8601 5 AL. MACEDONSKI OPERE III POEZII Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi variante, cronologie şi bibliografie de SCRIITORI ROMÂNI EDITURA PENTRU LITERATURĂ Bucureşti. 1967 ADRIAN MARINO DIN PERIODICE DORINŢA POETULUI Nimic na s-aude, adîncă tăcere, Ci numai eu singur suspin în veghere Şi plîng nencetat! Căci căutai în lume, prin a mea cîntare, 5 S-aduc la durere, prin cînt, uşurare. Nu fui ascultat! Cîntat-am la oameni să deştept iubire, Si omul să caute verice suferire El a linişti. 10 S-ajute de poate şi d-are avere Pe cela ce n-are şi plînge-n durere, Dorind a muri. S-ajute p-orfanul, ce tare suspină Şi care ca floarea d-un vînt se înclină 15 N-avînd ajutor! Şi care studiază, n-avînd chiar vestminte Şi studiul urmează cu lăcrăma ardinte Cu plîns arzător 1 Cîntai eu în lume, să-nspir pietate, 20 Săracul ş-avutul egală dreptate Să poată afla ! Vai ce neferice, deşi aste toate Spun fără-ncetare, dar, văd, nu se poate Eu a le-înfiinţa 1 25 Voiesc mai mult incă, cei din nobilime Egali ca să fie cu marea mulţime Ce popol numim. Cînd acum poporul vedem că studiază, Să nu avem ură, cînd se luminează 30 Ca fraţi să-1 iubim!... Şi nici el atuncea să nu ne urască, Unirea-n tot locul doresc sa domnească, Ol de s-ar putea! S-aduc fericire, prin a mea cîntare 35 Să zdrobesc sclavia, să dau liberare Anima-mi dorea! Ahl vai însă, Doamne, n-au luat împlinire Visul meu poetic, vis de fericire, Vai, nu se-mplini! 40 Căci mulţi din junime ruşinos în lume Pătează sărmanii prea mult al lor nume Făr-a să gîndi! Că patria mea scumpă fiind ameninţată, Vericare a ei fiinţă de ea e chemată 45 Spre a se lupta. Dar vai, o, Potinte, a noastră junime In loc ca să lupte va fi o mulţime Ce o va trăda! Eu cînt dar acuma, şi scumpa mea liră 50 Cînd este pericol etern se inspiră C-un cînt nencetat! Prin care poporul, chemat să se lupte, Zdrobi-va streinul, prin marea-i virtute Va fi sfărîmat! 55 Ş-atuncea, o, Doamne, va lua împlinire Visul meu poetic, vis de fericire Cînd va triumfa. Poporul 1 prin dînsul afla-vom dreptate Săracul ş-avutul cu egalitate 60 Se vor judeca ! 25 Portrete, cărţi şi arme precum, le-am fost lăsate Se află şi acuma; dar ce nu mai găsesc E tata, acel tată pe care îl doresc! Dorinţă însă vană, demult el nu mai este; Mormîntul e în locu-i pe deal la Filaret! 30 Şi iarba peste dînsul din zi în zi tot creşte, Cum creşte şi în pieptu-mi tot jalnicul regret 1 De mult el nu mai este!... Şi numele-mi p-o stîncă, Uşure scris cu plumbul, există, nu s-a şters l Lovit de vînt şi ploaie, el tot se află încă, REÎNTOARCEREA 35 ^ar tata, o fiinţă, într-un mormînt a mersi în fine, revăzut-am acele scumpe locuri, Acea frumoasă casă din vîrful unui deal, Pe unde în pruncie săltăm în mii de jocuri Cu inima curata, cu gîndul virginal! 5 Am revăzut şi valea şi selba-ncîntătoare Pe unde Amaradia îşi duce al său mers, Şi am văzut p-o stîncă, de vînturi şi de soare Că numele meu încă d-acolo nu s-a şters! Am revăzut cînd Febus începe să apună, — 10 Ca şi-n a mea pruncie, — şi turme şi păstori. Şi am văzut pe seară cu toţii că s-adună Vorbind ca-n Zburătorul de zmeii zburători! Am fost prin orice locuri ca să-mi aduc aminte De vremile trecute, pe care le regret, 15 Şi am vărsat mulţime de lacrime ardinte... L-această suvenire, ş-acum le mai repet. Căci din acele locuri sunt multe ce-s schimbate... A dispărut leandrul ce singur am sădit! Şi florile-mi iubite sunt veştede, uscate, 20 Iar puţul, puţul e-n ruine şi şade părăsit! Am reintrat prin case... aproape nu-i schimbare... Orlogiul tace numai, acest iubit amic! Iar celelalte lucruri sunt toate-n bună stare Sunt toate — dar la ochii-mi sunt toate un nimic! IUBIREA LUMEI O, trist e timpu-acela... Cînd aripa-ţi topită de-a lumii perfidie Cazi trist Icar, cu vise, cu-amor, cu poezie Din ceruri la pămînt! Alex. Depărăteanu De cîte deziluzii, vai, inima-mi e plină!... Cunosc acuma lumea şi ştiu cît învenina Cu dardul ei cumplit; Am demascat, în fine, perfida ei figură Şi-n litere de flăcări „Invidie" şi „Ură" Pe frunte i-am citit! Această lume care în faţă îţi zîmbeşte Te laudă, te-nalţă şi mult te linguşeşte, In dosul tău, tot ea, Infama calomnie în contra ta vomită... La toţi te înnegreşte; de ura ce-o agită Te-ar rupe de-ar putea! Eu te cunosc, o, lume!... Ce poamă eşti ştiu bine!... Nu mai căta zadarnic ca să ascunzi de mine Sub mască faţa ta. Conservă pentru alţii a ta ipocrizie, Mergi p-alţii de înşală; din falsia-ţi ambrozie Dă altor-a gustai Dă altora, nu mie, dulci vorbe... mincinoase... 20 Eu ştiu ce preţ a pune pe frazele mieroase Din gura-ţi de şacal!... Cunosc a ta iubire, îţi ştiu sufletul, lume... Un altul dea prin liră tămîie 1-al tău nume, Demone infernal! 25 Eşti azi atotputinte; vin toţi de te-nconjoară... Cazi mîine: toată lumea din juru-ţi iute zboară! Toţi-toţi te părăsesc! Aceia ce ieri încă servili îţi stau în cale Căzut îţi întorc capul şi casa dumitale 30 Ei n-o mai nemer'esc ! De ai bani: alerg mulţime, şi care mai de care S-adună împrejuru-ţi; ca paseri hrăpitoare Asupră-ţi năvălesc; Iar dacă fineşti banii, te fug toţi ca de ciumă... 35 Ai aur, ai prietini, prietinii vin sumă Monede cînd lucesc ! Ai nume, influinţă, poziţie în fine, Te ştie că-ţi stă-n mînă să faci sau rău, sau bine, Eşti iară adulat. 40 Nu ai însă nici nume, nu ai nici influinţă, Dar ai însă virtute, ai geniu, ai ştiinţă — Treci zile nemîncat! SĂRAC ŞI CURAT în zadar îmbelşugarea Şade-n vatra celor cari Săvîrşesc neruşinarea De se dau robi la cei mari, 5 Căci să am îmbelşugare Zău, nu voi p-astfel de preţl... Cei ce astfel îşi fac stare Demni sunt numai de dispreţ: Decît slugă la ciocoi, 10 Mai bine cioban la oi! Cîţi nu şi-au făcut palaturi Tot la talgere ştergînd Şi-i vezi astăzi în caftanuri Caii pe şosea-ncurînd!... 15 Insă, zău, credeţi-mi mie Că-i mai dulce a trăi Toată viaţa-n sărăcie Decît a se înjosi: Decît slugă la ciocoi, 20 Mai bine cioban la oi 1 Acel care linguşeşte Şi se vinde pentru bani Veşnic cugetu-1 munceşte... Căci e slugă la tirani! 25 In trăsură poleită Las' să treacă cît o vrea!... Viaţa lui este mînjită De necinstea cea mai grea! Decît slugă la ciocoi, 30 Mai bine cioban la oi! In zadar acela care După ce s-a-mbogăţit Slugi acasă şi el are Că-i de tot despreţuit!... 35 Toată lumea-1 necinsteşte... Toţi cu degetu 1-arăt... Pom uscat nu renverzeşte, Cinstea nu vine-ndărăt! Decît slugă la ciocoi, 40 Mai bine cioban la oi!.. j UN TÎNĂR POET MURIND „Fecioară!... timpul trece, mai dă-mi o sărutare, Mai vino lîngă mine, la piept să te mai strîng; Căci fruntea-mi se înclină d-o neagră întristare; Nu ştiu ce presimţire mă face ca să plîng! 5 O! vino, pleacă-ţi fruntea pe fruntea-mi întristată, Iubită... a ta buză lipeşte-o de a mea! Şi-n astă fericire să mor, să mor îndată, Să las această lume, căci lumea este rea ! Frumoasa-mi tinereţe acum e veştejită... 10 Veninul omenirei pe mine m-a uscat! Mai dă-mi o sărutare, o! dulcea mea iubită... Alină-mi desperarea c-un dulce sărutat! Vezi, fruntea mea e pală şi ochiu-mi lăcremează... Zdrobit chiar de amicii-mi, zdrobit acum eu sunt!... 15 Căci om fiind amicul, ca om invidiază Oricare te-nalţă mai sus p-acest pămînt! Amantă adorată, femeie angel dulce, Tu care cu speranţă fiinţa-mi ai nutrit; Cînd moartea va fi gata repaos a-mi aduce, 20 Mîngîie şi atuncea p-amantu-ţi cel iubit! Curînd lua-va termen a mea călătorie, Curînd şi eu fini-voi solia care am!... Puţin, şi al meu nume uitat are să fie!... Pe groapa-mi va fi numai fecioara ce iubeam ! ^5 Tu singură, iubito, aduce-vei cunune Şi flori pentru mormîntul poetului uitat!... Pe piatra mormîntală ghirlande vei depune, Şi-un arbor peste groapă-i sădi-vei înclinat! Căci eu în a mea viaţă iubii numai pe tine, 30 Şi-n tine consolare la chinu-mi eu aflai; Pe cînd această lume mă sfărîma pe mine, Tu singură, iubito, poetul consolai!... La ce însă acuma să-ntorc a mea gîndire Spre oamenii aceia ce viaţa mi-a zdrobit?! 35 Iertaţi să fie dînşii... să moară-n fericire, Să-i plîngă şi pe'dînşii un angel preaiubit! Iertaţi să fie dînşii!... iar tu, a mea iubită, Să ştergi a tale lacrimi, să nu le vază ei! Căci lacrimile tale pe faţa ta pălită 40 Ar turba cu totul pe inamicii mei! Şi nu voiesc, o ! Doamne, să turbur a lor viaţă! Iertînd pe aceşti oameni, voiesc să mă răzbun! Dar tremur, tremur, tremur; e moartea ce mă-ngheaţă! Iubito, piere vocea-mi... Ei bine, mă supun! 45 O piatră e pe pieptu-mi şi foc în al meu sînge; Iar capu-mi ameţeşte... Ce văd naintea mea?... Un angel!... ici un demon !... Dă-mi mîna a ţi-ostrînge: Adio, ah! Adio şi ţie, lume rea!" Aşa zicea poetul, privind p-amanta sa; 50 Şi' mina-i, deja rece, mai rece devenea! SECOLUL DIOGENE io în palaturi somptuoase Cei răi locuiesc, Iar în haine zdrenţuroase Drepţii-mbătrînesc! Inimile tîrîtoare Parte-n lume au !... Oamenii făr' de onoare în gunoi nu stau ! Numai cel ce-onest munceşte N-are ce mînca !... Toată lumea-1 ocoleşte Făr-a-1 ajuta! „în zadar îmi întorc ochii ca un om să aflu eu, Ziua în amiază mare cu lanterna-1 cat mereu!... Numai statui ambulante orişiunde întîlnesc Şi un singur om în lume n-am putut ca să găsesc ! 5 0!... fiinţe-nsufleţite sunt destule-n astă lume Care poartă nume d-oameni, dar insultă acest nume Căci prin om nu se-nţelege să aibi corp, să aibi figură Ci să aibi şi-n tine suflet, căci eşti rege în natură!.. Suflet care-n piept să bată, minte care să-nţeleagă.. 10 Ca-ntre viciu şi virtute, ea virtutea să aleagă! Omul dintre animale, numai prin inteligenţă Se distinge, şi cînd este d-acest Soare-n el absenţă, între animal şi dînsul nu mai e distincţiune... Ş-atunci numele ce poartă este pură ficţiune! 15 De aceea cu lanterna cat un om să pot afla Ziua în amiaza mare, şi de dînsul nu pot da! Nu rămîne îndoială că şi eu am lunecat Pe a viciului cărare, şi c-ades am profanat Numele-mi de om ca ş-alţii; însă cel puţin sever 20 Sunt pentru-ale mele fapte. De la nimini cinste ceri Sunt cinicul Diogene!... dacă însă cinic sunt, Culpa e a celor care îmi sunt semeni pe pămînt 1 Ei îmi fură profesorii, eu le sunt demnul şcolar!... Admiraţia-mi nu are pentru ei nici-un hotar! Şi admir în orice fapte, dar eu nu-nţeleg cum ei, Care-mi fură profesorii, mai se-nalţă-n semizei! Eu şi ei nu suntem oameni! Semizeii, dacă sunt Semeni nouă, atunci fie! nu mai am de loc cuvînt! Dar nu pot să cred aceasta şi d-aceea cat mereu Cu lanterna zi-n amiază de un om ca să dau eu ! Au sunt om eu care-n viciuri am trăit întreaga viaţă? Sau ei pe a căror minte plană nori de sumbră ceaţă... Ei, ce patimilor vile adăpost în sîn le-au dat? Oameni noi!... Deriziune!... Cu lanterna oameni cat, Dar nici unul nu pot s-aflu!... Toţi acei ce mă-nconjor Pentru mine nu sunt oameni, căci'le ştiu sufletul lor!" Diogene toată viaţa cu lantern-a rătăcit Ca un om să afle-n lume, dar nici unul n-a găsit! 10 MEDITAŢIUNE Cînd noaptea descinde şi-n umbră-nveleşte întreaga natură. Cînd tot e mister, Atunci cugetarea-mi zburînd se loveşte De haos... de cer!... Misterul e mare şi mintea debilă!... Şi haosul haos şi omul atom!... Creaţia este enigmă subtilă: Colos pentru om! 0!... mintea se-ncearcă în van s-o-nţeleag De secoli, dar încă nimic n-a aflat! Pe rînd omenirea, ştiinţa întreagă A tot reformat! Pe rînd din eroare-n eroare căzut-a, Pe rînd se văzură născînd teorii; 15 Cînd una, cînd alta, — dar s-afle putut-a Misterele mii?... Aci Arhimede, acilea Socrate, Acilea un Newton şi un Galileu Veniră, şi poate să n-aibă dreptate 20 Nici dînşii, nici eu! Nici dînşii cu scrieri frumoase, sublime... Nici eu, ce naturii Enigmă îi zic ! Nu suntem noi oare fiinţe infime... Un lut... un nimic?!... DECEPŢIUNI Cu fruntea înclinată, ca prins de întristare, Tot merg pe calea vieţii de chinuri sîngerînd; O ! Doamne, spune-mi mie, limanul de salvare Atinge-voi curînd? 5 Destulă suferinţă gustai în astă lume... Iluzii şi speranţe pe toate le-am pierdut; Fericea, pentru mine, a fost numai un nume, Un ce necunoscut!... Pe palida mea faţă surîs de veselie 10 în treacăt măcar numai nu ştiu să se fi pus! Durerilor crudele mai-mai că din pruncie Destinul m-a supus! Femeia pentru mine păru c-o să-nsenine Al tinereţei mele norosul orizon... 15 Părea că e un angel; ast angel pentru mine Fu însă un demon ! Nu cînt în aste versuri imaginare chinuri, La faclele minciunei eu n-aprind verva mea! Ah! vai, îmi ies din suflet aceste lungi suspinuri 20 De suferinţă grea ! Pe urmele femeii prietenii veniră, îmbătătoare laude ades mi-au prodigat; Ş-apoi tot ei, sărmanii! în contra mea porniră Rezbel neîmpăcat! 25 De ce decepţiune, vai, inima mi-e plină!... Iluziile mele ca fum s-au risipit!! Suspinele-mi o clipă acum nu se alină, Eu sunt nenorocit! GEMURILOR Avu însă pruncia-mi şi ea vise de aur!! 30 Dar însă aste vise s-au dus, s-au dus cu ea! Le luă îndată timpul, neîmpăcat balaur Ce prada mereu vrea! Şi azi ce-mi mai rămîne?... Un suflet ce e rece în pieptul meu de june deşert d-iluziuni 35 Ş-o viaţă care-n lacrimi ursitu-m-aţi a trece, Amari decepţiuni! Buffon laisse gronder l'envie, C'est l'hommage de sa terreur. Que peut sur l'éclat de ta vie Son obscure et lâche fureur!... (LEBRUN) Invidia neagră în van se tot luptă C-o inimă vilă, perfidă, conruptă. Să sfarme aceea ce voi aţi creat, Căci Iadul la ceruri s-atingă nu poate Şi-n sumbru-ntuneric Satana să-noate Mereu e forţat ! în van contra voastră pigmeii cutează Să-şi verse veninul de care turbează, Pigmeii ce-n lume nici urmă nu las'!... 10 Ei vor ca să zboare cu aripi de ceară Şi lesne le-nmoaie lumina solară Spre soare-nainte de-a face un pas! Audacie mare pe dînşii-i domneşte Cînd micul lor suflet amar vă huleşte!... 15 Triumful lor însă e-n veci momentan! Byron n-a fost oare, chiar el, a lor pradă? Şi-ndată pigmeii putură să vadă Că luptă în van! O! Geniuri! vouă această cîntare 20 Închin, căci voi singuri fuserăţi în stare Invidia oarbă a nesocoti, Urmînd înainte pe calea frumoasă Atîta de dulce ş-atît de spinoasă Ce-atîţia cutează a dispreţui! 25 Şi ţie, junime, în care străluce Schinteia cea sacră cu flacăra-i dulce, Debilele-mi versuri şi ţie dedic; Mergi dar înainte şi nu privi-n urmă Mulţimea de oameni compacţi într-o turmă 30 Cu sufletul mic ! Derîdă ! derîdă ! fiinţele brute Şi geniul vostru ş-a voastră virtute!... Voi mergeţi-nainte!... lăsaţi-i pe ei! Desfrîul le roade şi viaţă, şi minte... 35 Tartarul cel negru' le este părinte! La formă sunt oameni, la suflet, pigmei. IMPROVIZAŢIE (Unui amic) Să nu te uiţi la lume, las' lumea îă vorbească, La rîsul ei sarcastic fă-ţi geniul să crească; Poetu-n a sa viaţă de om e nenţeles! Şi numai după moarte renumele-1 cunună; 5 Mormîntul lui Virgiliu mereu lauri adună, Şi el, în a sa viaţă, invidie-a cules. Aceasta este soarta acelor care cîntă... în van cît trăiesc dînşii pe liră se avîntă... Invidia-i zdrobeşte... şi stinge-al lor cîntl 10 Ei pierd a lor iluzii, durerilor sunt pradă, în gheara disperărei şi facem ca să cadă Şi le-nălţăm altare cînd dînşii nu mai sunt! Deci lasă astă lume cîntarea-ţi să hulească,^ La rîsul ei sarcastic fă-ţi geniul să crească 15 Poetu-n a sa viaţă de om nenţeles! Şi numai după moarte renumele-1 cunună; Mormîntul lui Virgiliu mereu lauri adună, t Şi el, în a sa viaţă, invidie-a cules. ; \ CARITATE Daţi, ca să vi se dea şi vouă la nevoie. Prin stradă dacă treceţi şi întîlniţi în cale Cu rugăciunea-n faţă un biet nenorocit Ce stă cu mîna-ntinsă spre voi cerşind cu jale, Oh! nu staţi la durerea-i cu sufletu-mpietrit! Din ce vâ. prisoseşte zvîrliţi o firimiţă Acelui care hrana nu-şi poate cîştiga; Aveţi de dînsul milă, căci dacă-n suferinţă: Nici căpătîi nu are, nici n-are ce mînca! Gîndiţi-vă c-atuncea pe cînd cu îmbelşugare Din bunurile vieţei gustaţi neîncetat, Că stă-ntr-un colţ de stradă acel ce pîne n-are, Ars greu de soare vara şi iarna înghieţat! Gîndiţi-vă la dînsul şi nu-1 lăsaţi să piară Cînd stă în drumul vostru cu ochiul plîngător... în van să nu vă roage, în van să nu vă ceară Sărmanul cerşetor! Ştiţi voi ce este viaţa cînd omu-n neputinţă Se află să muncească şi pleacă a cerşi?... atunci zilele-i toate sunt lanţ de suferinţă li repede-i albeşte tot părul într-o zi! tiţi voi ce este viaţa cînd foamea îl turmenta cînd întinde mîna, dar însă în zadar, yi kimea trece-n valuri şi stă indiferentă -sfi,î ce o imploră c-un plîns atît de-amar?... lenea viaţă e chin fără de fine... Í E-ntocmai ce-ar îi lumea cind soarele n-ar fi: O neagră şi întinsă pustie de ruine Pe care-n disperare mereu ne-am prăvăli! P-acel lipsit de hrană deci nu-1 lăsaţi să piară, 30 Intindeţi-i lui mîna şi-i daţi un ajutor... în van să nu ne roage, în van să nu ne ceară Sărmanul cerşetor! T ÎN STRĂINĂTATE VIAŢA E AMARĂ „Luna luminează pe un cer senin, Faţa-i peste valuri se răsfrînge lin; în această noapte dulce-ncîntătoare PJîng însă cu lacrimi triste şi-arzătoare, 5 Şi revărs suspine, căci fără-ncetare Vasul ce mă poartă zboară-n depărtare, Şi spre alte ţărmuri mîine mă va duce, Departe de-o ţară şi de-o mumă dulce ! Soarele de mîine cînd se va ivi 10 Pe streine ţărmuri el mă va găsi! Cînd gîndesc 1-aceste, bate pieptul meu, Şi lacrimi torente mă uimesc mereu. Ah! şi cum n-aş plînge oare cu-nfocare Cînd în urmă-mi geme fără de-ncetare 15 O duioasă mumă ş-o copilă dragă, A cărei guriţă rumeioară fragă Cînd îmi zîmbea dulce, dulce-o sărutam Şi prin al ei zîmbet cerul atingeam!" Astfel peste mare un trist călător 20 îngîna murmurul vasului în zbor! „Cine-mi poate spune pîn' mă voi întoarce Relele ce soarta mie îmi va toarce!? Cînd mă voi întoarce cine ştie dacă Mumă-mea în groapă n-are ca să zacă?... li/Ac O/Q-HU 0 4**uWte â> Mv>*iOi ¿«¿¿0??.. ţfdh+ir'dt tlâm de. CtXtc -6 » • i^t^A * «< tul y£?- *_ vţ» t\%* IdUxt dat ^^^Jttx'^'(f-s-atk jl^pneie i&v^Acf c/m£c^l Un tinăr poet murind, facsimil, ms. 3.217, f. 85 v. —86 r. AM"! 41 Ml \ , '« Tf*" «S 25 30 35 Iară copilita ce mă adora Pe amantu-i tînăr poate-1 va uita! Ţara mea iubită, vai! te-am părăsit, Dar prin aste gînduri eu sunt pedepsit; Ieri te-am lăsat, ţară, plin de bucurie, Muncit de plăcerea de călătorie! însă astăzi, iacă, cînd eu sunt străin, Cum funebre gînduri împrejuru-mi vin 1 Nu ştiam ce tristă e străinătatea, Dar azi simt că dînsa e pustietatea! Tîrziu însă astăzi!... Vasul zboară, fuge, Valul greu murmură, vîntul jalnic muge!. Cine-mi poate spune pînă mă voi întoarce Relele ce soarta mie-îmi va toarce?" y .jf\. 'Ulli lALj/f OUI TOAfE MOARTE Oh* I'mnti'Vnnt ţi ^■ieiul*wrt'is î * »h ! t^».*î<( ţi :u im" nyim ] Oh ! vhitii |inr. al liui'vetcs JvtrUf Iii a 'itminoiii HlV«tît"iîBt« tiililfmra, — V"a pintenii >{ral*' neantul H BUCOLICA UNDA.. |ttt<*>lt< a nmli n> |H> o iîîiUtlţî - ^ Nil /ici- nici rb,i. p i(îï!,t Ííif)*-Ml|at*. *' ■ I (¡nuiiiüí rouet tftt*> <* Niai'»' şi jrtísti*' ' ^ \a fi 'ii'äwt t*î wtttirtitî iitt$»y»<,> Va ii im vi- ÎÎJ,' aur $Í ¡linwtií ^ftÄ,-' ! *»ra«ÍÍ»íi raw ah' f nam- t* }IU-<ÍI?» * * 1. j SUPERB DE FORŢĂ BRUNA *./-V\ " .-^--■■v..-;.^4^- Astfel peste mare-un trist călător 40 îngîna murmurul vasului în zbor! Voi ce aveţi sete să plecaţi departe De-a voastră ţară vrînd a vă desparte Nu plecaţi nainte de a vă gîndi Că nimini nu ştie miine ce va fi! 45 Cine poate spune pîn' vă veţi întoarce Relele ce soarta vouă vă va toarce!... Nu vă stricaţi cuibul cel de fericire, Căci destul de iute în a sa ivire Timpul o să-1 strice! Rămîneţi în ţară! 50 în străinătate viaţa e amară! Cine poate spune pîn' vă veţi întoarce Relele ce soarta vouă vă va toarce!... Fie-vă exemplu tristul călător Ce-ngîna murmurul vasului în zbor! 55 în ţara-i natală el s-a înturnat... Dar d-atunci se zice că n-a mai plecat!.., Cine poate spune pînă s-a întors Relele ce-n lipsă soarta i le-a tors! Fie-ne exemplu tristul călător 60 Ce-ngîna murmurul vasului în zbor! Revista literară, continuarea Literatorului. Ciclul Idile brutale. î I; MEDITAŢIUNE Ce este după moarte?... Mai este altă viaţă Cînd sîngele în vine s-opreşte şi îngheaţă, Cînd buzele stau mute, cînd ochiul este stins Şi cînd în groapă corpul de moarte e împins?... 5 Mai este altă viaţă?... De ce s-ar zice: Nu? Ce! spre-a trăi o clipă natura ne născu!?.... Dar ce e atunci moartea?... Un somn profund în care Nu se operă alta decît o transformare! Humanul corp se află din două părţi compus: 10 O parte-i volatilă, şi ea se duce-n sus! Cealaltă parte este solidă, şi rămîne Pămîntului, ca astfel de flori să-1 încunune! Iar partea volatilă ce-n aer se avîntă în felurimi de gaze se-mparte, se frămîntă! 15 Astfel subt două forme atunci corpul trăieşte Şi-n mii de molecule astfel să răspîndeşte! Hîrtia dacă arde, o parte cade-n scrum, Cealaltă parte zboară şi se preface-n fum! Menit este şi corpul aşa să se transforme; 25 De mii de vieţi trăieşte sub diferite forme l în mii de molecule, întreg se răspîndeşte Ş-oricare moleculă dintr-însul vieţuieşte 1 CREAŢIUNEA Focul e viaţa, frigul — moartea. La început pămîntul, cum soarele e astăzi, Astfel a fost şi dînsul; un glob imens de foc Ce se rotea asupră-i, şi-ncetul cu încetul După un stol de secoli subţire crust-a prins ! S Al totului principiu e focul, şi printr-insul Tot ce vedem, cu viaţă şi Tot într-un cuvînt Formatu-s-a. El este omnipotenta forţă, El, forţa creatoare, principiul a tot! O! dac-ar lipsi focul din nenţelesul haos, 10 Tot ce e viaţă, moarte ar fi într-un minut! Chiar globurile acele ce strălucesc pe ceruri Lipsind această forţă s-ar spulbera bucăţi! Şi n-ar mai fi nimica: Neant, întunecime, Un vid fără de margini, atît ar rămînea! 15 Iar frigul care este puterea distructoare Pe binefăcătoarea rînjind ar suplini! Misterioasa forţă cu oamenii se-nchină E focul; numai focul creat-a tot ce e... Iar forţa distructoare, demonul, moartea,-n fine, 20 E frigul care-i este eternul inamic! Din foc s-a născut lumea, chiar viaţa omenească E-a focului scînteie. Lui totul datorim. Din frig se naşte moartea; Cînd focul se retrage Din corp, corpul îngheaţă! El suflet, viaţă e! 34 35 A creathinei bază e dară numai locul, El e divinitatea, el, spiritul cel bun! Demonul distructore ce luptă fără preget Cu focul, este frigul, e spiritul cel rău! T î MEDITAŢIUNE Oricine-şi are scrisa şi orice încercare De-a ieşi din cercul fatal, determinat, Ce-n jurul fiecărui e desemnat, nu are Nici un efect, căci omul de soartă-i dominat 1 5 Mai lesne-ar fi Vezuviul să-1 bucăţeşti cu totul, Sau să-1 împingi în mare, sau să-1 azvîrli-n cer Decît să poţi a face să ţi se schimbe lotul Ce ţi-a destinat soarta cu inima-i de fier 1 O! soarta e întocmai ca un fugar sălbatic 10 Ce zboară ca săgeata, lipsit de frîu, de şea, Şi ce nu se opreşte, vărsînd pe nări jeratic, Pîn'ce nu te va duce acolo unde vrea! De cum intri în viaţă, acest fugar te poartă Asupră-i şi-şi ia-ndată fantasticul său zbor, 15 Şi pînă ce Neantu-ţi deschide-a sa poartă O clipă nu-şi conţine galopu-i zdrobitor! LEGENDA UNUI CASTEL DIN TIROL „Vin, vin, Cu vin O ! pag iubit! Căci, vai! 5 Tresai D-un dor cumplit! Cînd eu Mereu Suspin şi plîng, io Cu vin In sîn Uitarea strîng! Deci vin, Cu vin, 15 O ! pag iubit 1 Căci, vai! Tresai D-un dor cumplit!" Astfel cavalerul Almade zicea, 20 Şi lacrimi amare pe faţă-i curgea, Căci lui îi murise frumoasa iubită, In floarea vieţei de moarte răpită! Cu vin, 25 O! pag iubit! Căci, vai! Tresai D-un dor cumplit 1" Astfel cavalerul mereu tot şoptea, 30 Şi vinul îndată de pag s-aducea, Şi astfel Almade uita un moment Al inimei sale suspinul ardent. Dar viaţa-i fu scurtă; muri cavalerul! Cu scumpa-i iubită unitu-l-a cerul. 