o 6 O i 5 AL. MACEDONSKI
OPERE II
POEZII
Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi variante, cronologie şi bibliografie de
ADRIAN MARINO
I
EDITURA PENTRU LITERATURĂ Bucureşti,   19 6 6
i: J
GUZLÂ
Do-mi ■—sol-lâ, Vesel cîntaţi din guzlâ.
Trăsura la scară s-opreşte.. Do-mi —sol-lâ, 5   A zilei regină soseşte, Vesel cîntaţi din guzlâ.
Do-mi —sol-lâ, Apusul e roz şi lilâ.
Aşterneţi-i patul degrabă, 10 Re-do —do-mi,
Mireasa se simte cam slabă Voieşte puţin a dormi...
Re-do —do-mi, Voieşte, dar nu va dormi.
15   Frumosul flăcău e puternic Sol-lâ —sol-lâ, E rîndul acestui cucernic > Vesel cîntaţi din guzlâ...
Sol-lâ —sol-lâ 20   Tot cerul e roz şi lilâ.
Fel de vorbe-n graiul său, Ş-un coşciug ducînd în cîrcă? De sub glugă geme-o hîrcă: „Eu sunt viitorul tău".
CELE TREI NĂLUCI
Cînd se-ntinde-a nopţei haină, Dintr-o flacăre de taină Se arată-n preajma mea Trei năluci îmbrobodite 5   Ce au feţele cernite Ca o zi de iarnă grea.
Le privesc fără-ngrozire Şi ascult a lor vorbire Crudă ca un cuget rău; 10   Cea mai jalnică din toate, Searbădă pe cît se poate, Zice: „Sunt trecutul tău".
Cea de-a doua, tot noroasă, Dar c-o pace mincinoasă 15   Scrisă pe obrazul său, Deşirînd în a ei cale Ghemul zilelor fatale, Zice: „Sunt prezentul tău".
Cea de-a treia, sub o glugă 20   Bombăneşte şi îndrugă
Iar vîntul dulce le şoptea, Luîndu-le pe fiecare, 25   S-un valţ nebun se învîrtea,
Un valţ '—din ce în ce mai tare,.
Un valţ —din ce în ce mai tare»
VALŢUL ROZELOR
8
Pe verdea margine de şanţ Creştea măceşul singuratic, Dar vîntul serii nebunatic Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ. 5   întîi pătrunse printre foi, Şi le vorbi cu voce lină, De dorul lui le spuse-apoi. Şi suspină —cum se suspină...
Şi suspină —cum se suspină...
10   Albeaţa lor de trandafiri,
Zîmbind prin roua primăverei, La mîngîierile-adierei A tresărit cu dulci simţiri. Păreau năluci de carnaval
15   Cum se mişcau catifelate, Gătite toate-n rochi de bal, De vîntul serii sărutate,
De vîntul serii sărutate.
Scăldate-n razele de sus, 20   Muiate în argintul lunei,
S-au dat în braţele minciunei, Şi rînd pe rînd în vînt s-au dus.
V
ALEXANDRU MACEDONSKl
EXCELSIOR
Sub luna plină, Cu farmecul ce-n jos se lasă, Oricare coperiş de casă
E baltă de lumină.
5 Albastra noapte
E toată ploaie argintie, Un vis de-naltă poezie, De cîntec şi de şoapte.
Din lumi astrale 10   Magia înfăşurătoare
Coprinde în a ei splendoare A plîngerilor vale.
Sub pulberi de aur, Sub stele, flori schinteietoare, 15   Ce griji pot fi predomnitoare, Si ce destin, balaur?
O! cer, natură, O! Dumnezeu, mister albastru, M-ai ridicat peste dezastru, 20 Peste blestem si ură.
sELSicm
POESÎi
fcw, -i-jgW» iifwid Iritau, !tr>"'- i? p.;n*-e talpă ncrmtsA pt ww -v- ţ™:»^
BUCURESCI
NOUA CONCORDIA 3. 3 © S
16
Excelsior, 1895, coperta.
STEPA
I
în zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.
Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmurit, 5   Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase, Şi de ceruri se izbeşte alergînd spre răsărit.
în acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
în picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
Uit o viaţă amărîtă de ultragii sîngeroase,
10   O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.
II
Şi sub aripa ciudată ce mi-o simt trecînd pe frunte, Mă revăd băiatul tînăr cu superbe-nsufleţiri, Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri, 15   Diezată nu mai ţipă nici o voce pătimaşă, Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlăţiri.
2
17
Verdea papură vuieşte pe cîmpia uriaşă: Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţînţar, Sohinteiază ca-ntr-un cîntec de idilă drăgălaşă,
Şi întinderea sclipeşte, şi sunt singurul ei ţar.
III
Părul meu aprins de soare este tot o schinteiere... Caldul sînge prin artere năvăleşte, înteţit... Pentru calul strîns în pulpe sunt sălbatică durere.
De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit... Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere, Şi duşmanul, dintr-o dată, l-aş înfige sub cuţit.
Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vîrtej de aur roşu, de nesip înfăşurat,
Şi cînd luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,
Stele clare priveghiază cortul meu nemăsurat.
IV
La minerul unei spade peruzeaua cînd zîmbeşte,
Radiază o poemă, gînd pe suflet domnitor,
Cînd joci calul în boestru sau cînd pintenu-1 iuţeşte.
într-o magică splendoare zbori de lume uitător, Nici săgeata nu te-ntrece şi te-avînţi fără-ncetare, Sub un farmec de himeră, dupe ea urmăritor.
Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare,... Te-nzestrezi cu mîneci roşii la tunică de satin, Chipeş, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călaref
Si se uită, şi se uită mizerabilul destin.
V
înainte! este şoapta ce din toate se ridică... Printre smîrcuri se deşiră caravana ce pîndeşti, Ş-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;
Mai avută va fi prada decît singur te gîndeşti... 45   Melancolică te-aşteaptă fidanţata pe confine...
Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedeşti...
înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine, Strecura-vei, între sînuri, diamantul sugestiv, Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine...
50   Fericirea este, poate, într-un zîmbet fugitiv.
VI
înarmat cu bărbăţia ce-nseta pe Michel-Angel, Nimicită o vei ţine sub triumful masculin, Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangeî.
Nentocmind decît un suflet, căci a ta va fi deplin 5 5   într-o noapte o vei smulge şi de mamă şi de ţară, Alba lună, dupe dealuri, cînd alunecă-n declin.
Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară
60   întinzîndu-şi umbra-n veacuri enigmaticul colos.
VII
Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală... Inspirarea exalează un suspin automnal, Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.
Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
6 5   Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinai.
Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată: Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormînta... E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată...
7 0   Ge-a-nflorit, reînfloreşte, ce-a cîntat, va mai cînta.
CU MORŢII
Cu viii nu mai am de-a face
De mult, Şi foarte des, cînd totul tace, Chemînd pe morţi, ce dorm în pace, 5 I-ascult.
Din gropi ei vin şi mă-nconjoară, Ei vin,
Cînd liliacu-n noapte zboară, Cînd dealu-n umbră se-nfăşoară 10 Deplin.
Din lumea lor necunoscută, Răsar,
Şi cînd şoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută 15 Tresar.
Ii simt pe loc ce au să vie,
Căci sunt Ca un parfum de vecinicie Sau ca o flacăre-albăstrie 20 In vînt.
Pe zidul alb de la odaie, Urcînd,
21
25
Zăresc uşoara lor văpaie Verzuie, oacheşă, bălaie, Pe rînd.
Cu totul osebiţi de lume, Uşori,
Dorinţi, nici griji n-au să-i consume, Suavi ca nişte dulci parfume 30 De flori.
Sunt din atome nevăzute
Ţesuţi, Ş-amestecaţi pe întrecute, Resimt plăceri necunoscute, 35 Tăcuţi.
Iubind simţirea ce mă poartă
Spre ei, Sunt însetat de-aceeaşi soartă, Căci nu se află-n lumea moartă 40 Mişei.
O! morţi frumoşi, veniţi într-una... Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna Să răscolească iar furtuna 45 Din noi.
VIS DE MAI
Spre munţi să merg, In zbor alerg Cu gîndul, Şi trec prin văi, 5   Pe tainici căi, De-a rîndul.
Prin rîpe-adînci, Pe nalte stînci, Prin sate, 10   Degrab' zidesc Să locuiesc Palate.
Dar tot cu zor Le şi dobor, 15   Şi-n urmă,
Ca Stan ori Bran, Mă fac cioban De turmă.
Iar sub alun 2 0   M-apuc să sun Din bucium, înalţii munţi,
23
Din tălpi, la frunţi, îi zbucium.
25 îndrăgostesc
De-nnebunesc
Pe Rada,
Iar flori, panglici,
I-aduc de-aici 30   Cu lada.
întinerit Mă văd, uimit, în ciuturi: Am păr bălai, 35   E zi de mai, Sunt fluturi.
Adese iar Un armăsar, în pripă, 40   Mi-aleg pe plac, Şi-n pulpe-1 fac De ţipă.
Iar cînd pe cer S-aprind şi pier 45 Rubine,
Să fugă-1 las, Fără popas, Cu mine.
Căci să tot zbor 50   Un tainic dor M-apucă, Neîncetat, Uitînd, uitat, Nălucă.
PSALMI MODERNI
I   OH! DOAMNE
Oh! Doamne, rău m-ai urgisit, în soarta mea m-am împietrit: Rămîn ca marmura de rece... Să plîng, să sufăr, am uitat. 5   Am fost un cîntec care trece, Şi sunt un cîntec încetat: Rămîn ca marmura de rece... Uscat e tot ce-a înflorit, Entuziasmul a murit, 10   Şi a mea inimă a-ngheţat... Am fost un cîntec care trece Si sunt un cîntec încetat.
II ŢĂRÎNĂ
Ţărînă—suntem toţi ţărînă, E de prisos orice trufie... Ce-a fost, în veci are să fie... Din noi nimic n-o să rămînă. 5   Zadarnic falnice palate Sunt în pămînt rădăcinate: Nici o pieire nu s-amînă. Despoţi, cu frunţi încoronate, Poeţi, cu harpe coronate, 10   Filozofi,   oameni  de ştiinţă,
25
Păgîni, vestiţi prin necredinţă, Nici o pieire nu s-amînă...
Ţărînă, suntem toţi ţărînă.
III IERTARE
Iertare! Sunt ca orice om: M-am îndoit de-a ta putere, Am rîs de sfintele mistere Ce sunt în fiecare-atom... 5   Iertare! Sunt ca orice om. Sunt ticălosul peste care Dacă se lasă o-ntristare De toţi se crede prigonit, Dar, Doamne, nu m-ai părăsit...
10   Sunt om ca orice om —iertare.
IV DUŞMANII
Duşmanii mei se înmulţesc Şi nedreptatea mă-nfăşoară... Abia mai pot să mai trăiesc De cine n-am lăsat să moară, 5   Aleargă toţi şi mă-nnegresc,
Ah! Viaţa nu este uşoară.
V ZBURAM
Zburam pe aripi strălucite... Copilul cel de altădată Nevinovat ca şi o fată Neveştejită de ispite, 5   E azi mocirla noroioasă Cu adîncime-ntunecoasă Şi cu miasme otrăvite. Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfînt, 10   Auzi-mi glasul pocăinţei, Redă-mi puterea biruinţei, Refă-mă omul care-am fost Sau dă-mi obştescul adăpost...
Zburam pe aripi strălucite.
VI ŞI-AU ZIS...
Şi-au zis: —e singur —e pierdut: Asupra mea se năpustiră... Onoarea mea o nimiciră, Am sîngerat, dar am tăcut. 5   Mă înjosiră, mă loviră,
Cu mici, cu mari mă răstigniră; Din inimă nu mi-au lăsat Un singur colţ nesfîşiat. Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră, 10   Pe cît plîngeam, pe-atît rînjiră, O ţară-ntreagă s-a-ntrecut Să-mi dea venin — şi l-am băut.
Dar, Doamne, nu te biruiră.
VII CÎT AM TRUDIT...
Cît am trudit, cît am muncit, Şi cum nimic n-am folosit, în lume nu este răsplată... Dreptatea este blestemată, 5   Şi omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pată — Zadarnic! —sunt un osîndit, în lume nu este răsplată.
Cît am trudit, cît am muncit.
26
27
VIII ERAM
Eram puternic împărat: Prin sufletească poezie, Prin tinereţe, prin mîndrie, Prin chip de înger întrupat. 5   Mi se-mplinea orice dorinţă, Era o lege-a mea voinţă; Rîdeam de orice duşmănie... Prin sufletească poezie, Domneam de soartă nencercat.
10   Eram puternic împărat.
IX N-AM ÎN CERURI
N-am în ceruri nici o stea... Soarta mea e soarta rea, Am pierdut orice credinţă înecată-n suferinţă, 5   Am pierdut orice putere Nimicită de durere; Insă viaţa nu-mi blestem Şi nici moartea nu mi-o chem; Fără scop trăiesc în lume: 10   Nu mai sunt decît un nume, Nu mai plîng nici nu mai gem, Iar coprins de griji amare, Nu mai sunt decît răbdare...
N-am în ceruri nici o stea.
X DOAMNE, TOATE...
Doamne, toate sunt prin tine: Şi averea, şi puterea, Fericirea, mîngîierea: Ce ne trebuie stii bine.
5   Dai cu dreaptă socotinţă Mulţumiri şi suferinţă: Lui Isus i-ai dat o cruce Căci ştiai c-o poate duce; Cînd dureri ne dai şi nouă,
10   Ne dai plînsul ca o rouă; Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere, Cînd dai răilor cruzime, Dai blîndeţe la victime.
15 Eşti puterea înţeleaptă Şi justiţia cea dreaptă; Fă oricînd ce vrei din mine.
Doamne, toate sunt prin tine...
XI   M-AM UITAT
M-am uitat la fericiţi... I-am văzut nemulţumiţi: E orice zădărnicie. Cei pe care-i vezi în slăvi 5  Adăpaţi sunt cu otrăvi; Cei trăiţi în sărăcie Plîng pe-a lor nemernicie; Cei mai mîndri împăraţi Sunt de chinuri zbuciumaţi:
10   E orice zădărnicie.
Vai, născut eşti să trăieşti, Nencetat să pătimeşti: Fii frumos, fii sănătos, Eşti de-acelaşi vierme ros;
15   Traiul crud şi nempăcat Te sfărîmă nencetat, Să te soarbă are pripă, Nu-ţi dă pace de o clipă. Bogăţie, sărăcie,
20   E orice zădărnicie. Sănătate, tinereţe,
Minte, suflet, frumuseţe, Tot ce-a fost, ce-are să fie, E orice zădărnicie. Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi...
M-am uitat la fericiţi.
BUCHETUL
Era un cer umplut de soare Cînd ţi-am adus într-un buchet Iubirea mea mistuitoare S-al inimei adînc secret. 5   Buchetu-a fost a mea junie, Şi dacă astăzi s-a uscat, Tu poate nu l-ai sărutat,
Măria mea, Mărie.
De veci ne-a despărţit destinul, 10   O ştii şi tu, o ştiu şi eu, Dar cînd iubirea e ca vinul, Să te dezbeţi e greu —e greu. în orele de reverie, Dacă ţii minte-acel buchet, 15   Gîndeşte-te şi la poet,
Măria mea, Mărie.
GRIJA DE MÎINE
NOAPTEA DE NOIEMBRIE
De cîte văd, înmărmurit, Stau ore, zile, fără gînduri, Şi-abia mă-ntreb de n-am murit, De nu sunt între patru scînduri?
5   Dar viaţa dimprejurul meu Mă face iar cu conştiinţă: Ca să trăieşti cînd azi e greu, Ah! mîine-abia va fi putinţă.
Copiii mei cei preaiubiţi, 10   Cu păr ca grînele din stoguri, Cu toate-aceste, dorm tihniţi în leagăn moale, sub pologuri.
In traiul care-abia-1 încep Apar ca nişte blonde vise. 15   Nenorocit sunt că-1 pricep Si că-i cunosc orice abise.
Am fost întocmai ca şi ei, In aurita mea pruncie: Dormiţi, dormiţi, copiii mei, 20   Căci inima mi se sfîşie.
To die is landing on some silent shore
Where  billows  never  beat, not  tempests roar.
' GARTH
Deunăzi către ziuă visasem că murisem...
Zăceam sub crini şi roze, suflare nu aveam,
Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe cîţi iubisem,
Coprinşi de-o jale-adîncă plîngîndu-mă-i vedeam. 5   Intrau în curte cioclii cu faţa uscăţivă;...
Călări intrau în treapăt şi doi sau trei ostaşi;...
Veneau la urmă popii, ca buturii de graşi,
Cu pîntece rotunde umflate de colivă.
In albe sovonite sub flori de lămîiţe, io   Vin fete-nchiriate să-mi ţină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeţi şi de leliţe...
Pomană cînd se face, se află şi calici!
Dar muzica e gata şi popii s-află gata,
Şi toţi vor să mă ducă mai iute lîngă tata 15   Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaş şi general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe, 20   Şi pare c-o să fie şi lume să le-asculte...
„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca schinteie, ca vis, — et caetera —.
O moarte nendurată a vrut a-1 secera
Şi muzele vor plînge, rămase-n văduvire." 25   Parada, cum se vede, e bine întocmită...
3 — Al. Macedonski Opere, voi. II 33
Am popi, jandarmi şi fete, iar poarta e cernită, Spre gloria-mi cea mare, de sus şi pînă jos, Şi nu-mi lipsesc discursuri ş-anunţuri prin gazete... Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
30   Spre-a viei propăşire ş-al cîrciumii folos.
Sunt mulţi ce zic că moartea e lege foarte crudă, Eu însă, milostivă, aş crede s-o numim: în contul ei atîţia trăiesc fără de trudă... Şi ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
35   Dar doctorii?... Dar cioclii?... Dar inima duşmană? Dar cei cîţi ne mănîncă cu poftă din pomană?... Femeia ce ne scaldă?... Dricarul şi trocarul?... Dar mulţi pe care-n seamă aproape că nu-i bagi? Orfanii ce ne-mbracă jiletce şi nădragi?
40   Dar baba cu tămîia?... Groparul?... Colivarul?... Dar Raiul, şi chiar Iadul, căzînd în faliment Şi depunînd bilanţul din lipsă de-aliment? Dar faptul că dădaca, cheamată să ne crească, Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
45   Dar cîte şi mai cîte pe care le-am uitat Venind să ne deschidă al morţilor palat?
Coşciugul meu în fine e dat în jos pe scară... O muzică-1 primeşte cu jalnica-i fanfară; în urmă-i se aude suspinul năbuşit
50   Al scumpelor fiinţe ce-n lume m-au iubit, în negru, şi în lacrimi, prietenii-mi s-arată, Iar mumă-mea-ntre dînşii apare leşinată, Pe cînd porneşte dricul ş-al lui întreg convoi, Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
55   Şi ce?... E cu putinţă?... Paradă şi onoare
Pe cînd aveam speranţa să mor într-un spital?
Şi ce?... Se plînge încă acela care moare
Şi nu mai este viaţa un comic carnaval?
Şi ce?... N-au să mă ducă pe masa de disecţii?
60   Şi ce?... N-au să-mi împartă cadavrul meu în secţii, Şi n-au să-mi pună oare nici creieru-n cîntar, Luînd apoi pretextul de lacrimi şi de-afecţii, Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular? Dar ce-am fost oare-n lume?... Ce cugete sublime
65   Veniră să mă-nalţe trecînd pe harpa mea?...
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime, Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea? Umblat-am printre stele?... Urcat-am prin văzduhuri? Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?...
70   Şi fost-am prins, vreodată, furînd —precum se fură — Din perlele ce vecinie se cer pentru dantură?... Sau premii academici căzură-asupra mea Cu gloria lor falsă şi suma lor mai grea? Cîntat-am, la ocazii, aşa precum se cîntă,
75   Măriri de contrabandă sub masca lui Caton, Şi-n cele două taberi ce zilnic se frămîntă Jertfit-am vreodată la glorii de carton? Fundat-am oare-n ţară Republici dintre-acele Prin care-ajung, atîţia! dinastice proptele;
80  Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?... Sau poate am prieteni la Bănci naţionale, Şi popii-nfăţişează al dragostelor semn? Nimic din toate aceste... Nimic, — din fericire!
85   Prietenii ce lasă ai soartei'prigoniţi
Avuţi dacă se află sunt numai prin simţire, Şi mor deopotrivă de plînşi şi de iubiţi.
Parada însă trece pe Podul Mogoşoaie Şi-ncepe ca să pice o burniţă de ploaie...
90   Dau fuga trecătorii... efectul e stricat Şi mumă-mea scontase al pensiei mandat Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană, Nevrînd ca să mă-ngroape oraşul de pomană. Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele, 95   Pe cînd îşi beau în tihnă ştiutele cafele, Samsarii se întreabă să afle de-a murit Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?... Pe loc ce li se spune de mine, — îşi urmează Vorbirea ce-ntr-un singur cuvînt se însumează:
100   Cîştigul!... — Epopee de-atîtea mii de ani, Divină Comedie avînd ca titlu: Bani! Poemă ce coprinde amor, dureri, plăcere, Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere; Cîştigul, — ce se-nalţă pe-acelaşi piedestal,
105   Moral întotdeauna şi vecinie imoral;
M
3*
35
Cîştigul, ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaş înaintează spre tronul său de rege, Şi-n templul Bogăţiei intrînd, triumfător, în hohotul monedei sub boite se aşează,
110   Iar galben ca metalul din care se formează Apasă-asupra lumei ş-o ţine sub picior. Mulţimea, fermecată de falşa maiestate, Se-nchină umilită 1-această zeitate, Iar sufletul în care pătrunde — ars, — şi trist,
115   Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie, Căci aripa-i semeaţă deodată se-ncovoaie... Se face grea ca plumbul purtînd pe Antichrist.
Parada ajunsese în Strada Franţuzească... O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său,
120   Uitînd că e supusă la legea cea obştească, A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău, Iar alţii, în credinţa că ortu l-am dat popei Din oftică sau tifos, batistele scoteau Şi, dîndu-se într-o parte, la nas şi le puneau,
125   Crezînd că-i molipseşte mirosurile gropei. Cînd însă Bucureştii, în care-am suferit, Rămase-n urma noastră în ceaţă învelit, Cu turnuri de biserici, cu teatre şi palate, Cu-ntreaga lui satiră de lux şi de păcate,
130   Cu oameni ce declamă strigînd: Patriotism, împinşi de-aceleaşi patimi ş-acelaşi egoism, Cu corpuri fără inimi şi ţeste fără creieri, Sub care cîntă-atîţia stigleţi, ş-atîţia greieri; Oraş în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,
135   De corbii sugrumării e roasă la rărunchi; Prăpastie în care virtutea este-o crimă, Şi crima cea mai neagră, virtute mai sublimă, Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sîn Pe lîngă-a ei pieire pe-a neamului român;
140   Cînd el rămase-n urmă, zăcînd în jos pe vale Cu falşa-i bucurie mai tristă ca o jale, Şi cînd, încet, urcarăm costişul înverzit — Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată Din care-n lumea largă pornisem altădată
145   Atit de tînăr încă şi-atît de fericit, —
Pe marginea şoselei doi oameni s-arătară, Era un copilandru, era un biet moşneag: Copilul plin de vieaţă —bătrînul în toiag, Şi dricul ajungîndu-i căciulile-şi luară. 150  Ţăranii nu ştiu carte, dar dînşii-n drumul meu Din inimă şoptiră: „Să-1 ierte Dumnezeu!"
