmai fiindcă mintea lor cea mărginită nu-i îngăduia să-şi dea seamă de ceea ce simţeau, nici să-şi lămurească încurcatele cugetări despre viaţă şi moarte, despre fericirile
92
T1TU MAJORESCU
TRADUCERI
93
trecute şi durerile viitoare ce li se păreau că vin din răsărit cu cât soarele apunea mai mult la apus: turburarea şi încordarea celor doi vinovaţi era cu atât mai mare, şi ei tăceau, temându-se a nu-şi da pe faţă gândurile ascunse, şi nici nu se uitau unul la altul, nici nu se mirau de această sfială a unuia de celălalt.
Căci sunt momente în care se deşteaptă în noi o a treia fiinţă, mai uşor înţeleasă decât sufletul; şi această fiinţă, neapropiată din simţuri şi chiar de voinţă, stabilise între soţia care se gândea la necredinţă şi soţul care se gândea la omor firul de înţelegete, un fel de închipuire îndoită, care am putea-o numi aetul faptelor rele şi care le era drept o tainică învoială, dtept o împreună-vinovăţie neprecugetată, pentru ca nici unul, nici altul să nu se mire de o tăcere aşa de lungă şi aşa de nefirească.
Când soarele apuse de tot, amândoi răsuflară din greu, ca după o muncă de mai multe ceasuri. învoiala era iscălită. Hotărârea amândora era luată şi sta tot aşa de neclintită ca şi moartea zilei care tocmai apusese.
Şi acum se şi uitară unul la altul fără teamă şi fără sfială. Damian îşi ridică ochii spre castel fată nici o silă şi salută pe Don Jaime de Mequinenza, care îşi ţintise pe ai săi spre Carmelita. Şi ea îl salută asemenea fără cea mai mică sfială.
Damian o văzu şi, întinzându-şi piciorul cel cu durerea la încheieturi, zise cu un surâs îndreptat spre nevasta sa:
- De-acum mă simt bine de tot. Am să mă duc până în sat. Noaptea am să mâi acolo, doar voi prinde câteva parale din ce-mi sunt datori ţăranii. Mâine mă-ntorc să scot peştii ce s-au prins peste noapte. Să auzim de bine, Carmelito.
- Cale bună, Damian, răspunse Carmelita ca din vis. Niciodată soţii nu se despărţiseră aşa; însă nici unul nu se
mira. Damian îşi luă pălătia şi ciomagul, trecu peste puntea cea de nuc şi păşi înainte spre şanţurile castelului. Soaţele tot mai poleia încă vârful unui munte îndepărtat cu raze de aur.
Opt ore după aceasta soarele se întotsese şi sta deasupra uşei colibei. Toată tristeţa şi toată maiestatea cu cate apusese aseară fusese numai o glumă. Iată-1 venit iarăşi înapoi, mai vesel decât totdauna, urcându-se neîndemânatec pe scara cerului, parcă şi-ar face drumul pentru întâia oară, aducând viaţa şi bucuria or pe unde îi pătrundeau razele. Apa strălucea, cocoşii cântau, aburii Ebrului se desfăceau ca un văl de borangic, păsările zburau mai zburdalnice decât totdauna, şi jos, în văile din depărtare, se trezeau turmele şi păstorii.
Era, în adevăr, acelaşi soare, care în aceste opt ore de lipsire trecuse peste ocean, făcuse amiaza în America, slujise idolatrilor Oceanului Pacific de dumnezeire, strălucise la câteva nunţi din China, încălzise mirodeniile din Hindostan, sărutase pietrele Sfânrului Mormânt, şi acum venea cu dorinţa să vadă ce se făcuse acea pereche de pescari din Aragonia Muntoasă pe care o lăsase de cu seară la uşa colibei.
încât pentru Damian, putem zice că şi el era astă dimineaţă mai voios decât seara trecută, dacă judecăm după veselia sprintenă cu cate se urca pe terasele castelului, urmat de alţi pescari din sat şi cântând împreună hora cea mai desfrânată din ţară.
Ei veniră la podul cu lanţuri, trecură prin castelul care era încă cufundat în tăcere şi ajunseră la locul deschis dintre castel şi coliba lui Damian.
- Ce veselă cade apa, zise un pescar.
- Dar puntea? întrebă Damian. Aţi mai văzut una ca asta? Este ruptă de amândouă părţile, s-a cufundat.
- Cum se poate? O bârnă aşa de groasă şi de lată! -Trebuie să cumpăr alta, răspunse Damian, dând din
umeri. Sus, băieţi, ajutaţi-mi să ridic cele două năvoade, până mai e vreme!
Şi, urmându-şi cântecul întrerupt, începu să tragă năvoadele. -Al dracului e de greu, strigă un pescar. Ţi s-a brodit bine de astă dată.
- Peste două măji, zise altul. Bună pescuire!
94
TITU MAIORESCU
— Ba bine că nu, răspunse al treilea, o fi prins puntea în năvod. Damian surâdea.
- Cât zici că ţine năvodul cela? întrebă un alt pescar, care trăgea năvodul al doilea. Acesta e tot aşa de greu; trage ca la două măji şi jumătate.
Damian se opri întunecat, tremurând, acoperit de sudoare. „Aşadar, un năvod este tot aşa de greu ca cellalt!" murmură el încet. „Nu se poate."
Si cu paşi domoli se îndreptă spre colibă. între acestea se scoase la iveală năvodul dintâi. In el se afla în adevăr bârna punţii, dar nu întreagă, ci numai o jumătate. Nu mai rămânea îndoială că peste noapte fusese tăiată cu ferăstrăul. Pescarii nu se liniştiseră încă din mirarea lor, când se dădură înapoi cu un strigăt de spaimă.
La strigătul lor răspunse un răsunet din colibă, o răcnire groaznică, ca din mormânt. Damian se atătă în uşă, cu părul zbârlit şi cu ochii înţepeniţi, râzând cu o furie din iad.
Pescarii văzuseră în fundul năvodului dintâi cadavrul lui Don Jaime. Damian îşi aflase coliba părăsită şi patul Catmelitei neatins. Carmelita zăcea în năvodul al doilea, cu cealaltă jumătate a punţii de bârnă.
- Şi ea! La atâta nu m-am aşteptat! Şi ea! O bună pescuire! strigă Damian. Apoi fugi şi se încuie în colibă.
Când veniră ca să-1 prindă, îl găsiră tăindu-şi mâna dreaptă cu un ferăstrău şi ţipând cu un râs îngrozitor:
— O bună pescuire!
îl apucase furia nebuniei.
NOROCUL Nuvelă californică de Bret Harţe Tradusă din englezeşte
NOTA TRADUCĂTORULUI
Francis Bret Haite, aşa-numitul poet californian, este născut la Albany, statul New York, în 1839. I.a vârsta de 15 ani se duse în California, unde la început era învăţător şi curier poştal în minele de aur, apoi se făcu zeţar la o gazetă din San Francisco. Pe la 1857 începu să scrie schiţe din viaţa californică, care, zeţuite de el însuş se publicau în gazetă. Aceste schiţe îl făcură din ce în ce mai cunoscut, aşa încât în 1868 ajunse să fie primul redactor al însemnatei reviste Overland Monthy. In numărul din august 1868 apăru nuvela tradusă de noi The luck ofRoaring-Camp, care întări ren urnele lui Bret Harţe ca poet naţional al Americei. Câtva timp profesor la Universitatea din San Francisco, Bret Harţe se strămută la 1871 în New York şi apoi fu numit consul al Statelor Unire la Frankfurt 1. M. în Germania, pe urmă la Glasgow. Nuvelele lui Bret Harţe, traduse în mai multe limbi, sunt inttate asăzi în domeniul literaturei universale. Fie numai din cetirea singurei nuvele, a cărei traducere am încercat-o, cetitorii români se vor încredinţa cât de meritat este renumele lui Bret Harţe, prin originalitatea figurilor descrise, prin sobrietatea stilului şi prin energia concepţiunii.
96
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
97
Era mare nelinişte în Roaring-Camp. Pricina nu putea să fie vteun duel; căci în anul 1850 asemenea întâmplări erau obişnuite şi n-ar fi adunat toată colonia. Nu numai minele şi gropile pentru căutarea aurului erau părăsite, dar chiar şi „prăvălia lui Tuttle" îşi trimisese jucătorii de cărţi, cari - după cum vă aduceţi aminte - îşi urmaseră jocul fără nici o turburare în ziua în care Pete Franţuzul şi Joe din Kanaka s-au împuşcat unul pe altul peste masa de joc în odaia de dinainte. Tabăra întreagă era strânsă dinaintea unei colibe proaste la marginea dinafară a îngrădirii. Conversaţia se făcea şoptind, dar numele unei femei se repeţea adese, un nume cunoscut şi prea cunoscut în tabără: „Cherokee Sal" (Sarah din Ciroki).
Cu cât vom spune mai puţin de ea, cu atât mai bine. Era o femeie de rând şi, mi-e teamă, plină de păcate. Dar pe vremea aceea era singura femeie în Roaring-Camp şi se afla tocmai atunci în poziţia cea mai primejdioasă, în care mai ales i-ar fi trebuit ajutorul persoanelor de sexul ei. Desfrânată, căzută şi înjosită, ea suferea martiriul omenirii, care este greu de suferit chiar când îl îmblânzeşte compătimirea femeiască, dar acum era grozav în singurătatea ei. Blestemul păcatului strămoşesc căzuse asupră-i în izolarea lui primitivă, care trebuie să fi făcut aşa de înfricoşată pedeapsa întâiei greşeli a femeiei. Poate eta o parte a răsplătitii penttu vina ei că, în momentul în care avea cea mai mare trebuinţă de îngrijirea şi de delicateţa propriului sex, nu întâlnea decât privirile cam despreţuitoare ale conso-ţilor ei bărbăteşti. Cu toate aceste, cred că unii din cei ce o priveau erau mişcaţi de suferinţele ei. Sandy Tipton zicea că tot e „cam greu pentru biata Sala" şi, gândindu-se la poziţia ei, îşi înălţa inima penttu un minut şi uita că ascunsese un as şi doi valeţi în mânecă.
Şi este uşor de înţeles că situaţia era cu totul neobişnuită. De murit, muriseră destui în Roaring-Camp; dar o naştere era un lucru nou. Mulţi oameni se depărtaseră din tabără, o dată pentru totdauna şi fără putinţă de a se mai întoarce vreodată;
dar acum se întâmpla pentru întâia oară ca cineva să fie introdus ab ini tio. De aici mişcarea tutulor.
- Vâră-te tu înăuntru, Stumpy, zise un membru mai însemnat al obştei, cunoscut sub numele de Kentuckianul, unuia din cei ce căscau gura. Du-te înăuntru şi vezi ce poţi face. Tu eşti păţit în trebi de aceste.
Poate că alegerea era în adevăr nemerită. Se zicea că Stumpy fusese în alte zone cap a două familii. Şi chiar nepăzirea unor formalităţi legale în această îndoire a legăturilor sociale fusese prilejul ce-1 făcuse să vie ca să norocească Roaring-Camp - un azil pentru cei exilaţi - cu fiinţa sa. Mulţimea aprobă alegerea şi Stumpy fu destul de cuminte să se supuie majorităţii. Uşa se închise după chirurgul şi mamoşul cel improvizat, iar Roaring-Camp se aşeză înaintea colibei, fumând pipa şi aşteptând sfârşitul.
Adunarea era cam de o sută de oameni. Unul sau doi fugiseră de sub osânda judecăţii; mai mulţi erau criminali, toţi fără vreun temei de moralitate. Fiziceşte însă nu aveau nici un semn de viaţa lor de mai înainte, nici de caracterul lor. Tâlharul cel mai mare avea o fizionomie de Raphael, cu o îmbelşugare de păr blond; Oakhurst, jucător de cărţi, avea faţa melancolică şi trăsătura de gândiri transcendente a lui Hamlet; iar cel mai îndrăzneţ dintre ei şi cel mai cu sânge rece era de-abia de cinci palme, avea un glas blând şi apucături stângace şi timide. Expresia de vagabonzi cu care se numeau era mai mult un nume pe dinafară decât o definiţie a firii lor. Poate că tabăra avea unele goluri în mădularele sale mai mici, în degete, urechi şi celelalte, dar aceste mici lipsuri nu împuţinau puterea totală. Cel mai ţeapăn dintre ei avea numai trei degete la mâna dreaptă, cel mai bun vânător avea numai un ochi.
Aceasta era înfăţişarea fizică a oamenilor care se aşezaseră cu grămada în jurul colibei. Tabăra se afla într-o vale cu trei colţuri aşezată între două dealuri şi un râu. Singura ieşire era o cărare suişă peste vârful unui deal, dimpotrivă colibei,
98
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
99
luminată acum de luna ce tocmai răsărea. Femeia cea bolnavă, de pe patul necioplit pe care zăcea, ar fi putut vedea şi ea cărarea cum şerpuia în sus ca un fir de argint, până când se făcea nevăzută printre stele.
Un foc de crăci de molift mărunte şi uscate da situaţiei un aer de intimitate. încetul cu încetul, oamenii îşi veniră în fire şi se întoatsetă la uşurinţa lor obişnuită. începură să facă prin-sori, de va ieşi bine sau rău. Trei contra cinci că „Sal nu va da ortul popii", ba chiar cava trăi copilul; apoi prinsori de a doua mână pentru coloatea ochilor şi a părului. în mijlocul discu-ţiunilor vii se auzi un glas dinspre partea celor ce erau mai lângă uşă, şi toată grămada se opri, ascultând. Deasupra freamătului şi oftatului brazilor, deasupra râului vâjâitor şi a pocnirii flăcărilor se ridică un ţipet ascuţit şi văitător - fără asemănare cu ţipetele ce se auziseră până atunci în tabără. Brazii îşi opriră oftatul, râul vâjâitul şi flacăra pocnitul. Părea că însuşi natura sta locului pentru a asculta.
Ca un singur om, tabăra sări în picioare. Unii puseră să facă foc de artificie cu un butoiaş de praf de puşcă; însă cu privire la poziţia în care se afla muma, se răzgândiră şi sloboziră numai câteva revolvere. Căci poate din nedibăcia artei chirurgicale din tabătă, sau poate din vreo altă pricină, biata „Cherokee Sal" se vedea pe sfârşite. în vreme de o oră se urcase, pentru a zice aşa, pe cărarea cea aspră care ducea spre stele şi părăsise Roaring-Camp, şi păcatele, şi mizeria. Nu cred că această ştire să fi mişcat prea mult pe oamenii din grămadă, afară numai în ceea ce privea soarta nesigură a copilului. „Oare va putea să ttăiască?" întrebară pe Stumpy. Răspunsul era îndoios. Singura fiinţă care mai era în tabără de sexul şi poziţia maternă a Sarei din Cherokee era o măgăriţă. Cine ştie dacă eta bună pentru slujba ce se cerea de la ea; dar se făcu încercare - încercare mai puţin problematică şi tot aşa de izbutită ca şi antica îngrijire de care avură parte Romulus şi Remus.
După o altă jumătate de oră, isprăvindu-se aceste treburi, se deschise uşa şi mulţimea, care în aşteptare timidă se aşezase în rând regulat, intră în colibă unul după altul. Lângă scândurile patului pe care sub ţolul de lână se desemna figura mumei în linii înţepenite, se afla o masă de brad. Pe ea era pusă o lădiţă de lumânări şi în lădiţă zăcea, învelit într-o flanelă stacojie, ce! din urmă venetic din Roaring-Camp. Lângă lădiţă era o pălărie. Scopul i se văzu îndată:
— Domnii mei, zise Stumpy cu o curioasă amestecare de autoritate şi politeţă, domnii mei, veţi avea bunătatea să intraţi pe uşa de dinainte şi să ieşiţi pe uşa din dos. De cumva doreşte cineva să lase ceva pentru acest copil sărman, este aci o pălărie la îndemână.
Cel dintâi din mulţime intră cu pălăria pe cap; privind în juru-i, scoase pălăria şi dădu, astfel, fără să ştie, o pildă deaproa-pelui său. în comunităţi de acest fel, faptele bune şi rele sunt molipsitoare. Cum trecea procesiunea, se auzeau observări critice, care poate erau adresate lui Stumpy, în calitatea lui de maestru de cetemonie: „Acesta e?" - „Al dracului mititel!" -„De abia oleacă de văpsea roşie!" — „Nu-i mai mare decât un revolver!" - Tot aşa de caracteristice erau şi dat ut ile din pălărie. O tabachere de argint; un dublon; un revolver de marină cu argint pe prăsele; o bucată de aur; o batistă de damă foarte frumos cusută (de la jucătorul de cărţi Oakhurst); un ac de diamant; un inel de diamant ( dat în urma acului, cu observaţia dăruitonilui „că nu vrea să fie bătut de ac şi îl bate cu atout"); o praştie; o biblie (dătuitorul a rămas necunoscut); un pintene de aur; o linguriţă de argint (spre părerea mea de rău, iniţialele săpare în ea nu se potriveau cu numele dăruitotului); o pereche de foarfeci de chirurgie; o lanţetă; o bancnotă engleză de 5 livte şi vreo sută de dolari în bani mărunţi de aur şi argint, în timpul procesiunei, Stumpy păstra o tăcere tot aşa de neclintită ca şi moarta de-a stânga lui şi o seriozitate tot aşa de adâncă ca şi noul născut de-a dreapta.
100 TITU MAIORESCU
O întâmplare întrerupse monotonia acestei deşenţate procesiuni. Tocmai când se pleca Kentuckianul cu un fel de curiozitate peste lada de lumânări pipăind cu mâna, copilul se întoarse şi cu o mişcare convulsivă îi apucă degetul şi i-1 ţinu un moment. Kentuckianul se opri locului, cu un aer stupid şi confuz. Ceva ca o roşeaţă încercă să se aşeze pe obrajii lui brăzdaţi de vremuri. „Al dracului broscoi!" zise el, desfăcân-du-şi degetul, poate cu mai multă blândeţe şi îngrijire decât ar fi crezut cineva. Ieşind din odaie, ţinea degetul cam dezlipit de celelalte şi-1 examina cu luare-aminte. Asta îl făcu să mai zică vorba de-adineaori ce-o zisese copilului, parcă-i părea bine de repetiţie. „Glumea cu degetul meu, îi spuse lui Tipton, ţinând sus mădularul cel interesant, al dracului broscoi!"
Se făcură 4 ore până ce se linişti tabăra. O lumină ardea în coliba unde şedeau păzitorii; căci Stumpy nu se culcă în noaptea aceea. Dar nici Kentuckianul. Acesta se puse pe băut şi vorbea cu mulţumire de păţania lui, sfârşind întotdeauna cu acea înjurare a „broscoiului". Părea că se apără prin acest cuvânt de orice imputare de sentimentalism. Căci Kentuckianul avea slăbiciunile sexului frumos.
După ce se culcară ceilalţi, el se coborî întâi spre malul râului şi începu să mediteze fluierând, cu o nepăsare demon-sttativă. La bradul cel înalt se opri, îşi întoarse pasul şi iar trecu pe dinaintea colibei. La jumătatea dtumului spre malul din jos se opri din nou; apoi se întoarse şi bătu la uşe; Stumpy o deschise.
- Cum merge? zise Kentuckianul, aţintindu-şi privirile peste Stumpy, spre lada de lumânări. Nu-i nimic?
- Nimic.
Se făcu o pauză - o pauză cam silită - Stumpy sta tot în uşe. Kentuckianul îşi luă refugiul la degetul său, pe cate îl întinse lui Stumpy. „Glumea cu el, broscoiul dracului!" zise el şi se retrase.
TRADUCERI 101
A doua zi Cherokee Sal a fos înmormântată, simplu, ţărăneşte, cum nici nu se putea altfel în Roaring-Camp. După ce i se îngropa trupul în coasta dealului, se convocă o adunare regulată a taberei, spre a chibzui ce ar fi de făcut cu copilul rămas. Se luă cu entuziasm hotărârea unanimă de a-1 adopta. Dar o dezbatere vie se încinse asupra modului şi asupra putinţei de a îngriji pentru trebuinţele lui. E vrednic de însemnat că în discuţie nu se amesteca nici una din acele personalităţi brutale cu care, de obicei, se dezbăteau întrebările comune în Roaring-Camp. Tipton propuse să se trimită copilul la Red-Dog - o depărtare de câteva posti - unde i se putea găsi o îngrijire femeiască. Insă nefericita propunere întâmpină o împotrivire aprinsă şi obştească. Era lucru văzut că nici un proiect pe temeiul îndepărtării noului venit nu se putea susţine. „Şi apoi, zicea Tom Ryder, golanii din Red-Dog ni l-ar schimba şi ne-ar trimite în locu-i te miri ce corcitută. Neîncrederea în onestitatea altot colonii predomina în Roaring-Camp ca şi aiurea.
Şi introducerea unei îngrijiri femeieşti fu combătută. Se susţinu că nici o femeie cinstită nu s-ar putea îndupleca să se aşeze în Roaring-Camp, şi oratorul insistă cu tătie că „nu le mai trebuie femei de alt soi". Această aluzie crudă la răposata mamă, oticât de aspră ar părea, era cea dintâi încercare cam silită în drumul bunei-cuviinţi - cel dintâi simptom de renaştere a coloniei. Stumpy nu făcu nici o propunere. Poate un fel de delicateţă îl oprea să se amestece în alegerea urmaşului său. Dar când fu întrebat, îşi dete foarte hotărât opinia sa că el şi „Jinny" — sus-pomenitul animal sugător — vor fi în stare să crească copilul. Era ceva orginal, independent şi eroic în acest plan şi de aceea plăcu tabetei. Stumpy fu mănţinut. Unele lucruri fură comandate în Sactamento. „Ascultă, zise casierul, punând o pungă cu praf de aur în mâna curierului, ce vei găsi mai bun - dantele, ştii, şi falbalale; să ia dracu preţurile!"
I
102 TITU MAIORESCU
E greu de crezut, dar copilul prospera. Poate clima întăritoare a dealurilor i-a înlocuit lipsurile materiale. Natura luă copilul la sânul ei cel plin. în atmosfeta subţire a munţilor Sierrei - acea atmosferă cu miroasele balsamice ce-ţi deşteaptă minţile, acel cordial eteric care întăreşte nervii şi dispune totodată la veselie - copilul va fi găsit htana lui potrivită sau vreo tainică acţiune chimică cate prefăcea laptele măgăriţei în var şi fosfor. Stumpy era de părere că laptele şi îngrijirea cea bună făceau toate. „Eu şi cu măgăriţa, zicea el, i-am fost tată şi mamă. Şi apoi, adaogă, adresându-se către bucăţica de om dinaintea lui, cred că nu vei face niciodată pe trădătotul împotriva noastră."
Când copilul ajunse a fi de o lună, se simţi trebuinţa unui nume pentru el. Până atuncea era obşteşte cunoscut sub numele „iedul", „băiatul lui Stumpy" şi chiar, după expresia linguşitoare a Kentuckianului, „broscoiul dracului". Dar aceste apelative părură prea nehotărâte şi neîndestulătoare şi fură părăsite în sfârşit sub o altă înrâurire. Jucătorii de cărţi şi aventurierii sunt mai totdeauna supetstiţioşi şi Oakhurst declară într-o zi că copilul a adus „norocul" în Roaring-Camp. Sigur era că în timpurile din urmă coloniştii făcuseră mai multe întreprinderi izbutite. Norocul fu numele asupra căruia se uniră toţi, dându-i pronumele Tommy, spre mai mare comoditate. Nici o aluzie nu se făcu la maică-sa, iar tatăl era necunoscut. „E mai bine, zicea filozoful Oakhurst, când se începe jocul cu cărţi nouă. Numiţi-1 Noroc ş\ daţi-i «o mână de ajutor pe drum»." Prin urmare, se hotărî o zi pentru botezul lui. Ce se aştepta de la o asemenea ceremonie îşi poate închipui cetitorul care îşi va fi făcut o idee de uşurinţa şi de lipsa de evlavie în Roaring-Camp. Maestrul de ceremonie era unul Boston, un caraghios cunoscut, şi mai toţi aşteptau cu prilejul acesta cea mai hazlie petrecere. Acest satiric plin de spirit se pregătise două zile pentru o parodie burlescă a ceremoniei bisericeşti, împănată cu aluzii locale. Cotul eta bine dăscălit şi Sandy
TRADUCERI 103
Tipton avea să fie naşul. însă după ce procesiunea ajunse cu muzică şi steaguri în pădure şi după ce copilul fu aşezat dinaintea unui altar întocmit de batjocură, Stumpy ieşi înaintea mulţimii ce aştepta.
- Nu e felul meu, fraţilor, să vă stric o glumă, zise el foarte tare şi serios, cu toată stătuta lui cea mică, uitându-se în fiecare faţă din jurul lui, dar parcă-mi spune ceva că nu-i tocmai bine ce facem noi acum. E ruşine dinaintea copilului acestuia să-i jucăm o comedie pe care el nu o pricepe; şi dacă tot are să-i fie unul naş, apoi aş vrea să ştiu cine are mai mult drept decât mine.
Tăcere urmă cuvintelor lui Stumpy. Fie zis spre onoarea tutulor humoriştilor, cel dintâi care recunoscu dreptatea cuvântului fu însuşi satiricul, care îşi văzu astfel gluma stricară.
- însă, se grăbi să adauge Stumpy, urmărindu-şi biruinţa, ne-am adunat la un botez, şi botezul să-1 avem. Te proclam Toma Noroc, conform legilor Statelor Unite şi ale statului California. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Pentru întâia oară numele lui Dumnezeu fu pronunţat în tabără fără profanare. Forma botezului eta poate în sine mai de râs decât cea închipuită de satiricul Boston. însă - lucru ciudat - nimeni nu o simţi şi nimeni nu râse. Tommy fu botezat cu aceeaşi setiozitate ca şi într-un locaş creştin, şi ţipă, şi fu liniştit în toată forma obişnuită.
Şi astfel începu renaşterea coloniei Roaring-Camp. Cam pe nesimţite se introduse o schimbare după alta. Coliba destinată lui Tommy Noroc sau „Norocului", cum îi ziceau mai adeseori, arătă cele dintâi urme ale îndreptării. Se ţinea curată, cu multă îngrijire şi era văruită. Apoi fu înzestrată cu duşumele, ornamente şi tapete. Leagănul de lemn de trandafir-adus cale de treizeci de posti, pe spinarea unui catâr - în felul cum se exprima Stumpy, „omorâse celelalte mobile". în acest chip, reînnoirea mobiliarului şi a vestminteloi coloniei ajunsese să fie o necesitate. Oamenii, care luaseră obiceiul să intre
\
104 TITU MAIORESCU
din când în când la Stumpy şi să vadă cum se află Norocul, ! păreau a înţelege însemnătatea schimbării şi, în apărarea intereselor sale, concurentul lui Stumpy din „prăvălia lui Tuttle" începu să introducă covoare şi oglinzi. Reflexul acestora asupra înfăţişării dinafară a membrilor comunei produse o deprindere mai îngrijită la curăţenie. Pe lângă aceste, Stumpy făcu un fel de carantină pentru cei ce pretindeau la onoarea şi la privilegiul de a purta „Norocul" în braţe. A fost o vătămare crudă pentru Kentuckianul - care, în neîngrijirea unei naturi generoase şi după traiul grănicerilor, privea toate veştmintele ca un fel de a doua piele ce rămânea să se despoaie de la sine, ca pielea şarpelui - că i se refuză acel privilegiu din oarecare motiv de precauţiune. însă aşa de puternică a fost înrâurirea noiei măsuri, încât Kentuckianul, în urma ei, se arăta regulat, în fiecare zi după-ameazi, cu o cămaşă curată şi cu o faţă spălată până la strălucire.
Dar, apoi, nici măsurile sanitare, morale şi sociale nu fură uitate. Tommy, despre care se presupunea că îşi petrece toată viaţa într-o neîntreruptă încercare de a se odihni, ttebuia să nu fie supărat prin nici un fel de larmă. Urletul şi strigătele, ptin care tabăra îşi câştigase nefericita sa poreclă de Roaring-Camp (adică: tabăra urietelor) nu mai erau îngăduite în apropierea colibei lui Stumpy. Oamenii vorbeau şoptind sau fumau cu gravitate indiană. înjurăturile fură pe tăcute părăsite în acest sanctuariu; un fel de interjecţiune, care până atunci era foarte populară, adecă „dă la dracul norocul" şi „afurisit noroc", nu se mai auzea în toată tabăra, fiindcă părea a fi câştigat o nouă relaţie personală. Muzica vocală nu era oprită, fiindcă se ctedea că ate efect bun pentru liniştea şi îmblânzirea copilului şi un cântec cântat de John Orlogshif, un marinar englez din Coloniile Australice ale Majestăţii Sale, deveni popular drept cântec de leagăn. Era o poveste duioasă despre faptele corăbiei „Arethuza, 74 de tunuri", întt-un tenor cam năduşit, cu o cadenţă lungă la refrenul fiecărui vers „pe bo-o-o-ordul Arethuzei". Era o
TRADUCERI 105
adevărată privelişte când John ţinea Norocul în braţe, cum se legăna de la o parte la alta, parcă ar fi fost mişcat de corabie, şi cum îşi murmura cântecul său de mare. fie prin felul deosebit cu care legăna John, fie prin lungimea cântecului — care avea 90 de strofe şi se urma cu intenţie conştiincioasă pană la amarnicul sfârşit - cântarea de leagăn producea totdauna efectul dorit. La asemenea prilejuri, bărbaţii se culcau de-a lungul sub copaci, vara în linul amurg al serei, fumându-şi pipele şi sorbind tonurile melodioase! „Această specie de istorii, zicea Cockney Simmons, stând pe gânduri şi sprijinindu-se pe coate, e ceva divin." îşi aducea aminte de Greenwich. în lungele zile de vară, Tommy de obicei era purtat sus la râpă, de unde veneau contoarele de aur ale Roaring-Camp-ului. Acolo se aşter-nea un covor peste crăci de brad şi copilul şedea întins, pe când oamenii lucrau jos la gropi. Pe urmă se încercară să împodobească acel leagăn improvizat cu flori şi cu ierburi mirositoare şi, regulat, aducea unul sau altul un mănunchi de anghioliţa, de afalee sau de mariposa multicoloră. Deodată simţiseră că este frumuseţe şi însemnătate în aceste lucruri mici, pe care atâta vreme le călcaseră sub picioare, fără să le bage în seamă. O bucată de mica sclipitoare, o frântură de cuarţ vărgat, o cremene lucie din albia râului păreau frumoase înaintea ochilor astfel deprinşi şi ageriţi şi se puneau totdauna la o parte pentru „Noroc". Cu surprindere văzură câte comori erau în păduri şi dealuri, „de care Tommy avea trebuinţă". înconjurat de jucării, precum nu le-a mai avut nici un copil, Tommy trebuie să credem că era mulţumit. Şi, în adevăr, copilul părea blând şi fericit, deşi avea un aer de seriozitate şi o lumină gânditoare, ce strălucea din ochii săi rotunzi şi verzi şi prin care Stumpy se simţea uneori neliniştit.
Mă opresc de a cita toate exemplele despre inteligenţa lui, care din nefericire se razimă numai pe spusa unor amici părtinitori. Unele din ele nu erau lipsite de oarecare coloare de superstiţie. „Tocmai mă suiam pe movilă, zicea într-o zi
106
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
107
Kentuckianul, de abia răsuflând de mişcat ce era, şi, să mă ia j naiba dacă nu vorbea cu o coţofană ce-i şedea în poale. Erau 1 aşa de împrieteniţi unul cu altul, ca doi cumetri, şi se giugiuleau ca nişte vrăbii la cireşi." Dar, fie că se vâra printre crăcile de brad sau că zăcea alene pe spate şi clipea la frunzişul de asupra capului său, lui îi cântau păsările, lui îi vorbea veveriţa, lui îi miroseau florile; natura îi era doică şi prietenă la joc. Pentru el, firea slobozea prin frunziş săgeţile de aur ale soarelui ce-i cădeau aşa de aproape, încât umbla să le prinză cu mâna; lui îi trimetea zefirii pribegi ca să-i aducă balsamul laurului şi | al gomului plin de răşină; lui îi dădeau brazii cei înalţi din cap \ ca să-1 adoarmă cu iubire, bondarii bâzâiau şi cioarele cântau cântecul de somn cu isonul lor monoton.
Aceasta fu vara cea de aur în Roaring-Camp. Erau „Timpuri netede" - şi Norocul era cu ele. Minele dădură o producţie enormă. Tabăra era geloasă de privilegiile sale şi se uita la streini cu ochii plini de neîncredere. Colonizarea nu era încurajată şi, pentru a face singurătatea lor mai desăvârşită, cum-părară în toată forma pământul de amândouă laturile celor două dealuri. Aceasra şi renumele unei deosebite dibăcii la întrebuinţarea revolverului le păstra singurătatea neatinsă. „Curierul" -singura legătură cu lumea din afară - spunea uneori poveşti minunate despre tabăra lor. Zicea, spre pildă: „Colo sus, în Roaring, au o uliţă care întrece toate uliţele din Red-Dog. Jur-împrejurul caselor au tufişuri şi strate cu flori; şi apoi se spală de două ori pc zi. însă sunt grozav de sălbateci împotriva sttăinilor şi se închină la un copil de indian".
Cu cât taberei îi mergea mai bine, cu atât îi creştea şi dorinţa de îmbunătăţiţi mai maţi. Se făcu propunerea de a se zidi în primăvara viitoare un otel şi de a se pofti una sau două familii „onorabile" ca să se aşeze cu locuinţa statornică acolo, în interesul „Norocului", care poate ar trage oarecare folos din societatea femeilor. Mult trebuie să fi iubit aceşti oameni pe Tommy, pentru a trece peste btutala lot neîncredere în contra
virtuţii şi vredniciei sexului femeiesc şi a-i aduce jettfa unei asemenea îngăduiri. Totuşi, unii din ei stăruiau în împotrivirea lor. Dar fiindcă hotărârea tot nu se putea pune în lucrare decât peste vreo trei luni, minoritatea îşi dete aerul de a se supune în pace, aşteptând ca până atunci să se întâmple ceva cate să zădărnicească tot planul. Şi, în adevăr, s-a şi întâmplat.
Multă vreme îşi vor aduce aminte locuitorii de sub munţii Californiei de iarna anului 185E Se grămădise nepomenit de multă zăpadă în Sierra şi roate pâraiele se prefăceau în râuri, şi toate tâurile în mări. Orice vale şi orce văgăună ajunsese să fie o apă furioasă, care sc prăvălea peste coastele dealurilor, dezrădăcina copacii uriaşi şi împrăştia lemnele, pietrele şi molozul peste şes. De două ori Red-Dog fusese inundat şi deşteptase temerea în Roaring-Camp. „Apa a adus aurul în văgăunelc astea, zicea Stumpy. A mai fost odinioară p-aici şi va mai veni." Şi în aceeaşi noapte tâul Northfok se umflă deodată peste ţărmurile sale şi inundă valea cu trei colţuri a Roaring-Camp-ului.
In tutbarea potopului vâjiitor, sfărâmării copacilor şi a lemnelor trosnitoare, în întunecimea ce părea că curge împreună cu apa şi că stinge valea cea frumoasă, nu se putea face mai nimic pentru adunarea tabărei împrăştiate. Ea revărsatul zilei, coliba lui Stumpy, cea mai apropiată de ţărm, era dusă. Mai la deal, în văgăună, se găsi trupul nenorocitului ei stăpân. însă mândria, nădejdea, bucuria, Norocul Roaring-Camp-ului dispăruse. Când se întorceau oamenii cu inima cernită de la căutarea zadarnică, fură strigaţi înapoi spre ţărm.
Era caicul trimes în ajutor din partea de jos a râului. Oamenii din caic spuseră că, o poştă mai în vale, au scos din apă un bătbat şi un copil, amândoi aproape sfârşiţi de oboseală, şi întrebară dacă îi cunoştea cineva şi dacă etau din partea locului.
Ia cea dintâi privire, cei din tabără văzură că e Kentuckianul, care zăcea în caic, grozav de rănit şi aproape sfărâmat, dar tot ţiind în btaţele sale „Norocul din Roaring-Camp". Plecându-se
108
TITU MAIORESCU
peste aceste fiinţe omeneşti, aşa de ciudat împerecheate, simţiră copilul rece şi fără mişcare.
- E mort, sttigă unul. Kentuckianul deschise ochii.
- Mort? răspunse el cu glas slab. -Da, omule, şi tu eşti pe moarte.
O rază de bucurie străluci atunci în ochii Kentuckianului cu cea din urmă suflare a lui.
- Pe moarte, zise el. Mă ia cu el? Spuneţi băieţilor că acum am ajuns la Noroc.
Şi bărbatul cel puternic, care se ţinea de copilul cel slab, precum omul ce se-neacă se ţine de un fir de pai, porni înainte pe râul întunecat al umbrelor, care curge vecinie spre o mare necunoscută.
I
I VĂDUVA NECREDINCIOASĂ
O poveste chinezească din colecţia „Kin-ku-ki-kuan" | După traducerea germană a d-lui E. Grisebach
I Bogăţiile şi cinstea sunt ca un vis plăcut,
| Slava şi vaza ca un nour trecător.
1 Chiar carnea şi sângele dinaintea ochilor tăi sunt
amăgire,
Şi iubirea şi recunoştinţa se prefac în ură şi
duşmănie.
Nu-ţi pune gâtul într-un jug de aur Şi nu-ţi lăsa pe trup un lanţ de juvaeruri, Deosebirea lămurită de deşertăciuni şi pompe este: Cu inimă curată, lipsită de pofte, a arunca
tot ce este pământesc.
Aceste cuvinte din stihurile Luna pe râul de la apus sunt sfătuiri pentru bătrâneţe, care vor să aducă pe om a-şi îndrepta viaţa şi a scoate din rădăcină toate gândurile uşoare; celui desfrânat îi strigă să se oprească în calea sa. Căci tata şi mama fiind un cer1 prin înrudire, şi fraţii fiind manele şi picioarele, stau unii cătră alţii ca rădăcina şi ramurile, care trebuiesc să fie scurtate cu foarfecele grădinarului, dar nu trebuiesc să fie
1 Traducerea germană e greu de înţeles; poate textul chinezesc vrea să zică: un trup (n. — T. M.).
110
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
111
cu totul tăiate. Cele trei ctedinţe ale lui Cong-fu-ţe, Tau şi Buddha, deşi sunt deosebite, totuş tustrele împreună se trudesc a întipări smerenia copiilor şi iubirea fraţilor. Iar întrucât se atinge de nepoţi aceştia stau cu un grad mai jos. Proverbul zice cu drept cuvânt:
Nepoţii copiilor vor avea soarta nepoţilor. Nu te teme că copiii şi nepoţii vor deveni cai
sau vaci.
Dar în ceea ce priveşte pe bătbat şi pe nevastă, se poate zice - ce e drept - că firul cel roşu le încinge ttupul şi aţa cea stacojie le leagă picioarele, însă vorbind la adevăr, ce este acesta mai mult decât „o zgârietură la piele şi clei peste unsoare?", fie că se despărţesc, fie că rămân împreună, şi aici ţinteşte zicătoarea:
Bărbatul şi nevasta sunt chiar paseri din acelaş crâng Care aşteaptă amurgul zilei şi apoi fiecare zboară
în drumul său.
Cât de goale şi lipsite de iubire sunt simţirile veacului de astăzi! Tată şi mamă, fraţii mai mari şi mai mici sunt priviţi cu nepăsare, ca nişte oameni străini, şi cu toate că poate să se mai găsească vro simţire binevoitoare pentru copii şi nepoţi, dar despre iubirea dintte bărbat şi femeie nu se poate zice acelaşi luctu. Bărbaţii sunt căzuţi în viaţa iatacului, şi acolo nu aud decât sfaturi femeieşti. Câţi înşelaţi de femei nu au făcut fapte neomenoase împotriva părinţilor şi a fraţilor!
Vreau să povestesc istoria lui Ciuang-song, care cânta din fluierul de lut, dar nu o pvestesc pentru a isca neînţelegere între bărbat şi nevastă, ci pentru a învăţa oamenii să facă deosebire între înţelepciune şi neînţelepciune, să pătrundă adânc şi să despartă adevărul de greşală, şi, la cea dintâi iveală a unei înşelătorii, să se gândească a planta „cele şase rădăcini" în apa cea curată, căci o gândire curată şi liniştită poartă biruinţa peste
viaţa cea nămoloasă. Unul din bătrâni, când văzu pe un ţăran sădind orez, cită patru versuri:
îndată ce rădăcinele sunt curate şi fără prihană,
au să se facă orez; Mergând înainte şi înapoi, tot merge înainte. Dacă împlântă cu mâna sa firul cel verde în câmp, Plecându-şi capul, vede cerul oglindit în apă.
După cum spune tradiţia, în anii din urmă ai împărăţiei lui Cian vieţuia un mare cărturar; acesta se chema Ciuang-song cu porecla de cinste Tsze-hsiu-ti, de naştere din Sung-cuo-Mung. El slujise împăratului ca păzitor al grădinilor cu lac de lustruială.
învăţătorul lui a fost un sfânt mare, întemeietorul sectei Tau, numit Li-6rr, iar cu porecla de cinste Pi-yang, care fusese născut cu părul alb şi d-aceea se chema Lau-tsze, copilul cel bătrân.
Ciuang-song se vedea mereu în visurile sale deştepte prefăcut în flutur şi zburând peste florile şi pomii din grădină, închipuirea aceasta îi revenea adeseori şi la deşteptare simţea chiar cum umerii şi coatele i se mişcau în zbor ca o păreche de aripe. De aceasta era foarte mirat în inima sa şi într-o zi, nu multă vreme după acest vis, vorbind cu Lau-tsze, povesti învăţătorului său visul. Fiindcă acesta era un sfânt desăvârşit şi destoinic a pricepe cele trei stări ale vieţii - trecutul, prezentul şi viitorul - îi tâlcui lui Ciuang-song principiele fiinţei celei minunate şi cum Ciuang-song în vremile dintâi ale Chaosului fusese un flutur alb. Cea dintâi naştete a cerului este apa, a doua naştere sunt copacii; slava apei sunt ierburile şi florile. Acel flutut alb, culegând firea florilor şi primind părticelele cele mai subţiri din soare şi din lună, după ce a băut suflarea lor, trăieşte în vecinică nemurire, desfăcându-şi aripele ca roatele unui car. Mai târziu a zburat pană la heleşteul raiului şi, căutând hrana pe ascuns şi vârându-se în floarea şi în praful persicei celei străine, fu înghiţit de Phoenixul cel verde, care păzeşte florile sub tronul mumei craiului. Sufletul fluturului
112 T1TU MAIORESCU
nu a fost nimicit, ci ursita lui a fost de a se înfăţişa iarăşi în lume şi a se face Ciuang-song. Aceasta fu pricina pentru care mintea lui era mai aleasă şi inima lui tate în Tau, pentru a sluji lui Lau-tsze, a învăţa legea curăţiei şi a face din nimic îndeletnicirea sa.
Primind Ciuang-song de la Lau-tsze aceste destăinuiri asupta schimbărilor vieţii sale de mai nainte, înţelese, ca unul ce se deştepta dintt-un vis, că vântul care făcea să i se mişte coastele era simbolul fluturelui. El îngropa în inima sa toate gândurile lumeşti despre slavă şi necinste, privindu-le ca pe un nour trecător sau un râu curgător, nici cea mai mică părticică a lor nu voia să o aibă întru ale sale. Când văzu Lau-tsze că inima lui se deşteptase, luă testamentul tainic al celor cinci mii de caractere ale Tau-ti-kingului, ale cărţii clasice despre calea virtuţii, îl scoase din învălişul lui şi-1 dete lui Ciuang-song ca să-1 înveţe pe de tost, să-1 spuie şi să-1 păzească în fapte, pentru ca, după ce va fi dobândit cel mai înalt grad al îndreptării, să câştige puterea de a deosebi lumina şi umbra trupului, de a creşte firea sa dumnezeiască şi de a fi schimbat.
Ciuang-song părăsi postul său de ministru al copacilor cu lac de lustruială, îşi luă ziua bună de la Lau-tsze şi porni întru căutarea Tau-lui.
Deşi Ciuang-song se ţinea de învăţătura lui Lau-king, totuşi nu ridicase înrudirea între bărbat şi femeie şi luase una după alta trei neveste. Cea dintâi se bolnăvise şi muţise înaintea vremii, de a doua se despărţise din pricina unei greşele; aceea însă despre care vreau să povestesc aici se numea Tiăn şi era o fiică din familia de acest nume în rigatul Tse. Pe când Ciuang-song călătorea în ţara Tse, Tiăn-tsun îi dase această fiică a sa în căsătorie, din stimă deosebită pentru cunoştinţele lui. Ea întrecea cu mult pe cele dintăi două neveste în frumuseţea ei, faţa ei era ca zăpada sau ca un ţurţure de gheaţă şi deştepta iubirea întocmai ca un înger. Deşi Ciuang-song se
TRADUCERI 113
desfăcuse de poftele trupeşti, rămase totuşi cufundat de frumuseţea ei şi se desfăta cu ea ca peştele cu apa.
We-i-wang, stăpânitorul ţării Tsu, care auzise de însuşirile cele frumoase ale lui Ciuang-song, îi trămise un sol cu o sută de drugi de aur, o mie de bucăţi de mătasă fină şi o trăsură uşoară cu patru cai, pentru a-1 îndupleca să vie la el ca întâiul ministru. „Când taurul de jertfă, zise Ciuang-song cu un suspin, împodobit cu mătasă cusută, rumegând paie şi buruieni, vede bivolul la plug obosit şi copleşit, atunci taurul se fericeşte pentru cinstea ce i se face; dar când intră în templul cel mare şi are înaintea ochilor cuţitul şi securea, atunci doreşte să tragă plugul, însă în zadar!" Şi el refuză darurile şi se duse cu ne-vastă-sa în ţara Sting şi trăi în partea dealurilor Nan-chua, la miazăzi de Tau-Cion.
într-una din zile, Ciuang-song, preumblându-se la poalele dealurilor, văzu un număr de gropi pustiite, zăcând grămadă unele lângă altele, şi strigă cu un suspin: „Bătrâni şi tineri, înţelepţi şi nebuni, aici se întorc toţi împreună! Dacă omul s-a coborât în groapă, cum mai poate ajunge a fi iarăşi om?"
După ce a oftat o vreme, făcu câţiva paşi înainte şi văzu dodată o groapă proaspătă, al cărei pământ nu era încă uscat, iar o femeie tânără, îmbrăcată fără nici o podoabă de la cap pană la picioare, şedea lângă ea şi mişca încet deasupra ei o apărătoare neîmpodobită. Văzând că urmează această îndeletnicite fără întrerupere, Ciuang-song o întrebă plin de mirare cine era îngropat acolo şi pentru ce zvânta groapa cu apărătoarea? Femeia nu se sculă, ci utmă să mişte apărătoatea ca mai nainte şi răspunse câteva cuvinte tâzând înghesuit. Dacă nu ştii care era înţelesul cuvintelor ei, el era acesta:
In momentul când fură auzite, gnrcle oamenilor se
deschiseră râzând, Dar când se cumpăniră cuvintele, erau ruşinoase
peste măsura.
114
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
115
- Cel ce zace în această groapă, zise nevasta, este bietul bărbatu-meu, sărmanul. A avut nenorocirea să moară şi şi-a culcat oasele aici. Fiindcă în viaţă a fost prea amorezat de nevastă-sa, nu a putut-o lăsa nici la moatte şi m-a rugat prin voinţa sa din urmă că, dacă aş vrea să mă mărit de a doua oară, să aştept pană se va sfârşi înmormântarea şi se va usca pământul deasupra gropii lui. Acum eu aş vrea să mă mărit. Dar fiindcă pământul este aruncat proaspăt, cum să se poată usca aşa de curând? Aceasta este pricina pentru care şi viu în ajutor cu apărătoarea.
„Această femeie, gândi Ciuang-song în sine oprindu-şi surâsul, este de fite cam pripită. Mă mir să aud de la ea că în vremea căsătoriei a trăit aşa de bine cu bărbatu-său; când n-ar fi fost aşa, s-ar înţelege mai uşor purtarea ei de acum." Şi apoi îi răspunse:
- Dacă încălzeşti şi vrei să usuci pământul acesta, va fi uşor; însă manele şi încheietorile îţi sunt slabe şi nu au destulă putere pentru a-1 usca cu apărătoarea. Eu însumi vreu să vă fac această treabă.
- Să-ţi fie de noroc, zise femeia sculându-se şi închi-nându-se, îţi sunt foarte recunoscătoare.
Atunci apucă apărătoarea cea albă şi neîmpodobită cu amândouă manele şi o dete lui Ciuang-song. Acesta îşi întinse manele după prescrierea învăţăturei lui Tau, făcu câtâva vreme vânt cu apărătoarea la capul mormântului şi apa se prefăcu în abur şi pământul se uscă îndată. Femeia râse pană când faţa i se făcu aşa de mică încât ai fi putut-o cuprinde cu o mână.
—V-am făcut osteneală, d-nule, zise ea, de v-aţi întrăbuinţat puterea farmecului - şi cu mâna ei gingaşă îşi scoase din păr un ac de argint şi-1 dete lui Ciuang-song împreună cu apărătoarea şi-i mulţămi pe cât putu mai bine. El nu primi acul cel de argint, însă primi apărătoarea şi, când dama se duse plină de veselie, el se întoarse acasă cu inima cam îngteuiată şi,
şezând în sala lui acoperită cu paie, se uită la apărătoare şi oftă stanţele aceste:
Nu este o casă de sfadă, nici se poate numi
o împreună-locuirc; în case de sfadă împreună-locuire nu ţine mult. Curând se înţelege după moarte că nu era nici
o simţire de simpatie; Legătura iubirii împreunează în timpul vieţii.
Tiăn-şi sta la spatele lui şi, auzind pe Ciuang-song cum vorbea şi ofta, înainta şi cercetă ce însemna aceasta.
- Maestrul meu, zise Tiăn-şi (căci, ca un doctor în secta lui Tau, i se cuvenea vorba de „maestru"), ce are maestrul meu de oftează şi de unde vine această apărătoare?
Ciuang-song îi povesti tot ce se întâmplase cu femeia care dase cu apărătoatea peste mormânt ca să usuce pământul şi să se mărite iarăşi.
-Această apărătoare, zise el, este aceea pe care a întrebuinţat-o şi fiindcă eu am ajutat-o pe cât am putut, mi-a dăruit-o.
Auzind Tiăn-şi aceste se făcu roşie de mânie; ea zise că acea femeie este lipsită de inimă şi începu să arunce o mulţime de cuvinte de ocară asupra ei, iar la sfârşitul lor spuse lui Ciuang-song:
- Puţine sunt în lume care să semene cu acea femeie fără inimă!
Ciuang-song grăi din nou patru rânduri în versuti:
în timpul vieţii toată femeia-i cu cea mai plăcută
închinare.
După moarte, toate au dorinţa de a se usca groapa
cu apărătoarea. Poţi zugrăvi un tigru sau un zmeu, dar nu poţi zugrăvi alcătuirea lor dinlăuntru. Cunoaşterea feţelor omeneşti nu este cunoaşterea
inimelor lor.
116
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
117
Când auzi Tiăn-şi aceste, se supără foarte. Din vechime s-a fost zis: „Cârtirea împuţinează iubirea şi mânia uită omenia", şi aşa Tiăn-şi, în vorbirea ei pătimaşă, nu mai avu privire la nimeni, ci izbucni în aprindere şi strigă:
- Bărbaţii sunt toţi deopotrivă şi nu este deosebire între un înţelept şi un nebun! Cum poţi vorbi tu cu atâta uşurinţă şi cum poţi privi cu înjosire asupra femeilor, ca şi când ar avea toate acelaşi rost al vieţii. Vezi, pentru una fără rost şi fără însuşiri de moralitate se găsesc totdeauna mai multe pline ce vrednicie. Iţi recunoşti greşala şi rătăcirea?
Ciuang-song răspunse:
- Nu vreau să vorbesc în vânt, nici să măcăiesc ca ţaţele. Dacă aş avea nenorocirea să mor, ai aştepta tu, a cărei fru-museţă seamănă cu o floare sau cu o peatră scumpă, trei sau cinci ani până a nu te mărita de a doua oară?
- Un ministru credincios, răspunse Tiăn-şi, nu slujeşte la doi prinţi şi o femeie de cinste nu se mărită niciodată pentru a doua oară. Unde s-a mai văzut o femeie virtuoasă bând ceaiul ei în două case sau dormind în paturile a două familii? Dacă, prin vreo nenorocită întâmplare, aş ajunge în acea stare tristă, nu vorbi de doi sau ttei ani, căci eu voi rămânea văduvă toată viaţa; chiar în visurile mele mă voi gândi la tine.
- E cu neputinţă, întâmpină Ciuang-song; e cu neputinţă!
- Te gândeşti, îl luă Tiăn-şi în fâs, că noi femeile suntem ca voi, bărbaţii, fără virtute şi fără dreptate; dacă o femeie v-a murit, vă uitaţi după alta: de aceasta vă despărţiţi şi luaţi iar pe alta; singurul lucru ce se poate zice penttu dezvinovăţitea voastră este că una este tot aşa de bună ca ceailaltă. Dar să ştii că noi, femeile, suntem de părere că o şea este bună numai pentru un singur cal; capul şi picioarele voastre sunt tari - cum am răspunde dar Ia vorbele voastte goale şi am deştepta despreţul şi râsul veacurilor viitoare! Insă penrru moment nu eşti mott, ci ai vorbit numai pentru întâmplarea când ai ajunge să fii un om răposat.
Cu aceasta se apropie Tiăn-şi de Ciuang-song şi, prin-zându-i apărătoarea din mână, i-o rupse în bucăţi.
- Nu era nevoie să te aprinzi, zise Ciuang-song. Aş dori numai să fii aşa de sinceră pe cât eşti de aprinsă.
Nu zise nimic mai mult, însă după câteva zile se îmbolnăvi făr' de veste. Boala crescu din zi în zi şi se făcu primejdioasă. Tiăn-şi plângea şi ofta la capul lui.
- Fiindcă suferinţa mea a ajuns la aşa grad, zise Ciuang-song, trebuie să-mi iau ziua bună pentru totdeauna. In curând are să-ţi pară rău că ai rupt apărătoarea; dacă ai mai avea-o, ai putea-o întrebuinţa prea bine pentru a-mi usca mormântul.
- O, maestre, răspunse Tiăn-şi, te rog, nu te îngriji de aceasta. Am învăţat obiceiurile şi le cunosc: unui bărbat să-i urmezi şi mai mult nu. Jur că nu am alte gânduri, şi, dacă nu mă crezi, vreau să mor înaintea ochilor tăi, pentru a-ţi arăta lămurit simţirile inimii mele.
- Este prea de ajuns, zise Ciuang-song, penttu a cunoaşte gândurile şi simţirile tale. Eu mor, ochii mi se întunecă.
După ce a sfârşit de a vorbi, i se opri răsuflarea. Tiăn-şi atinse trupul cu mâna şi începu a se boci tare, de-abia fu în stare de a se duce pe la vecini şi a-i ruga să pregătească giulgiul şi să o însoţească la înmormântare.
Tiăn-şi, care se îmbrăcase în haine cernite, petrecu mai multe dimineţi în adevărată durere; toate nopţile plângea şi se gândea mereu la dragostea şi bunătatea lui Ciuang-song în vremea vieţii lui. Somnul şi pofta de mâncare o părăsiră împreună şi ea semăna cu o fiinţă bolnavă sau otrăvită.
Când se lăţi vestea că Ciuang-song fusese un învăţat retras, eare ascunsese lumii numele său, veniră locuitorii dealurilor spre a-şi arăta prin vizită compătimirea şi închinarea lor, şi locuinţa lui Ciuang-song se umplu de lume ca un bâlci.
în ziua a şaptea sosi pe neaşteptate un învăţăcel tânăr şi gingaş, cu faţa ca o icoană şi cu buze parc-ar fi fost vopsite cu chinovar; elegant mai presus de toate, un june din lumea cea
T
118 T1TU MAIORESCU
mai aleasă, îmbrăcat în haine de nanching de multe feţe, cu un baret negru, cu brâul cusut şi cu papuci stacojii. Cu sine aduse un servitor bătrân şi se arătă a fi un wang-sun din împărăţia Tsu. După cum zicea, făcuse în anul trecut cunoştinţa lui Ciuang-song şi avusese dorinţa de a fi învăţat de el şi astăzi venea tocmai pentru a-i face vizită şi a întreba cum se află; însă, fiindcă îl găseşte mort, nu poate decât să-şi arate durerea şi să dezbrace de îndată hainele cele cu feţe. Prinţul porunci atunci slugei sale celei bătrâne să scoată hainele de jale din geamantan şi apoi, după ce s-a închinat de patru ori cu faţa spre mort, zise:
- O, Ciuang-song, rău mi-a voit soatta de nu te-am mai văzut din faţă şi nu am primit învăţătura de la tine! O sută de zile am să port jale pentru maestrul meu, spre a împăca prieteşugul inimei mele.
Se închină iarăşi de pattu oti la pământ, vărsă câteva la-crime şi apoi, ridicându-se, arătă dorinţa de a vedea pe Tiăn-şi. Aceasta, la început, nu voi să-1 primească, însă wang-sunul îi trimise vorbă că, după obiceiurile din vremea veche, nevestele şi ţiitorile nu se ascund dinaintea prietenilor de aproape ai bărbaţilor lor: „Eu şi cu Ciuang-song am fost înrudiţi ca me-astu şi şcolar".
De-abia acum Tiăn-şi ieşi din sala în care zăcea mortul, penttu a primi închinarea prinţului. După ce se preschimbară închinăciunile, ea se uită cu coada ochiului la prinţ, şi fiindcă prinţul avea o înfăţişare foarte gingaşă, se deşteptă dragostea în inima ei, şi-i părea numai rău că nu avea o slugă tânără pentru a i-o da să-i slujească.
- Deşi maestrul meu ne-a părăsit, zise prinţul, nu pot înceta de a mă gândi la bunătatea lui şi aş dori să pot şedea puţină vreme în locuinţa lui, spre a mă opri aici o sută de zile, întâi pentru a îngriji de înmormântarea maestrului meu, şi al doilea, penttu a vedea dacă nu a lăsat ceva sctieri. Şcolarul lui se roagă să fie îngăduit a arunca o privire în ele pentru a se împărtăşi de cea din urmă învăţătură a lui.
TRADUCERI 119
- Unde oare tovărăşia unui prieten de aproape, răspunse Tiăn-şi, nu ar fi bine primită pentru câtăva vreme?
Apoi porunci de se aduse de mâncare şi amândoi îşi contopiră oftările lor împreună.
După masă, Tiăn-şi scoase Nan-chua-kingul şi cele cinci mii caractere ale Tau-ti-kingului de Lau-kiun-tsze ce le lăsase Ciuang-song; cu dărnicie la predete wang-sunului. EI îi mulţumi de mai multe oti şi apoi se puse să caute un loc pentru tabla de aducere-aminte a răposatului. în tăcere se închină în partea stângă a patului cu mortul. în fiecare zi Tian-şi venea şi ea acolo şi, sub cuvânt că trebuie să bocească pe răposând, trecea în partea stângă a patului pentru a sta de vorbă cu wang-sunul. Pe zi ce merge, dragostea ei se făcea mai mare, privirile ei poreau şi se-ntorceau, în sfârşit, nu-şi mai putu stăpâni simţirea. Wang-sunul, ce e drept, era numai pe jumătate, ea însă era cu totul fermecată. Dacă în această singurătate cădea în vreo greşală, nu avea să se teamă de nici o vorbă rea despre vremea cea scurtă de când de abia murise Ciuang-song; însă dacă o femeie vrea să prindă inima unui bărbat, nu este în stare să vorbească nici un cuvânt despre aceasta.
După ce se înfrânase câteva zile - nu trecuse nici măcar o jumătate de lună - acea femeie, care totuşi nu eta tocmai tânără, ca o maimuţă nu-şi mai putu stăpâni inima şi ca un cal nu-şi mai putu opri gândul. Pe ascuns chemă pe sluga cea bătrână în odaia ei, îi dete vin bun de băut, îl înduplecă prin vorbe dulci şi, în sfârşit, întrebă plină de curtenie:
- E însurat stăpânul dumitale, sau nu?
- Stăpânul meu e neînsurat până acum, răspunse sluga cea bătrână.
-A ales stăpânul dumitale pe vreuna ca să o ia de nevastă? întrebă Tiăn-şi mai departe.
Sluga cea bătrână, care băuse prea mult, răspunse:
120 TITU MAIORESCU
- Stăpânul meu a zis că dacă ar putea să afle o frumuseţă aşa de vestită, precum este a dumitale, cinstită doamnă, atunci dorinţa inimii lui ar fi îndeplinită.
- A zis în adevăr aşa, strigă văduva, sau îmi spui minciuni?
- Un chinez bătrân ca mine, zise sluga, care a ajuns la vârstă aşa de înaintată, cum ar îndrăzni să se facă vinovat de o minciună?
- Aş vrea să te iau de mijlocitor, zise femeia, pentru a propune împreunarea şi, dacă nimic nu se împotriveşte, dorinţa mea este de a mă mărita cu stăpânul tău.
- Stăpânul meu, zise sluga cea bătrână, a vorbit despre un asemenea lucru cu mine, şi această căsătorie i-a părut minunat de bună, dar stă pe gânduri pentru legătura de înrudire dintre maestru şi şcolar şi se temea de vorbele lumii.
- Dar stăpânul tău nici n-a stat în vreo legătură cu fostul meu bărbat, nici n-a ascultat, faţă în faţă învăţăturele lui, cum se poate pune pe gânduri pentru înrudirea dintre maestru şi şcolar? De altmintrelea dealul este foarte îndepărtat. Cine ar fi să facă vorbe? Tu trebuie să treci peste greutăţile astea. Deocamdată te rog să te mai înveseleşti cu vinul.
Sluga nu aşteptă ca să-1 poftească de două ori şi apoi se sculă ca să se ducă. Ea însă îl chemă înapoi şi-i zise cu tot dinadinsul:
- Dacă stăpânul tău se hotărăşte, vino îndată în odaia mea şi-mi dă de ştire, fie ziua, fie chiar noaptea. Te aştept cu nerăbdare.
După ce plecă sluga cea bătrână, ea încercă de mai multe ori să se culce, însă, plină de grije că nu va izbuti de a lega cu aţa roşie piciorul cel frumos al gingaşului june, nu putu adormi şi aşteptă aşa, singură-singurică, pană în amugrul sării, chinuită de cea mai crudă nelinişte.
Când se făcu noapte, se duse în odaia mortului; îndată ce intră acolo, auzi din partea stângă a cosciugului o răsuflare de
TRADUCERI 121
om, căruia îi răspundea un răsunet din partea capului, de la tronul pe care se afla mortul. Tresărind de spaimă, strigă:
- Este duhul răposatului care se iveşte iarăşi.
I Apoi alergă în odaia ei şi se întoarse cu o lampă, ca să vadă
I       ce e. Dar atunci văzu că era sluga cea bătrână, care, biruit de beţie, adormise pe divan, lângă mortul din cosciug.
Ea nu îndrăzni să-1 mustre sau să-1 deştepte, ci se întoarse înapoi în odaia ei şi petrecu noaptea aceea numărând privegherile de noapte şi secundele.
A doua zi de dimineaţă văzu pe sluga cea bătrână prim-blându-se pe afară, dar, nevenind la dânsa cu răspunsul la propunerile ei, ea, plină de nerăbdare încât nu mai putea, îl chemă în odaie pentru a-1 întreba.
- Nu se poate, nu se poate, răspunse sluga cea bătrână.
- De ce nu, întrebă ea, n-a fost destul de limpede ce ţi-am spus asară?
- I-am spus şi eu toate, întâmpină sluga, însă răspunsul stăpână-meu a fost foarte drept. El zice că frumuseţă şi purtarea dumitale sunt fără de prihană, şi fiindcă nu apucase încă a primi învăţătura lui Ciuang-song ca din partea unui maesttu, vrea să lase la o parte greutatea cu şcolăria. Dar sunt alte trei piedece, de care trebuie să vă înştiinţez.
- Care sunt aceste trei piedece? zise ea.
- Stăpânul meu, răspunse sluga cea bătrână, mi-a zis aşa: „întâi, am ajuns aici în mijlocul ceremoniilor de jale şi, dacă aş pregăti o nuntă, nu ar putea avea faţă veselă şi nu ar aduce noroc. Al doilea, Ciuang-song şi cu dumneata aţi trăit împreună ca bărbat şi nevastă. Şi Ciuang-song a fost un cărturar vestit al sectei Tau, iar învăţătura mea desigur nu se apropie de a lui, mi-e teamă de a fi despreţuit de dumneaei. Al treilea, calabalâcul meu a rămas în drum şi nu se poate aduce în curând, cu ce să fac cheltuielele pentru darurile logodnei şi serbarea nunţii? Nu cunosc pe nimeni aici de la care să mă pot
122
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
123
împrumuta cu bani - aceste sunt cele trei pricini penttu care însoţirea nu se poate face".
- Pentru aceste trei lucruri, zise Tiăn-şi, nu trebuie să-şi facă grijă.
Un trup mort nu este izvor de viaţă; în dosul casei este un loc mic şi neîntrebuinţat, pot să pun câţiva oameni să-1 strămute acolo - şi astfel s-ar înlătura una din piedeci.
Al doilea, răposatul meu bărbat poate să fi fost un mare cărturar al sectei Tau, dar de moravuri curate nu a fost, fiindcă avusese gândul să se despartă de nevastă-sa. Lumea poate să laude virtutea lui cea goală şi craiul din Tsu să râvnească numele lui cel sec! A şi vrut să-1 ademenească prin daruri scumpe să-i fie ministru, însă fostul meu bărbat, ştiindu-şi slăbiciunea puterilor şi a talentului, s-a retras în acest colţ îndepărtat. Sunt acum câteva luni, când se primbla odată singur la poalele dealurilor, s-a întâlnit cu o văduvă care da cu o apărătoare peste un mormânt şi aştepta să se usuce pentru a se putea mărita de a doua oară. Nebunul se puse să vorbească şi să glumească cu dânsa, îi luă apărătoarea şi uscă pământul în locul ei. Apoi se întoatsc cu apărătoatea acasă, unde i-o luai eu şi i-o rupsei în bucăţi. Pentru aceasta, după câteva zile, când zăcea chiat pe patul de moarte, mi-a aruncat mulţime de votbe de ocară. Unde era dragostea lui? Nu se poate măsura cu tinereţea şi cu învăţătura cea prea aleasă a stăpânului tău, care mai are şi rangul unui neam crăiesc, pe când eu sunt fata lui Tiăn-tsung. Suntem de aceeaşi stare. Că a sosit tocmai acum aici este o întâmplare pe care a pus-o cerul la cale, fiindcă voieşte împreunarea noastră.
în ceea ce priveşte al treilea, cheltuielele pentru darurile de logodnă şi serbarea nunţii, eu sunt stăpâna casei şi nu este nimeni altul care ar putea pretinde un dar. Şi mai puţin este vorba de cheltuielele pentru nuntă: eu am să le fac. în iatacul meu sunt vro 20 unţe de argint, le voi da stăpânului tău ca să-şi facă un nou rând de haine. Du-te iarăşi la dânsul şi-i spune
că acum este vremea cea priincioasă, dacă vrea să încheie: desară e ceasul cel fericit pentru a face căsătotia.
Sluga cea bătrână luă cele 20 unţe de argint şi se întoarse la prinţul căruia nu-i mai rămase acum decât a primi propunerea.
Când auzi Tiăn-şi răspunsul prinţului din gura slugei, semăna cu slava cerului şi cu fericirea pământului. Ea dezbrăcă hainele cele de jale, se îmbrăcă cu altele nouă şi se făcu iarăşi cu faţa veselă şi cu buzele roşie ca ttandafirul. Apoi rugă pe sluga cea bătrână să cheme câţiva ţărani care locuiau în apropierea dealului pentru a duce trupul lui Ciuang-song într-un şopron stricat din dosul casei, pentru a curaţi sala acoperită cu paie şi a pregăti serbarea nunţii.
O stanţă poetică zice:
Ftumoasa văduvă şi junele au plăceri deosebite. Dacă prinţul are minte, ea are farmec. Cine vorbeşte de o şea pentru un singur cal? Sara gândurile ei aprinse se învârtesc în giurul
mirelui poftit.
De noapte, Tiăn-şi făcu odaia de mireasă şi puse lumânările şi făcliile în sală.
Prinţul şi-a pus nasturele şi s-a îmbrăcat cu pantaloni şi cu încingătoare. Tiăn-şi s-a îmbrăcat cu o tunică cusută şi cu pantaloni.
Astfel sta părechea în mijlocul făcliilor împodobite cu flori, ca un giuvaer poleit în scaun de aur, frumuseţea lor nu se poate descrie.
După ce să sfârşiră ceremoniile cu toate semnele de dragoste, îşi detetă unul altuia mâna şi intrară în odaia miresei, şi, după ce băură cel din urmă pahar, se pregătiră de odihnă.
în acest moment sprâncenele prinţului se zburliră deodară cu perii în sus; nu fu în stare să se mai mişte un pas; încercând să se ridice, cădea iară la pământ; amândouă manele şi le încleşta în piept. Tot ce putea vorbi era că simte un junghi grozav
ir
124 TITU MAIORESCU
la inimă. Tiăn-şi, iubind pe prinţ în adevăr şi fiind foarte mişcată că în acest chip căsătotia lor să rămână nefăcută, se duse la el, îl îmbrăţişa şi-1 frecă cu manele, întrebându-1 de pricina acestei întâmplări.
De prea mare durere nu fu în stare să răspundă, scuipatul îi spumega din gură şi deodată îşi pierdu simţirile. In acelaş moment intră sluga cea bătrână în odaie.
- A avut şi mai nainte asemenea atacuri? zise Tiăn-şi.
- Da, zise sluga cea bătrână, poate la doi sau trei ani o dată - nici un fel de doftorie nu e în stare să le oprească; un singur lucru în lume îl poate însănătoşa.
- Ce-ţi trebuie? Spune! cercetă ea cu cea mai mare stăruinţă.
- Măduva din creierii unui om trebuie scoasă şi fiartă în vin. Dacă o înghite pe aceasta, răul încetează. Când a fost pentru întâia oară izbit de această boală, prinţul, tatăl său, s-a rugat de craiul din Tsu ca să-i predea un făcător de rele osândit din închisoare pentru ca să-1 omoare şi să-i scoată creierii. Dar aici, pintre dealuri, cum ar putea să fie tămăduit în acest chip? Va trebui să moară.
- De la om viu nu-i pot găsi cteieri, zise Tiăn-şi, dar oare de la un om mort nu-i vor face aceeaşi slujbă?
- Doftorul a spus, întâmpină sluga cea bătrână, că, dacă nu a tiecut 49 de zile şi creierii nu sunt încă uscaţi şi putreziţi, tot se mai pot înttebuinţa.
- Fostul meu bărbat, răspunse ea, e de-abia de 20 de zile mort; nu am putea sparge cosciugul şi lua creierii Iui?
- Mi-e numai teamă, zise sluga cea bătrână, că nu veţi face una ca aceasta.
- Eu şi cu prinţul, urmă ea, ne-am făcut bărbat şi nevastă. O femeie slujeşte bărbatului său cu trupul şi dacă întru aceasta nu cruţă nici chiar viaţa sa, ce ar opri-o de a crăpa un os mort?
Apoi porunci slugei cele bătrâne să stea lângă prinţul, şi ea se duse să caute o secure. Cu securea în mâna dreaptă, cu lampa în cea stângă, intră în şopronul cel de lemn dindărătul
TRADUCERI 125
casei. Acolo puse lampa dincolo de cosciug, la pământ, îşi suflecă mânecile şi apucă secutea cu amândouă manile, cu ochii ţintiţi la capul cosciugului, cu dinţii încleştaţi şi, strângându-şi toată tăria, lovi puternic cu fierul.
Dar cum puterea slabă a unui braţ, fără alt ajutor, să fie în stare a sparge un cosciug? Iată cum: Ciuang-song îi poruncise, în viaţă fiind, ca să nu-i facă decât un cosciug ieftin. Aşa, după lovitura a 31-a, se despicase o bucată din capacul cosciugului şi, după alte câteva lovituri, întreg cosciugul fu spart şi deschis.
Pe când sta încă răsuflând din răsputeri, vede că Ciuang-song din cosciug scoate un oftat, dă capacul la o parte, şi-şi scoate trupul pe jumătate.
Deşi ea avea o inimă hotărâtă, totuşi o apucă frica feme-iască, genunchii îi tremurau, muşchii i se înmuiară, inima i se făcu cânepă şi, zăpăcită, o rupse de fugă, lăsând secutea să cază la pământ.
Ciuang-song strigă după dânsa:
- Ajută-mi să mă scol, nevastă!
Nu putu altfel decât să-i ajute să se coboare din cosciug şi el purtă lumina, iar ea îl urmă şi amândoi împreună inttară în iatacul ei.
Dar fiindcă ea ştia că acolo eta prinţul cu sluga, o podidiră sudorile cele reci şi, pentru un pas ce făcea înainte, lăcea doi îndărăt.
însă când intrară în iatac, găsiră numai podoabele sărbătoreşti, cum erau de mai nainte, iar prinţul şi sluga lui se făcuseră nevăzuţi. Deşi Tiăn-şi se mira în gândul ei, depărta acum totuşi frica de la sine şi ca o şireată ce era, împletind o mreajă de minciuni, zise lui Ciuang-song:
- Şezând după moartea ta adâncită în gânduri lângă cosciug, am auzit un sunet, cate avea răspuns din cosciug, şi-mi adusei aminte de întâmplările din vremea veche cu sufletele care s-au întors la stăpânul lor şi, fiindcă mă aşteptam ca să
126
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
127
te întorci şi tu în viaţă, am apucat o secure ca să-ţi deschid cosciugul. Mulţumită cerului şi pământului că în adevăr te-ai deşteptat spre viaţă şi spre mai marea mea fericire!
- Foarte mulţumesc, nevastă, îi tăspunse bărbatul, pentru gândurile tale cele adânci, dar de ceva mă mir foarte: cum de porţi tu aceşti pantaloni şi aceste mânece cusute cu flori, când eşti în jale?
- In momentul deschiderii cosciugului, zise Tiăn-şi dezvi-novăţindu-se, fiindcă eram să-mi văd fericirea cu ochii, n-am îndrăznit să păstrez haine cernite a coabe rea, ci m-am îmbrăcat cu haine cusute şi împodobite de semn bun.
- Prea bine, zise Ciuang-song, dar mai este ceva: cum se face de cosciugul meu nu se află în iatac, ci este aruncat într-o şură dărâmată? Este acesta de semn bun?
Tiăn-şi nu ştiu să găsească nici un cuvânt de răspuns.
Ciuang-song îşi aruncă privirea şi asupra paharelor şi a vinului ce se afla pe masă, dar nu o mai întrebă; o rugă numai să-i încălzească puţin vin de băut.
Destupă o sticlă mare şi bău mai multe pahare, pe când nevasta nu era încă de tot liniştită despre starea lucrurilor, însă tot trăgea nădejde că bătrânul Ciuang-song o va lua iarăşi de nevastă.
Cu stăruinţă îi turna vinul şi întrebuinţa toate meşteşugurile şirete cu cuvinte dulci şi votbe de dezmierdare pentru a-1 ameţi ca să se culce.
Dar Ciuang-song, care se îmbătase foarte tare, scrise aceste patru versuri pe o foaie de hârtie albă:
De la început era lipsă de dragoste ca într-o casă
duşmană.
Tu nu mă iubeai în vremea când eu te iubeam. Dacă ar mai fi să trăim împreună ca bărbat şi nevastă, Mi-ar fi teamă de securea ta cea grea, să nu-mi spargă capacul
sufletului meu ceresc!
Când văzu femeia aceste patru rânduri, faţa i se acoperi de roşeaţa ruşinii, vorba i se înecă în gât şi ea rămase mută. El mai scrise aceste patru versuri:
Ce dragosre au bărbatul şi femeia dupe sute [de] nopţi? îndată ce văd obraz nou, uită pe cel vechi Şi pot sparge cu securea capacul cosciugului. Cum să aştepte până ce se usucă mormântul
cu apărătoarea?
- Am să-ţi arăt pe cei doi, zise Ciuang-song şi-şi întinse degetul.
Nevastă-sa îşi întoarse capul şi văzu pe prinţul din Tsu şi pe sluga cea bătrână apropiindu-se şi în momentul de a intra în odaie. Răsuflarea i se tăie de spaimă şi ea se întoarse spre Ciuang-song, acesta însă se făcuse nevăzut. întorcându-se în ceailaltă parte, periseră şi prinţul cu sluga cea bătrână. Cum se putuse una ca aceasta? Prinţul şi sluga cea bătrână erau ieşiţi din Ciuang-song, care se împărţise pe sine în două, întrebuinţând legea despre împărţirea în umbră şi fiinţă.
Atunci cunoscu femeia că nu mai avea altă scăpare şi, pierdută de înfricoşare, descinse brâul cel cusut care-i prindea mijlocul, îl legă dc o bârnă şi se spânzură.
îndată îşi şi dete sufletul. Aceasta era o moarte adevărată şi Ciuang-song, văzând că este moartă, o tăie de brâu şi o aruncă în cosciugul cel spatt.
Apoi răzămat de cosciug, cântă astfel, însoţindu-şi cântarea cu fluierul cel de lut:
Marele ceva nu are inimă: el a născut-o pe ea
şi pe mine.
Dacă n-aş fi fost eu bărbatul ei, cum s-ar putea
să fi fost ea nevasta mea? Din simplă întâmplare ne-am întâlnit, soarta
împreună-vieţuitii a încetat,
128
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
129
Nu este meritul oamenilor de a fi împreunaţi
sau despărţiţi. Când simţirile se pun în mişcare prin viaţă sau prin moarte, atunci se arată adevătata
simţire.
Cum ar fi putut să moară ea dacă nu at fi fost născută? Când mă întorsesem în deşert, m-a jelit ridicând
secure lată deasupra mea. Eu o jelesc îmblânzind-o cu un cântec. Când a început răsunetul securei, eu m-am înrors în
viaţă;
Când se va sfârşi cântecul, ea o va simţi. Vai, vai! Eu sparg acest fluier, căci nu voi mai
cânra cu el.
Ce este ea? Cine sunt eu?
După ce s-a sfârşit cântecul de mai sus, cântă din nou aceste patru versuri:
După ce ai murit tu, am ttebuit să te îngrop. Când murisem eu, tu ai trebuit să peţeşti. Dacă aş fi fost în adevăr mort, S-ar fi iscat mare râs.
Ciuang-song înceu să râdă, sparse fluierul cel de lut, luă foc din sala cea acopetită cu paie, dădu foc casei şi arse cosciugul. Toate se prefăcură în cenuşă.
Singurele lucruri care au scăpat de ardere au fost manuscriptele Tau-ti-king şi Nan-chua-king. Câţiva oameni de la dealuri le păstrară şi le lăsară urmaşilor.
Ciuang-song plecă spre apusul soarelui şi nu se mai însura.
Se spune că s-a întâlnit cu Lau-tsze la Hang-ktnkuan şi că s-a strămutat din această viaţă ca urmaşul lui, după ce a dobândit marele Tau şi a ajuns a fi un duh curat.
Poetul zice:
Wu-ki, cate şi-a omorât nevasta, a fost un
nebun nelegiuit, Şi nevasta din această poveste, care a supărat
dumnezeii, a fosr asemenea de despreţuit. Priveşte la Ciuang-song! Cântând din fluierul de lut Şi pribegind de bunăvoie, el să-ţi fie de pildă!
{Din al 20-lea Kiuan al colecţiunii Kin-ku-ki-kuan)
J
ÎN PRESĂ
NOAPTEA ANULUI NOU A UNUI NEFERICIT
Un bătrân sta spre mezul nopţii de Anul Nou la fereastră şi se uita cu o privire desperată sus la cerul nemişcător etern înflorit şi jos pe pământul alb, curat, tăcut, pe cate acum nime nu era aşa de trist şi fată somn, ca dânsul: mormântul său sta aproape, era acoperit numai de zăpada bătrâneţei, nu de verdeaţa juneţei, şi din toată viaţa cea lungă el n-aducea decât greşeli, păcate şi boli, un trup prăpădit, un suflet dezolat, peptul plin de venin şi o bătrâneţă plină de căinţă. Frumoasele zile ale juneţei i se întorceau ca nişte spectre şi-i reînfăţoşati dulcea dimineaţă când pentru întâia oară îl pusese tatul său pe calea alternativă a vieţei, cea la dreapta duce cătră virtute într-o ţară mare, liniştită, plină de lumină, şi de roduri, şi de îngeri; iar la stânga duce în groapele de sobol ale viţiului, într-o peşteră întunecată, plină de venin ce pică, plină de şerpi care şuieră şi de aburi negri care înăduşă. Ah! şerpii îi atârnau de pept şi picăturile de venin îi atârnau de limbă, şi acum el ştia unde se află.
Fără gândire şi cu o tristeţă neesprimabilă strigă cătră cer: Dă-mi tinereţa înapoi! Tară, pune-mă înc-o dată pe calea de atunci, ca să aleg altfeli. însă tatăl său şi tinereţa de mult dispăruseră. El văzu lumine scânteietoare cum jucau peste bălţi de notoi şi se stingeau: iată zilele mele nemernice! El văzu o
134 TITU MAIORESCU
stea fugind din cer, lucind în cădere şi dispărând pe pământ: „Acesta sunt eu", îi zise inima sângerândă şi dinţii şerpelui căinţa se înfigeau în ranele sale tot mai adânc.
Fantazia înfocată îi arătă somnambuli alergând peste aco-pereminte şi moara de vânt îşi ridică ameninţător braţele sale, şi o larvă rămasă în casa de morţi luă încet, încet trăsăturele lui.
în mijlocul delirului râuri deodată sus din turn muzica Anului Nou, precum sună cântarea dintr-o biserică depărtată. El se simţi înduioşat. Se uită în jurul orizontului peste întinsul pământ, gândind la amicii săi din tinereţa cari acum, mai fericiţi decât dânsul, erau părinţi de copii fericiţi şi oameni binecuvântaţi, şi zise: „Şi eu aş putea dormi ca voi în astă noapte, cu ochii uscaţi, dacă aş fi voit! Ah! Aş putea fi fericit, iubiţii mei părinţi, dacă aş fi împlinit sfătuirile voastre de Anul Nou!"
în amintirea spăimântătoare a zilelor juneţei îi părea că se ridica larva din casa de morţi cu trăsăturele lui; în fine, prin superstiţiunea care în noaptea Anului Nou vede spirite şi viitorul, el se transformă într-un june plin de viaţă care în poziţiunea frumosului june din Capitol1 îşi scotea un spin şi, înflorinda sa statură de mai înainte i se arătă cu o ironie amară.
El nu putu să mai vadă şi îşi acoperi ochii; mii de lacrimi fierbinţi curgeau în omăt şi se uscau; nu mai putea decât să suspine încet, fără mângâiere, fără cugetare: „Reîntoatce-te, tineretă, reîntoarce-te!"
TRADUCERI 135
întoarce-te şi tu cu dânsul, june lector, dacă te afli pe calea lui rătăcită! Acest vis înfricoşat va fi în viitori judecătorul tău; însă când vei striga odată, cuprins de desperare: Vino iar, ju-neţă frumoasă! — ea nu va mai veni!
Din Jean Paul
Şi se reîntoarse; căci el în noaptea Anului Nou visase numai aşa de grozav; era încă un june; rătăcirea lui însă nu era din vis. Dar el mulţămi lui Dumnezeu că, june încă, putea să se întoarcă din gropile mânjite ale viţiului şi să se îndrepte pe calea luminoasă care duce în ţara curată a rodurilor.
1 Apolon din Belvedere (n. - T. M.).
TRADUCERI
137
VREMEA ŞI IUBIREA Alegorie
Sub un copac uriaş, care se întindea peste întreaga boltă cerească şi de care atârnau frunzele ca nişte stele sta o femeie gigantică şi măreaţă - Vremea - se uita cu ochi visători în depărtările veciniciei şi, apucând crengile copacului, le scurura în linişte. lat frunzele cădeau jos cu sutele de mii, frunze de aur, de argient, de plumb, frunze de hârtie şi de petece netrebnice, frunze groase şi subţiri, grele şi uşoare, ascuţite şi rotunde. Unele cădeau şi pe Pământul cel mic şi, oti căutau oamenii să le ia oti nu, fiecare îşi primea partea sa. Oamenii numeau aceste frunze ani, şi la mulţi li se părea că au câte o frunză de aur în mână, care însă curând se schimba în plumb şi îi trăgea cu greutatea ei la pământ, sau se schimba într-un petec fără valoare, care se destrăma şi se făcea praf, lăsând pe om gol şi sărac şi cu inima poftitoare după frunzele de aur ale celorlalţi. Dar era şi lucru straniu, pentru ce unii aveau parte tot de frunze preţioase, sclipitoare de diamante ca roua, grele de lacrimi de mărgăritat, pe când altora nu le veneau decât frunze rele, pe care nu aveau decât să le arunce în gunoi. Poate fiece om avea un magnet ascuns în firea lui, după care se îndreptau frunzele şi se alipeau când de un fel când de altul. Poate iarăşi că unii ştiau mai bine să întindă mâna şi să le apuce, deşi erau
i grele şi-i înţepau, pe când alţii mai slabi se ţineau numai după cele uşoare, şi nu se gândeau că aceste sunt şi fără preţ.
Iar când frunzele îşi sfârşeau viaţa, cădeau din mâna oamenilor şi din ele se alcătuia calea pe care merseseră ei. Şi astfel se întâmpla că din frunzele cele preţioase se făceau căi minunate, spre cate tindeau alţi oameni penttu a culege mâtgări-tarele şi piettele scumpe ce rămăseseră aşternute pe ele. Dar cu piettele cele scumpe se întâmpla ca şi cu frunzele cele vii: !' în mâna unora sttăluceau cu mai mare lumină, în mâna altota |        se prefăceau în frânturi de sticlă, aruncate apoi cu despreţ.
Printre oameni se mai introduse şi un obicei deosebit de a face adecă o sărbare la sosirea fiecărei frunze nouă, dar şi aici erau adeseori aşa de orbi încât set bau mai mult frunzele netteb-nice decât cele de valoare. Apoi se mai serbau şi unele părţi din calea ce om cu om o pettecuse împreună, dar cu aceeaşi deosebire: o parte din oameni se uitau veseli înapoi, deşi nu mai rămăsese urmă din calea trecută şi toate se ptefăcuseră în nimic, > pe când alţii priveau gânditori şi cu ochii umezi la calea cea de aur, pentru care mulţi îi pizmuiau, dar despre care numai dânşii ştiau cu câtă greutate au umblat-o şi câte picături din chiar sângele inimei lor au rămas pe frunzele vechi, ce acum străluceau ca rubine preţioase, dar uneori şi ca pete negre şi urâte ce nu se mai puteau şterge.
Mai mult se plângeau oamenii de frunzele cele de plumb, care nu aveau nici preţ, nici frumuseţe, ci numai greutate şi o faţă monotonă şi cenuşie, de care nimeni nu se bucura.
Dar priveliştea cea mai mişcătoate erau părinţii, care se osteneau să apuce pentru copiii lor frunze de aur, pe când pentru ei înşii primeau fără a se plânge frunze de plumb, parcă aceasta le-ar fi legea şi nici că ar putea să fie altfel.
Unii oameni voiau să smulgă cu de-a sila ceva de la Vreme şi porneau război împotriva ei; dar nimeni nu o putea macat atinge la înălţimea în care se afla — cu capul în mijlocul boitei cereşti, cu mâna atingând soarele şi cu privirea liniştit ţintită
138 TITU MAIORESCU
în depărtare, ca şi când nu ar avea ştiinţă că doboară frunzele peste întreaga lume. Din când în când ea surâdea ca o rază de lună pe brumă şi cânta pierdută în gânduri:
Sferele tot mai umblă, eterul tot străluce; Târziu ori mai devreme cu toate se vor duce; Mâna i-o ţin în ramuri, l-apăs la rădăcină Ş-al lumii arbor mândru murind mi se închină, De suflu veştejeşte şi frunzele-i uşoare Se mistuie în flăcări, cenuşă trecătoare.
Dar versul acesta nu se pierdea în pustiu: o copilă încântătoare îl auzea şi râdea. Frumuseţea ei era aşa de mare şi râsul ei aşa de drăgălaş, încât iarba din pământ şi florile de pe copaci se iveau ca să o vadă şi să o audă, şi chiar frunzele care cădeau păreau a mai înverzi încă o dată şi luceau ca sub atingerea razelor unui apus de soare. „Vino! vino!" se auzea din toate părţile, pretutindeni se deştepta o nouă mişcare şi o nouă viaţă în fragedă renaştere, şi acel „vino! vino!" murmurat şi şoptit de freamătul tuturor apropia fiinţă de fiinţă şi le contopea în vecinicia minune a creaţiunii în joc şi-n petreceri, în râs şi în glume, fără zor, fără silă, fără luptă.
Şi în zburdalnica-i îndrăzneală striga copila cea cerească, pe când faţa ei trandafirie se mişca în mii de gropiţe şi ochii ei împrăştiau valuri de lumină peste lumea întreagă:
Eu sunt iubirea şi teamă n-am
O, vreme, de tine,
Căci toată lumea eu o am
Ea e pentru mine;
Căci aer şi erer rămân ale mele,
Şi flori, ş-ale soarelui raze, şi stele;
E mate puterea în care mă-ncrez,
Căci tu omori, iar eu creez;
Dacă şoptesc un mic cuvânt,
Atrag şi ceruri şi pământ,
Căci să cutremur lumea pot,
TRADUCERI 139
Dacă sărut, trăieşte tot.
Cântările mândre din pieptul meu,
O, vreme săracă,
Vor răsuna cu drag şi dor
Şi n-or să rreacă.
Carmen Sylva
SCĂPATĂ DE SUFERINŢĂ Novelă
In grădina de la Goleşti cad frunzele de toamnă una câte una prin aerul liniştit. încă o dată le pătrunde soarele cu strălucirea sa, pentru cea din urmă dată; şi togmai când ţi se pare că şi ele seamănă soarelui - aşa sunt de galbene şi lucii - le cuprinde Moartea. în grădina de la Goleşti au crescut patrioţi, cari şi-au jertfit averea şi libertatea, fericirea şi liniştea pentru ţara lor. Acolo a trăit familia patriarhală a Goleştilot, străbuna, bunica cu fii şi cu fiice minunate şi cu o ceată de nepoţi.
în grădina de la Goleşti e mare linişte în acest moment. O damă în vârstă, îmbrăcată în haine negre, şade la umbra teiului cu o carte pe genunchi, iar ochii ei cei mari şi căprii, plini de tristeţe şi de bunătate, privesc înapoi spre acele fiinţe cărora le-a jertfit întreaga ei viaţă şi pe care le-a căutat şi le-a îngrijit până la moarte. Nu a fost niciodată măritată; faţa ei subţire şi ascetică, de o mare nobleţe, străluceşte blând ca faţa sfântului Toma de Murillo. Viaţa ei este plină de osteneli, căci ea a dat adăpost orfanilor rămaşi după moartea surorilor ei şi tot ea a învăţat femeile din sat să facă frumoasele cusături româneşti, cu care să se poată ajuta în sărăcia lor. Si togmai acum îşi îngăduie un moment de odihnă, de privire în inima obosită, şi gândurile ei, atinse de o rază caldă, cad unul câte unul, ca şi frunzele spre mormintele celor ce nu mai sunt.
TRADUCERI 141
Deodată un sunet îi cuprinde urechea şi ea îşi întoarce capul; o trăsătură de adâncă compătimire i se aşază peste sprincene. Căci prin liniştea aerului tremură, venind dinspre drumul satului, un cântec de mori îngânat de un glas singuratic. Este al preotului, care, îmbrăcat în odăjdii, păşeşte încet printte colibele de-abia răsărite din pământ, însoţit de cântăreţul cu aiasma; în urma lor alaiul. Pe targa, în cosciugul de brad, zace o femeie bătrână, cu părul alb ca zăpada, în pace şi în linişte, cu fruntea încă brăzdată de anii cei amari. Plin de respect şi de evlavie urmează alaiul destul de numeros. Numai una din toată ceata umblă afară din şir, îşi pune degetele la tâmplă cu salut milităresc, râde cu prietenie în faţa fiecăruia, arătându-şi dinţii strălucitori, iar ochii ei mari şi căprui se uită cu nepăsare la moarta din coşciug. Este fiica ei, Chiva nebuna, care cu maică-sa pierde totul, dar nu-şi dă seamă de această pierdere. Haina ei e o zdreanţă veche de-abia învăluindu-i şoldurile, cămaşa îi e deschisă şi numai din când în când potrivită de vreo mână milostivă; părul cel negru îi iese despletit de sub marama care va fi fost odată roşie şi frumoasă. Nimeni nu se supără şi nu o bagă în samă când trece printre ceilalţi înainte şi înapoi, pururea cu salutul ei milităresc şi cu râsul cel vesel, pană când ajunge alaiul la vechea poartă a bisericei şi dispare cu încetul înlăuntrul sfântului locaş. Chiva mai rămâne un moment afară, se joacă pe lângă piettele acoperite cu muşchi, şi apoi, atrasă de cântatea din biserică, dispare şi ea sub portal.
Singuratica din grădină se uită după ea şi oftează. Istoria vieţei ei îi trece pe dinaintea gândului şi, înfundându-şi degetele pintre filele cărţii, îşi rădică înalta figură şi în haina ei cea neagră face câţiva paşi liniştiţi peste frunzele căzute spre a putea zări biserica şi apoi se întoarce iar la locul ei spre a se adânci în aducerile aminte.
Ce frumuşică fusese Chiva aceea, ce veselă şi ce plină de viaţă! Pieliţa ei brună era caldă ca un rod copt la soaţe, ochii cei frumoşi sclipeau de voie bună şi de neastâmpăt. Ştia să răspundă când o năcăjau flăcăii în glumă. Unul o năcăjise mai
142 T1TU MAIORESCU
mult decât ceilalţi şi apoi venise spre sară şi-i bătuse în fereastră şi ea ieşise în tindă şi se aşezase lângă el pe bancă, o noapte întreagă, şi apoi în fiecare noapte, cum se cuvine între tineri ce se iubesc cum se cade.
Dar apoi a venit războiul; într-o zi de arşiţă din luna lui august s-a dus şi Mihai al ei, şi tot plânsul nu 1-a putut opri. „Şi de nu m-oi întoarce...", a zis el şi s-a uitat în ochii ei. -„Am să mor şi eu, Mihai."
Trecuse bătălia de la Griviţa, se făcuse multă moarte de om; el însă trimisese vorbă că trăia şi era sănătos. Dar deodată n-a mai venit veste de la dânsul. Chiva văzu frunzele căzând, văzu ceaţa grea, şi zăpada, şi gerul, dar de la el nici un cuvânt. Atunci n-a mai răbdat de dor şi de grijă.
Era cu străşnicie oprit femeilor să treacă peste Dunăre; dar ele tot găseau mijloc să treacă. Chiva şi-a luat carul cu boi, şi, mergând pe jos lângă juncani, a ajuns pană la Plevna. Cu un desag prin de albituri pentru el, un pepene mare pe cap şi alte poame în sân trecu prin lagăre şi prin şanţuri ca să-şi caute pe Mihai. Şuierau gloanţele în jurul ei, cădea câte un soldat împuşcat lângă ea şi tocmai în această groaznică învălmăşală îi spuse cineva că Mihai a fost rănit şi transportat în nu ştia care lazaret. Chiva rămase galbenă şi încremenită în apa îngheţată din şanţ, fără gând să-şi plece capul pentru a se feri de gloanţe.
„Aici i-au degerat picioarele şi 1-a nemerit un glonţ în umăr", îi spunea un camarad al lui. „Dar unde l-or fi dus, nu ştiu."
în sfârşit, Chiva îşi desprinse picioarele din şanţ şi cu inima ca piatra de grea apucă drumul înapoi, căutând ambulanţele una după alta, se cutremura de groază, de câte ori vedea pe vreunul din cei greu răniţi, cari nu mai era de transportat. în aşa stare nu putea să fie Mihai al ei: mai că se bucura că nu-i găsea aici. Mai apoi îi spuseră că trebuie să fie în Mecica. Se duse la Mecica, cu picioarele goale pe pământul îngheţat. în Mecica fusese Mihai, dar îl transportaseră mai departe, spre Turnu Măgurele. Era încă în viaţă, după cât se ştia; i s-ar fi scos glonţul şi i s-ar fi tăiat jumătate din picior, dar încolo s-ar
TRADUCERI 143
afla bine. Şi Chiva se duse mai departe, la Turnu Măgurele, întregul orăşel era prefăcut în spital. Ea se duse de la unul la altul, în douăzeci de spitaluri îl căută; în sfârşit află unde zăcuse. Cu patru zile mai nainte fusese transportat la Craiova. Oftând îşi puse iar dăsagii pe umăr şi o apucă spre Craiova. Dar nici în Craiova nu mai era: ieri, cu trenul de răniţi fusese dus la Bucureşti, fiindcă nu se mai găsea loc la Craiova. Sosind în Bucureşti, începu să întrebe din casă în casă. Toate casele cele mari erau spitaluri, toate cazarmele, multe şcoli, în sfârşit ajunse pană la înălţimea Cotrocenilor, la cazarma batalionului de vânători: acolo auzi „da", când întrebă de numele lui. Se rugă să-1 vază şi să-1 caute, şi cu sfială intră pintre şirele lungi de paturi, condusă de o călugăriţă cu crucea roşie pe braţ. O damă, asemenea cu crucea roşie, o întâmpină şi-i zise: „E aici, dragă; dar ai să-1 găseşti schimbat".
Şi în adevăr, era aproape să nu-1 recunoască. începută să-i tremure genunchii când îl văzu aşa de galbin şi slab, şi surâsul lui era ca un rânjet. Doamne! cum să-şi poarte ea durerea faţă cu atâţia oameni străini! Ca un stâlp de piatră sta lângă patul Iui ziua şi noaptea; la odihnă nu se gândea după drumul cel lung. Numai cu de-a sila lua ceva hrană. Afară tteceau grămezile de oameni în şiruri nesfârşite prin mocirla adâncă a drumurilor desfundate. Din mijlocul Rusiei se mai târau oamenii obosiţi spre Dunăre; trenuri de răniţi soseau de la câmpul de bătălie; coloane de turci prinşi, flămânzi, cu hainele subţiri şi cu picioarele goale pe vremea cea grea; apoi cei bolnavi de lingoare, cei degeraţi, şi, pe lângă ei, o sumă de cai, aproape morţi de foame, căzând în prada câinilor şi a cioarelor, iar coastele lor roşii şi sfâşiate se rădicau ameninţătoare spre cerul încărcat cu nori de zăpadă. Şi apoi începu să ningă şi să ningă, parcă le-ar fi fost norilor milă de atâta mizerie şi ar fi vrut să acopere duşmani şi prieteni sub aceeaşi pătură albă şi moale. Dar Chiva nu vedea nimic din toate aceste. Ea vedea numai faţa lui Mihai, iar Mihai zăcea cu atâta răbdare în
144 TiTU MAIORESCU
mijlocul durerilor sale, şi, când îl întrebau cum se mai află, răspundea totdeauna: „bine".
El îi povestea încet cum i-au tăiat piciorul fără să-1 adoarmă îndestul cu cloroformul şi cât de grozav a pătimit, ei îi curgeau lacrimile peste obraji, şi aceasta era mângâierea lui. Apoi îi spuseră că n-o să moară, că e scăpat; şi inima ei tresărea de bticiitie, încât nu mai putea scoate un cuvânt. Când i-a văzut pentru întâiaş dată ranele, i s-a făcut faţa albă ca ceara. I-a dat cineva o înghiţitură de vin şi i-a spus că nu e nimic şi că au să se vindece; numai când ar avea el prea multe dureri, să-i dea o lingură de doftorie ca să-1 liniştească. Şi el îi povestea de Griviţa şi-i arăta decoraţia ce o primise; ea nu se mai ştia de groaza morţii, dar tot îl asculta cu bucurie când se fălea de faptele lui vitejeşti. Trei gloanţe îi găuriseră căciula, fără a-i atinge părul din cap. „Vezi, dacă vrea Dumnezău să-ţi mai lase zile", zicea el.
într-o noapte era mai neliniştit decât în alte daţi şi se văi ta de duterile din umăr şi din picior. „Era togmai să mă schimbe după 4 ceasuri, fiindcă îmi degeraseră picioarele, când iacă! mă nemeri glonţul. Ah! nu-mi poţi da ceva să dorm?"
în lumina nesigură a lampei de noapte Chiva apucă o sticlă cu doftorii şi-i dete o lingură mare şi plină, apoi stătu liniştită ca să-I lase să adoarmă. Dar el deodată începu să se vaite de dureri de pântece şi să-şi strângă faţa în spasmuri. Tot mai tate creşteau durerile şi i se oprea răsuflarea. Chiva deşteptă călugăriţa care dormea într-un colţ. Nici aceasta nu se domitea ce are şi vrea să-i încălzească prosoape. în spaima ei, Chiva alergă să trezească doftorul; să vie pentru Dumnezău că-i e rău lui Mihai, şi apoi se întoarse spre ea.
„Ce i-ai dat?" o întrebă cu asprime.
Chiva arătă sticla.
„Nefericito!" strigă doftorul, „e acid fenic". Chiva se uită înlemnită la el, fără să priceapă. „E ceva rău?" şopti ea.
„E otravă", răspunse doftorul şi, fără să-şi mai bată capul cu ea, încercă tot ce era cu putinţă ca să combată primejdia.
TRADUCERI 145
Dar nu mai era scăpare. Bolnavul se zgârcea în durerile agoniei, otrava îi alerga prin vine şi-i tăia suflarea. Chiva îl ţinea în braţe, îl tot striga pe nume şi spunea cu glas tare rugăciuni. Iar el mai făcea din când în când semnul crucii şi când nu mai putu o rugă să-i ducă ea mâna. Nici un cuvânt de înfruntare nu-i trecu pe buze. „N-am mai avut zile, Chivo" a fost tot ce i-a zis.
Când crepă de zi, bolnavul se lăsă greu şi rămase deodată liniştit, iar Chiva îl ţinea tot în braţe, nu mai zicea nici un cuvânt, dar nu lăsa pe nimeni să i-1 ia. Au trebuit s-o depărteze cu sila, ca să acopere mortul şi să-1 scoată din casă. Ea îl însoţi pană la uşe, apoi se întoarse, căută din pat în pat, se uită în faţa fiecăruia, zicându-i: „Mihai?" Alerga liniştită şi veselă când ici când colo, surâdea, saluta şi zicea: „Mihai?" Acesta era singurul cuvânt ce-1 mai putea şi rosti; toate celelalte se şterseseră din memoria ei; dar şi pe acesta îl zice tot mai rar.
Oameni milostivi o aduseră la Goleşti. Când a văzut-o maică-sa, a izbucnit în lacrimi. Dar Chiva surâdea cu voie bună. Pentru ea, toată suferinţa de pe pământ se sfârşise în acele trei ceasuri de groază. Ce va fi gândit nimeni n-a aflat-o; a rămas îngropat în adâncă tăcere.
Singuratica din grădină se gândea la toate aceste când ieşea alaiul din biserică şi se îndrepta spre cimitir. Cu acelaş surâs pe buze se învârtea Chiva în jurul gtoapei deschise şi se uita cu ochii cei mari, lipsiţi de lumină, cum se cufunda acolo rot ce-i mai rămăsese pe lume. Apoi trecu prin mulţime, salută milităreşte şi se întoarse spre sat, pe dinaintea gradinei, unde tot mai cădeau frunzele una câte una şi unde firele de toamnă sclipeau deasupra capului singuraticei de la Goleşri.
Carmen Sylva
LA MOARTEA UNUI CĂŢELUŞ1 de Mauriţiu Maetedinck
Mi-a murit acum câteva zile un biet căţeluş, buldog de felul lui.
De-abia împlinise luna a şasea a scurtei sale existenţe, în decursul căreia nu i s-a întâmplat nimic mai de seamă. Ochii isteţi i s-au deschis pentru a privi lumea şi a iubi oamenii, apoi s-au închis asupra tainelor nedrepte ale morţei.
Prietenul care mi-1 dăruise îi dăduse, poate prin antifrază, numele ciudat de Pelleas. De ce să-1 fi botezat eu altfel?
Nu cumva un câine iubitor, statornic şi credincios, necinsteşte numele unui om sau al unui erou închipuit?
Pelleas avea o frunte puternică, mare şi boltită ca a lui Socrat şi a lui Verlaine, şi, sub un nas mic, negru şi ghemuit, atârnau de amândouă părţile nişte buze lăbărţate, care făceau din capul său o ameninţare în trei colţuri, ţeapănă, îndărătnică,
1 In foiletonul lui Figaro din primele zile ale lui aprilie a.c, Maeterlinck publică asupra caracterului, priceperii şi adaptării câinelui un mic studiu aşa de interesant încât nu ne putem sustrage de la datoria de a-1 împărtăşi prin traducere şi cetitorilor noştri. Poate ultima tristă experienţă ce a făcut-o Maeterlinck cu fidelitatea oamenilor (soţia sa 1-a părăsit) i-a îndreptat privirile cu atâta intensitate asupra celui mai credincios animal (nota red.).
TRADUCERI 147
precugetată. Era frumos ca un frumos monstru firesc, în care sunt bine întipărite legile speţei sale. Şi în surâs, ce bunăvoinţă, ce încredere oarbă, ce dragoste curată, ce recunoştinţă fără margini şi ce supunere desăvârşită strălucea la cea mai mică dezmierdare din această mutră încântătoare în urâţenia ei! Şi la adecă: de unde-i venea surâsul? Din ochii cei nevinovaţi şi mângâioşi? din urechile aţintite spre cuvintele omului? din fruntea care se netezea spre a pricepe şi a iubi? sau din crâmpeiul de coadă care se zvârcolea la celălalt capăt ca să arate bucuria pătimaşe ce-i umplea mica fiinţă, fericită de a fi întâlnit o dată mai mult mâna sau privirea Zeului căruia i se predase?
Pelleas era născut la Paris, şi eu îl luasem cu mine la ţară. Labele lui mari şi pline de bunătate, dar încă moi şi neisprăvite, purtau tiptil pe cărările necunoscute ale noiei locuinţe capul său cel enorm şi greoi, cârn şi încărcat de gânduri.
Vezi bine: capul se şi apucase de munca prea grea, care istoveşte creierii la începutul vieţei; se făcuse dârz şi trist, ca al unui copil obosit făr' de vreme.
Trebuia, în mai puţin de cinci sau şase săptămâni, să primească şi să-şi alcătuiască o icoană a lumii cu tot rostul ei. Omul, ajutat de ştiinţa părinţilor şi fraţilor săi, are nevoie de vreo 40 de ani pentru a-şi întocmi această icoană; dar sărmanul câine trebuie să se dezmeticească singur în câteva zile, şi totuş în ochii unui Dumnezeu atotştiutor isprava lui va cântări poate cât şi a noastră şi va avea acelaş preţ.
Era vorba să înveţe a cunoaşte pământul, care se poate râcâi şi scormoni şi care ascunde uneori lucruri aşa de neaşteptate; să ridice o singură privire spre cer şi apoi să-1 lase în pace fiindcă nu are nimic de mâncare; să recunoască iarba, minunata iarbă verde, moale şi proaspătă, loc de alergare şi de jucat, culcuş primitor şi fără hotat unde se găseşte pirtil cel folositor sănătăţii câinelui. Era vorba să mai afle o sumedenie de lucruri, ciudate în învălmăşeala lor, dar toate trebuincioase. Avea, spre pildă, să înveţe, fără altă călăuză decât durerea, cum să socotească
148
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
149
înălţimile de unde să poată sări jos; să se încredinţeze că în zadar urmăreşte păsările în zborul lor şi că nu poate să se suie pe copaci pentru a se lua dupe pisicile ce-1 necăjesc, să deo-sibească locurile cu soare, unde somnul e aşa de dulce, de unghiurile umbroase, unde tremuri de frig; să-şi dea samă cu mirare că ploaia nu pătrunde în oase, că apa e rece, de nelocuit şi primejdioasă, pe când focul e bun din depărtare, dar grozav la atingere; să afle că păşunele, curţile din sat şi uneori şi drumurile sunt ocupate de nişte fiinţe uriaşe, înzestrate cu coarne ameninţătoate, fiinţe foarte bune la inimă, pe care le poţi adulmeca destul de aproape fără ca să se supere, dar care deocamdată sunt tăcute şi nu-şi destăinuiesc gândurile; să-şi bage în cap, în urma unor păţanii ruşinoase, că în locuinţa zeilor nu este iettat să te supui la toate trebuinţele fireşti fără deosebire; să recunoască bucătăria ca locul de căpetenie şi cel mai plăcut al caselor divine, deşi nu poţi şedea acolo din pricina bucătăresei, fiinţă puternică, dar zuliară; să se încredinţeze că uşile sunt ca nişte voinţe măreţe şi capriţioase, care uneori duc la fericire, dar mai adesea sunt închise, mute şi înţepenite, semeţe şi fără inimă, rămâind surde la toate rugăciunile lătrate; să priceapă şi să primească o dată pentru totdeauna că bunurile cele tainice ale vieţei, fericirile cele sigure, închise mai totdeauna în oale şi tingiri, nu sunt lăsate la îndemâna câinelui, că el, dimpotrivă, trebuie să înveţe după multă trudă a se uita cu nepăsate la ele, a nu le băga în samă, zicându-şi că e poate votba de nişte lucruri sfinte, de vreme ce e destul să le atingi numai cu vârful limbei, fie şi în chipul cel mai smerit, pentru ca mânia tutulor zeilor din casă să se dezlănţuiască asupra ta.
Şi apoi: ce să cugete despre masa pe care se petrec atâtea lucruri ce nu le poate ghici? despre jeţurile ţanţoşe, pe care n-are voie să doarmă? despre farfuriile şi cratiţele în care nu mai găseşte nimic până ajung la el? despre lampa care alungă întunericul? Câte porunci, câte primejdii, câte opriri, câte probleme, câte enigme pe care trebuie să le orânduiască în
memoria prea încărcată.'... Şi cum să împace toate acestea cu alte legi, cu alte enigme mai mari şi mai poruncitoare, pe care le poartă în sine, în instinctul său, care se ivesc şi se dezvoltă ceas cu ceas, vin din fundul vremurilor şi al neamului, năvălesc în sânge, în muşchi şi în nervi, şi se arată deodată mai puternice şi mai ascultate decât durerea, chiar decât porunca stăpânului şi decât teama de moarte? Spre pildă - şi este de ajuns această pildă — când a sunat ceasul odihnei pentru oameni, câinele se retrage în cuşca sa, înconjurat de întunecimi, de tăcerea şi de singurătatea groaznică a nopţii. Toate dorm în casa stăpânului, te simţi foarte mic şi foarte slab în faţa tainelor necunoscutului. Ştii numai că întunericul este împoporat de duşmani, cari se pitulesc şi aşteaptă. Bănuieşti copacii, vântul care trece, razele lunei. Ai vrea să te ascunzi şi să te faci uitat, oprindu-ţi răsuflarea. Dar totuşi trebuie să veghezi, să ieşi din culcuşul tău la cel mai mic zgomot, să dai piept cu nevăzutul şi să turburi fără de veste tăcerea măreaţă a pământului, cu primejdia de a îndrepta singur asupra ta nefericirea sau crima care stă la pândă. Orcine ar fi duşmanul, fie chiar omul, fratele zeului pe care e vorba să-1 aperi, trebuie să-1 ataci orbeşte, să-i sari în gât, să-ţi înfigi colţii, poate nelegiuiţi, în carnea lui, să uiţi farmecul unei mâni şi unui glas ca ale stăpânului, să nu taci niciodată, să nu fugi niciodată, să nu te laşi niciodată ademenit sau mituit, ci — perdut în întunericul nopţei fără ajutor — să prelungeşti alarma eroică până la cea din urmă răsuflare. Iacă datoria cea mare, moştenită de la strămoşi, datoria de căpetenie, mai tare decât moartea, pe care nici chiar voinţa şi mânia omului nu o pot împiedeca.
Este toată umila noastră istorie, care la început a fost legată de a câinelui în luptele împotriva celorlalte vieţuitoare şi care acum stă întipărită în mintea lui aşa încât n-o mai poate uita. Şi când astăzi, în locuinţele mai sigute, ni se întâmplă să-1 pedepsim pentru zelul arătat la vreme nepotrivită, câinele ne priveşte cu mirare, parcă ne-ar mustra şi ne-ar da să înţelegem
150 TITU MAIORESCU
că suntem greşiţi, şi dacă noi lăsăm la o parte condiţia de frunte a legăturei de prietenie ce am încheiat-o împreună pe vremea când locuia prin peşteri, păduri şi bălţi, el rămâne credincios şi fără voia noastră, fund mai aproape de veşnicul adevăr al vieţei plină de ispitiri şi de duşmănii.
Dar câtă grije şi ce bătaie de cap până când să poată îndeplini această datorie cu chibzuinţă cerută! Şi cum s-au încurcat lucrurile de când a pierit vremea peşterilor tăcute şi a lacurilor pustii! Pe atunci datoria era aşa de lămurită, aşa de simplă şi uşoară! Peştera singuratică se deschidea pe coasta muntelui, şi tot ce înainta şi tot ce se mişca în zatea câmpiilor şi a pădurilor era duşmanul neîndoios. Dar astăzi, nu mai ştii... Trebuie să înveţi să cunoşti o civilizaţie pe care n-o găseşti bună, să-ţi dai aerul că pricepi o mie de lucruri care nu sunt de priceput. Aşa se vede netăgăduit că de acum înainte lumea întreagă nu mai este a stăpânului, că el s-a învoit să-şi strâm-teze hotarele stăpânirei. Cânele trebuie dar mai întâi de toate să ştie bine unde începe şi unde se sfârşeşte locaşul cel sfânt.
Ce să îngăduie şi ce să oprească?
Iacă drumul cel mare, pe unde toată lumea, chiar şi săracul, are dreptul să treacă!
Pentru ce? Nu înţelege deloc, e un fapt pe care-1 deplânge, dar pe care trebuie să-1 primească.
Din norocire, iacă pe de altă parte cărarea cea frumoasă, pe care nimeni nu poate călca. Această cărare a rămas credincioasă tradiţiilor celor bune; la ea ttebuie să te uiţi fără preget; pe ea sosesc problemele cele grele, care încurcă viaţa de toate zilele.
Voiţi un exemplu? Doarme câinele liniştit într-o dungă de soare ce împestriţează pragul bucătăriei. Oalele de porţelan îşi dau coate şi se împing pe marginea laviţelor împodobite cu horbotă de hârtie. Tingirile de aramă se joacă aruncând pete de lumină pe zidurile lustruite cu alb. Cuptorul cântă încet, legănând trei căldăruşe care saltă de bucurie şi scoţând mereu
TRADUCERI 151
prin gura mică ce-i luminează pântecele o limbă de foc pentru a necăji pe bietul câine, care nu se poate apropia. Ceasornicul în dulapul de stejar aşteaptă să bată ceasul măreţ al prânzului şi de urât îşi mişcă buricul cel gros de aur în dreapta şi în stânga, iar muştile bâzâie şi supără urechile.
Pe masa strălucitoare sunt aşezate un pui, trei potârnichi, alături de alte lucruri numite fructe: struguri, pepeni, piersici, care nu sunt bune de nimic.
Bucătăreasa curăţă un peşte mare argintiu şi aruncă măruntaiele (în loc să i le dea) în cutia de gunoi. Ah! cutia de gunoi! Comoară nesecată de chilipiruri, giuvaerul casei! Va avea el, câinele, partea lui din ea, parte gustoasă, dar pe furiş, căci nu se cuvine să aibă aerul că ştie unde e pusă cutia. E cu desăvârşire oprit să scotocească prin ea. Omul opreşte multe lucruri plăcute, şi viaţa ar fi posomorâtă, cu zilele ei goale, dacă ar trebui să asculte cineva de toate poruncile din bucătărie, din pivniţă şi din sufragerie. Noroc că omul este cu gândul aiurea şi nu-şi aduce aminte de multe din poruncile ce le-a dat. E uşor să-1 înşeli. Iţi ajungi scopul şi faci ce vrei, numai răbdare să ai şi să ştii să aştepţi ceasul. Nu e vorbă, eşti supus omului şi el ţi-e singurul Dumnezeu; dar ai şi morala ta, hotărâtă şi lămurită, care spune ritos că lucrurile oprite se schimbă în lucruri îngăduite îndată ce le faci fără ştirea stăpânului. De aceea să închidem ochii după ce am văzut destul, şi să ne dăm aerul că am adormit visând la lună.
Dar stai! bate încet la geamul dinspre grădină. Ce-o fi? Nimic; o cracă de măceşi care vrea să vadă ce se petrece în cuhnia spoită. Copăceii ăştia sunt curioşi şi uneori neastâmpăraţi, dar nu trebuiesc băgaţi în seamă, cu ei nu se stă la vorbă, ei nu ştiu ce fac, ascultă de vânt, şi vântul n-are principii.
Dar ce-o mai fi? Se aud paşi! Sus! urechile la pândă şi nasul în mişcare! - Nu-i nimic. E brutarul care vine la gard şi poştaşul deschide portiţa ascunsă printre tei.
152 TITU MAIORESCU
Sunt oameni cunoscuţi, e bine, aduc câte ceva, îi poţi primi prieteneşte. Şi coada cumpătată se mişcă de două, trei ori cu un surâs de protecţie. Altă spaimă! Ce-o mai fi? O trăsură se opreşte la scară. Ei, asta-i primejdios! Problema e încurcată. Mai întâi de toate trebuie să înjuri caii de-a buna, nişte dobitoace mari şi închipuite, care nu răspund. Dar cu coada ochiului să caţi şi la oamenii ce se cobor din trăsură. Sunt bine îmbrăcaţi şi umblă fără sfială, se vede că au să se aşeze la masa zeilor; se cuvine să latri mai domol, cu ceva respect, ca să arăţi că-ţi faci datoria, dar că ţi-o faci cu pricepere. Dacă îţi rămâne ceva îndoială, te iai pe la spatele mosafirilor şi le miroşi urma pe furiş, pentru a le ghici gândurile ascunse.
Dar se aud paşi şchiopătând în apropierea bucătăriei. De astă dată e cerşetorul cu desagii în spinare - duşmanul cel mare, duşmanul moştenit, coborâtorul drept, de la cel ce da târcoale în jurul peşterei pline cu oase, care se iveşte deodată în aducerea aminte a rasei. Beat de furie, cu lătratul întrerupt, cu dinţii înmulţiţi de ură şi de turbare, vrea tocmai să înhaţe duşmanul de nădragi, când bucătăreasa, înarmată cu o mătură, sceptru servil şi sperjur, vine să apere pe trădător, şi tu trebuie să te retragi în cuşca ta, cu ochii aprinşi de flăcări neputincioase, mâ-râind blesteme îngrozitoare, dar zadarnice, şi gândind că asta e culmea şi că în neamul omenesc s-a pierdut ideea dreptăţii...
Şi atâta tot? Ba încă nu; orice viaţă, fie cea mai de rând, se alcătuieşte din o mulţime de datorii, şi numai cu muncă îndelungată se poate întocmi traiul pe linia de hotar între două lumi aşa de deosebite precum sunt lumea dobitoacelor şi lumea omului.
Şi cum am scoate-o la capăt noi înşine, dacă am trebui să slujim, rămâind de altminteri în sfera noastră, o dumnezeire -nu închipuită şi asemenea nouă, ca una ce e născută din ideile noastre, ci un zeu în carne şi oase, pururea de faţă, pururea lucrând şi aşa de străin, aşa de superior fiinţei noastre precum suntem noi faţă de câine?
TRADUCERI 153
Acum, în sfârşit, pentru a ne întoarce la Pelleas, a învăţat întrucâtva ce trebuie să facă şi cum trebuie să se poarte în curtea şi în casa stăpânului. însă lumea nu se sfârşeşte la poarta caselor, ci dincolo de ziduri şi de garduri se deschide o altă lume, care nu e dată în paza noastră, unde nu suntem acasă, unde relaţiile sunt schimbate. Cum să te porţi pe uliţă, la câmp, în piaţă, în prăvălii! la urma unor observări gingaşe şi grele, pricepe că nu se cuvine să se ocupe de trecători, nici să se ia după chemările străine, dar să fie politicos, deşi nepăsător, cu necunoscuţii care-1 dezmiardă.
Mai trebuie să îndeplinească cu îngrijire oarecare datorii de curtenie tainică faţă de confraţii săi din neamul câinesc, să respecte găinele şi raţele, să-şi dea aerul că nu vede plăcintele simigiului întinse fără obraz în apropierea limbei lui, să arate pisicilor, care de pe pragul uşii vor să-1 necăjască cu mutrele lor urâcioase, un dispreţ tăcut, însă cu gândul de răzbunare, şi să nu uite că este îngăduit şi chiar de laudă să gonească şi să sugrume şoarecii, şobolanii şi îndeobşte toate dobitoacele (se vede că le simte după niscaiva semne ascunse) care n-au încheiat pace cu omul.
Toate aceste şi câte altele!... Nu e de mirare că Pelleas părea adeseori dus pe gânduri în faţa nenumăratelor probleme şi că privirea lui blândă şi supusă era uneori aşa de adâncă şi de serioasă, încărcată de grijă şi de întrebări tăinuite.