35 Acum în castelu-i tăcerea domneşte, Şi iarba în curte din zi în zi creşte, Dar, însă, s-aude din cînd şi în cînd Aceste cuvinte sub bolţi răsunînd: „Vin, vin, 40 Cu vin, O! pag iubit, Căci, vai! Tresai D-un dor cumplit! 45 Cînd eu Mereu Suspin şi plîng, Cu vin în sîn 50 Uitarea strîng!" Ba încă se zice c-o umbră se vede, Şi umbra, Almade că este — se crede — El vine-n castelu-i fantastic în noapte: Arcadele urlă de lungile-i şoapte! 55 Şi cine p-acolo se-ntîmplă de trece Cuprins e îndată de un fior rece!... D-atuncea, castelul stă trist, părăsit; De lilieci numai el e locuiţi Astfel amorul, el pace nu-ţi dă Şi pînă şi-n groapă alăturea-ţi stă! SPERANŢA A vieţei cale e scurtă foarte, Dar o parcurgem zdrobiţi de dor! Lacrimi, suspine, dureri de moarte, Ea ta parte, o! muritori 5 Dar fie chinul oricît de mare, Mai mic ne pare de vom spera l Numai speranţa dă consolare, Sperînd, durerea vom micşora!... Veseli, 10 Veseli, Veseli, A vieţei cale o vom urma! Pe cîţi destinul greu nu-i zdrobeşte Şi cîţi n-au pîine pe-acest pămînt I 15 Dar au speranţa care-i nutreşte, Care-i prezervă de-al iernii vint 1 Ea le e mamă, ea-i încălzeşte La al său dulce şi placid sîn! A lor durere ea risipeşte, 20 Ea le alină al lor suspin! Vesel, Vesel, Vesel, Pe-a vieţei cale îi duce lin 1 25 30 35 40 45 Tăceţi, o! sceptici, lăsaţi-mi mie Iluziunea de a spera! Speranţa este a mea făclie!... Ce-ar fi de mine cînd m-ar lăsa?.. Ea-mi este Muza cea mai iubită, Ea-mi îndulceşte orice trist gînd! Orice durere e fugărită Cînd îmi apare chipul ei blînd ! Vesel, Vesel, Vesel, Pe-a vieţei cale eu trec cîntînd ! Cine nu speră este o umbră, Care, ca umbra va şi pieri! Viaţa-i e tristă, ziua-i e sumbră, Ca mîine are a nu mai fi! Speră, o, speră, sărmană lume!... Ce foloseşte a dispera?... Eu al speranţei adorat nume Pînă la moarte voi repeta! Vesel, Vesel, Vesel, Mereu speranţa o voi cinta! 10 NĂLUCIREA Cînd noaptea vine placidă, lină, Cînd alba lună suie pe cer, Cînd vîntu-n frunze duios suspină, Cînd dulci arome plană-n eter, Ades mi-apare faţa-i blondină, Plină de farmec si de mister. Să fie feea rimelor grele? Sau e-al meu angel privighetor? Sau este roua zilelor mele, Chipul Speranţei consolator?... Cînd mi s-arată, uit orice rele, Uit orice rele si orice dor! Faţa-mi pălită o reanimă, Fără de voie-mi încep să cînt, 15 Şi poezia vine, sublimă, Să mă-nvelească cu-al său vesmînt!. Să mă oprească nu este rima Dintr-acest sacru, tainic avînt Viaţa ce este grea pentru mine 20 Mi se-nveseleşte cum mi-a zîmbit, Şi împletindu-mi ore senine, Piere spre ziuă chipu-i dorit'. Piere... cu noaptea, însă, revine, Ca să mă facă iar fericit! 25 Ea este feea rimelor grele, E ş-al meu angel privighetor, Este şi roua zilelor mele; E-o nălucire dulce d-amor! Cum mi s-arată, uit orice rele, 30 Uit orice rele ş-orice dor! Fecioare albe şi virginale, Ochii sunt două raze d-azur, Şi tot de roză buzele sale, Cu zîmbet tînăr şi pur l 35 Formele-i nu pot s-aibă rivale Intr-al lor palid şi vag contur! Talia-i este atît de subţire, Sînul îi este-atît de plăpînd, Încît te-aruncă în rătăcire, 40 Ai vrea în braţe s-o strîngi palpitînd l Vană dorinţă!... E-o nălucire Ce într-o clipă vezi dispărînd! Cînd noaptea vine placidă, lină, Cînd alba lună suie pe cer, 45 Cînd vîntu-n frunze duios suspină, Cînd dulci arome plană-n eter, Mi se arată faţa-i blondină Plină de farmec şi de mister! Ore sublime de reverie, 50 De inspirare trec atunci eu, Şi-n valuri dive de poezie Exal cu-ncetul sufletul meu! Ea, înclinată pe-a mea hîrtie, Zîmbind, conduce pana-mi mereu ! 55 Cînd se întîmplă să nu-mi apară, De întristare sunt înnegrit! Chiar Poezia repede zboară 60 65 Cînd nu mai vede chipu-i iubit; Dar la vedere-i să-ntoarce iară Şi mă inspiră necontenit I Ea este feea rimelor grele, E ş-al meu angel consolator, Este şi roua zilelor mele; E-o nălucire dulce d-amor, Cum mi s-arată în cîntecele, Uit orice chinuri, uit orice dor l SONET ! ASUPRA UNUI AMIC POET Amicul meu, cînd astăzi de toţi sunt dat uitării Cind nimini ziua bună nu vine să-mi mai dea, Cînd nimini nu mai ştie de mine-n ţara mea, Tu nu m-ai uitat însă din sînu-nstrăinării! Ce vrei! aici se uită accentele cîntării 5 Şi mai îndată încă acel ce le scotea: Pentru poeţi e soarta la noi atit de rea, Că cei mai mulţi mor singuri, în prada desperării l Dar eu cu toate-acestea, deşi advocat mare S-ajungi cît mai degrabă din suflet fac urare, 10 Spre a te vedea în ţară al dreptului atlet, O! crede-mă, amice, nimic nu preţuieşte, Mai mult decît un cîntec ce viaţa ne-ndulceştel Legist te reîntoarce, rămîi însă poet! Era frumos şi tînăr poetul cu dulci cînturi: Podoaba frunţei sale era un păr buclat, Şi-n ochii săi cei negri luceau divine-avînturi, Încît într-înşii lumea ghicea un inspirat! Avea simţiri înalte şi inimă-arzătoare: In bine şi-n virtute fanatizat credea! La toţi le da iubire fiinţă iubitoare Cînd toţi prin calomnie şi ură-i răspundea! Precum să scurge rîul cu şoapte-armonioase, Din buzele-i de miere, suavele cîntări, Scăpînd in dulci cascade, zburau melodioase Şi deşteptau in inimi poetici încântări! El nu ştia ce este amara suferinţă! Mai sus d-această lume prin cugetări plana! întreg era candoare, iubire şi credinţă: îşi începea cariera, iar nu şi-o termina! Dar ce s-a făcut oare poetul cu dulci cînturi, Cu fruntea sa cea vastă, cu părul său buclat, Cu ochii săi cei negri înflăcăraţi de-avînturi în care toată lumea ghicea un inspirat? 1L\ Să fie acel june cu moartea scrisă-n faţă I S Mai galben decît crinul de vînturi veştejit, , f Şi ca o zi de toamnă ce e-nvelită-n ceaţă i | In primăvara vieţii mai trist şi înnegrit? |i ■ 25 Din el ce-ai făcut astăzi, o viaţă nemblînzită? Acesta e poetul de graţii coronat? Sau e a sa fantomă p-aicea rătăcită , Din vrun mormînt în care el poate a intrat? Răspundeţi, muze sacre, îl recunoaşteţi oare? 30 Acesta e amantul ce-atîta aţi iubit? Nu, nu e el, ci numai terestra închisoare Pe care-a locuit-o şi-n care-a suferit 1 Era frumos şi tînăr poetul cu dulci cînturi, ' Podoaba franţei sale era un păr buclat 35 Şi-n ochii săi cei negri luceau divine-avînturi, Incit într-înşii lumea ghicea un inspirat! t 5 10 DESTUL I Acum destul cu plînsul, căci inima ţi-e seacă, Şi chiar de ţi-ar fi plină e timp să-i zici destul: Poporul nostru este de lacrime sătul, Şi ele nici în versuri nu pot ca să mai treacă; Zadarnic poetaşii într-însele se-neacă, Hîrţoagele lor toate rămîn făcute sul. II Ei!... S-a trecut cu moda de lacrimi şi suspine Şi cu acele crunte dureri imaginari, Aţi cărunţit cu totul, sărmanilor cobzari! Dar de s-a dus o vreme, o nouă vreme vine, Şi ea c-un bici pe care în mîna sa îl ţine Plesnind vă strigă vouă: „Alţi timpi, alţi lăutarii" III Rubinele pe buze, mărgăritarii-n gură Şi crinii de pe sînuri şi ochii ca de mură Sunt nişte mărunţişuri ce nu-şi mai au vrun curs: Cu lacrimile false ce-ntr-una s-au tot scurs, S-au poticnit în coastă şi se tot duc de-a dură Tîrîte de ridicol în repedele-i curs! IV Acuma este timpul puterii, bărbăţiei, Copilul de ieri, astăzi e un băiat 'viril-S-a scuturat la Plevna de jugu-epitropiei. Ue-ar fi copil şi astăzi ar rămînea copil -Cu doina nu mai merge pe fruntea României UepJin ca să renaştem ne treiuie-un Virgil I IMN Tăcut mă urc pe colină: Soarele s-a înălţat, Cîmpul se scaldă-n lumină, Aerul e parfumat! •5 Văd raze, schintei şi rouă, Petale de flori ce plouă Şi lumea îmi pare nouă, Fii, Doamne, glorificat! Se pare c-o legătură 10 Este-ntre cer şi pămînt! Cerul nu este natură? Natura, Dumnezeu sfînt? El e-n făpturile sale, Tot omul şi-1 află-n cale 15 De plîngi, el plînge cu jale, De cînţi, al lui e al tău cînt! Pămîntul de-1 stăpîneşte, Este că-1 stăpînim! Crima de-o pedepseşte, 20 Este c-o pedepsim!... Din Univers se compune, Totul la Tot se supune. Şi iarba care se-nclină, Şi astrul luminător, Şi vîntul care suspină, Şi rîul tînguitor! Şi stelele nenumărate Cu lumile nemăsurate, Şi florile care-nfloresc Pe văile care rodesc ! Şi nu e-mpărat sau rege Afară dintr-astă lege! Unii i-au zis Raţiune, Făcîndu-şi iluziune; Alţii-n materie-1 pun; Mulţi după plac îl compun ! Dar eu, eare-1 simt în mine, Dar El, care-mi curge-n vine, Creieru-mi care-1 conţine îmi strigă cu toţi împreună Este oriunde voieşti: Pe buzele noastre s-adună!... Cugeti prin el şi trăieşti!... In inima noastră palpită, In craniul nostru s-agită ! Este şi-n noi, şi-n natură, Este şi-n orice făptură! Materie, Verb, Idee, Stau în trăsura de unire, Şi Trinitatea se-ncheie Cu vorba: dumnezeire! LACRIMI I Dacă el s-a stins din lume, spiritu-i se-nsufleţeşte Intr-o epocă in care egoismul predomneşte, Cind poetul trist îşi plînge soarta sa, şi cînd lăsat S-află-n voia ei fatală, umilit să pribegească, 5 Cînd întocmai ca pe-o frunză vîntul vine să-1 răpească Şi-1 aruncă în noroiul stradelor, — zdrobit, uitat! II Omenirea e ingrată, ţara e o mumă crudă; Heliade nu a spus-o în zadar: — „Să porţi cu trudă Crucea mîntuirei lumei, — eşti pe dînsa răstignit; 10 Fii tîlhar, — fii mizerabil, — gloata în slavă te rădică, Fii poet sau dă lumină, că ea-ndată îţi rădică însuşi dreptul de a zice c-ai luptat ş-ai suferit!" III O ! Şi cîtă suferinţă nu îndură cei ce luptă; Din amărăciuni şi lacrimi viaţa lor nu e-ntreruptă 15 Decît de-alte lacrimi încă şi de alte-amărăciuni; Mor luptînd cu toate-aceste, şi cu sufletul pe buze Chiar atunci n-au ură-n piepturi şi nici vorbe să acuze: Rămîn mari şi-ntr-ale morţei dureroase slăbiciuni! IV Vai, de ce nu sunt ca dînşii, şi de ce chiar astăzi oare, 20 Ochii mei de jale negri varsă lacrimi arzătoare Care rîură deodată pe obrazu-mi veştejit? Ce? — Mă plîng cînd Poenaru, formator de generaţii,. E uitat? — Cînd Heliade, mare printre orice naţii, Loc pentr-o statuie vană pîn-acum nu şi-a găsit? DE-MI SPUI. 25 De ce plîng? Ştii oare, doamnă? — Dup-un şir de zile- amare Şi de ce s-ar plînge oare dacă nu de-nduioşare? Să te plîngi e un drept mare, şi nu-1 am; — al meu e mic; Dreptul meu este de-a plînge ca ş-al tuturor în lume... Fericiţi aceia cari pot să afle-un mare nume 30 Să-şi închine lacrimi smulse de destinul inamic! VI Ştiu desigur c-ale mele nu sunt lacrimi strălucite.... Pe aceste pagini însă, dacă pică rătăcite, Este c-aş voi din ele o coroană să-ntocmesc Demnă şi de-un mare nume, demnă şi de-un suflet mare» 35 Ca să ţi-o depun pe frunte, şi-ntr-a lumei admirare Cu virtutea-ţi d-opotrivă să le văd că strălucesc ! VII Lacrimele-mi nu sunt însă decît astă poezie... Ele fac să renflorească vestejita mea junie Şi din inima-mi zdrobită fac să nască-un cîntec nou: 40 Imnul de recunoştinţă pîn-acum nu îl scrisesem;... Il citeam cîntat de alţii, însă nu-1 înţelesesem: Doamnă, — l-ai făcut şi-n pieptu-mi ca să-şi afle un ecou t De-mi spui cine-a dat viaţa întîiului atom, De-mi spui de unde vine pe lume întîiul om, De-mi spui unde să află fiinţa prea putinţe Ce lumea a creat-o zicînd două cuvinte, De-mi spui de ce e lumea şi care-i ţinta sa, De ce se mişcă totul şi-n veci se va mişca, De-mi spui aceste toate, atunci m-apuc şi eu Să-ţi spun cam unde este şi cum e Dumnezeu. 14 SENTINŢĂ DOAMNE!. Un arbor cînd puternic spre domele-nstelate Inalţă-ale lui ramuri de frunze încărcate, Făcînd la ceilalţi arbori o umbră-omorîtoare, Pe cînd, prin rădăcine mereu cuceritoare, Păstrează-n stăpînire tot locul apucat, Aşa încît lăstarii de-abia găsesc la soare Un loc să-şi mai înfigă plăpîndele picioare, A meritat securea şi trebuie tăiat! Doamne!... Trebuie să fie dulce să te vezi cu barbă albă Şi în sfînta-ţi bunătate şi să speri şi să te-ncrezi,. jŞi-n copiii dimprejuru-ţi, delicate flori de nalbă, 5 Reîntinerit cu totul ca-n oglindă să te vezi! Doamne!... Trebuie să fie dulce, fără s-aibi vreo mustrare, Lămurit de orice patimi ceasul tău să ţi-1 aştepţi Şi-n apusul unei zile să expiri ca o suflare 10 Şi în rai să te deştepţi! Doamne!... Trebuie să fie dulce ca pe groapa ta să plingă, Printre plînsul dimineţii, fii din fiii tăi iubiţi, Şi la zile mari şi sfinte împrejuru-ţi să se strîngă, 15 Aducîndu-ţi cîte-o floare de pe cîmpii-mbălsămiţi I Doamne!... Trebuie să fie dulce adierea răcoroasă Care suflă-n cimitiruri pe mormîntul unui drept, Ce-a rămas întotdeauna într-o viaţă ticăloasă 20 Iubitor şi înţelept! ~„ Doamne!... *a «ceasW adiere peste groapa mea să treacă! gi cu plmsul dimineţii, tainic de verdeaţă strîns Fa dm pomul Amintirii ca să-şi scuture'™ creacă Cite-o floare-a Neuităni, - 0tte!o lacrimă de plîns i k i BALUL. Cunoaşteţi voi vîrtejul ce se numeşte bal", Cînd muzica cu zgomot se-nalţă ca un val? Cînd sutele de inimi în frac sau. catifele S-aruncă cu beţie în valţul furtunos?... 5 Din piepturile toate, sfioase sau rebele, Coprinse sunt deodată de-un freamăt voluptos? Cînd buză lîngă buză suflarea-şi împreună, Cînd mintea exaltată şi inima nebună Cu greu înăbuşeşte delirul de-ua minut?... 10 Pe-o faţă îngerească cînd pui prin cugetare O lungă, nesfîrşită şi dulce sărutare? Cînd vorba este mută şi ochiul e limbut? Cînd aerul se-ncarcă de roze şi parfume, Cînd te-afli între lume şi nu mai eşti în lume?' 15 Cînd tremuri ca o frunză şi mori fără să mori? Cînd zgomotul matasei, cu valuri de senzaţii, Iţi umple al tău suflet de tainici aspiraţii Şi-neci a ta privire în ochi schinteietori?... O ! voi ce nu cunoaşteţi această nebunie, 20 Gustaţi, gustaţi mai iute poetica-i beţie, Veniţi subt policandrul ce varsă dulci lumini, Acolo sunt copile cu feţele de crini! Acolo sunt şi visuri, în gaze şi raţele, Muiate-n diamante ca cerurile-n stele! 25 Acolo sunt poeme de raze şi de flori... Acolo mi-este cerul cu stele şi cu sori! CĂTRE DUMNEZEU PE CÎND. Vail Şi pentru care vină m-ai ursit să fiu poet?... Nu puteai s-alegi pe altul ca să-i dai acel secret Ce te face fără voie într-o limbă îngerească Să vorbeşti, spre-a te-nţelege creatura omenească! Poate altul cunoscîndu-1 ar fi fost mai norocit, Nu ca mine, în tot timpul, sfîşiat şi-nnoroit, Şi ursit să nu rămîie nici un fel de calomnie Ca să nu-şi reverse asupră-i otrăvită infamie! Căci eu n-am în lume dreptul nici să plîng, nici să am chef Fără ca să fiu îndată pus pe-al criticii gherghef! Dacă-mi răsucesc mustaţa, — pentru ce n-o las a oală? Dacă n-am baston în mînă, — pentru ce cu mîna goală?... Iar de calc mai înăuntru, — pentru ce nu mai afar'?... Dacă scriu ce simt în suflet, — pentru ce scriu în zadar?... Dacă-ntind la orişicine mîna mea prieteneşte, Pentru ce să nu-mi dau ifos, ici şi colo se şopteşte... Dacă merg la vreo grădină să răsuflu un minut Şi să beau o bere, două, — sunt beţiv... E cunoscut! Dacă n-am metresă-n formă ca de ea să se vorbească, E ş-aci vreo taină ascunsă, ş-are să se dovedească... Dacă viu prin locuri publici să beau seara o cafea, Cum să am vreo greutate?... — Sunt un stîlp de cafenea ! Şi din zori şi pînă-n noapte, ori acas', ori în plimbare, Nu fac pas ca să nu-şi aibă partea sa de defăimare! Pe cînd e cerul mai senin, Pe cînd e ziua mai frumoasă, Tresare-n piept un vechi suspin r O veche rană dureroasă. 5 Ţi-aduci aminte c-ai pierdut Iluzii scumpe şi juneţe Şi plîngi atunci pe ce-a trecut Ca visul unei dimineţe! Şi dacă-ar fi să ne gîndim 10 La fericirile trecute Ar trebui ca să murim De jalea scurselor minute ' AMINTIRI în mintea omului rămîne Tabloul fericirii stinse... Astfel tresar şi-n al meu suflet Reamintirile întinse; 5 Aci Tevăd o albă casă... O horă, fete, fluturi, salbe, Frunzişuri, vii şi flori pe cimpuri Şi porumbei cu aripi albe! Aci mă văd pe alte ţărmuri •10 Pribeag prin ţările streine, Pe margine de-albastre lacuri Cu negre stînci şi vechi ruine 1 Aci revăd, revăd un tînăr... La braţ el poartă o femeie... 15 Le bate inima-n unire Şi află-a raiurilor cheie! Pădurea-n umbră le-nfăşoară Amorul lor ca un tezaur Şi soarele prin frunze-apune 20 In fundul unui cer de aur! Dar, Doamne, pentru ce pe lume; Cînd verşi atîta fericire Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o S-abia ne lasi o suvenire? SONNET LOINTAIN SOXNETUL DIN ZARf> le viens de loin : Jt viens d'un pays où l'artiste, IMIHS OU mimosa, ivgcte lentement, ( )ù tout gémit et pleure, où tous est sombre el triste. Où pour vivre, cktcun, ploie ou rampe humblement. l)ù le peuple abruti sommeille, fataliste. Pauvre foetus qu'au fout marqua iavorlement, Où lout un enfer hurle, et pulule, et subsiste Velu de soie et d'or, gâté de pur froment. 1:1 cependant, malgré la Ivtise et la haine, Maigre que défaillant sou* le poids de ma chaîne .4 chaque pas nouveau je tom'oe dans la nuit, El que, /<•< pieds sanglants, mort a l'espoir, je seine L long du noir sillon que je 'reuse sans bruit, (> pays, gouffre morne, est le mien, tl je l'aime. A. Maeedonski. lin viu din ^ari eumplite, — din trista te na '« cai,. Mimosti simfitore ori lolHsu-tiyiriti Sunt serbede vedenii incluse 'ntr'iin sicriu, —. Iad negru unde viata c planşei seu oftare. Acolo e Urnirea o lege peniru-ori-care. Şi loji suni sterpitura grozavului pustiu... Din lat ce-a fost in suflet nimic nu mat e viu De cil un unire de vicii si altul de-aiurare. Şi totuşi, iitfxilrivti prostia rinjiloare, •— Sub ura pentru ra^â si ura pentru jlore, — Sub noitplca Imnenlala de chinuri ce sdrolvsc, — Lipsit chiar de speranţa, sleit chiar de credinţa. Prin neguri iun trag brasda cu vechia drgumţa, A mea, aceasta ferm căci este, — j'<» inlvsc. Alexandru «»«*>«*kl Sonetul din zări, versiunea română şi franceză, Viitorul ţârei, Buc, 1902, p. 10. ii 05 h 5 * 1 -? ? S- I # I .s-it * fi?a j 0«r.».2 „ g § -«Jg g pig «a&i 1 r m x » z o c > O m o 0 Si. * 5 <*. ■* ÎL â a, * - «* «*• 2 S5 S "t *> 5 Ş ins a< * . 2 «* re & > Si w n% 73 C z N a m o o ZE rn 0 1 50 - O o z •o o m 3 >■ 50 O s > z m r- o J0 10 Sunt supărat şi amărît Pe oameni şi pe Dumnezeu Şi Dumnezeu şi oameni sunt Pe mine supăraţi mereu ! Ei mă blesteamă şi primesc, Primesc blestemul cît de greu.. Cum vrei să fie omul bun Cînd este fiu lui Dumnezeu? Iar dacă sunt şi eu ca ei, Nu este vina mea de loc... îşi bat de mine joc rîzînd, Plîngînd îmi bat de dînşii joc TIMPUL DULCE NU ! 10 15 Timpul dulce care-a mers A lăsat în al meu vers Ce iămîne dupe-o floare, — Urma lui mirositoare! Astăzi florile-au trecut Şi chiar frunzele-au căzut, Dar amorul pe-a lui creacă înfloreşte făr' să treacă! Este el, — îl recunosc Cu mirosul său de mosc Ce condeiul îmi conduce Pînă ce-mi va pune cruce! Timpu-a mers. — Oh! n-ar fi mers, Să rămîie-n al meu vers Numai ce ne las-o floare, — Umbra lui mirositoare! îmi place să te văd zîmbind... Candoarea ta îmi place... Privindu-te, eu mă surprind Şi zilnic n-aflu pace! 5 Eu aş putea dacă-aş voi Să fac să nască-n tine Simţirea ce s-ar învoi Cu patima din mine! O simt, o ştiu, eu aş putea, 10 Cu braţe arzătoare, Să-ţi fac, de-ai vrea sau de n-ai vrea, O strînsă cingătoare! Să tremuri subt fiori ce dorm Sau sunt în nefiinţă 15 Şi-ntr-o clipire să transform întreaga ta fiinţă! Dar dacă stau şi mă gîndesc, Stăpîn pe ezitare, în mine însumi hotărăsc 20 C-ar fi o profanare! III LUI ANGEL DEMETRIESCU Iţi sunt dator de multă vreme, amicul meu, o poezie: In inimă eu ţi-o scrisesem, acum ţi-o scriu şi pe hîrtie, Dar nu-mi mai spune niciodată, amicul meu, amicul meu, Că nu ai dreptul despre tine in versuri să vorbeşti mereu, 5 Căci cum vrei oare ca să ţipe hîrtia neînsufleţită Subt nişte biete slove negre pe faţa ei cea înălbită Dacă-ar tăcea a mea durere şi n-ar ţipa şi ea şi eu? II îmi recunoşti în versuri farmec, şi deşi-n ceartă cu Ureche, Ca să-mi fii frate sau prieten, formezi cu dînsul o pereche, 10 Dar spune-mi, frate sau prieten, de ce voieşti ca să mă faci Un ipocrit care să spuie că n-are-n el nici o credinţă Şi dîndu-şi mîna cu duşmanii, ce e, ce simte să dezmintă?... De ce voieşti ca şi pe tine, amicul meu, să mă prefaci, Să tac de mine deopotrivă precum şi tu de tine taci? 15 Vei crede-o?. - Am trecut prin toate umilinţele amarnici, Şi muncă, lacrămi şi juneţe mi-au fost prinoasele zadarnici, Iar dacă viaţa e o luptă, eu am pierdut-o pe deplin... Şi vrei să mai păstrez rezerve sub talpa crudului destin?... Dar vrînd să tac, condeiul ţipă, şi să nu plîng, hîrtia plînge... 20 Şi vrei poema vieţii mele să n-o mai scriu cu al meu sînge, Să nu mai schimb condeiu-n armă ş-a mea cerneală în venin?... IV Ei bine! Nu! Pentru-a mă plînge de soarta mea nemeritată, Eu voi lăsa ca să vorbească o conştiinţă revoltată, Şi-n fruntea epocei de astăzi, eu, care-am fost neîncetat 25 înconjurat de nepăsare, sărac, gonit sau defăimat, Eu, care n-am în tot trecutul decît ca mulţi aceeaşi vină De-a fi deschis cu bărbăţie războiul sfînt pentru lumină, Voi smulge inima din pieptu-mi ca să i-o pui ca un stigmat! f ALBUMUL CĂPRIOARA Fără-ndoială că e dulce să răvăşeşti prin vechi scrisori, Să-ţi aminteşti trecutul vieţii, să simţi plăcuţii lui fiori, Şi tinereţea dispărută s-o vezi trecînd pe dinainte, Bogată în făgăduinţe pe care zilnic le dezminte, 5 Cu visele-i înşelătoare şi cu amoru-i dispărut In groapa ce adînc ascunde al fiecăruia trecut; La fiece scrisoare nouă, revezi o slovă cunoscută, Ş-atunci din fundul cugetării răsare cîte-un chip iubit, Trecutu-ntreg cîştigă voce, căci nu-i mai este groapa mută 10 Să uiţi pe-o dulce amintire că eşti cu sufletul zdrobit! Dar cînd deschizi din întîmplare albumul vechilor portrete Şi cînd revezi acele chipuri aşa precum le-ai cunoscut, Ai vrea să calci de-ar fi putinţă peste-ale timpului secrete Ce ţi-a furat cu Tinereţea şi fericirea ce-ai avut! 15 Cînd însă te gîndeşti mai bine, stăpîn pe-a inimei mîhnire, Găseşti că nu se află-n lume un alt mai bun letopiseţ In care să se afle-nscrise alături de nenorocire Virtuţi adesea covîrşite sub al mulţimilor dispreţ! 