Era-n apusul zilei şi „Stîlpii" se citise... Deschisă şedea groapa, coşciugul sta deschis, Şi soarele o rază de-adio îmi trimise, 155   Spărgînd o clipă norii din naltul său abis; O rază înmuiată în cerurile albastre, Ce-n cale adunase tot focul de prin astre, Şi care-n cimitirul, coprins încet de seară, Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară. 160   Dar plînsetul răsună: — Momentul e solemn; Pe braţe se ridică coşciugul meu de lemn, Şi-n raza ce apune, şi-n vîntul ce şopteşte, Şi-n jalea ce pe feţe adînc se-ntipăreşte, La marginile groapei mă poartă—mă depun... 165   Pe ţărmii veciniciei cu braţe-ncrucişate Aştept ca să m-arunce prăpastiei căscate Din care, cine ştie? voi naşte mult mai bun. Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce, Se uită împrejuru-i, o cere, şi s-aduce... 170   Aş vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port, Că-n viaţă am purtat-o pe umerii-mi legată, Ducîndu-mi tinereţea sub dînsa-ncovoiată— Dar crucea te urmează oriunde —viu sau mort. Alături cu coşciugul zăcea un sac de oase... 175   Era un Babei groaznic de craniuri hidoase Pe care stau şuviţe de păr înţărînat; Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremei dinte, în lume îmi zîmbise cu faţa-i de părinte, Lăsînd deschisă uşa 1-al inimei palat. 180   Deşertăciune-a lumei!...—O mumă ce-1 născuse, O soră ce pe braţe-i în cîntece crescuse, Cu cerul şi cu raiul în ochii ei de-azur,— Alăturaţi prin moarte,—femur lîngă femur, Şi ţeastă lîngă ţeastă, —un sac îi încăpuse. 185   'Napoi Manfred şi Faust, adînci cugetători,
190
195
Fantasme ce-n veghere şedeaţi pînă la zori, Problema urmărită lăsarăţi tot problemă, Şi voi v-aţi pus pe frunte o falşă diademă. Aţi invocat pe oameni, aţi invocat pe zei, Urcatu-v-aţi prin lumea de umbre şi de vise, Servitu-v-aţi de cuget ca punte peste-abise, Dar groapa vă sfidează, rînjind din fundul ei. Priviţi-o, şi răspundeţi, de-aveţi ce ne răspunde... Pătrundeţi nepătrunsul şi spuneţi-ne, unde Ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? Un vis e oare moartea? sau viaţa e un vis? Tăceţi?... Voi nu răspundeţi?... Rămaşi fără cuvînt, Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormînt.
De tot se înnoptase şi lumea cu grăbire
200   Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire... Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat Şi omul care cade e repede uitat... Furtuna cînd pe aripi de vinturi se aduce Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
205   E oare mai puţină verdeaţă în păduri
Sau umbră mai puţină sub bolţi de frunzături?... O floare dacă naşte şi îndată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare? O stea dacă luceşte stingîndu-se pe loc,
210   Sunt stele mai puţine în cerul plin de foc? Natura-şi urmăreşte sorţirea nencetată, Şi steaua ce se stinge şi frunza cea uscată, Verdeaţă, flori, insecte, şi tot ce este viu Se duc fără să lase o lipsă cît de mică...
215   Un om dacă dispare un altul se ridică,
Şi-n cartea vieţii nume se şterg sau se înscriu.
Oraşul sta pe vale culcat cu nepăsare... Pe uliţi s-aprinsese lumini de felinare... Trufia în trăsură, Mizeria pe jos, 220   Lărgea prin tot oraşul un haos zgomotos... Şampanie la Capsa beau mulţi făcînd paradă De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă... Dar uşile la teatru deschise se aflau, Pe scenă Muşchetarii cu zgomot se jucau...
225   Ce vreţi?... Pe-atuncea vremea era înapoiată, Cohorte fără număr n-aveam stejari şi brazi... De scrieri, sărăcia era neasemănată... Aveam un Odobescu —n-aveam pe cei de azi... Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuşte,— 230   Din loje, cu mîndrie, făcea vînat de muşte; Sion, Ventura, ş-alţii, alături dormitau; Urechiă-şi da silinţe tihnit la loc să şeadă... Vedea cu ochelarii, şi tot nu vrea să creadă... Coriştii, şi artiştii, ca fiarele urlau... 235   Era un demn spectacol de teatru, pentru care Luptaseră atîţia jertfindu-şi  a lor stare, Voind să se înalţe un templu literar Cu piesele române cusute la dosar. Era un demn spectacol de-a ţărei propăşire 240   Să vezi că galeria aplaudă-n uimire La-ntîia detunare de puşcă sau pistol, La-ntîiul semn de patos, la-ntîia sforăire, înscrise sau nenscrise în fiecare rol. Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată... 245   Dar lojile sunt goale sau date fără plată... Director peste teatru fiind un vînător, Mă rog de ce n-am pune şi piese de obor? Părerea mea desigur că este-mpărtăşită, Schinteia de talente fiind înăbuşită, 250   Şi publicul urmîndu-şi să fie, tot ce-a fost:
Făptură nenţeleasă —nici om de duh, nici prost. Privind cu nepăsare la tot ce se petrece, Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece, Şi-ndată ce s-arată prin el cîte-un smintit 255   Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată, Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată, I-o pune în spinare, şi totul s-a sfîrşit. Mergi tristă Românie, pe calea începută, Şi voi, iubiţi prieteni, petreceţi sau, cîntaţi, 260   Lăsaţi-mi însă mie odihna cea tăcută,
Lăsaţi-mi visul morţei şi nu mă deşteptaţi. Ce-mi pasă dacă lumea a fost şi e tot lume?... Ce-mi pasă de rămîne cum e, şi cum a fost?... Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume? 265   Prin moarte cîştigat-am obştescul adăpost.
Şi iată...—O suflare ce ramurile-atinge Se pare că închide la zgomot orice porţi, Şi luna se ascunde, şi candela se stinge Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morţi.
270   Tăcere!... Este ceasul de negură şi taină...
Se-mbracă cimitirul în noapte  ca-ntr-o haină... O rază nu se vede în cer nici pe pămînt... Aştept cu nerăbdare ca morţii să se scoale, Lăsînd să le rămînă coşciugurile goale,
2 75   Dar mut îmi e mormîntul, şi mut orice mormînt. Şi ce?... Nimica încă?... Nimica decît noapte? Nici ciocnete de oase, nici rînjete, nici şoapte? Dar oare ce fac morţii? — Să vină!—Voi să ştiu.
Gîndind aceste vorbe, vederile-mi senine 280   Zăreau din fundul gropii, tîrîndu-se spre mine,
Un şir de viermi oribili cu corpul cenuşiu;.
Cu toţii, pe coşciugu-mi, se urcă sau s-agaţă...
S-apropie minutul cu dînşii să dau faţă...
Puterea îmi lipseşte să-i calc şi să-i zdrobesc, 285   Şi ei, rozînd capacul coşciugului, vorbesc:
„A! iată, zice unul, e omul ş-a lui fală...,
Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormîntală,
Şi el a fost în lume întîiul dobitoc!
Mînca pe celelalte ca lupul într-o turmă... 290   Mîncat va fi acuma de cele de pe urmă;
Loc viermilor să intre!"
Şi vermii-avură loc...
Intrară cîte unul prin scîndurile roase...
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu, 295   Sudoarea într-o clipă m-ajunse pîn'la oase,
Voii să strig...-—Dar somnul cel vecinie este greu.
Mîrşav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,
înfig doi alţii-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse... 300   în ochi îmi intră zece... — Era îngrozitor.
Simţii atunci în mine o repede schimbare...
Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare...
Lăsîndu-mi învelişul la viermii din mormînt,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pămînt-
305   Eram împins de-o forţă şi tainică şi mare, Şi aripe de vultur răpindu-mă în zbor, Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de uşor, în casa părintească, muiat în foc de stele, Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,
310   Trecui ca o suflare prin părul maicei mele, Lucii în două lacrimi, şi calea mi-o urmai. Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume, Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat, Şi treieram pe vînturi, şi colindam prin lume,
315   Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat. Cîmpiile întinse păreau nişte năluce, Şi Dunărea un şarpe dormind peste cîmpii, Tot omul o furnică ce naşte şi se duce, Iar munţii cei gigantici abia nişte copii;
320   O pată cenuşie în josul meu s-arată,
E marea care vecinie cu pînze e-ncărcată
Şi  dincolo pe ţărmul ce-a fost de zei iubit i
Pe care-1 încunună naramzul înflorit...
325
330
335
340
Italie iubită, —primeşte-o salutare Cu tainica schinteie a sufletului meu... în ceaţă piere apa şi sînul tău mi-apare: ; Florenţa, Roma, Neapol culcat pe lîngă mare, Molatic lazarone dormind —visînd mereu. Vezuviul în aer împinge zi şi noapte Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum... Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de şoapte, Pompeii lăcrămează la colţul unui drum. Şi-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare, Trec mările albastre şi nu mai am hotare... Munţi, dealuri, văi şi cîmpuri străbat neobosit Purtat de-aceeaşi rază, uşor şi fericit. Oraşele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rîndul, Şi unul după altul, mai repede ca gîndul, Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet, Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret. Văzînd aceiaşi oameni, văzînd aceeaşi lume, Urcau pînă la mine aproape-aceleaşi nume, Şi cînd, la urma urmei, acasă m-am întors, ,Asupră-mi~lrrcepTis« uitarea ca să treacă,—
40
41
345
350
B55
360
365
Se uită totdauna acela care pleacă, Şi firul amintirei se rupe, de s-a tors. In inimă nu este nici rană, nici durere, Ca zilnic să păstreze întîia ei putere, Şi nimini nu rămîne a fi nemîngîiat. Tot omul află-n viaţă, în vreme, sau în sine Puterea ce e-n stare durerea să-i aline... E lege naturală cînd mori să fii uitat. In groapă, corpul şubred abia îmi putrezise Şi chipul meu cu totul în inimi s-ofilise, Iar mumă-mea —chiar dînsa!—mai rareori plîngea... Uitare, cît mai iute, mîngîi-o şi pe ea! Din viaţa pieritoare, trecînd în altă lume,. In viaţa fără moarte mă duc să strălucesc, Şi făr-a mă-nţelege, şi fără s-am vreun nume, Mă simt cu totul altul şi-ncep ca să trăiesc. Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată, Din visul meude-o_noapte—un_-zg.omot^m-a_.trezit.., Eram tot om, tot formă,, .tot lucru..pipăit... Privii către fereastră... — Era o zi-nnorată... NăscîndeleTei raze pieziş se strecurau... Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată, Şi frunzele la vînturi, gemînd, se scuturau.
SUB STELE
în noaptea naltă Ce s-a lăsat peste natură Se-ntrezăresc prin frunzătură Steiare-adincuri ce tresaltă.
5 întregi sisteme
De nebuloase siderale Răsar din lumile spectrale Ca ofilite crizanteme.
In sus spre ele 10   A gîndului mitraliare C-o uriaşă cutezare Străbate ţintă printre stele,
Dar noaptea naltă, Ce stăpîneşte neclintită, 15   Se duce vecinie negrăbită De la o lume la cealaltă.
43
ACŞAM DOVALAR
DORMI DULCE
în Kars, sub cer cu fund de aur, Pe cînd e soarele-n apus, încolăcit ca un balaur Pe dupe deal aproape dus;
5   S-arată-n galbenul ce scade, Topindu-şi faţa în azur, O minaretă cu arcade Ce predomneşte împrejur.
O vezi cu alba-i siluetă, 10   Ca o fantasmă sub iaşmac, Ce-ascunde forma ei cochetă Şi nişte ochi ce nu mai tac.
în micul ei pridvor de scînduri Apar doi hogi în relief, 15   Din care unul stă pe gînduri, Privind în zarea de sidef.
Celalt purtînd pe cap turbanul Ţesut din verde ibrişkn, Psalmodiază Alcoranul: 20   „Alah abkar! Alah kerim!"
Tu care dormi eşti fericit... Uitînd întreaga ta fiinţă Te-ai izolat de suferinţă... în mut repaos adîncit 5   C-ai fost şi eşti n-ai conştiinţă... Tu care dormi, eşti fericit.
Dormi dulce — nu te deştepta: Realitatea, chiar frumoasă, Pe lîngă vis e urîcioasă... 10   La bine nu te aştepta,
Căci viaţa este nemiloasă... Dormi dulce — nu te deştepta.
\
In răstrişte
ÎN ARCHANGEL
Fireşte, sunt un biet nebun... — Cînd lumea e ce este Trăiesc ca în poveste Şi la nimica nu sunt bun... — 5   Fireşte, sunt un biet nebun.
Zadarnic am copii şi casă... Mă simt tot omul de-altădată, Iubesc pe loc, urăsc îndată... Fatalitatea mă apasă... 10   Zadarnic am copii şi casă.
Dar orice sunt, aşa cum sunt, Tot am o mîngîiere: E tainica plăcere De-a şti că merg către mormînt, 15   Şi sunt acela care sunt.
în Archangel e o fată Cu ochi lungi, cu gene lungi, Nu poţi chipul să-i alungi, însă astfel de ciudată 5   Ca-n Archangel nu e fată.
Cu ochi lungi, cu gene lungi, Zilnic rîde, zilnic cîntă, Veselia ei te-ncîntă, însă ea goleşte pungi 10   Cu ochi lungi, cu gene lungi.
Zilnic rîde, zilnic cîntă, Ţi-ai da viaţa pentru ea, însă viaţa nu ţi-o vrea, E şi drac dar e şi sfîntă... 15   Zilnic rîde, zilnic cîntă.
46
47
•< Că m-a topit sub al ei foc...
Curînd la hanul cel din vale, Curînd la fata cea din cale... Hi-hi! Hi-hai! E la noroc.
CÎNTEC
Aş vrea să plec la drum mai mare, Dar nici pe jos, nici de-a-n călare Şi nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, 5   De zece cai în şir purtată... Hi-hi! Hi-hai! într-un noroc.
Cu surugii pe deşelate, Ce trec vîrtej prin şapte sate, Hăind, mînînd, gonind cu foc, 10   Şi să m-opresc la han de vale Ca să pîndesc o fată-n cale... Hi-hai! Hai-hi! într-un noroc.
De surugiu dau o sfănţuică Şi bez ciocanul cel de ţuică 15   Cu cît m-o duce mai cu foc; Dar pentru fata cea subţire Păstrez colea un pumn de lire... Hai-hi! Hi-hai! într-un noroc.
Curînct, curînd la drumiu mare 20   Să-mi uit de-a vieţei întristare,
48
4
PLECARE
)
PORUNCI VERLAINIANE
întindeţi pînzele, băieţi,... Un vînt subţire se ridică, Albastra mare se despică, Pe cer alunecă nori creţi... 5   întindeţi pînzele, băieţi, Un vînt subţire se ridică.
Urcaţi în vîrfuri de catarg Şi puneţi steagul de plecare: Durerea mea dacă e mare, 10 Pămîntu-acesta este larg... Urcaţi în vîrfuri de catarg Şi puneţi steagul de plecare.
De unde sunt şi cine sunt Voiesc să uit pe vecinicie... 15   Ah! de-ar sufla o vijelie
în valuri s-aflu un mormînt... De unde sunt şi cine sunt Voiesc să uit pe vecinicie.
Cu femeea fii bărbat, însă nu şi-amorezat: Cine inima-şi păstrează Nu oftează.
Cupa umpleţi-o cu vin Şi îmbată-te deplin: Numai cine aiurează Nu oftează.
Facă lumea orice vrea, Nu zvoni că este rea: Cine gîndul nu-şi trădează Nu oftează.
50
51
Iubite bestii ce-am avut, Vă preţuiesc cînd v-am pierdut, Şi-nduioşarea mă uimeşte 25   Căci în natură — nencetat— Din tot ce moare şi trăieşte E numai omul un ingrat.
LA BESTII
Aveam o pasăre sărmană Si-ndată ce-i duceam de hrană Să cînte începea: Părea
Că pasărea-mi vorbea, Părea
Atunci că-mi mulţumea.
Aveam în curte un biet cîine, ll îngrijisem şi-i dam pîine, Şi el, cum mă vedea, Părea
Cu ochii că-mi vorbea, Părea
Duios că-mi mulţumea.
Aveam în casă o pisică, Era sălbatecă de mică, Dar uneori, şi ea, Părea
Cu ochii că-mi vorbea,
Părea Că nu mai este rea.
COPIII
NAIADA
Am cinci copii: — Speranţa mi-am pus-o în ei toată, Şi cînd se năpusteşte a cugetelor gloată, Bătînd din aripi negre precum peste cîmpii Aleargă corbi de iarnă prin vifore şi zloată, 5 îmi zic: Am cinci copii.
Am cinci copii, —şi astăzi, cumplita nedreptate Cînd iar mă încovoaie sub vechea-i răutate Şi voi să intru-n luptă cu clasici miopii, înving ale mîniei simţiri întărîtate 10 Şi-mi zic: Am cinci copii.
Coprinde-mă, răstrişte, în umbra ta fatală... Mi-a fost întreaga viaţă injurie mortală... Zdrobiţi-mă, puternici călăi de satrapii, Mi-e mîna dezarmată... Daţi ultima năvală, 15 Sunt laş: Am cinci copii.
Printre verdeaţa zmălţuită De flori cu vesele colori Se scurge apa încreţită De-ai zorilor fiori.
5   Iar lîngă ţărmul cu răchite Răsare goală pînă-n brîu, Cu sînuri albe şi-mpietrite, Naiada limpedelui rîu.
Şi pe cînd vîntul o sărută 10   Cu şiretlic de vagabond, Ea zîmbitoare şi tăcută
îşi stoarce părul blond.
54
55
APOLOG
NOAPTEA DE MAI
Semănătorul printre brazde lăsa sămînţa lui să cadă, Ş-o parte i-o lua furtuna şi paserilor o da-n pradă, O parte s-aşternea pe stîncă şi să rodească nu putea. Şi altă parte pe sub iarba ce repede o-năbuşea, Dar partea ce s-oprea-ntre brazde, c-o însutită rodnicie îl răsplătea puţin la urmă...
—A semăna e datorie.
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Cînd poartă cîntece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Şi muzele că vor rămîne amăgitoare năluciri? 5 Vestalelor, cînd în picioare altarul vostru s-află încă,. Şi primăvara cînd se-ntoarce şi astăzi ca şi alte daţi, Şi preschimbat cînd nu se află pămîntul falnic într-o
stîncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi? închisă dacă vă e lumea, recoborîţi-vă-ntre roze.
10   Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe cîmpeneşti virginităţi Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniţi: privighietoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit;
15   Cîntaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-amurit. Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrînită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniţi: privighietoarea cîntă şi liliacul e-nflorit.
20 Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge,— Cînd frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge? Cînd stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
57
Izvorul cînd s-argintuieşte de alba lună care-1 ninge, Cînd zboară freamete de aripi în fundul cerului
deschis?...
25   Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice
nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi cîmpul încă plin de roze, Şi pînă astăzi din natură nimica n-a îmbătrînit... Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie... 30   Veniţi: privighietoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice
nevroze,
Pămînt şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze, Răsare cîte-o nouă floare, apare cîte-un astru nou, Se face mai albastru-adîncuî, şi codrul mai adînc se
face,
35   Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţeipace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stîncilor ecou; Mucigăitul smîrc al văii cu poezie se vestmîntă, Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar... O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
40   în aer e parfum de roze.—Veniţi: privighietoarea cîntă.
Posomorîrea fără margini a nopţilor de altădată, Cînd sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta
deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai şi încă mă simt tînăr sub înălţimea înstelată. 45 Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă Şi stînca tot rămase stîncă, şi unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mîngîietoare, Şi astăzi e parfum de roze şi cîntec de privighietoare.
50 Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă...
55   Băsmesc de vremi Ie batrîne, cînd zînele se coborau Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu
portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in, 60   Ce-n mîini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin, Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale, Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit... Veniţi: privighietoarea cîntă în aerul îmbălsămit.
E mai şi încă mă simt tînăr sub înălţimea înstelată... 65   Halucinat cînd este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbei, şi văd un cer de aripi plin, M-aşez  privind   în  clarul   lunei  sub transparenţa
atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cîntece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
70   OS feerie a naturei, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut cînd moare, Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem. O! feerie a naturei, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mîngîi fără să vrem,
7 5   Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare în aer cu parfum de roze şi cîntec de privighietoare. Veniţi, privighietoarea cîntă în aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt
din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, 80   Şi-această noapte fericită la gîtul ei cu sălbi de astre S-a coborît pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre, A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste cîmp şi peste văi, A-nseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brazdă cu mii de căi; 85   Â revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, în atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stînelor
aprins,
Făcu izvorul să-1 îngîne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.
58
59
90   Pe om în leagănul ei magic îl adormi —şi el uită — Cu clarobscur mască urîtul şi şterse formele prea
bruşte,
Făcu să tacă zbîrnîirea adunăturilor de muşte, Şi zise dealului să cînte, şi dealul nu mai pregetă, Si zise văilor să cînte, si văile se ridicară, 95   Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară, Şi zise paserei să cînte, şi la porunca uimitoare, Se înălţă parfum de roze şi cîntec de privighietoare... Iar cînd şi mie-mi zise: „Cîntă!", c-un singur semn
mă deşteptă, CASTELE-N SPANIA
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfîntă... 100   In aeru-mbătat de roze ,veniţi:—privighietoarea cîntă.
De-ar vrea norocul să-mi zîmbească Şi să cîştig la loterie, Aş duce-o viaţă-mpărătească, Ascuns să nu mai mă găsească 5   In timpi de ani, fiinţă vie.
N-aş vrea să am măriri deşerte, N-am nici-o sete de renume, Aş înălţa mereu concerte La adăpost de griji şi certe, 10   La adăpost de om şi lume.
In colţ tăcut de vreo Sahară, Castel aş pune să-mi zidească, Şi scuturat de-orice povară, Aş ridica spre ceruri scară, 15   De-ar vrea norocul să-mi zîmbească,
Ca-n basme masa mi s-ar pune Şi s-ar deşterne tot ca-n basme, Bucatele cele mai bune Ar apărea ca prin minune 20   Pe tăvi aduse de fantasme.
Prin vase de-aur şi prin cupe De cornalină şi agată,
61'
De silfi uşori, gentile trupe, Ar tot turna zburînd în grupe 25   0 ambrozie delicată.
De pe-o terasă înflorită Privirea mea s-ar pierde-n cale Sub frunzătura-nchipuită De soare vesel strălucită 30   Şi schinteind de portocale.
Fîntîni de ape săritoare, Ar răcori-o-n orice clipă Cu picături nălucitoare Ce-n urmă-n limpede izvoare 35   S-ar scurge leneş sau in pripa.
Iar împrejur de-acea grădină Nimic, nimic decît pustie... Pustia de nesipuri plină Precum e cerul de lumina, — 40   De-aş cîştiga la loterie.
Dar viaţa în singurătate Mi s-ar urî şi ea la vreme Şi mi-aş clădi atunci palate Pe lîngă ţărmuri populate 45   De-ale amorului poeme.
Pe lîngă Neapol am de ştire, Că e un cuib între verdeaţă, Eu l-am văzut in părăsire Ş-am fost coprins î-acea privire 50   De melancolica-i dulceaţă.
Acolo corpul mi l-aş duce,... Ruina trage la ruină...—
Aş vrea ca moartea să m-apuce Purtîndu-mi viaţa ca o cruce 55   Pe-un ţărm frumos de mare lină.
Dar cîştigînd la loterie, M-aş face ca şi alţii poate,
Şi preschimbat prin avuţie N-aş mai căta o vizunie, 60   Ci aş voi să gust din toate.
Atuncea poate-n gînd mi-ar trece Să ţin în lume tren şi casă, Să am bufoni cu tivge sece In contul căror se petrece 65   Şi paraziţi să am la masă.
Să treier podul în trăsură, Să-mi rîd de suferinţe grele, lubindu-mi singura făptură, Pentru stomac şi pentru gură 7 0   Să fie ţinta vieţei mele.
Oh! simt, oh! simt că avuţia Pe om îl face rău să fie, De-mi cintă-n suflet poezia, Să cînte-o face sărăcia...— 75   N-am cîştigat la loterie.
ORCHESTRARE
Superbe note din pian Ca o fanfară se revarsă... Ah! arsă, inima mi-e arsă De soare etiopian.
De pe viori fiori încet Prin aer torc mătase fină... Ah! plină, inima mi-e plină De-o suferinţă de poet.
Dar cobza sună înfocat; Divini ţigani cu ochii galbeni, Cîntaţi, căci încă mai am galbeni Să uit ce încă n-am uitat.
DUM'NIGA i_2 MARTIE 189
REVISTĂ SEPT AMÂNĂ
20"BĂNi' BROŞURA
UE 64 PAGI nil
mm ?OT!W1h
R O M A N A;;
v V y*    f v L +i J    \*  J-.-       i  1     »w A#—
AfJ-X MACEiJON
d1 Zrî pe irimtsiru
ADHIKiSfRAŢIUNEA: Str. ACAOEVil-U 1« CASA I
TlTi'i:.:;'
de Li;x Str 1 S S =
Biblioteca română, 1895, foaia de titlu
Excelsior, 1897, coperta.