Şi e trist că n-a avut vreme să ducă până la capăt greaua şi lunga sarcină ce o impune natura oricărui instinct care vrea să se înalţe spre o regiune mai luminată... O boală misterioasă, care se vede că pedepseşte anume pe singurul animal ce a izbutit să iasă mai presus de cercul naşterii sale, o boală nehotărâtă care de la început seceră cu sutele câinii inteligenţi, a curmat soarta şi buna creştere a lui Pelleas. Şi acum atâtea opintiri spre ceva mai multă lumină, atâta dor de a iubi, atâta curaj de a pricepe, atâta bucurie drăgălaşe şi dezmierdare nevinovată, atâtea priviri dulci şi supuse, care se îndreptau spre om
154 TITU MAIORESCU
pentru a-i cere ajutor în contra motţei nedrepte, atâtea licăriri slabe care veneau din adâncul unei lumi străine de noi, atâtea mici obiceiuri aproape omeneşti se odihnesc jalnic sub un soc înflorit, în pământul cel rece din colţul gradinei.
Omul iubeşte câinii, dar cu cât ar trebui să-i iubească mai mult dacă şi-ar da seamă ce unică excepţie, în totalitatea legilor nestrămutate ale naturei, este această iubire a unei fiinţe care, pentru a se apropia de noi, a ajuns să străbată pereţii de altminteri nepătrunşi ce despart speţele! Noi suntem singuri, absolut singuri pe această întâmplătoare planetă şi, din toate formele de viaţă care ne înconjoară, nici una, afară de câine, n-a legat tovărăşie cu noi. Unora din vieţuitoare le este frică de noi, cele mai multe nu ne ştiu, şi nici una nu ne iubeşte, în lumea plantelor avem robi muţi şi nemişcaţi, dar ei ne slujesc fără voie, se supun numai legilor şi jugului nostru, sunt prinşi fără putinţă de împotrivire, jertfe care nu sunt în stare să fugă, dar se răzvrătesc pe tăcute, şi îndată ce le pierdem din ochi, se grăbesc să ne trădeze şi se întorc la sălbăticia lor de mai nainte. Dacă ar avea aripi, trandafirul şi grâul ar fugi de noi, precum fug păsările.
Printre dobitoace numărăm câteva slugi, care s-au supus din nepăsare, din frică sau din prostie: calul cel nesigur şi fricos, care nu ascultă decât când îl doare şi nu se lipeşte de nimic; măgarul cel plecat şi posac, care nu rămâne lângă noi decât fiindcă nu ştie ce să facă şi unde să meargă, dar păstrează sub şea şi sub loviturile bâtei gândurile sale încăpăţânate, vaca şi boul mulţumiţi numai să aibă ce rumega şi ascultători fiindcă de veacuri nu mai au nici un gând al lor; oaia zăpăcită, care nu cunoaşte nici un stăpân decât spaima, găina mulţumită în coteţ fiindcă găseşte porumb şi mei mai mult decât în pădurea vecină. Nu mai vorbesc de pisică, pentru care nu suntem decât o pradă prea groasă şi prea grea de mâncat, pisica cea crudă al cărei dispreţ pieziş nu ne sufere în propria noastră casă decât ca pe nişte musafiri supărători. Ea cel puţin ne blestemă în
TRADUCERI 155
inima ei nepătrunsă; dar toate celelalte trăiesc alături de noi, precum ar trăi alături de o stâncă sau de un copac. Nu ne iubesc, nu ne cunosc, de abia ne ştiu. N-au habar de viaţa noastră, de moartea noastră, nici de plecarea, nici de întoarcerea noastră, de durerea, de bucuria, de surâsul nostru. Nici nu aud măcar glasul nostru, îndată ce nu ameninţă; şi când se uită la noi, ne privesc cu neîncrederea sperioasă a gazelei, sau a calului, din ochiul căruia străbate ca un fulger avântul de goană, sau cu nepăsarea posomorâtă a rumegătoarelor, care ne socotesc ca un accident vremelnic şi nefolositor al păşunei.
De mii de ani aceste dobitoace trăiesc alături de noi, dar au rămas tot aşa străine de gândurile, de simţirile, de moravurile noastre ca şi când cea mai îndepărtată stea le-ar fi aruncat de-abia ieri pe pământ. în distanţa fără margini care desparte pe om de toate celelalte fiinţe, n-am izbutit, cu toată răbdarea noastră, să le apropiem decât foarte puţin de noi. Şi dacă mâine natura le-ar da mintea şi armele trebuincioase pentru a ne birui fără a le schimba simţimintele faţă de noi, mărturisesc că m-aş teme de răzbunarea furioasă a calului, de duşmănia încăpăţânată a măgarului, şi de blândeţea înciudată a oaiei. De pisică aş fugi ca de tigru, şi chiar în vaca cea bună, tacticoasă şi adormită, n-aş avea încredere deplină. Cât pentru găină, cu ochiul ei rotund şi scăpărător ca la descoperirea unui vierme, sunt sigur că m-ar sfâşia fără să-şi dea seama ce face.
Şi în această nepăsare şi nepricepere desăvârşită, din care nu pot scăpa vieţuitoarele ce ne înconjură, în această lume lipsită de legături, unde toate au scopul lor închis în sine însuşi, unde fiece soartă e mărginită în strâmtoarea ei, unde nu există între fiinţe altă apropiere decât aceea dintre călău şi jertfă, dintre mâncător şi mâncat, unde nimic nu poate ieşi din sfera sa nemişcată, unde numai moartea stabileşte nişte relaţii crude, de cauză şi efect, între vietăţile învecinate, unde nici cea mai mică simpatie n-a scăpărat vreodată de la o speţă ia alta; un singur animal în toate câte respiră pe acest pământ a ajuns să
156
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
157
sfarme cercul ursitei, şi iese din sine pentru a se repezi până la noi, a trece peste marele pustiu de întuneric, de gheaţă şi de tăcere care desparte fiecare soi de fiinţe în croiala neînţeleasă a naturei. Acest dobitoc, simplul nosttu câine de casă, deşi apropierea şi intimitatea lui într-o lume în care n-a fost născut şi pentru care n-a fost destinat nu ne pare astăzi lucru de mirare, a săvârşit totuşi unul din actele cele mai neobişnuite şi mai de necrezut din câte le putem găsi în istoria obştească a vieţei.
Când s-a întâmplat această trecere minunată de la umbră la lumină, când a recunoscut animalul pe om? Suntem noi aceia cari am căutat zăvodul, ogarul şi copoiul printre lupi sau printre şacali, sau a venit el de bunăvoie la noi? Habar n-avem. De când cunoaştem istoria omenirii, îl găsim alături de noi ca şi astăzi, dar ce însemnează istotia omenirii faţă de vremurile pierdute în întuneric? Sigur e că-1 avem pe lângă noi aşa de demult şi că e aşa de potrivit cu deprinderile noastre, ca şi când s-ar fi ivit pe pământ o dată cu noi. N-avem nevoie să-i mai insuflam încrederea şi prieteşugul, ne e prieten din naştere. Până a nu deschide ochii, are încredere în noi; înainte de naştere ni s-a devotat. Dar vorba prieten nu arată îndestul dragostea lui pentru noi. Câinele ne iubeşte şi ne slăveşte parcă noi l-am fi scos din noian.
E mai întâi de toate făptura noastră plină de recunoştinţă şi mai supusă decât lumina ochiului, el e robul nostru din patimă; nimic nu-1 respinge, nimic nu-1 înstrăinează, nimic nu-i slăbeşte credinţa adâncă şi iubirea; el a dezlegat într-un chip minunat şi mişcător grozava problemă ce ar avea să o dezlege înţelepciunea omului, dacă o dumnezeire s-ar coborî pe pământ. Câinele a recunoscut superioritatea noastră cu bună credinţă, cu religie şi o dată pentru totdeauna; ni s-a predat cu ttup şi suflet fără nici un gând ascuns, fără vreo dorinţă de schimbare, nepăstrând din neatârnarea lui, din instinctul şi din caracterul lui decât mica parte neapărat
trebuincioasă pentru a-şi urma viaţa speţei după orânduiala firei. Cu o siguranţă, cu o uşutinţă şi cu o simplitate cate ne miră uneori, crede că suntem mai buni şi mai puternici decât tot ce e pe lume, şi în folosul nostru trădează chiar neamul dobitoacelor de care se ţine, şi se leapădă cu nepăsare de cei de-aproape ai săi, de neam, de mamă şi de copii.
*
însă câinele nu ne iubeşte numai cu pricepere şi conştiinţă, ci tot instinctul rasei, partea inconştientă a speţei, pare pornită spre noi şi nu caută decât să ne fie de folos. Pentru a ne sluji mai bine, pentru a se potrivi mai mult cu trebuinţele noastre, şi-a însuşit toate formele şi a ştiut să-şi schimbe în nenumărate feluri darurile firei şi destoinicia pentru a ni le pune la îndemână.
Dacă i-am cerut să ne ajute la urmărirea vânatului de pe câmpie, i s-au lungit picioarele peste măsură, botul i s-a subţiat, plămânii i s-au lărgit şi el a ajuns să alerge mai repede decât cerbul. Dacă prada noastră se ascunde prin tufiş, duhul supus al speţei împlinindu-ne dorinţa ne-a ieşit înainte cu coteiul, un fel de şarpe aproape lipsit de picioare, care se furişează prin desişurile cele mai stufoase. Dacă am avut nevoie să ne păzească turmele, acelaş duh binevoitot 1-a înzestrat cu mărimea, cu deşteptăciunea, cu puterea, cu neadormirea trebuincioase. Dacă am voit să ne păzească şi să ne apere casa, şi-a rotunjit capul, şi 1-a făcut groaznic de mare pentru a-şi face şi fălcile mai tari şi mai straşnice. Dacă l-am luat cu noi spre miazăzi, părul i s-a scuturat şi s-a subţiat spre a ne putea însoţi sub razele mai fierbinţi ale soarelui. Dacă ne-am urcat spre miazănoapte, labele i s-au lăţit pentru a călca mai bine zăpada, blana i-a crescut mai deasă pentru ca să nu fie silit să ne părăsească din pricina gerului. Dacă a fost votba să ne fie numai spre jucărie, să petrecem cu el sau să ne împodobim odaia, a dobândit nuti, şi-a însuşit mişcări graţioase, s-a făcut mai mic decât o păpuşă,
158
TITU MAIORESCU
ne adoarme în poală la gura sobei, s-a luat după toanele noastre până a se face chiar de râs.
Nu vom găsi în întreaga fire o altă fiinţă care să fi arătat atâta mlădiere, aşa belşug de schimbări, o astfel de potrivire la dorinţele noastre, ceea ce dovedeşte că dintre toate vieţuitoarele de pe pământ câinele este singurul care şi-a dat seamă de fiinţa omului.
Dar se va zice poate că omul a fost în stare să prefacă şi alte dobitoace casnice, spre pildă găinile, porumbeii, raţele, pisicile, iepurii de casă. Da, se poate; cu toate că aceste prefaceri nu sunt de asămuit cu acele ale câinelui, şi toate celelalte animale domesticite nu ne slujesc decât fiecare într-un singur fel. Orcum ar fi, prefacerile lor sunt foarte departe de a ne arăta aceeaşi bunăvoinţă nesfârşită, aceeaş iubire unică şi ageră, pe care ne-o închipuim la câine sau care e în adevăr la el. De altminteri se prea poate ca însuş câinelui, adecă duhului nepătruns al speţei sale, să nu-i pese de noi, şi că, dimpotrivă, să ne fi folosit numai de nişte însuşiri ce le-am găsit pregătite în marele belşug al vieţei.
Ei şi? miezul lucrurilor tot nu-1 putem pătrunde şi atunci nu ne rămâne decât să le luăm aşa cum se arată şi, cel puţin după arătare, ne place să constatăm că pe planeta pe care trăim singuratici ca nişte regi nerecunoscuţi există şi o fiinţă care ne iubeşte.
Vor fi întemeiate sau nu aceste păreri, un lucru e sigur: între toate făpturile însufleţite cari au drepturi, au îndatoriri, au o menire şi un scop, câinelui i se cuvine în adevăr precă-derea; el se află în starea cea mai aleasă de pe lume şi cea mai de dorit. Este singura fiinţă care a găsit şi a recunoscut un Dumnezeu netăgăduit, văzut şi pipăit.
El ştie cui să închine partea cea mai bună a firei sale, ştie cui să se supuie şi cui să i se dea trup şi suflet. N-are ttebuinţă
TRADUCERI
159
să mai caute prin întuneric, prin născociri şi visuri, vreo fiinţă atotputernică, covârşitoare şi nesfârşită; a găsit-o, o vede în faţă, se mişcă în lumina ei, îşi cunoaşte datoriile către ea, pe când noi n-am ajuns încă a le cunoaşte. El are o morală mai presus de firea lui şi o poate îndeplini fără teamă şi fără sfială, umblă singur pe calea adevărului, are un ideal înaintea ochilor, hotărât şi lămurit.
Şi astfel mai deunăzi, înainte de a se îmbolnăvi, priveam la căţelul meu cel mic cum şedea lângă piciorul mesei de scris, cu coada strânsă între labe, cu capul cam plecat spre a se uita mai bine la mine, parcă ar fi vrut să mă întrebe ceva, liniştit şi cu luate-aminte, cum trebuie să stea un sfânt înaintea lui Dumnezeu.
Eta fericit, de o fericire pe care noi n-o s-o cunoaştem poate niciodată, fiindcă izvorea din surâsul şi din îngăduirea unei vieţi mai presus de a sa. Şedea acolo pândind, sorbind privirile mele şi trimiţându-mi pe ale sale în schimb, ca între semeni, pentru a-mi spune că se simţea în stare să-mi împărtăşească tot ce dragostea are de împărtăşit, de vreme ce întrebuinţa şi el un organ aşa de puţin material precum sunt ochii cari prefac lumina cea îmbucurătoare în iubire însufleţită.
Şi văzându-1 astfel tânăr, înflăcărat şi plin de dragoste, cum îmi aducea parcă din noianul firei vecinie lucrătoare ştirile cele mai proaspete despre viaţă, cum se încredea în mine, minu-nându-se, ca şi când ar fi fost cel dintâi din neamul său care venea pe pământ, şi ca şi când ne-am fi aflând la începutul lumei; îl pizmuiam pentru seninătatea credinţei sale şi-mi ziceam că un câine care dă peste un stăpân bun e mai fericit decât însuşi stăpânul, a cărui soartă e înconjurată din toate părţile de întuneric.
ÎN MANUSCRISE
DIN „PICK-WICK-CLUB" de Boz (Charles Dickens)
MANUSCRISUL UNUI NEBUN Tradus în august, în Heiligenstadt, lângă Viena
„Da, a unui nebun! Cum mi-ar fi sfâşiat cuvântul ista înainte de vro câţiva ani inima! Cum ar fi sculat florile, cari veneau peste mine! Cum mi-ar fi gonit sângele ferbând şi arzând prin vine, pană când îmi stau sudorile de frică în picăture mari şi îngheţate pe pele şi-mi tremurau mădularele de groază! Acum îmi place vorba asta: are un sunet minunat. Arătaţi-mi regele, a cărui căutătură mânioasă insufla vrodată atâta frică, ca ochiul scântietor a unui nebun, a cărui lanţuri şi sabie sunt pe jumătate atât de tari şi securi ca prinsura de fer a nebuniei! Să fii privit ca un leu silbatic prin gratiele de fer, să scârşneşti cu dinţii şi să urli prin noaptea lungă şi tăcută, pe lângă sunetul voios al lanţului celui greu - şi desfătat printr-o muzică astfel de zeiască să te tăvăleşti şi să te arunci în paie - urra! turnul nebunilor!
Mi-aduc aminte de zilele când încă mi-era frică de nebunie; când tresăream din somn, mă aruncam pe genunchi şi plângeam la Dumnezeu, să mă cruţe de blasfemul familiei
164 TITU MAIORESCU
mele; când fugeam societatea celor voioşi şi fericiţi, mă ascundeam întt-un loc singuratic şi întrebuinţam orele de repaos spre a observare creşterea frigurilor, cari erau să-mi prăpădească creierii. Eu ştiam prea bine că purtam sămânţa nebuniei în sângele meu, în măduva vieţei mele; că familia mea a fost o generaţiune întreagă scutită de ciuma asta şi că întâi la mine trebuia să se atete iarăşi. Trebuia să fie aşa; o ştiam; a fost tot-deuna aşa, o să fie totdeuna aşa; şi dacă mă ascundeam într-un unghi întunecos a unei odaie pline de oameni şi dacă îi auzeam şoptind şi-i vedeam aretând şi îndreptându-şi căutătutele cătră mine, ştiam cauza bine: vorbeau de acela care era predestinat la nebunie; mă furişam plecat afară şi mă adânceam în visurile mele singuratice.
Astfel am vieţuit ani întregi; erau lungi-lungi! Şi aci nopţile sunt lungi - foarte lungi; însă nu sunt nemica în comparare cu nopţile fără somn şi cu visurile groznice ce le aveam atunci. Tremur când mă gândesc la ele; stafie mari cu feţe batjocori-torie se grămădeau în unghiul odaiei, se plecau noaptea peste patu-mi şi mă aţiiţeau la nebunie. îmi povesteau, şoptind încet, că tinda casei veche, unde murise tatăl tată-meu, e pătată de sângele ce el singur şi—I vărsase în furia nebuniei. îmi astupam urechele cu degetile, însă ele îmi zbietau, până când tremura casa, că nebunia s-a liniştit prin toată generaţiunea de pe urmă, că însă moşu-meu a trăit ani întregi cu manele legate la pământ, pentru ca să nu se sfâşie însuşi. Eu ştiam că vorbeau adevărul - ştiam bine; o descoperisem înainte de ani mulţi, cu toate că se opinteau toţi să mi-o ţină în secret. Ha, ha! pentru ei eram prea şiret, de m-ar fi ţinut cât de nebun ar fi voit.
în fine, mă poticni şi mă mir numai cum a putut înainte să-mi fie ftică; acum puteam să merg în toată lumea, să râd şi să fiu voios în necazul tuturor. Eu ştiam că sunt nebun, dar ei nice nu visau de asta. Cum îmi părea de bine când mă gândeam la diavoliele ce aveam să li le fac, după ce arătară cu
TRADUCERI 165
degetul şi se zgâiră la mine, când nu eram încă nebun, ci numai se aştepta să fiu! Şi cum râdeam de desfătare când eram singur şi mă gândeam ce bine-mi păstrasem misteriul meu şi cât de curând s-ar lăsare amicii cei mai intimi de mine aflând adevărul. Aş fi putut să zbier de bucurie când — mâncând singur cu vreunul din amicii mei cei cu chef - mă gândeam cum s-ar îngălbeni; cum ar luare-o la picior, daca ar ştire că sincerul amic de lângă el, care tocma ascute un cuţit, este un nebun, cu puterea toată, cu voia jumătate, să-i străpungă inima cu el. O, era o viaţă peste măsura voioasă!
Erezii comori întregi, mă băgară în avuţii şi eu mă aruncam în desmerdări pe cari ştiinţa secretului meu le mărea înmiit. Chiar legea, ochiul de vulture al legei se înşelă şi dete mie şi sute în mâna unui nebun. Unde era aci capul bărbaţilor celor cu geniu şi cu minte sănătoasă? Unde capul advocaţilor care-şi pun într-adins a descoperire toate defeptele şi erorile? Şiretlicul unui nebun înşelase pe toţi cei cu minte.
Aveam bani - cum mă lăudau! îi risipeam pe toate ne-micurele — mă ridicau în cer! Cum se plecau cei trei fraţi mândri înaintea mea! Şi tata cel bătrân cu perii săi albi - ce onoare, ce amor, ce amiciţie intimă îmi arăta - cum mă adota! Bătrânul avea o fată, tinerii aveau o soră şi toţi cinci erau săraci. Eu eram avut şi, când mă însurai cu fata, văzui zâmbitul trium-fătoriu pe feţele bietelor rude: se gândeau la planul lor şi la plata cea mare a ostenelelor. însă la mine venise rândul a zâmbire. A zâmbire? A râde în hohote, a-mi rupe perii şi a mă tăvălire cu poftă pe podine zbierând. Puţin le venea lor în minte că măritară fata la un nebun.
Dar stai! Daca o şi ştiau, ar fi scăpar-o ei? Ce e fericirea unei sore pe lângă aurul bărbatului ei? Pena cea uşoată, ce o suflu în aer, pe lângă lanţul de aur ce-mi împodobeşte trupul!
însă într-un punt tot mă înşelai: cu toate că noi nebunii avem ascuţime de minte destulă, tot facem câteodată eroii -altfel aş fi ştiut că fata mai bine s-ar fi lăsat să se pună înţepenită
166
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
167
şi rece într-un cosciug decât să se aducă ca mireasă în casa mea. Aş fi ştiut că inima ei era dată unui tânăr cu ochi negri, p-al cărui nume ea-1 numise o dată într-un somn neodinit; aş fi ştiut că ea mi s-a jertfit mie pentru ca să micşorească sărăcia bătrânului cu capul alb şi fraţilor celor mândri.
Nu-mi mai pot aduce aminte de forma şi de trăsurele miresei mele, însă ştiu că era frumoasă; ştiu că era: căci când în nopţi luminate de lună tresar spăimântat din somn şi toate în giurul meu sunt liniştite: văd într-un unghi al chiliei asteia o formă gingaşă şi palidă stând fără mişcare, cu păr lung şi negru care îi cade peste umeri şi pe care nu-1 atinge nice o suflare pământească; cu ochi înlemniţi îndreptaţi la mine, cari nice nu clipesc, nice nu se închid. St! Tăceţi! îmi îngheaţă sângele scriind - forma asta e aci, faţa galbină ca moartea şi ochii sclipind cu un luciu de sticlă: însă eu îi cunosc numai prea bine! Forma nu se mişcă; ea nu se supără şi nu se mânie ca altele, cu cari se umple câteodată camera asta; însă îmi este cu mult mai groznică decât toate stafiele cari mă căzneau înainte - ea vine din groapă şi prea seamănă cu un mort!
Mai un an întreg văzui faţa ei fiind tot mai galbină; mai un an întreg văzui cum se scurgeau lacrimile necontenit peste obrajii ei palizi, fără să ştiu cauza tristeţei ei. Dat, în fine, tot o aflai - ea nu mi-a putut-o ascunde mai mult. Eu nu-i plăcusem, dar nice n-am fost crezut-o; ea despteţuia avuţiele mele şi pompa în care trăia îi era urâtă: asta n-o aşteptasem; iubea pe altul: la asta nu mă gândisem. Sentiminte curioase începură a veni peste mine şi neşte ideie, impuse cu sila de o putete secretă, se întorceau şi se învârteau prin creierii mei. Pe ea n-o uram, cu atât mai mult însă pe tânărul de a cărui perdere plângea ea tot mereu. Senţeam compătimire: da, compătimire cu ea pentru mizera-i viaţă la care o condemnaseră rudele rece şi egoiste. Eu ştiam că ea nu putea să trăiască mult; însă ideea că încă înainte de moartea sa poate c-ar naşte o fiinţă nefericită
şi destinată a lăţi nebunia peste toată familia viitorie mă întări în planul meu: otării s-o ucid.
Săptămâne înttege m-am gândit la venin, apoi la înecat, pe urmă la foc. Frumoasa privire: palatul cel mare şi pompos în flacare şi nevasta nebunului încărbunind în cenuşă! Mai cugetaţi-vă încă gluma, a pune o plată mare pe prinderea făcătorului de rău şi apoi a vedea oarecare om cu mintea sănătoasă bătându-se la furce pentru o faptă la care nici n-a gândit - şi toate aceste prin astuţia unui nebun! De multe ori mă ocupam cu ideea asta, însă pe utmă tot mă lăsai de ea. O, ce desfătate a freca în toate zilele briciul, a pipăia tăiuşul ascuţit şi a cugeta la rana adâncă pe care ar potea-o face numai o tăietură cu dunga subţire şi lucie!
în fine, îmi şoptiră cunoscutele stafie, cari veneau de atâte ori la mine, încet în ureche, că a venit tempul şi-mi puseră briciul în mână. Eu îl prinsei bine, mă sculai încet din pat şi mă plecai peste nevasta mea dormindă. Ea-şi acoperise faţa cu amândouă manele; eu le ridicai şi ele îi căzură fără senţ pe pept; plânsese: urmele lacrimelor ei se puteau vedea pe obraji. Faţa ei era liniştită şi blândă şi, uitându-mă la ea, trecu un zâmbit peste trăsurele ei. îmi pusei mâna încet pe umăr; ea tresări, dar numai într-un vis trecând; mă plecai încă o dată peste ea; ea ţipă deodată şi se deşteptă.
O mişcătură a manei mele şi ar fi rămas mută pentru tot-deuna; însă eram speriat şi mă trăsei îndărăt. Căutăturele ei erau aţintate cătră mine; eu nu ştiu cum fu posibile, dar căutăturele este mă umplură de frică şi spaimă şi înaintea lot îmi căzu curagiul. Ea se sculă din pat, ochii tot mereu aţintaţi şi înlemniţi la mine; începu a tremura; cuţitul mi-era în mână, însă eu nu mă puteam mişca. Ea păşi cătră uşă; acolo se întoarse şi mă liberă de căutăturele ei; magia era ruptă: mă aruncai pe ea apucând-o de braţ; se auzeau ţipete peste ţipete şi ea căzu la pământ.
168 TITU MAIORESCU
Lesne aş fi putut-o ucide acum; însă toată casa era pe picioare; auzii păsuri pe trepte: ascund briciul în cutia lui, descui uşa şi strig tare: ajutori!
Veniră, o ridicară de pe podine şi o puseră în pat; ea şezu vro câteva ore fără semn de viaţă; dar după ce i se întoarse viaţa şi vorbirea — îşi perduse minţile şi se învârtea în furia nebuniei.
Doftori fură chemaţi - oameni renumiţi, care veneau la palatul meu în carete comode, cu cai frumoşi şi cu suită pompoasă. Umblară vro câteva săptămâne pe lângă patul ei; în fine, ţinură un consiliu mate şi începură a se disputa într-o odaie de aproape cu ton încet şi şoptitori. Unul, cel mai cu minte şi faimos dintre toţi, mă trase la o parte, îmi zise să mă prepar a auzi lucrul cel mai spăimântători şi apoi îmi spuse mie - mie, nebunului! - că nevasta mea a nebunit. El şedea lipit lângă mine la o fereastră deschisă, ochii îi erau aţintaţi pe faţa mea şi mâna îi era pusă pe braţul meu. Fără nice o obosire l-aş fi putut arunca pe stradă, şi încă ar fi fost o glumă din cele mai minunate; însă sectetul meu era la mijloc şi eu îl lăsai să scape. După vro câteva zile îmi mai spuseră că nevasta mea nu mai poate şedea fără vigilie şi că aş ttebui să iau o femeie de la turn pentru ea; eu! Eu mă dusei pin câmpuri, unde nu mă putea auzi nemine, şi rasei aşa de tare încât răsuna echo din toate părţile. în ziua după asta ea muri. Băttânul cu părul alb o petrecu la groapă şi fraţii cei mândri lăsară să pice o lacrimă pe trupul care nu mai avea nice un senţ, pe a cărui dureri însă, când trăia, le priveau cu nervi de fer. Toate aceste etau nutreţ pentru cheful meu ascuns, şi eu rasei sub cârpa albă care, în-torcându-mă acasă, mi-o pusesem pe faţă, până mi se umplură ochii de lacrime.
însă cu toate că-mi ajunsesem scopul şi o ucisesem, tot n-aveam linişte şi astâmpăr şi senţeam că secretul meu în scurt timp trebuia să se facă cunoscut. Nu-mi puteam ascunde bucuria cea silbatică şi cheful care spumega în mine şi care, dacă eram singur acasă, mă făcea de săream şi băteam în palme şi
TRADUCERI 169
jucam pin casă zbierând. Dacă ieşeam afară şi vedeam oamenii umblând peste strade or alergând în teatru, dacă auzeam tonurile de muzică şi vedeam pe nişte bieţi oameni jucând: atunci senţeam o desfătare în mine, încât aş fi putut să sar între ei, să-i rup unul câte unul şi să urlu de bucurie. Dar în faptă numai scârşneam cu dinţii şi-mi înfigeam unghiele ascuţite în carne; mă înfrânam şi încă nemine nu gândea că sum nebun.
Mi-aduc aminte - cu toate că aceasta este una din lucrurile cele mai de pe urmă la cari mi-aduc aminte: că acum amestec fiinţa prezinte cu visurile mele şi trebuia să mai fac aşa de multe, sum aşa de grabnic şi am aşa de puţin temp a distinge adevărul din vis, ce se crucea într-o confuziune grozavă prin mintea mea - mi-aduc aminte cum, în fine, tot îmi trădai misterul. Ha, ha! Parcă-i văd şi acum cu ochii spăimântaţi şi parcă senţ uşurătatea cu care-i împinsei de la mine şi-i bătui cu mâna împumnită în feţele ca ceara de galbine şi apoi fugii ca vântul şi-i lăsai să tot zbiere şi să se vaite după mine. Senţ o putere de uriaş în mine, când mă gândesc la asta. Iaca, uitaţi-vă şi vedeţi cum se încovoia drugul ăsta de fer în mâna mea furioasă! L-aş potea frânge ca p-o aşchie; însă dnpe el sunt galerie lungi cu o grămadă de uşe, prin cari cu greu aş ieşi la lumină; şi dacă aş şi putea, totuşi ştiu că jos sunt poarte de fer, pe cari le ţin închise şi încuiate ţeapăn. Ştiu ei bine ce nebun şiret eram eu şi sunt mândti de a mă avere aci, ca să mă arate la oameni.
Stai să vedem - aşa, eu fusesem la preumblare; era târziu noaptea când ajunsei acasă şi găsii pe cel mai mândru din cei trei fraţi, care mă aştepta - pentru un lucru foarte înteţitori, cum zicea: asta o ştiu încă bine.
Pe omul ăsta îl uram cu toată ura unui nebun; de câte ori fnă mânca pin degete să-1 sfâşiu! îmi spuseră că mă aştepta; eu alergai peste scară. Zise că ar avea să vorbească ceva cu mine între patru ochi; - trămisei pe servitorul afară. Era târziu şi noi eram singuri, singuri pentru prima oară.
170 TITU MAIORESCU
Eu îmi întorceam căutăturele tot mereu de la el, pentru că ştiam, şi eram mândru a ştire, că în ochii mei sclipea văpaia nebuniei. Vro câteva minute şezurăm fără a vorbi ceva. In fine, începu el. Viaţa mea desfrânată în tempul de pe urmă, cuvintele cele curioase ce le-a auzit îndată după moartea soru-sei ar fi un ofens penttu memoria ei; aceasta, împreună cu alte întâmplări pe cari înainte le trecuse cu vederea, l-ar face să creadă că eu nu m-am purtat bine cu ea; ar voi să ştie dacă am de gând a păta memoria ei sau a-i dezonora familia; uniformei, zise el, pe care o porta, ar fi datori să ceie declararea asta de la mine.
Omul ista avea un tang de ofiţer în armată; un rang cumpărat cu banii mei şi cu mizeritatea soru-sei; el era capul complotului spre a mă înşela şi a pune mâna pe averea mea; el cel mai aptiv a sili pe soru-sa să-mi dea mâna, pe când ştia prea bine că inima ei era dată prăpăditului ăluia cu ochii negri. Şi datori\ Uniformei sale datori! Livrelei ruşinei sale! - Eu îmi aţintai ochii pe el, nu mă mai puteam reţinere - însă nu zisei nice o vorbă.
îndată senţii schimbarea ce o făcuse căutăturele mele în el; era un bărbat curagios, însă sângele îi peri din faţă şi el se trase cu scaunul de la mine; eu mă trăsei cu al meu cătră el; şi când rasei deodată - eram atunci foarte voios - îl văzui tremurând; senţii nebunia sculându-se în mine; el tot mai îngrozit.
- Dumneata erai foarte bun cătră sora dumitale când încă trăia, zisei eu, foarte bun.
El se uită neliniştit prin odaie şi eu văzui că ţinea spatele scaunului cu amândouă manele, dar nu zise nemica.
- Mă mişelule, începui, te-am descoperit eu, ţi-am aflat eu diavoliele ce le-ai întrebuinţat cătră mine, ştiu eu că inima soru-tei era a altuia, înainte de a fi silită să mă aleagă pe mine; eu o ştiu - o ştiu!
Deodată sări de pe scaun, îl prinse şi, ridicându-1 în sus, îmi zise să stau în depărtare: la vorbele ultime îi venisem tot mai aproape.
TRADUCERI 171
Eu mai mult zbieram decât vorbeam, căci senţeam o furie ferbândă gonind prin vinele mele şi stafiele cunoscute îmi şopteau să-i rup inima din el.
- Blasfematule! strigai şi mă aruncai pe el. Eu am ucis-o! eu sum un nebuni Jos cu tine! Sânge, sânge! Voi să văd sânge!
în spaima lui aruncă scaunul după mine, dar eu mă păzii; ne apucarăm cu braţele; o luptă crudă începu; după scurt temp ne tăvăleam amândoi pe podine.
Era o trântitură minunată: el un bărbat mare şi tare care se lupta pentru viaţă; eu un nebun puternic, căruia îi era sete după sângele lui; ştiam eu că nice o putere nu era ca a mea şi aveam drept, iar drept, cu toate că eram un nebun! Puterile începură a-1 lăsare: eu îngenuncheai pe peptu-i şi-1 apucai cu amândouă manele de gât; faţa i se făcu roşie ca purpurul, ochii îi ieşiră afară şi cu limba scoasă pare că vrea să mă batjocorească; eu de aia îl strângeam şi mai rare.
Deodată se deschise uşa cu o larmă mare şi o mână de oameni săriră în odaie, cari spuneau unul altuia să pună mâna pe nebun.
Secretul meu era descoperit şi singura mea luptă eta acum pentru libertate. Sării pe picioare înainte de a pune cineva mâna pe mine, mă aruncai în mijlocul servitorilor, îmi făcui cu braţele mele cale, pare că aş fi avut o secure, şi-i atunai la pământ. Ajunsei pană la uşă, sării peste trepte şi într-un clipit eram pe stradă.
Fugii drept înainte şi iute şi nemine nu cuteză să mă împe-dice. Auzeam tot mereu păsuri gonitorie; îmi îndoii iuţeala; sunetul se perdu încet-încet şi, în fine, nu se mai auzi nemica; însă eu tot fugeam, prin lacuri şi parcuri, săream peste garduri şi muri cu zbieretul meu silbatic, pe care-1 acompaniau fiinţele grozave cari erau lângă mine şi zburau prin cer ţipând; demoni mă duceau pe braţe: mergeau cu vântul, rupeau gardurile dinaintea lor şi se învârteau cu mine grabnic de mi se ameţise capul, pană când mă azvârliră cu un brânci la pământ. Când mă
172 TITU MAIORESCU
deşteptai din ameţeala mea, mă găsii aci-aci, în chilia asta frumoasă, în care foarte rar cade lumina soarelui şi unde razele lunei mi-arată numai stafiele negre şi forma tăcândă în unghiul obicinuit. Când stau sculat, aud câteodată nişte ţipete şi zbierete groznice din unghiuri depărtate ale clădirei asteia mari; ce este nu ştiu; însă nu vine de la forma ei palidă, nice are a face cu ea: ea de la crepusculul de seară pană la primele raze ale demineţei stă nemişcată tot într-un loc, ascultă la muzica lanţurilor mele de fer şi pândeşte cum mă întorc şi mă învârtesc pe patu-mi de paie."
La finea manuscrisului se mai aflau următoarele note de altă mână:
„Nefericittd ale cărui fantazie grozave sunt însemnate aci e un esemplu trist de urmările stricăcioase a unei tinereţe aduse pe cale rea şi a continuarei unei vieţi neregulate. Dezmierdări imense în anii tinereţei lui îi născuse friguri şi lipsa de spirit. Urmările se văzură întâi în ideea curioasă că nebunia ar fi ereditară în familia sa; ideea, a cărei posibilitate se bazează pe o teorie medică cunoscută, care însă nu are încă valoare generale. Prin ideea asta căzu întâi într-o tristeţă, care de multe ori trecea în deliriu - şi, în fine, se făcu nebunie furioasă. Lucrurile ce le spune el în manuscris sunt adevărate, deşi desfigurate prin fantazia lui. Acei căror le era cunoscută viaţa lui se mir numai cum patimele lui lipsite de frenul mintei nu l-au împins la fapte şi mai înfiorătoare."
1856, Viena DIN VIENA DE ACUM Fragment din februariu O PRIVIRE PRIN ŞETRELE TÂRGULUI „JUBILAŢI" După germăneşte
I
Sub favore estraordinarie a fortunei ttecurăm fără pericul prin Scilla şi Charibdea cetatei, adecă mai în ptoză: prin piaţa Sfântului Michail (Michaeler-Platz), după aceasta prin strada domnilor (Herrengasse), care e împâclită de un aer butsian, trecurăm şi prin strada scoţilor (Schottengasse), care ne dă cea mai bună ocaziune de a începe câteva gânduri filozofice cu tema: „ce urmări la suflet şi trup au niscaiva coliziuni pumnali cu coastele noastre" — şi ne aflăm, în fine, înaintea portei scoţilor (Schottentot). Un nor de pulbere - ist semn caracteristic per excellentiam al Vienei - începe nişte obsidiuni sebastopo-liane în contra nasului, gurei şi a ochilor, care obsidiuni însă sunt coronate de un succes blasfemat, şi bietele urechi vin la rând! le penetrează o larmă, un şuruit, întrerupt când şi când de câte un zbieret ă la cioca, despre care nice un artist muzicale n-are cea mai mică idee. E târg anuale - târg de primăvară, adecă nişte bude şi nişte oameni pintre ele acoper glaţiul. Colea
174
TITU MAIORESCU
în stânga stă o şatră mare cu o tabla de muşama vânătă, şi sură, şi galbină, şi roşie, şi neagră, care laudă la lume în vorbă şi icoană sopunurile pentru pete, pasta de ciobote, pomăda şi porco-slănina şi alte minuni curat esotice (dacă n-ar fi din Lerchenfeld). Jupanul ăla cu un şurţ albastru şi cu o bărbiţă â la Napoleon comentează într-un ton de diptatore, numa cam răguşit, vorbele tablei: „Aici, domnii mei, este vestitul vacs de cizme din fabrica cu vapor în ***; face pielea moale ca un aluat, neagră ca o arăpoaică; iaca o probă!" Cu vorbele iste trage vrun copil a cărui cizme au o colore foarte sentimentale, cam ca Zinober, îi zice să-şi puie un picior pe un scaun şi, ştergând şi frecând, îşi continuă sermonul în următoriul mod: „Vezi, onorate public pro titulo, zic numa unu-doi, şi iaca, domnilor şi doamnelor, că n-am menţit. Bucata custâ numa 3 cruceri. Dă-ţi laba jos, potaie!" Iute apuc cei ce stau împregiur pasta de cizme, pe când copilul îşi priveşte, căzut în estasă de bucurie, când cizma a roşie, când cea neagră; în scurt temp capătă un socius doloris care, sau mai bine zis: a cărui guler de surtuc mângit se curăţă pe jumătate spre a demonstra înaintea ochilot tuturor minunata bunătate a sopunului de pete. Acum vine producţiunea de ascuţit pe vestitele gresie de Cremona, însă cu pasta stirică de ascuţit - toate sunt pastă - după care procedură jupanul Pseudo-Napoleone se apucă de lipit, şi după ce a spart - adecă, mă rog de iertare - voi să zic: după ce a dres vro câteva frânture cu chitul de Nanking, se pierde mulţimea şi el începe a bate înfuriat cu un cuţit jumătate cât el pe o tinichea şi a zbiera din toate puterile, ca să atragă o nouă grupă de privitori, cari sunt destinaţi de a înţelege şi ei din nou prin esperimentele spuse, cum că marfele jupanului sunt toate bune şi minunate - quod erat demonstrandum. Seara îşi numără co-morele şi văzând că de răguşit e mai răguşit, dar însă şi mai avut, otăreşte a-şi cerca şi în ziua următoare norocul. Ei bine! Şi noi voim a ne cerca norocul în numărul următori şi a continua privirea prin şetrele târgului.
IN VOLUM
HENRI K IBSEN
COPILUL EYOLF
DRAMA ÎN 3 ACTE Traducere de T. Maiorescu
[NOTA TRADUCĂTORULUI]
Copilul Eyolf, Klein Eyolf, cea din urmă dramă a lui Ibsen, s-a reprezentat pentru prima oară în limba germană la Berlin şi, cu câteva zile mai târziu, la 4 ianuarie 1895, în limba norvegiană, la Christiania. în acelaş timp a apărut în broşură.
Norvegianul Henrik Ibsen, ajuns acum la vârsta de 67 ani, poate fi privit ca cel mai însemnat autor dramatic din zilele noastre. Fie că se aprobă, fie că se dezaprobă direcţia scrierilor sale, valoarea lor artistică, puterea şi originalitatea concepţiunii, analiza pătrunzătoare a stărilor sufleteşti fac din Ibsen în orce caz o figură literară din cele mai caracteristice şi din cele mai sugestive ale timpului modern.
De aceea au şi avut dramele sale darul de a deştepta în lumea cultă de pretutindeni un interes excepţional de viu şi discuţii pasionate.
în asemenea împrejurări se cuvine ca şi în mica noastră literatură să existe ceva din opera lui Ibsen, şi mai ales pentru traducere drama lui cea din urmă, care, de-abia apărută de câteva săptămâni, produce aceeaş senzariune, precum şi cuprinde în sine toate însuşirile particulare ale geniului său.
Cetitorilor români le va veni greu să să „atmosferizeze" în drama tradusă aici. Deprinşi, precum sunt, mai ales cu teatrul francez, lucrarea lui Ibsen le va părea străină şi în unele locuri
182
TITU MAIORESCU
stranie. Un scenariu din cele mai simple, puţine persoane, nici o complicaţie de întâmplări externe, de-abia un aşa-numit evenimet la sfârşitul actului I. Conflictul dramatic, precum şi rezolvirea lui sunt rezultatul unei „transformări" curat interne în cugetul lui Allmers şi în raportul său cu Rita, iar pe al doilea plan, în Asta. Toate izvorăsc dintr-o analiză amănunţită, uneori îndrăzneaţă, adeseori nemiloasă a caracterelor. întreaga figură a lui Allmers e cam prea norvegiană-visătoare. Dar, pe de altă parte, autorul vede persoanele, plăsmuite în imaginaţia sa, cu atâta claritate (la fiecare frază a lor se indică pană la exagerare gestul şi dispoziţia) şi le înfăţişează cu atâta putere de realism, încât ne convinge de existenţa şi ne emoţionează pentru soarta lor.
Oricum ar fi, pentru noi era un fel de datorie literară de a încerca traducerea de faţă.
Bucureşti, ianuarie 1895
T.M.
PERSOANELE
ALFRED ALLMERS, proprietar şi autor
RITA ALLMERS, soţia sa
EYOLF, copilul lor, de 9 ani
ASTA ALLMERS, sora vitregă a lui Alfred
INGINERUL BORGHEIM
ŞORICĂREASA
Acţiunea se petrece în Norvegia, la moşia lui Allmers, lângă fiord, câţiva kilometri departe de oraş.
ACTUL I
(O odaie elegantă spre grădina. Mobile multe şi flori. în fund, uşi de sticlă, deschise spre o verandă. Privire întinsă peste fiord. în depărtare, dealuri cu păduri. în dreapta şi în stânga, câte o uşe, cea din dreapta cu două canaturi şi mai spre fund. în faţă, la dreapta, o canapea cu perine şi cu şaluri. La colţul canapelei, scaune şi o mes-cioară. în faţă, la stânga, o masă mai mare, cu jeţuri împrejur. Pe masă, un mic geamantan deschis. E vară, des-de-dimineaţă, timpul cald şi cu soare.
Rîta Allmers stă lângă masă cu spatele spre dreapta şi scoate lucrurile din geamantan. E femeie de vro 30 de ani, frumoasă, blondă, plină, mai mult înaltă, îmbrăcată cu o rochie de coloare deschisă.
După câteva momente intră Asta Allmers prin uşa din dreapta, în haine de vară cafeniu deschise, pălărie, paltonaş şi umbreluţă, subsuoară un portofoliu închis. E înaltă şi subţire, cu părul negru, ochii adânci şi serioşi. De 25 de ani.)
ASTA (de la uşe): Bună dimineaţa, Rita!
RITA (se întoarce spre ea şi-i dă din cap): Ce, tu eşti, Asta? Aşa de dimineaţă ai plecat din oraş? Şi vii pană la noi?
ASTA (îşi aşează pălăria şi pahonaşulpe un scaun lângă uşe): Da, eram neliniştită. Parcă trebuia să viu aici şi să văd pe Eyolf, -şi pe tine. (Pune portofoliul pe mesdoara de lângă canapea.) Şi aşa am venit cu vaporul.
RITA (îi surâde): Şi pe vapor ai dat de vreun cunoscut. Adecă aşa, din întâmplare.
186
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
187
ASTA (liniştită): Nu, n-am dat de nici un cunoscut. (Zăreşte
geamantanul.) Dar ce e asta, Rita? RITA (tot ocupată cu scoaterea lucrurilor): Geamantanul lui Alfred.
Nu-1 cunoşti?
ASTA (se apropie, surprinsă de bucurie): Ce, S-a întors Alfred?
RITA: Da, închipuieşte-ţi, a sosit făr' de veste cu trenul de noapte.
ASTA: Acum înţeleg ce nu mă lasă pe mine-n pace, ce m-a adus aici. Şi nu scrisese mai nainte? Măcar o cartă poştală? RITA: Nici un cuvânt. ASTA: Nici nu telegrafiase?
RITA: Ba da, cu o oră înaintea sosirii. Scurt şi rece. (Râde.) Aşa-i
că-i seamănă, Asta? ASTA: Fireşte. El le simte şi le face toate mai pe tăcute. RITA: Dar şi ce bucurie când mi-a venit înapoi. ASTA: Cred şi eu.
RITA: Cu două săptămâni mai nainte decât era vorba! ASTA: Şi-i e bine? Nu e supărat?
RITA (închide geamantanul şi se îndreptează cu un surâs spre Asta): Parcă
era transfigurat când a intrat pe uşe. ASTA: Nu e deloc obosit?
RITA: Ba obosit era el, şi încă destul. Dar şi umblase, sărmanul, mai mult pe jos.
ASTA: Aerul de la munte va fi fost prea aspru pentru el.
RITA : Nu cred. Nu l-am auzit tuşind nici o singură dată.
ASTA: Apoi vezi! Tot a fost bine că 1-a silit doctorul să plece.
RITA: Ei da! Acum, că a trecut - dar, crede-mă, Asta, pentru mine a fost o vteme grozavă. Eu n-am zis nimic. Dar şi tu ai venit aşa de rar pe la mine.
ASTA: Foarte rău am făcut, însă...
RITA: Ei, lasă acum, aveai şcoala ta în oraş. (Surâde.) Şi apoi şi
inginerul nostru era pe drumuri. ASTA: Te rog, Rita, nu mai vorbi de asemenea lucruri.
RITA: Bine, să nu mai vorbim de inginer. Dar nu-ţi poţi închipui cum îmi lipsea Alfred. Ce pustiu! Ce gol! Ştii, parcă era un mort în casă!
ASTA: Ei, Doamne! Pentru şase, şapte săptămâni.
RITA: Da, însă nu uita că pân-acum nu m-am despărţit niciodată de Alfred, nici 24 de ore. Niciodată în aceşti zece ani.
ASTA: Tocmai de aceea cred că venise vremea să facă şi el o călătorie de astă dată. în fiecare vară ar fi trebuit să se ducă la munte. Numai de-ar fi făcut-o.
RITA (cu un surâs uşor): Fireşte, ţie-ţi vine lesne. Dac-aş fi eu aşa -aşa de cuminte ca tine, l-aş fi lăsat să plece mai de mult - poate. Dar îmi era peste putinţă, Asta. Mi se părea că n-o să se mai întoarcă. Nu pricepi atâta lucru?
ASTA: Nu. Poate fiindcă nu am pe cine pierde.
RITA (cu un surâs glumeţ): N-ai, în adevăr, pe nimeni?
ASTA: Pre cât ştiu eu, nu. (Schimbândvorba.) Dar bine, Rita, unde e Alfred? Tot mai doarme?
RITA: Aş! Şi astăzi s-a sculat de dimineaţă, ca totdeauna.
ASTA: Atunci n-a fost aşa de obosit.
RITA: Ba da, azi-noapte, când a sosit. Dar acum şi-a luat pe Eyolf cu el în odaie, e mai bine de un ceas.
ASTA: Bietul băiat, mic şi slab cum este! Iar are să cetească şi să înveţe întruna?
RITA (dând din umeri): Aşa vrea Alfred, nu ştii ?
ASTA: Ştiu, dar, după părerea mea, tu ai trebui să te împotriveşti, Rita.
RÎTA (cam nerăbdătoare): Ba să mă ierţi; aici nu mă amestec. Alfred trebuie să se priceapă mai bine decât mine. Şi ce vreai să facă Eyolf? El nu poate să alerge şi să se joace ca alţi copii.
ASTA (cu hotărâre): Am să vorbesc eu cu Alfred.
RITA: Bine faci, dragă Asto. Iată-i!
(Alfred Allmers, ţinând pe Eyolfde mână, intră pe uşa din stânga. Alfred ede vro 36-37'de ani, înalt şi mlădios, cu ochii blânzi, părul castaniu
188 TITU MAIORESCU
şi rar, cu barbă. Faţa serioasă si gânditoare. Eyolf poartă un fel de uniformă cu galoane de aur şi nasturi cu pajură. Schioapătă şi are o cârje sub braţul stâng. Piciorul eparalizat. E mic de statură şi cu înfăţişare bolnăvicioasă, dar cu ochi frumoşi şi cuminte.)
ALLMERS (lasă pe Eyolf de mână, merge surprins de bucurie spre Asta şi o apuci de amândouă manile): Asta! Dragă! Tu eşti aici! Ce bine că te revăd aşa de curând!
ASTA: Mi se părea că trebuie — bine-ai venit!
ALLMERS (o strânge de mâni): Iacă o bună inspiraţie!
RITA: Uite la el, nu-i minunat?
ASTA (se uită mereu la el): Minunat! In adevăr minunat! Aşa ochi limpezi şi vioi! Trebuie să fi scris mult în călătorie? (Mişcată de bucurie.) îţi vei fi sfârşit cartea, Alfred?
ALLMERS (dă din umeri): Cartea? Ah, aia...
ASTA: Credeam că are să meargă uşor, îndată ce vei fi pe drum.
ALLMERS: Şi eu credeam. Dar, vezi, a ieşit cu totul altfel. N-am mai scris nici un rând la carte.
ASTA: N-ai scris - tu?
RITA: Acum pricep! Hârtia am găsit-o neatinsă în geamantan. ASTA: Da' bine, Alfred, ce-ai făcut toată vremea? ALLMERS (surâzând): Mi-am urmărit ideile, m-am tot gândit şi gândit.
RITA (îi pune braţul pe umeri): Te-ai gândit şi la cei ce rămăseseră acasă?
ALLMERS: Fireşte că m-am gândit, şi încă mult zi şi noapte.
RITA (îşi ia braţul): Atunci sunt toate în regulă.
ASTA: Şi n-ai mai scris deloc la cartea ta? Şi totuş pari aşa de
vesel şi de mulţumit, cum nu ţi-e obiceiul? Adecă nu,
când îţi merge greu cu lucrul. ALLMERS: Ai dreptate. Dar, vezi, înainte eram aşa de prost.
Gândirea - aici se încheie tot ce avem mai bun în noi.
Ce aşterni pe hârtie nu e lucru mare. ASTA (surprinsă): Nu e lucru mare? RITA (râde): Ţi-ai ieşit din fire, Alfred? EYOLF (se uită cu credinţă la el): Ba nu, papa, ce scrii tu e lucru mare.
TRADUCERI 189
ALLMERS: (surâdeşi-idezmiardăparul): Se înţelege, dacă o zici tu -dar, crede-mă, mai la urmă vine altul care o face mai bine. EYOLF: Cine e acest „altul"? Ah, spune-mi-1. ALLMERS: Ai răbdare. Are să vie el şi să se arete. EYOLF: Şi ce faci tu atunci? ALLMERS (serios): Atunci mă duc iar la munte. RITA: Să-ţi fie tuşine, Alfred?
ALLMERS: Sus, pe vârfuri şi pe plaiurile cele întinse. EYOLF: Tată, nu ctezi că în curând am să fiu şi eu destul de
sănătos ca să merg cu tine? ALLMERS (cu durere): O, da, se poate, băietele. EYOLF: Vezi, asta ar fi bucuria mea, să mă sui cu tine pe munţi! ALLMERS (schimbând vorba): Bte, da' ce frumos eşti îmbrăcat
astăzi, Eyolf! EYOLF: Aşa-i, mătuşica?
ASTA: Fireşte. Petru papa te-ai îmbrăcat cu hainele cele nouă? EYOLF: Da, m-am rugat de mama. Doream să mă vază tata. ALLMERS (încet către Rita): Nu ttebuia să-i faci astfel de haine. RITA (încet): Dar mă chinuia întruna. Mă ruga atât de mult.
Nu puteam scăpa de el. EYOLF: Şi să-ţi mai spui una, papa. Domnul Borgheim mi-a
cumpărat un arc. Şi m-a învăţat să trag cu el. ALLMERS: Bine a făcut, aşa ceva e pentru tine, Eyolf. EYOLF: Şi când o mai veni, îl rog să mă înveţe să înot. ALLMERS: Să înoţi! Dar ce vrei cu înotatul? EYOLF: Toţi băieţii de jos, de pe malul mării, ştiu să înoate,
numai eu nu ştiu. ALLMERS (îlstrânge mişcat în braţe): Tot ce vrei, să înveţi. Tot ce-ţi
face plăcere.
EYOLF: Ştii, papa, ce mi-ar face cea mai mare plăcere? ALLMERS: Ce? Spune!
EYOLF: Cea mai mare plăcere mi-ar face să învăţ să fiu soldat. ALLMERS: Ah, dragă, sunt multe alte luciuri mai frumoase. EYOLF: Dar dacă mă fac mare, tot trebuie să fiu soldat. Ştii bine.
190
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
191
ALLMERS (îşi încleştează manile): Fireşte, fireşte; o să vedem. ASTA (se aşează lângă masa de la stânga): Eyolf, vino încoace să-ţi
spui ceva. EYOLF (se duce la ea): Ce, mătuşico? ASTA: Inchipuieşte-ţi, Eyolf, am văzut pe Şoricăreasa. EYOLF: Ce? ai văzut tu pe Şoricăreasa? Aş, vrei să mă înşeli. ASTA: Nu, zău, e adevărat. Am văzut-o ieri. EYOLF: Unde?
ASTA: Pe drum, nu departe de oraş.
ALLMERS: Şi eu am zărit-o undeva în drum.
RITA (sezândpe canapea): Atunci o vedem poate şi noi, Eyolf.
EYOLF: Mătuşico, nu e curios că o cheamă Şoricăreasa?
ASTA: Oamenii îi zic aşa, fiindcă umblă prin toată ţara şi goneşte şoarecii şi şobolanii.
ALLMERS: Eu am auzit că o cheamă cu numele ei adevărat cocoana Warg.
EYOLF: Warg? Warg, în limba noastră veche, însemnează lup. ALLMERS (îldezmiardi pe cap): Ce, şi asta o ştii, Eyolf? EYOLF (pegânduri): Atunci tot o fi adevărat că noaptea se preface
în vârcolaci. Tu crezi, papa? ALLMERS: Nu, nu cred. Dar acum du-te în grădină şi te joacă. EYOLF: Să nu iau mai bine o carte cu mine? ALLMERS: Nu, mai lasă cărţile de acum înainte. Du-te pe
malul mării, la ceilalţi băieţi. EYOLF (cusfialăy. Ba nu, papa, nu-mi vine să mă duc astăzi la băieţi. ALLMERS: De ce? EYOLF: Fiindcă am hainele astea.
ALLMERS (cu fruntea încreţită): Nu cumva îşi bat joc de hainele
tale cele ftumoase? EYOLF (codindu-se): Nu, nu îndrăznesc, că i-aş bate. ALLMERS: Atunci de ce?
EYOLF: Băieţii sunt aşa de obraznici! Şi apoi zic că eu nu pot
să fiu niciodată soldat. ALLMERS (ascunzându-şi mânia): De ce or fi zicând-o?
EYOLF: Poate de pizmă. Fiindcă, vezi, papa, ei sunt aşa de săraci, încât umblă cu picioarele goale. ALLMERS (încet, cu glasul năbuşit): O, Rita, cum mă roade la inimă. RITA (liniştindu-l, se scoală): Lasă, lasă.
ALLMERS (ameninţător): O să le arăt băieţilor cine e stăpânul aici, la mare!
ASTA (ascultând): Bate cineva la uşă. EYOLF: Să ştii că e domnul Borgheim. RITA: Intră!
(Şoricăreasa intră încet si cu sfială pe uşa din dreapta. E o bătrână cu păr sur, mică, slabă, zbârcită, cu ochii ageri şi înţepători. Poartă o rochie de modă veche cu fiori, o pelerină neagră şi o pălărie neagră cu bavolet. In mână ţine o umbrelă mare, roşie, de braţ îi atârnă un săculeţ negru.)
EYOLF (trage de rochie pe Asta. încet): Trebuie să fie aia cu şoarecii.
ŞORICĂREASA (făcândde la uşe un compliment): Cu voia d-voastră -n-aveţi în casă nimic ce roade?
ALLMERS: Noi? Cred că nu.
ŞORICĂREASA: Dacă aţi avea, v-aş scăpa cu plăcere de aşa ceva. RITA: Da, da, pricepem. Dar pe la noi nu se află. ŞORICĂREASA: Păcat! Fiindcă vedeţi, măria voastră, eu îmi
fac tocmai vizitele, şi cine ştie când mai viu prin partea
locului. Ah, ce obosită sunt! ALLMERS (arătându-i un scaun): Se vede că eşti obosită. ŞORICĂREASA: N-ar trebui să se obosească cineva, făcându-le
un bine mititeilor, sărmanii, pe care îi urăsc oamenii
şi-i prigonesc fără milă. Dar e muncă, şi-ţi sleiesc puterile. RITA: Nu vrei să şezi şi să te odihneşti puţin?
ŞORICĂREASA: Foatte mulţumesc. (Sade pe un scaun, între uşe şi
canapea.) Fiindcă toată noaptea am umblat după treburile mele. ALLMERS: Aşa?
ŞORICĂREASA: Da, pe ostroavele de dincolo. (Cu un hohot de râs înăbuşit.) Vezi bine, au trimis oamenii după mine. Greu trebuie să le fi venit. Dar n-aveau încotro: A trebuit
192
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
193
Să-nghiţă găluşca. (Se uită la Eyolf şi-i dă din cap.) Găluşca,
coconaşule, găluşca. EYOLF (timid, dar fără voie): De ce a trebuit...? ŞORICĂREASA: Ce? EYOLF: Să-nghiţă...
ŞORICĂREASA: Fiindcă nu mai aveau ce să mănânce. De atâţia guzgani şi şoricei! Pricepi, coconaşule?
RITA: Doamne fereşte! Bieţii oameni - aşa sunt de chinuiţi?
ŞORICĂREASA: Of, dat ce mai năvală şi învălmăşală! (Râde în sine, cu mulţumire). Prin paturi se roteau şi rodeau toată nopticica. In găleţile cu lapte se rostogoleau. Şi peste duşamele foşneau şi ropoteau din colţ în colţ.
EYOLF (încet către Asta): Pe acolo n-am să merg niciodată.
ŞORICĂREASA: Dar deodată am venit eu - şi încă unul. Şi le-am luat cu noi pe toate drăguţele de dobitoace! Am fost destul doi pentru toate.
EYOLF (cu un ţipăt): Papa, uite, uite!
ALLMERS: Ce-i?
EYOLF (arată): Se zbate ceva în săculeţ!
RITA (fuge la stânga, cu un strigăt de spaimă): Vai de mine! Zi-i Să
plece, Alfred!
ŞORICĂREASA (râde): Dar lasă, coconită dragă, nu te teme de
aşa fiinţă mică ALLMERS: Ce e?
ŞORICĂREASA: E numai frumuşelul meu de mops. (Dezleagă săculeţul.) Hai, ieşi la lumină, puişorule. (Se iveşte din săculeţ capul unui căţeluş cu botullatşi negru. Şoricăreasa face semn luiEyolf
cu capul şi cu degetul.) Apropie-te, nu te teme, că eşti în
haine de militar, eşti un mic soldat rănit. Nu muşcă.
Vino! Vino! EYOLF (se ţine de rochia Astei): Nu, nu îndrăznesc. ŞORICĂREASA: Nu găseşti, coconaşule, că ate o faţă blândă
şi dtăgălaşă? EYOLF (arată mirat căţeluşul): Acela?
ŞORICĂREASA: Vezi bine, ăsta.
EYOLF (cam încet, uhându-se ţintă la căţeluş): Parcă e - este faţa - cea
mai grozavă pe care am văzut-o. ŞORICĂREASA (închidesăculeţul): O, te deprinzi, te deprinzi cu
vremea. Vine şi asta.
EYOLF (se apropie fără voie şi mângâie săculeţul cu mâna): Dar tot e minunat de frumos!
ŞORICĂREASA (cu îngrijire): Acum e numai moleşit de oboseală, bietul pici. Tare e obosit. (Se uită la Allmers.) Dar şi aşa raită - oboseşte o fiinţă, să mă crezi, domnişorule.
ALLMERS: Raită? Ce raită?
ŞORICĂREASA: Raita de momelă.
ALLMERS: Aha, câinele ademeneşte şoarecii.
ŞORICĂREASA (da din cap): Mopsul şi cu mine, amândoi împreună. Şi merge strună. Adecă aşa pare. Lui îi leg numai o sforicică de zgardă. Apoi îl plimb de trei ori în jurul casei. Şi eu cânt cu drâmba. Şi când aud drâmba, sar în sus din pivniţe, sar jos de pe acoperişuri, sar afară de prin găuri - toate drăguţele de fiinţe.
EYOLF: Şi el le muşcă de le omoară?
ŞORICĂREASA: Doamne fereşte! Noi mergem devale, spre caic, mopsul şi cu mine, şi - ei vin după noi, bătrânii şi puişorii.
EYOLF (cu atenţie încordată): Şi pe urmă? Ah, mai spune!
ŞORICĂREASA: Pe urmă ne depărtăm cu caicul de ţărm. Eu învârtesc vâsla şi cânt cu drâmba, şi mopsul, frumuşelul, înoată după caic. (Cu ochii aprinşi.) Şi tot ce se rotea şi se tostogolea ne uimeză mai departe şi tot mai departe în apă. Fiindcă sunt siliţi.
EYOLF: De ce sunt siliţi?
ŞORICĂREASA: Tocmai fiindcă nu vor. Fiindcă le e aşa groază de apă, de aia trebuie să meargă tot mai departe în apă. EYOLF: Şi la urmă se îneacă?
194 TITU MAIORESCU
ŞORICĂREASA: Toată fiinţa vieţuitoare. (Mai încet.) Şi apoi le e bine şi sunt în linişte la întuneric, după pofta inimei, dragii de mititei. Acolo, la fund, dorm somnul lor dulce şi lung. Toţi cei ce au fost ptigoniţi şi urâţi de oameni. (Se scoală.) Ei, mai nainte n-aveam trebuinţă de mops. Pe atunci momeam eu însumi. Eu singură.
EYOLF: Ce momeai?
ŞORICĂREASA: Oameni. Mai ales pe unul. EYOLF (cu atenţie încordată): Spune, spune, pe cine? ŞORICĂREASA (râzând): Pe ibovnicul meu. Ce te uiţi aşa, dom-
nişorule? Şi dumneata ai să furi inimile. EYOLF: Şi unde e el acum?
ŞORICĂREASA (îndârjită): Ea fund, cu şobolanii! (Iar cu blândeţe.) Dar acum trebuie să mă duc după treburile mele. Sunt mereu pe drumuri. (Către Rita.) Măriile voastre n-aveţi astăzi trebuinţă de mine? Aş putea isprăvi îndată.
RITA: Mulţumesc, nu cred să avem trebuinţă.
ŞORICĂRF1ASA: De, de! coconită, nimeni nu poare şti. Dacă prindeţi de veste că e ceva aici în casă care mişuie şi roade - şi se roteşte şi ropoteşte - trimeteţi după mine şi după mops. Cu plecăciune! Cu plecăciune! (Iesepe uşa din dreapta.)
EYOLF (încet către Asta, triumfător): Iacă, mătuşico, acum am văzut şi eu pe Şoricăreasa.
(Rita iese pe verandă şi-şiface vânt cu batista. Eyolf se îndepănează tiptil prin uşa din dreapta.) ALLMERS (ia în mână portofoliul de lângă canapea): Al tău e portofoliul, Asta?
ASTA: Da. Am pus într-însul o parte din scrisorile vechi. ALLMERS: Scrisorile de familie. ASTA: Mă rugaseşi să le regulez în lipsa ta. ALLMERS (dezmierdând-ope cap): Ai găsit vreme şi pentru aşa ceva? ASTA: O, destulă! Le-am aşezat parte aici şi parte acasă la mine, în oraş.
TRADUCERI 195
ALLMERS: îţi mulţumesc, dragă. Ei, ai găsit ceva deosebit în ele?
ASTA (cu aparentă indiferenţă): De! Câte ceva se găseşte totdeauna în hârtiile vechi, precum ştii. (Serios şi mai încet.) Aici în portofoliu am strâns scrisorile adresate mamei.
ALLMERS: Acelea rămân, fireşte, la tine.
ASTA (cugreutate): Nu. Trebuie să le ceteşti şi tu, Alfred. Cândva -mai târziu. Astăzi n-am cheiţa cu mine.
ALLMERS: Nici nu trebuie, dragă. Tot n-am să citesc scrisorile mamei tale.
ASTA (privindhotărât în ochii lui): Atunci îţi voi spune eu odată -seara, într-un ceas liniştit - ce stă în ele.
ALLMERS: Aşa da. Dar păstrează tu scrisorile. Multe suvenire
tot n-ai de la maică-ta. (Dă portofoliul Astei, care-l pune pe
scaun, sub paltonaş.) RITA (reintratul de pe verandă): Hu, ce grozavă era vrăjitoarea aceea!
Parcă a lăsat un miros de mort în casă! ALLMERS: Da, avea ceva sinistru. RITA: îmi venea rău cât a stat în odaie.
ALLMERS: Dar eu pricep ademenirea de care vorbea, acel soi de stăpânire silnică. Singurătatea de pe vârful munţilor şi de pe plaiurile întinse te ademeneşte tot aşa.
ASTA (se uită cu atenţie la el): Ce s-a petrecut în tine, Alfred?
ALFRED (surâzând): în mine?
ASTA: Da, s-a petrecut ceva. Parcă eşti alt om. Şi Rita a simţit-o. RITA: Aşa e, din momentul în care ai intrat în casă. Dar nu
e ceva rău, Alfred? ALFRED: Din contra, ar trebui să fie ceva bun. Şi nici că se
poate altfel, are să fie spre bine. RITA (agitată): Ţi s-a întâmplat ceva pe drum! Nu tăgădui! O
văd din toate.
ALLMERS (dând din cap): Absolut nimic, adică nici o întâmplare, deşi... RITA (încordată): Deşi...?
ALLMERS: în cugetul meu s-a petrecut o schimbare.
196
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
197
RITA: Doamne!
AU MERS (mângâindu-i mâna): E numai spre bine, dragă. Crede-mă. RITA (sadepe canapea): Atunci, spune-ne îndată ce e, dar spune tot! ALLMERS (spre Asta): Fie! Să şedem întâi, apoi voi încerca să vă explic. Pre cât voi putea.
(Se aşază pe canapea lângă Rita. Asta îşi iă un scaun şi sade aproape de Allmers. Mică pauză.)
ALLMERS (privinddrept înaintea lui): Dacă mă gândesc la viaţa mea trecută - şi la soarta mea - în cei zece, unsprezece ani din urmă, îmi pare că e o poveste, un vis. Nu-ţi pare şi ţie, Asta?
ASTA: Negreşit, în unele părţi.
ALLMERS (urmând): Când mă gândesc ce eram noi doi înainte, Asta, doi bieţi orfani fără mijloace.
RITA (cu nerăbdare): Alt, iar istoriile vechi!
ALLMERS (fără a lua seama): Şi acum trăiesc răsfăţat - în belşug. Mi-am putut urma vocaţiunea. Am putut învăţa şi lucra după pofta inimei. (întinde mâna.) Şi această mare şi inexplicabilă fericire - ţi-o datorim ţie, draga mea Rita.
RITA (jumătate în glumă, jumătate supărată, îi dă uşor peste mână): Ia încetează cu prostiile. ALLMERS: Le spui numai ca un fel de introducere. RITA: Atunci treci peste introducere!
ALLMERS: Rita, nu crede că a fost sfatul doctorului care m-a
făcut să merg la munte. ASTA: Nu, Alfred? RITA: Dar ce te-a făcut să mergi?
ALLMERS: Adevărata cauză e că nu mai aveam linişte Ia masa mea de lucru.
RITA: N-aveai linişte? Dar bine, omule, cine te supăra?
ALLMERS (dânddin cap): Nimeni din afară, dar în mine aveam simţimântul că dispoziţiile mele cele mai bune le întrebuinţam rău, sau, mai bine, nu le întrebuinţam deloc, îmi pierdeam vremea.
ASTA (cu ochi mari): Când îţi scriai cartea?
ALLMERS (afirmă cu capul): Nu voi fi având eu numai talentul
pentru a scrie o carte. Voi fi fiind poate în stare să mai
fac şi altceva.
RITA: De-aia steteai tu tot pe gânduri în vremea din urmă?
ALLMERS: Mai ales din cauza aceasta.
RITA: Şi de-aia erai aşa de nemulţumit şi de tine. Şi de noi, ceilalţi. Căci erai nemulţumit şi de noi, Alfred.
ALLMERS (se uită iar drept înainte): Şedeam acolo, plecat peste masă, şi scriam zi cu zi. Uneori şi noaptea. Scriam mereu la cartea cea groasă „despre răspunderea omenească". Hm!
ASTA (punând mâna pe braţul lui): Dar bine, Alfred, cartea e misiunea vieţei tale.
RITA: Aşa e, şi adeseori ai zis-o.
ALLMERS: Aşa credeam. încă din vremea când de-abia ieşisem din copilărie. (Cu o privire calda.) Şi atunci tu, Rita, m-ai pus în stare să încep luctarea.
RITA: Vorbă să fie!
ALLMERS (îi surâde): Tu - cu munţii tăi de aur.
RITA (jumătate în gluma, jumătate supărată): Dacă mai începi iar cu vorbele astea ai s-o păţi!
ASTA (se uita cu mâhnire la el): Dar cartea, Alfred?
ALLMERS: Cartea parcă se îndepărta încetul cu încetul de mine. Dar în aceeaş măsură mi se întărea gândul la datoriile mai înalte ce-mi erau impuse.
RITA (îl apucă de mână, transportată de bucurie): Alfred?
ALLMERS: Mă gândeam la Eyolf, dragă.
RITA (descurajată, îl lasă de mână): Aşa - la Eyolf.
ALLMERS: Tot mai adânc s-a înrădăcinat bietul băiat în inima mea. După nefericita cădere de pe masă - şi mai ales de când avem siguranţa că nu mai e mijloc de îndreptare.
RITA (cu stăruinţă): Dar tu îngrijeşti de el, Alfred, pre cât este omeneşte cu putinţă.
198 TITU MAIORESCU
ALLMERS: Ca un dascăl, da. Dar nu ca un părinte; şi părinte vreau să fiu de acum înainte pentru Eyolf.
RITA (se uita la el şi dă din cap): Se vede că nu te înţeleg bine.
ALLMERS: Vreau să zic că am să-mi întrebuinţez toate puterile spre a-i uşura soarta şi a i-o face cât se poate mai suportabilă.
RITA: De ce exagerezi? Slava Domnului, nu cred să simtă el aşa de adânc.
ASTA (mişcata): Ba da, Rita, simte.
ALLMERS: Fii sigură că simte foarte adânc.
RITA (nerăbdătoare): Bine, frate! Dar ce poţi face mai mult pentru el? Toate le faci!
ALLMERS: Voi încerca să pătrund şi să luminez mintea lui de copil, să-i trezesc toate însuşirile cele bune, care dormitează încă. Să fac să încolţească toate sămânţele frumoase din inima lui, să crească, să înflorească şi să dea
roade. (Se scoală, din ce în ce mai încălzit.) Şi să fac mai mult!
Să-1 ajut ca să-şi puie dorinţele în armonie cu ceea ce poate realiza. Căci aici n-a ajuns încă. Toate năzuinţele lui sunt îndreptate spre lucruri care îi vor rămânea totdeauna inaccesibile. Eu însă vreau să deştept în sufletul lui simţimântul de fericire.
(Se plimbă de câteva ori prin odaie. Asta şi Rita se uită după el.)
RITA: Ai trebui să priveşti luctutile mai liniştit, Alfred!
ALLMERS (se opreşte la masa din stânga şi priveşte la ea): Eyolf Să continue opera vieţei mele. Se înţelege, dacă vrea. Sau să fie pus în stare să-şi aleagă altceva, după propria lui fire. Mai bine aşa. In orce caz, eu părăsesc lucrarea mea personală.
RITA (se scoală): Dar, dragă Alfred, nu poţi să lucrezi în acelaş
timp pentru Eyolf şi pentru tine? ALLMERS: Nu pot! Peste putinţă! Aici nu mă pot împărţi în
două, şi de aceea mă las de ale mele. Eyolf să fie
TRADUCERI 199
încoronarea familiei noastte. Şi noua chemare a vieţei mele este de a-1 conduce spre aceasta. ASTA (mergând spre dânsul): Mare luptă trebuie să se fi petrecut în tine, Alfred!
ALLMERS: Fireşte. Acasă n-aş fi ajuns niciodată la o hotărâre, nu mi-aş fi impus renunţarea. Aici, acasă, niciodată. RITA: De aceea ai plecat vara asta?
ALLMERS (cu ochii strălucitori): Da! Şi m-am dus sus, în singurătatea nesfârşită. Am văzut cum răsare soarele şi-şi aruncă razele peste vârfuri. Mă simţeam mai aproape de stele; îmi părea că m-am înrudit cu ele şi că ne înţelegem. Şi atunci am fost în stare.
ASTA (îl priveşte cu tristeţe): Şi acum nu mai lucrezi la cartea „despre răspunderea omenească"?
ALLMERS: Nu, o părăsesc cu desăvârşire, Asta. V-am spus-o adineaori eu nu mă pot împărţi. Dar răspunderea omenească am s-o duc pană la sfârşit - în practica vieţei.
RITA (cu un surâs): Crezi în adevăr că aici, acasă, ai să te ţii de proiecte aşa de măreţe?
ALLMERS (o ia de mână): împreună cu tine, da. (întinde ceailaltă
mâna.) Şi cu tine, Asta. RITA (îşi retrage mâna): Adecă cu două. Va să zică, te poţi împărţi. ALLMERS: Dar bine, dragă...!
(Rita pleacă de la el şi se duce pe pragul uşei de la verandă. La uşa din dreapta, bate uşor şi repede. Inginerul Borgheim intră iute în odaie. E un bărbat tânăr de vro 30 de ani, se ţine drept, are aspect sănătos şi vesel.) BORGHEIM: Bună dimineaţa, bună dimineaţa, doamnă! (Vede
pe Allmers şi se opreşte, surprins de bucurie.) Ce văd! Te-ai şi
întors, domnule Allmers? ALLMERS (străngându-l de mână): Da, m-am întors azi-noapte. RITA (veselă): N-a avut voie să stea mai mult, domnule Borgheim. ALLMERS: Dar nu e adevărat, Rito. RITA (apropiindu-se): Ba e adevărat, îi expirase congediul. BORGHEIM: Ce fel, aşa de strâns îl ţii?
200
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
201
RITA: Ţiu la drepturile mele. Şi, apoi, toate au un sfârşit. BORGHEIM: O, sper că nu toate. Bună dimineaţa, domnişoară Allmers! ASTA (evaziv): Bună dimineaţa. RITA (uitându-se la Borgbeim): Nu toate?
BORGHEIM: Eu unul sunt încredinţat că este cel puţin ceva
în lume cate nu are sfârşit. RITA: Fireşte, d-ta te gândeşti la amor şi alte de asemenea. BORGHEIM (cu căldura): Mă gândesc la tot ce e bun şi frumos! RITA: Şi ce nu se sfârşeşte niciodată. Foatte bine, să ne gândim
şi noi şi să credem cu toţii ca d-ta. ALLMERS (apropiindu-se de ei): Isprăveşti în curând şoseaua de
lângă noi?
BORGHEIM: Am şi isprăvit-o. Ieri a fost ziua din urmă. Destul a ţinut. Dat, slava Domnului, aceasta, cel puţin, a avut un sfârşit.
RITA: Şi de-aia eşti aşa de vesel?
BORGHEIM: Apoi, da, fireşte.
RITA: Drept să-ţi spui...
BORGHEIM: Ce vreai să zici, doamnă?
RITA: Tocmai frumos nu-ţi şade, domnule Borgheim.
BORGHEIM: De ce?
RITA: De acum înainte n-ai să mai vii aşa de des prin părţile noastte?
BORGHEIM: Ai dreptate. Nici nu m-am gândit.
RITA: Ei, haide! Din când în când tot mai treci d-ta pe la noi.
BORGHEIM: Din nenorocire, nu; pentru mult timp îmi va
fi cu neputinţă. RITA: Cum aşa?
BORGHEIM: Sunt însărcinat cu o nouă lucrare, foarte însemnată, de cate ttebuie să mă apuc numaidecât. ALLMERS: Da? (Strângându-l de mână.) Mă bucur din inimă. RITA: Te felicit, domnule Borgheim.
BORGHEIM: Tăcere, vă rog, tăcere! N-am încă voie să vorbesc tare. Dar nu mă puteam stăpâni! E un drum greu de construit, sus, spre miazănoapte. Ttecătoare peste munţi, greutăţi nepomenite de învins! (Excitat.) Ah, ce frumoasă e lumea şi ce fericire să fii inginer!
RITA (îlpriveşte cu un surâs glumeţ): Numai din pricina lucrărilor vii astăzi aşa transportat de bucii fie la noi?
BORGHEIM: Nu numai din cauza lucrărilor. Mă gândesc la întreaga perspectivă de posibilităţi fericite ce se deschide înaintea mea.
RITA (ca mai sus): Aha, aici se ascund lucruri şi mai frumoase.
BORGHEIM (uitându-se pe furiş la Asta): Mai ştii! Când vine odată norocul, vine ca un potop de primăvară. (Către Asta.) Domnişoară, vrei să facem o mică plimbare? Aşa, ca de obicei?
ASTA (repede): Mulţumesc. Nu acum. Astăzi nu. BORGHEIM: Vino, te rog! Numai o mică, mititică plimbate!
îmi este parcă aş avea să-ţi spui aşa de multe înainte
de a pleca cu totul. RITA: Poate e ceva de care n-ai încă voie să vorbeşti tare? BORGHEIM: De! Atârnă.
RITA: La adecă, poţi vorbi încet. (Cu jumătate glas.) Du-te, Asta. ASTA: Dar, dragă Rita...
BORGHEIM (rugând-o): Domnişoară Asta, gândeştc-te că e poate cea din urmă plimbare, pentru multă, multă vreme.
ASTA (îşi ia pălăria si umbreluţa): Bine, să ne plimbăm puţin prin grădină.
BORGHEIM: Ce recunoscător îţi sunt! ALLMERS: Şi vezi puţin şi de Eyolf.
BORGHEIM: Bine zici, Eyolf! P-aci, p-aci eram să-1 uit. Unde
e Eyolf? I-am adus ceva. ALLMERS: Se joacă undeva prin grădină. .BORGHEIM: Aşa? A început, în sfârşit, să se joace? Până acum ■ii        şedea tot în odaie, cu cărţile.
202 TITU MAIORESCU
ALLMERS: De aci înainte se schimbă. Am să fac dintr-însul
un voinic de codru. BORGHEIM: Bravo! Să trăiască şi el la aer şi la soare, bietul
băiat! Zău, nici că poţi face ceva mai cuminte în lumea
aceasta decât să petreci. Mie unuia viaţa întreagă îmi pare
o petrecere. Haide să ne plimbăm acum, domnişoară.
(Borgheim şi Asta se coboară prin verandă în grădină.) ALLMERS (uităndu-se după dânşii): Rita, crezi că e ceva între ei? RITA: Nu ştiu ce să zic. Mai nainte, credeam. Dar acum nu
mai ştiu ce e cu Asta. De la o vreme încoace, n-o mai
înţeleg deloc.
ALLMERS: N-o mai înţelegi? De când? De la plecarea mea? RITA: De vro două-trei săptămâni îmi pare schimbată. ALLMERS: Şi nu crezi că se mai inreresează de el ca nainte? RITA: Serios, nu. Nu de tot şi nu fătă rezerve. Nu cred. (Obser-
văndu-l.) Ţi-ar fi neplăcut dacă s-ar interesa? AI J JvlERS: Anume neplăcut, nu. Dar, ce e drept, mi-ar fi teamă... RITA: Teamă?
ALLMERS: Nu uita că eu am răspunderea pentru Asta şi pentru soarta ei.
RITA: Auzi vorbă, răspundere! Asta nu mai e copil, e om în
toată firea. Ştie ea să aleagă singură ce-i trebuie. ALLMERS: Să nădăjduim, cel puţin.
RITA: Eu, din parte-mi, găsesc pe Borgheim foarte potrivit. ALLMERS: Doamne, Rito! Eu asemenea, mai ales. însă... RITA (urmând): Şi aş fi încântată dacă s-ar lua. ALLMERS (cu neplăcere): Adecă de ce?
RITA (tot mai excitată): Vreai s-o ştii? Fiindcă atunci s-ar duce cu el! Şi fiindcă atunci n-ar mai veni întruna la noi, ca acum! ALLMERS (încremenit): Ce? Ai vrea să scapi de Asta?! RITA: Da, Alfred, da! ALLMERS: Pentru Dumnezeu, dar de ce?
RITA (pasionată, ilapucă cu braţele de gât): Atunci te-aş avea, în sfârşit, numai pentru mine! Ba nu, nici măcar atunci! Nu de
TRADUCERI 203 tot pentru mine. (Izbucneşte într-un plâns convulsiv.) Ah,
Alfred, nu pot fără tine, nu pot! ALLMERS (se desface cu blândeţe): Fii cuminte, dragă! RITA: Ce-mi pasă dacă sunt cuminte sau necuminte! Mie îmi
pasă numai de tine! Numai de tine în lumea întreagă!
(Iar i se aruncă de gât.) De tine, de tine, de tine! ALLMERS: Ci lasă-mă, mă strângi de gât. RITA (îl lasă): Numai de-aş putea. (Privindu-l cu ochi aprinşi.) Ah,
dac-ai şti cum te-am urât! ALLMERS: M-ai urât pe mine !
RITA: Da, pe tine - când şedeai acolo în odaie şi erai cufundat în cartea ta. Târziu, până în mijlocul nopţii. (Cuglas tânguitor.) Aşa tâtziu, Alfred, aşa fără sfârşit. O, ce ură aveam pe carte!
ALLMERS: Dar acum s-a sfârşit cu cartea.
RITA (cu un râs strident): Fireşte! Acum eşti plin de altele, mai grozave!
ALIMERS (indignat): Mai grozave! Aşa numeşti tu copilul nostru!
RITA (violentă): Da, aşa îl numesc. Pentru raportul dintre noi doi îl numesc aşa. Fiindcă el - copilul — mai e, pe deasupra, o fiinţă cu carne şi oase. (Cupasiune crescândă.) Dar n-am s-o rabd, Alfred, nu o pot răbda, ţi-o spui de mai nainte!
ALLMERS: (se uită drept la ea şi zice domol): Uneori parcă mi-e frică de tine, Rita.
RITA (întunecata): Mi-e frică şi mie de mine. Şi tomai de aceea n-ar trebui să ttezeşti partea cea rea din mine.
ALLMERS: Dar, pentru Dumnezeu! Fac eu aşa ceva?
RITA: Da, faci - când loveşti în ce e mai sfânt dintre noi.
ALLMERS (cu stăruinţă): Dar vino-ţi în fire, Rita. E vorba de propriul tău copil - de singurul nostru copil.
RITA: Copilul e numai pe jumătate al meu. (Iarăşipasionată.) Dar tu să fii întteg al meu! Şi să nu fii decât al meu! Aceasta o pot cere de la tine - am dreptul s-o cer!
204
TITU MAIORESCU
F
TRADUCERI
205
ALLMERS (dânddin umeri): Ei, dragă, să ceri nu foloseşte nimic.
Toate trebuiesc date de bunăvoie. RITA (încordata): Şi, adecă, acum nu mai poţi da? ALLMERS: Nu, nu mai pot. Trebuie să mă împart între Eyolf
şi între tine.
RITA: Dar dacă nu se năştea Eyolf? Cum ar fi fost atunci? ALLMERS (evaziv): Ei, atunci ar fi fost altceva. Atunci nu te-aş
avea decât pe tine. RITA (încet, cu glasul tremurând): Atunci îmi pare rău că l-am născut. ALLMERS (violent): Rita! Nici nu ştii ce vorbeşti! RITA (tremurândde emoţie): I-am dat viaţa în aşa chinuri nespuse!
Dar le-am suferit toate cu bucurie, cu fericire - de
dragul tău!
ALLMERS (cu căldură): Aşa este, aşa e, o ştiu.
RITA (hotărât): Dar aici s-a încheiat. Eu vreau să mă bucur şi de viaţă. Cu tine împreună. Cu tine, fără amestec. Eu nu pot trăi în casă şi să fiu numai mama lui Eyolf-numai atât şi alta nimic. Nu vreau! Să ştii! Nu pot! Vreau să fiu totul şi toate pentru tine! Pentru tine, Alfred!
ALLMERS: Da aşa şi eşti, Rita. Prin copilul nostru...
RITA: Ei! vorbe goale şi alta nimic. Astea nu se trec la mine. Ştii bine. Să deviu mamă am fost în stare. Dar să fiu mama copilului nu sunt în stare, n-am darul. Trebuie să mă iai aşa cum sunt.
ALLMERS: Şi totuş îl iubeai mai înainte din toată inima.
RITA: Mi-era milă de el. Fiindcă-1 neglijai tu. întruna trebuia să cetească şi să-nveţe pe dinafară. De-abia îl băgai în seamă.
ALLMERS (afirmă încet cu capul): Ai dreptate, eram orb. Nu venise
încă timpul. RITA: Şi acum a venit?
ALLMERS: Da, în sfârşit. Acum am înţeles că n-am pe pământ o chemare mai înaltă decât aceasta: să fiu pentru Eyolf un adevărat părinte.
RITA: Dar eu? Ce vreai să fii penttu mine?
ALLMERS (cu blândeţe): Pentru tine? Tu ai să-mi rămâi totdeauna dragă - în fundul inimei. (Vrea s-o apuce de mâna.)
RITA (retrăgându-se): Nu vreau să ştiu eu de fundul inimei. Vreau să te am întreg! Şi penttu mine singură! Aşa cum te-am avut la început, în vremea cea frumoasă şi încântătoare. (Violent şi aspru.) Fiu nu sunt om care să mă mulţumesc cu rămăşiţe şi cu fărimituri.
ALLMERS (blând): Cred că este destulă fericire pentru tustrei, Rita!
RITA (ironic): Te mulţumeşti cu puţin. (Sade la masa din stânga.)
Acum ascultă-mă. ALLMERS (se apropie): Ce mai e?
RITA (se uită cu dor li el): Când am primit aseată depeşa ta...
ALLMERS: Bine zici, cum a fost ?
RITA: ... m-am îmbrăcat în alb...
ALLMERS: Am văzut că erai în alb când am sosit.
RITA: ... îmi despletisem păttd ...
ALLMERS: Părul tău frumos şi parfumat.
RITA: ... de îmi cădea peste umeri pe spate...
ALLMERS: Am văzut, am văzut. Ah! ce frumoasă erai, Rita!
RITA: Amândouă lămpile erau acoperite cu roşu. Şi eram singuri, noi doi. Toţi dormeau în casă. Şi pe mescioară era şampanie.
ALLMERS: Din care n-am băut.
RITA (se uită cu imputare la el): Aşa e. (Râde amar.) Cum zice în poezie: „Vin era, dar n-ai băut". (Se scoală de pe jeţ si se duce parc-ar fi obosită spre canapea, pe care se aşază, jumătate culcată.)
ALLMERS (merge spre ea şi rămâne în picioare): Eram aşa plin de gânduri serioase, îmi propusesem să vorbesc cu tine despre viaţa noastră de aci înainte. Şi mai întâi despre Eyolf.
RITA (surâde): Dar ai şi vorbit, dtagă.
ALLMERS: Ba n-am avut vreme. Că tu ai început să te dezbraci.
206
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
207
RITA: Da, şi tu tot vorbeai de Eyolf. Nu-ţi aduci aminte? Mă
întrebai cum stă cu stomahul lui Eyolf. ALLMERS (cu imputare): Rita!
RITA: Şi apoi te-ai dus să te culci în pat la tine. Şi ai dormit tun. ALLMERS (dând din cap): Rita, Rita!
RIT A (se întinde de-a lungul pe canapea şi se uită la el): Alfred!
ALLMERS: Ce-i?
RITA: „Vin era, dar n-ai băut".
ALLMERS (aproape aspru): Nil, n-am băut. (Pleacă de la ea şi se pune în uşa verandei. Rita rămâne câteva momente nemişcată, cu ochii închişi.)
RITA (sculându-se repede): Dar să-ţi spun una, Alfred!
ALLMERS (întorcându-se): Ce? RITA: Să nu te crezi aşa de sigur! ALLMERS: Cum sigur ?
RITA: Da, să nu fii aşa de făr' de grije! Nu aşa de sigur că mă
ai la buzunar. ALLMERS (seapropie): Ce vreai să zici?
RITA (cu buzele tremurând): Niciodată nu ţi-am fost necredincioasă, nici măcar cu gândul, Alfred! Nici o singură clipită.
ALLMERS: Nu c nevoie să mi-o spui, Rita. Te cunosc eu îndestul.
RITA (cu ochi scânteietori): Dar dacă nu ţii la mine... ALLMERS: Nu ţiu eu la tine! Nu înţeleg unde vreai s-o aduci. RITA: O, nu ştii ce s-ar putea deştepta în mine dacă... ALLMERS: Dacă?
RITA: Dacă aş simţi vreodată că nu-ţi mai pasă de mine, că
nu mă mai iubeşti ca mai nainte. ALLMERS: Dar bine, draga mea Rita - transformarea omului
cu vârsta - trebuia să vie odată şi în raportul nostru. Ca
la toţi ceilalţi.
RITA: La mine, niciodată! Şi nici la tine nu vreau să aud de transformare. N-aş putea-o suferi, Alfred. Vreau să te păstrez pentru mine singură.
ALLMERS (privind-o cu mâhnire): Grozav eşti de geloasă.
RITA: Aşa sunt şi nu mă pot face alta. (Cu ameninţare.) Dacă te
împărţi între mine şi altcineva... ALLMERS: Ei, atunci, ce? RITA: Atunci am să-mi răzbun pe tine, Alfred! ALLMERS: Şi cum ţi-ai putea răzbuna? RITA: Nu ştiu. Ba da, ştiu. ALLMERS: Adecă? RITA: Mă duc şi mă pierd. ALLMERS: Te pierzi - cum ?
RITA: Da, mă pierd. Mă arunc în braţele celui dintâi bărbat
ce-mi iese în cale. ALLMERS (se uită la ea cu căldură şi dă din cap): Aşa ceva n-ai să faci
tu niciodată, tu, femeia cinstită, credincioasă, mândră. RITA (apucându-lcu braţele de gât): O, nu şrii ce aş fi în stare, dacă...
dacă nu ţi-ar mai păsa de mine. ALLMERS: Dacă nu mi-ar mai păsa de tine, Rita? Dar cum
poţi spune aşa ceva! RITA (desfăcându-se, jumătate râzând): L-aş putea ademeni pe el, pe
inginerul care tot vine pe la noi. ALliMERS (murat): Slavă ţie, Doamne! Va să zică glumeşti numai. RITA: Ba deloc. De ce nu pe el, ca pe orcatc? ALLMERS: Nu, fiindcă el e ca şi legat. RITA: Cu atât mai bine! Atunci l-aş lua alteia! Tocmai ce mi-a
făcut Eyolf mie. ALLMERS: Bietul Eyolf să fi făcut una ca asta? RITA (ameninţând cu degetul): Apoi vezi! Iată! îndată ce rosteşti
numele lui Eyolf, ţi se înduioşează inima, îţi tremură
glasul! (Cu manile pumn.) O, parcă-mi vine să doresc - dar
să nu mai vorbim! ALLMERS (privind-o cu spaimă): Ce să doreşti, Rita? RITA: (violent, depărtăndu-se de el): Nu, nu - nu-ţi spui. Niciodată! ALLMERS (se apropie de ea): Rita, te rog în genunchi - de dragul
tău şi al meu - nu te lăsa împinsă spte gânduri rele.
208 TITU MAIORESCU
(Borgheim şi Asta sosesc din grădină. Amândoi sunt mişcaţi, dar se stăpânesc. Au aerul serioşi şi rău dispuşi. Asta rămâne pe verandă. Borgheim intră în odaie.)
BORGHEIM: Aşa. Ne-am făcut şi plimbarea din urmă. RITA (uimită): A! Şi după plimbare nu urmează o călătorie
mai lungă? BORGHEIM: Pentru mine, da. RITA: Pentru d-ta singur? BORGHEIM: Da, penttu mine singur.
RITA (aruncând lui Allmers o privire posomorâtă): Auzi, Alfred? (Lui Borgheim.) Mă prind că te-a deocheat cineva de nu ţi-a mers bine.
BORGHEIM: M-a deocheat?
RITA (dând din cap): Fireşte, te-a deocheat.
BORGHEIM: Dumneata crezi în deochi, doamnă?
RITA: Am început să cred. Mai ales când vine de la ochi de copil.
ALLMERS (îişopteşte, indignat): Rita, cum ţi-e cu putinţă!... RITA (încet): A ta e vina, Alfred, dacă mă fac rea şi urâcioasă.
(Dinspre malul mării se aud glasuri şi strigăte confuze.) BORGHEIM (mergând spre uşa verandei): Ce O fi gălăgia aceasta? ASTA (de la uşe): Ia vedeţi mulţimea de oameni care se adună
jos, la port!
ALLMERS: Ce să fie? (Priveşte un moment spre port.) Desigur, iar vreo
ştrengărie a băieţilor acelora. BORGHEIM (ieşind spre grădină): Hei, măi băieţi! Ce s-a întâmplat?
(Se aude învăhnăşală de glasuri care răspund.)
RITA: Ce zic?
BORGHEIM: Zic că s-a înecat un copil.
ALLMERS: Un copil înecat?
ASTA (neliniştită): Un copil mic.
ALLMERS: Dar ei ştiu toţi să înoate.
RITA (cu un ţipăt de spaimă): Unde e Eyolf?
ALLMERS: Domol, domol! Eyolf se joacă în grădină.
TRADUCERI 209
ASTA: Ba nu, în grădină nu era. RITA (cu braţele ridicate): O, de n-ar fi el! BORGHEIM (ascultă şi strigă înspre jos): Al cui e copilul?
(Se aud glasuri nedesluşite. Borgheim şi Asta, cu un ţipet năbuşit, aleargă
spre mare.)
ALLMERS (înspăimântat): Dar nu este Eyolfi Nu este Eyolf, Rita! RITA (pe verandă ascultând): Taci! Trebuie să aud ce spun. (Rita
fuge, cu un răcnet în odaie.) ALLMERS (după ea): Ce zic?
RITA (cade lângă scaunul din stânga): Zic: colo pluteşte cârja pe apă. ALLMERS (aproape înţepenit): Nu! Nu! Nu!
RITA (cu glasul răguşit): Eyolf! Eyolf! Trebuie să-1 scape. ALLMERS (jumătate nebun): Nu se poate! O viaţă aşa de scumpă!
O viaţă aşa de scumpă! (Aleargă prin grădină, spre mare.) (Cottina cade.)
ACTUL II
(O vale îngustă în pădurea Iui Allmers de pe marginea mării. La stânga, copaci bătrâni şi înalţi, care îşi întind ramurile peste scenă. în fund, de pe o colină, şerpuieşte un pârâu ce se pierde prin pietrele de la marginea pădurii. De-a lungul pârâului, o cărare. La dreapta, nişte copaci singuratici, printre care se zăreşte fiordul. Pe întâiul plan se vede colţul unui şopron de caice şi o luntre trasă la ţărm. Sub copacii cei bătrâni din stânga, o masă cu o bancă şi câteva scaune, toate de mesteacăn subţire. Pe cerul plumburiu şî ploios fug nori de ceaţă.
Alfred Allmers, cu aceleaşi haine şi cu pălăria lângă el, şade pe bancă, sprijinindu-şi coatele pe masă, şi priveşte dus şi nemişcat spre fiord.
După un moment vine Asta Allmers cu umbrela deschisă pe cărare.)
210
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
211
ASTA (se apropie încet şi cu sfială): N-ar trebui să şezi aici pe astfel de vreme, Alfred.
(Allmers dă de-abia din cap, fără a răspunde.) ASTA (închide umbrela): Am umblat mult pană te-am găsit. ALLMERS (cu glasul stins): îţi mulţumesc.
ASTA (îşi apropie un scaun şi sade lângă Allmers): De mult ai venit aici? Ai stat aici toată vremea?
ALLMERS (nu răspunde la început: după câteva momente, zice): Nu, n-0
pot pricepe. îmi pare cu neputinţă toată istoria.
ASTA (plină de compătimire, cu mâna pe braţul lui): Sărmanul om!
ALLMERS (se uită ţintă la ea): Adevărat să fie, Asta? Sau am înnebunit eu? Sau e numai vis? De-ar fi numai vis! închi-puieşte-ţi ce frumos, când m-aş deştepta acum!
ASTA: Ah, de-ar da Dumnezeu să te pot deştepta eu!
ALLMERS (se uită spre mare): Ce faţă nemilostivă are fiordul astăzi! Zace colo, leneş şi dârz. Plumburiu - cu dungi gal-bine — oglindeşte norii.
ASTA (rugându-se de el): Alfred, nu mai şedea aici şi te uita meteu la apă!
AI.1 .MERS (fără a o asculta): Ijs, suptafaţă e aşa. Dar la fiind - acolo se repede curentul cel puternic...
ASTA (cu spaimă): Pentru Dumnezeu, nu te mai gândi la fundul mării!
ALLMERS (privind-o cu blândeţe): Tu crezi, poate, că el e numai colea, la câţiva paşi? Dar nu e aşa. Nu trebuie să crezi una ca asta. Gândeşte-te numai ce repede e curentul aici. El e departe, încolo, la largul mării.
ASTA (îşi apasă manile peste obraz şi se aruncă plângând peste masă): Doamne, Doamne!
ALLMERS: De aceea e bietul Eyolf aşa depatte - dus, dus de la noi.
ASTA (rugându-se): Ah, Alfred, nu vorbi aşa! ALLMERS: Poţi face singură socoteala. Eşti aşa de îndemânatică la altele. în 28-29 de ceasuri! Ia stai... ia stai...
ASTA (ţipă şi-şi astupă urechile): Alfred!
ALLMERS (apăsând mâna pe masă): Dar pricepi tu înţelesul unui
asemenea lucru? ASTA (uitându-se la el): Cărui lucru? ALLMERS: Ce ni s-a întâmplat, Ritei şi mie. ASTA: înţelesul ?
ALLMERS (nerăbdător): înţelesul, fireşte. Căci trebuie să aibă un înţeles oarecare. Viaţa, existenţa - doar n-or fi toate fără nici un înţeles.
ASTA: Cine-o poate şti cu siguranţă!
ALLMERS (râde amar): Aşa e; vei fi având dreptate. La urma urmelor, toate merg în voia întâmplaţii. Sunt lisate de capul lor, ca o rămăşiţă de corabie fără cârmă. Se prea poate. Aşa pare, cel puţin.
ASTA (pe gânduri): Dar dacă ar părea numai aşa?
ALLMERS (violent): Ce? Eşti tu cumva în stare să-mi tălmăceşti lucrul? Căci eu nu pot. (Mai blând.) Eyolf se afla tocmai în momentul când începuse a i se forma mintea şi coştiinţa de sine. Se ivea în el o sumă nesfârşită de daruri fireşti. Poate daruri de cea mai mare însemnătate. Era menit să devie bucuria şi mândria vieţei mele. Şi a fost destul să sosească o babă, bătrână şi smintită -şi să arete un câine într-un săculeţ...
ASTA: Dar nici nu ştim cum s-a întâmplat...
ALLMERS: Cum să nu ştim! Băieţii au văzut-o cum pornea cu luntrea pe fiord. Au văzut cum sta Eyolf singur pe marginea podului. Au văzut cum se uita ţintă după dânsa -de 1-a apucat ca un fel de ameţeală. (Cutremurându-se.) Şi atunci — atunci a căzut în apă , şi s-a făcut nevăzut.
ASTA: Poate să fi fost aşa, dat poate...
ALLMERS: Ea 1-a ademenit de s-a cufundat. Fără-ndoială. ASTA: Dar de ce să-1 fi ademenit, Alfred? ALLMERS: Apoi, vezi, tocmai aici e întrebarea! De ce s-o fi făcut? De răsplată nu poate fi vorba. Adecă nu avea
212
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
213
nimic de ispăşit. Eyolf nu-i făcuse nici un rău. N-a strigat niciodată după ea. Sau să fi aruncat vreodată cu pietre după câine. Nu dase cu ochii nici de ea, nici de câinele ei până ieri. Va să zică, nici o ispăşire. Aşa fără motiv toată întâmplarea! Aşa fără înţeles! Şi, totuş, aşa a vrut soarta.
ASTA: Ai vorbit cu Rita despre aceste lucruri?
ALLMERS (dă din cap): Parcă-mi vine mai lesne să vorbesc cu tine despre aşa ceva. (Răsufla din greu.) Şi despre toate. (Asta îşi scoate de cusut dintr-un mic pachet învelit în hârtie. Allmers se uită, cu gândul aiurea.)
ALLMERS: Ce ai acolo, Asta?
ASTA (îi ia pălăria): Zăbranic.
ALLMERS: De ce?
ASTA: Rita m-a rugat. Am voie?
ALLMERS: De pe partea mea...!
(li coase zăbranicul în jurul pălăriei.)
ALLMERS (privindcum coase): Unde e Rita?
ASTA: Mi se pare că umblă prin grădină. E şi Borgheim cu ea.
ALLMERS (cam mirat): Da? Borgheim a mai venit şi astăzi?
ASTA: Da. A sosit cu trenul de la 12.
ALLMERS: N-aş fi crezut.
ASTA (cusând): Eyolf îi era aşa de drag...
ALLMERS: Borgheim e suflet credincios, Asta.
ASTA (cu căldură, dar liniştită): Credincios e, desigur.
ALLMERS (se uită la ea): Tu, în fundul inimei, ţii la el.
ASTA: Aşa e.
ALLMERS: Şi tot nu te poţi hotărî...?
ASTA: Ah, Alfred, nu vorbi tocmai acum de asemenea lucru.
ALLMERS: Ba, tocmai. Spune-mi de ce nu...
ASTA: Te rog din toată inima - nu mă-ntreba. Fiindcă, ştii,
îmi e aşa de gteu... Iacă. Am isptăvit cu pălăria. ALLMERS: îţi mulţumesc. ASTA: Dar mai este mâneca stângă.
ALLMERS: Trebuie pus şi acolo zăbranic? ASTA: Da, aşa se cade. ALLMERS: Bine, fă cum crezi.
ASTA (se apropie de el şi începe iar să coase): Trebuie să Stai liniştit CU
braţul. Ca să nu te-nţep. ALIMERS (surâzândpe jumătate): E tocmai ca-n vremea de demult. ASTA: Nu-i aşa ?
ALLMERS: Când erai fetiţă mică, şedeai tot aşa lângă mine
şi-mi dregeai hainele. ASTA: Pe cât puteam.
ALLMERS: Şi ce mi-ai cusut întâi şi-ntâi - a fost tot un zăbranic. ASTA: Da?
ALLMERS: în junii şepcei mele de student. Când ne murise tata. ASTA: Eu ţi l-am cusut? închipuieşte-ţi că nu-mi aduc deloc aminte.
ALLMERS: Fireşte; erai aşa de mică atunci... ASTA: Da, eram mică.
ALLMERS: Şi apoi, după doi ani - când am pierdut pe maică-ta - mi-ai cusut iar o bandă lată de zăbranic în jurul braţului.
ASTA: Credeam că se cuvine.
ALLMERS (o mângâie pe mână): Se-nţelege că se cuvinea, Asta. Şi, mai pe urmă, când rămăsesem singuri pe lume, noi doi... Ai şi isprăvit?
ASTA: Da. (îşi strânge lucrul.) Tot a fost o vreme foarte frumoasă, Alfred. Când eram noi doi singuri.
ALLMERS: Foarte frumoasă. Dar şi cât aveam de lucru!
ASTA: Tu lucrai.
ALLMERS (mai vioi): Ba şi tu, în felul tău... (Surâzând.) Dragul meu Eyolf...
ASTA: Ei, lasă... nu-mi mai aduce aminte de prostiile noastre cu numele.
ALLMERS: Apoi, dacă ai fi fost băiat, te-ar fi chemat Eyolf.
214
TITU MAIORESCU
ASTA: Bine, dacă... dar pe urmă, când ajunseseşi student ia universitate... (Surâdefără voie.) Ce copilăros erai uneori! ALLMERS: Cine? Eu eram copilăros?
ASTA: Aşa îmi pare acum, când mă gândesc înapoi. Ţi-era
ruşine că n-aveai frate, ci numai o soră. ALLMERS: Ba nu, ţie ţi-era ruşine.
ASTA: Apoi da, şi mie puţintel; îmi părea rău pentru tine. ALLMERS: înţeleg. Şi atunci luai hainele mele purtate. ASTA: Costumul cel frumos de sărbătoate. îţi mai aduci aminte
de bluza albastră şi de pantalonii păn' la genunchi? ALLMERS (îşi opreşte privirea asupra ei): Ce limpede te văd înaintea
ochilor, când te îmbrăcaseşi şi te plimbai cu el prin odaie. ASTA: Dar n-o făceam decât când eram singuri acasă. ALLMERS: Şi ce aer serios şi important ne dam... îţi aduci
aminte Şi eu îţi ziceam totdeauna Eyolf. ASTA: Alfred, nădăjduiesc că n-ai spus-o Ritei? ALLMERS: Ba îmi pare că i-am spus-o o dată. ASTA: Bine, cum ai putut spune asemenea lucruri! ALLMERS: Vezi, unei neveste îi spui toate... sau mai toate. ASTA: Aşa o fi.
ALLMERS (parcă se deşteaptă, îşi duce mâna la frunte şi sare în sus): Ah,
dar eu şed aici şi... ASTA (se scoală şi se uită la el îngrijată): Ce ai? ALLMERS: Mai că-mi ieşise din minte, îmi ieşise din minte! ASTA: Eyolf!
ALLMERS: Şedeam aici şi mă dusesem cu închipuirea în vremurile tfecute. Şi el nu era cu noi.
ASTA: Ba era, Alfred. Tot la Eyolf ne era gândul.
ALLMERS: Nu e adevărat. îmi scăpase din minte - se dusese. Nu l-am văzut nici o clipită înaintea ochilor, pe când şedeam noi aici şi stam de vorbă. îl uitasem cu desăvârşire.
ASTA: Dar şi trebuie să mai scapi de durere.
ALLMERS: Ba nu, tocmai că nu ttebuie! Nu mi-e iertat. Nu am dreptul. Şi nici nu mă lasă inima. (Se duce turburat spre
TRADUCERI
215
dreapta.) Locul meu e aici, afară, unde rătăceşte el în fundul mării!
ASTA (dupa dânsul, reţinându-l): Alfred, Alfred! Nu te duce la mare! ALLMERS: Trebuie să mă duc după el! Lasă-mă, Asta! Să iau luntrea.
ASTA (înspăimântată): Nu te duce pe mare, îţi spui! ALLMERS (cedând): Nu, nu, vezi că rămâi, dă-mi numai drumul. ASTA (îl aduce înapoi spre masă): Trebuie să-ţi mai odihneşti gândurile, Alfred. Vino-ncoace şi şezi. ALLMERS (vrea să şază pe bancă): Bine, cum vreai. ASTA: Nu, să nu şezi acolo. ALLMERS: Ah, lasă-mă...
ASTA: Ba nu! Că aşa priveşti mereu spre... (îl sileşte cu binele să
şadă pe un scaun, având spatele întors spre marea din dreapta.) Vezi,
aşa, aici să rămâi. (Se aşazăpe bancă.) Şi acum să mai stăm
puţin de vorbă. ALLMERS (răsuflă tare): Ce bine mi-a făcut că mi-am putut uita
pentru un moment durerea şi pierderea lui. ASTA: Aşa şi trebuie, Alfred.
ALLMERS: Dar nu-ţi par grozav de slab şi de nepăsător că am putut uita?
ASTA: Deloc. E cu neputinţă să te învârteşti mereu în jurul aceluiaşi gând.
ALLMERS: Mie, cel puţin, îmi e cu neputinţă. înainte de a veni
tu, mi se rupea inima de chin sfâşiitor. ASTA: Fireşte.
ALLMERS: Şi, vezi, nu ţi-ar veni să crezi - hm! ASTA: Ce?
ALLMERS: Tocmai când şedeam aici, în mijlocul durerii, m-am pomenit gândindu-mă ce-o să mâncăm astăzi la prânz.
ASTA (liniştindu-l): Nu face nimic, numai să te fi odihnit ceva.
ALLMERS: Ştii, era în adevăr ca un fel de odihnă, (ti întinde mâna peste masă.) Ce bine că te am pe tine, Asta! Şi, cu toată durerea, mă bucur.
216
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
217
ASTA (privindu-lserioasa): Mai întâi de toate, să-ţi pară bine că ai pe Rita.
ALLMERS: Fireşte, se înţelege de la sine. Dar cu Rita nu sunt rudă. Tot nu e ca şi când ai o soră.
ASTA (încordată): Aşa ţi se pate, Alfred?
ALLMERS: Da, familia noastră tot e altceva. (Jumătate în glumă.) Numele noastre încep toate cu vocale. Iţi mai aduci aminte de câte ori am observat-o? Şi rudele sunt toate, deopotrivă, sărace... şi toţi semănăm la ochi.
ASTA: Găseşti că şi eu?
ALLMERS: Nu, tu te-ai luat după maică-ta. Nu ne semeni
deloc. Nici măcar tatii. Şi, cu toate aceste... ASTA: Ce, cu toate aceste...
ALLMERS: Cu toate aceste, îmi pare că viaţa ce am dus-o împreună ne-a dat ceva deopotrivă, un fel de asemănare între tine şi mine. Fiecare din noi s-a luat după celălalt. Sufleteşte, vreau să zic.
ASTA (mişcată si cu căldură): Alfred, n-ai dreptate. Numai eu m-am schimbat după tine. Şi ţie îţi datoresc tot, tot binele pe lume.
AI .1 MERS (dând din cap): Nimic nu-mi datoreşd, Asta. Dimpotrivă. ASTA: îţi datoresc tot. O ştii şi tu. Nici o jertfă nu-ţi era prea grea. ALLMERS (întrerupând-o): Vorbă să fie, jertfă! Ia dă-mi pace!
Mi-ai fost dragă de mică, Asta. Iacă tot. (După o pauză.)
Şi parcă simţeam că trebuie să dreg o mare nedreptate. ASTA (uimita): O nedreptate - tu? ALLMERS: Nu tocmai a mea. Dar... ASTA (încordată): Dar... ? ALLMERS: A tatii.
ASTA (sare de pe bancă): A tatii! (Sade iar.) Ce vreai să zici, Alfred? ALLMERS: Tata nu era ce se cheamă bun pentru tine. ASTA (violent): Nu votbi aşa!
ALLMERS: Ba aşa e. Nu te iubea. Adecă nu te iubea cum ar fi trebuit.
ASTA: Poate nu ca pe tine. Dar era şi lucru firesc. Cel puţin
în anii din urmă. ASTA (încet): Nu trebuie să uiţi că mama era mult, mult mai
tânără decât el. ALLMERS: Crezi că nu erau tocmai potriviţi? ASTA: Se poate.
ALLMERS: Fie! Şi, cu toate aceste, tata, care, de altminteri, era aşa de blând şi cu inima aşa de caldă, aşa de prietenos cu toţi oamenii...
ASTA (încet): Poate şi mama nu va fi fost totdeauna cum ar fi trebuit.
ALLMERS: Mama ta!
ASTA: Poate nu totdeauna.
ALLMERS: Adecă faţă cu tata?
ASTA: Da.
ALLMERS: Nu mi s-a părut niciodată.
ASTA (se scoală, înecăndu-şi lacrimile): Ah, Alfred, lasă-i să se odihnească cei ce S-au dus! (Merge spre dreapta.)
ALLMERS (sescoală şi el): Da, să-i lăsăm. (Frângându-şi manile.) Dar cei ce s-au dus nu ne lasă pe noi să ne odihnim. Nici zi, nici noapte.
ASTA (privindu-l cu căldură): Cu vremea, se mai îmblânzeşte durerea, Alfred.
ALLMERS (se uita pierdut la dânsa): Nu-i aşa? Şi tu crezi?... Dar cum să trec peste grozavele zile de la-nceput? (Cuglasul răguşit.) Nu mai ştiu.
ASTA (îşi pune manile pe umărul lui, rugându-l): Du-te SUS, la Rita. Te rog, te rog!
ALLMERS (se retrage, violent): Nu, să nu-mi mai vorbeşti de Rita!
Nu pot, pricepi? (Mai liniştit.) Lasă-mă să şed aici cu tine. ASTA: Bine, nu e votba să te părăsesc.
ALLMERS (o apucă de mână): îţi mulţumesc. (Se uită un moment la mare.) Unde mi-e acum bietul Eyolfi (Privind-o cu un surâs
trist.) Poţi să-mi spui tu, Eyolf mare şi cuminte? (Dând
218
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
219
din cap.) Nimeni pe lume nu mi-o poate spune. Eu ştiu numai un lucru, un lucru grozav: că nu-1 mai am. ASTA (se uită in sus, spre stânga, şi-şi retrage mâna): Iată-i, vin!
(Rita Allmers şi inginerul Borgheim se coboară pe potecă: ea, înainte, îmbrăcată în negru, cu un zăbranic pe cap; Borgheim are o umbrelă subsuoară.)
ALLMERS (venind spre ei): Cum îţi e, Rita?
RITA (trecepe dinaintea lui): Ah, nu mă mai întreba.
ALLMERS: De ce vii încoace?
RITA: Ca să văd de tine. Ce faci?
ALLMERS: Nimic. Asta a venit să stea cu mine.
RITA: Bine, dar pană la venirea ei? Toată dimineaţa ai fost dus
de lângă mine. ALLMERS: Am şezut colo şi m-am uitat la mare. RITA: Bine că poţi!
ALLMERS (nerăbdător): Mi-e mai plăcut să fiu singur.
RITA (umblă în nelinişte): Şi mai eşti şi în stare să şezi la un loc.
ALLMERS: Am destulă vreme de pierdut.
RITA: Pe mine nu mă rabdă nicăieri. Mai ales aici, unde-ţi stă marea înaintea ochilor.
ALLMERS: Anume, fiindcă e marea aproape.
RITA (către Borgheim): Nu crezi şi d-ta că ar uebui să vie cu noi sus?
BORGHEIM (către Allmers): Cred că ar fi mai bine.
ALLMERS: Nu, vă rog, nu... lăsaţi-mă unde sunt.
RITA: Atunci rămâi şi eu, Alfred.
ALLMERS: Bine. Stai, Asta.
ASTA (şopteşte lui Borgheim): Să-i lăsăm singuri!
BORGHEIM (pricepând): Domnişoară Allmers, nu ne plimbăm puţin... de-a lungul mării? De astă dată în adevăr pentru cea din urmă oară?
ASTA (îşi ia umbrela): Da, să ne plimbăm!
(Asta şi Borgheim pleacă spre fiord. Allmers face câţiva paşi în dreapta şi în stânga. Apoi se aşază pe o piatră sub copacii de la stânga, pe planul întâi.) RITA (se apropie şi se opreşte dinaintea lui, cu manile împreunate şi lăsate în jos): Poţi tu cuprinde gândul... că am pierdut pe Eyolf?
ALLMERS (plecândochii cu mâhnire): N-avem ce face, trebuie să ne deprindem.
RITA: Eu nu pot. Nu pot! Şi apoi grozava înfăţişare ce-mi va
sta dinaintea ochilor cât voi trăi. ALLMERS (ridică ochii): Ce fel de înfăţişare? Ce ai văzut? RITA: Eu n-am văzut nimic. Dar am aflat-o de la alţii. O!... ALLMERS: Ce-i?
RITA: M-am dus cu Borgheim jos la port.
ALLMERS: Ce căutai acolo?
RITA: Să-ntreb băieţii cum s-a întâmplat.
ALLMERS: Parcă nu ştim!
RITA: Am mai aflat şi altele.
ALLMERS: Ce?
RITA: Nu e adevărat că s-a făcut nevăzut dintr-o dată. ALLMERS: Aşa zic acum?
RITA: Da, zic că l-au mai văzut culcat la fund. în adâncul limpede al apei. ALLMERS (scrâşnind din dinţi): Şi nu l-au scăpat! RITA: Nu vor fi putut.
ALLMERS: Toţi ştiau să-noate, toţi. Mai spuneau cum era
acolo, când l-au văzut? RITA: Da. Spuneau că era întins pe spate. Cu ochii maţi,
deschişi.
Aii .MERS: Cu ochii deschişi. Dat liniştit de tot?
RITA: Da, liniştit. Şi apoi că a venit ceva şi 1-a împins departe.
Ei spun că l-a apucat apa. ALLMERS (dă încet din cap): Va să zică, aşa l-au văzut pentru cea
din urmă oară?
RITA (înecată în lacrimi): Da.
ALLMERS (cu glasul năbuşit): Şi niciodată n-o să-1 mai zărească
nimeni, niciodată. RITA (tânguitoare): Zi şi noapte am să-1 văd cum zăcea în fundul
mării.
ALLMERS: Cu ochii mari, deschişi.
220
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
221
RITA (mtremurându-se): Da, cu ochii mari, deschişi — îi văd! îi văd înaintea mea!
ALLMERS (se scoală incet si o priveşte liniştit, dar ameninţător): Ochii erau
încruntaţi, Rita? RITA (îngălbenindu-se): încruntaţi?
ALLMERS (se apropie): Erau încruntaţi ochii, cu privirea pironită
în sus? Ochii de colo, din fund? RITA (dându-se îndărăt): Alfred!
ALLMERS (după dânsa): Răspunde la întrebare! Erau ochi de
copil încruntaţi? RITA (ţipând): Alfred! Alfred! ALLMERS: Acum s-a împlinit... ce doreai tu. RITA: Eu? Ce am dorit eu? ALLMERS: Să nu fie Eyolf.
RITA: Nu e adevărat, niciodată n-am dorit-o... Să nu se vâre
Eyolf între noi doi, asta am dorit. ALLMERS: Apoi da, acum nu se mai vâră între noi. RITA (încet, cu ochii înţepeniţi): Poate acum şi mai mult. (Cutremu-
rându-se din nou.) Iar înfăţişarea îngrozitoare! ALLMERS (dă din cap): Ochii de copil încruntaţi, fireşte. RITA (se retrage înspăimântată): Lasă-mă-n pace, Alfred! Mi-e frică
de tine! Nu te-am văzut niciodată aşa. ALLMERS (privind-o rece si aspru): Durerea face pe om rău şi urâcios.
RITA (înspăimântată, dar îndărătnică): Şi pe mine.
(Allmers merge spre dreapta şi priveşte la mare. Rita se aşază lângă masă. Mică pauză.)
ALLMERS (îşi întoarce capul spre dânsa): Niciodată nu l-ai iubit din
toată inima. Niciodată. RITA (rece si măsurat): Eyolf nu s-a lipit niciodată din toată inima
de mine. ALLMERS: Fiindcă nu voiai tu.
RITA: Eu voiam, cu tot dinadinsul. Dar s-a pus cineva întte
noi, încă de la-nceput. ALLMERS (se-ntoarce de tot): Adecă eu m-aş fi pus între voi?
RITA: Nu tu. Nu de la-nceput. ALLMERS (se apropie): Dar cine? RITA: Mătuşe-sa. ALLMERS: Asta?
RITA: Da, ea mi-a închis drumul. ALLMERS: Aşa-ţi închipuieşti.
RITA: Fireşte, Asta, de când cu nenorocirea de şi-a frânt pi-ciotul, a pus mâna pe el şi nu I-a mai lăsat.
ALLMERS: Dacă a făcut-o, a făcut-o din iubire.
RITA (violent): Apoi, tocmai de aceea. Eu nu pot sufeti să împart cu altcineva! Nu, când e vorba de iubire.
ALLMERS: Noi doi ar fi trebuit să-1 împărţim între noi cu dragoste.
