/ ^ £/90 urnii \rn: \ ko.mânâ vnuu; Lyceum 63 LITERATURA ROMÂNĂ VECHE (1402—1647) Inlroduccrc, cdific îngrijită Fi nolc do G. MIIIAILĂ şi DAN ZAMFJRESCU Voi. I EDITURA TINERETULUI • ACADCMIAJR,-S. R. ■ ] FIO^LA"îA$I / *' r > ' - ^ry*B-j»*r'i-p-iWiii un . 1iMMlwflMkx INTRODUCERE Prezenta, antologie, destinată deopotrivă profesorilor, elevilor, studenţilor şi tuturor iubitorilor literaturii noastre vechi, se deosebeşte de cele ce i-au precedat prin două trăsături esenţialei în primul rînd, ea cuprinde, în mare parte, texte ce n-au mai figurat niciodată într-o antologie a literaturii române vechi, în al doilea rînd, fiind vorba de prima etapă a istoriei literaturii române, ilustrată de scrieri în cea mai mare parte de mică întindere, ne-am putut fixa ca principiu de bază, ori de cîte ori a fost posibil, reproducerea integrală a textelor, singura care dă cititorului sentimentul unei cunoaşteri depline a obiectului. Intenţia noastră a fost de a reuni aici, în două volu-. mc, texte pînă acum aproape inaccesibile cititorului nespe-cialist, întrucît erau împrăştiate prin diverse publicaţii, unele de mult epuizate sau apărute în tiraje sub necesităţile contemporane. Astfel alcătuită şi vuprinzînd în cea mai mare parte texte integrale, în transpunere românească din limbile slavonă, ' latină, greacă, italiană şi germană, sau în original, în limba română a secolelor al XVI-lea şi' al XVII-lea, cartca.de faţă urmăreşte mai mult decît o reeditare, la îndemîna oricui, a tuturor scrierilor. reprezentative din secolul al XV-lea — cînd apar primele scrieri originale ale literaturii române — - pînă spre sfîrşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, adică pînă în ajunul tipăririi Cazaniei lui Var la am (1643), al redactării cronicii lui Grigore Ureche (în preajma anului 1647) — moment ce marchează debutul excepţionalei înfloriri a literaturii noastre vechi, cle-a lungul unui secol întreg — şi al apariţiei Noului Testament de la Băl grad (Alba Iul ia, 2048), însemnat; printre altele, prin proclamarea necesităţii limbii literare unice a tuturor românilor. Această antologie încearcă să contureze, prin alegerea şi rînduirca textelor, 5 profilul primei epoci din istoria culturii şi literaturii poporului român, să descopere conştiinţei culturale contemporane dimensiunile reale ale evoluţiei noastre spirituale în epoca veche. Autorii antologiei au pornit de la o imagine proprie asupra secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi începutului sec. al XVII-lea, considerînd creaţiile din acest răstimp nu ca o „prefaţă1'1' a literaturii secolului al XVII-lea, ci ca o etapă pe deplin conturată, cu un profil clar, ca o primă treaptă decisivă pentru întreaga evoluţie ulterioară a conştiinţei de sine a poporului şi culturii române. ■ Este vremea de glorie militară şi politică ilustrată de Mircea cel Bătrln, Vlad. Ţepeş, Ştefan cel Mare, Neagoe Bas arab, Mihai Viteazul, clnd Ţările Române joacă un însemnat rol în istoria europeană şi deţin un loc însemnat pe harta politică a. continentului. într-adevăr, în acest răstimp de două secole şi jumătate, literatură română înregistrează o serie de scrieri literare — în sensul larg al cuvîntului, adecvat epocii medievale, caracterizată printr-un anumit sincretism al genurilor — de valoare incontestabilă, ce pot sta cu cinste alături de creaţiile similare ale celorlalte popoare europene: Letor piseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei, învăţăturile lui Neagoe Basarab, Cronicile lui Macarie, Eftimie şi A zar ic, Istoria lui Mihai Viteazul, cîteva scrieri hagiografice, opera lui Nicolaus Olahus — care aparţine „republicii literelor latine1’', dar şi poporului din care s-a ridicat —, textele aparţi-nînd „genului oratoric“ şi „publicistic“ — soliile lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă, memoriile lui Mihai Viteazul si altele. 9 Conştiinţa de sine a poporului român, reflectată în documentele scrise ale vremii — hrisoave, corespondenţă diplomatică, pisanii, solii, cronici, opere literare cu un caracter mai larg —, corespunde acestei poziţii politico-militare şi avîntului artei şi culturii. Oamenii acestor timpuri vorbesc lucid, cu modestie, dar şi cu fermitate, de misiunea pe care le-a încredinţat-o istoria: aceea de a fi „zidul creştinătăţiiu, adică stavilă în calea expansiunii feudalismului otoman, feudalism ce s-a dovedit dezastruos pentru viaţa politică şi spirituală a popoarelor asupra cărora a avui stăpînire directă. 6 Strămoşii noştri au trăit cu o intensitate maximă sentimentul biruinţei asupra unor adversari de multe ori mai numeroşi, ca şi durerea înfrîngerilor temporare sau mihnirea provocată de trădarea unor aliaţi In care-şi puseseră nădejdea. Este o experienţă istorică din care s-au „lămurit“ şi cristalizai trăsăturile specifice ale poporului român, aşa cum le va înregistra istoria: realismul său, simţul exact al posibilităţilor, modestia In victorie, tăria morală in. temporara infringere, vitejia fără seamăn în apărarea pămîntului strămoşesc, întemeiată pe convingerea că dreptatea cauzei ce o apăra este ea însăşi un zid în calea năvălitorilor, în sfîrşit, clarviziunea politică, ce ştie să vadă departe şi să păstreze, sub cenuşa de deasupra i flacăra renaşterii viitoare. Este o impresionantă, epocă istorică: a luptelor necurmate pentru dreptul poporului român la existenţă de sine stătătoare; a biruinţei, la capătul a două secole încheiate, în care poporul român a reuşit să oblige imensa împărăţie turcească a renunţa la cucerirea Ţârilor Române, muliumindu-se cu un tribut, care, deşi greii, nu le-a ştirbit legile, obiceiurile, libertatea de a gîndişi a scrie fără controlul şi ameninţarea din afară, ' Este în acelaşi timp o splendidă epocă artistică: a miniaturii de o frumuseţe unică, ieşită de sub pana lui Gavriil Vrie de la Neamţ, pe vremea lui Alexandru cel Bun, şi continuată trei generaţii de şcoala copiştilor şi miniaturiştilor moldoveni; a ctitoriilor lui Ştefan ce Mare, Radu cel Mare, Nedgoe Bă-sarab, Petru Rareş; a picturilor de la Voroneţ şi Suceviţa şi a introducerii în cultura română a noii arte inoderne, creată de Gutenbcrg. ; . . Din această încordare uriaşă, fizică şi morală, pentru apăra-trea pămîntului strămoşesc, şi în acest climat general de progres economic^şi avînt cultural pe toate planurile, s-a născut o literatură, care, deşi scrisă în cea mai mare par le intr-o limbă străină — slavona, limba de cultură a întregului Răsărit — precum şi în latină, polonă, greacă şi chiar în italiană, poartă pecetea gîridirii şi a simţirii româneşti din acele timpuri. Letopiseţul de cînd s-a, început Ţara, Moldovei, supravegheat de domn, învăţăturile lui Neagoe Basarab, Cronica lui 7 Mihai Viteazul sînt, peste veacuri, oglinda limpede în care profilul nioral şi conştiinţa de sine a poporului român apar grandioase şi pure. Şi nu numai în aceste opere, cu o structură literar-istorică deliberată, se oglindeşte fizionomia spirituală a oamenilor acelor vremi, ci şi în scrisori, in solii, memorii diplomatice, documente de cancelarie, inscripţii pe zidurile bisericilor sau pe pietre de mormînt. Din toate străbate ecoul unor vremi de epopee, pe care am încercat să le facem a retrăi în inima şi gîndurilc cititorului de azi, prin mijlocirea mărturiilor din toate scrierile, menţionate mai sus. Dar literatura secolelor al XV-lea, al XVI-lea.şi din primele decenii ale secolului al XVII-lea nu are numai acest rost, de oglinda şi „revelator- al ent ităţii noastre istorice şi spirituale într-una. din epocile cele mai reprezentative. Ea ne dă şi măsura nivelului atins de cultura română în ansamblul culturii răsăritene şi europene în gmere. Obiceiul încetăţenit în istoriografia noastră literară, de a rezerva acestei etape de cîtevă secole numai cîteva pagini, perspectiva falsă ori numai insuficientă în care a fost privită capodopera acestor vremi, Învăţăturile lui Neagoe Basarab — creaţie ce stă. în literatura universală pe acelaşi plan valoric cu opera unui Erasmus ori Montaigne — aii creat impresia, greşită, că numai o dată cu secolul al XVII-lea, şi anume în pragul celei de a doua jumătăţi a lui, prin Varlciam şi Grigore Ureche, cultura noastră intră cu adevărat într-o etapă de mari creaţii. . în realitate, pentru cine se opreşte mai mult asupra izvoarelor întregiinoastre moşteniri spirituale, este evident că tocmai în această perioadă se constituie trăsăturile esenţiale ale culturii române, originalitatea ei, capacitatea de a exprima un clhos specific şi a da expresie unor orizonturi şi unor legi proprii de creştere. Personalităţile şi operele cele mai. reprezentative sînt exponenţii acestor orizonturi şi acestor direcţii. După începuturile literaturii religioase din primii ani ai secolului al XV-lea, cea de a doua jumătate a acestui veac este dominată, în Moldova, de Letopiseţul lui Ştefan cel Marc, atît de impresionant, îneît îl vedem răspîndit în acelaşi timp sau m ai tîrziu spre trei puncte cardinale: în Apus (Gcrma- mu)t\n Unsuri! (Rucia) si în Nord (Polonia), ca .ţi seri-sori Ic sale politice de circula [ir. europeană. Ce c'drept, in Ţara Românească, spre deosebire de Moldova, istoriografia apare mai tirziu, in primele decenii ale ser. al XVI-lea, împletită cu genul religios al hagiografiei (Ga-vrii! Praful), fiind însă continuată dc letopiseţul anonim al [arii, pierdut în forma originală. Secolul al XVI-lea vede îmbinarea curentelor occidentale, cu tradi[ia răsăriteană, a umanismului apusean eu cel bizari' fin, a Reformei cu aspiraţiile şi imperativele făuririi unui instrument dc expresie naţional — limba română literară, în locul celei tradiţionale, dc împrumut — slavona. Trei nume strălucesc pc orizontul secolului al XVI-lea: Neagoe Basarab, in primul pătrar, Nieolaus Olahus, în al doilea şi al treilea, si diaconul Corcsi, meşteşugarul ce consacră în a dona jumătate a veacului triumful limbii române prin marca invenţie a epocii moderne -r tiparul — şi. care, plceînd din Ţara Românească, se instalează la Braşov, în inima teritoriului românesc, dc unde mesajul curţii în limba poporului va iradia pretutindeni. Dacă Neagoe Basarab monumentalizează tradiţia bizantino-slavă sub zodiile noi ale Europei moderne, dc care nu este străin (solii săi străbat drumurile Bndci, Raguzei şi Veneţiei, ajungînd j>ină la Roma), încheind astfel grandios o evoluţie culturală, ale cărei începuturi sînt puse în secolul al X-lca, Nieolaus Olahus anticipează structura viitoare a culturii româneşti, aşa cum o vor cunoaşte secolul al XVJl-lca şi primele decenii ale secolului următor. El este un precursor al lui Miron Conţin, al Stolnicului Constantin Cant acuzi no şi ai' învăţatului voievod Dimitric Cantcmir, în descrierea pămîntului românesc, în afirmarea unităţii etnice si a originii latine a tuturor locuitorilor lui. Concomitent, Despot Vodă încearcă să implanteze umanismul şi. şcoala de tip umanist 7/ Moldova, unde aduce din Germania pe Johann Sommcr t unde, pentru prima oară, face să fie auzită ideca originii 'atinc, amintind moldovenilor datoria dc a fi la înălţimea frumoşilor lor, romanii. Un secol mai tirziu, această.' con-hinţă latină va căpăta locul principal în opera lui. Miron 9 Costinşi a Stolnicului Constantin Cantacuzino. După Nicolaus Olahus şi Despot Vodă, cu umaniştii săi de import, un al treilea sol al vremi lor noi este, in Ţara Românească de astă dată, Petru Cercel, ale cărui peregrinări în Franţa şi Italia, marcate pe plan literar de un imn în italiană tipărit la Veneţia , premerg fructuoaselor călătorii ale Stolnicului Cantacuzino şi a cărui curte, servită de italieni, între care secretarul său Sivori, anticipează curtea lui Brîncoveanu, şi el înconjurat de meşteri din Italia şi ţinînd pe lîngă sine, pentru limbile occidentale, pe Anton Maria del Chiaro. Toţi aceştia reprezintă, ca şi Coresi, timpurile noi şi principiul occidental, modern, în cultura română. în personalitatea şi opera lor se pot distinge primele semne ale unei transformări structurale mareînd trecerea culturii româneşti de la etapa medievală, dominată de tradiţia bizantino-slavă, la etapa naţională, definită prin triumful limbii române ca limbă a culturii şi literaturii, prin conştiinţa unităţii românilor de pretutindeni şi prin mîndria originii latine. Acest principiu, străbătui de adierile umanismului apusean şi slujit de tipar, dă culturii române din secolul al XVI-lea un impuls nou, care nu mai putea veni din sudul Dunării, izvorul tradiţiei bizantine, fiindcă întreaga Peninsulă Balcanică intrase în letargia provocată dc cucerirea otomană. Cele două principii — din Apus şi Răsărit—se întrepătrund sau coexistă. Neagoe, principe ele Renaştere, cu educaţie şi lectură răsăriteană, dar cu o sensibilitate şi o gîndire modernă, ca şi a lui Machiavclli, este dublat de Gavriil Proliil, hagiograf atlionit de cea mai evidentă expresie ortodoxă eclesiastică. Olahus şi Despot Vodă sînt contemporanii lui Macarie, Ef-limie şi Azarie, feţe bisericeşti, nutrite cu literatura „de specialitate“ şi luînd ca model pe bizantinul Manasscs. Aceşti trei cronicari moldoveni. care-şi transmit ştafeta în redactarea cronicii ţării, sînt însă creatorii unui nou stil în literatura română şi, în acelaşi timp, continuatorii tradiţiei istorio-graficc a Moldovei, începute strălucit în secolul precedent, care se va urma neîntrerupt pînă la Neculce şi dincoace de el. Ei elaborează aria naraţiunii 'istorice, învăţînd din modelele şi izvoarele străine cum să înfăţişeze realităţile naţionale şi 10 pregătind instrumentele pentru marea şcoală a cronicarilor din secolul următor. Grigore Ureche îşi va elabora cronica sa topind, cu o excepţională artă de a îmbina, şi restructura izvoarele, cele două variante ale Letopiseţului lui Ştefan cel Mare şi cronicile lui Macar ie şi A zar ie (Eftimie i-a rămas necunoscut) cu fragmente din cronica lui Bielski şi din Cosmografia,, lui Gerard Mercator. Viaţa lui Nifon — cronică şi scriere publicistică puternic polemică, sub masca hagiografiei—cronicile lui Macarie, Eftimie şi Azarie, învăţăturile lui Neagoe şi chiar Letopiseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei, care continuă a .fi redactat şi după anul 1500, fac din secolul al XVI-lea, incontestabil, un secol de înflorire a literaturii române originale şi totodată al apariţiei primei opere româneşti de valoare universală. Pe de altă parte, această, varietate de scrieri, de tendinţe şi de personalităţi, intre care se ridică cele două mari figuri — Neagoe şi Olahus — reprezentînd chipul deopotrivă orientat spre Răsărit şi vApus al culturii româneşti, constituie un fenomen unic în acel moment în aria culturală sud-est europeană de tradiţie bizantină, unde cucerirea turcească pusese capăt înfloririi de odinioară. Numai în Rusia, care se afla în plină afirmare politică şi culturală, mai găsim o vitalitate culturală asemănătoare, desfăşurîndu-se însă într-o mai strictă respectare a tradiţiei răsăritene,. în vreme ce cultura română realizează, deja, sinteza între, Apus şi Răsărit. Secolul al XVI-lea românesc deţine, astfel, un loc aparte în tabloul cultural al Europei, răsăritene şi, sud-estice şi în ansamblul- cultural .european. Acest secol se încheie sub semnul epocii lui Mihai Viteazul, care inagurează o nouă etapă, un nou ciclu istoric, din ale cărui premise va răsări cultura secolului al XVII-lea şi din t primele decenii ale secolului al XVII1-lea. Epoca lui Mihai avea să fie, peste aproape trei secole, alături de a lui Ştefan cel Mare, unul din pilonii conştiinţei naţionale româneşti şi o sursă de inspiraţie permanentă pentru literatura modernă. Deocamdată, ea marchează o renaştere politică şi morală, după cîteva decenii de lentă şi grea decadenţă, soldate cu o tendinţă pronunţată a imperiului otoman de a-şi întinde stăpînirea directă la nord de Dunăre. Aceste decenii umbrite sînt insă recuperate in numai S ani, graniţele raporturilor . politice dintre români şi imperiul otoman sînt din nou măsurate şi trasate în vechile convenţii de genialul militar, a cărui faimă a răsunat, ca pe vremuri a lui Ştefan.cel Mare, în toată Europa. Literatura acestei epoci reflectă, tocmai acest sentiment puternic, de „primăvară istoricău, de renaştere a unui popor, căruia asuprirea îi ajunsese la os, trezind din adâncuri energii uriaşe,• ce păreau definitiv amorţite. Fie că faptele vitejeşti ale lui Mihai sînt narate de străini ca Bal-tazar Walther sau Stavrinos, unul privind lucrurile cu ochii • occidentalilor, celălalt cu speranţele lumii balcanice in eliberarea de sub jugul otoman, fie de domnul însuşi, m memoriul către ducele Toscanei, fie de cronica prelucrată în familia căpitanilor săi, Buzeştii, toate concordă în a crea impresia de moment istoric excepţional. Contemporanii ' înşelat, iar scrierile lor au slujit, 'mai tirziu, ca ] modele, izvoare şi principiu însufletitor, hfi Bălcescu pentru ■ Românii sub Mihai-Voievod Viteazul. Cm Istoria lui Mi-liai Vodă sin Pătraşcu Vodă, cunoscută în compilaţia cro-j nicilor muntene, alcătuită, la mijlocul secolului al XVII-lea : (Istoria Ţării Româneşti), începe, de altfel, şi literatura . română în limba naţională, aşa cum, în limba slavonă, adevărata literatură română originala îiicepe cu Letopiseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei. ^ Două decenii moJ, tirziu apare întîia înecrcare de istorie , universală în limba româna.,.Cronograful Zwi Mihail Moxă, | scris în jurul anului 1620, din îndemnul episcopului Teofil i al Rîmnicului,- viitorul mitropolit al, Ţării Româneşti din timpul lui Matei Basarab. Acest Teofil fusese stareţ la Bi-a stril.a olteană, unde s-au găsit tipărituri coresiene, şi a fost ţ cîştigat pentru ideca cărţii în limba poporului, devenind, ;; ca ierarh, un promotor hotărît a limbii naţionale in cultură. Contemporan al vremii eroice al lui Mihai, Teofil îmbină interesul pentru limba poporului cu interesul pentru > istorie, şi nu întîmplător în Cronograf ul scris din îndemnul ţ 'său, pe bază de izvoare bizanţ ino-slave, apar accente de mîn- ' dric patriotică. Moxa dă o frumoasă relatare a victoriei lui Mir cea cel Bătrîn asupra lui Baiazicl, prelucrată pe: ■ 12 " -i baza siirsc.hr slave, şi Cronograful său va inspira pe Emineseu în Scrisoarea III. Aşadar, bazele istoriografiei în limbaţ romană, care va dobîndi o înălţime artistică şi ideologică impresionantă la mijlocul şi iii a doua jumătate a veacului, atit în Moldova, cu Ureche şi Miron Costin, cît şi în Ţara 'Românească, cu Stolnicul Constantul Cantacuzino,. sînt puse in primele decenii ale acestui.veac, îi} Ţara Românească, 'de unde pornise mişcarea de regenerare politică sub conducerea lui Mihai Viteazul. v Printre cei care contribuie la fixarea înscris a evenimentelor, lăsîndu-ne cronica anilor 1602—1618, este şi călugărul | grec Matei de Pogoniana, cunoscut\ sub numele de Matei al Mirelor, fiindcă, deşi în realitate stareţ al mănăstirii Dealul, el purta titlul^ onorific de mitropolit al Mirelor, eparhie din Asia Mică, pe care n-a, văzut-o niciodată. \ al Mirelor deţine ' un loc important în istoria culturală a primelor decenii .din sec. al XVII-lea, nu numai prin ceea | ce face, dar şi prin ceea ce semnifică persoana şi opera sa. I Secolul al XVII-lea va. fi caracterizat, între altele, şi prin I rolul însemnat şi în esenţă pozitiv pe care-l joacă elementul I cultural grec. Renăscută după prăbuşirea din Mo3, lumea I elenică, activa îndeosebi în sfera comerţului, ajungînd să aca-I pareze viaţa economică a imperiului otoman, găseşte în Ţările I Române un teritoriu liber de. controIul direct al sultanului, I iin'refugiu şi o bază de acţiune în 'eliberarea patriei pierdute. I Mulţi greci se .aşdză în M un tenia şi M o Idova, se căsătoresc cu pămîniene — condiţie'.absoluta- pentru a primi- „cetăţenia^ română — şi se asimilează idealurilor de luptă antioto->mana--.-aleisocietăţii româneşti^ care erau şi idealurile grecilor. O colaborare politică şi o simbioză culturală, clin care au folosit ambele popoare, sc;Xn6heăgâ>,aslfei\■ 'şi ■Ştayrino.s'- cţii---,tînd faptele lui Mihai Viteazul, în care vedea un eliberator al lumii balcanice, este primul exponent al acestei noi situaţii. A l doilea este Matei al Mirelor, care îndeamnă la prietenie pe greci şi români, condamnă pe primii cînd vin la nord de Dunăi'e să exp loateze poporul - în calitate de executori ai birului, îndeamnă pe ultimii să nu uite meritele culturale %le grccfior şi să nu se ridice împotriva lor- cu ură. Deşi nu a scris în româneşte, Matei al Mirelor aparţine şi culturii române, ca un simbol al prieteniei celor două popoare, al colaborării lor în propăşirea culturală comună şi al luptei pentru libertate. Cronica sa a fost, de altfel, în cea mai mare parte tradusă şi integrală cronicii naţionale. Pe de altă parte, opera lui Matei al Mirelor, care ocupă un loc bine marcat în istoria, literaturii neogreceşti, vădeşte influenţa puternică a culturii române: sfaturile către Alexandru Iliaş sînt evident inspirate de învăţăturile lui Neagoe Basarab, pe care se pare că el le-a tradus în greceşte. Antologia noastră se încheie cu două mari personalităţi ce deschid galeria de spirite ilustre din secolul al XVII-lea şi primele decenii ale secolului următor, prin tre care se numără Grigore Ureche, Miron Costin, Varlaam, Dosoftei, Nicolae Milescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Radu Popescu, Anlim Ivireanu, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce. Opera tuturor acestora necesită ample ediţii integrale, carei, de altfel, s-au şi realizat pentru cei mai mulţi dintre ei. în schimb, ceea ce este mai caracteristic în scrisul lui Petru Movilă şi Udrişte Năsturel, din punctul de vedere al antologiei de faţă, poate fi adunat în coperţile unei cărţi de felul acesteia. Pentru prima oară se tipăresc aici, în traducere românească integrală, sfaturile lui Petru Movilă către fratele său Moise Movilă la urcarea pe tronul Moldovei, precum şi dedicaţia din 1645 către Vasile Lupu. Prezenţă românească“ în cui-' j tura întregului Răsărit şi Sud-Est european,- Petru Movilă J a slujit cauza culturii răsăritene, a fost un precursor al înnoirilor epocii lui Petru cel Mare, un sprijinitor al progresului cultural în Ţările Române, un factor însemnat în ridicarea nivelului cultural al ucrainienilor, în mijlocul cărora a păstorit. Datorită lui, Kievul a redobîndit în veacul al XVII-lea ceva din gloria de odinioară. - Udrişte Năsturel, care n-a lăsat cărţi proprii)'ci numai două importante traduceri, una din latină în slavonă, alta din slavonă în română (dacă nu cumva el este şi traducătorul < Vieţii lui Nifon şi al învăţăturilor lui Neagoe), reprezintă, în schimb, tipul „animatorului culturalal ideologului unei domnii, jucînd în vremea lui Matei Basarab, cumnatul 14 său, rolul de „ministru al culturiiEl clnlă în versuri slavone, după modele ce cunoşteau mare răspîndire în Ucraina lui Petru Movilă, pe „Basarabi11, fiind din acest punct dz vedere un precursor al lui Eminescu, evocator şi el al „Basa-rabilor... dătători de legi şi datini". Sentimentul unei tradiţii politice naţionale, simbolizată de Basarabi, se uneşte cu dorinţa reînvierii epocii de strălucire culturală a lui Neagoe Basarab, pe care-l propune model şi termen de comparaţie pentru Matei Basarab, descendentul său. Udrişte Năsturel crca deci şi noţiunea unei tradiţii culturale. însufleţii de aceste idei, distinsul cărturar, cunoscător al limbii latine, a cărui înrudire cu româna o proclama în termeni categorici, a reuşit să contribuie la intensa operă culturală din vremea lui Matei Basarab, operă ce va fi reluată la un nivel superior de Şer.ban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu, sfătuiţi la rîndu-le de acel Udrişte Năsturel al celei de a doua juma-taţi a secolului al XVII-lea, care a fost Stolnicul Can-iacuzino. în pragul noii epoci culturale şi literare, marcată de triada formată de Varlaam, Grigore Ureche şi Simian Ştefan, antologia noastră se opreşte. De aici înainte, paşii cititorului con temporan sînt mult mai bine călăuziţi de istoriile literare, şi dorinţa lui de lectură a vechilor autori mult mai bine satisfăcută de numeroasele şi adesea excelentele ediţii ale marilor scriitori şi cărturari din această epocă. Rostul nostru a fost de a-l purta printre realităţile şi operele unor etape mai puţin cunoscute, dar fără de care nu se poate explica ceea ce a urmat, fiindcă ele sînt temelia. ' Sperăm a fi înfăptuit, în felul acesta, călăuziţi de entuziasmul pentru dezvăluirea literaturii noastre vechi şi cu sprijinul celor ce-au înţeles eforturile noastre, un act de cultură jiu lipsii de ceea ce se numeşte, cu un cuvînt, „actualitate11. G. MIHĂILĂ şi DAN ZAMFIRESCU WŢ& ASUPRA EIHTIEI . , In cele ce urmează, considerăm necesar să dăm cîteva lămuriri asupra modului cum a fost alcătuită cartea de faţă, expresie a unor, preocupări şi idei comune. Planul ei a fost stabilit în amănunt de ambii alcătuitori ai antologiei, fiecare alegîndu-şi publicarea şi prezentarea scrierilor ce intrau mai direct în sfera sa de preocupări; este drept însă că cele mai multe texte au fost îngri-jite de primul dintre cei doi colaboratori. De altfel, fiecare prezentare la texte este semnată cu iniţialele îngrijitorului, astfel că cititorul va putea afla cu uşurinţă contribuţia fiecăruia. Textele scrise sau păstrate pînă astăzi în alte limbi decît româna sînt publicate aici numai în traducere (cu o singură excepţie, imnul lui Petru Cercel, pe care-1 dăm şi-n originalul italian), fie prin revizuirea- tălmăcirilor existente, fie prin transpuneri noi îa textele nepublicâte anterior în limba română, fie, în sfl'rşit, prin preluarea unor traduceri existente, fapt menţionat la fiecare caz în parte. Textele româneşti au fost transcrise interpretativ după originale, potrivit regulilor îndeobşte acceptate în editarea textelor literare vechi, cît mai apropiat de ortografia actuală1, iar în unele cazuri au fost preluate din ediţii ştiinţifice recente, citate in notele introductive. 