NOAPTEA DE MARTIE
Trebuia într-acea noapte ca să sufle vîntul rece, Ca să viscolească-afară, ca şi azi, neapărat, Iar copacii printre crivăţ la pămînt să se aplece Cînd mă-mpinse-n astă lume pîntecul ce m-a purtat. 5   Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de-abia scăpă cu zile... Moartea groaznică, ce-n umbră mulţumirea şi-o rînjea, îngheţată sărutare-şi-aplecase peste ea Şi pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile. Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmăşeală, 10   Vrînd să şeadă pe un scaun, doborît de osteneală, Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit, Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată, Nu sărea ca o leoaică să-1 oprească deodată Printr-un ţipăt ascuţit.
15   Toţi îmi fură împotrivă, numai doctorul, săracu'! Se-ncercase, făr' să ştie, să mă scape de nevoi, — Doctore, primi-te-ar sfîntul, şi pe tine, doică, dracu', Că mă nasc fără de voie nu puteaţi ghici şi voi? Voi puteaţi băga de seamă, cînd coprinşi de turburare,
20   Că de voie nu se iese încleştat de două fiare,— Şi-mi făcusem datoria de-a voi să nu mă nasc... Poate că trăisem încă într-această lume mare Ce mă face ca să sufăr, ca să rîd sau ca să casc. Poate-mi aduceam aminte chiar de vieţile-mi trecute,
5 — Al. Macedonski Opere, voi. II
65
Care, bune ca şi rele, nu-mi fuseseră plăcute. Poate cunoşteam ce este a trăi şi a muri, Poate nu mai vream să intru şi să ies pe-aceeaşi poartă, Poate că fugeam de viaţă, poate că-mi fugeam de soartă, Poate vream în nefiinţă, o problemă-a urmări, Poate n-adunasem încă de pe cîmpul veciniciei Toată iarba-nţelepciunei, toată floarea poeziei, Poate nu-mi sosise timpul pe pămînt să reapar, Poate vream să nasc vreun rege, poate vreun bandit
vulgar,
Poate vream tîrînd în urmă o armată numeroasă Ca să trag peste popoare brazda mea cea sîngeroasă Şi să renvieze-n mine Alexandru sau Cezar. Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă, Ca s-apar posterităţei cum şi el ne-apare nouă Şi să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar. Poate vream să fiu, din contra, un cioban-nnegrit de
soare,
Cu cămaşa desfăcută peste pieptu-i de atlet, Şi să stau, cîntînd din bucium, într-a codrului răcoare Pe cînd apele la vale, vorba lor şi-o spun încet. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină, Trăsnet care mistuieşte, aer, apă, fum, schintei, Sau o floare ce pe ţărmuri de pîraie se înclină Şi dă vîntului, ce-i este amorez, parfumul ei. Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate, Poate chiar că niciodată să fiu om nu m-am gîndit, Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strîns din toate Şi să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit. Şi ce luptă trebuieşte din ce sunt să fiu iar visul, Şi ce crude suferinţe pînă ce să trec abisul Ce desparte vecinicia de un trai şi lung şi mic; Pînă ce uitînd de lupta ce-o dusei cu nenorocul, Să-ncetez să mai fiu timpul şi să nu mai fiu nici locul, Şi să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic. Părul meu de aşteptare o s-albească sau să cadă, Ochii mei au să privească cîte n-ar voi să vadă, Pieptul meu are să geamă sub atingeri de dureri, Corpul meu o să se plece cu încetul în ruine, Mintea mea n-o să mai pună graniţi între rău şi bine, Şi veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri.
Cel puţin de-am şti ursita ce îndeplinim în lume, 65   De-am şti golul care-1 umplem c-o făptură şi c-un nume, Sau de-âm şti de ce ne ducem, sau de-am şti de ce venim Naştem oare pentru-a naşte, şi trăim ca să trăim?^ Sau tot scopul nostru este să lăsăm mereu în urmă, Prin copiii care-i naştem, alte umbre ca şi noi 70   Ce-n pustiurile vieţei, însemnează cîte-o urmă Ştearsă de furtuna Vremei sau de alte urme noi?
3
Toţi îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte, Şi 'zdrobit de-mpotrivire m-am născut şi am trăit; Dar nici Muzele pe-atuncea, legănîndu-mă in şoapte,
7 5   Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit. Muzicele răsunară la botezul meu cu fală, Şi părea că intru-n viaţă pe o poartă triumfală îar purtat între dantele, de-ofiţeri muiaţi în fir Mă plimbam din braţe-n braţe, fraged ca un trandafir.
80   Pare că fusese-o lume destinată să m-aştepte,
Şi că am de moştenire tronuri pe-ale căror trepte Pun coroane seculare toţi feciorii de-mpăraţi. A! batjocură amară!... Eu eram din condamnaţi, Făceam parte din ocnaşii ce pe şubrede picioare
85   îşi tîrăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare,
Ş'i de-aveam să urc, cu timpul, pe vreo culme radioasă Ga şi eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar, Noapte, blestemată noapte, clipă rea şi nemiloasă, înfiereze-te azi plînsul ca şi rîsul meu amar.
5'
ZORI ROZE
(Imitaţie) j
Pe sub migdali şi pe sub roze
S-au dus în umbră zîmbitori; j
Curgeau lumini din ceruri roze, |
Vocalizau privighetori. |
5   Curgeau lumini din ceruri roze, Erau copii fermecători,
Şi coronaţi de-apoteoze j
Se socoteau nemuritori. j
Şi coronaţi de-apoteoze |
10   Treceau-nainte şoptitori; j
Pe sub migdali şi pe sub roze j
S-au dus în umbră zîmbitori. '
BANCHET LA CURTE
(Poezie coreeană)
Vesel fumegă din cupe vinul roşu, generos, Beau curtenii şi s-aude cîte-un hohot fioros, Dar poporul e afară ce se văietă şi plînge... Vinul fumegă din cupe, vesel, roşu —dar e sînge.
5   Piramidele de cărnuri mii de pofte răzvrătesc, Şi monarhul le priveşte cu un zîmbet părintesc, Dar cetatea este plină şi de groază, şi de jale... Piramidele de cărnuri sunt victimele regale.
Ard în sfeşnice de aur parfumate luminări, 10   Insă ceara li se   scurge cu-nnegrite lăcrămări, Şi serbarea se urmează c-o grozavă-nverşunare toţi se-nalţă şi închină...—E a ţărei-mormîntare.
68
69
Luminoasă şi voioasă ţi-era casa părintească... La intrare verzii dafini o-nfloreau fermecători, 20  Avea aer împrejuru-i, soare cald s-o poleiască Casa ta ce-adăpostise anii tăi surîzători.
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă, Şi puteai să dormi năuntru de restrişte neatins; însă, —soarta e pe bunuri pămînteşti invidioasă... 25   Cînd un vis ne năluceşte, străluceşte, şi s-a stins:
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă.
III
Inspirarea te-aripase să atingi înalte culmi, M-ai chemat să-ţi fiu prieten—fraţi de cruce ne legasem, O simţire şi un cuget să ne turbure jurasem; 30   Moara ta zăcea devale, liniştită —printre ulmi.—
Către culmile înalte inspirarea te-aripase: Pentru mine erai zeul unui vis olimpian, Visătoarea armonie ce răsare pe pian Si de care al meu suflet iubitor, s-amorezase.
PRIETENIE APUSĂ
I
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită —printre ulmi — Pitorescă o zărirăm printre plante urcătoare, Şi era prietenie între noi, şi zi cu soare, Zi de vară-apunătoare spre poeticele culmi.
într-o vale liniştită moara ta dormea în pace Şi pîrîul fără zgomot o scălda şi se ducea, Nici o şoaptă omenească adierea n-aducea, Ci abia ieşea un freamăt de sub frunzele opace.
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită —printre ulmi, — Şi era pîrîul neted ca un luciu de oglindă; însă soarele de vară îşi sfîrşise-a lui colindă... Se-nnopta prietenia şi poeticele culmi.
Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită —printre ulmi.—
35   Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi,
Şi pornisem, mînă-n mînă printre-a vieţei mişelie, învrăjbiţi ne ducem astăzi în fatala vijelie... Moara ta zăcea devale, liniştită — printre ulmi —
Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi.
II
Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă... 15   Avea dafini la intrare şi năuntrul ei cînta Visul clar al poeziei, voce-n veci armonioasă, Cînd e-n taină-nsufleţită de-o simţire ca a ta.
70
Gîte-un chip ieşea deodată pentr-o clipă în ^lumină ' Cînd de om trăit pe mare sub un vînt argăsitor,
Cînd de tînăr cu păr galben şi cu buze de vergină îngheţate înainte de-a-şi şopti poema lor.
25   Şi prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morţei, I Pe un pîntec sau pe altul aplecînd al lui schelet,
Dimineaţa-ncremenită sta în cer pe pragul portei Şi muia cu lacrimi negre nuanţatul ei buchet.
VAPORUL MORŢEI
între nori şi între apă se ducea fără-ncetare Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart; Valuri-valuri dînd năvală şi smucindu-1 tot mai tare îl făceau să şovăiască peste pîntecul cel spart.
5   Vîntu-n funii şuierîndu-şi uriaşa simfonie Alerga săpînd prăpăstii în adîncul guraliv, Răspîndind în largul mărei o-ndîrjită ironie Printre urlete grozave de duşman nemilostiv.
Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă 10   Punct mai negru pe cerneala orizonului rotund, Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-1 conducă Peste unda lătrătoare de la creştet pîn-la fund.
Călătorii şi matrozii putrezeau pe puntea rece, Frunţi albastre,buze vineţi, pumni închişi şi ochi sticliţi, 15   Toţi muriseră de-a rîndul: cinci şi şase, opt şi zece, Şi zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziţi.
Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate, Spintecînd în larg văzduhul sub tăiuşul lor de foc, Şi-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate 20   Se stingeau şuierătoare într-al valurilor joc.
PRIMĂVARA
BUCOLICA UNDĂ
Sub flori de măr Ce mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare; Pe orice frunţi suferitoare, 5   Oh! ningeţi albe flori de măr.
Sub liliac Sunt paseri dulci ce nu mai tac, Concert de voci mîngîietoare: Sărmani cu inimi gemătoare, 10   Uitaţi, dormiţi sub liliac.
Pe sub cais Din aripi bate albul vis De-o inocenţă răpitoare: Amanţi cu inimi arzătoare, 15   E fericirea sub cais.
Sub nucul lat Te afli însă izolat Şi-n umbra lui îmbătătoare Trecutul naşte ca o floare: 20   Ah! de-aş muri sub nucul lat.
Bucolica undă adoarme în tihna de sălcii pletoase Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză, Cînd, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca idile
frumoase,
Şi goi izbucnesc dintre sălcii —eglogă lactee şi roză.
5   Bucolica undă-i primeşte molatică şi-nfiorată,
Sub blonzii cu plastice forme se simte schimbată-n
femeie,
Prelinsă pe nudele corpuri ea tremură, şi purpurată O scutură cinic dar dulce mişcări onduloase de-almeie.
74
75
PE BALTA CLARĂ
MĂ UIT LA CER
Pe balta clară barca molatică plutea... Albeţi neprihănite curgeau din cer;—voioase Zîmbeau în fundul apei răsfrîngeri argintoase; Oh! alba dimineaţă,   şi  visul   ce şoptea, Şi norii albi —şi crinii suavi —şi balta clară, Şi sufletul —curatul argint de-odinioară—
Oh! sufletul! — curatul argint de-odinioară.
Mă uit la cer şi la pămînt: Frumos e cerul şi pămîntul, Dar port în suflet un mormînt, Si-ntr-însul, mort, avîntul.
Ah! doarmă dus acel mormînt Cu imne pline de misteruri... Prea bun am fost pentru pămînt, Prea rău sunt încă pentru ceruri.
ASUPRA PRIMULUI MEU VOLUM
NOAPTEA DE FEBRUARIE
Privind la bietul meu volum Legat frumos cînd stă pe masă. Melancolia mă apasă: El e bagajul meu de drum.
5   La soartă însă mă supun... Şi dacă moartea mă va cere, Incai îmi zic ca mîngîiere G-am fost în lume rău si bun.
Mi s-a părut întotdeauna un ce scîrbos şi crud Ca dupe-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate Nenorocitele fiinţe ce se numesc: prostituate. 5   Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pîntec te-a purtat, Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare Precum se pune un stigmat.
Şi cîtă osebire este între amor şi infamie, 10   între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări...
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O ! şi cît am plins pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voinţă de-un minut, 15   Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbuşite,
Cu palpite pentru-oricine —cunoscut — necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mîrşavul povîrniş;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele, 20   Rîd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriş...
Lacrimi?... Nu mai ştiu să plîngă de o
vreme-ndelungată...
Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plîng...
Lacrimile nu dau pîine, şi nici jimbla cea uscată
78
79
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strîng.
2 5   A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci, Secol plin de prevedere, secol de filantropie, Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci, împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
30   Iţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic, Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri, Secol de filantropie, cine zice că eşti mic?
II
Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
35   Ş-arătînd ale lui clape, un clavir zîmbea din umbră Ca o tînără femeie ce-şi arată albii dinţi. Scaune şi canapele avînd droturi sfărîmate Prin zgîita lor damască de un verde spălăcit, Dau afară-n şomîldoace, dintre pînteci scufundate,
40   Cîlţul obosit de slujba unui loc neodihnit.
In pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală, Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală, Iar pe scaune, trîntite, cîteva cadavre vii, Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii...
45   Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...
O femeie mai bătrînă le dezmiardă părinteşte — Lina este deocamdată mai frumoasă, —ş-o iubeşte Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
50   însă nu dispreţuieşte nici pe Mimi —o nebună Ce ştiind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună... Nici pe Liza, nici pe Miţa, nici pe Ana —unguroaică Care poartă sînge roşu sub o piele de nemţoaică. Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
55   Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.
III
Zoe —fată mai brunetă — la fereastră alergase...
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoţei, Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase, Şi intrară în odaie cîţiva tineri derbedei: 60   Erau patru—între care, un vlăjgan scăpat de şcoală, Care încă nu-nsemnase pe a vieţii sale coală Cu condeiul voluptăţei vorba magică „Amor". Mai frumos ca sfîntul Gheorghe, îşi da aere viteje... Ele —repede ghicindu-1, se-ncercau să-1 prindă-n
mreje,
65   El, roşind ca o cireaşă, se făcea-ntreprinzător, Şi cu Vinul ce băuse, ca turtit să fie bine, Şi cu ochii mari şi negri ce cătau în ochii lui, Ii părea cum că odaia se-nvîrteşte, şi, în fine, Lesne poţi să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
70   Unul cîte unul, dînşii, cîte patru, dispărură In odăile de-alături cufundate-n umbră sură, Făr-a număra cadavrul ce-1 avea fieştecare Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare. Cîte patru, şi sunt tineri! Cîte patru, şi din ei
75   Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenîndu-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă, Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă.
IV
Dar din trei, uitate-n jeţuri, cea mai tînără-adormise, Insă somnu-nseninase chipul veşted şi-ncrunţat,
80   Scuturînd pe alba frunte umbra jalnicelor vise, Cînd copilul dinăuntru ieşi palid, dar bărbat... O mîndrie triumfală corona frumoasa-i faţă, Şi din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol, S-ar fi zis, de orişicine, preursirea că-1 răsfaţă
85   Si că este dintre-âceia care-ajung la Capitol, Că degrabă cîştigat-a vreo victorie-nsemnată, _ Că de groaza lui duşmanii au dosit-o ca mişei... Nu! Victoria cea mare, bătălia cîştigată Nu este decît podoaba tinereţii, dezbrăcată
90   Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.
Mai veni puţin la urmă un bătrîn uitat de vreme, Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se terne, Căci izbînda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf. 95   Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă, Ce intra, precum se intră în oricare cafenea, Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă Şi să pleci trîntind în tavă gologanii pentru ea.
Mai veniră...— Nesfîrşită ar putea ca să ajungă 100   Lista celor care intră, lista celor care ies...
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă Pentru carnea ce se vinde palpitînd sub interes. O! şi cugetînd că, poate, înjositele fiinţe, Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal, 105   Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe, Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal. O! şi cugetînd că, poate, dacă-ar fi avut în lume Inimi pline de iubire să le ţină loc de mume, Sprijinul vreunui frate, care vine cînd îl chemi, 110   Sau mîngîietoarea voce a prieteniei sfinte, Cu poveţile-nţelepte din risipa-i de cuvinte, Spuneţi-mi, e cu putinţă să te-opreşti să nu blestemi?
V
Luminările scăzute şovăiau — şi prin odaie Focul ce murea in sobă c-o albastră vîlvătaie
■115   Flutură, trecînd pe chipul unei searbăde femei. Singură mai rămăsese dintre celelalte toate... însă, din minut în altul, rîndul o să-i vie poate Şi va trebui, atuncea, ca să-şi facă rîndul ei. Incă-n floarea vieţei sale, ea ce este mai trecută,
120   Este însă osîndită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn —la un cuvînt. O ţineau de milă, poate, sub acel coperămînt, Şi cînd aspra sărăcie zilnic se însărcinează, Pe tăbliţele pierzărei să înscrie nume noi,
125   Mila, într-o dimineaţă, te căieşte, şi oftează,
Dar te ia frumos de mînă, şi te-aruncă în noroi. Ea ştia prea bine aceasta, şi supusă la poruncă
82
îşi urma osînda vieţei într-a viţiului muncă, Iar Frineie, despletită, îşi făcea un piedestal 130   Dintr-a corpului osîndă, dintr-a vorbei degradare, Şi din tot ce îngrozeşte, şi din tot ce e în stare Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal, Sau să facă să tresară patimile-n amorţire Dintr-un suflet peste care, ca un vînt de pustiire, 135   A trecut desfrîul rece cu instinctu-i bestial, însăşi fetele pieirei o priveau cu îngrozire, Sau cu scîrbă, de la dînsa, întorceau a lor privire, Nevorbindu-i timp de ore, şi de zile, şi de luni; Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni... 140   Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi rîs şi-atuncea încă... Inima i se schimbase în prăpastie adîncă, Pe-ale cărei margini triste nu mai creşte iarbă chiar. Şi din care nu reurcă nici răsunetul afar'. Unde se gîndeşte, însă, stînd în jeţul ei trîntită?... 145   Faţa ei odată mută e acuma însufleţită...
Iat-o... Pare că vorbeşte făr-a zice un cuvînt... Pare c-o-nfăşoară vălul unei creşteri îngrijite... Pare-a nu mai fi femeia cu simţirile tîmpite Şi c-a tresărit cenuşa într-al inimei mormînt. 150   Care vis o năluceşte?... Care înger o insuflă?...
Iat-o... Se ridică, umblă... —pe cînd vîntul care suflă Bate-n geamuri, bate tare, şi le zguduie cumplit... Fîlfîiesc în candelabre luminările deodată... însă ea se îndreptează, palpitînd transfigurată, 155   Spre clavirul ce-i zîmbeşte printre fildeşu-nvechit. Degetele-i deşirate calcă clapele sonore... Armonia se deşteaptă, lenevoasă, la-nceput, Visătoare ca fecioara cugetînd în timp de ore, La bărbatul ce iubeşte fără ca să-1 fi văzut. 160   E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
E murmurul plin de şoapte al pîrîului duios... E o voce ce şopteşte, ca să-şi uite de durere, Un refren din cîte-un cîntec simplu şi copilăros, însă, fiecare notă, e o perlă care scapă 165   De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin... E o melodie sfîntă de pe-o harpă inspirată, Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
83
170
175
180
185
190
195
200
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin. Şi cu cît clavirul varsă note mai armonioase, Cu atîta se fixează ochii ei deschişi şi mari într-o ceaţă, pe sub care vede zilele-i frumoase Strecurîndu-se întocmai ca fantasme legendari... Vede casa-i părintească şi cu straşinile-i late Pe sub care se agaţă cuiburile dărîmate... Rîndunelele pe-alături dau ocoale neîncetat; Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă, Fetele vin la fîntînă, pe cînd popa-n toacă, toacă La biserica din sat.
Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvîrteşte, vîntul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale...
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale...
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
însă scena se preschimbă, pe cînd rîuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea loveşte-automatic
Fildeşul sau abanosul învechitului clavir,
Pe cînd ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vîntul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist în sobă, luminările pălesc...
Ea tresare —ea renaşte —geme cu accente crude,
Căci şi clapele au limbă, căci şi clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...
în prezent, nici chiar nădejdea, viaţa moartă,
şi-njosirea...
|n trecut, era iubire, erau raze, era trai...
în prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.
VI
începuse, făr' să ştie, pe divinul Trovatore, Operă care vorbeşte cu poeţii-n orice ore,
84
205
210
215
220
225
230
Şi pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte Cînd durerea-n Mizerere printre inimi se împarte Şi cînd Verdi împrumută note de privighetori Ga să zboare, dus de ele, pîn-la cei nemuritori. Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă, Şi pătrunsă de-o simţire dureroasă, dar suavă, Degetele-i descărnate de-abia mai izbutesc Din clavir să redeştepte cîntecul dumnezeiesc... Mizerere! Mizerere! Dînsa-n lacrimi izbucnise... Pe octavele-amuţite mîinile-i încremenise... Ea uitase ce e plînsul de sunt ani îndelungaţi... Armonie! Limbă sfîntă, care   e ş-a ta putere Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mîngîiere Chiar din ochii ce de ele se arată mai secaţi? Care e ş-a ta putere, tu ce-nsufleţeşti îndată Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormîntată, Şi aci ne faci să plîngem şi aci, ca să zîmbim? Nu eşti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim? Armonie! Limbă sfîntă, limbă plină de simţire, Tu dai cîntecului aripi şi-1 înalţi de la pămînt... între suflete şi ceruri eşti trăsura de unire, Şi cînd nu mai cînţi în suflet, omul intră în mormînt. Ea plîngea... Era scăpată... Dar, c-o grea scîrţîietură, Uşa  se  deschise-atuncea,  şi-njurînd   de dumnezei Un băcan  cu  ceafa  groasă, mirosind a băutură, Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură... Toţi ne-avem destinu-n lume... El pe-al său,  şi ea
pe-al ei.
NIPONUL
PE UN ALBUM
Fantasmagoric de colori, Cu coperişuri lucitoare, Sub largă purpură de flori Niponul magic rîde-n soare.
Idolatrat de călători
Pe marea lui străvăzătoare
Scamatorie de colori
Şi jucărie răpitoare,
Delicată procreare, cuib de visuri feminin, Plin de fragede iluzii ce încep sa te frammte, Fată încă visătoare pe sub genele raslrmte, Poartă-ţi încă scutierul în al ghidului semn, însă nu-1 lua în braţe ca să nu te descmte.
Niponul magic rîde-n soare.
IN NOAPTE
LIBELULE
Albastră era noaptea şi fragedă natura, în cer plutea răzleaţă o pulbere opal, Dar valuri îndîrjite urca în mine ura, Domnea Satan în mine, magnific înger pal.
Erau muiate-n aur abisurile-albastre, Safire luminoase eliptic gravitau, Clipeau diamantate oştirile de astre Şi-n pace să reintre zadarnic căutau.
Şi valuri îndîrjite urca în mine ura, Domnea Satan în mine, magnific înger pal.. Albastră era noaptea şi fragedă natura, Şi-n cer plutea răzleaţă o pulbere opal.
Libelule graţioase Zboară-n aerul de vară... Au corsete minuscule, Şi pe aripi radioase 5   Readuc speranţă clară:
Zi de vară, libelule.
Peste tot metamorfoză, Poezie, schinteiere, Şi sub glorie solară, 10   Delta fragedă şi roză, Iar, suavă mîngîiere:
Libelule, zi de vară.
Apoi  din frămîntarea lucioasă ce zarea Că sapă împrejuru-i o roşie viitoare Din care e ajunsă de flăcări arzătoare, Simţi că se aruncă Satana peste ea.
IN ATELIER
„Voiesc, iubite pictor, o pînză cum n-a fost... Să văd din întuneric că iese-n pielea goală Satana care-n mine stîrneşte o răscoală Pe cînd zadarnic caut de el un adăpost.
5   îl văd frumos şi searbăd, aproape o fecioară, Avînd pe-o gingăşie de Bacchus indian O frunte visătoare sub păr de-atenian Şi-n buzele-i de flăcări cutremure ce-omoară.
Fă-1 dulce totdeodată ca taina unui vis 10   Ce-n leagănu-i de aur te-adoarme cu blîndeţe Atunci cînd plin de viaţă şi beat de tinereţe Te laşi pe nesimţite s-aluneci spre abis.
