AL. MACEDONSKI
OPERE
VI
NUVELE, SCHIŢE ŞI  POVESTIRI
Ediţie     îngrijită,
note     ţi    variante
d c ELISABETA     BRÂSCUŞ
f'
ADRIAN   ii A RI W 0
SCRIITORI    ROMÂNI
EDITURA    MINERVA. Bucur e ţti,   t 9 7 i
i
NOT A
Al VHoa vii Iu ni al ediţiei Operelor lui Alexandru Macedonski continua secţiunea de proza ţi cuprinde nuvele, schiţe şi povestiri, în limba româna şi franceză, antume, postume şi inedite, din volumul Cartea de aur, din periodice şi manuscrise. In Addenda am inclus poeme in proză şi traduceri.
Textele din Cirtea df, aur sint orînduitc în succesiunea indicata în sumarul volumului, iar colo din periodice în ordinea cronologică a publicării. Am efectuat o singură abatere de la aceasta ordonare a materiei şi anume: titlul Nuvelă In scrisori, din Cartea de aur, a fost grupat in ediţia noastră, din motive tematice, împreuna cu povestirile şi schiţele din prima secţiune a volumului, şi nu la sfîrşitul ciclului Năluci din vechime.
Reproducerea textelor urmează, ori de eîte ori a fost posibil, manuscrisul definitiv, indicat în aparatul critic pentru fiecare caz în parte. Cînd manuscrisul definitiv lipseşte, situaţie destul de frecventă, am urmat ultima versiune apărută în timpul vieţii scriitorului.
îngrijirea filologică a textelor din acest volum este conformă cu principiile de transcriere stabilite pentru întreaga ediţie. Am respectat, ca peste tot, faptele de limbă particulare existente în manuscrise sau în versiunile tipărite, atunci cînd ele corespund realităţii lingvistice a epocii.
Giteva precizări de transcriere privind materia din acest volum.
Am păstrat dubletele de tipul fier-fer; piatră-peatră; piept-pept etc, din considerentul ca după consoane labiale sînt posibile şi ie, ia şi e, ca,
în manuscrise sau in diversele izvoare do la care porneşte ediţia noastră, găsim si alle dublete, care dovedesc o şovăire între normele ortoepice literare, regionale, populare, arhaice. Le-am păstrat pe toate, pentru că oricare dintre ele sînt reale în diferite aspecte ale
limbii: euprins-coprbis; culoare-coloare; dinţii-dinţii; inliinerk-lntu-nerec;   mingiia-mîngâia;   păsări-paseri;   pină-pânâ;   umph-impU.
Am păstrat forma sunt alături de sînt, considerînd ca în timpul lui Mocedonski această, normă ortografic;! speciala începuse să se impună şi ca ortoepică.
In cazul dubletelor grafice cu s şi z, am procedat la generalizarea scrierii cu ;, singura care corespunde unei realităţi de rostire.
In cazul formelor paralele după-dupe, am generalizat-o pe prima, deşi dupe este o realitate a graiului muntenesc.
Diftongul ea nu se poate realiza la iniţială de cuvint sau de silabă şi de aceea l-am redat, în această poziţie, prin ia; nevoia (în loc de nevoea); am transcris prin ia şi grupul de vocale iea cînd constituie un hiat: viaţa (pentru vkaţa), deci fără i consoană.
Am redat pe ă prin e la finala substantivelor feminine de declinarea a IlI-a cu tema în -i: glia = glie; unghia — unghie şi !a formele de persoana a III-a a indicativului prezent: apropia = apropie sau a perfectului: tăia = tăie; aceeaşi transcriere, în interiorul cuvîntului, cînd ă exprimă o grafie etimologică: chiămă — chemă.
Substantivul rondunele pi., cu o, probabil după italiană, apare în ediţia noastră cu forma rtndunek.
Textele de proză au fost republicate de multe ori în diversele periodice la care scriitorul a colaborat. La fiecare tipărire au intervenit, substanţiale modificări; uneori textele au fost rescrisc aproape integral. Numeroasele lor variante îe-am stabilit prin confruntarea textului de bază cu textul manuscriselor şi al tuturor versiunilor tipărite antum, din volume şi periodice. In aparatul critic am înregistrat, selectiv, variantele reale, care au semnificaţii estetice sau de conţinut, pentru a urmări astfel evoluţia fiecărui text în parte şi a cuprinde versiunile şi redactările esenţiale.
Incepînd cu acest volum, ediţia va fi semnată de Elisabeta Brâneuş şi Adrian Marino.
EDITORII
NUVELE,  SCHIŢE  ŞI  POVESTIRI
ANTUME
CARTEA   DE   AUR
ZI DE AUGUST
20
25
Departe de Bucureşti, între două şiruri de dealuri, de care satele se agaţă ca nişte cuiburi de rîndunele sub ştreaşinele caselor, se aşterne o vale, ce e tăiată pe mijloc de apa Plăviţei. Acest rîu, ce şerpuieşte printre pajiştile şi araturile eoperite, primăvara, cu talazurile de smarald şi de aur ale griului şi ale rapiţei, kvoreşte tocmai din Muntele Crestat. Dînsul, în această parte a curgerei lui. după ce ocoleşte pe după o branişte de frasini, intră într-un zăvoi de plute şi de sălcii unde, întirziîndu-se cîtva sub umbră, e apucat, în urmă, de zăgazurile de la moara pitarului Stambu-lache. Dar tainica linişte a zăvoiului, prin a cărui iarba naltă cresc românite şi gălbenaşi, e cu ^totul turburată cînd morarul ridica stăvilarele, şi cînd Plăviţa, multă vreme contenită între zăgazuri, se repede între jgheaburile verzi de mucegai, spre a se măcina pe roata ce se pune în mişcare. Dinaintea moarei, aproape că nu e ceas cînd doi-trei ţărani să nu se opintească să-şi descarce din care sacii cu porumb sau cu grîu, şi să-i urce înăuntru cu înjurături de cruci pe buze şi cu credinţă nestrămutată în suflete-Malurile acestei ape sunt, pe alocuri, împîslite de iarbă, şi se fac, pe altele, ţărmi de nesip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el.
13
10
15
20
25
30
35
40
Pajiştile şi arăturile, cu bogăţia lor de bucate, se desfăşoară, peste rîu, pînă în poalele dealurilor, şi urcă, uneori, pe ele. Spre dreapta, coperişurile de tinichea de la cîteva biserici săteşti răsar licăritoare  în lumina unei zile de pe la începutul lui august. Dincoace de Plăviţa, în poalele dealului din stînga, se ridică, veche şi eoperită cu şindrilă, biserica comunei Stămbuleşti, al cărui turn c ocolit de porumbiei ce se   îngurluiesc.
 Cu privelişte pe această fermecătoare vale, colţ al unei Elade de odinioară, albeşte, aşezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stăm-bulache. Pe coastă în sus, pornesc spre dînsa ulmi bâtrîni; pruni călugăreşti, cu prune cu gît, galbene şi  lunguieţe; prtmii obicinuiţi, duzii prăfuiţi şi nucii cu foi late şi umbră mirositoare. Amestecaţi în acelaşi asalt, pe care pomii şi copacii îl dau dealului, se află un număr oarecare de corcoduşi şi cîţiva cireşi.
Jos de tot, sub coastă, licăreşte oglinda de argint a  unei bălţi. Pe faţa apelor ei nemişcate, o lume de frunze căzute îi întunecă, pe lîngă maluri, limpezi-ciunea. Cerul însă îi albastreşte partea de la mijloc, pe cînd, mai spre luncă, ea se prelungeşte ca un gît, şi intră sub intunerecul frunzelor, sîngerat de moţurile  roşii ale trestiilor.
Ici-colo, atît pe margini cît şi pe mijlocul bălţei, nuferi albi şi galbeni — trandafiri plutitori — se mişcă după cum îi mînă adierile. Printre ei, boul-bălţei, gîndac dintre cei de tot mici, dar al cărui cîntec  răsună departe, sare de un sfert de stînjen în sus, sau, cu iuţeli ca ale clipirilor, zgîrîie oglinda tihnită a apelor, Întocmai ea un diamant pe care o mînă ageră l-ar trece pe faţa unui geam.
Odată cu urcarea coastei spre cula cuconului Stam- bulacîie, urcă si pornii ce, izbindu-se de gardurile curţei boiereşti,  îi dau ocol şi o iau la mijloc.
Această obştească pornire a văiei spre cucerirea înălţimilor, ce sunt totdauna in lumina soarelui sau a lunei, ameninţă, cu rădăcinile pomilor şi ierburilor,  să spargă gardul care împrejmuieşte casa pitarului, şi, cu vremea, să dea iureş însăşi culei, sâ se agate de ea,
14
să i se încleşteze In ziduri, să-i ştirbească temelia, şi, rozînd-o, s-o surpe, şi s-o şteargă din faţa pămîntului. Stambulache însă nu este om să se dea bătut   cu una cu două.
5         De cum venea primăvara, punea să smulgă mărăcinii,
lăstarele şi bălăriile dinprejurul gardului, şi cula urma sâ zlmbească, neatinsă, dealurilor şi văilor Plăviţei, ce se ducea la vale, şi călătorilor ce se duceau la deal ori  la vale,
10         în starea în care moştenise el casa şi moşia de  la
părinţii săi, voia să le lase pe amîndouă celor care-i vor fi urmaşi, şi mai cu seamă feciorului său întîi-năseut — iar la această părere se unea şi grăsulia cucoana Paraschiva, preacinstita lui soţie.
15 Şi tot pentru aceasta, şi fiindcă amîndoi bătrinii ştiau că fiul lor Costică -- care de vreo doua saptă-mîni îşi luase licenţa în drept — avea să le sosească chiar în acea zi, dînşii, cu toate că îşi vedeau de treburile obicinuite, simţeau că le saltă inimile, şi că
20 nu ştiu cum să-şi mai găsească de lucru, ca să le treacă de uritul   aşteptărei.
In neastîmpărul său, pitarul părăsea, din vreme în vreme, primăria din dosul caselor, unde, flăcăi şi fete scuturau pomii, grămădind movile de prune brumării,
25 şi alerga spre casă, unde, după ce urca în foişor, lua ochianul şi se uita lung spre drumul cel mare.
Cucoana Parasehiva, din cuhnia în care priveghea bătutul putineielor, îl zărea cu coada ochilor şi, mică şi grasă cum era, suia gîfîind scara după el.
"3 0 — Parca văd ceva, îngîna dînsa trăgîndu-şi răsuflarea, dar tocmai colo — departe -- de la deal de moara Sîrbului — în dreptul plopilor din hotarul Vîrteştilor.
Stambulache îşi ştergea cu o batistă vărgată sudoa-
U5 rea de pe capul lui pleşuv şi lucios ca un pepene verde, şi apropiîndu-şi iar de ochian pleoapele roşii, deasupra cărora nu se mai aflau decît vreo trei-patru fire de păr alb, se uita lung spre drumul mare şi se uita mai ales de la deal de moara Sîrbului, în dreptul hotarului
40      din Vîrtesti.
15
Dar pe drum nu alerga decît praful ridicat de un vînt băltăreţ, praf ce se încolăcea întocmind nişte vîrtejuri ce dau fuga unele după altele ca beţele unei reşchitori   în  mişcare.
5 Stambulache îşi lăsa oehianul, îşi mai ştergea sudoarea de pe frunte, şi cucoana Paraschiva se scobora în argea ca să mai vadă de ţesutul scoarţelor.
Fetele, în lipsa lui, se lăsaseră de cules pentru a se zbengui cu băieţii care le sîcîiau ori le apucau pe la
10      spate şi le aşezau pe vrute-nevruie pe genunchi.
Mai spre fundurile livezei, vreo doi-trei vlăjgani zgacinau pomii şi, ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie răpăitoare de prune. Cele mai gogoneţe, de cum le alunecau între cămăşile desfăcute, li se duceau
15 de-a lungul piepturilor pîrlito, şi oprindu-îi-se între sini, li se mişcau acolo cu gîdelâri ce le făceau să se pornească   pe rîs sau să scoată mici ţipete.
La vederea pitarului, care so înapoiase in ogradă, rîsetele şi glumele încetară şi toţi se puseră de iznoavă
20     pe   lucru.
Dintre băieţi, unii băteau prunii cu nişte prăjini lungi; alţii se urcau în ei; alţii le adunau de jos şi le rînduiau la o parte, movile lîngă movile.
Şi pe rînd pitarul trecea de la unii la alţii, pasări-
-5 le, speriate, îşi părăseaţi cuiburile ascunse în ulmii ce îmbătrîneau dincolo de vâlceaua ce despărţea primăria în două, iar "vîntul băltăreţ plutea pe deasupra pomilor ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute.
30 Trana a Stancbei, fată de treisprezece ani, scutura, în vremea asta, un prun ce crescuse cam singuratic, în mijlocul unei mici poieni. Dar fiindcă roadele necoapte bine nu cădeau, dînsa, sprintenă şi rîzătoare, se urca între crecile prunului, măcar că vlntul îi luase
35 pe dedesubt fusta şi cămaşa, răsfrîngîndu-i-lemai sus de  genuchi.
Niţă al dascălului, băieţandrul de optsprezece ani, care se făcuse, de dragul mindirului milităresc, călăraş cu schimbul, pasămite că-i pusese gîndul, fiindcă
•10 îi toca verzi şi uscate, şi, mai din glumă, rnai cu dinadinsul, îi spunea că a dovedit într-unui din ulmii de
16
dincolo de pîrleazul prunăriei un pui de mierlă cum n-a stat altul, cu totul şi cu totul alb — cu grai de aur, şi nurnai pe sub burta şi pe sub aripi surăpură...
Trana — şircata! — frumuşică de pica, cu gropiţe 5 la colţurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-1 înnebuneau, rîdea, zicea că nu-1 crede, îl lovea cu prune în cap, îi azvîrlea cîte una în gură, pe care el o prindea din zbor, şi o strîngea între buzele lui roşii şi cu mustăţi mijitoare.
10        Dar Niţă făcea ce făcea, şi tot de puiul de mierlă îi
vorbea, iar cînd Trana se da jos din pom, o luacubini-şorul s-o ducă de partea ulmilor, s-o facă să sară pîr-leazul cu el, doar deorgăsipuiuleunorocu — bătu-l-ar cucul — în cuib — la căldură.
15 Şi aproape pe negîndite — aşa cum n-ar i'i crezut nici el că are să i se întîmple — se pomeniră între ulmii cei mari, cu pîrleazul trecut, şi departe cu totul de culesul prunelor, printre dese tufişuri de măceşi şi de porumbe vinete, eî tot făcîndu-se că nu-şi aduce
20 aminte în care ulm c cuibul, şi ea tot spunîndu-i că a fost proastă că 1-a crezut: şi tot smucindu-se să scape de braţul ce-i strîngea mijlocul...
Şi cum Niţă îşi apropiase obrazul de al ei, el li jura că are să i-1 arate cu adevărat pe năprasnicul
25 pui, şi dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniş, se strecură cu ea pana la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi — cel pesemne cu puiul de mierlă între crecile lui.
Şi fiindcă buzele ce i se făcură de foc furaseră fără
30 de veste pe ale ei> Trana, care vruse sa se smulgă de sub arsura lor, se pomenise — fără să ştie cum — că alunecă şi cade, dar, odată cu aceasta, simţise că se surpă peste ea şi cerul, şi pămîntuî, şi copacul, şi Niţă, şi puiul de mierlă, si  tot.
35         Prunaria urma însă să răsune  de rîsete şi de glume,
de răpâirea prunelor, şi strălucea ca mai nainte sub prăfuirea aurului frumoasei    zile  de august.
Cu toate astea, soarele cam şchiopăta spre apus, şi Stambulache, care se  uitase la ceasornic, se cam în-
4 0      crunta. Cum, adică? Ceasurile cinci trecuseră şi Costicâ
17
2*
nu sosea, măcar că-i trimesese poştalionul la oraş de cu dimineaţă?
Cucoana Paraschiva, în odaia cea mare, unde întinsese masa, auzise bătînd chindia In toaca de fier — 5     a doua zi fiind duminică — şi era tot aşa de îngrijită: „Vai de ea şi de eal S-o fi bolnăvit, s-o fi întîmplat ceva, l-o fî răsturnat trăsura?... Ce să fie?"... Şi feluri de prăpăstii îi veneau în minte, o făcea să-i tremure mîinile  şi  să risipească piperul  pe masă,  deasupra 10      căruia se grăbea să arunce sare — ca să nu iasă vreo ceartă.
Iar de cîte ori se deschidea uşa şi intra Floarea, un fel de fată de suflet — ţărancă pe care o crescuse de la vîrsta de cinci ani — inima ei o lua iute: 15         — Tot nimic, Floareo?
Apoi, fără să aştepte răspunsul:
—  Pune curcanu la mijloc. Şi trecînd de la una la alt:
—  Ticălosul de Tudorachel...  S-o  fi  îmbătat, mat 20      ştii! O fi făcut, vreo poznă?... Să bagi de seamă să nu
cumva să dea ciorba în foc. Unde e urda? Azima să n-o arunci la cuptor decît cînd s-o zări trăsura.
Floarea,  fata de  optsprezece  ani,  frumoasă   ca  o zînă, în zevelcă ţărănească, dar cu cizmuliţe de brunei,
25 umbla prin casă, ieşea, intra, aducea tăvi cu poame, farfurii cu mezeluri. Pe faţa mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelşugarea casei: caimacul, laptele covăsit, laptele cu orez, cu zahăr şi scorţişoară pisată pe deasupra; peştişorii mărunţi ai Plă-
30 viţei înfipţi în frigărui de lemn, şi fripţi după ce fuseseră picaţi cu unt proaspăt; limbile de porc afumate; muşchii; şi, la mijlocul mesei, după cum şi poruncise cucoana Paraschiva, curcanul auriu, între mere domneşti, între pergamutc şi prune călugăreşti, iar în două
35 cutii deschise, curmale de tîrg. Tot cam la mijloc, patru mari clondire cu vin de Orodel şi două butelii pecetluite, cu vin de Krasna.
Ospăţul părea pregătit pentru douăzeci de inşi şi cucoana Paraschiva, cu toată grija ce o turbura, nu-şi
40 putea stăpîni mulţumirea uitîndu-se la masă, peste care-arunca o privire înfăşurătoare.
18
— Paraschivo! Paraschivo! se auzi deodată din foişor.
Era glasul lui Stamhulache  care,  în  neastîmpărul său, se întoarsese în ceardac şi luase ochianul. 5         Nu  mai   încăpea   îndoială:   de  data  asta   trebuia
sa fie Costică. Trăsura i se arătase, la început, ca un punct ce aluneca cu iuţeală în mijlocul unui nor de praf. Dar punctul se apropiase, se mărise, se făcuse trăsură cu patru cai ia roată şi cu doi înaintaşi, şi 10 ajunsese la priporul unde urma sase abată de pe drumul cel mare pe valea Plăviţei în jos.
Nedomirirea nici nu ţinu de altfel mult... Trăsura trecuse în adevăr de pripor, şi o cîrmise drept spre sat, opintindu-se printre glonţane şi făgaşurile împietrite 15      de soare, către podul de bîrne al Plăviţei.
Stambulache coborî scara cîtc două-două trepte, iar bătrîna, rămasă în foişor, apucă şi ea ochianul şi, lîeniaiputîndU'Se îndoi, îşi fîlfîi batista ca sicumCos-tică ar fi putut s-o vadă.
20 Din prunărie flăcăii, care îşi desumeţeau mînecile, pătrundeau în curte cîte trei şi cîte patru, şi urmaţi de fete — fiindcă isprăvnicelul oprise culesul din porunca pitarului — se înşirau de-a lungul jicnitelor de seînduri, ori se aşezau pe sub pătule. Vorbele, glu-25      mele,  miscarea   umpleau   curtea.
Dar butia fusese desfundată de argaţi, şi toţi se trăgeau într-acolo şi se iritau cu jind la ea.
Dar unii, zărind doi lăutari ieşiţi ca din pămînt — cinghinele care, in anterie zdrenţăroase,  zdrăngăneau 30      coardele de la cobză şi scîrţîiau o vioara — îşi dau cu  cotul — strigau:  ,.să trăiască  cuconul Stambulache !:L
Cînd trăsura sosi la poartă, soarele sfinţea pe după dealuri, oalele cu vin trecuseră din mină în mînă, 35 firele din sprîncenele pitarului se zbîrliseră şi se dez-bîrliseră de bucurie. Floarea aruncase azima la cuptor, cucoana Paraschiva se hotărise să-şi întîmpine băiatul la „Crucile din vale", şi lăutarul cu vioara, după poruncile chefuite ale pitarului:
19
Trage Cioară
Din vioară
Sa s-audă de la moară...
cînta de rupea pămîntul; cobzarul   îi  ţinea isonul, 5     fetele bătuseră curtea sub un început de horă.
Costică, tînăr de douăzeci şi doi de ani. cu flăcări răscolitoare în ochi, înalt şi subţire ca o mlădiţă, fire nervoasă dar puternică, sări jos, în mijlocul strigătelor de bună venire. El îşi ascunse capul pe sinul maniei
io sale, care nici nu ajunsese în poartă, îi sărută mîinile, trecu la tatăl său, de al cărui gît se aruncă, mulţumi ţăranilor, roşindu-se de clte ori o fată îi ducea mîna la gură şi Ia frunte, şi ca sa scape din încurcătură, întreba de   masă.
15 Mama sa se repezea atunci pe scară, Stambulache, Costică şi preotul satului o urmau.
Plrvu le ieşea în capul scărei cu un clondir de ţuică pe o tavă cu pîine şi cu sare. Singură Floarea nu se arăta, îşi făcea de lucru, îşi băga capul prin dulapuri.
20 Bătrîna, prea uimită ca să-şi dea seama despre ce se petrecea, schimba apa de prin paharele cu verbine, cu busuioc şi rozmarin, cu ochiul-boului şi cu alte flori de ţară, ştergea ochii lăcrămaţi, tuşea, îşi sufla nasul cu zgomot.
25         — Ministru! să te văd ministru! se auzea glasul lui
Stambulache în foişor, şi pitarul mai da o ţuică peste cap... Sfinţia-sa îşi neteza barba, bea cu smerenie, îşi lingea buzele, mai bea cîte niţel, se oprea, părea muncit de gîndul să rostească un logos.
30         Dar Pîrvu, care lăsase tava cu rachiu pe un scaun
de paie, se urcă pe scară cu ciorba, un castron alb cu marginile albastre.
Floarea, cînd Costică intră în casă, vru să-i sărute mîna.
35          — Ce? Glumea? Apoi s-ar fi putut una ca asta'? Nu
copilăriseră ei împreună? N-alergaseră după cuiburi? Nu se daseră de-a dura pe coastă printre buruieni şi mărăcini, şi mai aveau ei astîmpăr, cît e vara ziua de mare, aci caţărîndu-se prin duzi şi nuci, aci inîncînd
40      dude şi porumbe de se întorceau eu inimile şi buzele
20
vinete? Dar moriştele ce îe făceau pe nisip, aducînd Ia ele cîte un fir de apă pe care îl furau izvoarelor din apropiere? Dar jocul lor pe după ciuturile cu coperişul înflorit de leuştean şi de păpădie, ori înecat de pală-5 midă şi de urzici? Apoi, socul cel mare din care tăiau creei şi făceau puşcoacePCe? Astea nu fuseseră? Şi crede dumneaei că copilăria se uită aşa de uşor, şi că, dacă el a fost la Bucureşti, nu s-a mai gîndit Ja nimeni?.,. Ei! Aş!... Ce sunt atunci trandafirii de mătase rouraţi 10 cu sticlă pisată, cum poartă numai cucoanele de la Rîmnic şi de la Craiova. şi pe care i-a luat anume pentru dînsa do la cel mai de seamă marchitan din Bucureşti? O să-i vadă, mă rog, cind şi-o deschide lada şi şi-o descărca lucrurile, dar, pînă atunci, să facă 15      bine să stea jos.
Iar sărind de pe scaun. Costică o apucă de amîndouă inîinile şi o aşeză cu sila la masă, spre marele haz pe care îl făceau pitarul şi popa Sinarandache, şi chiar cucoana   Paraschiva.
20         După cum se intîmplă tot dauna în asemenea împre-
jurări, şi la mese de aşa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor şi lingurilor, iar pe barba şi pe mustăţile preotului, zeama galbenă se agăţa cu stropi mari, ce, cînd nu recădeau în taler, se pierdeau în 25      păduratice   adîncimi.
Cînd veni rîndul mezelurilor, cînd se umplură şi se goliră paharele de mai multe ori, cînd se aduse claponul cu hrean, şi, mai cu seama, cînd pitarul Stambulache despică curcanul cu guşă grasă şi carne ruso menă, vorbele ce, la început, se tîrau, pe deasupra mesei, zburară şi se încrucişară, se topiră una în alta, nolăsînd să se audă dficît erîmpeie din cele care se spuneau. Vinul de Orodel dezlegase ţoale limbile. „Ministru ! să te văd ministru!", nu contenea să se audă de-35 cîte ori băLrînul îşi ridica paharul. In vremea asta, Costică vorbea despre Bucureşti, Floarea despre zăvoiul de la moară, bătrîna despre căimăcâmia lui lancu Bibescu, popa despre patrafirul ce i se rupsese...
—  Bucureştii! Ce oraş, ce lume! Dar şi cîtâ ticăîo-40      şie.
—  Da, în vremea mea boierii...
21
—  Şi toată lumea, cucoană Paraschivo, toată lumea era credincioasa.
—  Mai ţii minte, domnule Costica, cum era să ne înecăm în Plăviţal Ne duseserăm la moară...
5         Stambulache   însă  ridica paharul:
—  Ministru! Să te văd ministru! striga el cu glasul paiejenat,  cu capul dat pe spate.
Cînd se sflrşi masa şi cind ieşiră cu toţi în foişor, înnoptase. Dar  isprăvnicelul  îngrijise de un  foc ce
10 ardea cu vîlvătâi şi ce făcea ca întunecimea de prin-prejur să pară mai deasă, iar dinspre el urca un puternic miros de porumb copt, pe care ţăranii şi-1 prăjiseră în spuza   lui...
Hora luase la mijloc focul şi chipurile aprinse răsă-
15 reau din întunerec. Voinicii care o învîrteau, şi despre care avea să se ducă pomina, izbucneau în lumină alături cu fete în cămăşi cu aitiţe, ori piereau înghiţiţi de noapte, după cum se ducea jocul ce se strîngea sau se lărgea, se încetinea sau se iuţea, da pe brînci, zgu-
2o duia bătătura şi casa — cutremura dealul. Băieţii cei de tot tineri, cu dimie strimtă şi găitănată pe picioare, cu scurte mintene în umeri sau numai în cămăşi, cu căciulele pe ceafa — unii cu pălării de pîslă neagră înconjuraie de flori — ridicau nori de praf cu
25 săriturile lor, zbuciumau noaptea cu chiote, şi mirau şi ieşeau din întunerec ca nişte năluci. Bine legaţi — voinici şi frumoşi — ca buzele abia înseilate de mustăţi, sau spelbi — oacheşi sau roşcaţi— cu ochii negri sau cu ochii albaştri — nu era unul să nu fure cite-o
30      inimă, şi să nu se desprindă din horă cu cîte-o fată...
Tot ce vedea i se părea lui Costica nou, şi  tot ce
vedea îl fermeca... Bucureştii i se înfăţişau deodată
urîţi; cartea pe care o învăţase, o curată deşertăciune;
diploma lui de advocat,  o nerozie. Viaţa   liniştită.
35 fericirea, erau aici, între dealurile unde se născuse, printre ogoarele din neam de neam ale Stămbuleştilor. Şesuî Plăviţei, dealurile de dincolo de el; pădurile şi satele de pe coastele lor. pe care le ghicea mai mult decît le vedea; focurile aprinse prin noapte; biserica
40 satului strămoşesc înecată în întunerec, îi năvăleau din priviri în minte, din minte în inimă.
22
Urarea, strigătul de:  „Ministru!  să te văd ministru!'1  i se părea acum o glumă.
în tihna cîmpului, în munca pămîntului,  în a fi ce a fost tatăl tău şi tatăl lui, iată — poate — iată, 5      desigur,   adevărata  fericire — singura.
Şi dîndu-se jos din pridvor, el intră în hora, — cam nedibaci la început — dar, în curînd, dînd şi el pe brînci, sărind şi el cît zece, chiuind şi el, şi nitîndu-şi de diplomă, ca şi cum n-ar fi fost, de codicele civil 10 şi de cel penal, de trebile politice şi administrative — de drepturile şi datoriile cetăţeneşti...
Lăutarii se duceau cînd spre o margine a horei cînd spre cealaltă şi urmau — cu flăcări roşii pe obraz — să-şi zdrăngănească unul cobza, celalalt vioara. 15         Niţă al dascălului, cu boneta de cazarmă pe ceafă,
cu cizme împintenate, în pantalonii cc-i trosneau pe picioare, în tunică de dril descheiată la piept, sărea cît   zece:
—  Uite-aşa! 20          — Şi-aşa!
—  Şi-încă-aşa!
Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duseseră, se desprinsese din joc, şi din umbra în care îşi ascundea vînătaile şi buzele stoarse, căuta să nu se
25 mai uite la Niţă. Cu toate astea, ochii tot la el i se duceau, la el care îi furase inima şi mintea cu jeraticul din ai lui, cu părul lui scurt de scapără seînteieri roşiatice...
Hora, ce ajunsese un vîrtej, i-1 răpea pe fiece clipă,
30 şi i-1 readucea cu aceeaşi iuţeală. Împreună cu fete şi cu băieţi, el, cînd încăpea în cîtc o aripă de lumină a focului, da pe brînci, sărea cît zece, şi trecea pe dinaintea ei, chiotind şi cutremurînd dealul.
—  Tot-aşa! 35          —- Şi-aşa!
—  Şi-nca-aşa!
—  Hei!  Hei!
Şi vîrtejul, ce părea că se domoleşte, după ce azvîr-lea afară pe mulţi, se făcea iar nebunie!
23
T
io
15
20
25
—  Hei!  Hei!
—  Uke-aşa!
—  Tot-aşa!
—  Şi-ncă-aşa!
—  Hei! Hei!
Niţă, care la rindul lui ieşise din horă, dete de Trana rezemată de colţul unui patul.
Cu buzele întredeschise peste un fir de pai, pe care îl strîngea între dinţi, el se folosea de umbra în care focul lăsa acea parte a curţei ca să-i petreacă un braţ pe   după   grumaji,,.
Dar ea se lupta, nu mai vrea, şi fiindcă Xiţă Lot n-o lăsa şi o îmbrincea mereu mai spre întunerec, ea-1 ruga... „Niţa, Xiţă!" — ..Niţă! Niţă!" şi, rugîndu-1, se părăsea în voia Ini care, deşi pe un alt drum, o ducea tot spre prunâria înecată de întunerce, tot spre ulmul cu puiul de mierlă, pe cînd, din chiotele ce-i ajungeau, urmau să se desprindă, aci mai tare, aci aproape stinse, vorbele gîfiietoare sau şuierate:
—  Uite-aşa!
—  Şi-aşa!
—  Şi-ncă-aşa!
—  Hei! Hei!
Iar cînd se ridică luna, din hora ce se spărsese nu mai rămăsese decit focul ce se stingea... Foişorul era pustiu, o linişte se lăsase asupra casei, iar răcăneii, şi cîte-o hanţă de cîîne. iuau în stăpînire noaptea ce se făcea  înaltă...
SOARE SI GRÎU
Şoseaua, panglică prăfuită, înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele îşi cernea strălucirea. în urmă, verdeaţa unei păduri încingea cîmpul cu un brîu ce, 5 prelungindu-se spre dreapta şi spre stînga, se ştergea neîncetat mai mult şi sfîrşea prin a se topi de-o parte şi de alta în zarea depărtărilor.
încolo, spre Bucureşti, şesul se desfăşura — aproape fără cute — o stepă veselă ce se împreuna la orizont 10      cu cerul: vechea şi scumpa noastră Românie, peste care grîul îşi trece vara uriaşul talaz de aur.
Dar marea de spice galbene era rnîncală, pe locuri, de mici cîmpuri intrate în stăpînirea florilor de cicoare albastre, în a garofiţclor pembe şi în a muşăţelului 15     galben şi alb.
Trăsura cu patru cai se oprise în dreptul unei  şiri de grîu de curînd secerat şi, pe cînd vizitiul se opintea să-i ridice osia de la o roată ruptă pe un par găsit la marginea ariei, stăpînii, spre a se adăposti de arşiţă, 20      se apropiaseră de şiră şi, aprinzîndu-şi ţigările, intrau în umbra ei. Coprinşi de lenea zilei, ei se lungeau, la urmă, pe paiele ariei, schimbau cîte-o vorbă-două, şi înfăşurîndu-se în fumul tutunului se lăsau unei jumătăţi de somn.'cu privirile pierdute în adîncimea văzdu-25      hului.
23
Dar din preajma lor, ce pînă aci păruse pustie, o ceată de băieţandri ieşi la iveală cît ai clipi din ochi, şi se făcu roată împrejurul  lor.
Erau copii de toată mîna, cu  păr negru şi cu păr
5     bălan, cu ochi de jar şi cu ochi de cicoare — unii mai
îndrăzneţi, alţii mai sfioşi — care cu căciuli pe ceafă
ori pe sprîncene, care cu pălării de pîslă, înghirlandale
cu flori de măceşi.
Copii ai eîmpuiui, piepturile li se arătau pîrlite de 10      sub cămăşile desfăcute; pulpele şi picioarele le aveau goale. Apropiaţi cu totul de fire, ei duceau mintea spre timpurile dîntîi aie Laţiului, ale samniţilorşi sabinilor. Dar vreo doi, pistruiaţi, şi cu un tort de aur roşu încurcat pe cap, păreau  copii ale acelor triburi de 15      iranieni care se credeau de-a dreptul coborîte din soare, şi care-şi făcuseră din llelios singurul Dumnezeu.
Drâgăstoşi cum nu se poate mai mult, aceştia, cît şi ceilalţi, aduceau cu dînşii—inimi de aur prin griul de aur— împăciuirea vieţii cîrnpeneşti, curăţenia ei. 20 Veniţi la seceriş cu ai lor, şi întîrziîndu-se împrejurul şirei, zăriseră pe călători şi, grămădindu-se împrejurul lor, se uitau, acum lung la ei, de pe a căror frunte grijile păreau  că se şterg.
Dar soarele coborîse. Băieţaşii alergaseră cu urcioare-
25      le la un puţ din apropiere, şi veniseră cu apă de acoio.
Drumeţii băuserâ, iar osia trăsurei fusese cu chiu cu
vai proptită pe parul ce avea s-o sprijinească pană la
satul vecin.
Călătorii  intrară înăuntru. Caii o urniră din  loc. 30     Ei o tîrau cu greu, dar,  în sfîrşit, o duceau. Micii ţărani, precum şi mai măriceii rămaseră in urmă şi, în curînd, şira  se depărta şi ea.
Tîrîş-grăpiş, călătorii ajunseră în sat, se deteră jos şi minară peste noapte acolo.
35         Dar aurul ce se şterse de pe holdele de grîu, o dată cu asfinţirea soarelui, nu se şterse din amintirea lor...
Şi unul din ei macină din grîul prin care trecuseră, şi îl amestecă cu soarele dusei zile, ca să facă şi din unul şi din altul o pîine a neuitărei spre a se hrăni şi alţii 40     cu   ea...
PE DRUM DE POŞTĂ
Preascumpei. adoratei şi woicei mele mame,
astăzi decedată.
In căreia înhămată cu doisprezece cai de poştă, pe 5 care îi mînă trei surugii, pe capră cu un soldat, se afla o doamnă,a cărei frumuseţe era încă strălucitoare. Lîngă ea, un băieţandru, între treisprezece şi paisprezece ani. Dar el părea a fi, după înfăţişare, o fire bolnăvicioasă şi care avea să şovăiască multă vreme între
•ld      moarte   şi  viaţă...
Mama lui, ea oare îi purta o neîncetată grijă, se arăta însă, de rîndul acesta, coprinsă de o altă tur-burare. Dînsa-i venea de la un petec de hîrtie cocoloşită, telegramă ce-i fusese trimisă, în chiar dimineaţa
15 acelei zile, de o rudă a soţului ei, a cărui boală se îngreuiase.
Pleacă şi nu mai aştepta — zisese din depărtare gîn-dul şi condeiul celui care chibzuise telegrama; pleacă şi   nu  mai  aştepta   transmisese   fulgerarea   electrică
20      ce zgudise sîrma între Bucureşti şi Craiova.
Puţine la număr, dar coprinzătoare şi grozave, aceste cuvinte, care învineţeau pe albeaţa hîrtiei, trecuseră pentru a douăzecea oară pe dinaintea vederei soţiei-mame. Şi tot citindu-le, gînduri negre îi intu-
25 necau ochii. Soţul ei, îşi zicea dînsa, trebuia să fie, în adevăr, cu totul în primejdie, de vreme ce fusese chemata cu atîta grabă. Iar fiece cnvint ii trîmbiţa în auz marşuri de înmormîntare. Uita că e cu copilul ală-
27
10
15
20
25
30
35
turi, şi pe drum, şi se credea în Bucureşti, cu lume multă împrejur; îşi închipuia pînă şi că vede ieşind din poarta Sărindarului dricul strălucitor de aurărie pe sub zăbranicul ce-1 învelea, şi ce avea să ducă pe soţul ei la locaşul de pe urmă... Mii de soldaţi, cu puştile aplecate îa păiuînt, îl urmau, iar pe lingău înşii ofiţerii mergeau cu săbiile trase. Muzieelc regimentelor ce se scurgeau răsunau în fruntea, în mijlocul şi în coada cortegiului, lungi şiruri de soldaţi, iar pe trotuare, prin balcoane şi pe la ferestre, lume din lume. După dric, trăsura domnească, decoraţiuni pe sute de piepturi, — miniştrii, ambasadorii, înalţii demnitari ai statului... — Dar... Ce?... Să fie cu putinţă? Soţui ei, omul eu care a trăit ea douăzeci şi unu de ani, cu care a împărţit bune şi rele, să fi murit în adevăr? Cu toate acestea nu-1 lăsase sănătos, şi în toata strălucirea falei lui milităreşti, nu mai tîrziu decît deunăzi — abia o lună de atunci — şi acum — din-tr-o dată totul să fie sfîrşit? .Dar dacă ar fi aşa, atunci ea n-are să-1 revadă decît neînsufleţit — omorît? — căci nu încăpea îndoiala, un om ca dînsul, care ar fi fugit cu şapte în piepl;, nu se surpă uşor — dintr-o dată şi ca oricare... Nici vorbă, prin urmare, că îi vor fi mîncat capul — duşmanii! — avea atîţia! — şi nici vorbă că-1 va regăsi cu pete vinete şi roşii pe obraz, cu parul capului şi mustăţilor căzut — urme ale otrăvei ce-i va fi fost dată — căci: â& ~ şi nici nu putea să fie altfel — aceasta era singura şi adevărata boală pe care ea o bănuise de cum primise ştirea...
Aceste gînduri porneau altele... Viaţa ei toată se înălţa din adîncimile trecutului, se oglindea cu vioiciune pe geamurile aburite ale caretei, printre înserarea unei zile de pe la sfîrşitul lui septembrie. Şi icoanele ce-o năluceau atunci era copilăria ei de fata singură Ia părinţi bogaţi, visurile trandafirii şi albastre cărora le dedese aripi, mnplîndu-şi cu ele viitorul. I se arăta, în sfîrşit, şi alesul, — tînărul smuls din lună şi din stele şi care avea să-i fie tovarăş vieţei sau, mai pe omeneşte vorbind, frumosul praporgic cu epolete de aur — feciorul de împărat din basm cu care se şi cununa,  puţin  în urmă.
Rochia ei de mireasă — rochie de   păpuşă — atît de mica era la paisprezece ani — mira, în ziua nun-ţei, pe toţi. Dar ce mira şi mai mult,  era  faptul  că farmecul ce pusese stăpînire asupra ei nu ţinu o zi, 5     nici două, ci un şir întreg de zile, aproape un an — cînd  — după cum trec toate — se risipi şi trecu şi el. Cu toate aceste,  copila nu  încetă să-1  iubească,  în ciuda dezamăgirilor. E drept că şi el — deşi nu scăpa un prilej s-o înşele — aşa îi era firea — n-o    iubea cu 10     adevărat decît pe dînsa... Şi  părţi din cariera lui i se   redeşteptau   în   minte.   Revedea    luptele   pentru cucerirea  culmei — comandamentul suprem ai armatei — spre care înaintase prin învăţătură şi slrguinţă neîncetată; strămutările milităreşti dintr-un colţ al 15     ţărei la celălalt; prea marea lui asprime, la cazarmă şi în front; răzvrătirea companiei pe care o comanda, la  Ocnele-Mari;   ea    azvirlindti-se    despletită,   între cei  care  îl  înconjuraseră,  coperindu-1 cu  corpul    şi ocrotindu-1 cu inima, soţie care strigă soldaţilor tur-20     baţi: „trageţil" şi dinaintea căreia puştile scapă din mîini şi genuchii   se   pleacă;  izbînda lui — mai  tîrziu — de-a întocmi o armată, scoţînd ca din  pămînt regiment după regiment,  instruind-o, traducîml   din ruseşte şi din franţuzeşte regulamente; înfiinţînd baladă      lionulmodel, ce avea să fie o pepinieră, stîrnind admi-raţiunea generalilor austriaci şi ruşi: Coronni, Hal-cinski şi alţii, iar acum, sub domnia cea nouă, o alta izbînda a Iui: putinţa ce avusese să adune, în tabăra de la Urceni, 50.000 de soldaţi din toate armele,  bine   in-30      struiţi, şi bine echipaţi.
Cunoscător a douăsprezece limbi, suflet de militar prin moştenire, căci cobora din vechea   casă  domnitoare a Lituaniei — tatăl  acestui  om  întemeiase  în adevăr cu din propria lui avere un regiment în Rusia, 3 5      care îi poartă astăzi încă numele; — la  rindul său, el, şi numai cu mijloace luate din averea lui, cumpărase instrumentele pentru întîia muzică militară română, şi o înfiinţase; iar, nerezemîndu-sc decît tot pe dînsul, înfăptuise o Şcoală militară, o Casă de dotaţiune a 40      oastei, un mare ştab  domnesc...
2D
Era, prin urmare, firesc, ca inima ei să fi fost plină numai de el — pe care îl crezuse nepieritor — nu om, ci zeu nesupus legilor celorlalte făpturi pămînteşti şi pentru care fusese steaua cea luminoasă... — De 5 acest om să se despartă însă ea, şi să se despartă astfel?... Ce? S-ar putea?
înserarea ce se lăsa peste cîmp îi pătrundea în inimă. Lacrimile o podideau, cădeau cu picături largi pe hîrtia telegramei pe care o  pusese  pe  genuchi...
10 Dar careta bătea, în vremea aceasta, cîrnpiile, ca un vîrtej... fugea, alerga, zbura pe drumuri aproape neumblate; se strecura printre hopuri, printre răsturni-şuri; trecea pîrîurile şi rîurile; cobora văile şi urca dealurile, din aceeaşi fugă, din acelaşi zbor. Soldatul de
15 pe capră moţăia, se apleca în dreapta, în stînga, visa cu mîna pe puşcă, la Tiţa, ţigăncuşa boierească în a cărei dragoste răzbise numai în ajun. Desculţi, şi călări pe deşelate, dracoşii do surugii — nişte băieţaşi —  cu izmenele de pînză sumese mai sus de genuchi,
20 cu piepturile goale ce le ieşeau din cămăşile desfăcute, băgau roibii şi murgii în năbădăi. Ei hăiau, minau, înjurau de ceara mă-sei, izbeau caii cu călcîielc, îi băteau cu pulpele arămii, ori îi plesneau cu sfîrcul bicelor. Bietele dobitoace,  înhămate cu şleauri şi cu
25 frînghii, îşi bălăngăneau vijelios clopotele, şi fugeau cit puteau, fugeau de raîncau pămintui.
Cu cît se înnopta însă, vîrtejul, în loc să se domolească, se ducea mai iute. Se ajungea la jumătăţile de poştă pe nerăsuflate, şi alţi cai erau aruncaţi la oişte.
30 Aceştia — din poruncă trimisă de la Bucureşti la toate căpităniile de poştă — prin ştafetă anume dusă de un olac — aşteptau  cu  hamurile pe  ei.
Alţi surugii, lot atît de copilandrii dar tot atît de indeinînateci, cu cai proaspeţi între picioare, spărgeau
35 întunerecul cu hăiriîe lor din ce în ce mai sălbatice şi se prăvăleau peste cîmpii ca o vijelie.'Roţile sfîrîiau cu o aşa repeziciune, îneît — dacă ar fi fost ziuă — nu li s-ar fi văzut spiţele. Careta se apleca într-o parte şi în aita; gemea din încheieturi; părea corabia priniej-
40 duită pe care fiece val sta s-o înghită şi ce se ridică deasupra fiecărui.
30
înăuntru, copilul, văzînd că mama sa aţipeşte cu capul răzemat de căptuşeala caretei, îşi lipea fruntea de geam. El se uita în întunericul înăbuşitor, brăzdat Ungă portiţe de fulgerele galbene şi roşii ale felina-5 relor, şi încerca să ghicească priveliştele. "Unde era vale, credea că e deal, îşi închipuia că vede ape mari... însă trăsura se apropia de locuri păduroase. Copacii - - răzleţi sau mai mulţi la \in loc — se iveau, cmd la im geam, cînd la celalt, luau înfăţişări de oameni —
10      de hoţi ascunşi în noapte şi eu puşca la ochi.
Uneori şuierăturile surugiilor sau vorbele lor îngt-nate de-a încălare, erau socotite de el ca semnaluri... îngrozit, îşi zicea că n-are să mai scape din acea noapte, şi se trăgea de la geam.  Ghemuindu-se, apoi,  lînga
15      mama lui,  încerca să adoarmă, dar zadarnic:  ochii săi rămîneau deschişi mari asupra întunerecului. Răsuflarea îi era scurtată, urechile vîjîietoare, şi fiori-fiori îl treceau prin inimă. Careta, în vremea asta, urma drumul, şi fiindcă era
20 ajun de tîrg, şiruri de care începeau să treacă prin lumina felinarelor. Ele ieşeau din noapte, şi reintrau în întunerec, ca nişte umbre ale unei lanterne magice. Strigătele ţăranilor ce le abăteau, scîrţîitul roţilor, înjurăturile surugiilor, se îndesau. Dar odată cu teama
25 de hoţi ce pierea, frica răsturnişurilor se ridica dintre dealuri, năpădea din prăpastia  văilor.
Copilul deşteptase pe mama sa. Soldatul, care se detese jos de pe capră, şi împiedicase roţile, umbla pe lîngăportiţă. Surugiii o luaseră la pas.Careta, înbălăn-
30      gănirile trăgănate ale clopotelor,  cobora, acum, pe mamă şi pe copil, cu doisprezece cai în şir, către adîn-cimi necunoscute, către funduri înecate de întunerec... Vărsatul zorilor apucă pe drumeţi  departe  de  Piteşti cu două poşte. Dar somnul ce donorîse pe băiat,
35 rămăsese plin de aceeaşi beznă. Ea, de pe cîmp, îi pătrundea în ochi pe sub pleoape, şi alerga după trăsura fulgerată âc aceleaşi licăriri ale felinarelor cu lumină galbenă şi roşie. Copacii de pe culmi se prefăceau, în visul îui, în năluci negre, — în haiduci cu
40 căciulele înfundate pe ochi, care se ţineau după trăsură, şi care se apropiau uneori de portiţele ei pînă
31
3 ~~ Opere voi. VI — Macedonski
a le atinge geamurile. Alte daţi, aceiaşi copaci, co-horiţi şi ei de pe culmi, dau goană caretei, o ajungeau, o întreceau, rămîneau în urmă şi iar o ajungeau, însă în loc ca sa mai fie tot haiduci, erau călugări cu glugi 5 negre pe cap, care, pe deşelate, goneau sub ei cai, se lungeau — se lungeau, creşteau-creşteau sau se poceau cum le venea mai cumplit. Vîntul le filfîia mantalele şi glugile; se schimbau în demoni; se înmulţeau cit coprîndeau dealurile şi văile;  erau în faţa, in
10 urma, şi împrejurul trăsurei. In visul lui, îl mai ajungeau de pe muchia dealurilor, cit şi din apropiere, spăimlntătoare hohotiri de rîsete şi fioroase fîşăiri. Dar ceva era şi mai grozav: braţele şi degetele dracilor se subţiau; mîinile li se agăţau de portiţă, una o des-
15 chidea; iar doi dintre demoni săreau înăuntru. într-o clipă, unul îşi înfigea ghearele în gîtlejul copilului, ii oprea strigătul, pe cînd altul i se aşeza greceşte pe piept, şi rînjea, şi sfîşiîndu-i cărnurile, scotocind cu unghiile pe sub coaste... O!... şi ce căuta el, erau plă-
20     mînii, era inima...
Dai' mama sa se deşteptase. Ea îi auzise răsuflarea scurtă şi grea şi lăsase geamurile. Aerul tomnatic al unei dimineţi răguşite de ceaţă îi răcori repede fruntea. Bătăile inimei i se liniştiră — visul se învălrnă-
25 şea, dracii şovăiau, şi răsturnaţi, cădeau sub tăişul unei săbii de diamant... In acelaşi timp, o lumină venită fără să ştie de unde îl îmbrăţişa. Se simţea ridicat în sus — zbura, plutea — şi, înfăşurat de o nemărginită strălucire, o putere tainică îl fulgera şi
30     mai sus încă — dincolo de văzduhurile ciocîrliei — de
unde, apoi, graiul Iui, ce întrecea în dulceaţă clntecul
privighetoarei, se răzleţea peste ţara, trecea graniţa.
înfăşură omenirea,  era Dumnezeu  făcut cuvint...
V)insul deschise ochii tocmai pe cînd trăsura se afla
35 la jumătatea unui deal. Soarele izbutise să spargă ceaţa. Cerul, săgetat de razele lui, se albăstrea. în stînga drumului, copacii, a căror frunzătură era încă deasă, deşi în parte roşcată, urcau spre şosea, din fundul unei vâî.
40          In jos, la o adîneime de peste treizeci de metri, se
desfăşurau ogoare vălurate ca o mare, dintre cutele
cărora răsăreau clopotniţe şi coperişuri de biserici, aceste singure limanuri de scăpare în mijlocul furtunilor vieţei.
Şi caii urcau mereu... s-ar fi crezut, acum, că ei se 5     duc drept în cer, atît de înalt era dealul şi atît de departe   culmea...
„Disearâ, vrînd Dumnezeu, vom fi în Bucureşti", zicea mama. în urmă, scotea din bisacteaua de lemn de trandafir iconiţa Maicii Precestii, pe care o purta
10 totdauna cu ea la drum, îi scutura cu batista coroana de raze dimprejurul frunţei, îi săruta argintul poleit, şi n-o punea la locpinăcenu-idescurcaşireledemărgăritare ca boabele de meiu şi salba de rubiele, cu care o împodobise în ziua măritişului. Inima i se reumplea
15 astfel de nădejde: „Nu; era cu neputinţă ca lui să-i fie rău de tot. Dacă ar fi fost aşa, ar fi vestit-o din vreme. Un om ca dînsul nu aşteaptă ultimul moment pentru ca să-şi ia adio de la tovarăşa vieţei şi de la copii. Ce? Craiova era la o mie de poşte?" Şi, pe lîngâ asta,
20 putea ca să şi-1 închipuiască altfel de cum îl cunoscuse — sănătos în orice clipă — depărtînd însuşi gîndul că un om ca el ar putea să se bolnăvească?... Şi-1 revedea tot cum îl ştia: înconjurat de un stat-major strălucit, tobele bătînd,  trîmbiţele răsunînd,
25 soldaţii prezintînd armele. EI, crunt şi aspru cu cei mari, ţinîndu-i fără grai sub priviri, tremurători ca vrăbiile în ghearele uliului, trecea pe dinaintea frontului. Prestigiul îl înfăşură. Respectul zbura înaintea lui. Se înbunea cu gradele de jos, întemeia pe ele nă-
30      dejdea milităreascâ a ţărei...
Dacă — dacă însă va fi murit? Dacă i-l vor fi omorît? Şi la această cugetare, un trecut de ieri, de alaltăieri îi năvălea în minte, împreună cu marşul militar comandat de el pentru a deda pe soldat cu oboseala, pe
35 o simplă distanţă de şapte kilometri... Ura coloneilor pentru şeful ]or se folosea însă de împrejurare: ei se făceau de tot blajini cu soldaţii care, simţinciu-i, se întîrziau prin porumbi, de unde, în urmă, erau ridicaţi cu ambulanţa sub cuvînt că au căzut... Organele
40      de publicitate ale opoziţiunei semănînd, apoi uinplînd
33
cîinpurile, văile, dealurile şi coloanele lor cu morţi şi cu răniţi.
Iar pentru întîia dată îşi da seama cu limpezime despre ce ar fi soarta ei şi a copiilor după moartea lui. 5         Duşmănii neîmpăcate, ingratitudini ascunse, aşteptau oare altceva decît momentul priincios? Şi ei i se va  ierta oare frumuseţea, poziţiunea socială, epoca de stăpînire şi de bâruinţi, dispreţurile ei pentru aristocraţia de naştere neînsoţită de cea sufletească, sîn-10      gele boieresc pămîntean ce-i curgea în vine, curăţit de  scrofurile prejudecăţilor?...
Da: va răminea cu oarecare  avere — zestre  părintească — va lupta cîtva şi, oricum s-ar fi întîmplat, îşi va creşte copiii...  însă după aceasta, întunercc, 15     noapte a viitorului nepătruns de ochi omeneşti. Cit despre sprijin domnesc, cu însemnări pe catastive, cum putea să prevadă ce avea  să fie acest sprjin? Ce ştia, ce simţea este că, o dată cu moartea lui — dacă ea va rămînea în ţară — va intra într-un necunoscut pră-20      păstios. Şi pentru ca, împrejurările să n-o apuce fără veste, vindea din  gînd    caso,  moşii, tot.  Pleca  în Franţa, se aşeza acolo, cu copiii, nu se mai întorcea niciodată. Dar — Izbuti-va să ducă viaţa înstrăinată do ţară pe totdeauna? N-o lega cu tot ce e'românesc un fir 25      nevăzut—sufletul — şi nu simţise ea, de cîte ori trecuse graniţa, spre a se duce la Paris sau la Viena,  în Belgia sau în Italia — oriunde — că deşi nu-i lipsea nimic — că  deşi  o   înconjurau  curteniri  şi  consideraţie — îi lipsea — ceva nedesluşit, dar ce înceta să-i mai lip-30      sească de cum punea piciorul pe pămîntul românesc; de cum reauzea graiul cel plin de farmec al copilăriei, al întregei sale vieţi?
Neapărat că aşa era, şi ca, dacă aceasta se va întîm-
pla, avea să fie izbită de moarte chiar din acea clipă —
3 5      însă putea ea să-şi jertfească copiii nenorocirilor ce i-ar
fi aşteptat şi să nu se jertfească mai curînd pe dînsa?
Ilotărît: odată ce el n-ar mai fi, nu i-ar rămînea decît
să plece, să se statornicească în Franţa, singura ţară
pe care o iubea — după a ei.  Îşi va cumpăra,  prin
40      urmare, o fermă, în Normandia, pe care o şi închipuia
între meri, aproape de coastele mârei, şi nu departe
34
de Etretat sau Dieppe; — se înduioşa la gindul că ii va fi dat să trăiască în linişte, să crească găini şi gîşte — curcani; se vedea cu şorţ albastru şi cu bonetă albă pe cap — din cînd în cînd se ducea şi la Paris — la 5 Paris! dar numele acestui oraş îi schimba planul, ii aducea aminte că era datoare să se aşeze acolo — ca să-şi crească copiii— închiria un apartament pe rue de Rennes, băga pe cel rnai mare în armata franceză; îl   punea  sub   protecţiunea   generalului  marchiz   de
10 Galiffet, pe care îl cunoscuse — lăsa pe cel mijlociu să-şi urmeze chemarea — să scrie versuri, nuvele, piese de teatru, romane — să se facă ziarist — ce va vrea; — iar pe cel mic, pe zăpîrstea, pe ,,Ba-be-bi-bo-bu" al mamei — A!  de el nu se  despărţea,  ii
15     ţinea Ungă dînsa, şi mai tîrziu — „văzînd şi făcind".
Trăsura, ce se apropia de Piteşti, găsise un drum
mai bun. Ea nu mai era zdruncinată de hopuri şi de
făgaşuri. Dar copilului i se făcuse foame. Coşul cu ouă
răscoapte, cu un curcan fript şi cu brînzeturi era ridicat
20 pe genuchi. Mumă-sa scotea şi întindea un şervet alb ca laptele. Ouăle erau sparte şi curăţite de coji. Guşa şi pieptul curcanului se făceau nevăzute. Vinul de Bordeaux scădea în sticla.
Roşeţi călduroase urcau pe amîndouă obrazurile şi
25 ochii bătuţi de neodihnă se însufleţeau, iar viitorul apărea mai puţin noros.
„Nu; nu se putea ca el să fi murit astfel!" — şi copilul, care începea să creadă şi el că „nu se putea'% se adîncea în gînduri.
30 Fire ce cu greu ar fi fost desluşită, el, deşi era încă mic prin ani, se dusese prin cugetare şi prin simţire departe. Binele şi răul îi vorbeau cu o deopotrivă putere. Nici muma, nici tatăl Iui, nici fraţii şi nici camarazii de o vîrstă cu dînsul, nu ghiceau ce aripi
35 de soare are la suflet, şi în ce tăvaliri de noroaie l-ar fi dus gîndul, dacă acestea l-ar fi părăsit. Ochii lui erau mai totdeauna coperiţi de o ceaţă, aşa că părea nepăsător pentru tot ce se petrecea împrejuru-i sică umbla dormind pe picioare. Dar el vedea tot, simţea
40 tot, se înduioşa de cea mai mica suferinţă, iubea cu patimă pe muma lui, deşi ascundea cu îngrijire oricui
35
simţirea şi gîndul lui. Era slab, şi cu toate aceste, mî-niile îi erau cumplite. Pe fratele său mai mare, care-1 lovise într-o zi, îl urmărise prin toată curtea cu un cutii, şi acesta, din puţin scăpase ca să nu fie omorît. 5 Era, în sfîrşit, de o mîndrie nesuferită, dar şi de o bu-rtătate ce nu cunoştea margini. Nu citise, la aceavîrstă, pe Lara, şi s-ar fi putut zice că e fiul lui. Simţirea lui era atît de ascuţită sau de bolnăvicioasă, îneît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simţire l-ar fi
10 dus la nebunie. Aşa bunăoară, nimini nu ştia pentru ce-şi umplea el pozunarele cu pietre, cu hîrtii, cu bucăţele de lemn, cu toate nimicurile ce întîlnea în drum, cînd, în această privinţă, se supunea unui îndemn lăuntric mai mult decît copilăros dar nespus de
15 duios. Ce-şi zicea cînd ridica toate acele fleacuri de jos, mişcat, uneori pînă la lacrimi, era că lucrurile acele n-au să mai fie întîlnite sau vâziite de dînsul niciodată...
Neîncetata curgere a VTemei— ce nu se opreşte o clipă
20 şi ce nu se întoarce o clipă din calea care a făcut-o — îi vorbea, spunîndu-i cu o neasemănată putere, că ziua de azi nu e ca cea de mîine; că — om sau lucru — astăzi sunt dar mîine pot să nu mai fie, şi că dacă cumva tot urmează să mai stăruiascâ,  un mîine în
25      care nu vor mai fi le va ajunge şi pe ele.
Tatăl său, care fusese pentru copiii săi o spăimiie, lui, mai cu seamă, nu-i vorbise decît cu răstealâ. Pe el, şi pe fraţii săi, îi silea să vie în toate zilele să-i zică, la ore botărîte: ,tBonjf»ur pa-pa, bonsoir pa-pa!il
30 La masă, le poruncea să şadă pe scaune, drepţi, să se uite în ochii lui, cînd le vorbea. Se speriau de cîte ori se supăra pe bucătar. I se părea că aude încă trîntirile scaunelor şi ţăndările farfuriilor ce se spărgeau.
35 Cu toate aceste, dînsul l-ar îi plîns mai mult ca oricare din fraţii săi, dacă în acele momente nu i s-ar fi petrecut în conştiinţă o luptă ciudată. Se simţea cuprins de beţia goanei pe care o dau caii cari intraseră în şosea, şi o nemărginită dorinţă de neatîrnare şi de
40 libertate pătrundea în el. Fiorii prematuri ai plăcerilor sexuale  li destindeau muşchii cu   lungirea
3G
braţelor şi a picioarelor şi-1 cutremurau. Ce era bun în el se zvîrcolea sub ce era rău. Pe tatăl său ar fi voit sa-1 plîngâ cu hohot, pentru a-şi dovedi lui că 1-a iubit în adevăr.
5 Dar o laie de ţigani, poposită la marginile oraşului, încăleca şoseaua cu tăbărîrea ei. Dînsa, după ce se întocmise cu adunături din felurite părţi ale ţărei, ce amestecaseră rudari, lăieţi şi netoţi, îşi alesese, mai devreme,   loc de iernatic acolo, şi cîmpul se umpluse
10 de coşare din nuiele împletite şi lipite cu pămint galben. Porci, găini, leote de dănciuci în pielea goală ; netoate care se certau pe grămezile de bălegar uscate ce adunaseră de cu vara; zgomotul cujniţeior; cositori-rea tingirilor, nauntrul cărora gaşperiţe arzuie învîr-
15 teau otrepele ghemuite sub picioare; mărgelele albastre şi roşii ce le ţăcăneau la gîturi, zdrenţele agăţate pe mărăcini şi pe crecile pomilor; grohăirile scroafelor, sisăirile gîştelor, hălălăirile guturale ale certurilor,  apucau careta  în vîrtejul  lor.
20 Caii îşi iuţeau mersul. Unii, speriaţi, azvîr.leati cu picioarele. Ceilalţi puneau capul în pămînt şi fugeau cît puteau, ridicau nori de praf.
Copilul, uitîndu-şi posomorîrea, scotea capul pe geam   şi rîdea de balaoanele ce ocărau cu măscări pe
25 surugiii care le arseseră cu sfîrcul bicelor, Denecaz, îşi ridicau fustele pe care, dîndu-şi-le peste cap, îşi băteau dosurile îa ei.
Dintre coşare se repezeau dănciucii cu părul ciut. In pielea goală, mai mulţi se ţineau de caretă,  aler-
30 gînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngâ portiţele ei, doar de le-o pica vreun gologan în palmă.
Ca să facă haz, copilul se căuta prin pozunare şi le arunca din plin. Dar crăiţarii, oriunde ar îi căzut, şi
35 chiar dacă ar fi fost prinşi de vreunul, dau naştere la încăierări.
Pe el se zvîrleau cîte şapte, şi cîte zece, şi toţi se luau de păr, ţipa\i, se ghiontuiau, se înhăţau de miini şi de picioare — de gît—rostogolindu-se morman, unii
40     peste alţii, se călăreau, se dau cu capul de pămînt,
37
iar zgîrîindu-se şi muşcîndu-se, se tăvăleau prin ţărîna şoselei, pînâ ce ajungeau de-a dura în şanţurile ei.
Roţile zguduiră, în sfîrşit, caldarîmnl Piteştilor. Bicele, chiotele, scoteau în uşi pe prăvăliaşii din uliţa 5 cea mare. Trecătorii, văzînd trăsura, se opreau pe loc. Insă, cu cîl se nainta spre bariera Bucureştilor, lumea în loc să scadă, se înmulţea. Din depărtare, se auzea un fel de răpăială ciudată. S-ar fi crezut ca e zgomotul unei înări ce se întoarce în matca ei. Răpăiala se apro-
10 pia şi se desfăşura în auzuri, pe anumile măsuri, dat* neîncetat aceleaşi. După puţin, răsunară şi nişte sfo-rairi lungi ce ar fi putut să fie asemănale cu uriaşa mişcare a mai nuiîLor mii de foaie ce se închid şi se deschid cu regulă. Erau soldaţii: Armata!
15         Cu bătăi în toba cea mare, cu fanfare de trîmbiţ i, ea
se apropia. Şi: drum-drum-drum, dururum drum-drum! ea înainta. Capete de coloane, după capete de coloane, se apropiau de trăsură, treceau pe lîngădînsa. Soldaţii, cu  păsurile măsurate  după tobe,  recucereau  oraşul,
20 uliţă cu uliţă... Abia apucau să treacă unii, că alţii 3e luau locul. Corniştii din fruntea companielor îşi îmbucau instrumentele cu in (.-rotiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. Steagurile se desfăşurau deasupra luminişului de spăngi, cu fliscuri şi cu sunete de aripi.
25 Ofiţerii dintre plutoane, sau de pe marginile lor, se duceau, cu săbiile trase, şi eu epolete de aur pe umeri, fiecare către soarta lui!... Ci te unul, care zărea ordonanţa de pe capră, siluia cu priviri cercetătoare penumbra din careta ce se oprise şi, recunoscînd chipul nste-
30 nit al doamnei dinăuntru, trecea saiutînd militâreşte, fulgerat de coborîrile şi ridicările oţelului cavaleresc. Numele persoanei salutate, şoptit din ofiţer în ofiţer, ajungea însă pînă la şeful diviziunei, un colonel încă tînăr,  care-şi  punea  calul  în  galop...
35         — Adevărul,   voiesc   să   ştiu   adevărul...
Dar colonelul cu chipiul ţinut cu o largă curtenire în mîna dreaptă, cu cea stingă pe frîne, se apleca înainte, şi cu vorbe meşteşugite îi domolea grija, prin geamul lăsat: nu ştia nimic, se întorcea de-a drep-
40 tul din lagăr, nu se oprise in Bucureşti decît o zi — timpul trebuincios pentru a-şi odihni   diviziunea ce
33
reintra în circomseripţia ei. Părea mirat că o Intîlneşte. Dacă ar fi fost ceva grav, lucrul i-ar fi ajuns la cunoştinţă, la trecerea lui prin capitală. — Că era bolnav, nu încăpea îndoială... însă... dar...
5         Şi:   drum-drttm-drum-dururum-drurn-drutn.   vorbele
lui păreau că se cojesc de poleială... Insă... dar... cu
neputinţă... ar fi ştiut... răsunau calp,  îşi  pierdeau
aproape   cu  totul  căldura  convingătoare...
Soldaţii de felurite arme se scurgeau ca apa.  Urui-
10 rile tunurilor şi ale ambulanţelor înăbuşeau muzica disciplinară a păsurilor; uliţa se libera; colonelul se apleca pe cal cu o ultimă salutare, surugiii plesneau din bice — ceara mă-sei şi papucii maicei-precistei— şi roatele   sfîrîiau  din  nou,  Balanga-langa-langa-langa,
15     Piteştii erau  lăsaţi  în urmă.  Sălbăticia fugei  reîncepea; de astă dată şoseaua era bună şi n-avea să sfir-şească decît în Bucureşti, dealuri şi văi nu mai erau. Dar... ,.Adevărul — nu voia sa ştie decît  adevărul".
20 Ba-langa, ba-langa, balang... fuga, un moment oprită prin sosirea la jumătate de poştă, pornea iar. Tîmplele îi erau însă strînse ca de un cerc de fier. Capul i se golea de idei. Se uita împrejur fără să mai vadă — — langa-langa-langa;  lang-lang-lang,   se   lăsa şi,  cu
25      capul în colţul caretei, adormea.
Copilul, sub aceeaşi nimicire, simţea că şi lui i se pîiejenează privirile. Locomotivă de mică viteză, careta nu mai punea de la o poştă la alta decît două ore. Se ajungea la Găieşti cu zgomotul unei prăvăliri.
30 Prunăriile din această localitate licăreau în pripă, cu vechile lor case boiereşti avînd pridvoare de zid pe stîlpi, şi se făceau nevăzute. Cîmpurile nesfîrşite re-coprindeau văzul, se prelungeau fără urcări şi cobo-rîri. Soarele, căzut spre apus,  împrăştia pulberi de
35 aur. Scaieţii şi mărăcinii erau cu totul poleiţi. Goana punea pe obrazele surugiilor flăcări. Zdrenţurile cămăşilor piereau in aurul soarelui. Ei păreau zmei călări pe paralei. Părul unuia, arămiu, îi bătea grumajii cu arzătoare aripi de lumină roşcată. Altul era oachesiu
40 ca un ţigan, dar frumos ca un fecior de împărat din alte vremuri; cel de al treilea, bălan, şi cu  toate că
era cel mai copil, mîna mai nebuneşte — ceara masei şi Christosu lui tal-so...
Dar ochii copilului se închideau pe sfert. Clopotele îi sunau în cap ; osteneala ii trecea pe sub vederi şiruri-5      şiruri de bobite albe şi negre ce se mişcau după partea în care îşi ducea pleoapele.
Aceste bobite tot arătindu-i-se şi tot pierind — ce nu i se destăinuiau decît după oboseli mari — îl îndrumau către închipuiri ciudate... Da: pentru ce 10 ochii n-ar cîştiga, în anumite împrejurări, pătrunderi ce Ie lipsesc în stările trupeşti şi sufleteşti obicinuite? Lumi ce nu sunt nici bănuite, de care mintea nici simţurile omeneşti nu-şi dau seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lîngă noi şi noi să nu le ştim? 15 Şi pentru ce nu s-ar afla făpturi şi lucruri întocmite din aluaturi care să scape vederei şi pipăitului omenesc? Ştie cineva ceva? S-o spună. A învăţat şi el în şcoală — si va mai învăţa — dar cunoaste-se-va vreodată ce e lumina? Negreşit, la carte se zice că ea e o mişcare; 20 însă mişcare a ce? Şi dacă e mişcare, de ce încetează să mai fie de cum, vrînd s-o prinzi într-o odaie, ai închis obloanele? în sfîrşit, sufletul, ce este el? Este sau nu este? Bunica lui spunea că este, că face parte din Dumnezeu,    şi   că  se  întoarce   la   el.  Profesorii   lui
25 spuneau că e o născocire. Dar alţi profesori, aceştia mai învăţaţi şi mai mari, scriau pe întrecute în cărţile pe care le dosea din biblioteca tatălui său, că dacă n-ar fi sufletul, n-ar fi nimic. Apoi, cu Dumnezeu, nu merge la fel? E şi nu e. Uite popa, nu e popa. Cu stelele,
30 însă, cum rămîne, ce sunt ele? Unii spun că vreo cîteva sunt pămînturi, iar ca cele mai multe sunt sori. Şi cu toate aceste, deşi ele pot să fie şi sori şi pamîn-turi, ele sunt altceva: fiinţe ale nemărginirei care trăiesc, simt, cugetă, şi se iubesc sau se urăsc — după
35     cum se plac sau nu se plac.
Nici vorbă că ar rîde cine i-ar şti aceste gînduri — dar adevărul era tot cel care i se urca din suflet în mintea lui.
Şi astfel, el umplea cerul cu făpturi ce erau îngeri —
40      oşti întregi de îngeri ce, în vecii-vecilor, împingeau
tot mai departe întunerecul, îl răsturnau, brazdă peste brazdă,  spart.
Dar deasupra marginei depărtate a cîmpului, soarele
era de-o şchioapă. Coborîse, şi seara ajungea caii clin
5     urmă. Cu felinarele aprinse, careta trecea acum prin
satul Mogoşoaiei — sat întocmit aproape în întregime
din ţiganii brîncoveneşti... Cîinii,  fireşte, îi   făceau
alai. Dar la ieşirea din sat — departe si  na prea —
începu sa se mute pe cîmp, de colo-colo, ca o spuză
10      de   licurici...
Soldatul se aplecă spre geam, bătu într-însul:
—  Bucureştii! c'coniţă.
Inima mamei trasarea, o lua iute de tot. Furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, aluneca pe dinaintea
15 ei, se năpustea în rontul întîi. Lămpile depetroldepe o parte şi de pe alta a faimoasei plimbări roşeau pe rînd întunerecul. Copilul scotea capul şi se uita înaintea cailor. Rontul al doilea era trecut cu ocolire pe după havuz, surugiii opreau în scurt, jandarmi călări şi mai
20     multe trăsuri ocoleau careta:
—  Nu, n-a murit, dar...
—  Iute, atunci, iute!...
Şi roţile duruiau pe Podul Mogoşoaiei; ele scăpărau schintei din pietre.  Geamurile zbîrnîiau între perva-
25 zuri, se trecea dinainteabisericei Sărindarului, cu porţile şi toată împrejmuirea cernită, fără ca cei dinăuntru sa se fi uitat în acea parte: surugiii coteau pe o uliţă, o luau pe alta, intrau pe o poartă, opreau la o scară, muma şi copilul săreau jos:
30         — Cum  îi  e? Cum  îi e?
Slugile tăceau, o femeie în negru se arăta în capul scărei, se arunca de gîtul noii sosite:
—  Ah! ma  (ante, m,a chere tante!
MOARĂ PE DUNĂRE
în mijlocul apei albastre, re curge cu solzi de aur şi de smarald, cu pîlpîiri de soare pe fiece val, în firul ei, şi dincolo de Nicopol, un pod plutitor stă 5 locului — cine poate să ştie de cînd? — prins de fundul Dunărei cu cele două funii căror li se detese drnmu-năuntru avînd, la căpătîiele lor, grelele unelte de fier ce se înfipseseră adînc în nesip,
Scîndurile din care e făcut podul nu se văd. Peste
10 ele a fost, cărat şi risipit pămînt pe care soarele 1-a bătătorit, scoţind din el, în urma încropitelor ploi ale primăverei, ierburi şi buruieni, flori, şi chiar marăcinişuri ce crescuseră nalte şi stufoase, şi ce-1 făceau să pară,  de departe,  un  ostrov  de verdeaţă.
15         O  magherniţă  de  seînduri,  ridicată  la partea  lui
dinapoi, adăposteşte pietrele morii, pe cînd roata ei de apă, aşezată în chiar spatele podului, într-o schelă de lemn pironită de dînsul, e luată pe desubt de ducerea Dunărei în jos, învîrl,indu-se şi scîrţîind din
20      adînc.
Turcii stăpînesc încă vrăjitul ţărm. Dintre împădurirea cu pomi roditori a dealurilor, se deosibesc, des-prinzîndu-se şi creseînd spre cer, aJbe şi subţiri minarete. Grădini, ca cele din Halima, se prăvălesc de pe
21)      coaste spre ţărmi, şi pomii lor vin să-şi spele picioarele  în Dunăre.  Ici-colo răsar, dintre desele tufişuri
42
ale frunzelor, case albe, coperite cu olane roşii, şi chioşcuri de lemn, cu geamuri portocalii şi albastre roşii şi verzi,  galbene.
O, turcii! cum ştiau ei să preţuiască cele de Dum-5 nezeu lăsate, şi cum se foloseau de frumuseţile lor ca să-şi dezmierde traiul şi să-i uite scîrba, suferinţele, urîciunile şi primejdiile! Şi cum, pe tărîmurile pe care le-au coprins, ştiut-au ei să-şi aleagă locurile satelor şi oraşelor ce au statornicit, cît şi al caselor
10      ce şi-au clădit, şi în care s-au aşezat...
Bieţii turci! pe atunci ţărmul drept al Dunărei era tot în stăpînirea lor, şi, prin urmare, plin de poezie, aşa că, dintre oraşele de pe acest ţărm, Nicopolul era, între prăpăstioasele lui dealuri, deopotrivă de îmbie-
15      tor ca Grenada,  în care Alhambra  priveşte,  de pe
ininunata-i culme,  Generaliful   ce zîmbeşte pe a lui.
Roata de pe plutitorul pod al lui AH urmează însă
să macine apa în sec, căci morarul care s-a dus la
tîrg  din  ajun — fiind  tocmai  ramadanul — a  uitat
20      s-o oprească.
O pisică galbenă ce-şi rotunjea spatele în soare se scoală o clipă, îşi întinde labele, şi, reaşezindu-se jos aproape îndată, îşi închide ochii de jăratic verde şi reîncepe să toarcă.
25          Dar o pînză de luntre albeşte sub stîncile Xicopo-
lului. Pisica miorlăie fără veste, şi, ca şi cum ar fi simţit întoarcerea stăp inului, se afla în picioare, dueîndu-se spre marginea podului, de care şi-agaţă ghearele.
30          Luntrea, cu pînza   îndreptată altfel, taie  Dunărea
pieziş, se apropie de roata morii, ocoleşte podul, şi barba săină a lui Aii, cealmaua lui albă, sîngerată la mijloc de fundul roşu al fesului, se ivesc. Luntrea e încărcată cu saci de grîu. Puţin încă, şi moara nu
3 5      va mai măcina în sec.
Dar în opinteala cu descărcarea sacilor, unul din ei, mai greu, îl face să şovăiască. Luntrea, pe care el o legase cu frînghia de vechiul şteajăr al podului, îi
43
fuge deodată de sub piciorul cu care rămăsese înti-însa, iar doborît se prăvăleşte m Dunăre, se duce adînc, şi pisica ce i-a văzut căderea se apleacă peste valurile ce s-au reînchis asupra Iui.
Şi apa curge la vale, nici mai domoală,  nici mai grăbită, aceeaşi.
POMUL DE CRĂCIUN
Fij]or şi fiicei mele: Alexis-Alexandru, Nikita, Pa^c], Hyaeinth-Dimi şi Njna.
Zăpada Crăciunului, ce era zăpada copilăriei mele, 5      parcă era mai albă. Fulgii ei parcă erau mai mari. Şi cînd viscolea, ce viscol!
Fluturii de iarnă, albii fluturi ai lui decemvrie şi ianuarie,  se  învîrtejeau turbaţi.
Maică a Domnului! Şi curn te muşca  crivăţul cu 10      gură de lup! Cu toate astea — fericite şi binecuvântate  vremuri  au  fost  cele  care  s-au  dus... — Popa Cioacă — Dumnezeu   să-1   ierte 1 — venea   în   ajunul Crăciunului să ne pună patrafirele In cap, să-şi citească paraclisul pe un sfanţ, să roage pe Dumnezeu 15      să apere casa unde se află: „de ciumă, de foc, de potop, de venirea asupra a altor neamuri", şi să încheie astfel cu glas tărăgănai, dar hotarît:
„Mută, Doamne, fie gura păgînului  care nu se închină preacinstitei  icoanei tale,   acum,  şi în vecii-20      vecilor, amin!L1
La biserică ne duceau apoi pe copii, de cu dimineaţa, de ne spovedea şi ne grijea acelaşi popa Cioacă, pe cîte doi sfanţi de fiecare, în schimbul căror, el ne da, pe lîngă grijanie, carn de la cincizeci la o sută 2y de mătănii, spre ispăşirea păcatelor noastre, adică a drăcnirilor şi afurisirilor ce nu încetau să ne iasă din gură.
45
O!   preacurate   şi  preacinstite   zile   ale copilăriei,
cum v-aţi dus, şi cum aţi luat cu voi şi pe preacucer-
nicul preot, cu biserica lui cu tot, biserică după nume
sfîntul loan Sevastos, din mahalaua Cernăteştilor, în
5      dosul fîutînei Jianului.
Dar de ce v-aţi dus? că parcă mai mult mă împăcăm cu voi chiar iarna şi tot aşa mă împăcăm şi cu primăriile de-atunci ale oraşelor, ce nu dau pe foc să strice drumurile şi sa noroiască uliţele cu ridicarea
10 zăpezei ce le îmblănea cu puf de lebădă, ci lăsau pană şi gheţoaiele să stea agăţate, cit puteau de mult, de straşinele  caselor.
Dracii e că, aceste gheţoaie se desprindeau fără veste, de cum se ivea moina, şi spărgeau cîteodată capetele
15 de mojici ce treceau pe sub ele — dar — îa urma-ur-mei — unde era răul? că, şi aşa, mojicii se  înmul-
1        ţeau ca frunza şi ca iarba, cu   toate   că,   poate,   nu atîta ca astăzi... Dar bine, vor zice mulţi: împrejurări ca  astea nu
20      li se puteau întîmpla şi boierilor?... De! — eu Ie voi
răspunde  că nu — fiindcă, boierii erau drăcoşi:  nu
umblau iarna pe uliţi pe jos, ci numai în căleşti, şi
încă înveliţi în blănuri moi şi scumpe.
Ei!  copiii mei! — Dar voi n-o  să  pricepeţi bine
25 vremurile astea decît dacă veţi asculta cu luare-aminte şi cele care mai au să urmeze. Bunăoară, că locuiam într-o casă mare, cu coperiş de şindrilă ţuguiat, avînd pe fiece colţ al lui cîte-o sfîrlcază de tini-chearuginită, ce înfăţişa un cocoş, şi ce scîrţîia ca un
30 scîrstei de cum se apuca vîntul să sufle. Această casă era înconjurată cu stufuri de trandafiri de dulceaţă ce întocmeau împrejurul ei nişte minunat de vesele grădiniţe între verzile zăbrele ale Tnicilor garduri ce le despărţeau de curte.
35 Mare, de te pierdeai în ea, era în sfîrşit curtea, din fundul căreia pornea, spre mai pomenita fintînâ a Jianului, o grădină de pomi roditori ce se tot prăvălea pană se înfunda într-o mlaştină, în care creştea trestia şi   papura.
46
Astfel de Iocuinţe nici vorbă că nu mai sunt astăzi, şi negreşit că nu mai se înfăţişează nici Crăciunul ca atunci... Mai întîi că, fără viscol de ninsoare, el nici nu ve-
5 nea vreodată. Crăpau lemnele şi pietrele de ger, dar moşului îi era cald de-abinelea, fiindcă nu se găseau case în ale căror curţi să nu stea înşiraţi stînjenii de lemne.
Pe iîngă asta, cînd odăile erau prea mari, ele aveau
10 şi cîte două sobe — zidită fiecare pe cîte opt stîlpi — iar lucrul ăsta îl făcea, se vede, pe Moş Crăciun, să fie mai darnic decît e acum.
Că, să ştiţi: bolţile bisericilor nu răsunau degeaba de  osanale şi de  aleluie,  şi  cucoanele mahalalelor,
15 — certate pe viaţă—pe moarte peste tot anul —nu înaintau ele degeaba în mijlocul locaşurilor sfinte, şi, după multe plecăciuni şi temenele, nu o porneau în dorit lelii una spre alta pentru a-şi cere iertare şi a se griji în urmă.
20         Ăl Crăciun — sireacu! le aştepta pe toate la casele
lor cu purcelu la tavă, cu cartaboş zdravăn, şicu o
sumă de cîrnaţi, dintre ăi mai buni fripţi şi gustoşi.
Chef mare se întindea deci, după biserică, prin tot
oraşul, şi, se înţelege, că el era şi în casa noastră.
25          Dar, de!  copii! Fiindcă apele  iuţi ale zilelor au
tîrît în ele şi case şi moşii, cit şi multe altele, după urma cărora mîncam noi — copiii de-atunci — purcelul şi cartaboşul, voi face şi eu ceva (ca să vă ră-mînă   în  minte  Crăciunul  copilăriei)   şi   adicătelea
30     nici mai mult, nici mai puţin decît: Pom de Crăciun.
Iar dacă e să vă spun drept, iată  că, fără ştirea
voastră,  l-am şi ridicat şi împodobit de  ieri, eu şi
muma voastră... Căci, priviţi cum cei ai casei îl şi
aduc,  şi  îl  aşează  drept  în  mijlocul  odâiei — brad
35 verde cum n-aţi mai văzut — şi în care am aprins atîtea lumînărele de ceară cîte nu ştiu dacă or fi pe cer stele. Dar uitîndu-vă bine la el, o să mai vedeţi şi alta: un păiejeniş de fire de aur pe care le-am smuls din beteala purtată  în păr de nuima voastră, cînd,
40      în biserica Sărindarului, şi-a legat soarta cu a mea.
4?
Ne-au cîntat acolo popii mulţi: Doamne miluieşte, dar dacă el nu ne-a miluit cu multe din cele pămîn-teşti, tot e bine câ v-a trimes pe voi în viaţa şi în casa noastră.
5 Şi iată că, vă zic, acum să vă apropiaţi ca să vedeţi pomul mai bine, şi să vă daţi tot într-o vreme seama că, atît, tu, Alexe, dragul tatei, copilul meu mai mare, cit şi tu, Nikituş, care ai venit al doilea după dînsul, şi, împreună cu voi, fraţii şi sora voastră, că veţi 10 găsi fiecare în acest brad măcar cîte una din micile minuni pe care Moş Crăciun mi le-a adus să le agăţ în crăciie lui, pentru voi.
Priveşte însă, Alexe, ce mai cal a atîrnat el acolo, zicîndu-mi să-1 desprind şi să ţi-1 dau anume ţie. 15 El e alb ca o porumbiţă şi e la fel cu cei care-ţi plac. Dar nu te uita că şeaua lui e de hJrtie, pentru că eu iţi spun că e de catifea şi muiată toată în fireturi de aur...
Vei încăleca ţi tu într-o zi, dragul tatei, pe un cal
20      adevărat. Cu toate astea, să bagi de seamă să nu te
urci pe unui  cu numele Pegas,  căci cu toate că el
poartă aripi la picioare, cea mai de rind gloabă te
va duce mai departe ca dînsul.
Pentru tine, Nikituş, nu mi-a  adus moşul să pun
25     în pom decît o mînce- Oricum, ea fiind poleită,  cred
câ îţi va plăcea... Pe lîngă asta, vei vedea că, de cum
vei da cu dînsa în pămînt, ori în zid, ea va sări mai
sus, şi va merge mai departe, în loc să-şi piardă din
puteri... Aşa să faci şi tu în luptele vieţei: de cîte ori
30     nenorocul te-o azvîrli mai jos, tu să te zbîrleşti şi să
te ridici tot mai sus, ca, urmînd aşa, doar de-o crăpa
ceasul... sau mincea.
Dar  veniţi  şi  voi,  ceilalţi,  Pavele,   Hyacinth şi
Nino, deşi Crăciunul şi-a îndesat căciula pe urechi
3 5      şi numi-a mai adus alt, — vrînd să facă haz de mine —
decît  un  sac   cu   gogoşi   de   tufă. Eu, văzînd asta,
l-am păcălit la rîndul meu, fiindcă le-am muiat în
a\ir, şi le-am prins, una cîte una, printre frunzele po-
muiui, de unde vedeţi cum iau ochii cu strălucirea
40      lor... Vrînd-nevrînd vi  le dăruiesc vouă,  dar să nu
10
credeţi că sunt un dar de mic preţ, căci nimic nu are în lumea de azi mai multă trecere ca ele. Hei! copiii Numai să fiţi deştepţi, şi să căutaţi să vindeţi cit mai multă din această marfă, că nu va Ti ceas în care să nu vă meargă bine.
Fiţi, prin urmare, veseli toţi. Eu am făcut ce ani putut ca să vă aduceţi şi voi aminte de Crăciunul copilăriei voastre — iar, acum, nevastă, zi să-mi aducă un pahar de vin, câ voi să-1 ciocnesc cu al cetitorilor mei — amin!
TRECEREA OLTEŢULUI
20
Vremea veche, o trăsură închisă pe drumul poştei, amurgul, şi apoi, noaptea coborîndu-se repede, în sfîrşit trecerea Olteţului prin apa ajunsă pană la poalele celor două dealuri între care eurgea. Pe malul pe care se află satul Ba]ş, casele şi pomii lor sub în-tnnerec, pe cînd, urcată cu totul în capul coastei, biserica şi clopotniţa ei, din caro se răspîndeau peste lunca toată sunetele deznădăjduite ale clopotului. Ţăranii, cu popa şi cu pomojnicul plasei în cap, au aprins de-a lungul Olteţului focuri sub rîpa lui. înainte de-a intra în apă, trăsura a stat cîtva oprită. Cei dinăuntru au coborît geamurile, şi, printre vînt şi ploaie, au vorbit cu surugiii. Doi dorobanţi cu schimbul, călări, ce aveau sarcina să abată carele din drum şi să vestească la conace despre sosirea înalţilor călători, izbutiseră să treacă la Balş, fără ca trăsura să-i ajungă din urmă, şi sculaseră satul în picioare...
Caii. de cum intraseră în OHeţ, deteseră înot, înhămaţi cum erau. Trăsura, luată de apă, plutea tîrîtă la vale, deşi caii, duşi de surugiii lor călări, se opinteau împotriva curgerei rîului şi căutau s-o scoată cit mai degrabă la mal. Luptîndu-se eu moartea, cei care îi minau plesneau din bice, scoteau chiote lungi. De sub rîpa, şi de pe piscurile dealului, alte chiote le răspundeau... Caii  înotau, trăsura   plutea, ploaia
50
se   vărsa  cu  găleata.  Apa  intrase  de  mult   înăuntrul ei.
Bărbatul sta fără grai lînga nevasta lui, se caia de bK'ăpaţînarea lui să treacă O Hei ui vărsat. Ea nu 5 zicea nimic... Mîngîindu-i; îşi ridicase copiii pe ge-nuchi, dar cînd se uita pe geam, vultorile turburi ale apei spumoase o băgau în groază, şi se ruga eu foc lui Dumnezeu: ,,r>a, el să-i scape, lui să-i fie milă* căci el singur poate tot".
10         Chiotele surugiilor şi plesnirile bicelor se îndeseau.
Dar cele de sub rîpâ şi cele de pe piscuri se făceau urlete, printre bălăngănirile mereu mai jalnice ale clopotelor, şi trăsura se ducea tot mai la vale, cu toate că o trăgeau caii tot mai la deal. Dar patru dintre
15 dînşii, cei mai naintaţi, stau să se înece, şi surugiu} în seama cui erau îşi făcu semnul crucei, le tăie şleaurile şi se lăsă să fie luat de apă-, împreună cu eir spre a mai ieşi la vreun mal sau spre a nu mai ieşi, — Dumnezeu ştie.
20 Cu toate astea, trăsura urmase să plutească, şi caii care înaintaseră deteră de un prundiş, iar roatele ieşiră fără veste din apă urcînd pe un ma], şi cînd vel-chicerii], vel-clucereasa şi copiii lor se arătară, zap-ciul el însuşi, care se grăbise să coboare rîpa,  îi lua
25 în primire, freeîndu-şi cu smerenie mîinile, şi seara la tact se dete iama printre găini şi raţe... Ba se găsiră pană şi potirnichi ce se aduseră îa masă cu slănină sub   aripi...
CAII NEGRI
Lui Manolo Slâlineanu
Lume muită la Şosea. Cuza-Vodâ trece pe sub teii înfloriţi, în trăsuri si pe jos, cîrduri de cucoane, care 5 de care mai gătită. Cele mai multe şi-au lustruit acasă obrajii cu apa de castraveţi, sunt sulemenite-măşti, şi-au încondeiat tîrnplele cu vine albastre, şi şi-au lungit sprîncenele şi ochii. Mai toate poartă rochi subţiri, de tarlatan sau de voal, pe fuste  de mătase.
10 Unele pălării sunt parizieneşti, nu glumă! încărcate de flori, ori garnisite cu cireşe, şi scumpe foc, aşa cum se şi cuvine să le vîndâ cele două vestite marşante de modă, madamele Bario şi Briol. Dintre cucoane, vreo  trei mai ciocoaice ca celelalte  sunt  îmbrăcate
15 în grenadină neagră şi dantelă prin care li se vede gîtul şi umerii, spălaţi cu săpun de Thridaee de la Paris, de-ăl cu care dă pe obraz şt împăratul: A la reine des abeilles, şi nu mai puţin. Răsturnate în trăsurile lor, cu vizitiul şi feciorul îmbrăcaţi în livrele
20 serioase, cu alte cuvinte ce nu bat la ochi, ele se uita pe sub gene la Cuza cînd trece în sfîrîitul roţilor şi în zborul cailor, şi care, crai şi ceapcîn cum este, se face că nu le bagă de seamă, cu toate că nu se îndoieşte că, înainte de a se încheia primăvara, le va cu-
2 5      noaste mai de aproape — prea de aproape chiar.
Priveliştea din  trăsuri, pe  lîngă că era ademenitoare era şi nostimă: vremea înfoierilor,cu şase-şapte
fusie scrobite sub rochi, cit şi a malacoavelor — ceva ca nişte colivii, asemănate cu tîrnuri răsturnate de prins peşlc. înguste împrejurul taliei şi lărgindu-se de la şolduri în jos. Făcute din cercuri de oţel, aceste 5 unelte' ale îmbrăcămintei femeieşti de atunci, deşi nu erau prea cucernice, nu lăsau, ca azi, să se vadă pulpele şi genuehii decît atunci cînd cucoanele-aşezîndu-se pe scaune, uitau că malacoavele se dau uşor alivanta.
10 'în România, ca şi în Franţa, e romanticul timp al lui Napoleon al IH-lea şi al împărătesei lui, Eugenia, iar la Bucureşti, agent oficial al prea puterei lor, e Beclard, după care multe bucureştence din lumea mare se prăpădesc. El, şi nespus de muieraticul bei-
15 zadea Mitica, sunt cocoşii capitalei ţărei, după cum fusese, înaintea lor, o altă beizadea cu nuri, mult îndrăgitul de fuste prinţipele  lorgu.
Luxoase cit se poate,  trăsurile merg  legănate de-zăngănirea podoabelor de argint ale hamurilor.  Zîm-
20 bete şi salutări se duc peste Şosea de la o margine a ei la cealaltă si în tot lungul ei. Veselia e pe toate feţele. Primăvară şi Domnie pămînteană.
în alee: salcîinii şi teii îşi ning zăpada lor. Briliantele schinteiază în agrafe, în cercei şi în inele. Ochii
25      sunt safire şi peruzele. Dar unii sunt şi flăcări de iad. Consulii,' demnitarii   tînărului   stat,   ofiţerii   unei armate ieşită ca din pămînt, mişună ou părţi de soare pe   fireturile  şi   pe  decoraţiunile   lor.
Dar o trăsură mai strălucită ca celelalte — cea a
30 ministrului de război - trece ca o nălucă. O poartă intr-un trap puternic doi mari cai negri. Vizitiul şi feciorul au livrele ce se apropie mult de cele domneşti: frac verde, galonat cu argint, jiletcă roşie de posţavi şi pantaloni de catifea roşie ce se sfirşesc ceva mai jos
35 de genuchi, de unde pornesc nişte ghetre galbene ce strîng pulpele picioarelor, încheiate în nasturi de sidef.
Comandantul-şef al  oştirei  şi-a sfîrşit  tocmai  tre-bile mi]ităreşti,'ea secretar de stat, la înalta dregă-
40 torie ce i-a fost încredinţată, şi se afla în trăsură.. Zăbalele ţăcăne. Caii  îşi ţin capetele  în  pâmînt şi
52
53
fug. Negre ca aripa corbului coamele lor fîlfăiesc. Ca şi coamele de negre, cozile îor se Urăsc în pulberea drumului. Copitele sunt văcsuite şi lustruite. Şi, de sus pană jos, părul lor e negru: cai ce sunt ai întune-5 recului, şi ce n-au nici-o pată. De altfel aşa îi şi dorise comandantul-şef al oştirei, ministrul de război si şeful marelui ştab domnesc.
Cinci sute de galbeni nu treceau în acea vreme cu uşurinţă de la o mină la alta. Acesta le  era preţul.
10     Dar tot îi cumpărase.
Şi cît se trudise pană să-i descopere. Găsise, cam cu'două luni înainte, şi tot la acelaşi geambaş, nişte cai ]a fel, tineri şi ei, fără vreun nărav — şi mîncînrl şi ei foc. Ce folos însă? El nu vrea cai roîbi, ci negri.
15         Geambaşul îl pricepu pe ioc cam ce fel de om este.
îi ceru numai răgaz de două săptămîni ca să-i sosească de pe drum o pereche de mare preţ. pe care tovarăşii Iui îi porniseră din Ucraina spre Bucureşti şi ce se brodiseră tocmai să fie negri cum îi vrea exce-
-20      lenţia-sa, fără firicel de păr   sur, alb ori roib.
Excelcnţia-sa se învoise, şi acum îi avea la trăsură,
iar ei aci umblau în fleorţuri, aci ca vînlu şi ca gîndu.
Ofiţerul său de ordonanţă — nu se ştia pe atunci
ce e şef de cabinet — căpitanul Lizu — un tînăr cu
-25 dare de mînă care cheltuise şi el foarte mulţi bani pe cai — le deschise gurile spre a ie afla vîrsta după dinţi — şi dovedindu-i tineri, îi înhămase la cabrioleta lui, pentru a-i încerca. Ei ieşiseră buni. Era dar cu osebire firesc ca toţi să se uite la ei cu jind, în tre-
30 cerea lor pe şosea, înfăşuraţi în norii de praf pe carc-1 ridicau.
Cînd trăsura ajunse Ia rontul al doilea, măria-sa, cărui îi plăcură, îşi trimise aghiotantul să felicite pe general si să-I întrebe unde i-a găsit şi cit i-a plătii.
35 Dar iată, că de unde era zi cu soare, un nor de vara se repezi pe cer de la miazănoapte şi pluti într-o clipa deasupra Şoselei, vărsind din ci o ploaie cu bolborosi peste plimbăreala lume bucureştenească. Vodă o Luli cel dîntîi, căci nici n-ar fi fost vreo ispravă să
;i) se întoarcă la palat ud leoarcă. Celelalte trăsuri glonţ după el. Cu toate astea, caii care fugeau mai tare erau
54
10
tot. cei ai comandirului armatei. Ei se ţineau morţiş-de trăsura domnitorului. Ar fi lăsat-o pană şi în urina, dacă respectul n-ar fi legat mîinile vizitiului. Se în-tîmplasc însă o minune de necrezut: caii se făcuseră portocalii, roşii, galbeni şi chiar albaştri, fără să mai fie negri decît ici-colo. Muscalul de geambaş îi vopsise din creştetul capetelor la copile şi zoaiele murdare ce curgeau de pe ei lăsau pe noroiul şoselei o dîr-â de feţe felurite.
Vodă care îi văzuse alergînd o clipă, alături cu trăsura lui. făcu mult haz de schimbarea lor la faţă.
La urmă rîse şi ştab-gheneralul. dar nu atîta de mult şi de bine ea 'geambaşul care o luase la sănătoasa  si  trecuse  Nistrul  la  ai  săi.
DIN CARNETUL UNUI DEZERTOR
26 august, 71j<L ore a.m. — Alaltăieri dimineaţa am trecut Dunărea, Am lăsat pe ai mei, şi a trebuit să merg de nevoie. Convoiul din care fac parte se în-.5 dreaptă spre Plevna. Soldaţii, cu păsuri mecanice, eu ochii morţi, se apropie dobitoceşte de primejdie. Printre ofiţeri, cei tineri de tot sunt mai aprinşi.Să mori pentru ţară este datorie şi glorie, zic ei.
9 ore i/s a.m. — Lătrările salvelor de puşti încep să 10     se audă.   Bubuirile   tunurilor   îşi   încrucişează sunetele. Cîţiva locuitori ce  întîlnim ne spun prăpăstii. Credinţa lor este că turcii vor fi biruitori. Unul din ofiţeri, văzîndu-i coprinşi de groază, voieşte să-i îmbărbăteze; cum s-ar zice, sa le ridice moralul... 15         — Ce? Nu va e ruşine să fugiţi? N-o să murim toţi
o dată?
— Apoi, de!  domnule,   răspunde   unul   scărpinîn-du-se în cap, aşa o fi, da' de ce să murim cu zile?
Şi ţăranul îşi urmează drumul spre Dunăre. 20         Acest nâe ce sâ murim ai zile1' al lui n-a mişcat pe nimeni; pe mine însă m-a pus pe gînduri.
12 ore. — Loviturile de tun nu se mai aud, cu toate că ne apropiem de Plevna. Dar cum ne oprim, izbucneşte dintr-un nor de praf o răpăire de cai ce aleargă 25      către noi şi soseşte, val-vîrtej, împreună cu căruţele Crucei-roşit.
56
Doamne, Dumnezeule! De sub coviltirile lor se ridică numai gemete sîîşietoare. Cînd trăsurile trec, pre-zintărn armele  ca un singur om.   Intr-una     zărim, lungit, un băiat ca de 22 de ani. El e galben ca moar-5      tea, şi are doua decoraţii pe piept.
—  Unde e rănit?  întreabă căpitanul nostru.
—  Să trăiţi,  domnule  căpitan,  un  obuz   i-a  luat amîndouă picioarele.
Şi trăsura cu băiatul fără amîndouă picioarele, şi 10      cu două decoraţii pe piept, trece.
27 august, 8 ore seara. — Detaşamentul nostru a sosit de ieri şi, generalul, după ce ne-a trecut în inspecţie, ne-a spus cîteva cuvinte bine simţite, iar Ia urmă, înconjurat de statul său major, a intrat în baraca sa 15 de seînduri în care şi-a aşezat cartierul. Peste un sfert de oră, eu, şi un alt soldat, am fost trimişi să schimbăm garda de la uşa baracei.
Generalul prînzea înconjurat de statul sau major.
Pe la trei ore alţi soldaţi ne-au înlocuit. La patru, 20 colonelul ne-a scos în front şi ne-a citit o poezie războinică pe care d. Alecsandri a scris-o la moşia sa Mirceşti. Cuvintele de dor şi de şoimi ne-au umplut auzul în timp de cîteva minute.
29 august, 10 ore a.m. — Tot ce am văzut ieri nu se 25     poate spune. Văile, dealurile, albia apelor sunt împestriţate de  leşuri. Turcii au ciopîrţit pe morţi şi nu se intîmplă rar să dăm de picioare şi de braţe răzleţe.
Londra, 30 octombre. — In ziua de 30 august, colo-30     nelul ne-a adunat  odată cu revărsatul zorilor şi ne-a spus ca ceasul hotărîtor a sunat, că trebuie să murim pentru ţară pînă la cel din urmă român. (Dar atunci?)... Că  dacă vom  şti  să murim, numele  are  sâ ne   ra-mînă nepieritor; că ne aşteaptă gloria şi că sâ ne facem 35      demni de Ştefan cel Mare şi de Mihai Viteazul.
Preda, un soldat voinic, a ieşit din front şi a spus colonelului că să trăiască, dar că are copii şi că cin& o să îngrijească de dînşii dacă o muri el?
57
—  Va să zică, cutezi să-mi spui că. eşti un laş? a fost răspunsul colonelului. Apoi, a poruncit să-1 pună la asalt în cele dîntîi rînduri.
Şi printre domnii ofiţeri, nu se mai auzea decît 5      ţara, gloria, onoarea militară.
Preda însă mă întrebă că ce este laşi Iar dacă i-am spus ca laş va să zică fricos, a stat de s-a gîndit ce s-a gîndit:
—  Apoi de! îmi spuse el. De frica, mi-e frică — că io     de moarte cum să nu ţi se facă părul măciucă?
Mirat, nu i-am mai zis nimic, dar el tot nu ra-a lăsat în pace:
—  Da' bine, domnule, de bătut de ce ne batem? Întrebarea Iui mi-a dat de furcă. Cu toate astea,
15     ara  căutat  să-I domiresc:
—  „Ţara, onoarea militară, gloria"'.
Preda, însă, s-a dus mişcînd din cap, şi cînd s-a auzit semnalul atacului, ia-ne, pe Preda şi pe mine, de unde nu crarn.
20 Cum s-a întîraplat lucrul e greu de spus. Tot ce mi-aduc aminte est» că, cu cît se apropia ceasul hotă-rît, cu atît mă simţeam coprins de o nelinişte mai mare. O tremurare nervoasă mă scutura din creştet în tălpi. O sudoare rece mă trecu. Inima începu să-mi
25 bată îri aşa chip, îneît credeam că are să-mi sară din piept, Tîmplele înii zvîcneau. Mă-ntorceam spre copilăria mea, şi vedeam pe mama, pe tata. îmi înfăţişam strădania mea pentru învăţătură: ducerile la liceu, pe ger, pe ploaie, pe zăduf; clasele trecute
30 pe rînd; la urmă, bacalaureatul, această culme la care ajunsesem conjugînd pe tipto, tiptis, tiptomen, tiplete, tiptusi; speranţele, aspirările meîe, tot ce fusese în mine viu şi nălucitor. Şi ideea de a mă jertfi pentru ţară nu mă încălzea. ^Onoarea militară"' mă
35 lăsa rece. Gloria să fac parte dintr-o jertfă de oameni, spre a fi pe placul unui partid, unui guvern sau unui stăpînitor — fie chiar pentru ca să înzestrez Europa cu un regat nou — nu-mi zîmbea, îmi amorţea braţele şi picioarele.
-40         Ce? pentru asta să mă fi trudit eu in şcoală şi în
viaţă? O clipă îmi fu de ajuns ca să-mi dau seama
58
despre întreaga falsificare a îndrumărei sufleteşti a oamenilor împotriva simţirilor  fireşti.
Căci, da: mi-era frică, şi nu mi-era ruşine s-o măr' tnrisesc. Teama, groaza chiar, sunt simţiri cel puţin
5 tot atît de respectabile ca vitejia. Dumnezeu le-a pus în om ca să-şi apere prin ele nepreţuitul dar al vie-ţei pe care el i 1-a făcut.
Şi să nu se creadă că judecam aşa sub stăpînirea împrejurărilor. Astăzi chiar, cînd mă aflu la adăpos-
10 tul depărtărei ce am pus între mine şi laurii cîmpu-lui de bătaie, vitejia soldatului care se duce să moară din poruncă venită de sus, şi numai pe temeiul unor vorbe sforăitoare, mi se pare o îndobitocire fără seamăn.
15         Dar merg mai departe, şi întreb: Ce o dator să facă un popor înalte împrejurări—bunăoară cînd c atacat? E dator el să-şi apere sau nu ţara? Toţi vor zice că da. Eu zic că nu. Căci pierde altceva un stat învins şi desfiinţat, decît legiuirile ce-1
20     cîrmuiesc şi pe stăpînitorii  lui?
Londra, 1914, iulie în 5. — Am dat peste acest carnet în hîrtii vechi. Doamne! Cîtă vreme a curs de atunci! E însă cu putinţă ca eu să fi cugetat astfel? Ce e drept, sunt de atunci treizeci şi patru de 25 ani şi n-aveam decît douăzeci şi unu. Dar unde e adevărul? Şi, cînd am judecat bine? Atunci? Sau acum cînd cred că cel care a scris rîndurile din carnet a fost un bătut la cap şi un înfumurat?
Londra, 1914, iulie in 6. — Nu ştiu de ce, de cînd 30 am găsit acest blestemat de carnet nu mai am astîm-păr. Mereu îl recitesc ca să-mi întăresc credinţa că în 1877, n-am fost nici nebun şi nici un ticălos. Şi cu toate aceste ceva îmi spune că am fost şi unul şi altul. Care — care e adevărul?
3 5 Toate însemnările mele, din paginile carnetului, rămîn, din punctul de vedere al cugetărei, în picioare, în nici una din scrierile mele englezeşti — căci astăzi o pot spune eu însumi despre mine, sunt unul dintre cei mai  vestiţi  autori  ai  Mărci  Britanii — în  nici
59
una din ele nu am atins o mai înaltă culme în domeniul speculaţiunilor...
De ce, de ce dar sînt nemulţumit de mine şi în temeiul cărui cuvînt mă osîndesc pentru ce am făcut? 5         Poate să înşele oare judecata?
Londra, 1914, iulie în 7. — îmi recitesc ultima operă engîeză. Edward Haldstrorn, — nume sub care englezii mă cunosc şi mă ridică în slavi, — va repurta şi de rîndul acesta un succes senzaţional.
io Cu toate aceste, sunt alţii care mă întrec în putere stilistică şi in pătrundere, în arhitectura unei scrieri — ştiu eu? poate şi în simţire...
De ce, dar, majoritatea cititorilor şi criticilor mă pune mai presus de ceilalţi scriitori?
15         Ei! — De  ce? De ce   aceasta?
Londra, 1914, iulie în S. — Reiau în mîini şi astăzi mizerabilul carnet. Sunt mai nemulţumit ca oricînd dîndu-mi seama că ce credeam atunci că e adevărul, nu-1 mai cred astăzi. Oare mintea să înşele neîncetat 20 sau, ce ar fi mai trist, să nu fie, în sine, nici un adevăr statornic?  Adevăr  ieri, minciună mîine?
Londra* 1914, iulie în ÎS. — Opera despre care am vorbit a apărut în sfîrşit. Prin librării se bat pe ea. Ziarele spun despre mine că sunt cel mai original din-25 tre toţi autorii pe care i-au avut englezii, (Nimini nu-mi ştie origina străină.) Criticii se îndoiesc chiar că voi putea vreodată să fiu întrecut în originalitate.
Simţirea mea, zic ei, n-a avut-o nimeni.
A!,., simţirea...
30 Londra, 1914, august in 13. — în adevăr, sunt urmărit de fraza aceasta: ,,câ simţirea mea n-a avut-o nimini".
Eu cred că, critica trebuia s-o rectifice astfel: „simţirea lui Haldstrorn n-a avut-o nici un autor englez'1.
35 Şi de fapt aşa e.,. Nu pentru că eu simt mai puternic decît alţi confraţi de-ai mei... Simt însă într-un fel care e al meu prin naştere şi care mi poate să fie pentru ei decît altul. E şi firesc. Eu sunt, român, şi ei, englezi.
60
Lmdra, 1914, 29 august. — Această deosebire de suflet, e paate şi cauza marei mele izbînzi printre dîii
Dumnezeule! Cugetarea e nimic, e o alcătuire de 5 vorbe meşteşugit aşezate pentru a face, după placul tău, alb din negru şi negru din alb. Tot ce e cugetare, e sofism. îutortoehiere.
Dumnezeule! Mi se pare ca sunt pe calea adevărului, şi că el nu e decît în simţire.
10         Londra, 1914, 23 august. — Citii azi p.Mn ziare că
România şi-a mobilizat în pirtc armata şi cu toate că în Bucureşti n-aş fi ajuns altceva decît un biet reporter de gazetă, — sau mai rău încă — un biet copist — şi cu toate că am plecat din ţară de treizeci
15 şi patru de ani şi că am aflat aici si glorie şi avere — vai! acum abia îmi dau seama că între sufletele de aici m-am aflat totdauna străin...
Londra, 1914, 28 autist. Hotărît: tot ce am însemnat în acest carnet înainte de plecarea mea in Engli-20      ţera n-a fost şi nu e adevărul.
Adîvarul trebuia să-1 caut în simţire, iar nicidecum în cugetare. Dar, ps atunci, eram un copil. Mi-au trebuit 34 de ani de înstrăinare ca să simt cît de român am rămas.
25          Judecata rn-a rătăcit;  simţirea ma răscumpără  şi
mă readuce pe calea sflntă spre care ma îndreptează inima.
Hotărît: eînd un popor  poartă război cu altul,  el nu  luptă să-şi mîntuiască  legile  şi  pe  conducătorii 30      lui... işi apără sufletul.
Muriţi, muriţi români, pentru ca să trăiască ţara voastră. Mîine plec. Viu să mor cu voi.
35           Paginile din carnet se sfîrşesc aci.
Intre coteţe
Casa lui Pândele Vergea nu ora despărţită de inima oraşului decît printr-un sfert de ceas de umblet. Cu toate acestea, ea era lăsată in afară de orice zgomot 5 prin lăturalnicele uliţi ce se duceau tăcute spre adîn-cimea unei văi, în ale cărei funduri, case de mahala se resfirau ici-colo. Uliţa, ce-i trecea prin faţa portei, cobora şi dînsa, însă se ducea de-a berbeleaca in  nămeţii  de   verdeaţă   prăfuiţi  ai  Cişmegiului.
10         Clădire veche, eu pridvor de scîndnri pe stîlpj, cu
eoporiş de şindrilă sub a cărei straşină se adăposteau sute de cuiburi de rîndunele, ea-şi da uşile de perete înainte de a se crăpa de ziuă.
Curtea — eîrnpie   în  mijlocul  oraşului  —  începea
15 atunci, ca la un semnal aşteptat, să cutcurezeze, mă-canea, gîraîa, lua auzul. însufleţea, într-un cuvînt, împrejurimea, cu sute de glasuri. Pândele, sculat cu noaptea în cap, urma după puţin şi, de pe scaunul pe care se aşeza în pridvor, găurea negura, potopită
20 încă asupra curţei cu ochiul roşu al ţigărei, sorbea cu privirile şi cu toată făptura hii liniştea ce-1 ocolea, se îmbăia in întunecimea de pe pămînt şi în zarea nehotărîtă ce, revărsîndu-se, spălăcea un petec de cer.
25 Ca şi cum ar fi voit să grăbească sosirea zilei, cocoşii turceşti  întovărăşeau  ieşirea afară a lui  Pândele
62
cu bătăi din aripi. Răpciugoaseîe lor trîinbiţări spărgeau  aerul.   Erau   fanfare  de  biruitoare  bucurie   ce vesteau răsărirea pe curînd a soarelui, şi în care  se amestecau   cîrcîiri   de  găini   gilcevitoare,   cloncăniri 5      de cloşti amorţite de o prea lungă şedere pe ouă îndărătnice. Dar Vergea nu apuca sa bea cafeaua, ce i se aducea de Marghioala, dădaca pe ale cărei mîini crescuse de se făcuse de 35 de ani, că petecul de cer abia în albit se schimba în brazdă gălbuie, iar întinderea ■10     văzduhului dinspre părţile răsăritului se  înseila cu trandafiriu şi se îmbrăca cu toate resfrîngerile zorilor. Înecat încă de întuneric, oraşul îşi lăbărţa sub deal deşirările  lui  de  uliţi,  urca  spre   înălţimile  Pieţei Teatrului, se cocota pe Dealul-Spirei, pe   urcuşurile 15      Mitropoliei, şi curgea, de la apus la răsărit, cu aceeaşi năvală uriaşă. Casă cu casă, şi uliţă cu  uliţă,   Bucureştii păreau ca se îmbrîncesc pentru a-şi face loc să intre mai iute în lumina zilei. Clădirile, cu unghiurile şterse, cu coperişurile vălmăşite, luau înfăţişări 20      ciudate  şi  se   îndreptau spre depărtări ca nişte mari talaze  de  beznă.  Teatrul,   într-o  parte,  şi  Spitalul Militar într-alta, pluteau deasupra lor ca nişte mari şi negre vapoare. Unul după altul, felinarele se stingeau şi,  apropiind  nălucă de nălucă,  le  amestecau 25      într-un singur morman de negură pe care îl culcau peste Bucureştii mistuiţi din faţa pâmîntului.
Dimineaţa lua însă în stăpînire marginea de capj-tală ce i se afla în drum, şi albicioasa ei pîclă, străpunsă pe locuri de turnuri şi clopotniţe, se împingea 30 deasupra întunericului rărit. Desimea aburilor smulşi păruîntului de apropierea ivirei soarelui se subţia, lucrurile începeau sâ-şi hotărască formele, şi în cer pornea să curgă o Dunăre albă şi neţărmurită; tot ce fusese întunerec se schimba în lumină; însufleţi-35 rea răsăritului se lăsa peste tot, tivea norii cu vişi-niu, îi varga cu dungi roşii şi, înflăcărînd adîncimile eclipticei  soarelui,  îi sufla  cu aur.
Către fundurile curţei, rămăşiţa de spoegială înecăcioasă ce apăsa învelişurile unui lung şir de ^coteţe '»0      se zdruncina şi,  coborînd tot mai jos, se agăţa de ghimpii scaieţilor sau se înghesuia de-a lungul gar-
Opere voi. VI — Macedonskl
dului. Măturată, la urmă, de pe oriunde, oa era sorbită de proaspătul aer al dimineţei, ce-şi cîştiga albastra limpezime. Dintre geamurile casei, cele care priveau spre răsărit se sîngerau. Cerul, într-acolo, 5 lua foc; dintre nori, izbucneau viitori galbene şi roşii. Cei a căror înfăţişare se schimba de la o clipă la aita, se tigheleau cu pembe. Dar cei care urcau către culmile cerului şi se lăsau apoi în jos se subţiau pînâ a nu mai fi decît nişte uşoare reţeîe albe ce se  încre-
10      ţeau pe nemărginirile  văzduhului.
în mijlocul coteţelor sale, semănate în curte cant la întîmplare, fără a mai număra pe cele care se re-zemau de garduri, Pândele se arăta spelb şi slab, cu picioarele lungi, înalt şi cocîrjat, şi cu gîtul împins
15      înainte.
Intîrziat în acea zi de somn, manifestările zgomotoase cu care păsărimoa sa domestică îl primi, încon-jurîndu-1 cu alaiul ei, umplură inima lui Vergea de o adevărată bucurie. Nu se simţise niciodată mai fe-
20 ricit... Puici albe, pestriţe, galbene, porumbate, îi dau ocoale. Găini moţate, între care cîteva negre ca pana corbului, dar cu creste roşii, cîreîiau împrejurul Iui, Cocoşii de rînd, şi cocoşii turceşti, aceştia încălţaţi şi golaşi; gîştelfi lăţoase, cu ciocul ca faţa mor-
25 movului, cu pene cîrlionţate; curcile negre-verzi şi curcile pistruiate ori albe; curcanii cu răseli în guşe, mînioşi pe roşul ce da foc cerului; claponii păunâţi cu verde închis, cu auriu, cu faţa schimbăeioasă a guşei de porumbiel; raţele de casă şi raţele leşeşti —
30 se năpusteau de toate părţile, se'înghesuiau.'Sîsî-irile şi cutcurezările, măcăirile, cutcudăcirile găinilor, sculate de pe cuibare, turburară liniştea veci-nătăţei. Vergea, înconjurat de curcani şi de cocoşi, general în mijlocul statului său major, sub înviorarea
3 5 adierilor, simţea, cu o nespusă mulţumire, fericirea din viaţa lui.
Dar paserile nu-şi domoleau glasurile. între ele se iveau certuri şi îmbrînceli ca să ajungă, care de care mai întâi,  lingă Vergea. Asaltaţi de găini, de gîşte
'.o şi de raţe, curcanii şi cocoşii dau înapoi. înlocuiţi treptat,   împrejurul  stăpinului   lor,   de   straiele  mai
64
de jos ale păsărimei, ei îşi înfoiau degeaba cozile... Luat la mijloc de năvala fără seamăn, şi nemaiputînd s-o prididească, Pândele Be bălăbănea, printre gîştete ce-1 apucau de pantaloni sau printre puicele ce i se 5 agăţau de haine şi cu care se pomenea, cînd în cîrca şi cînd   pe  umeri.
Insă, urmată de cloşti cu pui abia ieşiţi din ghioace, dichisită şi cu bariş conabiu pe cap, Marghioala aducea păsărilor   tainul   obicinuit.   Boabele    portocalii ale
10 porumbului şi auriile grăunţe ale meiului ii umpleau şorţul. Azvîrlite din belşug, ele răpăiau şi ţîrăiau căzînd împrejur ca o ploaie cu soare.
Nins de fulgii ce i se aşterneau pe haină, Pândele da însă poruncă Marghioalei să nu se încurce cu legu-
15 meala, ci să aducă porumbul şi meiul cu baniţa, ca să-şi îndestuleze el, după cum se cuvenea, drăguţele lui de pasări. Vreo patru ferdele aduse astfel pe rînd, îngălbeniră sub boabe bătătura. Dar să te ţii bătaie pe oare. Răţoielile curcanilor şi sîsîirile gîştelor nu
20 mai încetau. Ca pasări mai mari ce erau, fireşte că lor mare le era şi lăcomia şi, în pofida îndestulărei, ele se apropiau de merticul celorlalte. Ieşite din coteţ, tocmai la o umbră, bibilicele umpleau zadarnic curtea cu strigătele lor de ,.păcat-păcat-păcatL;... Ele nu mai
25 găseau nimic. Puii, pirpirii şi golaşi, călcaţi în picioare, scăpau cum puteau. Cloncănirile deznădăjduite ale cioştelor răsunau de luau auzul. Cocoşii se apucau, de cu dimineaţa, să încoţopeneaseă puicele prin bălării. Una, tînără de tot, luată la scriveli de cel mai craidon,
30 se codea, Înhăţată cu toate aceste, asprimea actului vieţei o făcea să se zbată, ca şi cum s-ar fi aflat în ghearele uliului.
Sus, de partea răsăritului, cerul nu mai era declt o baltă de aur.  îngălbenite, coperişurile de tinichea
35 ale caselor îşi trimiteau, unele altora, licăriri vesele. Pulberi diamantate se prăfuiau peste verdeaţa Cişme-giului şi peste o parte a Bucureştilor. Crucile de pe biserici fulgerau. Geamurile de la sute de ferestre păreau pîăci de topaz. Pe zidurile mai apropiate de
40 curte şi de casa lui Vergea, umbra tremurătoare a pomilor  îndulcea   albeaţa  proaspătă  a  varului  sau
jigăreala zidurilor gălbuie. Din poartă, uliţa înviată se da devale printre destrăbălările gardurilor ei. Spre dreapta, cele douâ-trei circiurni  zidite  în paiente şi cam intr-un peş, îşi dau obloanele de pereţi. 5         Cu părul stuf şi cu ochii păiejenaţi, băieţii se întindeau în pragurile lor; reîncingîndu-şi şorţurile verzi, ei clăteau, apoi, litrele coclite, gîlgîiau cîte o cinzeacă de rachiu, şi se apucau de treabă, meremetisiţi. Dar un trăsnet de lumină izbi coperişul unei clopot-
10     niţe vecine. El o înfăşură cu o încolăcire veselă si.
alunecînd   spre   vale,   aprinse   geamurile   ferestrelor
şi felinarelor mai depărtate cu o spuză de schinteieri.
în curte, pasările sfîrşiseră sâ-şi ni arunce nierticu
[rile. Parte din ele, grase, se tolăneau sub cei cîţiva
15 duzi de pe lîngă coteţe, pe cînd o altă parte, cea care n-apucase sâ se sature, lot dind tîreoale, urma să-şi arate nemulţumirea. Curtea, ce e drept, nici nu le mai încăpea. Se simţeau înlr-însa la strimtul lor. îşi ziceau că sunt acolo întemniţate. Adunate la un loc,
'20 într-un aşa de mare număr şi de atîtea neamuri felurite, cele mai alese dintre ele — protipendarii curcani, păunii şi capitolinele gîştp, super-i'ainîi claponi, cîl şi o mulţime de alţi cocorii şi cocoane de viţă bună, se revoltau,  de altminteri pe drept,  de  umilirea  în
25 care îi azvîrlise Pândele, silindu-Ie să-şi dea cotul cu mojici şi mojice, cu găini de rînd şi cocoşi de sate, mitocani şi milocance sau nagode şi pocituri care le făceau zile fripte şi care se înmulţeau împrejurul lor, a/î cu una, mîine cu zece.
DO         De! de! Să gindeascâ ce-o pofti alde Vergea,  dar
lucrul n-are să mai meargă mult. Nu e vorbă: s-o fi aşteptat dumnealui şi la recunoştinţă pentru cele cîteva boabe de porumb ce le azvîrloa — însă ce să-i faci? slobod, voia la dumnealui... Şi ..gir" şi .,clonc",
35 ,.cut-i'ut" şi ,.cîr-cîr':, aşa cugelau, sau i se părea lui Vergea că cugetă înaltele straturi ale înaripatei sale domes Li citaţi. De întristat, el se întrista, dar totdeodată le da şi dreptate. Cu toate acesLea, întrucît era el de vină? Nu se rugase de Nichiforescu, prietenul
io şi advocatul lui, încă de o săptămînă, să-i mai găsească ceva bani? în sfirsit. ce este si mai mult. nu se hotărîse
66
el să-şi vînda pînă şi petecul de moşie ce-i mai rămăsese? Şi, odată moşia vindută, nu-şi pusese în gînd să cumpere locul din vale al lui Năstăsache cîrciumarul — un ticălos ce se apucase de politică! şi să-şi lărgească
5 cu el curtea? Hol Ho!... ce sumă de coteţe mai avea să-şi mai trintească? Şi cît de în larg şi de mulţumite îi vor îi păsăruicele — drăguţele lui de gîsculiţe şi drăguţii lui de păunaşi? Hol... Ho!... Dar cocoşeîi? Găinuşele   şi   puiculiţele?   Bibilicele   şi   curcănaşii?
10 Toţi şi toate — că vezil aşa era el -— la adică ştia să iacă jertfe, dar se păzea să se adune cu dezmeticii! Să ferească Dumnezeu de una ca asta! Auzi! oameni care-şi toacă averea cu jocul de cărţi, cu birjele, cu chefurile, cu năzdrăvăniile din fundul pasagiului de la
15 Putu l-Spătarului? Nu zău, cuminte se născuse şi cuminte avea să moară! în casa lui, şi în patul lui, între gîştele şi puicele lui, ca un om cinstit, ca un om cumsecade, de ispravă toată viaţa, de ispravă pînă la sfîrşit.
20 Soarele, ce se tot urcase, domnea acum în creştetul cerului.
Musculiţe, muiate în veselul aer al primăverei, dau ocol unui dud. Era o horă întinsă printre firele de beteală ale soarelui. Aripi străvezii şi aurii se amestecau
25      cu  altele  mai întunecoase. Căptuşeala zburătoarelor
împărţea licăriri. Ochii musculiţelor, gămălii de ac
tencuite   cu   cărămiziu,   urmărindu-se,   se    înfocau.
Zbirnîirile şi zlzîirile aci se domoleau, aci se ascuţeau.
Vergea, care prînzise de amiazi, îşi isprăvise mămă-
30 liga şi feluritele zarzavaturi cu care se hrănea şi, încredinţ.îndu-se că prietenul său Nichiforescu n-are să se ivească, se hotărîse să iasă de acasă, doar de-o da în tîrg de dînsul. îi cam ghiorlăiau pîntecele, dar carne n-ar fi mîncat să-1 tai. Cu ouă şi cu lapte se
35      hrănise cîtăva vreme, cînd —  într-o zi — pricepuse
că laptele e  trebuincios  viţeilor.  Cît despre ouă—
atttea găini pierdute cîte ouă mîncate.
Vergea plecă de acasă îngrijit, aproape posomorit.
Se  îngroşase gluma!  Nu cumva era sâ-şi  lase el
40 pasările să-i moară de foame? Şi cu păsuri largi scurta drumul dintre schitul Măgureanului şi PiaţaTeatrului.
67
Din nenorocire, cu cit înainta, cu atît sporea şi mulţimea. Fie că era duminică şi zi de primăvară, fie câ era altceva, chipuri ce se văd rar pe Podul Mogo-şoaiei,  mîtocănime,  femei,  bărbaţi — ţărani chiar—
.5       mişunau.
Cînd fu să apuce în Lipscani nu mai putu sa înainteze. Pantaloni creţi, ceîi groase, braţe reteveiate îl împingeau înainte, îl dau Înapoi, îl făcea să piseze apa pe loc. Apucat între piepturi, răsuflarea i se scurta
10      — gîfîia — îşi pierdea capul. Izbit de vijelia populară, cu obrazul vâpăiat de dogoreli, se lăsa în voia împrejurărilor şi se ducea aci la dreapta, aci la stînga, fără să ştie ce face. Deodată, atît dintr-un capăt cît şi ciin celălalt al
15 uliţei, se auziră strigătele de: „armata, armata"; — iar, jobenat cum se afla, Pândele se pomeni c-o ia la fuga în mijlocul mulţimei ce ae risipea sub săbiefe jandarmilor călări. Poporul suveran umplu pivniţele şi  podurile  caselor,  şi Vergea se  pomeni  împreună
20 cu alţii, într-o curte, în care se piti după poartă şi de unde nu ieşi decît spre seară. Gind se întoarse spre casă, îl pindi piaza bună şi-1 făcu să dea cu ochii de Nichiforescu. Advocatul îi spuse ca se pregătea tocmai să vie la el, aşa că Vergea se hotărî   să   nu  scape
25 prilejui... E şi drept că trei mii de galbeni pentru patru sute de pogoane în Ilfov nu i se părură lui Pândele bani puţini şi cînd, peste o săptămînă, ae întoarse de îa tribunal cu treaba ticluită gata şi cu vinzarea scrisă şi răscrisă în peste opt condici, clnd
30 lefter şi de cea de pe urmă rnoşioară părintească, dar cu trei miişoare de galbeni împărăteşti la tecşilă, îşi zăvori uşa, Îşi prinse în ace perdelele de cit de Ia ferestre şi îşi numără zgripţorii kezaro-krăieşti, bucuria lui nu mai avu margini. Ho!   Hol...  va  putea,   în
35      sfirşit, să cumpere locul lui Năstăsache, să-şi înmulţească coteţele după plac, să se tăvălească in puful fulgilor, să nu mai lase să se piardă ou neclocit şi să nu-şi mai prăpădească vremea cu alergări după bani. Ho!   Ho! Şi nu va mai fi Incoţopenire de puică,
40 scremăt de găină pe ouare, ieşire de pui din ghioacă, să scape nevăzute de el. Un singur lucru îl mîhnea...
68
Cocoş, de ce nu-1 făcuse Dumnezeu cocoş? Ca n-ar mai fi rămas puică, nici găină necălcată.
Ba chiar, lărgindu-şi cadrul teoriei, nu s-ar fi sfiit să meargă cit de departe.. Gainele şi puicele, în orice 5 număr, nu l-ar fi îndestulat; gîştele, curcile, raţele, clţele, l-ar fi ispitit deopotrivă. Ar fi dat naştere îa încrucişări de neamuri, la noi feluri de vieţuitoare. Catîrii — sînt ei altceva decît roadele împerecherilor nefireşti dintre armăsari şi măgăriţe?
io Hol Ho! — Şi Vergea îşi alegea, din gînd, ochi rotunji, rubine în cercuri de chihlibar galben, creastă sîngerie, coadă cu pene albe şi roşii, se încălţa cu fulgi cenuşii, se pregătea să facă experienţe.
S-ar fi dat, mai cu seamă, pe lîngă curca moţată
15 sau pe lîngă gîsca lăţoasă, albă peste tot şi cîrlion-ţatâ de ţi-era dragă lumea... Dar, fiindcă le ştia slăbuţe pe amîndouă, teama să nu le nemerească sterpe îl oprea. Vorba era sâ brodească cîteva, trei-patru, care să-i ouă; la urma, iasă ce-o ieşi. Cine ştie? n-ar fi
20 tocmai de mirare că zgripţorii de pe galbenii la care se uită acum să fi fost odinioară paseri adevărate, paseri care să fi trăit şi să fi uimit lumea cu ciudăţenia ai frumuseţea lor. Adică de ce nu? De ce aceşti zgripţori să fie ieşit numai din închipuire, să nu fi
25 fost şi ei odată din carne şi din oase — fiinţe vii? Faptul că au două capete nu dovedeşte nimic.
Care lucru ii este neputincios lui Dumnezeu? Dacă n-a făcut şi oameni cu două capete este ca şi cel pe care 11 au le atîrnă greu. Cit despre zişii zgripţori,
30 dacă astăzi li s-a pierdut ruda, este, poate, că de sus ce vor fi zburat se vor fi rătăcit în cer şi vor fi rămas acolo. Tot aşa se mai ştia, în vechime, şi despre alte paseri, cărora li se ziceau fenixi. Penele lor străluceau ca feţele curcubeului, şi fenixii aveau vieţi de sute
i5 de ani, iar cînd li se apropia sfîrşitul ele se aruncau singure în flăcările vreunui altar, şi renăşteau mai frumoase din chiar cenuşa lor. închipuiri şi basme să fi fost oare şi vorbe ca acestea? Vergea îşi zicea eă nu se poate, fiindcă mintea omului nu e în stare să
40 născocească nimic in afară din ce a fost sau din a are să fie.  Deci, cam ce fel de minune prea afară
8»
din cale ar fi ca, intr-o bună dimineaţă, să se ivească iar unul sau doi fenixi ori altfel zis zgripţori — dintr-o curcire sau din alta?
Iar tot nuraărînd şi resfirîndu-şi galbenii — Vergea, 5 apucat de noapte, nu mai ieşi din casă. Mai fericit ca de obicei, somnul îl fură repede. Insă, eu cit înainta în cealaltă iunie — în ţara visurilor — aiurările minţei îl făceau să i se pară că reîncepe viaţa; că este tot dînsul, deşi, dacă s-ar fi cercetat bine, nu s-ar mai
10 fi aflat acelaşi. Simţea că i se întîmplă ceva nefiresc, pe care însă nu-1 înţelegea. Tot ce ştia era că hainele i se subţiază pe corp, că i se zdrenţuiesc, că-1 lasă in pielea goală, şi că un fel de picoteli încep să-1 înţepe.
15          Hol Ho! — pricepea, m sfîrşit, ce se petrece. Răbda
durerea, o binecuvlntâ chiar. Erau fulgi, fulgi ce aveau moliciunea catifelei, fulgi galbeni şi cenuşii ce-i creşteau, ce se Înmulţeau, ce-i acopereau picioarele, ce i se urcau pe piept, năvălindu-i spatele, braţele,
20 gîtul şi sfîrşind prin a-i coprinde obrazul, prin a-1 cuceri   întreg.
O cugetare îl neliniştea, cu toate acestea, şi răsuflarea i se îngreuna. Se va face el găină sau cocoş, curcă sau curcan? erau întrebări la care nu putea să
25      răspundă — cel puţin  deocamdată.
Şi fulgii i se scuturau, erau înlocuiţi cu pene, dar cu pene strălucite: de aur, de argint, cu pene ce nu s-au mai văzut... Ochii i se rotunjeau... gura i se ascuţea, se schimba în cioc... pieptul şi spatele său
30      luau alte forme: se pomenea că dă din aripi, iar la
urmă, tocmai cînd se deznădăjduia, sexul i se hotăra,
şi atribute cocoşeşti înlocuiau fără veste pe cele vechi.
Cocoş, se simţea cocoş din tălpi la creştet. Cocoş
ca totul şi cu totul de purpură şi de aur, împintenat
35     şi încălţat, cu glas de trîmbiţă, ocolit de puici, de
găini, de bibilice, de curci şi de glşte... Ho! Ho!...
şi toate i se supuneau, îl chemau, se uitau la el galeş
şi cu jind.
Suferinţa trupească pe care le-o pricinuia cu naprăa-
40 nicia lui, i-o răbdau. De la dînsul ar fi vrut să îndure de zece ori mai mult, s-ar fi supus să le sfîşie,   să
70
le rupă, să le facă să-şi dea suflarea sub dragostea lui. Ho! Ho! — şi el, luîndu-le la muştruluială, pe cîle una, una, le coperea pe toate cu aripile şi , de dragoste prea multă, le ciocănea în capete pînă le sîngera, le 5      făcea să-şi piardă moţurile, se repezea apoi printre curci şi gîşte, siluia pe unele, ademenea pe altele cu şosele  cu  momele, şi,  cînd   le   încolţea,  vedeau  pe dracul, nu scăpa cu una cu două. Puternice   bătăi   în   uşă,   întovărăşite   de   vorbele
10 Marghioalei, sunete îngînate ! — „Cu-coane! Cu-coane! ard chilieîe bisericei'', scăpară pe o puică albă de cocosire. Tocmai o înhăţase şi o prididea după zile de tîrcoale... Vergea trebui să se deştepte. Dar, cînd se dezmetici, cînd se uită pe dînsul şi văzu că nu e
15     cocoş, cînd se încredinţa că Marghioala nu e puica
cea   albă,   şi cînd,  luîndu-şi scurteica în inneri   ieşi
în  pridvor,   focul  apucase  să  scufunde  o   parte   din
coperişul  unui  patrulater  de casc.
Ele, de mai mult de un veac, luaseră la mijloc biso-
20 rica de pe dealul vecin şi, acum, în loc s-o ocrotească, o înfâşurau cu o pînză de flăcări. Focul la început domol, se mulţumise, cîtăva vreme, să lingă lemnăria. Uneori ci se îneca în fum şi părea că se stinge. Aşa, la  sosirea  pompierilor,   s-ar   fi   crezut   că au   venit
25 degeaba. Insă, deşi Dîmboviţa curgea în vale, la o bătaie de puşcă, apa lipsea. Din susul şi din josut uliţei, sacalele se iveau goale.
Pompierii se puseră pe lucru.  Ei  spărseseră uşile, se repezisera înăuntru şi ţîrăiseră, printre fum, puţina
30 apă ce aveau la îndemînă. Tulumbuirea nu sluji la nimic. în curînd, aţîţate de vînt, flăcările bătură din aripi. Untdelemnul, lumînărăria de ceară măriră nenorocirea. Gratiile tavanului, grinzile, uşile, ferestrele ardeau. Duşumeaua se povîrni în pivniţă. Coperi-
35 sul, scrumit, jăruia. în urmă, într-o clipă, fu o surpare zgomotoasă, în mijlocul unui foc de artificii: stele albastre şi rachete stacojii ce se împrăştiau printre clipirile schinteilor ce se încrucişau sub întunerec ca nişte  gîndaci de  aur.
40           Biserica — atunci  cînd  nu  era   înăbuşită de fum —
ieşea la iveală, neatinsă, din mijlocul mişcătoarelor
Ti
flăcări. Crucea din vîrful triunghiului de zid sprijinit pe stîlpii de lemn ai intrarei vîlvora, ca şi cum ar fi fost împietrită cu nestemate, de cîte ori focul îşi mişca resfrîngerile asuprâ-i. O întreagă spuzeală de pietre  scumpe riura  în  lungul şi  în  largul ei.
Copacii Cişmegiului, cît şi casele de pe uliţele din vale, spărgeau întunerecul cu înfăţişarea lor, după cum bătea vîntul. Pompierii, care se agăţaseră multă vreme de creştetul zidurilor şovăitoare, le părăsiseră,
10 coborîndu-se în curte, şi înconjuraseră biserica acoperind-o cu neîncetatele împroşcări ale furtunelor. Apa începuse să sosească îmbelşugată şi liniştitoare. Strigătele sacagiilor, ale gardiştilor, poruncile date scurt,  zgomotul mulţimei,   al unor noi  surpări ale
15 coperişurilor, răsunau de la un mal al dealului la altul. Crezînd că se luminează de ziuă, găinăria lui Vergea se deşteptase; cocoşii băteau din aripi, găinile picotau sau se piguleau, iar — care gîrîind, care cutcurezînd — închideau   şi   deschideau   ochii.
20 Jos, în uliţă, capete se întorceau de acea parte. Dintre mulţime, unii îşi aduceau aminte de traiul de la ţară, de copilăria lor, de frumoasele idile eîmpe-neşti ce rămîn neşterse din minte chiar după ani de orăşenire, chiar după ce s-au îndurat grozavele necazuri
25      ale vieţii.
Biruit, focul murea între păreţii scrumiţi ai chiliilor. Pompierii îşi încheiaseră lupta şi cei mai mulţi se azvîrleau   dintr-un   salt  pe   furgoane. Locaşul sfint rămînea,  astfel,   în  urma   lor,  însă
30 fiecare ducea în amintirea lui, ochii de jeratic clipi-tori  ai  ocolitorului  şir  de  ferestre.
Uliţa se liniştea repede, ajungea iar pustie. Marghioala, care mulţumea lui Dumnezeu că biserica nu fusese atinsă, se hotărî să mai tragă un pui de somn,
3 5 pasările ce recădeau in întunerecul nopţei îşi urmau piroteala. Pentru a-şi ţine de urît, gardiştii reîncepeau să fluiere. Cîţiva derbedei, care de curlnd părăsiseră şcoala şi găsiseră adăpost pe la gazetăria politică a vremei, crezîndu-se că sunt primejdii pentru guvern,
40 îşi închipuiau că sunt urmăriţi de poliţie şi daţi in primire de fluierele gardiştilor.
Vergea se întorsese şi el in odaia lui, dar nu mai putuse sa închidă ochii. Visurile ce-1 turburaseră, bucuria că detese de bani, se împreunau sâ-i arunce într-o nelinişte bolnăvicioasă.
5 Fără îndoială, nu întîia oară se lăsase el să fie tirît către o ţintă mare. De copil iubise natura în toate manifestările ei vii, şi această dragoste el o tradusese în fapt încă de la vîrsta de doisprezece ani. Dar pe atunci părinţii lui trăiau. Tatăl său băgase
10 degeaba de seamă că fiului îi lipseşte o doagă. Un dăscăliei izbutise să-1 scoată din minţi şi să-] facă să creadă că băiatul dă, dimpotrivă, semn că are să ajungă un om cu totul osebit, care să facă cinste neamului său şi ţărei. Bietul om îl lăsă, prin urmare,
15 stăpîn peste o odaie, spre a se îndeletnici acolo eu aşa-numitele lui „cercetări asupra naturer'. Fără sa se turbure cît de cît de neajunsuri, IS'ieu calcă întîia oară pe calea cunoştinţelor înalte, prin efeşterea şi înmulţirea   furnicilor.   Doi   ani   de-a   rînduî,   odaia
20 lui nu mai fu decît un furnicar. Harnicile vieţuitoare, negre şi castanii, roşcate, şi uneori cu aripi, nu mai încăpeau înăuntru şi se răspîndeau prin curte. Grădina se umplu iute eu ele. Muşuroaie se ridicau pe unde nu gîndeai:   în  răzoarele cu  zambile,  lingă puţ,   în
25 pragul uşei. Odăile încăpură <je asemenea în stâpî-nirea lor şi zadarnic se turna pe duşumele gaz şi apă fiartă.
Bătrînul Vergea, care nu ştia de unde i-a căzut această năpastă pe cap, cînd află adevărul, căzu jos
30 de supărare şi, izbit de dambla, îşi dete in curind duhul.
După moartea tatălui său, căit, Pândele jertfi fur-nicele memoriei lui şi se apucă să le stîrpeascâ. In aceeaşi vreme însă încăleca pe un nou Ducipal: se
35 apucă să crească gîndaci de mătase, şi paturi de seînduri, puse unul peste altul, umplură pînă sus cîte cinci odăile. Nestîrpite însă bine, furnicele se întoarseră, şi viermuşii mureau pe capete. Puţini izbutiră să se urce pe tufe şi să se închidă în gogoşi.
40 La douăzeci şi doi de ani, cînd muma sa îl lăsă la rîndul ei singur. Pândele îşi încheiase o mare parte
72
din cercetările lui. Trecuse la broaşte, la şopîrle, la peşti, şi încă de pe atunci se pregătea să vîndă una din cele trei moşii părinteşti. Fără să vrea şi neputînd să doarmă, el reurcă în
5     acea noapte întregul şir al zilelor vieţei lui.
Această viaţă şi-o retrăi ceas cu ceas, şi cîteodată îşi mărturisea aproape că nu fusese un om în toată firea. Cu cartea cită învăţase, n-ar fi putut în adevăr să însemne şi el ceva în lume, să-şi facă un rost ca
10 oricare? Flecărescu, dezmeticul din gimnaz, odinioară într-o clasă cu dînsul — nota trei în tot cursul anului, iar la examen cea trecătoare de milă —n-ajunsese deputat? Se mai vorbea prin gazete de altcineva decît de el? Nu se spunea chiar că era să fie chemat la
15     minister?
Deputat?... Ministru?... Să se ţină de mofturi? Astăzi cu unii, mîine cu alţii — poimîine împotriva şi & unora şi a altora — şi apoi iar cu cei cu care îi va veni mai bine, ba cu Vodă, ba contra lui Vodă
20 — nu zău, să-i fie de bine lui Flecărescu, dar lui, unuia, de-alde astea nu i-ar fi plăcut. Toate bune — dar să se însoare cine I-ar fi oprit? Şi-ar fi ales şi el o nevestică — ştii I numai bună — şi, drept vorbind, pentru ce n-ar fi ajuns şi el om cu greutate
25 şi „tată de familie". Căci, oricum, n-ar fi fost mai tine să prăsească copii decît găini? Şi cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! N-ar fi fost jucărie pe care să nu le-o cumpere, prăjitură pe care să nu le-o aducă, catifea cu care  să nu-i  îmbrace.  Dar el nu s-ar fi
30     mulţumit cu unul, cu doi... i-ar fi trebuit şase, zece,
doisprezece, un batalion — curtea i s-ar fi bătătorit
de dînşii ca în palmă, s-ar fi jucat „de-a mama gaia",
,.de-a ascunselea".
Citeodată,  vara,   le-ar  fi  făcut  zmee.   Ei   l-ar fi
35 înconjurat: „tată, tată" — i se părea că-1 înconjoară chiar — că-i vede... oacheşi, plăviţi, mai mari, mai mici, patru — cinci, — opt, şi încă patru, şi încă doi — „tată, tată" — ieşind de prin odăi, de sub lilieci, de sub jignită. Ce te faci însă cînd se apropie
40 iarna? Trebuiesc haine, ghete, cărţi... Profesorii şi doctorii   dau   iureş   casei — ici   pedagogii,   dincolo
clistirele — cicăleli, strigate, zăpăceală... Dădacele îşi luau lumea în cap, doica nu mai este de ţinut, copiii se hăinesc; unul, la şcoală, se adună cu băieţi stricaţi, se dă la deprinderi rele; altul se bolnăveşte 5      greu — moare...
Nu zău! ştia ci ce e însurătoarea, ce sunt copiii... Dar noaptea trecea, şi culcurezârile cocoşilor vesteau întoarcerea zilei. Un fel de zare se  arăta între perdelele   de   cit.   Geamurile   se    spălăceau.    Intunerecul
10 din odaie se rărea. Mintea lui Vergea urma să se răfuiască cu ea însăşi. Nu, de zece ori nu... Mai bine cu cocoşeii şi cu găinuşele lui... Pentru ce s-ar lepăda de pustnicie?
Pentru necazurile şi scîrba ce-i aşteaptă pe toţi în
15 viaţa obicinuită? E adevărat că, pe această viaţă, el n-o cunoaşte decît din auzite. Cu toate aceste, n-ar fi el un neghiob dacă nu s-ar folosi şi de păţaniile altora? Fluturi, strălucitori de o clipa, sunt destui cari îşi ard aripele în flacăra ticăloşiilor pămînteşti...
20 Afară, era ziua albă. Voios, el se sculă, se îmbrăcă şi o lună în cap după asta, locul lui Nâstăsache-cîr-cnumarul, cumpărat, înmulţea coteţele, lărgea curtea şi o făcea să coboare dealul de partea apusului. Singuri zgripţorii împărăteşti, de pe galbenii ce-i rămăseseră,
25 se împuţinau. întreţinerea unor astfel de prăsile, ce-şi sporeau numărul pe ceas pe ceas, nu puteau să ducă la altceva. Casa, cuib al neamului său din vremuri de tot vechi fu atunci, de voie, de nevoie, amanetat.  Dar,  spre  sfîrşitul  lui octombrie,  prăvălirea
30      alunecă pe povîrrtişul ce duce  la prăpastie.
Lucru cu lucru, şi scaun cu scaun, Pândele, pentru a-şi hrăni păsărimea, începu să-şi vîndă de prin odăi tot ce avea. Marghioala, care nu fusese lipsita niciodată de tainul ei de pîine, cînd se văzu silită să nu
35 mai mănînce decît mămăligă, îşi ridică într-o duminică lada, de cu noaptea, o aruncă pe capra unei birji, şi seduse. In acea zi. Vergea îşi aştepta zadarnic cafeaua. Cercetări în bucătărie, în odăi, lipsa lăzei Marghioalei, îl lămuriră asupra adevărului. Aniărît, către ceasurile
40 nouă, vîntură dinaintea pridvorului fundul unei baniţe cu o rămăşiţă de boabe descoperită din întîm-
74
75
plare, şi rcurcă treptele scărei cu capul gol de gîndun. După el, uşile râmînînd deschise, casa luă înfăţişarea unei locuinţe in care cineva a murit de curînd.
Dar în curtea ce, de asta dată, era ticăită cu cirdu-5 rile domestice de pasări, glăsuirile pîntecelor flămînde împrăştiau mînii. IVinsoarea, ce începuse de vreo jumătate de ceas să cadă nu fulgi mari, ameninţa a viscol. De peste tot, oarele dau fuga spre coteţe. Frigul rebegea.
40         Găiuele şi gîştele îşi ascundeau în pene cind   un
picior, cînd celălalt. Păunii cobeau a sărăcie şi a pustietate. Curcanii se răsteau, răzvrătiţi, de la o uşă de coteţ la alta. Infoiaţi, şi cu coadele rotunjite, ei se adunau, la urmă, între dînşii, păreau munciţi de o
15 hotărîre nestrămutată, se întocmeau ca nişte batalioane. Cine ar putea să ştie ce spuseseră ei coteţelor, căci ele cu încelul se goliseră iar, şi găinele cu găinele, gîştele cu gîştele, ţineau parcă între ele sfaturi. Dintre rîndurile  pestriţe  ale  curcanilor,  cîte  unul,  trupeş
20 şi moţat, se dezlipea, alerga din tabără în tabără şi trîmbiţa peste tot glasuri scurte şi răguşite, ce păreau porunci  şi  lozinci.
Această   protipendadă   păsărească   dîndu-şi   mina cu cocoşii încălţaţi, cu bibiliceîe şi cu păunii, cti gîştele,
25 se înfrăţea pînă şi cu raţele şi cu răţoii, cu găinele şi puicele. Răbdarea trecuse în adevăr peste margini, şi consonanţele asiatice ale comandanţilor se înmulţeau. Răzmeriţa nu mai putea să dăinuiască şi, de fapt, pînă şi puii, nescuturaţi încă de puf,  se uneau   in
30 principiu: „da, Vergea trebuia şters din faţa pămîn-tului; cel mai puţin se cuvenea ca el să fie scos din casă si dat pe poartă afară. Călduroase şi încăpătoare, cinci odăi, bez o bucătărie şi o cămară, trebuiau, mai pe drept, să fie ale lor — o obşte, mă rog — iar nu aîe
35 unui singur om. Afară de asta, dacă nu ştiuse voînic să ie hrănească, de ce le adunase, le prăsise si le învăţase   cu  bine!e?';
întocmită pe nesimţite,  ordinea de bătaie  fu cea care   se   obicinuieşte   în   mişcările   ofensivei.   Grosul
40      armatei, patru diviziuni de găini, întocmeau centrul.
Cocoşii de ţară fuseseră trecuţi in cadrele cavaleriei uşoare şi  împrăştiaţi  pe  amîndouă  flancurile.
Batalionul sacru, căruia i se dăruia gloria să pătrundă întîi în cetate, era întocmit din gîşte, de raţe ţi 5 răţoi, ce săsăiau şi măcăneau de nerăbdare. Bjbilicele se desfăşurau în tiraliori şi trebuiau să înainteze pe tot frontul armatei; curcanii, păunii, un număr oarecare de cocoşi turceşti, toţi comandanţi supremi, nu scoteau încă capul de după un coteţ unde se chib-
10 zuiau între dînşii, căpeteniile fiind datoare să stea la adăpost, de vreme ce izbînda sau pieirea atîrnă totdanna de râmînerea in viaţă a celor mari. Rezerva, două brigăzi de cloşti şi patru regimente de claponi, ocolea acel coteţ cu porunca să nu  înainteze decît
■15      atunci cînd căpeteniile vor socoti  de cuviinţă.
Noaptea se lăsa ceţoasă. Şirurile de felinare se aprindeau. Ele se duceau spre Bucureşti, mici flăcări galbene şi roşii ce-1 înseilau cu figuri geometrice. Sub întunerec şi sub frig, zăpada după trotuare se albăs-
'20 strea; cea de pe mijlocul uliţelor se topea însă sub roţile trăsurilor şi tîra printre casele capitalei dîra ei noroioasă.
Statul-major ce nu-şi încetase chibzuirea, găsi cu cale să aştepte ca uliţele să intre în stăpînirea gardiş-
2 5 tilor. Dar un curcan încă ţanţoş, deşi căzut de bătrîneţe, îndemna la o intrare în luptă, neîntîrziată. Ştia că, cu poliţia nu e de glumit, că vara de la opt ceasuri seara, şi iarna de la cinci, Bucureştii sunt ai gardiştilor.  Despărţirile comisăreşti  îi erau cunoscute  Încă
30 din tinereţe cînd, abia scăpase ciont din mîna unui epistat care îl prinsese, afară din poarta curţei, în flagrant delict de ultragiu al moravurilor cu o curcă din   vecinătate.
Stăruinţa invalidului muncei birui opozîţiunea ce
35       i se făcea de minoritatea consiliului de război.
Răpciugos, deşi răsunător, glasul cocoşului turcesc ce urma să dea semnalul, cutcureză: o data, de două ori, de trei.
Bibilicele   ce   acoperau   armata   cu   rînduiala   lor,
40 înaintaseră la cea dinţii fanfară. Una, cea care ocupa centrul jumătăţei de cerc, dete buzna pînă la treptele
77
de scînduri ale pridvorului. Giştele sîsăiră şi ele, şi dînd din aripi trecură peste bibiliee, pe cînd cea mai grasă şi lăţoasâ dintre ele se crăcăni vitejeşte de la o treaptă la alta a scărei în mijlocul liniştci amenin-
: 5      ţătoare ce  înfăşură casa.
Faptul eroic, îndeplinii sub ochii batalionului sacru, puse pe răţoi in mişcare. Flancat de cavalerie, grosul armatei se zbuciumă la moment, iar la cincizeci de paşi de pridvor, se aşeză în coloane de asalt. Dintre
10 ofiţerii marelui stat-major, care din cînd în cînd scotea capul de după coteţ, cei mai mulţi ar Ci vrui să domolească avîntul. După judecata lor, entuziasmul se cuvenea să fio păstrai pentru mai tîrziu. Cu toate aceste,  însufleţirea fiind prea mare. ea tîrî pe toţi.
15         Companiile din frunte, apucate între zidurile casei,
şi ostăşiniea ce le sosea din spate, căzură. Piuirile rupeau inima. Neorînduiala se făcea obştească. Marele stat-major, neputînd să-şi dea seama despre ce se întîmplase, credea că duşmanul a  operat o  ieşire şi,
■20 îngrozit, cutoureza semnalul de retragere. Ghetele însă începeau să-1 siringă râu pe acest mare stal-major. Rezerva îl părăsise de la începutul luptei. Cu cîteva căprarii de găini, pe care cu multă greutate le mai putu strlnge împrejuru-i, el defe in sfîrsit din aripi,
25 mişcă din picioare, şi o răzni la fugă val-vîrtejindu-se (îevale.
Dinaintea pridvorului, jalea era dintre cele mai mari. Soldaţii nu-şi mai recunoşteau căpeteniile. Cercau să scape din îmbulzeală şi  nu-şi puteau  m)î
30      drumul: fainele cădeau peste cocoşi, răţoi peste gîşte.
Luptătorii,  fără osebire de sex,  se înhăţau între ei.
Fulgii penelor zburau.   Xeschiloţi  scăpară puţini,  şi
mai mult  de o viaţa  ilustră se curmă acolo.
Cu  toate  aceste,  un  număr oarecare  de   gişle,  <)e
3îi răţoi şi de găini, şi jumătatea unui batalion de curci, cîf.eva plutoane de bibilici şi cincizeci de cocoşi, străbătuseră în pridvor şi. (ie «colo, în casă. Ele se înstăpâniseră înlîi peste sala de intrare, peste odaia cea mare şi peste sofragerie şi nu străbătură deeît ia
40 urmă în iatac. Adîncit în gînduri. Vergea sta cu cnpul în palme. PămîntuJ se învîrtise sub el din chiar clipa
10
20
25
30
35
cînd îşi dete seama că a fost părăsit pînâ şi de Marghioala, Moşiile i se duseseră toate, şi casa îi era amanetată. Prăpastia îl înconjura, prin urmare, de orice parte. Dar în odaia umplută de bestii se petrecu,  treptat, un lucru nepomenit. In mijlocul bibilicelor, al curcilor şi al cocoşilor ce i se aruncau în cap, cu gîşte c.e-1 trăgeau de pantaloni, şi cu altele ce i se urcaseră pe umeri, izbit din faţă şi din spate de năprasnica năvală a pasărilor turbate de ncmîncare,  Pândele, ce bîjbăia prin întunerec, încerca zadarnic să iasă din odaie. Cu obrajii şiruitori de sînge, mînia şi instinctul vieţei îi detera putere. Vedea roşu şi era cutremurat de ris. împrejurul său puici troncăneau repezite de scînduri. El se apăra, şi gîşte şi curci  erau date cu capul de pereţi pînâ ce li se sleiau creierii. Striviţi de cizme, răţoii şi bibilicele, care morţi, care cu cotoaiele rupte, se înşirau de la pal la uşă. Bătălia părea pierdută pentru păsărime. De Pândele nu se mai încleşta decît un mic număr  de curci. Uri cocoş turcesc şi neobieinuil de mare. proclet ce nu luase încă parte la luptă, i se năpusti însă în obraz, şi un urlet de durere sfişie noaptea.
Coperindu-şi cu o mînă ochiul, pe care cocoşul i-l crăpase dintr-o lovitură de cioc, aparîndu-se cu cea- laltă cum putea. Vergea ieşi în pridvor, iar, de acolo, izbii de mulţimea ce se dezmeticise, coborî spre poartă şi o tuli afara, petrecut în uliţă de alaiul curcilor, de sîsutul gîşlelor, şi de naprasnicile outcurezări ale coco ş ilor.
 —Cocoş! in-am îăuut cocoş! răspundea el a doua zi vecinilor care îl găseau lungit, pa una din laviţele circiumei, în mijlocul intristârei iernei ce inmorminta Bucureştii sub zăpadă şi noroi.
Iar, pină ce prietenul său Xichiforescu, care pn- mise sarrîna ce i se detese de tribunal să-i fie epitrop, găsi un mus teren pentru casă, dînsa fu, cu înţelegere deplină, stâplnită de bunele pasări, de gîşte şi de curci, de răţoii din batalionul sacru, de bibiliee si de claponi, de găini, şi, mai ales, de cocoşul roşu din  hceasta   poveste.
78
O NOAPTE  ÎN SULINA
Dobrogea abia fusese  luată  în stăpînire.
Noul administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie şi Sf. Gheorghe — cobora 5 din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntu!, ridicat dinspre mare, sufla in răspăr apa albastră a uriaşului fluviu şi o da, răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat şi soarele îl umplea de veselie. Oraşul, cu casele lui albe, şi cu minaretele lui subţiri, 10 încăleca braţul Dunărei, Pe unele coperişuri, grădini de leandrii şi de lămîi înfloriţi împrimâvărau aerul. Nuanţe roze şi verzi se logodeau. Un zbor de libelule — caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia şi papura tînără le 15 frăgezea. Administratorul, 26 de ani şi ochi de vis, furat de răzvrătirea valurilor, ameţea.' Era străbătut de fiori pe care nu-i mai simţise. Marea, împinsă de vînt în apeîe Dunărei, se izbea de ele, iar un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde 20 soarele îşi vărsa flăcările din plin, băteau ca nişte aripi de jar ale unor pasări din alte lumi: Soarele. Cînd ţărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor pătrunseră în auzul celor din luntre.
Ir   locaşurile   Domnului,   din   oraşul   locuit   mai
25      mult de greci şi de maltezi, se cîntau osanale pentru
proslăvirea regelui  George,  a  cărui  onomastică era
atunci. De cum luntrea se opri, înfaţişătorul guvernului, înUmpinat de primar, intrăînvultoareaadministra-tivă a localităţei, ascultă plîngcri, făcu şi primi vizite, cu oficialitatea îngheţată a unui zîmbet ce nu i se 5 dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzleţe, anume rostite ca să dovedească marele său interes pentru toţi şi pentru tot ce-1 înconjura, Gîndul său însă era departe.   EI i se  ducea  aci pe
10 marea luminoasă ce se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în care se afla; aci, pe luciul Dunărei, şi prin rogozul şi papura verde a Deltei, Dar seara venea şi un răgaz îi îngădui să răsufle. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zînă ce se scălda
15 în apă pînă la brîu, i se destăinui în deplinătatea frumuseţei. Brazde de sîngemohorau apusul,Cele două faruri de la intrarea portului, minaretele a doua-trei geamii, şi turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei.
20         Pe mare. pe Dunăre   şi prin trestii, răsfrîngerile
soarelui ce-şi lua ziua bună, păreau că zboară ca nişte fluturi galbeni şi roşiatici. Vapoare, cu mişcarea matrozilor pe punţi, însufleţeau portul. Dinspre valuri şi dinspre partea Insulei Şerpilor, un vas-pilot,  împur-
'25 purat de soarele ce se înecase pe trei sferturi în mare, se arăl.a coprins de flăcări. în dreapta portului, palatul Comisiunei europene, ciădire tot atît de măreaţă ca şi a Universitate! din Bucureşti, în mijlocul orăşelului de case ale impiegaţilor săi,  privea
3 0 marea cu întreitul lui şir de ferestre suprapuse, ca şi cum, înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de luminări în polecandre de argint şi de cristal. Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Tran-
35 dafirii muriră în cer şi pe apă. Crinii argintii îşi deterâ sufletele în văzduhurile apusului. Ferestrele palatului se stinseră şi deschiseră guri de beznă asupra rnărei ţi împrejurimilor. Apusul singur mai rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă mult
40 şi cerul luă, şi de acea parte, înfăţişarea verzuie a peruzelelor ce îmbătrînesc şi mor. Secera de diamant
6*
SL
10
20
30
a lunei schinteia cu o dulceaţă lacrămoasă. Dinspre vaporul de război englez, „Cocatrix"', se trăgănea duioşia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-şi revarsă dorul înstrăinărei peste smîrciirilc Sciţiei ce apucau Dunărea la mijloc şi se prelungeau pînă ]a locul unde Darius şi-a aruncat, odinioară, vestitul pod. Candidaţii de matrozi — nişte tinereţi albe ca un lapte în care ar fi căzut petale de trandafiri — îşi legănau notele pe ritmul mişcărilor, agăţaţi prin funii sau urcaţi în vîrful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o mulţime împălăriată de bărbaţi şi   de  femei.
Fiecare umbla fără scop; dar fiecare îşi mişca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de năvala ţînţarilor. Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute do locuitori tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeţi ai stuhăriilor Deltei. Multe din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăi-nyiau frumuseţi neasemănate. Forţa scăpară din coloare şi forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar, în fiecare tînăr, retrăia un Alkibiade sau mi Antinous, ale căror trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici şi spre Roma lui Adrian. Vîntul, în vremea aceasta, se ascuţea. Nori negri şi sălbatici dau iureş cerului. Intr-o clipă stradele rămaseră pustii. Vaiete se smulseră din funiile vaselor ancorate. Marea şi Dunărea răcneau. Lamiezulnopţei, urgia nu cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau.
Şi Sulina se surpa într-un întuneric adînc.
PĂDUREA  ULMILOR
Călăraşul o luase spre Tîrgovişte, că-şi isprăvise schimbul şi venise rîndul slujbei. Era dis-de-dimineaţă. Zorile abia se iveau şi răcoarea îl Înfiora sub pînza
5 Lunicei. Vioiciunea aerului îi brobonase pelea pe pept şi pe braţe. îşi puse calul în trap. Dar un gind îl răpi, şi un zîmbet trufaş ce i se agăţă de vîrfurile mici ale mustăţilor îi miji pe buze. Nu-i mai era frig. O flacără îl înfăşură ca o manta. Obrajii lui vîlvorară.
10 Tinereţea, sănătatea şi puterea ce erau într-insul îi suflâră în inimă o vijelie. Gîndul ce-1 furase era al fetei de la bordeiul din Pădurea Ulmilor, pe unde avea să treacă curînd; era al zinei codrului cu cosiţă galbenă, cu ochi de aglică. Şi nu o dată o văzuse el.
15 Că de mai multe ori treiera el pădurea cu calul. Şi de mai multe ori, chipul alb, genele creţe, guriţa boboc de răsură, mijlocul tras prin inel, îi sclipiseră prin minte. Fata de frumoasă, era frumoasă — n-aveai ce zice, dar vezi că nici pupăza, nici cucul n-o spur-
20 case, fiindcă se ferea şireata să iasă afară pe nemîncate. Acum însă tot a veche nu o să mai fie, că cucul cîntă împrejurul şi înaintea lui, iar ăl flăcău nu le-a auzit pană aci glasul aşa de cu noaptea. Doar-doar de-o însemna asta ceva. Doar de-o fi ieşit Ruxanda  din
25 [bordei cu inima goaiă, — şi ce-o fi fost scris,— dacă o fi fost, — de rîndul ăsta poate s-o întîmpla.
83
Şi tot aşa gîndindu-se voinicul îşi înfigea pintenii în cal, sabia îi zornăia pe coapse, calul o lua Ia fuga, îşi mărea trapul şi îl schimba in goană, ridica nori de praf pe  cari soarele ce răsărea îi sufla cu aur.
5 Pădurea Ulmilor, la urmă, se arăta şi ea, vestita pădure a ciocoiului din Bucureşti, cea care se întinde în drumul Tirgoviştei pe o lungime de o jumătate de poştă, cea în care cîntă mierla şi cinflorul, în care curg pîraie albe ca laptele, iar unde iarba e de sma-
10 raid şi frunzele de matostat. Cu toate astea, verde şi tainică, mîngîioasă ca un basm, cu bordeiul ei din rariştea cea mare, cu fata ei cu ochi de aglică, — ea nu este crescută, pe locul unde se află, pentru ciocoiul din Bucureşti,  care de bogat ce este,  nici n-o  ştie,
15     nici n-a văzut-o, Dumnezeu să-i dea zile că de bun
la suflet e bun,  şi mai e şi român de viţă, de   la
descălecătoare   ori   mai   nainte   de   descălecătoare...
Călăraşul, cînd o ajunse, îşi domoli cîrlanul împă-
ciuit de liniştea dimprejur. Susurarea frunzelor, şoap-
20 tele apelor, cîntecele de paseri, în loc s-o turbure părea c-o măresc. Copacii nu erau groşi, dar deşi,iar pe sub ei şi printre ei nu se zărea decît o adîncinie albastră şi verde. Frunzele de an, căzute şi moarte, cu faţa samanie, ruginite, aşterneau pe sub creciuncovor fre-
25 mătător, Ici-colo, ierburi şi flo-Ti, lăstari îl spărgeau, îşi făceau loc printr-însuî către lumina primăverei. Gîndacii zbîrnăiau şi zburau. Oşti de furnici mişunau grăbite, adunau din vreme hrana pentru iarna, banii cei albi pentru zilele cele negre. Boii lui Dumnezeu
30     pe trunchiurile mai vechi urcau printre muşchi, şi cînd se opreau unul lîngă altul, se înşirau ca nişte boabe de mărgean roşu ori se grămădeau la un loc. Flăcăul se  gîndea atunci  la  cîte  nu  i  le-ar aduce zînei lui de latlrg, dacă... — dacă aşa şi altminteri,—
35 şi inima începea iar să-i bată, dogoreala să-i aprindă obrajii şi calui să se pornească iar pe fugă cu pintenii înfipţi în el şi de-a lungul coastelor cu neastîmpărul pulpelor vînjoase ce-1 grăbeau şi ce-î izbeau, mereu mai nemilostive, mai năprasnice. Copacii să năluceau
40 repede pe dinaintea călăreţului, calul gîiăia, — se poticnise de două ori, ameninţa să nu-1 mai ducă.
84
10
15
20
Dar iată că rariştea se deschidea, şi bordeiul, mare şi înalt, ieşea dintre frunze pe pajiştea lui verde, ca un bordei din vremea de demult, unde veneau să poposească vînătorii domneşti, dragi ca nişte Feţi-Frumoşi. De obicei, patruzeci-cincizeci de care îl înconjurau, că acolo se opreau ţăranii, ăi de mergeau laTîrgovişte, ori aide se întorceau. Dar acum, preajma lui era pustie. Radu descăleca şi intră înăuntru.   Unchiaşul şi mătuşa, — pesemne că aşa fusese scris, — se duseseră la sat după merinde, nu se vedeau nicăieri. Fata, prinsS de friguri, aţipi:   pe nişte velinţe. Sînurile ei petroase, mici ca două portocale, se mişcau sub cămaşa din borangic. Aiura din somn. I se părea că de cu noaptea o spurcase pupăza şi că un zmeu în chip de voinic o încleştase în braţe, o mlnca cu buzele. Şi în visul ei se lupta cu năluca, chinul aprig şi dulce creştea, dar ea nu i se mai împotrivea, — chinul şi-1 strîngea acum la pept, se topea în el. împrejurul ei ulmi cîntau o doină duioasă, izmă creaţă şi leuşteanul, de pe fîntîna Ungă care se afla cimbrul înflorit, o   Imbătau de  miresme.
Cînd călăraşul ieşi din bordei, soarele lumina de amiezi. Zîmbetul ce i ae agăţa de mustăţi era parcă şi mai trufaş, dar o dulceaţă nespusă îi îneca ochii, şi încalecă şi se duse.
MASCA
io
15
20
Casa, în fundul ourţei, coprinsă între ziduri, se desfăşura maiestoasă în tihna întunericului. Şi cu toate că orele nopţei nu erau încă adînci, strada, dosnică şi troienită de zăpadă, era pustie. Porţile curţei, închise, zăvoreau cu străşnicie odihna boierească a împrejurime). Dar Andrei Licescu, moştenitor de curînd al unei însemnate averi, se pregătea, tînăr şi frumos în mijlocul elipsei de aur a oglindei, să sfîr-şească anul vechi între butelcilc de şampanie ale unei petreceri <ic prieteni. Mustăţile sale. umbre blonde, cutezau, ascuţite pe transparenţa chipuhu de mascul proaspăt, cutezau către asalturi de voluptăţi mortale; legătura, albă împrejurul gulerului strălucitor, domolea nălucirea schinteietoare a pieptarului
î cama-
Şei  cu  nuanţa  inocentă a muselinei  perfide.
Iată însă că |orele unsprezece sunau ia pendula de abanos cu vibrări de o solemnitate antică. Licescu se grăbi să îmbrace redengota; adună pe masă o risipă de aur, îşi umplu cu ea  buzunarele.
Dar un zgomot ciudat turbură liniştea îngrijitoare a casei.
Păreau loviri năbuşite, cu toate acestea stăruitoare, iar  uneori,   loviri  ce  aveau  tonalităţile  brutale  ale
unei spargeri de uşi. Licescu, care, din nevroza modernă nu cunoştea deeît pe a petrecerilor uşoare, nevroză din spumă de şampanie şi din petale de trandafiri, nu era spiritist, îndată îşi dete seama de împreju-a rare. Nu puteau să fie decît, făcători de rele. Fe servitori îi concediase de cu seară; ferestrele înrnormîn-tate fiind sub transparente de mătase groasă, faţada casei urma neapărat să se arate stinsă de lumină. Curtea şi casa puteau să pară îpuslii.
10         în timpul acesta,  zgomotul, nehotărît la început,
cîştiga temei, pătrundea în odaie cu afirmările brutale ale unor sfarmări de seînduri, stridentă voce a lemnului violat în echilibrul afinităţei lui moleculare. Nu mai încăpea îndoială: [erau hoţii.
15         Şi, în adevăr, uşa ce da în grădină, căzuse deja des-
picată  sub  mojica  ţepenie  a  brutalităţei  flămînde. Şi prin coridoarele depărtate se lungeau păsuri de bestii necunoscute.
Hoţii! — Şi uşi după uşi se deschideau trîntite de
20 perete. Din sala de mîncare, surpări delargintării se răspîndeau cu sunetele sinistre ale toacei de fier în timp de incendiu. Cîteva secunde încă, şi tînărul, descoperit în odaia sa, avea' să plătească cu viaţa osebirea socială răzleţită 'fritre oameni.
25 Licescu, dinaintea oglindei, părea însă îmărmurit într-o nepăsare bizară. Uşoară, o paliditate vestea, singură, mişcări sufleteşti mai repezi. Iar în momentul cind uşa camerei vecine, forţată si zdrobită, detuna într-o cădere nimicitoare, blondul tînăr paşi tot netur-
30 burat către un scaun pe care se afla desfăşurarea mătăsoasă de domino roşii'şi masca oribilă de Satana cu cari, la balul din ajun, 'azvîrlise în iadul voinicesc al vîrstei roze'mai mult de un înger anostit dejsera-fice simfonii. Şi pe cînd în camera lăturalnică, scrinuri
35 şi dulapuri,silnic, vărsau pe covoare tainele avute ale coprinsuriîor, el, — blondul tînăr, — îmbrăca mantia
87
cea roşie (ie demon cu aceeaşi linişte ca şi cum ar fi fost să plece iar ,1a balul din ajun, si cu masca pusă pe obraz,— Satană eu ochi electrici[şi cu rînjire îngrozitoare, — apărea, — vedenie! — |în pragul uşei pe care o deszăvora cu   zgomot.
Trei (strigăte şi [păsuri de bestii ce se lungeau într-o fugă răpăitoare răsunară prin |coridoare si muriră înăbuşite în zăpada albăstrie ce troienea curtea...
Este că In lume totul nu atîrnă decît de mască.
N1CU   DEREANU

Lui G.O.Gîrbea, poetul lui Iov, prietenului scump şi  fostului camarad de  liceu.
Ni cu Dereanu se născuse în Ploieşti. El era nepotul 5     muri  fost ministru.   Îşi  făcuse  liceui  în Bucureşti, luase bacalaureatul şi fusese numit copist la un minister, prin stăruinţa unchiului său.
Pe lingă aceasta, el urma la Drept — cînd urma. Nu e mai puţin adevărat că Nicu, deşi nemerea rar
10 ia cursuri, cunoştea de minune clădirea de peste drum de statuia lui Minai Viteazul, câîare pe breazul, adică pe un cal mic cu coada mare şi ţinînd în mîna stingă un goşgogea topor cu care tot ameninţă, de cînd e pus acolo, Universitatea, iar îndeosebi, sălile Facul-
15     tăţei de drept. Mai ales seara îi plăcea lui  Nicu să se
aşeze pe banca din turnătoria Lemaître, In faţa Uni-
versităţei, de unde privea vîrful clădirei, coronat cu
un vultur de ciment de Portland, refractar la igrasie.
în sus şi în jos, cît şi pe dinaintea lui, tineri  eu
20 ghete englezeşti, şi cu vestoane ce abia trec de talie, se amestecau cu bâtrîni ciudaţi la înfăţişare, printre cîrdurile de femei cu rochi la modă. Vorbe şi rîsete se schimbau de Ia o grupă la alta, iar trăsurile începeau să treacă spre Calea Victoriei,  cu  feciorii de
25 bani gata'.în ele, care, fără să se iîntîrzieze prea mult prin oraş, cărau în toate nopţile averea părinţilor la Herestrău şi la vi]a regală. Nicu, aşezat pe banca lui, mai adesea nici nu auzea şi nici nu vedea nimic. Ochii
lui mari şi negri împrumutau fachirilor nemişcarea lor, pe cînd, cu gîndul, se ducea spre lumi cu totul altele decît ale vieţei zilnice. Privirile lui erau răpite, cîtcodată, şi de vedenii mai pămînteşti. Statuia lui
5 Heliade avea, intre altele, darul să-1 farmece. Şi cu toate ca nu ştia că acost monument se datoreşte celui mai mare sculptor al Italiei de astăzi, el îiu se lăsa să fie tîrît de criticile scitice ale cărturarilor cu vază care nu găseau cuvinte să batjocorească pe împietritul
10 uriaş, în ura lor împotriva celui care întemeiase nu numai limba şi literatura română, dar înviase şi sufletul latin între Carpaţi şi Dunăre. Simţirea lui pricepea măreţia şi frumuseţea acestei statui, cu care, aproape că nu se poate potrivi nici o altă operă de artă
15 a sculpiurei din zilele de astăzi. Ca un tribun care îşi încheia discursul, aşa Heliade de pe soclul lui de marmora îşi încheia viaţa cu o firească şi blajină plecare a capului şi corpului în faţa poporului pentru a cărui redeşteptare luptase atît.
20 Şi acum isepârealuiNicucăîi rosteşte dumnezeiasca marmoră: „Ce pot oare să vă mai dau cînd in-am dat vouă   întreg?'1
Oh! Heliade! — Dar pentru ce n-ar fi şi el un urmaş al lui? pentru ce nu i-ar creşte şi lui aripi sufleteşti
25 care să-i ducă într-o zi numele, oricît de necunoscut ar fi astăzi, în inima fiecărui român? E adevărat că, deocamdată, nu era deeît un biel student şi un mic, foarte mic slujbaş. Dar Heliade? Ce fusese oare? — Iar, mai mult: de la cine şi în ce şcoli învăţase carte?
30 Nu începuse să ia cunoştinţi de citire, bucherind Alexandria, împrejurul Tîrgoviştei, împreună cu nişte ciobani, dînd noaptea roată pe lîngă un foc? Apoi Bolintineanu? Cum începuse şi el şi unde ajunsese? Mari, Doamne! au fost oamenii ăştia de care rîd tică-
35      loşii de acum.,.