20 Vînătorul alergase toată ziua prin pădure, Căci fanfara răsunase la castelu-nvecinat; Avînd cîini-era ca dînşii: fără suflet să se-ndure, - Şi da goană căprioarii ce-i scăpa neîncetat! Pe sub crăcile-ncărcate de-o zăpadă înflorită Ce era de-amurgul serii melancolic poleită, Calul său, fugar de frunte, ca fantasmă îl purta; Cîinii alergau nainte-i ca o haită însetată, Şi-n vîrtejuri peste vale prăvălindu-se deodată, Depărtarea dintre dînşii şi victimă se scurta. Ea, uşoară, pe zăpadă, se zorea neobosită, De lătratul de pe urmă-i sfîşiată şi-ngrozită; Ciorile, convoi funebru, înmulţindu-se, în zbor, Semănau a fi ca popii cînd s-adună în sobor; Crivăţul pe la ureche ca un fier venea s-o-mpungă, Dar alicele zadarnic se căzneau ca s-o ajungă, Cînd, cu grabă, vînătorul, puse-un glonţ în puşca sa...-Cioncăneau în aer corbii şi cocoşul s-apăsa... Ea urcase-n acea clipă pe un colţ de albă stîncă... Glonţu-o prăvăli cu zgomot în prăpastia adîncă... Lîngă marginile-i, cîinii se opriră îngrijiţi — Om şi cîini s-o lase-acolo fură astfel nevoiţi. Oh! şi iată căprioara... iat-o-n lungul ei trîntită, Pe sub crăcile-ncărcate de-o zăpadă înflorită; 25 Insă puii ce acolo îşi aveau culcuşul lor Să apropie, se uită plini de grijă sau mirare... Muma nu se mai deşteaptă... Lupii urlă-n depărtare... Sîngele formează pete pe al iernii alb covor... Ei tot cred că doarme-n tihnă sub a stelelor lumină... 30 Corbii, rotunjindu-şi ochii, peste dînsa se înclină. J închis într-o chilie sub bolţi mai depărtate, Cu urletele sale lăsate în libertate, Zăcea frumosul tînăr de optsprezece ani; Părea un cal sălbatic cu nările umflate 5 Ce ştie că-ntre oameni se află-ntre duşmani 1 Din cap pînă-n picioare făcut pentru iubire, în ochi purta un trăsnet cu palidă lucire... Părea tot într-o vreme un înger ş-un demon... Sub galbenele-i tîmple purta un Lord Byron l 10 Sprîncenele-i arcate urcau sub a lui frunte Ca tinere lăstare sub umbra unui munte, Şi părul, în inele căzîndu-i pe grumaz, Punea negreţi albastre pe straniul obraz! în cap purta cu apă un coif de gumelastic... 15 Pe buze-avea un zîmbet cînd dulce, cînd sarcastic, Privindu-ne cu ochii prăpastiei din el!... — Abia puteau să-1 ţie doi oameni deodată, Iar chipul, ca o noapte de trăsnet luminată, Brăzdat era de plugul delirului de-oţel 1 ELEGIE TE ÎNŢELEG, O ! ŢEPEŞ. Dacă viaţa ce se duce pentru mic şi pentru mare Merită ca să deştepte un regret atunci cînd mori, E că largul cer albastru din vedere ne dispare Şi rămîne-n urma noastră plin de ochi strălucitori! 5 E că soarele de aur n-o să-1 mai vedem vreodată Ridicîndu-se cu fală de sub culmea vrunui deal, Urmărind şi dînsul poate pe o cale însemnată Printre lumile de astre vreun astru ideal! E că florile, verdeaţa, aerul, natura toată, 10 Armonia vrunui sunet, adierea vrunui vînt, Tot ce mişcă, tot ce-ncîntă — pentru veci n-o să mai poată Ca să-nveselească umbra negurosului mormînt! Pentru alţii-o să răsune buciumul pe vîrf de stîncă, Pentru alţii o s-apară luna-n fruntea unui nor, 15 Pentru alţii o să cadă rîu-n fund de vale-adîncă, Năbuşind sub a lui voce dragostea vrunui păstor! Pentru alţii o să fie soarele ş-a lui blîndeţe, Peste alţii o să ningă florile de prin salcîmi, Pentru alţii o să aibă chipurile frumuseţe, 20 Şi a morţii-nlănţuire n-ai să poţi ca s-o sfărîmi! Te înţeleg, o! Ţepeş-vodă, Ţepeş-vodă mare domn, Ş-aş voi să te văd astăzi Deşteptîndu-te din somn! 5 Simt în mine cîteodată O mînie ca ş-a ta, Şi de-ar fi ca să-ţi iau locul, Ţepeş, eu te-aş imita! Visurile tale sumbre 10 Pentru mine nu sunt noi... Ţepeş, Ţepeş, lasă-ţi groapa, Să mai vii şi printre noi! CAVALERUL KURD f CÎNTEC Trece ca o rază vie Cavalerul kurd Clărărind peste cîmpie Pe nesipul surd. 5 Ars de vînturi, ars de soare, Este oacheş, dar E de-abia-n a vieţii floare Ş-are farmec rar. Braţele sunt musculoase, 10 Chipul bărbătesc, Iar pe buzele cărnoase Mici mustăţi mijesc. Cu picioarele-n scări late, Calului dă zor, 15 Căci în piept inima-i bate, Bate de amor. Şi zburînd peste pustie Pe nisipul surd, Trece ca o rază vie 20 Cavalerul kurd! Şi pentru ce n-ar fi permis Al vieţii mele tainic vis Să-1 împlineşti, Iubindu-te, să mă iubeşti? 5 Să mă iubeşti! Făgăduind, — ziceai că ţii, Prin cuget dacă-mi aparţii De ce, — de ce N-ai vrea să calci peste orice? 10 Peste orice! De mă iubeşti, — să te supui, O sărutare să depui Pe fruntea ta, Şi morţii-n gropi vor tresaltă I 15 Vor tresaltă! Pe buza ta, pe-obrazul tău, Oh! lasă-mă să fiu călău, Călău de flori, Şi vor cînta privighetori! 20 Privighetori! Pe ochii tăi şi pe-al tău sîn, Trecînd amorul meu păgîn, 25 Amorul meu, Tu poţi să-1 faci un semizeu, Un semizeu ! Natura este-n haină nouă... Priveşte! flori de zarzări plouă... Sub ele, — noi, Vom fi la umbră amîndoi 30 Cu amîndoi! AFINITĂŢI De-ntunecimile răstriştei înconjurat de orice parte, Pe cînd speranţele de mine să rătăciseră departe, Lăsîndu-mă lîngă prăpăstii mai negre ca un cuget rău, De-atuncea chiar zăream în umbră un ochi iubit că mă priveşte, 5 Şi printre stînci cu raza-i blîndă văzînd că mă călăuzeşte, Voiam să ştiu al cui e ochiul, ş-acum ghicesc c-a fost al tău! In zile de descurajare, pe cînd puterile-mi sleite Stau gata să-şi depuie arma ca nişte biete biruite, Şi cînd luînd pumnalul rece pentru-a-i simţi tăiuşul său, 10 Şi cînd de-o singură mişcare mai atîrnau zilele mele, Simţeam asupra-mi o privire gonindu-mi gîndurile rele, A cui ş-atunci era privirea? A cui, de n-a fost ochiul tău? In nopţile-mi îngrozitoare, de furtunoasă insomnie, Pe cînd brăzdată mi-era fruntea de-un vînăt fulger de mînie 15 Ce-ar fi putut ca să prefacă chiar pe un înger în călău, Ce ochi privindu-mă în taină oprea deodată această mînă Şi visele-mi de răzbunare le spulberă ca o ţărînă De nu era acea privire magnetică tot ochiul tău? â Nainte chiar de-a ne cunoaşte, noi ne-am iubit atraşi într-una, 20 Precum să simte somnambulul atuncea cînd s-arată luna, Şi luna noastră-a fost amorul ce a făcut să ne-ntîlnim, A fost secreta simpatie ce în natura somnambulă Tîrăşte una către alta orice suroră moleculă, Făcîndu-le să se iubească, făcîndu-ne să ne iubim 1 25 Ea singură dintre mulţime a vrut ca să ne ia de mînă, Ş-apropiindu-ne, îndată ne-a şi vorbit ca o stăpînă; Ea singură ne-a pus în deget inelele ce le simţim, Şi ea, ce ştie-n veci ce face, şi ea, ce vecinie nu se-nşală, Mi-a pus pe frunte fericire, iar ţie fire de beteală, 30 Şi-n amîndoi refrenul dulce: „Să ne iubim! Să ne iubim l ASUPRA UNEI GRAVURI Sub ochii mei am o gravură dintr-o gazetă ilustrată: Ea-nfăţişează-o mare apă şi-o luntre-n mijloc zbuciumată, Pe cer sunt nori închişi ce-aleargă întocmai ca nişte năluci, Cu formele nedefinite aşa precum din zbor le-apuci. 5 în luntre patru oameni mînă tăind talazurile-n două, Ce se zdrobesc spre-a se rentoarce împinse de-o mînie nouă, Iar pe-o saltea culcat de-a lungul îşi dă suflarea între ei Un tînăr ce la capu-i are, privindu-se, două femei. Dar tot uitîndu-mă la rîndu-mi zăresc în tînăr că s-arată io Figura mea cea veştejită ca de-o oglindă reflectată... Mizeria şi suferinţa mi-apar în tristele femei, în nori, furtuna vieţii mele, şi-n orice val duşmanii mei. DOUĂ ŞTIINŢE NUNTĂ DE ZĂPADĂ Să trăieşti să-nvaţă greu, Să trăieşti e o ştiinţă... S-o pricepi depui silinţă, Ş-amăgit rămîi mereu. Dar ce poate-adeseaori Ca ştiinţă mai adîncă Să să-nveţe mai greu încă Este ca să stii să mori. Ei îşi deteseră-ntîlnire Să-şi spuie-ntreaga lor iubire La colţul unui crîng în care crăcile-aplecate, 5 De-o grea ninsoare încărcate, Să vaită şi plîng. Si-n loc ca mierla să le cînte, Venea pe vînt să-i înspăimînte Un jalnic glas de ciori; 10 Iar urlete din depărtare Punea-ntr-a nopţii albă zare Spăimîie şi fiori. Zăpada strălucea la lună Şi s-aşezară ca să-şi spună, 15 Sub farmec şi mister, Un şir de-atîtea blînde şoapte, Pin-adormiră-n neagra noapte Cu ochii către cer. Şi cînd ninsoarea viscolită 20 Veni cu-ncetul să-i înghită, Scutiţi de griji ş-amar, Purtau, îmbrăţişaţi alene, Pe fiecare fir din gene Un alb mărgăritar! VOI SĂ M-ODIHNESC. FERICIREA Astăzi, cînd furtuna tace şi în mine şi afară, Caut vechea-mi energie şi în locul ei găsesc Moliciunea uşurîndu-mi a trecutului povară Cu o singură-aspirare: Pacea! — Voi să m-odihnesc 1 Meargă lumea după placu-i: Triumfeze dezmăţarea, Calce-se-n picioare dreptul, — nu mă mişc, nu mă uimesc; Contopesc ambiţiunea, bucuria şi-ntristarea, într-o singură-aspirare: Pacea! Voi să m-odihnesc. Mă ia apa şi pe mine, însă cursul ei e dulce, Duce-mă unde voieşte, eu nu caut să m-opresc; Sufletu-mi în al ei suflet are-un leagăn să se culce, Somnolenţa mea visează pacea... Voi să m-odihnesc! 10 15 Mereu de-un timp m-am socotit Prin ce m-aş face fericit? Prin rang, prin nume, prin avere, Sau printr-o viaţă de plăcere? Şi cînd văzui pe cel bogat Ducînd un trai împovărat, Şi cînd văzui pe cel din slavă Că bea în mierea lui otravă, Şi cînd văzui că prin plăceri Să nasc şi grije şi dureri, Am stat atunci la chibzuire, Şi pentru-a vieţii fericire Am hotărît că mi-e de-ajuns Un suflet de al meu pătruns, Condei, cerneală, cuget bun Şi-n tabachera mea tutun. CREDINŢĂ ALEA JACTA EST Cînd inima e dezolată şi viaţa-ntreagă o pustie Pe care n-o mai răscoleşte nici caldul vint de poezie, Atuncea chiar necredinciosul pricepe-n cugetu-i de-ateu Că e o viaţă viitoare, şi-n cer că e un Dumnezeu ! 5 Pe cit mai crudă e-ncercarea pe care omul o îndură In pradă la nenorocire, la defăimare şi la ură, Pe-atîta şi speranţa vine a-i spune tainic şi mereu Că e o viaţă viitoare şi-n cer că e un Dumnezeu! Aidem! Reia-ţi şi tu avîntul, biet suflet ce in suferinţă 10 Sub nedreptăţi fără de margini era să-ţi pierzi a ta credinţă, Şi poartă-ţi crucea pîn' la urmă pe drumul cel îngust şi greii, Căci este-o viaţă viitoare şi este-n cer un Dumnezeu ! Iar voi, duşmani de toată mîna, in luptă zilnic cu dreptatea, Cu adevărul şi lumina, cu dragostea şi bunătatea, 15 Ce-au fost de soarte răsădite în fundul sufletului meu, Deşi în altă viaţă poate, dar tot v-aşteaptă Dumnezeu. Dorinţe îndrăzneţe Din visuri de juneţe Ce mintea-mi conţinu, Din voi mai este vruna 5 Cînd soarta-ntotdauna La toate zise nu? Şi totul cînd m-apasă, Ce drept mi se mai lasă Afară de-a muri... 10 O ţintă, o dorinţă Să caut cu credinţă Din nou a-mi făuri? Nimic!... Orişice cale Mi-e-nchisă, şi cu jale 15 In cugetu-mi privesc... Speranţa mi-este stinsă Ş-o negură întinsă în locu-i întîlnesc! Din ce în ce mai multe 20 Amarnice insulte Intimpin nencetat, Cit inima-mi sărmană 25 30 35 40 întreagă este-o rană Ş-un hoit de sfîşiat! Albastra boltă-mi pare Cernită de-ntristare Ca sufletu-mi în dor, Iar lacrămile mele întunecă şi stele, Şi soare-ncălzitor. E iarnă, este gheaţă întinsă pe-a mea viaţă Precum pe nişte văi Zăpada se întinde Şi-n giulgiu-i coprinde Păduri, izvoare, căi. Şi cum ascunsă tace Privighetoarea-n pace Prin scorburi de copaci, Aşa şi tu, biet suflet, Abia avînd răsuflet, Te-ascunzi în piept şi taci 10 15 20 EPOCA Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit, Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit. Trebuieşte-ntotdauna spre a fi-n moralitate Să te faci apărătorul caselor de sănătate; La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi Şi de s-află în Mărcuţa geniu să-1 decretezi. In nimica, de-azi-nainte, răul nu-şi mai are leacu, Şi o naţie mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu, Iar desigur niciodată dezmăţarea n-a domnit într-o epocă fatală, sub un aer mai tîmpit... în tot locul predomneşte o sfruntare colosală... Imoralul ia cuvîntul şi-ţi vorbeşte de morală... Cine crezi că ţi-e prieten ţi-e duşman neîmpăcat... N-ai să faci un singur bine, c-ai făcut şi un ingrat, Cine crezi că e mai nobil e mai plin de laşitate... Tot netrebnicul să crede scriitor de-nsemnătate... Nu e om care sub masca unui vecinie carnaval Ca lozincă să nu poarte: „Interesul personal". Legile sunt o minciună: slove puse pe hîrtie... Ziaristica mai toată cuib nerod de mişelie. Cei de sus îşi umplu punga; cei de jos, cu mare zor, Să silesc ca să-i ajungă pentru-a-şi umple şi pe-a lor. „Patria" e-n orice gură, „Pentru patrie" sunt toate... Toţi voiesc la mal s-o scoată, însă niminea n-o scoate. â NAUFRAGIU CÎNTEC VOLUPTUOS Ţărmurile sunt departe, marea urlâ-nfuriată, Luntrea cade sfărîmată; Tînărul pescar ce are cap de înger, corp de-atlet, Înghiţit se duce-ncet. Braţul său, în care muşchii stau ca funii încordate, E destins pe jumătate, Ş-aplecîndu-se pe gîtu-i, al său chip atins de val Poartă-al morţii semn fatal. S-a sfîrşit! Dar sub făptura ce de-a lungu zace-ntinsă 10 Apa-n braţele-i coprinsă, De-o simţire nenţeleasă e pătrunsă pînă jos Şi să mişcă zgomotos. 10 Ale sîngelui furtune cine nu le-a cunoscut, Cine n-a simţit căldura soarelui ce-i curge-n vine N-o să ştie niciodată ce ascunde-adînc in sine învelişul meu tăcut. Fără nici-o-nsufleţire e ş-o apă liniştită, însă mintea ce cutează, însă ochii ce pătrund, Clocotind sub mii de forme, află viaţa încîlcită De la creştet pîn' la fund. Oh! Ascultă... Iată noaptea ce de mult o aşteptăm. Cu zgîrcenia nu merge cînd te-apuci să faci pomană. Să chemăm o voluptate mai presus de cea umană Şi în ea să ne-ngropăm. 90 I S BLESTEM FRUNZA DE IMORTALĂ Cînd dezgustul pentru viaţă pune nota lui fatală In concertul ce porneşte dintr-un suflet simţitor, Simfonia se înalţă ca o voce infernală C-un blestem îngrozitor 5 Soarele, ce răspîndeşte auru-i peste natură, Cerul, ce se rotunjeşte ca un cort nemăsurat, Tot ce este cugetare, ca şi tot ce e făptură, Totul este blestemat. Iasă-atuncea şi din pieptu-mi strigătul de îndîrjire, 10 Căci şi eu sunt dintr-o lume ce n-o voi şi nu mă vrea, Şi răsune ca un răcnet scos de-ntreaga omenire Ce-am purtat sub tîmpla mea: Aer, raze, soare, lună, blestemate fie toate, Iar blestemul să coprindă tot ce este pe pămînt 15 Şi-ntinzîndu-se asupră-mi să se-ntinză de se poate Şi pe chiar al meu mormînt. Oare nu vi se întîmplă Să visaţi pe cînd dormiţi Şi nimica-n ciuda voastră Ca să nu vă amintiţi? Tot astfel şi alte vieţe Poate-n lume le-am trăit, Fără ca să ştim nimica: Nici ce-am fost, nici ce-am simţit. NIMIC, NICI CHIAR SPERANŢA... ARIPI 10 15 Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cîntă Cînd mut e viitorul şi aripa ţi-e frîntă... Departe laşi în urmă al visurilor rai... Şi lăcrăma, chiar dînsa, cînd pică pe hîrtie, E rece ca îngheţul din inima pustie De florile din mai! Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte Cînd ziua dupe ziuă bolnavă se tîrăşte... Şi poate ca să fie de aur cerul plin, Şi poate s-aibă stele albastra adîncime, Verdeaţă nouă, cîmpul, pădurea,-ntunecime Şi rîul alb, — suspin ! Nimic, nici chiar speranţa in groapă dupe tine Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!... Şi poate ca să fie orice dupe mormînt: Dreptate omenească făcută unui nume, O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume Noi aripi, — nou avînt! 10 15 20 Prin al vieţii mare poate, mintea mea o rătăcesc, Şi de bunăvoie singur cu speranţe m-amăgesc, îmi creez năluci de aur, întimplări nepomenite, Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite. Poezie! Tu atuncea, şi cînd umblu, şi cînd stau, îmi pui aripile-albastre ce avînturile-mi dau; Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare Şi-ntîmplările-aşteptate le aştept fără-ncetare! Âci dau de o comoară ce se află-n al meu drum Şi mă-mbăt de bogăţie cum te-mbeţi de un parfum. Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire, Fermecat de-o vorbă numai, de-o mişcare, de-o privire, Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rînd Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gînd. Aci-n fruntea unei oaste vitejeşti mă văd deodată, Coifurile schinteiază, tobele încep să bată... Aci statele din lume vînturîndu-le, în mine Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine. Aci singur şi de lume izolat, adîncul cer îmi deschide poarta sacră a obştescului mister Şi cu gîndul ce sclipeşte la lumina poeziei Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei! \ V Aripi! printre cîte visuri poleite mă purtaţi! Cîte raze pe-a mea frunte puneţi dacă vă mişcaţi! 25 De cît soare acest suflet nu mi-1 umpleţi? Ce splendoare De albastru şi de roşu nu-ntrevăd mîngîietoare I Cîte perle de-armonie să deşiră-n jurul meu Cînd prin inimă mă faceţi să vorbesc cu Dumnezeu! Aripi 1 Voi sunteţi misterul ce mulţimea nu pricepe, 30 Focul sacru ce sub tîmple lumile şi le concepe, Şoaptele ce se preschimbă într-un cîntec nesfîrşit, Dus de-a îngerilor voce pîn' la cel nemărginit 1 «5 I ta o Pl o o en a R "1 o ss ta 5 »5 o C <^ >B ^ ţ> 5 5 a' s a r~ 3 ir. a" 5* Ca< R< R > u. a j*< 2 n s ^ > 5?" *^ ■Co R s-g. a Si. O O) n.í R ~- a la R a ta 5. * R 8 5 55 I &, .3 sí- a R „ 5- a< a r> •8 R 3- *sT 4^ a*. *'R 2. & &"S¡> a-o -O) *"* R ^ § R N »». tí O' T O f— n n 10 Prăpastia grozavă cu iadu-i de-ntuneric Te-atrage cînd te afli pe margine, ş-atunci Te-atinge nebunia cu degetul isteric, Te-apropii, şi deodată voieşti să te arunci. Te-atrage trandafirul cu cîntecu-i în care Culoarea şi parfumul să-ntrec în simfonii, Te-atrage-o biată frunză, te-atrage-o cugetare: Grozavul şi Frumosul sunt două mari domnii! Cînd ele deopotrivă pe spiritele-nalte Le ţin în stăpinire cu farmecile lor, Le mişcă, le dă aripi, le face să tresalte, Contrastul ce se naşte e vecinie zdrobitor. Ca să te pleci cînd nedreptatea în viaţă are-a te lovi, Mai bine-omoară-te îndată-nainte de-â te umili; Cînd însă n-ai avut tăria să nimiceşti a ta fiinţă Şi ai făcut de bunăvoie întîiul pas spre umilinţă, Şi demnitatea în picioare de bunăvoie ţi-ai călcat... Trăieşte! Dreptul tău la viaţă destul de scump l-ai cumpărat 1 Palidă umbră, care mister Unul spre altul mereu ne-atrage? Vrem de sub farmec a ne sustrage Şi dăm de-aceeaşi forţă de fier. Palidă umbră, care mister? Fost-am vreodată îngeri frumoşi Uniţi pe-albastrul largului spaţiu? O voluptate fără nesaţiu Ne face ochii mai luminoşi. Fost-am vreodată îngeri frumoşi? Sau împreună ars-am în iad? Coboară-n suflet de-ţi aminteşte... Al meu ce-mi spune e că iubeşte, Şi dacă suntem îngeri ce cad, De ce n-am arde ş-aici ca-n iad? Palidă umbră, reflex bizar In care s-află iadul şi raiul, Cu unul arde-mi repede traiul, Cu altul aripi urzeşte-mi iar, Palidă umbră, reflex bizar. N-a tresărit acel izvor In ora clnd lumina piere! IZVOARELE DIN STURZENI 25 30 35 Mult mai frumoasă şi curată Se pomenea oricare fată In unda lui cînd se privea... Unirea te preface-ndată, Oglinda ei ştiind să dea O frumuseţe mai curată! Dar într-o zi, pe cînd o horă Juca-n albastrul de-auroră, Scîrboase buzi l-au profanat, ? i apele din acea oră n două părţi s-au separat — Fatală zi, fatală horă! Din stei de piatră alb, la soare, Ţîşneau, curgeau, licăritoare, Sub aurul vărsat de sus, Impreunatele izvoare 5 Al căror farmec e nespus Din stei de piatră alb, — la soare! Nuanţa singură în două Le osebea pe amîndouă, încolo, corpul lor unit 10 Sub o simţire vecinie nouă Se confunda îndrăgostit... Nuanţa nu desparte-n două I In faptul zilei, cînd rubine Deşiră zorile senine 15 Din ceruri pînă la pămînt, Ce roşu-amor şi ce suspine Nu răsărea din al lor cînt Sub ale soarelui rubine. în ora cînd lumina piere, 20 Cînd totul merge spre tăcere, Cînd şi culori şi şoapte mor, De cîtă tainică plăcere NOPŢILE ÎNGROZITOARE 25 30 Resimţi, îluidică prin oase, O voluptate-ngrozitoare! Plăceri din nopţi primejdioase Prin farmec şi oroare, Voi poate sunteţi mîngîioase Cu-ntreaga-vă teroare, Căci deşteptaţi armonioase Bizarerii îngrozitoare! Un şir de umbre neguroase, Năluci spâimîntătoare Pe aripile furtunoase Din nopţile de-oroare, 5 Prin minţile bolnăvicioase Se plimbă ! Nopţi îngrozitoare I Demoni cu buze lipicioase, Cu ochii de vulvoare, Spăimîi cu pieile pe oase, 10 Cadavre rînjitoare Pe sub vederile fricoase Aleargă 1 Nopţi îngrozitoare ! Priveliştele fioroase Au însă-a lor splendoare, 15 Măduva cînd îngheaţă-n oase Sub tainica teroare Agită fibrele nervoase De o plăcere-ngrozitoare. Zărind prin brazde-ntunecoase 20 Prunele sclipitoare, Vezi Iadu-ntreg că te descoase La flăcări lucitoare, Oh 1 strînge-mă la sîni fierbinţi, Să nu mai simt durerea mea. 25 30 Fă-mi loc în floarea ta de crin Să nu m-ajungă alt suspin Decît Suspinul unei voluptăţi într-însul cu eternităţi, Ce sunt scutite de urît. LA VISUL PROFAN Frumos ca îngerii din cer E visul ce-n adînc mister Urzesc! în mii de feluri îl prefac, Căci albele conture-mi plac. O! Vis frumos, cît te iubesc! Cînd din-nălţime te cobori Cu ochii tăi schinteietori, O! vis, 10 Vis parfumat de buze dulci, Tu vii cu mine să te culci, Ş-alunec în al tău abis! Frumos cum nu e pe pămînt Nici om, nici cuget, nici pămînt, 15 Vis alb încoronat de primăveri, Că te iubesc n-o ştii de ieri Nici tu, nici corpul tău rozalb. în schimb de mă iubeşti şi tu 20 Fiindcă soarta nu putu Să-mi ia Nici inimă, nici ochi, nici minţi, Primeşte-n ochii tăi profunzi, Privirile să mi le-ascunzi... Voiesc Să mai sărut cum sărutam, 35 Să-ţi dau tot sîngele ce am Şi sub plăceri să-nnebunesc 1 Iar cînd vom fi transfigurat, Ca doi columbi înaripaţi, în sus 40 Luînd-o prin văzduhul alb, Eu corp albit, tu corp rozalb. Să dispărem către apus 1 Uimit cînd stau cu ochii ţintă Ş-un vis fantastic urmăresc, Se schimbă lumea ca prin farmec Ş-o văd aşa cum o doresc 1 5 Ce zile de-aur, ce lumină în al concepţiei secret! Visează, suflete,-nainte — Cît vei visa voi fi poet. Iubirea peste tot se-ntinde, 10 Frăţia predomneşte-n tot, Ciupercile înveninate La soare capu nu-1 mai scot. Oricare suflet e grădină Ş-orice grădină e buchet... 15 Ah! bate, inimă,-nainte, Cît vei bătea, voi fi poet. Prietenia reînviază, Rudenii nu mai sunt de loc. Şi nu mai e nici defăimare, 20 Nici persecuţii, nici noroc. Cad legi şi camere şi tronuri Sub al mulţimilor decret. Profetizează, al meu suflet... Profetul singur e poet! 10 15 De-o plumburie-ncenuşare Pe cînd apusul e coprins în funebra-nserare, Zic fără-ntristare De soarta mea învins: Salutare, Cer mare Şi-ntins Stins. Stins Şi-ntins Cer mare, Salutare, De soarta mea-nvins, Zic fără-ntristare In funebra-nserare, Pe cînd apusul e coprins De-o plumburie-ncenuşare. 