1 Sînt necesare precizări la următoarele litere chirilice: * ■= «-sau potrivit pronunţării actuale (la sfirşitul cuvintelor, neavind, de cele mai multe ori, valoare fonetică, nu se transcrie, la fel t); ;b = ea sau e (atunci cînd în limba română actuală se pronunţă e); a = ea, ia sau •Jl?, oxlrn? fîin nCreaşi r<-vhtfi, IX—X, 1905, p. 97—l'i2-f-II pî-, şi altele, răspinditc in divr rse publicaţii rornânoşt i şi străine. Adăugam aici, pentru o încheia: pan Zamfircscu, Studii şi articolcâc literaturo ronuînă vcchc, Bucureşti, E.P.L., 19G7, şi G. Mihăilă, Istoriografia română vcchc (ser. ni XV-lcn — începutul rec. al XV 11-lea) in raport cu istoriografia bizantină si slavă, in „Romanoslavica", XV, 1967, p. 158 — 202. De cile ori a fost necesar am însoţit textele de note explicative, redactate dc îngrijitorul fiecărui text. în pregătirea antologiei de faţă am solicitat concursul mai multor specialişti, al căror nume îl menţionăm de fiecare dată în notele introductive. Două excepţii însă se impun: la solicitarea unuia dintre noi (Dan Zamfirescu), prof. Aurel Decei a binevoit să pregătească trei texte cmanînd de la Mihai Viteazul, iar colegii asist. Rila Dobroiu şi lecl . Eugen Dobroiu, de la Universitatea din Bucureşti, au tradus şi însoţii, dc note textele lui Slavrinos şi Matei al Mirelor. Tuturor le exprimăm aici mulţumirile noastre. G. MIMĂILA şi DAN ZAMFIRESCU SECOLUL AL XV-LEA LITERATURA RELIGIOASĂ ÎN LIMBA • SLAVONĂ' ~ GRIGORIE ŢAMBLAC începuturile literaturii române originale în limba slavonă sint legate dc consolidarea statelor feudale româneşti şi organizarea superioară a bisericii, care a deţinut timp îndelungat, alături de cancelariile domneşti, controlul culturii scrise. Depăşind faza iniţială a inscripţiilor în limba slavă veche (atestate pe teritoriul ţării noastre încă din sec. al X-lea — al Xl-lea) şiacopieriidc manuscrise slavone (cele mai vechi păstrate, scrise pe teritoriul ţării noastre, sîrit din sec. al XlII-lea — al XlV-lca), cărturarii cunoscători ai acestei limbi trec in secolul al XV-lea la redactarea unor scrieri originale, mai întîi cu caracter religios, iar apoi şi laic. Astfel, curînd după ce în Ţările Române se scriu primele acte de cancelarie slavone ajunse pînă la noi (cel mai vechi păstrat din Ţara Românească datează , din 1374, iar din Moldova, din 1388), apar cele dintîi scrieri originale în această limbă, datorate egumenului Nicodim de la Tismana, călugărului Filotei, fost logofăt al. luiMirceacel Bătrin, şi cărturarului bulgar Grigorie Ţamblac, care şi-a desfăşurat o parte din activitate în Moldova. ' Dar dacă despre Nicodim, venit din sudul Dunării, de la care s-a păstrat o frumoasă Evanghelie, copiată în 1404—1405, ştim doar că este autorul a două scrisori cu conţinut religios adresate patriarhului bulgar Eftimie al Tîrnovei, între anii 1385—13913 , în schimb, scurtele 1 Vezi E. Turdeanu, Les premiers ecrivains religieux en Valachie: Vhegoumene Nicodeme de Tismana et le moine Philothee, „Revue des Gtudes roumaines“, II, 1954, p. 134. Cf. E. Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi roiul său in cultura românească, ,.Romanoslavica“, XI, 1965, p. 237—285; Ion-Radu Mircea, Cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească: Tetraevangţielul popii Nicodim (14.04— 1405), ibidem, XIII, p. 203-221 ; Dj. Sp; Radojieie, „Bulgaralbani-toblakos el „serbalbanilobulgaroblahos(l— deicx caracteristiques ethni-quesdu Sud-Est europden du XlV-e et.XV-esiecle. Nicodeme de Tismana et Gregoire’Cambiale, ibidem, p, 77 —79. 21 imnuri religioase (numite Pripeale) ale fostului logofăt al lui Mircea celBătrîn (1386 —1418) s-au păstrat în mai multe manuscrise slavo-romârie şi ruseşti din sec. al XV-lea — al XVII-lea, fiind chiar tipărite încep înd din 1536 (de către cunoscutul tipograf sîrb BoSidar Vu-kovic [citeşte: Bojidar Vukovici]), iar apoi traduse şi publicate şi în româneşte (începînd din 1703)1. Valoarea lor literară este redusă, &i de aceea — deşi importante ca fapt de cultură în sine — nu le vom reproduce în antologia de faţă. în schimb, vom reproduce aici un fragment dintr-o altă scriere aparţinînd aceleiaşi epoci, şi anume Pătimirea sflutului Ioan cel Nout scrisă probabil în anul 1402, la Suceava, de către Grigorie Ţamblac. Născut la Tîrnova, în Bulgaria, în jurul anului 1364, Grigorie Ţamblac este unul. din ucenicii cei mai de seamă ai marelui cărturar bulgar, patriarhul Eftimie al Tîrnovei. După căderea Bulgariei sub turci, îşi desfăşoară activitatea pe lîngă patriarhia din Constanti-nopol, iar apoi devine egumen al mănăstirii sîrbeşti din Decani, unde compune scrieri istorice şi religioase. în anul 1401 este trimis în Moldova, de către patriarhia din Gonstantinopol, cu misiunea de a aplana conflictul dintre aceasta şi biserica ţării, în fruntea căreia fusese hirotonit mitropolitul Iosif Muşat, între anii 1387—1391. Misiunea iscusitului diplomat Grigorie Ţamblac s-a încheiat în favoarea moldovenilor, prin recunoaşterea în iulie 1401 de către patriarhia din Constantinopol a ierarhilor localnici. Mai mult, Ţamblac a rămas cîtva timp-aici la Suceava (pînă în 1404), cu care. prilej a rostit în biserica mitropolitană mai multe predici, ce s-au păstrat în manuscrise slavone2. însă dacă acestea au mai mult o însemnătate religioasă şi documentară, în schimb, o altă scriere a sa, compusă probabil în anul 1402, depăşeşte sfera religioasă, fiind în acelaşi timp un preţios text literarr istoric. Aceasta este Mucenicia sfîntului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit la Cetatea Albă, alcătuită în slavonă medio-bulgară, cu prilejul aducerii moaştelor acestuia la Suceava, capitala 1 VeziE.Turdeanu,a;-t.cif.,p. 136 —144; TitSimedrea,Pripealele lui Filotei Monahul, „Romanoşlavica“, XVII (sub tipar). 2 Ulterior, în 1415 a devenit mitropolit al Kievului, iar în 1418 a participat la cunoscutul conciliu de la Constanţa (Germania), Ia care s-a încercat o împăcare între bisericile catolică şi ortodoxă. A murit în 1419 sau 1420. 22 de atunci a ţării, de la Cetatea Albă, unde fusese martirizat de tătari pe la 1330. , ' Acest personaj, cu numele de Ioan, era un negustor din Trapezunt (Trebizonda), port pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. Venind cu o corabie a unui italian catolic pînă la Cetatea Albă, este pîrît de acesta căpeteniei tătarilor din cetate, că ar vrea să treacă la religia păgînă a acestora. Nevrînd să-şi. renege credinţa creştină — moştenită de la strămoşi, după cum spune el — Ioan este supus la cliinuri şi omorît de către tătari. Dacă povestirea vieţii şi martiriului acestuia este pătrunsă de spiritul religios obişnuit al operelor hagiografice, în schimb descrierea oraşului Trapezunt şi a Cetăţii Albe, dar mai ales relatarea aducerii moaştelor noului sfînt la Suceava cuprind elemente realiste, aceasta din urmă reprezentînd marcarea unui fapt petrecut sub ochii autorului. Lucru semnificativ; această din urmă parte a x.Muceniciei sfintului Ioan cel Nou este redactată la timpul prezent,* ceea ce subliniază autenticitatea ei. 1 Păstrată în mai multe manuscrise, dintre care cel mai vechi din 1439, copiat de cunoscutul miniaturist Gavriil Uric de la Neamţ (azi la B.A.R.1, mss. slav. m\ 164, ff. 324—330), prelucrată ulterior, tradusă în româneşte şi amplificată de mitropolitul Varlaam în Carte românească de învăţătură (1643), această scriere s-a integrat literaturii române nu numai priri faptul că a fost scrisă la noi, ci şi prin circulaţia ei ulterioară. Povestea muceniciei lui Ioan cel Nou a inspirat, şi pe autorii frescelor de la Voroneţ şi Suceviţa, care au transpus în imagini scrierea lui Grigorie Ţamblac. în filologia românească modernă scrierea lui Grigorie Ţamblac a fost pusă în lumină pentru prima dată de episcopul Melchisedec Ştefănescu, primul editor şi traducător al versiunii originale, după manuscrisul citat.mai sus: Viaţa sf. Ioan cel Nou de la Suceava, scrisă în limba slavonă de mitropolitul Grigorie Ţamblac şi tradusă de prea sf. sa episcop Melchisedec, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie", an. II, voi. III; 1884, p. 163—1742. De curînd textul a fost 1 B.A.R. — Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România (pînă în 1948, Biblioteca Academiei Române). 2 Episcopul Melchisedec a consacrat şi un amplu studiu vieţii şi operei lui Grigorie Ţamblac, în acelaşi număr al revistei, astăzi 23 reprodus, cu facsimile, şi tradus în limba bulgară modernă intr-un volum special, cuprinzînd şi un amplu studiu, apărut la Sofia: P. Rusev — A. Davidov, Grigorii Ţamblak v Rumania i v starata ru-mănska literatura {Grigorie Ţamblac în România şi în literatura română veche']. Sofia, 1966. Mai jos reproducem'în traducere, folosind această din urmă ediţie, (p. 106—109 şi f. 329&—330a) şi transpunerea mai veche a episcopului Me-lcliisedec (p. 173 —174), partea finală a scrierii lui Grigorie Ţamblac, avînd în vedere valoarea ei documentară. G. M. Mucenicia sfîntiilui şi. slăvitului mucenic Ioan cel îfoii. care a fost cliinuit la Cetatea Albă Scrisă de Grigorie, monali şi prezbiter în marea biserică a Moldovialiiei [...] Toate acestea au ajuns la auzul binecinstitorului domn a toată Moldovlahia şi ţinuturilor de la Mare, de Hristos iubitorului şi marelui voievod Io [an]1 Alexandru, bărbat împodobit cu multe virtuţi, dar şi iubitor de mucenici. îndată ce a aflat de moaştele mucenicului şi cuprins fiind de dorinţa lor, cu sfatul celui ce atunci cîrmuiacele bisericeşti, preasfinţitul arhiepiscop Iosif, trimite un boier depăşit, reprodus şi în alte două publicaţii. După.amplul studiu — în parte depăşit, de asemenea — al lui A.I. Iaţimirski, Grigorii Ţa?nblak, St. Peterşburg, 1904, vezi, acum în urmă: E. Turdeanu, Gregoirc Cambiale: faux arguments d'une biographie, „Bevue des etudes slaves", XXII, 1946, p. 46—81, şi capitolul respectiv din Istoria na bălgarskata literatura, I, Sofia, 1962, p. 327 — 344 (autor V. Yelcev). 1 Io, formă prescurtată în documentele şi scrierile medievale a numelui Ioan, adăugat înaintea aceluia al domnilor ţării, după maniera bizantino-bulgară. 24 cu destulă oaste să aducă la dInsul cu mare cinste trupul vrednic de slavă al mucenicului. Primindu-1 în curînd cu mare cinste şi cu osîrdia cuvenită, îl întîmpină cu toţi cei slăviţi ai săi şi cu mult popor de oameni ai Iui Dumnezeu, încă şi cu arhiereul şi cu tot clerul bisericesc, cu făclii şi cu cădelniţe şi cu miruri bine-mirositoare. Se apleacă spre racla sfîntului, cuprinde mult pătimitul trup, atinge ochii şi buzele sale de mîinile lui, varsă multe lacrimi de bucurie. îl proclamă păzitor, al ţării sale, şi aşa îl aşează cu cinste în prea-sfînta mitropolie, în luminata sa cetate Suceava, scaunul său [...] EPOCA LUI' ŞTEFAN CEL MARE Letopiseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei * , Prima scriere românească laică în 'limba: slavonă este letopiseţul Moldovei, alcătuit la curtea lui Ştefan cel Mare (1457— 1504) şi continuat în traipul urmaşilor săi. Autorul sau autorii anonimi ai acestei scrieri desigur dieci din cancelaria domnească; care redactau sub îndrumarea voievodului şi a marelui logofăt — au folosit pentyu pefioada de la Dragoş voievod (1352—1353) pînă la Ştefan Şei Mare tradiţia orală şi unele însemnări anal istice'făcute In prima jumătate a sec. al XV-lea, iar pentru epoca marelui voievod şi deceniile următoare au însemnat aproape an de an evenimentele cele mai importante din istoria ţării. . \ Textul letopiseţului Moldovei scris la curtea lui Ştefan,cel Mare nu ni s-a păstrat în forma originală, ci în copii şi prelucrări ulterioare, dintre care cea mai apropiată de protograf este intitulată Letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. Această copie a fostdescoperită la Tulcea într-un manuscris d in sec. al XVI - leii, originar din Moldova, şi publicată; cu studiu şi traducere, de-Ioan Bogdan în volumul Cronice inedite atingătoare de istoria roiriânilor, Bucureşti,1895,p.1 — 78 şi planşele I — XIX (După moartea lui I. Bogdan, manuscrisul a fost trecut la B.A.R., unde se păstrează în colecţia manuscriselor slave, nr. 649). I. Bogdan a numit acest letopiseţ „de la Bistriţa", întrucît a presupus că redactarea lui a fost începută în timpul lui Alexandru cel Bun, în această ctitorie a lui. Cu cîţiva ani în urmă, P.P. Panaitescu l-a numit Letopiseţul anonim al Moldovei, titlu nu întru totul potrivit, întrucît şi celelalte variante păstrate sînt tot anonime. Aşadar, eel mai bine ni se pare că procedează acei cercelători care îl denumesc cu titlul său, şi anume Letopiseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei. Prin structura sa, letopiseţul are patru părţi inegale ca întindere: Partea I, de la Dragoş (1352; în text, greşit: 1359) pînă la Alexandru cel Bun (1400, în text greşit: 1399), care reprezintă o simplă enumerare a domnilor şi a anilor de domnie ai fiecăruia (cu unele greşeli) ; Partea a 11-a, de la Alexandru cel Bun (1400 — 1432) pînă la Ştefan cel Mare (1457), în care ştirile sînt mai exacte şi mai detailate, men-ţionîndu-se nu numai voievozii şi anii de domnie, ci şi unele războaie, luptele pentru domnie din anii 1432—1457, legăturile de rudenie ale unor domni etc.; Partea a IlI-a, cea mai amplă, de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare' (1457) pînă la moartea lui (1504), care constituie, o naraţiune istoriceşte exactă, detailată şi îngrijită, cu preocupări literare |i reflecţii morale, fiind cea mai valoroasă din întreg textul; Partea a IV-a, de la urcarea pe tron a lui Bogdan al ilJ-lea, fiul lui Ştefan cel\Mare (1504) pînă în 1507, cînd textul se întrerupe la mijlocul unei fraze, întrucît ultimele file ale manuscrisului s-au pierdut. Continuarea cronicii domneşti şi după această dată este confirmată însă de celelalte variante păstrate, şi anume Poves-tireape scurt despre domnii Moldovei, cunoscută sub numele de Letopiseţul de la . Putna, şi de una din prelucrările străine — Cronica moldo-polonă. .Prima-dintre acestea, redactată la mănăstirea Putna,pe baza textului iniţial alcătuit la curtea domnească, se păstrează în două copii slavone din sec. al XVI-lea (una poate fi şi de la începutul sec. al XVII-lea) , care duc povestirea pînă la 1518, respectiv 1526, în timpul nepotului lui Ştefan cel Mare* Ştefăniţă vodă (1517 — 1527), şi într-o traducere românească, efectuată de Vartolomei Măzăreanu în 1770, şi copiată în anul 1800 (duce povestirea pînă în 1518, dar reprezintă o variantă deosebită de .celelalte două). Gea de-a doua variantă se păstrează în trei manuscrise polone din sec. al XVI-lea, . al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiind probabil tradusă şi redactată în polonă sau cel puţin copiată de solul Nicolae Brzeski [Bjeski] în 1566. Este interesant de remarcat că data întemeierii Moldovei apare în această cronică: 1352; în ea se relatează istoria ţării pînă în 1564. » Letopiseţul Moldovei s-a păstrat de asemenea în alte două prelucrări străine: Cronica moldo-germană (în limba germană medievală) din' copia lui Hartmann Schedel, efectuată în 1502 şi cuprinzînd numai domnia lui Ştefan cel Mare, de la urcarea pe tron pînă în 1499 (păstrată în Biblioteca de Stat din Miinclien)Cronica moldo-rusă, . păstrată în şapte copii ruseşti din sec. al XVI-lea şi al XVII-lea şi cuprinzînd o legendă despre originea latină a:poporului român, urmată de o variantă prescurtată a letopiseţului Moldovei, de la Dragoş nînă la urcarea pe tron a lui Bogdan al III-lea (1504). 27 ••'Aşadar, în epoca-veclic au circulat mai multe cop ii şi prelucrări ale letopiseţului Moldovei, dintre care unele au fost folosite de primul cronicar ce a scris în: iimba română, Grigore Ureche,'cătreiiiijlocul sec: al XVli4ea. Ele erau de asemenea cunbscuteului' Miron Gostin şi altor cronicari din secolele al XVÎI-lea^ şi al X\^ÎII-lea, după _ cum se poate constata,din unele menţiuni ale acestora şi din Lraducerea citată.mai sus a lui Vartolomei Măzăreanu. „ A Istoriografia modernă, română şi străină, a luat cunoştinţă de toate aceste variante ale cronicii moldoveneşti din sec. al XV-lea şi de la începutul sec. ar XVI-lea prin ediţiile ruseşti şi polone de la sfirşitul sec. al XVlil-lea şi mijlocul sec. al XlX-lea, apoi prin acelea ale lui B.P. Hasdeu şi mai ales ale lui Ioa.n Bogdan, care a descoperit şi-a publicat cea mai mare parte a lor. După I. Bogdan, au mai adus contribuţii în această direcţie istoricul poloii O. Gorka [.Gitrlca], iar la noi I.G. Chiţimia şi P.P. Pariaitescu. în afară de volumul citat mai sus al lui I. Bogdan, menţionăm: aici următoarele edilii fundamentale: I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti pînă la Ureche, Bucureşti, 1891; Idem, Letopiseţul lui Azarie, Bucureşti, 1909 (extras din „Analele Academiei Române'1, Memoriile Secţiei-istorice, seria II, t. XXXI)1; l.C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare (Versiimea germană a Uii Scliedel), \3ucureşti, 4942 ; Cronicileslavo-române din sec. XVI—XVii, publicate de I. Bogdan. -Ediţie revăzută ,şi completată de P.P. Panailescu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1959. ' .. v Importanţa literară a. Letopiseţului de clilds-a încoputŢdra Moldovei este excepţională, întrucît această scriere reuşeşte să surprindă nu numai datele principale ale istoriei Moldovei, ci şi sentimentele acelor care o apărau de năvălitori.dinspre toate;p.u'ricteie cardinale, In primul rînd gîndurile şi sentimentele genialului militar şi om politic ce slutea în fruntea luptei pentru independenţă, Ştefan cel Mare. Moldova eroică şi glorioasă zugrăvită de acest Letopiseţ va fi din nou evocată — cu fraze întregi traduse din cronica' slavonă — de către Grigore Ureche, care a preluat aproape in întregime această scriere în Letopiseţul său.-La rîndul lui, Ureche va inspira pe Alecsandri şi pe Sadoveanu,,primul in Duinbram Roşie, ' celălalt în Viaţa lui Ştefan 1 Studiile din aceste volume au fost reproduse în ■'■Scrieri' alese, 270-467. : 23 cel Mare şi Fraţii Jderi. Se poate spune că adevărata literatură românească, aceea care dă expresie unor realităţi şi sentimente profund naţionale în locul sentimentelor şi faptelor convenţionale din Mucenicia sfintului Ioan ccl Nou, ia naştere o dată cu .Letopiseţul Moldovei. De aici începe drumul prozei istorice româneşti, care va culmina în creaţia lui Miliail Sadoveanu. Dăm mai jos traducerea integrală a Lelopiseţidui dc cînd s-a începui Ţara Moldovei ău])li manuscrisul original şi ediţiile lui I . Bogdan şi P.P.Panaitescu. Am folosit pentru aceasta traducerea mai veche a lui I. Bogdan, pe care am revă^ut-o integral atît sub.raportul exactităţii, cît şi al stilului, folosind şi unele sugestii din versiunea lui P.P. Panailescu (vezi ed. cil., p; 1 — 23). - - ... - - ■ G. M. Letopiseţul de cînd s-a început. cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei în anul 6867 [1359] a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, la vînat, după un zimbru, I şi a domnit 2 ani1. După el avdomnit fiul său, Sas voievod, 4 ani2. . După acesta, fiul său, Laţcu voievod, a domnit 8 ani. Iar după el a domnit Bogdan voievod 6 ani3. H Şi a domnit fiul Muşatei, Petru voievod, 12 ani4. ; Iar după el a domnit fratele său, Roman voievod, 3 ani5.. 1 După aceea a domnit fratele acestuia, Ştefan voievod, 7 ani6. | Iar după el a domnit Iuga voievod 2 ani7. f. ■ ■ ' '.' ■■■■ ■■ ■ . j DOMNII MOLDOVEI | în anul 6907 [1399], luna aprilie 23, s-a ridicat domn | în Ţara Moldovei Alexandru voievod8, iar pe Iuga voievod i l-a luat Mircea voievod9. Şi a.stăpînit Alexandru voievod ‘ Ţara Moldovei 32 de ani şi 8 luni şi a murit în anul 6942 ■ [1434], ianuarie .1, şi a fost îngropat în mănăstirea Bistriţa, pe care. el însuşi o zidise10. Veşnica lui pomenire. Şi i s-a născut cel -dinţii-fiu', numit Ilie voievod, în anul 6917 [1409], iulie 20, din cneagliina Neacşa. Iar Ştefan [ 29 , ■ ■. fi i voievod s-a. născut din Stanca, în anul 6919 [1411]. Iar Petru voievod s-a născut din Marina, fiica Ini Marin (Merin)11, în annl 6S30 [1422]. în anul 6933 [1425], octombrie 23, şi-a luat Ilie voievod soţie şi a adus-o Ghidigol12 sîmbătă, iar duminică s-au cununat. Şi i s-a născut un fiu în anul 6935 [1427] şi i-au dat numele Roman, iar Olehno s-a născut în anul 6946 [1438] august 17, şi a murit la Cetatea Albă în anul 6963 [1455]. Tot atunci Petru voievod, numit Aron, s-a ridicat domn la Movile (Moliile). Şi a fost întîiul război între fiii lui Alexandru voievod la Loloni, şi a biruit Ştefan voievod pe Ilie voievod. Şi a stăpînit Ilie voievod după moartea tatălui său, Alexandru voievod, singur 21 de luni. Iar după războiul de la Loloni a stăpînit singur ţara 22 de luni13. Al doilea război a fost la Dărmăneşti, în anul 6942 [1434], februarie, ziua 1, la lăsata de carne, luni, şi a biruit Ştefan voievod. într-al treilea război a venit Ilie voievod din Ţara Leşească şi a lovit pe Ştefan voievod la Podraga şi l-a biruit în anul 6944 [1436]14, august 4, vineri. Iar al patrulea război a fost la Pipereşti, în anul 6944 ' [1436], luna martie 8, joi. In anul 6947 [1439], noiembrie 28, au venit tătarii şi au prădat pînă la Botoşani (Botuşarii). Şi iarăşi au venit in anul 6948 [1440], decembrie 12, şi au ars Vasluiul şi Bîrladul. . în anul 6952 [1444], mai, vineri, înaintea pogorîrii Sfîn-tului Duh, l-a prins Ştefan voievod pe Iliaş voievod şi l-a orbit. în anul 6957 [1449], luna octombrie 12, a venit Bogdan voievod şi a lovit pe-Alexandrei voievod la Tămăşani, aproape de tîrgul Romanului, şi i-a omorît o mulţime de boieri (pani); Oancea logofătul şi Gostea Andronicvşi mulţi alţii au fost omorîti. în anul 6959 [1451], luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a căzut asupra lui Bogdan voievod la Răoseni, vineri, in zori, şi i-a tăiat capul. 