Şi visurile ce-1 ademeneau, i se aşezau pe frunte ca nişte porumbei de lumină ori se făceau privighetori cu cîntece nemaiauzite. El trăia, astfel, clipe în care i se părea că stelele ae coboară pînă la dînsul, ori că,
40 dimpotrivă, se urca el singur pînă la acea spuză de aur şi de pietre scumpe, şi că pierde pămîntul din ve-
00
dere. Iar cînd se cobora de acolo în lumea tutulor, ce n-ar îi fost in stare să facă şi unde n-ar fi putut să ajungă? Poet, legist, orator, el se vedea pe rînd de toate. Şi de ce nu? Poet, bunăoară, — eil Care şcolar 5 n-are astăzi cile o dragoste în inimă şi cîte o presimţire cumplită că, odată cu căderea frunzelor... Şi care şcolar nu se grăbeşte să-şi pună aceste simţiri în versuri şi să dea fuga cu ele pe la gazete? Dar legist? Nu e aceasta şi mai uşor? Nu naşte tot românul advo-
10 cat, după cum naşte poet? De altminteri, nu e statornicit un principiu: că frecare cetăţean are deplina cunoştinţă a legilor, şi nu el singur este legiuitor, de vreme ce contractul între părţi e socotit ca lege? Şi, tot aşa, cu privire la orice. Cit despre măreaţa carieră a arme-
15 lor, nu naşte oare fiecare cetăţean soldat şi nu poate să ajungă fiecare general sau chiar căpetenie a căpe-tenielor? Urcarea culmilor ştiinţifice i se părea, la drept vorbind, ceva mai grea. Dar dacă era vorba să te gîndeşti mai bine, nu tocmai membrii Institutului
20 Franţei sau ai Societăţei regale ştiinţifice din Londra au făcut descoperirile cele mari...
El, Dereanu, n-are decît să vrea, spre a face ca numele lui sa răsune peste tot. Pe tăiimul unor asemenea descoperiri se simţea mai cu seamă tare. Aşa,
25 între altele, cîte zile nu-şi bătuse el capul să ajungă la rezolvarea problemei mişcărei prin mişcare, Cărbunii, electricitatea, aerul comprimat, trebuiau lăsate )a o parte. Ele, pe Ungă că dau naştere la cheltuieli ce întrec rezultatul atins, mai sunt şi izvoarele unor
30 sume de întîtnpMri nenorocite. Fumul de cărbuni este, de altă parte, şi de natură să prăpădească sănătatea. Cu totul altfel ar merge lucrurile dacă el, necunoscutul de azi, şi omul de care poate se va vorbi mîine în lumea întreagă, ar găsi pe cineva caro să înţeleagă
35 marea lui descoperire, pe care a întemeiat-o pe un principiu atît de puternic. Desigur că, la început, mulţi au căutat să-1 zdruncine în credinţa lui. El însuşi s-a îndoit, vreme lungă, câ-şi va duce plăsmuirea la capăt  bun.   Adesea     mintea  omenească   se   înşeală.
40 Descoperitorii merg. de altfel, pe dibuite, căci ştiinţa sfîrşeşte acolo unde născocirea începe. l;apt este de
91
asemeni că istoria feluritelor1 izbînzi îndeplinite pe târîmul ştiinţific arată cît este de potrivnică lumea îndrăznelilor şi îndrăzneţilor. Fulton se duce la Napoleon I spunîndu-i că a găsit, cu ajutorul aburului, 5 un mijloc de mişcare — drumurile-de-fier — mijloc care-şi bate joc de depărtări, care nu ţine socoteala de dealuri şi văi şi de orice fel de alte piedeci. Fulton nu este, cu toate aceste, pentru Napoleon, decît un nebun. El rîde, dă din umeri şi ajunge la Waterloo.
io Dagiierre, un alt nebun, înfăţişează Institutului Franţei o amănunţită tălmăcire a descoperirei pe care zicea că a făcut-o. Dar secretarul învăţatului aşezămînt ia în răspăr descoperirea lui şi hotărăşte că şi acest Daguerre, dacă nu este un nebun, este totuşi un păcă-
15      lici.
Fireşte că totul, prin urmare, povăţuia pe Nicu să-şi dovedească, atît lui cît şi lumei, că nu s-a înşelat. Şi iată pentru ce de cîte ori se aşeza pe banca din faţa Universităţei, închipuirea şi mintea lui, ce alune-
20 cau încoa şi încolo, se întorceau mai des spre maşina pe care, din gînd, o întocmise cu o nespusă desăvîr-şire. Iar că această locomotivă nouă se va mişca şi ca iuţeala ce va cîştiga va fi mai mare chiar de cum e cea pe care o dă aburul, nu mai era îndoială. Aşa că
25 Nicu o şi vedea de sus şi pînă jos înfăptuită şi aşezată pe şine, şi se vedea pînă şi pe el, nici mai mult nici mai puţin decît in Gara de Nord, jobenat şi înmănu-şat, şi gata să urce pe noul balaur de oţel şi de foc ce avea să-i poarte în veci de veci numele în slăvi.
30 Negru de lume, peronul gărei i se arăta atunci. Bucureştii întregi erau în picioare. Delegaţii presei îşi făceau cu greu loc printre mulţime. îmbulzeala era nepomenită şi, în mijlocul ei, multe doamne leşinau. Mulţimea începea chiar să schimbe ghionturi cu gar-
bâ diştii. Prefectul poliţiei se repezea în biroul telegrafic şi cerea grabnica sosire a pompelor. Căci nici un public nu se|astîmpărâ mai uşor cu apă ca cel bucureş-tean. Dar semnalul de plecare al trenului cu care trebuia să se facă încercarea descoperirei lui Dereanu era
40      gata să fie dat. Nu se mai aştepta decit regele. Nicu
urca în vremea aceasta pe locomotiva lui şi, fără voie, un zîrnbet trufaş i se arăta la colţul buzelor.
Entuziasmul ce trecea peste o parte a mulţimei o făcea atunci să-şi ridice pălăriele şi să izbucnească 5      în strigăte şi   urale.
Trăsura regelui străbătea însă în curtea gărei, iar împrejurul ei ae făcea pe loc un gol. Regele nu era înăuntru. Un adjutant îl înlocuia, şi cu toate aceste, zîmbetele   înalte   el le împărţea. Roşu şi gras sub
10 livreaua curţei, vizitiul întorcea caii şi trăgea lîngă scara.
De sub geamlîcul ce adăpostea vagoanele la care se> afla înhămată faimoasa locomotivă, o scurtă şuierătură răsuna şi,  aproape  în aceeaşi clipă, trenul ce se zgu-
15 duia se punea în mişcare, încet, la început, şi apoi din ce în ce mai iute, el, într-o vreme de necrezut de mică, se micşora şi se pierdea în depărtare spre nesfîrşita mirare şi încremenire a celor din gară. Strigătul mulţimei fu uimitor de   măreţ.   Dereanu,
20 care, de pe locomotiva lui îl auzea, simţi că privirea i se împăiejeneazâ de bucurie. în picioare şi cu mîi-nile încleştate de pereţii platformei, veni o clipă cînd el se simţi aproape Dumnezeu, Căci iată-1, în adevăr, iată-I stăpîn deplin pe soarta lui pe care o ţinea acum
25 strivită sub tălpi. „Mai iute! mai iute!" erau cuvintele ce izbucneau dintre buzele lui, pe clnd mişcările inîin i-lor lui aiurau printre vîntul care-1 izbea. Ce? îi spunea cugetarea — lumea nu era să fie de astăzi a lui? Şi n-avea numele lui să cutreiere pămîntul trîmbiţat
30 de mii şi mii de glasuri? Iar pînă la moarte, îl mai aştepta oare altceva decît îndeplinirea tuturor voinţelor şi dorinţelor lui,' Decit chiar viciurile, ce, treptat, aveau să-1 copleşească, schimbate de oameni în virtuţi înalte sau, cel mult, în mici greşeli nedespărţite de
35 firea tuturor oamenilor mari. Auri putere a puterilor şi glorie a gloriilor — zeităţi ce ridicaţi pe cei pe care îi ocrotiţi deasupra oricăror altora — voi pentru care nu este altă lege si altă morală decît cea pe care o hotărîţi  voi,   iată-vă,   îşi   zicea  tînărul,   iată-vă,   în
40      stăplnirea  mea,   în  stăpînîrea  unui   Nicu Dereanu t
93
r
Şi trenul ce aluneca repede se întrecea cu iuţeala vîntului, ajungea aproape pe a gîndului, se prăvălea peste văi şicîmpurica o furtună. Ţăranii de pe marginea şoselei care-1 vedeau trecînd, rfimîneau încreme-5 niţi şi se cruceau. Oraşele, ori satele, cît se iveau în stînga şi în dreapta lui. se făceau nevăzute cît clipea din ochi. Plopii argintii ce se deşirau pe ţărmul unui rîu cu maluri nesipoase, păreau că se topesc în unul singur, ce era neîncetat dinaintea ferestrelor vagoane-
■JO lor. Dar cu cît se scurta drumul dintre tren şi gara oraşului unde era să se oprească, pe atît şi chipul lui Dereanu se încrunta. Semeţia ce, adineauri încă, îl făcea sa nu se mai potrivească cu nici un om de pe pămînt, îl părăsea, încleştate pe manivela frîului de
15 oprire, mîinile lui îşi sporeau zadarnic sălbăticia pute-rei pe care o desfăşurau. Dintr-o pricină sau dintr-alta, acest friu era ca şi cum n-ar fi fost. S-ar fi crezut chiar că mersul îngrozitor îşi măreşte iuţeala în loc să şi-o domolească. La curbe, locomotiva şi vagoanele săreau
20 pe şine şi ameninţau cu deraiarea. Staţia unde trenul era să se oprească licărise numai o clipă pe dinaintea ochilor hii Dereanu şi pierise în zare, în faţa şi în urma lui, el nu mai zărea decît alba panglică a şoselei cu cele două şine ale ei ce se duceau către nehotărî-
25      tele zări ale eîmpiei, pe care o tăiau în două.
însă tocmai cînd deznădejdea lui era mai mare, căci locomotiva ajunsese acea iuţeală dincolo de care aşteaptă haosul de vagoane rupte urcate unul peste altul, auzi, sau crezu că aude, sunetul unui ceasornic ce M-
30      tea în depărtare orele patru dinspre ziuă.
Cînd Nicu se dezmetici din viseîe cc-1 smulseseră împrejurărilor vieţei Iui, luna albea aproape ştearsă în petecul de cer din stînga turnului Colţei. Doi gardişti, văzînd că se face ziuă, se înfăşurasera
35 în mantalele lor şi dormeau pe treptele muzeului. Cite un pantalon-ereţ, calfă de măcelar cu mînecile răsfrînte, se ivea pe strada Colţei şi se grăbea cu păsuri răsunătoare către piaţa mică.
Nicu se întoarse acasă încet; şalele şi spinarea toată
40 îi erau înţepenite de răceala nopţei. Cîţiva camarazi din facultate îl întîlniră în dosul pasagiuhii şi cre-
AL KACEOQN3K1
Cartea de aur, Buc, 1902, coperta.
M /(a R_
10
15
20
25
30
35
Cartea de aur, foaia de titlu a ms, definitiv a.216, f, 1
zlnd că iese de la o petrecere, voiau cu orice preţ să-1 tîrască cu ei la „Pisica-Albă", — pentru a se drege. Dar el se grăbi să se, depărteze, în urrnă-i cu rîsetele şi glumele sărate şi nesărate ale acestora.
Realitatea îl relua în stăpînire. lată-î din nou căzut din înălţimea visurilor ca o pasăre cu aripa ruptă de alica vînătoruluL Iată-1, din nou, biet student sărac, vara cu pantaloni de iarnă şi iarna fără palton şi cu ghetele căscate la vîrfuri, prin noroiul cleios
al uliţei...
Pe deasupra, prins de nişte friguri neaşteptate, fu silit să nu se întoarcă la cancelarie decît a treia zi. Gînd reapăru, mustrările ce-1 aşteptau izbucniră. Cura? dumnealui îşi închipuia că treburile statului pot să stea pe loc fiindcă i-a venit pofta să se bolnăvească? Desigur că lucrurile nu pot să meargă astfel... Dacă e bolnăvicios, coconaş, să facă bine să-şi dea dimisia... Sunt cincisprezece candidaţi care aşteaptă, — şi toţi cu bacalaureat — iar in viitor vor fi si licenţiaţi cari să scoată limba după aşa bunătate de slujbă. Numai nouăzeci lei şi cîţiva pe lună, deocamdată, e adevărat; dar greutatea e să te vezi în pîinea statului, că, apoi, departe mergi... Mai pune că poţi să ajungi şi subşef de birou şi să te însori,., Cine nu-şi mărită fata după o slujbă?... Te mai  aşteaptă, în sfîrşit,  spre bătrî-neţe, şi drepturi la pensie, aşa că, de laşasezeci de ani încolo — dacă-i atingi — poţi să dai cu căciula în cîini. Dar el mai cu seamă? EV? Nu era oare şi student la Drept şi nu-i înlesnea slujba putinţa să pună mina pe diploma de advocat şi să taie palavre nesupârat de nimeni? Şi lucrurile stînd astfel, dumnealui, în loc să fie recunoscător şefilor, în loc să prescrie ordine şi circulari — să-şi facă datoria — se îmbolnăvea... Să bage insă de scamă, de rîndul ăsta i se trece, dar cînd i se va mai întâmpla va fi înlocuit.
Tăcut, şi plecîndu-şi fruntea sub mustrări, Nicu se reaşeză pe obicinuitul scaun de paie ce-i subţia fundul pantalonilor şi, repunuidu-se în corent cu lucrările de zi, îşi scîrţăi condeiul pe concepte cam de felul 40     acestora:
95
- — opere voi- VI — :
„Domnule Prefect,
Vi se pune în vedere că cu privire la raportul dv. cu no. 150 sunteţi cu onoare invitat să vă conformaţi întocmai cu spiritul şi litera legei. 5         Primiţi etc.
Ministru, Legalicesca"
Ordine de acest fel sunt, în adevăr, de mare însemnătate, căci dau loc la lucrări ca cea care urinează, în cancelaria prefecturilor  către  care  sunt  îndreptate:
10                            „Domnule Subprefect,
Vi se pune în vedere că, cu privire la raportul dv. cu no. 640, cerîndu-nc dezlegare despre chipul cum trebuie să urmaţi (aici cu onoare nu se mai pune, fiindcă un prefect nu poate să se adreseze către subal-15 ternul său cu onoare), sunteţi invitat să vă conformaţi întocmai cu legea şi spiritul ei (aici se adaugă) cuno's-cînd că la din contră vă vom face direct răspunzător.
Prefect, Pirjolescu"
Şefii se arătară cîtăva vreme mulţumiţi. Aveau şi
20 de ce: căci, pe cînd colegii lui Nicu fumau ţigări sau vorbeau despre viitoarea fată pe care aveau de gînd s-o pună la mînă, iar, citeodată, şi despre cămătarii cărora le trăseseră chiulul, el singur rămînea neclintit, totdauna  aplecat  peste masă şi cu spinarea încovo-
25      iată  asupra  lucrărilor  de  făcut.
Zilele treceau acum pentru dînsul la fel. Venea la cancelarie la opt dimineaţa, se aşeza dinaintea căli-mărului de pamînt ars şi — maşină de prescris, —■ scuipa,  slovă cu slovă, binefăcătoarele  dispoziţiuni
30     ministeriale  „întocmai   cu   spiritul  şi   litera  legei".
Dar dacă nu mai lipsea de la cancelarie, închipuirea
lui nu-1 ducea mai puţin  departe  de  locul unde  se
afla şi departe de viaţa pe care o trăia.
Ca şi pe banca din faţa Universitate], Dereanu uita
3 5 în acele clipe tot şi zilnic îşi călărea cîte un Ducipal nou. De cîte ori nu se văzuse, bunăoară — vis între alte visuri ale lui — intrat în armată ca voluntar si
9G
tocmai cînd războiul se declarase. Mobilizarea îl îrobătase atît de mult îneît nici nu ştia cum ajunsese la graniţă şi cum el şi armata română o trecuseră. Destul că acum ştia că munţii au rămas în urmă şi că 5 el se afla în mijlocul unei cîmpii întinse şi printre camarazii lui de soartă şi de glorie, desfăşuraţi în număr de două sute cincizeci mii, în ordine de bătaie. Dincolo de apa, spre dreapta, cîmpia se urca pe nesimţite şi se făcea deluroasă. Acele părţi de locuri fuseseră
10 mai cu seamă puternic întărite de aripa stingă a duşmanului. Căpetenia oastei noastre, în loc să ocolească poziţiunea şi să atace, cu toate mijloacele de care dispunea, aripa dreaptă ce era mai slabă, se izbi de ele. Greşeala   lui  cea mare  fu, apoi, că-şi prăpădea ar-
15 mata prin pipăiri treptate ale teremihii, netrimiţînd în foc regimentele de infanterie decît rînd pe rînd. Duşmanii cîştigau terenul şi, în curînd, lupta lua o aşa faţă îneît, cînd generalul voi să-şi desfăşoare toate puterile, nu mai putu s-o facă.
20          în mijlocul fumului şi gloanţelor, printre obuzele
care vîjîiau şi se crăpau în cădere, Nicu nu-şi pierduse cumpătul. El îşi da de minune seama că bătălia era pierdută. Soldaţii şi începuseră sa dea înapoi, iar mulţi  fugeau.
25 Din fericire, izbit în inimă de un glonţ, generalul căzu. însă în clipa cînd groaza şi deznădejdea îşi făceau drumul printre şirurile românilor, Nicu, care văzuse primejdia şi care ridicase de jos chipiul divizionarului, punîndu-şi-1 în cap, se află, dintr-un salt,
30      călare şi luă comanda armatei.
Mişcarea ce se produse în rîndurile noastre fu dintre cele mai dătătoare de avînt. Cea mai mare parte dintre soldaţi se repezi pe urmele lui ca un troian ce se surpă de pe un munte, lira! Iureş! Cei dinţii din soldaţi cad.
35 (jad şi rîndurile ce vin după ei. Dar Dereanu, printre fum, se ridică în scările şeleî. Statura îi este măreaţă şi gestul magnetic. Asaltul ce se dă poziţiunilor în care duşmanul s-a retranşat este hotărîtor. Pe români îi aşteaptă poate o moarte sigura, dar gloria cea
40 mai nepieritoare le va duce numele printre veacuri. Cîleva regimente  atacă atunci în coastă poziţiunile
armatei protivnice. Dcreanu înfige cel dinţii steagul românesc pe una dintre ele. Zdrobiţi de toată artileria noastră, inamicii bat în retragere. Goana ce li se dă e pentru ei cumplită. învălmăşeala le încurcă rîn-5 durile. Gloanţele pustelor şi proiectilele mitralierelor îi seceră ca o grindină. Morţii abia ii se pot număra şi, spre seară, oştirea noastră tăbăreşte pe cîmpul de bătaie.
10
Ca un glob de aur luna strălucea Şi pe-o vale verde...
O, triumf! O, glorie! Zilele Iui Miliai Viteazu au reînviat. După încheierea păcei, Dereanu reintra în capitala, din care plecase simplu soldat, în mijlocul flăcărilor dragostei populare. I se strigă: hura! i se
15 aştern covoare sub copitele calului şi florile râpăiesc de la ferestre peste capul şi corpul lui.
— Te-am prevestit de mai multe ori, domnule De-rene, că ai s-o păţi, fură vorbele ce tăiară aripele uneia din aceste himere ale lui, într-una din zilele de la
20 sfîrşitul lui septemvrie şi în momentul cînd ea se desfăşura mai strălucită.
Şi i se comunică înlocuirea. Greşelile ce i se strecurau în transcrieri erau. in adevăr, prea mari. De trei ori i se întîmplase ca, în loc de: „întocmai cu spiri-
25 tul şi litera iegei% să pună" „întocmai ca legea şi spiritul ei". Alteori, cu de la sine putere, schimbase unele formule. De cîte ori nu i se spusese sa nu mai pună: .,am onoare să vă invit" ci: „cu onoare vă invit etc.;'
30 Apoi, unde am ajunge dacă cei care îndrăznesc să se atingă de sfinţenia formulelor administrative n-ar fi cu asprime pedepsiţi? Auzi! Bine-i sade, tînâr cum este, încă pe băncile şcoaiei, să îndrăznească să în-drepteze pe mai-marii   lui, oameni cu carte şi vechi
35      în birocraţie,,.
Nîcn auzea aceste vorbe, dar i se părea că-1 lovesc tot atîtea gloanţe. Sudori ca ale morţei îl coprindeau, şi, ca într-im vis, se ridica de pe scaun, apoi desprin-zîndu-şi  dintr-un  cuier pălăria,  îşi  lua   umbrela  şi
40      ieşea în curte.
93
Afară, o ploaie pătrunzătoare şi măruntă se cernea din înălţimea posacă a văzduhului. Ea spăla pietrile din împrejmuirea ministerului în care, birjarii puternicilor.zilei, înfăşuraţi în dulămi roşii şi civjte, 5 îşi înfundau căciulele pe ochi. Pe uiiţi, noroiul se făcea lipicios, se agăţa de tocuri şi de vîrful ghetelor, se pleoştea în stropi galbeni pe pantalonii trecătorilor şi pînâ pe geamurile dintr-o bucată de la prăvăliile mari.
10         Nicu, în haina lui neagră, lustruită de prea multă
purtare şi roasă la coturi, cu umbrela în mină, pe care n-o deschidea, umbla sub ploaie cu pasul măsurat. Se ducea înainte, fără nici un scop, era cu ochii deschişi şi nu  vedea,  se lovea de cîte un om şi de
15 altul, răvăşii ia pe rînd uliţele, şi părea că e un nenorocit care, deşi umblă,  doarme.
în moliciunea ploioasă a zilei, se simţea că e furat de un fel de amorţeală şi că nervii i se descordează. El putea să fie asemănat şi cu un om care ar fi primit
20     o zdravănă lovitură în creştetul capului.
Cu toate aceste, zilele trecură pentru Dereanu ca şi pentru toată lumea şi, acum, tocmai cînd Crăciunul sosise, el nu mai avea unde să locuiască de mai bine de-o  lună.
25 Unchiul său, frate bun cu biata lui mumă, moartă de cum îl născuse, se afla cînd Ia Nisa, cînd la Monte-Carlo, unde-i scrisese. Dar jocul la roşu si la negru, cu diferenţe zilnice de cîte două şi trei sute de napoleoni, îi lua prea mult timpul spre  a se mai putea
30      gîndi să-i răspundă.
La început — după ce stăpîna casei unde locuise îl dedese afară, nefiind destul de bătrînă ca să găzduiască pe nimic pe studenţii săraci — Dereanu intra prin cafenele, cerea cîte un  pahar cu  apă,  aştepta
35 sosirea cîte unui prieten ca să-1 poftească la o cafea, vorbea cu voce tare împotriva guvernului, a omenirei, da în judecata conştiinţei lui pe Dumnezeu, zicea că el este adevăratul demon. Alcătuia, apoi, lumea pe alte temeiuri. Era comunist şi socialist. Coprins de
40 o milă fără margini pentru tot ce suferă se uita pe el. Alteori însă, îşi da seama că omenirea nu poate sa fie
99
decit ci; est.e: ca osebirile dintre unii şi alţii sunt iireşti, că 1,-au să piară niciodată, si că, în sfîrsit, suferinţa e^e 0 ]ege a vieţei...
Iar cind He prăvălea în aceste adevăruri, mila lui 5 era înlocuit.', dfc răutate. Dacă ar fi putut, ar fi nimicit tot ce tstc, ar fi trimis în nirvana pe cei buni deopotrivă cu cej rsii_ Albul ochilor i se roşea atunci de singe; vocfta i se făcea strigătoare, şi închizîndu-şi degetele pe*te palmele mîinilor, ameninţa cu indirii-
10      rea pumnilor f;erill şi prinţul.
UDişmiiţ], cafenelci __ stilpii - îi dau ocol, îl întărit au cu o vorba batjocoritoare. Alţii, mai neghiobi, se prei.leeaii câ cugetă ia fel cu el, îi exaltau mişcările ^u e™fti ^'' Pe lurJŞ, îşi făceau cu oebiu, rîdeau pe 5 ]11™ridj,te. l)intr-o cafenea în alta, Dereanu îşi petrecea astlei vremea. Dar alte daţi bătea podul de dimineaţă P n^seara, intre grădina Episcopiei şi piaţa Constan-tm-Vo<lă, (|oar <je.o vîna ^ ţa Yreun Clmoscut sau prieten un leu-doi, ce i se dau mai mult de milă decît
20 ea împrumut. Problema cea mare, cestiunea de viaţă sau de modrte era însă pentru el cea pe care trebuia s-o dezlege rje treizeci de ori pe lună şi anume: aflarea unui ailapcmt, unde să poată dormi o'noapte. Şi cînd ^"   °<;sco]ier(!a din  vreme, cînd seara îl apuca fără
25 dmsu , du],a cc trecea în şir cafenea după cafenea, era.S1,, ?a 'a In revizie birturile prin care chiolhangii se mtii-ziaii p^j dinspre ziuă, să se alăture de ei si sa cea cît î Be turna în pahar, iar, la urmă, să-i întovărăşească prin localuri patentate, fericit dacă vreunul,
do      trăsnii de vjD( ^ poftea  la ej aCasăj spre a găsi acojo
!1!^P    ' SEI"i mai puţin de atît, un scaun. într-o zi, mplarei j] f         "      u                                      l
 pţ
 făcu 6ă" întunească pe un fost conşcolar.  in drej.tu) vestitului birt „La Purcelul". ,,    'LlllIri t(1-ai schimbat! însă.,, desigur că... în bine. 35      turnai _ ,|e! ce să zic! nu pari în  fonduri,  îi zise acesta.                                    1                        '
~~ j "'' '■ M-am schimbat; cit despre fonduri. n."ţ?V<)Btl>icio(]at.ă bogat. De cîtăva vreme sunt, apoi[ Şiiarajunrţ.iune. dar tu, ce tc-ai făcut de atîta vreme^
— 1 v un<|ft c.rezi că n-am umbîat? Nouă ţări şi noua mari. i-u toat.(ţ aceste nu pot să zic că mi-a mers rău.
1*0
Şi din ace&te momente, prietenul lui Dereanu se arătă nedespărţit de el, ii ajuta, îşi împărţi odaia cu dinsul — dormeau şi făceau chefuri împreună. Aceasta însă nu ţinu mult. Cîteva cuvinte, pe care el i le spuse 5 într-o zi, îl răniră de moarte. Trufia celui care ar hotărî şi de riudul ăsta soarta celui care e în lipsă, şi puţin în. urmă odaia călduroasă răsună lung de zgomotul unei uşi trîntită pe ţîţînele ei.
Iar acum,   în noaptea Ajunului, sub un vînt ascuţit
io ce aleargă ţipînd pe încîlcirile uliţelor, Nicu, în biata lui haina, lustruită de prea multă pţirtare, fără galoşi, cu ghetele aproape căscate, se duce drept înaintea lui şi cu aceleaşi pasun mecanice ce l-au scos afară din curtea ministerului, o ia pe Podul Mogoşoa iei, se loveşte
15 cînd de cîte im ora. cînd de cîte un iVlinar, se opreşte in faţa geamurilor de pe la prăvălii, se uită la bron-KuriJe şi la lucrurile de artă ce schinteiază în lumina gazului,  dar t'ărâ să le vadă.
Grăbită, lumea îşi dă cu coatele,  îşi   încrucişează
20 umbrele ce se lungesc de-a curmezişul trotuarului şi pînă pe mijlocul uliţei, printre voatele trăsurilor, ce scot vaiete metalice din caldarimul  îngheţat.
Dar, între răsunetul uşei trîntite şi momentele în care se află, au trecut, pentru Dereanu, trei zile — trei
25 zile de nemîncare şi nedormire. (ju cei cincizeci de bani pe care i-a găsit în căptuşeala pozunarului de la jiletcă, el şi-a cumpărat o jimblă, din care i-a mai rămas o bucată, ce-i rînjeste sub braţ, printr-o spărtură a gazetei în care a înfăşurat-o.
30         în acest timp, la „Broft" şi la „Capşa% gelatinele
cu faţa chihlibanilui topit, tremură pe farfurii de porţelan aşezate pe tăvi de argint, coperind tocaturile de cărnuri împănate cu fel de fel de mirodenii, ce împrumutau tiparului formele cele mai atrăgătoare.
35 Alături, purcei gata pentru a fi puşi la foc, zorzonaţi cu zulufi de hîrtie colorată şi cu pătrunjel verde în dinţi, îşi dau coatele cu alţii, fripţi gata, şi cu şorici poleit de flăcări. Se mai văd şi fazani reîmbrăcaţi cu penele lor, precum şi o mulţime de alte păsări de vînă-
40 toare. Prăjituri ce se înalţă ca nişte clădiri cu cinci-şase rînduri, fac, de altă parte, ca  gura să-ţi   lase apă,
101
printre surpările de bomboane ce dau afară din cutii ori din coşuri cu împletituri aurite.
Dereanu a umblat în sus, a umblat in jos. în sfîrşit,
s-a hotărît să intre şi el în vestita cafenea a lui „Fial-
S      kowski", ce însufleţea, pe atunci, Piaţa Teatrului cu
paraponisiţii guvernelor,  care găseau  acolo adăpost
şi  pahare cu  apă.
In seara aceea nu se aflau pe canapelele de pluş roşu ale cafenelei decît vreo cîţiva negustori faliţi.
10 Fumul lăsat înăuntru de mulţimea consumatorilor înceta însă lumina becurilor de gaz. Nicu, care nu intrase întîia oară acolo — se aşeză si el pe pluşul zgîit al canapelelor, cerîndu-şi paharul lui cu apă. care i se aduse cu multă bunăvoinţă,  şi se apucă să
15      aştepte...
Ce? nu ştia nici el: soarta Iui? naşterea Mîntuiloru-lui? — sau pe amîndouă deodată? Dar, oricum ar fi fost, el se uita cînd la pervazurile despoleite ale oglinzilor şi cînd la felinarul din Piaţa  Teatrului, ce
20      se vedea prin uşa de geamuri a cafenelei.
Afară începuse să ningă — ningea de mai bine de un ceas; dar fulgii cădeau acum mari, căci vîntul încetase să sufle. Ei se agăţaseră, mai întîi, de felinare, se prinseseră ca nişte fluturi albi de crecile pomî-
25 lor, se aştermiserâ la urmă pe trotuare, albiseră cope-rişurile caselor şi întocmiseră, cu încetul, peste toată întinderea Bucureştilor, unul şi acelaşi strat gros de zăpadă. Cete de băieţi cu „Bună dimineaţa la Moş-Ajun", se bălăbăneau printr-însul, troieniţi pînă la
30 glezne, îşi pierdeau galoşii şi, pentru a se încălzi, se loveau cu bulgări de zăpada. Nicu ieşi cel dinurmă din cafenea, îşi strînse haina la piept, îşi înfunda picioarele în moliciunea ninsoarei şi o îuă înainte pe trotuarele pustii. El mergea alăturat de case, în umbra
35 lor culcată peste uliţă, şi trecea cîteodată ca o iasmă prin fâşiile de lumină împăiejenată ale felinarelor. Ninsoarea ce nu încetase i se grămădea pe marginile pălăriei, i se aşeza între gît şi gulerul ridicat, îi albea spinarea, îl încărca, de  sus pînă jos, cu  fulgi albi şi,
40 iar, albindu-i părul şi sprîncenele, îl schimba în moşneag nemajaşteptâtor de bunuri pămmteşti.
102
Păsurile Iui se făceau, fireşte, mai grăbite. Părea
coprins de frigurile unei puteri peste măsură de mare.
Oare nu era el dator să însemne în acea noapte, urmele
lui, negrele brazde ale mizeriei peste tot corpul Bucu-
5     reştilor?
Da, aceasta îi era menirea. Şi el nu mai trăgănea să şi-o înţeleagă. Se mira numai cum de nu şi-a priceput-o mai de mult... Şi numai „înainte" era, acum, cuvîntul ce i se ridica în gînd, şi numai înainte se şi ducea, —
10 căci ce va zice capitala cînd se va deştepta a doua zi şi nu-şi va găsi plrtia făcută? Iar în aiurarea oe-1 coprindea, bătea sub picioare zăpada ce începuse să îngheţe şi care trosnea ca praful de zahăr şi făcea pîrtie — pîrtie largă să încapă pe ea toţi împaltonaţii
15 Crăciunului. Vîntul însă se ascuţea. Nu ameninţa a viscol ci se făcea chiar viscoî. El îi sfîrcuia obrazul cu brice de gheaţa şi de foc. Vîrtejuri după vîrtejuri, măzărica li intra In urechi, în ochi. Picioarele nu şi le mai simţea, dinţii îi clănţăneau şi, ca să mai înain-
20 teze, era silit să se oprească tot mai des şi să se reazeme aci de un colţ   de zid, aci de un felinar.
Deodată, şi cum sosise în largul bulevardului, spre care o taină ciudată îl readusese, cîteva tăieturi îi zvîrcoliră pîntecul. Se încercă să le stapînească, dar
25 glasul foamei e mai puternic decît orice voinţă. Doi trei paşi îi mai făcu, totuşi, dar picioarele ce i se îmnuiară nu-1 mai duseră.
Oprit lîngă chioşcul ziarelor, el se propti de dînsul, rupse cu mîini tremurătoare petfecul de gazetă încare
30 se afla cea de pe urmă bucată pe pîine — un codru uscat şi tare — o smulse din hîrtie, o frecă cu zăpadă şi dudnd-o la gură, îşi înfipse dinţii în ca cu sălbăticie... Pomii, împrejurul lui, şovăiau de ninsoare sub greutatea mulţimilor de  flori  albe  deasupra cărora
35 umezeala ce îngheţase pe ele pusese străluciri de pietre scumpe. Şirurile de felinare se duceau de o parte şi de alta, dar nu era geam al lor care să nu fie pe jumătate înzăpezit sau de pe care să nu atîrne, ca nişte stalactite, ţuţuroaie  de gheaţă.
103
Cele două statui, a lui Heliade şi a lui Mihai, se zăreau printre fulgi, schimbate din marmoră şi bronz, în făpturi  supraomeneşti.
Dar Dereanu nu mai făcea doi   paşi fără să alunece.
5 El se tîra mai mult decît umbla. Se tîra ca un cîine orbit de moarte, dar tot credincios stăpînului, şi se apropia de banca ce fusese cuibuî lui de visuri de odinioară, — atunci cînd luna albea aproape ştearsă în stingă turnului Colţei...
10         Iar cînd ajunse la ea, şi cînd mătură cu pulpana hai-
nei albul strat ce i-o ascundea, se lungi încet deasupra- i, îşi puse o mînă sub cap şi alta pe piept, închisepe jumătate ochii.
Ninsoarea îşi agăţa fulgii rotunzi de geneJe lui ere-
15 ţe. Ei se topeau şi îngbeţîndu-şi, la suflarea crivăţului, miciJe picături, se schimbau în lot atîtea Jacrimi de briliant.
Dar visul în care el se adîncea treptat era nespus de dulce. Putea să sufle crivăţul cît vrea, căci se sim-
20 ţea tot mai uşurat de ticăloasa greutate a corpului. Glasuri îngereşti îi umpleau auzul. Privirile îi erau furate de sute de vedenii albe. Două, mai cu seamă —■ şi amîndouă cu ochii bîînzi şi adinei —mama şi tatăl lui, poate — se aplecau peste eS, îi întindeau braţele...
25         Dar ceasurile cinei din noapte sunau la „călugăriţe".
Cu toate că slăbite de depărtare, ele fură auzite de o
ceată de tineri plecaţi după covrigi şi nuci.  Ajunşi
în dreptul palatului Şuţu, dînşii se despărţiră pentru
a se întoarce pe la casele lor. Cîţiva — cei care o luară
30      pe bulevard — văzură un om  întins pe-o bancă. Ei îl crezură beat şi îi strigară aproape în ureche un zdravăn: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun". Şi tăcerea recobori peste bulevard.
COMETA LUI ODORESCU
10
15
20
Odorescu era un băiat bun. Scurt, cu dispoziţiuni napoleoniane ale pîntecului, şi cu toate aceste poet, poet în puterea cuvîntului. Locuia ia o mătuşă, împrejurul bulevardului cel nou, bulevard ce se va numi al Colţei, eînd va duce de la Şosea la Spital. El era în clasa IV-a gimnazială, dar, deşi citea pe capete — romane, poezii, ştiinţă vulgarizată, ~ bunăoară pe Jules Verne şi pe Flammarion, — rămăsese corigent. Publicase şi vreo cîteva versuri într-un ziar cotidian, însă aceasta nu entuziasmase pe respectabila lui mătuşă, săsoaică de origină, şi rea, rea foc. „învaţă, ticălosule!"', îi striga ea de cîte ori ii prindea cu vreuna din acele cărţi în mină. Şi i Ie rupea, i le băga în sobă, în sfîrşit, băiatul se disperase, părăsise domiciliul mătuşei şi, de mai bine de şase zile, dormea la un prieten care poseda un întreg stoc de cărţi de-ale iui Flammarion. Astfel, se împlinea aproape săptămlna de cînd Odorescu zburase in lumi transcendentale. Pentru stole, pentru infinit, renunţase chiar 3a scrierea în versuri. Ce începuse să-1 trudească acum era o altă ambiţiune... Hotărît, tot astronomia n-are reprezentanţi extraordinari în România şi, aşa fiind, de ee nu s-ar deda el la un asemenea studiu. Şi decînd se apucase să citească pe Flammarion, ce-1 turbura mai mult era problema cometelor... A! de ce nu di Dum-
105
nezeu, cel puţin sa vadă şi el una? Cit ar fj de încîntat! Cum ar observa-o! Cum ar căuta să-i desluşească mersul! Şi, — cine ştie?... poate... — 0! dar aceasta ar îi o glorie prea mare!... poate că se va ajunge într-o 5 zi a se zice: Cometa lui Odorescu., după cum se zice: Cometa  lui Biela.
Băieţandrul, fire entuziastă şi nobilă, se simţea atunci mai presus de ticăloasele împrejurări aletraiului ce-1 înconjura. Ochii iseîmpleau de o lumină aproape
io tot aşa de aprinsă ca a sîmburilor de comete şi beai de bucurie... — gloria! gloria! — nu se gîndea dacă a mîncat sau nu, aşa că cezarisnni) pîntecului său se democratiza pe zi ce trecea. Mătuşa sa — odioasa burgheză! — pîndea de mult sosirea acestui moment
15 psihologic şi — o! trădare! — pusă în corent de amicul la care nepotul său dormea, — îi ţinu calea într-o seară tocmai pe bulevard, pe largiil fluviu de asfalt şi granit ce curge de la margini spre inima Bucureştilor şi pe care lui îi plăcea să-1 străbată   în toată lăr-
20 gimea, să-1 măsoare în toată lungimea, cu ochii veşnic ţintă pe stele, pe lună, pe cele patru colţuri ale orizonului, doar-doar de s-o ivi cometa mult aşteptată, evenimentul ce avea să hotărască despre ce va fi viaţa lui, — superioară sau... sau... — groaza a groazelor
25 şi blestem al blestemelor! — sau ce este viaţatutulor Icarilor cari cad din ceruri la pămînt:
,. ...cu aripa zdrobită de-a lumei perfidie ... cu vise, cu-amor, cu poezie..."
Vocea formidabilă a onoratei mătuşe se înţelege că,
30      în acea seară mai cu seamă, îl surprinse într-un mod
cu totul neplăcut... Tocmai i se păruse, ori era poate
şi realitate, că zăreşte pe cer o lumină neobicinuită,
bizară, roşie, bătind puţin în albastru şi chiar întru-
cîtva în galben, afară numai dacă nu se va fi înşelat-,..
3 5          Invectivele mătuşei curgeau. Vocabularul ameninţa
să nu sfîrşească... „Hai! păcătosule! d-aia mi-ampus
eu nădejdea-n tine! ca să ajungi  o haimana?... Da'
stai că-ţi arăt eu. Acum ţi s-a înfundat...  O să vezi
cu  cine  ai   a  face...   Dacă  vrei   să  numeri petrele,
40      numără-le, dar nu cu hainele pe cari ţi le-am cumpărat
106
eu... Şi ghetele?... Ale tale sunt, ori tot eu ţi le-am luat?..."
Şi onorabila mătuşă, energica nu glumă, îl şi înhâ-
ţase pe băiat de guler... îl dezbrăcase de o mînecă...
5      El se zbătea, nu e vorba, — însă n-ar fi fost de mirare
ca mătuşa să rămînă cu victoria, adică cu haina.
Cum şi' ce fel se făcu, Dumnezeu ştie. Destul că în
acele momente de grea cumpănă, Odorescu ridică ochii
în sus... Aşa se întîmplă totdauna cînd eşti în pri-
10 rnejdie. Ridică ochii în sus, — însă minune a minu-nelor! văzu, — văzu, — şi nu era nălucă, — văzu o cometă, o cometă adevărată, o goşgogea cometă, cu sîmburele roşu de te băga în răcori şi cu un fel de coadă, — scurtă e adevărat, dar acârei scurtime era
15 răscumpărată de faptul că era cilindrică şi tricoloră... Această cometă era portocalie, roşie şi albastră, şi bîţăia.
Oricine ar fi văzut-o nu putea decît să simtă părul zbtrlindu-i-se pe cap... Băiatul abia avu puterea s-o
20 arate mătuşei sale şi să gîfîie; .,Co-mc-ta!" Şi, în adevăr, era, desigur, o cometă, era cometa ce-i venea în ajutor, cometa ce scăpase de toate ochianele astronomilor din New York, Londra, Paris, Petersburg şi Berlin, spre a nu i se destăinui decît lui, spre gloria
25 lui cea mare, iar, la drept vorbind, şi spre inîntuirea jachetei lui de ghearele hrăpitoare...
Acele gheare, deşi gheare de mătuşe, în faţa cometei se slăbănogiră, se descleşta.-â şi alunecară, cu braţe cu tot, de-a lungul rochiei.
30 „Cometa! Sfîrşitul lumei! vai de mine şi de mine! Hai, lancule, să ne împăcăm" fură vorbele ce-i zbîr-năiră deznădăjduit pe buze şi, podidiiă de lacrimi, se aruncă de gîtul nepotului po care îl înăbuşi cu sărutări.
35 Negreşit că Odorescu, cu toata hnpăcăciunea, nu pierdu vremea. Din acea seară chiar, dete sfoară în Bucureşti despre marele eveniment... Nu prea o văzuse nimeni, dacă cumva o văzuse cineva, afară de  directoruî  observatorului  meteorologic,  care,  de
40 cum îi sosise zvonul, nu numai că o văzuse, dar îi şi determinase direcţiunea. Ea se mişca de la vest spre
101
nord-vest, înclina spre păniînt, avea o densitate ameninţătoare asupra căreia nu se putea înşela cu o iotă şi daca a doua zi seara nu se va arăta, era o dovadă că se apropie de pămînt cu iuţeală. In adevăr, în 5 astronomie, este ceva elementar că atunci cînd cometele sunt destinate să se depărteze, să nu se ciocnească cu pămîntuE, r&mîn noaptea din ce în ce mai mult pe cer, urcă spre zenit.
în puţină vreme, Bucureştii fură în mişcare. A doua
10 zi seara, lume din lume, — unii cu binocluri, alţii cu ochiane, — se grămădise pe bulevard, năvălea spre Şosea, aştepta arătarea rătăcitorului şi înfricoşatului astru. Odorescu înota în glorie ca în elementul lui... Trecea de la o grupa la alta... O văzuse între
15      orele 10 şi 10 jumătate... Trebuia să se  ivească...
—  Şi era cu coada?
—  Fireşte că cu coadă: roşie, galbenă şi albastră. Cu toate aceste, miezul nopţei sună, sună şi ora unu,
iar cometa nu se ivi. O parte din  lume piecâ acasă
20 decepţionată... Altă parte, cea pină la care teoria apropierei de pămînt a cometelor ajunsese, era cu totul îngrijată... Unii atribuiau ivirea cometei şi sfîrşitul lumei detronărei rnitropolitului-primat... Pă-gînii însă, — şi cîţi nu sunt pagini în ziua de azi? —
25     nu credeau... pe cînd oborenii puneau cometa în socoteala intrărei în  Bucureşti   a   împăratului   Austriei, — sosire ce, — e şi drept a se constata — nu s-a putut întîmpla decît după îndeplinirea unei eclipse de lună... Oricum ar fi fost, Odorescu, de la o zi la alta, îşi
■HO văzuse visul cu oebii. In Bucureşti nu se mai vorbea decît despre cometă 1... Cometa lui Odorescu!
Cu încetul, totul reintră în linişte. Trecuseră două săptămîni... Gloriile, — chiar cele mai mari, — în unele ţări sunt efemere. Odorescu scăpase cu succes
35 de corigentă... Poate că profesorii, în urma evenimentului, erau şi interesaţi să nu facă altfel.
Pe el însă îl aştepta în curînd o mică decepţiune... într-o seară — funesta noapte 1 — se afla la amicuî său, la cel cu cărţi de-ale lui Flammarion...Cometa
40 apăru... Era ea, nu Încăpea nici o îndoială. Mergea de la vest la nord-vest.  înclina vădit spre pămînt.
108
to
Coada ei, scurtă, dar compensată prin faptul că era groasă şi cilindrică, acea faimoasă coadă, roşie, galbenă şi albastră, se mişca năbădăios... imita cîteodată legănarea pendulului, altă dată se da peste cap de trei ori... Sîmburele ei era roşu ca para. Odorescu şi amicul său n-avură vreme sâ-şi schimbe părerile. Cometa se apropia repede, vîjăia de lua lumea în cap, dar odată cu dînsa, — ce lua înfăţişarea xtnai lampion veneţian — se zărea şi un pătrat sumbru, — colosal zmeu de hîrtie vînătâ al unor copii de peste drum ce atîrnaseră de sfoară cometa lui Odorescu.
PALATUL FERMECAT
Strălucitele zile ale vieţei au început să-şi veştejească aurul pentru mine, dar iată-mă avut —şi încă avut cum n-a fost altul — căci, ca să-mi treacă urltul, 5      numai pentru locuinţa ce am pus să-mi ridice am vărsat banii poşor.
Faţada ei se întinde pe o lungime de un kilometru şi e din marmoră albă, mîngîiatâ de soarele Aticei, Ea şi aduce întrucîtva cu a unor clădiri din India, deşi
10 le întrece cu mult, după cum visul şi basmul au întrecut întotdauna realitatea. Arcuri nemăsurate de porţi ii străpung din o sută în o sută de metri, şi de pe platforma necontenită a scărei lui de cîte cinci trepte, aleargă nesfîrş;ta colonadă de onix care,singură
15 ea, a costat o sută de milioane. Ce este interiorul acestui palat cu greu se poate spune. El a întrecut cu desăvîrşire Casa de anr a lui Neron, unde erau săli îmbrăcate în plăci de sidef, de fildeş şi de baga, şi unde altele îşi aveau pereţii cu totul coperiţi cu aur
20      şi  argint,..
Fiindcă ce nu face banul atunci cînd voinţa şi închipuirea urmăresc să dobîndească printr-însul desfătarea fiecărui simţ omenesc, şi cînd îl mai schimbă în iluzie a gloriei şi a nemurirei, precum şi în himeră a
25      dragostei  şi  a  prieteniei?
110
Faţada clădirei ce dă asupra gradinei, pe care o prelungeşte nemăsuratul parc cu braniştele lui de copaci, ale căror frunze sunt uneori de tot albe şi alteori de tot roşii şl chiar albastre, este o aită minune. Se 5 agaţă de ea o lume de plante urcătoare, iar trandafirii, după ce îi cuceresc împreună cu glicinele cuimea, se prăvălesc de-a lungul zidurilor tot de marmoră şi împrejurul ferestrelor şi uşilor încadrate în chenare de lapis-lazuli, agată şi jasp-sanguin, spre a se surpa
\Q în tumultoase cascade de argint, do aur, de purpură, pe cînd potirele mov ale florilor glicinei cîntă cu o notă melancolică pămînteasca zădărnicie.
Un mic tren subteran, ale cărui staţiuni se deschid în  subsoluri,   înlesneşte  serviciul,  ce  se  face  astfel
15      cu repeziciune dintr-o parte a palatului în alta.
E de prisos a se vorbi de luxul cam rece dinăuntrul lui, dar asupra unora din falsele ferestre ce se întîl-nesc ici-colo în încăperi, se poate stărui cu oarecare luare-aminte. La drept, ele nici nu sunt ferestre, deşi
20      au toată înfăţişarea lor, ci numai nişte pînze cinematografice ce te trec mările şi oceanurile spre a te purta cînd în o ţară, cînd in alta şi a-ii da putinţa să le vezi pe rînd    minunile. Remarcabil mai este în zisul palat că una din sălile
2y lui este sferică şi că cei mai meşteri turnători de sticlă au izbutit s-o facă pe loc din una şi aceeaşi închegare de cristal, pe care au schimbat-o apoi în una şi aceeaşi oglinda.
Hăul pe care această sală îl înfâţişază este spăimîn-
30 tător, şi se zice că cine s-ar pomeni fără veste în ea ar putea uşor sâ-şi piardă minţile.
în sala bibîiotecei — bibliotecă de altminteri închipuită, căci nu se află în ea decît o singură carte, — te aşteaptă ironia nemărginitei surprinderi de a citi pe
35 legătura acestui volum aşezat pe o masă de aur, titlul de: Cartea Cariilor. In fond însă, întocmită precum se
lll
poate vedea, ea este din foi ce nu sunt deeît titlurile de rentă ale mai tutulor statelor, numele pe care îl poartă pare astfel cu totul legitim.
Dar eîte n-aş mai putea spune despre fermecatul meu palat, dacă, cu toate sutele de milioane ce am cheltuit pentru a-1 ridica, nu s-ar intîmpla că tocmai în acest moment să voi să fac o ţigară şi, deschizîn-du-rni tabacherea, sâ n-o  găsesc pe ea într-insa.
DRAMA   BANALA
25
Lui Constaţii  Cautilli
Serdarul Calomfir, bătrînul „taica-moşul", cura îi ziceau micii săi nepoţi, era bolnav de o săptâmînâ. Dînşii plecaseră lunea la pension cu inima zburată. Şi, odată în bănci, întristarea îi întunecase. Ochii le alunecau pe cărţi. Citeau într-o doară. Na scoteau nici o pricepere din literile ce le trecea pe sub ochi. îşi aminteau turburarea şi grija de acasă. Mereu se gîndeau la taica-moşu... Nu-şi dau seama despre întîmplarea ce se pregătea, dar stau pierduţi cu ochii în got. Aşteptau ceva şi nu ştiau ce. Acest taica-moşu fusese, pentru oi, aşa de iubitor! El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i duca, pe sub seară, la cofetărie. Şi tot el, săracul! le ţinea parte în orice împrejurări.
Ora de recreaţie sosise. Prin clase, şi pe afară, ceilalţi băieţi se jucau ca mincea şi cu arşicele. Dar degeaba. Ei nu se amestecau în jocuri. Fiinţa lor sufletească, toată, era acasă, în sala străbătută, la plecare, în vîrful picioarelor... Reauzeau gîftirea şi răsuflarea grea a bâtrînului — zăreau pe o uşe crăpata masa încărcată cu doctorii. Sticluţele, mai mari şi mai mici, cu etichete mărginite cu chenare poleite, gătite cu scufiţe verzi, roşii, albastre şi galbene, nu le ieşiseră din minte. Chelia lucioasă a doctorului Axelmann, bărbierul cu lipitorile,  cu  păhărele  pen-
113
tru ventuze, şoaptele de prin colţuri ale familiei neliniştite, intrările şi ieşirile unora şi altora, strecurările' pe lîngâ pereţi ale servitorilor, iar, odată afară, aler-gind, care pe jos, care cu birja — la spiţerie, la me-5 dici — erau lucruri ce urmau să-i nălucească... Şi cu; loate că erau prea copii ca sa ştie ce e viaţa, şi ce e moartea, aceste amintiri îi făceau să se întrebe co-erau stafiile galbene purtate pe strade pe caruri de-biruinţă,   între  popi   şi   ciocli?   Auziseră,   negreşit,
10 că aceste stafii sunt morţii, şi aflaseră că, într-o zi, toţi au a se duce pe rînd... Dar unde? Dar pentru ce? Şi neştiind să-şi răspundă, minţile lor se risipeau grabnic în alte părţi. Privelişti mai vesele îi înviorau. Se gîndeau la micii prieteni ce aveau în curtea casei de
1T> peste drum şi la pătulele lor de porumbei, Revcdeau foişorul locuinţei părinteşti, înecat de trandafiri, ce urcau pînă la siîlpi. Dar grădina de din vale, ea ce so povîrnea pînă într-o baltă de trestii, cît era de frumoasa!   însă  clopotul  ce  suna pentru  reintrarea  în>
20 clasă, amesteca glasul răguşit al pedagogilor eu rîseteîe argintii ale copiilor şi cu certurile ior pe capre, pe-miele şi pe  ichiuri.
Copiii se înşirau, în vremea aceasta, şi o luau spre clase. Unii erau plăviţi, cu pielea obrazului ca floarea
25 de zarzăr, alţii oacheşi — ţigani cu ochii de flăcări.. Părul unora semăna cu mătasea porumbului; al altora părea fuior de aur. Cei mai mulţi îl aveau scurt şi: creţ, negru ca abanosul sau castaniu cu scăpărări de-aramă. O! ce giuvaere de preţ sunt frumoşii copii ai-
3 0      Olteniei, dar şi cît de prematuri şi de iuţi. Mulţi încep
sa aibă ochii bătuţi de pe Ia doisprezece ani. Sunt însă
şi  cîţiva — cei  căror   Ii   se  zice  .,nerozi" — care se'
păstrează, multă vreme, mititei şi mai măricei, îngeri,
Pavel   şi   Grigore,   nepoţii   serdarului   Calcmfir.,
35      n-apucaseră să intre în clasă, cînd o trăsură — caleaşca
a maniei lor, care venea să-i ia — se opri  la poartă.
Acea doamnă, cu totu] frumoasă, deşi pHnsă pe sub*
vual, şi cu obrajii aprinşi, vorbi puţin cu directorul.
Taica-moşu trebuia, desigur, să fie mai rău, strigau-
40 copiii chemaţi la trăsură. Cu toate aceste, ei fură tîrlţi, de cum intrară înăuntru, in vîrtejul viului aen-
114
al libertăţii. Zgomotul cu care fusese trîntităportiţa caleştei, tropătul cailor ce treceau de Foişorul-de-foc şi ieşeau în podul cel mare al Craiovei, faimoasa cal& a Unirei, ce începe cu Valea Vlăicei şi sfîrşeşte cu
5 Fîntîna cu Ţeapă, totul ii interesa. în dreptul cofetăriei îui Struhală, caii fură siliţi să-şi domolească mersu], căci lumea ce se îmbulzea de-a lungul prăvăliilor, năvălea spre mijlocul podului. Părea că s-a intîm-plat ceva neobicinuit. Steaguri fîlfîiau deasupra fir-
10 melor; o muzică izbucnea în răscruciul cel mic. La Cazin, în piaţa ce desparte clădirea de uliţă, o masă coperită cu postav roşu, c\i călimări şi cu tot ce trebuie de scris pe ea. sărea în ochii trecătorilor şi aduna mulţimea   împrejur,   trîmbiţa — siacojie,   cum   era
15 marele eveniment, îndeplinirea aspiraţiunilor gene-raţiunei de la 1848 — adică domn străin şi o dinastie dintr-o casă domnitoare, Craiovenii — boieri, neguţători sau meseriaşi, — în parte îmbrăcaţi încă cu paltoanele de iarnă — iscăleau pe capete, şi, flocoşi
20 ca nişte urşi, mormăiau, scoţîndu-şi focul pe domnia pamînteana şi proorocind fericiri viitoare. Mai jos. de Cazin, înapoi spre casa lui „Barbă-rasă", magazinul de mode al îui madam Kati Riedl se încărca pe dinafară, pentru luminăţia ce avea să se facă seara, cu
25 felinare de liîrtie şi candele de mai multe feţe. Croitorul Ştanghelmann expunea la fereastră jiletci „Bis-mark", ca faţa năutnlui prăjit. Acest nume mi era însă ursit să rămînă numai al unei jiletci. El păstra Europei o surprindere; avea, în curînd, să fie scuipat,peste-
30      lumea latină, de tunurile Rrupp.
Donjuanii gradinei liceului se opreau dinaintea geamului prăvăliei lui Ştanghelmann, nu mai puteau de dragul jiîetcelor prusăeeşti şi, cind se depărtau* lăsau în urma lor scîrţâirea de bonton a ghetelor de-
35      ,.Hula".
Plebiscitul în aer liber îşi urma însă cursul furtunos sub soarele primăvaratic al zilei. Mai ales, la Cazin, în faţa mesei aşternută cu postav roşu, zgomotul se făcuse asurzitor: un boier giubeliu,  care   nu
40 vrusese să-şi dea iscălitura pentru alegerea unui domn străin, bătea  în retragere, cocoşat  sub  grindina  de
lămîi şi portocale cu care era izbit de cei dimprejurul mesei şi, adunînd portocalele şi lâmîile cele mai bune, îşi umplea cu ele pozunarele, urmărit de hohotele de rîs ale tutulor.
5 Vuietul creştea. Un regiment se întorcea de la cîmp în mijlocul entuziasmului mulţimei. Urale zguduiau geamurile caselor şi, dintre ele, numele de Hohenzol-iern, împreunat cu cel de Sigmaringen, se desprindea, împrăştiindu-se   cu  răsunete   zgomotoase...
10         Dar oamenii mai de rînd — cum s-ar zice: poporul —
în auzul cărora acest nume ajungea, îl scălîmhăia în aşa fel, încit strănepotul lui Frederic-cel-Mare se încetăţenea în oraşul Banilor sub porecla de „Sic-Marine".
15         în vremea aceasta, odaia unde se aflau rămăşiţele serdarului reintra în tăcerea şi seninătatea ei, turburate o clipă de  înapoierea fetei şi nepoţilor Iui. Preotul   care   citise  toată  dimineaţa,   se  repezise acasă sa dea un păhărel de ţuica peste cap şi să mă-
20      nînce,..   Vorba   proverbului:   „Morţii   cu   morţii"...
Intrînd  pe  ferestrele  deschise,  soarele  îşi revărsa
in linişte blîndeţea mîngăioasă peste ospeţuî ce, înainte
de a fi dat pămîntului, înţepenea pe o masa coperita
cu un cearşaf, cu vîrful ghetelor în sus şi cu capui între
25 perini. O subţire cenuşă de aur părea ca umple odaia. Pole iei i calde se agăţau de cutele cearceafului şi ascundeau intre ele un fel de taină veselă. Aurul pervazurilor, cu toate că înnegrit de zăbranic, zîmbea împrejurul marilor oglinzi veneţiane. Luminişul adînc
3 0 al uneia răsfrîngea efigia ştearsă, trăsurile depărtate ale sărdarului.
Dar largile buchete de trandafiri sîngerii, de pe cîmpul negru al jeţurilor de damască, vîivorau printre frunzele lor verzi şi ruginii ca şi cum ar fi fost azvîr-
35      lite acolo spre a cînta o izbîndă neasemănat de mare...
Mortul, pe frunte cu pecetea unei taine cu totul
adinei, înainta astfel sub poarta cea largă   a vecini-
ciei, înconjurat cu făcliile aprinse ale celor care apuca
drumul cel fără întoarcere.
40 „Ce s-a făcut cugetarea, ce s-a făcut simţirea, ce s-a făcut viaţa?"   erau întrebările ce se ridicau ca de
la ele din ciudăţenia zîmbetului ce încremenise agăţat pe buzele mortului, iar în loc de răspuns, prăpastia în care se prăvăleşte pe rînd tot ce este, îl îmbăia în sudorile descompunerilor, îi scofîleca obrajii şi-1 5      schimba la faţa pe fiece clipă mai mult.
Dar în salonul din stingă salei de intrare, rudele şi prietenii celui apus începeau să se adune. Canapelele şi jeţurile monumentale se împodobeau cu mari şi grase cucoane şi demoazele ale căror malacoave abia 10      puteau fi stăpînite să nu le dea  poalele peste cap. Bărbaţii, în gheroace care le treceau   de   gennehi, se înghesuiau pe lingă ferestre, făcîndu-şi vînt cu cîte-o imensă pălărie de panama sau netezindu-şi  cu dosul mînecei cilindrele de castor. Fratele mortului, cu guler 15      şi manişcă negre, lăcrima  cuviincios,  uitîndu-se  la ceasornicul de aur al fratelui său, de care se asigurase îndată  după moartea serdarului.  Şi  fiindcă uşa se deschidea mereu, aşa că salonul nu mai  ajungea să încapă lumea, cucoana Catinca, cumnata lui şi văduvă 20      a răposatului, ieşea, în sfîrşit, din odaia de alături... Casa  intra  atunci  în  jalea  zgomotoasă a vremei vechi:  tropăiri  aîergau  pe  coridoare.  Trăsuri  după trăsuri se opreau  Ia scară. Ţipetele se îndesau. Ele izbucneau  din  salonul cel mare  întru  întîmpinarea 25      noilor sosiţi. CHe un „vă-ă-zurăţi cum mă calcă focul, cucoane Ştefane", sau „cucoane Iordache", după cum era numele celui care intra — întovărăşea, de obiceit vaietele văduvei, frîngerile ei de rnîini, şi legănările capului şi corpului ei ce făceau să trosnească jeţul din 3 0      încheieturi. Mîngăierile curgeau: „dinpămînt am ieşit,, în   pămînt   ne   ducem". — „Toţi   o   să  murim". — „Fiecare   la  rîndul  nostru,   cucoană Catinco". — Şi aşa mai departe. Prietenele serdăresei, oase înşirate pe suflet, moaşte ce unse cu untdelemn şi stropit cu 35      spirt s-ar fi desmucigăit, o înconjurau, apleeîndu-şi spre dînsa chipurile ofilite, şi o scoteau din leşinuri cu o grabă domoală.
Boala de care zăcuse mortul era reluată atunci de-a
capul: „cine,  cine, — vai de ea şi   de ea! — s-ar fi
40      gîndit la una ca asta? Tocmai îşi cumpărase haine de
Paşti... îi zisese dînsa, nu e vorbă, să se astîmpere,
116
117
să nu iasă în acea zi, mai ales eă trăgea un vînt ce fura pe la spate. însă care bărbat ascultă de vorbele femeilor, necum de ale nevestei... Parcă era să se mute cazinul Măcescului din loc. De! de! Bine era acum? 5 Să-şi lase el mătuşa singură la vreme de bătrîneţe! Dar fătuica lui — vătuiul — cum îi zicea, adesea, ce se va face fără el? Dar copilaşii, mititeii mamei-mari? Apoi, fînul ~- cine-1 va slrînge de pe cîmp, că are să putrezească acolo? Dar rapiţa? grîul? porum-
10     bul?"
Şi bătrîna, călugăriţă sub zăbranice, îşi vărsa focul: „cine va avea s-o mai îngrijească? Trăiseră patruzeci de ani împreună şi nu mai întocmeau decît un suflet. Armăsarii,  el  îi  cumpărase.  La balurile   lui  lancu
15 Bibescu, el o dusese în tinereţe; datoriile ce făcea pe horbotele, pe la marfagii cu toba, el i le plătea; casa, el i-o zidise; pe fiica sa, el o măritase, de ajunsese gogea ministreasa".
Şi boala serdarului îşi deşira împrejurările. El se
■2 0 întorsese pe sub seară... însă în loc saşi scoată hainele, să şi le chitească şi să şi le aşeze binişor în sertarul scrinului, se trîntise în pat îmbrăcat cura se afla. Cucoana Catinca băgase de seamă că ce era, nu era bine. Dar ce era să mai facă? Unde să-i scoţi vorbă
25 cu şir din gură?... Ba ca a văzut pe o muiere înfăşurată de sus pînă jos într-un cearceaf alb şi că dînsa i s-a luat în urmă din curtea bisericei Petri Boj, ba ea, după ce a ajuns acasă, stafia s-a pitit pe după stîlpii portei...
30          — ,.Ce-e-e  sâ-ţi spun, cu-u-u-coane Nicule? M'moar-
tea-moartea!L:
Preoţii însă umphiseră curtea: erau  mai mult de treizeci şi toţi în odăjdii cu flori de argint şi de aur pe fundurile stacojii sau pe verdele şi albastrul cati-35      felelor. Potcapurile negre, coroane împărăteşti pe care astăzi unii preoţi bătuţi de Dumnezeu le azvîrl după uşe şi le înlocuiesc cu papistaşismul pălăriilor şnuruite, dau o înfăţişare şi mai strălucită patrafirelor şi bogăţiei maiestoase a vechei religiimi ortodoxe. 40         Vlădica, cu o adevărată coroană pe cap, se da jos din caretă şi urca scara profilîndu-se în soare, vene-
rabil ca Dumnezeu, sub schinteierea aurăriei şi briliantelor. Dricul intra în curte, înhămat cu şase cai cu capetele împănate şi mascate, cu trupurile îmbrăcate în valtrapuri negre, găitanate cu fir. Cioclii, care îi 5 ţineau de dîrlogi, îşi duceau la subţioară şlapele de mareşali ai morţei şi înaintau cu păsuri măsurate. Mormăiri aîergau între poartă şi grădină, lărgindu-se peste curte şi chiar peste o parte a mahalalei. Muzica militară sosea. Ea se rînduia in stingă scărei. Convoiul to se întocmea — nu se rnai aştepta decît coşciugul cu mortul.
Dar căldura smulgea blesteme împotriva ceasului. Dintre cioclii, ciţiva îşi ştergeau sudorile. Alţii, zorind pe oamenii casei, strigau în gura mare. Unul, 15 mai tînăr, se dase la o parte şi îşi făcea vorbă cu o fată din corul de muzică vocală. Alături, sub un pom, zbîrnăiri de muşte răsculate zîzăiau. Năpustindu-se din zbor una peste alta, ele cădeau, ca trăsnite, pe cîte o frunză sau pe cîte o creacă.
20          Dar preoţii,  în mîini  cu făclii, coprinseră uliţa.
Alaiul se punea în mişcare. Leşinurile împiedicau exploziile durerei şi curtea ce rămînea în urmă se cufunda pustie de însufleţire ca într-o groapă.
Ţipetele cucoanei Catinchei nu se redeşteptară decît 25     pe podul cel mare al Craiovei.  Dînsa, cu capul scos p« geamul caretei, părea că voia să ia ca mărturie a durerei ce-o sfîşie, oraşul întreg. Se bătea cu pumnii în piept şi cerca sa smulgă zăbranicul cu care era  îmbrobodită.  Dar instrumentele de   alamă galbenă ale 30     muzicei îi năbuşeau ţipetele.  Trîmbiţi şi tromboane vărsau   în  auzul  mulţimei   zgomotoasa  prăvălire   a unui  marş  funebru.
Dîndu-se într-o parte, himea îşi descoperea capetele
cu un respect măsurat pe aurăria alaiului, pe numărul
35      de trăsuri de casă şi pe durerea nemîngaiată a văduvei.
Cînd dricul se opri în răscrnciul  de peşte, muzica
tăcu   şi  preoţii   îşi   începură  rugăciunile,   înghesuiţi
de  gloatele  dimprejur.
Un vînt subţire, largă suflare a încrucişărei de ui iţi,
40      fllfăia fâşiile de zăbranic albastru înnodate la braţele
îngerilor     poleiţi  ai  dricului.  Cioclii,  care   duceau
118
119
20
30
35
capacul coşciugului, îl puseseră jos, cu jobenul de castor al mortului deasupra lui. Catifeaua viorie cu care el era îmbrăcat, lua o înfăţişare nespus de duioasă sub zimbirile pe care soarele le strecura prin spărturile unui nor. Dar îngînarea rugăciunilor, graiul armonizat ai celor dintîi părinţi ai bisericii, se făcea adîncâ şi cîştiga buzele cucernice, putori convingătoare, — dumnezeire ce se schimbă în cuvînt, pentru a sa întrupa in omenire.
Dricul se repunea în mişcare şi vocea preoţilor ce înceta, era înlocuită de corul muzicei vocale. Hodo-rogirile roţiior, pe podul de piatră al Craiovei, erau însă năbuşite de sunetele limpezi ale corului. Ele păreau că ridic-ă pămîntul în sus, că-1 apropie de c-er şi că-1 azvîrl în nişte trepte stelare printre care viaţa materială, schimbată în viaţă fiuidică, era tot intr-o vreme şi cîntec serafic şi lumină orbitoare. Iar pînă la biserica Sfintui Nicolae-beli-vacă, unde avea a se face slujba, lupta dintre vocile senine ale muzicei vocale şi dintre sunetele celei instrumentale îşi des-îâşura poema.
Obosită, văduva îşi da capul pe spate şi nu se mai deştepta din jumătatea ei de leşin decît în curtea bise-ricei, dinaintea coşciugului în care mortul zăcea pierit pe trei sferturi sub o surpare de flori. Ca şi cum ar fi vrut să-I ia în stăpînire spre a-1 dărui pămîntului, preo-ţimea se aşezase in jurul lui şi întocmea o jumătate de cerc. Clopotele bisericei, ce nu conteniseră să fie trase de un sfert de oră, îşi alinau prelungirile bălân-gănitoare şi pogribania vecinicei pomeniri se urca pe fumul de tămîie cădelniţat şi se adîncea în albastra limpezime a cerului. Vosglaseniiîe înlocuiau troparii şi erau înlocuite de ectenii. Sfîrşiturile vorbelor erau toarse de dascăli în sunete subţiri...
„Doamne rai-lu-ieşte".
Dar, cu încetul, slujba se făcea vijelioasă. Ea împrumuta aripele de flăcări ale credinţei si zbura la Dumnezeu pe cai tainice; cînta lauda Tatălui şi a Fiului, amintea zădărniciile lumeşti; se ruga pentru iertarea greşelilor mortului; pentru cele cu „voie" şi pentru cele „fără voie", pentru cele „întru fiinţă" şi
20
25
30
35
pentru cele „întru nefiinţă", pentru cele.,întru ştiinţă" şi pentru cele „întru neştiinţa" — trecîndu-i-le pe toate iubitorul de oameni şi aşczîndu-1, ca pe un bun, în curţile sale...
„Doamne mi-lu-ieşte"...
„Că adevărat deşertăciune sunt t oate şi viaţa aceasta umbră şi vis; că în deşert se turbură tot părnînteanul, căci precum a zis scriptura cînd dobîndim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim unde împreună sunt împăraţii şi săracii".
Dar fata mortului, doamnă din lumea nouă care nu-şi dă durerea în stambă şi ce plînseso pînă atunci cu lacrimi tăcute, sfîşie aerul cu im ţipăt, şi rudele care se grăbeau împrejurul ei o sprijineau, fără să cuteze să turbure taina dumnezeiască   cu mîngăierele lor...
„Slavă ţie, Doamne, slavă ţie".
Şi slujba redeştepta jalnica trăganire a clopotelor. Porumbieii bisericei, goniţi de vijelia sunetelor, ocoleau turnurile largindu-şi urcătoarele spirale, iar făcliile, ce fumegau, posomorau glasul preoţilor, şi pogribania lua un caracter de pripă: sprijinit de doi diaconi, vlădica se apleca peste coşciug, mimia mortul şi la urmă îi închina pieptul cu un larg semn de cruce.
„Slavă ţie, Doamne, slavă ţie".
„Că tu singur eşti cel fără de moarte, carele ai făcut şi ai zidit pre om, iar pămînlenii suntem din păintnt şi în pămînt vom merge, precum au poruncit cel care ne-au zidii şi au zis: că pămînt eşti şi în pârnint vei merge, făcînd tînguirea cea deasupra groapei eîntare":
„Aliluia".
însă sărăcimea îşi făcea loc printre lume şi vîrîn-du-se cu obrăznicia neaverei ajungea la coşurile cu luminări. Testemelele cu flori roşii erau mai mult smulse decît împărţite. Fratele mortului, silit de mulţime, se da la o parte şi dezlega la gură sacul cu sfăn-ţuici, cu firfirici de douăzeci şidouă şide treisprezece... împărţeala cea nedreaptă începea: săracilor îmbrăcaţi mai bine li se punea în mină mai mult. Ceîor goi, mai puţin. Văduvele se alegeau abia cu cîte o luminare.  Telelciceîe   plecau   cu cîte trei testemele.
120
121
Orfanii îşi stricau gura degeaba... Că scris este la carte: „că celui care are să i se mai dea, iar celui care  n-are să  i  se mai  ia'"...
„Domnului să ne nigâ-â-ăm..."
5 Şi, mereu mai grăbite, aceste rugăciuni îşi repezeau scadroanele către asaltul cerului, grăbeau sosirea cîipei cînd, pe urmele cintărilor încetate, vocea de argint a unui singur preot răsună în inimi ca un flaut singuratic în mijlocul unei duioase înserări.
■10 „Veniţi, veniţi, fraţilor, la groapă, să vedem ţarina din care ne-am zidit. Unde mergem acum? Şi ce neam făcut? Cine este săracul sau bogatul? Sau cine este slobodul? Au nu sunt toţi cenuşe? Frumuseţea chipului au putrezit? Şi toată floarea tinereţilor o au veştejit
15      moartea:\
îngenucheată pe pămînt uscat, văduva mortului se lovea cu capiii de coşciug şi coprinsă de astă dată de o deznădejde adevărată, îşi înfigea unghiile în pămînt... „Nu, nu1' — şi mai cerea răgaz... îşi amintea
20 viaţa ei, îl vedea pe Calomfir tînăr şi frumos, printre perdeaua lacrimilor... Nopţile albastre, în frunte cu constantinâtul de aur ai lunei, recoborau peste dînsa... Se înapoia spre trecut — văduvă la 15 ani de întîiul ei bărbat şi remăritată la 17... îmbrăca iar maloteaua
25      de catifea havaiie cusută cu fir şi înflorită cu mărgăritare pe care i-o dăruise de nuntă unchiul ei: Banu Teanâ. — Vedea,   apoi,   curtea   plină   cu   butci   şi rădvane... iar Calomfir o ducea la cununie. Iconostasul nu mai era de sus pină jos decît o singură lumină...
30 Candelele albastre şi roşii presărau prin colţuri nestemate.., Isaia dânţuieşte era cîntat şi masa ocolită. Naşa o dăruia cu o fulie de diamante pe care i-o prindea în păr. Pe rochia ei de sarasir clipeau safire şi pîi-păiau rubine — ,.O! nu, nu!" Şi iar mai cerea răgaz,
35 Se azvîrlea peste trupul neînsufleţit, li coperea chipul cu sărutări, îi netezea părul, îi vorbea la ureche încet, îl coprtndea în braţe... O! ar fi vrut să-I fure de-acolo şi să-1 ducă departe — unde?... nici ea nu ştia. Dar se vedea fugind, cu el alături, în soare-apune... Şi un
40 co]ţ de pădure i se arăta... Brazii o înconjurau, urcau pînă la cer, negura se îndesea, nu mai vedea nimic,
122
nu mai auzea nimic, nu mai simţea nimic. Şi cu toate acestea era fericită. Bătăile inimei i se linişteau, tîmplelc nu-i mai zvîcneau, o răcoare o îmbrăţişa fără veste, — vîntul batistelor ce se mişcau deasupra "5 ei — iar fiica sa, împreună cu cîteva rude, izbuteau s-o ridice de jos. s-o ducă la trăsură.
,,Că ochii au apus,  picioarele  s-au  îegat, inimile au încetat, şi auzul cu dînsele, limba cu tăcere s-au ao      îngrădit şi groapei se dă, că adevărat deşertăciune sunt toate".
Şi vecinica pomenire pecetlui slujba, risipi alaiul, iar cosciugul pus într-o căruţă, spre a t'i dus la ţară, apucă urmat de patru-cinci trăsuri spre bariera Ama-15 radiei, pe sub care toată această dramă banală dispăru în fuga cailor, tiemailăsînd în urmă decit un nor de praf  alburiu...
10
20
25
BARIERA ŞIMNICULUI
Lui   Manole Slătineanu
Erau trei copii şi bunica.
Mama copiilor plecase la Paris, unde se ducea în toate verile să-şi vadă o fată pe care o avea acolo într-un pension, nevoie mare de scump. Această aripă a Satanei era urîtă, nu glumă. Dar aşa simt mamele: îşi văd pe toţi copiii frumoşi. Cine ştie chiar, dacă cei mai sluţi nu li se par cei mai chipeşi. Fata pomenită avea nările umflate de bube... Una îi trecea, alta îi ieşea, iar obrajii ei păreau două funduri de căldări necositorite. Povesfea pupezei sau a bufniţei nu este, prin urinare, nouă. Cu toate astea, nu e rău s-o aminLesc...
Bufniţa sau pupăza, nu prea ţiu minte care anume, se apucase într-o vară sa scoată iar pui, cu toate că, ani de-a rîndul, un blestemat de uliu de prin acele locuri îi mîncase feţii-logofeţi şj crăiesele, din două-trei îmbucături. Dar paserea se învăţase minte. Pe de o parte îşi ascunsese cuibul, de astă dată aşa fel cît uliul să nu-1 mai găsească, pe de alta, eăutîndu-1 şi întîlnindu-1. tocmise învoială cu el, să-i lase puii în pace. Uliul se gîndi ce se gîndi şi, la urmă, făcîndu-i-sc mila de văicărelile ei, nu zise nu, dar o rugă să-i spună cam cum îi sunt puii, pentru ca, dacă îi vor cădea îără voie sub gheare şi sub cioc, să-i recunoască şi să nu-i facă, din greşeală, harcea-parcea...
Se porni atunci sărmana mumă pe laude, iar cînd întîmplarea duse pe uliu lingă cuib, la priveliştea unor aşa sluţenii, nu mai lăsă din ele, fără mustrare de cuget, declt penele.
5         Pe cioroaica de fată de la Paris n-o mincă nici un
uliu, dar pe fraţii ei, rămaşi cu maica-mare, era să-i
mănince   Tudorache   vizitiul   căruia   ea   îi   porunci
într-o zi să pună caii la trăsură, ca să meargă la ţară.
Cu toate astea, ce să vezi? Ăl Tudorache Cutieru
10 — că aşa îi era numele de, botez şi secretada -- de neam dmtr-un sat de pe Gilort — taman se îmbătase şi de abia se ţinea pe picioare. Dar cu cucoana-mare nu era loc de joc: eî scoase caii din grajd, ii azvîrli la roatele de dinainte si ţinîndu-se drept pe capră,
15 ca neamţu, trase la scară. Aceşti cai erau ruseşti, galbeni la păr şi iuţi. Fuseseră plătiţi scump, însă nu făceau parale multe, ca, oricit de frumoşi ar fi fost, aveau năravul să pună zăpor cînd le căşuna lor şi puteai să-i plesneşti cu biciul cit vreais că din loc
20 nu-i urneai: mai curînd se învîrteau pe loc cu trăsură cu tot şi jucau cu ea contradanţ, decît s-o rupă înainte.
Cucoana Păuniea se încruntă puţin cînd  văzu  că Tudorache a înhămat, pentru un drum Ia ţară, tocmai
25 caii nărăvaşi, dar ce să se mai supere; se gîndi că Tudorache e prea meşter vizitiu şi că a mai scos-o la capăt îi cu ei şi alte daţi. Ea se urcă deci in trăsură, copiii fură urcaţi, unul cîte unul, de ţigăncile curtei şi trăsura dete să iasă din poartă.   în vremea asta,
30      gura cucoanei Păunichei, care îşi strimta giti.il pentru
a ţinea capul întors, nu încetă să toace.....Fire-aţi ale
dracului şi afurisite, să băgaţi bine de seamă să nu-mi piară din gîşte şi din boboci — m-ai auzit, Tiţo? se răţoia cucoana Păuniea, şi pe tine, Dino, să te ducă
35 ghiavolul să nu-mi îngrijeşti de toate oarele, că vă raănînc, cînd mă întorc. Aidi, Tudorache!... — Ba nu,  stai!"
Strigînd, apoi, pe alte slugi:
„Anghele,   Radule,   Gheorghe,   Paraschive! să   vă
40      purtaţi bine, că de unde nu, o sa vedeţi ce-o să vedeţi
124
125
10
15
20
25
de nu mi-oi găsi curtea spilc... Dar de grădină? Numai să simt câ mi-a furat cineva din poame, că pe toţi vă bag la ocne".
Trăsura, în sfîrşit, ieşi pe poartă, însă cucoana se bătuse peste pozunarele rochiei, şi înhăţind pe vizitiu de pulpana de la spate a hainei: — „Cheile! striga ea — ini-ara uitat cheile!... Fuga în casă, Zoiţo şi Nicu-lino, de mi le căutaţi... Iar voi, ce staţi înlemniţi? Las' că vă arăt eu!;L
Iată că cucoana Păunica se ruşina însă puţin. La o mişcare pe care o făcu spre a se da jos din trăsură, aceste chei îi zdrăngăniră în pozunar, şi ce mai e de spus decît. că trăsura ajungînd cu bine la bariera Şimnicului, începu să urce coasta ce duce Ia IşalniţaT moşia Iui Pera Opran, boierul cu palton portocaliu care, cînd venea la Bucureşti şi intra în cafeneaua Fialkowski, îşi deşuruba la amîndouâ câpătîiele bastonul de trestie do mare, schimbîndu-şi-1 într-un ciubuc.
Caii, ca şi cum şi-ar fi uitat năravul, merseseră bine pană atunci. Dar, Ia jumătatea dealului — trancî puseră zăpor! Geaba răcnea bătrîna la Tudorache să nu-i bată. Beat cum era, el se sculase în picicare şi-ardea cu biciul cît putea. Cînd unul, cînd altul făcea» năzbîtii: sărea, azvîrlea cu copitele în capră şi în roţi, încerca să rupă hamurile şi oiştea, să dea gata trăsura...
împrejurarea se sfirşi cu faptul, că ci se frînseră înapoi, iar beţivul de Cutieru, cu cucoana Păunica şi cu cei trei copii cu tot, fură amestecaţi într-o clipă cu praful rîpei în care se treziră răsturnaţi — bătrîna cu trei coaste rupte, băiatul cel mare cu osul piciorului frînt de la gleznă, iar ceilalţi doi, cu spaima ce intrase în ei şi ce-i băga în nişte friguri din care nu ieşiră  uşor...
Cu toate astea, beţivul care, el, nu păţise alt decît doar că se dezbătase, încalecă pe unul din ticăloşii de telegari şi, alergînd în oraş, ee înapoie cu cupeul la care aruncase caii cei negri, spre a-şi aduna stăpînii
126
din rîpa de sub dealul de dincolo de bariera Şimnicului...
Dar cîte zile au curs de atunci?
Bătrîna se odihneşte azi la bisericuţa din valea Bîrcaciului iar Tudorache pe Gilortul lui, unde şi-a mestecat de mult ţărîna cu ai lui toţi, în gropiştea satului ce abia se vede din prunii a căror ţuica e asa de bună...
S -  Opere voi. VI - Maoedonski
10
15
20
25
128
SCRISOAREA DE LA DUMNEZEU
Iubitei  mele   soţii
Copiii — cîte trei, între şapte şi doisprezece ani, — ciripeau,  ciripeau. Şi   ciripirile  micilor   însemnau   aceasta:
—  Spune-ne, tată, o poveste din viaţa ta.
Am să vă spun una, răspundea tatăl, atrâgînd pe cel mai mare lîngă dinsul, în vreme ce, de jeţul în care  lucra mama,  se  agăţau  ceilalţi  doi.
Şi pe cînd sub lumina veselă a lampei, ceaiul era turnat şi fumega în ceşti de porţelan, tatăl îşi începea povestea  astfel:
—  Voi ştiţi, copiii mei, ce este o gazetă, căci aţi crescut  cu  ele  împrejurul vostru...
—  Cum să nu ştim? Cîte zmee n-am făcut cu cele pe cari le-ai scos tu!  întrerupea cel mai mare.
—  Aşadar, fiindcă ştiţi ce este o gazetă, iată ce se întîmplă uneori celor cari scot gazetele...
—  Bine, tată, dar povestea?
—  E scurta. Acum cîţiva ani, — voi eraţi mici de tot — răutatea  omenească  ne   azvîrlise   într-o  mare sărăcie. Furăm nevoiţi, eu şi mama voastră, să vindem canapele, scaune, toate lucrurile de preţ ce le aveam şi să ne mutăm într-o căscioară de mahala.
Erau patru odăiţe sub un înveliş de vremea veche, în mijlocul  unei  curţi mari.
Moşul, — căci era bătrm proprietarul de la care luasem căscioara cu chirie, — locuia în aceeaşi curte şi ne îngăduia de plata chiriei aşa ca, tîrîş-grâpiş, o duceam cum o duceam. Dar într-o bună dimineaţă, 5 prinserâm de veste că nu mai are să meargă. Gazeta pe care o scoteam atunci nu prindea. Abia apucam s-o trămit  că-mi  era  înapoiată  grămadă.
în acea zi, dragi copilaşi, era un viscol de zăpadă de nu vedeai înaintea ochilor, iar lemnele se sfîrşiseră 10 şi parale n-aveam lăscaie. Biata mama voastră nu ştia încotro să apuce şi se îmbrăca în odaia de alături. Voi dormeaţi. Eu mă deşteptasem cu noaptea-n cap, dar nu mă dam jos din pat.
Mă gîndeam la ce mijloace să alerg pentru a vă 15      scoate  la liman  şi,  înainte de orice, pentru a găsi îndată banii  trebuincioşi  spre  a  cumpăra  carne  şi pîine.
Dumnezeu, care niciodată nu mă părăsise, părea că s-a obosit chiar el de a-mi veni în ajutor. 20          însă, pana a nu apuca să mâ îndoiesc de bunătatea
lui, curierul poştal deschise uşa sălei şi aruncă înăuntru un teanc de gazete ce mi se-napoiau.
Sării din pat, luai cu supărare pachetul de jurnale şi le trîntii prin odaie, risipindu-le prin toate colţu-25      rile. Le căleai apoi sub picioare, iar pe multe dintre ele le scuturam şi Ie sfîşiam ca un nebun.
Deodată, din una din gazetele urgisite astie), o scrisoare alunecă afară şi rămase întinsă pe seînduri cu faţa pe care se afla timbrul în sus. O ridicai uimit, 30 De cum pusei mîna pe ea, îmi detei seama că se strecurase din greşeală între foile jurnalului; şi, în adevăr, ea nici nu-mi era adresată.
întîiul meu gînd fu să trămit s-o azvîrle într-o cutie poştală spre a fi pornită la destinaţie, un oraş din 35      Ungaria.
Dar, pe loc, un alt gînd mă opri. Ceva îmi spunea că acea scrisoare nu se strecurase fără scop înăuntrul jurnalului meu. Şi cu mîna tremurătoare o deschisei. Două hîrtii, de cîte zece florini una, scăpară din 40 plicul rupt Împreună cu o foaie scrisă In nemţeşte; prin ea, o femeie vestea pe o prietenă că împrejurări
129 9*
10
neprevăzute o siliseră să întîrzie a-şi plăti acea mică datorie.
Chemai pe mama voastră. Nu vă mai spun bucuria ce   simţirăm...
Ea se îmbrăcă repede, plecă în piaţă, schimbă la un zaraf fiorinii. Astfel aţi băut în acea zi cafeaua voastră cu lapte, copiii mei.
Scrisoarea   fusese   de   la  Dumnezeu.
Tatăl tăcu. Copiii, — cei mai mici cari nu înţele-seseră îşi reluară jocul — dar cel mai mare, sub vesela iumină a lampei, rămase mult timp gînditor.
La urmă, se aruncă de gîtul tatălui său.
CASA CU No. 10
Casa cu no. 10 din uliţa Nemţilor-cu-coadă era ca vioreaua: ea nu se vedea din verdeaţă. Până şi pe stîlpii de cărămidă ai împrejmuire!, ce erau legaţi 5 între dînşii printr-un şir de beţe frumos strungările şi vopsite cu alb, viţa sălbatică urcase aniestecîndu-şi frunzele cu florile tufişurilor de lemn cîinesc. în curte, trandafirii de dulceaţă şi ronturile de liliac dau  ocol casei şi păreau crescute  în voia  lor. Dar
10     curtea era  largă şi adîncă.
Sub pridvorul din faţă, nişte corni bătrîni stau ca nişte neclintite caraule de-o parte şi de alta a intrărei ce da asupra scărei. însă, de cum bătea vîntul, crecile Ii se mişcau fremătătoare, şi frunza lor, luată în răspăr,
15 da de gol cuiburile pline de cîntece pe care paserile le agăţaseră pe cele mai înalte şi subţiri ramuri; iar tot astfel, la vremea rodului, se mai destăinuiau şi roşile boabe de mărgean cu care flacăra soarelui îi improşcase.
20 Dincolo de colţul din stînga al clădirei, spre un fund al curţei vătuit cu iarbă măruntă sau îneeat de bălării, albea trupul văruit al unei cişmele purtînd deasupra ţuţurului o Precestă zugrăvită în roşu şi în albastru şi ce ţinea în braţe pe Domnul nostru Isua Cristos. Din
25 umbra celor trei ulmi uriaşi ce-o adăposteau de soare, apa ce se vărsa ziua şi noaptea din ţuţurul de tuci în
131
jgheabul unui trunchi de copac scobit, se făcea parcă mai dulce, încărcată cum era atunci de mireasma galbenelor flori ale unei sălcii persieneşti ce creştea în apropiere.
5 Curtea şi casa păreau, cu toate acestea, pustii. Ţipenie de om nu se vedea în adevăr nici în pridvorul dinspre uliţă, deasupra căruia coperişul de şindrilă înainta sprijinindu-se pe stîlpî rotunzi de zid, nici împrejur. Numai că,  în jgheabul cişmelei, din care
10 apa da afară săpîndu-şi drum in caîdarîmul mîncat de iarbă şi de buruieni, nişte raţe leşeşti, ce abia se ţineau pe labe de grase ce eran,bălăcăreau şimăcăneau. Şi iar numai că, printre trunchiurile scălîmbăiate ale prunilor de după casă, ce întindeau departe ograda
15     boierească, curcani şi gîşte, găini şi cocoşi, bibilice,
se îndreptau cîrduri spre grajdurile depărtate şi posace
prin al căror bălegar scormoneau care mai de care.
De altminteri, mahalaua întreagă, trăsnită de arşiţa
soarelui, zăcea tăcută şi pustie în mijlocul îmbîcsirei
20      prafului răscolit de roatele cîte unei sacale ori de-ale cîte unui car, căci — ce e drept — telegari înhămaţi la butci şi rădvane nu treceau pe acolo decît din joi în  Paşti. Semn că era casa locuită mai da însă si altceva.
25 Aproape pe cea mai de sus treaptă a scărei de lemn, ce ducea din pridvor la pod, o pisică albă îşi clipocea ochii de jăratic spre soare, iar ei se făceau aci galbeni, aci verzi, pe cînd, lenevos tolănită, îşi urma cu o nespusă mulţumire torsul,  în căldura şi în liniştea
30     ceasului.
Dar din casă nu răsufla cel mai mic zgomot, afară doar de cel pe care îl făcea un război pus în mişcare într-unui din răcoroasele beciuri. Acolo se ţeseau chilimurile şi ţărăneştile scoarţe, cît şi pînzeturile de
35 in şi de bumbac sau vilnicele de borangic portocaliu şi alb... Ca atît cucoanele, precum şi femeile de rînd, nu stau în acele vremuri cu braţele încrucişate, îşi căutau de treabă văzîndu-şi de îndestularea cu de toate a curiei şi conacului lor, iar nu băteau podurile pe
40      jumătate despoiate şi, adică, de la gît pană aproape
132
de brîu, cît şi de la vîrfurile picioarelor pănâ aproape de genuchi.
înăuntrul locuinţei de care e vorba, fireşte că nu dai prin urmare decît de chilimuri şi de scoarţe, fie 5 frumos aşternute pe jos, fie ţintuite în pereţi ori întinse pe paturi... In ,,casa-cea-mare':, cum i se zicea pe atunci salonului, tot paturi în formă de divanuri găseai în orice sălaş boieresc sau neguţâ-toresc te-ai  fi  dus  şi oricît de multă bogăţie ar fi
10 avut stăpînii lui. Abia Vodă izbutise, cu mari cheltuieli şi nespuse greutăţi, să care de la Viana vreo două canapele cu scaunele lor îmbrăcate în damasca de mătase şi aşezate cu grijă într-un chervan căptuşit cu paie şi avînd un coviltir de pînzâ groasă  întinsă
15     pecercuri.
încolo, aşa era peste tot odaia de primire, iar tot Ia fel se înfăţişa şi cea din uliţa Nemţilor-cu-coadă, cu mica osebire că în păreţii ei se află un ocol de firide, cu perdele de borangic cusute în mătăsuri si
20 fluturi, prin crăpătura căror se zăreau ori ciubuce de iasomie cu mari imomele de chihlibar înflorate în peruzele, ori mătănii de preţ, călimări de argint de pus în brîu, iatagane şi cuţite cu mînerele numai pietre scumpe şi chiar,  in una din  ele, bătuta pe
25 fundul peretelui, o minune de icoană lucrată în sidef şi adusă de la Ierusalim de cine ştie ce neam al boierului.
în nişte dulapuri cu geamuri scobite în zid, unul în dreapta, altul în stînga uşei, vedeai însă şi cârti,
30 dar nu pe franţuzie, ci toate legate în piele ca nişte ceasloave şi cu tiparul pe o hîrtie scorţoasă de cînd cu   Papură-Vodă...
Cît despre gazete, nu prea se pomenea alta decit Vestitorul  ţârei  româneşti,   dată la lumină de obşte
3 5 cunoscutul Carcalechi, ce era trîntită pe una din sofale şi în care se citea că regele Neapolului a fugit pe un vapor la Gaeta, cetate tare de pe marginea mărei, în care s-a închis. Mai dai cu ochii, pe o meşcioară,  şi  de  Curierul, da ambe sexe, lînga nişte
■io      mătănii de chihlibar. Dar pe masa cea mare dintre
133
cele două paturi, pe o tavă smălţuită cu verde, se desfăşură, eu multă vioiciune de vopseli, intrarea sultanului în geamie, urmat de vizirul şi de paşalele lui, printre zarfurile de argint ale ceştilor de cafea ce   încărcau   tava.
Dar din ţigarea unui ciubuc rezemat de masă tumul încetase de a se ridica, şi tăcerea de afară şi din casă rămînea neclintită, iar vremea nouă, nici dînsa, n-a mai  aprins   acea  ţigare.
NUVELĂ ÎN SCRISORI
Odinioară, între doi inşi, foşti camarazi de şcoală, unul aflător într-o vreme în Craiova şi celalt în Bucureşti,   s-au   schimbat   următoarele   scrisori:
5                                                                               Craiova
Este sigur că nu-ţi mai aminteşti de mine. Dar în liceu am stat în aceeaşi bancă. Oricum ar fi, eu voi virma să nu te uit şi să te iubesc, Nu-ţi ascund că, dacă-ţi scriu, aştept ceva de la prietenia d-tale; eşti
10 astăzi, — cel puţin pentru mine, — cel mai mare poet al ţarii şi cel mai mare artist,., Citeşte, te rog, alăturatele versuri, şi spune-mi ce crezi despre ele. Te asigur că vreau să fii sincer. Vei putea să hotărăşti dacă sunt sau nu poet.
15         Nerăbdător,   aştept  răspunsul.
Bucureşti
Ce glumă, scumpe prietene! Nu ştiu de ioc ce zici. Să fii ce sunt? Dar iată ce sunt. Născut şi crescut în avuţie, sunt uneori în luptă cu cele mai mari lipsuri 20      — şi sunt soţ — şi sunt tată.
Cum trăiesc însă? E o curată minune... Ştiu eu cum trăiesc? Este drept că guvernul îmi lasă putinţa să-mi
135
amanetez   medalia   „Bene-Merentr'    de clasa   intîia, cu care m-a cinstit.
Craiova
Şi eu care credeam... A!... eu care-mi inchijniiara 5      că  locuieşti  un  palat...  Ce-mi  scrii  mă spăimîntă. Insă... tot vreau să fiu poet.
Bucureşti
Dar dacă n-ar fi decît  atît...
Educaţia, instrucţiunea, adîncile cugetări şi lungile 10 vegheri, lupta cu arta, cu defăimarea şi ingratitudinea, mi-au nimicit sănătatea. Tinereţea mi s-a dus. Ilu-ziunile mi-au zburat, speranţele m-au părăsit. Inima inii bate iute. Moartea îmi şuieră în piept. Ostenesc uşor; mi-e tot una de ies sau stau in casa. Ah! zilele 15 cu soare ale copilăriei mele! unde sunt? Ah! entuziasmul! unde este el? Unde, credinţa? Şi copilul de odinioară — el? unde este? unde pletele lui bălaie, şi unde sufletul lui aripat?
Oameni mîrşavi, cărturari fără ştiinţă, şi, pe cît 20 de ticăloşi, pe atit de nedrepţi, pentru ce ini-aţi luat voi*aceste bunuri? Aveaţi dreptul să mi le luaţi? Voi mă înzestraserăţi cu   ele?
Nevinovat, v-am adus cu inima curată cîntece înalte... Am luptat pentru versul şi graiul românesc, 25      şi  eu  ce m-aţi   răsplătit?
M-aţi înjurat, m-aţi îmbăiat, m-aţi ţintuit pe crucea defăimărei şi m-aţi Jăsat în prada tutulor nevoilor...
Iubitul meu tovarăş de şcoală, dulcele meu prieten, 30      iată ce este gloria... o umbră.
Dar nu ţi-am spus tot: simţirea mea, în neîncetată războire cu oamenii şi cu arta, s-a ascuţit. Sunt bolnav din tălpi la creştet. Cel mai mic lucru mă face să sufăr. Cînd aud pe cineva că are să-mi dea vreo veste, 3 5 tremur: mă aştept la una rea. lini petrec viaţa chemînd, din zori în noapte, moartea, moartea, odihna sfîntă şi singura răspîată pe care o mai doresc.
13C
în Bucureşti, sunt un străin: rudele mă batjocoresc, prietenii de odinioară trec pe lîngă mine îngîmfaţi de culmile lumeşti pe care le-au atins. Dumnezeule! pe   cine  am  omorît   ?
5 A! Da: zic unii că m-ara atins de idolul lor. Ziarele lor m-au anatemisit. Nu este secătură care sa nu voiască aa-mi dea lecţiuni literare şi nu este om, cît de jos căzut, care să nu-şi ia sarcina să mă înveţe moralitatea.
10 Mi se pun In socoteală greşeli şi păcate pe care nu le-am făcut. Duşmanii mă înzestrează cu un suflet care nu este al meu. în zadar am pus acest suflet in  scrierile  mele...
Nici viaţa mea, nici ele, nu sunt ţinute în seamă.
15 M-am arătat într-un timp cînd îimba română nu era decît o gîngăvire. I-am încordat muşchii prin stil şi prin îndoirea consoanelor, în cuvintele care cereau aceasta prin origina lor. Am înavuţit-o, împletind într-însa termenii cu ajutorul căror lumea nouă să-şi
20 poată exprima subtilitatea simţirilor. Am coronat-o cu imagini strălucite sau cu epitete parfumate şi gingaşe. I-am dat, în sfîrşit, lărgimea şi puterea ce-i lipseau. Versul se trăgâna şi suna calp. I-am pus aripi de flăcări şi de azur, şi pironindu-3 de cel următor
25 cu rime ce au meritat să fie numite de diamant, l-am dus spre slăvile frumuseţei, spre uimirea chiar a străinilor. Insă trecutul meu este \iitat. Tot ce am scria este oropsit. Hodorogeiile sunt numite astăzi versuri, iar obştea românilor nu mai cugetă prin ea. Aşteaptă
30 sa cugete pentru ea cei cu averi sau poziţiuni sociale şi reproduce papagaliceşte ce i se spune.
Răspunde-mi  acum,  iubite, mai vrei să fii poet?
Craiova
De ce nu pot să-ţi scriu ce înfiorări m-au cuprins 35 citindu-te. Mâ mulţumesc să-ţi spun că ai perdut considerarea unei părţi a celor de astăzi, dar că ai eîştigat-o pe aurmaşilor. Cunosc războiul ce s-a pornit impotrivă-ţi. Dar să zic ca duşmanii d-taîe... Să zic că cel,  pe care ei  spuneau  că  l-ai  izbit,  a fost cu
137
adevărat un om mare. Tu ai putut să te înşeli asupra lui, dar n-ai fost făţarnic. Ai văzut într-însul un stricător aî limbei, fiindcă scîlcia cuvintele, şi un suflet străin de al neamului nostru...
5 Ei! şi!... — De cînd oare nu mai poate cineva să-şi spună părerile, şi sosit-a din nou timpul ca — dacă nu te uneşti cu prostimea — să fii răstignit ori lovit cu pietre? Insă unii spun că te-ai ridicat împotriva unui nebun, care nu se putea apăra. O zic ei, dar eu
10      ştiu bine că n-ai făcut-o.
Să mă unesc, cu toate acestea, cu duşmanii tăi şi în această privinţă. Să trîmbiţez şi eu că eşti inimă rea şi pizmătareţ. Dar scrierile tale nu răinîn, şi atunci ce sunt? Nimicit-a cineva pe ale luiBacon şi ştirbitu-s-a
15 cît de puţin din ale lui Byron şi Goethe, fiindcă amîn-două aceste măreţe culmi ale simţirei şi ale cugetărei n-au ţinut socoteala, în focul luptei, de starea sufletească şi mintală în care ştiau că. duşmanii lor se află?
20         Ştiu că ţi s-a zis laş. Dar tu care ai lovit ai  fost
unul, iar cei care au apărat, ori s-au făcut că apără,
au fost mii. Nu te-ai dat însă înapoi. Ai ţinut piept
iurtunei.  De  care  parte  a fost  laşitatea?
Mă întrebi dacă tot vreau să fiu poet? Da: vreau
25 să-mi lipsească, cum ţi s-a întîmplat poate şi d-tale, pînă şi pîinea zilnică. Da: vreau să mă dispreţuiască toţi, dar să rămîn demn de stima mea. Că voi fi învins, este sigur. In timpul în care trăim, banul, el singur, este  stimat.   în timpul  în  care  trăim:
30         .....Virtutea este-o crimă,
Şi  crima  cea mai neagră, virtute mai   sublimă".
Dar fie şi aşa: tot se va găsi unul să strige cînd voi muri: „Onoare viteazului care nu şi-a ascuns niciodată gînduriîe".
35                                                                            Bucureşti
O! Suflet tînar! Mi-ai împrumutat aripile tale şi povara anilor nu mai mă apasă. Mai este oare nevoie să-ţi spun acum, că poţi să te ridici deasupra veacului tău, tu, care ai putut să-mi redai  avîntul?
138
Aide!   înşiră, prin urmare,  rime şi fii artist,  de vreme ce eşti poet; îndura mizeria şi, printre neajunsuri, printre defăimări şi suferinţi, eîştigă conştiinţa talentului tău în mijlocul lîncezirei obşteşti. Fii prieten 5      al  adevărului  printre  răi  şi   făţarnici;   nu   slugări printre slugi; poartă-ţi fruntea sus printre nemernici. Ajută pe cel mic şi fă-1 mare, ca sa fii lovit mai Urziu de el. învaţă carte pe cine n-o are, pentru ca puţin în urmă să fii numit agramat tot de el; pierdeţi
10 odihna şi somnul spre a nu îi îngăduitor cu rima greşită ori cu dezmăţarea ritmului. Aleargă după frumos, după această nălucă ce a dus în prăpastie pe atîţi; însetează după idee; flămînzeşte după artă; îmbată-te de tot ce este formă, de tot ce este coloare
15      şi  armonie.
Iată, nobile craiovean, iată, scumpe prietene, ce este poezia şi iată ce drum ţi se deschide drept înaintea ta — urcător — alergător pe margini de prăpăstii, dar ţintit neîncetat către cer, patrie perdută, după
20      care singur poetul suspină încă.
NĂLUCI   DIN  VECHIME
PITARUL
Era o iarnă geroasă şi rea pentru săraci, cea în care ani daL întîia oară cu ochii de hietul pitar. Sa-1 ii 5     văzut cu cit canon înainta prin zăpada fără pîrtie şi cu spatele adus cîrlig, v-ar fi fost milă de ci şi dumneavoastră, dragi cititori,
Cînd mi-am dat seama că stă podmolit în ninsoare, sub fereastra mea, i-ain bătut fără voie în geam, i-am
10      făcut semn să intre în curte şi l-am poftit în casă.
Purta pe cap şapcă cu cozoroc, ca pravoslavnicii
einovnici ai ruseştei împărăţii, şi îşi strîngea mereu
)a piept antemil  de  lustrin negru pe care vîntul i-1
lua afara, viscolindu-i-1 încoa şi încolo.
15         Rămas singur-singurel din veacul iui, multe văzuse
şi multe pătimise şi, azi, fără să mai aibă vreo rubedenie, şi nici măcar vreun cunoscut din vremurile bune, se prăpădea între pereţii umezi ai unui coteţ în chip de odăiţă dintr-o mahala depărtată a Bucureş-
20      tilor, pentru care plătea im icosar pe lună.
Fiindcă nu putea să cerşească, căci fusese şi el om cu casă, şi cu masă, trăia din ciornele pe care le scotea pentru împricinaţi după hrisoavele scrise în slove cu trei caturi şi ce se aflau cîteodată pe la tribunale
2.r) şi, cîteodată, pe la arhivă, dar pe care nimini, acum, nu ni ai ştia nici să le citească, necum să le tălmăcească, aşternîndu-îe pe hîrtie, pe înţelesul lumei noi.
UI

Vai de el şi de el, că greJe zile apucase... Dar cînd i se aduse, pe o tavă aşternută cu şervet, răcituri pe o farfurie, bez caşcaval de Olanda, îmbrăcat într-o coajă roşie, şi vin de-ăl roşu într-o carafă 5     de cleştar, i se mai îndulci obida şi, după ce-mi mulţumi frumos, prinse  la  ]imbă, cu umerii obrajilor îmbujoraţi.
Iar de cîte nu-mi mai vorbi el! Că apucase şi domnia lui Mihai Şuţu-voievod, care era scurt la stat, 10     urît foc, şi negru harap, dar care, la ziîe mari, păşea mîndru şi cu mîna în şold, printre rochiile de sara-sir ale cucoanelor, în vreme  ce  meterhaneaua domnească  îl  întîmpina  cu un mare  zgomot  de  tipsii lovite unele într-altele, şi în vreme ce muiaţii lui în 15     fir ciohodari îi cîntau:
Nalt eşti, Oacheş eşti, Sprînoenat eşti, Frumos eşti,
20                                  Hura! Hura!
Să trăieşti, Să-mbătrmeşti, Măria-ta!
Iar Vodă-Şuţu, ghebos şi urît cum era, se furlan-£5      disea nespus de mult şi trecea prin faţa mettrhanelei, şi printre eiohodarii lui, cei pe două rînduri aşezaţi, cu mîna dreaptă pe iataganul din brîu... Că nu era el degeaba Vodă.
Dar pitarul meu, după ce mi-a mai spus şi altele,
30     s-a dus, cum a putut, prin nămeţii de zăpadă, şi n-am
mai văzul de atunci altul prin Bucureştii ăştia mari.
BABA-CLOAN'ŢA
Ăl de-a pomenit-o n-a uitat-o, iar ăl de-a auzit numai vorbindu-se de ea, îşi scuipă de mai multe ori în sîn, cum i se spune de odrasla lui Aghiuţă. 5 Dar spaima cea mare e a celor care locuiesc iarna la ţară, avîndu-şi casa pe lîngă cîte una din acele păduri în care Miază-Noapte se piteşte ca o moghin-deaţă ori, cînd e să dea năvală prin eîte-o curte de creştin, se umflă ca o goşgogea claie de fîn.
10         Oamenii de pe-acolo, de-aia nici nu ies noaptea fie
chiar în pridvoarele caselor că, haidî! — se pomenesc, cît s-ar freca la ochi, cu ea în cîrcă, mai ales că alde Baba-Cloanţa, o pustie de vrăjitoare a satului din marginea codrului, a pus-o la mîna şi o  trimite să
15 umble, şi pe unde vrea şi pe unde nu vrea, cu toate că, ziua, o ţine închisă într-un năpîrstoc, nedîndu-i drumul decît noaptea, cînd o asmute să se repeadă aci asupra unuia, aci asupra aituia, purtată zvîrna într-im cauc de ciuturi, ce-o ia prin văzduh, dus de
20 patru fusuri ce se învîrteau şi ce se răsuceau ca nişte alte alea...
Cîteodată, bătînd din piuă şi cutreierînd, cu o falcă în cer şi cu alta în pâniînt, ale cîmpuri şi ale văi, se alegea praful şi paraginea de casele pe lîngă care
25      trecea şi băga strechea în cirezile ce-i ieşeau în cale.
U3
Aşadar, Baba-Cloanţa, cura o botezaseră toate fetele şi toate mătuşele din sat, şi cum îi zicea pană şi gaga Sanda, era aşa de vestită încît i se dusese pomina în mai toate satele dimprejur şi îmbelşugarea se aşezase 5 în vatra căscioarei ei de la capul podului mai la vale, şi dincolo de cruci, sub un povîmiş de deal ce, doar să dai cu zburătura, şi-1 ajungi.
Şi vezi că, nu ştia nimini pe meşterul care i-o zidise, că într-o dimineaţă, ăi care trecuseră pe sub coastă
10 zăriseră acolo căscioara ieşită ca din pamînt şi ca şi mm ar fi fost pe locul ei de cînd lumea, iar pe babă o văzuseră aşezată greceşte pe o laviţă din tindă şi sfă-rîmîndu-şi fusul de ziceai ce e asta.
Şi să nu vă fie cu supărare asupră-mi, boieri dum-
15 neavoastră, că eu nu vă spun moşi-pe-groşi, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuţi, fiindcă trăiseră în vremea stelei cu nouă cozi şi a zapezei roşii şi ce, de n-ar fi fost, fireşte că nici nu  s-ar povesti, măre.
20 Să băgaţi, prin urmare, bine de scamă, cei din ziua de astăzi, că oricît aţi îi de cărturari şi de mehenghi, n-aţi scăpa de ea cu una cu două de cum aţi supăra-o, căci — s-o ştiţi mai-nainte — ea n-a murit, ci trăieşte tot în casa ei de sub povîrnişul dealului din salul al
25 cărui nume s-a pierdut, şi — babă a dracului cum e, fiindcă a dat mîna cu Ăl-din-baltă (ptiu! ucigă-1 toaca) — v-ar aduce ]a ea călări pe cîte-o piăjmă sau pe cîte o trestie de-a lungă, cum 1-a adus şi pe Miţă al Stanchci (al pe care-1 luase  la  melenţie)   la
30      Trana a Păunei...
Iar cum v-ar aduce, v-ar da să beţi apă nencepută fără să ştiţi şi aţi vedea-o zînă de frumoasă, oricît, ar rîde satul şi oraşul, dacă nu v-ar arunca cumva pe Miazâ-Noapte  în  circă...
35          Şi vă povestii dumneavoastră aşa, şi încălecai pe-o
sea.
CĂNĂRIŢA
15
20
25
Pe-atunci li se punea petec  roşu.
Oricîţi feciori de boieri s-ar fi dus pe la ele, şi ori-cîţi bani ar fi avut, nici una nu scăpa de el. Li-1 cusea binişor pe rochie la hagie, şi să fi poftit vreuna să-t scoată că vedea pe dracu.
îi cususe petec şi Cănăriţei, dar fiindcă Dumnezeu îi detese pâr să-i treacă de brîu în jos, ea şi-1 lăsa pe spate, şi nu se mai vedea din el ăl mai mic eolţulefc.
Dar ce-o supără mai mult nu era tocmai petecul, arde-1-ar focul! ci dragostea ce prinsese de ăl fecior de boier mare, cu ochi de mură şi cu gură de mărgean.
Sărăcise ea, nu e vorba, pe citi sărăcise, dar acum o păţise de-a binele, că şi-ar fi dat pană şi viaţa pentru Drăguşin, ăl mai mic dintre feciorii vel-ciuceru-lui, un ciapcîn ce făcea să sece apa în puţ cînd se uita  la ea...
Că toate au plată şi răsplată, şi măcar că avea acum Cănăriţa casă mare, în Podul Caliţei pe unde apuci la Antim, atît o ajunseseră blestemele multora cît nu mai avea odihnă, iar vorba  cîntecului:
De foc inima mi-e arsă Şi eu ochii n-am   închis... Cum să-i închid cînd ei varsă Pîraie de foc- aprins.
10*
Ce folos dar şi de butca ei, şi de năbădăioşii armăsari albi ce-i rînchezau   îa   grajd îngurluindu-se ca doi porumbei? Şi ce-i foloseau pană şi giuvaiericalele cînd, afara de ochii şi de buzele îndrăgitului, neste-5     mate să-i placă nu mai   vedea?
Cu vino-ncoaee, şi frumoasă ca o cofetură, ai fi crezut că se frînge de-i strînge-o mai tare în braţe, Cănă-riţa însă sta de la o vreme posomorită, — îi ninsese şi  îi ploua, pesemne — tot    aşteptînd pe Drăguşin 10     care nu mai   venea.
Iar cînd colo, ce să afîe? Că-i crescuse puiului ei aripi, şi că zburase spre alt cuib — spre al fetei marelui logofăt Alecachie, unde, de altfel, îl îndreptase şi tat-so şi mă-sa fără vreo nădejde de izbîndă, pana 15 ce el n-o văzuse la nunta fetei Iui Vodă, cu parul ei de aur împletit în coade şi dîndu-i ocol frunţei şi capului ca o coroană de soare!
De frumoasă, era cum nu se poate mai mult,  dar
parcă fata vel-logofătului o întrecea, şi apoi, cînd îl
20     cunoscuse pe Drâguşin, prea uşor îl robise că, del
el nici nu era decît un băieţandru, iute şi aprins la
dragoşti trupeşti, ca LoLi ţingăii de vîrsta Iui...
Fiindcă de la mine s-o ştiţi, băieţi şi fete, cînd e armăsarul clrlan şi iapa mînzâ sunt daţi dracului 25      şi unul şi altul.
Şi aşa se întîmplase, pe cît se vede, şi cu ăl Drăguşin al Cânăriţei că, acum cînd el nu mai avea tuleie pe buze, ci, deasupra zîmbetului de mărgean şi mărgăritar, mijitoare mustăţi ca doua subţiri sprincene 30 răsturnate cu vîrfurile în sus, altă gîndire şi simţire se ivise într-însul, şi 31 cam ruşinaseră amîndouă sa mai rămînă multă vreme să conâcească la hanul unde numai cine n-avusese bani ori nu vrusesc nu dormise un ceas-două, ori şi o noapte întreagă... 35 Aşa că, cu vrerea lui Dumnezeu, se însura cu fata vel-logofătului, pe cînd biata Cânăriţa, din ziua în care  află,  patului  se aşternu, pre duhovnic chemă,
şi la urmă giuvaierurile ei împărţind pe Ia toate-fetele sărace din mahala, sufletul şi-1 deto in obida dragostei, lasîndu-şi casa pustie în Podul Caliţei, unde am văzut-o şi eu după ce i se spărseseră geamurile şi i se crăpaseră zidurile, luînd-o în st,ă-pînire, noaptea, blîncleţea lunci albe şi, ziua, buruienile dărîmăturilor...
146
CĂPITANUL DE POŞTĂ
Noapte fără stele, şi doi inşi în cupeul de moda nouă ce cobora domol Coasta Grecilor dus de treisuru-gii. Cei doisprezece   cai   care   îl   trăgeau, înhămaţi
5 la ei doicîtedoi, abia îşi mişcau picioarele, bălân-gănindu-şi încet clopotele, căci cunoşteau drumul, pietricică cu pietricică, de cînd îl tot bătuseră, şi îi ştiau întortocherile, răsturnişurile şi fâgaşurile. Pe dinaintea vederei drumeţilor,  copacii de pe creşte-
io tul dealului se poceau ca nişte iezme negre ce urcau tot mai sus cu cît trăsura cobora mai mult. Dar, de la vale, se zări urcînd înspre culme o namilă. Era o trăsură de vremea veche, grea, largă şi cu zon-turi.  Închisă cum era de orice parte, abia se putea
15     zări, prin geamurile portiţelor, o malotea îmblănită
ai un chip stafidit de femeie, pe al cărei cap era strîns
Jegat şi înnodat un bariş, găteală a unei vremi duse,
pe cînd alta, cu desăvîrşire nouă şi tînără, înainta.
Hărăbaia trecu pe lîngă caretă cu o mare zornăi-
20 tură de geamuri şi peste puţin se făcu una cu întu-nerecul, iar în curtea poştei intră trăsura mai uşoară a zilelor ce urmau să vină.
Dealuri de băligar ce se ridicau în această curte, aşezate  lîngă un pîrleaz din  împletituri de nuiele,
25 arătau că în grajdurile popasului pentru cai şi călători, trebuia să se fi aflat zilnic un număr însemnat de mîrţoage.
10
15
30
35
Cînd cupeul intra pe poartă, treoînd şanţul şoselei pe o podtştă de lemn, şi izbuti să fie oprit l'îngă prispa unei căscioare cu şirul lui de cai frînt în două, în uşa din peretele de curînd văruit, căpitanul de-poştă se şi arătă cît clipeşti din ochi: fiindcă, un cupeu, şi încă înhămat cu doisprezece cai, nu era glumă. Cu temenele şi fringeri de mijloc destule, bătrî-nul, ale cărui mustăţi erau albe şi tunse scurt pe buze., şi care îşi trecuse repede un anlercu negru peste ta-clitul vărgat cu albastru, pe fund portocaliu, deschise-portiţa cupeulni şi, urmîndu-şi închinăciunea, pofti pe preacinstitele feţe să-i facă nemărginitul hatîr să. se răcorească cu o dulcea!ă în umilitul lui lăcaş şi să soarbă şi o ceaşcă de cafea pe care fata lui o făcea cu caimac şi cît mai mult nu se poate de bună...
Apoi, cînd cei din nSuntrul trasurei coborîră, dîn-suJ. cu şapca cu cozoroc verde într-o mînă, şi dind cu capul aproape de pămînt, îi bagă în săliţâ, iar de acolo, în odaia ce ţinea gătită penlru întîmplătorii oaspeţi. Paturile ei, unul într-o parte a ferestrei mici şi cu geamurile cartosite, iar altul în partea dimpotrivă, erau aşternute cu cearceafuri lucrate în fis-toanc şi la căpătîiele lor aveau perine împodobite cu horboţică de-a bună. cumpărată de pe Ia tolbaşii care  umblau   drumurile  ţărei  româneşti.
Pe masa coperită cu o albitură lucrată în igliţăr între două sfeşnice de alama galbenă, frecate cu ce-nuşe şi schinteietoare ca aurul, un coşuleţ din cui-soare înşirate pe fire de aţă samanie coprindea în eî flori din linuri felurite, iar, între ferestre, îngălbeneau tărtăcuţe şi gutui.
Icoana Maicei Domnului, bătută într-un colţ de perete şi adăpostită de nişte perdeluţe de mătase cusute cu fir, nu vedea candela stingîndu-i-se şi arăta evlavia din casa căpitanului, păzind tot într-o vreme pe călători de nenorociri.
Pe mica poliţă de sub icoană, îmbrăcată în plisă albastră, stau aşezate ouăle încondeiate şi ouăle roşii de la trecutele Paşti şi coşuleţul cu flori de ceară al lumînărelei cu care fata lui se dusese la învierea din biserica satului vecin.
148
149
In sfîrşit, pe unul din rafturile dulapiorului din perete, se vedeau sub geamuri obicinuitele şi pravil-nicele condici, cu feţele şnuruite toate şi purtînd pe fiecare pecetia stăpînirei. într-una, în cea cu scoarţa 5 neagră, drumeţii nemulţumiţi de felul cum îşi făcuseră căpitanul şi surugiii datoria — cunoscută sub numele de Condica neagră, îşi însemnau necazul pătimit şi vai de căpitan cînd ajungea condica la Bucureşti... în cealaltă, ale cărei scoarţe erau albe, nu se 10 treceau decît vorbele de laudă ale celor pentru care toate merseseră  strună...
Dar unde sunt acele vremuri şl unde e bietul căpitan?
Ca de s-ar scula azi din groapă, şi ar vedea Bucureş-15     tii de acum, şi drumurile de la ţară, pe  care  aleargă nişte zmei năprasnici ce varsă fum şi foc pe nări şi pe gura, cît şi năzdrăvanele paseri ale văzduhului ce bagă boala în oameni cu hîraitul şi vîjîitul lor, mai că s-ar întoarce să-si urineze somnul liniştit lîngâ cru-20     cile  de voinici ale  surugiilor  lui,  cărora,  cu atîta rîvnă le striga, cînd soseau chiuind şi plesnind din bice:
— Bine-aţi venit, băieţi,  şi să trăiţi!
CEAUŞUL
Irmilicii  şi  rubielele,  părăluţele,  sfanţii  şi  sfăn-
ţuicile, aceşti bani nu-i ştiţi, după cum habar n-aveţi
nici de icosari, nici de firfirici de treisprezece şi de
5     douăzeci şi două, şi după cum nu ştiţi nici de ceauşii
de poştă şi nici de cine erau ei.
Cel de la poşta de la Vadulat, de care mi-aduc aminte ca şi cum l-aş fi văzut ieri, purta o venghiercă roşie de postav, fără mîneci, găitanată cu şnururi  de  fir
10 pe cusături, cusută apoi pe de-a-ntregul în alte fireturi, şi era încălţat cu nădragi de dimie albă, găită-naţi de asemenea, de-a lungul cusăturilor şi pe lîngă pozunare însă cu şnururi albastre. De la genuchi în jos, picioarele  îi erau strînse  în poturi castanii,  şi
15      dincolo de venghiercă lui cu totul scurtă, cămaşa de
bumbâcel albă, scurtă şi ea, îl înconjura cu creţurile-
ce-i scăpau din brîul de piele, ţintuit în alămuri, în
care-şi ţinea pistoalele şi cuţitele.
Ceauşii erau ca un fel de isprăvnicei sau de vătafi
20 ai surugiilor. Ei îngrijeau să fie cai la grajd, ori să-i aducă de la ciair, şi tot el întreba pe drumeţi cum i-au adus surugiii, dacă au fost mulţumiţi dedinşiişi de cai, iar la sosirea şi la plecarea trăsurilor, se iveau lîngă portiţele lor, le deschideau sau le închideau.
25 în vremea asta, cu căciula de oaie neagră cu fund roşu în mîna stingă, în cea dreaptă primea bacşişurile^
151
l
cîte doi sfanţi de obicei şi cile un icosar cind se întim-pla să aibă a face cu un călător mai însemnat.
Dar să fi fost numai sfanţi, şi numai la anu şt la mulţi ani icosari, că bacşişurile tot erau treabă mare. Ungeau bine osia trăsurilor şi mîna ceauşilor, fiindcă ocaua de carne se vindea nouă parale; vadra de ţuică pe 60, şi cea de vin pe optzeci. Un cal bun ţi se vindea pe 38--4O lei vechi, şi luai o vacă cu lapte cam tot cu atît.
La plecarea trăsurilor aveau însă mai mult haz ceauşii. Nu încetau să suduie pe surugii cu fel de înjurături... Sfinţi şi dumnezei şi cruci şi răscrucii
Dar cînd nu-i cădea în palmă decît un sfanţ-doi, să fi auzit alţi sfinţi şi dumnezei, şi alte cruci şi răscruci ce răsunau însă numai pe seama celor din trăsură...
— Ei! şi? Parcă azi nu e tot aşa? — Sfinţi şi dumnezeii
10
I
15
20
SURUGIUL
In memoria mult regretatei Cecilia F]orea Stâncescu (din Craiova)-
Căruţa poştei, de dimineaţă, Din zorii zilei, pe drum  era Şi surugiul ce a sa viaţă Pe cai petrece, plesnind striga:
„Minaţi cu toţii domol la vale, Mereu spre culmea ce o zăriţi, Acolo-i poşta, sfîrşit de cale, Unde voi trebui să odihniţi.
Voi odihni-veţi, dar ticălosul, Eu n-am odihnă pe-acest pâmînf, Sufletu-mi  zboară  la-ntunecosul Al dragei meic slăvit mormînt".
Cu obrajii pîrguiţi în soare, frumos băieţandru era surugiul dintre Talpa şi Ciocăneşti. Din zori, el gonea de-a-n călare pe drumul dintre aceste două poşter ca şi cum ar fi fost pe moşia lui.
Plesnind din bici şi cîntlnd, cu cămaşa desfăcută pe piept în arşiţa soarelui, cît şi pe viscoluJ cumplit, puţini sunt oamenii de pe acolo care să nu-1 fi văzut !n vremea lui trecînd înfăşurat într-un vîrtej de pulbere roşie, ca într-o manta de frumuseţe.
153-
10
15
20
25
Cînd te uitai mai de aproape la el, îl vedeai că c cu chipul cam pistruiat, dar degeaba! că el tot îngheţa apa în puţ dacă se privea înăuntru.
Sfinte tare! Şi cînd mina, cum se ducea ca viatul.
Dar hăirile? Cît de departe i se auzeau, şi cum ştia el să le umple cu nespusa vioiciune a răsăritului ori cu atingăloarea duioşie a-nserărei.
Sa se mai mire cineva că se topeau după el toate fetele din Ciocăneşti, si că cele din Talpa îl priveau Loate pe sub ochi.
Din căciula de oaie neagră părul lui scapără soare şi, de departe, Ruxanda, fata hangiului de la Talpa, părea că simte pe grumaji, şi între sînurile ei, arză-toarea gîdelătură a caierelor de aur înfocat ce i se duceau de după urechi de-a lungul gîtului sau ce-i băteau fără veste obrajii.
Dar şi el, să fi avut ori sa nu fi avut de dus uşoarele olacuri ale stăpînirei, ori grelele trasuri ale drumurilor de atunci, că tot odihnă şi linişte n-avea, ci, mai totdeauna, alegîrtdu-şi un roib sau un murg ce mînca pâmîntul, tot intre Ciocăneşti şiTalpa alerga...
Cum au fost însă fetele de cînd lumea, şi cum au să fie pană la sfîrsitul veacurilor, aşa şi Ruxanda, cînd feciorul vătafului boieresc din Tărtâşeşti veni în peţit la tătină-său, ochii i se scurseră pe brăţările de sticlă pe care acesta i le aducea de la tîrg, şi pe drumul poştei alţi surugii minară şi hairă.
10
15
20
25
i
VERIGĂ-ŢIGANUL
Cînd se potcoveau purecii cu nouăzeci şi nouă de potcoave şi cînd boierii mari erau suflete de oameni, ţăranii nu duceau lipsă, deşi nu li se dase pămînt de nimini. Fiecare din ei, cît era ţara de largă şi de lungă, clăcaşi se născuse şi clâcaşi rămăsese, ba pe moşia unuia, ba pe-a altuia, şi fiecare muncea din greu. Nu însă fără folos. Fiindcă mai toţi, măcar că nu erau tocmai ocrotiţi de boier ca nişte copii ai lui, aveau parte la rodul pămîntului, din munca şi sudorile lor răsărit. Cei mai mulţi din stăpînii de moşii, îe dau pămînt sâ-1 are şi să-1 lucreze pe seama lor, şi alte daţi li se da pogoane în dijmă, după învoielile făcute. Li se mai îngăduia să-şi pască vitele pe izlazurile moşielor, să taie şi să ridice de prin bălţi rogoz şi trestie, spre a-şi înveli casele, pătulele şi staulele, să pescuiască şi să se bucure de multe alte folosinţe. Boierul avea în sfîrşit în sat o sumă de fini şi de fiiie, botezaţi ori cununaţi de el. Pe lîngă astea, el mai cunoştea, pe nume şi după purtări, pe fiecare locuitor, fiindcă în mijlocul lor se născuse şi trăise cele mai multe zile ale vieţei. Moşiile nu c-rau, de altfel, de ieri, de alaltăieri, în stăplnirea unora sau altora. De altă parte, boierul fiind de obicei tare şi mare la Căimăcămie cît şi la Vornicie, tăia şi spînzura, fie la Craiova fie la Bucureşti, şi, prin urmare, fără voia
135

■f-
10
15
'20
25
40
lui, niinini nu se atingea de ţăranii ce-i avea pe moşie. Din dragoste pentru ei, veneau ori nu veneau eu o găină la subţioară plocon, ori cu o basma de ouă în mînă, pe-ăl de fusese luat la miliţie, tuns să fi fost pe tobă, că tot îl scăpa. Dar asta nu era destul; ştia să scoată pană şi din ocna, fiindcă del nu era el degeaba boier!
Aşa poreclitul iobag n-avea apoi, nici el, cheltuieli prea mari. Cu din ce muncea, ţăranul îşi plătea fără bătaie de cap birul, linbelşugarea nu-i lipsea nici din casă, nici din ogradă. Mălai se afla din prisos până şi la cel mai sărac. Muierile îngrijeau să-şi pună cloştile pe ouă. Măcăneau şi gîrîiau raţele şi gîştele dintr-un cap al satelor lacelalt. Porcii grohăiau prin cocini. Cît despre ţoale şi straie, nu le cumpăra ni-mini de la tirg. Sfîrăia fusul şi troncănea războiul pe sub pomi şi prin cămăruţele răcoroase cu cîle-o fe-restruie înlr-unul din pereţi, şi cu cîte un ochi de geam în uşă.
Ţiganii, care fuseseră până bine de cm'înd robi, du se văîtau nici ei, îi slobozise la leatul patruzeci şi opt, Libertaua lui Iliad ş-a lui Maghieru; a lui Teii şi a lui Rusetachie-Berlicu-mucalitul; a lui Firfirică Brătianu ş-a altora, dar ei nu vruseseră să treacă robi la zisa cucoană, pe care n-o ştiau dacă e cu arţag, ori ba!... Cu parul săi fi luat de la vechii stăpîni — afară de cîţiva — şi nu i-ai fi gonit. De curtea boierului nu i-âr fi despărţit nimic. Şi poate că aveau şi dreptate. Cum puteau, cei mai mulţi, să se dezveţe dintr-o dată. de robie? Prin curţile prin care trăiau, duceau ei lipsă de ceva? Mîncau cît vreau, şi chiar, mai des decît s-ar crede, dormeau tot pe atît, iar, dacă erau bătuţi, cîteodată, le cădeau şi bacşişuri în palmă. La Paşti şi la Crăciun, precum şi la alte zile mari, li se împărţea cămăşi şi nădragi de pînză. Dar ei căpătau şi destule alte ţoale de la cei de a căror curte ţineau.
Verigă-Ţîganu fusese născut şi el în o asemenea curte. Dar de copil îşi luase lumea în cap şi pricepuse că nu e nimic mai scump decît să fii de sine-stătator, să poţi să pleci dintr-un loc în alUil cînd vrei, să ră-
10
15
20
25
30
35
40
mîi acolo atîta cît ţi-e placul, să te scoli şi să te culci cînd ţi-e pofta; într-un cuvînt, să n-ai să dai nimănui socoteala despre nimic.
îşi luase el lumea în cap, dar cu o viuţâ, pe care si-o legase de gît, purtînd-o azvîrlită pe spate, de cum îi fusese dăruită de feciorul zapeiului, fiindcă îl auzise într-o zi cîntînci din frunză. El mai învăţase să cînte şi cu naiul şi, totdeodată, îi trăgea din fluier, aproape cu acelaşi meşteşug ca ciobanii de pe piscurile munţilor. Dipla îi era totuşi mai dragă. Pe iîngă cinte-cele ce prinsese de la alţii, el mai scotea din ea şi sunete ce erau şoptitoarea curgere a apelor şi vijeliosul freamăt al codrilor. Cine se întîmpla să-i încapă atunci sub vraja arcuşului, dacă era bătrîn întinerea, dacă era tînăr se simţea întors spre copilărie. Un sunet al Iui era floare; un altul, vîlceaua cu iarba verde şi cu mireasma ei; un altul era luna şi stelele, iar altele, ce se iuţeau şi se împreunau într-un virtej arzător, se făceau soarele cu lumina şi înflăcărarea lui. Iar el, aceste toate nu le învăţase de nicăieri şi nu şi le cînta declt sieşi. însă ce rămlne ascuns? Fusese auzit de unii şi de alţii, şi vestea i se dusese de la Mălăieşti pana la Valea-Boului, şi de la Valea-Boului pană sub namilele de munţi de la Polovragi.
Nici prea înalt, nici prea mărunt, oacheş de tot şi cam buzat, el nu era nici urît, nici frumos. Purta şi el, ca şi alţi lăutari ai vremei, o venghiercă roşie fără mîneci, ce s-ar fi asemănat cu a ceauşilor, daoă ar fi fost cusută cu fir şi nu găitănată cu arnici albastru. De sub ea, o cămaşă de pînză ţărăneasca i se cobora în cute pană ceva mai sus de glezne, înflorită pe poale cu trandafiri lucraţi cu mîrta, din linuri ca focul, între frunze aci verzi cît mai mult nu se poate, aci mai şterse şi, uneori, mmcate de rugină...
Că aşa îi plăceau lui Verigă cămăşile, şi se găseau şi destule fete să-şi strice ochii să i le coase până şi în mătăsuri.
El mai purta, în urechea stîngă, un cercel de argint, cu o floare de pirozele pe dînsuî. şi de care nu
156
157
se despărţea, pesemne unde se topea de dragul ochilor albaştri.
Cucoanele, cînd îşi adunau, in beciurile culelor, pe
ţărancele de pe moşii la clacă,  pentru ca, împreună
5      cu ele, să toarcă, să depene ori să cufe  porumbul,
făceau ce puteau ca să aducă şi pe Verigă, spre a le
trece urîtul.
Şi, cu adevărat că, de cum cele de faţa se oboseau, şi 'de cum îşi isprăveau şi poveştile, pe vioara luiVe-
10 riga se pornea să cînte privighetoarea, să fluiere mierla şi să-şi spună numele până şi cucul.
în ochii lui se aprindea un soare puternic, pe cînd, pe sub arcuş îi curgea Jiul cu luncile şi poienile lui, cu Ilene-Cosînzene aşteptîndu-şi feţii-logofeţii în ra-
15 zele de argint ale dimineţii, ori învîrtind hore în asfinţitul soarelui, cu sălbi de mari costandinaţi la gît! Dar încet-incet, el ajungea la rîuri şi la pîrîuri, şi arcuşul i se domolea, şoptea nespus de dulce, nu mai era arcuş, ci chiar Amaradia şi Gilorluî pe albiile
2 0 lor; gongonea ca ele pe sub zăvoaiele de ulmi şi se schimba în povestea mărginirilor de codri, cînd mai erau branişti ca ale Cornetului şi Adîncatei, în care să viersuiască pişca-n-floare cu pene de aur şi cu cioc de mierlă.
25          Dar Verigă îşi lăsa deodată vioara, şi luîndu-şi aci
naiul, aci frunza, Oltul cu toţi voinicii lui, cu aurul lui de sub roşiile şi rîpoaseîe maluri ale Slatinei, cu haiducii lui pîndind în noptoasele păduri ale Teşlu-iului, îşi umfla apele, ameninţa cu ele pe duşmani,
30 Ie seca şi iar şi le umfla, şi sfîrşea prin a-şi toarce duioşia în sunetele neasemănatei doine ce face pănâ şi pe străin să plîngă: „Oltule, Oltuleţule..."
Să se fi uitat vreo fată la Verigă, în acea clipă n-ar mai fi văzut pe ţigan. In locul lui se afla un Făt-Fru-
35 mos al visului cu negrii ochi înecaţi de soare. Fruntea îi era bătută de aripile de purpură ale înfriguratei simţiri. Se depanau, se depanau de pe vîrtelniţa şezătoarei subţirele fire ale borangicului şi creşteau din ele ghem după ghem, iar tot aşa, fie că Verigă
40 îşi mlădia pe coarde arcuşul, fie că îi zicea din frunză ori din nai, se depăna, se depăna cîntecul lui, în b«
158
ciul ce pierea din vedcriîe tutulor, preschimbat în jarul unui întins cîmp de grîu, în o zgomotoasă apă a munţilor, în sărutările îndrăgostiţilor, în tropăi-rile horei sau în duioşia ciobăneştilor cavale. 5 Cucoana, carc-şi torcea liniştit caierul din brîu în mijlocul cumetriei finelor şi în al celorlalte ţărance, se simţea şi dînsa tîrîtă în vîrtejul sunetelor şi, poruncind să i se aducă vrăjitorului un urcior de vin de Golul-Drîncei, îşi retrăia tinereţea.
10          Dar, în ale lui, Verigă se afla mai cu seamă la govii,
cum erau bunăoară cele care se întindeau în bătătura culei lui cuconu Andronache din Sclipeşti. De altminteri, fapt şi era câ, în nici o altă curte boierească, atît el, cît şi ţăranii, nu erau mai bine primiţi. Pentru
15 a-şi vesti cît mai din vreme petrecerea, boierul punea cu noaptea în cap să bată toba în dealul lui Popa-Peşte şi, tot cu noaptea în cap, poruncea să fie scos din pivniţă vasul de ţuică, spre a i se da cep şi a se înfunda în el o slăvină nouă.
20 Ţăranii, care îi ştiau obiceiul, nu aşteaptau să treacă vremea şi plecau, ba dintr-un sat, ba din altui, pe căprarii, şi fiecare cu cîte ceva în mînă ori la subţioară.
Dacă govia se da de Paşti ori în Dumineca Tomei,
25 basmalele şi sînurile cămăşilor gemeau de oua roşii şi încondeiate, plocoane pe care cuconul Andronache, după ce mina îi era dusă la gură şi Ia frunte, le primea cu dragoste şi voie bună. Dintre ţărani, se aflau destui care să vină şi cu un miel-doi în braţe. Alţii fă-
30 ceaii să guiţeze un purceluş cu rîttil aproape trandafiriu de fraged ce era. aducîndu-1 ca sa-1 crească cuconu şi să-1 aibă de Crăciun. Alţii se iveau, fie cu cîte un iepure, fie cu peşti verzui şi argintii, în plasa în care fuseseră prinşi şi unde se zbăteau încă.
35          Boierul, vesel şi primitor, vorbea fiecărui cu inima
deschisă. Pe unul îl întreba de păsul lui, pe care i-1 ştia. Pe altul de copiii lui, însă nu scăpa din vedere să dea în primire argaţilor şi muierilor din curte plocoanele.
40          Dar cei veniţi, dau ocol vasului cu ţuică, lîngă care,
pe  o  masă  îunga,  anume   încăputat'ă  de un   meşter
159
11
Opere vot. VI — Macedonski
tîmplar din Vlâdimir, se încurcau o sumedenie de mici căni de pămînt ars şi smălţuit, ca de un cinzee, iar slăvina vasului sclrţlia din greu. Ieşit ca din pămînt, Verigă da buzna printre ţărani 5 şi le trăgea pe vioară ca de mama-dracului. Bâiţan-drii îşi azvîrleau căciulile ba pe ochi, ba le poticneau pe-o ureche, şi Întindeau între dînşii o horă voinicească, briu de brîu şi inînă în mîna, bătînd pâ-mîntul cu picioarele, sărind şi chiuind.
10         Ei!  şi sa fi văzut pe Verigă cum — în mijlocul
lor — sarea şi el în sus cu vioara cu tot, şi cum cu toate astea degetele nu i se desprindeau nici dimpre-jurul minerului arcuşului, nici de pe coarde, nelâ-sînd ca nebunia sunetelor să-şi înceteze o clipă ame-
15     ţitoarea pornire.
Muierile şi fetele începeau însă să-şi arate cîrdurile pe coastă în sus, şi alte plocoane intrau în curte, se apropiau smerite de cuconul Andronache.
In fruntea lor veneau finele şi mititeii fini, care,
20 ei, abia se ţineau pe picioare. Una dintre dînsele, fina Mărgărita, nu tocmai, bâtrînă, dar uscăţivă şi ruşinoasă foc, minase din urmă în curte, cu o nuia de alun, vreo douăsprezece capete de curci şi curcani, şi tot i se părea că îi este ploconul prea mic, şi se văi-
23 cărea boierului că, sărac' de ea şi de ea! vremurile îs grele, şi că ce sa facă.
O fată de vreo optsprezece ani, fina Catrina, n-adusese decît vreo trei puici, o oală de smmtîna şi urdă. Dar o alta, — fină si dînsa, îi calcă în urmă cu patrii
30 găini legale de picioare într-o mînă, cu un cocoş în alta, si cu o vadră de lapte bătut, frumos coperită, pe cap. Tot ca mai avea sînul plin de ouă proaspete, printre care, şi două de gîscă, şi unul de curca. Erau şi femei care aduceau bibilici, pe cînd una, în pute-
35      rea vîrstei, abia putea să ţină în braţe un păun.
Argaţii nu mai pridideau plocoanele şi isprăvni-ceiul îşi încurca răbojul. Erau duse în cămară, ba străchini cu unt proaspăt, ba azime calde, şi chiar întregi doniţe cu  fragi timpurii de pădure.
40         Verigă însă băga boala în toţi. Abia se spărgea o
hora  că  începea  alta.  Zguduia  pâmîntul  aci   sîrba,
160
aci mocăneasca. Fetele nu-şi mai plecau ochii în jos. Se împingeau in băieţi, dau pe brînci ca ei, şi ca ei săreau in sus. Nu mai le era milă de zevelcile lor cele în mătăsuri şi fluturi lucrate, şi nici de ciorapii lor 5      cu găurele, cei cu undrele înfloraţi si făcuţi.
In vremea asta, femeile mai în vîrstă se aşezaseră, care sub pomi, care în umbra prelungită de culă peste curte, şi le mergea gura,priveau hora,şi tăinuiau între ele de multe şi mărunte. Nevasta lui Costantin
10 Drăcea, cit şi a lui Dinu Mustăţea, ai căror bărbaţi erau amîndoi ţărani chiaburi din Sclipeşti, îşi dau cu coatele şi-şi făceau semne arălînd că preoteasa intra în horă, purtînd pe sub o fustă de stamba roşie, împodobită cu horboţică albă, un malacov,  pe care
•15 i-1 dăruise stăpîna satului parohiei sfinliei-sale, aşezat între dealurile Vocnei.
Această preoteasă era tînără de tot şi vorba despre frumuseţea ei mersese departe. Din păcate n-o prea tăia mintea şi vrea să s-arate tocmai ce nu era. Mala-
20 covul îi făcuse o mare bucurie, şi aşteptase cu nerăbdare hora Sclipeştilor, spre a se lăfăi printre ţărani, gătită brezaie la cap cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu, ca şi cum ar îi fost cine ştie ce cucoană. Se întîm-plă cu toate astea că, pe loc ce hora o luă mai  iute,
25 mişcările repezi îi împinseră malacovul, pe care ea şi-1 pusese sub fustă pe pielea goala, descoperindu-i picioarele pană la şolduri, ce fura văzute albe ca doi stîlpi din dreapta şi din stînga unei uşi de biserică. Bărbaţii  chihoteau  zgomotos  şi  ţărancele  pufneau.
30         Dar sfinţia-sa băgă de seamă împrejurarea şi scăpă
pe preoteasă din horă.
Verigă scoase în acea zi din minţi pe cei mai înţelepţi. Fete şi băieţi, mai cu seamă după masa de la douăsprezece, pe care o luară — după  îngrijirea lui
35      Andronache, — pe nişte lungi seînduri coperite cu peş-
cbire şi bătute pe ţăruşi — se pomeniră vrăjiţi, iar cînd,
spre seară, hora se desfăcu, mîini de foc cautară prin
întuneric alte mîini de foc, şi buzele se uscară de jar...
Iar Verigă, care o porni şi e3, mai cîntă la multe
40 govii, dar cu vremea se duseră şi goviile şi Verigă, după cum şi curţile boiereşti s-au dusl...
11»
ISPRĂVNICELUL
io
15
20
E5
Lui Charles Ad. Cantactmno, poci  al secolului
XVIII,  rătăcit în  secolul  XX  şi în Homânîa,
precum şi rarului amic.
Aceea ce este astăzi îngrijitorul de moşii era înainte vreme isprăvnioelul, cu osebire că îngrijitorul de moşie de astăzi este ori grec, ori neamţ, ori cine mai ştie ce lighioană de neam, pe cînd isprăvnicelul ce am pomenit în copilăria mea era român neaoş şi se alegea totdauna printre fruntaşii satului, aşa că mai niciodată nu era tîrgoveţ.
Isprăvnicelul pe care I-am pomenit în copilăria mea să numea Ion şi era în slujba moşului meu care avea o desăvîrşită încredere într-însul. ■ Ion era un om mai mult nalt dccît scund, şi cam de vreo patruzeci de ani. El îngrijea de ale moşiei şi de ale casei. Chelar la pivniţele pline cu buţi de vin ori de rachiu, nu clintea niciodată din ele măcar un singur dram; cît despre jignitele pline cu grîu, făină, porumb, mălai, fasole, mazere şi cu alto roade ale cîmpului, deşi erau lăsate tot pe mîna lui, el îşi îndeplinea şi această sarcină cu aceeaşi frică a îui Dumnezeu şi cu aceeaşi cinste şi omenie către lucrurile stăpînuhii.
împotriva îngrijitorilor de moşii din ziua de azi, cari se cam codesc, si încă cumsecade, la lucru mult, vremea a frumoasă a lui Ion isprăvnicelul era vara, cînd munca esle afară la eîmp în toiul ei şi cînd abia
102
ai vreme să îmbuci o bucătură-două, dacă te îndeletniceşti cu căutarea pămîntului.
Şi sâ-1 fi văzut cu cîtă bucurie privea el la patu-lele,  hambarele  si jigniţilo  ce  se   împleau  cu  grîu 5     ori cu porumb şi cu orz, ai fi crezut că toate acele îmbelşugate roade sunt ale lui iar nu ale stăpînuhii. E adevărat că pe atunci, stapînii de moşii ţineau la slugile muncitoare şi credincioase, căci moşiile, dimpreună cu locuitorii de pe ele, râmîneau  în aceeaşi 10      casă, scoborînd din neam în neam, aşa că  stăpinii lor nu erau cei cari sunt astăzi în cea mai mare parte. O singură dată  îmi aduc aminte să  se  fi supărat moşu-meu pe isprăvnicelul său.
Era tocmai în vremea culesului prunelor şi Dumne-
15      zeu trimisese în vara aceea o binecuvîntatâ mană peste
toate ale pămîntului. Eram copil ca de vreo şapte
ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce
se strîngeau sub fiece pom şi ce mergeau crescînd, că
băieţii şi fetele veneau mereu cu postavile încărcate,
20     şi părea ca prunaria n-o să se mai sfîrşească de cules
fiindcă da în anul acela roade  îndoite.
Moşu-meu se bucura mult, şi pe clnd bunică-mea rămăsese să îngrijească de rostul casei, colindînd aci prin argeaua ce răsuna de patru războaie puse în miş-25 care, aci prin cuhnia în care se pregăteau lăpturile, smîntănurile şi unturile obicinuite la ţară, el cobo-rîse la povarnă din vale.
Ion o păţise  însă de data aceea fiindcă detese zi
după zi cu dregerea vaselor povernei şi, după cum îmi
30      spuse mai tîrziu, supărarea lui moşu-meu îi păruse cu
atît mai mare cu cît o întîmpina pentru  întîia oara.
Dar toate trec... şi astăzi dorm. cîteşitrei la umbra
bisericuţei ce albeşte din. depărtare pe albia frumoasei
văi a Amaradiei: moşu-meu într-acelaşi mormînt cu
3 5      bunică-mea,   iar   credinciosul   isprăvnicel   lîngă  dfri-
şii.
Şi astăzi, acea înflorită moşie înţeleneşte şi intră pe mîni străine... Am revăzut cîmpii, odinioară roditori de atîtea bucate, trişti şi coperiţi cu mărăcini,
163
vesela prunărie prin care m-am jucat de atîtea ori, părăginită şi cu pomi uscaţi pe jumătate; pivniţa ce gemea de greutatea buţilor, deşartă; argeaua ce răsuna de zgomotul a patru războaie în mişcare, schimbată în staul de vite... şi pretutindeni, jale şi părăginire: pînze de păiajeni şi iarbă a ruinei...
Căci vremea isprăvniceilor a trecut şi a venit timpul îngrijitorilor...
CĂMĂTARUL
Du-te la Kir-Năstase, zicea, în vremea de altădată, boierul ori neguţătorul, celei mai credincioase slugi, dacă sfîrşea  paralele.
5         Şi   sluga   se   ducea la   Kir-Năstase,   cu  răvaş   ori
fără, şi se întorcea cu tecşila doldora. Că sluga era,
ca şi stăpînul ei, crezută pe cuvînt. Iar fiece judeţ
avea  cîte  im  Kir-Năstase.
Cel pe care l-am apucat eu era pîrttecos şi mărunt,
10 gras şi roşcovan Ia faţă, şi purta jiletcă albă, cu Ian!, de aur gros şi lat pe după gît în  jos.
Lua numai doi galbeni pe an, peste dobînda pra-vilnică, ce era de zece la sută, şi tot i se zicea de lume cămătar, spunîndu-se că se va alege praful de
15      el şi de copiii  lui.
Cu toate astea, citi n-ar binecuvînta acum pe un asemenea cămătar, căci el, după alelalte toate, nu lua zălog, pe banii ce da, nici ecarete nici giuvaere. Ba nici zapis la mînâ nu  cerea.
20 Săraca noastră ţară românească! Adică ce rău a făcut ea ca să nu fie lăsată în seul ei de bătuţii la cap care ne-au stricat toate rosturile româneşti? Adică — oameni buni şi creştini ai lui Dumnezeu — nu putea să meargă ţara noastră înainte şi fără Hbertaua
25 de azi — moft al mofturilor — cît şi fără egalitaua lor, şi alte multe bazaconii, ce s-au dovedit că simt
165
smintenii curate, şi re au nenorocit pe atita lume:1 Căci, uitaţi-vă puţin împrejur, şi luaţi-o de la uliţei drepte şi largi, ce nu se potrivesc nici cu verile nici cu iernile noastre, şi spuneţi-mi: nu erau mai eu 5 rost întortocherile de ui iţi şi îngustimile lor, ce adăposteau iarna de crivăţ şi vara de îngrozitoarele călduri? Negreşit: bune sunt canalele pe sub u 1 iţi, şi trebuiau să se facă, dar casele, din care unele sunt mai nalte de cum era turnul Colţei, făcute de oameni
10 cu scaun la cap sunt? Apoi, Bucureştii ăştia întregi, unde nu mai e decît cărămidă şi piatră, nu ar fi fost ei mai frumoşi şi mai căutaţi de străini dacă ar fi urmat să se împodobească eu noi farmece potrivii, firei noastre şi  locului, păstrîndu-şi, cu «cumpătate,
15      micile  lui  case cu coperisuri  ţuguiate şi cu straşini
late în mijlocul roditoarelor grădini ce Ic înconjurau?
Fie că ticăloase maimuţe mai sunt şi oamenii!
Oricum,   însă,  cămătari   de  felul   lui   Kir-Năslase
— măcar că pc-ăl de care vorbim  l-a prăpădit Durn-
20     nezeu — n-o să mai avei» oricît am  dori unul.
E adevărat că şi dînsul începuse să se facă vinovat de o foarte grea ticăloşie şi iată cum s-a înfăptuit întlia oară asta, şi de ce, pesemne, şi-a luat pedeapsa de la Al-de-Sus.
25          Lucrul se petrecu, după cum îmi spuse un moşneag
pe care moartea îl uitase pe pămînt, tocmai într-o iarnă din cele mai  geroase.
Afară sufla groaznic crivăţul şi poleiul izbea în geamurile    îngheţate.
3° Şi, zang-zang — se auzi oprindu-se o sanie la poarta lui Kir-Năstase... El îai luă în grabă în umeri o caţaveică de tibet verde căptuşită cu oaie şi deschise uşa.
— Sluga dumitale, Kir-Năstase, îi zise  atunci  un
35     voinic în puterea vîrstei. Şi intrînd în casă, el îi mai
spuse  că nevasta  îi e  în facere,  că a  rămas  fără o
lăscaie în pungă, şi că mare nevoie ar avea de vreo
mie de  Iei.
Dar se întîmplă eă: 40          — Mă, Kir-Năstase în sus, mă, Kir-Năstase în jos,
166
fii om de omenie. Kir-Năstase, şi tura şi vura. toate fură degeaba.
De omul la aman nu se scapă însă uşor,   şi,  după
multă logoriseală, obijduitul negustor se duse acasă,
g      de unde se întoarse tot în acea   seară cu o suma de
lucruri  pe care  le  zălogi cămătarului.   împrejurările
au adus ca să-mi intre catagrafia lor în mînă şi iat-o:
„Lucrurile  zălojite  de mine, Stancu Boiangiu.,  la
anul una mie opt sute patruzeci şi nouă,  leatul  de
10      la Christos, în a nouăsprezecea zi a lunei lui ghenai'ie:
1.   Una rochie de satintur lucrată anevato,
2.  Una malotea de ghiermesut îmblănită cu sangeap.
3.   Una   pereche   paftale   argint   suflat   cu   aur,   cu cincisprezece pirozele pe fiecare, avînd în mijloc un
15     bob de mărgăritar de-ăl mare.
4.  Una rochie de cors pembe, lucrată în flori de aur.
5.  Una altă rochie de belacoasă, cu mucavale tiglie-lite cu fir pe dinsa.
6.  Una scurteică de moar gros ciadiriu, căptuşită 20     pe de-a-ntregul cu eacom de-ăl adevărat".
Dar dacă Stancu Boiangiu îşi va mai fi scos sau nu lucrurile astea, nimini nu mi-a putut spune. Atîta doar să ştie: că a început sa-i meargă rău cămătarului; că a sărăcit cu  lotul;  că  i-au umblat copiii, multă
25 vreme, goi-puşcă prin mahala, şi că, la urmă, i-au murit toţi unul după altul; că, iar, vecinii l-au găsit ţeapăn într-o dimineaţă de iarnă în pridvorul casei lui, ale cărei geamuri vîntul le spărsese, pe cind poleiul ţăcănea-ţăeănea pe cioburile cîte mai râmăse-
30 seră în pervazurile ferestrelor, şi pe cînd se năpusteau nămeţii de ninsoare pe podelele odăilor şi pe coperişul desfundat...
DIN   PERIODICE
CINELE  DIN VĂCĂREŞTI (Nuvelă originală)
PROLOG
Văcăreştii au fost odinioară o frumoasă monastire. 5     Astăzi este cel mai trist penitenciar, după cum eufemismul oficial botează puşcăriele, spre a îndulci ceea ce acest cuvînt ar avea de prea dur şi de prea fioros. în mijlocul    curţei, cum  intri, se ridică biserica, construcţiune splendidă în interior, oarecum împui-10     toare   în   exterior.   Din   nefericire,   picturile   cari-i ornează faţada, privite de aproape sunt de un ridicul care te face să surîzi. Nicăieri casele chinezeşti, fulgerele şi trăsnetele stacojii, sînţii şi dracii cu coadă sau fără coadă,  nu au fost răspîndiţi cu mai multă 15      profuziune. Capriciul  decoratorelui  a  mers   pînă   a desemna pe pereţi un soare cu picioare de om!
Tinda bisericii este susţinută de vreo zece columne do granit cu soclul sculptat. Aceste columne dau bisericii un foarte maiestuos aspect. în interior sunt vreo 20 patru columne tot de granit, colosale şi sculptate peste tot. Aceste columne ar face admiraţiunea celor mai dificili. Pardoseala tindei şi a interiorului bisericei este de lespezi de marmură albă.
Afară de biserică mai este un paraclis foarte frumos. 25      încolo nimic. Nimic dedt ziduri văruite.
Celulele deţinuţilor sunt luminate prin cîte o singură fereastră de temniţă, foarte apropiată de tavan. Uşile sunt de lemn masiv, şi în partea lor superioară au cîte
m
o mică fereslnjie spre a permite sentinelei să se uite înăuntru. Mobilierul este în general compus dintr-un pat de fer şi dintr-o mescioară. Altceva nimic. Pereţii arata pretutindeni o nuditate în toată puterea cuvîn-5 tu lui. In timpul zilei, arestaţii, cari nu sunt puşi la secret, au libertatea sâ se preumble prin curtea penitenciarului.
Prima noapte ce petreci în Văcăreşti nste fioroasă. Ideca că te afîi sub acelaşi acoperământ cu atîţi ucigaşi 10 ' şi răufăcători, îţi face o impresiune din cele mai rele. încuiatul zăvoarelor, strigătul: „C'ne e acolo?" al sentinelelor sunt asemenea de natură a-ţi mări neliniştirea.
Ceea ce-ţi produce însă efectul cel mai teribil este 15 că, la ora clnd zorile de seară încep să bata, auzi un cine urlînd în curtea penitenciarului, într-un mod îngrozitor.
A doua zi, la aceeaşi oră, cinele reîncepe urletele şi vaietele sale. Şi în toate zilele, observi aceeaşi ciudată 20 coincidenţă între bătaia zorilor de seară şi urletele acelui   cîne.
Împins de curiozitate, întrebi cauza acelui fenomen.
Iată atunci ce ţi se povesteşte.
Capitolul   I 25                                             NUM'A
In anul 1872, într-un mic orăşel de munte, pe care-l vom numi C..., din districtul Y..., se celebra, în biserica principală, căsătorirea unei tinere copile de vreo şasesprezece ani.  Mireasa era de o  frumuseţe  rară,
30 ochii ei albaştri aveau delicata nuanţă a viorelelor; talia ei era subţire şi flexibilă; părul ei era de un blond atît de auriu îneît nu se putea alege din riul de beteală care-i cădea graţios pe umerii rotunzi şi albi. Ea purta o rochie de atlaz alb, coperitădeo tunică de danteU
35 şi ridicată în partea stingă, unde era prinsă în rochii; printr-un gingaş buchet de miozoUs, această dulce floare, atît de delicată, care pare că şopteşte amanţilor: „nu mă uita!"
172
Toaleta miresei era simplă, dar elegantă şi lipsită de orice exageraţiune provincială.
Să vedem acum care este fericitul soţ? Dacă am judeca privind numai pe mireasă, negreşit că am presu-5      pune un june tot atît de simpatic, şi astfel, această pereche ar fi cea mai potrivită, şi nunta cea mai frumoasă.
Din nefericire nu este  astfeL
Acela care dă mîna miresei, nu este nici tînăr, nici
10 frumos. Capul său e pleşuv, ochii în fundul capului, obrajii rotunzi şi roşcovani, nasul căzut pe buze şi, în fine, proeminenţa burţei sale lasă cu mult înapoi picioarele, care sunt scurte şi cam sucite.
Numele  său  este  Gheorghe  Iencea,  fost băcan  şi
15 acum proprietar mare, alegător în colegiul I (!). După nume, îl vedeţi cit de colo că e grec şi nu vă înşelaţi. Secretul înavuţirei sale nu e greu de ghicit. A venit din ţara grecească sărac lipit, atît de sărac chiar, îneît na avea parale nici să-şi cumpere o doniţă
20 spre a putea să vînză braga, el era redus a vinde sîm-buri de dovleac prăjiţi, cari prin unele districte se afecţionează foarte mult de mahalagii, şi pentru ca să-şi înnobileze acest gust, ei au decorat sîmburii de dovleac cu pomposul titlu de mezelicuri!
25          Iencea al nostru striga toată ziua pe poduri acest
soi de marfa. Adunînd ceva parale, se făcu bragagiu; din bragagiu, plăcîntar: din plăcintar, simigiu; din simigiu, cîrciumar; din cîrciumar, băcan; din băcan, cămătar şi din cămătar ajunse proprietar mare, bez
30      alegător în colegiul 1.
Aceasta este întreaga carieră ce a parcurs nobilul mire, cu succesul obicinuit tuturor măslingiilor din ţara grecească, care cînd vin la noi n-au după ce bea apă, şi preste cîte un an îi vezi în trăsuri că te stropesc
35 cu noroi, ba cîteodată se întîmplă de-i vezi ajungînd chiar miniştri. Cît despre deputaţi, nu mai e nici vorbă! Camera e plină de ei; de aceea şi ţara merge de minune!
Întrebarea e acuma, cum de a consimţit frumoasa
40 copilă ce era alături, ca să devie soţia cnconului Iencea, zicem euconului, căci acum Iencea, vînzătorul
173
10
15
20
25
30
35
40
de mezelicuri, pe rînd bragagiu, plăcintar, cîrciuniar, avînd atare, e coconit do toată lumea.
Să mai zică demagogii roşi că n-avem aristocraţie!
Dec!... Apoi coconul Tencea nu stă de faţă şi alte o  mie de persoane simandicoase tot. ca d-lui.
E cestiunea însă de a aprofunda misterul însurătoarei lui lencea.
Părinţii d-şoarei Alexandrina, căci astfel se numeşte mireasa băcanului, d-nul şi d-na Seeretesou, erau  plini de imaginaţiune.
—  Trebuie să fii fericita, a zis boier Secrelescu, pitar dinainte de 1848, că te cere d-1 lencea, care arc 5.000 de galbeni venit pe an, eînd tu n-ai nici o zestre,
—  Ia-1, fata mâinii, a zis cucoana Smaranda, să te  vază maica în trăsură cu armăsari şi cu lavrele poleite, — lencea îşi făcuse şi livrele, — ca să crape de necaz leliţa Ruxandra, leliţa Angheliţa şi cucoana Porfira, a cărei fată a îrabătrînit nemăritată şi leliţa Săftica... şi...
 Şi toate leliţele din lume!
—  Nu-1 iau, a zis fata, pentru că iubesc pe Predilit Stroian, şi am jurat c-o să-1 iau pe el...
—  Ba o să iei pe lencea.
—  Ba n-o să-1 iau.
 —  O să-1 iei! a răcnit tatăl său, boier Secretescu, pitar înainte de 1848.
A trecut însă o lună, două, trei, şi Alexandrina rezista mereu.
Boier Secretescu imagină atunci să joace o comedie  care reuşi. Predilă Stroian era studinto în facultatea din Bucureşti. Alexandrina îl văzuse de eiteva ori in timpul vacanţiunilor şi-1 iubise.
El era frumos, de acea frumuseţe virilă care se găseşte numai la popoarele de gintă latină, şi avea un tip  adevărat românesc, căci era adevărat român, după cum îl arată şi numele. Era brun; două sprîncene negre şi arcate îi umbrea ochii carii erau plini de foc; părul său era lung, mlădios şi naturalmente buclat; nalt do statură, fruntea  largă, rnînile şi picioarele  mici.
 Caracterul său era dulce şi entuziast; inima sa nobilă.
Afară de timpul vacanţiunei, Predilâ Stroian era silit să petreacă tot timpul în Bucureşti din cauza studiului. El urma la Drept. Dar dacă Alexandrina îl iubea, în schimb Predilă o adora. 5 Acestea zise, să revenim la boierul Secretescu şi la stratagema ce imaginase, în înţelegere cu tutorele lui Predilă, căci părinţii îi muriseră demult.
într-o seară tutorele care era vechi amic cu Secretescu, se afla la dînsul, ca din întîmplare.    Doamna io      Secretescu şi cu Alexandrina erau fală.
—  Să aducă dulceaţă şi cafea! strigă boier Secre-tescu.bătînd din palme, după cum era obiceiul înaintea zaverei, pentru a chema pe robii ţigani sau chiar pe servitorii pămînteni.
t5         Un fecior intră.
—  Dulceaţă şi cafele zise domnul Secretescu din nou.
—  îndată, cucoane! Dar feciorul nu ieşi.
—  Ce stai aici, dobitocule, strigă pitarul dinainte 20      de 1848. Nu m-ai auzit?
—  Ba am auzit, cucoane, dar vream să vă spui că a venit un fecior de la d. Găgăuţescu — numele tutorelui — şi zice că a venit o depeşă de la Bucureşti.
—  Ce s-o fi întîmplat lui Predilă! strigă Gâgăuţescu, 25      — prefâcîndu-se speriat. De obicei nu-mi depeşeazâ
niciodată.
—  Va fi poate bolnav, zise boier Secretescu.
—  Lucru nu e de mirare, adăugă cucoana Smaranda, călind să-şi ţie rîsul, căci am auzit că în Bucureşti
30     umblă de la o seamă de vreme o grămadă de boli, şi leliţa Săftica mi-a spus că a auzit de la cocoana Porfira, că s-a ivit chiar holera. Alexandrina păli.
In timpul acesta feciorul ieşise şi, după ordinul lui 35      Găgăuţescu,  introduse pe  feciorul  acestuia în  casă.
—  lată ştafeta care a sosit de la Bucureşti, zise feciorul.
Gâgăuţeseu sări de pe scaun, luă din mina feciorului presupusa depeşă şi o deschise cu o mînâ tremurîndă. 40         Dar abia îşi aruncă ochii asupra ei şi căzu pe scaun
punîndu-şi batista la ochi.
175
12
—  Ce e? Ce e? strigară într-o voce boier Secretescu, cocoana Smaranda şi Alexandrina, mai palidă ca ceara.
—  Predilă a murit azi-noapte!  şopti Găgauţescu, ca şi cum ar fi fost înecat de suspine.
5         — Predilă a murit.! strigă Alexandrina, scoţînd un
ţipăt sHşietor şi căzu jos fără cunoştinţă.
Apa, oţelul de trandafiri inundară într-un moment pe nefericita copilă care, după un lung leşin, reveni tn fine la viaţă. 10         Comedia era jucată.
Predilă nu murise. Depeşa era făcută de un amic al lui Găgăyţescu, din Bucureşti, cu care acesta se înţelesese prin scrisori ca să-i dea o asemenea depeşă.
Boier Secretescu rămase deplin mulţumit de vechiul 15      său amic Găgauţescu şi peste vreo trei luni cununia Alexandrinei cu Iencea băcanul se celebră după cum am văzut la începutul acestei naraţiuni; căci Alexandrina, care fusese mult tirnp bolnavă şi care avea presimţirea că va muri în curînd, nemaiavînd ce iubi, nu 20     se mai opuse la voinţa părinţilor săi, nutrind chiar secreta speranţă că această căsătorie va accelera, prin noile suferinţe ce-i va aduce, moartea ei.
E  adevărat  că  o vedem  la   începutul  naratiunei atît de frumoasă cu beteala de mireasă pe cap, dar în 25     acelaşi timp e şi atît de palidă, îneît asistenţii nu-i dau un an de viaţă.
Suferinţa i-a mărit graţiile care o împodobesc în loc de a i le distruge.
Aceasta e ordinea naturei.
30 Florile mor, dar veştejindu-se îmbălsămesc aerul cu dulcile lor profume şi ornează cîmpiile cu dalbele lor frumuseţi.
Capitolul   II IX SEAHA NUXŢEI
35         Era în luna iunie. Aerul era dulce şi profumat;pase-
rile cîntan prin dafini si prin boschete. Nu departe de oraşul C..., diligenta care venea de la Bucureşti descindea o repede coastă, încărcată cu călători. Printre
17C
persoanele care ocupau fundul diligentei, se afla şi un june, a cărui nobilă figură bruna se distingea dintre celelalte. Acest june nu părea să aibă o etate mai înaintată de 21 sau 22 de ani.
5         — Mai avem mult pînă, a sosi la C...? întreba el
pe unul din vecinii săi.
— Vreo două ore încâ, aşa cred, răspunse interpelatul.
Şi  după acest  răspuns, junele,  care  părea  foarte impacientat  de a  sosi,  se  cufundă  într-o  profundă 10      reverie.
Numele său era Predilă Stroian.
Cursurile de Ia Facultatea de drept se terminaseră şi vacanţiunea începuse.
Predilă venea la C... să petreacă lingă idolul său, 15     Alexandrina, timpul vacanţiunei.
El era fericit şi în acel moment visa poate o fericire şi mai mare... Căsâtorirea lui cu Alexandrina îi părea asigurată:
„Încă un an de laboare, cugeta el, şi voi obţine
20     diploma de advocat;   atunci Alexandrina e  a mea.
Părinţii ei mi-o vor acorda desigur. E adevărat că
n-am nici o avere, dar voi avea o carieră şi viitorul
pentru mine. Şi apoi nici Alexandrina nu e  avuta".
Astfel cugeta junele Predilâ. Aspiraţiunile sale s-ar 25     fi realizat poate, dacă n-ar fi avut a face cu un om ca Secretescu...
între aceste, umbrele serei acoperiseră cîmpiele, dar diligenta era la poarta oraşului.
Peste un cuart de oră ea sosi în curtea poştei. 30         Aci, Predilâ fu întîtnpinat de un amic al eâu, cu care fusese conşcolar şi căruia îi telegrafiase sosirea sa.
După  ce  primele  momente   do   efuziune   amicală trecură de o parte şi de alta. Pred i lă observă cu mirare că amicul său este vestit de gală. Amicul său era în 3 5      frac.
— Dar asta ce mai e ? zise Predilă, rîzînd. Cu ştirea mea nu am ajuns nici ministru, nici prefect, nici măcar vreun biet procuroraş, pentru ca să mă primeşti în frac.
40         Aceasta poate să vie cu timpul, îi răspunse pe acelaşi ton  amicul său; deocamdată   aceste   vestminte
I7T
12*
de gală nu te privesc; cestiunea este că la nouă ore trebuie să mă duc la un bal, la o nuntă unde sunt invitat.
--- O nuntă!
S         — A! Bine zici, că n-ai cum să ştii!... ş-apoi cum
era să afli? în Bucureşti ai cu totul alte ocupaţiuni pentru a te îngriji să ţii seama nunţilor cari să fac prin oraşul nostru.,.
—  Dar ce nuntă? întrerupse Predilă. 10*        — A lui lencea băcanul.
—  Negreşit că a luat vreo văduvă avută, dar bă-trînă şi urîtă tot ca şi dînsul?
—  Te înşeli. Mireasa lui lencea se distinge prin contrariul de ceea ce zici; ea e săracă...
15         — Ce fel? lencea cămătarul, să ia de soţie o săracă!...
—  întocmai. Tencea cămătarul a găsit de cuviinţă că a luat destulă camătă asupra banilor şi s-a  decis pentru cîtva să se ocupe şi de sexul frumos.
—  Atunci mireasa lui lencea e frumoasă şi tînără? 20          -- Şi una şi alta.
—  Dar numele ei?
—  Alexandrina Secretescu.
La aceste cuvinte, Predilâ îngălbeni şi începu să şovăiască. El se rezemă de perete ca un om beat. 25         — Ce ai? strigă amicul său, luîndu-i mîna cu viva-
citate. Eşti mai galben ca un mort!
—  Nu   e  nimici   articula  Predilă,   cu   slăbiciune, cătînd să se conţină; nu e nimic! repetă el,... o ameţeală..., osteneala  drumului...
30         Şi, readunîndu-şi forţele, se depărta ca un om în demenţă.
Să lăsăm acuma pentru moment pe nefericitul june, şi să ne transportăm în casa d-lui Secretescu.
Curtea era plină de trăsuri, ferestrele vărsau torente 3 5      de lumină şi muzica cînta arii de veselie în antreul casei.
In salon, balul începuse a se anima, deja.
Invitaţii soseau cu grămada. Fără a ne opri să per-
dem un timp preţios, descriind luxul fastuos, dar lipsit
40      de bun-gust al   doamnelor din ace] oraş, părerea mea
este să trecem îndată la mireasă, frumoasa Alexandrina.
178
Retrasă într-un unghi al salonului, ea şedea, palid* şi tristă, pe o canapea. Albaştrii săi ochi înotau în lacrămi. Iluziunile ce perduse, speranţele ce se stinseseră în virginalul său sîn, o turmentau în acel moţi     ment mai mult ca totdeauna.
„Această  sărbătoare,  cugeta  ea,  o  destinasem   în gîndul meu lui Predilă şi dînsul nu mai  e! Beteala nupţială care îmi   încinge   fruntea,   acum   vreo 4-5 luni  încă, mă vedeam,  în reveriile  mele, punînd-i> 10     pentru Predilă! Şi astăzi el nu  mai  e!...  Pentru un altul am pus   beteala nupţială! Pentru un altul!..,"
Şi o imensă disperare se întipărea în figura copilei; sprîncenile ei se contractau de durere; inima ei zvienea 15 şi ochii i se umpleau de Jacrămi ce putea abia să oprească. Danţulse învîrtea fantastic prin salon, şi muzica... cînta.. cinta... cînta, ca şi cum ar fi vrut să insulte la durerea Alexandrinei.
Mirele, lencea băcanul, umbla din grupă în grupă, 20      adresînd la fiecare cîte un cnvînt, înfrâcat, îngulerat şi ţinîndu-şi gîtul ţeapăn ca un adevărat mojic speriat. Din timp în timp el se apropia de Alexandrina, adre-sîndu-i complimente pe care să sforţa să le facă dulci şi alese, dar cari, în realitate, nu erau decît nişte bana-25      lităţi vulgare şi ordinare ca omul ce le adresa. Orele 10 sunară.
Balul era în tot paroxismul său. lencea se apropic din nou de Alexandrina, îi prezintă braţul său şi trecu cu dînsa în camera atenantă, transformată în bufet. 30         — Eşti frumoasă, d-şoară, şi dac-ai şti cit te iu-
besc!...
Alexandrina înfiorată începu să tremure. Tencea îşi explică de îndată această emoţiune  în favoarea sa şi atrăgînd-o către o canapea, ce se afla 35      lîngă o fereastră care da asupra gradinei, o forţă să şeazâ şi continuă de a-i adresa cuvinte cari de cari mai nesăbuite.
Fereastra era deschisă. Un arbore, care era în dreptul acelei ferestre, scoase deodată un freamăt lung. ea 40      şi cum ar fi suflat vintul cu putere.
179
10
15
2 5
Dar afara atmosfera era liniştită, şi nici cel mai mic zefir nu adia. Iencea vorbea mereu şi Alexandrina continua de a ţine tăcerea. Grecul însă atribui această tăcere naturală timirlităţei unfii tinere copile, şi luînd  curagiu, voi să-i  înconjure talia cu braţul...
Alexandrina dete un ţipăt, dar acelaşi freamăt care se mai auzise încă se produse din nou, şi aproape în acelaşi moment, un om sări de pe fereastră in casă şi cu un revolver ce ţinea în mină făcu repede foc asupra lui Iencea.
Iencea  căzu.
— Predilâ! strigă Alexandrina şi căzu jos făiu cunoştinţă.
Capitolul   UI FERICIREA
La sunetul ce produse detunarea revolverului, lumea din salonul vecin alergă spăimîntatâ.
Tabelul ce o aştepta aci era înfiorător: Iencea zăcea pe seînduri în mijlocul camerei şi cu cămaşa sîngerată ; Alexandrina leşinată pe o canapea, şi Predilă lingă dînsa, palid, cu sprîncenile crunte, aştepta evenimentele cu  sînge rece.
învălmăşeala fu mare. Cîteva doamne leşinară. D-nul şi d-na Secretescu, crezînd că Alexandrina e moarta, scoteau ţipete îngrozitoare.
într-un moment, salonul balului, atît de animat, atît de vesel, cu puţin înainte, se deşertă şi reintră în tăcere.
Vestea despre cele întâmplate se râspîndi cu rapiditatea fulgerului şi mai mulţi medici dimpreună cu  poliţia sosiră  îndată.
Dar Iencea era mort.
Aîexandrina, după cîteva ore, îşi reluă simţirile, iar Predilă, nefericitul june, fu  arestat,
în ce mod însă se explică brusca apariţiune a îui Predilă...
Să retrogradăm puţin:
Lectorii îşi aduc aminte, fără îndoială, poziţiunetr în care îl abandonarăm.
Predilâ, dacă nu ne înşelăm, părăsise pe acel  amic
care  ieşise să-1  întîmpine  în curtea poştei  şi care-i
5      dedese  fatala noutate,  într-o  stare de surescitaţiune
morală nedeseriptibilă. El luase cu paşi repezi drumul
locuinţei Alexandrinei, intrase pe ascuns în grădiniţa
asupra cărei  da  fereastra camerei  în  care  văzurăm
petreeîndu-se drama ce am expus, şi se urcase în arbo-
10     rele care se ai'la lingă acea fereastră.
Motorul care îl împinsese de a-şi alege tocmai acea fereastră, este că el o văzuse deschisă şi că, totdeodată, observînd arborele din dreptul ei, cugetase, cu drept cuvint, că acela era punctul cel mai favorabil pentru 15 a putea observa cele ce se petrec înăuntru. Intenţi-unea lui era de a vedea încă o dată pe Aîexandrina. fără ca să fie însă văzut de dînsa, şi de a se sinucide în urmă.