25 30 De adîncurile-albastre cu prăpastie stelară, 11 coprind pe nesimţite lumi de poezie clară Şi in ora cînd pămîntul cangrenat ca un ulcer Va fi gata să dispară din vederea-i fermecată, Tu schimbat în armonie, flacăre purificată, Deşi încă printre oameni, Victore, vei fi în cer. LUI VICTOR BILCIURESCU Mai nainte de-a fi ziuă, zorile se-ngînă-n ceruri, însă palidele-albeţe încă pline de misteruri Dacă gloria solară de abia o prevestesc, Epopeea luminoasă în secret o pregătesc, 5 înviind culoarea moartă, cîntecul de ciocîrlie, Trilul de privighietoare, toată blonda veselie Ce e-n roua dimineţii, ce e-n pomul înflorit, Vocea frunzei, plînsul apei. Victore, nimic pe lume N-are-a zorilor magie încărcată de parfume: 10 Victore, în tine astăzi mă revăd întinerit. De pe culmea izolărei, înălţime viforîtă, Către tine-a mea simţire dacă-ncepe-a fi tîrltă, Dacă las extazuri limpezi să-ntorc ochii la pămînt, La real, la visul zilei ce sfîrşeşte c-un mormlnt 15 E că şoapte răpitoare dorm în tine şi că-n tine Cîntă harpa tinereţii stanţele-i diamantine, E că tu nu eşti făptură, sau făptură dacă eşti, Te-ai desprins ca un luceafăr dintre ostile de îngeri Luînd cerului splendoarea, luînd stelelor răsfrîngeri, 20 Ofiţer cu zori născînde şi cu suflet din poveşti. Ştiu că larga simfonie de vocale şi consune, Nevrozare muzicală ce în tine-o să răsune, Nu e încă pînă astăzi decît imn nediezat, Dar cînd aripi ai la suflet, semizeu amorezat UN VIS PROFAN Iubesc biserica cea veche cu turnul ei de catedrală, Cînd întunerecu-o-nfăşoară cu o tăcere mormîntală, Cînd preoţi în odăjdii cîntă a cerului înaltă slavă, Cînd farmecul te năvăleşte împrăştiat de slujba gravă, 5 Sau cînd făcliile de ceară s-aprind în largul polecandru Şi-mi este dat ca să reaflu credinţele de copilandru, * Religia mîntuitoare, puterea ce din ea se naşte % Şi sufleteasca renviere strălucitoare zi de Paşte, '* Hristoasel Dar pe a ta icoană cînd văd că fetele s-apleacă 6 C-o sărutare călduroasă sau cu vreun plînset ce le-neacă In ciuda reînvierii sfinte ş-a cugetărilor senine, Frumos ovrei cu părul roşu, mă simt atunci gelos pe tine. Dacă raze de-astă dată voi s-adun cu-mbelşugare E că frunţile brăzdate de al grijelor făgaş Supt a razelor coroană află-o sfîntă alinare Şi să urle pasiunea nerozescului oraş. 5 Cerurile pentru mine nu mai pot să fie stinse, îmi vînd partea mea de lume pentru partea mea de cer, Către ziua veciniciei zbor cu aripe destinse, Şi să mă strivească soarta sub călcîiul ei de fier. Razele de astă dată îmi vor fi îmbrăcămintea, 10 Tot ce am avut cu lumea de-mpărţit am împărţit. Iar de-mi las în urmă corpul, e că-mi duc nainte mintea Şi să nu mă înţeleagă decit cine-a suferit. ni UNUI CAVALER GUARD VÎNT DE STEPE (Gîntec al slavului de sud) Muscal frumos, pe cît se spune, în ţara ta împărătească, Gigantică şi milostivă, — ce n-a-nceput ca să sfîrşească, Aveţi un ţar ce în minutul cînd vrea să fie neuman Cu pacea stepei maiestoasă îşi dăruieşte pe duşman. Muscal frumos, dacă se poate, acestui ţar te rog a-i spune, Că-n al meu suflet schinteiază o stea polară ce n-apune, Că-mi readuc aminte vecinie de-a mea origine de slav, Că neputînd ca să fiu liber, la nemţi nu voi ca să fiu sclav. Spre locuri unde nu se află societăţi organizate, Pustii, întinse, fără urme de plug, de-oraşe sau de sate, Nemărginiri ce-n timpul verei sunt oceane de verdeţi, Cu flori albastre, cu flori roşii, în raza clarei dimineţi, 5 Cu aerul umplut de-arome sălbatice şi muşcătoare, Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare, Uitînd ce sunt şi unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort Şi renăscînd la viaţă nouă, naufragiat ajuns la port, Sunt principe sţăpln pe stepă cît pot coprinde cu vederea... 10 îmi creşte păru-n stufuri negre şi-n ochi îmi fulgeră plăcerea, Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede- armăsar, Apun ici-colo ca nălucă şi dincolo din nou răsar... Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ceaprezată, Cămaşă am cu mîneci roşii, şi cizma mea e-mpintenată 15 De-un fel de bold ce poartă-n vîrfu-i o boabă chiar de diamant... Am pantaloni ce cad în cute şi am mustaţă de amant, O Varinkă cu ochi albaştri ca stelele sub fruntea serei Pe graniţa pustietăţei m-aşteaptă-n vîntul primăverei Şi împletindu-şi a ei coadă cu fir de-argint şi cu panglici, 20 îmi zice: „Suflete,-aleargă, de-un veac de cîndte-aştept aici!" 112 113 ClND TOATE TREC ŞI-MBĂTRÎNESC PARFUM MASCUL O! poezie, pe cînd toate în lume trec şi-mbătrînesc, Cînd nu mai sunt nici eu băiatul cu inimă nevinovată, Cînd zilele copilăriei sunt o ghirlantă scuturată, în mine iar te regăsesc, 5 Ol Poezie. Te regăsesc şi tot aceeaşi: cu tinereţe coronată; Tot călătoare printre stele, sau din nălţimea înstelată Tot coborînd şi printre oameni şi rencepînd să răscoleşti, O! Poezie, 10 Tu singură nu-mbătrîneşti. Din nou e-n aer roz ş-albastru, şi geaba vrei să fugi, copilă: O priapee convulsivă frămîntă-a pomilor idilă, Cutremurări fecundatoare se surpă pe virginităţi, Natura e nesăţioasă de bestiale voluptăţi. I 5 Şi geaba vrei să fugi, copilă, din nou e-n aer roz K ş-albastru, I Nu e lumesc a fi vestală, nici pămîntesc a fi sihastru: 1 Polenul trebuie să cadă pe al bobocului pistil, 1 Staminul aprig să se-mpingă răzbind caliciul ostil. I Din nou e-n aer roz ş-albastru, şi geaba vrei să fugi, 1 copilă: I 10 Dacă te iau fără de voie, atunci primeşte-mă în silă, I Nu eu azvîrl sub mascul ţeapăn înfricoşate castităţi, — % Natura e nesăţioasă de bestiale voluptăţi. E soare Şi te voiesc. — Plouă schintei orbitoare, Iar pomi şi copaci inblondesc. 5 E soare Şi te voiesc. — Cîntă albe izvoare, Petale pembe fulguiesc, E soare 10 Şi te voiesc. — Cuiburi de privighetoare, Măceşi-nfloriţi tăinuiesc. Era-ntr-o vreme depărtată, apusă, dusă de atunci... Era-n odaia unui palid student abia pe pragul vieţii, Dar peste tot, răscolitoare, plutea mireasma tinereţii, Şi ai venit a te supune la zdrobitoare şi dulci munci... Era-ntr-o vreme depărtată, apusă, dusă de atunci. Şi ai sunat, de bunăvoie, la poarta mea întunecoasă... Nici te-aşteptam, nici te chemasem, dar gîndul meu te aducea, Şi te-ai predat hipnotizării ce fără voie poruncea, Şi ţi-am răpit, de bunăvoie, o pubertate îndoioasă, De bunăvoia ta sunaseşi la poarta mea întunecoasă. 10 Şi sînurile tale macre cu al meu piept le-am frămintat... Din creştet pînă la picioare te-am sărutat frumoasă floare, Ş-ai plîns cu lacrimi sîngeroase ce-au curs mai jos de cingătoare... Dar Eros, meşter vecinie dulce, sub spasmul lui te-a leşinat, 15 Şi sînurile tale macre ca un satir le-am frămîntat. Eram frumos, dacă ţii minte, pe sînurile tale macre... Sfiala te împalidase, plăcerea mă cutremura; Voiseşi ş-apoi nu voiseşi; porniseşi chiar a tremura, Aveai albeţi ca ale lunii, aveai roşeţi ce erau sacre, Dar m-ai răbdat, frumos şi tînăr, pe sînurile tale macre! OH 1 TOATE MOARTE Oh! Albi crini, Oh 1 Primăvara şi splendoarea 1 Ohl Voluptatea şi candoarea! Oh! Rozele şi ai lor spini. Oh 1 Cer albastru 1 Ohl Vinul pur al tinereţei Sorbit în cupa dimineţei Cu lăcomie de sihastru. Ohl Vis superb, 10 Ohl Eleganţă corporală, Plasticitate imorală, Oh 1 Aripe de gest şi verb! h Oh I Toate moarte 1 V-a moştenit degrab' neantul 15 Şi n-a rămas decît amantul Eternul doliu să vi-1 poarte! BRUTALA ŢEPENIE SUPERB DE FORŢĂ BRUNĂ... 10 15 Brutala ţepenie trăsneşte sugestivă: Privirea oblicată aseară ţi-am surprins; Gentilă inocenţă, idilă costelivă, A mea te dezbrăcase de mult, dar nu m-ai prins; Brutala ţepenie trăsneşte sugestivă, Nu zice nici o vorbă, gentilă inocenţă, Va fi o vijelie cu repezi descărcări, Poemă încordată s-alerge pe-o cadenţă, Trohaic scuturată de surde consonări, Nu zice nici o vorbă, gentilă inocenţă. Grădina casei tale e mare şi pustie, Şi noaptea va fi deasă, şi somnul împărat, Vei fi un vis de aur şi nimeni n-o să ştie Izbînzile trufaşe sub care-i sîngerat... Grădina casei tale e mare şi pustie. 10 >' 15 Superb de forţă brună şi musculi insolenţi în tine fac să nască visări genesiace, Trămit să te-nfăşoare de cîte ori îmi place Fluidul invizibil de germeni violenţi, Superb de forţă brună şi musculi insolenţi. în visul tău de-azi-noapte superb de forţă brună, Sunt eu care prin cuget nălucă am intrat, Cu gladiul vigoarei sunt eu ce-am fulgerat O roşie splendoare pe corpul nins de lună, în visul tău de-azi-noapte, superb de forţă brună. Archangel de pierzare cu musculi insolenţi, Pîndesc prielnicia triumfului năpraznic, Superb de forţă brună, cu zîmbetul obraznic, Căci port în mine demoni lascivi şi turbulenţi, Superb de forţă brună şi musculi insolenţi. ZADARNICE SUNT TOATE Zadarnice sunt toate, căci trebuie să mori, Ridice-se un suflet la orice înălţime, Străbată universul pe aripe sublime, Sau uite-se la dînsul cu ochi nepăsători, Zadarnice sunt toate, căci trebuie să mori! i § De-aş şti că lacrímele mele S-ar preschimba-n mărgăritare Din ele ca să-ţi fac avere, Le-aş plînge fără de-ncetare. De-aş şti că sîngele din mine S-ar preschimba în rîu de aur Arterele mi le-aş deschide Să-ti fac din ele un tezaur. i APOLOG Mickiewicz spune că un om, Văzîndu-şi mama-n nesimţire, Mîhnit adînc de-acel simptom, Cheamă pe doctori cu grăbire 5 Consult făcură între ei Dar nu căzură la-nvoire. Mult lăudaţii semizei Se tot certau pe leacuri multe La capul jalnicei femei... 10 Curgeau şi vorbe şi insulte, Zîmbiri amare fără spor, Şi alte lucruri zise culte... Dar omul nostru din popor Privi icoana minunată 15 Şi le grăi ca din topor Şi mi-i luă la goană-ndată; Apoi la mamă-sa cătă In letargie cufundată... EXPOZIŢIA DE LA ATENEU i SONETUL DIN ZĂRI De cum ne cheamă o clipă în lumea ta de vise Uităm orice durere în noi se zămislise; Extazul ne răpeşte — murim pentru real; In clara atmosferă a cînturilor tale 5 Ne fură flori albastre şi cînturi de cavale Şi ne simţim deodată intraţi în ideal. Doinesc izvoare limpezi atunci din orice parte, Pier rănile de-orgoliu şi grijile deşarte... O nouă tinereţe ne toarnă al ei vin; 10 Copacii vechi c-o umbră de pace ne-nfăşoară, Iar vesela magie prin frunze şi-o strecoară Universalul suflet al spaţiului divin. ! Eu vin din zări cumplite — din tristă ţară-n care Mimosa simţitoare ori lotusu-azuriu ■ Sunt serbede vedenii închise-ntr-un sicriu, Iad negru unde viaţa e plînset sau oftare. i 5 Acolo e tîrîrea o lege pentru-oricare Şi toţi sunt stîrpitura grozavului pustiu... ) Din tot ce-a fost pe suflet nimic nu mai e viu • Decit un smîrc de vicii şi altul de-aiurare. Şi totuşi împotriva prostiei rînjitoare, 10 Sub ura pentru rază şi ura pentru floare, Sub noaptea frămîntată de chinuri ce zdrobesc, i Lipsit chiar de speranţă, sleit chiar de credinţă Prin neguri îmi trag brazda cu vechea sîrguinţă, A mea, această ţară căci este, — ş-o iubesc. ELEGIE Gînd aripele morţei vor trece pe-a mea frunte îngheţul unei umbre, — să nu mă plîngă nimini Atunci. Ci mîinile pioase pe inima-ncetată 5 Să pună roze albe şi purpure pe buze Atunci. Iar rude şi prieteni, învinsă fiind viaţa, Triumful să-mi decearnă: uniţi în cugetare Atunci. 10 Şi — „Slavă ţie, Doamne, căci ai iertat pe tata" Copiii mei să zică, senini şi fără lacrimi Atunci. Cu ochi mari te urmăresc Printre flori cu vii răsfrîngeri, însă fraţii tăi sunt îngeri Şi mi-e visul omenesc, Cu ochi mari te urmăresc. Sunt migdali şi albi şi rozi Şi e iarbă şi e soare, Umbră, apă şoptitoare, Viaţa, dragoste, nerozi. Sunt migdali şi albi şi rozi. 10 Sub măcieşi şi liliac Cîntă însă taina veche... La ureche, la ureche, Eu ţi-aş spune-o după plac, 15 Sub măcieşi şi liliac. EPODA DE AUR itOMANŢA FRUNZEI DE CHIPAROS Sub cerul de zori printre nori Surpare de roze din raze Şi ochi rouraţi de extaze Şi flori peste tot şi fiori... 5 Iar apa sub ulmi şi sub sălcii. Caişii zîmbesc sub ninsori Şi trec ciripiri de chitare Prin iarbă, prin crăci şi prin flori,,, Şi cîntă şi preajmă şi zare... io Şi cintă sub fagi şi păstorii. Dar sînge ce curge din nori, înalţă fanfare de goarne, E palid argintul din zori... — Un monstru ia cerul in coarne: 15 E soarele taur de aur. Eu cunosc un loc retras Unde nimeni n-o să poată Să urmeze-al nostru pas... Vino: Uită lumea toată. 5 Pămînteştile păreri îl cred plin de-ntunecime, Insă mint—căci nicăieri Nu ard flăcări mai sublime. Viaţa nu e pentru noi — 10 Lumea e de rele plină... Eşti o floare — sunt lumină Vom fi cerul amîndoi. 130 ¡ 131 SONETUL NESTEMATELOR SONETUL PUTERII 10 Aci sunt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie. Cristalizate fost-au de mine-n focul vieţei, Şi-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereţei, Iar de-artă şlefuite sunt azi pentru vecie. Făcut-am cea mai aspră şi grea ucenicie, Dar tot le-am smuls din suflet în faptul dimineţei, Mai limpezi decît ochii de vis ai frumuseţei, Şi tot le-am dat, în urmă, nespusa trăinicie. De-acuma, vîrsta poate pecetea să-şi pună Pe omul de-azi şi mîine, iar moartea să-1 răpună. Aceste nestemate cu apă neclintită, Sfidînd a clevetirii pornire omenească, Şi stînd într-o lumină mereu mai strălucită, Să piară n-au vreodată şi nici să-mbătrînească. 10 Tîrnăcopul, pila, mîna, muşcă stînca cu-ndîrjire. Vîna de -aur bănuită e adînc în munte-ascunsă... Strălucirea ei curată nicăieri nu e răspunsă, Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire. Mă cuprinde, cîteodată, o-ntristare ş-o-ngrijire: Străbătea-voi, prin voinţă, pînă-n taina nepătrunsă, Sau rămîne-va ş-aceasta vechea Mekă neajunsă, Şi plătit voi fi de munca fără seamăn, c-o rînjire? Dar deşi, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfarmate, Rînd pe rînd, aproape toate, în asalturi necurmate, Şi cu toate că, grămadă, zac tocite, şi chiar rupte, Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea. Simt izbînda-n depărtare printre trudă şi noi lupte, Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea. I 132 133 TRADUCERI ŞI ADAPTĂRI ŞARPELE SI PILA (După La Fontaine) Se zice că un şarpe fiind din întîmplare Vecin c-o fierărie, constrîns de-o foame mare, Se năpusti-năuntru, dar neputînd găsi De foame o firimiţă, a căşunat pe-o pilă, Cercîndu-se s-o roadă. Dar şarpelui cu milă Unealta de fier tare astfel rîzînd vorbi: „Sărmană tîrîtoare, şi ce te-ncerci a face? Nu vezi că sunt mai tare de zece ori ca tine? Cătînd să-ţi ajungi scopul, să mă distrugi pe mine, Toţi dinţii îţi vei rupe. Pe mine să m-atace Ai timpului pot numai; vezi dar, ia-ţi seama bine." Acestea vi se-ndreaptă, o, spirite înguste, Ce n-aţi creat nimica, dar ce sfîşiaţi tot! Ce credeţi însă, oare, că dinţii voştri pot Insulte să imprime Pe-atîtea nume-auguste Sau chiar pe-atîtea scrieri înalte şi sublime?... Mai tari ca diamantul fiinţelor infime Sunt ele pentru voi: In lume vor rămîne tot splendide, tot noi! De-o mînie foarte mare, dar prea bine meritată! Cum? Un popul către basme mult mai mult interes poartă 35 Decît către-a ţărei soartă?" Zise, şi toţi asistenţii la această remustrare Se opresc,-! înconjoară şi-i dau strictă ascultare. PUTEREA FABULELOR (După La Fontaine) Ce nu poate oratorul fabula poate îndată; Printr-o singură trăsură scap-o ţară ameninţată. In Helada altădată, popul vanitos, uşor, Văzînd patria-n pericol, un limbut de orator Se repede la tribună şi prin vorbe mari şi late Vrea să mişte-ale mulţimei inimi slabe şi-ngheţate. El vorbi cu conştiinţă, tare şi îndelungat... însă nu fu ascultat. Oratoru-atunci recurse la acele violinţi Ce au darul să aprindă cele mai flegmatici minţi; Făcu morţii să vorbească; pe străbuni îi puse-n joc, Insă nici de rîndu-acesta nu putu s-aibă noroc! Toţi priveau în altă parte; niminea nu-1 asculta Şi chiar sala cu încetul de-asistenţi se deşerta! Văzînd astă-mprejurare, oratorul şi-a lăsat Tot discursu-nflăcărat Si astfel a cuvîntat: „Ceres — el începe-a zice — într-o zi călătorea Avînd drept tovărăşie un peşte ş-o rîndurea, Cînd un rîu îi tăie drumul. Atunci peştele-notînd, Iar în clipă rîndureaua pe deasupra lui zburînd L-au trecut cu înlesnire." „Dar Ceres ce făcu ea?" Strigă-ntreaga adunare, curioasă, palpitînd. „Ce făcu?... In contra voastră mai întîi fu animată DIN PSALMUL CXLV Tot ce e lumesc înşeală ca nălucă răpitoare; Tot ce e lumesc e-ntocmai ca şi unda schimbătoare; Cu- deşertăciuni în lume geaba vrem să ne hrănim; Numai Dumnezeu e mare, numai dînsul nu se schimbă; Ne dă viaţă, ne dă limbă: Să-1 urmăm si să-1 iubim ! In zadar pentru dorinţe ce ne-nsîngeră rărunchii La monarhii cei puternici ne plecăm cu toţi genunchii 10 Şi dăm zilnic de dispreţuri şi de suferinţe noi; Ca şi noi, nu pot nimica, şi de poartă-un mare nume, Ca şi noi, ei trec prin lume Şi sunt oameni ca şi noi! De-şi dau sufletul, îndată, le vezi fala renumită, 15 Că se schimbă-ntr-o ţărînă rece şi nensufleţită, Deşi-n lume vreau să fie şi-mpăraţi şi dumnezei! Şi-n mormintele măreţe ce-şi ridică din mîndrie, Voind ş-acolo regi să fie, Sunt mîncaţi de viermi şi ei! 20 împăraţi cît de puternici, sau războinici plini de fală, Au cu toţi aceeaşi soartă neschimbată şi fatală: De cum moartea'le ia sceptrul, nu mai au linguşitori, Şi cu dînşii dimpreună cad şi oamenii ce-n lume ' Se-nchinară-n al lor nume 25 Şi le fură servitori. ADIO LA VIAŢA UNUI JUNE POET (După Gilbert) Inima eu mi-am deschis-o Domnului atotputernic; Plînsul meu el 1-a văzut, M-a-mpăcat cu conştiinţa şi mi-a dat tărie nouă: Zvînturaţii-i sunt copii! Inimicii mei strigară în mînia lor cumplită: „Moară: gloria-i şi el!" Insă Domnul mi-a zis mie: „Ura lor fără de margini Are-a fi reazămul tău! Chiar amicii tăi de-aproape s-au întors a-ţi fi în contra, Toţi te-nşeală şi te vînd! Acel cărui i-ai dat pîine cată ca să înnegrească Cugetul, inima ta! „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că-mi redai iar inocenţa Cu orogoliu-i măreţ, Tu, ce pentru-a te protege a cenuşei mele-odihnă Vei veghea p-al meu mormînt 1 25 L-al vieţei banchet splendid, palid şi avînturat oaspe Apărui o zi şi mor! Mor si nimini pe mormîntu-mi n-are lacrimi ca să verse De-a mea soartă-nduioşat! Dealuri, văi, iubite cîmpuri, şi tu, fragedă verdeaţă, 30 Şi voi, arbori maiestuoşi, Cer albastru, rîuri limpezi, admirabilă natură, Primiţi ultimu-mi salut! Fie ca mult timp să vază frumuseţea voastră sacră Toţi amicii mei perfizi 1 35 Bătrîneţi adînci trăiască!... A lor moarte fie plînsă, Moară-n braţe de amici. Dumnezeu te-aude însă, el, spre care te reîntoarce Suferinţele amari, 15 Dumnezeu ce iartă-n fine la natura omenească De-a fi slabă în dureri! Viitorul, ce nu este niciodată coruptibil, Pentru tine va fi just! Inamicii tăi de astăzi, vrînd ca să-ţi păteze-onoarea, 20 O purifică mai mult 1" i JUNIMEA DE AZI (După Collin d'Harleville) FRUNZA în timpul cel de faţă, ferească Dumnezeu O vorbă de ştiinţă din gură să scot eu ! Admir numai junimea ce-n stradă viermuieşte, Şi simt că astăzi omul de-nvaţă rău greşeşte. La ce serveşte oare acum a studia Ş-atîta osteneală pe carte a-ţi mai da, Cînd sunt atîţia oameni ce trec de învăţaţi, Şi ei nu ştiu nimica, sunt nişte dezmăţaţi! De ieri ieşiţi din şcoală, cu dinţi încă de lapte, 10 De-abia trei şi cu patru ghicesc că număr şapte, La tonul lor crezi însă c-au studiat orice! Prezumpţia li-e mare... dar demnă de rîs e! Aşti domnişori d-oricare materie discută Satirizînd p-aceea de ei nepricepută ! 15 în fine ignoranţii de nulitatea lor Se glorific şi-n public cu dînsa se onor! Admir cum, în tot locul, ei cenzurează tot, Şi cum, ca să-i asculte, mai maturii îi pot, Ast glob mie-mi pare din loc c-a deviat 20 Mergînd de-a berbeleaca din mersu-i regulat! 10 15 „Din al tău arbor de vînt răpită, Sărmană frunză îngălbenită, De ce, şi unde, te duci mereu?" „Eu merg, dar unde nu ştiu nici eu ! Zdrobind furtuna ramura-naltă Ce era-n lume reazămul meu, De-atuncea vîntul ce mă tot saltă Aci m-azvîrle în praf pe căi, Aci mă zboară prin munţi şi văi! Caut odihna, dar nu se poate Să aibi odihnă pe-acest pămînt! Eu merg spre locul unde merg toate Bătute vecinie de-acelaşi vînt! însă de-o soartă ce-nfiorează Poarte-mă crivăţ sau lin zefir, Nici nu mă tulbur, nici nu mă mir, Căci mă precedă sau mă urmează Fosia de laur si trandafir ! DEPUTATUL BURTOS (Localizată după Bâranger) 30 In trecuta sesiune Cînd vreun cuvînt scoteam, Ca să-mi facă lecţiune La guvern mă adresam. Deci votaţi iar pentru mine, Căci demn v-am reprezentat.. Ce prînzuri, Ce prînzuri Miniştrii mi-au dat! De regret să plîng îmi vine, Vedeţi cum m-am îngrăşat! IV 10 Electori de prin districte, Toate merg cum n-aţi gîndit 1 Relatările-mi sunt stricte; Niciodată n-am minţit! Scumpa noastră Românie E cel mai ferice stat! Ce prînzuri, Ce prînzuri Miniştrii mi-au dat! Camera-mi prieşte mie: Vedeţi cum m-am îngrăşat 1 35 40 Dacă presa e-nlănţată, E că dînsa prea de tot Opozantă-nflăcărată Critica oricare vot 1 Oare n-am făcut noi bine Vocea ei de-am regulat? Ce prînzuri, Ce prînzuri Miniştrii mi-au dat! De regret să plîng îmi vine, Vedeţi cum m-am îngrăşat 1 II 15 20 Realegeţi-mă iară, Căci altfel pot să slăbesc 1 Eu vă jur că pentru ţară Nencetat o să vorbesc! Orice-o vrea guvernul nostru Voi vota neprecurmat. Ce prînzuri, Ce prînzuri Miniştrii mi-au dat! Daţi-mi iară votul vostru 1 Vedeţi cum m-am îngrăşat... 45 50 55 Legi, proiecte de tot felul Şi bănoase concesiuni, Să votez am pus tot zelul, Căci prin mofturi şi minciuni Cîştigînd majoritatea, Noi în grab' le-am regulat. Ce prînzuri, Ce prînzuri Miniştrii mi-au dat! Mi-a fost mare probitatea I Vedeţi cum m-am îngrăşat! 148 147 In această sesiune Dacă m-aţi alege iar, Am o sacră misiune, Să mai umplu ăl pozunar... 60 De popor ce-mi pasă mie! Rabde el şi nemîncat! Ce prînzuri, Ce prînzuri Miniştrii mi-au dat! 65 Sfîntă-i o deputăţie ! Vedeţi cum m-am îngrăşat! VRĂJITOAREA (După Beranger) Copilaşi! Trăia odată, Nu ştiu cînd, nici în ce loc, Vrăjitoarea minunată Ce da minte şi noroc! 5 Cu vergeaua-i lucitoare Pe sărac făcea avut! O ! iubită vrăjitoare, Spune-ne ce te-ai făcut! Cînd pleca la drum, — purtată 10 Intr-o scoică de safir, De opt fluturi înhămată, Zbura pe-aripi de zefir! Ţări întregi adesea oare Le lua sub al său scut! 15 O ! iubită vrăjitoare, Spune-ne ce te-ai făcut! Regi, miniştri-n multe state Ea crea în vremea sa Şi să cadă în păcate 20 Niciodată nu-i lăsa ! Lumea, recunoscătoare, îi era-n orice minut! O ! iubită vrăjitoare, Spune-ne ce te-ai făcut! 35 Iubitoare a dreptăţii, Ea avea judecători închinaţi onestităţii Şi de lege temători! Tot un drept avea sub soare 30 Cel sărac şi cel avut! Ol iubită vrăjitoare, Spune-ne ce te-ai făcut 1 Cind s-afla vreo ţară slabă In pericol de-a pierj, 35 O vedeai venind degrabă Ajutor a-i oferi. Inamicul în teroare îndărăt fugea bătut 1 O ! iubită vrăjitoare, 40 Spune-ne ce te-ai făcut! Dar azi toate sunt schimbate.. Ea la pensie s-a tras... Egoism şi nedreptate Intîlneşti la orice pas! 45 Tremură micile popoare... Regii spadele-şi ascut... O! iubită vrăjitoare, Spune-ne ce te-ai făcut! BASTONUL Sărman baston, odată-ai fost O ramură frumoasă Şi dai şi umbră ş-adăpost In valea răcoroasă; S Sub tine turmele de miei Veneau să pască-n tihnă, Şi tu priveai cu drag la ei Şi-n pace şi-n odihnă; Iar uneori, un vînt uşor 10 Iţi da însufleţire Făcînd cu şoapta din izvor O blîndă lănţuire. Dar cînd dumineca sosea Sub dulcea ta răcoare, 15 O horă mîndră se-ntindea Ca-n zi de sărbătoare. Vedeai atuncea alergînd Din munţi şi văi rîpoase Voinici la pieptul lor strîngînd 20 Fecioare drăgăstoase. Apoi, cînd seara cobora, Vedeai cîte-o pereche Pe sub un cer ce se-nnora Şoptindu-şi la ureche. 