RITA (privindu-l ironic): Noi doi? Dar, la adecă, nici tu nu l-ai
iubit cum trebuie. ALLMERS (cu mirare): Eu nu l-am iubit? RITA: Da, tu. La început nu-ţi era gândul decât la cartea aceea -
asupra răspunderii. ALLMERS (stăruind): Aşa e. Dar ştii bine că tocmai cartea am
jertfit-o de dragul lui Eyolf. RITA: Nu de dragul lui Eyolf. ALLMERS: Dar de ce?
RITA: Fiindcă n-aveai încredere în tine însuţi. Fiindcă începuse a te chinui teama că nu eşti menit să faci o lucrare mai de samă!
ALLMERS (observând-o): Şi ai putut citi tu în mine?
RITA: Da, încetul cu încetul. Şi atunci ţi-a trebuit ceva nou cu care să-ţi umpli vremea. Eu una nu-ţi mai ajungeam.
ALLMERS: Aceasta e legea transformării, Rita.
RITA: De-aia ai vrut să faci din bietul Eyolf o minune.
ALLMERS: Ba nu. Am vrut să-1 fac fericit. Atât am vtut.
RITA: Dar nu de dragul lui. Fii cinstit cu tine însuţi! (Cu expresie de sfiala.) Şi cercetează tot ce e în cugetul tău... şi ce se ascunde acolo.
222
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
223
ALLMERS (ferindu-se de privirea ei); Vreai să ocoleşti adevărul. RITA: Şi tu.
ALLMERS (o priveşte gânditor): Dacă e cum zici tu, atunci copilul nostru n-a fost niciodată pe deplin al nostru.
RITA: Să ştii că niciodată. E-am iubit numai pe jumătate.
ALLMERS: Şi totuşi suntem aşa mâhniţi de pierderea lui.
RITA (cu amărăciune): Nu e lucru ciudat? Să fim noi aşa de mâhniţi pentru un biet copil străin.
ALLMERS (aţâţat): Dar nu-i mai zice străin!
RITA (dă trist din cap): Nu ne-am dat niciodată osteneala să-1 îndrăgim de noi, Alfred. Nici eu, nici tu.
ALLMERS (frângându-si manile): Şi acum e prea târziu! Prea târziu!
RITA: Şi fără nici o mângâiere - de nicăieri!
ALLMERS (izbucnind): Tu eşti de vină!
RITA (sescoală): Eu?
ALLMERS: Fireşte că tu! Tu eşti de vină că ajunsese cum era!
A ta este vina că n-a putut scăpa din apă. RITA (ferindu-se): Alfted, n-ai dreptul să pui vina pe mine.
ALLMERS (ieşindu-şi din fire din ce în ce mai mult): Ba pe tine O pui!
Tu ai lăsat copilaşul singur când era pe masă.
RITA: Sta aşa de liniştit întte perne. Şi dormea aşa de bine. Şi, apoi, rămăsese să bagi tu de samă.
ALLMERS: Da. (Încet.) Dar atunci ai venit tu, tu, tu... şi m-ai ademenit să viu în odaie la tine.
RITA (se uită cu îndărătnicie la el): Mărturiseşte, mai curând, că uitaseşi şi copil şi toate.
ALLMERS (năbusindu-şifuria): Fireşte. (Mai încet.) Am uitat copilul... în braţele tale!
RITA (indignată): Alfred, Alfred, e lucru mişelesc ce faci acum! ALLMERS (încet, arătându-ipumnii): în acelaş moment ai osândit
pe Eyolf la moarte. RITA (cu sălbăticie): Şi tu l-ai osândit, dacă e vorba aşa.
^4|I<LMERS: Fie, trage-mă şi pe mine la răspundere, dacă vrei. Amândoi am păcătuit. Şi astfel moartea lui Eyolf tot a fost o pedeapsă cuvenită. JTTA: O pedeapsă?
ALLMERS (stăpânindu-se tarăs): Da.Osândirea ta şi a mea. Acum s-a făcut dreptatea. Cât eta în viaţă, ne căiam ca nişte mişei şi ne sfiam de el pe subt ascuns. Nu puteam suferi
\ţ      să-1 vedem purtând... aia subsuoară.
RITA (încet): Cârja.
ALLMERS: Da, aia. Şi ce tot numim noi acum mâhnite şi jale sunt mustrările de cuget, Rita. Nimic mai mult.
RITA (uităndu-sepierdută la el): Văd că are să ne ducă pe tustrei la desperare - de-a dteptul la nebunie. Căci nu mai e leac, nu mai e nimic de făcut.
ALLMERS (mai blând): L-am visat azi-noapte. Parcă venea dinspre port. Putea să alerge ca toţi băieţii. Va să zică, nu i se întâmplase nimic. Nici chiar mai nainte. Grozava realitate nu fusese decât un vis, îmi ziceam. Ah, cum îl lăudam şi—1 binecuvântam... (Se opreşte.) Hm!
RITA: Pe cine?
ALLMERS: Pe cine!...
RITA: Da, pe cine-1 lăudai şi—1 binecuvântai?
ALLMERS (întrerupând vorba): Era în vis, nu ţi-am spus!
RITA: Pe Unul în care nu crezi?
ALLMERS: Aşa mi-a venit. Dacă era în somn!
RITA (cu imputare): Tu m-ai făcut să-mi pierd credinţa. Şi nu
trebuia s-o faci, Alfred. ALLMERS: Ar fi fost mai bine să-ţi las închipuirile deşerte în cap? RITA: Pentru mine, da. M-aş fi putut rezima pe ceva. Acum
nu mai ştiu încotro. ALLMERS (opătrunde cu ochii): Dacă ai putea alege acum... Dacă
te-ai putea duce unde este Eyolf acum...? RITA: Ei, ce?
222
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
223
ALLMERS (ferindu-se de privirea ei): Vreai să ocoleşti adevărul. RITA: Şi tu.
ALLMERS (o priveşte gânditor): Dacă e cum zici tu, atunci copilul nostru n-a fost niciodată pe deplin al nostru.
RITA: Să ştii că niciodată. L-am iubit numai pe jumătate.
ALLMERS: Şi totuşi suntem aşa mâhniţi de pierderea lui.
RITA (cu amărăciune): Nu e lucru ciudat? Să fim noi aşa de mâhniţi pentru un biet copil străin.
ALLMERS (aţâţat): Dar nu-i mai zice străin!
RITA (dă trist din cap): Nu ne-am dat niciodată osteneala să-1 îndrăgim de noi, Alfred. Nici eu, nici tu.
ALLMERS (frăngându-si manile): Şi acum e ptea târziu! Prea târziu!
RITA: Şi fără nici o mângâiere - de nicăieri!
ALLMERS (izbucnind): Tu eşti de vină!
RITA (sescoală): Eu?
ALLMERS: Fireşte că tu! Tu eşti de vină că ajunsese cum era!
A ta este vina că n-a putut scăpa din apă. RITA (ferindu-se): Alfred, 11-ai dreptul să. pui vina pe mine.
ALLMERS (ieşindu-şi din fire din ce in ce mai mult): Ba pe tine O pui!
Tu ai lăsat copilaşul singur când era pe masă.
RITA: Sta aşa de liniştit între perne. Şi dormea aşa de bine. Şi, apoi, rămăsese să bagi tu de samă.
ALLMERS: Da. (încet.) Dar atunci ai venit tu, tu, tu... şi m-ai ademenit să viu în odaie la tine.
RITA (se uita cu îndărătnicie U el): Mărturiseşte, mai curând, că uitaseşi şi copil şi toate.
ALLMERS (năbuşindu-şifuria): Fireşte. (Maiîncet.) Am uitat copilul... în braţele tale!
RITA (indignată): Alfred, Alfred, e lucru mişelesc ce faci acum! ALLMERS (încet, arătându-ipumnii): In acelaş moment ai osândit
pe Eyolf la moarte. RITA (cu sălbăticie): Şi tu l-ai osândit, dacă e vorba aşa.
ALLMERS: Fie, trage-mă şi pe mine la răspundere, dacă vrei.
Amândoi am păcătuit. Şi astfel moattea lui Eyolf tot
a fost o pedeapsă cuvenită. RITA: O pedeapsă?
ALLMERS (stăpânindu-se iarăş): Da.Osândirea ta şi a mea. Acum s-a făcut dteptatea. Cât era în viaţă, ne căiam ca nişte mişei şi ne sfiam de el pe subt ascuns. Nu puteam suferi să-1 vedem purtând... aia subsuoară.
RITA (încet): Cârja.
ALLMERS: Da, aia. Şi ce tot numim noi acum mâhnire şi jale sunt mustrările de cuget, Rita. Nimic mai mult.
RITA (uitându-sepierdută la el): Văd că are să ne ducă pe tusttei la desperare - de-a dreptul la nebunie. Căci nu mai e leac, nu mai e nimic de făcut.
ALLMERS (mai blând): L-am visat azi-noapte. Parcă venea dinspre port. Putea să alerge ca toţi băieţii. Va să zică, nu i se întâmplase nimic. Nici chiar mai nainte. Grozava realitate nu fusese decât un vis, îmi ziceam. Ah, cum îl lăudam şi—1 binecuvântam... (Se opreşte.) Hm!
RITA: Pe cine?
ALLMERS: Pe cine!...
RITA: Da, pe cine-1 lăudai şi-1 binecuvântai?
ALLMERS (întrerupând vorba): Era în vis, nu ţi-am spus!
RITA: Pe Unul în care nu crezi?
ALLMERS: Aşa mi-a venit. Dacă eta în somn!
RITA (cu imputare): Tu m-ai făcut să-mi pierd credinţa. Şi nu
trebuia s-o faci, Alfred. ALLMERS: Ar fi fost mai bine să-ţi las închipuirile deşerte în cap? RITA: Pentru mine, da. M-aş fi putut rezima pe ceva. Acum
nu mai ştiu încotro. ALLMERS (opătrunde cu ochii): Dacă ai putea alege acum... Dacă
te-ai putea duce unde este Eyolf acum...? RITA: Ei, ce?
224
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
225
ALLMERS: Dacă ai şti cu siguranţă că l-ai revedea pe lumea
ceaialaltă - că l-ai recunoaşte, l-ai pricepe?... RITA: Bine, ce?
ALLMERS: Ai face de bunăvoie pasul ca să ajungi acolo la el?
Ai părăsi de bunăvoie tot ce ai aici, pe pământ? Ai
părăsi viaţa, Rita? RITA (încet): Acum, îndată?
ALLMERS: Da, chiar astăzi. în orce moment. Răspunde: Ai face-o?
RITA (şovăind): Nu ştiu, Alfred. Nu; cred că deocamdată aş mai
rămânea lângă tine. ALLMERS: Din pricina mea? RITA: Da, numai din pricina ta. ALLMERS: Dar mai tâtziu? Ai face-o? Răspunde. RITA: Ce să mai răspund la asemenea întrebări! N-aş fi în stare
să te pătăsesc. Niciodată! ALLMERS: Dar dacă m-aş duce eu după Eyolf? Şi dacă ai şti
tu, cu toată siguranţa, că ne-ai găsi acolo pe amândoi?
Ai veni după noi? RITA: Aş face-o. Ah, cu dragă inimă! însă... ALLMERS: însă ce?
RITA (suspinândîncet): N-aş putea... simt că n-aş putea! Nu, nu!
N-aş fi în stare, nici pentru toate fericirile din rai! ALLMERS: Nici eu.
RITA: Nu-i aşa, Alfred? Nici tu n-ai fi în stare.
ALLMERS: Aşa e. Căci numai aici, pe pământ, e locaşul
nostru... a celor ce trăim. RITA: Da, aici se află fericirea cum o înţelegem noi. ALLMERS (întunecat): Ah, fericirea! Vezi tu, fericirea... RITA: Vrei să zici că fericirea am pierdut-o pentru totdeauna.
Dar să presupunem...? (Violent.) Nu, nu; nu îndrăznesc
s-o spui. Nici măcar s-o gândesc. ALLMERS: Ba spune. Spune, Rita.
RITA (cu sfială): N-am putea încerca... ? Nu ne-am putea închipui că-1 vom uita? ALLMERS: Să uităm pe Eyolf. RITA: Adecă, să ne uităm căinţa şi amărăciunea. ALLMERS: Ai dori-o?
RITA: Da, dacă s-ar putea. (Turburată.) Căci, aşa cum e astăzi, ■':       nu mai pot trăi. N-am putea găsi vreun mijloc de uitare? ALLMERS (dând din cap): Dar de unde! RITA: N-am putea încerca să plecăm undeva, departe? ALLMERS: Să plecăm de acasă? Dar tu nu te simţi bine decât acasă la tine.
RITA: Dacă am încerca să poftim lume multă la noi? Să ţinem casă deschisă? Să ne aruncăm în vârtejul lumii ca să ne ameţim?
ALLMERS: O astfel de viaţă nu-i după firea mea. Atunci, mai
bine încerc să mă apuc iar de carte. RITA (supărată): Cartea, care a stat atâta vreme între noi ca un zid? ALLMERS (rar, mtându-se ţintă la ea): De acum înainte va sta mereu
un zid între noi. RITA: De ce?
ALLMERS: Cine ştie dacă ochii maii, deschişi de copil nu vor rămânea pironiţi asupra noastră zi şi noapte.
RITA (cutremurându-se, încet): Alfred, ce idee îngrozitoare!
ALLMERS: Dragostea noastră a fost ca un foc mistuitor. Acum trebuie să se fi stins.
RITA (spre el): Stins!
ALLMERS (cu asprime): S-a şi stins într-unui din noi.
RITA (încremenită): Şi tu îndrăzneşti să mi-o spui?
ALLMERS (mai blând): A murit dragostea, Rita. Dar în ceea ce simt acum pentru tine, în vina şi în căinţa noastră a amândorora, parcă prevăd un fel de înviere.
RITA (violent): Nu-mi pasă mie de înviere!
ALLMERS: Rita!
226
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
227
RITA: Eu sunt om în toată firea, cu carne şi oase! Nu umblu aiurind în lume, cu sânge de peşte în vine! (Frângându-si mânik.) Şi să stau aici ca într-o temniţă, chinuindu-mă cu pocăinţa! închisă cu un om care nu mai e al meu! al meu!
ALLMERS: Aşa trebuia să se sfârşească odată, Rita.
RITA: Aşa ttebuia să se sfârşească' Şi, cu toate aceste, când ne-am
întâlnit la început, nu ne puteam sătura unul de altul. ALLMERS: Iubirea mea nu a fost aşa dornică la început. RITA: Dar ce ai simţit când m-ai întâlnit întâi? ALLMERS: Un fel de spaimă. RITA: Pricep. Dar, atunci, ce te-a legat de mine? ALLMERS (năbuşit): Erai gozav de frumoasă, Rita. RITA (observăndu-l): Va să zică, frumuseţea? Ia spune, Alfred,
numai fumuseţea? ALLMERS (cu silă): Ba mai era ceva.
RITA (aţâţată): Ghicesc eu ce mai era. „Munţii de aur", cum îi
numeşti tu. Aşa e, Alfred? ALLMERS: Da.
RITA (privindu-lcu adânci mustrare): Cum ai fost în Stare?
ALLMERS: A trebuit să mă gândesc la soru-mea.
RITA (violent): La Asta, fireşte! (Amar.) Care va să zică, din pricina
ei ne-am luat. ALLMERS: Ea nu ştia nimic. Nici astăzi nu ştie. RITA: Dar tot din pricina ei. (Surâde cu ironie.) Adecă nu! Din
pricina lui Eyolf. Ştii, Eyolf! ALLMERS: Eyolf?
RITA: Da, nu-i ziceai tu Eyolf? Parcă mi-ai spus odată, într-un ceas tainic. (Se apropie.) îţi mai aduci aminte... de acel ceas încântător, Alfred?
ALLMERS (se dă înapoi, parcă l-ar apuca groaza): Nu-mi mai aduc
aminte de nimic. Nu vreau să-mi aduc aminre! RITA (după dânsul): E ceasul în care Eyolf al tău a tămas olog!
ALMERS (se razimă de masă, cu glasul năbuşit): Răsplata.
RITA (ameninţătoare): Da, făsplata!
(Asta şi Borgheim se ivesc dindărătul şopronului. Ea are câteva flori de nufăr în mână.)
RITA (stăpânindu-se); Ei, Asta, te-ai tălmăcit, în sfârşit, cu domnul Borgheim?
ASTA: Cam aşa. (Pune florile pe un scaun şi umbrela alături.) BORGHEIM: Domnişoara Allmers a fost foarte laconică. RITA: Da? Noi, dimpotrivă, Alfred şi cu mine; pe când vă plimbaţi, noi ne-am tălmăcit, şi cu prisos.
ASTA (uitându-se cu luare-aminte la ei): Ce S-a întâmplat?
RITA: Prea destul pentru toată viaţa. (Schimbând vorba.) Dar acum să mergem tuspatru sus. Să mai dăm de oameni. Alfred şi cu mine nu ne putem dezmeteci singuri.
ALLMERS: Da, mergeţi voi înainte. (Se întoarce.) Dar cu tine Asta, am ceva de vorbit.
RITA: Aşa? Foarte bine, atunci vino dumneata cu mine, domnule Botgheim.
(Rita şi Borgheim pornesc pe cărare în sus.)
ASTA (înspăimântată): Alfred, ce se petrece?
ALMERS (întunecat): Iată ce e: eu nu mai pot rămânea aici.
ASTA: Aici, cu Rita adecă?
ALLMERS: Da. Rita şi cu mine nu mai putem trăi împreună. ASTA (scuturăndu-lde braţ): Omule, nu vorbi astfel de lucruti grozave! ALLMERS: Aşa e cum îţi spui. Ne îndârjim şi ne învrăjbim
numai unul pe altul. ASTA (mişcată de durere): Niciodată [nu] mi-aş fi închipuit uita
ca asta!
ALLMERS: Şi eu de abia astăzi m-am deşteptat. ASTA: Ş-acum vreai... adecă ce vreai tu, Alfred? ALLMERS: Să plec vreau! Să scap de tot ce e aici. ASTA: Şi să rămâi singur pe lume? ALLMERS (dânddin cap): Da, ca mai nainte. ASTA: Dar tu nu eşti făcut să trăieşti singur. ALLMERS: Ba da, şi înainte tot singur am fost.
228
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
229
ASTA: Da, fiindcă atunci eram şi eu cu tine. ALLMERS (vrea s-o apuce de mână): Fireşte, şi tot la tine vreau să mă întorc.
ASTA (se da în laturi): La mine! Nu, Alfred, e cu neputinţă! ALLMERS (uitându-se trist k ea): Va să zică, tot îmi stă Borgheim
în drum? ASTA (repede): Nu, deloc! Te înşeli.
ALLMERS: Bine. Atunci, mă întorc la tine, Ia sora care mi-e dragă. Trebuie să mă întorc la tine, acasă la tine, pentru a mă curăţa şi a mă înălţa, după o viaţă înjosită cu ...
ASTA (indignată): Alfred, îţi faci păcat cu Rita!
ALIJviERS: Am păcătuit cu Rita, dar nu cum înţelegi tu. Vino-ţi în fire, Asta! Adu-ţi aminte de vremea în care trăiam amândoi împreună, tu şi cu mine. Nu a fost ca o zi sfântă de sătbătoare, de la început până la sfârşit?
ASTA: A fost, Alfred. Dar aşa ceva nu se întâmplă de două ori.
ALLMERS (amar): Vreai să zici că m-a stricat căsătoria, fără nădejde de îndreptate?
ASTA (liniştita): Nu vreau să zic aşa.
ALLMERS: Bine, atunci să reîncepem amândoi viaţa de mai nainte.
ASTA (cu hotărâre): Nu se poate, Alfred.
ALLMERS: Ba se poate. Dragostea dintre frate şi soră.
ASTA (încordata): Ce e cu ea?
ALLMERS: Este singura legătură care nu e supusă legii de transformare.
ASTA (foarte mişcată, zice încet): Dar dacă această legătură n-ar fi...
ALLMERS: Ce n-ar fi?
ASTA: Nu ar fi legătura dintre noi doi?
ALLMERS (cu mirare): Nu e legătura dintre noi? Ce vreai să zici?
ASTA: Mai bine ţi-o spui îndată, Alfred.
ALLMERS: Fireşte, spune.
ASTA: Scrisorile către mama... cele din portofel... ALLMERS: Ei?
ASTA: Să le citeşti după ce plec eu.
ALLMERS: De ce să le citesc?
ASTA (în lupta cu sine): Fiindcă ai să afli din ele...
ALLMERS: Ce?
ASTA: Că n-am dreptul să port... numele tatălui tău.
ALLMERS (dă înapoi, ca trăsnit): Ce-ai zis?
ASTA: Citeşte scrisorile. Ai să afli. Şi ai să pricepi. Poate vei
fi îngăduitot şi pentru mama... şi o vei ierta. ALLMERS (cu mâna la frunte): Nu-mi intră în cap. Nu pot prinde
gândul. Va să zică, atunci tu n-ai mai fi... ASTA: Tu nu-mi eşti frate, Alfred.
ALLMERS (repede, pe jumătate îndărătnic): Ei, şi? Ce-are a face? La
adecă, nu se schimbă nimic întte noi. ASTA (dânddin cap): Ba se schimbă tot, Alfred. Legătura dintre
noi nu mai este ca dintre frate şi soră. ALLMERS: Nu face nimic. Tot aşa de sfântă rămâne. Şi va
rămânea totdeauna sfântă. ASTA: Nu uita că legea transformării, de care vorbeşti tu, lucrează şi aici. ALLMERS (privind-o cu luare-aminte): Vreai Să zic Că... ASTA (încet si mişcată): Nici un cuvânt mai mult, dragă Alfred!
(Ia florile de pe scaun.) Vezi florile acestea de nufăr? ALLMERS (dând încet din cap): Sunt dintre florile care se înalţă
de jos... din adâncul apei. ASTA: Le-am cules de la lacul din pădure. Acolo, unde se
scurge în fiord. Vreai să ţi le dau, Alfred? ALLMERS (luându-U): îţi mulţumesc.
ASTA (cu lacrimile în ochi): Cea din urmă amintire, de la Eyolf. ALLMERS (privind-o): De la Eyolf cel de colo? Sau de la tine? ASTA (încet): De la amândoi, (hi ia umbrela.) Acum vino cu mine
la Rita. (începe a se sui pe cărare.) ALLMERS (îşi ia pălăria de pe masă şi şopteşte tist): Asta... Eyolf...
copilul Eyolfi... (Se duce după dânsa.)
(Cortina cade.)
230
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
231
ACTUL III
(Tufiş pe o înălţime clin grădina lui Allmers. în fund, un par-maclâc spre povârniş, şi la stânga o cărare cu trepte ce duc în jos. Priveliştea întinsă spre fiord. Lângă parmaclâc e înfiptă o prăjină de steag cu sfoara, dar fără steag. Pe planul dintâi, la dreapta, un umbrar acoperit cu viţă sălbatică. Dinaintea umbrarului e o bancă. E în mijlocul verii, cerul senin, seara târziu, amurgul creşte.)
(Asta şade pe bancă, cu mânile-n poale. E îmbrăcată cu palto-naş şi pălărie, are umbreluţa lângă ea şi o tnică geantă atârnată de o cureluşe pe umăr.
Borgheim se arată în fund, la stânga. Şi el are o geantă pe umăr. Subsuoară aduce un steag strâns.)
BORGHEIM (zărindpe Asta): Va să zică, aicea sus erai? ASTA: Am venit să mai văd priveliştea, pentru cea din urmă
oară. Mă căutai? BORGHEIM: Da. Vteau să-mi iau ziua bună de la d-ta... pe
astăzi. Nădăjduiesc că nu „pentru cea din urmă oară". ASTA (surâzând pe jumătate): De stăruitor, eşti stăruitor. BORGHEIM: Aşa se şi cade să fie un inginer. ASTA: Ai văzut pe Alfred? Sau pe Rita? BORGHEIM: I-am văzut pe amândoi. ASTA: Erau împreună? BORGHEIM: Nu. Fiecare pentru sine. ASTA: Ce vrei să faci cu steagul?
BORGHEIM: Doamna Allmers m-a rugat să vin aici şi să-1 înalţ. ASTA: Să înalţi steagul? Acum?
BORGHEIM: Numai pe jumătate. Zicea ca să fâlfâie aşa zi şi noapte.
ASTA (oftând): Sărmana! Şi sărmanul Alfred!
BORGHEIM (huldetnicindu-se cu steagid): Te lasă inima să-i părăseşti?
ASTA (năbuşit): Trebuie să plec.
BORGHEIM: Ei, dacă trebuie...
ASTA: Dar şi d-ta pleci deseară.
BORGHEIM: Şi eu trebuie. Plec cu drumul-de-fier. Dar d-ta? ASTA: Eu, cu vaporul.
BORGHEIM (uitându-se pe furiş la ea): Va să zică, fiecare pentru sine.
ASTA: Da. (Se uită la el cum înalţă steagul până la jumătate.)
BORGHEIM (îndată ce a isprăvit, vine spre ea): Domnişoară Asta, nu-ţi poţi închipui ce mâhnit sunt de nenorocirea cu bietul Eyolf.
ASTA (ridicându-si ochii la el): Te cred.
BORGHEIM: Şi-mi vine aşa de greu. Fiindcă, dtept să-ţi spui,
mâhnirea nu prea e în firea mea. ASTA (îşi îndreptează ochii spre steag): Cu vremea, trece... trec toate.
Orce mâhnire. BORGHEIM: Orce mâhnire? Crezi? ASTA: Ca o bură de ploaie. Numai să pleci departe. BORGHEIM: Ar trebui să fie foarte departe. ASTA: Şi, apoi, d-ta ai de lucru la drumul cel nou şi greu,
care-ţi va prinde toată vremea. BORGHEIM: Dacă n-am pe nimeni ca să-mi ajute... ASTA: Dar cum să n-ai!
BORGHEIM: Pe nimeni, pe nimeni cu care să-mpart bucuria.
Căci de bucurie e vorba. ASTA: Nu de greutăţi şi de necazuri? BORGHEIM: Aş! La greu trage omul singur. ASTA: Dar bucuria trebuie împărţită, după părerea d-tale? BORGHEIM: Vezi bine. Ce plăcere ar mai fi să te bucuri? ASTA: Poate ai dreptate.
BORGHEIM: Fireşte, câtăva vreme umbli aşa singut şi te bucuri în tine. Dar mult nu ţine. Nu, dacă e vorba să te bucuri în adevăr, cată să fie doi.
ASTA: Numai doi? Niciodată mai mulţi?
BORGHEIM: Vezi, aici e vorba de altceva. Domnişoată Asta, va să zică nu te poţi hotărî cu nici un chip să împărţi bucuria şi fericirea - fie şi greutăţile şi necazurile - cu un altul, numai cu unul?
ASTA: Am încercat... odată.
232
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
233
BORGHEIM: Dumneata!
ASTA: Pe vremea când frate-meu... când Alfred şedea cu mine. BORGHEIM: Ei, cu fratele d-tale e altă vorbă! O astfel de viaţă
se poate zice mulţumită, dar nu fericită. ASTA: Tot a fost minunat de frumoasă. BORGHEIM: Vezi, d-ta o găseşti frumoasă şi aşa cum era.
Darmite dacă nu ţi-ar fi fost frate. ASTA (vrea sa se scoale, rămâne Insă pe bancă): Atunci n-am fi trăit
împreună. Eu eram copil pe vremea aceea. Şi el era ca
şi copil.
BORGHEIM (după o scurta pauză): Era, în adevăr, aşa de frumoasă viaţa? ASTA: Da, crede-mă.
BORGHEIM: Bine, ţi s-a întâmplat pe atunci vreo mare bucurie, vreo fericire? ASTA: O, foarte multe. Mai multe decât ai crede. BORGHEIM: Spre pildă?
ASTA: Spre pildă, când şi-a trecut Alfred examenul aşa de bine. Şi mai pe urmă, când a fost numit la o şcoală, şi apoi la alta mai însemnată. Sau când scria câte ceva şi-mi citea şi mie. Şi când îi vedeam scrierea tipărită.
BORGHEIM: îmi pot închipui ce viaţă frumoasă şi mulţumită trebuie să fi fost. Un frate şi o soră care-şi împart bucuria. (Dă din cap.) Numai un lucru nu-1 înţeleg: cum a putut fratele d-tale să te lase să pleci de la el.
ASTA (ascunzându-si mişcarea): Alfred s-a însurat.
BORGHEIM: Nu ţi-a venit greu?
ASTA: Ba da, la început; îmi era parcă-1 pierdusem de tot. BORGHEIM: Din norocire, n-a fost aşa. ASTA: Nu.
BORGHEIM: Totuş, mă mir că a făcut-o. Că s-a însurat, adecă.
De-ar fi putut să rămâie cu d-ta, numai el cu d-ta. ASTA (priveşte drept înainte): Se vede că era supus la legea transformării. BORGHEIM: La legea transformării? ASTA: Asa o numeşte Alfred.
BORGHEIM: Doamne, proastă lege trebuie să fie aia! Eu unul n-o primesc.
ASTA (sculându-se): Poate cu vremea vei fi silit s-o primeşti şi d-ta.
BORGHEIM: Doamne fereşte! (Cu stăruinţă.) Dat acum as-cultă-mă, domnişoară Asta! Fii cuminte - o singură dată. Vreau să zic, în această singură privinţă.
ASTA (tâindu-i vorba): Nu, te rog - nu mai începe iar.
BORGHEIM: Ba trebuie să încep. Asta, cum vreai să te las aşa! Fratele d-tale a avut în viaţă tot ce dorea, îşi poate duce traiul mulţumit şi fără d-ta. N-are să-ţi simtă lipsa. Şi acum a venit şi întâmplarea care a schimbat deodată toată poziţia d-tale în casa lui.
ASTA (speriată): Ce vrei să zici?
BORGHEIM: Cum ce vreau să zic? Copilul, care nu mai este. ASTA (se linişteşte): Ai dteptate, nu mai este Eyolf. BORGHEIM: Şi ce să mai faci aici? De bietul băiat nu mai ai
să îngrijeşti. Altceva, altă datorie nu te mai leagă. ASTA: Te rog, domnule Borgheim, oricât suntem de prieteni,
nu mai stărui.
BORGHEIM: Cum să nu mai stăruiesc? Dar n-aş fi cu mintea întreagă dacă n-aş încerca tot ce e omeneşte cu putinţă. Peste câteva zile părăsesc oraşul. Acolo poate nu te mai întâlnesc. Poate nu te mai întâlnesc nicăieri pe multă, multă vreme, şi cine ştie ce se va întâmpla în răstimp.
ASTA (cu un surâs senos): Se vede că tot ţi-e teamă de legea transformări?.
BORGHEIM: Ba nicidecum. (Râde amar.) Parcă ar fi ceva de transformat! Adecă la d-ta! D-tale nu-ţi pasă nici atât de mine - o ştiu de mult.
ASTA: Ba ştii foarte bine că-mi pasă.
BORGHEIM: Dar nu-ţi pasă destul. Nu aşa cum vreau eu. (Mai violent.) Doamne, Asta - domnişoară Asta - ce faci d-ta nu e lucru cuminte, dar nu e cuminte deloc. Dincolo de azi şi de mâine, stă poate toată fericirea vieţii şi ne
234
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
235
aşteaptă. Şi noi o lăsăm să aştepte şi parcă nici nu ne
pasă de ea. N-o să ne căim odată? ASTA (liniştita): Nu ştiu, dat în orce caz trebuie să lăsăm toate
aceste fericiri ale viitorului la o parte. BORGHEIM (opriveştestapanindu-se): Va să zică, eu să-mi croiesc
drumul singur? ASTA (cu căldura): De-aş putea să fiu şi eu cu d-ta! Să-ţi uşurez
greutăţile. Să împărţim bucuria amândoi. BORGHEIM: Ai vrea... dac-ai putea? ASTA: Da. Aş vrea. BORGHEIM: Dar nu poţi?
ASTA (cu ochii la pământ): Te-ai mulţumi să mă ai pe jumătate? BORGHEIM: Nu. Trebuie să te am întreagă. ASTA (îlpriveşte şi zice liniştit): Atunci nu pot.
BORGHEIM: Dacă e aşa, nu-mi rămâne, domnişoară, decât
Să-mi iau ziua bună. (Vrea să plece. în acelas timp se iveşte Allmers în fund. Li stânga. Borgheim se opreşte.) ALLMERS (stând încă pe treapta, arată spre umbrar si întreabă incet): Rita
e acolo?
BORGHEIM: Nu; nu e nimeni aici, afată de domnişoara Asta.
(Allmers se apropie.) ASTA (mergândspre el): Să mă cobor c-o caut? şi s-o chem încoace? AI.IJvlERS: Nu, nu - las-o. (Către Borgheim.) D-ta ai înălţat steagul? BORGHEIM: Da. M-a rugat doamna Allmers. De aia am
venit aici. ALLMERS: Şi deseară pleci?
BORGHEIM: Fără doar şi poate. Deseară plec, în sfârşit. ALLMERS (cu o privire spre Asta): Şi ţi-ai întocmit şi o bună tovărăşie de drum, se-nţelege BORGHEIM (dă dm cap): Plec singur. ALLMERS (mirat): Singur? BORGHEIM: Singur, singurel. ALLMERS (cu gândul aiurea): Aşa... aşa? BORGHEIM: Şi rămân şi singur. ALLMERS: E ceva grozav să fii singur. Mă ia fiori.
ASTA: Ce vorbeşti, Alfred! Tu nu eşti singur.
ALLMERS: Şi cum sunt, mă ia fiori.
ASTA: Nu mai zice aşa! Nu mai avea asemenea gânduri!
ALLMERS (fără ă o asculta): Dar dacă nu pleci cu...? Dacă nu eşti
legată de nimic? De ce nu vrei să rămâi aici cu mine...
şi cu Rita?
ASTA (neliniştită): Nu pot. Trebuie numaidecât să mă duc în oraş. ALLMERS: Dar numai în oraş. Auzi, Asta? ASTA: Da.
ALLMERS: Şi-mi făgăduieşti că te întorci curând. ASTA (iute): Nu, nu, deocamdată nu-ţi pot făgădui. ALLMERS: Bine. Cum vrei. Atunci, ne revedem în oraş. ASTA (rugându-l): Dar tu trebuie să rămâi acasă, lângă Rita!
ALLMERS (fără a răspunde, se îndreptează spre Borgheim): Poate e mai bine pentru d-ta că n-ai încă tovărăşie de drum.
BORGHEIM (supărat): Cum poţi zice aşa ceva!
ALLMERS: Fiindcă nu ştii de mai nainte pe cine vei mai întâlni. Adecă pe drum.
ASTA (fără voie): Alfred!
AI.IJvlERS: Pe adevăratul tovarăş. Când e prea târziu. Prea târziu.
ASTA (cutremurându-se, încet): Alfred! Alfred!
BORGHEIM (se uita când Li unul. când la altul): Ce însemnează?... Nu pricep.
(Rita vine de la stânga, din fiind.) RITA (tânguindu-se): De ce mă părăsiţi toţi? ASTA (înaintândspre ea): Ziceai că vrei să fii mai bine singură. RITA: Da, dar n-am curagiul. Se întunecă şi mi-e frică. Parcă
văd ochii mari, deschişi, pironiţi la mine. ASTA (compătimind, cu glasul moale): Şi dac-ar fi aşa, Rita? De ochii
aceia nu trebuie să-ţi fie frică! RITA: Ce vorbă! Să nu-mi fie frică!
ALLMERS (stăruind): Asta, te rog... pe ce ai mai scump în lume,
rămâi aici... la Rita! RITA: Da! Şi la Alfred! Rămâi, Asta! Rămâi! ASTA (luptându-se cu sine): Ah, aş face-o din toată inima.
236
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
237
RITA: Atunci, fă-o! Alfred şi cu mine, numai noi doi, nu putem birui durerea şi mâhnirea.
ALLMERS (întunecat): Zi mai bine: chinul şi amărăciunea.
RITA: Zi tu cum vrei - faptul e că noi nu o scoatem la cale. Asta, te rog din suflet! Rămâi cu noi şi ajută-ne! Ţine tu locul lui Eyolf!
ASTA (dându-seînapoi): Locul lui Eyolf...!
RITA: N-ar fi bine, Alfred?
ALFRED: Numai să vrea şi să poată.
RITA: Tot îi ziceai tu odată Eyolf. (0 apuca de mâna.) Acum să-ţi
zic şi eu Eyolf. Să fii tu copilul nostru, Asta, al amândo-
rora. Eyolf, cum erai înainte. ALLMERS (foarte mişcat): Rămâi, Asta, şi împărtăşeşte viaţa cu noi.
Rămâi la noi, cu Rita, cu mine. Cu mine - fratele tău! ASIA (deodată hotărâtă şi retrăgându-şi repede mâna): Nu. Nu pot. (Se
întoarce spre Borgheim.) Domnule Borgheim, când pleacă
vaporul?
BORGHEIM: îndată, peste câteva minute. ASTA: Atunci ttebuie să plec. Vrei să vii cu mine? BORGHEIM (de abia stăpânindu-şi bucuria): Mai încape vorbă!
lată-mă. ASTA: Haidem!
RITA (rar): Aşa stau lucrurile. Atunci, fireşte că nu poţi rămânea cu noi.
ASTA (i se aruncă în braţe): îţi mulţumesc pentru tot binele ce mi
l-ai făcut, Rita! (Se duce la Allmers şi-lapucă de mână.) Rămas
bun! Rămas bun, Alfred!
ALLMERS (încet, cu cea mai mare aţintire): Ce-i asta? Parcă fugi?
ASTA (cu frica): Da, Alfred, fug.
ALLMERS: Fugi de mine?
ASTA (şoptind): De tine — şi de mine.
ALLMERS (făcând un pas înapoi): Ah!
(Asta aleargă spre fund, pe scară în jos. Borgheim, învârtind pălăria de veselie, o urmează. Rita se razimă de usciorul umbrarului. Allmers, foarte turburat, se duce la piarmaclâc şi se uită ţintă după ei. Pauză.)
ALLMERS (se întoarce şi zice, de abia revenindu-şi în fire): Soseşte vaporul. Iată-1, Rita! RITA: Nu îndtăznesc să mă uit. ALLMERS: Nu îndrăzneşti?
RITA: Nu. Fiindcă are un ochi roş. Şi unul verde. Ochi mari, aprinşi.
ALLMERS: Dar ştii bine că sunt numai nişte fanare. RITA: Pentru mine sunt ochi de acum înainte. Ochi care se uită întruna, pironiţi, din întuneric, în alt întuneric. ALLMERS: Acum se opreşte la ţărm. RITA: Unde se opreşte astă-seară?
ALLMERS (apropiindu-se): Unde să se oprească! La punte, ca de obicei.
RITA (stând dreaptă, fără ă se mai răzima): Cum se poate opri acolo!
ALLMERS: Aşa trebuie.
RITA: Dar acolo e locul unde Eyolf... Cum se pot opri oamenii tocmai acolo... ALLMERS: Viaţa e fără de milă, Rita.
RITA: Oamenii sunt fără de inimă. Nu se sfiesc de nimic. Nici
de cei vii, nici de cei morţi. ALLMERS: Ai dreptate. Viaţa îşi urmează calea parcă nu s-ar
fi întâmplat nimic. RITA (se uită drept înainte): Adevărat că nu s-a întâmplat nimic.
Adecă pentru ceilalţi. Numai pentru noi doi. ALLMERS (redeşteptându-i-se durerea): Da, Rita, a fost aşa de prisos
că l-ai născut în chinuri şi în dureri. Acum a dispărut,
iar nici urmă n-a rămas după el. jUTA: A rămas cârja.
ALLMERS (violent): Taci! Să nu mai aud votba asta! JRITA (tânguindu-se): Ah, nu-mi mai pot veni în fire de când l-am pierdut.
ALLMERS (rece si amărât): Dar când îl aveai, te puteai lipsi de el.
Zile întregi nu te uitai la el. RITA: Fireşte, fiindcă ştiam că-1 pot vedea când vreau.
238
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
239
ALLMERS: Şi astfel ne-am risipit vremea în care puteam fi împreună cu Eyolf.
RITA (ascultând cu spaimă): Auzi, Alfred! Iar sună clopotul.
ALLMERS (privindspre mare): E clopotul vaporului. Pleacă îndată.
RITA: Nu e vorba de clopotul vaporului. Toată ziua mi-a asurzit urechile. lat sună!
ALLMERS (ducându-se la ea): Te înşeli, Rita.
RITA: Nu, îl aud desluşit. E clopotul motţilor. Rar, rar. Şi mereu aceleaşi cuvinte.
ALLMERS: Cuvinte? Ce cuvinte?
RITA (bătând măsura cu capul): „Plu-teş-te câr-ja, plu-teş-te câr-ja". Mi se pare că trebuie să le auzi şi tu.
ALLMERS (dând din cap): Eu nu aud nimic. Şi nici nu e nimic de auzit.
RITA: Orce ai zice tu, eu le aud desluşit. ALLMERS (uitându-sepesteparmaclâc): S-au suit. Vaporul aşi pornit spre oraş.
RITA: Cum de n-auzi şi tu? „Plu-teş-te câr-ja, plu-teş-te..."
ALLMERS (apropiindu-se): Dar nu mai sta să asculţi la ceva ce n-are fiinţă. Ţi-am spus că Asta şi Borgheim s-au suit pe vapor. Acum sunt pe drum. Asta a plecat.
RITA (se uită cu sfială la el): Atunci ai să pleci şi tu în curând, Alfred?
ALLMERS: Ce vrei să zici?
RITA: Că ai să te duci după soru-ta.
ALLMERS: Ea ţi-a spus-o?
RITA: Ba nu. Dar tu ziceai însuţi că din pricina ei ne-am luat.
Ea ne-a legat pe unul de altul. ALLMERS: Da, dar m-ai legat şi tu. Prin viaţa noastră împteună. RITA: în ochii tăi nu mai sunt aşa de... aşa de gtozav de
frumoasă.
ALLMERS: Legea transformării tot ate să ne ţie legaţi până la sfârşit.
RITA (dându-i încet din cap): Ce e drept, un fel de schimbare se petrece şi în mine. E un simţimânt aşa de chinuitor. ALLMERS: Chinuitor?
RITA: Da, e ca şi chinul unei naşteri.
ALLMERS: Şi «te o naştere. Sau o înviere. Trecerea spre o viaţă mai înaltă.
RITA (uitându-se drept înainte, deznădăjduită): O fi mai înaltă, dar
toată fericirea vieţii se pierde.
ALLMERS: Tocmai în această perdere stă câştigul.
RITA (violent): Votbe goale. La urma urmelor, nu suntem decât nişte biete fiinţe de pe pământ.
ALLMERS: Suntem întrucâtva înrudiţi şi cu cerul, şi cu marea, Rita.
RITA: Poate tu. Eu nu.
ALLMERS: Ba da. Tu, mai mult decât crezi.
RITA (cu un pas mai aproape): Ia ascultă, Alfred. N-ar fi cu putinţă să te pui iar pe scris?
ALLMERS: Pe scrisul care ţi-era înainte aşa de urât?
RITA: Acum mă mulţumesc cu mai puţin. Sunt gata să te-mpatt cu cartea.
ALLMERS: De ce?
RITA: Numai ca să te am cu mine. Adecă în apropierea mea.
ALLMERS: Nu-ţi pot fi de nici un folos, Rita.
RITA: Dar poate eu ţie.
ALLMERS: Adecă la scfis?
RITA: Nu, ci ca să duci viaţa mai departe.
ALLMERS (dând din cap): Nu văd ce fel de viaţă să duc mai
': departe.
RITA: Măcar să-ţi fac viaţa mai de suferit.
ALLMERS (întunecat şi privind drept înainte): Cred Că ar fi mai bine
f        pentru amândoi dacă ne-am despărţi.
RITA (uitându-se cu luare-aminte la el): Şi unde ţi-ai căuta scăpa-
rea?Tot la soru-ta? ALLMERS: Nu la ea. De-acum înainte nu. RITA: Atunci unde? ALLMERS: Sus, în singurătate. RITA: Adecă iar la munte, vrei să zici? ALLMERS: Da.
240
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
241
RITA: Astea sunt visuri, Alfred! La munte n-ai putea trăi.
ALLMERS: Dar spre acolo mă poartă gândul.
RITA: De ce? Spune odată!
ALLMERS: Şezi jos. Am să-ţi povestesc ceva.
RITA: Ce ţi s-a întâmplat acolo, sus?
ALLMERS: Da.
RITA: Şi ce ai ţinut ascuns şi de Asta, şi de mine? ALLMERS: Da.
RITA: Tu le simţi şi le faci toate pe tăcute. N-ar trebui să fii aşa. ALLMERS: Şezi, şi apoi îţi povestesc.
RITA: Bine, începe. (Se aşazăpe banca dinaintea umbrarului.)
ALLMERS: Eram singur, colo sus. în creierii munţilor. Şi am ajuns la marginea unei ape mari şi pustii. Şi trebuia să trec peste apă. Dar n-aveam cum. Nu se zărea nici suflet de om.
RITA: Ei, şi?
ALLMERS: Am apucat într-un noroc pe o vale de alături.
Credeam că pot străbate pe acolo în sus, printre vârfuri.
Şi apoi să mă scobor în jos, spre ceailaltă parte a apei. RITA: Şi acolo te-ai rătăcit.
ALLMERS: Da, am greşit drumul. Căci nu era cărare bătută. Şi aşa am umblat toată ziua. Şi apoi toată noaptea. I.a urmă, nici nu mai credeam să mai dau vreodată de oameni.
RITA: Şi să mai ajungi acasă! Ştiu că atunci ţi-a fost gândul la noi.
ALLMERS: Ba nu.
RITA: Cum nu?
ALLMERS: Nu. Era aşa de ciudat. Parcă aţi fi fost cu desăvârşire înstrăinaţi de mine, şi tu, şi Eyolf, şi Asta. RITA: Atunci, la ce te gândeai?
ALLMERS: Nu mă gândeam deloc. Mergeam întruna şi mă târâm tot înainte, de-a lungul prăpăstiilor - şi mă desfă-tam cu presimţirea morţii, în liniştea ei fericită.
RITA (sărind în sus): Nu întrebuinţa asemenea cuvinte pentru lucruri aşa de îngrozitoare!
ALIivIERS: Dar aşa simţeam. Nici o spaimă. Dimpotrivă, parcă moartea şi cu mine mergeam lângăolaltă, ca doi buni tovarăşi de drum. Era o stare aşa de firească, aşa de simple păreau toate în lume. La noi în familie nici nu ajungem la o vârstă înaintată.
RITA: Taci, Alfred, nu mai vorbi aşa. La urma urmelor, ai scăpat teafăr.
ALLMERS: Vezi bine; deodată m-am trezit ajuns de ceailaltă parte a apei.
RITA: A fost o noapte de spaimă penttu tine, Alfred. Dar acum că a ttecut, nu vrei să ţi-o mărturiseşti nici ţie.
ALLMERS: Noaptea aceea m-a hotărât şi m-a înălţat în acelaş timp. Şi atunci m-am întors şi am venit de-a dreptul acasă. La Eyolf.
RITA (încet): Prea târziu.
ALLMERS: Da, prea târziu. Dar când a venit... tovarăşul... de 1-a luat... atunci m-a apucat spaima. De el şi de toate, de întreaga viaţă, pe cate totuş nu ne-ncumetăm s-o părăsim. Aşa legaţi suntem de pământ, eu, ca şi tine, Rita.
RTTA (cu o licărire de bucurie): Nu-i aşa? Tu, ca şi mine! (Apropiindu-se.)
Să trăim măcar împreună cât se va putea mai mult! ALLMERS (dânddin umeri): Să trăim! Şi să n-avem nimic cu ce
să ne umplem viaţa! Gol şi pustiu orunde privesc. RITA (cu frică): Mai curând sau mai târziu ai să mă părăseşti,
Alfred! O simt! Ţi se vede pe faţă! Mă pătăseşti! ALLMERS: Cu tovarăşul, vrei să zici?
RITA: Ba cred ceva şi mai rău. Mă părăseşti de bunăvoie.
Fiindcă numai aici, la mine, îţi închipuieşti că nu găseşti
cu ce să-ţi umpli viaţa. Răspunde! Nu ţi-e ăsta gândul? ALLMERS (uitându-se drept Ui ea): Şi dac-ar fi aşa?
(De jos, din depărtare, se aud glasuri şi strigăte ca de ceartă aprinsă.
Allmers se duce spre parmaclăc.) RITA: Ce-o fi? (Mişcată.) Să vezi că l-au găsit! ALLMERS: Pe el nu-1 mai găsesc niciodată.
242
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
243
RITA: Atunci ce-i?
ALLMERS (seapropie): Se bat... ca de obicei. RITA: Jos, la mare?
AI.I JvlERS: Da. Era vorba să-i gonească pe toţi din sat. Acum au sosit bărbaţii acasă. Beţi, ca întotdeauna. Şi-au luat copiii la bătaie. Ia auzi cum zbiară băieţii. Şi femeile ţipă...
RITA: Să nu trimetem pe cineva jos, să-i scape?
ALLMERS (aspru si mânios): Să-i scape pe ei, care n-au scăpat pe Eyolf! Lasă-i să piară, cum au lăsat şi ei pe Eyolf să piară!
RITA: Nu se cade să vorbeşti aşa, Alfred! Să nu cugeti aşa!
ALLMERS: Nu pot cugeta altfel. Să le dărâme şandramalele cele vechi!
RITA: Şi ce să facă mulţimea aia de oameni săraci? ALLMERS: Să plece aiurea. RITA: Dar copiii?
ALLMERS: Nu-i totuna dacă pier aici sau aiurea?
RITA (cu mustrare): Te sileşti singur ca să te areţi aşa de aspru, Alfred!
ALLMERS (violent): Ba am drept să. fiu aspru de-acum înainte.
Am chiar datoriei RITA: Datorie?
ALLMERS: Datoria cătte Eyolf. El nu trebuie să rămâie nerăzbunat. Cum îţi spui, Rita. Scurt şi cuprinzător! Mai gândeşte-te. Tot satul de jos trebuie să fie ras de pe faţa pământului după ce voi fi plecat.
RITA (catând in ochii lui): După ce vei fi plecat?
ALLMERS: Atunci o să ai cel puţin ceva cu cate să-ţi umpli viaţa. Ceva trebuie să ai.
RITA (hotărâtă); Ai dreptate. Ceva trebuie să am. Dar ia ghiceşte de ce mă voi apuca... dacă pleci tu.
ALLMERS: De ce?
RITA (rar şi cu tărie): îndată ce mă vei fi părăsit tu, mă duc jos, la ţărmul mării, şi iau toţi copiii săraci şi prăpădiţi cu mine acasă, pe toţi băieţii nătăviţi.
ALLMERS: Ce vrei să faci cu ei?
RITA: Să-i tiu la mine.
ALLMERS: Tu?
RITA: Da, eu. Din ziua în care mă vei fi părăsit tu, au să şadă
aici, cu toţii, parcă ar fi copiii mei. ALLMERS: în locul lui Eyolf!
RITA: Da, în locul lui Eyolf. Să şi şadă în odaia lui Eyolf. Să
citească de pe cărţile lui. Să se joace cu jucăriile lui. Să
şadă de-a rândul pe scaunul lui la masă. ALLMERS: Ţi-ai pierdut minţile? Aiutezi? Nu cunosc om pe
lume mai puţin făcut pentru aşa ceva decât pe tine. RITA: Atunci trebuie să-mi dau silinţă şi să mă învăţ. Să-mi
fac eu însămi creşterea. Să mă deprind. ALLMERS: Dacă vorbeşti serios, cu tot dinadinsul, atunci e
adevărat că s-a pettecut în tine o transformare. RITA: Aşa şi este, Alfred. Şi din pricina ta. Tu ai lăsat un loc
gol în inima mea. Şi ttebuie să încerc a-1 împlini cu
ceva. Cu ceva care seamănă a iubire.
ALLMERS (stă câtva timp pe gânduri; apoi o priveşte): Ce e drept, n-am
prea făcut multe pentru bieţii oameni din sat. RITA: Ba n-am făcut nimic. ALLMERS: De-abia ne-am gândit la ei. RITA: Totdeauna cu nepăsare. ALLMERS: Noi, care aveam „munţii de aur". RITA: N-am avut mâna deschisă pentru dânşii. Şi nici inima. ALLMERS (dându-idin cap): Şi dar nu prea trebuie să ne mirăm
că nu şi-au pus viaţa în primejdie pentru a scăpa pe Eyolf. RITA (încet): Ia gândeşte-te bine, Alfred. Eşti tu încredinţat
că... am fi făcut-o noi în locul lor? ALLMERS (neliniştit): Dar cum te poţi îndoi, Rita! RITA: Ei, oameni suntem, legaţi de pământ. ALLMERS: Dar, în sfârşit, ce-ai de gând să faci cu toţi copiii
aceia nărăviţi?
RITA: Mai întâi trebuie să văd cum să le îmblânzesc soatta...
şi să încerc a face din ei oameni mai de treabă. ALLMERS: Dacă izbuteşti, atunci bietul Eyolf n-a fost născut
degeaba.
244
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
245
RITA: Şi n-a murit degeaba.
ALLMERS (uitându-se drept la ea): De una trebuie să-ţi dai seamă,
Rita. Ce vrei să faci acum nu e din dragoste. RITA: Aşa este. Deocamdată nu. ALLMERS: Atunci de ce-o faci?
RITA (codindu-se): Cu soru-ta vorbeai adeseori despre răspunderea omenească...
ALLMERS: Cartea aia, care ţi-era nesuferită.
RITA: Ş-acum mi-e nesuferită. Dar eu ascultam când votbeai despre ea. Şi acum vreau s-o pui eu în lucrare. După felul meu.
ALLMERS (dând din cap): Pricina nu e cartea cea neisprăvită. RITA: Nu. Mai e ceva la mijloc. ALLMERS: Ce?
RITA (încet, cu un surât trist): Vreau să împac ochii cei mari, deschişi. ALLMERS (uimit, uitându-se drept la ea): N-aş putea să mă împăr-
tăşesc şi eu? Să-ţi viu în ajutor, Rita? RITA: Ai vrea?
ALLMERS: Da... numai de-aş şti că sunt în stare.
RITA (cu sfiala): Atunci ai trebui să rămâi aici.
ALLMERS (încet): Să încercăm, dacă se poate.
RITA (de-abia auzindu-se): Să încercăm, Alfred.
(Amândoi stau câtva timp fără a vorbi. Apoi Allmers se duce la par-maclâc şi înalţă steagul până sus. Rita rămâne lângă umbrar şi-l priveşte în tăcere.)
ALLMERS (se apropie iar): Grea muncă ne stă înainte, Rita. RITA: Ai să vezi, din când în când vom avea şi odihna duminecii. ALLMERS (mişcat): Poate simţim atunci cum se coboară sufletele spre noi. RITA (şoptind): Sufletele?
ALLMERS (ca mai sus): Da. Poate sunt atunci în jurul nosrru...
ceia pe care i-am pierdut. RITA (dând încet din cap): Copilaşul nostru Eyolf. Şi Eyolf cel
mate al tău.
ALLMERS (cu ochii pironiţi); Poate din când în când - pe calea
vieţii - ne va fi dat să zărim şi o sclipire de la ei. RITA: încotro să ne îndreptăm ochii, Alfred?
ALLMERS (uitându-se la ea): In SUS.
RITA: Da, în sus.
AIIJvlERS: în sus, spre vârfuri. Spre stele. Şi spte liniştea cea mare. RITA (dându-i mâna): îţi mulţumesc.
SFÂRŞIT
DIN FAUST de Goethe
1. DEDICAŢIUNE
V-apropiaţi din nou, fiinţe-ntunecate A primei mele-nchipuiri? Să-ncerc acum a-mi întrupa gândirea Acelor veche năluciri? Voi mă siliţi! intraţi dar în viaţă Precum din abori lin vă ridicaţi, Precum şi peptu-mi cu a voastră Suflare magică mişcaţi.
Cu voi aduceţi zile fericite Şi a juneţii dulce suvenire, Cu voi se-nalţă umbre tremurânde; Amicii primi, prima iubire. Durerea veche iară mă cuprinde, Plâng iar pe toţi ce i-am perdut, Ce soartea grea din a vieţei mele Labirintic curs i-a desfăcut.
Ei nu aud cântările aceste Acei ce m-auziră la-nceput, Ei nu-mi zâmbesc cu înţelegere Acei ce mai nainte m-au văzut;
250
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
251
Străină mi-este lumea ce m-ascultă Şi chiar de-a ei plăcere mă sfiesc, Căci suflete amice muzei mele Sunt răspândite sau nu mai trăiesc.
Şi astfeli mă-ndreptează toată firea Spre umbrele tăcute, serioase; Lor le trămite lira-nsufleţită A sale sunete misterioase. Profundă-nfiorare mă pătrunde, Deodată se-mplineşte-a mea dorinţă: Ce e-n viaţă îmi dispare, Ce-a dispărut prinde fiinţă.
2. SPIRITUL
în valul vieţei, în focul lucrării, în furtuna mării, în toată natura, Spte roată făptura Mă sui, mă pogor. Naştere, moarte, Eterna soarte, O lume agitată, O viaţă-nfocată,
Astfeli e timpul de mine-nvârtit, Se ţese-al Zeităţii vestmânt infinit.
3. MEFISTOFELES
Cu vorbe-i lesne-a discuta, Cu vorbe a dogmatiza,
în vorbe lesne te încrezi, Din vorb-o iotă chiar nu petzi: Căci unde ideea îţi lipseşte, îndată vorba o-nlocuieşte.
4. FAUST
De gheaţă apele-au scăpat
Prin ochiul dulce-al primăverii,
întreaga vale a-mbrăcat
Vestmântul verde-al învierii,
Şi iarna bătrână şi gonită
Fuge prin dealuri rătăcită,
De unde trămite din când în când
Slabe fiori de zăpadă şi vânt
Spre văile june şi-nverzite.
Dar soarele nu vrea locuri albite;
Peste tot produce o nouă formare,
Pe toate le-mbracă cu vie coloare,
Şi fiind câmpii încă neînfloriţi,
Primeşte oameni împodobiţi. -
întoarce-ţi privirea din astă-nălţime
Spre cetatea neguroasă,
Unde oameni în mulţime
Ies din poarta-ntunecoasă
La lumină, la căldură,
Spre a serba subt ochi de soare
A mântuitorului înviare;
Căci şi ei înşii au înviat:
Din lucru şi din osteneală,
Din grije, din zile amărâte,
Din strimte-odăi posomorâte,
Din a stradelor îmbulzeală,
252
TITU MAIORESCU
Din biserica-ntunecată Sunt scoşi la lumină deodată. Vezi numai, vezi! Cu ce iuţală Prin câmpuri lumea s-a-mprăştiat, Vezi cum tot râul, în lung şi-n lat, De luntre vii e lopătat! In fine abia de greutate Caicul din urmă îl pornesc, Chiar din dealuri depărtate Vestminte varii ne zâmbesc, Dar şi lângă noi! Ce vie mişcare! Poporu-ncunjură acest pom, Aci se bucură mic şi mare, Aci şi eu pot să fiu om.
ARTHUR SCHOPENHAUER,
AFORISME ASUPRA ÎNŢELEPCIUNII ÎN VIAŢĂ Traducere de Titu Maiorescu
Le bonheur n 'est pas chose aisee, il est difficile de le trouver eu nous et impossible de le trouver ailleurs.
CHAMFORT
PREFAŢA TRADUCĂTORULUI la ediţia a doua
Arthur Schopenhauer (1788—1860) este aristocratul gândirii filozofice in secolul nostru, deşi nu a fost totdeauna aristocrat faţă cu majoritatea contimporanilor, mai ales a compatrioţilor săi germani, cărora le-a arătat uneori opinia sa defavorabilă cu oarecare brutalitate de stil.
Idealist în toată puterea cuvântului, Schopenhauer nu găseşte altă fericire omenească decât în contemplarea artelor frumoase şi altă menire etică decât în cea mai desăvârşită abnegaţiune.
Din această îndoită convingere, susţinută de un spirit liber de orce prejudecăţi sociale, religioase şi naţionale, se explică particularităţile lucrării sale literare, care au surprins mai mult pe cetitorii cei de rând: sarcastica biciuire a convenţionalismidui societăţii moderne, batjocorirea filozofiei oficiale de pe catedre, despreţul pentru nivelarea democratică şi aversiunea în contra ovreilor, cărora nu le poate ierta decadenţa etică şi estetică în care au aruncat civilizaţia europeană prin Testamentul cel Vechi.
Schopenhauer este filozoful pesimismului. Unul din fundamentele acestei filozofii se află formulat şi în Aforismele de faţă prin următoarea propoziţie (pag. 423):
„ Orce plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă ".
Noi credem această propoziţie neîntemeiată, şi, prin urmare, pesimismul nu ne pare a fi un adevăr general. El corespunde însă
256
TITU MAIORESCU
unei dispoziţii subiective a multor oameni de cultură şi chiar de geniu (Lord Byron, Leopardi etc.J şi formează în orce caz o parte integrantă a marilor concepţiuni omeneşti. Multe probleme sociale studiate din acest punct de vedere primesc o lumină nouă şi permit o soluţiune mai exactă, şi mişcarea deşteptată prin teoriile lui Schopenhauer este un antidot la platitudinea materialistă, spre care înclină epoca actuală.
De altminteri, toate operele izvorâte din puternica genialitate şi, prin urmare, originalitate a filozofului nostru se disting prin o admirabilă limpezime şi frumuseţe de stil, şi studierea lor va fii totdeauna de cel mai mare folos, indiferent de se primesc sau nu concluziunile lor.
Dacă este vorba să începem şi noi a lua parte la mişcarea filozofică a spiritului modern, se cuvine să existe şi în mica noastră literatură ceva din scrierile lui Schopenhauer. Nepregătiţi precum suntem încă pentru cercetarea problemelor metafizice, nu putem alege din opera lui decât aforismele asupra înţelepciunii vieţei ca fiind scrise mai popular.
O primă traducere a lor am încercat-o, sunt acum 20 de ani, cu singura intenţie de a le aduce la cunoştinţa amicilor literari din „Junimea" de la Iaşi, care nu ştiau nemţeşte; căci pe atunci Aforismele nu existau nici în franţuzeşte - prima lor traducere completă în limba fiwiceză, de dl. LA. Cantacuzin, apare la 1880. După cerinţa acelor amici, traducerea mea era aproape literală, urmărind din cuvânt în cuvânt textul german fără multă privire la particularităţile stilului român, şi astfel a apărut în câteva numere ale Convorbirilor literare de la 1872 încoace. Publicând-o astăzi în volum pentru un cerc mai întins de cetitori, am trebuit să reviu asupra primei lucrări: am revăzut şi am refăcut toată traducerea, şi acum cred că o pot prezenta într-un mod mai convenabil.
T. Maiorescu
Bucureşti, ianuarie 1890
AFORISME INTRODUCERE
înţelepciunea vieţei o iau aici în înţelesul obişnuit al cuvântului, fără vreo metafizică transcendentă. Vreau să vorbesc despre arta de a duce o viaţă pe cât se poate de plăcută şi de fericită, a cărei teorie s-ar putea numi eudemonologie: ea ar fi, aşadar, călăuza existenţei fericite. Aceasta însă s-ar putea iarăş defini ca o existenţă care, privită în sine însâş sau mai bine privită în noi (căci aici judecata noastră personală trebuie să hotărască), cu mintea rece şi matură, ar fi desigur preferabilă neexistenţei. Din acest înţeles al ei urmează că am iubi-o pentru ea însăş, nu numai de frica morţii; şi din aceasta iarăş, că am dori să o vedem nesfârşit de lungă. De se potriveşte viaţa omenească cu o asemenea existenţă, sau de ar putea să se potrivească vreodată, este o întrebare la care filozofia mea, precum se ştie, răspunde negativ; pe când eudemonologia presupune un răspuns afirmativ. Căci aceasta se întemeiază tocmai pe eroarea înnăscută, cu a cărei critică începe capitolul 49 din volumul al 2-lea al opetei mele principale1. Penttu a scrie dar
1 Opera principală care cuprinde doctrina lui Schopenhauer e Die Welt als Wille und Vorstellung (Lumea ca voinţă şi reprezentare). Traducere franceză de d. LA. Cantacuzin (Le monde comme volonte et comme reprisentation. 2 voi., Bucarest, Socec, 1886) (n. - T. M.).
258
TITU MAIORESCU
o asemenea călăuză a trebuit să mă depărtez de la punctul de vedere mai înalt, spte care conduce filozofia mea în adevăratul înţeles al moralei ei merafizice. Prin urmare, toate explicările cuprinse în scrierea de faţă provin oarecum dtntt-o acomodare, întrucât pornesc din punctul de vedere al experienţei obişnuite şi urmează drumul ei cel rătăcit. Astfel şi valoarea unei asemenea scrieri nu poate fi decât relativă, fiindcă însuş cuvântul eudemonologie este un eufemism. Dar şi cu această rezervă nu am pretenţia unei expuneţi complete, parte fiindcă tema nu se poate sfârşi niciodată, parte fiindcă atunci ar fi trebuit să repet ceea ce au zis şi alţii.
Dintre alte cărţi, care să fi fost scrise în aceeaş intenţie ca aforismele de faţă, îmi aduc aminte numai de scrierea lui Cardanus De utilitate ex adversis capienda, care merită foarte mult să fie cetită şi prin care se pot completa cele zise aici.
Ce e drept, şi Aristotel a intercalat în Retorica sa (cap. 5 al cărţii 1) o eudemonologie scurtă, care însă nu a prea izbutit, ci a rămas mărginită într-o abstracţie fără viaţă. De întrebuinţat n-am întrebuinţat pe aceşti premergători, căci a lua de la alţii nu e obiceiul meu, cu atât mai puţin cu cât atunci se pierde unitatea, care este sufletul scrierilor de acest fel. De altminteri, nu trebuie să uităm că înţelepţii tutulot timpurilor ne-au dat totdeauna aceleaşi poveţe, iar nebunii - marea majoritate a tutulor timpurilor - au răspuns totdeauna cu aceleaşi fapte, adecă cu fapte contrarii; şi aşa vor rămânea lucrurile şi de acum înainte. De aceea zice Voltaire: „Nous laisserons ce monde-ci aussi sot et aussi mechant que nous l'avons trouve en y arrivant".
CAP. I
ÎMPĂRŢIRE FUNDAMENTALĂ
Aristotel (EthficaJ Nicomfachea], I, 8) a împărţit bunurile vieţei omeneşti în trei clase: cele din afară, cele sufleteşti şi cele trupeşti. Eu, păstrând numai tteimea împărţirii, zic că deosebirile în soarta muritorilor se pot întemeia pe trei fundamente. $i anume:
1. Ceea ce este cineva: aşadar, personalitatea în înţelesul cel mai larg, care cuprinde sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral, inteligenţa şi dezvoltarea ei.
2. Ceea ce are cineva: aşadar, proprietatea şi averea în orice înţeles.
3. Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva: sub acest cuvânt este ştiut că se înţelege tot ce este el în mintea altora, adecă, cum şi-1 reprezintă ceilalţi; cu alte cuvinte, opinia lor despre el. Această rubrică cuprinde onoarea, rangul şi gloria.
Deosebirile din rubrica dintâi sunt cele ce natura însăş le-a aşezat între oameni; de aci se poate prevedea îndată că influenţa lor asupra fericirii şi nefericirii va fi mult mai esenţială $1 pătrunzătoare decât aceea ce o au deosebirile izvorâte numai din convenţiile omeneşti şi însemnate în cele două rubrici Următoare. Comparate cu adevăratele privilegii personale, cu spiritul cel mare şi cu mărinimia, toate privilegiile rangului, ale naşterii, fie şi regale, ale bogăţiei şi alte asemenea sunt ca nişte împăraţi de pe teatru alăturea cu împăraţii cei adevăraţi, încă din vechime Metrodorus, cel dintâi şcolar al lui Epicur,
260
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
261
a intitulat un capitul astfel: „Pentru fericire este mai însemnată cauza cate se află în noi decât cea care vine de la lucrurile din afară". (Comp. Clemens Alex[andrinus] Strom[ateis]y II, 21.) Şi, în adevăr, este uşor de înţeles că binele omului şi tot traiul lui va atârna mai ales de ceea ce se află în el însuş şi se petrece înăuntrul lui. Acolo se naşte de-a dreptul dispoziţia lui bună sau rea, care este mai întâi rezultatul simţirii, voinţei şi cugetării lui, pe când toate lucrurile din afară nu au decât o influenţă indirectă asupră-i. Astfel, aceleaşi întâmplaţi sau împrejurări externe impresionează pe fiecare în mod deosebit, şi cu aceeaş împrejurime oricine din noi trăieşte totuş într-o altă lume. Căci adevărata noasttă realitate sunt propriile noastte idei, simţiri şi acte ale voinţei; iar lucrurile din afară au influenţă asupră-ne numai întru cât le produc pe acele.
Lumea, în care trăieşte fiecare, atârnă mai întâi de la modul lui de a o vedea, aşadar de la deosebirea capetelor: după cum sunt capetele, va deveni şi ea săracă, sarbedă şi goală, sau bogată, interesantă şi plină de însemnătate. Pe când, d.e., unii admiră pe un om pentru întâmplările interesante ce Ie-a avut în viaţa lui, ar trebui să-1 admire mai curând pentru darul de observare şi de simţire, prin care acele întâmplări au câştigat însemnătatea ce o au în descrierea lui. Căci aceeaş întâmplare care într-un cap plin de spirit se arată cu atâta interes rămâne o întâmplare obişnuită din lumea de rând, dacă se răsfrânge într-un cap sec. în gradul cel mai mare se arată aceasta la unele poezii ale lui Goethe şi ale lui Byron, care se văd că sunt făcute pe temeiul unor întâmplări reale; un cetitor nechibzuit e în stare să pizmuiască pe poet pentru întâmplarea cea fericită, în loc să-1 pizmuiască penttu puternica fantazie, care dintt-o istorie cam de toate zilele a fost capabilă să facă o operă aşa de însemnată şi frumoasă. Asemenea melancolicul vede o scenă tragică unde sanguinicul vede numai un conflict interesant şi flegmaticul un lucru fără însemnătate. Cauza este că orice realitate, adecă (în termeni filozofici) orice actualitate împlinită,
se alcătuieşte din două părţi, din subiect şi din obiect, deşi într-o împreunare aşa de necesară şi de strânsă ca oxigenul şi hidrogenul în apă. Cu aceeaş parte obiectivă, însă cu subiectiva deosebită, realitatea de faţă este cu totul alta; asemenea şi în cazul contrar: cea mai frumoasă şi mai bună parte obiectivă cu o subiectivă tâmpită şi rea tot nu dă decât o realitate de rând, ca o privelişte frumoasă pe vreme întunecată sau în reflexul unei camera obscura rele. Sau, pentru a vorbi mai familiar: fiecare e vârât în conştiinţa sa ca şi în pielea sa, şi trăieşte numai în ea; de aceea nici nu i se poate da ajutor din afară. Pe scenă unul face pe prinţ, altul pe ministru, altul pe slugă, sau pe soldat, sau pe general etc. Dar aceste deosebiri sunt ,numai pe din afară, înăuntru, în miezul unei astfel de înfăţişări, se află la toţi acelaş lucru: un biet comediant cu gtijele şi nevoile lui. în viaţă este tot aşa. Deosebitile rangului şi ale avuţiei dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea şi liniştea sufletească, ci şi aci se găseşte în fiecare din noi acelaş sărman muritor, cu nevoile şi neajunsurile lui, care în privinţa materiei sunt felurite ta feluriţii oameni, dar în privinţa formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleaşi pentru toţi, deşi cu diferenţe de grad; 'şi nici măcar diferenţele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăţie, adică după toi. Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este vederat că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi, de la care va atârna în mai toate cazurile mai mult decât de la formele şi figurile ce se înfăţişează în ea. Toată strălucirea şi toate petrecerile, oglindite în conştiinţa tâmpită a unui nerod, sunt foarte sărace faţă de conştiinţa lui Cervantes, când scria el pe Don Quijote într-o temniţă întunecată. Partea obiectivă a actualităţii şi realităţii este aşezată în mâna soartei şi prin urmare schimbătoare: cea subiectivă suntem noi înşine, de aceea ea este esenţial neschimbătoare.
262
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
263
Astfel viaţa fiecărui om, cu toate schimbările şi prefacerile din afară, are totdeauna acelaş caracter şi se poate compara cu un şir de variaţii pe o singură temă. Din individualitatea sa nu poate ieşi nimeni. Şi precum animalul, în orice împrejurări l-ai pune, rămâne mărginit în cercul cel strâmt, în care natura i-a închis firea în mod neschimbător (din care cauză, d.e., dorinţa noastră de a face plăcere unui animal iubit rămâne totdeauna în margini foarte strâmte, potrivite tocmai cu acele margini ale firei şi conştiinţei lui) tot aşa şi omul - prin individualitatea sa îi este de mai nainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. îndeosebi marginile puterilor sale intelectuale i-au fixat capacitatea pentru plăcerile mai înalte o dată pentru totdeauna1. Dacă sunt strâmte, atunci toate ostenelile din afară, tot ce face omul, tot ce face soarta pentru el nu va fi în stare de a-1 ridica peste măsura fericirii şi ticnei obişnuite, jumătate omeneşti, jumătate animalice: el rămâne îndreptat spre plăcerea trupească, spre viaţa intimă şi plăcută a familiei, spre relaţiile sociale de rând şi petrecerile vulgare. Chiar cultura nu va putea să-i întindă prea mult, deşi întrucâtva, acel orizont sufletesc; căci plăcerile cele mai înalte, mai felurite şi mai statornicite sunt cele intelectuale, oricât ne-am înşela noi în tinereţe în privinţa lor: aceste însă atârnă mai ales de la puterea intelectuală. De aici se vede cât de mult are a face fericirea cu ceea ce suntem, cu individualitatea noastră, pe când mai adeseori se ţine în seamă numai soarta noastră, numai ceea ce avem sau ce reprezentăm. Soarta însă se poate îndrepta: afară de aceasta, cine-şi are avuţiile înăuntrul lui nu va cere mult de la ea; iar nerodul rămâne nerod, tâmpitul-tâmpit, până la sfârşitul vieţei, măcar de-ar fi în rai şi înconjurat de hurii. De aceea zice Goethe {Divanul Vest Ostie2):
1 [Comparaţi Lumea ca voinţă şi reprezentare, voi. 2, p. 73.]
2 West-ostlicber Divan - Divanul Occidental-Oriental (n. ed.).
„Popor, slugă şi stăpân, toţi o spun în felul lor: cea mai mare fericire a omului pe pământ este numai propria personalitate."
Că pentru plăcerea şi fericirea noastră elementul subiectiv este cu mult mai esenţial decât cel obiectiv se arată în toate: începând de la votba cunoscută, că foamea e cel mai bun bucătar sau că bătrânul vede cu nepăsare femeia ce farmecă pe tânăr, şi înălţându-ne până la viaţa geniilor şi a sfinţilor. Mai ales sănătatea covârşeşte toate bunurile materiale şi toate foloasele poziţiei sociale într-atât, încât zău! un cerşetor sănătos e mai fericit decât un împărat bolnav. Un temperament liniştit şi voios, izvorât dintr-o sănătate deplină şi dintr-o organizare fericită, o minte luminată, vie, pătrunzătoare şi dreaptă, o voinţă cumpătată şi blândă şi în urma ei o conştiinţă curată -aceste sunt însuşiţi, pe care nici rangul, nici avuţia nu le poate înlocui. Căci, lucru vederat, ceea ce este fiecine pentru sine însuşi, ceea ce-i rămâne şi în singurătate şi ce nimeni nu-i poate da nici lua, este pentru dânsul mai de căpetenie decât ceea ce posedă sau decât tot ce poate fi el în ochii altora. Un om de spirit, în deplină singurătate, are o petrecere foarte bună cu propriile sale gânduri şi fantazii, pe când un cap tâmpit nu poate scăpa de chinul urâtului nici cu cea mai felurită schimbare de societăţi, privelişti, plimbări şi petreceri. Un caracter bun, măsurat şi blând poate să fie mulţumit în împrejurări sttâmtorate; pe când cel lacom, pizmuitor şi răutăcios nu va fi mulţumit nici în mijlocul tutulor avuţiilor. Iar dacă e vorba de un om care simte pururea în sine o individualitate extraordinară şi eminentă prin inteligenţa ei, pentru acela mai toate plăcetile dorite de alţii sunt cu totul de prisos, ba chiar o sarcină neplăcută. De aceea zice Horaţiu {Ep[istolarumJ, II, 2) despre sine:
„Sunt mulţi oameni care n-au pietre scumpe, marmoră, fildeş, tablouri şi statue din Tyrrhenia, bani şi vesrminre colorate cu purpură, dar este si unul care nici nu vrea să le aibă"
264
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
265
şi Socrat, la privirea unor obiecte de lux expuse spre vânzare, a zis: „Câte lucruri mai sunt de care n-am eu trebuinţă!"
Aşadar, condiţia dintâi şi cea de căpetenie pentru fericirea vieţei noastre este ceea ce suntem, petsonalitatea; fie numai fiindcă este statornică şi lucrează în toate împrejurările şi fiindcă nu este supusă soartei, ca bunurile din celelalte două rubrice, şi nu ni se poate răpi. în acest înţeles valoarea ei se poate numi absolută, în opoziţie cu valoarea numai relativă a celorlalte două. De aci urmează că binele sau răul, ce-i pot aduce unui om împrejurările din afară, este mult mai mic decât se crede. Singur atotputernicul Timp îşi arată şi aci stăpânirea; lui i se supun cu încetul şi însuşirile trupeşti şi ale minţii; numai caracterul moral nu-i este supus nici lui. în această privinţă, bunurile celor din urmă două rubrice, fiindcă Timpul nu le răpeşte de-a dreptul, ar avea o precădere înaintea celor personale. A doua precădere s-ar mai putea vedea în faptul că, fiind obiective, sunt după natura lor deschise tutulor, şi oricui îi este dată putinţa de a şi le dobândi; pe când, din contră, partea subiectivă nu stă deloc în puterea noastră, ci se întâmplă jure divino şi se hotărăşte nestrămutat pentru toată viaţa, aşa încât se aplică aci adevărul nemilos:
„Precum în ziua in cate te-ai născut, Soarele a salutat Planetele în locuri horărâte, aşa eşti întrupat şi tu şi creşti mai departe după legea înfiinţării tale. Aşa trebuie să fii, nu poţi scăpa de tine; aceasta este şi vechea învăţătută a sibilelor şi a prorocilor. Şi nici un timp şi nici o putere pe lume nu poate sfărâma tiparul unei forme ce se dezvoltă în viaţă."
Goetlie (Urworte, Orphisch)
Singurul lucru ce în această privinţă stă în puterea noastră este de a ne întrebuinţa personalitatea dată spre cel mai mare folos ce-1 îngăduie, urmărind numai scopurile care-i corespund, căutând modul dezvoltării ce este tocmai potrivit cu ea
şi ferindu-ne de toate celelalte, alegând, prin urmare, condiţia socială, ocupaţia şi traiul cu care se poate împăca.
Un om înzestrat cu o putere musculară neobişnuită, dacă este silit de împrejurări să aibă o ocupaţie sedentară, vreo meserie migăloasă, sau să facă studii şi lucrări intelectuale, care cer alt soi de facultăţi, rămase înapoi în firea lui, cu alte cuvinte, dacă este silit să lase neîntrebuinţate tocmai puterile lui cele covârşitoare, se va simţi nefericit pentru toată viaţa; şi mai nefericit acela în care facultăţile intelectuale covârşesc cu mult pe celelalte şi care se vede totuş silit să le lase nedezvoltate şi neîntrebuinţate, pentru a se deda la vreo speculă de rând, unde nu se cer, necum la lucrări trupeşti, penttu care puterile sale nu sunt de ajuns. însă aici, mai ales în tinereţe, trebuie să ne ferim de o prea mare încredere şi să nu ne atribuim o îmbelşugare de facultăţi, pe care poate nu o avem.
Dar din precumpănirea hotărâtă a rubricei noastre dintâi asupra celorlalte două urmează încă regula că este mai înţelept a stărui întru păstrarea sănătăţii şi dezvoltarea facultăţilor decât întru dobândirea avuţiei; ceea ce însă nu trebuie să se întoarcă în înţelesul greşit că adică să nu ne îngrijim de agonisirea celor trebuincioase. La dreptul vorbind, bogăţia cea jmareface puţin pentru fericirea noastră; din care cauză mulţi bogaţi se simt nefericiţi, fiindcă sunt fără cultura minţii, fără cunoştinţe şi de aceea fără vreun interes obiectiv, care să-i pună în stare a se ocupa intelectual. Căci ceea ce ne mai poate da bogăţia peste îndestularea trebuinţelor reale şi fireşti este de puţină însemnătate pentru adevăratul nostru bine; din contra, îl împiedică prin multele şi neapăratele griji ce le aduce cu sine păstrarea unei averi prea mari. Totuşi oamenii caută de o mie de ori mai mult a dobândi bogăţie decât cultura minţii; pe când desigur ceea ce suntem face mult mai mult pentru fericirea noastră decât ceea ce avem. Pe mulţi îi vedem în mişcare neobosită, harnici ca furnicele, luctând de dimineaţă până seara pentru a-şi mai spori bogăţia. Tot ce ttece peste orizontul
266
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
267
strâmt al mijloacelor pentru acest scop le rămâne necunoscut; mintea lor este închisă, de aceea neprimitoare de alte gândiri şi simţiri. Plăcerile cele mai înalte, cele spirituale, le sunt străine; şi în zadar caută a le înlocui prin cele trecătoare, senzuale, ce şi le îngăduiesc din când în când şi care le cer timp puţin şi bani mulţi. Ia sfârşitul vieţei, ca un rezultat al ei, au, ce e drept, o grămadă foarte mare de bani înaintea lor, pe care o lasă acum moştenitorilor ca să o mai mărească sau poate să o risipească. O astfel de viaţă, deşi cel ce o duce îşi dă un aer cât se poate de serios şi important, este tot aşa de nebună ca o viaţă al cărei simbol ar fi fost de-a dreptul masca arlechinului.
Aşadar, ceea ce are fiecine în sine însuş este lucrul cel mai de căpetenie pentru fericirea vieţei sale. Numai fiindcă această înzestrare de la natură este adeseori aşa de mică, mai toţi din cei scăpaţi de luptele pentru existenţa zilnică sunt tot aşa de nefericiţi ca cei ce se află încă în acele lupte. Goliciunea sufletului lor, seceta conştiinţei, sărăcia minţii îi împinge spre societăţi care sunt compuse din acelaş soi de oameni, căci similis simili gaudet. Apoi numai îi vezi alergând în gloată după petreceri şi distracţii, pe care le caută mai întâi în plăceri senzuale, în desfătări de tot felul şi mai pe utmă în desfrânări. Izvorul risipirii fără margini, prin care atâţia copii de familie din părinţi bogaţi îşi pierd moştenirea cea mare, adese în câteva luni, nu este altul decât urâtul ce se naşte din descrisa sărăcie şi goliciune a minţii. Asemenea tineri au fost trimişi în lume bogaţi din afară, dar săraci dinăuntru, şi au căutat în zadar a îndeplini prin bogăţia externă pe cea internă, voind a primi toate din afară — analog bătrânilor, care caută a se întări prin exhalaţiile fetelot tinere. Cu acest chip sărăcia dinăuntru a produs în sfârşit şi pe cea din afară.
însemnătatea celorlalte două rubrice ale bunurilor vieţei omeneşti nu am ttebuinţă s-o mai arăt. Căci pteţul averii este în vremea noastră aşa de obşteşte cunoscut, încât nu-i mai trebuie laudă. Chiar rubrica a treia, în comparare cu a doua,
% de natură foarte eterică, alcătuindu-se numai din opinia "altora. însă onoarea, adică numele bun, are să o caute oricine, ifengul numai aceia care slujesc statului, iar gloria foarte puţini. ÎCu toate aceste onoarea se priveşte ca un bine nepreţuit de «tare şi gloria ca cel mai înalt din toate bunurile ce le poate dobândi un om, oarecum, încoronarea celor aleşi; din contră, cnumai nebunii vor pune rangul mai presus de avere. De altminteri, rubrica a doua stă în reciprocitate cu a treia, întrucât vorba lui Petronius habes, habeberis este adevătată, şi viceversa: Opinia bună a altora, în toate formele ei, contribuie adesea la dobândirea averii.
TRADUCERI
269
CAP. II
DESPRE CEEA CE ESTE CINEVA
Aceasta face mult mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau ce reprezintă, precum am văzut din explicările de mai înainte. Totdeauna se naşte întrebarea ce este cineva şi, prin urmare, ce are prin sine însuş; căci individualitatea sa îl însoţeşte în orice timp şi în otice loc şi aşterne coloarea ei peste toate întâmplatile vieţei. în toate şi la toate omul se simte mai întâi pe sine însuş; aceasta este adevătat chiar pentru plăcerile trupeşti, necum pentru cele sufleteşti. De aceea englezescul to enjoy one's seifcsiz o expresie foarte nimerită, cu care se zice, d.e., he enjoys himself at Paris, adecă nu „îi place Parisul", ci „îşi place sieşi la Paris". însă dacă individualitatea este de calitate rea, toate plăcerile sunt ca vinurile bune într-o gură amărâtă de fiere. Prin urmare, în bine ca şi în rău, lăsând la o parte întâplarea unei nefericiri deosebit de grele, este de mai mare însemnătate cum simte cineva, aşadat felul şi gradul impresionabilităţii lui în orice privinţă, decât ce i se întâmplă în viaţă. Ceea ce are cineva în sine, în scurt personalitatea şi valoarea ei, este singurul lucru de-a dreptul hotătâtor pentru fericirea şi binele său. Toate celelalte sunt indirecte; de aceea efectul lor se şi poate nimici, dar niciodată efectul personalităţii. Şi tocmai de aceea invidia îndreptată în contta calităţilor personale este cea mai neîmpăcată, precum se şi ascunde cu cea mai mare îngrijire. Apoi numai calitatea conştiinţei este
statornică şi nestrămutată, şi individualitatea influenţează fără întrerupere, fără încetare, mai mult sau mai puţin în fiece moment: toate celelalte lucrează numai vremelnic, la întâmplare, m treacăt, şi mai sunt şi supuse schimbării şi încetării; de aceea zice Aristotel: „natura este eternă, nu împrejurările" [Ethica Eud[emia], VII, 2). De aci se explică pentru ce o nefericire, care ne loveşte cu totul fără vina noastră şi de din afară, o răbdăm cu mai mult cumpăt decât pe cea provenită din vina noastră, căci soatta se poate schimba, dar firea niciodată. Astfel bunurile personale, precum este un caracter nobil, un cap deştept, un temperament fericit, o dispoziţie voioasă şi un trup bine organizat şi sănătos, cu un cuvânt: mens sana in corpore sano (Juvenal, Satfurae], X, 356), sunt cele mai înseninătoare pentru fericirea noastră, din care cauză ar trebui să stăruim cu tault mai mult întru păstrarea şi dezvoltarea lor decât întru <iobândirea bunurilor materiale şi a reputaţiei, i: însă ceea ce, întru toate, conttibuie mai de-a dreptul la feri-.cirea omului este veselia: căci această calitate se răsplăteşte îndată pe sine. Cine este vesel are totdeauna pentru ce: tocmai Ipentru că este. Această calitate singură poate înlocui orice altă «vere, pe când ea însăş nu poate fi înlocuită prin nimic. Să tot ifie cineva tânăr, frumos, bogat şi binevăzut; dacă e vorba de fericirea lui, trebuie să te întrebi de este şi vesel. Din contra, dacă este vesel, e indiferent, de e tânăr sau bătrân, cu trupul drept sau ghebos, sărac sau bogat: e fericit. în copilăria mea am deschis odată o carte veche, şi acolo sta scris: „cine râde ■mult e fericit şi cine plânge mult e nefericit", o gândire foarte simplă, pe care însă, tocmai din cauza simplului ei adevăr, 'm-am putut-o uita, cu toate că este superlativul unui truism1. ■•De aceea, dar, să primim veselia cu braţele deschise oricând se iveşte, căci nu vine niciodată la vreme nepotrivită; prin urmare, să nu stăm la îndoială, de ttebuie să o primim sau nu,
1 Cuvânt englez: un adevăr prea banal (n. - T. M.).
270
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
271
şi să nu examinăm mai întâi dacă în adevăr şi în toate privinţele ni se dau motive îndestulătoare pentru a fi mulţumiţi, nici să ne temem de a fi întrerupţi în meditările noastre serioase şi în grijile importante ce Ie avem. Căci este foarte nesigur dacă grijile sunt în stare să îndrepteze lucrurile; pe când veselia este un câştig neîndoios şi de-a gata. Ea singură este - ca să zicem aşa - moneta sunătoare a fericirii, şi nu, ca toate celelalte, numai biletul de bancă, fiindcă ea singură ne dă fericirea actuală; de aceea şi este cel mai mare bun pentru nişte fiinţe a căror realitate are forma unui prezent indivizibil între două timpuri infinite. Prin urmare, ar trebui să punem dobândirea şi înlesnirea acestui bun mai presus de oricare altă năzuinţă. Este însă sigur că nimic nu contribuie mai puţin la veselie decât averea şi nimic mai mult decât sănătatea; în clasele de jos, în cele muncitoare, mai ales în cele ce cultivă pământul, se văd chipurile vesele şi mulţumite; în cele bogate şi înalte se văd chipurile posomorâte. De aceea ar fi bine să căutăm mai întâi a ne păstra deplina sănătate, a cărei floare este veselia. Mijloacele pentru aceasta sunt cunoscute: să ne ferim de orice exces şi desfrânare, de toate emoţiunile violente şi neplăcute, precum şi de toată osteneala prea mare şi necontenită a minţii, zilnic cel puţin două ore de mişcare repede în aer liber, scăldare în apă rece şi alte asemenea măsuri higienice. Fără mişcare zilnică şi îndestulătoare nu putem fi sănătoşi; toate procesurile vieţei, pentru a fi bine executate, cer mişcare, atât a părţilor, unde se petrec, cât şi a întregului. De aceea zice cu drept cuvânt Aristotel: viaţa este mişcare şi în mişcare îşi are firea sa. In tot organismul este mişcare grabnică, neîntreruptă; inima, în complicata şi îndoita ei sistolă şi diastolă, bate tate şi neobosit; cu 28 din bătăile sale a împroşcat întreaga masă a sângelui prin toată circulaţia cea mare şi cea mică; plămânii pompează fără întrerupere ca nişte maşini de vapor; intestinele se învârtesc mereu în motus peristalticus; toate glandele sug şi secretează necurmat; chiar creierii au o mişcare îndoită cu orice bătaie
a pulsului şi cu orice răsuflare. Dacă pe lângă aceste lipseşte mai de tot mişcarea din afară, precum se întâmplă în viaţa prea Sedentară a multor oameni, se naşte o disproporţie în toate privirile vătămătoare între liniştea din afară şi neastâmpărul dinăuntru. Căci necurmata mişcare internă vtea să fie întrucâtva ajutată prin cea externă; iar acea disproporţie ajunge a ţemăna cu starea nefirească în care uneori ne vedem siliţi să ascundem o emoţiune ce fierbe puternic în noi. Şi copacii, pentru ca să le meargă bine, trebuie să fie mişcaţi de suflarea vântului. Intru aceasta domneşte o tegulă ce se poate exprima jaai scurt în latineşte: omnis motus, quo cekrior, eo magis motus, idecă: orice mişcare îşi îndeplineşte cu atât mai bine scopul cu cât este mai grabnică.
Compararea impresiei ce ne-o fac aceleaşi lucruri sau întâmplări când suntem sănătoşi şi în putere, cu aceea ce ne-o iac atunci când prin vreo boală am ajuns a fi posomorâţi şi (ilabi, ne învaţă cât de mult atârnă fericirea noastră de la o dispoziţie veselă, şi, prin urmare, de la starea sănătăţii. Nu ceea ce sunt lucrurile obiectiv şi în realitate, ci numai ceea ce sunt pentru noi, în impresia noastră, ne dă fericire sau nefericire: ifceasta ne-o spune vorba lui Epictet, că „pe oameni nu-i mişcă lucrurile, ci părerea lor despre lucruri". Dar îndeobşte nouă zecimi ale fericirii noastre ne vin numai din sănătate. Cu ea toate sunt un izvor de plăcere; fără de ea nici un lucru, oricare ar fi, nu ne este plăcut, şi chiar bunurile subiective, însuşirile minţii, ale inimei şi ale temperamentului, la o stare bolnăvicioasă ajung a fi împuţinate şi micşorate. De aceea e lucru cu temei că ne întrebăm unii pe alţii cum ne aflăm şi ne dorim sănătate: căci, în adevăr, aceasta este cea dintâi şi cea mai însemnată trebuinţă pentru fericirea omenească. De aici însă Urmează că este nebunia nebuniilor să-şi jertfească cineva sănătatea pentru orişice ar fi, pentru agonisire, pentru înaintare, pentru erudiţie, pentru glorie, necum pentru plăcerile trupeşti şi trecătoare: din contră, toate trebuiesc să-i dea întâietatea.
272
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
273
Oricât de mult însă contribuie sănătatea la acea veselie atât 1 de esenţială penttu fericirea noastră, aceasta totuşi nu atârnă : numai de la sănătate: căci şi cu o sănătate deplină poate si existe un temperament melancolic şi o dispoziţie predomni-j toare pentru ttisteţe. Ultima cauză e, fără îndoială, constituţia i primitivă şi, prin urmare, neschimbătoare a organismului, şi anume proporţia mai mult sau mai puţin normală între sensibilitate şi între iritabilitate şi facultatea reproductivă. Preponderenţa abnormă a sensibilităţii va produce inegalitatea dispoziţiei, periodic o veselie exagerată, iar de regulă predom-nirea melancoliei. Şi fiindcă şi geniul este întemeiat pe o mare covârşire a puterii nervoase, deci a sensibilităţii, este dreaptă observarea lui Aristotel că toţi oamenii eminenţi sunt melancolici. De aceasta îşi va fi adus aminte Cicero când a scris mult citatele sale cuvinte: J{ristoteles ait, omnes ingeniosos melan-cholicos esse"(TuscfulanaeDisputationes], I, 33).
Deosebirea cea mare a dispoziţiei fundamentale înnăscute, despte care vorbim acum, a descris-o Shakespeare cu mult haz:
„Natura, în vremea ei, a născocit cele mai pocite mutre: unii care tot clipesc din nişte ochişori plini de veselie şi râd, ca papagalii, de un cimpoier, şi alţii cu o privire aşa de oţărâtă încât o dată cu capul nu şi-ar arăra dinţii într-un surâs, chiar dacă bătrânul Nestor s-ar jura că gluma-i bună".
(Merchant ofVenice, I, I)
Aceeaşi deosebire o face Platon prin cuvintele dyscolos şi eucolos. Ea se poate reduce la impresionabilitatea, foarte deosebită la deosebiţii oameni, pentru lucrurile plăcute şi pentru cele neplăcute, în urma căreia unul este încă în stare să râdă acolo unde altul ar ajunge aproape la desperare: şi anume, susceptibilitatea pentru impresiile plăcute este de regulă cu atât mai slabă, cu cât este mai tare cealaltă, şi viceversa. Ea o deopotrivă putinţă ca un lucru să se sfârşească bine sau rău, cel dyscolos se va supăra sau se va mâhni, dacă sfârşitul este rău,
j,dacă este bun, nu se va bucura; cel eucolos dimpottivă, nu va supăra nici nu se va mâhni la cel rău, iar la cel bun se va icura. Dacă celui dyscolos i se împlinesc 9 din 10 dorinţe, el r se bucură de cele 9, ci se necăjeşte de acea unică neîm-iinită; cel eucolos dimpotrivă, când i se strică 9 şi îi izbuteşte : bucură de aceasta, şi ştie să se mângâie de celelalte. Dar ţplicum nu este uşor să existe vreun rău fără nici o compensaţie, t vedem şi aici că cei dyscoli, adică caracterele posomorâte I||lfticoase, deşi vor avea să sufere mai multe rele şi dureri închi-| ji^ite, însă vor avea mai puţine reale decât cei veseli şi fără grijă;
fci cine vede toate în negru, cine se teme totdeauna de neno-• ptetri, şi se pregăteşte astfel a întâmpina viitorul, nu se va înşela i de des, precum se înşală cel ce vede toate în colori tranda-; (pi. Când însă o afecţie bolnăvicioasă a sistemului nervos sau ^rganelor mistuirii întăreşte încă dyscolia înnăscută, atunci ţeasta poate ajunge la un grad în care indispoziţia statornică gtoduce dezgustul de viaţă şi aplecatea spre sinucidere. Sinuciderea se întâmplă atunci după cea mai mică neplăcere; ha în gradele cele mai înalte ale răului, nici nu se cere vreuna, pinumai în urma indispoziţiei statornice se hotărăşte sinuciderea şi se săvârşeşte cu un sânge rece şi cu o siguranţă aşa de mare, încât bolnavul, care în acest stadiu este de regulă şi pus $jjb pază, se foloseşte în preocuparea sa neîntreruptă de cel dintâi moment nepăzit spre a apuca, fără şovăire, fără luptă f. sau frică, acel mijloc de uşurare firesc şi dorit pentru starea în pare se află. Pe larg descrie Esquirol aceasta în cartea sa Des maladies mentales. Pe de altă parte însă şi omul cel mai sănătos, poate şi cel mai vesel, este în stare, după împrejurări, să se hotărască la sinucidere când adecă mărimea suferinţelor sau a nefericirii covârşeşte spaima morţii. Deosebirea stă numai în mărimea motivului îndemnător, care se află în proporţie inversă cu dyscolia. Cu cât este mai mare dyscolia, cu atâta poate să fie mai mic motivul, poate chiar să ajungă a fi nul; dimpotrivă, cu cât este mai mare eucolia şi sănătatea ce o sprijineşte,
274
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
275
cu atât ocazia externă este mai hotărâtoate. Astfel există gradări nesfârşite între cele două extreme ale sinuciderii, de la cea cauzată prin creşterea bolnăvicioasă a dyscoliei înnăscute până la aceea a omului sănătos şi vesel, săvârşită numai în urma împrejurărilor din afară.
Cu sănătatea seamănă în parte frumuseţea. Deşi această însuşire personală nu contribuie de-a dreptul la fericirea noastră, ci numai indirect, prin impresia asupra altora, ea este totuşi de mare însemnătate, chiar şi la bărbaţi. Frumuseţea este o scrisoare de recomandaţie deschisă, care ne câştigă inimele de mai nainte; mai ales ei i se aplică versul lui Homer (Mas, III, 65):
„Nu sunt de despreţuit falnicele daruri ale zeilor; ei singuri le dau, şi nu muritorii şi le pot lua după placul lor".
Cea mai generală privire ne arată doi duşmani ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Şi aici vedem că în proporţia în care izbutim să ne depărtăm de unul din ei, ne apropiem de celălalt, şi viceversa, aşa încât viaţa noastră înfăţişează, în adevăr, o oscilaţie mai mare sau mai mică între amândouă. Aceasta vine din îndoitul antagonism în care stau către olaltă: unul din afară sau obiectiv, şi altul dinăuntru sau subiectiv. Adecă, din afară, nevoia şi lipsa nasc durerea; dimpotrivă, siguranţa şi prisosul nasc urâtul. De aceea vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea chiar disperată, cu urâtul. Viaţa nomadă, care este un semn al treptei celei mai de jos a civilizaţiei, se iveşte iarăş pe treapta cea mai de sus în viaţa „turiş-tilot", în călătoriile ajunse la modă. Cea dintâi s-a născut din nevoie, cea din urmă din urât.
Iar antagonismul dinăuntru sau cel personal al celor doi duşmani ai fericirii omeneşti provine din proporţia inversă în care se află la fiecare om susceptibilitatea pentru amândouă, după gradul inteligenţei lui. Căci tâmpirea minţii este totdeauna unită cu tâmpirea impresiilor şi cu lipsa de excitabilitate, ceea ce face pe om mai puţin primitor pentru dureri
şi întristări de tot felul şi de tot gtadul; dat din aceeaş tâmpite intelectuală se produce pe de altă parte aed gol sufletesc, întipărit pe cele mai multe feţe şi manifestat prin pândirea necurmată după orice întâmplare din afară, fie cea mai neînsemnată - gol care este adevăratul izvor al urâtului şi e totdeauna setos de «citări externe, pentru a-şi pune mintea şi inima prin ceva în mişcare. De aceea nici nu este delicat în alegere; precum dovedeşte nemernicia distracţiilor, după care aleargă oamenii, ca şi soiul petrecerilor şi al conversaţiei lor; tot de aci se naşte şi mulţimea de pierde-vară şi de gură-cască. Mai ales această goliciune sufletească deşteaptă dorul de adunări, petrecerile, plăcerile şi luxul de tot felul ce pe mulţi îi duce la risipă şi pe urmă la sărăcie. De această rătăcire fereşte mai sigur bogăţia internă, bogăţia minţii; căci mintea, cu cât se apropie mai mult de eminenţă, cu atât lasă mai puţin loc urâtului. Iar mişcarea nesfârşită a gândirilor, jocul lor pre-nnoit la fiecare ocazie externă sau internă, puterea şi tendenţa spre combinaţii tot mai felurite ale lor scutesc capul cel eminent cu desăvârşire de apropierea urâtului, afară poate în momentele de oboseală. Insă pe de altă parte inteligenţa mai înaltă are de condiţie directă şi o sensibilitate mai înaltă şi are rădăcina ei într-o mai mare violenţă a voinţei, prin urmare a pasiunilor: din împreunarea ei cu aceste se produce o tărie mult mai mare a tutulor afectelor şi o impresionabilitate înmulţită nu numai pentru durerile morale, ci şi pentru cele fizice, chiar o nerăbdare mai mare la orice piedică sau numai la greutăţi; şi toate aceste se sporesc îhcă prin vioiciunea tutulor reprezentaţilor, aşadar şi a celor neplăcute, provenită din tăria fantaziei. • Cele zise mai sus se aplică în aceeaş proporţie la toate gradele intermediare care împlinesc spaţiul larg de la omul cel mai nCrod până la cel mai mare geniu, şi, prin urmare, fiecine este, obiectiv şi subiectiv, cu atât mai aproape de unul din izvoarele suferinţei omeneşti, cu cât este mai departe de celălalt. Pornirea sa firească îl va îndemna în această privinţă a-şi
276
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
277
întocmi pe cât se poate lumea din afară după cea dinăuntru, adecă a se pregăti mai bine la întâmpinarea acelui izvor de rele la care este mai uşor expus. Omul inteligent va dori mai întâi de toate lipsă de durere, linişte şi repaus, se va feri de a fi insultat de alţii, va căuta dar o viaţă liniştită, modestă, însă pe cât se poate de neturburată, şi, prin urmare, după ce va fi început să cunoască aşa-numiţii oameni, se va retrage din lume şi, dacă are o mare inteligenţă, va preferi chiar singurătatea. Căci cu cât cineva are mai mult în sine, cu atât îi trebuie mai puţin din afară şi cu atât îi pot fi şi ceilalţi de mai puţină importanţă. Astfel eminenţa spiritului conduce la insociabilitate. Dacă s-at putea suplini calitatea societăţii prin cantitate, atunci ar fi cu putinţă să trăieşti chiar în lumea cea mare: însă din nenorocire o sută de nebuni într-o grămadă nu fac un singur om cuminte. Omul din celălalt extrem dimpotrivă, îndată ce nevoia îl va lăsa să răsufle, va căuta petreceri şi societăţi cu orice preţ şi se va mulţumi uşor cu toate, ferindu-se mai ales de sine însuş. Căci în singurătate, unde fiecare este redus numai la sine, se arată ceea ce are în sine însuş. Acolo nerodul în purpură oftează sub sarcina grea a individualităţii sale nemernice, pe când omul superior însufleţeşte şi înveseleşte cu gândurile sale cea mai sarbădă societate. De aceea este foarte adevărat ceea ce zice Seneca: omnis stultitia laborat fastidio sui (Ep[istulae MoralesJ, 9), asemenea şi vorba lui Isus Sirah: „viaţa nebunului e mai rea decât moartea". Aşa vom afla pururea că fiece om este sociabil în proporţia în care este sărac la minte şi îndeobşte om de rând. Căci în lume nu ne prea rămâne altă alegere decât între singurătate şi înjosite. Cei mai sociabili dintre toţi oamenii se zice că sunt negrii, care şi sunt foarte înapoiaţi în ptivinţa inteligenţei - după notiţe din America septentrională publicate în gazetele franceze {Le Commerce, 19, oct. 1837). Negrii, slobozi şi robi împreună, se înghesuiesc cu grămada în unghiutile cele mai strâmte, fiindcă nu se pot sătura să-şi vadă mutra lor cea neagră cu nasul turtit.
:, Deoarece cteierii se arată ca parazitul sau pensionarul organismului întteg, timpul liber sau răgazul ce şi 1-a dobândit lOmul, fiindcă îi permite mişcarea liberă a conştiinţei şi a individualităţii, este rodul şi câştigul întregii sale existenţe, alcătuită de altminteri numai din muncă şi din osteneală. însă la cei mai mulţi oameni ce iese din răgazul lor? Urât şi tâmpire, dacă n-au la îndemână plăceri senzuale sau nimicuri: răgazul lor este acel ozio lungo d'uomini ignoranţi, despre care vorbeşte Ariost. Oamenii de rând caută numai să petreacă timpul, cei de talent să-1 întrebuinţeze. Cauza pentru care capetele cele mărginite sunt aşa de expuse urâtului este că intelectul lor nu e nimic alta decât un medium al motivelor pentru voinţă. Dacă 'deocamdată nu sunt motive la mijloc, voinţa stă nemişcată şi intelectul e amorţit, fiindcă nu se pot pune în lucrare de la sine: rezultatul este o stagnaţie grozavă a tutulor puterilor în întregul om - urâtul. Pentru a-1 combate, se pun înaintea voinţei nişte motive mici, provizorii şi închipuite după plac, pentru a o deştepta şi a deştepta şi intelectul, care trebuie să le perceapă; aceste se raportă la motivele cele adevătate şi fireşti ca banii de hârtie la cei de aur, fiindcă valoarea lor este convenţională. Asemenea motive, iscodite pentru asemenea scop, sunt jocu-ţile de cărţi şi altele. Dacă lipsesc şi aceste, omul mărginit îşi ajută prin alte mişcări, învârteşte bastonul, bate toba cu degetele, se joacă cu tot ce-i stă la îndemână. Şi tigaia este menită .a ţinea locul ideilor. Penttu aceea în toate ţările ocupaţia de căpetenie a societăţii a ajuns să fie jocul de cărţi: el este măsura valorii oamenilor şi falimentul declarat al ideilor. Neavând adecă idei de schimbat, ei schimbă cărţi şi cată să-şi ia unul altuia banii din pungă. O, neam nemernic! însă pentru a nu fi nici aici nedrept, nu vreau să trec cu vederea o scuză ce s-ar putea aduce jocului de cărţi, că este adică o pregătire la jocul kimii şi al afacerilor, întrucât ne învaţă arta de a întrebuinţa împrejurările impuse de soartă (cărţile) pe cât se poate de bine, pentru a scoate din ele cât se va putea mai mult, şi a ne deprinde astfel la păstrarea cumpătului {contenance), dându-ne
278
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
279
un aer vesel când sunt cărţile rele. Dar pe de altă parte jocul de cărţi demoralizează din aceeaş cauză. Scopul jocului este de a câştiga averea celuilalt în orice mod, prin orice şiretlic şi tertip. însă obiceiul de a se purta astfel la joc prinde rădăcini mai adânci, trece în viaţa practică, şi jucătorul ajunge cu încetul a privi toate lucrurile, unde este vorba de proprietate, ca o partidă de cărţi şi a crede că-i este iertat să se folosească de orice atout ce-1 are în mână, numai să nu fie oprit de lege. Dovezi ni le dă viaţa socială în toate zilele. Fiindcă dar, după cum am zis, răgazul este floarea sau mai bine rodul vieţei fiecăruia, ce singur îl face stăpân pe sine însuşi, sunt binecuvântaţi oamenii care şi au atunci de ce să se bucure în propria lor conştiinţă, pe când celot mai mulţi nu le tămâne în timpul lor liber decât un soi de om cu care nu-i chip să faci ceva, care moare de urât şi-şi este sieşi cea mai mare povară. Să ne bucurăm dar „fraţilor, că nu suntem feciori ai roabei, ci ai femeii slobode" {[Epistola lui T'avei către] Galfateni], 4, 31).
Apoi, precum acea ţară este cea mai fericită căreia îi trebuie mai puţin import sau nici unul, asemenea este şi omul care se mulţumeşte cu bogăţia sa dinăuntru şi nu are trebuinţă pentru petrecerea sa de mulţi alţii sau mai bine de nimeni, căci astfel de importaţie de la alţii şi din afară costiseşte mult, ne face atârnaţi, aduce primejdii, căşunează supărări şi, în sfârşit, tot nu este decât o compensaţie rea pentru productele de pe pământul propriu. De la alţii, de la lumea din afară, nu trebuie să aşteptăm mult în nici o privire. Ceea ce poate fi un om pentru altul e foarte puţin lucru: la urma urmelor fiecine rămâne tot singur, şi toată întrebarea este atunci cine tămâne singur. Şi aici se potriveşte ceea ce a zis Goethe {Dichtung und Wabrheit1, voi. 3, p. 474), că, la urma urmelor, omul se află totdeauna redus la sine însuş, sau cum zice Oliver Goldsmith:
I-a Maiorescu: Wahrheit und Dichtung (n. ed.).
„Fericirea ne-o facem sau ne-o găsim, fiind mărginiţi în noi înşine oriunde ne-am afla."
(The Traveller, v. 431.)
Cel mai bun ajutor şi cel mai mare sprijin trebuie dar fiecine să şi-1 găsească în sine. Cu cât izbuteşte mai mult întru aceasta şi, prin urmare, cu cât îşi află mai mult izvoarele petrecerii în sine însuş, cu atât este mai fericit. Foarte bine zice Aristotel {Eth. Eud., VII, 2): fericirea este a celor ce-şi sunt sieşi de ajuns. Căci toate izvoarele externe de fericire şi de plăceri sunt după firea lor foarte nesigure, grele, dacă nu primejdioase, trecătoare şi supuse întâmplării şi pot să înceteze în împrejurările cele mai priincioase; întreruperea lor este chiar neapărată, fiindcă nu pot să fie în orice moment la îndemână. Apoi la bătrâneţe se pierd cu necesitate mai toate; atunci ne părăseşte amorul, ne părăsesc glumele, dorul de călătorii, plăcerea pentru cai şi gustul pentru societăţi; chiar prietenii şi rudele ni-i răpeşte moartea. Atunci se naşte mai mult decât oricând întrebarea: ce are cineva în sine. Căci aceasta se va păstra mai îndelung, precum şi este şi rămâne în oricare altă vârstă adevăratul izvor nesecat al fericirii. Ştiut este, de altminteri, la cât de puţin ne putem aştepta în lumea aceasta: de nevoi şi de dureri este plină, şi pe cei ce au scăpat de ele îi pândeşte urâtul din toate unghiurile. Răutatea ţine îndeobşte cârma în lume şi glasul nebunilor se aude mai tate. Soarta e crudă şi oamenii sunt mişei, într-o lume astfel întocmită, cel ce preţuieşte mult în sine seamănă unei odăi vesele, luminate şi încălzite, în mijlocul getului unei nopţi de iarnă. A avea, prin urmare, o individualitate distinsă şi bine înzestrată, mai ales a avea mult spirit este, fără îndoială, soarta cea mai fericită pe pământ, oricât de deosebită ar fi în comparare cu soarta cea mai strălucită. A fost dar o vorbă înţeleaptă, pe care regina Christina de Suedia, în vârstă de 19 ani a zis-o în privinţa lui Descartes, deşi nu-1 cunoştea decât dintr-o singură scriere a lui şi după spusa altora, dar îl ştia trăind de multă vreme în cea mai mare singurătate în
280
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
281
Olanda: „Mr. Descartes est le plus heureux de tous Ies hommes, et sa condition me semble digne d'envie" (Vie de Descartes, par Baillet, liv. VII, ch. 20).
Atâta numai că împrejurările din afară, precum erau şi la Descartes, să fie desrul de priincioase pentru a lăsa omului putinţă să se aibă pe sine însuş şi să se bucure de sine. Din care cauză şi Koheleth (7, 12) zice: „înţelepciunea este bună pe lângă o moşie părintească şi ajută pe om ca să se bucure de soare". Cine dar, prin favoarea naturii şi a împrejurărilor, a avut parte de această soartă va veghea cu toată luarea-aminte ca izvorul dinăuntru al fericirii sale să-i rămână accesibil, şi pentru aceasta se cere neatârnare şi timp liber. Pe aceste dat şi le va răscumpăra bucuros prin cumpătare şi economie; cu atât mai mult, cu cât el nu este, ca ceilalţi, mărginit în izvoarele din afară ale plăcerilor. De aceea perspectiva de funcţii, bani, favoruri şi aplauzele lumii nu-1 va îndupleca să se piardă pe sine însuşi, pentru a se potrivi intenţiilor celor de rând sau gustului celui rău al oamenilor. La întâmplare va face ca Horaţiu în epistola către Maecenas {lib. I, ep. 7). Este o mare nebunie să pierzi înăuntru pentru ca să câştigi în afară, adecă să-ţi dai liniştea, timpul liber şi neatârnarea în totul sau în mare parte pentru strălucire, rang, fală, titluri şi onoruri. Aceasta însă a făcut-o Goethe. Pe mine m-a condus geniul cu tărie spre cealaltă parte.
Adevărul explicat aici, că fericirea fiecărui om izvorăşte mai ales dinăuntrul Iui, se întăreşte şi prin observarea foarte dreaptă a lui Aristotel, în Ethica Nicomachee (I, 7 şi VII, 13, 14), că orice fel de plăcere presupune o activitate fără de care nu poate exista. Această doctrină a lui Aristotel, că fericirea unui om consistă în întrebuinţarea liberă a facultăţii sale predomnitoare, se află reprodusă şi în rezumatul ce ni-I dă Stobaeus despre Ethica peripatetică (EclfogaeJ ethficaej, II, c. 6, p. 268-278), când zice, d.e., că „fericirea este funcţionarea facultăţilor după virtutea (<xp€Tr|) ce o au de a produce lucrări pline de rezultat",
adăugând explicarea că acea apeXT] sau virtute însemnează orice putere eminentă. însă destinaţia primitivă a puterilor, cu care a înzestrat natura pe om, este lupta în contra nevoilor ce-1 ameninţă din toate părţile. Când această luptă încetează pentru câtva timp, puterile neocupate îl apasă ca o sarcină: el trebuie să se joace cu ele, adică să le întrebuinţeze fără scop: altminteri cade în celălalt izvor al suferinţei omeneşti, în urât. De aceea urâtul chinuieşte mai ales pe oamenii bogaţi din societatea mai înaltă, despre a căror mizerie ne-a dat Lucretius (III, 1 073) o descriere ce se potriveşte şi astăzi cu cele ce le vedem petrecându-se zilnic în oraşele mari:
„Numai îl vezi ieşind din palatul său, fiindcă i se titâse acasă, şi în curând întotcându-se înapoi, căci nu petrece mai bine afată decât acasă. Apoi pune să-i înhame telegarii şi îi mână în goană la moşia din apropiere parcă i s-ar fi aprins casele şi ar da zor să stingă focul; dar abia ajuns pe pragul uşei, începe să caşte şi sau se culcă şi doarme dus ca să-şi uite urâtul, sau se întoarce iarăş în goană ca să revadă oraşul."
Acest soi de oameni, cât sunt tineri, se îndeletnicesc cu puterea musculară şi cu cea genitală. Dar mai târziu nu rămân decât puterile intelectuale: dacă lipsesc acestea sau lipseşte dezvoltarea lor sau materialul adunat pentru aplicarea lor, atunci nevoia este mare. Fiindcă însă voinţa1 este singura putere veşnic nesleită, se pune acum ea în mişcare prin deşteptarea pasiunilor, d.e. prin jocuri de noroc, acest viţiu în adevăr înjositor. Ca regulă generală însă orice om fără ocupaţie va alege, după cum e felul puterilor predomnitoare în el, un anume joc pentru distracţia lui: d.e., popiei sau şah; vânătoare sau pictură; alergări de cai sau muzică; joc de cărţi sau poezie; Heraldică sau filozofie etc. Putem chiar cerceta fiziologic2
1 „Voinţa", în înţelesul lui Schopenhauer, este orice pornire a naturei, impulsiune la început oarbă, care produce toate manifestările lumii, fie în piatră, fie în plantă, fie în animal şi om (n. - T.M.).
2 La Schopenhauer: „metodic..." (n. ed.).
282
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
283
această deosebire, ducându-ne până la rădăcina tutulor manifestărilor de puteri omeneşti, aşadar la cele trei puteri fiziologice fundamentale şi privindu-le acum în jocul lorfără scop. Atunci ni se atată ca izvoarele a trei feluri de plăceri posibile, dintre care fiece om, după predomnirea uneia sau alteia din acele puteri, îşi va alege felul potrivit cu sine. întâi dar plăcerile puterii reproductive: ele consistă în mâncare, băutură, mistuire, odihnă şi somn. Sunt chiar popoare înttegi cărora alte popoare le atribuie aceste plăceri ca însuşiri naţionale. Al doilea, plăcerile iritabilităţii: ele consistă în exerciţii corporale, plimbare, salt, trântă, danţ, scrimă, călărie şi jocuri atletice de tot felul, precum şi în vânătoare şi chiar în luptă şi război. Al treilea, plăcerile sensibilităţii: ele consistă în contemplare, cugetare, simţite, în compuneri de poezii, în pictură şi artă plastică, în muzică; în învăţare, citite, meditare, invenţii, filozofie etc. Asupra valorii, gradului, duratei fiecăreia din aceste petreceri se pot face felurite observări, pe care însă le lăsăm în seama cititorului. Tot omul va înţelege că plăcerile sunt totdeauna izvorâte din întrebuinţarea propriilor puteri şi că, prin urmare, fericirea noastră, adecă suma plăcerilor, va fi cu atât mai mare cu cât este mai nobilă puterea din care se produce. Asemenea nu va tăgădui nimeni întâietatea ce în această privinţă i se cuvine sensibilităţii, a cărei preponderanţă hotărâtă este semnul de preferinţă al omului în comparare cu alte animale; pe când celelalte două puteţi fiziologice sunt date şi animalelor în acelaş grad, şi chiar într-un grad mai mare. De sensibilitate se ţin puterile noastre intelectuale: de aceea predomnirea ei ne face primitori de plăcerile care consistă în cunoştinţe, de aşa-nu-mitele mulţumiri sufleteşti, şi pe acestea le vom simţi cu atât mai mult cu cât este mai mate acea predomnire.
Natura se înalţă tteptat, mai întâi de la activitatea mecanică şi chimică în elementele anorganice spre lumea vegetalelor cu surda lor plăcere de sine; de aici spre lumea animalelor, în care se trezeşte inteligenţa şi conştiinţa, şi creşte treptat de la
prima ei licărire până la intelectul omului, cu a cărui producere natura a făcut pasul cel din urmă şi cel mai însemnat, ajungând la punctul culminant al creaţiunilor ei, adecă la făptuitea cea mai desăvârşită şi cea mai gtea din câte i-au fost prin putinţă. Dar şi înăuntrul speţei omeneşti intelectul se arată cu multe deosebiri de grad şi ajunge rareori până la gradul cel mai înalt, până la adevărata inteligenţă superioară. Aceasta este, prin urmare, în sens mai restrâns cel mai greu şi cel mai înalt product al naturei, creaţiunea cea mai rară şi cea mai preţioasă din câte există în lume. într-o aşa inteligenţă se iveşte dar conştiinţa cea mai clară, în care Universul se oglindeşte mai perfect şi mai lămurit decât oriunde. Cel ce este astfel înzestrat de la natură a primit darul cel mai strălucit şi cel mai scump din lume şi are în sine un izvor de plăceri faţă cu cate toate celelalte sunt de puţină valoare. Lui nu-i trebuie nimic alta din afară decât răgazul pentru a se bucura în linişte de proprietatea lui internă, cum am zice: pentru a-şi netezi şi a-şi făţui diamantul. Căci toate celelalte plăceri, adecă cele ce nu sunt intelectuale, sunt cu mult mai prejos: ele îşi au rădăcina în îmboldirile voinţei, adecă în pofte, în speranţe, în temeri, în tendinţe spre un scop oarecare, şi toate acestea nu pot fi lipsite de dureri, cu atât mai mult cu cât rareori se atinge vreun scop fără a aduce cu sine un grad oarecare de decepţie. Pe când din contră plăcerile intelectuale ne descopăr adevărul din ce în ce mai limpede. în lumea inteligenţei nu stăpâneşte durerea, ci toate sunt supuse cunoştinţei. însă nici o plăcere intelectuală nu este accesibilă omului decât prin mijlocul şi în proporţia propriei sale inteligenţe. Căci: tout l'esprit qui est au monde est inutile ă celui qui n'en apoint. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm neajunsul împreunat cu acea însuşire eminentă, neajuns care vine din faptul că pretutindeni în natură, odată cu gradul inteligenţei creşte şi capacitatea de a simţi durerea <în afară de regiunile curat intelectualo şi că această capacitate a durerii ajunge şi ea tocmai aici la treapta cea mai înaltă.