Fatalitatea voise însă ca Iencea să-şi conducă mirea-20      sa în acea cameră şi să se aşeze cu dînsa pe canapeaua de la fereastra în cestiune, spre a-i vorbi de amor.
La această vedere, Predilă tremură. De mai multe ori pvisese mîna pe revolverul ce avea la sine din călătorie; de mai multe ori pusese mîna pe acel revol-25 ver spre a ucide pe grec, însă se conţinuse... Dacă Ien-cea nu şi-ar fi permis să înconjoare cu braţul său profanator talia frumoasei copile, poate ca lucrurile-s-ar fi schimbat şi ar fi luat cu totul alta t'aţâ...
Dar Iencea, fără să ştie, îşi răpi şi această ultimă 30     şansă de salvare...
La acea vedere, Predilâ îşi pierdu raţiunea şi sări în cameră de pre arborele asupra cărui se afla... De aci înainte cunoaştem cele ce s-au întîmplat. Să revenim la Alexandrina.
35         Cînd  ea reluă cunoştinţă şi deschise ochii, văzu, în jurul său, pe părintele şi pe mama  sa.
— O! ce vis urît am îâcut zise ea cu o voce stinsă. Apoi,  după  o   lunga   pauză,   ideile  lămurindu-i-se-sîrigă:
180
181
—  Dar nu! Acesta n» a fost vis! Am văzut pe Predilă, cum vă văz!... Predilă!... Revolverul!... lencea!...
Şi articulînd aceste cuvinte căzu iar in slăbiciune. A doua 7.1 fiind  mai bine, părinţii    săi fură  siliţi 5      sâ-i descopere tot.
Ei îi confesară hidoasa comedie ce jucaseră în privinţa morţei  Iui Predilă,  spre a o decide să accepte de soţ pe lencea şi justă puniţiune: fură siliţi sase umilească dinaintea propriului   lor  copil!... 10         Cînd Alexandrina afla că Predilâ trăieşte, uită toate. suferinţele ce îndurase; îşi îmbrăţişa părinţii si, înar-mîndu-se cu o energie rară sexului slab, în loc de a se dezola, se dete speranţei avînd ferma convicţiune că o aşteaptă un viitor fericit şi că Predilă nu va fi cor\-15      damnat.
Peste cîteva zile obţinu permisiunea de a-i vedea.
—  Predilă!   exclamă ea,   la prima  întrevedere,  şi căzu pe sinul junelui.
—  Te iubesc î murmură el, ştergîndu-şi ochii care •20      i se umpleau de lacrărni.
în tot cursul prevenţiunei nu tu zi, de Ia obţinerea perrnisiunei de a-1 vedea, fără ca Alexandrina să nu vie să-1 viziteze.., Ei erau fericiţi!
Dar   veţi   zice: 25         — Aceasta   era   o    fericire?
—  Da,  voi   răspunde   eu.  Erau   fericiţi   pentru că sperau şi puteau să-şi destăinuiască tînărul lor amor!
A spera este o fericire atît de dulce, după mine, îneît aş   fi foarte mulţumit dacă-mi va fi dat să sper "30      pînâ la finele vieţei   mele.
Dar Predilă şi Alexandrina nu  sperau numai.  Ei să şi iubeau! In consecinţă fericirea lor era îndoită.
Amorul  şi Speranţa nu  constituiesc  oare  fericirea cea mai deplină ce poate să  existe?... 35          — Aşa este!  îmi veţi   răspunde,    dar  Amorul   şi
Speranţa nu formează decît o fericire relativă.
Aveţi dreptate!.,. Dar  spuneţi-mi, vă rog, dacă sa poate cumva să existe in lume fericirea absolută?
Predilă şi Alexandrina erau dar,,, fericiţi!
382
Capitolul   IV JUSTIŢIA
Ziua deznodatei acestei situaţi uni se apropia. Sesiunea juriului începuse. Opiniunea publică ar fi 5 fost desigur în favoarea lui Predilă, dacă aprigii monopolizatori ai discursurilor funebre din acel oraş nu ar fi alergat cu grămada să toarne fiecare cîte o ieremiadă pe mormmtul lui lencea.
Să-i fi auzit, ai fi crezut că lencea fusese un sfînt,
10 un om laborios şi plin de virtute, care-şi cîstigase-averea în modul cel mai onorabil, cel mai conştiincios, care făcea onoare oraşului şi celelalte.
întrebaţi   însă   văduvele   şi   orfanii   spoliaţi   prin carnetele   sale!...
15 Lumea ştia, fără îndoială, ce preţ să pună pe acele elogiuri, dar lumea uită lesne relele ce i le-a făcut un om cînd acel om nu rnai este.
în fine, în ziua de 20 septembrie, avu loc compara-ţiunea lui Predilă dinaintea juriului.
20         Sala era plină de asistenţi; prevenitul se apără sin-
gur şi  cu un talent rar. Prezintă Alexandrinei îi însutea forţele.
El se declară culpabil; regretă faptul comis; explică cum că intenţiimea sa nu era de a ucide pe lencea, ci
25 de a se sinucide, după ce va fi văzut pe Alexandrina; înlătură premeditaţiunea, de care îl inculpa procurorul? cxplicînd prezenţa revolverului la sine prin circumstanţa că se afla asupră-idin călătoria ce făcuse venind din Bucureşti; arătă ca in acele momente nu s-a mai
30 gîndil de a trece p-acasă şi ca prima lui mişcare a fostei e a alerga ca un nebun, la locuinţa d-lui Secreteseu. îndată ce amicul său îi dedese, în curtea poştei, vestea fatală despre câsătorirea Alexandrinei cu lencea, şi, în fine, vorbi asupra acestei teme mai mult de trei
35      ore continuu. Asistenţii erau uimiţi, juraţii emoţionaţi
şi, după toate aparinţcle, Predilă avea să fie achitat.,.
Din nefericire, aceşti oameni să lăsară a fi induşi
în eroare de sofisticile concluzivmi ale ministerului
public.
18*
io
.3 0
3 5
Asupra întrebărei dacă Predilă este culpabil de omucidere cu premeditaţiune, ei se pronunţaseră în mod afirmativ şi Curtea condamnă pe nefericitul june la douăzeci de ani de muncă silnică!
Indignaţiunea în auditoriu fu imensă.
Alexandrina, palidă dar forte, se apropie de Pre-diîă, Curagiul îi şopti ea. Nimic nu e încă perdut! într-adevăr, săcurea justiţiei se mai afla încă reţinută de un fir de aţă.
Tăiat şi acest fir, ea trebuia să recadâ asupra condamnatului şi să-î lovească cu toata crudelitatea conţinuta în acea sentinţă. Acest ultim fir, care reţinea săcura justiţiei era: recursul în casaţiune!
Se va stinge oare şi această ultimă rază de speranţă, sau va deveni un focar?...
Cine poate şti!...
Capitolul   V IN VĂCĂREŞTI
Peste cîtva timp de la condamnarea junelui Predilâ, recursul ce  făcuse  în casaţiune  fu  în  fine judecat.
Alexandrina se afla în acea zi oarecum abătută, neşl.iind  ce rezultat  va  avea  acest recurs.
Tristă şi uimită, ea sta retrasă în camera sa şi, la fiecare dată ce se deschidea tisa, tresărea, căci hiase înţelegere cu advocatul lui Predilă ca să-i telegrafieze imediat modul în care s-a rezolvat cestiunea...
Deodată d-na Secrctescu intră veselă în camera fiicei sale  liiund o telegramă  în mîna,
— S-a casaU S-a casat! strigă d-na Secretescu, căci acuma consimţea la căsătoria Alexandrinei cu Predilă.
Alexandrina, la cuvintele mamei sale, păli de bucurie  şi,   lăsîndu-se  să  cadă  în  genuchi:
■ Dumnezeul meu, îţi mulţumesc! şopti dînsa plină  de  o  sacră  emoţiimc.
Apoi rădicindu-se, luă din mîna maicei sale telegrama şi o citi. Telegrama anunţa casarea sentinţei şi trămiterea procesului dinaintea Curţei de juriu din Bucureşti.
10
20
30
35
Alexandrina comunică îndată iubitului său prevenit fericita noutate. După o săptămînă de la casarea sentinţei, Predilă fu transferat în arestul preventiv din capitală, adică în Văcăreşti,
Alexandrina venea eu marna sa să-şi vadă fidanţatul aproape în toate zilele, căci ea, de la transferarea lui în Văcăreşti, venise să se stabilească în capitală.
într-o zi, un mic cîne favorit al ei se luă după trăsura stăpînei sale, care se ducea să facă lui Predilă vizita obicinuită, şi nu voi în nici un chip să se reîntoarcă acasă.
Alexandrina opri trăsura şi-1 luă cu dnisa.
Dar cînd fu ca să plece de la Văcăreşti înapoi, oînele începu să chelălăie învîrtindu-se în jurul lui Predilâ, ca rum ar fi voit să rămînă cu dînsul şi ca cum i-ar fi implorat protecţia.
Această manoperă a cînelui fu înţeleasă de Alexandrina  şi  ea  zise  junelui  său  fidanţat:
—  îmi pare  ca micul meu  cîne Aurel — numele-cînelui — voieşte să râmînă cu tine,  Predilă!
—  Atît mai  bine,  răspunse  acesta;  eu voi  îngriji de dînsul şi-mi voi crea astfel o distracţiune.
—  Conservă-1    atunci!    zise   Alexandrina,   şi   s& depărta. Micul Aurel arătă îndată o mare iubire Iui Predilă, şi în curind acesta îl luă în atîta afecţiune ineît nu se putea despărţi un moment de dînsul.
Capitolul   VI ACHITAREA
Cu o zi înainte de ziua Infăţişărei, Alexandrina veni către seară ca să vadă pe Predilă. Ea îl află trist şi abătut,
—  Ce ai, amicul meu? zise Alexandrina cu închie-^tudine.
—  Mu prea sunt bine, îmi simt capul cam greu; dar nu e nimic...
—  Vei   fi  răcît  poate?...
—  Se vede...   o  uşoară răceală,  răspunse  Predilă sîorţîndu-se a surîde spre a o linişti.
184
1BS
■15
io
Alexandrina petrecu două ore în acea zi cu logodnicul ci, vorbindu-i neîncetat de speranţele sale, de viitorul lor, încoragindu-1 şi îndemnînd'u-1 sa aibă încredere   în  justiţia   societăţei.
Cînd se pregăti să plece:
—  Adio! îi zise el, depnnînd un sărut pe frunteaei.
—  La   revedere!   şopti  Alexandrina.
După plecarea fidanţatei sale, Predilă, care se conţinuse în prezintă ci, fu silit să reintre în celula sa..,
Gărzii veniră pe la şapte seara, după obicei, să tragă zăvoarele Ia uşă şi să încerce lacătele. Ei nu remarcară nimic de neobicinuit, A doua 2i, la zece ore şi jumătate dimineaţa, Predilă fu pornit în căruţa celulară, ce serveşte Ia transportul arestaţilor, spre localul Curţei de Apel din Bucureşti, unde se ţin şedinţele Curţei cu juraţi, Indispoziţiunea lui crescuse. El se plîngea de o durere de cap extraordinară şi ochii îi erau  injectaţi de sînge şi aruncau priviri rătăcite.
Cu toate acestea el avu forţa să se conţie şi spiritul destul de lucid ca să râspunză cu cea mai mare claritate la întrebările preşedintelui Curţei şi ale juraţilor. Astă dată însă renunţă de a se apăra singur şi acceptă asistenţa mai multor membri din baroul capitalei, pe cari poziţiunea lui avusese darul să-i intereseze şi cari veniseră să se înscrie pentru a-1 apăra din oficiu.
Juraţii, emoţionaţi de poziţiunea acelui nenorocit tînăr, după elocentele pledoarii ale avocaţilor lui, aduseră un verdict negativ asupra tuturor întrebărilor. Predilă  era achitat.
Alexandrina leşină de bucurie cînd auzi pe preşedintele Curţei pronunţînd fraza sacramentală: „în consecinţă, declarăm pe Stroian Predilă achitat de pîra ce i se aduce şi ordonăm să fie pus în libertate, dacă nu va fi deţinut, pentru alte cauze.:i Cei ce observară pe Predilă în acel moment, remarcară că faţa îi devenise foarte palidă şi ochii i se roşiseră şi mai mult.
Cu toate acestea, un ultim voiagiu era necesar la Văcăreşti. înainte de a îi lăsat liber, Predilă trebuia să mai meargă o dată în grefa penitenciarului pentru a fi şters din registrul de încarcerare. El luă dar loc,
.186
pentru ultima oară, în căruţa celulară care îl adusese în   capitală.
Cînd sosi în curtea penitenciarului, sentinela, care nu văzuse pe Predilă ieşind din căruţă cînd îi deschise 5     uşa, intră înăuntru. Dar părul i se zbîrli pe cap de oroare,
Predilâ, eu figura de astă dată vînâlă,  cu  ochii sîngeroşi, cu sprîncenile contractate, zăcea po banca sa fără mişcare. 10         El era mort.
Tot  personalul  penitenciarului  fu   la  moment   în picioare, şi medicul sosi...
El declară că Predilâ a fost lovit subit de o conges-tiune    cerebrală   fulgerătoare. 15         Corpul lui Predilă fu transportat la spital.
La 8 ore seara sosi şi Alexandrina cu tatăl şi   cu mama sa. Ea  venea să-şi ia fidanţatul.
Faţa ei rîdea de bucurie.
—  Predilă   e   achitat!   strigă  ea,   întîlnind   pe   un 20      funcţionar   al   temniţei.
—  Domnişoară — zise acestaluîndu-imînaşiîndrcp-tîndu-se cu dînsa către spital — domnişoară, Predilă se  află  aci.
—  în spital, exclamă Alexandrina cu vocea înecată 25      de lacrâmi. Va să zică indispunerea de ieri a fost mai
gravă  de  cum  credeam?
—  Foarte   gravă,   răspunse   funcţionarul,     care-şi întoarse capul spre a ascunde lacrimile ce-i tremurau în ochi.
30         Alexandrina intră repede  în spital.
La vederea corpului fidanţatului ci, rece, neanimat
şi înconjurat de funebre făclii, ea dete un ţipăt, şi
cu ochii rătăciţi, cu figura contractată, izbucni după
aceea  într-un  rîs  strident,  teribil! 35         — Alexandrine!   copila mea!   strigară  într-o  voce
d-nul şi d-na Secretescu, care o urmaseră înăuntru
—  Cuml o să mergem la biserică?... striga Alexan-, drina rădieîndu-şi ochii asupra părinţilor, cari deveniseră livizi şi perduseră orice expresiune. Afara plouă
40      de varsă, adaogă ea, şi arhiereul trebuie să ne aştepte
137
10
15
ca să ne cunune!... Cum o să mergem la biserică? Ei'a  nebună.
Părinţii ei o depărtară îndată de la acea scenă dureroasă.  Starea  ei  însă  fu  neremediabilă!
„Cum o să mergem la biserică?" repeta ea adesea, cu acel accent trist şi monoton comun alienaţilor. „Afară plouă de varsă, şi arhiereul trebuie să ne aştepte ca să ne cunune!"'
Ce teribile puniţiune pentru părinţii ei!
Micul cîne, Aurel, după mormîntarea lui Predila, nu voi in nici un mod să se depărteze de Văcăreşti.
în fiecare seară Ia orele /, cind încep să bată zorile — în acole momente a murii. Predilâ — vine sub  fereastra ceJulei ce nefericitul june a locuit atîta vrome şi scoate un urlet dureros şi lugubru care înfiorează   pe   oricine-]   aude.
CIRJALIUL (Nuvelă originală)
Capitolul   J
„Nu sunt tîihari tîlharîi,  ci lîihari 5                                            cei carii ne fac să devenim tîlha::".
De cînd s-au întîmplat cele ce-mi propun a nara în cursul acestei scrieri, sunt aproape şasezeci de ani.
In acele timpuri, satele nu erau nepopulate ca astăzi,
căci, orice s-ar zice, proprietarii erau pe atunci mult
10     mai omenosi declt cei de acum. Mare parte dintr-lnşii
locuiau la ţară şi ajulau pe săteni să poarte grelele
poveri  ce   le  impunea stăpînirea.  De  aceea  oraşele
erau aproape deşerte, şi lipsa era mult mai simţită
Ia oraşe deeît la sate, care, erau cu toate aceste, atît
15      de  populate.
într-unui din aceste sate din districtul Iaşi, trăia
boierul  de  neam Costachc  Mironescu  dimpreună  cu
soţia şi cu frumoasa Smărăridiţa, o  tînără copilă de
vreo patrusprezece ani, fruct al acestei fericite căsă-
20      torii.
Costache Mironescu iubea fără îndoială pe Smărăn-diţa, dar el ar fi iubit-o şi mai mult dacă ar fi fost băiat.
într-adevăr, cea mai mare dorinţă a sa fusese ca să
25      aibă un fecior.  Din nenorocire  însă, destinul merge
totdauna în opoziţiune cu dorinţele noastre, astfel că,
se întîmplă foarte aciesca tocmai contrariul de ceea
ce  am dori să se întîmple.
189
Doreşti ca în cutare zi să fie vreme frumoasă?... Cerul se înnorează; vrei sâ te înveseleşti, să rîzi, să petreci?... O droaie de împrejurări supărătoare îşi dau mîna ca să-ţi strice dispoziţiunea. Doreşti să 5 le însori cu toi dinadinsul?... Rămîi flăcău. în fine, eşti însurat şi vrei să ai un băiat?... Cucoana îţi dă o   demoazelă!...
Astfel  se  întîmplase  şi bietului boier Mironescu.
Cu toate aceste, Mironescu mi dispera încă, deşi 10 era destul de înaintat în etate. După cît am înţeles şi eu de la bâtrîni, era în al şasezecelea an, fiindcă se însurase cu părul aproape alb. O escepţiune, deoarece, pe atuncea, bărbaţii se însurau la etatea de douăzeci de ani şi eh iar de optsprezece, fără ca pentru aceasta, 15 lucrurile să meargă mai rău ea astăzi. Chiar din contra: lumea era mult mai fericită şi traiul mult mai sănătos şi mai lung.
Mironescu însă, se însurase batrîn, dar el, ca toţi bătrînii din timpii aceia, era mult mai tînăr decît 20      mulţi tineri din epoea noastră.
De aceea şi Mironescu nu dispera de a avea un moştenitor al numelui său, şi, fie că cerul făcu o eseep-ţiune în favoarea sa ca pentru hătrîmil Zaharia din istoria sacră, fie Intîmplare, dorinţa sa sâ realiză 25 tocmai în anii aceia dud, bărbaţii de azi să gîndesc mai mult ia niormînt dccît la procreare.
Noul Ioan botezătorul fu botezat dar întru llristos şi primi, ca şi acest apostol al lui isus, numele de Ioan.
Se vede treaba că, dîndu-i acest nume, ÎUironescu
30      se gîndise la Zaharia pentru care, cerul făcuse o escep-
ţiune de acelaşi fel, considerînd  negreşit sînţenia lui.
înainte de a trece mai departe suntem siliţi, în interesul acestei naraţiuni, sa spunem întîmplarea ce avu loc în noaptea naşterei fiului lui Mironescu. 35         Mironescu de cu seară ordonase să i se pună caii la
trăsură pentru a aduce de la laşi, care era în foarte mare apropiere de proprietatea sa, pe un doctor şi pe  o  moaşă.
Cînd se uită însă în pungă, văzu eu decepţiune că 40 n-are bani de ajuns ca să întîmpinc cheltuielile naşterei.
(fcjştudUAfş&fc^
Caii  nci/ri,  m.s.  ;î.-10H,  L  31
190
c
Cu ce era sa plătească, bietul om, doctorul, moaşa şi doctoriile, din trei nenorociţi galbeni ce avea?
între acestea caii şedeau înhămaţi la trăsură şi să înnopta din ce în ce mai mult, fără ca Mironescu să 5      ti  luat  încă vreo  deciziune.
Pe cînd bâtrinul cugeta la greaua sa poziţiune. uşa de la odaia în care se afla dimpreună cu fiica sa Smărăndiţa să deschise cu bruscheţe şi un om intră.
Kl era înalt, chipeş şi voinic; putea să aibă două-
10      zeci şi cinci de ani; purta un pieptar roş lucrat cu
flori de mătase şi de fir; cioareci albi şi strimţi în
picioare, cusuţi cu găitan albastru;  în cap  căciulă
de piele de oaie neagră, din care un păr negru şi stufos
scăpa pe umerii săi, peste cari era azvîrlită o şub&
15      aibastră ce-i încadra de minune pieptarul său col roş
şi întregul său bust. Mijlocul său era încins strîns cu
un lat brîu roşu, în îndoiturile cărui mai multe cuţite
cu mînere scump lucrate şi mai multe pistoale erau
înfipte. în partea stingă atîrna un iatagan; în picioare
20      purta cizme pînă la genunchi.
Astfel era aspectul noului-sosit. La vederea lui, Smărăndiţa făcu o mişcare de surprindere şi de admi-i-aţjune,  iar Mironescu mirat:
— Ce vrei, băiete, şi cine eşti? întrebă el cu supărare. 25         — Ce vreau?... Vreau bani! Cine sunt?... Sunt Cîr-
jaliul.   Cîrjaliul!
Acest nume este încă foarte bine cunoscut mai eu seamă peste Milcov. Cei ce au trăit în timpii lui să înfioară chiar  acuma pronunţîndu-1.
30 Cîrjaliul era un vestit haiduc, venit la noi din Turcia. Unii susţineau că este albanez, alţii bulgar sau sîrb, şi, în fine, alţii afirmau ca ar fi român trăit de copil în ţara turcească şi că numele lui de Cîrjali, care înseamnă în turceşte viteaz, i s-ar fi dat pentru 35 curagiul ce arătase de mic copil, pe cind alţii pretindeau că această poreclă i-ar fi venind de la cîrja ce luase unui episcop.
Oricum ar fi, omul care se introdusese la Mironescu în casă într-un mod atît de neaşteptat şi de cutezător 40      era Cîrjaliul, vestitul Cîrjaliul 1
191
13 — Opere voi. VI — Macedonskl
La auzul acestui nume, Mironescu începu să tremure iar Smărăndiţa se stăpînea cît putea ca să nu-şi piardă cunoştinţa.
—  M-ai auzit! repetă Cîrjaliul cu un ton dur şl 5     ameninţător. îmi pare că voi aceştia despoiaţi îndestul
norodul ca să aveţi bani. Mironescu căzu în genuchi,
—  Nu striga aşa tare, zise el cu o voce rugătoare. Nevasta mea este în odaia de alături în muncile nas-terei. Cît despre bani, n-am decît aceşti trei galbeni.
10     adăugă el, scoţînd punga din buzunar şi arâtîndu-i-o, ia-i şi Dumnezeu să te ajute. Faţa lui Cîrjaliul să îndulci ca printr-un farmec.
—  N-ai decît trei galbeni, zise el cu blîndeţe, dar cum o să întîmpini cu această sumă cheltuielile ce o
15     să fii silit să faci?
—  Tocmai la aceasta mă gîndcam şi eu, reluă Mironescu   cu   disperare.
—  Linişteşte-te,    zise   Cîrjaliul,    întinzînd    mîna bătrînului şi ridieîndu-1 de jos, linişteşte-te şi nu-ţi
20     mai fie teama de nimic. Eu am venit să-ţi cer hani, dar fiindcă n-ai şi te găseşti într-o asemenea împrejurare, Cîrjaliul va fi acela care îţi va da cît îţi trebuie. Mironescu   şi   Smărăndiţa   rămaseră   înmărmuriţi.
—  Ţine, zise el scoţînd o pungă din peptaruî său; 25     am o sută de galbeni, jumătate sunt ai tăi!
Şi cu o mişcare repede vărsă în mîna tremurătoare a Mironescului cam Ia jumătate din strălucitoarele bucăţi de aur ce conţinea punga. Ochii bătrînului şi ai copilei  se umplură de   lacrimi,
30          — Cucoane, zise în acest moment o servitoare des-
chizînd uşa odăii în care se afla soţia Mironescului, cucoane,  să-ţi  trăiască  feciorul.
—  Ce!... Să fie cu putinţă! strigă cu veselie Mironescu, uitînd şi scena ce se petrecuse şi pe Cîrjaliu.
35          — Poftim înăuntru dacă nu mă crezi, A se  repezi
în odaie cu  iuţeala fulgerului fu pentru Mironescu
durata unei secunde. Smărândiţa rămase singură în faţa frumosului haiduc,
aplecă ochii cu timiditate in jos şi se făcu roşie ca 40      para focului, simţind scânteietoarele priviri ale Cirja-
liului aţintate asupra ei.
192
—  Nu cumva că te-arn speriat! zise Cirjaliul uimit de frumuseţea ei. Copila voi să îngîne un răspuns dar emoţiunea îi tăie vorba. Această emoţiune era departe de a îi din cauza spaimei; ea era produsul unui sim-
5      ţimint tainic care nu o agitase încă pînă atunci, în prezenţa unui  alt bărbat.
Cîrjaliu] se apropie de dînsa şi şezu pe o laviţă. Seoţînd apoi din degetul său un ineî de aur împodobit cu o piatră de rubin, luă mîna copilei înainte 10      de a avea timp s-o tragă înapoi şi-I petrecu în deget.
—  Păstrează-1 frumoasa mea copilă, ca aducere-a-minte de la mine, zise ci cu o voce ale cărei inflexiuni erau  armonioase ca  sunetele unei  harpe.
Privindu-1 îţi vei aduce poate aminte cîteodată de 15     Cîrjaliul.
în acest moment uşa se deschise şi Mironescu intra cu faţa strălucitoare de bucurie, ţinînd în braţele sale pe noul-născut.
—  Daca e aşa, mă poftesc la cină, zise vesel CirjaliuL 20          — Bravo!  strigă Mironescu cărui  ii trecuse toată
spaima. Vom sărbători împreună naşterea fiuiui meu. Fără să ştie pentru ce, Smărăndiţa simţi o mulţumire adîncă în sufletul său despre rămînerea Cîrjaliului.
Peste o oră, Mironescu, Smărăndiţa şi Cîrjaliul 25 serbau, dinaintea unei mese încărcate de bucate, naşterea pruncului ce avea să se numească Ioan.
Cina se termina prin închinarea Cîrjaliului în sănătatea lui Mironescu, părinte la şasezeci de ani!
în acea noapte Cîrjaliul rămase în gazdă acolo.
30
Capitolul   II
Trecuseră şase luni de la noaptea în care vestitul haiduc   se   introdusese   în   casa  Mironescuhu.
Seara se întindea peste eîmpuri şi in depărtare se auzeau duîcele sunete ale fluierilor ciobanilor, cari, aşezaţi împrejurul cîte unui foc, cîntau doine melancolice pe cînd turmele strînse împrejurul lor aromeau liniştite la auzul acestor cunoscute sunete. Luna sâ înălţa strălucitoare pe azurul cerului, risipind în mici
193
13*
bucăţele dantela norilor alburii ce întîlnea în cale. Cîmpia era luminată ca ziua, in apropiere se afla casa Mironescuhii care părea a fi cufundata în cea mai deplină linişte şi aceasta era natural, deoarece, 5     îa ţară, proprietarii şi ţăranii se culcă mai devreme.
Smărăndiţa locuia o mică odăiţa dosnică. Pe cind însă, toţi dormeau, ea singură părea ca veghează, căci ferestrele odăii sale erau  luminate.
Dar, lucru straniu, acele ferestre erau întredeschise 10     şi un murmur confuz de voci ieşea dinlăuntrul odăii.
—  Vino,   zicea  o  voce  bărbătească,  vino,   iubita inimei mele şi îţi jur că-mi vei fi soţie. Părinţii tăi, carii n-ar vrea să ne unească astăzi cu nici un preţ, ne vor ierta după ce vom fi uniţi.
15          — Ce zici? răspundea o voce tînără dar spăimîntată.
Să părăsesc pe mama, pe tata?... Să le pricinuiesc la bătrîneţe o durere atît de mare! O! aceasta îmi este cu neputinţă şi n-o voi face niciodată. Chiar aceea ce am făcut, primindu-te  în vremea aceasta  în odaia
20 mea, mi să pare un lucru foarte vinovat. Dar am făcut-o pentru că te iubesc şi pentru că-mi scriaî că mă iubeşti...
—  Mă iubeşti! reluă vocea bărbătească cu un ton nedescris. Mă iubeşti, şi te împotriveşti a mă face
25 fericit şi nu vrei să răscumperi sufletul omului care zici că-1 iubeşti şi care e pierdut prin faptele sale, prin fărdelegile sale. Mă iubeşti şi te tragi înapoi spăimîn-tată cînd voi ca să-ţi iau mîna! Nu, tu nu mă iubeşti şi eu nu fac să nască în inima ta o altă simţire decît
30 aceea a groazei. O! puterea lui Dumnezeu e mare şi ceea ce mi se intîmplă nu este decit drept. Sînt atît de vinovat îneît orice pedeapsă ar vrea să trimită asupra mea  mi  s-ar  părea   prea   mică.
—  Taci. taci,  zise tremurătoare, vocea femeiască. 35     Asemenea vorbe îmi sfîşie inima. Zici că mă împotrivesc la fericirea ta, eu care mă simt torturată pînă în suflet cînd îţi întîlnesc privirea. Zici că îmi trag mîna mea dintr-a ta pentru că îmi pricinuieşti spaimă, cînd strîngerea mînei tale revarsă în sufletul meu o
40 dulce bucurie şi cînd n-o trag înapoi decît pentru că simt că nu e bine aceea ce fac.
194
In acest moment adierea vîntuîui deschise fereastra şi   stinse   luminările.
Pentru prima oară buzele frumosului Cîrjali să contopiră cu ale tinerei copile într-o arzătoare şi lungă 5     sărutare de amor...
Cit timp a ţinut beţia lor nu o poate şti decît acea propice adiere a vîntuîui.
Tot ce se ştie însă, este că, în vărsatul zorilor, un
10     armăsar negru şi repede ducea în fuga mare, departe
de acele locuri, pe un tînăr chipeş şi voinic, al cărui
pieptar roşu strălucea la primele raze ale soarelui,
si pe o frumoasă copilă ale cărei braţe albe ca zăpada
strîngeau   mijlocul   mîndrului   călăreţ.
15         Aceasta se petrecea pe la  începutul anului 1820,
care fu un an de lacrimi pentru părinţii  Smarăndiţii
şi un an de fericire pentru tînăra copilă care devenise
soţia frumosului Cîrjali.
Retrasă dimpreună cu dînsul într-un mic  sat din.
20     Basarabia [...], viaţa lor era o întreagă dezmierdare.
Cîrjaliul,   care  jurase   o  ură  neîmpăcată  marilor
pâinîntuhii şi mai cu seamă turcilor, uitase cu totul
şi viaţa sa trecuta şi jurămîntul său. Atît e de adevărat
că  o   femeie poate să facă dintr-un om tot ceea ce
25     voieşte!
Din nenorocire, o  întîmplare neaşteptată veni să
redeştepte în sufletul său ura sa un moment amorţită.
Se ştie că în acele timpuri, ţara, ca şi astăzi, gemea
de mulţimea veneticilor, cu diferinţa numai ca, atun-
30      cea, veneticii erau turcii şi fanarioţii, pe cînd in zilele
noastre, cei venetici sunt numai nemţii, şi dacă ne
e permis să întrebuinţăm o espresiune a unui vechi
general român, sunt „capetele de urs  de la nordul
Germaniei".
3 5          Să revenim la naraţiunea noastră.
Cîrjaliul şi Smărăndiţa trăiau dar, fericiţi, într-un
sat din Basarabia [..-]. Un singur nor însă, venea din
cînd în cînd să încreţească marmoreea frunte a Smărăn-
diţei. Părinţii săi nu-i deteseră încă binecuvîntarea,
40      n-o iertaseră.
195
într-o zi însă ea primi âe la mama-sa o scrisoare
prin care o chema lîngă dînsa, căci tatăl său fiind
greu bolnav dorea s-o vadă înainte de a-şi da cea din
urmă suflare. De Cîrjaii nu se făcea în scrisoare nici
5      o vorbă.
A decide pe soţul său la o despărţire, nu era lucru uşor; a pleca eu dînsul împreună ar fi fosta să expune la blestemele tatălui său murind, şi a risca de a vedea poterea punînd mîna pe el, căci capul său să pusese
10      la preţ.
Dar o femeie poate tot ce vrea. şi mai cu scamă o femeie  iubită.
într-o dimineaţă ploioasă şi tristă, Smărăndiţa sui  într-o chibitcă înhămată cu patru cai,  surugiii
15 hăiră, caii porniră, clopotele începură să străngăne şi Cîrjaii cu buzele încă umede de sărutarea despăr-ţirei, cu ochii plini de lacrimi, rămase mult timp în acelaşi loc, urmărind chibitcă cu ochii şi făcînd să fîlfăiască batista ea în aer, în semn de adio, pînâ ce
2o      o văzu   dispărînd   în   depărtare.
Şi cînd se deşteptă din uimirea lui şi cînd se văzu că a rămas cu adevărat singur şi că această despărţire n-a fost vis, el îşi coperi faţa cu mîinile sale şi se puse să plîngă ca un copil...
25         Dacă unul din vechii săi tovarăşi de haiducie I-ar fi
văzut  într-acel minut,  nu  l-ar  fi  putut  recunoaşte desigur...
Către seară el se întoarse cu paşi înceţi către căscioara în care locuia, dar cînd calcă pragul uşei spre
30 a intra în odăi, inima lui se strînse şi mai mult. Intrînd însă înăuntru ochii lui se umplură din nou de   lacrimi.
Nimic nu e mai dureros decît de a reintra în casă după pîecarea vreunei fiinţe iubite. Toate odăile ţi se
35 par pustii. Ai toate şi de toate şi-ţi lipseşte tot! Pretutindeni este acelaşi gol ca şi în inima tal Apoi, cînd îţi arunci ochii împrejur şi vezi, colo un fotoliu păstrînd încă forma corpului, dincolo un trandafir ce s-a desprins din cosiţa sa la momentul plecărei şi
so a alunecat pe covor, mai departe, cartea sa favorită din care se exală încă parfumul buzelor   sale, acea
196
carte care conţine o întreagă poemă de amor şi pe care ai răsfoit-o atît de adesea împreună cu dînsa, întrerupînd necontenit cursul citirei prin pasionate sărutări si făcînd astfel iluzhmea să devie o realitate ; 5 cînd vezi toate aceste şi cînd cele mai mici gesturi, ce le mai mici fapte ale acelei fiinţe îţi revin în memorie. o! atuncea simţi cu adevărat toată durerea unei des părţiri.
Nu zicem că Cîrjaliul văzu cele expuse, dar ml.rînd
10 în odaia de culcare, zări pe o mescioarâ de chiparos ghitara Sinărăndiţei; aceasta ghitară era toată lucrată cu sidefuri şi eu flori de argint. Cîrjaii i-o detese în ziua cununiei lor. El o avea de la tatăl său şi ţinea foarte mult la dînsa, mai cu seamă că avea supersti-
15      ţiunea că poartă noroc.
Cu cîteva zile înainte, Smărăndiţa voind să cînte o scăpase din mînă şi căzînd jos se spărsese.
A doua zi primi şi vestea prin care muma-sa o chema să vie cît mai în grab'.
20         — Vai,   zisese   atunci   Cîrjaii   către   Smărăndiţa,
ghitara nu s-a spart zadarnic. Acesta e un semn râu; ceva îmi spune că drumul ce vrei să faci, dacă îţi vei împlini dorinţa, o să-mi pricinuiască mari dureri, mari   suferinţi!
25 Cînd, după plecarea Smârăndiţei zări acea ghitară sfărlmată:
— Inima mea e sfărîmată ca şi dînsa I strigă el ca disperare. Fie ca presimţirile mele să nu să împlinească, adăogi  el.
30 Şi pentru prima oară de cincisprezece ani căzu în genuchi, făcu semnul crucei şi, înâlţînd ochii in sus, să rugă...
Cînd ieşi din odaie înnoptase, dar rugăciunea îi detese   putere...
35                                          Capitolului
Nu vom urma pe Smărăndiţa în călătoria sa, ci ne vom transporta la Iaşi unde ajunse fără nici o întîmplare  înseninătoare,  ca de  acolo  să treacă  la
197
moşia tatălui său. Dar aci fu silita să să oprească o zi, căci puterile o părăsise cu desă"vîrşire.
Ajunglnd în vechea capitală a Moldovei, Sraărăn-diţa porunci surugiilor s-o  ducă  la banul  ce va fi 5     mai bun.
în acei timpi, laşii fiind încă capitala, erau mult mai populaţi ca astăzi şi o mare afluienţă de călători veneau să umple hotelurile sau mai bine zi& hanurile, i'iind pe atunci îa modă limba turcească şi grecească,
10 după cum cu cîţiva ani în urmă era la modă limba franţuzească, şi după cum astăzi este cea nemţească.
Astfel hotelurile pe atunci se numeau hanuiL Ia urmă hanurile se numiră hoteluri şi astăzi în fine,
15 hotelurile se intitula cu armonioasa denumire de Gasthăuser!
Această digresiune încheiată aci, cată să spunem că Smărăndiţa putu cu mare greutate să găsească o odaie goala.
20          Hanul în care se scoborî Smărândiţa era în mare
parte ocupat de Zamet-bei şi de suita sa.
Zamet-bei era trimis de către poartă cu o misiune secretă pe lîngă scaunul Moldovei. Cu toate aceste, incognitul său nu era de loc bine păzit, căci un turc
25 nu poate călători fără o întreagă armată de servitori după dînsul, şi ştim că această clasă de oameni esle departe de a fi discretă.
In momentul cînd chibitea Smărăndiţei se oprea dinaintea portei hanului,  Zamet-bei,  care  prînzise,
30 sta lungit alene pe un divan în pridvorul din faţa uliţei şi-şi fuma  ciubucul.
El părea a fi un om ca de şasezeci de ani. Figura sa nu era repulsivă dar desfrîul îşi imprimase asupra trăsăturilor sale neştersul său sigil: ochii erau aproape
35 stinşi; obrazul galben şi zbîrcit ca pergamentul, barba seină, încurcată, hidoasă şi nasul lung şi căzut pe buze. Aceasta despre fizic; cît despre moral îl ghiceşte oricine. în cap purta o cialma ca toate cialmalele turceşti, adică multicoloră: galbenă, roşie şi mai eu
4fi scârnă verde, —ca steagul lui Mahomet! Hainele sale se compuneau dintr-un fel  de  antereu  lung şt
198
îmblănit pe margini, de culoare albastră, iar şalvarii săi erau atît de largi îneît ar fi putut să încapă într-în-şii zece copii. Doi arapi cu iataganele trase şedeau stîlpi, de-a dreapta şi de-a stînga divanului, pe cînd 5 mai mulţi robi se îmbulzeau împrejur, cari cu ciubuce, cari cu cafele, şerliete şi alte deliciuri orientale.
în faţa divanului sta secretarul lui Zamet-bei, ai cărui ochi mobili denotau falsitatea caracterului său şi micşorimea în im ci sale. Acest secretar se numea
10 Mehmed-efendi. El sta drept şi cu mîinile îa piept, într-o atitudine plină de umilire, si de cîte ori Zamet-bei îi vorbea făcea cîte o temenea plnă la pămînt, ducînd mîna dreaptă la frunte şi la piept, iar cu cea stingă   lua   polpana   antercului   lui   Zamet-bei   şi   o
15      săruta.
Zamet fuma din lungul său ciubuc, sorbind din timp în timp şi dintr-o ceaşcă de cafea fără miner, pusă într-un zarf de argint, cînd trăsura Smărăndiţei se opri    la poarta hanului.  Gîrbovul bei  îşi  aruncă
20 ochii cu distracţiune ca să vază ce călători sosesc şi vâzînd chipul frumoasei Smărăndiţa fu cît p-aci sâ-i scape ceaşca de cafea din mînă. în ochii lui cei stinşi fulgerară cîteva seîntei şi întoreîndu-sc către Mehmed:
—  Uită-te, zise el; ai mai văzut vreo altă hurie ca 25      această  copilă?
—  Alah! să vă dea zile lungi şi fericite. Ea ar fi demnă chiar de haremul Padişahului!
—  Aşa; dar cred că nu i-ar şedea rău nici într-al meu!
—  Luminele talc sunt mai mari ca lumina soarelui, 3 0      stăpîne;   cuvintele  tale  sunt   înţelepte  ca  versetele
din Coran- Ghiaura e frumoasă şi se va face după cum veţi porunci.
—  Alah Kcrim! (Dumnezeu să ne ajute.) Au uita insă, Mehmed, că am isprăvit treburile şi că plecăm
35 mline seara. Fă pîna atuncea cum vei şti mai bine, pentru ca să se împlinească dorinţa mea. Ghiaura, după cum ai zis, e frumoasă şi simt în pieptul meu bătînd din nou patimile tinereţei...
—  Voi face aşa precum vă e voia, stăpîne. Ghiaura 40      va pleca mîine dimpreună cu noi.
199
în timpul ce se urma dialogul acesta, în pridvorul banului, Smărandiţa se scoborîse din ehibitcă şi intrase înăuntru. Pe dată ce hangiul îi deschise uşa singurei odăi ce se afla goală, ea se aruncă pe pat ca să se 5 odihnească, poruncind hangiului să-i aducă cai de poştă a doua zi dimineaţă.
intre acestea înserase de tot. Mehmed-efendi chemă pe hangiu, îl întrebă cînd pleacă noua-sosită, şi aflind că zisese să-i fie gata caii în ziuă, porunci hangiului 10      să spună că nu i-a fost cu putinţă să găsească.
A doua zi de dimineaţă cînd Smărăndiţa se deşteptă şi chemă pe hangiu, acesta-i spuse că n-a putiiî: să găsească cai de poştă.
Oricine îşi poate  închipui supărarea şi neliniştea 15     ei, insă, neputînd să facă altfel, fu silită să tacă şi să   aştepte.
Ziua se scurse lungă şi agitată pentru Smărăndiţa
care.  ardea  de  dorinţa  de  a-şi revedea  părinţii  şi
locurile unde crescuse. Ea se revedea deja în acea casă
20      Tinde copilărise, lingă muma şi tatăl său, în mijlocul
tutulor acelor fiinţe care o  iubiseră şi o legănaseră
pe braţele lor, şi în fine, ochii săi zăreau deja acele
dealuri albăstrii carii apăreau în depărtare ca spuma
norilor dimineţei şi acele văi frumoase, umbrite de
25      brazi  sau  cîe  stejari  şi  smălţate  cu  o  rnîndreţe de
flori felurite ce îmbată respiraţiunea şi uimesc vederea.
Acolo îşi petrecuse şi copilăria şi primii ani ai junimei
sale;  sub umbra acelor brazi ea începuse să viseze
pentru prima oară, în acele văi îneîntătoare se ducea să
30      se răcorească de un foc ce-i ardea peptul şi ce-i era
încă necunoscut. Ea avea dar dreptul să cugete cu
nerăbdare  la acele locuri şi să se uimească în faţa
suvenirei îor.
Şi,  în  adevăr,  Smărăndiţa se  lăsa a fi  luată de 35     aceste gînduri şi ochii se umpleau de dulci şi călduroase lăcrămioare.
Pe cînd ea visa deşteaptă in modul  ce-am descris, uşa odăii se deschise şi un om de credinţă, ce Cîrjali îi detese pe drum ca să-1 aibă pe drum drept proiector 40      la vreme de nevoie,  intră înăuntru.
200
10
15
20
25
3-f>
'i(ţ
~ Stăpîna, zise e\ speriat, Zamet-bei, care locuieşte tot în acest han, a pus la ainîndoua uşile ale gangului care duce la odaia dumitale cîte doi arapi de caraulâ, carii nu Iasă să intre nici să iasă nimini; eu abia am  putut intra în gang printr-o fereastră.
—  Ce  zici,  Dobre?  strigă Smărăndiţa  înfricoşată.
—  Zic că e întocmai cum spusei, stăpînă. Ba ceva mai mult. Se vorbeşte că Zamet-bei ar avea de gînd să te duca cu dînsul in ţara turcească.
 Biata Srnărăndiţa începu să-şi frîngă mîinile de jale şi de durere, cînd uşa să deschise din nou şi hangiul apăru în prag cu un aer respectuos.
—  Cuconiţă,  în sfîrşit a dat Dumnezeu să găsesc cai  şi am pus de i-a şi înhămat Ia o butcă a mea,  căci chibitcă cu care aţi venit s-a frînt cînd am vrut s-o bag subt şopron.
Smărăndiţa nu mai ştia de bucurie, iar Dobre sta prostit în mijlocul casei neştiind cum să explico o asemenea  înt împ lare.
 Într-un moment se adunară toate cîte erau prin odaie şi Smărăndiţa, Dobre şi hangiul scoborîră scara.
Ceea ce numise hangiul butcă şi ceea ce pe atunci se numea astfel, era o imensă caretă cu zonturi şi cu arcuri, vopsită pe dinafară cu galben şi în loc de  geamuri Ia uşi, avea un fel de gelozele care se puteau imobiliza    după   voinţă.
Surugiii erau călări cu biciurile în niînă, gata de pornire.
Uşa butcei se deschise de către hangiu şi Smărăn- diţa intră înăuntru. Dobre se pregătea s-o urmeze, dar hangiul fără ca sâ-i dea timp închide uşa cu repeziciune, sări în lături şi surugiii plesnind din bice porniră în fuga mare îăsînd pe hangiu freeîndu-şi mîinile de mulţumire şi pe Dobre înmărmurit lîngă el.
 Zamet-bei cu stiita pomi peste un ceas după Smărăndiţa si ajungînd-o afară din oraş se urcă lîngă dînsa şi peste eîteva zile trecură cu toţii Dunărea în vilaietuJ Dobrogei.
Dobre fu aproape de a fi ornorît de arapii lui Zamet,  pe care hangiul îi asmuţea asupra lui, ca să scape de un om ce i să părea primejdios pentru viitor. Plecarea
201
grabnică a lui Zamet îl scăpă însă şi el putu să ia drumul către Basarabia, unde şi sosi în curînd în satul   în   care   locuia  Cîrjali...
Cît despre hangiu, Mehmed-efendi, secretarul  boiului, îi numără două mii de mahmudele de aur.
Capitolul   IV
Eram în anul 1821. Tudor Yladiinirescu peste Olt ridicase stindardul libcrtăţei. La vocea lui, satele şi oraşele, văile şi dealurile, munţii şi cătunele sălfaseră
10 din amorţeala în caro stau cufundate cu ruşine de mai bine de un secul.
Tudor înainta către Bucureşti cu iuţeala fulgerului şi ajunse în Colintina unde se opri. Trecuseră două săptămîni de la răpirea Smfirăndiţei.
15 A doua zi de dimineaţă, un tînar cu păr negru şi creţ, oacheş şi frumos la faţă, se prezentă dinaintea cortului lui Tudor. Era CJrjali. El aflase prin Dobre cele întîrnplate şi voia să-şi răzbune. Nu spuse lui Tudor nici ca-1 cheamă Cîrjali, nici de unde vine; îi
20 spuse numai că vrea să slujească ţara şi astfel fu primit în  oştire.
Peste cîtva timp, Tudor, avînd trebuinţa de un om care să ştie limba turcească pentru a-1 trimite Ia poartă cu  o  a  doua  desluşire  despre revolnţiune, Cîrjaliul
25      i se înfăţişă  îndată.
Faţa lui avea aerul să insufle tutulor încredere; afară de aceasta el avea să mai aibă şi alţi cîţiva tovarăşi, oameni bine cunoscuţi de Tudor. Eroul român hotărî sa trimeată pe Cîrjaliul cu ceilalţi
30      ca tîlmaci.
O dată ajuns la Constantinopol, Cîrjaliul întrebuinţa toţi banii ce mai avea ca să afle dacă Zemct-bei locuieşte acolo şi în ce parte a oraşului. Cheltuiala şi ostenelile lui nu fură zadarnice. Zamet.-bei care era
3 5 de o familie însemnată şi ocupase funcţiunile cele mai înalte, nu putea în adevăr să locuiască devii în capitală căci, care este în adevăr turcul ce s-ar afla în poziţiunea lui Zamet şi ar părăsi Stambulul?
202
Un samsar grec, căruia Cîrjali îi promisese o sumă bunicică dacă va descoperi locuinţa lui Zamet, veni într-o seară  să bată  la uşa  lui.
—- Intră,   zise   Cîrjali. 5         — Am găsit ce cauţi, zise el cu bucurie.
—  Unde?  în  ce  loc?  du-niă  la minut.
—  Zamet-bei locuieşte într-un palat de vară răpitor, zidit, pe malul sting al Bosforului, dar el nu se află acolo  decît  de cîteva  zile,
10         — Cînd l-aş putea întîlni prin oraş?  întrebă Cîrjali
crunt.
—  Niciodată, căci, de cînd s-a întors, nu mai iese nici ziua, nici noaptea; el îşi petrece viaţa la picioarele unei tinere moldovence, pe care a adus-o cu dînsul
15      acum  în urmă.
Cîrjali îngălbeni ca ceara.
—  Haidem, zise el.
Şi ieşiră. Grecul îl duse prin nişte uliţi pustii şi întunecoase pînă îl scoase în fine pe malul Bosforului,
20     pe unde nu erau decît vreo cîteva rare palate.
Palatul lui Zamet era depărtat de mal şi în mijlocul unei gradine, dar după malul pe care se afla Cîrjaliul şi cu grecul ce-i servea de conducător, apărea scăldat de limpezile ape ale Bosforului un  chioşc de o ele-
25 ganţa rară şi luminat de un milion de candele cu feluri de culori, ale căror seîntei feerice aureau suprafaţa fluviului.
Acest chioşc era rezervat plăcerilor şi orelor de repaus ale lui Zamet-bei.
30          In acest moment chiar, el se afla înăuntru, înge-
nucheat lîngă divanul pe care, nuda şi adormită, şedea întinsă Smărăndiţa. Beiul îi da în toate serile o doză de opium, pentru a-şi satisface patima Iui cea brutală.
35         Fie presimţimînt instinctiv că are să afle pe Zamet
în acel chioşc, fie dorinţa de a se apropia cît se va putea mai mult de casa ce conţinea pe soţia sa şi pe omul ce ura mai mult în lume. Cîrjaliul, la vederea acelui chioşc strălucitor de lumină, chemă un caiedgi
40 şi intră singur în luntre, azvîrlind grecului o pungă ce  conţinea   cincizeci  de  mahmudele.
203
10
15
20
25
30
35
40
204
După. ordinul ce detc, caicclgiul stătu sub ferestrele acelui chioşc, apoi, apucindu-se cu nuna de o balustradă de piatră, ajunse cu capul la nivelul ferestrei şi sfărîmîndu-Ie dintr-o lovitură de iatagan într-o mie de bucăţi, se precipită înăuntru.
O a doua lovitură dată cu iuţeala fulgerului culca la pârnînt plin de sînge pe bătrînul şi mizerabilul Zamet-bei. Luînd apoi în braţe pe Smărăndiţa si repezi cu ea pe fereastră şi intră, fără a întîmpirict vreun obstacol, dimpreună cu dînsa în ambarcaţiunea caicdgiului   înmărmurit   de   ctte   văzuse.
— Mînă, zise el, şi-ţi voi da o sută de mahmudele.
Şi văzînd că frica îi tăiase puterile, apucă singur lopeţile şi începu sa despice repede valurile Bosforului adormit...
Peste cîteva ziie Cîrjali se reîntoarse în Basarabia cu frumoasa Smărăndiţa, dar sărmana copilă era nebună.
Răzbunarea îl consilie în curînd să intre în luptă cu turcii şi vru să se reîntoarcă la oastea domnului Tudor, dar afla pe drum peirea acestui nenorocit erou la Tîrgovişte. Atuncea să angaja în rîndurile Eteriei condusă de Ipsilante. în curînd puterile Iui Ipsilante fura însă zdrobite şi Cîrjali retrecu în Moldova unde luă o glorioasă parte la bătălia de Ia Sculeni, făcind un mare măeeî în rîndurile turcilor, dar zdrobiţi de număr, luptătorii rămaşi în viaţă, dimpreună cu Cirjali,   trecură  la Chişinău.
Paşa din Iaşi însă îl reclamă şi-1 obţinu de la autorităţile ruseşti, dar el înşelă guarzii şi fugi.
Desperarea Ini Cîrjali despre trista stare a Smăran-diţei creştea din zi în zi şi se transformă în ferocitate în contra oamenilor şi  în special în contra turcilor1.
Smărăndiţa era tot frumoasă şi aceasta îi al iţa şi mai   mult   ura   şi   setea   de   răzbunare.
Cirjaliul, pe care Amorul 11 întorsese pe calea cea dreaptă, căzu iar în cele dinţii rătăciri ale sale, cu diferinţa că acuma era şi feroce. jEl ucidea fără milă femei, copii şi bătrîni,  fără diatmoţiune de naţiona-
10
iitate şi teroriza Moldova într-un mod nemaiauzit în timp de trei ani.
CH despre turci, să zice că el a ucis în acest decurs, cu propria sa mînă, mai mult ca la două sute.
în fine, Ia 1824 fu prins şi spînzurat. Cine va condamna oare pe Cîrjali? El a păcătuit mult, căci a iubit mult, deci trebuie sa i se ierte mult.1
Şi apoi, dacă nenorocitul Cîrjali nu ar fi fost persecutat din copilărie de turci, ar fi devenit oare bandit?...
Dacă, în fine, turcii, nu ar fi venit sâ-i răpească soţia, ar fi reluat el acea cale pe care alunecase înl îi?
Smărăndiţa, după moartea Cîrjaliului şi a părinţilor săi, s-a reîntors la Mironeştij unde trăieşte pînă astăzi, în etate de aproape 70 de ani.
Mintea ei  însă n-a mai revenit!
AŞA SĂ FAC BANII (Nuvelă orientală)
Nu mai ne aducem aminte care din bătrînii noştri
au povestit pe la unii alţii basmul ce ne propunem
5      a scrie sub titlul de nuvelă; destul câ a ajuns pînă
la noi, fără a-şi perde nimica din acel caracter oriental
care-i face frumuseţea.
Fără alt preambul, vom intra dar în subiect. Intr-un mic orăşel din Turcia, pe la oare an vă va 10     plăcea, trăiau doi fraţi: unul se numea Aii, celalalt Hasan. Amîndoi, după cum se  întîmplâ adesea,  îşi semănau foarte mult la chip, dar nicidecum la caracter. Aii era leneş; Hasan lucra din zi şi pînă în noapte. Aii, în calitatea sa de leneş, nu îmbrăţişase nici o 15     profesiune; Itasan însă ca om muncitor, în imposibilitate de a-şi face o alta carieră, să făcuse sacagiu. Cu toate aceste, ca o bătaie de joc a  destinului, vedeai întotdauna pe bietul Hasan  desculţ si zdren-ţeros, pe cînd din contra, Aii care nu făcea   nimic. 20      era bine îmbrăcat şi sta la cafenea alături cu paşalele. Ce făcu Aii,  ce drese, nu ştim, dar   într-o  bun5 dimineaţă,  să pomeni secretar al   paşei vilaietului, pe cînd bietului Hasan îi mergea din ce în ce mai rău. El ajunsese aproape tot atât de slab ca şi măgarul  cu 25     care căra apă, şi, spre mai mare belea a capului său, se şi însurase, îneît, într-o zi, să pomeni cu o   spuză de eopii în vatră şi sărac lemn.
„Drept este, cugeta el adesea, ca eu, care muncind de cum se luminează şi pînâ sfinţeşte soarele, să nu-mi pot cîştiga nici chiar pînea din toate zilele, pe cînd frate-meu Aii, care n-a muncit niciodată şi care n-a 5 făcut decît să stea la cafenea şi să bea ciubuc, să îmbogăţească şi să ajungă tare şi mare?1'
Şi după această cugetare, îi venea să îşi încrucişeze
braţele şi să nu mai facă nimic, dar puţin în urmă,
ţipetele copiilor cari cereau pîine  îl deşteptau  din
10      amorţeală şi bietul om  îşi relua hamul şi praştia,
adică măgarul şi sacaua.
— Aşa a fost sa fie! îşi zicea el la urma urmelor. Destinul sau fatalitatea păstra însă lui Hosan o surprindere şi mai  mare.
15 Fratele sau Aii, care ajunsese acuma secretar al paşei, ceea ce în Turcia nu este un personagiu de puţină importanţă, se însura şi luă de nevastă pe fata aceluiaşi paşă.
Puţin după aceea, cu banii ce luase de zestre, isi 20     cumpără casă, moşia şi via, şi în sfîrşit se duse să facă o călătorie la Stambul, visul de aur al oricărui turc.
Ajuns o dată la Stambul, cu toate că Aii avea o mulţime de scrisori de recomandaţiune de la socrul 25     său, paşa, către alte paşale mai mari, el însă nu se grăbi de loc să facă viz de dînsele.
Aii, după vechiul său obicei, de lene şi trîndâvie,
care nu-1 părăsise un singur moment, dete zi după
zi şi în vremea aceasta, continuă a-şi fuma regulat
30     narghileaua într-una din cele mai mari cafenele ale
Starabulului.
Intr-o zi, marele vizir trecînd călare pe dinaintea uşei acelei cafenele îl văzu şi se opri înmărmurit. Aii semăna, trăsura cu trăsură,  cu  singurul fiu al său, 3G      care-i murise de un an.
Marele vizir se opri dar, descăleca şi intră în cafenea. Cînd ieşi afară peste cîteva minute, marele vizir avea în dreapta sa pe Aii şi dimpreună cu dînsul reintră la   Conaki.
40         Oricine înţelege că semănătura lui cu fiul vizirului
îi procură cea mai înaltă favoare a  acestuia.
206
14
30T
Au trecut multe zile şi Aii primi vestea că socrul său murise. Aii fu trimis ca paşă în locuî său şi se întoarse acasă încărcat de darurile cele mai scumpe.
în timpul acesta bietul Hasan, fratele, ajunse într-o
5      sărăcie şi mai cumplită. Sacaua cu eare-şi cîştiga pinea
se stricase şi nu mai putea ţine apă, măgarul slăbise
atîta de mult incit cu greu ar mai fi putut-o tîrî şi,
spre culme a nenorocirei, Treo doi copii ii căzuseră
greu bolnavi  şi nu numai că nu avea cu ce să-i cate
10     dar nu avea nici cu ce să-i hrănească.
La auzul că fratele său Aii s-a făcut paşă, se hotărî să se ducă la dînsul şi să-I roage sa-i vie în ajutor.
Hasan îşi luă inima in dinţi şi o porni către conacul paşei. Cînd era însă ca să intre pe poartă, caraulele 15      încrucişară   puştile   şi-î   opriră.
—  Ce vrei, bre? să răsti una dintr-însele la el.
—  Voi  să  văd  pe  frate-meu,  Ali-paşa.   La  acest răspuns soldaţii începură să rîdă şi să-1 ghiontuiască.
Hasan făcu însă atîta gură îneît fu auzit de ciubuc-20      gini paşei, şi astfel putu să intre în curte.
După multe rugăciuni, Hasan izbuti în sfîrşit pînă la paşă.
Aii cînd îl văzu abia putu să-1 recunoască, dar îi dete voie să-i sărute pulpana antereului si după ce-1 25      mi lui eu vro cinei mahmudele, să sculă să treacă în altă   odaie.
—  Aman! strigă nenorocitul sacagiu, mai stai puţin Aii, că am să te întreb un lucru ce nădăjduiesc că nu-ţi va fi cu supărare.
30          — Spune, zise Aii cu îngîmfare.
—  Vream să te întreb, vorbi atunci Hasan cu hotă-rîre, cum tu, fratele meu7 care n-ai muncit de loc ai putut să   te îmbogăţeşti şi să ajungi paşă.
Aii să întoarse şi şezu pe divan greceşte şi apoi bătu 35      din palme.
Ciubucgiul intră.
—  Narghileaua,   bre.
Aducîndu-i-se   îndată,   paşa   luă   narghileaua   din niîna ciubncgiului si începu să tragă dintr-însa. 40          — Iacă cum am făcut bani şi cum m-am făcut paşă,
zise atunci Aii,  întoreîndu-se către  Hasan.
208
—  Dar bine, cum?
—  Uite aşa; trăgind   din   narghilea,   şi AU   suflă împrejurul său un nor de fum albastru şi aromatic
—  Aşa? 5         — Aşa.
—  Bine, dacă e aşa! îşi zise în sine Hasan şi ieşi. întoreîndu-se la nevasta acasă, Hasan care dete^e
prin tîrg şi îşi cumpărase cu o parte din banii ce-i dedese pasa o frumoasă narghilea şi tutun, să aşeză 10     jos pe o rogojină şi începu să fumeze.
Lucrul dură o zi, două, trei, pînă să isprăvi şi cealaltă parte a banilor.
—  Bre, Hasan, îi zise aţ.uncea nevasta, tu stai şi bei mereu tutun cu blestemata de narghilea ce ţi-ai
15      cumpărat şi eu, şi copiii, murim de foame.
—  Taci, nevastă, c-aşa se fac banii, zise Hasan şi continua  a  umple  odaia  de  fum.
—  Nebun eşti!  strigă biata lui femeie disperată, stînd  cu narghileaua  la gura să  fac  banii?
20          — Aşa să fac banii, răspundea Hasan, eu un accent
gutural şi flegmatic, şi fuma   mereu.
—  Scoală-te,  Hasane, vino-ţi  în fire,  Hasane!    îi zicea  mereu  nevasta.
Toate însă fura în zadar. Hasan rostea pe acelaşi 25      ton  fraza  lui invariabilă.
După cîteva zile, nenorocita, care credea că bărbatul său a înnebunit, şi care murea literalmente de foame, nemaiavlnd ce vinde de prin casă, se hotărî să închirieze unui cărăuş de pămînt şi de nisip ce  locuia în 30     vecinătate, măgarul, singura avere ce-i mai rămăsese. Cărăuşul să învoi, plăti chiria şi plecă cu măgarul. După o saptămînă, avînd   să care pămînt pentru o  zidărie,  noul stapîn  al măgarului   îl   înhăma  la căruţă şi o porni afară din   oraş.
35          In timpul însă ce-şi umplea căruţa cu pămînt, tot
săpînd dete de o comoară.
Bucuria cărăuşului era nedescriptibiîă dar lăcomia Iui şi mai mare.
După ce dete jos pămîntul din căruţă şi şi-o încarcă 40      cu aur, cu mărgăritare, diamante şi rubine, nemulţumit, cu atîl  să apucă să sape şi mai afund...
209
li*
10
15
20
35
Deodată însă pămlntul începu sa se clatine împrejurul său şi înainte de a avea timp să sară în lături, se scufunda dimpreună cu dînsul.
Măgarul râmas singur aşteptă pînă seara dar văzînd că aşteaptă degeaba şi cărăuşul nu se mai întoarce, plecă căire oraş şi tîrîş, grăpiş ajunse în dreptul porţii lui Hasan. Măgarul începu să răgească casă-i deschidă.
—  Scoală,   Hasane,  strigă nevasta,  auzind  glasul măgarului, şi du-te de deschide poarta că ni s-a întors măgarul   acasă.
—  Du-te  Iu;  eu nu mă duc; răspunse Ilasan   cu acea încăpăţînare care caracterizează pe rnahometani.
Ncvastă-sa începu să-1 blesteme şi plecă bombănind spre poarta casei.
—  Hasane! Hasane! Scoală de-mi ajută să bag în curie căruţa la care e înhămat măgarul, că e plină cu aur şi cu pietre scumpe!
Hasan însă, fără a se turbura, nici nu-şi scoase narghileaua   din   gură.
—  Du-te tu ; eu nu mă duc, zise el cu sînge rece. Lasă să vie norocul la mine căci dacă m-oi apuca să alerg nu după el, fuge.
Şi urmă să Lragă din narghilea, umplînd casa de fum.
Nevasta făcu ce putu, şi izbuti să care aurul şi petrile scumpe în casă.
După ce să isprăvi căratul şi să urcă mormanul de aur, de diamante, de mărgăritare, şi de felurite alte nestemate pînâ în tavanul odăii, Ilasan să îndură să lase jos maţul narghilelei şi după ce să uită mult timp la ele înmărmurit:
—  Vezi, nevastă, c-aşa sa fac banii, strigă el; dacă nu m-aş fi hotărît să nu mai scot narghileaua din gură şi dacă aş fi cărat apă cu sacaua ca in trecut, ai mai fi fost tu silită să închiriezi măgarul şi ne-ar mai fi găsit prin urmare o minune ca asta?
—  Aşa e!   zise nevasta;   dar  nu  e   în toate zilele bairamul!
Basmul nostru, iubiţi citilori, se încheie aci. La citi însă din scamatorii noştri politici nu se poate aplica.
10
Cîţi nu au zis şi zic încă fumîiulu-şi ciubucul şi încrucişîndu-şi braţele:
— Aşa se face politica !
Şi este drept să recunoaştem că mulţi dintr-înşii, cn'toate că n-au făcut nimic alta decîl a-şi fuma ciubucul, au izbutit să se vază tam-nesamă în capul bucatelor, pe cmd o mulţime din cari munceau şi muncesc ca Hasan, sunt muritori ele foame...
Să nu se culce însă pe urechea aceasta scamatorii despre care am vorbii, căci: „Nu e în toate zilele bairamul !" Iar acei cari an muncit ca Hasan să continue-cu munca tot. pentru acest cuvînt.
210
I
LÎNA DE AUR
(Poveste sîrbească)
10
Orice s-ar zice, sîrbii sunt un popor de viteji; ci reamintesc pe eroii lui Homer. Cîntecele lor războinice sunt nişte epopee, basmele lor au farmecul şi spiritul miraculos al poveştilor orientale. Iată unul din cele mai renumite basme dintre cîte să povestesc pe ţarinii   Moravei.
La Kraguievaţ trăia odată un vinâtor ce se numen Ianko Lazareviţ. Acel vînător era regele munţilor. Cu toate că n-avea nici o altă avere decît. o căscioară înconjurată de eîteva rădăcini de viţă. el trăia în îmbel-şugare si voioşie dimpreună cu nevasta şi copilul său. Mai mulţi stupi de albine ce avea îi ţinea casa întot-dauna cu o rniere proaspătă si îmbălsămată, şi cîţiva. pruni, amestecaţi împrejurul casei printre rădăcinile de viţă, îi îmbelşugau locuinţa cu ce] mai bun rachiu de prune din tot judeţul. Cit despre cărnuri, puşca sa făcea ca masa să-i fie întotdauna încărcată cu cele mai bune vmaturi. Iepuri, căprioare, cerbi erau proprietatea mîndrului vînător, de. la un cap al judeţului la altul şi, cînd la Belgrad, la Vuiin, la Pesta, şi chiar la Constantinopol. vreun bogătaş simţea trebuinţa de a avea o frumoasă blană de vulpe sau t!e pele de urs, nici unul nu sg adresa declt lui Lazareviţ, vestitul vînător de la Kraguievaţ.
Dar fericirea este întocmai ca floarea cîmpului co se ofileşte şi cade vestejită  in aceeaşi zi.
212
10
15
20
25
3 5
■10
într-o frumoasă noapte de toamna, Lazareviţ, pe cind să afla la vinătoare, zări în depărtare un fel de lumină surprinzătoare. Copacii pădurii apăreau luminaţi unii după alţii, dispăreau în umbră, iar lumina înainta mereu. în acelaşi timp se auzea zgomotul ce făcea pămîntul călcat sub picioare precum şi freamătul crengilor uscate ce zăceau desfrunzite jos. Ianku Lazareviţ sări deodală din tufărişul în care sta tupilal, căci un ţap de mărime gigantică se iveşte pe potecă la vale de pariea unde auzise zgomotul. Ochii acelui ţap extraordinar păreau că varsă foc şi lîna sa mătăsoasă şi lungă strălucea ca razele soarelui. Ianko îşi umplu repede puşca, dar ţapul, cu o intime mai mare dec îl a trăsnetului, se azvîrli drept. în cale înaintea sa   şi-1  răsturnă  jos.
A doua zi, in revărsatul zorilor, nişte pădurari ce se duceau la privighere, găsiră pe bietul vînător întins de-a curmezişul drumului şi deja înţepenit de răceala morţii.
Pădurarii făcură o targa de craci şi duseră în oraş corpul nenorocii.ului vînâtor al cărui sînge curgea şiroaie din trei răni adinei şi largi ce-1 omorîseră. Pe bietul vînător îl îngroparâ şi totul se sfîrşi. Dar in acea casă atH de fericită ale cărei ziduri Ianko Lazareviţ le făcuse să răsune de atîtea ori de mîndre cîntece de voioşie, nu se mai auzi decît gemetele disperate ale unei văduvi şi decît suspineîe imui orfan.
în bucurie sau restrişte, anii trec însă şi tîrăsc cu dinşii bucuriile sau întristările noastre! Stoian, fiul lui Ianko, din copil se făcu bărbat. Cea dîntîi dorinţă, ca şi cea dinţii patimă a sa fu vînătoarea. Prin vinele lui Stoian nu curgea zadarnic sîngele tatălui său! De mic copil chiar, cea mai mare bucurie a sa era de a privi sau de a pipăi cu mîînile puşca tatălui său, atuncea cind sta atîrnală în cui.
în ziua însă, cînd el ceru mamei sale de a-i încredinţa acea armă năprasnică şi de a-1 lăsa să plece la  vînătoare,  biata  femeie   începu   să  plîngă.
Nu, copilul meu, îi zise ea, cu nici un preţ nu-ţi voi da această puşcă. Nu e destul că am rămas fără bărbat j vrei  oare  să rămîn  şi fără tine,  fiul  meu?
213
Stoian tăcu,  îmbrăţişa pe raumă-sa, dar a doua zi
începu sâ-i facâ aceeaşi rugăciune. De astă dată izbuti,
căci făgăduinţele sale de a fi cît se poate de băgător
de seamă precum ai mingîierile sale tăcură pe biata
5     muma a nu i se mai împotrivi,
in revărsatul zilei dar, Stoian. beat de bucurie, desprinse din cui puşca si plecă in Cuga prin văi şi munf i, prin crînguri şi păduri. Şi cit e ziulica de mare, Stoian vîna într-una. Cînd veni însă noaptea,  el se puse
10      la pîndă în acelaşi Ioc chiar unde murise  tatăl său. Noaptea era întunecoasă, tinfirul vinător. stăpînit de osteneala, se simţea căzînd fără voie într-un fel de piroteală care este întotdauna  prevestitoarea   somnului, cînd auzi deodată un mare zgomot  ce-1 făcu sâ
15 tresară şi să deschidă ochii mari. El zări atuncea un fel de lumină surprinzătoare... Copacii pădurii apăreau luminaţi unii după alţii, dispăreau in umbră, iar lumina înainta mereu. In acelaşi timp se auzea zgomotul ce făcea pămîntul călcat sub  picioare, pre-
20 cum şi freamătul crengilor uscate ce zăceau desfrunzite jos. Fără a sări din tufărişul în care sta pitulat, Stoian îşi umplu puşca...
Deodată un ţap de o mărime gigantică sa ivi pe potecă  la vale,  de departea unde  auzise  zgomotul,
25 Ochii acelui ţap extraordinar păreau că varsă foc şi lîna sa mătăsoasă şi lungă strălucea ca razele soarelui.
—  Stoiene, Stoiene, strigă el, am omorît pe tatăl tău   şi ie voi omori şi pe tine.
30         — L5a nu,  răspunse  tuiărul,  căci cu  ajutorul lui
Dumnezeu, acela care va fi omorît vei fi tu.
El ridică atuncea repede puşca şi ochi atît de bine pe ţap încît el se rostogoli jos fulgerător de un glonţ drept în mijlocul frunţei. Stoian se azvîrli atunci asu-
35 pra ţapului şi începu să-1 jupoaie... Mai în acelaşi moment însă, o femeie, mare, înaltă, cu părul negru şi mlădios, cu ochii verzi să arătă înaintea lui. Acea femeie era ursitoarea pădurilor.
—  Stoiene, îi zise ea, tu mi-ai făcut un mare bine, 40      căci m-ai scăpat de un vrăjmaş. De azi înainte voi fi
214
dar   sora ta. Cînd vei avea trebuinţă de sprijinul cuiva, gîndeşte-te la mine.
Tînârul vînător mulţumi fermecătoarei năluciri şi se întoarse la Kraguievaţ, fericit şi vesel de vînatul 5 ce aducea cu sine. Ajuns aci el jupui de tot ţapul, şi-i atîrnă mătăsoasa piele în faţa patului său. Dar lina acelei pei lumina toată odaia. Veneau toţi din toate părţile ca s-o vază şi Stoian, ca şi tatăl său, fu proclamat rege al munţilor!... Şi nu era fată care să nu-i
10      zîmbească dulce ori pe unde trecea!
în acele vremuri paginii erau stăpîni peste Serbia.
Reşid, paşă al Belgradului    aluncea, era un fost
ienicer, care poate să fi fost viteaz în vremea lui dar
care nu mai era acuma decît un bătrîn egoist şi grosolan
15 ce-şi petrecea viaţa sa bînd, funiînd şidormind. Spre a guverna un popor a căruia limbă o dispreţuia şi a căruia religiune şi moravuri nule putea suferi şi mai puţin, el avea drept sfetnic un renegat,venitnuse ştie de unde şi care era unul din acei nelegiuiţi fără credin-
20 ţa, fără inimă şi fără suflet, înavuţindu-se din prăzi şi nedreptăţirî. Iacub (astfel se numea acel om de ispravă) avea o frunte scundă şi nişte ochi de vulpe. Nasul său era încovrigat ca ciocul unui şoim.
Un proverb popular zice ca un turc face mai mii Uit
25 stricăciune decît zece lupi. Iacub, deşi renegat, nu dezminţea acest proverb, într-o zi pe cînd Reşi J venise prin împrejurimi de Kraguievaţi, Sacub ce-1 întovărăşea, începu, după obiceiul său, a stringe birul de la locuitori, se înţelegea însă că în folosul său
30 iar nicidecum într-acela al paşci. Cît să spunem însă, spre a fi drepţi, că din aceea ce strîngea da şi o a treia parte stăpînului său, care nu da nici o părticică sultanului.
Cînd Iacub  intră şi în casa lui Stoian, renegatul
35 fu izbit de pielea ţapului ce strălucea, atîrnata în cui, ca razele soarelui.
E adevărat că lîna mătăsoasă şi lungă a pelei acelui-ţap nu era nicidecum lînă ci fire de aur curat.
Ochii lui Iaeub schinteiară Îndată de cupiditate.
40          — Băiete,  zise  el tînărului vînător,  iată,  iată o
215
pele minunată! Paşa îl.i v;i mulţumi desigur, dacă le vei duce cu dînsa să i-o hărăzeşti în dar.
—  Felea aceasta e a meu şi nu am de Ioc poftă s-o dăruiesc nimănui.
5         — Ei bine! vinde-o atunci, paşa ţi-o va cumpăra.
—  Eu n-o am de vînzaiv, răspunse Stoian.
—  C;impăneşte-ţi vorbele, tinere, zise Iacub îacrun-tindu-se. Mîndria e cumătră cu nenorocirea şi pasa aro mina lungă... Această peit» îmi place.  Iţi poruncesc
10      să mi-o dai.
In loc de-a răspunde cev:», Stoian Îşi desprinse puşca din cui şi pofti pe Iacub să iasă afară.
Iacub se grăbi s-o stoarcă, dar oprindu-se un moment în prag zise: 15         — Va veni o zi cînd te vei cai amarnic...
Cînd sosi la casa unde lăbărîse Reşid-paşa, îl găsi la masă bînd într-un pahar de aur vin de Semendria.
—  Gustă  şi tu din vinul ăsta, zise el lui Iacul). E  minunat. Dacă l-ar încerca Seikul-Islamul, ar da
2 0     pentru un singur pahar   l.oate versetele Coranului.
—  Ce e drept, vinul nu este prost, răspunse renegatul. Vinul ce-mi aduc insă aminte că  am băut la Smirna, nu i se poate asărnui! E adevărat că bătrînul paşa ce stăpîneşte Smirim are acolo  o vie  ai cărei
25      struguri sunt mai buni decît oricare alţii.
— Gît e de fericit, zise Ro-jid, ce începuse a se îmbăta.
—  Şi cine te împiedică Bă fii tot atît de fericit ca el, zise Iacub. Cunosc chiar în acest judeţ un om, anume Stoian, care poate priti vrăjile sale să sădească în
30      opt zile o vie tot ca cea do la Smirna. Dar cu toate că eşti paşă, nu cred că îl vni face să te asculte.
—  Aide de! zise Rcşid înălţlnd din umeri. Trimite acum îndată la el acasă un ienicer care să-i spuie că-i poruncesc să-mi sădească  în opt zile o asemenea vie
3 5      ai cărei struguri să fie copţi în a opta zi, dacă nu vrea să i se taie capul.
—  lîine, răspunse Iaculj setos de răzbunare. Pelea ţapului va fi peste opt zilfi a mea, adăugă el în girului iui.
40         Cînd ienicerul aduse lui Stoian întristătoarea ştire,
el se puse pe plîns.
216
— Vai, mamă, suntem pierduţi!
—  Nu   ţi-am spus, zise  biata  femeie,  că  patima ta   de   vinătoare   te   va   perde   cum   a   perdut pe tatăl tău?
5         Disperat, Stoian ieşi din casă şi să puse să alerge
prin văi şi prin munţi. Cînd sosi însă în pădurea în care omorîse ţapul năprasnic, se întîlni cu o fată ce şedea nemişcată   în drum.
—  Frate,   îi zise ea, de ce plîngi?
10         — Ce-ţi pasă? răspunse el cu ochii în jos. Tu nu poţi
nimic pentru mine.
—  De unde ştii? răspunse ea; vînătorul ridică atunci capul şi recunoscu în acea fată pe ursitoarea pădurilor. El se aruncă plîngînd în braţele ei şi ii povesti necazu-
15     rile sale.
—  Nu e nimic! zise ursitoarea, aibi nădejde, frate, căci   eu  nu te voi lăsa. Du-te la paşa şi întreabă-1 unde vrea să-i sădeşti via şi spune-i să puie să brăzdeze locul, ia la urmă o ramură de busuioc, sădeşte-o
20 în cea dîntîi brazdă şi culcă-te liniştit; în a opta zi via va fi gata şi strugurii copţi.
Stoian urmă întocmai poveţele ursitoarei şi pe locul pe care se trăsese late brazde din porunca paşei, sădi îndată o rămurică de busuioc. Dar el avea foarte pu-
25 ţină încredere în făgăduinţele ursitoarei şi sa culcă plîngîndu-şi soarta. A doua zi, în răsăritul soarelui, dete fuga ca să-şi privească brazdele. O mulţime de-rădăcini de viţă ieşiseră din pămînt ca prin farmec. A treia zi ele începură să înfrunzească, a şasea zi, şt
30      oi toate că era încă primăvară, aracii începură a se
încărca de struguri   şi,   în sfîrşit, a şaptea zi dînsii
erau  copţi aşa precum  sunt   strugurii   prin   august.
Stoian alese cîţiva din cei mai buni, îi puse la teasc
şi duse paşei o ploscă de must şi o  tavă încărcată de
3 5      razachie.
La vederea acelei minuni fiecare rămase înmărmurit de mirare afară de paşa, căci aşa sunt marii pă-mîntului. Nimica din ce fac alţii nu lise pare demn de mirare. Şi paşa nici că mulţumi bietului Stoian.
40         — Ei bine, zise el însă lui Iacub, aşa e că puterea
unui paşă e fără margini! Cînd cineva e paşă, n-are tre-
217
10
15
.20
-25
4 0
218
buinţă nici de şti, nici de a avea nimic: banii şi învâ-iatura celorlalţi sunt ale sale!
—  E mare înţelepciunea ta, răspunse Iacub paşei, făcîndu-i o temenea. Tocmai de aceasta nădăjduiesc că nu te vei învoi ca via ta să nu se  asemuiască în toate cu cea de  la Smirna.
—  Ce? lipseşte cumva vreun lucru viei mele? întrebă Roşiei încruntîndu-se.
—  Da. îi lipseşte turnul de fildeş care să ridică în mijlocul  celei  de   la  Smirna.
—  Numai atîLa? zise paşa rîzînd. Apropie-te tinere. Dacă de azi într-o lună nu-mi vei  zidi în mijlocul viei un asemenea turn, să ştii că pun să-ţi taie capul. M-ai  auzit?,..  Du-te.
Stoian alergă la mumă-sa plîngînd:
—  Vai, mamă, suntem pierduţi!
—  Aibi nădejde, fiul meu! Du-te In pădure, căci poate vei întîlni pe cea care ne-a mai scăpat o dată.
Stoian alergă îndată în locul unde întîlnise pe frumoasa ursitoare a pădurilor şi o chemă de trei ori. Ea-1 auzi şi veni spre el zîmbind şi îi asculta în tăcere păsul său.
—  Nu e nimici zise după aceasta ursitoarea. Aibi nădejde, frate, încă eu nu te voi lăsa. Du-te la paşa şi cere-i să-ţi dea o corabie, trei sute de butoaie de vin, două sute de litre de rachiu şi doisprezece tîmplari. Suie-te cu ei în corabie şi mergi drept înaintea ta. Cînd corabia va ajunge între doi munţi, scoboară-te din corabie, goleşte gîrla ce vei întîlni de-a curmezişul drumului şi umpîe-o la loc cu vin şi cu rachiu. Elefanţii vor veni în murgi tul serii să se adape la gîrlă, dar vor cădea jos beţi morţi. Pune apoi pe timplari să le taie cu herăstraiele dinţii şi întoarce-te la urmă cu ei acasă. Şi cum tc-i întoarce, du-te în mijlocul viei, ia o ramură de busuioc, sădeşte-o acolo, şi culcă-to liniştit: peste opt zile turnul de fildeş va fi gata.
Stoian făcu tot ce-i zise ursitoarea şi se întoarse acasă. ]acub însă îl credea perdut şi îşi zicea cu bucurie:
—  De azi în opt zile Una de aur este a mea!
Dar a doua zi turnul de fildeş începu ca printr-un
farmec, sa iasă din pămînt. A treia zi un cat întreg
era gata. A şasea zi, răsărise cîte şapte caturi şi, în
sfîrşit, a şaptea zi turnul de fildeş era desăvîrşi't, cu
5      coperiş   cu   tot,  care era cu tol.u şi cu totu de auri
La vederea acelei minuni fiecare rămase înmărmurit de mirare, afară de paşa. Căci aşa sunt marii pămîntului: nimica din ce fac alţii nu li se pare demn de mirare. Şi paşa nici ca mulţumi bietului Stoian. 10         — Ei bine, zise el însă lui Iacub, aşa o că puterea
unui   paşă e  fără de margini?
—  E mare   înţelepciunea  şi  puterea  ta,  răspunse Iacub făcîndu-i o temenea. Tocmai de aceasta nădăjduiesc că nu te vei învoi ca turnul tău să nu se ase-
15      muiască în toate cu cel de la Smirna.
—  Ce? lipseşte cumva vreun lucru turnului meu? întrebă Reşid încruntîndu-se.
—  Da, îi lipseşte Domniţa Mărilor care era închisa în turnul de la Smirna pînă a nu fugi înapoi la tatăl
20     său.
—  Numai atîta? zise paşa rîzînd. Apropie-te, tinere. Pleacă, du-te să-mi aduci pe Domniţa Mărilor! Dacă de azi într-o lună nu mi-o vei aduce,  să  ştii că pun să-ţi taie capul. M-ai auzit? Du-te,
25         Stoian alergă la mumă-sa plîngînd:
—  Vai, mamă, suntem pierduţii
—  Aibi nădejde,  fiul meu!  Du-te  în pădure căci poate că vei întîlni pe cea care ne-a mai scăpat o dată.
Stoian alergă îndată la locul unde întîlnise pe fru-30      moaşa ursitoare a pădurilor  şi  o chemă de trei ori. Ea-1  auzi şi veni spre el zîmbind şi-i ascultă în tăcere păsul său:
—  Nu  e   nimic!    zise    după    aceasta   ursitoarca. Aibi nădejde, frate, căci eu nu te voi  lăsa. Du-te Ia
35 paşa şi cere-i o corabie mare. In corabie pune să aşeze douăsprezece prăvălii de lucruri scumpe. în acele prăvălii pune neguţători, pe doisprezece din cei mai frumoşi tineri sîrbi şi îmbracâ-i ca pe nişte cnezi. Pleacă la urma, şi cînd corabia ta se va opri între două
40 dealuri, scoboară-te jos că acolo va fi palatul Domniţei Mărilor. Ia-ţi după aceea flautul tău şi cinci fetele
219
i
din împrejurimi vor veni la fîntînă cîntă-le doine sîrbeşti. Pofteşte-le apoi în corabie să vie să-ţi vază mărfurile şi fă-le la fiecare cite un dar. Şi cind fetele se vor întoarce în oraş vor zice: „Niciodată nu s-a 5 văzut corabie mai frumoasă, mărfuri mai bogate, neguţători mai frumoşi  şi mai  de  ispravă".
Domniţa Mărilor va auzi vorbele lor şi va veni să vaciă corabia, mărfurile şi neguţătorii. Şi cum s-o uroape corabie tu să dai poruncă să întinzăpînzeleşisă
10 plece cu dînsa. După aceasta însă va fi greutatea, căci Domniţa Mărilor e fermecătoare şi poate tot ee vrea. Dar urmează poveţele ineîe şi vei izbuti.
Zicind aceste vorbe, ursitoarea pădurilor se apropie de un pîrîu ce scobora din munţi şi chemă un somn
15 ce înota în faţa apei; apoi smulgîndu-i un solz i-1 dete   lui  Stoian.
—  Ia solzul ăsta, îi zise ea, şi cînd vei avea nevoie să-ţi facă cineva vreo îndatorire în fundul apei, arun-că-1 în mare şi cheamă pe frate-meu,  somnul, să-ţi
20     vie în ajutor.
Ursitoarea se uită după aceea în sus şi zărind un vultur ce se năpustise pe un biet porumbel, şuieră de trei ori şi amîndouă păsările veniră împăcate să se anine pe grumazii ei. Şi de pe fruntea vulturului luă
25 o pană, iar porumbelului îi smulse din aripă o altă pană, şi le dete pe amîndouâ lui Stoian.
—  Ia penele astea, îi zise ea, şi cînd vei avea nevoie să-ţi   facă cineva vreo îndatorire în aer, aruncă vîn-tului aceste pene, şi cheamă în ajutoru-ţi pe frate-meu
30 vulturul şi pe frate-meu porumbelul. Acuma, adio, frate. Am sleit pentru tine toate tainele vrăjitorului şi de azi înainte nu mă vei mai întîlni în cale-ţi şi degeaba mă vei striga.
Stoian mulţumi surorei sale,  ursitoarea pădurilor,
35 şi făcu tot ce-i zise. Corabia ce-i dete paşa se opri între doi munţi; fetele ce veneau la fîntînă aă ia apă ascultară doinele lui Stoian; el le pofti în corabie şi le încarcă de daruri, iar cînd se întoarseră în oraş nu mai spuneau în dreapta şi stingă dccît aceste vorbe:
40      „Niciodată nu s-a văzut corabie mai  frumoasă, măr-
220
furi mai bogate, neguţători mai frumoşi  şi mai de ispravă".
A doua zi Domniţa Mărilor, urmată de douăsprezece tovarăşe, veni la ţărm unde se afla minimala cora-S      bie. Stoian alerga intra întîmpinarea ei şi o călăuzi să intre în corabie.
Dar îndată ce Domniţa Mărilor cu tovarăşile ei se aflară în corabie, Stoian porunci să întindă pînzele şi plecă cu dînsa.
10 Domniţa simţind ca corabia a început să umble, fu coprinsă de teamă şi ieşind pe coviltirul ei scoase dintr-o colivie ce o adaseaeră tovarăşele sale un papagal şi-i zise:
—  Păsărică dragă, zboară de vesteşte pe tatăl meu 15      că streinii m-au răpit.
Papagalul plecă, dar Stoian aruncă îndată vîntului pana de vultur, strigind:
—  Vulture, frate-meu, vino-mi în ajutor!
Şi vulturul ivindu-se în creştetul norilor se azvirli 20 ca trăsnetul pe bietul papagal şi-1 sfîşie cu ghearele lui de oţel.
Domniţa Mărilor privi atunci pe Stoian cu nişte ochi dispreţuitori şi-şi aruncă inelul în mare.
Vaporul să opri îndată ca şi cum ar fi dat de fund. 25 Zadarnic vîntul umfla pînzele sale întinse; o tainică putere  îl ţinea ţintuit pe  loc.
Stoian aruncă atunci la rîndul său în apă solzul somnului strigînd:
—  Frate-meu, somnule, vino-mi  în ajutor.
30 Şi somnul, ivindu-se în creştetul valurilor, se cufundă în fundul mării şi înghiţi inelul ce domniţa azvîrlise, iar vaporul porni îndată cu pînzele umflate şi cu fală legânîndu-se pe pîntece.
Domniţa Mărilor scoase un strigăt de supărare  şi
35 coborî în odaia tovarăşilor sale. A doua zi, în revărsatul zorilor, chemă pe Stoian şi-i zise:
—  Pot dintr-o vorbă să te schimb pe tine, pe vaporul tău şi pe toţi cîţi suntem pe dînsul în steiuri de peatră şi nu-ţi vei mai revedea astfel ţara ta. Uită-te
40 însă colo, la acea stîncă: dintr-insă ţîşneşte pîrîul nemuririi. De-mi vei umple această cofiţă cu apă din
221
ea, sunt gata să te urmez. Dar bagă bine de seamă: pîrîul e păzit de un zgripţor şi nici unul dintre clţ-i au încercat să se apropie de fi nu s-au mai întors. Dacă vei izbuti, vei avea în mine pe cea mai bună şi 5     credincioasă prietenă.
în loc de ai răspunde, Stoian îi luă cofiţa din mină şi amnclnd vîntului pana de porumbel, strigă:
— Frate-meu, porumbel, vină-mi în ajutor! îndată, un porumbel mai alb decît zăpada se zări
10 în creştetul norilor şi veni să se anine pe grumazii lui Stoian. El îidete atunci cofiţa în cioc şi porumbelul plecă cu ea în zbor. Peste o jumătate de ceas el se întoarse înapoi şi Stoian putu să dea îndărăt Domniţii Mărilor cofiţa, plină cu apă de-a nemuririi.
15         — îţi mulţumesc, prietine, îi zise atunci frumoasa
Domniţă cu o voce înduioşată. Acuma sunt gata sâ te urmez. Unde vrei să mă duci?
—  Te duc la stăpînu-ineu, paşa, răspunse   Stoian.
—  Aşa! zise Domniţa coperindu-şi obrazul cu iaş-20     macul său. Şi zîmbi. Cealaltă parle a călătoriei se să-
vîrşi în linişte.
Cînd se află la Kraguievaţ de întoarcerea vînătorului fu sărbătoare mare. Lumea se adunase din toate părţile ca să iasă întru întimpinarea Domniţei Mărilor.
£!> Intrarea în oraş fu din cele mai frumoase. Venea întîi Domniţa Mărilor purtată de un cal arăbesc cu frînele şi cu şeaua muiate în aurării şi pietre scumpe. Urmau, după aceea,cele douăsprezece tovarăşe ale ei şi cei doisprezece tovarăşi ai lui Stoian. Stoian mergea ală-
îto turi cu Domniţa Mărilor. Frumos, mîndru, dar trist, înfăţişarea  lui fermeca pe toţi.
Cînd sosi la palatul în care o aştepta paşa, Domniţa îşi lepădă iaşmacul; Reşid, la vederea acelei minuni de frumuseţe,  alergă s-o ia în braţe. Ea îl îmbrînci
35 însă aşa de tare că de nu se afla Iacub să îl spriji-nească, da pe spate.
—  Stai, frumoasă sălbatică! Ce ţi-a făcut robul tău pentru ca să te porţi astfel cu el? zise pasa gîfîind.
—  Eşti un obraznic, zise Domniţa. Nici nu mă întrebi '.O     cine sunt, nici cum mă cbeamă şi te apropii de mine
ca un turbat. Află că pentru ca cineva să poată nădăj-
222
dui a-mi fi bărbat trebuie să fie înzestrat cu o îndoită frumuseţe. Cu frumuseţea trupului şi cu frumuseţea sufletului!
—  Sufletul meu e foarte tînăr, zise paşa. Cit des-5     pre trup, aş da o împărăţie de-aş avea-o pentru ca să-1
întineresc. Fie numai pentru a trăi o zi fericit, alături cu tine, iubit de tine! Dar vai, cînd ai îmbătrînit o dată,  bătrîn râmîi pînă  mori.
—  Nu e adevărat,  zise Domniţa.  Iată,   eu am o 10     cofiţă plină cu o apă ce-ntinereşte: Apa  nemuririi.
Pune să-ţi taie capul şi după aceea cum te voi uda cu o picătură de apa din această cofiţă, vei învia tlnăr şi frumos ca un tînăr de douăzeci de ani.
Paşa se uita împrejurn-i şi zărind pe Stoian zise:
15         — Nu mă îndoiesc de loc de puterea  acestei ape.
Dar să-i cercăm mai întîi minunile pe acest frumos
băiat. Apropie-te, raia;  pentru  ca să întinereşti şi
mai mult o să pun să-ţi taie  capul.
—  Sunt  destul  de  lînăr,  răspunse  Stoian, pentru 20      ca să nu am trebuinţă de a mă face mai tînăr. Cu toate
aceste, urmă el privind pe Domniţa Mărilor ce-i făcu semn, sunt gata să mă supun. Paşa cbemă atunci un ienicer, care dintr-o singură lovitură reteză capul frumosului Stoian. Toţi scoaseră un  acelaşi  strigăt
25      de  groază!
Domniţa Mărilor se apropie însă de Stoian şi arun-cînd asupră-i cîteva picături din apa nemuririi, îl făcu să învieze de o mie de ori mai frumos şi mai tinâr de cum era.
30         Bătrînul paşă, nebun de gelozie, strigă:
—  Iute! Iute!  întinereşte-ma Domniţă fără a mai perde vremea.
Şi el chema atunci un ienicer, se întoarse către Iacub şi îi  zise:
35         — Iacube, prietinul meu, eu nu pot să  întineresc
singur şi trebuie să întinereşti şi tu dimpreună cu
mine. Ienicerule, să ne tai dar capul la amîndoil
Iacub îngălbini, dar ienicerul îi reteză capul. După
aceea căzu şi capul paşei.
40         — Slujitori, zise atunci cu glas poruncitor şi rece
frumoasa Domniţă a Mărilor: luaţi de aci aceste leşuri
223
15 — Opere voi. VI — Maeedonski
10
şi daţi-le clinilor să le mănînce. Astfel ştie să pedepsească Domniţa Mărilor pe cei ce au cutezat să se poarte prost   cu   dînsa.
Turcii însă se încruntară; dar sîrbii traseră săbiile şi ziseră: „Nenorocire celor ce sa poarta rău ca femeile!'1
Şi un bătrîn turc răspunse:
— Ce s-a făcut, s-a făcut! Niminea nu-şi poate ocoli ursita!"
Turcii şi sîrbii să îinpăcară atunci şi Domniţa Mărilor zise lui Stoian:
—  De azi înainte-ţi sunt nevastă!
Şi trăira ani mulţi şi fericiţi, iar casa ce au locuit stă şi azi în picioare. Deasupra uşii acelei casc se află înscris acest cuvînt sîrbesc: „Svobodnost", „Libertate".
POMUL MĂRGĂRITEI
io
20
25
ÎS*
Fiind copil, bătrlnul arendaş mă lua adesea în brişcă sa cînd se ducea după treburi. Odată merseserăm pînâ la un cătun mai depărtat, al cărui nume nu este înscris nici  cbiar pe  harta  geografică.
Era în cele dintîi zile ale lui octombrie. Niciodată
natura,  în ochii    unor artişti îndrăgostiţi de feţele
searbăde cu cari toamna învesteşte cîmpii şi pădurile,
nu pare mai cu dcsăvîrşii'e frumoasa, decît la acea
epocă a anului.
Copaci şi cîmpi desfrunziţi treceau fantastic pe dinaintea ochilor noştri, răsfrîngîndu-se ca printr-un zăbranic prin aburii Oltului. Piscurile sălbatice ale dealuriior apăreau ca nişte nămeţi de umbre albăstrii. In zare, departe, se arătau limpezile ape ale fluviului ce seînteia şi clocotea în valuri spumegoase, pe după o perdea de sălcii şi de plopi, ale căror frunze argintii îi forma un strălucitor brîu. Zgomotul apei ajungea adesea pînă la noi, cînd slab ca cea din urmă suflare a unui om ce trage să moară, cînd impunător şi zgomotos ca clopotele unei biserici.
Să înserase cînd sosirăm la poalele unui colnic, sub care se afla micul cătun despre care vorbii.
Brişcă se opri în pragul unei colibe din care ieşi îndată un flăcăiandru ca de douăzeci de ani ce ne pofti   înăuntru.
225
—  Ei bine, moş Gheorghe, ce mai e nou? întrebă arendaşul pe  ţăranul de  care  deterâm  intrînd.
—  Să trăieşti, cucoane, da' fata ne e greu bolnavă... Ne  uitarăm împrejur şi zărirăm  lungită pe nişte
5     velinţe  o copilă  ca  de  şaptesprezece  ani,  veştejită de boală şi palidă ca o frunză pe care viatul de toamnă o mişcă încoa şi încolo şi stă s-o smulgă de pe ramură, Plăviţă şi cu ochi albaştri, cum te uitai la ea simţeai îndată că tînăra copilă nu mai are mult de viaţa 10      si că oftica îi roade plămînii.
De mică copilă, sătenii o porecliseră Friguroasa, din pricină că-i era frig mereu, toamna ca şi primăvara, vara ca şi iarna. Dar cînd venea mai cu seama iarna, îi era frig mititiebii!
15         Ghemuită într-un colţ al vetrei, îi clănţăneau dinţii
în gură şi-i tremura carnea după ea varga!
Arendaşul se uită mult în tăcere la biata fata şi apoi, întoreîndu-se către tatăl ei, zise:
—  Ce stai de nu faci focu, moş Gheorghe? Nu vezi 20     că e frig, foarte frig în casă?
—  Ba văd, văd, da'   de-aicea la pădure e departe şi nu mai avem acasă o singură aşchie de lemn. Mîne în   ziuă   însă...
—  Pîna mîne e un deal ş-o vale, moş Gheorghe! '25     Nu vezi că mititica e-ngheţată de frig?
Tatăl se apropie atunci de fie-sa:
—  Mărgărito, îi zise el cu un glas mîngîietor, de ce nu vrei sa mă laşi să pun să taie pomul tău?... S-ar face aşa de cald-năuntru...
30         — Nu, nu, tăiculiţă. Pomul meu e al meu şi mai
bine voi s-aştept pînă mîine.
Arendaşul întrebă pe bătrîn de ce ţine aşa mult copila la acel pom. El ne spuse că fiindcă fusese sădit de un cioban cu care Mărgărita se logodise dar care 35     murise de un an.
Şi după aceasta el se strecură încetişor afară. Dar deodată, Mărgărita sări drept  în picioare pe patul ei de velinţe şi arătîndu-ne cu ochii rătăciţi uşa pe care ieşise tatăl ei: 40         — Opriţi-1, opriţi-1, strigă ea, că-mi taie pomul!
826
10
15
20
25
30
Şi mai în aceeaşi vreme se auzi afară zgomotul unui topor şi căderea zgomotoasă a pomului Mărgăritei.
—  Aide, fetică, zise tatăl ei reintrînd în casă cu un vraf de lemne, scoală-te şi vino să te încălzeşti.
El o luă apoi în braţe şi o aşeză încetinel pe vatra sub care începu în curînd să trosnească bietele crăci ale pomului Mărgăritei, singurele rămăşiţe ale dragostei  trecute.
A doua zi şi a treia zi revăzuram pe Mărgărita. Ea sta nemişcată în acelaşi colţ de vatră cu ochii aţintiţi asupra focului.
A patra zi o revăzuram iar. Dar era cam abătută.
—  Iacă, ne zise ea cu o voce plină de melancolie, s-a sfîrşit şi cu pomul meu: bucata ce vedeţi pe foc este cea de pe urmă, şi ea nu mai are de ars decît o clipire-două...
Ne aruncarăm ochii fără voie asupra vetrei şi văzurăm o mică flacără albăstrie ce mergea stingîndu-se. Pe moment părea că se măreşte întinzîndu-şi limbile pe vatră în sus dar ea scădea iar, slabă şi tremurătoare ca flacăra unei candele de pe mormînt.
Acea flacără mai tremură încoa şi încolo, o dată, de două ori şi apoi se stinse cu totul, iar capul Mărgăritei se aplecă încetinel pe umeri, pe cînd din buzele ei se exală acel suspin din urmă al celor cari mor şi al cărui zgomot este ca freamătul de aripi al unui suflet ee-şi ia zborul!
Ne apropiarăm de dînsa: Friguroasa murise.
Astfel sa stinse acea curată flacăre de tinereţe, a cărei reamintire se redeşteaptă fără voie în mine, decîteorivâd întîiul foc de iarnăaprinzîndu-se în sobe-
LUNTRAŞUL
(Nuvelă originală)
Se află pe ţărmul Mării Negre un orăşel al cărui nume nu este de trebuinţă ca să-1 ştim. Vecinie bătut 5 de valuri tumultoase, acea salvă răsunătoare ce izbeşte auzul ca tunurile mai muHor baterii împreunate, îl umple de un zgomot perpetuu şi sinistru. Populaţiunea acelui orăşel era compusa, ca în toate porturile de mare, de o diversitate de naţionalităţi. 10 Turci, greci, albanezi, muntenegreni, ovrei, bulgari, dalmaţi, maltezi îşi dau cu eotu! şi contribuiesc, prin tipurile şi costumurile lor, să dea locului o nuanţă pitorescă   ce farmecă.
Orăşelul conţinea multe case cu două rinduri, dar 3 5     nu  era  nici  una  ca  să   întreacă  pe  a  unui  bogat grec din şeapte ostroave.
Luntrii erau multe în port, dar nu era nici una mai sprintenă decît a luntraşului maltez, Griti.
Neguţătorul grec avea o fată ce să numea Athena, 20     şi vrînd-nevrînd, vă voi povesti tot vechea poveste a   dragostei.
Dar ce corelaţiune poate să existe, între Griti, un simplu   luntraş   şi   între  bogatul  neguţător?
Faptul  e&te   simplu.
25          Neguţătorul era bătrîn,  Griti era tinăr. Povestea
mea este naivă ca o idilă: Athena iubea marea; Griti era marinar; Athena era greacă; luntraşul era maltez.
228
De ce însă, e3te natural ca tocmai acolo unde există disproporţiuni sociale, amorul să fie şi să-şi facă cuibul pe un abis?
A! Iată marele mister! Amorul naştef poate, tocmai 5 din acele disproporţiuni, din acel contrast. El se atinge cu IUsul prin acest punct: dacă un ministru, ar încăleca de exemplu pe un măgar, — aţi rîde. Dacă o fată bogată ar veni incidentalmente în contact cu un om din popor,  frumos şi tînăr, — ar iubi. O fată
io bogată este în adevăr stenahorisită de vecinica cravată alba a tinerilor de salon; mănuşile jaune paille sau gris perle o fac să cadă în nevricale, şi, în fine, reden-gota neagră de ta Prinzian, îi fac efectul unei livrele de cioclu. Un Endimion pierde foarte mult cu pălărie-
15 claque sub braţ, cu cizme cu tocuri englezeşti şt cu vecinica coada de frac de care să agaţă mai mult de cincisprezece secoli de prejudiciuri soţiale!
Athena, frumoasa fată a neguţătorului grec, împărtăşea desigur aceste opiniuni, în ziua în care, sărind
20 voioasă în luntrea tînărului maltez, se lăsa s-o plimbe mai mult decît trebuia, şi, privindu-1, pentru întîta oara poate descoperi un lucru de care nu-şi detese seama pînă atunci: că maltezul era tinăr...
Şi, pentru că proverbul francez nu minte eînd zice
25 ca o dată ce ai făcut primul pas, celelalte îl urmează cu repeziciune, Athena mai făcu descoperirea ca mijlocul său este foarte bine proporţionat, că îşi înclină capul cu o graţie nespusă pe umărul drept, şi că legătura îndoită cu neîngrijire pe sub gulerul bluzei sale
30     albastre, fluturează în aer într-un mod foarte poetic... Se   ştie   însă  că  descoperiri  de  asemenea  natură sunt foarte simptomatice atunci cînd sunt făcute de o tînără fată şi că ele duc departe,..
De la bluza cea albastră, era dar natural ca Athena
35      să-şi împingă descoperirile şi mai în sus de legătură...
Gîtul frumosului maltez, ale cărui vine apăreau în
relief sub pielea uşor bronzată de soare, fusese modelat
desigur cu mult amor de rauma-natură şi daca delu-
şorul ce să numeşte gîtlej  nu ar fi fost ceva   mai
4<i pronunţat declt de ordinar, nu ar fi lăsat loc la nici o  observare  critică.  Cu toate  aceste, Athena urcă,
229
tîrîş-grăpiş, peste movila despre care e vorba şi sosi deodată la buze...
Buzele nu sunt de o mică însemnătate în figură şi Athena ce nu-şi fixase ochii decît pe nuanţa buzelor 5 pălite de anemia nedespărţită de aceea ce să numeşte o bună educaţiune, nu fu puţin uimită văzînd via roşeaţă ce le colora; tuleiul care umbrea pe cea supe-rio'ară avea nişte reflexe ca acele pe care le emite aurul călit în foc...
io Luntraşul nu era cu toate aceste frumos în deplinuî înţeles al cuvîntului, dar părul său îi cădea într-o dezordine atît de graţioasă pe frunte şi ochii săi, a căror culoare era nehotărîtă ca a mării, scăpărau din cînd in cînd o schinteie atîta de vie, încît obrazul său 15 înnegrit de arşiţa soarelui, părea înfăşurat într-o aureolă luminoasă-
Athena văzuse aceste toate, şi nu ştiu pentru ce, un nor de roşeaţă i se răsfrînse pe faţă...
Griti nu văzuse nimic şi mina... Braţele lui, goale
20     pînă la coate, să îndoiau sub impulsiunea ce da lopeţii
şi apăreau mai musculoase ea întotdauna, din mîneeile
răsfrînte ale bluzei albastre. Mînâ... şi corpul său se
apleca înmlădios, urmînd mişcărilor ce trebuia să
imprime lopeţilor; marea murmura sub presiunea lor...
25         — Opreşte, zise deodată Athena.
Şi pentru  întîia oară poate,  Griti o privi cum trebuie să privească un bărbat pe o femeie...
Luntrea se opri atunci, dar valurile izbind-o o făcură să tremure, şi Athena îşi petrecu instinctiv braiele 30     pe după gîtul maltezului...
Cînd valurile trecură:
— Mînă, mînăl  strigă Athena ruşinoasă...
Dar Griti nu mai mînă.
COSTICĂ (Nuvelă originalii)
10
15
20
25
Numele i l-am spus. Este una din acele searbâde şi poetice figuri ce să întîlncşte uneori pe uliţele noroioase ale Bucureştilor.
Ochii lui mari şi negri, fruntea lui largă şi umbrită de un păr mlădios, păreau că spun ceva, dar vorbele lui nu spuneau mai nimic.
în şcoală fusese cel mai leneş; rămînea repetent în mai toate clasele şi băieţii îl huiduiau.
Nu-şi făcuse nici un prieten de copilărie, şi de aceea, vâzîndu-1 pe podurile Bucureştilor, cunoştinţele de căciulă ce avea, nu puteau să ştie nici daca e din Bucureşti, nici dacă e fecior de boier, nici dacă e fecior de parvenit.
Ura poeziile şi poeţii.
Ura femeile.
Ura societatea.
Şi cu toate aceste, poeziile îl fermecau fără să vrea, căci era poet.
Femeile — oacheşe sau plâviţe — treceau noaptea pe dinaintea ochilor săi pe jumătate închişi, ca nişte năluciri.
Societatea îl atrăgea, căci nu era mizantrop.
Mulţi erau miraţi de un caracter ce să dezminţea pe fiecare moment în asemenea fel.
231
Inima sa era un fel de gazda ce nu Închidea casa la nici o simţire.
Erau momente cînd era bun, momente cind era rău.
Fără a fi citit pe Lara, era un fel de Lara. 5         Fără a fi citit pe Rola, era un fel de Rola.
Crud ca Neron.
Blond ca Isus.
Adine ca Darwin.
Domol ca Platon. 10         Rob al cărnii ca un satrap.
Dezmăţat ca Neron.
Sfiicios  ca   losef.
Elocvent ca Cicerone.
Astfel este Costică, şi vocea sa vibrează aici ca o 15     melodie, şi răsună aci ca un răcnet.
Dacă ar fi avut avere, ar fi Antichristul, şi ar fi tîrît în urina sa lumea, îngrozită şi fermecată.
Ar fi semănat aurul cu acelaşi dispreţ, fie pentru a face un act de virtute, fie pentru a se cufunda în 20     vreo fapta mîrşavă.
—  Mario, zicea el într-o seară de primăvară, unei tinere copile, te  iubesc!
Şi căzuse la picioarele ei, şi braţele lui îi înconjurau mijlocul, şi buzele lui se apropiau de buzele ei. 25         Despletită, copila îl ruga şi se desbătea tremură-
toare.
—  Mă vei face soţia ta,  Costică?...   voiesc să ştiu mai întîi aceasta, strigă Măria deodată, atinsă ca de un şarpe  sub  întîia sărutare a tînârului.
30 Costică tresări. Braţele lui se dezlănţuiră; mina lui se răci; ochii lui se acoperiră de o ceaţă întunecoasă.
—  Nu; răspunse el în sfîrşit. Tu nu vei îi  soţia mea niciodată.
35         — Niciodată?  zise copila...   A!  dar eu nu pot să
primesc o  asemenea iubire. Fugi1. Părăseşte  îndată
această odaie în care am avut nesocotinţa să te primesc
fără   ştirea  părinţilor  mei!
Tinărul se sculă fără să zică un   cuvînt, îşi   luă
40      pălăria şi deschise uşa.
232
Măria rămăsese în mijlocul casei,
—  La revedere! îngînă ea.
—  Adio! răspunse Costică şi  trase uşa după sine.
5 Măria îl auzi coborînd una cîte una treptele scării. Avea şasesprezece ani şi inima ei bătea cu repeziciune. Se repezi la fereastră. Costică era deja în uliţă şi pasul său răsuna pe trotuar.
—  Costicâ! şopti Măria. 10          — Domnişoară!
—  Revino.   Voi  să-li  vorbesc.
—  Nu.
—  Te rog.
—  Voi veni mîine. 15         Şi el se depărta.
Măria îl privi pînâ nu-1 mai văzu. El  dispăru Ia colţul unei uliţi în paltonul lui cenuşiu.
 doua zi noapte, Costică se reîntorsese. Ea l-aştepta de mult. 20         — Şi va să zică nu mă iubeşti? zise tînăra fată.
—  Ba   da.
—  Atuncea mă vei face soţia dumitale.
—  Nu.
—  Mă vei iubi cel puţin totdauna?
25 — Nu cred. Tot ce ştiu este că acuma te iubesc. Nu ştiu ce va fi mîine.
—  Dar...
—  E zadarnic. Fii a mea şi vom vedea... -O!
30 Atîta cinism, sau, cu alte cuvinte, atîta sinceritate o rănise în delicateţa sentimentelor ei. La această exclamare,  Măria  înclină  capul.
—  Ce voieşti, domnişoară?... Dumneta eşti dintr-o lume ideală... Ai citit romanţe... Voieşti jurăminte...
35         — Domnule...
—  Da; şi ai socoti ca o mare jertfă dacă ai urma inimei şi naturei.   în realitate  însă nu faci nici o jertfă şi dacă m-ai iubi, dacă aş avea dreptul să te strîng la pieptul meu, ai vedea că aceea ce socoteşti
40      ca o jertfa nu e decît un îucru firesc, decît...
233
10
Măria plîngea:
—  Este cu putinţă, îngînă ea, să iubesc un asemenea om, căci îl iubesc, da!
Costică se apropiase de ea:
—  Pentru ce plîngi, zise   el  încet ca o  suflare, înclinîndu-se asupra ei...
— Te urăsc, domnule... O!... te urăsc... Costică! zicea  Măria.
Noi ştim ce preţuieşte ura unei femei...
Şi buzele lor se împreunară într-o lungă sărutare.
Costică n-a luat pe Măria şi  după dtăva vreme a părăsit-o.
Măria n-a găsit nimica mai bun decît de a se face 15      călugăriţa.
Dacă a făcut bine Costică, nu ştiu.
Dacă a făcut bine Măria, nu ştiu.
Dacă ara făcut bine să scriu această întîmplare, nu ştiu.
20 ' Ce ştiu este că aceea ce să numeşte căsătorie este o instituţiune omenească, pe cită vreme Amorul, fie ca simţire, fie ca simţ,  este o instituţiune  divină.
CARTEA DE POEZII
Culegerea de   versuri era tipărită în limba engleza şi coprindea traduceri din poeziile lui Musset, poezii de ale lui Shakespeare şi Lord Byron. 5         Numai ochii ce au văzut luxoasa ediţie a unei anto-
logii române, tipărită în englezeşte de Stanley, pot să-şi facă o idee de frumuseţea, bogăţia şi îngrijirea unei cărţi de versuri ca cea despre care este vorba.
Ca şi Antologia lui Stanley, fiece pagină era de o 10      nuanţa deosebită, aşa că ele formau o scară de culori, în care, de îa albastru, roşu, galben şi verde, se cobora, printr-o serie gradată de nuanţe, pînâ la celo mai searbăde tonuri. Cînd se ajungea la alb, simfonia culorilor reîncepea a se urca treptat pe aceeaşi 15      scară muzicală şi a cînta pe aceleaşi tonuri de nuanţe.
Pe lîngă aceasta, fruntea fiecărei foi era împodobită cu flori şi cu himere, tipărite tot în culori, de la care   scăpa împrejurul versurilor un întreg ames-lec de frunze ce şerpuiau în cerc şi le încadrau în cîte 20     un fel de medalion artistic.
Veneau apoi începuturile fiecărei poezii, ilustrate cu acuarele, ce înfăţişau scene din operele celor trei mari cugetători:
Musset, Byron, Shakespeare!
25         Şi cum zăcea cartea pe o rnescioarâ, razele soarelui
se  jucau   pe  marginile  scoarţelor  legate   în  catifea
roşie, şi pe dunga poleită a feţelor; iar vîntul ce pătrundea prin geamurile deschise le făceau adesea ca să-şi schimbe locul, să alunece de-a lungul acelei dungi, însufleţind cu aurul lor viu, aurul mort în-5 tins asupra ei, sau să flutureze pe cîte una din acuarelele din fruntea paginelor ce să răsfoiau!
Schinteile ce scăpărau atuncea erau armonioase şi formau un cîntec de aur irizat cu roşul viu al rubinului, cu verdele strălucitor al smaraldului şi cu
10     flacăra cerească a   safirului.
Şi după capriciul vîntului ce întorcea foile cu o mină nevăzută, apărea uneori cîte una din acele acuarele, înfăţişînd: aci pe Romeo in tricoul său de mătase vînătă, cu inelele unui păr atît de negru îneît
15 bătea în albastru şi cu chipul său de adolescent pasionat; aci pe Lara, înfăşurat într-o manta neagră şi cu toate întunecimile misticismului pe frunte. Alteori iar, era Rolla ce-şi arăta redengota sa modernă şi chipul său sarcastic şi dulce: Lucifer şi Azraei per-
20     sonificaţi   într-o  singură  figură!
Şi modulat de soare, cîntocul ce aluneca pe dunga poleită a cărţei părea ca încoronează, cu armonia lui de culori pe un fund de aur, simţirile şi gravurile din carte, mîngîind cu razele lui  versurile întocmite din
25 nişte şiruri de puncte, rotunde şi negre ca nişte mărgăritare  negre!
Iar dacă vîntul mişca perdelele mai cu putere, paginile vibrau atuncea, intoreîndu-se una cîte una., şi un auz inspirat putea deosebi în vibrarea lor un s-mrt
30     refren de nume:
Musset, Byron, Shakespeare!
Şi niiozotisurile delicate, cusute cu mătase albastra pe panglica ce servea de semn cărţii, păreau că pun şi ele, peste acel refren, simbolica lor neuitare:
35         Musset, Byron, Shakespearel
Şi acel refren era celebrat şi de feţele de hirtie velină, şi de vîntul ce mişca reţeaua albă a perdelelor, şi de soarele cu aurul sau viu pe poleiala moarta a cărţii, şi de miozotisuriîe delicate cusute   cu  mătase
40      albastră pe panglica ee-i servea drept semn.
236
Aşa că poemele dinăuntrul ei erau mai jos, poate, de cîntecul fără voce al razelor, cu felurite nuanţe, al hirtiei veline şi al miozotişilor de mătase albastră ca caliciuri împestriţate de mici puncte galbene!
Şi in acel moment, poate că nu se afla atomă să nu cînte.
Iar din toate vibrările ţîşnea:
Musset, Byron, Shakespeare!
CAVALERII TROTUARULUI
10
15
20
25
238
FIUL VORNICULUI
Oamenii de saloane, bogaţi sau săraci, par a avea o tendinţă dispreţuitoare pentru acei care în mijlocul Bucureştilor de azi au ajuns a fi declasaţi.
Hainele lor rupte, cizmele lor scilciate, îi face sa strîmbe din nas, şi cavalerii din societate ocolesc pe cavalerii trotuarului care poartă adesea sub zdrenţele nenorocirii o inima nobilă cu avînturi generoase şi simţiri de adevărat cavalerism ce se resfrîng pe chipurile lor palide.
Politeţea lor, chiar, nu este mecanică, ci vine mai întotdaurta de Ia inimă.
Cavaleri ai trotuarului sg pot numi toţi ojn^nii nesiguri de pîinea de a doua zi: studenţi săraci, foşti funcţionari oneşti ce află toate uşile puterei încuiate, fii de proprietari ruinaţi prin greşelile  lor sau ale părinţilor şi oameni  din  diferite alte categorii.
în această spumă a societăţii bucureştene, trebuie căutat cu toate aceste şi spiritul şi inima, lucruri de care, dacă ar trebui să judecăm după stratele mai înalte, ar trebui să disperăm.
Cînd îi vezi trecînd seara pe trotuare, unii îmbrăcaţi mai bine, alţii mai rău, cu ochii în dreapta şi în stînga, să nu credeţi că să uită după cutare feneie
frumoasă. Ochii lor urmăresc altceva: întîlnirea vreunui prieten sau a vreunei întîmplări: vînarea unui leu  sau  doi,   într-un   cuvînt.
O! şi cîţi nu ar plăti cu sîngele lor acel leu!  Unul
5     n-a mîncat de două zile; altul a fost dat afară  de
stăpîna casei şi n-are unde dormi; cutare n-a fumat
o ţigare de nu se ţine minte, iar cutare îngâlbineşte
de durere cînd să gîndeşte să se întoarcă acasă la ai
săi cu mîna goală, ei care îl aşteaptă ca pe o prove-
10      dinţai
De ce, de ce n-au voce noroioasele pietre ale stra-delor ca sa povestească toate dramele ce au văzut defilînd, că poate societatea ar deveni mai bună şi aproapele ar ajuta pe aproapele sau! 15 George, fiul marelui vornic, cugeta desigur astfel, cînd, cu toată voinţa sa de a munci, se văzu într-o zi pe uliţă fără nici un căpătîi, cu averea pierdută şi cu fratele şi bătrîna sa mumă de susţinut.
Mai cu seama că pe atuncea, George şi fratele sau 20     nu aveau decît un palton de îmbrăcat, şi cînd  îl îmbrăca unul celalt rămînea acasă, tocmai ca nemuritorii eroi ai lui Murger.
Oricine înţelege că George ar fi preferat mai bine să muncească decît să moară de foame dimpreună cu 25      fratele său Nicu, căci amîndoi erau inteligenţi, nelipsiţi de instrucţiune şi în floarea vîrstei.
Nenorocirea celor doi fraţi era, însă, tocmai instrucţiunea relativă ce primiseră, căci cu ea nu se puteau face nici hamali, nici tăietori de pietre. 30         Şi astfel,  hamalii şi tăietorii de pietre erau mai fericiţi decît  George  şi fratele său.
Bătrîna lor mumă, ea care era o sfîntă şi-i iubea pană a suferi tot şi a nu se omorî, le spunea adesea cu melancolie dar cu resemnare aceste triste adevă-3 5      ruri.
Şi în neputinţa de a munci cu braţele, George care era cel mai mare dintre ei, alerga ziua şi noaptea ca să obţie o funcţiune.
O funcţiune?... 40         Toate uşile se închideau în faţa lui. Aprozii  de pe
233
la ministere ajunseseră să-I cunoască ca pe un cal breaz.
O funcţiune?
„Funcţionarismul este o  plagă" este răspunsul in-5      variabil al puternicilor cînd nu le eşti rudă, nepot, strănepot, sau vâr ori cel puţin protejatul cuiva.
Protectori?
Dar putea oare să aibă protectori George, fiul unui fost mare vornic, cînd tatăl său făcuse bine la o rmil-10     ţime de oameni?...
Rude?...
Şi cine mai e rudă cu im om sărac, cu o familie căzută?
La noi în România, cînd moare cite un om care a
15     jucat un rol însemnat în stat, şi cînd acel orn moare
sărac,  toţi  se  aruncă  asupra  urmaşilor  şi  familiei
lui ca nişte corbi de pradă şi cînd din puţinul ce a
rămas  mi  a mai  rămas nimic,  pustietatea  se   face
împrejurul acelei case ca împrejurul unui loc ciumat.
20         Acei care-ţi mîncaseră în casă sunt cei dîntîi ca
să-ţi arunce cu piatra.
Şi lozinca tutulor este acelaşi cuvînt: persecuţi iunea.
Fără îndoială că George a aflat mai tîrziu acestea, 25      şi ca atuncea cînd bătea pe Ia toate uşile era plin de speranţe ce-î înşelau mereu şi ce renăşteau mereu.
Şi George se lupta cu viaţa ca un erou, pe cînd fratele său Nicu, presupus ca slab de piept, şedea acasă lîngă amărîta sa  mumă.
30         Poziţiunea acelei familii devenea din ce în ce mai
grea. Iarna era grozavă şi lemne în casă, neam.
Căci de-abia să putea înnoda zi cu zi, cu cei doi sau trei lei, pe care putea să-i vîneze George, de pe la cavalerii trotuarului, prietenii săi.
35         Ei erau tot atît de săraci ca şi dînsul, tot atît de
nenorociţi. însă cavalerii trotuarului au şi ei momentele lor de bogăţie şi atuncea sa ajută între dînşii, iar ajutorul lor nu este nici milă, nici împrumut, între dînşii există un fel de comunitate: cel care se 40 intîmplâ ca să aibă într-o zi dă aceluia care este în lipsă şi aşa mai încolo.
Aşa că pentru George şi familia lui, momentele critice nu erau în zilele din cursul lunilor ci în acele de la începutul lor, epocă în care trebuiau să plătească chiria, dacă nu vreau să fie daţi în uliţă. 5 Căci cele două odăi în care locuiau, izbutiseră să le găsească nemobilate şi să li se îngăduiascâ a le plăti cu luna.
Criza cea mai grozava să pronunţa pentru George cam pe la sfîrşitul lui decembre.
io         Fratele său Nicu, de suferinţe morale şi de mlncare rea sau neîndestulătoare, căzu greu bolnav.
Fu o sfîşiere nedescrisă pentru muma sa, cînd îl
ridicară ca să-1 ducă Ia spital la Filantropia, unde
George avea un prieten, student în medicină care se
15     afla intern al spitalului şi-i făgăduise a da fratelui
său o odaie deosebită de sălile comune.
Dar sărmana mumă îşi stăpîni în sfîrşit durerea pentru că lucrul era trebuincios de vreme ce căutarea bolnavului acasă era peste putinţă. 20         Şi birja ce ducea pe fiul ei se depărta cu zgomot, pe cînd biata mumă cu ochii deschişi mari şi cu privirea în gol cugeta, poate, că dacă în zilele ei de fericire i-ar fi spus cineva că are să vie o zi cînd fiul său va fi dus la spital pentru a nu muri din lipsă de cau-25     tare ar fi rîs ca o nebună.
Cele trei săptămîni, cît ţinu boala lui Nicu, fatalitatea fu din ce în ce mai nemiloasă pentru George. Adesea se prefăcea că a mîncat la birt, pentru a nu se atinge de puţina hrană ce mai putea procura mu-S0      mei sale.
Sleise toate mijloacele şi toate încercările de luptă şi nu mîncase de trei zile, cînd se duse să vadă pe Nicu la spital, care intra în convalescenţă şi care la sosirea lui se afla tocmai îa dejun.
35 — Nu mănînci şi tu, îi zise Nicu cu o voce încă slabă, arâtîndu-i puiul ce avea dinainte şi golind un pahar de minunat vin roşu.
Lui George i se părea că ştie şi fratele lui şi tot spitalul că este mort de foame.
40         Şi stăpînindu-şi printr-o ultimă sforţare   de ^niîn-
drie foamea ce-şi ascuţea cuţitele în stomacul său:
240
16*
241
— Mulţumesc, răspunse el; am dejunat la un prieten, şi...
Şi în acel moment odaia se învîrti cu dînsul, sticla cu vin, paharele, bucatele de pe masă, începură să 5     joace fantastic pe dinaintea ochilor săi, şi căzu jos fără  cunoştinţă.
Cînd, peste  cîteva  ceasuri,  doctorii  izbutiră să-1 deştepte din leşinul său, frigurile cerebrale se dec la râseră, iar astăzi, o cruce de lemn nevopsită abia-i 10      însemnează  morrnîntul   în   cimitirul   de   Ia  Serban-Vodă.
II MIHXEA-ADRTAN
Cine  dintre băieţii  de petrecere, de acum   cfyiva 15     ani,   nu  a   cunoscut   pe  tînărul  farmacist   Mihnea-Adrian?
Mai mult scund decît înalt, avea nişte ochi vii pe
un chip simpatic, iar pe fruntea lui, înaltă  şi largă,
se încreţea un păr negru şi scurt;  nările   sale erau
20     foarte mişcătoare şi dovedeau o natură poetică şi o
inimă simţitoare.
Cu toate aceste, Mihnea-Adrian nu era poet în înţelesul comun, căci nu scrisese un singur vers.
Dar dacă a pleca noaptea pe lună şi a se duce pe 25     jos la Filaret, întovărăşit de unul sau doi prieteni, fără alt scop decît a bea apă de la fîntînă de pe marginea şoselei nu este o poemă, — atunci nici Mihnea-Adrian nu era poet.
Soarta însă,  îl făcuse farmacist,  şi aceasta era o 3 0      adevărată disperare pentru  dînsul.
De origină din Transilvania, luptase mult ca să ajungă să-şi facă o carieră, şi tocmai după ce-şi o făcuse, văzuse că s-a înşelat în alegerea sa.
Ce însemnează în adevăr un farmacist? 35          La noi, în ţară, a fi farmacist este a fi spiţer, şi
a fi spiţer este a nu avea dreptul să aspiri Ia o poziţie socială mai înaltă: drumul considerat iun ii pare a-ţi fj cu desăvîrşire închis.
242
Şi llihnea-Adrian se amărea adesea, căci îşi simţea aripe cu care ar fi vrut să zboare mai sus decît cerul carierei sale.
De cîte ori nu-1 auzeau prietenii săi vorbind  în 5      această privinţă cu vocea lui simpatică şi plină de o dulce   elocenţa!
Şi cum se întîmplă în toate naturile alese, susceptibilitatea sa era foarte dezvoltată, aşa că se simţea umilit şi amărît.
10 Meavînd acea putere demnă de admiraţie ce face pe om să se ridice deasupra prejudiciilor, Mihnea-Adrian era zdrobit de ele.
Şi pentru acest cuvint, pînă şi naşterea sa îl umilea, iar nimic nu l-ar fi rănit mai mult decît dacă 15     prietenii săi ar mai fi aflat pe lingă celelalte ca are şi un frate băcan în piaţa Amzii.
O susceptibilitate atît de nemăsurată influenţase treptat asupra caracterului său şi-1 făcuse să devie-bănuitor şi mizantrop.
20          De la un cîrd de vreme, ieşea pe strade şi în locuri
publice din ce în ce mai rar. I se părea că toata lumea se uită la el cu dispreţ, că-1 ştie că este spiţer; i se părea chiar, că niciodată nu era îndestul de bine îmbrăcat; că pălăria sa este ridicolă; că culoarea hai-25     nei sale nu se mai poartă şi cîte altele de asemenea
fel.
întrucît priveşte convorbirile ce avea, în fiece cu-vînt căuta să afle dacă nu care cumva, cineva îl atinge   asupra  naştere i,  carierei  sau   îmbrăcămintei
30      sale.
Şi cu cît trecea, cu atît caracterul său se pleca şi mai mult pe acel povîrniş şi îl împingea către un dez-nodărnînt fatal.
în inima lui Mihnea-Adrian se dezvolta  mereu un 35      fel de nemulţumire surdă cu un fel de dezgust imens pentru lume şi pentru viaţă.
Veselia lui de odinioară i se ştersese de pe faţă precum se şterge de pe petalele unei flori ce vestejeşte culorile strălucitoare ce o împodobeau. 40          Şi, izolîndu-se treptat de lume, ajunsese să nu mai
simtă nici o mulţiirnire şi să nu  mai vorbească cu
243
încredere decît lui Gostin, prietenul cu care locuia.
In acea epocă a vieţei sale, Mihnea-Adrian ajunsese
a fi farmacist la spitalul Colţea şi cu tot caracterul
său înăsprit deja, nu era camarad care să nu-1 iu-
5     bească şi bolnav care să nu-i fie recunoscător.
Căci, cu toate contrastele ce se ciocneau în inteligenţa sa, Mihnea-Adrian era şi rămăsese o inimă delicată şi nobilă, un om demn de o mai bună  soartă. Aşa că femeia care l-ar fi iubit, ar fi aflat în piep-10     tul său o comoară de devotament şi un suflet de semizeu.
Iar dacă acea femeie i-ar fi cerut sîngele, Mihnea-Adrian n-ar fi stat la îndoială şi şi-ar fi deschis vinele ca să-1 dea pînâ Ia cea din urmă picătură. 15 Din nenorocire, femeile nu ghicesc, într-o figură bizară şi melancolică, furtunele arzătoare de iubire supraomenească ce nu aşteaptă decît momentul de a izbucni.
Si apoi, atuncea cînd femeile au trebuinţă de o 20      inimă, se duc mai adesea s-o caute tocmai acolo unde lipseşte.
Cu toate acestea, Mihnea-Adrian dacă mai avea o dorinţă, era însăşi aceea de a vedea că un suflet a răspuns la al său ai că nu mai este strein şi singur pe 25      lume.
Cu un asemenea caracter, cu o asemenea inimă, se înţelege de la sine că Mihnea-Adrian era unul dintre acei oameni care la cea dîntîi femeie care li se în-tîmplă în cale, cad în adoraţiune, prosternîndu-se 30 dinaintea ei ca în faţa unei sfinte sau a unei minuni de frumuseţe.
Şi cum Mihnea-Adrian  locuia cu Costin,  acesta-1 duse să prînzeascâ într-o zi la amanta sa, o cusato-reasă pescuită de Costin într-o seară, de pe bulevard 35      sau de prin apropierile lui.
Iar cînd Mihnea-Adrian se întoarse acasă se culcă pe o parte şi pe alta, însă nu putu să închidă ochii, şi în acea noapte dacă cineva ar fi vrut să-i vorbească, el n-ar fi putut desigur să răspundă la toate cuvintele 40 decît prin aceleaşi două şi neschimbate silabe ale numelui ei:
Mimi.
Căci întreaga lui fiinţă nu mai era decît un cîntec, nu mai era decît un refren:
Mimi. 5         Astfel,  inima, cugetarea şi făptura  iui toată nu
şoptea decît: Mimi. Cît se va fi luptat Mihnea-Adrian cu amorul sau
nu să ştie.
10 însă într-o seară, pe cind prietenul său Costin se întorsese mai devreme acasă şi dormea, Mimi îi deschise uşa odăiţei sale din strada Puţu-Spătarului.
Şi Mihnea-Adrian, care pînă în acea zi luptase cu simţurile sale şi nu cunoscuse încă nici o femeie, îşi 15     agăţă verginătatea corpului său de adolescent de perdelele murdare  ale odăiţei din strada Puţu-Spătarului.
Prietenii săi îl întîlniră pe neaşteptate a doua zi
seara  la Fialkowski şi să mirară văzîndu-1 atît de
20     vesel, iar ce-i miră şi mai mult fură cele trei pahare
de coniac, pe care Mihnea-Adrian le deşertă unul după
altul, el care nu bea niciodată.
Iar a doua şi a treia zi, nevăzîndu-1 nimini reapă-rînd la farmacia de la spitalul Colţea, unii dintre ca-25     marazii săi se duseră să-1 caute acasă, îngrijindu-se ca nu cumva să fie bolnav.
Şi în acelaşi timp, în pădurea de ia Mernanii, în
care a  încercat  să se omoare poetul Nicoleanu,  se
descoperea un cadavru, umflat, desfigurat, cu figura
30      pătată de vînat şi de galben, cu ochii injectaţi de
sînge şi cu gura convulsionată.
Autopsia constată moartea prin stricnina, iar poliţia, identitatea cadavrului prin următoarea scrisoare găsită în pozunaml hainelor cu care era îmbrăcat. 35         „Costine, zicea acea scrisoare semnată de Mihnea-
Adrian, minţind prieteniii noastre, am săvîrşit fapta cea mai grozavă, căci am făcut pe Mimi să te înşele cu mine. Nu căuta să-ţi răzbuni asuprâ-mi şi iartâ-mă, pentru că în momentul cînd vei citi această scrisoa-4 0       rea, nu voi mai fi."
244
245
Astfel a trăit şi a murit Mihnea-Adrian, tînărul farmacist de Ia spitalul Colţea, sleind într-o singură noapte toate voluptăţile omeneşti spre a se deştepta din acel vis în fundul unui mormînt, în care s-a aruncat de bunâ-voie, pentru a fi înşelat încrederea unui prieten al său.
III
Li DOUĂZECI DE ANI
Titu era un băiat prea dezvoltat pentru vîrsta sa,
10 dar frumos de pica: capul său fusese întocmit de natură după chipul semizeilor greci; ceea ce înfăţişa un contrast era, însă, corpul său ce părea a fi fost făcut pentru o figură mai pătrată, pentru nişte trăsuri mai aspre. Musculatura gîtului, a braţelor şi a
15     picioarelor, cînd i se încorda se preschimba în nişte
mănunchi tari ca piatra. Spătos şi cu pieptul larg,
avea ntîinile mici, şi de asemenea încălţămintea sa
nu întrecea cu mult încălţăminte le femeieşti.
Astfel era Titu, şi făcut pentru a fi iubit, muşcase
20 cam de timpuriu din mărul oprit ca şi alţi tineri de vîrsta sa.
Dar cu toate acestea, la 20 de ani inima lui Titu rămăsese curată şi sufletul său era plin încă de un fel de castitate unită cu un respect tainic pentru fe-
25 meie, simţiri ce lipsesc adesea chiar la făpturile ce n-au trecut pragul copilăriei.
Acele simţiri puneau în ochii tînărului un farmec mai mult. Femeile care-1 vedeau nu puteau să-1 uite şi fetele-1 visau noaptea înclinîndu-se asupra lor cu
30 părul său negru şi scurt ale cărui uşoare ondulări îl făceau să semene cu suprafaţa unei ape încreţită puţin de suflarea dimineţii.
Nu era oare şi viaţa sa, o dirninaaţă curată şi frumoasă, iar zîmbetul său, nu era oare şi el, mărgări-
35      tarele albe ce le deşiră zorite  în revărsatul lor?
Şi-1 visau femeile si fetele, deşi cele mai multe cînd îl întîlneau pe uliţă nu-i cunoşteau nici numele, ca să poată cel puţin să şi-i şoptească si să se îmbete
246
de armonia lui, precum se imbătau de flacăra aci mis-tuitoaie, aci plină de o nespusă dulceaţă ce scapără de sub genele sale creţe.
Căci trotuarul Bucureştilor nu văzuse  încă băiat 5      mai frumos la chip, nici mai bine făcut la corp.
Lili mai ales, fata siăpînei casei in care Titu avea o odaie cu chirie, murea după el, Ia 16 ani neîmpliniţi.
bar Titu ştiind ca nu şi-o poate face nevastă, căci 10      muma fetei era o negustoreasă bogată, iar el era un băiat orfan şi sărac, sa făcea că nu baga de seamă la privirile ce-i arunca Lili de cîte ori trecea pe dinaintea ei spre a se duce la cancelaria unde era slujbaş. Aşa că, cu cît Lili se uita mai mult ia dînsul, cu 15     atît Titu pleca mai mult ochii în jos.
Şi fcăiaiul de 20 de ani, care muşcase cam de timpuriu din mărul oprit, părea că este o fată mare, iar Lili părea a fi băiatul de 20 de ani.
Nu că inima sa era nesimţitoare, nu că tăceau dorin-20 ţele în pieptul său, dar înzestrat cu un caracter leal, simţiri şi dorinţe i se predau învinse. Şi pati-mele, ce ca nişte cai sălbatici ar fi voit să-1 ducă în placul lor, rodeau zadarnic frîul unei voinţe nemiă-dioasă ca şi muşchii săi de oţel.
25 Astfel că în noaptea de Ia începutul lui decembre pe care Lili şi-o alesese pentru a-i vorbi altfel decît cu ochii, caracterul său rămase tot în picioare, adică, tot nobil, cavaleresc şi  leal.
Şi i-ar fi fost uşor lui Titu să se folosească de amo-30     rul arzător al lui Lili şi de nevinovăţia ei copilărească cînd veni să-i bată în uşa odăii Ia 2 ceasuri dinspre ziuă.
„Scapâ-mă, Titule, îi zise ea, deşi-i vorbea pentru întîia dată, căci mama vrea să mă logodească mîne 85     cu un arendaş, şi te iubesc".
Şi cum era udă de ploaia rece ce se vărsa cu găleata
prin curtea ce străbătuse pentru ca să ajungă la casa
de la poartă, unde locuia Titu, Lili, fata de 16 ani,
intră înăuntru despletita şi muiată sub mantelul ce-şi
40      aruncase  pe  umerii  goi.
24?
Oh! Şi acei umeri erau atît de rotunzi şi de aibi, iar sub broderia cămăşii, sîmirile ca două portocale mari erau  atît  de  fermecătoare,  îneît Titu  Închise ochii pe cînd Lili aruneîndu-i-se de gît îşi punea 5     inima ei pe a lui şi se lipea de dînsul atît de strîns îneît acele două corpuri păreau a nu fi dectt unul. Iar în acele minute, fericirea licări pe sub pleoapele aplecate ale ochilor iui Titu: o clipă încă şi acea fată eu părul despletit şi lung pîna   dincolo de ge-10     nuchi, frumoasă ca o nălucă dintr-un vis de tinereţe, era  să fie  a  lui.
O clipă încă, şi el, Titu, băiatul orfan şi sărac, cavaler al trotuarului şi cînd este şi cînd nu este slujbaş, putea să se folosească de mintea exaltată a unei 15 copile pentru a-i răpi nevinovăţia şi pentru a sili în urmă pe părinţi a-i da şi zestrea şi fata. O clipă încă, şi toate sărăcia suferită, toate umilirile îndurate, erau să rămlie în domeniul trecutului şi la rîndul său, încălzit bine, hrănit bine, putea să ia şi el dru-20 mul puterii şi al mărirei ca atiţi alţii care dacă însemnează ceva o datoresc numai unei însurători de acelaşi fel.
O clipă încă... O  clipă...
Şi buzele Iui Titu, cărnoase şi roşii ca doua lipI-25 tori, se apăsarâ pe buzele lui Lili... Corpul său fu străbătut de o zguduire electrica. Musculatura gîtu-lui, braţelor şi picioarelor sale se arcui pe sub pielea sa oacheşă şi se prefăcu într-o reţea încordată ca funiile unei corăbii în mers.
30         Şi Lili, sub strînsoarea lui Titu, tremura la gltul său precum tremură o frunză muşcata de vintul arzător ce aleargă prin pustiile Saharei... O clipă încă...  O   clipă...
Dar deodată braţele lui Titu se dezlănţuirâ dini-35     prejurul mijlocului ei şi ochii  i  se  acoperiră de o ceaţă   întunecoasă.
Apoi, năpustindu-se către uşă, „ar fi o  infamie", strigă el, şi năvăli afara cu fruntea goală prin ploaia amestecată cu zloată  pe   care   i-o   bătea   vîntul   în 40       obraz...
Astăzi, Lili e măritată, iar Titu a rămas tot ce a fost: frumosul cavaler al trotuarului cu ochii aci umezi de voluptate, aci fulgerători de lumine ce nu se pot uita.
5         Şi dacă-1 văd femeile şi fetele mari, tot îl visează
înclinîndu-se asupra lor, cu capul său de Apolon pe un corp de centurion roman.
IV
CAZUL LUI MANOLE CLEŞANU
Umblase cît umblase Manole Cleşanu, şi cînd cu slujbă, cînd fără slujbă, ajunsese pană a se însura, devasta pe care şi-o alesese cu toate că nu era de potriva numelui ce purta, dar era frumoasă de ţi-era dragă lumea să te uiţi la ea.
15          în ziua cînd se cunună cu dînsa în biserica de la
Sfînta Vineri, toţi prietenii şi chiar toţi cunoscuţii lui Cleşanu uitară că acea femeie nu era decît o unguroaică de rînd şi să grăbiră s-o   înconjoare adueîndu-i omagii şi curteniri ca îa o regină stăpînitoare. 20          Şi din acea zi, Manole Cleşanu, declasatul  de  ieri,
îşi reluă in societate locul pe care-1 ocupaseră păriîi-ţii săi, iar cu toate că nu luase de pe urma nevestii sale un ban de zestre, treburile începură să-i meargă din bine în mai bine.
25          Săritura pe care o făcu astfel de pe trotuar în caretă
fu bruscă, dar ea nu-1 miră de loc.
încrezător  precum  sunt  mai toţi  bărbaţii  şi  înzestrat cu o bună doză de vanitate, Manoîe atribuia repedea schimbare a poziţiunei sale, capacităţii deo-30       sebite al carii proprietar îşi închipuia că este.
Adevărul, însă, era că dînsul nu se afla clecît proprietarul unei femei  răpitoare.
Şi pentru că înainte de a-i îi nevastă, trăise cu Lu-domira în legături tot atît de strînse, profesorii ce-i 35      detese  umpluseră   golul    unei   lipse  desăvîrşită  de educaţie şi de învăţătură.
Ludomira putea să treacă dar, drept o femeie din societate, mai ales că nu era bărbat care să n-o ad-
243
249
mire şi să n-o dorească cind o vedea.trecînd în amurgul serii pe şoseaua Kiseleff, mai adeseaori călare pe un cal sălbatic şi iute, decît răsturnata în caleaşca sa. Ea părea atuncea o adevărată năluca din  pustele 5     Ungariei cu coama ei de păr negru ce bătea în albastru şi cu mijlocul ei subţire, strîns într-un corsaj de catifea verde.
Cutele  îungei  sale  amazoane  fluturau   încoaci   şi încolo în vlntul nopţii printr-o serie de ondulări vo-10      luptoase.
Şi cum era alba ca laptele şi cu ochii arzători ea jăraticul, fluturii ce se învîrteau împrejurul ei îşi ardeau adesea aripele şi-i lăsau pe rochie brazdele prafului lor de aur.
15 Căci ce nu putuseră să-i insufle profesorii ce-i de-tese Manole pentru a-i forma inima şi mintea, era, pe lîngă spiritul de care era lipsită, virtutea ce este sigiliul naturelor alese.
Manole însă o iubea şi nu vedea  nimic, nu-şi da 20      seama despre nimic.
Încrederea ce avea în femeia sa era atît de mare, îneît nu se sfia s-o ştie acasă în tovărăşia unuia sau a mai mulţi prieteni, pe cînd el îşi vedea de treburile sale.
25 Unii, în faţa unei asemenea încrederi, nu se dau înapoi de-a atribui lui Manole un caracter odios.
Dar cînd într-o noapte de vară, Cleşanu surprinse pe frumoasa Ludomira la genuchii   săi   cu un   arendaş, bogat dar nerod şi grosolan în toata făptura lui, 30     mulţi îşi schimbară părerea.
Ce se petrecu în acele minute în inima bărbatului înşelat, numai el, care-şi pierdea într-o clipă toate iluziile sale, o poate şti.
Trăsnetul de l-ar i'i izbit tot atît de fără veste, l-ar 35      fi   încremenit   mai   puţin.
Ochii i să opriră în orbite şi râmaseră ţintă în timp de cîteva secunde, fără ca să mai aibă vreo espre-siune; toate fibrele corpului său se contractară spas-motic, iar în mintea sa să făcu un fel de haos în mij-40 locul căruia disperarea cu nebunia scoteau un fel de ris fără sunet.
El ar îi putut să-şi facă dreptate cu înlesnire, mai ales pentru că <3e la locul în care se afla, n-ar fi avut decît să întindă mina pentru a-şi alege orice arma ar fi voit din acele ce formau panoplie pe păretele 5 din apropierea sa; braţele sale însă rămaseră nemişcate, şi numai după o lungă silinţă, putu să articuleze cîteva cuvinte.
—  Din acest moment, doamnă, zise atunci Manole adresindu-se către adulteră, nu mai eşti femeia mea,
10 însă redîndu-te libertăţii nu voiesc să te redau mizeriei. Noul dumitalc bărbat va fi dar acela cu care m-ai înşelat.
Ludomira îl asculta năucită pe cînd arendaşul galben ca un mort tremura varga sub fulgerele ce scă-
15      parau din ochii lui Manole.
—  Dumneata, domnule, reluă Cleşanu, poţi să dai braţul doamnei şi să ieşi. Bagă însă de seamă: de astăzi într-un an vei fi mort sau cununat cu femeia
mea.
20 Şi Ludomira, pleeîndu-şi fruntea, părăsi casa bărbatului la braţul arendaşului cu care îl înşelase.
Iar de voie, de nevoie, arendaşul care ştia că Manole Cleşanu nu glumeşte, să cunună la anul cu Ludomira, şi acela care le fu naş fu însuşi Manole.
25 Răzbunarea lui Cleşanu, care nu voise s& azvîrle pe uliţă pe femeia care-1 trădase pentru a o vedea muritoare de foame, se îndeplini astfel, şi ceea ee-i puse culme, fu faptul că pînă la celălalt an, Ludomira înşelă şi pe noul său bărbat.
30         Astăzi niminea nu mai întîlneşte pe Cleşanu,  şi
nu să ştie ce a devenit.
Incît despre Ludomira, părăsită în voia soartei de bărbatul sau de-al doilea, care n-a avut generozitatea ceîui dîntii, a ajuns din cădere în cădere să-şi
35 piarză pănâ chiar şi acea frumuseţe răpitoare ce a făcut nenorocirea lui Manole şi să bată ca femeie de uliţă  nesipul   gradinei    Raşca.
Urîtă sub pudra ce nu-i poate ascunde zbîrcitu-rile, cu părul formîndu-i doul   cîrlioanţe   lipite   de
40 tîmplă lîngă fiecare ureche, cu greu ar mai recunoaşte chiar Manole în acea femeie  îmbrăcată   ou  cîte un
250
251
corsaj bătător la ochi, pe Ludomira de odinioară, care trecea în fuga calului pe şoseaua Kiseleff, frumoasă şi albă ca o nălucă din pustele Ungariei.
10
15
20
30
35
V O IDILĂ
Andrei fusese prezintat Măriei, frumoasă greaca din Galaţi, la cofetăria Giovani ce era situată pe atun-cea peste drum de   palatul regal.
Măria era întovărăşită de mătuşa ei şi se oprise acolo spre a lua o   îngheţată.
Prietenul ce prezintă pe Andrei, îl întrebă la urmă dacă o găseşte frumoasă.
Dar Andrei nu răspunse nimic, căci adevărata ad-miraţiune ca şi adevărata bucurie, ca şi adevărata durere,   n-are cuvinte.
Măria era o fată de 16 ani, cu părul negru, cu pielea obrazului albă, cu mijlocul subţire, răsărită şi mlădioasă ca o trestie, cu genele lungi, cu sprînceneîe de madonă şi cu ochii visători.
Oh!  frumoasă era Măria,  greaca   din   Galaţi!
Şi o iubi Andrei, cum ştie sa iubească un cavaler al trotuarului/
Iar cînd îi duse întîiul buchet de flori şi începu să-i vorbească de amorul său şi de dorinţa de-a o lua în căsătorie, ea se roşi cum se roşeşte o piersică în soarele de vară.
Şi încet inel, Măria îi şopti că crede în amorul său, dar că o presimţire îi tot spune că dînsa nu este făcută pentru  fericire.
în ziua cînd se despărţiră, căci Măria trebuia să se reîntoarcă la Galaţi la părinţii săi, ea-i zise pe nume.
Şi aceasta a fost tot... Tot, şi Măria a dispărut ca un vis fericit din viaţa lui Andrei căci el a jertfit amorul său fericirii mumei sale, al cărei sprijin era.
„Datoria înainte de toate" era deviza lui Andrei, şi el ştia că fiind al Măriei nu mai putea să fie al mumei   sale.
LA VIZITĂ (Scene din viaţa bucureşteană)
i LUNI
5        Intră mai Intîi pe uşă o doamnă renumită pentru...
(trebuie să fim politicoşi cu sexul frumos)... pentru inteligenţa ei. Acest fapt a şi pricinuit porecla ce poartă şi' care, cu toate că este numele unei pasere domestice, nu este mai puţin răsunătoare. 10        Stăpîna casei este una dintre cele parvenite care,
pentru că sunt bogate, se cred şi de viţă mare.
—  Ai auzit? ~Ce?
— Cum? Nu ştii că prietinei  dumitale   i-a murit 15     băiatul?
—  Nu mă interesez de morţi, răspunse stăpîna casei.
—  Ai dreptate; mai ales clnd n-a fost treabă mare de el.
Pauză. 20         Intră o altă doamnă.
—  Ce vreme  frumoasă 1
—  Admirabilă!
—  Ai   fost   la   Şose?
—  Nu.
25         — Cum se poate? Pe aşa vreme frumoasă?
—  în adevăr, am făcut râu, căci vremea este foarte frumoasă.
Aci altă pauza.
253
O doamna cu bărbatul său se iveşte la uşa salonului.
—  Ce timp nesuferiţi Cînd frumos, cind urît, — nu ştii cum să te mai îmbraci I
—  în adevăr, zise stăpîna casei, timpul este prea 5     schimbăcios.
—  Şi se răceşte aşa de lesne, zise bărbatul.
—  Da, boli  în toate părţile.
Nouă pauză şi cu intermezzo, încrucişarea următoarelor dialoguri:
io         — Dar cu slugile?... Nu este aşa că am ajuns rău de tot?
—  Apropo, doamnă, mai aveţi acel minunat bucătar care face o galantină atît de bună?
—  Negreşit că-1 mai  am;  însă trebuie   să-i sufăr 15      toate   capriciurile.
—  Cît sunteţi de fericită!
—  Şi face galantină tot atît de bună?
—  Oi Mi-aduc prea bine aminte de cea pe care am mîncat-o. Era de guşă de curcan...
20         Stăpîna casei:
—  Cu fisticuri.
—  Era delicioasă. Stăpîna casei:
—  Nu este aşa că era delicioasă?
25         Afirmare din nou,  intrarea  unei noi vizite şi iar pauză.
Era o doamnă în negru; figură de conservă în oţet; ea semăna foarte mult cu o cioacă sau cu una din acele păpuşi de cîrpă pe care o pun ţăranii prin vii sau prin
30     arături ca să sperie paserile.
—  închipuiţi-vâ, de unde viu?
—  De unde?
—  De la vară-mea! A făcut un băiat care a şi murit.
—  Bine că n-a făcut decît unul căci am văzut-o 35      acum cîteva ziie şi bănuiam doi, zise stăpîna casei.
—  Atlta mai lipsea! zise vara vorbind  din virful capului. Eu zic: bine că a murit  şi  cel pe care 1-a făcut. Avere n-are nici ea, nici el...
—  Dar se zice că bărbatul său are viitor...
40          — Viitor, vorbe late... Aşa se zicea şi  de   bărba-
tu-meu cînd  l-am luat, întrerupse buna verişoară. A!
254
Oiii1 apropo de bărbatul verii mele... Nu-mi vorbiţi ih dînsul... Sunt indignată.,..
—  Şi de ce?
—  Este un monstru...   lnchipuiţi-vă că  i-a păr,ut r>      râu dc moartea copilului, dovadă că i-ar fi părut bine
d-a mamei.
—  Evident. Este un monstru.
—  Ce om neruşinat, ma chere.
-- însă, obiectă cu timiditate un nou-sosit, se zicea ut     că  se  iubesc şi...
—  Şi... şi... Te amesteci, domnule, in muite, dar...
—  Dar?
—  Eşti prea bun la suflet, zise luîndu-şi seama vara cea  în negre.
15          —Şi va s& z'c& tot ai avut dreaptate cînd s-a făcut
această nuntă?
—  Se-nţelege... Un om cu desăvîrşire stricat. Scrie în gazete, tipăreşte cărţii
Doamna în negre, sau mai bine zis vara cea bună, io      se sculă şi salutînd din înălţimea celor cincizeci de ani ai săi,  ieşi.
Intermezzo între cei rămaşi şi stăpîna casei.
—  Wsurat de un an abia şi doreşte moartea nevestei saîe!
25          — Mărturiseşte însă că a cîştigat o înrudire strălu-
cită.
—  Strălucită. — Cu toate  aceste, doamna X  este într-altfel o femeie foarte bună.
—  Mai ales pentru bărbaţi.
30          — Ar  fi  şi mai bună,  zise  stăpîna  casei   înrăită
fără motiv, dacă rn-ar slăbi cu biletele prin care îmi cerşeşte cîte 10 sau 15 franci dp coşniţă...
—  Bine, zise un profan,   ştim că bărbatul său a cîştigat acum cîţiva ani un proces de mai multe sute
35     de mii de franci.,.
—  Să mai fi fost... Pauză.
—  Dar procesul maiorului G...?
—  E  condamnat, ma ckere.
40          — Condamnat? Şi doamna X... nu ne-a spus nimici
—  Cum vrei să vorbească de maiorul?...
255
17 — Opere \o1. VI — Macedonski
—  A! Da; inii aduc aminte; însă e mult do atunci; mult de tot...
Pauză şi o noua vizită.
—  Mare eveniment: Balla Y... peste două săptămîru. 5          — în adevăr:1 -- Y... să dea bal?
—  Ali-am şi comandat rochia...
—  Cum e?
—  Pompadour. Atlaz trandafiriu — pulpă de nimfă uimită; cute Wateau; buchete de trandafiri prin
10     ea şi un val de dantele... Va fi delicios....
—  Şi eu ini-am comandai pe-a mea, zise   o noua sosită. Va fi de culoarea „prună", domnule.
—  Delicioasă această culoare...
—  Fermecătoare...
15           — Şi voi purta şi un buchet de prune la corsaj...
Pauza. Plecarea rochiei-prunâ.
—  Uf! cu buchetul ei de prune! zise stăpîna casei. Bine că ştiu, — să mi-o garnisesc pe-a mea cu corcoduşe.
II
D-rta N. primeşte marLile. Salonul său este  împodobit cu mobile de preţ, dai* ele  sunt aşezate ca la tapiţer. Nici un tablou pe păreţii goi, nici o statuetă 2 5      pe   etajerele   încărcate   cu   felurimi   de  mărunţişuri, în a căror alegere gustul nu a predomnit.
—  Ce  mai faci,  scumpa mea? Eşti bine?
Şi  cucoanele se  sărută,  dacă sunt  în  intimitate.
—    Vi   fost   la Fintîna   Blanduziei?  Ce   frumoase 30     versuri!   Ce   limbă  de  auri
Toate doamnele din societate vorbesc astfel, căci d. Alecsandri a ieşit Ia modă ca fracurile roşii la Paris.
O altă doamna cu bărbatul său deschide focul con-vorbirei  astfel: 3S           — Viu de la prinţesa S.
Sau:
—  Aseară am fost la marchiza A. Sau   iar:
256
—  Prinţesa mi-a spus, marchiza mi-a  zis... Apro pos: ai văzut pe prinţul G.? Nu ţi se mai urăşte cu el... Ei! dar micul baron?...
Dintr-o altă parte a salonului, o doamnă mică la 5      statură nu se depărtează de ale palatului. Bărbatul său este  dintre  curtenii  slujbaşi    primiţi  intim  de perechea regală:
—  Majestatea-sa   regele spunea tocmai lui Nicu... Sau:
10          — Ani vorbit reginei despre aceasta şi regina mi-a
zis... Mai aproape de stăpîna casei se află o altă doamnă:
—  Şi cum îţi spuneam, scumpa mea, la balul Fur-nicei, numai eu, şi   am vîndut marfă de optzeci de
15      mii  de  francii
Două doamne măritate de curînd:
—  Jean este nesuferit. Nu vrea să mă lase să valţez.
—  Pe rnine nu vrea să mă ducă la bal.
—  Este adevărat că are caiităţil  Dar, — gelozia! 20      Gelozia!
—  Al meu n-o face din   gelozie  ci din   zgîrcenie. Acest ducto se petrece a mezzo voce.
Bărbaţii lor:
—  Sunt   foarte   fericit...  cu  ioate   aceste, — deu-25     năzi, mă cam speriasem. Înehipuieşte-U că mă întorc
de la bal... Nevastă-mea învîrtise pînă la ziuă vreo patruzeci  de valţuri  şi  ieşind  aprinsă  din  căldura jocului, a răcit. Am adus pină la ziuă vreo patru doctori...  în finei Acum este întremată. 30          —A! Şi eu sunt fericit!... Dar... închipuieşte-ţi.
Zece baluri pînă acuma, şi la toate am fost silit s-o duc... Conturile îmi pîoua... M-am spetit... Un domn care face politică:
—  Orice s-ar zice,  guvernul nu cade.
35          Stăpîna casei, — în convorbirea generală:
—  Sublocotenentul?.,. Nu e urît de loc, — şi bine crescut!
Doamna  X,  care-i deschide   în toate nopţile uşa
iatacului:
40          — Ce gust ciudat ai, ma   ckere amie\ E anost, —
nesuferit chiar!
257
11*
O doamnă bâtrînâ către alia:
—  Nemţii?... rău faci de vorbeşti de dînşii... Desigur că cei din suita prinţului n-au  fost aşa de bine crescuţi ca cei din vremea noastră, dar tot sunt, cum-
5     secade.
Muscalii?... Degeaba, mi-i faci ha/.! Fireşte că cei cari au venit după ducele Nicolae şi după împăratul au cam uitat tradiţiunile, dar tot fac mai muEt decît nemţii I
10         Se înţelege ca toate acesfe să şoptesc, pe cînd, din
mijlocul convorbirii generale, răsare cîte un cuvînl sau cîte un petec de frază, ca:
—  Bengalina! Broşeul e de preferat!
— Vuaîul   e   mai    de   sezonl — Briola!   Viile   de 15      Bacharest! ete.
Unii vin, alţi pleacă: prezentaţiuni mi se mai fac. Noul cod al ştiinţei de salon voieşte ca în case să se intre de-aci înainte ca în cafenele.
Şi vizita s-a făcut. Relaţiimile soţiale sa întreţin. 20 Prin unele case poţi să fii despăgubit cu cîto un: Five o'clock!
SFINX
Timpul este umed şi cenuşiu. O ceaţă deasă s-a lăsat asupra capitalei, ceaţă ce înveleşte în zăbranicul ei opac felinarele de pe strada, intre geamurile 5 cărora, flacăra gazului se ridică, roşie spre vlrful ei, iar mai aproape de ţeava, risipită, albastră. Calea Victoriei, către unul din capătul ei, deşi nu sânt decit unsprezece ore ale serii, este aproape pustie. Singuri gardiştii,   în uniformele  lor noi cu  nasturi
10 galbeni schinteind subt gaz, eu suliţe galbene pe coifuri, măsoară trotuarele, se reazemă de cîte o poartă, unii vioi încă, alţii cu ochii jumătate închişi, iar alţii, plimbîndu-se şi fluierînd. Uneori, un trecător, cu galoşi în picioare, în    palton, cu pălârile naltă pe
15 cap, sau un ungurean, rîndaş la cai, ieşind din cîte-o circiumă cu braţul trecut pe după grumazul unei fete tinere momită pe trei sferturi, împestriţează monotonia predomnitoare. Alteori, duruitul unei trăsuri sau al unei birje se aude; felinarele roşii, pe mijlocul
20 uliţei, licăresc ca doi ochi de jăratic: caii lovesc cu potcoavele lor de oţel cremenea, schintei vii sar scăpărate, năluca domnului sau doamnei ce ocupă trăsura se arată o clipă, umbra ei, a cailor şi a vizitiului joacă pe zidul alb al unei case viu   luminată
25 de felinarul de la poartă, apoi, totul dispare ca un fulger, ca nişte imagini ale unei lanterne    magice;
250
tropotul cailor, zgomotul roatelor, scade, se pierde în depărtare! strada reia fizionomia oi; gardişti cu nasturi galbeni schinteind sub gaz, cu suliţe pe coifuri, se plimba în lungul trotuarelor, adorm rezemaţi 5 de porţii sau fiuieră din cînd în cînd. Şi ceasornicele îşi urmează mersul cadenţat; cîte un orologiu, pe care de abia ii auzi din pricina depărtărei, bate sferturile, jumătăţile, ceasurile, iar cîinii latră pe stradele învecinate, se încaieră, se drăgostesc; alţii, ja\Tre mici ce
3 0 au fost odinioară favoriţi de casă, imbătrîniţi şi lăsaţi acuma în voia lor, hănţăiese nesfîrşit, cu aceleaşi sunete, cu aceleaşi  lătrări.
far pe cînd noaptea înaintează, cu toate ca orele trei au sunat de mult, în casa doamnei Orfeanu, ferestrele
15 ce dau pe Calea Victoriei, cinci ferestre în şir, urmează să fie luminate pe după perdelele lor de dantelă. Doamna Orfeanu are desigur mijloacele de a lumina toată casa, — zece mii de galbeni venit, — moşteniţi de la soţul său mort înainte de noaptea nunţei,
20 căzut de-a-n picioarele în mijlocul bisericei Sărindar, — un atac de apoplexie, — pe cînd preoţii cîntau pe isaia dănţuieşte muiaţi în fir şi în lumina policandrelor de bronz încărcate cu făclii. Domnu Orfeanu îi dăruise însă, înainte de săvîrşirea nunţei, averea sa;
25 formalităţile privitoare la aceasta fuseseră îndeplinite de cei mai buni avocaţi, şi, doamna Orfeanu, cu toată contestarea rudelor soţului ei, intrase în stă-pînirea inoştenirei. Dînsa se afla, după moartea lui, într-o   situaţiune  ciudată.   Purta   titlu   de  doamnă,
30 dar, în realitate, avea puţine drepturi la astfel de numire. Inima ei, cugetele ei, persoana ei întreagă strălucea feciorelnică, dînsa vedea lumea, societatea cu aceeaşi ochi ca ai unei fete scăpată de curînd de studii: prin urmare, timp de mai bine de doi ani după
35 o văduvjre atît de neaşteptată şi de tragică, totul o povăţui să trăiască retrasă, în singurătate, aproape izolată. Cu toate acestea, de cîtva timp, candelabrele, lămpile, se aprindeau în fiecare seară în salonul cu cinci ferestre înşirate pe Calea Victoriei. Dar tot în-
40 tr-o vreme, trecătorii puteau să vadă luminîndu-se şi ferestrele unei odăi situată în dependinţele casei.
260
Cum întîlnise Eliza Orfeanu pe sublocotenentul Teodor Mirtescu, cum ajunsese Eliza sâ-1 iubească, cum Stan, soldatul lui Teodor, ademenise pe fata din casă a d-nei Orfeanu, fată ce nu împlinise cinci-5 sprezecc ani, sunt întrebări pe care tinerii de orice treaptă soţială,  le pot dezlega cu înlesnire.
Destul că orele trei şi jumătate sunaseră, cînd, Teodor, după perdelele de dantelă ale salonului, izbuti să smulgă întîia sărutare. Soldatul său îi luase înainte
10 cu o jumătate de eeas, păcătuind fireşte împotriva regulilor de tactică şi strategie obicinuită.
Şi, fără să sune alte fanfare decît ale buzelor pe buze, redutele nu se mai împotriveau duşmanului învingător decît pentru a se preda cu onoare. în acele
15 momente hotărîtoare, se auziră loviri zgomotoase şi repeţite, loviri ce răsunau în uşa odăiei de pe dependinţe. Fata de casă, nevoită să deschidă, dete ochi cu un impiegat ce aducea o telegramă, iar, puţin în urmă, ofiţerul, vrînd-nevrînd, fu silit să dezerteze.
20 Şi cînd Eliza rămase din nou singura cu sublocotenentul Mirtescu, ea îl găsi atît de ridicol cu zgîrieturile lui încă sîngerînde pe un obraz ce i se părea cu un moment înainte schinteietor de frumuseţe, cu nădu-şeala ce-i picura de-a lungul franţei, cu părul în neo-
25     rînduialâ, cu  înfăţişarea lui stîngace,  îneît, roşeaţa i se şterse de pe faţă, şi un rîs i se urcă pe buze, rîs ce izbucni în hohot şi ce răsună încă în inima lui Teodor, iar, dintre sublocotenent şi soldat, soldatul singur
30 fu mai fericit căci sărutările fetelor din popor, cînd se dau o dată nu se iau înapoi.
Cît despre doamna Orfeanu, timpul ce a trecut i-a ridicat acea intîia floare de tinereţe ce-şi scutură feţele şi parfumele pe obrazurile de optsprezece ani; mulţi
35 după Teodor s-au încercat zadarnic să învingă, să facă să nască între candelabrele aprinse acea simfonie cerească, compusă din roşeaţa, din fiori volup-toşi şi din sărutări nebune. Pe cîţi inşi nu a părut că-i îndeamnă chiar Eliza Orfoanu! într-un timp, un
40 văr al ei, student de 19 ani, cu figura de fată, duse lucrurile departe. Păruse    la început rezervat, puţin
261
cutezător: apoi, era atît de frumos, încît doamna Orfeanu ce n-avea decit patru ani mai mult decît dineul, se simţise zguduita de o putere mai presus de a ei. Buzele lor, intr-o noapte de iarna, tot ceţoasă, 5 tot posomorită, se uniră. încă două sau trei momente şi îngeri se vor coborî din cer să le şoptească un eîntec dulce şi nesfîrşit... cînd, deodată, necutezanţa tînă-rului, rezerva lui, se schimbă în furtună arzătoare... braţele lui se făceau brutale, gesturile lui ridicole
10 pentru ochi ce au vederi chiar în astfel de minute, parul i se zbîrlea, iar buzele arse de flacăra vîrstei i se cojeau. La atingerea lor, virginătatea doamnei Orfeanu se revolta. Bietul ei văr, în focul luptei, împiedicat de o etajeră, o răsturnă şi căzu el   însuşi
15     de-a lungul pe spate,  cu gura căscată.
Rîsul fatal al sublocotenentului Mirtescu, fatal la toţi care veniseră după dînsul, se urcă din nou pe buzele ei şi izbucni zgomotos şi osînditor ia urechile tîn arului.
20         — Aide, Victore, îi zise dinsa în urmă, ridică-te, cred că nu vrei să stai în această poziţiune pînâ la ziuă. Şi ieşi. Iar bietul Victor, cu părul încă zbîrlit, cu sudoare
25 picurîndu-i pe frunte, cu buzele pîrlite şi negre, deschise uşa salonului, se pomeni pe Calea Victoriei, la unsprezece ore din noapte, iar, pierdut în ceaţă, nebun şi cu păsuri repezi, se duse cu gesturi pe care nu le putea stăpîni. In vremea aceasta, trecători îm-
36 paltonaţi şi cu pălării Înalte, sau rîndaşi ungureneşti, &e încrucişau pe sub felinarele galbene.
PE DEALUL-SPIREI
în urcuşul stradei Cazârmei, pe Dealul-Spirei,  se află o casă cu înfăţişarea jumătate de ţară, jumătate de oraş, ce domneşte culmea din stînga acelei strade. 5        Pridvorul ei, larg şi adăpostit de un coperiş lat,
înaintează cutezător spre marginea platformei superioare a unei etajări de terasamente. Viţa de Canada 11 ascunde vara festonîndu-i straşina cu verdeaţa ei deasă sau încolăcindu-se pitoresc de după stîlpii mo-
10     derni ai impluviului,
Această casă cu urcătoarea ei curte, cu drumul şose-lat şi umbrit de copaci bătrîni ce pleacă de la poartă şi duce la peronul din dos, intrare de geamlîc ce se aseamănă unei mari şi vesele colivii de cristal, odih-
15 neşte de zgomotul oraşului, de amărăciunile vieţei-Fără voie, te gîndeşti la timpul clasic al poeţilor latini retraşi în vile delicioase pe care le datorai! mărinimiei lui August sau Mecena.
De alta parte, cînd te uiţi din pridvor către Bucu-
20 reştii prăvăliţi de vale sau urcători către dealurile opuse, turnurile, edificiile mansardate, tinicheaua coperisurilor, varietăţile de colorit, petecele de grădini, iar peste toată această panoramă, prăfuirea de aur a căldurei orientalizînd civilizarea încă proaspătă
25 a oraşului voievodal, îţi umplu vederea cu senzaţiuni învietoare, îţi întineresc inima, îţi şterg din memorie
263

cruda experienţă a unui trai petrecut In mijlocul unui conglomerat neomogen...
Acolo, însă, unde începe adevărata poezie a locului, este în faţa peronului de care se vorbi. Fericitul 5 proprietar, cîrtd nu iese în pridvorul ce domneşte uliţa Cazărmei, se poate crede Ia ţară. M-aş lepăda bucuros de partea mea de rai, pentru pajiştea de iarbă verde ce se desfăşoară de Ia treptele scărei, pentru braniştea  de copaci  ce  fremătează mai  departe  şi
10     astupă   priveliştea   acesteilalte   părţi   de   Bucureşti,
pentru puţul rustic, iar mai ales pentru izolamentul,
pentru seninătatea şi pentru tihna filozofică a culmei.
Şi cu toate aceste, oraşul se oprea acum douăzeci
ani cu mai multe sute de stînjeni înapoi. Oraşele sunt
15 ca naţiunile: trebuie să se ivească anume oameni ca să le pună în mişcare, ca să le facă să onduleze ca marea sau sa urce către periheîiile lor. Acum vreo douăzeci de ani, de un asemenea om avea nevoie această parte a capitalei. Dacă o stradă poartă astăzi numele
20 lui, nu e mult. Modest dar stăruitor, el s-a ivit mai întii sub înfăţişarea unui slujbaş mic, doritor să-şi întrebuinţeze puţinele economii într-o achiziţiune oarecare.
Dar în loc să se facă proprietarul unei căscioare de
25 mahaîa, precum se obicinuia atunci, a preferat să iasă din barieră şi s-a făcut proprietarul unei întinderi teritoriale de mai multe pogoane. Pe această întindere, se află astăzi stradele: Minotaurul, Ecoul, Schitul Maicilor, o parte a stradei Antiimiî, fără anu-
30 mâra strada cu numele său. Cum va fi fost cînd era tînăr, nu mi-1 pot închipui. Silueta lui ce nu este cunoscută astăzi numai de-a lungul uliţei Cazărmei, ce este astăzi destul de familiară chiar stradelor Vienei, Parisul  sau Londra, ni se  înfăţişează neîncetat   ca
35 una ce n-a putut să profileze vreodată decît aceeaşi pălărie de pîslă neagră, pe acelaşi păr, alb şi tuns scurt. Statura seacă, redengota corectă, la gît legătura de a cărei albeaţă constantă nu mă pot mira destul — iată omul!
40          Dar dacă nu-mi  închipuiesc pe Barbu   Lăzureanu
tSnăr, necinstit sau necumpătat nu mi-1 pot închipui.
264
Este adevărat că cei cari nu cunosc decît superficial pe proprietarul din strada Cazărmei, nu-1 iuhesc. In felul sau de a vorbi, în   umbletul şi în gesturile sale, se află un  oarece  pe  care  francezii  îl  numesc 5     ''cassanL
Puţini însă cunosc viaţa exemplară a acestui bărbat modest, cu inteligenţa pătrunzătoare, — unul dintre cei din urmă bucureşteni ai generaţiei vechi.
Dacă ar şti că scriu despre el, s-ar supăra. O fac,
10 sub farmecul naturei lui complexe, sub farmecul tristei sale vieţi, însă desfăşurată fără grabă; domoalâ iiv mersu ei, cu toate că înaintează cu păsuri sigure către cucerirea unui scop final. Sînt apoi unele tipuri sufleteşti, sau numai externe, ce nu-şi aparţin lor şi din-
15      tre care îmi propun să vă schiţez cîteva.
Deocamdată, ce mă preocupă este complexitatea naturei bătrînului meu prieten care, născut pentru a fi poet, a avut luciditatea de spirit şt puterea psihică să se ferească de povîrnişul fatal celor cari intră în
20 viaţă fără mijloace de trai sau cu prea puţine. Pe lingă aceasta, trebuie a se mărturisi în toată cinstea cs ţara noastră n-are trebuinţă de literatură, de poezie, de celelalte. Clţi sunt cei cari citesc? Apoi, dintre aceştia, cîţi cari sunt în stare să preţuiască ce citesc
25 şi cîţi iar, judecă cu seninătate nepatimaşă pe ,.ni-tit"?'Ce sa mai vorbim de tablouri şi de statuie? Ne trebuiesc firme pentru prăvălii şi pietre cioplite pentru  morminte.
Aceste şi le va fi zis înaintea mea proprietarul din
30      strada Cazărmei, cînd  s-a apucat să-şi deschidă pe
Dealul-Spirei sorgintea proprietăţei sale actuale.  Dar
cîţi nu-şi vor fi zis acelaşi lucru şi nu l-au fi imitat?
înţelepciunea cea adevărată stă în a zice şi  a  face.
Ce a făcut Barbu Lăzureanu este cu atît mai ono-
35      rabil pentru eî, cu cît poate să cugete astăzi, să folosească, postmortem, pe fiii de ţărani, cu roadele mun-cei  sale.  destinînd,   pentru   instruirea   lor,  cea  mai însemnată  parte  a  avutului  agonisit. Cu toate  aceste,  mai anul  trecut, poezia,   multă
40 vreme năbuşită în sufletul bătrînului meu prieten, era cît  pe aci să-i joace o festă, 1-a făcut   sâ viseze
io
un moment, de pe culmea dealului său, la culmile ceva mai nălticele ale Parnasului.
Dar, după cura zice proverbul: „tout est bien qui finit bien". Un altul decît Lăzureanu ar fi cheltuit o mie lei sau două, şi şi-ar fi adunat la un loc versurile, — păcate de tinereţe ale multora, şi uneori chiar de batrîneţe.
Tot vreo două mii lei a cheltuit şi bătrînul meu prieten, dar in loc fiă-şi colecţioneze aceste păcate a preferat să dea la lumină o bună traducere In proză a Paradisului pierdut de Milton şi a făcut o opera folositoare.
Nu este însă mai puţin adevărat că, în mijlocul Bucureştilor actuali, silueta lui este umbra demodată a timpului vecbi.
PAŞTE
A fost o vreme cînd noaptea Pastelor era, pentru copilul blond re a fost odinioară, o poemă mistică, un cîntec făcut din senzaţiuni.
5 Parfumul smirnei, sfejnicele înalte, luminările de ceară, împodobite cu zambile viorii, norii amorfi ai tâmîiei întunecînd văzduhul bolţilor, preotul răsărind de sub perdelele de purpură ale altarului, splendoarea îmbrăcămintei   lui   de  mag  asiatic,  taina  darurilor
10 purtate pe cap sub înfăşurarea sfintă a petecului de mătase trandafirat cu florării de aur, sutele de ochi clipitori ai flăcărilor roşii deasupra cerei albe, genu-cberile evlavioase, icoanele cu ochi dulci şi lungi ale maicei lui Christos, aripau pe copilul blond ce a
i 5      fost odinioară către întrezăriri de aurore diamantii.
Şi copilul blond auzea coruri de îngeri.