Sau scoate-1 dimpotrivă din negura cu şoapte, Nălucă fără seamăn cu ochii schinteiînzi, 15   întocmai cum e-n clipa sălbaticei izbînzi Cînd sufletul mi-1 soarbe în fiecare noapte."
Şi jalnica fiinţă, furată de-aiurare, Cînd pasul şi-1 mai duse prin largu-atelier, Isterica privire pe nişte lănci de fier 2 0   S-opri încremenită de-a lor străfulgerare.
HORA
Era zîmbitoare, Cîntînd se ducea. -în cer era soare Şi flori pe vîlcea.
5   Pe lîngă izvoare Voioasă trecea. — în cer era soare, Şi flori pe vîlcea.
Sub ulmi la răcoare 0  Să şeadă-i plăcea. — în cer era soare Şi flori pe vîlcea.
Era zîmbitoare, Cîntînd se ducea... -5   în cer era soare, Şi flori pe vîlcea.
NOAPTEA DE IANUARIE
I
Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte, Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit, Nu mi-ai pus pe piept o stîncă, mi-apăsaşi pe el un
munte,
Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit. 5   îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrămile mele ce luceau Ia focul tău;
M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
Ca Iacov frumos şi tînăr ce-adormise la fîntînă, 10   Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpînă
Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior...
Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător, 15   Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase Mi-a văzut a vieţei navă ici şi colo alergînd, Dusă-n voia întîmplărei pe-adîncimi întunecoase, 20   Care n-au fost măsurate nici de ochi şi nici de gînd. Spre limanul care-1 caut mă tot duce-a mea simţire, Dar pe cînd îl cred aproape nici în suflet nu-1 găsesc, Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire,
93
Către nici un ţărm ai vieţei n-am s-ajung să odihnesc.
25   Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenuşă rece,
Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut? Sunt un soare care-apune, sunt un cîntec care trece, Sunt o frunză care zace pe al vieţei negru lut. M-am născut în nişte zile cînd tîmpita burghezime,
30   Din tejghea făcînd tribună, legiune de coţcari, Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime;... Zile cînd se-mparte ţara în călăi şi în victime Şi cînd steagul îibertăţei e purtat de cîrciumari.
II
Inimi reci ca vîntul iernei, psalmodii pe-acelaşi metru, 35   Voi, ce vecinie înfrînate de al liniştii tic-tac Regulat orele vieţii bateţi ca un cronometru, Ştiu că versurile mele în adîncul vostru tac. Ele nu vă spun nimica, —sunt cuvinte fără viaţă, Cel mult sunete deşerte pentru moartea ce vă-ngheaţă; 40   Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura
Şi acum şi totdeauna; —şi puteţi rămîne mute... Lara şi Romeo vocea vor veni să-mi împrumute, Şi cu dînşii pe-ai mei umeri aplecaţi ca nişte îngeri Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plîngeri.
45   Credeţi oare că un cîntec cînd din suflet se revarsă Se aşteaptă să răsune printre suflete de morţi? Credeţi oare că o frunte cînd de foc ceresc e arsă Şi străbate c-o schinteie l-ale raiurilor porţi, Vrea să ştie de-omenire, cînd pe-a cerului cărare,
50   Coronaţi de-o strălucire de lumini dumnezeieşti, Heruvimii se coboară într-a gîndului cîntare Pentru-a-i da şi consfinţirea armoniei îngereşti, Sau că roua pică, poate, pentru frunze ce zac moarte Prada pulberei în care le ia vîntul să le poarte?
55   Insă voi, ce-aţi plîns cu mine pe ruinele simţirei, Fraţii mei de cugetare, fraţii mei de suferinţi, Voi, ce-aţi fost luaţi ca mine pe-aripa nenorocirei,
94
Dînd la vînturile soartei aspiraţii şi credinţi, Voi, care-aţi trăit ca mine între cearcăne înguste, 60   Sfîşiaţi de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit... Este o poemă-ntreagă de-a fi plîns şi suferit.
Voi care cunoaşteţi viaţa sub oricare formă — voi, Frunze veştede, purtate de răstrişte prin noroi,
6 5   Voi care-aţi umblat pe uliţi fără haine, fără pîine,
Şi v-aţi dus prin ploi şi zloată cum se duce cîte-un cîine, Ridicînd în lupta vieţei frunţi semeţe de eroi, Voi, nesiguri nici de astăzi şi nesiguri nici de mîine, Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
7 0   V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit.
Voi, care în nopţi senine aţi pîndit pe sub ferestre Pe cînd luna-mbracă zidul cu tapetele-i măiestre, Pe cînd vîntul pleacă fruntea teiului mirositor; Inimi vecinie zbuciumate, sub al dragostei fior, 7 5   Tineri care, din femeie, v-aţi făcut o zeitate, Corpuri necorupte însă, suflete electrizate, Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit... Este o poemă-ntreagă să poţi zice: „Am iubit".
Voi ce-aţi fost purtaţi pe aripi de-o cerească inspirare, 80   Geniuri ce-mbrăţişarăţi toată-nvăţătura mare, Voi ce-aţi despicat natura c-o privire de vultur, Cugete, admci prăpăstii ca al cerului azur, Harpe tainice atinse de suflarea nemurirei, Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei, 85   Voi puteţi a mă-nţelege căci voi singuri aţi trăit... Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit.
O! dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă, Treceţi fără-a lăsa urme ca şi cîinele prin apă, Graşi, pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi — 90   Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi, /Parveniţi fără ruşine, mizerabili ce la cîrmă | Faceţi salturi de paiaţe pe frînghie sau pe sîrmă, L N-am cu voi niciun amestec, căci în lume de-aţi trăit, \Este o satiră-ntreagă faptul că v-aţi zămislit.
95
III
95   Aide, soartă nempăcată, scoală-te din nou la luptă... Sau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte căci din somn m-am
deşteptat;
Ia pumnalul laş dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă Să-1 înfigi pîn' la prăsele într-un suflet revoltat, Sapă-mi groapa cît de-adîncă, fă-mi duşmani chiar
dupe moarte
100   Cînd topit îmi va fi corpul, voi fi cîmpul plin de flori, Inimile simţitoare au la piepturi să le poarte — Voi fi cer, parfum şi şoaptă, şi nu poţi să mă omori. Poţi s-apeşi peste-ai mei umeri cu puteri nenduplecate, Poţi să-mi storci cumplite lacrimi sau un rînjet fioros,
105   Voi găsi în orice timpuri cîte-o inimă de frate, Voi găsi în orice timpuri un răsunet mîngîios.
Dar cum noaptea sta să piară, ca prin visele-adorate M-am simţit mai viu, mai tînăr, cu durerile-alinate, Ş-am zîmbit..., uitînd veninul care-n suflet mi s-a
strîns,
110 Căci, fireşte, viaţa este tot ciudata comedie Care-amestecă-mpreună şi dureri şi bucurie, Punînd lacrimi lîngă zîmbet, punînd zîmbet lîngă
plîns.
4 Ni a f-i';r -■. \s-,% ■. A,     t\ V' &i     1 "   ' -
*»   ma w*   *     m>    K    0% f%
Excelsior, tirajul „a zecea mie".
Excelsior, foaia de titlu a ms. definitiv, nr. 3.406, i'.l.r.
HOMO SUM
C-o admirare prefăcută sau c-un adînc entuziasm, Zadarnic ziceţi, dulci prieteni, că-mi uit făptura
trecătoare;
Zadarnic singur, cîteodată, pentru a scăpa de-al meu
marasm,
încerc să cred că este astfel şi să mă pierd cu ochii-n
soare,
în pacea spaţiului vecinie, în lumea sfintelor extaze.
Şi tot zadarnic chem în suflet înflăcărarea unui
psalm,
Făcînd din cîntec o minune prin împletirea unei
fraze...
Mă redeştept curînd acelaşi, şi-n mine nu se face
calm,
Ci lacrimi port sub orice vorbă pe cînd în cîntece pun
raze,
Minciuni cu care caut zilnic să-nşel necazurile mele.
Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg şi policrom, Azvîrle harpa de alb fildeş şi uită calea către stele, Te afli încă-n cercul vieţei: Eşti încă om, eşti încă om.
Aî. Macedonski Opere, voi. II
FÎNTlNA
Cunosc o fintînă pe valea umbrită: Un grangur de aur cîntînd m-a-ndemnat S-adorm între frunze de plopi şi răchită, Să uit de oraşul în care-am oftat.
5   Pe valea umbrită cunosc o fîntina: O mierlă cu care de vorbă am stat, Aflînd că durerea o sufăr stăpînă, A rîs cît se poate, iar eu am oftat...
Pe valea umbrită cunosc o fîntînă.
II
0   Prin frunze ascunsă albeşte pe vale: In lume ce caut şi ce-am căutat? De mine mi-e jale, de alţii mi-e jale... Oh! grangur de aur cu viers neuitat!
Albeşte pe vale prin frunze ascunsă: 5   Izvorul ei curge de zori sărutat,
Dar e a mea soartă la culme ajunsă... Oh! tainică mierlă cu rîs neuitat!
Fintîna sub frunze albeşte ascunsă.
MOISE
Cînd scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi cînd fură toţi, Vrînd să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi, Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tîmple-nguste, Moise faţa şi-o ascunse între mîinile auguste.
5   Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfînt Era stei de nemişcare şi cu ochii în pămînt... Credincioşi îi rămăsese vreo doi — dar fiecare: „Oare nu mai eşti tu Moise?" îi striga cu voce tare,
„Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu? io   Faraonul înăuntru nu-1 făcuşi de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o tîrîşi să piară-n valuri Cît din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?
Nu făcuşi din piatra stearpă să ţîşnească alb izvor Care-a curs ca rîu de lapte pe al muşchiului covor? 15   Şi-n pustie, pe cînd foamea ne-a fost aprigă duşmană, Nu ne-ai dat îndestularea cînd ne-ai dat cereasca mană?
Scoală—ceasul derăstrişte numai este"... — Dar, tăcut, Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut, Si urcîndu-se în munte sub a serii străşnicie, 20   Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.
7*
99
BĂTRÎNA STÎNCĂ
COMORI de AUR
Bătrîna stîncă uriaşă e neclintită de pe loc: O sapă apele să scape de ea, şi-n veci o pizmuieşte Ţăranul prost, zicînd c-ar face ogor din locul ce robeşte C-un ceas-nainte ca s-o surpe de-ar fi să afle vreun
mijloc.
5   Bătrîna stîncă simte gîndul ce împrejurul ei rînjeşte, Dar tace, şi cînd suflă crivăţ ea sfarmă viforul tăios, Şi ocrotită valea-ntreagă dă roade spornice voios, Pe cînd chiar apa care-o sapă din sînul ei se
limpezeşte.
Bătrîna stîncă e zadarnic de ani luată la mijloc... 10   In umbra ei pasc încă mieii ş-ajung vlăstarii brazi
puternici,
Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sunt cei
nemernici — Bătrîna stîncă uriaşă e neclintită de pe loc.
100
Comori de aur dorm ascunse-n minăstire. Călugărul murind i-a spus că sub altar Se află cu prisos lumeasca fericire.
Neliniştea-i de-atunci e fără de hotar: 5   El caută prilej năuntru să pătrundă Şi zilnic împrejur se plimbă solitar.
Ar vrea pe dupe stîlpi penumbra să-1 ascundă, Pe-averi de voievozi se vede suveran, Sileşte pe noroc la glasu-i să răspundă;
10   Ajunge-aljlumii domn din fiu de poporan, Dar cînd dupe altar rămîne-n asfinţire, Se simte-nfiorat de-o groază de ţăran:
Comori de aur dorm ascunse-n mînăstire.
EPIGRAF
OSPĂŢUL LUI PENTAUR
îşi dau albinele silinţă, Muncind cu multă sîrguinţă S-adune sucul de prin flori; îl duc în stupi ş-apoi îndată O miere dulce e-njghebată Spre-a-mbogăţi pe negustori; Avem o soartă-asemănată Strîngînd poetice comori: Căci orişicare ne-ar fi ciuda Ne e sudoarea ca şi truda Pentru librarii viitori.
Templul nalt ce e din piatră cu-ngrijire prelucrată în inscripţii hieratici răspindite cu belşug Prin al soarelui praf de aur schinteiază şi s-arată Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug.
5   Pe sfinţenia tihnită stîlpi de umbră priveghiază, Pe cînd flăcări parcă urcă din nesipu-n zare-ntins; Uşi de bronz întredeschise pe-adîncimi ce-nfricoşează lntunericu-1 frămîntă cu năluci de aur stins.
Sfinxi pe socluri de-alabastru aşezaţi pe două rînduri, io   De la scara care duce pe platforma de porfir,
Roşi de vînturi, arşi de soare, dar senini de orice gînduri, S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir.
Dar in sala hipostilă, împrejurul unei mese, Pentaur, poet şi preot, stă cu oaspeţi numeroşi, 15   Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese De Ramses şi de curtenii cei avuţi şi generoşi.
Dintr-o singură fereastră cade-o trimbă luminoasă, Ce-nfăşoară comesenii într-un nimb strălucitor, Fundul templului se pierde sub un strat de umbră
groasă,
20   Ce pe zei adăposteşte de-orice gînd pîngăritor.
103
Robi frumoşi cu piepturi goale şi cu ochi şireţi de vulpe Ies fantastic ici şi colo din noptosul labirint, Au tunici cu fir cusute, calasirise pe pulpe, Şi înalţă vase de-aur înflorite cu argint.
25   Un peşchir ca hiacintul masa toată o-nveleşte, Şi pe purpura-nfocată, în lădiţe de sandal, Floarea tainică de lotus întristat se vestejeşte Printre poame ce se urcă pe sub bolţi piramidal.
Rînduiala domnitoare e de meşter plăsmuită: 30   Raci de mare ce spăimîntă, stridii cu mărgăritar!, Avînd dreptul fiecare dintre scoica siluită Să ia boaba încleştată în calcariile tari.
Plăsmuiţi după natură, peşti din cărnuri delicate, Ce cu solzi de gelatină în argint se oglindesc,
3 5   Lîngă pasări de tot felul, şi întregi, şi despicate,
împreună cu vînaturi nencetat se grămădesc.
Tot ce e mai bun pe lume, strîns cu bani şi iscusinţă, îmbrînceşte înainte lăcomiile trupeşti, Şi pe cînd se schimbă vorbe şi se bea cu prisosinţă, 40   Pe metalice tripede ard parfumuri arăpeşti.
Sirieni cu forme clasici, copilandri prin etate, Dar pişcaţi în ciuda vîrstei de-al plăcerilor tăun, înmuiaţi în tinereţe ea-ntr-un lac de voluptate, Peste masa largă mişcă evantalii de păun.
4 5   Şi cum robii vin să cînte din cimbal şi din chitară,
Pentaur ridică vocea, şi pe harpa lui de bard Epopea strălucită curge falnică şi clară, întrecîndu-se-n căldură cu privirile ce-i ard.
„Sub Ateş căzut în cursă, maiestatea-sa se luptă, 50   Părăsit de toţi oştenii şi aproape-nconjurat,
Braţu-i ager se înmoaie, spada sa e-n două ruptă, Dar pe barbari să-i înfrîngă sau să moară, a jurat.
Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune, Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car:
55  Calcă, culcă,-mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trăsnitoare în al ochilor focar.
Zeul Month îi dă iuţeala şi Baal a lui putere, G-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii, Iar în urma lui se scurge sînge roşu din artere, 60   Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii.
Şi pe cînd se luptă capii cu grozava-nvălmăşeală, Călărimea nesupusă trăsnitoarei zăticniri, Printre pulberea ce urcă licărind de-năbuşeală Pe monarc îl urmăreşte cu sălbatice răcniri.
65  Tarekenas —1-acest nume se întoarce fiecare Către oaspetele tînăr mai frumos ca zeul Ra —. Vede-al regelui pericol, şi sub două mii de care Uruind pe roţi de-aramă face cîmpu-a tremura.
Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stăvili 70   Nu s-asvîrle printre pietre cu asalt mai mugitor,
Iar un fulger cît de aprig îndrumat de nalte praviîi între nori cînd izbucneşte nu e-atît de-asurzitor.
De sub roţi, de sub copite, de sub spada ce se fringe Printre coaste sfărîmate unde fierul s-a vîrît, 7 5   Izvoreşte, sare, curge, un întreg potop de sînge
Şi-un morman cumplit de leşuri umple cîmpul mohorîfc.,
Şetasar, Şirab, Patasa, peste cîmpii păduratici, Căutîndu-şi mîntuirea, fug de panică coprinşi, Şi Ramses, oprindu-şi caii, dintre-oştenii asiatici 80   Nu mai vede în picioare decît turma celor prinşi."
„Lui Ramses şi Tarekenas slavă-n veci nemărginită" Este strigătul ce sala o străbate pînă-n fund, Iar ecoul ce deşteaptă pe o scară nesfîrşită Printre-abisurilo vremii se tot face mai profund.
164
Căci Cezarul o ştie mai rea şi decît^ el; E vinu-n cupe de-aur şi sîngele pe scară; Desfrîu de vin-năuntru, desfrîu de şînge-afară... Dar astfel precum este: bizar şi criminal, 25   Neron e încercarea de-a fi original.
NERON
Privire-adincă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul; 'Sprîncene arcuite şi trase cu compasul; O frunte largă; buze ca veşteji trandafiri; Pe ochi perdea de gene din pleoapele subţiri 5   Ce lasă să străbată cum stau întredeschise O lume de concepţii ş-o lume de abise.
De lebădă-i e gîtul; de marmură-al său piept, Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeţ şi drept Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare, 10   Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare; Aci, molatec, leneş, apleacă, feminin, Grumazul său de fildeş pe toga sa de in.
Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie Precum răsună, ziua, oraşul de urgie... 15   Banchete, flori, Falerno şi cîntece de-amor Ciocnindu-se, adesea, cu ţipete ce mor. Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume—■ Dar haosu-nsemnează o epocă, ş-o lume.
Neron!...
30 E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,
a 06
ZI DE IARNĂ
Se-imorează ceru-albastru, Nici o floare, nici un astru, Căci şi cer ca şi pămînt Pus-au vara în mormînt.
5   Toate frunzele-adorate Zboară-n vînt amestecate... Corbi şi ciori-nnegresc pe sus... Rîndunelele s-au dus.
Fulguieşte de ninsoare 10   In pustiele ogoare,
Urlă crivăţu-n copaci... Vai de oamenii săraci.
De la munte pîn' la baltă Numai crivăţ ce te saltă; 15   Numai cer posomorit Peste cîmpul mohorît.
Bătătura e pustie De belşug şi veselie, Şi de-al verei cîntec viu 20   Orice suflet e pustiu.
Sus la stînele din munte Pe zăpadă îşi fac punte Lupi prădalnici şi mişei... Vai de turmele de miei.
25   Peste tot numai zăpadă, Ce s-adună în grămadă Sau se-mparte-n fel de flori Sub ai vîntului fiori.
Prin pădurea troienită 30   Nu e creacă nenflorită, Dar în loc de ghiocei Pretutindeni e polei.
De prin coşuri iese fumul Ce mereu îşi trage drumul 35   Sub al iernii cer senin... Vai de cei fără cămin.
Prin oraşe umblă-n sănii Fel de feluri de jigănii Ce-năuntru nici nu-ncap 40   De samur şi de sangeap.
Tot prin falnice locaşe îşi duc frunţile trufaşe. Dar de nas, de nu le-ajungi, Sub mănuşi au ghiare lungi.
45   Viscol, crivăţ nu-i atinge, Soba-n veci nu li se stinge... Sunt boieri sau boieriţi... Vai de oamenii cinstiţi.
iNJURAŢI-MĂ, PRIETENI.
AVÎNT
înjuraţi-mă, prieteni, Daţi-mi cupa cu amar, Veţi avea destulă vreme Să mă plîngeţi în zadar.
5   Nu sunt încă, nu sunt încă Pe al morţei negru car — înjuraţi-mă, prieteni, Daţi-mi cupa cu amar.
Trageţi hora de urgie, 10   Şi rînjiţi cu rîs amar — Veţi avea destulă vreme Să mă plîngeţi în zadar.
Precum în largul mărei corabia s-opreşte Cînd vîntul nu mai suflă şi pînza pe catart Atîrnă nenstrunată sub luna ce-i zîmbeşte Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;
5   Precum vioara tace cînd coarda se destinde Ş-abia auzi în suflet cîntînd ca printr-un vis Răsunete suave, voioase sau murinde, Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;
Aşa-n răstriştea vieţei, poetul, şi el tace, 10   Cu inima rănită în pieptul sîngerat,
Nimica nu-1 mai mişcă, nimica nu-i mai place Şi-1 află-orice simţire eu sufletu-ngheţat.
Ca el e şi matrozul corăbiei oprite... Avîntul şi-1 legase de-al vasului înot, 15   Iar apa oglindeşte priviri nensufleţite, Şi mută se întinde oglindă peste tot.
Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele, Căci inima rănită a bietului poet Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele 20   Şi nu mai cîntă-ntr-însul speranţă nici regret.
110
iii
Precum însă deodată la-ntîia adiere Corabia tresare pe-al undei sîn amar Şi pînzele se umflă ş-o-mpinge cu putere, Jucînd-o în boiestru ca falnic armăsar;
Tot astfel inspirarea deodată se ridică, Şi aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu, Se-ntinde pe hîrtie a versului panglică, Iar sufletul în urmă îşi lasă corpul greu.
Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc, Nou Moise, el se urcă atunci pe vîrf de munte Şi alte legi sădeşte in sufletu-omenesc.
Deşi în urmă-i urlă a urei aiurare, Zîmbind, cînd să-1 sfîşie cei răi se învrăjbesc, Aşa de sus ţinteşte ş-atîta e de mare, încît coprinde totul: ceresc şi pămîntesc!
El vede armonia din lumile eterne, Pricepe nesfîrşitul ş-al totului mister; Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne, Urmează în adîncuri cometele ce pier;
Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare... Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc... Le-aude bucuria sau lunga lor plînsoare în vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc;
Coboară printre oameni şi ştie să mîngîie, Şi cîntecu-i se varsă ca rîuri de isop, EI curăţă şi spală de-a patimilor rîie... Insultele nu-1 pleacă, să rîure potop;
Căieşte pe poporul ce merge la pieire, Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc, Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire, Adesea n-are-n viaţă nici pîine, nici noroc.
PE LACUL DE GARDA (11 şi 10 silabe)
10
1 5
Frumoase flori, rochiţe delicate,
Voi vă urcaţi —urcaţi-vă mereu...
Zîmbiţi voios de soare colorate,
Că vă privesc cu drag prin geamul meu.
în zori de zi, spre apele albastre, Cînd mă deştept ca să mă uit pe lac, Văd cum se sting licăritoare astre Şi curn s-aprind colorile ce-mi plac.
Atunci, atunci, rochiţe delicate, De raze vii, voios cînd străluciţi, Vă bucuraţi de soare colorate Şi mîngîiaţi pe cei nenorociţi.
Eu nu mai am speranţă, viaţă, soare, Şi simt de-acum ai morţii reci fiori, Dar tot zimbesc văzînd cîte o floare, Şi aş voi să am pe groapă flori.
8
Prin scorburi de copaci, Aşa şi tu biet suflet, Abia avînd răsuflet, Te-ascunzi în piept şi taci.
DIN CE ÎN CE...
Din ce în ce mai multe Amarnice insulte întîmpin nencetat, Cît inima-mi sărmană întreagă e o rană, Un hoit de sfîşiat.
Albastra boltă-mi pare Cernită de-ntristare. Ca sufletu-mi în dor, Iar lacrimile mele întunecă şi stele Si soare-ncălzitor.
E iarnă, este gheaţă întinsă pe-a mea viaţă, Precum pe nişte văi Zăpada se întinde Şi-n giulgiu-i coprinde Păduri, izvoare, căi.
Şi cum ascunsă tace Privighetoarea-n pace
8"
VÎNT DE TOAMNĂ
TU CE EŞTI A NAŞTE
Mă zoresc să scriu degrabă.. Pentru ce, nu ştiu nici eu: Mă zoreşte Dumnezeu? Simt că viaţa mea e slabă?
Cînd apusul e mai falnic, Norii toţi cînd strălucesc, Melancolic ii privesc Şi rămîn cu ochiul jalnic.
Este oare, este oare, Semn de moarte pe curînd Versul meu ce plînge blind Ca susurul de izvoare?
Cu octomvrie ce vine, Fi-voi oare frunza-n vînt Doborîtă la pămînt Şi uitată de oricine?