284 TITU MAIORESCU
Atenţia deosebită a unui om normal, adică a unui om de rând, o poate atrage un luctu numai atunci când îi deşteaptă voinţa, aşadar când are un interes personal pentru el. însă orice excitare continuă a voinţei este cel puţin mixtă în felul ei, prin urmare împreunată cu durere. Un mijloc pentru a deştepta voinţa într-adins şi numai prin interese aşa de mici încât să nu poată produce decât dureri momentane, nu permanente şi serioase, aşadar o simplă gâdilire a voinţei, este jocul de cărţi, această ocupaţie generală a „societăţii" de pretutindeni.
Ceea ce se numeşte vulgaritatea unui om este predomnirea desăvârşită a voinţei (adecă a dorinţelor, poftelor, pasiunilor) peste inteligenţă, şi această predomnire ajunge până la un grad în care inteligenţa nu funcţionează decât în slujba pasiunilor. Unde slujba nu o reclamă, adică unde nu există motive, fie mari, fie mici, pentru deşteptarea voinţei, inteligenţa stă pe loc şi mintea omului rămâne goală. Insă orice pornire a voinţei fără intelect este lucrul cel mai comun: şi piatra o are, şi o arată cel puţin în momentul când cade. De aceea o asemenea stare face pe om vulgar. Atunci îi rămân active numai sensurile1 şi puţina mişcare a minţii, câtă se cere pentru a percepe senzaţiile; şi el este pururea accesibil la toate impresiile, aşa încât prinde îndată de veste tot ce se petrece în jurul lui, şi cel mai mic zgomot, cea mai neînsemnată întâmplare îi ocupă atenţia, tocmai ca la animale. Această stare permanentă se traduce şi în faţa şi în tot exteriorul Iui şi îi dă acea expresie comună, care este cu atât mai dezgustătoare cu cât pornirile voinţei, care umplu o asemenea conştiinţă de om, sunt mai triviale, mai egoiste şi mai rele.
Din contră, omul cu inteligenţă predomnitoare este capabil de cel mai mate interes şi simte chiat necesitate pentru lucruri curat intelectuale, fără nici un amestec al voinţei, adică al vreunui interes personal. Această atenţie însă îl înalţă deodată
TRADUCERI 285
într-o regiune căreia durerea îi este esenţial străină, oarecum în atmosfera „zeilor cu viaţa uşoară", Seurv peioc ^gjovtuw. Pe când dar viaţa celorlalţi se petrece în tâmpire, pe când lucrarea şi simţirile1 lor sunt toate îndreptate spte interesele mici ale stării personale şi, prin urmare, spre mizerii de tot felul, aşa încât îi apucă urâtul cel nesuferit îndată ce li se întrerupe preocuparea pentru acele scopuri şi îndată ce sunt siliţi a se mărgini în sine înşii, fiindcă numai focul sălbatec al pasiunii mai putea trezi oarecare mişcare în firea lor cea înţelenită, omul înzestrat cu puteri intelectuale mai mari are o existenţă bogată în idei, totdeauna plină de viaţă şi de însemnătate; obiecte vrednice şi interesante îl ocupă îndată ce poate fi liber în mintea sa, şi în sine însuş are un izvor de cele mai înalte plăceri. Deşteptarea din afară îi dau obiectele natutei şi privirea mişcărilor omeneşti, precum şi operele aşa de felurite ale capetelor de geniu din toate timpurile şi din toate locurile, penttu cate numai el simte adevărata plăcete, fiindcă numai el le înţelege şi le simte cu desăvâtşire. Aşadar, pentru f/au trăit acei oameni, la el s-au adresat; pe când ceilalţi, ca nişte auditori din întâmplare, prind numai câte un ftagment şi—1 înţeleg pe jumătate. Dar ce e drept, tocmai de aceea el şi are o trebuinţă mai mult decât ceilalţi, trebuinţa de a învăţa, de a vedea, a studia, a medita, a se deprinde, prin urmare, trebuinţa timpului liber; însă fiindcă: /'/ n 'est de vraisplaisirs qu 'avec de vrais besoins, după cum observă cu drept cuvânt Voltaite, această ttebuinţă este condiţia sub cate îi sunt date plăcerile refuzate celorlalţi, cărora frumuseţele naturei şi ale artelor şi operele intelectuale de tot felul, chiar când le grămădesc în jurul lor, nu le sunt decât ceea ce sunt heterele pentru un om bătrân. Un astfel de cap eminent duce, prin urmare, pe lângă viaţa sa personală, o a doua viaţă, adică cea intelectuală, care cu vremea îi devine scopul principal pentru care cea personală îi apare numai ca un mijloc; pe când
Pentru: „simţuri" (n. ed.).
1 Ia Schopenhauer: „... pe când activitatea şi gândurile lor..." (n. ed.).
286
TITU MAIORESCU
F
TRADUCERI
287
celorlalţi viaţa aceasta goală şi tristă, precum este, trebuie să le apară ca scop. Viaţa intelectuală dar îl va ocupa mai întâi de toate, şi ea dobândeşte, prin neîntrerupta sporire a cunoştinţelor şi a vederilor celor nouă, o conexitate, o înălţare continuă, o întregire crescândă spre totalitate şi perfecţie, încât pare a fi o adevărată lucrare de artă în dezvoltarea ei; în comparare cu ea stă într-un conttast foarte trist viaţa practică, care, fiind îndreptată numai spre buna stare personală, nu poate creşte decât în lungime, nu în adâncime. Şi cu toate aceste, după cum am zis, omul de rând este silit să o privească drept scopul lui de căpetenie aici pe pământ, pe când celuilalt îi este numai un mijloc.
Cu alte cuvinte: viaţa noastră practică sau reală, dacă nu este mişcată de pasiuni, este sarbădă şi urâcioasă; iar dacă este mişcată, devine în cutând dureroasă; de aceea sunt fericiţi numai cei ce sunt înzestraţi cu un prisos al intelectului peste măsura trebuincioasă la slujba voinţei. Cu acest prisos duc, pe lângă viaţa lor reală, o a doua viaţă în idei, care îi ocupă şi-i disttage fără durere, şi totuş cu vioiciune. Simplul răgaz, adecă o inteligenţă neocupată de slujba voinţei, nu este de ajuns; ci se cere un adevărat prisos al puterii; căci numai acesta ne face capabili de o ocupaţie curat intelectuală şi nesupusă voinţei; din contră, otium sine litteris mors estet hominis vivi sepultura, adecă pe româneşte: „răgaz fără cultură este un fel de moarte, este îngroparea de viu a omului" (Seneca, Epist., 82). După cum însă acel prisos este mic sau mare, se produc şi nenumărate grade ale acelei vieţi intelectuale pe care o duce un om pe lângă viaţa reală, de la simpla adunare şi descriere de insecte, pasăti, minerale, monete, până la operele cele mai înalte ale poeziei şi ale filozofiei. In orice caz o asemenea viaţă intelectuală este un scut de apărare în contra urâtului şi în contra urmărilor lui dăunătoate, şi pune pe om în stare de a se feri de societăţile cele rele şi de numeroasele primejdii, nenorociri, pierderi şi risipiri, de care nu poate scăpa cel ce îşi caută
mulţumirea numai în lumea cea reală. Mie personal, d.e., filozofia nu mi-a adus nici un folos material, dar m-a păzit de multe tele.
Din contră, omul cel normal, adecă omul de toate zilele, când e vorba să se bucure de viaţă, se vede silit să se adreseze la lucruri tot în afară de el, la bani, la ranguri, la nevastă şi copii, la prieteni, la întruniri etc. Pe ele se întemeiază fericirea lui; de aceea se şi pierde când le pierde sau când s-a amăgit în privinţa lor. Pentru a exprima aceasta cu un tetmen din ştiinţa exactă, am putea zice că punctul lui de gravitaţie cade în afară de el. Tocmai de aceea va avea totdeauna o mare mobilitate a dorinţelor şi a capriţurilor; dacă îl iartă mijloacele, va cumpăra când case, când cai, când va da baluri şi ospeţe, câd va porni în călătorie, şi în genere va duce mare lux: căci în toate lucrurile el îşi caută mulţumirea de din afară, precum cel fiziceşte sleit îşi caută în consomme-mWe. bucătarului şi în hapurile spiţerului sănătatea şi tăria, al căror izvor este numai ptoptia putere vitală.
Dacă acum, pentru a nu trece îndată la extrem, punem în comparare cu un asemenea om pe un altul, care să aibă puteri intelectuale nu tocmai eminente, dat totuş ceva mai presus de strâmta măsură obişnuită, îl vedem ocupându-se poate ca diletant cu vreo artă frumoasă sau cu vreo ştiinţă reală, cu botanica, mineralogia, fizica, astronomia, istoria etc. şi aflând de îndată în asemenea ocupaţie o mare parte a plăcerilor sale şi un fel de refugiu în momentele în care izvoatele externe sunt secate sau nu-1 mai mulţumesc. Despre el putem zice acum că punctul lui de gravitaţie cade în parte înăuntrul lui. însă fiindcă simplul diletantism în artă este încă foarte departe de puterea creatoare şi fiindcă ştiinţele reale rămân mărginite în raporturile fenomenelor către olaltă, ele nu pot ocupa totalitatea omului, nu pot împlini fitea Iui întreagă până în fundul cugetărilor şi simţirilor lui şi nu se pot împleti în existenţa lui aşa încât el să-şi piatdă interesul pentru toate celelalte. Aceasta rămâne rezervat celei mai înalte superiorităţi intelectuale, care
288 TITU MAIORESCU
se numeşte genialitate; numai geniul găseşte tema absolută a preocupărilor sale în totalitatea existenţei şi a fiinţei lucrurilor şi va căuta să exprime adânca înţelegere a acestei teme prin artă, ptin poezie sau prin filozofie, după cum îl va îndemna predispoziţia individuală. Numai pentru un asemenea om netulburata ocupare cu sine însuş, cu cugetările şi operele sale, este de neapărată trebuinţă; numai pentru el răgazul este cel mai mare bine, toate celelalte îi sunt de prisos, ba dacă le are, nu-i sunt adeseori decât o sarcină. Numai despre un asemenea om putem zice, aşadar, că punctul lui de gravitaţie cade cu totul înăuntrul lui. De aci se şi poate înţelege cum foarte rarii oameni de geniu, chiar când au cel mai bun caracter, nu arată acel interes viu şi intensiv pentru prieteni, penttu familie sau pentru stat, de care sunt capabili mulţi din ceilalţi; căci, la urma urmelor, ei se pot lipsi şi mângâia de toate, numai să se aibă pe sine înşii. In ei se află dar un element mai mult de izolate, care este cu atât mai simţitor în efectele sale cu cât ceilalţi oameni nu le pot fi niciodată de ajuns şi nici cu totul apropiaţi, nefiind de aceeaş samă cu ei; din contră, ei se vor simţi în toate împrejurările ca nişte fiinţe eterogene, se vor deprinde cu încetul a trăi printre oameni ca şi când ar fi cu totul străini şi, în cugetările lor despre ei, vor întrebuinţa persoana a treia a pluralului, în locul persoanei întâi.1
Din acest punct de vedere omul cel mai bine înzestrat în privinţa intelectuală se arată a fi şi cel mai fericit, după regula ştiută că partea subiectivă ne este mai aproape decât cea obiectivă, care e totdeauna secundară, neputând avea efect asupra noastră decât prin mijlocirea celei dintâi. Dovadă şi frumoasele versuri ale lui Lucian (Antholfogia], I, 67):
1 [Virtuţile noastre morale folosesc în primul rând celorlalţi; cele intelectuale mai ales nouă; de aceea primele ne fac iubiţi de toată lumea; celelalte ne atrag ură.]
TRADUCERI 289
„Bogăţia sufletului este singura bogăţie; celelalte bunuri sunt bogate în dureri".
Un astfel de om cu bogăţia internă nu cere lumii externe altceva decât un dar negativ, adecă răgazul pentru a-şi dezvolta facultăţile intelectuale şi a se bucura de comoara sa sufletească, cu alte cuvinte cere numai voie de a putea fi el însuş în toată viaţa sa, în fiece zi şi în fiece oră. Dacă este cineva menit a întipări urma spiritului său în întreaga omenire, atunci pentru el nu există decât o unică fericire sau nefericire, adecă de a-şi putea desfăşura pe deplin dispoziţiile interne şi a-şi termina opera sa, sau de a fi împiedicat de la aceasta. Toate celelalte sunt de prea puţină valoare pentru el. Şi aşa vedem că spiritele cele înalte ale tutulor timpurilor au pus cel mai mare preţ pe răgaz. Căci răgazul fiecărui om preţuieşte cât pteuiieşte şi omul. „Fericirea pare a sta în răgaz", zice Aristotel (Eth. Nic, X, 7), şi Diogen Laerţiul (II, 5, 31) ne spune că „Socrat lăuda răgazul ca cea mai frumoasă bogăţie". în acelaş înţeles declară Aristotel (Eth. Nic, X, 7-9) viaţa filozofică cea mai fericită şi zice în Politica sa (IV, 11): „adevărata fericire a vieţii unui om stă în libera dezvoltate a talentelor Iui", ceea ce se potriveşte cu cuvintele lui Goethe din Wilhelm Meister: „Cine e născut cu un talent, pentru un talent, îşi găseşte în aceasta cea mai frumoasă existenţă".
A avea însă răgaz este lucru străin de soarta obişnuită şi de natura obişnuită a oamenilor; căci menirea lor firească este de a-şi consuma viaţa cu agonisirea celor trebuincioase pentru traiul lor şi al familiei. Omul e un copil al nevoilor, nu o inteligenţă liberă. De aceea răgazul ajunge în curând să fie o sarcină pentru omul de rând, ba chiar un adevărat chin, dacă nu e în stare să şi—1 ocupe cu tot felul de interese meşteşugite şi închipuite, cu jocuri, cu distracţii şi cu mici pasiuni favorite; din aceeaş cauză ajunge a îi fi şi un izvor de primejdii, după proverbul latin difficilis in otio quies <cum am zice pe româneşte: „e greu să fii cuminte când n-ai de lucru">. Pe de altă parte
290
TITU MAIORESCU
însă şi un intelect care trece cu mult peste măsura normală este ceva abnorm şi, prin urmare, nefiresc. Dacă totuş se produce câteodată, fericirea celui înzestrat cu el cere neapărat acel răgaz aşa de nesuferit sau de primejdios pentru oamenii de rând: căci fără de el va fi ca un Pegas înhămat la jug, prin urmare nefericit. Dar dacă se întâmplă să se întâlnească în acelaş om amândouă condiţiile nefireşti, cea externă şi cea internă, atunci este un mare noroc; căci atunci omul astfel favorizat va duce o viaţă de un gen mai înalt, ferită de cele două izvoare contrare ale suferinţei omeneşti, de nevoie şi de urât, de cari ceilalţi oameni nu pot scăpa decât prin neutralizarea şi alternarea lor reciprocă.
Dar pe lângă cele zise mai sus, nu trebuie să uităm că o mare putere intelectuală, în urma predomnirii activităţii nervoase, aduce cu sine o susceptibilitate exagerată pentru toate formele durerii: că apoi, fiind condiţionată de un temperament pasionat şi totdeauna împreunată cu o mai mare vivacitate şi perfecţie a tutulor reprezentărilor, prin chiar aceasta produce o mai mare violenţă a afectelor, pe când în sumă totală există mai multe afecte penibile decât plăcute; că, în fine, cel înzestrat cu o aşa inteligenţă extraordinară se simte înstrăinat de ceilalţi oameni şi de traiul lor, fiindcă, în proporţia în care găseşte mai mult în sine, caută mai puţin în alţii. Mii de lucruri, care pentru ei sunt de mare interes, nu au pentru dânsul nici cea mai mică însemnătate şi nu-i fac nici o plăcere. Din toate acestea pare a rezulta că şi aici se aplică acea lege a compensaţiei care se vede dominând în atâtea alte împrejurări; şi nu fără o aparenţă de dreptate s-a zis adeseori că, la urma urmelor, tot cei săraci cu duhul sunt cei mai fericiţi, deşi poate nimeni nu-i va pizmui pentru o asemenea fericire. în hotărârea definitivă asupra acestei controverse vreau cu atât mai puţin să influenţez eu pe cititor, cu cât însuş Sofocle s-a exprimat în două moduri diametral opuse. în Antigone (v. 1328) zice:
„Cugetarea este cea dintâi şi cea mai însemnată parte a fericirii";
TRADUCERI 291
iar în Ajax (v. 550) zice din contră:
„Cea mai plăcută viaţă este a celor ce nu cugetă nimic". Tot aşa de dezbinaţi sunt asupra acestei întrebări şi filozofii Vechiului Testament.
„Viaţa nebunului e mai rea decât moartea", zice Isus Sirah (22, 12). însă în Koheleth (1, 18) citim: „Unde e multă cunoştinţă e multă supătare". La sfârşitul capitolului de faţă nu vreau să trec sub tăcere că ceea ce se numeşte cu un cuvânt exclusiv german Philister este tocmai un om cate, după măsura strâmt normală a puterilor sale cugetătoare, nu are trebuinţe intelectuale. Această expresie este luată din viaţa studenţilor germani şi s-a aplicat apoi într-un înţeles mai înalt, dar totuş analog celui primitiv, la cel ce este antiteza unui fiu al muzelor. Căci Philister este şi rămâne &p.ovo"0£ couip (omul cu gusturi vulgare, fără nici o trebuinţă de cultură artistică). Dintr-un punct de vedere mai înalt, eu aş defini „filistrul" un om care în modul cel mai serios se ocupă de o realitate ce nu este realitate. însă o asemenea definiţie ttanscendentală nu s-ar potrivi cu stilul popular al acestei cărţi şi nu ar fi înţeleasă de toţi cetitorii. Să ne oprim dar la definiţia dintâi, care admite mai uşor o explicare specială şi cuprinde îndestul notele esenţiale, rădăcina tutulor însuşirilor, ce caracterizează pe „filistru". Acesta este, aşadar, un om jhră trebuinţe intelectuale. De aici însă urmează multe alte lucruri: întâi, în privinţa lui însuş, că este lipsit de plăcerile intelectuale, după regula citată: iln 'est de vraisplaisirs qu avec de vrais besoins. Nici o aspirare spre ştiinţă şi judecată pentru propria lor valoare nu-i însufleţeşte existenţa, şi nici spre plăcerile adevărate estetice, care sunt totdeauna înrudite cu cele dintâi. Dacă asemenea plăceri îi sunt totuşi impuse prin modă sau prin autoritatea altora, le va istovi cât se poate mai repede
292
TITU MAIORESCU
ca o muncă silnică. Adevăratele plăceri sunt pentru el numai cele senzuale: cu ele se despăgubeşte. Astfel stridiile şi şampania sunt culminarea existenţei lui, şi scopul vieţei este de a-şi procura ce se ţine de bunăstarea materială. Ferice de el, dacă acest scop îi ocupă îndestul vremea. Căci dacă este de mai nainte înzestrat cu bunuri materiale, ajunge neapărat prada urâtului, în contra căruia încearcă apoi toate mijloacele imaginabile: baluri, teatru, societăţi, cărţi de joc, ruletă, cai, femei, beţie, călătorii etc. Dat toate aceste nu pot acoperi urâtul, când lipsa de trebuinţe intelectuale face imposibile plăcerile intelectuale. De aceea un fel de seriozitate ursuză şi seacă este caracteristică pentru „filistru" şi-1 aseamănă cu animalele. Nimic nu-1 înveseleşte, nimic nu-1 trezeşte, nimic nu-1 atrage. Căci plăcerile senzuale se sleiesc în curând; societatea, compusă din aceiaşi „filiştri", devine şi ea urâcioasă, jocul de cărţi oboseşte până în sfârşit. Poate îi mai rămân la urmă plăcerile deşertăciunii, care pentru el consistă în a întrece pe alţii în bogăţie sau în rang sau în influenţă şi putere şi a se vedea apoi onorat de ei; sau cel puţin în a se afla în societatea celor ce sunt astfel distinşi şi a se încălzi la reflexul splendoarei lor (englezescul a snob).
Din mai sus-arătata însuşire fundamentală a „filistrului" urmează al doilea, în privinţa altora, că, neavând ei trebuinţe intelectuale, ci numai fizice, va căuta societatea celor ce îi pot îndestula pe acestea şi nu pe acelea. Mai puţin decât toate va cere de la alţii vreo deosebită capacitate intelectuală; din contră, unde o va întâlni o va primi cu antipatie, ba chiar cu ură. Căci faţă de ea nu va avea decât un simţământ supărător de inferioritate, şi încă de-o surdă şi tainică invidie, pe care o va ascunde cu cea mai mare îngrijire, şi-o va ascunde chiar sieşi - fără alt folos decât de a o simţi crescând până la turbare. Niciodată nu îi va trece dar prin cap să-şi măsoare respectul şi stima lui după asemenea calităţi, ci îşi va păstra considerarea exclusiv numai pentru rang şi avuţie, pentru putere şi influenţă, care
TRADUCERI
293
în ochii lui sunt singurele distincţiuni adevărate, la care ar dori să ajungă şi el. Toate aceste sunt însă urmări ale faptului că el este un om fără trebuinţe intelectuale. Marea suferinţă a tutulot „filiştfilot" este că lucrurile ideale nu le pot sluji de pettecete, ci ei au totdeauna nevoie de cele reale pentru a scăpa de urât. Aceste însă sunt foarte curând sleite, şi atunci nu mai e petrecere, ci oboseală; şi apoi ele mai aduc totdeauna cu sine primejdii de tot felul; pe când, din contră, plăcerile ideale sunt nesfâtşite şi în sine nevinovate.
în întreaga cercetare de mai sus asupra însuşirilor personale care contribuiesc la fericirea noastră, am considerat mai ales pe cele intelectuale pe lângă cele fizice. însă şi perfecţia morală este o fericire imediată; dar aceastra am explicat-o în disertaţia mea asupta fundamentului moral (§ 22) şi, prin urmare, mă mărginesc a o cita aici.
TRADUCERI
295
CAP. III
DESPRE CEEA CE ARE CINEVA
Drept şi frumos a împărţit Epicuros, marele învăţător al fericirii, trebuinţele omeneşti în ttei clase. întâi, cele fireşti şi necesate: adecă acele care, nefiind îndestulate, produc durere. De ele se ţin, prin urmare, numai victus et amictus, traiul şi îmbrăcămintea. Aceste se pot îndestula uşor. Al doilea, cele fireşti, dar nu necesare: trebuinţa sexuală, deşi Epicur în rela-ţiunea lui Laertius nu o spune (eu şi, de altminteri, reproduc aci teoria lui în altă ordine şi mai bine precizată). A mulţumi această trebuinţă este ceva mai greu. Al tteilea, cele ce nu sunt nici fireşti, nici necesare: adecă trebuinţele de lux, de eleganţă exagerată, de strălucire şi de fală: aceste sunt nesfârşite şi îndestularea lor este foarte grea. (Vezi Diog[enes] I.aert[ius], X, 27 § 149, asemenea § 127, - Cic[eto], Defin[ibtts] bonorum et malorum, I, 13).
A hotătî matginele unei dorinţe înţelepte în ceea ce priveşte averea este greu, dacă nu peste putinţă. Căci mulţumirea fiecăruia din noi în această privinţă se întemeiază pe un factor numai relativ şi nu absolut, adecă pe taportul între pretenţiile noastre şi averea noastră; din care cauză averea privită singură însemnează tot aşa de puţin ca şi numărătorul unei fracţiuni fără numitor. Omul nu simte lipsa bunurilor pe care nu s-a gândit niciodată să le aibă, ci este şi fără de ele pe deplin mulţumit; pe când altul, deşi are de o sută de ori mai mult, se simte nefericit, fiindcă îi lipseşte ceva ce doreşte. Fiecine are şi în această privinţă un orizont propriu al limitelor, până unde
există pentru el putinţa să ajungă: până acolo i se întind şi pretenţiile. Când un obiect din cele ce se află înlăuntrul acestor limite i se înfăţişează aşa încât să poată avea încrederea că-1 va dobândi, se simte fericit; din contra, se simte nefericit când greutăţile ce le întâmpină îi răpesc această perspectivă. Ceea ce se află în afară din acele margini nici nu-1 impresionează. De aceea cel sărac nu este turburat de averea cea mare a bogatului, şi pe de altă parte bogatul, care nu a izbutit într-o dorinţă a sa, nu se mângâie cu celelalte multe ce-i sunt împlinite. (Bogăţia seamănă cu apa de mare: cu cât o bei mai mult, cu atât îţi creşte setea. Aşa este şi gloria.) Din micşorarea ce o facem în factorul pretenţiilor noastre, îndată ce soarta ne-a restrâns factorul averii, se explică pentru ce după pierderea averii, îndată ce am trecut peste durerea dinrâi, dispoziţia obişnuită nu se deosebeşte ptea mult de cea de mai nainte. Această operaţie însă este adevărata cauză a durerii la o întâmplare nefericită: după ce este săvârşită, durerea se simte tot mai puţin, şi la urmă nu se mai simte deloc: fana se vindecă. Viceversa, la o întâmplare fericită, compresorul pretenţiilor noastre se împinge mai sus şi ele se lărgesc: în aceasta consistă bucuria. Dar nici ea nu ţine mai mult decât până la săvârşirea totală a acestei operaţii: atunci ne obişnuim cu măsura lărgită a ptetenţiilor şi devenim indiferenţi pentru averea ce le corespunde. Aceasta ne-o spun şi versurile din Homer, Od[iseea], XVIII, 130-137, care se termină cu cuvintele:
„Mintea celor ce calcă pământul se schimbă precum înaltul pâtinte al zeilor şi al oamenilor schimbă zilele".
Izvorul nemulţumirii noastre sunt încercările ce le tot facem de a urca factoful pretenţiilor, pe când celălalt factor rămâne nemişcat şi le împiedecă1.
1 [Nu e de mirare că într-o specie cu atât de multe nevoi ca specia umană bogăţia e preţuită şi onorată mai presus de orice. Chiar puterea e socotită doar ca mijloc de a câştiga avere. Pentru câştig se lasă la o parte şi se nesocoteşte orice - chiar şi filozofia de către profesorii de filozofie.]
296 TITU MAIORESCU
Oamenilor li se impută adeseori că dorinţele lor se îndrep-tează mai ales spre bani şi că iubesc banii mai presus de toate. Dar este lucru firesc, poate chiar neapărat, să iubeşti acest Proteu neobosit, care în orice moment este gata a se preface în obiectul spre care ţintesc tocmai acum dorinţele noastre schimbătoare şi feluritele noastre trebuinţe. Orice alt bun îndestulează numai una din pofte, numai unul din lucrurile ce ne trebuiesc: mâncările sunt bune numai pentru cel flămând, vinul pentru cel sănătos, doftoria pentru cel bolnav, o blană pentru iarnă, femeile pentru tinereţe etc. Toate aceste sunt, prin urmare, ăyaQa Ttpoc; tl, adecă numai relativ bune. Banii singuri sunt absolut buni: fiindcă nu îndestulează numai o trebuinţă in concreto, ci trebuinţa îndeobşte, in abstracto.
Averea moştenită sau agonisită trebuie să o priveşti ca un scut de apărare în contra multor rele şi nenorociri posibile; dar nu ca o înlesnire sau poate chiar ca o îndatorire de a-ţi procura plăcerile lumeşti.
Oamenii care nu au avere de la părinţi, ci numai prin talentele lor de tot felul ajung să câştige mult, se obişnuiesc mai totdeauna să privească talentul lor ca un capital statornic, şi, prin urmare, venitul ca o dobândă. Aşadar, nu-şi rezervă o parte din venit pentru a-şi aduna un capital permanent, ci cheltuiesc în proporţia în care câştigă. Cu acest chip însă vor ajunge mai totdeauna la sărăcie; căci câştigul lor se întrerupe şi încetează, sau fiindcă s-a sleit însuş talentul, când este trecător de felul său, precum e, spre pildă, cel pentru mai toate artele frumoase, sau fiindcă se putea întrebuinţa numai în anumite împrejurări, care apoi au încetat. Meseriaşii o mai pot duce; fiindcă destoinicia pentru lucrul lor nu se pierde aşa uşor şi se poate înlocui şi prin puterile calfelor, şi fiindcă fabricatele lor sunt obiecte ale trebuinţei, prin urmare se pot trece totdeauna, din care cauză este foarte dreaptă zicătoarea că „meşteşugul este brăţară de aur". Dar pentru artişti nu este aşa. De aceea se şi plătesc scump. Dar din aceeaş cauză ar trebui să-şi
TRADUCERI 297
capitalizeze venitul; pe când ei, în nesocotinţa lor, îl iau drept dobândă şi astfel ajung în mizerie.
Persoanele din contră, care au avere moştenită, ştiu îndată foarte exact, ce este capital şi ce este dobândă. Cei mai mulţi vor căuta dar să-şi asigure capitalul, iar nu să se atingă de el, şi chiar unde e cu putinţă, să pună cel puţin 1/8 din dobânzi la o parte, pentru întâmpinarea greutăţilor viitoare. De aceea şi rămân în cele mai multe cazuri cu stare. La neguţători nu se pot aplica aceste obsetvări: căci lor banii le sunt însuş mijlocul pentru câştig, oarecum unealta meseriei, din care cauză şi când i-au câştigat ei înşii, tot caută să-i păstreze şi să-i înmulţească prin întrebuinţare. De aceea bogăţiile se şi găsesc mai mult la ei decât la alte clase de oameni.
De altminteri, vom afla adeseori că cei ce au avut a se lupta cu adevărata sărăcie se tem mai puţin de ea şi sunt mai aplecaţi spre risipă decât cei ce o cunosc numai din auzite. Aşa se explică cum oamenii cu stare de la părinţi se gândesc mai mult la viitor şi sunt mai economi decât cei ce prin vreo întâmplare fericită sau ptin talente deosebite au ajuns în scurt timp de la sărăcie la bogăţie. De unde s-ar putea conchide că sărăcia nu este aşa de rea cum se arată din depărtate. Mai adevărată însă va fi explicarea că celui bogat din naştere averea îi pare ceva neapărat trebuincios, singurul element posibil de viaţă, ca şi aerul, din care cauză şi-o păzeşte ca viaţa şi este mai iubitor de regulă, mai cu minte şi mai econom. Dimpotrivă, celui născut sărac, sărăcia îi pare ca o stare naturală, iar averea dobândită cumva mai pe urmă ca un prisos de care, după ce 1-a cheltuit în plăceri şi risipe, se poate lipsi ca mai nainte; el poate trăi şi fără de ea şi a mai scăpat de o grijă. Atunci se întâmplă după cum zice Shakespeare:
„Trebuie si se adeverească vorba cea vechie, că cerşetorul suit pe cal îşi goneşte calul până-1 omoară".
Henry VI, Partea 3, Act. 1, scena 4.
298 TITU MAIORESCU
Să mai adăogăm că asemenea oameni au ca simţimânt, dacă nu ca reflecţie, o încredere foarte mare în soartă şi în pro-priele lor puteri. Pentru ei grijile şi sărăcia nu sunt ca nişte prăpăstii fără fund, precum le cred poate cei bogaţi din naştere, din contră le cunosc din trecut şi cunosc şi unele mijloace de scăpare şi au încrederea că şi pe viitor, când vor da de fund, vor ieşi iar deasupra. Tot astfel se explică de ce nevestele care au fost fete sărace sunt adese mai pretenţioase şi mai risipitoare decât cele cu zestre; căci în foarte multe cazuri fetele bogate nu aduc numai avete, ci şi mai multă îngrijire decât cele sărace, şi chiar un fel de instinct moştenit pentru economie. Cine cu toate aceste vrea să susţină teza contrară, găseşte o autoritate în Ariost, în satira lui dintâi. Din contră, D. Johnson (vezi Boswell, [The] Lifeof[Samuel\J[ohnson\, voi. III, p. 199) este de părerea mea: „o femeie cu avere, fund de mai nainte deprinsă cu mânuirea banilor, îi cheltuieşte cu judecată; dar o femeie care pentru prima oară în căsătorie se vede dispunând de bani simte atâta plăcere să cheltuiască încât îi aruncă pe fereastră". Eu însă la toată întâmplatea aş sfătui pe cel ce se însoară cu o fată săracă să nu-i lase moştenire capitalul, ci numai o tentă, iat mat ales să poatte de grijă ca averea copiilor să nu ajungă pe mâinile ei.
Nu cred să fac ceva nevrednic de pana mea dacă sfătuiesc pe toţi să se îngrijească de păstrarea averii moştenite sau agonisite. Căci este mare lucru să ai din capul locului atâta încât măcar pentru persoana ta şi fără familie să poţi trăi în adevărată neatârnare, adecă fără a munci; aceasta este imunitatea şi scutirea de nevoie şi de chin, ce de altminteri sunt nedezlipite de viaţa omului; este emanciparea de la claca obştească, care e ursita celorlalţi muritori de pe pământ. Numai cu o asemenea favoare a soartei te naşti ca un adevărat om liber; căci numai aşa eşti stăpân pe vremea ta şi pe puterile tale, şi poţi zice în fiecare dimineaţă: „ziua este a mea". Din aceeaş cauză este fără comparare mai mică deosebirea între cel ce are un venit de patru mii de franci şi cel ce are un venit de patruzeci de mii,
TRADUCERI 299
decât între cel dintâi şi cel ce n-are nimic. Insă cel mai mare preţ îl dobândeşte averea moştenită când se află la dispoziţia unui om înzestrat cu puteri sufleteşti mai înalte, care urmăreşte scopuri ce nu se potrivesc cu agonisitea cea de rând: căci acum este în stare să trăiască după geniul său şi se va achita însutit de datoria sa către omenire făcând ce nu putea să facă altul şi producând opere spre folosul tutulor, poate chiar pentru onoarea omenirii. Altul iarăş în asemenea poziţie deosebită va merita recunoştinţa oamenilor prin aşezăminte filantropice. Iar cel ce nu face nimic din toate aceste, cel puţin de încercare, şi nu-şi deschide prin studiarea vreunei ştiinţe măcar posibilitatea de a o înainta, un asemenea om cu averea moştenită este vrednic de dispreţuit. Şi nici că va putea fi fericit: căci lipsa de nevoie îl împinge spre celălalt pol al mizetiei omeneşti, spre urât, şi acesta îl chinuieşte aşa încât ar fi mult mai fericit, dacă sărăcia l-ar fi silit să lucreze. Urâtul îl mai îndeamnă apoi şi la extravaganţe, care în curând îl fac să piardă acea situaţie excepţională de care nu eta vrednic. Şi este foarte adevărat că mulţi se află astăzi în mizerie fiindcă şi-au cheltuit averea în lux şi în distracţii numai ca să-şi uşureze povara urâtului.
Cu totul altfel se înfăţişează întrebarea dacă este vorba să înainteze cineva în funcţiile statului, unde are trebuinţă de amici, de favoare, de relaţii, pentru a se folosi de ele în cariera sa din treaptă în treaptă până la posturile cele mai înalte. In asemenea caz este poate mai bine să fie atuncat în lume fără nici o avere. Mai ales celui ce nu e de neam, însă are talent, îi slujeşte de puternică recomandaţie să fie sărac lipit. Căci şi în simpla conversaţie, necum în serviciul public, fiecine caută şi preferă inferioritatea celuilalt. însă numai un calic este pătruns de inferioritatea sa desăvârşită, adâncă, hotătâtă şi generală şi de completa sa neînsemnătate şi nulitate până la gradul cerut în asemenea împrejurări. Numai el se pleacă de câte ori trebuie, şi numai plecăciunile lui ajung la unghiul de 90°, numai el le sufere toate cu surâsul pe buze, numai el recunoaşte
300
TITU MAIORESCU
absoluta inutilitate a meritelor; numai el laudă în public, cu glas ridicat sau cu litere mari de tipar, nimicurile literare ale stăpânilor sau ale oamenilor influenţi, declarându-le capodopere; numai el ştie să cerşească, aşadar numai el poate încă din vreme, adecă din tinereţe, să devină un adept al adevărului ascuns ce ni 1-a descoperit Goethe prin cuvintele:
„Nimeni să nu se plângă de înjosirea mişeleascâ a oamenilor, căci ea este atotputernică în lume".
Divanul V.O.
Din contra, cel ce are cu ce trăi se va arăta în cele mai multe cazuri foarte puţin mlădios; el este obişnuit să umble tete levee, nu a învăţat acele meşteşuguri, se bizuie poate chiar pe oareşicare talente, a căror neînsemnătate ar trebui să o recunoască în faţa celui mediocre et rampant, ba mai la urmă este în stare să vadă inferioritatea celor ce sunt puşi deasupra lui, şi, în fine, când ajunge treaba la infamii, devine îndărătnic şi cerbicos. Cu aceasta nu înaintează în lume: din contră, poate ajunge până acolo încât să zică împreună cu arogantul Voltaire: „nous n 'avons que deux jours ă vivre: ce n 'est pas la peine de Ies paser a ramper sous des coquins meprisables"; din nenorocire, fie zis în treacăt, acest coquin meprisable e un predicat, pentru care se găsesc în lume al dracului de multe subiecte. Se vede că versul lui Juvenal {Sat., II, 164):
cu greu străbate talentul când are a se lupta cu sărăcia
se aplică mai mult la cariera oamenilor superiori decât a oamenilor din societate.
Intre ceea ce are cineva nu am numărat nevasta şi copiii; fiindcă aceştia, din contră, îl au pe el. Mai curând ar încăpea prietenii în această categorie; dar şi aici cel ce-i are este în acelaş grad supusul lor.
CAP. IV
DESPRE CEEA CE REPREZINTĂ CINEVA
Mai toţi oamenii, în urma unei slăbiciuni deosebite a na-turei, pun prea mult preţ pe ceea ce reprezintă, adecă pe existenţa lor în opinia altora, deşi cea mai simplă reflecţie ne-ar putea arăta că în sine însăş părerea altora este fără însemnătate pentru fericirea noastră. Cu greu se poate deci explica bucuria ce o simte fiecine îndată ce constată opinia bună ce o au alţii despre el şi se vede linguşit în deşertăciunea sa1. Cu asemenea aprobări ale altora se mângâie omul adese de nefericiri adevărate sau de puţina favoare a soartei în privinţa celor două elemente principale ale fericirii, despre care am vorbit până acum; şi, viceversa, e de mirare cât de mult îl supără şi cât de adânc îl doare orice atingere a ambiţiei lui, orice trecere cu vederea, orice lipsă de respect sau de considerare. Această exagerată im-presionabilitate este însă de aproape înrudită cu simţământul onoarei şi poate să aibă un efecr favorabil asupra bunei purtări a multor oameni ţiindu-le loc de moralitate: dar pentru propria lor fericire şi mai întâi pentru liniştea şi neatârnarea lor sufletească, fără de care nu poate exista fericire, este mai mult stri-căcioasă decât folositoare. De aceea, din punctul nostru de vedere, e bine să îi punem stavilă şi, prin o cugetare sănătoasă
1 [Aşa cum pisica toarce când o mângâi, tot aşa omul exprimă pe faţa lui suprema încântare când i se aduc laude, mai ales în punctul lui cel mai vulnerabil, chiar dacă lauda e evident mincinoasă.]
302 TITU MAIORESCU
şi o dreaptă cumpănire a valorii bunurilor, să înfrânăm pe cât se poate acea mare susceptibilitate faţă de opinia altora, fie în bine, fie în rău: căci din aceeaş cauză din care ne place linguşirea, ne doare critica.
După o vorbă latină1: „este aşa de uşor şi aşa puţin lucru se cere pentru a descuraja sau a îmbărbăta o inimă setoasă de laude", încât trebuie să căutăm aici o îndreptare dacă nu vrem să rămânem pentru totdeauna robii părerilor şi judecăţii altora.
Prin urmare, o dreaptă preţuire a ceea ce suntem în noi şi pentru noi înşine faţă cu ceea ce suntem numai în ochii altora, va contribui mult la fericirea noastiă. în noi şi pentru noi se află tot ce împlineşte timpul existenţei noastre, cuprinsul şi valoarea ei, aşadar toate acele bunuri de care am vorbit mai su6 în capitolele „ce este" şi „ce are cineva". Căci toate aceste îşi au locul lor de acţiune în propria noastră conştiinţă. Din contră, opinia ce o au alţii despre noi şi reflecţiile ce le adaugă ei la această opinie se petrec în mintea lor, şi, prin urmare, locul lor de acţiune este o conştiinţă sttăină. Tocmai clasele cele mai înalte ale societăţii, cu tot luxul lor, cu toată fala şi cu toată splendoatea lor, trebuie să-şi zică: fericirea noastră se află în afară din noi, locul ei este în capetele altora. Aici avem dar a face cu nişte păreri care nici nu există pentru noi de-a dreptul, ci numai indirect, adică întru cât după ele se îndteptează purtarea altora către noi. Dar şi purtarea lor poate fi luată în considerare numai întru cât ar putea modifica ceea ce suntem noi în noi şi pentru noi înşine. Căci, de altminteri, ceea ce se petrece într-o conştiinţă străină, fiind străină, ne e indiferent, şi asemenea vom deveni şi noi cu timpul indiferenţi, după ce vom fi ajuns a cunoaşte uşurinţa şi nulitatea cugetărilor, mărginirea noţiunilor, micimea simţimintelor, rătăcirea opiniilor şi mulţimea de erori în cele mai multe capete, şi după ce vom fi învăţat din propria experienţă cu ce lipsă de respect vorbesc
[Sic lene, sic parvum est, animum quod laudis avarum, subruit ac reficit]
TRADUCERI 303
oamenii de fiecine, după împrejurări, îndată ce nu le e frică de el sau îndată ce cred că nu o va afla; iar mai ales după ce vom fi auzit odată cu ce despreţ vorbesc neghiobii de omul cel mai însemnat. Atunci vom înţelege că cel ce pune mare preţ pe opinia oamenilor le face prea multă onoare.
Deci, fără îndoială, rău şi-a întocmit viaţa acela care nu îşi află fericirea în cele două categorii de bunuri despre care vorbirăm mai înainte, ci trebuie să şi-o caute în reprezentare, adică nu se uită la ceea ce este în realitatea sa proprie, ci se uită la ceea ce este în opinia altora. Căci temelia existenţei şi, prin urmare, şi a fericirii noastre este natuia noastră animală. De aceea pentru ca să ne aflăm bine se cere mai întâi sănătatea, iar apoi mijloacele pentru susţinerea noastră, adică să avem cu ce să trăim fără grijă. Onoare, fală, rang, glorie, oricât de mult le-ar preţui cineva, nu pot concura cu acele bunuri esenţiale, nici nu le pot înlocui; din contră, la caz de nevoie trebuiesc jertfite fără şovăire. Va fi dar bine pentru fericirea noasttă ca să ajungem de timpuriu la înţelegerea că fiecine trăieşte mai întâi în propria sa piele şi nu în opinia altora, şi că, prin urmare, starea noasttă reală şi personală, precum se hotărăşte prin sănătate, temperament, talente, venit, femeie, copii, prieteni, locuinţă etc, este pentru fericirea noastră de o sută de ori mai importantă decât ceea ce le place altora să facă din noi. Eroarea contrară ne face nefericiţi. Când se declamă cu emfază „onoarea trece înaintea vieţei", aceasta vrea să zică: „a fi şi a se afla bine nu-i nimic; dar ce gândesc alţii despre noi, aceasta e totul". Mai curând am putea înţelege asemenea fraze ca nişte expresii hiperbolice, sub care se ascunde adevărul prozaic că, pentru existenţa şi înaintarea noastră între oameni, onoarea, adecă opinia lor despre noi, este adesea neapărat trebuincioasă, precum vom arăta mai jos. Când vedem însă cum mai toate stăruinţele oamenilor, nesfârşitele lor opintiri, miile de necazuri şi de primejdii ce le încearcă au de scop final a se înălţa în opinia altora şi cum mai ales din această cauză umblă după
304
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
305
funcţii, după ranguri şi decoraţii, după avere şi chiar după ştiinţă şi artă, şi cum astfel respectul mai mare ai altora este ţinta din urmă la care aspiră, atunci nu ne rămâne decât să constatăm şi aici gradul nebuniei omeneşti.
A pune un preţ prea mare pe opinia altora este dar o greşală şi este greşala cea mai răspândită: fie că e înrădăcinată în chiat firea noastră, fie că e un efect al societăţii şi al civilizaţiei; în tot cazul, ea are asupra faptelor şi cugetărilor noastre o înrâurire prea mare şi prea duşmană fericirii, începând de unde se arată numai ca o frică oarbă şi exagerată de qu 'en dira-t-on, până acolo unde o vedem împlântând pumnalul lui Virginius în inima fiicei sale sau îndemnând pe unii oameni să-şi jertfească liniştea, averea, sănătatea, chiar şi viaţa pentru slava numelui. Această rătăcire, ce e drept, devine mijlocul cel mai comod pentru cel ce are să stăpânească sau să guverneze un popor, din care cauză arta de a cultiva şi de a rafina simţimântul de onoare ocupă locul de căpetenie în meseria educaţiunii politice; însă cu privire la propria fericire a omului, care este aici tema noastră, lucrul se înfăţişează altfel, şi regula este, din contră, să nu punem prea mult preţ pe opinia străină. Dacă totuş, precum ne dovedeşte viaţa pe fiecare zi, cei mai mulţi oameni pun tocmai pe opinia altota preţul cel mai mare şi se îngrijesc mai mult de ea decât de ceea ce-i atinge de-a dteptul şi ce se petrece în propria lor conştiinţă; dacă astfel, prin o răsturnare a ondinei naturale, partea reală a existenţei lor le pare a sta în mintea altora, pe când în mintea lor proprie nu ar sta decât partea ideală sau închipuită; dacă ei, prin urmare, fac din lucrul derivat şi secundar lucrul de căpetenie şi se gândesc mai mult la imaginea persoanei lor în capul străinilor decât la însăş persoana lor; atunci vedem în o asemenea preţuire a unui lucru, care nici nu există direct pentru noi, un simptom al nebuniei ce s-a numit deşertăciune, vanitas, pentru a arăta golul şi deşertul năzuinţelor ei. Nu mai puţin vom înţelege din cele zise
mai sus că această nebunie, ca şi zgârcenia, este din acelea care uitându-se la mijloace pierd din vedere scopul.
în adevăr, preţul ce-1 punem pe opinia altora şi veşnica noastră îngrijire pentru ea depăşeşte cu mult orice scop înţelept şi se poate privi ca un fel de manie epidemică sau mai bine înnăscută. în tot ce facem şi ce nu facem ne gândim mai întâi de toate la opinia publică, şi cercetând mai de aproape vom vedea că poate jumătate din toate spaimele şi grijile ce le-am suferit vreodată s-au născut din teama de opinia oamenilor. Căci ea este temelia amorului nostru propriu, aşa de des atins, fiindcă este atât de bolnăvicios şi de susceptibil; ea este temelia tutulor vanităţilor şi pretenţiilor, precum şi a grandomaniei şi îngâmfării noastre. Fără această teamă şi nebunie luxul nu ar fi nici a zecea parte din ceea ce este. Toată mândria, point d'honneur şi puntiglio de tot felul şi în toate clasele se naşte din ea - şi ce jertfe nu cere adese de la noi! Ea începe a se arăta la copil, apoi creşte cu vârsta şi ajunge a fi mai tare la bătrâneţe; după ce s-a sleit capacitatea pentru plăcerile trupeşti, deşertăciunea şi îngâmfarea nu-şi mai împart stăpânitea decât cu zgârcenia. Foarte lămurit se poate studia acest fel de nebunie la francezi, la care este endemică şi se arată sub forma celor mai extravagante ambiţii, a celei mai ridicule vanităţi naţionale şi a celei mai impettinente fanfaronade, care prin chiar exagerarea lor îşi greşesc scopul şi ajung a fi de râs penttu celelalte popoare, aşa încât la grande nation a devenit o poreclă de batjocură. Pentru a ilustra mai bine greşala acelei prea mari îngrijiri de opinia altora, să aducem aici un exemplu foarte puternic şi oarecum superlativ pentru o nebunie aşa de înrădăcinată în firea omenească, exemplu care, prin efectul coincidenţei împrejurărilor cu un anume fel de om, poate arăta totdeodată tăria acestei însuşiri foarte curioase. Este utmătorul pasaj scos dintr-o lungă dare de seamă publicată în Times de la 31 martie 1846 şi relativă la execuţia întâmplată pe atunci a lui Thomas Wix, unei calfe de meseriaş care îşi omorâse stăpânul din
306
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
307
răzbunare: „în dimineaţa hotărâtă pentru săvârşirea osândei, venerabilul Caplan al temniţei s-a dus de timpuriu la cel condamnat, însă Wix, deşi se arăta liniştit, nu avea nici o atenţie pentru poveţele lui; din contră, singurul lucru de care se îngrijea era cum să izbutească a se înfăţişa cu mai mare curaj înaintea spectatorilor veniţi ca să asiste la sfârşitul său cel ruşinos... Şi în adevăr a şi izbutit. în curtea, prin care trebuia să treacă penttu a ajunge la furcile ridicate în apropierea temniţei, strigă: «A sosit momentul, cum zicea doftorul Dodd, acum am să aflu secretul cel mare!» Deşi cu braţele legate, se sui pe scară fără nici un ajutor: ajuns sus, făcu în dreapta şi în stânga complimente, care fură întâmpinate cu semne zgomotoase de aplauze din partea mulţimii adunate etc". Iacă un exemplu strălucit de ambiţie: cu moartea, în forma cea mai îngrozitoare, şi cu veşnicia înaintea ochilor, să nu ai altă grijă decât de impresia asupra grămezei de gură-cască adunaţi în acel moment şi de opinia ce va rămânea în capul lor! Cu toate aceste şi Lecomte, executat în acelaş an în Franţa pentru încercare de omor asupra regelui, era în tot timpul procesului mai ales supărat că nu se putea înfăţişa înaintea Camerei Pairilor în haine mai bune, şi chiar la executarea sa, cea mai mare mâhnire i-a fost că nu i se dase voie să se tadă. Tot aşa se petreceau lucrurile şi mai nainte, precum vedem din introducerea (declaracion) Iui Mateo Alemân Ia celebrul său roman Guzmân de Alfaracbe, unde ne spune că mulţi criminali rătăciţi, în loc să-şi consacre momentele din urmă la mântuirea sufletului le întrebuinţează pentru a compune şi învăţa pe dinafară câte un mic discurs, pe care să-1 rostească de pe scara furcilor. în asemenea trăsături însă ne putem oglindi noi înşine: căci pretutindeni exemplele colosale dau cea mai bună explicare. Grijile noastre ale tutulora, necazurile, frământările, ostenelile, temerile etc. privesc poate în cele mai multe cazuri opinia străină şi sunt tot aşa de absurde ca a celor bieţi păcătoşi. Tot aici trebuie căutată şi cauza principală a invidiei şi a urei noastre.
Este dar lucru vederat că nimic nu ar contribui mai mult la fericirea noastră, a cărei temelii sunt desigur liniştea inimii şi mulţumirea, decât restrângerea şi micşorarea acelui mobil până la o măsură înţeleaptă, care va fi poate a cincizecea parte din ceea ce este astăzi; aşadar, scoaterea acestui ghimpe chinuitor din carnea noastră. Dar lucrul este foarte greu: căci avem a face cu o rătăcire firească şi înnăscută. „Chiar la cei înţelepţi, pofta de slavă este cea din urmă care-i părăseşte", zice Tacit {HistforiaeJ, IV, 6). Singutul mijloc pentru a ne scăpa de acea nebunie obştească ar fi să o privim şi să o recunoaştem ca nebunie, şi, prin urmare, să înţelegem cât de false, rărâcite, greşite şi absurde sunt cele mai multe opinii din capetele oamenilor, din care cauză nici nu merită vreo atenţie; să mai înţelegem cât de puţină influenţă reală poate să aibă asupra noastră în cele mai multe cazuri opinia altora; şi, în genere, cât este de puţin favorabilă, cu mici excepţii, aşa încât mai toţi ne-am îmbolnăvi de necaz când am afla ce se zice asupra noastră şi în ce ton se vorbeşte de noi; să considerăm, în sfârşit, că însăşi onoarea, drept vorbind, are o valoare numai indirectă şi nu directă, şi aşa mai departe. Dacă am izbuti să ne vindecăm astfel de această nebunie obştească, urmarea ar fi o nespusă creştere a liniştei noastre sufleteşti şi a veseliei, ptecum şi o înfăţişare mai hotărâtă şi mai sigură, o purtare mai firească şi întru toate mai dreaptă. înrâurirea cea binefăcătoare ce o are pentru liniştea inimei noastre viaţa retrasă provine mai ales din faptul că ne sustrage de la veşnica petrecere sub ochii altora, prin urmare de la veşnica considerare a opiniei lor, şi astfel ne lasă să fim noi înşine. Asemenea am scăpa de multe nefericiri adevărate, în care ne aruncă acea amăgire a închipuirei sau mai bine zis acea nenorocită nebunie, şi ne-at rămânea mult mai multă îngrijire pentru bunurile solide, de care ne-am şi bucura cu mai multă ticnă. Dar cum am zis: x^Xeita xa xaAoc, adecă greu este binele.
308 TITU MAIORESCU
Din nebunia firii noastre, precum am descris-o aici, se nasc şi se hrănesc mai ales trei vlăstare: ambiţia, vanitatea şi mândria. Deosebirea între cele două din urmă este că omul mândru are convingerea hotătâtă despre marea sa valoare, pe când omul vanitos are numai dorinţa de a deştepta în alţii o asemenea convingere, având adeseori speranţa tăcută că va putea apoi să o dobândească şi el însuşi. Aşadar, mândria este stimarea sa proprie provenită dinăuntru, prin urmare direct, pe când vanitatea e dorinţa de a o dobândi din afară, prin urmare indirect; potrivit cu aceasta vanitosul este vorbăreţ, mândrul e tăcut1. Nu e mândru cine vrea; de-abia poate să simuleze mândria, dar iese curând din rolul său, ca din orice rol studiat. Căci numai o încredere tare şi neclintită în merite covârşitoare şi în o deosebită valoare face pe om în adevăr mândru. Această încredere poate să fie greşită sau să se întemeieze numai pe merite externe şi convenţionale; însă mândria nu se slăbeşte prin aceasta, dacă încrederea este de altminteri adevărată şi serioasă. Fiindcă mândria îşi are rădăcina în convingere, ea este, ca orice cunoştinţă nesupusă liberei noastre voinţe. Antagonistul ei, adică piedica ei cea mai mare, este vanitatea care umblă după lauda altora, pentru a-şi putea întemeia pe aceasta propria sa opinie despre sine, în privinţa căreia, din contră, trebuie să fii cu totul hotărât pentru a fi mândru. Mândria este foarte criticată şi rău văzută, dar după părerea mea mai ales din partea acelora care n-au cu ce să se mândrească. Faţă cu aroganţa şi impertinenţa celor mai mulţi oameni, este bine ca cel ce are vreun merit să nu-1 piardă din vedere, pentru a nu-1 lăsa cu totul uitării. Căci cine, igno-rându-şi meritele din bunătate, se poartă cu oamenii pare c-ar fi întru toate semenul lor, pe acela îl vor crede de îndată şi cu sinceritate că este aşa. Mai ales însă aş recomanda o asemenea
1 [Dar vanitosul ar trebui să ştie că ar dobândi buna apreciere a celorlalţi, după care tânjeşte, mult mai uşor şi mai sigur prin tăcere, decât prin vorbă, oricât de interesante lucruri ar avea de spus.]
TRADUCERI 309
rezervă acelora a căror merite sunt de genul cel mai înalt, adecă reale, aşadar curat personale; fiindcă aceste nu se pot arăta în orice moment prin semne din afară, precum sunt decoraţiile şi titlurile; altfel vor vedea prea des aplicat proverbul latin sus Minervam docet. „Glumeşte cu rolul, îndată îţi arată dosul" este un proverb arab foarte nemerit, şi sfatul lui Horaţiu: „sume superbiam, quaesitam meritis" („să ai mândria cuvenită meritelor") este asemenea de observat. Iar în ceea ce priveşte modestia, această virtute e o minunată invenţie a oamenilor de nimic, conform căreia fiecare trebuie să vorbească despre sine parc-ar fi şi el din tagma lor, aşa încât să se producă o perfectă egalitate a nivelului şi să se creadă că nu există în lume decât oameni de nimic.
însă mândria cea mai uşoară este mândria naţională. Cel ce o are arată ptin aceasta lipsă de însuşiri individuale, de care ar putea să fie mândru; căci altfel nu şi-ar pune fudulia într-o însuşire ce o împărtăşeşte cu atâtea milioane. Din contră, cine are adevărate merite personale va recunoaşte foarte bine greşelile propriei sale naţii, fiindcă le are totdeauna înaintea ochilor. Dar orice mişel, care nu are nimic pe lume cu ce să se poată mândri, îşi găseşte scăpare în naţia în care s-a întâmplat să se nască, şi se apucă a fi fudul de ea; cu aceasta se mângâie, şi din recunoştinţă îl găseşti gata a apăra xv^ xca \c£ţ („cu manile şi cu picioarele") toate greşelile şi nebuniile care o caracterizează. De aceea vei găsi, spre pildă, între cincizeci de englezi de-abia unul care să-ţi dea dreptate când votbeşti cu despreţul cuvenit despre bigoteria stupidă şi înjositoare a naţiei sale: acest unul însă este mai totdeauna un om cu cap. Nemţii nu au fudulie naţională1 şi dovedesc prin aceasta onestitatea ce li se atribuie; dovada contrară o dau aceia dintre ei care se fac de râs simulând-o, precum sunt „fraţii Germani" şi democraţii,
1 Schopenhauer a publicat aceste aforisme la 1851, adică înaintea războiului franco-german (n.-T. M.).
310
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
311
care linguşesc poporul pentru a-1 înşela. De zis se zice că nemţii au descoperit praful de puşcă1, dar eu nu mă pot uni cu opinia aceasta. Şi Lichtenberg întreabă: „de ce găseşti cu greu pe cineva care să vrea să treacă de neamţ dacă nu este? Pe când, dacă vrea să treacă de ceva deosebit, îşi zice francez sau englez?" De altminteri individualitatea covârşeşte cu mult naţionalitatea, şi în orice om cea dintâi merită de o mie de ori mai multă considerare decât cea din urmă. Despre caracterul naţional, dacă e să fim drepţi, nu vom avea niciodată să spunem mult bine, fiindcă vorbind de el, vorbim de mulţime. Numai mărginirea, nebunia şi răutatea omenească se arată în fiecare ţară sub o formă diferită, şi aceasta se numeşte apoi caracterul naţional. Dacă suntem dezgustaţi de unul din aceste caractere, lăudăm pe celălalt; până când o păţim şi cu el. Fiecare naţie îşi bate joc de cealaltă, şi toate au dreptate2.
Obiectul acestui capitol, adecă ceea ce reprezentăm în lume, prin urmare ce suntem în ochii altora, se poate împărţi, cum am zis mai sus, în onoare, rang şi glorie.
Oricât de însemnat ar fi rangul'în ochii mulţimii şi ai „filiş-trilor" şi oricât de folositor în mecanismul statului, pentru scopul nostru vom avea puţine de zis despre el. El este o valoare convenţională, adecă simulată, efectul lui este o considerare simulată, şi totul nu e decât o comedie pentru mulţime. Decoraţiile sunt poliţe trase asupra opiniei publice: valoarea lor se întemeiază pe creditul trăgătorului. Cu toate aceste, chiar
1 „A descoperi praful de puşcă" însemnează nemţeşte a fi inteligent (n. - T. M.).
2 Cu toată formularea paradoxală, ceea ce Schopenhauer combate de fapt aici este şovinismul; „caracterul naţional", în concepţia Iui, refe-rindu-se la comportamentul exterior şi superficial, nu poate fi vorba de o discreditare a fiinţei naţionale şi a conceptului de naţiune ca purtătoare de valori istorice. Este evidentă absurditatea extrapolării unei atitudini mizantropice pe plan individual la scara naţiunilor, rezultate dintr-un complex proces de devenire socială (n. ed.).
făcând abstracţie de banii cei mulţi ce-i economiseşte statul împărţind cruci în locul răsplătirilor pecuniare, decoraţiile sunt o instituţie foarte bine chibzuită - presupuind că împărţirea lor se face cu înţelepciune şi după dreptate. Căci plebea cea numeroasă are ochi şi urechi dar mai mult nu, şi are mai ales foarte puţină judecată şi puţină memorie. Multe merite rămân în afară de sfera înţelegerii sale, altele le înţelege şi le laudă la început, dar le uită prea curând. Aşa fiind, cred că este lucru nimerit să se spuie mulţimii prin cruci şi prin stele la toate ocaziile: „acest om nu e de-alde voi; el are merite!" Dar prin o distribuire nedreaptă sau nechibzuită sau ptea întinsă, decoraţiile îşi pierd valoarea, din care cauză un rege ar trebui să fie tot atât de prudent la împărţirea lor pre cât este un negustor la iscălirea poliţelor. Inscripţiapour le mfrite, pusă pe o cruce, e un pleonasm: orice decoraţie ar rrebui să fie pour le merite -ca va sans dire.
Mult mai grea şi mai complicată este explicarea onoarei. Mai întâi ar trebui să-i dăm o definiţie. Poate că unor cetitori le-ar plăcea dacă aş zice: onoarea este conştiinţa din afară, iar conştiinţă este onoarea dinăuntru, dar o asemenea frază meşteşugită nu ar fi o explicare clară şi bine întemeiată. De aceea zic: onoatea, luată obiectiv, este opinia altora despre valoarea noastră, iar subiectiv - frica noastră de această opinie. Elementul din urmă, adecă frica, are o înrâurire mare şi salutară, deşi foarte puţin morală asupra omului de onoare.
Rădăcina şi originea impresionabilităţii pentru onoare şi dezonoare, care există în fiecare om câtă vreme nu este cu totul stricat, precum şi a marelui preţ ce se pune pe însăşi onoare se pot explica în următorul mod. Omul singur are foarte puţină putere şi este ca un Robinson pătăsit: numai împreună cu ceilalţi este ceva şi poate ceva. Această relaţie o simte îndată ce începe a i se dezvolta întrucâtva conştiinţa, şi atunci se naşte în el dorinţa de a trece drept un membru vrednic al societăţii omeneşti, adecă un membru destoinic de a lucra împreună cu
312
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
313
toţi ceilalţi pro parte virili şi, prin urmare, îndreptăţit a lua şi el parte la foloasele ce rezultă din împreunarea oamenilor. Această destoinicie o poate arăta în două feluri: întâi, îndeplinind condiţiile generale ce se cer de la fiecare om, şi al doilea, îndeplinind pe cele speciale ale poziţiei ce o ocupă el. în acelaş timp înţelege că în privinţa îndeplinirii acelor condiţii nu este vorba de propria lui opinie, ci de opinia celorlalţi. De aci se naşte acum stăruinţa sa neobosită pentru opinia favorabilă a altora şi preţul ce-1 pune pe ea: amândouă se arată în modul primitiv al unui simţimânt înnăscut ce se numeşte simţ de onoare şi, după împrejurări, simţ de ruşine (verecundid). Tocmai acesta îi înroşeşte obrazul îndată ce crede că va scădea făr' de veste în opinia altora, chiar unde se ştie nevinovat, ba chiar unde neajunsul descoperit priveşte numai o îndatorire relativă, adecă primită de bunăvoie; şi, pe de altă parte, nu-i întăreşte nimic mai mult curajul vieţei decât siguranţa dobândită despre opinia favorabilă a altora; fiindcă aceasta îi făgăduieşte ajutorul şi scutul puterilor unite a tutulora, care sunt o apărare incomparabil mai mare în contra relelor vieţei decât puterile sale singure.
Din deosebitele telaţii în care se poate afla omul cu alţii şi în privinţa cărora ttebuie să aibă ei încredere în el, prin urmare un fel de opinie bună despre el, se nasc mai multe genuri de onoare. Aceste relaţii sunt mai ales proprietatea, funcţiile şi raportul sexual: lor le corespunde onoarea civică sau burgheză, onoarea oficială şi onoarea sexuală, care toate mai au iarăş subîmpărţirile lor.
Sfera cea mai întinsă o are onoarea civică sau burgheză. Ea consistă în presupunerea că respectăm absolut drepturile fiecăruia şi că, prin urmare, nu ne vom sluji niciodată de mijloace nedrepte sau neîngăduite de lege spre a câştiga vreun folos. Ea este condiţia pentru a ne putea bucura de o viaţă paşnică împreună cu alţii. Ea se pierde fie şi prin o singură faptă manifest contrară, prin urmare şi prin orice pedeapsă criminală,
presupuind numai că este dteaptă. Totdeauna însă onoarea în ultima analiză se razimă pe încrederea despre schimbarea caracterului moral, conform căreia o singură faptă rea este prevestirea sigură despre aceeaş notă morală în toate faptele viitoare, îndată ce se vor întâmpla împrejurări analoage; aceasta o dovedeşte şi expresia engleză character pentru faimă, reputaţie, onoare. Tocmai de aceea onoarea pierdută nu se mai poate restabili, afară numai dacă pierderea ei a provenit din eroare, de exemplu din calomnie sau din o falsă aparenţă. De aceea j-au făcut legi împotriva calomniei, a pasquilelor şi a injuriilor; Căci injuria, simpla vorbă de ocară, este o calomnie sumară, fără arătare de motive: aceasta s-ar putea exprima bine în greceşte eo-xi rj AoiSopicc SiaPoÂn cruVTjaog1, care expresie ţnsă nu se găseşte în autori. Ce e drept, n-ar trebui să uităm că cel ce ocăreşte arată prin aceasta că nu are de spus nimica ţeal şi adevărat în contra celuilalt, căci atunci ar spune-o şi ar &ce astfel premisa, lăsând concluzia pe sama auditorului; pe eând el dă concluzia şi rămâne dator cu premisele: însă el se bizuie pe prezumţia ce o va deştepta, că face astfel numai pentru că-i place scurtarea. Onoarea civică sau burgheză şi-a hiat acest nume de la clasa burghezilor; însă stăpânirea ei se întinde peste toate clasele sociale fără deosebire şi chiar fără a fece excepţie de cele mai înalte; nimeni nu se poate lipsi de ea, căci este un lucru foarte serios, pe care să ne ferim a-1 privi cu uşurinţă. Cine-şi calcă onoarea şi credinţa pierde stima şi încrederea pentru totdeauna, orce-ar mai face şi oricine ar fi; urmările fatale ale acestei pierderi nu vor întârzia să se arate.
Onoarea are, până la un punct, un caracter negativ, adecă în opoziţie cu gloria, care este de caracter pozitiv. Căci onoarea nu este opinia despre nişte calităţi deosebite ce le-ar avea un anume individ, ci despre calităţile obşteşte presupuse oamenilor, care nu trebuie să-i lipsească nici lui. Ea spune dar
1 Injuria este o calomnie prescurtată (n. ed.).
314
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
315
numai atât, că acest individ nu face excepţie: pe când gloria spune că face excepţie; gloria ttebuie dar mai întâi câştigată: onoarea, din contră, trebuie numai să nu fie pierdută. Potrivit cu aceasta, lipsa de glorie este obscuritatea, adecă ceva negativ; lipsa de onoare este ruşinea, adecă ceva pozitiv. Dar această negativitate nu trebuie confundată cu pasivitatea: căci onoarea are din contră un caracter activ. Ea purcede numai de la subiectului, se întemeiază pe faptele şi pe purtarea lui, iar nu pe ceea ce fac alţii şi ce i se întâmplă lui; este dar tuiv ecp tuiiv (dinăuntrul nostru). Intru aceasta consistă, precum vom vedea îndată, semnul distinctiv între onoarea adevărată şi onoarea cavalerească, care este o pseudo-onoare. De la alţii nu ne poate veni un atac în contra onoarei decât prin calomnie: singurul mijloc de apărare sau antidot este dovedirea neadevătului, publicitatea acestei dovezi şi demascarea calomniatorului.
Respectarea bătrâneţelor pare a veni de acolo că onoarea tinerilor se primeşte numai ca o presupunere, care nu este încă dovedită, ci există mai mult pe credir; la cei bătrâni însă s-a dovedit, în cursul vieţei, dacă prin purtarea lor au fost în stare să îşi păstreze onoarea. Căci nici anii cei înaintaţi, Ia care pot ajunge şi animalele, şi încă unele animale ajung mult mai departe cu vâtsta, nici experienţa, ca o simplă cunoştinţă mai de aproape a lumii, nu sunt cauze îndestulătoare pentru acea respectare a bătrânilor, care se cere pretutindeni de la tineri: iar singura slăbiciune a bătrâneţelor reclamă mai mult indulgenţa decât stima. Curios este respectul înnăscut şi, prin urmare, instinctiv ce-I avem pentru părul cel alb. Zbârciturile, un semn mult mai sigur al bătrâneţelor, nu deşteaptă asemenea respect: niciodată nu se votbeşte de zbârcituri venerabile, dar se vorbeşte de venerabilul păr alb.
Valoarea onoarei e numai indirectă. Căci precum am arătat la începutul acestui capitol, opinia altora despre noi poate avea valoare numai întru cât influenţează sau poate influenţa purtarea lor faţă cu noi, adică numai cât trăim cu ei împreună.
în starea civilizată, societatea ne dă siguranţa şi averea; la orice întreprindere avem trebuinţă de ceilalţi; aceştia iarăş trebuie să aibă încredere în noi; prin urmare, opinia unora despre alţii este de mare preţ. Dar toate aceste sunt numai relative; o valoare absolută nu-i pot tecunoaşte onoarei. De aceeaş părere este şi Cicero când zice: „Cât despre numele cel bun, pe greceşte, ebSo^tcc, filozofii Chrysip şi Diogen ziceau că el poate aduce mari foloase, dar că lăsând foloasele la o parte, nu merită să îţi mişti pentru el nici degetul cel mic, şi eu mă unesc din toată inima cu opinia lor" {[De]fin[ibus bonorum], III, 17). Asemenea ne dă Helvetius o lungă explicare a acestui adevăr în magistrala sa operă De l'esprit (Disc[ours], III, ch. 13), al cărei rezultat este: „nous n'aimons pas lestime pour l'estime, mais uniquementpour Ies avantages qu'elleprocure". Mijlocul însă nu poate avea un preţ mai mare decât scopul, şi prin urmare, fraza de paradă „onoarea trece înaintea vieţei" este, precum am zis, o hiperbolă.
Atât despre onoarea civică. Onoarea funcţionarului este opinia generală a altora că omul care ocupă o funcţie are în adevăr toate însuşirile cerute pentru aceasta şi că îşi îndeplineşte totdeauna exact datoriile oficiale. Cu cât este mai însemnat şi mai întins cercul său de acţiune în stat, aşadar cu cât este mai înalt şi mai influent postul ce-1 ocupă, cu atât mai mare trebuie să fie opinia despre capacitatea intelectuală şi despre însuşirile morale care îl îndreptăţesc la un asemenea Ioc, şi cu atât mai înalt îi este şi gradul de onoare, care se arată prin titluri, decoraţii ş.c.l., precum şi prin purtarea supusă a altora câtte el. Conform aceleiaşi măsuri se clasează deosebitele grade de onoare după poziţia socială, presupuind că mulţimea este în stare să-i înţeleagă importanţa. Dar totdeauna se atribuie celui ce primeşte şi îndeplineşte însărcinări publice mai multă onoare decât burghezului de rând, a cărui onoare se întemeiază mai ales pe calităţi negative.
316
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
317
Onoarea funcţiei mai cere ca cel ce ocupă un post să-i păzească prestigiul, din cauza colegilor şi urmaşilor săi, prin acea îndeplinire exactă a îndatoririlor de care am vorbit mai sus; asemenea prin pedepsirea atacurilor în contra funcţiei sau în contra sa ca funcţionar; el nu va suferi dar să i se impute că nu îşi îndeplineşte cu conştiinţă datoria sau că funcţia nu serveşte spre binele obştesc, ci va trebui, din contră, să dovedească nedreptatea acestor imputaţi, provocând condamnarea legală a calomniatorului.
Speciile subordonate ale acestei onori sunt onoarea funcţionarului public, a doctorului, a advocatului, a profesorului de la şcoalele statului, ba chiar a celui ce are vreun titlu academic, cu un cuvânt a oricui a fost declarat capabil prin un act oficial de a îndeplini o sarcină intelectuală şi ptin chiar aceasta s-a obligat a o face. In această categorie intră şi adevărata onoare militară; ea obligă pe cel ce s-a angajat la apărarea patriei comune să-şi aibă calităţile cerute, mai întâi de toate curajul, bravura şi puterea, şi să fie gata a-şi apăra patria până la moarte şi a nu părăsi pentru nimic în lume steagul pe care a jurat.
Eu am luat aici cuvintele onoarea funcţiei într-un înţeles mai larg decât cel obişnuit, care cuprinde numai respectul ce-I datoresc cetăţenii funcţiei în sine.
Onoarea sexuală cred că va cere mai multă dezvoltate: va trebui să aşezăm principiile ei pe adevăratul lor fundament; atunci se va vedea totdeodată că, la urma urmelor, orice onoare se întemeiază pe motive de utilitate. Onoarea sexuală se împarte fireşte în onoarea femeilor şi onoarea bărbaţilor, şi este dintr-o parte şi din alta un esprit de corps bine înţeles. Cea dintâi este cu mult mai importantă decât cea de a doua fiindcă în viaţa femeilor raportul sexual este lucrul de căpetenie.
Aşadar, onoarea femeiască, când e vorba de o fată, este opinia generală că ea n-a trăit cu nici un bătbat; tar când e vorba de o femeie, că n-a trăit decât cu bărbatul cu care s-a
cununat. însemnătatea acestei opinii se întemeiază pe următoarele: sexul femeiesc cere şi aşteaptă de la cel bărbătesc tot, adică tot ce doreşte şi tot ce îi trebuie; sexul bătbătesc însă -drept vorbind - nu cere de la cel femeiesc decât un singur lucru. De aceea a trebuit să se facă un fel de regulă convenţională ca sexul bărbătesc să nu poată dobândi de la cel femeiesc acel singur lucru decât luând asupra sa grija penttu toate celelalte, precum şi pentru copiii născuţi din un asemenea raport; pe această regulă se întemeiază bunăstarea întregului sex femeiesc. Spre a o dobândi şi a o păstra femeile ttebuie numaidecât să ţie unele cu altele şi să arate esprit de corps. Şi astfel stau ca un corp de armată mobilizat cu rândurile strânse împotriva sexului bărbătesc ca a unui duşman comun, care, fiind din fire mai tare la trup şi la minte, se află în stăpânitea tutulor bunurilor şi, prin urmare, ttebuie bituit şi cucerit pentru ca şi femeile să ajungă prin subjugarea lui la stăpânirea bunurilor pământeşti. Spre acest sfârşit maxima de onoare a întregului sex femeiesc este că bărbaţilor să le fie refuzată orice împreunare sexuală în afară de căsătorie, pentru ca aşa fiecare bărbat să fie cu de-a sila adus la însurătoare, care penttu el este un fel de capitulaţie, şi toate femeile să fie căpătuite. Dar acest scop nu poate fi ajuns pe deplin decât prin o straşnică observare a maximei de mai sus, şi întregul sex femeiesc, cu un adevărat esprit de corps, stă de pază pentru ca fiecare membru al sexului lor să o observe. Astfel fata care a consimţit la o împreunare sexuală nelegitimă este izgonită din societatea lor şi acoperită cu ruşine: şi-a pierdut onoarea; nici o femeie cumsecade nu mai poate sta în relaţie cu dânsa, toate se feresc de ea ca de ciumă; căci a trădat sexul femeiesc, a cărui căpătuire ar fi primejduită dacă asemenea fapte s-ar repeta prea des. Aceeaş soartă o are femeia adulteră; fiindcă nu a păzit capitulaţia primită de bărbatul ei, şi astfel de exemple sperie şi depărtează pe bărbaţi de căsătorie, de la care tocmai atârnă mântuirea întregului sex femeiesc. Pe lângă aceasta însă femeia adulteră, a cărei faptă
318
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
319
mai cuprinde şi o călcare de cuvânt şi o înşelăciune grosolană, pierde şi onoarea civică împreună cu cea sexuală. De aceea se şi zice uneori cu o expresie aplecată spre iertare „o fată căzută", dar nu se zice „o nevastă căzută", şi amăgitotul poate prin căsătorie să redea onoarea fetei, nu însă complicele femeii adultere, nici după divorţ.
în urma acestor lămuriri vom recunoaşte drept fundament al onoarei sexuale un esprit de corps folositor, chiar necesar, însă calculat şi răzimat pe intetes; vom putea dat să-i atribuim cea mai mare însemnătate pentru asigurarea ttaiului femeilor, aşadar un mare preţ relativ, însă niciodată un pteţ absolut, care să poată fi mai presus de viaţă şi de scopurile ei şi să poată fi răscumpărar cu viaţa. Prin urmare, nu vom putea încuviinţa, necum lăuda, faptele extravagante ale Lucreţiei şi ale lui Virginius, degenerate în farse tragice. Din aceeaşi cauză sfârşitul dramei lui Lessing Emilia Galotti ne indignează aşa încât părăsim teatrul cu cea mai rea impresie. Din contră, şi cu toată onoarea sexuală, nu ne putem împiedica de a avea simpatii pentru Clărchen din Egmontzl lui Goethe. Acea exagerare a principiului onoarei femeieşti este o greşala a judecăţii, care se comite adeseori şi care se rezumă în a uita scopul pentru mijloace. Căci prin asemenea extreme se recunoaşte onoarei sexuale o închipuită valoare absolută, pe când ea, mai mult încă decât oricare alta, nu o are decât relativă; ba îţi vine chiar să zici numai convenţională, când vezi din Thomasius, De con-cubinatu, cum mai în toate ţările şi timpurile până la reforma lui Luther, concubinajul a fost o relaţie admisă şi recunoscută de legi, în care concubina rămânea cinstită; necum dacă ne aducem aminte de Militta din Babylon (Herodot, I, 199). Şi ce e drept, sunt împrejurări sociale în care forma externă a căsătoriei este cu neputinţă, mai ales în ţările catolice, unde nu există despărţenia, şi pentru suveranii tutulor ţărilor, care, după părerea mea, fac din punctul de vedere al moralei mult mai bine dacă îşi iau o metresă decât dacă încheie o căsătorie
| ijaorganatică, a cărei descendenţă, de cumva se stinge cea legi-f jimă, ar putea odată să ridice pretenţii şi să aţâţe un război civil, oricât de îndepărtat at fi. Afară de aceasta, o căsătorie morga-' batică, adică încheiată în contta tutulor convenienţelor externe, SSte o concesie făcută femeilor şi popilor, două clase de oameni părora tocmai trebuie să ne ferim pe cât putem a le face concesii. Apoi trebuie să mai luăm în băgare de seamă că fiecine în ţară poate să-şi aleagă soţie după placul său, afară de unul Căruia nu-i este îngăduit un asemenea drept firesc: acest biet imul este suveranul. Mâna lui este a ţărei şi se dă potrivit cu raţiunea de stat, adecă cu binele ţărei. El însă nu încetează de ifiotn şi de a voi să urmeze şi el o dată după pornirea inimei. A opri pe suveran de la întreţinerea unei metrese sau a i-o imputa, se înţelege dacă nu are influenţă asupra guvernului, este lipsă de dreptate şi de recunoştinţă şi dovedeşte o judecată mărginită. Şi din partea ei, metresa unui suveran este în privinţa onoarei sexuale oarecum o persoană excepţională, în afară de regula obştească; căci ea s-a dat numai unui singur bărbat, care, cu toată iubirea lui pentru ea şi a ei pentru el, nu o putea lua de soţie.
Dar ceea ce şi de altminteti dovedeşte că izvorul principiului de onoare sexuală nu este firesc sunt multele şi sângeroasele jertfe ce i se aduc prin pruncucideri şi prin sinuciderile mamelor. Fără îndoială, o fată care se dă afară din lege comite un abuz de încredere către propriul ei sex: însă această încredere se admite pe tăcute şi nu se întemeiază pe nici un jurământ. Şi fiindcă, în împrejurările obişnuite, fata este aceea care sufere mai mult din o asemenea faptă, nechibzuinţa ei este fără comparaţie mai mare decât vina ei.
Onoarea sexuală a bărbaţilor este provocată ptin aceea a femeilor, ca un esprit de corps conttar, şi cere ca orice bărbat care prin căsătorie a încheiat acea capitulaţie aşa de favorabilă protivnicului să ia acum seamă ca să fie şi păzită: pentru ca nu cumva şi acest pact, prin nerespectarea lui şi prin negligenţă,
320
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
321
să-şi piardă tăria, şi bărbaţii, după ce au dat tot, să nu fie siguri nici măcar de singurul lucru ce l-au cumpărat prin aceasta, adecă de posesiunea exclusivă a femeii. Drept aceea onoarea bărbatului cere ca el să pedepsească adulterul nevestei sale, cel puţin prin despărţenie. Dacă îl sufere cu ştiinţă, se acopere de ruşine înaintea obştei bărbaţilor: fără ca aceasta să fie totuş lucru aşa de grav precum este la femeia care şi-a pierdut onoarea sexuală, ci rămâne, din contră, numai o levioris notae macula; fiindcă raportul sexual este un raport de mai puţină însemnătate la bărbat, ca unul ce stă în multe altele mai importante. Cei doi mari poeţi dramatici ai timpului mai nou au luat, fiecare de două ori, această onoare bărbătească drept temă: Shakespeare în Othello şi în Winter's tale (Povestea de iarnă), şi Calderon în El medico de su honra (Doctorul onoarei sale) şi A secreto agravio secreta venganza (Pentru ruşine ascunsă, răzbunare ascunsă). De altminteri, onoarea bărbătească cere pedepsirea nevestei, dar nu şi a complicelui ei, care esre numai un opus supererogationis: prin aceasta se dovedeşte şi mai mult că, în adevăr, fundamentul acelei orori stă, precum am arătat, în acel esprit de corps al bărbaţilor.
Onoarea cercetată până aci în felurile şi maximele ei se găseşte la toate popoarele şi în toate timpurile ca o regulă obştească a moravurilor; deşi pentru onoarea femeiască se pot arăta câteva modificări locale şi vremelnice a maximelor. Dar mai există un soi de onoare, cu totul deosebit de cel primit şi păzit pretutindeni, despre care nici grecii, nici romanii nu au avut vreo idee, precum nu o au nici chinezii, inzii şi mahomedanii până în ziua de astăzi. Acest fel de onoare s-a născut de-abia în veacul de mijloc şi s-a împământenit numai în Europa creştinească, chiar şi aci numai într-o parte foarte mică a poporului, adecă în clasele mai înalte ale societăţii şi printre cei ce le imitează. Aceasta e onoarea cavalerească sau aşa-numitul point d'honneur. Fiindcă regulile ei sunt cu totul altele decât maximele onoarei studiate mai sus, în parte chiar contrarie
acestora, vreau să le adun şi să le formulez aici îndeosebi, ca o pravilă sau oglindă a onoarei cavalereşti.
1. Onoarea nu consistă în opinia altora despre valoarea noastră, ci numai şi numai în exprimarea acestei opinii, fără a întreba dacă opinia exprimată există în adevăr sau nu există, necum dacă este fundată. Să tot aibă dar lumea despre noi, în urma purtării noastre, cea mai rea opinie şi să ne tot despre-ţuiască: aceasta nu ne vatămă onoarea întru nimic, numai să nu îndrăznească cineva a o spune tare. Şi viceversa, noi putem să silim prin calităţile şi faptele noastre pe toţi ceilalţi să ne stimeze foarte mult (căci aceasta nu atârnă de la bunul lor plac), îndată ce unul singur - şi dacă ar fi cel mai rău şi cel mai prost - îşi exprimă dispreţul său pentru noi, onoarea ne este îndată atinsă, ba chiar pierdută pentru totdeauna, dacă nu se restabileşte.
O dovadă mai mult (dacă mai trebuie dovezi), că aici nu e vorba de opinia altora, ci numai de exprimarea ei este putinţa de a retracta expresiile vătămătoare la caz de trebuinţă de a cere iertare pentru ele, şi atunci este parcă nu s-ar fi zis niciodată; de s-a schimbat şi opinia din care se născuseră, şi pentru ce să se fi întâmplat aceasta, nici nu se întreabă: numai expresia se anulează, şi apoi toate merg bine. Aici dar scopul nu e de a merita respectul, ci de a-1 stoarce prin ameninţări.
2. Onoarea unui om nu se întemeiază pe ceea ce face, ci pe ceea ce sufere sau ce i se întâmplă. Pe când după principiile explicate mai înainte şi primite îndeobşte, onoarea nu atârnă decât de la ceea ce zice şi ce face omul însuş, onoarea cavalerească, din contră, atârnă de la ceea ce spune sau face altul. Ea stă dar în mână, ba este chiar spânzurată de vârful limbei fiecăruia, şi poate, numai dacă vrea acesta, să fie în orice moment pierdută pentru totdeauna, afară numai dacă printr-o procedură de reparaţie, despre care vom vorbi îndată, cel vătămat nu şi-o redobândeşte din nou, ceea ce însă nu se poate face decât cu primejduirea vieţei sale, a sănătăţii, a libertăţii, a averii
322
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
323
şi a odihnei sale. Potrivit cu aceste regule, purtarea şi faptele cuiva pot să fie cele mai oneste şi mai nobile, inima sa poate să fie cea mai curată şi capul său cel mai eminent; totuş el este expus a-şi pierde onoarea în orice moment, adecă îndată ce-i trece vreunuia prin cap să-1 insulte, numai ca acest vreunul să nu fi călcat „legile de onoare", iar încolo poate să fie omul cel mai mişel, un dobitoc, un pierde-vară, un jucător de cărţi, un risipitor, în scurt un om care nici nu merită ca celălalt să se uite la el. Şi tocmai indivizii de acest soi sunt mai totdeauna aceia cărora le place să insulte; fiindcă, după dreapta observaţie a lui Seneca De constantia (II): „ut quisque contemptissimus et ludibrio est, ita solutissimae linguae est (cu cât este cineva mai despreţuit şi mai de batjocură, cu atât are o limbă mai desfrânată). Şi astfel de indivizi sunt şi mai uşor de întărâtat în contra unui om cumsecade, fiindcă tocmai contrastele se urăsc şi fiindcă privirea calităţilor eminente deşteaptă furia concentrată a mişeilor; de aceea zice Goethe:
„De ce te plângi de duşmani? Pot să-ţi fie prieteni nişte oameni cătota o natută ca a ta le este în ascunsul inimei o veşnică mustrare?"
Divanul Vest-Ostic
De aici vedem câtă recunoştinţă trebuie să aibă anume acest soi de oameni pentru principiul de onoare, fiindcă îi pune pe aceeaş treaptă cu cei ce de altminteri le sunt în orice privinţă superiori. Dacă acum unul din aceia aruncă o insultă, adecă atribuie celuilalt o faptă sau o însuşire rea, aceasta trece deocamdată drept o judecată obiectiv adevărată şi întemeiată, un decret legal şi definitiv, care rămâne adevărat pentru totdeauna, dacă nu se spală îndată cu sânge; cu alte cuvinte: insultatul rămâne (în ochii „oamenilor de onoare") ceea ce 1-a numit insultătorul (chiar de ar fi acesta omul cel mai de rând), căci cum se zice: „a înghiţit-o". Drept aceea „oamenii de onoare" îl vor dispreţui de acum înainte, vor fugi de el ca de un ciumat, vor refuza, d.e., în public şi în gura mare a merge întt-o societate
unde este invitat el ş.c.I. Originea acestei înţelepciuni cred că o pot afla cu siguranţă (după C.G. v. Wăchter: Beitrăge zur deutschen Geschichte, besonders des deutschen Strafrechts, 1845) în evul mediu, unde până în secolul al XV-lea la procesele criminale nu acuzatorul avea să dovedească vina, ci acuzatul nevinovăţia. Aceasta se putea face prin jurămât de curăţire, pe lângă care însă trebuia să mai fie asistenţii jurământului (consacra-mentales), care întăreau prin jurământ credinţa lor că acuzatul nu era capabil de sperjur. Dacă acesta nu-şi afla asemenea asistenţi sau dacă acuzatorul îi recuza, se făcea „judecata lui Dumnezeu", Gottesurteil, şi acesta era de obicei duelul. Căci acuzatul era acum pătat şi trebuia să se cureţe. Aici vedem izvorul noţiunii de pătare şi al întregii proceduri care se observă şi astăzi între „oamenii de onoare", lăsându-se numai la o parte jurământul. De aci se explică şi profunda indignare obligată cu care „oamenii de onoare" trebuie să întâmpine imputarea că ar fi minţit şi să ceară răzbunare sângeroasă, ceea ce este cu atât mai curios cu cât minciuna este un luctu foarte obişnuit; cu toate acestea în Anglia acea indignare obligată a devenit o superstiţie adânc înrădăcinată (deşi cel ce vrea să pedepsească cu moartea imputarea de a fi minţit ar trebui după dreptate să nu fi minţit niciodată). în procesele criminale ale evului mediu era şi o procedură prescurtată, după care acuzatul răspundea acuzatorului „ai minţit", şi apoi se înfiinţa îndată judecata lui Dumnezeu. De aci a tămas în codicele onoarei cavalereşti regula că după imputarea minciunei trebuie să urmeze îndată apelul Ia arme.
Atât în privinţa insultei. Dar există ceva mai rău decât insulta, ceva aşa de grozav, încât pentru simpla amintire în această pravilă a onoarei cavalereşti trebuie să cer iertate „oamenilor de onoare", ştiind că numai la gândirea unui asemenea lucru îi trec fiorii şi li se zburleşte părul, fiindcă este summum malum, cel mai mare din toate relele lumii şi mai rău decât moartea şi decât pedeapsa de veci. Se poate adecă întâmpla,
324
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
325
horribile dictu, ca unul să dea altuia o palmă sau să-1 lovească. Aceasta este o întâmplare groaznică şi produce o izbire aşa de cumplită a onoarei încât, pe când toate celelalte atingeri ale ei se pot şterge prin ceva lăsare de sânge, aceasta cere neapărat pentru deplina ei vindecare un omor desăvârşit.
3. Onoarea nu are nimic a face cu caracterul adevărat al unui om în sine însuşi, nici cu întrebarea dacă firea sa morală se poate schimba vteodată, sau cu alte asemenea pedanterii din şcoală, ci dacă este vătămată sau deocamdată pierdută, se poate îndrepta şi recâştiga cutând şi pe deplin printr-un singur mijloc universal: duelul, numai să-1 faci fără întârziere. Dacă însă vătămătorul nu este din clasele societăţii cari păzesc pravila onoarei cavalereşti, sau dacă a călcat-o vreodată, rămâne o altă operaţie sigură, mai ales când ofensa s-a făcut prin faptă, dar şi când ar fi fost făcută numai prin vorbă, adecă de a-1 străpunge pe loc, dacă eşti înarmat, la nevoie şi peste un ceas; atunci onoarea este iarăşi scăpată. Pe lângă aceasta însă sau dacă, din teama de neplăcerile ce s-ar putea naşte, vrei să ocoleşti acel mijloc, sau dacă nu eşti sigur că vătămătorul se va supune legilor onoarei cavalereşti, ai un mijloc paliativ în aşa-numitul avantage. Acesta consistă într-un fel de întrecere, aşa încât, dacă cineva a fost mojic tu să fii şi mai mojic, dacă nu mai merge cu ocara, să dai cu mâna, şi anume după un climax1 al restabilirii onoarei: palmele se lecuiesc cu bastonul, loviturile de baston cu biciul; chiar în contra biciului se recomandă de unii scuiparea ca un mijloc probat. însă dacă nu vii la vreme cu aceste mijloace, trebuie numaidecât să alergi după operaţii sângeroase. Metoda paliativă descrisă acum îşi are temeiul ei în maxima următoare:
4. Precum este o ruşine de a fi insultat, aşa este o onoare de a insulta. D. e., în partea potrivnicului meu poate fi ade-vătul, dreptatea şi raţiunea; eu însă îl insult: de îndată aceste
1 „După o ierarhie" sau „după o gradaţie" a restabilirii onoarei (n. ed.).
toate trebuie să o rupă de fugă, şi dreptatea şi onoarea sunt acum în partea mea; el, din contră, şi-a pierdut deocamdată onoarea, până ce nu o pune la loc, nu prin dreptate şi raţiune, ci prin sabie şi pistol. Prin urmare, mojicia este o calitate, care în punctul onoarei ţine loc de toate celelalte sau le covârşeşte: cel mai mojic are totdeauna dteptate: quid multa? Orice prostie, orice bădărănie sau infamie ar fi comis cineva — prin mojicie le poate repara pe toate şi le legitimează îndată. De cumva într-o discuţie sau în o simplă conversaţie unul arată mai multă cunoştinţă de cauză, mai multă iubire de adevăr, o judecată mai sănătoasă, mai multă minte decât noi, cu un cuvânt: dacă arată calităţi intelectuale care ne pun pe noi în umbră, putem să anulăm îndată aceste superiorităţi, să acoperim sărăcia minţii noastre şi să ajungem, din conttă, noi superiori dacă ne punem pe ocară şi devenim grosolani. Căci mojicia biruieşte orice argument şi eclipsează orice spirit; dacă protivnicul nu intră în această luptă şi nu ne întâmpină cumva prin o mojicie şi mai mare - în urma căreia ar trebui să ajungem la frumoasa întrecere numită avantage — noi rămânem biruitori şi onoarea este în partea noasttă; adevătul, cunoştinţa, mintea, inteligenţa, spiritul trebuie să-şi ia cattafusele şi să se vadă alungate de nobila mojicie.
De aceea „oamenii de onoate", când îşi exprimă cineva o opinie care nu se împacă cu a lor, sau numai arată mai multă minte decât au ei la îndemână, se pregătesc de îndată a se sui pe acel cal de bătaie; şi dacă în vreo controversă nu ştiu cu ce argument să răspundă, vor căuta îndată o expresie de ocară, pe care o vor găsi mai uşor şi care le aduce acelaş serviciu; după care apoi vor pleca triumfătoti. Se vede de aici cu câtă dreptate s-a atribuit principiului de onoare îmbunătăţirea şi poleirea tonului în societate! Această maximă iarăşi se sprijineşte pe cea următoare, care este maxima fundamentală şi oarecum sufletul pravilei întregi:
326
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
327
5. Curtea cea mai înaltă a dreptăţii, care judecă în ultima instanţă toate cauzele de onoare, este puterea fizică, adecă bestialitatea. Căci, exact vorbind, orice mojicie este un apel la bestialitate, care declină competenţa puterilor intelectuale sau a dreptului moral şi pune în locu-i lupta puterilor fizice. In specia om, pe care Franklin îl defineşte a toolmaking animal (un animal fabricant de unelte), lupta se face sub forma duelului şi cu instrumentele ce-i sunt proprii; şi astfel se pronunţă o hotărâre definitivă. Această maximă fundamentală se numeşte, cu un cuvânt cunoscut în limba germană, dreptul pumnului, Faustrecht, care, ca şi expresia minte pe dos, are un înţeles ironic; prin urmare, şi onoarea cavalerească ar trebui să se numească onoarea pumnului.
6. Vorbind mai sus despre onoarea civică, am văzut-o foarte scrupuloasă în privinţa proprietăţii, a obligaţiilor contractate şi a cuvântului dat; însă pravila ce o analizăm acum arată aici cea mai nobilă liberalitate. După această pravilă, de un singur cuvânt trebuie să te ţii, de aşa-numita parolă de onoare, adecă de cuvântul la care ai zis „pe onoare!" - de unde se naşte prezumţia că de toate celelalte nu trebuie să te ţii. Şi chiar dacă ai călcat parola de onoare, îţi mai poţi scăpa onoarea prin mijlocul cel universal, prin duel, adecă provocând pe cei ce susţin că ai dat parola de onoare. După această pravilă o singură datorie trebuie plătită neapărat, datoria de la cărţi, care de aceea şi poartă numele „datoria de onoare". Pentru celelalte datorii poţi înşela şi pe creştini şi pe ovrei: aceasta nu vatămă onoarea cavalerească întru nimic.
Că această pravilă curioasă, barbară şi ridiculă, a onoarei s-a născut din esenţa naturei omeneşti sau din vreo privire sănătoasă a relaţiilor umane, înţelege cetitorul nepărtinitor de la prima vedere. O altă dovadă mai este sfera cu totul restrânsă în care domneşte: căci aceasta este exclusiv numai Europa, şi Europa numai de la veacul de mijloc încoace, şi chiar aici numai la aristocraţi, la militari şi la cei ce se iau după ei. Nici
grecii, nici romanii, nici popoarele asiatice, cu înalta lor cultură din antichitate şi din timpurile moderne, nu ştiu nimic despre această onoare şi despre maximele ei. Ei toţi nu cunosc altă onoare decât cea analizată la început. Deci la ei tot omul trece de ceea ce este prin purtarea sa, iar nu de ceea ce-i place unei guri rele să zică despre el. Ea ei toţi, ceea ce spune sau face cineva poate să nimicească propria sa onoare, dar niciodată onoarea altuia. O lovitură este la ei toţi o lovitură şi nimic mai mult, pe care o poate da şi mai tare orice cal şi orice măgar; ea, după împrejurări, va deştepta mânia sau va putea fi pedepsită pe loc: dar cu onoarea n-are a face, şi nu se ţine jurnal despre lovituri sau despre insulte, precum şi despre „satisfacţia" dobândită sau necerută. In vitejie şi în despreţuirea vieţei ei nu sunt mai pe jos de popoarele Europei creştine. Grecii şi romanii au fost şi ei eroi (şi încă ce eroi!), dar despre point d'honneur n-au ştiut nimic. Duelul la ei nu era treaba nobililor naţiunii, ci a gladiatorilor venali, a sclavilor părăsiţi şi a osândirilor, care alternând cu animalele sălbatice se asmuţeau unii asupra altora spre desfătarea poporului. Cu introducerea creştinismului fură oprite jocurile de gladiatori: dar în locul lor s-a pus în vremurile creştine duelul prin mijlocirea „judecăţii lui Dumnezeu". Dacă jocurile gladiatorilor erau o jertfă barbară adusă petrecerilor obştei, duelul e o jertfă barbară adusă prejudecăţei obşteşti; numai că aici nu se jertfesc făcătorii de rele, sclavii şi arestanţii, ci oamenii liberi şi nobili.
Istoria ne-a păstrat o sumă de fapte care dovedesc că acea prejudecată era necunoscută în antichitate. Un duce teutonic, d.e., provocând pe Marius la duel, acest erou îi trimisese răspunsul că dacă s-a sătutat de viaţă să se spânzure, însă îi propuse totdeodată un gladiator încercat, cu care să se ia la luptă (Freinsh <emius Johannes>, Suppl\ementorum...] in Eiv., lib. LXVIII, c. 12). în Plutarh {Tbem[istocles], 11) cetim că Eurybiades, mai marele flotelor, certându-se cu Themistocles, a ridicat băţul spre a-1 lovi; dar nu vedem că acesta ar fi scos
328
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
329
atunci sabia, ci numai că i-a răspuns: TrocT^ov jaev obv, cocovctov 5e „loveşte-mă, dar ascultă-mă". Cu câtă indignaţie va constata cetitorul „de onoare" că în Plutarh lipseşte ştirea cum că corpul ofiţerilor atenieni ar fi declarat îndată că nu voieşte să mai servească sub un asemenea Themistocles! Cu tot dreptul zice dar un scriitor francez mai nou: „«' quelqu'un s'avisait de dire que Demosthene fut un homme d'honneur, on sourirait de pitii... Ciciron n 'etan pas un homme d'honneur non plas" (Soirees litteraires par C. Durând, Rouen, 1828, voi. 2, p. 300). Apoi pasagiul din Platon {De leg[ibus], IX, ultimele 6 pagini, asemenea IX, p. 131, edit. Bip.) despre rfixioi, adecă despre maltratări, arată îndestul că cei vechi nu aveau idee de cerinţele punctului de onoare cavaleresc în asemenea lucruri. Socrat a fost în urma deselor sale disputări de multe ori maltratat, dar a suferit maltratările fără a-şi pierde cumpătul; primind odată o lovitură cu piciorul, răspunse cu sânge rece unuia care se mira de aceasta: „dacă m-ar fi lovit un măgar, aş porni oare jalbă în contra lui?" (Diog. Laert., II, 21). Şi altă dată, când îl înttebă unul: „dar acela nu te înjură şi nu te ocăreşte?", răspunsul lui a fost: „nu, căci ceea ce zice el nu se potriveşte cu mine" (ibid., 36). Stobaeus (Florileg[ium], ediţia lui Gaisford, voi. I, p. 327-330) ne-a păstrat un lung pasagiu din Musonius din care se vede cum erau privite injuriile la cei vechi; ei nu cunoşteau altă satisfacţie decât cea judecătorească, şi oamenii cu minte nu-şi pietdeau vremea nici cu aceasta. Că, în adevăr, cei vechi nu admiteau altă satisfacţie pentru o palmă primită decât ptin ttibunale se poate vedea lămurit din Gorgias al lui Platon (p. 86, Bip.), unde stă şi opinia lui Socrat (p. 133). Aceasta rezultă şi din povestirea lui Gellius (XX, 1) despre un Lucius Veratius, care din frivolitate şi fără nici o cauză da cerăţenilor romani cu care se întâlnea pe uliţă câte o palmă şi, spre a scăpa de ptoceduri mai îndelungate, avea îndărătul său un sclav cu o pungă cu bani de aramă, care plătea îndată amenda legală de 25 assi. Crates, renumitul filozof cinic,
•primise de la muzicantul Nicodromos o palmă aşa de tare, 'încât i se umflase obrazul: atunci el îşi legă de frunte o tăbliţă cu inscripţia NtxoopojjLoc; eitotei (Nicodrom a făcut-o), şi :astfel muzicantul fu acoperit de ruşine (Diog. Laert., IV, 89), ca unul ce fusese aşa de brutal cu un bărbat pe care Atena întreagă îl venera ca pe un zeu domestic. (Apul[eius], Flor[ida], p. 126, Bip.). De la Diogenes din Sinope ne-a rămas o scrisoare ■Către Melesippus, în care spune că nişte tineri beţi din Atena l-au bătut şi observă că aceasta nu face nimic. (Nota Casaub[onis\ WDiog. Laert., VI, 33)1.
„Da, răspundeţi voi, însă aceştia erau înţelepţi!" Iar voi sunteţi nebuni? Atunci ne-am înţeles. După cum vedem dat, cei vechi nu cunoşteau principiul onoarei cavalereşti, fiindcă ei, precum este ştiut, rămâneau în toate lucrurile credincioşi naturei nefalsificate şi nu-şi umpleau capul cu asemenea pocituri nenorocite şi sinistre. De aceea nici nu puteau vedea într-o lovitură pe obraz altceva decât ceea ce este, o mică incomodare fizică, pe când celor moderni le-a devenit o catastrofă şi o temă de tragedii, d.e. în Cid al lui Corneille, asemenea într-o dramă nemţească mai nouă, care se intitulează „puterea împrejurărilor", dar care ar trebui să se intituleze „puterea prejudecăţilor"; iar dacă se întâmplă o dată să se dea o palmă în Adunarea Naţională din Paris, ea răsună în toată Europa. Insă „oamenilor de onoare", pe care trebuie să-i fi supărat prin citaţiunile mele clasice şi prin exemplele aduse din antichitate, le recomand ca antidot să citească în
' [în cartea sa De constantin sapientis, de la capitolul X până la sfârşit, a tratat amănunţit ofensa (contumelia) pentru a dovedi că înţeleptul trebuie să n-o ia în seamă. In capitolul XIV spune: ,At sapiens colaphis ţercussus, quidfttcietf" - quod Cato, cum illi os percussum esset: non ex-canduit, non vindicavit injuriam: nec remisit quidem, sedfactam negavit. - „Dar înţeleptul care a primit ofensa, ce va face el?" - ceea ce a făcut Caton când a fost lovit peste faţă: nu s-a mâniat, nu s-a răzbunat pentru injuria adusă, nici măcar n-a iertat-o, dar a negat că ea ar fi fost comisă.]
330
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
331
opera magistrală a lui Diderot: Jacques le fataliste istoria d-lui Desglands şi să se desfăteze şi să se îmbărbăteze cu acest model de onoare cavalerească modernă1.
Din cele arătate se vede îndestul că principiul onoarei cavalereşti nu poate să fie un principiu primitiv întemeiat pe chiar natura omenească. El este artificial şi originea lui am aflat-o fără greutate. Am văzut că acest soi de onoare este produsul unor timpuri în care pumnii erau mai dezvoltaţi decât capetele şi în care popii ţineau minţile în lanţuri, adică al lăudatului veac de mijloc şi al cavalerismului lui. Pe atunci oamenii lăsau atotputernicului Dumnezeu nu numai sarcina de a îngriji de ei, ci şi de a judeca pentru ei. Si astfel chestiile de drept mai delicate se hotărau prin ordalii sau „judecăţile lui Dumnezeu", care cu puţine excepţii nu erau alta decât dueluri, nu numai întte cavaleri, ci şi între burghezi, precum se dovedeşte dintr-un exemplu interesant din Henric VI de Shakespeare (Partea II, act. 2, sc. 3). Tot ia duel ca la o instanţă superioară (Judecata lui Dumnezeu!) se putea apela în contra
1 Iacă această istorie, aşa cum o rezumă Schopenhauer într-o prelucrare mai veche a disertaţiei de faţă:
„Doi oameni de onoare, dintre care unul se numea Desglands, făceau curte aceleiaş femei. Şezând odată unul lângă altul la masă împreună cu dama curtenită, Desglands caută a atrage atenţia acesteia prin cele mai alese cuvinte; dama însă nu-I prea bagă în seamă, ci-şi îndreptează ochii mereu spre rivalul lui. Din gelozie, Desglands, care tocmai ţinea un ou fiert în mână, are o contracţie spasmodică, în urma căreia oul se sparge şi împroaşcă pe rivalul său drept în faţă. Acesta ridică braţul, însă Desglands îl opreşte şi-i zice la ureche: «O iau drept primită». O adâncă tăcere urmează. A doua zi Desglands se arată cu un mare plasture negru pe partea dreaptă a obrazului. Se face duelul; rivalul este greu rănit, însă nu de moarte. Atunci Desglands îşi micşorează plasturele cel negru cu câteva linii. După însănătoşirea rivalului, al doilea duel; rivalul este iarăşi rănit, şi Desglands îşi mai scurtează plasturele. Şi aşa mai departe încă de vreo cinci sau şase ori: după fiecare duel, Desglands îşi micşorează plasturele, până când rivalul rămâne mort" (n. — T. M.).
Dricarii hotărâri judecătoreşti. Cu alte cuvinte, puterea şi îndemânarea fizică, adecă natura animală, erau aşezate pe scaunul judecătoresc în locul raţiunii, şi dreptatea şi nedreptatea OU se hotărea după ceea ce făcea cineva, ci după aceea ce i se întâmpla, tocmai conform principiului onoarei cavalereşti de astăzi. Cine se mai îndoieşte de această origine a duelului, să citească excelenta carte a lui J.G. Mellingen, The history of duelling, 1849. Intre cei ce păzesc cu sfinţenie „codul de onoare" şi care, de altminteri, nu au reputaţia de a fi tocmai oamenii cei mai erudiţi sau cei mai inteligenţi, se află chiar în jiua de astăzi unii după a căror credinţă rezultatul duelului este, în adevăr, hotărârea lui Dumnezeu, şi această credinţă dovedeşte o îndelungată transmitete ereditară, i   Tendinţa principiului de onoare cavalerească, lăsând la o parte originea lui medievală, este mai întâi de toate de a stoarce cu sila, adică ameninţând cu putetea fizică, manifestarea externă a unei stime pe care crezi de prisos sau îţi este prea greu Să o dobândeşti în realitate. Cam tot aşa ar fi când cineva, încălzind cu mâna micul glob al termometrul ui, ar voi să dovedească prin urcarea coloanei de mercur că odaia sa este bine încălzită. Privit mai de aproape lucrul se explică astfel: precum onoarea civică care are în vedere relaţiile noastte paşnice cu ceilalţi oameni, consistă în opinia acestora că noi merităm deplină încredere, fiindcă respectăm drepturile fiecăruia în orice caz, tot aşa onoarea cavalerească consistă în opinia lor că noi inspirăm temere, fiindcă suntem hotărâţi a ne apăra drepturile noastte cu orice preţ. Maxima că este mai bine să inspiri temere decât încredere nu ar fi tocmai aşa de gteşită — căci pe dreptatea oamenilor nu se poate pune mare temei — dacă am trăi în starea primitivă a naturei, unde fiecine ttebuie să se apere singur şi să-şi susţie singur dreptatea; însă în starea de civilizaţie unde statul a luat asupra sa paza persoanei şi a averei noastre, nu se mai poate aplica, şi stă numai precum stau astăzi cetăţuile şi castelurile din vremea dreptului pumnului, părăsite printre
332
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
333
holde şi şosele, ba chiar pe lângă drumurile-de-fîer. Şi astfel onoarea cavalerească întemeiată pe maxima de mai sus s-a agăţat de acele vătămări personale pe care statul le pedepseşte prea uşor sau, după principiul de minimis lex non curat, nu le pedepseşte deloc, nefiind decât atingeri neînsemnate, uneori chiar numai renghiuri copilăreşti. Ea însă tocmai în privinţa lor s-a cocoţat la o pretinsă înălţime de vederi şi a umflat valoarea persoanei ca persoană într-un mod exagerat, nepotrivit cu natura, condiţiile şi soatta omului, a ridicat-o la un fel de sfinţenie şi, găsind pedeapsa statului pentru micile ei atingeri prea neîndestulătoare, s-a însărcinat să aplice singură pedeapsa, şi anume totdeauna asupra trupului şi chiar a vieţei protiv-nicului. E lucru vederat că aici se arată o fudulie îndrăzneaţă şi o semeţie afară de cale, care uită cu desăvâşire ce este omul în adevăr şi cere pentru el o absolută inviolabilitate şi scutire de imputări. Insă oamenii care sunt hotărâţi a susţinea cu de-a sila asemenea principii şi care proclamă maxima „cine mă insultă, necum cine mă bate, să fie osândit la moarte", merită numai pentru aceasta să fie izgoniţi din ţară1. Ce e drept,
1 [Notă: Onoarea cavalerească este copilul orgoliului şi al nebuniei. Adevărul opus acestui precept este cel mai categoric exprimat în comedia El Principe Constante prin cuvintele: „Esa es la herencia de Adan" -aproximativ tradus: „mizeria este soarta fiilor lui Adam". Este de remarcat că acest superlativ al orgoliului nu se manifestă decât printre adepţii acelor religii care impun umilinţa extremă credincioşilor lor, căci acest principiu al onoarei cavalereşti este necunoscut altor epoci sau altor continente. Totuşi principiul acesta nu poate fi atribuit religiei, ci orânduirii feudale în virtutea căreia orice nobil se socotea un mic suveran, care nu admitea ca nici un om să-I judece, şi de aceea atribuia persoanei sale o inviolabilitate şi o sanctitate absolută; de aceea orice atentat asupra persoanei lui, deci orice lovitură şi orice insultă îi apărea ca o crimă capitală. Aşadar, principiul onoarei şi duelul nu erau la început decât o îndeletnicire a nobilimii; mai târziu au apărut şi printre ofiţerii cărora li s-au alăturat şi alte persoane, deşi nu toate, aparţinând cercurilor mai înalte ale societăţii, spre a nu fi socotite ca fiind mai prejos. Ordaliile, cu
pentru acoperirea şi justificarea acesrei semeţii se aduc felurite pretexte. Se zice că din doi oameni curagioşi nici unul nu cedează şi că astfel din cea mai mică pricină s-ar naşte insulte, apoi bătăi şi în sfârşit omoruri, că, prin urmare, este mai bine şi mai convenabil să trecem peste gradele intermediare şi să ajungem îndată la arme. Procedura specială s-a formulat apoi într-un sistem greoi şi pedant, cu legile şi cu regulele lui, care este cel mai trist caraghioslâc din lume şi se înfăţişează ca un adevărat templu al nebuniei omeneşti. Dar punctul de plecare însuşi e greşit; căci în chestii de puţină însemnătate (cele însemnate se aduc totdeauna înaintea tribunalelor), din doi oameni curagioşi cedează unul, şi anume cel mai cuminte, iar simplele opinii se trec cu vederea. Dovadă poporul sau mai Bine zis numeroasele clase care nu se ţin de principiile onoarei cavalereşti, unde, prin urmare, certele se sfârşesc după cursul lor firesc: la aceste clase omorul este de o sută de oti mai rar decât la fracţiunea care se închină acelui principiu şi care poate nu e mai numeroasă decât 1/1 000; şi chiar bătăile sunt rare. Se mai zice apoi că „bunul ton" şi manierele alese ale societăţii se razimă pe acel principiu de onoare, cu duelurile sale, care ar fi garanţie în contra bădărăniilor. însă la Atena, la Corint şi la Roma se afla desigur societatea aleasă şi încă foarte aleasă, asemenea erau şi acolo moravuri distinse şi maniere elegante, fără ca să se fi întemeiat pe gogoriţa onoarei cavalereşti. Dar ce e drept, la ei nu ocupau femeile rangul întâi fn societate, precum îl ocupă la noi, ceea ce face conversaţia noastră aşa de frivolă şi de deşartă, încât împiedică orice dialog
fpate că au dat naştere duelului, nu sunt originea principiului de onoare, ddoar consecinţa şi punerea în aplicare a lui: cine nu recunoaşte nici unui om dreptul de a-1 judeca, apelează la un judecător divin. Dar ordaliile ftsăşi ca atare nu sunt specifice creştinismului; sunt foarte frecvente în %tahmanism a bien que le plus souventm vremuri mai vechi; dar vestigii lft.mai găsesc şi astăzi.]
334 TITU MAIORESCU
mai serios şi, pe de altă parte, contribuie desigur la prepon-deranţa ce se acordă în societatea cea înaltă curagiului personal înaintea tutulor celorlalte calităţi, cu toate că în sine curagiul nu e decât un merit foarte secundar, o virtute de sublocotenent, în care ne întrec chiar şi dobitoacele, precum şi se zice, d.e., „curajos ca un leu". Dar ce e mai mult: contra opiniei citate mai sus, tocmai principiul de onoare cavalerească este adeseori în chestii mai importante un refugiu sigur al neones-tităţii şi al răutăţii, iar în chestiile mici un azil al obrăzniciei, al neruşinării şi al mojiciei, fiindcă o sumă de necuviinţe foarte neplăcute se tolerează din pricină că nimeni nu e dispus a-şi risca viaţa mustrându-le. Drept aceea şi vedem duelul mai în floare şi mai tare susţinut tocmai la naţia care în afacerile politice şi financiare a dovedit că-i lipseşte adevărata onestitate; iar despre relaţiile private ale indivizilor ei nu avem decât să întrebăm pe cei ce le-au încercat; şi cât pentru urbanitatea şi cultura ei socială, şi-a făcut de mult reputaţia unui model negativ.
Concluzia este că toate acele pretexte nu se pot susţinea. Cu mai mult temei s-ar putea zice că, precum un câine mârâie la mârâit şi răspunde prin linguşiri la linguşiri, tot aşa este în firea omului de a răspunde la duşmănie prin duşmănie şi de a se mânia şi învrăjbi dinaintea semnelor de dispreţ sau de ură. De aceea şi zice Cicero: „habet quendam aculeum contumelia, quem patiprudentes ac viri boni difficillimepossurit" („ocara are un fel de ac, pe care chiar oamenii cei buni şi cu minte cu greu îl pot suferi"); şi, în adevăr, nicăiri în lume (cu excepţia câtorva secte pioase), insultele, necum bătăile, nu se primesc cu sânge rece. însă natura nu ne îndeamnă să facem ceva mai mult decât să ne luăm o satisfacţie corespunzătoare, iar nu să pedepsim cu moarte pe cei ce ne-ar fi imputat că am spus un neadevăr sau că suntem proşti sau laşi; şi vechea maximă germană „pentru o palmă, un pumnal" este o superstiţie cavalerească revoltătoare, în orice caz răzbunarea sau pedepsirea ofenselor este treaba mâniei, dar nu a onoarei şi a datoriei, cum vrea să o facă
TRADUCERI 335
principiul cavaleresc. Din contra, este sigur că o imputare nu poate atinge decât în proporţia în care este meritată; dovadă este că cea mai mică aluzie care nemereşte ne vatămă mult mai adânc decât cea mai grea învinovăţire fără temei. Prin urmare, cine ştie că nu merită o imputare o poate despreţui şi o va des-preţui. Principiul de onoare cere, din contră, să arate o susceptibilitate ce nu o are şi să răzbune prin sânge o ofensă ce nu-1 atinge. însă trebuie să aibă o slabă opinie despre propria sa valoare acela care se grăbeşte să astupe glasul oricărui atac pentru ca să nu se audă. Adevărata stimă de noi înşine ne face nepăsători pentru insulte, iar în lipsa ei, prudenţa şi buna creştere ne învaţă să scăpăm cel puţin aparenţa şi să ascundem mânia. Dacă s-ar pierde odată superstiţia principiului cavaleresc; dacă nimeni nu şi-ar mai închipui că prin insulte poate atinge onoarea altuia sau câştiga ceva pentru onoarea sa; dacă ar înţelege societatea că o nedreptate, o brutalitate, o mojicie nu se poate legitima prin declararea celui ce le-a comis că este gata a da satisfacţie imediată, adecă a se bate: atunci s-ar răspândi în curând convingerea că în materie de insulte şi de ocări cel biruit este biruitor şi că - după vorba lui Vincenzo Monti — injuriile Sunt ca procesiunile cu icoane, care se întorc totdeauna la biserica de unde au pornit. Atunci nu ar mai fi de ajuns, precum este acum, să fii mojic pentru ca să ai dreptate; atunci omul cu minte şi cu pricepere ar avea altă autoritate decât o are acum, unde înainte de a vorbi, trebuie să se îngrijească totdeauna ca nu cumva să supere prejudecăţile proaste ale oamenilor mărginiţi la minte, pe care toată fiinţa lui îi nelinişteşte şi îi necăjeşte, pentru a nu ajunge a-şi risca viaţa, puind în cumpăna duelului un cap în care domneşte raţiunea, contra unei căpăţâni în care s-a încuibat neghiobia. Atunci superioritatea intelectuală ar dobândi în societate primatul ce i se cuvine şi pe care îl ocupă astăzi, deşi nu pe faţă, superioritatea fizică şi curagiul brutal, şi atunci s-ar înlătura cel puţin unul din motivele pentru care oamenii eminenţi fug de societate. O
336
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
337
asemenea schimbare ar aduce cu sine adevăratul „bonton" şi ar scoate Ia iveală adevărata societate aleasă, în forma în care a existat, fără îndoială, la Atena, la Corint şi la Roma, şi despre care îşi poate face cineva o idee citind Banchetul lui Xenofon.
Dar acum apărătorii pravilei cavalereşti îmi vor aduce desigur ultimul lor argument: „Ei! d-apoi atunci, ferească Dumnezeu, ar putea să vie unul şi să dea altuia o palmă!" La care eu aş răspunde mai întâi, pe scurt, că la cele 999/1 000 ale societăţii, care nu recunosc numita pravilă, s-a întâmplat adeseori aşa ceva fără ca să fi urmat moarte de om, pe când la cei cu onoarea cavalerească orice lovitură este de obicei chestie de viaţă şi de moarte. însă vteau să cercetez lucrul mai cu de-amănuntul. Mi-am dat de multe ori osteneală să caut în natura omenească, fie în partea ei animală, fie în cea raţională, vreun motiv valabil sau cel puţin plauzibil, întemeiat nu pe fraze goale, ci pe noţiuni precise, care să poată îndreptăţi credinţa, înrădăcinată în o parte a societăţii că o palmă ar fi un lucru grozav; însă toată osteneala mi-a fost zadarnică. O lovitură este şi rămâne o durere trupească foarte mică, pe care fiece om o poate pticinui altuia fără a dovedi prin aceasta altceva decât că este mai tare sau mai îndemânatic, sau că celălalt nu s-a păzit. Mai mult nu găseşte analiza. Apoi am văzut pe acelaş cavaler, căruia o atingere cu mâna omenească îi pare cel mai mare rău, primind o lovitură de zece ori mai tare de la calul său şi asigurând, deşi şchiopăta cu fălcile încleştate de durere, că nu însemnează nimic. Atunci mi-am zis că poate o fi mâna omenească pricina. însă am văzut pe cavalerul nostru primind de la această mână împungeri cu spada şi tăieri cu sabia şi asigurând că sunt nimica toată. Apoi mi s-a spus chiar că loviturile cu latul săbiei sunt depatte de a fi aşa de rele ca cele cu bastonul, din care cauză elevii şcoalelor militare, până mai când era, se pedepseau cu lovituri de sabie, dar niciodată de baston; şi ce e mai mult: lovitura cu sabia, prin care te consacră cavaler, ttece de foarte mare onoare. Acum am sfârşit-o cu explicările
psihologice şi morale, şi nu-mi rămâne decât să constat şi aici o superstiţie veche şi înrădăcinată, un exemplu mai mult, pe lingă atâtea altele, despre ceea ce se poate vârî în capul unui am. Să mai adăugăm faptul cunoscut că în China bătaia cu bambus este o pedeapsă civilă foarte obişnuită şi pentru funcţionari de rang mai înalt, de unde rezultă că acolo natura omenească, chiar la oameni foarte civilizaţi, a putut să producă vederi cu totul deosebite în materia ce ne preocupă1.