A fost apoi o vreme cînd, noaptea Pastelor, pentru
adolescentul oacheş ce a fost odinioară, era o poemă
ţesută  tot   din   senzaţiuni,  dar   omenească   ca   cei
20     douăzeci ani ai săi.
Văzduhul bolţilor putea să fie înalt, preotul să aibă odăjdii rîuritoare de schinteieri, ceara sa ardă cu citpiri de flăcări roşii, smirna sa-şi dea sufletul parfumat pe cărbunii sfîrîietori ai cădelniţelor, darurile
25 să se-nfăşoarc cu strălucitul misticism ale religioaselor stofe ; ce răsărea din largul cuprins al biserieei, nu mai
267
era nici chiar chipul maicei lui Christos, — erau ochi profani ce se adînceau în ai lui, erau genucherile virginale pe care forme delicate Ic săvîrşeau de la o icoană la alta. printre ecourile deşteptate de sărutări evlavioase, de buze fremetînd în lungul catapetezmei.
Şi  adolescentul oacheş auzea coruri de patimi.
Şi mai este o vreme cînd, pentru copilul blond şi pentru adolescentul oacheş ce au fost odinioară, — ambii ajunşi pe culmea vieţei, — noaptea Pastelor îşi tace poema, îşi muţeşte vibraţiunile.
Este că amîndoi, este că amîndoi au murit fără moştenitori.
Şi deasupra mormîntului lor comun, izbucnesc in nopţile de Paşte, — urcătoare — urcătoare — urea-loare. — coruri de demoni.
CONTELE DE CINCI CENTIME
Contele de cinci centime nu este o  ficţiune. L-am cunoscut într-un timp trist pentru mine, şi cu toate că nu era  decît Conte de cinei centime, mi-a venit 5      în ajutor cu peste patru mii lei.
Dar să povestesc mai  întîi  această  istorie  ce va părea un basm din O mie ,yi una de nopţi.
Persecutat de oameni, probabil din cauza răutăţei mele şi din a caracterului meu, eram redus, cu copiii 10      mei, cu toţi ai mei, ]a cea din urmă extremitate.
Se aflau nerozi — nu e vorba — cari să susţină că sunt poet mare al ţărei, dar generalitatea era înţeleaptă şi zicea că dacă n-am funcţiune — precum de altminteri nici n-am mai avut de patrusprezece ani şi 1 ă nici nu mai voiesc să am astăzi — se zicea că guvernul are dreptate să mă lase să mor de foame fiindcă sunt un netrebnic.
Această opiniunc s-a confirmat de atunci încoa atît
pentru guverne cit şi pentru public, de vreme ce func-
20      ţiune n-am mai putut să iau în momentele cînd, învins
de reslrişln,  rn-ain plecat şi pînă Ia umilirea de a
mă   face  solicitator.
Oameni ca mine şi ca alţi de felul meu nu sunt în
adevăr buni nici chiar să fie numiţi epistaţi, şi niai
25      ales d. Lascar Catargiu, voinicul bătrîn,  m-a  făcut
să înţeleg că cei ca  de-alde noi nu suntem  trebuin-
369
cîoşi decît la răsturnări de guverne, pe cîtă vreme sunt a.ll,.i oameni — aceştia cei serioşi, cei de ispravă — ce pot să ia parte, ei şi ou ai lor, ia diferitele capitole ale bugetului.
5         Gestiunea însă este de a se şti cum am cunoscut pe Contele de cinci centime şi cine este el? Iată:
L-am cunoscut în ajunul Crăciunului. Mi s-a arătat sub  forma unui bătrîn, înalt, bine
10 format, cu capul rotund, pleşrn — cîteva fire de păr numai — om pe care îl mai văzusem pe stradele bucureştilor fără să-i ştiu numele, dar care iubea pe oricine era sărac şi cinstit, şi care citise versurile mele şi le admira.
15         A venit ia mine acasă fără să-1 ştiu cine este şi în
ajunul Crăciunului mi-a adus bani, rn-a scăpat de peire pe mine şi pe ai mei, deşi o parte din lume zicea că sunt un netrebnic şi eu toate că guvernele, împreună cu cel actual cu  tot,  nu mă  judecau   volnic   decît
28      pentru răsturnări  nu  şi  pentru buget.
De unde aflase caritabilul om că sunt în răstrişte, Dumnezeu singur ar putea-o spune, dar fără să mă cunoască decît din scrierile mele, patru mii lei mi-a adus Contele de cinci centime!
25         Contele de cinci centime mi-a zis că de atunci încolo
nu-mi va mai merge rău, şi de aturi'.i încolo rău nu
rai-a mai mers, fiindcă omul era om al lui Dumnezeu.
Dacă însă, el nu m-ar fi ajutat. deciL pe mine, n-ar
avea drept decît la recunoştinţa mea personală.
30         Dar nu este aşa.
Toată averea lui a cheltuit-o din bunătate de inimă. N-a fost sărac pe care să nu-1 miluiască, nenorocire pe care să n-o ajute. Şi ce a dat dreapta, stînga n-a ştiut. Unuia i-a dat un leu, altuia un napoleon, altuia
35 trei-patru, altuia două sute, unui al treilea patru sute, şi aşa mai încolo cu zecile de mii  lei.
Iar cînd n-a mai avut aproape nimic, schimba în fiece zi ce mai avea, în gologani de eîie cinci centime, iar aceşti gologani  îi semăna  în  drumul său, de   !a
40 Fîalkowski pană în strada în care locuia, îi semăna în mîineie săracilor pe care îi  înt.îlnea.
270
Copiii de prin mahalale l-au supranumit Contele de cinci centime, şi sub acest, nume a rămas cunoscut nobilul bătrîn, sintul apostol al carităţei creştineşti în veacul al nouăsprezece.
5 Acest om în vîrstă de optzeci ani, trăieşte încă. Se va supăra, o ştiu, că am scris despre el, dar eu sunt cel supărat pe mine ca nu pot decit să scriu, şi revoltat adine că, cu toate solicitările ce am făcut în   favoarea   sufletului   dumnezeiesc,   cînd   la Eforie
10 cînd la alte instituţiuni spre a i se veni în ajutor — fiindcă el singur deşi nu mai are nimic n-ar cere de la nimini nimic, — nu s-a putut obţine pentru acest om venerabil, cunoscut bine do toţi cei cari au suferit, decît nepăsare.
15 O! secol mizerabil, în care se trăieşte viaţa pe care trebuie s-o ducă astăzi, în ţara românească, Contele de cinci centime, vecinie nemuritorul Constantin Christodorescu — iată ci i-am spus numele — va fi  înfierarea la.
20         iar tu, bunule părinte, nobilule si neuitatul?,  iar-
lă-nifi că am dat drumul simţirei inele pe cînd   incă trăieşti si că le-am numit.
i
O JUDECATA
Ilotărîrea se şi îndeplini, f>oi din fii traseră fiecare  o săgeata şi înnemeriră unul mai departe, altul mai aproape de inimă; dar cînd trebui să tra^ă şi cel de-al treilea, acesta se opri şi zise:
—  Mai bine sărac lipit, decît să lovesc eu în trupul tatălui meu!
Şi aruncă arcul cu săgeţile. Alunei judecătorul strigă:
—  Acesta-i adevăratul fiu, ?, trup din trupul Iui, căci sîngele apă nu se face! Ceilalţi sunt copii străini
Şi lui deci hotărî să i se dea moştenirea.
10
5 5
272
Un biet creştin se însurase şi el, ca să treacă în rîndul oamenilor.
Nevasta lui însă se brodi sâ fie o poamă şi jumătate, li făcea numai zile fripte şi tot ea se văita şi tot ea îî certa de dimineaţa pînă seara.
Fiind bun la suflet, nu zicea nimic şi-şi vedea de treabă, pînă într-o zi aspida de nevastă-sa, ca sâ-1 scoată din sărite, îi spuse că-1 înşelase şi că din cei trei copii ee aveau, numai unul era al lui.
—  Care e al meu? întrebă el.
—  Nu-ţi voi spune, pentru ca sa nu ştii care e al tău şi să-i iubeşti şi pe ceilalţi în hatîml celui adevărat.
De astă dată omuleţul işi pierdu răbdarea, dar nu mai zise nimic. Numai, cînd i-a venit ceasul morţei, a făcut testament şi a zis: ,,Las toată averea fiului meu cel adevărat; celorlalţi doi nu le las nici o para chioară".
După moartoa lui, cei trei fii se luară la ceartă şi, se înţelege, neputînd să se învoiască, se duseră la îudecată.
Judecătorul, neputînd să dea de eăpătîi, se ghidi cîtva şi la urmă hotărî astfel. Corpul mortului să fie spînzurat de un pom şi cei trei fii să tragă cu săgeţi în el; iar eel care va nimeri drept în inimă, acela să fie  moştenitorul.
i
CEL DE PE URMĂ OBRENOVICI
10
în a treia republică franceză, şi în luna lui septembrie din anul 1911, ca dată. Ca amănunte ale mediului, un searbăd soare de toamnă, cu un vlnt subţire ce trece pe dasupra terasei celebrei cafenele „Vaohette" din Paris. Aci venea odinioară Moreas care îşi retrăia sufletul său de antic în fluiditatea de aur a unor strofe aproape eline.
Apoi, în sus şi In jos, precum şi în celelalte părţi, oraşul cel mare, Parisul — Parisul în cer şi pe pâmînt,— Parisul peste tot. în cer dlnsul urcă, în adevăr, sub formă de domuri uriaşe, cum e al Panteonului, de turnuri masive ce par năprasnice gîturi fără capete, cum sunt ale bisericei Notre-Dame sau sub formă ascuţită ca ale limbilor de femeiuşti zdravene, cum este giuva^rgitul turn al Sfintei Capele. Departe de tot, scheletul goliciunei timpului modern se înfăţişează prin schela de fier a ]ui EiffeK Iar acest Paris se iveşte aşa cum este din fiece parte a orizontului: casc ce mărginesc strade înguste şi nesfîrşite se prăvălesc de jur împrejur de pe colinele înconjurătoare cu graba zgomotului şi banalităţei lor şi, tocmai ca nişte escadroane luate la goană de duşmani, se duc de-a dreptul în Sena, unde, împreună cu monstruoasele canaluri de scurgere ale oraşului, par a voi să se  libereze  de  ticăloşia  şi murdăria  modernismului
274
10
15
20
25
30
35
40
lor, de laşitatea sufletească şi fizică a foarte mulţi dintre locuitorii lor actuali.
Dar iată că, de pe trotuarul din partea opuaă, un tînăr cu caschetă de şofer pe cap şi îmbrăcat într-un veston complect cenuşiu — tînăr de tot — douăzeci şi cinci de ani poate — trece şchiopătînd pe un picior de lemn bulevardul Saint-Michel şi, de departe, ca şi cum m-ar îi zărit şi recunoscut, se uită spre mine.
Lucru ciudat totuşi: infirmitatea lui nu-1 împiedică să se strecoare cu dibăcie şi iuţeală printre automobile şi trăsuri şi, într-o clipă, se afla dinaintea mesei la care stau. Salutîndu-mă apoi, precum singur un gentilom poate s-o  facă:
— Desigur, domnule, zise el, sunteţi... — şi mă numeşte.
—  în  adevăr,  dar...
—  Ştiu, nu mă puteţi cunoaşte. Iată Insă numele unchiului meu.   El nu vă e străin, cred — căci v-a fost   prieten.
—  Fără îndoiala, aşa e. Sunt prin urmare fericit că te văd,   şi...
Poftit, tînărul luase loc la masa mea, dar abia şezu şi începu să-mi povestească multe şi puţine — viaţa lui — zicea dineul.
Fusese ciclist şi alergător de fond — pe cît afirma. Fusese, şi cîştiga bani cu baniţa.
Celebru în Ungaria, şi celebru la Viena şi la Berlin, în Italia şi Spania, de ani nu-şi revăzuse ţara. Nu-şi revăzuse nici pe mama lui care-1 aşteptase zadarnic. Şi acum totul se sfîrşise. El nu mai era decît un mort.
Germania şi Italia, Spania, nu-i vor mai aplauda izbînzile. Ademenitoarele manole din Granada nu-şi vor mai desprinde roşiile garoafe din păr pentru a i le azvîrli în cale. Fatală îi fusese o alergare de viteză săvîrşită pe bicicletă în Barcelona. Ea nu se mulţumise sâ-1 scurteze de un picior şi îi scurtase şi orice mijloace de trai. îlnimicise.Căcicemaieraelacum?... Şi iată cuvîntul pentru care se hotărise a se întoarce spre locul său de naştere. Iar cît de departe se afla acest loc? Tocmai la capătul luinei. Acolo unde sfîr-şeşte Europa şi începe Asia. Şi acolo unde parcă revede
275
pe mama sa cu ochi scînteietori de bucurie la gîndui că-1 va îmbrăţişa, însă cu ei înlăcrimaţi la celalt gind: că-1 va revedea aşa cum este azi.
Cu totul şi cu totul frumos, acest băiat avea trăsuri 5 în cari, deşi se amestecau nuanţe străine celor eline, nu retrăiau mai puţin vechile zile ale Atenei şi ale Spartei. Cu desăvîrşire însă caracteristic într-insul erau buzele lui frămîntale de înfrigurarea unei vieţi puternice şi pe cari freinătau cuvinte aprinse din cari
10 păreau că pornesc vîrtejuri de patimi covîrşitoare. Fiinţa lui exterioara, cît şi cea lăuntrică, îl deosebiau astfel de mediul modernist al Parisului de azi. de artificialitatea şi de îmburghezirea domnitoare, de snobismul celor cari altădată au ştiut să fie cind cal-
15     deani,   cînd   elini  şi   latini.
Dar cînd el îmi dezveli stupiditatea împrejurărilor în care se zbătea— gonit din hotelul unde trăsese şi cu bagajele oprite de hotelier — iar aceasta din pricină că — zicea dînsul —  i se furase vreo cîteva
20 mii de lei colectaţi de prietenii săi din Barcelona, graiul i se făcu vijelios...
— înţelegi d-la aceasta? O înţelegi? Sa rătăceşti de două zile printre sublima şi monstruoasa nepăsare ce se numeşte Paris,  în punga numai  cu cîţiva  lei
25 rămaşi din Intîmplare într-însa, şi fără putinţă de a-ţi schimba cămaşa de pe trup... înţelegi d-ta aceasta?
împrejurările vieţei sunt insa pentru fiecine aşa cum suni ele şi, cu toate că nefericirea lui mă atinse,
30 puţin îmi stătu în pul inţă să fac pentru a i 3e schimba pe ale lui.
Dar el era dintre cei cari au în suflet rezerve de energie. Tinereţea îl ajuta de asemeni. Cei tineri, chiar cînd au fost avuţi, pot să doarmă mai prost şi
35 să se mulţumească şi cu o bucată de pîine uscată, fără să se simtă nefericiţi. Este visul trandafiriu al vîrstei, sunt aripele de aur ale lunei lui mai. Şi în acest rnod — cu toate că va fi suferit cîlva — zvelt şi aproape voios  se duse să facă cunoştinţă cu micile conace,
40      numite hoteluri, ale cartierului latin şi cu mîncarea
276
ce îndestulează pe studenţimea săracă şi pe muncitorime.
Iar o zecime de zile curse, — mai mult poate, nu însă fără să aud zilnic sunînd pe asfaltul trotuarului din 5 faţa lui „Vachette" ciooănirea acelui picior de lemn ce-i vestea de departe sosirea; dar, din fericire pentru tînăr, un eveniment neaşteptat se însărcina să i-1 schimbe într-unui de cauciuc şi să-i redea putinţa să-şi urineze călătoria.
10 Cu toate acestea, cînd la terasa aceleiaşi cafenele, el îmi povesti întîmplarea — foarte simplă în fond: un amic al tatălui său întîlnit din întîmplare — şi după ce începu prin a voi să-mi înapoieze sumele ce-1 împrumutasem...
15         — Domnule, domnule, strigă deodată mai fremătător
de simţire decît întîia oară, iartă-mă că nu ţi-arn spus
adevărul. Te-am minţit. Nu sunt cel pe care-1 crezi.
Sunt   altul...
Şi scoţînd din buzunare teancuri de extrase de ziare
20      şi teancuri de scrisori le azvîrli pe masa.
Crîmpeie din periodice şi cotidiane germane şi spaniole, ungureşti, trecură astfel pe sub ochii mei, cu portrete ale sale, urmate de lungi coloane în care se vorbea despre dînsuî, şi cu scrisori ce-i erau adre-
25 sate în diferite oraşe ale Europei. Paşapoarte şi alte acte îi stabiliră, în sfîrşit, în mod netăgăduit, identitatea, şi din faţa mea dispăru tînărul de mai-nainte şi fu înlocuit cu un altul, cu însuşi fiul morganatic al unui rege şi cu însuşi cel de pe urmă coboritor al
30 neamului său, cît şi cel de pe urmă comite de Takova sau, altfel zis, cu principele Milan Cristici Obrenovici.
S-ar putea vorbi multe despre ce a fost viaţa lui. Dar reaua-voinţă, defăimarea şi spiritul de hrăpire 3 5 al celor cari-1 dezbracase de avere — vreo două milioane pare-se — sumă încredinţată de decedatul rege Milan prietenului său, corniţele Zichy — s-au însărcinat destul — căutlnd să travestească adevărul — sâ-1 pună, dimpotrivă,  într-o  lumină mai  mare.
277
Jalnică odraslă a unui sînge care a fost vărsat de vitejii săi străbuni pentru cauza Serbiei — slnge care mai tîrziu a ţîşnit de sub săbiile şi gloanţele miselestilor ucigaşi ai regelui Alexandru şi ai reginei 5 Draga, Crislici Milan Obrenovici n-are în fond in sarcina lui alte păcate declt ale uşurinţei vîrstei si ale unei firi zvăpăiate. Mama sa, frumoasa Artemisa. dacă nu mă înşel asupra numelui ei, era fiica unui foarte avut bancber grec din Fanarul Constantinopo-
10 lului. Sub îndemnul unei ambiţiuni fără margini, ea a înconjurat pe copilul ei, încă de pe cînd era mic, cu un lux nemaipomenit, i-a dat o educaţiune desă-vîrşită, şi In loc de jucării, a pus în leagănul lui un sceptru şi o coroană.
15 Din nefericire pentru ea, şi pentru fiuî ei, dîrisul moştenise pornirile sufleteşti ale tatălui său, Împreună cu o aplecare neînlăturabilă de a sfida convenţiunile sociale şi de a nu ţine nici o socoteală de micile virtuţi burgheze.
2 0         în inimă cu un sînge arzător, el s-a lăsat să fie
tîrît  în  vijelia  pustietoarelor plăceri şi,  încrezător în dragoste şi prietenie, a încăput pe mîna linguşitorilor şi a frumoaselor unguroaice din Budapesta. Averea sa — sau mai bine zis cele şase sute de mii
25 de coroane austriace pe cari le-a putut obţine de la micii comiţi Zichy, după moartea tatălui lor — se topi cu uşurinţă pe mîinile Iui.
Viaţa ce a început pentru dînsul în urmă a fost crudă. Dar această viaţă a fost cu atît mai tristă cu
30 cît, după odiosul asasinat al regelui Alexandru, nu era exclusă putinţa ca el să ajungă să domneasca peste Serbia. în definitiv, oricare ar fi fost lipsa sau insuficienţa formelor legale ale naşterii lui, ei nu era mai puţin un Obrenovici, nu era mai puţin un fiu de rege
35 şi, mai cu seamă, nu era mai puţin cel de pe urmă coborîtor al neamului său.
Duşmanii Obrenoviceştilor ştiau despre aceasta, căci pe acest Obrenovici-stîngaci — şi care nu mai este astăzi dccît un Obrenovici-picior de lemn, dînşii
40 izbutiră a-1 scoate carte exofilă, propunîndu-i, cînd îl văzură ruinat, prin oarecari impresari anume impro-
278
vizaţi, să debuteze într-un circ pe preţul de trei mii de lei pe seară.
Principele, alteţa regală, partizanii pe care îi avusese ici-colo, totul se risipi atunci, pieri ca un abur. 5         Dar datoriile pe cari le contractase pe la diferiţi
cămătari începură sâ-i alerge lătrătoare în urmă şi se poate spune că dacă n-ar ii fost pe tronul Austriei împărat un Franz Iosef, a cărui prietenie pentru regele Milan e cunoscută, sărmanul tlnăr ar fi fost
10      prăvălit şi mai jos încă.
Atingător cu totul este însă că acest Obrenovici se află acum în Paris spre a se duce — după accidentul de automobil căruia ii datora pierderea piciorului, iar nicidecum basmului ce-mi povestise — se ducea
15 — ghiciţi unde? — la Biarritz -- la chiar acea regina Natalia'care datora mumei lui o parte din restriştea din viaţa ei - - şi se ducea la dînsa spre a încerca pe lîngă ea un suprem şi uimitor demers.
Nu se va reaminti acum sfîrşitul tragic aî tuturor
20 membrilor fostei dinastii sîrbeşti. Dar voi zice că faţă de cel de pe urmă coborîtor al ei un gest dumnezeiesc ar fi de schiţat. Căci oricît ar fi suferit regina a cărei soartă a dat atît de vorbit presei europene, acest Obrenovici, singurul care se află încă în viaţă,
25 are în vinele sale un sînge generos şi poartă în piept o  inimă  leală.
Şi aci se încheie deocamdată epilogul sîngeroaseî tragedii de la conacul din Belgrad ce nu a mai lăsat în urina ei decît pe un Obrenovici-stîngaci şi, în acelaşi
30     timp, pe un Obrenovici-picior de lemn.
MAESTRUL   DIN   OGLINDĂ
10
15
20
0  noapte de Anul nou şi, sub ferestrele mele, Parisul, iar eu în odaia calda şi voios luminată de electricitate. In acea seară nu ieşisem şi mă aflam singur.  Cînd zic singur,  greşesc,   căci eu şedeam pe un jeţ, iar maestrul din oglindă şedea pe  un altul.   Şi   el vorbea,  iar graiul lui era aci limpede ca o noapte cu  lună,  aci răzvrătit şi  întunecat.  Câteodată  însă acest grai al lui era şi nespus de duios.
 01  maestrul din oglindă, şezînd pe un scaun ca şi mine,   şi   sernănîndu-mi  ca  două   picături   de   apă!
—  Negreşit,   îmi   spuneau   vorbele   Iui,   mulţimea care-ţi vede numele prin ziare, ţi-1 înfăşoară cu slavă...
—  Uiţi că cei care mă pomenesc, n-o fac deeît ca  să mă spurce...
—  Apoi ce e asta dacă nu glorie? Şi  acelaşi  lucru e şi pizma lumei cînd te vede trecînd pe strade în luxul vesmintelor şi al ghetelor de lac aau în plasa miresmelor în care te prinde buchetul de flori din automo- bilul ce te duce cu 60 de kilometre pe oră spre soartă. Mă iartă, voiesc să zic: spre nemurire.
De altminteri, tu faci şi de minune pe grozavul, căci chipul tău adevărat, ce ţi-ar da pe loc de gol suferinţa luptelor şi umilinţelor — nu se mai zăreşte de 3oc,  atît de bine ai potrivit pe el masca trufiei şi a unei desăvîrsite mulţumiri de viaţă.
280
—  Dar...
—  Nu lua osteneala să-mi spui că aşa trebuie să urmezi. Lumea Le respectă, şi îţi faci aslăzi afacerile cu ea, tocmai pentru că nu crede că ai nevoie de dînsa...
5 Cu toate aceste, fiindcă eşti crezut dintre fericiţii pămîntului, şi fiindcă nu-ţi umpli scrierile cu văicăreli, cei mai mulţi spun despre tine că eşti numai un meşter al formei. Căci lumea îşi zice cu drept: ce fond poate să aibă cine n-a suferit?
10         — Ştiu, răspunsei maestrului din oglindă, a cărui
frunte se răsfrîngea acum pustiită de trăsnete în apa liniştită a cristalului, ştiu, şi-am spus-o şi eu odinioară — odinioară! — în limba pe care o vorbeam atunci:
A fost a mea mîndrie să par nepăsător 15                  Şi lumea sa mă creadă că sunt nesimţitor.
O pauză... Dar tăcerea mea nu ţinu mult.
—  Ei da! — sunt oameni care  respectă răstriştea din soarta  lor.  Dînsii nu-şi dau durerea în stambă — nu  fac din ea un obiect de speculă pentru a desfăta
20 pe public. Rănile primite şi laerămile vărsate şi le ascund. Şi au fost amare lacrămile, şi dureroase rănile. Fiindcă, orice s-ar zice, slava se cumpără scump. Ei! maestre din oglindă! maestre 1 UiLă-te puţin la eul meu din trecut --■ tu care stai acuma atît de liniş-
25 tit sub sticla ce te-a prins — uită-te şi ai să mă pricepi lesne... Pană la vîrsLa de 14 ani, bunăoară, auzeam şi eu că se află pe pămînt oameni care u-au nici cu ce se hrăni, nici unde se adăposti. Dar vorbe de-alde astea n-aveau nici un înţeles pentru auzul meu
30 de atunci, şi pentru feciorul de bani gata pe care îl întrupam. Să n-aibă cineva ce mînca? Dar cum să fie aceasta cu putinţă? Adică ce fel? Dacă vrerm asemenea cineva era tînăr, n-avea el părinţi? Cît despre cei mai in vlrstă, n-aveau ei case şi moşii?
35 Vezi, prin urmare, bine, scumpul meu maestre de sub geam, care mi-era nevinovăţia, şi cît a trebuit să mă coste mai tîrziu lipsa în care m-au azvîrlit împrejurările.
—  Dar pe mine? dar pe mine? strigă maestrul din 40      oglindă. Căci şi pe mine mă ajunse blestemata asta
281
de lipsă cu toate că şi eu fusesem născut şi crescut ca şi tine în casa de oameni cu dare de mînă. Nu-mi pare  însă rău:
M-am luptat cu traiul zilnic şi cu soarta ne-5                                                                 mpâcatâ
Sub a căreia sandală, inima-mi însîngerată Chiar şi astăzi e strivită — făra-nvins a mă fi
dat.
Frumuseţea vieţei poate   însă că  nici  nu  e alta. 10     încheie maestrul din oglindă.
—  Ştiu, ştiu,   strigai eu de pe scaunul meu. căci aceeaşi e viaţa pe care am trăit-o la rîndu-mi.
Insă cu glas mişcător, şi ca şi cum nu l-ar fi auzit, maestrul din oglindă urmă:
15         — Ţi-am spus că răstriştea şi lupta sunt frumuseţi.
Acum iţi voi spune că ele sunt, poate, singurele — căci ascultă.
Puteam să pier de mult dacă neajunsurile nu m-ar fi răzvrătit împotriva obştelor nătîngi; dacă noroaiele
20 ce mi se azvîrleau în. obraz nu mi-ar fi ridicat sufletul, şi daca mintea nu mi s-ar fi încordat, clipa cu clipă. Astfel a venit o zi cînd am simţit că sunt cineva, şi să te simţi cineva e totul. A fi cineva, scumpul meu maestre, o ştii ca şi mine, e a fi o putere. Pizma şi
25 ura celor răi şi mici m-au făcut bun şi mare. Aşa s-a întîmplat, fără îndoiala, şi cu tine. Mulţumeşte însă lui Dumnezeu, cum îi mulţumesc şi eu, căci dacă eşti astăzi maestrul cel de pe scaunul de mătase şi din automobil — şi pe care îl hulesc încă mulţi — tu eşti
30 şi maestrul din oglindă, pe care nimini şi nimic nu-l mai poate atinge, şi cînd, mîine, oglinda se va sparge...
-  Ce va fi?... '
* — Cînd oglinda se va sparge,.. Oh! maestre care ai suferit atît, cînd oglinda se va sparge,   vei  fi şi
35 mai mare încă, căci vei îi atunci maestrul cel din inimi.
Iar Parisul curgea sub ferestrele mele, şi la acelaşi ceas — dincolo de zări — sub cerul frumoaselor cîmpii româneşti, curgea şi un alt oraş — curgeau Bucureş-
40 tii — pe sub ferestrele celor care fac parte din sufletul meu...
OU A DK  PA^Ti
15
20
25
Tot verde şi veselă reaflu în amintirea mea larga vale pe care o mărgineşte de o parte şi de alta două lungi şiruri de dealuri albăstrii. Din creştetul Carpa-ţilor desprinse, aceste dealuri fug — fug î'ntr-una şi se duc într-o goană nebună ca şi cum ar voi să ajungă mai iute la Dunăre, pe deasupra căreia trec printr-un salt uriaş, spre a nu se mai opri decît pe alte creştete — pe cele ale Balcanilor spre care urcă — şi în care se topesc pînă a nu mai întocmi cu dînşii decît un corp şi un suflet. Această vale urmează fireşte să fie şi astăzi împestriţată cu flori— aglici, cico'ri albastre, printre care se amestecă ici-colo maci roşii şi garofiţe pembe. Mai cu seamă azi, cînd Pastile vine din nou, ea îşi desfăşoară negreşit tot ca şi altădată cutele ei de covor oriental, aşa îneît a rămas tot valea pe care am iubit-o şi pe întinderea căreia frumoşii mei ani — cei cînd nu eram încă decît un copil — au zîmbit ca nişte zori primăvăratece ori au schin-teiat cu blîndeţea razelor soarelui de mai.
Amaradia, rîul de argint şi catifea verde ce o desparte în două, urinează fără îndoială să şoptească în ducerea ei pe sub sălcii şi ulmi basme şi doine altor copii. Cît despre moară, care nu măcinase alte grîne şi alt porumb decît cele crescute pe moşiile noastre strămoşeşti, ea urinează do asemenea să st^a ghemuită
28,1
in aceeaşi umbră împăciuitoare şi să toarcă întocmai ca o pisică oglindită de apa ce curge şi luată de timpul ce fuge.
Dar iată că la una din cotiturile amintirii mele 5 începe să se ivească şi el, el, prea scumpul meu Bîr-caciu, pîrîul ce se umflă de cite ori plouă la munte şi ce se face atunci năbădăios şi mugitor. Malurile Ini sunt coprinsc de-o întreagă încurcătură de mârâ-cinisuri verzi şi înflorite. In tot timpul verii matca
10 lui e seacă şi se văd atunci pietroaiele pe care le cară de veacuri, Dumnezeu ştie încotro, şi a căror cărare n-o isprăveşte niciodată. Iarba îneacă această matcă în luna Iui cuptor şi prin ea se amestecă spice de secară şi de ovăz sălbatec. Pe malurile lui de cîte ori
15 n-am cules eu porumbe vinete şi stifoase, al căror gust aspru face gura pungă, şi de cHc ori n-am adunat de pe acolo şi mure. Caprelor mai cu seamă, le plăcea să dea buzna printre măracinişuri, pe cînd ciobănaşii dragi, cu pălării de pîslă neagră înghirlandate
20 cu flori de răsură, cîntau din cîte un fluieraş oltenesc, cînd sub povîrnişul malului, cînd sub umbra podului de bîrne peste care, dacă treci te duci drept spre Po-meteşti, sau spre Adîncata.
Şi de cite ori — de cîte! nu l-am trecut şi eu acest
25 pod, fie singur, fie în tovărăşia fraţilor mei, sorei şi maniei mele. L-am trecut şi cu bunica mea, cu ea, al cărei păr albise oaie, aşa că, de Ia o vreme, noputînd să albească mai mult, se apucase să se facă iar bălai, bălai ca un fuior smuls din caierul soarelui. O! săr-
30 mana liunică! Dar cit de dulce îşi doarme ea acum somnul de veci la umbra bisericii de ţară zidită de neamul nostru.
Şi cit de neuitată a rămas pentru mine frumoasa, duioasa bisericuţă, de vreme ce ea singură îmi e sîîntă
3 5 dintre toate cîte le-am văzut de atunci încoa? Căci de cîte ori n-arn auzit eu într-însa dumnezeiasca slujbă pe care popa Smarandache o săvîrşea îmbrăcat în odăjdiile de mătase ţesute cu îir de aur şi în mijlocul unui nor de fum de tămîie şi de smirnă. Bietul popa *0 Smarandache! S-a dus şi el, dar parcă-1 văd încă cum înainta sprijinind cu o mînă deasupra capului sfin-
284
tele taine — cuminecătura — purtate într-un potir schinteietor, dar pe care îl ascundea de ochii tuturor sub o basma de mătase portocalie găitănată cu argint. Bărbaţii din biserică cît şi muierile, precum şi noi copiii 5 — hiuecuvmtate vremuri! — ne plecam capetele cu umilinţă spre lespezile de piatră, ne frîngeam în doua şi credeam că deasupra noastră cerurile s-au deschis cu bunătatea şi mînXuirea lor...
Dar despre zilele Pastelor, cum să nu-mi aduc aminte
10 în orice ţară m-aş afla? şi cum iar, adueîndu-mi aminte de ele, să nu revăd altarul sfînt al bisericii, masa jertfei, şi deasupra ei sfeşnicele de aur curat pe care muma mea le trimitea de la cula din deai, in ele cu luminări din ceară lucrate  în poleieli şi  flori,  jos,
15      împodobite cu zambile roşii ori albastre?
ÎSu poate să fîe prin urmare mirare că, astăzi, cînd Pastele s-a întors si cu loate că toţi al mei din trecut nu mai sunt, şi cu toate că eu însumi mă aflu departe de ţară cu sute de poşte, cale prin suflet şi prin gîntl
20 peste depărtare, peste timpul ce a curs şi tot în acea biserică intru, tot pe vechiul popă Smarfindacho îl aud spunînd patimile lui Hristos, povestind învierea, pe cînd pe mine, tot copil mă reaflu. Şi intre tata-moşii şi maica-mare, între tatăl meu şi muma mea,
25 îngenunchez din nou ca odinioară, ţin din nou de mînă pe fratele meu care a murit, pe sora mea care a încetai   de  a  fi.
Copilăroase zugrăveli, deşi fermecătoare, răsar pe pereţi împrejurul meu. boierii din cari s-au tras muma
30      mea ■■■- bărbaţii de-o parte  si femeile  de alta   - ţi-nînd Ia mijlocul lor pe palme biserica pe care au zidit-o, şi spre care in-am reîntors cu totulrefăeîndu-mi sufletul şi inima cum era şi sufletul şi inima lor. Şi cît de bine este, Doamne! să te mai faci copil
35 cîte odată şi sa mai trăieşti frumoasele zile de Paşti cari   au   fost.
Căci nu poţi să trăieşti decîl frumoase zile de Paşti, dacă mai ales le poţi petrece pe moşii din. neam în neam la tine ajunse, şi dacă ai şi  o culă în deal, şi ■40     o bisericuţă în vale.
235
■10
20
30
35
4(1
286
lată însă că minunea s-a împlinit, şi că nu mă mai simt acum nici departe de ţară, nici urgisit de noroc. Departe nu mai mă simt fiindcă pentru un suflet nu este depărtare şi aici urgisit de noroc nu mai pot să fiu de vreme ce în locul bunurilor pe care le-am avut, am acum pe altele mult mai de preţ, fiindcă acestea se află în sufletul meu şi fiindcă ic iau cu mine unde voi şi le scot la iveală cJnd ini-e placul. Prin urmare:
— Hristos  a  înviat!
Da: a înviat, pentru că şi zorile zilei sfinte au al-bă&trit pe culmile dealului din potrivă şi au străbătut nu numai printre geamurile bisericii dar şi în mine.
Şi dinăuntrul locaşului sfînt ieşim acum cu mic, cu mare. Şi cu mic, cu mare purtăm, cai'e luminări, care lurnînărele de ceară aprinse în mîini. Dar în vremea aceasta, bucuria obişnuită ne aşteaptă pe colnic sus, în odaia de mîncare a înaltei cule văruită cu alb şi ce tresare dintre florăria şi primăria ei cu paLriarcalitatea vechiului timp românesc. Popa Sma-randache, el care este sărbătoritul acestei bineeuvîn-tate zile, nici vorbă că este poftit să ia parte la ospăţ. Masa e încărcată cu toata îmbelşngarea casnică: mielul rumen, ceapa verde, gîştele grase, claponii cu hrean, limbile afumate şi alte mezeluri, abia mai au loc pe ea. în fiece capăt, şi Ia mijloc, vin apoi coşuleţele cu ouă roşii, încondeiate, galbene şi viorii, cu altele, în sfîrşit de toate feţele.
Şi de cîte ori se ciocneşte, se aude cîte un: — „Hristos a înviat" — la care se răspunde cu cîte un: „Cu adevărat a înviat!"
Şi cît de mult se mănîncă şi cît de mult se bea — şi cîte glume se schimbă, şi cum nu se supără şi nu se îmbolnăveşte nimeni...
Fiindcă este şi Pastele, ce e drept...
Doamne sfinte! dar iată că în fundul unui coşuleţ — în care fusese ascuns de mama-roare se vede — descopăr un ou cum n-am văzut altul. El nu e nici încondeiat şi nu e nici de lemn. Nu poate să fie decît de zahăr, dar e aşa de bine lustruit şi vopsit cu roşu
NM.UCi MN VECH.TiK
Era t» î»m* ^muutfţî «a pmlru strici ■"ca fa « an dtf toEăis oara cu f*rî# d* teeiui pjiftt. S£t $ v i!ut m rta am toarnă prin îSpada ţisS p&lfe, şi
tfcj^Eji'r. titani <UioTi
iu-bt Je*«£fcrji m?ft. "s-aiîi tAîiit fifâ voie In $*a&. "i-ftt-jt Htrui s£ sîtirfi în ciirţ*. ţi E-am psfit hî ca*a.
Purta ţ^ ra& ţapti tu ţuzcfx. ta pra>cilevft riflOvfficl id Jiiseţlsi impari if. V ^ stingea nsţrMj pi*pt atitjtjr* iii ife ÎWilffli r«S?u. ţ>* f*r« v^iiuJ \ l viMToandu-il Sflrsfl ţi tticoîQ
3?^mas   slttfiiir   din  vpBttil Ivi, in    Bi^"jr««Ut
Bcstuţ rtyL vrwmfut buni': -sţ prjţj&fjui  întî« d^pâît3î3 * ^LmiT^titef. pentru tatt pliUfl   vc
tiA JS*1 CJSlSi^  ţ!HS*  flf-lU. tâl*  Od3l*r  p.*  la B
■d^r p* ^rari stimeni. -atui^. ny fliaî |tt& red sft ^ S&           â 1    tsilfias              j   k
V*i (!*. f| sj de lfE;
 os. pr*ns« t» tinjfaâ, tu  Mfflîfît  RJÎKe]t]a*- la- vorbi #P Cfl. *?«t«*ţ pitt* eS
 Jtwsirafia neamulm nostru, Vt 8 februarie 1920, p, 2.
10
30
35
Ms. fr. 209, foaia de titlu, f. 1
încît, dacă nu l-ar tăia pe mijloc un chenar de poJe-ială, l-ai crede ou cu adevărat. Gînd îl deschid, găsesc într-o parte a lui, sub sticlă, un staul al Domnului nostru cu mici oi şi un mic măgar lucrate din zahăr, cu flori de argint şi de aur crescute printre ele, şi cu chiar Domnul nostru Isus Hristos în iesla lui. în cealaltă parte a oului, si tot sub capac de sticlă, e învierea cu soldaţii căzuţi cu faţa la pămînt şi cu cel care s-a dat jertfă pentru mintuirea omenirii ridicîndu-se la cer.
Dar bine, de trei ori bine să fii copil şi să crezi. Şi de patru ori bine este să ai miel gras şi cozonac la masă, să fii între ai tăi, să ciocneşti ouă roşii şi bălţate şi să zici: „Hristos a înviat'" — şi să ţi se răs-pundă: „Cu adevărat a  înviat".
Şi de tot bine mai este să ai la ţară o mare sau o mică cuîă pe deal sau pe vale — şi să aibi pe deasupra pămîntiiri de arat la o moşie-două, sau chiar şi la trei ori la mai multe ~ iar după aceasta să ai şi pe un popă Smarandache oarecare pentru ca să-i dai un icusar sau un galben spre a se ruga la Dumnezeu în locul tău, şi în schimb el să te hărăzească cu iertarea păcatelor.
Iar dacă se întîmplă să fii dăruit şi cu cîte un frumos ou de Paşti în care s-ar afla, sub sticîâ, un staul al Domnului nostru lucrat din zahăr, cu un giuvaior de copilaş în el, ai cărui obraji să fie rumeni şi albi, ce fericire ar putea să fie mai mare decît cea dacă ai vedea acolo şi un miel sâ stea gata să behăiască şi un măgar care să se pregătească să răgească?
—  Hristos  a  înviat!  Hristos a  înviat!
—  Cu adevărat a înviat!
Dar ce rău este că, atunci cînd el înviaza, să se în-tîmple să fii dintre marii acestui pâmînt, să ai cozonac bun pe masa şi să uiţi de cei cari n-au nici pîine. Şi să uiţi că mielul behăieşte:
—  Hristos a învi-i-i-a-a-t... Şi că măgarul  îi răspunde:
—  Cu adevărat a învi-i-i-a-a-t.
însă lumea trebuie să meargă cum merge, cu toate că nu cred ca lui Dumnezeu trebuie să-i tie plăcut
J9 — Opere voi. VI —
Macedonskl
287
r
ca Ilristos să fie omorît în toţi anii şi să reînvieze neîncetat cîte o zi-două în fiecare an fără ca însă să reînvie/e niciodată de-a binelea.
Dar oricum ar fi, refă-mă copil, Doamnei refă-mă
5      copil ca să mal mănînc rozonac bun, miel rumen şi
gîscă grasă, şi ca să mai am şi eu cîte o biata culă
de moşie şi cîte cinci-şase moşii de cîte o biată culă...
Iar dacă aşa va fi, voi behăi atunci şi eu ca mielul
care behăieşteşi voi răgi şi eu ca măgarul care răgeşte...
BUCUREŞTII   LALELELOR ŞI AI TRANDAFIRILOR. ORAŞ AL BUCURIEI
Vremea de mult, acea vreme veche despre care nu se mai ştie aproape nimic, răsare  încă, ici-eolo,  în 5     cîte o minte.
Şi această vreme face pentru cîţiva sa se ivească nişte Bucureşti ce nu mai sunt.
Dînşii îi văd astfel încă de la începutul lor, şi îi văd   sub   înfăţişarea unei mantale de pădure cu co-10     păci de veacuri şi, pe alocuri, cu răriş/ti  peste  cari să potopeşte soarele atunci cînd nu se troieneşte zăpada, minată de crivăţ din vîrful Carpaţilor.
Dar cum a prins viaţa oraşul, la început, printre acei nămeţi de frunze, este ou totul fermecător. 15         Cînd, în adevăr, Bucur-Ciobanul s-acoborît pe curgerea Dîmboviţei, avutul Iacob al acelor vremuri, vâ-zînd  că  locul  este  prielnic păşunatuiui, s-a apucat mai întîi să-şi facă conac din trunchiurile de copaci pe care i-a dat jos în dreapta şi în stînga şi, mai tîr-20      ziu, s-a apucat să întindă pe lingă dînsul şi o îngrădire de tîrlă.
Vâzînd apoi că oile i se înmulţesc, şi că nu e supărat de nimeni, a ridicat un locaş sflnt, făcut şi dînsul tot din copaci tăiaţi, iar acesta a fostBisericahii Bucur. 25         Raristea s-a mai lărgit cu vremea, şi s-a prefăcut
în pajişte cu iarbă înaltă, pe care, Dumnezeu ştie cum, au încolţit răsaduri de lalele şi au înflorit de-ţi era dragă lumea.
289
19*
După acest Bucur, au mai venit şi alţii asemănaţi lui, şi Jocurile lor de popas au fost însemnate cu cîte o locuinţă. Casele de gard, lipite cu lut, şi bordeiele băgate pe jumătate în părnînt, au început atimei s-o T>      ia razna, cînd  pesle cimp, cînd peste deal şi vale. Dar fiindcă lumea era credincioasă şi trăia în frica Iui Dumnezeu, pe lîngă altarul Iui Bucur s-au mai ridicat şi altele;  iar treptat, ele s-au făcut  mănăstiri şi chiar Curţi domneşti, pe cînd colibele şi bor-10     deieles-au rînduit în cătune, în sate şi linguri, cu meto-huri şi meLohani, printre stejari şi ulmi, printre măcf-şii ce au fost altoiţi, şi-au dat în  sfîrşil  mina şi au pus temeiul Bucureştilor de azi.
Pajiştile cu lalele nu s-au desfiinţat însă pînă de 15      curînd şi trandafirii de dulceaţă şi cei de lună năvăleau din curţ, în uliţi, şi răspîndeau peste oraş miresmele lor.
Nici  tTorbâ că locuinţele nu semănau cu casele de acum. Pînă şi ale boierilor nu erau prea rasările, dar 21)      aveau slraşini late şi pridvoare pe stîlpi de lemn ori efe zid şi   erau înfăşurate de grădini.
Turcii au fost, multă vreme, o pacoste pentru ţară, dar stăpînirea lor vremelnică avu şi părţile ei bune. Căci fapt adevărat este că dînşii au îndrumat  la 25      săparea de puţuri.  Ia zidirea de cişmele, la facerea de cimitire, la creşterea albinelor şi gîndacilor de mătase, din ale căror fire femeile îşi torceau borangieuL Şi odată cu dragostea apei, turcii au mai adus dragostea   pomilor  roditori   şi   florilor.
30         Astfel s-au sădit la noi:  piersicul, iasomia, liliacul
şi multe alte neamuri de pomişori, pomi şi flori.
Au mai adus aceşti turci cu ei şi smerenia femeiei fală de bărbat, rînduiala casei ce i-a fost lăsată pe rnînâ, ţesutul pînzelor şi al scoarţelor, cit şi îndelet-35      nicirea cu toate cele domestice.
Partea cea rea era că dinşii, cînd veneau cu sabia asupra ţărei, măcelăreau fără cruţare şi jefuiau de-ţi era mai mare mila.
Cum s-a făcut însă, cum nu s-a făcut,  Bucureştii
10      n-au încetat o clipă să alerge cu păsuri grăbite către
viitor. Şi cu tot prăpădul si năpasta pe cari prăvăli-
200
rea paginilor peste ţară le aducea, au început să se ivească pe Podul Mogoşoaiei, şi prin mahalale, case boiereşti mai de seamă, şi traiul a prins a se îmbunătăţi. Să fi fost locuiţi aceşti Bucureşti de oricare alt 5 neam decît al nostru, acel neara ar fi părăsit do mult văile şi dealurile pe cari se află capitala şi ar fi rupt-o ]a fugă să se aşeze tocmai în munţi, cum n-au mai stat neam de novaci ori de jidovi.
Dar bucureştenii ăştia au fost oameni zdraveni, ce 10     nu ştiau nici de grijă, nici de frică, căci zadarnic veneau şi turcii şi tătarii, căci cum veneau aşa se duceau, şi bucureştenii pe loc râmîneau.
Şi deci iar vedeai că, în locul caselor dârîmate ori arse, se înălţau altele, şi tot aşa vedeai că înfloresc 15 din nou trandafirii, că urcă pe garduri pînă pe cope-rişuri şi că bat cu talazurile lor de flori rumene şi de flori roşii ca para focului, zidurile bisericilor şi mănăstirilor. Muierile frumoase îi tăiau ca să-i pună în glastre şi în par, iar băieţandrii ca să-i înfigă după 20 ureche ori să facă cu ei ghirlande Împrejurul pălăriilor de plslă. Vremurile de băjenie ori de boale cumplite nu puteau nici ele să întunece prea mult pe locuitorii acestui oraş.
Cit de amărltă să le fi fost viaţa, ei îşi puneau flori 25 la pălărie, luau clte un lăutar-doi să le tragă cîte un pui de cîntec, se duceau primăvara pe Citnpul Lalelei să petreacă, făceau Maiul cu miel fript şi cu ouă răscoapte pe iarbă verde; trăgeau toamna ia măsea mustul-muşţuleţul şi, în sfîrşit, îşi trăiau viaţa 30 înainte pînă ce o isprăveau şi cu dînsa, de erau duşi sa fie Inmormîntaţi in preajma cîte unei biserici. Să fi văzut însă şi atunci cu cită veselie erau purtaţi către locaşul cel de pe urmă. Cei râmaşi, rude ori prieteni, aşterneau cu un cearceaf alb un fel de tar-3 5 gă, ce era apoi ridicată de doi inşi la cap şi de doi la picioare şi dusă sub oraniscul de mătase pembe sau de catifea portocalie mărginită cu ciucuri de fir şi, sub care, răposatul o itia spre biserică, în mijlocul unui vesel taraf de lăutari.
40         Din acest Bucureşti n-a rămas aproape nimic. Unde
mai sunt cîmpurile din  mijlocul oraşului, din a că-
291
ror iarba ieşeau maci înfloriţi, zambile, lalele, colilii? Unde mai sunt şi acele curţi de case ce păreau că nu se mai sfîrşesc şi-n al căror mijloc sălcii şi plute bâtrîne umbreau o cişmea de zid văruită, pe care 5 insă era zugrăvită Maica Precista cu Domnul nostru Isus Cbristos în braţe, îmbrăcată într-o manta albastră împodobită cu stele.
Dar curţile în cari se plimbau cocorii şi păunii? Dar cele din cari se ridicau stoluri-stohiri fel de fel
10 de porumbei? Apoi cucoanele cu maiotele de catifea havaie cusute în mărgăritari ori cucoanele legate cu bariş conabiu la cap şi ce îngrijeau de gîşte şi găini, de raţe şi curcani? Coborîtoarele lor dîrîie pe poduri în automobile ce duc la teatru şi chiar ]a chan-
15 tant, dau ocoluri pe la cinematografe şi cofetării şi nici nu mai ştiu dacă e acasă, prin bucătării, vreo oală la foc. Ce să mai întrebăm de trandafirii de prin curţi, pentru că astăzi nici nu mai sunt curţi. De cum e un. Joc gol, se înalţă pe el o acasă: locul a costat 5.000 de
20      lei, se mai cheltuiesc :15—20 de mii şi se scot la iveală trei subsoluri, trei odăi sus, două mansarde, baie, tout-â-1'egout,   parchet  şi  electricitate — iar,   socoteala rotundă, chirie 8.000 de lei. Cine ar mai fi nebun să păstreze curţi pentru nişte
25      prăpădite de flori şi pentru nişte jerpeliţi  de pomi?
Şi cu toate acestea, un Bucureşti al trandafirilor
mai rămăsese acum cîţiva ani pe dealul Cotrocenilor,
acolo unde locuia un popă de la biserica cu acelaşi
nume.
30 Se afla pe înălţimea acelui deal, şi-n stînga şoselei prăfuite, o casă cum sunt mai toate în mahalalele noastre. Dar la spatele gardului înalt, ce închidea cur-ticica popei, dealul se prăvălea deodată pînă spre o întinsă cîmpie şi întocmea o largă şi adîncâ văgăună
35      scobită acolo de mîncâtura apelor.
în acea văgăună, spre a nu se zice prăpastie, îşi făcuse înţeleptul popa de la Cotroceni faimoasa lui gradină ce va fi rămas, cred, în mintea acelor cari vor fi văzut-o, ca un petec de rai. Trebuie a se şti însă că
40 această grădină era sădită şi răsădită numai din trandafiri, afară de o boltă de coacăze ce se afla în
292
fundul ei. Trandafirii acestei grădini, vestiţi în toţi Bucureştii, se vindeau, cei mai de rînd cu cinci lei suta, iar cei mai de seamă cu zece. Cum treceai pe portiţa gardului, după care nici nu bănuiai că poate 5 să fie aşa cuib de fericire, privirea ţi se rătăcea deodată pe ceva greu de spus. Pe amîndouă coastele văgăunei se agăţau trandafiri stufoşi. încărcaţi de frunze şi flori; iar în vale, tocmai în fund, alţi trandafiri numai unul şi unul. Un izvor de apă, nu ştiu
io      de unde ieşit, şerpuia printre dînşii şi se ducea limpede şi săltăreţ, aproape albastru cîteodată, printre im pietriş alb, întîlnind  în drumul  lui  şi bolovani împrejurul căror apa ce spumega părea că fierbe. Mai creşteau şi flori de cîmp pe marginile acestui
15 izvor: frumoase românite şi floarea albastră a neui-tărej. Căci nici nu puteau să fie uitate pomenitele locuri. De sus de tot, din capul unei înguste scări, făcută din trepte tăiate în pamîntul nisipos, valuri de frunze şi de flori se duceau de colo-colo la cea mai
20 uşoară adiere. Dar ce era cu totul frumos, era verdeaţa acestor frunze, verdeaţă ce pornea de la faţa cea mai spălăcită, şi ce era de-o frăgezime neînchipuit de dulce, pentru a urca spre un verde cu totul puternic,  verde  ce  cîteodată părea  că  se  face albastru,
25 atît de mult se închidea. Sub povîrnişul coastelor, în umbra !or deasă, cu toate că străvezie, lumea de frunze ajungea să pară neagră. Pe coastă în sus, a-colo unde soarele bătea mai mult, se întîmpla sa vezi şi frunze ce se rugineau. Aceste   talazuri   miş-
30 cătoare ce şopteau un cîntec de linişte şi de tinereţe, de viaţa nevinovată şi de adevărată fericire, erau din cînd în cînd spumegate de moile şi lungile ondu-laţiuni ale înfiorărilor de trandafiri albi. Se zăreau de asemeni şi înalte creştete de valuri, ale căror culmi
35 erau întocmite din sute şi din mii de trandafiri cu totul şi cu totul rumeni.
Florile Împărăteşti, atît de căutate de poeţii din Şiraz şi Ispahan, împrumutau uneori piersicelor şi caiselor feţele lor cărnoase şi ademenitoare. Dar de
40 necrezut de frumoşi erau trandafirii ce seînteiau ca purpura, ce păreau cîteodată sînge şi cîteodată fia-
293
15
20
25
30
35
40
care. Petalele lor erau aci rubini şi aci hiacint şi granat. Mă prind ca nicăieri nu se vor fi adunat atl-tea popoare de trandafiri la un loc.
Se aflau printre dînsele şi trandafiri de argint curat, şi galbeni ca aurul cel mai feciorelnic. Dar ce plutea peste tot erau aripile de azur, lucitoare de aur fluidic, ale unui vis oriental. Căci fiece floare de trandafir vorbea cu cealaltă prin ajutorul parfumului. Şi fiece vorbă a acestui grai era o îmbătate dumnezeiască — cîntec de flaut şi clar de lună —glas de privighetoare şi delicată muzicalitate, venită de dincolo  de  viaţa   pămîntească.
Popa de la Cotroceni scotea, zice-se, din rodul mun-cei lui, — acea grădină — un venit de treizeci pînă la patruzeci de mii de lei pe an. Va fi lucrat lăcomia sau, în termeni bisericeşti, arghirofilia, la neaşteptata  întrandafirare  a  prea fericitei surpări  de  deal?
Cu toate acestea, zisul popă, să-i binecuvânteze Dumnezeu ţarina dacă a murit, a trebuit să fi fost poet. A pus din sufletul lui cîte o părticică in fiece floare a lemnului de trandafir, şi blestemaţi să fie sălbaticii ticăloşi cari o vor fi pustiit-o, dacă cumva această rămăşiţă a Bucureştilor de odinioară nu se va mai fi aflînd acolo. Păcat numai că bietul popă n-a vrut să-şi facă şi o casă după felul vremei duse, în ograda lui din faţă ce da pe şoseaua Cotrocenilor. Căci ce fericit ar fi trăit el sub straşinele late ale unui coperiş de şindrilă, pe unde ar fi venit rîndunele să-şî facă cuibul! Oricum ar fi însă, grădina Iui, aşa cum era, parcă o văd încă, şi parcă îi cobor treptele ce mă duceau în adîncime şi ce ştergeau din inima şi mintea mea lumea de astăzi, Bucureştii cei de acum.
Cerul aJbastru al frumoasei zile de mai, cînd înfloreau aci trandafiri, curge parcă şi acum deasupra franţei mele şi, din visul de atunci, nu mă deşteaptă nici astăzi decît urletul şi fluieratul îngrozitor al balaurului de fier şi de oţel ce varsă foc şi fum pe nări, pe gură, şi ce duce, ca si atunci, departe de tot, pe şine, viaţa şi tinereţea atltor — a tutulor.
Căci aşa este scris — să trecem — după cum a trecut tot ce a fost înaintea noastră, şi tot ce va fi după noi.
OCEANIA - PACIFIC - DREADNOUGI1T
Era în ajunul anului  1952,  iar vasul uriaş,  acest Breadnought al păcei, pe care înaita finanţa franco-anglo-americană îl pusese de vreo 20 de ani în exe-5     cutare, trebuia în curînd să fie inaugurat prin contactul ce avea să ia cu apeîe oceanului.
De ici, de colo, se mai zvoneau încă critici, prin grai sau prin ziare, cu privire Ia opera de necrezut ce se întreprinsese. Dar, mulţumită celor 2 miliarde
10 pe cari companiile de însemnătate maritime, aso-ciindu-se, le ceruseră prin subscriere de acţiuni de 3a publicul lumei întregi, se îndreptase pe cale bună înfăptuirea ciudatei concepţiuni. în fond, această concepţiune   da fiinţă nu unui vas, ci unui pod ura-
15     blător — a cărui platformă se uita foarte de sus la
valuri,  căci  le   predomnia de  ia o   înălţime  de   50
metri,  şi  suprafaţa  ei  era   deopotrivă   cu   întreaga
întindere a Parisului.
Sprijinită pe o  pădure de stîlpi de oţel, întreale
20 căror împerecheri se aflau, la distanţe calculate, roţi cu un diametru de 20demetri, şi ceriu intrau în apă decît pe jumătate deoarece biconvexitatea lor pîntecoasă cuprindea aer comprimat, spăimîntătoa-rea plută părea,  deasupra valurilor, o bestie de apo-
25      calips.
395
Stîlpii de oţel pe lingă că erau foarte puternici, se mai aflau întăriţi şi prin legături între dlnşii făcute din lanţuri şi   din   panglici de oţel ce păreau nişte liane, aşa cum se încurcau în toate părţile şi 5     cum sfidau orice izbiri şi zdruncinări.
La e Înălţime de 30 metri era o altă platformă — inferioară — care era închisă pe margini pînălao înălţime de 5 metri.
In acest aşa-zis subsol al plutei fuseseră instalate
10 numeroase uzine de producere a forţei adunate de la cele peste 10.000 de motoare.
Aceste motoare acţionau roţile cari, purtînd în pîntecele lor aer comprimat, susţineau dasupraapei întreaga schelă,  ele necufimdîndu-se într-însa decît
15      pînă la căpăţînele lor.
Zisul sistem, la drept vorbind, nu era însă ceva nou. încă de la afîrşitul secolului al XIX un inginer francez, anume Rene Bazin, îl propusese şi făcuse chiar cu el mici încercări între Franţa şi Englitera.
20 Viteza, după cît demonstrase inginerul, nu putea decît să fie sporită prin faptul că roţile nefiind înzestrate cu linguri sau lopeţi precum se urma pînă la rftnsul, nu aveau să mai întîmpine împotrivirea apeî, ci aveau să alunece prin ea.
25           Se înţelege de la sine că, pentru construirea minu-
natului Dreadnought al păcei, tunurile şi chiar puştile naţiunilor europene fuseseră rechiziţionate şi topite, iar la urmă schimbate în acea masă de oţel ce se ridicase  şi înaintase an cu an tot mai departe
30 peste unde. Şi tot de la sine se înţelege că inginerii, arhitecţii, cît şi lucrătorii din toate ţările îşi găsiră acolo întrebuinţarea timpului şi răsplata largă a muncii lor.
Dar după ce acest uriaş chemat să lege continen-
35 tele între ele şi pe care nici o furtună n-ar mai fi putut măcar să-1 clatine — mai ales pentru cuvîn-tul ca valurile cele mai înalte nu urcau mai sus de 30 de metri şi că, aşa fiind, nu dedeau de nici o rezistenţă, ci treceau printre deşirarea schelei — după ce
40 dar el fu cu totul gata, se începu o alta lucrare, aceasta si mai de necrezut.
296
Pe întinderea platformei, ce de la ţărm se ducea pînă în zare, societăţi de construcţiuni de case se apucaseră să înalţe lungi paiaţe cu cîte un singur rînd, zidite din piatră uşoară ce se numeşte spumă 5 de mare sau din aluminium. Pe această platformă începură să alerge strade ce se duceau în cele 4 puncte cardinale şi bulevarde întrerupte de pieţe largi, de grădini şi parcuri aşezate pe pămînt adus anume şi printre cari curgeau rîuleţe de apă limpezi, pe cînd
10 altele izbucneau din bazinuri şi se prăfuiau peste iarbă şi flori ca o pulbere prizmatică.
('ele 2 miliarde ajunseră cu prisosinţă pentru a duce la bun capăt lucrările. Şi acum, cam pe la sfîrşitul   anului   1952,    înmărmuritorul  Dreadnoaght
15 al oceanelor se prelungea de-a lungul Ţărmurilor pp lîngâ cari fusese construit, sprijinind totdeodată pe înălţimea lui cea de 50 metri haosul unui oraş ale cărui margini se ştergeau în depărtare. Cheiurile ce-1 înconjurau erau, de altă parte, sădite cu copaci
20 umbroşi şi înveselite cu boschete de trandafiri înfloriţi.
Cît despre oraşul în sine, el cuprindea, afară de grădini şi monumente, diferite şi mari clădiri ce serveau mărfurilor ca locuri de depozitare,  precum ai
25 altele, mai numeroase şi mai mari încă, rezervate cerealelor şi animalelor. Teatre şi cafenele, cazinouri pentru ruletă şi diferite jocuri „de noroc", cit şi săli de serbări şi de petrecere se întîlneau la fiece pas. Confortul apartamentelor ce erau închiriate cu luna,
30 cu săptămîna, şi chiar şi cu ziua, atingea cea mai înaltă  culme.
Un milion de pasageri se aflau în sfîrşit în îarguf lor în cuprinşiii neîntrecutului oraş. Dar pasagerii ce se înscriseseră trecuseră de mult de un milion şi se
35 prevedea că atunci cînd vasul se va pune în mişcare, va fi pe dînsul o îmbulzeală ca şi cele din oraşele de tot mari. Mărfurile şi gr inele umpleau magazinele cu vîrf şi îndesat, iar pentru a se înlătura orice în-tîmplâri nenorocite,  se hotărîse  ca stradele ce  erau
40 podite cu placi de aluminiu să fie secţionate pe mijloc: şi să se mişte singure pe roate şi pe şine puse dede-
subtul lor — o secţiune într-o direcţiune, a doua în alta — iar aceasta cu o iuţeală de 6 km pe oră. în stradele mai Înguste, se pusese în circulaţie mici şi «soare trăsuri din Împletitură de papură, de paie şi 5     din trestie de mare.
Aceste trăsuri erau duse prin oraş cu iuţeli deosebite de bicielişti ce se înhămau la ele sau le împingeau cu zdravene apăsări de pedale în direcţiunile dorite.   Se  desfiinţase   astfel  zgomotul  asurzitor  al
10 autobuzelor (rămase în memorie ca nişte mastodonţi preistorici} şi al greoaielor automobile pe care industriaşii nu le modificaseră într-adins pentru a-şi putea trece fierăria veche, şi al tracţiunei prin cai, tracţiune  ce de  altminteri nici n-ar mai fi fost eu
15 putinţă de vreme ce omenirea, care evoluase între anii 1900 şi 1952, mîncase toate aceste animale aşa-numite nobile, nemailăslnd la ordinea zilei decît hoii  şi măgarii.
Subsolul oraşului fără pereche era tot aşa de sur-
20 prinzător ca suprafaţa lui. Dintr-însul energia pe care numeroasele uzine o răspîndeau în toate suburbiile întreţinea mişcarea ziua şi noaptea, fie că ea s-ar îi schimbat în lumină orbitoare, fie că s-ar fi făcut căldură sau adiere răcoroasă  încărcată de parfum.
25         Mai trebuiră,  fireşte, 2  miliarde  pentru  a clădi
oraşul şi a-i înzestra subsolul cu dinami şi cuptoare,
cu canalizări şi alte lucrări de cari nu poate fi lipsită
nici o grămădire omenească.
Dar aceste două miliarde fură şi ele subscrise într-o
30      clipă.
Domnul du Gregeois — cel care avusese ideea de a clădi acest Dreadnought -~ era un inginer a cărui faimă se dusese departe în lume, şi el îşi stabilise calculele cu atîta siguranţă Incit ceea ce spunea era
35 îndată crezut numai pentru că spusa pornise de Ia el.
Şi de fapt ce însemnau în fond aceste patru sărmane miliarde faţă de veniturile pe cari aveau să le aducă şi faţă cu progresele ce aveau să fie îndeplinite în
40      cîte patru colţurile lumei deodată?
298
Pe veci învins, orcanul îşi va dezlănţui zadarnic puterea. Valurile cele mai despletite, strigătele cele mai groaznice, mînii de tigrii şi iureşe de elefanţi, toate acestea n-aveau să mai însemneze nimic faţă 5 cu uriaşul ce va supune după voinţa lui adîncurile în cari un munte cît Himalaia s-ar scufunda şi ar dispărea ca un sloi de gheaţă.
Acest titan va aduce dar, pe vreme bună ori pe vreme rea, prosperitatea din pîntecele  lui,  de  la o
10 lume la alta, cu aceeaşi seninătate, şi va restabili între popoare curentele sufleteşti slăbite, va lega pe om de om într-ima şi aceeaşi confederaţiune: cea a unui neîncetat mers spre progres. Dacă se va mai adaogă  la aceasta   că  numai   ceîe   12 curse, pe cari
15 Oceania-Dreadnought le-ar face pe an de la un continent la alt contineiit,transportînd de fiece dată un milion de călători, a cîte 100 lei de fiecare, ar da un venit de un miliard două sute milioare, oricine va putea să priceapă că dividendele de cari aveau să se bucure acţio-
20 narii erau să fie nebuneşti. Un alt venit de cel puţin un miliard urma să fie încasat tot anul pentru mărfurile şi produsele agricole încredinţate vasului. In sfîrşit, casele de pe platforma lui, ce fuseseră cezio-nate mai multor societăţi de clădiri, trebuiau, pe cale
25 de impozite puse de societatea fondatoare, să mai dea ca beneficii acţionarilor sume ce ar fi trecut şi ele de un alt nou şi rotund miliard. Cifrele, precum s& vede, se revărsau ca o apă din matca ei, aşa că nu mai putea fi nici vorbă de capitalurile puse în joc.
30         Cu toate acestea, deşi totul părea gata,  deşi  pe
slrade fluturau steagurile celor trei mari state aliater şi anume: ale Franţei, Engliterei şi Statelor-UniteT Oceania-Pacific nu se mişca încă din loc, rămînea alăturat cu ţarmii  golfului de Gasconia.
35         Tînte ca de nebunie, acţiunile urcau la nişte culmi
fantastice. Parii ale lor, din eîte 500 îei una, se menţineau de o lună pe toate pieţele financiare la cîte 480.000 lei fiecare şi păreau în momentul de a atinge jumătatea de milion. Acţionarii  puseseră deci  mîna
4 0      pe   averi   turburătoare.
299

Toamna însă se apropia şi odată cu sosirea ei veni şi  ziua hotărîtă  pentru   inaugurare,  sau  altfel  zis, pentru pornirea spre New York a mişcătorului oraş. Pentru a se înlesni putinţa călătorilor ce alerga-5      seră din toate părţile lumei spre a fi faţă la această solemnitate, se făcuseră cîte 100 de căi ferate paralele ce vărsau  zilnic călătorii pe coasta Gasconiei, nu cu sutele de mii, ci cu milioanele.   După cit se spunea, cifra celor sosiţi şovâia de mai bine do o săp-
10     tătnînă între 12 şi 14 milioane.
Companiile asociate ale construirei vasului îşi luaseră din vreme măsurile pentru a putea să ofere locuinţe unei asemenea migraţiuni de popoare. Ele clădiseră, pe o întindere de peste 60 km  a  ţărmurilor,
15 hoteluri peste hoteluri şi vile lîngă vile. Case italieneşti, englezeşti şi ruseşti ridicate din materia-luri uşoare, şi pînă şi locuinţe arăbeşti şi indiene eît şi cule româneşti, se deşirau împestriţîndu-se cîteodata cu locuinţe japoneze şi chineze.
20 Această nouă îoviLură financiară a domnului du Gregeois îl urcă dintr-o dată la rangul de împărat al păcei şi de rege al aurului.
In ce priveşte acest aur, este şi drept a se spune că el nici nu mai încăpea în lăzile de fier ale confe-
25 deratelor societăţi. Se mai poate spune că din cauza prea inarei abundente a zisului metal. Franţa se găsea  în pragul  unei mari  catastrofe.
Nu mai era om care să nu se ii îmbogăţit şi foarte puţini rămăseseră cei cari mai voiau sa muncească.
30 Agricultorii şi comercianţii, industriaşii, lucrătorii şi pînă şi haimanalele ce nu erau pînâ atunci decit nişte „tîrîe-brui" îşi aveau acum depozite însemnate de bani în aur la Banca Franţei, la Creditul laonez, şi îa alte mari bănci. Cei cari  fuseseră   mai prevăză-
35 lori, nu aşteptaseră ca preţurile pămînturilor şi caselor să crească, ci îşi cumpăraseră, care moşii, care castele, care %'ii şi case de speculă.
Odată cu grămâdirea aurului, crescu însă şi prutul oricărui obiect, iar kilogramul de carne nu se mai vm-
40      du decît pe  100 lei şi jimbla pe 20.
300
Parisul, fiindcă se golise de locuitori, căci toţi alergară spre golful Gasconiei pentru a face bani, rămăsese văduv de automobile, do autobuze şi de trăsuri de piaţă. Nu mai era cine să urce în ele, nici cine 5 să le conducă. Nu mai funcţionau nici chiar tramvaiele, iar prăvăliile erau mai toate închise; şi nemărginitul oraş murea uliţă cu uliţă. S-ar fi crezut că a trecut peste el o ciumă şi că s-a sfîrşit pentru dînsul de veci orice activitate omenească. Cei  cari
10 îl părăsiseră mai ini îi fuseseră miniştrii şi autorităţile cari dedeseră fuga acolo unde în toate părţile licărea şi zdrăngănea aurul. Sergenţii de poliţie nu mai aveau nici ei ce păzi, pentru că nimeni nu mai avea zor să fure,  iar apaşii ce băgaseră   spaima  in
15 atîţi bogătaşi erau acum mari şi pîntecoşi proprietari.
Dar ziua cea mare sosj.  Ivirea ei fu vestită de 1.000
de lovituri de tun ce izbucniră în tot lungul golfului.
Milioanele de răsuflări ce gîfîiâu   în acea clipă în
20 faţa mării se schimbară înlr-o aripă de furtună, care trecu deodată peste valuri şi le ridică în sus răzvrătite. Bolţile cerului fură zdruncinate şi se cutremurară de trei ori.
Dar cînd, sub caldul şi  tînărul soare al întîielor
25 zile de aprilie, Oceania-Pacific-Dreadnoaght fu pus în mişcare de puternicele lui motoare, ci a cărui cons-trucţiune pasionase în timp de 20 de ani populaţiu-nile cele mai depărtate ale pămîntului, şi cînd fu văzut că înaintează cu oraşul lui, pe ale cărui strade
30 mişuna lumea ca în Parisul de odinioară, milioane de milioane de strigăte se ridicară detunătoare şi, izbindu-sc de cheiurile oraşului, se întoarseră, trimise înapoi de izbire, şi măturară pe ţărm din faţa păifiînlului o sumfi de hoteluri şi case pripit şi uşu-
3 5     rel clădite.
Oceania-Pacific însă îşi urma drumul neturburat, se ducea cu largile lui bulevarde împodobite cu cireşi înfloriţi, cu castani pe ale căror ramuri, petale de flori  trandafirii puneau o  zăpadă primăvăratecă,
40 se ducea către ora cea nouă, iar New York şi universul întreg îl salutară, şi în timp de ani numeroşi,
301
acest Dreadnought al păcei si fericitei cară bucuria şi bunul trai — toate satisfacerile sufleteşti şi materiale — de la un continent la altul.
Cu toate acestea...
S Cu toate acestea, veni o zi cînd nu mai voi nimeni să muncească. Şi fiindcă nimeni nu mai vru să pună mina pe nimic, nu mai fu în curînd, — oricît s-ar fi plătit, — bucată de pîine cit de mică, afara dacă n-ai fi plămădit-o şi dospit-o singur. 10         Din această cauză, comerţ, industrie, artă, muncă
a pămmtuiui, orice, încetă de a fi şi fiece popor se cufundă cu încetul în barbarie. ÎVu mai erau pe stra-de nici măturători, nici lampagii cari să aprindă felinarele, nici prăvălii unde să se mai vîndă ceva, nici 15 poliţie, nici hoţi şi nici funcţionari. Birturi nu mai erau de asemenea ai teatre şi mai puţin. Unde erau sa se mai găsească nebuni cari să gătească bucate, nebuni cari sa le servească la muşterii, şi alţi nebuni şi mai mari cari să se urce pe scena, să ţipe, să 20 plîngă, să eînte, să urle, ori să se strîmbe la public? Toţi erau bogaţi.
Din  fericire,  un sindicat  de bancheri,  şi n-ar  fi de mirai a ca el să fi fost chiar cel care clădise Ocea-nia-Pacific, se uni să transporte în diferite părţi ale tt     subsolului vasului o nespus de mare cantitate de dinamită, şi dîndu-i foc îl azvîrli într-o noapte în aer. Rezultatul: îumea se puse din nou pe hioru; se rei-viră brutari, prăvăliaşi, birtaşi, poliţit; şi chiar apaşi, şi lumea urmă să fie, tot ca înainte, bogată şi săracă, 30      fericită şi nefericită.
Dar sa nu purtaţi sîmbetele, scumpi cititori, acestui sindicat.
Ci să ziceţi împreună cu mine:
Fie-i ţarina uşoară acestui Pacific-Dreadnought.
ZIUA l'NEl FETE VREDNICE   DE   LUMEA
Mă rog: fata de lumea nouă a fost crescută în pension, de pilda la „Madam Papilian-Cucumete"! Şi ce frumos o  la „Madam Papilian-Cucumete"! Pe  îingă 5      că fetele sunt  învăţate să  zdrăngăne ase ă clavirul —
—  game   peste   game — tarara-ra — cu   ajutorul   căror vor face mai tirziu pe respectivii lo\ stăpîni să intre în năbădăi — ori să fugă de acasă, pentru ca ele să-şî poată primi scumpele flirturi — O!... şi cit
10 de nevinovate sunt aceste scumpe flirturi cu pantalonii cu dungă, cu vestă fantezie de mătase răscă-carată pe piept — adică pardon! pe torace ■-■■ şi închisă într-un singur nasture pe datorie; — pe lingă
—  pe Ungă multe altele — la „Madam Papilian-Cucu-1 r>      tnete" este şi coreul  pentru a se merge la conferinţele d-lui Funk Brentano, care în intervievări va spune că Franţa n-are azi pe Delavrancea, nici pe Caragiale ca autori  de teatru.
Bine că au aflat-o cei care nu ştiau că Franţa n-are ao      în  adevăr nici  pe Caragiale,  nici  pe  amicul  Delavrancea, ci numai pe Rostand al lui Cyrano de  Uter-gerac şi al lui VAiglon şi numai pe Maeterlinck şi ne alţi  cîţiva mascalzoni  d-ăştia...
In sfîrşit, fata vrednică de vremea nouă are, pre-35      cum  se  vede,  de  învăţat multe,  atît  la  pension  olt şi în aiară de pension.
10
15
30
35
304
Ea — între altele — trebuie să ştie că o pălărie de la patru sute de lei în jos nu face parale — şi trebuie sa mai afle — chiar de la mâ-sa, uneori — că această mumă a ci a fosL o proastă, fiindcă a fost cinstită şi s-a jertfit o viaţă întreagă, căci e lucru vechi aceasta că toate mamele se jertfesc o viaţă întreagă pentru nătîngii lor de copii şi dobitoacele lor de bărbaţi — trebuie să afle dar, că ilustra ei congeni-toare s-a jertfit acea viaţă întreagă etc.
Fata vrednică trebuie să mai ştie ca dacă vrea să-şi ţină rangul şi să bage mesa pe vreun moţunache spre a o lua în căsătorie, nu se cade să pună mina pe nimic în casă.
Asta nu e treaba dumneaei. N-a făcut-o oare pe dumneaei papa şi mamita? — şi — dacă cumva n-a făcut-o papa, apoi, (iespre mămiţa nici îndoială ca ea a dăruit-o ţărei, şi cîteodată Europei... Deci, fiindcă ea nu s-a făcut singură, s-o ţie cei cari au făcut-o... încolo, dînsa e fată prea deşteaptă ca să nu-şi îndeplinească datoriile. Şi, înainte de orice, e datoare să înveţe tango — că e aşa de drăguţ acest dans în care — foarte modern styl — băiatul se înfige în' fată şi fata în băiat — afară de momentul cînd băiatul — delicioasă simulare 1 — se face că ridică uşor picioarele pentru ca fata să le ridice cît mai sus pe amîndoua.
Ea cunoaşte iar ca n-ar mai fi de trai dacă între o şi 6 n-ar da cîte un tîrcol pe Podul Mogoşoaiei, fie chiar dacă ar ninge şi ploua, şi dacă n-ar izbuti să încurce trotuarul dintre Episcopie şi Bulevard, întovărăşită de venerabila ei mamă, un ceas de-a binele...
Vine în sfîrşit, Five o'clock-u\, altă oboseală pentru sărrnănică! Acest five o'clock este ce era înainte sindrofia ce, de obicei, se ţinea după masă, cam de la orele 9 seara în sus.
10
Dar ce are a face? Lumea s-a civilizai! Bietele femei erau apoi şi prea năpăstuite. Nu li se îngăduiră luxuri ca al sindrofiei sau ca al contimporanului five o'clock decît după ce cădeau rupte de osteneala rostului casei, de al bucătăriei şi de cîte alte osteneli.
Acum, cucoanele şi cuconiţele, în lumea cum se cade, au cîştigat drepturi. Nu mai pot să fie roabe — şi ea să taie scurt pofta bărbaţilor de-a se aştepta la vreo gospodărie de la ele, au născocit...
Aţi cam ghicit ce, dar o să vedeţi din ce în ce mai mult  dacă  veţi  urma  citirea,..
ZIUA UNUI  FUNCŢIONAR MIJLOCIU
io
15
Trei  sute  de  lei  leala,  după cincisprezece ani de muncă  silnica — şi   după  toate celelalte — însurat, patru copii — o nevastă cu penaj  a) cailor de dric la pălărie — şi păcatul tutunului. La birou e un personaj. Dar la opt şi jumătate, trebuie să fie  acolo. PHnea    guvernului 1 — Săracul — şi   cîte    iluzii    a avut. A fost şi el odată băiat levent — cînd nu era însurat — se înţelege. Se pieptăna cu breton -~ avea credit la croitori, la cizmari — deşi nu era încă decît copist. Dar era băiat nostim — ce are a face? Plăcea — al naibii!  la cucoane — avea credit şi la  ele, şi îşi luase bacalaureatul. Mofturi spunea cîte pofteşti. Nenorocirea  Iui — a   fost o  peţitoare.  Altfel  urma Dreptul — unde   se    înscrisese — şi   ajungea   ministru. De cum s-a însurat insa — pane! Zestrea a fost numai pe hîrtie, şi din anul înfcîi — i-a venit un capi) — apoi un a] doilea — un al treilea şi al patrulea — iar în anii ce au urmat' cîte un   alfc   copil  de   fieoe an — noroc că au murit — că ar fi  avut  acum   14. Şi totuşi a înaintat. Dar pe măsura ce arăta zel mai muît era mai rău văzut atît de şefi cît şi de oamai'azi, şi tot încet-încet — a început să nu mai aibă credit... bietul băiat! nici la cucoane, nici 3a croitori. Mustaţa i-a tot crescut si şi-a lăsat-o pe oală — hainele a în-
ceput să le poarte cîte un an, apoi doi, apoi să le uite vîrsta.
Nevasla însă, mai deşteaptă ca el, nu s-a lăsat. Cura a făcut, cum n-a făcut, îşi ţine casa pe picior 5     de o mie de lei pe lună. N-avea ea degeaba gropiţe la gură şi vino  încoa.
Dar e vorba despre dînsul. Personaj la birou, şi punctual cum nu se mai poate, apoi aspru şi cu ifos, şi foarte ocupat.
10         Pînă la 12 fumează un pachet de ţigări funcţio-
nare şi scrie şi vreo trei concepte... între 12 şi 2 acasă — pentru a dejuna — dar cucoana — aş, n-a gătit nimic — dînsa îi ia regulat leafa aproape întreagă dar  strigă  regulat:   „Masă? — De  unde  să  gătesc?
15      —Cu  ce? — Nu  cumva  crezi  că  cu  mizeria   ce-mi
dai se ţine casă cu chirie de 2.300 lei pe an? Apoi,
copiii? Uniformele? Cărţile? Dar eu?... Aidil Cară-tel
O să te văd eu ce-ai să-mi faci cînd n-oi mai fii"
Şi — judecind drept — aşa şi este. De aceea, el se
20 cară — reia drumul biroului şi la bâcănioaradin colţ cumpără cîteva smochine pe care le mânincă acolo, între şase şi şapte se întoarce acasă — cucoana a dat servitoarei de astă dată să cumpere brînză, să facă mămăligă pentru copii — supa   chip   este, sunt
25 şi mere — ce vor mai mult? Ea — se va întoarce tîrziu — cînd? cine ştie? e la o prietenă — totda-una e seara la o prietena. Copiii se culcă. —El? ce să facă? Plinea stăpînirii! Trebuie să fie a doua zi dimineaţă la birou.,.
30           Şi..
Aşa e viaţa. Pentru aceasta sforăie dus. Iar a doua zi e la birou...
POSTUME
VISELE HAŞIŞULUI
Intr-o zi, după prînz, era în luna lui august,  un june palid la faţă şedea rezemat alene pe o elegantă dormeză de mătase albastră, care cu cîteva îotoliuri 5      scunde, de aceeaşi stofă, forma amobiliamentul salonaşului în care se afla.
Etatea lui putea să fie de 3a douăzeci şi doi pînă la douăzeci  şi trei de ani, dar trăsăturile ostenite ale figurei sale,  paloarea care-i  acoperea  faţa,  îl arăta 10      mult mai înaintat în etate de cum era. O decepţiune teribilă se citea pe fizionomia sa. Numele său era Constantin.
In  momentul  cînd   începe  această   naraţiune,   el ţinea în mînă o mică bombonieră de argint cizelat. 15     Ea conţinea mai multe pilule  de haşiş  uşor   aurite. „Haidem, îşi zise el în sine, întredeschizînd-o. Să vedem dacă şi lumea  viselor haşişului  este tot   ca aceasta."  Şi zidnd aceste cuvinte, luă cu delicateţe una  dintre acele pilule aurii şi o înghiţi. 20         Trecuse o oră. Constantin,  care dormea cu ochii deschişi, vede în acest somn factice apârîndu-i albă Nălucire,  frumoasă ca  idealul unui poet,  figura sa avea culoarea acelei specii de coral alb, uşure nuanţată cu trandafiriu, ochii săi erau ca acel azur palid 25      ce afectă bolta cerului după apusul soarelui. Sprîn-cene lungi şi subţiri se desenau deasupra ochilor săi;
311
un păr buclat şi moale ca mătasea avînd toate reflexele aurului îi descindea în cascade pîrtă Ia talie, care era atît de subţire incît o brăţară i-ar fi putut servi de centură. O parte din sînii ei se întrevedeau 5     printre gazul vaporos cu care era învestită.
La această vedere, Constantin, cu obrajii înflăcăraţi,  cu  ochii  schinteietori,  căzu   la   picioarele   ei: — Cît eşti de frumoasăI murmură el în delir! Oi lasa-mă să-ţi sărut frumoşii crini ce răsar pe sînul
10 tău!,.. Lasă-mă să-mi reazim buzele mele pălite la flacăra buzelor tale de purpurii Lasâ-mă să contopesc ochii mei cei negri cu ai cerului tăi ochi!... Dacă ai şti cît sunt de iubitor şi cît de mult sufăr, dacă ai şti că toate femeile care credeam ea mă iubesc m-au trâ-
15 dat, m-ai lăsa sa sorb sufletul tău după buzele tale şi ai sorbi pe al meu de pe ale mele!
Şi frumosul june se tîra la picioarele Nălucire! şi ea îi surîdea cu dulceaţă şi îi întindea mîna pe care o acoperea cu înflăcărate sărutări, dar în momentul cînd
20 se ridica de jos ca s-o strîngă în braţele sale, Nălucirea dispăru şi în locul ei i se arătă imediat o frumoasă casă de ţară.
Acea casă avea in faţa ei o grădină îneîntâtoare! Dalii roşii, camelii, trandafiri, miozotisuri, mărgâ-
25 ritărele, iacinte, micsunele şi o mulţime de alte flori cu culorile cele mai vii şi mai dulci, cu parfumurile cele mai suave, se amestecau graţios unele cu altele şi formau un labirint odoriferant de flori, de frunze şi de verdeaţă.
30 Casa care era mai în fund cu zidurile sale albe, cu verzile gelozele de Ia ferestre, cu reţeaua de volubilis care acoperea o parte din faţada sa, era ca o adevărată tebaidă şi respira un aer de fericire şi de linişte. Junele  nostru,  la vederea acelor  minuni,  rămăsese
35 estaziat; revenit puţin din uimirea sa, se apropie de una din ferestrele casei, ce se afla deschisă, împins de curiozitate. Dar abia îşi aruncă ochii în interior şi un surîs tînăr şi dulce se ivi pe buzele sale. Camera ce avea sub vedere conţinea vreo cinci persoane: un
4(1      bărbat,  o  femeie şi trei copii.
312
Femeia şi bărbatul şedeau cu spatele la fereastră; tatăl ţinea pe genunchii săi un mic prunc, alb, rumen şi inocent ca un înger.
Mama zîmbea cu tinereţe unui altuia care sejuca 5      la picioarele  sale cu mica sa surioară.
Pacea conjugală cea mai deplină, fericirea cea mai
fără de nori predominea în interiorul acelei camere.
Acilea, nici un amic de casă nu se arătă, chipul
ironic cum se întîmplă atît de adesea în viaţa reală.
10     Acilea soţul, cu soţia sa în cea mai perfecta armonie,
acilea copii pe genunchii părinţilor lor iar nu pe mîini
mercenare.
Dar deodată barbalul şi femeia se întoarseră cu faţa către  fereastră...
15         Minune!... Femeia era alba Nălucire a lui Constantin, iar în bărbat se recunoscu pe sine însuşii
Nebun de fericire voi să se repeadă în casă, dar grădina, casă, femeie, copii se făcură ca printr-un farmec la moment nevăzute toate şi el rămase singur, 20 iar cînd se deşteptă din uimire, se văzu transportat între umedele ziduri ale unei mansarde întunecoase şi culcat pe un pat din cele mai mizerabile...
Singur în acea mansardă — reţinut în pat de căldura frigurilor, turmentat de foame, în cea mai corn-25      plectă mizerie, a&tfel să vedea Constantin.
Pe  cînd  suspina şi se  lamenta asupra  destinului
sâu, e zdrobit de friguri şi de mizerie, uşa mansardei
se deschise cu violenţă şi contrariu după cum se în-
timplă în viaţa reală, cînd este nenorocit, un amic
30      intră.
— Am auzit că eşti bolnav, bunul meu amic, exclamă el cu afecţiune, şi de aceea am alergat cît am putut mai iute. Dar ce'ai? Frigviri, desigur I Mă duc şi revin imediat cu un doctor şi cu ceva proviziuni 35 de mîncare. Şi amicul ieşind, se întoarse peste puţin cu un doctor, aducînd şi o butelie ce conţinea un vin roşu ca rubinul şi împuternicitor şi mai multe alte proviziuni  de  mîncare.
Aşezîndu-se apoi la căpătîiul bolnavului, îl veghe
40      pînă seara cu o solicitudine maternă. Dar seara clnd
Constantin reînsânâtosit voi  sâ-i mulţumească,  ami-
313
cui său, cu o modestie rară, se furişă încetinel afară ca şi cînd ar fi făcut rău iar nu bine. Modestie demnă de imitat, dar ce nu întîlnim decît în viaţa factice a haşişului. Constantin, scăpat de friguri, se sculă 5 ca să iasă din acea mansardă dar n-apucă să pună mîna pe clanţa uşei şi mansarda se făcu nevăzută, iar el se pomeni în acelaşi timp pe Piaţa Teatrului în Bucureşti.
Toate ferestrele erau luminate cu cîte patru lumî-10     nări, arcuri de triumf ce străluceau de candele verzi, roşii, albastre, galbene şi albe să înălţau pretutindeni cu această inscripţie pe frontispiciu: „Trăiască România!"
Poporui se îmbulzea pe Podul Mogoşoaia în sune-15     tul muziuelor şi Ia lumina torţelor, — Ce s-a întîmplat?
Tocmai     această  întrebare  se  pregătea s-o  pună
junele  nostru celui  dinţii  cetăţean,  cind arcuri  de
triumf, popor, stradă, muzică dispăru şi Constantin
20     se deşteptă într-un formidabil strigat de: „Trăiască
România!"
Ce păcat, zise Constantin, deşteptîndu-se, că asemenea lucruri sunt numai în visele haşişului şi cu 25      toate acestea, nimic n-ar fi fost mai posibil de pus în practică! Dar ce să-i faci? altfel este lumea, nu e vina mea!
INEDITE
GOVIE
Că azi o Ti altfel pesle Olt, o ii. Dar in vremurile de mult, govie nu se da decît la vreo curte boierească. Horele se dau la hanurile de pe la drumurile mari 5      ori ]a vreo circiumă de prin sat.
Nu năpădiseră nici legiuirile sfranţuzesti, nici advocaţii, nici portul străin peste biata ţară, iar peste Olt, bunăoară, sătenii trăiau eu frica lui Dumnezeu şi a boierului. O să spună unii că era rău, dar uite! 10 eu zic că era bine fiindcă şi mic şi mare avea cu ce trăi şi cu ce se înţoli.
Plasa Amaradiei, din judeţul Dolj, era mai ou seamă, acum vreo cincizeci de ani, petec de rai al lui  Dumnezeu pe pămînt.
De la Valea-Viei şi pînă sus în munte satele se ţineau lanţ, urcau oînd pe dealuri, coborau cind pe vale, şi peste tot cîntau apele şi paserile, iar omul binecuvînta pe Dumnezeu.
Boierii trăiau apoi şi ei mai mult pe la ţară. decît 20      la oraş, şi nu luau zece piei din spinarea muncitorilor.
Puteau dar să dea govie de cite ori venea Pastele,
Obejeniile,    Sîn-Petru,   S-ta  Măria  mare   şi   Sfinta
Măria mică şi, d-ici de dimineaţă băteau tobele cind
25      în cîte un pisc de deal, cind din altul pentru a chema
pe ţărani  la govie  la cîte o curte  boierească.
317
■15
30
35
40
Că aşa era obiceiul, şi se aduna lume din lume, creştini buni ai lui Dumnezeu, femei, bărbaţi, bă-trîni şi copii, de prin şapte sate dimprejur.
Şi nu veneau numai cei de pe cureaua Popei şi cei din Goieşti şi din Viadinei dacă era govia la Pome-teşti ori la Adîncata — ci veneu şi cei din Mâlă-eşti şi din Mileşti, iar mai de 3a deal, cei din Nego-ieşti şi din Gura-Voinei, precum şi cei de Ia Moara-Sîrbului, iar fiindcă mulţi şi multe erau finii şi finele boierilor care dau govia, nimini nu venea cu mîna goală.
Se porneau din zorii zilei, care cu ouă roşii ori încondeiate în basma — dacă govia se da în Duminica Tomei — care cu ouă albe şi foarte muîţi aduceau şi mici — mieluşei în braţe, ori găini şi cu gîşte, raţe.
Ţi-era dragă lumea sa vezi pe aceşti oameni cinstiţi şi buni, cit şi pe nevestele şi fetele lor, care toţi şi toate îşi iubeau stâpînii de ar fi intrat în foc pentru  ei.
Dar şi ce stăpîni aveau! Pe- unii îi scăpa de miliţie, pe alţii îi lecuia de boaîe cu doftorii aduse de pe la oraş, pe alţii iar îi scutea de liangarale, îi apăra de pilul zapeiului, îi scotea, în sfîrşit, din multe şi mari belele.
Goviile de le-am apucat eu în bătăturile culei din Pometeşti ori caselor din Adîncata nu pot să le uit.
Se aduceau la aceste govii pînă la cîte o sută de nuci şi peşte, 1.000 de ouă se aşezau la putini sub straturi de mălai, fără să mai număr ouăle roşii şi ouăle încondeiate.
Apoi gîştele şi curcanii, găinile?
Singură fina Mărgărita aducea cu ea, mînînd din urmă, cincisprezece gîşte plocon şi aproape tot atîţia curcani.
Căpâţînă, în i'runtea adîncîcenilor, aducea, pe lîngă mei şi oaie, brînzeturi şi smîntînă, străchini mari do unt, oale cu lapte bătut, peşte proaspăt.
Radu Mustăţea, Dinu Drăcea, Ion Cuticru, Dinu Mustaţea, Stancu al lui Pîrvu — unii din Pometeşti, alţii de pe cureaua Popei, nu se  lăsau nici ei mai pe
318
jos, iar oamenii din Vladimir gîndeau şi la copiii boierului, aduceau sînturele în ciururi cu plasă, mierle, şi cîte prin minte nu-ţi trece.
Cei din Goeşti, ca sâ-i întreacă pe toţi, făceau cu-5     ramă între dînşii şi te pomeneai cu cîte un plug la care înhămau juncani albi şi îşi dau şi ei prinosul lor.
Dar boierul ştia şi el să fie boier — lăsa aproape pe nimic învoielile, îngăduia paşterea lăstanului în 10      pădurile lui, cununa, boteza, înzestra fete. Pe lîngă aste, punea de se desfunda, de cîte ori era zi de govie, un butoi de ţuică veche de cîte 10 vedre şi o butie de vin de cîte 50 vedre, iar cucoana poruncea de se înşirau mese   lungi-lungi   la   umbră,   le   încărca cu 15      blîduri de păsat fiert în lapte, cu străchini cu ostropel de pui de găină şi cu multe alte de-ale mîncârii. Lăutari, plătiţi tot de la curte, începeau la urmă să-si tragă aghioasele,  iar tobele, din patru piscuri de dealuri deodată...
21 — Opere voi. VI — Macedonski
POVESTIRI ÎN  LIMBA  FRANCEZĂ
ANTUME
MARGUERITE
C'est vous, baisers de flammes, votts chuchottements et sourires qui etes le bonheur et le charme de la jeunesse.
S La vierge etait enlacee de ses bras aiasi que d'une eeinture; ses levres contre Ies sienues tressaillaient de volupte; un nuage Ies envcloppait et la lampe jetait Ies deraierea lueurs.
—  Oh! ne la laisse pas mourir, lui disait la jeune 10      fiile rougissante.
Et  lui:
—  N'ea prends pas souc), Marguerite, car l'Ainour a allume  la sienne!
L'USURIER
— Va chez Kyr-Nastasse, disait jadis â un de ses fideles domestiques,  le boyard ou  le negociant, des qiie l'argent venait â nianquer â la maison. 5         Le domestique allait chez Kyr-Nastasse, lui contait la gene moinentanee de son maître et, non sculewent,, l'usurier ne mettait pas en doute !e  âira  du domestique, quoiquc celui-ci ne produislt aucune preuve â l'appui, mais ii le renvoyait meme, a qui de droit, 10     muni d'unc somnie plus ou moins considerable.
C'etait le temps patriacal, le bon vieux temps rou-main ou la confiance n'avait pas de hornes, ou Ies prets sefaisaient demainamain; la parole d'un homme suffisait pour garant ir n'importe quelle somnie: Ies 15 lettres de change, Ies formalites hypothecaires, Ies emprunts sur gages, soni toutes chosos d'importation occidentale.
Aussi, jamais, de ce tenips-lâ, un usurier ne se fut permis  d'aceoider plus  de  credit  â  Tobjet   qu'â  la 20     valeur de la parole donnee. De plus, l'usure ne mon-tait en aucun eas â plus de douze pour cent.
Kyr-Nastasse faisait donc fructifica ses petites eco-nomies et, bien que ]es choses ne se passent pas au-iremenl dans tonte l'etenduc de la Roumanie, ehacurt 25      prophetisaiL a l'usurier une mauvaise fin,
326
En attendant, Kyr-Nastasse, qui 4tait un rougeaud
court et pansu, faisait la roue dans son gilet blanc a
boutons de corail rouge. Sa chaîne de rnontre,  en or
massif, se tortillait autour des revers de son gilet et
5     retombait avec un ciiquetis qui lui chatouillait l'ouîe.
Et Kyr-Nastasse voyait son peeule augnienter jour-nellement, et joumellement aussi, Kyr-Nastasse en-graissait, Kyr-Nastasse etait heureux 1
Mais pendant une soiree d'hiver, cotnme ii etait â
10     tisonaer son feu, chaudement vetu d'une scourteir.a
en laine du   tibet d'un verL cru,  ii entendit, mele
au bruit du vent qui fo^iettait la neige contre Ies vitres,
le tintement des clochcttes d'un traîneau.
Et zing, zing... le traîneau s'arreta devant Ia porte 15     de sa maison.. Peu de temps apres:
— Votre serviteur, Kyr-Nastasse, Iui dit un grand jeune homme qui venait d'entrer, devinez pourquoi je me trouve chez vous â pareille heurc? Une, deux, vous ne  devinez  pas?  Eh:  bien, rna  femme  est en
20 couches et je n'ai pas le sou... Vous allez rae preter, je respere..,
— Vraiment? fit l'usurier?
— Mais ii me semble.
— Cest que, messire Stanco, votre teinturerie est 25     dans de plus mauvais draps que votre femme, Dieu
vous îa garde!
L'usurier etait ce soir-la de tres mauvaise humeur; ii accumulait pretexte sur pretexte; enfin, ii finit par lui demander un  gage.
30 Â cette proposition saugrenue qui ^taît â coup sur sans precedent, Stanco, le pauvre jeune homme, ouvrit de grands yeux au fond desquels miile edairs s'en-trecroisaient.
Mais sa femme etait â geindre â la maison, et neces-35     site n'a pas de loi.
Stanco revint donc une demi-heure apres en appor-tant Ies objets suivants qui avaient appartenu a sa defunte mere. En voici Tinventaire:
„Objets engages par moi, Stanco le teinturier, en ^0      l'an du Christ 1S48, le 19 du mois de janvier.
337
Une robe en satin-Tours avec une garniture anevato.
Une autre robe en corse broche d'or; un manteau en beltacosse et enfin la robe de mariee de ma grand'mere toute ensarassir. 5         En foi de quoi etc."
Stanco recut son argent et partit, mais deux moîs se passerent â peine et l'usurier se vit l'objet du me-pris general: Iesnegociantset lesboyardsde la vi] le, en apprenant qu'il avait os4 metre en doute la bonne 10 foi du jeune homme, s'e'taient ligues contre lui et avaient jur6 sa perte.
Aussi, le rougeaud pansu de jadis avait-il dispăru pour faire place â un autre Kyr-Nastasse, vieilli et desseche.
15 L'usurier avait perdu tous ses proces et son argent avait passo en frais. Les enfants tendaient deja la main sous les auvents des boutiques et Kyr-Nastasse les vit mourir un â un, frappes de maladie ou de misere, Enfin, pendant une nuit d'hiver, tandis qu'il etaitâ 20 grelotter de froid dans un miserable taudis, ii cruţ en-tendre parrai le vent qui fouettait la neige contre Ies vitres glacees, le tintement des clochettes d'un trai-neau.
Et dans la fievre de sa maladie ce lut un traîneau 25      qu'il entendit s'arreter devant sa porte.
Kyr-Nastasse se  leva et courut ouvrir vetu de sa
scourteica en laine du tibet d'un vert jadis cru et qui
â present etait en loques et avait sa couleur primitive
â demi-passee.
36          Le lendemain on  le   trou%Ta   mort   dans la  neige:
Cest que Dieu punissait les usirriers du bon vieux temps!
LA. LETTRE DU BON DIEU
Les trois chers petita etres, — le plus âge n'ayant point atteint sa douzierae anjiee, — gazouillaient, ga-zouillaient. 5         Et  le gentil gazouillement  signifîait ceci:
— Conte-nous, peret disait-il, conte-nous quelque chose de vrai et qui te soit arrive.
Je vaîs le faire, repondit une voix douce; et le pere
attirait â lui Taine, tandis que Ia mere, assise dana
io     un large fauteuil, ţricotait de plus belle. Le deux
autrespetits Ia taquinaient de temps â autre. Mais el le,
la bonne mere, restait calme et souriante.
Le tne, deja servi, fumait dans de mignonnes tasses en porcelaine...
15         Et voici que le pere commencait son fameux conte de la chose qui   lui e"tait arrivee.
— Vous n'ignorez point, mes enfants, ce que c'est qu'un  journal...
— Certes non, interrompait l'aîne, et plus d'une 20     fois ceux que tu redigeais ont plane au plus haut des
airs, — magnifiques  et   incomparables   cerîs-volanls.
— Puisqu'il en est ainsi, poursuivit le pere, vous savez ce que c'est qu'un journal, niais vous ne savez pas ce qu'il en coute quelquefois a. ceux qui le font
25      paraître.
Et le the servi fumait dans Ies mignonnes tasses eis porceJaine.
Or n'oubliez jamais ceci, — non ne l'oubliez jamais, mes enfants: Votre mere et moi, nous fumes reduits par 5 Ies circonstances, —. l'epoque en est encore proche, —-a vendre tout ce que nous possedions. Dans cette ex-tremite, nous prîmes logement dans une maison, qui n'en etait point une. C'etaient, —■ encJavâs dans-un terrain vague, —de vieux murs croulants et ver-
10 dâtres de moisissure. Mais voiei qu'un niatin nou& n'eumes point de quoi acheter du pain. Et des que-vous vous eVeilliez, c'otait â grands cris que vous demandiez votre cafe au lait. Angoisse, je m'etais leve avânt le jour, mais je a'etais point vetu. Sur Ies sept
15 heures, comme j'etais â me demander â quel expedient recourir, le facteur entronvrit la porte de l'entree et y jeta un volumineux paquet de journaux. Ces journaux, helas! C'etaient Ies miens, et i]s m'etaient renvoyes intacts un peu de partout.
20         Habitue a cette visite matinale et presque quotidi-
enne, je devinai immediatement l'intrus. Aussî, du lit-â ]a porte, ne fis-je qu'un bond. Puis, une îois dehors, je ramassai Ies miserables feuilles, je Ies pietinai, Ies. dechirai, et Ies dispersai de ci-delâ. Tout â coup, une
25 lettres'echappa d'undes journaux. Je me baissai pour la saisir, Mais elle ne m'etait point adressee. Sans. doute, ce n'est qu'accidentellement qu'elle s'etait glissee dans Ies replis de ma feui]le. La premiere pensee qui me vint fut de Ia jeter â la poşte. Mais un
30 sentiment plus fort que celui de ma volonle in'enva-hit, et fievreusement je dechirai l'enveloppe. Je n& vous dirai pas ma surprise. Qu'iî vous suffise de sa-voir que la îettre contenait quatre billets de vingt francs   et que  je ne restituai cet  argent  que   long-
3 5      temps apres.
Or, mes enfants, cette leltre n'elait-ce point une de-ceiles que Ie bon Dieu envoie parfois a ceux qui souf-frent ?
Mais qu'il en soit ainsi ou autrement, tel est le nona
40      que je  lui ai  donne...
33D
— Papa, oria un des petits,-^et du cafe au lait,__
en eumes-nous ce jour-lâ?
— Oui; seulement, depuis, nous le remplacons par du   chocolat.
Et sur cette boutade le pere se tut. L'aîne qui avait ecoute tout pensif, se jeta brusquement â son cou et se prit â sangloter.
Mais le the servi fumait dans de mignonnes tasses en  porceJaine.
r
10
15
20
LES DEUX MECQUES
Blanche et morne, la neige, de~solante de tristesse, tombaît. Et le solei! râlait derriere la montagne. Ce-pendant, au fond de l'âtre oii agonisait une flamme, des ombres vacillantes surgirent, bizarres. Elles flo-terentun instant le iong des murs, puis s'evanou irent.
Le genie du poete chancelait pareillement.
Mais Ies yeux ou ne passaient que de vagues eclairs brillerent enfin.
Une fixite etrange Ies illumina.
Et sous l'auvent, la flamme, longtemps indecise, jaillit. Rouge et blanche, elle se tordit serpentine, puis monta ailee.
Un verbe mysterieux emplit des lors Târne du re-veur.
Et sa pensee se mit â remonter le courant des joiirs ecoules.
II se revit guidant 1'interniinable caravane de ses illusions. De beaux ephebes marchaient en tete. Et leurs noms etaient: Foi, Pitie, Amour, Espoir.
Mais Ies deserts de la vie sont arides, et ils ont en-glouti plus d'une caravane.
Soudain ses pensees se turent ct plus la flamme montait claire, plus le front pali se rasserenait.
Et dans l'air vibrerent des paroles d'or.
Or voici ce que ces paroles disaient:
15
20
25
30
40
332
„Au temps jadis, vivait dans Bagdad un nomm6 Mahorned-ben-Hassan-ben-Ali..."
— Poete ne pleure pas.
„Se sentant mourir, ce Mahomed appelâ â lui son fils  unique..."
— Poete ne pleure pas.
..Et c'etait lenomme Ali-ben-Mahomed-ben-IIassan.
Approche-toi, lumiere de mes yeux, et boia mes paroles, 6 inon fils! s'exprima le vieillard en cette heitre supreme.
Et ii ajouta:
Immense est ma fortune, — celle dont tu vas heri-tcr, o mon fils... —■ QueDieu t'ait ensa sainte garde...
Mes esclaves se ehiffrent par milliers... — Et qu'il te Ies conserve...
Mes armes sont innombrables... Puisses-tu n'en avoir jamais besoin I
Les bouts d'ambre de mes chibouques sont enrîchis de pierreries...
Mon trasor...
Approche-toi de mes levres et bois mes paroles, o mon fiisl... mon trasor contient en or monnaye de quoi acheter un royaume.
Et dans les tenebres des caves, Ies diamants. les eme-raudes, les rubis, les saphirs, les opales flamboient en de grandes jarres...
Lns turquoises et les perles empîissent de îongs cof-fres.
Mais eolle ton visage tout contre Ie mien, o lumiere de mes yeux I — c'est toi que j'aiine encore mieux. Et sous les grands sycomores de mon jardin lorsque j'allais m'assoir et rever paisiblement c'est â toi que je pensais, 6 mon fils! La lune y filtrera toujours a travers le feuillage noîr son vague et pale sourire, mais je ne serai plus. Et resteras seul dans la vie. __ Aimes-le pourtant, ce jardin, ainsi que je l'aimais... Ecoules-y chanter l'eau dans les vasques de raarbre rose. Suiş les frais ruisseaux le long des talus gazon-nes et laisse Ies corbeaux croasser sur ma tombel C'en est fait. Mes yeux vont se fermer, et notre boau ciel pâme de soleil n'y mettra plus sa gaiete. II hennit
333
et s'impatiente le noir coursier. Toutefois ecoute: cette fortune, je ne l'ai point acquise en marchant dans Ie droit chemin. Promets-moi de ne t'en jamais ecar-ter".
5         Et tombant â genoux le jeune homme lui en fit le serment solennel.
Puis le vieillard ferma Ies yeux.
Et Ies annâes passerent.
Et  l'emir se consumait dans  l'oisivete. li          II en pleurait de douleur.
Mais brusquement le deşir de voir la Mecqiie le saisit.
Oui, lui aussi ii s'en irait passer sous la porte par ou ses ancetres s'âtaicnt 6coules dans la nuit des temps. 15 Maispouryatteindre endroite ligne îl fallait traver-ser le desert. Et y arriver par dea voies detournees e'eîit ete enfreindre l'engagement pris au chevet de l'agonisant.
Et le jeune homme hesita longtemps. 20         Mais par une magnifique matinee de Mouharem, — ses   esclaves armos et dument  equipes,  —. Ali-ben-Mohanied-ben-Hassan se mit â Ia tete d'une caravane.
Ses kavas et ses varlets chevauchaient de superbes coursiers; 25          Puis venaient ses officiers de bouche et ses pages;
Et trois cent dromaderes suffisaient â peine â porter Ies provisions,
En bon ordre îa caravane sortit de Bagdad.
Le ciel  etait crible d'or pale et l'orient tout rose. 30         Et lorsqu'on eut gravi le versant de la montagne, Ternir donna l'ordre d'arreter.
C'etait pour jeter du haut de la blanche monture qui balancait au dessii3 de sa tete une tente de pourpre, un dernier et melancolique regard sur lfis minarets de 35      la viile.
Klargies, Ies prunelles de l'emir se velouterent  et deux  larmes en jaillirent.
Puis ii demanda â boire, et oa lui apporta un vase plein d'ea*i. 40          Cette eau Iui părut plus douce qiic le miel.
334
Car on l'avaît puisee â Ia fontaine qu'ombrageait le datier qui l'avait vu jouer enfant.
Mais comme la caravane allait se remfittre en marche, aupres de cette meme fontaine un etre bizarre siirgit: 5         C'etait un homme difforme et  farouche.
Son visage etait hideux,   et  ses vetements  pous-srâreux etaient des miserables loques;
Son front etait bas, mais un placide sourire deguisait la noirceur de son âme.
10 II cachait son envie sous un masque de seienite beate.
Et c'est â regret que l'emir le vit approcher de la source et s'y desalterer.
Pourtant. une pitie le prit.
15 Et le dromadaire, faisant sonner ses grelots d'ar-gent, balanşait au-dessus de la tete du noble voyageur la tente de pourpre qui flambait dans le soleil levant.
— Comment te nommes-tu? fit-ii enfin.
—  Je   me nomnie Kara-Gheuz-ben-Pehlivan, corn-20     menea par dire celui-ci, et Mecque est le but de mon
vovage.
Un sourire eclaira Ies yeux de Temir; Puis ii dit au Kara-Gheuz:
— Et comment esperes-tu d'y arriver en l'etat ou 25     je te vois?
Mais voici que je le veux du bien: Choisis telle de mes montures qui sera a ton gout; Nous ferons route ensenible; Et tu seras mon hote. 30         Mais le Kara-Gheuz repondit:
—  Garde chevaux et chamelles;
Toi et Ies tiens vous n'aurez jamais assez;
Quant  a moi,  je  sais  mon chemin;
Et le tien est celui-lâ, et le mien est celui-ci. 35         Ce disant ii tourna sur ses talons, prit la gauche et s'enfonca   dans  un   sentier  tortueux.
Mais de beaux arbres fruitiers y tamisaient le soleil;
De gais oiseaux garouillaient dans le feuillage des hales.
4o Chuchoteuse, une brise odorante jonchait la terre de petales roses.
335
10
15
30
Et l'einir suivit des yeux ]e Kara-Gheuz et demeura longtemps pensif.
Mais la caravane se remit en ronte et Ton atteign.it â petites joumees le desert;
Et pendant des semaines Ies grelots des charnelles tinterent parmi Ies sables;
Et lorsqu'onarrivait â une oasis verdoyante, c'etait fete:
Les officiers couraient le djerid;
Les chameliers se contaîent de vieilles histoires;
Le maître s'enveloppait dans les nuages bleuâtres de son narguile-, et Mecque, la blanche vision de son reve, lui apparaissait dans les ectaircies de la fumee.
Et Ton repartait;
Et les jours se suceedaient pareils.
Les grelots continuaient â tinter â travers Ie desert;
Et Mecque, la resplendissante de beaute et de lumiere, n'emergeait point au-dessus du fauve ocean des sables.
Puis, comme   les oasis se faisaient plus rares,
L'eau baissa dans 3es outres,
Et Ies chamelles se mirent â mourir une â une;
Et un â un les chevaiix tomberent aussi;
Seuls les hommes s'en allaient deux par deux et trois par trois.
Dans l'air se croisaienl. des cris lugubres;
Et juche sur sa fidele inonture qui balangait au-dessus de sa tete Ia tente de pourpre, vint le jour ou l'emir se trouva seul.
Mais, 6 bonheur! —resplendissante de Jumiere et de beaute Mecque lui apparut.
Seulement plus l'emir poussait son dromadaire, plus la viile sainte reculait dans les profondeurs dn desert.
Mais Iui, courant sus au mirage, haletait;
Et ii ne sentait plus ni fairn, ni soif:
Mecque, la resplendissante de beaute et de lumiere, lui souriait aux bornes du desert.
Mais voici que le soleil torabait â l'hortzon;
Ses   feux   ensanglantaîent   la   plaine;
Et le dromadaire flechissant sur ses jarrets roulait dans Ia potissiere ecarlate.
336
10
Ali-ben-Moharaed-ben-Hassan tournait alors des yeux mourants vers Mecque qui, resplendissante de beaute et de lumiere, lui souriait aux bornes du desert.
Et comme ii allait fermer ses yeux pour toujours ii vit dans la rouge apotheose du couchant le Kara-Gheuz-ben-Pehlivan passer hideux et difforme sous la porte triomphale de Mecque la terrestre.
Maia au meme instant la visîon d'une autre Mecque lui emplit les yeux.
Et rayonnant de bonbeur ineffable, c'est dans cette Mecque-lâ qu'il entra.
22*
FARIBOLES ET GENT1LLESSES D'ANTAN ET DE   TOUS TEMPS
Le cabinet d'une Excellence. L'Excellence bâillant 5                â   Thuissier:
— Faites  entrer. LE SOLLICITEUR:   3e... L'EXCELLENCE: Oui,  je  sais... LE SOLLICITEUR: Pourlanl... 10     L'EXCELLENCE: Voyons, voyons, cola sera...
LE SOLLICITELR; Votre Excdlence m'en a, ii est vrai,
deja donne  l'assurance au  mois  de... I/BXCELî.ENGE: Ent'in quoi? LE SOLLICITEUR: Nous sommes deja au Io de... 15     L'EXCELLENCE; Mais puisque je vous dis que vous l'au-rez, cette fonction, Quoi? vous n'etes pas content? — Que voulez-vous de plus? Je vous nomme, na! LE SOLUCITEUR     (se confondant en  remerciements):
Je...  je...  je  n'oublierai   jamais...
Ud L'EXCELLENCE (bon enfant): AUez, allez. ne me re-mercioz pas; au revoir. (11 le pousse amicalement par  Ies e'paules hors du cabinet.)
25
338
II
Merae soene, menies personnagcs. L'Excellence  bâil-lant, â l'huissier: — Allons,  faites entrer.
LE  SOLLICITEUR:   Je...
L'EXCELLENCE: Ah! Cest encore vous? Diablc! Mais vous etes difficile a contenter vous! Puisque je vous ai dit que je vous la donne, cette fonction... 5      LE   SOLLICITEUR:   Aussi...
L'EXCELLENCE:   Sapristi!  Sapristi!  Comme  vous y allez,   comme  vous  vous  montez.   Dites   donc? Combien de fois faut-il ce qu'on vous )e repete? Vous l'avez, la fonction,  elle est â vous, tout 10             â îait  â vous,  faites-en ce que vous voulez  et
fichez-moi la paix...  (II le  pousse  amicalement vers la porte.) LE SOLLICITEUR: Mais...
L'EXCELLENCE: Youlcz-vous  que je vous fasse jeter 15            par un autre que moi â la porte?
LE SOLLICITEUR: Mais... cela me passe enfin... Nous
somme le Io de...
L'EXCELLENCE: Bon. Nous y sommes, eL puis?... Que-
voulez-vous que j'y fasse? Au revoir, au revoir,.
20             mon bon, vous l'avez la fonction...  vous l'avezT
tenez vous  le pour dit.
(L'Excellence rcferme la porte sur Le Solliciteur.)
m
— Faites  entrer.
25      II-EME SOLLICITEL'R: Excellencc, j'ai eu l'honneur de •                vous remettre une petilion...
L'EXCELLENCE:    Pour   une   fonclion?
LE SOLLICITEUR:  Oui.
L'EXCELLENCE: Ma foi, cette pctition?... vousn'avcz •30            pas de ehance; elîe s'est, egaree...
LE SOLLICITELR: En voici une autre.
L'EXCELLENCE: Tres-trcs bien: placez la ici bicii en evidence.   Cest cela, j'y penserai. Et — revenezr — revenez... 35      (Le SolliciLeur sort en se confondant en remerciements,}
IV
— Faites   entrer.
LE SOLLICITEUR: J'ose esperer que votre Excellence
a pense â donner une solution favorable  â ma
demande.
L'EXCELLENCE: Une demande? LE SOLLICITEUR: Oui, celle de ma petition. L'EXCELLENCE: Ah! vous n'avez pas de chance, vous;
cette petition... LE SOLLIGITEUR: Enfin? L'EXCELLENCE: Elle s'est egaree. LE  SOLLICITEUR:  Mais... L'EXCELLENCE: Mais quoi? Es-ce que vous n'egarez
jatnais rein, vous? Diable, etes-vous pretentieux! LE SOLLIGITEUR: En voici une autre, Excellence. L'EXCELLENCE: Bien; treâ bien, tres bien. Placez-la
la, tout devant moi... Cest  ţa... et  revenez... (Le   Solliciteiir sort.)
— Faites entrer. (Au Salliciteur.) Oui, je sais, o'est
pour cette petition. LE SOLLICITEUR: Votre Excellence est bien bonne de
s'etre souvenue. L'EXCELLENCE: Je n'oublie jamais rien; soyez cer-
tain. Et cette petition etait?
LE SOLLICITEUR; Ainsi que votre Excellence le ditJ L'EXCELLENCE: Certes; cependant, que voulez-vous?
Elle s'est egaree, cette petition. LE SOLLICITEUR: Mais c'est la troisieme. L' EXCELLENCE: Ah! Eh! bien; donnez-m' en une autre;
LE SOLLICITEUR: En voici, Excellenee; j'en ai apporte
une  dizaine. Peut-etre  en restera-t-il un  exemplaire.
(II sort de mauvaises hameur, et jette la porte aveccolerei Tete, de r Excellence.)
VI
— Oui, oui, faites entrer.
III-IEME SOLLICITEUR: Votre Excellence m'a pronii»
de me nommer â Craiova...
5 L'EXCELLENCE: Et je 1'aurai fait de grand coeur. Mais. cette place, mes collegues ont decide de la faire echoir â un autre.
IIMBME SOLLICITEUR: Que ce soit alors Giurgevo. L'EXCELLENCE:   Donnee. 10      III-IEME  SOLLICITEUR: A Ploeşti. L'EXCELLENCE: Donnee, donnee. IIMEME SOLLICITEUR: A Buzeu. L' EXCELLENCE :    Impossible.
III-IEME   SOLLICITEUR:   A   Galatzi?   Brăila?   Iassy^ 15             Bacău, Turnu-Severin, Tîrgu-Jiu?
L' EXCELLENCE; Allez toujours. LE SOLLICITEUR: A Neamtz, Slatina? Dorohoi? Sinaia,
Mizil? Văleni?  Tecuci?
EXCELLENCE: Pourquoi vous arretez-vous? Tout cela> 20            c'est donne, vous dis-je...
LE SOLLICITEUR: A Petroşani? A Fălticeni? A Bîrlad?
EXCELLENCE:  Non ; toujours non.
LE SOLLICITEUR (impatiente): Mais enfin oii? A Tour-
toukaîa peut-etre.
25 L'EXCELLENCE: Bravo; vous y ctes. (A part). C'est pour la premiere fois qu'on me parîe de cette viile. Ou avais -je la tele? (V Excellence sonne. Au chef de cabinet qui entre.) Vite qu'on fasse un decret pour Mr. Je le nomme â l'emploi de... enfin,.. 30            vous save2... en la viile de Tourtoukaîa...
LE CHEF  DE   CABINET:  Mais,  Excellence,   c'est   en Bulgarie.
-340
FARIBOLES  ET   GENTILLESSES   D'ANTAN ET   DE   TOUS TEMPS
Iî
Cabinet d'une Excellence.
5     LE SOLLICITEUR:  Mais enfin,  vous teniez un  autre
langage en opposition...
L'EXCELLENCE: Ah! maisnon. Seulemenl, que voulez-voua? Moi, vous le voyez bien d'ailleurs, je n'ai lutte que pour Ies principes-.. 10     LE SOLLICITEUR: Et moi? Ne l'ai-je point fait, diles?
Voici bientot vingt ans que... L'EXCELLENCE: Et!  bien!  Bien ne vous tenez-vous
alors pour satisfail?
LE SOLLICITEUR: Permettez... Vous savez quels ser-■ir>             vices  eminents je vous  ai  rendu...
L'EXCELLENCE: Oui, oui... LE 8OLLIC1TEUR: Done, si cela est, pourquoi ne me nom-
mez-vous point?
L'EXCELLENCE: Quoi? Est c'est vous qui rne pariez 20             ainsi?... Vraiment, vous perdea dans mon estime.
LE  SOLLICITEUR:  Pourquoi?
L'EXCELLENCE: Mais je vous croyais desinteresse. LE 5OLTjIGITEI.tr: Je le suis.
L'EXCELLENCE: Et, avec fa, vous me  demandez une 25            prefccture?...
LE  SOLLICITEUR:  Parbleu.
L'EXCELLENCE: Mais  Ies principes...
LE  SOLLICITEUR:  Les principes?...  Cest  pour  eux.
342
L'EXCELLENCE:   Vous   dites?
LE SOLLICITEUR: Ce que j'ai dit.
L'EXCELLENCK: Pourtant, c'etaient dono une preîee-
ture que vos principes? 5      IjE SOLLICITEUR: Ma foi...
L'EXCELLEjNCE: Comment?  Comment? LE SOLLICITEUR: Comme ca... — Voilâ. L' EXCELLENCE: Et c' esl â moi que vous osez dire cela? LE SOLLICITEUR: Ce me semble.
10     L'EXCELLENCE: Diantre! En avez-vous de l'audace. LE SOLLICITEUR: Et vous? Na! Moi je ne vous demande point un ministere, et vous l'avez, vous, le ministere.
L'EXCELLENCE: Mais un ministere, celan'est point une 15             îonction, mon cher.
LE SOLLICITEUR: Cest vrai, c'esL une sinecure. L'EXCELLENCE: Et puis, c'est pour les principes, que je l'occupe, mon ch'er, pour mes principes â moi, pour ceux du parti...
20 LE SOLLICITEUR: Oui, c'est touL-â-fait ca et si je vous demande cette prefecture-lâ c'est evidemment dans le meme but.
L'EXCELLEKCE: Ah! Ah! Mais c'est qu'alors, cela va, mon cher... Et que ne me le disiez-vous des le 25             commencement? Seulement...
LE SOL1jICITEI."R: Quoi? Ij'EXCELLENCE :  11 vous faudra travailler. LE SOLJJCITEUR: Quelle blague. Est-ce que nous tra-vaillons nous aalres? Soyez tranquille. J'en saurai 30             faire  aussi une sinecure. Et n'aurai-je point, tout
comme votre Excellence, un directeur, un secre-taire, un chef de cabinet, des chefs de bureau... AUez, ne vous en inquietez point. Je ferai tout â fait comme voire Excellence. 35     L'EXCELLENCE; Vous vous croyez donc de   taille â
me copier?
LE SOLLICITEUR; Pourquoi pas? L'EXCELLENCE: Voyons,    developpez un peu...   Que
je  vous  entende.
4o     LE SOLLICITEUR: Je commoncerai d'abord par venir le moins que possible â mes bureaux.
10
-J0
35
L'KXCBLLBNCE: Hum! C'est deja quelque ehose. LE SOLLICITEUR: On m'apportera chez moi Ies papiers
â signer, — je parle des plus importanta. L'BXCfcîLLBNGE: Tiens, mais c'est que vous n'etes pas
bete...
LE SOLLICITEUR: Je ne prendrai jamais de jour d'au-
dience... L'EXCBLLENCE: Sapristil De mieux en mieiix... et en
avez-vous  de  î'esprit mon  bon! LE SOLLICITEUR: Enfin et si d'aventure on vient â
m'aborder dans la rue... L'EXGELLENCE: Et  bien? LE SOLLICITEUR: Je rembarrerai Timporton de plus
belle...  „Ce n'est point  ici monsieur,  que..." L'EXCELLENCE: Bravo! LE  SOLLICITEUR:  Fuis je ne  manquerai jamais   la
moindre occasion   de   ten ir   de  beaux  discours,
de parler de principes, de patrie,  de la dynastie
tres auguste... L'RXCELLENCE:  Parfait.  Charmant.   Plus  que char-
mant: divin. Je compreds... Je conimence â faire
ecole... Mais c'est tont naturel... LE SOLLICITEUR: Toutefois, si pourtant ii arrive que je
ne puisse m'esquiver — car cela arriye — vous
le roconnaîtrez. L'EXCELLENCE: Sans doute...  Donc,  que ferez-vous
alors? LE SOLLICITEUR: Je serai paternei, caressant, souple,
enchanteur.  Je promettrai tout.  „Cela se fera;
cela se fera"; „N'en doutez pas; voyons, —mais
donnez-moi seulement un peu  de temps...  Que
diable! Vons n'etes pas un turc, vous; un hun!
un ostrogothe? Et ne savez-vous point corabien je
m'interesse â vous? Aviez-vous merne besoin de me
parler?" L'EXGELLENCE: Venez que je vous embrasse. Vous y
etes. Bravo 1 Bravo I... Et ce que le monde est bete,
mon cher... Mais zut! ne le lui disons pas,..
■ ■
FARIBOLES   ET   GENTILLESSES   D'ANTAN ET   DE  TOUS TEMPS
III
Bureau d'une section au Parlement.
5      1-ER DEPUTE: Alors quoi? Vous voulez  couper   Ies
vivres aux microbes?
2-EME: N'emargent-ils point sulfisamment au budget? 1-ER:  Mais  ]e  docteur  Babineche  est  celebre? 2-fiME: Et qui lui a donc fait cette reputation? io     1-ER: Les microbes donc.
2-fiME: Babineche est â ce que je vois quelque chose
comme îeur cheî de file?...
1-ER: Ma foi... Et ne les craignez-vous point ces microbes? 15     2-EME: Sans doute: ce sont des puces...
1-ER: Partant, ne vaut-il pas mieux qu'ils devorent
plutât un petit, tout petit coin de notre budget
que nous-memes?
2-EME: Cest vrai. Toutefois, remarquez qu'avant le 20              docteur Babineche nous n'en avions point de ces
puces-lâ. Je le soupşonne fort de les avoir appor-
tees de Hongrie dans ses gregues. 1-ER:  II en est  capable. La question est que, d'ou
qţi'ils nous viennent, nous les avons. Donc...
345
2-fiME: Et ce Babineche ne peut-il se contenter de
moins d'argent? 3-EME DEPUTE (se melant au debat): H'm! Vous ne
savez pas ce qu'im microbe est vorace. 5     2-EME: A ce compte, ils vont nous couter Ies yeux de
la tete... J'ai oui dire que rien n'est plus proli-
fique que ces especes d'animaux... 1-ER: Avec le Lemps, Babineche arrivora toutefois â
en i'aire tout ce qu'il voudra. 10      2-EME: Mais comment?
3-EME: Voilâ aussi ce que je rne demande... 1-ER: II leur sert d'abord une soupe â l'oignon... 2-EMT3: Alors, c'cst qu'il Ies loge? 1-ER: Je crois bien: II en tient Institution publique 15            et Ies prend en douceur pour en faire ensuite des
scapets... Ce sont ses pensionnaires... 3-EMR: Est-ce assez indigne cette facon de vous assas-
siner Ies gens...
1-ER: Que voulez-vous, mon cher, sed lex... 20     3-EME:   Permettez;   cependant   ne   vous   serable-t-il
point qu'on pourrait bien reduire un peu  leur
budget? 1-ER;   Que  dites-vous?  Babineehe n-a jamais  assez
d'argent pour en faire leur culture. 25      2-EME:   Ah!   II   Ies   cultive?... 1-ER: Mais oui... 3-EME: Et ensuite?... 1-ER: Ensuite, ii en fait graduelJement degenerer la
race en y mariant te typhus au cholera, la peste 30            an  tetanos...
2-EME: Joii metier que  celui de ce monsieur-lâ... 1 -ER: Nous avons bien celui des harponneurs de chiens
dans la rue.
2-EME: Et vous en  etes content?
35      1-ER: Ceia me donne un peu sur Ies nerfs, que voulez-vous? Mais on se fait â tout...
346
10
3-EME: Cest comme moi. Dans Ies commencements, cela m'embetait d'eLre depute. Je commence toutefois â m'y faire et voilâ que je me remets â ronfler a Ia chambre tout aussi bien que lorsque j'etais au senat.
1-ER: Mais, eoncluons...
2-EME: Bon, bon, c'cst tout conclu. Donnons â Babineche le pain quotidien de ses commensaux, maia qu'il nous fiche la paix et ne nous vende plus de son eau tiree en bouteille...
OEUF DE PAQUES
Cest toujours verdoyante que je revois l'heureuae-et large valide que limite une longue chaîne de monta-gnes bleuâtres.
5 Des Carpathes descendues, ces montagnes galopent en une course folie jusqu'au Danube, qu'elles franchis-sent d'un bond, pour ne s'arreter que dans les Balkans^ en qui elles fmissent par se fondre.
Et c'est toujours emaillee de fleurs, et pareille â
10     un harmonieux tapis oriental, que je me la represente
cette vallee, elle que j'ai tant aimee, et ou mes belles
annees, celies oii je n'etais qu'un enfant, se sont pas-
sees.
L'Amaradiâ, capricieuse riviere tendrement gazouil-
15     lante et douceraent gaie, mais que, par endroits, Ies.
saules endeuillent de leur ombre, y poursuit, tran-
quillement, ses meandres. Quant au moulin, lui avec
quj j'etais en sibonneamitie, et qui avait une si douce
chanson pour n'avoir jamais moulu que la ble ou le
20     mais sur nos terres ancestrales,   ii se remet, pelotonne
comme un chat, a ronronner la suave fraîcheur des
ormes et des chenes-lieges, se propageant â la surface
de l'eau qui court et parmi le temps qui fuit.
Voici, toutefois,   qu'â un tournant de ma mernoire,
25     mon tres cher Barcache se prend a poindre, et â me
conter, lui aiissi, tout ce que ses ondes ont reflete de
348
fleurs jolies, d'idyiles agrestes, Ses rives sont tout em-broussaillees de ronces et d'arbustes en fleurs d'oii les clairs petales qui s'envolent au moindre souffle printanier, s'en vont, tels des papillons, dans l'aube 5      emperlee   de   rosee.
Ce Barcache n'est point une riviere, et cen'est point non plus, un torrent. îl tient de la premiere et du second. Tantot paisible et tantât impetueux, son lit pierreux est, au fort de la canicule, eompletement â
10 sec. L'herbequî, alors, l'envahit, monte de compagnie avec la foile avoine, Ies bleuets et les pâquerettes â l'assaut des bords escarpes,
Combien souvent n'y ai-je point cueilli les baies sauvages,  dont  mon palais   garde encore  la saveur
15 un peu âpre mais saine, en depit des ans depuis ecou-les... Et combien souvent, ne Ie passâmes-nous point son pont rustique, —^pont en poutres branlantes,— moi et mes freres, ma soeur et ma mere, grand'inere, aussi, — la pauvre vieille 1 — elie qui, â present, dort
20 d'un si doux sommeil, dans la vallee, â l'ombre du clocher  antique.
Puis,combien cette eglise tout hvimble et peţitesoit-elle, n'est-elle point restee, pour moi, majestueuse et sainte,aimee et veneree?... Souventes fois, de plus,
25 n'y at-je point revu officier le pope rustaud, en l'y ressuscitant tel qu'il etait, — haut de taille, grand de barbe, de brocart fleurdelise d'or et d'argent vetu, enveloppe de nuages fauves etbleus. —■ encens et myrrbe que des enfants de choeur lui prodiguaient
30      avec force balancements de brule-parfums?
Solennel et grave, le pauvre saint-homme avancait â pas lents, —pas de roi,— mais sans oublier de sou-tenir au-dessus de sa tete le mystere des mysteres de la tres sainte religion chretienne, — la seule vraie, —
35 une simple coupe en vermeil, et que cachait, en pârtie, un mouchoir en soie rouge lame d'argent et rebrode d'or.
Les hommes et les femmes, tout comme nous qui n'etions, de ces temps, que les enfants, tombaient en
40 pâmoison devant lui, croyaient,—.6 jours benis ! — voir les cieux s'ouvrir, oubliaient miseres et maux.
349
Quelle est pourtant, l'approche de Pâques nou-velles, et it'importe ]e pays ou je me trouve, que je revois Ie rustique aute] de ]:humb]e maison â Dieu consacree, resplendir de millecierges et des flambeaux 5 que ma mere y faisait, â celte oceasion, du familial castel descertdre?
Or, qu'elles remontent autour de moi, ces froides mu-railles et que Ies etres qui me furent chers y repa-raissent comme dans un cadre Jeur appartenant en 10 propre, que le pretre y reprennepied Jui-meme, etabli cn son ancienne et hjeratique silhouette, et qu'une îoh encore ii y refasse parler Dieu sous Ies voutes sonores dans la simplicite de son verbe. Enfant re-devenu, moi, j'irai m'agenouiJler devant lui poiir y 15 retrouver ce que Ia vie m'a ote. Et je recommunierai en Dieu entre grand-pere et. grand'mere, entre pere et mere, et tenant ia main de mon frere mort, de ma soeur morte.
Simples de lignes et placides, —- modestes   enlu-
20     minures   murales, —Ies   ascendants, — âmes   d'une
epoque disparue, —s'eclaireroni d'un sourire en vo-
yant ce retour de mon âme vers la ieur, eux qui loge-
rent Dieu encore mieux dans leurs coeurs que dans Ies
temples qu'ils leurs eleverenl, et me beniront, sans
25     doute.
Oh 1 comme ii fait, donc bon d'etre enfant! Et comme Ies Pâques sont radieuses pour  Ies tous petits..,   en  des manoirs  ancestraux  surtoîit.,.
Point de sangiot, cependant: Le Christ est ressus-
30     cite. Le bonheur, Ia justice, la bonte vont redescendre
sur terre. Et je ne me sens plus loin de mon pays.
Des rnilliers de lieuesne rn'en separentplus.-Et—verite
ou mensonge, —me revoici Penfant  de jadis. Puis.
— miracle sans precedent peut-eire.— ce n'est point â
35      court demoyens que je meretronve. Accru au contraire
en richesse, me voici du coup un vrai Cresus.,. Et de
fait, la majeure pârtie des biens que possede a l'heure
qu'iJ est, ne se peuvent eoniparer â nuls tresors. Car
ils sont, en effet, ces biens-îâ incalculables, et ils me
40     suivent partout puisque e'est de mon coeur que je Ies
tire quand je veux et oii je veux.
350
— Le Christ est ressuscite... est ressuscite ! Vous qui ne le croyez pas, vous avez e.idemment tort. L'humble oglise  n'est-elle pas la, et ne le certi-fie-t-elle pas, tandis que tous en sortent portant de 5      grands ou de pet its oierges a la main,  et que tous se pressent de rentrer chez eux pour l'azyme, y rompre et manger l'agneau pascal?
Ces cierges, d'ailleurs, lurnieres falotes qui ressem-blent â des inseetes d'or et do]â s'eparpillent â travers
10      la oampagne, en portant eux-memes au loin la nouvelle.
Quoi qu'il en soit, et pour celui qui continuera mal-
gro tout â ne le point croire, que ses yeux se îixent un
instant sur la montagne, et ils s'empliront d'une gloire
merveilleuse.
15             Mais, preuve encore plus cerlaine que Ies autres,
ne se dresse-t-eHe point la-haut, feerique sous Ies prismes des lustres, la grande salle â manger du châ-leau, et ne s'emplit-elle pas des hotes que le festin des Pâques y rassemble. habituellement?
20          Le pope Smarandaki, le piua fete  des hotes de ce
jour beni, y prend,  naturellement, part.
Et toufi, la tables pîoyant sous Ies victuailles, ra-yonnent de bonheur plaisant â regarder Ies oeufs rou-ges qui, sur de grands plats, s'etagent en pyramides,
25 a Ies manier et â s'interesser aux arabesques en couleurs vives dont un nombre est orne... Heurtes —. selon le rythe de l'Eglise d'Orient-— Ies uns contre Ies autres avânt que d'etre manges, ces oeufs provoquent conti-nuellement l'affirmation „que Ie Christ est ressuscite",
30 suivie immediatement d'imeconfirmation: celle „qu'en verite ii en est ainsi11.
Or, et cela e^ant solidement etabli, le raki d'un trăit avale et Ies oeufs happes, on s'en donne de la mangeaille a s'en gâver. Mais ni   Ies  agneaux   servis
35 en leuis entiers, ni îe jauibon et la brioche, Ies poular-des et Ies oies;ne semblent rassasier personnecar, effec-tivement, â perne le soir tombe-t-il, que c'est sur de nouveanx frais qu'on repart, et que le Christ, lui qni a vraiment si bon dos, ressuscite de plus belle.
40          Voici pourtant un oeuf de Pâques un peu drole. II
a aussi l'air par trop sournois pour ne pas etre en pos-
351
23 — Opere voi. VI — Maeedonski
;
sesion de quelque adorable petite surprise manigancee a deesein par grand'mere... Bien que tout au fond d'un large panier ţapi, j'ai vite fait que de le deoouvrir et d'en trouver le fin mot du my stere. S'ouvrant par 5 son milieu, cet oenf qui, exterieurement, est rouge comme Ies autres, est, en reilite, une exquise sucrerie dont Ies de»x concavites contiennent, sous verre, t'une Ja mignonne figuration de notre Seigneur-Dieu.-Je3us-Christ en personne, ou, plutot, un amour de cherubin
10 blanc et rose et l'autre, î'etable oii le Sauveur vint au monde. Des lis en papier d'argent et des roses qui pa-raissent faites d'or eolatant, raagnifient la gloire de l'Enfant-Dieu, tandis que, dans l'etable et proche la creche, l'agneau semble beler et l'âne braire...
15         Oh! qu'il fait bon d'etre enfant.
Et qu'il fait bon, surtout, d'avoir pere et mere, grand-pere et mere-grand, freres et soeur; un agneau, convenablement râti â la broche, un gentil petit castel ; de belles petites terres de labour, de la bonne bri-
20     oche avec, et par dessus le marche un pope quelconqne
qu'on invitat â festoyer le jour des Pâques, pour, en
temps utile, en obtenir l'intercession tres sainte aupres
du bon Dieu, du Dteu bon.
Toutefois, si Ies Pâques sont belles, et elles le sont,
25 —■ convient-il enoore pour qu'eHes le soient pleine-ment, que l'exqnise sucrerie, le joii petit oeuf rouge s'ouvrant par son milieu, ne leur fasse pas defaut, et qu'on y voie sous verre l'enfant Jesus tres rose et tres blanc dans sa gloire de papier d'a,rgan,t et d'or tan-
30      dis, qu'a ses c6te3, la merveilleuse etable 6"igera plus que jamais l'agneau preţ â beler et l'âne prât â braire... Mais combien laides et affreuses sont elles Ies Pâques des pa,ys ou Ies puissants du monde s'en, donnent des oeufs de toutes Ies couleurs, et de la brioshe  Ia
35      meilleurs, tout en laissant beler Ies humbles et braire
Ies   sots__
■— La   Christ   est   ressuscile...   Est   res8«scit«-e-e.
— En velite ii est... est... ressuscite-e.
Et bien qu'on ne lui permette point une seulle annee
40        de pour de bon mourir, nul ne le fait pas un seul jou
pour de bon revivre ici-bas ou chacun î'appelie et ou personne n'en vewt.
Qu-il en soit, neanrnoins, seion 3ea invocatîons faus-ses ou sinceres de eeux qui evoquent le redempteur, qui Taltendent ou le disent venu; que la Pâque leur donne tous Ies bonheurs, et qu'elle ne ramene simple-ment pour moi que Ies humbles fleurs de l'Araaradia avec la saine foi d'antan et la bonne joie d'antan...
Et ce sera assez pour qu'â mon tour je dise: „I.e Christ «st, resssuscite... araen!"
352
LE PALATS CANTACUZEXE
io
20
25
354
Bien qne simple, cctte bâtisse qui se developpe tont en fagade sur la Callea Victoriei, denonce un esprit eleve, equilibie et point retors. Tres franche, oette faşade est comrne im indice certain de Târne loyale et du coeur chevaleresque qui l'a fait de terre surgir.
Le chef du parti eonservateur, S.E. Mr. Goorges Cani;acuzene y fait revivro ses vibrations intimes, l'atavisme de passees royautes, d'empires brouilles dans le temps Byzance et le raffmement dos Valois
— ces deux grandes pages d'histoire imperiale eL royale dont Ies Canlaouzones sont issus—y eclatent nette-ment, tantot sur la fagade, tantot dans la bibliotheque et dans la salle dos fetes, mais seulement dans ce Bi-zaneo avait de noblc et Ies Valois de majestueux.
Cette salle de fetes surtout promet d'etre une mer-veille. Octogone semble-t-il, — en tous cas circulaire,
—  souLonue par dos colonnes trapues ornees des caria-tides j)uissantes qui s'echcllonnent  le long du soiis bassement portant  la  galerie,  n'apparf,ient  poinL  a un style-bien determine, mais a Ie don do rejeter l'es-prit dans Ie passe rappelle Ies temps rovolus, est ina-gnifique de grandeur, suggere miile  imagos, reveille de leur poussiere TAutolcrator au front gemme d'escar-bouoles, aux yeux de feu, au manteau imperial histo-rie  d'or,  tout  martele  de  pierres precieuses, avec,
-io
15
â la suite la Kyrielle des notaires, des proto-notaires, des spathaires et dos proto-spathaires, des grands dignitaires de Tempire. des jouvenceaux gaînes de soie ou do velours, des bclles dames au teint de lis, aux prunelles do jais, do tout cot empire onfin qui n'est plus, et qirh61as, nulle nat ion ne pourra faire revivre, malgie le progres, malgre Ies arts, malgre surtout la civilisation.
Marbres reluisants, Ies murailles de l'ontree, ful-gurent. Tenturos de soie. Ies grands et Ies pctits salons ronronnent leur luxe; livres magnifiques et porlraits d'aieiix, la bibliotheque est troublante d;incitations nobles, serieuses, heroiquos, et de partout, en ce palais Cantacuzene, qui ost Tactuelle demeure d'un capetion en ses aieux d'abord en Byzance introne et puis en grande et petite Valachie oint roi, ne se degage quo Tunique fit rare inlnition d'un antre palais, celui-ci aiitreniont majestueux et grand.
L'âme meimi du seigneur et maître des lieux, — cello qne Ies cont.emporains connaissent encore si peu, pour n'en avo ir point franchi le senil, — mais quo la posterite elargira cn Pantheon do vraie gloire roumaine, on summum  de devouement au pavs.
Et tel est pourtant le palais Cantacuzcne...
LE DERN1ER DES OBRENOVICZAU QVARTIER
LATIN
En troisiemeiepublique, septenibrede Fan 1911 et — par un pale solei] d'automne un peu frais peut-etre, 5 la terrasse de „Vachette" battant son plein, encore que Moroas ne soit, plus lâ, pour y faire, dans For flui-diquc de stances presque grecques, revivre Fimrnor-talite  de  son  âme.
Puis, Paris dans toutes les directions. Paris au cieî 10 et sur la terre; au ciel en domes arrondis de Pan-thesns— en fines pointes d'aiguilles de Sainte-Cha-pelles, en carcasses de Lours Eiffel; — sur lerre fin froides pierres de taille de vieilles et hautes maisons. et en Finextricable tohu-bohn de chaussefis semblant 15 n'emorger de chaque point de Fhorizon que pour mieux devaler vers un meme et imperieux but: celui d'attein-dre la Seine, d'y plus vile deverser— tels de mon-strueux egouts— le trop plein de leur modernisme veule et gras — flasque.
20 Mais casqufitte-ehauffeiir sur chef, et legerement in-clinee â droite, complet-veston gris et jambe de bois. — un ficlope—■ jeune, tres jeune encore — vingt-cinq ans au plus—-traverse la chauseee.
Chose bizarre pourtant: preste el se faufilant entre
25      autos et voitures, pointe droit sur moi, s'arrete devant
la tabie ou je me tiens, et me de>isageanl en un large
356
salut qui exclut neanmoins ]a moindre nuance d'hu-ili6
—■ Monsieur, me dit-il, interrogatif, et en me nom-mant. S         —Parfaitement, c'est bien moi, mais...
—- Je sais, vous ne pouvez me connaître. Quoi qu'il en soit, voici le nom de mon oncle, II est de vos amis, je crois.
■— Ah 1 mais — en ce cas — m'exclamai-je, heureux 10     —et absolument — veuillez en etre persuade.
Lui, cepandant, â peine assis, bref et par mots ha-ches, me conte son histoire.
Cycliste et coureur de fond, â ce qu'il me dit, ii ga-gnait des cents et des miile. Cfilebre en Hongrie, a 15 Vicnne et â Berlin. C'est depuis des annees qu'il n'etait plus rentrâ dans son pays, n'avait point revii sa mere. Mais, â pr^sent, fini. II n'etait plus qu'un mort.
L'Allemagne et FItalie — FEspagne n'applaudiront
20     plus a ses performances.  Les manolas de Grenade ne
lui jetteront plus leurs oeillets rouges. La chute qu'il
avait fait dans Barcelonne, apres Iui avoir emporte
la jambe, l'avait tue en Fassommant net, et en lui
coupant. en raeme temps, Ia bourse. Et c'est vers le
25      sol natal que cette chute le ramenait — Oh 1 combien
loin — au bout du monde, lâ oii finit PEurope et oii
commence FAsie — et lâ  aussi  ou sa pauvre vieille
Fattend les yeux brillants de joie â la pensee de le
revoir et embu^s de  larmes  â savoir  qu'elle  le re-
30       verra tfil.
Beau gars, du reste, gestes empreints de fierte, et traits rappelant en quelquc sorte ceux des tenips hel-leniques, sa voix qui ne cessait d'aller mettaît sur ses levres frennissantes d'une exceptionnelle exuberance 35 de vie et de passions violeates, comme une colere. Car voilâ; sa mauvaisc etoile Feffondrait, pour ainsi dire dans une misere encore plus pitoyable.,. Une ultime ressource, les quelques milliers de francs dont le velo-club de lâ-bas l'avait nanti au moment du 40 depart, venait, elle aussi, â lui inanquer. Perdue, eva-poree,  envolee -—■ Dieu sait ou  et comment?  et  des
357
Io Iroisieme jour de son arriveo a Paris— la minoe liasse do paji iei s bleus dont la guigne l'avait delosle, comrnpnca d'i.boTfl pai1 son absence. par le faire mett.ro â Ja porte de Fliotel qu'il liabitait. mais oii on no lui 5      garda pas moins le bagagc en fourricre.
— Comprenez-vous    ţa?   Comprenez-vous   ga?   Et
sans une chemise â se jeter sur le dos. ot metlre depuis
deux nuits â errer dans Paris- - piţeux, miserable —
el depuis deux jours â ne rien avoîr a se mettre sous
10      la  dent.  Comprenez-vous  ţa?   Le   comprenez-vous?
Or, la vio esl. pour chacun ce qu'elle est, ce qu'elle
peut etro, et eneore que l'mfortuuo de cot homme venu
a moi d'une fason tellement  inopinee   fut reeîe   et
qu'elle rne touchât,    le mauvais quart d'heure qiii'il
15      eot â passer dura quelques dîx jours.
Mais etant do ceux qui font bonne mine a mauvais jeu, ii prii la chosc presque gaîment et c'est d'un pied alerte qii'il s'en fuL lier connaissance avec Ies louches hotels du quartier et, Ies copienx ropas faits d'un jam-20 bon-pain-noir ou -—luxepourtant rare — d'une chou-croute garnie.
Quoiqu'il en soit la terre tourna, Ies heures s'egre-nerent, et c'est de fort loin et Tayonnant, que je le vis reparaître une apres-midi a la terrasse du meine cafe. 25          II n'eut point le temps de prononcer une parole qu'i]
mo fut  facile  de  deviner qu'un evenenient heureux s'etait produit dans sa vie.
Un ami de son defunt pere, ine dit-il,   rencontre par hasard, l'avait mis en niesure de pouvoir conli-30     nuer  son.  voyage.
Et sans meme reprendre haleine ii voulut d'abord me rendre le peu que jc lui avais prete.
Puis —■ et sa voix fremissait et vibrait sur ses levres encore plus puissante qu'au momont de notre proiniere 3 5      rencontre:
— Monsieur, monsieur, pardonnez-inoi, je ne vous ai pas dit la verile, jc vous ai menti. Car, oui, je ne suiş point celui que vous croyez, -— et par gestes sac-cades, brusques, ■— ii en etalait devant moi Ies preuves 40 e^idontes: passeport, journaux ou, longuement, iJ n'etait souvent qyestion que des choses le regardant
35G
de preş; portraits que differents periodiques allemands
et slaves donnaient de lui; lettres, tout ce qui, enfin,
sert ââtablir indâniablement l'eţat civil d'un homme.
Et c'etait en eîfet lui. Lui, le f ils morganatique d'un
5     roi, dernier de sa race et deruier comte de Takona: Le  prince  Christitsch  Milan  Obrenovicz   en  per-sonne.
Ce que fut sa vie, la malveillance, Ia calomnie, la rapacii de ceux qui le depouillerent de sa fortune —
10     dans Ies environs de deux millions je crois, et que feu
le roi Milan avait laiss^s entre Ies rnains de son ami
le comte Zichy — l'ont assoz dit — assez exagere et
travesti pour qu'il n'en soit que peu question.
Infortune rejeton d'un sang qui a coule pour la
io Serbie, et quo Ies basses intrigues et Ies rniserables conspirat,ions on fait par la suite, jaillir â flots, ii n'a peche — au fond — quo par son trop de jeunesse— ce qui arrive â nombre de fils de familie — que par sa  Ugerete.
20          Sa mere — le bolle Arthemise — si je ne me trompe
pas sur son nom — fiile d'un richissime banquior grec du Phanar de Constantinople et d'une ambition qui ne connut point de bornes, Tontoura, des son bas âge, d'un luxe inoui,  lui fit donner une educat ion
25 royale, et plaea un sceptre et une courronne parmi Ies hochets de   son berceau.
Malheureusemont pour oile et pour son enfant, celui-ci tenait du roi son pere le caractere emporte, Ies passions sauvages et desordonnees, le peu de cas
30 qu'il faisait, des conventions sociales, des plates ver-tus bourgeoises.
Ardent et fougueux au plaisir, croyant â l'amitie et â l'amour ii se laissa embobiner par Ies flatteurs el enjoler par Ies belles hongroises de Budapest.
35          El sa fortune — ou plutot Ies six cenls miile couron-
nes autrichienaes qu'il put obtenir des jeunes comtes Zichy apros la mort de leur pere â eux îondit â vue d'oeil, ne fut bientot plus dans son esprit qu'un sou-venir — un beau reve peut-etre — mais mi reve.
359
10
15
20
25
30
Et c'est alors que conmmenţa pour celu i qu i possedait toutes Ies chances de devenir un roi apres l'odieux assassinat du dernier des Obrenovicz directs — du roi Alexandre, son frere — une vie d'aventures et de  miscres sans egale, etant donnee surtout la băute lignee dont ii etait issu,
Et c'est alors aussi, que Ies ennemis de sa race, reussirent â ta fletrir definitivement cette vie en sa personne — du moins au poirtt de vue royaî—en  la forşant de debuter dans un eirque a raison de trois miile francs par soiree que Ies impressarios improvi-se^s lui offrirent deiiberement.
Ce fot, par consequent, la debâcle complete — tout un ecroulement—une deroute telle que oncques on  n'en vit de pareille. Et quant â l'altesse royale, au prince —pauvre here desormais, belas! —C'est de viile en viile etd'hdtel en botei qu'il dut fuir...
Dettes montant â le submerger; exp^dients auxquels ii fallut bien reeourir; demenagements â la eiocbe de  bois que la particularite de certaines cireonstances malbeureuses et irnprevues se charge d'enseigner aux plus fiers; prisons ou, parfois, le jetaient Ies impi-toyables aboiments de 1'infernale meute qui ne cessait de le harceler — tels sont, en substance, Ies princi- paux incidents d'une vie qui — malgre tout —■ appar-tient  â l'histoire.
Et cet Obrenovicz — ce fils d'une rivale l'ayant emporte, dans le temps, haut la main sur la reine Na-thalie—-s'en allait — apres la chute d'antoniobile  qui l'avait fait jambe-de-bois — car telle etait la veritâ et nulle [ms. tăiat, n.n.] ce sujet par lui imagine— s'en allait enfin — devincz ou? — je vous la donne en miile, coinme on Ie dit — ii s'en allait ti Biaritz et chez cette meme reine Nathalie — oui,  chez elle! — pour l'implorcr de lui venir en aide et qu'il implora peut-etre.
Et, maintenant, sans rappeler ce qu'il y eut de tra-gique dans la fin de la plupart des menibres de l'eteinte
360
io
dynastie scrbe, un geste divin ou un geste auguste se-raient peut-etre â faire...
Par qui? Voilâ ce que j'ignorc.
Neanmoins, dans runiqueObrenovics; qui en reste —-tout jambe-de-bois qu'il est — coule malgre ses er-reurs — pesadiîles et emportements de jeunesse â vrai dirc -— un sang genereux et dans sa poitrine bat un coeur loyal.
Ce qui ne signifie pas que l'exil ait jamais corrige Ies  rois.
LA VILLE —LA JOIE — ET-LES ROSES
Neo-latine, bien qu'en territoire scythe bâtie, cette viile qui s'appelle en r^alite Boakoureschti, mais que Ies occidentaux nomment Bucarest, etait, au temps 5      jadis, la viile de la joie et des roses.
Unpatriarehe genrebiblique, autrement ditun vieil-lard du eru, possesseur de nombreux troupeaux et dont le nom etait cehii de Boukour, eu fut, dit-on, Ie fondateur.
10 Ce pere „La Joie'L qui avait du haut des Carpathes faiL stiivre a ses brebis îe cours de la Dîmbovitza, etait parvenu â decouvrir, parnii Ies sombres forets de cette epoque, une sorle de vaste clairicre, et en s'y fixant ii y avait eleve une rustique chapelle.
15         Ce fut la, paraît-il, la cause premiere qui nuia en
une viile devant, plus tard, suffisamment faire parîer
d'elle, des sites pittoresques que Ies forets environ-
nantes re^guaient aux confins du raonde.
Toutefois, est-il juste d'etablir que, 1'acUielle capi-
20 tale de la Rournanie, ne prii quelquc iniportance qu'â partir de la premiere moitio du XlX-eme siede.
Les rosiers, ii est vrai, y pousserent nombreux et on ne aait trop oomment â dater de ces Lemps memes. Point d'habitation, si modeste fut-elle, qui n'en cut
25 ses varietes et Ies cloîtres et Ies monasteres. dont on vil  se  multiplier  Ies hauls  clochetons  et.   Ies  fortes
362
murailles, en furent Httcralemeiit submerges. Les magnifiques îleurs persanes et indiennes prospererent-elles ainsi et fleurirent-elles, un peu partout. On vit alors cette merveille: solliciteepar l'ardeur du solei],
5     plus d'ime tige projeta la pourpro et Tor de son eclo-
sion sur le faîte des murs. en effondra d'eblouissants
bouquets sur les toits et mit des roses jusque dans les
arbres.
Coquettes, les jeunes filles et les jeunes femmes s'en
10 piquerent dans les clieveux de vraiinent incompara-bles. Les beaux gars en fiient a leur instar, leur profit, car les couvrc-chefs qu'ils portaient, feulres a larges bords, eomme eeux des bergers grecs et troyens, en recurent des guirlandes d'idylle.
15 La viile pourtant, n'en avansa pas plus vite pour cela, et durant de longues annees encore, elle continua a ne point etre qu'un campement hâtif...
Bois et piâtras, terre battue et briques, dureies ay soleil,  furent pour  la piu part du temps,  Ies mate-
20 riaux dont les niaisonettes s'en allant par miile chera ins au diable vauvert 6taient construites. Plantees sans auoun ordre, et ne s'essayant que rarement â es-quisser des rues, ces habitations degageaient toutefois un oliarme ensorceleur,  invitait au   calme   reposant
2j d'une vie qu'assagissaient Ies grands arbres entourant les enclos, et que les fleurs des jardins, les roses surtout, embaiimaient d'une in6ffaî.ile douceur.
Neimnoins, les vastes forets qui separaient ce grou-peraent huma in du reste de ]'huirianit6 s'eclaircirenî
30 bientot. Turcs et taLaies, cosaques et russes, hongrois etbulgares, cent autres invasions, pousserent au-dessus du pays leurs galops et ieuis ruades, s'y entrecroiserent en e.'.lairs fauves ou blafards, y furent du feu, du sang, du d6s6spoir, -— puis dispamrent.
3 5 Leseglises, ci les, tinrent bon et ii s'en trouva qui -— îuxe encore inouî —■ pr6senterent aux reverberations des levers et des couchants des tours reeouvertes en tole...
Quant aux rosiers, ma]gr6 les sauvages randonnees
40 des incursions aneantissant tout sur leur passage, ils en parurent commc nnilLipli4s,   II  en poussa de
363
terre en pleine rue et ce sont sans doute Ies morts que fa cruaute couchait par milliers dans la pousaiere des sous-sols qui reeouraient â ce dernier moyen pour revi-vre un peu sous ce soleil d'or et de ce ciel bleu â tout 5     jamais perdus par eux.
De leur cote, Ies hajbHations prirent un aspect plus consequent. D'humbles qu'elles etaient, elles cominen-cerent â planter sur des rnes qui s'alignerent des por-ches dans le genre grec, que des colonnes en briques
10 oui tos cie"pics de plâtre et passeas au lait de chaux se dresserent â soutenir. On y eut, enfin., la lumîneiise surprise de quelques villes mi-arabes, mi-byzantines qui, toutes fraîches et souriantes parmi le feuillage argente des trernbles, s'impregnaient, le soir, de l'om-
15      bre mauve et rosee des bouleaux. Et o'est ainsi que la viile fut. Cependant, comme rien d'occidental n'y avait point penâtre, des etages ne s'e"chafauderent pas Ies uns sur Ies autres, n'y escaladerent point Ies cieux.
20          Immenses, Ies cours que rafraîchissaient  de minces
filets d'eau, Etaient en pârtie mangees par une herbe nienue que Ies pissenlits piquaient d'or. Mais des plan-tes mauvaises projetaient leur verdure plus sombre, et leurs fleurs violacess sur la fraîcheur de ces commen-
25 cements depraîries. Et, cachet tout oriental, sous l'e-plorement de saules, ou sous la bleue frondaison de hauts noyers, des edicules carres, fontaines violem-ment peintes de madoaes drapees de couleurs e"cla-tantes, d'apotres Pierre et Paul, verserent l'eau comme
30     un lait bienfaisant.
Rouges-gorges et pinsons, merles siffleurs, tous Ies oiseaux des arbres s'en 6gayaient et battaient des ailes, tandis que, Ies cris des hârons et des paons s'unis-sant aux gloussements et aux jaoassements des basses-
E5 cours, tenues d'habitude sur le derriere des maisons, en signalaient aux passants Ies approches.
Les grandes dames des lieux, tout comme celles des temps nouveaux, plus peut-etre, traînaient aprâs elles force brooarts chatoyants et velours, en balayaient Ies
40 parqnets despieces, Ies all^es des jardins. Pari3scomme des châsses, -voilees de fins tissus qui seniblaient faits
384
de rayons de June, les bras louidement charges de bracelets qui se renvoyaient les ^clairs de millo gemmes, les cheveux entrelaces de pertes et fleuris de turquoises, cos fees nonchalantes ne tenaient 5 cependant point au repos Jeurs menottes aux doigts incendies de diamants et lactes d'opalcs. S'adonnant du matin au soir aux soins du nenage, rien n'echap-pait a leur activite. Confitures et sorbets qu'elles con-fectionnaient, diverses autTes occupations qui  les  re-
10 clamaient sans cesse— t,elle la surveillance du tissage des tapis et de reches soieries nommees borandgic.^— ne les empechaient guere de monter â leur \er.6rabîes d'epoux, boyards somptueux, barbus et \etus comrne aux temps de Darius, pîus d'un coup de leur facon.
15 Mais ce qn'elle s'en est al.ee dans la brume neutre des pasees morts cette Ville-Ia Joie et les Roses... Ce qu'elle s'en est al!ee avec sa colîine de Philarete qui n'est plus qu'un banal Parc d'Exposition defunte, et son lac de purele argent6e et blentee de Herestre,
20      et comme les boyards d'antan, s'ils ressuscitaient, ne
reconnaîtraient point la cite qui leur etait tant fami-
liere, celle qu'ils aimaient tant,   qu'ils pressuraient
quand-meme, ne fut-ce qu'en douceur...
Au demeurant, les manants qui dorment leur bon
25      somineil sous Ies verts tertres des nionastiques charnps
de repos,  regretteraient egalement,  s'ils venaient  â
renaître cette viile morte, leur viile â eux, tout en
rues tortueuses et bordees de palissades en bois.
Carpour ce qui est des maîtres d'alors, point n'etait
30 difficile de s'arranger avec eux, et le don d'un certain nombre d'oeufs frais, de quelques poules bien grasses, joint â plusieurs livres de bougiea en cire fleurdelisee, y suffisait, d'habitude, amplemcnt. II est vrai que les placides despotes qu'etaienl ces boyards, se fâchaient
35 parfoîs et faisaient fouetter â coeur-joie eeux qui encore encouraient leur disgrâce... Neanmoins com-pensation ii y avait, puisque Io Hospodar, dont la jouissance ne connaissait point de bornes, n'hesitait pas, tout boyards qu'ils etaient, â les soumettre au
40      meme traitement et â la seule difference preş qu'ils
36î
leur laissaient la puissance de recervoir la sehlague sur tapis  rouge.
Quoiqu-il en soit, boyards et menu peuple, restaient gais. Cantonnes dans une philosophie pleine de sens, 5 ils laissaienl le mal passer. Et si un peu de joic leur venait, ils en p-rofitaicnt largemcnt. Insoucieux des londemains, c;est presque â tout moment qu'on voyait des jeunes gens et des hommes faits parcourir Ies rucs par troupes nombreuses, tandis que Ies musiciens
10 tziganes, dont ils s'accompagriaient, leur versaient dans l'oreille le gaipepiement demand'olines et le doux epanchement des violons. Les jeunes filles qu i, derriere Ies volcts mi-clos des fenetres, les guignaierit du coiu de l'oeil,-leur jelaient parfois qui une rose, qui une
15      branche de saule musque en fleurs,
•           Et toile etait la vie et la mort  elle-meme, tont ea
restant cruelle, ne revetait point ce caractere funebre et desolant qui en fait aujourd'hui le plus horrible des âpouvantails,   Elîe fauchait de droite et de gauche,
20 denieurait impitoyable, mais au fond, chadm la considera ii. cunune un triomphe remporte sur la vie. On croyait £ resurreclion, au jugement dernier, aux reoompenses futures.
Tout de rose, de bleu ou de rouge recouvert, lecercueil
25 ou le de^funt disparaissait sous des monoeaux de fleurs, s'en allait, a travers Ies rues, place sur un dais en ve-]ours frânge d'or, porte sur un somptueux brancard â bras d'hoinme, et precede ou suivi d'une gaie fanfare d'oriîlanimes claquant au vent  et  de bannieres. Les
30 laouthari, qui conduisaient le mort vers sa demeure supreme, tiraiont de leurs flutes de Pan des sons ex-quis, C'etaient comme des voix d'anges qui couraien.1. â l'encontre de celui venant a eux et qui, ponr ainsi dire, eloignaient graduellemenL Ia Lerre de lui, l'abo-
35      lissaient a janiais.
La cobza et les violons sur lesquels les flutes de Pan greffaient leurs melodies, tâchaient pendant ce tenips de rappeler bien qu'en vain, les jouissances sensuelles de l'on alic, et par lâ de le raltaeher â ce qu'il laissait.
40         Colombe eblouissante de lumiere, son âme s'essorait
deja vers Ies avatars nouveaux des insondables profon-
366
deurs celestes et les sîens memes en sembîaient heu-reux.
Cependant, pour cette contree oii tanţ de rosos fleu-rissaienl, et ou la vie et la mort y etaient deux dou-5 ceurs presque egales, la grande cruauto 6t.ait celle de riiiver. Effectivement, Ia bise s'y dechaînait en hur-lements de loups et en miaulements de chats. Elle cin-glait les visages de milliers de lanieres de cuit. En viile de  formidables tombees de neige,  qu'on n'enlevait
10 d'ailleurs jamais, isolaient les haMtants les uns des autres. Mais ni les boyards, ni le menu peuple n'en avaient cure, les forets se trouvent proches ct nul ne se faisant faute de chauffer son poele a blanc. Au surplus, Ie traînage consolait de tout, egayait tout... Des
15 chevaux de race, housses de larges toiîes blanohes, et qui courant les rues atteles â la russe, ^ployaient coni-me de gigantesques ailes d'oiseaux, s'agitaient, miile argentiues clochettes sonnaient de par la viile le fie"-vreux branle-bas general de la joie.
20         Que,  neaninoins,  ii ne soit plus question de  ces
hivers. Et puisque le ternps des roses est revenii, quV-les fassent. oublier autant qu'ellos Ie peuvent 1'acfiei Bucarest — la inisere — et les caiums.
Elles n'ont, du reste, qu'â le fortement von Io ir pour
25 y ieussir. Et de fait, a quelques centaines de metres du royal Palais de Cotroceni, tout un ooin de vieille viile persiste â se maintenir a Ia barbe du gouvernc-racnt, dernier-eri du nouveau royaume, donţ l'evolution mondiale peut  a  si bon droit s'enorgueillir.  Sur  le
30      haut plăteau qui, du cote de la campagne, se laisse
brusquement choir dans la plaine, une habil.ation de
pope s'y montre cn, effet sous des epais ombrages qui
lui deversent leur fraîeheur.
Et tout au fond de l'enclos et derriere lapalissade en
35 bois queperce une porte vermoulue, Ic jardin, ou pli.ii.6t l!«boulis que les eaux ont amene â se produire eu cftt endroit aux flancs memes du plăteau -- gouffre se creusant eu ablme et qu'une dizaine de TTiarches en greş â peine descendues retirent hors du temps et des  «nvironnants.
367
Plantees de rosiers, Ies profondeurs et Ies parois  de
cet entonnoir deferlent avec des houles et des remou&
de verts qui sont tantot des verts ties tendree, des vert&
d'eau et qui tantot remontent jusqu'â des verts bleus.
5      et bruns et s'engouffrent finalement, des verts-brique
qui, eux,   l'aiitomne venue, seront Ies verts de feu.
Les roses qui surnagent parmi 3es verdures p]us som-
bres, en frangent Ies ondulations et, toutes eclatantes.
de blancheur, en sont eomme l'ecume.
10         D'aulres, celles la, pareilles â de larges traînees de:
sang,rappellentunchamp decamageet sont, lout aussi bien, des roses de joie, devie et d'amour. H yen a qui, franchement ipanouies en un jaune eblouissant, sont des calices d'ivresse, ultra-terrestre et de purete, et ce:
15      sont la, les roses d'or. Celles qu'on nomme les roses-
the ne se peuvent compter. Elles sont innombrables-
et ii y a jusqu'â des roses couleur d'abricot qui sont
comme des saveurs.
Tres grandes dames, les roses mousseuses, veloulees,
20 mais herissees d'epines ne se melent guerre aux autres-et tenant a part, retiiees â l'^cart, comme un five: o'clock thea [sic] des plus selects.
Mais d'autres encore,  ies roses foHes, celles-ci  en queîque sorte ebouriffees et le nez toujours en l'air,
25 leurs tuniques de petales delicieuaernent cliiffonnees ou retrousses, se penchent gracieusement droite et de gauche, dansent un pas de ballet feerique, avancenl., reculent, semblent venir âvous et rien qu'âvouseffîeu-rer le visage et les levres se changent en baisers.
30         De ces dernieres ii y en avaient des l&gions et que le
vent faisait galopper par files, masquaient-elles et demasquaient-elles tour â tour un caboulot qui, au deîâ de l'enclos, ou finissait l'eboulis, surgissait au bord du ohemin.
35 Abrit^scontre lesardeursdu soleil sousunev&randah. en branchages fraînchement coupes, des tziganes, aux yeux de topaze brulee, y ahanent sur leurs violonsr tandis qu'â I'ombre la vertigineuse hora qui court sur le gazon d'une pelouse, emportedans sa roade sau-
40      vage magnifiques jeunes îilles  et  beaux jeunes gen».
ii1.-
l
I I
Cependant le train de Constanzza qui vient â passer ?n un fracas tout coup de tonnerre ebranle un instant le sol et rappelle â l'heure presente... Puis, le calme reprend. Seulement, les violons muets, le peu qui restait encore de la viile de Bouîcour s'eîface et sombre dans les noiresvolutes de fumee que l'impi-toyable dragon laisse apres lui.
Ce qui ne veut nullement dire que l'acituelle capitale de la Roumanie est depourvue d'attraits.
Elle developpe, au contrairc, sur de belles et larges mes, de merveilleuses facades de palais.
368
POSTUME
COMMEINT ON   DEVIENT RICHE ET PUISSANT
Une grande viile sur te Danube  que Roustschouk.
Grande puisque Ies autres sont petites. Toute en rues
zigzaguant entre Ies hautes inurailles des maisons, dont
5      quelques moucharabies rompent  â peine  la  sombre
monotonie.
Derricre ces amas de pierres et de briques, des arbres qui depassent souvent, denoncent la fraîeheur et la tranquillite de ces ombrages tant chers aux turcs, et de
10 ces veTgers merveilleux qii'on nevoit qu'en Orient. Un ciel tellement cloisonne d'or, que, presquepâle, precipite un afflnx de sang aux coeurs et, dans l'ain-Mance bleue et violette des rues, des îlaques de soleil orange qui s'etalent un pevi partout, qui grimpent le
15      long des murs ou flambent sur Ies toits roses et verts.
Or, c'est dans cette viile qu'Aîi et Hassan, Ies deux
freres de ce conte, vivaient. Mărie et pere d'enfants
nombreux, — «ne marnaaiîle! —- l'aîne, Aii, etait la-
borienx et indnstrieux.Toutefois, et bien qu'iî peinât
20 du matin au soir, ii ne reussisait que difficilement â nouer îes deux bouts. Hassan, par contre, etait un franc vaurien. II est vrai que son. labeur â lui: flâner des l'aube, s'asseoir devant Ies cafes parini Ies Iau-riers roses en fleurs, et se laisser vivre, ne l'enrichis-
25 sait guerre. Mais, du rnoins, Hassan avait-il sur son frere l'avantage de ne se jamais faire du mauvais sang.
373:
 part son gout bien decide pour la flânerie, ce qu'il aimail encore e'etait de s'etendro â l'ombre ou de s'y f,enir jambes croisees et, du haut des terrasses sur-plombant le port, de regarder Teau couler. 5 Etait-il pourtant, ce Hassan, un poete, im reveur, —■ moins et plus peur-etre, - - un liomrne a grandos pen-sees? Que nenni, et bien qu'on l'aurait dit a le voir im-mobile duranl des heures, et Ies yeux mi-clos, el per-dus dans le vague.
10 Au fond, sa nature etait lout autre, et Allali seul sait si seulemenl. ii s'arretail une ou deux fois l'an â des spâculations intellectuelles...
Son entiere aetivite raisonante se icduisait â ne poursuivre qu'un but: celui de peiner le moins possi-
15 ble, et de jouir Ie plus. de se couler doiice la vie quand meme. Du resle, ii y parvenait sans trop de secous-ses, car le grand nombre de Lurcs v6nerabies qui, a cette opoquc, ornaiont la viile de leurs barbes blanehes. Tavaient en une fort grande estime, et justement â
20 cause de son silence, de son alr grave et, de sa solen-nite.
Ne repondanl â aueune des questions qu'on lui posait ni oui ni non, ne dounani. son avis sur quoi que ce lut. ii se contentait, dans la plupart des cas, de Kocher la
25 tete, d'y aller d'un semblanL de sourire. de cligner tan-t6t d'un oeil tanLot de 1'autre, ef, tout au plus des deux...
Evidemment, une telle aititude ne pouvait que le faire bien venir aupres des gros bonnets de Fendroit,,
30 et pas un de oeux le eonnaissant quineluioffrît chaque jour, l'un Ie eafe, l'autre nuc montagne de riz farcie soit de confitures soit de dattes, et sur enuelle en boia; d'autres, des viandes ragoutantes; Ies plus ricbes des pâtisserics ct des friandises... Et, pas un qui ne lui
35 mit aux mains, qui le chiboue, qui le narguile. De plus, chaque fois qu'on parlait des deux freres, pas un ane Ies elasser ainsi: „Aii? Mais un cretin que cot animal... Un propre â rien. Et dire, si c'est Dieu possibie, que Hassan soit sorti de la nienie mere!".
40      Aussi, Ies propos d'aller leur train...
374
La verile est, qu'en Occident, im bonune de Tenver-gure de Hassan auraii vile ton ine au personnage. On en eut fait, en mcttan.t Ies choses au pire, pour lemoins un chef de parti, un president de la Chanibre ou du
5      Senat, el. ii serait mort, apres une vie bien remplic, charge de gloire et d'honneuis.
En Orient, Ies choses se passent autrement: on en lenait oompte, nu] doute sur ce point, mais on se contentait de lui donner la pâtee.
10         Sur ces entrefaites, cepauvre diable d'Ali, qui meri-
tait bien son sort, îrimait et peinait, en frere aîne
qu'il etait, Levee avânt le jonr, sa femme, — une me-
gere, — ne s'attardail pas â le mettre dehors...
—-Faineant, lui criait-elle, edentee et ongles cro-
15 chus teints de hene tendus vers lui, vas-tu cioupir tonte lasaintejourneesurtonderriere, et n'entends-tu pas Ies enfants qui s'enragent de îaim? Ouste, donc ! et vide-moi la place plus vite que ga, fils de Şeitan, ou tu auras afîaire â moi. Le tonneau est aur Taraba,
20 et ton âne tout attele t'y attend. Tu n'as qu'â le sim-plement faire marcher et â le suivre, Quant â l'eau des sources de Macmour, elle doit etre, ce mat in, plus îraîchR que jamais, et. rien que de la puiser te sera un plaisir ineffable. Prends seulement gardede ne pas
25 oublier de la crier â haule voix dans Ies rues, sans quoi ,tu n'en vendras pas nn traître seau, et ce serait, cette fois,  notre perle  a lous,  cornprends-le...
Ce discours et d'autres, assaisonnes de eris et d'in-veclives â non avoir que faire, tombaient, drus, sur Ies
30 epaules d'Ali, et c'est en se bouchant Ies oreilles qu'il detalait journellement de compagnie avec l'âne caho-tant Taraba, par des chemins defontes, vers Ies fa-meuses sources de Macmour.
Pourtant,   si le hasard dirigeait,   ses  pas   du   câte
35 des terrasses fleuries de lauriers roses, et qu'jl y vît Hassan mangeant son pilaf ou deguslant tranquil-lement son cafe, lout en s'enveloppant des bleuâtres nuages de son narguile, ii ne pouvait s'empecher de Hui en faire des reproches ou meme de lui jeter des
40      injures.
375
Mais, caressant sa barbe noire, Hassan qui ne lui
repondait pas, de se fendre simplement de son sourire.
Tout au plus, et cela ii ne le faisait-il que si son frere
se prenait â ]'engueuler, cHgnait-il d'un oeil, pour,
5     placidement, se remettre, en fin de compte, â son kef.
Bien quen'endecolerant pas, Aii s'etait tant rai-
sonne qu'il avait fini par accepter son etat qu'il etait.
Allah,  d'ailleurs,  îe voulait  ainsi,  et puisque cela
etait, pourquoi s'en empoisonner inutilement la vie?
10         Sur le sort de son frere pourtant, une bonne âtoiie
sernblait, en effet, s'etre fixee a demeure, si bien qu'un
jour, de riches marchands qui partaient pour Stamboul
le lui dterent des yeux en l'emnienant avec eux.
Or, Aii, tout â sa vie de peine et de niisere, l'ou-
15      blia-t-iî peu-â-peu et,resigne â son sort, continua-t-il
a ne point adresser le moindre reprocbe â Allah. Des
l'aube, sa femme le jetait presque â la porte du taudis.