De-aud clopotul de jale, Fără voia mea tresar, De-ntîlnesc funebrul car, Mă întorc din a mea cale.
Tu ce eşti a naşte, suflet rupt din mine, Clipă dintr-o vieaţă plină de suspine, Poate la necazuri ai să mă blestemi Şi vei zice, poate, c-ar fi fost mai bine 5   Rămînînd ce fost-ai să nu-nveţi să gemi Tu ce eşti a naşte, suflet rupt din mine
Zi oricare vorbă la nenorocire... Oare eu născut-am cu a mea-nvoire?... însă niciodată nu uita că eu 10   M-am luptat în lume fără şovăire
Şi mi-a fost în sprijin bunul Dumnezeu. Zi oricare vorbă la nenorocire.
Către-aceleaşi lupte poartă al meu nume Fără-a şti ce soartă vei avea în lume 15   Şi la urmă trece-1 altuia şi tu...
Va veni răstriştea vrînd să vă sugrume, Dar şi mie-mi strînse gîtul cît putu... Către-aceleaşi lupte poartă al tău nume.
Vieaţa e o mamă pentru mulţi grozavă. 20   Orice zi le-aduce un pahar de-otravă...
Cerul este însă plin de străluciri, Şi a sărutării flacăre suavă Umple-al nostru suflet eu-ndumnezeiri, Şi e dulce vieaţa chiar cînd e grozavă.
SE DUCE...
Se duce noru-n al său zbor Ca gîndul meu rătăcitor, Aci de lună poleit, Aci de noapte înnegrit.
5   Se duce rîul pe costiş, încolăcit pe sub frunziş, Aci şoptind un cîntec blînd, Aci umflat şi spumegînd.
Se duce vîntul printre foi, 10   Se duc şi lucruri vechi şi noi, Se duce tot ce e de dus, Pămîntul jos şi luna sus.
Dar cînd e totul călător, Schimbat mereu sau schimbător, 15   Al meu destin e neîncetat Neschimbător şi neschimbat.
CURTEA CU JURAŢI
40
Aţi fost oare vreodată Ia Curtea eu juraţi?... Acolo sunt victime şi sunt şi vinovaţi. Acolo poate-oricine să meargă ca să-nveţe,
Că viaţa e un taler ce are două feţe: , 5   Pe-o faţă este Raiul şi pe-alta Iadul. — Rai *
E dulcea bogăţie cu vecinicul ei mai,
Cu paturi, cu poloage, cu jeţuri de mătase,
Cu searbede fiinţe în şiruri lungi de case,
C-o lume de dorinţe ce-ndată se-mplinesc 10   Cu „pun-te, ia-te, masă" în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ţi fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcere şi tot ce nu e muncă;
Cu toate cîte-n fire sunt Rai şi nu sunt Iad.
Trecînd prin amîndouă, cunosc pe unul ş-altul: 15   Splendoarea şi noroiul, parchetul şi asfaltul, 0
Şi fără-a-mi frînge gitul la Iad ştiui să cad,
Ştiui să-nvăţ ce este cumplita sărăcie,
Cu boli sau trebuinţe ce corpul ne sfişie,
Cu soba îngheţată pe viforul de foc, 6o 20   Cu ghete scîlciate prin bălţi şi prin noroaie
C-o inimă pe care restriştea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade ş-un trai fără noroc.
Ştiui să-nvăţ ce este a banului valoare...
Aflai că e stăpînul pe viaţă şi onoare... 25   Aflai că fără dînsul eşti mort deşi eşti viu;
Ani lungi, văzui tot negru frumosul cer albastru,
Şi fără s-am speranţa de-a şti ce-am să deviu,
De-a rîndul, aruncat-am în ora de dezastru
Pe marea disperărei în care m-afundam
Cu scaune şchiopate, oglinzi sau canapele,
Şi munca cea mai stearpă şi cîntecile mele.
De-a rîndul cîte-o treaptă mai jos mă coboram ...
[......................1
Şi toate împreună formează-o bogăţie
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Şi toate împreună făcîndu-mă bogat
îmi sunt a mea putere şi-mi fac a mea mîndrie...
La douăzeci şi unu de ani în puşcărie,
Alături cu tîîharii, să-i plîng am învăţat.
Cunosc a vieţei carte, şi-acel care-o cunoaşte
Citind-o-n timp de zile sub lacăte şi broaşte,
Cunoaşte şi ce este o Curte de juraţi...
Mi-aduc şi azi aminte de ziua achitărei,
De zgomotul din sală, de domnii avocaţi,
De-aprozii de la uşă, de vorbele-acuzărei,
Ţipînd să mă trimită pe şase ani la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De stradele-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinereţe în sala judecatei,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzaţi,
Aduse între săbii şi puste de soldaţi...
îmi pare că simt încă palpitele etăţii,
Palpitele acelea sunt imnul libertăţei,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simţit,
Deşi, la urma urmei, rămîne păcălit.
Ai dreptul, nu e vorbă, afar' din puşcărie
în toată libertatea de foame ca să mori...
Juraţii m-achitară, făcînd o nerozie,
Noroc că se arată cu minte uneori.
120
STUFUL DE LILIAC
ÎN ARCANE DE PĂDURE
10
15
Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimelor nori, O zi în care şoapte de îngeri se coboară Şi vin pe-o adiere să cînte printre flori.
Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă Clădiri de nori fantastici ocoale dînd pe lac, Şi prins de-o rece stîncă pe care vîntu-o sapă, Gemea muşcat de vînturi un stuf de liliac.
Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite, Văitîndu-se pe soarta ce-acolo le-a sădit, Nainte de-a-şi da rodul mureau învineţite Cînd ea veni să şeadă sub stuful oropsit.
Atunci acele ramuri deodată înfloriră
Ş-o ploaie azurie vărsară peste noi...
O! Doamne, acele clipe ce repede pieiră...
Uscat e liliacul si nu mai suntem doi.
în arcane de pădure întuneric ce spăimîntă. Frunza tace lîngă frunză şi copac lîngă copac; Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac — Dar privighietoarea cîntă, dar privighietoarea cîntă.
5   în arcane de pădure vijelie ce spăimîntă,
Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop;
Pentru ce e armonia o mînie fără scop,
Dar privighietoarea cîntă, dar privighietoarea cîntă.
în arcane de pădure grozăvie ce spăimîntă, io   Aurora-ntîrziată nu s-arată sub frunziş,
întunericul  în  cale   i  s-a pus  în  curmeziş— Dar  privighietoarea cîntă, dar privighietoarea cîntă.
122
123
PĂDUREA
Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă
să  te pierzi
Decît pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.
Frumos   e  muntele  ce-nalţă  spre  ceruri fruntea
lui semeaţă, Frumos e cîmpul ce se-ntinde ca şi o mare de
verdeaţă,
Frumoasă, marea liniştită sau cu talasul răzvrătit! Insă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.
Ea n-are-n sînul ei castele, dar soarele cînd o izbeşte O populează cu fantasme, şi cîntu-o face de vorbeşte, Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, cînd ele se desfac, Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice
copac.
Şi cîte gînduri nu deşteaptă cîte-un stejar mai
vechi, ce ştie A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie, El ce sub umbra lui bătrîna s-adăpostească a putut Cîte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort
necunoscut.
Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie, Tu ce ridici spre ceruri braţe visîndu-ţi dulcea poezie, Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat, 20   Cu rănile în piept închise cu doru-n suflet alinat?
Poetul dacă se aşează la vreo răspînte cu fîntînă Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului
frumoasă zînă, Ce se tot face nevăzută de cînd nu sunt nici fraţi
de cruci,
Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi
nici haiduci.
25   Şi cîntecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite De milioanele de frunze în soare-apune poleite, Iar apa alergînd la vale, cu un murmur nedefinit Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.
Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde, 30   De rînd de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o
pierde,
Şi ca-ntr-o cadra ce-ar coprinde pe un păstor al
lui Virgil
Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.
îl vezi alăturea cu mieii, pe care blînd îi păstoreşte, Cu pieptul gol, în vînt cu părul ce alba faţă i-o
umbreşte,
35   Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit Precum n-a fost pînă acuma de nimeni încă-nchipuit.
Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui
comoară
De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-1 înfăşoară, Din om ce este-1 faci să pară ca sîntu Gheorghe
de măreţ
40   Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.
Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere... Dar cîntecul ce pe-a mea buză începe azi a tresaltă
125
Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere, Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.
45   Cu gîndurile mele singur aş vrea ca să mă pierd
în tine.
Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu, Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume
nici de mine,
Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.
Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor
fără-ncetare
50   Pe unde locul mai sălbatic s-ar întîmpla în
drumul meu,
Iar cînd uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de
uitare,
Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.
Spre soarele ce se ridică să cînt cu frunzele ce
cîntă,
Cu paserile modulîndu-şi concertul lor neîntrecut, 5 5   Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frămîntă Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinie aşternut.
Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi
verdeaţă.
Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi, Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul
vreo dulceaţă^
60   E de-a uita că-1 porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.
AMORUL
Safirul de-un albastru limped Umplut de-a cerului lumină Nu străluceşte în splendoare Decît în aur şi platină.
5   Nici diamantul în alamă, Nu-şi are flăcările toate, Nici' corpul ce s-ascunde-n zdrenţe Să ne ia minţile nu poate.
Ideea cea mai strălucită io   Cînd nu e bine îmbrăcată De graiu-n căre e coprinsă E o miloagă dezmăţată.
Vestmîntu-n toate predomneşte, Dar cînd a patimei răscoală 15   Se umflă-n piept —Amorul singur E mai frumos în pielea goală.
127
i
URSITOARELE
10
15
Călătoare pe o rază Ursitoarele-au venit Mai deunăzi să mă vază Şi cu milă mi-au zîmbit. împrejurul meu cu toate învîrtindu-se mi-au zis: „Către bine te vom scoate, Iartă-ne că te-am ucis.
Iartă-ne că te-am ucis.
îţi vom da putere, — nume,
Bani, prieteni şi amor
Şi vei ţine sceptru-n lume
De adînc cugetător.
Ce voieşti? Răspunde-ndată
Să-ţi venim în ajutor?"
Le-am răspuns: — „A mea răsplată,
E să mă lăsaţi să mor.
6 <l<.****tt'
<tC
E să mă lăsaţi să mor."
128
Valtul rozelor, facsimil.
SUB MUNŢI
Ca fire de păianjen din ceruri la pămînt Şi-a tors argintul luna în mii şi mii de raze, Lucind printre frunzişuri,   pe cimpuri, pe obraze, Şi strălucind pe turnuri cu alb coperămînt.
5   în zarea viorie s-arată ca năluce
De trupuri uriaşe, Carpaţii cei bătrîni... Cîntîndu-şi vechea doină, vezi Oltul cum se duce Ş-auzi lătrînd pe dealuri zăvozii de Ia stîni.
Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, 10   în somn, spre-o altă lume, purtat a fi se lasă, Odihna-1 înfloreşte, căci grija nu-1 apasă, Şi-n cîntecul de frunze şi ape doarme dus.
O! Doamne, ce frumoasă privelişte-n tot locul... Ce pulberi strălucite prin ceruri se întind... 15   O! Doamne, tu cu stele încinsu-ţi-ai mijlocul Şi eu cu biete slove mă-ncerc să te coprind.
9 — Al. Macedonski Opere, voi. II
129
ÎNTRE FRUNZE
LEUL
Grădina este plină de taina fericirei Şi nu e fir de iarbă de-alt fir ne-ndrăgostit; E mai, cind nu e frunză să n-aibă al iubirei Fior nedesluşit.
5   Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată, Garoafa rîde-n soare cu roşul ei mănunchi, Iar viţa se ridică pe măr, amorezată De verdele său trunchi.
10
15
20
Rochiţele, in braţe subţiri, dar încordate, Strîng vişinul, şi creacă cu creacă-1 cuceresc, Cireşele, alături, sub frunze-mperechiate, Roşesc şi se iubesc.
Din totul se înalţă un cîntec către soare De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări, O falnică poemă de strofe arzătoare, De tainice oftări.
Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte Simţirea ei suavă cu cîntecul din noi, Şi cerul din adîncu-i de aur ne priveşte Zîmbindu-ne prin foi.
130
în deserturi nesipoase şi-avusese epopeea... Sub privirea lui de rege orice fiară tremura, Chiar pantera — pisicoasă — însă crudă ca femeia, Se trăgea din a lui cale sub un frig ce-o scutura.
5   Omul chiar —■ această fiară cea mai crudă printre fiare, Rămînea cu mîna moartă pe trăgaci sau pe cuţit, Şi crezîndu-se sub dinte, şi crezîndu-se sub ghiare, Şovăia pierzîndu-şi mintea de putere părăsit.
Se făcea că nu mai simte, se făcea că nu mai este, io   Prăvălindu-se-n nesipul de căldură-nflăcărat, Semeţia lui —minciună; vitejia lui —poveste, Leul se uita la dînsul îmbălîndu-1 c-un scuipat.
însă vîrsta nimicise uriaşa lui putere, Şi înfrînt de greutatea unor ani de patriarh, 15   Pe pleoapele lui lîncezi cu solară mîngîiere S-afunda în maiestatea morţei sale de monarh.
Şi cînd fu să intre-n pace, fu privelişte ciudată, Căci  de-a  morţei  zvîrcolire coama  lui cînd se
zbirii,
Om, hienă şi panteră se iviră dintr-o dată, 20   Dar pe leu-n agonie numai omul s-azvirli.
131
I
10
EPIGRAF
Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să Iac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el Şi în care tot nerodul are dreptul să vorbească Ga dovadă-ntemeiată de prostia cea obştească. Cît e ţara noastră toată văd mulţimi fără simţiri, Creieri stinşi de întuneric, inimi roase de-njosiri.
Dar cînd patru generaţii peste moartea mea vor
trece,
Cînd voi fi de-un veac aproape oase si cenuşe rece, Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin, Ş-al meu nume, printre veacuri, înălţindu-se senin, Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească, Gît vor fi în lume inimi şi o limbă românească.
FAUNUL
în ochii mei adinei, pe brînci un faun priveghiază, Visează straşnica plăcere ce poţi s-o smulgi unui viol, Hipnotizări ce pervertesc rînjind împrăştiază Şi-n fund de gingaşe potire ţîşneşte-n silă vitriol: 5   In ochii mei adinei, pe brînci un faun priveghiază.
Catii'elează lin şi dulce cuvîntuî său —suspin blajin — Dar cind stăpîn se crede-a fi, atunci pe pradă sare, Brăzdează sinurile goale cu buze aprigi ca de Djin Şi e un Iad de foc ascuns ce, pînă nu tresare, Catifelează lin  şi dulce cuvîntuî său—suspin
blajin.
10
15
Zadarnic anii trec, şi trec—rămîne Domn în scaun, Şi nu e om ca să nu-1 poarte la pindă-n el pitit
pe brînci,
Iar nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun, Eşti robul lui. şi totdeauna ca să trăiască el
măninci,
Zadarnic anii trec şi trec —rămîne Domn în
scaun.
132
133
NOAPTEA NEAGRĂ
Cu norii ce afar' s-adună Acoperind şi cer şi lună, De la fereastra mea, sub coaste, Călări pe beznă, ca prin basme, 5   Zăresc un şir grozav de iasme Ce sunt a iadurilor oaste.
Hop! Hop! Se duc mereu la vale, Şi parcă m-ar privi cu jale, Şi parc-ar rîde cîteodată... 10   Căci spăimîntoasele lor rînduri Sunt ghiana ce o port în gînduri, Sunt mintea mea întunecată.
Cocoşul ce-n spre ziuă cîntă Cu glasul lui nu le spăimîntă... 15   Hip! Hip! — curg iazmele într-una, Şi dacă las perdeaua iute, Atunci, odaia, pe-ntrecute, Mi-o umplu, una cîte una.
Ha! Ha! — Şi grabnic mă-nconjoar; 20   Rîzînd de-un rîs ce mă doboară, Iar în mijlocul lor, îndată, Pe cînd mai mare e vîrtejul, Uscîndu-mi gura şi gîtlejul, Mă pun, şi trag o horă lată.
134
NEPĂSARE
Să renasc nu se mai poate, Searbăd, trist, mă uit la toate, Şi în traiul meu pustiu
Intr-a gîndului oroare 5   E dezgustul în picioare...
Numai el mai este viu.
Corpul meu ce se apleacă Pe al vieţii rîu ce seacă E catartul cel trăsnit... io   Morţei crude-n a mea preajmă Cînd s-arată ca o iazmă Nu-i zic „fugi" nici „bun sosit".
135
ŞTII TU...
ClND ARIPI..
Ştii tu că dacă te-am văzut,
în lunga ta privire Am înecat al meu trecut?
St ii tu că dacă te-am văzut, 5      C-o singură zîmbrre
Şi m-ai scăpat şi m-ai pierdut?
Ştii tu că dacă m-ai scăpat
De-abisul vieţei mele, în alt abis m-ai cufundat?
io   Ştii tu că dacă m-ai scăpat, Să sufăr orice rele Şi să trăiesc m-ai condamnat?
Cînd aripi al meu suflet avea, credeam în toate Iluziile roze... — Eram un semizeu.
Zburam spre empireu,
Mai sus de gloate...
5   Cînd aripi al meu suflet avea.
Purtam in grai argintul curatelor izvoare,.
în cuget, visuri roze... — De viaţă mă-ncîntaro.
De soare mă-mbătam,
Eram argint şi soare...—
10   Cînd aripi al meu suflet avea.
Era ca o-nflorire de zile minunate,
De crini şi roze roze... — Zîmbeam copilăros,
Voios şi generos,
Străin de răutate...
15   Cînd aripi al meu suflet avea...
136
13?
I
URA
VEI CREDE
•10
Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni, V-aş îneca dacă-aş fi apă, Şi v-aş săpa mormîntu-adînc Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spînzura, Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmări dac-aş fi glonţ, Şi v-aş ajunge.
Dar eu deşi rămîn ce sunt, O voce-adîncă îmi murmură Că sunt mai mult decît orice, Căci eu, sunt ură.
Vei crede poate că acuma, cînd sunt tăcut şi
liniştit,
Cînd te iubesc şi totodată la rîndul meu cînd
sunt iubit,
Sunt fericit la adăpostul acestui fel de alinare?... Te-nşeli: Mai mult ca totdeauna nenorocirea mi-e
de mare,
5   Şi suferinţa mea de astăzi e că nu sunt nenorocit.
138
139
A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţei mele E-nsemnată cu roseaţa simţimintelor dintîi, Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de
Nu venea c-un zîmbet rece lîngă caldul căpătîi.
NOAPTEA DE IULIE
25
Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna, Dar fiindcă simt şi astăzi că rămas-em tot Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu ma vad, Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochi
30
Zi-i să meargă pe oriunde c suavă fericire, Să-si încarce a ei rază cu al florilor arom, Să'zîmbească voluptăţei ce se naşte din iubire, Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire... Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc, Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire, Insă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume, Numai el, dar fără dînsul sunt un biet neputincios... Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu
nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?
Pică plins al tinereţei pe un sin ce nu palpită, Ai avut cu ce să-1 cumperi, e al tău pînă în zori... Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită, Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.
însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală, îţi acoperă vederea — fugi în colţu-ntunecos, Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.
A! desigur, masca blondă  avea altfel de privire Cînd pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman Surîdea printre frunzişuri la întîia mea iubire, Vis mai lung decît un secol în coprinsul unui an.
EPIGRAMĂ
RĂSMELIŢA MORŢILOR
Crezind oă nu mai sunfc acelaşi, amice, poate nu
-r-\       . te-nseli,
Uar mi se pare de-altă parte că eşti schimbat
mai mult ca mine.
Căci azi mă vezi că sunt ca tine, Orn ca oricare — cu greşeli.
10
15
Domnea-n locaşul vecinie o noapte-ntunecoasă,
Şi unul dupe altul, falangă fioroasă,
Ieşeau de prin morminte scheletele de morţi:
„Deschidă-ne iar viaţa lucioasele ei porţi...
Destul de cînd mormîntul ne supse şi ne roase",
Striga învălmăşită răsmeliţa de oase,
„Destul de cînd ne-apasă mormîntu-ngrozitor...
Vrem viaţă, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor."
Şi ţestele prin iarbă dau fuga-nsufleţite,
Purtate de schelete în grab' reîntocmite,
Aşa că cimitirul era ca un vîrtej
în care cîte-o ţeastă fugea dupe un gîtlej,
Iar deget după deget, şi coaste dupe coaste,
Urmau în goana mare ca oaste dupe oaste...
Femurul, cîteodată, un tibia prinzind,
Da jalnice ocoale, trosnind şi şchiopătând,
Şi-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,
Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale...
Claviculă şi cubit, şi metatars, şi stern
Păreau mişcate astfel de-acelaşi dor etern,
Iar oasele cu-ncetul la rînd înghiesuite,
Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,
Şi glasul ce din toate ţipa îngrozitor
Era: „Vrem aer, viaţă, vrem soare-ncălzitor".
NOAPTEA ALBĂ
TUTUNUL
Luna varsă in odaie O fantastică văpaie, Iar cu capul aplecat Stă poetul care-odată 5 Pe o coardă fermecată Lumea toată a-ncîntat.
Fruntea lui nensufleţită Pare-n raza strălucită Ca un munte pleşuvit, 10   Ochii lui fără privire îţi insuflă o-ngrozire Ce te lasă-nmărmurit.
Printre florile de-afară Doarme geniul pe scară 15   Ca un mort de nemişcat, Pe cînd luna maiestoasă O lumină îndoioasă Pune-n cerul neschimbat.
Ştiu bine că tutunul e plantă veninoasă... Ştiinţa socoteşte că e primejdioasă, Dar ea prinos înalţă spre cer acelaşi fum Şi-ncarcă cu extazuri molaticu-i parfum. 5   în norii ei albaştri se află cu uitarea
Un fel de nouă viaţă, un fel de cîntec lin, Ciudata ei aromă îmbată cugetarea, Iar cine nu fumează nu este om deplin.
144
40
145
VISUL FATAL
ClNTECUL ŞI POETUL
Nu mai am decît o sete, nu mai am decît un vis, Vis ce-n inimă cu sînge conturat îl ţin închis; Orişiunde-1 port cu mine, şi c-o dulce voluptate Mintea mea îl reciteşte pe cînd inima mea bato; 5   Negru, groaznic, fără milă, nu e-ntr-însulun
cuvînt
Ca să nu mă facă singur uneori să mă-nspăimînt; Ştreangul, fierul, focul, plumbul se-ntreţes să-1
întocmească. Şi-n zadar se-ncearcă unii din priviri să mi-1
citească
înainte de momentul cînd... — Dar visul meu
cumplit
10   Dacă scris e să rămînă un biet vis neîmplinit, Din adincul ei cel umed, cu aceeaşi nendurare Groapa mea are să strige către ceruri: Răzbunare.
Cind se naşte într-o ţară mică, — cine e poet, Dacă simte-a lui făptură că e roasă de-un regret, E desigur de regretul c-a născut. — El cîntă, scrie, Şi abia în cîte-un suflet, află cîte-o simpatie, încolo, cine-1 citeşte, sau de pizmă e coprins, Sau cu inima închisă şi-n citire nedeprins Cartea i-o silabiseşte.
Dar de ce de insomnie doborit, — poetul cîntă, Ş-avind toate împotrivă inima şi-o mai frământă 10   Să mai lase pe hirtie ca să treacă-ai său condei, Ce fixează note de-aur pe al foilor temei Pentru ce mai împleteşte cu argint şi cu mătase Stofele predestinate urme multe să nu lase, Visul ce ne tot şopteşte?
15   Liliacul alb şi roşu harpa sa o coronează,
Al siu cîntec, ca sideful străluceşte, — şi vibrează Mai curat decît un sunet de cristal. — Armonios Ca un ţipăt de vioară sub arcuşul mlădios, Smulge lacrimi. —- Blînd şi dulce se înalţă: — clteodată,
20   De se-ncarcă cu mînie vinătă şi nenfrînată Este pentru vinovaţi.
146
10*
14?
lată cîntecul. — Poetul pentru ce-1 vibrează însă? Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plînsă?..-Tot ce ştiu e că natura strălucindu-i în priviri 2 5  Ceru-n sufletu-i coboară cu supreme-ademeniri, Îngeri dulci pe buze-i cîntă... — Dacă vreţi să ştiţi
misterul
Pentru ce şi pentru cine?... întrebaţi natura, — cerul., Sau pe îngeri întrebaţi.