O privire nepărtinitoare asupra naturei omeneşti ne învaţă că bătaia este pentru oameni un lucru tot aşa de firesc ca şi muşcatul pentru animalele sălbatice şi împunsul pentru vitele cornute; omul este un animal bătăios. De aceea şi suntem indignaţi dacă aflăm uneori că un om a muşcat pe altul, pe când bătaia dată sau suferiră este o întâmplare firească şi obişnuită. Se înţelege uşor, cu toate aceste, că o cultură mai înaltă va căuta a se feri şi de asemenea excese printr-o înfrânare mutuală a oamenilor. Dar de aci până a face pe o naţie întreagă Sau numai pe o parte a ei să creadă că o lovitură e o nefericire grozavă, care trebuie să fie urmată de omor, deosebirea e mare, şi o asemenea credinţă e o adevărată cruzime. Sunt prea multe Suferinţe reale în lume încât să ne fie iertat a le mai spori cu cele închipuite, care să se prefacă apoi în reale, şi tocmai acolo ajunge acea prejudecată proastă şi neomenoasă. Aşa fiind, nu pot aproba nici guvernele, nici corpurile legiuitoare care îi mai vin în ajutor grăbindu-se a desfiinţa pretutindeni, la civili şi la militari, pedeapsa bătăii. Ele cred că lucrează în interesul umanităţii, pe când fac tocmai dimpotrivă şi lucrează la întărirea acelei prejudecăţi nenorocite şi nefireşti căreia i s-au adus atâtea jertfe de oameni. Când e vorba să pedepseşti pe
1 Vingt ou trente coups de cârme sur le derriere c'est pour ainsi dire le pain quotidien des Chinois. C'est une correction paternelle du mandarin laquelle n'a rien d'infamant et qu'ils recoivent avec action de grâces {Lettres tdifiantes et curieuses, ed. 1810, voi. XI, pag. 454) («. - T.M.).
338
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
339
cineva pentru o greşala, cel dintâi lucru ce-ţi vine în gând este să-i dai o bătaie, prin urmare pedeapsa aceasta este cea mai firească: cine nu pricepe cu vorba, pricepe cu varga. Şi e lucru drept şi natural să dai o bătaie, se-nţelege moderată, unui ora pe care nu-1 poţi pedepsi altfel, nici cu bani dacă nu are avere, nici cu închisoare dacă e trebuincios la lucru. Vreun argument valabil nu se aduce în contră, ci numai fraze goale despre „demnitatea omului", izvorâte iarăş din acea primejdioasă prejudecată şi nu dintr-o cugetare sănătoasă; precum se dovedeşte şi din faptul cam ridicul că în timpul din urmă unele state au înlocuit la soldaţi bătaia prin arestul pe laviţe lăţuite (Lattenstrafe); şi aceste produc o durere trupească, care însă nu e privită ca nedemnă sau infamantă.
Cu asemenea încutajări a prejudecăţii de care vorbim se întăreşte principiul onoarei cavalereşti şi în urma lui duelul, pe când statul se încearcă a-i pune o stavilă prin legi sau cel puţin îşi dă aerul de a încerca1. Şi astfel această rămăşiţă scandaloasă din dreptul pumnului, stafie ivită din timpurile cele mai barbare ale veacului de mijloc, se mai plimbă ziua
1 Iată după mine adevăratul motiv pentru care guvernele îşi dau numai aerul de-a stăvili duelul şi se prefac că întâmpină cele mai mart greutăţi, pe când nimic n-ar fi mai uşor, mai ales la universităţi: statul nu e în stare să plătească serviciile ofiţerilor şi funcţionarilor săi cu suma cuviincioasă de bani. De aceea le plăteşte o parte a salariului în onoare sub forma de titluri, uniforme şi decoraţii. Spre a se menţine această remunerare ideală a serviciilor la un curs ridicat, simţimântul de onoare trebuie să fie hrănit, dezvoltat şi chiar exagerat; dar fiindcă onoarea civică nu este de ajuns pentru acest scop, ca una ce este proprietatea comună a tutulor, se cheamă în ajutor onoarea cavalerească şi i se prelungeşte astfel viaţa. In Anglia, unde lefurile civile şi militare sunt mult mai mari decât pe continent, nu se mai simte trebuinţa unui asemenea ajutor; de aceea acolo s-a şi putut dezrădăcina duelul, care mai ales în ultimii 20 de ani a ajuns a fi foarte rar şi se priveşte ca o nebunie ridiculă. Desigur marea Anti-duelling-society, care numără o mulţime de lorzi, amirali şi generali printre membrii ei, a contribuit mult la acest rezultat: Molochului nu i se mai aduc jertfe (n. - T. M.).
mare printre oamenii din secolul al 19-lea; va fi venit, în sfârşit, vremea să o alungăm cu ruşine din mijlocul nostru. Astăzi este oprit a asmuţi chiar şi câinii şi cocoşii unii în contra altora (cel puţin în Anglia se pedepsesc asemenea petreceri). Cum se poate dar ca oamenii să fie asmuţiţi fără voia lor, şi încă la o luptă de moarte, prin ridicula prejudecată a onoarei cavalereşti ţi prin prostia reprezentanţilor şi apărătorilor ei, care pentru 0 nimica toată silesc pe oameni să se lupte unii în contra altora ca. gladiatorii? Puriştilor noştri germani le-aş propune cuvântul ^asmuţire de cavaleri" {Ritterhetze) în loc de duel, care e probabil că nu derivă de la latinul duellum, ci de la spaniolul duelo, adecă suferinţă, plângere. Pedanteria cu care s-a organizat această nebunie dă - ce e drept - matetie de râs; dar, pe de altă parte, te indignează să vezi cum acel principiu cu pravila lui absurdă face stat în stat, nu recunoaşte alt drept decât dreptul pumnului şi titanizează clasele supuse lui, instituind un fel de tribunal de inchiziţie ca Sfânta Vehma (heiliges Vehmgericht), înaintea căruia fiecine poate găsi uşor motive pentru a cita pe altul şi a trage asupra sa şi asupra lui o sentinţă de viaţă şi de moarte. Şi astfel avem în mijlocul societăţii o vizuină din ascunsul căreia omul cel mai mişel, numai să facă parte din cei ce se ţin de principiul onoarei cavalereşti, poate ameninţa şi chiar stinge de pe faţa pământului pe omul cel mai bun şi în adevăt onorabil, pe care, tocmai din această cauză, trebuie să-1 urască. După ce în ziua de astăzi justiţia şi poliţia au ajuns mai mult sau mai puţin să împiedice pe făcătorii de rele de a ne opri în drumul mare cu strigătul „punga sau viaţa", ar trebui, în sfârşit, să ajungă şi mintea sănătoasă a împiedica pe orice om de nimic să ne strige în mijlocul vieţii noastre liniştite „onoarea sau viaţa". Şi celor din clasele mai înalte trebuie să Ii se ia de pe inimă piatra ce-i apasă acum, când în fiece moment pot fi expuşi a plăti cu viaţa brutalitatea, mojicia, prostia sau răutatea altora, cărora le trece prin cap să-şi îndrepteze aceste preţioase calităţi în contra lor. E o nedreptate, e o ruşine ca
340
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
341
doi tineri învăpăiaţi şi fără experienţă, iuţindu-se la vorbă, să fie siliţi a plăti aceasta cu sângele, cu sănătatea sau cu viaţa lor.
Cât de apăsătoare e titania acestui stat în stat şi cât de mare este puterea acelei prejudecăţi se dovedeşte din faptul că în unele cazuri, unde restabilirea onoarei prin duel era cu neputinţă, fie din pricina nepotrivirii poziţiilor sociale, fie din vreo altă pricină, omul insultat s-a sinucis de desperare, făcând astfel din sfârşitul vieţei sale o comedie sinistră. în cele mai multe cazuri neadevărul şi absurditatea se atată tocmai acolo unde se află culmea dezvoltaţii lor, fiindcă acolo apare contrazicerea; asemenea în cazul de faţă, cea mai neîmpăcată antinomie se iveşte în regulele de onoare ce se impun ofiţerilor; la ei adecă duelul este oprit, dar dacă într-un caz dat îl refuză sau îl evită, sunt pedepsiţi cu izgonirea din armată.
Şi fiindcă tot am apucat să-mi spui verde părerea asupra duelului, vreau să merg şi mai departe. Examinată de aproape şi fără prevenire, deosebirea cea mare şi cea mult lăudată între a omorî pe adversar în lupta pe faţă cu arme egale şi a-1 omorî pândindu-1 pe furiş se întemeiază numai pe împtejurarea că acel stat în stat nu recunoaşte decât dreptul celui mai tare, adică dreptul pumnului, pe care 1-a ridicat la înălţimea unei judecăţi dumnezeieşti şi 1-a luat ca fundament al pravilei sale. Dar şi prin o asemenea luptă pe faţă, cu arme egale, cel biruitor tot nu dovedeşte altceva decât că a fost cel mai tare sau cel mai îndemânatic. Justificarea ce se caută în faptul că lupta este pe faţă presupune că dreptul celui mai tate este în realitate un drept. însă, judecând lucrurile după adevăr, întâmplarea că adversarul meu nu ştie să se apere îmi dă putinţa, dat niciodată dreptul de a-1 omorî; acest drept, singura mea justificare morală, s-ar putea întemeia numai pe motivele ce le am de a-i lua viaţa. însă dacă presupunem că am în adevăr motive destul de tari, atunci dreptatea cauzei nu mai trebuie să atârne de la întrebarea: cine ştie mai bine să împuşte or să dea cu sabia, el sau eu? Ci atunci e indiferent în ce chip îl omor: pe faţă sau
pe furiş. Căci, moraliceşte, dteptul celui mai tare nu ate mai multă valoare decât dreptul celui mai şiret, care se întrebuinţează în omorul cu pândire: atâta drept cât are pumnul trebuie să aibă şi capul. Şi să nu uităm că şi la duel se aplică amândouă; căci orice fentă în scrimă e un atac pe furiş. Dacă mai cred moraliceşte în drept să iau cuiva viaţa, atunci e o prostie din partea mea de a lăsa să mai atârne chestia de la deprinderea mai mare sau mai mică ce o are unul din noi în mânuirea pistolului sau a săbiei, unde, din contră, tocmai el, după ce m-a vătămat o dată, poate să-mi mai ia şi viaţa. Rousseau e de părere că ofensele nu trebuiesc răzbunate prin duel, ci prin asasinat, deşi îşi arată această părere cu mare pre-cauţiune într-o notă misterioasă din Cartea IV a lui Emile. Dat şi el este încă aşa de stăpânit de prejudecata cavalerească, încât priveşte şi imputarea de minciună ca o justificare a asasinatului, pe când ar fi trebuit să nu uite că fiecine metită această imputare de nenumărate ori, şi el însuş în gradul cel mai mare. Dar se vede lămurit că acea prejudecată cate lasă să atârne dreptul de a omorî, de la lupta făţişă cu arme egale crede în adevăr că dreptul pumnului este un drept efectiv şi că duelul este judecata lui Dumnezeu. Italianul aprins de mânie, când sare cu cuţitul asupra celui ce 1-a ofensat oriunde-1 găseşte, este cel puţin consecvent şi neprefăcut; poate să fie mai şiret, dar nu este mai rău decât duelistul. Dacă se obiectează că uciderea adversarului meu în duel este justificată ptin faptul că şi el a căutat să mă ucidă, răspunsul este că eu, provocându-1, l-am pus în poziţie de legitimă apărare; însă a se pune reciproc şi cu intenţie în poziţie de legitimă apărare însemnează tocmai a găsi un ptetext plauzibil pentru omor. Mai curând s-ar putea deduce justificarea din maxima volenti non fit injuria, întrucât este un consimţământ mutual de a-şi pune viaţa în joc. Dar maxima nu se poate aplica fiindcă nu e îndeplinită condiţia volenti: tirania principiului cavaleresc şi a codului său absurd
342
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
343
târăşte cu de-a sila pe amândoi luptătorii, sau cel puţin pe unul din ei, înaintea acestui tribunal setos de sânge.
Am vorbit prea pe larg despre onoarea cavalerească, dar am făcut-o cu bună intenţie; în contra monştrilor fabuloşi din antichitate, Hercul a fost luptătorul care i-a biruit; în contra monştrilor morali şi intelectuali din lumea noastră, singură filozofia este chemată a se lupta. Prin două lucruri mai ales se deosebeşte starea socială modernă de cea antică, în paguba societăţii moderne, căreia îi dau un aer serios şi posomorât, pe când antichitatea, neatinsă de ele, ni se înfăţişează veselă şi oarecum nevinovată ca dimineaţa vieţei. Aceste două lucruri sunt: principiul de onoare cavalerească şi boala venerică - par nobile fratruml Amândouă împreună au otrăvit veixoc; xcu (piAia vieţii, adică ura şi dragostea între oameni. Căci boala venerică îşi întinde înrâurirea mult mai departe decât s-ar părea la prima vedere, fiind nu numai fizică, ci şi morală. De când tolba Amorului are şi săgeţi veninoase, a intrat un element străin, duşman, aş putea zice chiar diabolic în relaţiile sexuale, care sunt acum stăpânite în ascuns de teamă şi de neîncredere. Şi fiindcă aici este piatra temeliei întregului edificiu social, o asemenea alterare îşi întinde efectele mai mult sau mai puţin şi asupra celorlalte relaţii omeneşti, precum uşor s-ar putea dovedi, dacă aceasta nu ne-at depărta prea mult de la tema noastră.
Analog, deşi cu totul de alt soi, este efectul ce-1 produce principiul onoarei cavalereşti, a acestei comedii sinistre, care era necunoscută celor vechi, dar care a făcut societatea noastră modernă aşa de posomorâtă, înţepată şi sfioasă, n-ar fi decât din pricină că toate cuvintele zise în treacăt se despică şi se răstălmăcesc. Dar mai mult decât atât: acest principiu e un fel de Minotaur universal, căruia i se aduc ca tribut pe fiecare an un număr de jertfe dintre fiii celor mai bune familii, nu din o singură ţară, precum se aduceau celui antic, ci din toate ţările Europei. De aceea a venit vremea să atacăm odată această
momâie cu curagiu, precum am făcut-o aici. Fie ca secolul al 3i9-lea să ajungă a nimici aceşti doi monştri ai timpurilor moderne! Să nu pierdem speranţa că în contra celui dintâi vor izbuti doctorii prin măsurile preventive. Dar a nimici momâia este chemarea filozofiei prin rectificarea ideilor, fiindcă guvernele nu au izbutit până acum prin aplicarea legilor, şi, de altminteri, numai rectificarea ideilor stârpeşte răul de la rădăcină. Cu toate aceste, dacă guvernele vor, în adevăr, să oprească rfuelul şi dacă rezultatul cel slab al încercărilor de până acum vine numai din neputinţa lor, atunci să le ptopun eu o lege pentru a cărei eficacitate garantez, şi anume o lege fără operaţii sângeroase, fără ghilotină, fără spânzurătoare, fără muncă silnică pe viaţă, din contra, cu o pedeapsă homeopatic de mică şi foarte uşoară: oricine provoacă la duel sau primeşte provocarea Să fie, ziua mare, în piaţa publică bătut cu nuiele a la chinoise, şi anume provocatorul şi primitorul cu câte 12, iar secundanţii cu câte 6. Dar dacă s-a săvârşit duelul şi a fost urmat de moarte sau de rănire, să se aplice procedura criminală obişnuită. Poate vreun partizan al codului cavaleresc va întâmpina că în urma unei asemenea pedepse mulţi „oameni de onoare" ar fi în stare să se sinucidă; eu însă răspund: e mai bine să se ucidă un astfel de nebun pe sine însuş decât să ucidă pe alţii.
Dar la adecă, guvernele nici nu vor cu tot dinadinsul să oprească duelul. Lefurile funcţionarilor civili şi mai ales ale ofiţerilor (afară de posturile înalte) sunt cu mult prea mici în raport cu munca. Diferenţa se plăteşte în onoare, sub forma de ranguri, de decoraţii şi în genere de înălţarea poziţiei sociale. La asemenea lucru însă duelul este un bun ajutor, şi de aceea printre studenţii universităţilor germane i se şi face o şcoală pregătitoare. Sângele duelanţilor plăteşte deficitul lefurilor.
Pentru a nu lăsa nimic la o parte, să mai amintim aici şi onoarea naţională. Ea este onoarea unui popor întteg faţă cu celelalte popoare. Fiindcă aci nu există Ai forum decât acela
344
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
345
al puterii, şi, prin urmare, fiece membru al comunităţii popoarelor trebuie să-şi apere însuşi drepturile sale: onoarea unei narii se întemeiază nu numai pe încrederea ce o merită (creditul ei), ci şi pe frica ce o inspiră; de aceea nu trebuie să lase niciodată nepedepsite atacurile în contra dreptutilor sale. Ea întruneşte dar susceptibilitatea onoarei civice cu a celei cavalereşti.
între ceea ce reprezintă cineva, adică ce este în ochii lumii, numărasem mai sus şi gloria: despre aceasta ne mai rămâne dar să vorbim. Gloria şi onoarea sunt gemeni, însă gemeni ca Dioscurii, dintre cari Pollux era nemuritor şi Castor muritor; gloria este fratele nemuritor al muritoarei onori, se-nţelege gloria proprie şi adevărată, căci sunt şi multe soiuri de glorie efemeră. Onoarea se referă numai la nişte însuşiri ce se cer de la toţi oamenii de aceeaş condiţie, gloria numai la însuşiri ce nu se pot cere de la nimeni; onoarea la însuşiri pe care fiecine şi le poate atribui în public, gloria la acele pe care nimeni nu şi le poate atribui. Pe când onoarea unui om se mărgineşte în cercul unde este el personal cunoscut, gloria trece mult mai departe de relaţiile personale şi lăţeşte numele până unde pătrunde şi ea. La onoare pretinde oricine, la glorie numai excepţiile, căci numai prin lucrări excepţionale se dobândeşte. Aceste lucrări sunt sau fapte sau opere, şi de aceea sunt şi două căi care conduc la glorie. Pentru calea faptelor ne face destoinici un suflet mare, pentru aceea a operelor o mare capacitate. Fiecare din ele are părţile sale bune şi rele. Deosebirea cea fundamentală este că faptele sunt trecătoare, pe când operele rămân. Cea mai nobilă faptă nu are decât o înrâurire vremelnică; opera genială însă trăieşte şi lucrează statornic, ca o binefacere şi îmbărbătare pentru toate timpurile. Din fapte nu rămâne decât amintirea, care devine tot mai slabă, alterată şi rece, şi cu vremea trebuie chiar să se stingă, dacă nu o culege istoria pentru a o preda posterităţii în stare pietrificată. Operele, din contra, sunt prin ele înşile nemuritoare şi por, mai ales cele scrise, să-şi
■ continue viaţa prin toate timpurile. Alexandru cel Mare tră-, ieste numai cu numele şi în aducerea aminte: dar Platon şi 'Aristotel, Homer şi Horaţiu ttăiesc ei înşii, sunt faţă şi lucrează de-a dreptul prin scrierile lor. Vedele cu Upanişadele sunt .prezente; însă despre faptele petrecute în vremea lor nu ne-a rămas nici o ştire1.
O altă inferioritate a faptelor este atârnarea lor de la ocazii, fără de care nici nu se pot naşte; de unde urmează că gloria lor nu se stabileşte numai după valoarea proprie, ci şi după împrejurările externe care-i dau însemnătate şi fală. Şi, d.e., acolo unde - ca la război - faptele sunt curat personale, gloria atârnă de la martorii oculari, care însă lipsesc adeseori şi, chiar dacă sunt faţă, nu sunt totdeauna drepţi şi nepărtinitori. Pe de altă parte însă faptele, ca lucruri practice, au avantajul de a nu trece peste nivelul judecatei obşteşti: prin urmare, îşi dobândesc aprecierea meritată îndată ce sunt exact povestite; afară numai dacă motivele lor rămân necunoscute în acel moment sau nu se pot aprecia decât mai târziu; căci pentru înţelegerea oricării acţiuni se cere cunoaşterea motivului ei. La opere, dimpotrivă: naşterea lor nu atârnă de ocazii, ci numai de
1 Prin urmare, nu este un compliment dacă, după moda de astăzi, operele, pentru a fi mai lăudate, se numesc fapte. Căci operele sunt din firea lor de un gen mai înalt. Fapta nu e decât o acţiune izvorâtă dintr-un motiv, prin urmare ceva izolat, trecător, ce se ţine de elementul comun şi primitiv al lumii, adică de voinţă. O operă mare sau frumoasă, din contră, este ceva statornic, fiindcă e de însemnătate universală şi a izvorât din inteligenţă, elementul curat şi nevinovat, care se înalţă ca o mireasmă deasupra acestei lumi a poftelor. Un folos al gloriei faptelor este că ea se produce de regulă cu o explozie puternică, adese aşa de tare, încât se aude îndată în Europa întreagă; gloria operelor vine încet şi gradat; întâi cam pe tăcute, apoi tot mai tare, şi adese ajunge de-abia peste un secol la toată puterea ei: dar apoi rămâne, fiindcă rămân operele, uneori mii de ani. Cealaltă, din contra, după ce a trecut prima explozie, devine tot mai slabă, tot mai puţin şi mai puţin cunoscută, până ce în sfârşit rămâne numai în Istorie, cu o viaţă de fantom.
346
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
347
autorul lor, şi ceea ce sunt în valoarea lor proprie rămân câtă vreme trăiesc. Pentru ele dar greutatea este judecata, greutate cu atât mai mare cu cât ele sunt de un gen mai înalt: adese le lipsesc judecătorii competinţi, adese cei nepărtinitori şi sinceri. Dar pe de altă parte, gloria lor nici nu se hotărăşte de o singură instanţă; ci lor le este deschisă calea apelului. Pe când, după cum am zis, din fapte nu ajunge la posteritate decât amintirea, şi anume aşa cum a predat-o actualitatea contimporană: operele vin ele însele şi, cu excepţia fragmentelor pierdute, vin aşa cum au fost; aici dar nu se află vreo denaturare a datelor, şi chiar atmosfera contrară, ce au întâlnit-o poate la început, se pierde mai târziu. Se întâmplă chiar adeseori ca numai timpul, încetul cu încetul, să aducă puţinii judecători competenţi, care, ei înşii o excepţie, să stea la judecată asupra excepţiilor şi mai mari: ei dau succesiv voturile lor hotărâtoare, şi astfel lumea se află deodată, deşi uneori de-abia după secole, în faţa unei sentinţe pronunţate cu o dreptate perfectă, pe care nici o posteritate nu o mai răstoarnă. Aşa de sigură, aşa de inevitabilă este gloria operelor. Dar ca autorul însuş, fiind încă în viaţă, să se bucure de ea, aceasta atârnă de la împtejurări externe şi este o soartă cu atât mai rară cu cât operele lui erau de un gen mai înalt şi mai greu. Este dar drept ceea ce zice Seneca atât de frumos {Epist., 79) că gloria e aşa strâns legată de merit, precum e umbra legată de corp, dar că saltă, ca şi aceasta, uneori înainte, alteori înapoi; şi după ce a explicat compararea, adaugă: „etiamsi omnibus tecum viventibus silentium livor indixerit, venient qui sine offensa, sine gratia judicent" („chiar dacă invidia ar fi năbuşit lauda tutulor contimporanilor tăi, vor veni cu vremea alţii, cari te vor judeca fără ură şi fără părtinire"); de unde vedem totodată că meşteşugul de a suprima meritele prin tăcere şi ignorare perfidă, spre a ascunde publicului binele în favoarea răului, era întrebuinţat de mişeii din secolul lui Seneca întocmai ca de ai noştri, şi că acelora ca şi acestora invidia le încleşta gura. De
i ifegulă gloria începe cu atât mai târziu cu câr are să dureze mai I tiuit, precum toate lucrurile alese ajung încet la maturitate. | Jţlumele, menit a ttece ca renume la posteritate, seamănă cu \ ţţejarul, care creşte încet din sămânţă; iar gloria uşoară şi efe-j peră, cu pripitele plante anuale, şi gloria falsă cu buruienile, j ţare ies iute la iveală şi se stârpesc tot aşa de iute. Cu cât cineva se ţine mai mult de posteritate, adică de omenire în genera-tytatea ei, cu atât este mai străin secolului său, fiindcă ceea ce produce el nu este anume destinat pentru acest secol cu spiritul Său particular, ci numai întrucât secolul este şi el o parte a i ^menirii în toată succesiunea ei, şi, prin urmare, producerea ! lui, neavând coloarea specială a actualităţii, uşor se poate în-i tâmpla ca secolul său să o treacă cu vederea ca pe un lucru străin. Secolul preţuieşte mai ales oamenii zilei, care-i îndeplinesc capriciile momentului şi sunt cu totul ai lui, trăiesc cu el şi mor cu el. Istoria artelor şi a literaturei ne arată pretutindeni că cele mai înalte produceri ale spiritului omenesc au fost la început întâmpinate cu duşmănie, până când au venit spiritele superioare care s-au simţit atrase de ele şi le-au înălţat la autoritatea ce au păstrat-o de atunci încolo pentru totdeauna. Adevăratul temei pentru toate aceste e că fiecine nu înţelege şi nu preţuieşte decât ceea ce-i este homogen. însă omului de rând îi sunt homogene lucrurile de rând, omului înjosit cele înjositoare, tâmpitului cele confuze şi prostului cele absurde, şi mai bine decât toate îi plac fiecăruia propriele sale lucrări, fiindcă îi sunt cu totul homogene.
De aceea a cântat Eutarchos1 încă din fabuloasa vechime următoarele versuri, pe care le ttaduc ca să nu fie pierdute pentru nimeni:
„Nu e minune că vorbesc şi eu în felul meu; toţi, fiind mulţumiţi de ei înşii, îşi închipuiesc că numai ei sunt oameni de treabă; şi
La Schopenhauer: ... „Epicharmos" (n. ed.).
348
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
349
câinelui nu-i pare nimic mai frumos decât câinele, boului decât boul, măgarului decât măgarul şi porcului decât porcul."
Precum chiar braţul cel mai puternic dacă azvârle un corp prea uşor, nu-i poate da destulă iuţeală ca să ajungă departe şi să lovească tate, ci corpul în uşurinţa lui cade îndată la pământ, fiindcă i-a lipsit cuprinsul material care să primească puterea străină: tot aşa se întâmplă cu ideile cele mari şi frumoase şi chiar cu operele de geniu, dacă nu găsesc decât capete mici, slabe sau sucite pentru a le primi. Aceasta o deplâng într-un singur glas înţelepţii tutulor timpurilor, Iisus Sirach zice: „cine vorbeşte cu un nebun vorbeşte cu un adormit. Când a sfârşit, nebunul întreabă: «de ce a fost vorba?»"; şi Shakespeare în Hamlep.
„Un cuvânt de spirit doarme în urechea unui neghiob"; iar Goethe:
„Votbele cele mai frumoase ajung dc batjocură, când cel ce le aude este un cap sucit";
şi aiurea:
„Nu vezi efccr, toate stau amorţite: nu te mira. Piatra azvârlită în mlaştină nu face cercuri".
Asemenea Lichtenberg: „dacă un cap şi o carte se ciocnesc şi sună a gol, să fie oare totdeauna vina cărţii?" şi în alt loc: „asemenea opete sunt oglinzi; când se uită o maimuţă în ele nu poate apare imaginea unui apostol".
Se cuvine să mai amintim aici întemeiata şi mişcătoarea plângere a bătrânului Gellert:
„Ce păcat ci darurile cele mai frumoase sunr prea rar preţuite şi că lumea primeşte răul drept bine. Aceasta o vedem în toate zilele, dar ce e de făcut? Mi-e teamă că nu va fi chip de îndreptare. Un singur mijloc ar fi, dar e nespus de greu: ar trebui ca nebunii să se facă cu minre; dar n-au să se facă niciodată. Niciodată nu vor cunoaşte
valoarea lucrurilor, nici nu o văd, necum să o înţeleagă, şi laudă pururea lucrurile de nimic, fiindcă nu pot cunoaşte ce e mai bun".
Şi astfel, precum zice Goethe, preţuirea şi aprobarea unei lucrări eminente este chiar mai rară decât producerea ei. La această incapacitate intelectuală a oamenilor se adaugă aici ca pretutindeni perversitatea lor morală sub forma de invidie. Prin gloria ce o dobândeşte cineva se mai înalţă unul deasupra celorlalţi, şi ei se coboară în aceeaşi proporţie, aşa încât otice merit îşi câştigă gloria pe socoteala celor ce nu-1 au:
Ca să vă onorăm pe voi Luăm onoarea de la noi.
Goethe (Divanul V.O.)
Aşa se explică cum întreaga mediocritate atât de numeroasă se asociază îndată şi conspiră pentru a împiedica şi, dacă nu se poate, a năbuşi orce fel de lucrare superioară. Lozinca lor cea ascunsă este: â bas le merite. însă şi cei ce au merite şi chiar cei ce au ajuns la glorie nu vor privi cu plăcere naşterea unei glorii noi, prin a cărei strălucire se micşorează a lor. De aceea zice însuşi Goethe:
„Dacă aş fi aşteptat ca alţii să-mi dea dreptul de a fi cum sunt, nici astăzi nu aş fi pe lume, şi aceasta o puteţi înţelege uşor când vedeţi purtarea celor ce mă atacă pentru a părea şi ei ceva."
Pe când dar onoarea găseşte de regulă judecători drepţi şi nu este atacată de invidie, se dă chiar mai dinainte pe credit, gloria trebuie câştigată prin luptă, în ciuda invidiei, şi coroana de laur o acordă un juriu compus din judecători protivnici. Căci onoarea putem şi voim să o împărţim cu fiecine, pe când orce concurent micşorează gloria sau o face mai anevoioasă. Greutatea de a câştiga gloria prin opere stă în raport invers cu numărul oamenilor ce compun publicul lor; din cauze uşor de înţeles. De aceea este mult mai mare la operele de ştiinţă decât la operele de petrecere. Mai mare însă decât toate este
350
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
351
la operele filozofice; fiindcă învăţătura ce o promit aceste este pe de o parte nesigură, pe de alta fără folos material, aşa încât operele filozofice se prezintă la început înaintea unui public compus numai din concurenţi. După cele ce am zis despre greutatea de a dobândi gloria, se va înţelege că omenirea n-ar fi avut parte de multe opere nemuritoare, ba poate nici de una, dacă cei ce le-au produs nu ar fi făcut-o din singura lor iubire pentru ele şi din propria lor mulţumire, fără să fi avut trebuinţă de încuragiarea altora, adică de o glorie imediată. Cel ce e menit să producă adevărul şi binele şi să combată răul trebuie să înfrunte opinia mulţimii şi a conducătorilor ei, prin urmare să o despreţuiască. Este dar întemeiată observarea făcută între alţii de Osorius {De gloria), că gloria fuge de cei ce o caută şi urmează pe cei ce nu se uită la ea; căci unii se potrivesc cu gustul contimporanilor, iar ceilalţi i se împotrivesc.
Cu cât e de greu a dobândi gloria, cu atât e de uşor a o păstta. întru aceasta gloria este iarăş în opoziţie cu onoarea. Onoarea se dă oricui şi chiar pe credit: el are numai să o păstreze; dar aici e greutatea: printr-o singură acţiune mişelească o pierde pentru totdeauna. Gloria, din contra, e de natură a nu pieri niciodată; căci fapta sau opera prin care s-a dobândit stă pentru totdeauna şi gloria ei rămâne autorului, chiar când nu-i mai adaugă alta. Dacă totuşi se pierde, dacă viaţa autorului este mai lungă decât ea, atunci a fost o glorie neadevărată, adică nemeritată, produsă prin o exagerare momentană a meritului, sau, ceva mai rău, o glorie ca a lui Hegel şi pe care o descrie Eichtenberg: „trâmbiţată de o coterie de aspiranţi interesaţi şi reflectată de ecoul unor capete seci - dar posteritatea cum va surâde când va bate odată la uşa acestor colivii de cuvinte pestriţe, a acestor cuiburi frumoase, din care au zburat moda, a acestor locuinţe a convenţiilor expirate, şi le va găsi toate, dar toate goale şi pustii, nici cea mai mică idee care să-i poată răspunde cu încredere: intrat
Gloria se întemeiază pe ceea ce este cineva în comparare cu alţii, este dar relativă şi nu poate avea decât valoare relativă. Ea ar înceta dacă toţi ar ajunge să fie celebri. Valoarea absolută nu poate avea decât ceea ce o păstrează în toate împrejurările, aşadar în cazul nostru ceea ce este cineva de-a dreptul şi pentru sine însuşi; întru aceasta trebuie să consiste valoarea şi fericirea unui suflet mare şi a unei minţi deosebite. Aşadar, nu gloria, ci însuşirile prin care se dobândeşte sunt lucrul cel preţios. Ele sunt oarecum substanţiale, iat gloria numai accidentală, şi aceasta nici nu are efect asupra omului celebru decât ca un simptom din afară, prin care îşi vede întărită propria sa opinie despre sine; aşa încât s-ar putea zice că, precum lumina nu se vede, dacă nu e reflectată de un corp, tot aşa orce însuşire eminentă nu se încredinţează despre sine însăş decât prin glorie. Şi pe lângă aceasta simptomul nici nu este măcar sigur; căci sunt şi glorii fără merit, precum sunt şi merite fără glorie, din care cauză este aşa de nemerită expresia lui Lessing: „unii oameni sunt celebri, alţii merită să fie". Şi ar fi chiar mizerabilă existenţa a cărei valoare sau nevaloare ar atârna de la modul cum se oglindeşte în ochii altora; aşa însă ar fi viaţa eroului şi a geniului dacă meritul lor ar consista numai în glorie, adică în lauda altora. Din contra, orce fiinţă trăieşte şi există pe sama ei, şi, prin urmare, mai întâi de toate în sine şi pentru sine. Ceea ce este cineva, în orice privinţă, este mai întâi şi mai ales pentru sine însuş; şi dacă aşa nu e mare lucru, atunci nu e mare lucru nici penttu lume. Oglindirea lui în mintea celorlalţi este ceva secundar, derivat şi supus întâmplării şi nu stă în relaţie cu propria Iui fire decât prin multe mijlociri. Şi apoi capetele mulţimii sunt un locaş prea mizerabil pentru ca fericirea cea adevărată să se poată adăposti în el. Din contta, aici nu se poate afla decât o fericire himerică. Ce mai societate amestecată se întâlneşte în acest templu al gloriei obşteşti! Generali, miniştri, şarlatani, scamatori, baletişti, cântăreţi, milionari şi ovrei; ba meritele tutulor acestora se preţuiesc cu mai multă sinceritate,
352
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
353
găsesc mult mai multă estime sentie decât cele intelectuale, mai ales cele de gen mai înalt, care nu întâmpină la mulţimea cea mare decât une estime sur parole. In privinţa eudemonologică, dar gloria nu este decât bucata cea mai rară şi mai gustoasă pentru mândria şi deşertăciunea noastră. Insă mândria şi deşertăciunea există mai în toţi oamenii într-un grad toarte mare, deşi nu o arată; mai mare poate în aceia care au înăuntrul lor putinţă de a dobândi gloria şi, prin urmare, trebuie să poarte multă vreme în ei conştiinţa, dar şi îndoiala despre meritul lor superior, până când vine prilejul să-1 arate şi să vadă apoi recu-noaştetea lui publică; până atunci au simţământul de a suferi o nedreptate ascunsă1. Dar în regulă generală, după cum am arătat-o la începutul acestui capitol, preţul ce-1 pune omul pe opinia altora este exagerat şi nechibzuit, aşa încât tot avea dreptate Hobbes să zică, deşi cam tare: „omnes animi voluptas, omnisque alacritas in eo sita est, quod quis habeat quibuscum conferens se, possit magnifice sentire de se ipso" (De cive, I, 5). („Toată plăcerea şi toată veselia sufletului consistă în a avea pe cineva în comparaţie cu care să se simtă măgulit de sine însuş".) De aici se explică preţul cel mare ce-1 pun oamenii pe glorie şi jertfele ce le aduc numai în speranţa de-a o dobândi vreodată; după cum zice poetul englez:
„Celebritatea este îndemnul care împinge capetele eminente (ultima slăbiciune a sufletelor mari) să despreţuiască plăcerile şi să ducă o viaţă de muncă."
Şi în alt loc:
„Greu este a se urca pe înălţimile de unde străluceşte în depărtare măreţul templu al gloriei!"
1 Fimdcâ plăcerea noastră cea mai mare consistă în a fi admiraţi, însă ceilalţi nu se hotărăsc bucuros a ne arăta admirarea lor, chiar când o merităm: omul cel mai fericit este acela care a ajuns fie orcum să se admire cu sinceritate pe sine însuş. Numai să se ţie bine şi să nu se tulbure de opinia altora.
■   Tot astfel se explică pentru ce naţia cea mai deşartă dintre toate poartă mereu în gură cuvântul la gloire şi-1 priveşte fără sfială ca mobilul principal al faptelor şi al operelor celor mari. însă fiindcă netăgăduit gloria este numai secundară, un ecou, b icoană, o umbră, un simptom al meritului, şi fiindcă desigur lucrul admirat trebuie să aibă mai mare preţ decât admirarea: adevăratul element de fericire nu poate fi gloria, ci cauza ei, adică însuşi meritul său, pentru a vorbi mai exact, caracterul moral şi însuşirile intelectuale din care a provenit. Căci însuşirile cele bune cu care e înzestrat cineva le are mai întâi pentru sine însuş: ceea ce se oglindeşte din ele în capetele altora şi ce tste el în opinia lor e lucru de a doua mână şi de un interes mai mic. Prin urmare, cel ce merită gloria şi fără a o dobândi axe partea de căpetenie cu care se poate mângâia pentru ceea ee-i lipseşte. Şi nu este de invidiat cineva fiindcă mulţimea cea fără de judecată şi adese rătăcită îl crede om mare, ci fiindcă este: precum şi marea lui fericire nu este că meritele Iui ajung Ia posteritate, ci că s-au deşteptat în el gândiri care au meritat să fie păstrate şi să fie din nou gândite de veacuri întregi. Iar aceasta nici nu i se poate răpi; este tojv e<p t\|jliv iat celelalte wv oux ecp rÎJjliv. Dacă, din contra, admirarea însăşi ar fi partea de căpetenie, atunci lucrul admirat nu ar fi vrednic de ea. Aceasta se şi întâmplă la gloria falsă, adică nemeritată. Cu ea trebuie să se hrănească cel ce o are, fără a avea în adevăr însuşirile, al căror simptom numai, a căror simplă oglindire este ea. Dar nici această glorie nu o poate gusta totdeauna în tihnă, şi uneori, cu toată iluzia şi îngâmfarea născută din iubirea de sine, trebuie să-1 apuce ameţeală de înălţimea pentru care nu este făcut şi să se simtă ca o monetă falsă cu veşnica frică de o descoperire ruşinoasă, mai ales când ceteşte de pe acum pe frtmtea celor înţelepţi judecata posterităţii. El seamănă dar celui ce posedă o moştenire în puterea unui testament fals. Gloria cea adevărată, gloria ajunsă la posteritate, tot nu o apucă cel slăvit, şi totuşi oamenii îl fericesc. Aşadar,
354
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
355
fericirea gloriei consistă în însuşirile cele mari prin care a fost dobândită şi în împrejurările care au dat omului celebru ocazia de a le dezvolta şi l-au îngăduit să lucreze după menirea şi aplecarea lui firească: căci numai asemenea opere ajung la nemurire. Fericirea lui era dar sufletul lui cel mare sau bogăţia unei inteligenţe a cărei întipărire în operele sale este un obiect de admiraţie pentru veacurile viitoare; erau gândirile a căror meditate şi regândire au putut deveni îndeletnicirea şi bucuria celor mai înalte spirite dintr-o viitorime neprevăzut de lungă. Meritul nemuririi consistă dar în meritarea ei, şi aceasta este propria ei răsplată. însă pentru ca operele care au dobândit-o să se fi bucurat şi de gloria contimporanilor, aceasta a atârnat de împtejutări întâmplătoate şi a fost de puţină însemnătate. Căci oamenii, fiind de regulă lipsiţi de judecată proprie şi mai ales cu totul incapabili de a preţui lucrări înalte şi grele, se iau totdeauna după autoritatea altora, şi gloria în asemenea caz se întemeiază pentru 99 la sută din lăudători numai pe încredere. De aceea şi aplauzele cele mai numeroase ale contimporanilor nu pot avea pentru capetele cu minte decât puţină valoare, căci în ele aud numai ecoul a câtorva glasuri, care şi aceste sunt întâmplătoare. Oare un mare virtuoz în arta muzicală s-ar simţi linguşit de aplauzele zgomotoase ale publicului său dacă ar şti că acesta se compune, cu excepţia a vreo doi-trei, din oameni surzi, care îndată ce văd mişcându-se mâinile celor cu auz, bat şi ei din palme pentru a-şi ascunde unii altora cusurul? Dar încă dacă ar mai şti că şi cei cu auz au aprobat adeseori - te miri din ce interes - cu aceleaşi aplauze zgomotoase pe artiştii cei mai de rând! Aşa se poate explica pentru ce gloria contimporanilor ajunge atât de rar să se preschimbe în gloria posterităţii, din care cauză D'Alembert, în frumoasa descriere a templului gloriei literare, zice: „înăuntrul templului locuiesc numai nişte morţi care în timpul vieţei lot nu erau acolo, şi câţiva oameni vii, care după moarte sunt mai toţi daţi afară". Şi, fie zis în treacăt, a ridica cuiva un monument fiind încă în
viaţă va să zică a se îndoi de judecata posterităţii în privinţa lui. Dacă totuş apucă cineva în viaţă gloria menită a deveni nemurire, atunci rareori i se va întâmpla aceasta înainte de bătrâneţe: excepţii se mai găsesc la artişti şi la poeţi, dar foarte puţine la filozofi. O dovadă ne dau portretele oamenilor deveniţi celebri prin operele lor, fiind făcute de tegulă din epoca celebrităţii: cei mai mulţi sunt înfăţişaţi bătrâni, mai ales filozofii. Dar din punct de vedere eudemonologie este şi drept să fie aşa. Şi glotie şi tinereţe deodată ar fi prea mult pentru un muritor. Viaţa noastră e aşa de săracă încât bunurile ei trebuiesc împărţite cu mai multă economie. Tinereţele au destul cu propria lor bogăţie şi se pot mulţumi cu atât. Dar la bătrâneţe, când toate plăcerile şi bucuriile sunt moarte ca arborii în vreme de iarnă, înmugureşte mai potrivit arborele gloriei ca o adevărată verdeaţă de iarnă. El se poate compata şi cu perele tomnatice, care cresc vara dar se mănâncă iarna. Ia bătrâneţe nu e mai frumoasă mângâiere decât a ne fi întrupat toată puterea tinereţelor în nişte opere, care nu îmbătrânesc ca noi.
Dacă voim acum să cercetăm mai de aproape căile pe care se poate dobândi gloria în ştiinţe, ca unele ce ne sunt mai cunoscute, putem statornici următoarea regulă. Superioritatea intelectuală a cărei dovadă este o asemenea glorie, se arată totdeauna prin o combinaţie nouă a unor elemente date. Aceste pot să fie foarte felurite, însă gloria dobândită prin combinaţia lor va fi cu atât mai mare şi mai lăţită, cu cât ele înşele sunt mai obşteşte cunoscute şi mai la îndemâna fiecăruia. Dacă, d.e., datele consistă în câteva numete sau linii curbe, sau în vreun fapt special din fizică, zoologie, botanică sau anatomie, sau în câteva pasage stricate din autorii vechi, sau în inscripţii pe jumătate şterse sau fără alfabet cunoscut, sau în câteva puncte întunecate din istorie: gloria ce se poate dobândi prin o bună combinare a lor nu se va întinde mult mai departe decât cunoştinţa însăş a datelor, se va mărgini dar la un număr mic de oameni, care în cea mai mare parte trăiesc retraşi şi sunt
356
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
357
plini de invidie în contra gloriei din specialitatea lor. Dacă, din contra, datele sunt cunoscute întregului neam omenesc, dacă sunt, d.e., însuşiri esenţiale şi generale ale minţii sau inimei, sau puteri ale naturei, a căror lucrare o avem totdeauna înaintea ochilor, sau mersul cunoscut al natuiei îndeobşte; atunci gloria de a le fi explicat şi luminat prin o combinaţie nouă, importantă şi evidentă, se va lăţi cu vremea peste mai toată omenirea civilizată. Căci datele fiind înţelese de toţi, şi combinarea lor va fi în cele mai multe cazuri tot aşa de accesibilă. Dar şi aici gloria va fi totdeauna potrivită greutăţii biruite. Cu cât datele sunt mai obşteşte cunoscute, cu atât este mai greu a le combina într-un mod nou şi exact, fiindcă un număr foarte mare de capete trebuie să o fi încercat şi să fi sleit combinările putincioase. Din contră, datele care, fiind îndepărtate de publicul cel mare, nu se pot dobândi decât pe căi grele şi anevoioase, vor fi mai totdeauna primitoare de alte combinaţii mai nouă: dacă le mai cercetează cineva care să fie numai înzestrat cu minte sănătoasă şi cu judecată dreaptă, aşadar cu o superioritate intelectuală mijlocie, este foarte cu putinţă să aibă fericirea de a găsi o nouă şi exactă combinare a lor. însă gloria astfel dobândită va avea cam aceleaşi margini ca şi cunoştinţa datelor. Ce e drept, dezlegarea problemelor de acest gen cere mult studiu şi multă silinţă, fie numai pentru a dobândi cunoştinţa datelor, pe când în celălalt gen, în care se poate dobândi tocmai gloria cea mai mare şi răspândită, datele sunt gratis la dispoziţia fiecăruia; însă totuşi în proporţia în care genul din urmă are ttebuinţă de mai puţină muncă, el cere mai mult talent, poate şi geniu, şi aceste stau ca preţ şi ca preţuire mai presus de orice silinţă şi de orice studiu.
De aici turnează că cei ce simt că au o minte puternică şi o judecată dreaptă fără a-şi atribui calităţile intelectuale cele mai eminente nu trebuie să cruţe studiul şi ostenelile pentru a se înălţa astfel peste mulţimea cea mare a oamenilor, în faţa cărora se află datele obşteşti cunoscute, şi a ajunge la locurile
mai retrase, care nu sunt accesibile decât ştiinţei şi erudiţiunii. Aici, unde numărul concurenţilor este din ce în ce mai mic, un cap ceva superior va afla în curând ocazia pentru o combinare nouă şi exactă a datelor; şi meritul descoperirii sale se va întemeia în parte şi pe greutatea de a pătrunde până la acele date. însă aplauzele astfel dobândite ale colegilot săi în ştiinţă, singurii cunoscători ai specialităţii, vor ajunge numai de departe până la mulţimea cea mare a oamenilor. Ducând la extrem calea arătată aici, putem afla punctul unde şi datele singure, din cauza marei greutăţi a culegerii lor, sunt în stare a întemeia o glorie, fără să mai fie trebuinţă de vreo combinare. Aşa e la călătoriile în ţări îndepărtate şi puţin vizitate; ajungi la renume prin ceea ce ai văzut, nu prin ceea ce ai gândit. Mai adaogă şi folosul că este mult mai uşot să spui altota ce ai văzut decât ce ai gândit, şi tot aşa este şi cu înţelegerea: se vor găsi mai mulţi cetitori pentru scrierile dintâi decât pentru cele din urmă. Precum zice şi Asmus1:
„Cine vine din călătorie are ce povesti".
Dar tot de aici se explică cum de multe ori, când faci cunoştinţă personală cu celebrităţi de acest soi, îţi aduci aminte de observarea lui Horaţiu:
„Coeluin, non animuin, mutant, qui trans mare currunt. " („Aerul, dar nu spiritul şi-1 schimba cei ce trec dincolo de mare".)
(Eptst., I,XI, 27).
Cât pentru un cap înzestrat cu calităţi înalte (şi numai el poate încerca dezlegarea problemelor celor mari şi grele, ce se refer la lume în întregimea şi totalitatea ei): un asemenea cap, deşi va fi silit să-şi întindă orizontul pe cât se poate mai mult, va trebui totuş să o facă în mod egal pentru toate părţile şi fără
1 Pseudonimul lui Matthias Claudius (1740-1815) - poet german (n. ed.).
358
TITU MAIORESCU
a se pierde în regiuni izolate şi puţin cunoscute, adecă fără a se ocupa prea mult de amănuntele vreunei ştiinţe speciale, necum a se îndeletnici cu micrologii. Căci el nu este ţinut să alerge după obiecte greu accesibile pentru a ieşi din îmbulzeala concurenţilor, ci tocmai datele expuse vederii tutulor îi vor da materia penttu combinări nouă, importante şi adevărate. Dar potrivit cu aceasta şi meritul lui va putea fi preţuit de toţi aceia cărora le sunt cunoscute datele, aşadar de o mare parte a neamului omenesc. De aici provine deosebirea cea mare între glotia poeţilor şi filozofilor şi gloria la care pot ajunge fizicianii, chimiştii, anatomii, mineralogii, zoologii, filologii şi alţii asemenea lor.
CAP. V PARENESE ŞI MAXIME
Aici mai puţin decât orunde am intenţia de a fi complet; căci atunci aş trebui să repet maximele cele multe şi în parte eminente ce s-au spus de înţelepţii tutulor timpurilor, de la Theognis şi Pseudo-Solomon, până la Ea Rochefoucauld, şi nu m-aş putea feri de multe „locuri comune" prea întrebuinţate de alţii. Nefiind complete, maximele următoare nu pot fi nici aşezate în ordine sistematică. De amândouă aceste neajunsuri cetitorul să se mângâie aducându-şi aminte că în asemenea materie completarea sistematică aduce mai totdeauna cu sine urâtul. Eu m-am mărginit a spune ceea ce mi-a trecut prin minte, numai să-mi fi părut vrednic de împărtăşit şi să nu se fi zis şi de alţii, cel puţin nu în acelaş fel, aşadar a face o a doua culegere după culesul celorlalţi pe acest câmp nemărginit.
Pentru a introduce însă totuş oarecare ordine în felurimea cea mare a opiniilor şi sfaturilor următoare, cred că e bine să le împart în generale, în cele ce privesc purrarea noastră către noi înşine, purtarea noasttă cu alţii şi, în sfârşit, relaţiile cu soarta şi cu întâmplările lumii.
A. GENERALE
1. Regula cea mai de căpetenie a unei vieţi înţelepte o văd cuprinsă în propoziţia zisă în treacăt de Aristotel în Ethica
360
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
361
Nicomachee (VTI, 12): o cppoaip.og xo ctirviTOV SituXet to T|6v („omul cuminte caută ceea ce este lipsit de durere, nu ceea ce este plăcut"). Adevărul acestei propoziţii se întemeiază pe adevărul mai general că orce plăcere şi orce fericire este de natură negativă, pe când durerea este pozitivă. Expusă şi dovedită se află propoziţia din urmă în cartea mea principală1, voi. I, § 58, însă se poate explica şi prin experienţa de toate zilele. Dacă trupul întreg, afară de o mică parte care e vătămată sau ne doare, este sănătos, nu simţim sănătatea trupului, ci atenţia este îndreptată numai asupra durerii locului vătămat, şi buna dispoziţie a întregului simţ vital este pierdută. Asemenea când toate treburile ne merg după dorinţă afară de una, care merge rău, această una ne revine mereu în minte, chiar fiind de puţină însemnătate, ne gândim mai des la ea şi mai rar la celelalte lucruri însemnate în care am izbutit. în amândouă cazurile elementul cel contrariat este voinţa, într-un caz obiectivată în organism2, în celălalt obiectivată în aspirarea omului, şi în amândouă vedem că mulţumirea lucrează numai negativ şi, prin urmare, nu se simte de-a dreptul, ci de-abia ne vine în conştiinţă pe calea reflecţiei. Din contra, nemulţumirea este o simţire pozitivă şi se vesteşte de la sine. Orce plăcere consistă numai în depărtarea piedicei, în scăparea de ea, are, prin urmare, o viaţă scurtă.
Aşa se explică citata regulă aristotelică care ne învaţă a nu căuta plăcerile şi desfătările vieţei, ci a ne feri pe cât se poate de nenumăratele ei tele. Dacă nu ar fi acesta drumul cel adevărat, atunci sentinţa lui Voltaire: Je bonheur n 'estqu'un reve, et la doleur est reelle' ar fi pe atât de falsă pe cât este, din contra,
1 Lumea ca voinţă şi reprezentare (n. - T. M.).
2 „Obiectivitatea voinţei" este un termen propriu al filozofiei lui Schopenhauer. După el fiinţele de pe pământ ca şi tot ce apare în lume sunt o manifestare (= obiectivare) a unei porniri generale (= voinţa) a naturei (n. - T. M.).
de adevărată. Prin urmare, şi acela care vrea să-şi rezume rezultatul vieţei în privinţa eudemonologică, nu trebuie să-şi facă socoteala după plăcerile ce le-a gustat, ci după neplăcerile de care a scăpat. Eudemonologia trebuie chiar să înceapă cu observarea că numele ei însuşi este un eufemism şi că sub vorba „a trăi fericit", trebuie să se înţeleagă „a trăi mai puţin nefericit", adecă suportabil. Şi, în adevăr, viaţa nu ne este dată pentru a o petrece, ci pentru a o trece; aceasta se vede din multe expresii: latineşte degere vitam, vita defungi, italieneşte si scampa cosi, nemţeşte man muss suchen, durchzukornmen <româneşte „cum o mai duci?"> ş.a. asem. Da, este o mângâiere la bătrâneţe de a fi trecut peste munca vieţei. Aşadar, soarta cea mai fericită o are acela care îşi duce viaţa fără prea mari dureri, fie sufleteşti, fie ttupeşti, dar nu acela care a avut parte de bucuriile cele mai vii sau de plăcerile cele mai mari. Cine vrea să măsoare fericirea unei vieţi după plăceri a luat o măsură greşită. Căci plăcerile sunt şi rămân negative: a crede că sunt izvorul fericirii este o iluzie ce o are invidia, pentru propria ei pedeapsă. Durerile, din contra, se simt pozitiv: de aceea lipsa lor este măsura fericirii vieţei. Dacă pe lângă o stare lipsită de dureri mai putem scăpa şi de urât, atunci avem în esenţă fericirea pe pământ; căci celelalte sunt himere. De aici urmează că nu trebuie niciodată să cumpărăm plăcerile cu dureri, nici măcar cu riscarea acestora; căci atunci am plăti un lucru negativ şi himeric cu o realitate pozitivă. Din contra, rămânem în câştig dacă jertfim plăcerile pentru a scăpa de dureri. în amândouă cazurile e tot atât dacă duterile vin înaintea plăcerilor sau după ele. Este, în adevăr, cea mai mare tătăcire de a voi să prefacem această vale de lacrimi într-un loc de desfătare, precum se încearcă aşa de mulţi. Mult mai puţin greşeşte cine cu o privire prea posomorâtă vede în lumea aceasta un fel de iad şi, prin urmare, se gândeşte numai cum să-şi facă o chilie apărată de flăcări. Nebunul umblă după plăcerile vieţei şi se vede înşelat; înţeleptul
362
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
363
se fereşte de rele. Dacă totuş nu izbuteşte, este cel puţin din vina soartei, nu din propria sa nebunie. Dar întru cât izbuteşte, nu este înşelat; căci relele de care s-a ferit sunt foarte reale. Chiar de le-ar fi ocolit prea pe departe şi ar fi jertfit mai multe plăceri decât ttebuia, totuşi în realitate nu a pierdut nimic: căci plăcerile fiind toate himerice, ar fi ridicul de a ne întrista de lipsa lor.
Necunoaşterea acestui adevăr, favorizată prin optimism, este izvorul multor nefericiri. In timpul în care nu suferim, dorinţele neastâmpărate ne nălucesc himerele unei fericiri ce nici nu există, şi ne înduplecă a le urmări: prin aceasta ne atragem durerea, care este desigut reală. Atunci ne tânguim de pietde-rea acelei stări din trecut lipsite de dureri, la care ne gândim acum ca la un rai pierdut din vina noastră, şi dorim în zadar să facem nefăcut ceea ce s-a făcut. Astfel pare că un demon rău prin nălucirile dorinţelor ne scoate totdeauna din starea cea fără de dureri, care este gradul suprem al fericirii reale. Pe nesimţite ajunge tânărul la credinţa că lumea există pentru ca plăcerile ei să fie gustate, că este locaşul unei fericiri pozitive, ce scapă numai din mâna celor neîndemânatici. Intru aceasta îl întăresc poeziile şi romanurile, nu mai puţin şi ipocrizia, cu care îşi întocmeşte lumea pretutindeni aparenţele din afară şi la care voi reveni îndată. De aici înainte viaţa lui este o vânătoare, întreprinsă cu mai multă sau mai puţină reflecţie, după fericirea pozitivă ce ate să consiste în plăceri pozitive. Primejdiile la care se expune atunci se primesc ca o îngreuiare necesară. Şi astfel această vânătoare după un obiect care nici nu există aduce de regulă nefericiri care există foarte teal şi pozitiv. Ele se înfăţişează ca dureri, suferinţe, boale, pierderi, griji, sărăcie, ruşine şi mii de alte nevoi. Deşteptarea vine prea târziu. Dacă, din contra, prin păzirea maximei de mai sus, planul vieţei este îndreptat spte ferirea de suferinţe, aşadar spre înlăturarea lipsei, a boalelor şi a oricărei nevoi, atunci ţinta este reală,
[ fctunci putem izbuti la ceva şi cu atât mai mult cu cât ne vom i itbate mai puţin de la acest plan prin alergarea după himera fericirii pozitive. Mitder, care în Afinităţile elective ale lui Goethe 8eocupă mereu de fericirea altora, zice: „Cine vrea să scape de un rău ştie totdeauna ce vrea; dar cine vrea un bine mai mare decât îl are este lovit de orbire". Aceasta o aminteşte şi frumosul proverb francez: le mieux est l'ennemi du bien. Tot de aici se poate deduce principiul fundamental al cinismului, precum l-ram expus în cartea mea principală, voi. 2, cap. 16. Căci ce alta îndemna pe cinici să despreţuiască toate plăcerile, dacă nu reflecţia că ele sunt mai mult sau mai puţin împteunate cu dureri şi că, prin urmare, este mult mai importantă depărtarea acestora decât dobândirea acelora? Ei erau adânc părrunşi de cunoştinţa negativităţii plăcerilor şi a pozitivi taţii durerilor şi făceau tot pentru a se feri de rele, lepădându-se cu premeditare de plăceri ca de nişte curse întinse spre a ne da pradă durerilor.
Născuţi în Arcadia, cum zice Schiller, suntem cu toţi, adecă inttăm în lume plini de aspiraţi spre fericire şi plăceri şi avem credinţa copilărească că Ie şi vom realiza. în curând însă ne surprinde soarta, pune cu asprime mâna pe noi şi ne învaţă că nimic nu este al nostru, ci toate sunt ale ei, având ea un drept necontestat nu numai asupra averii şi agonisirii noastre şi asupra nevestei şi copiilor, ci şi asupra manilor şi picioarelor, a ochilor şi urechilor, ba şi asupra nasului din mijlocul obrazului nostru. Orcum însă, după câtăva vreme vine experienţa şi ne spune că fericirea şi plăcerile sunt o fata morgana, care se vede numai din depărtare, dar în apropiere dispare, şi că, din contra, suferinţa şi durerile au realitate, se prezintă imediat ele însele şi nu au trebuinţă nici de iluzie, nici de aşteptare. Dacă învăţătura ne foloseşte, atunci încetăm a alerga după fericire şi plăceri, şi ne gândim mai bine cum să ne păzim de dureri şi suferinţe. Atunci înţelegem că lucrul cel mai bun ce ni-1 poate da lumea e o existenţă fată dureri, liniştită, suportabilă, şi ne mătginim
366
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
367
a prieteşugului şi a stimei din lumea asta! Iată dar ce vrea să zică falsitatea, goliciunea şi ipocrizia în purtarea oamenilor. Un alt exemplu ni-I dau mulţimea de musafiri în haine de sărbătoare invitaţi la o primire solemnă; ei sunt semnul din afară al unei petreceri sociale mai nobile şi mai alese; dar în locul acesteia nu s-a ivit decât sila, chinul şi urâtul: căci unde sunt mulţi oaspeţi este şi multă amestecătură orcâte decoraţii ar avea pe piept. Societatea în adevăr bună este cu necesitate şi pretutindeni foarte mică. Dar îndeobşte setbările şi petrecerile strălucite şi zgomotoase au totdeauna în ele ceva gol, poate chiar o disonanţă; tocmai fiindcă contrastează prea tare cu mizeria şi sărăcia existenţei omeneşti, iar contrastul face să se simtă mai bine adevărul. însă privite numai din afară îşi produc efectul: şi acesta era scopul. Foarte bine şi foarte cu spirit zice Chamfort: „La societe, Ies cercles, Ies salons, ce qu 'on apelle le monde, est une piice miserable, un mauvais opira, sans interet, qui se soutient un peu par Ies machines, Ies costumes et Ies decorations ". Tot astfel academiile şi catedrele filozofice sunt firma, aparenţa înţelepciunii: dar tocmai aceasta lipseşte şi se află cu totul altundeva. Sunetele clopotelor, vestmintele preoţilor, gesturile evlavioase şi mătăniile pe la icoane sunt tabla de afară, aparenţa falsă a religiei ş.c.l. Astfel, mai toate în lume sunt ca o nucă seacă: miezul este totdeauna lucru rar, dar şi mai rar îl găseşti sub coaje. El se află aiurea şi în cele mai multe cazuri îl descoperi numai din întâmplare.
2. Dacă vrei să-ţi dai samă de fericirea unui om, nu trebuie să întrebi ce-i face plăcere, ci, din contra, ce-1 supără: cu cât se supără de lucruri mai mici, cu atât este mai fericit, fiindcă cineva trebuie să se afle bine pentru a fi susceptibil la nimicuri: în nefericire nici nu le bagă în samă.
3. Să ne ferim de a întemeia fericirea vieţei noastre pe prea multe pretenţii, adică pe un fundament întins; căci tocmai atunci se surpă mai uşor, dând ocazii la mai multe accidente care apoi se şi întâmplă. Clădirea fericirii e în această privinţă într-un raport invers cu celelalte clădiri, care sunt mai solide
pe un fundament întins. A ne teduce pretenţiile, pe cât se poate, în proporţie cu mijloacele de care dispunem rămâne dar f {alea cea mai sigură pentru a scăpa de mari nefericiri. f;   îndeobşte este una din cele mai mari şi mai răspândite nebunii de a face pregătiri prea întinse pentru viaţă, or în ce mod ar fi. Căci atunci se presupune mai întâi o viaţă de om fangă şi întreagă, la care nu ajung decât foarte puţini. Şi apoi, chiar dacă trăiesc atât de mult, viaţa tot se atată prea scurtă pentru planurile făcute, a căror punere în lucrare cere totdeauna cu mult mai multă vreme decât se credea: afară de aceasta planurile, ca toate lucrurile omeneşti, întâmpină atâtea piedici şi greutăţi, încât foarte rar ajung la îndeplinire. în sfârşit, chiar dacă se îndeplinesc, n-au fost prevăzute şi n-au fost ţinute în Samă schimbările ce le aduce timpul în noi înşine; adică am uitat că puterile noastre slăbesc cu vremea şi pentru lucrări şi pentru plăceri. De aici vine că năzuim adese la lucruri care, după ce în sfârşit le-am dobândit, nu se mai potrivesc cu noi, precum şi anii ce i-am întrebuinţat la pregâtitea unui lucru ne-au consumat în acelaş timp şi pe nesimţite puterile pentru realizarea lui. Aşa se întâmplă adese că avuţiile agonisite cu atâta trudă şi cu atâtea primejdii nu ne mai bucură şi că am muncit pentru alţii; sau iarăş că nu mai suntem în stare să îndeplinim funcţia după care am alergat atâţia ani: lucrurile au venit prea târziu penttu noi. Sau dimpotrivă, noi venim prea târziu pentru nişte lucruri, unde este vorba de opere şi de produceţi ale momentului: gustul timpului s-a schimbat, o nouă generaţie a crescut, cate nu se mai interesează de ele; ne-au luat alţii pe dinainte, pe drumuri mai scurte, şi aşa mai departe. La toate aceste se gândeşte Horaţiu când zice:
quid aeternis minorem Consiliis animum fatigas? („Ce-ţi trudeşti mintea necoaptă cu proiecte nesfârşite?")
(OdfaeJ, II, 11)
368
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
369
Această greşala obişnuită o pricinuieşte neapărata înşelare optică a ochiului intelectual, în urma căreia viaţa privită de la început ne pare nemărginit de lungă, iar privită de la sfârşit ne pare foarte scurtă. Dar această iluzie tot are şi binele ei: fără dânsa cu greu s-ar săvârşi vreo faptă sau vreo operă mare.
în viaţă ni se întâmplă ceea ce se întâmplă unui călător: cu cât înaintează, cu atât obiectele se arată altfel decât erau din depărtare; cu apropierea se prefac oarecum. Mai ales cu dorinţele o păţim aşa. Adeseori găsim altceva, câteodată ceva mai bun decât căutam; adeseori pe alt drum decât pe ce] apucat de la început. Dar îndeosebi acolo unde ne aşteptam la plăceri, fericiri şi bucurii, aflăm în locul lor învăţătură, cunoştinţă, înţelepciune - bunuri adevărate şi statornice, în locul celor trecătoare şi aparente. Aceasta este şi ideea care străbate din Wilhelm Meister ca bazul fundamental şi face din el un roman intelectual şi, prin urmare, de un gen mai înalt decât toate celelalte, chiar decât ale lui Waltet Scott, care nu sunt decât etice, adică privesc natura omenească numai din partea voinţei. Aceeaş idee fundamentală, în trăsături mari şi groase ca la decorurile de pe teatru, este simbolizată în Flautul magic (Zauberflote), o hieroglifă grotească, însă semnificativă şi primitoare de multe înţelesuri. Opera ar fi chiar perfectă în această privinţă dacă în actul din urmă Tamino, reîntors prin dorinţa de a poseda pe Tamina, ar cere şi ar primi în locu-i numai binecuvântarea în templul înţelepciunei, pe când, dimpotrivă, lui Papageno, contrastului său necesar, i s-ar îndeplini dorul după Papagena lui.
Oamenii cu minte superioară şi cu simţiri nobile îşi dau în curând samă de această educaţie a soartei şi se lasă cu inima primitoare şi plină de recunoştinţă în voia ei; ei recunosc că înţelepciune se poate găsi în lume, dar fericire nu, se obişnuiesc şi se mulţumesc a preface speranţele în învăţături şi zic în sfârşit cu Petrarca:
Alto diletto che 'mparar non provo. („Nu mai simt altă plăcere decât de a învăţa.")
| ^ Astfel pot ajunge chiar să nu mai urmeze după dorinţele [ ftaspirările lor decât în aparenţă şi oarecum de petrecere, pe I itând în serios şi în realitate nu aşteaptă decât învăţătură; ceea i. Se le dă apoi un aer sublim de contemplaţie genială. în acelaş | iftiţeles se mai poate zice că aici semănăm cu alchimiştii, cari <B4utând numai aur au descoperit praful de puşcă, porţelanul, f piuite medicamente, chiar şi unele legi ale naturei.
r B. DESPRE PURTAREA NOASTRĂ CĂTRE NOI ÎNŞINE i ;    4. Precum lucrătorul întrebuinţat la zidirea unei case nu-i | xunoaşte planul sau nu-1 are totdeauna înaintea ochilor, tot ;asa e omul care îşi toarce tortul vieţei zi cu zi şi oră cu oră, faţă cu întregimea existenţii sale şi cu catacterul ei. Cu cât acest caracter este mai demn, mai înseninat, mai potrivit şi mai individual, cu atât este mai bine să se înfăţişeze uneori înaintea conştiinţei omului planul vieţei sale în prescurtare. Dar ce e 'c!rept, şi pentru aceasta se cere să fi făcut un mic început cu ŢS/wdo CTCCUTOV („cunoaşte-te pe tine însuţi"), aşadar, să ştie ce anume vrea mai întâi de toate, adică să ştie, care este lucrul de căpetenie pentru fericirea lui, apoi ce vine în rândul al doilea şl în al treilea; asemenea să înţeleagă, până la un punct oarecare, în ce consistă chemarea Iui, rolul şi relaţia lui cu lumea. Dacă : relaţia este însemnată şi măreaţă, atunci privirea planului vieţei • sale în prescurtare îl va întăti mai mult decât toate, îl va încuraja, îl va înălţa, îl va îndemna la lucru şi-1 va feri de rătăcire.
Precum călătorul nu-şi dă seama de toate întorsăturile şi cotiturile drumului decât după ce a ajuns în vârful dealului, tot aşa nu cunoaştem nici noi adevărata legătură între faptele, lucrările şi operele noastte, consecinţa şi înlănţuirea lor exactă, nici chiar valoarea lor, decât la sfârşitul unei epoce a vieţei sau la sfârşitul vieţei întregi. Câtă vreme suntem încă în mijlocul ei, lucrăm numai după însuşirile statornice ale caracterului nostru, sub înrâurirea motivelor şi în măsura capacităţii noastre, aşadat totdeauna cu necesitate, neputând face în fiece
370
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
371
moment alta decât ceea ce în alt moment ne pare nouă drept şi potrivit. Urma alege şi ne arată ce a fost să fie, şi numai privirea înapoi peste toată înlănţuirea lucrurilor ne explică cum şi prin ce s-au făcut toate. Din aceeaş cauză nici când săvârşim faptele cele mai mari sau când producem opere nepieritoare, nu avem conştiinţă despre însemnătatea lor, ci le vedem numai ca nişte lucrări potrivite cu scopurile sau cu intenţiile noastre actuale, tocmai bune pentru acel moment: de-abia din totalitate, în legătura şi împreunarea ei apare mai pe urmă caracterul şi capacitatea noastră şi atunci vedem la fiecare pas cum, conduşi de geniul nosttu, ca prin inspiraţie, am apucat singura direcţie dreaptă între mii de false. Aceasta se aplică la lucrările teote-tice ca şi la cele practice, şi în sens invers la cele rele şi greşite.
5. Un punct însemnat, dacă e vorba să ducem o viaţă înţeleaptă, este proporţia în care luăm în băgare de seamă timpul de faţă şi timpul viitor, pentru ca nu unul să ne strice pe celălalt. Mulţi trăiesc prea în actualitate: cei uşori; alţii prea în viitorime: cei fricoşi şi îngrijaţi. Rar se va găsi cineva care să păzească proporţia cea dreaptă. Oamenii cari prin proiecte şi speranţe nu trăiesc decât în viitor, cari privesc totdeauna înaintea lor şi aleargă cu nerăbdare după lucrurile ce au să vie, aşteptând ca numai aceste, dar aceste desigur, să le aducă fericirea cea adevărată, şi pentru moment lasă să treacă actualitatea fără a se folosi de ea, seamănă, cu tot aerul lor cel serios, măgarilor din Italia, cărora li se leagă la cap un smoc de fân ce-1 văd mereu înaintea ochilor şi, dând să-1 prindă, grăbesc pasul. Astfel de oameni se înşală întruna trăind tot adinterim, până când mor. In loc de a fi totdeauna ptea mult ocupaţi cu planurile şi grijile viitorului sau de a ne pierde în dorul trecutului, nu ar trebui să uităm niciodată că actualitatea este singură reală şi că numai ea este sigură, pe când, din contra, viitorul iese mai totdeauna altfel de cum ni-1 închipuim, şi chiar trecutul a fost altfel: şi unul şi altul sunt mai pe jos de închipuitile noastre. Depărtarea, care micşorează lucrurile
pentru ochi, le măreşte pentru gândire. Numai actualitatea e adevărată şi activă; ea este timpul real împlinit, şi existenţa noastră este cuprinsă numai în ea. De aceea ar trebui să o învrednicim totdeauna de o primire veselă, şi orice oră suportabilă şi liberă de neplăceri imediate sau de dureri să o petrecem cu conştiinţa binelui ei, adică să nu o înveninăm cu gândul la speranţele înşelate din trecut sau la grijele din viitor. Căci este lucru foarte nechibzuit a lepăda ceasul cel bun când se înfăţişează, sau a-1 tutbura înadins, de necazul lucrurilor trecute sau de teama celor viitoare. Grija chiar şi părerea de rău să-şi aibă vremea lor hotărâtă; dar după trecerea ei să urmăm sfatul autorului grec:
„Cele trecute să fie uitate! Mânia să nu aibă loc în inima noastră! Cele viitoare simt în mâna zeilor."
Iar pentru cele prezente să ascultăm pe Seneca: „singulas dies singulas vitas puia" („ia fiecare zi în parte drept toată viaţa"), şi să ne facem această vreme, singură reală, pe cât se poate de plăcută.
Dintre relele viitoare ne pot cu drept cuvânt nelinişti numai acele cari sunt sigure şi a căror epocă este asemenea sigură. Dar de aşa fel vor fi foarte puţine; căci relele sau sunt numai posibile, cel mult probabile, sau chiar dacă sunt sigure, epoca lor este nesigură. Dacă şi asemenea lucruri ar fi în stare să ne turbure, atunci nu am mai avea nici o minută liniştită. Pentru a nu ne pierde dar liniştea vieţei prin nişte rele nesigure sau nehotărâte în epoca lor, trebuie să ne deprindem a privi pe unele ca şi când nu ar veni niciodată şi pe altele ca şi când nu ar veni aşa de curând.
Cu cât însă cineva este mai liniştit din pattea fricii, cu atât îl neliniştesc mai mult dorinţele şi pretenţiile. Cântecul aşa de popular al lui Goethe Ich hab'mein'Sach auf nichts grestellt <„nu aştept nimic de la viaţă">, în adevăratul său înţeles ne spune că numai după ce omul a renunţat la toate pretenţiile
372
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
373
şi s-a mărginit la o existenţă simplă şi modestă, dobândeşte acea linişte a spiritului care este temelia fericirii omeneşti, fiindcă e neapărată pentru a ne putea bucura de actualitate, adică de viaţa întreagă. în acelaşi scop ar trebui să ne aducem aminte că ziua de astăzi vine numai o dată şi nu mai revine. însă noi ne închipuim că vine şi mâine: dar mâine este altă zi, care vine iarăşi numai o dată. Noi uităm că fiece zi este o parte integrantă şi, prin urmare, de sine stătătoare a vieţei, şi o privim ca fiind cuprinsă în viaţă precum indivizii sunt cuprinşi în noţiunea generică. Asemenea am preţui mai bine actualitatea şi ne-am bucura mai mult de ea dacă în zilele de linişte şi de sănătate ne-am gândi totdeauna că, la vreme de durere şi de supărări, aducerea-aminte ne înfăţişează orce oră petrecută fără suferinţe ca pe un rai pierdut, ca pe un prieten nepreţuit. Dar noi trecem prin zilele cele frumoase fără a Ie simţi: numai când vin cele rele am dori să le aducem înapoi. Mii de ore vesele şi plăcute le lăsăm să treacă pe dinaintea noastră fără a ne bucura de ele şi fără a le întâmpina măcar cu un zâmbet, pentru a ofta mai pe urmă după ele în vreme de întristare. Ar trebui, dimpotrivă, să preţuim actualitatea suportabilă, fie ea cât de banală, în loc să o privim cu atâta nepăsare şi să ne grăbim a scăpa de ea; ar trebui să ne aducem pururea aminte că în acel moment chiar se pierde pentru vecie, înălţându-se spre apoteoza trecutului, şi de acum înainte se păstrează numai în memorie, înconjurată de lumina nemurirei, iar în ceasurile de restrişte, când ridicăm vălul amintirilor, se deşteaptă în noi un dor nespus după cele ce nu mai sunt.
6. Orce mărginire ne face mai fericiţi. Cu cât sfera noastră de activitate şi de atingere este mai strâmtă, cu atât suntem mai fericiţi; cu cât ese mai latgă, cu atât suntem mai expuşi la nelinişte şi la supărări. Căci cu întinderea ei se sporesc şi grijile, dorinţele şi temerile. De aceea nici chiar orbii nu sunt aşa de nefericiţi precât i-am crede a priori: aceasta o dovedeşte liniştea aproape veselă a fizionomiei lor. Tot aşa se explică, în parte,
pentru ce a doua jumătate a vieţei este mai tristă decât cea dintâi: în decursul vieţei orizontul scopurilor şi relaţiilor noastre devine tot mai latg. în copilărie este mărginit la împrejmuirea imediată şi la relaţiile cele mai restrânse; în tinereţe este mult mai întins; în vârsta matută cuprinde toată mişcarea vieţei noastre, uneori îmbrăţişază chiar relaţiile cele mai îndepărtate, state şi popoare; la bătrâneţe se adaugă generaţia următoate. Din contra, orice mărginire, chiar cea intelectuală, este priin-cioasă fericirii noastre. Cu împuţinarea deşteptării voinţei se împuţinează suferinţele: şi se ştie că suferinţa este pozitivă, iar fericirea negativă. Dacă ne este mărginit cercul de acţiune, îi lipsesc voinţei ocaziile externe pentru a se deştepta; dacă ne este mintea mărginită, îi lipsesc cele interne. însă cea din urmă are neajunsul de a deschide intrarea urâtului, cate inditect devine un izvor de nenumărate suferinţe, făcând pe om să se apuce de toate pentru a scăpa de el, să umble după distracţii, după societate, lux, joc de cărţi, băutură ş.c.l., ceea ce aduce cu sine pagube şi nefericiri de tot felul. Difficilis in otio quies. Cât este mărginirea externă de favorabilă, ba chiar de neapărată pentru fericirea omenească, se vede din Idilă, care, fiind singurul gen poetic ce-şi propune a ne înfăţişa oameni fericiţi, ni-i arată anume şi totdeauna în situaţia şi în împrejurimea cea mai simplă. De acolo vine şi plăcerea ce o avem pentru aşa-numite tablouri degenre.
Astfel dar simplicitatea cea mai mare şi chiar monotonia vieţei, până ce nu produce urâtul, ne face fericiţi, fiindcă numai aşa simţim mai puţin viaţa însăş, prin urmare şi sarcina ei firească: ea curge atunci ca un pârâu fără valuri şi fără vârtej.
7. Mulţumirea sau nemulţumirea se hotărăşte în ultima instanţă prin ceea ce gândim şi ce simţim, adică prin cuprinsul şi ocupaţia conştiinţei noastre. Orce ocupaţie curat intelectuală este de regulă mai folositoare pentru spiritul capabil de a o avea decât viaţa reală cu veşnicele ei alternări între succes şi cădere, cu zbuciumările şi cu necazurile ei. Dar pentru aceasta se cer
374
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
375
însuşiri intelectuale mai înalte. Şi nu e de uitat că precum viaţa activă externă ne disttage şi ne abate de Ia studii luându-ne liniştea şi concentrarea trebuincioasă pentru ele, tot aşa continua ocupaţie intelectuală ne face mai mult sau mai puţin incapabili pentru mişcarea şi agitătile vieţei reale; de aceea e bine să întrerupem cu totul asemenea studii atunci când împrejurările cer energie şi activitate practică.
8. Pentru a trăi cu deplină conştiinţă şi a scoate din experienţă toată învăţătura ce o cuprinde, tebuie să ne gândim adeseori la cele petrecute şi să tecapitulăm ceea ce ni s-a întâmplat, ce am făcut şi ce am simţit în felurite ocazii, să comparăm opiniile noastre trecute cu cele prezente, proiectele şi aspirările noastre cu rezultatul lor şi cu nemulţumirea ce ne-a produs-o. Atunci ne facem singuri repetiţia lecţiilor ce ni le-a predat experienţa. Experienţa se poate asemenea compara cu textul, iar meditarea şi cunoştinţele cu comentariile lui. Multă meditare şi multe cunoştinţe cu puţină experienţă seamănă cu ediţiile a căror pagini cuprind 2 rânduri de text şi 40 de comentarii. Multă experienţă cu puţină meditare şi puţine cunoştinţe seamănă cu ediţiile bipontine fără note, care lasă multe lucruri neînţelese.
Tot acolo tinde şi sfatul lui Pythagoras: să recapitulăm seara înainte de a adormi ceea ce am făcut peste zi. Cel ce-şi petrece viaţa în îmbulzeala treburilor sau a plăcerilor dintr-o zi în alta, fără a mai cugeta asupra trecutului, acela pierde conştiinţa clară a existenţei; inima lui devine un haos, şi un fel de confuzie i se introduce în idei şi se arată îndată în conversaţia lui abruptă, fragmentară, oarecum tăiată în bucăţele, cu atât mai mult cu cât este mai mare mişcarea din afară, mulţimea impresiilor, şi cu cât este mai mică lucrarea dinăuntru a cugetului său.
Aici este de observat că după oarecare vreme nu mai suntem în stare să ne aducem aminte de dispoziţia şi de simţirile noastre din trecut, nici de toate împrejurările care ne-au influenţat; dar ne putem aduce aminte de manifestările noastre,
t 'adică de cele ce am zis sau am făcut. Aceste manifestări sunt \ Rezultatul, exptesia şi măsura acelor dispoziţii şi simţiri, f -Memoria sau hârtia va trebui dar să păstreze cu îngrijire f 'asemenea lucruri din epocile mai însemnate. Pentru aceasta
Sunt foarte folositoare jurnalele personale, ceea ce numesc nemţii
Tagebiicher.
9. Să ne fim singuri de ajuns, să ne fim înşine totul şi să putem zice omnia mea mecum porto este, fără îndoială, însuşirea cea mai folositoate pentru fericirea noasttă: de aceea nu se poate repeta îndestul cuvântul lui Aristoteles rj eboocijjtovta T(i>v caraxpxwv ecm („fericirea este a celor ce-şi sunt singuri de ajuns"; Eth. Eud., 7, 2). (Cam aceeaş idee o exprimă într-o formă foarte plăcută maxima lui Chamfort pusă ca motto în fruntea cărţii de faţă1). Căci, pe de o parte, nu ne putem încrede cu siguranţă în nimeni decât în noi înşine, şi, pe de alta, greutăţile, primejdiile şi neplăcerile ce le aduce societatea cu sine sunt nenumărate şi cu neputinţă de ocolit.
Nu e cale mai rătăcită pentru fericire decât viaţa în lumea cea mare {high-life), cum am zice „în chef şi petreceri": căci aceasta vrea să prefacă existenţa noastră cea săracă într-un şir neîntrerupt de bucurii, de distracţii şi de plăceri, de unde dezamăgirea nu poate lipsi; precum asemenea nu lipseşte dezamăgirea la neadevărurile ce ni Ie spunem unii altora în faţă şi care sunt nedezlipite de o asemenea viaţă2.
Mai întâi orice societate cere neapărat o acomodare şi o temperare reciprocă; de aceea devine cu atât mai sarbădă cu cât este mai numeroasă. Nimeni nu poate fi aşa cum este decât
1 Referire la motto-ul^yomm^/orschopenhaueriene: „Fericirea nu-i lucru uşor; e greu să o găsim în noi şi imposibil de a o găsi aiurea." -Chamfort (n. ed.).
2 Precum ne este trupul învălit în haine, aşa mintea în neadevăruri. Vorbele, faptele, toată firea noastră sunt mincinoase; şi numai străbătând prin acest văl putem uneori să ghicim adevăratele simţiri, precum ghicim forma trupului din haine.
376
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
377
atunci când se află singur; prin urmare, cine nu iubeşte singurătatea nu iubeşte libertatea: căci liberi suntem numai când suntem singuri. Orce societate are ca tovarăş nedezlipit sila şi ne cere jertfe cu atât mai grele cu cât individualitatea noastră este mai importantă. Astfel, fiecine va ocoli, va suferi sau va preferi singurătatea în proporţie cu valoarea persoanei sale. In izolare îşi simte cel sărac la minte toată sărăcia, spiritul cel mare toată importanţa, în scurt fiecine simte ceea ce este. Cu cât cineva stă mai sus pe scara naturei, cu atât se află din necesitate firească mai izolat. Dar atunci este o binefacere pentru el dacă izolarea trupească corespunde celei sufleteşti: căci altminteri contactul prea des cu fiinţe heterogene îl turbură, îi este chiar duşman, îi întunecă propria sa fire, fără a-i da nici o compensaţie. Pe când natura a aşezat între oameni cea mai mare deosebire, în inimă şi în minte, societatea, neţiinându-o în seamă, îi face pe toţi egali sau mai bine pune în locul egalităţii fireşti deosebitile şi treptele meşteşugite ale stării şi ale rangului, care foarte des sunt diametral opuse rangului naturei. Această alcătuire socială le convine prea bine celor pe care natura i-a aşezat pe treptele de jos; dar acei puţini la număr pe care i-a aşezat sus sunt nedreptăţiţi; din care cauză aceştia se retrag din societate, unde, prin urmare, îndată ce este numeroasă, pre-domneşte vulgaritatea. Ceea ce face neplăcută societatea pentru spiritele cele mari este egalitatea drepurilor şi a pretenţiilor pe lângă inegalitatea facultăţilor şi a lucrării sociale. Aşa-numia „societate" admite calităţi de tot felul, afară de cele intelectuale: aceste sunt de contrabandă. Ea ne sileşte să arătăm o răbdare nemărginită pentru orice absurditate, nebunie şi prostie; din contra, însuşirile eminente ale cuiva să-şi cerşească iertare sau să se ascundă; căci superioritatea intelectuală vatămă prin simpla ei existenţă şi fără voie. Astfel societatea, numită cea bună, nu are numai răul că ne impune oameni ce nu-i putem lăuda nici iubi, ci ne şi împiedică de a fi noi înşine aşa cum ne este firea; din contra, ne sileşte, pentru a fi în consonanţă cu ceilalţi,
să ne restrângem, să ne micşorăm şi să ne desfigurăm singuri. Cuvinte de duh sau inspiraţii inteligente se cuvin numai într-o societate inteligentă; în cea de rând deşteaptă de-a dreptul ura; căci penttu a plăcea acolo se cere neapărat să fii om de rând şi mărginit. Intr-o asemenea societate trebuie dar să jertfim, cu mare abnegaţie, trei pătrimi din noi înşine pentru a ne asemăna celorlalţi. Ca răsplată avem, ce e drept, pe ceilalţi: dar cu cât cineva are mai multă valoare, cu atât va găsi mai curând că aici câştigul nu acoperă paguba şi că afacerea se sfârşeşte cu deficit, fiindcă oamenii sunt de obicei insolvabili, adică nu au în societatea lor nimic ce ne-ar despăgubi de urâtul, de sarcinile şi de neplăcerile ei, precum şi de abnegaţia ce ne-o impune. Aşa fiind, cele mai multe societăţi sunt astfel alcătuite încât cine le dă pe singurătate face o tocmeală bună. La aceasta se mai adaogă că societatea, pentru a înlocui superioritatea adevărată, adică cea intelectuală, pe care nu o poate suferi şi care este şi greu de găsit, a introdus o superioritate falsă, convenţională, întemeiată pe reguli arbitrare, moştenită prin tradiţie în cercurile mai înalte şi adese schimbătoare ca şi lozinca la militari; aceasta se numeşte apoi bună creştere, bon ton, fashionableness. Când însă vine vreodată în coliziune cu cea adevărată îşi arată slăbiciunea. De altminteri, quand le bon ton arrive, le bon sens se retire.
Dar îndeobşte nimeni nu poate sta în armonie deplină decât numai cu sine însuş; nici cu prietenul său, nici cu iubita sa, căci deosebirile individualităţii şi ale dispoziţiei produc tot-v deauna o disonanţă fie cât de mică. De aceea pacea adevărată şi adâncă a inimei şi liniştea deplină a sufletului - cel mai mare bine pe pământ, după sănătate - nu se pot găsi decât în singurătate şi ca stare permanentă numai în retragerea cea mai desăvârşită. Dacă ai atunci o individualitate înaltă şi bogată, te afli în situaţia cea mai fericită ce este cu putinţă pe această sărmană lume. Şi să o spunem fără sfială: orcât de sttâns sunt legaţi oamenii prin amiciţie, amor şi căsătorie, adevărat prieten
378
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
379
nu-şi este cineva decât sieşi şi cel mult copilului său. Cu cât omul după condiţiile sale externe sau interne are mai puţină trebuinţă de a fugi în relaţie cu alţii, cu atât mai bine pentru el. Neajunsurile singurătăţii şi părăsirii le poţi prevedea, deşi nu le simţi pe toate deodată; din contra, societatea este insidioasa1: ea, sub aparenţa petrecerii, a comunicării, a plăcerilor sociale etc, ascunde rele foarte mari, adesea incurabile. O îndeletnicire de căpetenie a tinerimii ar trebui să fie deprinderea cu singurătatea, fiindcă în ea se află un izvor de fericire şi de linişte sufletească. Din toate aceste urmează că partea cea mai bună şi-a ales-o acela care nu se încrede decât în sine însuş şi îşi află întru toate mulţumirea în sine; Cicero zice chiar: „Neino potest non beatissimus esse, qui est totus aptus ex sese, quique in se uno ponit omnid*. („Cel mai fericit cată să fie acela care nu are întru nimic trebuinţă de alţii, ci şi-a pus toate în sine"; Paradox, II). Cu cât cineva are mai mult în sine însuş, cu atât cere mai puţin de la alţii. Un fel de simţire a deplinei îndestulări opreşte pe oamenii de valoare de a aduce societăţii însemnatele jertfe ce le cere, necum de a o căuta cu abnegaţie de sine înşii. Simţirea contrară face pe oamenii de rând aşa de sociabili şi de acomodând: lor le vine mai uşor să sufere pe alţii decât să se sufere pe sine. La aceasta se mai adaogă că ceea ce are adevărată valoare nu se preţuieşte în lume şi ceea ce se preţuieşte nu are valoare. Rezultatul este retragerea tutulor oamenilor de merit. Aşadar, pentru acela cate găseşte ceva în sine va fi o regulă înţeleaptă de a-şi mărgini trebuinţele numai pentru a-şi păstra sau a-şi mări libertatea şi de a avea cât se va putea mai puţine dotinţe pentru persoana sa, împuţinând astfel relaţiile neapărate cu lumea.
Pe de altă parte, ceea ce face pe oameni sociabili este neputinţa lor de a suporta singurătatea şi în singurătate de a se suporta pe sine. Goliciunea lor internă şi urâtul îi mână în
1 Schopenhauer însuşi întrebuinţează aici cuvântul insidios (n. - T. M.J.
societăţi, precum şi în călătorii prin ţări străine. Spiritului lor îi lipseşte puterea elastică a unei mişcări proprii: de aceea mulţi caută întărirea lui prin alcool şi ajung astfel la beţie. Pentru aceeaş cauză le trebuie totdeauna o excitare din afară, şi anume cea mai energică, adică cea prin fiinţe de seama lor. Fără de ea, spiritul lor, neputându-şi purta povara, îşi sporeşte mişcarea şi se cufundă în letatgie1. Asemenea s-ar putea zice că fiecare din ei este numai o fracţie mică din ideea omenirii şi că îi trebuie, prin utmare, multă completare prin alţii pentru a produce oarecum o cunoştinţă omenească întreagă; dimpotrivă, cine este om întreg, om par excellence, acela înfăţişează o unitate şi nu o fracţie, şi, prin urmare, are destul cu sine. In acest înţeles societatea de rând se poate compara cu muzica rusească de cornuri, unde fiecare corn nu are decât un singur ton şi numai prin consonanţa exactă a tutulot se ptoduce o melodie. Căci monoton ca şi cornul cu un singur ton este spiritul mai tutulor oamenilor, şi mulţi din ei par a avea o singură idee, incapabili de a mai concepe şi alta. De aici se explică nu numai anostia lor, ci şi dorinţa de a fi în societate şi de a umbla tot în grămadă ca în mijlocul unei cirezi (englezeşte: the grega-riousness ofmankind). Monotonia propriei sale fiinţe îi devine
1 Se ştie că relele sunt mai uşor de suferit împreună cu alţii: printre rele par a socoti oamenii şi urâtul, de aceea se asociază mai mulţi pentru a se plictisi împreună. Precum iubirea de viaţă nu este decât frica de moarte, tot aşa instinctul social al oamenilor nu este direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate, căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia propriei lor conştiinţe. Pentru a scăpa de aceasta se mulţumesc şi cu o societate rea şi se supun silei şi greutăţilor ce le aduce orice societate. Dacă însă dezgustul de toate aceste a biruit şi în urmă a prins rădăcină obiceiul singurătăţii şi întărirea în contra impresiei celei dintâi, aşa încât să nu mai producă efectele de care am vorbit mai sus, atunci putem rămânea în ticnă totdeauna singuri, fără a dori societatea tocmai fiindcă trebuinţa ei nu este directă şi fiindcă ne-am deprins cu efectele binefăcătoare ale singurătăţii.
380
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
381
fiecăruia din ei nesuferită - omnis stultitia laboratfastidio sui („tot nerodul se munceşte cu propria-i nerozie"); numai împreună şi prin asociare sunt ceva, întocmai ca şi acei cornişti. Din contră, omul plin de spirit este de compatat unui virtuoz, care îşi execută singur concertul; sau şi unui clavir. Precum clavirul singur este o mică orchestră, aşa este şi el o lume în mic, şi ceea ce sunt ceilalţi cu toţi împteună se înfăţişează la el în unitatea unei singure conştiinţe. Ca şi clavirul, el nu face parte dintr-o simfonie, ci este potrivit pentru solo şi pentru singurătate; iar dacă totuş trebuie să lucreze cu ei împreună, atunci o face numai ca voce principală cu acompaniare, ca şi clavirul, sau pentru a indica tonul la muzica vocală, ca şi clavirul. Cui îi place însă societatea îşi poate scoate din această comparare regula de a îndrepta întrucâtva prin cantitate ceea ce lipseşte Ia calitatea persoanelor cu care este în relaţie. Cu un singur om plin de spirit poate avea destulă societate; dar dacă nu se află decât soiul de rând, atunci este bine să aibă multe exemplare din acest soi, pentru ca din varietatea şi conlucrarea lor să rezulte ceva - şi Dumnezeu să-i dăruiască răbdare!
Din acel gol şi acea sărăcie sufletească a oamenilor trebuie să ne mai explicăm pentru ce, dacă uneori nişte bărbaţi mai distinşi formează o societate cu un scop ideal, rezultatul iese mai totdeauna conttar. Acea plebe a omenirii, care se îmbulzeşte pretutindeni cu grămada ca jivinele şi este gata să se apuce de toate fătă alegere pentru a scăpa de urât şi uneori de sărăcie se vâră şi acolo şi strică în curând toate sau preface lucrurile aşa încât ies împotriva scopului primitiv.
De altminteri, sociabilitatea se poate privi ca o încălzire sufletească a oamenilor prin olaltă, analoagă celei fizice, ce o produc prin înghesuire când e ger. Dar cine are însuş multă căldură sufletească nu are trebuinţă de aşa ceva1. După toate
Schopenhauer adaogă în voi. 2 din Parerga următoarea comparare: „Intr-o zi de iarnă, pe ger, o turmă de arici se înghesuiau unii într-alţii ca să se apere de frig prin propria lor căldură. însă îndată simţiră
j 'acestea sociabilitatea cuiva stă în proporţie aproape inversă cu 'Valoarea lui intelectuală, şi „a fi nesociabil" mai că vrea să zică .' !„a fi un om eminent". ;'   Omul cu o inteligenţă mai înaltă găseşte în singurătate sc5ouă foloase: întâi de a fi cu sine însuş, şi al doilea de a nu fi !feu alţii. Pe folosul din urmă ttebuie să punem un mare preţ, >dacă ne aducem aminte câtă silă, câte greurăţi şi chiar s primejdii aduce cu sine orce relaţie socială. Tout notre mal vient , de ne pouvoir etre seuls, zice La Bruyere. Sociabilitatea se ţine de pornirile primejdioase şi vătămătoare, fiindcă ne pune în raport cu nişte fiinţe a căror mare majoritate e rea ca morală şi tâmpită ca inteligenţă. Cel nesociabil nu are trebuinţă de ele. A afla în tine însuţi atât încât să nu-ţi mai ttebuiască societate este o mare fericire, fiindcă mai toate suferinţele noastre se nasc din societate, iar liniştea intelectuală, care pe lângă sănătate este elementul cel mai esenţial al fericirii, se primejduieşte prin orice relaţii şi, prin urmare, nu poate exista fără multă singurătate. Pentru fericirea liniştei intelectuale filozofii cinici renunţau la orice avere; cine pentru acelaş scop renunţă la societate a ales mijlocul cel mai înţelept. Căci este pe atât de nimerit pe cât este de ftumos ceea ce zice Bernardin de St. Pierre: „la diete
împunsăturile ghimpilor lor şi se îndepărtară unii de alţii. Dorul de căldură apropiindu-i din nou, împunsăturile iarăşi îi depărtară, aşa încât să zbăteau mereu între cele două chinuri, până când ajunseră a găsi o distanţă mijlocie, care uşura întrucâtva amândouă suferinţele. Sociabilitatea, născută din golul şi din monotonia internă, împinge oamenii unii spre alţii, însă nenumăratele lor însuşiri respingătoare şi greşeli nesuferite îi împrăştie din nou. Distanţa mijlocie la care ajung în sfârşit şi care face cu putinţă o împreună vieţuire se numeşte apoi «politeţă» şi «bună-cuviinţă». Celui ce trece peste această distanţă i se zice în Anglia keepyourdistance!'Cu acest chip, ce e drept, trebuinţa de căldură mutuală nu este îndestulată decât pe jumătate, dar pe de altă parte şi împunsătura ghimpilor este mai puţin simţită. Cine însă are destulă căldură în sine însuşi preferă să rămâie departe de lume, pentru a nu produce şi a nu suferi dureri" (n. - T. M.).
382
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
383
des aliments nous rend la sânte du corps, et celle des hommes la tranquilite de l'âme". Prin urmare, cel ce se împrieteneşte din vreme cu singurătatea şi se deprinde a o iubi a dat de o co-moată. Dar nu toţi o pot găsi, din contră, foarte puţini. Căci precum la început nevoia împreunează pe oameni, aşa după încetarea ei îi împreunează urâtul. Când ar lipsi amândouă aceste, toţi ar rămânea singuri, mai întâi fiindcă numai cu singurătatea se potriveşte importanţa exclusivă şi unică ce şi-o dă fiecine în ochii săi proprii şi care în mijlocul lumii se reduce la nimic, primind la fiece pas o dezminţire dureroasă. In acest înţeles singurătatea este chiar starea firească a fiecăruia: ea îl aşază din nou, ca pe Adam, în condiţia primitivă a fericirii pottivite cu natura lui.
Dar Adam nu avea nici tată, nici mamă! De aceea iarăşi, într-un alt înţeles, singurătatea nu este firească omului, întrucât adecă la intrarea sa în lume nu s-a aflat singur, ci între părinţi, fraţi şi surori, aşadar în societate. Prin urmare, iubirea singurătăţii nu poate exista ca pornire primitivă, ci se naşte în urma experienţei şi a cugetării; şi aceasta se va întâmpla în proporţia dezvoltării puterilot intelectuale şi totdeodată împieună cu înaintarea în vârstă, astfel încât dorinţa de societate a oricăruia va sta de regulă în raport invers cu vârsta sa. Copilul cel mic plânge şi se vaită îndată ce rămâne singur, fie numai câteva minute. Pentru băiat singurătatea este o pedeapsă. Tinerii se asociază uşor; numai cei cu minte şi cu inimă aleasă caută uneori izolarea; dar a rămânea o zi întreagă singuri le vine încă greu. Bărbatului însă îi este uşor: el poate sta multă vreme singur; iar moşneagul, care este ultima rămăşiţă din generaţiile dispărute şi nu mai are nici plăcere, nici putere pentru distracţiile vieţei, cu cât este mai bătrân, cu atât îşi găseşte în singurătate adevăratul său element. Totdeauna însă, în fiecare individ, aplecarea spre izolare şi singurătate va creşte în raport cu valoarea sa intelectuală. Căci o asemenea aplecare, după cum am zis, nu este firească, adecă de-a dreptul născută din vreo trebuinţă, ci numai efectul experienţei şi al cugetării, mai ales al
cunoştinţii dobândite despre mizeria morală şi intelectuală a celor mai mulţi oameni, la care, pentru a aduce răul la culme, imperfecţiile morale conspiră cu cele intelectuale şi se ajută unele pe altele, producând astfel o sumă de fenomene hidoase si făcând relaţiile sociale nesuferite. Rezultatul este că, în această lume, în care sunt multe lucturi rele, cel mai rău rămâne totuş societatea, aşa încât chiar Voltaire, francezul cel sociabil, a fost silit să zică: „la terre est couverte de gens qui e meritentpas qu 'on leurparle". Acelaş motiv îl dă şi blândul Petrarca pentru marea şi statornica iubire ce o avea pentru singurătate:
Cercato ho sempre solitaria vita (Le rive il sanno, e la campagne, e i boschi), Per fuggir quest' ingegni storti e loschi Che la sttada del ciel' hanno smarita.
în acelaş înţeles explică el luctul în frumoasa sa carte De vita solitaria, ce pare a fi servit lui Zimmermann de model pentru celebra scriere Ober die Einsamkeit. Şi Chamfort arată originea secundară şi indirectă a nesociabilităţii când zice în felul său sarcastic: „on dit quelquefois d'un homme qui vit seul: it n'aime pas la societe. C'est souvent comme si on disait d'un homme qu 'il n 'aime pas la promenade, sous le pretexte qu 'il ne se promene pas volontiers le soir dans la firet de Bondy". în acelaş înţeles zice Saadi în Gulistan: „de atunci ne-am luat ziua bună de la societate şi ne-am hotărât pentru calea singurătăţii, căci In singurătate este siguranţa". Dar şi Angelus Silesius1, suflet blând şi creştinesc, ne spune în curiosul său limbagiu mistic:
„Irod este duşmanul, iar Iosif raţiunea. Acestuia îi descopere Dumnezeu primejdia în vis. Lumea este Betleemul, Egipetul este singurătatea. Fugi, sufletul meu! Fugi! Ca să nu mori de durere."
l Pseudonimul lui Johann Scheffler (1624-1677) - poet mistic german (n. ed.).
384
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
385
Tot aşa cugetă Giordano Bruno: „tanti uomini che in tem hanno voluto gustare vita celeste dissero con una voce — «ecci elongavi fugiens, et mansi in solitudine» ". („Atâţia oameni din \ cei ce au vrut să guste pe pământ viaţa cerească au zis într-un glas: «iacă m-am depărtat fugind, şi am rămas în singurătate»"), în acelaş înţeles spune persanul Saadi în Gulistan, despre sine însuş: „sătul de prietenii mei din Damasc, m-am retras în pustie, lângă Ierusalim, pentru a căuta tovărăşia dobitoacelor". în scurt, toţi câţi i-a format Prometeu dintr-un lut mai bun au vot bit aşa. Ce plăcere să poată găsi în societatea unor fiinţe cu cati nu stau în legătură decât prin partea cea mai de rând şi cea mai puţin nobilă a firei lor, adică prin cea de toate zilele, cea trivială şi josnică, a unor fiinţe, care nu se pot înălţa la nivelul lor şi, prin urmare, vor căuta să înjosească pe ceilalţi până la ele? Este dar un simţ aristocratic, care hrăneşte aplecarea spre izolare şi singurătate. Toţi mişeii sunt sociabili de ţi-e milă de ei; din contră, omul ales se arată mai întâi prin aceea că nu găseşte plăcere în alţii, ci preferă din ce în ce mai mult singurătatea şi, înaintând în vârstă, ajunge cu încetul la înţelegerea că în lume, cu puţine excepţii, nu este altă alegere decât între singurătate şi înjosire. Şi oricât de aspru pare acest adevăr, se află totuş mărturisit de chiat Angelus Silesius, cu toată blândeţea şi iubitea lui creştinească:
Die Einsamkeit ist Nor. doch sei nur nicht gemein, So kannst du uberall in einer Wiiste sein. („Singurătatea e de trebuinţă; dar dacă nu te înjoseşti, poţi fi pretutindeni ca în pustiu.")
în ceea ce pliveşte spiritele cele mari este lucru firesc ca aceşti adevăraţi educatori ai neamului omenesc să aibă tot aşa de puţină dorinţă de a se întovărăşi cu ceilalţi pe cât o au pedagogii de a se amesteca în jocurile copiilor cari fac zgomot în jurul lot. Ei au venit în lume pentru a călăuzi pe ceilalţi din oceanul rătăcirilor spre limanul adevărului, pentru a-i scoate
din abisul nepriceperii şi al înjosirii, a-i ridica la lumină, la cultură şi la perfecţionare, şi dacă trebuie să trăiască între ei, totuşi au se contopesc cu ei, ci se simt de la început fiinţe deosebite; dar Ia înţelegerea lămurită a izolării lor fireşte nu ajung decât încetul cu încetul, cu înaintarea vârstei, când apoi caută a adăoga la depărtarea lor intelectuală de ceilalţi şi pe cea fizică ţi a se feri ca nu cumva vreunul să le vină mai în apropiere, afară numai dacă este ceva mai presus de înjosirea obştească.
Din toate aceste rezultă că iubirea de singurătate nu se arată direct şi ca un instinct primitiv, ci se dezvoltă indirect, mai ales în inteligenţele cele înalte şi încetul cu încetul, nu fără luptă în contra aplecării fireşti spre societate şi chiar a şoptirilor mefistofelice:
„Nu te mai juca cu durerea, care îţi roade inima ca un vultut: chiar cea mai rea societate te face să simţi că eşti şi tu un om între oameni."
Singurătatea este soarta tutulor oamenilor înzestraţi cu o capacitate deosebită: ei o vor deplânge uneori, însă o vor alege totdeauna ca pe cel mai mic dintre două rele. Dar cu înaintarea vârstei sapere aude (să ai curajul înţelepciunii) devine tot mai uşor şi mai natural în această parte, şi după 60 de ani aplecarea spre singurătate este în adevăr firească, ba chiar instinctivă. Căci acum toate se unesc pentru a o susţinea. îndemnul cel mare spre societate, iubirea de femei şi instinctul sexual nu mai lucrează; nesexualitatea bătrâneţei produce chiar un fel de mulţumire cu sine însuş, care absoarbe cu încetul toată aplecarea spre societate; de la mii de iluzii şi de utopii a revenit omul; viaţa activă îi este de regulă sfârşită, de aşteptat nu mai aşteaptă nimic, planuri şi intenţii nu mai are, generaţia proprie, de care se ţine el, nu mai trăieşte; înconjurat de un veac străin, bătrânul a devenit obiectiv şi din fire izolat. Pe lângă aceste zborul timpului e mai grăbit, şi inteligenţa lui ar vrea să se mai folosească de el. Căci, presupuind numai că mintea i s-a păstrat în toată puterea ei, cunoştinţele cele multe şi experienţa dobândită,
386
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
387
adâncirea desăvârşită a tutulor cugetărilor, marea deprindere şi uşurinţa întrebuinţării tutulor facultăţilor face tocmai acum orice studiu mai interesant şi mai uşor decât înainte. O mie de lucruri care până atunci erau ca învăluite în negură se arată acum lămurite: bătrânul vede rezultatele activităţii sale şi îşi simte toată superioritatea. în urma experienţei îndelungate el a încetat a aştepta mult de la oameni, căci a aflat că de obicei nu câştigă a fi cunoscuţi mai de aproape; din contră, ştie că, afară de rare excepţii, nu va întâlni decât exemplare foarte defectuoase ale firei omeneşti, de care este mai bine să nu se atingă. Cel înaintat în vârstă nu mai este dar expus la iluziile obişnuite, pătrunde îndată valoarea fiecăruia şi nu simte decât foarte rar dorinţa de a sta în relaţii mai de aproape cu cineva. în sfârşit, se adaogă, mai ales pentru cel ce recunoaşte în singurătate o prietenă din copilătie, obiceiul izolării şi al petrecerii cu sine însuş, şi devine a doua natură. Astfel, iubirea singurătăţii, care mai nainte avea să se lupte cu aplecarea socială, a ajuns acum lucru firesc şi simplu: te afli în singurătate ca peştele în apă. De aceea orce individualitate eminentă, prin urmare neasemănată cu ceilalţi, aşadar singuratică, se simte prin izolare apăsată în tinereţe, dar uşurată la bătrâneţe.
Ce e drept, de această fericire a bătrâneţei se împărtăşesc oamenii numai în proporţia puterilor lor intelectuale, aşadar capul cel eminent mai nainte de toţi; însă într-un grad mai mic fiecine. Numai naturele cele mai vulgare vor simţi la băttâneţe aceeaş plăcere pentru societate ca mai nainte: ele devin o sarcină pentru lumea cu care nu se mai potrivesc şi ajung a fi de-abia suferite, pe când mai nainte erau căutate.
Din raportul invers între anii vieţei şi gradul sociabilităţii se mai poate deduce şi o considerare teleologică. Cu cât e omul mai tânăr, cu atât are mai mult de învăţat în toate privirile; natura 1-a îndemnat dar la învăţământul mutual, pe care-1 primeşte fiecine în relaţiile cu semenii săi şi în privinţa căruia societatea omenească se poate numi un mare institut de
educaţie Bell-Lancastriană; căci şcoalele şi cărţile sunt instituţii ; meşteşugite, fiind prea abătute de la direcţia natutei. Este, aşadar, foarte nemerit că omul urmează la acea şcoală naturală cu fttât mai regulat cu cât e mai tânăr.
„Nihil est ab omni parte beatunf („nimic nu este în toate privirile fericit"), zice Horaţiu, şi după proverbul indic: „nici Un lotos fără coadă". Astfel şi singurătatea, pe lângă multe bune, are şi ea micile ei greutăţi şi neplăceri, care însă, în comparare cu acele ale societăţii, sunt de puţină însemnătate, din care cauză cel ce simte ceva în sine va găsi totdeauna că e mai uşor a ttăi fără oameni decât cu dânşii. De altminteri, între acele incoveniente este unul de care nu ne dăm aşa de uşor seamă ca de celelalte; precum, adecă, trupul nostru, dacă şedem tot în casă, devine prea simţitot pentru influenţele din afară şi se îmbolnăveşte la orce aer mai rece, asemenea prin retragerea şi singurătatea prelungită, inima ne devine aşa de simţitoare, încât la cele mai neînsemnate întâmplări, cuvinte sau gesturi, ne găsim turburaţi sau atinşi, sau ofensaţi, pe când cel ce rămâne tot în învălmăşală nici că mai ia în băgare de seamă
asemenea lucruri.
Cine însă, mai ales în vârstă mai tânără, cu tot dezgustul legitim de oameni, care 1-a alungat de atâte ori în singurătate, tot nu e în stare să sufere mai multă vreme pustiul ei, aceluia îi dau sfatul să se deprindă a-şi aduce o parte a singurătăţii în societate, aşadar să înveţe a fi până la oarecare grad şi în societate singur, să nu spună îndată celorlalţi ceea ce gândeşte şi, pe de altă parte, să nu pună mare temei pe ceea ce zic ei, din contră, să nu prea aştepte mult de la ei, nici în privinţa morală, nici în privinţa intelectuală, şi faţă cu opiniile lor să-şi întărească acea nepăsare care este mijlocul cel mai sigur pentru a avea o toleranţă lăudabilă. Atunci, deşi în mijlocul lor, nu va fi totuş prea mult în societatea lot, ci îşi va păstra o privire obiectivă faţă de ei; ceea ce îl va apăra de o atingere prea de aproape cu societatea şi, ptin urmare, de murdării şi pagube.
388
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
389
Avem chiar o expunere dramatică, vrednică de cetit, a acestei sociabilităţi restrânse sau înconjurate cu şanţuri în comedia El Cafeosea la comedia nueva de Moratin, şi anume în caracterul lui Don Pedro, mai ales sc[enele] 1 şi 3 din actul întâi. In acest înţeles societatea se poate compara cu un foc la care omul cuminte se încălzeşte din depărtare, pe când nebunul îşi bagă mâna în el şi, după ce s-a fript, fuge în răceala singurătăţii şi se vaită că-1 arde.
10. Invidia este firească omului: totuş este un viţiu şi în acelaş timp o nefericire1. Trebuie dar să o privim ca pe duşmanul fericirii noastre şi să o năbuşim ca pe un demon. La aceasta ne povăţuieşte Seneca în frumoasele cuvinte: „nostra nos sine comparatione delectent — nunquam erit felix quem torquebit felicior" (De ira, III, 30), şi iarăş: „quwn adspexeris quot te antecedant, cogita quot sequantur. " (Ep., 15.) („Să ne bucurăm de ale noastre fără comparare cu alţii: niciodată nu vei fi fericit dacă te vei mâhni fiindcă e cineva mai fericit." -„Când vezi câţi sunt înaintea ta, gândeşte-te câţi sunt în urmă".) Să ne uităm dar mai ales la cei ce se află mai rău decât noi decât la cei ce ne par că se află mai bine. Ia vreo întâmplare în adevăr nefericită chiar mângâierea cea mai puternică, deşi ieşită din acelaş izvor cu invidia, ne o va da privirea unor nefericiri mai mari decât ale noastre, precum şi relaţiile cu oameni care se află în aceleaşi împrejurări, cu sociis malorum.
Atât despre partea activă a pizmuirii. Despre cea pasivă trebuie să ştim că nu este ură mai neîmpăcată decât invidia: din care cauză n-ar trebui să ne silim cu dinadinsul a o deştepta în alţii, ci am face mai cu minte să ne lipsim de această plăcere, ca de multe altele, din pricina urmărilor primejdioase.
Sunt trei aristocraţii: 1. a naşterii şi a rangului, 2. a banilor, 3. a spiritului. Cea din urmă, drept vorbind, este cea mai
1 Invidia oamenilor arată cât se simt de nefericiţi şi atenţia lor necurmată pentru ceea ce sunt şi ce fac alţii, cât le este de urât.
însemnată, şi se recunoaşte astfel, dacă i se lasă timpul. însuş Frederic cel Mare a zis: Ies âmes privilegiees rangent a legal des souverains, şi a zis-o către mareşalul Curţii, care se mira de ce, pe când miniştrii şi generalii mâncau la masa mareşalilor, Voltaire să fie aşezat la masa prinţilor cu rudele lor. Fiecare din aceste aristocraţii este înconjurată de o armată de pizmuitori, care sunt în ascuns înverşunaţi în contra ei şi, dacă nu le e cumva teamă, se opintesc în felurite moduri să dea a înţelege că şi ei sunt pe aceeaşi treaptă. Dar tocmai aceste opintiri dovedesc credinţa lor contrară. Purtarea ce trebuie să o aibă cei pizmuiţi în contta pizmuitorilor consistă în a se ţine departe de ei şi a se feri pe cât se poate de otice telaţie cu dânşii, aşa încât să râmână despărţiţi prin o mare distanţă: iar unde aceasta nu e cu putinţă, să rabde cu mare linişte opintirile lor, fiindcă chiar izvorul lor le neuttalizează. Această regulă o vedem, de altminteri, pretutindeni păzită. Din contră, cei ce se ţin de una din cele trei aristocraţii se împacă de obicei fără invidie cu celelalte: căci fiecare îşi pune în cumpănă valoarea
sa în contra lor.
11. Când îţi propui ceva, gândeşre-te matur şi de mai multe ori înainte de a lucra, şi chiar după toată cugetarea, mai lasă la o parte şi pentru neajunsul minţii omeneşti, din pricina căreia tot se mai pot întâmpla lucruri ce era peste putinţă să le afli sau să le prevezi şi cari pot zădărnici întregul plan. Această nesiguranţă va face să atârne cumpăna totdeauna spre partea cea rea şi ne va da sfatul să nu ne atingem de lucrurile cele mari fără o mare necesitate: quieta non movere. Iar dacă ai luat o dată hotărârea şi ai pus mâna la lucru, aşa încât mişcarea e începută şi nu mai tămâne decât să-i aştepţi tezultatul, atunci nu te mai turbura prin cugetări despre cele ttecute şi ptin temeţi de primejdiile ce s-ar putea întâmpla pe viitor; ci acum scoate-ţi lucrul din minte, încuie saltarul acestor gânduri şi linişteşte-te cu încrederea că te-ai gândit la vreme pre cât ai putut. Acest sfat ni-1 dă şi proverbul italian lega la bene,
390
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
391
epoi lascia la andare, adecă1: leag-o bine şi apoi dă-i drumul2. -Dacă totuşi iese rău, trebuie să fie soarta de vină şi faptul genetal că toate lucrările omeneşti sunt supuse la greşeli. Şi Socrat, cel mai înţelept dintre oameni, avea trebuinţă de conducerea unui daimonion în interesele sale private şi personale spre a nimeri calea cea dreaptă sau cel puţin a se feri de greşeli -o dovadă mai mult penttu neajunsul minţii omeneşti. Aşadar, vorba atribuită unui papă, că la orce nefericire ce ni se întâmplă suntem noi de vină macat în parte, nu este absolut şi totdeauna adevărată, deşi se pottiveşte în cele mai multe cazuri. Aceasta par a o simţi oamenii când caută să-şi ascundă nefericirea pre cât pot şi să-şi dea aerul că sunt mulţumiţi. I.e e teamă să nu creadă lumea că suferinţa e din vina lor.
12. La o nefericire întâmplată, fiindcă nu se mai poate schimba, să nu ne permitem nici măcar ideea că s-ar fi putut înlătura şi că ar fi fost bine dacă făceam altfel: căci tocmai asemenea gânduri sporesc durerea şi o fac nesuferită, aşa încât ne ptefac în ceea ce numesc grecii heavtontimorumeni, cum am zice: sin-chinuitori. Să ne luăm, dimpotrivă, după regele David, care, pe cât timp fiul său zăcea bolnav, stăruia din toate puterile la Jehova cu plângeri şi cu rugăciuni; dar după ce i-a murit, a dat din urneii şi nu s-a mai gândit la el. Cine însă nu se simte destul de nepăsător pentru aceasta, acela să-şi găsească liniştea în fatalism şi să înţeleagă marele adevăr că tot ce se întâmplă trebuie să se întâmple şi, prin urmare, nu se poate înconjura.
Cu toate aceste tegula de mai sus e bună numai în parte; e bună adecă pentru a ne uşura şi a ne linişti deocamdată în momentul nefericirii; însă acolo unde nefericirea, precum se întâmplă mai adeseori, a fost pricinuită în tot sau în parte din
1 [Tradus de Goethe],
2 [Zis în treacăt - în mare parte gnomele lui Goethe, apărute sub titlul Sprichwbrtlich (Proverbial), sunt proverbe italieneşti traduse.]
vina noastră, fie din lipsă de îngrijire, fie din prea mare îndrăzneală, este de mare folos să ne pedepsim noi înşine şi să nu ne cruţăm durerea de a cugeta de multe oti cum am fi putut face mai bine, pentru a ne învăţa minte şi ne îndrepta în viitor. Dar mai ales să nu ne ascundem, după obicei, greşelile comise, nici să le înfrumuseţăm sau să le micşorăm, ci să ni le mărturisim şi să ni le punem în toată mătimea lor înaintea ochilor, pentru a putea lua cu tărie hotărârea de a nu mai cădea în ele pe viitor. Ce e drept, făcând aşa, simţim durerea cea mare de a fi nemulţumiţi cu noi înşine; însă vorba grecească: b u,Tţ SapEig av-frurrrog bv Tica8eveTca, creştetea omului nu se face fără luptă.
13. In tot ce ne priveşte în bine sau în rău trebuie să ne înfrânăm fantazia. Mai întâi să nu ne facem iluzii strălucite, fiindcă sunt prea scumpe şi suntem prea curând siliţi să le pierdem, cu multe oftări din parte-ne. Dar mai ales să ne păzim de a nu ne turbura cumpătul cu închipuirea unor nefericiri posibile. Dacă aceste at fi cu totul lipsite de adevăr sau cel puţin foarte îndepărtate, atunci ne-am veni mai curând în fire şi am vedea că au fost numai închipuiri şi ne-am bucura cu atât mai mult de o realitate mai fericită, luându-le poate numai drept o povaţă cum să ne păzim din vreme de nefericiri toarte îndepărtate, dar posibile. însă cu asemenea nefericiri nu se joacă fantazia degeaba; de bunăvoie îşi face numai năluciri vesele. Elementele visurilor celor triste sunt nişte întâmplări nenorocite, care întrucâtva ne ameninţă în adevăt, deşi din depărtare: fantazia le măreşte, le face să ne pară mult mai posibile şi mai apropiate decât sunt, şi le înfăţişează sub chipurile cele mai grozave. De asemenea visuri, după ce ne deşteptăm, nu ne putem scăpa cu aceeaş uşurinţă ca de cele vesele: pe aceste din urmă se însărcinează însăş realitatea să le împrăştie şi ne îngăduie de-abia o slabă speranţă pentru realizarea lor posibilă în viitor. Dar dacă ne lăsăm în voia gândurilor tiste (ceea ce numesc englezii blue devils), atunci ne umplem capul cu
392
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
393
închipuiri mai trainice; putinţa lor în genere nu se poate tăgădui, iar noi nu ne aflăm totdeauna în stare de a măsura cu dreptate gradul acestei putinţe, aşa încât ea se preface curând în probabilitate, şi deodată ne vedem inima cuprinsă de nelinişte şi de groază. Este dar mai bine să privim lucrurile care se ţin de interesul nostru personal numai cu ochiul raţiunii şi al judecăţii, să operăm, prin urmare, în reflecţie rece şi exactă cu simple noţiuni şi in abstracto. Fantazia n-are ce căuta aici, căci ea nu e în stare să judece, ci aduce numai imagini înaintea ochilor, care mişcă inima degeaba şi adese o chinuiesc. Mai ales seara ar trebui să păzim regula aceasta. Precum întunericul ne face fricoşi şi ne arată pretutindeni figuri de spaimă, tot aşa lucrează asupra noastră lipsa de precizie a gândirilor; din orce nedumerire naşte nesiguranţa. Seara, când oboseala a învăluit mintea şi judecata într-o întunecime subiectivă, când intelectul e ostenit şi ■fropufioujj.evoc;1 şi nu poate pătrunde în măduva lucrurilor, obiectele meditaţiunii, relative la împrejurările noastre personale, uşor iau o aparenţă primejdioasă şi se prefac în gogoriţe. Mai ales ni se întâmplă aşa la vreme de noapte, în pat, când mintea este cu totul obosită şi judecata nu-şi mai poate îndeplini chemarea ei firească, pe când fantazia tămâne încă deşteaptă; atunci noaptea acopere toate lucrurile, văzute şi nevăzute, cu culoarea ei cea neagră. Gândurile noastre înainte de a adormi şi cu deosebire când ne trezim în mijlocul nopţii denaturează mai totdeauna lucrurile şi le întorc pe dos tocmai ca visul, şi încă, dacă este vorba de interes personal, ni le arată triste şi îngrozitoare. Dimineaţa dispar asemenea spaime, precum dispare visul; acesta e înţelesul proverbului spaniol: noche ţinta, blanco eldia („noaptea vopsită, ziua albă"). Dat şi seara, îndată ce s-au aprins lumânările, mintea şi ochiul nu mai văd aşa de bine ca ziua; de aceea nici nu e bună seara pentru meditarea lucrurilor serioase, necum neplăcute. Adevăratul
'■ Tulburat (n. ed.).
timp al meditaţilor este dimineaţa, care şi, de altminteri, este timpul nemetit penttu orce fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplina dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţei şi oarecum să o sărbătorească. Seara, dimpotrivă, este bătrâneţea vieţei: atunci suntem slabi, vorbăreţi şi cam uşori. Orce zi este o mică viaţă: orce deşteptare şi sculare o mică naştere, orce dimineaţă o mică tinereţe, orce culcare şi adormire o mică moarte.