30 In anul 6963 [1455], martie 25, a fost război la Movile (Moliile) cu Alexandrei, şi a biruit Aron pe Alexandrei şi a fugit la Cetatea Albă şi acolo şi-a dat sfîrşitul. în anul 6965 [1457], luna aprilie 12, marţea mare, a venit Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, asupra lui Aron voievod, la locul numit Hreasca, lingă Doljeşti, şra biruit Ştefan voievod, cu ajutorul lui Dumnezeu15, şi a luat schip-trul Moldovei. în anul 6969 [1461], iulie 5, a< lovit cu război Ştefan voievod ţara secuilor. în anul 6970 [1462], iunie 22, au lovit pe Ştefan voievod cu tunul la cetatea Chiliei. în anul 6971 [1463], iulie 5, şi-a luat Ştefan voievod doamnă pe cneaghina Evdochia din Kiev, sora ţarului Simeon (Semen). ' . în anul 6973 [1465], luna ianuarie 23, joi, la miezul nopţii, a intrat Ştefan voievod în Chilia şi a împresurat cetatea. Şi a petrecut acolo joi în pace, iar vineri dimineaţă an lovit şi au început a dărîma cetatea Chiliei. Şi astfel au bătut toată ziua şi s-au luptat pînă seara. Jar sîmbătă s-a predat cetatea şi a intrat Ştefan voievod în cetate, cu voia lui Dumnezeu. Şi a rămas acolo trei zile, petrecind şi lăudînd pe Dumnezeu şi împăciuind pe .oamenii din cetate. Şi le-a pus acolo pîrcălabi pe Isaia şi pe Bihtea şi i-a învăţat să pălească cetatea de limbile necredincioase. Şi astfel s-a întors cu toată oastea în cetatea sa de scaun a Sucevei. Şi aşa a poruncit mitropoliţilor şi episcopii or săi şi tuturor preoţilor, să mulţumească lui Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut Dumnezeu cel de Sus, Savaot, cel ce pe heruvimi se odihneşte. Şi după doi ani, în anul 6975 [1467] s-a ridicat craiul unguresc numit Matiaş şi a năpădit la Totruş cu toată puterea ungurească, în noiembrie 19. Iar la 29 noiembrie au venit în tîrgul Romanului şi în ziua a 7-a a lunii decembrie au ars tîrgul. Şi astfel au ajuns pînă la Baia. în 14 ale lunii decembrie, luni spre marţi, s-a împlinit gindul lui Dumnezeu cu Ştefan voievod şi a năvălit noaptea asupra ungurilor la Baia. Şi i-a dat Dumnezeu în mîinile lui Ştefan voievod 31 şi ale oştii sale si mare mulţime dintre ciinsii au fost omoriţi. Iar craiul a fost săgetat atunci in luplă. Şi astfel s-au întors ruşinaţi pc altă cale mai scurtă, şi nu s-a intimplat cum credeau ci, ci s-a întîmplat cum a fost voia lui Dumnezeu, părintele atotţiitor. Căci zice: Să nu se laude prcainţclcptul cu înţelepciunea sa şi să nu se laude puternicul cu puterea s3, să nu se laude bogatul cu bogăţia sa. Iar inlr-all loc zice: I’rccuin au căzut cei puternici, iar cei slabi s-au încins cu putere, l-ol astfel să înţelegem că biruinţa de la nimeni altul nu poate veni, decil de la Domnul Dumnezeul puterilor10. Iar 111 acelaşi an a prădat Ştefan voievod ţara secuilor, şi acesta a fost a doua prădare a lor. in anul 6978 [1470], luna februarie 27, in marţea brinzei, a avut loc prădarea şi nimicirea Brăilei de către Ştefan voievod. ' în anul 6979 [1471], ianuarie 16, marţi, a fost tăiat Isaia vornicul cu Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul. în anul 6979 [1471], luna martie 7, joi, a fost război cu Radul voievod la Soci. Şi a biruit Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul puternicului Savaot Dumnezeu. Şi a oinorîl mare mulţime dintre ei. Iar toate steagurile lui au fost luate, şi chiar marele schiptru al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat cu viată numai pe doi boieri mari, po M ircea comisul şi pe Stan logofătul. in acelaşi an, în august 29, a fost un mare cutremur peste tot pămintul, în vremea cînd şedea domnul la prînz. în anul 6980 [1472], luna septembrie 14, şi-a luat Ştefan voievod doamnă, pe cneaghina Maria de la Mangop. îh anul 6981 [1473], luna noiembrie 8, luni, a împărţit Ştefan voievod oastei sale steaguri la Milcov. Şi au pornit din nou, împreună cu Băsărab, asupra lui Radul voievod. Şi întîlnindu-se în aceeaşi lună, în 18, joi, la locul numit Cursul Apei, s-au bătut acolo pînă seara, asemenea şi vineri, şi sîmbătă pînă seara, adică pînă In 20 ale aceleiaşi luni. Sîmbătă spre duminică a lăsat Radul voievod toate ale sale in tabără şi a fugit cu toată oastea în cetatea sa de scaun, 32 numită Dîmboviţa, Iar în 23 a sosit Ştefan voievod cu toată oastea sa şi a împresurat cetatea Dîmboviţa. Şi în noaptea aceea a fugit Radul voievod din cetate. în 24 ale aceleiaşi luni, miercuri, a luat Ştefan voievod ‘ cetatea şi a intrat în ea. Şi a luat şi pe doamna lui Radul voievod, şi pe singurai sa, .fiică, şi toate comorile lui, şi toate veşmintele, şi toate; steagurile lui. Şi a petrecut acolo trei zile, veselindu:se, iar apoi s-a întors în cetatea sa de scaun, Suceava. Şi atunci mitropolitul cu tot clerul bisericesc i-au făcut o minunată şi prea frumoasă întîmpinare, dar mai mult au proslăvit pe Dumnezeu pentru' toate cîte le dăduse robului săli, Ştefan voievod. Şi acolo a făcut atunci mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi. Iar pe Basarab l-a, lăsat să domnească în Ţara Basarabească, şi a domnit o lună. Iar Radul voievod a' fugit la turci şi, luînd cu sine 15.000 de turci, l-a lovit pe Basarab joi, decembrie 23, şi a biruit pe Basarab şi toata oastea lui, iar acesta însuşi a fugit în Ţara Moldovei. Iar turcii au venit pe urma lui Băsărab şi au aşezat tabără la Bîrlad, în decembrie 31, vineri. Şi apoi au /slobozit nă-: vrapii şi au prădat, ţara şi s-au întors; Şi au prădat şi în Ţara Muntenească cei ce au fost cu Băsărab. în anul 6982 [1474], luna octombrie 1, a lua;t Ştefan' voievod cetatea jde la Teleajin şi a, tăiat capetele pîrcălabilor şi pe femeile lor le-au adus, şi mulţi ţigani au luat atunci, iar cetatea au ars-o. în aceeaşi lună, în 5, a fost război cu ungurii şi cu Ţepeluş şi i-au biruit. Iar în 20 ale aceleiaşi luni au bătut şi pe Băsărab. ’ în anul 6983 [1475], ianuarie 10, marţi, a' fost război la Vaslui cu puterile turceşti şi a biruit atunci Ştefan voievod,-cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Iui lisus Hristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, care s-a născut din preacurata fecioară spre mîntuirea noastră. Şi i-a dat Dumnezeu pe ei, limbi necredincioase* ;Jn: ascuţişul săbiei şi au căzut atunci mulţime mare nenumărată şi au. fost prinşi de vii mulţi fără de număr, care de asemenea au fost tăiaţi; numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul;lui•Şac:-paşa. -Şi.'steagurile lor împreună cu scbiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Iar Ştefan voievod s-a întors cu toţi oştenii 33 3— Literatura română veche, voi. I săi ca' un biruitor în cetatea sa de scaun, Suceava, şi i-au ieşit în întîmpinare mitropoliţii şi preoţii, purtînd în mîini sfînta, evanghelie şi slujind şi lăudind pe Dumnezeu pentru darul cel de sus şi binecuvîntînd pe domn: „Să trăiască domnul 1“ Şi a fost atunci bucurie între oameni şi între toţi domnii dimprejur şi la toţi creştinii dreptcredincioşi, pentrucă a biruit Domnul limbile păgîne cu mina robului său, Io[an] Ştefan voievod. Iar .Ştefan voievod însuşi a făcut atunci mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi şi tuturor boierilor sai, de la mare pînă la mic. Şi multe daruri a împărţit atunci oştirii sale întregi, lăudînd pe Dumnezeu pentru cele întîmplate. în anul 6984 [1476], luna iulie 26, vineri, venit a însuşi ţarul turcesc, numit Mehmet beg, cu toate puterile sale şi cu Băsăraba voievod, cu toată oastea sa, tfsupra lui Ştefan voievod. Si a făcut război cu'ei la Valea Albă si au 9 f . ( > biruit atunci blestemaţii de turci cu muntenii cei hicleni.' Şi. au căzut acolo vitejii cei buni şi mulţi boieri mari, şi oştenii cei buni şi tineri, şi oastea cea bună şi vitează, şi husarii oşteni viteji s-au prăpădit atunci. Şi mare întristare a fost atunci în Ţara Moldovei şi în toate ţările şi domniile dimprejur şi la creştinii dreptcredincioşi, cînd au aflat că au căzut vitejii cei buni şi neînfricaţi, şi boierii cei mari^ şi oştenii cei buni şi tineri, şi oastea cea bună şi vitează şi aleasa, împreună cu husarii cei viteji,.sub mîinile limbilor necredincioase şi păgîne şi sub mîinile paginilor de munteni, care au fost părtaşi cu păgînii şi s-au luptat împreună cu ei împotriva creştinătăţii. Şi astfel au prădat ţara şi au venit pînă la Suceava şi au ars tîrgul, şi s-au întors prădînd şi arzînd ţara. . în anul 6985 [1477], decembrie 19, a răposat" roaba lui Dumnezeu doamna Maria de la Mangop. în anul 6987 [1479], iunie 22, a, început să se zidească cetatea Chiliei şi s-a isprăvit în acelaşi an, iulie în 16. în acelaşi an, iulie 1^25, a răposat Bogdan, fiul lui Ştefan voievod. în acelaşi an, august în 8, duminică seara, a răposat roaba lui Dumnezeu cneajna [domniţa], fiica lui Alexandru 34 voievod, iar marele [vornic] Stan ciul17 a răposat la 3 zii© duna dînsa. In anul 6989 [14S1], luna iulie 8, duminică, a fost război cu muntenii şi cu Ţăpăluşla Rîmnic şi a biruit iarăşi Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacuratei maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea sfinluîui şi slăvilului mare mucenic Pro-copic18. Şi au fost ucişi o mulţime foarte mare, fără număr, iar toate steagurile lor au fost luate şi nici unul nu a rămas, iar toţi vitejii şi boierii au căzut atunci. Şi se va pomeni acel război şi acea moarte pînă la sfîrşilul veacului. Iar atunci a căzut şi Şandrea în acel război şi a fost adus şi îngropat lîngă tatăl său, la DoJjeşti. Iar domnul Şiefan voievod a lăsat să domneasca in Ţara Muntenească pe Vlad voievod Călugărul, care a făptuit viclenie fală de domn, căci a dat ajutor turcilor, cînd au luat cetăţile şi au ars ţara, şi a mers pe urma celorlalţi doimii munteni şi nu s-a lepădat de ei. Iar domnul Şlefan voievod s-a întors dc acolo biruitor cu toată oastea sa şi cu toţi boierii săi in cetatea sa de scaun a Sucevei. Şi a făcut acolo Ştefan voievod ospăţ marc mitropolitului şi cpiscopilor şi boierilor săi şi întregii lui oştiri; şi mulţi viteji a numit atunci şi a dăruit multe daruri şi veşminte scumpe boierilor săi şi vitejilor şi întregii lui oştiri; şi pe toţi, după vrednicie, i-a trimis pe fiecare la ale sale şi i-a învăţat să laude şi să binccuvintezc pe Dumnezeu pentru cele întîmplate, căci de la Dumnezeu a fost ceea s-a întîmplat. în anul 6990 [1482], martie 10, a luai Şlefan voievod cetatea de la Crăciuna şi ă aşezat pe pircălabii săi Vîlcca şi Ivanco. în anul 6991 [1483] a început a se zidi cetatea de piatră din tîrgul Romanului. în anul 6992 [1484] an venit turcii asupra cetăţii Chilia şi, împreună cu ei, în ajutor, acel blestemat călugăr, Vlad voievod, şi cu muntenii şi au luat-o in iulie 14, miercuri, în timpul pîrcălabilor Ivaşco si Maxim. în acelaşi an, în august 5, miercuri, au luat şi Cetatea Albă, In timpul pircă-labiîor Gherman şi Oană. 35 3* . în anul 6993 [1485], septembrie 1, s-a dus Ştefan Voievod la craiul leşesc şi s-au întîlnit la Colomia. Iar în timpul acela au venit turcii cu Hruet pînă la Suceava şi au ars tîrgul, in septembrie 19, luni, iar marţi s-au întors prădînd şi arzînd ţara. ’ în anul 6993 [148,5], luna decembrie, :a fost: război cu turcii şi cu Malcoci la Cătlabuga şi a biruit Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu. în anul 6994 [1486], luna martie 6, luni, a fost- război cu Hroet la Şcliei (Bulgari), pe Sire.t, şi l-au- prins şi i-âu -tăiat capul. ' : - ■ în anul 7004.[1496], luna iulie 26, marţi, a răposat robul lui Dumnezeu Alexandru voievod, fiul lui Ştefan voievod, şi a fost îngropat lîngă străbunul său Alexandru' voievod; în mănăstirea de la Bistriţa. Veşnica lui pomenire. în anul 7005 [1497] s-a,ridicat craiul leşesc numit Albert, cu toate puterile sale, cu înşelăciune, asupra, lui Ştefan voievod, zicînd că merg împotriva turcilor, ca să ia cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Şi atunci domnul [Ştefan] voievod a trimis în întîmpinareă craiului leşcsc numit Albert pe solul său, jupan Isae vistiernicul, cu multe şi mari daruri.' Iar craiul a primit darurile cu bunăvoinţă şi a trimis înapoi, ' cu cinste şi în pace, pe. sol la domnul Ştefan voievod şi iarăşi i7au spus cu înşelăciune.că se duc împotriva turcilor; şi a mai trimis şi craiul pe solii săi la Ştefan voievod;. Iar domnul voievod, ospătîndu-i bine, i^a trimis cu cinste înapoi, la ale lor. Şi iarăşi* după vorbele, lor înşelătoare, domnul Ştefan voievod a trimis soli la crai pe boierii săi credincioşi, jupan Tăutul logofăt şi jupan Isac vistiernic, cu multe şi mari daruri. Şi astfel craiul a trecut rîulNistru pe la Mihalcea 10, de ceasta parte, cu toate , ostile sale, şi au venit pînă la Goţmani, la marginea Ţării Moldovei. Iar acolo au prins pe solii domnului Ştefan voievod şi i-au-trimis la cetatea Liovului. Şi atunci a văzut Ştefan voievod că a fost înşelat de Ieşi şi astfel a poruncit întregii sale oşti să se adune în tîrgul Romanului. Iar ei [leşiilau-petrecut acolo la Coţmani şap te zile şi [apoi] au năvălit la Şipinţi. Iar între timp domnul Ştefan voievod a întărit şi a orînduit o strajă şi i-a trimis Împotriva, Îeşilor 1& vadul de la tîrguî Cernăuţilor, pe rîul Prut. Iar domnul Ştefan voievod însuşi a pornit din Suceava, iii luna'august 27, duminică, la oastea' sa, îti tîrgul Romanului. Şi in aceeaşi zi i-âu adus de la strajă 6 Ieşidintre -care• pe 3 Ieşi i-a trimis la ţarul turcesc, iar pe ceilalţi a poruncit să-i spînzure. Şi astfel craiul leşesc a venit cu toate puterile sale la cetatea .Sucevei, duminica, în luna septembrie 24. Iar în 26, marţi, spre seară, au început să bată cetatea Sucevei. Şi astfel au bătut-o 3 săptămini, ziua şi noaptea, dar n-au reuşit nimic. Iar domnului Ştefan voievod i-a venit ajutor de la craiul unguresc numit Lăs-lău20, care era frate cu Albert, craiul leşesc, 12.000,de oşteni; şi cu -ei era Birtoc,- voievodul' Ardealului21, care Birtoc voievod era şi cuscru cu Ştefan voievod . Şi astfel Birtoc -voievod l-a rugat pe domnul Ştefan voievod să-l împace cu craiul leşesc, iar domnul Ştefan voievod abia i-a făcut -voia pentru împăcare. Şi aşa a trimis Birtoc pe solii săi Ia craiul leşesc ca să meargă [apoi] şi el însuşi la crai. Şi astfel s-a dus la crai şi i-a împăcat, dar aşa ca să se întoarcă [leşii] pe aceeaşi cale pe unde veniseră. Iar domnul Ştefan voievod, ospătînd şi dăruind pe Birtoc voievod cu multe şi mari daruri, l-a lăsat să plece înapoi la ale sale.' Şi la 19 ale lunii octombrie, joi, s-a întors craiul leşesc, dar nu a pornit pe aceeaşi cale pe care venise, ci pe altă calerx pe unde era ţara întreagă. Deci s-a mîniat - Ştefan voievod şi a gonit -pe urma lor cu; oştenii săi şi cu două, mii de turci, şi i-a ajuns la marginea făgetului CozminuluL Şi ă luat pe Dumnezeul cel de sus în ajutor şi i-a lovit joi, luna octombrie în 26, şi cu mila Iui Dumnezeu şi cu •rugăciunile preacuratei Maicii Domnului şi-'cu rugăciunea şfîn-tului şi. slăvitului mare mucenic Dimitrie* izvorîtomî ;de mir,: a biruit atunci domnul Ştefan voievod şi - i-a bătuta Şi astfel i-a gonit prin făgetul Gozminului, omorîndu-i şi tăindu-i. Şi a fost atunci tăi ere mare între Ieşi de armele moldoveneşti şi toate schiptrele; -crăieşti au fost luate -şi mulţi boieri şi voievozi mari de-ai; Îeşilor au căzut acolo şi multă oaste ă căzut atunci şi fţ^ate.'^unuwle'-cele" iiiari, .. cu care loviseră cetatea Suceava,aii fbst bi^te atiihci; şi multe altele mici şi mai mici, pe care nu este cu putinţă a le înşira. Iar craiul însuşi cu oştenii rămaşi s-au adunat într-o tabără lîngă satul Cozminului şi de-acolo s-au dus la, Cernăuţi. Iar ostile lui Ştefan voievod mergeau deopotrivă cu ei, bătîndu-se. Şi a sosit veste domnului Ştefan voievod că mai vine o altă oaste leşească în ajutorul craiului leşesc; şi astfel domnul Ştefan voievod a chemat pe.Boldor, voievodul (hatmanul) său, şi i-a dat oaste şi l-a trimis în întîm-pinarea acelei oşti şi i-a poruncit să se bată cu dînşii. Şi astfel Boldor a luat oastea şi a trecut rîul Prut şi a întîlnit acea oaste sîmbătă seara, iar duminică, octombrie în 29, au bătut şi acea oaste, cu mila lui Dumnezeu şi cu norocul domnului Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo, în ziua aceea, mare tăiere printre Ieşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, la locul numit Lenţeşti. Iar craiul nu ştia de venirea acelei oşti către dînsul şi cum a pierit, dar nici oastea aceea nu ştia de înfrîngerea craiului. Iar luni, octombrie în 30, iarăşi a fost dat inâpoi craiul de la Cernăuţi şi a trecut rîul Prut, şi de acolo a fugit cu puţini oşteni şi de-abia a scăpat. Iar domnul Ştefan voievod însuşi a slobozit toată oastea sa, pe fiecare la ale sale, şi astfel a poruncit tuturor-vitejilor şi boierilor saisă se adune în ziua de sfîntul Nicolae în tîrgul numit Hîrlău. Deci s-au strîns toţi în acea zi şi acolo a făcut atunci domnul Ştefan voievod mare osjDăţ tuturor boierilor săi, de la mare pînă la mic, şi mulţi viteji a numit atunci şi i-a dăruit cu daruri scumpe, pe fiecare după vrednicia sa. Şi .i-a trimis la ale lor şi i-a învăţat să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeul cel de sus pentru darul ce le-a fost dat, pentru că toate sînt cu putinţă de Ia Dumnezeu. în anul 7006 [1498], luna mai, a prădat Malcoci cu turcii Ţara Leşească şi a ajuns la 25 de păprişti (mile) mai sus de Liov şi după aceea s-au întors, prădînd şi arzînd ţara. în anul.7006 [1498], luna iunie 22, a mers Ştefan voievod în Ţara Leşească şi a prădat-o. Atunci au ars şi cetatea Tiribol22 şi multe averi au luat din cetate, şi mulţi jolniri au scos de acolo, care toţi au fost tăiaţi, iar. pe alţi mulţi i-au ars în cetate. Şi cetatea Buceaci a suferit mult atunci şi cetatea Podhaeţ a fost arsa. Iar de acolo au prădat pină ia Liov şi apoi s-au întors şi au trecut rîul Nistru de ceasta parte, lingă Ilalici, şi au prădat in această parte şi pe sub munţi şi au ars şi au pustiit ţara Podoliei. Şi astfel a venit cu multă izbîndu în ţara sa. în anul 7008 [1500], luna mai 11, luni, a răposat roaba lui Dumnezeu Maria Despina, doamna domnului Radul voievod, domnul Ungrovlahiei, care fusese adusă de Ştefan voievod, cind a fost luată cetatea Dîmboviţei, şi a îngropat-o cu cinste în mănăstirea sa de la Putna. Veşnica ei pomenire. în anul 7012 [1504], luna iulie 2, marţi, a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei, cam la al 3-lea ceas din zi. Şi a fost în acelaşi an, înainte de moartea lui, iarnă grea şi foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Iar în timpul verii au fost ploi mari şi revărsări de ape şi înecuri din pricina apelor mari. Şi a luat, în locul său, schiptrul Moldovei fiul său, Bogdan voievod. Şi a domnit Ion Ştefan voievod 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămîni. în anul 7015 [1507], octombrie 28, a intrat domnul Ion Bogdan voievod în Ţara Muntenească cu toţi oştenii, la locul Rătezaţii, la Movila Găiata, de cea parte a Rîbnei (Rîmnicului). Şi gcolo a venit de la Radul voievod un sol, un călugăr cu numele Maximian, fiul despotului, ţarul sirbesc23, şi a rugat pe dorrinul Bogdan voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul voievod, „fiindcă sînteţi creştini şi de acelaşi neam“. Şi multe vorbe au fost între dîn-şii şi multă rugăminte din partea călugărului. Iar domnul Bogdan voievod, văzînd atita rugăminte, i-a făcut voia pentru împăcare. Şi astfel a trimis cu din sul pe un sol al său la Radul voievod. [Iar acolo a jurat Radul voievod]24 cu toţi boierii săi pe sfînta evanghelie că va ţine pace veşnică şi hotarul după hotarele vechi. Şi domnul Bogdan voievod, văzînd atîta rugăminte şi jurămînt, a făcut [la fel şi s-a întors în pace la ale sale]25. 39 NOTE I In realitate, Dragoş a domnii aproximativ intre 1352 —1353^ anul 135'.' fiind acela al urcării pc tron a lui bogdan I, inteineiclorul, de fapt, al stalului independent Moldova. Confuzia dalelor se dato. reşte alcătuitorului de mai tirziu al acestei parii a letopiseţului, cart- se baza pe tradiţia orală, sau vreunui copist ulterior,căci Cronira molrfo-polonu dă anul 1352. Greşala apare şi în letopiseţul de la Putna (ambele variante), şi in LctopiscţulŢăriiMohloeei al lui Grigore Urecbe. Aici şi mai jos adoptăm dalele evenimentelor istorice după: N. lorga, Istoria romanilor, voi. III, IV, V, Bucureşti, 1937; C. G.Giu-rescu, Istoria românilor, voi. I, ed. 5, Bucureşti, 1946 ; voi. 11 (partea 1 şi 2), ed. 4, 1943; Istoria României, voi. II, rod. resp. acad. A. Ole-tea, Bucureşti, Ed. Acad., 19G2 ; Dicţionar enciclopedic român, voi. 1 — IV, Bucureşti. Ed. Politică, 19G2 —19GG, folosind şi notele lui 1. Bogdan şi P.P. Panailcscu din ediţiile citatc. " Aproximativ între anii 1354 —1358. " Este omis aici Bale, fiul lui Sas, care n-a domnii decit foarte pul in, fiind alungat de Bogdan I (1359 —1365). In urma greşelii unui copist intermediar, Laţ cu (cca. 13G5— 1374), fiul lui Bogdan (nu al lui Sas), c citat înaintea tatălui său (gre.şală preluată şi de Gr. Ureche). Ordinea corectă apare însă în letopiseţul de la Putna (ambele variante) şi în Cronica moldo-polonâ. 4 Circa 1374 — 1392 (deci cca. 16 ani, nu 12). 5 între anii 1392-1394. 6 Era din neamul Muşatinilor, nu însă frate cu Roman. A domnit aproximativ între anii 1394 — 1399 (circa G ani). 7 între august 1399 — februarie 1400 (deci în 2 ani). h In realitate, Alexandru cel Bun s-a urcat pe tron în februarie 1400. ,J Mircea cel Bătrin, domnul Ţării Româneşti (1380—1418). 10 Domnia lui Alexandru cel Bun a durat intr-adevăr 32 de ani (nu şi 8 luni), căci a murii la 1 ianuarie 1432. Dala G942 (1434) este sigur o greşală a copistului, căci dc la 1399 (sau 1400) pînă la 1434 sint 35 (sau 34) dc ani, nu 32. Dealtfel, mai jos, al doilea război dintre fiii lui Alexandru cel Bun este datai 1 februarie 1434. II I. Bogdan admite numele Mărin, notat insă în textul slavon Merir.. 40 12 Este vorba despre Gueldigold, guvernatorul Podoliei (vezi C.C. Giurescu, Ist. rom:, I5, p. 508). 13 Lupta de la Loloni a avut loc în octombrie .1433/ 14 De fapt, în 1435 (anul 1436 este o greşală a copistului). Este interesant de semnalat că Letopiseţul deda Putna, după ce menţionează şi a doua luptă de la Orbie, spune: „Iar după aceea s-a adunat1toată ţara, cu presfinţitul mitropolit chir Teoctist şi cu ajutorul lui Dumnezeu l-au uns în domnie pe Şiret, la locul ce se numeşte Dereptate.[\n originalul slavon se foloseşte tocmai acest cuvînt românesc] şi pînă acum". Aceeaşi ştire e preluată şi de Gr. Ureche (Lelopi-seţitfŢării Moldovei, ed. a Ii-a, P.P. Panaiteşcu, Bucureşti, E.S.P.L. A., 1958, p. 91). N. Iorga presupune cl\ Dereptate se afla lîngă Suceava, (Ist. rom.,. IV, p. 125). . ' 16 Parafrazări din Psaltire: Ps. 49, vers. 7, 11, şi Ps'. 18, vers. 40. 17 Stanciul era probabil mare vornic(cuvîntul respectiv sau altul asemănător a fost omis de copist). 18 în 8 iulie este ziua sfîntului Procopie, după calendarul ortodox. 19 Forma românizată a numelui satului Mihalkov, de pe cumil superior al Nistrului. ' ■ / 20 Vladislav al III-lea Iagellonul, rege al Ungariei (i490 —-151G}. 21 Bartolomeu Dragffy, de origine român din Maramureş (urmaş al lui Drag), voievod al Transilvaniei (1493—.1499). 