25 Dar soarta mult nu te păzi i 35 40 Şi mult nu-ţi dete pace, Că te tăiară într-o zi Baston spre a te face. Te-am cumpărat pe cîţiva lei,. Ieşit din mîini isteţe, Şi te-am purtat printre mişei O-ntreagă tinereţe. Gemînd mereu, sperînd mereur Tu m-ai văzut cu-ncetul Pierzînd credinţa-n Dumnezeuy Speranţa şi regretul. Acuma, iată-ne prin glod, Ajuns ca vai de tine Să numeri pietrele pe pod C-un biet poet ca mine 1 AMINTIRI (Imitaţie după Chateaubriand) 10 Cît de mult mi-aduc aminte De al naşterei cămin! Să-mi spun dorul n-am cuvinte. Sunt străin! Patrie !... Amorul meu Fii mereu! Ţii tu minte, dulce soră, Mama care ne iubea Cum în braţe-n orice oră Ne strîngea? Dulce-o sărutam şi noi Amîndoi! Ţii tu minte, ţii tu încă Vechiul şi măreţ castel? 15 M-am jucat pe neagra-i stîncă Mititel! Astăzi însă n-am cămin... Sunt străin ! Şi cel lac tihnit din vale 20 Ce de vînt se încreţea? Minte-i ţii apele sale, Sora mea? Luna le-aurea din cer Cu mister 1 30 Cine-mi va rentoarce oare Bunurile ce-am pierduţi... Suveniri încintătoare, Vă salut 1 Patrie !... Amorul meu Fii mereu. LACUL (După Lamartine) Astfel întotdeauna împinşi către noi maluri, In noaptea veciniciei tîrîţi făr-a voi, Nu vom putea noi oare pe ale vîrstei valuri Să ancorăm o zi? 5 O! Lac, anul acuma s-a scurs abia, şi iată, Pe ţărmurile tale, mă-ntorc, dar fără ea; Priveşte! eu vin singur spre stînca adorată Să şed unde şedea! Ş-atuncea ca şi astăzi, sub aste stînci profunde, io Tu murmurai, şi valu-ţi de ele se spărgea, Dar vîntul cel de seară cu spuma de pe unde Picioarele-i stropeai Odată, mai ţii minte?... răpiţi de fericire, Pe luciu-ţi albastru pluteam peregrinînd 15 Şi lin s-auzea numai a ramelor lovire în noapte murmurînd! Dar tainic, fără veste, o dulce armonie Al ţărmurilor echo îndată deşteptă, S-asculte, valul stete, şi vocea scumpă mie 20 Ast cîntec intona: „O, timp ! opreşte-ţi zborul, şi voi, ore propicii, Lăsaţi-ne-a sorbi Nainte de-a vă duce rapidele delicii Din cea mai dulce zi! 25 Nefericiţi în lume sunt mii ce vă imploră: Deci pentru ei zburaţi? Luaţi cu-ale lor zile durerea ce-i devoră, Pe fericiţi uitaţi! Dar în zadar cer încă vreo cîteva minute, 30 Căci timpul s-a şi dus! Zic nopţii „fii mai lentă", şi aurora, iute, Pe ceruri suie-n sus. 55 Ş Conserv-o-n zile line precum şi în tempeste, Lac splendid, şi în ţărmii ce veşnic vei scălda. c: stejarii-ţi negri, şi-n stîncile agreste Suspense-asupra ta! Conserv-o şi-n zefirul ce prin tufiş şopteşte, Şi-n maiestosul echo de ţărmuri repetat, Şi într-al nopţii astru ce unda-ţi poleieşte 60 Din cerul înstelat 1 Iar vîntul ce suspină clătind trestia verde, Uşoarele arome din ţărmu-ţi înflorit Şi' tot ce se respiră, s-aude, ori se vede Toţi zică: „Am iubit!" Iubiţi! Oh! iubiţi dară, de ora trecătoare Grăbiţi a profita! 35 Liman pentru om nu e, iar timpul ţărm nu are, El curge şi ne ia!" O, timp gelos! se poate ca tot atît de iute Să iei, să duci departe, în repedele-ţi zbor Momentele ferice ca cele-ntreţesute 40 De lacrimi si de dor? Şi ce! nu e putinţă să le rechemăm oare? Ce! ele sunt pierdute şi n-au a se înturna? Ast timp ce ni le dete făcutu-le-a să zboare Spre-a nu ni le mai da? 45 Neant, eternitate, trecut, abise-obscure, Cu zilele-nghiţite ce faceţi nencetat? Ne veţi reda, răspundeţi, deliciile pure Ce iute ne-ati luat? » O! Lac, stînci, munte, peşteri, păduri întunecoase, 50 Pe care timpul cruţă sau poate-ntineri Incai reamintirea acelei nopţi frumoase, Opriţi-o de-a pieri! VlLCEAUA (După Lamartine) Inima zdrobită-n pieptu-mi tace, mută, amorţită; Nici iluzii, nici credinţe nu mai am ca să mai sper;... A copilăriei mele vîlcea dragă şi iubită, Un azil şi cel din urmă, de la tine viu să cer! 5 Te revăd, potecă-ngustă, şerpuind pe coasta sumbră, Tot ca şi odinioară tu te pierzi prin tufăriş, Iar stejarii dimprejuru-ţi înclinîndu-şi a lor umbră Peste fruntea-mi veştejită o desfăşură pieziş! Cele două rîuleţe pe sub boite de verdeaţă 10 O secundă-mpreunîndu-şi amîndouă cursul lor Şi şoptindu-şi unul altui şoapte pline de dulceaţă La doi paşi de-a lor sorginte scad şi fără nume mor l Vai! Sorgintea vieţii mele s-a scurs tot aşa de-ndată; Fără zgomot, fără nume, s-a pierdut neîncetat; 15 Insă-acele rîuleţe mor cu unda-mpreunată, Pe cînd sufletul meu vecinie a fost trist şi izolat 1 Aerul plin de răcoare, umbra ce le-ncoronează, Dragi îmi fac ale lor ţărmuri tainice jur-împrejur, Şi precum copilu-adoarme cînd dulci cîntece vibrează, 20 Sufletul meu aromeşte la al apelor murmur! Acolo, pe al Naturii înflorit covor molatic Scutur al realităţii jug prozaic şi de fier; Aşezat sub cîte-un arbor, zile-ntregi stau singuratic Şi ascult şoaptele undei, dus cu gîndurile-n cer! 25 Am iubit prea mult în viaţă şi prea multă-avui simţire: Vîlcea, liniştea, uitarea viu în tine ca să cat 1 In uitare-mi pui de astăzi a mea-ntreagă fericire! Rîuri limpezi, pentru mine fiţi Leteul adorat! Inima mi-este tihnită, sufletul nu-mi mai tresare... 30 Zgomotul deşert al lumii pîn' la mine-ajunge-abia, Dar slăbit aşa cum este de această depărtare, Nici o patimă în sînu-mi n-o mai poate renvia I Toată viaţa mea trecută e confuză suvenire: Pentru mine se confundă tot ce-am fost, tot ce-am făcut l 35 Singur mai trăieşte-amorul ca o dulce nălucire Care nu se poate stinge chiar cînd visul a trecut 1 Odihneşte-te-al meu suflet în acest azil din urmă, Precum face călătorul ce-n oraş stînd a intra Lîngă porţile-i măreţe mersul său grăbit îşi curmă, 40 Aerul plin de răcoare înc-o dată-a respira! Să ne scuturăm ca dînsul prăfuitele picioare Şi 1-al carierei fine să ne-oprim să respirăm Aerul suav şi dulce, liniştea prevestitoare A Eternităţii-n care avem toţi ca să intrăm! 45 Zilele ţi se scurg sumbre c-ale toamnei cînd soseşte, Şi-ntristate deopotrivă, deopotrivă scurte sunt... Amicia te trădează sau că nu compătimeşte, Iar tu singur scobori calea care duce la mormînt 1 Dar natura este-aicea şi cu drag la tine cată: 50 Te-afundă dar în sînu-i sufletu-ţi a-nsenina... Ţi-este mumă, şi o mumă nu se schimbă niciodată, Mai curînd poate să-ncete soarele de-a lumina 1 De parfume şi de umbră ea te înconjoară încă; Leapădă-te de orişicare simţiminte pămînteşti, Şi ascultă, cînd ecoul răsunînd din stîncă-n stîncă, Cînd accentele din corul armoniilor cereşti I Ziua care se iveşte, noaptea care se coboară, Roua limpede, schinteia, aerul îmbălsămit, Rîurile-argintuite, raza care te-nfăşoară Te vor face să uiţi toate cîte-n lume-ai suferit! Dumnezeu spre-a-1 înţelege creînd astfel omenirea, Inima-ţi cea îmblînzită, sufletu-ţi cel alinat, Au în fine să-i proclame bunătatea şi mărirea!... E vreo inimă în care a sa voce n-a vibrat?... Un înger — tainică făptură — Plecat pe-un leagăn, zîmbitor, îşi oglindea a lui figură Precum te uiţi într-un izvor. 5 „Frumos copil, oh, vin cu mine, Zicea privindu-1 fermecat, Nedemn pămîntul e de tine Fiindcă tu mi-ai semănat. în trista lume, omul n-are 10 De mulţumiri un ceas deplin... Sub fericire e-ntristare Şi sub plăcere e suspin. O viaţă cît de strălucită Aceleaşi rele va urzi, 15 Şi toţi au grijă de ursită, Şi toţi se tem de-a doua zi. Dar ce? Durerea va cuprinde Un chip aşa de îngeresc Şi plînsu-o ceaţă va întinde 20 Pe ochii tăi de-azur ceresc? Nu; nu; de drum te pregăteşte, Cu mine-n cer voi să te iau... Obştescul tată te scuteşte De orice rele te-aşteptau. 25 Părinţii tăi să nu-şi cernească Nici chip, nici suflet, nici vestmînt, Şi nici un plîns să nu jelească... In cer te duc, iar nu-n mormînt. Cea mai frumoasă zi din viaţă 30 Pentr-un copil nevinovat E cînd obrazul său îngheaţă, Cînd moartea blînd 1-a sărutat." Şi sîntul înger de lumină A zis, — şi-n ceruri s-a suit, 35 Şi două buze dulci suspină, Iar pruncul fraged a murit. DERVIŞUL (Din Les orientales de Victor Hugo) Aii trecea-ntr-o zi călare, ş-oricare frunţi, şi cît de nalte, Se aplecau cu umilinţă-naintea mîndrei sale oaste, „Alah" 1 poporul îi striga. Dar un derviş apăru deodată, în două frînt de bătrîneţe 5 Şi loc făcîndu-şi prin mulţime, îi prinse calul de căpăstru, Vorbind apoi precum urmează: „Lumină a luminei nalte, nebiruite Tepeleni, Tu ce-n divan vorbeşti întîiul, pe loc ce trece padi- şahul Ş-al cărui nume creşte-n veci, 10 Tu care eşti chiar a lui umbră, cînd el a lui Alah e umbra, Vizir pe taberi de războinici, viteji aşa cum nu sunt alţi, Eşti blestemat şi eşti un cîine. Cînd a mormîntului văpaie făptura ta o înfăşoară, Tu, făr' să ştii ce te aşteaptă, îţi verşi mînia peste oameni 15 Ş-o scînteiezi pe fruntea lor. Precum o seceră-şi revarsă fiorul morţei peste iarbă, Şi faci din sînge şi din oase o tencuială-ngrozitoare Spre-a-ţi întări cu ea palatul. Dar ceasu-osîndei tale sună, şi hotârît e ca-n Ianina 20 Sub paşii tăi crăpînd pămîntul în hăul negru să te-nghită, Şi-n Iadul-al şaptelea căzînd, Un cerc de foc să-ţi strîngă gîtul, înlănţuit de chiar copacul î Ce poartă numele de segjin şi pe-ale cărui crăci se vaită ) Şi urlă duhurile rele. 25 Lăsa-va sufletu-ţi în urmă făloasa lui deşertăciune, Şi nu vei duce după tine decît cumplita amintire A blestematei tale vieţi; Năluci scăldate-n a lor sînge vedea-vei jertfele-ţi deodată Că te-nconjoară spăimîntoase şi fi-vor mai nenumărate i 30 Decît cuvintele-ţi de groază. Şi nici cetatea-ţi fără seamăn, şi nici corăbiile tale Nu vor putea să te-ajute în ziua cînd veni-va ceasul, Şi scrisa ta se va-mplini, Chiar dacă tu cînd ţi-ai da duhul ai face tocmai ca ovreiul 35 Ce-şi schimbă numele să-nşele dumnezeirea şi să scape De hotărîta lui osîndă." 5 Aii, sub blana lui cea scumpă, avea un junghi tăios ca briciul Ş-o flintă gata să trăsnească şi trei pistoale încărcate, Dar el tăcu. Ş-apoi, zîmbind, 40 Caftanul său cusut cu aur şi-mpodobit cu nestemate 10 Şi-1 scoase-n tihnă de pe umeri şi îmbrăcă cu el • dervişul, Şi către soarta lui se duse. 15 i 20 ( OCTAV (După Alfred de Musset) Nici ursuzul de călugăr şi nici doctorul cel harnic De ce moare Marieta n-au putut a dovedi; Este-n inimă izbită şi orice este zadarnic... Dragostea îi este boala. Şi cînd stai a te gîndi Că fiinţa delicată îşi dă ultimul suspin Cu frumoasele ei zile neajunse încă-n floare între un măgar a cărui meserie e s-omoare Şi-ntre un făţarnic popă ce-şi dă nume de creştin 1 Iat-o. Este oare dînsa renumita desfrînată?... Oare azi ar recunoaşte-o cavalerii ce-altădată Alergau pînă deunăzi, tineri şi surîzători Ca să-şi cheltuiască-n sînu-i viaţa ş-ale lor comori! Este ea cu toate-aceste! Ea, a cărei frumuseţe Topind aurul atîtor, spulberă a lor juneţe; Ea, sfruntata Mesalină, ce-n iubire nu credea, Ci-n bătrîni căzuţi şi gîrbovi pe-atîţi oameni prefăcea Cu o singură privire şi c-o singură suflare Pentru a-i omorî pe urmă după-ntîia sărutare! Vai! Şi nu mai e speranţă. Marietă, s-a sfîrşit! Iată-te dar părăsită chiar de-acei ce te-au iubit! în zadar te uiţi în apă ş-oglinzîndu-ţi a ta faţă Cauţi farmecele care te făcuseră semeaţă! Aidi! Aleargă-acum pe uliţi,'"bate pe la orice poartă, Li 25 Cheamă-ţi repede-amorezii, ţipă, vaită-te şi gemi, Marietă! Marietă! care fu şi a ta soartă: Slugile îţi vor trimete să te-ntrebe cum te chemi! Doctorul chiar el te lasă înălţînd uşor din umeri! Arta-i e neputincioasă: zile multe n-ai să numeri 1 30 Încît despre bietul popă, e nerod, ş-abia e-n stare Pentru două-trei parale să-ţi dea vecinica iertare. Sub umbrişul unei grupe de lămîi ce înfloresc Pe-o sofa ea zace dusă: chinurile o topesc; Şi ca Magdalena-ntocmai lacrimile-i se deşiră 35 Pe cînd fruntea-i se înclină, pe clnd păru-i se răsfiră. Era oare vrun om mare autorul care-a scris Că femeia-n amăgire e-mbrăcată ca-ntr-o haină, Şi că-n ziua-n care rîde noaptea s-a jelit în taină?... Dacă vorbele aceste în zadar nu le-a fost zis 40 Şi e astfel adevărul cum că gura zîmbitoare, Cît şi ochii cei mai veseli ascund lacrimi arzătoare, Că actorul pe sub masca ce pe scenă şi-a luat, Pe cînd rîde, are-n pieptu-i al său suflet sfîşiat, O! ce trebuie să fie cînd chiar masca rece plînge?... 45 Inima nu este plină decît dacă dă afar'! Cît mai este loc într-însa dorul tot pe-ascuns se strînge; Dorul e cenuşă sfîntă, inima, vas funerar 1 Care poate ca să fie suferinţă mai cumplită, Disperare mai grozavă care moare-ascunsă-n sîn, 50 Nedăstăinuită vecinie deşi-n lacrime hrănită Decît cea pe care-o naşte dragostea dispreţuită?... Vreo răzbunare-n lume să-mi aleg de-aş fi stăpîn Pentru oricare din vrăjmaşii ce-aşi avea, nu, niciodată N-aş putea să aflu alta într-atît de-nveninată 1... 55 Ei 1 şi ştiţi voi ce e oare de-acest chin cumplit să zaci Şi cît trebuie să suferi numai pentru ca să-1 taci, Numai pentru ca vreodată să nu laşi să se întîmple Ca să izbucnească-afară tot zbătîndu-se-ntre tîmplel Şi-ntr-al muzicilor sunet, care-n valsuri cadenţate Se revarsă, îşi apleacă genele catifelate Peste ochii săi albaştri ca şi-al cerului azur... Un copil pare-a fi încă cu făptura-i delicată 65 Şi de-abia întîia oară dînsu-n lume se arată, Blond şi plin de „vino-ncoace" ca ş-al dragostelor nur 1 Marietă îl văzuse trecînd astfel într-o seară Şi-1 iubise de atuncea şi-1 mai revăzuse iară! Dar tăcere... deodată, o gondolă, fulgerînd 70 Cu fanarul ei cel roşu peste marea cenuşie, Lîngă-a lui s-opreşte-n taină ş-o bătrînă apărînd li şopteşte-aceste vorbe cu un glas de duioşie: — Ea ar vrea să te mai vadă pentru cea din urmă oară, Vino... nu mai este vreme de pierdut... Şi te-a iubiţi 75 — Nu mă-nşeli? Octav răspunse. Este-adevărat că moare?... Iar zicînd, îi lucesc ochii de-o ciudată bucurie... — Este-adevărat, şi are un ceas numai de trăit! — Bine! zise-atuncea dînsul, du-i acest bilet îndată... Şi îi scrise-aceste vorbe cu stiletu-i ascuţit: 80 „Marietă, eu sunt numai o femeie ca şi tine; Moartea ta mă mulţumeşte, căci sunt astfel răzbunată: Omorîşi pe-al meu logodnic: astăzi mori şi tu prin mine; Şi de vrei ca să ştii astăzi numele adevărat Al acelei umbre care zi şi noapte te-a urmat 85 Tot hrănindu-şi răzbunarea într-o inimă de gheaţă, Află lui Petruzo Balbi că-nchinasem a mea viaţă 1" Pe întinsele lagune, cu mătase îmbrăcat, 60 Leneşul Octav se plimbă în gondola sa culcat. I IZVORUL (După Teophile Gautier) * I Pe lîngă-un lac uşor pişteşte ! De subt o piatră-un mic izvor, l Şi apa-ntr-însul clocoteşte I Tot plănuind de viitor! f 5 „Ce bucurie ! strigă-n taină, Din întuneric ies şi cresc, Îmi îmbrac ţărmu-n verde haină , ' Şi ceru-n mine-1 oglindesc! \ Miozotişii de pe vale l 10 «Nu ne uita» îmi zic cu dor; Iar libelulele în cale M-ating cu aripele lor. Eu însă merg fără-ncetare, Şi poate chiar că-n văi adînci 15 Voi întocmi vreo apă mare Să scald castele vechi şi stîncL Voi pune spuma-mi triumfală Pe mîndre poduri de granit, Purtînd vapoarele cu fală 20 Spre oceanul strălucit I" 10 15 20 NĂLUCA CRIMEI (După Rollinat) Gîndul meu în al meu suflet să pătrundă izbuteşte, Totdeauna şi-n tot locul, cînd lucrez sau m-odihnesc; Şi zadarnic remuşcarea vine şi mă curăţeşte... Pasări negre între tîmple cuiburi jalnice clădesc, Şi în suflet, Necuratul, să pătrundă izbuteşte. Cînd ascult fără de voie vocea lui cea răguşită Şi cu toate că mi-e scîrbă de-njosire şi desfrîu, Eu mă las prin cugetare pe o cale povîrnită... Tăvălesc a mea simţire în noroi ca-ntr-un pîrîu Şi ascult fără de voie vocea lui cea răguşită. Ţeasta mea e o-nchisoare cu duhori întunecoase, Printre cari, ca o nălucă, crima-şi plimbă umbra sa Şi ridică-n a ei cale munţi de valuri furtunoase, Ce renasc, cu cît vrea mintea în adine a le-apăsa, — Ţeasta mea e o-nchisoare cu duhori întunecoase. Paricidul şi hoţia, siluirea şi omorul Trec pe rînd prin al meu cuget ca un fulger arzător Şi cu toate că spre bine mi se duce-n veci piciorul, Mă-ngrozesc cînd simt năluca unui gînd dogoritor: Paricidul sau hoţia, siluirea sau omorul. Osîndesc cu toate-acestea orice mînă înarmată, Mă feresc întotdeauna de tîlhar ca de ciumat, înfierez pe fiul care pumnalează pe-al său tată, Dar omorul tot vorbeşte unui suflet spăimîntat 25 Şi blestem cu toate-acestea orice mînă înarmată. Plîng din inimă fecioara care este siluită Şi la vreme-aş răzbuna-o de mişelul dintre noi, Dar de gînduri necurate mi-e simţirea urmărită; S-amăgesc pe cea mai blîndă nu m-aş da de loc-napoi... 30 Şi deplîng cu toate-acestea pe fecioara siluită. Gîndul rău izbeşte-n mine ca talazul într-o stîncă, Şi de-asemenea nu-mi lasă nici-o urmă de noroi, Insă, vai, păstrez sub tîmple amintirea lui adîncă, Cu nălucile grozave ce-mi-aduce în convoi, 35 Deşi el izbeşte-n mine ca talazul într-o stîncă. Lucifer, nu sînt destule suflete în Iad ca tine Dacă-ncerci pe unul încă înăuntru să-1 tlrăşti? Vii pe aripi neguroase cuibul tău a-ţi face-n mine Şi să pui în el sămînţa de pierzare te sileşti 40 Cînd ai suflete destule, Lucifer, în Iad la tine. Insă tu, putere sfîntă, ai să taci fără-ncetare Şi de ochii lui de flăcări n-ai odată să m-ascunzi? Aş lupta cu mult mai bine şi aş fi cu mult mai tare Dacă-aş şti că 1-al meu strigăt tu eşti gata să răspunzi... 45 Dumnezeu, putere sfîntă, nu tăcea fără-ncetare. Prea căzut este dar omul, sau e cerul prea sălbatic Dacă răul dă afară ca izvorul peste vad Chiar în ora rugăciunii cînd cu sufletul extatic Nu mai vrem să ne întoarcem ochii noştri către Iad... 50 Prea căzut este dar omul, sau e cerul prea sălbatic. Printre coptură ş-umezeală, Hidoşii viermi ce sunt destui, In a lor groaznică-mbulzeală Flămînzi sunt încă sau sătui? 25 Din noi, ce face-n veci pămîntul, Stomah în veci mistuitor ?; — Aşa tot întrebam mormîntul Ce-nchide-o moartă din amor. PUTREZIREA Şj groapa cu răcniri sălbatici, (După Maurice Rollinat) 30 Ce-nghite orice soartă-n ea, îmi spuse vorbele dramatici Ce vor trăi în mintea mea: In fundul groapei năduşite De care toţi, degeaba fug, Cînd şase luni sunt împlinite Ce se petrece în coşciug? Rămas-a oare din dantele, Din ochiul plin de-un ce fatal, Sau cărnurile au pe ele Al morţii cancer colosal? E oare pulpa înmuiată în verde şi liliachiu, Vopseli ce moartea pune-ndată Pe cine nu mai este viu? Pe cînd un crac se descompune, Se uscă oare celălalt? Sau preschimbarea ce-i supune Le dă acelaşi fel de-asalt? „Rotunzii sîni de altădată, Intrebătorule ocult, 35 Şi buzele de albă fată Ce sărutară-atît de mult; Aceste flori aşa iubite Pe-al voluptăţii căpătîi, In fundul groapei sunt menite 40 Să putrezească mai întîi. Cît despre suflet, mai trăieşte? E corpul singur pieritor? Să spunem oare că pluteşte Deasupra morţii-nvingător ? 45 Oricum ar fi, o crudă pace O află-n mine rău şi bun: Cadavrul e un mut ce tace Durerile ce-1 descompun.,, Cosciugul care mucezeşte în alba-i stofă de satin Conţine oare, cînd plesneşte, Otrăvurile-i pe deplin? DANS DE EFEB (Motiv din Gilkin) PE ŢĂRMUL VEŞNICIEI (După Charles Adolphe Cantacuzène) 10 Nud, din vestminte burgheze, Mai zvelt şi mai blond decît Pheb, Răsare superbul efeb, Un joc zglobiu să danseze. Verzi palmi în jur predomină, Şi el, femenin şi viril,. Muiat în luciri de berii, E-ntreg sidef şi lumină. Dar pofte în umbră-ncordate Fluidice braţe lungesc, Şi marii săi ochi se lărgesc. Şi-n ei ard flăcări ciudate... 10 Cu largi crini şi tuberoze s-astupăm acest mormînt: Liliacul, rozmarinul şi garoafa strălucită Vor cuprinde dulcea moartă şi vor face-o fericită, Cu parfumele suave măritate sub pămînt. Şi pe florile plăpînde ce vor fi al ei vestmînt, Plînsul cald să umple groapa cît e încă nerăcită... El va face să renască mîngîierea nimicită De-al neantului vis negru şi nemernic crezămînt. Sau mai bine-n unda neagră de supremă lacrimare, Printre brazii şi molifţii ce s-apleacă cu-ntristare Spre ţărîna cenuşată de-ale umbrei naintări Să lăsăm pe nobile-aripi idealul să ne poarte, Şi-n această zi de vară să scăpăm de zbuciumări, înecîndu-ne-mpreună cu năluca dulcei moarte. Ea pasul îşi îndreaptă spre-a văilor grădină, Că-mpinsă e-ntr-acolo d-un simţimînt funest, Ş-ascultă... şi aşteaptă... şi-1 cheamă ca să vină Şi spre-a-i forma buchete prin iarbă se înclină! IV PARIZINA (După Lord Byron) I E ora cînd răsună dumbrava cea voioasă De al privighetoarei concert armonios; Cînd vin îndrăgostiţii sub bolta radioasă Să-şi schimbe jurămîntul într-un sărut focos» 5 Cînd mii şi mii de candeli prin noaptea-ntunecoasă Lumină blonda faţă a junelui frumos Ce-şi plimbă reveria pe lunca răcoroasă Pe cînd se varsă-n aer al florilor miros. II Spre-apus s-arată încă în brazde purpuroase 10 Giganticele urme ce soarele-a lăsat, Dar noaptea vine-n caru-i de stele înhămat, Şi-ntinde pe tot locul zăbranice-azuroaşe; E noapte-acum, e noapte!... Şi rîul spumegat S-alină-ncet din cursu-i cu şoapte zgomotoase, 15 Şi-n apele lui limpezi adinei şi argintoase Scăldîndu-şi luna, faţa, pe cer a-naintat. III Acum e şi momentul cînd juna Parizină Delasă-n grab' palatul principelui de Vest; Frumoasa adulteră de farmece e plină 20 La corp şi la figură, la umblet şi la gest; •25 Dodată se aude un pas... fruntea-i roşeşte, li bate tare pieptul ş-o trece un fior; O voce-n fine-o strigă pe nume-ncetişor; Atunci ar vrea să zboare... dar ea se-mpleticeşte, Delirul o coprinde şi tremură d-amor!... 30 Acum numai o clipă pe ei îi despărţeşte, Ş-acea clipă se duce ş-o alta îi uneşte!... Priviţi-i strînşi în braţe la piepturile lor! V Amorul are-n lume uitarea de comoară!... Ce vor a şti de lume, de tot ce-i înconjoară?... 