Starea sănătăţii, somnul, hrana, temperatura, vremea, împrejurimea şi multe alte lucruri din afară au o mare influenţă asupra dispoziţiei noastre, iar aceasta asupra gândurilor. Atât părerile noastre cât şi destoinicia penttu o lucrare sunt foarte supuse timpului şi chiar locului, şi bine a zis Goethe:
„Foloseşte-te de buna dispoziţie a momentului, căci vine aşa de rar".
Şi nu numai concepţiunile obiective şi gândirile originale trebuie să le aştepţi, dacă şi când au bunăvoinţa de a veni, dar chiar şi chibzuirea matută asupra unui interes personal nu se poate face la un timp de mai nainte hotărât, penttu care te-ai pregătit, ci îşi alege singură vremea ei, când şirul ideilor se pune de la sine în mişcare şi noi n-avem decât să-1 urmăm cu toată luarea-aminte.
Fiecare lună a anului are o influenţă particulară şi imediată, adecă neatârnată de atmosfera din afară, asupra sănătăţii noastre şi, în genere, asupra stării noastre fizice, ba chiar intelectuale.
De aceeaş regulă a înfrânării se ţine şi sfatul să nu lăsăm fantazia să ne împrospăteze şi să ne zugrăvească din nou suferinţele de mai nainte, nedreptăţiri, pagube, pierderi, ofense, vătămări ş.c.l., căci prin aceasta ni se trezeşte iarăş mânia adormită, indignarea şi toate patimile urâte, şi ne turbură cugetul.
394
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
395
Precum, după frumoasa comparare a neoplatonicului Proclos, în orce oraş pe lângă oamenii de bine locuiesc lepădăturele societăţii, tot aşa se află în orice om, şi în cel mai bun şi eminent, o parte josnică şi chiar bestială a naturei omeneşti, cel puţin ca germen. Această plebe nu ttebuie ttezită şi pusă la fereastră, căci aspectul ei este hidos; fantazia neînfrânată însă joacă rolul demagogilor. Şi apoi orice neplăcere venită de la oameni sau de la lucruri, fie cât de mică, dacă ne tot gândim la ea şi ne-o zugrăvim cu colori vii şi în proporţii mari, se poate umfla până va deveni un monstru de care ne înspăimântăm; dimpotrivă, să ne deprindem a privi neplăcerile cu sânge rece şi fără nici o exagerare, pentru a putea trece mai uşor peste ele.
Obiectele mici, dacă le ţinem prea aproape de ochi, ne mărginesc orizontul şi ne împiedică vederea; tot aşa persoanele şi lucrurile din înconjurimea noasttă zilnică, fie cât de neînsemnate şi de indifetente, ne ocupă luarea-aminte peste măsură, şi încă într-un mod neplăcut depărtând ideile şi obiectele mai impottante. Să ne ferim de această disproporţie şi să o combatem.
14. Pa privirea unor lucruri ce nu le avem, ne vine uşor gândul: „dar dacă ar fi ale mele?" şi ne face să simţim lipsa lor. însă ar fi mai bine să ne întrebăm uneori: „dar dacă nu ar fi ale mele?", adecă să ne încercăm a privi lucrurile ce le avem în adevăr parcă le-am fi pierdut; şi anume toate lucrurile: avere, sănătate, prieteni, amantă, nevastă, copii, cai şi câini; căci de obicei pierderea ne învaţă să cunoaştem preţul lor. în urma acestui mod de a le privi vom simţi mai întâi cu mai multă mulţumire că le mai avem şi, al doilea, vom lua toate măsurile în contta pierderii lor, aşadar nu ne vom risca averea, nu vom supăra prietenii, nu vom duce în ispită credinţa soţiei noastre, vom păzi sănătatea copiilor ş.c.l. Adeseori căutăm să ne uşurăm greutatea prezentului prin nălucirea unui viitor mai favorabil şi ne facem felurite speranţe himerice, care mai de care expuse la dezamăgiri, îndată ce se lovesc de nemilostiva
Kalitate. Mai bine ar fi să ne gândim în toate planurile noastre la relele posibile şi să ne pregătim mijloacele de apărare împotriva lor; sau cel puţin să avem o surprindere plăcută dacă nu te ivesc. Şi, în adevăr, suntem totdeauna veseli de câte ori scăpăm de o frică. Din când în când este chiat folositor să ne închipuim că nefericirile cele mari, ce ar putea da peste noi, l-au şi întâmplat, pentru a suferi cu atât mai uşot pe cele mici, ce ne lovesc în adevăr, adică să ne mângâiem cu gândul că am scăpat de mai rău. însă pentru această regulă să nu uităm pe Cea de mai sus.
,    15- Fiindcă toate lucrurile şi întâmplările ce ne privesc se petrec şi se încrucişează fără nici o rânduială, fără relaţie în-treolaltă, în cel mai mare contrast şi fără o altă legătută decât numai aceea că sunt întâmplări privitoare la persoana noastră; şi gândirea şi îngrijirea noastră pentru ele rrebuie să fie tot aşa de abruptă, ca să se potrivească. Dacă ne apucăm dar de un lucru, trebuie să facem abstracţie de celelalte şi să ni le scoatem din minte, pentru a ne putea îngriji sau bucura sau apăra de fiecare la timpul său, cu nepăsare de ce-ar mai fi alăturea; să avem dar oarecum nişte saltare sau cutii în minte spre a putea deschide una, lăsând pe toate celelalte închise. Folosul ce-1 tragem atunci este că împiedicăm grijile cele mari să ne strice plăcerile cele mici ale momentului şi să ne răpească întreaga linişte; că o chibzuire nu năbuşeşte pe alta; că grija pentru vreun lucru însemnat nu aduce cu sine neîngrijirea multor altora mai mici şi aşa mai departe. îndeosebi cine e în state să aibă gândiri înalte să nu-şi umple şi să nu-şi cotropească mintea cu lucruri personale şi cu griji prea de rând, aşa încât să oprească intrarea ideilor: căci aceasta ar însemna, cum zic latinii, propter vitam vivendiperdere causas, a pierde, din cauza vieţei, tocmai raţiunea pentru care vieţuim. Ce e drept, pentru o concentrate a omului şi pentru abaterea lui de la griji, se cere, ca şi pentru atâtea alte împrejurări, stăpânire de sine; întru aceasta însă e bine să ne întărească observarea că omul trebuie
396
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
397
să sufere foarte multe lucruri ce i se impun fără voia lui şi de care nimeni nu scapă în cursul vieţei, dar că o mică înfrânare ce ne o impunem noi înşine la timpul şi locul nemerit ne fereşte mai pe utmă de multă silă ce ne-o impun alţii, precum o mică parte a sferei în chiar apropierea centrului răspunde unei părţi de o sută de ori mai mare la periferie. Prin nimic nu scăpăm mai bine de stăpânirea aitora decât prin stăpânitea de noi înşine - acest înţeles îl are cuvântul lui Seneca (Ep. 37): si tibi vis omnia subjicere, te subjice rationi („dacă vrei să-ţi supui toate, supune-te pe tine însuţi"). Pe lângă acestea stăpânirea de noi înşine o avem totdeauna la îndemână şi o mai putem îndulci după trebuinţă, spre pildă când ne atinge o parte prea simţitoare: pe când stăpânirea altora asupra noasttă este fără milă şi cruţare. De aceea e lucru cu minte de a preveni pe cea din urmă prin cea dântâi.
16. A pune o stavilă dorinţelor, a ne înfrâna poftele, a ne stăpâni mânia, aducându-ne totdeauna aminte că nimeni nu poate dobândi decât o foarte mică parte din lucturile dorite, pe când trebuie, din contră, să se aştepte la multe rele, cu un cuvânt cnrexeiv xcu ctve%eiv, abstinere et susţinere, a ne abţine şi a ne susţine: aceasta este o regulă fără a cărei pază ne vom simţi nefericiţi, oricât de bogaţi şi de puternici am fi. Acolo ţinteşte Horaţiu, când zice (Epist. 1, 18):
„Mai ales însă citeşte şi învaţă de la cei înţelepţi cum să poţi duce o viaţă liniştită fără a fi turburat şi chinuit de pofte prea mari, nici de frică, dar nici de speranţa unor lucruri ce nu sunt tocmai de folos."
17. Viaţa consistă în mişcare (b ţiXoq 'ev TT) xivricrei e ori) zice Aristotel cu drept cuvânt; şi ptecum viaţa noastră fizică nu este alta şi nu se poate susţine altfel decât prin o mişcare neîncetată, asemenea şi viaţa noastră intelectuală cere tot mereu ocupaţie, fie prin fapte, fie prin gândiri. Cea mai simplă dovadă e baterea tobei cu degetele pe fereastră sau pe masă, cu care se îndeletnicesc oamenii lipsiţi de alte idei sau
ocupaţii; şi nici nu poate fi altfel: existenţa noastră este din fire ftră linişte şi repaos; de aceea nici nu putem suferi o completă neactivitate, fiindcă ne aduce în curând urâtul cel mai chinuitor. Această dispoziţie firească ttebuie să ne-o regulăm, pentru a o satisface metodic şi, prin urmare, mai bine. Aşadar, a lucra, a se ocupa de ceva sau cel puţin a învăţa este o condiţie neapărată pentru fericirea omului: puterile lui cer întrebuinţare şi el vrea să le vadă întrucâtva efectul. Cea mai mare mulţumire o avem dacă lucrăm, dacă facem ceva, fie că împletim un coş, fie că scriem o carte; suntem, fericiţi, când vedem lucrul din zi ce merge sporind sub manile noastre şi ajungând la bun sfârşit. Această feticire ne dă o lucrare de artă, o scriere, ba şi un lucru de mână, dar ce e drept fericirea este cu atât mai înaltă, cu cât lucrarea este mai aleasă. Cei mai fericiţi sunt cei înzestraţi cu o inteligenţă superioară, ca unii ce îşi simt puterea de a produce opere însemnate, măreţe şi concentrate în una şi aceeaş direcţie a ideilor. Căci atunci un interes mai înalt se întinde peste toată existenţa lor şi-i dă un fel de element picant care, lipsind din viaţa celorlalţi, o face foarte sarbădă în comparaţie. Pentru cei dintâi viaţa şi lumea, pe lângă interesul material ce-1 are în ochii tutulor deopotrivă, are un al doilea interes mai înalt, un interes formal, ca una ce cuprinde materia operelor lor, întru a cărei adunare stăruiesc cu silinţă toată viaţa, îndată ce grija şi nevoia zilnică îi lasă să răsufle. Chiar şi intelectul lor este oarecum împărţit în două: unul penttu relaţiile obişnuite ca la toţi ceilalţi (dorinţe şi intenţii personale), altul pentru perceperea curat obiectivă a lucrurilor. Astfel ei trăiesc două vieţi, sunt şi actori pe scenă şi spectatoti în parter, pe când ceilalţi sunt numai actori. Insă fiecine, şi cel mai de rând, să facă ceva după puterile sale. Cât de neplăcută este lipsa unei lucrări regulate o constatăm chiar în călătoriile mai lungi, unde din când în când ne simţim foarte nefericiţi, fiindcă, neavând o ocupaţie, ne vedem oarecum scoşi din elementul nosttti firesc. A ne ttudi şi a ne lupta cu lucrurile şi cu
398
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
399
oamenii este menirea noastră, precum este a sobolului de a săpa. Liniştea ce ne-ar da-o deplina mulţumire a unei plăceri ticnite şi neîntrerupte ne-ar fi nesuferită. Bituirea greutăţilor este adevărata plăcere a vieţei, fie greutăţile materiale ca la munca pământului şi la negoţ, fie spirituale, ca la învăţătură şi la cercetări ştiinţifice; lupta cu ele şi izbânda sunt fericirea omului. Dacă-i lipseşte prilejul, atunci şi-1 născoceşte el cum poate: după felul individualităţii sale, se apucă de vânătoare sau joacă biliard, sau, împins de îndemnul ascuns al naturii sale, caută materie de ceartă, sau se pune pe intrigi, sau iscodeşte vreo înşelăciune şi tot felul de alte lucruri rele, numai să scape de starea nesuferită a nelucrării. Difficilis in otio quies, adică: „grea este liniştea când n-ai de lucru".
18. Ţinta aspirărilor noastre să nu fie imagini ale fantaziei,. ci noţiunile cugetate cu mintea rece: noi însă de obicei facem tocmai dimpotrivă, şi dacă ne întrebăm mai cu dinadinsul, găsim că la toate hotătârile suntem în ultima instanţă înduplecaţi - nu de noţiuni sau de judecăţi, ci de vreo imagine a fantaziei cu care este îmbrăcată una din alternativele între care era vorba să alegem. în nu mai ştiu ce roman al lui Voltaire sau Diderot, etoul, fiind tânăr şi având a lua o hotărâre ca Hercul la răspântii, vedea virtutea totdeauna sub figura unui pedagog bătrân, ţiindu-i lecţii de morală cu tabachera într-o mână şi cu priza într-alta, pe când viţiul avea figura frumuşică a fetei din casa mume-si. Mai ales în tinereţe ni se fixează ţinta fericirii sub forma unor imagini care se înfăţişează înaintea ochilor închipuirii şi ne rămân uneori statornice toată viaţa. Dar ele în realitate nu sunt decât nişte năluciri ademenitoare, şi dacă ajungem la dânsele, se prefac în văzduh şi atunci înţelegem că nu au ţinut nimic din ceea ce promiteau. De acest fel sunt scenele închipuite din viaţa casnică, patriarhală, socială, ţărănească, imaginile locuinţei, ale împrejurimii, ale decoraţiilor, ale semnelor de respect şi altele. Chaque fou a sa marotte, şi uneori nici imaginea iubitei nu este altceva. Cum de ni se
întâmplă aşa este uşor de înţeles: imaginea intuitivă, fiind oarecum mai pipăită, lucrează mai de-a dreptul asupra dorinţelor noastre decât noţiunea, care, fiind o gândire abstractă, ne dă numai generalităţi, fără acele amănunte individuale ale realităţii şi, prin urmare, nu lucrează decât indirect asupra voinţei noastte. Şi cu toate acestea numai noţiunea se ţine de cuvânt; a se încrede numai în ea este o dovadă de bună cteştete intelectuală, ceea ce nu împiedică a chema uneori în ajutor şi unele imagini, pentru explicare şi parafrază, însă cum grano salis.
19. Regula de mai sus se poate subsuma sub regula mai generală că este bine să fim totdeauna stăpâni peste impresia momentului şi a simţurilor îndeobşte. O asemenea impresie are prea multă putere în comparare cu simplele gândiri şi cunoştinţe abstracte, nu din cauza cuprinsului şi valoarei ei, adeseori foarte mică, ci din cauza formei sub care poate fi primită intuitiv şi se introduce în minte, turburând inima sau slă-bindu-i hotărârile. Căci lucrul prezent şi intuitiv se percepe uşor şi ne impresionează cu toată puterea sa deodată; pe când reflecţiile şi motivările cer timp şi linişte penttu a fi meditate una câte una, din care cauză nu se pot înfăţişa toate în fiece moment. De aceea un obiect plăcut, de care în urma reflecţiei am hotărât să ne abţinem, ne atrage iarăş când îl vedem din nou; tot aşa ne vatămă opinia unui om căruia îi tăgăduim orice competenţă, şi ne supără o ofensă, deşi înţelegem că trebuie despreţuită; asemenea, zece argumente în contra existenţei unui pericol sunt mai slabe decât falşa aparenţă a întâmplării lui ş.c.l. în toate aceste se arată slăbiciunea primitivă a inteligenţei omeneşti. De aceea femeile cad adeseori din cauza unei impresii momentane, şi puţini bărbaţi au destulă precumpănire a raţiunei pentru a nu suferi şi ei din aceeaş cauză. Unde dar nu putem stăpâni o asemenea impresie cu totul, prin simple reflecţii, acolo e mai nemerit să o neutralizăm prin cea contrară, d.e. impresia unei ofense prin întâlnirea cu cei ce ne stimează, impresia unui pericol ameninţător prin vederea mijloacelor de
400 TITU MAIORESCU
apărare. Şi italianul de care povesteşte Leibniz (Nouveaux essais, I, 2, 11) a putut să reziste chiar durerilor torturei, silindu-şi mintea să rămâie aţintită la imaginea spânzurătoarei, de care n-ar fi scăpat dacă mărturisea; de aceea striga în tot timpul torturei io ti vedo, cuvinte pe care le-a explicat mai pe urmă în acest înţeles. Asemenea, când toate persoanele dimprejurul nostru sunt de o altă opinie decât noi şi ne-o arată, ne vine foarte greu să nu ne înduplecăm şi noi, chiar dacă suntem în-ctedinţaţi de greşala lor. Unui rege fugar şi urmărit, care călătoreşte în cel mai strict incognito, trebuie să-i fie o adevărată întărire a inimei dacă vreun tovarăş credincios păzeşte în patru ochi obişnuitul cetemonial de supunere, fără de care ar ajunge mai la urmă a se îndoi chiar de sine însuş.
20. După ce am vorbit în capitolul al doilea de preţul cel mare al sănătăţii, ca una ce este cea dintâi şi cea mai însemnată condiţie a fericirii noastre, vreau să mai adaog aci câteva regiile cu totul generale pentru întărirea şi păstrarea ei.
Spre a ne face trupul mai rezistent, trebuie să-i impunem atât în întregul lui, cât şi în fiecare parte multe sarcini şi osteneli şi să-1 deprindem la influenţe contrare de tot felul, câtă vreme suntem sănătoşi. Dar îndată ce ne simţim bolnavi peste tot sau numai în parte, să apucăm calea opusă, adică să cruţăm şi să îngrijim cu tot dinadinsul trupul cel bolnav sau partea lui: căci cel ce sufere şi este slăbit nu este destoinic pentru încercări de rezistenţă.
Muşchii se întăresc prin multă întrebuinţare, însă nervii se slăbesc. Să deprindem dar muşchii cu orice muncă potrivită, dar să fetim nervii de orce încercări; să păzim ochii de prea multă lumină, mai ales reflectată, de orice oboseală în vremea amurgului, precum şi de o privire continuă a unot obiecte prea mici; asemenea, să ferim urechile de prea mult zgomot, dar mai ales creierii de o oboseală prea mare, forţată sau la vreme nepotrivită; aşadar, să-i lăsăm în pace pe timpul mistuirii, fiindcă aceeaş putete care în creieri produce gândirile lucrează în stomac şi în intestine penttu a pregăti chimul şi chilul;
TRADUCERI 401
asemenea, în timpul şi în urma unei mari încordări musculare. Căci nervii motori sunt ca şi cei sensibili; şi precum durerea ce o simţim în mădularele vătămate îşi are adevăratul ei locaş în creieri, tot aşa - vorbind exact - nu umblă şi nu lucrează picioarele şi manile, ci creierii, adică acea parte a lor care prin mijlocirea măduvei oblongate şi a măduvei spinării deşteaptă nervii acelor mădulare şi produce mişcarea. De aceea şi oboseala ce o simţim în mâini sau în picioare îşi are locaşul ei adevărat în creieri, din care cauză numai acei muşchi se obosesc a căror mişcare este voluntară, adică purcede de la creieri, iar nu aceia care lucrează fără voia noastră, spre pildă inima. Este dar vederat că se slăbesc creierii când în acelaş timp sau în prea mici intervaluri li se impune nu numai o mare activitate musculară, ci şi o încordare intelectuală. Cu aceasta nu este în contrazicere experienţa cum adeseori la începutul unei plimbări sau după alte mişcări mai scurte simţim un spor al activităţii noastre intelectuale, căci atunci nu sunt încă obosite acele părţi ale creierilor, pe când o asemenea lucrare musculară uşoară şi în urma ei o respiraţiune sporită ajută circularea sângelui arterial şi mai bine oxidat spre creieri. Mai ales însă trebuie să dăm creierilor tot somnul cerut pentru întremarea lor: căci somnul este pentru om ceea ce este întoarcerea pentru ceasornic. Cantitatea de somn necesară va fi cu atât mai mare cu cât creierii sunt mai dezvoltaţi şi mai activi. A dormi însă peste măsură ar fi o pierdere de vreme, căci atunci somnul pierde în intensitate ceea ce câştigă în extensiune1.
în genere, trebuie să înţelegem că gândirea noastră nu este altceva decât funcţiunea organică a creierilor şi că, prin urmare, în privinţa încordării şi repaosului seamănă cu orice altă
1 Somnul este o parte a morţii, ce o împrumutăm anticipando şi cu care susţinem şi preînnoim viaţa sleită într-o zi. Le sommeilest un emprunţ faită la mort. Sau cu alte cuvinte: somnul este dobânda prealabilă a morţii, care însăş este plata capitalului. Aceasta se execută cu atât mai târziu cu cât dobânda este mai mare şi se plăteşte mai regulat. (Vezi şi Lumea ca voinţă şi reprezentare, I, cap. 19, nr. 4 şi 12.)
402
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
403
activitate otganică. Dacă prea multă încordare vatămă ochii, vatămă şi cteierii. Cu drept cuvânt s-a zis: creierii gândesc precum mistuie stomacul. închipuirea greşită despre un suflet nematerial, simplu, esenţial şi totdeauna cugetător, prin urmare neobosit, care ar şedea aşa cu chirie în creieri şi nu ar avea trebuinţă de nimic pe lume, a îndemnat desigur mulţi oameni la un trai absurd în paguba inteligenţei lor; aşa, d.e., Frederic cel Mare s-a încercat o dată a se dezvăţa cu totul de somn. Profesorii de filozofie ar face bine să nu mai răspândească prin o filozofie de babe, care umblă numai după catehism, asemenea erori periculoase în urmările lor practice. Trebuie să ne deprindem odată a privi puterile noastte intelectuale numai ca funcţiuni fiziologice, pentru a le trata, a le cruţa şi a le încorda potrivit cu această natură a lor, şi a nu uita că toată suferinţa, greutatea sau neregula fizică din orice parte a trupului afectează spiritul. Cea mai bună învăţătură ne-o dă în această privinţă Cabanis, Des rapports du physique et du moral de l'homme.
Din pricina nepăzirii acestui sfat, multe spirite mai înalte, precum şi învăţaţi mari, au ajuns a fi la bătrâneţe tâmpiţi, copilăroşi şi chiar nebuni. Aşa, d.e., renumiţii poeţi englezi din secolul nostru, Walter Scott, Wordsworth, Southey ş.a., erau la bătrâneţe, şi încă la vârsta de 60 de ani, slabi la minte, incapabili, căzuţi în imbecilitate: ademeniţi de onorarii din ce în ce mai mari, începuseră a cultiva literatura ca o meserie şi, scriind pentru bani, şi-au sleit puterile peste fire. Cine însă îşi pune Pegasul în jug şi îşi duce Muza cu biciul se va vedea pedepsit întocmai ca cel ce se oboseşte prea mult în serviciul Venerii. Mi-e teamă că şi Kant în anii săi mai înaintaţi, după ce ajunsese în sfârşit a avea un mare renume, şi-a ostenit mintea prea mult şi astfel a căzut în cei din urmă patru ani ai vieţei sale în copilărie.1
[Fiecare lună a anului are o influenţă caracteristică şi imediată, şi deci independentă de vreme, asupra sănătăţii noastre, asupra stării noastre trupeşti generale şi chiar asupra celei spirituale.]
C. DESPRE PURTAREA NOASTRĂ CU ALŢII
21. Pentru a trăi în lume este bine să avem o mate provizie de prudenţă şi de indulgenţă: de prudenţă pentru a ne păzi de pagubă, de indulgenţă pentru a ne feri de ceartă.
Cine are să trăiască între oameni nu trebuie să despre-ţuiască în mod absolut nici o individualitate, ca una ce este odată creată de natură aşa cum este; nici pe cea mai rea, mai mizerabilă sau mai ridiculă. Din contră, are să o primească ca un ce fatal, care în urma unui principiu etern şi metafizic trebuie să fie aşa şi nu altfel; iar la cazurile extreme să-şi zică: „astfel este lumea, nu e vina mea". Dacă face altfel, este nedtept şi provoacă pe celălalt la luptă de moarte. Căci nimeni nu-şi poate schimba adevărata sa individualitate, adică temperamentul său, caracterul său moral, puterile judecăţii, fizionomia sa ş.c.l. Dacă îl osândim în toată firea lui, atunci nu-i mai rămâne decât să ne combată ca pe duşmanul său de moarte; căci noi nu-i îngăduim dreptul de a exista decât sub condiţia de a nu fi ceea ce din fire trebuie să fie. De aceea, spre a putea trăi între oameni, trebuie să-i lăsăm pe toţi în felul lor, orcum s-ar fi brodit, şi nu avem decât a ne gândi cum să ne folosim de ei, după firea şi însuşirea lor, dar nu să sperăm în vreo schimbare, nici să-i osândim absolut în ceea ce sunt. Acesta este înţelesul proverbului german „leben undleben lassen" („trăieşte tu şi lasă şi pe alţii să trăiască"). Dar îndeplinirea acestei datorii nu este aşa de uşoară pe cât este de dreaptă; şi fericit e cel ce nu e silit să aibă a face cu tot felul de oameni. Deocamdată, spre a ne obişnui să suferim oamenii, este bine - şi prilejul îl avem în toate zilele - să ne deprindem răbdarea cu lucruri neînsufleţite, care în urma unei necesităţi mecanice sau fizice se împotrivesc cu tărie la încercările noastre. Răbdarea astfel dobândită o putem apoi întrebuinţa şi la oameni, aducându-ne aminte că şi ei, ori de câte oti ni se împotrivesc, o fac dintr-o necesitate tot aşa de neapărată şi izvorâtă din chiar firea lor, ca şi lucrurile neînsufleţite, din care cauză este tot aşa de nechibzuit a ne
404
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
405
supăra de faptele lor, precum ar fi a ne supăra de o piatră ce ne cade în drum. Mai cuminte este adeseori să ne zicem: „de schimbat tot nu-1 pot schimba, aşadar să mă folosesc de el".
22. Este de mirat cât de uşor şi de curând se arată în conversaţie homogeneitatea sau heterogeneitatea minţii şi a inimei întte oameni; în cel mai mic lucru se simte. Să fie vorba de chestiile cele mai străine şi mai indiferente: totuş între cei din fire heterogeni aproape orice opinie a unuia va displăcea mai mult sau mai puţin celuilalt, unele chiar îl vor supăra. Cei homogeni, din contră, simt îndată şi în toate un fel de conformitate care, unde homogenitatea e mare, produce o armonie deplină până la unisono. De aici se înţelege, mai întâi, pentru ce oamenii de rând sunt aşa de sociabili şi-şi găsesc pretutindeni cu atâta uşurinţă sindrofia cea mai plăcută, dar ştii! oameni de soi, tot unul şi unul! Cei aleşi păţesc contrariul, şi cu cât sunt mai eminenţi, cu atât mai tău; aşa încât, în singurătatea lot, pot simţi uneori o adevărată bucurie când întâlnesc în altcineva măcar o fibră homogenă cu a lor, fie cât de mică. Căci nimeni nu poate fi mai mult pentru altul decât este acesta pentru el. Adevăratele spirite înalte locuiesc ca vulturii în vârf de munte, singuri! Al doilea, vedem cum cei deopotrivă se recunosc cu atâta iuţeală încât parcă se simt atraşi de magnetism: sufletele amice se salută din depărtare. Prilejul de a observa aceasta îl vom avea, ce e drept, mai des cu oamenii răi la inimă sau mărginiţi la minte: însă numai fiindcă aceştia există cu miile şi milioanele, pe când naturile mai bune şi mai alese sunt şi se numesc rare. Astfel, spre pildă, într-o mare societate cu interese practice doi oameni de nimic se vor recunoaşte îndată unul pe altul, parcă ar purta cocardă, şi se vor lipi pentru a unelti vreo faptă rea sau vreo trădare. Asemenea dacă, per impossibile, ne închipuim o societate numeroasă alcătuită numai din oameni cu minte şi plini de spirit, afară de doi neghiobi, cari s-ar fi furişat şi ei printre ceilalţi, aceşti doi se vor simţi atraşi de o simpatie reciprocă şi în curând fiecare din ei se va bucura din inimă că a găsit cel puţin un om cu minte. Este, în adevăr,
un lucru interesant a vedea cu ochii cum doi inşi, mai ales din cei inferiori la minte şi la inimă, se recunosc la cea dintâi privire, îşi dau osteneala de a se apropia unul de altul, se salută cu toată bucuria şi aleargă spre olaltă parcă s-ar cunoaşte din copilărie, aşa este de interesant şi de surprinzător lucrul încât îţi vine să crezi, după învăţătura metempsihozei budhaiste, că au fost împrieteniţi într-o viaţă anterioară.
Ceea ce însă ţine chiar pe oamenii foarte potriviţi în oarecare depărtare deolaltă şi deşteaptă uneori o dizarmonie trecătoare între ei este nepotrivirea dispoziţiei momentane, care mai totdeauna se întâmplă să fie alta pentru unul şi alta pentru altul, după cum este şi în acel moment starea fiecăruia, ocuparea, împrejurimea, sănătatea, şirul gândirilor ş.c.l. De aici se nasc disonanţe şi între persoanele cele mai armonice. Puterea de a aplica totdeauna corectivul cerut pentru dizolvarea acelei disonanţe şi pentru introducerea unei temperaturi de vibra-ţiune egală ar fi rezultatul celei mai înalte culturi. Aşa de mult contribuie egalitatea dispoziţiei la menţinerea relaţiilor omeneşti, încât şi o societate foarte numeroasă se animează şi se înveseleşte prin neschimbarea ideilor şi se interesează cu plăcere, îndată ce un obiect comun, fie o primejdie, sau o speranţă, sau o ştire, sau o privelişte rară, o scenă de teatru, o muzică, sau altceva, atrage luarea-aminte a tutulor în acelaş timp. Căci atunci se acopăr toate interesele private şi se produce o unitate generală a dispoziţiei. în lipsă de asemenea influenţe obiective, societăţile aleargă la cele subiective, şi astfel băuturile spirtoase sunt mijlocul obişnuit de a forma o dispoziţie egală între cei adunaţi. Chiar ceaiul şi şocolata produc acelaş rezultat.
Prin dizarmonia care se naşte cu atâta uşurinţă din deosebirea dispoziţiei momentane între oamenii ce trăiesc împreună se înţelege, în parte, cum aducerea-aminte, ca una ce este scoasă de sub toate aceste influenţe neplăcute, deşi trecătoare, idealizează pe fiecine şi uneori îl înconjură cu o adevărată
406
TITU MAIORESCU
aureolă. Aducerea-aminte lucrează ca lintea1 convergentă din camera obscură: ea contrage toate şi produce astfel o imagine mult mai frumoasă decât originalul. Mulţumirea de a ne vedea astfel priviţi o putem dobândi întrucâtva prin orice absenţă. Căci deşi idealizarea memoriei cere mai mult timp penttu a-şi îndeplini lucrarea, totuşi începutul îl face îndată. De aceea, dacă voim să fim prudenţi cu cunoscuţii şi cu amicii noştri, este bine ca nici lor să nu ne arătăm decât la intervaluri mai mari. Revăzându-i vom simţi îndată că memoria a lucrat.
23. Nimeni nu poate vedea deasupra sa. Prin aceasta vreau să zic că nimeni nu vede în altul mai mult decât este el însuşi; căci nu-1 poate primi nici înţelege decât după măsura propriei sale inteligenţe. Dacă aceasta este din cele mai de rând, atunci toate darurile minţii, şi cele mai strălucite, nu vor avea nici un efect asupra lui şi el nu va vedea în omul de talent decât partea cea de rând a individualităţii, aşadar numai slăbiciunile lui şi defectele de caracter şi de temperament. în aceasta i se va încheia toată ideea despre acel om. Iar însuşirile intelectuale mai înalte vor exista pentru el tot aşa de puţin precum există culorile pentru cel orb. Căci toate spiritele sunt nevăzute pentru cine nu are însuş spirit, şi orice preţuire este produsul dintre valoarea celui preţuit cu sfera intelectuală a preţuito-rului. De aici urmează că în conversaţie eşti totdeauna coborât la nivelul celui cu care vorbeşti, fiindcă tot ce ai mai presus de el dispare, şi nici că se simte măcar abnegaţia întrebuinţată pentru o asemenea nivelare. Dacă ne gândim acum de ce soi sunt cei mai mulţi oameni, cât de mici sunt la minte şi la inimă, vom înţelege că nu este cu putinţă să vorbim cu ei fără a ne înjosi şi noi pentru acel timp (după analogia distribuirii electtice) şi totdeodată vom lua cu plăcere hotărârea de a nu ne mai amesteca într-o societate cu care nu putem comunica decât prin ceea ce numesc francezii la pârtie honteuse a naturei
1 T. Maiorescu foloseşte forma linte pentru lentilă (n. ed.).
TRADUCERI
407
noastre. Vom înţelege, asemenea, că faţă cu neghiobii şi cu nebunii nu avem decât un mijloc de a ne arăta cu minte, şi acela este a nu intra în vorbă cu ei. Dar atunci, ce e drept, o putem păţi uneori în societate ca dănţuitorul care vine la un bal şi nu întâlneşte decât nişte oameni şchiopi: cu cine să joace?
24. îşi câştigă stima mea, ca un ales între o sută, omul care, având să aştepte şi stând neocupat, nu începe îndată să bată tactul sau să ciocănească cu tot ce-i cade sub mână, cu bastonul, cu cuţitul, cu furculiţa sau cu orice. Poate se gândeşte la ceva. La cei mai mulţi, dimpotrivă, se vede că auzul şi văzul au luat locul gândirii: ei bat toba cu degetele pentru a-şi aduce aminte de propria lor existenţă, dacă nu au o ţigară la îndemână, care să le slujească mai bine. Din aceeaş cauză îi vezi mereu cu ochii şi cu urechile deschise la tot ce se întâmplă în jurul lor.
25- La Rochefoucauld a făcut observarea nemerită că este greu a admira pe cineva şi a-1 iubi în acelaş timp1. Ar trebui dar să alegem ce voim să dobândim: iubirea sau admirarea oamenilor. Iubirea lor e totdeauna egoistă, deşi în chipuri foarte felurite. Şi mijloacele prin care o câştigăm nu sunt totdeauna din acele de care ne-am putea mândri. Mai ales va fi cineva iubit în proporţia în care va cere mai puţin de la mintea şi de la inima celorlalţi, şi anume va cere serios mai puţin şi fără prefacere, nu numai de o indulgenţă izvorâtă din dispreţ. Dacă ne mai aducem aminte şi de vorba lui Helvetius: „le degre d esprit necessairepour nous plaire est une mesure assez exacte du degre d'esprit que nous avons", atunci putem scoate din aceste premise concluziunea. Cu admirarea oamenilor se înrâmplă dimpotrivă: ea li se impune fără voia lor şi de aceea se şi
1 Maximele de care vorbeşte Schopenhauer par a fi următoarele două: JNous aimons toujours ceux qui nous admirent, et nous n 'aimonspas toujours ceux que nous admirons." „// est dificile d'aimer ceux que nous n 'estimons point; mais il ne Vest pas moins d'aimer ceux que nous estimons beaucoup plus que nous" (n.-T. M.).
408
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
409
ascunde mai totdeauna. Dar ne şi dă înlăuntrul nostru o mulţumire mult mat mare. Admirarea stă, prin urmare, în legătură cu meritul nostru, ceea ce nu se poate zice totdeauna de iubire; căci aceasta este subiectivă, iar aceea obiectivă. De folositoare însă e mai folositoare iubirea.
26. Cei mai mulţi oameni sunt aşa de subiectivi încât nimic nu are pentru ei un adevărat interes afară de ei înşii. De aici vine că în tot ce se vorbeşte ei se gândesc îndată la dânşii şi că orice raport întâmplător cu ceva ce le este personal, fie cât de depărtat, le atrage şi le consumă toată luarea-aminte, aşa încât nu mai au nici o înţelegere pentru adevăratul obiect al vorbirii; şi nici argumentele nu au vreo tărie pentru ei, îndată ce sunt în contra Interesului sau deşertăciunii lor. De aceea şi sunt aşa de uşor distraşi, atinşi, supăraţi sau ofensaţi, încât, vorbind cu ei despre orişice obiect, nu ne putem îndestul feri de vreo relaţie posibilă, poate nefavorabilă, a celor zise de noi cu prea preţioasa şi prea delicata dumnealor persoană, care se interesează numai de sine însăş şi de nimica alta. Şi pe când asemenea oameni nu înţeleg şi nu simt ceea ce este adevărat sau frumos, sau plin de spirit în vorbele altora, au cea mai gingaşă susceptibilitate pentru tot ce ar putea atinge, fie cât de departe şi indirect, mica lor deşertăciune sau ar putea să se reflecteze în mod nefavorabil asupra mult meritoasei individualităţi a dumnealor. Aşa încât, în uşurinţa lor de a fi vătămaţi, seamănă cu căţeluşii cei mici, cărora le calci pe labă fără să vrei şi ai pe urmă să le auzi chelălăitul; sau se pot compara cu un bolnav plin de răni, pe care trebuie să te fereşti cu cea mai mare luare-aminte să nu-1 atingi. Unii merg aşa de departe încât iau şi cea mai mică umbră de spirit ce o arată cineva în conversaţia cu ei drept o ofensă, deşi se prefac deocamdată; cel lipsit de experienţă se gândeşte mat pe urmă şi-şi munceşte capul în zadar ca să înţeleagă prin ce şi-a putut atrage ura şi mânia lor. însă tot aşa de uşor este să-i linguşeşti şi să-i câştigi. De aceea judecata lor este mai totdeauna prevenită şi numai o frază în
favoarea partidului sau castei lor, dar nu o judecată obiectivă şi dreaptă. Cauza a toate aceste este că în ei intenţiunile covârşesc cu mult inteligenţa şi că mintea lor cea slabă este cu totul robită voinţei, de care nu poate scăpa nici penttu un singur moment.
O dovadă enormă despre mizerabila subiectivitate a oamenilor care raportă toate la interesul lor şi de la orice idee se întorc în linie dreaptă numai spre ei înşii ne-o dă Astrologia, care pune mersul imenselor corpuri cereşti în relaţie cu nemernica persoană a omului şi leagă cometele de pe cer cu certele şi fleacurile noastre de pe pământ. Aceasta însă s-a făcut în toate timpurile, şi în cele mai vechi. (Vezi, d.e.: Stobjaeus], Eclog., I, 22, 9, p. 478).
27. Când vreo absurditate se propune în public sau în societate sau se scrie în literatură şi află bună primire sau cel puţin nu este combătută, nu trebuie să ne desperăm şi să credem că lucrul se încheie aci, ci să ne mângâiem cu încrederea că mai pe urmă şi încetul cu încetul se discută chestia, se meditează, se explică şi în cele mai multe cazuri ajunge a fi judecată cu dreptate; aşa încât, după un timp mai scurt sau mai lung, potrivit cu greutatea lucrului, ajung şi ceilalţi să vadă ceea ce omul inteligent văzuse din capul locului. Deocamdată şi până atunci nu ne rămâne decât să avem răbdare. Căci omul cu judecata dreaptă între oameni fără judecată seamănă cu omul al cărui ceasornic merge bine, pe când toate celelalte din oraş merg rău; el singur cunoaşte adevărata oră, dar ce folos? toată lumea se ia după ora greşită, chiar şi aceia care ştiu că numai ceasornicul său arată timpul cel adevărat.
28. într-o privire oamenii sunt ca nişte copii mici: dacă îi răsfeţi se obrăznicesc. De aceea nici nu trebuie să fii prea blând şi prea iubitor cu ei. Precum rareori vei pierde un amic dacă îi refuzi un împrumut, dar foarte uşor dacă i-1 dai: asemenea cu greu îl vei pierde prin mândrie şi nepăsare, însă adeseori prin prea multă amabilitate, ca una ce-1 face arogant şi nesuferit şi
410
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
411
provoacă ruptura. Dar mai ales nu pot oamenii să se împace cu ideea că ai neapărată trebuinţă de ei; aceasta îi face numaidecât îndrăzneţi şi obraznici. La unii se poate întâmpla numai prin faptul că te pui în relaţie cu ei, d.e. că vorbeşti cu ei adeseori sau ceva mai intim, îndată îşi închipuiesc că de-acum trebuie să le treci multe cu vederea şi încearcă să se întindă peste marginile politeţei. De aceea şi sunt aşa de puţini oameni cu care ai putea fi în relaţii intime şi mai cu seamă ttebuie să te fereşti de a te lega mai de aproape cu naturi triviale. Iar de cumva vreunul se prinde a crede că ai tu mai multă nevoie de el decât el de tine, face deodată parcă i-ai fi furat ceva, şi caută în toate chipurile să-şi răzbune şi să ia înapoi. Numai atunci când nu ai nici o trebuinţă de ceilalţi şi când le dai s-o priceapă poţi păstra superioritatea în relaţiile tale cu oamenii. De aceea este prudent ca din când în când să laşi să simtă pe oricine, fie bărbat, fie femeie, că te poţi prea bine lipsi de el: aceasta întăreşte prietenia. Nu strică chiar pentru cei mai mulţi oameni dacă faci să se strecoare din timp în timp câte o picătură de dispreţ: cu atât mai mult vor ţine Ia prietenia ta. Chi non istirna vien stimato, zic şireţii de italieni, adică: „cine nu stimează este stimat". Dar dacă în adevăr punem cel mai mare preţ pe cineva, atunci să i-o ascundem parc-ar fi o crimă. Lucrul nu e tocmai plăcut, dar are folosul de a fi adevărat. Nici câinilor nu le poţi arăta fără pagubă multă prietenie, necum oamenilor.
29. Oamenii de talent şi de inimă arată foarte des, mai ales în tinereţe, o mare lipsă de cunoştinţă a lumii şi de prudenţă în afaceri, sunt dar expuşi a fi uşor înşelaţi şi amăgiţi, pe când fiinţele mai de rând înţeleg mult mai bine şi mai iute cum metg treburile. Cauza este că, lipsindu-i experienţa, omul judecă după firea sa înnăscută (adecă a priori) şi că îndeobşte experienţa este mai slabă decât firea înnăscută. Aceasta însă ajută pe oamenii cei de rând, dar pe cei aleşi şi superiori nu, ca unii ce tocmai prin superioritatea lor se deosebesc aşa de mult de ceilalţi; calculând ei dar gândurile şi faptele altora după
ei înşii, socoteala nu se potriveşte. însă chiar dacă unul din cei buni a învăţat în sfârşit din povaţa altora şi prin ceea ce a păţit el însuş (aşadar, a posteriori) cât de puţin trebuie să aştepte de la oameni, fiindcă între ei 5 din 6 părţi sunt astfel făcuţi, în privinţa morală sau intelectuală, încât cine nu e silit să stea în relaţie cu dânşii face mai bine să fugă de ei din capul locului şi să rămâie pe cât se poate afară din orice contact; totuş cu greu va dobândi vreodată o idee destul de rea despre micimea şi mişelia lor, ci cât trăieşte va avea să o mai completeze, înşe-lându-se deocamdată foarte des în paguba sa. Şi apoi iarăş, după ce, în adevăr, şi-a întipărit în minte povaţa experienţei, i se va întâmpla totuşi că, dând peste o societate de oameni pe care nu-i cunoaşte încă, să-i vie mirarea cum toţi împreună, după vorbele şi feţele lor, au aerul de a fi foarte cuminte, oameni de treabă, sinceri, cinstiţi şi virtuoşi, uneori chiar inteligenţi şi plini de spirit. Dar aceasta nu trebuie să-1 amăgească: căci simpla explicare este că natura nu face ca poeţii cei răi, care, voind să ne înfăţişeze oameni de nimic sau smintiţi, îi arată în trăsături aşa de tari şi de groase, încât pare că auzi îndărătul fiecărei figuri pe însuşi poetul dezminţind mereu simţirile şi cuvintele ce le exprimă şi strigându-ne în gura mare: „acesta e un om de nimic, e un nebun, nu vă încrederi în vorbele lui". Natura, din contră, face ca Shakespeare şi ca Goethe, în a căror opere fiecare persoană, şi dacă ar fi însuş diavolul, pe cât timp stă înaintea noastră şi vorbeşte are dreptate; fiindcă este înfăţişată aşa de obiectiv încât ne aduce în apele ei şi ne sileşte să o ascultăm cu interes: este dezvoltată tocmai ca operele naturei dintr-un principiu intern, în puterea căruia faptele şi vorbele ei ni se arată naturale şi necesare. Aşadar, cine aşteaptă ca în lume dracii să umble cu coarne şi nebunii cu camizolă va fi totdeauna prada sau unealta lor. Mai adaogă apoi că în relaţiile lor oamenii fac ca luna şi ca gheboşii, adecă se arată dintr-o singură parte, şi că fiecine are un talent înnăscut de a-şi pteface prin mimică fizionomia sa într-o mască
412
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
413
care înfăţişează ceea ce ar trebui să fie şi care, fiind calculată anume pentru individualitatea sa, îi şade şi i se potriveşte aşa încât iluzia este perfectă. Masca o pune de câte ori este vorba de a se linguşi pe lângă cineva şi de a produce o bună impresie, în asemenea făţărnicii să ne încredem ca în măştile de ceară, aducându-ne aminte de nemeritul proverb italian: „non e si tristo cane che non meni la coda", cum am zice: „şi o javră ştie să dea din coadă".
în orice caz să ne ferim cu tot dinadinsul de a nu avea o opinie prea bună de cunoscuţii noştri cei noi, dacă nu vrem să fim mai totdeauna dezamăgiţi spre ruşinea sau spre paguba noastră1. Aici e locul să adăogăm şi următoatea observare: tocmai în lucrurile cele mici, unde omul nu are timp să se prefacă, se arată caracterul; atunci putem adese, în cele mai neînsemnate acţiuni sau numai în unele maniere, să observăm uşor egoismul cel nemărginit, care nu se gândeşte niciodată la alţii şi care mai pe urmă nu se poate ascunde nici în lucrurile mari deşi caută a se masca. Şi să nu pierdem asemenea prilejuri de observare. Dacă cineva în întâmplările cele mai mici şi în relaţiile vieţii de toate zilele, în lucrurile aşa de neînsemnate încât - după vorba latinului - nici o lege nu le ia în seamă (de minimis lex non curai), dacă cineva - zic - în asemenea lucruri este fără respect pentru alţii, nu caută decât folosul sau comoditatea sa în paguba lor, dacă ia numai pentru sine ceea ce ttebuie să fie pentru toţi ş.c.l., atunci să fim înctedinţaţi că în inima Iui nu găzduieşte dreptatea, că, din contra, va fi şi în lucrurile cele mari un om de nimic îndată ce legea sau puterea nu-i va lega manile, şi cu această încredinţare să nu punem nici un temei pe moralitatea lui. Cine calcă fără sfială fie şi numai
Dacă la oameni, cum sunt de obicei, partea bună ar covârşi pe cea rea, ar fi mai cuminte să punem temei pe dreptatea, pe echitatea, pe recunoştinţa, iubirea, credinţa sau compătimirea decât pe frica lor; dar fiindcă e dimpotrivă, trebuie să şi facem dimpotrivă.
aatutele clubului său va călca şi legile statului îndată ce o va putea face fără primejdie.
■j   Dacă un om cu care stăm în relaţie ne-a adus vreo supărare, ivem să ne întrebăm de ne este relaţia lui aşa de preţioasă încât Suntem hotărâţi să suferim încă o dată sau de mai multe ori iceeaşi supărare, poate şi una mai mare. (Căci a uita şi a ietta cu totul însemnează a azvârli pe fereastră o experienţă foarte scump plătită.) Dacă ne este, atunci să nu facem vorbă multă, căci vorbele sunt de puţin folos, ci să lăsăm lucrul să treacă cu dojana sau fără dojana, dar totodată să ştim că prin aceasta ne-am abonat la a doua ediţie a aceleiaşi supărări. De nu ne este, atunci să o rupem îndată şi pentru totdeauna cu prea scumpul nostru amic, sau dacă este o slugă, să-i dăm drumul. Căci la ocazie va face neapărat acelaş sau un asemenea lucru încă o dată, deşi acum jură pe toţi dumnezeii şi ne făgăduieşte îndreptare. Toate, toate le poate schimba omul, dar pe sine însuş nu, propria sa fire nu şi-o poate schimba. Caracterul este absolut incorigibil: fiindcă toate faptele omului izvorăsc dintr-un principiu intern, în puterea căruia el sub aceleaşi împrejurări face totdeauna acelaş lucru şi nu poate să facă altfel. Să ne pătrundem odată de ceea ce este aşa-numitul „liber arbitriu" sau libertatea voinţei, precum am arătat-o în disertaţia mea (cea premiată) asupra acestei întrebări, şi să ne desfacem de închipuirile greşite. De aceea şi împăcăciunea cu un amic cu care rupsesem relaţiile este o slăbiciune, ce o plătim Ia cel dintâi prilej, când amicul nostru face din nou tocmai ceea ce cauzase ruptura, ba încă o face şi mai tare, simţind pe tăcute că nu ne putem lipsi de dânsul. Tot aşa e cu slugile gonite, dacă le primim înapoi. Dar tot aşa de puţin, şi din aceeaş cauză, trebuie să ne aşteptăm ca cineva în împrejurări schimbate să facă ceea ce făcuse mai nainte. Din contră, oamenii îşi schimbă simpatiile şi purtarea cu aceeaşi iuţeală cu care li se schimbă interesul; şi încă nesaţul lor trage poliţele cu o scadenţă aşa de
414
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
415
scurtă încât ar trebui să fim noi şi mai scurţi la minte pentru a nu le protesta.
Presupuind că vrem să ştim cum va fi cineva într-o situaţie în care avem de gând să-1 punem, nu trebuie să ne întemeiem pe vorbele şi pe făgăduielile lui. Admiţând chiar că vorbeşte cu sinceritate, totuş vorbeşte despre un lucru pe care nu-1 cunoaşte. Nu ne rămâne dar decât să calculăm purtarea lui, cumpănind poziţia în care va intra cu caracterul lui şi căutând a prevedea spre ce parte se va coborî cumpăna la caz de conflict.
Pentru a dobândi o înţelegere deplină şi lămurită, aşa cum trebuie să o avem despre adevărata şi prea trista fire a oamenilor îndeobşte, este foarte instructiv să comparăm şi să ne explicăm, drept comentar al purtaţii şi apucăturilor lor în viaţa practică, purtarea şi apucăturile lor în literatură şi viceversa. O asemenea comparare ne foloseşte pentru a nu ne pierde încrederea în noi înşine, şi nici siguranţa judecăţii asupra lor. însă întru aceasta nu trebuie să ne supere sau să ne întristeze nici un caz de mişelie sau neghiobie deosebită, cum îl întâlnim uneori în viaţă sau în literatură, ci trebuie să ne rămâie numai ca un obiect de studiu, ca un nou semn al caracteristicei neamului omenesc, de care e bine să ne aducem aminte. Atunci îl vom ptivi cam în felul în care priveşte mineralogul un specimen foarte caracteristic de mineral. Excepţii există, există chiar necrezut de mari, şi deosebirile individualităţilor sunt enorme: însă, luată în întregul ei, lumea - precum s-a zis din vechime - este în proastă stare: sălbaticii se mănâncă unii pe alţii, şi civilizaţii se înşeală unii pe alţii, şi aceasta se numeşte mersul lumii. Ce sunt statele cu toată maşinăria lor, meşteşugită pentru cele dinăuntru şi pentru cele din afară, şi cu puterea lor executivă, decât mijloace de apărare pentru a ţinea în frâu nedreptatea cea fără de margini a oamenilor? Nu vedem noi pretutindeni în istorie cum toţi regii, îndată ce ţara lor se bucură de oarecare prosperitate, se folosesc de aceasta pentru a tăbărî cu armatele lor ca nişte bandiţi peste statele vecine? Şi mai toate
războaiele sunt ele oare în adevăratul lor scop altceva decât nişte prădăciuni pe o scară mai întinsă? în antichitatea primitivă, precum în parte şi în veacul de mijloc, cei biruiţi se făceau robii biruitorilor, adecă, vorbind mai simplu, trebuiau să muncească pentru aceştia; tot aşa trebuie să facă şi cei ce plătesc contribuţiile de război: adecă îşi dau roadele muncii agonisite de mai nainte. „Dans toutes Ies guerres il ne s 'agit que de voler", zice Voltaire, şi nemţii ar trebui s-o ţină minte.
30. Nici un caracter nu este aşa încât să poată fi lăsat în deplina sa voie, ci toate au trebuinţă de a fi îndreptate prin noţiuni şi maxime. Dar cine vrea să ajungă prea departe cu asemenea îndreptări, adecă vrea să-şi alcătuiască un caracter — nu izvorât din firea sa înnăscută, ci produs numai prin reflecţie, aşadar meşteşugit, va simţi în curând adevărul versului latin: „Naturam expellesfurca, tamen usque recurret" („Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi"). Căci poţi foarte bine să înţelegi o regulă pentru purtarea ta faţă cu alţii, poţi chiar să o afli tu însuş şi să o exprimi în cuvinte neme-rite, şi totuş în viaţa reală să păcătuieşti îndată în contra ei. însă aceasta să nu te descurajeze şi să nu te facă să crezi că este cu neputinţă de a-ţi regula purtarea în lume după principii şi maxime, lăsându-te numai în voia firii tale şi a întâmplării. Cu înţelepciunea vieţei e ca şi cu preceptele teoretice şi cu instruc-ţiile practice: lucrul dintâi este să pricepi regula, iar al doilea să înveţi aplicarea ei. Una se dobândeşte prin raţiune deodată, cealaltă prin deprindere încetul cu încetul. Arăţi şcolarului mişcările pe un instrument de muzică sau paradele şi atacurile la floretă: cu toată bunăvoinţa, le greşeşte la început şi crede că va fi cu neputinţă de a le observa în iuţeala cetirii notelot sau în aprinderea luptei; dar încetul cu încettd tot le învaţă, prin deprindere, alunecând, căzând şi sculându-se iarăş. Tot aşa este cu regulele gramaticei la vorbirea şi scrierea latinească. Tot aşa ajunge şi cel rău crescut să fie om de salon, cel violent, politic, cel sincer, rezervat, cel cu inima generoasă, ironic. însă
416
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
417
dresura ce şi-o impune omul printr-un obicei îndelungat o va simţi totdeauna ca un fel de silă din afară, în contra căreia firea lui nu încetează niciodată de a se împotrivi întrucâtva şi pe care uneori o leapădă pe neaşteptate. Căci toată purtarea după maxime abstracte se rapoartă la purtarea după dispoziţiile fireşti şi înnăscute, precum o creaţiune mecanică, d.e. un ceasornic, unde forma şi mişcarea sunt cu sila impuse unor materii străine, se raportă la organismul vieţuitor, unde forma şi matetia se pătrund una pe alta şi alcătuiesc o unitate. Acest raport dinte caracterul dobândit şi cel înnăscut adevereşte vorba lui Napoleon: „tout ce qui n'est pas naturei esa imparfaif care se aplică pretutindeni, la cele fizice cât şi la cele morale. Nu cunosc decât o singură excepţie: aventurinul natural, cunoscut mineralogilor, care este inferior celui artificial.
De aceea să ne şi ferim de orice fel de afectaţie. Ea nu ne poate atrage decât dispreţ: întâi, fiindcă e o înşelăciune, care mai arată şi laşitate, ca una ce provine din teamă; al doilea, fiindcă e osânda omului prin sine însuş, căci el vrea să treacă de ceea ce nu este, ctezând că ar fi mai bine decât ceea ce este. A afecta o calitate, a se făli ptea mult cu ea însemnează a mărturisi că nu o ai. Fie curaj, fie erudiţie, sau inteligenţă, spirit, noroc pe lângă femei, avere, naştere, sau oricare ar fi lucrul cu care se făleşte cineva: din chiar fălirea lui înţelegi că tocmai acolo simte o lipsă; căci cine are în adevăr şi pe deplin o calitate nici nu se gândeşte să o simuleze sau să o scoată prea mult la iveală, ci este liniştit în privinţa ei. Acesta e înţelesul proverbului spaniol: „herradura que chacolotea chivo le foita" („când potcoava ţăcăneşte, îi lipseşte un cui"). Ce e drept, după cum am spus-o la început, nimeni nu trebuie să se lase în toată voia lui şi să se arate tocmai cum este, fiindcă multele părţi urâte şi bestiale ale naturei noastre trebuiesc acoperite; însă aceasta ne dă numai dreptul de a ascunde ceva ce este, adecă de a disimula, iar nu de a închipui ceva ce nu este, adecă de a simula. Şi apoi trebuie să ştim că o afectaţie se cunoaşte îndată, înainte
chiar de a se şti de ce fel este: şi nici nu poate ţinea multă vreme, ci masca tot cade cândva. (Vezi ce zice şi Seneca, De Clement ia, I, 1'.)
31. Precum purtăm greutatea corpului nostru fără a o simţi, pe când simţim greutatea oricărui corp străin ce voim să-1 mişcăm, tot astfel nu vedem greşelile şi viţiurile noastre, ci numai pe ale altora. Pentru aceasta însă fiecine are în celălalt o oglindă în care poate vedea lămurit propriele sale viţiuri, greşeli şi deprinderi urâcioase. Dar cei mai mulţi fac ca şi câinele care latră la oglindă, fiindcă nu ştie că se vede pe sine însuş, ci crede că este alt câine. Cine critică pe alţii lucrează la propria sa îndreptare. Aşadar, cei ce au aplecare şi deprindere de a supune înăuntrul lor toată purtarea altora unei critice amănunţite şi aspre lucrează la îndreptarea şi perfecţionarea lor proprie, căci vor avea sau destulă dreptate sau cel puţin destulă mândrie şi deşertăciune penttu a se feri înşii de ceea ce dojenesc aşa de des în alţii. Cei toleranţi fac dimpotiivă, ei se ţin de versul lui Horaţiu: „hanc veniam damuspetimusque vicissim", cum am zice: „îţi dau voie ţie, dă-mi voie şi mie". Evanghelia face o foarte frumoasă morală cu paiul din ochiul altuia şi cu bârna din ochiul nostru; însă aşa este firea ochiului: el vede în afară, dar nu se vede pe sine; de aceea observarea critică a greşelilor altora este un mijloc foarte nemerit pentru descoperirea lor în noi înşine. Spre îndreptarea noastră ne trebuie o oglindă. Regula aceasta este adevărată şi în stil şi în literatură: cine în asemenea materie admiră absurdităţile cele nouă în loc de a le critica, acela le va şi imita. De aceea se şi lăţesc în Germania aşa de tare. Germanii sunt foarte toleranţi; se şi vede. „Hanc veniam damus petimusque vicissim"' este deviza lor.
1 {Citatuldin Seneca: Nernopotestpersonarn din ferrefictam. Ficta cito in naturam suam vecidunt. - „Nimeni nu poate purta multă vreme o mască. Disimularea se întoarce până în cele din urmă la propria natură".]
418
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
419
32. în tinerele omul de o natură mai aleasă crede că raporturile fireşti şi legăturile hotărâtoare între oameni sunt cele ideale, adică cele întemeiate pe asemănarea simţimintelor, a cugetării, a gusturilor, a puterilor intelectuale ş.c.l.; dar mai târziu vede că sunt cele reale, adică cele întemeiate pe un interes material. Acestea sunt fundamentul mai tutulor raporturilor; majoritatea oamenilor nici nu au idee de vreo altă relaţie. Prin urmare, fiecine este considerat după funcţia ce o ocupă sau după comerţul ce-1 face, nu după naţia şi familia din care se trage, aşadar după poziţia şi rolul ce le are în lumea convenţională: după asemenea etichete este rubricat şi se vede tratat ca o marfă de fabrică. Ceea ce este în sine însuşi, cu însuşirile sale personale ca om, nu se ia în băgare de seamă decât facultativ şi excepţional, şi fiecine o lasă la o patte şi o ignorează îndată ce nu-i vine la socoteală, prin urmare în cele mai multe cazuri. Cu cât îşi simte dar cineva mai multă valoare personală, cu atât îi va plăcea mai puţin acea întocmire convenţională şi va căuta să se retragă din societatea unde se aplică. Cauza însă pentru care se aplică sunt numeroasele trebuinţe ale vieţii în această lume de nevoi în urma cărora mijloacele de îndestulare sunt pretutindeni lucrul de căpetenie şi predomnitor. Ca biletele de bancă în loc de aur, aşa circulează în lume, în loc de adevărata stimă şi prietenie, numai semnele ei demonstrative şi gesturile imitătoate. Pe de altă patte naşte însă întrebarea dacă există oameni care merită mai mult decât atât. în orice caz, eu pun mai puţin temei pe o sută de asemenea demonstraţii şi gesturi decât pe gudurarea unui câine credincios.
Prietenia adevărată şi sincetă presupune că cineva ia parte la soarta celuilalt cu căldură, în mod curat obiectiv şi fără nici un interes, şi aceasta presupune iarăşi o identificare desăvârşită între cei doi prieteni. în contta ei se opune însă egoismul naturei omeneşti aşa de tare încât adevărata prietenie seamănă cu acele lucruri fabuloase cum sunt, d.e., şerpii de mare cei uriaşi, despre care nu se ştie dacă există undeva sau sunt numai
închipuiri din poveste. Cu toate acestea se pot stabili între oameni nişte legături care, deşi în realitate se întemeiază pe motive ascunse de egoism, au şi o părticică de prietenie adevărată şi sinceră în ele, aşa încât în această lume imperfectă trebuiesc privite ca ceva mai înalt şi li se poate da cu oarecare dreptate numele de prieteşug. Eie sunt cu mult superioare relaţiilor de toate zilele, relaţii de aşa fel încât nici n-am mai vorbi cu mulţi din prietenii noştri dacă am auzi ce spun despre noi când nu suntem faţă.
Pe lângă cazurile în care avem nevoie de un ajutor serios şi de sacrificii însemnate, găsim prilejul cel mai bun de a ne încredinţa despre sinceritatea sau nesinceritatea unui prieten în momentul în care îi anunţăm o nefericire ce ni s-a întâmplat tocmai atunci. îndată se arată pe faţa lui o întristare adevărată, adâncă şi neîndoioasă sau, dimpotrivă, printr-un aer de resignare sau prin vreo altă trăsătură fugitivă se confirmă vorba cunoscută a lui Pa Rochefoucauld: „dans l'adversiti de nos meilleurs amis, nous trouvons toujours quelque chose qui ne nous deplaîtpas". Obişnuiţii aşa-numiţi prieteni de-abia pot să-şi stăpânească la asemenea prilejuri un surâs de mulţumire. Puţine lucruri sunt în stare să contribuie la buna dispoziţie a oamenilor ca povestitea unei mati nefericiri ce ne-a lovit de curând, sau mărturisirea vreunei slăbiciuni personale a noastre. Caracteristic!
Depărtarea şi o lungă absenţă slăbesc orice prietenie, deşi ne vine greu să o recunoaştem. Oamenii pe care nu-i vedem, fie chiar cei mai iubiţi dintre prietenii noştri, se prefac în decursul anilor, încetul cu încetul, în noţiuni abstracte, oarecum se subţiază în memorie, şi interesul pentru ei devine din ce în ce un obiect al reflecţiei, o simplă tradiţie; pe când toată călduţa inimei se păsttează pentru cei de faţă, chiar şi pentru unele animale. Aşa de senzuală este natura omului. Şi aici se adevereşte versul lui Goethe (Tasso, act. 4, sc. 4):
420
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
421
Prezenţa e o puternică zeiţă.
Cu drept cuvânt se zice: prieteni de casă, fiindcă aproape toţi sunt mai mult prietenii casei decât ai stăpânului, şi seamănă, prin urmare, mai mult cu pisicile decât cu câinii.
Prietenii se califică de sinceri; duşmanii sunt sinceri; critica acestora ar trebui să o întrebuinţăm ca o doftorie amară pentru a ne cunoaşte pe noi înşine.
Să fie oare rari prietenii la nevoie? Din contră! De abia te-ai împrietenit cu cineva şi îndată zice că este în nevoie şi îţi cere bani împrumut.
34. Ce necopt este acela care îşi închipuieşte că a se arăta om cu minte şi cu duh e un mijloc pentru a fi bine primit în societate! în fapt aceste însuşiri deşteaptă, din contra, în imensa majoritate o ură şi o amărăciune cu atât mai maţi cu cât cel ce le simte nu poate mărturisi motivul lor, ci şi-1 ascunde chiar sieşi. O analiză mai de aproape ne arată următoarele: dacă cineva constată şi simte în cel cu care vorbeşte o mare superioritate intelectuală, trage în ascuns şi fără a-şi da bine seamă concluzia că în aceeaş proporţie trebuie să vadă şi să simtă celălalt inferioritatea şi mărginirea lui. Acest silogism prescurtat îi deşteaptă ura, amărăciunea şi turburarea concentrată. (Com-pară cuvintele lui Jonhson şi ale lui Merck, citate în Lumea ca voinţă şi reprezentare, voi. II, cap. 19.) Are dar dreptate Graciân când zice (Oraculo manual, 240): „pentru a trăi în linişte, singurul mijloc este să te îmbraci cu pielea celui mai simplu animal". Căci a te arăta cu minte şi cu duh este un mod inditect de a imputa celorlalţi incapacitatea şi mărginirea lor. Orice natură trivială se tutbură îndată ce vede o natură opusă, şi instigatorul ascuns al acestei turburări este invidia. Satisfacerea vanităţii, precum zilnic se poate constata, este o plăcere care covârşeşte pe toate celelalte, dar omul nu şi-o poate procura decât comparându-se cu alţii. însă de nici o superioritate nu este mai mândru decât de cea intelectuală: pe ea se
întemeiază precăderea lui înaintea animalelor.1 A arăta unui om superioritatea în această privinţă, şi încă faţă cu martori, este cea mai mare temeritate. Aceasta îl provoacă la răzbunare, şi el va căuta de regulă prilejul de a şi-o îndeplini prin mijlocul insultelor, cu care trece din sfera intelectuală în cea pasională, unde suntem cu toţii pe aceeaş linie. Pe când dar în societate rangul şi averea se pot aştepta totdeauna la respect, calităţile intelectuale niciodată: în cazul cel mai favorabil sunt ignorate, de regulă sunt privite ca un fel de impertinenţă sau ca un câştig ruşinos, cu cate mai îndrăzneşte cineva să se fălească şi pentru care ceilalţi caută în ascuns prilejul de a-1 umili. De-abia printr-o purtate smerită va putea să dobândească iertare pentru superioritatea sa intelectuală. Saadi zice în Gulistan (pag. 146 din traducerea germană a lui Graf): „Să ştim că omul fără minte are de o sută de ori mai multă antipatie în contra omului cu minte, decât omul cu minte în contra celui fără minte". Dimpotrivă, inferioritatea intelectuală devine o adevărată recomandaţie. Căci ceea ce este călduţa pentru trup este simţirea binefăcătoare a superiorităţii pentru suflet; din care cauză fiecine, precum se apropie de sobă sau de raza soarelui, se apropie instinctiv de cel ce-i procură o asemenea simţire, însă nimeni nu i-o procură mai sigur decât cel incontestabil inferior în privinţa calităţilor intelectuale la bărbaţi şi a fru-museţei la femei. Ce e drept, sunt unii oameni înaintea cărora e grozav de greu să te arăţi inferior. Dar, pe de altă patte, vezi cu ce sinceră bunăvoinţă întâmpină o fată frumuşică pe una urâtă. Calităţile fizice nu se ptea ţin în seamă la bărbaţi; deşi îi este şi bărbatului mai plăcut să se afle alături de unul mai mic la stătută decât de unul mai înalt. Aşadar, bărbaţii cei
1 [Notă: Se poate spune că omul s-a înzestrat singur cu voinţă, căci el este însăşi voinţa, intelectul însă e un dar ce 1-a primit din cer, adică de la destinul etern şi rainic şi de la necesitatea acestuia, care s-a folosit de femeie - mama individului - ca de o simplă unealtă.]
422
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
423
proşti şi ignoranţi şi femeile cele urâte află pretutindeni o primire călduroasă; ajung şi uşor la reputaţia că au inima cea mai bună din cauză că fiecine caută înaintea sa şi a altora un pretext pentru simpatia ce-1 atrage pentru asemenea fiinţe. Din aceeaşi cauză superioritate intelectuală este o calitate foarte izolatoare; oamenii fug de ea şi o urăsc, şi ca prerext atribuie celor ce o au o sumă de defecte născocite1. Acelaş rezultat îl produce între femei frumuseţea; fetele foarte frumoase nu găsesc prietene, nici măcar vreo cunoscută cu cate să se plimbe. Ca guvernante nici să mai încerce a intra undeva: căci la cea dintâi înfăţişare se întunecă faţa stăpânei, cate nu vtea să aibă un asemenea punct de comparaţie, nici pentru sine, nici pentru fetele sale. Când e vorba de rang, chestia se schimbă; fiindcă rangul nu produce efect prin contrast şi diferenţă, ci prin reflex, ca şi culorile din jurul obrazului.
35. Adeseori încrederea noastră în alţii vine din lene, din amor-propriu şi din vanitate: din lene când pentru a nu cerceta sau priveghea noi înşine, ne lăsăm mai bine pe altul; din amor-propriu când dorinţa nestăpânită de a vorbi despre noi ne împinge a face „confidenţe"; din vanitate când aceste confidenţe se rapoartă la ceva linguşitor pentru noi. Cu toate acestea cerem ca încrederea noastră să fie respectată.
Din contră, n-ar trebui să ne supărăm când vedem Ia cineva neîncredere: căci aceasta e un fel de omagiu adus
1 Mijlocul de căpetenie pentru a face carieră sunt prieteşugurile şi camaraderia. Insă o mare capacitate face pe om mândru şi, prin urmare, impropriu pentru linguşirea celor incapabili, înaintea cărora ar trebui să-şi ascundă inteligenţa şi să se arate smerit. Efectul contrar îl produce conştiinţa inferiorităţii; ea se împacă foarte bine cu smerenia, cu amabilitatea către toţi şi cu respectul înaintea celor răi, prin urmare procură omului prieteni şi protectori. Aceasta nu se aplică numai la funcţiile statului, ci şi la ranguri, la distincţiuni, chiar şi la renumele în lumea „savantă", astfel încât, d.e., Academiile sunt totdeauna ticsite cu mediocrităţi, şi aşa e pretutindeni.
(Onestităţii, adecă o mărturisire sinceră că este aşa de rară încât Ine îndoim de existenţa ei.
, r 36. Politeţa, virtutea cardinală a chinezilor, are două cauze; f luna am explicat-o în Etica mea1, cealaltă se întemeiază pe ^Convenţia tăcută de a trece cu vederea şi de a nu ne imputa •Unii altora mizeria noastră morală şi intelectuală, care astfel 4ămâne ceva mai acoperită, spre folosul tutulor. !'   Politeţa e prudenţă; prin urmare, nepoliteţa e prostie; fiindcă îţi face fără nici o trebuinţă şi cu dinadinsul duşmani, &eea ce este o purtare tot aşa de smintită ca şi când ţi-ai da foc Casei. Politeţa este ca fisele la jocul de cărţi, o monetă ştiută de falsă: a fi zgârcit cu ea dovedeşte nechibzuinţă, a o risipi 'dovedeşte minte. La toate naţiile se sfârşesc scrisorile cu votre hes-humhle serviteur, your most obedient servant, suo devotissime servo; numai nemţii sunt prea înţepaţi pentru a scrie Diener fiindcă adică nu ar fi adevărat! Cine însă împinge politeţa până a-şi jertfi interesele teale seamănă cu cel ce ar da monete de aur în loc de fise. Precum ceara, care din fire este tare şi nemlădioasă, se înmoaie la căldură aşa încât primeşte orişice formă, tot astfel putem prin ceva politeţă şi amabilitate să aducem şi pe oamenii îndărătnici şi răuvoitori să fie flexibili şi îndatoritori. Aşadar, politeţa este pentru oameni ceea ce este căldura pentru ceară.
însă politeţa are şi o parte grea: ea ne cere să arătăm cea mai mare stimă pentru toţi oamenii, pe când cei mai mulţi nu merită nici una, şi să ne prefacem că avem cel mai viu interes
1 Iacă această explicare (din Fundamentul moralei, § 14): „Politeţa este ascunderea convenţională şi sistematică a egoismului în lucrurile cele mici din raporturile sociale, şi, deşi necontestat o ipocrizie, este totuş impusă şi lăudată; fiindcă egoismul, pe care îl acopere, este ceva aşa de urât încât ne place să nu-1 vedem, cu toate că nu ne îndoim de existenţa lui; precum şi obiectele neplăcute dintr-o odaie se cade să le ascundem după paravan" (n. — T. M.).
424
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
425
pentru ei, pe când trebuie să ne pară bine că nu avem nici unul. A împreuna politeţa cu mândria este meşteşugul cel mare.
Ofensele, care nu sunt decât exprimarea unei lipse de considerare, nu ne-ar scoate aşa din fire dacă nu am avea o idee prea exagerată despre propria noastră valoare şi demnitate, adecă dacă n-am fi aşa de închipuiţi, şi dacă, pe de altă parte, ne-am fi dat seamă de părerea ce o are fiecine despre celălalt în fundul inimei. Ce contrast curios există între susceptibilitatea oamenilor pentru cea mai mică aluzie în contra lor şi între ceea ce ar auzi dacă ar surprinde conversaţiile cunoscuţilor despre dânşii! Ar trebui, din contră, să nu uităm niciodată că politeţa obişnuită nu e decât o mască cu surâsul pe buze, şi atunci n-am face atâta vorbă când se deplasează uneori masca sau se scoate pentru un moment. Iar când cineva devine pe faţă grosolan este parcă s-ar fi dezbrăcat în pielea goală şi s-ar arăta inpuris naturalibus. Ce e drept, nu-i şade bine; dar nici nu va găsi mulţi oameni care în această stare a naturei să fie frumoşi.
37. Să nu iai pe nimeni de model în purtarea ta, fiindcă situaţiile, împrejurările, relaţiile nu sunt niciodată identice şi fiindcă deosebirea caracterelor face şi acţiunile deosebite, prin urmare, duo cum faciunt idem, non est idem. Trebuie, din contră, după o matură chibzuinţă şi după ce te-ai gândit cu toată agerimea minţii, să lucrezi în conformitate cu caracterul tău propriu. Aşadar, şi în viaţa practică se cere neapărat originalitate; altfel ceea ce faci nu se potriveşte cu ceea ce eşti.
38. Nu discuta părerea nimănui, ci gândeşte-te că dacă ai vrea să-i scoţi din cap absurdităţile ce le crede, ai ajunge la vârsta lui Matusalim şi tot n-ai izbuti.
Asemenea, să renunţi în conversaţie la orice observări rectificatoare, chiar la cele mai bine intenţionate; căci e uşor a supăra oamenii, dar e greu, dacă nu imposibil, a-i schimba.
Dacă încep a ne necăji absurdităţile dintr-o conversaţie la care suntem faţă, să ne închipuim că este o scenă de comedie întte doi nebuni. Probatum est. Cine s-a născut pe lume pentru
a povăţui cu inimă curată oamenii asupta lucrurilor celor mai însemnate are mare noroc dacă scapă teafăr.
39. Cine vrea ca opinia sa să fie primită cu încredere trebuie să vorbească rece şi fără violenţă. Orice violenţă se naşte din partea pasională a naturei noastre1 şi, prin urmare, opinia se va atribui acestei părţi, iar nu raţiunii, care după natura ei este rece. Căci partea pasională („voinţa") fiind elementul primordial în om, pe când raţiunea este numai secundară şi accesorie, se va crede mai cutând că judecata s-a născut din pasiune decât că pasiunea s-a născut din judecată.
40. Fereşte-te de a te lăuda singur, orcâtă dreptate ai avea. Căci vanitatea este foarte comună, iar meritul foarte rar, şi de câte ori avem aerul de a ne lăuda, fie numai indirect, oamenii vor crede că ne-a orbit vanitatea până a ne face de râs. Cu toate aceste, Bacon de Verulam susţine, şi poate nu tocmai fără temei, că proverbul latin cu „semper aliquid haeret" („tot rămâne ceva"), care se zice despre calomnie, se poate aplica şi la lauda de sine, şi, prin urmare, o recomandă în doze moderate.
41. Dacă ai prepusul că cineva minte, lă-te că-I crezi: atunci devine îndrăzneţ, minte mai tate şi se demască. Dacă vezi, din contră, că-i scapă o patte a adevărului, pe care ar vrea să-1 ascundă, fă-te că nu crezi, pentru a-1 necăji cu îndoiala şi a-i scoate şi rămăşiţa din fundul inimei.
42. Trebuie să privim toate afacerile noastre personale ca un secret şi să nu trădăm nici cunoscuţilor noştri celor intimi mai mult decât pot descoperi cu ochii lor. Căci cunoştinţa lor despre lucrurile cele mai nevinovate poate după timp şi împrejurări să ne fie spre pagubă. îndeobşte este mai bine să-şi arate cineva mintea prin ceea ce nu spune decât prin ceea ce spune. Una dovedeşte prudenţă, cealaltă vanitate. Prilejurile pentru amândouă sunt deopotrivă de numeroase; însă noi preferim
1 Ceea ce Schopenhauer - într-un înţeles mai larg al cuvântului -numeşte voinţă (n. - T. M.).
426
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
427
de obicei mulţumirea fugitivă a vanităţii folosului durabil al prudenţei. Ar trebui chiar să ne ferim de a vorbi tare cu noi înşine, ca nu cumva să se facă obicei, deşi uneori este o uşurare a inimei pentru persoanele vioaie; dar atunci ideea se împrieteneşte şi se împărechează într-atât cu cuvântul încât vorbirea cu alţii ajunge a se preface în gândire cu glas tare, pe când prudenţa cere ca între gândirea şi vorbirea noastră să rămâie o mare distanţă.
Uneori ni se pare că cei cu care vorbim nu pot crede deloc un fapt relativ la persoana noastră, pe când nici nu le trece prin minte de a-1 pune la îndoială; dar dacă îi facem să le treacă ptin minte, atunci în adevăr nu-l mai cred. Adeseori ne trădăm numai din închipuirea că este cu neputinţă să nu se descopere secretul; precum unii se prăvălesc de pe o înălţime numai din ideea că e cu neputinţă să stea siguri acolo sau că le este chinul aşa de mare încât preferă să-i pună capăt: această iluzie se numeşte ameţeală.
Pe de altă parte însă trebuie să ştim că oamenii, chiar cei ce nu arată multă pătrundere, sunt foarte buni algebrişti în privinţa relaţiilor personale ale altora, unde cu ajutorul unei singure mărimi date dezleagă problemele cele mai complicate. Dacă, d.e., le povestim o întâmplare din trecut, lăsând toate numele şi alte indicii personale Ia o parte, să ne ferim de a le spune vreo împrejurare pozitivă şi individuală fie cât de neînsemnată, cum ar fi un oraş sau o dată precisă sau numele unei persoane secundare sau altă relaţie oricât de indirectă; căci atunci au numaidecât o mărime sigură, cu ajutorul căreia pătrunderea lor algebrică află toate necunoscutele. Entuziasmul curiozităţii lor este aşa de mare încât voinţa dă pinteni intelectului, care se simte astfel îmboldit să ajungă până la limitele cele mai îndepărtate. Căci oamenii pre cât sunt de neprimitori şi de nepăsători pentru adevărurile generale, pre atât sunt de lacomi pentru cele individuale.
De aceea toţi propovăduitorii înţelepciunii lumeşti au recomandat tăcerea cu atâta stăruinţă şi cu argumentele cele mai felurite, faţă cu cate eu mă pot mărgini la observările de mai sus. Vreau numai să mai adaog câteva maxime arabe, care sunt foarte caracteristice şi puţin cunoscute: „Ce nu vreai să ştie duşmanul nu spune prietenului". - „Dacă-mi ascund secretul, îl ţiu eu pe el; dacă-1 spui, mă ţine el pe mine." - „Pe pomul tăcerii rodeşte liniştea."
43. Nu sunt bani mai bine întrebuinţaţi decât aceia cu care ne-a înşelat cineva: am cumpărat minte.
44. Pre cât se poate, să nu avem în contra nimănui animozitate, dar să observăm bine „procedeurile" fiecăruia şi să le ţinem minte, pentru a judeca după ele valoarea lui, cel puţin în privinţa noastră, şi a ne purta faţă cu el conform acelei judecăţi, pururea pătrunşi de neschimbarea caracterului. A uita vreodată fapta sau trăsătura rea a cuiva este ca şi când ai arunca pe fereastră o avere greu agonisită. Aşa însă ne apărăm în contra familiarităţii şi a prieteniilor nechibzuite.
„Nici să iubeşti, nici să urăşti" - iată jumătate din înţelepciunea lumească; „să nu spui nimic şi să nu crezi nimic", iată cealaltă jumătate. Dar vei şi întoarce cu plăcere spatele unei lumi care te sileşte la regule ca aceasta şi ca cele următoare.
45. A-ţi arăta ura şi mânia prin cuvinte sau prin gesturi e degeaba, e primejdios, e imprudent, e ridicul, e trivial. Ura sau mânia nu trebuiesc arătate decât prin fapte, şi aceste îşi vor produce cu atât mai sigur efectul cu cât te-ai ferit mai mult de vorbe. Numai animalele cu sânge rece sunt veninoase.
46. Parlersans accent - această veche regulă a diplomaţiei ne învaţă a lăsa la priceperea celorlalţi să ghicească ce-am vrut să zicem: priceperea lor fiind înceată, înainte de a-şi termina lucrarea am scăpat noi. Din contră, parler avec accent însemnează a te adresa la simţimintele oamenilor, şi atunci lucrurile se schimbă. Unora le poţi spune cu gesturi politicoase şi cu ton
428
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
429
prietenesc adevărurile cele mai tari, fără ca să le înţeleagă îndată şi, prin urmare, fără pericol imediat.
D. DESPRE PURTAREA NOASTRĂ FATĂ CU SOARTA ŞI CU ÎNTÂMPIÂRILE LUMII
47. Sub orice formă s-ar arăta viaţa omenească, ea are totdeauna aceleaşi elemente şi este, prin urmare, în lucrurile de căpetenie pretutindeni aceeaşi, de s-ar petrece în colibă sau la curtea domnească, în armată sau Ia mănăstire. întâmplările, faptele, norocirile şi nenorocirile sunt foarte felurite, totuşi ele sunt ca marfa cofetarului: multe şi deosebite figuri, rotunde, colţuroase şi crestate, însă toate din acelaş aluat. Ceea ce se întâmplă unuia seamănă cu ceea ce s-a întâmplat altuia mult mai mult decât s-ar crede. întâmplările vieţei se mai pot compara cu figurile unui caleidoscop, în care avem aceleaşi bucăţele de sticlă înaintea ochilor, deşi vedem altceva de câte ori îl mişcăm.
48. Trei sunt puterile lumii, zice cu drept cuvânt un autor grec: cruvecuc; xpccxog xca TUX'n - mintea, tăria şi norocul. Eu unul cred că cea din urmă este cea mai însemnată. Căci viaţa în metsul ei este ca o corabie: TUX'n, soarta, secunda aut adversa fortuna, are rolul vântului, care cu mare iuţeală ne duce înainte sau ne aruncă înapoi şi împotriva căruia toate opintirile noastre sunt ptea slabe; acestea joacă toiul vâslelor: dacă după o muncă de multe ceasuri ne-au dus ceva înainte, o suflare fără de veste a vântului ne azvârle iarăşi îndărăt, de unde am pornit. Dar dacă vântul este priincios, ne duce aşa încât nu mai avem trebuinţă de vâsle. Această putere a norocului o arată nu se poate mai nemetit un proverb spaniol: „da ventura a tu hijo, y ecba lo en el mar" („dă-i noroc fiu-tău, şi aruncă-1 în mare")1 <sau după proverbul românesc: „fă-mă mamă cu noroc şi m-aruncă-n foc">.
1 Norocul are o parte aşa de mare în toate lucrurile omeneşti, încât adeseori, după ce ne-am pregătit cu oarecare sacrificii să întâmpinăm o
Nu e vorbă, norocul se ţine de puterile necurate, pe care nu e bine să punem prea mult temei. însă, pe de altă parte, cine dintre toţi darnicii este acela care, dăruind, ne şi dă să înţelegem că nu avem nici un drept la darurile lui, că nu le datorim meritului nostru, ci numai bunătăţii şi milosteniei lui şi că tocmai de aceea putem hrăni speranţa să mai primim şi de acum înainte câte un dar nemeritat? Este norocul! norocul, marele împărat, înaintea căruia simţim că faţă de harul şi cu mila lui toate meritele sunt slabe şi nu plătesc nimic.
Dacă ne uităm înapoi la viaţa noastră trecută - „labirintul rătăcirii", după vorba lui Goethe - şi vedem atâtea fericiri de care nu ne-am folosit şi atâtea nefericiri ce ni le-am atras, cădem uşor în nedreptatea de a ne face prea multe mustrări. Căci mersul vieţei e departe de a fi numai fapta noastră, ci este produsul a doi factori: a şirului întâmplărilor şi a şirului hotărârilor noastre, care se ţes unele în altele şi se modifică unele pe altele. Ea aceasta se adaogă că în amândouă orizontul ne este totdeauna mătginit, fiindcă nu putem şti de mai înainte hotărârile noastre şi cu atât mai puţin putem prevedea întâmplările, ci din amândouă nu cunoaştem bine decât pe cele actuale. De aceea, câtă vreme ţinta noastră este încă departe, nu putem metge spre dânsa în linie dreaptă, ci numai aproximativ, ocolind adeseori şi umblând uneori pe dibuite. Tot ce putem este să luăm o hotărâre potrivită cu împrejurările de faţă, având speranţa că o vom nemeri aşa încât să ne apropie de ţinta noastră de căpetenie. Astfel, întâmplările din afară şi scopurile dinăuntru se aseamănă mai totdeauna cu două puteri care trag în direcţii deosebite: diagonala lor este mersul vieţei
primejdie mai îndepărtată, primejdia în urma unor împrejurări neprevăzute dispare, şi sacrificiile făcute rămân nu numai degeaba, ci devin în situaţia schimbată o primejdie reală. Prin urmare, nu trebuie să facem pregătiri pentru un viitor prea îndepărtat, ci să mai ţinem seamă şi de noroc, şi să privim cu curaj în faţa multor primejdii cu nădejdea că se vor împrăştia de la sine, ca şi norii de pe cer.
430
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
431
noastre. Terenţiu zice: „in vita est hominum quasi cum ludas tesseris: si illud, quodtnaxime opus estjactu, non cădit, illudquod ceciditforte, idarte ut corrigas" („în viaţa oamenilor se întâmplă ca la jocul cu zari: dacă n-ai aruncat numărul care-ţi trebuie, să te foloseşti cu meşteşug de cel ieşit"), unde Terenţiu pare a fi avut în vedere un fel de trictrac. Mai pe scurt putem zice: soarta amestecă cărţile şi noi jucăm. Mai nemerită însă ar fi următoarea comparare: viaţa e ca jocul de şah - noi ne facem planul, el însă atârnă de la ceea ce va face adversarul, care în viaţă este soarta. Modificările ce devin astfel necesare sunt mai totdeauna aşa de maţi încât de-abia se mai recunoaşte planul primitiv în câteva trăsături fundamentale.
De altminteri, mai este ceva în viaţa noastră care le covârşeşte pe toate. Adeseori s-a constatat, şi e un adevăr vulgar, că suntem mai nebuni decât credem: dar că suntem uneori mai cu minte decât ne închipuim este o descoperire ce nu o fac decât cei ce s-au aflat în o aşa poziţie, şi încă şi aceştia o fac târziu. în noi se află ceva mai cu minte decât mintea noastră; în lucrurile cele mari, în faptele hotătâtoare pentru mersul vieţei, nu lucrăm atât în urma unei priceperi lămurite a adevărului, cât mai mult după o îndemânare internă, am putea zice după un instinct, care vine din chiar adâncul firii noastre. Mai pe urmă ne criticăm fapta pe temeiul unor exemple străine sau a unor reguli generale şi a unor noţiuni abstracte dobândite sau împrumutate, însă seci în cuprinsul lor real; şi uitând că nu toţi oamenii sunt într-un fel, ajungem uşor a fi nedrepţi cu noi înşine. Dar la urma urmelor se arată cine a avut dreptate, şi numai la bătrâneţe suntem în stare, subiectiv şi obiectiv, să judecăm lucrurile mai bine.
Poate că acel îndemn intern stă fără ştirea noastră sub conducerea unor visuri profetice, uitate la deşteptare, care tocmai prin aceasta dau vieţei fiecăruia din noi egalitatea tonului şi unitatea dramatică ce nu ar fi în stare să-i dea conştiinţa
cerebrală cu şovăirile, rătăcirea şi dispoziţiile ei schimbătoare, şi în puterea cărora, d.e., cel ce este chemat la opere sau la fapte măreţe o simte în tainica sa fire încă din copilărie şi lucrează pe neştiute în acea direcţie, ca albinele la stup. Dar şi pentru orcare om există, în interesul său propriu, acea providenţă instinctivă, pe care Baltasar Graciân o numeşte la gran sinderesis şi fără de care omul ar pieri. A lucra după principii abstracte este greu şi nu se poate decât cu multă deprindere, şi chiar atunci nu totdeauna; sunt apoi şi cazuri unde principiile lipsesc, însă fiecine are oarecare principii înnăscute şi concrete, cari i-au devenit a doua natură, fiind rezultatul tutulor gândirilor, simţirilor, şi voinţelor sale. Mai niciodată omul nu le cunoaşte in abstracto, ci numai privind înapoi la viaţa sa trecută începe a înţelege că le-a urmat totdeauna şi că a fost condus de ele ca de un fir nevăzut, fie spre fericirea, fie spre nefericirea lui.
49. Ar trebui să nu uităm niciodată efectul timpului şi împtejurările schimbătoare ale lumii, şi la toate câte se petrec acum, să ne închipuim îndată conttarul, aşadar în Ioc de fericire - nefericire, în loc de priereşug - duşmănie, în loc de vreme bună - vreme rea, în loc de iubire — ură, în loc de încredere şi de sinceritate - trădare şi căinţă, şi viceversa. Acestea ne-ar fi un izvor statornic de adevărată înţelepciune pentru întocmirea vieţei, îndemnându-ne totdeauna la cumpătare şi ferindu-ne pe cât se poate de amăgiri. în cele mai multe cazuti nu am fi făcut alta decât am fi anticipat efectul timpului. Poate însă că pentru nimic nu este aşa de neapărat trebuincioasă experienţa ca pentru cunoaşterea nestatorniciei şi a schimbării lucrurilor în lume. Tocmai fiindcă orice stare de lucruri, în timpul duratei sale, există cu necesitate şi, prin urmare, cu tot dreptul de a fi: orice an, orice lună, orice zi au aerul de a rămânea cu dreptatea lor pentru veşnicie. însă nimic nu rămâne pentru totdeauna, şi singurul lucru statornic este schimbarea. Cu minte este acela pe care nu-1 înşală stabilitatea aparenră şi
432
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
433
care mai prevede şi direcţia ce o va lua cea dintâi schimbare.1 Cei mai mulţi oameni însă cred că starea provizorie sau direcţia lucrurilor de astăzi va rămâne permanentă, fiindcă văd numai efectele, dar nu păttund cauzele, care - în deosebire de efecte -cuprind în sine sămânţa schimbărilor viitoare. Ei se ţin de efecte şi presupun că acele cauze, lor necunoscute, care au avut puterea de a le produce, vor fi în stare să le menţie. întru aceasta au uşurarea că, dacă se înşală, se înşală cu toţii, unisono; aşa încât şi calamitatea care îi loveşte ca o urmare a greşelei lor este obştească, pe când omul inteligent, dacă se înşală, mai rămâne şi singur. Fie zis în treacăt, aici avem o dovadă despre propoziţia mea2 că greşala gândirii se naşte totdeauna din argumentarea de la efect la cauză.
însă numai în teotie şi prin prevederea efectului este bine să anticipăm timpul, dar nu în practică, adecă nu aşa încât să cerem înaintea vremei ceea ce nu poate veni decât cu vremea. Cine face aceasta va simţi că nu este cămătar mai rău şi mai neîndurat decât tocmai timpul: dacă îl sileşti să-ţi sconteze, îţi ia dobânzi mai grele decât un ovrei. Aşa, d.e., cu căldură şi cu var nestins poţi sili un pom să dea în câteva zile frunze, flori şi roade: dar apoi şi moare. Dacă tânărul vrea să întrebuinţeze, fie şi numai pe câteva săptămâni, puterea genitală a bărbatului matur şi vrea să facă la 19 ani ceea ce ar putea foarte bine la 30, timpul de dat îi va da acest acont, însă dobânda este o parte
1 [Notă: în toate împrejurările hazardul are un rol atât de mare, încât atunci când încercăm să preîntâmpinăm prin jertfe o primejdie ce ne ameninţă de departe, această primejdie dispare adesea printr-o întorsătură neprevăzută a evenimentelor; astfel încât nu numai jertfele aduse au fost zadarnice, ci şi, ceea ce e mai rău, schimbarea adusă de ele este dăunătoare din pricina modificărilor survenite. Astfel, cu măsurile noastre nu trebuie deci să pătrundem prea departe în viitor, ci să ţinem seama de hazard şi să înfruntăm deschis primejdia, în speranţa că ea va trece ca un sumbru nor.]
2 Lumea ca voinţă şi reprezentare, 1, § 15-
a puterii luată de la anii viitori, ba chiar o parte a vieţei. Sunt unele boale de care nu te poţi lecui pe deplin decât lăsându-le în voia lor; atunci se duc de la sine fără a lăsa urme. Dar dacă ceri numaidecât să fii sănătos acum, tocmai acum, timpul îţi scontează uneori şi aceasta şi te poţi însănătoşa; însă dobânda este slăbiciunea şi suferinţele cronice pentru toată viaţa. Ai trebuinţă de bani în vremea unui război sau unei revoluţii şi-i vrei numaidecât, eşti silit să vinzi casa şi pământul sau hârtiile statului cu pierdere de 1/3 şi mai mult din valoarea pe care ai avea-o întreagă dacă ai lăsa timpului dreptutile sale şi ai mai aştepta câţiva ani: acum însă îl sileşti să-ţi sconteze. Sau iarăşi îţi trebuie o sumă de bani pentru o călătorie mai îndelungată: într-un an sau doi ai putea-o economisi din veniturile tale; însă nu vrei să aştepţi, o iai împrumut sau o iai deocamdată din capital: timpul ţi-o dă aconto; dar dobânda este dezordinea în socoteli, un deficit permanent şi crescând, de care nu mai scapi. Aceasta este camătă timpului; cine nu poate să aştepte devine jertfa ei. A voi să grăbeşti mersul timpului, care curge cumpătat, este întreprindetea cea mai costisitoare. Fereşte-te dar de a rămânea timpului dator cu dobânda.
50. Adeseori se poate observa în viaţa de toate zilele o deosebire caracteristică între capetele de rând şi cele inteligente: cele dintâi, în prevederea şi judecarea pericolelor posibile, nu se întreabă şi nu consideră decât ce s-a întâmplat"în acelaş fel, pe când cele din urmă se gândesc la ceea ce s-ar putea întâmpla, aducându-şi aminte de proverbul: „ce n-aduce anul aduce ceasul" (aproape identic spanioleşte: „lo que no acaece en un ano, acaece en un rato"). Deosebirea este, de altminteri, firească: pentru a prevedea ce se poate întâmpla, se cere inteligenţă; pentru a vedea ce s-a întâmplat, se cer numai sensuri.1
Dar maxima noastră să fie: adu jertfe duhurilor necurate. Adecă nu cruţa osteneală, timp, alergare, trudă, bani, nici alte
Pentru: „simţuri" (n. ed.).
434
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
435
sacrificii, pentru a închide portiţa nefericirilor posibile; şi cu cât nefericirea ar fi mai mare, cu atât posibilitatea ei să devie mai mică, mai îndepărtată, mai improbabilă. Exemplificarea cea mai cunoscută a acestei regule sunt poliţele de asigurare. Ele sunt o jertfă publică adusă de toţi pe altarul dimonilor.
51 • De nici o întâmplare să nu ne bucurăm sau să nu ne întristăm prea tare; parte fiindcă toate lucrurile sunt schimbătoare şi se pot preface în fiece moment, parte fiindcă judecata noastră se înşală prea uşor asupra celor ce ne priesc sau ne sunt spre pagubă, aşa încât tot omul se va fi văitat o dată de un lucru care pe urmă i-a ieşit spre bine, sau va fi tresărit de bucurie pentru un lucru cate a devenit izvorul suferinţelor lui celor mai mari. Dimpotrivă, să facem după cum zice Shakespeare (All's well[tbat ends iveli], act. 3, sc. 2):
„De atâtea ori am tresărit de bucurie şi de întristare, încât acum nu mă mai stăpâneşte prima impresie a lucrurilor şi am scăpat de această slăbiciune femeiască."
Cine nu-şi pierde cumpătul la nefericire dovedeşte că ştie cât de felurite şi cât de imense sunt relele posibile ale vieţei şi priveşte răul întâmplat acum ca o parte foarte mică a celor ce s-ar putea întâmpla. Acesta este stoicismul conform căruia cată să nu fim niciodată conditionis humanae obliti, adecă să nu uităm condiţia omenească, ci să ne aducem pururea aminte ce soartă tristă şi ticăloasă este existenţa omului şi cât de nenumărate sunt relele la care este expusă. Pentru a ne împrospăta această convingere nu avem decât să aruncăm o ochire în jurul nostru şi vom vedea pretutindeni aceeaş privelişte: nişte bieţi oameni luptând, chinuindu-se, dând din mâni şi din picioare pentru a-şi câştiga simpla lor existenţă sărăcăcioasă şi lipsită de otice satisfacţie. Şi astfel începem a ne micşora pretenţiile, a ne deprinde cu neajunsurile de tot felul şi a ne aştepta pururea la vreo întâmplare nenorocită, pe care să o putem evita sau suporta. Să nu uităm niciodată că neajunsurile mari sau
«nici sunt elementul vietei noastre: dar, pe de altă parte, să nu ne văităm, în felul unui Suox°Xoc; răsfăţat ca Beresford, şi să nu ne strâmbăm de veşnicele miseries ofhurnan life, nici în pulicis morsu Deum invocare („să ne adresăm lui Dumnezeu pentru orice pişcare de purece"); ci în felul unui €uAaPT]g să împingem prudenţa în prevederea şi evitarea accidentelor ce ne-ar putea veni de la persoane sau de la lucruri aşa de departe şi cu atâta rafinare, încât să ocolim binişor ca o vulpe isteaţă orce accident (sub care se ascunde de regulă numai nedibă-cia noastră).
Dacă ne gândim de mai nainte la o nenorocire posibilă, dar nu încă reală, mai avem în acel moment destulă linişte pentru a măsura cu oarecare exactitate întinderea ei şi o putem cuprinde cu ochii ca pe un lucru mărginit în limitele prevăzute. Astfel se explică pentru ce suferim mai uşor o nenorocire prevăzută, adecă la care ne aşteptam. Dacă ne loveşte acum în adevăr, nu ne apasă decât cu greutatea ei reală. Dacă, din contră, nu suntem deloc pregătiţi, ci ne vedem izbiţi făr' de veste, mintea speriată nu-şi poate da bine seama în primul moment de mărimea nenorocirii şi, fiindcă nu o poate cuprinde cu privirea, i se pare adeseori imensă, cel puţin mult mai mare decât este în realitate. Tot aşa întunerecul şi nesiguranţa exagerează orice primejdie. La aceasta se mai adaogă că pentru o nenorocire prevăzută ne-am gândit din vreme cum ne-am putea mângâia şi cum am putea-o uşura, sau cel puţin ne-am deprins cu ideea ei.
Nimic nu ne face însă mai destoinici pentru a răbda în linişte nenorocirile ce ne lovesc decât înţelegerea adevărului pe care l-am stabilit şi l-am derivat din ultimele sale cauze în disertaţia mea asupra liberului arbitriu: „tot ce se întâmplă, de la lucrul cel mai mare până la cel mai mic, se întâmplă cu necesitate". Omul se împacă destul de uşor cu o necesitate absolută, şi înţelegerea acelui adevăr îl face să privească toate, chiar întâmplările cele mai stranii, ca fiind supuse aceleiaş necesităţi
436
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
437
ca şi cele ce urmează regulele cunoscute şi sunt conforme cu prevederile generale. Amintesc aici şi observările mele din Lumea ca voinţă şi reprezentare (voi. I, § 55) asupra liniştei sufleteşti produse prin înţelegerea necesităţii absolute. Cine e pătruns de aceasta va face mai întâi ce poate, şi dacă nu mai merge, va răbda cu tărie ce trebuie.
Micile necazuri zilnice se pot privi ca menite a ne ţinea deştepţi, pentru ca nu cumva din prea multă tihnă să ne amorţească puterea de a întâmpina nefericirile mai mari. Faţă de veşnicele supărări, de meschinele fricţiuni în raporturile cu oamenii, de micile împunsături, de necuviinţele din partea altora, cancanuri ş.c.l., trebuie să fii ca Siegfried cel încornorat1 din povestea germană, adecă nesimţitor, să nu le iai în băgare de seamă, necum să te turburi de ele, şi să le depărtezi de la tine şi să le dai în lături ca pietrele din drum şi să nu cumva să le primeşti în cercul reflecţiilor şi meditărilor tale.
52. Ceea ce numesc oamenii soartă nu e de obicei decât prostia lor. Trebuie dar să ne pătrundem cu tot dinadinsul de sfatul ce ni-1 dă Homer (Iliada, XXIII, 313) în privinţa înţeleptei cumpăniri a lucrurilor (jifJTtg). Căci deşi păcatele nu se răsplătesc decât în lumea cealaltă, dar prostiile se răsplătesc în lumea aceasta, cu toate că uneori scăpăm cu faţa curată.
Nu omul cu căutătura cruntă, ci omul cu căutătura vicleană are aer primejdios şi îngrijitor: atât este de adevărat că sunt o mai înfricoşată armă creierii omului decât gheara leului.
Dacă e vorba de perfecţie, în relaţiile cu lumea, omul cel mai perfect ar fi acela care nu ar sta niciodată nehotărât şi nu ar lucra niciodată pripit.
53. Pe lângă prudenţă mai este şi curajul o însuşire neapărată pentru fericirea noastră. Ce e drept, nici pe una, nici pe alta nu ne-o putem da, ci le avem de moştenire: pe cea dintâi de la mamă, pe cea de-a doua de la tată; cu toate acestea, deprinderea şi voinţa hotărâtă ajută mult la sporirea capitalului
1 „Cu pielea tare ca de corn" (n. ed.).
firesc. în această lume de oţel se cere o inimă de oţel, întărită în contra soartei şi înatmată în contra oamenilor. Căci viaţa întreagă este o luptă, nici un pas înainte nu se face fără greutate, şi Voltaire are drept să zică: „on ne reussit dans ce monde qu 'ă la pointe de l'epee, et on meurt Ies armes â la main ".
De aceea, este un suflet laş acela care se codeşte, se pitulează şi se vaită îndată ce se adună nori pe cer sau se arată numai din depărtare. Deviza noastră să fie din conttă:
tu ne cede malis, sed contra audentior ito („tu nu da înapoi în fata relelor, ci mergi cu mare curaj în contra lor".)
Până ce rezultatul unei întreprinderi primejdioase nu este încă hotărât, până ce mai există o posibilitate să se sfârşească bine, nu e loc pentru şovăire, ci numai penttu rezistenţă, precum nu trebuie să desperezi de vremea frumoasă până mai e un colţ albastru pe cer. Să ajungem chiar a putea zice:
Si fractus illabatur orbis, Impavidum ferient ruinae. („Şi de s-ar nărui tăria cerului neînspăimântat l-ar izbi ruinele".)
Viaţa întreagă, necum averea, nu plăteşte o asemenea tremurare şi sttângete a inimei.
Quocirca vivite fortes, Fortiaque adversis opponite pectora rebus. („De aceea să trăiţi cu tărie şi să puneţi piept contra greutăţilor".)
Dar şi aici să ne ferim de exces, şi curajul să nu meargă până la îndrăzneală. Un grad oarecare de timiditate este chiar trebuincios pentru fiinţa noastră în lume: laşitatea este numai o exagerare a ei, precum o explică Bacon de Verulam foarte bine în derivarea sa etimologică a cuvântului tenor Panicus, care este cu mult superioară derivării lui Plutarh {De Iside et Osir., cap. 14). Bacon derivă cuvântul de la Pan, ca personificarea Naturei, şi zice (De sapientia veterum, VI): „Natura
438
TITU MAIORESCU
enim rerum omnibus viventibus indidit metum, acformidinem, vitae atque essentiae suae conservatricem, ac mala ingruentia vitantem et depellentem. Verumtamen eadem natura modum tenere nescia est: sed timoribus salutaribus semper vanos et inanes admiscet; adeo ut omnia — si intus conspici darentur — Panicis terroribusplenissima sint, praesertun humana"'. (Natura a aşezat în toate vieţuitoarele frica şi spaima ca un element de conservare a vieţei în esenţa ei, prin care să se ferească de năvălirea relelor şi să le alunge. însă aceeaş natură nu ştie să păstreze măsura, ci amestecă totdeauna frica salutară cu cea deşartă şi neîntemeiată, aşa încât pe toate fiinţele, mai ales pe cele omeneşti - dacă am putea privi înăuntrul lor - le-am vedea pline de teroare Panică.) De altminteri, semnul caracteristic al teroarei Panice este că ea nu-şi dă seamă de cauzele ei ci mai mult le presupune decât le cunoaşte, ba la nevoie îşi face din însăş ftica o cauză a fricei.
CAP. VI
DESPRE DEOSEBIREA VÂRSTELOR
Ce frumos zice Voltaire:
Qui n'a pas l'esprit de son âge, De son âge a tout le malheur!
Va fi dar bine ca la sfârşitul acestor observări eudemono-logice să aruncăm o privire asupra schimbărilor ce le produce în noi vârsta.
în tot decursul vieţei simţim numai actualitatea şi alta nimic. Deosebirea este însă că la început vedem un lung viitor înainte-ne, iar spre sfârşit un lung trecut în urma noastră; apoi că temperamentul, nu însă şi caracterul, este supus la nişte schimbări cunoscute, care ne arată actualitatea sub colori deosebite.
în cartea mea principală (II, cap. 31) am explicat cum şi penttu ce în vârsta copilăriei suntem mai îndemnaţi spre cunoştinţe decât spre voinţe. Tocmai de-aici provine fericirea celei dintâi pătrimi a vieţei, de care apoi ne aducem aminte ca de un rai pierdut. în copilărie avem relaţii puţine şi trebuinţe mici, prin urmare puţină deşteptare a voinţei: cea mai mare parte a existenţei noastre se consumă în a învăţa şi a cunoaşte. Intelectul (ca şi creierii cari ajung cam în anul al 7-lea la deplina lor mărime) se dezvoltă de timpuriu, deşi nu este încă copt şi caută neîncetat hrana sa într-o lume întreagă de existenţe încă nouă, în care toate strălucesc tocmai sub farmecul noutăţii. De
440
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
441
aici vine că anii copilăriei sunt o poezie continuă. Căci esenţa poeziei şi a tutulor artelor este perceperea ideii platonice în fiecare obiect individual, adică a părţii esenţiale şi comune întregii specii. Astfel obiectul se înfăţişează ca reprezentantul genului său şi un caz stă pentru o mie. Deşi se pare că în scenele din copilărie am fi ocupaţi numai cu obiectul sau întâmplarea individuală momentană şi numai întru cât ne interesează voinţa în acel minut, totuş în realitate lucrurile se petrec altfel. Viaţa în întreaga ei însemnătate stă încă aşa de nouă înaintea noastră, aşa de curată, impresiile ce ni le produce sunt aşa de puţin tocite prin repetiţie, încât noi, în mijlocul jocului şi mişcărilor copilăreşti, suntem meteu ocupaţi, deşi pe tăcute şi fără conştiinţa scopului, a percepe din scenele şi întâmplările individuale însăş esenţa vieţei, tipurile fundamentale ale făpturilor ei. Toate lucrurile şi persoanele le vedem, cum zice Spinoza, sub specie aeternitatis. Cu cât suntem mai tineri, cu atât mai mult individul ne reprezintă genul său; şi, din contră, cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai puţin: de aici vine marea deosebire a impresiilor în tinereţe şi la bătrâneţe. De aceea experienţele şi cunoştinţele din copilărie şi din tinereţe devin mai pe urmă tipurile şi rubricile statornice ale tutulor cunoştinţelor şi experienţelor de mai apoi, oarecum categoriile sub care subsumăm pe nesimţite tot ce urmează mai târziu. Astfel temelia ideilor noastre despre lume se aşează încă din anii copilăriei şi ele de pe atunci sunt adânci sau superficiale; mai pe urmă se dezvoltă şi se completează, dar nu se mai schimbă în esenţă. In urma acestei priviri curat obiective şi de aceea poetice, care se ţine de firea vârstei copilăreşti, fiind ajutată şi de faptul că voinţa nu lucrează încă cu toată energia ei, copiii sunt mai dispuşi a cunoaşte decât a voi. De-aici privirea serioasă şi contemplativă în ochiul multor copii, pe care Rafael a reprodus-o aşa de frumos la îngerii săi, mai ales la cei de la Madona Sixtină. Din aceeaş cauză anii copilăriei sunt aşa de încântători încât nu ne putem aduce aminte de ei fără a ne
simţi cuprinşi de dor. Pe când ne îndeletnicim noi cu atâta seriozitate la înţelegerea intuitivă a lucrurilor, educaţia caută a ne da noţiunile. Insă noţiunile nu sunt esenţa proprie, fondul şi cuprinsul adevărat al cunoştinţelor, care, din contră, se află numai în perceperea intuitivă a lumii. Dar aceasta nu o putem dobândi decât prin noi înşine, iar nu prin învăţătura altora. De aceea valoarea intelectuală ca şi cea morală nu ne poate veni din afară, ci izvorăşte din adâncimea propriei noastre fiinţe, şi toate meşteşugurile pedagogice ale lui Pestalozzi nu pot face din cel născut neghiob un cugetător; asta niciodată! Neghiob s-a născut, neghiob are să moară. Din acea primă pricepere profundă şi intimă a lumii intuitive se explică totodată pentru ce împrejurimea şi întâmplările copilăriei se întipăresc aşa de tare în memorie. Ele ne-au cuprins mintea exclusiv, nimica nu ne-a distras de la perceperea lor, şi lucrurile ce au stat înaintea noastră le-am privit parc-ar fi fost unice de felul lor şi singure în lume. Mai târziu vedem că nu sunt singure ci nenumărat de multe, şi atunci pierdem curajul şi răbdarea. Cine-şi aduce aminte de explicarea din cartea mea principală (II, cap. 30), că partea obiectivă a lucrurilor, adecă existenţa lor în singura reprezentare, este totdeauna senină şi îmbucurătoare, pe când partea lor subiectivă, ca una ce consistă în voinţă, este foarte amestecată cu dureri şi nefericiri, va primi ca un rezumat scurt al celor zise următoarea propoziţie: toate lucrurile sunt minunate la vedere, dar grozave la fire. După această deosebire, copilul cunoaşte lucrurile mai mult din partea vederii, adecă a reprezentării sau obiectivitătii, decât din partea firii, care este voinţa; şi fiindcă aceea este partea cea senină a lucrurilor, iar partea lor cea subiectivă şi grozavă rămâne încă ascunsă, intelectul cel tânăr primeşte figurile ce i le arată realitatea şi arta drept fiinţe binecuvântate şi crede că, dacă sunt aşa de frumoase la vedere, vor fi şi mai frumoase la fire. De aceea lumea stă înaintea lui ca un rai: iată Arcadia, în care toţi ne-am născut. Ceva mai târziu ne apucă dorul vieţei reale, dorul de fapte şi
442
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
443
de suferinţe, care ne aruncă în învălmăşala lumii. Atunci începem a cunoaşte cealaltă parte a lucrurilor, firea lor cea proprie, adecă voinţa, care e împiedicată la fiece pas. încetul cu încetul ne cuprinde dezamăgirea cea mare: „l'âge des illusions estpassi"; dar dezamăgirea tot creşte şi devine din zi ce merge mai desăvârşită. Astfel putem zice că în coplărie viaţa ni se arată ca o decoraţie de teatru văzută de departe, iar la bătrâneţe ca aceeaş decoraţie văzută prea de aproape.
La fericirea copilăriei mai contribuie ceva. Precum tot frunzişul are la începutul primăverei aceeaş coloare şi aproape aceeaş formă, asemenea şi noi, în prima copilărie, semănăm unii cu alţii şi, prin urmare, ne porrivim foarte bine. însă odată cu pubertatea începe şi divergenţa şi devine tot mai mare, ca distanţa razelor unei sfere.
Ceea ce turbură mai târziu prima jumătate a vieţei, adecă tinereţea, care, de altminteri, pare atât de preferabilă bătrâneţei şi o face nefericită, este goana după fericire şi aşteptarea sigură că trebuie să se găsească în viaţă. De aici se nasc speranţele veşnic înşelate, şi din ele nemulţumirea. Imaginile încântătoare, dar nebuloase, ale unui vis de fericire răsar sub deosebite forme capriţioase în fantazia noastră, şi noi le căutăm în zadar prototipele reale. De aceea şi suntem în anii tinereţei mai totdeauna nemulţumiţi cu starea şi cu împrejurimea noasttă oricare ar fi; căci îi atribuim ei ceea ce vine din goliciunea şi mizeria vieţei omeneşti îndeobşte, cu cate facem acum cea dintâi cunoştinţă, după ce ne aşteptasem cu totul la altceva. Bine ar fi dacă s-ar învăţa tinerimea de timpuriu să-şi piardă iluzia că ate să găsească mare lucru în lume. Dar se întâmplă tocmai dimpotrivă, fiindcă de obicei ajungem la cunoştinţa vieţei mai întâi prin poezie şi mai pe urmă prin realitate. Scenele descrise de poeţi se răzlăţesc cu desfătare în dimineaţa vieţei noastre, şi îndată ne frământă dorul să le vedem realizate, să prindem curcubeul cu mâna. Tânărul îşi aşteaptă viitorul sub forma unui roman interesant. Şi astfel se naşte amăgirea
pe care am descris-o în cartea mea principală (II, c. 31). Căci ceea ce dă farmec tutulor acelor închipuiri este tocmai faptul că sunt închipuiri şi nu realităţi, şi că, prin urmare, la privirea lor ne aflăm în liniştea şi deplina mulţumire a cunoştinţelor curate. A fi realizat însemnează a fi pătruns de voinţă, şi aceasta aduce neapărat dureri.
Dacă, aşadar, caracterul celei dintâi jumătăţi a vieţei este dorul zadarnic de fericire, caracterul celei din urmă este teama de nefericire. Cu vremea ajungem mai mult sau mai puţin la cunoştinţa că orice fericire este himerică, pe când suferinţa este reală. Prin urmare, oamenii cu oarecare minte caută mai curând liniştea şi lipsa de dureri decât gustarea plăcerilor1. în tinereţea mea, când bătea cineva la uşe, mă apuca bucuria şi-mi ziceam: „acum vine!" Dar mai târziu mă apuca un fel de spaimă şi mă întrebam: „ce mai vine?" Şi în privinţa relaţiilor omeneşti putem deosebi două simţiri contrare cel puţin la indivizii înzestraţi de la natură cu însuşiri mai alese şi care nu se prea ţin de lume, ci după gradul meritului lor se află mai mult sau mai puţin izolaţi: în tinereţe au adeseori simţirea că sunt părăsiţi de lume, iar la bătrâneţe că au scăpat de ea. Cea dintâi e o simţire neplăcută şi vine din lipsa de cunoştinţă, cea de a doua e o simţire plăcută şi vie din cunoştinţa dobândită. în urma acestora, a doua parte a vieţei, ca şi a doua parte a unei perioade muzicale, are mai puţină tensiune, dar mai multă linişte decât cea dintâi; şi pe când tinereţea crede că în lume se găsesc te miri ce fericiri şi plăceri, dar că sunt numai greu de câştigat, bătrâneţea ştie că în lume nu se află nimic, se mulţumeşte în deplină linişte cu o actualitate suportabilă şi se poate bucura şi de lucruri mai mici.
Ceea ce a dobândit omul matur prin experienţa vieţei sale şi ce-1 face să vadă lumea altfel de cum o vede tânărul şi copilul
1 Bătrâneţea ştie mai bine să se ferească de nefericiri, iar tinereţea să le sufere.
444
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
445
este un fel de simplicitate a bunului-simţ. De-abia acum vede lucrurile fără prevenţie şi le ia cum sunt, pe când copilului şi tânărului le era lumea învăluită, dacă nu prefăcută într-o fantasmă, formată din capriţurile lor, din prejudecăţile, primite de la alţii, şi iluziile cele mai curioase. Căci cea dintâi lucrare ce se impune experienţei este dezrobirea noastră de închipuirile şi noţiunile greşite ce ni s-au grămădit din copilărie. A păzi tinerimea din capul locului de ele ar fi - ce e drept - singura educaţie bună, deşi negativă; însă este foarte grea. Pentru aceasta ar trebui să ţinem la început orizontul copilului pe cât se poate de mărginit, să-i dăm în cercul astfel resttâns numai noţiuni lămurite şi drepte şi să nu-i întindem vederile decât treptat şi după ce a priceput bine toate cele explicate până atunci, îngrijind pururea să nu rămâie nimic întunecat, rău înţeles sau înţeles pe jumătate. Noţiunile copilului despre lucruri şi despre relaţiile omeneşti ar rămânea astfel mărginite şi foarte simple, însă ar fi drepte şi lămurite, încât nu ar avea niciodată trebuinţă de rectificare, ci numai de dezvoltare; şi aşa mai departe până la vârsta tinereţei. Ar trebui îndeosebi să nu se îngăduie cetirea romanurilor, ci în locul lor să se dea biografii potrivite, precum este a lui Franklin, sau Anton Reiser de Moritz şi altele asemenea.
în tinereţe credem că întâmplările şi persoanele însemnate, care lasă urme adânci în viaţa noastră, se vor înfăţişa sub o formă deosebită, cu tobe şi cu surle: la bătrâneţe însă privirea retrospectivă ne arată că toate s-au introdus încet, prin portiţa cea mică şi ca pe furiş.
Urmărind aceste reflecţii mai departe, putem asemăna viaţa cu o stofă cusută, ce la început o vedem pe faţă, iar la sfârşit pe dos: aici nu este aşa de frumoasă, dar este mai instructivă, fiindcă ne arată legătura firelor.
Superioritatea intelectuală, fie şi cea mai mare, nu-şi va putea arăta preponderenţa în conversaţie decât de la 40 de ani înainte. Căci ea poate uneoti întrece, dar nu poate niciodată
înlocui maturitatea anilor şi experienţa câştigată; acestea, dimpotrivă, dau şi omului de rând un fel de contrabalanţă faţă cu putetile celui mai mare spirit, clacă este încă tânăr. Aici vorbesc numai de înrâurirea personală, nu de opere.
Orice om mai deosebit, orice om în afară de acea nemernică majoritate de 5/6 a omenirii, va scăpa cu greu după 40 de ani de un fel de melancolie. Căci el începuse fireşte să judece pe ceilalţi după sine, dar cu vremea, dezamăgindu-se, a înţeles că oamenii au rămas îndărăt cu mintea sau cu inima, sau mai des cu amândouă, şi nu i-au răspuns ce le-a dat el; din care cauză se fereşte pe cât poate de a mai avea a face cu ei, precum îndeobşte fiecine va iubi sau va urî singurătatea, adecă propria sa societate, în proporţia meritului său adevărat. Despre acest fel de mizantropie vorbeşte şi Kant (în Critica judecăţii, spre sfârşitul notei generale, § 29 al părţii I).