CĂTRE VIITORIME
Voi, care vă veţi naşte de-aei-într-un veac sau doi, Voind s-aveţi ştiinţă de cine am fost şi noi, Luînd spre desluşire istoria, — îndată Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată, 5   Striga-va: „Ca străbunii să fim de glorioşi, Pe cînd am fost cu toţii mişei sau ticăloşi."
Mai mult decît minciuna nimica nu răpune... E aspru adevărul, dar trebuie a-1 spune: Da, ţara noastră toată, din cap pîn' la sfirşit 10   în zilele de astăzi e stîrvul otrăvit, Din care sîntu soare cu flacăra-i suavă Nu poate să mai scoată nimic decît otravă.
Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi Ce-1 sug pînă la oase sătui dar lipicioşi, 15   Blestem care desigur îşi are începutul, îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul, Pe cînd sfîrşitul,   - zilnic chemat şi nesosit, Se pierde printre veacuri, rămîne neghicit.
Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămîne 20   Ca moaşte respectate a zilelor bătrîne? Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi cind am avut?
149
Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie Decît să-ţi dai sfîrşitul pe cîmp de bătălie?
25   Ei! Da. Prin vînt, pe zloată, flămînzi şi dezbrăcaţi. Martirii ce avurăm rămîn necontestaţi... Zburară, se luptară, muriră; foarte bine: E drept că au fost ieftini cu sîngele din vine, E drept că fiecare a fost un semizeu,
30   Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.
Urmaşi, oricît de mare veţi crede-a noastră fală, Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală Prin care-această ţară de-un veac a defilat, Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat, 3 5   Putem de azi pe mîine s-avem şi-mpărăţie, Dar fără libertate şi fără Românie.
GÎNDULUI
Eu am stat ş-am cugetat Şi mijlocul l-am aflat Viaţa mea s-o fericesc: E să nu mă mai gîndesc.
5   Gîndul m-a îmbătrînit, Gîndul m-a nenorocit... Fără gînd de mă năşteam, Nu plîngeam, nu sufeream.
De-am gîndi, sau n-am gîndi, 10   Rău-n veci va izbîndi, Şi cu gînd şi fără gînd, Ne vom duce toţi pe rînd.
Tot o soartă vom avea, în zadar fugim de ea, 15   Căci de suntem pe pămînt,
Ne-am născut pentru mormînt.
Gînd mişel, grozav blestem, Eu de azi nu te mai chem, Numai rele mi-ai urzit 20   Şi în veci m-ai amăgit.
151
30
Voi o clipă să trăiesc, Nicidecum să nu gîndesc Să mă uit la stele sus Fără lui să-i fiu supus.
Să trăiesc fără să ştiu
De sunt mort sau de sunt viu,
Şi prin lume, călător
Să mă duc nepăsător.
Să rnă-mbăt de dulci lumini, De mirosul de pe crini, De-al izvorului murmur Şi de-al cerului azur.
Şi atuncea mizantrop, Gînd nemernic  să te-ngrop, 35   Să te-ngrop  în mine-adînc Şi să beau şi să mănînc.
Piatră rece, orb şi crud, Nici un plînset să n-aud Sub al cerurilor cort 40   Pentru orice patimi mort.
Şi cînd ceasul va sosi
Dintre oameni a dosi,
Să mă duc fără să ştiu
De-am fost mort sau de-am fost viu.
EPIGRAMA (Lui V. Alecsandri)
Orbit de-al gloriei nesaţiu, Albit de ani, dar tot copil, E lesne să mă faci Zoii Gînd singur tu te faci Horaţiu.
s
ŢARA TAINICĂ
Kennst du das Land Wo die Zitronen bliihn?
Cunoşti tu oare ţara In care primăvara E iarna nencetată, O patrie în care 5   Trăieşte fiecare
Cu inima-ngheţată?...
Eu o cunosc.
Cunoşti acea cîmpie Imensă şi pustie, 10   Ce vara cînd soseşte, Aprinsă arde-n soare Şi unde-avîntul moare Sau jalnic lîncezeşte?
Eu o cunosc.
15   Sau ştii cumva ţinutul
In care Domn e lutul
Şi face pe trufaşul?
Acolo totdeauna
Cinstită e minciuna 20   Şi nobil este laşul.
Şi oare mai ştii încă Prăpastia adîncă, O gură nemblînzită 25   Ce simte o plăcere Juneţe şi putere De veacuri să le-nghită?
Ah! eu o ştiu.
Ah! eu îl ştiu.
AVATAR
Domnea în Roma August, — era sub cer de
mai,—
îmi cîntă-n suflet anul, — zvoniseră dezastre, Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai, Şi vii, in ochii sclavei, zării cicori albastre.
5   Vorbi in al meu sînge al patimelor grai, Eram atletul plastic întors abia din castre, Ş-am pus, sub piept zdrobind-o, cînd lung o sărutai, Jeraticul de buze pe florile din astre.
Grădina în odihnă zăcea-ntre ziduri albe... 10   Ninseseră din piersici suave flori roz-albe...—
Au curs de-atunci noiane de veacuri păgîneşti...—
Uitată mi-este groapa sub flori şi sub parfume, Dar tot mi-aduc aminte... —fu Cretus al meu nume, Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti.
159'
NOAPTEA DE DECEMVRIE
Pustie şi albă e camera moartă... Şi focul sub vatră se stinge scrumit... — Poetul, alături, trăsnit stă de soarta, Cu nici o schinteie în ochiu-adormit... 5   Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Şi nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie şi albă e-ntinsa cîmpie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriştea-1 sfîşie, 10   Şi luna-1 priveşte cu ochi-oţelit... — E-n negura nopţii un alb monolit...
Şi luna-1 priveşte cu ochi oţelit.
Nămeţii de umbră în juru-i s-adună... Făptura de humă de mult a pierit 15   Dar fruntea, tot mîndră, rămîne în lună — Chiar alba odaie în noapte-a murit... —
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, şi mort e poetul... — în zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
20  Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul, Un tremol sinistru de vînt-nnăbuşit... Iar crivăţul ţipă... — dar el, ce-a greşit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare şi-n gîndu-i ş-afară, 25   Şi luna e rece în el, şi pe cer...
Şi bezna lungeşte o straşnică ghiară, Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Şi luna e rece în el, şi pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte... 30   Pe ziduri, aleargă albastre năluci... O flacără vie pe coş izbucneşte, Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte...
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"
Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea... 35   Ascultă, şi cîntă, şi tînăr refii... — în slava-nvierei îneacă oftarea... Avut şi puternic emir, voi să fii." — Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea" Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.
40   Răstriştea z.ăpezoi de-afară, dispare...
Deasupră-i*~e aur, şi aur e-n zare,—
Şi iată-1 emirul oraşului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme, 45   Privindu-se-n luciul pîrîului clar.
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul...— Prin aer, petale de roze plutesc... Mătasea-nflorită mărită cu firul Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc...— 50   Havuzele cîntă...—voci limpezi şoptesc... Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.
11 — Al. Macedonski Opere, voi II
161
Şi el e emirul, şi are-n tezaur, Movile înalte de-argint şi de aur, Şi jarurijdepietre cu flăcări de sorij_ 55   Hangiare^TtoT"IOl'ur, Tlţelurl cUin'pTite — în grajduri, cai repezi cu foc în copite, . Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită, Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini, 60   Argint de izvoare, şi zare-aurită— Bagdadul, poiana de roze şi crini— Djamii — minarete — şi cer ce palpită.
Şi el e emirul, şi toate le are... E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, 65   Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gîndul mereu, Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare — ] Iar el e emirul, şi toate le are.
Spre Meka-1 răpeşte credinţa — voinţa, 7 0   Cetatea preasfîntă îl cheamă în ea, îi cere simţirea, îi cere fiinţa, îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea — Din tălpi pînă-n creştet îi cere fiinţa.
Dar Meka e-n zarea de flăcări — departe— 75   De ea o pustie imensă-1 desparte, Şi prada pustiei cîţi oameni nu cad? Pustia e-o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de paseri, nici pomi, nici izvoare-Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.
80   Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru, Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur, în vie lumină tronînd ca un astru, Cu albele forme de silfi împrejur, în ochi cu lumina din lotusu-alb astru.
85   Dar iată şi ziua cînd robii şi-armează... — Cămile găteşte, şi negrii-armăsari,
162
90
95
100
105
110
115
120
11*
Convoiul se-nşiră — în zori schinteiază, Porneşte cu zgomot, — mulţimea-1 urmează, Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.
Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă, Jar viu de lumină sub roşu-oranisc, S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc, Privindu-şi oraşul în roza idilă...
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc... Din ochiul său mare o lacrimă pică, Pe cînd, de sub dealuri, al soarelui disc în gloria-i de-aur încet se ridică...
Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică...
Din apa fîntînei pe care o ştie
în urmă, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeaşi e apa spre care venea
Copil, să-şi alinte blondeţea în ea —
Şi-ntreagă, fîntina, e tot cum o ştie.
e tot cum o ştie, — dar, searbăd la faţă, Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă... Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,' Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit, Viclean la privire, şi searbăd la faţă.
De nume-1 întreabă emirul, deodată, Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
— La Meka, plecat-am a merge şi eu.
— La Meka? La Meka?... —şi vocea ciudată:
— La Meka! La Meka! răsună mereu.
Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte...
Pocit, şchiop -şi searbăd, abia se tîreşte...
Şi drumu-ocoleşte mai mult tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
O tînără umbră, de soare-1 fereşte,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.
163
Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă — Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă... Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai, ■125   Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere, Mai şters decît rozul de flori efemere, Mai stins decît visul pierdutului rai.
în largu-i, pustia, să treacă-1 aşteaptă... Şi el naintează şi calea e dreaptă — 130   E dreaptă — tot dreaptă —dar zilele curg, Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg — Şi el naintează, dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare... Şi el naintează sub flăcări de soare... 13 5   'în ochi o nălucă de sînge — în gît
Un chin fără margini de sete-arzătoare... Nesip, şi deasupra, cer roşu —ş-atît — Şi toţi naintează sub flăcări de soare.
Şi tot fără margini pustia se-ntinde, 140   Şi tot nu s-arată oraşul preasfînt —
Nimic n-o sfîrşeşte în zori cînd s-aprinde, Şi n-o-nviorează suflare de vînt —■ Luceşte, vibrează, şi-ntr-una se-ntinde.
Abia, ici şi colo, găsesc, cîteodată, 145   Verdeaţa de oază cu dor aşteptată...
Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
La cîntecul apei se fac uşurele...
Izvor sau citernă în clipă le scurg — 150   Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.
Şi tot nu s-arată năluca sublimă..î Şi apa, în foaie, descreşte mereu... Gînd calul, cînd omul, s-abate victimă, Iar mersul se face din greu,'şi mai greu... 155   Gu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile, Dragi tineri, cai ageri, şi mîndre cămile.
Şi tot nu s-arată cetatea de vise... Merindele, zilnic, în trăişti se sfîrşesc... Prădalnice zboruri de paseri, sosesc... 160   S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc... Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc Şi tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă, 165   Şi vine şi ziua cumplită cînd el,
Rămas din toţi singur, sub cer de oţel, Pe minte îşi simte o noapte adîncă..'. — Cînd setea, cînd foamea, —grozave la fel, Pe piept, ori pe pîntec, îi pun cîte-o stîncă, 170   Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.
Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile... Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile... — Nainte — în laturi — napoi — peste tot, Oribil palpită aceeaşi coloare... 175   E-aprins chiar pămîntul hrănit cu dogoare, Iar ochii se uită zadarnic, cît pot — Tot roşu de sînge zăresc peste tot Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Şi foamea se face mai mare — mai mare, 180   Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tîmplele... — ochii sunt demoni cumpliţi.. Cutremur e setea, ş-a foamei simţire E şarpe, ducîndu-şi a ei zvîrcolire în pîntec, în sînge, în nervii-ndîrjiţi...— 185   Bat tîmplele... — ochii sunt demoni cumplit
Abia mai păşeşte cămila ce-1 poartă... Speranţa, chiar dînsa, e-n sufletu-i moartă... -Dar iată... — părere să fie, sau, ea?... în zarea de flăcări, în zarea de sînge, 190   Luceşte... — Emirul,  puterea şi-o strînge...-Chiar porţile albe le poate vedea... E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă — aleargă, Şi albele ziduri, lucesc —strălucesc, — 195   Dar Meka începe şi dînsa să meargă
Gu păsuri ce-n fundul de zări o răpesc, Şi albele ziduri, lucesc, —strălucesc!
Ga gîndul aleargă spre alba nălucă, Spre poamele de-aur din visu-i ceresc... 200   Cămila, cît poate, grăbeşte să-1 ducă... Dar visu-i, nu este un vis omenesc — Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc — îar alba cetate rămîne nălucă.
Rămîne nălucă, dar tot o zăreşte 205   Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint, Şi tot către ele s-ajungă zoreşte, Cu toate că ştie prea bine că-1 mint Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.
Rămîne nălucă în zarea pustiei
210   Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit, Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă.., Pe cînd şovăieşte cămila ce-1 poartă... Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
215   Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit -Pe cînd şovăieşte cămila ce-1 poartă...
Şi moare emirul sub jarul pustiei —
Şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul cîmpiei,
220   Şi frigul se face un brici de oţel... Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă, Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
225   Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
MAI
Mai! Mai! şi aurora cu lacrimi de topaze, Mai: albde calicii de crini, dulci flori de-amor. Şi vocile de frunze, şi raze, şi extaze, Ş-a traiului uitare, un chin de care mor.
5   Mai: barca ce se duce pe undele tăcute, Şi clarul dimineţei, şi veseli lopătari, Şi luni ce sparg văzduhul pe-azururi renăscute, Şi bălţi de-argint, şi trestii, şi candizi nenufari.
Ş:oriunde, o natură tot tînără, tot blondă, 10   Şi-n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud şi blînd, Lucind într-o părere decursă vagabondă, Jucîndu-şi caii de-aur şi-n inimi săgetînd.
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
IMN LA SATAN
Satan, fermecător Satan, proteu ce eşti ascuns
în toate,
în iadul tău primesc să ard, fiindcă altfel nu
se poate;
Te-ador, Satan, fiindcă tu eşti zîmbet, rază şi
coloare,
Eşti cugetări şi eşti simţiri, eşti aur, vin, cîntare,
floare, -
Eşti tot ce e ispititor: plasticităţi de corpuri
goale, -
Şi zbor spre cer şi voluptăţi ce sunt titanice
răscoale...
O! singur zeu, fiindcă rău—iar răul singur
este forţă — Al tău e-ntregul Univers, plecat sub sabie şi
torţă...
Gînd ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi
robia.
10   Satan,— oh! Iartă-mi neghiobia!
Satan, fermecător Satan, Nemilostiv, cum e dorinţa, Şi ager, cum e iscusinţa, Tot mai activ din an in an;
-15
20
Semeţ enm este biruinţa... Satan, dorinţă de ştiinţă, Satan, dorinţă de frumos, Satan, voinţă şi putinţă, Pe-altarul tău mă-aduc prinos... Jos, jos făţărnicia...
Cînd ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia... în ochi adinei cînd schinteiezi, pe buze roşii cînd
răsufli,
Averi de-avari le risipeşti prin simţuri reci furtuni
cînd sufli;
înnebuneşti pe prea cuminţi, ce stau tîmpiţi
de-nţelepciune 25   Şi schimbi deodată în focar ce-a fost mai stins
ca un tăciune.
Tu, care culci sub sărutări în silnicia ta sublimă Pe crinul fraged ca să smulgi beţia rară printr-o
crimă,
Oh!... singur rodnic peste tot, cînd spargi a
cerurilor boltă
Şi plumb topit în ea ţîşneşti a vieţei aprigă
revoltă,
30   Satan, — oh! iartă-mi neghiobia.
Arhanghel de-aur şi de foc, Ce-nsămînţezi Dumnezeirea, Urmîndu-ţi vecinie siluirea, Din timp în timp, din loc — în loc, 35 Şi ce-o supui să-ţi rabde firea...
Satan, nenvinsă bărbăţie, Adolescent în orice timp, Urmează-a ta împărăţie Şi prăvăleşte-orice Olimp...
40   Cînd ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia... Oh!... Iartă-mi, iartă-mi neghiobia.
168
169
CASTELUL
Castelul în ruine domneşte peste vale... Din turnuri retezate se-mprăştie o jale, Şi stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare şi de apă, 5   Iar vremsa ce tot curge o şterge şi o crapă —
Din ea rămas-a numai un leu, — un coif, — ş-o za.
Sub bolţi încenuşate păianjenul îşi ţese Dantela lui subţire din fire lungi şi dese; Căminul zace-n umbră, posac, — iar de pereţi 10   Abia se ţin ici-colo, din cuie să nu cadă, Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă, Ce sparg îatunecimsa cu ochii lor semeţi.
Un biet vătaf de curte, bătrîn ca lumea veche, Poveşti tulburătoare îţi spune la ureche: 15   El a slujit străbunii baronilor de azi... El a văzut castelul în vremuri uimitoare: Născut în alte zile, crescu sub un alt soare: Vlăstare fără viaţă au dat din-nalţii brazi.
De-ar fi să-1 crezi, cînd luna prin geamuri s-oglindeşte, 20   Şi flori de-argint şi aur pe lespezi răspîndeşte; Cînd bate orologiul de douăsprezece ori; în ultimul răsunet al miezului de noapte,
Pe săli şi coridoare aleargă fel de şoapte, Şi curţile răsună de cai rînchiezători.
25  Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare; Apoi văzu şi chipuri din cadre coborînd Că-şi scutură dantela manşetelor, de praful Pe care 1-a pus timpul, şi 1-a lăsat vătaful,
30   Şi ţintă că se uită în ochii lui pe rînd.
Să-şi capete iertarea uşor afla puterea, Căci duşii de pe lume, mai toţi, sunt buni ca
mierea;
Iar ei, sub polecandrul din mijloc, s-aşezau, Turnînd năluci de vinuri în cupe vecinie goale, 35   Pe cînd, băieţi de casă le dau grăbiţi ocoale Cu umbre de bucate din care nu gustau.
Vătaful  spune multe,   şi chiar, —băsmiri
ciudate! —
Că-n nopţi schinteietoare de crini îmbălsămate, Un tînăr, —zmeu năprasnic cu ochi ce sorb şi
mint, —
40   Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale în timp ce alba zînă din apa de pe vale Sub lună-şi stoarce părul în rîul de argint.
Castelul are multe poveşti ce te minună, Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună, 45   Şi, cînd îl văd străbunii în zale îmbrăcaţi, Roşesc, din înălţimea portretelor auguste, De strimta redengotă cu mînece înguste A celui care-şi zice nepot de cruciaţi.
Şi timpul, care vecinie clădirile le sapă, 50   Apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă, întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi, Din muşchiul de paragini o fină ţesătură în care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură, Precum s-ascunde-n frunze un trist locaş de
morţi.
170
VASUL
i
CORABIA
Vasul e de aur virgin schinteiat eu plăci de nacru, Incrustat cu pietre scumpe, zvelt, dar trainic ca
un bronz;
Şi, coprindă ambrozie sau poşircă de vin acru, Dea beţia dezmăţărei sau extazul unui bonz, 5  Vasul e de aur virgin, sculptural, sublim şi sacru.
Floare-aproape nereală se înalţă hieratic, O splendoare ca de soare răspîndeşte împrejur, Magistral şi rece vecinie, deşi viu ca un jeratic, Nu e simţ sub al său farmec să-i mai poată fi sperjur... 10   Floare-aproape nereală se înalţă hieratic.
Gestul lui e o minune, gura lui, rubin şi perle, Corpul tot, plasticitatea unor zile ce s-au dus, In gîtleju-i paseri rare se îngînă-ncet cu merle, Ş-orice limbă amuţeşte, ş-orice suflet e sedus... 15   Gestul lui e o minune, gura lui, rubin şi perle.
Să bei viaţa-n el e dulce sau să bei sleirea forţei... Dar ascundă sau Tenedos, sau otravă şi puroi, Chio roşu, sau miresme,—meargă tot în voia sorţei,— Cînd e vasul de-aur virgin... moralistul e greoi, 20   Şi în fond se bea tot viaţă chiar cînd bei
balsamul morţei.
La ţărm,  corabia oprită E ninsă de zăpada lunei Şi marea tace odihnită, De biciuirile furtunei. 5  Catarg şi pînze argintate Abia uşor sunt legănate... Magia nopţei este sfîntă... Verzuiele unde dormitează. Novicii rîd... — Cîrmaciul oftează, 10  Matrozii melancolic cîntă.
Oraşul întreg schinteiază
Cu felinarele aprinse...
Muzicele vesel vibrează,
Curse priveghiază-ntinse. 15   Novicii în port se coboară,
Spre rîs şi petrecere zboară;
Răscoala etăţii-i frămîntă...
Safire pe ceruri lăcrămează.
Din cap mişcînd, cîrmaciul oftează, 20  Matrozii melancolic cîntă.
III
Şi deci iată că de lapte se fac glaucele ape, i Balta mucedă e toată fărmecat mărgăritar,
v Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atîrnă grape,
20   Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.
Iată însă şi rogozul că-mprumută-o voce clară Şi-nstrunează profeţia unei magici bunătăţi, i Ce-n toţi timpii şi-n tot locul priveghiază tutelară
MĂNĂSTIREA Ca o stea ce străluceşte din adînci eternităţi.
I
Mânăstirea-şi doarm3 moartea lîngă ţărm de Aeheron... Oglindiniu-se în undă, stîlpi ş-arcade se confundă, Pe cînd clopotu-nviază trăgănat şi monoton Un fior ce din araiii zboară-n lung şi-n larg pe undă.
5 Prefcutinimie-ntuneric, neagră moarte pretutindini... — Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport; S-au dus patimile toate, —>voci de tunet sau de
grindini, —
Lîngă glaucele ape mănăstirea e un port.
iv
25   Biată inimă pe care o crezusem pe veci moartă, învierea, şi în tine, schit de taină, a tocat, Şi sub lacrima lunară, —strop de rouă-n orice
soartă, —
Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat...
Iar în vraja răzleţită, schinteiază taina rară 30   Că-n afar' de clipa vieţii sunt sublimele-aurori, Că din iarna-nghieţătoare naşte calda primăvară, Şi că giulgiurile morţei sunt drapări de-nvingători.
II
Dar tăcere: rugăciunea, şi un disc în noaptea brună... — 10   Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur, Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună S-a bisericei nălucă îsi dă brînci în clarobscur.
* *
Tot aşa se naşte-n mine, sub mister, o frămîntare... — Oh! simţire, te crezusem întinată pentru veci. 15   Şi afară din Gomora te-azvîrlişi prin o sforţare Spre a-mi repune-argint în suflet şi un psalm pe
buze reci.
174
Eşti singur, un biet cerşetor Cu fruntea brăzdată de ani... 5   Stomacul ţi-e gol şi n-ai bani, Şi, vai! eşti nemuritor, Cinstitule, trist visători
CAMEE
I GUVlNTUL
Cuvîntuî nu costă nimic... Pe om poţi uşor să-1 supui, Promite orice şi oricui Şi fă-ţi din duşman un amic. 5   Cu vorbe un Wertbeim descui: Fii mare, dar zi că eşti mic; Cuvîntuî nu costă nimic.
II NU TREBUIE
Nu trebuie filozofie, Nici carte prea multă în lume... Profită de-a ei nerozie Cînd caută să te sugrume: 5   S-aduni cît de mare-avuţie, Să aibi cît de mare renume Nu trebuie filozofie.
f III CINSTITULE
Cinstitule, trist visător, Iţi laşi copiii sărmani,
176
ClNTECUL PLOAIEI
RIMELE ClNTĂ PE HARPĂ
Plouă, plouă, Plouă cît poate să plouă. Cu ploaia ce cade, m-apasă Durerea cea veche, cea nouă.... 5   Afară e trist ca şi-n casă, — Plouă, plouă.
Plouă, plouă... —• Plouă cît poate să plouă... Zadarnic vor cîntece clare 10   Ca florile umezi de rouă
Cei vecinie scutiţi de-ntristare...
Plouă, plouă.
Plouă, plouă... Plouă cît poate să plouă... 15  Fiinţa mea şi simţirea
Sufăr şi plîng amîndouă... Viaţa-şi urmează-ndîrjirea...
Plouă, plouă.
Plouă, plouă, 20   Plouă cît poate să plouă...