22 Cetatea Terebovlea. ' -23 Maximian sau Maxim};descendent al despoţilor sîrbi Brăncotlcl. avînd numele laic Gheorglie, se călugărise în 1495 şi venise în 1503 în Ţara Românească. A devenit mai tîrziu, pentru puţin timp* mitro-p.olit al Ţării Româneşti, avînd strînse legături cu Neagoe Basarab (vezi Gh. I. Moisescu ş.a., Istoria bisericii române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 307-309). • - - ; V 24 Textul completat după Cronica moldo~pplonăş\ după Letopiseţul lui Gr. Ureche. . , ... - 25 Ultima parte a frazei a fost reconstituită de I. Bogdan pe baza celor două cronici citate în nota precedentă. - : SCRISOAREA LUI VLAD TEPES CĂTRE MATEI CORVIN ’ ' '(11 februarie 1462) Cea de-a doua jumătate a sec. al XY-lea ne-a lăsat cîteva documente de mare însemnătate8 care expun concepţia domnilor români asupra rolului Ţării Româneşti şi al Moldovei în lupta popoarelor Europei contra expansiunii otomane. ° Una din primele scrisori de acest fel, care este nu numai un memoriu politic, ci. şi o naraţiune istorică, o filă de cronică redactată în limba latină, la dictarea lui Vlad Ţepeş, este cea trimisă de viteazul domn român regele Matei Gorvin la 11 februarie 1462, din cetatea Giurgiu. în ea voievodul muntean expune rezultatele incursiunilor sale la graniţa Imperiului otoman, în urma provocărilor turceşti, şi solicită ajutor în lupta grea pe care d prevedea şi pe care avea s-o ducă pentru apărarea ţării, în cursul anului 1462. El subliniază, pentru prima dată în termeni atlt de clari, ideea că, ajulînd pe români să-şi păstreze independenţa în faţa tendinţei otomane de a-i transforma în supuşi ai sultanului, celelalte popoare, vecine şi independente, contribuie la propria lor apărare. Prin lupta lor pentru independenţă, românii fac din ţara lor un zid în calea expansiunii turceşti spre Europa. Lichidarea acestui zid ar fi însemnat drum liber pentru oştile j turceşti spre Ungaria şi Europa apuseană. < Copia acestei scrisori, alcătuită de secretarul său Radu Gramaticu 1 a fost descoperită de Nicolae Iorga între copiile medicului, istori-. cului şi geografului german ITartmann Scliedeî, păstrate în Biblio_ teca de Stat din Mirnclien ţnr, 19—648, î, 69v şinrm.), şi a fost publi. cată, cu un comentariu şi note, de Ioan Bogdan, în cartea sa Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. Studiu critic, Bucureşti, 1896, p. 7R--82. Reproducem mai jos textul acestei scrisori (fără adaosul cupr inzînd enumerarea pierderilor turceşti pricinuite de Vlad Ţepeş), în traducere» Iu? N. Iorgatf pu’bli?.".tă în Scrhori de boieri, scrisori de domni„ ed. 6, Vălenii de Munte, 1932, p. 163—167, 42 traduccrc pe care am revăzut-o cu concursul colegului dr. G. Pogliirc, profesor la catedra de limbi clasice a Institutului de limbi şi literaturi străine — -Universitatea din Bucureşti. G. M. [Copie a scrisorii către prcaînălfatul domn, regele Ungariei, dc la Ylad, voievodul Ţării Transalpine1, diu părţile turceşti] Preaînălţate Principe şi Doamne, milostiv nouăl în alte scrisori am scris Măriei Tale cum turcii, duşnianii cei mai crunţi ai crucii lui Hristos, au trimis la noi solii lor cei mari, ca să nu mai ţinem pacea şi legătura făcută şi întocmită între Măria Ta şi noi şi şă nu mai serbăm nunta2, ci să ne alipim numai de dînşii şi să mergem Ia Poarta împăratului însuşi al turcilor, adică la curtea lui; iar dacă nu ne vom lăsa de pacea şi de legătura şi de nunta Măriei Tale, atunci nici turcii nu vor voi să ţină pace cu noi. Au mai trimis şi pe un sfetnic de frunte al împăratului turcesc, anume Hamza beg de Nicopol, ca să hotărască graniţa la Dunăre, pentru ca, dacă acel Hamza beg ar fi putut să ne aducă în vreun chip, cu şiretenii ori pe credinţă, ori cu altă înşelăciune, Ta Poartă, bine, iar de unde nu, să caute a ne prinde şi a ne duce prins. Dar, cu îndurarea lui Dumnezeu, pe cînd mergeam spre hotarul acela, am aflat despre şiretenia şi vicleşugul lor şi noi am fost aceia care am pus mina pe acel Hamza beg, în ţinutul şi. în ţara lor, lingă o cetate numită Giurgiu. Deschizînd turcii cetatea, la strigătele oamenilor noştri, cu gîndul ca să intre ai lor, ai noştri — amesteeîndu-se cu ei — au intrat şi au dobîndit cetatea, pe care am şi’ ars-o îndată. Şi am ucis oamenii şi femeile, mari şi mici, care locuiau de la Obluciţa şi Novo Selo, unde se varsă Dunărea în Mare, pînă la Rahova, care se află lîngă Chilia, din jos, la mică depărtare, şi pînă la locurile Samovit şi Ghi-ghen, în număr de 23 884 de turci şi de bulgari, în afară 43 de cei ce au ars prin case sau ale căror capele n-au lost înfăţişate dregătorilor noştri. Măria Ta să ştii că, de astă dată, acestea le-am săvîrşit în paguba lor, a celor care ne tot îndemnau cu stăruinţele lor să lăsăm pe creştini si să ne alipim lor. Deci să ştii, Măria Ta, că am călcat pacea cu ei nu pentru vreun folos al nostru, ci pentru cinstea Măriei Tale şi a sfintei coroane a Măriei Talc şi pentru păstrarea creştinătăţii întregi şi pentru întărirea legii catolice. Văzînd ei ceea ce am făcut, au părăsit gilcevile şi certurile pe care le aveau pină acum în toate alte părţi, atit dinspre ţara şi coroana cea sfintă a Măriei Tale, cît şi din toate celelalte părţi, şi şi-au aruncat toată turbarea asupră-ne. Cum se va deschide vremea, adică primăvara, au de gind să vie duşmăneşte, cu toată puterea lor. însă vaduri n-au, căci vadurile lor de la Dunăre, in afară de Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii. Deoarece pe la vadul Vidinului prea puţin pot să ne aducă vreun rău, ei ar vrea să-şi aducă vasele de la Constantino-pol şi Galipole, pe Mare, la Dunăre. Deci, Măria Ta, milostive Doamne, dacă voia Măriei Tale este să ai luptă cu ei, atunci strînge-ţi toată ţara şi tot poporul de oaste, atît călăreţii, cît şi pedestraşii, adu-iîn această ţară de peste munţi a noastră şi binevoieşte să te baţi aici cu ei. Iar dacă nu vrei să vii Măria Ta însuţi, atunci fii bun şi trimite-ţi oastea întreagă în părţile transilvane ale Măriei Tale, încă de la sărbătoarea Sfîntului Grigoric3. Dacă însă Măria Ta nu vrei să dai toată oastea, atunci dă numai cit ţi-e voia, măcar Transilvania şi părţile secuieşti. Iar dacă Măria Ta voieşti să ne dai vreun ajutor, atunci Măria ta să fii bun a nu ne zăbovi,.ci să ne spui cu adevărat gîndul Măriei Taler Pe omul nostru, care aduce scrisoarea, de data aceasta să nu-1 întîrzii, mă rog, Măria Ta, ci să mi-1 trimiţi înapoi, îndată şi iute. Pentru că în nici un chip nu vrem să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la capăt. Căci, dacă Dumnezeu cel atotputernic va asculta rugăciunile şi dorinţele creştinilor şi-şi va apleca auzul cu bunăvoinţă spre rugăciunile umiliţilor 44 săi şi ne va da astfel de biruinţă împoţri vapaginilorduşmani ai crucii lui Hristos, va fi cea mai mare cinste şi folos şi ajutor sufletesc pentru Măria Ta şi sfînta coroană a Măriei Tale şi pentru toată creştinătatea cea adevărată; deoarece nu:\Tem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem, în orice cliip, luptă cu ei. Iar daca vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfîrşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre/paguba creştinătăţii întregi. De altminteri, . să crezi ce va spuiie Măriei Tale acest om al nostru Radul Farma [Gramaticul!, ca si cum am grăi i:oi de. faţă cu Măria Ţa. Din cetatea, Giurgiu , în ziua a cin cea [joi], de sărbătoarea fericitei fecioare Scolastica4, amil 1462. \ -v,; - NOTE ..' ' • • : 1 Ţara Românească. 2 Vlad Ţepeş s-a căsătorit într-cidevăr, ulterior, cil o rudă a lui Matei Goryin, 3 Ziua de 12 martie. : . ’ Sfîntă catolică, ce se serbează la 10 februarie, care în 1462 a fost miercurea. Deci scrisoarea c de joi, 11 februarie, imediat după această sărbătoare. SCRISOAREA LUI ŞTEFAN CEL MARE CĂTRE PRINCIPII CREŞTINI (25 IANUARIE 1475) SI SOLIA SA fcĂTRE DOGELE YENETIEf, EXPUSĂ ÎN SENAT DE IOAN ŢAMBLAC (8 MAI 1477) Dintre numeroasele documente interne şi externe ce ni s-au păstrat de la Ştefan cel Mare, reunite în monumentala ediţie publicată de Ioan Bogdan, la însărcinarea Ministerului Instrucţiunii, cu prilejul împlinirii a patru sute de ani de la moartea marelui voievod (1504—1904)1, două prezintă o deosebită însemnătate politică şi literară. Primul este o scrisoare-circulară adresată principilor creştini după victoria de la Podul înalt (10 ianuarie 1475), scrisoare „remarcabilă din toate punctele de vedere"2 şi „care ar trebui să figureze la locul de cinste în toate cărţile de cetire şi de istorie ale tineretului nostru"3. Trimisă din Suceava la 25,ianuarie 1475, scrisoarea s-a păstrat în trei copii diferite după o traducere mai veche italiană (două în Biblioteca Ambrosiană din Milano şi una în Biblioteca San Marco din Veneţia) şi într-o traducere germană incompletă din sec. al XV-lea(în Biblioteca de Stat din Viena). Copiile din Milano au fost publicate deC. Esarcu în revista „Columna lui Traian“, VII, 1876, p.420—422, cea de la"Veneţia în Monumenta Hun-gariae Historica, secţia IV, fasc. II (Acta Extera, voi. V), Budapesta, 1877, p. 301 — 302, iar traducerea germană de N. Iorga, în Acte şi fragmente cu privire laisto~ ria românilor, voi. III, Bucureşti, 1897, p: 91 — 92. I. Bogdan a repro- 1 Ediţia a apărut în 1913, cu titlul Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. I —II, Bucureşti. Documentele descoperite ulterior au fost publicate de: M. Gostăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare (Supliment..,), Iaşi, 1933; Idem, Documente de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1948; D.P. Bogdan, Acte moldoveneşti din anii 1426—1502, Bucureşti, 1947, 2 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. II, p. 231. 3 G.G. Giurescu, Istoria românilor, voi. II, partea I, ed. 4, Bucureşti, 1943, p. 65. - 46 dus în Documentele lui Ştefan cel Marc, voi. II, p. 319—323, versiunea din Veneţia, însoţita de o traducere, în care a luat ca bază varianta a doua din „Columna lui Traian“. Originalul scrisorii a fost redactat probabil în latină, întrucît se adresa puterilor catolice din centrul şi apusul Europei, sau în slavonă (din care a fost tradus apoi în latină),-şi de aici în italiană şi germană. La doi ani după scrisoarea de mai sus şi la un an după dramatica bătălie de la Valea Albă — Războieni (26 iulie 1476) împotriva numeroasei armate a lui Mahomed al II-lea, Ştefan cel Mare, prevă-zînd noi atacuri ale turcilor, se adresează printr-o solie specială veneţienilor şi Papei, cerînd ajutor pentru apărarea nu numai a ţării sale, ci a întregii creştinătăţi, cum făcuse în 1462 Vlad Ţepeş. Această solie deosebit de importantă a fost încredinţată de Ştefan „unchiului doamnei Maria" din Mangop1, Ioan Ţamblac, care a expus la 8 mai 1477, în faţa senatului veneţian, textul redactat după dictarea domnului2. Textul soliei s-a păstrat în traducere italiană, în cadrul Deliberărilor senatului veneţian (Deliberazioni secrete del Senato), cu indicaţia că s-a tradus „de greco“. A fost publicat de G. Esarcu, mai întîi în „Columna lui Traian" şi apoi în volumul Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, Bucureşti, 1874, p. 62—67; ulterior a fost.reprodus în: E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, voi..VIII, Bucureşti, 1894, p. 23—25. Ioan Bogdan a retipărit textul lui Esarcu (cu unele emendaţiuni şi variante după ediţia Hurmuzaki), însoţindu-1 de o traducere şi un comentariu, în Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. II, p. 342 —351.' Reproducem mai jos traducerea românească a celor două scrisori, în versiunea dată de I. Bogdan, ţinînd seama, pentru a doua, şi de aceea a lui N. Iorga, din Scrisori de boieri, scrisori de domni, ed. 3, p. 169—173, şi beneficiind de concursul colegului dr. G. Lăzărescu, lector la catedra de limba italiană a Institutului de limbi şi literaturi străine. 1 Vezi N. Iorga, Istoria românilor, voi. IV, Bucureşti, 1937, p. 190-191. 2 Asupra datei vezi Istoria României, II, red. resp. acad. A. Oţetea, Bucureşti, Ed. Acad., 1962, p. 525. 47 Includerea lor în antologia de faţă se justifică nu numai prin faptul că reprezintă documente diplomatice de mare însemnătate, ci şi naraţiuni emoţionante, ce împlinesc letopiseţul domnesc şi pisania de la Razboieni (1496), pe care o reproducem în continuare. G. M. • [Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini (25 ianuarie 1475)] ■. ■ : . 1 ' ' • ■ ' Către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate l1 Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn aj Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietenie Vouă tuturor cărora le scriem şi vă dorim tot binele şi vă spunem domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost .de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi, şi în fiece zi se gîndeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut domniilor voastre că, în zilele Bobotezei care a trecut, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120 000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc şi toate popoarele, din Romania2, şi domnul Ţării Munteneşti, cu ţoată puterea lui, şi Ass‘an-beg, şi Âli-beg, şi Schender-beg, şi Grana-beg, şi Oşu-beg, şi Vaitival-beg, şi Serefaga-beg, domnul din Sofia, şi Cusenra-beg, şi Piri-beg, fiul lui Isac-paşa, cu toată puterea lui d-e ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu ostile lor. Auzind şi văzînd.noi acestea, am luat sabia în mînă şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre; pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgînul împă- rat al turcilor şi-a pus în gînd să-şi răzbune şi să vină, îa luna mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creşlini-tăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă [a creştinătăţii], care e ţara noastră, va fi pierdută — Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva—, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, pînă mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi protrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ee-i Stau împotrivă cu sabia în mînă.,Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa, noastră creştinească şi cu 'jură-' mîntul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta pînă la moarte pentru legea, creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, de data aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic noi i-am tăiat mina cea, dreaptă. Deci fiţi gata fără întîrziere. Dată în Suceava, în ziua de Sfîntul Pavel, luna ianuarie 25, anul Domnului 1475. Ştefan, voievod, domnul Ţării Moldovei3. Expunerea domnului Ioan Ţamblac, sol strălucit al domnului Şteîan, voievodul Moldovei, tradusă diu greacă în latină, cuvînt de cuvînt, după cum urmează. 1477, mai, ziua S Prea. înălţate principe şi domn! Acestea sînt lucrurile pe care le spun cu gura mea eu^ Ioan Ţamblac, sol şi unchi al domnului Ştefan voievod, din partea lui. Că toate acestea s'-au săvîrşit din partea turcilor ,în ţara sa, Luminăţia voastră trebuie să fi auzit de la mulţi’E adevărat însă că cele ce au urmat nu i s-ar fi întîmplat, dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dînsul au să se poarte 49 •4 cu el aşa cum s-au purtat. Căci, deşi avea jurăminte şi învoieli/Cii dînşii, ei l-au înşelat, şi astfel a păţit ce-a pă-tit. învoielile şi jurămintele ce erau între dînşii cuprindeau [prevederea] că toţi trebuiau sa fie gata şi să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcii. Şi totuşi, cu toată nădejdea mea într-înşii, mi s-a întîmplat nenorocirea pomenită4. Căci, dacă nu ar fi fost. aşa, aş fi făcut una din două: ori m-aş fi împotrivit cu adevărat vrăjmaşului la trecătoare5 şi nu l-aş fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputinţă, aş fi încercat să scap pe locuitorii ţării mele şi nu aş fi suferit atîta pagubă. Dar m-au lăsat singur, şi mi s-a.întîmplat cum am spus mai sus. Şi dacă vrăjmaşul ar fi fost singur, n-ar fi fost aşa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă Ţară Românească6, de o parte, şi tătarii, de alta, iar el însuşi a venit în persoană cu toată putqrea lui, şi m-au înconjurat de trei părţi şi m-au găsit singur pe mine, cu toţi ostaşii mei împrăştiaţi, ca să-şi apere casele lor . , Gîn-dească-se Luminăţia Voastră cu cît mă întreceau la număr, Cînd împotriva mea singur erau atltea puteri. Eu, împreună cu curtea , mea, am făcut ce-am putut, şi s-a Întîmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc'că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui! . După ce într-adevăr vrăjmaşul a plecat, am rămas Jip-sit de orice ajutor din partea creştinilor, pentru că ei nu numai că nu m-au.ajutat, dar au fost între dînşii unii care poate au simţit plăcere pentru paguba făcută'mie şi ţării mele de către păgîni. ■ ■ - în această vreme a venit la mine secretarul Luminăţiei Voastre şi mi-a spus ce" i s-a poruncit, şi mi-a făgăduit multe lucruri din partea Luminăţiei Voastre preacreştine, care de bunăvoie vă gîndiţi la binele creştinilor şi la nimicirea vrăjmaşului lor. Lucrul acesta m-a bucurat şi mi-a dat măre nădejde; şi am rămas parcă: liniştit, cînd mi-a spus că din banii trimişi in Ţara Ungurească şi din alţii voi avea, şi eu ceva ajutor şi folosi Şi totuşi, eu cerusem ca-voievodul Basarab să fie alungat din cealaltă Ţară Roma- nească şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Drăcu-îca, cu care să ne pul cm Înţelege împreună. Am înduplecai, chiar la acest- lucru pe Măria Sa Craiul unguresc, ca să se îngrijească şi el, din partea sa, ca Vlad Dracul ea să ajungă domn. Şi, indnplecindu-se în sfirşil, el a trimis să-mi spună ca să-mi adun oastea şi să merg să pun pe numitul domn în Ţara Românească. Şi aşa am făcut îndată şi am mers, cu dintr-o parte şi căpitanul craiului dintr-alta, si ne-am unii şi am pus în domnie pe zisul Drăculea. Isprăvind aceasta, el m-a rugai să-i las, pentru paza lui, oameni dc-ai noştri, căci în munteni (valahi) nu se prea incredea; si i-am lăsat 200 de oameni din curtenii mei. Si, făc-înd * * ' acestea, am plecat. Dar numaidecîl necrcdinciosul Basa-raba s-a întors şi l-a găsit singur şi l-a omorît: şi împreună cu el au fost omoriii toi i oamenii mei, afară de zece. Lucrul acesta aflrndu-1 noi îndată, si ^ăsindu-se 1 întră j « o mine secretarul Luminăţ iei Voastre si auzind si el cele întîm- » 9 9 plale, mi-a zis că nu cumva mi-ar face plăcere să-l las să plece, fiindcă venise vremea să se îndeplinească cele ce-mi spusese din partea Luminăţiei Voastre. Eu l-am sfătuit să nu facă aceasta, din pricina iernii, care era foarte aspră; «?ra cam pe la 10 ianuarie. I-am spus că.poate să scrie şi să facă prin scrisoare. El însă mi-a răspuns: „Aceasta o voi face in persoană, nu pot s-o fac prin scrisoare11. Şi mi-a cerut un om care să meargă împreună cu el si pe care să-! aibă tovarăş la întoarcere, şi a hotărît, împreună cu mine, să se întoarcă de sfintele Paşti. Văzînd cu adevărat grija şi graba sa, eu l-am lăsat să plece şi i-am dat un om; şi am rămas cu vorbele sale ca cu un lucru îndeplinit. Pe alţi domni creştini, vecini cu mine, n-am vrut, în-tr-adevăr să-i mai încerc, ca să nu mă văd iarăşi înşelai. Luminăţia Voastră ştie ce neînţelegeri sînl intre dinşii. Din pricina aceasta, cu mare greutate poate fiecare să-si vadă abia de treburile sale; iar treburile mele rămin, de nevoie, fără ajutor. Cred chiar că craiul unguresc va face pace cu Ţara .Românească si cu atunci va fi cu mult mai rău. De aceea, adăpostul şi nădejdea mea sînt la prealuminata Domnia Voastră, pe care o rog să binevoiască a mă ajuta. 4* 51 Nu vreau să mai spun cît de folositoare este pentru treburile creştine această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ţării Ungureşti şi a Poloniei şi straja acestor două craii. Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani. Aşadar, fiindcă sînteti domni creştini si sînteti cunoscuţi ca creştini, * .9 9 y „ 9 ' f 7 eu vin la prealuminata Domnia Voastră, cerînd ajutorul vostru creştinesc, spre a păstra această ţară a mea, folositoare pentru treburile creştine, şi făgăduiesc'că orice dar şi orice ajutor îmi veţi trimite, eu îl voi întoarce înzecit, de cîte ori veţi avea nevoie şi veţi cere — dar numai împotriva paginilor — oriunde veţi porunci fără nici o zăbavă. Afară de aceasta, Luminăţia Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutînd pe un domn creştin. Atîta: cer acum, şi aceasta fiindcă ştiu că turcii vor veni în vara aceasta iarăşi asupra mea [...] Aşadar, acestea sînt lucrurile ce mi-a poruncit să le aduc la cunoştinţa voastră7, şi apoi celălalt lucru, că am scrisori şi cuvinte de dus către Prea Sfîntul Părinte. Dacă Domnia Voastră îmi veţi da voie, mă voi duce; dacă vi se pare însă că nu e bine să merg [nu mă voi duce]8. Toată nădejdea el şi-o pune în Domnia Voastră şi cere ajutor de la Domnia Voastră şi sprijin de la atţi creştini. Şi dacă Dumnezeu va vrea să nu fie ajutat, din două lucruri unul se va întîmpla: ori această ţară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgînilor. Lucrul acesta însă nu-1 voi face niciodată, vrînd mai bine de o sută de mii de Ori moartea, deeît aceasta. Şi îşi pune nădejdea în Domnia Voastră9. . NOTE i 1 Această adresă se află numai în versiunea de la Milanc^ în versiunea germană, incompletă, din Viena {sec. XV), ea are forma: „Prea străluciţilor, prea puternicilor şi nobililor domni a toată creştinătatea, unde se va arăta sau auzi această scrisoare a noastră”. 52 * Se -înţelege: ..(fostul)- Imperiu Roman do Răsărit (Bizantin)". * Această subscriere se află numai în versiunea italiană de Ia Milano. ' . ' : 4 Aici nu apare numai alternarea construcţiei indirecte cu cea directă, întîlhUă' descorr in ;soliile şi scrisorile din sec. al XV-lea, cum spune:-Iv Bogdan, ci faptul că Ioan Ţănibiac avea în faţă — şi citea deci — textul scris, dictat diacului,fde Ştefan cel Mare însuşi. ; * Se.înţelege: la irecătoareâ Dunării (nota lui I. Bogdan).-. . * în' ilal. Valtra. FiacAia.-Expresie ihtereşantă, fiindcă e o dovadă pentru sec. XV de conştiinţa originii.comune a moldovenilor cu muntenii: Se ştie că Ylaohia, Valachia se numea nu numai Ţara-Românească^ ci şi Moldova (Vlacliia Maior; Vlacliia Minor). Cf. Voloăb'ska ienilja ==. Moldavska zemljă în documentele. interne moldoveneşti. şi in izvoarele polone (nota lui I.B.). Tot atît de semnificativ.—adăugăm noi;— este faptul că această primă menţiune a;cohştiiriţei originii comune a poporului nostru provine dc la marele domn Ştefan.. - • ’Ţamblac. vorbeşte din nou liber, ca şi la început, dar mai jos . revine din nou şi se exprimă la persoana I, în .numele lui Ştefan cel Ilare. > v.:..' ' - ; -iv. ■■ ' 8 Lipseşte în text. ' ■ ' s Ultima propoziţie c din nou la pers. a 31 I-a. > - INSCRIPŢIA LUI ŞTEFAN CEL MARE DE PE ZIDUL BISERICII DE LA. RĂZBOIENI (1496) La 20 'de ani după înfrîngerea temporară de la Valea Albă—Războieni, de către un inamip mult superior numeri-ceşte, amintirea acesteia stăruia încă vie în memoria viteazului Ştefan şi a poporului. Pentru pomenirea oştenilor care s-au jertfit atunci pentru păstrarea independenţei ţării, marele voievod ridică în 1496 biserica din satul Războieni, în apropieri de locul bătăliei. Pisania aşezată atunci pe peretele sudic al bisericii este unul din documentele cele mai impresionante ale epocii, ea fiind alcătuită desigur sub supravegherea directă a domnului, în formulări care o apropie în mod evident de partea respectivă a. Letopiseţului de cînd s-a început Ţara Moldovei {sub anul 1476) şi de solia sa către yeneţieni (1477). în istoriografia modernă această pisanie a fost publicată şi comentată pentru prima dată de episcopul Melcliisedec, în memoriul In-scripţiunea de la mănăstirea Războieni, judeţul Neamţului, tipărit în „Analele Academiei Române", seria II, t. VII, 1884—1885, secţia a Il-a, Memorii şi notiţe, p. 171 —203 (şi în extras). Ulterior a fost reprodusă şi comentată de mai multe ori, printre alţii de N. Iorga, în Inscripţii din bisericile României, I — II (Studii şi documente-cu privire la istoria românilor, voi. XV, 1—2), Bucureşti, 1905 —1908, voi. I, nr. 96, p. 43 — 45, şi voi. II, nr.659, p. 230, iar acum, în urmă de prof. M. Berza şi colab., Jn Repertoriul monumentelor şi obiectelir de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Ed. Acad., 1958* nr. 14. p. 139—144 (cu bibliografie)1. Cea mai cuprinzătoare apreciere asupra acestei inscripţii aparţine marelui istoric N. Iorga, care a sintetizat-o în cîteva fraze din cursul său Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Bucureşti, 1Î929: „Dar puneţi alături inscripţia de la Războieni, aceea dictată 1 Vezi reproducerea fotografică la G. Bal?, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926 („Buletinul Gomisiunii Monumentelor Istorice", an. XVIII, 1825), fig. 110, p. 81. 54 dc Ştefan cel Mare. Ce nu încape în cîteva cuvinte numai! A venit Mohammed din «ţara păgînilor» şi l-a biruit pe dînsul acolo, la Războieni, la Valea Albă: una din celelnai frumoase pagini de literatură. Căci aceasta este literatură. Aici nu mai este subiect de împrumut şi nici formă copiată, ci subiectul este durerea unui popor întreg şi forma aceea care se creează în însuşi focul acestei dureri" (p. 41). Reproducem aici traducerea din Repertoriul citat, cu unele mici îmbunătăţiri1. G. M. [Textul inscripţiei] • în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubir torului domn Io[an] Ştefan voievod, din mila Iji-i Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 [1476], iar al domniei sale anul al 20-lea curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene ; şi încă şi Basarab voievod, numit Laiotă, a venit cu el, cu toată ţara sa basarabească. Şi au venit să prade şi să ia ,Ţara Moldovei ; şi au ajuns pînă aici, la locul numit Valea Albă. Iar noi, Ştefan voievod şi cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrînţi creştinii de păgîni. Şi au căzut aici mulţime mare de oşteni ai Moldovei. Tot atunci şi tătarii au lovit Ţara Moldovei din ceia pşrle. De aceea a binevoit Io[an] Ştefan voievod cu buna sa voinţă şi a zidit acest lăcaş în numele., arhistrategului Mihail şi întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi întru amintirea şi pomenirea tuturor pravoslavnicilor creştini, care au pierit aici. în anul 7004 [1496], iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8. 1 O transpunere în versuri, cu titlul Pisanie, datorată poetului G-eorge Lesnea s-a tipărit în revista Cronica, an. II, nr. 26 (73) din 1 iulie 1967, p. 1. . ! 55. SECOLUL AL XVI-LEA EPOCA LUI NEAGOE BASARAB EPILOGURILE PRIMELOR TIPĂRITURI ALE IEROMONAHULUI MĂGĂRIE ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ (1508-1512) La o jumătate dc secol după prima carte tipărită a lui Gutcmbcrg (Biblia latină dc la Mainz, 14'i5), Ţara Românească s- înscrie printre primele cenlre tipografice din Europa răsăriteană. Intr-adevăr, la numai 25 de ani de la apariţia celei dintîi cărţi slave cu alfabet glagolilic (Missahtl s&\i Liturghicrul din 1483, imprimat Ia Veneţia) şi la 18 ani de la primele lipărituri chirilice dc la Cracovia, meşterul tipograf muntenegrean, ieromonahul Macario, este chemai dc domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1405—1508), să scoată căili deslujbă în limba slavonă, atîlpcnlru ţările noastre, cîl si pentru ţările slave vccinc. Macario tipărise trei cărţi bisericeşti în oraşul Celinjc [Ţelinic] din Muntenegru, între 1493—1496, dar fusese nevoit să plece dc acolo, in urma ocupaţiei turceşti. In Ţara Românească, probabil la Tirgoviştc, Macarie scoatc dc sub teascurile noii tipografii trei cărţi deslujbă în limba slavonă medio-bulgară, şi anume Liturghicrul. (1508), Ocloihnl (1510) şi Evanghelia, ml (1512), aflindu-se sub patronajul dirccLal domnilor ţării — Radu cel Marc şi Mihnea (1508 — 1509), Vlad cel Tînăr (1510—1512), Neagoe Basarab (1512 — 1521)l.în ce măsurăaceste cărţi împlineau un însemnai rol cultural nu numai în Ţările Române, ci şi în ţările slave vecine, se vede din faptul că, printre exemplarele păstrate, unele se găsesc în 1 Vezi P.P. Panailcscu, începuturile tipografici în Ţările Române, în: Liturghicrul lui Macarie. 