Car, des l'aube, l'âne l'y attendait attele â Tarabă.
Ce qui fît que le temps coula.
20 Cependant, c'est â Stamboul que s'accomplit pour Hassan le miracle des miracles, celui-lâ meme qui de-vait litte^alement stupefier Aii par rapport a 1 'im-muabilite des lois qui regissent la destinee des hu-mains.
25         II va de soi que Hassan, une fois dans la viile des
sultans, ne changea quoî que ce fut â ses habitudes, et bien que la vie y futplus difficile, lescafes ye tant plus nombreux, ii s'assit tantot aux terasses des uns, tan-tot aux terrasses des autres, et oligna plus que jamais
30 soit d'un oeil. soit de l'autre,.. II lui arriva meme d'y cligner, — et souvent! — des deux â la fois. Mais, disons-Ie, non point sans resultat, car Ies mon-tagnes de rix;, — fussent-elles farciees de confitures ou  de   dattes, — fussent-elles   simplement   agiemen-
35 teBS d'ailes de pouîet.s, de cuisses et de croupions, — venaient de tous cote"s â lui, et se pressaient, si nom-breuses, que c'^tait un regal rien que de Ies voir se inettre en marche pour lui etre servies, cette fois sur assiettes en t'aienee vraie, frang6es de verts,
40 et dont Ies bords, qu'enjolivait la graisse de mouton safranee, paraissaient etre coules en or.
376
Hassan y eut aussi des pâtisserios au miel â se succer Ies doigts, et des narguiles glougloutants de reves que Ies opalines volutes de l'aromatique tumbectschi es-soraient vers Ies paradisiaques zones de l'extrase, la 5 ou touţ, ce qui est se subtilise jusqu'â ne plus e"tre qu'ailes d'azur et que mer de felicite rose.
C'est donc assis devant un de ces cafes qu'ii vit poin-dre, par un ensoleille dimanche du mois de Gulhane, dans Ies lointains d'une place, une fastueuse cavalcade
10 houssee d'or, aigrettee de panaclies, miroitante de pierreries et grand-vizir en tete. Mais, ce qui, tant pour Hassan que pour ceux qui virent îa circonstance se produire, prit Ies proportions d'un evenement ex-traordinaire, ce fut le fait que, — bien qu'enieve au
15 triple galop d'un cheval fougueux, — le noble porte-parole du Dieu-vivant sur ia terre, îe grand-vizir lui-meme, a peine fut-il â la hauteur de Hassan, et lui jela-t-il uncoup d'oeil, qu'il fit ployerd'unemainsure l'indomptable coursier sur ses jarrets et l'arrcta net
20      devant  lui.
Surpris, Hassan cligna d'un oeil, oligna de l'autre,
et, se levant phis mort que \rif, i] attendit son sort.
Celui-ci ne se fit point longtemps prier pour dire son
mot de;isif. Effectivement, le tres eclaire et tres puis-
25      sânt dignitaire de l'unique empire qui fut encore en
ce monde digne de ce nom, commanda, sans plus, aux
gens de son escorte, de donner un cheval â Hassan, et
ii l'emmena a sa suite dans son palais.
Cependant, pour aussi bizarre que părut cette aven-
30     ture, elle trouvait son explication naturelle en ceci:
que le grand-vij;ir n'avait eu qu'un fils, qui etait mort
sur ses vingt-trois ans. et que Hassan lui ressemblait
comme deux gouttes d'eau.
Ce qui fit que ce deniier eut l'occasion d'y aller de
35 pius bellc de son sourire, et de cligner des yeux tant qu'ii voulut. Et c'est ainsi qu'en deux temps et trois mouvements, ii fut nomme d'abord pacha, puis gou-verneur general du villayete du Danube dont Roust-schouk etait le chef-lieu, au fond la viile meme ou
40      Hassan et son frere etaient nes.
377
Mais alors que le nouveau gouverneur y fit soa enlree
quasi-triomphale, et que Tidentite du  pacha  y   ful,
etablie, nul n'en fut plus marri que Ie pauvre Aii.
Quant aux autres, pour la plupart, et selon leurs dires,
5      ils s'y attendaient  tous...
N'avaient-ils point, el de longue date, prevu Ies haules destinees de Hassan? Quoi de plus juste, eon-sequemment, que ce qui lui arrivait? Le hasard a beau jeter un diamant parini de vulgaires cailloux. Tot ou 10 tard, un rayon de soleil qui tombera sur lui, en reve-lera la veriţable nature, et miile mains s'empresseront de le recueillir pour le remettre dans sa veriţable va-leur. Ceci est acrit: donc, que ehacun se le repasse et eu fasse son profit,
15         Neanmoins, Aii qui eut vent un des premiers de la
fortune de son frere, s'acheniina le plus tot qu'il put vers le konak du gouvernement pour tâchor d'y voir son frere.
îl rencontra, ehacun le comprendra, plus d'un ob-20      staule â l'accomplissement de son deşir.
Les soldats, qui ne le connaîssaient pas, le inalme-nerent, suffisamment. D'autre pari, les familiers du nouveau gouverneur, que celui-ci avait traînes â sa suite de ConstantinopIe, en Pentendanl se targuer de 25 sa qualite de frere du pacha le couvrirent de lazts et de quolibets.
Aii, qui n'cn persista que d'autant leva un si grand bruit autour de lui que. finalemen!., on fut bien forte de porter â la connaissanoe du gouverneur ce qui se 30     passait.
Introduit aupres du reprezentant du grand-seigneur,
hei et bien son propre frere, Aii resta  bouche-bee.
Assis, ou plutol couche sur un divan recouvert de
soie lamassee d'or, et drape dans un cafetan en lampas
35     vert,  le pacha etait superbe de gravita.
Ses doigts, constelles de rubis, de bârils et de sa-
phirs, brillaient comme les etoiles du firmament. Pas-
ses â sa ceinture, des yatagans enriehis de topazes, de
turquoises,  1'impregnaient corame d'une douceur de
40      fleurs des champs fraîchement ecloses.
Rouges, et pailletees de clinquant, des babouehes aux bouts gamis de glands en chrysocal, gantaient ses pieds de cuir fauve. Le turban en inousseline de soie d'un vert tendre aveo, â son eroiseinent sur le
5      front, un radieux soleil, en faisait un elre de majeste ei  de sagesse infinies.
Aii en fut frappe au point de ne pouvoir parler de longtemps. Mais Hassan, non sans avoir delicieusement joui
io     ■—■ ii faut le reconnaître — de la stupefaction et du
trouble de son frere, le fit, — contrairement ace qu'Ali
pouvait   conjeclurer, — asseoir  avec   bonie   sur    le
divan meme ou ii faisait son perşii.
Ensuito, de deux ou trois claquements de ses mains
15 grassouillettes, heurtees l'une contre Tautre, ii appela les esclaves qui, au signal familier, accoururent et deposerent devant le pacha les sorbets et les fruits obligatoires dans ces sortes de circonstances. Le moka, qui ieur succeda, fut servi en de mignonnes tasses en
20 porcelaine emaillees de roses mouranls et de bleus dont la douceur ne peuL-olre dite. (!ihiboucs et nargni-les, se mirent de la pârtie, et tout ceci se passa ainsi que cela se doit parmi les vrais croyants, soleanelle-ment, et sans un mot d'articule.
25         —Inschalîah ! finit, tontefois,    par exclamer Aii,
la derniere halenee de tumbectschi lantee  de par la
chambre, — inschalîah ! — est-ce  bien  toi,   Hassan?
 quoi, Hassan ne fit que clinger d'un oeil, et eneore
que flatte de l'impression qu'il avait produîte sur son
S0 frere, â peine l'honora-t-il de ce qui pouvait tout aussi bien passer pour une grimace qvie pour un sourire.
Puis, plus Aii se rnontait, d'autant Hassan le lais-sait deblaterer. Quoi? Lui un pacha? T'n gouverneur-general lui? Ah ! mais non: c'est qu'iln'avallerait point
S5 une bourde de cette grosseur-Ia. II preferait plutot croire, — et celapouvait etre, —qu'un mauvais esprit, -— qui sait? — Şeitan, en personne peut-etre, — avait, pour lui jouer un mauvais tour et le faire dain-ner, pris les traits de son frere? Quant au  veriţable
40      Hassan, â cette pourriture, c'est depuis longlemps qu'il
378
379
1
devaît avoir recu la recompense de so veulerie, de sa faineantise.
Point demonle, Hassan qui caressait sa barbe que
quelques reflets de henne rosissaient deja,  atlendit
5      que la colere de son frere tombal, et lorsque celui-ci
fut au bout de son exasperat ion, et qu'iţ lui demanda
comment ii etait  parvenu â cette hanţe fortune, c'est
d'une main preste qu'il saisit son chiboue, et queP
du tuyeau en jasmin, i] tira bouffee de funr.ee sur bouf-
10     fee...
— Regardel regarde, Aii! lui cria-t-il ensuite,— tout en lui designant ies volutes qui s'enroulaient et se deroulaient â travers 3a piece,— regarde; car c'est en la îancant tout simplement cette fumec et comme 15 je le fais en ce moment, et tout en demeurant jambes croisees et bras au repos, que tu me vois ou je suiş et ce que je suiş...
Ce disant, Hassan qui cligna francheinent en nieme temps des deux yeux. eut, pour Ia premiere fois de sa 20      vie im sourire complet et, se levant, ii remit quelques pieces d'or â son frere, et le congedia.
AH s'en retourna donc chez lui. mais pensif â n'en
pouvoir tirer un mot, et rien que decide a se remettre â
sa tâche journaliere... Les cieux, pouvaient, desormais
25      crouler autour de lui et sur Jui; Ies siens pouvaient,
perir; sa femme, gueuler â voîonte... Ni, ni, fini, c'e-
tail bicn fini, et ii avaii, clos son bilan, — et ce n'est
que muni des quelques livres de Labac blond et d'une
natte par lui en route acheUes, qu'il remit les pieds
30      dans sa niaison.
N'y trouvant point la megere, pour le moment en Lrain de faire Fimportante avne des commeres du voi-sinage, ii put, tout â son aise, y derouler cette natte, s'y installer, et, entoure de son tabac conime d'un 35 remjtart, envoyer au piafond, â 3'instar de son frere les  merveilleuses  nuees,
SeulemenL, et ceci des que l'edentee eut fait fondre
en pendeloques d'oreilles et autres frasques l'or que
Hassan  lui avait donne, — ce  qui ne demanda  pas
40      beaucoup de temps, — la noble compagne de sa vie,
qui, dans les commencements, avait montre patte de velours, refit la sorcîere.
Mais Aii avait change du tout au tout... Menaces,  ni prieres,   les   injuros   elles-memes,   le
5     trouvei-ent de glace et de marbre.
Les cris dea enfants affames, leurs pleurs n'y purent pas dava^ntage et les voisins appeles â la rescousse dJrent, eux aussi, battre en retrăite. C'en etait fait: AH etait fou, archifou, fou â mourir de rire et a crever
10      de rage ou de douleur.
Quant â lui, ii laissait dire, et mie ne bougeait de sa uatte. Et s'il condescendait â parfois emettre quelques paroles a l'adresse de ceux dont les objurgations de-venaisnt par trop violentes, elles se resumaient toutes
15 en cet axiome uniqne: Que richesse et toute puissance ne vienn^nt jamais â ceux qui courent apres elles. Qu'il faut, au contraire, se tenir tranquille sur son derriere, fumer et attendre.
Sa femme qui, pour aussi megere qu'elle fut, n'en
20 etait pas moins mere, commenc.a, de guerre lasse, par vendre le tonneau et l'arabâ, et, en dernier lieu, 1'ân.e. Sa gueuse de nichee eut donc des os a se mettre sous la dent, fait dont, sans doute, ii lui sera tenu compte au jour du partage des baclavas dans le paradis de
25     Mahomet.
Quoi qu'il en soit, les trois joyeux compagaons ma-consqui achetterent les depouilles d'Ali, lies eomme ils etaient d'arnitie musulmane, — la plus sure de toutes, — tomberent d'accord pour faire servir l'âne et Taraba
30 a« charriage du sabie, et se mirent en mesure d'en obtenir a contentement d'un trou qu'ils creuserent aux environs de la viile. Mais k Ie pousser si loin ce trou, ils firent tant et, si bien que le diable y montra un jours ses cornes sous Taspect d'un mirifique tresor
35      en or monnaye, pierres precieuses et lingots d'argent.
Rayonnants de bonheur, AUah sait combien,  ils y
descendirent â plusieurs reprises et en lesterent Taraba
â se rompre. Neanraoins, et au moment ou ils allaient
ressortir du trou pour de bon, ses parois qui s'effondre-
380
381
20
35
rent tout â coup sur eux Ies enssevelircnt â jamais daas cette gueule d'eu fer.
L'ânc, cependant, reste seul et voyant le soir torn-hev et Ies coups auxquels ii etait fai(, ne pas venir, se mit â biaire de toute ses forces; puis, la nuit etant deja sur tout, ii reprit de hii-meme le chemin de la viile, ou ii rentra avec sa charge, qu'i] conduisit, et non point, comnie on pourrait Ie penser, vers la demeure de ses nouveaux rnaîtres, mais bel et bien devant la porte d'Ali.
Or, Ies braîments que derechef iî y poussa reveille-rent la femme d'Ali qui n'eut qu'a Ies entendre pour reeonnaître le bourriquet. Se mettre d'un bond sur jambes et courir dehors, y voir stationner dans la rue Tâne et l'arabâ, montei1 sur l'etroite charrette et y fourrer son nez, fut, pour la femme d'Ali, l'affaire d'un instant.
Mais lorsqu'eile vit ce qui s'y trouvait, el]e n'en put croire ses yeux, et c'est en coup de tonnerre qu'elle entra dans la chambre ou Aii, qui ne perdak pas son temps a dormir son soul, continuaît, aceroupi sur la natto, â pousser dans l'air ses nuages de fumee.
— Ousle dono ! et leve-toi, malheureux, lui cria-t-eîle des le seuij îranchi. Leves-toi, et viens m'aider â ranger en lieu sur le tresor que notre âne, qui est revenu, nous a rapporte dans l'arabâ.
—- Vas-y Loi-meme, femme, si tu veux. Quant â inoi, rnie ne bougerai, car c'est ainsi que toute puis-sance et richesse viennent, et tiens-le-toi pour dit, cette fois.
Or et argenf., — comme du reste on le pense, — et joyaux aussi — ne denieurerent point longtemps dans Taraba. Soigneusfmient, et â plusieurs reprises recueil-lie par la femme d'Ali, cette fortune ne forma bientot aut mir de son mari qu'un eblouissant rempart da gros-ses pieces d'or, de lingots d'argent, de pierreries, que celui-ci contemplait d'un oeil, semblait-i?, indifferent. \eanmoins, et â peine le tout futil en place, qu'Ali, desroisant jambes et bras, et se levant, mu comme par
2
o
'E
ac
.c
362
un ressort, ii empoigna son chibouc d'ime main formi-dable et fit pleuvoir sur l'cchine de la megere de tels coups qu'il le lui cassa sur Ie dos,,.
Puis, d'une voix â effondrer Ies murs du taudis sur eux:
— Te l'ai-je pas dit, drolesse et fille du diable, que c'est ainsi que richesse ct tonte puissance viennent â qui Ies sait altendre? Or, oustcl mainlenant, et aton tour vide-moi  la  place.
Portretul poetului Ia maturitn'o.
383
25 — Opere voi, VI — Macedtmskl
 DE SAINT-NICOLAS
Pâoome Theodorow Livine vieillissait sous le har-nais. Capitainc â vingt-cinq ans, capilaine ii restait â ses quarantetrois ans finissant. Les causes? Selon sa 5 mere, lavieille princesse Livine, son manque de foi absolu eu Dieu, ou plutot dans les saints qui sont son essence, et dans les pretres qui le represenlent. D'autres aLtribuaient sa mauvaise fortune â la dis-grâce en laquelle le teaait une Grande-Duchesse dont
10 ii avait, dans le temps, capte les faveurs, et qu'il avait lâchee, fort insolemment d'ailleurs, pour une jeunesse quelconque au piquant minois, raeolee le long de la Perspective Newslu, Quant â lui, c'est simple-ment a la guigne qu'il s'en prenait. Mais que la mal-
15 chance vint de ceci ou de cela, ii ne restait pas moina capilaine et ne vieillissait pas moins. Beau, ii l'etait encore, â de certains jours; seulement, les cheveux blancs qui frisottaient sur les tempes, denoncaient l'hi-ver proche, ea faisaient un cheval de retour dont rien
20 nepouvait retarder desormais l'irreparable decheance. De plus, l'amertume qui, parfois, navrait ses yeux et son sourire, ne se mettait que trop souvent de Ea pârtie, lui Dixleva.it cetle grâce et cette fraîcheur qui sont pour les traits ce qu'est le soleil pour des champs
25      do bles murs.
384
A vrai dire sa siluation devenait intenabîe. Les pires de ses camarades lui marchaient sur le corps. D'aucuns s'etaient, tant et si bien demenes qu'une fois chete de iegiments, iîs corserent leur jeu de lelle facon que 5 ce leur fut un rien de decrocher des olympiennes con-stellations les fameuses trois etoiles, et de Ies fixer a demeure sur leuis epaulettes.
C'est ce qui fit en effet qu'il pensa deinander plus d'une fois sa retrăite. Au fond, n'etait-ce point ce qu'il
10 avait de mieux â faire, cţ pourquoi ne s'en irait-il pas vivre dans un des domaines de sa mere par exemple, n'importe ou, pourvu que cela ful loin de la viile vaine, paimi les bles cţ sous les feux du soleil d'ete, et en plein desert de neige Thiver, avec coin d'uu bon
15 feu, le samovar Turnant et ronflant, et tandis que les loups hurleraienl dans la campagne â s'en donner â cOfiur-joie?
Evidemment oui, et c'est â cela qu'il devait s'ar-reter, mais quoi? sa mere, puis les habitudes prises,
20 des inilliers de liens tres subtils qui semblent si faciles â rompre, cţ que, ti-op souvent, la mort seule est ap-pclee  â detruire?
Un espoir pourtant allait pomdre pour Livine. Tout autocratfi qu'il etait le „petit-pere", en reaîite Ie Czar,
25 lui aussi, et bien qu'il lui en coutât, — semblable en ceci au plus bunible de ses sujels, — dut se sournettre â l'inevitable et passer l'arme â gauche. Or, avance-ments et decorations, munificences en argent, miile autres grâces et faveurs, se deverseraient pour sur â
30 l'occasion du nouveau regne, tout au moins a celle du nouveau couronnement. La princesse, des que la nou-velle cut sa confirmation, accourut chez son fils et n'y alia point par trente six chem ins. Qu'il le reconnut ou non, e'ctait son manque de rcligion qui etait la
35 cause de l-out. Et, â preuve, le fils des Dalloubkie-witz qui ne sortait d'une eglise que pour entrer dans une autre, et qui, tout en etant vicieux et. presque stupide, ne cessait d'avancerpar îarges enjambees vers Ies hauts sommets. Nepoutschki onfin, un autre mauvais
40 droîe et cretin ii est vrai, mais comnie les popes le pronaient ! N'en faisait-on point un aiglc ct, en haut
385
25*
lieu, ne temoignait-on point de la plus grande confiance en son genie qui ne se pouvait comparer qu'â celui des Nesselrode ou des Mentscflicoffs? Que dire de Kokotschkine? de Nicolaiewitsche Brakotscflekow? 5 des deux Trouklanda? des quatre Potrowieff? des cinq Tschourine? Enfin, la princesse le sermonna tant, le pria si eloquemment, pleura et se moucha â de si nombreuses reprises, qu'il finit par se rendre â ses raisons, C'etaît dit et jure: ii ne manquerait plus les
10 offices du dimanche; paierait largement Ies pretres; brulerait jour et nuit l'huile la plus pure dans la veil-leuse en argent qui pendait devant l'icone de Saint-Nicolasâ la tete de son lit, icone que sa mere elle-meme avait plaeee la de ses propres mains; en outre, ii s'en-
15 gageait de faire maigre un jour par semaine, et cela pour que Dieu le remit de ses pechis.
Sur ces assurances, la princesse rentra chez elle tres certainement rajeunie et enchantee, care elle savait que tout ce que son fils promettait ii le tenait.
20         En ce qui est de Livine, son contentement fut mediocre. Mais îl n'y avait pas â revenir sur des enga-gements comme les siens.   Le vin etait tire, et c'est sans trop regimber qu'il s'executa. Or, ce fut une belle journee que celle attenduc par
25 les cent vingt millions d'habitants de l'Empire russe. Les canons tonnerent. Le peuple se porta en foule dans les rues et sur les places publiques. Le soleil brillait a ebiouir sur les coupoîes d'or des eglises. II roulait son or jusque dans les flots agites de îa Neva et, par
30 endroits, en criblait violemment les visages de la mul-titude grouillante. Les casques, les fusils, les baîon-nettes, les ouirasses en acier, se renvoyaient eclairs sur edairs. Les eolats de la musique semblaient eux-memes faits d'or et rejaillir au loin en une  lumiere
35 torrentielîe, en miroitements de pierres precieu-ses. Et parmi tout cet or et toute cette lumiere, quel-que chose de plus eblouissant encore se montrait... L'Empereur, l'imperatrice, — or, argent, gemmes, -— avanşaient sous un dais dont la pourpre mtilait et
40 dont les franges incendiaient les augustes visages. En-toures d'aides deoamp, de dames d'honneur, degrands-
386
ducs et de princes, ils n'avaient plus rien d'humain. Leurs etres chamels, leurs vices, tout disparaissait dans l'immense brasier de reflets, de couleurs, de lumiere, de magnificence indicible.
5 Des centaines de milliers de mains applaudissaient. On criait, on hurlait de joie. La folie de i'enthousia-sme courait comme un orage et debouchait de toutes les rues pour envelopper dans son cydone un homme et une femme, deux pauvres souffles de vie qui, pour 10 un moment, secrurent desdieux, la Divinitetoute peut-etre,
Rentre â Petersbourg de Moscou-la-Sainte, le tres
humble et tres altier Potentat s'en allait ainsi, triom-
phalement  radieux  et  en  grande  pompe, vers l'ac-
15     complissement de son sort. Le sourire aux levres et
les prunelles de joie rernplies, ii vivait son reve, et
voulait —- pauvre chose que de vouloir pour un mo-
narque aurtout — que tous ses sujets eussent sinon leurs
vingt-quatres  heures de bonheur,  du  moins l'oubli
20      momentane de  leur peines,  quelques rayons  d'azur
celeste dans  leurs enfers...
 cet effet, et par ses ordres, dans toutes les villes,
comme dans Ies moindres bourgades de son empire,
le vin couia. Â Petersbourg, dans les nombreux chefs-
25      lieux   de   provinees,   de   departements, —■ anciennes
capitales de royaumes, de Duches et de Principautes>
— les fontaines pubîiques, convenablement truquees,
ne verserent, que des alcools, — biere ou   kwasa, vins
rouges ou blancs. II y en cut â ne debiter que des
30     torrents de raisine fumants, fortement, sucres et epices.
Les festins populaires ne furent point non plus des
moindres. Des boeufs coupes par quartiers enormes y
îigurerent; des innombrables troupeaux de moutons y
furent devores, ei les pores vautres dans leur graisse
35      n'y purent etre comptfis. On s'asseyait â ces banquets
improvises, sous cieux libres, par quinzeet vingt miile
personnes qui venaient s'y reconforter â tour de role.
Quant aux autres munificences imperiales, elles tom-
berent dru et au petit hasard de tous les  eotes â la
40      fois... Des employes de rien du tout se virent gratifier
de milliers de roubles; d'autres    eurent des trois et
387
des quatre decorations. Nombre d'allemands furent crees, ainsi que cela se doit, qui barons qui comtes. Les avancements dans l'armee roulerent an avalanchc, trompeterent  retentissants.
5 Leve oc jour-lâ de tres grand matin, Pacâme Theo-dorow attendit l'apparition de VOfficiel, qu'il n'eut entre les mains que sur Ies sept heures, avec une im-patience febrile. Son uom, en effet, ne devait-il pas y figurer? Commandant,  ii le serait cette fois, cela
10 ne faisait pas l'ombre d'un doute, — et, qui sait? une bonne petite decoration, y serait jointe, l'Alexan-dre Newski ou le Saint-Georges, — excusez du peu. Au fond, on les lui devaient toutes deux, et ii lesrece-vraient, sinon avec joie, du moins avec decence, con-
15 venablernent. Ce ne serait point d'ailleurs Sainte-Anne qu'il mettrait a la porte, si cile se hasardait â s'y presenter, II savait trop pour cela ce qu'on doit aux dames. Enfin, on verrait. Pourvu qu'il constelle un peu, tout ordre,—diamants par ci et rubis par lâ, —
20 fait bien, surtout lorsqu'on sait le porter, — et quant a ţa ii s'en chargeait, po-si-ti-ve-ment.
Seuleinent, voilâ: Iu et relu d'abord, minutieuse-ment epluche ensuite, le Eulletin qui contenait cn ce nnmero du „tout" et pour „tous les gouts", ne le nom-
25 mait, lui, nulle part. Des cretins â tous moments, par files interniinabIes, colonnes serrees aprcs colonnes serrees, ■— et point une seule fois de Livine. Nom de Dieu de nom de Dieu et miile tonnerres avec! — c'e-tait â n'y pas croire et, pourtant, l'evidcnce apparais-
30      sait clairc, ne se pouvait nier...
Sur ce qu'il tempeta, et sur ce que fut sa decep-tion, point n'est, besoin d'insister, Et, vraiment, sa contrition de six mois, — offices ecoutes en tonte pa-tience, jours de maigre, popes largement payes, icâne
35 de Saint-Nicolas â tout moment, graissee, — et de quelle Iunie? — ah ! nom de Dieu de noms de Dieu ! au beau resultat que tout ca l'avait conduit, et ce qu'il leur en revaudrait, ce resiiltat, aux pretres, aux saints, â sa mere...
40 Mais ne pouvant se dispenser d'assister a la parade aux panaches, c'cst d'une humeur massacrante qu'il
388
s'y rcndit, et qu'ensuite, le soir venu, ii revint chez lui.
Violemtnent sonnee, 1'ordonance, un rustre, ne le vit
pas plutot la figure renfrognee, les levres serrees et
5     arpentant de long cn large Ia chambre qu'elle flaira
dans I'air le chambard qui se preparait... ^         Aussi, le lourdaud se tint-il prudernmcnt sur le pas de la porte, et tout en le guignant  du coin de l'oeil attendit-il, postare reglementaire et mains aux cou-10     tures du pantalon, le decliaînement prevu,
Toutcfois, l'eclair ne jaillit pas de sitot, et ce n'est qu'apres nombre de tours et de detours â travers la piece, et qu'apres avoir considerableraent louche du coto de l'icone dont la veiîleuse allumee apotheosait 15 le manteau en argcnt et la couronne d'or, que la capi-taine clama d'une voix formidable:
—■ Qa! Toi d'lâ-bas! T'ai-je donc appele pour   te tenir devant moicomrae une borne?
—- Mon eapitaiiie.,.
20          — Pas un mot de plus ou je te jette par la îeneLre.
Croirais-tu, par hasard, que je i'ai oublie que je suiş capitaine. dis? -Ca...
—  Oui7 oui, capitaine, et îiche-moi Ie câmp, et un 25     peu plus vite quo ca, tu m'eatends?
Mais comme le soldat entr'ouvrait Ia porte:
— Tu ne me comprends donc pas, miserable? T'ai-je ciit de sortir ou de t'en aller au diable? Est-ce tout un, (ja, reponds?
30         — Capi.,.
— CapiLaine, oui, je le suiş, jc le sais, tu me l'as assez dit: Alors, que veux-tu de plus quadruple fils de coclion. et mauvais drole? Donc, c'est dit, eL ])lus n'ai besoin de te le repeter. Tu me rapporteras de
35      suite — de   suite,   un   paquet   de   verges   souples   et solides...
-— De...   de  verges?,.,
—- Tu vas peut-etre me <iire que tu ne sais pas ce que je ţ.e domande, idioL? Tu en as pourtant goute, de Icur 40      bois, porci dine  aussi et parfois   soupe...   Y  est-tu cette fois?
389
— Corn... Compris... begaya le rnalheureux qui, plus mort que vif, tourna sur ses talons et sortit.
Puis. le paqucts de verges apporte, et non sans qim
Pacome Theodorow eut de nouveau louehe vers l'icone
5      que Ia veilleuse continuait â magnificr de sa flamme:
—  Bon! daigna-t-il marmonner,— c'est ţa.
Et designant l'image du saint, ii ajonta d'une voix de sLentor:
—  Deoroche-moi â present cel OHbrius-lâ, et jette-le 10     moi face a terre.
Stupefaite,  certes,  la bete â deux pieds n'hesita
cependant qu'un înstărit...
■—Or, verges en mains, commanda Pacâme quand
la chose fut faite, et cent et un coups au derriere du 15     caffard tout conimc   Ies   cent   un,   guenlements   des
canonsd'aujourd'hui, rnatiere â engrais! paracheva-L-i)
foudroyant.
Bien et dument fustige, le Sainl ne s'en plaignit
point, ponr sur. 20         Toutefois, que Ie moujic en eut parle â un seul ou
â plusieurs de ses camaradcs, le fait est que l'affaire
s'ebruita   quand-meme.
En peu de jours, la cour efc la viile ne causerent plus
d'antre chose. Un grand norobre memc en poussa des 25      cris d'indignation; d'autres, tout en plaignant since-
rement Livine, selon eux devenu subitement fou, I'en
blâmerent avec sev^rite; quant a d'autr^s, ils enfirent
siraplement des gorges chaudfis.
Le Czar, qui ne l'apprit que le plus tard de tous, en 30     fut horrifie\ Que cela ait eu Jieu, c'etait de"jâsanspre-
câdent.    Mais    qu'un    officier,     qu'un    capitaine,
qy'un   prince,    â    son    service,    officier   dans    son
imperial et auguste Pr^obrajenski-Polk, eut accomplî
l'aote innommable, voilâ ce qui dâpassait son enten-35      dement.
— Prince, dit-il â Livine, ■—lorsque ie capitaine, mande aupres de lui, fut en sa pi^sence, — prince, m'expliquerez-vous ou nierez-vous?
Et la voix de l'empereur s'efforcait de rendre calme 40     tremblait un peu.
390
Mais celui-ci, qui se voyait perdu, n'hesita pas. Re-vohe contre Ies criants passes-droits dont ii avait ete victime, ii paria au Czar d'homme â hommc, franche-ment, rudement, et le demi-dieu surpris de ce Iangage 5 nouveau pour lui, l'ecouta, l'encouragea presque â ne lui rien cacher, fut enfin ce que ceux qui preşident aux destinees des peuples devraient toujours etre. Une Russie nouvelle, une hu mani te dont ii n'avait pas meme l'idee alors devant Ies yeux que Ies brouillards
10 et Ies nues des hautcs cîmes rendaient impropres â percevoir Ies realites tantot hideuscs et tantot cruel-les. Et ce qu'en de brefs eclairs de lumiere ii vit d'in-justice partout, de rnisere, de souffrance, de lâcbetes et de flagornerios, d'horreur et de desespoir, de priere
15      et d'appels vainement pousses vers Ies cieux, toucha
telleTneiit ce coeur encore neuf, que des larmes lui en
vînrenL aux yeux... Aussi, prenant la rnain de Livine
qui,  finalcment,  s'etait  agenouilîe  devant  lui:
— Rcrnerciez  le bon Saint-Nieolas, generaî-prince
20 Livine, lui dit-il, car c'est pour que la verile puissepar-venir jnsqu'â nous qu'il s'est de hii-meme voue, en grand et aaint martyre qu'il est, â la fustigation. Mais comme ce scrait d'un execrable exemple, conclut Ic Czar, ne Ic ropotez â persoioie.
25 Ce qui n'crnpecha nollement Tjivine, monte subi-temeat au somniet de la hierarehie militaire, d'af-firmer de lemps â autre que Ies saints, parfois, ont eux aussi, tout comme Ies pauvres diabîes, besoin de cor-rections  corporelles.
30         Et cela doit etre puisque, bien qu'au vingtieme aie-
cle, on parle d'y revenir, et dans Paris meme, — du moins pour oes derniers...
DU PROFIT POUR TROIS
Svetozar Niksitsehe se morfondait â ne plus etre une excelience, gouverneur de province, gros comme le   bras.
5         Serbe d'originc, mais îssu d'une familie elabiie en
Russio depuis Catherine-îa-Grande. ii avait un jour perdu pied, — Dieu sait cominent et pourquoi,— et malgre lous Ies malgre, ii n'etait plus arrive a se repecher,
10 Cela le chiffonnait au bout du compte, bien que son etat de fortune ne laissât rien â desirer. Saint-Peters-bourg l'en consolait parfois, c'esl sur. 11 y avait son palais, ses habitudes, son monde. Toutefois, — avait-ii tort ou raison.—- ii se sentait diminue. Son club?
15 oui, ii s'y trouvait a l'aise. Cest la, d'ailleurs, qu'il perdait, plus d'une fois, des somrnes rondes. Donc, beau joueur, — et personne n'aurait pu dire Ie con-traire. Ce qui n'ajoutait pas peu â la consideration qu'on luimarquait. Puis, et ce n'etait point chosemince
20 pour sa vanile, Ies douchlnhas tout en rnollets du theâ-tre Michel, ne lui menageaient point, ouvertement, leurs faveurs. On le savait partout, et on en parlait. Quel heureux coquin que ce Svetozar 1 ne cessait-on de repeter, Et chacun de l'envier. En plus, fringant
25 cavalier, et caracolant sur ses trente-cinq ans avec force voltiges, presqu'en cadet  fraîchement   '        '"
392
de l'Ecole militaire imperiale, monocle â l'oeil, poi-trinant, et moustache au vent.
Quoi qu'il en soit, la vie sans 1'uniforme brode d'or dont l'avait sangle, sur ses vingt-aept ans, un 5 ministre ayant de preş connu sa mere, la vie sans l'e-charpe officielie, — soie ct or, — lui pesait etrange-ment. D'autre part, Jes Niksitsch.es ses aîeux, gouver-neurs de province de pere en fils, et jusqu'â leur mort, quittaient pendant lanuit, e land est inement, leurs lom-
10 bes, se faufilaient dans son sommcil, et le tiraient par ks pieds ou le bourraient de coups â lui defoncer Ies cotes.
Et de vrai: etait-il un Niksitsche â ce point degenere pour que rien   ne put reveiller son amour-propre et
15 pour qu'il se laissât conlinuellement debouter par ces pleutres que sont Ies ministres et, notamment, par celui qu'esL le ministre de l'intericur? Par Saint lvan-Bla-gorostschew et par Saint-Nikodeme-au-pied-bot, — par tous Ies autres saints aussi, — Ies goîtreux comme
20 Ies lepreux. — par la Sainte-Croix qui decore la tour de laTroitza de Nijni et sur laquellepercheune cigogne qui s'y est fixoe â demcure depuis cent ans, en se te-nant sur le pied gauche cinquantc, et cinquante sur le droit;   enfin,  par  sa  moustache  qu'il  conscnlait  â
25      faire tomber sous Ies ciseaux du premier bărbier venii,
cela ne sera pas, — miile fois non, cent miile fois 1
Et non pas que la vie de province lui cortvint. II la
connaissail. trop pour n'en point sentir lui venir tan-
tot  des bâillements, tantot des nausees, mais   ii se
30 devait a son norn, & sa halite lignee, â la Russie, au C;îar.
II ne s'amuserait pas, ii le savait, lâ ou on l'enver-rait, — quelque trou affreux faît de rues etroites, bou-euses ou noyees de poussiere, de maisons basses et re-
35 pletes, aux pignons idiots affectant des colonnades de Louvro, seulement, voilâ: le marecbal de la noblesse lui rendrait visite; on lui presenterait Ies armea aux cereraonies oft'icielles; chacun le saluorait bas, se tien-drait droit devant lui; on lui demanderait des faveurs,
40      des grâces; ii represenLerait le Czar presque Dieu, —
39-J
et c'etait quelque chose ţa puisque ees ancetres l'avaient tous ete".
Pourtant, remonter â ce sommet ne semblait plus pour lui aussi aise que par le passe. Les demarches 5 qu'il tentait en ce sens, auxquelles ii s'acharnait, ne donnaient aucun râsultat. Sa mere n'e"tait plus la, — morte ia sainte femme; puis, les ministres se succe-dant au pouvoir ne l'avaient connue ni de loin de preş,
10 Kabroue sur ]e gouverncment de Calouga qu'il sol-licitait, ii se rabattait en vain sur ceux d'Ekaterino-slav, de Nikolaiewsk, d'Astrakan et se heurtait aux meme difficuhes pour ceux d'Asie. Diable! ca se corsait, on pouvait le dire, et ii maigrissait et verdis-
15 sait â vue d'oeil, deconcerta, parfois, au point d'ou-blier de redresser sa moustacho au fer chaud, de lui donner la desinvolture habituelle. Si, du moins, l'ac-tueile excellence se fut trouvee en possesion de femme, — jeunne ou vieille, — iî en eiit fait son affaire, —
20 ţa aurait marche. Mais non: le vieux singe prenait celles des autres et rigolait a se dilater la rate...
I'ne idee, cependant, â force d'y penser, lui venait. Et c'eut ete, vraîment, un bon tour â jouer au salaud. La Markowna, une cascadeuse un peu juive, dont ii
25 s'efcait amuse quelque temps en un coup de capricer pouvait amplement y pourvoir. Car, pour intelligenteT clic l'etait en diable. Or si, do velour vetue, — robe â traîne bien entendu, et chapeautee genre „comine-il-Iaut", — elle se de"cidait de passer pour sa coeur
30 a lui, Niksitsche, — affaire de sollieiter l'excellence en sa faveur, — nul doute qu'elle ne reussit â lui avoir l'oiseau bleu, en d'autres termes â lui denicher le gouvernement voulu. Ce serait donc, en coupe,— attelage tintinabulant de grelots, —■ et armee de cartes
35      de visite fin bristol,
„Madame de Brastacoff, nee Niksitsche"
qu'elle filerait sur le palais du dâpartement de l'in ^ir, et que ies et caetera suivraient...
Con,sult6e, la Markowna n'y mit point une trop forte opposition et, robes et roubles aidant, le grand joup arrive, el le soigna du mieux qu'elle put ses dessus et ses  dessous.,,
5 Le fait est qu'â n'etre considâre'e que superficielle-ment, avec ses cheveux roux s4paies en deux bandeaux tres sages, et les yeux baise4s pudiquement, elle ^tait d61icieuse, la peste!
Neanmoins, quand le ministre eut devant lui la io     carte que l'huissier d6posa sur son bureau, â voir ce nom qui ne lui disait presque rien, ii fit legerement la moue.
—  Quelque vieille foile, sans doute! s'exclama-t-il eu repoussant du doigt le fin bristol.
15         — Que nori, excellence; oh! que non...
—  Jeune alors?
—  Dix-huit ans, au plus, et jolie â croquer: un bon-bon fondant,   lepondit 1'huissier.
— Tu dis? Mais introduis donc, nigaud!  cria le 20     ministre. Et surtout ne permets sous aucun pretexte
qu'on   ine   de>angeât pendant l'audience, ajouta-t-il en se levant guilleret et en se frottant les mains.
Madame de Brastacoff, tout en ayant laisse chez elle la Markowna, futplus que charmante pour l'excellence.
25 L'Excellence, de son cote, ne lui marchanda pas les prevenances, les politesses. Avec une souplesse de mouvements etonnante pour son âge, ii courut au devant d'elle, lui prit ga^lamment une main, puis l'au-tre, l'encouragea a lui conter ses peines, si elle en avait,
30 se declara â ses ordres, lui promit d'exaucer d'avance ses desirs, et quels qu'ils fussent.
Mais comme elle continuait de tenir les yeux a terre, bien qu'ellepensât luieclater au nez derire âplusieurs reprises, ii la conduisit â une chaise longue qui se trou-
35 vait, probablement, dans son cabinet pour qu'il s'y reposât des fatigues que lui donnaient les affaires de l'Etat, la fit asseoir, et tout en lui tripotant tantot une main tantot l'autre, ii părut prendre le plus grand inte"ret a ce qu'elle lui disait.
40         — Oui, sans donte, acquiesţait-il de ternps en temps,
votre frere le merite bien. Seulement, que vouiez-vous?
395
Le gouvernement d'une provincfi! pensez-y, ma chere cnfant...
— En I c'est justement ce que je fais, minaudait ingermment  Ia Brastacoff,  et vous le lui donnerez,
5     monsieur le ministre.,, Que diriez-vous, par exemple, de celui de îa Siberie Occidentale?
—■ Mais, voulut protester  l'exellence bien qu'elle se seritît avoir rotrouve ses vingt ans, c'est un royaume, ni plus, ni moins, que vous rae demandez pour votre i 0      frfsre.
— Et ou serait le mal puisque je m'en irai passer mes deux, trois mois d'ete lâ-bas, et c'est a vous que je devrais d'en etre un peu la petite reine?...
Puis, ot avânt qne le ministre put articuler la mohv
15 dre parole, la Brastacoff qui fit comp le tem ent l'en-fant, lui posa la miin sur la bouche et la Iui tint fer-mee de force avec un,e gentillesse telle que Ie haut di-gnitaire on perdit du coup la tetn, la lui empoigna cette inain et lui mangea Ies doigts de baisers, Ies bras...
20 Les ..Oh" nt Ies „Ah" qui suivirent, Ies ,,non-non, je ne veux pas, ca ne sera pas"; le ,,mon Diou"; les: „mais vous etcs un miserable... c'est odieux... odifiux", la courte lutte el. la longue defaite, tout ca passa en un tourbillon    qui    emporta    dans    ses     volutes     non
25 seulement la Siberic occidentale, mais l'anneau ineme du ministro, un magnifique soIitaJre fin briliant dont l'excellonce, affol^s de reconnaissancc, fit presents â la „petit reine", pour qu'elle se le niontît en pendenlif.
30 Svetozar Xiksitsche put consoquemrnent, des le îen-demain annonoer & son club, dans les coulisses des tlioâ-tres et un peu par tont, le grand malheur qui îe frap-pait. On l'exilait, c'etait certain. Mais quoi faire? Teîle etait la volonte supreme. II devait se soumettre,
35 et partirait resigne. Neanmoins, on en revenait par-îois... II s'appliquerait, lui aussi, â n'y point laisser ses  os...
Certains de sea amis qui l'entendirent, rentrcrent ohez eux, blemes et les dents claquantes de rage. Deux
40      cn firent la jaunisse.
396
Quant â Niksitsche, un moh apres, ii preaait tran-quillement possesion de son gouvernement. Toute-fois, â perne eut-il le temps de s'y installer qu'on ordre du ministre vint le surprendre par un urgent 5 rappel â Saint-Petersbourg, pour affaires de services, ajoutait le telegramme.
Et, lorsqu'apres des nuits et des jours de chemin de fer,  ii se retrouva devant l'excellence:
— Mon chcr Niksitsche,  s'entendit-il dire, ebahi;
10     vous vous creusez en vain le cerveau pour deviner
la raison qui m'a fait vous rnander en si grande hâte,
et de si loin. C'est simplement pour vous piesenter
tous mes compliments au sujet de votre charmante
soeur, Madame de Brastacoff. Cest en menie temps,
15      unc femme de tete, dites-lc lui bien de ma part, Elle
vous a eu un gouvernement, et des plus magnifiques
et ne s'est reserve pour elle que le modeste briliant
de six miile roubles que je lui ai donne.  Moi-meme
enfin, j'y ai gagne quelque chose: Ce que gagnent
20      les  jeunes   gens,— parfois  ou   souvent, — k   Saint
Petersbourg, conime â Paris ou  aîlleurs... Donc,  ii
y a eu du profit pour trois. De nouveau tous  mes
eompliments, mon cher, et vous poţivez vous  retour-
ner en Siberie... Vous n'en serez pas rappelo cette
25      fois,  je vous  le  certifie.
Heureusement pour Niksitsehe  qu'il  le reprit  ce chemin, mais en gouverneur toujours et quand-meme. Car l'excellence mourut dans la nuit â la suite d'un foudroyant coup de sang.
EN TERRE TRAJANE
La Plavitza, riviera dont le cours s'effectue eu terre trajane, apres miile rneandres el lacets gracieux dont elle coupe par le milieu l'heureuse vallee que 5 fleurit Ia colza et que dore le maîs, s'attarde, par cette eblouissante journec d'aout, au grand soîeil de midi.
Ccpendant, tonte eMouissante qu'ellc soit, elle ne finii pas moins par s'encaisser entre Ies digues d'nn
10 moulin; — celui du vieux boyard Stambolâ, —> et Ies ormes alternă? de saules qui en cet endroit se penchent sur l'onde miroitante, lui pretent soudain la verdâ-tre fraîcheur de leur onibrc.
Les esluses du moulin sont d'ailleurs  fermees et
15     une paix tres douce descend sur tout.
Mais des oharriots dont les cssieux grinoent sur Ia route, se montrent bientol, et l'animation habi-tuele, beurts et voix, rcprend de plus belle devant Ic moulin.
20 Sont-ce toutefois des latins ou des daces quc ces beaux gars dont l'idiome est tantot harmonieux et Bonore comme un ehant du Dante et bientot fait de vocables gutturaux rapellant de si prcs Ies sau-vages et rauques melop^es arabes?
25 Blonds les uns, bruns les autres, ce sont des coins de ciel ensoleiile ou des nuits flamboyantes d'âclairs qu'il portent dans les yeux.
303
Quoi qu'il en soit, l'eclnse une fois ouverte, l'eau longtemps contenue se precipite ecumante, et le moulin se rcmet â ronronner sa vieille „Doina" vaîaque, eette tant douce cbanson d'amour et cette tant douce 5 incitatrice de reves, tandis que, torses redresses, les gars en gilets bruns soutach^s de ganses noires s'en vont en bras de chemise et ceintures de rouge s'epar-piller, qui derriere les charriots rcprenant a vide le chemin parcouru, qui â travers champs.
10 Verdoyantes et jaunissantes, les terres de labour deroulent leurs cereales en larges tapis d'or, mou-chetes de vert et de roux, et courent, par ondula-tions insensibles, atteindre les abords des hautesmon-tagnes dont les cretes  se  dressent tout â coup  dans
15 3'horizon en troupes tourmentees de betes qui se cabrent.
Face â l'entree du moulin el bien plus proches, des coilines plantees de vignes et de jardins, portent des villages et  des châtelets, vestiges de temps qui
20     ne sont plus, et qui, maîgre les jours nouveaux, gar-
dent intact  leur caractere mi-patriarcal, rai-guerrier.
Or, c'est dans de ces donjons, „coula" byzantine
carree  et haute,  qu'habite  le boyard Stambolâ,  et
c'est de lâ qu'il regit ses terres en vieux et paisible
25 bonbomme tout ca continuant de se croire seigneur de tenanciers.
En aval du moulin qui inoud l'eau chantante et la reduit en une pulverulence d'une blancheur in-ouîe, la riviere redescend conter fleurette aux roses et
30 aux bleuâtie cailloux de rives souvent sabloneuses, aussi bien qu'aux gras pâturages qu'elle sillonne par-fois d'une traînee d'argent, et qui tout 6mailles de boutons d'or et de bleuets, edatent de-ci de-lâ en de subites fanfares de pavots.
35        Interrompant I'adorable remon, de l'herbe et des
bles, et sautant jusque dans les colzas, des pommiers et des noyers r^vetent les quelques humbles toits sombr^s dans des replis de terrain et y vivant lâ, de temps imrn^morial, leurs petites joies, leur tresgrande
40 d6tresse, ce qu'en fin, ii a ete convenu de noramer la paix et le bonheur.
399
A mi-cote des montagnes infîechies vers le nord-est
et bc rapprochant de la Plavitza â la toucher, un ham-
meau. Puis, plus bas, l'eglise au porche qui abrite
une facade peinturluree  et  dont la tour plaquee de
5     tole reluit  raagnifiquement  au   solei].
Et nutle fumec de locomotive ni prochaîne, ni dans le loinţain. Seulement, pour animer ce tableau, des envolees de colombes coignant  la rustique tour de           -*
l'eglise de battements d'aîles precipites et, s'enlevant 10     peu â peu cn des spirales sans oesse r^trecies, trouent, pour ainsi dire, le ciel de leur tendresse, de leur joie de vivre...
 t
CE   QU'ON  RELEVE PARFOIS DANS LE CARNET D'UN DESERTEUR
26 Aout 1877—7 heures du matin.   Inoubliable
journee que celle d'hier: Moi et bien d'autres, nous
t>     avons passe Ic Danube, Ori m'y a force naturelle-
ment. D'ailleurs que je le veuille ou non, ne suis-je
point soldat? Enlevo â mon int^rieur, â ma familie,
aussi ai-je du marcher. Mes camarades des le grand
cours d'eau franchi, se sont mis â dedancher leurs
10     jambes parmi Ies rochers qui, â cet endroit bordent
la rive turqiie, Essoufl&s ct lialetants, ils esturai, mais
ne  eessant  de progresser  quand-meme.  Au   demeu-
rant, tel 6tait l'ordre. J 'ai regie mes pas sur Ies leurs.
Les officiers —Ies tres jeunes surtout — montrent un
15      enthousiasme contagieux. Ils semblent persuades que
mourir pour la patrie est un,  devoir   et  une gloire.
9 heures et 1/2 a.m., meme date. Les feux de fiîe dotit noua ne venaient d'abord que de vagues crepite-ments se rapprochent. Ce sont comme de continus et
20 feroces aboiements et Ies canons. se mettant de la pârtie, ce n'est bientot plus qu'unepouvantable chaos de grondements, d'explosions, de rugissements et d'e-clats. Des boulets commencent â passer au-dessus de nos tetes avec des ululements debetes inconcevables.
25 Queîques indigenes qui detalent, chassent de ci-de-lâ devant eux, qui leurs moutons, qui leurs ânes, Interrog^s a  la hâte, tous sont  d'accord pour noua
403
dire que Ies russes sont en pleine deroute, et qu'eux et nous aîlons etre jetes dans le fleuve.
Un officier — etail-cc un, lieutenant  ou un capi-taine? je no me le rappelle pas au juste—.s'essaye, en 5     nous voyant faiblir, de reîever —comrne  on dit — -^ le moral de eeux qui paraîssent afaisses. —. Et!   quoi?  Voudriez-vous par  hasard  fuir? Puis â un tout. jeune qui, de blerne se faisait vert: — Et toi. de lâ-bas, dis-donc? cria-t-il. Craindrais-10     tu la mort, triple idiot? Avance alors voir un peu... Ou  plutot,  non, — Reste   sur   place  ct  reponds: Ne mourons-nous pas tous un jour  ou l'autre?
Eien cntendu, le conscrit ne souffle mot. Mais un bulgare  proche —■ vieilie  barbe   bîanche   et  paysan 15      des environs —■ 6te son bonnet de fourrurc et se grat-tant la tete qu'il hoeha gravemeut:
—' Quanl a ea c'est eertain, chevrote-l-il, pas un de nous qui ne doive s'en aller. Mais pourquoi mou-rir avânt son Lemps?
20 La reponse du rusteaud ne frappa persoane si ce n'est moi... Oui; oui, la question etait eu effet-Iâ. Pourquoi?... Pourquoi?
Midi. —■ Un phenomene irUcressant se produif: Plus on approchfi de Plevna moins Ies milles bruits de
25 la bataille nous parviennent. On dirait a peine un voi de grosses manehes bourdon,nanles avec, par moments, des coups sourds et mata, qui n'impressionnent guere et qu'on ne dirait pas etre oenx de quelques centaincs de canons voraissant la flamme et la mort.
30 Une courtc halte eu plein soleil et sous le ciel bleu . Chaleur cuisante. Voici, pourtant, qu'un. nuage de poussiere se leve sur la route et vîent droit sur nous. Ce sont Ies ambulances de Ia Croix-Rouge —-des voi-tures deconvertea et des charriots garnis  de paille.
35         Nous nous rangeons des deux cotes de la chaussee sur
Ies talus, et le convoi passe, coinme une trombe. Beaucoup de bless^s, mais tres impressionnant sur-tout le pale jeune homme qu'un de ces vehicules em-porte et que la mort semble avoir touche de sion aîle.
404
Deux âblouissantes deeorations brillent sur sa poi-trine.
— Quelle est sa blessure? demande le capitaine de notre troupe a un groupe d'ambulanciers qui suit a 5     pied.
—^C'est un bouîet qui lui a fracasse" Ies deux jam-bes, lui repond-t-on.
Et la voiture ou gisait le heros  dont Ies âblouis-
santes decorations rcmplaceront  desormais  Ies  deux
10     jambes, file et va en  se rapetissant dans son nuage
de  poussiere  qui,   lui-ineme,  sous   peu,   s'efface  et
n'est plus.
27 Aoât. —7 heures du soir. —Notre detache-ment se trouve  enfin,  des  Ies  premieres  lueurs  de
1.1 l'aube, rendu a destination. Vers Ies neufs heures, le general en chef des quelques divisions roumaînes sous Plevna passe notre inspection et nous ieconforte de son raimix par des paroles energiques et vibrantes. Puis, entoure de son etat-major,  et panaehe   blanc
20 au kepi, ii rentre dans Ia baraque en planches lui servant de quartier. Un honneur nveehoit vers Ies oiiiîe heures: celui d'aîler en compagnie d'un copain, remplacer Ies sentinelles montant la garde devant sa porLe. Le general et ses officiers, que nous entre-
25 vîmes assis autour d'inxe table richement servie, se montraient fori dispos. Ils sablaient le champagne et dcjcnnaient de grand app6tit.
29 Aout—10 heures a.m. — Ce que   j'ai vu  hier
n'a pas de nom: Dans Ies creux des vallons,  â l'oree
30      des bois,  sur  Ies roeailleuses pentes de  montagnes
abruptes, et jusque dans le iit tranquîllc d'une claire
riviere, rien que des eadavres.
Lundi, 20 octobre. —Le 30 Aout, jour de la Saint Alexandre, devait — selon le eoînmandement supe-35 rieur des deux armees chietiennes —se signaler par le coup decisif qu'il porterait aux tures. Au surplus, ce jour-la, que la fete patronimiquc de l'Autocrate rnagnifiait de sa gloirc, etait par cela-meme de-signe  pour Ia lealisation de Poeuvre   insigne que Ie
405
10
15
2 0
25
30
35
40.
Grand-Duc Nicolas avait Ie plus â coeur: la redition de Plevna et dont ii irait offrir Ies clefs â son Auguste cousin —-sur Ies trois ou Ies quatre lieures de l'apres-midi —eu guise de cădeau.
 Toutes inesures prises de Ia veille, le signal de l'atlaque fut doime" — on le eomprend—.avânt meme qu'il fit jour et —masses de soldats aprcs masses de soldats—nous nous 6îancâmes comrae un seul homme pour courir sus aux turcs.
 Preda, cependant, un veteran qui me flanquait â raa gauohe, el qui, lui, n'etait, partant, pas un blanc-bec pour avoir îroîd aux yeux, ralentit un peu sa marche et —. balles sîfflant aux oreilles —. ine de-raanda „le pour qui? et le pourquoi?" de cetteguerre,  ct „le pourquoi et Ie pour qui? de cctte mort qui nous attendait?"
J'essayais de le lui faire comprendre en emplo-yant â l'instar de Mcssieurs Ies Officiers, presque Ies memes termes qu'eux et îa meme eîoquence pres- que...
Mais lui — un butor obtus —. ne prenait toute ce que je Iui ressassai malgre mcs multiples explications — que pour du charabia —^ne me parlait que de ses enfants, de sa femme, de sa mere. îl finit meme  par me couper le sifflot en me cornant d'une voix de tete ces paroles dans mes oreilles:
— Ah! ea! boyard, qu'il mc dit —chaque indi-vidu sachant Hre et ecrire l'est un peu lâ-bas — vous f'tez pus de moi puisqu'aussi ben j'sais â present de  quoi qu'i r'tourne. — Vot'honeu' militai', qu'vous m'dites? Mais c'que j'in'cn bat 1' flanc d'cet honeu? Don n'-t-i seulement d'boudin ou d'la soup'aux clioux c't oiseau-lâ? — Et vot gloi'? D'quoi qu'all'est fait la gueuse? D'tuer d's homm's du bon Dieu, et encor'  d's homm's d'bon Dieu. —. Pouah! s'qu'vous cro-yez qu' j'en veux moi? Pouah 1 —Et n'm'parlez pas d'vot patrii S'que j'n'sais pas moi qu'all' n'est qu' vot sous-prefet et qu'vos trabans c't epatri? Car pou' l'champ qu' j'labou, qui que m'le prendra eti-lâ?  Pis — quoi? Les turcs n'ont-ils point, ete nos maît's
et nous ont-i pas laisse nos pop's et l'champ  â mon
pie' — et tont — na?
Maîs comme les boulets tombaient  drus dans nos
rangs, el; que, filcs par filos nos soldats se couchaient 5     par terre, et, y restaient, Pieda, â la faveur du do-
sordre qui se propageait jusque vers l'arriere-gardc,
fit peu a peu le traînard, obliqua a gauche, ct fina-
lement, dispărut paimi des plants de mais... — Vit-
il-encorc? Ou est.-i] ? — Dieu   Ic  sait. 10        Est-ce pourtant â ses paroles ou â im tout autre
sentimcnl que jc dois non seulement la vie mais aus-
si et surtout la pure et radieusc lumiere qui envahit
snbitement mon osprit, voilâ ce que je ne chercherai
pas â connaître. 15        Co que jf! me rappelle est d'ailleurs fort complexe
et ne peut etre exprime que difficilement.
Entendai-je et voyai-je, au fond, ou n'entendai-je
et ne voyai-je pas? Et la realite de ce champs de [ba-
taillc avee ses ruades et ses galops, ses cris sauvages, 20     ces silences plus effrayants qye les plaintes  â faire
dresser les cheveux sur la tete—n'existait-elle que
dans mon cerveau, n'etait-elle qu'un cauchemar dont
j'allais me i^veiller?
Des hourras  pourtant — et des balles — oh,   com-25     bien nombreuses  ces balles — les  flics et   les   flacs
qu'elles font en touchant  leurs buts   renversent   3es
hommes par centaines, et...
— Plus rien dans le carnet, â part quelques pages
â moiti6 ou de trois quarts d6chir6es ct rendues inde"-30      chiffrables â force de ratures et de surcharges. Mais qui ne eomprend pas le reste?
406
T
SI LES MORTS...
Si Ies morts d'il y a cent aris pouvaient   roveni une semaine ou  deux, trois-quatre jours  seulementr seraient-ils des merveiiles de tout genre que leur pre-, 5      senterait l'humâine vie actuelle.
Et,d'abbord, desvilles qu'ils ont habitees et qu'ils ne reconnaîtraient pas; Un Paris, un Berlin, une Londres et une Vienne qui, sans doute, Ies Iaisseraien,t angois^6 = , beants.
10 Ahurris, ils se demanderaient sur Ies lieux-momes qui leur etaienl toul, faniiliers si on ne leur conte point en leur disant que telle large avenue, que tel boulevard. occupent exactemeat Ies eniplacetnenls des etroits et sombres quartiers au sein desquels ils
15 naequirent, qui virent leur enfance el leur adoles-cence, et qu'ils laisserent, cn s'en allant imperturba-blement figes dans leur physionomies respectives... — Mais oii est-elle donc passee la mercerie du coin. le drapier d'en face et le cafe mesquin et mal e;laire,
20 dans lesquels ils penetraieut recueillis, presque res-pectueux, comme dans un temple. Puis, ou, toutes ce bonnes pâtes de consommateurs, s'aUumant pour un rien, criant et tempetant, chevauohant, innocem-ment. ou avec force  grands gestes,  leurs dadas favo-
25 ris: qui. la liberte et la fraternite; qui, l'egalite et Ies droits de l'homme; l'apologie de la revolution, Ies
droits de l'homme, et, memc parfois, celle de la sainte alliance des peuples.
Ce qu'ils verraient, ce qu'ils liraient, ce qu'ils en-lendraient les stupefieraient. Et c'est, de surprises 5 en surprises qu'ils marcheraient... Dans la littera-ture, un Lamartine faisant ou laissant pour la premiere fois parler îa personnalitâ du sentiment; un Chautcaubriand, aux periodes larges et harmonieuses, magnifique de beautâ majestueuse comme les ampîes
10 vagues d'un ocean tout resplendissant de soleil; un Victor Hugo, detruisant tout et reedifiant tout, un surhomme monstrueux de beaute et de force et qui plie un sîecîe presque en son entier a ses lois; uu By-ron en Anglelerre, un Goethc, un Schiller en Alle-
15 magne. Et des peintres: ceux qui commencent â De-lacroix et qui vont jusqu'â nos jours.., Et des roman-ciers: les Dickens, les Balzacs, Durnas-pere. Puis-encore des poetes, pele-mele, de toute nationaliie; un Edgar Poc, un Musset, un Hoffmann, l'olympien Leconte de Lisle, la flute de Pan des Verlaines et des Mallarrnes... Que d'autres encore, tres grands aussi mais trop nombreux a nommer,..
Quant a la science, ce n'esfc pas par quatre chemins qu'elle y est allee. Les grattes-cienx d'Am6rique, maisons â vingt et trente etages depas^s, et de com-bien, par Ies trois cents inetres de la Tour Eiffel. Des voies ferrees sillonnant l'Europe de rails, vous em-portant â du soixante et â du quatre-vingt l'hcure; des dirigeables, planant au-dessus de campagnes et des villes et tout re"cemnient, les hommes oiseaux que soni les Santos Dumont et ses pareils...
D'ailleurs, d'autres choses inconcevables en foule: Une force a peine entrevue au debut du dix-neuvieme siecle, 1'elecl.ricite transportant la pensee, paroîe ou dessin, l'image aussi sur les fils d:arraigne"e qu'on a ensuite nommes telegraphe et les îaisant parvenir fidelement â leurs destinataires, â des distances i-nouîes; les charriant â d'im bond franchire les plus hautes montagnes,  l'ocean et pouvant   leur fairo  le
40       tour du monde en un clin d'oeil.
20
25
30
35
408
409
Des villes enfin qui sont des rangees de palais; des rnagasins qui sont des villes et cette meme âlectricite s'affolant â devenir le long dea rues et dans l'inte-rieur des maisons,tantot des etoiles,tantot dessoleils, 5 Eclatant tantot en nappe de lumiere blanche et tan-tot se niinbant d'orrange ou de rougc; de bleu ou de mauve; l'electricite poussant des voitures sur des voies a raills ou simplement sur des routes; donnant aux jets   d'eau  des  reflets  magiques;   devenant   de
10 Texpansion calorique portâe â des deux ou trois miile degre"s; relevant la force des malades; devenant de l'^nergie inecanique et de Tenergie vitale.
D'une   autre  part,   l'hotnme   avide   de   bien-etro s'ingeniant avtvre vite et bien,, substituant aux tra-
15     veaux manuels Ie travail  des  mîichines.  Le   fer  et l'acier s'animant â devenir des maehines â coudre ou â eerbe; des autoraobiles; des appareils a tricolor, â faire de la dentelle... Aht Si ces morts de cent ans..,
20 Mais Ies plus huppes d'entre eux croiraient-ih sen-leraent â leurs yeux, ne se supposeraient-ils point dans une auire planete?
Eh ! Eh ! la force de la vapeur â elle scule, tout meni-bres de l'Institut  qu'ils auraient ete,  Ies prosterne-
25 raient ^bahis devant ses mervcilles. Et, que diraient-ils sculement, ces bons et naifs morts, devant la photo-graphie et ses progres, devant Ie gaz qui îlambe, Ăclaire et rechauffe, devant le phonographe ei sos derives, boîtes deja vulgaires et rosantes, mais qui
30 n'en reproduisent pas moins la voix et la musique, avec leurs rnille inflexions et avec une nettete pres-que parfaite.
Oh! Ies bons morts...
Mais, âbienpenser, ne dirait-on point de nous aussi,
35      dans cent ans, dans moins encore: Oh ! Ies bons morts.
ADDENDA
POEME ÎN PROZĂ
cei doi Îngeri
I
I
15
—  Unde te duci, copila, la un ceas aşa tîrziu! Miezul nopţii a sunat de inuît, şoptea unei fecioare îngerul cel bun.
—  Grăbeşte, îi zicea îngerul cel rău; el te aşteaptă diseară sub leasă înflorită a leandrelor.
Copila, la auzul celor doua voci, se oprea cîte o clipă  nehotărîtă.
îngerul cel bun îi striga: opreşte; miezul nopţii a sunat de mult.
îngerul rău: grăbeşte, el te aşteaptă deseară sub leasă înflorită a leandrelor.
Cel bun îi arată primejdia de a se duce la întîlnirea ce-şi detese cu palidul strein.
Cel rău, j-î arăta aşteptînd-o cu neastîmpăr, i-1 înfăţişă mai frumos ca totdauna: ochii Iui visători, pârul lui ondulat, statura lui înaltă, treceau şi retre-c«an  pe  dinaintea vederii sale.
Şi copila nu mai stătu la îndoială.
Nu trecu multă vreme şi o corabie cu toate pînzele pe catarte se depărta repede de Jschia.
O copilă plîngea în tăcere pe o stîncă din marginea mărei.
415
27 — Opere voi. VI — Macectonskl
Copila care plîngea era Fecioara care nu ascultase de vocea îngerului ce]  bun.
Corabia ce se depărta ducea in sînul ei pe frumosul strein.
Copila a privit mult corabia, şi, în urmă, noaptea s-a coborît şi a învelit corabia, copila şi soarta ei, iar soarta ei n-a mai  ieşit niciodată  din noapte.
10
15
însă de atuncea, oricine trece la lumina hmei sari la întunericul norilor pe poteca ce urmase acea nenorocită,  aude  nişte şoapte tainice:
—  Unde te duci, suspină vîntul, ierburile şi frunzele; miezul nopţii a sunat de mult!
—  Grăbeşte, murmură în depărtare valurile mărei; el te aşteaptă de aseară sub leasă înflorită a leandre-lor!
SORA DE CARITATE
io
15
O sală arcată. Un şir de paturi. Două lămpi cu lumini îndoioase. Gemete 1 O! totul e durere şi-ntu-nerec. E spitalul în toată puterea cvivîntului. Durerea scrîjneşte dinţii. Priveliştea strînge inima. Setea arde plămmii, O rază a soarelui ar înveseli toiul. — — Raza soarelui lipseşte. Un zîmbei, ar linişti durerile. — Zîmbetul lipseşte. Mîngîierea ar descinde inima.  — Mingîierea lipseşte.
Uşa să deschide însă. O femeie îmbrăcată în negru intră. Un zîmbet pios îi flutură pe buze. In sală s-a făcut, lumină. Raza soarelui nu mai lipseşte. Priveliştea s-a înveselit. Inimele să deschid. Durerile se liniştesc. Bolnavii o privesc uimiţi; o aşteaptă uimiţi; uimită ea înaintează spre ei. Şi ci...
Ei ştiu bine că au o soră într-insa. E o soră de Caritate.
417
POEMA POEMELOH
10
15
Aş vrea să soriu o poemă a cărei ţesătură ca o răţea subţire sa fie dantela urzită de soartă pe ghergheful vieţii   mele.
Coprinzînd înţelesul şi neînţelesul, inima şi spiritul, văzutul şi nevăzutul, să dezvăluiesc taina veci-niciei, să leg cerul cu pămîntnl, materia cu spiritul, şi cînd voi depune condeiul, să pot zice că am scris poema poemelor, iar vibrările harpei meie să onduleze în valurile spaţiului, purtate din secoli In secoli ca vibrările harpei regelui Oavid!
Aş vrea... şi deja toate puterile-mi sunt încordate; coprins de sacrii fiori îmi ridic fruntea către cer, dar aproape îndată, o aplec către pămînt şi, aud o voce adîncă răsunîml  în mine şi zicîndu-mi:
— Ai terminat-o, poete, prin faptul câ n-ai început-o   încă.
Poema poemelor este tocmai aceea care rămîne nescrisă. Ea este fără început ai fără sfîrşit.
Fiecine o simte şi o înţelege la rîndul său, dar nimeni n-o poate exprima, iar omenirea întreagă urmează citirea ei în cartea veciniciei, şi ea îşi are începutul şi sfârşitul în marele Tot, cel fărâ început şi fără  sfîrşit.
41B
pe ţArmul mIrii
(Idilă)
lini place zgomotul tău solemn şl nesipul cel mărunt şi lucios care acopere ţărmurile tale. Sinul tău 5 palpitează vecinie şi parc a fi sinul unei fecioare la primul fior al amorului. Priveliştea ta e imensitatea. Conţii cîmpii verzi, înflorate de spumă ca iarba împestriţată de ghioceii primăverei. Conţii văi adinei ca abisurile cele mai însp&imîntătoare dintre munţii
10 sălbateci. Munţii tăi sunt nişte gigantice năluci cari-şi schimbă forma ca norii cerului. în linişte, — vocea ta e monotonă şi dulce şi sufletul meu se umple de o maiestoasă armonie; delfinii se joaca pe încreţiturile valurilor tale şi urmează barca ce-mi leagănă
15 visătoarea somnolenţă şi în care adorm ca un copil la sînul mamei sale. In mînie, — ridici note stridente şi teribile şi vocea ta pare a fi vocea urgiei; corabia fuge dinaintea fnrtunei cu vîntul care să jeleşte în funiile catargelor sale, şi, valurile,  izbind-o
20 de-a curmezişul, detună ca zgomotul salvei de tunuri pe care o trag marinarii vaporului în momentele de suprem pericol ce precedează naufragiul.
O, Mare! Fii liniştită ca să-ţi împurpureze soarele mantaua ta cea verde şi să-ţi argintii iască luna cutele
25 tale catifelate, pe cari adesea, noaptea, ţi le înveleşti singură în fosforescenţa ta radioasă;
419
10
15
20
30
40
420
Fii liniştită ca să zboare asupra ta bărcile cele cu două pînze si cari par ca nişte mari fluturi cu aripe albe;
Fii liniştită ca să aud clopotul cel ancorat la o milă în depărtare de ţărm, sunînd alene vecin iea sa alarmă;
Fii liniştită ca să te cutreier în barca poeziei cu zefirii snflînd în pînzele sale de purpură întinse pe semelele-i eatarle cu coardele de fir împletite cu măr-găritari!... La cîrmă, — am Amorul, care, ţinîndu-i cu dreapta minerul său de sidef, cu stingă deşiră pe valuri razele şi miozoturile ghirlantei sale. La lo-peli, - am şase băieţi tineri, cu pâr blondin şl cu ochii azurii şi cari cîte şase sunt fraţi gemeni născuţi din Venerea, purtînd cîte şase acelaşi dulce nume. Ei suni fiii Plăcerei şi să numesc: ..Plăceri"! Lope-ţile lor sunt de mărgean trandafiriu şi fiecare mişcare ce fac cu ele, îmi dau cile un nou fior!
Fii liniştită ca să se scalde în tine frumoasa Cliloe, al cărui păr deznodat să plutească graţios şi liber sărutat de undele tale cari cunosc chiar cele inaî ascunse farmece ale acelui corp modelat de Natură după corpul sculptat de Phldias cu o măiestrie neapropiată de n im ini!
O, Mare! Fij liniştită ca soarele Gloriei sa poleiască flamura Naţională ce port la acea barcă şi s-o facă să fluturczc în mijlocul celorlalte bărci de diferite naţiuni, precum flutura învingătoarea flamură a vaporului-amiral în mijlocul bătăliei de la Trafal-gar!
inăspreşte-te însă, Mare, dacă Ea nu va voi să vie în barca mea; fă clopotul tău de alarmă sa sune ca un nebun şi ia-mi acea barcă pe aripele fala furtunoase, sfîşiindu-i pînzele, rupîndu-i cordelele, de o ridică pînă la nori ca s-o precipiţi în urmă pînă în fundul abisului tău, mai mic decR   al   inimei mele!
O, Mare — dacă nu-ţi va fi dat să legeni amorul nostru purtîndu-l din val în val, în sunetul tău armonios şi rnonoton; — leagănă încai cadavrul meu şi scoate-1 la ţărm într-o zj cînd va veni Chloe ca să se scalde!
ÎNTRISTARE
întristarea mea este valul întunecos al mărei, pe care o putere necunoscută îl împinge afară din adtn-cimi   nemăsurate.
5         Inima mea este o stîncă bătută vecinie de vînt şi
de  furtună.
Lacrimele mele nu sînt boabeie de rouă ce strălucesc pe florile întredeschise; nu sunt mărgăritarele ce atîrnâ de genele lungi ale amanţilor; nu sunt mărie gelele de opal aeînteind in soare. Pentru mine nu sunt flori, nu e amantă, nu e bucurie; lacrimile mele sunt picăturile topite ale plumbului nenorocirei.
421
LA...
Aş vrea ca lipit de corpul tău să mi se deschiză toate vinele pentru ca sîngele meu să pătrunză în vinele tale şi să curgă amestecat, împreună cu sîngele tău, — atîta dfi mult te iubesc!
Aş vrea, nesimţitoare, să-mi smulg inima din piept şi s-o arunc clinilor ca s-o mănînce, pentru ca să n-o mai simt că bate la vederea ta, — atîta de mult te 10      iubesc!
Aş vrea ca să concentrez într-un minut viaţa ome-nirei întregi şi acel minut să ţi-1 jertfesc ţie, — atîta de mult te iubesc!
422
CĂTRE POEZIE
Cu iarna ce a întins pe uliţele noroioase stratul său alb şi strălucitor, Poezia a zburat din cuibul ini-mei mele, întocmai ca o rîndunca.
Pe care catart de corabie va trece ca oare în ţările găzduitoare ale soarelui, cînd trăsnetul din lunile de vară a zdrobit catartele de la corabia Speranţei?
10         Dulce pasăre călătoare, te vei mai întoarce la cui-
bul deşert cînd va reînflori liliacul, sau vei uita drumul?
Eu te aştept la gura căminului şi cînd vei bate cu l!5      aripa ta în geamurile  odăii-ţi  voi desebide ca întot-deauna. dacă voi avea putere sa mâ duc de la scaun pînă la  fereastră!
42 j-
Muza rn-a hiat de mînă şi m-a coborit, ca pe Danie, în  Infern,  în pustietatea unei  ininie moarte.
întunereeu] predomnea, dar cu înoef'iî, începui să zăresc o nemărginita Sahara.
io
II
Xu erau flori şi nu erau nici arbori pe care să cîn-te privighetorile. Numai o tristă cucuvea ţipa din cînd în cînd şi părea că zice: .,E" sunt singura stă-pînă a acestor locuri".
15
424
Arborul Generozităţii zăcea dărîmat şi cu ramurile mistuite de trăsnetele Ingratitudine]. Avînturile încremeniseră într-un colţ: cu aripiJe tăiate de foarfecile de oţel ale timpului. Mila zburase ca o pasere din cuibul ei, la suflarea viscolelor vieţii şi acuma sta trîn-tită jos şi fără suflare. Amorul era întins de-a lungul
în coşciugul dezamăgirilor născute din amăgiri. Egoismul, chiar el, nu mai avea flori pe ramurile sale uscate, atîta este de adevărat că aceîa care nu mai simte, nu mai iubeşte pe nimeni, şi că acela care nu mai iubeşte pe nimeni, nu se mai iubeşte nici pe sine!
INIMA MOARTĂ
IV
Cînd m-ani reurcaf afară, m-am pipăit şi, simţind că inima mea bate încă, am mulţumit lui Dumnezeu.
JALE
Luna este palidă ca faţa unui mort şi  străluceşte ca   făcliile   împrejurul  unui  coşciug.
#
5         Cerul pare a fi un întins linţoliu iar meteorele ce cad în infinit par a fi lacramile durerii.
Cine oare a murit? Pentru împăraţi nu plîtge nici cerul, nici pămîntul.
N-a murit nimeni. Moartea este numai în inima mea; durerea, numai în ochii mei. Alţii văd luna strălucitoare si stelele ca ochii ce iubesc!
DREAPTA ŞI STINGĂ LUI   DUMNEZEU
Doi ochi însufleţiţi de o flacăre bizară priviră într-o zi  natura.
Şi cei doi ochi văzură:
5         Văzură   insecta   microscopică purtînd război aîtor
insecte; paserile, distrugînd insecte; oamenii, dis-irugînd paseriie; timpul, distrugînd pe oamenii cari nu se distruseseră singuri.
Şi aceeaşi ochi priviră  în  altă zi  natura;  aceeaşi 10      fiacăro bizară licărea într-înşii.
Şi coi doi ochi văzură:
Văzură insectele reriăscînd ; animalele şi flora pă-mîntului renăscînd de asemenea. Timpul ce distrusese lotul  renăscuse totul.
15         Şi sufletul ce licărea în cei  doi  ochi  strigă:   ..O!
Dumnezeule! Dreapta ta este Timpul şi stingă ta este lot Timpul, şi ce distruge stînga ta, dreapta ta face  să renască!
O!  Dumnezeule!  Dreapta şi slînga  ta sunt întinse 20      şi  asupră-mi:  credinţa,  speranţa,   iluziunile  pe  care ini le-a luat timpul, mi îe redă tot el,
O! Dumnezeule! Cum să nu cred şi în ziua Dreptăţii.,   r-înd   astăzi   sunt  într-a  Nedreptăţii!"
427
ClNTECUL PROZHt
io
15
20
2 5
428
Marc   şi   sacru   nume, Patrie!
Mama  a  tutulor,
Ingrată  uneori, dar iubită tot dau na, Patrie!
Cer sub care ne-am născut, pămînt pe care am crescut, limbă pe care o  vorbim,
plaiuri,   văi,   munţi,   dealuri,   şesuri — întinsuri    în care   odihnesc  oasele   părinţilor  noştri,   ţărîna  străbunilor noştri, amintire  a  copilăriei, însetoşare a celor rătăcitori prin lume: a ebreiîor,  a  ţiganilor,  a  polonilor, dulce patrie, te  salut, te  salutăm!
Nu, tu nu eşti o ficţiune,
nu; tu rm eşti o ficţiune, pentru că suntem, şi suntem prin  tine.
Cugetul  nostru  întîi,  este al  tău, Cugetul nostru din urmă, al tău este; cine te  iubeşte, se  iubeşte pe sine; cine te  înalta,  pe sine se  înalţă;
cine moare ea să trăieşti tu, moare ca să trăiască el în
ai   lui.
Zadarnic voiesc să te desfiinţeze unii,
tu rămii; 5      eşti neperitoare ca omenirea;
te transformi, dar nu mori.
Şi eşti tot bună,
şi cu toţi mârinimoasă.
pe fiii tăi rătăciţi deopotrivă îi hrăneşti ca pe fiii tăi cei 10      buni, şi copacii tăi, deopotrivă le umbresc Îeagănile;
Soarele tău deopotrivă le rîde;
florile tale deopotrivă îi îmbată de parfume;
iar atunci cînd ei  mor,
pe mormintele celor răi ca şi pe ale celor buni, 15     deopotrivă scuturi flori de salcîmi, flori de tei — petale
de trandafiri,
Patrie!
Leagănul celor din care m-arn născut,
viaţa mea, 20      viaţa noastră a tutulor este a ta.
TRADUCERI
CHATEAUBRIAND
CEL DIN URMĂ DINTRE ABENCERAGI (urmare)
Un cer încîntâtor, im aer curat şi delicios cufunda 5 sufletul într-o tainică langoare, de care, cliiar călătorul ce nu făcea decît a trece prin acea vale, cu greu să putea apăra de a nu fi eoprins. Oricine putea să ghicească, trecînd prin acele locuri, că acolo, patimile tinere si amoroase ar fi pulut să stingă cu în-
10      lesnire pe cele eroice, dacă, amorul cel adevărat, n-ar
avea   întotdauna   trebuinţă  să fie   însoţit  de  glorie.
Cînd Aben-llamct descoperi vîrfurile turnurilor şi
creştetele caselor Grenadei,  inima  începu să-i  bată
cu violenţă. El se opri un moment în loc şi, incruei-
15 şîndu-şi braţele pe pep), privi în jos către oraş cu ocliii înrouaţi de lacrimi. Conducătorul sau se opri la rîndu-i şi zărind lacrimile cp brăzdau faţa nobilului călător, ghici că arabul işi vedea vechea lui patrie.
■2 0          — Prietene,   zise  în  fine  Abcngeragiul  rupînd   tă-
cerea. Alali sâ-ţi dea xiJe lungi şi fericite, dar nu-mi ascunde adevărul. Cum se numeşte acest oraş ale cărui turnuri   strălucesc  ca  stelele   deasupra  unei   păduri':'
—  Acele turnuri sunt ale Alharnbrei   şi acel oraş c 2o       Grenada.
—  Dar celălalt castel, care se înalţă acolo pe colină3   întreabă  din   nou  Aben-ilarnet,
28*
—  Se numeşte Generaliful, răspunse spaniolul.  în castelul acesta se afla o frumoasa grădină de chiparoşi, in care, unul din Abenceragi fu surprins la ge-nuchii  sultanei  Al faima.  Colo,   mai  departe,   acele
5 elegante portaluri încărcate de arabescuri, se numeşte Albaycinul, şi aci, la picioarele noastre, aceste turnuri sunt turnurile numite purpurii. Fiecare cuvînt ce auzea ieşind din gura conducătorului său, străpungea dureros inima iui Aben-Hamet. 10 Cit este de trist a fi silit sa aibi recurs la un străin spre a-p spune care sunt, palaturile în care au locuit odinioară străbunii tăi, şi, de a asculta tot de la un străin, istoria vieţii lor.
—  Aide!  să mergem!  zise Aben-Hamet,  după  cl-15      teva momente. Să mergem, căci aşa a fost sâ fiel
Dumnezeu a voit-o! Curagiu! Francisc I al Franciei nu este oare el, un puternic rege, în casteml de Madrid, reţinut prizonier? „Aşa a fost scris!" La urmă. coborîră coasta, către Grenada.
20          în  drumul  lor,  trecură pe  lîngă  un  vechi  stejar.
Acel stejar era celebru, prin lupta ce avu loc sub umbra Iui, între Mussa si marele cavaler de Calatrava, în timpuî domniei celui din urmă rege al Grenadei, Boabdil.  După  aceea  sosiră  în  dreptul  frumoaselor
25 aleuri ale preumblării de Almeida, şi pătrunseră, în fine, înăuntrul oraşului pe poarta Elvirei. In cn-rîml sosiră în centrul unei mari pieţi, pe care, se afîa un han, ţinu) de nişte arabi din Africa, pentru compatrioţii săi, pe carii, comerţul de mătăsării îi atră-
30 gea la Grenada. Aben-Hamet să coborî dinaintea uşei acelui han şi intră înăuntru. Dar, Abenceragînl era prea agitat, pentru a cugeta să se odihnească puţin în odaia ce i se dete.
Ncmaiputîndu-se opune sentimenteloi1 ce se îmbul-
3o zeau în inima Iui, el ieşi în mijlocul nopţei spre a se preumbla în stradele Grenadei. El spera, ca singur şi neajutat decît de instinct, va găsi drumul palatelor locuite odată de străbunii săi şi că le va recunoaşte ca şi cum le-ar mai fi văzut.
40          —Poate,   îşi   zicea  umblind  cu   agitaţiune  Aben ■
Hamet, acel înalt edificiu ce zăresc, colo, în fundul
f
stradei, a fost locuinţa Abenceragilor. Poate pe această piaţă acum solitara, se celebrau în zilele de glorie ale Grenadei strălucitele sărbători despre care am auzit vorbindu-se atîta. Aci, continuă el ca în delirt 5 trebuie să se fi executat acele magiei quadrile, în haine de mătase şi de aur. Colo trebuie sase fi înălţat tronul califului Grenadei, care, asistă totdauna la aceste sărbători.
Dar vai, în loc de a mai răsuna pe acea piaţă fanfa-10      rele  trâmbiţelor  şi  eîntecile  de  amor,  domnea  cea mai adîncă tăcere. Oraşul îşi prefirase cu totul locuitorii, învingătorii se odihneau pe cenuşa învinşilor! — Dorm, dar, mîndrii spanioli, strigă junele maur indignat;  dorm  liniştiţi subt  acoperămlntul caselor 15      strămoşilor mei! Şi eu, Abenceragiu,  veghez singur, necunoscut, solitar, părăsit de toţi, la porţile palatelor părinţilor şi fraţilor mei! Aben-Hamet se afundă în asemenea    triste meditaţiuni,   asupra destinului omenesc, asupra loviturilor sale, carii, răstoarnă 20      imperii,   asupra   acelei  frumoase   Grenade  surprinsă de vrăjmaşi   în  mijlocul  petrecerilor,  şi  care,   deodată, se văzu silită a-şi schimba cununiile  de  fier, pe   lanţurile   grelei   sclavii.   în   cugetele   saîe delirante, i se părea eă-şi vede pe concetăţenii săi, pără-25      sindu-şi căminele îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ca nişte oaspeţi goniţi deodată dintr-o saîă de bal, de locul unui  incendiu.
Toate aceste imagine, toate aceste cugete, se grămădeau, se îmbulzeau în sufletul Iui Abon-Hamel; pîin 30      de durere şi de regret, el cugeta mai cu seamă a executa proiectul tainic ce-şi pusese de mult în minte şi ce-1 adusese la Grenada: aurora îl surprinse afundat   în   aceste  cugete.  El   însă.  rătăcise  pe  stradele Grenadei; el se depărtase de hanul unde trăsese şi se 35      afla într-o suburbie solitară a oraşului. Toată lumea dormea însă, nici  un  zgomot nu se auzea; ferestrele-de la case erau ermeticeşte închise: singur numai glasul  cocoşului  proclama  în  locuinţele săracilor, rein-turnarea zîîei, şi cu ea, a suferinţelor, a  necazurilor, 40      şi a muncei.
434
435-
10
15
20
30
35
După ce mai rătăci cîtva timp, spre a se apropia de centrul oraşului, dar fără să izbutească, auzideschi-zîndu-se in apropiere de el poarta unei case. El văzu ieşind o tînâră femeie, îmbrăcată ca acele regini gotice sculptate pe monumentele bisericilor noastre. Corsagîul său de atlaz negru scbinteia de perle asemenea negre, desemnîndu-i con turcie unei talii elegante şi subţiri. O fustă seurtălă sa să se întrevază piciorul său mic şi admirabil în lineamenteie saJe; în sfirş.t, o rnantiJă de dantelă era cu graţie prinsă de părul său ale cărui bucle onduloase se resfirau împrejurul obrazului său; cu mîna sa stingă, coperiiă de o mănuşă subţire şi parfumată, ea strîngea cuteleacelei mantilii asupra peptului său. O doamnă de companie o însoţea şi înainte, un mic pagiu, ducea pe o perniţă de catifea roşie, scump lucrată în fir şi mărgăritare, cartea sa de rugăciuni. Doi lachei, strălucitor îmbrăcaţi, urmau la distanţă. Frumoasa necunoscută se ducea, fără îndoială, la biserica din apropiere, al cărei clopot pus în mişcare chema cu vocea sa sonoră şi melodioasă pe credincioşi la rugăciunile de dimineaţă.
Aben-Hamei, văzînd-o, crezu că vede pe îngerul Israfil, sau pe cea mai tînără dintre huriile raiului iui Mahomet. Spaniola, nu mai puţin uimită şi surprinsă, văzîndu-1, îl privi cu admiraţiune. Turbanul său, vestmintele sale de atlaz, brîul sau roşu împodobit cu arme, îi înnobilau şi mai mult frumoasa figură. Oprindu-se în loc ea făcu semn maurului de a se apropia de dînsa:
—  Siniore maur, îi zise ea, pari a fi străin  în Grenada şi a te fi rătăcit?
—  Sultană a florilor, răspunse Aben-ilamet, delicii ai ochilor omeneşti, o, sclavă creştina, cea mai frumoasă dintre verginele  Georgîei, da,  ai ghicit, sunt un străin şi am rătăcit.
Bianca asculta cu răpire acest limbagiu nou pentru dînsa, şi al cărui accent oriental părea a conveni atît de bine    ' amantul
locuinţei  feelor, pe care ea o  parcurgea cu ci. Amorul străbătea în  inima ei din  toate
436
10
15
20
25
30
40
părţile; simţea genunchii inuindu-se şi era silită d& a se rezima mai cu putere de braţul conducătorului ei. Aben-Hamet susţinea dulcea sarcină şi repeta mer-gînd: ,.Ah! de ce nu sunt un strălucit Abenceragiu!'"
 —  Mi-ai fi plăcut mai puţin, — zise Bianca, — căci aş fi fost mai turmentată; rămîi obscur şi trăieşte pentru mine. Adesea un cavaler celebru uită amorul pentru  renume.
—  N-ai fi avut să te temi de acest pericol, — replică  Aben-Hamet cu  vioiciune.
—  Şi cum m-ai fi iubit dacă ai fi fost un Abcncora-giu? zise urmaşa Şimenei.
—  Te-aş îi  iubit, răspunse maurul, mai mult decît gloria şi mai puţin decît onoarea.
 Soarele descinsese sub orizonte, în timpul preumblare, celor doi amanţi. Ei parcurseseră deja între-gui palat x^lhambra. Cîte suveniruri nu se agitau în memoria lui Aben-Hamet. Aci îşi readucea aminte de acele frumoase sultane carii aspirau parfumele  ce din vase de argint se împrăştiau în aerul gradinei. Colo, în acel azil retras, ele se împodobeau cu frumoasele găteli ale orientului. Şi era Bianca, era o femeie adorată, ce povestea frumosului june toate misterele   haremului   Alhambrei.
 Luna, înălţîndu-se. răspîndea lumina sa înduioasă în sanctuarele părăsite şi în tindele deşerte ale Alhambrei. Albele sale raze desemnau pe iarba parterelor, pe zidurile sălilor, dantela arhiteciurei aeriene, boitele acelor galerii, umbra mobiliară a apelor ţîş- nitoare şi acea a arbuştilor legănaţi de zefir. Privighetoarea eînta într-un chiparos ee se înălţa deasupra acoperişului unei giamii în ruine, şi răsunetul ei repeta cîntecele. Aben-Hamet scrise, la lumina lunei, numele Biancăi pe marmora saîei celor Două- Surori: el însemna acest nume în caractere arabe asL-fel ca voiagion.il să aibă un mister mai mult de devi-nat  în  acest  palat  de mistere.
„Maure, aceste jocuri sunt crude, — zise Bianca. Să părăsim aceste locuri. Destinul vieţei mele este  hotărît   pentru   totdeauna.   Ţine   bine   minte   aceste
4.-37
vorbe; musulman, sunt amanta ta fără speranţă; creştin, sunt soţia ta fericită".
Aben-Hamet răspunse: „creştină, sunt sclavul tău nenorocit;  musulmană:  sunt  soţul tău  glorios". 5          Şi nobilii amanţi ieşiră din acel periculos palat.
Pasiunea Biancbei creştea din zi în zi şi acea a lui Aben-Hamet sporea cu aceeaşi violenţă. El era atît de încîntat de-a fi iubit pentru el singur, de a nu datora nici unei cauze străine simţirile ce inspira, încît
10 nii destăinui] secretul naşterei sale fiicei ducelui de Santa Fe: el îşi făcuse o deosebită plăcere de a-i spune că purta un nume ilustru în ziua cînd ea va consimţi de a deveni consoarta Iui. El fu rechemat însă fără veste Ia Tunis: mama sa, lovită de o boală fără vin-
15 decare, dorea să-şi îmbrăţişeze fiul şi sâ-1 binecuvîn-teze înainte de a părăsi viaţa. Aben-Hamet se prezintă la palatul Bianchei. „Sultană, îi zise el, mama mea va mtiri. Mă cheamă pentru a-i închide ochii. îmi vei păstra tu amorul tău?';
20          — Mă părăseşti — răspunse Bianca pălind. Te voi
mai  revedea  vreodată?
—  Vino, — zise Aben-Hamet.  Voi  să  primesc  de la tine un jurămlnt şi să-ţi fac altul pe care moartea singură îl va putea zdrobi. Urmează-mă.
25 Cu toate că faţa sa era acoperită cu un văl, Aben-Hamet recunoscu pe fiica ducelui de Santa Fe. El se opri şi îi zise: „Vii tu oare să cauţi pe Lautrec în acest templu?"
—  Lasă   la   o   parte   o   gelozie  vulgară,   răspunse 30      Bianca. Dacă nu te-aş mai iubi ţi-aş spune-o. Eu viu
aicea ca să mă rog pentru tine. Tu singur eşti pentru mine tot, Mi-aş da chiar sufletul meu în perzare pentru a scăpa pe al tău. Nu trebuia să mă îmbeţi cu veninul amorului tău ca pe urmă sa nu te hotărăşti
35 să te închini la aceiaşi Dumnezeu ca şi mine. Tu ai adus neliniştea şi turbtirarea în sînuî întregei mele familii; fratele meu te urăşte; tatăl meu e încovoiat sub sarcina unei dureri cumplite pentru că nu voicşti a deveni soţul meu. Nu vezi tu,  în sfîrşit, că, chiar
40      sănătatea  mea slăbeşte? Priveşte  în jurul  tău  acest
438
azil al morţei: Ei bine! mă voi odihni în curînd in sînul său, dacă nu te vei grăbi să  îmbrăţişezi legea creştinească.   Gindeşte-te,  Aben-Hamet,  că focul  ce aprinde o făclie, este şi acela ce o consumă. 5          Bianca  intră,  după aceste  cuvinte rostite  cu ui-
mire, în biserică şi lasă pe Aben-Hamet încremenit. S-a isprăvit. Abengeragiu! e învins; el e gata să renunţe la religiunea sa; îndestul s-a abătut şi s-a luptat. Teama de a vedea pe Bianca murind de durere 10 învinge toată tăria sufletului lui Aben-Hamet, „Şi cine-mi spune, işi zicea el, că Dumnezeul creştinilor nu este singurul Dumnezeu adevărat? Acel Dumnezeu cată să fie întotdauna Dumnezeul sufletelor nobile, din momentul ce este acela al Bianchei, al 15      lui Lautrec şi al lui don Carlos".
Aben-Hamet  aşteptă  dar  cu  nerăbdare   ziua   viitoare, spre a se duce sa vestească pe Bianca de hotă-rîrea ce a luat, schirnbîndu-i astfel viaţa sa de întristare  într-o viaţă de bucurie  şi de fericire! 20          A doua zi se şi duse la palatul ducelui de Santa Fe,
dar află că Bianca plecase dimpreună cu fratele său la palatul numit Generaîifui, unde Lautrec da o sărbătoare. Agitat de noi bănuieli, el se ia pe urmele Bianchei. Lautrec văzîndu-I că s-arată în pragul 25 sălii de petrecere, roşeşte; cît despre don Carlos, el intîmpină pe maur cu o politeţe rece, în adevăr, dar prin care se strevedea stima.
Lautrec şi cu nobilii săi oaspeţi se aflau tocmai în mijlocul serbării. Cele mai frumoase fructe ale Spa-30 niei şi ale Aîricei fuseseră servite pe tăvi de argint incrustate cu pictrii scumpe. într-una din sălile acelui palat, numită sala cavalerilor, zidurile erau tapetate cu portretele principilor şi cavalerilor învingători  ai maurilor de  Grenada.
35          Spada ultimului rege al Grenadei era atîrnată dea-
supra   acelor   portrete.   Aben-Hamet,    plimbîndu-şî ochii   împrejurul   sălii,   işi   ascunse   durerea.
Generosul Lautrec văzînd că Ahenceragiul îşi fixa,
fără voia sa, ochii asupra spadei lui Boabdil, îi zise:
40      „Cavalere, dacă aş fi ştiut că-mi vei face onoarea să
asişti la această serbare, nu aş fi celebrat-o în această
439
sala. Am văzut, cu toate aceste, pe cel mai viteaz dintre regi predîndu-şi spada sa, in mîinile unui vrăjmaş fericit...
— Vail  strigă maurul  coperindu-şi faţa cu   mîna, 5      cineva poate să-şi piardă spada sa ca Francisc I, dar ca Boabdil!...
Noaptea înainta. Sala se ilumina ca printr-un farmec de o mulţime nenumărată de facle şi convorbirea luă un alt curs. Don Carlos fu rugat de a povesti
10 descoperirea Mexicului, El vorbi, dar, de aceî continent necunoscut cu o elocinţă vie şi pompoasă, naturală naţiunei spaniole. El povesti nenorocirile Iui Montezuma, moravurile americanilor, minunile să-vîrşite de vitejia castiliană şi chiar cruzimile de care
\ă compatrioţii săi se făcuseră capabili. Vorbele, descrierea ce Don Carlos făcea exprimîndu-se asupra acelor ţâri încîntau pe Aben-Hamet. La rîndul său, el făcu tabloul imperiului otoman de curînd aşezat pe ruinele Bizanţei, nu însă fără a da oarecare regre-
20 turi primului imperiu al lui Mahomet, timp fericit în care, comandantcle credincioşilor vedea strălucind în jurul să» pe Zobeida, floare a frumuseţei, şi pe acel generos Ganem, sclav din cauza amorului. Cit  despre cavalerul de Lautrec,  el  zugrăvi   curtea
25 galantă a lui Francisc 1, artele renâscînd din sînu] barbariei, gloria, lealitatea şi cavalerismul vechilor timpi, împreunate cu politeţea secolelor de civiliza-ţiune.
METZENGERSTEIN
Wilhclm, conte de Bcrlifitzing, cu toate că era dintr-o familie naltă, la epoca în care se petrece a-eeastă poveste, nu era decît un balrîn, flecar  şi  ne-
5 putincios. Nimica nu-1 osebea de ceilalţi oameni afară de o ură nebunească împotriva baronului Frede-ric Metzengcrstein. Pe lîngă aceasta, a doua patimă ce avea în suflet, era vînătoarea şi caii, aşa că, măcar că era foarte bătnn, vîna şi călărea necontenit.
10         Baronul Frederic nu-şi ajunsese încă la vîrstnicie.
Tatăl său, un ministru de stat, murise tînăr. Muma sa, domniţa Măria, îl urmase curînd. Frederic împlinea abia optsprezece ani. Opisprezeoe ani la oraş, nu par o vreme lungă, dar la Iară, în pusnicîa unui
15      caste]  feudal, pendula sună ceasurile cu   vibrări  a-dînci, ce dau o mai mare înseinnătatetjmpului scurs. In temeiul unor împrejurări deosebite, tînărul baron  intrase  în stăpînirea moşiilor  lui,  îndată după moartea  tatălui   său.   Hareori  magnat  unguresc  s-a
20 văzut în capul unei aşa averi. Castelele sale erau numeroase, clar cel mai frumos era ceî de Metzenger-stein. Graniţa acestui domen nu fusese niciodată statornicită cu desăvîrşire, iar grădina castelului co-prindea între zidurile ci ca la o mie de pogoane.
25         Intrarea în stăpînire peste o asemenea avere a unui
proprietar atît de tînăr şi a cărui fire cam  începuse
441
să fie cunoscută, nu putea să lase in îndoială pe vecini asupra purtârei viitoare ce noul baron va avea. Şi în adevăr, numai în trei zile, moştenitorul întrecu fala lui Irod şi a tuturor despoţilor din vechime. Des-5 frînări ruşinoase, trădări nedemne şi cruzimi nemaiauzite, Încredinţară repede pe clăcaşii săi înfioraţi că nici supunerea lor, nici mustrarea lui de cuget nu Ie va chezăşui de-aci înainte averile, sufletele sau trupurile, de ghearele acestui sîmbure caligular. Către
10 noaptea zilei a patra, se băgă de seamă că grajdurile castelului vecin, Berlifitzing, luaseră foc, şi părerea tuturor fu că, cel care făcuse şi această izbîndă era tot baronul MetzengersLein.
Cît despre tînărul magnat, pe cînd castelul duşma-
15 nului familiei sale se mistuia, el, — după înfăţişare adîncit în cugetări -- părea că n-aude şi nu vede nimic din înălţimea odăii unui turn în care se retrăsese îndată ce flăcările începuseră să bîntuiască locuinţa vecinului său.  Păreţii acelei  odăi,  îmbrăcaţi
20 cu covoare de preţ şi cam trecute, înfăţişau chipurile ciudate dar măreţe ale străbunilor săi. Ici, preoţi înveştmîntaţi cu purpură şi blanuri de cacom, demnitari pontificali ce puteau cu un singur „nu vreau" să nimicească hotăriri papale ca şi hotărîri împără-
25 teşti, dincolo, posomoritele chipuri ale prinţilor Metzengerstein, călări pe armăsari bine legaţi, căi-cînd peste leşurile duşmanilor căzuţi; dincolo, în sfîrşit, albele năluce ale Evelor de vremea veche ce păreau ca plutesc pe fundul covoarelor în mijlocul
30 unor nori sică joacă ceardaşe închipuite. Dar pe cînd baronul asculta sau se făcea că ascultă zgomotul mereu urcător ce-i sosea la auz dinspre castelul Berlifitzing, şi, pe cînd poate că se gîndea la mijloacele de a săvlrşi vreo nouă mişelie, ochii săi se   întoarseră
35 fără voie către un cal uriaş al cărui pâr ca focul părea că se zbîrleşte şi ce era înfăţişat pe unul dintre covoare. Acel cal, — precum se rostea legenda, -— era al unui strămoş cruciat al familiei duşmanului său. Calul sta in marginea stingă a covorului, nemişcat
■io      ca un stei, pe cînd, ceva mai în urma lui, un călăreţ
442
amestecat cu pulberea drumului murea sub pumnalul unui Metzengerstein. Pe buzele lui Frederic se ivi un zîmbet drăcesc, cu toate aceste, cu cit se uita mai mult Ia cal şi la călăreţ, cu aUt se simţea coprins 5 de un fel de groază... Dar zgomotul de afară se făcea asurzitor, şi baronul, dîndu-şi o ultimă silinţă, izbuti să-şi întoarcă privirea de la acel covor năprasnic şi să şi-o îndrepteze către fereastră... El văzu atunci o izbucnire de lumină roşie ce da foc cerului şi cîmpiei..
iO          Cu toate aceste, puţin în urmă, privirea sa se reîna-
poie către covorul ce atirna în perete. Spre marea sa mirare, baronul văzu, însă, că de acea dată, capul calului îşi schimbase locul şi că, in ochii săi, pînâ atunci neînsufleţiţi, se aprindeau două jăratice...
15          îngrozit de spaimă, tlnărul magnat o apucă şovăi-
tor spre uşă, dar clnd era să pună mina pe clanţă, un fulger de himină mai vie şi mai roşie săgeta prin fereastră şi-1 înfăşură. Uimit, el se întoarse,şi fiindcă fu din nou silit să se uite la covor văzu cu o groază
20      nouă că armăsarul de pe dînsul era coprins în acea
lumină de jurîmprejur, sîngerave  ciudată ce-i  da  o
înfăţişare  împieliţată, ■- cal de  flăcări  şi  de  urgie.
Spre a se linişti, Frederic Metzengerstein deschise
în sfîrşit uşa, ieşi afară, cobori scările. Dar la poarta
25 castelului, trei scutieri de-abia puteau să ţie de căpăstru un cal uriaş şi cu părul ca faţa focului.
—  Ai cui este acest cal? Unde l-aţi găsit? întrebă tînârul cu o voce mînioasă şi tot într-o vreme răguşită şi stinsă de groază, căci în calul ce i se aducea
30 recunoscuse pe tainicul armăsar de pe covorul din odaia turnului.
—  El   este   proprietatea   măriei-voastre,   răspunse unul din ei; cel puţin nimini nu-1 cere ca fiind al lui. Noi am pus mina pe dînsul în momentul în care,
35 înfăşurat de fum, năvălea afară din grajdurile castelului l-îerlifitzing. Ke-am gindit atunci ca va fi un cal din herghelia contelui, însă nici unul dintre servitorii săi "n-au voit să-1 recunoască ca aparţinînd bătrînului, şi,  aşa fiind, vi-1  aducem.
40          — Ciudat.' zise baronul cugetător.  Dinsul  este,   in
adevăr, un cal de preţ. Bine dar. De vreme ce mi I-aţi
443
1
adus. — al meu să fie. Ei este rău şi sălbatic, insă un călăreţ ca Frederic Metzengerstein va şti să domolească un cal, chiar dară el s-ar fi năucit să iasă din grajdurile   iadului.
5         In vremea aceasta,  un băiat de casă    înainta re-
pede şi şopti ceva la urechea baronului: de pe covorul din odaia turnului, calul uriaş ce lîneezise pe dînsul veacuri întregi se ştersese, nu mai lăsase mei o urmă dintr-însti], — cal de flăcări şi de urgie ce io      a fost şi ce pare că n-ar fi fost, niciodată.
La acele şoapte, baronul îngălbeneşte, dar niniini nu putu să afle ce se petrece, şi dînsul porunci băiatului  să  închidă  de   veci odaia  turnului   castelului.
—  A aflat rnăria-voastră despre moartea jalnică a 15      contelui lierlifitziiig-' îi zise unul dintre vasali după
ce băiatul plecă.
—   Xu,  răspunse  baronul  tresărind.  Ce?  A  murit, zici-tu?        Şi un zimbet repede îi lumina faţa.
—  Da, a murit, şi a murit în flăcări vrînd să-şi sea-2()      pe herghelia,  i se răspunse.
—  (Le grozăvie,  zise baronul  rărind silabele  şi  eu linişte. Apoi. reintră  în castel.
Dar din acea zi, purtarea lui Frederic se schimbă şi se făcu atit    de ciudată îneît toată lumea vorbea
25      despre  ea.
Nu mai schimba nici un cuvînf cu nimini, nu avea nici un prieten şi nici o fală nu se putea lăuda că a spurcat-o pupăza pe nemîneate, cînd întîlnea pe baron. Apoi. el  ieşea din ce în ce mai rar, iar cînd
30 ieşea nu-1 vedea niniini decît călare, — calare pe armăsarul cel uriaş, cu peri ca focul, — pe calul de flăcări  şi  de  urgie.
înlr-o noapte vijelioasă, Metzengerstein se deşteptă din somn ca şi cum  l-ar fi mişcat cineva: era
35 patima calului, patima de a-1 călări, mereu, într-una, pînă va cădea mort unul din doi, — călăreţ, sau dobitoc. Şi astfel, încălica din nou şi se ducea din nou, săgeată şi nălucă prin întunecimea nopţei, vije-lie prin mijlocul unei vijelii. Dar înainte de a se vărsa
40 de ziuă , un foc izbucni la castel şi în puţine minute, zidăria  întreagă,  palat şi turnuri,  era  încolăcită de
şerpi roşii, galbeni şi albaştri. Fiecare fereastră părea a fi un ochi de jăratic. Săteni, strînşi împrejur se luptaseră la început, însă acuma, stau cu braţele încrucişate...
■ 5          Deodată, pe drumul ce duce la poarta  castelului,
se ivi o privelişte înfiorătoare... Era un călăreţ cu capul gol, cu părul luat de vînt, stropit de noroi şi zdrenţuit, de ghimpii scaieţilor, ce venea, ce alerga purtat de armăsarul de sub el, cu chipul convulsionat,
10 cu picioarele moarte în scări, fără putere de a mai lupta, cu hăţurile scăpate din mîîni, cu ochii deschişi mari  asupra castelului...
Şi dintr-o săritură, armăsarul  trecu pe călăreţ pe sub poartă, se repezi prin mulţime, o lăsă în dreapta
15 şi în stînga lui, iar dintr-o aită săritură, cal şi călăreţ se făcură nevăzuţi în mijlocul flăcărilor şi a zidurilor ce se surpau de toate  părţile.
Zorile,   în  sfîrşit,   se   iviră,   vijelia  se  astîmpără, dar o flacără albă, giulgiu din  urmă, înfăşură  încă
20 multă vreme rămăşiţeîe castelului Metzengerstein, pe cînd un rior, în forma unui cal uriaş, rămînea plutitor peste dînsele.
444
445
CHINUL PRIN SPERANŢĂ
io
15
20
Mai întîi — oricît de necrezut ar fi lucrul, — ce este la ordinea zilei, ce a prins rădăcină în viaţa noastră politică, ce călăuzeşte secolul al XlX-Iea, este Chinul prin speranţă.
Unul dintre principii prozei franceze, Villiers de l'Isle-Adam, a scris sub acest titlu o nuvelă, — mărgăritar fără semen. însă puţini, fie aici, fie în Franţa au citit-o. îndeobşte, scriitorii cei mari, n-ajung să fie preţuiţi de mulţimi decît dupe trecere de ani.
Nuvela despre care se vorbi a fost tradusă în româneşte de Spartali şi publicată în unul din ziarele capitalei.
Pot dar s-o rezum aici, să desluşesc ce este acea nuvela, ce însemnează Chinul prin speranţă.
Torturele de odinioară ale închiziţiunei spaniole sunt cunoscute în aproape totalitatea lor. Este, însă, una — cea mai grozavă poate, — rămasă mai în umbră.
Iat-o:
Membrele ereticilor sau ale aşa-numiţilor necredincioşi, o dată sfărîmate, cărnurile, o dată smulse de pe acele corpuri, prin cleşte, înaltul tribunal se gindea să încheie chinurile nenorociţilor printr-o o-sîndă supremă. Dînşii erau astfel hotfirîţi la moartea prin  flăcări  şi rugul  pe  care  avea să  îndeplinească
446
actul de credinţă (aulodafe) se înălţa de cu noaptea, în cea mai mare piaţă a oraşului. Dar îndată ce apunea soarele ultimei zile ce precedea creştinescul aci, inareîe inchizitor înlra în chilia osînditului. Blajin 5 îi vorbea, blajin îl săruta, blajin îi punea în vedere chinul ce urma să îndure pentru mîntuirea lui, pentru binele, pentru răscumpărarea sufletească cu care avea să  fie dăruit.
înfăţişătorul   lui Christos,   ieşea după aceasta cu
10 paşi măsuraţi, îl lăsa singur. însă, cea din urmă vorbă a lui era mai lotdauna un acelaşi îndemn milostiv la   resemnare,
Buneoară: „odihneşte-te, fiule, în linişte ca să poţi mâine să te arăţi demn de favoarea ce ţi se face".
15 Cu alte vorbe: „ca să poţi să fii trimis mîine plocon lui Dumnezeu, fript şi rumenit după toate regulele artei".
Nenorocitul, multă vreme după plecarea venerabilului preot, rămînea încremenit. Cu toate aceste, trep-
^0 tat, se dezmeticea, se uita împrejur, se tîra pe brîrci spre uşă şi...
— O! Dumnezeule mare! O! Dumnezeule ce faci minuni! — uşa, uşa era deschisă, uitată neză.vorită, şi chiar, o! Dumnezeule mare! o! Dumnezeule ce faci
25 minuni! — crăpată pe sfert. Cîte speranţe îl năvăleau nu sunt de spus. Poate... poate că Iui Dumnezeu i se făcuse milă. Poate,... şi ajutîndu-se cu miinile, cu picioarele, se pomenea într-un coridor lung, într-un coridor întunecos, luminat numai  ici-colo de cîte-o
30 candelă roşie, de cîte-o candelă albastră. Dar din vreme în aîta, zgomote de păsuri se auzeau de-a lungul coridorului, îl opreau cu răsuflarea pe buze, cu ochi hipnotizaţi pe întuneric de spaima că va fi descoperit, că va fi rebăgat in negura carcerei, fără speranţă, în bezna care bîjbîise idiotizat, săptămlni sau !uni, secole întregi de deznădejde, vecinicii de-nfio-rări. Dacă ii bătea inima, dacă-i zvîcneau tîmplele, întrebaţj-1 să va spună. Şi mai întrebaţi-1 cum ajungea la capătul coridorului, cum se ridica să cerce noua uşă ce întîlnea, cum o afla deschisă, şi cum deodată — fără tranziţinne — simţea că o răcoare parfumată
35
40
447
 — Opere voi. VI — Mscedonski
15
20
25
30
35
ii umple plâmînii, ca o grădină cu portocali şi lâmîi, îl înconjoară, se desfăşoară sub cerul stelos al unei nopţi Madrilense? în fund — munţi — pe deasupra unui zid puţin înalt, — văi şi păduri, iar jurîmpre-jur, — aer!  cer  albastru!   pomi  înfloriţi!   libertate!
Scăpat! da,—torturele, inchiziţia, flăcările de a doua zi dispăreau, nu mai erau declt un vis urît. Reîncepea viaţa; se reîmbărca pe corabia speranţei; albele ei pînze se rotunjeau umflate de adierile unei dimineţi poleite; Mediterana era trecută, ajungea Ia Alger sau Oran; o casă, dintre frunzătura fragedă a unei lese de pomi tineri, îi zîmbea, părea că-i deschide braţele: intra înăuntru, se refugia în sînul naturei; trăia numai pentru natură şi pentru copiii lui; Imbătrînea fericit, se stingea domol şi dulce, între ai lui: strănepoţii îi închideau ochii... aer, cer albastrul pomi  Înfloriţi,   libertate.
Dar, — o, Dumnezeule marel O! Dumnezeule ce faci minuni! — cu toate aceste, cînd trecea pragul celei din urmă împrejmuiri, cînd de visurile lui nu-l mai despărţeau decît îndeplinirea lor, — O! Dumnezeule mare! O! Dumnezeule ce faci minuni! — umbre negre se iveau, braţe de fer 11 încleştau... Ei! — erau eit erau slujitorii sfîntului oficiu! ofiţerii răs-cumpărârei sufleteşti! era marele inchizitor, era înfă-ţişetorul lui Christos pe pămînt, erau flăcările rugului de a doua zi! Ei! — erau ei! era mintuirea de veci.
Cam astfel, — deşi cu alte cuvinte, este povestea lui Villiers de l'Isle-Adarn. Ce se întîmplă în viaţa noastră politică este  asămuit.
Da: trebuie să nu se mai ascundă adevărul. Trebuie să se spună cu glas tare că ţara întreagă este supusa de prea multă vreme la aceeaşi tortură morală.
Al domnilor miniştri de astăzi, domnilor miniştri de ieri şi alaltăieri, încetaţi cu chinul prin speranţă! Este timp.
448
VIAŢA DE AZI PE MÎINE
(Roman de Henri Murger)
1
Întocmirea cenaclului
5         Iată cum întâmplarea rnă puse în contact cai indi-
vizi a căror asociere frăţească trebuia să întocmească mai tîrziu un cenaclu pe care   autorul a cercat sal facă   cunoscut   publicului   în    cursul   acestei   cărţi, într-o dimineaţă, — cea de 8   aprilie,  —  Alexan-
10 dru Schaunard, un tînăr care cultiva artele liberale ale niuzicei şi picturei, fu deşteptat fără veste din somn de cutcurezârile unui cocoş din vecinătate, ce-i servea de  ceasornic.
— Ei! îşi zise Schaunard, pendula mea mi se pare
15      că înaintează. Nu se poate să fie deja astăzi.
Gîndind aceste cuvinte el sări jos, — nu din pat, — ci dintr-un fel de mobilă ciudată, — invenţiune a sa ce-i servea noaptea de pat iar în timpul zilei înlocuia   celelalte mobile  absente.
'u\         La urmă, fiindcă frigul era mare, Schaunard se în-
făşură grabnic într-un fel de fustă de atlaz roz presărată cu stele de carton poleit. Acest halat improvizat fusese uitat Ia el după un bal mascat de o bulevardis-tâ ce se încrezuse în făgăduielile lui Schaunard, care,
ti în acea noapte, îşi detese aere de marchiz cu ajutorul cîtorva chei şi rotogoale de tinichea ce-i sunau în pozunare.
449
După aceasta, Sehaunard deschise obloanele ferestrei. O rază de soare, asemenea unei sâgete de lumină, străbătu pe loc în odaie şi-1 sili să zgîiască ochii încetaţi încă de somnolenţă.  In acelaşi timp, cinci ore 5      sunară la orologiul unui tura din apropiere.
-- Va să zică este în adevăr ziuă, cugetă Sehaunard, rnâ mir, zău. Dar, adăugă el, consultînd un calendar de perete, nu se poate. Ziuă?... indicările ştiinţei sunt de acord în această privinţă: ele arată că 3a epoca 10 anului în care mă aflu, soarele n-are voie să răsară înainte de 5 ore şi 1/î. Şi cu toate aceste, nu sînt decît 5 ore iar soarele a răsărit. Culpabil zel! Deci, astrul împrejurul cărui gravităm n-are dreptate. Am să mă jeluiesc împotrivă-i la biroul Longitudinelor. Aşa. 15 — Ce mă fac eu însă? — nu e de glumă! Ziuă! Ziuăfşi suntem în 8 ale lunei!
Schaunard se apucă atunci să recitească o soma-ţiune ce i se lăsase la domiciliu de portărei. Hîrţoaga îl soma ca pînă la ora 12 să deşerte localul, plătind 20 tot într-o vreme onoratului său proprietar, d. Ber-nard, suma de 75 lei, preţul chiriei nevărsată pe trei termene.
—  Noroc, cugeta Sehaunard, ca pînă la 12 mai sunt încă 7 ore. Aidem! să te vedem prietene, pe unde ai
2 5      să scoţi cămaşa?
Artistul începu să-şi îmbrace zorit paltonul, un vestmînt a cărui stofă fusese odinioară păroasă, dar ce era atinsă de mult de o pleşuvie venerabilă, cînd deodată, ca şi cum ar fi fost muşcat de o viespe, se
30 apucă să sară prin casă executînd faimoasele păsuri de cancan ce-i cîştigasera în balurile publice o glorie netăgăduită decît de poliţie ce-1 punea uneori la regulă.
—  Iată, iată, strigă el, îmi pare că sunt pe urmele 35     ariei a cărei compunere o urmăresc de atîta vreme.
E ciudat cît de mult te deşteaptă aerul dimineţii. Şi tînărul,  aproape vînăt  de frig,  se apropie de clavir, un instrument hodorogit, şi aşezîndu-se dinaintea lui,  începu să-1 cutremure prin nişte acorduri 40      furtunoase.
450
— Do, sol, mi, do, la, si, do, re, bum, bum. Fa, re, mi, re: — nu, acest re dă aci un sunet falşi  Al   trădător de re, mizerabil re!... — Dar să vedem dacă nu merge mai bine în minor. Negreşit. Nici  n-ar   putea 5      să nu se potrivească, de vreme ce, trebuie să se arate cu dibăcie melancolia unei tinere fete ce sfoiiază o margaretă  într-un  lac albastru.  Sper că  ideea mea va impresiona. Un lac albastru, nici vorbă, dă coloare. Nu   se  va  putea  zice   că   sunt  un  poet incolor. 10      Dacă aş putea însă. să-mi spun părerea cu sinceritate, aş spune că poezii de baltă sunt deja prea multe. Dar îndrăzneşte, mă rog,  să crîcneşti  dacă-ţi  dă  mîna. Bălţi, — ne trebuie bălţi: — argintii, albastre, verzi, numai bălţi să fie. Apoi, pe aceste bălţi, trebuiesc 15     nuferi sau margarete, iar pe ţărmuri, cîte o fată care sa Ie sfolieze  melancolic.  Care librar te-ar imprima altfel? Aşadar, scăparea e în baltă. Do, sol, mi, do, la, si, do, re; această frazare nu este tocmai rea. Oricine va înţelege imediat că este vorba de o margaretă. 2 0      Iată acum  şi  lacu 1  albastru...  Aşa:  umed,  azurat: Fa, mi, la, sol. Tocmai. Îmi mai rămîne să frazez tîn-guirea fetei eînd îşi ia adio... Iată... inspirarea soseşte: re, do, re, si. — Tii! da' frige, — mi, re, do, — mi-a mai  rămas un  sertar de Ia scrinul pe care l-am  ars, 25      — do, do, — n-ar  fi  rău  să fac  puţin  foc... — N'u, n-ar fi rău, dar aş perde momentul favorabil... Inspi-rarea e capricioasă! Mai bine să mai aştept  pînâ oi îneca fafa.
Cerul este înstelat 30                            Ochiul ei e gîndurat...
Ce fel? Ei! dar cum se poate, să nu bag de seamă decît acum? Mizerabil poet! Vorbeşti de o fată cu un singur ochi. Şi vrei să compun, eu, Sehaunard, o melodie chioarei tale?...
35                            Do, do, re, do, do!
însă lacul azuriu li zîmbeşte argintiu, Incă-odată,  \ncă.-odal!
451
Din ce in ce mai bine: un Jac azuria care nu m mulţumeşte pe atlt şi se face şi argintiul Dar încă-odat!?Ce limbă o mai fi asta — Schaunard, prietene, fă insă bine de taci: nu ştii ca romanţa e de mamele 5 poet despre care strălucitul critic şi academician spune că nimini înaintea lui n-a dat limbei franceze o aşa frumuseţe  de  forme...
Do, do, re, do! Lacrimi curg pe a ei faţă 10                          Ea ridică moale braţă.
Aoleo! Va să zică în loc de braţe, — braţă, iar în loc de moi, braţe moale?... Bravo! Dar tu caută-ţi de treabă, Schaunard; — poetul este repoeat şi dacă critici scrierile morţilor eşti un infam, mai ales că s-a 15 convenit a se pune bustul de bronz al marrrelui în grădina Luxemburg.
Ea ridică moaie braţă
Şi s-aruncă printre nuferi
Şi suspină: Ce să suferi?.,.
Efl         Eravisimo: aceste sunt idei. în: ,,ce sa suferi"' este o întreagă filozofie; aci trebuie să fim gravi.
La, soi, şi apoi, finalul un do lung, dooo! s-o cînt toată... Do, sol, mi, do...
Aş!  nu  merge, — Si, do,  re, sol...  Nu merge  de 25      loc... E drept că şi poezia este infamă... A!... O idee! este mai bine să compun eu una.
NOTE ŞI VARIANTE
NUVELE,   SCHIŢE   ŞI   POVESTIRI
ANTUME
CARTEA    DE    AUR
Coperta: Al. Macedonski / Cartea de aur [ Bucureşti.
Foaia de titlu: Cartea de aur / a lui / Alexandru Macedonski / Bucureşti / Stabilimentul grafic Albert Baer / Strada Numa-Pompiliu, 7.9./1902.
Urmează un studiu introductiv, p. 5—25, semnat apocrif, „Un discipol", care aparţine — fără îndoială — poetului. îl reproducem:
DESPRE   A.LEXANDRC  MACEDOXSKI
Note biografice şi critice
Alexandru Macedonski este născut la 1B54, marte în 14, şi este fiu al generalului Alex. D. Macedonski, fost ministru de război şi general-şcf a toată puterea armată din România şi Moldova. Mama sa, care odinioară prin frumuseţe, inteligenţă şi instrucţiune a fost una din reginele societăţei mari bucureştene, este născută Fisenţa, o veche şi strălucită familie de peste OH, astăzi stinsă, care a dat lui Matei Basarab un mare vornic vestit prin înţelepciune. Mihail Fisenţa, străbunul poetului, a .servit în Rusia în garda imperialii sub numele de Fiseiiski şi a primit titlul de conte de la împărăteasa Caterina II-a.
Prin tată, neîntrecutul poet coboară din o familie polonă care a domnit îri Lituania şi care îşi trăgea origina din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin. în familia poetului se află, în această privinţă, documente doveditoare şi ele însele sunt sprijinite de cele coprinse în Eraldica Poloniei din biblioteca iiiperială din Vîena. De altminteri, armăria familiei Macecioti-ski — nume ce în limba polonă se scrie Maczedonski — atestă această obirşie, fiind armăria Biberstein-Rogala.
Dar nu e aci locul a se face istoricul complect a) originei unui «in de geniu ale cărui titluri de nobleţă cele mai mari suni viaţa m plină de vitejie şi virtute, scrierile sale şi înălţimea caracterului său. Jn fond, dinsul, cu toate câ prin tată este din o clasă socială inaltă, şi cu toate că prin mamă este rudă de sînge cu Bră-itoii, cu Urdărenii şi cu alte neamuri boiereşti fruntaşe, nici nu 5-a reclamat de o altă nobleţă decit de cea ia care îi dă dreptul intelectualitatea sa uriaşă şi adtncn erudiţiune ce transpiră din fiece rînd pe care îl aşază pe hîrtie.
Modest discipol al acestui apostol al literatiirei române, o altă sarcină mi-am impus atunci cind s-a hotărlt ca aceste pagini să apară sui) îngrijirea mea. Pentru a 7tiî-o îndeplini voi începe prin a i-ezuma, pe cit de scurt îmi va fi putincios, viaţa sa, opcrile sale, sufletul său, direcţiunea sa literar;!, tot ce este de natură să punâ în plină şi sinceră lumină, pe om şi pe poet...
Maeedonski, în liceul din Craiova, era o natură concentrată şi serioasă, ţi cu Lyate că nu era între premianţi, avusese darul încă de atunci, să inspire simpatii ce i-au rămas credincioase. Expansiv şi totdeodată sfios, viaţa lui se schiţează de atunci chiar, ca o lupta cu sine...
Această luptă a fost mare şi poate că durează încă în poet care nu o dată spune intimilor cit rău i-a făcut şi îi face sinceritatea şi timiditatea... Şi-J poate închipui oricine ce era pe băncile şcoalei, în acest oraş al Craiovei pe care J-a iubit atH... Dar, pentru ca oricine să poată avea o idee deplină despre ce era Macedonski copil, se va da aci un portret pe care i-1 face un fost camarad de liceu, d. Ernest Arnoldt, director al Institutului de băieţi „Arnoldt" din capitala Oiteniei. Acest portret nu e decît o scrisoare, dar are o însemnătate ce, cu timpul, va merge creseînd. Nimic nu este în adevăr mai greu decit să fii om mare pentru cei cu cari ai stal într-o bancă, şi magistrul preaiubit mi-a mărturisit, nu o dată, câ nu este omagiu care sâ-i fi fost mai preţios decit cel pe care i 1-a adus Arnoldt, sau decit cel al poetului G.O, Gîrbea, profesor ]a gimnaziul Cantemir, un alt camarad ai său care, de pe tribuna Ateneului, proclamă în o seară memorabilă gloria radioasă a lui Macedonski. Iată acea scrisoare:
.,lubite amice şi fost conşcolar,
Mi-ai făcut o deosebită plăcere prin amintirea-ţi de acum 30 de ani; tablouri uitate, acoperite de păiejenişul şi de mucigaiul timpului,  deodată  s-au   înfăţişat   lucitoare,   in   vechea   lor splendoare,
456
memoriei mele, şi am văzut între altele, pe acela al unui tinăr inalt, palid, blond, cu părul lung, huclat, care-mi arăta la şcoala portretele iubitelor sale rude şi mă onora cu confidenţele sale. Ştiu că simpatizam mult cu acel camarad, căci avea gestul blind, vocea dulce şi fugea de cei zburdalnici dintre condiscipoli i săi. \u m-ara mirat cînd am auzit că acel tinăr este poet — din cei mai gustaţi astăzi; era  natural,  avea firea   idealistă.
Mulţumesc amicului de odinioară de bunul său suvenir şi-1 rog să  creadă că acest suvenir este absolut reciprec.
Te rog spune poetului acest lucru şi că mă închin înaintea geniului său.
Ţie, dragă Alexandre-,  un sliake hand  din  inimă.
Ai   tău,
Ernest   Arnoldt Craiova,   I'i   febr.   '98:\
Cind Macedonski părăsi din clasa Y-a liceul din Craiova şi plecă în străinătate pentru a-şi depune bacalaureatul în Geneva, el, deşi abia copil, era, prin energie, aproape om la o etate cind alţii se joacă cu zmeul, şi era aproape savant prin cunoştinţele ce-şi însuşise singur prin citirea bibliotecei tatălui său, — între trei şi patru mii volume. Cu toate aceste, tinărul înalt, palid, blond, cu părul lung şi buclat, rămase cu gestul blînd, cu vocea dulce, sfios ca o fată, — dar — contrast izbitor, — începură să se afirme la acea epoca şi îndrăzneli ce atingeau uneori temeritatea. Cam de la 14 ani, Macedonski călători singur, se conduse singur, şi nu abuza de libertatea sa. Pe rînd, studie în Viena, în Geneva, la Universitatea din Pisa şi Neapol, locui în Florenţa, în Roma, în Turin, vizită Parisul, Marsilia, Nisa, Lyon, petreevi cîtva în Miinchen, colindă Tirolul, Ştiri a, Karinlhia, Boem ia, îşi împlu ochii de privelişti colorate, de aer albastru, de soare luminos.
Macedonski al acelor timpuri e înfăţişat de cei cari l-au cunoscut ca un fărmecător. Incinta pe oricine şi făcea pe oricine so se mii'e.
Entuziasmul şi vioiciunea sa, puterea sa de raţionament, bună tatea şi temeinicia prieteniei sale, răsar din toate scrisorile cei sunt adresate...
De altă parte, omul fizic atrage deopotrivă. Ochii săi adinei hipnotizează. Pe strade, multe capete se întorc să-! privească, iar în Italia nu i se mai zice decit „frumosul Cireazian".
4:17
Reîntors in ţară. în 1873, temperamentul său combativ îl aruncă în politică. Intră in partidul liberal şi fu unul dintre membrii fondatori ai acestui club în prima sa formaţiune. în publicistică debuta din 1870, cînd publică în Telegraful român din Sibiu o poezie. Geor-ge Bariţiu, marele patriot şi literat ardelean, îl compară cu Schiiler in intîiele iui mauifestaţiuni. Jn Ifc72 dete la lumină un mic volum de versuri: Prima verba ce fa întlmpinat de presa politica şi Jiterară cu termeni de tot măgulitori. Dar corentu) politic, in 1873, se făcu vijelios. Poetul se schimbă în ziarist şi întemeie în Bucureşti ziarul Oltul, Domnitorul, astăzi rege, era atacat cu violenţa de mai toal.e ziarele şi de mai toţi oamenii de stat din opoziţiune. La o asemenea şcoală oameni maturi n-au rezistat.,. Poelul alunecă pe un povîrniş primejdios. Popularitatea 11 îmbată. Nu văzu abisul sub roze. Versurile sale politice, pamflete şi satire muşcătoare, îi purtară numele până în sateîe cele mai depărtate. Ziarele nu mai erau citite decit dacă coprindeau versuri de dînsul.
In 1875, guvernul se însărcinează sâ-i dea o strălucire şi mai mare arestindu-I şi deţinîndu-î în prevenţiune în temniţa de la Văcăreşti timp de trei luni şi jumătate. A fost apărat la curtea de juraţi de douăzeci şi trei de advocaţi, cei mai celebri ai baroului, şi achitat. Puţin in urmă, purtat pe braţe de popor, vorbi în meetingul de la Mazar-Paşa.
în 1876, împrejurările se schimbă; liberalii iau puterea. Dar mama lui a perdut averea, e ruinată. Cu multă greutate obţinu a îi numit prefect cu titlu provizoriu al judeţului Bolgrad. Trei luni, şi demisiona. Cu iluziuuile pierdute, rămase în opoziţiune, nevoit, fireşte, să se alăture de duşmanii de ieri. Corentul antidinastic începu să fie nutrit atunci de dinasticii din ajun. Anul 1877. Războiul. Un ziar cotidian apăru, Vestea, cel sntîi ziar ce s-a vîndut în Bucureşti cu cinci centime. B ziarul poetului. Lupta e mare la Plevna, dar lupta e tot atit de mare în Bucureşti.
încheierea păcei aduse o linişte, un fel de înfrăţire între partide. Poetul e numit locţiitor de prefect în Dobrogea, administrator al gurilor Dunărei, şi la urmă, inspector generai financiar şi inspector al monumentelor istorice, iar mai-nainte decorat cu Bene-Merenji, clasa Ia. Aceasta e ultima lui funcţiune. în total: optsprezece luni de serviciu public.
în anul 1830, el fondează Literatorul împreună cu Bonifaciu Flo-rescu şi avînd ca ssjretar de redacţiune şi ca administrator pe d. T.M, Stoenescu. Aceasta revistă este începutul unei epoci.  O  gru-
pare se făcu. Aproape toţi scriitorii de însemnătate, au luat parte în acea mişcare sau a fost produsul ei.
în 1883, o epigramă neadresată nimănui, nepurtînd nici în frunte nici în corpul ei vreun nume, a fost luată drept cal de bătaie pentru a se începe contra Literatorului şi contra lui Macedonski o campanie mişelească. Insultele triviale curg. Presa se coalizează pentru a nimici pe poetul Nopţilor şi pe ducătorul înainte al mişcării Iui Heliade. Discipolii săi îl părăsesc. Cei ridicaţi de dinsul îl lovesc. Nu mai e ziar care să nu-1 atace. Impopularitatea îl coperă cu cenuşa şi noroiul ei.
Dar Unărul înalt, cu părul lung şi ondulat, blond, cu vocea dulce, rămîne neclintit. El creşte, pe cînd ceilalţi scad. Versurile sale se fac de diamant.
Şi, insurat la 1882, o căsătorie de încliîiaţiune, cu domnişoara Anna Rallet, coborîtoare din Ghika, din Slătineni, din Cîiipineni, — zadarnic viaţa i se întunecă şi zadarnic îl înfăşoară lipsa... Liniştit şi optimist, credincios în dreptatea Iui Dumnezeu, îndură orice, şi zîmbeşte îa orice uîtragiu...
Cu toate aceste, din vreme în alta, orice răbdare are margini, cîte un ziar al său apare...
în trăsuri generale, aceste sunt evenimentele de căpetenie din viaţa poetului. Activitatea lui e complexă: pamfletar, ziarist, om de litere, poet, om de ştiinţă, el a mirat şi a pasionat secolul său.
Opera sa de căpetenie nu este o poemă sau o bucată de proză: această operă este însăşi limba română căreia el i-a imprimat sigiliul definitiv al plasticităţei şi al coloarei. Nopţile sale, Psalmii, poema sa dramatică Vodă-G'uza, Formele, Un beneficiu, Ocnele, Stepa, întregul volum Excehior, — volumul său francez Bronzes, tragedia Saul, — operile sale neimprimate încă, — peste opt volume de scrieri alese — totul  îl face neîntrecut.
Nu există nici prozator, nici poet român al cărui nume să poală fi alăturat de al său.
Rămîne singur şi neimitabil după cum în viaţă s-a aflat izolat şi mîndru.
Cartea de aur ce se publică astăzi este pictură şi viaţă. Stilul şi limba sunt orchestrări ce vor râspîndi o vecinică glorie asupra lui şi o vecinică ruşine asupra epocei ce 1-a batjocorit şi dispreţuit.
Fie că s-ar citi Pe drum de poştă, acest vîrtej al unei galopâri de cai în timp de optsprezece ore, în care sufletul poetului şi al mamei sale este schiţat, fie că s-ar citi Zi de august, sau orice alte Pagini din acest volum, nu va fi om, afară de nătîng şi de pizmaş,
459
care să nu recunoască hi această carte un monument fără seamăn ridicat in onoarea Hteraturei şi ţărei române.
Pe lingă aceasta, Nălucile din vechime vor dovedi fiecărui că dac» Macedonski a evoluat spre o limbă literară ştiinţifică, n-a făcut aceasta din neputinţa de a scrie în cea veche...
Nălucile din vechime sunt, precum au şi fost numite atunci ciud, cu mulţi ani îu urmă, au fost publicate răzleţe şi fără semnătură prin ziare, mărgăritare unice în literatura română.
Ce supără însă pe foarte mulţi e ortografia. Aceasta e firesc. Ignoranţa nu se împacă decît cu ignoranţa. Dar literatură fără ortografie tiu se face în nici o ţară. Ortografia sa coprinde în sine istoricul fiecărui cuvînt şi este înnobilarea ]imbei române. Macedonski, ca şi Ion Heiiade Rădulescu, a cărui ortografie a adoptat-o aproape fn generai, — lăsînd la o parte numai suprimarea semnelor de pe vocale, şi pe q întrebuinţat de Heliade în ioc de c, la: acest şi la altele, — duplică consoanele, atunci cînd trebuie să Ie duplice, şi la scrierea cuvîntului reurcă !a originea lui, — Ia cea latina dacă el se află în limbă din vechime sau 3a cea elină şi la cea franceza dacă ne-a venit pe această cale. Cunoaşterea acestei ortografii este literatură reală, şî pentru aceasta bucherii o reprobă. Lor ie place să zizăie şi fug de armonie şi de zbor fiindcă ştiu bine că n-au asemeni vocaţiuni.
Dar marele poet n-a ajuns negreşit rîintr-o dată, nici la această ortografie, nici la culmea pe care se afîS. Cînd a început să scrie, să cugete şi să simtă, nu exista o limbă literară propriu-zisă. Admirabila limbă a lui Ueliade era prea specială pentru a putea să ajungă limba literarăa întregului românism. De altă parle, şcoala lui Bar-nuţiu exagerase. Bolintineanu încetase de a scrie. Heiiade şi Alecsandri tăcuseră. Principele Rogala, un savant orientalist, eonsîngen al poetului, descrie admirabil în Revue Internationale din Paris această mişcare în literatura română şi ivirea Iui Macedonski, in no. de la 31 dec, 1892. Treptat, materialul adunat de Heliade, de Barnuţiu, de Alecsandri, de Aug. Treb. Laurian, de Bariţiu, de Dimitrie Aug. Laurian, de Odobescu, de Ion Ghica, de Grig, Ale-xandrescu, de Bolintineanu, de Grandea şi de alţi luptători ai iim-bei şi litoraturei, se limpezi şi se coordona sub condeiul lui, şi treptat, de asemeni, aduse el însuşi contribuţiuni la limba şi la scrierea română, ce nu sunt cel mai mic titlu de glorie pentru el. Forma îl răpi zilnic mai mult, statornicind că fondul nu poale sa fie altui decît ce-1 face forma să apară. Duşman botărît al d-lui Ma-iorescu, ţinu pept acestei invadări a provincialismului   în  cetatea
460
sintă a literelor. Versificarea şi proza lui Macedonski îl ridică şi î] vor mănţinea in toţi timpii mai presus de toţi. El este un legiuitor, ale cărui legi estetice au fost adoptate de chiar duşmanii săi. Cit despre fond, cugetare mai inaltă şi simţiri mai delicate nu s-au produs. Faptul că, adesea şi-a dezbrăcat versurile de formă tradueîn-du-le în proză franceză şi că a stîrnit cu toate aceste admiraţiunea tutuior, dovedeşte aceasta cu prisos. Treizeci şi unu de ani de viaţă de publicist l-au dus la acest apogeu. A scris în toate genurile literare. A dat naştere la o mişcare tot aşa puternică ca cea a lui Heiiade. Munca sa a fost de titan şi cine 31 cunoaşte de aproape, şi îi sLie munţi de manuscripte, se poate mira ca abia 3a etatea de 48 ani activitatea sa a realizat asemeni minuni. Cînd i-a ajuns lui timpul pentru aceasta? A scris în toate ziarele române. A avut el însuşi vreo douăzeci de ziare proprii. A scris în numeroase zi&re străine. A publicat sute de studii politice şi sociale. A fost nuvelist, conferenţiar, dramaturg, critic, poet, filozof... —A fost, itir, om de societate, tată de familie, soţ...
A stat în relaţiuni cu cei mai mari oameni ai ţ&rei şi cu cei rnai fruntaşi literaţi francezi... CA. Roselti, loan Brătianu, Kogilni-cfanu, V. Boerescu, Manolaki Kostaki Epureanu, P. Gbika, ÎSiico-Jac Blaremberg, Bosianu, loan Cîinpineanu, N. Creţulescu, C. Cîm-pineanu, V.A. Irechiă, G. Vernescu, Alecsandri, Gr. Alexandrescu, ision, Ion Ghica, Hasdcu, l-au cunoscut şi unii l-au admirat, alţii i-au fost prieteni, iar toţi au văzut în el un om de înaltă valoare, in Paris, a stat in legături intime cu Leconle de Lisle, cu Alph. Daudot şi cu ţoală pleiada strălucită a Franţei. Cei ieşiţi din mişcarea „Literatorului" sunt numeroşi şi unii iluştri. Astfel, Duilm Zamfirescu, fraţii Alexandru şi Trandafir Djuvara, Mircea Dimi-Iriade, Traian Demetrescu, Cincinat Pavelescu, Scarlat Crescu, Constantin şi Anton Bacalbaşa, D. Teleor, Dumitru Stăncescu şi o întreagă seric de mult talentaţi scriitori mai tineri sau mai în vîrstă aparţin acestei mişcări, sau, ca Traian Demetrescu şi alţi, sunt cu totul zămisliţi de ea.  [...].
Dar, pentru ca cititorii să-şi dea cu desăvîrşire seama despre înălţimea poetului preaiubit pe care îl sărbătoresc aceste rînduri, este bine a se şti că poezii de ale sale au fost traduse în limba germană, engleză, italiană, franceză, greacă şi chiar in limba ebraică. Nizzet, un ilustru literat belgian, îi dedică poezii şi îl numeşte mare şi nepieritor poet încă din 1877. Bruto Amante şi contele de Ou-beroatis scriu despre el cu căldură in Italia. — Marco Antonio Canini SI citează in cursurile sale la Veneţia, Franeesehini, Bossi, fin
461
conferinţe în cari îl glorifică. Paul Maraton, Charles Fuster, doctorul Janvier, d. du Cleuziou, Gabriel Sarrazin, Richepin, M-rne Juliette Adam îi adresează scrisori, îl iubesc şi î! admiră.
Nici un român n-a dus mai departe şi mai sus numele ţârei sale. Scrierile sale se întîlnesc în paginele diferitelor ziareşi reviste franceze 3a cari colaborează... Astfel, numele său schinteiază pe rînd în Revue Contemporaine (colaboratori: Zoi a, Richepin, Loti, Alph, Daudet şi alţii) încă din 1884; în Nouvelle Revue, în Journal des Debats, în Revue Franţaise, în Revue Internationale, în Walonie, — ziar din care a ieşit întreaga mişcare simbolistă, — în £eho de ia Semaine, în Revue Bleue, în L'Inde'pendance Litte'raire, în Pestker Lloyd, Jn Journal de Florence, în To Paron (Atena), în Express-OrUnt şi aşa mai departe.
El e asemuit aci cu Victor Hugo, aci cu Byron, aci cu Leconte de Lisle sau cu Baudelaire...
L'&cho de la Semaine, revistă pariziana la care colaborează Leo Claretie, Abel Hermant, Jean Richepin, Hector Malot, Drumont, Paul Marguerite, Paul Bourget, Octave Mirbeau şi alţi scriitori străluciţi, publiclnd. în no. său 397 din 10 mai 1896 un sonet al lui Alexandru Macedonski,  se exprimă  în următorii  termeni:
„D. Macedonski, marele poet român, ne dă întîietatea unui sonet ce va figura în fruntea preţiosului său volum de versuri franceze ce va apărea în curînd. Suntem fericiţi că-1 putem oferi cititorilor noştri cari îi vor preţui cugetarea,  nu mai puţin ca forma".
Despre Alexandru Macedonski s-a vorbit în lumea întreagă. Geniul său a fost consînţit de cei mai iluştri literaţi străini. în cărţi eu privire la literatură, e pus de francezi alături cu cei mai mart poeţi europeni, iar Pierre Loti, într-o scrisoare pe care i-o trimite din Paris şi ce se află în posesiunea poetului, îi zice între altele: „Versurile d-tale sunt adinei şi stranii, le iubesc şi îţi strîng mîna cu toată simpatia".
De altă parte, iată, tot cu privire ta marele poet, în ce mod a fost primit volumul său Bronzes în cercurile intelectuale din Paris.
La Nouvelle Revue Internationale, cunoscuta revistă a cărei directoare era principesa Măria Letisia Bonaparte, în darea de seamă din numărul de la 1 fevruarie, spune:
„Iată un volum de versuri franceze, scrise, — şi aceasta nu este de loc banal, — de un român, de poetul volumului Prima verha şi al volumului ExceUior, poet care a fost numit Victor Hugo al României".
462
Aci, Revue Internationale reproduce sonetul Avatar şi poeziile Halte  dans  „Tarass-Boulba"  şi Haine.
D. Albert Mockel, fostul director al revistei La Wallonie, ce a dat naştere unei întregi mişcări literare şi la care au colaborat Ver-haeren, Maeterlinck, Stuart Merill etc, şi actual colaborator la marea revistă din Paris Mercure de France, într-o scrisoare adresată d-Iui Macedonski îi spune între altele:
.,V-aţi familiarizat într-adevăr cu limba noastră atît de mult îneît cea mai mare parte din poemele d-voastră par scrise aici si admir că cunoaşteţi aşa bine secretele versului francez, căci trebuie un instinct sigur de artist pentru ca sa poţi găsi într-o limbă străina, oricît de perfect îţi ar fi cunoscută, subtilităţile ritmuiui, gradaţiu-nilestrâlucirei, tot ce face coloarea adevăratelor versuri.
Mi-a plăcut cu osebire Or j'entendis, în scurtimea ei de poezie înadins scrisă astfel.
Îmi place foarte mult Avatar şi mica poemă verlaineană: Leurre. Aceasta din urmă c uşoară, melodică, o muzică frumoasă dar nu şi zadarnică.
Dar temperamentul d-tale se dezvăluie mai ales în genul liric, în Le steppe sau in Halte dans tTarass-Boutbat...
în Mai, de asemeni, sunt versuri superbe şi de cel mai bun  metal.
Personalitatea d-tale se arată, chiar şi în limba franceza, foarte puLernică. Dacă te prezinţi ca artist sub îngustul vestmînt francez, ce artist, cu mult mai nobil şi mai liber, trebuie să fii sub larga şi magnifica stofă a frumoasei limbi româneşti'-.
Le Journal des Debats zice:
,,Semnalăm atenţiunei literaţilor o carte de versuri franceze, Bronzes, editată  la Bucureşti,
Această carte este dedicată Franţei, singura patrie a intelectualilor. Autorul, d. Alexandru Macedonski, este deja cunoscut cititorilor noştri; noi am publicat traducţiunea uneia dintre paginile sale cele mai graţioase: Casa cu no. 10 din strada  Trăiau,
Negreşit, versurile franceze ale d-lui Macedonski nu ajung la înalta perfecţiune a versurilor sale române; ele sunt, totuşi, cu totul remarcabile şi unele dintre bucăţile sale, sonetul Avatar, de exemplu, — au relieful şi puritatea de linii a unei medaiii siracuziace".
în alt număr, acelaşi ziar zice că Macedonski făureşte versul francez pe o nicovală de aur şi că şcoala parnasiană poate să recunoască în el pe un maestru.
De la directorul lui Efimeris Acropolis, cel mai principal ziar din Atena, d. Macedonski a primit următoarea scrisoare:
„E o adevărată plăcere, foarle finS şi foarte delicată, pe care aţi Tut. extrema grafiozitate să mi-o procuraţi tiămiţindu-mi preţioasa d-voastră operă: Bronzes.
Am citit-o şi am recitit-o de mai multe ori şi sentimentul meu !] voi traduce, deşi foarte imperfect, într-o dare de seamă pe caie voi avea plăcerea sâ vi-o trimit,"
în fine, din partea Iui Josephin PeJadan. d. Macedonski a primit următoarea scrisoare:
„Mulţumesc de o mie (ie ori pentru volumul Bronzest domnule şi scumpe poete; de cum voi avea un prim moment (le reculegere, îl voi citi, căci suut acum cu totul răpit de foarte călduroasă pri-miie ce mi se face aici. Totuşi, pot cel puţin să vă spun în grabă cit sunt de măgulit de onoarea pe care rni-aţi făcut-o şi de plăcerea pe care mi-a procurat-o scrisoarea d-voastră.
Cu toată   simpatia,
Pe Iadan"
Românul, sub rubrica Jtăvaţfi, adresează nepieritoiului maestru următoarele rinduri atingătoare. Xo.  323.  11! fchr.  l£%.
„D-lui Al. Macedonski,
Sărmane confrate, — nici nu-ţi poli închipui cită uimire m-a coprins cind am citit, zilele trecute, într-un ziar din capitală al cărei proprietar e unul dintre dărimătorii tăi, aceste rînduri:
«Citim următoarele in revista pariziană L'Ucho de la Semaine, relaliv la noul volum de versuri al d-lui Alex. Maeedonski.
„Primim din Bucureşti un volum de versuri române intitulat: Excelsior. Autorul său, d. Macedonski, nu este un necunoscut pentru cititorii francezi. Journal des Debals i-a adus de curînd elogiile cele mai măgulitoare. El colaborează la Revue Contetnpormne, Ja Rewe Fratiţaise, la Nouvelle Revue, la youvelle Repue Internationale etc. Este de origină polonă şi a primit o educaţiune cu totul franceză. In România reprezintă cu strălucire literatura noastră naţională. Versurile sale române au o formă impecabilă; inspiraţia sa e pe rînd suavă şi de zbor înalt, iar limba în care scrie este de o energie şi de o avuţie aşa mare, incit cu drept cuvînt a fost numit de unii Lordul B.vron   român"».
Drept e că ai plătit foarte scump, prea scump chiar, aceste laude trecătoare. Dar tot e bine ca încep şi cei mai neîmpăcaţi vrăjmaşi să-Ii recunoască talentul tău puternic, fie măcar reproducind laudele aduse de confraţi de peste nouă niâri şi ţări.
464
Pentru ţara noastră, acesta e un progres nemăsurat căci niciodată «intelectualii* noştri n-au fost altfel declt pitici de suflet şi uriaşi de patimi.
Sa nu le ceri, deci, mai mult. Şi nici .îâ pretinzi patrioţilor noştri să-ţi arunce o fănnitură de pine în schimbul miincei tale, pentru gloria talentului tău, din dfrpurile pe cari şi Ic împart intre dînşii,
O, nu! Nu cere stupizilor şi tuturor pungaşilor să te tinalt.e* pînă la dînşii!
Mulţumeşte-te cu simpatiile modeştilor necunoscuţi cari te înţeleg.
Sărmanul  Dionis"
Revista To Paron din Atena in ultimul ei număr se ocupă despre literatura  română.
Heproducind o bucată de proză a poetului Macedonski, Pomul de Crăciun, publicată în Românul şi Literatorul, acea revistă elină scrie despre dinsul următoarele:
„Alexandru Macedonski s-a născut pe Ia 1854 şi este fiu al generalului şi fostului ministru Macedonski. El s-a distins încă de mic copil în cunoaşterea limbei şi ca poet îndeosebi. După moartea lui Alecsandri, ţine, incontestabil, cel dinţii loc între poeţii din ţara română. Poemele lui Macedonski se disting prin originalitatea crea-ţiunei, tonul şi frumuseţea sculpturală a ideilor, diversitatea formei, mlădierea şi dulceaţa ei.
Alexandru Macedonski a întrecut pe toţi poeţii dinaintea lui. Pe cînd se afla la Paris, a fost redactor la mai multe reviste ale Franţei şi Belgiei. Operile sale erau primite cu multe elogii şi mult apreciate. întoreîndu-se la Bucureşti, mai de curînd a luat direcţiunea revistei Literatorul, ridicînd stindardul reacţiunei împotriva ceîor cari au introdus în limbă provincialismele şi luptind puternic pentru frumuseţea limbei şi întemeiarea ortografiei române.
Pentru rodnicele sale lupte pe târîmul literar n-a cules laurii ce i se cuveneau, ci a fost răsplătit cu ingratitudine şi amărăciuni. Din chiar cintările poetului se întrevede aceasta.
Pe timpul cînd Vasile A. Urechia era ministru al cultelor, atunci abia, a fost decorat cu Bene-Mercnti de I clasă."
(Extras   din    Războiul)
Mercure de France, marea revistă literară din Paris, fondată la 16>2, şi la care colaborează Mauriee Barres, Henri de Rcgnier, Remy de Gourmont, Strindberg, Albert Mockel, Piene Quillard, Stuart Merill etc, etc, in no. 101, tomul XXVI, fascicula pe mai, 1W9H, pag. 5'tO, coprinde următoarea apreciare asupra volumului de ver-
suri Bronzez a] d-Iui Alexandru Macedonski, Articohjl este a] unuia dintre criticii cei mai severi, d. Pierre QuiJlard, D. Macedonski a repurtat cu Bronzes un triumf ce va rămînea o glorie vecinică pentru România. Criticul francez merge în adevăr pină a da ca model pe marele nostru poet, pentru însăşi limba şi tehnica franceză, celei mai mari părţi a poeţilor francezi contimporani, iar întmcît priveşte fondul, regretă numai — şi aceasta o face cu o delicateţă extrema — că poetu] e prea occidental, cu alte cuvinte că nu e destui de barbar.
Iată articolul în cestiune:
^Bronzes, — D. Alexandru Macedonski trăieşte la Bucureşti şi a scris în româneşte poeme de o mare frumuseţe. Noaptea de mai, de exemplu, al cărei singur defect e de a nu fi fost concepută într-o limbă vorbită de cincizeci milioane de oameni, aşa precum spune într-o excelentă prefaţă la volumul Brcnzss. d. Alex. Bogdan-Piteşti. D. Bogdan adaugă puţin mai departe: «întruna din zile a voit să scrie în franţuzeşte dar nu se scrie, nu se cugetă, nu se simte decît într-o singură limbă». Această carte este un adevărat «tour de force».
Desigur, urmează criticul francez, este un destin singular de tragic cel al unui înalt poet condamnat Ia o glorie restrînsS, la o înrî-urire mediocră asupra cugetărei timpului său din cauză că idiomul s;!u natal este abia fixat sau întrebuinţat de un număr mic de guri omeneşti.
Multatuli nu ne este cunoscut decît de prea puţin timp şi încă în mod imperfect fiindcă a scris în limba olandeză; şi totuşi, no» ghicim că în el se ascunde un geniu ce ne este frate, mai apropiat mult de noi decît cugetarea cutărui sau cutărui francez din Franţa. In adevăr, d. Alex. Macedonski, deşi familiar cu limba noastră ca cea rnai mare parte dintre compatrioţii săi instruiţi şi culţi, a tentat c;a mai periculoasă aventură căutînd pentru cugetarea sa, exprimată în limba franceză, un public infinit mai numeros decit cele opt milioane de moldo-români, risipiţi în România propriu-zisă. în Transilvania,  în Basarabia şi  in Macedonia,
Intr-o dedicaţie extrem de atingâtoare, îşi consacră cartea sa: iFranţei, singura patrie a intelectualilor».
Dacă aş îndrăzni să-mi permit o critică faţă cu un om a cărui limbă şi a cărui tehnică sunt, ireproşabile şi ce ar putea să servească ca exemplu celei mai mari părţi a aşa-zjşilor poeţi francezi contimporani, ar fi cea că s-a supus în mod prea docil influenţei domnitoare a lui Leoonte de Lisle şi a lui Baudelaireşi că nu a lăsat sA transpară mai des, in limba franceză, sufletul ginţei sale, suflet enigmatic, resemnat şi violent, ezitîud între orientul mongol şi slav,
466
şi între occidentul latin, suflet de servituti şi de cruzimi ce s-a exprimat in Doinele, în Horele şi în Ciuturile haiduceşti ale folclorului, suflet necunoscător de orice noţiune morală, şi în care, voluptatea se exaspera pină  !a singe, pînâ   la   moarte.
în Faune1, Laîs vwrge şi m Crepuscule romain, domnul Alex. Macedonski, conservîndu-şi măiestria măreaţă, a dat totuşi drumul acelei furtuni simţuale şi brutale, şi ar fi de dorit să binevoiască mai tîrziu, şi într-o formă tot aşa de perfectă, să consimtă cu o mai puţină rezerva influenţelor ereditare".
Nu-mi mai rămlne de zis nimic. Asupra nemuritorului poet lumina e făcută. Alţii vor contribui în viitor s-o facă maimare. Acest volum poate să fie acum deschis şi citit. Cartea de aur a lui Alexandru Macedonski va străluci în toate limbile şi în toate timpurile.
Un discipol
La sfîrşitul volumului, după sumar („Coprinsul"), o notă precizează:
„Imprimarea Cărţei de aur s-a executat în Atelierele Institutului de Arte grafice, Albert Baer, în Bucureşti, Slr. Numa-Pompiliu, şi s-a terminat în 25 ale lunei iunie, 1902".
Apoi, pe ultima pagină, o  listă de opere De acelaşi autor: Prima verba: versuri,  1872, Buc, ediţiune sleită. Poezii-Iadeş:  1882, Ed.  Heimann, 480 pagini, a 7-a mie. Excelsior: 1895, a  13-a mie, ed. sleită. Bronzes:  1897,  a 2-a mie, ed. sleită.
Din viaţa copilărească: versuri — publicate sub pseudonimul  Alma — gravuri  în colori executate  îa Londra, ed. Heimann. Mişcarea literară din cei din urmă zece ani: studiu editat de  Ateneuf din Capitală,  1877.
Pqrizina: poemă în versuri, trad. din Lord Byroti. Jtofo: poemă originală,  în versuri,   în   trei cînturi.
Textul autograf, definitiv încheiat în 1919, sau dupw 1919. se păstrează în ms. 3.216, Bibi. Acad. Republicii Socialiste România, caiet tip şcolar, numerotat de poet de la f. Ir.— 159r. (paginaţia Bibliotecii, 2r. — 83r.):
„Cartea de aur / Povestiri / Cu totul netipărite nicăieri in alcătuirea lor de acum / de / Alex. Macedonski / (cu desăvîrşire revizuite pentru tipar)",
1   Acssţ ta p-df-operă, clnd a fost tipărit  ]n   rointneţt'',  a tost   batjocMÎt de gazetăria roma ui şi in specia) de d. Caragiale.
467
Acest ms. conţine, conform Coprimului (f. 82;:
1.  Casa cu n >■ 10          de  Ia pagina      t—    7   inel.  ( 2r.— 5r,)
2.  Cânăriţa                                „              9-   13      „     ( 6r.- 8r.)
3.  Căpitanul de poştă               „             15 —  22     „      ( 9r. —13r.)
4.  Baba-Cloanţa                       „             24—  30      „      (14r. —17r.)
5.   Trecerea Olteţului                „             32-   37      „     (18r. — 20v.)
6.  Pitarul                                „             38- 42     „      (21r.-23r.) :. Bariera Şimniadui             „              44 —  55    „      {24r.— 29r.)
8.  OfoMfwi                                „              57- 60     „     (30r.-31v.)
9.  Moară   pe   apă    (în text   Moară  pe   Dunăre)                                     ,.             61- 66     „     (32r.-35r.)
10. Surugiul                              „             68-  73     ,,     (36r.-38v.)
it. Caii negri                            .,             74 — 86     ,,      (39r.— 43r.)
12.   Verigă-Ţiganul                    ,.             88 — 119     „     (46r.-61v.)
13.  Pomuf ife Crăciun               „            120-139     „      (62r.-71r.)
14.  Cămătarul                         „          HO-151    „     (~lv.-77r.)
15.  Palatul fermecat                  „            155-159     „     (79r. —81v.) Textul continuă (f. 81r. —v.,  159r.—v.) de o aită  mînă (Ana Ma-
cedonski).
O parte din aceste texte, precum şi compuneri In proză de bătrî-neţe, se păstrează într-o primă redactare (epoci, grafii şi cerneluri diferite) şi m ms. 3.283, Bibi. Acad. Republicii Socialiste România (ms.  miscelaneu,  legal,  numerotat  f.  Ir.—69r,!: Caii negri (VI), f. Ir. —5v. Moară pe Dunăre,   f.   6r. —12r. Maestrul din oglindă, f.  19r.-30r. Vraja  lunei, f.   31r. —49r. Pomul de Crăciun, t.  50r. —G4r. Bariera Şimnicului, f, 65r. — 69r.
Copia fotografică a acestui manuscris constituie ms, foto nr. 40, Bibi. Acad.  Republicii Socialiste România.
Alte texte în proză, redactate sau transcrise în epoci diferite, stnt cuprinse şi în ms. 3,408, Bibi. Acad- Republicii Socialiste Homânia (ms. miscelaneu, legat, numerotat f.   Ir. —50r.j:
1. Bucureştii trandafirilor şi ai  veseliei,  f.   2r. — 17r.
'2. Pădurea Ulmilor, f.  18r.-25r.
3.   Soare şi gria, f. 26r.—34r.
4.  Caii negri, f. 35r. —50r.
Reproducînd textul ms. 3.216, nu-i respectăm — totuşi — şi ordinea textelor, care-şi pierde, în redactarea finali, unitatea ciclu-
«8
rilor. De piidă, Pomul de Crăciun este intercalai între două Năluci din vechime (Vertga-Ţigwiul ţi Cămătarul), Cămătarul este urmat de Palatul fermecat etc. V)in acest motiv respectam, ca peste toi, ordinea cuprinsului volumului şi a ultimei apariţii.
Că mai toate volumele lui Alexandru Macedonski şi Cartea de aur vede lumina tiparului [irintr-o serie întreagă de eforturi editoriale, financiare şi sociale, metodă în care poetul, de fapt, se complace. La contribuţie şint puşi, in primul rînd, discipolii şi admiratorii, in speţă Jean Th. Florcscu, solicitat cu suma de lei 500, prin* Ir-o ceremonioasă scrisoare in limba franceză (Muzeul literaturii române, nr. 2.770, inedită). O dată tipărită, Cartea de aur trebuia patronată şi lansată printr-un protector ilustru, cu relaţii, pe care Macedonsld îl întrevede, cu multe iluzii de altfel, în persoana ministrului liberal Spiru Ilarei. Acesta este solicitai, cu mari insistenţe (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România, coresp. Spini Haret, nr.   85.9)4,   inedită):
,.Mult stimate d-le  Haret,
Am avut onoarea să caut să vă aflu la minister pentru a vă pre-z.inta omagiul noului meu volum Cartea de aur, pe care vă rog a o primi împreună cu aceasta. Aş fi dorit să vă vorbesc prin viu grai, dar ce am a vă spune fiind urgent o fac acum în scris cu încredinţarea că nu aceasta vă poate opri de a da o soluţnme favorabilă peti-ţiunei ce alătur in xm osebit plic. Această petiţiune, ştiu, după cele întîi două ale mele e puţin cam hazardată, cu atît mai mult că, iT'imiţînd la minister spre a şti soiuţiunea ce s-a dat ceîei din urmă a mea, s-a spus trimisului meu de d. şef de birou de la Casa şcoaklor Coşbuc a mi se spune:   *Sa mă las de fleacuri».
Sunt convins totuşi că acel răspuns c natural departe de a fi ecoul sentimentelor ministrului pentru care am avut totdauna cea mai mare stimă, şi aşa fiind, eu fiind dator » sumă însemnată la tipografie, socotesc cădv. binevoind a citi personal cartea mea, veţi găsi de cuviinţă a judeca cu opiniunea dv. proprie după cum negreşit faceţi totdauna cînd vi se spune mult rău şi mult bine de un autor. Cu aceasta, d-le ministru, în speranţa că veţi binevoi să agreaţi omagiul meu, rămîne la aprecierea dv. a face cu petiţiunea mea ce veţi socoti drept şi a mă pune in cunoştinţă cit de curînrî posibil de so-Juţiunea la care vă vţi opri.
Suni   al   dv,  prea devotat,
A.   Macedonski.
Str. Sculpturei, 12 bis, 1902. iiulie, 1",
469
Solicitarea, evident, date fiind relaţiile foarte oscilante aîe lui Macedonski cu viaţa politică în genere şi cu partidul liberal în specie, n-are nici o urmare. Poetui, foarte tenace in astfel de împrejurări, revine însă, printr-o nouă. petiţie adresata „Domnului Ministru al Instrucţiune! şi al Cultelor", înregistrată de Ministerul In-strucţiunei Publice şi Cultelor cu nr. 7.970, din 5 mai 1903, Reg. Casei şcoalelor (Arhivele Statului Bucureşti, fond Casa şeoaielor, Dosar nr. 6/1898, p. 236—237):
„Domnule Ministru,
Am mai avut onoarea să vă depun două petiţiuni prin care recurgeam la bunăvoinţa dv. pentru literatura spre a vă ruga să (aceţi aeaiziunea a 300 exemplare din scrierea mea Cartea de aur. Această rugăminte v-o adresam cu alît mai mult că rămînînd dator ta imprimerie suma de 1.500 lei, volumul în cestiune mi se află încă reţinut acolo şi cu atît mai mult că eu n-am făcut niciodată literatură de amator. In timp de treizeci şi doi ani ra-am devotat graiului român şi socotesc că trebuie să mi-am şi eu partea mea de con-tribuţiune ia edificiul limbei literaturei române, deoarece pe Ungă faptul că numele meu a trecui hotarele ţărej, că poemele mele sunt traduse în limbiie franceze, germane, italiene, engleze etc, însuşi maiestatea-sa regele, graţiosul nostru suveran, a binevoit a mă onora Încă din anul 1882 cu medalia Bene-Merenti de 1-a clasă. Pe lîngă aceasta, Prefaţa operei mele Cartea de aur fiind şi tin document istoric-literar de însemnătate oe interesează direct tronul şi augusta dinastie, ar fi fost şi-ar fi bine, ca o scriere în acest sens sâ fie înlesnită a se răspindi. Oricare ar fi formula mea literară ea numără aderenţi numeroşi şi este treaba posterităţii să .judece dacă eu sau alţii au fost greşiţi şi sunt convins, domnule ministru, că spiritu! ce vă însufleţeşte este larg, mai presus de sectarism şi de coterii, şi că numai lipsa de fonduri v-a oprit să aprobaţi petiţiunile mele anterioare. Acordîndu-mi cumpărarea a 300 exemplare a 5 lei exemplarul, voi putea să-mi dezrobesc volumul de ta tipar şi să urme?, înainte cu apostolatul pe care îl duc in afară de orice sprijin bugetisr de 32 ani, şi dvs. veţi face o faptă frumoasă.
Primiţi, domnule ministru, prea osebita mea considerare.
Alexandru   Macedonski, Str. Precupeţii noi, 9'".
Şi pe această cerere, Spiru Ilaret pune soc şi oficiat, la 3 mai apostila: „Nu se aprobă", ss. Haret.
470
Parale) cu aceste operaţii de culise, Macedonski se ocupă, conform tehnicii sale bine cunoscute şi îndeiung verificate, şi de „presa" noului volum. De pildă, în Carmen [II, l, 10 sept. 1902), apare o nota la Ştiri literare, al cărei stil este revelator:
„Canea de aur este titlul unei opere literare apărută de curînd şi datorită marelui literat Alexandru Macedonski.
Apariţia acestui uvraj constituind un eveniment artistic, ne rezervăm dreptui ca in numărul viitor să vorbim pe larg şi amănunţit de importanţa şi valoarea cărţii d-Iui Macedonski",
într-adevăr, în numărul armator (II, 2, 25 septembrie 1902}, un V. Stroe iscăleşte o recenzie elogioasă, eu încheierea: „închid Cartea de aur recomand înd-o călduros iubitorilor de adevărată arta1"
etc.
Reţinem, în acelaşi sens, şi o altă notiţă, în legătură cu „difuzarea" volumului. In Pagini alese {II, 9, 18 octombrie 1902, p. 15), Yan-Sil (Oh. Silvan) prezintă la Opere noi: „Cartea de aur, Al. Macedonski. Un volum, 300 pag., 5 lei", cu specificarea in notă: „Cartea de aur se poate procura de la autor: Str. Sculpturii, 12 bis. Buc". Această „mică publicitate" este tipic macedonski ană,
Pînă la găsirea unei posibilităţi de aşi vedea tipărit măcar un prim volum de proza, Macedonski concepe o serie întreagă de alte-proiecte, toate de reţinut, unele eu reale implicaţii estetice.
Destul de curioasă pare mai întîi o ştire privitoare la realizarea — în colaborare — a unui volum de proză (Bibliografia, Binele public, V,  20, 23 decembrie 1882):
„Va apare in curînd de sub presă un volum intitulat: Figuri de zăpadă de Al, Macedonski şi D. Constantinescu-Teleor, conţinind nuvele, tipuri, scene de viaţă socială etc. Eleganţa stilului cit şi a tiparului promit a face din acest volum un drăgălaş cadou pentru Crăciun şi Anul nou".
Deşi Macedonski avea, încă din tinereţe, vocaţia colaborării literare cu discipolii, proiectul nu se realizează în această formă, dar ei revine într-o altă regie (Ecouri, Binele public, V, 153, 11   iunie
1883):
„Al. Macedonski pregăteşte volumul al Il-Jea de poezii ce va apare cît de curînd. După aceea va ieşi de sub presă două volume de nwekT unul al d-lui Macedonski şi celălalt al d-lui Stoenescu",
Plină de interes — întrucît trebuie raportată la preocupările ^naturaliste" ale poetului, foarte reale la epoca respectivă — este o altă informaţie reţinută de Românul (XXXIV, 10 martie [26 februarie] 1890), în cadrul Ştirilor literare:
„Dl. Al. Macedonski a terminat o nuvela noua intitulata Floare de apă. Această nuvelă e deja a şasea din seria nuvelelor aşa-numite «reprezentative» ale autorului Nopţilor'.
Că nu este vorba numai de un simplu zvon de redacţie, o dovedeşte şi faptul că noţiunea fusese într-adevăr folosită de Macedonsk], care o şi teoretizează într-o accepţie, am spune, mai ctirînd simbolistă. Căci definiţia pe care o da genuini „reprezentativ'" estefoartu asemănătoare cu aceea a simbolismului, din Poezia viitorului (1892):
„Simbolismul, în greceşte simbolon, astfel zis semn, este numele modului de a se exprima prin imagini spre a da naştere, cu ajutorul lor,   ideii''.
Or, în acest mod, poetul se pronunţă, cu patru ani înainte, şi în dedicaţia către Bonifacîu Florescu la Intre coteţe (Bucureşti, Editura revistei România literară, 1888):
„...Seria mea de Nunele — cercare a mea de a face ca «ideea» sa nască direct din imagini, iar nu imaginile din «idee» — gen pe eare-1 numesc reprezentativ...'1
De fapt, noţiunea de tot imprecisă, circula şi în presă, dar într-un context estetic naturalist. Traian Demetrescu, în Priviri generale asupra nuvelei (Adevărul, III, 749, 21 februarie 1891}, oferă o dovadă precisă:
„D-sa a scris cîteva nuvele, pe care ie-a numit «reprezentative», unele din ele dîndu-ne aspectul unor moravuri sociale ridicule (Dramă banală), altele încercind a ne dramatiza adîncurile unui suflet omenesc străbătute de licăriri de geniu şi de nebunie {cum ar ti Nica Bereanu), iar altele înfăţişindu-ne colţuri de natură, cu o putere coloristică admirabilă   (Zi de august,  între coteţe)'',
în acelaşi sens vorbesc şi alte Ştiri literare (Românul, XXXIV, 26 mai   1891):
„Dl. Al. Macedonski va pune sub presă un volum de poezii noi, cu totul inedite. Mai toate Nopţile vor fi cuprinsa în acest al II-lea volum.
De asemenea, cunoscuta! publicist va scoate şi un volum de nuvele, în care vor fi publicate numai nuvelele aparţinînd sistemului reprezentativ".
Rărnîne totuşi un fapt stabilit că Macedonski nu va mai persevera în această idee. De altfel, după 1891, entuziasmul naturalist al poetului slăbeşte, pentru a se stinge cu totul în pragul secolului (Literatorul, XX, 1, 20 februarie 1899). Evocarea acestei curbe estetice în Opera lui Alexandru Macedonski, Buc, E.P.L., 1967, p.  105,  586-587.
472
(p. 13)                             ZI DE AUGUST
Publicată în Revista literară, VII, 2, februarie 1886, p. 81 — 95, dedicată: „Prietenului şi camaradului meu de liceu Ioan Rădoi"-Republicată în: Familia, XXIX, 31, 1/13 august 1893, p. 363-364 şi 32, 8/20 august 1893, p. 373-375; Lumina, I, 16—20, 26 — 30 aprilie 1894; Liga ortodoxă, II, 104, 1 ianuarie 1897, p. 2 — 6; Cartea de aur, Bucureşti, 1902, p. 29—48, dedicată: „Doamnei Smaranda colone! Maleescu, nâscută Bucşan, castelana de la Parepa, autorul închină cu veneraţiune"; Literatorul, XXVI, 9, 24 august 1918, p.4-7.
Reprodusă din Literatorul, 1918.
A — Revista literară; B —Familia; C — Lumina; D — Liga orto~ doxă; E — Cariea de aur; F — Literatorul.
După o informaţie din Revista independentă, IX, noiembrie 1887, p. 60—61 („Bibliografie''), Macedonski intenţiona să publice, în revista Le Semeur, versiunea franceză a acestei „nuvele naturaliste". Cu redactorul acestei reviste, Vuilliet, poetul se afla într-adevăr, în acea perioadă, în corespondenţă, cf. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski,  Buc, E.P.L.,   1966, p.  431.
Personajul Trana preocupă pe Macedonski. O poezie în stil popular Răspunsurile Trăitei (anterior Doina fetei.) se păstrează în ms. 3.-'iO7, f. 1.. Ribl. Acad. Republicii Socialiste România, cf. ediţia de faţă,  voi.  II,  p.  372.
Variante 13—14
1—25 ;1—9 Departe de Bucureşti, între două şiruri de dealuri, de care satele se agaţă ca nişte cuiburi de rindunele sub ştreaşinele caselor, se aşterne o vale, ce e tăiată pe mijloc de apa Plăviţci. Acest rîu, ce şerpuieşte printre pajiştile şi arăturile coperite, primăvara, cu talazurile de smarald şi de aur ale grîului şi ale rapiţei, izvoreşte tocmai din Muntele Crestat. Dînsul, în această parte a curgerei lui, după ce ocoleşte pe după o branişte de frasini, intră într-un zăvoi de plute şi de sălcii unde, întîrziîndu-se cîtva sub umbră, e apucat, în urmă, de zăgazurile de la moara pitarului Stambulache. Dar tainica linişte a zăvoiului, prin a cărui iarbă naltă cresc românite şi gălbenaşi, e cu totul turburată cînd morarul ridica stăvilarele, şi cind Plăviţa, multă vreme contenită între zăgazuri, se repede între jgheaburile verzi de mucegai, spre a se mâcina pe roata ce se pună
473
în mişcare. Dinaintea moarei, aproape că nu e ceas cînd doi-tret ţărani să nu se opintească să-şi descarce din care sacii cu porumb sau «u griu, şi să-i urce înăuntru cu înjurături de cruci pe buze şi cu ■credinţă nestrămutată în suflete. Malurile acestei ape sunt, pe alocuri, împîslite de iarbă, şi se fac, pe altele, ţărmi de nesip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el. Pajiştile şi arăturile, cu bogăţia lor de bucate, se desfăşoară, peste rîu, pînâ în poalele dealurilor, şi urcă, uneori, pe ele. Spre dreapta, coperişurile do tinichea de ia cîteva biserici săteşti răsar licăritoare în lumina unei zile de pe la începutul lui august. Dincoace de Plâviţa, în poalele dealului din stînga, ■se ridică, veche şi coperită cu şindrilă, biserica comunei Stămbuleşti, a] cărui turn e ocolit de porumbiei ce se îngurluiesc F: Departe de JBucureşti, între două dealuri, de cari (care A, D) se agaţă satele ca nişte rîndurele (rîndunele JS) de straşinele (streaşinele B) caselor, se deschide gura frumoasei văi cu apa Plăviţa pe mijloc, rîu limpede «e izvorăşte tocmai din Muntele Crestat şi ce se duce printre wn zăvoi de plute şi de sălcii argintii, îngîntnd {Ba îngînă E) şoapte vesele până la iocul unde face un cot spre miazăzi spre a intra între (prin-Ire D) zăgazurile de la moara pitarului Stămbulache. Apa pătrunde .atuncea (atunci E) sub o leasă de sălcii (sălcii E) ce se împreunează (împreunăE)cu totul pe deasupra ei, iar strînsâ între zăgazuri, dînsa se adinceşte şi totdeodată pare a se imobiliza; faţa ei îşi pierde (perde E) nuanţele strălucite pe care (cari E) soarele le fulgera peste undele gongonitoare... O linişte tainică străbătută de fioare răcoroase se lăţeşte (lăţea C, D) sub frunze şi o melancolie maiestuoasă pre-domneşte (domneşte E) neturburată. Puţin mai Ia vale se află însă (omite însă E) moara, iar dinaintea (moara. Dinaintea E) ei, doi ţărani încovoiaţi de greutatea sacilor ce descarcă (descărcaseră C; descărcară £>Jdintr-un car se opintesc cu înjurături de cruci pe buze şi cu credinţa nestrămutată în suflete. Morarul ridică (rîdică A,C) în sfîrşit stăvilarelc. Apa, mult timp contenită, se repede între jgheaburile verzi de mucigai, apoi, de Ia înălţimea lor, se sparge pe roţi cu zgomotul surpăret (surpării B), se macină, se preface într-o spumă &ii>ă ca a laptelui şi reia ceva mai jos cursul ei liniştit. Malurile acestei ape ce, pe unele locuri devin (se schimbă în E) ţărmuri de nesip .(nisip D) alb şi mărunt (mânunt E) amestecat cu ţepeligi de aur şi argint, pajiştele ce se desfăşoară dincolo de rîu pînă (pănâ E) în poalele dealului din dreapta, conturele depărtate ale acestui deal, casele săteşti ce se zăresc pe coastele lui, coperişele de tinichea de la cîteva clopotniţe, Jicâritoare sub cerul albastru al unei zile de august, iar
474
dincoa de Plăviţa, în poalele dealului din stînga, biserica comunei Stămbuîeşti, stolurile {stoluri C, D) de porumbiei albi ce dau ocol îngurluindu-se turnului ei de seînduri înnegrite de ploaie şi (de A, B) vreme, se împreunează (topesc E) într-o armonie desăvirşită, întocmind toate (desăvirşită. Toate E) la un loc, cu multiplele lor nuanţe, triste sau mai vesele, bătătoare la ochi sau mai dulci, (întocmesc E) un fel de rai pămîntesc ce schinteiază (scinteiază D) pe acest petec de natură sănătoasă, cu verdeaţa şi (cu B) cerul nemîn-jHe încă de fumul niciunei  locomotive A, B, C, D, E.