35 Pămîntul, ca şi cerul nimic nu preţuiesc In ochii lor acuma, şi tot dispreţuiesc!... Pe aripa plăcerii spre-al şaptelea cer zboară; Se cred în lume singuri că sunt şi că iubesc, Plăcerea-i mistuieşte, plăcerea îi doboară, •40 Şi-n flacăra iubirii ca ceara se topesc! în astfel de momente de dulce-nfiorare Ideea de pericol, de crimă chiar, dispare, Căci omu-atunci nu are în gîndul său nimic, Şi poate despre-aceasta să vă răspund-oricare 45 Sorbi din astă cupă că-ntocmai e cum zic, Că nu cugetă-atuncea nici chiar că-n fuga mare Momentele acele se duc fără-nturnare Şi că regretu-n piepturi la urmă face spic ! VII Dar ora despărţirii soseşte, căci plăcerea 50 Şi-a scurs ale ei toate divine îneîntări; k 60 65 70 75 80 Şi ca şi cum aceasta le-ar fi întrevederea Dintîi şi de pe urmă, revarsă lungi oftări, Şi dînşii, braţe-n braţe, îşi prelungesc şederea Cu buzele topite în foc de sărutări Şi-şi jur să se revadă, dar mare li-e durerea, Căci sunt pătrunşi de negre şi triste cugetări! VIII In jos ea îşi apleacă aprinsa ei figură, Voind să şi-o ascundă de cer şi de natură, Căci miile de stele ce-n umbră licăresc, îi par atîţia martori ce-i spun că e sperjură Şi ce-au s-o urmărească tot traiul pămîntesc Şi pîn' la judecata părintelui ceresc... Amor încă o dată în fine îşi mai jură, Se mai sărută-o dată şi-apoi se despărţesc l IX Tăcut se-ntoarse Hugo în patu-i singuratic, Chemînd odihna care de loc nu mai venea, Iar adultera-n taină arzînd d-acel jăratic Ce o făcuse prima-ntîlnire ca să dea Se-ntoarse lîngă soţul ce-n linişte dormea, Dar vise voluptoase în somnul ei molatic O tulburau, ş-un nume să scoată o făcea, E numele lui Hugo, amantul ce iubea l Dodată lîngă pieptu-i alătură şi strînge In visele-i nebune pe soţul înşelat, Şi-n dezmierdări el este dodată deşteptat; Atunci de-nduioşare şi fericire plînge, De ea însăşi cînd doarme crezîndu-se adorat; Delirul îi e-n minte, incendiul în sînge, Cu dragoste-o priveşte, suspină-ndelungat, Şi nu e-n lumea-ntreagă mai fericit bărbat! S5 ■90 100 105 110 La rîndul său o strînge la pieptu-i cu-nfocare, Dar tremură deodată coprins de tulburare 1... Ce-auzi, principe Azo?... Ce nume s-a rostit De buzele acele ce-n somn au rumenit?... Să fie cu putinţă?... E-al fiului tău care D-amanta tinereţii îţi fuse dăruit... Ce-auzi, principe Azo?... Destin fără-ndurare 1 E numele lui Hugo cu dragoste şoptit! XII Adio, fericire, ce-abia scobori în lume Şi către care vecinie tind bieţii muritori 1 De cîte ori nu este o vorbă sau un nume D-ajuns ca să te facă departe ca să zbori 1 Adio, fericire cu fragede profume, Ce coşi în pînza vieţii strălucitoare flori! Ursit e omul nostru în dor să se consume, Căci lumea este valea de vecinice plînsori! XIII Principele în mînă ia spada-nfuriat Şi vrea ca să lovească... dar dînsul se opreşte Uimit de frumuseţea ce tînăr îi zîmbeşte Şi ce-şi urmează somnul de vise fermecat; Atîta de crunt însă în umbră o priveşte încît dacă atuncea cumva s-ar fi-ntîmplat Ca ea să se deştepte din somnul ce-o uimeşte Desigur că viaţa în sîn i-ar fi-ngheţat! XIV Şi cit ţinură-aceste othelice minute Nu ştiu... dar Parizina se linişti, tăcu, Pierind în stol molatic visările plăcute Ce-n somnu-i să pronunţe un nume o făcu; Plîngînd însă p-atltea iluziuni pierdute Era sărmanul Azo în ochi cu lacrimi mute Şi cu turbarea-n suflet, cînd ziua se născu Pe cer, pînzele-i d-aur treptat îşi desfăcu! Principele atuncea pe toţi ai casei sale I-adună împrejuru-i, şi-ntreabă de-a ieşit 115 Vreo noapte Parizina, soţia ce-a iubit,' Şi, vai, tot adevărul îl află plin de jale ! Chiar servele acele ce lucru-au înlesnit Şi-n taină adulterul l-au pus încet pe cale îşi vînd p-a lor stăpînă pe frică sau parale: 120 O-nvinovăţesc toate ş-o blestemă cumplit. -XVI Cînd patima o naşte e groaznică mînia Ce zguduie atuncea tot pieptul omenesc Şi ce pe răzbunare-şi aşează temelia, Iertarea fiind numai un'simţimînt ceresc!... 125 în principele Azo e totul pămîntesc, Astfel precum în lume îi este şi domnia!... Ş-apoi arar se află pe tron mărinimia, Deşi cavaleri numai, pe toate le-ocolesc! XVII Pe toţi curtenii, Azo, în sala cea mai mare 130 Acuma îi convoacă, — lugubră adunare!... înlănţuiţi în faţă-i par ambii vinovaţi, Deopotrivă tineri şi ca din cer picaţi!... P-al său părinte Hugo l-ascultă cu răbdare, Sentinţa cea de moarte rostind cu-nverşunare 135 Ş-aşteaptă să sfîrşească cu ochii-n jos plecaţi l Ce-ades de cîte-un fulger se află luminaţi! XVIII Tăcută ca şi dînsul în loc stă nemişcată Frumoasa Parizină, amanta-i devotată, Ş-aşteaptă şi sentinţa-i în fine să se dea!... 140 Ce stranie schimbare în faţa-i adorată Ce pînă mai ieri încă de graţii străluceai... Ce stranie schimbare şi-n soarta ei deodată: De pe un tron în lanţuri şi-n frunte cu o pată; în loc de-acea coroană ce mîndru o-ncingea! f 145 Şi unde-s cavalerii cu spade lucitoare I Ce pentru ca să-i şteargă o lacrimă-arzătoare 1 Ar fi murit cu toţii voioşi şi fericiţi? Şi unde-acele doamne cu voci linguşitoare, Şi unde scutierii cu aur învestiţi, 150 Copii blondini şi tineri în dragoste nutriţi Ce-şi depuneau viaţa la micile-i picioare, Şi unde şi baronii şi conţii străluciţi? XX De faţă toţi se află în sala prinţiară, Dar frunţile plecîndu-şi stau muţi şi nemişcaţi... 155 O! cît ar'fi plîns Hugo pe soarta ei amară De n-ar fi fost atîţia în juru-i adunaţi Ca să-i scruteze ochii de lacrime-nrouaţi!... Grăbiţi, cavaleri mîndrii, grăbiţi de-1 condamnaţi, Căci viaţa-i e d-acuma o groaznică povară... 160 Grăbeşte-'te, principe, cu ochii-nsîngeraţi! XXI A sa privire Hugo din jos nu şi-o ridică Spre-a se uita 1-aceea pe care o iubea... Să-i vadă ochii-n lacrimi cînd cugetă i-e frică De disperarea care în pieptu-i clocotea!... 165 S-o vadă rugătoare că pentru el suplică, Mai bine mort să fie de zece ori ar vrea!... Căci dragostea de viaţă îi este-atît de mică!... El ştie că o pierde, dar pentru-amor murea... XXII Acum ascultaţi însă! Principele vorbeşte: 170 „Ai curţii mele, zice, înalţi consilieri, Conţi, duci, a căror viţă prin veacuri străluceşte, Baroni vestiţi în lupte şi mîndrii cavaleri, Voi toţi pe care tronu-mi puterea-şi bizuieşte Şi voi, rude-ale mele, fraţi, unchi, nepoţi şi veri, 175 Nenorocirea astăzi amarnic mă izbeşte, Soţie, fiu, nimica eu nu mai am de ieri! 180 181 Sunt condamnat se vede d-o soartă-ngrozitoare-O viaţă dureroasă să duc p-acest pămînt, Ei bine, fie voia cumplitei ursitoare lfiO Ce toată fericirea-mi a spulberat în vînt! Căci cine alt în lume de nu va fi ea oare, Schimbat-a-n adulteră soţia iubitoare?... Ei bine, fie-i voia! Nenorocit ce sunt! Şi peste fericire-mi închiză-se-un mormînt! XXIV 185 Securea lui călăul ascuţă şi gătească! A domnului voinţă e scris să se-mplinească! Adio, du-te, Hugo, fiu scump, — odios rival! Nu te condamnă tatăl, ci faptu-ţi criminal!..-Sfîrşită pentru tine e viaţa pămîntească 190 Şi te aşteaptă ghiena cu focu-i infernal!... A! Hugo, tatăl ştie pe fiu să şi-1 iubească, Dar ştie însă crima şi-n fiu să pedepsească! XXV Cît despre tine,-ascultă, soţie trădătoare: Iţi las a ta viaţă ca o povară grea... 195 Să vezi căzîndu-i capul e condamnarea mea!... De ce să usuc ochii-ţi în lacrime-arzătoare Şi tremuri de sentinţă şi te-ngrozeşti de ea?... Nu eu omor pe Hugo, ci el prin tine moare!... Ş-acum, adio, pleacă, te du, omorîţoare, 200 Iţi las a ta viaţă, trăieşte de-i putea!" XXVI Tăcu în fine Azo, dar faţa contractată Şi ochii, coperindu-şi cu mîna ce-a semnat Sentinţa ce pe fiu-i la moarte-a condamnat, îşi năbuşi în pieptu-i simţirile-i de tată!... 205 Ca să vorbească, Hugo atunci s-a ridicat, Şi inima-n privire-i palpită indignată... De la un cap la altul mulţimea e mişcată... Iar vorbele lui astfel prin sală-au răsunat: 183 ■ „Principe, nu mi-e teamă de moarte, o ştii bine; ■ iio Se tem de moarte aceia ce n-au dat ochi cu ea! ■ Dar eu, ce-n mii de lupte alăturea cu tine K D-aproape am văzut-o mai mult decît oricine, m Ca s-o afrunt, tot mîndru, ş-acuma voi putea, § Şi fierul ce-mi va face jos capul a cădea W 215 Nu va putea vreodată a împrăştia din vine 1 Cît sînge-n mii de lupte vărsă sabia mea! I XXVIII I Mi-ai dat această viaţă şi-mi ceri recunoştinţă!... I Dar ţi-am cerut eu oare cu ea să mă-nzestrezi | Şi mumă-mea, în care avea un soţ credinţă i 220 Cerutu-ţi-a, sărmana, de el s-o depărtezi ■î Ş-apoi dezonorată s-o laşi şi să tronezi?... î Şi-n urmă cînd se stinse în plîns şi suferinţă î Cu fiul tău în braţe pe care-aici îl vezi, Gînditu-te-ai bastardul de fiu să-1 proclamezi?... XXIX 225 O crimă-mi dete viaţa, o crimă mi-o răpeşte... Ţi-am semănat întocmai. Făcui cum ai făcut: Soţia unui altui ca tine am pierdut. Dar crima mea, principe, d-a ta se osibeşte, Măcar că eu în lume bastard am fost născut... 230 Că mi-este fidanţată, tu bine ai ştiut Şi fără să ţii seama d-un suflet ce iubeşte, Luînd-o de soţie să mă loveşti ai vrut! XXX Şi, vai, cînd amăgită de neagra-ţi uneltire, Frumoasa Parizină uită a mea iubire, 235 Tu chiar atuncea încă, vrăjmaş neîmpăcat, Cu inima închisă la orişice simţire, Şi naşterea-mi în ochii iubiţi ai degradat; Şi-n loc ca să te mustre a ta nelegiuire, Tu, criminalul unic şi unic vinovat, 240 Bastard ţi-ai numit fiul pe care l-ai creat I 183 250 255 260 265 27 Eram bastard, principe, căci nu aveam un nume l Dar sîngele-mi din vine era sîngele tău! Şi dacă n-ar fi astăzi securea de călău Ce are să-mi scurteze viaţa-n astă lume Scăpîndu-mă de dînsa întocmai ca de-un rău, Aş fi ştiut a-mi face un astfel de renume încît să nu mai poată nimica să-1 sugrume, Şi să rămîie mare bastardu-n veacul său! XXXII Te-ncrunţi şi totdeodată zîmbeşti cu ironie!... Tu ţi-ai uitat se vede cînd pintenii-mi d-oţel împintenau cursieru-mi în luptă şi măcel Ş-astfel precum un trăsnet in groaznica-i urgie Luceşte, crapă, cade, detună-n vijelie Ş-un şir de copaci mîndri îi mistuie sub el, Zburam, loveam, dam iureş, şi-n crunta bătălie Mă zvîrcoleam întocmai ca trăsnetu-n mînie! XXXIII Eu nu implor, principe, nimica de la tine: Trecutul fără voie în minte îmi revine! Şi de regret vreun lucru, e cum de n-am murit Atuncea cînd în lupte eram nebiruit! încît despre viaţă ea nu mi se cuvine: Ca tine aceeaşi crimă şi eu am făptuit! Pe amîndoi grăbeşte de-i pedepseşte-n mine! Condamnă-n fiu aceea ce-n tată-ai ocrotit! XXXIV O ştiu, cel mai culpabil în faţa omenirii Sunt eu... dar cel puternic ne vede p-amîndoi, Şi-n ora judecăţii, în ora răsplătirii, Nu ştiu cine culpabil va fi mai mult din noi... Îmi zici că mă apasă o grea nelegiuire, Dar a-i purta povara, principe, suntem doi!... Ş-acuma, că-mplinită îmi este-a mea menire, Născut pentru iubire, eu mor pentru iubire!" Sfîrşindu-şi cuvîntarea, cu braţele în cruce, A lanţurilor sale verigi le scutură, 2 75 Ş-o palidă zîmbire pe buze-i flutură; Era zîmbirea celui din lume ce se duce !... De-nduioşare-o şoaptă prin sală lung zbură, Şi feţele-ncepură în dor să se usuce Şi nu fu suflet care atunci nu se-ndură, 280 Teribil numai Azo: „Să moară" murmură. XXXVI „Să moară!... Nu!..." în lacrimi îi strigă Parizina, Şi rîură pe sînu-i mărgele de opal!... Durerea-i este mare precum i-a fost şi vina Şi-i năbuşeşte vocea al lacrimilor val!... 285 Statuie răsturnată din mîndru-i piedestal, Ea cade-apoi, şi faţa-i întocmai ca verbina Pe care-o vestejeşte al toamnei vînt fatal E searbădă, şi tulbur e-al ochilor cristal! XXXVII Figura ei, odată atîta de frumoasă, 290 învineţită-şi pierde conturu-i graţios, Şi vocea-i ca şi arcul cu coardă mlădioasă Ce dacă se destinde de roua umezoasă, Aruncă rătăcite săgeţile-i pe jos, Mai poate-abia să scoată o şoaptă dureroasă, 295 Ce rătăcită scade, expiră tînguioasă C-al unei coarde rupte suspin melodios! XXXVIII Dar iată, lung intona arama cobitoare Sonorul imn funebru al celor care mor! Ş-acele vibrări triste un simţimînt d-oroare 300 îl face să spunteze pe faţa tuturor! S-aude-apoi şi vocea în veci bombănitoare A corului de preoţi ce-n rugăciunea lor Mai mult cuget la banii ce iau cînd omul moare Decît să facă cerul a-i fi îndurător! i 305 O! iată-acum pe Hugo cu moartea faţă-n faţă... Priviţi-1: Ochii ţintă şi-i ţine în pămînt...' Călăul înainte-i, precurmător de viaţă, Securea îşi încearcă în roşul său vestmînt... Poporul mut şi sumbru se grămădeşte-n piaţă, 310 Să vadă cum un tată împinge în mormînt P-un fiu a cărui zile sunt încă-n dimineaţă, Dar ce se scutur tocmai ca spicele în vînt I XL Era în acea vreme cînd soarele apune Şi zîmbete de-adio răsfrînge peste cer; 315 îngenuncheat stă Hugo, şoptind o rugăciune Ce pe o rază d-aur străbate prin eter... La urmă fruntea mîndră pe trunchiul rece-şi pune Şi-mbărbătat aşteaptă să moară-n cavaler 1 „Loveşte!..." strigă-n fine... săcurea se supune 320 Şi şuieră în aer al morţii rece fier 1 XLI Oroare!... Capul zboară rostogolit departe Şi corpul i se-nfige cu furie-n pămînt! Iar generosul sînge din vine i se-mparte în lungi şiroaie care roşesc al său vesmînt 325 Şi capul i se zbate în zvîrcoliri deşarte, Ce bagă însă groaza în cîţi de faţă'sunt... Dar nemişcarea naşte... mulţimea se desparte Şi cioclii ridic corpul să-1 ducă la mormînt 1 XLII Se scurse-ncet mulţimea şi corpu-1 îngropară, 330 Dar toţi de a lui moarte mereu îşi povesteau, Şi cei mai mulţi din martori uimiţi adînc spuneau Că-n vremea cînd securea se abătu, barbară, Se auzi un ţipăt de disperare-amară, Şi toţi pe a ei soartă înduioşaţi plîngeau... 335 D-atunci însă de dînsa nimic nu mai aflară Şi-n haosul vieţii cu-ncetul o uitară! Ce s-a făcut d-aceea de nimini nu se ştie... O versiune spune că s-a călugărit, Iar alta că veninul a fost al ei sfîrşit... 340 Cît despre crudul Azo, luă altă soţie, Trăi lungi bătrîneţe, dar trist şi înnegrit; Ş-avînd fii o mulţime, — nici unul ca să fie Nu mai avu c-acela ce-n plina lui junie Să moară de o soartă fatală fu ursit! XLIV 345 Mereu sta încreţită şi sumbră a lui frunte, Căci inima e-ntocmai ca rîul cristalin: îngheaţă-n suprafaţă, dar nu şi-n fundu-i lin! Plană-n veci întristarea pe pletele-i cărunte Şi-n veci ieşi din pieptu-i un dureros suspin!... 350 Mustrarea conştiinţei fu condamnat s-afrunte Şi nu putu vreodată un zîmbet să mai spunte Pe buzele lui arse de al mustrării chin 1 XLV Copacul ce se-nalţă la ceruri cu mîndrie, Cînd ramurile-i taie dibaciul grădinar, 355 Mai poate să-şi revază şi frunze şi junie, Mai poate să trăiască şi să-nflorească iar, Mai poate a fi încă un cuib de bucurie!... Cînd însă jos cad rupte d-un trăsnet în mînie Ce şuierînd le arde cu groaznicul său jar, 360 Nici ramure, nici frunze pe el nu reapar! Stăpîn şi peste sine, stăpîn şi peste-ai săi, Şi fără ca să aibă un frîu spre a-1 reţine, Cu nimenea să-i spuie ce este rău sau bine, 25 Sau chiar să-i semnaleze acele mii de căi Pe care-ajungi la crime şi la simţiri răpuse... Cînd însuşi trebuinţă să fie guvernat Mai mult decît oricine avea neapărat, Să guverneze oameni, chemat el se văzuse! 30 Fu scurtă cariera ce-avu, dar tulburată, Şi el lăsă într-însa juneţea-i desflorată'. LARA — Fragment — (După Lord Byron) I în sălile antice, vasalii se adună Să-şi uite de sclavie cu toţii împreună, De lanţul care-adese atîta plîns le-a stors, Că din exilu-n care plecă de voie bună, 5 Stăpînul lor puternic e-aci: — S-a reîntors! Pe Lara să-1 revadă de mult se disperase Oricine; şi vasalii aproape că-1 uitase... Acuma veselia domneşte în castel Şi cupele stau pline pe masa încărcată; 10 Stindardul fluturează pe poarta crenelată: Rîs, danturi şi petreceri sunt toate pentru el!... Căminul răspîndeşte fantastica-i lumină; Bătrînii împrejuru-i fac cerc; surîd, vorbesc; Simţirea dă afară din inima prea plină, 15 Cuvintele-ntre cupe sonor se-ntreciocnesc! II De ce plecase însă de bunăvoie Lara, Lăsînd în părăsire căminul său şi ţara Spre-a merge peste-oceane cu ţărm necunoscut?... Rămas orfan în lume 1-a tatălui său moarte, 20 Prea tînăr să-nţeleagă, pierzîndu-1, ce-a pierdut, Arbitru, deodată, deplin, peste-a lui soarte, Şi Lara, tînăr încă, plecase-n lumea mare, Şi urma-i se pierduse din Însăşi ziua-n care îşi ridicase mîna în ultimul salut, 35 Şi însăşi amintirea-i cu-ncetul se pierduse... Vasalii ştiau numai atît: — Că dispăruse! Destinul său rămase de-atunci:— Necunoscut! De-abia cîteodată, uitat de-o-ntreagă lume, Răsună în castelu-i un nume: — Al său nume! 40 Un altul consolează pe fidanţata sa... Moştenitorul singur pierdut cu fruntea-n umbră, Să cugete la dînsul silit e-a se lăsa... Un fulger viu străbate privirea sa cea sumbră: „El poate că trăieşte!" îşi zice spăimîntat 45 Şi pare că-1 revede cuprins de îngrozire; Sudoarea-1 inundează 1-această nălucire... Moştenitorul singur nu uită! — N-a uitat! IV Neaşteptat de nimeni, s-a reîntors deodată; De unde?... Cine ştie!... De ce?... Adînc mister... 50 Se bucură cu toţii în sala cea bogată... S-a reîntors, ş-ajunge! —Cuvintele nu-i cer!... Vasalii, de se miră, e cum de renturnarea O-ntîrziase-atîta lungind înstrăinarea?... Sunt ani de-atunci!... — El tace. — Un singur scutier 55 Aduse după sine din ţările prin care, în voia cugetării umblă rătăcitor. il 65 70 75 80 85 90 Priyindu-1: — Li se pare la mulţi c-a sa plecare Fu ieri, — şi au curs anii de-atunci în voia lor! Puterea sa e-aceeaşi, deşi pe larga-i frunte Încep să se arate încreţituri mărunte... Greşelile trecute ce-o fi avut s-au şters; Era atît de tînăr pe-atunci, — şi timpu-a mers. V Şi ei cu toţi îl află schimbat, — şi orişicine De-i caută-n privire, citeşte foarte bine Că orice-ar fi acuma, el nu mai e ce-a fost! De-aprinsele lui patimi se află l-adăpost, Şi dacă pe-a sa frunte s-arată încă scrise, In inimă le are ca-ntr-un mormînt închise; Şi-n loc de acel aer măreţ, de-acel transport Din prima-i tinereţe, e rece ca un mort; Dispreţul este singur ce suflet îi dă încă Şi are o privire atîta de adîncă încît cu ea în inimi citeşte lămurit! De tonul lui sarcastic ad'înc te simţi rănit... Ambiţia, Amorul şi Gloria se pare Că nu mai au putere să-1 mişte. — Uneori Prin ochi îi trece însă un fulger lat şi mare Şi fruntea sa-nceţată dispare-atunci sub nori! VI Să nu-1 întrebe nimeni de-al său trecut! — Nu-i place Nici ţările-a descrie pe unde-a fost, — şi tace De cîte ori e vorba de el, — de ce-a văzut: Necunoscut rămîne întregul său trecut! A da să se-nţeleagă ar vrea că nicăierea Nimica nu încîntă îndeosebi vederea Şi inima. — Că omul e tot aceeaşi sculă, Şi că experienţa ce-a cîştigat e nulă! Şi Lara, mut şi-n umbră, îşi pleacă ochiul său, Şi nimenea nu ştie de este bun sau rău! C-un cerc, întotdeauna, misteru-1 înconjoară; Totuna să trăiască îi este sau să moară! Cu ochii reci priveşte la tot, şi împrejur Ai crede că nu vede nimic, — că-1 urmăreşte Un vis fatal, o umbră ce-n veci îl năluceşte Domnind peste abisul trecutului obscuri VII 95 De naştere înaltă purtînd un nume mare, Intoarcerea-i produce o zilnică schimbare: Petrecerile-1 cheamă în fiece castel... în mijlocul lor, însă, acelaşi om rămîne, Indiferent îl lasă de-ar fi să se amîne; 100 Şi ce amestec poate să aibă-n ele el?... Nimic nu urmăreşte, precum se-ntîmplă-adese, Împins de-ale speranţii iluzii de-un moment... Comori materiale, sau frumuseţi alese ll lasă deopotrivă, — oricînd, — indiferent! 105 De-ambiţiuni deşarte sătul e de asemeni; îl înţelegi, — şi-n lume nu afli să-i asemeni Pe nimeni. — El inspiră un fel de frică. — Dar De spirite-nţelepte, o parte nensemnată, Mărturiseşte-a-1 crede mai bun de cum s-arată no Sub fruntea sa noroasă şi zîmbetu-i amar! VIII E straniul... — In toată juneţea lui, — se spune Că se-mbulzea în pieptu-i teribile furtune! Setos de acţiune, trei patime avea: Femeile, Războiul şi Oceanul. — Vrea 115 Nimic să nu-şi refuze din tot ce simţu cere; S-afrunte-orice pericol, să soarbă-orice plăcere! Şi patimile aspre ce-n pieptul său mugeau, Priveau la elemente cînd ele-înfuriate, Urlînd a lor putere, veneau ca să-şi arate, — 120 Şi de-ale lor furtune, — semeţe, — îşi rîdeau! Iubind pîn'la excese simţirile extreme, Plăcerile sălbatici îl atrăgeau, — iubea Durerea-n voluptate, — şi fără a se teme De drojdii, — să sleiască a vieţii cupă vrea! 125 Acum, — din ea nu poate nici drojdii să mai pice, Iar inima-i în două n-a vrut să se despice! Şi pîn-aci, — în inimi citise numai. — Pare De-aci-nainte, însă, atras de cărţi. Posac Se-nchide-n timp de zile spre-a tuturor mirare, 130 Şi servii lui atuncea destăinuire fac Că noaptea umblă-adesea prin lunga-i galerie, Purtat de cine ştie ce sumbră reverie... Ba chiar c-aud o voce ce nu e vocea sa Şi c-au văzut şi lucruri ce cred nenaturale... — 135 Dar ce?... — Nu prea ştiu bine şi nici n-ar fi cu cale Să cauţi, în credinţa ce au, a nu-i lăsa! De n-au văzut nimica, de ce atuncea însă, In veci, lîngă el s-află un cap de mort, — şi strînsă O mînă de cenuşă în el? — Pe cînd toţi dorm 140 De ce nu doarme? — Traiul îi este uniform Şi trist. — C-ar şti să spună sunt mulţi ce gură fac, Dar zic c-ar fi prea lungă istoria, — şi tac ! 0! /\X - iw^'— '£)t$udbfa*»e*L ; y —y**t«.v. E noapte-acum, şi Lara spre rîul de pe vale Se îndreptează. — Cerul cu stelele-i de foc 145 In el se oglindeşte, şi apele, în cale, Iţi par că,-nmărmurite, s-opresc şi stau pe loc ! Dar ele cu grăbire se duc pe nesimţite Întocmai c-ale vieţii momente fericite!... E linişte deplină pe ţărmuri, — şi prin flori 150 Abia că se aude cum trec în armonie Ai vîntului de seară îndrăgostiţi fiori! In totul predomneşte o sfîntă poezie: Nălucile fantastici s-ascund prin bălărie, In umbră. — Se rentoarce degrabă în castel 155 Cu mult mai sumbru Lara, — şi el — e o nălucă!. Ce poate să-i convie, — ce este pentru el, E vîntul ce ridică vîrtejuri, ca s-aducă Furtuna care bate în aripe de-oţel! XI In sala cea tăcută a reintrat. — Natura 160 Prin tihna ei deplină îl desfidea. — De-afar' A lunii rază albă îi tipărea statura 192 Ziua de decemvrie, facsimil, ms. 3.411, f. 37—38. ^ j?wy*>«« <¡;-iui 4) 7 ^"o. ' S Pe ziduri, — şi; ref lexu-i trandafiriu şi clar Venea ca să se joace pe sumbrele portretiiri, In care-nchişi atîţia strămoşi de-ai săi, — secreturi 165 Adînci păstrau de> seeoli, — şi crime şi virtuţi-Păreau însufleţite în ochii lor cei muţi!... Iar sfinţii, dintre stâlpii ferestrelor, — în jocul De umbră şi lumină, păreau că-şi lasă locul Şi unul către altul că şi-1 arată; — El, 170 Retras în cugetare, — cu pintenu-i de-oţel Scotea cîte un sunet sonor şi lung din lespezi, De s-auzea de-afară umblînd' cu paşii repezi Şi-n umbra şi lumina ce se-ngîna în sală L-ai fi crezut că este o iazmă mormîntală! XII 175 Toţi dorm. — E miezul nopţii... Deodată... — De durere Un murmur se ridică,1 confuz vibrînd în noapte, Şi grabnic îl urmează înăbuşite şoapte... O voce... şi un strigăt apoi!... — Ş-apoi, —tăcere! Era ca implorarea de ajutor ce scoţi 180 In agonia morţii, cînd simţi că nu mai poţi Să scapi, — şi simţi pămîntul că fuge de sub tine, Iar sîngele-ţi deodată încremenit în vine S-opreşte. — Acel strigăt sub boite prelungit II auziră oare?... — Cu vîrful ruginit, 185 Desprinde cîte-o spadă din cuie, fiecare... Şi facle de răşină s-aprind, — şi mic şi mare Aleargă. — Acel strigăt din somn a deşteptat Pe toţi. — Să nu-1 audă puteau, — cînd prin morminte Mişcatu-s-au chiar morţii sub lespezile sfinte?... 190 Prea bine-1 auziră cu toţi, — ş-au alergat! XIII Ca marmora de rece de-a lungu-ntins, — şi-n faţă Mai searbăd decît raza de lună ce-1 răsfaţă, Zăcea pe pietre Lara, cu spada Ungă el Pe jumătate trasă. — Uimit de vreo-ngrozire, 195 în lupta sa fatală c-un vis, c-o nălucire, Marea satiră, facsimil, ms. 9.784. 