1508, Ed. Acad., Bucureşti, 19G1, p. XXXIII —LXIII. Ipoteza mai veche, reluată în ultimul timp dc V. Molin, că aceste cărţi ar fi fost tipărite la Veneţia lasu numeroaso întrebări fără răspuns, astfel că n-am putut-o lua aici în considcraţio (Vezi studiul său, Venise, bcrccau dc /’imprimerie glagolitiquc el cyril-lique, extras din „Studi veneziani-1, VIII, Florenţa, 196G). 56 bibliotecile din aceste ţări. Se ştie că, după încetarea activitaţii tipografiilor din Cetinje 51 Cracovia, abia în jurul anilor 1517 —1519, Fr. Skorina tipăreşte cîteva cărţi chirilice la Praga, iar la Moscova, jvan Feodorov îşi începe activitatea tipograficăJn 1564 (după ce o tipografie anonimă publicase cîteva cărţi încep în d cu 1555). - ' ■ Descrierea primelor tipărituri româneşti, ca şi a celor care au urmat pînă în 1830, a fost făcută de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simo-nescu, cu bogate reproduceri, în Bibliografia românească veche, voi. I — IV, Bucureşti, 1898—1944 (în continuare, prescurtat BRVj1. v Avîndu-se în vedere marea însemnătate culturală a celei dintîi tipărituri româneşti, aceasta a fost reprodusă recent, la iniţiativa Academiei, într-o ediţie fotografică, cu. prilejul împlinirii a 450 de ani de la apariţie: Liturghierul lui Mac arie, 1508. Cu un studiu de > P.P. Pahaitescu şi uri indice [bibliografic] de Angela şi Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Academiei, 1960. 'Dăm mai jos, după această ediţie, e^\\6g\\\%iturghieruluiy tipărit' pe ultima filări în ediţia .fotograficăp. 255 — 256), în traducerea. Iu j . P.P. Panaitescu (p.~ XII), cu un.ele mici modificări. Reproduccm, de asemenea, epilogul Evangheliarului din 1512, tipărit sub patronajul lui Neagoe Basarab. Folosim pentru aceasta facsimilele din BRV,: I, p. 18—19, şi traducerea de la p. 17 — 18, pe care am revizuit-o. cii atenţie. Dupăcum a arătat P.P. P’anaitescu în •studiul citat mai sus (p. XLIV—XLVI),acest epilog, mai amplu decit cel al primei tipărituri, este aproape identic cu al Ocloihiilui tipărit de acelaşrMacarie în 1494, la Cetinje. Este interesant de semnalat ca acelaşi epilog se pastrează, cu modificările de rigoare, şi în tipăriturile, lui Dimitrie Liubavici de la Tîrgovişle, dintre 1544—1547, şi chiar în uneie,tipărituri în limba slavonă ale lui Oprea logofătul şi Coresi, începînd cu 1556, ceea ce subliniază- continuitatea între cele tr6iv generaţii de tipografi.-,.' ' :-vv ^■ - . -■.V:.-v ‘ ■■'■-■V ' G. M. —1 " ""■■i—i ■ 1——1 1 Vezi şi ediţia de popularizare â prof. Aurelian Sacerdoţcanu, Predosloviile cărţilor româneşti'. 'î. 1508-1647, Bucureşti, 1938. 57 [Epilogul Liturghiorului (150S)] Atotvăzălorului si prcabunului Dumnezeu slavă şi mărire, celui ce face să se împlinească orice faplă bună, care este începută întru dinsul, lui slavă si putere in vecii vecilor. S-a început această sfintă carie numită Liturghie clin porunca domnului Io[an] Radul voievod, căruia să-i fie veşnică pomenirea. Şi s-a sfirşit această carte din porunca celui iniru Jlrislos Dumnezeu binecredincios şi de Hristos iubitorului şi de Dumnezeu păzitului şi prealuminatului domn Jo[an] Mihnea mare voievod a toată Ţara Ungrovlahici şi al Podunaviei, fiul marelui Io[an] Vlad voievod, în înlîiul an al domniei lui. S-a trudii întru aceasta smeritul ieroinofiah Macario. în anul 7016 [1508], crugul soarelui 16, al lunii 5, indic-lionul 11, luna noiembrie, ziua 101. [Epilogul Evangheliarului (1512)] Alolvăzătoruhii şi. prcabunului Dumnezeu, slavă si mărire, celui ce face să se împlinească orice faptă bună care este începută întru dînsul, lui slavă şi putere, In vecii vecilor, amin. Pentru că Dumnezeu, cel căruia întru treime ne închinăm, a binevoit a umple biserica sa cu sfinte cărţi pentru slăvirea şi folosul cititorilor, drept aceea şi eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi de Dumnezeu păzitul şi domn însuşi stăpînitor Io[nn] Basaraba, mare voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahici şi al Podunaviei, fiul preabunu- 1 Anul este dat după stilul de la 1 ianuarie, şi nu de la 1 septembrie, cum se obişnuia pe atunci în Ţara Româneasca (alte detalii asupra datării, la P.P. Panaitescu, op. cit., p. XIY— XVI). 58 •lui şi marelui domn Io[an] Basaraba voievod, âm rîvniţ, cu ajutorul Sfîntului Duh şi cu dragoste către dumnezeeştiîe şi sfintele biserici, de âm scris această de suflet mîntuitoare carte Tetraevanghel, pe care Duhul Sfînţ prin gura apostolilor a revărsat-o spre ştiinţă şi împlinirea slăvirii dumnezeirii celei de trei ori strălucitoare, căreia în una ne închinăm. Rog deci pe cei tineri şi pe cei vîrstnici şi •pe cei bătr'îni, care veţi citi sau veţi scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptaţi, iar pe noi, care cu osîrdie ne-am trudit la această lucrare, să ne binecuvîntati, __* ' j 7 pentru ca, împreuna slăvind pe Tatăl, din care sînt toate, pe Fiul, prin care sînt toate, şi pe Sf intui Duh, întru care sînt toate, să aflăm aici pace şi milă, iar dincolo să ne <• bucurăm de lumină şi fericire. .Din porunca domnului Io[an] Basarab mare voievod, eu, robul lui Hristos, ieromonahul Macarie, am ostenit pentru această carte în anul 7020 [1512], crugul soarelui 20, al lunii 9, indictionul 14, luna iunie, ziua 25. GAVRIIL PROTUL Pînă în al doilea deceniu al veacului al XVI-lea, literatura originală în Ţara Românească est,e reprezentată deepistc-lole cu caracter teologic trimise de Nicodim.de la Tismana patriarhului Eftimie al Tirnovei, din păcate fnerdute, şi de Pripealele monahului Filotei, a căror valoare literară este redusă. Prima creaţie în stare să • rivalizeze cu operele — remarcabile—ce se scriseseră între timp în Moldova, s-a născut din colaborarea unuia din cei mai culţi si mai talentaţi domni români, Neagoe Basarab, cu un cărturar de peste' hotare, Gavriil, conducătorul sau „Protul“/profos în greceşte înseamnă intiiul conducător) comunităţii călugăreşti de. la Muntele Atlios. Am putea spune că-, pe cînd în Moldova literatura hagiografică (de- -la gr. hagios — sfînt şi graf o — a scrie) şi cea istorică au luat naş-tere succesiv, la distanţă de cîteva decenii, prin Mucenicia lui Ioan ceVNou şi Letopiseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei, în Ţara Românească aceste două genuri literare, specifice evului mediu, apar deodată, împletindu-se în cuprinsul aceleiaşi scrieri. Viaţa lui Nifon este, evident, în primul rînd o hagiografie tipică, o biografie de sfînt, plină cu elemente imaginare (minuni) şi cu laude la adresa celui apoteozat. Ea urmăreşte viaţa lui Nifon începîndde la naştere, conţine lauda părinţilor săi; descrie ucenicia viitorului sfînt, momentele principale ale vieţii sale, apoi arată cum, după moarte, apar semnele clasice ale sfinţeniei: corpul nu putrezeşte şi face minuni. Toate acestea sînt şabloane ale genului, în cuprinsul cărora ni se relatează de fapt, cu multe ştiri exacte, biografia unui patriarh al Gonstantinopolului, care a păstorit între anii 1486—148 3 şi 1497 —1498 şi despre care există o seamă de date adunate şi prezentate în lumina ştiinţei moderne de către istoricul NicoIae M. Po-pescu . (Nvfon II, patriarhul Gonstantinopolului, extras din Analele Academiei Române, seria II, tom XXXVI, Bucureşti, 1914). Planul şi convenienţele literare ale genului apar în toate vieţile de sfinţi, 60 dar aici,se împletesc mai vizibil cu date reale, elementul de fantastic religios fiind destul de redus. Prin această scriere şi prin 'Mucenicia lui Ioan cel :Noii,:două specii ale genului hagiografic — biografia, unui sfînt şi martiriul —sînt reprezentate în literatura medievală: românească Ia un nivel literar ce suportă comparaţia cu produsele: de aces't gen din alte literaturi. De aceea, în cazul de faţă publicăm, textul '.în întregime, pentru ca cititorul de azi sa ia cunoştinţă; de stilul s\ procedeele unui gen literar care a fost, cum spunea N. Iorga, „nuvela şi romanul evului mediu". '• Dar dacă privim mai atent această viaţăde sfînt, vedem că elementul hagiografic este, în mod vădit, mai mult uri pretext pentru a Vehicula. elementul politic şi istoric, a cărui pondere este mult mai mare, şi care a determinat, de fapt, chiar redactarea operei. Astfel, în vreme ce Mucenicia lui Ioan cel Nou nu cuprindea deeît un foarte mic pasaj cu referire lă realităţile din Moldova, pasaj reprodus integral în antologia noastră, Viaţa lui Nifoji acordă un mai mare număr de pagini relatării eveniine^eToŢ'^liTIc^dm Ţara Românească decît biografiei însăşi a sf în tului. Nu e greu de văzut că avem aici, în bună parte, o cronică a anilor 1504 (data la care Nifon vine în ţâră, chemat de Radu cel Mare să-l ajute în opera de reorganizare şi aşezare a bisericii sub autoritatea domnească) pînă spre 1520. Aceasta şi explică de ce la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd a fost alcătuită o compilaţie a cronicilor muntene într-o lucrare unitară, în tregul fragment cu caracter de cronică a fost inclus într-însa, lăsîndu-se la o parte doar începutul şi sfîrşitul, care priveau exclusiv pe Nifon. Diferenţele dintre versiunea cu care ne întîlnim în cronică şi aceea din manuscrisele în care Viaţa lui Nifon apare ca o scriere de sine stătătoare sînt destul de,puţine, şi au fost semnalate pentru prima oară de Petre Ş. Năsturel în articolul Recherches sur Ies rcdactions greco-roumaines de la „Vie de Saihl Niphoji II, patriarche de Constantinople“, apărut în „Revue des etudes sud-est europeennes“, t. V, 1967, nr. 1-2, p-. 41 — 75. ! ./Nu este greu de văzut că istoria anilor 1504 —1520 este scrisă din punctul de.vedere al lui Neagoe .Basarab, a cărui domnie începe în ianuarie 1512 şi se încheie în septembrie 1521 cu moartea domnului, în urma. unei boli ce îl răpeşte, tînăr încă, tine! activităţi politice şi culturale excepţional debogate. Neagoe luase domnia în condiţii tragi-. ce iirmînd la tron după uciderea pre.decesorului său, Vlad cel Tînăr,-fapt care i-a chinuit conştiinţa toată viaţa. Noi nu cunoaştem cu exactitate cauzele conflictului dramatic ce a dus la răscoala puternicei familii a Craioveştilor, care adoptase pe Neagoe, împotriva lui Vlad cel Tînăr. Cert este că, apelînd la ajutor turcesc, Craio veştii şi partida boierească ce le era aliată au detronat şi ucis pe domnul legitim, punînd pe tron pe, Neagoe,' fiu adoptiv al lui Pîrvu Craiovescu şi fiu nelegitim al lui Basarab Ţepeluş. Ajuns în culmea strălucirii sale, după ce devenise vestit în tot Răsăritul prin daniile saie bogate, printr-o politică de ajutorare a creştinilor de sub jugul otoman şi prin minunata sa ctitorie de la Curtea de Argeş, Neagoe a făcut apel la un cărturar din afara ţării să scrie biografia fostului său îndrumător, Nifon, furnizîndu-i insă ştirile de istorie a Ţării Româneşti în lumina care îi convenea. Tocmai f aptul că Gavriil era cunoscut în vremea lui ca un cărturar de prestigiu şi totodată era străin, deci nu cunoştea exact, evenimentele, ci le relata cum le auzise de la Neagoe, servea foarte bine interesele domnului: în primul rînd, deşi'scria istoria ţării aşa cum îi convenea domnului, el nu putea fi bănuit de părtinire, nefiind de-ai ţării şi amestecat în luptele interne; în al doilea rînd, el cunoştea amănuntele-vieţii lui Nifon (ca fost ucenic al sfîntului şi călugăr la Athos) şi, în sfîrşit, nimeni mai bine decît Gavriil „Protul“ nu putea elogia opera de „ctitor a toată Sfetagora“ (Sfîntul Munte) înfăptuită de Neagoe. Iată de ce o hagiografie s-a transformat într-o creaţie aparţinînd în bună parte publicisticii politice ,&mesiecind pamfletul la adresa duşmanilor lui Neagoe cu elogiul, în bună parte meritat, al domniei şi persoanei acestuia. Viaţa unui sfînt a devenit, astfel, un document istoric de mare valoare şi o creaţie literară ce a avut o influenţă incontestabilă asupra dezvoltării literaturii muntene. Ea a servit de izvor letopiseţului ţării şi cronicii lui Radu Popescu, înainte de a servi ca sursă de inspiraţie lui Alexandru Odobescu pentru nuvela Mihnea cel Rău. Citind Viaţa lui Nifon şi nuvela lui Odobescu, se V3de cît de strîns s-a ţinut autorul modern de textul hagiografului din al doilea deceniu al veacului al,JvVI=l£a. Viaţa lui Nifon a fost scrisă după 15 august 1517, ;cînd a avut loc sfinţirea solemnă a bisericii Curtea de'-ArgSş7 şi cliiar după zidirea mitropoliei din Tirgovişte — despre care este vorba — deci cel mai devreme în anuJLJ.520 sau'-^n ultimul .an al domniei lui Neagoe. De bună seamă, ..Gavriil Pro tul, care a stat o vreme în Ţara Românească şi a avut desigur strinse legături cu domnul, a nutrit o sinceră admiraţie pentru acesta şi a făcut din hagiografia sa în.acelaşi timp o biografie ailuiN&ag^si o cronică a tuturor faptelor sale mai însemnate pe plan politic, dar mai ales cultural-bisericescj acestea interes îndu-1 în special pe un pro t os al Athosului. - Limba în care a fost redactat textul iniţial rămlne un subiect de discuţie. Majoritatea cercetătorilor, bazîndu-se pe faptul că există mai multe ^prelucrări neogreceşti din secolul al XVIII-lea, susţin că (GavrrD^gi-a redactat opera în greâ^a bizantină,"diri care a fost traoxrâa“pe~âe o parfe~în-româneşte7 pe de alta în neogreacă, dar sub o formă mult prelucrată. Textul iniţial nu a ajuns pînă' la noi. Versiunea românească, una din cele mai frumoase din toată cultura noastră veche, este din se c o Iul aTXVI î- leaTş i e cea mai veche păstrată, fiindcă prelucrările greceşti apaf'friTT'secolului al XVIII-lea, iar una din ele chiar începutului sec. al XlX-lea. _,s- Cel mai vechi manuscris al versiunii româneşti e din(1682\şi a fost copiat de ieromonahul Ioan ot Bistriţa la schitul Triva~l ' ‘ ■ 9 ■ * pe supt cumpăt cu cărţi la un frate al ei, ce-1 cliiema Toma, care era voivod in ostrovul Peîipovului8. Iară voivodul deca. l-au văzut, îndată l-au priimit cu mare cinste şi aşa s-au mîntuit de moarte. Iar de naşterea lui aşa fu: că acolo, intr-acel ostrov, să înpreună nuntei9 tată-său Manuil 10 de luo11 o jupîneasă ce o chema Mariia, de care am zis mai sus, fată de boeri mare5 cu care au făcut 2 coconi şi o fată; şi mult să nevoia în viiaţa, sa cu toată credinţa intru toate bunătăţile. Şi aşa să pristăvi cu pace. Iar jupîneasa-i Iui Mariia cu multe vărsări de la-crămi şi jale au rămas pentru bărbatul ei, pe cum este obiceiul firei omeneşti. Iar pentru coconii ce-i rămăsese, ca12 tot să mai întorcea şi să mai mîngîia de acea, plîngere multă; şi avea multă usîrdie pentru dinşii. Deci pre cel mai mare îl deade13 la domn să slujească, iar pre Nicolae 11 deade la un dascăl să înveţe carte, iar fata o opri la dînsa pentru mîngîere. Deci Nicolae atîta avea dar de învăţătură, cît în puţină vreme întrecu pre toţi cei ce era cu dinsul la învăţătură şi atîta, era ascuţit la minte, cît toată dăscăliia filosofului o au străbătut cu înţelepciunea sa14. După aceia au nemerit la un părinte călugăr, pre carele îlchiema Ioasaf, dascal şi provideţ15, de la care au învăţat şi mai bine toată învăţătura; şi de la dinsul au înbrăcat şi liaine călugăreşti şi fu chiemat Nifon. Şi puţinei petrecund la dinsul, să mută de la dinsul într-altă lăture, ca se vază şi traiul sfinţilor şi prea cuvioşilor părinţi, de la carii au adunat toate bunătăţile ca şi albina cea nevoitoare, care strînge toate florile cele bune care-s de treabă şi de cinste lui Dumnezeu şi domnilor şi tuturor oamenilor. Aşa şi într-aceşta.chip s-au arătat şi sfinţiia lui cu nevoinţă; şi spre dorinţa lucrurilor celor bune să înpunge cu16 acelaşi ac ca. şi albina, şi oreunde auzia că să nevoeşte cineva întru lucruri bune, îndată mergea acolo pentru să vază lucruri desevîrşit. Şi niceodată n-au greşit, nici osteneala lui nu-i era în deşert, după cum zice Pavel apostol: „Cei ce politia aceia au şi dobîndit“. Că auzi de un părinte anume Zahariia, carele lăcuia în cetatea Nartei17, om sufletesc şi plin de toate bunătăţile, ştiind carte grecească şi slovenească18, care venise den Sfetagora 19 de la mănăstirea Vatopedului; veni la dinsul cu plecată smerenie şi ispovedi către dinsul toată taina sa şi-l priimi să-i fie tată sufletesc. Iar el deaca văzu firea lui cea smerită, l-au luoat la sine şi-l făcu călugăr desăvîrşit că mai nainte numai ci avea începătura călugării de la fericitul Ioasaf provideţul, cum s-au zis de acest lucru mai sus. Şi nepregetînd, l-au şi dieconit mitropolitul cetăţii Nardiei, pre. c-are l-au hirotonit fericitul şi marele Nicolae patriarhul îustiniianiei cei dintîiu 20 şi 21 al tuturor bulgarilor şi al23 sîrbilor şi al Arvaniei23 şi al altor laturi, pre carele l-au chiemat ispravnicul cetăţii Linardiei de la Ţarigrad în ţara 68 phridului, la Iustiniianiia cea mare. Că Intr-acea ^eme toate laturile şi cetăţile şi satele era fugite de la bisericile Ţarigra-dului pentru al optulea sabor, care vrură să-l facă la Florinţa latinii cei deşerţi de minte24. Deci toate bisericile pravoslavnicilor să tocmia de la marea biserică a Iustinianii25 cei mari, care este in ţara Ohridului26. Iară Zabariia şi cu Nifon puţină vreme lăcuind acolo, vrură să meargă în ţara Ascolunului27, cărora mulţi li se înpreunară între soţii; şi purceseră de la Iustinianii unii pre uscat iar alţii în vase pre mare şi sosiră la o cetate mare pre nume Dracea28, care este în ţara Ascolunului şi acolo s-au suit în cetate Cruei29, fiind de la Dracea ca la 6 mile de loc. Şi an mers la Gheorghie ispravnicul Alvaniei căruia îi zicea Schenderbeg30, şi-i priimi cu mare bucurie şi cu dragoste, că încă mai înainte auzise el de viiaţa lor [cea înaltă şi de ajuns; şi luo pre Zaharia]^1 ca32 se-i fie lui duhovnic şi învăţătorii! şi îndireptătoriu tuturor oamenilor ş-i tocmitoriu mîntuirii tuturor; iar pre Nifon, cu blagoslo-veniia arhiereului cetăţii Cruei, l-au preoţit acolo, că şi pre acel arhiereu îl33 hirotonisi iar34 fericitul Nicolae patriarhul35. Decii nu după multă vreme cu voia lui Dumnezeu . [pentru]30 mulţimea păcatelor fu trimis păcătoşilor toiagul învăţăturii cel de fier după cuvîntul prorocului, ca pentru învăţătura certării să să întoarcă iâr cătră înţelepciune cea întreagă; să ridicară turcii de la Răsărit şicuprinseră toate laturile spre Apus tocma pin’ la marea Ochianului37 şi pînă laAlvaniiaşi tot ce afla, tăia, prăda şi aprindea38. Deci oamenii văzînd spaimă ca aceia şi groază, fugia cine încotro putea; unii la mare, alţii pre în peşterile munţilor şi ale pămîntului. Iar fericiţii părinţi văzînd lucruri ca acestea, aduseră-şi aminte de cuvîntul lui Pavel apostol carele zice: „daţi loc mîniei“; aşijdirea şi de cuvîntul Isaiei prorocul carele au zis: „păşiţi oamenii miei şi intraţi în cămara voastră şi să vă ascundeţi puţunel pin’ va trece mîniia lui Domnului Dumnezeu". Şi au lăsat Alvaniia39, şi au venit iar la mare cetate a Ohrideanului; şi intrară în cetate şi aflară înlăuntrul cetăţii o mînăstire mare şi vestită 69 a Precistei şi petrecea in mare mîngîere. Şi eşi pretutindinea veste de laudă bunătăţilor Zaharii, că era darul Iui Dumnezeu cu dinsul. Deci într-aceia vreme rămasă văduvă biserica cea mare a Ustmiajîii cei dentliu, care era patriarşie, pentru prislăvirea sfinţiei sale părintelui Niculae patriarhul şi trimise la sfinţiia sa părintele Zahariia cu mari rugăciuni, ca să ia, cîrma sfintei biserici. Iară ;sfinţiia sa nice intr-un chip nu vru; ci neavînd ce face, pentru rugăciunea diresului şi a îi arcadelor fu şi fără de voe patriarhu tuturor bulgarilor,, sîrbilor, arbănaşilor şi altor laturi, -Şi şezu spre/scaunul cel nalt ca o luminare spre sfeşnic şi au păscut foarte bine biserica cea mare a IJs liniei cei dentliu şi i-au cîrmuit pre toţi si i-au îndireptat cum se cade =cu învăţătura legii creştineşti, ci să cuvine arhiereului. Şi nu fu lumină numai într-acia lăture, ce toată lumea au luminat, pentru ale cărui bunătăţi toţi lăuda pre Tatăl cel ceresc40. După aceia nu-trecu multă vreme, ce iară să întîmplă împiedecare rea şi cuprinse seîrbă şi intristăciune mare biserica lustiniianiei. Că fu trimis de la Ţarigrad -Marco Xilo-carav, de Amira41 inpăratul turcesc,, să fie patriarh la lustiniianiia cea mare şi au scos pre Zahariia patriarhul den scaun; aceste făcu rnpăratul cînd avea dragoste foarte mare cătră 'Marco. Deci Zahariia patriarhul lăsă scaunul şi merse la Ţarigrad denpreună cu fiiu său cel sufletesc, cu Nifon, ca să-şi ai'ie vina pentru care fu scos den scaun. O jale, că deaca ^au sosit la Ţarigrad,, nu zăbovi vreme multă, ci să războli,;-întru care boală îşi dea.de sufletul in miinele lui Duirmezău; şi-l griji fericitul Nifon ca pr© un. tată sufletesc şi păstoriu al său ce era şi cu mare jale îl îngropă hiîndu-şi blagoslovenie de la dînsul, cum se cade, înpreună cu toţi cîţi era acolo. Deci Nifon lăsă Ţarigradul şi merse Ia Sfetagora, că foarte [dorea]42 sufletul lui-să vieţuiască într-acel sfint loc, ca -şi cerbul de izvoarăîe apelor, care dor, cu voia lui Dumnezăuţ, cur'îrid l-au dobîndit. Şi au mers cătră părintele chir Daniil protul, carele ţinea cîrma a toată Sfetagora, de la care au luoat blagosloveniia şi au mers la mînăstirea Iui Haritoa şi au îmbiat pre în f oaie peştirile şi chiliiJe şi pre la. toate Fcliilurile cele mari şi cele mici, care sînt înprejurul Cariei-3 şi au cornut rugăciune şi blagoslovenie de 3a toţi părinţii cei sufleteşti şi s-au îndulcit de învăţăturile lor şi au învăţat dc la dinşii sfat bun. Şi au mers în peşteră la Crit pi acolo au aflat nişfc călugări nevoindu-se cu fapte bune şi cu mu!Iu răbdare postind şi ajunînd, carii Bă li răni a numai den lucrul mf inilor sale si să lipi de dinşii şi Nifon, hrănindu-se si ol den meşteşugul scrisorii, că scria foarte ]}ine si frumos: * * 7 * * si asa petrecu acolo cu dinsii multă vreme. Si de acolo fu * » î • .