14—15
10—41; 1—£ Cu privelişte pe această fermecătoare vale, eoiţ al unei Elade de odinioară, albeşte, aşezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stămbulache. Pe coastă în sus, pornesc spre dînsa uimi bătrîni; pruni călugăreşti, cu prune cu gît, galbene şi lunguieţe, prunii obicinuiţi, duzii prăfuiţi şi nucii cu foi late şi umbră mirositoare. Amestecaţi în acelaşi asalt, pe care pomii şi copacii îl dau dealului, se află un număr oarecare de corcoduşi şi cîţiva cireşi. Jos de tot, sub coastă, licăreşte oglinda de argint a unei bălţi. Pe faţa apelor ei nemişcate, o lume de frunze căzute îi întunecă, pe lîngă maluri, limpeziciunea. Csrul însă îi albăstreşte partea de la mijloc, pe cînd, mat spre luncă, ea se prelungeşte ca un gît, şi intră sub întunerecul frunzelor, sîngerat de moţurile roşii ale trestiilor, Ici-colo, atît pe margini cît şi pe mijlocul bălţei, nuferi albi şi galbeni — trandafiri plutitori — se mişcă după cum îi rnînă adierile. Printre ei, boul-bălţei, gîndac dintre cei de tot mici, dar al cărui cîntec răsună departe, sare de un sfert de stînjen în sus, sav, cu iuţeli ca ale clipirilor, zgîrîie oglinda tihnită a apelor, întocmai ca un diamant pe care o mină ageră l-ar trece pe faţa unui geam. Odată cu urcarea coastei spre cula cuconului Stămbulache, urcă si pomii ce, izbindu-se de gardurile curţei boiereşti, îi dau ocol şi o iau la mijloc. Această obştească pornire a văiei spre cucerirea înălţimilor, ce sunt totdauna în lumina soarelui sau a lunei, ameninţă, cu rădăcinile pomilor şi ierburilor, să spargă gardul care împrej-muieşte casa pitarului, şi, cu vremea, să dea iureş însăşi culci, să se agate de ea, să i se încleşteze în ziduri, să-i ştirbească temelia, şi, rozînd-o, s-o surpe, şi s-o şteargă din faţa pămîntuîui F; Cu privelişte pe această vale fermecătoare, colţ de idilă antică, albeşte, la jumătatea dealului din stînga, casa cu foişnr de zid a pitarului Stambulache, iar pe {Stămbulache, Pe E) coastă In sus, se urcă (omite se E) spre dînsa ulmi (ulmii A, B) uriaşi cu frunzăturâ mă-
475
runtâ (mănuntăjE^ şi deasă, pruni (prunii A, B) călugăreşti cu prune galbene, pruni (prunii A, B) comuni ce se încovoaie sub roadeie lor albastre sau roşcate, duzii fduzi E) prăfuiţi, nucii [nuci E) cu foi late şi umbră mirositoare. Amestecaţi în acelaşi asalt pe care natura ajutata de om pare eă-1 dă dealului, cîţiva corcoduşi, doi sau trei vişini îşi ridică frunţile [frunzele C, D) cît pot ca să-şi facă loc la soare printre suma de copaci trufaşi, (Aceşti pomi E) îşi înfigrădăci-niîe cleştoase in pămîntul povîrnit dar bogat şi răsar din bălării sub formă de trunchiuri şi (sau de A, B, D) creci noduroase de sub a căror coajă plesnită, mustul unei vieţi prisoselnice se scurge zilnic. Jos de tot, sub coastă, licăreşte oglinda de argint a unui iaz smălţuit pe locuri de verdeaţa lumei de frunze cc-1 priveşte din dea], Jnsîngerat (singerat E) pe altele de moţurile purpurii ale trestiilor, împestriţate (pestriţat E) pe margini şi chiar pe mijloc de (cu E) fiori de apă, trandafiri plutitori, unii cu petale (petele C, D) albe, alţii cu petale (petele C, D) galbene, ce se rotunjesc ca nişte cuiburi şi  (ce C) se mişca,  încoa şi încolo   (omite E),   în  voia celei mai uşoare adieri. Printre aceste flori, boul-Mlţei (bălţii A, B, D), insectă ciudată cu cîntec monoton dar răsunător, ţîşteşte de un sfert de stînjen în sus sau descrie în faţa apei şi  (omite şi E) cu o iuţeală nepomenită semicercuri orizontale ce se încrucişează în diferite puncte. O dată cu vegetaţia uriaşă a copacilor, a pomilor şi bălăriilor ce asaltează curtea boierească, se urcă (suie E) zilnic spre dînsa, şi spre deal în sus (şi mai sus de curte, spre piscul dealului E), cînte-cul tainic al frunzelor şi (omite şi A, B, D) suspinul firelor de iarbă, dimpreună cu (iarbă. Cu ele împreună vibrează E) toată poema de glasuri exalată de vieţuitoarele ce mişuiesc printre stufurile de leuş-tean, de ismă şi cimbru înflorit, printre  lumea albă  şi  galbenă  a muşeţelului, printre grupele liliachii (de liliac E)  ale moţurilor de curcan (curcani C), ale laptelui de cuc cu nasturi de aur, alegarofi-ţelor mohorîte ca sîngele sau pembe ca roşeaţa unei fete mari, flori de cîmp ce nasc şi mor cu aceeaşi aspiraţjune: de-a (se B, C) urca, de a se înmulţi, de-a cuceri generaţie cu generaţie dealul întreg, culmea radioasă. Această tendinţă generală (aplecare obştească E) ameninţă (amerinţă A, D) din ce în ce mai mult gardui curţii, dînsul (curţei. Dînsul E) şovăieşte sub presiunile cotropitoare. Cîţiva dintre pirmaci au căzut deja sub muşcăturile rădăcinilor, un număr dintre ceilalţi, găuriţi de insecte, apăsaţi de trunchiuri, stau să cadă, şi dacă pitarul n-ar pune să i se dreagă împrejmuirea în fiece a», toată vegetaţiunea de pe coaste (coast    C, D), valea întreagă ar năvăli
476
înăuntru, ar umplea fumple A, D) curtea cu orgia ei de frunze, de arbori (arbore C, D), de flori şi de (omite de E) rădăcini, ar urca pe ziduri, ar făcea (face A, B, D) să dispară casa cu aceeaşi înlesnire ca gardul şi s-ar uni cu prunâria din dos ce-şi desfăşoară mersul ei urcător tot in sus, mereu în sus A, B, C, D, E; 8—40 Stambulache însă nu este om să se dea bătut cu una cu două. De cum  venea primăvara, punea să smulgă mărăcinii, lăstarele şi bălăriile dinpreju-rul gardului, şi cula urma să zîmbească, neatinsă, dealurilor şi văilor PUviţei, ce se ducea la vale, şi căiâtorilor ce se duceau la deal ori la vale. In starea în care moştenise el casa şi moşia de Ia părinţii săi, voia să le iase pe amîndouă celor care-i vor fi urmaşi, şi mai cu seamă feciorului său întii-nascut — iar la această părere se unea şi grăsulia cucoana Paraschiva,  preacinstita lui soţie. Şi tot pentru aceasta, şi fiindcă amîndoi bătrînii ştiau că fiul lor Costică — care de vreo două săptâmîni îşi luase licenţa în drept — avea să le sosească chiar în acea zi, dînşii, cu toate că îşi vedeau de treburile obicinuite, simţeau că le saltă  inimile, şi  că nu  ştiu cum să-şi mai găsească de lucru,  ca să  le treacă de urîtul  aşteptărei. In neastîmpărul său, pitarul părăsea, din vreme în %'reme, prunâria din dosul caselor, unde, fiâeâi şi fete scuturau pomii,  grămădind movile de prune brumării, şi alerga spre casă, unde,  după ce urca fn foişor, lua ochianul şi se uita lung spre drumul cel mare. Cucoana Paraschiva, din cuhnia în  care  priveghea bătutul  putineielor,  îl zărea cu coada ochilor, şi, mica şi grasă cum era, suia gîfîind scara după el. — Parcă văd ceva, îngîna dînsa trăgîndu-şi răsuflarea, dar tocmai colo — departe — de Ia deal de moara Sîrbului — în dreptul plopilor din hotarul Vîrteştilor. Stambulache îşi ştergea cu o batistă vărgată sudoarea de pe capul lui pleşuv şi lucios ca un pepene verde, şi apropiîndu-şi iar de ochîan pleoapele roşii,   deasupra cărora nu se mai aflau decît vreo troi-patni fire de păr alb, se uita lung spre drumul mare şi se uita mai ales de la deal de moara Sîrbului, în dreptul hotarului din Vîrteşti F: Stambulache însă, nu este om (care A, B, D) să îngăduiaseă o asemenea violare de domiciliu fie ea cît de poetică: aşa a moştenit el casa şi moşia de la părinţii  Iui, aşa vrea să Ie lase fiului său, iar de această părere este fireşte si grăsulia cucoana Paraschiva, respectabila sa soţie. Pentru acest cuvînt, cu toate că amîndoi bâtrîniî ştiu că fiul lor Costicâ, care de vreo două săptămîni şi-a sfîrşit studiile luîndu-şi licenţa în drept, are să se întoarcă peste cîteva ceasuri, dinşii,  îşi văd de treburile obicinuite ca şi cum inima nu le-ar tresări de bucurie, ca şi cum singurul  copil ce  le-a dăruit Dumnezeu  pe vreme de bătrîneţe n-ar
477
fi aşteptat cu cel mai mare neastîmpăr. Cu l.oate acesle, din vreme în ■vreme, pitarul părăseşte prunăria din dosul casei în mijlocul căreia, flăcăi şi fete scutură pomii (pomi C, E), grămădesc prunele întocmind
cu ele movile albastre sau brumSrii. în neîiniştea ce-J coprinde atunci {atuncea A, B), Stambulache se urcă repede în foişor, ia ochianul
şi se uită lung spre drumul cel mare. Cucoana Paraschiva, din cuhnia unde priveghea bătutul putineilor, 1-a văzut cu coada ochiului şi, mică şi grasă cum este, gîfîind, a urcat scara după el. — Parcă văd ceva, îngînă dînsa trăgîndu-şi răsuflarea cu greutate, dar tocmai colo, departe, de Ja deal de moara Sîrbului, în dreptul plopilor din hotarul Vîrteştilor. Stambulache, cu o batistă vărgată, îşi şterge sudoarea de pe frunte, de pe capul său pleşuv, neted şi lucios ca un pepene verde, îşi apropie din nou de ochian ochii câprii deasupra cărora nu se mai află decît vreo cîteva fire albe ce se zbîrlesc în dreapta şi în stingă şi se uită de (omite de D) la deal de moara Sîrbului,   în dreptul hotarului din Vîrtesli A, B, C, D, E.
16—17
1—41; 1—8 Dar pe drum nu alerga decit praful ridicai de un vîn băltăreţ, praf ce se Încolăcea întocmind nişte vîrlejuri ce dau fuga unele după altele ca beţele unei reşchutori în mişcare. Stambulaohe îşi lăsa ochianul, îşi mai ştergea sudoarea de pe frunte, şi cucoana Paraschiva se scohora în argea ca să mai vadă de ţesutul scoarţelor. Fetele, în lipsa lui, se lăsaseră de cules pentru a se zbengui cu băieţii care le sîciiau ori Je apucau pe la spate şi le aşezau pe vrute-nevrute pe genunchi. Mai spre fundurile livezei, vreo doi-trei vlăjgani zgăcinau pomii, şi, ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie răpăitoare de prune. CeJe mai gogoneţe, de cum le alunecau între cămăşile desfăcute, li se duceau de-a lungul piepturilor pirlite, şi oprindu-li-se între sîni, li se mişcau acolo cu gîdelări ce le făceau să se pornească pe rîs sau să scoată mici ţipete. La vederea pitaru-Jui, care se înapoiase în ogradă, rîsetele şi glumele încetară şi toţi se puseră de iznoavă pe lucru. Dintre băieţi, unii băteau prunii cu nişte prăjini lungi; alţii se urcau în ei; alţii le adunau de jos şi le rinduiau la o parte, movile lingă movile. Şi pe rînd pitarul trecea de la unii la alţii, pasările, speriate, îşi părăseau cuiburile ascunse in ulmii ce îmbătrîneau dincolo de vâlceaua ce despărţea primăria în două, iar vîntul băltăreţ plutea pe deasupra pomilor ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. Trana a Stanchei, fată de treisprezece ani, scutura, în vremea asta, un prun ce crescuse cam singuratic, în mijlocul unei mici poieni. Dar fiindcă roadele
47»
necoapte bine mi cădeau, dinsa, sprintenă şi rîzăloare, se urca între crecile prunului, măcar că vîntul îi luase pe dedesubt fusta şi cămaşa, răsfrîngîndu-i-le mai sus de genuchi. îsiţă al dascălului, băie-ţandrul   de optsprezece ani,  care se făcuse,  de drygul mindirului milităresc, călăraş cu schimbul, pasămite că-i pusese gîndul, fiindcă îi   toca   verzi   şi  uscate,  şi,  mai   în  glumă, mai cu   dinadinsul,   îi spunea că a dovedit înlr-unul din ulmii de dincolo de pîrleazul pru-năriei un pui de mierlă cum n-a stat altul, cu totul şi cu totul alb — cu grai de aur, şi numai pe sub burtă şi pe sub aripi surăpură F: Pe drumul cel mare nu se plimbă însă decît. praful ridicat de un vînt băltăreţ, praf ce se încolăceşte în spirale şi o pleacă de-a lungul drumului în vîrteje altie ce aleargă unele după altele ca beţele (braţele C, D) unei răşchitori în mişcare. Stambulache îşi lasă ocheanul, îşi şterge [iar A, B, C) sudoarea de pe frunte, cucoana Paras-etuva coboară în argea ca să vadă dacă s-a-naintat cu ţesutul scoarţelor   şi el se întoarce în ogradă. Fetele, în  lipsa lui, se   lăsaseră (lăsară E) dy cules pentru a se zbegui cu băieţii cari (ce A, B,   D) le îmnrînceau ori le puneau cu de-a sila pe genunchi (genuchi EJr în vreme ce alţii scuturau din creci o ploaie răpănitoare de prune. Şi roadele gogoneţe alunecau  între  cămăşile desfăcute, se duceau de-a lungul piepturilor (pepturilor E) pirlite, se opreau între sînu-rile pietroase [petroase E), cu gîdelături nebunatici, cu şiretlicuri idilice, dau naştere la (omite cu şiretlicuri idilice, dau naştere la D} mici ţipete ce colorau şi mai mult vorbele virile ale flăcăilor cu sînge ars de soare şi cu musculatură încordată. La vederea pitarului, al cărui  halat iie stambă galbenă cu veigi şamanii fîlfăia umflat de: vînt, toţi şi toate (omite şi toatei?,) se puseră de iznoavă pe lucru,.. Flăcăii  reîncepură să scuture pomii sau să se caţere   printr-înşii, fetele îşi reluară copăile, se apucară să le umple iar, să le descarce grăbit peste movilele ce se măreau ca prin farmec, cu toate că, pe sub cămăşi, o nâduşeală potopitoare le prididea de la subţiori (subţioară C, D) în jos şi le scălda pînă (pană E) la călcîie în sudoarea întremătoare a muncei. Şi pe cînd pitarul trecea de la o grupă la alta,  prunele urmau să rapanească... Paserile speriate îşi părăseai» cuiburile ascunse în ulmii ce îmbătrîneau de mai   bine de o sută. ani în fundul ogradei, iar vîntul băltăreţ plutea (unduia B; ondula D)   pe  deasupra  pomilor  ducînd  către  pădure  miasmele acvatice, germenii fermentare] (fermentării B, D) trcstielor căzute şi ai  plantelor moarte. în vremea «ceasta, Trana a Stbiichci, tată de treisprezece ani, scutura un prun ce creştea mai la  (omite la B) o parte.
47»
31 — Opere voi. VI — Macedonski
bar fiindcă roadele necoapte bine nu cădeau destul de   iute,  ea, zglobie şi veselă, se urca între crecile {crăcile B) Iui, măcar că vin-tul îi luase pe dedesub cămeşa şi fusta, răsfrîngîndu-i-le   în sus de i se vedeau pulpele şi genucbii (genunchii Dj, Sub prun, Niţă al dascălului, dănac (voinic E) de optsprezece ani care se făcuse călăraş cu  schimbul de poştă, pasămite că-i pusese gîndul,  că-i   toca verzi şi uscate, îi spuneac-a dovedit într-unui din ulmi un pui de mierlă   alb   A, B, C, D, E;   4—40   Trana — şireata!   — frumuşică de pica, cu gropiţe la colţurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri cel înnebuneau, rîdea, zicea că nul crede, îl lovea cu prune în cap, îi azvîrlea cîtc una în gură, po care el  o prindea din  zbor, şi o stringea între buzele lui roşii şi mustăţi mijitoare. Dar Niţă făcea ce făcea, şi  tot de puiul de mierlă îi vorbea, iar cînd Trana se da jos din pom, o lua cu binişorul s-o ducă de partea ulmilor, s-o facă să sară pîrleazul cu el, doar de or găsi puiul cu norocu  —  bătu-l-ar cucu ! — m cuib — la căldură. Şi aproape pe negîndite — aşa cum n-ar fi crezut nici el că arc să i se întîm-ple — se pomeniră între ulmii cei mari, cu pîrleazul trecut, şi departe cu totul de culesul prunelor, printre dese tufişuri de măceşi şi de porumbe vinete, el tot făeîndu-se că nu-şi aduce  aminte în care ulm  e cuibul,  şi  ea  tot spunîndu-i  că a fost proastă că Ia crezut, şi tot smucindu-se să scape de braţul ce-i strîngea mijlocul,.. Şi cum Niţă îşi apropiase obrazul de al ei, el îi jură că  are să i-l arate cu adevărat pe năprasnicul pui, şi dînd într-o parte ghimpoa-sele creci  ale verdelui  mărăciniş, se strecură cu ea până la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi — cel pesemne cu puiui de mierlă între crecile Iui, Şi fiindcă buzele ce i se făcură de foc furaseră fără de veste pe ale ei, Trana, care vruse să se smulgă de sub arsura lor, se pomenise — fără să ştie cum — că alunecă şi cade, dar, odată cu aceasta, simţise că se surpă peste ea şi ceru], şi pămîntul, şi copacul, şi Niţă, şi puiul do mierlă, şi tot. Prunărîa urma însă să răsune de rîsete şi de glume, de răpăirea prunelor, şi strălucea ca mai nainte sub prăfuirea aurului frumoasei zile (ie august. Cu toate astea, soarele cam şchiopăta spre apus, şi Stambulache, care se uitase la ceasornic, se cam încrunta. Cum, adică? Ceasurile cinci trecuseră şi Cos-tică F: Trana, frumuşică de pica, cu gropiţe la colţurile gurei (gurii A, B, D) dar cu trăsurile încă de copil.se uita pe furiş la el, îi arunca cîte o căutătură dogoritoare în care se amesteca umbra unei temeri nedefinite (nedesluşite E), îi răspundea cS nu-1 crede, rîdea, îl lovea cu prune în cap, ii azvîrlea prune în sin  (omite cap,   îi az-
480
vîrlea prune în D), lăsa cîte una să-i pice drept în gură, iar el o prindea din zbor, o crăpa sub presiunea albă a dinţilor sau o strîngea între buzele lui roşii cu mustăţi mijitoare pană (pînă A, B, C) ce o dezumfla ca pe o boabă de strugure (strugur C, D) de toată zeama coprinsă în voluptuoasa ei carnaţiune. Acest joc ţinu cît ţinu, dar fiindcă dîuşii vedeau că toţi prunii dimprejur s-au cules şi că rămăseseră singuri, ori fiindcă se simţeau îmbrînciţi unul spre altul, se pomeniră mergînd alături printre urcuşurile şi coborîşurile ogrăzii (ogratiei E). Şi unde Ie erau minţile numai ei ştiu, că în loc sa se îndrepte (îndrepteze A, C, D) către părţile de unde veneau glasuri, se duceau, poate pe negîndite, între ulmii seculari printre cari (care A, B, C) măceşii şi stufurile de porumbe se înşirau ca un gard viu. Trana a Stanchii (Stanchei E), fetica de treisprezece ani, ar cam fi vrut ce este drept să se întoarcă-napoi. însă Niţă al dascălului îi trecuse braţul pe după mijloc, îşi apropia obrazul arzător de al ei, îi şoptea în ureche despre multe şi se jura pe lege că puiui de mierlă nu este născocire, că are glas de privighetoare, că este alb ca zăpada, că trebuie să fie vreo ursitoare care (ce A, B, C) s-a schimbat în pasere şi că işi are cuibul într-o creacă a ulmului ăl mare. Trana, pe de-o parte da din cap, pe de alta, credea, cu toate că, de ce se apropia de măceşi şi de ulmul cel mare, inima începea să-i zvîcnească şi un fel de frică, frig şi căldură, o năpădea de toate părţile; insă glasul lui Niţă se făcuse dulce-dulce, braţul lui o strlngea tot mai tare, buzele îi suflau pe obraz o dogoreală nespusă şi măceşii erau aproape, ulmii vîjăiau sub vînt, iar într-în-şii şuiera o mierlă şi cînta o privighetoare. Şi cînd amîndoi se făcură nevăzuţi, crecile ghimpoase, date o clipă la o parte, îşi reluară locul obicinuit. Deasupra lor, răgacii reîncepură să zboare şi să zbîrnă-iască (zbîrnăie E), martori fericiţi ai tainei ce se împlinea, ai sărutărilor sălbatice ce pun vineţeii pe grumaji, ai furtunei arzătoare cu descărcări electrice şi cu convulsiuni (zvîrcoliri E) zdrobitoare ("supreme A, B, D). în celelalte părţi ale prunăriei, aceeaşi răpăială şi aceleaşi glume răsăreau dintre pomii zgăcinaţi, dar de astă dată Stambulache nu mai vedea ce se petrece. Flăcăii şi fetele ar fi putut să se lase de cules că el nici nu le-ar fi băgat de seamă. Ce? Soarele (se A, B, D) cobora.,.  Cinei ceasuri,  şi    Costică A, B, C, D, E*
19
24—27 Vorbele, glumele, mişcarea umpleau curtea. Dar butia fusese desfundată de argaţi, şi toţi se trăgeau într-acolo şi se uitau cu jind  la  ea F:   Glumele  şi rîsetele umpleau curtea lncrucişîndu-se
431
cu un zgomot urcător printre caro înţelesul vorbelor se perdea (pierdea A, B), şi (omite şi A, B, D) abia cite o dată, nota mai ascuţită a unei voci, ţăndârirca izbucnitoare a cite unui rîs, obuz (obu-z\x\ B) vesel ce se spărgea în toate părţile, spinteca uielul furtunos ridicînciu-se deasupra lui. Dar butia scoasă în gîrliciul pivniţei (ie argaţi ce-o (cari o E) desfundau tăcu ca zgomotul să scadă A, B,
C,  D, E.
21
16—19 [ar sărind de pe scaun, Costică o apuca cu amîndouă rnîi-nilc şi o aşeză cu sila la masa, spre marele haz pe care ii făceau pitarul şi popa Smarandache, şi chiar cucoana I'araschiva F: Şi stărui să şadă la masă. Floarea care se făcuse roşie ca sfecla, vru să iasă afară. Dar Gostică sări de pe scaun, o apucă de amîndouă mînile {mîinile /JJ, o aşeză lingă el, şi in mijlocul hanului pe care-1 făcea cucoana Parasehiva, pitarul şi popa Giocîrlie, o ameninţa (amerinţă A, B, C) că de se va scula, o va săruta fării altă vorbă A, B, V,
D,  E.
22 — 23
14 — 41; 1 — 5 Hora luase la mijloc focul şi chipurile aprinse răsăreau din întunerec. Voinicii care o învîrtcau, şi despre care avea să se ducă pomina, izbucneau în lumină alături cu fete în cămăşi «u altîţe, ori piereau înghiţiţi de noapte, după cum se ducea jocul ce se strîngeasau se lărgea, se încetinea sau se iuţea, da pe brînci, zguduia jbătătura şi casa — cutremura dealul. Băieţii cei de tot tineri, cu dimie strimtă şi găitănată pe picioare, cu scurte mintenc în umeri sau numai în cămăşi, cu căciulele pe ceafă — unii cu pălării de pîslă neagră înconjurate de flori — ridicau nori de praf cu săriturile lor, zbuciumau noaptea cu chiote, şi intrau şi ieşeau din întunerec ca nişte năluci. Bine legaţi — voinici şi frumoşi — cu buzele abia înseîlate de mustăţi, sau spelbi — oacheşi şi roşcaţi — cu ochii negri sau cu ochii albaştri — nu era unul să nu fure cîte-o inimă, şi să nu se desprindă ■din horă cu cîte-o fată... Tot ce vedea i se părea lui Costică nou, şi tot ■ce vedea îl fermeca... Bucureştii i se înfăţişau deodată urîţi; cartea pe care o învăţase, o curată deşertăciune; diploma iui de advocat, ■o nerozie. Viaţa liniştită, fericirea, erau aici, între dealurile unde se născuse, printre ogoarele din neam de neam ale Stămbuleştilor. Şesul Plăviţei, dealurile de dincolo deci; pădurile şi satele de pe coastele lor, pe care le ghicea mai mult docil: le vedea; focurile aprinse prin noapte; biserica satului strămoşesc înecata în întunerec, ii năvăleau
482
din priviri în minte, din minte în inimă. Urarea, strigătul de: „Ministru I să te văd ministru !" i se părea acum o glumă. In tihna cîm-pului, în munca pămîntului, în a fi ce a fost tatăl tâu şi tatăl lui, iată
—  poate — iată, desigur, adevărata fericire — singura F; Chipurile aprinse cari (ce A,C,D;  se B) răsăreau fără veste din umbră, energia formelor,   varietatea   îmbrăcămintei,   înfloriturile   albastre   şi roşii ale cămăşilor, fluturii de pe cîte-o (o D) zcvelcă, fustele do stambă, cioarecii strimţi ai cîtorva băieţi, găitănaţi de-a lungul cusăturilor, căciulile negre puse într-o ureche sau îndesate pe-o sprinceană, strigătele, chiotele, hora ce se ducea de colo pînă colo (omite pîn&E), i se păreau lui Costicâ lucruri noi, cîştigau in ochii lui o însemnătate. De altă parte, dincolo de întunericul biciuit de sfîrcul flăcărilor tros-nitoare, noaptea se popula  cu  taine poetice, cu farmece nespuse. Dealurile din faţă, pădurile şi satele, ghicitemai mult decît întrevăzute, cîte un foc ce licărea, şesul despărţit în două de zăvoiul Plăviţei, biserica înăbuşită sub întunerecul (întunericul D), surpat pedînsa, îi năvăleau în priviri, în suflet, îi readuceau copilăria, jocurile şi fericirile ci, pe Floarea sîcîită de dînsul, culcaturile şi sculaturile lui   (omite E)t  măcănitul  de raţe, mugetul melancolic al vacilor chemîndu-si viţeii, alergările (alergăturile B,D) ca să descopere cuibarele găinilor şi (alcDJ giştelor A,B,C,D,E; 6 — 28 Şi dîndu-sejos din pridvor,  el  intră  in  horă, — cam nedibaci  la început, — dar, în curînd, dînd şi el pe brînci, sărind şi el cît zece, chiuind şi el, şi uitîndu-şi da diplomă, ca şi cum n-ar fi fost, de codicele civil şi de cel penal, du trebile politice şi administrative — de drepturile si datoriile cetăţeneşti... Lăutarii se duceau eînd spre o margine a horei ■cind spre cealaltă şi urmau — cu flăcări roşii pe obraz — să-şi zdrăngănească unul cobza, celălalt vioara. Niţă al dascălului, cu boneta de cazarmă pe ceafă, cu cizme împintenate, în pantalonii ce-i trosneau pe picioare, în tunică de dril descheiată la piept,  sărea   cît   zece;
—  Uite-aşa 1/ — Şi-aşa !/ — Şi-încă-aşa!/ Trana a Stancbei,  pe care picioarele n-o mai duseseră, se desprinsese din joc, şi din umbra în care îşi ascundea vînătâile şi buzele stoarse, căuta să nu se mai uite la Niţă. Cu toate astea, ochii tot la el i se duceau, la el care îi furase inima şi mintea cu jeraticul din ai iui, cu părul lui scurt ce scăpară scinteicri roşiatice... F:   Insă hora ce la început se trâgănea, se făcuse vijelioasă.  Ba alerga acum printre  întunerec (întuneric D) şi lumină cu ţepene bătăi din (de D) picioare şi cu sărituri ce ide C,D) zguduiau pămîntul. Lăutarii, luaţi la \\nC,D) mijloc, îşi zdrăngăneau cobza şi vioara cu flăcări roşii pe obraz. Niţă al dascălului, cu boneta
433
de cazarmă pe ceafă, cu cizme cu pinteni, în pantaloni de uniformă ce-i trosneau pe picioare, în tunica de dril descheiată la pept(piepl A fi), sărea cît zece: — Uite-aşa !/ — Şi aşa!/ — Şi-DCă-aşa I/Trana a Stanchii (Stanchei E), la o parte, îşi ascundea vineţelile de pe gît, ochii bătuţi, buzele pîrlite; de abia se ţinea... Picioarele î se împleticeau (împedieau C, D) ca şi cum ar fi fost beată; vrea să nu se mai uito Ia Nîţă dar privirile i se duceau tot către el,căci ci îi furase ochii şi gura, o furase toată cu ochii Iui de jăratic (jeratic A,C,D), cu buzele lui la colţuri cu mustăţi mijitoare, cu părul lui (omite lui C,D) scurt ce scăpară la lumina focuiui schi atei roşcate (roşietice C,D) A,B,C,D,E.
24
25— 28 Foişorul era pustiu, o linişte se lăsase asupra casei, iar ră-căneii, şi cîte-o hanţă de cîine, luau în slăpînire noaptea ce se făcea înaltă F: Foişorul era pustiu, o linişte fericită se lăsa asupra casei, şi răcâneii cu ritmările lor monotone, împreună cu cîle-o hanţă de cîne, luau în stăpînire noaptea ce se făcea albastră, ce se înmuia în argint si în schinteieri de safir A,B,C,D,E.
(p. 25)
SOARE ŞI  GRÎU
Publicată în Adevărul ilustrat, II, 18, 1 iulie 1896, cu subtitlul „Pastel". Republicată în: Cartea de aur, 1902, p. 19 — 51, datată: „1896, Bucureşti, iunie"; Românul, 47, 118 (9), 4 mai 1903, p, 98; Literatorul, XXVI, 17,19 octombrie 1918; Universul literar, XXXVI, 8, 4 aprilie 1920, p. 118.
Textul autograf în ms. 3.408, f. 26r.—34r.
Reprodusă din ms. 3.408.
A — Adevărul   ilustrat;  B — Cartea  de  aur; C — Românul;  J> — Literatorul; E — Universul  literar;  F — ms.   3.408.
Ideea de „pastel" apare şi anterior în proza lui Macedonski: Sora de caritate [(Literatorul, I, 16, 11 mai 1880), în volumul de ţaţă, p. 417 şi nota, p. 65't. Ea face parte din preocupările estetice ale primei serii a Literatorului, unde Bonifaciu Florescu, după Catuîle Mendes, dădea proze poetice înrudite, intitulate Aquarek, strînse ulterior în volum sub titlul: Aguarele ţi poezii in proză (Bucureşti, 1894). Un mic articol program' Despre aguarele (p. 33 — 36) oferă şi definiţia genului:
484
„In pictură, o aquarelă diferă de un tablou. Cari Robert, în tratatul său; De'aquarelle, zice: «Au tableau l'empetement, â l'âquarelle la transparence des tons».
Ut pictura poesis.
O bucată poetică poate căuta a rivaliza cu un tablou, dar pentru aceasta, va imobiliza situaţiunile. O aquarelă este o situaţiune fuse sur le vif; este depringerea poziţiunii în care se găsesc unele persoane la un moment dat, şiasimţimintelorce le animă; este un tablou, o fotografie morală.cu tonuri transparente. Diferă de un peisagiu în acesta că ne arată Bimţimintele oamenilor, nu acele ce noi înşine le punem în natură. Diferă de un pastel, în aceasta că culorile date pastelului trebuie să semene a fi totdavina gata a se şterge, a se scutura ca praful de pe flutur; stilul nu poate, în pastel, a nu fi văr, dacă nu frate cu stilul preţios. Noi am introdus în proza română genul literar al aquarelei. Nimeni n-a făcut încă un bun pastel în proză".
Variau te
25
1—25 Şoseaua, panglică prăfuită, înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele îşi cernea strălucirea. In urmă, verdeaţa unei păduri încingea cîmpul cu un brîu ce, prelungindu-se spre dreapta şi spre stingă, se ştergea neîncetat mai mult şi sfîrşea prin a se topi de-o parte şi de alta în zarea depărtărilor. încolo, spre Bucureşti, şesui se desfăşura — aproape fără cute — o stepă veselă ce se împreuna la orizont cu cerul: vechea şi scumpa noastră Românie, peste care grîul îşi trece vara uriaşul talaz de aur. Dar marea de spice galbene era mîncată, pe locuri, de mici cîmpuri intrate în stăpînirea florilor de cicoare albastre, în a garofiţelor pembe şi în a musăţelului galben şi alb. Trăsura cu patru cai se oprise în dreptul unei şiri de grîu de curînd secerat şi, pe cînd vizitiul se opintea să-i ridice osia de la o roată ruptă pe un par găsit la marginea ariei, stăpînii, spry a se adăposti de arşiţă, se apropiaseră de şiră şi, aprinzîndu-şi ţigările, intrau în umbra ei. Goprinşi de lenea zilei, ei se lungeau, la urmă, pe paiele ariei, schimbau cîte-o vorbă-două, şi înfăşurîndu-sc în fumul tutunului se lăsau unei jumătăţi de somn, cu privirile pierdute în adîncimea văzduhului F, D, E: Şoseaua se ducea înainte, panglică prăfuită, se ducea în albăstrimea zilei, se ducea în aurul soarelui ce fulgera holdele şi le înfăşură într-o lumină caldă, în urmă, departe, verdeaţa întunecoasă a unei păduri posomora cîmpul tăindu-l de-a curmezişul şi prelungindu-se cu   nuanţe   eoborîtoaie, din ce  în
485
ce mai şterse, către amîndouă capetele orizonului. înainte, spre Bucureşti, precum şi în dreapta şi în stînga căiei, şesul monoton dar scMnteietor de soare ţi de marea riesfîrşită a talazurilor de spice galbene, nu era accidentat de nimic. El se lărgea ţi se lungea ca o stepă veselă, topindu-sc în marginile cerului, şi numai pe unde buruienile ţi iarba nu fuseseră năvălite de grîu, (lorile albastre ale cicoare) îşi mestecau frăgezimea cu garoafe de cîmp, pembe şi roşii, cu românite albe, cu aglicc lucioase şi liliachii. Trăsura cu patru cai se oprise în drum, în dreptul unei şire de griu de curînd secerat, şi pe cînd vizitiul şi un om de ţara se opinteau să-i ridice osia de la o roată mptă, pe un par aflat în şanţurile şoselei, stăpînii, spre a se adăposti de arşiţă, se apropiaseră de şiră, intrau în umbra ei şi-ţi aprindeau ţigările. Coprinşi (Iar coprinşi A) apoi de lenea zilei, se lungeau pe paiele ariei de-alături A, B, C.
26
1—40 Dar din preajma lor, ce pînă aci păruse pustie, o ceată de băieţandri ieţi la iveală cît ai clipi din ochi, şi se făcu roată împrejurul lor. Erau copii de toată mîna, cu păr negru şi cu păr bălan, cu ochi de jar şi cu ochi de cicoare — unii mai îndrăzneţi, alţii mai sfioşi — care cu căciuli pe ceafă ori pe sprînccne, care cu pălării de pîslă, înghirlandate cu flori de măceşi. Copii ai timpului, piepturile li se arătau pîrlite de sub cămăşile desfăcute; pulpele şi picioarele le aveau goale. Apropiaţi cu totul de fire, ei duceau mintea spre timpurile dîntîi ale Laţiului, ale samniţilor şi sabinilor. Dar vreo doi, pistruiaţi, şi cu un tort de aur roşu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi de iranieni care se credeau de-a dreptul coborîte din soare, şi care-şi făcuseră din Helios singurul Dumnezeu. Drăgăstoşi cum nu se poate mai mult, aceştia, cît şi ceiialţi, aduceau cu dinşii — inimi de aur prin grîul de aur — împăciuirea vieţii cîmpeneşti, curăţenia ei. Veniţi la seceriş cu ai lor, şi întîrziîndu-se împrejurul şirei, zăriseră pe călători şi, grămădindu-se împrejurul lor, se uitau acum lung la ei, de pe a căror frunte grijile păreau că se şterg. Dar soarele coborîse. Băieţaşii alergaseiâ cu urcioarele la un puţ din apropiere, şi veniseră cu apă de acolo. Drumeţii băuserâ, iar osia trăsurei fusese cu chiu cu vai proptită pe parul ce avea s-o sprijinească până la satul vecin. Călătorii intrară înăuntru. Caii o urniră din loc. Ei o tîrau cu greu, dar, în sfîrţit, o duceau. Micii ţărani, precum şi mai măriceii rămaseră în urmă şi, în curind, şira se depărta şi ea. Tîrîş-^rapiş, călătorii ajunseră
•sas
în sat, se dcleră jos şi minară peste noapte acolo. Dar aurul ce se şterse de pe holdele de griu odată cu asfinţirea soarelui, nu se şterse din amintirea lor... Şi unul din ei macină din grîul prin care trecuseră, şi îl amestecă cu soarele dusei zile, ca să facă şi din unul şi din altul o pîine a neuitărei spre a se hrăni şi alţii cu ea F, V, E: Dar deşi cîmpul era (părea A) pustiu, ca prin farmec, şi cum se întîmplă în basme, din dreapta şi din stînga, dinainte şi din urmă, răsăriră fără veste copii de toată mîna. Printre ei erau şi eîţiva băieţandri cu pălării negre de pîslă ţi cu flori de măceşi la ele-Şi ei erau mulţi, poate vreo treizeci, — mai mici, mai mari, oacheşi, bălani, cu ochi negri sau cu ochi turburi ca un cer furtunos, cu cămăşi desfăcute pepept (piept A), cupepturile (piepturile^ pîrlite, — bronz şi aramă antică, idilă de-ale lui Tlieocrit sau bucolică virgiliană. Şi veneau mititeii, veneau aşa cum erau, cari cu căciulile înfundate pe ochi, cari cu pălăriile la o parte ori pe ceafă, naivi şi blînzi, ţărani neconvenţionali, inimi de aur prin grîul de aur, în mijlocul aurului zilei, ei inşi-le aur şi flori de cicoare, românite şi garoafe de cîmp. Şi cum rîdcau! Şi cîlă bucurie n-aduceau cu ei. Şi cum pereau (piereau .4; veneau C) umbrele grijei de pe frunţile drumeţilor! Şi cum era de uitat (se uita A) oraşul! Şi cum ar fi dorit ei să rămînă acolo, — mult, mult de lot, — ceasuri lungi, zile întregi, luni şi ani, — totdauna. Dar soarele (se C) coborîse (treptat A). Rusticii aduseseră drumeţilor apă de băut de la un puţ ascuns sub o poticnire a şesului şi roata de trăsură, cu chiu cu vai, fu (fusese A) ridicată pe parul ce avea s-o proptească pînă la satul vecin. Călătorii intrară înăuntru. Micii ţărani, precum şi mai măricei, toţi cîţi lăsaseră în minte ne-ştearsa lor inlipărîrc:, iar puţin în urmă, chiar şesul cu holdele (live-dcle C) lui, grîul şi ziua veselă se întunecară, periră din ochii fermecaţi ai acelor fericiţi de-o clipă şi trăsura, tîriş-grăpiş, îi duse pană la han unde înnoptară, pe cînd luna ce se ridica şi cîni cari lătrau (cîinicehănţăiau A) sub seară, înclieiau ziua, sfîrşeau visul A, B, C.
{p. 27)                        PE DRUM DE POŞTĂ
Publicată în Revista literară, VII, 4, aprilie 1886, p. 271-283. Republicată în: România literară, VII, 8, august 1888, p. l5(i —168; Pe drum de pastă / de / Alexandru Macedonski / Editura revistei România literară j Bucureşti / Tipografia E. Miulescu, strada Sf. Ionică, nr. 9, 1888 (13 p.); Familia, XXX, 11, V-i martie — 25 martie 1894, p. 121-123; VI, 20 martie/l aprilie 1894, p. lS5-i38; Lu-
437
mina, I, 1 — 6, 5-10 aprilie 1894; Liga ortodoxă,  I, 80 — 90,  6—21 noiembrie 1896; Cartea de aur, 1902, p. 55—76, dedicată: „Mamei"; Literatorul, XXVI, 5, 27 iulie 1918, p. 2-6, cu dedicaţia:   „Prea-scumpei, adoratei şi eroicei meie mame, astăzi decedată". Reprodusă din Literatorul, 1918.
A — Revista literară, 1886; B — România literară; C — le drum de poştă; D — Familia; E — Lumina; F — Liga ortodoxă; G — Cartea de aur;  H — Literatorul,
La apariţie, nuvela este primită cu ironii, al căror obiect sînt intenţiile naturaliste ale lui Macedonski:
„Meritul de căpetenie al nuvelei este că ea-i naturalistă. Dar naturalistă nici mai mult, nici mai puţin. Ce mai ziceţi onorabili cititori ai luiZola, careva plîngeli că înotăm în romantism, vreţi naturalism? poftim şi încă de la cel mai pur..." {Gheaur, Revista literară, în Epoca, I, 125, 22 aprilie 1886).
Macedonski intenţiona să publice versiunea franceză a acestei „nuvele naturaliste" în revista Le Semeur („Bibliografie", Revista independentă, IX, noiembrie  1887,  p.   60 — 61).
O poezie cu acelaşi titlu, Pe drum de poştă, dar fără nici o legătură cu schiţa Jui Macedonski, publica Mircea O. Demetriade, în Revista, 10, 1888, p. 38-39.
In Literatorul {1918) dedicaţia este explicată prin următoarea notă semnată „A.M.":
„Născută Fisenţa şi, prin mamă, din neamul Brăiloilor şi Urdă-renilor, neam ce era, de asemeni, dinlre cele de tot mari: un Urdă-rean, răstrâbun al mamei mele, s-a căsătorit cu fata lui Şerban-Yodă Cantacuzino (a se vedea: Octavian Lecca). Gît despre Fisenţeşli, tatăl mamei mele era el însuşi prin mamă, Brăiloi, aşa că s-a luat rudă de aproape cu bunica mea şi cu dezlegarea preasfintei Mitropolii. Tatăl acestuia a primit titlu de conte de la împărăteasa Calerina a Ii-a, în serviciul căreia a fost cu rangul de căpitan al gardei sale".
Izvorul istoric invocat de Macedonski este Octav George Lecca, Genealogia a 100 de case din Ţara Romanească si Moldova, Buc, 1911, planşa 9-1, passim.
Despre întreaga ascendenţă maternă a poetului, cf. şi Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 34 — 39.
«88
Variante
27—28
1—16 in careta înhămată cu doisprezece cai de poştă, pe care îi mînă trei surugii, pe capră cu un soldat, se afla o doamnă, a cărei frumuseţe era încă strălucitoare. Lingă ea, un băteţandru, întră treisprezece şi paisprezece ani. Dar el părea a fi, după înfăţişare, o fire bolnăvicioasă şi care avea să şovăiască multă vreme între moarte şi viaţă ... Mama lui, ea care îi purta o neîncetata grijă, se arăta însă, de rîndul acesta, coprînsă de o altă tur-burare. Dînsa-i venea de la un petec de hîrtie cocoloşită, telegramă ce-i fusese trimisă, în chiar dimineaţa acelei zile, de o ;rudă a soţului ei, a cărui boală se îngreuiase H: In careta înhămată cu doisprezece cai de poştă, mînată de trei surugii, pe capră cu un soldat, se afla o doamnă, a cărei frumuseţe era încă strălucitoare, cu toalc că împlinise sau că (omite că A, G) împlinea treizeci şi cinci, şi ui\ tînăr, aproape un copil, făptură delicată ce trecea pragul celor cincisprezece ani ai săi cit o sănătate şovăitoare. Do mna, mama (muma B, C) acelui produs bolnăvicios a cărui nervozitate era extremă, însă ce era înzestrat cu simţire şi cu (omite cu G) inteligenţă superioară vîrstei sale, antiteză bizară în care germenii răului şi binelui se ciocneau cu desfăşurări de puteri egale, scotea de la un moment la altul pătratul de hîrtie cocoloşită pe care se aflau lipite benţi orizontale c\i litere de tipar stampate în albastru, — depeşa primită chiar in acea zi de la o rudă a soţului ei, a cărui boală se făcuse gravă, mortală poate A, B, C, B, E, F, G; 21—28; 1—18 Puţine la număr, dar coprinzătoare şi grozave, aceste cuvinte, care învineţeau pe albeaţa hîrtiei, trecuseră pentru a douăzeeca oară pe dinaintea vederei soţiei-mame. Şi tot citindu-le, gînduri negre Si întunecau ochii. Soţul ei, îşi zicea dînsa, trebuia să fie, în adevăr, cu totul în primejdie, de vreme ce fusese chemată cu atîta grabă. Iar fiece cuvînt îi trîmbiţa în auz marşuri de inmormîntare. Uita că e cu copilul alături, şi pe drum, şi se credea în Bucureşti, cu lume multă împrejur; îşi închipuia pînâ şi că vede ieşind din poarta Sărindarului dricul strălucitor de aurărie pe sub zăbranicul ce-1 învelea, şi ce avea să ducă pe soţul ei la locaşul de pe urmă... Mii de soldaţi, cu puştiie aplecate la pămint, îl urmau, iar pe lîngă dînşii ofiţerii mergeau cu săbiile trase. Muzicele regimentelor ce se scurgeau răsunau în fruntea, în mijlocul şi în coada cortegiului, lungi şiruri de soldaţi, iar pe trotuare, prin balcoane şi pe la ferestre, lume din  lume.   După dric,   trăsura  domnească,   decoraţiuni  pe sute de
489
piepturi, — miniştrii, ambasadorii, înalţii demnitari sistatului... H: Aceste cuvinte, teribile în laconismul lor şi în albăstrimea lor, răsăreau de pe fundul alb al imprimatului telegrafo-poştal şi treceau pe (omite pe F) dinaintea vederei (vederii A, B, D) soţiei-mame (mume S, C, D) pentru a douăzecea oară. Şi pentru a două-zeeea oară, lîterile fatale ii umpleau ochii cu schinteieri roşii printre cari, marca ţărci (ţării D), tipărită în negru, punea doliul ei. In acelaşi timp, dintre fiece (fiecare C, D) cuvînt, fanfare funebre se ridicau. Un dric, pompuos şi nălucitor de aurărie pe sub zăbranicul ce-1 învelea, apărea ieşind de la Sărindaru. Mii de soldaţi, oştirea toată îl arma, puşti aplecate spre pămînt, săbii trase, muzice (muzică F, G), — în capul, în mijlocul, în coada cortegiului..., spaliere de soldaţi, soldaţi înainte, soldaţi înapoi, trăsura domnească, miniştri şi ambasadori (omite şi F) încărcaţi cu (de B, D) decoraţii, pe jos sau în trasuri, — tunuri, steaguri, popor, lume din lume A, B, C, D, E, F, G.
28—29
18—41; 1—11— Dar... Ce?... Să fie cu putinţă? Soţul ei, omul cu care a trăit ea douăzeci şi i:nu de ani, cu care a împărţit bune şi rele, să fi murit în adevăr? Cu toate acestea nu-1 lăsase sănătos, ţi în toată strălucirea falei lui milităreşti, nu mai   tîrziu   decît   deunăzi   — abia   o   lună   de   atunci — şi acum
—  dintr-o   dată   totul   să   fie sfîrşit?   Dar dacă ar   fi aşa, atunci ea   n-are   să-1   revadă   decît   neînsufleţit  —   omorît? —   căci   nu încăpea îndoială, un   om ca   dînsul,   care   ar  fi   fugit   cu    şapte în piept,   nu se surpă uşor — dintr-o dată şi ca oricare...  Nici vorbă, prin urmare, că îi vor fi mîneat capul — duşmanii! — avea   atîţia!
—   şi   nici   vorbă   c;l-l   va   regăsi   cu   pete   vinete şi   roşii   pe   o-braz, cu părul capului şi mustăţilor căzut — urme aie otrăvei  ce-i va fi fost dată — ciîci: da — şi nici nu putea să fie altfel — aceasta era singura şi adevărata boală pe care ea o bănuise de cum primise ştirea... Aceste gînduri porneau altele... Viaţa ei toată se înălţa din adîncimile trecutului, se oglindea cu vioiciune pe geamurile aburite ale caretei, printre înserarea unei zile de pe la sfîrşitul lui septembrie. Şi icoanele ce-o năluceau atunci era copilăria ei de fată singură la părinţi bogaţi, visurile trandafirii şi albastre cărora ledcdese aripi, umplmdu-şi cu ele viitorul. I se arăta, în sfîrşit, şi alesul, — tînărul
smuls din lună şi din stele şi care avea să-i fie tovarăş vieţei sau, mai pe omeneşte vorbind, frumosul praporgie cu cpolete de aur — feciorul de împărat din basm cu care se şi cununa, puţin în urmă.
490
Rochia ei de mireasă — rochie de păpuşă — atit de mică era la paisprezece ani — mira, în ziua nunţei, pe toţi. Dar ce mira şi mai mult, era faptul că farmecul ce pusese stăpînire asupra ei nu ţinu o zi, nici două, ci un şir întreg de zile, aproape un sn — cînd — după cum trec toate — se risipi şi trecu şi el. Cu toate aceste, copila nu încetă să-J iubească, în ciuda dezamăgirilor. E drept că şi el — deşi nu scăpa prilej s-o înşele — aşa îi era firea — n-o iubea cu adevărat decîtpedînsa... Şi părţi din cariera lui i se redeşteptau în minte H ; Ce? Să fie cu putinţă? Soţul ei, omul cu care a trăit douăzeci (de A, D) ani, cu care a împărţit hune şi rele, să fi murit în adevăr? Ce? Ea n-are să-1 revadă decît sub formă de cadavru cu chipul desfigurat, cu pete vinete şi roşii pe dînsul, cu părul capului şi (cu C) al mustăţilor căzut, ultime indicii ale boalei pe care a bănuit-o din momentul primirei acelei veşti fatale şi de care acuma (acum A, G), de ce cugeta mai mult, pare sigură? Ce?.,. Ce? Şi toată viaţa ei, copilăria, viseie şi iluziunile ei de fată unică la părinţi bogaţi (avuţi E), logodna ei, el — alesul, — frumos, tînăr, cu talie de fată în fracul de praporgic, rochia ci de mireasă, rochie de păpuşă, atît era de mică la paisprezece ani, se înălţau încet din adîncimile trecutului, se oglindeau cu vioiciune pe geamurile aburite ale caretei în mijlocul înserărei (înserării A, B) noroase ale unei zile de pe la sfîrşitu 1 lui septemvrie (scpUmbre D\ septembrie F) . Veneau în urmă toată lănţuirea de lupte, de speranţe (omite F), de decepţiuni A, B, C, D, E, F, G.
'29—30
11—40; 1—6 Revedea luptele pentru cucerirea culmei — comandamentul suprem al armatei — spre care înaintase prin învăţătură şi sîrguinţă neîncetată; strămutările milităreşti dintr-un colţ al ţărci la celălalt; prea marea lui asprime, la cazarmă şi în front; răzvrătirea companiei pe care o comanda, la Ocnele-Mari; ca azvîrlindu-se despletită, între cei care îl înconjuraseră, coperindu-1 ev. corpul şi ocrotindu-1 cu inima, soţie care strigă soldaţilor turbaţi: „trageţi!"" şi dinaintea căreia puştile scapă din mîini şi genuchii se pleacă; jzbînda lui — mai tîrziu ■-■ de-a întocmi o armată, sco-ţînd ca din pămînt, regiment după regiment, instruind-c, tra-ducînd din ruseşte şi din franţuzeşte regulamente; înfiinţînd batalionul model, ce avea să fie o pepinieră, stîrnind admiraţiunea generalilor austriaci şi ruşi: Coronni, Halcinski şi alţii, iar acum, sub. domnia cea nouă, ti altă izbîndă a lui: putinţa ce avusese să adune, în tabăra de la t]rceni, 50. 000 de soldaţi din toate armele, bine in-
491
struiţi, şi bine echipaţi. Cunoscător a douăsprezece limbi, suflet de militar prin moştenire, căci cobora din vechea casă domnitoare a Lituaniei — tatăl acestui om întemeiase în adevăr cu din propria Iui avere un regiment în Rusia, care îi poartă astăzi încă  numele;
—  la rîndul său, ei, şi numai cu mijloace luate din averea lui, cumpărase instrumentele pentru întîia muzică militară română, şi o  înfiinţase;  iar, nerezemîndu-se decît tot pe dînsul, infâptuise o Şcoală militară,  o Casă de dotaţiune a oastei,  un   mare ştab domnesc. Era, prin urmare, firesc, ca inima ei să fi fost plină   numai de el
—  pe care îl crezuse nepieritor — ru om, ci zeu nesupus  legilor celorlalte făpturi pâmînteşti şi pentru care fusese steaua cea luminoasă.,. De acest om să se despartă însă ea, şi să se despartă astfel?... Ce? S-ar putea?   H:   Cariera   lui   cucerită  grad   cu   grad,  strămutările milităreşti dintr-un colţ al ţărei Ia celalalt, revolta companiei de Ia Ocnele-Mari, ea azvîrljndu-se despletită, între cei cari-1 înconjuraseră, acoperindu-1 jcopcrindu-1 A, B, G) cu corpul, ocrotindu-1 cu inima, scâpînduO cu eroismul, soţie care strigă soldaţilor răzvrătiţi: „Trageţi" şi dinaintea căreia frunţile se apleacă [pleacă G), genuchii se încovoaie,   puştile scapă din mîini (mîni A, D, G). Pasiunea cu care dînsul o iubea, slăbiciunile lui de voluptuos ce-1 făceau să-i dea rivale, deznădejdea ei, violenţele ţi certurile, căinţele şi împăcăciunile I Ce? Ce? Şi acest om pe care-1 iubise cu calităţile şi (cu C) defectele lui, pentru care se devotase douăzeci ani, pentru care fusese geniul cel bun, steaua cea luminoasă, pe care-I petrecuse pină la „culme", ca tovarăşă credincioasă,  acest om  să fi murit? De acest  om să se despartă ea înainte de timp? A, B, C, D, E, F, G.
31—32
7—26 Copacii — răzleţi sau mai mulţi Ia un kc — se iveeu, cird la un geam, cînd la celalt, luau înfăţişări de o; nuni — de hoţi ascunşi în noapte şi cu puşca la ochi. Uneori şuierăturile surugiilor sau vorbele lor îngînate de-a încălare, erau secotite de el ca semnaluri... Îngrozit, îşi zicea că n-are să mai scape din acea noapte, şi se trăgea de la geam. Ghemuindu-se, apoi, lingă mama lui, încerca să adoarmă, dar zadarnic: ochii săi rămîneau deschişi mari asupra înlunerecului. Răsuflarea îi era scurtată, urechile vîjîietoaie, şifiori-fiori îl treceau prin inimă. Careta, în vremea asta, urma drumul, şi fiindcă era ajun de tîrg, şiruri de care începeau să treacă prin lumina felinarelor. Ele ieşeau din noapte, şi reinlrau în întu-nerec, ca nişte umbre ale unei lanterne magice. Strigătele ţăranilor cele abăteau, scîrţîitul roţilor,  înjurăturile surugiilor, se  indes;u.
492
Dar odată cu teama de hoţi ce pierea, frica răst urni şuri lor se ridica dintre dealuri, năpădea din prăpastia văilor H: Grupe de copaci defilau ca nişte năluci (năluce B, Dt E) negre, poveşti de hoţi îi umpleau mintea... Cel mai mic pom, stuful cel mai neînsemnat i se oglindea în priviri cu proporţiuni gigantice. Crecile noduroase deveneau (se schimbau Sn G) puşti, trunchiurile luau forme hotărîte, se făceau oameni, haiduci laţi în spete, cu căciulile pe sprîncene,cuochi schinteietori... Cîte-o şuierătură de surugiu, scurtă sau ascuţită, urmată de vorbe îngînate de-a-ncâlare, îl (omite F) întăreau şi mai mult în credinţa că nu se înşeală, că acele şuierături sunt semnale, că n-aveau să mai (omite mai G) scape din acea noapte... îngrozit, dînsul se trăgea atunci de la geam, se ghemuia tn colţul său cu urechile vîjeietoare, cu ochii dilataţi de întunericul pecare ar fi vrut să-1 pătrundă... Contractări nervoaso îl scuturau şi voind să se facă viteaz, să se amăgească singur, se înfăşură în şalul mumei ţmameiF, G) sale, şal scoţian cu dungi albastre pe fund roşu, punînd fioare şi scuturări pe seama unui frig închipuit. Cu toate aceste, minutele aduceau cu ele sferturile şi jumătăţile de ceas. Careta îşi urma mersul, iar fiindcă era ajun de tîrg, şiruri de care începeau să se zărească, treceau ca printr-o lanternă magică in scurtul spaţiu de lumina cucerit de felinare. Strigătele ţăranilor ce le abăteau, scîrţîitul (scîrţîirea F) roţilor şi înjurăturile surugiilor se îndeseau. Insă odată cu teama de hoţi ce dispărea, frica răsturnişurilor se ridica dintre dealurile ce se înmulţeau, năpădea dintre prăpăstiile văilor ce se deschideau A, B, C, D, E, F, G; 88—41; 1—33 Copacii de pe culmi se prefăceau, în visul lui, în năluci negre, — în haiduci cu căciulele înfundate pe ochi, care se ţineau după trăsură, şi care se apropiau uneori de portiţele ei pînă ale atinge geamurile. Alte daţi, aceiaşi copaci, coborîţî şi ei de pe culmi, dau goană caretei, o ajungeau, o întreceau, rămîneau in urmaşi iar o ajungeau, însă m loc ca să mai fie tot haiduci, erau călugări cu glugi negre pe cap, care, pe deşelate, goneau sub ei cai, se lungeau — se lungeau, creşteau-creşteau sau se poceau cum le venea mai cumplit. Vîntul le fîlfîia mantalele şi glugile; se schimbau in demoni; se înmulţeau cît coprindeau dealurile şi văile; erau in faţa, în urma, şi împrejurul trăsurei. In visul lui, îl mai ajungeau de pe muchia dealurilor, cil şi din apropiere, spăimîntă-toare hohotiri de rîsete şi fioroase fîşăiri. Dar ceva era şi mai grozav: braţele si degetele dracilor se subţiau; inimile Ii se agăţau de portiţă, una o deschidea; iar doi dintre demoni săreau înăuntru.
într-o clipă, unuî îşi înfigea ghearele în gîtlcjul copilului, îi oprea strigătul, pe cînd altul   î se aşeza greceşte pe piept,   şi rînjea,  şi sfişiindu-i cărnurile,  scotocind  cu  unghiile pe sub  coaste...   O!... şi ce căuta el, erau plămînii, era inima... Dar mama sa se deşteptase. Ea îiauzise răsuflarea scurtă şi grea şi lăsase geamurile. Aerul tomnatic al unei dimineţi răguşite de ceaţa, îi  răcori repede   fruntea. UătSile iniraei i se liniştiră, visul se învălmăşea, dracii şovăiau, şi răsturnaţi, cădeau sub tăişul unei săbii de diamant...  în  acelaşi timp, o  lumină venită fără să ştie <ic unde îl  îmbrăţişa. Se simţea ridicat în sus — zbura, plutea — şi, înfăşurat de o nemărginilă strălucire, o  putere  tainică   îi   fulgera  şi   mai sus încă — dincolo de văzduhurile ciocîrliei  —   de unde, apoi, graiul  lui, ce întrecea în dulceaţă  cîntecul   privighetoarei,   se  răzleţea  peste ţară, trecea graniţa, înfăşură  oamenirea,   era   Dumnezeu   făcut   cuvînt   H: Copacii de pe culmi reîncepeau astfel să defileze (să se deşire G)  pe sub ochii lui, năluci negre, cu forme notările... Dar dînşii, în lec sase schimbe în oameni, în haiduci laţi in spete, cu căciulile înfundate pe sprîncene, deveneau (se făceau F, G) de astă dată procesiuni de călugări  cu  glugile   in cap  co călăreau   întunecimea de pe lingă caretă.... A;>oi, ca în balada lui Biirger din albumul ilustrat ce   î   se   dăruise   de   Anul nou, unele glugi călcau, vîntul  le vilfliaprelunginlu-lc printre ne şirete (negurile F) scăpărătoare, ochii «ălugărilor se roşeau ca nişts cărbuni, feţele lor galbena li se albăs-treausau li se înverzeau ca flăcările ce joacă pe cîte un mormînt, d^gatele şi picioarele li se lungeau, li se ascuţeau... Dînşii deveneau demoni (Ei  se  schimbau   în   d :moni F;   Dînşii   luau înfăţişări   de demoni G), st   ţineau vîrtcjuri grozave ce se ajungeau şi ce   (omite ce C, G) so Înzeceau, ce apăreau cind la un geam cînd la ccllall, ce  umpleau   tot   drumul,   înainte,   în   urmă, la dreapta, la stings, spre răsărit, spre miazănoapte (spre apus, spre răsărit, spre miazănoapte B,   D,  E),   ce  se  revărsau   peste cîmp  şi peste vale, ce se urcau pe dealuri şi o luau de-a lungul muchielor huhuind cu rîsete spăimîntătoare, dueîndu-sc cu fîşîiri fioroase, cu rînjete şi cu  (omite cu Ii, G)  scrîjniri şi urlete şi cu   (omite cu Ii, G) lătrături! Şi în mijlocul visului său, pe cind sudoarea ee-i deschidea porii Ii lipea de Umple părul ondulat şi moale, un ţipăt, un strigăt de disperare nemărginită se încerca (cerca A, G) sâ-i deschidă buzele, dar se (iprea între gîtlejul ce se îngusta, murea fără  sunet între fălcile ce se încleştau, iar prin vijelia uietului de roţi, dintre demoni se năpusteau •doi, pătrundeau    înăuntru, i se aruncau de grumaji, îl coprindet'U
494
cu (în F) braţe de flăcări, îl pironuau sub ei, se aşezau greceşte pe pieptul lui. Unghiile lor îi sfîşiau cărnurile, scotoceau pe sub coaste. Gheare de fer (fier C, F) îi apucau inima, sîngele curgea ... „Destul! Destuii" — „Nu, nu c destul" îi suflau atunci (atuncea Bt D) amîndoi. Şi aceleaşi gheare i se înfigeau în rărunchi (răruchi F, G), se urcau spre plărnmi ... Muma (mama F, G) sa ce (care A,G) se deşteptase, auzindu-i răsuflarea aci grea şi lungă, aci şuierătoare şi scurtă, voise să-1 scoale în mai multe rînduri, dar nciz-butind, lăsase (în D) jos geamul. Aerul tomnatic al unei dimineţi răguşite sub un cer încetat pătrundea fpînă la el, îi răcorea fruntea. Bătăile neorînduite ale inirnei i se linişteau, sîngele îşi relua cursul regulat şi deodată cei doi demoni ale căror chipuri deveniseră confuze, se prăvăleau sfărmaţi de pe pieptul (peptul G) său, sub tăiuşul unei săbii muiată (înmuiată A, D) în sehinteieri de briliante şi în foc de rubine ... Opaluri ce se deşirau de pe cordele de fir rîurau împrejurul copilului, îi zîmbeau cu irizări licăritoare, se simţea învelit de sus până jos într-o haină (într-un vestmînt F) de lumină. Corpul i se făcuse străvazător. Aripi îl luau in sus. Se ridica într-o splendoare glorioasă şi vocea sa, coborindu-se de la înălţimile ameţitoare, înfăşură ţara, se impunea viitorimei cu modulări de o dulceaţă nespusă sau cu rînjetele şi (cu C) sarcasmele intrupate în armonia largă a deznădejdii finale A, B, V, D, E,F, G.
U
•*)—39 Dar — izbuti-va să ducă viaţa înstrăinată de ţară pe totdeauna? N-o lega cu tot ce e românesc un fir nevăzut — sufletul — şi nu simţise ea, de cîte ori trecuse graniţa, spre a se duce la Paris sau la Viena, in Belgia sau în Italia — oriunde — că deşi nu-i lipsea nimic — că deşi o înconjurau curteniri şi consideraţie — îi lip-sya _ Cjva nedesluşit., dar ce înceta să-i mai lipsească de cum repunea piciorul pe pămîntul românesc; de cum veauzoa graiul cel plin de farmec al copilăriei, al întregei sale vieţi? Neapărat că era aşa, şi că, dacă aceasta se va întîmpla, avea să fie izbită de moarte chiar din acea clipă — însă putea ea să-şi jertfească copiii nenorocirilor ce i-ar Ei aşteptat şi să nu se jertfească mai curînd pe dînsa? Hotărît: odată ce el n-ar mai fi, nu i-ar rămînea decît să plece, să se statornicească în Franţa, singura ţară pe eare o iubea — după a ci //:  omite A, B, C, D,'e,F,G.
ftâ—36
îtO—41; 1—25 Fire ce cu greu ar fi fost desluşită, el, deşi era încă mic prin ani, se dusese prin cugetare şi prin simţire departe. Binele
495
şi răul îi vorbeau cu o deopotrivă putere. Nici muma nici tatăl lui, nici fraţii şi nici camarazii de o virată cu dînsul, nu ghiceau ce aripi de soare are la suflet, şi în ce tăvăliri de noroaie l-ar fi dus gindul, dacă acestea l-ar fi părăsit. Ochii lui erau mai totdeauna coperiţi de o ceaţă, aşa că părea nepăsător pentru tot ce se petrecea împrejuru-i şi că umbla dormind pe picioare. Dar el vedea tot, simţea tot, se Înduioşa de cea mai mică suferinţă, iubea cu patimă pe muma lui, deşi ascundea cu îngrijire oricui simţirea şi gîndul lui. Era slab, şi cu toate aceste, mîniile îi erau cumplite. Pe fratele său mai mare, care-1 lovise intr-o ii, îl urmărise prin toată curtea cu un cuţit, şi acesta, din puţin scăpase ca să nu fie omorît. Era, în sfîrşit, de o mindrie nesuferită, dar şi de o bunătate ce nu cunoştea margini. Nu citise, Ia acea vîrsta, pe Lara, şi s-ar fi putut zice că e fiul lui. Simţirea lui era atît de ascuţită sau de bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simţire I-ar fi dus la nebunie. Aşa bunăoară, nimini nu ştia pentru ce-şi umplea el pozunarele cu pietre, cu hirtii, cu bucăţele de lemn, cu toate nimicurile ce întîlnea în drum, cînd, în această privinţă, se supunea unui îndemn lăuntric mai mult decît copilăros, dar nespus de duios. Ge-şi zicea clnd ridica toate acek fleacuri de jos, mişcat, uneori pînă Ja lacrimi, era că lucrurile acele n-au să mai fie întîlnite sau văzute de dînsul niciodată ... Neîncetata curgere a vremei — ce nu se opreşte o clipă şi ce nu se întoarce o clipă din calea care a făcut-o — îi vorbea, spunîndu-i cu o neasemănată putere, că ziua de azi mi e ca cea de mîine; că — om sau lucru — astăzi sunt dar mîine pot să nu mai fie, şi că dacă cumva tot urmează să mai stăruiaseă, un mîine în care nu vor mai fi le va ajunge şi pe ele H: omite A, Bt C,D,E,F,C.
38
6—16 Insă, cu eît se naint.a spre bariera Bucureştilor, lumea în loc să scadă, se înmulţea. Din depărtare, se auzea un fel de răpăială ciudată. S-ar fi crezut că e zgomotul unei mări ce se întoarce în matca ei. Răpăiala se apropia şi se desfăşura în auzuri, pe anumite măsuri, dar neîncetat aceleaşi. După puţin, răsunară şi nişte sforăiri lungi ce ar fi putut să fie asemănate cu uriaşa mişcare a mai multor mii da foaie ce se închid şi se deschid cu regulă. Erau soldaţii: Armata ! Cu bătăi în toba cea mare, cu fanfare de trîmbiţi, ea se apropia H: însă, cu cît se înainta spre bariera Bucureştilor, sr producea un  fel de  îmbulzeală.,. Trăsurile se  înmulţeau   (îndeseau  A, D),
496 '
Uliţa se umplea de lume, iar din depărtare se înălţa [înmulţea E) o răpăială monotonă ce se apropia mereu şi ce se urma cu o cadenţă stăruitoare. S-ar fi crezut că este o mare în reflux, că un cataclism îndeplinit fără veste a sfărmat stăvilareie pe care (cari G) veacurile le-a pus la gurile Dunărei (Dunării A, B, D), că apele sălcii în care (cari G) dînsa se varsă s-au ridicat deasupra nivelului obicinuit, şi că reintră umflate şi spumoase în matca lor preistorică dintre Garpaţi şi Balcani. Gu toate aceste, vijelia ritmică lua proporţiuni desluşi-toare, Sforăiri lungi, ca cele pe cari le-ar produce cîteva mii de foaie în mişcare, se împreunau într-o răsuflare gigantică ce se propaga prin ondulările simetrice ale atmosferei odată cu fanfare arzătoare de trîmbiţe, cu bătăi în toba cea mare şi cu uruiri de tunuri A, B, C, D,E,F,G.
39—40
20—41; 1—2 Ba-langa, ba-langa, ba-lang... fuga, un moment oprită prin sosirea la jumătate de poştă, pornea iar. Tîinplele îi erau însă strînse ca de un cerc de fier, Gapu! i se golea de idei. Se uita împrejur să mai vadă — langa-langa-langa; lang-lang-lo.ng, se lăsa şi, cu capul în colţul caretei, adormea. Copilul, sub aceeaşi nimicire, simţea că şi lui i se pîiejenează privirile. Locomotivă de mică viteză, careta nu mai punea de la o poştă la alta decît două ore. Se ajungea la Găieşti cu zgomotul unei prăvăliri. Prunăriilc din această localitate licăreau în pripă, cu vechile lor case boiereşti avînd pridvoare de zid pe stîlpi, şi se făceau nevăzute. Gîmpurile nesfîrşito recoprin-deau văzul, se prelungeau fără urcări şi coborîri. Soarele, căzut spre apus, împrăştia pulberi de aur. Scaieţii şi mărăcinii erau cu totul poleiţi. Goana punea pe obrazele surugiilor flăcări. Zdrenţuirile cămăşilor piereau în aurul soarelui. Ei păreau zmei călări pe paralei. Părul unuia, arămiu, îi bătea grumajii cu arzătoare aripi de lumină roşcată. Altul era oacheşiu ca un ţigan, dar frumos ca un fecior de împărat din alte vremuri; cel de al treilea, bălan, şi cu toate că era cel mai copil, mîna mai nebuneşte — ceara mă-se şi Christosu lui tat-so ... H: însă, cu cîl se nainta, iuţeala mersului împreunată cu osteneala drumului luat îi strîngea tîmplele în cercuri îngustătoare. Ţeasta i se golea de idei, ochii i se ţinteau pe cuiele poleite ce prindeau perdelele, mişcările i se făceau automatice, uita de unde vine şi unde se duce, îşi ştergea pleoapele umflate cu apa de trandafir dintr-o sticluţă, sau, hipnotizată, se lăsa pe spate cu singura aspirare de-a sosi, de a-şi înfunda capul între perini   m:>i,   de-aş   trage   plapuma   pe   obraz. Copilul, sub aceiaşi
497
nimicire, simţea că privirile i se împăiejenează {păiejeneazâ D, G), Careta, locomotivă (ie mică viteza, nu mai punea de ia o poştă la alta decît două ceasuri; se ajungea la Găieşti cu zgomotul unei prăvâliri. Primăriile din această localitate se desfăşurau de arnîndoua părţile şoselei (şoselii A). Case albe, cu stîlpi şi {cu A, G, D,F) pridvoare vechi, cuiburi de fericire ascunse între frunziş, fugeau prin desişul rărit, ca nişte scurte licăriri. Se ieşea dintre livezile roditoare. Cîmpuri monotone şi nesfîrşite umpleau orizontul {orizonul F, G), erau lăsate în urmă, se iveau din nou. Soarele, ce deja începea să cadă de la zenit, aureoliza globul în afelie. Miriadede schintei orbitoare se îm-părţeau în aer. Pulverea (Pulberea A,B, D) drumului se schimba în praf de aur. Scaieţii şi mărăcinii se polciau. Părul surugiilor se incendia. Excitarea (Excitaţiunea A, D) goanei le vîlvora obrazu-rile cu flăcări, Ie sufla în corpuri virilităţi aprige. Zdrenţuirile cămăşilor dispăreau.
Frumuseţi supraomeneşti îi îmbrăca. Ţepenia muşchilor vorbea de drăgostiri nebune cu răstigniri pironitoare şi exala farmecul afro-disiac al manifestărilor forţei A, B, (7, D, E, F, G.
40—41
8—40; 1—2 Dar ochii copilului se închideau pe sfert. Clopotele îi sunau încap; osteneala îi trecea pe sub vederi şiniri-şiruri de bobite albe şi negre ce se mişcau după partea în care îşi ducea pleoapele. Aceste bobite tot arătîndu-i-se şi tot pierind — ce nu i se destăi-nuiau decît după oboseli mari—îl îndrumau către închipuiri ciudate... Da: pentru ce ochii n-ar cîştiga, în anumite împrejurări, pătrunderi co le lipsesc în stările trupeşii şi sufleteşti obicinuite? Lumi ce nu suni nici bănuite, di? care mintea nici simţurile omeneşti nu-şi dan seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lingă noi şi noi să nu le ştim? Şi pentru ce nu s-ar afla făpturi şi lucruri întocmite din aluaturi care să scape vederei şi pipăitului omenesc? Ştie ei-neva ceva? S-o spună. A învăţat şi el în şcoală — şi va mai învăţa — dar cunoaşle-se-va vreodată ce e lumina? Negreşit, la carte se zice că ea e o mişcare; însă mişcare a ce? Şi dacă e mişcare, de ce încetează să mai fie de cum, vrînd s-o prinzi într-o odaie, ai închis obloanele? în sfîrşit, sufletul, ce este el? Este sau nu este? Bunica luî spunea că este, că face parte din Dumnezeu, şi că se întoarce la ci. Profesorii lui spuneau că c o născocire. Dar alţi profesori, aceştia mai învăţaţi şi mai mari, scriau pe întrecute în cărţile pe care le dosea din biblioteca tatălui său, că dacă n-ar fi sufletul n-ar fi   nimic.   Apoi,   cu   Dumnezeu,   nu merge la fel?   E şi   nu e.
498
Uite popa,  nu  e popa. Cu stelele, însă,  cum  rămîne, ce sunt ele? Unii   spun   c;l  vreo  cîteva sunt pămînturi, iar că cele mai multe sunt sori. Şi cu toate aceste, deşi ele pot să fie şi sori şi pămînturi, ele sunt altceva; fiinţe ale nemărginirei care trăiesc, simt, cugeta, şi se iubesc sau se urăsc — după cum se plac sau nu se plac. Nici vorbă că ar rîde cine i-ar şti aceste gînduri — dar adevărul era tot cel  care  i  se urca din suflet în  mintea  lui.    Şi astfel, el umplea cerul   cu   făpturi   ce erau îngeri — oşti   întregi   de   îngeri ce,   în vecii-vecilor,  împingeau   lot mai departe  întunerecul, îl răsturnau, brazdă peste brazdă,  spart   H: Dar ochii pâiejenaţi (împăiejenaţi C) ai copilului se închideau pe jumătate. Clopotele cailor îi sunau în cap, osteneala făcea să-i treacă pe dinainte şiruri de bobite galbene sau albe ce se ridicau şi ce (omite ce G) se colorau la fiece mişcare a pleoapelor. Dînsuîurmărea fenomenul cu o curiozitate crescîndă: acele mărgeluşe erau atît de frumoase, se înşirau cu o diversitate de moduri  aşa   de  extraordinară, îneît îl duceau Ia clădiri de teorii, la conceperi de idei bizare. Da, pentru ce ochii n-ar cîştiga, în momente de supraexcitarc, pătrunderi ce le lipsesc în stare normală. Lumi cu totul ncmateriale nu puteau oare să existe şi să populeze spaţiul nesfîrşit? Lumina, bunăoară, este ea materială? Şi dacă este, pentru ce de cum închizi obloanele unei odăi se face întuneric (întune-rec E, O)? Pentru ce nu poţi s-o prinzi şi s-o ţii arestată înăuntru... Apoi înmulţea deducerile,ajungea la suflet, se convingea de existenţa lui, Dumnezeu cobora peste dînsul cu toată poema imensîtSţei. Desluşea   hieroglifele   cerurilor,   se   cufunda   în   albăstrimilc adinei... Timpul şi locul dispăreau. Stelele i se grupau împrejur, îi şopteau că ele, împreună cu tot ce este materie, trăiesc de o viaţă proprie. O! Suferinţele şi bucuriile gigantice despre cari (care D,E,F)  îi vorbeau, voluptăţile transcendente ce-i spuneau că resimt sub însft-mînţărilc zguduitoare ale cîte unui soare, sfîşierile dureroase cc-1 făceau să priceapă că îndură pe fiece minut alvoluptăţci (voluptăţii j4,i))saual (omite al G) rodniciei lor! O! Pîntecele lor cutremurate sub   străpungerea   desfl orarilor,   spintecate   sub   silnicia naşterilor! O ! Izvorîrile (Izvoarele E) de ape printre crepălurile mamelelor ! O! Etopeele cu cari împlea spaţiurile: ademenirile şi trădările, plinse-tele şi surisurile, prelungirile mîşunătoare (misuitoare C, D, F) de viaţă ale infinitului, desfrmările sorilor, iniecţiunile venerice, ftizie-le   lunare,  luptele  pentru existenţa ale astrelor, bătăliile  titanice, prăvălirile   unor   întregi   sisteme, cerul plin cu tabere permanente, cu ostaşi colosali A, B,C, D, E,F,G\ S—20 Dar deasupra marginei
T
depărtate a cîmpului, soarele era de-a şchioapă. Coborîse, şi seara ajungea caii din urmă. Cu felinarele aprinse, careta trecea acum prin satul Mogoşoaiei — sat  întocmit aproape  în  întregime   numai din ţiganii brincoveneşti... Clinti, fireşte, îi făceau alai. Dar la ieşirea din   sat — departe  şi   nu prea — începu să se mute pe cîmp,  de «olo-colo, ca o spuză de licurici ... Soldatul se aplecă spre geam, bătu   într-insul; — Bucureştii!   c'coniţă.   Inima mamei   trasarea, o lua iute de tot. Furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, aluneca pe dinaintea ei, se năpustea în rontul intîi. Lămpile de petrol de pe o parte şi de pe  alta a faimoasei plimbări  roşeau  pe rînd întunere-«ui.   Copilul scotea  capul şi  se  uita   înaintea   cailor.   Rontul   al doilea era trecut cu ocolire pe după havuz, surugiii opreau în scurt, jandarmi călări şi mai multe trăsuri ocoleau careta H: Dar soarele ce cădea sub orizon dispărea; brazdele lui mohorîte, nuanţate în descreştere cu portocaliul şi galbenul topazului sau cu cerneala liliachie a arnetistului limpede, se ştergeau repede înecate de nori opaci. Noaptea ajungea caii din urmă; la marginile extreme ale intensităţei {intensităţii A) razelor vizuale, (acolo B, G) unde cerul se împreunează (împreună G) cit pămîntul, înserarea brumărie,  zăbranic  de un albastru mai întîi deschis şi încă străvăzător, se ridica (însus D), «aprindea, grad cu grad, pereţii interiori ai clopotului imensităţei (imensităţii A,D), topea colorile (culorile A, B, D, E) zilei expirate într-o singură nuanţă universală, indigo preschimbat într-un negru desăvîrşit de licăriri ie stelelor ce-1 punctau. Careta, cu felinare (felinarele A, B, C, D) reaprinse se cufunda (cufundau B, D,E) din nou in întuneric (întunerec F, G). O infinitate de licurici ce păreau case mută dintr-o parte într-alta se arătau în faţa şoselei (şoselii A, B, D), umpleau pe momente cîmpul... Soldatul se apleca spre geam, bătea într-însuJ: — Bucureşti, cuconiţă ! Inima mamei (mumei G, E) tresărea, o pornea iute de tot, furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, aluneca  pe  dinaintea ei,  se năpustea  în rondul   întîi;   lămpile de petro! roşeau pe rînd întunericul (întunerecul G), copiîul scotea capul şi se uita înaintea cailor, nu ştia ce simţea dar era 'coprins de tremurări nervoase, rondul al doilea se trecea cu ocolire pe după havuz, surugiii opreau in scurt, jandarmi căîari şi mai multe trasuri ocoleau careta A, B, C, D,E,F, G.
(P. 42)                         MOARA PE DUNĂRE
Publicată în Adevărat ilustrai, If, 20, 15 iulie 1896, p, 2, cu subtitlul „Nuvelă". Republicată în: Cartea de aur, 1902, p. 77 — 79, datată: „1896, iunie, Bucureşti", dedicată: „D-lui Ed. Dall'Orso, omagiu";
300
Românul, 47, 116 (7), 20 aprilie 1903, p. 82—83, aceeaşi dedicaţie; Traian Demetrescu, I, 1, 6 septembrie 1909, p. 1; Universul literar, XXXVI, 23, 18 iulie Î92O, p. 355.
Textul în ms. autograf 3.283, f. 6r. —12 r.; ms. foto nr. 40, p. 47—53; textul definitiv in ms. 3.216, t. 32r.—35r.
Reprodusă din ms. 3.216.
A — Adevărul ilustrat; B — Cartea de aur; C — Românul; D — Traian Demetrescu; E — Universul literar; F — ms. 3.283; G — ms-3.216.
Edouard Dalî'Orso, secretar regal, este un simpatizant al poetului, pe care biografia sa îl Înregistrează, cf. Viaţa lui Alexandru Mace-donski, p. 308.
ceahna, s.f. — turban.
ratnadan, s.n. — postul cel mare, cu durată de o lună, în timpul căruia musulmanii postesc de la răsăritul pînâ la apusul soarelui.
săin, adj. — cenuşiu, sur.
Variante 42—48
1—36; 1—16 în mijlocul apei albastre ce curge cu solzi de aur şi de smarald, cu pilpîiri de soare pe fiece val, în firul ei, şi dincolo de Nico-pol, un pod plutitor stă locului — cine poate să ştie de cînd? — prins de fundul Dunărei cu cele două funii căror li se detese (dăduse E) dru-mu-năuntru (dnim-năuntru E) avînd, la căpătîiele lor, grelele unelte de fier (ale corăbierilor E) ce se înfipseseră adine ân nesip. Scîndurile din care e făcut podul nu se văd. Peste e!e a fost cărat şi risipit pămîtit pe care soarele 1-a bătătorit, scoţînd din ei, în urma Sncropiteîor ploi ale primăverei, ierburi şi buruieni, flori, şi chiar mărăcinişuri ce crescuseră nalte şi stufoase, şi ce-1 făceau să pară, de departe, un ostrov de verdeaţă. O magherniţă deseînduri, ridicată lapartea lui dinapoi, adăposteşte pietrele morii, pe cînd roata ei de apă, aşezată în chiar spatele podului, înlr-o schelă de lemn pironită de dînsul, e luată pe desubt (dedesubt E) de ducerea Dunărei în jos, învîrtindu-se şi scîr-ţîind din adine. Turcii stăpînesc încă vrăjitul ţărm. Dintre împădurirea cu pomi roditori a dealurilor, se decsibesc, desprinzîndu-se şi crescînd spre cer, albe şi subţiri minarete. Grădini, ca cele din Halima, se prăvălesc de pe coaste spre ţărmi, şi pomii lor vin să-şi spele picioarele în Dunăre. Ici-colo răsar, dintre desele tufişuri alo frunzelor, case albe, coperite cu olane roşii, şi chioşcuri de lemn, cu geamuri porto-
501
călii şi albastre, roşii şi verzi, galbene. O, turcii! cum ştiau ei să pre-(.iiiască cele de Dumnezeu lăsate, şi cum se foloseau de frumuseţile {frumuseţile E) lor ca să-şi dezmierde traiul şi să-i (să-şi .E) uitescîrba, suferinţele, urleiunile şi primejdiile! Şi cum, pe tarîmurile pe care ]e-au coprins, ştiut-au ei să-şi aleagă locurile satelor şi oraşelor ceau statornicit, ei t şi al caselor ce şi-au clădit, şi în care s-au aşezat... Bieţii turci! pe atunci ţărmul drept al Dunărei era lot înstăpînirea Jor, şi, prin urmare, plin de poezie, aşa că dintru oraşele de pe acest ţărm, Nicopolul era, între prăpăstioase le lui dealuri, deopotrivă de îmbietor ca Grenada, în care Altiambra priveşte, de pe minunata-i culme, Gene-raliful ce zîinbeşte pe a lui G, E: în mijlocul apei albastre ce curge cu solzi de aur şi de smarald, cu pîlpâiri (pîlpîiri A) de soare deasupra fiecărui val (spre partea dinapoi A), în firul ei, şi dincolo de Nicopol, acolo unde scapără rubine şi se rostogolesc topaze, este (stai)] ancorat un pod umblător. Scîndurile din cari (care C, D) c făcut nici nu se văd. Peste pod a fost cărat şi risipit pămînt vegetal; ploile, vîntul, soarele l-au bătut, şi, fragedă încă, iarba-1 coperc (îl acopere A, D) pe locuri. Duşumeaua, chiar la margini (omite   D) , dispare sub maluri neregulate din cari au răsărit mărăcinişuri verzi. Privit de departe, acel petec de teren artificial are înfăţişarea unei insule. O baracă de brad, (de partea dinapoi D), adăposteşte petrele (pietrele A,C, D) moarei, iar afară, într-o scobitură a podului, din dosul baracei, roata invîrtită de curgerea Dunărei la vale macină apa monoton, o prăfu-ieste ca pe o zăpadă viscolită (o prăfuieşte încoa şi încolo după cum bate vintul A; o macină încoa şi încolo după cum bate vîntul D), şi Dunărea se duce, se duce (omite A), nici mai iute, nici mat domoală, nepăsătoare ca vremea, aprigă ca vjaţa. Turcii stâpinesc încă ţărmul pitoresc. Pe creştetele dealurilor, minarete (minaretele A, D) subţiri se înalţă numeroase şi albe în zarea azurie A, B, C, D: In mijlocul apei albastre ce curge cu solzi de aur şi de smarald, cu pîlpîiri de soare peste fiece val, In firul ei, şi dincolo de Nicopol, este ancorat un pod umblător. Scîndurile din care e făcut nu se văd. Feste pod a fost cărat şi risipit păinlnt. Ploile şi vîntul au trecui, peste el, l-au îndesat şi l-au bStut, iar soarele a dat Ia iveală dintr-însul fel de flori şi de buruieni. Pe marginile lui au crescut pană şi mărăcinişuri ce tot înverzind şi înflorind s-au înmulţit şi l-au ocolit eu tufişuri de răsuri şi de lemn cîinesc. Privit de departe, ci zimbeşte ochilor ca un mic ostrov de verdeaţă. O magherniţă din seînduri de brad adăposteşte, la partea lui dinapoi, pietrele moarei, pe eînd roata, ce e învîrtită pe desubt de curgerea Dunărei, işi are osia în o schelă de lemn ce se prelungeşte
502
deasupra apei. Această roată, cînd noroiul n-o opreşte din umblet, scîrţîie şi oftează adine, dar nu încetează să spargă oglinda Dunărei ce se duce, cînd mai iute, cînd mai încet, dar ce rămîne tot. nepăsătoare ca vremea şi tot aprigă ca viaţa. Turcii stăpînesc încă fermecătorul ţărm. Pe creştetul dealurilor se înalţă minarete subţiri şi albe. Grădini coboară pe coaste în jos; printre ele se zăresc coperişurile de olane roşii ale chioşcurilor şi ale caselor. Orice s-ar zice despre turci, ei n-au avut numai un suflet senzual, ci şi un suflet de visători. Pe păminturile pe care le-au coprins, au ştiut să-şi aleagă toldauna locurile cele mai frumoase şi s-au statornicit pe ele. Micopol este un rai deopotrivă de răpitor ca Grenada între [.,.] ei, dar la frumuseţea lui se adaugă măreţia strălucită a priveliştii Dunărei F,
48—44
lî—$8; 1—6 Roata de pe plutitorul pod al lui AH urmează însă să macine apa în sec, căci morarul care s-a dus la tîrg din ajun   — fiind tocmai ramadanul — a uitat s-o oprească. O pisică galbenă ce-şi rotunjea spatele în soare se scoală o clipă, îşi întinde labele, şi, reaşe-zîndu-se jos aproape îndată, îşi închide ochii de jăratic verde şi reîncepe să toarcă. Dar o pînză de luntre albeşte sub stîncile Nicopolului. Pisica miorlăie fără veste, şi, ca şi cum ar fi simţit întoarcerea stăpî-nuhai, se află în picioare, dueîndu-se spre marginea podului, de care şi-agaţă ghearele. Luntrea, cu pînza îndreptată altfel (de pe vînt E), taie Dunărea pieziş, se apropie de roata morii, ocoleşte podul, şi barba săină (seină E) a Iui Aii, cealmaua lui albă, sîngeratăla mijloc de fundul roşu aî fesului, se ivesc. Luntrea e încărcatăcu saci de grîu.Puţin încă, şi moara nu va mai măcina în sec. Dar în opinteala cu descărcarea sacilor, umil din ei, mai greu, îl face să şovâiască. Luntrea, pe care el o legase cu frînghia de vechiul şteajăr, al podului, îi fuge deodată de sub piciorul cu care rămăsese în tr-însă, iar doborît se prăvăleşte în Dunăre, se duce adînc, şi pisica ce i-a văzut căderea se apleacă peste valurile ce s-au reînchis (închis E) asupra lui. Şi (larii) apa curge la vale, nici mai domoală, nici mai grăbită, aceeaşi G, E: Aii, morarul, s-a dus din ziua trecută la tîrg. Ostrovul plutitor e pustiu. Roaia dinapoi macină apa în sec. Numai o pisică galbenă, cu ochi (ochii A, V, D) de jăratic (jeratic C, D), îşi rotunjeşte spatele în soare, iar printre larga dîră de făină cursă de la uşa baracei până în marginile podului, urme (păsuri mărunte A, D) de şoareci se (îşi .4, D) încrucişează turmele A, D) în felurite (diferite D) direcţiuni, dau de (pe C) faţă trîndăvia duşmanei lor sau prea marea lor mulţime. Dar o pînză albă se lămureşte deodată în penumbra stîncilor depărtate ale ţărmului
503
(ţărmurilor D). Pisica se aplecă peste apă ca şi cum ar zări-o. Pîaza voltează în vînt, descrie zigzaguri, se măreşte şi conturul ei se afirmă neted. Luntrea iese dintre (din C) brazdele valurilor. Sacii cari o încarcă ar putea să fie zăriţi de pe ostrov şi treptat, barba albă a morarului, cealmaua iui, sîngerată de roşul violent al fesului ce formează fundul, se desluşesc. Cîteva clipe încă şi grîul auriu va fi descărcat, moara va reîncepe (începe D) să macine... Şi în adevăr, iată că Aii a şi prins podul (a prins ţărmul ostrovului A, D) cu cîrligul cangei. Luntrea e acum legată, ca de obicei, de ţăruşul vechi (de marginea podului D). Unul după altul, sacii s-au grămădit la uşa baracei. Gel din urmă, mai greu, face însă (omite însă D) pe bătrîn să şovăîască. Gu un picior în luntre şi cu altul pe pod (ţărm A), se opinteşte. Dar frîn-ghia, râu înfăşurată pe după lemn, se desface fără veste, şi luntrea e luată de un val. în căderea lui, zadarnic morarul cearcă a se agăţa le pod. Cîrceie-I paralizează şi se duce afund, intră dedesubt (intră sub pod A, D), nu se mai vede. Pisica, ai cărei ochi de jăratic (jeratic C, D) sclipesc mai tare, ca şi cum ar şti ce s-a întîmplat, îşi ridică coada, îşi rotunjeşte spinarea şi se apleacă peste apă... iar Dunărea curge la vale A, B, C, D: Aii, morarul, s-a dus la tîrg din ajun. Ostrovul plutitor e pustiu. Roata dinapoi, pe care el a uitat s-o oprească, macină ap a în sec. Numai o pisică galbenă, cu ochi de jăratic, îşi rotunjeşte spatele în soare; ienea o aşează însă iar jos şi toarce... Dar o pînză albă se lămureşte pe sub stîncile ţărmului. Pisica se apropie de marginile podului ca şi cum ar fi văzut-o — şi se uită peste ape, Pînia vol-tează iar peste puţin luntrea taie Dunărea pieziş şi vine spre ostrov. Sacii care o încarcă, barba săină a morarului, cealmaua lui albă, sîn-gerată de fundul fesului, se desluşesc între Dunărea albastră şi între cerul albastru şi el. Cîteva clipe încă şi grîul va fi vărsat din sac iar moara nu va mai măcina în sec. Şi în adevăr, iată că AH a şi prins podul cu cîrliguî cangei. Luntrea e legată, ca de obicei, de vechiu şteajăr. Aii se opinteşte din greu cu sacii pe care îi duce pe rînd la uşa magherniţei. Cei din urmă face însă pe bătrîn să şovăiască pe cînd cu un picior se află încă în luntre. Dar slab încolăcită, funia se desfăşoară dintr-o dată. Luntrea e luată de vn val. Aii se poticneşte şi cade. Gu toate aceste, el cearcă să se agate de pod. ilîinile lui nu izbutesc însă să-l prindă şi el cade în apă cu capul înainte, intră sub pod, nit se mai vede. în vremea asta, pisica, ai cărei ochi de jăratic sclipesc mai tare, îşi ridică coada, îşi rotunjeşte spinarea şi se apleacă pesta apă... Iar Dunărea curge la vale F,
504
(p. 45)                        POMUL DE CRĂCIUN
Publicată în Românul, XXXIV, 6—7 ianuarie 1890, cu titlul Pom de Crăciun, in seria Viaţa bucureşleană, IV. Republicată în: Literatorul, XI, 3, 1890, p. 34 — 35, acelaşi titlu; Literatorul, XXI, 1 ianuarie 1900, p. 2 — 3, acelaşi titlu; Cartea de aur, 1902, p. 80 — 84, acelaşi titlu, dedicată: „Fiilor şi fiicei mele; Alexandru, Nikita, Pavel, Constantin şi Anna Macedonski"; Tribuna Oltului, I, 5-6, 26 decembre 1914, p. 1 — 2, cu titlul Pomul de Crăciun, dedicată: Fiilor şi fiicei mele: Al exis-Alexandru, Nikita, Pavel, Hyacint-Constantin şi Nina", cu următorul P.S.: „Această capodoperă face parte din volumul de pro?,ă Cartea de aur al marelui nostru poet şi va apare într-o ediţie nouă, revizuită"; Dreptatea, III, 375, 7 februarie 1915, acelaşi titlu, dedicată; „Fiilor şi fiicei mele"; Literatorul, XXVI, 8,17 august 1918, p. 5, cu acelaşi titlu şi aceeaşi dedicaţie; Universul literar, XXXVI,1,7 ianuarie 1920, p. 3—4, cu titlul Pomulde Crăciun, dedicată: „Fiilor şi fiicei mele: Alexis-Aiexandru, Nikita, Pavel, Hyacint-
Dinu şi Nina",
Textul în ms. autograf 3.283, f. 50r.—64r., cu titlul Pomul de Crăciun şi dedicată: „Fiilor şi fiicei mele; Alexis-Alexandru, Nikita, Pavel, Hyacint-Gonstantin şi Nina"; ms. foto nr. 40, p, 54—68, cu aceiaşi titlu şi aceeaşi dedicaţie; textul definitiv în ms. 3.216, î. 62r.— — 31r., cu aceiaşi titlu şi dedicată: „Fiilor şi fiicei mele: Alexis-Ate-xandm, Nikita, Pavel, Hyacinth-Dinu şi Nina",
Reprodusă din ms. 3.216,
A — Românul; B — Literatorul, 1890; C — Literatorul, 1900; D — Cartea de aur; E — Tribuna Oltului; F — Dreptatea; G — Literatorul, 1918; H — Universul literar; I — ms. 3.283; L — ms. 3.216,
In Universul literar, 1920, şi în ms. 3.216, o notă la „biserică după nume sfintui loan Sevastos, din mahalaua CernăteşUlor, în dosul fîn-tînei Jianului: Nume adevărate din Graiova".
Traducerea în limba greacă a acestei povestiri este semnalată de ziarul Adevărul (III, 718, 17 ianuarie 1891), la rubrica Notiţe literare;
„Revista To Paron din Atena se ocupă în nr, ei de Ia 1 ianuarie de literatura română şi dînd în traducere Pomul de Crăciun de d. A, Macedonski se exprimă in Telul   următor;
«Alexandru Macedonski s-a născut cam pe la 1854. Este fivtl valorosului general şi fost ministru român Macedonski. El încă de tînăr s-a deosebit prin o cunoştinţă adîncă a limbei sale cît şi ca poet. După moartea marelui Alecsandri, poate fi considerat ca cel întîi  poet
român. Poamele sale se disting prin vivacitatea creaţiunei, tonul şi frumuseţea ideilor, precum şi prin diversitatea, măiestria şi dulceaţa formei, şi in aceste calităţi Macedonski a întrecut pe toţi cei dinaintea lui. Pe cînd se afla la Paris a fost conlucrător la mai multe mari reviste franceze şi belgiene, şi a avut fericirea să-şi vadă operile primite în toate părţile cu măgulitoare aprecieri. Intorcîndu-so în Bucureşti, de cîtva timp a reluat direcţiunea vochei sale reviste Literatorul, ridi-cînd stindardul reacţiei împotriva stricării limbei prin prooinciaiisme. Dînsul a luptat şi luptă puternic pentru frumuseţea limbei şi întemeierea unei ortografii literare. Precum se străvede din chiar versurile sale, ci a fost răsplătit cu amărăciuni şi prigoniri. Singurul bărbat de stat ce 1-a distins este Ureche, care, pe cind se afla ministru al instrucţiune!, 1-a onorat cu medalia Beno-Merenli de 1-a clasă*".
în acelaşi sens şi o notă a nis, 3.216, f. 62t:
„Această poveste a fost. tradusă în limba greacă şi publicată cu mari laude în revista To Paron din Atena",
Variante 4â
9—2Î Maică a Domnului I Şi cum te muşca crivăţul cu gură de lup! Cu toate astea (acestea E; aceste F, G) — fericite şi binecuvîntate vremuri au fost cele care s-au dus (şi binecuvîntate erau zilele acelea E, F, O; şi binecuvântate vremuri erau cele duse I) ... — Popa Cioacă — Dumnezeu să-1 ierte! — venea în ajunul Crăciunului sâ ne pună patrafirele (patrafirul E, F,G, II, 1) în cap, să-şi citească paraclisul pe un sfanţ, să roage pe Dumnezeu (să se roage lui Dumnezeu E,F,G,) să apere casa unde se află (să ferească G, I): „de ciumă, de foc, de potop, de venirea asupra a altor neamuri", şi să încheie astfel cu glas trăgănat (legănător E,F,G,I), dar hoLărît: „Mula, Doamne, fie gura păgînului care nu se închină preacinstitei icoanei talc, (şi G, I) acum, şi în vecii-vecilor, amin!" La bisei'icăne duceau apoi pe copii (ne duceam de asemene copiii E, F,G), de cu dimineaţa (omite E,F, I), de ne spovedea şi ne grijea acelaşi popă Cioacă, pe cîte doi sfanţi de fiecare (de copil E,F, G; de cap I), în schimbul căror, el ne da, pe lingă grijanie, cam de la cincizeci la o sută de mătănii (şi de ne da de la cincizeci la o sută de mătănii E, F, G), spre ispăşirea păcatelor noastre, adică a drăcuirilor şi afuri-sirilor ce nu încetau să ne iasă din gură (de Iu. spre ispăşirea, pina la sfirşit, text omîa in F) L, E, F,O, H, I: omite A, li, V, D,
506
46
1—5 O ! preacurate şi preacinstite iile ale copilăriei, cum v-ali dus, şi cum aţi luat cu voi şi pe pre acu ce micul preot, cu biserica lui cu tot, biserică după nurne ştiutul Ioan Sevastos, din mahalaua Cernă-tcştilor, în dosul flntînei Jianului L, H: omite A, îi, C, D: O! prea-•curate şi preacinstite vremuri! Cum v-aţi dus, şi cum v-aţi dus împreună cu preacucernicul preot şi cu biserica lui St. Ioan Sebastos cu tot E,F, G, I; G—23 Dar de ce v-aţi dus? că parcă mai mult mă împăcăm cu voi chiar iarna şi tot aşa mă împăcăm şi cu primăriile de-atunci ale oraşelor, ce nu dau pe foc să strice drumurile şi să noroiască uliţele cu ridicarea zăpezei ce le îmblănea cu puf de lebădă, ci lăsau până şi gheţoaielc să stea agăţate, eit puteau de mult, de straşinele caselor, Dracu e că, aceste gheţoaie se desprindeau fără veste, de cum se ivea moina, şi spărgeau citeodată capetele de mojici ce treceau pe sub ele — dar, la urrna-urmei, unde era răul? că, şi aşa, mojicii se înmulţeau ca frunza şi ca iarba, cu toate că, poate, nu atîta ca astăzi (de la cu toate că, pinrî lasflrşit, text omis in H) ... Dar bine, vor zice mulţi: împrejurări ca astea nu li se puteau intîmpla şi boierilor? ... De! (omite H) — eu le voi răspunde că nu — fiindcă boierii erau drăcoşi: nu umblau iarna pe uliţi pe jos, ci numai în căleşti, şi încă înveliţi în blănuri moi şi scumpe Z, II: Oh ! fericite şi binecuvîntate timpuri cînd primări ai nu se grăbea să noro-iască podurile, să morfolească stratul de argint al strydei (iernei A, B) ; cînd nu erau legi comunale să silească pe (omite B, 1) proprietarii caselor cu coperişuri triunghiulare, pe (omite A) boierii cu imomelc de chihlibar ai copilăriei inele să dea jos ninsoarea de pe coperişuri; cînd ţuţuroaiele de gheaţă aveau vniy să atirne în libertate, să licărească la soare, să albăstrească la lună şi uneori să spargă şi ■capul cite unui mojic (să atîrne în stalactite, să licărească la soare, să albăiitroască la lună A, B). In acele vremuri parcă şi crivăţul ruuşea mai tare, parcă si poleiul era mai sclipitor, parcă şi jucăriile mai frumoase, dar parcă şi oamenii erau mai avuţi (bogaţi A) A, B,C, D: Dar de ce v-aţi dus? că parcă mai mult mă împăcăm (cu voi chiar iarna, şi parcă mă împăcăm E) tot aşa chiar cu primăriile «raselor de atunci care nu se grăbeau să strice drumurile şi să noroiască uliţele dindu-i zor cu ridicarea dumnczeieşlei ?:ăpe7i ce ie îmblănea cu puf de lebădă, şi (ci E, G) lăsau piuaşi gheţoaielc să at.îrne in voie de straşinele caselor. Dracu e că ţuţuroaiele (ele I) spărgeau ^citeodată E, G, I) capelele mojicilor, dar, la urma-urmei, unde era răul, că mojicii se înmulţesc şi astăzi ca frunza şi ca iarba, după cum
507
1
se înmulţeau şi atunci? O să ziceţi că putea sa li se întîmple şi boierilor aşa ceva şi iar n-o (s-o E, G) brodiţi, de vreme ce, (asta /} s-o ştiţi de la mine, boierii (vremei vechi /} nu umblau pe atunci (omite pe atunci I) decît în căleşti E, F, G, /.
46—47
24—89; 1—19 Ei! copiii mei! Dar voi n-o să pricepeţi bine vremurile astea decit dacă veţi asculta cu luare-aminte şi cele care mai au să urmeze. Bunăoară, că locuiam într-o casă mare, cu coperiş de şindrilă ţuguiat, avînd pe fiece (fiecare H) colţ ai lui cîte-o sfîrJează de tinichea ruginită, ce înfăţişa un cocoş, şi ce scîrţîia ca un scîrstei (scîrteiff) de cum se apuca vîntul să sufle. Această casă era înconjurată cu stufuri de trandafiri de dulceaţă ce întocmeau împreju ui ei nişte minunat de vesele grădiniţe între verzile zăbrele a)e micilor garduri ce le despărţeau de curte. Mare, de te pierdea) în ea, era în sfîrşit curtea, din fundul căreia pornea, spre mai pomenita fîntînă a Jianului, o grădină de pomi roditori ce se tot prăvălea pană se înfunda într-o mlaştină, în care creştea trestia şi papura. Astfel de locuinţe nici vorbă că nu tnaj sunt astăzi, şi negreşit că nu mai se înfăţişează nici Crăciunul ca atunci ... Mai întîi că, fără viscol de ninsoare, el nici nu venea vreodată. Orăpau lemnele şi pietrele de ger, dar moşului îi era cald de-a binelea, fiindcă nu se găseau case în ale căror curţi să nu stea înşiraţi stînjenii de lemne. Pe lîngă asta, cînd odăile erau prea mari, ele aveau şi cîte două sobe — zidite fiecare pe cîte opt stîlpi — iar lucrul ăsta îl făcea, se vede, pe Moş Crăciun să fie mai darnic decît e(ornice e H) acum. Că, să ştiţi; bolţile bisericilor nu răsunau degeaba de osanale (osanalelei/) ţi de [omite de H) âleluie, şi cucoanele mahalalelor, certate pe viaţă — pe moarte peste tot anul — nu înaintau ele degeaba în mijlocul locaşurilor sfinte, şi, după multe plecăciuni şi temenele, nu o porneau în doru lelii una spre alta pentru a-şi cere iertare şi a se griji în urmă L, H: Această copilărie despre care-mi place să vorbesc astăzi, mi-am petrecut-o într-o casă veche, ceva ca un castel. Ea era (Era C) în mijlocul unei curţi mari cu spatele la o grădină în care te perdeai (pierdeai A), iar jurîmprejurul curţei, stîlpi de cărămidă netencuită, ştachete verzi între dînşii. Poarta searcuia într-un zid înalt şi monumental, era mai mult arc de triumf decît simplă intrare a unei împrejmuiri. Dar ce mi-a rămas cu osebire în minte, nu e nici casa cu coridoarele ei întunecoase, nici salonul cel mare, in fiece parte a lui cu cite o sobă uriaşă, nici glasul crivăţului ce se văita la geamuri, nici {chiar A, B) primăvara cu trandafirii ei de dulceaţă
508
înfloriţi ce urcau pană la ferestre; ce mi-a rămaa în minte este noaptea Crăciunului, sunt hainele mele cele noi, catifeaua şi dantela lor; greutatea cu care puteam răzbi cu tata şi mama pană la biserica mahalalei, caii gifîitori prin zăpadă, careta ameninţată să se răstoarne, dascălul din strana din stînga, preotul muiat în aurul odSjdielor, tă-miia şi smirna cădelniţată sub bolţi -l, B, V, D: Şi acum copii, să vedeţi ce mi-a rămas în minte din una diti acele (omite acele I) x\op\\ ale (nopţile /) Crăciunului, şi să. vă chibzuiţi şi siS pricepeţi ce mi-a fost copilăria ... Locuiam într-o casă (clădire 1) mare-mare, şi (omite şi I) în fundul unei curţi mai mari, o casă (clădire l) ce era un lung şir de odăi înalte pe beciuri (scunde /) şi printre cari (care E, I) se încîlceau coridoare (ganguri /). Coperişul ei era (acestei case ora /) ţuguiat şi avea (pe vîrfurile iui /) sfîrleie de tinichea ruginită cs ţipau d ' ti ingrozsau cînd le iavîrtea vîntul. In dos se întindea o grădină cu (de E, G, l) pomi roditori ce se povîrnea în trestiile unei bălţi. Un zid de cărănidă netencuită împrejmuia curtea şi în el se arcuia o poartă înaltă şi largă. Această curte, vara, se desfăşura pînă aproape de treptele scărei plină de buruieni ori de iarbă măruntă pe care roţile trisurei nu lăîau diră. Dar de o parte şi de cealaltă a scărei creşteau, feriţi de un mic gard de beţe vopsite cu verde, trandafiri (de tot felul, de cei urcători 1) cari se agăţau de ziduri (de cei invoalţi şi de luna, precum şi E,G,1) şi trandafiri de dulceaţă; şi ci înveseleau şi îmbălsămau curtea şi casa. Dar iarna, îirprejmuirea se umplea de zăpadă, (şi /) vîntul o grămădsa pe locuri de era greu să mai ajungi la poartă, şi şuiera şi urla îneît credeai că ţipă şi zbiară toate stafiile şi strigoii de pe lumea cealaltă. La Crăciun, mai ales, ningea şi viscolea de obicei de ziceai: „Ce e asta?" Să vă mai spun acum ce era (în ce fel se înfăţişa /) Crăciunul în asemenea vremuri şi în aşa case, şi cum răsunau bolţile bisericii de osanale şi aliluie (alilui E\? Să vă povestesc despre cucoanele din mahalaua unde ne aveam rostul, cucoane, care, după ce se isprăvea slujba, înaintau una cîte uru în mijlocul bisericii (bisericei G, /), Tăceau temenele şi mătănii şi apoi, plocon induse şi (omite şi G, 1) la dreapta şi la stînga, înainte şi înapoi, îşi cereau iertare de la fiece (obraz de creştin care se afla faţă /) cucoană de faţă pentru a se putea (spovedi şi 1) griji? E,F,O, I.
47—48
20—10; 1—t Ăl Crăciun — sireacu! Iii aştepta pe toate la casele lor cu purcelu (purcelul //) la tavă, cu cartaboş zdravăn, şi cu o sumă de cimaţi, dintre ăi mai bine fripţi şi gustoşi. Chef mare  se   întindea
559
1
deci, după biserică, prin (în H) tot oraşul, şi, se înţelege, că el era şi în casa noastră. Dar, de I copii! Fiindcă apele iuţi ale zilelor au tîrÎL in ele şi case şi moşii, cît şi multe altele, după urma cărora mîncam noi — copiii de-atunci — purcelul ţi cartaboşul, voi face şi eu ceva (ca să vă rHmînă în minte Crăciunul copilăriei) şi adicătelea; nici mai mult, nici mai puţin decît: Pom de Crăciun. Iar dacă e sfi vă spun drept, iată că, fără ştirea voastră, l-am ţi ridicat şi împodobit de ieri, eu şi muma voastră ... Căci, priviţi cum cei ai casei îl şi aduc, şi îl aşează drept în mijlocul odăiei — brad verde cum n-aţi mai văzut — şi in care am aprins atîtea lumînărele de ceară cîte nu ştiu (iacă or fi pe cer stele. Dar uitîndu-vă bine ia ci, o să mai vedeţi şi alta: un pâiejeiiiş (păienjeniş //} de fire de aur pe care le-am smuis din beteala purtată în păr de muma voastră, cînd, în biserica Sărindarului, şi-a legat soarta cu a mea, N"c-au cîntat acolo popii mulţi: Doamne miluieşte, dar dacă el nu ne-a miluit cu multe din cele pămînteşti, tot e bine că v-a trimes pe voi în viaţa şi în casa noastră L, H\ Mi-a mai rămas în minte şi întoarcerea acasă: masa întinsă, limbile afumate, şuncile, cartaboşuJ, — tot ce era divin şi tot ce e profan. Iată-mă însă în anul al treizeci şi şaselea al vieţei; iată pe tatăl meu dispărut de mult, iată pe muma (mama C, D) gata să dispară; în sfîrşit, la rîndul meu, iată-mă şi pe mine tata. Dar cu toate că nu se aseamănă Crăciunul meu de astăzi cu Crăciunul meu de atunci, mi-am pus în gînd să nu-mi pară rău de cel vechi, ci să mă împac cu cei nou. Prin urmare, am ori n-am bani, voi face ce nu se făcea atunci, — Pom de Crăciun, — şi aceasta pentru voi, scumpii mei (copii B, C), pentru tino Alexandre al tatei, pentru tine drăgălaşul meu Nikita. Deci băgaţi de seamă: deschideţi ochii voştri mari-mari. Părul vostru cel de aur, privirile voastre cele negre, fiinţa voastră toată este ce voi să văd că schinteiază ca (Ia A, B) flacăra celor treizeci şi şase lumî-nări de ceară aprinse în bradul verde din mijlocul odăiei. Uitaţi-vă însă, copilaşii mei, uitaţi-vă pe ramurile acestui brad şi vedeţi cum străluceşte răsfirata beteală cu care mama voastră şi-a legat la Sărindar soarta ei cu a mea; printre această beteală sunt agăţate şi jucăriile ce am cumpărat pentru voi, — jucăriile! aceste schintei, aceste singure schintei de fericire omenească A, B,C, D: V-aş povesti despre astea, copii, dar mi-c că pînă aş sfîrşi, cucoanele ces-aiî certat se vor fi certat iarăşi, şi poate (că /) e mai bine să (vă E, G, 1) vorbesc (ie cartaboşul, de purcelul fript, de curcanul pe varză ce
510
ne aştepta acasă ... Fiindcă însă moşiile de pe urma cărora (căror E, 1) mîncam noi cartaboşi şi curcan ca (cît /) şi casele, ca şi viile, s-au dus de mult, luate (omite I) de „Al din baltă, ucigă-1 toaca"! nu vă voi mai face poftă degeaba, ci ca să vă rămînâ şi vouă o amintire a Crăciunului copilăriei voastre, voi face altceva, ce nu se făcea (peatunci, adică/ţ în vremea mea: Pom de Crăciun, mă rog ... Şi iată ... Iată că aduc un brad verde în mijlocul odăiei şi aprind în el atitea lumînărele de ceară cite stele sunt pe cer. Dacă vă veţi uita insă mai bine la el o să mai vedeţi pe crecile (crăcilo E, G) iui ceva: (o să mai vedeţi /) schintei ere a unor fire de aur ce se întind şi ce le înfăşoară în străluciri: este beteala cu care muma voastră şi-a legat, soarta cu a mea în biserica Sărindarului, unde popii ne-au cîntat atîţi „Doamne miluieşte'' îneît Dumnezeu ne-a şi miluit cvi o viaţă din teie-curmeie ... Fiindcă, însă, ne-a miluit şi cu voi, oricîl do pe dos nc-ar fi mers această viaţă, Alexandre, dragul tatei, copilul meu mai mare, iu şi eu fraţii şi sora ta, tot veţi găsi în acest brad ceva E, F, G, I.
48—40
6—40; 1—10 Şi iată că, vă zic, acum să vă apropiaţi ca să vedeţi pomul mai bine, şi să vă daţi tot într-o vreme seama că, atît tu, Alexe, dragul tatei, copilul meu mai mare, cit şi tu, Nikituş, care ai venit al doilea după dînsul, şi, împreună cu voi, fraţii şi sora voastră, că (omite 11) veţi găsi fiecare in acest brad măcar cîte una din micile minuni pe care Moş Crăciun mi le-a adus să le agăţ în crăcile lui, pentru voi. Priveşte insă, Alexe, ce mai cal a atîrnat el acolo, zicîn-du-mi să-1 desprind, şi să ţi-1 dau anume ţie. El e alb ca o porumbiţă şi e la fel cu cei care-ţi plac. Dar nu te uita că şeaua lui o de hîrtie, pentru că eu îţi spun că e de catifea şi muiată toată în fireturi de aur ... Vei încăleca şi tu într-o zi, dragul tatei, pe un cal adevărat. Cu toate astea, să bagi de seamă să nu te urci pe unul cu numele Pegas, căci cu toate că el poartă aripi la picioare, cea mai de rînd gloabă te va duce mai departe ca dînsul. Pentru tine, Nikituş, nu mi-a adus moşul să pun în pom decit o mitice (minge H). Oricum, ea fiind poleită, cred că îţi va plăcea ... Pe lîngă asia, vei vedea că, de cum vei da cu dînsa în pămînt, uri în zid, ea va sări mai sus, şi va merge mai departe, în loc să-şi piardă din puteri ... Aşa să faci şi tu în luptele vieţei (vieţii H): de cîte ori nenorocul te-o azvîrli mai jos, tu să te zbîrlcşti şi să te rîdici ţii-dici H) tot mai sus, că, urmind aşa, doar de-o crăpa ceasul ... sau mincea (mingea H). Dar veniţi şi voi, ceilalţi, Pavele, Hyacinlh şi
Sil
83 — Opere «ol. VT — Macedonsld
"Nino, deşi Crăciunul .ţi-a îndesat căciula pe urechi şi nu  mi-a mai ■adus alt, — vrînd să tacă haz de mine — deeîl. un   sac cu   gogoşi de tufă. Eu, văzînd asta, l-am păcălit la rindul meu, fiindcă le-am muiat în aur, şi le-am prins, una cile una, printre frunzele pomului, de unde vedeţi cum iau ochii cu strălucirea lor ... Vrind-nevrîud vi le dăruiesc vouă, dar să nu credeţi că sunt un dar de mic preţ,   căci .nimic nu are în lumea de azi mai multă trecere ca ele. Hei! copii! Numai să fiţi deştepţi, ţi să căutaţi sa vindeţi cit. mai multă din ■această marfă, că nu va fi   ceas   în   care   să   nu   vă meargă  bine. Fiţi, prin urmare, veseli toţi. Eu am făcut ce am putut ca să vă aduceţi şi voi aminte de Crăciunul copilăriei voastre — iar, acum,    nevastă, zi să-mi aducă un pahar de vin, <;ă voi să-1 ciocnesc cu al. cetitorilor mei _. fimin !   /.,   If:   Pentru tine, Alexandre, dragul talei, pent.iu tine fiul meu mai mare, iată un cal, - dar ce cal! E roib cum îţi place ţie, şi nu   te   uita că şeaua lui e de hîrtie, pentru că cu   zic ■că e de catifea. Şi nu te uita că această şea nu e cusută cu fireturi pentru că eu îţi spun că sunt fireturi pe dînsa şi că e muială în  aur. W;   încăleca  intr-o   zi,  dragul   tatei,   vei încăleca şi tu pe un  cal adevărat dar deocamdată mulţumeşte-te să te uiţi la acesta, ori să te joci cu el. însă, în ziua cînd vei fi chemat să încaleci pe un cal adevărat, ţine minte, Alexandre, dragul tatei, să   nu cumva să te păcăleşti să încaleci pe unul cu numele Pegas, că cea mai păcătoasă mîrţoagă tot te va duce mai departe decît calul cu numele I'egas. Ta-1 acum împreună cu aceste bomboane şi împreună cu acest drum-de-fer>   cu care, dac-o fi să pleci într-o zi, să te duci unde te va ■duce el, numai de ţară să nu-ţi uiţi, pentru că, colţul de pâmînt pe -care amsuferiteu, trebuie să fie sînt (sfînt A, B) pentru tine, pentru voi amîndoi, dragii mei, copilaşii mei   preaiubiţi. Apropie-te    însă şi tu,   mititelule,  numai bagă de seamă să nu cazi că abia te ţin picioarele. Uite! Pentru tine o mince: cu cît dai cu ea de pămint, ■cil atît sare mai sus. în luptele vieţei să fii şi tu ca dînsa: de cîte ori ie-o  arunca  norocul   mai   jos,   de atîte (atîtea A) să te ridici mai sus.   Dar totdeodată, băiatul meu, iată ţcă-ţi dau s-o A, B) şi o carte din care a învăţat fratele tău să dea gologani la săraci. Să-ţi spună el ■ce este nâuntru şi să te înveţi din vreme sa fii şi t.vi  milostiv. Că vezi, .în ea este (e C) povestea unei mici vînzătoare de chibrituri. Zugrăveala ţi-o   arată cu picioarele goale prin zăpadă şi zdrenţăroasă ca vai de ■ea ... S-ar întoarce acasă, dar tatăl ei e (este B) un beţiv şi ar bătea-o de nu i-ar aduce destui gologani. Şi biata    fetiţă,   în    colţul unde s-a pitit, aprinde unul cîte unul chibriturile de ceară din micile ei    cutii,    crczînd    aă-şi încălzească mînuşiţele vinete,   degetele ei
sia
rebegite de frig. Si fulgii de ninsoare ce cad mereu, i s-atîrnă de gene, îi înfloresc părul cel blond, o copăr (acopăr A) binişor-binişor iar lumea ce trece pe lîngă dinsa n-o bagă-n seamă, grăbită cum e* lum.M în noaptea de Crăciun. Tu, băiatul meu, cînd vei fi' mare, sS nu faci ca lumea. Să nu faci ca lumea, şi Dumnezeu să văi binccuvînteze pe amîndoi, precum şi pe ceilalţi copii de pe fata păinîntului ce serbează sau ce nu serbează Crăciunul. Zăpadă a copilăriei mele, Crăciun al copilăriei mele, rău nu-mi mai pare c-aţi trecut. Să mi se aducă un pahar cu vin; voi să-1 ciocnesc cu al dumneavoastră, cititori, şi fie să-1 golim cu toţii într-un ceas bun, amin! A, /?, C, D: Uite! Ascuns sub frunze, aici, tu vei găsi un cal, şi ce cal! E roib, cum îţi place ţie, .şi nu te uita că şeaua lui e de hîrtie pentru că eu iţi zic că e de catifea. Şi nu te uita iar (omite iar /) că n-are fireturi pe dînsa, pentru că tot. eu îţi zic că e muiată în aur ... Vei încăleca într-o zi, dragul tatei, vei încăleca şi tu pe un cal adevărat; deocamdată mulţumeşte-te să te uiţi la asta — şi bagă bine (omite bine E, G) de seamă, cînd va fi să încaleci pe vreunul (pe vreun cal adevărat 1), mai bine să te urci pe cea mai păcătoasă mirţoagă, că tot te va duce mai departe dccîl calul cu numele Pegas ... Pentru tine, Nikituş, băiatul meu al doile (doilea E, G, I), am pus în pom o minge (mince E, I) şi am poleit-o. Apropie-te şi ia-o. Ia-o, şi dînd cu ea de pămînt o sa vezi că; cu cît o dai (ţinteşti G; arunci /) mai tare, cu atît sare mai sus. Aşa să faci şi tu în luptele vieţei ... Cu cît nenorocul te-o azvîrli mai jos, tu, pe atît să nu te laşi, ci tot mai sus să sări (sari /), pînă o crăpa ... ceasul ori mingea (mincea E, G). Aşa am făcut şi eu, şi tot aşa mai fac şi astăzi,copilul meu scump. Veniţi şi voi, ceilalţi — Pavele, Nina (Nino E, I) şi Hyacint — vouă nu pot să vă dau astăzi decît. aceste gogoşi de tufă poleită ce împodobesc aşa de frumos pomul... Să nu credeţi (însă G, I) că ele sunt un dar de mic preţ, fiindcă nimic nu are în lumea de azi mai multă trecere ca gogoşile ... Hei! Copii! să fiţi (însă /) deştepţi, prin urmare (omite 1), şi sâ vindeţi cît eţî {aţi E; veţi G) putea mai mult din această marfă şi (că î) numai bine: vă va merge. Şi acum că v-mn dăruit fiecărui cite (omite cîte G) ce-am putut, Dumnezeu să vă dea mai mult ... dar oricum, să vă. aduceţi şi voi (omite şi voi I) aminte de Crăciunul copilăriei voastre, cum mi-aduc aminte şi eu de-al meu. Iar tu, nevastă, zi să-mi vie-un pahar cu vin, că voi să-1 ciocnesc cu al cititorilor mei într-un ceas, bun, amin ! R, F, G, 1.
513.-
(p. 50)                       TRECKREA OLTEŢULUI
Publicată în Adevărul ilustrat, II, 26, 20 august 18%, p. 3. Republicată în: Cartea de aur, 1902, p. 85-87, dedicată: „D-iui Or. N. Mânu, omagiu"; Universul literar, XXXVI, 16, 30 mai 1920, p. 243.
Textul definitiv în ms. 3.216, f. 18r. - 20v.
Reprodusă din ms. 3.216.
A—Adevărul ilustrat; B — Cartea de aur; C— Universul literar; D — ms. 3.216.
Textul în Universul literar şi ms. definitiv are o nota lacuvînlul tact: „numele ce se dă reşedinţei oficiale a subprefectului". pomojnic,  s.m. — funcţionar administrativ care conducea  o plasa.
Variante 50
1—12 Vremea veche, o trăsură închisă pe drumul poştei, amurgul, Şi apoi, noaptea coborîndu-se repede, în sfîrşit trecerea Olteţului prin apa ajunsă pană la poalele celor două dealuri între care curgea. Pe malul pe care se află satul Balş, casele şi pomii lor sub întunerec, pe cîad, urcată cu totul în capul coastei, biserica şi clopotniţa ei, din care se răspîndeau peste lunca toată sunetele deznădăjduite ale clopotului. Ţăranii, cu popa şi cu pomojnicul plasei în cap, au aprins de-a lungul Oiteţului focuri sub rîpa lui. înainte de-a intra în apă, trăsura a stal cîtva oprită B: Un şir de cai la o trăsură cu lonluri, vremea veche, noapte şi marginea Oltctului. Pe malul dimpotrivă, printre copaci, printre pomi roditori desformaţi de întunerec, satul Balş. Ceva mai sus, pe deal, un turn de biserică din care sunetele deznădăjduite ale clopotului aleargă vijelioase peste luncă. Ţăranii toţi sunt {sînt A) pe malul rîului ce s-a vărsat din dea) in deal. Focuri se «prind sub rîpă de-a lungul. Trăsura a stat cîtva oprită A, B: Vremea veche, o trăsură pe drumul poştei, amurgul şi, în sfîrşit, apa ajunsă pănâ în poalele celor două dealuri iile frumoasei sale lunci. Pe malul pe care se află satul Balş, casele şi pomii zac sub întuneric, pe cînd biserica se deosibeşle întrucîtva căci se afla urcată în capul coastei. Din clopotniţa ei se raspîndiră deodată peste luncă sunetele deznădăjduite ale unui vijelios clopot. Ţăranii, cu popa şi pomojnicul plasei în cap, au aprins do-a lungul Olteţului focuri dese şi puternice. înainte de a fi băgată in apă, trăsura a stat o vreme oprită C.
50—51
12—26; 1—2 Cei dinăuntru au coborît geamurile, şi, printre vînt şi ploaie, au vorbit cu surugiii. Doi dorobanţi cu schimbul, călări, ce aveau sarcina să abată carele din drum şi sa vestească la conace despre sosirea înalţilor călători, izbutiseră să treacă la Balş, fără ca trăsura să-i ajungă din urmă, şi sculaseră satul în picioare... Caii, de cum intraseră in Olteţ, deteseră înot, înhămaţi cum erau. Trăsura, luată de apă, plutea tîrîtă la vale, deşi caii, duşi de surugiii lor călări (omite C), se opinteau împotriva curgerei rîului şi căutau s-o scoată cît mai degrabă Ia mal. Luplîndu-secu moartea, cei care îi minau (flăcăii ce-i mînau C) plesneau din bice, scoteau chiote lungi. De sub rîpă, şi de pe piscurile dealului, alte chiote le răspundeau... Caii înotau, trăsura plutea, ploaia se vărsa cu găleata. Apa intrase de mult înăuntrul ei D, C: Cei dinăuntru au coborîl geamurile şi, printre vînt şi ploaie, au vorbit cu surugiii. Cîte trei ziceau că nu pot să treacă, că merg Ia moaTle sigură, dar călătorul, fire semeaţă şi aspră, le-a făgăduit bani, i-a ameninţat şi i-a silit să intre în apa. Doi călăreţi cari urmau trăsura au dat vestea în sal. Cu mici, cu mari au ieşit atunci toţi ţăranii, în frunte cu popa, şi la biserică clopotul bălăngăneşte vijelios, sună şi răsună de urlă dealul {întreg A). Caii, aproape de cum s-au băgat în Olteţ, au dat înot. Trăsura, luată de apă, e tîrîtă. Surugiii luptă cu moartea, plesnesc din bice, scot chiote lungi. De pe maluri alte chiote le răspund... Caii înoată, trăsura pluteşte, ploaia se varsă cu găleata. Apa a intrat de mult înăuntru A, £; 3—28 Bărbatul sta fără grai lingă nevasta lui, se caia de încăpăţînarea lui să treacă OHeţul vărsat. Ea nu zicea nimic... Mîngîindu-i, îşi ridicase copiii pe genuchi, dar cind s3 uita pe geam, vultorile turburi ale apei spumoase o băgau în groază, şi se ruga cu foc lui Dumnezeu: „Da, el sâ-i scape, lui să-i fie milă, c.îci el singur poate tot". Chiotele surugiilor şi plesnirile bicelor se îndeseau. Dar cele de sub rîpă şi cele de pe piscuri se făceau urlete, printre bălăngănirile mereu mai jalnice ale clopotelor, şi trăsura se ducea tot mai la vale, cu toate că o trăgeau caii tot mai la deal. Dar patru dintre dînşii, cei mai naintaţi, stau să se înece, şi surugiul în scama cui erau îşi făcu semnul crucei, le tăie şleaurile şi se lăsă să fie îuat de apă, împreună cu ei, spre a mai ieşi la vreun mal sau spre a nu mai ieşi, — Dumnezeu ştie. Cu toate astea, trăsura urmase să plutească, şi caii care înaintaseră deteră de un prundiş, iar roatele ieşiră fără veste din apă urcîndpe un mal, şicînd vel-clucerul, vel-clucereasa şi copiii lor se arătară, zapciul el însuşi, care se grăbise să coboare rîpa, ii luă în primire, frecîndu-şi cu smerenie mîinile, şi .seara   la
515
'
tact se dote iama printre găini şi raţe... Ba se găsiră până şi potîrnichi ce se aduseră la masă cu slănină sub aripi D; Bărbatul începe a fi îngrijit şi ase căi de ce a făcui. Soţia lui şi-a ridicat copiii pe genuchi, îi mîngîie, caută să-i reasigure, dar din cînd în cînd se uită pe geam afară şi spăimîutată de curgerea turbure, de bolborosii spumoşi, îşi perde (pierde A) cumpătul. Dar ea nu zice nimic şi se roagă lui Dumnezeu călduros, sărută mereu o iconiţă <iy aur [Maică a Domnului cu sferturi de rubiele lagît A). Chiotele surugiilor, plesnirilede (din A) bice se îndesesc şi de pe mal al le plesniri şi alic chiote, aceste mai dese, mai jalnice şi mai tari, umplu tot văzduhul, împuternicesc pe cai, îmbărbătează inimile. Cu toate astea, luată dinapoi de apă, trăsura lot se duce la vale ţi caii tot înoată, răsuflă greu pe nări, mişcă urechile, ei opintindu-se într-o parte, pe cînd vechea hărăbaie ce (omite ce A) pare a se lăsa mai greu, (şi A) trage într-alta. Patru înaintaşi slăbesc cu totul, sunt (sint A) gata să se înece. Surugiul care se află pe unul, îşi face semnul crucei, taie şleaurile de la calul său cit şi de la ceilalţi trei, şi cîte patru, cu el cinci, se duc în jos pe Olleţ, spre a mai ieşi Ea mal ori spre a nu mai ieşi, Dumnezeu ştie. în vremea asta, ţăranii aleargă pe sub rîpă, clopotul sună tot mai tare, popa şi-a pus odâjdiile. Dar tocmai eînd se arată că nu mai e scăpare, roatele încep să iasă din apă, caii nu mai înoată, urcă într-o ultimă opintire pe un prun ci iş şi zapciul care auzise şi el de primejdie şi aştepta pe mal (omite şi aştepta pe mal A), îşi frecă mînile (mîinile A) de mulţumire... Vel-clucerul, elueereasa şi copiii se dau atunci (omite atunci A) jos iar el le urează bună sosire A, B: Bărbatul stă fără grai lîngănevastă-sa, se caia de încăpăţînarea ce arătase să treacă OHcţul vărsat. Mîngîindu-i, nevasta lui îşi ridicase copiii pe genunchi, dar cînd se uita pe geam, spumegate viitori ale turburei ape o spăimîntau. Ea se ruga atunci cu foc lui Dumnezeu: ,,Da, Dumnezeu atotştiitorul şi atotfăcătorul, el să-i scape". Chiotele surugiilor şi plesnirile bicclor se îndeseau. Dar cele de sub rîpă cît şi cele de pe piscuri, se făceau urlete printre bălăn-gănirile mereu mai jalnice ale cobiloarelor clopote, şi trăsura se ducea, cu toate că n trăgeau caii, tot împinsă mai departe în firul apei. Dcr patru dintre dînşii şi anume: cei de tot înaintaşi, osteniseră să înoate şi stau gata să se înece. Surugiul în seama cui erau, îşi facesemnul crucei, le taie şleaurile cu cari erau legaţi de ceilalţi şi se lăsă să fie luat. de apă, cu ei cu lot, spre a mai ieşi la mal, sau spre a nu mai ieşi. Cu toate astea, trăsura încetase să mai plutească şi caii deteră de un prundiş, iar roatele, ieşind fără veste din apă, urcară pe un mal. Cînd vel-elucerul, vel-clucereasa şi coconii  lor vrură să se dea,  zapciul,
care se grăbise să coboare rîpa spre Olteţ, le deschise el însuşi portiţa butcei, luîndu-i cu smerenie în primire şi seara la tact sedete iama printre găini şi raţe. Ba se găsiră pînă şi potirnichi ce fură puse pe masă frumos împănate cu slănină pe sub aripi C.
(p. 52)                                      CAII NHORI
Publicată in Adevărul ilustrat, IE, l'i, 12 august 1896, p. 2. Republicată în: Cartea de. nur, \W2, p. 88 — 92, dedicai.ă; „Lui Manoel Slatine anu"; Universul literar, XXXVI, 4, î februarie 1920, p. 51 —52, fără dedicaţie.
Textul în ms. autograf ,1.283, f. Ir. - 5v., datat: „Bucureşti, -18%, 3 iulie"; ms. foto nr. 40, p. 37 — 46, aceeaşi datare; ms. 3.408, f. 35r. — 50 r., dedicată: „Lui Manole Slătineanu"; textul definitiv în ms. 3.216, f. 39 r. — 45 r., aceeaşi dedicaţie.
Reprodusă din ms. 3.216.
Textul de bază include o serie de note:
„1. ■■ tarlatari — o ţesătură cu totul subţire, albă şi slrăvăzătoare, şi ce, faţă cu preţurile de atunci, nu era prea costisitoare.
2.  — marşante de modă — din franţuzescul   marckandes    (neguţă-torese).
3.  — Bar io şi Brioi — numele adevărat era Bar'wu. Doamna Barieu s-a retras in urmă la Paris dar doamna Briol a urmat să ţină magazinul şi din cauza multelor conturi neplătite a păgubit tot ce cîştigase. Urmaşi ai doamnei Briol, în România, sunt d. arhitect Briol şi doamna Beşlegeanu-Briol, cunoscuta modistă.
4.  — malavoavele — nume <:e a fost aplicat de francezi acestei mode după luarea de ei a Turnului Malacov de la Sebastopol.
5.  — tirnuri — coşuri împletite din nuiele ce serveşte la prinsul peştelui.
6.  — alivant.fi  - peste  cap, cu josu-n sus.
1. — Biclard — s-a căsătorit mai tîr/iu cu fata lui Barhu Catargi. Ret.râgîndu-se în Franţa, el a lăsat urmaşi, din care mai trăiesc probabil coborîtori.
8.   - Beizadea Mitică — principele Dimitrie  Grigorie Ghika,   fost prim-ministru sub regele Caro! în mai multe rînduri şi preşed. al Camerei   şi   Senal.ului.
9.  — Prinţiprte Ivrgu. ■ ■• fiul lui Vodă Stii-bei. EI mai trăieşte încă !a Paris 11919). E in vîrstă de 87 de ani. Are   un   admirabil   castel numit   Bocon,  Ia Courbevoie pe Sena.  S-a căsătorit cu văduva  lui
515
T)17
I
i
Fould, ministrul de finanţe aî lui Napoleon III si a înfiat pe fetele ei.
10.  — ghieire — jambiere.
11.  — aghiotantul — adiotant,    adiutant;   franţuzeşte  adjutant = = aide de câmp."
Notele; 2, 3, 7, 8, 9, 10, 11, cu mici deosebiri de  redactare, figurează şi în textul tipărit în  Universul literar.  In plus,   următoarea explicaţie: „marele stat — stat major". ceapcin, s,m. — şiret, rafinat. grenadină, s,f,   - ţesătură rară şi subţire, de bumbac sau de mătase.
Variante
Textul, în toate republicările, prezintă multe modificări, insă versiunea din ms. 3.408 este total deosehită de toate redactările anterioare, inclusiv de cea a textului de bază. Reproducem, în întregime, această variantă:
CAII  NEGRI
Lui Manole Slătineanu
Lume din lume la Şosea, Cuza-vodă trece pe sub teii înfloriţi. Cucoanele sunt în număr mare. E mai şi au îmbrăcat rochii subţiri. Ale unora sunt de tarlatan cu mici volane mărginite de pangHcuţe verzi şi albastre. Ale altora sunt de gaz de mătase pe transparente trandafirii sau galbene. Vreo trei sunt îmbrăcate în grenadină şi dantelă neagră. Şi toate sunt înfoiate, au pe sub rodiii malacoave. Păiă-riiîe li sunt încărcate cu viorele, eu micşunele şi cu boboci de trandafiri. Mode franţuzeşti. E timpul lui Napoleon al IH-leaşi al lui Btclard, consulul franţuzesc care a căzut multor bucureştence cu tronc şi eare, la urmă, s-a şi însurat cu o Calargtoaieă. Trăsurile, care mai de care mai luxoase, merg încet, legănate de zăngănirile podoabelor de argint ale hamurilor. Se schimbă zîmbete şi salutări. Veselia e pe toate feţele: primăvară şi domnie pămînteauă.
Pe sub alee, sakîmii şi teii ning zăpadă albă şi trandafirie. Mătasea fîşăîe. Briliantele sebinteiază pe agrafe, în cercei şi în inele. Ochii sunt viorele si peruzele, sunt safire de coloarea oceanului şi aproape negre. Unii însfîişit sunt flacăre şi jar, iar alţii sunt iad. Consuli, demnitari ai statului, ofiţeri, trec în landouri si cupeuri, încabriolete şi trăsuri uşoare, fulgeraţi de schinteierilc fireturilor.
Dar iată o trăsură ce este şi mai strălucită ca celelalte. E a ministrului de război. Vizitiul şi feciorul poartă livrele aproape ea ce le domneşti: frac verde galonat cu argint; jiletcă roşie cu nasturi de bronz;
pantaloni roşii de catifea, scurţi — şi ghetre galbene de postav ce urcă pană la genuchi, încheiate eu sidefuri. Caii sunt iuţi, zăbalele zăngănesc, capetele şi le ţin în pămînt şi fug. Trapul le este repede. Coamele le fîlfăie şi sunt de un negru lucios ca pana corbului. Coadele lor se Urăsc aproape în pulberea drumului. Copitele li sunt văcsuite şi lustruite. Şi de sus pană jos sunt negri, cai de-ai întunerecului şi care n-au nici o pată. De altfel, aşa îi şi dorise comandantul şef al oştirei şi al marelui ştab domnesc.
Toţi se uită cu jind la ei, şi cînd în sfîrşil se opresc Ia rontul al doilea, chiar măria-sa Vodă trimite pe un adiutant sa-şi felicite generalul şi să-I întrebe cît i-a plătit.
Cinci sute de galbeni treceau în acea vreme cu multă uşurinţă de la o mină la alta. Pe atît îi cumpărase. Dar cît se trudise pană să-i descopere. Găsise cu două luni înainte, la acelaşi geambaş, nişte cai aproape la fel cu cei pe eare îi avea, eai tot aşa de tineri şi canide o măsură cu aceştia, dar nu-i plăcuseră fiindcă erau roibi. Ce căuta el, ce vrea erau cai negri-negri ca abanosul şi cit despre preţ ar fi fost gata să-i plătească nu cu trei sute de galbeni — bani ce i se ceruseră pe cei roibi — ci, în cap cu cinci sute, şi chiar cu mai mult — după cum vor fi şi caii. Geambaşul îl înţelesese dinlr-un cuvin t, şi nu mai stărui să-şi treacă roibii... li rugă numai să aibă puţină răbdare şi să-1 mai aştepte o săptămînă-două, că-i va găsi ce caută.
Cînd însă, în loe de douâsăptămîni trecură două luni, şi cînd nerăbdarea muştereului său îşi atinsese culmea, iată că şi caii furădescopt-riţi, — ieşiţi nu se ştie de unde — dar negri-negri ca noaptea şi iuţi ca focul. Cum era să mai stea la cumpănă ministrul de război, comandant tot într-o vreme şi al oastei şi al marelui ştab domnesc?
Ba i se păru chiar că a făcut şi un tîrg minunat şi că cel păcălit e geamhaşul. Şi apoi, ce erau cinci sute de galbeni la el? Pe zece mii iar nu pe mai puţin vînduse el o pădure de pe una dinmoşiilelui zestrate... Şi fiindcă din aceşti bani pusese în gînd să-şi ia o casă, adică de ce ar da pe dînsa tocmai zece şi n-ar lua-o cu opt? Caii fură cumpăraţi ; nu însă şi casa, se înţelege... Avea vreme pentru aşa ceva— şi puse să-i înhame.
Ofiţerul său de ordonanţă, căpitanul Lizu, îi inspectase nainte de cumpărătoare, îi găsise buni, huni de tot, şi nici nu era de zis că aşa şi erau — cai nu glumă!
Dar iată că, de unde era zi cu soare, un nor coprinse o parte a cerului — nor de vară ce se sparse într-o ploaie repede.
51?
519
într-o clipă, coviltirele de la trăsuri se ridicară, burdufele se puseră şi fuga începu. Caleaşca ministrului fugea ca şi aleceiorlalţi muritori. Ce să vezi însă? Caii de la ea, de unde fuseseră negri se făcuseră acum de toate feţele. De pe ei curgeau zoaie cind albastre, cînd portocalii, şî roibii de mai nainte, roibii po care i-ar fi putut cumpăra tu trei sute de galbeni, luau cu încetul locul cailor negri. Cu toată ploaia care-i spăla, lumea ce se întîmpla să-i vadă, bufnea. Rîse chiar Vodă. Singur comandantul marelui ştab domnesc nu rîse. El se ghemuise într-un colţ şi-şi încruntase sprâncenele stufoase. Dacă ar fi dat în acea zi de geambaş, sau în cele care urmară, l-ar fi omorît în bălai. Dar cu (oale cercetările poliţiei, atît se află despre el: că trecuse în Rusia.
Mui tîrziu rlse în sfîrşit şi comandantul marelui ştab domnesc, dar cel care a rîs mai bine a fost tot geambaşul.
(p.56)       DIN CARNETUL UNUI DEZERTOR
Publicată în Literatorul, VIII, 2, decembrie 1886, (1 ianuarie 1887) , p. 109 — 112, Republicată in : Revista ideii, i, noiernbre 1900, p. ■'.— 5 ; Cartea de aur, 1902, p. 93 — 98; Trăiau Demetreseu-, I, 4, 27 septembrie 1909, p. 1-2; Literatorul, XXVI, 11, 7 seplembre 1918, p. 3-4, cu un moto: „Judecata înşeală, inima nu minte'".
Reprodusă din Literatorul, 1918.
în versiunea iniţială, în toate republicările anterioare redactării definitive, nuvela are un alt final, în spirit radîcal-pacifist. Kecon-verl.irea la patriotism a lui Al. Macedonski se face sub presiunea atmosferei morale a războiului de întregire:
„Ei da: îmi era frică şi nu-mi era ruşine ca îmi e frică. Ceva mai mult: chiar astăzi, cînd mă aflu la adăpostul distanţei ce am pus între mine şi laurii eîmpului (ie bătaie, vitejia conştientă a soldatului ce se duce să moară mi se pare un sentiment de demenţă, folositor guvernelor si tronurilor, dar îngrijitor pentru starea intelectuala a omenirei, caz de histerie croită, ce ar trebui să atragă asupră-i toată băgarea de seamă a specialiştilor.
Să ne închipuim, în adevăr, că toţi soldaţii unui stat atacat arface ca mine. S-ar intîmpla altceva, deeît că statul năvălitor şi-ar întinde graniţele? Şi apoi?... Un tron, un guvern şi o firmă mai puţin. Dacă voi lărgi acum cadrul ipote/.ei, Europa, iar mai la urmă lumea întreagă ar ajunge să nu mai întocmească deeît o singură naţiune.
Şi dacă tot se ţine la «Imperii», care altul ar fi mai frumos decît cel al  «Omenirei*?
Paginele din carnet se sfîrşesc aci."
Macedonski se gindea să dea, în 1913, şi o versiune franceză, rămasă inedită şi ne încheiată: Ce qu'on relive parfois dans le carnet d'un de'ser-teur.  In volumul de faţă, p. 403.
(p. 62j                                 ÎNTRE  COTEŢE
Publicată în Stindardulţărei, I, 2, 3, 4 şi 6, din 10,13, 17 şi 24 martie 1888, cu subtitlu] „Nuvelă naturalistă", dedicată: „Prietenului meu B- Florescu". Republicată \n:România literară, VII, 6, iunie 1888, p. 105-114 şi 7, iulie 1888, p. 139-147, aceeaşi dedicaţie; Al. Macedonski / între coteţe / Bucureşti / Editura revistei România literară! 1888 (20 p.ţ, aceeaşi dedicaţie; Lumina, I, 7 — 15, 11 — 12-23 aprilie 1894, fără dedicaţie; Liga ortodoxă, I, 48, W, 51, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 62, 63, 64, din 17, 19 şi 27 septembrie, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 10, li şi 12 octombrie 1896, idem; Forţa, morală, I, 1 — 6, 28 oelombne-2 decembrie 1901, cu subtitlul „Nuvelă originală^; Cartea de aur, 1902, p. 101 -131; Literatorul, XXVI, 18 — 19, 2 noiembrie  1918,  p,   3 — 8.
Reprodusă din Literatorul, 1918,
A — Stindardul ţărei; B — Român ia literară; C — între coteţe; D — Lumina; T, — Liga ortodoxă; F — Forţa morală; (} — Cartea de aur;  H — Literatorul.
Macedonski intenţionează să publice şi această „nuvelă naturalistă" în versiune franceză, în revista Le Serneur („Bibliografie", Revista independentă, IX, noiembrie 1887, p. 60 — 61), într-o fază de puternică înrîurire naturalistă (Opera lui Alexandru Macedonski, Buc, E.P.L., 1967, p. 104, 586,-587), ou numeroase ecouri de presă (ediţia de faţă, voi. IV, p. 198 — 200). Despre între coteţe, o notiţă (Peleşul, II, 3,   1887    1888, p. 64) ne informează:
„Nuvela naturalizată (sie) a eminentului poet Macedouski, terminata acum, după un an de studii după natură, un cap-de-operă de stil şi de limbă, va ieşi în curînd de supt presă. Poetul poate o va comunica şi revistei noastre,  înainte de a ieşi de supt   tipar."
„De curînd — declara şi Traian Demetrescu (Alexandru Macedonski, amintiri personale, tot în Peleţul, II, o, 1888, p. 58) — mi-a citit o  poemă admirabilă:   Noaptea de mai şi un   fragment  dintr-o
521
nuvelă; între coteţet Ia care lucra de luni întregi. Mai înainte de a o începe, studia un colţ retras al Bucureştilor, o vale coperitâ cu numeroase grădini şi plantaţiuni, printre care se găseau case, ce se asemănau mult cu cele din provincii.''
Acest „colţ retrasal Bucureştilor", de astă dată nu în stil naturalist şi poetic, va fi evocai de Macedonski în foiletonul său Pe Dea-lul-Spirei (Românul, XXXIV, 21 februarie 1890), reprodus in ediţia de faţă, p. 263.
Legăturile poetului cu B. Florescu, vechi prieten şi colaborator la Literatorul sînt confirmate şi de o dedicaţie pe pagina interioară a extrasului nuvelei între coteţe, din România literară (exemplarul, deocamdată singurul cunoscut, păstrat in Biblioteca Facultăţii de Filologie, Cluj, [cota L. 1985, coli. 1] , este deteriorat):
„Domniei-sal«
domnului  Bonifaciu Florescu, profesor la liceul Sf. Sava, Bucureşti
Iubite prieten,
Din scria mea de Nuvele, — cercare a mea de a face «ideca» să nască direct imagini, iar nu imaginile din «idee» — gen pe care-1 numesc reprezentativ, am ţinut să-ţi dedic, ca o veciniei amintire a legăturilor dintre noi, pe cea pe care o cred [,.,] şi pentru a cărei stilare am jertfit doi ani.
Citeşte-o, şi oricare va fi întipărirea ce [...] te folosi de faptul că-ţi este dedicată ca să [.,.] dînsa.
A [...)"
Ultima republicare, în Literatorul (1918), include şi citeva  note: „1. — oare — termen popular oltenesc; păsări domestice,
2.  — pofida — ciuda.
3.  — pf-ţ — cam aplecală,
4.  — odaia cea mare — se zicea în vechime salonului/' conabiu, adj. -■- vişiniu.
ferdelă,  s.f. -   baniţă,
522
meremetisit, adj. — reparat, dres, aranjat.
menic,s.n. — unitate de măsura veche pentru cereale, conţinînd 1—2 ocale; tain, porţie,
rudă, s.f. — neam, seminţie, generaţie, familie.
V a r i a n te
62
1—17 Casa lui Pândele Vergea nu era despărţită de inima oraşului decît printr-un sfert de ceas de umblet. Cu toate acestea, ea era lăsată în afară de orice zgomot prin lăturalnicele uliţi ce se duceau t&cute spre adîncimea unei văi, în aîe cărei funduri, case de mahala se resfirau ici-colo. Uliţa, ce-i trecea prin faţa portei, cobora şi dînsa, însă se ducea de-a berbeieaca în nămeţii de verdeaţă prăfuiţi ai Ciş-meginlui. Clădire veche, cu pridvor de seînduri pe stîlpi, cu coperis de şindrilă sub a cărei straşină se adăposteau sule de cuiburi de rîn-dunele, ea-şi da uşile de perete înainte de a se crăpa de ziuă. Curtea — cimpie în mijlocul oraşului — începea atunci, ca la un semnal aşteptat, să cutcurezeze, măcănea, gîrăia, lua auzul, însufleţea, într-un cuvînt, împrejurimea cu sute de glasuri II: Casa lui Pândele Vergea nu era despărţită de centrul oraşului decît prin cincisprezece minute de umblet. Cu toate aceste (acestea F), izolată de zgomot prin tăcerea uliţei coborîtoare în culmea căreia domnea, prin locurile virane ce se deşelau la vale de-a dreapta şi de-a stînga căii (căiei G) încenuşală (cenuşată G) de praf, prin nemsţii de verdeaţă ai Ciş-megiului, tihna ţărănească ce o înfăşură îi era turburată rar. Clădire veche, cu pridvor de seînduri sprijinit de stîlpi de lemn, cu coperiş de şindrilă a cărui straşină îi adăpostea pridvorul şi ferestrele, dînsa (de obicei A) îşi da uşile de perete înainte de a se crăpa de ziuă. Curtea, cimpie în mijlocul oraşului, ca la un semnal aşteptat, începea atunci să culcurezească, măcănea, gîrăia, lua uimirile, într-un cuvînt, însufleţea împrejurimea cu sute de glasuri .4, B, C, D, E, F, G.
U
8—21 Dintre geamurile casei, cele care priveau spre răsărit se stnge-rau. Cerul, într-acolo, lua foc; dintre nori, izbucneau viitori galbene şi roşii. Cei a căror înfăţişare se schimba de la o clipă la alta, se ti-
523
gheleau cu  pembe.  Dar tei care urcau către culmile cerului şi se lăsau apoi  în jos se subţiau pînă a nu mai   fi  decît  nişte uşoare reţele albe ce se încreţeau pe nemărginirile văzduhului, în mijlocul coteţelor salo, semănate în curte cam la întîmplare, fără a mai  număra  pe cele care se rezemau  de  garduri,   Pândele se arăta spelb şi slab, cu picioarele lungi, înalt şi eoeîrjat, şi cu gîtul împins înainte. întîrziat în acea zi de somn, manifestările zgomotoase cu care păsă-rirnea sa domestică îl  primi,   înconjurîndu-1 cu alaiul   ei, umplură dnima lui Vergea de o adevărată   bucurie.   Nu se simţise niciodată imai fericit... Puici albe, pestriţe, galbene, porumbate, îi dau ccoale JJ: Dintre geamurile casei, cele cari se uitau  (priveau F, G) spro răsărit se sîngerau, ifir în cer, un incendiu de roşu arzător şi de gal-îben cald urca,  izbucnea larg şi   triumfător.  Norii deveneau   (omile •deveneau F, G) policromi, se ligheleau cu   pembe,   se rostogoleau -către miazăzi, bizari în contururi (eonture G) şj colorări, seri şi eîte-■odată antropomorfi, vărgaţi cu aur pe funduri   iiliactiii.  Unii, mai "vecini cu stacojelile «e se vărsau in spaţiu, se înecau  în ele şi vil--vorau; dar cei cari urcau către zenit şi coborau de acolo eătre apus îhîrşeau regiunile superioare (ale atmosferei G) cu albeţi ncmaculad"1. Pândele, in mijlocul coteţelor sale semănate în curte cam din întîm-iplare, apărea alunei, în deplina lumină a zilei, spelb şi slab, eu picioarele lungi, cu bustul cocîrjat, cu gîtul împins înainte.  întirziat de somn,  manifestările  zgomotoase cu cari păsărimea  sa domestică 31  prirni   intr-o  asemenea  dimineaţă,  se schimbară,   la <iescbidorea coteţelor, în adevărate ovaţiuni. Vergea nu se simţise niciodată atit <îe fericit... Puici (Ptiice E, F) albe,pestriţe (pi5triţe£, E, F), gal-fcene, porumbate, îl înconjurau .4, B, C, D, E, F, G.
64—65
89—41; 1—6 Asaltaţi de găini, de gîşte si de raţe, curcanii si eoeosii ■dau înapoi. înlocuiţi treptat, împrejurul stăpinului lor, de stratele mai de jos ale păsărimei, ei îşi înfoiau degeaba cozile ... Luat la mijloc tle năvala fără s?amăn, şi nemaiputînd s-o prididească, Pândele se bălăbănea, printre gîşLele ce-l apucau de pantaloni sau printre puicele ce i se agăţau de baine şi cu care se pomenea, cîncl în cîreă ■cînd pe umeri H: Asaltaţi de găini, de gîşti, de raţe, curcanii şi cocoşii perdo.au terenul. Dînşii, înlocuiţi treptat Împrejurul sţăpînului de ^tratele inferioare ale lagărului permanent, protestau . Pândele suferea
524
atunci o năvală fără seamăn şi, nemaiputînd s-o prididească, naufragia în mijlocul giştelor ce-) apucau de pantaloni, în vreme ce puicele i se agăţau de baine, ii ciocăneau virful ghetelor. Cu găini pe umeri, cu gîşti pe (în A, B, D) spinare, omul nu mai ştia unde să-şi dea capul ... Ar fi vrut să intre în pămînt numai să se facă nevăzut, atît era de izbit in faţă şi înapoi de valurile mereu înnoite ale dragostei domesiii'.e de paseri grase A, B,C, D, E,F,C.
26—4J Biruit, focul murea intre păreţii scrumiţi ai chiliilor. Pompierii îşi incheiaseră lupta şj cei mai mulţi se azvîrleau dintr-un salt pe fur-goane. Locaşul sfînt râmînea, astfel, în urma lor, însă fiecare ducea în. amintirea lui ochii de jeratic sclipitori ai ocolitorului şir de ferestre. UHţa se liniştea repede, ajungea iar pustie. Marghioala, care mulţumea lui Dumnezeu că biserica nu fusese atinsă, se hotărî să mai tragă un pui de somn, pasările ce recădeau în întunerecul nopţei îşi urmau piroteala. Pentru a-şi ţine de urît, gardiştii reîncepeau să\ fluiere. Cîţiva derbedei, care de curînd părăsiseră şcoala şi găsiseră adăpost pe la gazetăria politică a vremei, crezîndu-se că sunt primejdii pentru guvern, îşi închipuiau că sunt urmăriţi de poliţie şi daţi în primire de fluierele gardiştilor H: împrejurul bisericei, focul învins, murea între păreţii (pereţii A , B, D) scrumiţi ai chilielur. Pompierii; ieşeau din iutunerec mai rar; cei mai mulţi, cufeţcle încă văpăiate,. dintr-un salt se azvîrlcau (zvîrleau B, D) pe furgoane. Ştrengari de mahala, băieţandri de la treisprezece la cincisprezece ani, probabil în dorinţa dea se iniţia din vreme în traiul si în moravurile de cazarma, se foloseau de faptul că ajutaseră la pompe pentru a fi primiţi pe capra cite unuia. La urmă, în fuga cailor lăsaţi în voie, prematurii derbedei îşi puneau ciupercile de pălării pe o ureche, şuierau printre dinţi, se soldăţeau din puteri. Locaşul sînt (sfînt A, C, E), intre chiliile lui incendiate, ramînea astfel în urmă, dar,, cîţi veniseră şi citi plecau, se duceau urmăriţi de ochii de jeratic clipitor ai ocolitorului şir de ferestre. Uliţa reintra cu încetul în pace. Marghioala ce (care GJ mulţumea lui Dumnezeu că scăpase biserica, neatinsă, se hotărî să mai tragă un pui de somn, fiecare îşi reintegra domiciliul şi paserile, înăuntrul coteţelor, recădeau în ] iro-teală. Gardiştii, penli'u a-şi ţine de urît, reîncepeau să fluiere, fugaii: (.Nişte fugari Gj de şcoala, îngimfaţi fiindcă găsiseră adăposl pe hi. diferite gazule politice ale timpului, crezîndu-se deja bărbaţi de stat.
52 i
sau poeţi satirici de frunte, primejdii pentru guvern, luau fluierile poliţieneşti drept semnale, se credeau urmăriţi (şi îşi A, B, C, E), ridicau gulerele de la haine A, B, C, D,E,F,G,
79
SI—38 pe una din laviţele circiumei, în mijlocul întristărei iernei ce înmormlnia Bucureştii sub zăpadă şi noroi H: pe una din laviţele circiumei ce, de astă dală se ducea de-a berbeleaca cu uliţă cu tot, către Cişmcgiul mocirlit, către dezolaţiunea fără margini a crecilcr fără frunze şi a cearceafului de zăpadă întins peste faţa gradinei ca peste un  catafalc A, B, C, D, E, F, G.
(p. 80                          O NOAPTE IN SULINA
Publicată în Adevărul ilustrat, II, 34, 21 octombrie 1896, p. 2. Republicată în; Cartea de aur, 1902, p. 132— 136, dedicată: „Lui Wilhelm Goldenberg, poetului şi amicului ade\3rat''; Tjaion Dtmi-trescu, I, 8, 25 octombrie 1909, p l; Literatorul, XXVI, 24 22 (4) decembrie 1918, p. ti.
Reprodusă   din   Literatorul,   1918.
A — Adevărul ilustrat; B — Cartea de aur; C — Traian [Demetreseu ; D —Literatorul.
Schiţa, integral autobiografică, este scrisă sub impresia experienţelor sale de ,,administrator al plasei Sulina", modestă funcţie administrativă deţinută de poet între aprilie ţi sfirşitul anului 1879 (dela-lii în Viaţa lui Alexandru Maaedonski, p. 139-141).
Evocă atmosfera din Thalassa şi, în special, din primul capitol, Noaptea de argint. Unitatea percepţiei şi a viziunii artistice este evidentă.
Variante 80—81
4 23 aprilie şi St. Gheorghe D: 23 aprilie A; 23 aprile B, C; 7 uriaşului fluviu D: giganticului fluviu A, B, C: H cristal curat B-.omite curat A, B, C; 9—2f>; 1—8 Oraşul, cu casele lui albe, şi cu minaretele lui subţiri, încăleca braţul Dunărei. Pe unele eoperişuri, grădini de leandrii şi de lămii înfloriţi împrimăvărau aerul. Nuanţe roze şi verzi se logodeau. Un zbor de libelule — caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia şi papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani şi ochi de vis, furat de   răzvrătirea   valurilor, ameţea. Era .străbătut  de  fiori  pe care
525
nu-i mai simţise. Marea, împinsă de vînl în apele Dunărei, se izbea de ele, iar un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele îşi vărsa flăcările din pîîn, băteau ca nişte aripi de jar ale unor pasări din alte lumi: Soarele. Cînd ţărmul fu apropiaţi sunetele de argint ale clopotelor bisericelor pătrunseră în auzul celor din luntre. în locaşurile Domnului, din oraşul locuit mai mult de greci şi de maltezi, se cîntau osanale pentru proslăvirea regelui George, a cărui onomastică era atunci. De cum luntrea se opri, îtifăţi-şătorul guvernului, întîmpinat de primar, intră în vultoarea administrativă a localităţei, ascultă plîngeri, făcu şi primi vizite, cu oficialitatea îngheţata a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzleţe, anume rostite ca să dovedească marele sâu interes pentru toţi şi pentru tot ce-1 înconjura D; Oraşul încăleca braţul Dunărei cu case albe, cu minarete subţiri. Pe unele coperişuri, grădini atîrnate (suspendate A), leandri înfloriţi şi lămîi primăvărau (împrirnăvărau A) atmosfera. Nuanţe roze şi verzi se fidanţau. Un zbor de libelule, nor azuriu, aibăstrea deasupra Deltei cu depărtări pe cari trestia şi papura tînără le frăgezea (înfrăgezea A). Administratorul, 26 ani şi ochi adinei de visător, furat de răzvrătirea valurilor, ameţea, era eoprins (cuprins /!) de fiori pe cari nu-i simţise vreodată. Marea, împinsă de vînt, era, pînă la oarecare distanţă, minată in susul Dunărei şi un zgumot de bătălie izbucnea. Deasupra apei, pe spaţiurile unde soarele curgea torenţial, băteau ca nişte late aripi de aur ale unor pasări colosale, Cînd ţărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor biserieei triumfară. în catedrala oraşului, locuit mai mult de greci şi de (omite de B) maltezi, se celebra un Trf-D ;um pentru onomastica regelui Gsorge, De cum luntrea se opri, reprezentantul guvernului, întîmpinat de primar (notar .4), intră în haosul administrativ, ascultă plîngeri, făcu şi primi vizite înfăşurat de atmosfera îngheţată a banalităţei zîmbetului oficial pe care şi-1 stereotipase pe buze. Uneori întrerupea convorbirile prin cîte o adeziune, prin cîtc o exclamare sau prin cîte o întrebare, fragmente de fraze calculate să dovedească marele său interes pentru cîte i se spun   A, B, C.
81—82
9—11; 1—7 Gîndul său însă era departe. El i se ducea aci pe marea luminoasă ce se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în ■care se afla; aci, pe luciul Dunărei, şi prin rogozul şi papura verde a Deltei.   Dar   seara   venea   şi un răgaz îi îngădui să răsufle. De pe
527
terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zîna ce se scălda în apă pînâ la brîu, i se destăinui în deplinătatea frumuseţe). Brazde de sînge mohorau apusul, Cele două faruri de la intrarea portului, minaretele a două-trei geamii, şi turla unei biserici se desprindeau în conturc puternice de pe sidefatele funduri ale serei. Pi1 mare, pe Dunăre şi prin trestii, răsfr îngeri le soarelui ce-şi lua ziua bună, păreau că zboară ca nişte fluturi galbeni şi roşiatici. Vapoare, cu mişcarea matrozilor pe punţi, însufleţeau portul.   Dinspre   valuri şi dinspre partea Insulei Şerpilor, un vas-pilot, împurpurat de soarele ce se înecase pe   trei sferturi în mare, se arSta coprins de flăcări. în dreapta portului, palatul Comisiunei europene, clădire tot alît de măreaţă ca şi a Tjni-versitaţei din Bucureşti, în mijlocul orăşelului de casc ale impiegaţilor săi, privea marea cu întreitul lui şir de ferestre suprapuse, ca şi cum, Înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de luminări în polecandre de argint şi (le cristal. Dar, cu încetul, valurile se eatifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Trandafirii muriră în cer şi pe apă. Crinii argintii îşi deteră sufletele in văzduhurile apusului. Ferestrele palatului se stinseră şi deschiseră guri de beznă asupra mărei şi împrejurimilor. Apusul   singur   mai  rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă mult şi cerul luă, şi de acea parte, înfăţişarea verzuie a peruzelelor ce îmbătrîncsc şi mor. Secera de diamant a Junei sehinieia cu o dulceaţă lăerămoasă. Dinspre vaporul de război englez, „Ctieatrix", se   trăgănca   duioşia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-şi revarsă dorul  înstrăinare) peste smircurile Seiţiei ce apucau Dunărea la mijloc şi se prelungeau pinâ la Jocul unde Darius şi-a aruncat, odinioară, vestitul pod T); în realitate, gîndul său zbura pe marea.de azur luminos ce se zărea de pe ferestrele unor <nse, zbura pe luciul Dunărei ce, muiat in aur, palpita sub-altele, sau se rătăcea prin rogozul şi printre  papura verde a Deltei ce stăpinea orizonul (orizontul A) către o alta parte a oraşului. Dar seira venea şi pulusă respire. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zînă nudă pană (pini C) la briu, i se destăinui cu   deplinătate în mijlocul farmecului de ape. Largi brazde de sînge mohorau   apusul cu dungi orizontale pe a căror violenţă brutală, cele două   faruri   ale portului, minareta geamiei şi turla [cu coperiş de tinichea a A) bise-ricei,    conturau    exaltate de ace.-ţaşi apoteoză. Pe mare,  pe Dunăre şi prin trestii, vibrau schinteierile roşii, albastre, aurii şi violete ca (omite  ca A)  ale  prismei unei  enorme revărsări de petre   scumpe. Vapjare, cu mişcarea matrozilor   pe punţi, însufleţeau portul printr-un   exotism de forme, de chipuri, de colori şi (de A)  costume.  Spre
528
larg, în direcţiunea Insulei Şerpilor, un vas-pilot, fulgerat de soarele ce se înecase pe trei sferturi, se mişca în gloria supremă a unei agonii de incendiu. în dreapta portului, palatul Comisiunei europene, ■edificiu ca cel al Universitate! din Bucureşti, în mijlocul cartierului de vile al impiegaţilor săi, privea marea cu întreitul lui şir de ferestre suprapuse, ca şi cum el, de sus până jos, ar fi fost vestmlntat [incendiat A) de-o luminaţiune fantastică. S-ar fi crezut că, în fiece cameră, ■electricitatea şi gazul se întrec pe polîcandre şi forţare de bronz, pe girandnle de cristal, să serbeze o cununie de împărat tînăr şi frumos, gata să calce pragul thalamului. Dar pe nesimţite, nuanţa viorie de pe valuri se catifelă cu întunecările lila ale unui indigo ce se posomora neîncetat (ale unui indigo posomorit A). Razele muriră în cer şi pe apă. Crinii de argint expirară la apus (omite A), Ferestrele palatului se stinseră şi căscară guri de besnă asupra clarobscurului. Apusul singur mai rămase albastru. însă şi acel azur se domoli, îşi perdu vioiciunea spre a se preface la urrnă în verdele şters al peruzelelor ce îmbătrînesc. Secera de argint a Iunei îşi opuse scîn-teierea, şi odată cu înnoptarea cerului şi a mărei, o melancolie dulce se lăţi. Dinspre staţionarul de război englez, un eîntec tră-gănal de voci tinere, ce amesteca suavitatea unor sonorităţi blînde, slăbit de depărtare, susura împăciuitor A, B, C; 7—SO Candidaţii de matrozi — nişte tinereţi albe ca un lapte în care ar fi căzui petale de trandafiri - îşi legănau notele pe ritmul mişcărilor, agăţaţi prin funii sau urcaţi în virful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o mulţime împălăriată de bărbaţi şi de femei. Fiecare umbia fără scop; dar fiecare îşi mişca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de navala ţînţarilor. Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute de locuitori tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeţi ai sluhăriilor Deltei. Multe din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăinuiau frumuseţi neasemănate. Forţa scapără din coloare şi forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar, în fiecare tînăr, ret.răia un Alkibiade siu un Antinous, ale ■căror trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici şi spre R'ima lui Adrian. Virilul, în vramua aceasta, se ascuţea. Nori negri şi sălbatici dau iureş cerului. Inlr-o clipă stradele rămaseră pustii. Vai ele se smulseră din funiile vaselor ancorate. Marea şi Dunărea răcneau- La miezul nopţei, urgia nu cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau. Şi Sulina se surpa într-un întuneric adine D: Aspiranţii, tinereţi albe ca un lapte în cari ar fi căzui foi de roză, urcaţi in funii, agăţaţi de catarge, işi mingîiau exilul eu duioşia rit-
523
muîui. Dar pe stradele oraşului, o mulţime împălăriată se îmbulzea să răsufle răcoarea. Acea mulţime, spre a scăpa de ţînţari, neobosită, agita batiste. în aceiaşi scop, unii dintre locuitori (ici-colo A) făceau focuri în drum- Fumul retrimitea pe oaspeţii mici şi războinici în stuhăria (stufăria C) bălţei. Chipurile lumei în mişcare, cînd ajungeau în lumina flăcărilor, licăreau o clipă în apoteoza unei frumuseţi viguroase. Forţa scapără din coloare şi forme. Femeile păreau minuni aleunei Grecii antice reconstituite, tinerii Alkibiazi cu nori creţi de păr pe frunte, cu fulgere în ochi, sau Antinouşi molatici (lascivi A),. energii {energici C) şi abandon suav (molatic A), duceau gîndul la pro-pilee, spre timpi socratici. însă aerui serăcorise, Vîntul se ascuţea. Norii alergau. Intr-un moment, stradele rămaseră pustii. Vaiete jalnice, simfonii fioroase ieşeau din funiile vaselor ancorate. Marea şî Dunărea detunau. La miezul nopţei, urgia din cer şi de pe apă înăbuşea oraşul. Geamurile vibrau (omite Ci. Bombardarea furtunei cutremura aerul. Şi Sulina, în mijlocul stridenţei, se mormînta sub-întuneric A, B, C.
(p. 83)                          PĂDUREA ULMILOR
Publicată în Adevărul ilustrat, II, 22, i9 iulie 1896 p. 2. Republicată în; Cartea de aur, 1902, p. 137 —141, dedicată: „Lui Gr. G. To-cilescu, ilustrul istoric şi arheolog"; Traian Demetrescu, I, 10, 8 noiembrie  1909,   p.   1.
Textul autograf în  ins.  3.408,  f.   18r. — 25r.
Reprodusă din ms. 3.408.
A — Adevărul ilustrat; B — Cartea  de   aur;   C — Traian   Demetrescu; D— ras.   3.408.
Dedicaţia către Gr. G- Tnciloscu trebuie pusă în legătură in specia] cu relaţiile dintre poet şi acest istoric, destul de strinse, mai ales in perioada .,afacerii Ca ion" 1901 — 1902 (Viaţa lai Alexandra Macedonski, p. 307 — 308 şi nota în ediţia de faţă, voi. II, p, 278). aglică, s.f. — plantă cu inflorescenţa compusă din flori albe suu roz-albe, parfumate. somon.iu, adj. — galben-deschis (de culoarea paiului).
Variante 88
13—14 cu cosiţă galbenă, cu ochi de aglică />: cu cosiţă galbenă A, B, CV 15—18 Gî de mai multe ori treiera el pădurea cu calul. Şi de mai multe ori, chipul alb, genele creţe, guriţa boboc de răsură, mij-
530
locul tras prin inel, îi sclipiseră prin minte D; Şi nu o dată o văzuse el. Că de mai multe ori, chipul alb, mijlocul tras prin inel îi sclipiseră prin minte A, B, C; 18—19 Fata de frumoasă, era frumoasă — n-aveai ce zice D: Fata de frumoasă, era frumoasă, frumoasă cît nu se mai putea, şi n-aveai ce zice A, S, C.
84
14—17 care de bogat ce este, nici n-o ştie, niei n-a văzut-o, Dumnezeu să-i dea zile că de bun la suflet e bun, şi mai e şi român de viţă, de la descălecătoare ori mai nainte de descălecătoare D, A; care de bogat ce este, nici n-o ştie, nici n-a văzut-o B, C: 26 lăstari fl, A: lăstari şi rădăcini B, C: 40 dinaintea călăreţului D; dinaintea ochilor călăreţului A, B, C
85
1—4 bordeiul, mare şi înalt, ieşea dintre frunze pe pajiştea lui verde,, ca un bordei din vremja de demult, unde veneau să poposească Di bordeiul, mare şi înalt, lung de mai bine de trei stînjeni, ieşea dintre frunie, pe pajiştea iui verde, ca un bordei din vremea de demult, bordei dintre cele la cari veneau să poposească A, B, C; 5 care  D: care, înjugate ori desjugate A,B,C; 8 Radu D: Călăraşul A,B,C; 9—10 se duseseră la sat după merinde, nu se vedeau nicăieri Z>, A', se dussseră se vede la sat după merinde, că nu se zăreau nicăieri B, C; 18 borangic D; borangic subţire A, 3, Cţ 14   voinic  D:  om A, B, C; 15—25 Şi în visul ei se lupta cu   năluca, chinul aprig şi dulce creştea, dar ea nu i se mai împotrivea, chinul şi-lstrîmjeaacum la pept, se topea în el. Împrejurul ei uimi cîntau o doină duioasă, izmă creaţă şi leuşteanul, de   pe  fîntîna lîngă care se afla cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme. Gind căiâreşul ieşi din bordei, soarele lumina de amiezi (era-n amiazi A). Zîmbetul ce i se agăţa de mustăţi era parcă şi mai trufaş, dar o dulceaţă nespusă îi îneca ochii şi. încăleca şi  se   duse   D,   A:   Şi în visul  ei se lupta cu năluca.   Ghinul nimicitor creştea. Deodată deschise ochii, dar chinui îi era în faţă> buze pe buzele ei, şi acestui chin nu i se mai împotrivea, îl strîn-gea la pept, se topea în el. împrejur, ulmi cîntau o doină duioasă; izmă creaţă şi leuştnanul de pe fîntina lîngă care credea că se află, cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme..., iar sărutările îi cintau pe buze şi pe ochi, ii cintau cîntecul privighetoarei din pădurea ulmilor... Iar cînd călăraşul ieşi din bordei, era in de amiezi (era amiază C). Zîmbetul ce i se agăţa de mustăţi era parcă mai trufaş, dar o dulceaţă nespusă îi ineca ochii. Încalecă şi se duse B, C.
531
<p. 86)                                     MASCA
Publicată în Literatorul, 6, 15 octombrie 1892, p. 5 — 6. Republicată în: Lumina, I, 10, 15 aprilie 1894, p. 2; Cartea de aur, 1902, p. 142 — 145, cu dedicaţia; „Admirabilului cîntăreţ al sufletului român, lui Jules Brun"; Românul, 47, 113 (4), 30 martie 1903, p. 58, cu aceeaşi dedicaţie; Noi pagini literare, II, 6, 22 mai 1914, p. 82 — 83, fără dedicaţie.