La omul tânăr e un semn rău în privinţa intelectuală, dar şi în cea morală, dacă se potriveşte îndată cu lumea, dacă se află oarecum acasă şi intră în societate parcă ar fi de mai nainte pregătit: aceasta dovedeşte o natură trivială. Din contră, o putere sfioasă, străină, neîndemânatică şi chiar greşită este semnul unei naturi mai nobile.
Una din cauzele pentru care în tinereţe suntem aşa de veseli şi de dispuşi la orice întreprindere este că ne urcăm pe munte fără să vedem moartea, cate se află la poalele lui, de cealaltă parte. Dat după ce am trecut dincolo de vârf, dăm cu ochii de Moarte, pe care o cunoşteam până atunci numai din auzite, şi vederea ei, pe lângă scăderea puterilor din acea epocă, ne sleieşte curajul vieţei. Atunci o seriozitate posomorâtă înlocuieşte vioiciunea zbutdalnică a tinereţei şi se întipăreşte şi în expresia feţii. Cât suntem tineri credem viaţa nesfârşită, orce ni s-ar spune, şi în această credinţă risipim vremea. Cu cât îmbătrânim cu atât o economisim mai mult. Căci în vârsta mai înaintată fiecare zi petrecută ne deşteaptă o simţire analoagă cu simţirea ce o are la fiecare pas osânditul condus spre eşafod.
446
TITU MAJORESCU
TRADUCERI
447
Din punctul de vedere al tinereţei, viaţa are un viitor nesfârşit, din acela al bătrâneţei însă un trecut foarte scurt: astfel că viaţa la început ni se înfăţişează ca orice lucru privit cu ocheanul întors (cu lintea obiectivă lângă ochi), iar la urmă ca privit prin ochean în mod obişnuit. Trebuie să fi ajuns cineva la o adâncă bătrâneţe pentru a înţelege cât de scurtă e viaţa. Cu cât suntem mai bătrâni, cu atât mai mici ne par toate lucrurile omeneşti: viaţa, care la început se prezenta înaintea noastră statornică şi neclintită, ni se arată acum ca o fugă grăbită de înfăţişări efemere; nulitatea întregei existenţe se iveşte. Chiar vremea are în tinereţe un pas mult mai încet: de aceea cel dintâi pătrar al vieţei este nu numai cel mai fericit, dar şi cel mai lung, aşa încât ne lasă mult mai numeroase aduceri-aminte, şi fiece om ar putea povesti la trebuinţă îndoit de multe din vremea aceea decât din toate cele următoare. Ca în primăvara anului, zilele ne sunt şi în primăvara vieţei de o lungime obositoare. Toamna devin mai scurte, însă mai senine şi mai statornice.
Dar de ce viaţa trecută se arată aşa de scurtă la bătrâneţe? Fiindcă i se măsoară lungimea după aducerea-aminte. Aceasta însă uită tot ce era fără însemnătate, şi multe lucruri neplăcute se pierd; prin urmare, puţin mai rămâne. Căci precum intelectul nostru îndeobşte este foarte imperfect, aşa ne este şi memoria: învăţătura trebuie repetată, trecutul trebuie rumegat, dacă nu, se pierd amândouă în prăpastia uitării. însă de obicei noi nu medităm asupra întâmplărilor neînsemnate, şi rareori asupra celor neplăcute: iar fără de aceasta ele nu se pot păstra în memorie. Dar pe zi ce merge creşte numărul lucrurilor neînsemnate; căci multe din cele ce ne păreau însemnate la început se repetă prea adese şi cu vremea de nenumărate ori, aşa încât devin neînsemnate: de aceea ne şi aducem mai bine aminte de anii dintâi decât de anii din urmă. Cu cât trăim dar mai mult, cu atât mai puţine întâmplări ne par că merită o reflecţie şi o meditare retrospectivă, prin care numai s-ar putea întipări în memorie; şi, prin urmare, rămân uitate îndată ce
nu mai sunt actuale. Aşadar, timpul cu cât înaintează cu atât şterge mai mult urmele din memoria noastră. Şi, pe de altă parte, nu ne aducem bucuros aminte de lucrurile neplăcute, mai ales când ne ating deşertăciunea, precum o fac adese, fiindcă rareori suferim fără vina noastră. Neplăcerile se pierd dar şi ele din memorie. Aceste două feluri de uitări ne scurtează aducerea-aminte şi o fac din ce în ce mai restrânsă, cu cât se prelungeşte viaţa. Când se depărtează corabia de ţărm obiectele devin tot mai mici şi se confundă unele în altele: aşa este şi cu anii trecuţi din viaţă, cu faptele şi întâmplările ei. La aceasta se adaogă că uneori memoria şi fantazia ne reproduc câte o scenă din trecutul îndepărtat cu o vioiciune şi cu o apropiere parcă ar fi fost ieri. Cauza este că nu ne putem înfăţişa cu aceeaş lămurire întregul timp trecut între acum şi atunci, ca unul ce nu se poate cuprinde într-o singură imagine, şi nici întâmplările lui nu le mai ţinem minte, ci ne-a rămas numai un fel de cunoştinţă abstractă a lor, o simplă noţiune fără element intuitiv. Astfel un lucru de mult trecut se arată aşa de apropiat încât pare că s-a întâmplat ieri, iar timpul de la mijloc dispare, şi toată viaţa se înfăţişează într-o scurtime surprinzătoare. I,a bătrâneţe ni se poate înfăţişa uneori tot trecutul nostru cel lung şi, prin urmare, propria noastră vârstă ca o minune din poveşti; cauza este că avem înaintea noastră aceeaş actualitate statornică. Aceste fenomene interne se întemeiază însă pe faptul fundamental că sub forma timpului nu se arată propria noastră fire în sine, ci numai manifestarea ei sensibilă, şi că actualitatea este punctul de întâlnire între obiect şi subiect. Şi pentru ce, din contră, în tinereţe ne pare viaţa ce o avem înainte-ne aşa de lungă? Pentru că trebuie să facem loc speranţelor nemărginite, cu care o umplem şi spre a căror realizare nici vârsta lui Matusalim nu ar fi de ajuns; şi apoi pentru că măsurăm distanţa timpului viitor după puţinii ani din trecut, a căror aducere-aminte este încărcată de obiecte, aşadar lungă, fiindcă noutatea a dat tutulor lucrurilor un aer
448 TITU MAIORESCU
de importanţă şi ne-a făcut să le mai medităm, să le mai împrospătăm în memorie şi astfel să ni le întipărim.
Uneori crede că ne e dor de un loc îndepărtat, pe când în fapt ne e dor de timpul ce l-am petrecut acolo, când adică eram mai tineri şi mai impresionabili. Astfel ne înşeală timpul sub masca spaţiului. Dacă ne ducem în adevăr acolo, recunoaştem îndată iluzia.
Pe două căi putem ajunge la adânci bătrâneţe, presupuind, ca o conditio sine qua non, că avem o constituţie tare; aceste căi se pot compara cu arderea a două lampe: una arde multă vreme, deşi are puţin ulei, fiindcă are un fitil subţire; alta arde mult, fiindcă are mult ulei cu un fitil gros. Uleiul este puterea vitală, fitilul consumarea ei în orice privinţă.
Cât pentru puterea vitală ne putem compara până la vârsta de 36 de ani cu oamenii care trăiesc din dobânda capitalului lor; ce se cheltuieşte astăzi se înlocuieşte mâine. Dar de la 36 de ani încolo semănăm cu oamenii care cheltuiesc din capital. La început nu se prea simte: cea mai mare parte a cheltuielilor se mai poate acoperi, un mic deficit nu se ia în seamă. Dar deficitul creşte, creşte pe zi ce merge, începe a se simţi, ia proporţii tot mai mari, orice zi e mai săracă decât ziua trecută, fără speranţă de îndreptare. Sărăcia creşte, precum creşte iuţeala corpurilor în cădere, până ce nu mai rămâne nimic. Cea mai tristă întâmplare este când amândoi termenii acestei comparări, adică puterea vitală şi averea, coincid în adevăr în scădere; de aceea şi creşte cu vârsta iubirea de bani. Din contră, la început şi câtva timp după majoritate, semănăm în privinţa puterii vitale cu proprietarii cari mai pun ceva la o parte din dobânzi: nu numai cheltuielile se acopăr, ci se sporeşte şi capitalul. Şi în adevăr, se şi întâmplă uneori aşa cu banii, dacă în timpul minorităţii am avut parte de un epitrop cumsecade. Fericită tinereţe! Nefericită bătrâneţe! Cu toate aceste să cruţăm puterile tinereţei. Aristotel observă (Polit., Lib. uit., cap. 5) că din cei încoronaţi la Jocurile Olimpice numai doi sau trei au fost
TRADUCERI
449
distinşi de două ori: o dată ca copii şi încă o dată ca bărbaţi, fiindcă prin oboseala produsă de exerciţiile pregătitoare din copilărie se sleiesc puterile, aşa încât mai târziu, la vârsta bărbătească, lipsesc. Aceasta nu se aplică numai la puterea musculară, ci mai ales şi la puterea nervoasă care se manifestă în orice lucrare intelectuală; din care cauză ingeniapraecocia, copiii extraordinari, ceea ce numesc francezii Ies enfants prodiges, rezultatul unei educaţii peste măsură pripite, devin mai pe urmă capete foarte ordinare. Poate chiar încordarea prematură la care sunt siliţi copiii pentru a învăţa limbile clasice este de vină dacă mai pe urmă atâţia „savanţi" sunt slabi la judecată şi paralizaţi la minte.
Am băgat de seamă că la cei mai mulţi oameni caracterul pare îndeosebi potrivit cu o anume vârstă, în care se prezentă mai bine. Unii sunt foarte plăcuţi ca tineri, şi apoi s-a isprăvit. Altora le şade bine ca bărbaţi activi şi în putere, dar la bătrâneţe nu mai plătesc nimic. Câţiva, din contră, au tocmai la bătrâneţe cea mai mare trecere fiindcă în urma experienţei sunt mai îngăduitori şi mai potoliţi; aşa se întâmplă adeseori cu francezii. Cauza trebuie să fie că şi caracterul are ceva copilăros, bărbătesc sau bătrânesc, şi astfel vârsta corespunde cu dânsul sau lucrează în contra Iui ca un corectiv.
Precum pe corabie nu ne dăm seamă că mergem înainte decât văzând că obiectele de pe ţărm dau înapoi şi devin tot mai mici, asemenea, nu simţim că înaintăm mereu în vârstă decât observând că oamenii din ce în ce mai bătrâni ne par încă tineri.
Am arătat mai sus cum şi pentru ce tot ce vedem, ce facem şi ce ni se întâmplă lasă mai puţină urmă în minte cu cât înaintăm mai mult în vârstă. In acest înţeles s-ar putea zice că în tinereţe trăim cu conştiinţa întreagă, iar la bătrâneţe numai cu jumătate. Cu cât devenim mai bătrâni cu atât trăim cu mai puţină conştiinţă; lucrurile trec repede pe dinaintea noastră fără a ne produce impresie, precum nici obiectul de artă nu ne mai impresionează dacă l-am văzut de sute de ori: facem ce avem
450 TITU MAIORESCU
de făcut şi apoi nu mai ştim dacă am făcut-o. Devenind viaţa astfel din ce în ce mai puţin conştientă, cu cât se apropie mai mult de inconştienţa finală, şi pasul timpului devine mai grăbit. în copilărie, noutatea tutulor obiectelor şi întâmplărilor le întipăreşte pe fiecare din ele în conştiinţă: de aceea ziua este nesfârşit de lungă. Tot aşa şi în călătorie, unde o singură lună pare mai lungă decât patru petrecute acasă. Noutatea lucrurilor însă nu împiedică, nici în copilărie, nici la drum, ca timpul în aparenţă prea lung să ne devie şi în realitate „prea lung", şi să-1 petrecem în unele momente mai cu greu decât la bătrâneţe sau acasă. Cu vremea însă, prin lunga deprindere cu aceleaşi imagini şi întâmplări, intelectul devine aşa de netezit încât din ce în ce mai multe impresii lunecă peste el fără a lăsa urme; astfel, zilele devin tot mai puţin însemnate şi, prin urmare, mai scurte: orele copilului sunt mai lungi decât zilele bătrânului. Se vede dar că timpul vieţei noastre are o mişcare accelerată ca o ghiulea rostogolită pe un plan înclinat şi precum la un disc în rotaţiune orice punct se mişcă cu atât mai repede cu cât este mai departe de centru: aşa timpul fiecărui om curge din ce în ce mai iute cu cât se depărtează mai mult de începutul vieţei lui. Putem dar admite că lungimea unui an în aprecierea simţului nostru stă în raport invers cu quoţientul anului împărţit prin vârstă; când, d.e., anul este 1/5 a vârstei noastre ne apare de 10 ori mai lung decât când este 1/50. Această deosebire a rapidităţii timpului are cea mai hotărâtoare înrâurire asupra felului existenţei noastre la fiecare vârstă. Ea face mai întâi din copilărie epoca cea mai lungă a vieţei şi cea mai bogată în aduceri-aminte, deşi cuprinde numai vreo 15 ani; şi apoi ne supune urâtului în proporţie inversă cu vârsta noastră; copiii cer mereu distracţie, fie prin joc, fie prin lucru; îndată ce ea încetează, îi cuprinde cel mai chinuitor urâr. Şi tinerii sunt încă foarte expuşi urâtului şi se gândesc cu grije la orele neocupate. La vârsta bărbătească urâtul dispare din ce în ce mai mult; bătrânilor le e vremea totdeauna prea scurtă şi zboară cu iuţeala
TRADUCERI 451
săgeţii. Se înţelege că vorbesc de oameni, nu de dobitoace îmbătrânite. Prin această accelerare a curgerii timpului se pierde dar urâtul şi fiindcă, pe de altă parte, şi pasiunile cu chinurile lor au amuţit: greutatea vieţei, presupuind numai că s-a păstrat sănătatea, ne apasă în realitate mai puţin decât la tinereţe. De aceea în limba germană epoca bătrâneţei, până a nu ajunge la debilitate şi la infirmităţi, se numeşte die besten Jahre. Aşa şi sunt în adevăr cu privire la ticna şi comoditatea noastră; însă anilor tinereţei, în care suntem primitori de orice impresie şi în care toate se înfăţişează cu vioiciune în conştiinţă, le rămâne o precădere: ei sunt timpul rodniciei, primăvara înfloririi sufleteşti. Căci adevărurile profunde le dobândim numai prin intuiţie şi nu prin reflecţie abstractă, cu alte cuvinte: prima lor percepere este imediată şi se făptuieşte prin o impresie momentană, prin urmare nu se poate produce decât atunci când aceasta este tare, vioaie şi adâncă. Aci totul atârnă de la modul cum întrebuinţăm anii tinereţei. Mai târziu putem avea influenţă asupra altora, chiar asupra lumii întregi, fiindcă noi înşine ne-am tetminat dezvoltatea şi nu mai suntem supuşi impresiilor; dar lumea are mai puţină influenţă asupra noastră. Aceşti ani sunt, prin urmare, epoca faptelor şi a lucrării, iar anii dintâi sunt epoca perceperii şi a cunoştinţelor primordiale.
în tinereţe predomneşte intuiţia, la bătrâneţe reflecţia: cea dintâi este timpul poeziei, cea din urmă mai mult al filozofiei. Şi în privinţa practică tinerii se hotărăsc la ceva prin ceea ce văd şi aud, bătrânii numai prin ceea ce gândesc. Aceasta se explică în parte prin faptul că de-abia la bătrâneţe au trecut pe dinaintea noastră destule cazuri intuitive şi au fost subsumate sub noţiuni penttu a da acestota deplina lor însemnătate, valoare şi credit şi totdeodată a modera impresia intuiţiei prin obicei. Din contră, în tinereţe, mai ales la oamenii vioi şi plini de fantazie, impresia intuitivă, prin urmare şi impresia părţii externe a lucrurilor, este aşa de covârşitoare încât ei privesc lumea ca o imagine; din care cauză se şi interesează
452
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
453
aşa de mult ce figură joacă şi ei în lume şi ce impresie produc -mai mult decât ce impresie şi dispoziţie produce lumea în ei. Dovadă vanitatea personală şi cochetăria tinerilor.
Cea mai mare energie şi încordare a puterilor intelectuale o avem, fără îndoială, în tinereţe, cel mult până la al 35-lea an; de aici încolo scade, deşi foarte încet. însă anii următori, chiar şi băttâneţea, nu rămân fără compensaţie intelectuală. Experienţa şi erudiţia de-abia acum au devenit destul de bogate; omul a avut timpul şi prilejul să privească lucrurile din toate părţile şi să mediteze asupra lor, a comparat fiecare lucru cu celelalte şi a aflat punctele de contact şi de legătură, şi astfel pricepe în sfârşit conexul întâmplărilor. Toate s-au limpezit. Şi ceea ce ştiam din tinereţe o ştim mult mai bine la bătrâneţe, fiindcă pentru orice noţiune avem mult mai multe date. în tinereţe credeam că ştim, la băttâneţe ştim în realitate; şi pe lângă aceasta ştim mult mai multe şi avem o sumă de cunoştinţe culese din toate direcţiile, pătrunse cu mintea şi înlănţuite unele în altele; pe când toată ştiinţa noastră din tinereţe este fragmentară şi plină de lacune. Numai cine ajunge la bătrâneţe îşi poate face o idee deplină şi conformă despre viaţă, fiindcă o priveşte în totalitate şi în mersul ei firesc, şi nu numai faţă cu intratea, ci şi faţă cu ieşitea, de unde mai ales îi simte toată nulitatea; pe când ceilalţi au încă iluzia că de acum înainte ate să vie ce are să vie. însă tinereţea e mai bogată în concepţie, şi din puţinele câte le ştie poate face mai mult; dar la băttâneţe e mai multă judecată, pătrundere şi soliditate. Ceea ce un cap privilegiat e menit să producă şi să dăruiască lumii, adecă materia propriilor sale vederi fundamentale şi idei originale, se înmagazinează în tinereţe; dar de stăpânit nu stăpâneşte această materie decât mai tâtziu. De aceea se şi constată de regulă că autorii cei mari au produs operele lor principale cam pe la vârsta de 50 de ani. Totuş tinereţea rămâne rădăcina pomului cunoştinţei; deşi roadele nu se ivesc decât la vârf. Dar precum orice secol, şi cel mai mizerabil, se crede mult mai
cuminte decât cele precedente, aşa şi orice vârstă a omului; în fapt amândouă se înşală adeseori. în anii dezvoltării fizice, când cresc şi puterile intelectuale şi cunoştinţele, fiecare zi ia obiceiul să se uite cu dispreţ la ziua precedentă. Acest obicei se înrădăcinează şi rămâne şi atunci când a început mintea să scadă şi când ziua de astăzi ar trebui să se uite cu respect la ziua de ieri; şi astfel preţuim adeseori prea puţin lucrările şi ideile tinerelelor noastre.
în genere trebuie să observăm că deşi intelectul, adică mintea omului, este în proprietăţile sale fundamentale înnăscut, ca şi caracterul, adică inima lui, totuş nu rămâne aşa de neschimbător ca acesta, ci este supus la unele modificări, care în cei mai mulţi oameni se întâmplă chiar regulat, deoarece intelectul are un substtat fizic şi materialul percepţiilor lui este empiric. Astfel, puterea lui proprie are o creştere succesivă până la culminare şi apoi o decadenţă succesivă până la imbecilitate. Dar alătuti cu această prefacere, materia, care ocupă puterile intelectuale şi le ţine în lucrare, aşadar cuprinsul cugetărilor şi al ştiinţei, experienţa, cunoştinţele, deprinderea şi perfecţionarea înţelegerei sunt o mărime continuu crescândă, până în momentul slăbiciunii definitive, când apoi toate se ştetg din minte. Coexistenţa aceasta în om a unui element absolut neschimbător şi a unui element schimbător în două direcţii opuse explică deosebirea aspectului şi valorii lui în deosebitele epoci ale vieţei.
într-un sens mai larg se poate zice: cei dintâi 40 de ani ai vieţei ne dau textul, cei din urmă 30 comentarul, fără de care n-am putea cunoaşte adevărul înţeles şi conex al textului, precum şi morala şi toate fineţele lui.
Spte sfârşitul vieţei e ca spre sfârşitul unui bal mascat, când se scot măştile. Acum vedem în adevăr cu cine am avut a face în decursul vieţei. Căci caracterele s-au dezvelit, faptele şi-au dat roadele, operele au aflat apreciarea lor meritată şi iluziile au dispătut. Toate aceste nu Ie-a putut face decât timpul. Dar
454
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
455
lucrul cel mai curios este că şi pe noi înşine în adevărata noastră fiinţă şi menire nu ne cunoaştem şi nu ne înţelegem decât la sfârşitul vieţei, mai ales în raportul nostru cu ceilalţi, cu lumea. Adeseori, deşi nu totdeauna, va trebui să ne aşezăm pe o treaptă mai jos decât ne închipuiam la început însă uneori pe o treaptă mai sus, ceea ce provine din faptul că nu avusesem o idee suficientă de înjosirea lumii şi ne alesesem o ţintă prea înaltă pentru ea. Şi aşa din întâmplare ne dăm seama despre valoarea noastră relativă.
Tinereţea se numeşte epoca cea fericită a vieţei şi bătrâneţea cea tristă. Aşa ar fi dacă pasiunile ne-ar face fericiţi. Aceste însă frământă tinerimea, cu puţină plăcere şi cu multe dureri. Bătrâneţea cea rece e liniştită, despre partea lor, şi de îndată câştigă un aer contemplativ; căci cunoştinţa devine acum liberă şi ajunge la cârmă, şi fiindcă în sine însăşi este lipsită de dureri, ne face cu atât mai fericiţi cu cât predomneşte mai mult. N-avem decât să ne aducem aminte că orice plăcere este negativă, pe când durerea e pozitivă, pentru a înţelege că pasiunile nu pot să ne dea fericirea şi că bătrâneţea nu este de plâns, fiindcă îi sunt refuzate unele plăceri. Căci orice plăcere este numai îndestularea unei trebuinţe; fireşte că, lipsind trebuinţa, lipseşte şi plăcerea, dar aceasta nu e lucru trist, precum nu este trist dacă cineva nu mai poate mânca după-masă sau dacă se deşteaptă după ce a dormit bine noaptea. Cu mai multă dreptate fericeşte Platon (la începutul Republice!) bătrâneţea fiindcă a scăpat de instinctul sexual, care mai înainte ţinea pe om într-o continuă nelinişte. S-ar putea chiar susţine că feluritele şi nesfârşitele capriţiuri ce le produce instinctul sexual şi afectele ce se nasc din ele întreţin în om un grad oarecare de nebunie permanentă câtă vreme stă sub influenţa acelui instinct sau a diavolului care îl stăpâneşte; aşa încât omul nu e cu mintea întreagă decât după ce a scăpat de amor. Sigur este că, vorbind în termeni generali şi făcând abstracţie de toate împrejurările individuale şi excepţionale, tinereţea are un fel de melancolie
şi de tristeţe, bătrâneţea un fel de veselie; şi cauza nu este alta decât acel diavol sub a cărui stăpânire, sau mai bine robie, zace tinereţea şi care de-abia îi îngăduie o oră de odihnă şi este totodată autorul direct sau indirect al mai tutulor dezastrelor ce lovesc sau ameninţă pe om; bătrâneţea, dimpotrivă, simte veselia omului care a scăpat din lanţuri şi umblă acum slobod. Pe de altă parte însă putem zice că după secarea instinctului sexual a secat şi miezul vieţei şi a rămas numai coaja, sau că viaţa seamănă unei comedii jucate la început de oameni, dar continuate şi sfârşite de nişte păpuşi îmbrăcate în haine omeneşti.
Oricum ar fi, tinereţea este vremea neliniştei, bătrâneţea vremea liniştei; şi aceasta ne dă măsura fericirii amândora. Copilul îşi întinde manile cu nesaţ la toate ce vede în spaţiu: toate formele şi toate culorile îl ademenesc, fiindcă senzoriul lui este tânăr şi fraged. Cu mai multă energie i se întâmplă şi tânărului aşa: şi el e ademenit de lumea cea bogată cu figurile ei felurite; numai că fantazia lui exagerează, şi aşteptările sale trec peste ceea ce-i poate da vreodată lumea. De aceea îl muncesc poftele şi dorul de ceva necunoscut şi îi răpesc liniştea, fără de care nu e cu putinţă fericirea. La bătrâneţe toate aceste s-au aşezat; parte fiindcă sângele a devenit mai rece şi iritabilitatea senzoriului s-a micşorat, parte fiindcă experienţa ne-a deschis ochii asupra valorii lucrurilor şi a plăcerilor, luându-ne încetul cu încetul iluziile, himerele şi prejudecăţile, care mai înainte ne învăluiau şi ne desfigurau privirea liberă şi curată a obiectelor; acum le înţelegem toate mai bine şi mai lămurit şi luăm lumea cum este, simţind mai mult sau mai puţin nulitatea tutulor lucrurilor de pe pământ. Aceasta dă omului bătrân, chiar celui inferior la minte, un aer de înţelepciune, care îl deosebeşte de cel tânăr. Dar mai ales liniştea caracterizează bătrâneţele; aceasta însă este o parte însemnată a fericirii, este chiar condiţia şi esenţa ei. Pe când, prin urmare, tânărul îşi închipuieşte că în lume se află te miri ce lucru, numai să ştii unde, bătrânul este pătruns de adevărul din Koheleth, „toate
456
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
457
sunt deşerte", şi ştie că toate nucile sunt seci, oricât ar fi de poleite cu aur.
Abia într-o vârstă mai înaintată ajunge omul cu desăvârşire la nil admirări al lui Horaţiu, adică la convingerea tare, sinceră şi nestrămutată că toate lucrurile sunt deşerte şi toată splendoarea lumii înşelătoare: himerele au dispărut. Atunci nu-şi mai închipuieşte că undeva, în vreun palat sau în vreo colibă, găzduieşte o fericire deosebită, mai mare decât aceea pe care o simte obişnuit în momentele lipsite de dureri fizice sau morale. Atunci nu mai ţine în seamă deosebirile lumeşti între mare şi mic, între sus şi jos. Şi aceasta dă bătrânului odihna sufletească, în urma căreia priveşte surâzând la fantasmagoria lumii. El e dezamăgit şi ştie că viaţa omenească, sub orice pompă şi podoabă ar vrea să se ascundă, va apărea peste puţin în toată goliciunea ei şi, dezbrăcată de fireturi şi de zorzoane, se va arăta pretutindeni aceeaş, adică o biată existenţă a cărei valoare proprie stă numai în lipsa durerilor, nu în fiinţa plăcerilor şi cu atât mai puţin a paradei. (Horfaţiu], Epist., I, 12). Semnul caracteristic al bătrâneţei este, aşadar, dezamăgirea: iluziile, care până atunci dau vieţei farmec şi activităţii încurajare, au dispărut; nulitatea şi goliciunea tutulor splendorilor lumii, mai ales a falei, a strălucirii şi a rangului, s-au dat pe faţă; prin experienţă s-a dovedit că cele mai multe lucruri dorite şi plăceri visate nu aduc mulţumirea aşteptată, şi astfel se întăreşte înţelegerea finală despre marea sărăcie şi mizerie a întregei noastre existenţe. De-abia acum, la 70 de ani, pricepem versul lui Koheleth asupra deşertăciunii. Dar aceasta dă totdeodată bătrâneţei şi aerul ei posomorât.
De obicei se crede că boala şi urâtul sunt partea bătrâneţei. Dar cea dintâi nu este esenţială bătrâneţei, mai ales nu dacă e vorba să ajungi la o vârstă foarte înaintată; căci crescente vita, crescit sanitas et morbus („cu creşterea vieţei creşte sănătatea şi boala"). Şi în ceea ce priveşte urâtul, am arătat mai sus pentru ce bătrâneţea este, din contră, mai puţin expusă decât tinereţea;
şi apoi urâtul nici nu este o urmare necesară a singurătăţii, la care, în adevăr, din cauze uşor de înţeles, este redusă bătrâneţea; ci se întâlneşte la aceia cari n-au cunoscut decât plăcerile senzuale şi sociale şi şi-au lăsat mintea săracă şi facultăţile nedezvoltate. Ce e drept, la bătrâneţe scad puterile intelectuale; dar unde a fost mult tot mai rămâne destul pentru a combate urâtul. Pe lângă aceste, precum am arătat, experienţa, cunoştinţele, deprinderea şi cugetarea tot mai aduc un spor de înţelepciune, judecata devine mai ageră şi înlănţuirea lucrurilor mai lămurită; în toate se dobândeşte din ce în ce mai mult o privire completă a întregului; astfel, prin fel de fel de combinări ale cunoştinţelor grămădite şi din când în când prin înavuţirea lor, tot mai continuă dezvoltarea internă a omului în toate privinţele, spiritul său este ocupat, mulţumit şi-şi află răsplata. Toate acestea compenseză pierderile până la oarecare grad. Şi apoi, cum am zis, la bătrâneţe timpul trece mult mai iute şi împiedică urâtul. Scăderea puterilor fizice nu strică mult dacă nu avem trebuinţă de ele pentru agonisirea hranei zilnice. Sărăcia la bătrâneţe este o mare nenorocire. Dacă aceasta este înlăturată şi a rămas sănătatea, bătrâneţea poate fi o epocă foarte suportabilă a vieţei. Cerinţele ei de căpetenie sunt comoditatea şi siguranţa; de aceea ţin bătrânii aşa de mult la avere, fiindcă le înlocuieşte puterile pierdute. Părăsiţi de Venus, ei vor căuta uneori distracţie la Bacchus. Trebuinţa de a vedea, de a călători şi de a studia s-a schimbat în trebuinţă de a vorbi şi de a învăţa pe alţii. Fericit bătrânul căruia i-a mai rămas iubirea de studiu, sau de muzică, de teatru şi în genere un grad de impresiona-bilitate pentru lucrurile externe, precum îl şi păstrează unii până în cele mai adânci bătrâneţe. Mai ales atunci se vede ce este omul în sine însuşi şi cât îi foloseşte valoarea personalităţii. Dar asemenea exemple sunt rare: cei mai mulţi, după ce au fost totdeauna slabi la minte, devin la bătrâneţe din ce în ce mai automaţi: nu cugetă, nu zic şi nu fac decât unul şi acelaş lucru, şi nici o impresie externă nu e în stare să-i mai
458
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
459
schimbe şi să-i împrospăteze. Să vorbeşti cu asemenea fiinţe este ca şi când ai scrie pe nisip: impresia se şterge îndată. O astfel de bătrâneţe, ce e drept, este numai caput mortuum al vieţei <rămăşiţa insolubilă a vechilor chimişti>. Natura pare a simboliza sosirea acestei a doua copilării prin o a treia facere a dinţilor, care se poate observa la bătrâni în unele cazuri rare.
Sleirea tutulor puterilor la bătrâneţe, sleire continuă şi neînduplecată, e, fără îndoială, lucru foarte trist, dar necesar şi chiar binefăcător, fiindcă pregăteşte moartea, care fără de aceasta ar fi prea grea. Cel mai mare câştig al bătrâneţelor adânci este euthanasia1, moartea uşoară, fără boală, fără spasmuri, fără simţire.
Deosebirea cea mare înrre tinereţe şi bătrâneţe rămâne totdeauna aceasta: tinereţea are în perspectivă viaţa, bătrâneţea moartea; cea dintâi are un trecut scurt şi un viitor lung, cea din urmă dimpotrivă. Deşi, prin urmare, ca bătrân ai numai moartea înaintea ta, iar ca tânăr viaţa, naşte totuş întrebarea care din două este mai grea şi dacă nu e mai bine să ai viaţa îndărăt decât înainte. Din vechime stă sctis în Koheleth (7, 2): „ziua morţii este mai bună decât ziua naştetii". Oricum ar fi:
1 în Upanişadul din Veda (voi. II, p. 53) se socotesc 100 de ani ca durata firească a vieţei omeneşti. După părerea mea cu drept cuvânt, fiindcă am observat ci numai cei ce au trecut peste 90 de ani au parte de eutha-nasie, adecă mor fără boală, nici apoplexie, fără spasmuri, fără agonie, uneori fără a îngălbeni, şezând în linişte, mai ales după-masă, aşa încât ai putea zice că nu mor ci încetează numai de a trăi. La orice altă vârstă moare omul numai de boală, aşadar cu zile. In Vechiul Testament (Psalm 90, 10) durata vieţei se socoteşte de 70, excepţional de 80 de ani, şi Herodot, un autor mai important decât psalmistul, zice acelaş lucru (I, 32 şi III, 22). Dar tot nu e adevărat, ci e numai rezultatul unei constatări brute şi superficiale a experienţei zilnice. Căci dacă durata vieţei ar fi de 70-80 de ani, oamenii între 70 şi 80 ar trebui să moară de bătrâneţe; dar nu este deloc aşa, ci ei mor de boală, ca cei tineri; însă boala fiind esenţial o anomalie, nu poate fi sfârşitul natural. Numai între 90 şi 100 de ani ca regulă generală mor oamenii de bătrâneţe, în euthanasie.
adori o viaţă foarte lungă e mare temeritate. Căci, vorba spaniolă: quien larga vida vive, mucho mal vide, adică: „cine trăieşte multe zile vede multe rele".
Deşi viaţa omului nu este scrisă în stele, precum credea astrologia, totuşi se poate zice că este stăpânită succesiv de toate planetele, corespunzând fiecării vârste, câte o planetă după ordinea lor. în anul al 10-lea domneşte Mercur. Ca şi Mercur, omul se mişcă iute şi uşor, în cercul cel mai restrâns; lucruri mici îi schimbă dispoziţia, dar el învaţă mult şi lesne sub dom-nirea zeului elocinţei şi al şireteniei. în anul al 20-lea ajunge Venus la domnie; amorul şi femeile l-au luat în posesie. în al 30-lea an stăpâneşte Mars: omul este acum tare, violent, îndrăzneţ, războinic şi cerbicos. în anul al 40-lea guvernează cele 4 planetoide: viaţa se întinde în lărgime, omul caută folos (Ceres), are vatra sa (Vesta), a învăţat cât îi trebuie să ştie (Pallas) şi în casă domneşte nevasta (Juno1). Iar în anul a! 50-lea este Jupiter stăpân. Omul a întrecut cu anii pe cei mai mulţi din semenii săi şi se simte superior generaţiei ce-1 înconjoară. Având încă toate puterile sale la dispoziţie, el este bogat în experienţă şi în cunoştinţe: după măsura individualităţii şi a situaţiei lui, ate autoritate asupra celorlalţi. Nu mai vrea dar să-i poruncească alţii, ci porunceşte el; acum este mai destoinic decât totdeauna ca să fie conducător şi stăpân în sfera sa. Aşa culminează Jupiter şi împreună cu el omul la 50 de ani. Dar apoi vine, în anul al 60-lea, Saturn şi cu dânsul greutatea, lenea şi tenacitatea plumbului.
„Mulţi bătrâni se aseamănă cu morţii, sunt greoi, înceţi şi decoloraţi ca plumbul."
Shakespeare (Romeo şi Julieta, act. II, sc. 5).
1 Multele planetoide descoperite mai târziu sunt o inovaţie, de care nu vreau să ţiu seamă. Eu fac cu ele cum fac profesorii de filozofie cu X        mine: le ignorez, fiindcă nu-mi vin la socoteală.
460
TITU MAIORESCU
în sfârşit vine Uranus: cu el, cum se zice, ne suim la ceruri. Pe Neptun (precum l-au botezat cei nepricepuţi) nu-1 pot înşira aici, fiindcă nu am voie să-1 numesc cu adevăratul său nume, care ar fi Eros. De altminteri, aş putea arăta cum sfârşitul se încheagă cu începutul, cum adică Eros stă într-o tainică legătură cu Moartea, aşa încât Orcus, iadul în înţelesul antic {Amentbes al egiptenilor, după Plutarh De Iside et Os, c. 29), nu este numai luătorul, Xajijkcvujv, ci şi dătătorul 5l5ou£ şi Moartea este marele reservoir al vieţei. De acolo dar, de acolo, din Orcus, vin toate, acolo a fost odinioară tot ce are astăzi viaţă: de am fi numai în stare să pricepem scamatoria prin care se întâmplă, atunci am pricepe lumea, le-am pricepe pe toate.
CUVÂNTAREA ASUPRA BĂTRÂNEŢEI1
ţinută de Jakob Grimm în Academia din Berlin la 26 ianuarie 1860 (el însuşi fiind atunci de 75 de ani)
Nu e intenţia mea - zice Jakob Grimm - de a continua cu citate care să ne descrie impresiile generale produse asupra noastră de vârsta înaintată, ci vreau mai bine să cercetez ce se poate zice îndeosebi în favoarea sau în defavoarea bătrâneţei.
1 Această cuvântare, care trece de cea mai frumoasă a cunoscutului şi, în Germania, mult preţuitului autor, merită să fie tradusă şi răspândită şi la noi. Vom lăsa însă la o parte începutul, unde Grimm vorbeşte de disertaţia lui Cicero de senectute şi de dialogul pierdut al unui şcolar al filozofului grec Zeno, apoi citează pe Hipocrat, pe Terentius, pe Hesiod şi pe alţi autori greci şi germani - erudiţie la locul ei într-o scriere citită înaintea membrilor Academiei din Berlin. Pentru noi va fi însă de ajuns să cunoaştem partea finală, pe care o traducem în întregimea ei. Cel mult se pot menţiona din cele de mai nainte nişte versuri populare germane de prin secolul al 15-lea, care împart vârsta omenească până la cele mai adânci bătrâneţe în zece părţi, cu următoarele însemnări: la 10 ani copil, la 20 de ani june, la 30 bărbat, la 40 să stai, la 50 să-ţi fie de bine, la 60 să pleci, la 70 să-ţi păzeşti sufletul. La 80 eşti caraghiosul lumii, la 90 batjocura copiilor, la 100 să te ferească Dumnezeu! Mai adăogăm curiosul calcul obişnuit din vechime la germani: un gard ţine 3 ani, un câine trăieşte 3 vieţi de gard, un cal 3 vieţi de câine, un om 3 vieţi de cal (81 de ani) — (n. - T. M.).
462
TITU MAIORESCU
Cea mai rea învinuire ce i se aduce este că slăbeşte şi istoveşte trupul şi sufletul omului. Hugo de laTrimberg (scriitorul medieval), în poema sa didactică Der Renner, zice de-a dreptul: bătrâneţea le răpeşte puterea la toţi şi la toate, iar alt poet german din secolul al 13-lea, Konrad de Wurzburg, în epopeea sa Războiul troian, zice despre un bătrân: „vârsta sa înaintată i-a vestejit din inimă floarea tinereţei şi 1-a lăsat orfan de virtute şi de puteri".
Ideile ce ni le deşteaptă creşterea şi pieirea plantelor le aplicăm în mod potrivit la stările noastre omeneşti; precum se îngălbenesc frunzele, se veştejesc florile, se usucă copacii, tot aşa pierde şi trupul nostru verdeaţa şi frăgezimea; puterea care s-a arătat în copilărie şi s-a sporit în tot timpul tinereţei, ajungând la culmea ei în vârsta bărbăţiei, începe de aci înainte să scadă, mai întâi încet şi pe nesimţite, apoi tot mai vizibil. Trupul scade, şira spinării se încovoaie sub greutatea anilor, membrele îşi pierd lustrul, tăria şi îndemânarea. Toate popoarele au în limba lor o mulţime de expresii şi de imagini fireşti, păstrate din vechime, cu care însemnează acele schimbări trupeşti, şi mai ales la ţară se întrec oamenii în vorbe glumeţe, cu care îşi bat joc de încărunţirea şi căderea părului, de zbârcirea pielei, de dungile de pe frunte, de golurile rămase în şirul dinţilor. Pentru istoria limbei şi a poeziei, asemenea cuvinte nu sunt fără folos, şi eu am alcătuit o mică culegere a lor, care însă nu e locul să o adaug aici. Scăderea frumuseţei sau plenitudinii fizice se poate observa mai mult sau mai puţin, dat nu se poate ascunde unui ochi deprins; se zice că mai ales femeile au darul de a băga dc seamă toate semnele decadenţei fizice şi de a conchide cu mare exactitate de la forma exterioară a cuiva la vârsta lui adevărată.
Mai însemnată se arată însă primejdia cu care la bătrâneţe scăderea sensurilor externe ameninţă pe cele interne şi paguba ce urmează de aici. Ochiul îşi pierde strălucirea, se întunecă şi începe a lăctăma, sau amândoi ochii, a căror putere de a
TRADUCERI
463
vedea nu mai rămâne deopotrivă, dau în unele mişcări imagini neexacte şi îndoite. Urechea îşi pierde agerimea şi simte un fel de vâjâite sau şuierare; glasul se face mai subţire, mai aspru şi mai răguşit, nu mai iese tare şi curat din piept. Scăderile văzului şi auzului pot creşte până la deplina orbire şi asurzire, precum şi înţepenirea membrelor se poate preface în tremurare nestăpânită, de unde se şi zice că omul tremură de bătrâneţe.
E adevărat şi nu se poate tăgădui că vârsta înaintată aduce cu sine o micşotare perceptibilă a acestor facultăţi fizice şi că, dacă nu tocmai boale din cele grele, dar cel puţin o mulţime de îmbolnăviri mai uşoare o bântuie mai adeseori decât se vede bântuită vârsta mai tânără. Dar şi aici încep multe întâmpinări şi multă îmblânzire. Micşorarea, de care am vorbit, nu este numaidecât o înfrângere, ci adeseori numai o nouă aprindere şi împrospătare a puterii vitale. Cele mai multe din cusururile şi metehnele bătrâneţei ni se înfăţişează astfel ca nişte atacuri singuratice, pe care le respingem în totul sau în parte, simţind întregul câştig al unei apărări fericite; căci natura nu părăseşte pe om aşa încât să-1 lipsească deodată de toate mijloacele de apărare şi să nu-i dea pentru scăderile suferite şi felurite despăgubiri. Să luăm, spre pildă, scăderile simţurilor. Precum ni se spune că la cel orb creşte sensibilitatea tactilă până la aşa gtad încât s-ar putea zice că vede cu vârful degetelor, tot astfel la cei surzi se dezvoltă gustul şi mirosul mult mai tare decât la alţi oameni, şi la cocoşaţi şi chiar la şchiopi apăsarea ce o suferă organismul lor intern prin acea anomalie parţială stă poate în legătură cu puterea intelectuală întărită, care se constată la mulţi din ei. Mai fiecare neajuns şi suferinţă aduce după sine pe nesimţite o despăgubire care compensează întrucâtva.
S-ar putea dar zice fără paradox că, de câte ori bătrâneţea atacă şi vatămă sănătatea, produce şi un simţimânt de însănătoşire mult mai tare decât în anii vieţii premergătoate. Simţirea acestei puteri şi întăriri este nespus de plăcută, chiar dacă
464
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
465
nu ne dăm anume seama de ea; dar o întrece încă impresia odihnei după oboseală, adânca mulţumire ce ne-o procură însănătoşirea şi întremarea după ce sănătatea fusese atinsă şi întreruptă. Odihna presupune o oboseală premergătoare, însănătoşirea o îmbolnăvire, şi în mijlocul odihnei şi a însănătoşirii se mai simte şi o rămăşiţă a stării de mai nainte. Despre copii se poate zice că-şi bat joc de sănătate, tinerii o pun adesea în primejdie, oamenii maturi nu prea au vreme să se gândească la ea, cum zice Voss în obişnuitele lui hexametre: Ca un voinic care nu-şi bate capul cu sănătatea, Nici drumeţul cel sprinten nu se gândeşte la umblet.
Dar dacă drumeţul e bătrân, se gândeşte anume la plimbarea ce a făcut-o şi-i pare bine, şi cu cât înaintează cineva în vârstă, cu atât creşte şi îngrijirea lui pentru sănătate. Bătrânii învaţă să se ferească de tot ce le poate fi primejdios, şi, dimpotrivă, lucrurile priincioase le simt şi le primesc cu mulţumire.
Aş vrea să mai vorbesc ceva despre orbire şi asurzire care, ce e drept, se pot întâmpla la orce vârstă, dar se întâmplă mai adeseori spre sfârşitul vieţii. Lumina este mai tare, mai nobilă, mai iute decât sunetul, care de-abia izbucneşte în urma ei. Ochiul e stăpân, urechea e slugă, ochiul se uită unde vrea, urechea primeşte numai ce i se aduce. De aceea natura a fost mai darnică la înzestrarea ochiului şi a dat văzului o mult mai mare întindere decât auzului; un martor ocular mai poate vedea unde un martor auricular nu mai poate auzi. Urechii de-abia i se poate aduce un ajutor artificial, iar pentru ochi s-au construit instrumente de cel mai mare folos. Cu un ochean poţi vedea cum umblă un drumeţ pe o cărare îndepărtată, eşti în stare să-i recunoşti faţa şi gesturile, chiar să-i numeri nasturii de la haină, dar ce vorbeşte şi ce strigă îţi e cu neputinţă să auzi. Ochiului i s-a putut da o asemenea sporire a puterii vizuale, auzului nu. Auzul îl întrebuinţăm Ia multe, văzul la mai toate. Cine va tăgădui dar că slăbirea vederii e o suferinţă mai grea
decât îngreuiarea auzirii şi că orbirea izbeşte pe om mult mai tare decât surzenia? E adevărat că cel ce a asurzit nu mai este în stare să audă glasul plăcut, vorba intimă a oamenilor şi se retrage de la dânşii; însă ochii lui privesc în lume ca mai înainte, noutăţile i se aduc astăzi proaspete de la tipar, şi tot ce e să i se spuie cu preciziune, i se şi poate înfăţişa cu uşurinţă negru pe alb. Cunoştinţele lui, lucrările lui de până acum nu dau îndărăt, ci urmează înainte, şi au încă folosul că nu mai sunt întrerupte de vorbele de prisos ale celor limbuţi. Cu totul altfel şi mult mai vătămată se arată lucrarea obişnuită a celui ce a orbit. Deodată toată activitatea sa de mai nainte îi este întreruptă parcă ar fi tăiată cu cuţitul, nu se mai poate încrede în ochii săi, ci trebuie să se încreadă în ochii altuia, care să-i caute datele şi notiţele de prin cărţi, trebuie să asculte la glasul altuia, care-i citeşte o scriere, pe care ar vrea mai bine s-o vază singur, ca să se mai oprească uneori şi să poată ceti de două ori unde vrea să pătrundă înţelesul mai bine. Uşurinţa şi siguranţa vieţii de până acum a dispărut; raporturile intime cu cei ce-1 înconjoară pot să urmeze mai departe fără schimbare, însă propria sa iniţiativă este aşa de mărginită după pierderea vederii, încât de-abia mai există. Orbul nu mai poate preschimba priviri cu alţi oameni, ci numai cuvinte, pe când surdul continuă să vorbească şi numai răspunsul i se comunică prin gesturi şi semne.
Dar nicăieri nu s-a arătat mai tare deosebirea dintre antichitate şi vremea noastră ca în direcţiile cu totul deosebite spre care au fost îndreptate cele mai simple relaţii ale vieţii prin câteva inovaţii pline de urmări din ce în ce mai puternice. Cel dintâi efect incisiv 1-a avut descoperirea tiparului, care a lăţit pretutindeni deprinderea cetirii şi prin aceasta a produs în minţile oamenilor o veşnică mişcare. Şi astfel îmi pare că în vechime soarta celui orb era, dimpotrivă, mai favorabilă decât a celui surd. Orbul, căruia din viaţa lui de mai dinainte îi rămăseseră întipărite o sumă de imagini, le păstra cu credinţă
466
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
467
şi nu avea numaidecât trebuinţă să vadă multe alte lucruri noi; se hrănea din comoara adunată de mai înainte, care se mai şi sporea cu câte ceva prin gura altora. Deoarece puterea memoriei, după pierderea distracţiilor caracterizate prin văz, creşte într-o proporţie extraordinară prin reculegerea internă, orbii mai inteligenţi erau cu deosebire dispuşi şi potriviţi pentru recitarea poeziilor populare, şi nu este o simplă întâmplare că nu numai la strămoşii noştri orbii cântau despre Siegfried cel încoronat, dar că şi la sârbi, până în ziua de astăzi, cea mai preţioasă înflorire a poeziei populare se păstrează prin gura şi memoria bătrânilor celor lipsiţi de vedere. Numai un orb e în stare să păstreze în taina inimei sale razele ce le răspândeşte poezia populară, să le împreuneze, să se încălzească pe sine şi să ne încălzească şi pe noi cu ele; când vin mai pe urmă ochii care le pot cetceta cu vederea obişnuită, le strică adeseaori rostul. Nu atribuim oare lui Homer, orbul de la Chios, cel mai mare poem epic al tuturor timpurilor, şi orbului Ossian minunata ţesătură a minunatelor cântece din munţii scoţieni? în slava nepieritoare hărăzită acestor bătrâni lipsiţi de vedere nu se arată oare atât marea preţuire a vârstei înaintate, cât şi cea mai scumpă răsplată pentru pierderea luminii ochilor? în jurul cântăteţului celui orb se adună oamenii în cerc şi, ascultându-i versul, rămân fermecaţi, puterea lui de viaţă nu a scăzut, ci a crescut, iat noi ne dăm seama că numai bătrâneţei înaintate i-a fost dat să producă o poezie de veşnică tinereţe. Dacă însă îmi închipuiesc pe un surd strămutat în acele vremuri antice, îmi apare ca un om aproape pierdut, care îşi târăşte zilele fără nici o mulţumire şi aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul. Toate acestea s-au schimbat în vtemea noastră, şi se poate zice că raportul dintre orbire şi surzenie s-a restabilit într-un mod mai conform cu natura.
Ne-am dat până acum seamă de slăbirea şi pierderea simţurilor mai nobile, de care mai ales bătrâneţea are să sufere; aceste metehne, mărginite mai întâi la anumite membre ale
trupului, nu lipsesc însă de a ataca în mod esenţial şi partea intelectuală a omului. Ne rămâne acum să ne ocupăm de pagubele sufleteşti de care e învinuită bătrâneţea, dar şi de foloasele ce i se îngăduie.
Pentru a începe şi aici cu învinuirile, trebuie să ne amintim că toate limbile se întrec în expresii defavorabile în privinţa lor. Cicero numeşte pe bătrâni morosi, anxii, difficiles, iracundi, avari; amariorem me senectus facit, stornahor omnia (mahmuri, fricoşi, greu de mulţumit, supărăcioşi, zgârciţi; vârsta mă amă-răşte, toate mă supără). Din autorii germani se poate scoate asemenea un şir întreg de adjective la fel cu cele citate din latineşte, la care se mai adaogă expresiile „sauersehend" şi ^tlţfrănkisch" (ceea ce s-ar putea traduce în româneşte cu „acrit la suflet" şi „de moda veche"). în adevăr, bătrânul se poate acri ca şi vinul vechi, însă nu toate vinurile vechi se acresc, iar a fi „de moda veche" însemnează a ţinea la obiceiurile şi chiar la îmbrăcămintea vremurilor mai vechi, ceea ce nu este întotdeauna un lucru lipsit de merit, căci aducerile-aminte din tinereţe sunt la mai toţi oamenii cele mai preţioase şi rămân adeseaori păstrate într-o lumină duioasă. De aceea şi portul care se obicinuia în tinereţe pare cel mai frumos.
Mai greu de priceput şi mai urât este la unii bătrâni viţiul murdar al zgârceniei: Cato, după spusa lui Cicero, nici nu-1 înţelegea: avaritia senilis, qui sibi velit, non intelligo. în adevăr, ce poate fi mai nechibzuit decât să te îngrijeşti cu atât mai mult de merinde, cu cât e drumul mai scurt? Când ştie omul că în curând are să părăsească lumea, de ce mai adună cu atâta îngrijorare banii şi altă avere, de care la moartea lui se bucură numai moştenitorii? Dar această însuşire şi patimă a multor bătrâni pare prea înrădăcinată pentru a se putea înlătura aşa de uşor cu asemenea întrebări. Pe scenă, în toate comediile, zgârciţii sunt oameni bătrâni, iar risipitorii, tineri cari n-au răbdare să aştepte moştenirea adunată de zgârcenia rudelor. Pe când mai toate celelalte pasiuni scad şi se pierd la
468
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
469
bătrâneţe, zgârcenia creşte cu anii, obiectul ei sporeşte stând pe loc, adică se îndoieşte şi se înzeceşte printr-o necurmată îngrijire, care produce apoi un simţimânt de siguranţă pentru toate împrejurările vieţii câte se mai pot prevedea, simţimânt însoţit de oarecare frică, însă totuşi plăcut. Zgârcitul stă ca un balaur de pază pe comoara lui, precum, după legenda nordică, Attila a murit de foame păzind comoara Nibelungilor. Poveştile mai spun că unii oameni poruncesc în momentul morţii să li se aducă cutiile cu inele şi cu alte giuvaricale la pat pentru a-şi mai înveseli ochii înaintea stingerii de veci şi să mai scormonească cu degetele înţepenite prin comoara lor. Dar se mai poate ca această netăgăduită zgârcenie a bătrâneţii să aibă şi alte pricini mai greu de cunoscut, dar care merită să fie cercetate, în popor se păstrează tot felul de obiceiuri superstiţioase, moştenite din moşi-strămoşi, şi-şi produc pe ascuns efectul lor mai departe. Spre pildă, e foarte uşor de înţeles că în mormintele păgânilor se îngropau, împreună cu stăpânul şi slugile, caii, armele şi inelele lui, pentru ca, sosind în lumea cealaltă, să se poată folosi îndată de ele. De ce să nu ne închipuim că oamenii vroiau să păstreze partea cea mai bună a averii lor pentru a o lua cu sine pe lumea cealaltă? Athaeneus povesteşte la pag. 159 despre un zgârcit care şi-a cusut banii în haina de dedesupt şi a lăsat cu limbă de moarte ca să nu fie nici dezbrăcat, nici ars, pentru ca să nu i se găsească comoara sau să fie mistuită de flăcări. Până şi în zilele noastre se mai aud povestiri despre unii oameni care vor să păstreze inele preţioase în degete şi zic să li se puie bani de aur sau şi de hârtie în cosciug, ca să-i ducă cu ei în lumea cealaltă sau poate să nu-i lase moştenitorilor urgisiţi. Privită dintr-un punct de vedere mai favorabil, fără îndoială şi mai întemeiat, iubirea de argint a bătrâneţii se poate explica mai uşor prin aceea că oamenii deprinşi cu ordine severă în economia lor casnică prefac încetul cu încetul o exactitate lăudabilă într-o zgârcenie blamabilă; bătrânul, fiindcă
el are nevoie de mai puţin, îşi închipuieşte că şi cei tineri se pot mulţumi cu puţin.
Dar să părăsim acum toate aceste lipsuri şi metehne fizice sau morale, după a căror cercetare, cu toate că se descopereau alături şi unele părţi mai bune, rămâne totdeauna o mare amărăciune, şi să ne îndreptăm privirile spre virtuţile şi superiorităţile ce le are bătrâneţea în comun cu celelalte trepte ale vârstei omeneşti sau le are chiar numai ea în deosebire de celelalte, închipuirea unei bătrâneţi obosite, neputincioase, grele şi nefericite se va schimba într-o imagine de blândeţe, de bunătate, de tihnă, de curaj şi dor de muncă, ceea ce se numea în latineşte lenis, placida, fortis senectus.
Precum o faţă slăbită şi suptă poate deveni mai distinsă şi scoate de-abia acum la iveală asemănări strămoşeşti rămase mai înainte ascunse, din care pricină se şi zice că unii oameni devin cu vârsta mai frumoşi decât erau în tinereţe, tot aşa trebuie să recunoaştem bătrânilor că lunga deprindere a vieţii trecute i-a făcut mai veseli şi mai subţiri şi n-a lăsat în suflet o dispoziţie posomorâtă, ci mai curând una binevoitoare şi indulgentă. La vecinii noştri de peste Rhin este lucrul ştiut că, oricât de zvăpăiaţi, aroganţi şi adeseori nesuferiţi ar fi în tinereţe, totuşi nu există în societate om mai plăcut şi mai amabil decât francezul ajuns la bătrâneţe, care acum ştie să împreune un tact inimitabil cu cea mai binevoitoare atenţie şi este pretutindeni un stimulant la petreceri.
Am zis mai sus că la bătrâneţe, odată cu micşorarea puterii vitale, creşte simţirea sănătăţii, şi aceasta nu este o contrazicere, fiindcă în toate organismele care se apropie de peire există în ascuns şi o îmboldire fericită ca să le asigure şi să le menţie până în cel din urmă moment putincios. Se mai poate spune că sim-ţimântul pentru natură creşte cu înaintarea vârstei şi devine mai perfect decât în viaţa de mai nainte şi că toate împrejurările îndeamnă şi învaţă pentru cei bătrâni să se împrietenească cu farmecul liniştit al pământului şi a tot ce există pe el şi deasupra
470
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
471
lui. Cu ce evlavie îşi ridică bătrânul ochii spre stelele strălucitoare, care de nenumărate veacuri stau acolo sus, cum stau şi astăzi, şi care în curând vor străluci peste mormântul său. Ce cuminte fac bătrânii că se ocupă de întăritoarea cultură a gradinei şi de creşterea albinelor; altoirea şi plantaţiile nu le mai fac pentru ei, ci pentru generaţiile viitoare, care de-abia de se vor bucura de umbra copacilor sădiţi acum; ce mişcător e momentul când Ulisse, întorcându-se acasă, surprinde pe tatăl său Laertes, care se topea de dorul lui, lucrând la ale gradinei! N-am nevoie să mai adaug că Cicero ne arată pe Cato, de la care ne-a rămas o scriere despre agricultură, cum sfătuieşte cu tot dinadinsul pe cei bătrâni să se îndeletnicească cu grădinăritul.
Dar un lucru este până astăzi şi cât va mai sta lumea ca şi anume făcut pentru bătrâneţe; primblarea singuratică. Şi copilului îi place să alerge la câmp, dar el caută cuiburi de păsări şi fluturi, junele rătăceşte prin livezi şi prin păduri, visând la iubita lui, bărbatul de-abia găseşte răgaz pentru o plimbare în natura liberă, fiindcă mulţimea de planuri şi de afaceri îl pironesc în oraş. Dimpotrivă, pentru bătrân, fiecare preumblare este o mulţumire sufletească şi trupească, ceea ce se exprimă foarte nemerit prin cuvântul german „LustivandeF. La fiecare pas, la fiecare respiraţie în aerul curat bătrânul câştigă putere şi întremare. în tinereţe îţi pare uneori că pierzi vremea cu plimbarea, dar acum nu o simţi ca pierdere, ci ca cel mai curat câştig. Căci în vremea aceasta cugetările curg neturburate înainte, şi eu ştiu din propria mea experienţă că tocmai atunci când unele cărări mai îndepărtate mă duceau peste văi şi peste dealuri, chiar cu paşii grăbiţi, îmi veneau gândurile cele bune în minte, şi dacă avusesem acasă oarecare îndoieli, mi se dezlegau deodată în această meditaţie peripatetică. Dar apoi când te întâlneai cu vreun cunoscut care ţi-era drag! Ce bucurie adâncă simţeam când în Tiergarten (marele parc în mijlocul Berlinului) vedeam pe frate-meu ivindu-se deodată din partea
ceailaltă a aleei: ne salutam din cap şi treceam în tăcere unul pe lângă altul; aceasta nu se mai poate întâmpla acum!1
Dacă bătrâneţea este în stare de a se bucura cu atâta intensitate de priveliştea naturei, de ce să nu se mai simtă capabilă de lucrări mai serioase, de ce să-şi fi pierdut destoinicia pentru ele? Hambarele minţii îi sunt pline, an cu an s-a aşezat în ele experienţa dobândită, şi această comoară agonisită să cază acum pe mâni străine? Dar nu are numai să consume proviziile strânse; cugetarea proprie nu a stat locului, ci a adâncit, prin neîntrerupta meditare, tot ce s-a adunat în minte. Unul din cei mai cinstiţi dintre vechii noştri poeţi, Hugo de la Trimberg, el însuşi foarte înaintat în vârstă, zice aşa de frumos în Renner.
„Bucuria bătrânului şi apusul soarelui se aseamănă: amândouă sunt ca o mângâiere şi trec cum trece o albină obosită pe vreme de ploaie".
Va să zică compară bătrâneţea cu amurgul mângâietor şi cu albina, care se întoarce obosită pe ploaie la stup, dar care munceşte fără preget mai departe, deşi ploaia îi îngreuiază zborul. Albinele tinere zboară iute afară din stup şi se întorc tot aşa de iute înapoi, pe ele le surprinde ploaia mai rar; cele bătrâne întârzie cu întoarcerea, dar tot se întorc. Puterea şi stăruinţa oamenilor aleşi şi talentaţi se păstrează foarte multă vreme, aproape fără scădere. Ce activitate neîntreruptă şi ce energie intelectuală a arătat-o un Humboldt până la cele mai adânci bătrâneţe, spre admirarea lumei întregi! Şi cu ce vigoare marele rege, a cărui glorioasă aniversare o serbăm astăzi, şi-a stăpânit ţara până la sfârşitul vieţii sale fără nici o slăbire? La alţii creşte curajul peste limitele puterii. Se vede că sunt unele lucrări şi întreprinderi care se potrivesc mai bine cu bătrâneţea, fiindcă presupun agonisirea unei experienţe întinse şi cer linişte pentru a fi duse la capăt: un filolog a îndrăznit chiar să înceapă
1 Fratele său Wilhelm murise cu o lună mai nainte (n. - T. M.).
472
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
473
publicarea unui dicţionar al limbei sale materne, la a cărui terminare, în aparenţă cu atât mai întârziată cu cât devenea mai complicată prin înaintarea luctării, de abia se mai putea aştepta în scurtul timp ce-i rămânea până la sfârşitul vieţii.1 Nu mi se va lua în nume de rău această aluzie izvorâtă din simţimântul modest al insuficienţei omeneşti.
La o astfel de destoinicie statornică pentru lucru şi la neturburata plăcere a cercetărilor se adaugă o altă însuşire şi mai înaltă: libertatea de spirit care creşte şi se întăreşte odată cu creşterea vârstei. în cine era sădit de la început getmenul libertăţii (şi cui să-i fi lipsit?), în cine a crescut şi s-a dezvoltat de-a lungul întregei vieţi, cum să nu ajungă a-i fi la bătrâneţe adânc înrădăcinată în inimă înflorirea lui, care acum are să-1 însoţească până la sfârşit? Cu cât ne apropiem de mormânt, cu atât mai mult trebuie să îndepărtăm de la noi sfiala şi şovăirea pe care o aveam mai înainte şi, când ni se cere, să mărturisim cu curaj adevărul cum l-am priceput. Căci din ocolirea lui rezultă trăinicia şi răspândirea erorilor celor mari şi primejdioase. în multe situaţii ne este dat prilejul de a manifesta libera noastră cugetare, dar mai ales avem datoria să o dovedim în cele două cazuri în care viaţa omenească e mai adânc atinsă şi frământată, în chestiile religioase şi în cele politice. Pentru un bătrân cu idei liberale numai acea religie va putea trece de adevărată care, înlăturând toate piedicele, va îngădui omului să se apropie tot mai mult de nesfârşitele taine ale lui Dumnezeu şi ale naturei, fără a cădea în iluzia că o asemenea apropiere fericită a putut ajunge vreodată la capăt, căci atunci am înceta de a mai fi oameni. Iar cât pentru politică, acea organizare a ţării îi va părea cea mai de dorit care va fi în stare să dea tuturor cetăţenilor cea mai sigură ocrotire şi în acelaş timp să lase fiecăruia sfera lui de activitate neturburată. Realitatea de care suntem deocamdată legaţi rămâne, fără îndoială, foarte departe de acea
1 Autorul însuş este filologul de care vorbeşte mai sus. (n. - T. M,).
dorinţă; însă asemenea ideal e bine să ne stea totdeauna înaintea ochilor drept stea conducătoare, şi cine ar vrea să distrugă bătrâneţei închipuirea că o şi vede sclipind la marginea orizontului?
La cele mai multe popoare bătrâneţea a fost ţinută în mare cinste şi încă în epoca păstoritului, când căpeteniile se luau dintre părinţi şi bătrâni, i se vede autoritatea întemeiată. Era datină străveche ca judecata să se rostească prin gura unui bătrân şi de la el să se ceară şi sfaturile; la judecată şi în toate adunările i se cuvenea lui prezidenţa, de pe buzele lui Nestor curgeau vorbele dulci ca mierea, şi în vremurile de demult cine să fi făcut legi şi să fi învăţat înţelepciunea, dacă nu oamenii înzestraţi prin experienţă cu înţelepciune şi cu belşug de idei? însă cu progresul culturii omeneşti se întâmplă neapărat ca încetul cu încetul preponderenţa şi influenţa să treacă de la simpla considerare a vârstei la recunoaşterea talentului şi a energiei acelora care n-au ajuns încă la bătrâneţe, şi este un semn de superioritate a vieţii publice în Atena că bătrâneţea ca simplă bătrâneţe era mai puţin luată în seamă decât în Sparta. O expunere exactă şi amănunţită a deosebirilor ce există în privinţa autorităţii mai mari sau mai mici, care se atribuie bătrâneţii la diferite popoare, ar trebui să dea rezultate interesante şi roditoare; este, d.e., caracteristic că în instituţiile de astăzi aşezarea membrilor în ordine nu se mai face pretutindeni după alfabet; însă în Academia noastră seria conferinţelor publice se hotărăşte după vechimea introducerii membrilor.
Mă apropii de sfârşitul observărilor mele şi cred că am adus oarecare argumente asupra opiniei că bătrâneţea nu reprezintă o simplă scădere a virilităţii, ci o putere proprie, care se dezvoltă după legile şi în condiţiile ei deosebite; ea este epoca unei linişti şi unei mulţumiri care nu exista în viaţa de mai înainte în acelaş fel şi în acelaş grad, şi o asemenea stare trebuie neapărat să producă asupra omului şi efectele ei proprii.
474
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
475
„Ce am dorit în tinereţe mi se dă Ia bătrâneţe din belşug", ne spune marele nostru poet (Goethe), care el însuşi a trăit o viaţă din cele mai bogate şi din cele mai binecuvântate până la adânci bătrâneţe. Tinereţea e vremea dorinţelor, la bătrâneţe multe din ele se împlinesc. Dacă unii oameni în vârstă înaintată se plâng şi arată dor de moarte, pricina, precum am văzut mai sus, nu este atât însăşi bătrâneţea, cât mai ales alte împrejurări. Laertes doreşte să moară fiindcă îi lipseşte fiul său cel iubit, nu fiindcă îi era trupul istovit. Bătrâneţei sănătoase îi e dragă viaţa. Sinuciderea se cuvine să fie urgisită de toată lumea, fiind în contra naturei omeneşti şi în contra instinctului celui mai puternic care se manifestă şi în cel mai de jos animal, a instinctului vieţii, căci nici un animal nu se sinucide. Aceeaşi oroare ne inspiră şi arderea văduvelor, cari mai înainte era foarte răspândită şi nici acum nu a dispărut de tot, asemenea aruncarea şi părăsirea copiilor, precum şi uciderea bătrânilor neputincioşi, pe care o întâlnim în timpurile primitive chiar la popoarele nobile şi care există şi astăzi la seminţiile sălbatice, ca o imputare pentru propriile noastre vremuri din trecut. Ce e drept, sunt exemple că unii bătrâni se aruncau cu veselie de pe stânci şi unele văduve se urcau de voie pe rug; dar acestea erau aberaţiunile unor obiceiuri crude şi sunt cu desăvârşire împotriva simţimântului curat omenesc.
Ce omeneşte e, din contră, cugetată fabula lui Isop despre unchiaşul care s-a dus în pădure ca să taie lemne şi, covârşit de sarcina lor, s-a aruncat la pământ chemând moartea să-i vie; dar când ea a venit, unchiaşul nu i-a cerut alta decât să-1 ajute să-şi ridice iar sarcina pe umeri. Şi aşa se şi zice că nu există om bătrân care să nu dorească să mai trăiască un an. Uneori se găseşte în literatură exprimată aversiunea de a mai trăi încă o dată viaţa trecută, bătrânul n-ar mai voi să redevie copil şi să ţipe în leagăn (jepuerescere et in cunis vagire.) Poetul Hugo zice (în Renner): „Dumnezeu să mă păzească de o moarte năprasnică, dar n-aş vrea să mai trăiesc pe pământ încă o dată
cât am trăit". Simţimântul e adevărat, dar grija e zadarnică, căci nici un bătrân nu şi-a trăit viaţa a doua oară. Copilăros poate să mai devie, dar să mai devie copil, nu.
Am ajuns la punctul unde trebuie să îngăduim şi noi ceea ce nimeni nu poate tăgădui. Bătrâneţea se află aproape de marginea vieţii, şi dacă moartea la orice vârstă se poate întâmpla sau poate lipsi, la bătrâneţe trebuie să se întâmple şi nu mai poate lipsi. E ştiut că moartea răpeşte o mulţime de copii nevinovaţi în anii dintâi ai vieţii lor, dar adeseori îi şi ocoleşte, dar pe bătrân nu-1 mai poate ocoli. Tot ce a avut un început trebuie să aibă şi un sfârşit, băţul care îl apuci de sus se sfârşeşte la capătul de jos. Natura, binevoitoare şi crudă în acelaş timp, pare că se uită cu un ochi bucuros ia copilul nou născut şi cu celalt ochi nemilos la trupul neînsufleţit al bătrânului. Fiecare abatere de la acest drum hotărât ar aduce o turburare în mersul lumii: împotriva morţii nu există lege. Ce este acum mai trist: moartea unui tânăr sau a unui bătrân? După compararea frumoasă a lui Cicero, cea dintâi este parcă ai rupe mere necoapte dintr-un pom, ceailaltă parcă ar cădea ele de la sine, fiindcă sunt coapte. Moartea tânărului este ca şi când ai arunca apă peste o flacără ca s-o stingi cu dinadinsul, a bătrânului ca şi când focul s-ar stinge încetul cu încetul de la sine. Această stingere treptată se potriveşte cu apunerea soarelui, cum am comparat-o de câteva ori cu bătrâneţea, după care vine amurgul şi, în sfârşit, întunericul nopţii. Senectus cre-pusculum est, queo longum esse non potest (bătrâneţea e un amurg care nu poate să fie de lungă durată), zice încă din secolul al doilea oratorul Fronto. Câtă vreme ne luminează soarele, suntem chemaţi să lucrăm până când ajung zilele pe sfârşite şi curg de-abia una după alta ca picăturile singuratice de pe acoperiş. Sosim pe pământ, păşim pe el şi ne întoarcem iarăşi în sânul lui. Străbunii noştri păgâni puneau în gura muribundului cuvintele: astă-seară stau la masă cu Wodan, şi astăzi există expresiile populare cam tari, dar nimerite: a dat ortul
476
TITU MAIORESCU
popei, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Goethe, cu eufemismul său vesel, dar izvorât dintr-o adâncă cugetare, împreunează soarta fericită cu soarta fatală, zicând:
Tot omul are, oricum ar fi, Un ultim noroc şi-o ultimă zi.
CULESE SI ALESE
Numeroase, cu vremea prea numeroase, sunt notiţele, extractele, „excerptele" ce-şi alcătuiesc unii oameni, mai ales scriitorii, din multele cărţi cetite după feluritele îndemnuri ale vieţei. Toţi căutăm să ne întregim mărginită cugetare şi experienţă prin cugetarea şi experienţa altora.
Cu ştiinţă sau pe nesimţite, ne-am însuşit o parte din comoara agonisită de premergătorii noştri, şi modul de a vedea lumea este pentru mulţi din noi de-a dreptul format, pentru unii cel puţin întărit, pentru toţi întrucâtva modificat prin colaborarea tainică a autorilor cetiţi.
Oare numai pentru individul culegător să fie folositoare o asemenea culegere din operele altora?
Dacă e vorba de cărţile cetite de toată lumea cultă, nici nu se pune întrebarea. Fiecine le cunoaşte şi s-a folosit sau nu s-a folosit de ele, după cum i-a fost gustul şi trebuinţa individuală.
Dar întrebarea se poate pune dacă e vorba de cărţile puţin cunoscute sau, deşi mult citate, dar puţin cetite.
Drumul cel mare e bătut de toţi călătorii; ce să le mai spui despre el? Insă pe cărările de alături nu se abat toţi; dacă dai aici de ceva nou, de ceva rar sau de ceva frumos, ai ce să le spui.
Am cules şi eu multe din cele coprinse în cărţile cetite de vreo 60 de ani încoace. Dintre cele culese cu gândul ca să fie
478
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
479
numai pentru mine, am alei acum câteva cu gândul ca să fie şi pentru alţii.
Va vedea cititorul îndată dacă „excerptele" unuia pot fi de folos şi altuia.
T. Maiorescu
DIN SCRISORILE LORDULUI CHESTERFIELD CÂTRE FIUL SĂU1
Lauda nemeritată e o insultă.
(Din scrisoarea de la 15 iulie 1739)
Fii mai cuminte decât ceilalţi, dacă se poate, dar nu le-o spune.
(Scris, de la 19 noiemvrie 1745)
Un cunoscut al meu, om foarte zgârcit, avea obiceiul să zică: îngrijeşte-te de banii de aramă, cei de aur se îngrijesc singuri. Aşa îţi zic eu: îngrijeşte-te de minute, orele se îngrijesc singure.
(6 noiemvrie 1747)
Nu poţi dispune cu siguranţă de nici o ştiinţă pe care nu ţi-ai însuşit-o până la vârsta de 18 ani.
(11 decemvrie 1747)
1 Lord Chesterfield, 1694-1773. Scrisorile către fiul său au fost publicate de-abia la 1774, un an după moartea autorului (n. - T.M.).
Orce ai face, fă-o la vreme şi cu cea mai mare îngrijire, niciodată uşuratic. Tot ce faci sau ce ştii pe jumătate nu e făcut şi nu e ştiut. Ba e mai râu decât atât, fiindcă dă loc la greşeli.
(16 fevruarie 1748)
Omul nu caută să aibă tot decât după ce a câştigat mult.
(25 martie 1748)
Ştiinţa e ca un diamant brut, pe care îl poţi păstra în dulap drept curiozitate; dar dacă vrei să-1 porţi, trebuie să-1 făţuieşti ca să strălucească.
(1 iulie 1748)
Cine adună poporul, îl agită, cum zice cu drept cuvânt cardinalul Retz.
(13 septemvrie 1748)
Pentru viaţa socială te sfătuiesc să întrebuinţezi mijlocul nevinovat de a spune ceva favorabil despre un absent în faţa celor ce i-o vor repeta. Dintre toate linguşirile este aceea care place mai mult şi izbuteşte mai uşor.
(22 mai 1749)
Ambiţia şi zgârcenia sunt pasiunile dominante la Curte. Ele au adus făţărnicia şi prefăcătoria în locul despotismului brutal; iar făţărnicia a născut formele de politeţă care fac deosebirea între omul de Curte şi omul de la ţară...
Dacă vrei să trăieşti la Curte, trebuie să te împaci cu mişeii şi să suferi pe cei proşti.
(21 august 1749)
480
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
481
Am vorbit adeseori în parlament şi uneori cu succes. După experienţa mea, te pot încredinţa că talentul oratoriu se reduce la puţin lucru. Toţi oamenii au urechi, puţini au judecată. Gâdeleşte-le urechea şi le-ai prins mintea.
(5 decemvrie 1749)
Sunt două pasiuni incompatibile, care totuş merg adese împreună ca bărbatul cu nevasta şi care - tot ca bărbatul cu nevasta - se ceartă adeseori: ambiţia şi zgârcenia. Cea din urmă e de obicei izvorul celei dintâi şi rămâne pasiunea dominantă. Aşa mi se pare că s-au petrecut lucrurile cu cardinalul Mazarin, care le făcea toate şi le ierta toate pentru bani. îi plăcea puterea şi alerga după ea ca un cămătar, cu nădejdea să tragă foloase. Cine s-ar fi întemeiat numai pe caracterul ambiţios al lui Mazarin, ar fi făcut mare greşală. Unii, care-i cunoşteau fundul inimei, au făcut carieră lăsându-se să fie înşelaţi de el la cărţi.
Dimpotrivă, pasiunea dominantă a cardinalului Richelieu pare a fi fost ambiţia, având ca urmare firească agonisirea unei imense bogăţii. Deşi guverna Franţa ca stăpân absolut şi devenise în multe privinţe arbitrul Europei, Richelieu era mai gelos de marea reputaţie a lui Corneille decât de marea putere a Spaniei şi se simţea mai linguşit să fie luat drept cel mai bun poet al veacului, decât să treacă de cel mai mare om de stat al Europei.
(19 decemvrie 1749)
între monarhii există multe deosebiri, între monarhi puţine. Cei ce sunt stăpâni absoluţi vor să urmeze mai departe; cei ce nu sunt încă vor să ajungă acolo. Aşa încât la mai toate Curţile găseşti aceleaşi maxime şi aceleaşi procedări.
(21 iunie 1750)
Caută mai curând să inspiri altora o bună opinie de ei decât de tine.
(7 august 1750)
O adunare numeroasă e totdeauna plebe, or din ce individualităţi ar fi compusă.
(20 martie 1751)
Dacă vrei să cunoşti societatea, ia parte la petrecerile ei. în treburile serioase caracterul se ascunde, la petreceri se arată.
(25 martie 1751)
Femeile adaogă ceva la aurul bărbaţilor, nu în greutate, dar în strălucire.
(15 aprilie 1751)
Tânărul trebuie să fie cuminte fără a o arăta, bătrânul trebuie să se arate cuminte chiar dacă nu este.
(iulie 1752)
Zică-se orice s-ar zice spre lauda inteligenţei şi a erudiţiei: numai cu ele, omul poate fi foarte neplăcut. în viaţa zilnică sunt mai trebuincioşi banii mărunţi decât aurul.
(19 septemvrie 1752)
Ocupaţiile serioase nu împiedică plăcerile; dimpotrivă, se întregesc unele cu altele. Deplina mulţumire nu o poţi avea decât îmbinându-le.
(26 fevruarie 1754)
482
TITU MAIORESCU
TRADUCERI
483
Necazul şi mânia sunt lucruri prea de rând. Surâde când nu poţi lovi.
(26 martie 1754)
O maximă foarte prudentă: trăieşte cu duşmanii parcă ar fi să-ţi devie prieteni. Lucrul se şi întâmplă adeseoti în schimbările politice.
(31 decemvrie 1757)
Philippe de Comines observă că întâlnirile şi convorbirile între regi n-au adus niciodată vreun folos.
(11 iulie 1766)
DIN MEMORIILE CARDINALULUI DE RETZ1 (1628-1652)
Nu sunt exacte decât istoriile scrise de oameni destul de sinceri pentru a spune adevărul chiar când e vorba de ei înşii.
(Voi. I, pag. 72)
Coboară-te până Ia cei mici - iacă mijlocul cel mai sigur pentru a ajunge deopotrivă cu cei mari.
(I. 87)
Neîncrederea te înşeală mai des decât încrederea.
(I, 117)
1 Ediţia lui ChampoIIion-Figeac, 4 voi., Paris, „Bibliotheque-Charpentier" (n. - T. M.).
în ochii suveranilor este tot atât de primejdios şi mai tot atât de criminal să ai putinţa de a face binele sau să ai voinţa de a face răul.
(I, 157)
în partidele politice e mai greu să trăieşti cu ai tăi decât să lucrezi în contra adversarilor.
(I, 186)
E lucru primejdios să linguşeşti pe cel fricos în momentele grele. Teama îl face să întrebuinţeze tocmai măsurile care împiedecă îndreptarea răului.
(I, 159)
Oamenii slabi cedează întotdeauna, dar niciodată la vreme.
(I, 247)
Prinţul de Orania zicea că în momentul în care primeşti ştiri importante şi fericite să ai o deosebită luare-aminte pentru cele ce par neînsemnate.
(1,317)
Influenţa asupra mulţimii are inconvenientul că te face răspunzător chiar de cele ce se întâmplă în contra voinţei tale.
(I, 323)
Eu cred că este mai mare omul care îşi mărturiseşte o greşeală decât acela care n-o face.
(II, 47)
484
TITU MAIORESCU
Ia nenorocirile întâmplate din vina lor oamenii caută scuze înainte de a căuta îndreptare. Atunci, leacul la care nu s-au gândit din vreme vine prea târziu.
(II, 48)
I.a luptele de partid, când te afli în defensivă, nu e cuminte să te grăbeşti. Mai bine aşteaptă, dacă nu e urgenţă. Numai că neliniştea subalternilor este foarte supărătoare; ei cred că eşti pierdut dacă nu te mişti. Răbdarea face mai mult decât agitarea, dar nimeni nu pricepe acest adevăr.
(II, 161)
Una din cele mai mari nenorociri pricinuite statului de autoritatea despotică a miniştrilor este deprinderea introdusă de închipuitele lor interese personale de a susţine totdeauna pe superior în contra inferiorului.
(II, 221)
E mai răspândit talentul de a insinua decât de a convinge. La insinuări sunt toţi accesibili, la convingeri mai nimeni.
(II, 263)
Oamenii fac adeseori un rău foarte mare din sfială de unul mai mic.
(III, 30)
Să nu te joci cu favoarea Curţii. Foloseşte-te de ea, dacă e adevărată; fugi de ea, dacă e prefăcută.
(III, 87)
TRADUCERI
485
Fricoşii cad în primejdii reale de teama primejdiilor închipuite.
(III, 126)
Din toate patimile, frica slăbeşte judecata mai mult.
(III, 129)
Nu e cu putinţă ca o Curte să priceapă ce este publicul. Linguşirea - boala Curţilor - o ameţeşte aşa încât nu se mai poate tămădui.
(III, 140)
Urmările slăbiciunii sunt de neînchipuit. Eu le cred mai rele decât ale orcării patimi, fiindcă împing la fapte care se bat în cap.
(III, 189)
Cuminte e vorba lui La Rochefoucauld că secretul vieţei sociale e să ştii să te plihtiseşti.
(III, 253)
Cel mai mare neajuns este uşurinţa cu care cred oamenii că şi ceilalţi au defectele pe care le au ei înşii.
(III, 278)
în istorie se găsesc atâtea fapte contradictorii încât sunt de necrezut. Dar experienţa ne învaţă că nu tot ce e de necrezut e fals.
(III, 293)
486
TITU MAIORESCU
Când e vorba de calomnie, tot ce nu strică celui calomniat îi foloseşte.
(III, 343)
Ce e necesar nu e niciodată ridicol.
(IV, 100)
Partizanii mei aşteptau mult pentru interesul lor de la împăcarea mea cu Palatul, dar credeau că aş fi putut face tot ce n-am făcut. în asemenea cazuri nu te poţi dezvinovăţi în ochii lor, fiindcă nu ai dreptul să le destăinuieşti toate. Răul e fără leac şi n-ai decât să te mângâi cu propria ta conştiinţă.
(IV, 149)
Pa Curte, cele mai multe duşmănii sunt fără temei, de aceea sunt aşa de îndărătnice. Neavând fiinţă decât în închipuire, ele cresc şi se întind cu atât mai uşor.
(IV, 152)
Oamenii cei mai prepuielnici sunt adeseori cei mai păcăliţi.
(IV, 205)
Cine se pierde în amănunte nu este numai mărginit, ci şi josnic.
(IV, 305)
TRADUCERI
487
Insuficienţa pentru lucrurile mari creşte cu interesul pentru cele mici.
(IV, 345)
Nimic mai frumos decât să fii generos cu cei ce ţi-au greşit, nimic mai urât decât să primeşti generozităţi de la ei.
(IV, 359)
Cine are de gând să-şi părăsească prietenii cărora ar trebui să le fie recunoscător, găseşte mai întâi motive de nemulţumire; apoi caută să micşoreze povara recunoştinţei, născocind îndatoriri către alte persoane, a căror prietenie nu-1 poate supăra. Astfel înşeală atenţia lumii şi se dezleagă de adevărata recunoştinţă ptin cea falşă.
(IV, 360)
în chestiile importante trebuie să te fereşti de a face glume.
(IV, 338)
ÎNCERCĂRI LITERARE
510
511
AUF SELIGMANN
Um Gernerth weint der Seligmann. Weil er gestorben? Nein. Weil er gewesen kann.
Semiorig. X. 23 febr. 1856
UN AUTOR LA O DAMĂ
îmi iubeşti operile, Mă stimezi pe mine; Stimează-mi operile, Iubeşte-mă pe mine.
Ianuarie [1856]
520
521
AUF NENTWICH
O IDEE
Taufe die Dummheit Naivetăt - so bist Du
naiv dann. Orig.X. 27febr. 1856, 8 o.s.
Aii! De-aş fi Atlas Şi dacă pământul Cu a lui chinuri Tot fundamentul Pe ai mei umeri L-ar avea pus, Atuncea îndată -Jur la cei de sus -C-o izbire numai, Repede foarte, Aş împinge globul în eterna noapte.
Orig.X. 27febr., 5d., 1856, Ia ziua nasterei mele
t
528
TITU MAIORESCU
529
Kurz ihr holder Nani' crschallt Auch im Land vom Vlies, Selbst die Băren dort im Wald Brummen: Arthemis!
ImitX. Noiemvre 1855
PENTRU UN ALBUM
Şese cuvinte scriu eu pentru tine: Fii fericit şi gândeşte la mine.
X. 9 Mart. 1856, 10 o [re], dim.
TITU MAIORESCU
581
Schrieben aile ihre Namen. Woher dies koramt - wiilst ich ao gern; Der Grund davon liegt gar nicht fetn: Wo man nur immer lesen kann, Der Narren Namen findet man Manche schreiben Verse hin,
Doch sind's nur: „Reime ohne Sinn".
Dies schrieb ich hin,
Wie's aus der Feder nur quoll;
Das Blatt ist voii;
Es sind ja biol? „Reime ohne Sinn".
Improvisation von 5 Minut. Orig. 31 August 1856
DICHTERNAMENEHRENRETTUNGS-IMPROVISATIONSVERSE
Cu gaz, La nas
Mă uit la lună;
Ei bine! luna-i bună;
Dar având poftă de mâncare
Luna, zău, acum îmi pare
O plăcintă de os mare,
Also verlassen wir
Den poetischen Anblick,
Und kehren wir Zur Prosa zuruck.
So finden Sie Im Leben
Gemeine Prosa neben
Hoher Poesie.
Man Zweifelt dafi ich ein Dichtet bin? Man ăndte seinen Sinn!
Doch begeistert mich nie
Gemeine Poesie;
Nur die Gastronomie
Ist meine Poesie.
In 6Minuten improvisiert. Orig. X. 12 Sept. 1856, seara
584
585
AN MEINE SCHWEISTER
Glucklich kann nie sein wer denkt: der Kreis der Gedanken hat Grenzen; Ungliicldich soli er nicht sein: Hoffnung bleibt grenzenlos ihm.
(27 Oktober) 1856
SURORII MELE
Cel ce gândeşte nu-i nicicând fericit: mărginită e sfera gândirii. Nicicând nefericit să nu fie: îi rămâne fără de margini speranţa.
27 octombrie 1856
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)
Absol
UNGLUCK AUF THEODOR UNGEM
ut ist auf Erden ein einziges Ungliick: man
zwinget
GeisternachHohembestrebtmUhsamzukriechen Menschen voii edlen Gefuhls druckei
30 oct. 1856. Orig.
i
586
587
DAS ZWEIFELN
Zweifeln mir fuhrt zur Erkennung der Wahrheit;
sagst Du, Renatus; Ja, wenn aus Zweifeln nur nicht bald
das Verzweifeln entstiind!
(Dezember) 1856
ÎNDOIAIA
Doar îndoiala cunoaşte-adevărul, sui tu, Renatus: Da, dacă din îndoială nu s-ar naşte curând deznădejdea.
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)
Dec[embrie] 1856
ELEGIA (AUZIND UN CÂNTEC ROMÂN)
Ţie, natură, să plâng? Oameni, voi s-auziţi, Trist ce este a fi părăsit şi singur în lume? Tu, natură, eşti mută! Oameni, voi nu m-auziţi! Nimeni nu mă observă, nimeni nu mă-nţelege; Ah! Ce trist e a fi părăsit şi singur în lume! Dacă mă-ncânt, mă transport auzind un
cântec de jale, Dacă m-aduce, mă sforţa a-mi comunicare
durerea
Şi mă face să cânt o inimă compatiminte: îmi apare atunci un ideal amicale, Ceva ce nu văd, însă ce senţ, ceva ce m-arde... Ce?! această gândire crudă cum mă
sfărâmă,
Mă aruncă rapid din cerul meu cel fantastic: Plâng! Iar toat-armonia ce-o aud acum
îmi spune
Trist ce este a fi părăsit şi singur în lume!
or. sept. 1856
I
602
603
DE ANUL NOU 1857 (DOMNIŞOAREI ADEU RAINHARDT, ACUMD-NA OLTEANU)
Anul nou iaca veni,
Domnişoară Adi, Cum veni, păcătui: Pe dame le-mbătrâni,
Domnişoară Adi.
Dar păcatul cel mai mare,
Domnişoară Adi,
E că la el fiecare
Scoate câte-o gratulare,
Domnişoară Adi.
îţi scriu şi eu, aşadar: Wiinsch ein giiicklicb neues Jahr1, Domnişoară Adi.
(Viena)
AN J.K.
Mnauf ist mein Auge gewendet: Ais ferner Hohe gesandt A/ennen 3 Worte mir sich; Schon, wie ich kaum es geahnt: /ch liebe Dich!
17 Jantutr 1856
Urez un an nou fericit (germ.).
AN J.K.
(FREIHERRN JOHANN KUTSCHERA)1
Lieber, wie lange wird's wăhren?
Lange noch bleibst Du so klein? Lange noch wirst Du's verwehren,
Ernster und ernst danii zu Dein? ' >
Ruhig Dich, ernst Dich zu sehen,
Ist diese Freude zu rein, Als daft sie konnte geschehen?
Kindisch, nie ernst willst Du sein?
Kindisches sei jetzt gemindert,
Fliichtigkeit wird jetzt zur Pein! Alles hat sie Dir behindert:
Willst Du nun nicht ernster sein?
Freude, sie, solist Du geniessen,
Dazu sagt niemand Dir nein, Doch raulît zu Zeiten Du wissen,
Ernster und ernst schon zu sein.
Notă marginală târzie: „unter der Kritik — versijlciert" («. ed.).
ÎNCERCĂRI LITERARE 605
„Denke stets" - schrieb ich Dir einmal,
So leicht vergissest Du mein? Anders ja muKtest Du einmal
Ernster und ernst endlich sein!
Wie innig liebt' ich Dich immer!
Jetzt stellen Zweifel sich ein, On mich auch Du liebst; denn nimmer
Kann es Dir ernst damit sein!
(Wien, 7 Febr. 1857)
LUI J. K.
Dar, dragul meu, cât va mai ţine? Tot mic vrei să fii, mofturos? Cât timp va mai trece, ca-n fine. S-ajung să te văd serios? A fi serios şi cuminte înseamnă a fi bucuros. Tu vrei să rămâi ca-nainte Copil, nicidecum serios? Pruncia cu timpul mai scade,
Iar graba n-aduce folos. Acum ţi-s potrivnice toate.
Nu vrei să devii serios?
Să afli-n plăceri bucurie
Nu-i lucru deloc ruşinos.
Dar omul mai trebuie să fie
Măcar uneori serios.
Ţi-am scris doar: „Gândeşte-te bine".
Ai rupt ce ţi-am scris, mânios?
Un om, cât de vesel, devine
Odată, şi el, serios.
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)
606
Acum de-ndoială sunt ros Că şi tu, la fel, ţii la mine, Că n-o faci nicicând serios.
Ce mult te-am iubit eu pe tine!
TITU MAIORESCU
Viena, 7febr. 1857
IN DER KRANKENABTEILUNG DER THERESIANISCHEN ACADEMIE ZU WIEN
Ich weifi nicht, was ich soli machen,
Mein Humor ist auch ganz platt, Der es sonst ausgehalten hat.
Kaum steck' ich drei Tage hier,
Bin schon nărrisch worden schier:
Das sind Spiesen hier zu Land, Wie in Adams Urzustand.
Stets ist etwas in der Suppe
Was man nur sieht mit der Loupe; Efibares gibt's hier gar nimmer -
Hol der Teufel's Krankenzimmer!
Nach der Suppe kommt ne Tasse, Und da drinn sitzt eine nasse
Alte Zwetschke, blau und rot,
Ganz allein! Das hei/st „Compott"!
Mir vergeht schon alles Lachen;
Manchmal hort man drinnen wispeln
Zwei Caffeschwestern von Mispeln;
608
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
609
Aber mehr bekommt man nimmer -
Hol der Teufel's Krankenzimmer!
Und in solcher grofien Not
Schlag ich kaum die Zeit mir tot;
Sonst schrieb' ich wohl niemals hin Solche Reime ohne Sinn!
(Wien, Juni 1857)
Cu-atâtea lipsuri şi-amar
îmi omor timpul măcar.
Ah, nicicând n-am scris mai prost
Rime-atât de fără rost!
Viena, iunie 1857
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)
ÎN INFIRMERIA ACADEMIEI THERESIANE DIN VIENA
Nu ştiu, zău, ce se petrece, Orice chef de viaţă-mi trece; Chiar umorul mi s-a stins, El - de obicei - ne-nvins. De trei zile încheiate Gust aici nişte bucate De pe vremea lui Adam; Poftă - nici de spaimă n-am. Zilnic mişcă ceva-n supă, Ceva mic văzut prin lupă; Insă nu şi de mâncat. Ah, spitalul blestemat! După supă vine-o ceaşcă Cu zeamă de prună fleaşcă, Roşie-vânătă de tot: Zer de apă, zis „compot"! Câteodată-i zarvă mare Pentru două şvarţuri chioare. Altceva nu mi s-a dat. Ah, spitalul blestemat!
ÎNCERCĂRI LITERARE
613
CLAREN UND EMILIEN
Ihr lieben beiden Mădchen, denen ich nichts verhehle, Ihr lieben beiden Mădchen, schaut jetzt in meine Seele. Sie war vorhin so ruhig, wie Bergkrystall so rein, Sie konnte fiu Euch beide ein klarer Spiegel sein. Nun kann sie es nicht mehr, der Krystall nun nicht
mehr funkelt,
Ein bitter salziges Wasser hat seiner Glanz verdunkelt. Doch Ihr, Ihr lieben Mădchen, umgebt mich iiberall Und rettet mich auch diesmal, beschiitzt meinen
Krystall;
Ihr blickt mit Euren Augen so sonnig warm hinein: Das Wasser wird getroknet, der Spiegel wieder rein.
(Paris, 20 Nov. 1859)
CIAREI SI EMILIEI
Dar voi, stând împrejuru-mi, salvaţi încă o data, Voi, fete dtagi, cristalul meu cel fără de pata. Voi'îl priviţi cu ochii plini de văpăi şi har, Iar apa lui se-avântă şi-oglinda-i clară iar.
Paris, 20 nov. 1859
(ttad. Ştefan Augustin Doinaş)
Voi, fete dragi, cărora nimica nu v-ascund, Sufletul meu priviţi-1 acum cât mai profund. Era curat şi paşnic, cristal sau strop de rouă; Cândva ca o oglindă era pentru-amândouă. Dar astăzi nu mai este, cristalul lui e mat; O apă rea, amară, lucirea i-a brumat.
616
617
DIFERINTA INTERESELOR
Când furi idei de la moderni, Cu toţii strigă: plagiat!
Iar când le furi de la antici, Toţi te proclamă învăţat.
(Imitaţiune din „Fliegende Blătter" Jassi, 23 Jan. 1866)
ÎN CIMITIR
Tot mormântul e-n verdeaţă,
Crinul înfloreşte, întunecata viaţă
Spre soare grăbeşte,
Numai inima zdrobită N-are altă soarte,
Nepăsarea-i obosită E eternă moarte.
Iaşi, 14 iunie 1869
\
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)
Şi ce mare vă este succesul! în inimă pustiul vă bate. lat trupul vă este, ca şi-nainte. Trupesc cum nu se mai poate.
ÎNCERCĂRI LITERARE
Iaşi, 10 sept. 71
621
[MIT DER BUCHERWEISHEIT...]
Mit der Biicherweisheit bleibt mir fern,
Ich kann sie doch nicht lieben: Die Moral habt Ihr aus dem Herzen hinaus
Da ist denn grofî der Erfolg! Ihr habt Das Herz Euch ode gcschrieben,
[MI-E STRĂIN, ORICÂT AR FI...]
Mi-e străin, oricât ar fi de învăţat, Si nu pot să-i dărui iubirea. Aţi gonit motala din inimă-afară, în trup i-aţi menit împlinirea.
Und in den Korper getrieben.
Und der Korper ist Euch nach wie vor Sehr korperlich geblieben.
Jassy, 10 Sept. 71
622
623
[WARUM WILLST AUS DER SEELE...]
Warum willst aus der Seele Du
Die Aulserung erzwingen? Du kannst am Leitfaden des Worts
Ins Innerste nie dringen.
Nach Aulsen gibt die Seele nur
Das ihr Entbrechliche, Ihr eigcntumlich Wesen bleibt
Das Unaussprechliche.
Jassy, 10 sept. 71
[DE CE FORŢEZI SUFLETUL TĂU]
De ce forţezi sufletul tău Să-i smulgi o exprimare? Pe firul vorbei nu pătrunzi în lumi interioare. Sufletul dă-n afara lui Doar restul lamentabil. Esenţa lui adâncă e Un lucru inefabil.
Iaşi, 10 sept[embrie] 71
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)
[IM UNSCHEINBAREN KEIM...]
Im unscheinbaren Keim liegt doch
Die Rose ganz; Sie schlummert, bis die Zeit sie weckt
Zum Lebensglanz.
Aus Erd' und Luft, die sie umgibt,
Empfăngt sie dann Nur was mit ihrer Eigenart
Sich binden kann.
Und wie sie wăchst und aufwărts strebt
Nach dem Gesetz: In jedem Blatt, in jedem Dorn
Ist sie doch stets.
So bist auch Du geformt in Dir,
Verleugnen kannst Du's nicht: Aus aliem, was Du tust und denkst
Dein einzig Wesen spricht.
Und jedc Ănderung ist Schein,
Dir immer gleich Du strebst Und was Du auch erleben magst
Du Dich nur selbst erlebst.
Jassy, 14 sept. 1871
LEBENSTRAUM
Als ich Dich wiedersah, war's klar:
Das Hochste, was uns je beschieden,
Mir bot es Deine Eiebe dar.
Der rcgste Geist, des Herzcns Frieden,
Der Sinne endlose Begier
War wunderbar vereint in Dir.
Und wcifk Du, wie uns da geschah?
Als hătt' ein Traum uns iiberkommen,
Riickt' in die Fernc, was uns nah,
Das Jetzt watd mit dem Einst verschwommen
Und in des Lebens Allgewalt
Wob sich des Todes Ungestalt.
Da blicktest Du vetklărt zu mir: Ich war nicht ich, Du warst nicht Du, Der Menschheit Pole waren wir, Die sich bcruhrt zu ew'ger Ruh, Und plotzlich wurde unser Sein Zu reineni, wesenloscn Schein.
Das ist des I .ebens letztes Word Die Gegenwart ist schon vergangen,
r
ÎNCERCĂRI LITERARE 625
Der Strom der Zeit reifk alles Alles tort, Und wir am Ufer stehn und bangen, Bis wir das Einzige verstanden: Was je vctgeht, hat nic bestandcn.
Czernowitz, 10/22 Juni 1876
UN VISAI, VIEŢII
Ştiam când tc-am văzut uimit;
Tot ce-am avut mai scump în lume,
Iubirea ta mi-a dăruit.
Un suflet pur, o minte cum e
Adâncul nopţilor senine
Erau unite toate-n tine.
Şi cum a fost mai ştii cumva? Era ca şi cum însăşi luna Un vis cu vălul ei urzea, Prezent, trecut erau totuna Şi moartea veşnică şi viaţa Îşi arătau cu rândul faţa.
Atunci în cale mi-ai ieşit: Tu nu erai, eu nu eram, Călătoream prin infinit Şi-n viaţa veşnică ctedeam. Plutind în muzica de sfere Ca două palide himere.
Dar viaţa trece fără veste! Pe veci prezentul c pierdut.
626
Şi-un murmur auzim cum suie: Nimic în lume trainic nu e.
Un fluviu rece timpul este, Iar noi pe mal privim tăcut,
TITU MAIORESCU
10/22 iunie 1876
(trad. Florin Manolescu)
AM UFER DER DONAU
Mufk Du mir iiberall erscheinen, Wohin ich hor', wohin ich schau? Kannst Du in Dir die Welt vereinen, Du wunderbare Frau?
Hast mit dem Strom Du was gcmeinsam? Ist Dir der Bliitenbaum vcrwandt? Sind auch die Schwalben Dir vergleichsam? Bist Du dem Wolken auch bekannt?
Die Wolken, die von fern her zichcn, Der Scroiii, der rauschend vor mir tlielît, Die Schwalben, die hier Iautlos, fliehen, Die Bliite, die im Garten spriefo -
Sie alte rufen mich zu Dir! Und wie der Wind das Vogel schwillt Im kleinen Boote dort vor mir, Mein Herz Dir so entgegenquillt.
GaLttz, 20Juli/2Aug. 1876. 4 Uhrfriib
628
629
PE MALUL DUNĂRII
E scris să-ţi văd în tot făptura, Unde privesc, unde ascult?
Poţi tu purifica natura,
Femeie de demult?
Cu fluviul eşti unită oare Eşti ruda pomilor în flori Şi-a rândunelelor din zare? Te recunoşti până şi-n nori?
Căci norii călători pe drumuri înalte, fluviul sunător, Şi florile mişcând parfumuri Şi rândunelele în zbor -
Mă cheamă lângă tine, toate, Şi-aşa cum bărcile cu peşte împinse sunt de vânt din spate, Spre tine inima-mi zvâcneşte.
Galaţi, 20 iulie/2 aug. 1876. Dimineaţa, orele 4
(trad. Florin Manolescu)
ANTWORT
Was fiirchtest Du der „Liebe Schein"! Der Schein ist nicht das Schwere. Nur kleine Geister werden leicht Betort durch seine Leere;
Dem rechten Geist wird offenbar Was Wahrheit ist, was Trug: Das Echte wird auch echt erkannt Am selben grofien Zug.
Nein, anderswo liegt die Gefahr, Das Schwere hier auf Erdcn: Die Wahrheit selbst ist wandelbar, Ist selbst ein ewig Werden.
Aufs tiefste bist Du iiberzeugt, Du gibst die Seele hin -Da dreht die Achse sich der Zeit, Verwandelt ist Dein Sinn!
Was gut einst war, ist Dir nun schlecht, Was hoch war, ist gemein; Mit gleicher Wahrheit fiihlst Du jetzt Verkehrt Dein ganzes Sein.
BETISE
hnprovisiert in Kloster Passere, . Dienstag 29 April 1880 alt. Stil.
Klostereinfahrt mit den stillen Hătisern,
Bliihendem Flieder und verbliihten Nonnen,
Hohem Turm mit glănzend weissem Dache, Engem Hof, dem Walde abgewonnen.
Dtin im Vorhaus stehen bunt gelagert Und geschiitzt vor Wetters Ungemach
Netry, Clara, Livia und Thea
Und gar Mite mit dem Diefenbach.
Und zwei Kinder runden ganz den Kreis, Der so Mannigfaches mnfi verbinden,
Das von Nord und Westen war gekommen Um im fernen Osten sich zu fmcien.
Ob auch Jedem andrer Herkunft sei,
Jedcm andrer Gliick auch sei beschieden,
Stehn sie alle unter glcichem Baum,
Gleich erfalk von dieses Klosters Frieden.
Ella dragă,
Nu e şagă, Dobitoacele vorbesc.
Fii cuminte,
Ţine minte Ceea ce îţi povestesc.
Azi e sărbătoare,
Zice-un şoarec mare. Să mergem la bal,
Nechează un cal. Ba, hai la şosea,
hâtră o căţea. Numai în căruţă,
Zice o maimuţă. Ba eu vreau în_car,
Zbiară un măgar. Da, în car cu boi,
Ţipă-un piţigoi. Ba eu în corabie,
Ciripeşte-o vrabie. Nu vezi că îngheaţă?
Măcăie o raţă.
638
TITU MAIORESCU
Sanie s-aducă,
Mormăie o şutcă. Sanie de aur,
Şuieră-un balaur. Ba de diamant,
Zice-un elefant. Asta vreau şi eu,
Urlă Domnul Ixu. Ce să luăm cu noi?
întreabă-un vulpoi. Eu aş vrea o blană,
Zice-o coţofană. Mai bine merinde,
Ccre-un pui cuminte. Atunci caşcaval,
Zice-un papagal. Eu vreau mămăligă,
Pişcă o furnică. Eu flori de sulfină
Bâzâie-o albină. Mie dă-mi o pâine,
Mârâie un câine. Şi mie făină,
Cotcode-o găină. Să-mi coacă un ou,
Mugeşte un bou. Papară să-mi facă,
Rage mama vacă. Ba eu vreau covrigul,
Cântă cucurigul. Eu aş vrea spanac,
Ţipă-un pitpalac. Eu foaie de nuc,
Se aude-un cuc.
ÎNCERCĂRI LITERARE
639
Eu vreau patrinjel,
Beăieşte-un mici. Eu fag, dar nu scurs,
Mormăie un urs. Eu aş vrea zahăr,
Tiuie-un ţânţar. Eu vreau zăr cu caş,
Minte-un fluturaş. Eu vreau cozonac,
Zbârnâie-un gândac. Ba eu vreau o ţuică,
Zice-o nevăstuică. Eu nu vreau nimic,
Şopteşte-un melc mic. Stăm mai bine-acasă,
Zice-o gâscă grasă. Mă doare şi capul,
Oftează-acum ţapul. Pe mine tot trupul,
Se vaieră lupul. Eu îmi plâng de milă,
Suflă o cămilă. Haidem la culcuş,
Cântă-un greieruş. E şi ora zece,
Strigă un berbece. „Noapte bună, Elica", Zice rândunica.
ÎNCERCĂRI LITERARE
645
însă tu, cu fruntea mică, Frumuseţea-anticilor
Cu ochi negri ce despică Lumea din adâncul lor,
[E DESTINUL SCRIS PE FAŢA]
E destinul scris pe faţa Fiecărui muritor,
Şi din el toată viaţa
Curge ca dintr-un izvor.
De ai ochi vioi şi galeşi Alergând după vederi,
Buze pline ce în cale-s şi Caut-o gură de plăceri:
A vrut soarta să te facă Purtător de fericiri!
Gândul tău atunci se-mpacă Cu-ale lumii năluciri;
Unde unii simt durere, Tu priveşti nepăsător,
Şi când linişte-altul cere, Tu cuprins eşti de amor.
Şi amorul te cunoaşte, îl prefaci adeseori,
De-abia moare, iar se naşte, Treci ca fluturul pe flori.
Şi-ntr-o linie subţire
Gura plină de mister,
Iar a feţei mărginire
Aspră, ca cioplită-n fier:
A iubirii vei fi pradă
Şi iubirea-ţi va fi chin,
Lumea toat-are să vadă
Cum beai cupa de venin.
Din vechimea omenească
Al durerilor delir Are-n tine să renască:
Eşti menit a fi martir!
(în drumul de fier de la Iaşi la Paşcani, 4/16 sept. 1885
ÎNCERCĂRI LITERARE
647
Când în pace, când în ceartă, Şi fac neamul omenesc.
(Bucureşti, 5/17 sept. 1885)
[DE CE LUNA E FEMEIE]
De ce luna e femeie,
De ce-i soarele bărbat?
Ea regina nopţii negre, El al zilei împărat?
E mai rece-a ei lumină,
Şi el arde-n veci nestins:
Ea în negură visează,
El spre viaţă e împins.
Şi răbdarea e femeie, Dar curajul e bărbat:
Ea trăieşte-n zi de astăzi,
El spre mâne-i îndreptat.
Căci tristeţa e femeie, Iar norocul e bărbat:
Ea-n sfială vede lumea, El se luptă ne-ncetat.
Ea-1 admiră, el se miră, Amândoi se întregesc,
[LA O CARTA DE VIZITĂ...]
UND WIEDER GEDICHTE!
T.L.M. Socola, 1863, august
La o cartă de vizită a „poetului" judecător (!) Cincinat Pavelescu, unde îşi imprimase la colţul stâng stema prinţiară a Ghiculeştilor, fiindcă prinţesa Mărie Ghica (fostă „de Herz" şi acum divorţată) îi devenise colaboratoare şi directoarea (finanţiară) a revistei sale literare.
Boierii gospodari se ştie Că vitele şi-au însemnat Şi boul, calul şi măgarul Cu marca lor i-au înfierat. Tot astfel Mărie Ghica doamna Pe Pavelescu Cincinat.
29 ian. 1894
EIN LAUTERUNGSPROZESS
I. 1855 (12 OKTOBER)
Alles lacht in eitler Freude, Uberall seh ich nur Lust, Bei mir niemals; ich nur leide, Fiihle Schmerz in meiner Brust.
Denn wie schmerzlich, wenn ich fiihle Fieberhaft erregt mein Herz, Aber niemand, wenn ich fiihle, Teilt mit mir je meinem Schmerz.
Ich soli dulden? Ich duld immer Seit ich ernst geworden bin, Ohne Dulden wahrt' ich nimmer Vor Verzweiflung meinen Sinn.
Immer streb ich nach dem Ziele, Das allein mich noch erhălt, Und ertrage nur zu viele Schlăge einer fremden Welt.
652
TITU MAIORESCU
Dies auch will ich nicht beklagen, Es befriedigt den Verstand. Doch warum kann ich nicht sagen, Dafi ich einen Freund mir fand?
UN PROCES DE CIARIFICARE
Toate râd cu îngâmfare, Veselie-i peste tot, Ea la mine loc nu are, De durere nu mai pot.
Căci ce jale mă cuprinde Inima când arde grea, însă mâna nu mi-o-ntinde Nimeni spre a mă salva.
Să îndur? De când sunt matur Rabd şi rabd necontenit, Ştiind că numai prin răbdare Sufletul e mântuit.
Tind mereu către o ţintă, Doar prin asta mai trăiesc, însă lumea e prea strimtă Şi prin ea abia răzbesc.
Să mă tângui la ce bun e? Prin durere-s întărit. De ce însă nu pot spune: Un prieten mi-am găsit?!
12 octombrie 1855
(trad. Florin Manolescu)
II. 1856 NOVEMBER
Doch sieh! Es schien als solit'es anders sein, Als konnte Jemand sich mit mir verbinden, Ein heftiges Gemut, halb Wahrheit und halb
Schein,
Ward mir vergonnt, mir tief geneigt zu finden. In mir empfand es gleichgestimmte Saiten, Sah' all mein Streben und mein Denken rein; Ich lieîs zum Auîserordentlichen mich verleiten Und wagte es, ihr Mittelpunkt zu sein.
Es war so schon auch nur daran zu denken, Das Denken dran konnt' ich mir nicht verwehren. Ein Strahl begann sich in mein Herz zu senken, Ein Hoffnungskeim den Zweifeln abzuwehren. Es hob mich gleich empor und ich begann Mich an der Sonne innig zu entfalten; Allmăchtig zog mich die Erscheinung an, Nach ihrem Zauber mufit' ich mich gestalten.
Des Sprechens Kreis, im Anfang nur gering, Ward jedesmal erweitert und erweitert, Von der Betrachtung zweier Menschen ging
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
Er bis zur Menschheit, immer mehr gelăutert. Da regt in meinem Keime sich das Streben, Er streckt die Blătter der Enrwicklung aus, Er dringt hinein in mein Gedankenleben, Er wird zum Baum und ich sein Pflegehaus.
Und durch das Griin der Blătter nun verfiihrt, Erschuf ich mir ein Bild von solchen Zwei, Die doch nur Eines wăren, hingefiihrt Stets hoch zu streben, lebensernst und frei, Gemeines weit zu bauen aus der Mitte Sich durch Gefiihl allein gelenkt zu sehn, Nach aufien hin geformt in edler Sitte Durch Harmonie im Innern zu bestehn.
O wohl! Es war ein schoner schoner Traum Der seine Trăumer konnte glucklich machen, Doch ach, nur wenig Tage wăhrt' er kaum Bis uns die Wirkiichkeit zwang zu erwachen. Der Blume Wiedersehn sonst schoner Same, Das Scheiden, solite uns den Traum zerstoren. Fur mich blieb Freundschaft nach wie vor ein
Name,
Ein Wort, nicht zu verkbrpem, nur zu horen.
1856 (NOIEMBRIE)
Părea, că altfel ar putea să fie: Că s-ar lega cu mine cineva, Părere? Adevăr? Au cine ştie? Dar simţământu-acest mă fermeca.
Simţeam aceleaşi corzi vibrând în mine, în dorul meu, în visul meu curat; Şi-am îndrăznit mai mult să fac, mai bine, Si pân' la Ea să urc am cutezat.
Un gând frumos atunci mă legănase -Cu nici un chip nu-1 mai puteam struni; în inimă o rază-mi luminase Şi haru-i îndoiala-mi risipi.
Simţeam cum mă înalţ, cum deodată Sub soare parcă prind un alt temei Iar raza-i mă cuprinde, mă desfată, Croindu-mi alt chip, nou, cu vraja ei.
Priveam uimit cum creşte-n devenire, Cuvântul, pentru doi prea măsurat Spre-a se-avânta apoi către-omenire, în cât mai larg cuprins, purificat.
Strădania, în mine răzvrătită,
Vlăstarele-i atunci şi le-a întins,
Şi pătrunzând în mintea-mi risipită
Fu pom, crescând în strâmbul meu cuprins.
Ademenit de frunzele-i, în minte Doi oameni am văzut, care-nfrăţiţi, Erau doar unul singur şi, cuminte, Păşeau mereu alăturea uniţi,
Ferind tot ce-i urât, cât mai departe, De-un sentiment înalt mereu mânaţi, Dispreţuind plăcerile deşarte, Şi-n strânsă armonie alăturaţi.
656
TITU MAIORESCU
A fost un vis frumos cum nu se poate Pe cei care-1 trăiră fericind. Cât a ţinut? O zi, mai multe poate, Dar crudul adevăr în noi trezind,
A revederii floare scumpă, rară, S-a stins cu visul nostru prea duios Prietenia azi: un nume doară, Un ireal cuvânt, sunând frumos.
(trad. Lazăr Iliescu)
III. 1858 FRUHLINGSANFANG
Der Schnee liegt dicht, Der Regen rieselt nieder, Die Sonne kahrt wieder: Den Schnee findet sie nicht.
Mir bleibt der dumpfe Schmerz! Die Trăne kann nicht quellen, Nicht Frohsinn mich erhellen, Es bleibt der dumpfe Schmerz.
Wo ist ein hoheres Licht? Wie lang soli' ich noch streben? Was kann ich noch erleben? Es gibt ein Jenseits nicht!
Und diese Welt? - So schwiil! Mich druckt ihr leerer Schimmer. In ihr fmd' ich doch nimmer Den Freund, ein Mitgefuhl!
660
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
661
Der Welt liegt blof? an Deiner Gattung Und nicht an Deinem Ich.
Dir aber liegt das Ich am Herzen,
Des Lebens goldner Baum, Der Quell der Freuden und de Schmerzen
Nicht grauer Gattungstraum!
Doch Dein Geschlecht wird niemals fragen, Wohin Dein Schwerpunkt fălit.
Darum das alte Unbehagen An dieser alten Welt!
DE CE SĂ PLÂNG, IUBITA MEA
Lipsit de tine, în tăcere,
De ce să plâng, iubita mea?
Aceasta e vechea durere în lumea asta rea.
Şi partea ei n-aş fi primit-o,
De nu m-ar fi cuprins pe loc,
Făcându-mă să cad, iubito, învins să fiu de nenoroc!
Dar nimeni de scăpat nu-i scapă,
E al naturii legământ, Să fim ca frunzele pe apă,
Ca norii destrămaţi de vânt.
Iar tu eşti doar un număr care
Inel e-n lanţul zilelor, Eşti doar o umbră trecătoare,
însufleţită-ntâmplător.
Şi-astfel sfârşitul te surprinde Uitat de bine şi de rău.
O lume-n urma ta se-ntinde Străină spiritului tău.
în timp ce neştiut te clatini, Pe drumul vieţii, în declin,
Izvor de bucurii şi patimi Purtând în inimă, senin.
Dar nimeni, nimeni nu întreabă Unde ţi-e spiritul de nea,
De-aceea veşnica durere în lumea asta rea.
(trad. Florin Manolescu)
I
662
663
VI. 1863 (28 AUG.)
Was hat das Ungliick fiir Gewalt!
Es heifit Dich Dichter sein. Das Gliick ist Prosa, und es schafft
Dir den Genul? allein.
Die Prosa ist fiir Einzelne,
Gedacht, indifferent; Gedicht ist Sprache des Gefiihls,
Wonach sich Jeder sehnc.
Gliick ist der groEe Egoist,
Er schrănkt den Menschen ein;
Doch Ungliick dehnt ihn aus und zwingt Gemeinschaftlich zu sein.
Nimm also Jedes wie es ist,
Das Ungliick und das Gliick,
Am besten wechsle, und damit Erfiille dein Geschick!
1863 28 AUGUST
Ce forţă are deznădejdea! Poet te face şi-ţi dictează. Când fericirea este proză Ce sufletul înseninează.
Oricine, din acestea două, Aleagă ce pofteşte. Pe când, schimbându-le-ntre ele, Destinu-şi împlineşte.
Eu, ezitând, ce-am suferit! Azi iar, deodată, mă frământă, Răscrucea-i însă, hăt, în urmă: Nefericirea-n mine cântă.
(trad. Marin Sorescu)
668
1858
ÎN ALBUMUL LUI ARMÎN VON LOHNER
Nu în adoraţia absurdă a visătorului ce crede în dogme cu atât mai puţin în desfătarea senzuală a materialistului pot afla acea aurea mediocritas; glasul lăuntric este cel care proclamă necontenit: există o bază morală în om, sădită în el. Să clădim totdeauna pe această bază, să-i urmăm totdeauna glasul, s-o considerăm drept ceva divin, în cel mai rău caz drept Dumnezeul nostru - şi ne-am împlinit cu prisosinţă datoria faţă de sufletul nostru nemuritor sau muritor.
Acesta este obiectul multora dintre discuţiile noastre. I,a ce bun să mai adaug ceva? N-are decât să fie omul „mare trăsătură de unire din cartea naturii"; câteodată el află totuşi o trăsătură de unire paralelă în cartea umanităţii, care aspiră împreună cu el către adevăr, astfel că amândouă - mai mult sau mai puţin satisfăcute, fără distincţie - sunt un semn al egalităţii.
Din voinţa noastră a amândurora, acest lucru trebuie să aibă valoare.
T.L.M.
Viena, în aprilie 1858
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
IN DAS ALBUM DES LUDWIG OZEGOVIC FREIHERRN VON BARLABASEVEC ZU BEIA
Je edler etwas in uns ist, desto mehr geht es aus sich heraus und wird ein Beitrag fur den gesamten Schatz der Menschheit; und dazu gehdrt eine Abieg[un]g unseres Ich. Von Herder iibertragen - wird man so Weltbiirger; dazu mufs man zuerst -und das ist schwer genug - Vaterlandsbtirger werden. Aber wie viele haschen nicht nach dem Namen „Kosmopolit", und wie wenige sind erst patridopoliten! Wie viele gibt es nicht, die Schillers „ans Vaterland schliel? Dich an" nachbeten, und wie wenige verstehen, wie gar wenige befolgen es! Zur Vermeid[un]g des begrifflosen Sprechens und Handelns, zur Bild[un]g des Charakters als Mensch und Biirger - gehort Lebensernst, bezieh[un]gsweise ernstes Studium.
Wenn Freiherr Sich dieses aneignen, dann wird das grundsătzliche Anschliessen an Ihr Vaterland gelingen, in des Wortes bedeutender Tragweite gelingen: xo Ţap ^Trrobu.evov âAwTOV excpeuifei 5'e Tau.eXoup.evov.
(Sophocl.)
Ihnen das ernste Studium, Ihrem Lande dessen Friichte wiinscht.
T.L.M.
Wien. Im Juli 1858
670
TITU MAIORESCU
ÎN ALBUMUL LUI LUDWIG OZEGOVIC, BARON DE BARIABASEVEC ZU BEIA
Cu cât este mai nobil ceva în noi, cu atât se dezvăluie mai mult şi devine o contribuţie la tezaurul general al umanităţii; din aceasta face parte şi o contribuţie a eului nostru. După Herder - astfel devii cetăţean al lumii; pentru asta este necesar ca mai întâi - şi acest lucru este destul de greu - să devii cetăţean al patriei tale. Dar câţi nu aleargă după denumirea de „cosmopolit", şi ce puţini sunt mai întâi patridopoliţi! Câţi nu sunt cei care repetă papagaliceşte cuvintele Iui Schiller: „alătură-te patriei", şi ce puţini le înţeleg, şi mai puţini le urmează. Pentru evitarea vorbelor şi faptelor fără sens, pentru formarea caracterului ca om şi cetăţean - este necesară seriozitatea în viaţă, adică studiul serios.
Dacă baronul îşi însuşeşte acest lucru, atunci va realiza şi legarea sa principială de patrie, legare în întreaga însemnătate a cuvântului: xo ydp ^nTo'ujievov ocXwtov' excpeuyEi 5e Tajj.6Xouij.evov.1
(Sophocl.)