♦ chiemat la mare Javră a sfintului Atanasie dăscălecătoriul Hfintului munte al Atonului44 şi petrecu acolo mai bine de un an. Deci de acolo au mers lammăstirea Dionisatul pentru învăţă (ura sincronii; la care mînăstire cu mare bucuric l-au priimit şi să plecă cu totul obiceiului şi tocmelii mînăstirei si s-au facu t de cît toţi moi mic si toată posluşaniia-55 cu dragoste o umplea, cît eşi în toate laturile lauda bunătăţilor lui. Deci să întimplă de rămase într-aeeia vreme biserica cea mare a Solonului4G văduvă de arhiereu şi cercară cetăţenii denproună cu clirosul bisericii, pretutindinilea să afle undeva om ca acela, care să poată fi harnic unui lucru ca acesta şi de învăţătura bisericii şi al cetăţii. Iară Dumnezeu cel ce au zis ca să streluciască lumina dentunerec şi lucrurile cele de taină Ia aeve să se descopere, acela nu vru mai mult să fie ascunsă cefatca, care sta in vîrful muntelui, ce au arătat bunătăţile lui aeve; şi măcar ce să îndoia a primii cistia arhieriei47, pentru frica greotaţii şi lauda cea deşartă a aceşlii lumii, luo şi fără de voe cirma arhieriei49. Şi numai decit s-au aprins cu rivna cea bună spre învăţătură şi spre îndireptarea cea bună a bisericii, invăţind pre toţi ca se ţie tocmclele sfinţilor Apostoli şi a sfinţilor Părinţi şi să să ferească de nedireptăţi şi să se nevoiască in ascultarea sfintei şi dumnezeeştii Liturghii, întru C3xe aduc preoţii pentru oameni jertvă necruntă si cinstită lui Dumnezeu inpreună cu toţi sfinţii, rugându-se să vă înpreuneze lui Hristos. Aşijdîrea zicea: milostenie să nu să lipsască de la voi, ce depururea să aveţi -căU’ă Săraci şi cătră văduve 71 şi cătră năpăstuiţi si cătră coi ncputernici, cătră slriini şi culrc coi den temniţă, călră flăniinzi şi cătră cei goli şi tuturor celor lipsiţi să lo daii don destul şi neoprit, pentru ca şi voi pre cest pămînt să dobîndiţi însutit mai mult; iară intru inpărăţia ceriului viaţa cea de veci, după cum au zis Domnul nostru lisus llristos; şi să vă feriţi de toate spurcăciunile şi hicleşugurilc, ca să fie cu voi toată sfinţirea. Aşa totdeauna avea învăţătură făr do lene, pină cind şi spre mai mare scaun şi cinste vru Dumnezeu să-l nalţe. Că deaca puseră pre sfinţiia sa arhiereu la Solon, nu trecu vremo multă, ci să pristăvi fericitul Simeoan patriiarhul Ţari gradului. Deci se adunară toţi arhiereii den iparhiia patriiarhului ca să aleagă om de cinste spre acea troabă, să înderepteze biserica lui Dumnezeu şi alesără pre fericitul Nifon, însă nu oamenii, ce judecata lui Dumnezeu; şi i să închinară loato năroadele şi mulţămia lui Dumnezeu pentru dinsul. Iată arhireii umplind4'*' toate lucrurile asupra sfinţii sale hirotonitu-l-au cu cinste ce i se cădoa şi l-au pus în scaunul patrierşesc şi i să închinară toţi ca unui stăpîn, şi lound blagoslovenie de la dinsul, să dusără carii pre la lăcaşurile lor cu mare bucurie şi veselie. Iară sfinţiia sa deca au luoat cîrma mumei bisericilor50, nuinaidecît cliiemă pre toţi, ca cu o Irîmbiţă, cătră lauda lui Dumnezeu şi cătră folosul a tot lucru cel bun: ca să ferească credinţa cea bună şi să fie întreagă şi aleasă de plevele şi de neghina ereticilor, de la carii s-au depărtat (oală sfinţirea, că n-au vrut să ţie învăţătura Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ce s-au închipuit cu totul Ovreilor, carii n-au vrut să ţie prorociile sfinţilor proroci şi ale sfinţilor patriiarşi. Pentru care lucru s-au şi înpulinat de la dinşii toate minunile şi toate jertvele, că s-aii lepădat de Dumnezu; pentru aceia le-au venit asupră 1oată miniia. Că cum este credinţa fără de fapte moarte, aşa si faptele fără de credinţă sînt moarto. De aceasta nevoin-du-se în toată vremea pre mulţi au îndereptat61 cu învăţătura pre calea direptăţii. Şi fu tuturor cine cum îl vrea, ca ciştige şi să dobindcască pre toţi, după cuvîntul lui Pavel apostol. Tara diavolul, col co nu iubeşte binele, văzind a.ii 1 a încli-roplnre pficătonilor, carii scăpa elen meşteşugurile şi fiele-şugului său, nu putu răbda rana şi slăbiciunea cu care Bă junghe ca cu o ţapă ascuţită, puse-şi Inpolriva sfinţii sale şi află omeni pro voia. sa şi-i inclemnă asupra sfinţii Bale şi au Împletit pizme biclene şi cu pîri52 atitea de multe, cit l-au scos den scaunul palrierşăsc. O, pizma diio.volului, iată do ce lumină întunecă biserica lui Dumnezeu Atoli iitoriuF". Iară sfinţiia sa eşind den scaun, lăuda numele Domnului ceresc pentru loato lucrurile cile i se intimplase şi merse la SozopuIulM Elispondului, carelo ora aproape dc mare55. Şi acolo era şi o mînăstire a sfintului Ioan Predtece50 şi sa priimi Ia mînăstire de petrecu inpreună cu călugării viiaţă mai predesupra firei r,? omeneşti, pentru care fu vestii şi lăudat în loa.lc laturile, atîta cît venia toii de pretutin-flinilca la sfinţia sa, de lua învăţătură de folosul sufletelor sale, că tuturor Ic tocmia mîntuirea cea sufletească şi mergea toţi pre la casele lor îndereptaţi şi cu mare bucurie lăudind pre Dumnezeu şi pre sfîntul Nifon. Pentru caro lucru, cu ajutoriul Iui Dumnezeu, iar fu chiemat Ia scaunul sfinţiei sale cu mare cinste de lot năroduP*. Deci iar străluci luminai soarele cel neapus şi încălzia pe toi i cu veselia învăţăturii50 sfinţii sale. După aceasta nu trecu vreme multă, ce iară nu putu răbda vrăjmaşul diiavolul să vază lumina învăţăturii sfinţii sale, ce să aprinse cu pizmă spre izgona sfintului. Şi au îndemnat oamenii de au mers del-aupîrît la Amira înpăralul turcesc şi-l trimise la pază in cetatea Odriiului®0. Şi acolo s-au sălăşluit la o biserică a sfintului Apostol şi mai dentiiu mucenic01 Ştefan arliiediacon. Dcci nici acolo n-au schimbat luptarca şi podvigul02 său in caro era deprins, adecă cu ajunul şi cu ruga şi cu alto fapte bune, ce încă rnai vîrtos să nevoia să umple toată tocmeala sa, intru cave fusese deprins. Pentru care lucru cu îndrăznirc vom putea zice, că eşi vestea bunătăţilor sale presto tot pămintul, cît să auzi şi in Ţara Rumânească. Şi înţelese şi domnul 03 Radul Voivodul carele şi [se] duse01 şi-l văzu cu ochii săi şi-l pricepu bărbat desevîrşit şi la chip şi în cuvintc şi în fapte şi să miră mult do bărbă- 73 ţiia minţii lui şi rugă pre sfîntul ca se vie în ţâra Iui, că-1 pohtcşte ţara foarte tare. Iară sfîntul zise: „Doamne, mariia ta, vezi însuţi goana şi paza ce o am eu de-la vrăjmaşii cei adevăraţi ai Iui Dumnezeu; dară eu cum voiu putea veni în ţara ta?“ Iară domnul zise: „nu purta grija aceasta, ce o Iasă să fie asupra mea“. Sfîntul patriarh zise: „Cum ştii, îă“. Şi îndată trimise Radul Vodă la înpărăţie de cerşu pre cest păstor mare şi nu i se înfrîmse voia, ce se împlu, ca i-1 deade înpăratul GS. Şi trimise de grabă de aduse sfîntul în ţara sa şi-i deade toate pre mînă, zicîndu-i: „eu să domnesc, iară tu să ne îndereptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu”. Iară sfîntul află turma neplecată şi neascultătoare şi biserica izvrătită şi cu obiciaiure rele şi nesocotite. Şi cliiemă pre toţi egumenii de la toate mînăstirile ţărăi Ungrovlahii şi tot clirosul bisericii şi făcu săbor mare de înpreună cu domnul şi cu toţiboerii, cu preoţii şi cu mirenii şi slobozi izvoare de învăţătură limpede şi necurmat. Şi le spunea den Sfînta Scriptură şi-i învăţa pre toţi şi-i adăpa cu apa milei credinţei cei aaevărate. Grăia-le den pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeeştile slujbe, de domnie şi de boerie, de mînăstiri şi de biserici şi de alte raiduri de ce trebuia. Şi tocmi toate obiciaiurile pro pravilă şi. pre aşăzămîntul sfinţilor Apostoli. Decii hirotoni şi 2 episcupi şi le deade şi eparhie hotărîtă, care cît va birui06; şi-i învăţă cum vor purta grijă, şi cum vor paşte oile cele euvîntătoare carele sînt date-şi în seamă, ea se se înderepteze toată ţara de la arhierei. ' Iară domnului zise: „Ţie, doamne, să cade să îndereptezi pro cei strîmbi cu judecată tare şi înfricoşată şi dreaptă, după cuvîntul lui Dumnezeu carele au zis cătră Moise îngăduitoriul său şi cătră toţi feciorii lui Israil, grăind:, «iată v-am dat legea mea şi judecata şi îndereptarea în mîinile voastre. Ce să nu fuţăreşti nici a mic nici a mare, nici a văduvă nici a venitic, nici pre cel sărac să nu-1 milu-eşti cu judecata, nice de cel bogat să te ruşinezi şi să-i făţă-reşti, că judecata este a lui Dumnezeu". Iară în sfînta Evanghelie zice: «nu judecareţi în făţărie, ce judecaţi pre direp- tatc». Şi ia.r. s,u mai sio Dunncseu Isrojîtenilor: rea frumoase: sfînta şi nedespărţita Troiţe si a prea curatei Despuitoare şi a lui Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Mariia, şi alte poale de analogliiu144 şi odăjdii multe şi frumoase. Că acea mînăstire avea loc 145 fără gîlceavă şi alese de petrecerea călugărească, depărtată de lume şi plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi îngrădită, si ocolită cu un rîu mare, si izvoară mari si O / J 7 5 » multe inprejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, poeni şi livezi, nuci şi alţi pomi roditori fără de număr, vii şi grădini; şi acolo cură piatră pucioase, şi tot pămîntul înpre- 94 jurul ei este părnînt roditoriu, care şi noi am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pămîntul cel făgăduit. : Iată întră acesta -chip avea nevoinţă şi de dumnezeescul lucru carele era la Argeş. De acum pentru lungime să spunem mai pre scurt şi să facem şi sîîrşitul aceştii cărţi. Că porunci Neagoe Vodă şi pohti să vie toţi arhiemandriţii den muntele cel sfînt al Atonului, deînpreună cu egumenii de la toate mînăstirile şi scrise şi cartie. Iar'Gavriil protul deca văzu cartea şi scrisoarea domnului146, aciiş chiemă pre toţi egumenii de la toate mînăstirile cele mari: de la Lavra,’ de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xe~ ropotam, de la Caracal, de la biserica iui Alimpie, de la Baritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof147, de la Zugrav148 care este lavră bulgărească, de la Simensc149, de la Dohiar, de la lavra rusească156, de la Pantocrator, de la Constamonit, de la sveatîi Pavel şi de la Onisat151, de la biserica lui sveatâi Grigorie şi de la Simonpetrâ152. Aceşti egumeni toţi veniră la ighimonul Neagoe în Ţara Rumânească, denpreună ciî Gavriil protul carele fu zis mai sus. Decii chemă domnul şi pre Ţeolipt Ţarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea şi cu dînsul 4 mitropoliţi: de la Sereş, de la Sai’die, de la Midiia şi de la Melichin153; şi veniră şi ei şi-i priimi domnul cu mare cinste. Şi chemă şi pre egumenii den ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dinpreună cu Neagoe ighimonul Panonii -şi cu Macarie mitropolitul ţărăi la mî-năstirea cea noaoă şi minunată de la Argiş. Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii den colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca se se şi odihnească oamenii lău-dînd pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie toată noaptea patriarhul .şi ighimonul denpreună cu mitre-poliţii carii fură zişi mai sus, cu protulşi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţărăi. Şi să ruga lui Dumnezeu cu rugăciunii şi cu cîntări154, iară alţii oamenii zicea toţi g[ospo] di pom-ilui155. Şi sfîrşiră bdeniia, cînd se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, tras eră clopotele, ca se meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot cli» 95 rosul denpreună, să tărnosască biserica. Iară prestoluî, în oltariu, tocmi-1 şi-l a,şeză însuşi Neagoe Vodă cu mîinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a Iui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, înpodo-bfte tot cu aur şi cu pietrii scumpe. Aşijdirea puse şi alte sfinte icoane în biserică cîte încăpură şi în tindă pentre stîlpi1CG. Şi cele din tindă era cîte cu 2 feţe şi pe desupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poliite cu aur, între care icoane era şi chipul sfîntului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atîta de minunat cît nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue. Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boerii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi:cu toţi -egumenii şi. clirosul în biserică. Iară deca sfîrşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputernici, şi tuturor cîţi li se cădea milă le deade. Iar slujba care să făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindinea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrăne şi cu liturghie. Şi puseră pre chir Iosif157 să fie arhimandrit într-aceea mînăstire noauă şi-l blagosloviră să -facă liturghie cu be-derniţă158. Aşijdirea toţi cîţi vor fi [după]159 dinsul tot să poarte bederniţă, şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blogoslovenie lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mînăstiri amindoo cinstite într-un chip şi arhimandrii şi. scaune mai mari de cît toate mînăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi să făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestăm. Iar mitropoliia s-au mutat de la Argeş în Tîrgovişte, şi cum zise mai nainte sfîntul Nifon, acum să umplu de Teolipt, patriarhul Ţarigradului şi de Macarie mitropolitul şi 96 de Neagoe Vodă, domnul Ugrovlahii, şi de toii boerii cei mari si cei mici şi de lol sfintul sobor. Şi aşa să tocmi, ca dc acum niceodală, în veci, să nu mai fie milropoîio în Argeş, ec să fie minaşiiro şi arhimandrie; ior în Tîrgovişte să fie mitropolie stal.rit.oare, cum s-au aşezat. Şi să făcură aceste lucruri cu mare opreală şi blestem, ca să nu se mai clătească, nici se se mute in veci, nice de patriarh, nici de mitropolit, nice de domn, nice dc boeri, nice odată. Acestea toate să aşăzară cînd fu cursul anilor 7025, luna lui avgust 17 zile, în zilele credinciosului domn Io Neagoe Vocvocl şi a celui Teolipt patriarhul Ţarigradului şi a lui Macarie mitropolitul Ugrovlahii, în slava lui Dumnezeu şi în frămsetea şi lauda a toată Ţara Muntenească. Dircpfc aceia făcură laudă domnului şi boerilor şi cuvinte de cinste şi a toată curtea lui şi tuturor oamenilor ţărăi. Decii bunul şi iubiloriul de Hrislos domnul Neagoe Vodă le făcu marc cinste şi-i dărui cu multe daruri şi-i lăsă160 de se dusără toţi, cari-şi pre la locul său. Iară mînăstirea cea noao den Argeş o îngrădi înprejur cu curie de zid şi în lăuntru curţii făcu multe chilii călugăreşti şi o înfrămsetă cu tot feliul de trebuiniă: făcu tra- O f * * * pezarie şi magherniţă, magupie şi povarnă de olovinum, pivniţă şi clopotniţă naltă, şi puse clopote mari şi cu alte frămseţi cu de toate o împodobi şi o l'ăcu asemene raiului lui Dumnezeu. lavă în mijloc era acea casă dumnezeiască slînd ca şi pomul cela al vieţii. Ce însă nu aşa; că dintra acela mîncară stremoşii noştri poama morţii, ia.r dentra aceasta să mănîncă dătătoriul de viiaţă trap şi sînge al Domnului nostru lui Ii sus Ilrist.os, care să junglie în toate zilele întru ertarea păcatelor şi în vii aţa do veci. Acestea făcu bunul credincios domn Io Neagoe Vodă, fericită să fie pomenirea Iui, şi totdeuna creştea şi să în-mulţia bunută Iile lui in inima acestui bun domn. Şi scoase slujbă şi rugăciuni dreptului şi fericitului Nifon părintele lui şi sprijinitoriului seu; iar rugăciunile lui il păzea cu pace in Domnia sa şi pre toţi vrăjmaşii lui îi supunea supt picioarele lui. Şi cum înălţă pre Avraam rugăciunea şi dra- 97 7 — Literatura românii veche, voi. I gostea şi credinţa lui Melhisedec, şi cran întăriră rugăciunile Iui Samoil proroc şi arhireul pre David asupra lui Gol iad, aşa şi acum ajutară rugăciunile sfintului Nifon Iui Neagoe Vodă domnul. Panonii. Iar fericitul Nifon şi atuncea şi acum tot este cu noi nevăzut şi măcar de şi dănţueşte în cer cu îngerii, iar cei ce lăcuesc pre pămînt şi cli iarnă sfîntul Iui nume, nu se lipsesc de ajutoriul lui şi credem că şi după moarte trăieşte, după cuvîntul Domnului nostru lisus Hristos, care zice:, „Cel ce va crede întru mine, măcar de va, şi muri, va învia". Iar acesta den naşterea sa fu tot rob dirept înpăratului ceresc şi păstoriu ,iar nu argat, şi sfînt sfinţilor şi bisericii trîmbiţă cu glas mare, care chiamă toată pravoslaviia spre înţelegerea cea dumnezeiască, care răsuna tare şi zice: „Fii omeneşti, pînă cînd veţi fi cu inimi grele, pînă cînd veţi iubi cele deşarte şi veţi cerca minciunile? Să ştiţi că au minunat Domnul pre preacuriosul seu“ O, frămseţea pusnicilor şi cîrmaciul cel bun al pusni-cilor! Carele eşti începător negîlcevitor şi văzătoriu de cele dumnezeeşti şi sprijinitoare caldă înpăraţilor şi domnilor celor buni credincioşi şi ajutor grabnic; carele supui supt picioarele lor pre toţi vrăjmaşii şi pizmaşii şifrîngi coarnele tuturor hulitorilor eritici, care sînt iirîţi lui Dumne-zău, şi dai pace şi linişte a toată lumea, dumnezeeştilorbiserici, oamenilor creştini şi păstorilor carii îndreptează dirept şi adevărat cuvîntul lui Dumnezeu, aşijdirea dă şi mie spăsenie, celuia ce am scris dumnezăiasca ta vii aţă den neştiinţă şi neînvăţătura mea. Ce însă cu prea sfintele tale rugăciuni, cîte am auzit cu urechile mele den sfîntaşi fericita ta gură" şi de la alţi bărbaţi credincioşi, care. şi eu însumi le-am văzut acestea şi eu încă le-am dat oamenilor, ca să cînte şi să laude desăvîrşit dumnezeiasca-ţi patimă şi frămseţea mărireLtalc, întru slava lui Dumnezeu. Ca şi noi toţi să ne'învrednicim 102 milei şi bunei întîmplări a ^Domnului nostru lisus Hristos, căruia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu al lui fără de început Tatu şi prea bunul şi sfînlul făcătoriul deviisţu Duh, acum şi pururea şi in vecii vecilor Amin. iSfirşitul traiului şi vieţii sfinţiei sale părintelui nostru Nifon patriarhul. NOTE * întregire după „Arhiva istorică1', i, p. 133 şi mss. rom, BAR, 3488, f. 207 r. . “ Traduce aici ca si în învăţăturile lai Neagoe Basarab pe sîavo-« eseul oyroftHmn» = îndatoritor, slujitor, cinstitor. Oyr-ORHTii = a se i'acc plăcut, a sluji, a cinsti. 0 Este obiceiul ca J.a călugărire să se schimbe numele cu unul înce- pînd cu aceeaşi iniţială. • 5 Formă coruptă a numelui slavonesc al Peloponezuiui: „ocTpos .ÎIejiimori“. Traducătorii în neogreacă corectează şi dau în paranteză numirea actuală: zlyz tt;v -ept (tti> ^octoiihomv aToro fl,ena“ I 10 în mss. Munnil. 11 In mss. litor. 12 în mss. ia. 13 Verb perfect simplu, pers. 3: dădu. E forma etimologică mai aproape de limba latină. Latineşte: dedil. 14 Această ştiinţă vastă atribuită sfinţilor este un loc comun al îiagiografiilor. Se pare totuşi că Nifon a fost un om cult şi de acest fapt va profita ucenicul său, Neagoe Basarab. 15 Slavonism: înseamnă prooroc, cu darul de a prevedea. ITpo-Bup.'hTu = a prevedea. 10 în mss. ca. 17 Vezi şi Nardia şi Linardia: cetatea grecească Aria, capitala Epirului. în versiunea neogreacă: ele, rr^ NapSaţ 18 O dovadă a existenţei acestor cărturari bilingvi, din care făcea parte şi Nifon şi Gavriil Pro tul. 19 Numele slavonesc al muntelui Athos. înseamnă „Sfîntul Munte". 20 Denumirea arhaizantă a Ohridei. Mitropolia de.aici fusese înfiinţată de marele împărat bizantin Justinian (527 — 565). 21 în mss. şi-l. 22 în mss. şi-l. 23 în mss. Alrvaniei. Albania. în limba romană veche, albanezilor li se zicea arvaniţi. 24 Este vorba .de Conciliul de la Ferrara, mutat apoi la Florenţa (1438—1439) la care s-a încercat unirea bisericii ortodoxe cu cea catolică. A fost iniţiat de împăratul Ioan al VlII-lea Paleologul (1425 — 1448) în speranţa că va putea obţine ajutoare contra turcilor de la apuseni. „Unirea", promulgată la 6 iulie 1439 în biserica Santa Maria del Fiore din Florenţa, a produs puternice frămîntări interne în biserica ortodoxă. Catolicii îl socotesc al VlII-lea sinod ecumenic dar ortodocşii nu-1 recunosc. 20 în mss. lustiniani. 20 Şi biserica Moldovei s-a orientat, se pare, către 'Ohrida. Problema este încă controversată. 27 în ms. 464: „în ţara Ascudonului“. Mai jos „în ţara Asculu-nului". Am corectat după textul din ms. 109, Cluj, editat de Ilaşdcu. 100 în „Arhiva istorică a României". Vers. greacă ore: „au trecut de acolo spre Ascalon (Ilpoţ 'rov ’AcxâXcava). Asealonul (Aax.âXoav) este un port la Mediterană în vechea Palestină şi apare ca atare în Vechiul Testament. Întrebarea este cum de-1 găsim aici, fiindcă nu există nici o localitate cu acest nume în Peninsula balcanică, şi cu atît mai puţin o „ţară" numită „a Ascalonului". Din expresia „făcu o pristanîşte în Ascalon la mare să fie dc corăbieri“, care apare mai departe în legătură cu ajutoarele lui Neagoe pentru muntele Athos, N.M. Popescu deduce că „Asealonul vechiului Testament ar fi căpătat înţelesul de port în genere". Dar dicţionarele limbii eline, bizantine sau neogreceşti nu atestă sensul de „port" pentru cuvîntul „AaxctXov“, care şi în versiunea neogreacă a Vieţii apare ca toponimic. Problema necesită o cercetare specială. 28 Traduce pe slavonescu Drac, numirea dată de slavi vcchiului Durazzo, port la Adriatica, acum Durres, în R.P. Albania. Că acest -port s-ar afla în „ţara Ascalonului" este o inovaţie a autorului sau a traducătorilor Vieţii lui Nifon. 29 Kruje — capitala fortificată a lui Skanderbeg. 30 Gheorghe Gastriota zis Skanderbeg (n. 1405—m. 1468), celebrai erou naţional al Albaniei. Conduce răscoala antiotomană din 1443 a poporului albanez, eliberînd o parte din teritoriul Albaniei,, cu centrul la Kruje. Respinge repetatele încercări ale imperiului otoman de a restabili dominaţia asupra Albaniei. 31 întregire după „Arhiva istorică", I, p. 134 şi mss. Ac. R. 3488, i. 209 v. 22 în mss. ci. 33 în mss'. c. aj Aici. cu sensul de „tot", „acelaşi". sc „Dacă se poate admite că Zaharia şi cu Nifon au trăit ca fugari în Croia, în schimb nu se poate,admite ceea ce se povesteşte mai departe, că Scanderbeg a ales ca duhovnic al său şi al oamenilor săi pe Zaharia şi că Nifon a fost preoţit de arhiereul Croii, cari şi acesta ar fi primit sfinţirea de la patriarhul Nicolae al Ohridei. Gheorghe Scanderbeg pare a fi catolic după revenirea sa în Albania. Legăturile lui cu curia papală sînt amicale şi dese. După cererea lui Scanderbeg, papa Calist dă în sept. 1457 indulgenţă celor ce vor contribui la reedi-ficarea bisericii Sf. Nicolae din Alessio şi cînd Scanderbeg muri în 101 Alessio Ia 17 Ianuarie 1458, el îşi găsi odihna in această biserică a Sf.Nicolae, deci în o biserică catolică. La 18 sept. 1457 papa Calist îndeamnă ps Scanderbeg să stăruiască în sincera sa devoţiune pentru îngrijirea şi apărarea credinţei catolice. Hopf scrie că de la 1448 Scanderbeg lupta contra semilunii, credincios credinţei catolice. E greu deci de admis că un călugăr ca Zaharia, care venea din Athos, a putut fi duhov-. nicui unui catolic. Este peste putinţă de admis că Nifon a fost preoţit de episcopul Croii. Această„arhiepiscopie"aparţineascaunului roman. Din vremea lui Scanderbeg este cunoscut ca „arhiepiscopus Craiensis" Paulus, care fusese numit de papă nunţiu în Albania, Serbia şi părţile vecine şi deci este exclus ca el să fi fost sfinţit de arhiepiscopul Ohri-der\ N.M. Popescu, op. cit., p. 35—38. ' 56 Întregire după „Arhiva istorică", I, p. 134 şi mss. Ac.R. 3488, f. 209 v. 57 Russo vedea în „marea Ochianului" „un grecism" rămas din originalul grec. Dar găsim pînă şi în basmele rusesli „na okean — moro şirokoe" (Aîanasiev, Hapodnbw pyccmie cKa3Ku, voi. 2, Moscova, 1957, şi în bîline. ss Expediţia, condusă de însuşi Mohamed II, a avut Ioc în primăvara anului 1446. cf. N.M. Popescu. op. cit., p. 36. in mss. Avăniia. 40 Aceste „date“ despre păstorirea iui Zaharia la Ohrida sînt în întregime inventate de hagiograf. „Un Zaharia, patriarh al Ohridei în jurul anului 1466 nu există". N.M. Popescu, op. cil. p. 38. Spre deosebire de cronicari, pentru hagiografi preocuparea de adevărul istoric nu există. Ei se comportă faţă de istorie ca autorii moderni de romane istorice, în genul unui Al. Dumas, W. Scott şi alţii. * 41 Pentru Russo „Amira" este încă un „grecism" categoric-.Darcuvîn-tiii se găseşte în texte pur slavone şi nu e un nume propriu, ci sinonimul cuvîntului sultan: „Velikomu amirea Suleimanu" (marelui amira Soliman): Cronica lui Macarie, p. 88. „Pogîbe Baiazit amira" — a pierit Baiazit sultan", Cronica sirbo-raoldovenească, în Cronicile slavo-române din sec. XV—XVI, p. 190. 42 întregire după mss. Ac.R. 3488, 7. 2 r. 43 „Capitala" Muntelui Athos, unde-şi are reşedinţa protosul. 41 Este vorba de mînăstirea „Lavra" cu hramul „Sf. Atariasie Atonitul", cea mai veche de la Athos, întemeiată de călugărul Atha-nasie în anul 963. , 102 45 Slavonism: aşcultarea,adicu împlinirea obligaţiilor călugăreşti. ** Numele slavonesc al Tesalonicului, trecut şi în limba veche românească.' 47 în mss. arhicrciei. 48 îa mss. arhiereii. 48 Slavonism: cu sensul îndeplinind. M Adică a devenit patriarhul Gonstantinopolului. 11 în mss. înderptat. 52 în mss. rapt. 63 Motiveledestituirii nu au nimic de a face cu diavolul, ci cu Încurcături în legătură cu averile patriarhiei ecumenice. Vezi N.ăl. Po-pescu, op. cit., p. 445, de unde se vede şi că Nifon n-a cedat atît ţie' senin scaunul, ci s-a bătut pentru el şi apoi pentru a reveni patriarh.' Era un om ambiţios şi dominator, cum s-a dovedit mai tîrziu, cind s-a amestecat în antagonismele politice din Ţara Românească. M în mss. Snopului. 65 Oraşul Sozopolis din golful Burgas.„EIisponduI“ (Hellespontul) este un arhaism stilistic. 64 Slavonism: Ioan Botezătorul, numit Sn greceşte., Prodro:nul“, adică „înainte mergătorul“,cuvi;it tradus exact de slavo ncscu 1 Pred’, ic:. 57 în mss. [icrei. M Pentru împrejurările „lumeşti11 ale revenirii sale vezi N.M. Po-pcscu, op: cil. ^ Petre Ş. Năsturel fart. cit. p. 56) crede că este o greşală a copistului, în loc de „desele-i învăţături". Cum însă avem „veselia învăţăturii sfinţii sale" greşala de copiere e puţin probabilă. Trebuie căutată altă explicaţie, fiindcă toate copiile româneşti eu această „greşală11. în slavonă stem* înseamnă şi bucuros, plăcut, blînd. Traducătorul român a reţinut numai sensul de „vesel“. Dar „veselia11 nu e luată aici în accepţia profană, cum crede Năsturel, ci spirituală: în traducerile Noului Testament, cele 8 „fericiri" se încheie cu „bucuraţi-vă şi vă (■•cse li ti că plata voastră multă este în ceruri11. Iar ceva mai departe în Viaţa Iui Nifon; „Şi bisericile să veseliră*. Deci... *° Numele slavonesc al Adrianopolei. 41 Traduce expresia: „U-kpaoM-v'KKtra—IîpoTcuap-rr,piov, numele dat arhidiaconului Ştefan, primul creştin ucis de pagini. Vezi Faptele Apostolilor, cap. 7. 02 Slavonism: no.\sHr = în vocabularul călugăresc, disciplina spirituală ce şi-o impune, sarcina. 103 62 în mss. d iun nul 61 In ni?.', şi aduse. Pentru emendarea textului, v. Diaconul Nic. M. Popescu, Nifon II, patriarhul Constontinopolului, Extras din Analele Acad. Rom., 36 (1014), p. 51 (78). c“ Pentru condiţiile în caro a venii Nifon în Ţara Româneasca, vezi N.M. Popescu, op. cit. Semnificativ e că în versiunea grecească acest episod apare mu 11 dezvoltat, şi se arată că Radu cel Marc l-a cunoscut cu ocazia călătoriei la Constantinopol pentru ducerea birului. In versiunea română, care exprimă aspiraţiile de independentă ale epocii lui Matei Basarab, acest amănunt nu apare şi el n-a fost., probabil, nici în original. 00 Cele două episcopii întemeiate dc Nifon sînt aceea de Rîmnic — Noul Severin şi dc Buzău, existente pînă astăzi. 07 In mss. voiu, sigur scăpare dc condei influenţată de voiu anterior. 08 In mss. voi. 09 în mss. voiu. 70 Sînt asemănări izbitoare întro acestc învăţături, puse în gura lui Nifon, şi ideile exprimate do Neagoe, care i-a ascultat sfaturile, în învăţăturile cătrc Teodosic. Citatele biblice sînt de fapt lungi parafraze şi referinţe din felurite texte biblicc, în special din Dcutcronomiu (a doua lege). 71 în mss. (>o. 72 Verb perfect simplu, pers. 3, forma etimologică, latina fccit: făcu. 73 Denumire arhaizantă pentru Ţara Românească. 7* în mss. anostea. 