193 Mîneru-i împumnase şi jos căzuse-astfel! Dar fruntea-i chiar atuncea păstrase-acea mîndrie Cu care îşi urmase a vieţii bătălie, •Şi chiar atuncea încă, neştearsă de pe ea, 200 Adînc întipărită, sfidarea se citea! Pe cînd pe-ale lui buze, deşi abia simţite, Dorinţi răzbunătoare pluteau înmărmurite Cu orice-ameninţare ce poate-articulase, Şi care, deodată cu ele, — expirase 205 In clipa cea fatală cînd ochii săi s-opriră In groaznica odihnă în care-ncremeniră! XIV De jos ca să-1 ridice grăbit e fiecare... Tăcere!... E viu încă... respiră şi tresare... Vorbeşte... şi în faţă culorile-i revin, 210 Şi vinetele-i buze din nou roşesc deodată... Reci încă, împrejuru-i, privirile lui cată, Şi vorbele ce scoate, încet ca un suspin, Sunt stranii: — De-altă limbă s-arată c-aparţin, Şi par către-o nălucă de el a fi rostite, 215 Vibrînd misterioase prin sală rătăcite! Şi numai scutierul asupră-i înclinat Se pare-a-le-nţelege din toţi; — şi ce-i vorbeşte De nimeni nu se ştie... Destul că-1 linişteşte, Destul că e din visu-i oribil deşteptat! 220 Din visu-i!... Dacă totuşi, un vis, — ca să-1 zdrobească Putu pînă-ntr-atîta, venind ca să-i răpească Superba bărbăţie închisă-n pieptu-i lat! XV Aceea ce-n demenţa-i visînd zărise poate Rămine-ascuns în pieptu-i — şi soarele pe cer 225 Urcîndu-se, — îl află acelaşi om de fier, Şi zilele-i aceleaşi rămîn, — aceleaşi toate! Nici preoţi şi nici medici nu cheamă spre-a le cere C-o vană uşurare, o vană mîngîiere; Şi nu e nici mai vesel şi nici mai trist, — şi cînd 230 Coboară umbra nopţii, — de simte cîteodată I O tulburare-ascunsă, — o tăinuieşte-ndată I De toţi. — Şi totuşi, umblă cu toţii tremurînd, 1 înfioraţi de-o şoaptă, — de-un liliac ce zboară, I De-o frunză ce se mişcă, — de-o murmură uşoară, I 235 De un nimic, — şi-n fine de însăşi a lor umbră! î | Zadarnică e însă a lor înfiorare... I Acel moment de groază din nou nu s-a ivit... • Chiar Lara se arată că-1 uită, şi se pare î Că sunt numai vasalii coprinşi de-nfricoşare .> 240 De cîte ori al nopţii zăbranic înnegrit Pe ceruri se destinde. — Dar el?... Uitat-a oare In adevăr?... Sau poate un vis 1-a nălucit?... Un vis!... Dar acel strigăt de stranie oroare Al cui a fost atuncea?... Al cui?... — Sudoarea-i trece ! 245 Dar corpul ce găsiră zăcînd pe piatra rece Al cui a fost şi dînsul?... — Cu ochii în pămînt, "i, Ca-ntotdeauna tace, surd-mut ca un mormînt! Dar ce înseamnă oare tăcerea sa? — Să fie Dovadă de uitare sau de-amintire vie? ■J 250 Misterul va rămîne etern, — şi-1 vom lăsa In pace să-şi urmeze eternitatea sa! XVII In Lara un amestec misterios domneşte, Şi binele cu răul în el se contopeşte... Î E demn deopotrivă de ură şi de-amor... 255 Şi dă, — el, care tace, — de vorbă tuturor... E lăudat adese şi sfîşiat adese, Dar laude şi critici rămîn neînţelese... Ce-a fost şi ce e oare acel necunoscut?... Pe ce se-ntemeiază?... — Temei avînd străbunii, 260 încolo, — o problemă e-ntregul său trecut! Că el a fost mai vesel, prin lume-afirmă unii... Se ridica-n banchete întîi al său pahar, Dar zîmbetu-i, de-atuncea, părea-ncreţit ş-amar, Pe cînd a sa vedere, învăluită-n ceaţă, 265 Lăsa să se-ntrevadă o magică dulceaţă, Aşa că foarte lesne puteai ghici din fire Că nu avea-mpietrită a inimei simţire! XVIII Dar cum simţea oricine, ascunsa lui blîndeţer Privirile-i, deodată, se ridicau semeţe! 270 Era atît de mare mîndria sa, că vrea Măcar o slăbiciune să pară-a nu avea; Pe stima nimăruia nevrînd a pune preţ, Avea pentru-omenire un suveran dispreţ. Şi chiar de pe atuncea, tăcut ca o statuie, 275 Părea că nu mai are în lume nici un cult, Şi s-arăta că ura voia să şi-o impuie Ca vecinică pedeapsă de-a fi iubit prea mult! / Era cum eşti atuncea cînd vezi că înşelată Iţi e orice speranţă şi n-ai ce să devii; 280 Rîdea, purtînd în pieptu-i o rană-ndurerată, Străin de toţi pe lume şi mort printre cei vii T Respins din alte regii de spirite şi umbre, Punea pe-al vieţii soare concepţiile-i sumbre! XIX Pericole reale creîndu-şi singur Lara, 285 Scăpa, — ca prin minune, — ş-apoi le regreta: O voluptate-ascunsă în ele-1 săgeta!... Născut ca să-şi iubească şi semenii şi ţara, în vise de virtute se legănase-ntîi: Natura-1 înzestrase c-o forţă de iubire 290 Ce dă arar în parte 1-a noastră omenire, Şi el dormea în tihnă pe-al vieţii căpătîi!... Dormea... Şi deodată, juneţea-i luminoasă S-acoperi cu jale de-o umbră-ntunecoasă, Ş-o vecinică fantomă de-atuncea urmări! 295 Cînd ora deşteptării sosi, nu-i rămăsese Decît de-a plînge timpul ce repede cursese!... Şi coborînd în sine, regretu-i se mări, Căci patimile aprigi din viaţa-i destrămată Lăsaseră în pieptu-i o urmă blestemată! 300 Şi el, prea mîndru încă de-a-şi recunoaşte vina, Făcea răspunzătoare nu inima, ci tina Ce servă de-nchisoare la sufletu-omenesc: Acea ţarină vilă de viermi invidiată, Luată de la dînşii, şi lor înapoiată! 305 Iar sclav fatalităţii, predîndu-se, făcea Voinţei sale proprii o parte nensemnată, Şi-n veci punea destinul cu mult mai sus de ea I Incriminînd natura, ce-n lume îl crease Extrem în orice acte, asupră-i aruncase 310 Greşelile lui toate, şi liber de mustrări Lăsa oricare patimi ş-oricare destrămări Să-i treacă peste frunte ca vîntul peste iarbă Sau pieptul să i-1 umple şi-n inimă să-i fiarbă, Iar barca vieţii sale, lipsită de vîslaş, 315 Plutea, încoa şi-ncolo, pe-oceanul uriaş! XXI înnobilat prin nume şi suflet, egoismul Vulgar, — ca să-1 coprindă, — se încerca-n zadar, Şi absolut în toate — ura: Relativismul... In bunuri, ca şi-n rele era un temerar 320 întraripat să zboare mai sus de cer adese, Şi oţelit să cadă mai jos de Iaduri chiar!... Astfel, — rămîneau vecinie, de oameni, nenţelese Simţirile-i, — şi vecinie, în zboru-i furtunos, Urca prea sus adese, ş-ades cădea prea jos! 325 Deosebit în toate de-ntreaga Omenire, De mult se dezbrăcase de-a ei însufleţire... Din regii eterate privea tihnit la ea Acum. — Şi altădată cu patima-n privire Mai pătimaş ca dînsa era, — şi pătimea!... 330 De ce însă şi dînsul din lumea sa înaltă Se coborise-aicea cînd predomnea-n cealaltă? Y ADIO (Fragment după Lord Byron din Child Harold) „Adio, ţara mea natală, De ţărmul tău m-am depărtat, Şi cîntă paserea fatală Şi valul geme nencetat. 5 Corabia, fugind exală Suspine triste şi profunde, Iar soarele dispare-n unde: Adio, ţara mea natală! O altă zi şi alt declin 10 Vederile o să-mi izbească Şi cerul mîine-o să-mi zîmbească, Dar nu şi scumpul meu cămin! Deşert, castelul meu cel falnic E mut de orice cîntec drag! 15 Pe ziduri creşte muşchiul jalnic Şi urlă cînii mei în prag! Apropie-te, scutiere, Şi spune-mi tainica-ţi durere... De valuri oare te-ngrozeşti?... 20 Corabia este uşoară Ca pasărea ce-n aer zboară!... De ce în lacrămi te topeşti?... Apropie-te, scutiere, Şi spune-mi tainica-ţi durere 1" 25 „De valuri nu mă îngrozesc, Dar am lăsat acas', stăpîne, Părinţii, care mă jelesc Tîrîndu-şi zilele bătrîne! Străin în lume este greu... 30 Mă simt mîhnit şi amărît... Stăpîne, nu mai am decît Pe dumneata şi Dumnezeu ! Cînd am plecat, bunul meu tată Plîngînd m-a binecuvîntat, 35 Iar maica mea, nemîngîiată, Cu dor adînc m-a sărutat" !... „Destule lacrămi, scutiere... Durerea, văd că-ţi şade bine, Dar cît n-aş da pe-a ta durere, 40 Să pot să plîng şi eu ca tine! Dă-mi mîna-ncoace, scutiere, Voiesc ca mîna să mi-o strîngi Spunîndu-mi pentru ce mă plîngi. Plîngi tu de teamă sau durere?" 45 „Cum are teamă ca să-mi fie Atunci cînd sunt cu dumneata?... Eu am o tînără soţie Şi ea mi-a zis: «Nu mă uita!» Pe cînd plutesc pe-această undă, 50 Iubiţi copii! la sîn vă ţine 1 Ea însă ce-o să vă răspundă Cînd voi veţi întreba de mine?" „Destule lacrămi şi-ntristare: De dorul tău compătimesc... 55 Dar eu trăiesc în nepăsare Şi-n urma mea voios privesc 1 Amantă sau soţie — toate Femeile se potrivesc, Şi dacă inima au, poate, 60 Destul de bine-o tăinuiesc 1 Purtînd în pieptul meu o stîncă Eu n-o mai am spre-a se mai frînge. Dar n-am durere mai adîncă Decît de-a nu avea ce plînge!"... ÎNTUNECIMILE (După Lord Byron) 15 Am avut un vis, ce n-a fost în întregul său un vis. Soarele strălucitor era stins, iar stelele rătăceau prin vecinicul spaţiu despoiate de razele lor, şi fără ca să urmeze vreo cale regulată; şi pămîntul-îngheţat plutea orb şi negru în aerul ce mai era luminat de lună; dimineaţa venea, se ducea şi se reîntorcea, dar ca să readucă lumina zilei; şi oamenii uitaseră patimile în groaza acelui cataclism; şi toate inimele — îngheţate — printr-o rugăciune egoistă chemau cu disperare lumina; şi toţi trăiau împrejurul unor mari focuri aprinse pe cîmpuri; şi atît tronurile şi palatele regilor coronaţi, cît şi colibele şi locuinţele de orice fel erau date pradă flăcărilor pentru a lumina întunecimile. Ardeau oraşele întregi şi oamenii se adunau împrejurul caselor ce locuiseră şi ce ardeau, pentru a se privi unii pe alţii încă o dată! Fericiţi aceia care se aflau în apropiere de vulcani şi de luminoasa lor culme. O spăimîntătoare speranţă era tot ce mai rămăsese lumei, şi acea speranţă era întemeiată pe pădurile cărora li se detese foc. Dar din oră în oră ele se vedeau mistuindu-se şi dispărînd. Trunchiurile pîrîitoare ale copacilor se stingeau cu o ultimă trosnire, şi la urmă tot redevenea întunecime. Lumina lor deznă-dăjduitoare se resfrîngea ca fulgere, de o clipă, pe obrazele oamenilor, ce nu mai aveau înfăţişare pămîn- 30 35 40 45 50 55 60 65 tească; unii — întinşi pe nisip — îşi ascundeau ochii sub mîini şi plîngeau; alţii îşi rezemau bărbiile pe pumnii lor închişi şi zîmbeau. Alţii, în sfîrşit, alergau într-o parte şi într-alta, căutînd să reînsufleţească focurile funebre, şi priveau cu grijă la cerul monoton, întins ca un cearceaf mortuar peste universul răposat; la urmă, se rostogoleau prin pulbere blestemînd, scrîşneau cu dinţii şi urlau. Paserile speriate aruncau ţipete şi, nemaiputînd să zboare, umblau pe pămînt bătînd zadarnic din aripele cu care nu se mai puteau folosi. Fiarele cele mai sălbatice se făcuseră blînde şi tremurătoare; viperele se tîrau împleticindu-se prin mijlocul mul-ţimei. Ele şuierau, dar nu mai muşcau. Şi lumea le omora pentru a se hrăni. Şi războiul, ce încetase pe pămînt cîtăva vreme, reîncepea mai îngrozitor, căci fiece prînz era cumpărat pe preţul sîngelui. Şi fiecare se ascundea de fiecare, pentru ca să-şi îndestuleze foamea sălbatică, şi nu mai exista nici omor, nici rudenie, nici prietenie. Lumea întreagă nu era cuprinsă decît de o singură şi aceeaşi cugetare, anume: că toţi aveau să moară în curînd şi fără nici o glorie. Toate pîntecile erau sfîşiate de foame — oamenii mureau, şi oasele, ca şi cărnurile lor rămîneau neîngropate; cei vii — slabi, gîrboviţi şi descărnaţi — se sfîşiau între ei pentru ca să le mănînce. Cîinii — chiar ei — se repezeau asupra stăpînilor; toţi cîinii îşi uitaseră credinţa afară de unul, şezind în preajma unui cadavru; el veghea asupra lui alungind păsările, fiarele şi oamenii înflămînziţi pînă ce se lăsau de a se încerca să se atingă de corpul mortului sau din pricina foamei ce-i dobora omorîndu-i la rîndul lor, sau din faptul că erau atraşi de cadavrele altor morţi mai proaspeţi. Încît despre cîine, el nu căuta nici o hrană pentru dînsul, ci scoţînd un urlet plîngător şi prelungit, muri, cu un strigăt de durere, lingînd mîinile ale căror mîn-gîieri nu mai răspundeau la ale sale. Încetul cu încetul, foametea secera mulţimea. Dintr-un oraş cu o populaţie numeroasă, numai doi oameni mai rămăseseră, şi erau amîndoi duşmani. Ei îşi deteră întîlnire la spatele unui altar unde mulţimea adunase feluri de lucruri sfinte, a face din ele o întrebuinţare nelegiuită. Rebegiţi de 70 75 80 85 90 frig, cu mîinile degerate, dînşii scormoniră prin cenuşa altarului, ce era caldă încă, şi slaba lor suflare, în urmărirea unui pic de viaţă, izbuti să dea naştere la o flacără ce d-abia se putea numi o flacără. Lumina mărin-du-se cîtva, ei ridicară ochii unul către altul — se văzură, deteră un strigăt şi muriră; ei muriră la aspectul uriciunei lor mortuare, fără ca să ştie nici unul nici altul cine era acela pe a cărui frunte foametea scrisese: „Blestemat". Lumea pustie; ţările populate şi puternice nu mai erau decît un ce neînsufleţit, în care nu mai existau nici anotimpi, nici vegetaţie, nici aitori, nici oameni, nici viaţă. Totul nu era decît o imensă moarte, un haos de argil întărit. Fluviurile, lacurile, oceanul erau nemişcate şi nimic nu tresărea în tăcutele lor adîn-cimi. Corăbiile fără matrozi putrezeau pe mări şi catártele se sfărîmau şi cădeau bucată cu bucată, iar că-zînd, rămîneau nemişcate pe prăpastia nemaimişcată de nimic, valurile muriseră; fluxurile şi refluxurile nu mai existau dimpreună cu luna, regina lor. Vuiturile înmărmuriseră în aerul stătător, şi norii de asemenea încetaseră de a mai fi; întunericul nu mai avea trebuinţă de ei. Întunericul era universul. i DIN „FAUST" {După Goethe) FAUST Adîncit-am pînă-n funduri tot ce e filozofie, Medicină, drept, ştiinţă, psihici legi, teologie, Vai, şi totul, — dar zadarnic, — căci nimic n-am folosit... N-am făcut un pas nainte, — am fost numai un smintit... 5 Mi s-a zis pe rînd magistru, doctor, culme strălucită, Şi discipoli mă urmară cu voinţa nimicită, Dar în dreapta, dar în stînga, dar în sus ca şi în jos Ei mişcatu-s-au zadarnic... totu-a fost făr' de folos. Astăzi, ars e al meu suflet de o rea dezamăgire... 10 Ce e drept, mai multă carte ştiu ca-ntreaga omenire... Medici, filozofi ori preoţi i-am lăsat în urma mea, îndoieli, prejudecată să mai am nu s-ar putea, Şi-ngrozire, nici de oameni, nici de draci, nici de nimica... Dar iubirea deopotrivă părăsitu-m-a cu frica. 15 Dacă ştiu ce-a şti se poate, bucuriile-mi s-au scurs, Şi torentul cald de zile nu-şi întoarce al său curs... Totul e zădărnicie, amăgire şi nimic... Ca cei mari mă simt de mare, şi ca micii sunt de mic. N-am lăscaie, nu mă bucur de vreun bine, de vreo slavă... 20 Mai deplîns sunt ca un cîine... Beau tot fiere şi otravă... (Pauză.) Doar magia îmi rămîne s-o mai cerc, — voiesc să ştiu Dacă spiritu-mi va spune Dumnezeu că este viu; Adevăru-ntreg să-1 aflu este ţinta ce rîvnesc, Cu ce se-află scris la carte nu mai vreau să m-amăgesc. 25 Vreau prin cuget universul să-1 străbat în înălţime, Să-1 măsor în adîncime şi să-1 treier în lărgime... Orice taine, orice forţe s-ar afla coprinse-n el întocmesc, de azi nainte, setea mea şi al meu ţel... (Către fereastră.) Lună dulce şi tăcută cu lumină argintie, 30 Mai aruncă-ţi o privire şi cea ultimă să fie Peste vechea zbuciumare ce cutremură-al meu piept,— Tu-mi ştii nopţile pierdute de nebun şi de-nţelept... Peste cărţi şi pergamente aplecat fără-ncetare M-ai văzut pînă la ziuă în aceeaşi aiurare... (Pauză.) 35 A! hîrţoage blestemate ! lună dulce, scumpa mea, Să mă-nalţ pînă la tine cum de multe ori aş vrea, Să plutesc deasupra nopţii peste lumea ta de astre, Peste peşterile-ţi negre, peste văile-ţi albastre, Şi dansînd, din nou impuber, printre raze de argint, 40 Bătrîneţea mea prin forţa tinereţii s-o dezmint, Iar pe iarba ta suavă să-mi refac o viaţă nouă Din argintul tău fluidic şi din rumena ta rouă. (Pauză.) Vai, dar nu: realitatea e-ntre-aceste ziduri vechi Printre care umblă şoareci strecurîndu-se perechi, 45 Ziduri ce-năuntru lasă abia luna să străbată, Ca un petec mic de-albastru smuls din doma înstelată. (Pauză.) Oh! privelişte posacă! Peste tot sunt numai cărţi... Pergamente-ngălbenite, astrolabe vechi şi hărţi, Sau pahare, sticlărie şi unelte ruginite, 50 Mese rupte şi catedre pe trei sferturi putrezite, — Moştenire strămoşească ! Iată-ntregu-mi univers ! în zadar se scurse timpul negrăbit în al său mers, Nu cunosc nimic din viaţă... deci,nu este de mirare Dacă tîmpla mea zvîcneşte, dacă pieptul meu tresare, 55 Şi mai trebuie-ntrebarea să mi-o pun, de ce suspin Cînd veninul mi-arde-n suflet şi-am în inimă un spin, Cînd născut am fost de viaţă pentru viaţă, şi mormintul L-am închis de viu asupră-mi pentru'a-mi fi de veci vestmîntul... Pretutindeni împrejuru-mi, iată, zac putreziciuni, 60 Oase, stîrvuri tăbăcite, scrum de vechi deşertăciuni... (Pauză.) Ah, sublimă ciocîrlie, suflet alb răpit de ceruri, Rupe laţul ce te leagă şi afundă-te-n misteruri. (Pauză.) Da! Aci e cartea veche scrisă chiar de Nostradam, Fie-ţi dînsa călăuza... E credinţa ce mai am. 65 Aţinteşte-a ta privire peste-ntreaga veşnicie Şi din spiritul ce-o umple fă a ta filozofie... Vei simţi atunci în tine năvăliri de forţe noi Şi vei fi atunci ca zeii sau vei fi dintre eroi. Nu cerca să poţi enigma s-o dezlegi prin cele scrise (arătînd pe carte) 70 Despre-aceste vagi simboluri, ci aruncă-te-n abise. (Pauză.) Haide! Sunt cu voi alături nentrupate-nsufleţiri... Dacă nu sunteţi năluca unor simple-nchipuiri, îmi veţi da răspunsul vostru... (Deschide cartea şi se uită la semnul cabalistic al Macrocosmului.) A!... Extază nesfîrşită, 75 Macrocosm, de-a ta emblemă e făptura mea răpită. Cufundat sunt într-o mare de plăceri, mă simt schimbat. Sunt tot eu, şi altu-n mine pare-acum că s-a-ntrupat. (Pauză.) Ce virtute se ascunde în această-nfăţişare, Căci privind-o, eul însuşi cade-n propria-i uitare, 80 Iar un altu-n locu-i naşte, şi aceasta, mai deplin: Soare nou, de aur vesel, pe al vechiului declin... (Pauză, uitîndu-se pe carte.) Dumnezeu creat-a oare semnu-acesta de magie Spre-a ne da o vie rază din a sa mărinimie, 85 90 95 100 105 110 115 120 Sau e omul care singur e prin sine Dumnezeu? întunericul orbirii a pierit din jurul meu... Tot ce e mi se supune şi-ncep haosu-a-1 pricepe: Cum nimic nu se sfîrşeşte, şi nimic cum nu se-ncepe, Cum mişcarea vieţii este peste tot şi nencetat... Şi cuvintele de taină ce mi-a spus un învăţat: „Lumea spiritelor nu e cum o judeci, — o problemă... Ţi-este mintea înnorată sub a vîrstei diademă... Dar curaj, discipol tînăr, vor veni acele zori Cînd cuprinde-vei în suflet ale-adîncului comori." (Priveşte semnul.) Oh, cum tot se mişcă-n haos: soare, stele, cer şi lună, întocmind a veşniciei armonie împreună. Cum coboară mii de forţe! Cum se urcă! Cum revin I Cum din amfore de aur varsă-al vieţii dulce vin,... Cum, cu aripi fremătînde, umplu cerul de-o vibrare Ce se face tot mai blîndă sau ce creşte tot mai tare. Sfînt spectacol! dar... cădere pentru mine, căci nu pot Să strîng firea toată-n braţe şi al ei să fiu de tot. Să m-adăp cu viul lapte care-i face nemurirea, Tinereţea, preaputerea, frumuseţea, strălucirea. (Pauză.) E zadarnic! Zac pe ţărmul apei largi, o celebrez Şi nu pot cu-o picătură setea mea s-o-ndestulez. (Reia cartea.) Ah, dar iată! Semnu-acesta are forţe mai depline — Viu pămînt, e al tău spirit ce se află lîngă mine, Simt de-acum fiorii magici de-aripări, de fremătări, Şi un fluviu prin artere de suave îmbătări... E o flacăre cum este cea din vinuri spumătoare... Mintea mea se limpezeşte, e din nou cutezătoare Şi să port mă simt în stare pămînteştile dureri, Bucuriile supreme şi supremele plăceri, Pot să-nfrunt furtuna vieţii şi a gîndului furtună, Dar pe frunte-mi nori se-adună, Cerul tună, Luna moare, Lampa mea fîlfîietoare Piere-n aburi deşi şi groşi. Ochi fatali si fioroşi Mă fixează, mă pătrund 130 Pînă-n fund... Roşii fulgere sclipesc, Săbii, săbii mă orbesc, O suflare rece, rece Prin tot corpul mă petrece. Spirit aprig, te simt bine, Eşti aci, eşti lingă mine, In tot sufletu-mi tresari Ca o mare agitată... Ieşi, arată-te, apari! Negrul Acheron Chiar de-ar fi să-1 trec îndată, O voiesc, o cer, ordon. (Spiritul apare într-o flacără.) SPIRITUL 135 Cine — şi de ce mă cheamă? FAUST O ! vedenie grozavă ! SPIRITUL Invocarea ta se scurse arzătoare ca o lavă, Răscolit-a tot văzduhul, deci priveşte-mă! FAUST De loc 140 Nu mă pot uita la tine, eşti de beznă şi de foc. Iar azi tremuri ca un vierme pînă-n fundul veţii tale... 150 Te privesc, — întorci privirea. Naintezi, — te tragi din cale. FAUST Eu s-am teamă de-o nălucă? Nu, pe viul Dumnezeu 1 Faust sunt eu, chiar eu, nu altul; şi egalul îţi sunt eu. SPIRITUL Din zorii dimineţii, Prin valurile vieţii 155 Mă urc sau mă cobor, Plutesc peste tot locul, Pămîntu-1 înfăşor: Sunt aerul, sunt focul, Coprind în mine toate, 160 Sunt cîntec, sunt avînt, Sunt leagăn, sunt mormînt — Sunt tot ce-a fi se poate. SPIRITUL Şi rugatu-m-a el singur să răspund la a lui chemare, Iar de faţă cînd se află ce-a dorit cu însetare, Iată: spaima mistuieşte chiar pe omul ce-a urcat Mai presus de ceilalţi oameni, şi trufia şi-a uitat. 145 Ha! şi unde e-ndrăzneţul care-o lume-nchipuise Şi trăia închis într-însa: vis semeţ răpit de vise? Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? Te-avîntaşi prin corp şi suflet şi ceruşi a mă vedea, CASÂND RA (Poezie de Schiller) CONTESA PALATINĂ (După Henric Heine) 10 15 20 Veselia domnea în palatul Troiei înainte de căderea întăririlor acestui oraş. Se auzeau răsunînd cînturile de triumf şi coardele lirelor de aur. Toate braţele se odihneau de-o luptă dureroasă, căci fiul lui Peleu cerea în căsătorie pe fiica lui Priam. Grupuri împodobite cu lauri se duc cu solemnitate spre locuinţa zeilor, către altarul lui Apolon. în stradă domneşte o veselie nebună: o singură fiinţă rămîne în durerea sa. Singură şi mîhnită, lipsită de orice bucurie, în mijlocul veseliei generale, Casandra rătăceşte la-ntîmplare printre copaci de lauri consacraţi lui Apolon. Ea se retrage în fundul pădurei şi-şi aruncă haina sa de preoteasă. „Toţi se bucură, zise ea, toate inimile sunt fericite, bătrînii părinţi speră şi sora mea... Numai eu sunt singură şi tristă; căci dulcele presimţimînte se depărtează de mine, şi văd apropiindu-se de acele ziduri aripile nenorocirei. Văd o torţă arzătoare, dar ea nu e aceea a căsătoriei; văd un fum ce urcă spre nori, dar nu e acela al sacrificiului; văd că se pregătesc sărbători, şi în spiritul meu plin de temeri, aud pasul lui Dumnezeu, care va arunca în aceste sărbători durerea sfîsietoare." Contesa Jutta, Palatină, Cu sora ei ce se-nfioară, Pe Rin, în luntre-ncet coboară L-a lunei galbenă lumină. 5 Contesa zice: „Vezi tu sorţii Cum mă urmează-n lumea toată?... Sunt şapte morţi ce-n noapte-noată, Ce trist înoată-n noapte morţii. Ei au fost şapte-odinioară, 12 înalţi, frumoşi şi tineri îngeri; Purtau în ochi cîte-o comoară Din cerul plin de vii răsfrîngeri. A mă iubi mi-au dat cuvîntul... Şi pentru-a-şi ţine jurămîntul, 15 I-am înecat în floarea forţii... Ce trist înoată-n noapte morţii!" Dar luntrea fuge peste valuri... Un rîs s-aude pîn' la maluri... Contesa rîde... — rîs de jale. 20 Se duc cadavrele la vale, Şi ochii lor sticloşi la lună Clipesc grozav, pe cînd răsună De la castel, din pragul porţii: „Ce trist înoată-n noapte morţii!" ROMANŢĂ (Din Zschokke) De pe-a lui buză zîmbitoare Răpită e a vieţii floare... Duşmanu-n luptă 1-a ajuns, Un fier în coastă 1-a străpuns. 