Dumneavoastră vă urează studiu serios, [iar] ţării dumneavoastră roadele acestuia,
T.L.M.
Viena, în iulie 1858
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
1 Ceea ce cercetăm poate fi înţeles, dar ne scapă dacă îl trecem cu vederea (gr.).
IN DAS ALBUM DES FRLS. HENRIETTE GARTHE
Ah, ah - so viei aufrichtige Wiinsche in diesen Blăttern und so viei wohlklingende! Was bleibt denn da mir prosaischem Menschen iibrig? Ich meine: eben die Prosa. Darin eine Ergănzung; eine Ergănzung der Wiinsche, denn sie scheinen nicht vollstăndig.
Einer davon versieht Sie mit Weltglanz und Zufriedenheit bei erreichter Vollendung in Ihrer Kunst; ein anderer heifst Sie den Kunstgenius als Gegenmittel im Ungliick brauchen, ein dritter gibt Ihnen gar den lieben Gott mit. Haben Sie das erste, gebrauchen Sie das zweite, glauben Sie ans letzte, wissen Sie aber, daK es Stunden geben kann, in denen trotzdem die ganze Welt so reizlos erscheint, in denen die Seele von einer allge-meinen Verstimmung umflort wird, in denen durch diesen Fior alles umgestaltet erscheint, umgestaltet ins Triibe, ins Leere. Das ist nicht dann, wenn wir ausgesprochen un-glucklich sind; denn das starke Ungliick hat seinen eigenen Trost in sich, es enthălt eine eigentiimliche reizende Art von Verstandesbefriedigung, und so wahr Goethes Satz ist „jedes Wort erregt den Gegensinn", so wahr ist es, dafs bei jedem ansturmenden Ungliick die Gegenwirkung unserer intellektuellen Krăfte sich so bedeutend geltend macht, dalb uns das erhebende Gefiihl des Erhabenen gegen alles stăhlt.
672
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
673
Nein; sondern jene Augenblicke allgemeinen Triibsinns verstehe ich darunter, jene Augenblicke der Ode unserer Seele, jene Faust'schen Augenblicke, worin die Welt so kalt, die eigene Zukunft so nichtig erscheint, worin man Shakespeare's Worte erfăhrt:
„Nie zeugt des Leides grimmer Zahn mehr Gift, Ais wenn er nagt, doch durch und durch nicht
trifft."
Vielleicht werden Sie diesen Seelenzustand, der mit bleierner Schwere den Flug des Geistes hemmt, nie Kennen lernen; schwer scheinen Sie ja nicht und dtirften darnach auch alles leicht hinnehmen; denn (Sie haben meinerseits zu viei Hinweisungen auf das klassische Altertum horen miissen, als dafi Sie mir dieses einzelne Zitat aus einem alten Griechen iibel nehmen solten) jeder Mensch mifit die Dinge nach sich selbst, sagt weislich Protagoras.
Vielleicht aber werden Sie ihn doch kennen lernen, und vielleicht gerade wegen Ihres nicht tiefen Sinnes. Ist es doch moglich, dafi die gegen das Einzelne oft schneidend kalte Gesellschaft leicht jene phantastischen Vorstellungen, die ein leichtes Gemut sich von der Welt macht, zerstort. Und was hilft dann gegen die reine Negation der Tăuschung? Weltglanz nicht, denn er befordert sie; nicht Kunstgenius, denn er begeistert in leeren Augenblicken nicht; nicht Gott, denn so ode vor ihm zu treten, wăre auch dem Frommen Lăsterung. -Manchem hilft das Aufgeben seines Ich, das Sichhingeben der Allgemeinheit einer Wissenschaft, das ernste Studium. Sie dtirften dieses Mittel schwerlich ergreifen; wohl aber das andere noch Ubrigbleibende, die Reproduktion.
Ein Sichvertiefen in fruhere Tage, die herbeigerufene Erinnerung an das Vergangene, freudig bei genossenen Freuden, oft freudig bei iiberstandenen Leiden, belebt dann die Leere der Seele mit der freundlichen Wehmut, breitet diese aus bis zum Uberstromen, und die iiberstromende Ubergrofie
„verkorpert sich in der kleinen Trăne" - wir sind gerettet, neu ist die Seele geschaffen, neuer Reiz umgibt die Welt, und mit erneuter Tătigkeit greifen wir in sie wieder ein.
Wie wohltuend ist dabei der Gedanke, dafi wir nicht allein diesen gefăhrlichsten Kampf durchzukămpfen hatten, dafi gerade er uns den besseren und besten Menschen nahe bringt, mit ihnen in geistige Gemeinschaft setzt.
Titus Livius Maiorescu
Berlin, im Dez. 1858
ÎN ALBUMUL DOMNIŞOAREI HENRIETTE GARTHE
Ah, ah - atâtea urări sincere în aceste file şi atât de armonioase? Ce-mi mai rămâne atunci mie, un om prozaic? Eu zic: tocmai proza. în aceasta, o completare; o completare a urărilor, căci ele par să nu fie complete.
Una dintre acestea vă doreşte strălucit succes în lume şi satisfacţie pentru perfecţiunea atinsă în arta dumneavoastră; alta zice să folosiţi geniul artistic drept alinare în nefericire, o a treia vă dă chiar pe bunul Dumnezeu însoţitor. Pe cea dintâi o aveţi, pe cea de-a doua s-o folosiţi, credeţi în cea de-a treia, dar să ştiţi că pot exista ceasuri în care lumea întreagă vi se va părea totuşi atât de lipsită de farmec, în care sufletul vă va fi învăluit de o mâhnire nespusă, în care, prin acest văl, totul pare transformat, transformat în sumbru, în pustiu. Aceasta nu se petrece atunci când suntem realmente nefericiţi; căci nefericirea puternică are în ea propria-i alinare, conţine un fel aparte, încântător de împăcare a cugetului şi, pe cât e de adevărată fraza lui Goethe „fiecare cuvânt stârneşte sensul contrar", pe atât e de adevărat că în orice nenorocire care ne întâmpină se impune în asemenea măsură efectul contrar al forţelor noastre
674
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
675
intelectuale, încât sentimentul nostru superior al sublimului ne căleşte faţă de orice.
Nu; ci înţeleg prin aceasta acea clipă de mâhnire totală, acea clipă în care sufletul ne e pustiu, acea clipă faustică în care lumea pare atât de îngheţată, propriul viitor atât de lipsit de importanţă, în care înţelegi cuvintele lui Shakespeare;
„Nicicând nu produce atâta venin dintele mânios al
suferinţei
Ca atunci când, înfingându-se, nu nimereşte drept la
ţintă."
Poate că nu veţi cunoaşte niciodată această stare sufletească ce frânează, cu greutate de plumb, zborul spiritului; dumneavoastră nu păreţi, de altfel, să puneţi ceva la inimă, dar nici nu trebuie să luaţi totul prea uşor; căci (a trebuit să auziţi prea multe referiri din parte-mi la antichitatea clasică, pentru a-mi lua în nume de rău acest singur citat dintr-un grec antic) orice om măsoară lucrurile după sine însuşi, spune cu înţelepciune Protagoras.
Poate că o veţi cunoaşte totuşi, şi poate tocmai din cauza firii dumneavoasttă superficiale. Este posibil iarăşi ca societatea distantă, adesea tăioasă faţă de individual, să distrugă cu uşurinţă acele reprezentări fanteziste pe care şi le face o fire superficială despre lume. Şi atunci ce ajută împotriva negaţii absolute a iluziei? Strălucirea în lume nu, căci o favorizează; nici geniul artistic căci el nu entuziasmează în clipe pustii; nici Dumnezeu, căci a te înfăţişa dinaintea lui atât de deşert ar fi şi pentru evlavios o blasfemie. Pe unii îi ajută să iasă din impas lepădarea de sine, dedicarea în totalitate unei ştiinţe, studiul serios. Dumneavoastră aţi înţelege cu greu acest mijloc, dar l-aţi înţelege de bună seamă pe celălalt care mai rămâne, reproducerea.
O cufundare în zile trecute, rechemarea amintirii trecutului, bucuros de bucuriile trăite, adesea bucuros că ai scăpat
de suferinţe, înviorează pustiul sufletului cu o melancolie senină, o sporeşte până la revărsare, iar acest ceva de proporţii exagerate care se revarsă „se întruchipează în mica lacrimă! -suntem mântuiţi, sufletul a renăscut, un farmec nou învăluie lumea, iar noi ne cufundăm iarăşi în ea, gata să o luăm de la capăt.
Ce mângâietor e gândul că n-am fost singuri în această luptă primejdioasă, că tocmai el ne apropie oamenii mai buni, cei mai buni, ne pune în comuniune spirituală cu ei.
Berlin, în dec. 1858
Titus Livius Maiorescu
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
ÎNCERCĂRI LITERARE
677
IN DAS ALBUM DES FRLS. CLARA STUTZIUS
„Io trovo", sagt trefflich der sonst iiberspannte Ugo Foscolo, „io trovo un non so che di cattivo nell'uomo prospero"'. Dies als recht zugegeben folgt daraus (eine Folgerung, an die freilich Ugo Foscolo nicht dachte): es gibt keinen personlichen Gott, der allgtitig iibe uns wacht. Ura gut zu sein, mu fi man fiir die Nebenmenschen lebendiges Mitgefuhl haben; in so fern wird der Gute nicht gliicklich so lange er bemerkt, dafs die Menschheit krankt an dem Ungluck, das einzige Gliick im „Jenseits", in „Gott" zu suchen.
„Das ist ja verzeihliche Menschenschwăche."
Nein! Denn die verzeihliche Schwăche wird zur unverzeihlichen Arroganz, indem man aus seiner Not eine Tugend macht, seine Schwăche zur Sittlichkeit, sogar zur einzigen, erhebt; und wenn's einen pesonlichen Gott gibt, ist gerade alle positive Religion die grofoe Gotteslăsterung.
Oberhaupt ist Glaube, ist bloK Stibjektives zum Menschenwohle nicht erforderlich, nicht erforderlich zum verniinftigen Lebenszweck. Aufgabe des Menschen ist das Gliick der Menschheit. Gluck ist Harmonie, Harmonie zwischen Mensch und Menschheit - ganz objektiv. Sie muls im Leben des Menschen vom Anfange an erhalten werden. Erkannt wird sie durch Wissen, durch Philosophie, dargestellt durch die Poesie. Folglich sind Philosophie und Poesie die Grundlage der zu bildenden Menschheit, d.h. jeder Familie,
d.b. der Erziehung, zunăchst der Erziehenden. Mit anderen Worten: die Frauen miissen eine echt wissenschaftliche, eine universelle Bildung erhalten.
Dieser auf dem Prinzipe der Harmonie ruhende Satz -wichtig genug zu einer Lebensaufgabe - kann nur zur Geltung kommen durch Ubereinstimmung zunăchst der Frauen.
Wtirde jemand, der jene Aufgabe sich stellte, auch Ihre Beistimmung haben?
Titus Livius Maiorescu
Berlin, hn Miirz 1859
ÎN ALBUMUL DOMNIŞOAREI CI ARA STUTZIUS
„Io trovo", spune prea bine, altminteri exaltatul, Ugo Foscolo, „io trovo un non so che di cattivo nell'uomo prospero". Aceasta, s-o recunoaştem, vine de acolo (o deducţie, la care Ugo Foscolo nu s-a gândit, desigur): Nu există un Dumnezeu personal, care să vegheze plin de bunătate asupra noastră. Ca să fii bun, trebuie să ai multă milă faţă de semeni: astfel, cel bun nu este fericit atâta vreme cât vede că omenirea este cufundată în nefericirea de a căuta singura fericire în „dincolo", în „Dumnezeu".
„Aceasta este o slăbiciune omenească scuzabilă".
Nu! Căci slăbiciunea scuzabilă devine aroganţă de neiertat atunci când faci din mizerie o virtute, când îţi înalţi slăbiciunea la rang, ba chiar la rangul de unică moralitate; iar dacă există un Dumnezeu personal, atunci orice religie pozitivă este chiar cea mai mare hulire a lui Dumnezeu.
De altminteri credinţa, factor pur subiectiv, nu este necesară spre binele omului, nu este necesară în scopul raţional al vieţii. Scopul omului este fericirea omenirii. Fericirea este
678
TITU MAIORESCU
armonie, armonie între om şi omenire - absolut obiectiv. Aceasta trebuie obţinută de la început în viaţa oamenilor. Este recunoscută prin ştiinţă, prin filozofie, reprezentată prin poezie. în consecinţă, filozofia şi poezia sunt baza umanităţii ce trebuie formată, adică a fiecărei familii, adică a educaţiei şi în primul rând a celor ce trebuie formaţi! Cu alte cuvinte: femeile trebuie să primească o educaţie cu adevărat ştiinţifică.
Această teză bazată pe principiul armoniei - suficient de importantă pentru un scop în viaţă - nu poate ajunge să capete valoare decât prin acordul, în primul rând al femeilor.
Cineva care şi-ar propune acest scop ar avea oare şi asentimentul dumneavoastră?
Titus Livius Maiorescu
Berlin, în martie 1859
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
IN DAS ALBUM DES FRĂULEIN AUGUSTE SCHULZE
Die Theologie muG Anthropologie werden -das ist der Grundsatz der kunftigen Philo-sophie.
L. Feuerbach
Fast traurig - in der Tat: mit einer Trauer eigener Art schleich' ich zum Tische, um Albumblătter zu schreiben, Blătter in Buchlein, wo ich mit wenigen Ausnahmen Sătze, und insofern Menschen vor mir habe, die in einer mir vollig fremden, mir unbegreiflichen Gedankenwelt sich bewegen. Die paar Worte, die ich da hinschreibe, bilden einen so schneidenden Kontrast zu anderen, dai? ich mir manchmal wie ein boshafter Găhrungsgeist vorkomme, der die ruhige Einheit einer Masse zerstort. Menshen, Ihr sprecht so viei von „Gott", von „Unsterblichkeit", von „Himmelsfreuden", von „Jenseits". Menschen, ich bitt' Euch, denkt Ihr was recht's dabei? Erlaubt, dai? ich Euch bewundere. Denkt Ihr's nicht?: Erlaubt, dai? ich Euch bedaure.
Wozu in die Feme? Das Gute liegt nah. „Fănde man nur viele, denen es geniigt «Menschen zu heissen»", sagt der groBe deutsche Verstandesmann. Sogar, hielte mir (mein Lieblings-schriftsteller gestatte die Entleihung seiner bekannten Form zu diesem Gedanken) hielte ein hoheres Wesen in der Rechten die reine allruhige, allwissende, allgutige Gottheit und
680
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
681
in der Linken die Meschenvernunft, mit ihrem Kămpfen, in ihrer Beschrănktheit, mit ihren Irrtiimern, und liesse mir die Wahl: ich griffe mit entschiedener Seelenruhe in seine I.inke: Wesen, gib! Mein Beweis ist: die Menschheit kann ich lieben. Der andere Gott, der Ubermenschliche? lieben kann ich ihn nicht: er ist mir zu hoch, furchten mag ich ihn nicht: ich bin mir zu hoch.
Die Menschheit ist Gott, und Humanităt ist Religion, die hochste, die beste - die einzige. - Heifo das Atheismus? Dann, lassen Sie mich's hier noch einmal bekennen, mit freudigster Offenheit bekennen, dann ist nichts edler, nichts moraiischer, als dieser Atheismus.
Und hier liegt das Traurige. Indem ich die Menschheit zu meinem Hochsten erhebe, fiihle ich mich so vielen Menschen entfremdet. Aber das Traurige ist zu beseitigen durch die Vorstellung der Bildungsfăhigkeit. Und hinreichende Kraft, diese Bildungsfăhigkeit - so weit der respektive Kreis reicht -zur wirklichen Bildung zu entfalten, erhălt man aus der Zweckgleichheit, aus der Ubereinstimmung mit anderen Menschen. Denn vielen bin ich, aber allen bin ich doch nicht entfremdet.
Nicht wahr? allen nicht.
Titus Livius Maiorescu
Berlin, im Mârz 1859
ÎN ALBUMUL DOMNIŞOAREI AUGUSTE SCHULZE
Teologia trebuie să devină antropologie - acesta este fundamentul filozofiei viitoare.
L. Fetterbach
Aproape cu tristeţe — într-adevăr: cu o tristeţe de un fel aparte mă furişez spre masă ca să scriu file de album, file în carneţele unde aştern, cu puţine excepţii, fraze - şi întrucât am
înainte oameni ce se mişcă într-o lume de gânduri cu totul străină şi de neînţeles pentru mine. Puţinele cuvinte pe care le aştern formează un contrast atât de violent cu altele, încât uneori mi se pare că sunt un spirit colţos şi rău care tulbură unitatea calmă a unei mulţimi. Oameni, vorbiţi atât de mult de „Dumnezeu", de „nemurire", de „desfătare cerească", de „dincolo". Oameni, spuneţi-mi, vă gândiţi bine la asta? îngăduiţi-mi să vă admir. Nu vă gândiţi? îngăduiţi-mi să vă compătimesc.
De ce să căutăm departe? Binele este lângă noi. „S-ar găsi mulţi cărora le este de-ajuns că se numesc oameni", zice marele german. Chiar dacă o fiinţă superioară mi-ar arăta (scriitorul meu preferat să-mi îngăduie a-i lua cu împrumut cunoscuta formă a acestei cugetări), mi-ar arăta în mâna stângă divinitatea pură, cu desăvârşire calmă, atotştiutoare, de o bunătate desăvârşită, iar în stânga raţiunea omenească, cu luptele ei, în mărginirea ei, cu rătăcirile ei, şi m-ar lăsa să aleg, aş arăta cu o linişte sufletească fermă spre stânga: Fiinţă, dă-mi-o pe aceasta! Argumentul meu este: omenirea - pot s-o iubesc. Pe celălalt Dumnezeu, supraomenesc? pe acesta nu-1 pot iubi; este prea sus pentru mine, nu mă tem de el: eu însumi mă simt prea sus.
Omenirea este Dumnezeu, iar umanitatea este religie, cea mai înaltă, cea mai bună - singura. Asta se numeşte oare ateism? Atunci lăsaţi-mă s-o mai declar încă o dată aici, s-o declar cu sinceritatea cea mai îmbucurătoare, atunci nu este nimic mai nobil, nimic mai moral decât acest ateism.
Şi aici este cel mai întristător lucru. Ridicând omenirea la ceea ce eu consider mai presus de orice, mă simt înstrăinat de atâţia oameni. Dar ceea ce este întristător poate fi înlăturat dacă ne gândim la capacitatea de instruire. Iar forţa îndestulătoare de a desfăşura această capacitate de instruire — în măsura în care o oferă cercul respectiv — se dobândeşte din identitatea
682
TITU MAIORESCU
scopului, din înţelegerea cu ceilalţi oameni. Căci multora le sunt străin, dar nu tuturor. Nu-i aşa? nu tuturor.
Berlin, în martie 1859
Titus Livius Maiorescu
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
IN DAS ALBUM DES FRLS. CLARA KREMNITZ
Willst Du ins Unendliche schreiten, Geh' nur im Endlichen nach allen Seiten.
; Goethe
|
I Schlagen Sie den tiefsten Ton des Klaviers an, steigen Sie
* hinauf bis zu dessen hochster Oktave, Sie werden stets Gleichklang finden, Gleichklang - unbeschadet des hoheren oder tieferen Standes, dar grofieren oder geringeren Entfernung der Oktavnoten.
Wie wăr's, wenn man dies auf die Seele anwendete? Wenn man auch darin Tone fănde, die gleichkiingen trotz Unter-schied des Standes, der Zeit, des Ortes? Man hat dann den grofien, grofien Gedanken der Harmonie in der Menschheit, das  ungeheuere  Band,  das — geschlungen  um alle
r Jahrhunderte - als Kern der Weltgeschichte, als ihr Abschlag und Grundzug, als Zivilisation, sich offenbart. Und Darum
| ist derjenige ein welthistorisches Genie, der den Ton anzugeben weifi, welcher wiederklingt im Herzen seines
| Jahrhunderts.
Die Perspektive ist zu grofi: lassen Sie mich in das Be-sondere zuruckkehren, lassen Sie mich sagen, dafi es eine heilige Aufgabe eines jeden Menschen wird, den Grundton in sich zur Geltung zu bringen, der mitstimmt mit seiner gesamten Umgebung. So wird der Lebenszweck ein
II
684
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
685
zwiespăltiger: unermudetes theoretisches Studium im Einzelnen, um den Grundton der Allgemeinheit zu finden; Tătigkeit im Praktischen, um den Gleichklang zu ver-wirklichen, um sich dem grofien; Ganzen ein[ordnen]-oder unterordnen zu lernen. Denn vergessen wir nicht, dafi die Saiten erst klingen, wenn sie schwingen, und erst gleichklingen, wenn sie verhăltnismăfiig schwingen.
discordant: neobosit studiu teoretic în particular, spre a afla nota fundamentală a universului; activitate practică, spre a realiza armonia spre a învăţa să te aliniezi sau subordonezi marii totalităţi. Căci să nu uităm: coardele răsună abia atunci când vibtează, şi produc armonie numai atunci când vibrează corespunzător.
Dr. Titus Livius Maiorescu
Dr. Titus Livius Maiorescu
Berlin, 5 nov. 1859
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
Berlin, 5 Nov. 1859
ÎN ALBUMUL DOMNIŞOAREI CIARA KREMNITZ
Atingeţi tonalitatea cea mai profundă a pianului, urcaţi până la cea mai înaltă octavă, veţi afla totdeauna armonie, armonie neumbrită de poziţia mai înaltă sau mai joasă a distanţei mai mari sau mai mici dintre notele octavei.
Cum ar fi dacă acestea ar fi aplicate la suflet? Dacă s-ar afla şi aici sunete care ar fi în armonie în pofida poziţiei, timpului, locului? Atunci avem marea, marea idee a armoniei în omenire, legătura teribilă care - împletită în jurul tuturor veacurilor - se dezvăluie drept miezul istoriei universale, drept prăbuşire şi principiu al ei, drept civilizaţie. Şi de aceea este un geniu al istoriei universale cel care ştie să dea tonul ce răsună în inima veacului său.
Perspectiva este prea vastă: daţi-mi voie să mă întorc la particular, daţi-mi voie să spun că este o datorie sacră pentru orice om să reliefeze în sine nota fundamentală care concordă cu mediul în care se află. In felul acesta, scopul vieţii este
Dacă vrei să păşeşti în infinit, Pătrunde pretutindeni în finit.
Goethe
ÎNCERCĂRI LITERARE
687
IN DAS ALBUM HELENENS KREMNITZ
Ein peinliches Rătsel hat jeder in sich, ein stets vorhandenes, doch selten verstandenes: sein eigenen Ich. Es ist die Quelle des Tragischen und des heiter Schonen, es ist der Grund zu Aliem in ihm. Schade nur, dai? so wenige das Wesenhafte ergreifen. Gerade weil das Ich eines Menschen der Grund zu Aliem in ihm ist, darf es sich nicht schroff behaupten und sich nich breit machen, sondern mul? in seinen Inhalt, den Gedanken aufgehen. Die Vorstellung werde zum Begriff, die Laune zum Gefiihl, das Angenehme zum Guten oder Schonen - sind nur verschiedene Ausdriicke derselben Forderung.
Unser Ich gelangt nur in seiner Negierung zur Wahrheit, insofern ist es eben Grund: Dadurch haben wir noch kein Verdienst, dai? wir viei lernen oder viei wissen; dieses ist an sich wertlos: hier steht noch die Aul?enwelt der verniinftigen Dinge sinnlos getrennt vom Ich als einer dinglosen Vernunft. Sondern das Wahre ist: Beides ineinander zu bannen, die Vernunft der bestehenden Verhăltnisse anzuerkennen und sein Ich unbedingt, jedoch mit heiterem Sinn, ihr als einem Ganzen unterzuordnen.
Das ist der entscheidende Schritt zur Reife.
Berlin, am 6Mărz 1861
Titus
ÎN ALBUMUL HELENEI KREMNITZ
Fiecare are în sine o enigmă chinuitoare, existentă totdeauna, dar rareori înţeleasă: propriul său Eu. Este izvorul tragicului şi al frumosului senin, este temeiul a toate în el. Păcat doar că atât de puţini cuprind cu mintea esenţialul. Tocmai pentur că Eul unui om este temeiul a toate în el, nu-1 poţi afirma cu tărie şi nici nu poţi face pe grozavul cu el, ci trebuie să te mistui înlăuntrul său, în cuget. Reprezentarea poate deveni noţiune, capriciul - sentiment, plăcutul - bine sau frumos - [toate acestea] sunt doar variate expresii ale aceleiaşi cerinţe.
Eul nostru ajunge la adevăr numai în negarea sa, în măsura în care chiar este temeiul: prin aceasta nu mai avem nici un merit că învăţăm mult sau ştim mult; acest lucru este lipsit de valoare în sine: aici lumea exterioară a lucrurilor raţionale mai stă încă despărţită fără noimă de Eu ca o raţiune fără obiect. Pe când realitatea este: să le raportezi una la alta, să recunoşti raţiunea relaţiilor existente, iar Eul propriu să i-1 subordonezi neapărat ei, ca unei totalităţi, dar cu gând curat.
Acesta este pasul hotărâtor spre maturitate.
Berlin, la 6 martie 1861
Titus
(trad. Georgeta Râdulescu-Dulgheru)
688
689
NACHTRAGLICHES (AUS DEM JAHRE 1857)
EIN NACHTSTUCK
Steme, Ich Ănglein des Himmles, seid Ihr geschaffen als Falie des Geistes, den Allzukiihnen majestătisch abzuwehren? Oder geschaffen als Zuflucht des Geistes, den Verzagenden zu ermuntern?... Mit kaltem Gedanken durchblick' ich die Welt, sehe sie frostig und menschenleer, ein Blick des Geistes hat sie erschaut und in ihrer Nichtigkeit erkannt. Nur Euch, Sterne, kann ich nicht fassen, nie Euer Wesen ergriinden... Die Mitternacht schlăgt ihre Stunde; alles ist Stille, Geist und Korper geniessen die Ruhe. Mich nur treiben Trauer und Schrecken auf vor eisiger Verodung; zu Euch flieh ich hin, Sterne, Ihr rettet mich immer, Ihr blinkt mich an und winkt mir zu. Wohin? Wohin!
(Aus dem Jahre 1856)
(18 Jănner, 12 Uhr nachts)
SUPLIMENTAR (Din anul 1857)
O NOCTURNĂ
Voi astre, ochi minusculi ai bolţii cereşti, aţi fost create oare ca o capcană a spiritului pentru a-1 apăra maiestuos pe cel mult cutezător? Sau aţi fost create ca refugiu al spiritului, pentru a-1 îmbărbăta pe cel descurajat?... Cu indiferenţă privesc lumea, o văd neprimitoare şi pustie, dintr-o aruncătură de ochi Spiritul a zărit-o şi a înţeles-o în deşertăciunea ei. Doar pe voi, astre, nu vă pot înţelege, nu vă pot pătrunde cu nici un chip esenţa... Miezul nopţii îşi bate ceasul; totul este tăcere, spirit şi trup sunt cufundate în tihnă. Numai pe mine mă alungă mâhnitea şi gtoaza de pustiul îngheţat; la voi, astre, îmi aflu refugiul, voi mă mântuiţi pururea, voi îmi clipiţi şi-mi faceţi semn. încotro? încotro!
(Din anul 1856)
(18 ianuarie. Orele 12 noaptea) (trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
IDIOATA
COMEDIE ÎNTR-UN ACT de...
PERSOANE:
DOAMNA RIVERS - hangiţă.....................
SARAH - fiica ei................................
™'IAM j pescari ............................
CRABB     f F
Dr. MAGNIFICUS - notar ..........T. L. Maiorescu
MISS DONALD - o actriţă de provincie .............
STRÂINUI....................................
IDIOATA.....................................
Acţiunea se petrece în anul 1760 şi este extrasă dintr-o întâmplare adevărată.
Loc: un mic sat de pescari la ţărmul mării, în apropiere de Londra.
Scena: casa doamnei Rivers.
SCENA 1
SARAH (singură, îmbrăcata mireasă): Da, asta e sigur. Protectoarea mea de la Londra m-a uitat! Şi cu toate că-mi spusese ca în clipa în care mă voi afla la nevoie să mă adresez ei! Adică trebuia să mă bizui pe ea, pentru că tatăl meu îi salvase copilul din valuri. I-am scris acum 14 zile -nici un rând răspuns! Mă lasă pradă nenorocirii mele! O, William, William! De-ai şti cât mă împotrivesc! Nu pot fi fericită cu nenorocitul de Crabb. Iara mama -şi ea e prea...
SCENA 2
DOAMNA RIVERS, SARAH
RIVERS: Aşa? Sarah e gata! Aşa se cade. Mirele va veni şi el curând. Trebuie să-1 aşteptăm, bietul Crabb, are de trecut canalul.
SARAH: Din partea mea, crabul să nu mai ajungă.
RIVERS: Iar începi cu gărgăunii tăi? Aşa ne trebuie. Asta se trage de la civelezaţia cea nouă, de la citit. Hei - ce
732 TITU MAIORESCU
MAGNIFICUS: Da, ai dreptate. De ce refuzaţi dumneavoastră doamnă Rivers, văduvă a răposatului, fie-iertat, domn hangiu şi patron şi proprietar al cramei cu Bordeaux şi Madeira Rivers, numitului Wilhelm, numit îndeobşte în sat Willy, un pescar din naştere, în vârstă de 25 de ani de la naşterea lui Christos - adică da -da, în vârstă de 25 de ani, astăzi, ca la 1 mai 1760, după numărătoarea creştinească a anilor, mâna fiinţei de sex femeiesc aici de faţă, care copilă a fost numită Sarah şi a venit pe lume în anul 1743? Ha?
RIVERS: Asta e pe păsăreşte?
SARAH: Nu înţelegem o silabă măcar.
WILLY: De bună seamă, vrea să zică: de ce nu mi-o daţi pe
Sarah de nevastă? RIVERS (batjocoriwr-prefăcută): Fiindcă dumneavostră n-aveţi nimic. MAGNIFICUS: Aşa trebuie pusă causa. Aveţi dreptate, doamnă
văduvă Rivets. E adevătat, bunul meu William, numit
îndeobşte în sat Willy, tu n-ai nimic. Se ştie cum este
cu de-alde astea. WILLY: Nu am două braţe zdravene ca să muncesc? Ce a avut
era — Crabb Ia început? Mai mult cumva? MAGNIFICUS: Willy, şi tu ai dreptate. RIVERS: Dar el a avut mai mult. EI a moştenit de la taică-său
o barcă, iar tu nu ai nici una. MAGNIFICUS: Până Ia urma şi dumneavostră aveţi dreptate,
doamnă văduvă. Se ştie cum e cu de-alde astea... WILLY (înşfacă mâna luiMagnificus): Hai, nasule, dumneata m-ai
putea scoate din încurcătură şi nevoie. E de vânzare
barca din Blaker care s-a înecat. Cumpără-mi-o! Fă-o -
rogu-te — ca să mă pot însura cu Sarah. RIVERS: Asta vine prea târziu; i-am şi făgăduit-o lui Crabb. SARAH (cu ton plângăreţ): Bine, mamă, doar n-o să... din pricina
omului ăsta ciudat... Dacă Willy se azvârle în mare? RIVERS: O să punem să-1 scoată din apă juraţii din sat.
ÎNCERCĂRI LITERARE 733
MAGNIFICUS: Willy, chiar vrei să te azvârli cu adevărat în mare?
(Willy încuviinţează din cap.) Bine, William, îndeobşte numit Willy, atunci am să plătesc dinainte juraţilor facla de pescuit. Dar acum să lăsăm pescuitul deoparte şi să vorbim de lucruri mai importante.
SARAH: Viaţa lui Willy nu este destul de importantă. (Lui William.) Nu-ţi puteai alege şi tu drept naş un om ca toţi oamenii! O Doamne, Dumnezeule! Dacă te văd zbă-tându-te în apă ca un batog, mor şi eu în aceeaşi clipă.
MAGNIFICUS: Acum, doamnă văduvă, la afacerea noastră. Se şrie cum e cu de-alde astea. Nu v-a încredinţat încă un anume incognito o anume mamzelă cu nervii zdruncinaţi?
RIVERS: Mă aflu încă în aşteptare.
MAGNIFICUS: Repetaţi-mi deci totul, punct cu punct, ce v-a rămas încorporat statornic în memorie din colocu-ţiunea de ieri. Mă înşel eu oare într-atâta, sau se ascunde ceva în afacerea asta, ca iepurele în tufiş?
RIVERS: Sarah! Adu un scaun pentru domnul notar.
(Sarah îl azvârle dinaintea lui Magnificus. Magnificus se aşează în voie pe scaun.)
RIVERS: Aşa cum s-a dat de ştire mai înainte, un domn tânăr, îmbrăcat în negru, a intrat ieri seara în casă - era câr pe-aci să mă bage în sperieţi, căci m-am pomenit deodată cu el lângă mine, fără să-1 fi văzut când a intrat pe uşă. Da, mi-am spus că s-a zis cu mine.
MAGNIFICUS (clătinând din cap): Ciudat - ciudat şi curios, aproape straniu, ba chiar aproape foarte exttaordinar, cel puţin câtuşi de puţin un chip obişnuit de a intra în casa unor oameni străini. Hm, hm. Se ştie ş.a.m.d.
RIVERS: S-a aşezat fără să se sinchisească pe scaun, iar la întrebarea mea ce doreşte, m-a întrebat el dacă sunt o
734
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
735
femeie cumsecade, dacă se poate cineva bizui pe mine ş.a.m.d.
MAGNIFICUS: Ce ş.a.m.d.? cum ş.a.m.d.? pentru ce ş.a.m.d.? Trebuie să-mi repetaţi amănunţit întrebările străinului. Este neapărat acest lucru pentru ca să ne dăm seama de status quo al misterului.
RIVERS: Păi - s-a interesat, bunăoară, de dumneavoastră, domnule notare, dacă sunteţi un om deştept.
MAGNIFICUS: Ei, vedeţi? Se ştie ş.a.m.d. Şi-o fi zis că sunt un prostănac. Jur pe toate paragrafele logicii - se în-şală, se înşală — se înşeală amarnic. Cunosc toate legile ca pe Tatăl nostru, şi sunt şi în literatură la largul meu, ca în podul meu cu fân. Cumpăr toate cărţile noi care apar şi le aşez în dulap. Se înşală.
SARAH: Şi mai bine ar fi făcut să-i cumpere o barcă bietului Willy.
MAGNIFICUS: Ce-a spus fetişcana?
RIVERS: N-am auzit nimic.
MAGNIFICUS (maiestuos). Bun, atunci continuaţi, doamnă văduvă?
RIVERS: Străinul m-a întrebat apoi în taină dacă nu vreau să primesc pentru câteva zile o biată fată idioată şi mi-a făgăduit pentru asta cea mai mare răsplată.
MAGNIFICUS: Câteva zile... cea mai mare răsplată... ergo, îmi spune mintea mea ascuţită, e bogat. Se ştie ş.a.m.d.
RIVERS: Cu siguranţă, se vedea cât de colo că aşa e. Am primit propunerea, pentru că suntem sărace şi nunta Sarei costă o grămadă de bani. Dar am socotit că e bine să vă dau de ştire despre întâmplare, cum îmi era datoria, dumneavoastră, domnule secretare.
MAGNIFICUS: Aţi făcut cum trebuie, nu sunteţi în nici un caz complice. Pentru mine rezultă că acel anume domn străin are rele intenţii cu acea anume fată cu mintea rătăcită. Poate că este o moştenitoare bogată pe care vor s-o facă să dispară. Se ştie ş.a.m.d.
RIVERS: Să fie cu putinţă oare?
MAGNIFICUS: Cu putinţă? Ce cu putinţă! E limpede ca lumina zilei. Lucruri de-astea se petrec zilnic în familii distinse - asta trebuie s-o ştiu eu.
RIVERS: O, ce oameni ticăloşi! Da... în zilele mele?
MAGNIFICUS (se ridka knt): Doamnă văduvă, dacă acel oarecine vine, trimiteţi îndată pe cineva să mă cheme, vreau să supun fata unui interogatoriu complet.
RIVERS: Dar, domnule notare, la ce-o să folosească asta dacă e o idioată?
MAGNIFICUS: Dacă e o idioată? O, aşa? Eu am scos de la un surdomut, care nu pricepea o boabă, informaţii importante pentru omenire, ba chiar de la o smintită, şi să nu scot nimic de la o [fată] doar idioată? Ha? Cu toate paragrafele logicii? Aşa nu recunoaşte lumea geniile. Se ştie ş.a.m.d. Cum să nu se poată? (Cu ton protector.) Adio! Ei, Sarah, îmi pare rău, copila mea, îmi pare într-adevăr rău, de n-ar fi aşa de afurisit de scumpă o barcă. Dar (stergând-o repede)... vremuri rele, vremuri rele! (In uşă se
ciocneşte cu Crabb; tărăgănat:) Domnul — Crabb?
CRABB: O, înălţimea voastră, domnule notare, rog să luaţi în seamă... sfiala, fără voie... a unei intrări grăbite... MAGNIFICUS: Asta sper şi eu - domnule Crabb. (lese.)
SCENA 4
DOAMNA RIVERS, SARAH, WILLIAM, CRABB
CRABB (făcând pe grozavul, prosteşte): Ştiţi, doamnă Rivers, cine a
luat premiul întâi la expoziţia de pescuit batogul? D-NA RIVERS: Ei? CRABB: Eu. Da!
736
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
737
SARAH: Asta vă face multă cinste. CRABB: Păi, cred şi eu.
RIVERS: Dacă este îngăduită întrebarea, de ce a venit domnul mire atât de târziu?
CRABB: Prea stimată doamnă mamă-soacră, nu e vina mea. Era acolo o doamnă; ea m-a rugat s-o trec canalul în barca mea şi mi-a oferit o guinee. La urma urmei, nu văd de ce să mă fi arătat nepoliticos faţă de dânsa, o guinee este oricând binevenită. Asta m-a împiedicat -frumoasa mea mireasă n-o să se uite chiorâş din pricina asta - să mă văd eu numai bărbatul ei, atunci o să-şi aibă şi ea partea ei din guinee.
SARAH: Ptiu! (li întoarce dispreţuitoare spatele şi vrea să iasă. în uşă o întâmpină Miss Donald.)
SCENA 5 MISS DONALD, cei dinainte
MISS D[ONAI,D] (Sarei, care îi iese în întâmpinare): Aş putea vorbi
cu stăpâna casei, copilă dragă? SARAH: De ce nu? lat-o.
MISS D. (teatral): Doamnă hangiţă, am auzit că în această casă o să fie adusă o idioată. De aceea doresc să am şi eu o cameră aici.
RIVERS: Avem chiar gata pregătită o odaie splendidă. Sarah!
Du-te şi arată stimatei domnişoare camera. SARAH (aparte): De-ar fi trimisă domnişoara de protectoarea
mea de la Londra!
(Iese cu Miss D.)
SCENA 6 DOAMNA RIVERS, CRABB
RIVERS: Dar bine, Crabb, în ce hal arăţi! Doar nu vei fi vrând să te cununi chiar în straie de barcagiu?
CRABB: Păi, se poate? Eu, cel mai bogat pescar din ţinut? Am avut grijă dinainte. Era al dracului de întunecat spre apus - o ploaie mi-ar fi făcut costumului de ginere o pagubă mai mare decât o guinee şi eu n-am câştigat decât atât. Fii liniştită, mamă-soacră, am totul cu mine, într-o legăturică, şi o să-mi daţi voie să mă gătesc într-o odăiţă. O să vă fac cinste şi o să mă înfăţişez ca un
flăcău fără CUSUr. (Crabb îşi ia legăturica şi o desface cu gesturile unui cărpănos.)
SCENA 7 Cei dinainte
SARAH (intră cu un aer tulburat. Aparte): Străina nu vine de la Londra, vine de la Dublin. Acum chiar nu mai am nimic de aşteptat de-acolo.
(între timp C[rabb] şi-a scos hainele şi vrea să intre în birou, dar este oprit de Sarah.)
SARAH: Hei, stai. Acolo nu ai voie. Odaia este pregătită pentru
idioată, şi ea poate pica în orice clipă. CRABB (înfăşoară hainele în pânza boccelei şi le aşează pe un scaun): Pentru
idioată? Aşa, aşa! Păi sigur, ea are întâietate. He, he, he.
De n-ar fi idioată, n-ar fi nunta. SARAH (indignată): Din pricina banilor pe care i-a făgăduit
domnul cel străin? Adică doar în speranţa unui dar
738
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
739
bogat. Vezi, mamă, că am dreptate când spun că nu se însoară cu mine decât din interes?
CRABB: La dracu, asta e o insultă. Eu înţelegeam cu totul altceva. Un idiot aduce totdeauna noroc. E o binecuvântare pentru ai casei. Nici n-a intrat bine idioţia aici în casă, că-i şi urmează nunta. Unde se află un idiot, toate merg în plin. Şi la casa părinţilor mei s-a văzut asta. Tatăl meu a reuşit să agonisească o avere frumuşică; cum credeţi că s-a întâmplat? He, de ce?
SARAH: Pentru că dumneavoastră aţi adus noroc, domnule Crabb.
CRABB: Eu! Ferească Sfântul! Dar unul dintre fraţii mei. A, ce nerod era, nerod de tot, nerod ca un batog! Ehei! Eu sunt cu totul altfel. He, he! Ochiul meu e peste tot, iar pe deasupra am şi minte. Eu mă gândesc la toate, mă îngrijesc de toate. Uite! Aveţi îndată dovada! Când plăteşte domnul străin, aş vrea să fiu şi eu de faţă.
SARAH: Pentru zestre?!
CRABB: Păi da, totdeauna trebuie să te îngrijeşti de asta; asta se cheamă rânduială în afaceri, nu interes. He, he! Eu mă îngrijesc şi de dumneavoastră, domnişoară, când ţin socoteala câştigului meu; nu-i aşa, mamă-soactă? Aici mai am însă o mică îndoială. Dacă omul negru vă aduce idioata şi v-o lasă pe cap? Vă sfătuiesc, mamă-soacră, să fiţi prevăzătoare, puneţi-vă la adăpost. Nu-1 lăsaţi să plece până nu vă plăteşte bine şi spuneţi-i că dacă nu vine s-o ia pe idioată la ceasul hotărât, atunci nu-i mai daţi nici o coajă de pâine, o daţi pe uşă afară, eu cel puţin nu dau un penny pentru ea, asta v-o declar din capu locului, ca să nu se ivească pe urmă neînţelegeri conjugale.
(Se aud glasuri bărbăteşti.)
RIVERS (se uită pe fereastră): Vine stiăinul cu idioata — jumătate din sat se ţine după ei!
SCENA 8
Doi hamali aduc înăuntru un cufăr greu. Imediat în urma lor: STRĂINUL IDIOATA (aceasta e îmbrăcată ţărăneşte. Părul în bucle dezordonate. Privirea rătăcită, pironită într-unui şi acelaşi punct), CEI DINAINTE (Crabb, la intrarea Idioatei, se refugiază îndărătul mesei. Sarah se uită la acesta din urmă cu compătimire.)
IDIOATA (îşi apropie gura de urechea străinului, parcă ar vrea să-i şoptească ceva, şi rosteşte destul de tare): Kebly vrea să plece!
STRĂINUL: Nu, Kebly, rămâi aici; aici eşti primită cu dragă inimă. Nimeni nu-ţi face vreun rău. Toţi din jur îţi sunt prieteni.
IDIOATA (cu ochii larg deschişi si tărăgănat): Prieteni? Prieteni? Aşa! Asta e foarte frumos!
(Idioata o zăreşte pe doamna Rivers, se uită lung la ea şi apoi râde în hohote.)
STRĂINUL: De ce râde Kebly?
IDIOATA (se trage de şorţ şi zice râzând): Lui Kebly îi e foame -
Kebly trebuie să mănânce ceva.
(Rivers iese.)
CRABB: Ia te uită, asta vădeşte totuşi judecată. Nu există mijloc mai bun împotriva foamei decât să mănânci ceva. După înfăţişarea ei de prostănacă, n-aş fi crezut-o în stare de atâta judecată.
(Idioata se uită la Crabb. Îşi fixează mai mult decât de obicei privirea asupra lui. Crabb devine neliniştit, caută să se ascundă îndărătul Sarei; totuşi Kebly se aşează mereu astfel încât să-t poată vedea. între timp.)
STRĂINUL (către Sarah): Unde este odaia pregătită pentru idioată? (Sarah i-o arată. El porunceşte hamalilor să ducă cufărul înăuntru. Rivers vine cu o bucată de turtă dulce şi o dă idioatei, care mănâncă din ea.)
STRĂINUL: Văd că pupila mea va fi bine îngrijită aici. Nu aveţi a face cu un nerecunoscător, oameni buni, îmi voi îndeplini conştiincios făgăduiala. Ca să vă dau o
740
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
741
dovadă despre aceasta, luaţi colea 25 de guinee, jumătate din suma stabilită.
RIVERS fa banii): Dumnezeule! Nu e nevoie să plătiţi dinainte, înălţimea voastră să fie încredinţat că o voi trata pe scumpa copilă ca pe propria mea fiică.
SARAH: Iar eu ca pe o soră.
CRABB: Iar eu ca pe soţia mea.
KEBLY (nu mai mănâncă): Soţie - eu SOţia ta! (Râde nestăpânit.)
CRABB: Uite, uite, gândul la o nuntă o face să râdă - şi cu ce ochi s-a uitat la mine, cu ce ochi!
(Kebly pune restul de turtă dulce pe hainele lui Crabb.)
STRĂINUL (încet): Da, e ciudat, măritiş şi căsătorie au ajuns idee fixă pentru ea. Şi numai în această privinţă vorbeşte uneori cu destulă judecată.
SARAH (opriveşte mişcată. Aparte): O, Doamne, poate i s-a întâmplat şi ei ca şi mie.
STRĂINUL (încet către hangiţă): Lăsaţi-o să facă ce vrea, doamnă hangiţă, e bună din fire. îngăduiţi-i orice plăcere! Chiar dacă în zburdălnicia ei copilărească distruge sau sparge ceva, plătesc eu tot.
D-NA RIVERS: Foarte bine, înălţimea voastră. (Aparte.) Cele 25 de guinee mi-au alungat orice reţinere.
STRĂINUL: Mai am de rânduit nişte lucruri în sat. Dar mă întorc imediat, (lese.)
SCENA 9 Cei dinainte, fără STRĂIN
KEBLY (nu-l urmăreşte deloc cu privirea pe străin. Sarei): Hai Să ne jucăm
amândouă; toată ziua trebuie să te joci cu mine, Sarah!
(Rivers se duce în odaia alăturată.)
SARAH (mirata): îmi ştie deja numele.
CRABB: De la mine 1-a aflat.
KEBLY (cu patimă): Vrei să te joci cu mine toată ziua?
SARAH (îi mângâie obrajii): Aş fi bucuroasă să rămân lângă tine, dragă Kebly, dar o să mă cheme îndată toţi, pentru că astăzi mă mărit.
KEBLY (râzând): Să te măriţi? Asta e foarte frumos. Şi eu vreau să mă mărit tot astăzi - neapărat.
CRABB: Ce caraghios! Chiar astăzi? Ea îşi închipuie că măritişul se face la repezeală, aşa cum mănânci turtă dulce.
KEBLY: Dar Sarah trebuie să se joace cu Kebly, dacă nu (facepe îmbufitata, bătândcu piciorul în pământ), Kebly se înfurie grozav! (Rivers se întoarce în cameră.)
CRABB (către Rivers): Uită-te numai, mamă-soacră, ce poruncitor se poartă şmechera asta mică. Ea vrea să se joace şi gata, nu-i pasă de nimeni. Dar trebuie să-i faci pe voie, din pricina celor 25 de guinee pe care îi mai avem de primit.
RIVERS: O, Doamne! Doar nu ştie ce face!
CRABB: Şi chiar de-ar şti ce face, pentru 25 de guinee poate
să-şi permită orice. Duceţi-vă cu ea, domnişoară
mireasă, dacă asta vrea, iar în timpul ăsta eu am să mă
echipez ca mire. SARAH: Fac bucuroasă orice mă îndepărtează din apropierea
d-tale. (O prinde pe Kebly de mână.) Haide, fetiţă, merg cu
tine şi vreau să ne jucăm.
KEBLY (Sare în sus de bucurie; apoi deodată rămâne locului şi se uită îndelung, „binevoitor", la Sarah. Chiuie din senin.) Bravo! Kebly cu Sarah! Sarah cu Kebly! (Se lasă condusă afară de Sarah.)
SCENA 9 [sic]
DOAMNA RIVERS, CRABB
CRABB: Te apucă groaza când te uiţi la ea. Ştiţi sigur, mamă-soacră, că în pungă sunt 25 de guinee?
742
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
743
RIVERS: Sigur că sunt. Am verificat imediat - e aur curat. CRABB: Dar mai sunt oare în pungă? Am auzit despre vrăjitori... RIVERS: Dar cine mai e atât de prost să creadă. Vezi mai bine de te îmbracă fără zăbavă. (Iese.)
SCENA 10
CRABB (singur): Tranca-fleanca, femeile nu vor să ştie de lucruri cu judecată. Doar sunt altele mai importante decât zestrea. Desigur, nu pentru ea, care trebuie s-o dea, dar pentru mine, care o primesc. Auzi colo, 50 de guinee -sunt bani, nu glumă. Şi ce frumoasă este fata mea! Pe toţi dracii! Toată lumea mă pizmuieşte! Na! dar şi eu cum o să arăt alături de ea! In costumul de ginere eşti CU totul altul! (îşi caută bocceaua şi găseşte pâinea cu unt pusă deasupra ei.) Ei drăcia dracului! Asta tot prostănaca aia a făcut-o în prostia ei. Noroc că nu e nici o pată, altfel nu ştiu ce S-at fi întâmplat. (îmbracă vestă cea nouă.) Uite-aşa, să fiu şi eu spălat şi lustruit. Colo e ceva de spălat, atunci să ne facem şi noi ceva mai albi. (Se duce la lavoar şi se spală.)
SCENA 11
nu mi-ai făCUt-O pe gratis. (Se îndreaptă spre ea cu pumnul ridicat; ea îl ocoleşte cu dibăcie şi ţipă: „Ah. nu! Ah, nu! Ah, nu!")
SCENA 12
WILLIAM, cei dinainte ([Crabb] se repede, îl împinge pe Willy deoparte)
WILLY: O laşi imediat în pace pe biata fată? Nu ţi-e ruşine? Vezi să nu te potolesc eu pe dumneata, de-o să trebuiască să stai trei săptămâni liniştit în pat.
CRABB: Ei, ei, ce-ţi pasă dumitale?
WILLY: De o fiinţă nenorocită ca aceasta îi pasă oricui ate inima la locul ei, şi nici un flăcău curajos n-ar îngădui ca fata să fie atinsă de o mână netrebnică.
KEBLY (făcândo reverenţă): Kebly mulţumeşte.
WILLY (aparte): Acum nu ştiu dacă îmi mulţumeşte serios, sau ca o idioată.
(Kebly izbucneşte deodată în râs si îşi ascunde faţa cu şorţul. După o clipă îşi înalţă capul şi scoate din buzunar, în mare taină, o cochilie de scoică pe care o dă lui William.)
WILLY (o ia): Sărmana fată! (Se uită la scoica.) A, dar ce este asta? Pe ea sunt litere: „Wil-ly". Alia, asta trebuie s-o citesc în taină. Domnul să ne ocrotească! (Iese.)
KEBLY, CRABB
(Kebly intră pe nesimţite înăuntru, se strecoară îndărătul lui Crabb şi-l împinge cu capul în lighean.)
CRABB (scuipa): Ptiu, drace! Asta întrece orice măsură, chiar la o nebună! Pe ăştia nu-i potoleşti decât cu o pedeapsă corporală, vorba cuminte nu dă roade aici. Stai tu, nebuno, asta
SCENA 13
IDIOATA, CRABB
CRABB: Iar am rămas singur cu fiinţa asta îngrozitoare. Mai bine mă duc în camenet şi mă îmbrac pentru nuntă.
(Iese.)
744
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
745
SCENA 14
IDIOATA, STRĂINUL, MAGNIFICUS, DOAMNA RIVERS
(Magnificul se aşează la masă în stânga. Străinulşade la dreapta lui. Kebly în stânga, la fereastră.)
STRĂINUL: Aşadar, ce doriţi?
MAGNIFICUS: Domnul meu, la drept vorbind, eu pun întrebări. N-aş avea, la adică, să vă dau nici un răspuns, dar sinceritatea este meseria mea. Mi se pare foarte plauzibil ca îndărătul poveştii cu acea fată care se află la fereastră să se ascundă ceva, care face necesară intervenţia autorităţii. Acum, după ce v-am dat lămuriri cu toată politeţea, nici dumneavostră nu vă veţi opune să satisfaceţi întrebările mele oficiale. Răspundeţi-mi aşadar fără teamă şi fără reticenţe: fiinţa femeiască vă aparţine?
STRĂINUL (râzând): Tocmai că nu pot spune că fata îmi aparţine. MAGNIFICUS: Cum vă numiţi? STRĂINUL: Richard.
MAGNIFICUS: Richard-Richard — ce vrea să zică asta?
STRĂINUL: Richard Inimă de Leu în nici un caz.
MAGNIFICUS: Nu-nu - atunci cum?
STRĂINUL: Pentru astăzi doar Richard.
MAGNIFICUS: Pentru astăzi — se ştie ş.a.m.d. - atunci mâine?
STRĂINUL: Da, trebuie să aşteptaţi un pic, până mâine.
MAGNIFICUS (pentrusine): Aha! Semn rău, ăsta e un îndărătnic. (Către Kebly.) Hei, fata de la fereastră! Hei! Pst! Mamzel! (Kebly se uită afară pe fereastră şi-i întoarce spatele.) Reprezentantului legii trebuie să i se dea ascultare.
STRĂINUL (se duce spre ea şi o atinge pe umăr): Kebly! Vrea Să-ţi vorbească. Du-te.
(Kebly tune cu mare repeziciune spre Magnificus şi se aşează în poziţie de box.)
MAGNIFICUS: Asta e, la drept vorbind, lipsă de respect, dar se ştie ş.a.m.d.
(Kebly îl priveşte cu dispreţ.)
MAGNIFICUS: Cum te cheamă?
(Kebly tuşeşte.)
MAGNIFICUS (imitând): Ăsta nu e deloc un nume creştin. D-NA RIVERS (făcând o reverenţă): Fata se numeşte Kebly, severitatea voastră. MAGNIFICUS: Kebly? Ei bine, Kebly, ce face papa? KEBLY (râde ştrengăreşte): Se ceartă cu mama. MAGNIFICUS: Aşa, aşa, şi mama ce face? KEBLY: Se ceartă cu papa.
MAGNIFICUS (clătinânddin cap): Hm, hm! O căsnicie dezbinată?
Aşadar un copil fără supraveghere. Ne apropiem! De
unde vii tu aici, copila mea? KEBLY (rezervata): Unde am fost se mânca. MAGNIFICUS: Aşa! Se mânca. Ce se mânca? KEBLY (cu importanţă): Cartofi.
MAGNIFICUS: Victorie! Ştiu, adică geniul meu a aflat-o! Este
din Londra! Nicăieri pe lume nu se mănâncă atâţia
cartofi ca la Londra! STRĂINUL (râzând): Asta îmi place mei la bătrâni! MAGNIFICUS („La bătrâni?" Aşteaptă numai.): Nu ai a te
plânge de acel domn? KEBLY (se duce la străin şi-şi aşează cu gingăşie mâna pe a acestuia): Ba da,
ba da, ba da!
STRĂINUL: Mă mir doar cum puteţi întreba despre asemenea
lucruri jignitoare. MAGNIFICUS: Fiţi calm, domnule, începe să se îngroaşe
gluma. Spune, Kebly, domnul acesta nu te-a răpit
cumva de la părinţii tăi? KEBLY (vorbindpeltic): Papa-mama, papa-mama.
746
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
747
MAGNIFICUS: Nu mi-am putut închipui că sufere de dorul casei ei! înţeleg tot. N-a vrut să te facă să-ţi pierzi urma? Hai? Nu cumva din pricina unei moşteniri? Cum? Vorbeşte!
(Străinul râde. Kebly râde împreună cu el: „Ba da, ba da, ba da!") MAGNIFICUS: Da - se ştie ş.a.m.d. Asta e ca şi o mărturisire.
Treaba e limpede şi de netăgăduit. (Cătrestrăin.) Trebuie
să mă asigur în privinţa persoanei dumneavoastră; nu
mai aveţi dreptul să părăsiţi acest loc! STRĂINUL (pentru sine): Prostănacul poate să mă pună în mare
încurcătură.
(Kebly se învârteşte fără grijă în jur; n-a priceput nimic din toate acestea.)
MAGNIFICUS: Afară doar dacă sunteţi în stare să depuneţi o cauţiune de 50 de galbeni.
STRĂINUL: Păi, asta o pot face pe loc. (îi da banii.) Mâine sper să pot ridica vălul care ascunde întreaga taină; până una alta vă poftesc pe toţi la ospăţul de nuntă pe care am de gând să-1 ofer acestor oameni de treabă, din recunoştinţă pentru primirea bietei Kebly. O să fiţi şi dumneavoastră, domnule notat, oaspetele meu, nu-i aşa?
MAGNIFICUS: Doar nu mă luaţi drept o persoană din rândul magistraţilor care umblă după o friptură şi o cană de Porter sau o sticlă de sherryi Altminteri nu mă
împotrivesc. (Cu glas scăzut către d-na Rivers.) Doar ca Să nu-1
scap din ochi.
(Magnificus iese.)
CRABB: Ia spuneţi-mi, mamă-soacră (Sarah intră la rostirea acestor cuvinte), când am să mă însor, la urma urmei? Nu mai pot aştepta, vreau să mă prezint domnişoarei mirese în costum de mire.
DOAMNA RIVERS: Peste două ceasuri.
SARAH: O, Doamne! Atât de curând?
IDIOATA (se agaţă cu privirea de Sarah. Deodată o apucă de mână şi-i dă
o a doua cochilie de scoică): Kebly îi dăruieşte asta Sarei! CRABB: La dracu! Iarăşi o scoică!
SARAH (se uită la scoica primită şi descifrează pe ea: Ke-b-ly. Se uită mirată la Kebly, dar aceasta se ocupă netulburată de şorţul ei): Cum poate o biată fată ca ea să scrie atât de bine şi de citeţ? E aproape de necrezut. Ah, să mă uit îndată mai cu luare-aminte. (Iese.)
1 SCENA 15
CRABB (vrea să o urmeze, dar idioata îl apucă zdravăn de haină şi-l întoarce spre ea; înspăimântat): Poftim! Ce-ai cu mine?
KEBLY (poruncitor): Kebly vtea să se mărite cu tine.'
CRABB (râzând); Cred şi eu!
KEBLY: Kebly vrea! Kebly vrea! Kebly vrea!
STRĂINUL (tot intewălul în care nu vorbeşte o observă atent pe idioată. 1i I şopteşte lui Crabb la ureche): N-o contrazice, prietene,
' altminteri începe să se înfurie.
CRABB: Pe toţi dracii! Pentru numele lui Dumnezeu!
KEBLY (se agaţă de braţul lui Crabb): Crabb vrea? Crabb vrea?
CRABB (tremurând; rânjind): De ce nu? O să fim o pereche pe i cinste. Mă şi invidiez.
KEBLY (îl mângâie pe Crabb): Kebly vrea să aibă o coroniţă de mireasă frumoasă. Tu ttebuie să culegi flori din grădină pentru ea. Vino, vino!
CRABB: Acum, lapromanadă...
STRĂINUL: Urmeaz-o! Doar e ideea ei fixă. îi faci pe plac -altfel...
CRABB: O, preasupus servitor! M-am dus.
(Iese cu Kebly. Străinul vrea să plece şi el.)
748
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
749
DOAMNA RIVERS: O, vă rog, domnule, mai aşteptaţi o clipă, e o doamnă străină aici, iat-o!
SCENA 16 MISS DONALD, cei dinainte (salutări)
MISS DONALD: încă de ieri am avut onoarea, domnule, să vă văd la ţărm cu o domnişoară care, după cum vorbeşte lumea din sat, este idioată. Această împrejurare m-a determinat să-mi iau o cameră în această casă.
STRĂINUL: Vă rog să-mi daţi lămuriri mai precise.
MISS DONALD: N-am motiv, domnule, să vă ascund planul meu; sunt actriţă.
STRĂINUL (mirat): Actriţă!
MISS DONALD: Se înţelege că doar o actriţă la un teatru de provincie; îmi fac totuşi iluzii că am tot atât talent cât oricare altă artistă a scenei londoneze.
STRĂINUL (cam ironic): Cine ar putea fi atât de nepoliticos să se îndoiască de aceasta.
MISS DONALD (cuardoare): O au acolo, bunăoară, pe Siddons, iar Curtea şi oraşul se înşală amarnic cu privire la perfecţiunea acestei interprete. V-o spun eu, domnule, Siddons nu are nici joc adevărat, nici entuziasm; nu înţeleg cum se poate lăsa înşelat astfel publicul.
STRĂINUL: Nu înţeleg nimic din toate acestea. Actriţa Siddons îmi este complet necunoscută.
MISS DONALD: Nici eu n-am văzut-o decât o singură dată, şi anume pe scenă, dar una ca mine îşi dă seama de la prima privire de marele talent. Siddons este cu totul mediocră, şi cu toate acestea este copleşită cu bani şi onoruri. Numele meu e miss Donald, domnule, şi joc
pe scena teatrului din Dublin. Năzuinţa mea e să ajung la Londra, domnule, Londra este locul unde poţi să-ţi câştigi faima, fericirea. Eu ştiu ce pot. Nu sunt vanitoasă. Nimeni nu poate spune că am o părere exagerată despre mine însămi. Dar ceea ce poate o Siddons pot şi eu. Intenţiile unei Siddons le ghicesc...
STRĂINUL (zâmbindcam batjocoritor): O, vă rog, vă asigur că am cea mai înaltă părere despre aptitudinile dumneavoastră teatrale - numai că nu pricep cum de sunt amestecat în planul doborârii [doamnei] Siddons.
MISS DONALD (cu importanţa): La Londra se va juca o nouă piesă cu titlul Idioată. Cum mie nu-mi poate scăpa nici unul din primele roluri, la Dublin mi-a revenit rolul principal din această piesă. Oferindu-se aici o ocazie atât de bună, vreau s-o studiez, cu îngăduinţa dumneavoastră, pe fata cu mintea rătăcită pe care aţi adus-o aici. Să nu-mi scape nici o privire, nici un gest, nici o atitudine, şi astfel nădăjduiesc să repurtez cu rolul un triumf care să mă aducă în capitală. Sper că nu aveţi nimic împotrivă să rămân un timp în preajma nefericitei fiinţe?
STRĂINUL: Sunt foarte bucuros, Miss, să vă întind mâna, dacă doriţi s-o studiaţi pe Kebly şi nu mi-ar putea face decât plăcere dacă prin aceasta aţi avea de profitat în arta dumneavoastră.
SCENA 17 KEBLY, cei dinainte
(Kebly vine împodobită cu o coroniţa bizară, cu intenţia de a ajunge la mijlocul scenei pentru a se arăta străinului, dar, îndată ce o zăreşte pe Miss Donald, se retrage, sfioasă şi temătoare, încet, până la uşă.)
750
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
751
STRĂINUL: Nu te teme, Kebly, această doamnă este actriţă şi, tocmai pentru că este actriţă, vrea să te cunoască mai îndeaproape.
(Kebly înaintează încet şi o fixează pe lady cu o privire care nu spune nimic. După aceea se opreşte în mijlocul încăperii, îşi prinde şorţul zâmbind, îşi leagănă trupul încoace şi încolo, fără a-şi mişca picioarele din loc, parcă ar visa că dansează. In tot acest interval îşi ţine mereu obrazul pe jumătate întors de la străin. Intre timp, Miss Donald se adresează străinului, fără a o slăbi nici o clipă din ochi pe Kebly):
Este într-adevăr cât se poate de drăguţă, rătăcirea ei n-o face deloc respingătoare, iar dacă izbutesc să-i copiez întreaga fiinţă, acest lucru va avea un efect cât se poate de convingător de pe scenă. (Către Kebly.) Nu vrei să te uiţi deloc la mine, copilă dragă?
KEBLY (dă pe neaşteptate drumul la şorţ, înspăimântată, şi-şi acoperă faţa cu mâinile): O, nu, o, nu, o, nu! Kebly este mireasă - Kebly se ruşinează.
MISS DONALD: Ah, această încântătoare naivitate! îmi va fi într-adevăr greu să imit acest personaj caracteristic.
SCENA 18 CRABB, cei dinainte
KEBLY (sare imediat în faţa lui şi-lprinde de mână): Crabb O părăseşte pe Kebly a sa? Kebly vrea să fie mereu cu tine! Cu mirele ei. Ea îl iubeşte mai mult decât turta dulce!
CRABB (înclinându-se stângaci): Prea multă cinste, sunt cât se poate de fericit!
KEBLY: Mirele ei o iubeşte pe Kebly?
CRABB: Foarte - se-nţelege - Crabb o iubeşte grozav pe Kebly! KEBLY (îşi aşează capul pe pieptul lui, murmurând): Atunci Kebly e
fericită şi sănătoasă! Kebly este alungată peste tot, Kebly nu este iubită de nimeni - ah! asta a îmbolnăvit-o!
(Plânge tare, cu sughiţuri. Deodată idioata îşi şterge lacrimile cu şorţul
izbucneşte într-un râs cristalin şi sare în jurul lui Crabb). CRABB: Vai de tine, băiete! Acum se înfurie nebuna! KEBLY: Ha, ha, ha! Acum Kebly are un bărbat! Un bărbat
împopoţonat! Pe tine! (Arţăgoasă, arătând spre pieptul lui.) Pe
tine!
CRABB: O, Doamne!
KEBLY (rugătoare): Nu te teme de Kebly - Kebly nu e supărată -
nu! nu! - ... Nu e şi frumoasă Kebly? CRABB: Se înţelege - teribil de frumoasă. KEBLY: Mai frumoasă ca Sarah? CRABB: Mai e vorbă!
KEBLY (în taină): Atunci, mirele lui Kebly trebuie să afle ce nu
ştie nimeni! Pst! Kebly este foarte bogată! CRABB: Bogată?!!
KEBLY: Crezi că Kebly spune minciuni? Kebly îşi face bărbatul atât de bogat, atât de bogat, atât de bogat! Dar asta nu trebuie s-o ştie nimeni, altfel vin şi o mărită pe Kebly pentru bani - tu eşti altfel! Tu ai iubit-o pe Kebly şi ai crezut că Kebly e săracă - ah! Ai fost un prost. Da, da, o să-ţi arate ea ţie ce cadou îi face mamei sale - da -o să-ţi arate ea ţie - aşteaptă numai! Kebly se întoarce!
(Iese în încăperea [alăturată].)
CRABB (bate din palme): Hopa! Nu-i ciudat?
KEBLY: Uită-te numai aici! (li arată un săculeţ, pe care scrie: 100 #, apoi unul cu 200 #, cu 150 #.)
CRABB: Şi mai pretind că fata e nebună! Nu vorbeşte mai cu judecată decât mii altele? Şi este şi mai frumoasă, ce mai.
KEBLY (a pus sacii la loc): Crezi oare că ai văzut tot? (Râzând.) Kebly are mai mult, Kebly are mult mai mult!
CRABB: Vrei cu adevărat să mă iei de bărbat? Vorbeşti serios, nu e o toană când mă numeşti mirele tău?
KEBLY: Kebly nu minte, ea a venit aici numai pentru a face fericit un om care o iubeşte. Dar... dar... dar...
750
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
751
STRĂINUL: Nu te teme, Kebly, această doamnă este actriţă şi, tocmai pentru că este actriţă, vrea să te cunoască mai îndeaproape.
(Kebly înaintează încet şi o fixează pe lady cu o privire care nu spune nimic. După aceea se opreşte în mijlocul încăperii, îşi prinde şorţul zâmbind, îşi leagănă trupul încoace şi încolo, fără a-şi mişca picioarele din loc, parcă ar visa că dansează. în tot acest interval îşi ţine mereu obrazul pe jumătate întors de la străin. între timp, Miss Donaldse adresează străinului, fără a o slăbi nici o clipă din ochi pe Kebly):
Este într-adevăr cât se poate de drăguţă, rătăcirea ei n-o face deloc respingătoare, iar dacă izbutesc să-i copiez întreaga fiinţă, acest lucru va avea un efect cât se poate de convingător de pe scenă. (Către Kebly.) Nu vrei să te uiţi deloc la mine, copilă dragă?
KEBLY (dă pe neaşteptate drumul la şorţ, înspăimântată, şi-şi acoperă faţa cu mâinile): O, nu, o, nu, o, nu! Kebly este mireasă - Kebly se ruşinează.
MISS DONALD: Ah, această încântătoare naivitate! îmi va fi într-adevăr greu să imit acest personaj caracteristic.
SCENA 18 CRABB, cei dinainte
KEBLY (sare imediat in faţa lui şi-l prinde de mână): Crabb O părăseşte
pe Kebly a sa? Kebly vrea să fie mereu cu tine! Cu mirele ei. Ea îl iubeşte mai mult decât turta dulce!
CRABB (îndinâtidu-sestângaci): Prea multă cinste, sunt cât se poate de fericit!
KEBLY: Mirele ei o iubeşte pe Kebly?
CRABB: Foarte - se-nţelege - Crabb o iubeşte grozav pe Kebly!
KEBLY (îşi aşează capul pe pieptul lui, murmurând): Atunci Kebly e fericită şi sănătoasă! Kebly este alungată peste tot, Kebly nu este iubită de nimeni - ah! asta a îmbolnăvit-o!
(Plânge tare, cu sughiţuri. Deodată idioată îşi şterge lacrimile cu şorţul, izbucneşte într-un râs cristalin şi sare în jurul lui Crabb).
CRABB: Vai de tine, băiete! Acum se înfurie nebuna!
KEBLY: Ha, ha, ha! Acum Kebly are un bărbat! Un bărbat
împopoţonat! Pe tine! (Arţăgoasă, arătând spre pieptul lui.) Pe
tine!
CRABB: O, Doamne!
KEBLY (rugătoare): Nu te teme de Kebly - Kebly nu e supărată -
nu! nu! - ... Nu e şi frumoasă Kebly? CRABB: Se înţelege - teribil de frumoasă. KEBLY: Mai frumoasă ca Sarah? CRABB: Mai e vorbă!
KEBLY (în taină): Atunci, mitele lui Kebly trebuie să afle ce nu
ştie nimeni! Pst! Kebly este foarte bogată! CRABB: Bogată?!!
KEBLY: Crezi că Kebly spune minciuni? Kebly îşi face bărbatul atât de bogat, atât de bogat, atât de bogat! Dar asta nu trebuie s-o ştie nimeni, altfel vin şi o mărită pe Kebly pentru bani - tu eşti altfel! Tu ai iubit-o pe Kebly şi ai crezut că Kebly e săracă - ah! Ai fost un prost. Da, da, o să-ţi arate ea ţie ce cadou îi face mamei sale — da — o să-ţi arate ea ţie - aşteaptă numai! Kebly se întoarce!
(Iese în încăperea [alăturată].)
CRABB (bate din palme): Hopa! Nu-i ciudat?
KEBLY: Uită-te numai aici! (îi arată un săculeţ, pe care scrie: 100 #, apoi unul cu 200 #, cu 150 #.)
CRABB: Şi mai pretind că fata e nebună! Nu vorbeşte mai cu judecată decât mii altele? Şi este şi mai frumoasă, ce mai.
KEBLY (apus sacii la loc): Crezi oare că ai văzut tot? (Râzând.) Kebly are mai mult, Kebly are mult mai mult!
CRABB: Vrei cu adevărat să mă iei de bărbat? Vorbeşti serios, nu e o toană când mă numeşti mirele tău?
KEBLY: Kebly nu minte, ea a venit aici numai pentru a face fericit un om care o iubeşte. Dar... dar... dar...
752
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
753
bătrâna doamnă din casă nu poate suferi ata. Ea nu i-1 lasă lui Kebly pe bărbatul frumos, deştept, ea va... CRABB: Ce va... ea! Ea nu va... nimic! Sunt încă liber şi pot lua pe cine vreau! Cu tine mă însor, pe onoarea mea! Poftim, iată mâna mea! De când ai bani, pari cu adevărat în toate minţile; şi chiar de n-ar fi aşa, dacă tu ai mai puţină minte, apoi am eu, în schimb, mai multă! Cu săculeţi plini de bani, trecem drept cea mai deşteaptă pereche din întreaga Anglie. Kebly, să faci ce-ţi spun eu — înţelegi ce-ţi spun, nu-i aşa?
(Kebly da din cap afirmativ.) CRABB: Pune toţi sacii înăuntru colea, pentru ca lumea să vadă imediat ce căsătorie bună fac eu. Ce-o să mă mai distrez când o să văd ce au să se mire şi cât au să mă pizmuiască. Mai ales Satah - ce ochi o să facă! Ea, oricum, nu avea ochi decât pentru Willy, un coate-goale cate n-are ce mânca; acum îşi primeşte pedeapsa, n-are decât să se mărite cu el, eu te iau pe tine, cu toate cusururile tale, dar şi cu toţi săculeţii tăi. Mă duc chiar acum la babă şi-i spun ce am de gând. (Iese. In timp ce Crabb rosteşte aceste cuvinte, Kebly aşează pe masă toţi sacii care an etichete asemănătoare şi-i acoperă cu o pânză. Iese in cabinet.)
SCENA 19 STRĂINUL, MISS DONALD
M1SS DONALD: O, cum rămâne totdeauna imitaţia în urma modelului! Modelul poartă în sine amprenta caracteristică a realităţii! Ce greu e să atingi acest lucru cu mijloacele artei! De data aceasta însă mie îmi va reuşi, iar dacă Siddons îşi însuşeşte acest rol la Londra, ceea ce se întâmplă cu siguranţă, pentru că face curte
poeţilot, îi este cu neputinţă să-1 joace aşa cum îl voi juca eu în urma studiilor din această zi.
STRĂINUL: Adică doamna Siddons face curte poeţilor?
MISS DONALD: O, e o reptilă! Ştie să se ploconească şi să se mlădieze acolo unde îi dictează interesul. îi copleşeşte pe scriitori cu linguşeli, iar aceştia sunt nişte prostănaci destul de vanitoşi ca să creadă orice. Zâmbiţi, domnule? Credeţi că exagerez? întrebaţi pe oricare alt cunoscut din capitală şi veţi avea confirmarea spuselor mele.
STRĂINUL: Că poeţii sunt nişte prostănaci vanitoşi e lucru ştiut. Adesea confirm acest lucru, cu excepţia faptului că ei se bucură de cea mai mare parte a succesului, de care ar trebui să se bucure actorii; cu toate acestea, se ştie că poeţii se pot socoti fericiţi când rolurile lor sunt ptezentate pe scenă de talente ca al dumneavoastră, bunăoară. Altminteri relaţiile din teatru îmi sunt absolut străine, iar pentru sinceritatea măgulirilor doamnei Siddons nu am câtuşi de puţin intenţia să mă pun chezaş. Doamnele din teatru sunt acuzate de o vanitate exagerată - pe dumneavoastră vă exclud, fireşte, din rândul acestora - iar vanitatea obişnuieşte să primească cu plăcere măguliri, rareori să le ofere. Dacă dumneavoastră, doamnă, veţi lua locul lui Siddons, atunci vom putea vorbi de sinceritate şi modestie.
MISS DONALD (înclinându-se foarte îndatoritoare. Aparte): In clipa asta mi se pare foarte amabil.
(în faţa uşii se aud glasuri: „Să fie cu noroc!")
SCENA 20
Cei dinainte, WILLIAM şi SARAH (vin foartre veseli, mănă-n mână, săltănd de bucurie); apoi: DOAMNA
754
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
755
RIVERS, MAGNIFICUS, la urmă CRABB (cu aerul şi atitudinea unui om mândru şi bogat).
DOAMNA RIVERS (ii întinde foarte emoţionata mâna lui Willy): Ia-0 pe fiica mea, William, şi fă-o fericită! Mai bine o dau unui băiat sărac, cum eşti dumneata, decât unui tont ahtiat după bani, care şi-a vârât acum în cap să se însoare cu o nebună pentru că are câteva coroane!
CRABB: Câteva coroane? Mi-e milă de voi, creaturi de nimic! Ce mai reverenţe o să faceţi cu toţii când o să vedeţi ce-mi aduce Kebly.
DOAMNA RIVERS (îi întoarce spatele. Către Magnificus): în fine, hârtiile sunt în regulă?
MAGNIFICUS: Mireasa şi mirele au semnat, eu domnul notar, de asemenea, mă aflu aici ca martor, ergo nu mai lipseşte decât semnătura mamei. Se ştie ş.a.m.d.
DOAMNA RIVERS (semnează, uitându-se urât la Crabb): Acum poţi să te ştergi frumuşel pe bot, domnule Crabb, Sarah îşi are partea ei.
(Sarab şi Willy îi strâng bucuroşi mâinile.)
CRABB: Ia te uită la ei! Cum n-o să mai crâcniţi! Cum o să vă piară la toţi piuitul! La toţi! O astfel de bogăţie e a mea - asta e zestrea lui Kebly. (A ridicat pânza de pe saci.) Ei? Ha?
(Un „ah! uite!" general.) STRĂINUL (cât se poate de calm): Dar aţi verificat şi conţinutul, domnule Crabb? Nu v-aţi gândit oare că aţi putea avea a face cu o persoană care joacă tot timpul o comedie? Sunt într-adevăr curios să văd ce a vârât Kebly în saci? Să verificăm totuşi monedele, (la un sac şi scutură conţinutul pe podea. Scoici şi pietricele. La fel face cu al doilea, al treilea ş.a. m.d. sac. Toate pietricelele cad grămadă. Hohot general de râs.)
CRABB (învingându-şi, în cele din urmă, încremenirea): Blestemată, idioată vrăjitoare! Cum ţi-ai bătut joc de mine! îţi arăt eu ţie!
MAGNIFICUS: Să te ferească Dumnezeu! Asta te-ar aduce în faţa juraţilor! Dacă mai scapi vreo ameninţare, atunci îţi încasez 20 # amendă, drept asigurare că n-ai să mai vrei să molestezi pe nici unul dintre supuşii maiestăţii sale. Se ştie ş.a.m.d.
DOAMNA RIVERS: Dar unde o fi oare Kebly?
(Toţi, fără străin şi Crabb, se îndreaptă spre uşa cabinetului şi bat de mai multe ori — nici un răspuns.)
CRABB (cu răutate): Creatura şi-o fi pierdut ultima picătură de judecată şi s-a azvârlit afară pe fereastră.
STRĂINUL (râzând): Poate că şi-a regăsit judecata şi atunci n-ar mai fi cu putinţă să-i cereţi să vă ia de bărbat. (Se îndreaptă spre uşa cabinetului.) E timpul!
(Idioată iese din odaia alăturată îmbrăcată elegant în mătase neagră şi se duce direct la străin.)
MAGNIFICUS: Acum nu mai ştiu cum ş.a.m.d.
KEBLY: Ei, Scheridan, am câştigat prinsoarea?
MISS DONALD (aparte): Pentru numele lui Dumnezeu - acesta este vestitul dramaturg de la Londra, iar eu m-am pronunţat atât de imprudent cu privire la scriitori.
SCHERIDAN (STRĂINUL) (o ia de mână pe doamna Siddons [Kebly]): Aţi jucat atât de magistral, iubită Siddons, încât plătesc cu plăcere cei 50 # ai mei. Dumneavostră îmi aduceţi mult mai mult, în rolul principal din noua mea dramă Idioată, decât astfel de mărunţişuri.
MISS DONALD (aparte): Prin urmare, fata idioată pe care am studiat-o cu atâta râvnă era ponegrită mea rivală
Siddons. Acu e acu. (Tare, retrăgându-se continuu spre uşă.) O,
doamnă Siddons, mă consider fericită de a fi fost martoră la un astfel de triumf al jocului dumneavoastră inimitabil... şi vă rog să-mi acordaţi... înalta
756
TITU MAIORESCU
dumneavostră protecţie... chiar dacă... va fi mai târziu. .. şi... mai am ceva de făcut în sat... mai târziu voi fi liberă. (Iese.)
(Scheridan şi Siddons râd. Sarah vrea sâ sărute, stingherită, mâna lui Siddons - aceasta o îmbrăţişează afectuos.)
SIDDONS: Nu, nu, copila mea, nu am o inimă atât de nerecunoscătoare încât să pot uita vreodată marele serviciu pe care mi 1-a făcut tatăl tău. Scrisoarea ta m-a determinat pe loc să-mi folosesc arta pentru fericirea ta. Şi pentru că acest domn nu-mi încredinţa rolul principal din noua sa piesă, am pariat cu el că voi juca aici, timp de 10 ote neîntrerupt, rolul unei fete cu mintea rătăcită, că voi amăgi prin jocul meu pe toată lumea, iar ţie îţi voi câştiga alesul inimii. Eu m-am ţinut de cuvânt, iar acum aştept pe bună dreptate plata promptă a celor 50 # din partea vestitului domn Scheridan.
SCHERIDAN: Mai sunt şi acum un eliberat pe cauţiune, domnule notar?
MAGNIFICUS (cu adânci plecăciuni): Ferească cerul! Eu cumpăr toate noutăţile literare pentru biblioteca mea şi să nu-1 cunosc pe eminentul Scheridan? O, unul ca mine ştie cum asemenea lucruri ş.a.m.d. A fost o glumă foarte bună. In legi nu este nicăieri oprit să te dai drept nebun în scopuri nobile, şi chiar de-ar fi aşa, uneori suntem şi îngăduitori, mai ales când e vorba de viitorul finului meu William, numit îndeobşte în sat Willy. Aveţi aici pe loc cauţiunea înmânată mie şi primită de mine, iar acum înapoiată.
STRĂINUL: Iar eu o folosesc imediat pentru a plăti doamnei Siddons pariul pierdut.
(li întinde acesteia punga.) DOAMNA SIDDONS: Se obişnuieşte ca banii câştigaţi să nu se păstreze, ci să fie folosiţi în scopuri umanitare. Eu
ÎNCERCĂRI LITERARE
757
cred că nu-i pot folosi mai bine decât dăruindu-i mirelui scumpei mele Sarah, pentru ca să-şi aducă pe linia de plutite micul vapor al căsniciei lor, sau, fără metaforă, pentru a-şi cumpăra o barcă, lucru care, după cum pretinde înţeleaptă mamă, încă le lipseşte. (Sarah şi Willy îi strâng mâinile.) DOAMNA RIVERS: Este cu adevărat prea mărinimos din partea unei înalte doamne că se interesează de noi, oameni săraci.
CRABB (care până acum privise mut, bate din picior): Să mă ia dracu
dacă mai trec vreodată peste canal o actriţă. WILLY: O să-ţi iau eu locul.
CRABB (legându-si bocceaua): Păi sigur - cred şi eu - când o vrăjitoare ca asta îşi face hocus-pocusul, unul ca mine trebuie să-şi ia îndată cattafusele.
WILLY (cu scoica in mână): Ascultă, mamă-soactă, încă nu ştii de ce am venit eu încoace, atât de devreme. Uită-te numai aici: buna doamnă mi-a dat, încă pe când era nebună, scoica, iar pe aceasta stă setis: Jmbracă-te de nuntă, te vei căsători cu Sarah".
SARAH: Da, mamă, şi pe scoica mea este scris (citeştepe cochilia ei): „Fii liniştită, recunoştinţa îţi dăruieşte pe cel iubit".
CRABB: Iar când se aude cuvântul scoică, pe unul îl loveşte îndată damblaua. (Se duce şi calcă în picioare grămezile de scoici şi pietricele.) Da, când măgarul nu-şi mai încape în piele de fericire, atunci joacă pe gheaţă.
(Cortina cade)
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
j
846
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
847
D. Cari Friedricb, 1666 Mărie Regine v. Steinach, Freiherr, t 1715
geb. f 1632, 1686
Johann Losesky von Longavilla
Mărie Josefa Fran-ie RWine, ciska geb. 1680, 672\ ging ins Benedic-
tinerkloster zu Goss in Obersteier.
Mărie Maximilianne U v. Sandmair geb. 1678, t 1705
fosanne Salome       1709        Johann Sebald /geb. 1677 U von Liebenheim
Wolfgang Christof, Mărie Elisabeth, Tochter des
reiherrn Joh. Sigm. Zech v. ming
CafI Friedrich Ignaz, geb. 1720
geb. 1 1719
Wolfgang Sigismund Gottlieb, geb. 1713
arie Francisca Elisabeth 1717
Johann Christof Xaver, geb. 1714
Dies sind die Glieder, die ins 18. Jahrhundert hereinragen. Die fol genden Nachkommen werden Ihnen, genauer als mir, bekannt sein.
WELSER ŞI WELSERSHEIM Contelui Rudolf Welsersheimb în martie 1858 (Viena)
WELSER ŞI WELSERSHEIM1
încercare de schiţă genealogică (alcătuită pe scurt) (<j semn al căsătoriei. Numărul care se află deasupra indică ori anul căsătoriei, ori numărul copiilor care au rezultat din respectiva căsătorie.)
564
Franz Belisar ^KJ^ Paula Ursina u Cari
Antonia din casa lui Pompeius Peter    Măria Colonna
Cari s-a stabilit în ţinutul Wallis2, de unde apoi, pentru întreaga familie, numele: Walisier, Walliser, Welser (Vallisii, Valliserii, Velseri).
Antonius Welser Catharina Ramschwag KJ Julius W. 1) (Ramshorn) ^^^^
Emanuel, Octavian 2) u> Sybille
canonic la Basel Wildeck in Boin.
1) Julius Welser a fost făcut cavaler, în 979, de Otto I, pentru serviciile aduse în războiul din Ungaria; moare în al 96-lea an al vieţii sale sub Heinrich II.
1 Aşa (şi nu „Welsersheimb") se află numele în volumul LIV, pag. 1631 al competentei lucrări: Marele lexicon universal complet al tuturor ştiinţelor si artelor ş.a.m.d., ş.a.m.d., I^ipzig şi Halle, 1747- Editat de Johann Heinrich Zedler, 64 voi. in folio («. - T. M.).
2 Le Valais, canton în sud-estul Elveţiei (n. rd)
848
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
849
2) Octavian W. se stabileşte la Augsburg, devine sfetnic al lui Konrad II şi moare în anul 1074.
Dintre urmaşii mai de seamă ai lui Octavian pot fi evidenţiaţi aici în primul rând cei de la Augsburg, apoi cei de la Ulm şi Nurnberg şi, în fine, Welsersheim.
I. La Augsburg
Aici e de evidenţiat unul singur, Julius W., fiul unui Konrad W.1 Pentru serviciile aduse în Ţara Sfântă, în 1225 a fost făcut cavaler şi înălţat la rangul de consilier militar de Friedrich II, apoi, în 1243, la Elbing, a fost „învestit cu înalta cruce" de membru şi senior al Ordinului teuton de Konrad, landgraf de Hessa şi mare maestru al Ordinului teuton. A murit în 1278. Epitaful său poate fi văzut în biserica parohială din Elbing în Prusia. Un scut al lui se află şi în capela Ordinului de la Nurnberg; un altul, în biserica mănăstirii din Heilsbrunn. Acest monument al unui Welser de la Heilsbrunn este cel mai vechi; el constă dintr-o tăbliţă de lemn cu cei 3 crini ai familiei Welser (acordaţi odinioară drept blazon de Carol cel Mare unui Filipp W., care s-a distins în războiul din Lombardia); aceştia, roşii şi albi, se află pe un scut împătţit în alb şi roşu (care însă abia se mai distinge) peste crucea neagră pe fondul argintiu ca stemă a Ordinului fără cască; pe fondul argintiu sunt scrise cu negru cuvintele;
„Anno 1278 a murit Julius Welser, cavaler al Ţării Sfinte şi senior al Ordinului teuton din Ptusia, după lupta câştigată de împăratul Rudolf I în Boemia. D.G.G."
Un şir de membri însemnaţi în istorie, care se stinge apoi în veacul al XVII-lea, se trage direct dintr-un Johann Welser.2
1 Vezi Cartea genealogică a Weberilor, fol. 45 (». - T, M.).
2 în ms., p. 34, urmează schiţa de la p. 354 (n. ed.).
1) Jacob W. s-a stabilit în 1490 la Nurnberg (vezi: „III. Ea Nurnberg").
2) Margarethe W. era cunoscută ca o femeie foarte învăţată a vremii ei. Trebuie amintită îndeosebi o scrisoare numismatică rămasă de la ea (cf. Noue Zeitungen von gelehrten Sacben1, anul 1730, pg. 799).
3) Constantia Peutinger are faima de cea mai frumoasă femeie din vremea aceea; ea 1-a încununat în 1515, la Augsburg, pe Ulrich von Hutten cu „cununa de lauri a poeziei".
4) Bartholomăus W., consilier intim a lui Catol V, era atât de bogat, încât împreună cu Fugger 1-a putut împrumuta pe Carol V cu 12 tone de aur. Pentru aceasta i s-a acordat ca feudă castiliană Venezuela, provincie americană pe care în 1528 a luat-o în stăpânire, cu 3 corăbii echipate în Spania, dar la care a renunţat totuşi după 26 de ani.
în aceeaşi vteme, împreună cu neguţători din Niitnberg, a echipat o corabie trimisă spre Indiile Orientale pentru a afla noi pieţe de negoţ2. în consecinţă, îl vedem pe fiul său, Bartholomăus îndeplinind funcţia de „vicerege al unei anumite insule din Indiile Orientale".
5) Marcus (Mark) W., născut la 20 iunie 1558, a fost trimis la Roma în 1575, iar acolo a fost învăţăcelul vestitului cice-ronian Anton Muretus. întors la Augsburg, a fost duumvir şi a murit la 23 iunie 1614. Epitaful său (datorat lui Pignorius) se vede în biserica iacobinilor din Augsbuig. Portretul său se află la biblioteca din Milan. Marcus Welsen era un înflăcărat apărător al ştiinţei, el însuşi unul dintre cei mai învăţaţi bărbaţi ai timpului său, aflându-se în corespondenţă chiar cu Galilei. Era atât de bun cunoscător al limbii italiene încât Galilei
Informaţii noi despre lucruri savante.
Jurnalul acestei călătorii de descoperiri există încă («. - 7". M.).
850
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
851
expunând motivul pentru ca s-a slujit de limba italiană la redactarea celor 3 scrisori „De maculis solaribus"1, se exprimă astfel: „Ma in altre ci ho avuto un altro mio particolar interesse, ed e: il non privarmi delle risposte di V.S. in tal lingua, vedute da me e dagf amici miei con molto maggior diletto e maraviglia, che se fossero scritte del piu purgato stile Latine".2 Printre ciudăţeniile lui Marcus W. este şi aceea că, în pofida rugăminţilor şi recomandărilor, n-a îngăduit niciodată să i se facă portretul. Portretul i s-a făcut totuşi pe furiş. Despre asta se zice3: „Hoc uno ipsi (Peireskio) durus fuit Velserus quod sui effigiem constantissime denegavit, pro eo quo omnibus aliis ardentissime flagitantibus denegaverat instituto. Et Peireskius tamen illum nescientem pingi procuravit, conductor artifice, qui ipsius vultum e clandestino loco
«4
spectaret etc.
Operele lui Marcus Welser sunt:
1 Despre petele din soare (lat.).
2 „Dar între altele am avut un alt interes particular al meu, şi acesta este: „să nu mă privez de răspunsurile Signoriei Voastre în limba aceea, privite de mine şi de prietenii mei cu cea mai mare plăcere şi admiraţie, de parcă ar fi fost scrise în cel mai îngrijit stil latinesc" (it.). La acest citat, în manuscris se află următoarea notă a lui Maiorescu, în germană: „Vezi, în această privinţă, Christof Arnoldus, profesor la Niirnberg: De Mărci Veheri, vita genere et obitu [= Despre viaţa, neamul şi moartea lui Marcus Velserus], 1682, pag. 43".
3 Gassendi Vita Peireskii. L.I. ad annum 1602 [= Gassendus, Viata lui Peireskius, locul necunoscut, la anul 1602], pag. 254 (». — T. M.).
4 „în această singură privinţă a fost Velserus aspru cu el (cu Peireskius), că i-a refuzat cu cea mai mare statornicie orice portret al său din cauza hotărârii pe care o luase atunci când îl refuzase tuturor celorlalţi care i-I cereau cu cea mai mare stăruinţă. Şi totuşi, Peireskius a pus să-1 picteze, fără ştirea lui, aducând un artist care să-i privească chipul dintr-un loc ascuns" (lat.).
852
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
853
1) Rerum Augustanarum Cummentarii, libris VIII. Conscripţii Venedig 1594 in fol.; 1595 Ia Augsburg în limba germană.
2) Annalium Bojorum, libri V.2. Augsburg 1602; în germană: Trident 1605 in 4.
3) Epistolie?
4) Conversio etpassio Sanctarum Martyrum Asiae, Hilariae, Dignae, Eunomiae, Eutropiae, quae ante annos Paulo minus 1300 Augustae Vindelicorumpassae sunt.4 Vendig 1584 în 4.
5) Vita S. Uldarici, Augustanorum Vind. Episcopia
6) Apollonis Tyrii historia.6
7) Fragmenta tabulae antiquae ex Peutingerorum biblio-theca? Venedig 1591 in 4.
8) Explicationes fragmentorum tabulae antiquae.&
9) Synopsis conciliorum septem occumenicorumP
10) Historia Eugippi de S. Severino, Noricorum apostolo.10
11) Commentarius in Eutropium.n
12) Opus inscriptionum vetustarum, a Jono Grutero collectarum}2 Frankfurt 1707 in fol., II voi.
1 Comentarii asupra treburilor augustane, redactate în opt cărţi (lat.).
2 Analele Boilor în cinci cărţi (lat.).
3 Scrisori (lat.).
4 Convertirea şi patimile sfintelor martire Asia, Hilaria, Digna, Eunomia, Eutropia, care au fost martirizate la Augusta Vindelicorum cu aproape 1300 de ani în urmă (lat.).
5 Viaţa sfântului Uldaricus, episcopul Augustei Vindelicorum (lat.).
6 Istoria lui Apollonius din Tir (lat.).
7 Fragmentele unei tabule antice din biblioteca Peutingeriana (lat.).
8 Explicaţiile fragmentelor unei tabule antice (lat.).
9 Prezentare generală a celor şapte concilii ecumenice (lat.).
10 Istoria lui Eugippius din S. Severinus, apostolul noricilor (lat.).
11 Comentarii asupra lui Eutropius (lat.).
12 Inscripţiile vechi adunate de Joannes Gruterus (lat).
13) Annae Comnenae historia Graeca et in Hieroglyphica Horapollinis opera Haeschelii.1
14) Demosthenis et Aristotelisparalleli.2
15) P. Optatiani Porphyrii Panegyricus Constantino M. dictus?
16) Rabani Mauri opus singularei
17) Photius Graece et Latine, opera Haeschelii et Andreae Schotti?
18) Gennadius Scholaris, patriarcha Constantinopolis, de praedestinatione, Graece.6
19) Vita Antonii Eremitae, a D. Athanasio scripta, Graece LatinaequeJ
20) Adriani synagoges literarum, Graece}
21) Phrynichi epitome dictionum Atticarum cum notis?
22) Philonis opuscula, prius cxvex5oTCt e bibliotheca Augustana et Andreae Schotti.w
23) Syracides e MST. codice Augustano.11
' Istoria greacă şi hieroglifică a Anei Comnena, prin strădania lui Horapollo Haeschelius (lat.).
2 [Vieţile] paralele ale lui Demostene şi Aristotel (lat.).
3 Panegiricul rostit pentru Constantin cel Mare de către P. Optatianus Porphyrius (lat.).
4 Lucrarea unică a lui Rabantis Maurus (lat.).
5 Photius în greacă şi latină, prin strădania lui Haeschelius şi Andreas Scottius (lat.).
6 Gennadius învăţatul, patriarhul Constantinopolului, „Despre predestinare", în greacă (lat.).
7 Viaţa lui Antonius eremitul scrisă de domnul Athanasius, în greacă şi latină (lat.).
8 Colecţia scrierilor sfinte ale lui Adrian, în greacă (lat.).
9 Rezumatul expresiilor antice de Phrynichus cu observaţii (lat.).
10 Opusculele lui Philon, nepublicate mai înainte, provenind din biblioteca augustana a lui Andreas Schottius (lat. şi gr.).
11 Syracides dintr-un codex manuscris augustan (lat.).
854
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
855
24) Jambi Nazianzeniotxm. Traxojiepel^ ttalhejus poematica}
25) Geographica opuscula Marciani Heracleotae?
26) Scylacis Cariandensis, Dicaearilis Messeni, Jsidori Cbaraceni, Graece}
27) Appiani Jllyrica, e codice Augustano, Graece, quorum antea nonnisi exstabatfragmentumf*
28) Eclogae legationum Dexippi, Eunapii, Petri Patricii, Prisci, Sophistae, Malchi Philadelphiensis Menandri protectoris, Graece?
29) Alia plura Graecorum patrum: imprimis Gregorii Nazianzeni, Nisseni, Basilicus Magni, Joannis Chrysostomi, et aliorum homiliae non paucae.6
30) Laurentii Pignorii de servis?
Operele complete au fost publicate la Nurnberg - 1682 in folio. în frunte se află De Mărci Velseri vita, genere et obitu de prof. Christof Arnold.
6) Filippine Welserin, căsătorită cu arhiducele Ferdinand, fratele împăratului Maximilian II, moartă în 1580 ca margrafină de Burgau, este bine cunoscută pentru destinul pe care 1-a avut. Se spune despre ea, ca să nu arătăm aici decât acest amănunt minor, că avea un gâtlej atât de delicat încât, atunci când bea, puteai să vezi vinul roşu curgând la vale. După
1 Iambii care sunt dezlânaţi ai lui Nazianzenus şi alte poezioare ale lui (lat. şi gr.).
2 Opusculele geografice ale lui Marcianus Heracliota (lat.).
5 Operele Iui Scylax Cariandensis, Dicaeariles Messenius, Isidorus Characenus, în greacă (lat.).
4 Illyricele Iui Appianus, din care mai înainte nu exita decât un fragment, după un manuscris augustan, în greacă (lat.).
' Extrase din lucrările rămase de la Dexippus, Eunapius, Petrus Patricius, Priscus Sophista, Malchus Philadelphiensis, Menander, protector, în greacă (lat.).
6 Mai multe lucrări ale părinţilor greci [ai bisericii], în primul rând Gregorius Nazianzenus, Nissenus, Basilicus Magnus, Joannes Chrysostomus, şi multe omilii ale altora (lat.).
7 „Despre sclavi" de Laurentius Pignorius (lat.).
moartea ei, arhiducele a poruncit să se bată o monedă1 (acum foate rară) cu bustul ei, în jurul căruia se află inscripţia: DIVAE PHILIPPINAE2. Un portret al Filippinei se păstrează la castelul Schonbrunn, iar altul în colecţia din Ambras.3
II. La Ulm
O ramură a familiei Welser a fost transplantată în veacul al 16-lea la Ulm. Acesteia îi aparţine Marcus Christof Welser, care - ridicat în 1710 la rangul de baron de către împăratul Josef II - a murit la 1727 ca cel mai în vârstă dintre consilieri de la Ulm, lăsând în urmă-i trei fii.
III. La Nurnberg
Mai devreme încă (1493) s-a stabilit la Nurnberg Jacob Welser, fiul lui Lucas W. şi al Ursulei I.augingerin. Vezi la I 1).
Jacob Welser <j Gertrude Dumerin
Sebastian    cj    Barbara Niitzelin
1531 /^V Mărie Hallerin <u Sebastian    Jbhann i_> Jacobine WeiKin / Sebastian W. 2)
/ 1582 Sebald W. 1  ^ Magdalena Imhofin
1 Citat la Kohler, Historische Miinzbelustigungen [= Amuzamente istorice cu monede], 22 voi., cu 1377 reproduceri de monede şi 2 voi. catalog; [v. voi. 4, Nurnberg. 1729-1765 (n. - T. M.).
2 Divinei Philippine (lat.).
3 Colecţiile de artă, adunate la castelul Ambras din apropiere de Innsbruck reşedinţa arhiducelui Ferdinand de Tirol şi a soţiei sale Philippina Welser, au fost strămutate în 1806 la Biblioteca Naţională din Viena («. ed.).
856
TITU MAIORESCU
ÎNCERCĂRI LITERARE
857
1) Sebald Welser, un cunoscut călător, a înălţat la Altdorf vestitul Auditorium Welserianum, a instituit acolo 2 burse ş.a.m.d. A murit la 1 sept. 1589 la Ulm. Epitaful său de aici sună astfel:
Conditur hoc Saxo Quiquid mortale fuit Sebaldo Welsero Patrit. Augustano et Noribergensi; Redditit animum Redemptori A. Sal. hum. 1589. Cal. Sept. Aetat. suae 32.1
De jur-împrejur se află hexametrii:
Clauditur hoc tumulo corpus mortale Sebaldi Welseriadum de stirpe sati cui gentis avitae Gloria non tantum decori est, sed conscia virtus, Atque animis major solers prudentia rerum. Heu dolor! Hune patriae vix ostendere futurum Rectorem, civemque bonum, fata, aspera fata. Hune moerta, ante diem Respublica Norica luget Ereptum Consortem opere sociumque laborum. Ulma pias fonet exuvias, mens funeris expers In Christi gremio laetatur: at inclyta facta Virtutemque viri celebrabunt grata nepotum Secula, texando meritis praeconia laudis.2
1 „Sub această piatră este îngropat ceea ce a fost pieritor din Sebaldus Welserus, patrician în Augusta şi Noriberg; el i-a înapoiat sufletul mântuitorului în anul de graţie 1589, la 1 septembrie, fiind în vârstă de 32 de ani" (lat.).
2 „în acest mormânt este închis trupul pieritor al lui Sebaldus Welseriades, născut dintr-o spiţă pentru care nu atât gloria neamului strămoşesc, cât virtutea conştientă şi prevederea iscusită, mai de preţ decât I
2) Acest Sebastian Welser s-ar părea că este acela din care se trage familia Welsersheim.1
Mai înainte însă de a intra în amănunte, aş vrea să mai amintesc, pe de o pate, că printre casele cu care erau înrudiţi Welserii se află şi Colalto Colonna, Orsini, Rappolistein, Wartensee, Wiltenberg, Adelspach, Eggenberger, Kolowrat, iar pe de altă parte, să amintesc, în afară de cele deja citate, următoarele lucrări mai vechi, în care se află ştiri despre Welseri:
Gauhen's Adelslexicon2,
Bayle's Kritisch historisebes Worterbuctr', III, pag. 438, Burgemeister, Vom scbwăbischen Reichsadefr, pag. 365.
IV. FAMILIA WELSERSHEIM
în orice caz, aceştia se trag direct dintr-un Sebastian WfelserJ, care a trăit pe la 1590 şi a fost bunicul a patru nepoţi, care, la 27 februarie 1651, au primit de la Ferdinand III titlul de baroni ai imperiului „von Welsersheimb". Aceştia sunt:
curajul, sunt o fală. Vai, ce durere! Destinul, destinul crud al patriei sale a arătat doar că el va fi un îndrumător şi un bun cetăţean. întristată, republica Norică îl jeleşte înainte de vreme, căci i-a fost smuls un părtaş la treburi şi un tovarăş de strădanii. Ulma îi păstrează rămăşiţele pioase, spiritul lui, care n-a cunoscut înmormântarea, se desfată în sânul lui Christos: însă isprăvile strălucite şi virtutea acestui bărbat le vor celebra generaţiile recunoscătoare ale nepoţilor, ţesând pentru meritele lui o proslăvire glorioasă" (lat.).
1 Mie însumi nu-mi stau, deocamdată, la dispoziţie izvoare mai precise cu privire la această chestiune. Poate că vei avea bunătatea ca, prin câteva rânduri lămuritoare, să schimbi semnele de întrebare sărace cu duhul ale îndoielii mele într-un recunoscător semn de exclamare al certitudinii (». - T. M.).
2 Gauhen, Lexiconul nobilimii.
3 Bayle, Dicţionar critic-istoric.
4 Burgemeister, Despre nobilimea imperială din Suabia.
II
858
TITU MAIORESCU
A. Hanns Adam
1642 u
Mărie Salome, fiica lui N\NMathes Hemmeter von Thunau Mărie Beatrix U Sigismund Friedrich
fiica baronului Ferd. Friedr. vo: Teufenbach
baron de Grumptenstein, senior de alkenburg. Griinbuchl, Welspergl şi unau etc: consilier intim al împăra-turui, născut 1652 - la 29 martie 17E9 il fost înălţat la rangul de conte\ns)perial.
arie Charlotte, născ. 1703
Mărie Catharina Barbara, născ. 1702
Franz Sigismund Christian, asesor de drept civil în Steiermark,
născut 1695      | Anne Mărie Elisabeth, născ. 1698
Mărie Constantia Beatrix, născută 1697
1653
B. Hanns George U Catharina Barbara baron von WelseTsheintK      von Riesenberg născut 1625, pfort 1683
Georg Friedrich, născut 1663, de la 1719 conte
Ester Rebecca, născută 1668
C. Peter Paul, baron, a căzut în 1684 în faţa localităţii Ofen, ca locotenent-colonel imperial.
ÎNCERCĂRI LITERARE
859
D. Cari Friedrich. baron, n. 1632, t 1686 Joh. Lonesky U v. Longawilla
Mărie Regine v. Steinach t 1715
arie Josefa Franciska, născută 1680, a intrat în mănăstirea benedictină a Goft, în Obersteier
Mărie Maximiliane U von născ. 1678, Sand-t 1705 mair,
1709
Susaiine Salome   U   Johann Sebald născ. 1677 von Liebenheim
1710
Wolfgâng Christof ^.U născ. 1675, de 1 1719conti
Matie Anne Regine, născ. 1711
Mărie Elisabeth, fiica baronului oh. Sigm. Zech von Lobming
Cari Friedrich natz, născ. 1720
Johann Christof Xaver, născ. 1714
Mărie Francisca Elisabeth, născ. 1717
Wolfgâng Sigismund Gottlieb, născ. 1713
Aceştia sunt membrii care se încadrează în veacul al XVIII-lea. Descendenţii următori îţi sunt mai bine cunoscuţi decât mie.
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
II
LA ÎNCERCĂRILE DE DERIVARE A [CUVÂNTULUI] „MARRY"
Profesorului de limba engleză de la Academia Tereziană chesaro-crăiască
I. B. HOEGEL în martie 1858, Viena
în dicţionarul său englez, Fliigel derivă pe Marry inter-jecţional de la Mary (Mărie), oarecum la fel cum este considerat germanul je drept o prescurtare de la Jesus. Cu toate acestea, acea derivare nu pare deloc să corespundă tuturor cazurilor în care se află folosit marry. Astfel, de pildă, nu se poate face abstracţie de faptul că Măria, în expresia pe care o citează şi Fliigel, Marry trap!, are o funcţie aparte. Iar dacă se mai recurge şi la o ipoteză etimologică, atunci se mai pot cita în această privinţă şi următoarele:
1) marrire, în latina medievală, înseamnă acelaşi lucru ca şi contradicere. Este derivat de la mana, care înseamnă şanţ transversal.1 îl găsim trecut în franceza veche; aşa înseamnă, de pildă, în aceasta:
1 Astfel, după Capitula din Glossarium adscriptores mediae etinfirnae latinităţii, auct. Du Cange. IV. pag. 562 («. - T. M.).
ÎNCERCĂRI LITERARE 865
Dedans Vianne sus el mestre donjon Dame Guiborgfaisoit grant marison} etc.
Dacă marry ar deriva de aici, atunci ar fi un fel de interjecţie adversativă, ca germana „poate că nu?", „cum să nu!", sau ca latinul at, sensuri ce corespund perfect, cel puţin pasajelor din Julius Caesar, care au dat prilejul nemijlocit al acestor rânduri. Se înţelege că acest sens va fi fost nuanţat diferit în diferite timpuri, trecând de la şanţ transversal, la de-a curmezişul, până la noţiunea de ceva care împiedică în general, de împotrivă, contra ş.a.m.d.; în orice caz însă se poate afirma foarte îndreptăţit că expresia marry trap, care va fi fost confuză în primele timpuri, provine din sensul primitiv al cuvântului marra.
2) O a doua circumstanţă, asupra căreia îmi îngădui să atrag atenţia, este aceea că în dialectele româneşti (valahe) din Valahia, Moldova, la cuţovlahi etc, în orice caz dialecte de origine latină, se găseşte cuvântul mare, folosit în absolut acelaşi mod.
N-o fi oare aici cea mai simplă derivare din as, maris? Ablativul latin al declinării a treia mare dă nominativul românesc, cum se ştie, de altfel, că este cazul potrivit legilor limbii române. (Nu ştiu în ce măsură s-ar putea găsi o analogie cu aceasta la poporul german. Dar după cele comunicate mie de germani, berlinezii au şi ei un asemenea vocativ în comicul lor Mănneken.) Desigur, englezii au deja în limba lor, de la rădăcina mas, cuvântul male; cu toate acestea, în latină însuşi mas avea două forme de genitiv: malis şi maris; cel puţin într-un loc se zice „in malem'2, astfel că în male ar fi reprezentată o formă de declinare a lui mas, în marry, dimpotrivă, cealaltă formă uzitată.
Oricum ar fi însă - asemănarea dintre englezescul marry şi românescul mare este evidentă, iar o determinare precisă a
1 Le Roman de Girardde Vienne. M. S. (n. - T. M.).
2 Charta an 1348 ex. Schedis Pr. de Mazangues («. - T. M.).
866
TITU MAIORESCU
rădăcinii uneia ar fi hotărâtoare şi pentru cealaltă. Mai ales acum, când se acordă importanţă cercetării etimologice, în primul rând în compararea tuturor limbilor descendente, iar la limbile primitive în readucerea la sanscrită, este interesant de văzut cum tocmai la cele două limbi cu elemente latine, care sunt atât de îndepărtate una de alta în spaţiu, această tădăcină se găseşte cu aceeaşi utilizare, pe când celelalte limbi romanice n-au mai folosit-o în acelaşi mod. (Din păcate nu am la îndemână cercetările lui Diez. Totuşi cred că nici el n-a aflat la spanioli, italieni şi francezi acel cuvânt cu sensul interjecţional aparte.)
N.B. Profesorul Hogel a adăugat:
mi = myele
anglo-saxon măr = more, rather
mara ] mare J
mirige = cheerful
scoţiană: mery = faithful
franceză veche:      mer = pur, vrai, fin (lat. merus)
langue d'oil: mier =        » »
(Aşa şi ital. şi span. de acum
mero = curat)
(N.B. Să prelucrez în româneşte această mică lucrare etimologică, cu indicarea întregului material din dialectele milanez, din Graubunden, veneţian şi tutinez.)
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
EINE KLEINE SPRACHVERGLEICHUNG, gelegenheitlich der Ubersetzung der fiinf ersten Verse von Virgils Georgicon ins Friaulische
Dem Professor der klassischen Philologie in der k.k. Theresia-nischen Akademie
Dr. JosefZhishmann im April 1858, Wien
P. Virgilii Maronis Georgicon E libro primo, 1-5 Lat.
Quid faciat laetas segetes, quo sidete terram Vertere, Maecenas, ulmisque adjungere vitis Conveniat, quae cura boum, qui cultus habendo Sit pecori, apibus quanta esperientia parvis Hinc canere incipiam.
Roman, (wortliche Ubersetzung des lateinischen Originals)
Ce face ridende1 semanaturele, subt ce stele este a se intorcere pamentul, Mecenate, si se cuvine a se adăugare la
1 „I aetas" lăfit sich nicht anders, als durch jenen Tropus, geben («. -T.M.).
868 TITU MAIORESCU
ulme vitiele, ce grigia1 boiloru, ce e (de observam) la pecu-raria2, câta esperiintia la albine pucine, de aci3 incepu a cânta {oder. a cântare).
Friaul.
Ce che allegris po rindi i' semenaz, Sot qual influs s'abbi d'arâ il terren, Strenzi de vit cui olm il maridaz: Qual' art, qual diligenza e qual inzen S'abbi da usâ citi bus tant nei stallaz. Ca lachiampagna: eacio riescin ben, Cimu t lis as si devin g o v e r n â, Generos Mecenat, is nei chiantâ.
Rom. (moglichst wortliche Ubersetzung des friaul'schen Textes)
' Sonderbar cntstanden als Kontradiction aus: negrigescu ver-nachlăssige; grigescu = sorge, grigia = Sorgfalt («. - T. M).
2 Viehzucht; pecurariu, war sich damit beschăftigt. Dagegen ist das Stammwort „pecus" fiir Vieh nicht mehr vorhanden. Da wird „vita" gebraucht, als das lebende Jcax' ef oxnv ahnlich wie kroatisch von ziviti das Zivina (n. — T. M.).
3 Aci = hier, spanisch: aqui, italienisch abgekiirzt: qui, Ubrigens sagt man im Romanischen familiar auch ici (frz. ici). Unter diesen Ubergangsfăllen gibt es einige, die bei der Vergleichung von hohem Interesse werden. Ein solcher Ubergang ist z.B. leicht zu verfolgen bei filius, subter, mulier, unus etc.
\3x.filius, kds.figlio, rein roman./;'», frz. fils, span. hijo, dialekt. rom. hiiu. lat. subter, ital. sotto, rom. subt, frz. sous, firaul. sot. lat. mulier, rom. muiere, span. muger, ital. moglia. lat. unus, rom. unu, ital. uno, frz. un.
In den beiden letzten Făllen ist das Romanische dem Lateinischen unter allen Tochtersprachen am năchsten. Dies ist auch sonst sehr oft der Pali. Besonders ist z.B. ohne Ausnahme konsequent durchgefiihrt die Heriibernahme von Worten aus dem reinen Ablativ der 3. lateinischen Declination. Bei uns kommen da nicht Abkiirzungen vor, wie: re, cittâ, virtu usw., sondern da heifk es: rege, citate, virtute usw. Ferner bilden wir allein nach dem Vocativ unserer Nomina auf u (lat. us) in e, z.B. generoşii, generase!Und Solches mehr («. - T.M.).
ÎNCERCĂRI LITERARE 869
Ceea ce ridende pote face semanaturele, subt care influsu e de a se ara (oder. de a fire1 aratu) campulu, vitiele de vin sunt de a se mărita2 cu ulmu, care arte, care diligintia si care ingeniu3 e de a se usâ la boi atâtu in staule câtu in câmpia...: (?), generose Mecenate, eu voiu cantâ.
Aus dieser Vergleichung mit dem Friaul'schen ist besonders hervorzuheben:
Das rindi (wogegen gleich darauf diligentid).
Im Romanischen nămlich ist diese Verwandlung der e in i vor «fund «Puberali durchgefiihrt. So sagen wir: diligintia, întreprindere, depindere usw.
Das d'arâ als abgekiirztes Infinitiv wie es auch bei uns durchgăngig vorkommt, wie bereits erwăhnt.
Das terren. Im Romanischen kommt vor ein terrena, das heifk aber mehr zerriebenen Erde, Sand, wăhrend jenes friaul'sche uberhaupt Feld zu bedeuten scheint, wofiir wir im Romanischen campu haben.
Als Ăhnlichkeit ist noch bemerkenswert das Verschwinden des Endvorkals u oder o aus Wortern, die doch aus Lateinischen auf us stammen; hier z.B. aus influs. Wir schreiben zwar influsu. dieser u wird aber selten ausgesprochen.
1 Solche Ausdrucksweise findet sich auch im Englischen. Z.B. hier: is to becomeplangbed (n. — T. M.).
2 In der Volkssprache findet sich nur der abgekiirzte Infinitiv auf -a; in der Schriftsprache auch der volle are (n. - T. M.).
3 Neben der allgemein giltigen Aussprache: mgeam (das ge wie im Italienischen), kommt im Banate dialektisch statt des ge ein eigen-tumlicher Laut vor, der sich sehr dem Franzbsischen nahert; in der Moldau [aici T.M. notează marginal: „Falsch"] wird er zu dze, bei den Kotzowlachen zu reinem z; in so fern ist das friaul'sche inzen damit zusammenzuhalten (n. — T. M.).
ÎNCERCĂRI LITERARE
871
O MICĂ CERCETARE DE LINGVISTICĂ COMPARATĂ, prilejuită de traducerea primelor cinci versuri ale Georgicelor lui Virgiliu în friulană
Profesorului de filologie clasică din Academia Tereziană chesaro-crăiască
dr. JosefZhishmann, în aprilie 1858, Viata
P. Virgilii Maronis Georgicon E libro primo, 1-5 Lat.
Quid faciat laetas segetes, quo sidere terram Vertere, Maecenas, ulmisque adjungere vitis Conveniat, quae cura boum, qui cultus habendo Sit pecori, apibus quanta esperientia parvis Hinc canere incipiam.
Rom. (traducere literală a originalului latin)
Ce face ridende1 semanaturele, subt ce stele este a se in-torcere pamentul, Mecenate, si se cuvine a se adăugare la ulme vitiele, ce grigia1 boiloru, ce e (de observaţii) la pecuraria2, câta
1 „Laetas" nu poate fi redat altfel decât prin acel trop (». -T.M.).
esperiintia la albine pucine, de aci3 începu a cânta (sau: a cântare).
Friul.
Ce che allegris po rindi i' semenaz, Sot qual influs s'abbi d'arâ il terren, Strenzi de vit cui olm il maridaz: Qual' art, qual diligenza e qual inzen S'abbi da usâ ciu bus tant nei stallaz. Ca lachiampagna: e acio riescin ben, Cim u t lis as si devin g o v e r n â, Generos Mecenat, is nei chiantâ.
Rom. (traducere cât mai literală a textului friulan)
Ceea ce ridende pote face semanaturele, subt care influsu e de a se ară (sau: de a fire4 aratu) campulu, vitiele de vin sunt de a se mărita1 cu ulmu, care arte, care diligintia si care
1 Rezultat în mod straniu, ca o contradicţie, din: negrigescu vernachlăssige;grigescu = sorge,grigia = Sorgfalt («. — T. M).
~ Creşterea vitelor; pecurariu se ocupa cu aceasta. Dimpotrivă, etimonul „pecus"pentru vită nu mai există. Atunci se foloseşte „vita"ca xocr' 6^0"XTÎŢ animat, ca Zivina din croată, din ziviti (n. — T. M.).
3 Aci = aici, spaniolă: aqu't, italiană prescurtat: qui. De altminteri şi în româneşte se spune familiar ici (fr. ici). Printre aceste cazuri de tranziţie există unele de mare interes pentru comparare. O astfel de tranziţie este uşor de urmărit, de exemplu, la fdius, subter, mu/ier, unus etc.
lat. filius, \vA.figho, curat rom. fiiu, fr. fils, span. bijo, dialect, rom. hiiu. lat. subter, ital. sotto, rom. subt, fr. sous, friul. sot. lat. mulier, rom. muiere, span. mttger, ital. moglia. lat. unus, rom. unu, ital. uno, fr. un.
în ultimele două cazuri, dintre toate limbile fiice, româna este cea mai apropiată de latină. De altfel acesta este adesea cazul şi altminteri, îndeosebi este consecvent realizată, fără excepţie, de pildă, preluarea de cuvinte din ablativul pur al celei de a 3-a declinări latine. La noi nu se întâlnesc prescurtări ca: re, cittâ, virtii ş.a.m.d., ci găsim: rege, citate, virtute ş.a.m.d. Mai departe, numai noi formăm după vocativ numele în « (lat. us) în e, de exemplu generosu, generase. Şi multe asemenea («. — T. M.).
4 Un asemenea mod de exprimare se află şi în engleză. De ex., aici: is to becomeplanghed (n. — T. M.).
872
TITU MAIORESCU
ingeniu2 c de a se usâ la boi atâtu in staule câtu in câmpia... (?), generase Mecenate, eu voiu cantâ.
Din această comparaţie cu cea friulană, sunt de subliniat îndeosebi:
midi (în schimb, imediat după aceea, diligentid).
Căci în română s-a generalizat această transformare a lui e în i înainte de nt şi nd. Astfel, noi spunem: diligintia, întreprindere, deplndere ş.a.m.d.
D 'ard ca infinitiv scurt, cum apare şi la noi în general, după cum s-a amintit.
Terren. In română apare un terrena, care înseamnă însă mai mult pământ fărâmiţat, nisip, pe când cel friulan pare să însemneze, în general, câmp, pentru care noi avem în română campu.
Ca asemănare mai este de remarcat dispariţia vocalei finale u sau o din cuvinte care provin totuşi din cele latine terminate în us; aici, de exemplu, din influs. Noi scriem într-adevăr influsu, acest u însă se pronunţă rareori.
(trad. Georgeta Rădulescu-Dulgheru)
NOTE. COMENTARII VARIANTE
1 în limba populară se întâlneşte numai infinitivul scurt în -a; în limba literară şi cel lung -are («. — T. M.).
2 Alături de pronunţarea general valabilă: ingeniu (g^ ca în italiană), în Banat, dialectal, se întâlneşte, în loc de ge, un sunet care se apropie foarte mult de franceză; în Moldova [aici Maiorescu notează marginal: „falş"] acesta este dze, la cuţovlahi z pur; în această privinţă, face parte din aceeaşi categorie cu friulanul inzen («. - T. M.).