75 Adevărata natură a conflictului era alta: puternica familie a boierilor Craiovcşti urmărea tutelarea domniei care, în eforturile ei de întărire a autorităţii domneşti, a încercat să se sprijine pe facţiunea rivală Craioveştilor, a boierilor buzoieni. în fruntea acestora se afla un refugiat din Moldova, Bogdan, pe care domnul îl ridică în rang în dauna Craioveştilor, făcîndu-şi-1 şi rudă. Craioveştii au cîştigat da partea lor pe Nifon, încercînd să-l folosească, pentru marele său prestigiu, împotriva lui Bogdan şi a grupării rivale, şi indirect contra domnului însuşi. Riposta a fost alungarea patriarhului care însă este adăpostit do Craioveşti o vreme, pînă cînd aceştia sînt obligaţi sa oedr-zo şi Nifon trebuie să plece. Era deci vorba de un joc al forţelor interne» în care orgoliosul patriarh s-a lăsat antrenat, cu -veleităţi de a domina, dar din care a ieşit înîrînt. 78 Evident, avem aici imaginea „oficială" a evenimentelor,'cerută şi sugerată de Neagoe Basarab, dar se întrevede suficient fermitatea şi totodată diplomaţia lui Radu cel Mare, care voia să evite o agitaţie mai largă, ceea ce a şi reuşit. • 77 Fonetismul slavonesc: Afon — pentru Athos. ’ 78 Brutărie. TS. 79 Este un şablon nelipsit din vieţile de sfinţi aceste convertiri în proporţii de masă, şi dovedeşte că preocuparea de adevăr nu-făcea-parte dintre regulile genului. 80 Russo vedea în cuvîntul eghemon un grecism, dar este un cuvînt întîlnit şi în textele slavone: (Vezi şi cronica lui Macarie, p. 80} lăcînd parte din grecismele şi arhaismele stilistice, îl găsim şi în Mucenicia lui Ioan cel Nou de Grigore Ţamblac. 81 Toate aceste „represalii" ale divinităţii pentru alungarea sfîntului sînt pure născociri, care exagerează conflictul cu Bogdan al Moldovei, evitat de mitropolitul Maxim Brancovici, cum povesteşte cronica lui Macarie. 82 în mss. Bfcii'jjejie. 63 Adinsu — prep. folosită numai cu pron. personal „între" lat» o/linse. în limba sec. al XVI-lea şi în cea din prima jumătate a sec. al XYII-lea adinsu, exprimînd un raport de reciprocitate, apare în construcţii în care pronumele subiect este identic cu pronumele complement. De aici rezultă că poate avea fie înţelesul prepoziţiei „între", fie al pronumelui „însuşi" (în special cînd pronumele subiect şi pronumele complbment conţin ideea unei pluralităţi). Ex. „voi adinsu voi" şi „voi între voi" (înşivă) sau „voi înşivă". în a doua parte a sec. al XVII-leâ, apar contexte în care pronumele subiect şi pronumele complement nu mai reprezintă aceeaşi noţiune — iar adinsu .este întrebuinţat numai cu înţelesul prepoziţiei „între". Ex. „cînd se va împărţi casa adinsu ei-şi ( = adinsia-şi), atuncea să va pustii". - 84 în mss. scaul. 85 Mihnea cel Rău este cunoscut de documentele epocii ca fiu nelegitim al lui Vlad Ţepeş. Nicăieri nu e vorba de un „Dracea armaşul", care în varianta din Letopiseţul Ţării Româneşti apare „Dracea armaşul de la Măneşti". Dacă acest letopiseţ a utilizat izvoare slavone diri sec. XVI, este posibil ca traducătorul Vieţii să le fi folosit pentru lămu- rirea genealogiei lui Mihnea. Numai o cercetare specială în legătură cu acest enigmatic armaş poate să ne spună dacă e vorba de un personaj istoric atestat de vreun document sau de o confuzie cu porecla de „Drăculea" pe care o purta Vlad Ţepeş. Interesant de constatat cu în greceşte avem „6 uioq tou Apâxoi) v.pyÂay] Mlyyy.q ovo^octi — „fecio-rul Iui Dracu armaşul, Milinea cu numele" şi fără localitatea Măneşti. Adică aşa cum e versiunea română a Vieţii lui Nifon. Dar această informaţie, oricum tîrzie, fiindcă apare în texte din sec. XVII, vine în contrazicere cu mărturia categorică a unui izvor contemporan cu Ţepeş: Povestirea despre Draculea Voievod, a cărei copie cea mai veche datează din 1486. Aici se spune limpede că pe viitorul Mihnea (numit Mihai) „I-am văzut aici la Buda, fugise de la împăratul turcesc Ia rege. încă înainte de căsătorie, Dracula l-a făcut cu o fată" (Cronicile slavo-române, p. 213). Aşadar,, era un fiu recunoscut de domn, şi nu adop tat de un boier de la Măneşti. Drepturile sale la domnie erau recunoscu te şi de sultan. Mărturia povestirii ruseşti concordă cu scrisoarea lui Mihail Bocignoli raguzanul către Gerardo Planio, din 29 iunie 1524, reprodusă şi de Anton Maria del Ghiaro. Nici Bocignoli, care stătuse în ţară şi-l cunoscuse pe Neagoe ca boier înainte de a fi domn, nu ştie nimic de vreun „Dracea armaşul", ci îl considera pe Mihnea fitil lui Ţepeş. Dacă existenţa „armaşului" din Măneşti se va dovedi fictivă, atunci avem de a face cu o ticluire tîrzie, din sec. XVII... asupra genealogiei lui Mihnea cel Rău. Prezenţa ei şi în varianta grecească devine o dovadă absolută, ca şi identificarea Basarabilor cu Craioveştii, că izvorul versiunilor neogreceşti este versiunea românească. ■ ' 80 Trecute de Russo printre „grecisme" dovedind iui original grec iniţial aspida şi vasiliscul erau de mult preluate ca „neologisme^ curente de slavonă prin intermediul traducerilor din greceşte. Forma grecească este -q ăamc, = şarpe veninos, cu genetivul kctuSo:;. Forma slavonă este, la nominativ, acnu-ţa, cum apare în Viaţa lui Nifon, şi cum a intrat şi în limba română. Acelaşi lucru cu cuvîntul faaOĂoxoc, — care desrmn;ază o reptila imaginară, balaur, scorpie, si este în slavonă Baon.irucKi>. asa cum e în româneşte. în vocabu- j 3 ■* * ' Jarul religios erau termeni curenţi. 87 în mss. jupînesc. 68 în mss. fete. 106 fC' Acc3t „Banoviţii, adecă Băsărubeştii" este sigur opera traducătorului, fiindcă numai după ce banii Craiovcis-au rccrulal multă vreme dintre Graiovcşti li sa pitica spune „Banoveţi", nu alunei cind abia unul singur, Barbu, era ban. Şi numai în sec. XVII so putea pune Beninul do egalitate între Banoveţi şi Băsărăbcşli,fiindcă în primele dcccnii alo sec. XVI neamul nu era numit după Basarab (Neagoe), ci după Pirvu Craiovescu, talul său adoptiv, numindu-se „PireuIeştii". r Cino credo că în originalul Vieţii lui Nifon, supravegheat de Neagoe, puloa fi subliniată astfel înrudirea domnului cu Graioveştii, ignoră că cl şi-a negat sistematic această înrudire, arălîndu-se în documente fiu al lui Basarab Ţepeluş, şi lăsînd pe presupusul tată, Pîrvu, să doarmă sub lespedea de la Snagov, fără a-1 aduce la Argeş. f,° Nu există un dregător mare cu acest numo în sfatul lui Milinea cel Rău. 01 Doci sensul este: terminaseră, sau sfirşiscră de la s\. obrusati, Şi nu început cum se atribuie în expresii ca „de la obîrşie“. 1.2 în mss. o. 1.3 E vorba do Mînăstirea Bistriţa din Oltenia, despro a cărei existentă cea mai veche mărturie datează din 1404. 01 Denumirea de „socotitor" al patriarhului pe caro i-o du Viata lui Nifon nu însemna „un fel de secretar" — cum spuno tratatul Istoria literaturii, române — ci „purtător de grije", „supravoghetor“, „ocro-lilor“. în Moxa, Cronograful: „(Baiazid) puse socotitori pe la toate vadurile", adică paznici. în învăţături: „nimeni nu-şi mai aducea aminte de dînşii, nici îi mai socolia". în Cazania lui Varlaam, Mucenicia lui Ioan cel Nou dc la Suceava: „Şi pre svinţiia sa (e vorba de moaştele sfîntului 1) luă (Alexandru cel Bun) şi puse socotitoriu si Teritoriu domniei sale" (Ed. Byck, p. 458). P5 Slavonism: HBie boobohh BanamCKOro Tloanua Hnron k CHny «fteoaocino, St. Petersburg, 1904. Această ediţiei a fost reprodusă, îără modificări 5n afara aranjării textului în succesiunea firească indicată de versiunea românească, de către P.P. Panaitescu, în volumul Cronicile slavo-române din sec. XT—-XF/, publicatc de Ioan Bogdan. Ediţie revăzutăşi completată de PiP. Panaitescu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1959, p. 215—316. Noul editor a însoţit textul slavon de prima lui traducere modernă în limba română. Recent, G. Miliăilă ' a descoperit încă 13 file în manuscrisul de la Sofia necunoscute lui 1 Vezi bibliografia completă a problemei la Dan Zamfirescu, Studii ' şi articole de literatură română veche, Bucureşti, 1967, studiul: învăţăturile lui Neagoe Basarab.-Problema autenticităţii. “ Cuvinte din bătrini, voi. II, Bucureşti, 1879, p. 439.' 3 G. Mihăilă, Două fragmente inedite din textul slavon al învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, extras din „Romano-slavica“, XIV, 1967, p. 360-361. ' 114 ' e ' ’ Lavrov, înregistrate în 1921, pe care le-a publicat în transcriere şi fotocopie, insoţite de traducere, în ;,Romanoslavica“, XIV,. 1967.. ■Ulterior, prof* Damian P. Bogdan, care anunţase ^i dînsul descoperirea unor iragmente din .învăţături, dar fără a indica unde şi în ce împrejurări, a făcut cunoscut faptul că este vorba de aceleaşi fragmente descoperite independent şi publicate de G. MihailăV Versiunea slavonă a fost tradusă, în cea mai mare parte, în greaca bizantină, probabil în prima jumătate a secolului ai XVIIrlea. De-mostene Russo presupunea — credem cu temei că traducătorul e cunoscutul cărturar grec Matei a! Mirelor. Versiunea greacă , se păstrează într-un singur manuscris , Ia mănăstirea Bionisiu de la Athos, unde se află şi cele mai vechi prelucrări neogreceşti ale Vieţii lui Nifon. A fost editată, cu o traducere românească, de prof. Vasile Grecu: învăţăturile lui Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti (1512—1521). Versiunea grecească, editată şi însoţită de o introducere şi traducere --în româneşte de Vasile Grecu, Academia Română, Studii şi Cercetări, Bucureşti, 1942. Versiunea greacă conţine întreagă partea a doua a învăţăturilor, cu excepţia capitolului VI şi a cîtorva fragmente din -alte capitole, lăsate la o parte de traducător din diferite motive. Partea I, care este mai mult o antologie de texte, n-a fost tradusă, ori nu s-a păstrat. Este în afară de îndoială ca Ia baza versiunii greceşti stă versiunea slavonă. Versiunea românească a fost realizată Ia mijlocul secolului al XVII-lea, de pe manuscrisul slavon păstrat acum la Sofia, sau în orice cas de pe o copie Intermediară (dacă a existat aşa ceva). Această versiune este singura care ni s-a păstrat complet. Din compararea ei cu originalul slavon,.care reprezintă eî:act o treime, se poate constata fidelitatea şi eleganţa traducerii. Limba română din învăţături este una din culmile Ia care a ajuns limba literară in epoca veche, şi nu o dată uiţi că ai de a face cu o traducere, într-atîta fraza are o ritmică şi o armonie neajunsă de nici o altă traducere a epocii. Autorul acestei traduceri este unulşi aceîiaşi eu traducătorul Vieţii lui Nifon (cum a observat primul M. Gaster), probabil Udrişte Năsturel. Cel mai vechi manuscris în care ni s-a păstrat integral textul versiunii româneşti a învăţăiurilor a aparţinut domnului Ţării Româneşti 1 Vezi Damian P. Bogdan, Pa.gini inedite din prototipul învăţfc turilor lui Neagoe Basarab, în„Famiiiaa, 1968, nr. 3, martie, p. 5. , 115 ' - C* Ştefan Ganlacuxino (1714—171G) şi se păstrează acum la Biblioteca Academiei R.S. România, Filiala Cluj, mss. rom. 109. Tot într-o forma completă mai găsim această versiune în mss. 3488 din BlA.R. Cu unele omisiuni din prima parte, învăţăturile au fost copiate în 1781 de Sava Popovici din Răşinari (mss. 3572 B.A.R.). Există şi o prelucrare de la începutul sec; al XVIII-lea, păstrată în mss. 1060 din 1727. Prima oară, versiunea românească a fost editată de Ioan Eclesiarliul Ia Bucureşti, în 1843, cu titlul învăţăturile bunului şi credinciosului domn alŢării Româneşti Neagoe Basarab către Fiul său Teodosie Voievod. Această ediţie a fost reprodusă cu litere latine de către N. Iorga, la •Vălenii de Munte, în 1910, adăugîndu-i pisaniile mănăstirii Argeşului şi două alte învăţături, deosebite, aflate în mss. 464 şi publicate dc iosif Naniescu, împreună cu Viaţa lui Nifon. Ediţia Iorga dă o altă împărţire — greşită — în 11 părţi, în loc de două, cîte sînt în manuscrise şi în tipăritura din 1843. în prezent, este în curs de apariţie ediţia versiunii româneşti pregătită de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, ediţie ce are la bază mss. 109 Cluj, fiind însoţită şi de o nouă traducere, integrală, a manuscrisului de la Sofia, datorită lui G. Miliăilă. Dat fiind faptul că această ediţie este precedată de un amplu studiu introductiv, unde sînt cercetate toate problemele în litigiu privind învăţăturile, structura literar-ideologică a operei, personalitatea şi epoca lui Neagoe Basarab, în scurta introducere de faţă nu am insistat asupra personalităţii autorului şi asupra conţinutului general al scrierii sale. Tot din această cauză, ca şi din cauza volumului prea mare al scrierii, am reţinut pentru antologie numai cîteva părţi din '■învăţături, în versiunea românească din sec. al XVII-lea, şi anume: capitolul 3 din partea a doua, care este, de fapt, cea dîntîi creaţie oratorică propriu-zisă a literaturii române, capitolul VII, din care nu se dă decît textul în mod sigur original, lăsîndu-se la o parte un fragment împrumutat fără schimbare din izvoarele bizantino-slave şi capitolul VIII — Despre solii şi războaie, cel mai întins şi important, iarăşi în întregime original. Se foloseşte textul ediţiei citate. Aceste trei capitole sînt reprezentative pentru trei aspecte ale personalităţii filosofice şi scriitoriceşti a lui Neagoe: unul ne oferă imaginea oratorului, dublat de un mare liric — se pare unul din cei mai puternici ia literatura vremii — , celelalte două ne înfăţişează pe moralist, şi 116 pc cugetătorul politic profund, contemporan al Iui Machiavelli. Ceea cp trebuie reţinut ca clement comun eslo profunda undă dc umanilatc, spiritul de dreptate, modestia şi totodată dîrsenia de ncînfrînt, atunci cînd este vorba dc a apăra independenţa şi demnitatea ţării şi a domniei. Puţine literaturi se pot mîndri — în momentul accla şi chiar mai tîrziu — cu o expresie aşa dc sintetică, de clară şi de categorică, a cthosului şi a complexului de valori ale poporului ce Ie-a născut. D.Z, I. Iar a lui Neagoe vocvodul învăţătură cătră îie-său Thcodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi, cum să cade domnilor să şază la masă şi cum vor mînca şi vor hca. * i; Fătul mieu, eu am gîndit că aşa să cade domnului să şază la masă cu boierii săi cei mari şi cu cei mici. Cîndu sade domnul la masă, întîi pohteşte trupul lui. să mănînce şi să bea. Apoi pohteşte şi veselie multă. Iar tu, fătul mieu, să nu cumva să-ţi slobozeşti mintea spre veselie, că omul in lumea aceasta şade între viaţă şi între moarte. Pentr-ac6ia să cade să te socoteşti foarte bine, să nu-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, nici iar spre în-tristăciune. Că dă te vei întrista foarte, decii toţi din casa ta şi toate slugile tale să vor întrista şi să vor îngrija; iar dc vei vrea să faci voia lor şi să te veseleşti cu totul, acea veselie făr de măsură va mîniia pre Dumnezeu şi va osebi sufletul omului de la dînsul. Ci în vremea aceia, mai bine să fie plăcută veseliia ta lui Dumnezeu, decît oamenilor, cu nu te-au ales, nici te-au uns oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au uns şi a aceluia plăcere să faci. Deci cînd vei sădea la masă, te socoteşte să fie toate veseliile tale plăcute lui Dumnezeu şi lîngă tine mai sus să şază tot boiari şi sf6tnici buni şi aleşi, iar oameni nebuni şi răzvrătiţi nicicum să nu ţii lîngă tine. Că zice prorocul: „Cu cuvioşii, cuvios vei fi şi cu aleşii, ales vei fi şi cu cei strîmbi te vei răzvrăti". Dreptn acâia, fătul mieu şi eu după cu-‘ vîntul prorocului, îţi aduc aminte şi to învăţ, că de Tei fi în toate zilele cu cei aleşi, in toate zilele şi in toate ceasurile te yei folosi de sfaturile şi de învăţăturile lor cele bune; iar de vei fi cu cei nebuni şi izvrătiţi decii şi ţie îţi cade a fi nebun şi izvrătit. Şi iarăşi să cade domnului să aibă la masa sa multe fe-liuri de tobe şi de vioare şi de surle de veselie. Aşa faceţi şi voi înnaintea oştilor voastre şi ce veselie veţi şti mai mare-, faceţi ca să să veselească cei ce vă iubescu. Iar voi, deaca auziţi răsunîndu-vă glasuri ca acestea, nu să cade să vă ducă mintea spre dînsele, sau cătră jocurile cele de multe feliuri, care să fac şi vin pentru numele vostru dentr-alte ţărîi. Că omul cela ce-1 duce tot gîndul spre cîntece şi spre jocuri ca acestea, acela n-are minte deajunsu. Dar cum vei putea fi tu domn şi să te chemi oamenilor sare şi izvor, den care să să adape toţi oamenii şi să-ţi dai mintea cu totul spre sco-pote1 şi spre jocuri ca acelea? Că deaca vor vedea alţii cum faci tu şi aceia vor vrea iar aşa să [facă şi fiind tu domn, vor vrea să privească la celea ce şi tu vei privi. Deci cum îi vei îndrepta şi-i vei învăţa, aşa vei să le dai şi seama. Pentr-aceia te învăţ şi eu, fătul mieu, de ţ-e voia să fii unsul lui Dumnezeu, ţi să cade toate scopotele şi jocurile să ie laşi jos. Că aşa să cade domnului, să-şi veselească ostile, iar mintea să nu ţi-o pleci cătră dînsele, deaca ţi-e voia să fii desăvîrşit în întreg. Ci acele scopote să răsune înnaintea ta şi voia oştilor tale încă să o umpli, ci însă te nevo-iaşte să umpli şi voia Dumnezeului tău, carele te-au unsu. Şi’să nu-ţi îngreuezi trupul cu beţii, că mulţi zic: „bună iaste băutura cea multă“. Dar cum iaste bună? Că omul deaca să înhaţă, de are şi minte multă, el o piiarde; de are mîini viteze, nici de un folos nu-i sîntu; de i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporescu şi de are şi limbă dulce şi vorbitoare frumos, nici cu aceia nu poate grăi. Deci, cum nu iaste rea beţia, cînd toate mădularile omului nici de un folos nu sînt trupului său? Dar lui Dumnezeu şi oamenilor, cum. va putea să facă vreun lucru de treahă? încă ş-altă răutate izvorăşte şi iase de la beţie, că omul beţiv, întîi tru- 118 - pul şi-l’ bolnăveşte şi-şi sărăceşte casa şi-şi piiarde mintea. Decii deaca-şi piiarde mintea, el îşi piiarde şi sufletul. Sau ia-ni să vedem cu beţiia ce lucru de folos am făcut sau,ani dobîndit, far decît ne-am bolnăvit trupurile, ne-am sărăcit casele, ne-am pierdut mintea! Decii deaca ne-am pierdut mintea, noi am dăzlupit şi pre Dumnezeu de la noi şi. cel ce iubeşte băutură'multă, acela nu sa va chema următoriu lui Hristos, ci va fi chemat ca un dobitoc. Pentr-aceia, fătul mieu, mai bine iaste să iubeşti băutura cea multă şi să te chemi dobitoc, au bine iaste să te-chemi următoriu lui Hristos? Iar slugile tale le dă să bea din dăstul şi cît vor vrea. Şi tu încă să bei, ce cu măsură, ca să poată birui mintea ta pe vin, iar să nu biruiască vinul pre minte; şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea, ta. ^La beţie, pre nimeni , să'nu dărueşti, măcar de . ţi-ar li sluga cit de dragă. Sau de. veţi avea vreo minie pre 'cineva de la trezie, tu să nu o arăţi pre sluga ta la beţie şi să-l urgiseşti. Sau de vor vrea să pirască cineva pre alţii Ia tine la beţie, iar tu sa-i îngadueşti pîn la trezvie. Sau de-ţi va greşi vreo slugă, fiind beat, tu-i ingădue, pentru că tu l-ai înbătat, deci cum l-ai inbătat, aşa-i şi îngădue. Dreptu aceia-ţi zic să nu dărueşti pre nimeni la beţie, pentru, ca una-ţi vei piiarde din avuţie, alta-ţi vei pune nume răuV Că vor zice aşa: „Blăm2 acum la cel domnu: neliarnic, că iaste beat, deci pin iaste treaz el nu va să ne dăruiască, iar deaca să inbată, el işi piiarde. mintea şi nu ştie cu ce dă“. Iată. că sintu 2. răutăţi, că întli iţi pierzi din avuţia ta, iar a doao, ta-ţi dobindeşti şi nume de hulă. Şi incă-ţi mai zic; la beţie să nu te mînii nici să osîndeşti pre nimeni, că şi aceasta iaste alt lucru rău şi de poveste, că vor zice toţi „Să nu mergem sa stăm să dvorim3 la cel domnu, că deaca să inbată el îşi piiarde mintea şi are arţag: ci ne va înfrunta şi Încă de nu ne va şi piiar-de<£. Pentr-aceia fătul mieu te învăţ: la beţie nici să dărueşti pre nimeni, nici să urgiseşti, ei de ţi-e voia să dăru-eşti pre cineva, tu îl dăruiaşte dimineaţa la trezvie cu eu« 119 yintb dulci, deaca ţi-o voia Bă-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mîna. Iar deaca ţi-e voia'să te mînii sau să urgiseşti pre cineva, sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă, cu toţi boiarii tăi şi-i ia seama. Decii cum îl va ajunge judecata, aşa-i fă, căci că deaca şăzi la masă, nu iaste lege să judeci nici să dărueşti. Ci.are masa obiceaiul său de veselie, să să veselească ţoate oştile tale şi slugile de tine. Aşijderea cînd şăzi la masă şi vei să-ţi aşezi lamasă boiarii cei mari şi cei al doilea şi cei mai mici şi pro alţii toţi iar tu dc atuncea să le păzeşti locurile, ca la a dooa şădpre să nu le schimbi rîndurile, căci că deaca pui sluga ta lă masă într-un loc, iar al doilea rîndu tu-1 pui mai jos, ddcii, în-tr-acel ceas i să întristează inima şi să scîrbeşte. Căci că el să nădăjduia dentr-acel loc ce au şăzut întîi, să cîştige alt loc mai sus, iar tu,, pentru unul carele-ţi iaste ţie mai drag, tu-1 dai mai jos. Pentru acâia i să întristează inima şi să vatămă ca ou o rană, că inima omului iaste ca 'feticla, decii sticla deaca să sparge, cu ce o vei mai cîrpi? Drept aceia, fătul mieu, cînd vei tocmi boiarii şi slugile-ţi la masă şi-ţi vor veni cineva din cei ce-ţi vor fi mai dragi, şi vor sta în vorbă, să nu cumva să muţi pre vreunii din cei mai de jos şi pre ceilalţi să-i pui să şază mai sus. Cei ce sînt la masă, aceia să şază; că pre aceia i-ai tocmit şi i-ai aşăzat. Iar celorlalţi, care sînt ţie dragi şi stau în vorbă, tu ia pîne şi bucate dennaintea ta şi vin, şi le dă cu mîna ta, să mănînce şi să bea. Decii deaca le vei da bucate, tu le dă şi cuvinte bune den gura ta, că şi Sfînta’ Scriptură mărturiseşte şi zice: „Unii mai bine să bucură şi să vese-lescu şi mai bine mulţumescu de cuvintele c61e bune, decît cum mulţumescu alţii de ospeţe şi de băuturi. Căci că omul înţeleptu, cît îi vei adaoge şi vei lungi cuvintele c61e bune, atîta mai multu să va folosi şi va mulţumi; iar de-1 vei veseli cu băutura şi cu jmîncarea, mai rea răutate vei aţîţa într-însul".. Aşa şi tu fătul mieu, de-ţi vei înfolosi slugile pururea cu cuvinte dulci, tu încă vei dobîndi folos; iar.de-ţi vei slobozi trupul spre beţii, făr de lucru, foarte rău te vei zminti, că băutura cea multă, mari răutăţi face [...] 