Reprodusă din J\'oi pagini literare, 1914.
A.— Literatorul;  B — Lumina;  C — Cartea  de  aur;    D — Rumânul; E — Noi pagini literare.
Despre relaţiile poetului cu Jules Brun, nota noastră, In ediţia ■de faţă, voi. II, p. 302.
Variante
86—87
2—3 Gasa, în fundul curţei, coprinsă între ziduri, se desfăşura maies-toasă în tihna întunericului (înluncreeului C, D) Et C, D: Casa, în fundul curţoi, se desfăşura maiesluoasă în tihna întunericului A, B; 3—7 Şi cu toate că orele nopţei nu erau încă adinei, strada, dosnică şi troienită de zăpadă, era pustie. Porţile curţei, închise, zăvoreau cu străşnicie odihna boierească a împrejurime! E, C, D: Tar deşi dosnică şi troienită sub zăpadă, pustie era. Porţile curţei, închise, zăvoreau cu străjnicie boiereasca odihnă a împrejmuirii A, B; 11—14 Mustăţile sale, umbre blonde, cutezau, ascuţite pe transparenţa chipului de mascul proaspăt, cutezau către asalturi de voluptăţi mortale E, V, D: Mustăţile sale, mici şi blonde, cutezau ascuţite pe transparenţa chipului său de mascul proaspăt, către asalturi mortale de voluptăţi A, B; 17—18 Iată însă că orele unsprezece sunau la pendula de abanos cu vibrări de o solemnitate antică E, C, D: Orele, la pendula de abanos, sunau unsprezece cu o antică solemnitate A, B; 21—24; 1—18 Dar un zgomot ciudat turbură liniştea îngrijitoare a casei. Păreau loviri năbuşite, cu toate acestea (aceste C, D) stăruitoare, iar uneori, loviri ce aveau tonalităţile brutale ale unei spargeri de uşi. Liceseu, care, din nevroza modernă nu cunoştea decît pe a petrecerilor uşoare, nevroză din spumă de şampanie şi din petale de trandafiri, nu era spiritist, îndată îşi dete seama de împrejurare. Nu puteau să fie decit făcători de rele. Pe servitori îi concediase de cu seară; ferestrele inmormîntaie (morrninUte C) fiind sub transparente de mătase groasă, faţada casei urma neapărat să se arate stinsă de lumină. Curtea
532
şi casa puteau să pară pustii. în timpul acesta, zgomotul, nehotărît la început, cîştiga temei, pătrundea în odaie cu afirmările brutale ale unor sfănnâri   (sfărîmări D) de sclnduri, stridentă voce a  lemnului violat în echilibrul afinităţei lui moleculare E, B, C, D: Dar ciudat, un zgomot turbură îngrijitoarea linişte a casei. Păreau loviri înăbuşite, cu toate aceste, stăruitoare. Uneori, acel zgomot împrumuta brutale tonalităţi: era ca o spargere de uşe. Licescu, din nevroza modernă, nu fusese atins decît de a petrecerilor uşoare, nevroză din spumă de şampanie şi petale de trandafiri: spiritist, prin urmare, nu era. îndată isi dete seama de împrejurări: nu puteau să fie decît făcători derău. Servitorii, de cu seara, îi concediase; ferestrele mormîntate sub mătasea storurilor, înfăţişau casa moartă de lumină, împrejmuirea, lesne putea să fie crezută pustie. Dar, nehotărit la început, zgomotul cîştiga temei, străbătea în odaie cu insolentele afirmări ale unei sfărîmări de seînduri, vocea lemnului violat în echilibrul afinităţii lui multicolore A; 27—31 Iar în momentul cînd uşa camerei (unei cameri   C, D) vecine, forţată şi zdrobită, detuna într-o cădere nimicitoare, blondul tînăr păşi neturburat către un scaun pe care se afla desfăşurarea mătăsoasă de domino roşu şi masca oribilă de Satana E, B, C,   D: Puţin trecu şi uşa odăiei vecine, forţată şi ea, detună într-o cădere nimicitoare. Atunci, dar tot ncturburat. blondul tînăr păşi către un scaun. Un domino, mătase sîiigerie, şi o mască, Sat.an oribil, aruncate zăceau acolo A.
87-88
8tî; 1—9 el, — blondul tînăr, — îmbrăca mantia cea roşie de demon cu aceeaşi linişte ca şi cum ar fi fost să plece (replece C, D) iar la balul din ajun, şi cu masca pusă py obraz, — Satană cu ochi electrici şi cu rînjire îngrozitoare. — apărea, — vedenie! (pagină C, D) — în pragul uşei pe care o deszăvora (deszăvorea D) cu zgomot. Trei strigăte şi păsuri de bestii ce se lungeau într-o fugă răpăitoare răsunară prin coridoare şi muriră înăbuşite în zăpada albăstrie ce troienea curtea... Este că in lume totul nu atîrnă decît de mască E, C, D: el, blondul tînăr,"îmbrăcă mantia, veştmînt de groază. Apoi, cu masca pe obraz, apărea, demon întrupat, în pragul uşci deszăvorîte. Strigăte trei ş[ răpăitoare păsuri de bestii prelungiră zgomotul lor de-a lungul coridoarelor şi se înăbuşiră stinse de zăpada albăstrie ce vătuia curtea.  că printre oameni, suprema putere este masca A, B.
531
(P- 80)
NICU DEREANU
Publicată în Revista literară, VII, 1, 10 ianuarie 1886, p. 1 — 16. Republicată în: Cartea de aur, 1902, p. 149 — 178, dedicată pe pagina de titlu : „Lui G.O. Gîrbea, profesor la gimnaziul Cantemir, poetului, fostului conşcoiar şi amicului"; Literatorul, XXVI, 1918: 14, 28 sep-tembre, p. 4 — 5; 15, 5 octombrie, p. 3—5, dedicată tot: „Lui G.O. Gîrbea, poetul lui Iov, prietenului scump şi fostului camarad de liceu", în notă: „Azi încetat din viaţă".
Reprodusă din Literatorul, 1918. A — Revista literară; B — Cartea de aur; C — Literatorul.
în ultima republicare (Literatorul, 1918) următoarele note: „piaţa Constant in-Vodă — azi palatul Poştelor şi Telegrafelor. Broft — un mare hotel ce se ridica  înainte  în   locul hotelului «Continental»".
Şi aceasta „nuvelă naturalistă" urma să fie publicată în versiune franceză, în revista Le Semeur („Bibliografie", Revista independenta, IX, noiembrie 1887, p. 60—61). Proiectul nu se realizează. Totuşi poetul obţine o scurtă recenzie a nuvelei sale, în Bevue du Monde latin (T. IX, mai-sept. 1886, p. 242), semnată P.[aul] M.[arieton], amic şi corespondent al lui Macedonski ca urmare a unei note elogioase în Revista literarii (Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 430 — 431, şi nota în ediţia de Iată, voi. II, p, 28;). Acelaşi schimb de servicii publicistice, şî tot în legătură cu Nicu Dereanu, i se propune şi din partea iui Charles Fuster, în 1896, publicarea nuvelei, în Revue litte'rmre et artis-tiqne. contra recenziei volumului Esxais de critique (scrisoare inedită, 26 oct.. 1896, Bibi. Acad. Republicii Socialiste România, S 27 (1J/XXX).
Nu acelaşi succes obţine nuvela în ţară, unde un oarecare Mirmidon o numără, în Epoca (I, 48, 17 ianuarie 1886), printre Monstruozităţile literare, dcclarînd-o „mai prejos de orice critica".
Variante
89-90
19—28; 1—22 In sus şi în jos, cît şi pe dinaintea lui, tineri cu ghete englezeşti, şi cu vestoane ce abia trec de talie, se amestecau cu bătrîni ciudaţi la înfăţişare, printre cîrdurile de femei cu rochi la modă. Vorbe şi rîsete se schimbau de la o grupă la alta, iar trăsurile începeau să treacă spre Calea Victoriei, cu feciorii de bani gata în ele care, fără să se întîrzieze prea mult prin oraş, cărau în toate nopţile averea părinţilor la Herăstrău şi la vila regală. Nicu, aşezat pe banca lui,   mai
534
aiesca nici nu auzea şi nici nu vedea nimic. Ochii lui mari şi negri jmprumutau fachirilor nemişcarea lor, pe cind, cu gindul, se ducea Bpre lumi cu totul altele decit ale vieţei zilnice. Privirile lui erau răpite, citeodată, şi de vedenii mai pămînteşti. Statuia lui Heliade avea, între altele, darul să-1 farmece. Şi cu toate că nu ştia că acest monument se datoreşte celui mai mare sculptor al Italiei de astăzi, el mi se lăsa să fie tîrît de criticile scitice ale cărturarilor cu vază care nu găseau cuvinte să batjocorească pe împietrilul uriaş, In ura lor împotriva celui care intetneiase nu numai limba şi literatura română, dar înviase şi sufletul latin între Carpaţi şi Dunăre. Simţirea lui pricepea măreţia şi frumuseţea acestei statui, cu care, aproape că nu se poate potrivi nici o altă operă de artă a scuip turei din zilele de astăzi. Ca un tribun care îşi încheia discursul, aşa Heliade de pe soclul lui de marmoră îşi încheia viaţa cu o firească şi blajină plecare a capului şi corpului în faţa poporului pentru a cărui redeşteptare luptase atît. Şi acum i se părea lui Nicu că îi rosteşte dumnezeiasca marmoră: „Ce pot oare să vă mai dau cînd m-am dat vonS întreg?" C: Şi pe cînd, sub lumina gazului ce îndulcea verdele închis a] teilor, trotuarele de asfalt gemeau sub păsuri dese, tineri cu ghete englezeşti, cu tocuri scurte, cu pantaloni strimţi ce fac să răsară reliefuri-, cu sacouri ce abia trec de talie, se amestecau cu bătrîni ciudaţi la înfăţişare, şovăitori sub un erotism senil, urmăreau cîrdurile de femei cu rochi umflate pe ]a spate într-un mod exagerat, treceau în sus şi în jos, lăsau în urma lor cascadele de note false ale rîsetelor insolente ce izbucneau, ale vorbelor triviale ee zburau din gură în gură ca nişti minei azvîrlite în aer, prinse în zbor de mîni dibace şi retrecute mai departe. Nicu, în mijlocul acelui zgomot, izbutea să-şi izoleze mintea, vederile, de tot ce se petrece. Cu ochi mari şi negri, cu obrazul oacheş, cu buzefremătînde de roşeaţasănătăţei (sănătăţii A), cam slab, cu (un A) păr de inspirat, moale şi ondulator (ondulator A), cu privirea ţintită în timp de ore asupra aripelor (aripilor A) plouate ale vulturului, el îşi petrecea multe din nopţile de vară fără (ca A) să ştie nici cine trece pe dinaintea lui, nici cine-i sunt tovarăşi de bancă. Este drept că priveliştea ce-1 farmecă cn osebire, era Eliade gigantic, uitîndu-se de sus la palatul Şuţu şi chiar la (maiestatea-sa cînd, de pe peronul Universităţii, trece în revistă trupele din garnizoană A) ceremonia trecerei în revistă a trupelor din garnizoană A, B.
90—91
23—41; 1—14 Oh! Heltade! —Dar pentru ce n-ar fi şi el un urmaş al lui? pentru ce nu i-ar creşte şi lui aripi sufleteşti care să-i ducă tatr-o zi numele, oneît de necunoscut ar fi astăzi, in   inima fiecărui
român? E adevărat că, deocamdată, nu era dccît un biet student, şi un mic, foarte mic slujbaş. Dar Heliade? Ce fusese oare? — Iar, mai mult: de la cine şi în ce şcoli învăţase carte? Nu începuse să ia cuiig* ştinţi de citire, bueherind Alexandria, împrejurul Tirgoviştei, împreună cu nişte ciobani, dînd noaptea roată pe lîng-ă un foc? Apoi Bolin-tineanu? Cum începuse şi el şi unde ajunsese? Mari, Doamne! au fost oamenii ăştia de caro rid ticăloşii de acum,.. Şi visurile. ce-1 ademeneau, i se aşezau pe frunte ca nişte porumbei de lumină ori se făceau privighetori cu cîntece nemaiauzite. El trăia, astfel, clipe in care i se părea că stelele se coboară pînă la dinsul, ori uă, dimpotrivă, se urca el singur pînă la acea spuză de aur ţi de pietre scumpe, ţi că pierde pămîntul din vedere. Iar cîtid se cobora de acolo în lumea tululor, ce n-ar fi fosf în stare să facă şi unde n-ar fi putut să ajungă? Poet, legist, orator, eJ se vedea pe rînd de toate. Şi de ce nu? Poel, bunăoară, — ei! Oare şcolar n-are astăzi cîte o dragoste în inimă şi ci te o presimţire cumplită că, odată cu căderea frunzelor... Şi «are şcolar nu se grăbeşte să-şi pună aceste simţiri în versuri şi să dea fuga cu ele pe la gazete? Dar legist? Nu e aceasta şi mai uşor? Nu naşte tot românul advocat, după cum naşte poet? De altminteri,   nu o  statornicit un principiu: că fiecare cetăţean are deplina cunoştinţă a legilor, şi nu el singur este legiuitor, de vreme ce contractul între părţi e socotit ca lege? Şi, tot aşa, cu privire la orice C: Eliade! Pentru ce n-ar fi şi el un Eliade, ca să aibă şi el o statuie, albă cum este curăţenia ce-i aripeaza sufletul, o statuie gigantică în forul public, gigantică in inima fiecărui român. E adevărat că nu este {însă A) decît un simplu copist. însă ce face a;ta? Bolintincanu n-a fost şi el copist? Bolintineanu ! pentru ce n-ar ajunge (deveni A) şi el poet mare, n-ar muri şi eJ în dezolaţiune ca nici el să n-aibă statuie, căci, ce altă gloria mai mare dccît s-o meriţi şi să n-o aibi? Şi visurile cel ademeneau (astfel A) se coborau sloiuri, se aşezau pe fruntea lui ca nişte porumbei albi, de o albeaţă mai stră-văzătoare ca lumina zilei, sau ca nişte privighetori cu mii de cîntece. în (far în A) acele momente i se părea ca stelele se apleacă asupra-i şi-1 înfăşoară într-o substanţă lactee, cum este pe cer lumina nebuloaselor, aşa incit se simţea ridicat de la păinînt, pană ce-şilua singur avinlul şi zbura mai departe, în himea viselor (visurilorA), însplen-doarea gloriei vecinice. Şi cît de mare ejungea ; cel întăi   (întîi A) dintre oameni! Poet, legist, orafor, militar, invenlator! Adică de Ce nu? Poet? Astăzi fiecare (fiece .-li şcolar are cîte o dragoste în inimă, Cîte o presimţire funestă că odată cu căderea frunzelor... iar fiecare şcolar  ţine să comunici- toate aceste simţiri   ţăn-i,   hunei    întregi.
536
Legist? Dar ce? Nu se proclamă in principiu că celaţesnul e consideiat ca uvînd deplină cunoştinţă a legiuirilor existente? -■ Orator?... Să i se arate lui Nicu un singur advocat de la judi caloria de ocol care să nu posede în fond arta de a vorbi? A, Ti.
yj—92
14—41; 1—15 Cit despre măreaţa caritiă a armelor, nu naşte oare fiecare cetăţean soldat şi nu poate să ajungă fiecare general sau chiar căpetenie a căpeteniilor? Urcarea culmilor ştiinţifice i se părea, la drept vorbind, ceva mai grea. Dar dacă era voiba să le gîndeşti mai bine, nu tocmai membrii Institutului Franţei sau ai Soeietăţei regale ştiinţifice din Londra au făcut descoperirile cele mari... El, Dereanu, n-are decît. să vrea, spre a face ca numele lui să răsune peste lot. Pe tărimul unor asemenea descoperiri se simţeo mai cu seamă tare. Aşa, între altele, cîte zile nu-şi bătuse el capul să ajungă la rezolvarea problemei mifc&rei prin mişcare. Cărbunii, electricitatea, aerul comprimat, trebuiau lăsate la o parte. Ele, pe lîngă că dau naştere la cheltuieli ce întrec rezultatul atins, mai sunt şi izvoarele unor sume do întîmplări nenorocite. Fumul de cărbuni este, de altă parte, şi de natură să prăpădească sănătatea. Cu totul altfel ar merge lucrurile dacă ci, necunoscutul de azi, şi omul de care poate se va vorbi mîine în lumea întreagă, ar găsi pe cineva care să înţeleagă marea lui descoperire, pe care a întemeiat-o pe un principiu atH de puternic. Desigur că, la început, mulţi au căutat să-1 zdruncine în credinţa lui. El însuşi s-a îndoit, vreme lungă, că-şi va duce plăsmuirea la capăt bun. Adesea mintea omenească se înşeală. Descoperitorii merg, dealtfel, pe dibuite, căci ştiinţa sfîrşeşte acolo unde născocirea începe. Fapt este de asemeni că istoria feluritelor izbînzi îndeplinite pe tărîinul ştiinţific, arată cît este de potrivnică lumea îndrăznelilor şi îndrăzneţilor. Fulton se duce la Napoleon 1 spunîndu-i că a găsit, cu ajutorul aburului, un mijloc de mişcare — drumurile-de-fier — mijloc care-şi bate joc de depărtări, care mi ţine socoteala de dealuri şi văi şi de orice fel de alte pîedeci. Fulton nu este, cu toate aceste, pentru Napoleon, decît un nebun. El ride, dă din umeri şi ajunge la Waterloo, Daguerre, un alt nebun, înfăţişează Institutului Franţei o amănunţita tălmăcire a descoperirei pe care zicea că a făcut-o. Dar secretarul învăţatului at,e-zîmînt ia în răspăr descoperirea lui şi hotărăşte că şi acest Daguerre, dacă nu este un nebun, este totuşi un păcălici C: în cît despre nobila carieră a armelor, ce coprinde în sine apărarea patriei, cu alte cuvinie, apărarea bugetului şi iegilor, legi votate pretutindeni pentru trebuin ţe le celor tari, fiecare cetăţean, după noua organiza ţiu ne, naşte soldat
537
iar fiecare soldat are în raniţă, în iipsa bastonului de mareşal, galonul unui general divizionar. Rămîne cestiunca descoperirilor mari. Dar Nicu ştia foarte bine că dacă nici una nu s-a efectuat pînăacum, cauza este că puţini români şi-au aplicat facultăţile intelectuale în această direcţiune. Şi apoi, tot există descoperirea făcută de un fecior de popă care a găsit mijlocul sa fabrice (de fi fabrica A) un vapor  ce se poate cufunda (scufunda A) şi toată lumea cunoaşte că experienţe mimeroase au demonstrat pînă la evidenţă (că A) posibilitatea de a cufunda (scufunda A) un vapor şi de a-1 ţine sub apă oricît va voi inventatorul (este astăzi un fapt ştiinţific realizat A), iar aceasta, mulţumită {mai ales A) celor zece mii de lei ce s-au acordat de Cameri în scopul zis [în acest scop A). El însă, Xicu Dercanu, n-are decît să  voiască spre a da o lovitură de tun pe senin, una dintre acele lovituri al cărei răsunet să se audă în toată Europa. Ce 1-a preocupat totdeauna (întotdeauna A] au fost mai ales cestiunile comerciale; în această ramură trebuie să se facă cercetări, căci în epoca actuală, orice descoperire, fie ea cît de mare, este condamnată să rămînă embrionară dacă aplicarea   ei nu este practică sau dacă este prea costisitoare. Deocamdată, pentru ca să nu vorbească de altceva, mimai el ştie eîte zile, cîte nopţi nu şi-a bătut capul ca să ajungă la traducerea in fapt a acestui principiu: Obţinerea mişeărei prin mişcare. Cărbunii, electricitatea, aerul comprimat trebuiesc repudiate. Ele, pe Ungă faptul că dau naştere la cheltuieli neproporţionate cu rezultatul obţinut, produc o sumă de întîmplări nenorocite. De altă parte, fumul de cărbuni mai este de natură să prăpădească sănătatea celor expuşi la absorbirea lui. Cu totul altfe] ar merge lucrurile dacă el, necunoscutul de azi dar poate omul celebru de miine, ar găsi pe cineva (o singură fiinţă A) să înţeleagă marele principiu pecare 1-a scos din neant şi pecare (omite pe nare A) 1-a formulat într-un mod atît do lămurit. Desigur că, Ia început is-a obiectat de mulţi cît şi de inteligenţa Iui superioară, că un principiu, cît de întemeiat (cît de bine formulat, cît de întemeiat A), nu este îndestulător să ducă )a realizarea lui. In asemeni (asemenea A) materii, se cer probe. Nicu, mai mult decît oricine, simţise valoarea acestor obiec-ţiuni. Lasă că adesea, practicarea unei teorii nu eorespundecu adevărurile demonstrate teoretic, însă chiar dacă inventatorii nu s-ar înşela niciodată, ci cari merg pe dibuite, căci acolo uude invenţiunea începe ştiinţa sfîrşeşts;, cum era. să prefacă Dereanu lumea, iar mai ales pe compatrioţii lui cari nu admit că un român etc. Şi în sfîrşit, 'istoria diferitelor progrese obţinute pe tărîrnul ştiinţific nu e destul de con-cliizătoart1? Fullori propune lui Napoleon I întrebuinţarea aburului ca
538
mijloc de locomoţîune şi marele împărat dă din umeri: Fulton? Un nebun ! Daguerre prezintă Academiei de ştiinţe din Paris un raport amănunţit al descoperire! (descoperirii A) ce-şi atribuia, iar secretarul învăţatului corp demonstrează (în mod A) matematic (altfei zis ştiinţific ,4) printr-un raport rămas celebru că afirmările în cestiune întră în domeniul utopiei A, B.
92—93
1G—40; i—2 Fireşte că totul, prin urmare, povaţuia pe Nicu să-şi dovedească, atît lui cît şi lumei, că nu s-a înşelat. Şi iată pentru ce de cîte ori se aşeza pe banca din faţa Universitâţei, închipuirea şi mintea lui, cealunecauîncoaşi încolo, se întorceau mai des spre maşina pe care, din gînd, o întocmise cu o nespusă desăvîrşire. Iar că aceasta locomotivă nouă se va mişca şi că iuţeala ce va cîştiga va fi mai mare chiar de cum e cea pe care o dă aburui, nu mai era îndoială. Aşa că Nicu o şi vedea de sus şi pînă. jos înfăptuită şi aşezată pe şine, şi se vedeapînă şi peei, nicimai mult nicimaipuţin decît în Gara de Nord, jobcaat şi înmănuşat, şi gata să urce pe noul balaur de oţel şi de foc €e avea să-i poarte în veci de veci numele în slăvi. Negru de lume, peronul gărei i se arăta atunci. Bucureştii întregi erau în picioare. Delegaţii presei îşi făceau cu greu loc printre mulţime. îmbulzeala era nepomenită şi, în mijlocul oi, multe doamne leşinau. Mulţimea începea chiar să schimbe ghioaturi cu gardiştii. Prefectul poliţiei se repezea în biroul telegrafic şi cerea grabnica sosire a pompelor. Căci nici un public nu se astîmpără mai uşor cu apă ca cel bucureştean. Dar semnalul de plecare al trenului cu care trebuia să se facă încercarea descoperirei Iui Dereanu era gata să fie dat. Nu se mai aştepta decit regele. Nicu urca în vremea aceasta pe locomotiva lui şi, fără voie, un zîmbet trufaş i se arăta la. colţul buzelor C: Fireşte dar, că totul povaţuia pe Nicu să treacă cît mai curînd de la principiu (principii A) Ia aplicarea lui, (lor A), aşa că, pe banca verde din faţa Universitâţei, îşi întocmea adesea maşina ce închipuise. Şi nu era mecanism care să nu funcţioneze de minune: câ această locomotivă se va mişca, ba tacă cu o iuţeală superioară aburului, nu se mai putea tăgădui. Nicu o vedea deja la gară, aşezată pe şine, şî-n ochii Iui de halucinat (omite A) vagoanele se întindeau în urma ei într-un şir lung. Peronul era negru de lume. Toţi Bucureştii sdnt în picioare. Delegaţii presei caulă să-şi facă loc prin mijlocul mulţimei. Dar îmbulzeala este nepomenită. Mai multe doamne găsesc oportun să leşine. încurcătura se măreşte. Publicul schimbă ghionturii cu gardiştii. Prefectul poliţiei se repede înăuntrul staţiei telegrafice ca să reclame sosirea pompelor. Semnalul
539
de plecare este gata să se dea... Nu st' mai aşteaptă de<:it regele...hi acest timp, Mieu, îmbrăcat în negru, cu simplitate, asistă do pe platforma locomotivei la lot ce se petrece fără ca pe faţa iui să apară cea mai mică nuanţă de nelinişte. Dimpotrivă, un uşor zîinbet de triumf se schiţează {uneori ,4) la colţul buzelor lui, ca şi cum dtnsul ar voi să arate mulţimei cit de sigur este (Dereanu A) de invenţiunea pe care toată lumea o va constata in   curind A, B; H— S5 Entuziasmul ce trecea peste o parte a mulţimei o făcea atunci să-şi ridice pălăriile şi să izbucnească in strigăte şi urale. Trăsura regelui străbătea însă în curtea gărci, iar împrejurul ei se făcea pe loc un gol, Hcgclc nu era înăuntru. Un adjutant îl înlocuia, şi cu toate aceste, zîmbetcle înalte el le împărţea. Roşu şi gras sub livreaua curtei, vizitiul întorcea caii şi trăgea lingă scară. De sub geamlicul ce adăpostea vagoanele la care se afla înhămată faimoasa locomotivă, o scurtă şuierătură răsuna şi, aproape în aceeaşi clipă, trenul ce se zguduia se punea in mişcare, încet, la începui, şi apoi din ce în ce mai iute, el, într-o vreme de necrezut de mică, se micşora şi se pierdea in depărtare spre nesfîişita mirare şi încremenire a celor din gară. Strigătul mulţimei fu uimitor de măreţ. Dereanu, care, de pe locomotiva lui îl auzea, simţi că privirea i se împâienjenează de bucurie. In picioare şi cu mîinile Încleştate de pereţii p lat formei, veni o clipă cînd el se simţi aproape Dumnezeu. Căci iat.ă-1, în adevăr, iată-1 stăpîn deplin pe soarta lui pe care o ţinea acum strivită sub tălpi. „Mai iute! mai iute!" erau cuvintele ce izbucneau dintre buzele lui, pe cînd mişcările mlinilor lui aiurau printre vîntul care-1 izbea. Ce? ii spunea cugetarea — lumea nu era sa fie astăzi a lui? Şi n-avea numele lui să cutreiere pâmîntul trîmbiţat de mii şi mii de glasuri? far pînă la moarte, îi mai aştepta oare altceva decît îndeplinirea tuturor voinţelor şi dorinţelor lui? Decît chiar viciurile, ce, treptat, aveau să-J copleşească, schimbate de oameni în virtuţi înalte sau, cel mult, în mici greşeli nedespărţite de firea tuturor oamenilor mari C: Entuziasmul trece atunci (afuneea A) peste o parte a publicului, îl face să-şi ridice pălăriile în sus, să salute ou mari strigăte, pe cînd altă parte, ca spicele unei holde de grîu bătuta de vînt, arăta senine vădite de neîncredere (clcotănă capetele încoa şi încolo spre semn de neîncredere A). Dar nerăbdarea celor cari se află pe peron sfirşeşte prin a-şi atinge culmea. Dinaintea gărei (gării A), în curte, trăsura regelui se strecoară printre mulţimea care face un gol împrejurul ei (aşa îneît dînsa apare înconjurată de vreo douăzeci-treizeci de băieţi, calfe de cizmari, băieţi de băcani, de-abia răsăriţi, de la cincisprezece ani în jcs, ce se ţin de mersul cailor cu multă greutate, gîfăiesc
540
şi strigă hura cu nişte glasuri piţigăiate A). Cei din trăsură, un adiu-tant şi o doamnă de onoare, căci curtea e în doliu şi m.m.l.l. s-au abţinut de a veni, salută cît pot, împart zîmbete înalte A, B.
93—94
35—40; 1—80 Aur! putere a puterilor şi glorie a gloriilor — zeităţi ce ridicaţi pe cei pe care îi ocrotiţi deasupra oricăror altora — voi pentru care nu este altă lege şi altă morală decît cea pe care o botărîţi voi, lată-vă, îşi zicea tînărul, iată-vă, în slăpînirea mea, în stăpînirea unui Nicu Dereanu ! Şi trenul ce aluneca repede se întrecea cu iuţeala vîntului, ajungea aproape pe a gîndului, se pră\ălea peste văi şi cîmpuri ca o furtună, 'ţăranii de pe marginea şoselei eare-i vedeau trccînd, rămîneau încremeniţi şi se cruceau. Oraşele, ori satele, cît se iveau în stingă şi în dreapta lui, se făceau nevăzute cît clipea din ochi. Plopii argintii ce se deşirau pe ţărmul unui jrîu cu maluri nesi-poase, păreau că se topesc în unul singur, ce era neîncetat dinaintea ferestrelor vagoanelor. Dar cu cîl. se scurta drumul dintre tren şi gara oraşului unde era să se oprească, pe at.ît şi chipul lui Dereanu se încrunta. Semeţia ce, adineauri incă, îl făcea să nu se mai potrivească cu nioi un om de pe pămint, ii părăsea, încleştate pe manivela Mu Iui de oprire, mîinile lui îşi sporeau zadarnic sălbăticia puIcrei pe caie o desfăşurau. Dintr-o pricină sau dintr-alta, acest frîu era ca şi cum iwr fi fost. S-ar fi crezut chiar că mersul îngrozitor îşi măreşte iuţeala în loc să şi-o domolească. La curbe, locomotiva şi vagoanele săreau pe şine şi ameninţau cu deraiarea. Staţia unde trenul era să hc oprească licărise numai o clipă pe dinaintea ochilor lui Deieanu şi pierise în zare. In faţa şi în urma lui, el nu mai zărea decit alba panglică a şoselei cu cele două şine ale ei ce se duceau către nelictărîlele zări ale cîmpiei, pe care o tăiau în două. Insă tocmai cînd deznădejdea lui eia mai marc, căci locomotiva ajunsese acea iuţeală dmeolo de care aşteaptă haosul de vagoane rupte urcate unul peste altul, auzi, sau crezu că aude, sunetul unui ceasornic ce bătea în depărtare orele patru dinspre ziuă C: Aur! glorie ! zeităţi ce ridicaţi pe om deasupra omeni-rei, deasupra legilor convenţionale, deasupra moralei naturale chiar, iată-vă în stăpînirea mea, unui ÎSiic-u Dsreauu '.... şi trenul ce aluneca repede, necon tenii mai repede, cu iuţeala vîntului, se întrecea cu zborul triunghiularal berzelor, se prăvălea ca o furtună peste vale. în depărtare, un oraş apărea cu clopotniţi aurite (clopotniţe acoperite cu tinichea albă^-i), cu cruci muiate (înmuiate/J.} în splendoarea unui soare de iulie, cu plopi argintii şi verzi ce-şi mişcau umbra de-a lungul unui rîucu maluri nesipoase (nisipoase A). Cu cît însă distanţa dintre Iren şi oraş se micşora, cu at.ît se încrunta şi figura lui Dereanu. Orgoliul ceadineauri încă îi  înfăşură toată fimţa într-o atmosferă luminoasă,
541
părea a-lfi părăsit cu desăvîrşire. Mînilelui încleştate (de astă dată A) asupra manivelei frîuhii de oprire o învîrteau cu o sălbăticie crescînda. Dar trenul îşi urma mersul (lui A) îngrozitor. Locomotiva şi vagoanele trecuseră demult ca nişte năluci uimitoare pe dinaintea staţiune! oraşului unde trebuia să se oprească. Magaziile de pe linie, staţiunea, oră-şeniice aşteptau nerăbdători, turnurile de biserici, plopii argintii şi verzi, rîul cu malurile (maluri .4) nes ip o ase (nisipoase A), fulgerară numai un moment pe dinaintea ochilor lui Dereanu şi dispăruseră (omite şi dispăruseră A). Dar acum (acuma .4), în faţa şi în urma lui, nu se mai vede a decît panglica albă a şoselei cu cele două şine ale ei, ce se întindeau formînd două paralele nesfîrşite în mijlocul monotoniei timpului de-a dreapta şi de-a stîngacăiei ferate. Insa tocmai în momentul cînd deznădejdea lui era mai mare, căci locomotiva ajunsese acei maxim [maximum A) de iuţeală dincolo de a cărui graniţă catastrofa informă, haos de vagoane rupte, urcate unul peste altul, aştepta zdrobitoare, dînsul auzi, sau crezu că aude, sunetul metalic al unui orologiu ce se repetă (repeţi A) de patrii ori şi se prelungi funebru în noaptea ce i se făcuse dinaintea vederei (vederii A) A, B.
94-95
SI—41; 1—4 Cînd Nicu se dezmetici din visele ce-1 smulseseră împrejurărilor vieţei lui, luna albea aproape ştearsă în petecul de cer din stînga turnului Golţei. Doi gardişti, văzînd că se face ziuă, se înfăşu-raseră în mantalele lor şi dormeau pe treptele muzeului. Cîte un pan-talon-creţ, calfă de măcelar cu mînecile răsfrînte, se ivea pe strada Colţei şi se grăbea cu păsuri răsunătoare către piaţa mică. Nicu se întoarse acasă încet; şalele şi spinarea toată îi erau înţepenite de răceala nopţeî. Gîţiva camarazi din facultate îl întîlniră în dosul pasagiului şi erezînd că iese (ie la o petrecere, voiau cu orice preţ să-1 Urască cu ei la „Pisiea-Albă", — pentru a se: drege. Dar el se grăbi să se depărteze, în urmă-i cu rîsetele şi glumele sărate şi nesărate ale acestora G: Erau în adevăr pa(ru ore de dimineaţă cînd Nicu se dezmetici din visul bizar cc-1 înfăşurase în ţesăturile lui precum înfăşoară o pînză de păiajen pe prada destinată călăului ascuns în întunecimea pîndei. Cînd studentul se ridică de pe bancă, luna albea, aproape ştearsă în petecul de cer din stînga turnului Colţei (Colţii A). Celelalte conste-laţiuni trăseseră peste ele perdeaua albastră a dimineţei (dimineţii A) prinzînd-o cu briliantul colosal al luceafărului. Doi gardişti adormeau pe treptele intrărei (intrării A) muzeului, şi din cînd în cînd, cito un pantalon-creţ al unui ajutor de măcelar, spătos şi cu braţe musculoase
542
sub mîneci pe jumătate sumese, flăcău pe care nu se află doică să nu-1 urmeze cu ochi lungi, apărea pe strada Colţei spre a se grăbi cu păsuri răsunătoare în direcţiunea pieţei (pielii j4) mici. Nicu se întoarse (reîntoarse A) acasă încet; braţele şi toată spinarea îi erau înţepenite de umezeala nopţei. Picioarele i se împleticeau. Abia mai puteau sa-1 ducă. Gîţiva camarazi din facultate cari îl întîîniră în dosul pasagiuiui, erezînd că iese de la vreo petrecere, voiau cu orice preţ să-1 silească a-i însoţi îa „Pisica-Albă" pentru a se drege. El (Dar el A) se smulse din mijlocul lor şi se grăbi să se depărteze, în urmS-i cu rîsetele şi cu glumele triviale ale unora ce-1 ajungeau ca nişte gloanţe A, B; 11—40 Pe deasupra, prins de nişte friguri neaşteptate, fu silii să nu se întoarcă la cancelarie decît a treia zi. Cînd reapăru, mustrările ce-1 aşteptau izbucniră. Cum? dumnealui îşi închipuia că treburile statului pot să stea pe loc fiindcă i-a venit pofta să se bolnăvească? Desigur că lucru-Tile nu pot să meargă astfel... Dacă e bolnăvicios, coconas, să facă bine sâ-şi dea dimisia.,. Sunt cincisprezece candidaţi care aşteaptă. — şi toţi cu bacalaureat — iar în viitor vor fi şi licenţiaţi cari   să. scoată limba după aşa bunătate de slujbă. Numai nouăzeci lei şi cîţiva pe lună, deocamdată, e adevărat; dar greutatea e sa te vezi în pâinea statului, că, apoi, departe mergi... Mai pune că poţi să ajungi şi subşef de birou şi să te însori... Cini: nu-şi mărită fata după o slujbă?.,. Te mai aşteaptă, în sfîrşit, spre bătrîneţe, şi drepturi la pensie, aşa că, de la şasezeci de ani încolo — dacă-i atingi — poţi să dai cu căciula în cîini. Dar e] mai cu seamă? El? Nu era oare şi student la Drept şi nu-i înlesnea slujba putinţa să pună mîna pe diploma de advocat şi su taie palavre nesupărat de nimeni? Şi lucrurile stînd astfel, dumnealui, în loc să fie recunoscător şefilor, în loc să prescrie ordine şi circulari — să-şi facă datoria — se îmbolnăvea... Să bage însă de seamă, de rîndul ăsta i se trece, dar dnd i se va mai înlîmpla va fi înlocuit. Tăcut, şi pleeîndu-şi fruntea sub mustrări, Nicu se reaşeză pe obicinuitul scaun de paie ce-i subţia fundul pantalonilor şi, repunîndu-se în corent cu lucrările de zi, îşi scîrţăi condeiul pe concepte cam de felul acestora C: Cu toate aceste, frigurile ce-1 Irîntiră la pat, îl siliră să nu se întoarcă la cancelarie decît a treia zi. Cînd reapăru, mustrările ce-i aşteptau  izbucniră furtunoase. Cum?  Dumnealui  îşi  închipuia (oare .4) că afacerile de stat pot să stea pe toc fiindcă i-a venit gust să se bolnăvească? Desigur că lucrurile nu pot să meargă astfel... Daci e bolnăvicios, coconaş, să facă bine să-ţi dea demisiunea. Sunt cincisprezece candidaţi cari aşteaptă, şi toţi cu bacalaureat. Ce funcţiune cu viitor I... Nouăzeci şi cîţiva (de A) lei pe lutiă, deocamdată, pentru
543
33 — Opere voi. VI -— Maceâonfiki
Ciţiva ani, iar la urmă, coronare a carierei (carierii A) cu înaintarea la gradul desubsef de birou. Dar perspectiva pensiei? Ce fel? Puţin lucru este să ştii că dacă vei servi Irri/.cci de ani şi voi atinge virala de 60, vei avea dreptul siî si.ai pe saltea, să-ţi odihneşti bălrîneţele, să fii pensionar, să vii regulat la Fialkowski si să bei cltc o cafea neagră. Apoi Dereanu mai avea şi perspectiva să ajungă (de a deveni A) advocat. Şi cînd funcţiunea ce ocupa îi înlesnea aceasta, dumnealui, în loc să fie recunoscător şefilor cari-1 ţineau în pine, în loc să-şi facă datoriile, să prescrie circulărîle, ordini le, îşi permitea să ştrengărească, sii facă pe bolnavul (să sb facă bolnav A). Bă bage însă de scamă, de astă dată i se t.roce, dar ia cea întîi (dînlîi A) ocaziune să ştie că va fi înlocuit. Nicu îşi plecă frunLea sub mustrări, îşi rcJuă locul obicinuit pe scaunul de paie co-i subţia fundul panatalonilor, şi, aplecîn-du-se asupra mesei pe care zăcea un vraf de hîrtii, începu să se pună în corentul lucrărilor de zi, coneepţiuni ce, de obicei (în general A), se apropie mult de modelul următor A, B.
U~ 97
81—37; 1—19 Dar dacă nu mai lipsea de la cancelarie, închipuirea lui nu-1 ducea mai puţin departe de locul unde se afla şi departe de viaţa pe care o trăia. Ga şi pe banca din faţa Universităţei, Dereanu uita în aceJe clipe tot şi zilnic îşi călărea cîte un Ducipal nou. De cîte ori nu se văzuse, bunăoară — vis intre alte visuri ale lui — intrat în armată ca voluntar şi tocmai cînd războiul se declarase. Mobilizarea îl îmbătase atît de mult încîl. nici nu ştia cum ajunsuse la graniţă şi cum el şi arma'a română o trecuseră. Destul că acum ştia că munţii au rămas în urmă şi că el se ;;fla în mijlocul unei cînipit întinse şi prin-fre camarazii lui do soartă şi de glorie, desfăşuraţi în număr de două sute cinsîzacî mii, în ordine d<i bătaie. Dincolo do apă, spro dreapta, <:inipia se urca p:; nesimţite şi se. făcea deluroasă. Acele părţi do locuri fuseseră mai cu seamă puternic mtărite de aripa stingă a duşmanului. Căpetenia o as tui noastre, în loc să ocolească poziţiunea şi să atace, eu toate mijloacele de care dispunea, aripa dreaptă ce era mai slabă^ se izbi de ele. Greşeala lui cea mare fu, apoi, că-si prăpădea armata yirin pipăiri treptate ale terenului, netrimiţind în foc regimentele de infanterie decît rînd pe rînd. Duşmanii cîştigau terenul şi, în curînd, Jupta luă o aşa faţă încîl:, cînd generalul voi să-şi desfăşoare toate puterile, numai putu s-o facă C: Dar dacă renunţase ia visurile lui de sub iif>r liber, dacă teama de a rămînea pe drumuri ÎI silise să nu mai facă seara preumblări al căror (cărora A) rezultat îi fusese categoric pus Ml
în vedere, el nu renunţase şi la voluptatea de a-şi lăsa condeiul să alerge pe coala albă într-un mod aproape mecanic. Şi cu cît trecea, cu aţii aceasta dispoziţiune psihologicăpartieulară se pronunţa [devenea mai pronunţată A), lua proporţiunile unei boale, nevroză ce-î făcea să trăiască două vieţi, una automatică şi tîmpitoare, alta. plină de visuri bizare, creaţiuni ce, cînd nu fac să şovăiasca echilibrul facultăţilor intelectuale, îşi iau avîntul aripate de geniu. în acele momente, ca şi pe banca verde, Dereanu uita tot, nu mai ştia unde se află, nu mai auzea nimic, De cîte ori, nu se văzuse, vis între ale visuri ale lui, bunăoară la graniţă, pe marginile unei ape, pe o cîmpic Întinsă, între mii de soldaţi, cu bălfllia. începută, căci războiul se declarase şi inamicul înaintase cu iuţeală. Nicu, care prin imaginaţiune intrase ca voluntar (Dar Nicu, care intrase ca voluntar A), sosise tocmai atunci (atuncea A) cu alţi studenţi, şi, în mijlocul detunăturilor şi al confuziunei, nu ştia Ia cine să se adreseze... A-şi lua rîndul şi a merge înainte era tot ce avea de făcut. Aşa şi urmă. Camarazii (lui A) îl imitară. Fumul îl înconjoară deja. Gloanţele întunecă aerul cernute (de toate părţile A) ca de un ciur gigantic. Obuzele zboară, vîjîie, cad, crapă, se ţăndăresc la dreapta şi la stînga lui. Salve de puşti latră cînd mai aproape, cînd mai departe. Peste tot, flacare, baionete, plumb topit, moarte şi răcnete A, B.
97—98
20—41 j l—10 în mijlocul fumului şi gloanţelor, printre obuzele care vîjîiau şi se crăpau îa cădere, Nicu nu-şi pierduse cumpătul. El îşi da de minune seama că bătălia era pierdută. Soldaţii şi începuseră sădea înapoi, iar mulţi fugeau. Din fericire, izbit în inimă de un glonţ, generalul căzu. însă în clipa cînd groaza şi deznădejdea îşi făceau drumul printre şirurile românilor, Nicu, care văzuse primejdia şi care-ridicase de jos chipiul divizionarului, punîndu-şi-1 în cap, se află, dintr-un salt, călare şi lua comanda armatei. Mişcarea cy se produse în rîndurile noastre fu dintre cele mai dătătoare de avînt. Cea mai mare parte dintre soldaţi se repezi pe urmele Iu i ca un troian ce se surpa de pe un munte. Ura I Iureş! Cei dinţii din soldaţi cad. Cad şi rîndurile ce vin după ci. Dar Dereanu, printre fum, se ridică în scările şeleu Statura îi este măreaţă şi gestul magnetic. Asaltul ce se dă poziţiunilor în care duşmanul s-a retranşat este hotârîtor. Pe români îi aşteaptă poate o moarte sigură, dar gloria cea mai nepieritoare le va duce numele printre veacuri. Cîteva regimente atacă atunci în coastă poziţi-vinile armatei protivnice. Dereanu înfige cel dintîi steagul românesc
545
pe una dintre ele. Zdrobiţi de toată artileria noastră, inamicii bat în retragere. Goana ce li $e dă e pentru ei cumplită. învălmăşeala le în-•cureă rîndurile. Gloanţele pustelor şi proiectilele mitralierelor îi seceră ca o grindină. Morţii abia lî se pot număra şi, spre seară, oştirea noastră tăbăreşte pe cîrnpul de băta'e. Ca un glob de aur luna strălucea / Şi pe-o vale verde... C: Dintre români, generalul care conduce lupta, izbit în inimă, cade jos de pi? cal, un armăsar negru ce face spume în zăbale. Un strigăt de groază se ridică dintre şirurile noastre. Un alt strigăt, dar acesta de bucurie, îi răspunde: inamicii au văzut căderea generalului român... Roşiorii se azvîrl degeaba na inie. Oastea se înduplecă, se da înapoi. Bătălia e perdută. Insă el, Nicu Dereenu, şi-a dat seama de primejdie. Dintr-un salt se afla calare, ia comanda armatei. Pe capa pusctiipiul divizionarului şi cu spada (Iui A) în mînă se aruncă... Din fericire pentru ţară, acţiunile lui n-au scăpat din vederea soldaţilor, şi de unde stau gata să fugă, o mare parte se repede pe urmele lui ca un troian ce se surpă de pe coastele unui munte într-o prăpastie. Hura! Iureş! Gsi dinţii soldaţi caii; cad rîndurile ce urmează. Dar Dereanu apare printre fum, ridieîndu-se în scări, cu statura înaltă, cu gestul magnetic. Asaltul ce se dă redutelor inamice este (de astă dată A) notărilor. Armaf.a română merge poate către o peire sigură, însă, în tot ceasul, o aşteaptă o glorie vecinică. Citeva regimente iau în acel moment redutele în coastă. Dereanu împlîntă cel întîi steagul românesc pe una din ele. Inamicii zdrobiţi de toată artileria noastră brH în retragere, goana ce li se dă e pentru dînşiiatîtdedezastruoasă îneît soldaţii noştri abia pot să mormin teze cadavrele (morţii A) armatei de invaziurtc A, B; 11—16 O, triumfi O, glorie! Zilele lui Mihai Vitsazu, au reînviat. După încheierea păcei, Dsreanu reintră în capitala, din circ plecase simplu soldat, în mijlocul flăcărilor dragostei p:>pulare. t se strigă: hura ! i se aştern covoare sub copitele calului şi florile răpăiesc de la ferestre peste capul şi corpul lui C: O! triumf! O ! glorie ! în sunetul clopotelor, pe calul său negru, printre mulţimea de popor eare-i strigă hura, Dereanu reintră în capitala de unde plecase simplu soldat. Şi cînd ajunge pe bulevard, suride cu mîndrie, tr^ce înot pe dinaintea băncei verzi, pecînd gloriosul său (omite său A) armăsar, slăbit de rănile primite, şovăieştu sub greutatea coroanelor (de flori A) aduse de o populaţiune în delir... A, B.
'M—10; l—~> Nicu auz^a aceste vorbe, dar i se părea că-1 lovesc tot ulîlea gl lanţe. Sudori ca ale morţei îl cuprindeau, şi, ca într-un vis, si ridica d? p.* s:aun, apoi d^sprinzindu-şi dintr-un cuier pălăria, îşi
546
lii'a umbrela şi ieşea în curte. Afară, o ploaie pătrunzăioare şi măruntă se cernea din înălţimea posacă a văzduhului. Ea spăla pielrile din împrejmuirea ministerului în care, birjarii puternicilor zilei, înfăşuraţi în dulămi roşii şi civile, îşi înfundau căciulele pe ochi C: TSicu "auzea aceste cuvinte ce pătrundeau una cîte una în urechile lui ca atî-tea bucăţi de plumb topit. Dar sunetele lor se amestecau pentru dînsul în neorînduială, cu vibraţiuni surde ca cele produse de un glas ce ar răsuna  într-o pivniţă de unde ar năvăli printre crăpăturile uşei des-formate de îngustimea locurilor prin cari au trecut, pe gîrliciu in sus şi de acolo afară. In timp de un moment, o idee roşie îi injecta ochii. 1 se părea că cineva 1-a azvîrlit de viu într-un cuptor  înflăcărat, câ limbile şerpuitoare ale grozavului element i se urcau de la tălpi la creştet, că-1 muşcau chinuindu-1 cu dureri sălbatice, că-l[infăşureu şi că nu mai avea alt mijloc de a-şi scăpa faţa, decît să închidă ochii, să cadă la pămînt, cu mînele ţmîinile A) pe obraz, în convulsiunile din urmă ce mişcă epileptic corpurile însufleţite cînd sunt gata să redea capitalul lor de materie groapei renăscătoare. Dar cînd era sâsăvîr-şească faptul, privirile lui întîlniră seîndurile murdare, cu uime de noroi pe ele, cu salivări spumoase ce se rotunzeau alburii, cele mai multe cu proporţiuni modeste, ca şi cum ar fi^căzut pe lccurîle unde se aflau cu un fel de sfială, sau ca şi cum s-ar fi simţit onorate de a figura alături (alăturea A) eu cîteva altele, mai mari, tolănite în largul lor, ca ale domnului arhivar şi ca ale cîte unui senator în favoare care, uneori, consimţea să facă să răsune tuşea lui respectabilă ;la  aurul (beatificat al A) copiştilor pană ce i se da notă despre numărul hîrtiei ce urmărea. Un sentiment de scîrbă, unit cu al amorului propriu ce renăştea într-însul, scăpă pe Dereanu de ruşinea de a se da în stambă, iar, pe cînd urechile iui ţipau încă, îşi desprinse pălăria din cuier şi ieşi fără să zică un cuvînt. Afară, o ploaie de toamnă, monotonă (măruntă A) şi pătrunzătoare, se cernea din înălţimea posacă a văzduhului (monoton A). Ea spăla petrele din curtea ministerului în care, birjarii puternicilor zilei, înfăşuraţi în giubele roşii şi albastre, işiţînfundau căciulile pe ochi A, B; 10—80 Nicu, în haina lui neagră, lustiuită de prea multă purtare şi roasă la coluri, cu umbrela iu mînă, pe care n-o deschidea, umbla sub ploaie cu pasul măsurat. Se ducea înainte, fără nici un scop, era cu ochii deschişi şi nu vedea, se lovea de cîte un om şi de altul, răvăşuia pe rînd uliţele, şi părea câ e un nenorocit care, deşi umblă, doarme. în moliciunea ploioasă a zilei, se   simţea că  e furat de un, fel de amorţeală şi că nervii i se descordează. El putea să fie asemănat şi cu un om care ar fi primit o zdravănă lovitură în creş-
547
te tul capului. Cu toate aceste, zilele trecură pentru Derearm ca şi pentru toată himea şi, acum, tocmai cînd Crăciunul sosise, el nu mai avea unde să locuiască de mai bine de-o lună. Unchiul său, frate bun cu biata lui mumă, moartă de cam îl născuse, se afla cind la Nisa, cind la Monte-Cario, unde-i scrisese. Dar jocul la roşu. şi la negru, cu diferenţe zilnice de cite două şi trei sute de napoleoni, îi lua prea mult timpul spre a se mai putea gindi să-i răspundă C: Nicu în haina lui neagră, lustruită de prea multă purtare, cu umbrela in mină pe care n-o deschidea, umbla sub ploaie cu pasul măsurat, cu gesturi moi. E3 se lovea de cite un om (in piept A) de la care apoi îşi cerea scuze, o lua pe o uliţă, revenea asupra păsurilor făcute, o pleca din nou şi toate aceste fără sâ-şi dea seama despre ce face, fără ca ideea dcsti-tuirei (destituirii A) chiar, să vorbească intr-însul, să-i redea noţiunea exactă a împrejurărilor, a timpului şi locului, sau cel puţin a existenţei lui. In moliciunea ploioasă a zilei, un fel de amorţeală generală îJ coprinsesc, îi destinsese nervii încordaţi. Singura senzaţiunc de care putea să-şi dea seama, era un fel de linişte desâvîrşită, odihnă ca cea pe care o resimte un om cind, după ce a primit o lovitură pe cap, se redeşteaptă, din leşin, într-un aşternut proaspăt cu raze piezişe ce se furişează în odaie printre laturile transparentului lăsat. Fără îndoială că durerea are să nască după un moment sau două, şi ea. are să fie cu atît mai nemilostivă cu cît şi-a suspendat cursul mai mult timp. Gu toate aceste, zilele trecură pentru Dereanu precum trec pentru taată ]umea, cei puţin în aparenţă, căci faţa nu i se schimbase mult, dacă se schimbase cumva, deşi acum era în ajunul Crăciunului şi ti-avea unde locui de mai bine de o lună. Unchiul său, care se afla la Nisa l-ar fi putut ajuta, dar el găsise cu «ale să păstreze o tăcere elocventă (elo-cintă A), A, B.
104
33 Şi tăcerea recohorî peste bulevard C: Şi tăcerea renăscu, zăpada urmă să cadă, viscolul să şuiere, pomii să se încovoaie sub greutatea mulţinaei de fiori albe A, B.
p. 105)                       COMETA LUI ODORESCU
Publicată în Adevărul ilustrat, II, 30, 23 septembrie 189G, p. 2. Republicată in: Cartea de aur, 1902, p. 179—185.
Reprodusă   din  Cartea  de  aur,   1902.
Versurile reproduse prescurtat în text („cu aripa zdrobită de-a lumei perfidie / ... cu vise, cu-amor, cu poezie...") sînt scoase din Al. Deparăţeanu [In fine, Doruri ţi amoruri, Buc, 1861, p. 21"). Au mai
548
fost folosite ca moto şi Ia poezia Iubirea lumei (Oltul, I, 1, 14 noiembrie 1873; în ediţia de faţă, voi. III, p. 14—15, 254). Citatul este din memorie, căci versurile lui Deparăţeanu sună astfel: „Cînd aripa-ţi topită de-a lumii perfidie, / Cazi, trist Icar, cu vise, cu-amor, cu poezie".
Despre preocupările astronomice şi lecturile din Camille Flam-marion ale poetului, vorbeşte şi mărturia precisă a lui Traian Deme-trescu {Alexandru Macedonski, amintiri personale, în Peleşul, II, 5, 1888, p. 57):
„Deschideam cîteodată vorba despre astronomie. Citisem şi unul şi altul ultimile cercetări ale Iui Flammarion. Poetul e religios, teist, şi de la o vreme chiar mistic. Mai totdeauna arc surîsul scepticismului în faţa ştiinţei pozitive. Răsturna într-o clipă legile sistemului planetar, şi cu o vorbă dulce şi uşoară alcătuia teorii noi astronomice, explica in altfel mersul planetelor, spaţiul, materia, după imagmaţiunea sa, dar cu o aşa putere de îmaginaţiune, că un moment părea că te convinge. Mă opuneam cu înverşunare mai totdeauna credinţelor sale şi nu o dată mi s-a întîmplat să-1 văd necăjit şi încheind discuţiunea cu aceste vorbe: «Te vei convinge mai tîrziu de cele ce-ţi spun»".
Menţiunea de la p. 108, r. 22—26: „Unii atribuiau ivirea cometei şi sfîrşitul lumei detronărei milropolitului-primat..., pe cînd oboreoii puneau cometa în socoteala intrărei în Bucureşti a împăratului Austriei", sînt ecoul direct al cunoscutei „afaceri Ghenadie" din 1896, în care împrejurare Al. Macedonski a jucat, prin ziarul său Liga ortodoxă (20 iulie — 10 decembrie 1896), un rol considerabil {Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 294 — 307 şi nota în ediţia de faţa, voi. II, p. 247—2W). în aceeaşi perioadă (august 1896), împăratul Austriei, Franz îosef, face o vizită, ia Bucureşti, regelui Carol I.
(P. 110}
PALATUL FERMECAT
Publicată în: Literatorul, II, 2, 15 fevruaric 1881, p. 576 — 578; 3, 15 martie 1881, p. 638—640; 4, 15 aprilie 1881, p. 695—697, 'cu titlul Palatul fermecat şi subtitlul „Fantazie originală"; Cartea de aur,
1902,  p. 186 — 189, dedicată: „Domnului N. Xanto, omagiu", cu titiul Palatul fărmecat; Observatorul, I, 218j 5 august 1903, p. 1, cu titlul Palatul fermecat, fără dedicaţie; Românul, 47, 129, 130, 131, august
1903,   p.   184 —185,   aceeaşi   dedicaţie;   Traian    Demeireşcu,   i,   2, 13 septembrie 1909, fără dedicaţie.
Textul definitiv în ms. 3. 216, f. 79 r.-81 v. Reprodusă din ms. 3, 216.
543
Variante
Ultima versiune este forma concentrată a primei redactări, mult mai dezvoltată.
Reproducem integral textul din Literatorul.-
PALATUL FERMECAT
(Fantazie originala}
Gapit. I Camera mea de culcare
Adesea, stînd la gura sobii şi privind limbile de flăcări albăstrii care vîlvăiau in fundul ei, m-am gindit la multe: Ja viaţa mea care trece, la frumoasele zile ale adolescenţii mele, ia hamalii ce cară bagajele de la trăsură la vagon şi cîştigă 10 fr. pe zi, şi ia hamalii muncii intelectuale ce nu-şi cîştigă nici pachetul de tutun cu hîrtie galbenă, atît de trebuincios acelora cari visează ţi scriu !
O! Sunt desigur oameni cărora asemenea gîndurî nu pot măcar^să ie treacă prin minte; oameni cari, de la Carpaţi la Vezuviu şi de la Dunăre ia Sena, să află pe moşia lor. Acei cari au, sunt în adevăr pe moşia lor, în orice parte a lumei şi găsesc rude şi prieteni pretutindeni; acei cari au nu pot să înţeleagă ce este a nu avea, şi, după ce nu mai ai, de cite ori nu ţi sa întimplat să bagi mina ia pozunar în mod instinctiv şi să rămîi înmărmurit de mirare de faptul că să poate să n-ai.
Oribil lucru să n-ai, dar mai oribil să n-ai cînd ai avut!
Adeseaori dar, privind focul ce ardea în sobă, mi-am lăsat gîndul să zboare către acele fericite timpuri cînd să mai cobora, din etnd în cind, cîte un Drac pe pămînt, ca să ceară vreunui biet creştin să-şi vîndă sufletul pe aur!
Şi evocindu-1 adeseaori, mă lăsam a crede că pactul dintre mine şi Satan s-a săvîrşit şi că sunt milionar... că am, de exemplu, cîte un milion pe zi!
Să vedem: ce aş face de-aş avea acel binecuvintat milion, îmi ziceam atuncea I
Şi cu încetul, mă pomeneam mobilîndu-mi, odaie cu odaie, un frumos palat. Drept cameră de culcare, îmi alegeam patru păreţi tapetaţi cu atlaz albastru ca cerul, care cădea în cute onduloase de-a lungul lor, separat pe intervale cu cîte o torsadăde fier care se termina printr-un ciucure format din mici mărgăritare. In} centrul tavanului strîngeam toate cutele atlazului, ceea ce forma o foarte frumoasă domâ îuturătoare. Patul era înălţat pe cîteva trepte, faţă în faţă cu uşa de intrare. Scund şi cu răzămătoare răsucite cu eleganţă, lemnul său de
550
trandafir dispărea pe jumătate sub valurile unui polog de Bruxelles ce-I înfăşură ca într-un nor diafan. în unghiurile odăii, clte o sprijinitoare de abanos, incrustată cu fir de argint şi încărcată ev vase de porcelan, conţinea plantele cele mai rare şi umplea aerul cu nişte parfume Îmbătătoare. Transparentele de fludâ trandafirie îndulceau — cernind printMnsele — tonurile aurii ale zilei năseînde; iar din centrul cutelor de atlaz ale tavanului, scobora pe două lănţişoare de argint o lampă rotundă, formată din place de sidef subţiri ca foaia de hîrtie, aşa că, ori de cîte ori o aprindeai, odaia să umplea cu o palidă lumină, albă şi uşor nuanţată cu roşu. Ai îi crezut că este însăşi luna care răsare! Camera mea de culcare avea, în loc de uşă, o simplă perdeade catifea ce cădea de-a lungul eişiatingeaparchetul dernozaiccu frezaeideargint.
Treptele pe care se afla patul erau îmbrăcate de asemenea în catifea albastră, a căreia palidă coloare să împerecliea cu atlazul ce tapeta pâreţii. Intre două ferestre, o colosală oglindS de Veneţia cobora din tavan pînă jos, în pervazurile ei de argint, şi, de partea îopusă, apărea în artisticul său cadru de bTonz admirabilul cap-d-operă a lui Tiziano, reprezintînd pe Danae tentată de Jupiter, care se transformase pentru acest scop în ploaie de aur. Răpit din palatul Dogilor, acel admirabil tablou reflecta pe frumoasa sa Danae în oglinda din faţa lui, aşa c5 însăşi oglinda părea a fi ieşită de sub penelul lui Tiziano. Danae, culcată pe pîn^a tabloului în costumul Evei, îşi zîmbea în oglindă, privind cu drag la ploaia de aur, ce dintre perdelele desfăcute ale patului ei de roze se revărsa asupră-i cu aceleaşi reflexe aurii ca ale părului ei. La piciorul patului, Amorul, — cu o mînă ridica vălul subţire ce-i ascundea pe jumătate nuditatea, iar cu altă mînă îi trimitea.,, săruturi i Danae, îmblînzită de ploaia care-i rîura împrejur, nu mai opunea decîi. acea slabă rezistenţă ce sade atît a de bine femeilor care cad!
Sub acel portret, pe o meşcioară de jasp, un orologiu de lapis-Ia-7,uli se înălţa grandios, bătînd orek într-un timbru tic cristal de stîncă, şi la fiecare pătrar de oră, un mic Maur automatic apărea pe peristilul orologiului ce reprezintă Palatul Bursei din Paris şi rupea cîte un bilet ipotecar de 50 de franci; îa fiecare jumătate de oră cîte unul de 100, iar la fiecare oră cîte unul de 500. Micul meu Maur scotea astfel din circulaţia publică, — pe zi, — bunicica sumă de 16.800 franci în bilete ipotecare, ceea ce făcea că... statul fusese nevoit, numai şi numai ca să-mi facă hatîruh să sporească emisiunea biletelor într-un mod incalculabil...
în mijlocul odăii şi pînă la picioarele treptelor estradei pe care să afla patul, să întindeau patru pei de tigri de Bengal, ale căror gheare
551
erau cizelate în argint, iar ai căror ochi erau formaţi, la unul din pietre de onix, la celălalt din rubine, la cel de al treilea din briliante şi la cel de-al patrulea din smaralde.
De-a dreapta şi de-a stîaga estradei să aflau două fotoliuri scunde, cu spatele răsturnat, îmbrăcat tot în atlaz albastru şi ale căror ţinte aveau capete de diamantele. Ciucurii lor erau formaţi din rînduri de mici mărgăritare înşirate pe fir. — Două statuie, turnate în argint călit în foc, sprijineau, deasupra capetelor, cîte o girandolă, fiecare cu cîte douăsprezece luminări transparente şi parfumate.
Să ridicăm acuma perdeaua de catifea de la uşă, ca să ne luata ciocolata în salonaş.—Vom trece pe urmă în salon spre a se introduce din anticameră mu Iţi mea de rude, de prietini şi de oameni.., devotaţi, cari aşteaptă acolo bunuJ nostru plac de vreo trei ore.
Gapit. II Salonaşul
Mobilarea salonaşului meu m-a costat în adevăr foarte mult, şi veţi judeca singuri despre aceasta dacă -vă voi spune că păreţii erau îmbrăcaţi, de sus şi pînă jos, într-un bizar mozaic de melci de toate culorile şi nuanţele, ale cărui flori variau între ele. Din distanţă în distanţă, apăreau în relief pe acel mozaic o serie de colonade de mărgean, zvelte şi subţiri, înălţîndu-şi spre tavan porticele cutezătoare, capitelurile lor de matostat verde, uşor nuanţate cu vine roşii, afirmau şi mai muît roşul închis al  mărgeanului.
; Lumina zilei pătrundea înăuntru pe sus, căci tavanul era format dintr-o singură bucată de cristal, şi era dispus astfel, îneît figura un gigantic acvarium, în care, o mulţime de peştişori cu solzi da azur sau de aur străbăteau apele, repezi şi vii ca o rază de lumină. Era o plăcere să-i vezi jucîndu-ţi-se deasupra capului, scăldaţi în apa irU zată de soare..
Trebuie să adaug că lumina' zilei mai pătrundea în salonaş şi pe deschizăturile a două mari ferestre gotice, ale căror geamuri, compuse din mici pătrate de sticlă colorate, reprezentau nişte rozace, artistic întocmite prin aliarea şi apropierea pătratelor de diferite culori.
Aceea ce însă, minuna cu deosebire pe acei ce călcau pragul fermecatului meu palat, era un fel de clavir de cristal. Clapele lui, formate din plăci de sticlă mobile, variau între ele prin grosime şi sonoritate şi erau întocmite astfel, Incit compuneau o întreagă gamă. O serie de picături de apă, scâpînd din partea superioară a clavirului prin ajutorul unor rigole a căror deschizătură să răstrîngea şi să lărgea mulţumită unui mecanism special, cădeau pe acele clape, cind mai mici,
552
 mai mari, cînd molatici şi cînd precipitate, şi executau operele cele mai grele producînd o armonie cerească.
Acest clavir mă costase venitul a trei zile, adică trei milioane in-toemai, şi fusese comandat de mine lui Edison, faimosul inventator al telefonului şi fonografului, care, în hatînil milioanelor mele făcuse şi această minune.
De partea opusă clavirului, apărea o colosală oglindă despre al cărei cadru nu vă voi vorbi. Este destul a spune că acea oglindă era combinată astfel, încît, ia fiecare două minute, înfăţişa într-însa cîte un tablou : aci o scenă din viaţa reală, aci o privelişte a naturii. Se succeda pe rînd într-însa, şi într-un mod cu desâvîrşire natural, cînd tabloul unui naufragiu, cu Oceanul ce rostogolea valurile sale gigantice, eu corabia culcată pe pîntece şi cu catartele rupte, cu pasagerii şi cu echipagiul, — pe punte — disperaţi, — cu mîinile ridicate spre cer; — si cînd, tabloul viu şi însufleţit al lui Romeo sub balconul Julietei, în momentul cînd ea îi zice: „...A ! Nu-mi jura pe lună.
Că ea îşi schimbă faţa la fiecare lună l"1
Şi în fiecare zi, să succedau în acea oglindă tablouri noi, aşa că acei cărora le-ar fi fost dat să locuiască în salonaşul meu vreo cîtevft zile, ar fi putut să vadă pe rînd, pe Isus Cristos, turcind la calvar şi doborît sub greutatea crucei, pe Neron încoronhidu-şi fruntea cu roze şi dind ordin să se ardă Roma, pe Napoleon I, încremenit, şi el si calul său, ivi momentul dezastrosului sfîrşit de la Waterloo, pe lord Byron la picioarele marchizei Guiccioli, pe Alexandru tel Mare expirînd la Baliilon. pe Cezar ascunzîndu-şi faţa în momentul cînd strigă: „Şi tu, Brutus", şi pe o mulţime de alţi eroi celebri. Iar dacă ai fi privit in oglindă, la aprinderea celor patruzeci de luminări ce-tni inundează salonaşul de lumină în fiecare seara, ai fi putut să asişti la defilarea tutulor amorurilor celebre, antice sau moderne, cu formele lor, poetice sau prozaice, musculoase sau eterate... Catilina, în mijlocul orgiilor, Neron, în mijlocul desfrîului, Cleopatra, în mijlocul banchetelor, Si.'Xlus Poinpeu. frumosul pirat re-şi încărca   nava cu   pmze de
1 Din Romeo şi Julieta, tragedie în 5 acte şi în versuri de Shakţ-s-peare, prelucrată după textul englez, după versiunea franceză şi după textul italienesc întocmit într-adins pentru ^cenă ded. Ernesto Rossi. Această prelucrare formează, pentru mcinent, ocupaţhmea favorită a d-lui Macedonski. Nota redseţiunii.
533
purpură întinse pe cordele de argint, în mijlocul amorurilor, Ludovic aJ XlV-lea, în mijlocul plăcerii de a intra noaptea prin fereastra unei mansarde la Domnişoara de La Valliere, Ludovic al XVI, în mijlocul huiduielii poporului ce-1 ducea la eşafod, şi, în fine, Francesca da Ri-mini, în mijlocul întreruperii citirii ce-i făcea gentilul sau scutier!
Incîntătoarea mea oglindă reprezintă tot şi este «na din cele mai preţioase podoabe ce am în această odaie.
O canapea îmbrăcată cu atlaz argintiu, dimpreună cu şase foto-liuri la fel, să afia de cealaltă parte a odăii, iaT dinaintea ei, o masă de mozaic sprijinită de un Amor de marmoră cu aripile întinse, susţinea deasupra ei străvăzătorul serviciu de porcelan de Sevre în care mi să servise ciocolata.
Dacă aş descrie acuma etajerele cu tăbliţe de cornalină, încărcate cu acea mulţime de fieeuleţe elegante ce îneîntă privirea, sau, dacă aş vorbi de statuia Venerei executată de Canova şi pe care o furasePan-tazescu în socoteala mea din muzeul de la Louvre, cît şi de celebrul grup al celor trei Graţii ce-şi dezveleau corectitudinea clasică a formelor de-a dreapta uşei de intrare, mi-ar trebui să fac din acest capitol un mic volum.
Pentru a termina cu salonaşul meu, este destul să spun că vasede alabastru artistic lucrate să ridicau pe soclurile lor de porfir ale căror largi foi de acantă, ieşite de sub foarfecă de măiestru, îţi readucea aminte de Praxitele. Iedera rîura în festoane naturale de-a lungul acelor vase şi le coprindea sub reţeaua cea verde a ramurilor ei. Covoare de Persia amorţeau sunetul paşilor, uşa şi ferestrile dispăreau pe jumătate sub draperii. Glastre, candelabre, portrete şi o infinitate de obiecte de artă, complectau mobila salonaşului. Pe o mese io ară dinaintea unei oglinzi, să afla trîntit cu neîngrijire un modest volum legat în marochin. Acea carte era un cadou pe care îl destinam unei doamne oarecare, foarte la modă în acel moment. Deşchizînd acel modest volum, — modest cadou din partea unui bogătaş ca mine, — vedeai că să află compus din trei sute de pagini. Pe pagina înUi, citeai titlul cărţii, imprimat în limba franceză. Iată-1:
„Le pios beau livre du Monde
par
Al. A. M."
Veţi fi ghicit desigur după literile iniţiale câ ele reprezintă numele meu. Ei bine! cu rizicul de a trece drept cel mai orgolios dintre autori, voi susţine că acea carte era în adevăr: „cea mai frumoasă carte din  lume".  întoarceţi vă rog paginile şi veţi conveni îndată
554
despre aceasta, pentru marele euvînt că fiecare pagină era formată dintr-o hîrtie monedă de cinci sute franci ■
III Sala de bal
Aii păiruns dimpreună cu mine în camera de culcare şi in salonaşul fantasticului meu pa)al,, şi astfel, aţi putut să vedeţi multe, sa admiraţi multe.
Dar oricît aţi cugela şi oricîte palaturi veţi fi văzut, nu vă puteţj închipui cum este sala de bai pe care magica verighetă a milioanelor mele a edificat-o în spaţiul unei secunde.
Sălile palatului Piti din Florenţa, Tuilerjelor din Paris, Cazertci-de lîngă Neapol şi Quirinalului de la Roma, cu toată arcuirea grandioasă a plafondurilor, cu toate picturile şi pilaştrii lor, nu pot decît să rămîie foarte pe jos, alaiuri cu sala pe unde să plimbă fantazia mea.
Ea nu să distinge prin tablouri, bronzerii, colonade, sau alte obiecte de artă, şi nu este măcar nici aceea ce sunt Maureştile săli ale Alham-brei din Grenada, dar cu toate aceste, este unică în felul ci. Nimini nu s-a mai gîndil a o crea şi niminea n-o va realiza.
Ea va râmine întotdauna aceea ce este şi astfeJ precum am conceput-o eu: haos fără început şi sfîrşit, abis incomensurabil în adînci-me, înălţime şi lărgime; plină de maliţiozitate între păreţi), plafondul. şi parchetul ei de cristal, ce nu formează în sus, în jos şi înlături, decît una şi aceeaşi oglindă!
In pragul uşei de intrare ce înfăţişează o circonferinţă perfectă semn al Infinitului, te opreşti uimit şi înspăimîntat de teamă ca să nu ca/i în abisul ce pare că să deschide înainte-ţi!
Mă voi opri de aceea şi eu pe pragul ei ca nu cumva, iubiţi cititori, «ă vă pun in pericol preţioasele dumneavoastră existenţe, sau pentru ca nu cumva să vi să intimple aceea ce era să păţească deunăzi la teatrul cel mare, o cucoană de mahala ce să obstina a lua oglinda din faţa scării, drepl. o uşă ds intrare, şi voia, cu orice preţ, să treacă prin-tr-însa.
Din prag insă, oricine arc voie deplină a-şi arunca o privire sfioasă în interiorul acelui abis infinit, ca   infinitul!
Niminea îns;1, sunt convins că nu va putea să descrie efectul pe care îl produce pentru privitori, danţul fantastic ce sîi încinge la lumina sutelor de schintei fluidice ale gazului, ori de cîte ori ani bunăvoinţă a da cîte un   bal.
Astfel, zilele trecute chiar, cu oeaziunea sărbării zilei aniversarei a naşterii meic, cea mai mare parte din bărbaţii însuraţi, ce invitasem
555
dimpreună cu respectabilele dumnealor consoarte,   s-au supărat  foc pe mine.
Şi ştiţi de ce?
Ei biiiol Eu îmi inauguram sala pentru întâia oare în acea zi, şi astfel, pentru întîia oare, s-a putut observa efectul ce produceau perechile de vălţuitori atît pe parchet cît şi pe plafond !
Incliipuiţi-vă că, în adevăr, lucrul era foaite bizar, căci, pe cind ■valţ.ul să urma jos în loată splendoarea lui, el se reflecta atît în adinei im iie nemăsurate ale parchetului — oglindă, cît şi în înălţimile stră-văzătoare ale plafondului, executîndu-se în acest mod, pe lîngă valţui real, şi două valţuri fantastice şi de o natură cu totul diferită şi bur-lescă. Am zis „două alte valţuri", dar nu ştim daca putem să aplicăm în toată siguranţa acest nume la ciudaia combinaţiune a mişcărilor fiecărei perechi ce apărea pe Iuciui reflexiv al cristalului, în strania poziţiune în care unii din bătrîni presupun că să află americanii, cînd, prin învîrtirea globului, suntem noi deasupra şi ei dedesubt, ssiu, cu alte cuvinte, eînd e la noi ziuă şi la ei noapte...
Cu l.oate aceste, am mai dat de alunei citeva baluri, fără ca sala să-mi rămîie goală, şi gazul aeriform a continuat de a vărsa lumina sa în interiorul salei prin ajutorul unor tuburi atît de subţiri încîL sunt eu desăvîrşire invizibila...
Sa înţelege că această combinaţiune permite formarea feluritelor buciielo şi ghirlanfe de schintei luminoase semănate cu profuziune în sală şi care par a nu fi emise de nimica.
Mă grăbesc însă de a ieşi din mijlocul imensităţii sălii mele pentru că, — cum stau dinaintea biroului meu şi scriu, — focul din sobă mi s-a stins şi prin vocea viforului ce urlă afară aud o voce care-mi strigă şi pe care o recunosc:
— iaLă dar ce ai face cu banii tăi, dacă ai fi milionarul ce te-ai visat a fi; Cameră ele culcare; salonaş; sală de bal; lachei; petreceri şi plăceri; automaţi ca să rupă ipotecare de cile 500 de franci; de lot şi de toate, — dar nici o cugetare pentru săraci, — nici im ban pe care să-1 consacri acelor cari ri-au pîine: nimic decît deşertăciunea bogăţiei j...
A! Şi tti ai fi dar ca alţii dacă ai avea cît au alţii I
Iar strigindu-mi a;;este cuvinte, vocea conştiinţei, căci este dinsa, mă scutură do vhârie... tiv-nr... Palatul fermecat, dispare scufundîn-du-se neterminat şi-mi zic că dacă este o lege fatală ca bogăţia să împietrească orice inimf,, esle mult mai bine să rămîi: Poet.
Să 5
Faţă de această primă redactare, versiunea din Curtea de nur, Observatorul, Românul şi Trăiau Demetresru constituie o etapă intermediară, concentrată, din care se va cristaliza forma manuscrisului definitiv. Reproducem integral şi acest text:
palatul rArmecat
Frumoasele zile s-au dus, dar iată-ină avut, avut cum n-a fost altul, şi ca  să-mi  treacă de urît, am pus să-mi zidească un palat. Faţada lui se întinde pe iungime de un kilometru şi e de marmoră aibă... B ca unul din acele palate din Indii sau din basme. Porţi monumentale, galerii suspendate, ferestre  încadrate în  chenare de matostat, de lapis-lazuli, de bronz, balcoane aurite, arabescuri de petre în nuanţe şterse, îl înfloresc. Şi pe coperişurile de aur şi argint turnuri, ««pole, zvelteţi de minarete se armonizează pentru a întocmi poema fantaziei şi a   banului.   La   scara   lui   principală   se   ajunge pe o alee al cărei ricsip este din pcatră de alabastru sfărmală. Această alee este mărginită, de o parte şi alta, ile statui, de sfineşi, de tripode pe cari ard parfume. Copaci   de   toate  esenţele,   încărcaţi   cu   flori şi poame, plante gigantice, partere de corole şi petale delicate ca aripile de libelule, îl înconjoară, -■ îl încadrează. Apa ţîşneşte din fîntîni, albă ca cristalul; se prăfuieşte din havuze, rouă-prismaiică; ac prăvăleşte din cascade ca o spumă de lapte; şerpuieşte, argint curat, pe smaraldul pajistelor; se schimbă în azur şi ametist în cupele de onix ale bazinelor; — şopteşte, — cîntă. — Cîntă şi paserile, — paserile de toate colorile, de toate neamurile, din toate ţările, înăuntru, sute de cameri, de saloane, de săli. Pereţii coridoarelor dispar sub covoare de Persia. Argintul şi aurul se joacă pe ziduri. Parchete do aventurină licăresc. Tavanul unei săli e de cristal şi nu e decit fundul unui gigantic acvariu. Peşti albaştri şi trandafirii sebinteiază cu fulgere magice. Catifeaua, mătasea, peile de animale sălbatice,  brocartul,   dantela, statuele,   obiectele  de  artă,   penele scumpe, umplu galeriile...  oşti de servitori şi curteni, de paraziţi şi bufoni, sunt aci în o mişcare neîncetată. In aripa stingă a imensului patrulater, şiruri de cameri şi de săli reinviază epoca romană a dsuadenţei. Sclavi şi sclave împletesc gliirlante de roze, se   coro-nează cu crini. Danturi de nudităţi graţioase flutură în penumbra săli-or.  Aripa dreaptă,   împreună cu fundul ce complectează palatul   şi dă asupra parcului, «-au fost niciodată străbătute de păsuri profane, în aceste părţi aîe edificiului se află o sală de o sută metre lungime ai cărei pereţi şi ai cărei Lavan sunt de cristal ce a fost turnat pe loc pentru a nu forma de toate părţile decît una şi aceeaşi oglindă.
537
Cfnd se intră în această sală, se rămîne mărmurtt. Infinitul se adin-ceşte Tară întrerupere, în dreapta, în stînga, în sus, în jos... în o altă sală, sunt ferestre la spatele căror circulă neîncetat, — chiar şi noaptea, — o pînză colosală, panoramă succesivă a celor mai frumoase privelişti şi oraşe de pe faţa pămîtilului-!
Alături, — în sala numită a bibliotecei, — pe o masă de aur masiv, se află o singură carte... Această carte este legată în petre scumpe şi poartă titlul de Cartea Cărţilor.
Paginile ei nu sunt în adevăr altceva decît titluri de rentă ale tuturor statelor din lume. In vestibulul acestei biblioteci, o penduîâ de marmoră neagră. De cîte ori sună la ea sferturile, jumătăţile şi orele, un înger apare si rupe cîte o hîrtie monetă de o mie lei... Noaptea, tot palatul e un vis. Lumina este emisă de obiecte, de flori, de lampadare, de pereţi şi ziduri, de apă, de nesipul aleelor. Colori vii se joacă pe covoarele de iarbă, catifeiează frunzele, sărută florile.
Şi Loţi se închini* banului, îngentich^ază dinaintea banului, ridică osanale aurului...
Dar cînd ies din palatul meu fărmecat, (iîn acest palat, ce m-a costat două sute milioane, scot porttabacul şi cu mirare văd că nu e nici de aur nici de diamante. Şi în urmă, cînd voi să-mi fac o ţigare, în fundul lui n-o găsesc nici pe aceea.
(p. 113)                                DRAMĂ IÎAXALĂ
Publicată în Literatorul, VII, 1, 1886-1887, p. 54 — 6;. Republicată în broşură separată: Alexandru Macedonski / Dramă banală j nuvelă / Ediţia „Literatorului" / Bucureşti, 1886 (15 p.), cu dedicaţia pe pagina următoare titlului: „Domnului Charles Fuster / Eminentul scriitor şi director al Rev&s Liiteraire et Anistique / Paris / Scumpe confrate şi amic, / Da, înii zici în ultima d-tale scrisoare, m-aş simţi mîndru să fac cunoscută poezia românească în Franţa. / Dă-mi voie să-ţi ofer dedicarea acestei nuvele ca semn a! celei mai afectuoase amicii şi admirări / A. Macedonski / 1886, Bucureşti"; Cartea de aur, 1902, p. 193 — 212, dedicată: „Lui Constant GantiHi, credinciosul meu discipol, poetul simţitor şi delicat" ; Literatorul, XXVI, 3, 14 iulie 1918, p. 3 — 5, dedicată tot: „Lui Constant CantiHi".
Reprodusă    din    Literatorul,    1918.
A — Literatorul,    1886—1887;    B—   Dramă     banală;    t — Cartea de aur; D —  Literatorul, 1918.
058
Textul   din   Literatnrul  (1886 — 1887,   1918)   şi   din   broşură include o serie de trimiteri sub formă de note explicative:
La cuvintele Sfintu Nicolac belivacă (p. 120, r. 18):
„Nume   exact   al   unei   biserici   din   Craiova".
La căci (p, 121, r. 8):
„căci  lipseşte din  textul pogribaniei".
La cîntase (Aliluia), p. 121, r. 30 („Textul exact este următorul") :
„Că tu însuţi eşti fără de moarte cda re ai făcut şi ai zidit pre om, iar pămintenii din pămînt suntf m zidiţi şi în pămînt vom merge precum au poruncit cela ce ne-au zidit şi au zis: că pămînt eşti şi îd pămînt vei merge, unde mergem toţi, pămîntenii, făeînd tînguirea cea deasupra gropii cîntare". La moarwa (p. 122, r. 15):
,,oVeniţb nu se află în text deeît o dată".
In Cartea de aur (p. 209) apare doar o singură notă, cu precizarea că „Textul exact este următorul", privitoare la versetul (în ediţia de faţă, p. 121, r. 26 — 27): „Ca tu singur eşti fără moarte cel care ai făcut şi ai zidit pre om". Se reproduce în subsol, cu mici deosebiri de redactare, nota de mai sus, laeuvîntul ciniase (Literatorul, 1886 — 1887,   1918i.
In Literatorul (Î918), există şi alte note:
„cilindrele de castor — jobene: se făceau din piei de castor.
•sarasir ■■■ pînză ţesută din fir de aur. Asemenea rechii treceaueu moştenire din mamă în fată."
capră, s.f. — arşic scos din încheietura piciorului caprei.
ectenie, s.f. — şir de rugăciuni scurte rostite de preot sau de diacon  in cursul serviciului religios.
tuivaiii, adj- — albastru ca cerul; azuriu.
iWii, ichiuri, s.n. — arşic mare şi plumbuit (la jocul de arşic;;j.
mială, s.f. — arşic de miel.
pogribanie, s.f. — slujba şi ceremonia înmormintării.
tropar, s> n. — scurtă cint.are bisericească de laudă ia cinstea unui sfînt sau a unui eveniment religios,  imn.
vostreasnă, s.f. — eîntare bisericească la utrenie avind ca temă învierea lui Ilristos.
Macedonski avea intenţia să traducă în limba franceză şi aceasta „nuvelă naturalisLă", pentru revista Le Semeur, proiect care nu se realizează („Bibliografie", Revista independentă, IX, noiembrie 1887, p. 60 — 61).
Personajul Dramei, banale — „serdarul Calomfii1'' — este, fără îndoială, bunicul matern al poetului, pitarul Dumitru PîriiEiiu, soiul RcaUrinei Urdăreariu-Brăiloiii, decedai intre 2 — S aprilie 186ti.
Scenariul înmormintării formează scheletul nuvelei (detalii biografice în Viaţa lui Alexandru Macedonski, p.   38 — 39j.
Legăturile lui Alexandru Macedonski cu Charles Fustei1 sînt menţionate in aceeaşi lucrare, p. 430.
Cu Constant Cantilli, poetul întreţine relaţii slrinse, amicale si literare, in cadrul grupului de la Literatorul, ef. nota in ediţia de Iată, voi.  IV, p. 231—2^2.
Variante
113
1—26 Serdarul Calomfir, bătrinul „taica-moşul", cum ii ziceau micii săi nepoţi, era bolnav de o săptămînă. Dînşii plecaseră lunea la pension ou inima zburată. Şi, odată în bănci, întristarea îi întunecase. Ochii le alunecau pe cărţi. Citeau într-o doară. Nu scoteau nici o pricepere din literilc ce Io trecea pe sub ochi. îşi aminteau turburarea şi grija de acasă. Mereu se gîndeau la taica-moşu... Nu-şi dau seama despre întîmplarea ce se pregătea, dar stau pierduţi cu ochii în gol. Aşteptau ceva şi nu ştiau ce. Acest Laica-moşu fusese, pentru ei, aşa de iubitori El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, sa-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. Şi tot el, săracul! le ţinea parte în orice împrejurări. Ora de recreaţie sosise. Prin clase, şi pe afară, ceilalţi băieţi se jucau cu mineca şi cu arşicele. Dar degeaba, B!i nu se amestecau în jocuri. Fiinţa lor sufletească, toată, era acasă, în sala străbătută, Ia plecare, în vîrful picioarelor... Reauzeau gîfî-irea şi răsuflarea grea a bătrinului — zăreau pe o uşe crăpată masa încărca tăcu doctorii. Sticluţele, mai mari şi mai mici, cu etichete mărgiDitecu chenare poleite, gătite cu scufiţe verzi, roşii, albastre şi galbene, nu Ie ieşiseră din minte D: Serdarul Calomfir, batrînul „taica-moşu", cum ii ziceau micii săi nepoţi, era bolnav de-o săptămînă şi dînşiî plecaseră lunea la pension cu inima zburată. Nu-şi dau bine seama de ce avea să se întîmple, dar stau pe gînduri. s-ar îi crezTit că aşteaptă ceva. Degeaba se jucau băieţii prin curte, cari cu arşice, cari cu mincea. întreaga lor fiinţă sufletească era acasă, în sala străbătută la plecare in vîrful picioarelor, auzeau gîfîitul şi răsuflarea grea a bătrînului şi între vedeau pe-o uşă crăpată masa încărcată (omite jucăreatai?,) cu doctorii. Sticluţele cu etichete de toate feţele, cu scufiţe verzi, roşii, albastre şi galbene, le umpleau vederile A, B: Serdarul Calomfir, bătrinul „taica-moşu", cum îi ziceau micii săi nepoţi, era bolnav de-o săptămînă. Dinşii plecaseră lunea la pension cu inima zburată. Şi, odată în bănci, întristarea ii întuneca şi mai mult. Ochii le alunecau pe cărţi. Citeau fără să priceapă ce citesc, îşi aminteau grija de acasă. Mereu se gîndeau la taica-moşu. Nu-şi
560
dau bine smirna despre ce pul ea să se întîmple, dar stau cu ochii pierduţi în gol. S-ar fi crezul că aşteaptă ceva. Acest taica-moşu era, apoi, aşa de iubitor. El era cel care îi lua, in zilele de sărbători, şi cure îi ducea pe sub seară la cofetărie. Şi tot el era cel care le ţinea parte în orice împrejurări. împrejurul lor, ceilalţi băieţi se jucau cu mineea, cu arşicele. Dar degeaba. Ei nu se amestecau în jocuri. Fiinţa lor sufletească toată era acasă. în sala străbătută la plecare în vtrful picioarelor... Reauzeau gîfîirea şi răsuflarea grea a bStrinului, intrevedeau, pe o uşă crăpată, masa încărcată cu doctorii. Sticluţele <ie toate mărimile, cu etichete mărginite cu chenare poleite, gâlite cu scufiţe verzi, roşii, albastre şi galbene, le rămăseseră in minte, le schinteiau dinaintea ochilor C.
114
15—22 Revedeau foişorul locuinţei părinteşti,  înecat de trandafiri ce urcau pînâ la stîlpi. Dar grădina de din vale, ea ce se povîrnea pînă   într-o baltă de trestii,   cit   era  de   frumoasă!   Insă  clopotul ce suna   penl.ru   reintrarea   în   clasă,   amesteca   glasul   răguşit   al pedagogilor   eu   risetele  argintii   ale   copiilor şi   cu    certurile   lor pe  capre,   pe   miele  şi   pe   iehiuri D: întrebări în mijlocul  cărora copiii .se pierdeau pină  în momentul cînd revedeau foişorul casei, împrejur cu   trandafiri de dulceaţă, ştachetele verzi ale curţii intre stîlpi i lor de  cărămidă netericuilă, grădina din vale, verdeaţa străvezie sub  ploaia soarelui, pomii de argint  şi de   aur  iu   mijlocul poleielei uniwrsale a primăverei, lot ce le făcea copilăria veselă, tot ce avea să le-o facă neuitată. Insă vremea ce trecea deştepta clopotul oe începea să tragă pentru clasă şi recreaţia oprilă în scurl. amesteca glasul pedagogilor aspru şi răguşii cu rîsete argintii, cu certuri pe capre şi Ghiuri .1, B: Revedeau foişorul locuinţei părinteşti, înecai de trandafiri de dulceaţă ce urcau pină la stîlpii... O! şi crinii din grădiniţa de sub ferestre şi din  împrejurul  foişorului, cît erau de argintii şi cum îmbălsămau- Dar grădina de din vale, cît era ea de frumoasă1.... Verdeaţa ei străvezie sub ploaia soarelui, pernii ei de argint în mijlocul poleieb'i universale a  primăverei, toL ce le făcea copilăria veselă şi tot ce avea să le-o facă neuitată, le rîdea în   inimă C; -8—îîîî Copiii se înşirau, în vremea aceasta, şi ci luau spre clase. Unii  (,-rau   piăviţi,   cu   pielea   obrazului   ca   floarea de zarzăr, alţii oaclieşi-ligimi cu ochii de flăcări.  Părul   unora stKiâna cu mâtis;'a porumbului; al altora părea  fuior   de aur. Cei mai mulţi îl aveau scurt şi creţ, negru ca abanosul >au castaniu cu scăpărări <le aramă.
551
O! ce giuvaere de preţ sunt frumoşii copii ai Olteniei, dar şi cit de prematuri şi de iuţi. Mulţi încep să aibă ochii bătuţi de pe ia doisprezece ani. Sunt însă şi cîţiva — cei căror li se zice „nerozi" — care se păstrează, multă vreme, mititei şi mai  măricei,  îngeri  D: Se înşirau astfel şi defilau (omite B) copii de toate vîrstele şi do toate staturele, plâviţi, oacheşi, cu păr creţ sau cu păr de mătase, cei de la doisprezece ani în sus cu ochii cercuiţi, albastre]) simto-niatice, desflorărialeatmosferei pensioanclor, ale moralităţeî dormitoarelor; ceilalţi, mici îngeri, schintei scăpate din adîncimile cerului, picături de lapte şi fulgi de zăpadă A, B: Se înşirau astfel şi defilau copii de toate vîrstele şi de toate staturele. Unii erau plăviţi, cu peliţa obrazului cu floarea de zarzăr; alţii erau oacheşi, ţigani cu ochi de flăcări. Părul unora semăna cu mătasea porumbului sau părea a fi un fuior de aur. Al altora, scurt şi creţ, scapără lumini de bronz, sau, negru ca abanosul, aripa de corb, se nuanţa uşor cu albastru. Cit de frumoşi copii sunt cei ai Olteniei, dar cît de iuţi, cît de prematuri! Cei de la doisprezece ani în sus aveau deja ochii bătuţi, vineţeli simptomatice, desflorări ale atmosferei pensioânelor, ale moralităţei dormitoarelor.,. Ceilalţi erau din fericire mici îngeri, schintei scăpate din adînoimilc cerului, picături de lapte şi fulgi de zăpadă  C.
(p. 124)                     BARIERA ŞIMNICULUI
Publicată în Adevărul ilustrat, II, 27, 2 septembrie 1896. Republicată în: Cartea d? aur, 1902, p. 213—316, dedicată: „Lui Mîrcea Dimitriade, poetul eu înaltă concepţie a artei şi amicului bun"; Universul literar, XXXVI, 1, 28 martie 1920, p. 99 — 100.
Textul în rns. autograf 3.283, f\ 65r. — 69r., cu subtitlul „Nuvelă", datat: „1896"; ms. foto nr, 40, p. 1—5, acelaşi subtitlu şi aceeaşi datare; textul definitiv în ms. 3.216, f. 2'tr. — 29r., dedicat; „Lui Manole Slătineanu",
Reprodusa din uis.   3.216.
A—Adevărul  ilustrat;  B — Cartea de   aur;   C— Universul  literar; I) — ms.  3.283; E — ms.   3.216.
Textul din Universul literar şi ms. 3.210 este adnotai prinlr-o serie de notf;;
„1.  — secretada — pronumele.
'1.  —  taman — tocmai.
3.  — cucoana mare — cucoana   bâtrînă.
562
J>, — contra-datiţ — de   la   franţuzescu    «contre-danse».
5.   — oarele — colectiv oltenesc pentru toate paserile domestice.
6.   — curtea spilc — curată ca oglinda.
1. — Pera Opran — boier care a trăit în  Craiova, fost senator, un tip foarte original.
8.   — zăpor — termen ce corespunde cu  oprirea neaşteptată pe loc.
9.   — Gilortul — un rîu (Un. Gorj".
Legăturile de prietenie dintre poet şi Mircea   Dimitriade  sînt evocate în nota noastră, ediţia de faţă, voi. II, p. 382—383.
V arian te 124—125
1—27? 1—S Erau trei copii şi bunica. Mama copiilor plecase la Paris, unde se ducea în toate verile să-şi vadă o {fată pe care o avea acolo într-un pension, nevoie mare de scump. Această aripă a Satanei era urîtă, nu glumă. Dar aşa sunt mamele: îşi văd pe toţi copiii frumoşi. Cine ştie chiar, dacă cei mai sluţi nu Ii se par cei mai chipeşi. Fata pomenită (Pomenita fată C) avea nările umflate de bube, Una îi trecea, alta îi ieşea, iar obrajii ei păreau două funduri de căldări necositorite. Povestea pupezei sau a bufniţei (omite sau a bufniţei C) nu este, prin urmare, nouă. Cu toate astea, nu e râu s-o amintesc... Bufniţa sau pupăza, nu prea ţiu minte care anume (Pupăza — dacS nu care cumva bufniţa, căci nu prea ţiu minte care din două C), se apucase într-o vară să scoată iar pui, cu toate că, ani de-a rîn-dul, un blestemat de uliu de prin acele locuri, îi mîncase feţii-logofeţi şi crăiesele, din două-trei îmbucături. Dar paserea se învăţase minte. Pe de o parte îşi ascunsese cuibul, de astă dată (şi în C) aşa fel cit uliul să nu-1 mai găsească, pe de alta, căutîndu-1 şi întîlnindu-1, tocmise învoiaiă cu el, să-i lase puii în pace. Uliul se gîndi ce se gîndi şi, la urmă, făcîndu-i-se milă de văicărelile ei, nu zise nu, dar o rugă să-i spună cam cum ii sunt puii, pentru ca, dacă îi vor cădea fără voie sub gheare şi sub cioc, să-i recunoască şi să nu-i facă, din greşeală, harcea-parcea;... Se porni atunci sărmana mumă (mamă C) pe laude, iar cind intîmplarea duse pe uliu lîngă cuib, la priveliştea uaor aşa sluţenii, nu mai lăsă din ele, fără mustrare de cuget, decît penele. Pe cioroaica de fată de! la Paris n-o mîncă nici un uliu, dar pe fraţii ei, rămaşi cu maica-mare, era să-i mînânce Tudorache vizitiul căruia ea îi porunci într-o zi să pună caii la trăsură, ca să meargă la ţară E, G: Erau trei copii şi bunica. Mama copiilor plecase la Paris,
563
unde se ducea în toate veri le. Avea acolo o fată în pension. Acea fată era un fei de ţigancă pe care o creştea cu multă îngrijire, neştiind că, mai tirziu, ţiganca o să se schimbe în balaoană. Dar aşa sunt mame li? (era un fel de ţigăncuşe, cîrnâ, cu  nările umflate de bube şi cu faţa ca fundul unei tingiri nccosît.orite; dar cum era, cum nu era, maicâ-sa o creştea  cu   multă   îngrijire,   că  aşa sunt  mamele B):   povestea pupezei sau a bufniţei ce tratase alianţă cu vulturul şi stipulase cu pasărea de pradă (şi făcuse învoială cu pasărea de pradă ca dînsa B) să nu se atingă niciodată de puii ei. In acest scop,   vulturul  îi ceruse semnalmentele puilor (să-i spună cum îi sunt puii B) spre a şti, la împrejurare (ocaziune D), să-i cruţe ! Şi ea detese acelesemnal-mente: toţi puii oi erau frumoşi, rupţi din soare, cuconaşi, care mai de care mai arătos (arătoşi D), cu totul şi cu totul de aur. Vulturul, într-o 7,\, dftte de un cuib: era al aliatei sale, dar nu ştia. La drept vorbind, nici nu putea să-i dea prin {in D) gînd una ca  asta. Puii cei descrişi (zugrăviţi B) aşa de gingaş erau grozav de urîţi, purdal-nicii!   Piţigăiaţi,   cu   caşul   pe  cioc,   nişte  schilozi şi nişte ciume, dar de ! buni (dar urîţi cum erau, erau buni D) de mîncare, şi uliul îi  înghiţi pe rind. Cînd se  ivi şi   cumătră aliată, fu foc şi ceartă mare. Cu toate astea, dreptatea era de partea uliului (cel care avea dreptate era uliul D). însă, pas de fă pe o mamă să pipăie adevărul cu degetul, cind e vorba de odraslele ei. Mamele sunt toate la (un A) fel: pe toţi copiii lor ele-i văd cu stemă în frunte (Că aşa sunt mamele: pe toţi copiii lor îi văd deopotrivă cu stemă în frunte Di. Ba, uneori, pe cei mai urîţi ori pu cei mai netrebnici îi iubesc mai mult. Aşa era şi mama care plecase la Paris să-şi vadă cioroaica, prăsilă de  bufniţă ivită nu se ştie cum,  în cuibul  de porumbică, şi săraca de ea de mamă, tocmai pe (de D) acea lighioană o dorea (se Îngrijea D) mai mult, o răsfăţa mai mult. de-şi (tocmai pe acea lighioaie o dorea mai mult. de-şi D) lăsase oh pe seama bunicei pe cei drăgălaşi de băieţi cîţi (ce B) avea. Nu e ivorba că nici (şi D) bunica nu era  muiere rea,  nici de rînd,  dar era  cucoană cam cu toane şi înlr-o  zi,  măcar ca ştia că  Tudoracho   vizitiul e beat, îi porunci să pună caii şi pace, că aşa îi căşunase cucoanei să plece nepristan la ţară (să puaă caii la trăsură că-i căşunase să meargă In acea zi la ţară şi pace D) A, li, D.
9—+0; (—'ih Cu toate astea, ce să vezi? Al Tudorache Cutieru — că aşa îi era numele de botez şi secretada — de neam dinlr-un sst-de pe Gilnrt — taman se îmbătase şi de abia se ţinea pe picioare.
564
Dar cu cucoana-mare nu era loc de joc: el scoase caii din grajd, îi azvîrli la roatele de dinainte şi ţinîndu-se drept pe capră, ca neam-ţu, trase la scară. Aceşti cai erau ruseşti, galbeni la păr şi iuţi. Fuseseră plătiţi scump, însă nu făceau parale multe, că, oricît de frumoşi ar fi fost, aveau năravul să pună zăpor cînd le căşuna lor şi puteai sâ-i plesneşti cu biciul cît vreai, că din loc nu-i urneai: mai curînd se învîrteau pe loc cu trăsură cu tot şi jucau cu ea contra-danţ, decît s-o rupă înainte. Gucoana jPăuniea se încruntă puţin cînd văzu că Tudorache a înhămat, pentru un drum la ţară, tocmai caii nărăvaşi, dar ce să se mai supere; se gîndi că Tudorache e prea meşter vizitiu şi că a [mai scos-o la căpătîi cu ci şi alte daţi. Ea se urcă (sui C) deci în trăsură, copiiifurăurcaţi, (şieiC)umil cîteunul, de ţîgăncile curfei şi trăsura dete să iasă din poartă. în vremea asta, gura cucoanei Păunichei, care îşi strîmba gîtul pentru a ţinea capul întors, nu încetă (înceta C) să toace... „Fire-aţi ale dracului şi afurisite (de cioare C), să băgaţi bine de seamă să nu-mi piară din gîşte şi din boboci — m-ai auzit, Tiţo? se răţoia cucoana Păunica, şi pe tine, Dino, să te ducă ghiavolul să nu-mi îngrijeşti de toate oarele, că vă mănfnc, cînd mă întorc. Aidi, Tudorache I... Ba nu, stai!" Strigînd, apoi, pe alte slugi: „Anghele, Radule, Gheorghe, Parasehiye I să vă purtaţi bine, că de unde nu, o să vedeţi ce-o să vedeţi de au mi-oi găsi curtea spile... Dar de grădină? Numai să simt că mi-a furat cineva din poame, că pe toţi vă bag la ocne (ocnă C)". Trăsura, în sfîrşit, ieşi pe poartă, însă cucoana se bătuse peste pozuaa-rele rochiei, şi înhăţind po vizitiu de puipana de la spate a hainei: — „Cheile! strigă ea — mi-am uitat cheile 1... (Stai, Tudorache C). Fuga în casă, Zoiţo şi Niculino, de mi le căutaţi... IaT voi, ce staţi înlemniţi! Las' că vă arăt eu V Iată că cucoana Păunica se ruşina insă puţin. La o mişcare pe care o făcu spre a se da jos din trăsură, aceste chei îi [zdrăngăniră în pozunar, şi ce mai e de spus decît câ trăsura ajungînd cu bine la bariera Şimnicului, începu să urce coasta ce duce la Işalniţa, moşia lui Pera Opran, boierul cu palton portocaliu care, cînd venea la Bucureşti şi intra în cafeueaua Fialkowski, îşi dusuruba la amîndouă căpătîiele [capetele C) bastoaui de trestie de mare, scliimbindu-şi-1 într-un (lung şi minunai, C] ciubuc. Gaii, ca si cura şi-ar fi uitat năravul, merseseră bine pană [pînă C) atunci. Dat, la jumătatea dealului— f.ranc ! puseră zăpor. Geaba răcnea bătrîna la Tudorache să nu-i bată. Beat [cum era, el se sculam (pa capră C) la picioare şi-i ardea cu biciul cît putea. Cînd unul, cînd altul făceau năibitii: săr;:a, azvirlea cu copitele in capră şi în
565
roţi, încerca să rupă hamurile şi oiştea, să dea gata trăsura... împrejurarea se sfîrşi cu faptul, că ei se frînserâ înapoi, iar beţivul de Cutieru, cti cucoana Păunica şi cu cei trei copii cu tot, fură amestecaţi într-o clipă cu praful rîpei  în| care  se treziră răsturnaţi — bătrîna (alegîndu-se C) cu trei coaste rupte, băiatul cel mare cu osul piciorului frînt de la gleznă, iar ceilalţi doi, cu spaima ce intrase în ei şi ce-i băgă în nişte friguri din care nu ieşiră uşor E, C: Ce era să zică ăl Tudorache? Se ţinea cit putea şi tăcu, dichisi trăsura spilc, ospălă,azvîrli caii la oişte, şi iată-1, gata, tras cu ea la scară. Copiii şi bunica se aşezară înăuntru, bătrîna dînd în seama slugilor gîştile, curcile şi găinile de prin curte, iar copiii, ţinînd cu mare grijă  în braţe cîte-o goşgogca icoană de argint, că cucoana fără icoane nu se mişca afară din oraş, s-o fi picat cu ceară, s-o fi ars de vie. Cînd trăsura ajunse la bariera Şimnicultii, pe unde se apucă drumul spre Valea-viei, Tudorache se clătina rău pe capră. Caii, nişte telegari ruseşti, galbeni la păr şi iuţi, simţind că mîna ce-i duce e nevoiaşă, cînd să urce coasta, ba săreau, ba puneau zăpor. Geaba   îi  ustura Tudorache cu biciul, ei aruncau cu picioarele dinapoi să facă praf roatele şi mai multe nu ; bâtrîna ţipa sub coşul ridicat, (iar A) copiii strîngoau icoanele la piept (şi mai tare A)... Ce era sa se întîmple decît ce se întîmplă? Telegarii o frînseră îndărăt în coastă şi deterâ faitonul peste cap. Unul din băieţi se alese cu piciorul rupt, bunica îşi zdreli trei coaste, ceilalţi copii, cu  toate că fuseseră jucaţi de copite, scăpară (omite A) numai cu cîteva vînătăi şi cînd se  deşteptară din leşin se pomeniră cu icoanele neclintite din braţele lor A, B: Tudorache ce să zică? kSo ţinea cit putea, şi peste puţin, trăsura, dichisită, spillaU spilc, aştepta trasă la scară. Gîte trei copiii şi bunica se urcară în ea, bătrina recomandînd slugilor gîştele, curcile şi găinile de prin curte, iar copiii, ţinînd cu mare grijă în braţe cîte-o goş-gogea icoană de argint. Gind trăsura ajunge la bariera Şimnicului, pe unde urma să apuce drumui spre Valea-viei, Tudorache se datina rău pe capră. Caii, nişte telegari ruseşti, galbeni la păr şi iuţî, simţind că rnîaa ce-i duce e nevoiaşă, cînd să urce coasta, ba săreau,  ba puneau  zăpor. Tudorache îi ustură cu cîteva lovituri de bici  dar caii săreau pe loc, bătrfna ţipa sub coşul ridicat, iar copiii strîngeaii icoanele şi mai tare la pept. Ce era să se întîmple alt decît ce se întîmplă? Telegarii o frînseră-napoi în coastă şi deteră faitonul peste cap. Unul din băieţi se alese cu un picior rupt, bunica cu trei coaste frinte, iar ceilalţi copii, cu toate că fuseseră jucaţi de copite, nu scăpară icoanele din braţe şi cînd se deşteptară din leşin văzură că nu păţiseră nimic D.
566
126-127
86—89; 1—8 Cu toate astea beţivul (de vizitiu C) care, el, nu păţise alt declt doar că se dezbătase, încalecă pe unul din ticăloşii de telegari şi, alergînd în oraş, se înapoie cu cupeul la care aruncase caii cei negri (alţi cai, aceştia vineţi-rotaţi C}, spre a-şi aduna stă-pinii din rîpa de sub dealul de dincolo de bariera Şimnicului... Dar cîte zile au curs de atunci? Bătrîna se odihneşte azi la bisericuţa din valea Bircaciului iar Tudorache pe Gilortul iui, unde şi-a mestecat (amestecat C) de mult ţărîna cu ai lui toţi (cu a celor de un neam cu el C), în gropiştea satului ce abia se vede (vara C) din prunii a căror ţuică e aşa de bună,,. E, C: Beţivul de Tudorache se trezi, încalecă pe un cal, merse la oraş de înhamă armăsarii ăi negri la caretă şi veni să adune de pe cîmp pe bătrînă şi copii. De aLunci au trecut ani. Băieţii s-au făcut mari dar şi astăzi îşi aduc aminte de bariera Şimnicului, de coasta povîrnită în stînga drumului, către o fintînă între două sălcii, cu slnţi (sfinţi C) roşii şi albaştri zugrăviţi pe ea, de Tudorache, de telegarii ruseşti, galbeni şi iuţi, şi de bătrîna lor bunică care îşi doarme somnul de veci în împrejmuirea bisericuţei din zăvoiul Bîrcaciului A, B: Beţivul de Tudo-raclie încăleca pe un cal, se duse la oraş şi înhamă armăsarii ăi negri la caretă de veni să adune pe de cîmp pe bătrînă şi pe copii. De atunci au trecut ani, băieţii s-au făcut mari, dar şi astăzi îşi aduc încă aminte de :bariera, Şimnicului, de coasta verde povîrnită pe marginile din stînga drumului către o fîntînă coperită cu sfinţi roşii şi albaştri, de bîţivul de Tudorache, de telegarii ruseşti galbeni şi iuţi şi de bătrîna lor bunică -ce-şi doarme somnul de veci în împrejmuirea bisericuţei din zăvoiul Bîrcaciului  D.
{*»■ 123)
SCRISOAREA DE   LA DUMNEZEU
Publicată în Literatorul, VIII, 4, 15 septembrie 1892, p. 4 — 6, un subtitlul „Seară de ceai". Republicată in: Lumina, 1,2,6 aprilie 1894 cu acelaşi subtitlu; Cartea de aur, 1902, p. 217—220, dedicată: „Iubitei mele soţii".
Reprodusă din Cartea de aur, 1902.
Versiunea franceză a Scrisorii a apărut sub titlul Soirs de the, I, La lettre du bon Dieu, în La Nouvelle Revue Internationale, nr, 3, Premier semestre 1893, 15 fevrier 1893, p. 209—210, de unde este reprodusă în Literatorul, 11, 15 aprilie 1893, p. 2-3. In volumul de Iată, p. 329.
567
(p, 131)                          CASA CU NO. 10
Publicată în Literatorul, IV, 5, mai 1883, p, 257 — 259, cu supra-titluî „Nuvele fără oameni1', I, Republicată în: Literatorul, XV, 1, 1894, p. 2 — 4; Lumina, I, 12, 17 — 18 aprilie 1894; Liga ortodoxă, supliment literar, I, 1, 20 octombrie 189C ; Foaia pentru toţi, I, 32, 30 iulie 1897, p. 252; Cartea de aur, 1902, p. 221-225, dedicată: „D-lui Pierre Quillard, omagiu"; Traian Demetrescu, I, 7, 18 octombrie 1909; Biblioteca copiilor şi a tinerimei, I, 15, G iulie 1918, p. 4 — 5, dedicată: „In memoria regretatului meu amic Pierre Quillard, ilustrul elenist şi literat francez, cît şi strălucitul critic- de ]a Mercare de France; Ihwtraţia neamului nostru, V, 6, decembrie 1919, p. 2, cu titlul: Casa cu no. 10 din Uliţa nemţilor cu, coadă, cu supratitlul „Năluci din vechime", dedicat: „Doamnei Dida   Stoianovici".
Textul definitiv în ms. 3.216, f. 2r. — 5r., cu titlul Caza cu n-l 10.
Reprodusa din ms. 3.216,
A — Literatorul, 1883; B Literatorul,  1894; C — Lumina; D — Liga ortodoxă; E—Foaia pentru toţi; F — Cartea de aur; 6 — Traian Demetrescu; H — Biblioteca copiilor şi a tinerimei; I — Ilustraţia neamului nostru; L — ms.   3.216.
O notă din Cartea de aur (p, 221) ne informează că: „Această nuvelă a fost tradusă şi publicată în limba franceză în jurnalul Des De'bats din Paris, în no. de la 23 febr. 1895, care a însofit-o cu mari elogii". Aceeaşi informaţie şi în ms. 3.216, f. 2r. („Această scriere a fost transpusă în limba franceză şi publicată cu mari laude do ie Journal des De'bats poliiiqueset litte'raires, în n-l său de la i>3 februarie, anul 1895".)
Traducerea aparţine lui Jules Brun şi este inclusă în reportajul En Rounianie, publicat în Journal des De'bats, no. 57, 23 fevrier 1895, de unde Macedonski o reproduce în Literatorul, XV, 2, 1895, p. 4 — 6. Se pare că textul traducerii fusese cunoscut de Macedonski mai înainte {comunicat în tot cazul la Bucureşti), deoarece Ilustraţiunea (I, 6, din 19 februarie 1895), la rubrica Ecouri — deci cu oîteva zile înainte de apariţia ziarului parizian — transmite acceaşiştire, însoţită de elogii:
„Journal des Debals dîn 23 februarie, importanta revistă din Paris la care colaborează Lcon Say, Paul Bourget, Bruneliere, Alex. Dumas, Maspero et.c. publicînd traducerea unei nuvele a d-lui Al. Macedonski, o însoţeşte cu următoarele rîndurii
«Nici unul n-a reînnoit, ca dl. Macedonski, farmecul bătrînelor case din Bucureşti în care au locuit generaţiunile trecute. D. Mace-
568
donski nu este insă numai un nuvelist şi un cri tic foarte distins; şcoala parnasiană poate să recunoască în el un poet ce făureşte versurile pe o nicovală de aur!»
Ne pare- bine cind vedem streînătatea inteligentă şi <;uHă vorbind cu atita căldură de oamenii noştri   mari".
Elogiul aceleiaşi traduceri, din acelaşi ziar francez (25 decembre
1897):
„D.A. Macedonski este deja cunoscut lectorilor noştri: am publicat în traductie uaa din paginile sale cele mai graţioase: Casa din strada Traian, nr. 10" este reprodus şi combătut în presa din ţară de B.P. (?) sub acuzaţia de Cosmopolitism literar (Drapelul, I, 195, 9 ianuarie 1898),
La republicarea în Traian Demetrescu şi Biblioteca copiilor şi a tine~ rimei, încă o noi.il ne reaminteşte că: „Această nuvelă a fost tradusă şi publicată în limba franceză în jurnalul Des De'bats, din Paris, în no. de la 23 februarie 1895, care a insoţit-o cu mari elogii".
în Ilustraţia neamului nostru, se precizează o dată mai mult, tot într-o notă, că: „Această scriere a fost tradusă în limba franceză şi publicată cu mari laude de Le Journal des De'bats, din Paris, în numărul Bău de la 25 febr., anul i895".
Alte două note, care apar şi în ms, 3.216, au caracter de glosar:
„sălcii persiewişti — un neam de salcie adus din Persia, şi ce se numeşte peste Olt salbă-moale. Acest pom e azi cu totul rar. D. Simu mai are unul în curtea casei sale din Bul^v. I. Brăiianu,
Viana — Viena".
Variante
Textul publicat în Ilustraţia neamului nostru este asemănător, cu nnele mici deosebiri fonetice, cu cel considerat de bază. Versiunea publicată în Literatorul, 1883, Literatorul, 1894, Lumina, Liga ortodoxii, Foaia pentru toţi, Cartea de aur, Traian Demetrescu este total deosebită de cea a textului de bază şi o reproducem în întregime.
CASA CU  NO. iu
Era ascunsă sub verdeaţă, aşa precum se ascunde vioreaua sub Iarbă, casa din strada Nerva-Traian. Pe zidurile cu ştachete ce o Imprejmuiau, viţa amestecată cu coada rînduaelei (rînduricii A) şi cu lemn cîinesc, ale cănii flori sunt albe, creştea (o lua C, F, G) în sus, festonînd ştachetele dezvopsite şi zidul cu tencuiala căzută. Era un haoe de frunze cutezătoare ce rîdeau verde de sub pulberea alburie,
569
pe caro o răscolea cîte-o trăsură şi o arunca asupra lor. Curtea era plină de stufuri de trandafiri, de liliac alb, albastru şî roşcat. Pană şi porumbe vinete şi coarne roşii creşteau In acea curte, alături cu şiruri de măceşi, cu bozul ce poartă un bogat rod de ciorchine din (cu C) boabe mărunte şi negre şi cu feluri de alţi pomişori, de flori, de ierburi şi de bălării. Salba moale, această varietate a sălciei, ca flori galbene (şj A) îmbălsămitoare (îmbăisămătoare D, F, G), salcîmul alb şi salcimul roşu, castanul sălbatic, nucul cu largi frunze, al căror miros îmbată, plopul cu mlădioasa lui coamă de un verde argintiu păreau că-şi deteseră vorba a se întîlni în acel locaş şi a-şi amesteca (să-şi amestece împreună A) frunzele, ramurile sau florile. într-un cuvînt, rodul cîmpului şî rodul gradinei umplea curtea fără nici o simetrie, mascînd casa aşezată în fund ce nici nu se zărea din frunze. Cînd ajungeai la scara ei, fie pe cărarea ce pleca de la poartă în stînga, fie pe cea care cotea către (spre B, E) dreapta, rămîneai cu dcsăvîrşire surprins şi mirat. Era şi ciudată înfăţişarea acelei locuinţe pe care nu s-ar fi putut aştepta nimeni s-o afle în Bucureştii de astăzi. .
Aşa precum era (omite F, G) văruită pe dinafară din nou şi albă ca laptele peste tot, ea amintea, de sub acoperişul (coperişul A, F, G) ei de şindrilă, pe una din acele vechi case boiereşti ce mai obicinuit se aflau aşezate la ţară sau prin oraşele mai mici de prin judeţe.
Dar cît de veselă era sub vechiul ei coperiş (acoperiş C, D, E) de şindrilă înnegrită, în susul ei cu un cer albastru muiat (înmuiat A) în soare ca un smalţ (smalţ E) de aceeaşi faţă peste care s-ar trece un strat subţire do aur topit.
Cu două caturi, rîndul de jos era compus (întocmiţi''', G) din beciuri cam umede, cam întunecoase (ce este drept A), dar curate. Jos nu avoa decît o singură uşă de intrare, îa dreapta. Foarte groasă, ea era lucrată şi întocmită ^4, B\ era întocmită C, D, E) din mai multe rînduri de seînduri (scîndurele A) de stejar, aşa îneît ele formau pe dinafară o serie de pătrate vopsite pe margini cu albastru şi în mijloc cu roşu. Acea uşă singură era o poemă a trecutului, (cai?, D,E) un (fel de C, E) cîntec bătrînesc, o doină [ca un fel de doină B, C, D) mişcătoare, făcută din cîteva seînduri de stejar şi din puţină vopsea. în stingă, mai era altă uşă, însă ea era întocmită (durată F, G) din ochmlcţe de lemn (omite de lemn A) şi dovedea (astfel A} că ascunde după dînsa girliciul pivniţei (pimniţei C, D). Dacă intrai în beciuri, dai tot de trecut. într-unui din ele se afla un război în care se ţeseau chilimuri şi scoarţe. In celelalte erau aşezate războaiele pentru pînzeturi de in sau de (omite de A, F, G) bumbac. Cîte asemenea'trîmbe de pînză nu
570
aţi văzut poate, în copilărie, întinse ia ţară pe mărăcini şi albind pe verdeaţa cîmpului, bătute şi spălate cum fuseseră în jgheaburile fin-tînei. Urelndu-te sus, scara nu te ducea de-a dreptul în odăi ci într-un pridvor de zid deschis asupra curţei şi lung cît toată lărgimea casei. Stîlpii lui erau 1 oL de zid, pe cînd tavanul era din bîrne şi din seîndu-rele (seînduri F, G) cărora timpul le detese (dăduse E) o faţă cafenie. Dar ceerafrumos între acele birne nu erau scîndurile cafenii, ci cuiburile ce rlnduneleîe (rîndunelile D) îşi  făcuseră acolo.
Şi cîte cuiburi, Doamne! Dar rînduncle frîndurele A; rindurelele C), cîte mai erau ! Şi cum mai eiovicăiau-ciovic-ciovic — aducînd puilor golaşi cîte (încă E) o rîmă sau cîte (omite cîte A, C, D, E) un gîndac în cioc. Agăţate de un stilp al pridvorului, se mat afla şi (omite şj ii, F, G) o colivie în care era (şi D) o privighetoare, iar pe o scară ce ducea la uşa podului sta lungită la soare o pisică albă cu ochi strălucitori ca nişte diamante galbene.
Dacă intrai (în sfirşit A) în casă dai de patru odăi, cîte patru îmbrăcate pe jos cu (în scoarţe cu vergi late, roşii, albastre, verzi, albe, galbene, sau cu chilimuri, sau cu alte A) scoarţe cufel de fiori, în fel de feţe. Şi pe ziduri erau scoarţe! O (întreagă A, B, E) poemă de covoare cu feţele cele mai vii şi cu florile cele mai felurite între ele. Paturi turceşti, largi şi scunde, îmbrăcate (aşternute F, G) tot în cot; voare; împrejur, firide şi dulapuri pline cu cărţi sau {cu A, D) alt-lucruri.
Cărţile sunt toate pămîntene: Vestitorul ţârei româneşti, gazeta lui (gazetă a lui A) Oarcalecbi, se află deschis pe o mescioară de chiparos cu sidefuri ce este aşezată pe una din sofale. Curierul de ambe sexe a! lui Heliade, Akxnndria, Povestea aricise arată (arătau E) mai alături de pal.
Peşchire, frumos lucrate cu borangic şi cu flori de mătase în feţe, (dau C, E), atirnate în piroane, dau (omite C, E) ocol odăilor; perdelele de la fije,.1 (fiecare C,E) f.-îivastrăsunt de tibet, cu o parte albastră şi cu alta conabic sau roşie, mart*a modă de pe la 1816 (1S15 E) pană la 1830.
Iar pe mescioara lucrată în sidefuri, aliituri cu Vestitorul ţârei româneşti, se mai află pe o tăviţă verde, înfăţisînd în poleieli şi în feţe ducerea U geamie a sultanului Mabmud, o mică ceaşcă într-un zarf de argint din caro iese aromaticul abur al unei cafele pe care rar o mai putem bea astăzi. Şi rezîinat de mescioara, tradiţionalul ciubuc de iasomie, terminat la partea superioară printr-o colosală imomea de
571
chihlibar legală în aur şj înconjurată eu peruzele şi cu (omite cu /', G) safire, aşteaptă, aproape stins, buzele menite să-1 reînsufleţească şi să (omite să B, D) umple odaia do nori albaştri şi aromatici (ou nori -albaştri B,F, O) A, B, C, D,E, F,G.
Textul publicat în Biblioteca copiilor şi a linerimel oferă şi el o versiune deosebită de toate celelalte redactări şi îl reproducem integra],
CASA CU XO.  10
Ca vioreaua ascunsă sub iarbă, casa din strada Traian nu se mai vedea de verdeaţă. Pe zidurile cu ştachete ce o împrejurul au, viţa sălbatică se amesteca cu lemnul cîînese, aJe cărui flori albe îşi rîurau festoanele pe grătarul de lemn al zidului cu tencuială căzută. Curtea era plină de tufişuri de trandafiri, de liliac alb, albastru şi roşcat. Nişte corni bătrîni îşi duceau, mai la o parte, crecile în sus, încărcate cu mărgeanul roşu al rodniciei lor şi vegheau, în apropiere de scara pridvorului, trenrarindu-şi umbra pe zidurile casei şi împrejur. De la poartă pînă la scară, numai iarbă, flori de cîmp şi biliarii, iar de-a lungul gardului, nu se ştie cum prăsite, creşteau pînă şi porumbe vinete, pe cînd, în preajma lor, boziu] îşi legăna, sub uşoara adiere a dirfiineţeî, ciorchinele de care se ţineau boabele mărunte şi negre, în fundul curţei, sub nişte sălcii pletoase, zîmbea alba Hntînă din care apa se împrăştia în limpezi rîuleţe. Mai spre dreapta, salba moale ce, odinioară, se mtîlnea peste tot în România, şi pe care neghiobia zilelor de astăzi a stîrpit-o, îmbată cu ameţitorul miros a) galbenelor ci flori. Văruită proaspăt pe din afara, vechea clădire pe care nimeni nu s-ar mai fi aşteptat s-o găsească în Bucureştii înstrăinaţi de datinile noastre, amintea vremile de odinioară, cînd boierii locuiau mai mult pe la ţară. Deasupra coperişului ci de şindrilă înnegrită, plutea un cer albastru, atîtde înalt şi de plin de soare, ineît cee drept, nici nu te-ai fi crezut în Bucureşti, ci în Persia, sau în vreo altă ţară a răsăritului, pe care industriala civilizare a barbarilor din apus ar fi scăpat-o din vedere. Cu două caturi, rîndul ei de jos era întocmit numai din beciuri, cam umede şi întunecoase, dar curale. Uşa ei de intrare se înfăţişa privirilor, lucrată din scîndurele de stejar, aşezate după un anume izvod şi frumos vopsite cu albastru închis şi alb. Ceva mai departe, dar tot în faţa casei, o altă uşă, cea care da în gîrliciul pivniţei, era întocmită din ochiuleţe de lemn. Dar ce te azvîrlea cu totul în trecut era, cînd intrai in beciuri, războaiele în care se ţeseau chilimurile şi scoarţele, sau pînzeturile de in şide bumbac. Scara ce urca sus te ducea mai întîi într-un pridvor de rid
572
sprijinit pe stîlpi de stejar. înduioşătoare se destăinuiau între cuiburile de rîniiunele de sub straşina coperişului pridvoiului şi dinpre-jurul stîlpilor. Şi cum mai ciovicaiau — ciovic-ciovic — dragilede păsărele ce aduceau în cioc puilor golaşi cîte-o rimă sau cîte un gîDdac. Agăţată de un stîlp se mai afla şi o colivie, în care o privighetoare cînta fără să arate cea mai mică sfială de pisica albă ce torcea liniştită pe treapta cea mai înaltă a scărei podului. înăuntru nu dai decit de scoarţe ce copereau pereţii şi seîndurile celor patru odăi şi de paturi turceşti, largi şi scunde, aşternute tot în covoare, în odaia cea mare — salonul — se aflau firide şi dulapuri pline cu cărţi şi cu alte lucruri. Dar mintea era că, mai toate cărţile erau pămîntene şi de ci ml cu I'apură-Vodă. Cit despre gazete, nu străbătea înăuntru nici una a vremei noi. Vestitorul ţărei româneşti, gazetă a lui Carcalechi, tipărită pe jumătate cu literă chirilică, si pe jumătate cu cea din zilele noastre, se afla deschis pe una din sofale şi citeai în el că regele Neapolului fi fugit pe un vapor şi că, ajutat de flota englezească, s-a închis la Oaeta, celule puternică de pe marginea mărci. Mai vedeai pe t> meseioară cje chiparos, luCT-yta în sidefuri, Curierul de ambe sexe al lui Helinde şi, sub] el, Alexandria şi Povestea vorbei.
Peşchire de borangic împodobeau frumos pereţii iar perdelele de la ferestre erau în parte de tibet albastru, şi in parte de tibet cona-biu. în sftrşit, pe o masă ceva mai mare şi mai naltă, o tavă, pe care vedeai ducerea la geamie a sultanului Mahmud, [iurta pe ea, într-un zarf de argint, oeşculiţa cu cafea turcească pe care in zadar am căuta s-o bem astăzi. Cu totul însufleţit de amintirile trecutului era însă ciubucul de iasomie ce-şi rezema de masă galbena lui imomea <ie chihlibar, ceruită cu aur şi împodobită cu peruzele. Şi te aşteptai să vezi înălţîndu-se din ci fumul cu aripi de azur, dar ţigarea, pe trei sferturi mistuită, nu mai da nk'i un semn de viaţă. Timpul veuhi era încremenit în acea casă si nu se auzea nici un zgomol, nici năunlrul ei, nici în curte,
{p. 135j                       NUVELA î\ SCRISORI
Publicată în Literatorul, XV, 11—12, aprilie-mai 1894, p. 20 — 24, dedicată: „D-lui Mateiu Corbeseu, ilustrului juristuonsult şi amicului de inimă, autorul dedică", datată: „1894" şi cu următorul moto: „J'eveillerai pur toi, ia pitit, la justice,/De l'incorruptiblc avenir, / Eux-meme âpurreront par leur long artifiee / Ta vertu qirils pensent ternir. / Gilbert",   Republicată   în:  Liga ortodoxă, supliment literar,
571
I, 'i, 27 octombrie 1896, aceeaşi dedicaţie şi acelaşi moto; Cartea de aur, 1902, p. 287—295, dedicată: „D-lui Mateiu Corbescu, ilustrul juristconsuK şi omul eu sentimente înalte", aceeaşi datare şi acelaşi moto; Biruinţa, IV, 168, 6 septembrie 1909, p, 2, aceeaşi datare; Biblioteca copiilor şi a linerimei, rtr. 3, 15 aprilie 1918, p. 4 — 6.J
Reprodusă din Biblioteca copiilor şi a tinerimei,   1918. A — Literatorul; B — Liga ortodoxă; C — Cartea de aur;   D — Biruinţa ; K — Biblioteca copiilor şi a tinerimei.
Moto-ul Nuvelei în scrisori este scos din Ode imitee de plusieurs psaumes (strofa a 5-a), cunoscută mai ales sub titlul Âdieu ă la vie, a poetului francez Gilbert (1751 — 1780), foarte popular printre romantici pentru soarta sa tragică, damnată, motiv pentru care atrage încă din tinereţe atenţia lui Macedonski. Acesta chiar traduce Adio la viaţa unui june poet (Stindardul, I, 3, 28 martie 1876], cu deplină adeziune şi simpatic pentru destinul său nefericit, în care întrevede un precursor, o prefigurare simbolică a propriei sale damnări literare (Opera lui Alexandru Macedonski, p. 74 — 75 şi nota în ediţia de faţa, voi. III, p. 276-277).
Republicarea ultimă din Biblioteca copiilor şi a tinerimei este însoţită de următoarea notă referitoare la poJemicîle lui Byron şi Goethe, in care poetul îşi găseşte antecedenţi iluştri:
„Byron a scris o epigramă contra lui Romilly, procuror Ia Curte, după ce acesta a înnebunit şi s-a împuşcat. Zisul Romilly voise •—după solicitarea soţiei lui lord Byron — să-1 declare nebun.
Goethe a scris de asemeni o epigramă crudă îndreptată împotriva librarului Nicolini, duşmanul lui neîmpăcat, după ce acesta a înnebunit".
Sînt argumentele mereu invocate de Macedonski în disculpările care au urmat „afacerii epigramei" (Viaţa lui Alexandru Macedonnki, p.   201).
Variante 187—188
10—89 j 1—â4 Mi se pun în socoteală greşeli şi păcate pe care nu le-am făcut. Duşmanii mă înzestrează cu un suflet care nu este al meu. In zadar am pus acest suflet în scrierile mele... Nici viaţa mea, aici ele, nu sunt ţinute în seamă. M-am arătat într-un timp cînd limba română nu era decit o gingăvire. I-am încordat muşchii prin stil şi prin îndoirea consoanelor, în cuvintele care cereau aceasta prin origina lor
574
Am înavuţit-o, împletind într-însa termenii cu ajutorul căror lumea nouă să-şi poată exprima subtilitatea simţirilor. Am coronat-o cu imagini strălucite sau cu epitete parfumate şi gingaşe. I-am dat, în sfirşit, lărgimea şi puterea ce-i lipseau. Versul se trăgăna şi suna calp. I-am pus aripi de flăcări şi de azur, şi pironindu-I de cel următor cu rime ce au meritat să fie numite de diamant, l-am dus spre slăvile frumuseţei, spre uimirea chiar a străinilor. Insă trecutul meu este uitat. Tot ce am scris este oropsit. Hodorogelile sunt numite astăzi versuri, iar obştea românilor nu mai cugetă prin ea. Aşteaptă să cugete pentru ea cei cu averi sau poziţiuni sociale şi reproduce papagaliceşte ce i se spune. Răspunde-mi acum, iubite, mai vrei să fii poet?
Craiopa
De ce nu pot să-ţi scriu ce înfiorări m-au cuprins citindu-te. Mă mulţumesc să-ţi spun că ai perdut considerarea unei părţi a celor de astăzi, dar că ai cîştigat-o pe a urmaşilor. Cunosc războiul ce s-a pornit împotrivă-ţi. Dar zic că duşmanii d-tale... Să zic că cel, pe care ei spuneau că l-ai izbit, a fost cu adevărat un om mare. Tu ai putut să te înşeli asupra lui, dar n-ai fost făţarnic. Ai văzut într-insul un stricător al limbei, fiindcă scîlcea cuvintele, şi un suflet străin de al neamului nostru...
Ei! şi!... — De cînd oare nu mai poate cineva să-şi spună părerile, şi sosit-a din nou timpul ca — dacă nu te uneşti cu prostimea — să fii răstignit ori lovit cu pietre? Insă unii spun că te-ai ridicat împotriva unui nebun, care nu se putea apăra. O zic ei, dar eu ştiubine căn-ai făcut-o.
Să mâ unesc, cu toate acestea, cu duşmanii tai şi în această privinţă. Să Irîmbiţez şi eu că eşti inimă rea şi pizraătareţ. Dar scrierile tale nu râmîn, şi atunci ce sunt? Nimicit-a cineva pe ale lui Ba-con şi ştirbitu-s-a cît de puţin din ale lui ByroD şi Goethe, fiindcă amîndouă aceste măreţe cuJmi ale simţirei şi ale cugetărei n-au ţinut socoteala, în focul luptei, de starea sufletească şi mintală în tare ştiau ca duşmanii lor se află? Ştiu că ţi s-a zis laş. Dar tu care ai lovit ai fost unul, iar cei care au apărat, ori s-au prefăcut că apără, au fost mii. Nu te-ai dat însă înapoi. Ai ţinut piept fur-tunei. De care parte a fost laşitatea? Mă întrebi dacă tot vreau să fiu poet? Da: vreau să-mi lipsească, cura ţi s-a întlmplat poate şi d-tale, pînă şi pîinea zilnică. Da: vreau să mă dispreţuiască toţi, darsărămîndemndestimamea. Că voifi învins, estesigur. In timpul in care trăim, banul, el singur, este stimat. In timpul In care trăim:
575
 — Opere voi, TI — Macedonski
r
„...Virtutea este-o crimă, / Şi crima cea mai neagră, virtute mai sublimă". / Darfieşi aşa: tot se va găsi unul să strige cînd voi muri: „Onoare viteazului care nu şi-a ascuns niciodată gindurile" E: Mi se caută defecte pe cari (care A) nu Ie am; mi se atribuie un caracter ce nu e al meu. Eul meu este în scrierile mele. Dar scrierile mele vorbesc în zadar. Am apărut într-un timp cînd limba nu era formată, am contribuit la formarea ei... Versul se trăgănea şi suna calp. L-am încordat şi l-am pironit de cel următor cu rime ce au meritat într-un timp să fie numite de diamant. însă trecutul meu este uitat. Tot ce am scris este şters. Literatura de astăzi (azi D) cere batjocorirea limbei în legile ei fundamentale. Opere (Operele D) de artă nu mai sunt astăzi cele create de marii noştri maoştri: sunt dezmăţărîle la modă, dezmăţările ce se numesc proză sau versuri. Răspunde-mi acum, iubite, te-ai vindecat de dorinţa pe care o aveai?... Mai vrei să fii poet?                                                                             Craiova
De ce nu pot să scriu ce am simţit citindu-te. Mă voi mulţumi să-ţi spun atît: ai pierdut considerat iunea (considerarea B) unei părţi a contemporanilor, dar ai cîştigat pe a posterităţei. Cunosc cum stă cestiunea epigramei ce a fost pretextul războiului pornit împotrivă-ţi. Dar să zic ca duşmanii d-tale. Să zic că acea epigramă privea în adevăr pe scriitorul ştiut. Chiar în acest caz, nu ai spus decît ce ai cugetat. Deci n-ai fost ipocrit. Ipocriţi suni cei cari se fac că admiră atunci cînd nici nu înţeleg şi cînd (omite şi cînd D) nici nu admiră. Ai rămas cum te-a făcut natura. Nu te-ai îmbrăcat în piele de oaie atunci, cînd erai lup. Ţi se zice om rău de inimă. Ei, şi I Meritele pe cari le ai ca poet cu ce pot fi scăzute? Ţi s-a zis laş: dar tu care ai lovit ai fost unul, iar cei (ei A, B) cari au apărat, ori s-au făcut că apără, au fost mii. Cu toate aceste nu te-ai dat tnapoi. Ai ţinut piept furtunei. De care parte a fost mişelia? Cine au fost cei laşi? Mă întrebi dacă tot voi să fiu poet? Da: voi să mor de foame ca d-ta. Da: voi să mă dispreţuiască toţi, dar să mă simt demn de stima mea. Că voi fi învins, este sigur. în timpul în care trăim nu este stimat decît banul; în timpul în care trăim, precum ai zis-o, „...Virtutea e o crimă,/Şi crima cea mai neagră, virtute mai sublimă". / Dar oricum ar fi, atunci cînd va fi să mor, tot se va găsi un suflet să strige; „Onoare curagiului nefericit". însă, fiindcă trăim în România, şi fiindcă în România contemporană nu ar fi de mirare ca nici acest strigăt să nu izbucnească, primesc şi această soartă A, B, C, D.
NĂLUCI DIN VECHIME
Inclus iniţia] fn cuprinsul Cărţii de aur, ciclul Năluci din vechime constituie în conştiinţa lui Macedonski o unitate literară distinctă, de natură a îndreptăţi editarea separată, de sine stătătoare. Nici acest proiect nu se realizează. Despre aceste intenţii, întru totul legitime, vorbeşte şi o scrisoare din 1008, adresată criticului II. Dragomirescu (Corespondenţă M. Dragomirescu, Bibi, Acad. Republicii  Socialiste
S42(2) România, ——— • inedit;*):
„Bucureşti, 1908 Octomvrie în 9 Str. Popa Rusu, 14 Domnul meu,
Inform îndu-mă că domnia-voastră aţi luat conducerea Bibliotecei de vulgarizare a scrierilor româneşti, am onoare a vă oferi din nuvelele mele seria trebuitoare pentru a întocmi o broşură, în preţul a 300 lei plătiţi o dată pentru totdauna la prezintarea manuscrisului.
Mai am onoare să vă ofer, tot pentru o broşură a zisei Biblioteci, şi în acelaşi preţ, traducerea mea, sau prelucrarea sau românizarea, cum veţi voi s-o numiţi, a Iui Romeo ţi Julieta.
Alătur aci această prelucrare şi o nuvelă din seria Năluci din vechime, serie ce, înpreună cu alte scrieri aîe mele în proză ar întocmi co-prinsu] broşurei I-tîî sau celei a Ii-a.
Deoarece însă, cel rnult în cinci zile părăsesc Bucureştii, v-aş fi îndatorat a-mi da cit de curînd răspunsul dv. sau a-mi fixa o întîlnire în care, condiţiunile editărei, — dacă oferta mea vă convine, ar fi stabilite în mod definitiv.
încredinţez secretarului meu, d. Nicoîaie lonescu, această scrisoare şi împreună cu ea traducerea din Romeo şi un specimen din Năluci din vechime.
Primiţi, Domnul meu, prea osebita mea stimă şi considerare.
Alexandru Macedonski"
Cu acest titlu — Năluci din vechime — va apare doar un mic volum, postum, într-o modestă colecţie de popularizare, „Pagini alese din scriitorii români", Buc., Cartea românească (f.a.).
(p. iii)                                PITARUL
Publicată în Presa, XI, 86, 16 aprilie 1878, cusupratitlul „Tipuri dispărute", I. Republicata în: Războiul, 270, 20 aprilie 1878, nesemnată ; Literatorul, I, 1, 20 ianuarie 1880, p. 6-7; Binele public, V,
576
577
184, 20 iulie 1883, p. 3, cu supratitlul „Tipuri dispărute", I; Lumina, I, 8, 13 aprilie, 1894, p. 2; Cartea de aur, 1902, p. 249— 251 ; Românul, 47, 119 (10), 11 mai 1903, p, 106; Ilustraţia neamului nostru, V, 8, februarie 1920, p.  2.
Textul definitiv în ms. 3.216, f. 21r.—23r.
Reprodusă din ms, 3,216.
A — Presa; B — Războiul; C — Literatorul; D — Binele public; E — Lumina; F — Cartea de aur;] G — Românul;] H — Ilustraţia neamului nostru; I — ms. 3.216.
In Ilustraţia neamului nostru (1920) şi ms. definitiv apar o serie de glosări;
„1. sarasîr — rochii  de pînză de aur.
2,  meterhaneaua domnească — muzica domnească,
3,  cihodari — soldaţi: gardă a palatului", einovnic, s.n. — funcţionar de stat.
Reproducerea în Războiul (1878) este precedată la rubrica Literatura de nota;
„Sub titlul Tipuri dispărute, ziarul Presa publică un şir de siluete, cari dacă toate ar fi izbutite ca cele trei de la început, apoi cu drept cuvînt putem felicita pe necunoscutul autor c-a înzestrat săraca noastră literatură c-o salbă de adevărate mărgăritare. Cum tot ce este frumos voim să fie al nostru, ne grăbim a reproduce cîte unul din aceste tipuri dispărute".
Republicarea unor Tipări dispărute în Literatorul, începînd cu Pitarul, este motivată şi in articolul program al revistei (Cronica, Literatorul, I, 1, 20 ianuarie 1880):
„Nu vom publica din nou lucruri deja apărute. Cu toate acestea, facem chiar azi o excepţiune pentru Tipurile dispărute din care au apărut vreo patru. Dar vrem ca colecţia să fie complectă."
Variante 141—142
1—27; 1—7 Era o iarnă geroasă şi rea pentru săraci, cea în care am dat întîia oară cu ochii de bietul pitar. Să-1 fi văzut cu cît canon înainta prin zăpada fără pîrtie şi cu spatele adus cîrlig, v-ar fi fost miiâ de el şi dumneavoastră, dragi cititori, Cind mi-am dat seama castă podmolit (potmoîit H) în ninsoare, sub fereastra tusa, i-am bătut fără voie în geam, i-am făcut semn să intre în curte şi l-am poftit încasa.
578
Purta pe cap şapcă cu cozoroc ca pravoslavnicii cinovnici ai ruseştei împărăţii, şi îşi strîngea mereu la piept antereul de lostrin ţlustren H) negru pe care vîntul i-1 lua afară (omite afară H), viscolindu-i-l încoa şi încolo. Rămas singur-singurel (singur H) din veacul lui, (în Bucureştii acelor zilell) multe văzuse şi multe pătimise şi, azi, fără să mai aibă vreo rubedenie, şi nici măcar vreun cunoscut din vremurile bune, se prăpădea între pereţii umezi ai unui coteţ în chip de odăiţă dintr-o mahala depărtată a Bucureştilor, pentru care plătea un icosar pe lună. Fiindcă nu putea să cerşească, căci fusese şi el om cu casă, şi cu masă, trăia din ciornele pe care le scotea pentru împricinaţi după hrisoavele scrise în slove cu trei caturi şi ce se aflau cîteodată pe la tribunale şi, cîteodată, pe [omite la tribunale şi, cîteodată, pe H) la arhivă, dar pe care nimini, acum, nu mai ştia nici să ie citească, necum să le tălmăcească, aşternîndu-Ie pe hirtie, pe înţelesul lumei noi. Vai de el şi de el, că grele zile apucase... Dar cînd i se aduse, pe o tavă aşternută cu şervet, răcituri pe o farfurie, bez caşcaval de Olanda, îmbrăcat într-o coajă roşie, şi vin de-ăl roşu într-o carafă de cleştar, i se mai îndulci obida şi, după ce-mi mulţumi frumos, prinse la limbă, cu umerii obrajilor îmbujoraţi /, //: Era o iarna (vreme G) geroasă.,. Tristă iarnă pentru săraci, iarna în care am văzut (zărit C, F, G) pentru întîia dată pe bietul pitar... Să-1 fi văzut, încovoiat în două cum i-am văzut eu trecînd pe sub ferestrele mele, cui nu i-ar fi fost milă, dragi cititori? —Bătrân, umbră a unui alt veac, cu şapca Iui cu cozoroc, cu anteriul (antereul C, F) lui de lustren (lustrin D) negru ce flutura in toate părţile (omite în toate părţile C, F, G) in crivăţul de iarnă şi pe care el (omite el C) se tot căznea (silea B) să şi-î strîngă ia pept (piept E, D), era o adevărată nălucă [omite A, B, D, Ej ... Şi m-a coprins o miiâ nespusă de bietul pitar... Unde se ducea el pe gerul de foc, repede-repede (repede D), cu pasul iute dar mărunţel precum era şi dînsuî? Unde se ducea, ştia numai Dumnezeu. Căci nici (omite căci D, F, G) el nu ştia unde plecase, undo o să ajungă şi cînd o să so întoarcă... dar plecase... plecase, deznădăjduit, lăsînd acasă pe o sărmană (săracă B) bâirînâ, soră a lui, pe [omite E) jumătate îngheţată de frig şi de foame... Cind se întoarse, ii bătui în geam şi trimisei o slugă de-1 pofti-năuntru. De atunci am văzut adesea pe bietul pitar. Intra din cafenea în cafenea şi sta pe lîngă uşă, smerit, cu ochiul rugător, dar nu cerea nimănui {nimărui A,B,C) nimic. De-i dai ceva, lua; nu-ţi mulţumea niciodată; privirea ce oprea asupră-ţi era însă (omite însă B) plină de atita recunoştinţă, încît fcă A, iî;te simţeai mişaat fără voie A, B, C, D, E. F,G.
579
142
8—81 Iar de cite nu-mi mai vorbi el! Că apucase şi domnia JuiMihai Şuţu-voievod, care era scurt la stat, urît foc, şi negru harap, dar care, la zile mari, păşea mîndru şi cu mîna în şold, printre rochiile desarasir ale cucoanelor, în vreme ce meterhaneaua domnească îl intlmpina cu un mare zgomot de tipsii lovite unele într-altele, şi în vreme ce muiaţii lui în fir ciohodari îi cîntau; Nalt eşti, / Oacheş eşti, / Spriri-cenat eşti,/Frumos eşti,/Hura! Hura ! / Sa trăieşti, / Să-mbătrî-neşti, / Măria-ta ! / Iar Vodă-Şuţu, ghebos şi urît cum era, se furlan-disea nespus de mult şi trecea prin faţa meterhanelei, şi printre cioho-darii lui, cei pe două rînduri aşezaţi, cu mîna dreaptă pe iataganul din brîu (şi cu cea stingă in şold H). Că nu era el degeaba Vodă. Dar pitarul meu, după ce mi-a mai spus si altele, s-a dus, cum a putut, prin nămeţii de zăpadă, şi n-arn mai văzut do atunci altul (ca el H) prin Bucureştii ăştia mari /, H: Mujte mi-a povestit mie pitarul din vremile trecute, din vremile giubelelor, anterielor(antere-ielor A, B, F)> rochiilor de sarasir, iacalelor de samur {ori de cacom A, B), căci era bătrin şi văzuse multe. Ţinea^ minte pană (pinâ B C) şi domnia lui Vodă-Şuţu care era urît, negru, scurt (scund/l, B) şi cam ghebos, dar care, cu toate acestea (aceste A,F), nu era mai puţin primit la paradă (parăzi A, B; parade C, D, E) în vuietul (sunetul A, B) meterhanelei şi cu cîntecul obicinuit de primire al (a A, C) domnilor de pe vremea de atunci, cin tec ce era cam în felul ăsta; Nalt eşti,/ Oacheş eşti, / Sprîncenat eşti, /Frumos eşti, /Hura! Hura!/Să trăieşti,/Să îmbătrlneşti /Măria-ta! /Şi Vodă-Şuţu, ghebos, negru şi urît, păşea îngîmfîndu-se, cu o mînă pe iataganul din hrîu şi cu alta în şold, în sunetul acestui cîntec al cărui ison i-1 (îl G) ţinea meterhaneaua şi ciohodarii cari loveau exi zgomot în nişte tipsii de aramă. Pe-atunci (P-atunci A, B, C), bietul pitar nu era ce-a ajuns astăzi A, B, C, D, E, F, G.
(p. 143)                               BABA-CLOANŢA
Publicată cu titlu] Vrăjitoarea în Literatorul, II, 1, 15 ianuarie 1881, p. 497—500, cu supratitlul „Năluci din vechime", dedicată: „Lui V. Alecsandri, cîntăreţul neamuhîi latin, jos-iscâlitul — Închină". Republicată, cu acelaşi titlu, în: Cartea de aur, 1902, p. 252 — 256, dedicată: „Marelui ziarist Luîggi Gazzavilan, ilustrul Întemeietor al presei populare române"; Traian Bemetrescu, I, 5, 4 octombrie 1909, p. l.cu acelaşi titlu; Universul literar, XXXVI, 17, 6 iunie 1920, p. 260, cu titlul definitiv:   Baba-Cfoanţa.
680
Textul  definitiv, cu aceiaşi titlu,  în   ms. 3.216, f.  Hr. — 17r. Reprodusă din  ms. 3,216,
X — Literatorul; B — Cartea de  aur; C — Traian    Demetrescu; D — Universul literar; K — ms, 3.216.
în toate republicările, Baba-Cloanţa este însoţită de o serie de note, cu mici variaţii de redactare:
„1. — ciufiurezi — paseri de noapte. Expresiune întrebuinţată la munte şi mai ales peste Olt.
2   _ moghindeaţă — poşor sau. mică movilă, muşuroi etc.
3.  — năpirstoc — degetar.
4.  — purtată   In   zvirnă — expresiuno oltenească, purtată într-un mod «năbădăios».
5.  — caiic — idem; întrebuinţată mai mult peste Olt. Fiece fîn-tînă îşi are, legat cu un lanţ, cîte un vas de lemn scobit ce se numeşte cauc şi ce serveşte spre a se scoate apă.
6.  — ciuturi — fîntini,   de la «citerna*.
7.  — Expresiune populară —«alte alea» — lucruri supranaturale. Se mai  uzitează încă spre a se zice în loc de «1-a luat din Iele», —
tl-a luat din alte   alea»,
8.  — ddnaci — flăcăii.
9.  _ gagă — îşi zic ţărancele  între  ele,   peste  Olt, in  semn   de consideraţie. «Gagă» înlocuieşte pe orăşenescul «ţaţă».
10.  — zburătura, — ţandăra, aşchie de lemn.
11.  — stobori — uluci, pîrnaci,
12.  — pirleazul — un  fel de gard   mai  scund format din nuiele.
13.  — tărăgăniţi — a da vreme după vreme; a întîrzia.
14.  — melenţie — stricarea  populară  a  cuvîntului  «miliţie»,
15.    - taman — tocmai. Iţi. — păleaţă — prăjina.
17.  — Sf. Vasile — este un vechiobiceide la ţară. In noaptea Anului nou, pune fiecare în grădina casei cite o chită de busuioc, şi dacă chita va răminc neatinsă de brumă, aceasta dovedeşte că omul care a pus-o va avea mult noroc şi nu va fi ajuns la necazuri în cursul acelui an.
18.  — bi?ag — belşug,   îmbe!şugare.
yj   — gofgogeamite — de   o   lungime nemăsurată, extraordinară".
Versiunea din   Universul literar (1920) are alte note:
381
„1, — Miază-JVoapte — numele unei spâimîi  ţărăneşti.
2,  — moghindeaţi— termen oltenesc popular exprimînd o «micime rotundă»,  ceva  ca  o  minge.
3,  — goşgogea — afară din cale de mare.
k, — strechia — un  fel  de nebunie ce coprinde uneori animalele. Pozitiv că «strechia» vine de la italienescul *streghia» = strigoi, stafie.
5.  — gaga — ţaţa, termen popular oltenesc.
6.  — pomina — de la o pomeni = renumeJe, vestea, 1. — mehenghi — dibaci,   şireţi.
8. — Ăl-din-bahă — naiba, deci tot dracu". Ms. definitiv, 3,216, cuprinde aceleaşi  note.
In Literatorul (II, 1, 15 ianuarie 1881, p, 497),   o   notă   explică apariţia supratitlului Năluci din   vechime:
„Autorul a substituit Ja vechiul titlu de Tipuri dispărute,  pe cel de mai sus, ca mai conform cu limba ce întrebuinţează",
Luigi Cazzavilan este fundatorul ziarului de mare tiraj Universul [19 septembrie 1888).
Variante 143
1—26 Al de-a pomenit-o n-a uitat-o, iar ăl de-a auzit numai vorbin-du-se de ea, îşi scuipă de mai multe ori în sin, cum (pe loc ce D) i se spune de odrasla lui Aghiuţă. Dar spaima cea mare e a celor care locuiesc iarna la ţară, avîndu-şi casa pe lingă cîte una din acele păduri în care Miază-Noapte se piteşte ca o rnoghindeaţă ori, cînd e să dea năvală prin cîte-o curte de creştin, se umflă ca o goşgogea claie de fîa. Oamenii de pe-acolo, de-aia nici mi ies noaptea fie chiar (măcar DJ în pridvoarele caselor că, haidi I — se pomenesc, cît s-ar freca la ochi, cu ea în cîrcă, mai ales că alde Baba-Cloanţa (Cleoanţa DJ, o pustie de vrăjitoare a satului din marginea codrului, a pus-o la mînă şi o trimite să umble, şi pe unde vrea şt pe unde nu vrea, cu toate că, ziua, o ţine închisă într-un năpîrstoc, nedîndu-i drumul decît noaptea, cînd o asmute să se repeadă aci asupra unuia, aci asupra altuia, purtată zvîrna într-un cauc de ciuturi, ce-o ia prin văzduh, dus de patrii fusuri ce se învîrteau (învîrtesc D) şi ce se răsuceau (răsucesc DJ ca nişte alte alea... Clteodată, bătînd din piuă şi cutreierînd, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt, ale cîmpuri
582
şi ale văi, se alegea praful şi paraginea de caseic pe lingă care trecea şi băga strechea în cirezile ce-i ieşeau în cale E, D: Al de-a pomenit-o o ţine minte, iar ă! de n-a pomenit o şa auzit numai de ea, de se afla cumva şezător la ţară, şi tot îl trec năduşelile de cîte ori aude cîntînd ciuiiurezi prin pădure. Şi de se uită noaptea, din pridvorul casei in curte, i se face părul măciucă pe cap, că doar să nu vadă pe năpasta de Miază-Noapte stindu-i in bătătură tn chip de moghîndeaţâ, ori de vreo goşgogeamite claie de fin. Că, vezi, Miază-Noapte se făcea pe-atunci şi claie de fîn, numai de-i mişca din deget vrăjitoarea ce mi ţi-o puse la mînă de o ţinea ziua într-un năpîrstoc şi de-i dedea drumu numai noaptea să bată aie cîmpuri şi ale văi şi să mi-ţi vie, măre, vie, pe la ale case de rumâni, aci bătînd din piuă, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt şi aci purtată-n zvlrna într-un cauc de ciuturi, dus, în loc de roţi, pe cite patru fusuri ce mi-ţi sfîrîiau şi ce mi se răsuceau în toate părţile şi ca şi nişte alte alea A, B, C.
144
1—86 Aşadar, Baba-Cloanţa (Cleoanţa CJ,cum o botezaseră toate fetele şi toate mătuşele din sat, şi cum îi zicea pană (pînă D) şi gaga Sanda, era aşa de vestită incit i se dusese pomina în mai toate satele dimprejur şi îmbelşugarea se aşezase în vatra căscioarei ei de la capul podului mai la vale, şi dincolo de cruci, sub un povîrniş de deal ce, doar să dai cu zbitrătura, şi-I ajungi. Şi vezi că, nu ştia nimini (nimeni DJ pe meşterul care i-o zidise, că într-o dimineaţă, ăi care trecuseră pe sub coastă zăriseră acolo căscioara ieşită ca din pămînt şi ca şi cum ar fi fost pe locul ei de cînd lumea, iar pe babă o văzuseră aşezată greceşte pe o laviţă din tindă şi sfărimîn-du-şi (sfirîindu-şi DJ fusul de ziceai ce e asta. Şi să nu vă fie cu supărare asuprâ-mi, boieri dumneavoastră, că eu nu vă spun moşi-pe-groşi, ci numai lucruri pe care ie-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuţi, fiindcă trăiseră în vremea stelei cu nouă cozi şi a zăpezei roşii şt ce, de n-ar fi fost, fireşte că nici nu s-ar povesti, măre. Sa băgaţi, prin urmare, bine de seamă, cei din ziua de astăzi, că oricît aţi fi de cărturari şi de mehenghi, n-aţi scăpa de ea cu una cu două de cum aţi supâra-o, căci — s-o ştiţi mai-nainte — ea n-a murit, ci trăieşte tot în casa ei de sub povîmişul dealului din satul ai cărui nume s-a pierdut, şi —babă (baba D) a dracului cum e, fiindcă a dat mîna cu Ăl-din-baltă (ptiu ! ucigă-1 toaca) — var aduce la e&  călări  pe  cîte-o  prăjină sau  pe cîte o trestie de-a lungă, cum
58J
I-a adus şi pe Niţă al Stanchei (ăl pe care-] luase la mclenţie) la Trana a Păunei,,, Iar cum v-ar aduce, v-ar da să beţi apă nencepută fără să ştiţi şi aţi vedea-o zînă de frumoasă, oricît ar rîde satul şi oraşul, daca nu v-ar arunca cumva pe Miază-Noapte în cîrcă... Sivă povestii dumneavoastră aşa, ţi încălecai pe-o şea E, D: Baba-CIeoanţa, c;'i aşa îi ziceau vrăjitoarei toate fetele şi toţi dânacii,  îşi avea căscioara  ei  de  la capa   podului mai  Ia vale şi dincolo de cruci sub un povîrnis de deal, ce (care B) doar cit ei da cu zburătura şi-] ajungi. Şi vezi că nu ştia nimeni, nici din sat, nici de prin nouă sate de prin prejur, pe meşteru care i-o zidise, necum de vremea în care se pomenise, uite-aşa hodoronc-tronc,  ieşită ca din  pămînt şi alcătuită aşa precum era ea, adicătelea, pe palma ei de Joc şi între stobori şi pîrleazul ei. Alde Baba-Cieonţa   (Cleoanţa   C) fireşte că nu   era să scoată ea grai din gură despre toate astea, da! (dar C) numa (numai C)  din vreme în vreme şi mai ales la zile mari, ca la Drâgaică ori Ia Obrejenii, o tot auzeai tocîndu-i gura-n fiere despre alte alea, de cînd cu zăpada roşie, ori de cînd cu steaua cu nouă cozi. Apoi del... Să vă fie cu voia dumneavoastră (d-voastră C), cinstiţi boieri,  ori să nu  vă   fie,    aşa   era Baba-Cleonţa (Cleoanţa C) ! Că nu pomenise ea de-a surda ori de doru lelei zăpada a roşie şi steaua cu   nouă  cozi  care,  de-o fi fost,  o fi fost, da' cînd o fi fost, numa Dumnezeu ştie, însă trebuie să fi fost, că toate cîte se povestesc, aşa, de flori de măr, nu s-or fi povestind, mărel  Şi dacă dumneavoastră  (d-voastră C), ăi de lumea noua, mai staţi Ia gînduri şi vă tot trăgăniţi ca să mă credeţi, feriţi-vâ ca nu cumva să vă pomeniţi într-o bunădimineaţâ că se coboară iar pe pămînt, bate-o-ar potca de babă, şi că vă pune fusu ca să vă aducă pană (pînă C) la ea, călări fieştecare, pe cîte-o trestie de-a lungă, da' ştii, de-aei şipănă (pînă C) colo, aşa precum i 1-a pus lui Niţă al Stanchei, âl de-1 luase la melen-ţie şi de nu se mai întorcea acasă la Trana a Păunei! Că Trana, îl tot pîîngea de-şi luase lumea în cap, pană  (plnă C, D) ce o prididi dorul mai cum se cade de-şi luă într-o seară  inima în dinţi şi de se duse să bată la uşa  Babei-Cleonţei care, taman atunci, pusese cuţitu într-un coiţ al casei după uşă de se adunaseră toţi purceii grămadă pe el,   şi   ăi   potcoviţi   cu   nouăzeci   şi nouă de potcoave şi ăi nepotcoviţi. Şi cum şedea baba şi se uita la ei fâ-cjnd haz şi torcîndu-şi furca din brîu, intră înăuntru şi biata Trana a Păunei şi,  după ce se uită bine prin  toate colţurile casei, ca nu cumva  sS  se  pomenească  în  cîreă cu   Al-din-baltă   (ptiu I   ucigâ-1
584
toaca!}, îşi povesti şi ea pustiul ei de foc. Şi baba, care (ce A) nu era tocma rea de suflet cu ăi buni, ci numa (numai C) cu ăi răi, măcar că era uscată ca o stafidă şi naltă ca o păleaţă, îi dete să bea dintr-o sticlă (de A) apă nencepută (neîncepută C) şi să miroasă busuioc d-al de nu s-a pus bruma pe el în noaptea !u SE, Vasile şi (cum bău din apa nencepută şi mirosi busuiocul din noaptea Iu Sfîntu Vasile A) se făcu, măre, la uşă, Niţă al Stanchei călare pe o prăjină de-a mare şi se cunună Trana cu el la lună, iar toişag avură în casa lor pînă ce se ridică baba către alte tărîmuri, în năpîrstocul în care ţinea închisă pe năprasnica de Miază-Noapte, a de se făcea cînd moghindeaţă şi cind claie de fîn, şi a de umbla aci bătînd din piuă cu o falcă în cer şi cu alta în părnint, şi aci în caucul de ciuturi purtat (în A) zvtrna pe patra fusuri ce mi-ţi sfîrîiau şi ce mi ţi se răsuceau în toate părţile ca alte aiea. Şi, măre, vezi!... De cînd baba care o ţinea închisă (în nâpîrstocul ei A) s-a ridicat către alte lărîmuri, năprasnica de Miază-Noapte se aşează, după cum îi e voia, în bătătura fieştecărei case de rumân (român.C), fie om bun la Dumnezeu, fie om rău, că nu mai este cine s-o închidă ziua îa năpirstoc şi s-o asmuţă (sumuţă C) numa (numai C) noaptea, acolo unde se cuvine, iar nu şi acolo undo nu secuvine.Şi, măre, vezi,.. Tot de-aia nu se mai întoarce acum (acuma A, C) la casa Iu iniei a sculă de dănac care a plecat la meleti-ţie şi plecat a rămas pinâ în ziua de astăzi cu inima fetei Tranei cu tot... Că nu mai este cine sil aducă călare pe o goşgogeamite pră« jinâ ca pe Niţă al Stanchei ca sa se cunune şi el cu fata Tranei şi să trăiască şi el cu bişagu-n casă, iar nu cu năprasnica de Miază* Noapte în bătătură /l, B, C.
(P-
CANĂHIŢA
Publicată în Presa, XI, 97, 4 mai 1878, cu supratitlul „Tipuri dispărute", VII. Republicată în: Literatorul, I, 12, 6 aprilie 1880, p, 183 — 185; Cartea de aur, 1902, p. 257 — 260, dedicată: „Lui N. Ţine, poetul plin de vervă şi literatul luptător pentru adevăr"; Ilustraţia neamului nostru, V, 9, martie 1920, p. 4.
Textul definitiv  în  ms.  3.216, f.  6r.—8r.
Reprodusă din ms.   3.21(5.
A—Presa;   B — Literatorul;   t!—Cartea   de    aur;    D —Ilustraţia neamului nostruj  K — ms.   3.21S.
In diferitele sale repubiicări, inclusiv in rns. definitiv, cu mici modificări de redactare, Căn&rija este însoţită şi ea de o serie tio note — glose, precum urmează:
„1. — Titlu — acest nume nu e fictiv precum nici persoana care J-a purtat nu e o ficţiune; de Cănăriţa îşi aduc de bună seamă aminte mulţi dintre hătrîni; acest nume, sau mai bine zis această poreclă nu e închipuită. Cănăriţa a trăit pînă acum 60 de ani şi a avut case în mahalaua Antimului,
2.  — petec roşu — oricît de barbar s-ar părea lucru), el este adevărat;  mie  insă  nu-mi  pare  nici  mai  barbar, nici mai retrograd decît faimoasa măsură poliţienească a felinarelor roşii,  înfiinţata de un prefect radical. Măsură poiiţienească privitoare la asemenea femei.
3.  — Podul  Caliţei — Strada  Craiovei.   în   cursul   scrierii  meie de tipuri, voi avea ocaziunea să arăt de unde această uliţă a primit numele  de  Podul  Gaîiţei,  acum  Calea  Rahovei; Uliţa Antimuiui s-a schimbat mai intîi în Podul Caliţei, apoi în str. Craiovei şi ea se numeşte azi Calea Rahovei.
4.  — Drăguşin — numele   de   Drăguşin   era   foarte    întrebuinţat în vechime. Drăguşin nu este, precum s-ar putea crede, un diminutiv al lui Dragoş, ci un nume cu  lotul deosebit, cu toate că s-ar putea forma foarte bine dintr-însui şi diminutivul acestui din urmă.
5.  — sarasir — pinzâ de fir. Rochiile de sarasir erau rochiile de mirese ale fetelor de boieri din vechime. Ele costau adesea cîte 300 şi chiar 400 de galbeni, după calitatea firului; acest lux poate părea exagerat;  dar  de  se  va  ţine  seamă că acele rochii erau pe urm,1 întrebuinţate Ia toate ocaziunile mari, se va conchide că el nu era nimic pe lîngă cel de astăzi cînd modele se schimbă pe fiecare zi şi cînd o rochie pusă la un bal nu se mai pune ia altul".
Despre legăturile poetului cu N. Ţine, cf. şi nota noastră, in ediţia de faţă, voi. II, p. 32/—328.
V a r i a n te
Textul publicat în Presa, Literatorul şi Cartea de aur este total deosebit de textui ms. 3.216. îl reproducem în  întregime:
CANARIŢA
Pe-atunci (Po-atuncea B) îe punea petec roşu! Oricît de bogate ar fi fost, li-1 cusea frumuşel pe rochii de la cinstita isprăvnicieT ş-apoi le dedea drumul pe-aci-ncolo...  li cususe petec şi Cânăriţei,
386
dar fiindcă Dumnezeu îi detese păr {părui) ca (omite A) să-i treacă de brtu în jos, ea şi-1 ascundea să nu se vază (vadă C) âl (cel B) mai mic colţuleţ. Dar ce o supăra mai mult nu era tocmai petecul (peticul A), arde-1-ar focul, ci dragostea ce prinsese de feciorul unui boier mare. Şi-i era necaz fiindcă jurase să nu iubească pe nimeni, s-o iubească toţi şi să sărăcească pe cîţi ar iubi-o. Că se ţinuse de vorbă pană (pînă B) în ziua de-1 văzuse, aşa-mi cam dau cu socoteala, pentru că avea casă mare în Podul Caliţei (Caliţii B) pe unde apuci la Antim, butcă şi arnăuţi. Dar giuvaierurile cîte le aveai... Că te puteai uita cu ochii la soare şi (dar A) la ele nu te puteai uita.,. De la un cîrd (rînd B) de vreme însă, nu mai vrea să ştie de nimic. Că era Cănâriţa amorezată de se mira o lume... Iar întru curăţenia dragostei i se întărise inima şi i se înălţase sufletul pentru ca să înceapă un trai nou. Ea, care-şi rlsese de iubirea tutulor, iubea; ea, a cărei ochi verzi şi luminoşi se aprindeau nutoai la lumina aurului, simţise ochii aprinzîndu-i-se în lumina altor doi ochi. Ce iubise, dispreţuia, ce dispreţuise, iubea... Frumoasă ca ocofetură,aificrezutcăsefrîngede-istringe-o mai tare în braţe... Cu vin-o încoace, plăviţă-n faţă şi cu părul negru, să fi umblat nouă ţâri şi nouă mări, nouă ani de-a rîndul şi tot nu-i puteai găsi pereche Gănăriţei.
Şi fiindcă nu putea s-o vadă nimeni şi să n-o iubească, o iubise şi Drăguşin, frumosul fecior de boier mare. Iar în vremea cînd înfloresc trandafirii şi teii, ieşi Drăguşin de la Cănăriţa în vărsatul zorilor şi luna, ce cu faţa întinsă la ei îi privise toată nopticica prin fereastră, îngălbenise de osteneală, pană ce aîbise pe cer ca o rotogoală de hirtie.
Veni şi a doua zi Drăguşin şi doi ani de-a rîndul veni, iar boierii ce {cari C) aveau obiceiul cînd ieşeau de la divan să poposească ia (pe la A) Gănăriţa, care-i cinstea cu cîte o vutcă de-a (d-a A) bună, de doi ani nu se mai văzuseră călcîndu-i prin casă.,.
Mamă (Mumă B) a doi gemeni, părea că o iertase şi Dumnezeu, atît o făcuse de norocită.
Dar în al treilea an, tocmai în vremea cînd se scutură trandafirii şi teii, era nunta unui fecior de boier mare ia biserica de la (omite de la C) Sărindar, Şi mireasa (omite Şi C), în rochie (rochia C) de sarasir, se pleca dinaintea altarului zîmbind printre firele betelei mîndrului mire (tînăr A) ce (care C) o ţinea de mină şi (ce A; care B) na ridica deasupră-i ochii lui albaştri ca o rază a cerului. Iar
587
într-un colţ al bisericei (bisericii B) plîngea o femeie îmbrăcată îa zăbranic negru.
Gâ se scuturaseră şi teii şi trandafirii şi Dumnezeu pedepsea pe Gănăriţa... Şi pînă la anul, cei doi copii gemeni, născuţi într-o zi, îi muriră (într-o zi B)... Iar bolile veniră plesnind din bice şi rînjind din dinţi de-o uscară de-a-n picioarele, pace şi odihna nu mai avu şi mîna lui Dumnezeu rămase apăsată asupră-i pană Ia ceasul morţii (morţei  C).
Atunci, dar numai atunci, înconjurată de toate fetele sărace din Bucureşti, cărora le împărţea mărgăritarele şi diamanticalele ei ce umpleau vreo treizeci de lădiţe de chiparos, se zice că fruntea i se însenină o clipă şi că închise ochii strigînd (zicînd B); „Mulţu-mescu-ţi ţie (omite ţie CJ Doamne că m-ai iertat".
Dumnezeu o iertase, da. Casele ei însă stau pană astăzi în Podul Galiţei (Caliţii B), pe unde apuci la Antim, părăgiaite, pustii... Prin curte cresc bălăriile şi muşchiul se agaţă pe colţurile de ziduri dârîmate; prin odăi cîntă cucuvăile, zboară fîifîind liliecii; şi luna prin geamurile sparte, se uită-năuntru a jale toată nopticica pană ce, îngălbenind de osteneală, încetul cu încetul, albeşte pe cer ca o rotogoalâ de hîrtie A, B, C.
Versiunea publicată în Ilustraţia neamului nostru este deosebită de redactările anterioare ca şi de textul ms, 3.216. O reproducem în întregime:
cAnAriţa
Pe-atunci Ii se punea petec roşu. Oricîţi feciori de boieri s-ar ft dus pe la ele, şi oricîţi bani ar fi strîns de pe urma tor, nici una nu scăpa de el. Li-1 cusea binişor pe rochie la hagie, şi să fi poftit vreuna să-1 scoată că vedea pe dracu. îi cususe petec şi Cănă-riţei, dar fiindcă Dumnezeu îi detese păr să-i treacă de brîu în jos, ea şi-1 lăsa pe spate şi nu se mai vedea din el ăl mai mic colţuleţ. Dar ce-o supăra mai mult nu era tocmai petecul, arrde-1-ar focul I ci dragostea ce prinsese de ăl fecior de boier mare, cit ochii de mură şi cu buze de mărgean roşu. Sărăcise ea, nu e vorbă, pe cîţi se apropiase de ea, băgîndu-i în colivie şi făcîndu-i canarii ei, dar acum o păţise de-a binele, că şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru Drăguşin, ăl mai mic dintre feciorii vel-clucerului, un ceapcîn de băieţandm care făcea să sece apa în puţ cînd se uita la ea...
Ga toate au plată şi răsplată pe lumea asta, aşa că geaba avea Gânâriţa casă mare îa Podul Galiţei,  pe   unde   apuci   la   biserica
588
Aiitimului, tiindcă dacă avea de toate, odihnă de loc  nu-i rămăsese. Că adevărată e vorba cîntecului:
De foc inima mi-c arsă
Şi eu ochii n-am închis...
Cum să-i Închid cînd ei varsă
Piraîe de foc aprins.
Şi spre fulos nu-i erau, fireşte, nici năbădăioşii de armăsari, nici butca, nici giuvaiericalele ce, cînd le punea pe toate, o doborau. Cu vino-ncoace, frumoasă ca o cofetură şi înaltă ca o mlădiţă, cum era la trup GănSriţa, ai fi crezut că se frînge în două de-i strînge-o mai tare în braţe; dar nici asta nu-i slujea la ceva, fiindcă mofturosul do Drăguşin, adevărată secătură a bâieţandrilor de vîrsta lui, nu se mai abătuse pe la ea de mai bine de două sâptâmîni. De! Că aşa e în lumea asta şi scris i-a fost şi Cănăriţei să afle că i-au crescut aripi şi puiului ei, şi că ele l-au dus la fata marelui logofăt, cea care-şi împletea părul în mici codiţe şi pe care le încolăcea apoi de mai multe ori Împrejurul capului şi frunţei, făcîndu-şi din ele o coroană de aur. Iar acum, ce era Gănăriţa să mai facă? I se hotărise soarta, dar trebuia să se aştepte la ea, fiindcă de la mine a-a ştiţi, băieţi şi fete, cînd e armăsarul clrlan şi iapa mînză, sunt daţi dracului şi unul şi altul, dar puţin după asta se domoleşte ori unul, ori altul. Ba cîteodată se domolesc amîndoi. Şi astfel se întîmplase, se vede, şi cu al Drăguşin, că acum, cînd îi crescuseră deasupra buzelor, în locul tulcielor, nişte sprincene răsturnate cu vîr-furile in sus, duse la Sărindar, fără mustrare de cuget, pe fata marelui logofăt şi nu află decît tirziu de moartea Gănăriţei, a cărei casă râmase pustie în Podul Galiţei, pe unde apuci la Antim, şi unde multă vreme vecinii au văzut-o, pe cît se spunea, făcută stafie în nopţile cu lună şi tot uitîndu-se afară prin geamurile sparte, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-1 zărească pe Drăguşin Intorcîndu-i-se în braţe. Dar zidurile casei s-au surpat într-o z; şi Cănăriţa n-a mai rămas nici stafie.
(p.  148)                     CĂPITANUL  DE  POŞTĂ
Publicată in Literatorul, I, 22, 13 iulie 1880, p. 342 — 343, cu supratitlul „Tipuri dispărute", VIII. Republicată în: Cartea de aur, 1902, p. 261 — 264, dedicată: „Domnului Emanoil Kreţulescu, viţă de Basarab şi înălţime sufletească".
Textul definitiv în ms. 3.216, f. 9r.— 13r.
Reprodusă din  ms.  3.216,
589
X — Literatorul; B — Cartea de aur;   C—-tas.   3.216.
In Cartea de aur, următoarea notă la cuvîntul; „filele — corupţie din  lire".
Alte note mai ample, în ms. 3.216:
„1, — Coasta Grecilor — comună rurală pe drumul  cel vechi al Graîovei,
2.  — zonturi — trăsură  deschisă    căreia   punîndu-i   «zonturile» se schimba In caretă sau cupeu cu trei locuri dinapoi şi trei dinainte.
3.  — tolbaşii — marfagii  cari purtau   o «tolbă» în spate, şi în care se aflau cam de toate ale casei.
4.  — samanie — coloare maron.
5.  — poliţă — scîndură, vopsită sau   nu, şi agăţată în belciuge de perete, pentru a sprijini pe ea lucruri felurite".