5 Acum, durerea cînd nu-1 frînge, Copilă dragă, nu-1 mai plînge.. Pe-o piatră capul şi 1-a pus Şi pe vecie doarme dus. IDILĂ (După Theocrit) DAPHNIS, Paris fu iubit de Elena, ş-a ta sărutare de-amor îmi spune că altă Elenă iubeşte acum alt păstor! DORIS O ! Taci şi nu mai fi mîndru de-o glumă, — de-o nebunie... DAPHNIS Degeaba. — Pieptul meu bate coprins de dulcea-i beţie ! DORIS 5 Să pot, acea sărutare degrabă mi-aş cere-o-ndărăt. DAPHNIS Ba nu. Să-mi dai încă una, ş-atuncea, pe loc mă dezbat! DORIS Sărută-ţi mieii din turmă. Plăpîndă eu sunt ca o floare... DAPHNIS Doris, gînditu-te-ai însă că florile sunt trecătoare? DORIS Da; timpul nu se opreşte să stea din vecinicu-i drum 10 Dar floarea chiar dacă trece prin aer lasă parfum! DAPHNIS Doris, măslinul dă umbră... Subt dînsul un basm ţi-aş spune... DORIS Le ştiu eu basmele-acele: sunt poftele tale nebune! DAPHNIS Sau vin subt ulmul de-alături să-ţi cînt din flautul meu. DORIS Cîntă la oile tale şi nu flecari mereu! DAPHNIS De-asprimea ta fără margini, Venera e supărată! DORIS Se poate, dar de Diana am fost şi sunt apărată! DAPHNIS Ei bine, cheam-o acuma!... Alerge-ţi în ajutor! DORIS Mă strîngi ca şarpe de flăcări... Opreşte-te, stăi, că mor 1 DAPHNIS Şi ce? Credeai că se poate să treci într-altfel prin lumeî DORIS Dar floarea dacă s-atinge, nu-şi pierde-atunci din parfume ? DAPHNIS Parfumul florilor tale pe cît îmi pare-] păstrezi La alţii nedemni de dînsul... DORIS De ce, de ce mă-nfruntezi?... Ascultă. 30 35 DAPHNIS Nimic! Hymeneul Îmi este dorinţa cea mare Şi tremuri, te dai la o parte, cerînd ca să-mi pui înfrînare?... DORIS Uimirea... DAPHNIS Doris, Hymeneul a fost lăsat pe pămînt Ca oameni să nască printr-însul şi mulţi s-ajungă cîţi sunt 1 DORIS Ţesut se zice că este din zile lungi, urîcioase... DAPHNIS O fi; dar vecinie coprinde şi nopţi atît de frumoase!..* DORIS Să zice cum că bărbatul este-al femeii stăpîn... DAPHNIS Eu cred că rob i se bagă de cum o strînge la sîn! DORIS Vai! Şi la cîtă durere e-n ceasul de naşteri ursită... Ea-şi pierde chiar frumuseţea! DAPHNIS Şi este cu mult mai iubită I DORIS Păstor, frumos ca şi noaptea, îmi juri ca să fii credincios?... DAPHNIS De martori iau cerul şi luna, şi totul de sus şi de josi DORIS Dar tata ce-are să zică?... Mare-i va fi supărarea! DAPHNIS 40 Cum va afla de al meu nume, el va-nceta cu mustrarea !... DORIS Spune-mi şi mie-acel nume, înger, făptură sau zeu î DAPHNIS „Daphnis". — Şi am şi eu tată, — Lycidas e tată-meu 1 DORIS Daphnis!... E dulce-acest nume!... Daphnis!... Şi noaptea coboară!... DAPHNIS Oh ! Vino subt chiparosul ce-n umbră se înfăşoară ! DORIS 45 Paşteţi, frumoaselor capre, şi vino, iubite Daphnis! DAPHNIS Paşteţi, şi capre şi tauri, şi vino, vino, Doris! DORIS Lasă-mă, căci sărutarea-ţi mă arde, mă mistuieşte! DAPHNIS Ce? Tremuri şi încă ţi-e teamă?... DORIS Oare aşa se iubeşte?... DORIS Mă-mpiedici... Alunec, şi iarba e udă ca buzele tale... Şi ce?... Tu-mi desfaci cingătoarea?... Ascultă... Un zgomot pe vale!... DAPHNIS 55 Voieşti să mă-nşeli, căci tremuri, uimită subt braţul meu... E vîntul ce prin frunzişe şopteşte de Hymeneu! DORIS In mine valul ruşinei spumează, se umflă şi ţipă... DAPHNIS Şi-n mine-amorul să umflă, şi vorba e numai de-o clipă!... DORIS Mi-a rupt cămaşa... Sunt goală... Zeilor! Este-n delir t DAPHNIS 60 Pe buze-ţi să află delirul ca roua pe trandafir! DORIS Ba el se află pe buze-ţi cu focul sfîntului soare! DAPHNIS Subt el atunci se va naşte, Doris, o tainică floare 1 DORIS Ce zici!... DAPHNIS 50 Aşa să-ncepe. DORIS Dar sînul, de ce, de ce-mi dezveleşti?... DAPHNIS In sîn ascunzi două mere... Dă-mi-le de mă iubestil 65 DAPHNIS Aşteaptă şi-ndată vei şti... DORIS Opreşte! DAPHNIS Tîrziu ! i 70 75 DORIS (desehizind ochii) Daphnis, subt buzele tale, femeie simt că deviul DAPHNIS Femeie, însă şi-n mumă curînd vei fi preschimbată! DORIS De tine nu zici nimica? DAPHNIS De mine?... Eu voi fi tată! Aşa sorbind împreună plăcerea fără regret, Doris la turmă se-ntoarse mergînd cu pasul încet... în ochii ei voluptatea ş-amorul stau zugrăvite Şi-n jos pleca ruşinoase priviri de-o taină uimite; Daphnis se-ntoarse şi dînsul, dar mindru şi fericit... Daphnis luptase,-nvinsese, iubea, fusese iubit! J DORINŢA (După Ahil Parascu, marele poet al Greciei moderne) Aş vrea să pot deschide al tată-meu mormînt, Cu unghiile mele să sap acel pămînt, Din noaptea fără ziuă coşciugu să i-1 scot, Şi mut de-nfiorare să văd cu ce cruzime 5 Schimbatu-l-a ţărîna şi recea-ntunecime, Iar corpul său în braţe strîngîndu-i-1, să pot S-alătur de acela din care mă născui Şi capul meu de capu-i şi pieptul meu de-al lui, Aş vrea să fiu o pînză să pot să-1 învelesc, 10 O perină pe care cu drag să-1 odihnesc, Al anilor săi tineri frumos şi dulce vis Ca-n somnul veciniciei să-1 fac să mai zîmbească, Sau binecuvîntarea din buza părintească, în care se coprinde un cer întredeschis, 15 Sau facerea de bine ce-n juru-i răspîndea, Sau ruga suferinţei pe care o-ndulcea. Aş vrea să fiu chiar cerul cu soarele cel cald Şi-n mine să port raiul ca-n raza mea să-1 scald, Un nor pentru a-1 duce molatic şi uşor, 20 In păru-i de zăpadă o stea licăritoare, Pe buzele lui vineţi carminul dintr-o floare, Un înger, orişiunde spre-a-i fi însoţitor, Şi-n sufletu-i, ce poate suspină dureros, Zîmbirea mîngîioasă a maicii lui Christos. i 25 30 Să fiu pînă şi crucea ce-i este la mormînt, Să fiu pînă şi roua ce pică pe pămînt, Salcîm, răchită, plută, sub mine să-1 umbresc, Să fiu orice în fine ca singur să nu fie, O pasăre, o şoaptă, un sunet de-armonie, O floare, — împrejuru-i parfum să răspîndese, Mormîntul ce-năuntru îl ţine adîncit Şi pînă şi coşciugul crăpat şi mucezit. T LUMEA ACEASTA CÎT E DE MARE (După Petofi) Lumea aceasta cit e de mare Şi cît de mică eşti, scumpa mea, Dac-ai răspunde 1-a mea-nfocare Nu te-aş da, crudo, în schimb pe ea! 5 Tu eşti lumină şi eu sunt umbră, Dac-ai vrea însă-a contopi Faţa-ţi purpură cu faţa-mi sumbră, Soarele-n faţă mi-ar răsări! Oh! în jos pleacă-ţi a ta privire 10 Pentru că-mi arde sufletu meu I Sau nu; în lipsă d-a ta iubire, Lasă-1 să ardă, arde-1 mereu! 25 Or mon être est à ne point connaître... ni beau, m laid, il est la prose et le vers... il est divers, hideux — vers rongeur et fleur rose — un univers!... un univers et pourtant étant ce qu'il semble être, il reste encore, et quand même, qu'on le haïsse on l'aime, celui que nul ne peut connaître cet univers, mon être! ECCE HOMO Je sens en moi l'harmonie étrangement heurtée du bizarre; et je suis comme une voix de cloches qui vibrent dans la nuit à toute volée, et maintes fois encore un hallali de cor, et d'autres voix, d'autres voix, celle 5 de flûtes, celles des eaux s'en allant vers leur chute, celle de touches d'ivoire et puis, celles en ut-voix graves de planètes s'abîmant dans le noir. Rhytmes tantôt purs et tantôt barbares — rythmes sabrés de logarythmes ailés d'éther, retentissants de 10 colères ou de grands cris de mort mêlés à des remords mais toujours trop tardifs ou trop hâtifs, et rhytmes, portant en eux le fer de gestes fous — ceux qui, déniant tout, sont un défi à tout, même au Soleil et même à Dieu, et même aux affres de ma trop lente agonie, celle 15 d'un soleil aussi. Puis rhytmes qui ne sont que bercements de harpes ou frôlements soyeux d'insectes dans les herbes pour remonter à des fanfares de trompettes sonores et pour ensuite revenir aux doux propos d'amour, à des lan-20 gueurs de pavanes, à des entrefilets ou vivement, en si-do-sol, s'enlèveraient les folâtres et gracieuses farandoles. i POSTUME TINEREŢEA ETERNĂ Cine vrea în toată viaţa tot mereu să-ntinerească, Cu bătrîni să nu s-adune, cu bătrîni să nu vorbească: Pe cît timp în suflet cîntă dulci visări, — entuziasm, Pe cît timp se desfăşoară al speranţei veşnic basm, Ochiul viu schintei împarte, — eşti scutit de bătrîneţe, Şi etatea te-nfăşoară în eterna tinereţe. * I ROMANŢA GAROAFEI * M-AM DUS DEPARTE I Garoafele ce le-ai purtat Au sîngerat şi s-au uscat. Dar alte flori de foc nestins Pe buze ele mi-au aprins. 5 în ochii tăi, — de raiuri porţi, — Al tinereţii soare porţi Şi neştiind de ce nicicum Eu te respir ca un parfum. Mă-mbăt de tine ca de-un vin, io De cîte ori spre tine vin, Un vin de struguri de Şiraz Ce pune flăcări pe obraz. Cînd dormi străbat în al tău somn Şi-ţi sunt şi rob, şi-ţi sunt şi domn, 15 Iar cu plăceri ce istovesc Te-nnebunesc, şi-nnebunesc. Ştiu că voieşti şi nu voieşti, Ştiu că doreşti, şi nu-ndrăzneşti Dar eu voiesc, şi îndrăznesc, 20 Şi te urăsc, căci te iubesc. 10 M-am dus departe-n lumea cugetărei, Dezgrăniţat-am lumile simţirei Şi desluşit-am fundurile zarei... Lăsat-am omul pradă omenirei, Ghicit-am vieţi oriunde e lumină, Lumină unde cugetul n-atinge, Dar ce folos? Tot omul mă învinge, Şi tot ca el, e inima mea plină. Cărări în van croitu-mi-am prin stele, Zadarnic zborul în sus mi se tot duce, Nu le pricep, nu mă pricep nici ele. Sub a soarelui lumină Şoapte umblă prin grădină, Fluturi zboară sub cais... Bătrîneţea e un vis. Apa cîntă la fîntînă Şi cu trestia se-ngînă, Iar sub soare sau sub lună Moartea este o minciună. Atîta ştiu, că era noapte, dar nu şi veacul cînd era... Terasa de granit înaltă părea-n lumină că pluteşte Şi pe un cîntec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte, Pe cînd mai jos nedesluşirea unui oraş se resfira — 5 Treptat mai ştearsă şi mai stinsă, pe cînd, în sus, fără-n- cetare Curgea o-ntreagă adîncime şi se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, neţărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot, Sub înserarea viorie şi însţelarea-nfloritoare, Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, şi dintr-un soare spre alt soare.... io Ş-atîta ştiu: că era noapte, şi ca să ştiu mai mult nu pot, Decît c-acea terasă albă şi largul cîntec de teorbă Erau şi zbor nebun de aripi, erau şi zbor de-naltă vorbă, Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas şi nici Olimp, Şi de-a fost ieri, sau cine ştie în ce trecut de loc şi timp, 15 Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pămîntul, Priceperi ce-n eternitate îşi împingeau mereu avîntul, > Şi ce spirale nesfîrşite, nălţimea nu-şi mai măsurau Neprăvălindu-şi-o vreodată nici chiar atunci cînd coborau. Şi hotărînd că-n tot ce este nu e nimic decît cuvintul, 20 Căci singur el mişcare sfîntă, în orice parte să-1 trimeţi \ , Fiinţă dă oricînd voinţei, schimbînd-o-n sori şi în planeţi'; V Sau peste tot fluidizînd-o în proteismul cugetării, Ce poartă timpul, ca şi locul în revărsările mişcării, Şi ce din ea destăinuieşte colori şi forme şi simţiri, 25 Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri —-Căci vecinicia ce nu-ncepe şi nu sfîrşeşte niciodată Se zămisleşte-n toată clipa printr-o zidire nencetată. Dar punţi de stele peste-abisuri muiau adîncu-n strălucire Şi se simţea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte 30 Aceeaşi viaţă neînvinsă îşi duce valul mai departe. Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile omeneşti Mai sus azvîrl-această viaţă ce-n veci de-a noastră se desparte, Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolţi cereşti, Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte 35 Pe cînd nemărginirea-ntreagă e o-ncîlcire de cuvinte Cu tîlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri Şi că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci şi-n veci nu minte, Că-şi potriveşte înţelesul pe-orice vîrtej de-nsufleţiri — Şi fie că priveam abisul, şi fie că priveam pămîntul, 40 Răpit de-aceeaşi adîncime sporit simţeam că mi-e avîntul. Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sînul Prea Tăriei Şi noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini. Cu chei de aur deschisesem porţi ce pe veci păreau închise, Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini — 45 Din taina sfîntă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu,, Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu, Ghiceam în pulberea de aştriV^ nenumărate oşti de îngeri,, Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plîngeri, Ştiam că Dumnezeu e vecinie şi vecinie mă simţeam şi eu. EPISTOLĂ AMICULUI MEU G... G.. In Viena sunt, amice, înconjurat de lume, Şi de frumoase nimfe, cu sînul ca de spume! Dar toate-aceste nimfe tot nu m-au încîntatî Femeia pot a zice că nu m-a fermecat! 5 Ştiu că la noi să ştie că junii ce revine, Să reîntorc din Viena, cu pieptul în suspine, Cu ochi plini de lacrămi, căci nimfele frumoase Ii ţin pe toţi în lanţuri cu cînturi amoroase! Eu însă nu fac parte din aceşti desfrînaţi, 10 De bani şi sănătate, ce se întorc ruinaţi! Căci dînşii uită iute, averea dup-acasă Lor bani să le trimeată, de alta nu le pasă. Ei nu gîndesc la dînşii, şi nu resimt durere Chiar ştiind că în ţară suspină în veghere 15 O foarte bună mumă, ce plînge întristată Nemaiavînd monedă, la fiu-i să trimeată 1 O mumă care caută din nou un împrumut La fiu-i să trimeată, ce trece drept avut l Aşa e nobilimea I Ea nu se mai gîndeşte 20 Un studiu să urmeze. La nobil ce lipseşte? El este boier mare, născut în avuţie! Veşminte de mătase purtă-n copilărie! Şi crede totdauna că el le va purta, Dar ce dezamăgire... cînd n-are ce mînca! 30 Şi plebea care vede, şi care să deşteaptă, Munceşte şi învaţă, fericea o aşteaptă! Un arbor îşi dă rodul cînd este cultivat! Cînd nimini nu-1 cultivă, curînd cade uscat! Destul scrisei, amice. A noastră nobilime O va zdrobi mai toată, pierduta-ei junime 1 EPISTOLĂ AMICULUI MEU G. G. io 15 Ieri fu pentru mine o zi prea fericită! Eu am primit scrisoarea-ţi de mine mult dorită l Tu m-ai fericit foarte că văd o multă lume Că am sub a mea mînă, femei fără de nume, Femei care se vinde spre a putea trăi! Ei bine! aste fiinţe Ie voi compătimi, Căci toate cele june, mai toate sunt silite De cruda neavere a fi nenorocite ! Lăsate-n floarea vieţei, cu niciun ajutor Şi frigul cum şi foamea le vînd la trecător J Iar dacă dup-aceea voiesc să se oprească Să nu mai facă fapte de care să roşească Nu pot. Căci le aşteaptă crudela sărăcie, Şi ele n-au curajul, sau poate la o mie Că tu vei găsi una exemplu spre a-mi da! D-aceea p-aste fiinţe caut a le ajuta! Dar îţi mai spun, amice, că nu găsesc plăcere Cu o femeie jună ce se dă cu durere. Trec în celălalt partit 1 PROFESIUNEA DE CREDINŢĂ A UNUI FUNCŢIONAR OM DE PRINCIPIU 25 30 35 Astfel sub orice guverne, Pot să am cîte-un oscior!... Cel ce astfel îşi aşterne Doarme de un somn uşor! Patru ani, fără-ncetare, Poţi, unealtă a servi, Călcînd legea cu sfruntară Măcar fără a roşi! Şi rămîi tot onorabil, Dac-ai spirit iscusit... Mijlocul e admirabil, Treci în celălalt partit t Cînd guvernul este tare Intru toate îl servesc, Insă cînd, din întîmplare, Văd că doagele-i slăbesc, 5 Eu invoc legalitatea, Şi atunci, demisionez! Admiraţi-mi probitatea Ce-n principiuri păstrez! Ca un om cu prevedere 10 Şi un spirit iscusit, Cînd presimt a lui cădere, Trec în celălalt partit! Eu, ce-am fost slugă plecată La acest guvern sperjur, 15 In onest mă schimb îndată Şi-ntr-al legei nume jur! Ştiţi de ce? A mea schimbare Grea nu este de ghicit: Viaţă lungă nu mai are 20 Ast guvern de s-a-nvechit! De aceea eu din vreme, In politic iscusit Ca să n-am de ce mă teme, CHIPUL POEZIEI ! RUINELE 10 15 Cînd eu treceam cîntînd pe vale, Cîntînd şi surîzînd, Adeseori mi-ieşea în cale Un chip ceresc şi blînd. îmi surîdea cu-nduioşare Cel chip de mic copil Şi-mi lumina a mea cărare Sub soarele d-april! D-atunci adeseori în viaţă Cel chip l-am revăzut, Dar întristat într-a lui faţă Şi-n reverii căzut... Ursita-mi fu fără-ndurare... Ii cer însă umil Ca să expir într-o cîntare Sub soarele d-april. Sub ziduri uriaşe de falnice ruine Pe carii muşchiul verde se-ncleaştă şi s-aţine, îmi place să m-opresc Şi ascultînd cum vîntul pe subt arcade plînge, 5 Să reînviez trecutul în za scăldată-n sînge Cu patime trufaşe ş-amor cavaleresc! Trecut-au multe veacuri p-aceste ziduri sumpre, Dar turnurile încă, lungind ale lor umbre, Titani decapitaţi, 10 Se află în picioare şi parcă să desfidă Ar vrea şi astăzi veacul ce tinde să ucidă Chiar suveniru-atîtor puternici împăraţi! Ei au trecut!... Şi astăzi Bastilii ruinate Abia pe ici, pe colo, schelete deşirate 15 Se-nalţă către cer; Ei au trecut! Şi astăzi verigile sunt rupte, Şi dup-atîta sînge şi dup-atîtea lupte E suveran poporul şi toţi despoţii pier! Dar ce-a cîştigat oare, sărmanu, zbuciumare, 20 Mai mult ca niciodată în libertatea-i mare E sclav şi numai sclav: 25 30 Ieri sclavul unui singur şi azi al tuturora, Pe cerul libertăţii se stinge aurora, Şi-nvins este tot dînsul învingătorul brav. Zdrobeşte-te, o, harpă, d-aceste ziduri antici, Şi tu eşti rămăşiţă din timpii cei gigantici: Tu n-ai ce mai cînta! Venirea Libertăţii e-nceperea sclaviei, Şi tu, poete, cată, din timpii bărbăţiei O spadă ruginită în piept a-ţi împlîiîta. SALTIMBANCUL li Tot rele şi iar rele, tot intrige mîrşave: Triumful pretutindeni e-al sufletelor sclave Ş-al spiritelor mici: E-al veacului acesta curent nerezistibil, 5 Ş-al unei sorţi fatale verdictul inflexibil In gure de pitici! A! multe-au fost veacuri cumplite, decăzute, Scrutînd însă abisul în care sunt căzute Le întîlneşti pe rînd, 10 Că-n ultimile zile ce-aveau să mai trăiască Ca lampa fără oliu ce stă să se sfîrşească, — O rază de lumină mai vie aruncînd! Dar numai cel de astăzi deprinderea nu-şi lasă, S-a îmbrăcat în haine ce-1 strînge şi-1 apasă 15 De-n coate i-au trosnit, Şi zdrenţuit cum este, el saltul îşi urmează, Cu clopoţei la scufa cu care s-adornează Ca saltimbanc vestit! Sai! Sai! O, veac de uliţi cu togă noroită, 20 S-ascunde-a tale pete sub faţa-ţi văruită. De poţi să le ascunzi Şi de te-o întreba vrunul în ce îţi stă progresul, Răspunde-i: „Inventat-am în toate interesul", Şi-ntinde-i atunci discul, să-ţi dea ca să-i răspunzi. MAREA SATIRĂ ZIUA DE DECEMVRIE (Parafrazare) Căldura e năbuşitoare şi umbră nu mai e de loc: Cînd să trăieşti abia se poate, să cugeti nu mai e mijloc. Dar drept vorbind, la ce-ar fi bună a cugetării bărbăţie? Cînd nerozia e obştească, înţelepciunea e prostie. Mai bine-nchide-te în casă, să nu mai vezi şi nici s-auzi Decît umblînd după dreptate sudori de moarte să asuzi Plimbat de cei iertaţi de dăjdii din umilinţă-n umilinţă Bizanţ în care nu se iartă să ai onoare sau ştiinţă. Iar dacă nu mai ai nici casă, atunci, sublimule norod, Te-ncredinţez că e mai spornic să numeri pietrele pe pod. Fireşte că ar fi mai bine, retras de-oraşele deşerte, Să poţi avea un cuib de frunze, o lume-ntreâgă de concerte Pe-o vale veşnic şoptitoare de al izvoarelor susur, Cu sufletul şi cu făptura în cel mai limpede azur. Să ţi se facă zori de vară în cîntece de ciocîrlie, Şi să nu ştii că este viaţa o zdrobitoare mişelie, S-admiri a totului splendoare, de univers neostenit, Să ieşi c-un singur zbor de aripi din pămîntesc şi mărginit Sau seara, cînd la colţ de codru, păstori cînt din caval... Un vechi amic mă părăseşte ş-a lui plecare mă-ntris- tează, In pacea cîmpului sălbatic deja prin cuget se aşează; Că singur are să mă lase voi tîngui şi voi ofta; Dar el în mijlocul verdeţei dintr-o vîlcea fermecătoare 5 Stăpîn de veci e peste-o moară cu clare ape şoptitoare, Oh! cît nu pot a-1 imita! Acolo viaţa sa în tihnă va curge-ncet şi fericită Netulburată de ispite, de calomnii nenimicită; De anticamere nedemne îşi va uita, — îşi va uita! 10 Acolo scări de ministere ş-aprozi obraznici nu se află... Sub înfloririle naturei pierdutul suflet se reaflă, Oh! cît nu pot a-1 imita! La colţul verde-al unui eodru ades mă duce cugetarea... Clădesc în vise o căscioară, dar nu soseşte liberarea... 15 Tîrăsc nainte greaua cruce a mizerabilului trai, — Şi cînd copiii mei au pîine, în casa mea e sărbătoare Şi plîng cu dulce bucurie, şi uit restriştea-njositoare, Iar umilinţele-ndurate mă lasă slab şi fără grai. Amicul meu e însă altfel; cînd deznădejdea nu-1 munceşte, 20 Dezlănţuită, o revoltă se umflă-n el şi clocoteşte; 30 Superb, nu vrea să ţie seama să taci, că trebuie să-nveţi, Ci verva lui cea îndrăzneaţă trăsneşte tocmai pe semeţi... în loc să uite sau să ierte, în chiar momentul despărţirei, „Te plîng, îmi zise fără veste, roşit de flacăra satirei, Cît despre mine, Bucureşti, oraş în care m-am născut, în infamie şi tîmpire n-a fost vreodată întrecut. Mă duc. De astăzi înainte mişeii pot să triumfeze... îi las obştească nerozie pe orice căi s-o speculeze... Să strige unul: Libertate, Egalitate şi ce vrea... Burtă-verdismul cu avere să-şi zică—Aristocraţie. NOAPTEA DE OCTOMBRIE Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară A ieşit de-atîta vreme sfărîmînd orice zăgaz, Intinzîndu-şi nimicirea din o ţară-n altă ţară, Şi în veci fără cruţare, neavînd, nici dînd răgaz? 5 în zadar se-ncearcă unii drumul ei să-1 stăvilească, Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească. Şi e groaznică urgia însă e dumnezeiască. Şterge-n clipă o cetate, trece munţii dintr-un salt. Lasă-n urmă numai leşuri şi tîrăşte-ncoa şi-ncolo 10 Dărmături muiate-n sînge cu popor după popor... Să cutremură pămîntul zguduit de-un lung fior, Iar toţi zeii vechi se surpă, ş-amuţit e chiar Apollo. Printre ţipete şi lacrimi lumea-ntreagă se scufundă, Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund, 15 Unde-a fost ogoare-odată este-o mare fără fund. ASTRONOMIE 10 S-a măsurat distanţa ce este între stele, S-a stabilit mărimea a orişicărui glob ! Şi n-a rămas în fine p-a cerului cîmpie Aproape mai nimica necercetat de om. Prin legi ce sunt bazate pe calcule profunde Raţiunea omenească Evreka a strigat Crezînd a înţelege neînţelesul haos, Dar a văzut îndată că n-a aflat nimic. Ce fel? striga-va unii. Ştiinţa este justă Şi două şi cu două nu pot să facă cinci! L-am sărutat, l-am sărutat Obrazul tău divinizat De suferinţă şi de trai Printre pădurea fără grai 5 Pe care toamna ce trecea Cu greu-i zbor o atingea, Cum treci şi tu şi cum te duci Spre ceaţa vagilor năluci Ce mai tîrziu sau mai curînd 10 Ne-mbracă-n vălul ei pe rînd. O! buna mea, o, scumpa mea! Spre ceaţa tristei bătrîneţi Linţoliu pentru frumuseţi Dar făr' să vreau a şti de ea 15 O ! dulcea mea! l-am sărutat Obrazul tău divinizat De suferinţă şi de trai Printre pădurea fără grai. APOLOG II „Simon Petre, zise Domnul, plasa s-o arunci îndată." Carele Simon răspunse: „Toată noaptea ne^am trudit Cînd la mal, cînd mai la mijloc şi nimic n-am pescuit." Dar fiindc-a lui credinţă n-avea margini niciodată, Dreasă grabnic şi întinsă, plasa fu rearuncată.