Rapănă-n geamuri ca-n tobe.... Spintecă inima-n două Cîntecul ploaiei de cobe.... —
Plouă, plouă... —
Rimele cîntă pe harpă: — uşor un zbor se zvoneşte De paseri albe ce freamătă, —şi dimineaţa domneşte. Ulmul, salcîmul şi plopul se auresc... — îşi şoptesc,—
se iubesc.
Rimele cîntă pe harpă: limpede curge izvorul, Blondă e toată idila, blond e pe vale păstorul... O! dimineaţă! O! viaţă! Sufletul ce se avîntă,
cîntă.
Sufletul ce se avîntă, cîntă cu frunză, cu apă, Şi cu parfumul din floare de închisoare se scapă, Urcă, esenţă divină deplină, şi pur s-absoarbe-n
azur.
DOR ZADARNIC
LUI CETALO POL
E umed cimbrul pe colină, Măceşii par o florărie, Sorgintea rîde cristalină, — Eşti tu, eşti tu, copilărie!
5   Din roze ceruri ciocîrlia Zvoneşte cîntece semeţe, Domneşte-n toate veselia, — 'Napoi venit-ai, tinereţe!
Dar ce e vis, e o nălucă... 10   Rămîn cu trista mea nevroză, Cu dorul meu nespus de ducă, Spre rîul blond, spre ziua roză
Străvezie palpitare de nobleţe sufletească, Scump copil furat de moarte printr-un gest fărmecător, Barca soartei, cînd te duse peste graniţa lumească, A schimbat pe-nvinsul jalnic în măreţ învingător.
5   Liliac cu flori anemici, veştejit în primăvară, Chipul tău îmi rezîmbeşte ş-ale vieţei tale zori, De cum Mai reînviază cu blîndeţea lui solară în potirele timide ale fragedelor flori.
Ţi-a fost crudă întruparea, şi ai plîns cît nu se poate, — 10   N-ai ştiut nici chiar simţirea ce în mine-ai deşteptat, — însă cel puţin mormîntul te-a scăpat acum de toate, Şi-a lui pace te păstrează liniştit şi mîngîiat.
180
131
LEWKI
I
De sidef şi de-aur roşu sub al cerului azur, Zvelta insulă apare, şi sporeşte, minunată, Sărutată cînd de valuri, cînd de vînturi asaltată Printre-ocolul spumei albe, —crini regali,
jur-împrejur..
5   Peste-al ţărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare, Via purpură de sînge a solarei agonii; Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului
domnii:.
Un imperiu de spaţiu fără legi şi grăniţare.
Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat... 10   Şi tu, stîncă solitară, fii cu braţele deschise:
'Ţi sunt frate, căci ca tine sunt şi culme şi abise,. Şi-ţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet sfîşiat.
II
Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini
de raze...
Adierea îşi ascute fremătările pe stînci, 15   Se iuţeşte, se-ntremează, mişcă unda şi-i dă brînci Pînă ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.
Şi, ea orgă eolosală, geme tot, — se vaită tot... îzbucneşte-o disperare strigătoare către astre, Ce zîmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre, 20   Unde plînset nu se varsă, nici suspine nu se scot.
Strălucitule Apollo, scut în contra răutăţei, Ajutor îmi adu grabnic, răzbunîndu-mă de trai, Şi din pacea mea răpită, şi din stinşii ani de mai, Cel puţin fă o licoare pentru cupa zeităţei.
III
25   A speranţei mîngîiere mă renfăşură treptat...
Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,... Marea cîntă şi-nfloreşte, iar din unda spintecată E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.
Şi vibrează cer şi apă...—Fire, om şi providenţă, 30   Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar, Şi din trunchiul mort cum naşte viaţa verdelui
lăstar,
Din coşciug, închis aproape, iese zbor de biruinţă.
Oh! şi visul meu e tocmai c-ale undei legănări... Sidefat e cu nuanţe, ghirlandat de roze albe... 35   Alabastrul frunţei sale întruneşte crini cu nalbe Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.
IV
Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur, Şi divin e sentimentul ce măriţi cu valul roz, Cînd zefirii cîntă-n sistru, ori în flaut de rogoz 40   Cu magii de filomelă, şi cu tremolo de graur.
Toată zarea depărtărei e un viu mărgăritar
Sub stelara radiere a zîmbirilor de Sfinge,
Dar, din vrerme-n alta, strigă şi se văietă Syringe
în imensa dezolare de pe ţărmul solitar.
183
45   Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricît
plîns-a,
Fu în trestie schimbată de nesaţiul lui Pan, Şi a lui, fără speranţă, a rămas din an în an, Iar surorile, zadarnic, braţe albe-ntind spre dînsa...
V
Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val... 50   E-nflorirea fără seamăn de zăpadă seleneră, Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară, Ce-ar zîmbi din flori de piersic şi răsunet de caval,
Coronată cu zambile, cu narcise presărată, Catifea sau ţesătură de brocart muiată-n fir, 55   Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir, Se rostogole alene de fiori cutremurată.
Prin văpaia azurie, ca schintei din ochi de bard, Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare, Fulgerări de luciole, —giuvaiere mişcătoare, — 60   Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.
VI
Şi chiar sufletul meu este rază, cîntec şi magie i Şi colorile din juru-mi, nimb al cerului divin, Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin, Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.
65   Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturaţi,— Chinuiţi de conştiinţă, — îngrijaţi fără-ncetare, — Pentru ei, natura, vecinie, farmec n-are, — voce n-are, Şi sub stele sau sub soare trec ca morţii de-ngheţaţi.
Rară gemă, —blondă Lewki, —stîncă unde, niciodată, 70   Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întîmplător, Schinteiază tot mai dulce, şi aruncă pe-al meu dor Un reflex din nalta pace de sub bolta-ţi înstelată;
DOINA SĂRĂCIEI
Oh, de ce n-avui noroc Să mă nasc un dobitoc, Să mă ducă unde-or vrea, Făr' să ştiu de soarta mea, 5   Să mă ducă la tăiere, Făr' să ştiu de junghiere.
Maică, măiculiţa mea, Ce-mi făcuşi tu viaţa grea? Ce rău îţi făcui eu, maică, 10   Ce rău îţi făcui eu, taică, De mă scoaserăţi pe lume Ori din dragosti, ori din glume?
Că n-am, maică, ce să fac, Că n-am, taică, cum să-mpac 15   Dorul meu cu lumea rea, Şi e sărăcia grea... Lung şi-a jale cîinii latră Şi copiii-mi plîng în vatră.
Şi ce să mă fac eu, — ce? 20   Că scăpare nu mai e...
C-am vîndut velinţi şi ţoală Şi n-am ce mai pune-n oală... Nici mălai n-am să înmoi Şi e vremea de apoi.
185
DIALOGUL MORŢILOR Cel între Caron şi Mercuriu în care vorbesc şi alţii
Dedicat M.M.L.L. pământeşti din toate ţările; Excelenţelor ministeriale' şi ministeriabile; autorilor filozofi şi nefilozofi; tuturor cari se află în situa-ţiuni strălucite; celor mîndri de frumuseţea şi puterea lor fizică; în sfîrşit, tuturor vanităţilor omeneşti.
CARON
Cu toţi în stare proastă ne-aflăm, precum vedeţi, Căci putredă e luntrea şi loc în ea n-aveţi. Veniţi prea mulţi deodată şi prea cu lucruri multe, 5   Dar Caron nu e încă nebunul să v-asculte. Corabia într-o parte de-ar fi a se pleca, Ne -am duce-n fundul apei şi toţi ne-am îneca,
MORŢII
Cum oare-atunci să facem spre-a trece cu-nlesnire, 10   Să nu mai fie stăvili şi nici primejduire?
CARON
Uşor: —Pe ţărmu-acesta lăsînd în urmă toate. Un om să treacă altfel de-altminteri nu se poate. Mercurie, urmează cum zilnic ai făcut, 15   Şi nimini să nu intre decît cum s-a născut.
MERCURIU
Dar cine e acesta mai slab ca o părere?
MENIP
Sunt eu... —Şi iată-mi băţul: mi-e singura avere... 20   Mantaua n-am adus-o cu mine, căci n-aveam.
MERCURIU
Menip, eşti de ispravă precum te şi credeam; Deci intră şi la locul de-onoare te aşează, Să poţi privi în pace la cîţi se-nfăţişează. — 25   Ce nume poartă însă acest băiat frumos?
UN MORT
Harmdleu din Megara, vestitul drăgăstos, A cărui sărutare, aprinsă sau uşoară, Dînd viaţă deopotrivă făcea cît o comoară. 30   Femeile-1 iubiră şi... cine nu-1 iubea? Pe buze-i o beţie de-ambrozie se bea... Slăvit era de oameni, de soartă şi de Muze.
MERCURIU
Ei! tinere, depune pe ţărm aceste buze, 3 5   Obrazul fraged, — părul de aur, — ochii vii... — Aşa. Acum e bine şi poţi la noi să vii... Văd însă... — Cum se cheamă această lighioană Cu purpură pe umeri, pe cap purtînd coroană? Ea face pe trufaşa, pieziş privind la noi.
UN MORT
40   E Lampic, şi e craiul gelonilor.
MERCURIU
Apoi,
Prietene, ia lasă mîndria la o parte 45   Şi purpura din umeri aruncă-ţi-o departe.
UN MORT
Cum? Goi vrei să rămînă chiar regii cei mar nalţi? MERCURIU
Aicea regi nu se-află, ci morţi, ca şi ceilalţi. UN MORT
50   Oh! cel puţin de mine aibi milă, şi din toate Dă-mi voie să iau numai vreo două...
186
187
MERCURIU
Nu se poate. Dezbracă-te degrabă de-orice deşertăciuni, Mîndrii, — cruzimi, — zavistii, — mînii, — bîrfiri, —
minciuni... Eşti gata? Da? In felul acesta poţi intra, Şi şezi cu toţi alături oricît te-ai supăra.
(Către ceilalţi.) Acesta, cine este?
UN MORT
Damasias, atletul. MERCURIU ' E cam prea larg în spete, i-o spun cu tot regretul. Aidi! lapădă-ţi şi carnea, şi muşchii cei prea groşi, Şi marea dibăcie, şi ochii fioroşi... — Din gloria spre care mergeai ca spre un far, Aplauze, coroane, — orice să laşi afar'.
MORTUL
Acum sunt ca toţi morţii, priveşte-mă...
MERCURIU i Prea bine.
Dar tu opreşte, Craton, de vorbă am cu tine...
Pe ţărm, averea lasă-ţi, şi luxul nebunesc,
Străbunii ce pe buze-ţi mereu se întîlnesc,
Nobleţea, — orice titluri, şi orice vanitate, —
Inscripţii pe plăci de-aur, — statui în bronz turnate,
Şi însuşi uriaşul granitic cenotaf ,
Pe care schinteiază plătitul epitaf.
Aceste lucruri toate aşa de greu atîrnă,
încît, chiar amintirea, mai grea e ca o bîrnă...
La fund, a noastră luntre ar duce-o numai ea...
Pe gînduri stai degeaba.
MORTUL
Te-ascult, deşi n-aş vrea.
MERCURIU Aşa te voi, fireşte. — Dar iată una lată, Ce nagodă e-aceasta cu arme încărcată?
UN MORT
90   Eu, nagodă? viteazul şi straşnic căpitan Al cărui nume groaza o duse în duşman? Priveşte-aceste arme ce-n lupte schinteiară: Fac parte din trofeul ce-mi fu-nălţat de ţară.
MERCURIU
95   Aruncă-le... zadarnic spinarea ţi-o-ncovoaie:
Aici nu sunt nici certuri şi nu sunt nici războaie. Trofeele aicea n-au rost. — Acestălalt Ce om să fie însă? Vreun spirit mai înalt Desigur, căci sprinceana şi-o ţine încruntată 100   Şi pare a-i fi mintea cu totul încordată.
MENIP
E marele filozof şi critic renumit, în fond, e şarlatanul ce-a fost mai iscusit Fiindcă să înşele putu mai cu-nlesnire 105   Aci prin îngîmfare, aci prin linguşire.
Dezbracă-1, cercetîndu-1 cu chiar privirea ta.
MERCURIU
Zei mari! cîte nimicuri ascunde sub manta.
Şi cîtă îndrăzneală, — şi cîtă flecărie... 110   Ce vicii păcătoase, şi ce ipocrizie...
Cîţi termeni goi de cuget! —ce josnice simţiri!...
Ce pizmă de nemernic... — cîţi saci de uneltiri...
Ce jalnică tirîre... ce ură pentru-oricare
Gîndire mai înaltă sau zbor de suflet mare!... 115   Calabalîcul ăsta fă bine să mi-1 laşi,
Că nu l-ar duce-o luntre cu treizeci de vîslaşi.
MENIP
Ha! Ha!... le laşi pe toate? MORTUL
120 Ca ceilalţi: — de nevoie.
MENIP
Dar tot e lung la limbă: Scurtează-i-o, — pe Joie! Şi pentru-a nu-şi mai duce nici capul în proţap, treci foarfecile tale prin barba lui de ţap.
125
Cu dînsa mai cu seamă această tigvă goală Putut-a să-şi dea ifos în lume şi în şcoală.
MERCURIU Că nu le am la mine îmi pare foarte rău. MENIP
130   în schimb, sub laviţi zace uitat, un herăstrău. Pe marginile luntrei, ce fercheş ţi l-aş face... Mercurie, pe mînă mi-1 dai?
MERCURIU
Fă cum îţi place!
135 MENIP
Acum priveşte-1! MERCURIU
Este cu chip mai omenesc.
MENIP
140   Să-i iau şi din sprinceană ceva? ~ MERCURIU
Mă învoiesc.
MENIP
Dă drumul şi motoaşcei ce-ascunzi la subţioară... 145   Duhoarea otrăvită dintr-însa se strecoară...
Ea este servilismul ce-avuşi pentru cei mari.
MORTUL
Şi tu de-asemeni lasă-ţi batjocurile-amari, Prosteasca-ţi nepăsare şi multa-ţi libertate.
150 MERCURIU
Ba nu. Să şi le ţină, căci n-au vreo greutate: Ci tu să-ţi laşi desigur discursurile, — sunt Ocale şi ocale în fiece cuvînt!
N-au cap şi n-au nici coadă, în veci bat apa-n piuă... 155   Sfîrşesc la miezul nopţei şi-ncep în zori de ziuă.
Le zici, — ş-a le pricepe chiar tu nu prea ştii cum. Eşti gata? — Bine. — Pînza întindeţi-o acum.
NĂLUCA UNEI NOPŢI
Nori desi si zi apusă.
Alai
De cai
Tăcuţi, 5 Dar iuţi, —
Cazaci
Dibaci,
Pe căi,
în văi 10 Adinei
Dispar,
Si iar
Apar
Pe stînci.
15      Cetatea doarme dusă.
Şireţi Băieţi La porţi Ca morţi 20 Sosesc...
S-opresc, Coprind, Dormind, Pe turci.
191
Supun, Foc pun Răpun Prin furci.
Tot cerul vîlvorează.
Crini blînzi, Plăpînzi, Şi prăzi — De lăzi; Apoi Convoi De feţi Isteţi
Dau zor... —
în zări, Strigări, Oftări,
Scad, — mor, — Iar noaptea naintează.
ANl'L Al. VII»*
MAinlK
REVISTA LITERARA
APARE ODATĂ
1 O A N BADOI
■in.. :/t 'ir >■ N'
o
SPEŢUL LUI ŢENTAUR
Vfmpht-Etjiţftttu}! iita p'taft'tt >-u 'tttţrtjptf' jn> l-u ru'tt
l f-tnf prw 'turtiţimv* iUipiim* pi*î& mexţei'-îHtj.
£rt.r rttîfţH }MrtA#d hi mijită- r*rr W#*/r«***' rolusfiie fwttftrtth- m tiftfrfttttf snţif fuţniht #»-*r_
i -itlr ttt   htitti*  iUwhisr ţi* •ndtittfiiitttt   %»i f -*»lff
j**tti*tt-:it t tir shnffi fit * tlttt't a* mfititi *U m t ■ >a: fot   itl   H + *lt    itthtttii   ţii   ţiltiffni'ZIiiî. 'ih jHtrftt\
it'-t di   ><tfi>!,t       rtt- .-trttn  *Utt  Hriiti'hiţivtţt dt *ţfhai<it * t*tltltM xt   i iţ  un>în tttHi   jttnrh'r ţtitfi  tţt tftftţdftţii. Ihtt   >u *-*tf,t j.iiţ tif-tt**;  taţi* t fft, 4fl f!i>tf m*<> P 1*4(1 ii j   pt» f   j,- J'?f>>f "'*  t«t?.ţnf*   ţiHHi' ;
' ftju   tltirnf -f   tJit.tri,   iha fff   ,f   w/t  f**st tfttoi**' foi   H%tH»**e  .**/»/ Ai   tnîUt.n şt  ,tt'n(t Kt rf* itt t'nşt,
ihhtru jiiHtjtfrn ţtr*nstrti' *-*vi* •** pitmu lnatim*ftm
Hfn-it,-!!,!   •■..Hftmt -in   i.tutl,   t/, n/' r i'i-j
I "tuiul LmiJtthi.   »   /i,r,,/", ■„   .{,,,! ,f, .....},lti |/p,
' *   f*    .« i   Ht!l-f- *lt »'i    tl, -l,;./:    fifij-r/   fntiţf,, ti. ,
Ospăţul lui Pentaur, Revista literară, martie 1886.
O UMBRĂ DE DINCOLO DE STYX
Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă, Năluca argintie din bruma unui vis, A fost în scurta-i viaţă o muzică ce-n pripă, Plîngînd pe-un flaut magic, se duse in abis.
5   Luntraşul cu chip palid i-a stat sinistru-n cale, Lăsîndu-mă pe ţărmuri să piîng rătăcitor, Şi mult timp mîngîiere n-a fost pentru-a mea jale, Dar traiul e un balsam, şi omul, uitător.
Şi totuşi, floarea clipei, chiar astăzi cîteodată, 10   Efebul din Novară cu ochii de mister, Reurcă din adîncuri, lumină sidefată, Ca luna oglindită de mare şi de cer.
La ţărm îl readuce luntraşul fără milă... îl smulg ca printr-un farmec de-al morţei adăpost, 15   Tot nalt, tot zvelt, tot tînăr—plăpînd ca o zambilă — Şi-n repedea lui umbră mă văd precum am fost.
193
OH! SUFLET ORB
PERIHELIE
Oh! suflet orb m-absorbi într-una Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi, Rămîi, cu ochii morţi şi cruzi, Şi reci, mai reci de cum e luna.
Veghiez asupră-ţi totdeauna... Visez, vibrez şi nu m-auzi, Rămîi cu ochii morţi şi cruzi, Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.
Şi reci, mai reci de cum e luna 10   Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi, Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi, Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.
Iar suflet orb m-absorbi într-una, Te simt, te-aud, şi nu m-auzi, 15   Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi, Şi reci, — mai reci de cum e luna.
Nu, de lume nici o vorbă şi de glorie nici una: Scumpi prieteni, luptătorul de-altădată nu mai
j sunt;
! Eu privesc tot înainte, voi în urmă totdeauna,
Eu mă duc cu ochii-n ceruri, voi cu ochii în pămînt,— 5   Nu: de lume nici o vorbă şi de glorie nici una.
' Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată,
Şi pe cînd rămîne corpul sub destinul cunoscut,
5 Peste sufletu-n urcare este greu ca să mai poată
Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut,— 10   Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată.
| Oh! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui perihelie,
j Fericiţi-1 cînd pămîntul pentru dînsul a murit,
I Prosternaţi-vă cînd aripi, mai presus de vijelie
I îl răpesc în adîncimea unui vis neţărmurit,—
\ 15   Oh! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui perihelie.
194
196
195
POEMA RONDELURILOR
RONDELURILE PRIBEGE
RONDELUL LUCRURILOR
Oh! lucrurile cum vorbesc, " Şi-n pace nu vor să te lase:.—, Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc.
5   Tu le crezi moarte, şi trăiesc Iniprăştiate-n orice case.— Oh! lucrurile cum vorbesc, Şi-n pace nu vor să te lase.
Şi cîte nu-ţi mai povestesc -10   în pustnicia lor retrase: Cu tot ce sufletu-ţi uitase Te-mbie sau te chinuiesc — Oh! lucrurile cum vorbesc.
RONDELUL ORAŞULUI MIC
Oraşul mic te fură-ncet -Cu ale lui tăcute strade,
199
Cu oameni proşti, dar cumsecade, Ce nici nu ştiu că sunt poet.
5   Cu centrul intim şi cochet, Şi fără case cu arcade; Oraşul mic te fură-ncet Cu ale lui tăcute strade.
Prin umbra parcului discret, 10   Nu se strecoară mascarade Şi nu s-aud în el tirade Despre-al politicei secret.— Oraşul mic te fură-ncet.
Minciuna vieţei ce mă-mbată— E azi o altfel de minciună.
5   Ca şi atunci, duios răsună Cavale-n noaptea înstelată, Şi-n cer zîmbeşte-aceeaşi lună— Dar unde e cea de-altădată?
A ei lumină argintată 10   Cu roze albe mă-ncunună, Şi cîntă tot pe vechea strună, Dar pentru mine e schimbată, Deşi pe cer e-aceeaşi lună.
RONDELUL DE AUR
Căldură de au*—topit, Şi pulbere de-.aur pe grîne, Ciobani şi oi de-aur la stîne, Şi aur pe flori risipit.
5   In toţi, şi în tot, potopit, El bate din aripi păgîne.— Căldură de -a-or, topit, Şi pulbere de-aur pe grîne.
De-al soarelui jar cotropit, 0   Pămîntul, sub vrajă, rămîne, Şi orice femei se fac zîne, Cu suflet din flăcări răpit — Căldură de aur topit.
RONDELUL LUNEI
Deşi pe cer e-aceeaşi lună — Dar unde e cea de-altădată?
RONDELUL CRINILOR
în crini e beţ.ia~&ea— r-ară: , Sunt albi, delicaţi, subţiratici.— Potirele lor au fanatici —'"' Argint din a soarelui pară.
5   Deşi, cînd atinşi sunt de vară, Mor pilcuri, sau mor singuratici, în crini e beţia cea rară: Sunt albi, delicaţi, subţiratici.
în moartele vremi, mă-mbătară, Cînd fragezi, şi primăvărateci, 10   în ei mă sorbiră, extatici, Şi pe aripi de rai mâ'purtară în crini e beţia cea rară. /
RONDELUL ŢIGANILOR
Ţiganii merg fără-ncetare— Nu ştiu nici ei cînd au pornit, Dar'se tot duc necontenit, împinşi de-o vecinică chemare.
5  Cu galbeni ochi pierduţi în zare,— De cînd se ştiu, s-au pomenit— Ţiganii merg fără-ncetare: Nu ştiu nici ei cînd au pornit.
Mereu ţigani, — cu mic, cu mare, 10    Au tot născut ş-au tot murit — Şi tot spre visul nemplinit, Răpiţi de-aceeaşi aiurare, Ţiganii merg fără-ncetare.
RONDELUL CERCETAŞILOR
Mai mari, mai mici, trec cercetaşii, Un prinţ din suflet i-a desprins, Pe toţi în ochi cu foc nestins, La tot spre-a fi cu el părtaşii.
5   Ca mîine ei vor fi ostaşii Sub steagul ţării neînvins, Cu mici, cu mari, trec cercetaşii — Un prinţ din suflet i-a desprins.
Oricît le suntem naintaşii, 10   De focul sfînt ce l-am aprins, Ne este sufletul coprins, Ş-ai noii ţări vedem fruntaşii Cînd mari, sau mici, trec cercetaşii.
RONDELUL PLECĂREI
Am să mă călătoresc — Sunt furat ca de ispite,' S-o voiesc, să n-o voiesc, Spre ţinuturi negîndite.
5  Vara este pe sfîrşite. Flori în suflet veştejesc. Am să mă călătoresc. Sunt furat ca de ispite.
Luminişuri strălucite 10   Viaţa mea o cuceresc. Aripi tainice îmi cresc, Aripi zilnic mai grăbite.— Am să mă călătoresc.
RONDELUL ORAŞULUI DIN INDII
Spart a fost oraşul mare De a vremei vitregie: Peste moarta gălăgie Cresc copacii pînă-n zare.
5   S-a uitat ce-a fost urgie, Ce-a fost fală şi-nălţare: Spart a fost oraşul mare De a vremei vitregie.
Intr-a soarelui magie 10   Strălucesc porfiruri rare, Urme şterse tot mai tare Din străvechea energie...— Spart a fost oraşul mare.