Variante
148—149
1—27ţ 1—6 Noapte fără stele, şi doi inşi in cupeul de moda nouă ce cobora domol Coasta Grecilor dus de trei surugii. Cei doisprezece cai care îl trăgeau, înhămaţi Ia ei doi cîte doi, abia îşi mişcau picioarele, bălăngănindu-şi încet clopotele, căci cunoşteau drumul, pietricică cu pietricică, de cînd ÎI tot bătuseră, şi ii ştiau întortocherile, răsturnişurile şi făgaşunle. Pe dinaintea vederei drumeţilor, copacii de pe creştetul dealului se poceau ca nişte iezme negre ce urcau tot mai sus cu cît trăsura cobora mai mult. Dar, de la vale, se zări urcînd înspre culme o namilă. Era o trăsură de vremea veche, grea, largă şi cu zonturi, Închisă cum era de orice parte, abia se putea zări, prin geamurile portiţelor, o malotea îmblănită şi un chip stafidit de femeie, pe al cărei cap era strîns legat şi înnodat un bariş, găteală a unei vremi duse, pe cînd alta, cu desăvîrşîre nouă şi tînără, înainta. Hărăbaia trecu pe lîngă caretă cu o mare zornăitură de geamuri şt peste puţin se făcu una cu întunerecul, iar în curtea poştei intră trăsura mai uşoară a zilelor ce urmau să vină. Dealuri de băligar ce se ridicau în această curte, aşezate lîngă un pîrleaz din împletituri de nuiele, arătau câ En grajdurile popasului pentru cai şi călători, trebuia să se fi aflat zilnic un număr însemnat de mîrţoage. Cînd cupeul iatră pe poartă, trecînd şanţul şoselei pe o podişcă de lemn, şi izbuti să fie oprit lîngă prispa unei căscioare cu şirul lui de cai frînt în două, în uşa din peretele de curînd văruit, căpitanul de poştă se şi arătă cît clipeşti din ochi: fiindcă, un cupeu, şi încă  înhămat cu
590
doisprezece cai, nu era glumă C; Xoaptea era fără stele. Erau doi tn careta dusă de trei surugii şi coborau Coasta de la Greci. Copacii se arătau şi păreau ca nişte năluci pe creasta dealului. Deodată văzurăm urcînd o nămaie de trăsură. Felinarele ei licăreau ca nişte cărbuni roşii. Surugiii hăiră ca să dea mai ia o parte trăsura ce urca. Darea venea drept spre noi, căci boieri erau şi-ntr-însa ! Careta noastră era uşoară şi nesigură ca timpul nou. Ca vremea veche era (de A) grea şi (de A) zontuită trăsura ce venea din potrivă. Ciocnirea nu se putea înlătura. Prăpastia era alături. Tocmai cînd credeam primejdia mai sigură, o roată zbură ţăndărită de la vechea hărăbaie ce (care A) căzu pe pîntece şi se opri. Trecurăm pe lîngă ea în fuga cailor si peste Un sfert de ceas ne pomenirăm sosiţi in curtea poştei. Nişte grajduri întocmite din nuiele şi o căscioară văruită, în prispa de pâ-mînt, erau tot coprinsul acelei împrejmuiri. Căpitanul de poştă, cum auzi clopotele de la cai, ieşi în prag, ne deschise uşa caretei scoţîn-du-şi şapca lui cu cozoroc verde şi începu să ne facă obicinuitele temenele A, B.
14»—150
7—II; 1—£8 Cu temenele şi frîngerî de mijloc destule,  bâtrtnul, ale cărui mustăţi erau albe şi tunse scurt pe buze, şi care îşi trecuse repede un antereu negru peste taclitul vărgat cu  albastru  pe fund portocaliu, deschise portiţa cupeului şi, urmîndti-şi închinăciunea, pofti pe preacinstitele feţe sâ-i facă nemărginitul batir să se răcorească cu o dulceaţă în umilitul lui lăcaş şi să soarbă şi o ceaşcă de cafea pe care fata lui o făcea cu caimac şi cît mai mult nu se poate   de   bună...  Apoi, cînd cei din nâuntrul    trăsurei   coborîră, dînsul, cu şapca cu cozoroc verde într-o raînă, şi dînd cu capul aproape de pămînt, îi băgă în săliţă, iar de acolo, în odaia ce ţinea gătită pentru întimplătorii oaspeţi. Paturile ei, unul într-o parte a ferestrei mici şi cu geamurile cartosite, iar altul în partea dimpotrivă, erau aşternute cu cearceafuri lucrate    In   fistoane   şi   la   capătîiele   lor aveau perine împodobite cu horboţică de-a bună, cumpărată de pe Ia tolbaşiicare umblau drumurile ţărei româneşti. Pe masa coperită cu o albitură lucrată în igliţă, între doua sfeşnice de alamă galbenă, frecate  cu   cenuşe şi sctiinteietoare   ca   aurul,   un coşuleţ din cui-şoare înşirate pe fire de aţâ samanie coprindea în el flori din linuri felurite, iar, între ferestre, îngălbeneau  târtăcuţe şi gutui. Icoana Maicei  Domnului,  bătută   îatr-un  colţ   de perete şi adăpostită de nişte perdeluţe de mătase cusute cu fir, nu vedea candela stingîndu-
591
j-se şi arăta evlavia din casa căpitanului, păzind tot într-o vreme pe călători de nenorociri. Pe mica poliţă de sub icoană, îmbrăcată în plisă albastră, stau aşezate  ouăle  încondeiate şi ouăle roşii de la trecuteJe Paşti şi coşuleţul cu flori de ceară al lumînăreiei cu care fata Jui se dusese la învierea din biserica satului vecin. în sfîrşit, pe unul din rafturile dulâpioruhii din perete, se vedeau sub geamuri obicinuitele şi pravilnicele condici, cu feţele şnuruite toate şi pur-tînd pe fiecare pecetia stăpînirei. într-una, în cea cu scoarţa neagră, drumeţii nemulţumiţi de felul cum îşi făcuseră căpitanul şi surugiii datoria — cunoscută sub   numele de Condica neagră,  îşi însemnau necazul pătimit şi vai de căpitan cînd ajungea condica ]a Bucureşti... în cealaltă, ale cărei scoarţe erau aibe, nu se treceau decît vorbele de Jaudă ale celor pentru care toate merseseră strună ... Dar unde sunt acele vremuri şi unde e bietul căpitan? Că de s-ar scula azi din groapă, şi ar vedea Bucureştii de acum, şi drumurile de la ţară, pe care aleargă nişte zmei năprasnici   ce   varsă   fum   şi   foc pe nări şi pe gură, cît şi năzdrăvanele paseri ale văzduhului ce bagă boala în oameni cu hîrăitul şi vîjîitul lor, mai că s-ar întoarce să-şi urmeze somnul liniştit lingă crucile de voinici ale surugiilor lui, cărora, cu atîta rîvnă le striga, cînd soseau chiuind şi plesnind din bice: — Bine-aţi venit, băieţi, şi să trăiţi! C: Ne pofti înăuntru să ne odihnim şi nu ne căirăm că ne-am dat jos.   Nu  erau   multe  lucruri în odaie dar curăţenia era mare. Două paturi cu scoarţe ţărăneşti, scaune de brad vopsite cafeniu; pe masă, albituri lucrate cu igliţa, sfejnice de alamă lustruite bine; în pereţi portrete cu pervazuri negre, înfăţişînd omo-rîrea lui Mihai Viteazu la Turda; (iar A) pe ferestre, un şir de târtă-cuţe şi de gutui. Mai erau pe una din ferestre şi două coşuleţe lucrate din cuişoară înşirată pe aţă. Din ele {care A) ieşeau flori făcute  din îîmiri (de toate feţele A). Alături (iar alături cu eleA) se mai aflau şi cîteva ouă roşii şi citeva (omite cîteva A) încondeiate, alese tot printre ale gogoneţe şi păstrate de pe la cine ştie ce Paşti.   Căpitanul de poştă era un om bătrîn. De sub antereul în care era îmbrăcat după portul de atunci, se arăta un taclit vărgat cu albastru pefund portocaliu. El avea nevastă şi copii şi de treizeci de ani era căpitan de poştă. Leafă avea mică, dar bacşişuri avea mari. Că în vremea aia se dau bacşişuri fără să se ceară, iar (şi A) în zilele de astăzi se cer cu neobrăzare, şi cu neobrăzare se bagă-n pungă. Căpitanul avea, măre (Avea căpitanul, măre A), şi o fată frumoasă ca ziua albă. Tava cu dulceaţă ori cu cafele ea o aducea.  Se putea  zice că nu era bietul căpitan de vină în privinţa bacşişului, ci tava cea verde cu flori Ju-
592
erate în sidefuri, că pe tavă cădeau icusarii ori rilete, iar nu in mîna Iui... Dacă trăgea şi el cu coada ochiului, asta nu e treaba nimănui. N-avea dreptul să se uile şi el la sidefurile tăvei?... Bietul căpitan de poştă, cind eram doi într-o caretă dusă de trei surugii, unde e să vadă drumul-de-fer de acum (acuma A) şi să se plimbe într-însul, în taclitul lui cel vărgat cu albastru pe fund portocaliu (cel portocaliu vărgat cu albastru A) şi eu şapca lui cu cozoroc verde în cap?... Unde e să vadă casele de poştă prefăcute în staţiuni (staţii A), mobilate cu canapele de pluş roşu, cu mese de marmoră cu candelabre de gaz aeriform şi-n păreţi cu portrete înfăţişînd congresul de la Berlin şi cîte alte bazaconii de felul acesta? Că i-ar plăcea şi lui lucrurile astea toate şi şi-ar schimba bucuros antereul lui pe pardesiu â la Gambetta, dar cînd ar veni vorba la traiul cel din toate zilele, la toate dăjdîile de plătit, s-ar întoarce repede in căsuţa lui depoştăsub povîrnişul Coastei de la Greci, între paturile lui cu scoarţe ţărăneşti şi între ferestrele (ferestrile A) lui cu (tărtăcuţe şi cu A) gutui pe ele, punindu-şi iar în cap şapca (lui A) cu cozoroc verde şi, în taclitul lui cu dungi albastre pe fund portocaliu, ar aştepta vesel carota dusă de trei surugii ca să-i deschidă portiţa şi ca să strige de iznoavă dănaciîor călări pe deşelate: — Bine-aţi venit, băieţi, că de mult nu ne-am văzut A, B.
(p. 151)
CEAUŞUL
Publicată în Presa, Xf, 86, 16 aprilie 1878, cu supratitlul „Tipuri dispărute", II, Republicată în: Războiul, 272, 22 aprilie 1878, cu supratitlul „Tipuri dispărute", semnată: „M"; Literatorul, I, 9, 16 martie 1880, p. 133—134, cu supratitlul „Tipuri dispărute", V; Cartea de aur, 1902, p. 265 — 267, dedicată: „D-lui M.S. Nicu-lescu, român al unui timp ce nu mai este — ca dovadă de prietenie"; Universul literar, XXXVI, 14, 16 mai 1920, p. 211, cu supratitlul „Năluci din vechime'".
Textul definitiv în rns. 3.216, f. 30r. — 31v.
Reprodusă din ms. 3.216.
A — Presa;   B — Războiul;   C — Literatorul;    D — Cartea   de   aur; E — Universul literar; ¥ — ms. 3.216.
Textul din Universul literar şi ms. definitiv include un număr de note:
„1. irmilioii şi rubieleU — părăluţele — monete turceşti: irmili-cii, de argint subţire; rubkle, de aur.
asi
2.  sfanţii şi sfănţuîcele — sfanţ, monetă austriacă; zuvanziger.
3.  Vadulat — poştă lingă Bucureşti, pe vechiul drum al Craiovei.
4.  venghiercă — un fel de tunică foarte scurtă, fără mîneci,
5.  iminei — pantofi de ţară cu  găurele rînduite  să   întocmească flori, şi ce erau astupate pe dinăuntru cu piele de felurite colori.
6.  poturi cu clape — ca jambierele spaniole.
7.  isprăvnicei — vătafi ai curţilor boiereşti la ţară.
8.  ciair — loc pentru păşunat.
9.  icomr — icosarul avea cam valoarea aproximativă a trei lei de argint româneşti din zilele noastre."
Variante 151—153
1—26; 1—18 îrmilicii şi rubielele, părăluţele, sfanţii şi sfanţuicile, aceşti hani nu-i ştiţi, după cum habar n-aveţi nici de icosari, nici de firfirici de treisprezece şi de douăzeci şi două, şi după cum nu ştiţi nici de ceauşii de poştă şi nici de cine erau ei. Cel de la poşta de la Vadulat, de care mi-aduc aminte ca şi cum l-aş fi văzut ieri, purta o venghiercă roşie de postav, fără mîneci, găitănată cu şnururi defir pe cusături, cusută apoi pe de-a-ntregul în alte fireturi, şi era încălţat cu nădragi de dimie albă, găitănaţi de asemenea, de-a lungul cusăturilor şi pe lîngă pozunare încă cu şnururi albastre. De Ja genuchi în jos, picioarele ii erau strînse în poturi castanii, şi dincolo de venghiercă lui cu totul scurtă, cămaşa de bumbă-eel albă, scurtă şi ea, îl înconjura cu creţurile ce-i scăpau din hrîul de piele, ţintuit în alămuri, in care-şi ţinea pistoalele şi cuţitele. Ceauşii erau ca un fel de isprăvnicei sau de vătafi ai surugiilor. Ei îngrijeau să fie cai la grajd, ori să-i aducă de la ciair, şi tot el întreba pe drumeţi cum i-au adus surugiii, dacă au fost mulţumiţi de dînşii şi de cai, iar la sosirea şi la plecarea trăsurilor, se iveau lingă portiţele lor, le deschideau sau le închideau. In vremea asta, cu căciula de oaie neagră cu fund roşu în mîna stîngă, în cea dreapta primea bacşişurile, cite doi sfanţi de obicei şi cîte un icosar cînd se întimpla sâ aibă a face cu un călător mai însemnat. Dar să fi fost numai sfanţi, şi numai la anu şi la mulţi ani icosari, că bacşişurile tot erau treabă mare. Ungeau bine osia trăsurilor şi mîna ceauşilor, fiindcă ocaua de carne se vindea nouă parale; vadra de ţuică pe 60, şi cea de vin pe optzeci, lin cai bun ţi se vindea pe 38—40 lei vechi, şi luai o vacă cu lapte cam tot cu atît. La plecarea trăsurilor
6B4
aveau insă mai mult haz ceauşii. Nu încetau să suduie pe surugii cu fel de înjurături... Sfinţi si dumnezei şi cruci şi răscruci! Dar cînd nu-i cădea în palmă decit un sfanţ-doi, să fi auzit alţi sfinţi şi dumnezei, şi alte cruci şi răscruci ce răsunau însă numai pe seama celor din trăsură ... — Ei! şi? Parca azi nu e tot aşa?   — Sfinţi şi dumnezei li?: De cînd cu căile ferate (Strusberg^l, B), caii de poştă, surugiii, ceauşii, oiacurile, căruţele, trăsurilecu aonturi, diligentele (omite cu zonturi, diligentele B), şi o mulţime de  alte mijloace de călătorit (transport .1, B)  tot atlt de vechi (originale A,   B)   au perit  (dispărut A, B) cum au perit (dispărut A, iîjsfanţii, gologanii, paralele,   irmilicii, îcusarii şi rubielele. S-a dus vremea cînd cumpărat trei covrigi Ia o para şi clnd. ocaua de carne o luai pe o firfirică de treisprezece. S-a dus vremea cînd dacă plecai la drum,  înhămai !a trăsură doisprezece cai de poştă duşi de (cu B) cîte trei surugii cu  pletele în vint şi călări pe deşelate. Şi în  (Şi-n C) locul acelor bine cuvîntate  vremuri,  pline  de  fermecătoare    poezie, a venit timpul  (omite timpul B), timpul nou, timpul (omite B, C) de astăzi între- ţesut (ţesut D) cu drumuri-de-fer (Strusberg, cu băcani şi cîrciumari  cari fac politică de stat At B) şi toate năpăstiile ce s-au  potopit pe  ţară pentru ca s-o ducă la desmădulare şi peire. — Dar ce? ... vor  zice unii; no e bine acum că nu mai suntem  îmbrăcaţi 3n antereie  şi cu capetele în işlice? — Nu ; nu e mai bine, voi răspunde eu, căci  mai bine ar fi fost să fim tot cu antereie şi cu işlicu   în cap, decît in haine străine (nemţeşti A, B), pe drumuri-de-fer străine (nemţeşti A, B) şi cu sărăcia oarbă (nemţească A, B) Sn pungă. Răposatul ta-tă-meu, Dumnezeu sa-1 ierte, nu era tocmai de o părere cu mine, că de cite ori pleca la drum se supăra groaznic pe poştă, pe surugii şi mai ales pe bieţii ceauşi. Mi-oi aduce aminte cît oi fi de ocara ce trase  ceauşului de la Vadulat. Plecasem din Bucureşti cu trăsura noastră cu zonturi, mare cit un hambar şi care să despărţea pe mijloc printr-o» perdea; şi pentru că trăsura era înhămată cu doisprezece cai, sosirăm destul de repede la poşta de la Vadulat, dar, cu toate acestea (aceste D), ziua fiind mică toamna, începuse tocmai să amurgească. Cînd se aduseră caii ca să-i schimbe, tată-meu chemă pe ceauş şi-1 întrebă de ce au scos surugiii din grajduri numai opt cai? Şi ceauşul, pe-care mi-1 aduc aminte ca acum, un om înalt şi chipeş, îi  răspunse câ ăilalţi (ceilalţi A, B) sunt la ciair. De-or fi fost caii la ciair ori nu, Dumnezeu   ştie,   dar ceauşul,  văzînd   că   nu i se trece cu una cu două, scoase ca din pămînt încă patru cai şi puse de-i prinse la trăsură pe lingă ăilalţi (ceilalţi A, B). Surugiii se azvîrliră apoi în şea
593
/pe cai A, B), cu bicele în mînă, şi gata de plecare, pe cînd ceauşul, cu  căciula cu  tund roşu în mînă, ca mai mare al surugiilor, «ăci ceauşii erau un fel de vătafi ai ior, le da feluri de poveţi, ca bunăoară: să mîne bine, să bage de seamă la hopuri şi altele multe, dar aceasta (aceste D) mai mult pentru a face să-t cadă bacşişul obicinuit în căciulă, decît din grija ce avea ca să sosim cu bine la poşta următoare. Aşa era dispărutul tip al (era perita nălucă a D) ceauşului de poştă şi pare că-1 văd încă Îh picioare la portiţa trăsurei (trăsurii C), în iţarj (iţarii lui A, C) dedimie albă cusuţi cu amice şi cu pep-taml lui (peptar D) roşu aie cărui flori de mătase şi (de C) fir străluceau  în  cele din urmă raze ale soarelui ce apusese de trei sferturi după  dealurile  ce  albăstreau   în depărtare (cari apăreau în depărtare, în faţa drumului A, B) A, B, C, D;   Irmilicii şi rubielele — părăluţele — sfanţii  şi  sfănţuicele — aceşti bani nu-î ştiţi, după cum habar n-aveţi nici de icoşari, nici de firfirici de treisprezece şi de douăzeci şi doi, şi după cum nu ştiţi nici de ceauşii de poştă. Gel de la poşta de la Vadulat, şi de care mi-aduc aminte ca şi cum l-aş fi văzut ieri, purta o venghiercâ roşie de postav, găitănată cu şnururi de fir pe cusături, pe lîngâ că era  împodobită şi cu   înfiorări  de amici. Nădragii lui erau din dimie albă ce-i treceau  de genuchi, ■ce se strîngeau  împrejurul pulpelor şi se schimbau, deasupra imi-neilor, în ponturi cu clape. De sub briul   lui de piele roşcată, înfrumuseţat cu solzi de alamă, scăpa în sflrşit în cute dese, amintind pe ale fustanelelor greceşti descrise de Herodot, o cămaşă scurtă ce se oprea deasupra şoldurilor. Ceauşii erau un  fel de isprăvnicei în a ■căror seamă erau  daţi surugiii.  Ei    îngrijeau să fie cai  la grajd şi să-i aducă de la cîmp, dacă erau la ciair, şi tot ei  întrebau pe drumeţi    dacă    au    fost   mulţumiţi   de surugii    şi    de   cai.  La sosirea şi la plecarea trăsurilor, ei erau cei dînlîi care ieşeau ca din pămînt  la  portiţele   lor şi  care,   cu   căciula   în   mînă,   primeau într-nsa bacşişurile   pentru   urările   ce   le   făceau. De obicei li se ■arunca unui, sau o jumătate de icosar, iar uneori numai doi sau trei sfanţi. Bacşişurile erau, prin urmare, treabă mare, mai ales că, în acele vremuri, ocaua de carne era vîndută cu cîte nouă parale, că ţuica o luai pe cîte 60 vadra, iar vinul pe cîte 80, De altfel nici dobitoacele  domestice  nu   făceau   bani mulţi. O vacă cu lapte, cu viţelul ei, putea să fie cumpărată de la tîrgul de afară al oraşului cam pe preţul  de 25 pînă la  30 de lei vechi  şi cam tot pe   atît un cal de trâsurăsau de şea. Haz mare aveau însă ceauşii cînd plecau caleştile sau butcile din curtea poştei. Cruci şt dumnezei şi papucii
596
Maicii Precistei înjurau ei cit îi ţinea gura, iar cînd nu ]e picau în palmă bacşişurile aşteptate, alţi papuci ai Maicei Precistei şi alte cruci şi dumnezei răsunau. — Ei, şi? ... Parcă azi nu e tot aşa? ... — Cruci şi dumnezeii E.
(p. 153)                              SURUGIUL
Publicată în Presa, XI, 88, 21 — 22 aprilie 1878, p. 3, cu supra-titlul „Tipuri dispărute", V. Republicată în: Literatorul, I, 3, 3 februarie 1880, p. 41 — 42, cu supratitlul „Tipuri dispărute", III; Lumina, I, 7, 11-12 aprilie 1894, p. 2; Cartea de aur, 1902, p. 268 — 270, dedicată: „Doamnei Cecilia Florea Stănceseu"; Românul, 47, 121, 25 mai 1903, p, 124, aceeaşi dedicaţie.
Textul definitiv în ms, autograf 3.216, f, 36r. — 38 v., cu dedicaţia: „In memoria mult regretatei Cecilia Florea Stăncescu (din Craiova)".
Reprodusă dîn ms, 3.216, cu respectarea voinţei poetului în legătură cu forma exactă a strofelor din Căruţa poftei, după Macedonski: „Versuri de Puşkin, traduse de C. Negnmi. Doresc ca la tipărire să Ii se restabilească textul după Negruzîi, căci eu le-am transcris aci din memorie" (ms. 3.216, f. 36 r.).
In retipăririle anterioare, moto-nl se compune din 5 şi 4 strofe, reduse în ms. definitiv la 3.
Memoria lui Macedonski se dovedeşte, într-adevăr, şovăitoare. Cercetări recente (N,A, Ursu, O poezie necunoscută a lui Puşkin tradusă de Alecur Donici?, în Cronica, V, nr, 46, din 14. XI. 1970) precizează că: o poezie de Puşkin, cu titlul Căruţa postii, nu pare să existe; că anume indicii (atribuţia unor contemporani: C. Negruzzi, G. Sion) arată pe Alecu Donici drept autor sau traducător al acestei poezii, că, în orice caz, o elegie devenită romanţă, cu titlul Căruia pocitii a fost populară în epoca tinereţii lui Alexandru Macedonski. O primă atestare o oferă ms. 1.146 al Bibliotecii R.S.R. (f. 52 r. — 53r.), colecţie de poezii, alcătuită pe la mijlocul secolului trecut, Anton-Pann reproduce Căruţa poştei în Spitalul Amorului (broşura I, ed. a 2-a, Buc, 1852, p. 92), de asemenea, în repetate rînduri, colecţia intitulată Dorul, Culegere de cinturi naţionale ţi populare veche şi nonă, editată de librarul — editor II.C. Wartha, începînd — probabil — din 1860. „In această colecţie poezia, cu uşoare modificări datorate circulaţiei orale, este intitulată Surugiul şi poate fi găsită în ediţia a 7-a, din 1867, p. 293, în ediţia a 8-a, din 1868, p. 293, în ediţia a 10-a   din    1870, p. 190 şi în ediţia a 11-a din  1871, p, 215". Este
597
foarte probabil câ Macedonski asociază priatr-o „falsă memorie" popularitatea romanţei, atribuţia incertă a autorului si temaschiţei sale, care poate să fi dezvoltat chiar motivul poeziei — moto. In acest caz, „restabilirea textului" la „tipărire" nu se mai poate face „după" G. Negruzzi, mârginindu-ne a reproducă in extenso poezia Căruţa pocitii, în cea mai veche versiune cunoscută (ms. 1.146, f. 52 r. — 53 r), în transcrierea Iui N. A. Ursu:
„In zor de ziuă, de dimineaţă, Căruţa pocitii pe drum era, Şi surugiul ce-a sa  viaţa Pe cal petrece, plesnind, striga;
«Mişcaţi cu toţii, mişcaţi la vale, Mişcaţi spre culmea ce o zăriţi î Acolo e poşta, sfîrşit de cale, Unde voi trebuie să odihniţi.»
Veţi odihni-vâ, dar, ticălosul, Eu n-am odihnă pe-acest pămînt; Sufletu-mi zboară la-ntunecosul Al dragei mele vecinie monnînt.
Cît am iubit-o, voi ştiţi, de tare, Voi ţineţi minte ce goane dam, Grăbind   prilejul   de  sărutare. O, ce ferice atunci eram!
Eram ferice, dar cruda-mi soarLă Puţine zile mi-au fost zîmbit; Văzui pe braţă-mi  iubita  moartă, Ş-eu spre viaţă [sînt] osîndit.
Mişcă,   băiete,   mişcă,  şăuaşe. Sfarmă-mi gindui cel necurmat, Zdrobeşte în  mine aprige oase Ce tristul suflet îmi ţin legat!
In fuga mare te poticneşte Şi-mi rumpi capul aci pe Ioc, Să zbor acolo unde zîmbeşte Al nesimţirei dorit noroc!"
A — Presa;   B — Literatorul;   C — Lumina; E — Românul; F — ms. 3.21G.
598
D — Cartea    de
In Presa, Literatorul, Lumina şi Cartea de aur, o notă; „CicUneţti şi Talpa — două poşte pe drumul cel vechi al   Craiovei".
In ms. 3.216 o altă notă: „olacuri — căruţă de lemn pe două roate".
Variante 153-154
1—24; 1—2T Cu obrajii pîrguiţt în soare, frumos băieţandru era surugiul dintre Talpa şi Ciocăneşti. Din zori, el gonea de-a-n călare pe drumul dintre aceste două poşte, ca şi cum ar fi fost pe moşia lui. Plesnind din bici şi cîntînd, cu cămaşa desfăcută pe piept în arşiţa soarelui, cit şi pe viscolul cumplit, puţini sunt oamenii de pe acolo care să nu-1 fi văzut în vremea lui trecînd înfăşurat într-un vîrtej de pulbere roşie, ca într-o manta de frumuseţe. Gîod te uitai mai de aproape la el, îl vedeai că e cu chipul cam pistruiat, dar degeaba I că el tot îngheţa apa în puţ dacă se privea înăuntru. Sfinte tare! Şi cind mîna, cum se ducea ca vîntul. Darhăirile? Cît de departe i se auzeau, şi cum ştia el să le umple cu nespusa voiciune a răsăritului ori cu atingătoarea duioşie a-nserărei. Sase mai mire cineva că se topeau după el toate fetele din Ciocăneşti, şi că cele din Talpa îl priveau toate pe sub ochi. Din căciula de oaie neagră părul lui scapără soare şi, de departe, Ruxanda, fata hangiului de la Talpa, părea că simte pe grumaji, şi între sînurile ei, arzătoarea gîdelătură a caierelor de aur înfocat ce i se duceau de după urechi de-a lungul gîtului sau ce-i băteaufărăveste obrajii. Dar şi el, să fi avut ori să nu fi avut de dus uşoarele olacuri ale stăpînireî, ori grelele trăsuri ale drumurilor de atunci, că tot odihnă şi linişte n-avea, ci, mai totdeauna, alegîndu-şi un roib sau un murg ce mînca pămîntul, tot între Ciocăneşti şi Talpa alerga... Cum au fost însă fetele de cînd lumea, şi cum au să fie pătiă la sfîrşitul veacurilor, aşa şi Ruxanda, cind feciorul vătafului boieresc din Tartă-şeşti veni în petit la tătină-său, ochii i se scurseră pe brăţările de sticlă pe care acesta i le aducea de la tîrg, şi pe drumul poştei alţi surugii mînară şi hăirăi?: Era un frumos flăcăiandru de optsprezece ani surugiul (omite surugiul E) cu obrajii pîrguiţi în soare, care-şi (că-şi E) petrecea viaţa (sa A) călare, plesnind din bici şi cîntînd. Umbla de la o poştă la alta ca pe moşia lui; vara, m arşiţa soarelui, cu cămaşa desfăcută la pept (piept B); toamna, cu peptul (pieptul  B)   biciuit  de  viforul încărcat  de zăpadă. Ori de (omite
599
de E) niîna doisprezece cai în şir, ori de mina opt, înaintaşi, tot aşa (de A) iute gonea şi de la Ciolăneşti  la. Talpa se ţinea vîrtej numai pulverea   drumului, iar haiturile i se auzeau cale de un sfert de poştă şi mai   bine. De sub căciula lui de oaie   neagră,  pusă cam într-o ureche, scăpa un păr inelat şi stufos ce scăpară in razele soarelui mii do schintei do aur, Şi-1 iubeau toate fetele mari şi toate nevestele do la Talpa şi toate nevestele şi fetele mari de la Gioiă-neşti. Dar el nu iubea, în afară de murgii lui, decît pe   Ruxanda, iată hangiului de la Talpa. Că o întîlnise în sînţitul (asfinţitul  A, B) soarelui într-o pommbişte şi-i făcuse o salbă din sfanţii ce strîn-şese după bacşişuri. Şi-i cumpărase /lori de tirg şi panglică (panglica A, B) în  trei feţe tocmai de Ja Piteşti pentru ca să şi le împletească în par şi să joace cu ele Dumineca la horă. Iar de la Ciolâ-Jieşti la Talpa de-aia se ţinea vîrtej pulverea drumului şi cînd era şi cind nu era de dus vrun olac. Ioaiţă, feciorul vătafului de la curtea Jboierească, veni însă într-o bună dimineaţă sâ împeţească pe  Ruxanda, aşa că, peste  trei săptămîni, se întinge nuntă mare  în curtea hangiului, măcar că plînsese biata Ruxanda pană (pînă A, B) ce-i secaseră ochii şi-i veştejiseră (veştejise E) înfaţăflorile tinereţei.Şia doua zi, sosi în curtea poştei olacul, dar fără surugiu; că frumosul flăcăiandru, cu obrajii pîrguiţi de soare, cu căciula de oaie neagră (omite neagră E) pusă cam într-o ureche şi cu părul inelat şi stu-Jos ce scapără în razele soarelui mii de schintei de aur, îşi răpusese viaţa şi zăcea mort într-un şanţ al drumului. Iar de atunci, pană (pînă A, B) în zilele noastre, mi s-a mai văzut pulverea de pe drum ţinîndu-se (ţiindu-se A) vîrtej între Ciolăneşti şi Talpa A, B, D, E: Era un frumos flăcăiandru  de optsprezece ani surugiul cu  obrajii pîrguiţi de soare, caro-şi petrecea viaţa călare, plesnind din bici şi eîntînd.   Umbla   de   la   o  poştă la alta ca prin  moşia  lui: vara, în arşiţa soarelui, cu cămaşa desfăcută la piept, toamna, cu pieptul biciuit de viforul încărcat de zăpadă. Ori de mîna doisprezece cai în şir, ori de mîna opt, înaintaşi, tot aşa iute gonea şi  de  la Ciolăneşti la Talpa  se ţinea  vîrtej pulberea drumului, iar hăirîle i se auzeau cale de un sfert de poştă şi mai bine. De sub căciula lui de oaie neagră, pusă cam pe o sprinceană, rîura un păr inelat şi stufos ce scapără în razele soarelui mii de schintei de aur. Şi îl iubeau toate fetele mari  şi  nevestele  de  la   Talpa, iar toate nevestele şi toate fetele mari de la Ciolăneşti îl iubeau, măre ! Dar el nu iubea, în afara de murgii lui, decît pe Ruxanda, fata hangiului de la  Talpa.  Că o
j600
întîlnise într-o porumbişte şi cum asfinţea soarele, îi făcuse şaibă din sfanţii ce strlnsese pe bacşişuri. Şi-i cumpărase flori de tirg şi pan-gîice să-şî împletească în păr, tocmai de la Piteşti îi cumpărase. Iar de la Ciolăneşti la Talpa d-aia se ţinea vîrtej pulberea drumului, că gonea surugiul de mînca pămîntul şi cînd ducea vreun olac şi cînd se întorcea cu caii slobozi. Numai că se întîmplă să se drâ-gostească un loniţă, fecior a) vătafului de la curtea boierească, de Ruxanda, şi se apucă sâ o peţească, iar tatăl fetei, măcar că plîn-se ea de i se scurseră ochii, o cunună cu ăl IoniţS şi cununată rămase, săraca ! Şi iată că se întîmplă şi a doua zi de nuntă să sosească în curtea poştei olacul, da' fără surugiu. Că frumosul flăcăiandru, pasămite că-şi răpusese viaţa, fiindcă nimeni nu-1 mai văzu, oacheş şi frumos să scapere în soare, ca o nălucă din poveste, cu părul său inelat şi stufos şi cu căciula de oaie neagră pusă cam pe o sprinceană, far de la Ciolăneşti la Talpa nu s-a mai ţinut atunci pulberea drumului vîrtej. Geaba Ruxanda 1-a aşteptat şi i s-a ţinut în cale, în zori şi în apus, pinâ ce de întristare s-a prăpădit şi ea. Şi aşa a fost C.
(p. 155)                              VERIGĂ-ŢIGANUL
Publicată în Presa, XI, 97, 4 mai 1878, p. 2, cu supratitlul „Tipuri dispărute1', VII. Republicată în: Literatorul, I, 18, 1 iunie-1880, p. 275 —27G; Lumina, 1,9, 14 aprilie 1894, p.2; Cartea de aur,
1902,  p, 271 — 273, dedicată: „Lui N. P. Romanescu, primar alCraio-vei, fostul meu conşcolar şi fiu al unui om de inimă, — om de inimă el însuşi"; Bomănul, 47, 110 (1), 9 martie 1903, p. 34, cu supratitlul „Năluci din trecut", aceeaşi dedicaţie; Observatorul, I, 229, 20 august
1903,  p. 2, aceeaşi dedicaţie; Literatorul, XXVI, 26, martie 1919, p. 5—6, cu supratitlul „Năluci din vechime", dedicată: „Lui N, Romanescu, întemeietor al strălucitului parc al Craiovei şi fostul meu conşcolar"; Universul literar, XXXVI, 2, 18 ianuarie 1920, p. 19 — 21.
Textul definitiv mult amplificat, în ms. 3.216, f. 4$r, —61v.
Reprodusă din ms.   3.216,
A — Presa; B — Literatorul, 1880; C — Lumina; D — Cartea de aur; E — Românul; F— Observatorul; G — Literatorul, 1919; H —* Universul  literar; I — ms.   3.216.
Republicările au şi de astă dată un număr de note explicative,. cu mici variaţii de redactare;
„1- — bez felurite ove — expresiune populara: felurite oare de-afe sasei; felurite paseri domestice. •2. — ciţe — bibilici.
3.  — govii — hore.
4.  — constandinat — monedă de aur de la împăratul  Constantin,
5.  — Mâlăieşti — în Dolj, plasa Amaradiei.
6.  — Valea-Boului — idem,
7.  — Polovragi — în  Gorj, plasa   Novaci.
8.  — taclit — taclitul servea de brlu: cîteodatâ primea şi o alta destinaţiune; ei era dintr-o stofă în felul şalului numit taclit. Oamenii mai fără dare de mină îl făceau din stambă.
9.  — Coconii   Mitracke — diminutiv   popuiar   de    Ia   Dumitru: «Dimitrache, Mitrache».
10.  — Biru greu,  biru greu j Veniţi toţi copii — CÎatec vechi.
11.  — păsat—un fel de bucată pregătită din porumbrijnitşî lapte. Acesta bucată ce se aseamănă foarte mult cu laptele cu orez, e mai bună chiar ca aceasta  (Literatorul). Bucată pregătită din porumb rîjnit şi lapte. Se aseamănă foarte mult cu laptele cu orez   (Cartea de aur),"
Textul din Universul literar are un număr de note suplimentare: „i. — ieam tpaţopt» — 1848.
2.  — libertatea  lui Iliad — Ion  Heliade   Rădulescu.
3.  — Maghieru-Tell — Teii şi Maglieru, generali ai revoluţiuaei,
4.  — Ruseiachie-Berlicul-mucalitul — G.A.    Rosetti,    nepieritorul doctrinar al marei rev, franceze (evident «române*, n. ed. — eroare de  tipar).
5.  — Firfirică  Brătianu — poreclă dată  din   dragoste  de popor marelui tribun al rev. franceze din 1848 (evident «române», n. ed. — eroare de tipar), Ion G. Brătianu, fiindcă era mic de stat.
6.  — triuţă — diminutiv dat de ţigănuşi unei vioare mici.
7.  — Valea-Boului — localitate de unde începe  (dinspre Amara-■dia] jud. Gorj.
8.  — Polovragi — mînăstire  (Gorj},
9.  — pirozele — peruzele.
10.  — beciurile — subselurile.
11.  — cure — să   cureţe   porumbul.
12.  — Gihrtul ţi Amaradia — rîuri în  Gorj şi   Dolj.
13.  — Cornet — comună lîngă Craiova, fosta proprietate a familiei Corneli.
I
14.  — Adîncata — fosta   proprietate   a   părinţilor   mei,   A.M.
15.  — Golul Drtnoei — vie vestită în Craiova de odinioară.
16.  — govii — nume oltenesc al sărbătorilor la care boierii pofteau pe ţărani în curţile lor.
17.  — Vlădimîr — sat de pe valea Amaradiei".
Ms. definitiv 3.21G dă o şi mai mare dezvoltare unor note, adao-gînd altele. Reţinem toate amplificările semnificative:
„3. RusetachU-Berlicti-mucalitul — CA. Rosetti, acest om extraordinar, a început cariera lui ca un clova. Nimini nu-1 lua în serios. Sărac, dar dintr-o familie strălucită (prin ascendenţa sa, în linie (emeiască, era Brîncovean), dînsul a fost pe rind poliţai, librar, poet, şi, în sfîrşit, mare şi chiar foarte mare ziarist. A întemeiat Românul şi, împreună cu Ion Brătianu, a fost cap al partidului liberal. Om de principii şi om de inimă în toată, puterea cuvîntutui. Puterea şi gloria nu l*au orbit, A fost o reîntrupare a marilor iacobini  francezi.
13. costandînaţi — monede de aur mari cît una de 100 lei franceză, mai subţiri, cu împăratul şi împărăteasa Constantin şi Elena pe ele. Se aflau foarte răspîndite la noi.
16.  Pişca-n floare — numele oltenesc al grangurelui.
17.  cioc de mierlă — fiindcă îi este cîntecul ca al mierlei.
18.  ...pe străin — în cursul anilor duşi, aflîndu-mă într-o zi în grădina  lui  Zdrafcu, de   pe   malul   Dîmboviţei,   am   văzut pe   o
gentilă pariziană, sosită cu un tînăr amic a! meu do două săptămîni, izbucnind ia hohote de plîns cînd lăutarul începu să cînte Ohule-Oltuţule. Ba îmi mărturisi apoi că ce o înduioşase atît era cîntecul auzit atunci pentru întîia oară.
20. govii — nume oltenesc pe care boierii Ie dau ţărănimei în curţile lor, desfunslnd buţi de vin şi de ţuică şi punînd să se întindă mese încărcate cu de-ale mîncărei. In schimb, ţăranii aduceau aşa plocoane încît îndestulau cu cel puţin pe şase luni casa boierească".
slăvină, s.f. — canea.
Variante
In toate republicările anterioare Literatorului, 1919, Universului literar şi redactării definitive (ms. 3.216}, Verigă-Ţiganul apare într-o versiune mult mai concentrată, pe care o reproducem:
602
603
VERIGA — ŢIGANU
In vremea cind toţi boierii mari erau (boieri mari ţi nu-şi deteseră mîna cu fannazonii de oraşe A, B, C) mari (omite mari E), în vremea cînd toţi ţăranii erau neîmpămînteniţi, dar cînd nu era ţăran care (omite care .4, C) să nu aibă cîte două vaci cu lapte în curte şi eîte-o pereche de boi, bez felurite oare de-ale casei, în vremea cînd se întindea la Paşti prin curţile boiereşti govii de se ducea pomina şi do jucau în ele tetele şi nevestele cu zevelci muiate în fluturi ţi sălbi de sfanţi la gît, în mijloc cu cîte-un costandinat d-ăl mare, trăia şi Verigă-Ţigana, vestit de la Mălăieşti pînă (pănăZ»; Ia Valea-Boului şi de la Yalea-Boului pană sus în munte la Polovragi. Era urît Verigă ţi negru ca un arap, dar era lăutar bun. Ş-avea lipici, măre, cum nu putea să aibă altul, cu fesul lai roşu în cap şi cu taciitul lui de stambă galbenă vărgată cu negru, Cînd îl auzeau de dimineaţa (dimineaţă C, Fj, în ziua de Paşti, cîntînd colo sus pe deal, în curte la c'conu (cuconu At C) Mitracîie: Biru greu, biru greu / Veniţi toţi copii /, să fi văzut cum alerga lumea de prin şapte -sate dimprejur ca să vie la govia unde cînta Verigă. Măriuţa se amoresase de Verigă (urît cum era. Verigă iubea pe Măriuţa, frumoasă cum o făcuse Dumnezeu A, B, C). Şi cînd veni ziua de Sin-Pietru, de se-ntinse în curte Ia c'conu feuconu A, C) Mitrache govie mare tot ca Ia Paşti, deşi erau aşezate pe sub opt păhile la umbră cîte opt (omite cîte opt F) mese încărcate de străchini cu păsat şi cu ploşti de vin, se apucă c'coana (cucoana A, C) Gatinca de-i cunună. Dar dracu se apucă şi el de-şi băgă coada între ei chiar de a doua zi. Şi nu mai cîntă Verigă (Ţiganu A) de atunci: Biru greu, biru greu / Veniţi toţi copii. / Dar dragostea i-o păstrară (păstrează C; păstră F) toate satele pănâ (pînă A, C, F) la moarte şi cînd muri se sculară ca unul (singur A, C), de la Mâlăieşti fpînă A, B,C) la Valea-Boului şi de la Valea-Boului sus pană (pînă sus B, C) în munte la Polovragi, de-1 petrecură la groapă, cu fesul lui roşu pe cap şi cu taclitu (tacritu A) lui de stambă galbenă vărgată cu negru A, B, C, D, E, F.
Textul apărut în Literatorul, 1919, oferă şi el o versiune deosebită de cea a redactărilor anterioare, de cea publicată în Universul literar şi forma manuscrisâ. Reproducem integral acest text.
VERIGA—ŢIGANUL
In vremea cînd boierii mari aveau suflete mari şi cînd mai toţi ţăranii, cu toate că erau neimpămînteniţi, erau fini ai boierilor, şi  întocmeau,   împreună   cu   ei,   ca   o   familie,   în această vreme
604
cînd aproape că  nu era  ţăran  care  să  nu  aibă  vaci cu  lapte în curte şi două, trei perechi de  boi sub  umbrar,  sau cîte  un  staul de gratii,  bez felurite oare,  şi cînd, ia Paşti şi la Sîn-Pietru, se întindeau la ţară prin curţile boiereşti  govii, de se ducea  pomina, trăia şi ăl Verigă-Ţiganu, vestit de la Mălăieşti pînă la Valea-Boului şi de la Valea-Boului pînă sus tn munte la Polovragi. Iar îmbelşugate zile erau, pe atunci, cele de pe Valea Amaradiei. La drept vorbind, aveau ţi de ce să fie îmbelşugate, căci boierii nu se înstrăinau ca astăzi de pămînt şi de ţăran, ci trăiau acolo, se născuseră acolo şi cunoşteau  pe  nume  aproape  pe   toţi  feciorii  de  oameni aşezaţi între cele două dealuri, ori pe crestele lor. Şi apoi, mai era şi altceva: de cîte ori da beleaua fie printre boieri, fie printre ţărani, deopotrivă se ajutau unii pe alţii. De-asta şi venea lume multă  la gaviile  pe cari le dau   boierii.  Aşa:  era destui să bată din zorii zilei tobe vestitoare ale horei, ori dintr-un   deal, ori din altul, că porneau satele în şir — pînă şi unchiaşii şi muierile bătrîne porneau — şi alergau cu plocoane la boierul unde se da hora. Iar mai ales dacă se lăţea vestea că are să-i tragă din vioară şi Yerigă-Ţiganul, curgeau cu duiumul atît băieţii cît şi fetele. Şi nimeni nu se înfăţişa boierului cu mina goală.  Unul aducea,  în basmaua lui roşie, de la treizeci la cincizeci de ouă proaspăt ouate; altul, ouăle de Paşti păstrate, roşii ori încondeiate. Cei mai cu  dare de  mină se înfăţişau fiecare cu mielul-mieluşelul lor, iar mătuşele aduceau, tot ca plocon, care cîte un cîrd de gîşte, cîrd de cîţe,  care curcani şi cîte altele. Te mai pomeneai, apoi, şi cu plase în care se  zbăteau peştii  Amaradiei cu solzi argintii sau aurii, ori  cu  mici   tîrnuri pline cu raci.   în sttrşit, era binecuvîntarea   lui   Dumnezeu   peste ţară şi o singură govie îndestula casa boierului pe şase   !uni.   Ouăle nefierte erau, bineînţeles, puse la păstrare   în  puţine cu   tăriţe ca Să nu se atingă unul de altul, iar pasările umpleau curtea. Aceste daruri însă nu erau de loc în paguba  ţăranului, fiindcă,  la vreme, şi boierul sărea în ajutorul lui; ba îl scăpa de miliţie, ba de taftul zapciului, ba de împlinirea dăjdiilor şi, uneori, dacă el încăpea în vreo năpaste  mare  de  tot,  pînă şi de puşcărie îi scăpa. Vitele îi erau, de altă parte, învoite să pască lăstari în pădure aproape pe nimic. Că — să vedeţi — de-aia era boierul boier şi ţăranul ţăran. Şi cînd te gîndeşti că toate aceste legături izvorau, în parte, şi din arcuşul unui Yerigă-Tiganul oarecare... Că-i trăgea   bietul   ţigan de mama dracului. Verigă, ăi despre care e vorba, era cu adevărat negru ca un harap, dar era lăutar cum   n-a mai stat. Şi avea lipici, măre,
605
de s-ar fi amurezat a mai frumoasă fată de el, numai dacă I-ar fi auzit cintînd din diplă: Biru greu, biru greu, / Veniţi toţi copii,.. / Dar pentru că tot muierea e capul relelor, cari, — de I nu e coada dracului degeaba — îi fu dat unei muieri să-i facă de petrecanie bietului Verigă, Şi nu-1 mai auzi nimeni cîntînd: Biru greu, bira greu,/Veniţi toţi copii... / Dar dacă muri el, Verigă, amintirea i-o păstrară toate satele cîte se sculară ca unul de Ja Mălăieşti laValea-Boului şi de la Valea-Boului pină sus în munte la Polovragi, de-1 petrecură la groapă, unde fu dus cu fesul lui roşu pe cap şi cu dipla lui dragă pe care i-o aşezară frumos pe piept. Măă 1 Dar să fi ajuns el în zilele de astăzi, da de naiba, că numai astfel ar fi ştiut el ce e biru greu şi, răzvrătit, cu ce foc n-ar fi chemat împrejurul lui pe toţi copiii  roată:   Biru   greu,  biru  greu, j Veniţi  toţi  copii...
(p. 162)
ISPRĂVNICELUL
Publicată în Presa, XI, 86, 16 aprilie 1878, cu supratitlui „Tipuri dispărute", III, semnată cu iniţiala: „M". Republicată în; Războiul, 273, 23 aprilie 1878, cu acelaşi supratitlu şi semnătură; Literatorul, I, 5, 17 februarie 1880, p. 68—70, cu supratitlul „Tipuri dispărute", IV; Cartea de aur, 1902, p. 274—277, dedicata: „Lui Charles Ad. Cantacuzino, poet al secoluiui XVIII, rătăcit în secolul XX şi în România, precum şi rarului amic".
Reprodusă din   Cartea  de aur.
Despre legăturile poetuîui cu Charles Ad. Cantacuzino, din opera căruia Macedonski traduce poezia Au bord de l'e'ternite, din volumul Cinglons Ies souvenirs et cînglons Ies rives (Paris, Perrin, p. 53—54), sub titlul Pe ţărmul veşniciei {Literatorul, XX, 1, 10 iunie 1899, p. 3), nota noastră, în ediţia de faţă, voi. III, p.  291—292.
argea, s.f. — mică construcţie de scînduri în care se aşazâ, vara, războiul  de ţesut.
(p. 165)
CĂMĂTARUL
Publicată în Presa, XI, 88, 21-22 aprilie 1878, p. 2, cu supra-titlul „Tipuri dispărute", VI. Republicată în: Literatorul, I, 2, 27 ianuarie 1880, cu supratitlul „Tipuri dispărute", II, p. 22—25; Cartea de aur, 1902, p. 278—283, dedicată: „Domnului Grigore Olănescu, iubitor al limbei şi literaturei române, — omagiu"; „Din Cartea de aur. Ortografia proprie autorului"- Pagini alese, II,   8, 1  octombrie
606
1902, p. 13 — 14; Troian Demetrescu, I, 6, 11 octombrie 1909, p. 1; Literatorul, XXVI, 25, 17 februarie 1919, p. 3—4, cu supratittul „Năluci  din vechime".
Textul definitiv în ms, 3.216, f. 71v. — 77r.
Reprodusă din ms. 3.216.
A — Presa; B — Literatorul, 1880; C — Cartea de aur; D — Pagini akse; E — Traian Demetrescu; Y — Literatorul, 1919; G — ins. 3.216.
Republicările anterioare versiunii manuscrise au o serie denote:
„1. — jiletcă — acest cuvînt ce a fost înlocuit cu cel de vestă este însă şi el — lucru ce nu s-ar crede — termen curat franţuzesc: Gillet.
1 bis. — dopia —- însemnează ad literam, dublă sau îndoită; această expresiune se înţelege aci astfel: îndoită însemnarea lucrurilor zălogite.
2.  — satintur — satin de Tours, adică atlaz din oraşul francez
Tours.
3.  — lucrata anevalo — Jucrată cu un fel de broderii.
4.  — malotea — mantelul doamnelor   de   atunci.    Maloteaua   era foarte Jungă şi bogată.
5.  — ghennesut — un fe! de moar; stofă în mătase şi bumbac.
6.  — ceadiriu — verde ca paiul grîvilui.
7.  — sangeap — blană  cenuşie   şi   delicată   ca   puful,    pe   care femeile avute   o poartă şi în ziua de azi  ca  garnitură la gît, de mineci şi manşon.
8.  — paftale — cătărămi de cordon.
9.  — rochie de cors — rochie de cors se  numeau  cele făcute   din-tr-un fel de mătase de Corsica, brodată cu  flori de fir.
10.  — belacoasă — stofă  tot  de   mătase  numită    aBelle-Ecosse».
11.  — mucavale — broderii   de  mătase   pe   carton,   reprezcntînd flori, paseri, fluturi etc. Mucavalele se aduceau din Constantinopol.
12.  — zamfir — safir",
Ms. 3.216 include şi e] o serie de note, precum urmează: „1. — teCfiJd — un fel  de traistă mică.
2.  — doldora — încărcate cît se poate mai mult.
3.  — tura si vura — şi una şi alta.
4.  — aman — cuvînt turcesc:   cînd  se  simte pierdut, nemaigăsin-du-şi în nimic mîntuirea.
5.  — logorisealâ — de  la  grecescul   logos:  -tdupa  multă vorbă».
6.  — zăhgi — le   amanetă.
607
3g__ Opere voi. VI, Macedonski
7.  — satinlar   - sMin   de Tours,  adică   atlaz   din   oraşul   franco/ Tours.
8.   - anfvatA — cu uft anumit fel de broderii.
9.  — mahtea — ronţ pe caro îl imbrăcau cucoanele swi neguţăto-resele iarna.
10 . ■— ghicrmisut — un ÎA dz slofă de mare preţ.
11.  — sangeap — blana scumpă în felul celei numite azi: petii-griş.
12.  — paftale — eatarămi.
13.  — pirozete — peruzele.
11. — «>rs — rochie de Corsica.
15.  — pem.be — trandafirie.
16.  — mucavale tigkelite cu fir — se  lipeau  pe aceasta stofă  cartoane pictate cărora li se da tighel cu fir.
17.  — ccadiriu — verde ca paiul griului cînd   e   de   lurînci   ieşit din pămînt.
18.  — erminâ —  (hermine)",
c.M!om, s.n. — hermină. catagrafie,   s.f. — inventar. tibet, s.n. — ţesătură do lină.
Versiunea franceză a acestei scliiţe, sub titlul; L'Usurier, cu su-pra titlul ,.I,e bou vieux temps roumairr', a apărut în Revuc Francais? de l'Etranger et dus Cohnies, 11, novembre 1885, de unde poetul o re-jji'oducc în Le Peuple Roumain, I, 35, 17/29 novembre 1885 şi Literatorul, XIV, 4, 15 septembre 18&J, p. 6 -8. Vezi nota în volumul de iu fă, p.  634.
Aweaşi precizare şi în ms. 3.1216, f,  71v.:
„Această poveste a fost tradusă de autor în limba francezii şi publicată în La Revii e Franţa ise din Paris",
Variante 165— 16C
2 in v rome a ti:.; altădată G, F: pină acum vaîo douai; i;i de ani A, li, C, D, E; 6 şi se întorcea cu Lecşila doldora G, F: şi se întorcea tot-d^una cu parale A, B, C, D, E; 6—S Că sluga ora, ca şi stăpînul ei, crezută pe Ciivînt. tar fiece judeţ avea cîtc un Kir-Năstase G\ ,Şi mai toate judeţele aveau uite un asemenea Kir-Năstase A, B, C, O, E: Că sluga era crezută pe cuvînt, după cum erau crezuţi şi stă-l>iaii ei. Iar mai toate judeţelr aveau cîte un Kir-Năstase J*T; 9—11 Cel pe care l-am apucat ou era pîntecos şi mărunt, gras şi roşcovan
la faţă, şi purta jiletcă albă, cu lanţ de aur gros şi lat pe după gît în jos G'. Pe ce) pe care l-am apucat tu îl ţin minte sound si cam roşcovan, purtînd jiletcă albă  cu   nasturi de  mărgean   roşu  şi cu (omite cu A) lanţ de aur, gros şi lat pe (de D) după gît în jos A, B, V, B, E: Am apucat şi eu unui. Era mărunt la stat, roşcovan,  pînte-cos şi avea jiletcă alba, cu nasturi de mărgean roşu ţi cu lanţ de aur, gros şi lat pe dupS gît în jos F; 12—15 Lua   numai doi galbeni pe an, pest.e dohînda pravilnică, ce era de zece la sută, şi tot i se zicea de lume cămătar, spunîndu-se că se va aleg« pratu) de el şi de copiii lui G: Lua doi galbeni mai mult peste dobînda praviînică, ce (care B) era de zece la sulă pe an, şi toată lumea îi zicea Kir-N ăst ase-că mă tarul şi spunea (zicea A, B) c-o să se akagă prafu  de casa şi de (omite de D) copiii lui A, B, C, D, E: Nu   lua decît doi galbeni peste dorjînda pravălnică, ce era de zece la suta, şi tot îi zicea lumea cămătar şi prorooea c-o să se aleagă praful şi puzderia de casa şi de copiii lui F; 20—26; 1—S8 Săraca (Biata F) noastră ţară românească! Adică ce rău a făcut ea ca să nu fie lăsată în seul ei (lăsată să fiarbă în seul eiF) de bătuţii la cap care ne-au stricat toate rosturile româneşti? Adică — oameni  huni  şi creştini ai   lui Dumnezeu — nu putea sfi meargă ţara noastră înainte şi îără libertaua de azi — moft al mofturilor — cit şi fără egalitaua lor, şi alte multe bazaconii, ce s-au dovedit că sunt smintenii curate, şi ce au nenorocit pe atîta lume? Căci, uitaţi-vâ puţin împrejur, şi Ittaţi-o (împrejur^ mă rog... Luaţi-oJi'J  de la uliţele drepte şi largi, ce nu se potrivesc nici cu verile nici cu iernile noastre, şi spuneţi-mi: nu eTau mai cu i'ost întoTtocherile de uliţi şi îngustimile Iot, ce adăposteau iarna de crivăţ şi vara de îngrozitoarele călduri? Negreşit: bune sunt cana-l*te pe sub uliţi (canaluriîe pe dedesuptuî uliţelor F), şi trebuiau să se facă (omite   Fj dar casele tde astăzi F), din care unele sunt mai nalte de cum era turnul Colţei (a căror înălţime   ar întrece pe a  turnului  Colţci,  dc-ar mai îi F), făcute de oameni cu scaun la cap sunt? Apoi, Bucureştii ăştia întregi, unde nu mai e decît cărămidă şi piatră, nu ar fi i'ost ei mai frumoşi şi mai căutaţi de străini (iacă ar fi urmat să se împodobească cu noi farmece (să se   înfrumuseţeze F) potrivit firei noastre şi locului, pastrîndu-şi, cu seumpătate (şi ar fi rămas şi astăzi cu FJ, micile lui case cu coperişuri ţuguiate şi cu straşini late în mijlocul roditoarelor grădini ce le înconjurau? (a unor frumoase şi roditoare grădini? F). Fie că ticăloase maimuţe mai sunt şi oamenii!   (Doamne,  Doamne !   ticălo ase maimuţe mai sunt şi oamenii FJ. Oricum, îns& (Oricum ar fi, însă F), cămătari
60*
de felul Iui Ki.r-Nas lase — măcar că pe-ăl de care vorbim 1-a prăpădit Dumnezeu — n-o să mai avem oricîf. am dori unul (măcar că I-a prăpădit Dumnezeu, oricit am vrea să mai avem, n-o   să mai aflăm cit lumea F). E adevărat că si dînsul începuse să se facă vinovat de o foarte grea  ticăloşie si   iată   cum   s-a   înfăptuit întîia  oară asta, şi   de   ce,   pesemne,   şi-a   luat   pedeapsa de Ia  Ăl-de-Sus.   Lucrul se petrecu, după cum îmi spuse un moşneag pe care moartea îl uitase pe pătnînt (Lucru se petrecu, îmi spuse, pe cit ţiu minte, un bun moşneag pe care moartea îl uitaşi? pe pămînt F), tocmai inlr-o iarnă din cele mai geroase. Afară sufla groaznic crivăţul şi poleiul izbea în geamurile îngheţate. Şi, zang-zang, se auzi oprindu-se o sanie !a poarta lui  Kir-Csăstase... El îşi luă în grabă în umeri o caţaveică du  tibet  verde căptuşită cu oaie si deschise uşa. —Sluga dumitalc, Kir-Ndsiase, îi zise atunci un voinic  în puterea vîrstei (vîeţei F). Şi (Iar F) intrînd în casă, el îi mai spuse că nevasta îi e în facere, că a rămas fără o lăscaie în pungă, şi că mare nevoie ar avea de vreo mie de lei (în facere, că negoţul îi merge rău, că n-are o para chioară în pungă şi că are nevoie de vreo mic de lei F) G, F:  Era mare încrederea în  vremurile alea (acelea  A,  D), Căci nu se afla boier, neguţător, ori moşnean să-şi pună amanet petecul de pămînt pe care i-1 detesc Dumnezeu, pentru a se duce să ia bani cu   împrumutare... Necum să-şi ia cineva ceasornicul de la brîu, ori cerceii din urechile nevestei (ne vest ii B) şi (ca A, B) să seducă să-i zălo-jcască  în  tîrg ca-n  ziua de astăzi. O! Doamne!..,   Dar şi cît de cListiţi erau oamenii şi cum se sprijineau toţi între dînşii pentru a mi cădea în necinsturi, ori pe mina cămătarilor. Şi fiindcă aveau să trăiască cu   toţi  împreună,   ei   îşi   ziceau   că,   dată  astăzi joacă ursul Ia poarta unuia, mîne (mîtne A, B, E) poate să joace şi  la p:>arta altuia... Şi se ajutau intre dînşii, şi orfanii nimănui (nimărui A, B) nu rămîneau pe drumuri flămînzi.,. Iar cămătarii nu făceau stfiruriie de astăzi, că (căci D) d; sa 'jyrăz^iceau, mi ţi-i punea (puneau A) binişor Ia locul Jor si boierii şi neguţătorii, făoîndu-i să nu mai fie primiţi în nici o casă şi lăsîndu-i să se prăpădească in urgia şi blestemul tutulor, după c;im s-a prăpădit, şi  Kir-Nâstasc pentru că îndrăznise să ceară zălog unui fecior (de oameni A, B) din teapa neguţătorească. Că era (Era D) mare ruşine pe atunci pentru ăl de-şi punea ceva zălog şi era d.r.îtui numai ca o asemenea zălogire să se «ară (şi era destul să :se ceară numai o asemenea zălogire A, B) pentru a se pune opinca necinstei pe obrazul ălui de era întrebuinţat de bani. într-o s.sari dj iarnă, Kir-Kîstase sta la gura sobei cu ciu-
CIO
bucu-n gură şi cu scufa in cap. Afară sufla groaznic crivăţul, şi poleiul ţăcănea-ţăcănea mereu, picurînd pe geamurile îngheţate. Zang-zang... să auil oprindu-se la poartă o sanie. Kir-Năstase îşi lua degrabă în umeri scurteica cu faţă de tibet verde şi deschise «şa. — Sluga dumitale, Kir-Nâstase, îi zise atunci un voinic ca de vreo (vro A) douăzeci şi patru de ani care (ce A, B) se urcase în prispa casei. Mi-e nevasta în facere şi am venit să-mi dai vro mie de (lei Împrumutare că n-am o para chioară în toată casa A, B, C, D, \E.
167
3—7 De omul la aman nu se scapă însă uşor, şi, după multă logo-riseală, obijduitul negustor se duse acasă, de unde se întoarse tot în acea seară cu o sumă de lucruri pe care   le  zalogi cămătarului, împrejurările au adus ca să-mi intre catagrafia lor în mînă şi iat-o G: Cămătarul rămînea de piatră. în sfirşit, după multă logoriseală, Kir-Năstasf  se hotărî  să-i  spună ţspuie A, B) că poate c-ar găsi niscaiva  bani   pe   fundul  lăzei  (lăzii  A, 5J,dacă ar fi  cumva la mijloc vrun (vreun E) amanet ceva. Şi pentru că vorba   amanet o auzi   Tostindu-ţi-se   numai   atunci   cînd   eşti ajuns la aman, nu se zbîrli bietul Stancu Boiangiu tocmai atîta pe cît s-ar fi zbîrlit de i-ar fi pomenit-o Kir-Năstase în  alte vremuri,  astfel  că,  ajungînd la învoială, plecă şi se întoarse peste o jumătate de ceas cu următoarele lucruri pentru a le zalogi cămătarului, lucruri a căror catagrafie o voi da aci spre a se vedea la ce ananghie trebuie să fi fost Stancu Boiangiul, pentm ca să se hotărască pe vremea aia să păşească Ia un aşa (asemenea A, B) fapt A, B, C, D, E: Cînd să plece însă, şi numai după multă logoriseală, Kir-Năstase se hotărî să-i spună că  poate  ar găsi  niscaiva bani  in  chichiţa lăzei, dacă, de rîndul acesta, i-ar fi chezăşuiţi cu vreun zălog cumva, fiindcă, de, vremurile erau greleşimai pierduse elbani destui... Că, vezi! lumea s-aschim-bat; că a venit vremea bonjuriştilor, arde-i-ar focul, şi că cine cu gîndul nu gîndeşti, 1-a pus la mînă şi şi-a băuit joc de el. Apoi, unde pui că mai e şi moarte şi viaţă? în chipul ăsta, şi, de voie de nevoie, obijduitul negustor se vede că n-a avut ce face că iată catagrafia lucrurilor pecare le-a lăsat în păstrarea cămătarului F; 21—32 Dar da/îă Stancu Boiangiu îşi va mai fi scos sau nu lucrurile astea, nimini nu mi-a putut spune. Atîta doar sa ştie: că a început să-i meargă rău cămătarului;  că a sărăcit  cu   totul;   că   i-au   umblat copiii, multă vreme, goi-puşcă prin mahala,) ică, la urmă, i-a a murit toţi unul după altul; că, Lar, vecinii l-au găsit ţeapăn într-o dimineaţă de iarnă în pridvorul casei lui, ale cărei geamuri vîntul le
611
spărsese, pe cind poleiul Jăcănea-ţăcănea pe cioburile cîte mai rămăseseră in pervazurile ferestrelor, şi pe cînd se năpusteau nămeţii de ninsoare pe podelele  odăilor şi  pe coperişul desfundat G: Trecu o lună, două... dar  cînd aiît neguţătorii (negustorii E) cit şi boierii afiară de urmarea cămătarului atunci (atuncea A) cind văzusepe boiangiu cu cuţitul la gît, se legară cu (omite cu A) toţi sâ-i prăpădească; şi într-un an di zile, nu mai mult, Kir-Năstase ajunse de nu mai avea după ce bea apă. Bl, odată gras şi roşcovan, era acum'gîrbov şi uscat... Nu mai purta jiletcă (albă A, B) cu nasturi de mărgean roşu, nici lanţ de aur, gros şi lat, pe după gît in jos. Şi copiii Jui, goi-puşcă, cerşeau  prin  tinda  caselor  şi-i {muriră  unul   cîte  unul până (pînă A) la ăl din urmă. In sfîrşit, într-o noapte de iarnă, pe cînd Kir-Năstase, căzut in lungoare (lingoare E), tremura într-o cocioabă de casă,  pnn   vifo.-al  care  sufla groaznic  afară, şi prin zgomotul paleiului care ţăcăaea-ţăc-wea mereu, picurînd pe geamurile îngheţate. Zang-zang! i se păru  în frigurile bolii că aude oprindu-ae la poartă o sanie. Kir-Năstase se sculă, îşi luă degrabă in umeri scurteica, a   cărei   faţă   de   tibet   verde   cădea  încoaci şi   încolo  zdrenţuita, şi deschise uşa... A doua zi ii găsiră murt în prispă (în prispa casei A, B). Altfel era cimitam 1 din v-jchims; dar astfel cum era şi tot î] bătea Dumnezeu, căci oamenii trăiau pe-atunci (p-atunci A, B) \:\ frica lui şi st spriji isau între dîiişiî iar nu se raincau ca  cînii (De  la Astfel era, pină la sfirţit, text omis in D) A, B, C, D, E: Acum ce s-o fi făcut cu lucrurile astea?  Le-o fi scos bietul Stancu, ori ba? Nu se ştie; dar vorbole care au  umblat în vremuri stint că, lui  Kir-Năstase   I-a mers, de atunci, numai pe  dos; ,că   a   sărăcit cu totu!;că bieţii lui copii umblau goi-puşcă prin mahala, că i-au murit pînă la ăl din urmă  şi   că,   într-o   dimineaţă   de   iarnă, pe el ]-au găsif. ingh?ţat în pridvorul casei, pe cînd picăturile poleiului ţăcăneau  pe geamurile sparte ale ferestrelor şi pe cînd viforul urla groaznic afară şi năpustea nămeţi de zăpadă în pridvor pe  care  ei ii   poUnoleau F.
D 1 N   f K R f O D I C
(p. 171}                    CINELE DIN VĂCĂREŞTI
Publicată în Alegătorul liber, I, 77, 78, 79, din 8, 11 şi 13 august 1875, datată: „13 aprilie 1875Ik. Republicată în: Stindardul, l, 19, 20, 22, din 19, 20 şi 23 aprilie 1876, „Nuvelă originală", datată: „13 apriliu 1875iL; Vestea, I, 41, 43, 44, din 16, 18 şi 19 mai 1877, „Nuvelă originală", acesaşi datare (la Bibi. Acad. Republicii Specialiste România, colecţia incompletă).
Reprodusă din Stindardul.
Homanţare evidentă a unui epised penitenciar, cules sau trăit Cu prilejul detenţiunii sale politice, între 14 martie— 7 iunie ,1875 (cf. Viaţa tui Alexandru Macedonski, p. 123 — 127). ieremiada,  S.f. — plîngere,  tîftguîre.
(p.  189)
GÎRJALIUL
Publicată în Stindardul, I, 12 —li, M —13 aprilie 1876, cu subtitlul „Nuvelă originală", datată: „1876, Buc, apriliu 5'\ Reprodusă în Vestea, I, 50—55, 25 — 30 mai 1877, cu acelaşi subtitlu.
Reprodusă din Vestea.
Macedonski romanţează în mod evident un episodjdin biografia haiducului Cîrjaliu, personaj istoric, luptător la 1821 în rînduriie Eteriei lui Al. Ipsilanti. Versiunea despre :rrăpirea soţiei sale de către un turc îl sifi a se face bandit, jurînd moarte osmanilor" este reţinută şi de C. D. Aricescu (Istoria revoluţiunii remâne de ta 1821, Graiova, 1874, I, p. 69). Despre viaţa şi moartea Cîrjaliului scrie,
613
în acelaşi stil romanţat-admirativ, şi J. A. Vaillant (La Românie, Paris, 1834, JJ, p. 236-244, 247-257).
Gîtova note însoţesc testul:
„Bătrtnul Zaharia — Zaharia este tatăl lui Ioan Botezătorul. Ctrjali — A se vedea Curierul de ambe sexe, voi. I, pagina   108,
coloana II."
ehîbitvă, s.f. — un fel de trăsură   acoperită.
kaicdgi, s.n. — conducătorul unui caiac; luntraş turc.
vilaiet, s.n, — diviziune teritorială în Turcia.
Trimiterea dovedeşte că unul din punctele de plecare ale „nuvelei" lui Macedonski este şi povestirea Clrjaliul, „traducere de la A, Puşkin, deD. G. Negruzzi" apărută, într-adevăr, în Curier de ambe sexe, periodul I, 1836—1838, a doua ediţie, 1862, p. 108 — 114. v Din aventuroasa viaţă a eroului său, Puşkin reţine doar episodul moldovenesc şi evadarea din mîinile turcilor, menţionate abia în final de Macedonski, care-şi tratează personajul cu foarte multă generozitate, dintr-o perspectivă pur romanţioasa. Imaginea printre scriitorii români era însă alta, căci o „notă a traducătorului", C. Negruzzi, ţine să precizeze:
„Cîrjaliul, creat de D. Puşkin ar fi un tâlhar â la Salvador Roşa, a fost dimpotrivă un hoţ foarte nepoetic. Dacă a cerut cinci mii Iei (de care mă îndoiesc), şi care mai ales i s-au dat {care mi crez), nu ştiu. Ştiu atît că groaznicul Gîrjalml care scăpase de ţeapă turcească, nu scăpă de spânzurătoare a moldovenească, unde se sfîrşi foarte prozaiceşte la 1824."
(p. 206)                        AŞA SA FAC BANII
Publicată in Vestea, I, 22, 27 aprilie 1877, p. 2—4, cu subtitlul „Nuvelă orientală", semnată:  „Leandru".
Reprodusă din   Vestea.
Versiunea franceză a acestei „nuvele orientale", elaborată la bă-trîneţe, devine Comment on devient riche el puissant, în volumul de faţă,   p. 373.
(p. 212)
LINA DE AUR
Publicată sub titlul Lina de aur, basm serbesc, în Vestea, II, 250 şi 251, 19 şi 26 ianuarie 1878 (la Bibi. Acad. Republicii Socialiste România, colecţia incompletă). Republicată cu titlul Legenda
614
libertăţii, în Literatorul, I, 14 şi 15, 20 aprilie şi 4 mai 1880, p. 212-215, 228-233, cu subtitlul „Basm sîrbesc"; Lumina, I, 29-33, 12-17 ma' 1894, cu subtitlul „Poveste sîrbească", aci, cu titlul definitiv: Lîna de aur.
Reprodusă din Lumina.
A —Vestea; B — Literatorul; C — Lumina.
iaţmac, s.n. — vălul cu care turcoaicele îşi acopereau faţa.
Variante 218
4 unii după alţii, dispăreau C,B: unii după alţii, şi unii după alţii dispăreau A.
6 zilei dar C, A: zilei B; 17 unii după alţii, dispăreau C: unii după alţii, şi unii după alţii dispăreau A, B; 28 Stoiene, Stoiene C: Stoia-ne, Stoiane A,B; 89 Stoiene C: Stoiane A,B.
215
21  Iacub C,A:  lacob B; 25 Iacub C, A: Iacob B; 27 lacub C,A: lacob B; 28 începu C: începu să vineze A, B; 29 se înţelegea C, A: se înţelege B; 80 cît C, A: Cată B; 34 laoub C, A: Iacob B.
216
28 acest A,B: acel C; 88 —39 gîndul lui C, A: gîndu-i B.
217
5  să alerge C, A: să alerge fără ţintă B; 19 ia la urmă C, A : ia dupiî aceea B; 22 întocmai C, A: întocmai cu B.
218
24 încă eu nu le voi lăsa C: efici eu nu te voi lăsa ,4, A1.
219
3 răsărise C: răsăriră A , B; 22 pe C, B: omite A ; 36 prăvălii C; frumoase prăvălii A, B.
220
22  porumbel C: porumb A, B; 24- luă C, A: smulse B; 25 porumbelului Ci  porumbului A,B; 30 porumbelul  C: porumbul A , B; 31 vrăjitorului C,A: vrăjitoriilor B.
315
222
8 porumbe] C: porumb B; 11 porumbelul C: porumbul B.
228 16 sâ-i cercăm C: să-i încercăm B; 22 făcu C: făcu un B.
224
14—15 acest cuvînt sirbesc: „Svobodnost", „Libortate" B: aceste cuvinte sîrbeşti:  „Svobodnost", „Libertate" C.
(p. 225)                             POMUL MĂRGĂRITEI
Pubiicată în Vestea, II, 251, 26 ianuarie 1878, p, 3, Republicată în: Literatorul, I, 13, 13 aprilie 1880, p. 195— 1%; Lumina, I, J, 5 aprilie 1894, p. 2.
Reprodusa din Lumina.
A—Veslea; B — Literatorul; C — Lumina.
Variante 325
2 bătrînul arendaş C- un bătrîn medic de ţară A, B; 3 după treburi C,A: să-şî vază bolnavii B; merseserăm C: merserăm A, B; 5 harta geografică C,A: hartă geografică B; 6 dintîi C,A: dintâi B; octombrie C,A: octombre B; 16 seînteia C, 4.-_schinteia B; 22 înserase C, A: înserase tocmai B.
226
2  arendaşul C: doctorul A, Bj ţăranul  C: bătrînul  ţăran A, B;
3  cucoane C: domnule doftor A, B; fata ne e C: fata noastră e ,4, B;
4 uitarăm C, B: uitarăm atuncea A; 7 de pe ramură C, A: de pe ramura sa B; 17 Arendaşul C: Doctorul A, B/mult C: mult timp A, B; 17—18 şi apoi C, A: şi apoi, după aceea B; 18 ei C: său A, B; 21 văd,,văd C: văd, domnule doftor, văd A, B; 26 atunci C: atuncea A, B; 27 mîngîiotor C, A: mîngîitor B; 32 Arendaşul C: Doctorul A, B; întrebă C: întrebă atuncea A, B;Hi. se logodise C, A: se îogo-dise la urniă Bj 35 de un an C, A: de vreo şase luni B; 89 ei C, A: său B,
22?
1—2 zgomotul unui topor C: zgomotul unei săcuri ^4: lovitura unei securi B; 2 Mărgăritei C, A; bieţii Mărgăritei B ;8 tatăl ei C, A: tată-său B; 7 Mărgăritei C,A: Mărgăriţii B; 7—8 dragostei trecute C: dragostii trecute A: dragostei sale trecute B; 12 era cam
616
abătută C: ea era mult mai abătută A, B; 24 umeri C, A: umerii săi B; 25 ei C, A; sale B; 31 întîiul C: primul A,  B.
(p. 228)
LUNTRAŞUL
Publicată   în Literatorul, II, 't, 15  aprilie   1881,  p. 701 — 702, cu subtitlul ,,Nuvelă originală".
Reprodusă din Literatorul.
(p. 231)
COSTICĂ
Publicată  în   Literatorul, II, 11, noiembrie   1&81,  p.   259 — 261, cu subtitlul „Nuvelă originală", datată: „Bucureşti, 1881". Reprodusă <lin  Literatorul.
(p. 235)                       CARTEA DE POEZII
PubiicaLă ci: supratitlul „Nuvelă fără oameni11, II, în Binele public, V, 160, 19 iunie 1883. Republicată în: Literatorul, IV, 6, iunie 1883, p. 369-370; Lumina, I, 30, 13 mai 1894, p, 2.
Reprodusă  din   Lumina.
In toate y'ublicârile, următoarea „notă a autorului":
„Stanley a tipărit, sunt acum vreo 28 de ani, o minunată antologie română. Ceea ce este de mirare, este că d. Stanley traduce între alte poezii şi Oglinda după Cezar Bolliac, poezie ce este luată literă cu liferă de către Bolliac, dintr-o poezie a lui Lebrun (vezi operele sale complecte)."
Titlul original şi integral al antologiei lui Stanley este următorul: Roman anthology, or selecţiona *of Roman poety, ancient and modern, being a collection of the National ballads of Moldava [and Wallachia, and of some the works of the modern poets, in their original language; witb an appendix, containing translations of some of the poems, notes etc. (Hertford, Stephen Austin, 1856).
Poezia citată din Cezar Bolliac se intitulează de fapt [Cocheta bătrînă la oglindă (Colecţiune de poezii vechi şi noi, Buc, Socec, 1858, p. 275—279). în Roman antkology figurează la p. 100—104. Cit priveşte referinţa la Lebrun, ea este — în esenţă — exactă, deşi afirmaţia „literă cu literă" rămîne hiperbolică: Une virille coqueîte a son miroir, Odes, l. VI, IV (Oeuvres choisies de Lebrun, 2-e ed., Paris, Renduel, 1828, I, p. 226—279).
617
(p. 238)
CAVALERII  TROTUARULUI
Publicată în serie: I, Fiul vornicului, în Binele public, V, 165 = 27 — 28 iunie 1883,p.3; republicată în Literatorul, IV, 7, iulie 1883, p. 396-398; II, Miknea-Adrian, în Binele public, V, 170, 3 iulie 1883, p.2—3; republicata în Literatorul, IV, 7, iulie 1883, p. 398-400; III, La douăzeci de ani, în Binele public, V, 177, 11 — 12 iulie 1883, p, 3; republicată în Literatorul, IV, 7, iulie 1883, p. 400—402; IV, Cazul lui Manole Cleşanu, în Binele public, V, 182, 17 iulie 1883, p.3; republicată în Literatorul, IV, 8, august 1883, p. 460-462; V, O idila, în Binele public, V, 198, 6 — 7 august 1883; republicată in Literatorul, IV, 8, august   1883,   p. 462 —463.
Reprodusă din Literatorul.\
Din această serie au apărut în Literatorul şi două versiuni franceze, semnate: „St. Le Mâtayer": Les cheoaliers du trotoir: A vingt ans (IV, 8, august 1883, p. 4;2-473) şi „Auguste R. Clavel": Le fils du vornic {IV, 10, octombrie 1883, p. 630—633).
în Binele public, la rubrica Ecouri (V, 186, 23 iulie 1883) se poate citi următoarea notă:
„Unii dintre membrii societăţii «Literatorul» au pus subpresă cîte unui sau mai multe volume din scrierile lor şi care se speră că vor vedea lumina în toamna aceasta negreşit. Aţa d. Macedonski va publica volumul al II-lea de poezii, un volum de nuvele şi un alt volum intitulat Cavalerii trotuarului din care Binele public a publicat mai multe bucăţi."
(p. 253}                         LA VIZITĂ   (I, II)
Publicată în Literatorul,  V, 2 şi   3,1884,  p. 97 —100,   175 —176, cu subtitlul „Scene din viaţa bucureşteană". Reprodusă din Literatorul.
galantină, s.n. — mîncare rece de carne fragedă (de obicei de pasăre} cu gelatină,
(p. 259}                                    SFINX
Publicată în Revista literară, VI, 27, 1 noiembrie 1885, p. 621 — 624, cu titlul Dupe perdele şi cu subtitlul „Schiţă din viaţa bucureşteană". Republicată în: România literară, VII, 4 — 5, aprilie-mai 1888, p. 82—85, cu acelaşi titlu şi subtitlu; Lumina, I, 11 %\ 78, 9 şi 10 iulie 1894, cu titlul Sfinx.
Reprodusă din lumina.
618
A — Revista literară;  B— România literară; (J— Lumina,
mi(i)gli$i,   vb. — a   înşela   (cu   promisiuni,  cu laude),   a   amăgi; a măguli, a linguşi.
V a i1 i a n t e
259
6 risipită C,B; difuză A; 11 măsoară trotuarele C,B: se plimbă în lungul trotuarelor A; ÎS plimhindu-sc şifluierind C,B; iluierînd din vreme într-alta A; Uneori C,B: Citeodală A; 15 sau un C,B: sau cîte un A; 17 unei fete tinere momită C,B: unei fete tinere pe care a convins-o A; împestriţează C,B; întrerupe A; ÎS trăsuri C,B: trăsuri de casă A; 19 pe C,B: licăresc pe A; 20 licăresc ca doi C,B: ca doi A; 21 cremenea C,B: cremenea <iin care cîte-o piatră este compusă A; 22 scăpărate C,B: scăpărate in toate părţile A; 28 se arata C,B: apare A; 24 joacă C,B: danţează A; 26 fulger C,B: fulger trecător A; imagini C,#.-imagine A.
260
11 în voia lor C,B: in voia lor prin curţi şi prin mahalale 4; II— VI cu aceleaşi sunete C,B: pe acelaşi ton A; 12 lătrări C,B: inflec-ţiuni A; 16 dantelă C,B: dantelă căptuşită cu o uşoară stofă de mătase trandafirie A; 17—18 de a lumina toată casa C,B: de a-şi ţine luminată casa în toate nopţile 4; 21 un C,B: sub un A; 22 policandrelor C, A: poleeandrelor B; 24 averea sa C,B: averea sa, ce trebuia să-i revie in caz de moarte A; 27—28 în stăpînirea moştenirei C,B: în deplina stăpîiiire a moştenirei A; 29 ciudată C, B: foarte delicată A; 30—SI la astfel de numire C,B: la o asemenea denumire 4; 82 strălucea feciorelnică C,B: strălucea sub un sigiliu neşters de castitate 4; âS aprindeau C,B: aprindeau regulai A; îlll — 40 Dar tot intr-o vreme C, B: Dar tot într-o vreme, fiindcă locuinţa despre care e vorba făcea colţ şi cu altă uliţă laterală A; 40 luiniuîndu-se C.B: hmiinindu-se tot atit de regulat A.
261
1 inlilnise C, B: văzuse .-l; 2 sii-1 iubească C, B: ca să-l iubească, cum se declarase dinsul, cum obţinuse voia să petreacă serile împreună A; 3 ademenise C, B: miglişisc 4, B; 5 întrebări C, B; atî-tea cestiuni A; 6 treaptă soţială C, B: treaptă şi profesiune soţială A; 12 decît C, B: dccît acele A; 13 duşmanului   C, B: inamicului
619
A; 14 decît pentru a se preda ;« onoare C, B: dccît acea rezistenţă onorabilă pe care o opun comandanţii de cetăţi în momentul cînd simt că nu mai au de făcut altceva decît să se predea. Doamna Or-feanu avea optsprezece ani deplini, dar fata ei de casă, deşi nu împlinise riici cincisprezece, ca fată din popor, avea la activul ei o jumătate de ceas de rezistenţă în plus A; 16—17 în uşa odăiei de pe dependinţe C, B: în uşa odâiei de pe dependinţele casei, în uşa odăiei ale cărei ferestre, ce dau pe uliţa lateral" ^u Calea Victoriei, se luminau regulat în fiece seară pentru a nu st- întuneca decît noaptea tîrziu A; 17—19 dete ochi cu un impiegat ce aducea o telegrama, iar, puţin în urmă, ofiţerul, vrînd-nevrînd, fu silit să dezerteze C, B: se află în prezenţa unui factor ce aducea o telegramă, iar puţin în urmă, ofiţerul, vrînd-nevrînd, fu silit să dezarmeze tot ca şi soldatul său în faţa intervenţiunei neaşteptate a autorităţii ce se manifesta într-un mod providenţial în persoana impiegatului telegrafo-poştal A; $1 nu se iau înapoi C, B: nu se iau înapoi sau dacă se reiau, le reia numai cel care le-a primit A.
262
3 zguduită C, B; atrasă A; 6 şoptească U, B: şoptească la ureche A; 8 schimbă C, B: preschimbă A; 9 se făceau C, B: deveneau A ; 26—SI la unsprezece ore din noapte, iar, pierdut în ceaţă, nebun şi cu păsuri repezi, se duse cu gesturi pe cyro nu le putea stăpîni. în vremea aceasta, trecători împalfonaţi şi cu pălării înaile, sau rîndaşi ungureneşti, se încrucişau pe sub felinarele galbene C, B: la unsprezece ore din noapte şi se îndreptă spre mic:i lui locuinţă, umblîiid ca un nebun, cu păsuri repezi, cu gesturi pe care nu It* putea stăpîni, pe cînd, cîte un trecător, cu galoşi în picioare, in palton, cu pălărie naltă pe cap sau cîte un rîniiaş la grajduri, ieşind ■din circiumă, cu braţul pe după grumazul unei fete pe care o convinsese pe trei sferturi, se uita la el, îl arăta cu degetul A.
ii>. 263}                          PE  DKALUL-rtl-'IKKl
Publicată în Rumânul, XXXIV, Vi februarie Î8yo, in seria Viaţa bitcureşleavă, VII.
Reprodusă  d in  Românul.
(}>. 2fi7)                                       PAŞTE
Publicata în Românul, XXXIV, 13-16 aprilie 1S90, în seria Viaţa baciin-ştp.r.nă, X. Republicata cu supratitlul „De pe cufmea vieţei", în Literatorul, VIII,;, 15 septembrie 1892. p. 16, uu titlul Paşte.
620
Prima pagină a ms. original este inclusă în ms. 11.270, f. 97c, B.C.S.
Reprodusă din Literatorul.
(p. 269)                  CONTELE  DE CINCI  CENTIME
Publicată   în   Literatorul,  XIV,   9,   februarie   1894,    p.    '. - 6. Reprodusă din Literatorul.
jp. 272)                               O JUDECATA
Publicată în Revista literară, XVII, 32, 20 decembre 1896, p. 502, semnată: „A.M.".
Reprodusă din Revista literară, aspidă, s.f. — şarpe veninos, femeie rea.
!p, 2-i)             CEL DE Pfi URMĂ OBllENOVlCI
Publicată în Flacăra, I, 46, 1 septembrie   19'J2,    p.   501 — 562.
Reprodusă din Flacăra.
O versiune franceză, publicată în Paris-Journal, 11 juiHel 1913, este intitulată: Le dernier dea Obrenovicz au Quartier Latin. în vo-îumul de faţă. p. 356.
ip. 280)
MAESTRUL DIN OGLINDA
Publicată în Rampa, U, 307, 29 decembrie 1912, p, 1, cu subtitlul ,,Poveste de Crăciun". Republicată în Literatorul, XXVI, 2, 6 iulie J918, p. 6—7, dedicată: „Lui N.N. Hîrjeu, poetului şi prietenului".
Textul autograf în ms. 3.283, f. 19r. — 30r.; ms. foto nr. 40, p. 6 — 17.
Reprodusă din  ms,   3.283.
Versurile:
„A fo.it ii kivm mimii'ie să par nepăsător Şi  lumeţi  să mă creadă că sunt nesimţitor"
sînt citate din piesa de teatru, scrisă în colaborare cu  Cinciiiat Pavdeseu, Saul (I, se. 9). Celelalte versuri citate-:
„M-am luptat cu traiul zilnic şi cu soarta nempăcată, Sub a cărei» sandală, inima-mi însingerată Chiar şi astăzi e strivită -    fără-nvins a mă Ii dyf1,
aparţin, cu o uşoară modificare, strofei finale a Mingiieril tenirii, din volumul Poezii, 1882 (în ediţia de faţă, voi- I, p. 326). N.D. Cocea, pe atunci redactor al Rampei, anunţă Iui Mace-donski publicarea acestei nuvele, într-o scrisoare din 27 decembrie 1912, inedită (B.C.S., nr. 14. 197).
Variante
Prima versiune a textului, apărută în Rampa, se deosebeşte de textul publicat în Literatorul şi de forma manuscrisă. Reproducem în întregime acest text.
MAESTRLL DIN OGLINDA.
O noapte de Crăciun şi sub ferestrele mele Parisul. Iar eu, în odaia caldă, luminată de electricitate, singur, alături cu maestrul pe care îl vedeam într-o oglindă din faţa mea şi a lui şi în care mă vedeam pe mine tot aşa de Simpede după cum îl vedeam pe el. Şi auzeam vorbele lui ce izvorau, aci liniştite şi dulci ca o apă luminată de o lună albastră şi aci răzvrătite, fioroase sau înfiorătoare — duioase citeodată — mişcătoare totdeauna.
—  Negreşit, ziceau acele vorbe, mulţimea îţi vede numele prin ziare şi acest nume ţi-1 vede înfăşurat de strălucirea gloriei — adică de  a  notorietăţei,  de  a  celebrităţei — laudă  sau injurie — căci amîndouâ sînt astăzi şi au fost poate în toate timpurile deopolrivă glorie. Şi, clnd te mai vede trecînd pe strade pe jos sau în trăsură, în vestminte luxoase, cu ghete <le lac, cu  pălărie înaltă pe cap — cu masca zîmbetului pe chip — mai ales că oşti dator să te înfăţişezi ei străfulgerat de o mîndrie de paradă şi de   un mers cam dîrz, dacă nu semeţ, — această mulţime zice: „Iată un om care nu ştie ce e suferinţa, pentru care zilele şi orele au fost flori fără spinil;.
Dar după  o mică tăcere:
—  Ceva mai mult, urmă   maestrul cu o   amărăciune în colţul buzelor, fiindcă tu nu consimţi să le spovedeşti ei, să-ţi spui păsul tău, ea nu-şi dă osteneala să adîncească scrierile tale şi nici să vadă cită prăpastie de jale se   ascunde sub   florile ce ai presărat în ei*'.
—  Ştiu, răspunsei maestrului, a cărui frunte apărea   acum   în oglinda devastată f:a de o mînie de trăznete nenumărate ~   ştiu — am spus-o şi eu odinioară in limfia în care vorbeam pe   atunci — cea a versului;
A fost. a mea mindrie să par nepăsător Si lumea să mă creadă că sînt nesimţitor.
Dar maestrul urmă din  nou:
— Ei, da! reluă el. Sînl oameni cari nu-şi prostituie durerea, cari nu fac din ea un spectacol public, cari ascund lovirile ce au primit, rănile ce li s-au pricinuit, lacrimile de sînge pe cari le-au vărsat. Gloria apoi, gloria se cumpără scump.  Uite-te  la mine, bunăoară: pînă la vîrsta de -18 ani auzeam şi eu că  sînt oameni pe acest pămînt cari n-au nici ce mînca şi nici unde să doarmă.  Dar aceste vorbe n-aveau pentru mine vreun înţeles şi singura valoare a lor era numai a sunetelor dintr-însele. Şi deci, pentru că eu aveam tată şi mamă şi pentru că ei posedau   donaeniuri întinse, palate şi servitori, „pun-te masă, ridică-te masă", credeam că şi toţi ceilalţi oameni — oricîţi s-ar afla pe pămînt — trebuie să fie ca  părinţii mei, ori ca mine. Şi-mi ziceam: „Cum se   poate sa n-aibă cineva ce mînca sau nici chiar unde să doarmă? Dar n-au  oare toţi părinţi — tată şi mamă — iar dacă n-au şi dacă sînt orfani sau  dacă sînt la rîndul lor părinţi şi ei, nu le-a rămas oare, de la cei care le-au dat viaţă, casă şi masă, moşii şi servitori?" O ! Cit eram de   nevinovat, scumpul meu maestru, îmi spuse uiiîndu-se la mine maestrul   din oglindă, şi socotesc că ai putut să-ţi dai seama uşor despre aceasta, însă zilele (ie restrişte ce au venit pentru mine   puţină vreme în urmă s-au însărcinat să mă lumineze asupra lucrurilor cu prisosinţă. Şi numai cînd n-am avut nici eu casă ori  masă, moşii şi servitori, numai atunci mi-am dat seama despre ce este viaţa. Şi cum   eram prin firea mea temperament de luptător,   m-am aruncat cu deznădejde in mijlocul urgiei traiului şi trăgînd sabia, am lovit în dreapta, în   stingă — fără   cruţare   poate — dar  aşa cum trebuie să loveşti atunci cînd ai conştiinţa că viaţa este un dar   dumnezeiesc nepreţuit şi că este mai bine să omori pentru a-1   păstra decît să te  laşi a fi omorît. de alţii.
— ştiu ! ştiu ! strigai eu maestrului din oglindă, ale cărui vorbe şuierau acum ca gloanţele, şuierau ca săbiile ce se învîrtejesc in dreapta şi în slînga şi al cărui chip se posomora, se încrunta şi deştepta aminliri în toată întinderea sufletului meu. Ştiu, îi mai strigai o dată, ştiu, şi am scris-o ţi eu odinioară — odinioară:
.......M-am luptat
Corp la corp cu  traiul zilnic si cu soarta nempăcatii,
Ce-mbrîncind a inea simţire sub sandala blestemată
Chiar si astăzi mi-o striveşte — dar învins nu   m-am 'predat.
însă maestrul urină astfel:
823
— Cu cît însă părea că trebuie să pier, cu cît unele noroaie îmi scuipau în obraz murdăria lor, cu cît răutatea şi duşmănia mă az-virleau mai jos, sufletul mi se oţelea tot mai mult, mintea mi se încorda intru aflarea mijloacelor de scăpare şi pizma celor mici mă azvîrlea, dintr-un salt, mai sus: ura celor răi, mai sus încă. împrumutam credinţei aripele ei; virtuţei, puterea ei, ştiinţei, realitatea ei omenească, şi acum, — o! acum sînt maestrui din automobil, sînt maestrul pe care îl iubesc încă unii, sînt maestrul din oglindă pe care aproape nimeni qu mai are puterea sâ-1 îndurereze, să-1 turbure, sâ-1 mîniască — iar cînd oglinda se va sparge, voi fi maestrul din inimi — maestrul din minţi — maestrul de dincolo de iume — din ceruri.
Iar Parisul urma să curgâ sub ferestrele mele, pe cînd departe, sub cerurile frumoasei cîmpii româneşti, Bucureştii curgeau pe dinaintea altor ferestre, pe dinaintea celor ale fiinţelor ce fac parte din sufletul  meu...
(p. 283)                          OUĂ DE PAŞTI
Publicată în Ilustraţiunea naţională, martie   1913, p. 5. Reprodusă  din Ilustraţiunea naţională.
O versiune franceză anterioară, Oeuf de Pâques, este publicată de Macedonski, în Le Beau Danube Bleu, I, 6, 16 avril 1905. In volumul de faţă, p. 348,
|p. 289)   BUCUREŞTII LALELELOR ŞI AI TRANDAFIRILOR. ORAŞ AL BUCURIEI
Publicată sub titlul: Bucureştii lalelelor şi aî trandafirilor. Oraş al bucuriei, în Ihistraţiunea naţională, II, noiembrie — decembrie 1933,  p.  5 — 6.
Textul autograf, intitulai; Bucureştii trandafirilor şi ai veseliei, in ms. 3.408, I. 2r. — 17r.
Reprodusă din Ilustraţiunea naţională-
O versiune franceză, inclusă în ciclul Balalaîkas, contes scytha-slaves, La viile — la joie — et — Ies roses, a fost roalizală la Paris, în 1911 (ms. fr. 209, f. 3—3-'i, Bibi. A<:ad. Republicii Socialiste România), în volumul de faţă, p. 362. Totuşi nu acest fext. a văzut lumina tiparului, ci o altă versiune ,,en francais par Nicolas-Alexandre Ionesco'", Bucarext des tulipes ei des roşea, viile de la joie, în Jiecue Roumaine, II, 6, 30 novembre/ 3 decembre 1913, p. 109—175.
624
metoc(h), s.a. — mănăstire mică, subordonată administraţiei unei mănăstiri mai mari. Locuinţă pe lingă mănăstire, în afara  incintei ei.
Variante
Versiunea manuscrisă prezintă deosebiri mari faţă de textul publicat în periodic. Reproducem, în întregime, textul manuscris:
B&VUREŞTII TRANDAFIRILOR $1 AI  VESELIJSI
Acest oraş, capitală a României, nu este aşezat aşa precum se crede încă de unii străini în Bukara. De asemeni, el nu se află în Turcia de Europa, ci, ciudat ia înfăţişare pentru occidentali, multă vreme sat mai curînd decît oraş, dînsu! urcă pe colnice, coboară printre văi, călăreşte Dîmboviţa şi se revarsă încoa şi încolo peste cîmpii, pe dealuri, neregulat ca o apă mare.
Numele lui o fi venind ori nu de la Bucur ciobanul, Dumnezeu ştie, dar destul că eî a fost în vechime oraşul bucuriei şi că tot atunci i s-ar mai fi putut zice:  oraşul   trandafirilor.
Felul cum s-a încropit printre păduri cari, în vremea veclie, alergau oarbe peste ţara românească, prăvălindu-se ca talazuri de verdeaţă din creştetul Carpaţilor pănS în Dunăre, nu poate să fi fost altul decit cel al legendei, şi anume: o bisericuţă la început, probabil cea a lui Bucur, apoi două-trei case şi alte două-trei, cîteva bordei;-, Irei-patru stîne de oi, şi aşa neîncetat, pană ce un domn a zidi' un schit, altul o mînăstire, un egumen un metoh, slujitorii acestuia colibe şi împrejmuiri de pîrleaz, boierănasii şi ostaşii cîte o casă, — de pe care Şocuri izvorî în sfîrşit un lîrguleţ, cu mahalagii, cu metohani, cu popi, cu militari, cu 'ciocoime, cu tot ce e azi.
Totuşi, Bucureştii despre cari e vorba, cei de la început, mult trebuie să ii mîngiiat privirile cînd, după zile de umblet prin pa-duri întunecoase, răsăreau ei cu micile lor case albe intre plopi şi ulmi, între tr andafin şi iasomii, şi etnd, turnuri de bisericuţe licăritoare in soare-apune oii în zori ce zîmbeau prin schinteieri şi co vorbeau cu limbi de clopote, înălţau spre ceruri crucile lor de credinţă, — cruci c.   nu mai sunt astăzi, pentru mai toţi, decît nişte
biete t iniciuMi-.
Prin   aeji   Bucureşti   cîntau   în   voia   lor felurite piraie ce-l . şerpuiau, iar prin curţi erau puţuri, ciuturi sau fîntîni. Casele erau rare, insă curţile lor erau mărişi grădinile lor tot mai mari; maidanele ce le despărţeau de dînsele erau apoi şi mai mari. Şi cît pomet împrejurul lor, şi cită umbră peste ui iţi, şi cîte paseri prin copaci...
82f>
Vesel do tot, acel oraş avea zidurile locuinţelor aci vopsite cu pembe, aci cu verde deschis, aci cu albeţi de var, cu albastru, cu portocaliu şi cu alte feţe. Grădinile lor, pogoane întregi, coprin-deau mici iazuri cu peşti şi cu broaşte, — mai ades cu broaşte, coprindcau pajişti verzi presărate de lalele, — bolţi de coacăze, nuci bătrîni, persici şi fel de alţi pomi, iar pe lingă iaz, salcia moaie, această salcie persană cu flori galbene al căror miros îmbată. Cit despre case, mai toate — întru cit priveşte pe cele ale oamenilor cu dare de mină — erau cu pridvoare cu stîlpi, cu [cîte un puţ coperit în preajma lor sau cu cite-o fîntînă de zid, văruită şi zugrăvită cu sfinţi, sub salcia ci mare şi pletoasă... Apa curgea din două-trei ciuture în jghiaburi de zid ori de lemn, pentru a se împrăştia din ele prin curţi şi grădini, prin străzi, peste tot oraşul.
Locuitorii, de altă parte, erau oameni harnici şi liniştiţi. Ju-pinul îşi vedea de treabă sau îşi ţăcănea mătăniile de chililibar, pe cînd cucoana ori jupîneasa dumnealui vedea de găini, privighea mulsul vacilor, baterea putineelor, făcea dulceaţă, îngrijea de oare, gîşte, raţe, claponi, curcani sau găini, ţesca, cusea, festona, nu-i toca gura fiere. In unele curţi mai era şi cîte un cocor, iaT în altele, păuni şi bibilice.
Că era prăfărie vara peste oraş, era, şi că era noroi iarna atît prin curţi cît şi pe uliţi, nici vorbă că era... Dar lumea era mai fericită. Vara o dezmierda florile şi apele, soarele şi şoaptele frunzelor, şi mai presus de orice, prin aprilie şi mai, mirosul trandafirilor. Că vezi, trandafirii creşteau oriunde. Curţi şi grădini, maidane, toate erau pline de ei şi vintul Ie resfira florile pană şi pe mormintele dimprejurul bisericilor, pe Ungă cari dormeau atunci morţii.
Şi totuşi, acei Bucureşti s-au dus împreună cu trandafirii lor, cît şi împreună cu uliţele lor înadins întortocheate ca sâ spargă iarna crivăţul şi ca să înmoaie vara arşiţa soarelui. Şi au luat cu ei, Bucureştii ce s-au dus, nu numai casele cu coperişuri ţuguiate şi cu stra-sină lată, nu numai fînî.mile cu zugrăveli bătătoare la ochi, dar tot ce a fost: pe metohanii <.(<; atunci pentru a face loc metocanilor de azi, pe muierile ce îngrijeau de ale casei pentru a înzestra veacul nostru românesc cu muieri şoldite de corsete, ce pun pe cap pălării de cite trei şi patrii sute de lei şi ce-şi bagă bărbaţii în puşcărie; precum şi pe boiernaşii sau pe neguţătorii cu mătănii de chihlibar pentru a-i înlocui ,cu împălâriaţii cu funte la spate.
Dar dacă ei s-au dus, trandafirii acelor Bucureşti tot au mai rămas, şi nu e rar să mai vezi şi azi — bunăoară la Moşi — că unii
626
băieţi mai  ^gy ^ (jinşii, şi că, sîngerii sau albi, şi-i mai  petrec pe după urvcni
Un ase*Vienea trandafir, ţinut însă de nişte degete de-o albeaţă străvăzato.\rej mi-a vorbit intr-o zi despre Bucureştii pe cari îi povestesc, ^j ioi cj mi.a destăinuit că nici Bucureştii veseliei n-au murit, nici ce; aj trandafirilor.
Şi cu a^iovârat a fost ce mi-a zis el, căci i-am descoperit şi pe unii şi pe alţii ja 0 jjătaie de puşcă departe de palatul Cotroceni, iar aceastu nu de cum am străbătut în curtea unui popă de pe şoseaua prăf^jtă^ ci de cum am deschis o portiţa din fundul acelei curţi...
Găci ia ;şiraz sau ia ispahan să mă fi dus tot nu dam mai întîi de atîţi trand^fij,^ ^ ja yrroa ^e atîta veselie.
Pitită di cuta unei rîpe ce mărgineşte acea curte, grădina popei de la Cotr^Qui j0 mai fj şj azi? nu ştiu) se adînceşte pană devale, pănădepai-ţg $pre cimpul şes. Treptele depeatrăale scăreicete prăvălesc în ii<> suntjmai multjbolovani decît peatră tăiată, dar peste ce rai urase privirea şi spre ce grădină fermecată îmbTîncesc ele păsurile. Ac,i;l mîncătură de pămînt e îngustă, însă în fundul ei se rostogoala $i gongoneşte o apă limpede şi împrejur, în fundul rîpei şi pe pereţii ei, cresc numai trandafiri, valuri de frunze şi valuri de flori,  tranjafiri regali,  trandafiri  împărăteşti,  trandafiri pentru baieţandri   şj pentru teleleice, trandafiri pentru fete curate, albi-albi, şi trandafiri pentru patimile de foc, stacojii, (trandafiri ce pîlpaie. Mu; sunt acolo şi trandafiri sărăcâcioşi dar plini de miros; sunt, ae i»tăeirteiii, şi trandafiri mofturoşi, pentru filfizoni, pentru corsaje do bulevard şi salvare. Apoi se află ,şi trandafirii de vis, trandafirii pentru poeţi, — argint curat ca o.apă în zori, trandafirii pentru vi.^^^j,^ abia atinşi de o înnorare roză, abia fulgeraţi de o scăpărare soiara.
Şi acotite flori toate, printre frunzele, ce sunt aci descolorate şi aci de () verdeaţă violentă, îmbată cu mirosul lor, farmecă prin colorile ll)t.( întocmesc o grădină ca cele de prin O mie şi una de nopţi, te fura vii;ţej de az j^ te (juc ;n Persia, te fac să uiţi de tot: pe ceilalţi şi pe tiiid
Unu rJintre trandafiri, roşii ca sîngele, izbesc prin roşeaţa lor ca nişte hiUnete de trîmbiţe puternice, alţii, albi, se catifelează uşor cu Albastru şi sunt un solo de flaut ce se melancolizează sub un clar (j<: iuttăi aiţii sun{ pembe, alţii ca floarea de migdal roz, iar alţii ,:il paiui griului, pe cînd, printre dinşii, suntşi trandafirii
627
grenal, trandafiri ce par aproape negri şi trandafiri ce apar aproape albaştri.
Mai se zăresc cîteodată şi alţi trandafiri. Aceştia sunt sau galbeni ca aurul sau strălucitori ca argintul, sunt ce se numeşte: rozele de aur şi rozele de argint, flori dumnezeieşti pe cari poeţii şi pictorii apuseni le dedică Maicei Domnului şi pe cari popii le preschimbă în deeoraţiuni de cinste, în semne de slavă. Pe amîndouă coastele rîpei se agaţă, în sfirşil, trandafiri ce împrumută aci mărgeanului, aci rubinului toate feţele lor, printre cari unii sunt pistruiaţi, alţii gălbui şî alţii aproape verzi, verzi de tot chiar.
Potecile ce se încrucişează pe vale sunt cu totul şi cu totul aşternute de petale, ninse ca de mari fulgi roşii, albi şi galbeni, şi aceste poteci aci se alătură de pîrîul şerpuitor şi îl urmează, aci se cufunda în umbra albăstrie a unor mari bolţi de coacăze de cari atîrna ciorchinele cu boabe roşii, cu boabe străvezii străbătute de soare, aprinse de soare.
Dar prin spărtura rîpei ce dă asupra cîmpiei, zîmbeşte o poiană coperită de iarbă verde şi măruntă, şi mai departe, în pulberea unul drum, la o cotitură, o casă mică-mititică spoită cu albastru şi cu roşu, o casă cu un umbrar de circiumă la uşă, cu două-trei mese încărcate cu oaie de vin şi cu sticle, înviază.prin iăutariice-i cînta în prag, pe Bucureştii veseliei de odinioară, cu dragostile acestor Bucureşti şi cu glumeţele znopeli dintre băieţi şi fete.
Sar, cu cît lăutarii trag din diple şi cu cît se iuţeşte muscalagiul, băieţii, cîţiva, fetele, mai puţine la număr, beau, chiuiesc, sar în sus, joar.ă, se sărută...
Insă, fără veste, aceşti Bucureşti înlocuiţi astăzi prin Bucu-reştii-tunurilor de la forturi şi prin Bucureştii-sărăciei din inimi şi din pungi, trebuie, vai!, deşi abia întrevăzuţi, din nou să peară repede, sii peară ca şi cum n-ar fi fost, şi poate pentru veci pentru mine..,
Căci, pe vrere să-mi fie sau nu, pămîntul se cutremură deodată şi din apropiere de tot izbucneşte ca un urlet de dihanie îngrozitoare, iar pană să-mi dan seama ce e, urletul se schimbă într-o mu-gire de taur, într-o gîfăială de focă şi o şuierarecumplită îmi ţiuie în urechi...
— Trenul de la Constanţa ! îmi strigă în acelaşi timp un copilandru de lîngă mine... şi...
Şi este în adevăr ei, în adevăr bestia apocaliptică ce varsă foc şi fum pe nări şi Urăşte după dînsul spre prăpastia   viitorului tot
628
cu mai e din trecut, şi ce peste puţin va Urî tot spre ea, şi prezentul tot, pe noi toţi cîţi suntem.
Iar pe cînd trenul trece, re urc treptele din bolovani de peatră şi de pe culmea lor mă uit departe peste Bucureştii de azi, fără să mai văd pe ai veseliei şi, pe ai trandafirilor, şi văd nişte Bucureşti măreţi...
Măreţi, dai O neîncetată grandioasă faţadă de case pe bulevarde şi strade lungi, un decor maiestuos în toată puterea cuvîntului dar după care nu se ascunde decît neantul... un neant de simţiri şi un alt neant iar: cel al   cugetărei.
Şi Bucureştii ce au fost odinioară au murit cu adevărat, însă sS nu se supere cei de azi că morraîntlndu-i le-am adus prinos cîteva chiote de lăutari, pe cele de la circiuma albastră şi roşie, —[şi că le-am presărat pe groapă cîteva foi de   trandafiri: acestea.
(p. 295)        OCEANIA - PACIFIC - DREADNOUGHT
Publicată   în  Flacăra,   III,   8,   7   decemvrie   1913,   p.   66—68.
Reprodusă din Flacăra.
V.3rsîuii3a franceză anterioară, nouă inaccesibilă, cu acslaşi titlu,
a apărut in L'Industrie ve'hcipedique et automobile, 4 novembre  1911,
p.  698 — 700.[
(p. 303)       ZIUA UNEI FETE VREDNICE DE LUMEA NOUĂ Publicată în Comedia, I, 1, 15 aprilie 1914, cu „va urma" |(la Bibi.
Acad. Republicii Socialiste România, colecţia Comediei incompletă). Reprodusă din Comedia.
(p. 306}          ZIUA UNUI FUNCŢIONAR MIJLOCIU
Publicată  în   Comedia,   I,  5,  20  aprilie  1914. Reprodusă din Comedia.
POSTUME
[P. 311)
VISELE HAŞIŞULUI
Publicată de noi, însoţită de o notă, Macedonski inedit, în Ramuri, IV, 5, 15 mai 1967, p. 12—13. Transcrisa după ms. autograf, existent în 1946 în arhiva familiei (textul n-a apărut încă, după informaţiile noastre, în nici un fond public), datată: „20 septembrie 1875", „nuvelă originală de Alexandru  Macedonski".
Reprodusă din   Hamuri.
Operă de tinereţe, semnificativă pentru aspiraţiile ideale ale poetului, proiectată pe un fundal simbolic, printr-o tehnică pe atunci foarte „modernă". Pe urmele lui T. Gautier (Le hachich, Le club des hachichins) şi ale lai Bautlelaire (Les paradis artifieiels), Macedoaski inaugurează la noi literatura stupefiantelor, ca procedeu artistic de facturft romantică, temă existentă şi în poezie (ediţia iie faţă, II, p. 345—346). Amestecul de iluzie şi luciditate, de euforie a imaginaţiei şi decepţie, prin revelaţia bruscă şi dură a realităţii brutale, este tipic macedonski an şi Vinele haşişului constituie prima sa expresie literară liinc cristalizată (cf. şi cap. Vise ţi „stupefiante", în Opera lui Alexandru  Macedonski, Buc, E.P.L., 1967, p.   176 — 180) .
Concluzia — aforistică — „astfel este lumea, nu e vina mea !" — pare a fi o parafrază după versul finalal romanţei Sui CA. Rosetti: A cui e vina (1839): „Astfel e amorul, nu e vina mea!" (Ceasurile de mulţumire ale lui CA. Rosetti, Buc, 1843, p. 151).
INEDITE
(p. 317)                                       GOVIE
Textul autograf, păstrat în arhiva familiei Macedonski, transcris de noi în 1946. N-a apărut încă, după informaţiile noastre, în nici \in fond public de manuscrise.
Reprodusă după acest text.
în ren. 3.216, f. 35, urmUoaraa notă explicativă a cuvlntului gocic: „njiH3 oltenesc pe c*re boierii le dau ţârănimei în curţile lor, desfunzînd buţi de vin şi de ţuică şi punind să se întindă mese încărcate cu de-ale minefireî. In schimb, ţăranii aduceau aşa plocoane îneît îndestulau cu ce] puţin pe şase luni casa boierească".
euramă,  s.f. — colectă.
pil, s.n. — bici cu codiriştea scurtă, făcut din cureluşe împletite.
PO VE STIR I    IN    LIMBA   FRANCEZĂ
A N T U M K
tn p?rioada pariziană {1910—1912), Macedoaski concepe şi pun/1 la punct proiectul unui volum original de proză, în limba francez-l: Les Balalaîkas, contes scyt/w-slavei,, păstrat   în două manuscrise:
1. — Nr. 11.270, Biblioteca Centrală de Stat, 109 p. Este un ms. miscelaneu, alcătuit după toate indiciile de Ana Macedonski, care-i stabileşte sumarul pe coperta unui caiel de tip şcolar, apoi pe pagina  de  titlu:
„în caetu (sic) Les Balalaîkas, eonles scytko-slaws, de Alexandru Macedonski:
Paris,  1911
sunt următoarele nuvele:
1.  — La vilU-la jaie-et-ks roses •2. — Oeuf de Pdques
3.  — Cctnment on devient ricke et puissa/tt
4.  — Icdne de Saint-Nicolas
5.  — Un Royaume en marchr. tr>. — Du profit pour trois
7. — Le. dernier des Obrenovicz au Quartier Latin
A. — Ce qtt'on feline parfois dans le carnet d'un deserUmr".
Pe verso a!t sumar:
„In acssl caiet: i . — La vîlle-la joie-et-les roses
2.  — Si les rw>rts
3.  — L'Italie syntkeiique
i. — Ccmm«nt on devieni rifihe et tont puissanl o. — Du profil pour trois
632
6.  — Oeuf de  Pdques
7.  — Au jardin   (TAcademw
8.  — Commznt on devient ricke el  tout puwsant".
Ms. conţine, într-adevăr, textele enumerate în  acest al doilea sumar, aşezate insă inlr-o altă ordina, plus o serie de texte cu caracter diferit, fragmentare, grupate în mod înlîmplător, după cum urmează:
1.  — Comm'.nt on devient ricke e.t puissant                 f.      2r. — 14r.
2.  — La ville-la joie-et-les roses                               „    15r, — 28r.
3.  — Si Ies morts...                                                „    29r.—35r.
4.  — Si Ies mirts...  (neterminat)                            „   36r,—39r.
5.  — L'Italie  syrithhique                                         „    40r. —45r,
6.  — Comm-mt on devienl riche tt lout puissant        „    46r, — 5îr,
7.  — Du. profil pour troiş                                       ,.    52r. — 76r,
8.  — Oeuf de  Pâques                                               ,,    ?7r. — Slr.
9.  — Au jardin d'Academos                                     ,,    82r. —95r.
10.  — Paragraful final din  Ce qu'on  releve parfois
dans le camei d'un deserteur                                   .,    96r.
11.  — Viaţa b-icureşteanâ,  X, Paşte (începutul]         „    97r.
■12. — împrejurul unui banchet                                ,. 98r. — 108r,
13. — Preia franceză despre „Calvaire de Feu"          ,, 109r.
Textele acestui nn. din ciclul L?$ Balaialhis reprezintă, după toate  aparenţele  (multe ştersături),  prima   redactare.
2, — Mi. fr. 209,  Bibi.  Acid.  Republicii Sicialiste Rominia, 211 p. Este alcătuit tot de Ana MiCîdonski, prin lipirea foilor mî. original pe paginile unor cuiete de tip şcolar, ulterior legate.  Pe pagina de titlu, următorul proiect de copertă care aparţine postului, Încadrat în chenar;
.,Alexandre Macstlonski
Balalaikas, con les scytho-slaves
La viile — la joie — et — les roses.
Oeuf de Pâques. Gomment on devient riche
puissant. L'Ikone   (sic)  de Saint-Nicolas,
Un Royaume en mardic. Du profit pour
Pages prises au  carnet ti'un   deserteur.
Le dernier des Obrtnovich au Quartk-r Latin.
 —  el —
i'aris 1911"
633
Conţine următoarele  texte:
1.  — La. ville-la joie-et-les roses]                               f.         3r. — 3ir.
2.  — Oeuf de Pâques                                                 „       35r. —52r.
3.  — Covnment on devient riche et puissant               „       53r. — 89r.
4.  — Vlcone de Saint-Nicolas                                 „     90r, —117r.
5.  — Un Royaume en marche                                  „    119r.— 153r.
6.  — Du profit potir trois                                         „    155r. —180r.
7.  — Le dernier des Obrenovicz au Quartier Latin     ,,    181r,— 204r,
8.  — Ce   qw'on  releve  parfois  dans   le  carnet   d'un
de'serteur                                                                        „    205r. — 211 r.
Textelems.fr. 209 aparţin în mod evident unei redactări ulterioare (transcrise pe curat, mult mai puţine ştersături etc), Ceea ce ne autoriză să-1 adoptăm ca text de bază.
Intenţia publicării acestui volum de proze rezultă şi dintr-o însemnare a Anei Macedonski: Lista de opere cum voia să se tipărească poetul (Muzeul literaturii române, nr. 7.202/8), care include şi titlul Les  Balalaîkas.
(p. 325)                                MARGUER1TE
Publicat;I în Le Peuple Roumain,  I,  3,   7/19 avril 1885, p.   10. Reprodusă din Le Peuple Rovmain.
ţp, 326)                                  L'USURIER
Publicata în Revue Franţaise de VEtranger et des Colonies, II, 11, novembre 1885, cu supratitlul „Le bon vieux temps roumain". Republicată în: Le Peuple Roumain, I, 35, 17/29 novembre 1885^ p. 7, acelaşi supratitlu; Literatorul, XIV, 4, 15 septembre 1893, p. 6—8, acelaşi supratitlu.
Reprodusă  din  Literatorul.
Textul românesc face parte din prima serie de Tipuri dispărute, opera de tinereţe: Cămătarul (Presa, XI, 88, 21 — 22 aprilie 1878). In volumul  de faţă, p.  165,  nota, p. 606.
In Literatorul obişnuita notă   introductivă.:
„D. Macedonski a publicat la Paris în La Revue Franeaise, tom. II, na. I \, filaeliufija unuia din tipurile sale dispărute, aub titlul: Le bon cieiix temps roumain. li reproducem."
l:\ Irfjrlt.tr.l ci ic :Hstâ colaborare franceză a lui llacedonski, Radu Doneanu {De-ale eremit, în România, XII, 249, 11 şi 12 noiembrie 1885) alrage atenţia cititorilor;
634
„Revue Francase, una din revistele cele mai bune, publică sub titlul Le bon vieux temps roumain, Cămătarul d-lui Macedonski. Se ştie cît de frumos poetul zugrăveşte, în aceste tipuri dispărute, fiinţele şi obiceiurile de odinioară. Francezii vor vedea deci, o dată mai mult, că nu ne lipsesc nici scriitori, nici scrieri, şi desigur se vor ocupa şi mai mult d-a noastră literatură cum se ocupă de cea sîrbă şi bulgară, care, în orice caz, ne e inferioară. Şi daca Franţa se va ocupa de literatura noastră, luni^a întreagă se va ocupa."
Note  în  Literatorul; „Kir-Maztasse — Kyr, du   grec.    Signification.:   monsieur   Nastasse,
diminutit du roumain Anastasse; en francais Anunţase, bornns — iî y .1 trenf.e an>, los c'iioses ne se passaient pas autrement
en Itoumanie.
douze pour cent — de itos jours, on a vu l'usure monter a  60% par moîs,  et  quant  aux  preta sur gages (objets d'art, bijoux etc), ils cnnlinuent ă se faire acLuellement â 100% par  an. saoarteica — vetemmt court double de   fourrures. Le mot scurt  en supprimcnt elea qui   n'est   que   la termina ison.,  signifie   par lui-mtjme court; supprimez aussi  l's et vous  aurez curt, c'est-a-dire le francais court, d'autant plus qu'en roumnin.   la    lettre u   ne se prononce pas eomnie « mais comms ou.. salin.-Tou.rs — satin de Tours: ce qui prouve  que les relations   indus-
trielles de la Franco et de la Roummie n^ datenl pas d'liier. anevato — anevato: mat se rapportant ă une gfirnitui'e  en   tres   belle
broderie.
bellaeosse — etoffe nommee   Belle-Fxosse.
sewassir - le sarassir fitait une sorte de toile d'or ou d'argent dont on faisait dans le temps les robss des mai'iees. Ce tissu etait absoluui'jnl impose par la mode et le prix d'une de ces robes arrivait parfois k atteindre le chiffre de dix   miile francs".
(p. 329)                  LA LETTRE  DU  BON   D1EU
Publicată cu supralitlul „Soirs de Ui6:i, în La Nouw.lle Revue Internationxls, nr. 3, P.'şmLii' s.:m'.-;Lre 1893 [li levrier 1893), p. 209 — 210. Republicata c-i ac>l;:tşi supfatitlu: „Sjirs d^ the", I, în Literatorul, tt, 15 a^i'ilie  1893, p. a —3.
Rspro.iusa din   Literatorul.
Versiaiiea r.):nli"i;:iici n.iL; a.\' ■l;ii).jrî: Scrw>a.rez de la (Literatorul,   ',,  15   septembrie   1892,   p. 4 — 6). tn ediţia de faţă,  p.   1-ti,   nota, !p. 567.
635
Reproducerea textului, în Literatorul, este precedată de o scurtă notă   introductivă:
:,Din La Nouvelle Revue Internationale (Matinees Espagnoles): uf. 3, 15 feb?., Paris, 1893) reproducem următoarea nuvelă. In româneşte  a   apărut   în   Literatorul  (Periodul   1892 — 1893)".
(p. 332)                       LES DEUX MECQUES
Publicat;! fn La Revue Internationale, 11, 15 juin 1893. Republicată în Literatorul, XIV, 2, 15 iulie 1893, p. 2-5,    datată: „1893".
Reprodusă din Literatorul.
Vărs iun 3 a românească — anterioară — Meka   şi Meka   [Românul, XXXIV, 13 ianuarie (1 ian. st. v.) 1890, datată: „1889,   decembrie"; Literatorul, XI, 1, iunie 1890, p. 7—10, în ediţia de faţă,  voi. II, p, 356—361), constituie punctul de plecare al Nopţii de decembrie.
în Literatorul o notă  introductivă   precizează:
„La Revue Internationale (Matine&s Espagnoles), marea publica-ţîune literară pariziană, cuprinde în nr. 11 (15 iunie 1893) Les Deux. Mecques, poemă în proză ce a fost publicată mai înfîi în Românul sub titlul de Meka şi Meka. Această scriere este a doua dintre cele pe cari d. Macedonski le publică la Paris sub titîul general Soirs de  the. O reproducem aici".
(p. 338)   FAR1BOLE3 KT GENTILLES8ES D'AN"TAN ET DE TOUS TEMPS {1, II, III)
Publicate în Le Beau Danube Bleu, l, 1, 12 marş 1905, p. 2; I, 3, 26 marş 1905, p. 2; I, 5, 9 avrîl 1905, p. 3, iscălite cu pseudonimul: „Lucilius",
Reproduse  din   Le-   Beau.   Danube   Bleu.
(p. 318)                         OEUF   DE  PÂQUES
Publicată în Le Beau Danube Bleu,  I, 6, 16 avriJ   1505, p, 2.
Textul primei redactări în ms. 11.270, f. îîr. —81r., B.C.S., datat: „Paris,    1911",
Testul redactării ulterioare în ms. fr. 209, f. 35r. —o2r., Bibi, Acad.  Republicii  Socialiste  România,   datat:  „1911, mai, Paris".
Reprodusă  din  ms.   fr,  209.
636
Versiunea românească Ouă de Paşti este posterioară (Ilasiraţittnea naţională, martie 1913, p. 5).   în volumul de faţă, p. 2S3.
(p- 35i)
LE PALAIS CANTACUZENE
Publicată  in Le  Beau  Danube Bleu,  I,  12, 28 mai   1905,   p. 2.
Reprodusă   din   Le  Beau   Danube  Bleu.
Deşi piesă ocazională, ea reflecta ceva din preocupările estete şi decorative ale lui Macedonski din Palatul fermecat, continuate şi ulterior, în Un palat din basme (Viitorul, IV, 789, 29 ianuarie 1910), articol politic, din care desprindem fragmentul pur descriptiv:
,,Dar aceste speculaţiuni politice, şi altele de acest fel, nu mă răpiseră pînă în punctul ca — intrat pe strada Lascar Catargiu — stradă eminamente conservatoare, mă rog — să nu zăresc în stingă o clădire nemaivăzută — ce zic o clădire? — o minune din basme. Acolo unde era, şi unde se afla încă pentru puţin timp, casa generalului Fîlciiianu — în fund — se desfăşură pe o mare întindere zidurile noi ale unui palat, ori mai bine zis ale unei «curţi» cum trebuie să fi fost cele domneşti în timpurile de demult.
Cu totul şi cu totul neprevăzut, acest palai zidit cu desăvirşire în retragere, avînd în dosul lui, spre stînga şi răsărind deasupra Cdperişului, turnuri şi clopotniţe ca cele ale unei biserici româneşti, iar în faţă, într-o parte şi într-alta, porţi adinei ce trec pe sub el şi ce par a nu putea să ducă decit către o grădină încînlătoare, cu jiorni roditori, cu bolţi de coacăze şi agrişe, de viţă, şi ici-colo, pajişti împestriţate cu lalele, cu crini, cu stînjenei, cu trandafiri de dulceaţă, aşa după cum şi erau odinioară grădinile noastre, înainte de a ne franţuzi sau nemli.
Un brîu de peatră cioplită îşi aleargă de-a lungul faţadei, sus, di- asupra ferestrelor şi în apropiere de stras inâ, ornamentat iu nea sobră, pe cînd, cava dincolo de mijlocul palatului, un pridvor sau cerdac, ca cel at culelor sau ca cele mănăstireşti, se sprijineşle tot pe stîlpi de piatră,
Coperişul apoi întrece orice aşteptare: el este din mici bucăţi de ţiglă neagră ce formează un fond general întunecos, precum erau odinioară cele din şindrile înnegrite, dar pe acest fond, scăpate ca Ja  ml.implare,  împestriţai"! de ţigle verzi de un acid dulce cum e
637
cel ;il rnuşiţei de pe copaci, şi cîteodatS de ţigle albastre sau roşcate îl înfloresc şi îl mingiie cu catîfelăriie lor.
Ferestre sunt muite pe toată întinderea Iui şi trebuie fireşte să fie şi odăi multe, după cum se şi cade, căci aşa au fost altădată casele noastre româneşti, simple dar încăpătoare, primitoare de oaspeţi, primitoare pină şi de rîadunele ce veneau să-şi facă cuiburile sub straşiiiele îor.1'
(p. 356)    LE   DERNIER   DBS  OBRBXOVICZ  AU  QUARTIER
LATIN
Publicată in Paris-Journal,  11  juillet   1913. Textul  autograf în ms.  fr.  209, f. 181r.—204r., datat: „Paris, J912, 1 marş".
Reprodusă din ms. fr.   209.
Versiunea românească a apărut anterior în Flacăra (I, 46, 1 septembrie 1912, p. 561 — 562): Cel de pe urmă Obrenovici. în volumul de faţă, p. 274.
(p. 362)
LA VILLE - LA JOIE - ET - LES ROSES
Publicată în Revue Roumaine, II, 6, 30 novembre / 3 decembre 1913, p. 169 — î J5, cu titlul Bucarest des tulipes et des roses, viile de la joie.
Textul primei redactări în ms. 11. 270, f. 15 r. — 28 r., B.G.S., datat: „Paris, 1911, 27 mai".
Textul redactării ulterioare în ms. fr. 209, î. 3 r. — 34 r., datat: „Paris, 1911".
Reprodusă din ms. fr, 209.
O copie de Ana Macedonski, la Muzeul literaturii române, nr. 9.781.
Publicarea versiunii româneşti, în prima sa redactare, urmează la scurt interval compunerii franceze: Bucureştii lalelelor ţi ai trandafirilor. Oraş al bucuriei (Ituslraţiunea naţională, II, Jnoiembrie-decem-brie 1913, p. 5—6). In volumul de faţă, p, 289, nota, p. 624.
638
In ms. fr. 209, o serie de note explicative: Ml. — Boukour — joie.
2.  — Dimbovitza - riviere qui traverse Bucarest.
3. — chapelle - elle existe encore, bien que menaţant de s'effon-
drer â chaque  itistant.
4.   _ borandgk - etoffe en  soie ecrue  d'un   magnifiqwe   jaune
d'or.
5.  — Exposition defunte — celle  de  1906.
6.  - tapis rouge - ancien privilege concede  par  Ies souverains au membres de la noblesse.
7.  — cobza—sorte de guitare".
41 — Opere voi. VT, Macedonskt
POSTUME
GOMMENT ON DEVIENT RICHE  ET PUISSANT
(P- 373)                                                                .   _ _.....„M
Publicată în Revue Franco-Roumaine, I, 3 — 4, 1928, p. 11 — 13, datată: „fevrier 1911", cu menţiunea „inedit". Republicată în ; Opere, III, Nuvele, schiţe ţi povestiri, ed. Tudor Vianu, Buc, F.R., 1944, p. 182 — 191 (Povestiri in limba franceză, Les Balalalkas). „Din ms. definitiv" (p. 213).
Textul primei redactări, intitulat Commeni ori decient riche et puUsant, se păstrează în două versiuni în ms, 11.270: f. 2r. — 14 r., datată: „Paris, 1911, fevrier" şi f. 46r. — 51 r., datată: „Paris, 1911".
Textul definitiv în ms.fr. 209, t. 53r. - 89r., datat: „1911, fevrier".
Reprodusă din ms. fr. 209.
Versiunea românească, semnată lu pseudonimul „Leandru", Aşa. sa fac banii (nuvelă orientală), Vestea, I, 22, 27 aprilie 1877, p. 2—i,  reprodusă  şi   în volumul de faţă,  p.  206.
Detaliu relevat de editorul anterior al acestui text, Tudor Vianu (op. cit., voi III, p. 217): Macedonski scoate din povestea sa orientală un scenariu cinematografic, cu acelaşi titlu, în limba franceză, eu două serii alternative de însemnări, după tehnica filmului mut: primele (Apparitions Graphiques) conţineau titlurile, textul de imprimat pe peliculă, sub imagine; altele (Cinemas) descrierea scenelor filmate. Reproducem acest interesant text după Opere, III, p. 217—226:
i-î:rk apparitiox graphiqe:e.
Alexandre Macedonski
COMMBNT   ON   DEVIENT   RICHE
ET PUISSANT
Conte
6-SO
TI-EME APPARITION   GRAPHTQIJE,
II y avait une fois deux freres. L'aîne, AH, de son etat vendeur d'eau, ne possedant qu'un âne, une charrette et un tocmeau, â peine parvenait-il â joindre Ies deux bouts, â remplir le tonneau io fois par jour aux fameuses sources de Macmour ... Sa femmc, une megere e, l'invectivait, ses enfants, une marmaille, criaient misere,.
I-ER CINEMA.
Aii dans son taudis. La megere lui montre tantât le poing, tantot ses ongles crochus qu'elle lui fourre presque dans Ies yeux. Sales et deguenilles, Ies enfants gesticulent, se mouchent, pleurent, se roulent par terre, et avec force gestes temoignent de laur faim. Aii, dâsold, nesaît a qui s'en prendre; ii s'arrache Ies cheveux, car son turban, pendant qu'il se demene, roule â terre; mais sa femme l'en recoiffe, et ]e pousse dehors par Ies ^paules...
IIJ-EME APPARtTION GRAPHIQUE.
— Ouste donc, fils de Satan, Iui a criâ sa femme ea le jetant dehors, et vide-moi ia place plus vite que 9a. L'eau de Macmour est plusfraiche que jamais; puises-en, et vends-en le plus quetupourras...
ir-fiME cinema.
Aii, tout penaud, trainant la jambe, suant â grosses gouttes, et l'âne, attele â la charrette chargee du tonneau, dans un decor de rue turque. Soleil tombant d'apîomb, et ombres bleues.
IV-EME APPARITION GRAPHIQUE.
Par contre, Hassan, muni d'une belle barbe rouge...
III-EME CINEMA.
Hassan, flânant Ies mains dans Ies poches de ses chalvars, s'en va sous de beaux ombrages qui îongent, de haut, Ie Danube. On aperţoit Ies niouvemerits maritimes — bateaux ă voiles, vapeurs, barques — d'un grand port. A gauche, dans le lointain, percent parmi Ies arbres des minarets effiles. Hassan bâille aux corneilles ...
641
V-.fi ME   ORAPIIIQUE.                                                          ■
Par contre, Hassan etait un franc vaurien dont Ia seule occupation 6tait celle de s'asseoir â l'ombre ou de parssser sous Ies lauriers rosos de toutes Ies terrasses de cafas...
IV-EME
Tarrasse d'un cafe turc sur une grande place. En bordure lauriers roses en fleurs. Hassan, couche sur un banc. Turcs accroupis autour, qui fument le chibouc qui savourent le oaK, qui mangent. Quel-ques-uns Iui adrossent la parole. Hassan se bourre de riz, et Ia bouche â moitiâploine, hocha la tâte, se contente de sourire, et de se cares-ser  la   barbe,   et   de cligner d'un oeil ou d'un autre. Empoignant ensuite son chibouc, et tandisque Ies autresl'interpellent, Hrtpâteson jeu precedent. Au fond de la place un  mosquSe.  Soleil  impitoyable et rares passants.
vi-Sme grapiuque.
Hassan est, comme on vient de Ia voir, tres estim6 des gros bonnets
qui lui pajent force mang'eaille, cafas et chiboucs, justement pour
* le soin  qa'il apporte â ne jamais contredire quoi que ce soit. Un
clignement des yeux, une main passee sur sa barbe, un sourire,  et
c'est tout...
V-EME  CINfiMA.
Le mame que le quatri une, â la sau le difKrence preş que Hassan lance bouffee sur bouf/ee de fumee,  tandis  qu'on  discute et  qu'on l'Jnterpelle de plus en plus vivemsnt, et que ses clignement d'yeux et ses hochemonts de tete sont de plus en plus frâquents. La main qu'il passo sur sa barbe davient aussi de plus en plus infatigable. II se penche de droite, do gauche, avec jau de scene identique pour chacun  de  ceux  qui  lui parlant. Passe  son  frere,  avec   I'âne   et 1'araba, qui s'arre'te, lui montre le poing etropartfurieux. Mais Hassan, de simplement sourire et se carosser la barbe.
VII-fiMB   GRAPKIQUE.
Bn Occident on en eut fait un prgsident de Ja Chambre ou du Senat, — voire un prosident de la Rspublîque, — et ii serait mort charge d'hanneurs... La bis, on se contentaît de lui donnor simplement la pât6e...  Mais...
Le Bosphore. Constantinople et la Corne d'Or. Mouvements de paquebots, de caiques, de vaisseaux, de barques. Hassan au milieu de belles barbes noires et rouges, de cafetans verts, orang^s, bletis, apparaît dans un caique qui se detache d'un vapeur et aborde au ri-vage.
viii-eme aRAPiirQut;.
Des negociants de sa viile natale devant se rendre a Constantînople l'amenerent avec eux dans ce paradis du riz et des houris ou ii continua a faineanter sur Ies terrasses des eafes. Seulement, un jour, ie grand-vizir...
VII-2-ME CINEMA.
Le grand-vizir caracolant sur un magnifique cheval au milieu d'une suite eblouissante d'or et de pierreries.
VIII-lîMK - IX-EME — X-E.VIE CIN'EMA.
Mâmes personnages, mais chevauchant d'une rue â l'autre. Cara-coles le long de plusieurs, Finalement, arrivee du grand-vizir devant la terrasse du cafe oii se tient Hassan entour^ plus que jamais de barbes rouges et noires, Attitudes etgestes comme dans le Cinema V.
IX-EME GRAPHIQUE.
Or voici: Le grand-viiir avait eu un fils, qui etait mort, et auquel Hassan ressemblait trăit pour trăit. II Temmena donc dans son palais et fit bientot de Hassan un pacha, puis un gouverneur general de sa province natale ou son frere, Aii,..
xi-Hme cinema.
Le meme que la Cinema II, mais AH encore plus mis6reux et plus las qu'avant.
X-AUK  ORAPHIQUi;,
Or, comme on l'a dit, le grand-vizir fit de Hassan un gouverneur general de sa province natale oii son frere, AU...
XII-EME CIMiÎMA.
Le mame que le Cinema I, rnais plus exagere, quant au d£labre-ment du taudis et â la niimique de la fenime et des enfants.
XI-EM^   (HiAPHIQUK.
... Et le nauveau pacha fit son entree solenndlo dans sa viile natale, qui etait la resîdence meme de son gouvernement. Et ceux qui l'avaient connu...
643
XIII-tME CINEMA,
Place publique et nombreux turcs gesţiculent par groupes.
XH-EME GRAPHIQUE.
Etceux qui l'avaient connu dirent de lui: „Aliah en soit loue. Nous savions bien que c'etait un grand homme! Quant â son frere, ce queux d'Ali, un propre â rien, — quoi?" NGanmoins, le bruit en vini â Aii et ii s'en fut au konak pour voir Hassan.
XIV-EME CTNEMA.
Salle du konak: gardes, officiers, courtisans. Aii gesticule en vain. On en rit et on ne le laisse pas approcher de la porte du cabinet du pacha. On se le repasse. On 3e bourre de coups. Bruit. Tout â coup le pacha apparaît, En reconnaissant Aii, ii cligne des yeux et on le fait entrer.
xv-eme crxEMA.
Somplueuse eharnbre turquc. Le pacha — cafetan de brocart broche d'or, babouches rouges â pointes recourb£es et histortees de pailletes, de clinquants, ceint sous cafetan d'un riche tissu indien oii des yatagans aux poign^es gemmees de pierres precieuses sont pas-s6s, turban en mousseline et constelle â son croisement de diamants, — se tient assis majestueux et soiennei. Son frere, loqueteux, â ses cotes, lui parle. Lui y va, tantot d'un sourire, tant6t d'un clignement d'yeux.
MII-£ME   liRAPUIQUE,
Donc, contrairement â ce qu'Ali attendait de son frere, ceJui-ci le trăita avec bonte, le fit asseoîr â ses cdtes. N6anmoins Aii qyi n'en poavait croire ses yeux et sa raisori s'animait,,.
XVI-EME CJNKMA.
Meme Cinema que le XV-ime, â la seuie difference qu'Ali, furi-fcond, gesticule...
XIV-EME  (1RAPHIQIJE.
— Quoi, lai, une pourriture, pacha I Ce n'etait point, Dieu I pos-sîble; et c'est piu tot le mălin qui avaitpris Ies traits de son frere Hassan pour se moquor de Iui,
XVII-EME   CINEMA.
Le mcmo que le XYI-;me, mais le pacha multipHant simplement ses sourires et st's clignements d'yeux, et se passant de plus en plus Ja main sur la barbe,.. — Scene aussi vive que possible.
644
XV-fiME  (iRAPHIQL'E.
... Et A!i contintiant de Tinvectiver; — „Vas-y tant que tu y es I lui dit le pacha, ne te geoe pas ...". Mais quand son frere Iui demanda commcnt ii etait arrive â îa toute puissance et a la richesse, Ie pacha heurta ses mains grassouiliettes Pune contre l'autre, et fit servir du cafe agremente' de chiboues ...
XVIII-EME CIXEMA.
Le merae que le XVII-hme, en plus des esciaves qui apportent Ie cafe sur des plateaux dor^s, tandis que d'autres prgsentent des chiboues — longs tuyaux en bois de rose — ornes d'ambre et de tur-quoises—, bourres de tabac blond, — et qu'ils allument. Les esciaves se retirent. Scene grave et silencîeuse entre Ies deux freres qut degastent le moka et se contentent d'envoyer de gi de la de magni-fiques bouffees de fumfie...
XVI-EME ftRAPH[QUE.
—  Mais  enfin,   dit   Aii,   en   deposant   son    chiboue,   m'expli-queras-tu...
—  Gotnment je me trouve oii tu me vois? Et se croisant Ies bras, non sans avoir lance â travers ia chambre boufee de fumee sur bouî-fee de fumee, le pacha ajouta:
~ Cest simplemeot ainsi, en me tenant assis, jambes et bras croises ... et ... en langant ma fumoe â tous Ies vents...
XIX-EME CINEMA.
Cinema correspondant au Grapkique XVI, et ebahissement  d'Alî,
XVII-EME   ORAPHÎQUK.
—  Ah! c'est comme ca? dit Aii.
—  Oui, lui repondit le pacfia, et lui mettant en   main   quelques pieces d'or, ii conge'dia son fr^re.
 CIXE.YIA. Cinema correspondant au XVI-emc Grapkique.
645
t
:fe
XVIII-EME   GRAPHIQL'E.
—  Ah! c'est comme şa, se dit AH en rentranl chez lui. Et ii se
numit  en  route  d'un  certain   nombre de livres de tabac blond et de tuyaux en bois de rose.
—  Ah, c'est comme şa...
XXI-EME CINEMA.
Aii dans son taudis. îl deroule une natte cn jonc au milieu de la piece; range tout autour le tabac, s'assied Ies jambes croisees entre ses chîboucs, en allume un et en tire bouffee sur bouffee.
XIX-EME   GRAPHIQUE.
Senleroc.t, sa fernrne, qui etait â commerer dans le voisinage, rentre. Ouste I veut-elie Iui crier. Mais Aii lui met quelques pieces d'or entre Ies mains.
xxtieme  cinema.
Cinema correspondant au XlX-erne Grapkique sus-îndique: La megere le menac,ant de ses poings, et prete â se jeter sur lui. Mais Aii lui remettant quelques pieces d'or...
XX-EME  GRAPHIQUE.
—  Tais-toi, femme, Hassan    n'est point devenu   pacha   autre-ment, et ce n'est qu'en langant de ]a fumGe comme je le fais qu'on arrive en ce monde â la toute-puissance   et â la richesse. Pour toi, voici de l'or, et plus vite que ga, file...
xxnt-EME ci.s'iSma.
Un autre reduit du taudis d'Ali. La megere y deploie, entourfe de commereş, des feloffes a grands ramages qu'elle vient d'âcheter, et qu'elletire de cartons. Scene burlesque, en gestes et en minauderies. La megere se drape tant6t d'une eto#e, tantot d'une autre. Ses amies mimeiit un« grandy admiralion. E]!c fait sortir aussi, de nombreux ecrins, des colliers en menus coraux et en faux sequins, comme aussi des pendeloques d'oreillcs, dont elle se pare devanl un miroir ebreciiî'1.
XXI-EMK   OnAPHIQUE.
Pendant ce   Lctnps, Aii... 646
XXIY-E.1IE   CINEMA,
Aii, Ies jambes croisoes: sur sa natte et entoufe do son tabac, tire bouffee de turnee sur bouffee tantot d'unchibouc, tantot d'un autre, qu'i) prend â tour de role,
xxii-emf; grapuique.
Pendant ce temps, Aii... — Oui, mais quand ma megere eut tout depensS en pondants d'oreilles et autres frascjues, se fut une autre paire de manches...
XXV-EMK CINEMA.
Aii, impassible, fumint, et sa femme lui montrant ses ongles crochus et ses dsnts jaunes. Scene oii elle paraît prete a se jeter sur
lui...
XXIU-EME   (iR;VPHI(JL'E.
—  Ouste I lui criait-elle en vain, grimacante de colere. Leve-toi i Lts onfants meurent de faim.
XXVI-EME  CIN'EMA.
Le mame que le XXV-eim, mais encore plus corsă et burlesfţue. Aii, toutefois, impassible.
XXIV-fclIE   GKAPHIQUE.
~ Tais-toi, femme, et ftche-moi le câmp. Ce n'est qu'en langant la fumee corame je Ie fais et qu'en se tenant Ies jambes croisees, et au repos, qu'on arrive a quelque chose en ce monde.
Mais la megere,,.
XXVII-EMK CINEMA.
Rue devant le taudis d'Ali. La raegere au milieu des voisins et voisines qu'elle a ameutes, Gesticulations et larmes. Gris.
xxv-Gme uraphtque.
—  h1ou, crie-t-elle, au milieu  des voisins ot voisines qu'elle a ameutes. Littoralement fou ! Voyei! Entrez,..   Entrei, vous-memes..,
XXVHI-EIIK CfN'EMA.
Lapie.ce dans laquelle se tient Aii qui continue de fuiner impassible assis sur sa natte. La ckambre est pleine do coiumeres et de lurcs de toutes Ies couleurs qui lVxhortent en vain.
647
XXVI-EME  GRAPHIQUE.
— OusteJ filez lous.se contente de leur dire AJÎ. Ce n'cst qu'en se tenant au repos et qu'en furaant comme je le fais que richesse ei toute puissance viennent. Or, fichez-moi Ja paix ou je tape,
Mais les enfants...
XXix-eme cinema.
La megere au milieu de ses enfants qui pleurent, la tiraillent de tous cdles et miment la faim.
XXVII-EME  GRAPIIIQCE.
Mais Ies enfants se trouvanl au comble de Ia unisere, la femme d'Ali dut vendre Tâne, Je tonncau et Taraba.
XXX-EME CINEMA.
L'âne, le tonneau et Taraba emmenes hors de la cour d'Ali par trois turcs imberbes qui Ies payent. â la femme d'Ali,
XXVHI-EME   GKAPJÎIQIE,
Elle Ies vendit donc, et ce furent fiois ijeunes compagrsons raa< cons qui Ies acheterent, et qui s'en furent avcc leur acquisition, Et îa miserable nichee en eut pour quelques jours...
ME  CINEMA,
Les enfants d'Ali, chacun un os â la oiain ou sons la dent, et se hourrant aussi de riz, qu'iîs sortent â poignee d'une marmite autour de laquelle ils se battent...
XXIX-tJIK  (jRAPII10L"E.
Or, pendant ce temps, les nouveaux maitres de L'Aliboron^d'Ali deciderent de faire servir hourriquet et araba â charrier du sabie, et s'en furent avec hors de la viile oii ils en trouverent â suf-fisance dans un trou qu'ils creuserent.
XXMI-E.ME CINKMA.
Abords d'une foret. L'âne attele â Taraba dans Jaquelle Ies trois jeunes gens jettent du sabie d;un trou oii ils descendent tour â tour et souvent lous les trois.
XXX-EME   &RAPHIQUK.
Mais voici que pendant qu'ils se trouvent au fond du trou k diable y montra ses cornes sous Taspect d'un tresor merveilleux. Jattes pleines ci'or monnay6, joyaux, tout le trasor d'Aii-Baba...
De meme que le XXXU-eme, mais cette fois les trois jeunes gens eraplissent Taraba non de sabie mais de pieces d'or et de joyaux rnerveilleux qu'ils y d^versent de jattes et de couffes.
XXXf-EME   (ÎKAPHIQUE.
Tout le tresor d'Ali-Baba remplit peu â peu Taraba. Seulement, comme ils allaient quitter la place ils virent brilîer encore queique chose au fond du trou et tous trois s'y precipiterent,
XXX[V-ftME   CINEMA,
Les trois jeunes gcns se precipitant â qui mieux mieux au fond du trou dont les parois de sabie s'effondreat sur eux.
XXXir-EMK   GRAPHIQUK.
... S'y prâcipiteront,  oui.  Mais  les parots   du   trou   venant   ă s* effondrer sur eux, ils y resterent tous les trois et y moururent. Or, Tâne, !a ntiit venant, se mit â braire.
XXXV-tMF. CINJÎMA.
Les memes abords de la forot, Tâna et Taraba, mais dans ie crepuscule, puis dans Tobscurite de plus en plus dense. Mouvements d'impatiencc de Tâne et mimique de braiments.
XXXIII-P^IE URAPHIQUK.
L'dne se mit ă braire et finalement ii reprit tout seul le chem in de   la   viile.
XXXVI.EMl'J CCXEMA.
L*dne rentrant dans la nuit en viile, avec Taralta au tresor.
$49
XXXVIJ-EMe CINEMA.
Son passage â travers plusieurs
nies.
xxxiv-eme graphiqi:e.
L'âne rentra en viile, mais ce fut devant la demeure de son ancien maître Aii que ses pas le conduisirent et qu'il s'arreta. Or, Ja mâgere quî ne dormait que d'un oeil entendit Ies braiments que derechef ii poussa  ct ...
XXXVIII-EME fINJÎJIA.
Aii, sur sa natte, fumant impassible. Sa femme ouvre Ja porte et penetre dans Ia chambre en coup de vent.
XXXV-EME  GRAPHIQUE.
—  L6ve-toi, lui cria-t-elle. Xotre âne est revenu avec l'araba et J'ai couru dehors pour m'en assurer. Cest bien lui, et de plus l'araba est   toute   chargee   d'or et de joyaux. Donc, vite viens m'aider.
XXXIX-EMECrNEMA.
Le mezne qu'au XXXFlII-ime, seuiement Ja fcmme d'AJiy mime Ie XXXV-eme Orapkique.                                „
-XXXVI-EME   G-llAPHIQUE.
—  Vas-y, si tu le veux, femme. Quant â moi,  ne  bougerai-moi, car ce n'est  qu'en se tenant tranquille et qu'en poussant de ci de Ja lafumee deson tabac qu'on acquiert iei-bas^ richesse et tonte puis-sance.
XL-fiME CINEMA.
Le meme qu'au XXXIX-eme\ mais va-et-vient de Ja femme d'AH qui entre et sort â tout instant apportant Je trasor de l'araba et Je rangeant autour de Ia natte d'Ali. Puis, quand elle y d£posa le dernier morceau d'or et de joyaux, elle leva Ies bras au cieJ.
XSXVII-EME GRAPHIQL'K.
— Qu'Allah en soit loue ! cria-t-elle avec explosion. Mais Aii, se Jevant enfin, empoigna a detix maîns son chiboue, le lui brisa sur Ie dos, et...
XI.I-EME   CINEMA.
Cinema repr^sentant, le XXXH-ime Graphique.
C5C
XXXTIII-iMK   GRAPH101-E.
—  ... Et que Je mauvais esprit t'emporte-toi. Car te l'ai-je pas dit,femme, cen'est qu'ainsi que viennent toute puissance et richesse, or ouste !  maintenant ...
XLII-KME  CINEMA.
Al Tempo ignant la m^gere pour la jeter dehors; courte lutte ce-rnique ...
XXXIX-EMJB GRAPHIQL'E.
—  Or, oui, oustel Et â ton tour maintenant  de vider la place...
XLIII-EME CINEMA.
Aii refermant la porte sur la migere qu'il a finit par jeler dehors, reprend gravement un chiboue, et s'avance vers Ja scene en tirant vivement boaffee de fumee sur bouftee et en Ja souffJant au plafond.
O traducere a acestui scenariu a dat Romulus Vulpescu: Alexandru Macedonski — Acum 50 de ani: primul scenariu cinematografic?1, Gazeta literară, XIII, 31, 4 august 1966, p. 3.
Textul  nis. fr. 209 este adnotat,  şi el, printr-o   serie de note: „i. — Şeitan — Satan.
2.  — kef — plaisir extatique;  jouissance.
3.  — tumbectschi — tabac  qui  voisine  de prfcs,  par ses eflets, â
la morphine.
4.  — konak — palais du gouverneur-ge'nera],
5.  — baelavas ~~ gâteaux au miel".
 L'IGONE DE SAINT-NICOLAS                      •
 III,   ed. Tudor Vianu, p. 192—1S9, „Din
(p. 384)
Publicată   în   Opere, Bis. definitiv" (p. 226).
Textul definitiv în ms. fr. 209, f. 90r.—lljr. Reprodusă din ms. fr. 209.
i Din Mlmografia filmului româiicsc stabilită de Ion tantacuzino fjVfo-menle din trecutul filmului românesc, Buc, Meridiane, 1965, j). 43 — 45), care nu 1 n registre a ?.S proiectul lui Macedunski, rezultă că pini Ui 1914 se realizaseră nu mai puţin rio li filme, deci şi scenarii, dat o rate unor scriitori ca: Victor Eriimiu, Corneliu Molioveanu, Ilara Iamb Lecca, Emil Garleanu. Aceasta împrejurare nu micşorează cu nimic semnificaţia de pionierat a proiectului rnace-doiiskiiiii.
651
(p. 392)                    DU PROFIT  POUR TROIS
Publicată în Opere, III, ed. Tudor Vianu, p. 200—204, „Din mă, definitiv" (p, 226).
Textul primei redactări, Intns. 11. 270, f. 52 r. — 76 r., B.C.S., datat: „1911, Paris".
Textul redactării ulterioare in ras. fr. 209, f. 155 r. —180 r., da-tat: „1911, Paris,"
Reprodusă din ms. fr. 209.
In ms. fr, 209, următoarele note explicative: „1. — douehinkas — demoiselles. 2. — Troîtza — trinite".
(p. 398)                      EN TERRE TRAJANE
Publicată de noi, însoţită de o notă, Maeedonski inedit, în Ramuri IV, 5, 15 mai 1967, p. 13. Versiunea românească de G. D. Papastate.;
Textul autograf în ms. 9.805 al Muzeului literaturii române ţ incomplet).
Reprodusă din ms. 9.S05.
INEDITE
(p. 'i03)   CE QU'ON RELEVE PARFOIS DANS LE CARNET D'UN DESERTEUR
Textul autograf în ms. fr, 209, r. 205 r. — 211 r. (incomplet). Reprodusa din ms, fr. 209.
Versiunea românească este mult anterioară: Din carnetul unui dezertor (Literatorul, VIII, 2, decembrie 1886, p. 109 — 112, şi republicări), în volumul de faţă, p. 56 şi nota, p. 520.
Finalul acestui text, păstrat şi Sri ms. 11.270, f. 96 r., B.C.S., «ste următorul:                                                                        :
— „Plus rien dans ie carnet, â part quelques pages des trois quarts dâehirees et rendues indechiffrables par le temps".
(j). 408)                           SI LES MORTS ...
Se păstrează în două transcrieri, în ms, 11.270, B.C.S.
1.  — Textul   integral, f.  29 r, — 35 r.
2.  — Textul neterminat, f. 36 r. — 39 r.
Reprodusă din ms. 11.270, f. 29 r. — 35 r.                    I
In transcrierea ulterioară (f. 36 r. — 39 r.) începutul textului prezintă importante modificări. îl reproducem integral:
SI LE3  MORTS
Ah I Si Ies morts d'il y a cent ans pouvaient seuiement quitter un peu leurs tombes et revenir un peu parmi nous, en croieraient-ils leurs   yeux,   se   trouveraient-ils  deplaces  et seraient-ils   effares ă
653
toraber ainst, de but en blanc, au milieu des actuelles manifesta-tions de la vie humaine, du genie de ces diablesses de betes a deux pattes dont ils furent aussi dans un temps qui ... etc.?
Et, d'ab9rd, Ies villes qu'ils habiterent, â etre revuespareux tel-Jes qu'elles soat devenues, seraient un spectacle qui Ies confon-draient joliment.
Angoiss£s et almris, ce qu'ils se demanderaient s'ils se trouvent reellement dans Londres ou dans Paris, dans leur Vienne et dans teur Berlin surtout.
Las lieux qtii leur etaient tant familiers ou donc ont-ils passes? Escamott^s? Quoi? Bt ce seraient vraiment ces grands boulevards et ces targes avenues qui occuperaient l'emplacement intime des sontibres et etroits quartiers oii ils nacquirent et dont, en partant, ils em-porterent avec une si grande precision la physionomie exacte? Mais, 6tait-ce Dieu possible? Evaporee la merceried'en face, fichu le drapier du eoin? Et ce magnifique, ce grand, cet immense cafe — en realii un trou mesquin et mal eclaire, — oii on lisait le Consiitutionnel, le Globe, tant d'autres journaux faraeux, quoi? lui aussi passe en fumje, avecsa vaste salle dans Jaquelle on ne p6netrai^ que recueil-li et prasque respectueux — comme dans un temple? Ah 1 mais non, On ne leur en conterait point. Et ces bonries pâtes de consom mate urs, gibus gris ou noirs qui s'allumaient pour un rien, qui criaient et tempâtaient mais rangaînnaient tout aussi facilement leurs coleres, chsvaucîiant pourtant avec force grands gestes letirs dadas eux aussi en all£s, Hamb^s, embaîes ă jamais.
Mais la liberte, qu'etait-elle devenue, elle au moins, parmi tout cet ordre de viile de plus en plus rigides et despotiques dans leur allignements, dans laur magnificence? Et qu'etait devenue I*6galite dsvant tous ces airs superbas qu'affîche la moderne plutocratie demo-cratique, dans Paris aussi bien qu'â NewYork et aillcurs.
Oh I ce qu'iis verraient, ce qu'ils liraient et ce qu'ils en enlen-draient ces morts, en fait de principes et autres, voilă. bien ce qui Ies stupefieraient, s'ils no Ies feraient vite rentrer sous terre.
Ils ne marcheraient, d'ailleurs, que de surprise en surprise. Quoi? On ne lisait plus, par exemple, du Beranger et des inconnus, tels La-martine, Chateaabriand et Hugo avaient succede â Lebrun, l'auteur du Le Vengeur et de l'OIe ă Mr. de Buffon? Et qu'etaient encore tousi
654
ces livres, des masses, et signas tous, de noms inconnus, tel un Byron en Angleterre et des Dicksns et miile autros, au meme pays; des miss et des mistress, des tadys aussi parfois. Mais en Allemagne? Mais ea Italie? Et de nouveau.en France: ce tas de Balzacs, de Mussets et ces innombrables Eugene Sue ou ces non moins innombrables   Dumas.
ADDENDA
POEME   1 N  PROZĂ
(P- 415)                          CEI   DOI   ÎNGERI
Publicată cu titlul Ischiana, în subtitlu „Legendă", in Oltul, II, 25, 28 martie Î874, p. 2-3, datată: „Neapoli, 1873 - iulie"! Republicata cu titlul Cei doi îngeri, în Literatorul, IV, 11—12, noiem-bre-decembre 1883, p. 690—691, datată: „Ischia, 1873"; cu acelaşi titlu,   în  Lumina  literară,  I, 32, 15  mai 1894, p. 1, nedatată.
Reprodusă din Lumina literară.
InlrucK prima versiune din Oltul diferă în mod fundamental de prelucrarea ulterioară,  o reproducem în întregime:
ISCHIANA                                                  *
(Legendă)
Unde te duci, copilă, la o oră aşa de tîrzie; miezul nopţei a sunat de mult! şoptea unei frumoase verguri angelul cel bun,
— Du-te, du-te, îi zicea însă angelul cel rău; grâbeşte-te, el te aşteaptă de-aseară sub  leasă  înflorită a  leandrilor  de  Ia  Ischia.
Copila se oprea un moment, indecisă, la aceste două voci interioare, care una îi şoptea într-un feî, alta în altul.
Tînăra copilă stătu mult timp în loc, cu îndoiala scrisă în faţă. Angelul cel hun îi striga: opreşte! Angelui cel rău: grăbeşte, el te aşteaptă, sub leasă înflorită a leandrilor de la Ischia!
Angelul cel bun îi arăta pericolul de a se duce la locul întîlnirei, ce-şi dedese cu junele străin, pentru care inima ei se aprinsese.
Angelul cel rău însă, îl reprezintă aşteptfnd-o cu cel mai mare neastîmpâr, şi văzînd că copila tot mai sta la îndoiala, pentru ca să triumfe, făcu să treacă şi să retreacă dinaintea ochilor junei copile imaginea iuhită: ochii lui cei albaştri ca cerul; auriele bucle
656
ale părului său; albeaţa transparentă a figurei sale; fruntea îui cea înaltă şi, în fine, coralinele lut buze, sprtncenele-i cele arcate, talia-i cea subţire şi mlădioasa şi fermecătorul şi dulcele surîs al lui.
La acele răpitoare imagini, copila-şi reluă repede drumul ce apucase, şi nu mai ascultă de loc vocea care-i striga opreşte!.,,
O lună după aceea o navă cu toate velele întinse se depărta repede din portul Iscliiei I
O copilă cu faţa scăldată în lacrimi plîngea în tăcere, pe o stîncă din marginea mării.
Copila care plîngea era copila care nu ascultase vocea angelului cel bun.
Nava care se depărta purta în sînu-i pe frumosul străin.
Copila se precipită în mare.
Păstorii spun câ de atuncea, pe poteca ce urmase tînâra vergină în noaptea cînd nesocoti vocoa angelului cel bun, se aude întotdeauna tîrziu după miezul nopţei şoapte misterioase.
„Unde te duci", murmură zefirul prin frunzele arborilor.
„Grăbeşte, el te aşteaptă", murmură în depărtare valurile mărei ce a înghiţit pe frumoasa copilă.
Acestea mi le nară un ţăran din insula Ischia şt ca să concludă adaogă:
„D-atunci a trecut mult timp, dar dacă vreodată vei avea vreo intîînire amoroasă, ia seama să nu alegi locul întîlnirei subt înflorită leasă a leandrilor unde junele străin o aştepta căci numai o potecă  duce  la  ea".
—  Şi ce e cu aceasta, exclamai surprins,
—  Este, că ai aştepta în zadar să-ţi vie frumoasa, îmi răspunse el cu naivitate, căci pe acea potecă zefirul şopteşte în toate nopţile „unde te duci?" şi ischianele care cunosc semnificaţia acestor cuvinte s-ar reîntoarce îndărăt spăimînf.ate.
(p. H7)                       SORA DE CARITATE
Publicată cu supratitlul „Pastel", în Literatorul, I, 16, li mai 1880, p, 243, iscălită: „Luciliu".
Reprodusă din Literatorul.
(p. 118)                       POEMA POEMELOR
Publicată în Literatorul, I, 21, 29 iunie 1880, p. 321. Reprodusă din Literatorul.
657
Specimen tipic macedonskian de „poezie a poeziei", textul exprimă idei specific romantice, reiuale mereu, in diferite variante. In concepţia poetului, poema constituie sinteza poeziei ca expresie a întregii existenţe, cu toate atributele şi contradicţiile sale. O definiţie teoretică din aceeaşi perioadă merge în acelaşi sens (Despre poemă, Cursde analiză critkă, III, în Literatorul, II, 1, 15 ianuarie 1881):
„O poemă trebuie să fie ceea ce a încercat Musset şi Shakespeare; tnlr-o poemă nu trebuie să se agite numai o singură pasiune, ci trebuie să se puie în mişcare toate pasiunile şi toate sentimentele inimei".
încadrarea acestei concepţii în poetica Iui Macedonski, în Opera lui Alexandru  Macedonski, p.  642 — 644.
(p. 419)                           PE ŢĂRMUL MARII
Publicată cu subUUul „Idilă", în Literatorul, I, 21, 29 iunie 1880, p. 322—323.
Reprodusă din Literatorul.
La milă, o notă: „Măsură itinerară englezească".
Nota „idilică" va apare şi ulterior în opera lui Macedonski, prin traduceri din Teocrit (ediţia de faţă, voi. III, p. 213—218, nota, p. 302—303), în Calvaîrede feu — Thalassa,şi în genere^în toate nostalgiile clasicizante ale poetului (Opera tui Alexandru Macedonski, p. 113—114, 193—196), predispuse spre inocenţa, naturism şi re|>e-sjune,
(p. 421)                                  ÎNTRISTARE
Publicată în Literatorul, II, 10   octombrie 1881, p, 137. JRepubfi-cată în Lumina literară, I, 27, 8 mai 1894, p. 2. Reprodusă din Lumina literară.
(p. 422)                                         LA ...
Publicată în Literatorul, II, 12, decembrie 1881, p. 328. Republicată în Şinele public, V, 154, 12 iunie 1883. Reprodusă din Binele public,
(p.  123)                              CĂTRE POEZIE
Publicată în  Literatorul,  II, 12,  decembrie  1881, p,  328. Republicată în Binele public, V, 154, 12 iunie 1883 Reprodusă din Binele public.
B58
Tema „poeziei poetici1" revine, de astă dală sub forma palinodiei, a dramei pierderii inspiraţiei, moment eminamente tragic pentru conştiinţa poetului. Ideea reapare adesea: Oh) Suflet orb, Ohl Toate moarte etc.
(p. 424)                               INIMA MOARTĂ
Publicată în Literatorul, II, 12, decembrie 1881, p. 348. Republicată în Lumina literară, I, 32, 15 mai 1894, p. 3.
Reprodusă din Lumina literară.
Aceeaşi idee, mult concentrată, în poezia ulterioară, Ohl Toate-moarte (în ediţia de faţă, voi. III, p. 119, 269).
(p. 426}                                           JALE
Publicată în Literatorul, III, 7» iulie 1882, p. 429. Republicată, în Binele public, V, 154, 12 iunie 1883.
Reprodusă din Binele public.
(p. 427)         DREAPTA   ŞI   STÎNGA   LUI   DUMNEZEU
Publicată  cu  supratitlul  „Glntecile  prozei"  în  Literatorul,   V,. 5, 1884, p. 249, numerotată „XX".
Reprodusă din Literatorul.
(p. 428)                           ClNTECUL PROZEI
Publicată în Lumina, I, 47, 2 iunie 1894, p. 1.
Reprodusă  din  Lumina.
TRADUCERI
{p. 433)       CEL DI.N URMĂ DINTRE ABENCERAGI
Publicata în Vestea, I, 88,2 iulie 1877, p.  2-3; 89, 3 iulie 1877, p. 2-3; 96, 10 iulie   1877,   p.   2-3;   102,   15 iulie 1877,   p. 2-:i {la Bibi. Acad. Republicii Socialiste România, colecţia incompletă) Reprodusă din Venea.
Traducerea nuvelei lui Cliateaubriand, Les Aventures du dernier Abencerage (1826), din care M^csdonski va desprinde cunoscuta romanţă a cavalerului francez Thomas de Lautrec, prizonierul lui Caro! Quintul;
Combien j'ai douce souvenance Du joii  lieu  de  ma  naissance,
tradusă sub titlul Amintiri („Imitaţie după Ghateaubriand"), în Literatorul, V, 5, mai 1883, p. 261—266, în ediţia de faţă, voi. III, p. 153—154 şi nota respectivă, p. 280—281.
locadrarea acsstor traduceri, semnificative pentru orieatărilc romantice de tinareţe ale lui Macsdonski, în Opera lui Alexandru Macedonski, p. 71.
<p. 441)                         METZEKGERSTEIN
Publicată în Revista independentă, IX, noiembrie 1887, p. 50 —54, însoţită de nota: „Această pj veste este jumltate imitată, jumătate tradusă din  Edgar  Poe".
Reprodusa  din  Revista   independentă.
Este prelucrarea „povosteî" cu acîlaşi nume din Tales of the grotes-que and arabesque de   Ed^ar  Poa (1832),   desigur  prin   intermediar
«60
francez, probabil al lui Charles Baudeiaire; Metzengerstein (1854), inclusă in volumul Histoires extraordinaires {1856), numeroase reeditări, cf. Edgar Allan Poe, Histoires, traduction de Ch, Baudelaire, Biblio-Iheque de la Pleiade, 1932, p. 259-268.
Se nymără printre primele traduceri româneşti din Edgar Poe (Eminescu: Morella, in Curierul de laţi, S octombrie 1876, apoi I.L. Garagiale, în 1878; O întimptare la Ierusalim, Sistema doctorului Catran şi a profesorului Pană, Opere, IV, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1938, p. 256—278, 448).
Despre opiniile Iu iMacedonski despre Edgar Poe, exprimate într-un scurt articoi din Lumina, I, 14, 22 aprilie 1894, cf. Opera lui Akxa,ndru   Macedonski,   p. 89.
{p. 446)                   CHINUL PRIN SPERANŢĂ
Publicată în Romanul, XXXIV, 27 (15) ianuarie 1890. Republicată în Literatorul, 1, 15 decembrie 1892, p. 11 — 12, cu supratitlul „De pe culmea vieţei"; Lumina, 1,6, 10 aprilie 1894, p. 2.
Reprodusă din Lumina.
Este rezumatul nuvelei La Torture par l'esperance de VilHers de J'Isle-Adam, publicată in Nouveaux contes eruels (Oeuvres completes, III, Paris, Mercure de France, 1922, p, 237 — 247), reprodusă şi în presa noastră; L'Independance rovtnaine, 22 oct./3 nov. 1890.
O traducere a aceleiaşi nuvele, semnală: „Ey", Chinul speranţei, a apărut in Versuri şi proză, I, 7, 15   decembrie   1911, p. 112 — 116.
VIAŢA  DE  AZI  PE  MilNE I
Întocmirea
p. 449)
Publicată în Literatorul, VIII, i, 15 septembrie 1892, p. 12 — 14, cu subtitiul „Roman de Henri Murger", iar în notă: „Acest roman este celebru sub titlul: La vie de Boheme", cu menţiunea: „traducere liberă de Luciliu". Incompletă („va urma").
Reprodusă din Literatorul.
Este, într-adevăr, traducerea liberă a începutului cap, I, Comment, fat institue le cenack de la Boheme, din romanul Scenes de la vie de Bohime de Henri Murger {1850).                                               ■*.
1
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Cartea  de  aur,   Buc,   1902,   coperta   (exemplarul
lui Adrian Marino)     ........................      94—9S
Cartea de aur, Buc, 1902, foaia de titlu (exemplarul lui Adrian Marino)   ..................     9i—95
Pe drum de poftă, voi. Cartea de aur, 1902, p. 55..      94—95-
Carteade aur, foaia de titlu a ms. definitiv S.216, f. 1 r. (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România)    ......................................     91-95.
Caii negri, ms. 3.-108, f. 37 r. (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România)   .................. 190—19t
Palatul fermecat, Literatorul, II, 2, 15 fevruarie 1881, p. 576 (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România)   .................................. 190-191
Dramă banală. Buc, 1886, foaia de titlu (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România)........ 190—191
Trăiau Demelrcscu, frontispiciu (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România)   ................  190—191
Pitarul, Ilustraţia neamului nostru, V, 8, februarie 1920, p. 2 (BibL Acad. Republicii Socialiste România) ..................................286-287
Cămătarul, ms, 3. 215, f. 71 v. (Bibi. Acad.Republicii Socialiste România)   .................. 286-287^
Luntraşul, Literatorul, 11,-1,15 aprilie 1881, p. 70]
(Bibi.   Acad.   Republicii   Socialiste   România) 286—287
6CÎ
Ms. fr. 209, foaia   de   titJu,   f.lr.   (Bibi.Acad. Republicii Socialiste România)..............2t6-287
Le Beau Danube Bleu, frontispiciu (Bibi. Acad. ■Republicii Socialiste România)..............382-383
La viile—la joie—et — ies roses, ms. fr. 209, f. 4 r. {Bibi. Acad.  Republicii Socialiste România),. 382-383
Comment on devienl rîche et puissant, ms. fr. 209, î. 89 r. (Bibi. Acad. Republicii Socialiste România)    .................................... 382-383
Portretul poetului Ia maturitate (Institutul de istorie şi teorie literară   „George Câlinescu") .. 332—383
CUPRINS
Notă    ..........................................                 5
NUVELE, SCHIŢE ŞI POVESTIRI
ANTUME CARTEA  DE  AUR
Zi de august    ................................        13   (473)
Soare si grîu     ..............................        25   (484)
Pe drum de poştă   ............................        1'   (487)
vMoară pe Dunăre........................        42   (500)
v'Pomul de Crăciun     ..........................        45   (505)
Trecerea Olteţuhii..........................        50   (514)
>. Caii  negri        ................................        52   1517}
Din carnetul unui dezertor    ..................        56   (520)
între coteţe     ..............................        62   (521)
O noapte în SuHna    ..........................        80   (526)
Pădurea   Ulmilor..........................        83   (530)
Masca      ....................................        86   (532)
Nicu Dereanu       ..............................        89   (534)
Cometa lui Odoreseu      ........................      105   (548)
Palaiul fermecat............................      150   (549)
Dramă banală          ............................      113   (558)
■, Bariera  Şimnicului         ........................      124   (562)
Scrisoarea de la Dumnezeu    ....................      1Î8   (567)
Casa cu fio.   10    ..............................      l-ii   (568)
N uvelă  în scrisori      ..........................      135   ($%)
d
665
Năluci   din   vechime
Pitarul       ....................................      141   (577)
Baba-Cloanţa   ..............................      143   (580)
Cănăriţa    ....................................      145   (585)
Căpitanul de poştă     ..........................      148   (589}
Oauşul         ..................................      151  (593)
Surugiul        ..................................      153   (597)
Verigă-Ţiganu!         ............................      155   (601)
Isprăvnîcelul..................................      162   (606)
Cămătarul         ................................      165   (606)
DIN PERIODICE
•Cinele din Văcăreşti (Nuvelă, originala)   ........      171   (6l3)
Cîrjaliul (Nuvelă originală)....................      189   (613)
Aşa să Iac bunii (Nuvelă orientală)  ............      206   (614)
Lina de aur (Poveste sîrbeascâ) ................     212   (614)
Pomul Mărgăritei..........................     225   (616)
Luntraşul  (N'uvelă   originală)    ................      228   (617)
Costicâ (Nuvelă originală)    ....................      231   (6l7|
Cartea de poezii     ............................     235   (6t7)
Cavalerii trotuarului (I Fiul  vornicului;  II Mih-nea-Adrian; III  La douăzeci de ani;  IV Cazul
lui Manole Cleşanu ; V O idiiă)     ............      238   (618)
La vizită (I,   II)     ............................     253   (618)
Sfinx         ....................................     259   (618)
Pe Dealul-Spirei    ..............................      263   (620)
Paşte         ....................................     267   (620)
Contele de cinci centime   ......................      269   (621)
O judecată       ................................      272   (621)
Cel de pe urmă Obrenovici....................     274   (621)
Maestru] din oglindă     ........................      280   (621)
Ouă de Paşti       ..............................      283   (624)
Bucureştii   lalelelor  şi ai   trandafirilor. Oraş al
bucuriei..................................     289   (624)
Oceania — Pacific — Dreadnought     ............      295   (629)
Ziua unei fete vrednice de lumea nouă..........      303   (629)
Ziua unui funcţionar mijlociu    ................     306   (629)
POSTUME
Visele haşişului ..............................     311   (630)
666
INEDITE
Govie         ....................................      317   (631)
POVESTIRI   ÎN LIMBA FRANCEZĂ
ANTUME
Marguerite        ................................      325   (634)
I/Usurier  ....................................      326  (634)
La lettre du bon Uieu    ........................      329   (635)
Les deux Mecques     ..........................      332   (636>
Fariboloset gentillesses d'atitan et de tous temps
(I,  II,   III)      ..............................      338   (636)
Oeuf de  Pâqucs         ..........................      348   (636)
Le palais Cantacuzene     ......................      354   (637;
Le dernier des Obrenovicz au Quartier Latin___      356   (638)    ,
La   viile - la  joîe — et—les  roses ............      362   (638)
POSTUME
Cornment on devient riche et puissant..........      373   (640)
L'lcdne de Saint-Nicolas......................      384   (651)
Du profit pour trois     ........................      392   (652)
En terre Trajane    ............................      398   (652)
INEDITE
Ce qu'on releve pjrfoiî dans le carnet d'iin de;ertcur   403   (653)
Si les morts...................................      408   (653)
ADDENDA POEME IN PROZĂ
Cei doi îngeri      ..............................      415   {656}
Sora de caritate      ............................      417   (657)
Poema   poemelor        ..........................      41S   (657)
Pe ţărmul mării (Idilă)    ......................     419   (658)
întristare         ................................      421.   (658)
La.......................................     422   (658)
Către poezie     ................................      423   (658)
Inima moartă       ..............................     424   (659)
Jale        ......................................      426   (659)
Dreapta şi stingă lui Dumnezeu................      42J  (659)
Cîntocul   prozei............................      428   (659)
067
TRADUCERI
Ce] din urmă dintre Abenceragi................     433  (660)
MeUengeretein............................     441   (660)
Chinul prin speranţă    ........................     446  (661)
Viaţa de azi  pe   miine    ......................     449  (661)
Note ţi variante    ..............................     453
Tabla   ilustraţiilor    ............................     663
I