RONDELUL MORII
Şoptiri şi cîntece vrăjite 6-mpăciuire torc sub plute, Ca flaute şi alăute La scocul morii părăsite.
202
203
5   Amărăciunile trăite
In stinse zări rămîn pierdute. Şoptiri şi cîntece vrăjite O-mpăciuire torc sub plute.
Mucigăirile-nverzite 10     îmbracă jghiaburile mute Cu florile lor nentrecute, Iar peste apele-adormite, Şoptiri şi cîntece vrăjite.
5   Eşti mare cînd n-ai îndurare, Dar te ridici mai sus de fire Cînd ţi-este inima iubire, Cînd ţi-este sufletul iertare.
Ştiu: toate sunt o-ndurerare, 10   Prin viaţă trecem în neştire, Dar mîngîierea e-n iubire, De-ar fi restriştea cît de mare, Şi înălţarea e-n iertare.
RONDELUL CONTIMPORANILOR
Aceşti contimporani ai mei Fac nencetat acelaşi sport: De treizeci de ani îmi tot zic mort Tot mai pizmaşi şi mai mişei.
5   Strigoi, adesea-mi zic tot ei — Bătrîn, în ultimul resort: Aceşti contimporani ai mei Fac nencetat acelaşi sport.
Deşi par lei şi paralei, 10   N-au cu talentul vreun raport, Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei, Trîntiţi în viaţă de-un avort... Dar sunt contimporanii mei.
RONDELUL MEU
Cînd am"fost ură am fost mare, Dar, astăzi, cu desăvîrşire Sunt mare, căci mă simt iubire, Sunt mare, căci mă simt uitare.
RONDELURILE CELOR PATRU VÎNTURI
RONDELUL CUPEI DE MURÂNO
Nu e de aur: e de raze. O-ntind grifonii ce-o susţin. E dătătoare de extaze, Cu ea-n onoarea ta închin.
5   în schinteierea-i de topaze Coprinde-al nemuririi vin. — Nu e de aur: e de raze. O-ntind grifonii ce-o susţin.
E arta pură, fără fraze, îO   E cerul tot de soare plin. Talaze largi, dupe talaze, E sufletescu-avînt deplin, Nu e de aur: e de raze.
RONDELUL PRIVIGHIETOAREI
Privighietoarea-nvietoare A-ntremătorilor fiori, Deşteaptă prin caişii'-n floare Ale zefirilor viori."
5   E ca-ntr-o albă sărbătoare Printre-ale  pomilor ninsori Privighietoarea-nvietoare A-ntremătorilor fiori.
Şi printre tihna lucitoare 10   Ce-şi varsă luna din comori, De viaţă e redătătoare Pentru orice searbezi muritori, Privighietoarea-nvietoare.
RONDELUL TRECUTULUI
Iată Pometeştii, iată Adîncata, Scurtul pod de bîrne este retrecut. Renviază mama, îmi zîmbeşte tata... Vreme cită curs-a parcă n-a trecut.
5   Jar şi vîlvorare soarele urcat-a.
Arde grîu-n flăcări pîn' la brîu crescut. Iată Pometeştii, iată Adîncata, Scurtul pod de bîrne este retrecut.
Iarba pe tot şesul de cosit e gata. 10   Apele-şi deşiră graiul nentrecut.
Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata: Copilandrul vesel din nou m-am făcut...— Iată Pometeştii, iată Adîncata.
RONDELUL OGLINDEI
Din al oglindei luciu rece De apă-adîncă, — se desface O linişte de dulce pace, Ce-ntregul suflet mi-1 petrece.
207
10
Obida vrînd să mă înece, Zadarnic firea şi-o preface. Din al oglindei luciu rece Uitarea numai se desface..
Chiar dorul vieţii-n mine tace — Izvor ce gata e să sece; Şi pe-al meu chip, ce-n umbră zace, Un fel de vis de opium trece Din al oglindei luciu rece.
RONDELUL DOMNITEI
Ieşind din balta Craioviţa, Unde-a fost crai Craiovisin, Văpaie, vezi plutind domniţa Mai argintată ca un crin.
10
Sub lună-i tremură cosiţa, în suflet poartă ca un chin, Plutind pe balta Craioviţa, Unde-a fost crai, Craiovisin.
îşi duse viaţa-ntr-un suspin, Nedîndu-şi nimănui guriţa, Dar a rămas mironosiţa Din veacul cel de tot creştin, Plutind pe balta Craioviţa.
RONDELUL ORAŞULUI DE ALTĂDATĂ
Era oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint, muiaţi în soare,
O verde oază fermecată
Cu repezi ape cîntătoare.
208
5   Pe-oricare străzi cîntau izvoare, Şi sărutat de flori ce-mbată, Trăia oraşul de-altădată Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.
Prostimea chiar era bogată. 10   Prin curţi aveau, mai toţi, cuptoare, în beciuri se ţeseau covoare, Ş-o viaţă-n veci îmbelşugată Trăia oraşul de-altădată.
RONDELUL ORELOR
Omnia vulnerant. ultima necat
Pe rînd orice ore rănesc, Iar ultima vecinie omoară...— Tot sufletul mi-este o vioară Ce plînge duios că trăiesc.
5   Şi nici nu  mai cerc să zîmbesc Cînd viaţa s-arată uşoară.— Pe rînd orice ore rănesc, Iar ultima vecinie omoară.
Oricîtă cerească comoară 10   Ar fi într-un lut omenesc, Zvîrlit de pe clipa ce zboară Recade în iadul obştesc; — Pe rînd orice ore rănesc.
RONDELUL AJUNGERII LA CER
în cer s-ajunge dintr-un salt, Sau nu s-ajunge-n veci de veci... Te-aruncă-n el un cîntec-nalt, în care-al vieţei plîns îneci.
209
Spărgînd fluidicul său smalţ, Ca o săgeată de-aur treci. — în cer s-ajunge dintr-un salt, Sau nu s-ajunge-n veci de veci
5   Ducîndu-mi paşii solitari, Pe sub pădurea cîntătoare, Coroane-n veci nepieritoare Simt în frunzişurile mari.
I se mai dă-n sfîrşit asalt Sub jar de patimi cînd te pleci, în al tău suflet cînd n-ai alt Decît fiorii dulci şi reci...— în cer s-ajunge dintr-un salt.
Aleea e-n apus de soare.—
10   Se urcă flăcări tot mai tari Şi ce resfrîng, schinteietoare, Printre copacii seculari, Coroane-n veci nepieritoare.
RONDELUL CTITORILOR
în zugrăveala-nvechită,
El, searbăd; ea, cu ruje-aprinse,
Biserica de ei clădită
O ţin cu degete întinse.
Năluci din vechiul timp desprinse,
Ştiu viaţa lor că e sfîrşită
în zugrăveala învechită,
El, searbăd; ea, cu ruje-aprinse.
Şi nu-şi blesteamă-a lor ursită... Dar orice candeli cînd văd stinse, Şi sfînta slujbă părăsită, Ei plîng cu lacrimi neînvinse în zugrăveala învechită.
RONDELUL COROANELOR NEPIERITOARE
Coroane-n veci nepieritoare Dintre frunzişurile mari Ale bătrînilor stejari: Mi-aşterne umbra sub picioare.
RONDELURILE ROZELOR
De-atunci nu pot să veştejească, Şi viaţa noastră o tot mint, Drapate-n purpură regească, Sau înfoiate-n rochi de-argint.
Natura   lor nu şi-o dezmint... -10   Ştiu tot aşa să amăgească, S-adoarmă, şi să liniştească, Şi să ne spună că nu mint,— Drapate-n purpură regească.
RONDELUL ROZELOR CE MOR
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine --
Ş-au fost atît de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
5   In tot, se simte un fior. O jale e in orişicine. E vremea rozelor ce mor — Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător, 10   Curg vălmăşaguri de suspine, Şi-n marea noapte care vine Duioase-şi pleacă fruntea lor...— E vremea rozelor ce mor.
RONDELUL ROZELOR DIN CIŞMEGÎ
De flăcări, de aur, pembe, argintate,
Nebună orgie de roze oriunde,
De bolţi agăţate, pe ziduri urcate,
Şi printre frunzişuri de pomi ce le-ascunde.
5   Pe ritmuri persane în strofe-aşezate, Melodic, coloarea, coloarei răspunde...— De flăcări, de aur, pembe, argintate, Nebună orgie de roze oriunde.
Un neamţ a fost magul gradinei uitate. 10   Răpit fu de visul cu tainice unde,
Şi dîndu-le viaţă ce-n suflet pătrunde, Lăsatu-le-a-n urmă, în roze-nchegate, De flăcări, de aur, pembe, argintate.
RONDELUL LUI SADI
RONDELUL MARILOR ROZE
Drapate-n purpură regească. Sau înfoiate-n rochi de argint, Sadi-n frunzosul labirint Făcut-a roze să-nî'!orească.
212
213
Mari roze bogate şi grele Abia mai pot capul să-şi ţină De luxul ce poartă pe ele, Scăldate-n albastra lumină.
10
Miresme plutesc prin grădină, Iar roua deşiră mărgele Pe roze bogate şi grele, Ce-abia mai pot capul să-şi ţină.
Avîntul simţirilor mele
Mă duce-ntr-o sferă senină
De ceaţa lumeştilor rele,
In care, pe frunte-mi se-nclină
Mari roze bogate şi grele.
RONDELUL BEAT DE ROZE
10
De roze e beată grădina Cu tot ce se află împrejur: E beat şi cerescul azur, Şi zîzîie, beată, albina.
Se clatină parcă lumina, Un tunet e simplu murmur.— De roze e beată grădina Cu tot ce se află-mprejur.
Dar iată...—A mea nu e vina...— Chiar eu, în gentil trubadur, Visînd, lîngă-al apei susur, Mă schimb, aşteptîndu-mi regina. De roze e beată grădina.
RONDELUL CASCADELOR DE ROZE
Urcînd pe pomi, zîmbind pe casă, Se surpă rozele grămadă, Sau întocmesc cîte-o cascadă Pe vreo alee mai retrasă.
214
10
Parfumul lor purtat în stradă, întinde-a lui subţire plasă... Urcînd pe pomi, zîmbind pe casă, Se surpă rozele grămadă.
De-oricîte stăvili nu le pasă: Sunt un torent, sunt o cascadă, Ce-n voia soarelui se lasă, Dar ce, de cum sfîrşesc să cadă, Reurcă-n pomi, zîmbesc pe casă.
RONDELUL PRIVIGHIETOAREI ÎNTRE ROZE
A nopţei sublimă măiastră E-ascunsă-ntre roze, şi cîntă, Grădina ce-mi stă sub fereastră în raze de-argint se-nvesmîntă.
O vrajă şi albă ş-albastră Din ceruri, spre lume s-avîntă.-A nopţei sublimă măiastră E-ascunsă între roze, şi cîntă.
Chiar roza ce moare în glastră, De legile firei înfrîntă, Tresare, în pacea sihastră, La glasul, cu care-o-nrnormîntă A nopţei sublimă măiastră.
RONDELUL ROZELOR DE AUGUST
Mai sunt încă roze — mai sunt, Şi tot parfumate şi ele Aşa cum au fost şi acele Cînd ceru-1 credeam pe pămînt.
215
1
5
Pe-atunci eram falnic avînt... Priveam, dintre oameni, spre stele; Mai sunt încă roze — mai sunt, Şi tot parfumate şi ele.
5
Aflai ca şi el talismanul _ Tot raiul'să pot să-1 coprind. Sadi, dintre roze ieşind, Uită să-şi blesteme amanul.
10
Zadarnic al vieţei cuvînt
A stins bucuriile mele,
Mereu cînd zîmbesc uit, şi cînt,
In ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, — mai sunt.
10
Turbat-a în voie duşmanul.— El cupa de fiere golind S-a dus în amurg şovăind, Ş-a fost mai slăvit ca sultanul Sadi dintre roze ieşind.
RONDELUL ROZEI CE ÎNFLOREŞTE
O roză-nfloreşte, suavă... Ca nor risipit e necazul. Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă şi tainică slavă.
5   Nu-mi pasă de-a vieţei otravă, De chinul ce-şi urcă talazul: O roză-nfloreşte, suavă; Ca nor risipit e necazul.
Stăpîn sunt de-acum pe răgazul, 10   Să-mi fac din ursită o sclavă, Şi nu mai e viaţa grozavă, Deşi mi-a brăzdat tot obrazul: O roză-nfloreşte, suavă.
RONDELUL LUI SADI IEŞIND DINTRE ROZE
Sadi, dintre roze ieşind, Uită să-şi blesteme amanul... Sădise pe veci Gulistanul Şi sufletu-şi dete zîmbind.
în vis îmi clădesc cîte-o casă Ce toată e-n roze-mbrăcată.
5
De zgomot şi oameni retrasă, Locaş ca din basme s-arată, în noaptea de lună-argintată,
Pe pleoape cînd somnul se lasă.
RONDELURILE ROZELOR DE AZI ŞI DE IERI
io
Vreo sarcină asupra-i n-apasă: De-ai mei creditori e-apărată, Parfumul de roze ce-mbată
Extazul în suflet îmi lasă în noaptea de lună-argintată.
RONDELUL ROZELOR DE AZI ŞI DE IERI
Umbrit de rozele ce-au fost, Visind sub rozele de-acum, Aş vrea obştescul adăpost Să-mi fie la un colţ de drum.
5   Ştiu al vieţei mele rost Simţirea din al lor parfum, Umbrit de rozele ce-au fost, Visînd sub rozele de-acum.
Oricui va spune pe de rost 10   Că nu-mi vrui soarta nicidecum Născut în  ceasul  cel mai prost;... Dar am trăit, nu prea ştiu cum, Umbrit de rozele ce-au fost.
RONDELUL NOPŢEI ARGINTATE
în noaptea de lună-argintată, Pe pleoape cînd somnul se lasă,
218
RONDELURILE SENEI
io
Printre frunze prinde viaţă Cîte-un cîntec de Mozart.
Spre Saint-Cloud, ce doarme-n faţă, Val de val se duce spart; Flori de lună ce s-agaţă Schimbă apa în brocart.
Peste-a Senei verde faţă Dulci şi lungi fiori se-mpart, Şi de ţărmi ce se răsfaţă, Cînd corăbii se despart, Flori de lună se agaţă.
RONDELUL ÎNECAŢILOR
Pe sub poduri, Sena toată Este moarul tristei seri; Ies în faţă-i şi înoată înecaţii cei de ieri.
5 Nici plăceri şi nici dureri Să-i mai mişte n-o să poată. Pe sub poduri, Sena toată Este moarul tristei seri.
Sunt aleşii cei din gloată... 10   Veştejite primăveri
De-a necazurilor zloată,—
Şi le cîntă mîngîieri,
Pe sub poduri, Sena toată.
RONDELUL FLORILOR DE LUNĂ
Flori de lună ce s-agaţă Schimbă apa în brocart;
RONDELUL PARISULUI IAD
Printre valuri care plîng, Şi sub bolţi întunecate, Şiruri de-astre încetate Felinare se răsfrîng.
5   Pe tot ţărmul drept şi stîng, Iad, urlînd de răutate, Pe cînd valuri care plîng Curg sub bolţi întunecate.
Chiar din zări mai depărtate, 10     Deznădejdi, ce nu se-nfrîng, în grozav vîrtej se strîng Zbuciumând tot mai turbate,— Printre valuri care plîng.
RONDELUL DEZASTRULUI MONDIAL
Nori se bat ia orizon. Tot apusul sîngerează. Urlă groaznic un ciclon, Sena din adînc oftează.
220
221
10
5 Bubuiri ce nu-ncetează Sunt un tunet unison. Nori se bat la orizon. Tot apusul sîngerează.
State noi se-nîiinţează, Prăbuşit e cîte-un tron...— Moartea-şi plimbă monoton Coasa ei ce vieţi retează.— Nori se bat la orizon.
RONDELUL URIAŞULUI
Monstruos se-ntinde-oraşul. Viciul joacă-n el pe brînci. Are case, lanţ de stînci. Dracii-n toate şi-au locaşul.
5   Rînjitor pîndeşte-apaşul, Floarea mlaştinei adînci, Monstruos se-ntinde-oraşul. Viciul joacă-n el pe brînci.
10
De cum n-ai  ce să mănînci, Face-ndată  pe trufaşul, Şi-n mocirlă dîndu-ţi brînci, El rămîne uriaşul.— Monstruos se-ntinde-orasul.
RONDELUL TICĂLOŞIILOR
Istovite tîrîturi Trec aproape-n pielea goală.-Poartă negre-adîncituri Pe sub ochii lor de smoală.
222
5   Pe neghiobi îi bagă-n boală, Schimbă-n robi pe cască-guri.— Istovite tîrîturi Trec aproape-n pielea goală.
La Montmartre e răscoală 10   Cînd, din craci făcind figuri, Cu murdare strîmbături Dau pe faţă ce-au sub poală, Istovite tîrîturi.
RONDELUL ÎNĂLŢIMILOR
10
în mansarda lui mereu Sărăcia e stăpînă.— Geniu-şi reazemă pe-o mînă Fruntea lui de tînăr zeu.
Zilnic soarta şi-o amînă, Zilnic duce-al vieţii greu.— în mansarda lui mereu Sărăcia e stăpînă.
Dar prea mult nu este pînă Va urca în empireu... Se şi crede-n Eliseu, Şi el stă de-o săptămînă în mansarda lui mereu.
RONDELUL FRANŢEI BURGHEZE
Unde este marea Franţă? Ce văd ochii, te sfîşie. Oh! neroada burghezie, Şi trufaşa ignoranţă.
223
5   Cerul este de leşie.
Un linţol pentru speranţă, Unde este marea Franţă? Ce văd ochii, te sfîşie.
între minte şi prostie to   S-a scurtat orice distanţă.— Vrut-au toţi egali să fie, Şi sunt toţi, cu siguranţă. -ÎJnde este marea Franţă?
RONDELUL DUMINICILOR DE LA BELLEYUE
10
La Belîevue e val de lume. Flori de zarzăr. Cer de mai. Sărbătoare.   Rîs şi glume. Soare vesel. Colţ de rai.
Sena curge numai spume. E-ni'lorită ca un plai, La Belîevue e val de lume. Flori de zarzăr. Cer de mai.
Dragoşti, muzici şi parfume Sunt al zilei dulce, grai, Dar în fundul bietei hume Tot e groaznic orice trai.— La Belîevue e val de lume.
RONDELUL SFÎRSITULUI
Omenirea e ca moartă. Vii, sunt numai flori şi plante. Ea-şi deschise neagra poartă Ce clădită-a fost de Dante.
224
Cil i'opm'işurf l'icir ■îv.
S.il) IiirL'ii niiriiiu-i d .- tl ti .
i km sn.iv.'-i).
S -amii"-1" î'
'i' l
.-!   N '.ii'ii' '■ iu:!
(devenit Japonul lărm), cu modificări manuscrise pe exemplarul din Excelsior, 1895, al poetului.
5   Stema ei de diamante Nimicită-a fost de soartă. Omenirea e ca moartă. Vii sunt numai flori şi plante.
Spre-ale visului ghirlante 10   Nici-o aripă n-o poartă; Obosit e chiar Atlante, De povara ce tot poartă. — Omenirea e ca moartă.
15 — Al. Macedonski Opere, voi II
5, Dinspre-apusul ce tresaltă Sîngeroase curg şiroaie; Pod de onix se-ncovoaie Arcuind o boltă—naltă.
Mandarini, stînd laolaltă, 10  Spun că semne sunt de ploaie; R Iar o luntre, cam greoaie,
RONDELURILE DE PORŢELAN Printre ape se tot saltă,
^ Pe sub pod ce se-ncovoaie.
RONDELUL LUI TSING-LY-TSI
10
Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur, Cu ochii mici ca de ghierlan, Sub de-argint frunzos tezaur, Casa e de porţelan.
Lîngă ea, pe-acelaşi plan, Pomi albaştri, zbor de graur; Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur, Cu ochi mici ca de ghierlan.
Spre-a-şi croi al vieţei plan, Asudat-a ca un faur; Un măreţ de smalţ balaur Poartă prins 1-al său colan.— Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur.
RONDELUL PAGODEI
De mari fluturi sărutată, Pe-o movilă—artificială, E pagoda argintată De zîmbirea matinală.
5  Umbra pomilor, mişcată, O dezbracă, virginală, De mari fluturi sărutată Pe-o movilă —artificială.
Picurînd, diamantată, 10   Porţelanul roz i-1 spală Roua tainic deşirată Pe faţada sculpturală, — De mari fluturi sărutată.
RONDELUL PODULUI DE ONIX
Pod de onix se-ncovoaie Arcuind o boltă naltă; Cade foaie după foaie Peste-azurul de pe baltă.
226
RONDELUL APEI DIN OGRADA JAPONEZULUI
Apei lui de prin ogradă, Prea domol curgînd la vale, Bolovani, dintr-o grămadă, Japonezu-i pune-n cale.
227
5   Spumegată, vrea să vadă, împrejurul casei sale, Apa lui, ce prin ogradă Prea domol o ia la vale.
Şi schimbînd-o-ntr-o cascadă 10   De consoane şi vocale,
Uită-a vieţei grea corvadă, Dînd răsunet de cristale, Apei lui de prin ogradă.
RONDELUL MUZMEIEI
în jinrikişă uşurică Muzmeia mică e purtată. — Frumoasă ca o păpuşică, în kimono e îmbrăcată.
5   Pe cînd zăduful de-aur pică, — Spre ceainăria depărtată, în jinrikişă uşurică Muzmeia mică e purtată.
De-al soartei greu a fost cruţată. 3   Simţiri, nici gînduri n-o ridică. Atît e: o păpuşă mică, De tineri nostimi aşteptată, în jinrikişă uşurică.
RONDELUL OPIUMULUI
Fumîndu-şi opiumul uitărei Pe rogojini din pai de-orez, Fo-hi, spre piscul aiurărei, , E dus de visul lui chinez.
5   Scăpat de chinul zbuciumărei, Senin ca după-un meterez, Fumează opiumul uitărei Pe rogojini din pai de-orez.
îar cînd soseşte al nopţei miez 10   Ce-1 urcă-n slava îmbătării, Deplin se dă halucinărei Ce-atunci e singurul său crez, Fumîndu-şi opiumul uitării.
RONDELUL MĂREI JAPONEZE
Smaraldul mărei răpitoare E jocul vecinie de colori în verdea flacără' de soare De lîngă ţărmii ninşi de flori.
5   Liliachii, se duc izvoare
Sub pomi, plăpînzi ca nişte zori, Smaraldul mărei răpitoare E jocul vecinie de colori.
Copii, de griji neştiutori, 10   Sunt japonezii-ntre popoare, Ş-orice dureri le sunt uşoare. Căci poartă-n suflet, zîmbitori, Smaraldul mării răpitoare.
RONDELUL- CRIZANTEMEI
O crizantemă în mişcare E-mpărăteasa strălucită Printre roşatica-nserare Peste grădină răspîndită.
.228
229
5   Minune-abia închipuită,
Si mai mult mică decît mare, O crizantemă în mişcare E-mpărăteasa strălucită.
Ii este faţa zugrăvită o  Spre-a fi aceeaşi arătare De tinereţe neclintită, Ş-a fi crezută de oricare O crizantemă în mişcare.
5  Să-i vadă mulţi se întorceau: Aveau un chip de nedescris... Ei nu vorbeau, ci ciripeau, Căzuţi din lună în Paris.
Din ţară singuri s-au proscris. 10   însă de cîte ori priveau Albastrul hainelor deschis, De ea aminte-şi aduceau, Şi nu vorbeau, ci ciripeau.
RONDELUL JOSHIWAREI
Prin vitrine aşezate, în cartierul Ioshiwara, Vezi păpuşi nenumărate Cît de lungă este vara.
Sunt aproape-asemănate; în obraji le arde para Prin vitrine aşezate, în cartierul Ioshiwara.
Cam la fel sunt vestmîntate. o   Poate grea le-ar fi povara, Dar fiind prea zorzonate Nu le tulbură ocara, Prin vitrine aşezate.
EPIGRAF FINAL
De-aş fi ori încă nu pe ducă, Mă simt la fel cu orişicine:
Şi-ntre năluci ce pier - năluca.
RONDELUL CHINEZILOR DIN PARIS
Ei nu vorbeau, ci ciripeau,
Căzuţi din lună în Paris, ■ Şi cum naintea mea mergeau,
Păreau ieşiţi ca dintr-un vis. <m