120 II. Invă(iltnrii a lui Neagoe vocvod eatrii fic-său Thcodosio vocvod şi cătră alji domni, cătră to|i, pentru solii £i pentru războaie O, fătul mieu Tlieodosie şi voi alii domni pi fraţi toţi, din cît am putut cunoaşte cu firea şi a pricepe cie rindul Bolilor, cum să vor cinsti, cînd vor veni su fie la sfat şi vor fi oameni mari şi de la domni creştini, carii cred in domnul nostru Iisus Hristos şi preacuratei lui maici. Accşiea soli, carii vin la voi, unii vin ca să facă. jurămîn-tu şi legătură, iar alţii vin ca să facă pace, alţii să voroveas-că niscaro lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea şi pentru prieteniia, iar aorea4 vin alţii cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpînii lor. Că la domni mulţi soli de în multe părţi vin, şi cu multe feliuri de solii. Iar voi să nu cinstiţi numai pre cei ce vor aduce veşti bune, ci să cinstiţi şi pre cei ce vor aduce veşti r61e, că aşa să cade. Şi să fie toţi cinstiţi de voi într-un chip şi dăruiţi că cu acea puţinea cinste co le veţi face, iar ei multu vor lăuda numele vostru şi-l vor înnălţa. Că domnul carele are minte, nu-i trebuiaşte într-această lume altă avuţie, făr numai numele cel bun. Căci că deaca va avea nume bun, decii şi avuţie încă va face, iar domnul cela ce iaste scumpu şi caută tot spre avuţie şi nu dă pentru scumpetea lui nimunui nimic, acela însuşi îşi piiarde numele cel bun. Decii, deaca-şi piiarde numele cel bun, dar avuţiia de ce folos va să-ţi fie? Pentru a-eoia eu te învăţ, fătul mieu, şi pre dumneavoastră alţi fraţi şi domni, pre toţi, să faceri aşa cum zic eu, că mie-mi pare să i’io mai bun numele cel bun decît avuţiia cea multă. Că do vel t fi îndurători şi darnici in viaţa voastră şi după moarte încă să va pomeni numele de bine şi nu să va uita niciodată. Că omului din toată avuţiia lui cea multă ce are, nimic nu i să va cunoaşte, făr numai numele cel bun şi bunătăţile co va fi făcut pre această lume. Dreptu aceia, fraţii mioi, cînd auziţi că vin la voi soli mari, carii cred în domnul nostru Iisus Hristos şi preacuratei lui maici, iar voi să trimiteţi înnaintea lor cinste şi bucate şi băutură den dăs- tul, pîn vor veni şi Ia scaunul vostru cel domnescu. Decii atuncea toţi boiarii voştri să fie strînşi lîngă voi şi înpodobiţi frumos, cine cu ce va avea bun şi cu cai buni şi înpodobiţi. bine cu rafturi5. Iar sfetnicii cei bătrîni niciodată de lingă tine să nu să dăzlipească. D6cii, deaca veţi auzi că s-au apropiiat solii de scaunul vostru, atuncea voi să vă ormduiţi boiarii, carii vor fi mai de ispravă şi înpodobiţi, cu cai buni, să iasă înnaintea lor şi să le facă cinste pîn Ia gazda lor. Şi iar-pentru cinstea voastră, deaca să vor aşăza, voi atuncea incă să le faceţi cinste mai multă şi să le trimiteţi de toate, de prisoseală, ca să uite cinstea ce au avut pre cale iar de la voi. Că cunoaşterea şi socoteala solului iaste cinstea. Şi să aibă de toate de ajunsu şi să nu-i lipsească nici de mincare, nici de băutură. Şi gazda solilor să nu fie aproape de voi, nici de grădinile, care vă primhaţi de voi cu sfetnicii voştri. Decii să nu-1 tii mult. nici să-l 9 . . > j ■ zăboveşti, ci numai 2 zile sau 3, pîn .să va odihni. După aceia să-1 chemi şi în ziua aceia ce vei vrea să-l chemi, iar tu întîi să-l înpodobeşti jăţiul bine, cu ce-ţi va fi dat Dumnezeu şi tot divanul tău şi toate casele. Şi să te înpodobeşti şi tu, cu haine foarte frumoase şi mai vîrtos să te înbraci în dragostea şi în puterea lui Dumnezeu, deaca-ţi este voia să-ţi fie într-ajutor. Şi să eşi cu mare slavă să şăzi în jăţiul tău cu multă smerenie şi svetnicii tăi cei bătrîni încă să şază pre scaunele lor, unde le iaste locul şi li să cade. Iar bo-iarii cei tineri, încă să fie înpodobiţi cum să cuvine şi frumos şi să stea toţi de-a rindul, înprejurul tău. Aşa şi alte slugi, toate să stea pre rîndu, care unde-i va fi locul. Deoii să alegi dentr-însii cîtiva oameni vrednici si să-i trimiti să o j 9 5 > cheme solul să-si dea soliia, iar tu să săzi si să cugeti de 3 1 y 9 . O 9 cele dumnezieşti, iar nu de cele lumeşti şi de nimic. Şi după ce va veni, tu să socoteşti toate cuvintele lui cu socotinţă şi cu luare aminte, care II va fi învăţat stăpînă-său să zică, măcar bune, măcar r6Ie, măcar cu blîndeţe, măcar cu mînie, cu toate le ţine în mintea ta şi nimic dentr-însele să nu uiţi. Şi nici- să te foarte bucuri căci va spune cuvinte bune, nici iar să te mînii căci. va spune şi va zice cuvinte de rău. Ci-1 Întreabă de toate cu jblîndeţe şi cu smerenie, apoi ii zi aşa: 122 „Dar acuma ai a mai zice alte cuvinte de la domnul tău?” Iar el, deaca va zice că nu mai sînt, „că ce mii-auzis stăpînul mieu, toate le-am grăit“, tu să nu-i mai răspunzi nici un cu-vînt înpotrivă, că de-i vei mai răspunde ceva, nimic nu vei folosi. Sau cine ştie; că sau vei zice cuvinte înpotrivă vorbelor lui, sau ba, decii cuvîntul iaste ca vintul: deaca iase din gură nici într-un cliip nu-1 mai poţi opri şi măcar dă te-ai căi şi ziua şi noaptea, nimic nu vei folosi. Ci deaca-ţi da solul soliia, iar să-l trimiţi să-l petreacă cu cinste pin la gazdă şi după solie iar să-l cinsteşti. Şi toate cuvintele lui, cîte au zis, să le ţii în minte şi nimeni să nu te ştie; ci de-ţi vor fi adus veşti şi cuvinte, măcar bune, măcar rele, tu să nu te întristezi, ci să aibi faţa şi chip vesel cătră toţi şi să întrebi intîi cu dragoste şi cu dulceaţă pre boiarii tăi cei mari şi pre sfetnicii tăi cei bătrîni şi le zi aşa: „Dragii mieiboiari bătrîni şi iubiţii miei sfetnici, acum cest sol au venit la noi şi am văzut toate vorbele lui şi cuvintele lui le-am auzit. In-tr-aceia întreb pre dumneavoastră boiarii miei cei bătrîni, pre toţi, că sînteţi bătrîni şi aţi văzut multe lucruri şi bune şi rele. Ci acum trebuiaşte să vă sfătuiţi înpotrivă sfatului solului, că voi sînteţi dreptarea mea şi nădejdea mea şi cît veţi putea mai bine, atîta să socotiţi, ca să putem da răspunsu bun solului înpotrivă cuvintelor lui. Ca doar de va da Dumnezeu de va fi răspunsurile noastre mai bune şi mai cinstite decît cuvintele solului, care au adus la noi de la domnu său“. Aşa să-ţi întrebi toţi boiarii, iar tu nici un răspunsu să nu le dai, ci numai ci-i ascultă pre toţi cu dragoste şi-i întreabă. Să nu-ţi fie ruşine sau să te ţii mare, cugetînd sau zicînd în inima ta: „Eu fiind domnu cum poate fi de întreb toţi boiarii miei de sfat şi ei sînt slugi mie?“ Că şi iei robi lui Hristos sînt, şi dar de vor fi unii dentr-înşii, îngăduind iui Dumnezeu mai bine decît tine? Pentru că tot domnul care nu-şi va întreba boiarii de sfat, acela nu face bine. Că singur Pavel apostol mărturiseşte şi zice: „Niciodată nu vom putea noi ajunge urma moşilor noştri‘\ Şi la Evanghelie încă grăiaşte domnul nostru Iisus Hristos şi zice: „Amar celuia ce să sfătuiaşte singur şi pre altul nu-1 întreabă !" Drtipt ac6ia şi voi fraţilor, nu vă sfătuiţi.adinsu voi-şi6 precum zice domnul Hristos, .ci de toate sfaturile întrebaţi pre boiarii voştri şi pre sfetnicii voştri. . . . O, fătul mieu şi voi fraţilor, cît iaste de bine să mîngîiaţi pre boiari şi pre slugile voastre în toată vremea şi să va sfătuiţi cu dînşii în tot ceasul, să luaţi sfat şi de J.a c.fei mari şi de la cei ai doilea şi de la cei mai de jos, că aşa să cade. Să mergi cu dînşii într-un loc de taină şi să sfătuiţi toate sfaturile şi carc vor fi mai bune, voi le primiţi în inimile voastre, iar care nu vă vor fi de folos, voi le lăsaţi. Şi să nu opreşti pre nimeni să nu grăiască la sfat: „Iată că cuvintele tale nu ne sînt nici de o treabă, că grăişi nişte cuvinte în zadăr“. Şi toate cuvintele ale tuturor le priimeşte a fi bune iar şi pentru cinstea voastră; pentru că.tot sfetnicii şi boiarii fac sfaturile, iar deaca să isprăveşte şi să tocmeşte sfatul bine şi cum să cade, dâcii numai lauda şi poh-vala domnului ia,ste preste toată lumea, iar sfetnicii şi boiarii întru nimica nu să pomenescu şi zic toţi: „Harnic şi vrednic şi înţelept domnu iaste acesta şi vrednic de a să pomeni şi de a să ferici în toate lucrurile lui“. Iar de să va zminti sfatul şi nu va fi sfat bun şi-cu chibzuială, decii nimeni nu va vinovaţi pre sfetnici nici pre boiari, ci numai pre domnu şi vor zice: „Acesta iaste domnu nebun şi nu i să cade lui să fie între domni“. Pentr-ac6iatrebue să te sfătueşticu boiarii în tot ceasul, măcar de sînteţi şi domni şi puternici. Că domnul să socoteşte ca un deal7 mare şi nalt, cînd are nişte păzitoriioarte buni de-1 păzescu şi-i curăţescu de toate uscăciunile şi secăturile şi dc alte lucruri care nu sînt de treabă. Deci pîn îl curăţescu păzitorii şi-l păzescu di toate răutăţile şi primejdiile el creşte frumos şi face multe feliuri de flori şi să înnălţează minunat şi frumos şi să laudă numele lui presto tot pămîntul, iar numele păzitorilor lui nimeni nu in mai pomeneşte. Iar deaca-1 părăsescu păzitorii şi nu-1 mai păzescu, el să pustiiaşte şi nici locul nu i să cunoaşte şi numele lui piiare. şi trece ca o umbră. Aşa. şi domnul, pîn îl pfizeson sfetnicii şi boiarii lui cei bătrîni, cu sfat bun. şi-l curăţescu de toate sfaturile cele rele şi de năravurile c61e r<51e, lauda lui şi înţelepciunea i să întinde spre faţa a tot pă- 124 t • A far mi zic că fac boiarii voştri acele sfaturi, ci laudă toi pre dornuri şi numele lui proslăvescu. Iar boiarii măcar dosi fac c*i sfaturile ce)e bune, nimeni nu-i ştie nici îi laudă. IVnl.ru aceia iaste bine să primiţi sfaturile cu bucurie, ca să nu să urnple cu, voi cuvintele, carele zic în Sfinta Scriptură aşa: „Ama.r celuia cc să socoteşte el însuşi deosebi, iar pre altu spre nimeni nu întreabă dc sfat, că acela nu iasle nici dc o treabă domnului său şi să piiarde el însuşi şi să va chema nebun pentru semcţiia“. Dreplu ac6ia fraţilor şi fătul mieu. pro toii boiarii voştri să-i mîngiiati si să ziceţi cătră X» * O > I j dinşii: „Auziţi boiari, iată cc cuvinte nc-au adus solul astăzi! Deci acum vă sfătuiţi să ştim ce răspunsu îmi vom da înpo-triva solii lui“. Aşa zi cătră boiarii tăi şi le dă pace să facă sl'at înnaintea ta. Iar tu, fătul mieu, să taci, să 1111 zici nimic înnaintea lor, ci numai să bagi seama să vezi potrivi-se-vor sfaturile lor cu cuvintele solului, au ba. Decii deaca vei cunoaşte că au cuvinte de a să potrivi cu ale solului, tu le zi aşa: „Acum păsaţi toţi pe la gazde şi vă mai sfătuiţi de osebi astăzi şi pîn dimineaţă şi vă rugaţi lui Dumnezeu dar ne va dăscoperi alte sfaturi mai bune, ca să nu poată birui solul nici intr-uri cuvinlu şi dimineaţă iar să veniţi la mine să-mi spuneţi cum aţi mai gindit-“. Decii deaca vor merge ci pre la gazde, iar cuvintele lor să fie înfipte in inima ta, ca şi ale solului. Şi sculindu-te de acolo pasă în casata cca de odihnă şi-ţi curăţeşte inima cu toate bunătăţile şi-ţi vino in toată mintea şi te roagă lui Dumnezeu şi preacuratei lui maici şi zi: „Doamne Dumnezeul mieu, pre tine nădăjduiiu, izbăveşte-mă di toţi cei ce m ^ î tyi X 4 11 ^ ^ ^ r%y. ~ ____ *___?_ _ iţel6gerii talc. Şi dă doamne să pricep şi-rai trimite cuvinte şi vorbe den dăs-tul, de la dreapta ta cea puternică, ca cu ajutor iul şi cu sfatul tău să biruim cuvintele si vorbele solului. Şi-mi dă cuvinte din dăstul, ca să grăescu şi înnaintea boiarilor miei, că tu eşti cel ce grăeşti bine toate. Hristoase Dumne- zeul nostru şi ţie trimitem laudă in sus, eu făr ele începu tu-îu-ţi tată şi cu hunul şi făcător iul de viaţă a lui duh. Acum şi pururea şi în veci, amin!“ Decii, deaca te vei ruga aşa, tu socoteşte cuvintele solului şi ale hoiarilor tăi, decii te chibzuiaşte şi tu cu mintea ta, dar de-ţi va da Dumnezeu pricepere mai bună decît tuturor şi vei putea învinge cu socoteala minţii tale cuvintele solului. Şi deaca vei vedea şi vei cunoaşte că iaste sfatul tău bun, tu nu te lăuda, nici te ţinea că cu măestriia socotinţii tale iaste aceasta, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, care au întărit inima ta, cu gînd ca acesta şi trimite în taină sfintele biserici şi fă bdenii şi rugăciuni la Dumnezeu şi dă milostenie săracilor, că aceia iaste jertvă vie şi nevinovată innaintea lui Dumnezeu. Şi iarăşi să chemi boiarii tăi la tine şi să le zici: ..Pace intre voi boiari, doar veţi fi aflat alt sfat mai bun“. Iar deaca vor zice ei: „Ba doamne, tot sfatul cel de eri avem, iar altul mai bun noi n-avem“, atuncea tu să le răspunzi şi să îe zici: „Ascultaţi boiari, eu aşa am cugetat în inima mea, că va fi mai bine“... Şi spune gîndul tău şi socoteala ta innaintea lor. Decii deaca vor zice toţi că iaste sfat bun acesta şi „să fie între noi şi cu aceasta vom birui cuvintele solului'*» tu nu te trufi, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, care te-au întărit si te-au dat minte să graesti cele ce sînt mai de folos 3 9 îi caută nu numai bucatele să verse ci şi vasul să-l spargă. Aşa strică şi cuvintele, de la beţie. Şi deaca vei găti acestea ce sînt de treabă toate şi le vei , tocmi, îţi învaţă boiarii cum să vor cinsti. Şi să nu treacă de ici colea, sau de colea ici, ci să stea toţi întocma. Apoi cheamă cîţiva voinici, oameni frumoşi şi de folos şi-i tri-’ mite să cheme solul şi deaca va veni, tu îl pune la masă cu boiarii tăi şi-l cinsteşte bine, cum iaste legea şi obiceiul. Şi să nu-1 sileşti cu vinul, ca să-ţi va,ză şi el înţelepciunea. După aceia, iar să-l petreci cu cinste pîn la gazdă. Decii gă-i teste cîţiva din slugile tale şi-i trimite dar, cu mare cinste. Şi iar să-l chemi şi-i dă răspunsul de toate pre rînd. Şi de-ţi va fi zis el ţie cu mînie, tu-i zi lui cu blîndete, sau de-ţi va i fi grăit cu scandal, iar tu să-i răspunzi cu cuvinte de. pace.. 1 Şi-i spune tot pre amăruntul şi-i zi: „Pentru cutare lucru iată ce răspunsu dăm, şi pentru cutare* iată ce“. Şi te ne- 127 voiaşte să fie toate răspunsurile tale mai bune şi să fio stăpinului solului ca ni.şLe săgeţi deacă le va auzi. Iar ele-f i vor zice boiarii tăi toţi că „nu Irebue să-l ospătezi pre acel sol, doamne, ci-1 dăruiaşte numai şi-i dă măria ta răspunsul şi să meargă sănătos l<; tu, fătul mieu, să te nevoeşti să-i găteşti dar, şi să-i trimiţi iar pre slugile tale. Şi să-l chemi la tine şi să-i dai răspunsul tot cu blindeţe, precum iaste obiceiul şi cum te-am învăţat şi te-am arătat şi mai sus. Şi cînd va vrea solul să să întoarcă la stăpinul său, tu iar să-i dai oameni să-l petreacă pin va, eşi din ţara ta. Cum ai trimis si înnainte, la întîmpinare aşa fă şi la petrecanie, ca să să mire de unde i-au sosit atîta cinste, de care el nu să nădăjduia. Iată acum toate ale solilor, cum trebuie, le-am vorbit. Iar deaca va da Dumnezeu, cu mila sa, să fie toate cuvintele solului biruite de cuvintele tale, atunce ţie mare nume si slăvit ţi-i fi făcut, iar stăpînă-său multă întristare şi mîhnire vei fi trimis pre solul lui. Ci şi atunci, iar nu să cade să te lauzi în trufă, ci să intri în cămara ta şi căzînd cu faţa jos la pămînt, să te rogi lui Dumnezeu, zicînd aşa: „Bine-ţi mulţumescu doamne Dumnezeul mieu, că pentru mila ta ceamultă ne-ai învrednicit pre noi robii tăi cei neharnici, dc am biruit sfatul potrivnicului nostru. Iar noi n-am fost harnici să facem aceasta, ci tu bine ai voi t“. Aşa să mulţumeşti lui Dumnezeu, că Dumnezeu iaste milostiv şi îndurător şi dc va vedea că-i mulţumeşti, iar să nu te lauzi, decii întru toţi va adaoge priceperea şi socoteala, şi sfaturile tale nimeni nu Ie va putea muta. Acestea toate le-ai luat în fiinţă şi voia ta ţi-o ai umplut şi pre sol l-ai trimis la domnu-său cu cinste. Deci acolo vor să-l întrebe şi să-i zică: „Ce ai isprăvil.?“ Iar el răspunzînd va zice: „Doamne, rău am isprăvit în partea noastră, că acolo am dus pleave şi gunoae. Ci fu tot sfatul nostru biruit şi nimic n-au băgat în seamă cuvintele noastre, nici au căutat spre dînsele, că au avut alLu sfat bun şi pre noi mult ne-au înfolosit. Şi in locul cuvintelor noastre cele de nimic, iar ei m-au umplut de multe cuvinte ca mărgăritarul şi pre mine foarte m-au cinstit şi m-au dăruit bine, şi nimic nu s-au temut de noi. Şi au stat neclătit şi sirii 128 harnici, cît şi eu in-am:mirat de înţelepciunea şi sfatul lor. Şi de acum n-ai ce-i mai ispiti cu cuvintele, că ne-au rămas întru toate soliile ce amsolit“. Acestea spuindu solul, dom-nu-său foarte se va întrista, iar numele tău se va înnălţa cu slavă, pentru lauda solului său şi pentru răspunsurile tale, cu care i-ai înfrînt -inima. ■ . Decii va aştepta şi el să-i trimiţi sol şi tu, pre vreun boia-riu de ai tăi cu Sfat bun şi cu cuvinte neclătite, cum i-au spus şi solul lui. Iată acum fraţilor şi tu fătul mieu, toată lauda iaste a voastră şi să proslăveşte numele vostru cu mărie. Iar cînd veţi vrea să obîrşiţi8 sfatul şi veţi cădea în nepricepere ■şi veţi vrea să trimiteţi iar la acel domnu pre un om nevrednic, care nu va. şti purta soliia şi cuvintele voastre, ce vă va duce în tristăciune şi în scîrbe, iar pre domnul acela-1 va veseli. Şi de aceasta încă vă învăţ cu tot deadinsul: cum aţi silit mai nainte de aţi făcut sfat bun şi aţi biruit cuvintele solului cu înţelepciunea voastră şi v-aţi făcut multă pohvală, iar pre domnul celalalt foarte l-aţi întristat, aşa şi acum foarte vă nevoiţi de vă. sfătuiţi bine şi cum să cade, şi după cum iaste obiceaiul. Întîi să vă rugaţi Jui Dumnezeu, cu toată inima, ca să' vă întărească minţile şi cu socoteala voastră să socotiţi toţi boiarii voştri şi pre cari-i vei alege şi vei socoti în inima ta că va purta bine şi cu cinste cuvintele tale şi făr de frica la acel domnu pre acela să trimiţi. însă iar sfătuindu-te cu toţi svetnicii tăi şi de aceasta. Ga să nu cumva să grăiască cineva pentru vreun om de-ai lui să-l trimiţi şi acela nu va fi vrednic de acea slujba, iar tu îl vei trimite pentru voia cuiva şi el nu va.putea umplea voia ta şi slujba ta cu cinste. Că şi în Sfînta Scriptură mărturiseşte şi zice: „Niciodată cinstea şi venitul să nu-3 dai altuia“. Aşa şi tu, pentru ce. să-ţi pierzi tu însuţi cinstea pentru voia cuiva? Că vai de : domnul cel ce-şi dă cinstea altuia şi vai de ţara ceia care; o stăpînescu mulţi! Ci de-ţi va fi vreo slugă dragă, tu ia dini avuţiia ta cît vei vrea şi fă pre voia lui. Că mai bine să pierzi: din avuţiia ta, decît den cinste-ţi. Iar sol să trimiţi pre cine., va fi înţelept şi vrednic. 129 9 — Literatura română veche, voi. I î)ecii mai nainte, pin nu-1 înveli do trebile soliei, iu socoteşte ce daruri ţe-au adus solul ccluialaltu domnu care au venit la line. Aşa trebuiaşte şi tu să trimiţi acelui domnu cu solul tău, încă să socoteşti să fie darul care i-1 vei trimite tu mai bun şi mai frumos decît al domnului celuilalt, care ţi l-au trimis întîi. ca să să mire el cînd va vedea darul dc la tine şi să zică: „Mare lucru! Eu de-abia aş fi văzut un lucru minunat şi frumos ca acesta, iav.el iată că mi l-au dăruit mie. Dar la dinsul încă cîte vor fi rămas?!“ Şi deaca te va lăuda aşa şi aceia încă iaste cinste mare, Iar de-ţi va fi a trimite întîi tu sol la acel domnu, tu te sfătuiaşle cu boiarii tăi, să vezi cade-se-va să trimiţi dar acelui domnu au ba. Deci, deaca-ţi vor zice ei: „Trcbuiaşte, doamne, solul să să trjmeaţă cu dar“, tu să cauţi ce dar vei avea mai frtunos şi mai scumpu, acela să trimiţi, tot pentru cinstea ta. Şi atuncea să cliemi sluga ta, pre care vei să trimiţi sol şi-l învaţă şi-i spune gindul tău, ca.rc-1 va fi ales Dumnezeu să fie mai bun şi desăvîrşit şi să sileşti să fie sfat cu socotim, ă si de cinste si mai bun decît cel dintîi, ca să fie si > * f • y acolo cu îndreptare spre cinstea voastră. Că întîi ţe-au fost mai lesne, că ai avut învăţătură den sfatul celuilalt domnu şi de-ntrebarea boiarilor tăi, iar acum tu vei să trimiţi sfat, dc care vor să să înveţe alţii dintr-însul. Pentr-aceia, să iaci sfat bun si vrednic de cinste:' * . _ Apoi să cliemi sluga ta în taină, pre care-1 vei fi ales să ;fie sol si vorbeşte cu dinsul cuvinte dulci si zi: ..Fătul mieu şi sluga mea cea dreaptă, cît sfat şi socoteală ne-au dat Dumnezeu de am priceput, noi te-am învăţat. Iar chibzuiala minţii omului, cine-o va putea pricepe, sau cine va putea să proslăvească acolo cinstea noastră, sau mintea ta cine o va putea întări, ca să grăeşti acolo la acel domnu cuvinte care .să ne fie noao de cinste. Nimeni, fătul meu, nu poate face acestea. Că eu această înţelegere o am de la Dumnezeu cerută, şi mi-o au dat să o şi înţeleg şi să o şi fac. Iată, pin acum te-am învăţat dinpreună cu toţi boiarii miei, iar acum eu ic învăţ în taină si esti numai tu cu mine. Eu voiu să te în- j 99 văţ de unde vine înţelepciunea omului şi mintea şi sfatul §i toate tăriile noastre cîte sînt într-aceaslă lume. Dc nicăieri 130 rlcnlr-all Ioc nu vin, far mimai dc la singur fiiul lui Dumnezeu, carc an fost şi Măriei, curatei fecioare, fiiu. Că cu, fălul mieu, cînd voiu să fac vreun sfat sau vreo A'itcjie, sau cînd îmi veni vreo vcslc ceva, numai în ei ceiu şi rog să-mi j'ie ajutor şi întărire Hristos Dumnezeu şi preacurata a lui muma. Iar tu, iată că acum mergi dc la noi cu învăţătura noastră ; drept aceia Ic învăţ ca si pre mine, să iai pro Dumnezeu să-ţi fie într-ajutoriu. Şi fă rugă în toată vremea, şi le roagă si precistci să-ţi fie ajutoare. Şi să mă crezi, fătul mieu, că de mă vei ascultaşi vei face cum tc-am învăţat, atunci cînd vei vorbi cu acel domnu şi vei fi plăcut şi îngăduitor lui Dumnezeu, numai acelea îţi vor veni în gindu, fie vei grăi, care l e-am învăţat noi şi carc-ţi va da iar Dumnezeu într-acel ceas, cuvinte bune. După accstca, fătul mieu, iar te învăţ: întîi să te păzeşti cu curăţia şi în toate nopţile să stai pre rugă, să rogi pre domnul Dumnezeu să te întărească în cinstea noastră, cum si mai nainte am rugat pre Dumnezeu şi ne-au întărit şi au fost cinstea noastră mai slăvită dccît a celorlalţi domni. Ci si acuma, dar de va da Dumnezeu de va fi cinstea noastră încă şi mai înnălţată decit atunci! Că o/ici ne iaste şi mai Ies-m», că ne sfătuim şi întrebăm unul pre altul, iar acolo nu vni fi cu mine, nici cu priiatnicii tăi, să aibi cu cine te sfătui. Iar ci tot s-or sfătui să te biruiască şi pre tine din cuvin le, şi să vor nevoi cinstea noastră să o supue. Pentr-accia In Învăţ să aibi pre Dumnezeu intr-ajutor şi pre preacurata lui maică şi aceia-ţi vor ajuta şi-ţi vor da sfat şi răspuns^ mai bun decit ţc-am dat noiu. Drept aceia, cînd vei vrea să înveţi sluga ta, iar tu să rădici în taină panaghie9 sf iută pentru dinsul şi eăzînd cu fala jos la pămînfc, te roagă şi zi aşa: ..Preacurată născătoare de Dumnezeu, fecioară, acum toată nădejdea noastră o pui pre tine şi sluga noastră pre mina ta o dăm, să-i fii sprijini-I oare, şi cinstea mea tu să o întăreşti, ca să-ţi mul ţumescu neîncetat. Că toată cinstea mea dc la al tău iubit fiiu iaste şi de la tine, preacurată a lui Dumnezeu născătoare15. Decii, deaca să va duci dc la tine solul tău, cu învăţătură, ca aceasta, iar ţie să nu-ţi fie cu aceasta învăţătură "şi pre 131 Dumnezeu să-] uiţi. Ci pîn va umbla sluga ta în solie, iar tu tot să faci rugă şi bdenie10 şi mai vîrtos milostenie, deaca-ţi iaste voia să-ţi fie slujba ta deplin şi să-ţi proslăvească Dumnezeu cinstea ta şi voirea inimii tale. Şi să-ţi înveţi sluga, cind va vrea să grăiască, întîi să-şi rădice gînd în sus’la, Dumnezeu, decii atuncea să vorbească, şi cu ajutoriul lui Dumnezeu va face de să vor mira toţi de răspunsurile lui, zicînd: „De unde eşiră aceaste cuvinte tocmite şi cu temei şi bune?“ Iar iale vor fi trimese de la domnul nostru Iisus Hristos, că doar de va fi ascultat şi pre voi Dumnezeu. Iar deaca va eşi sluga ta de la acel domnu şi-l va petrece cu cinste pîn la gazdă, atuncea el va vorbi cu toţi boiarii săi şi va zice: „Cu adevărat fu cum ne-au spus solul nostru, că văzum şi noi înşine cu-. vintele lor frumoase şi întregi şi înţelepte şi cu temei”. Iar solul lui, care au fost venit mai nainte la voi, el încă va, începe a zice: „Cu adevărat, doamne, iaste cum am spus eu, că n-aveţi cuvinte care să grăiţi împotriva lui?“. Şi deaca să va întîmpla să fie aşa, decii numele tău cel bun, întru toate să va proslăvi, cu mare veselie, iar aceia mult să vor întrista. Decii, cînd va veni sluga voastră din solie şi va aduce lucrul isprăvit după voia inimii voastre, iar voi iar să nu vă lăudaţi, nici să gîndiţi că acel lucru s-au tocmit dintru înţe-iepţiia voastră, ci iar să mulţumiţi lui Dumnezeu cu curăţie, cu smerenie şi cu îngăduială şi cu rugă, cu bdenii şi jertva cea vie a lui Dumnezeu, care iaste milosteniia săracilor. Acestea toate să le păziţi şi să le faceţi cu curăţie, cînd veţi chema numele lui Dumnezeu, el să vie făr întris-tăciune. Atunce îti va fi bine,- cînd va veni Dumnezeu să-ti * * 9 fie întru toate ajutoriu şi de nici o bunătate nu te vei lipsi. Pentr-aceia fraţilor şi feţii miei, în toate zilele să aveţi pre Dumnezeu în inimile voastre şi pe preacurata Iui maică, că toate bunătăţile vin de la Dumnezeu şi de la preacurata lui maică spre cei ce să nădăjduescu spre dînşii şi aceia niciodată nu să vor ruşina, ci de la toţi vor avea cinste. Drept aceia, deaca veţi' lăuda pre Dumnezeu neîncetat şi veţi umplea voia lui cu curăţie, cu smerenie, cu priveghiiare, cu rugă şi apoi de veţi fi milostivi, decii cu adevărat veţi fi miluiţi, cum zice şi Sfînta Evanghelie: „Fericiţi cei milos- 132 tivi, că aceia vor fi miluiţi". Deci şi voi, după cuvîntul Dumnezeului nostru, fiţi milostivi. Şi de veţi da slavă şi laudă Dumnezeului nostru, lui Iisus Hristos, iar el vă va lăuda şi vă va dărui slava cea de sus şi vă va întări întru toate lucrurile lumii aceştiia şi nu vă va fi de ajutor numai aici, ci şi întru împărăţiia ceriului încă vă va odihni cu cei drepţi. Şi în viaţa'aceasta deacum vă va fi dat de la dinsul mintea cea întreagă şi desăvîrşită şi din toate cuvintele voastre, care v-au dat Dumnezeu, mulţi să vor îndulci şi numele vostru multu să va lăuda. Şi nu numai numele vostru, ci încă şi slugile voastre vor avea cinste pentr-alte ţări, cînd îi veţi trimite pentru slujbele voastre, pentru că veţi fi urmat poruncilor Dumnezeului nostru. Iisus Hristos şi veţi fi umplut voia lui. Iar de nu veţi urma cuvintele Dumnezeului nostru, cu curăţie, cu smerenie, cu rugă, cu milostenie, [ nici veţi da laudă lui Dumnezeu, ci veţi zice: „Acestea noi, pentru vrednicia noastră le-am cîştigat şi sînt pre voia noas-tră“, decii Dumnezeu va întoarce mîniia sa spre voi şi vă va lua mintea şi sfatul şi -chibzuiala şi vrednicia şi toată hirea voastră. Şi cînd vor-veni soli de la domni la voi, ei nu să vor îndulci de cuvintele voastre nici să vor minuna de dînsele, ci de-abia să vor sătura de rîs şi de batjocură şi numele vostru va rămînea în ruşine. Şi nu numai numele vostru, ci şi slugile voastre cînd să vor trimite de voi prentr-alle ţări, pentru voi, vor fi ocăriţi şi de rîs. Pentr-aceia vă învăţ eu şi vă spuiu, precum mă pricep şi zic, că cel ce va proslăvi pre Dumnezeu şi Dumnezeu va proslăvi pre dînsul şi aici şi întru împărăţiia ceriului, iar cel ce nu va proslăvi pre Dumnezeu, ci-şi va proslăvi puterea şi în-ţelepţiia sa, acela de Dumnezeu nu va fi proslăvit. într-a-ceastă lume mulţi domni au fost şi mulţi aleşi ai lui Dumnezeu, ci numai cei ce au proslăvit pre Dumnezeu, pre aceia i-au proslăvit şi Dumnezeu şi aici pre pămîntu şi sus întru înpărăţiia sa cea cerească. Iar cei ce 11-au proslăvit pre Dumnezeu, ei nu ştiură, ci făr de veste veni pre dînşii mîniia lui Dumnezeu şi să luară toate bunătăţile din mîinile lor-şi să lipsiră şi de împărăţiia ceastă pămintească şi de cea cerească şi nimic nu să aleseră de dînşii. Cum şi Âssa, în- 133 paratul cel de demult făcu, de nu vru să dea laudă lui Dumnezeu, ci să lauda însuşi pre sine, pentru aceia Dumnezeu, pentru riesmereniia lui, căci nu vru să să smerească, el îşi întoarse mîniia spre dînsul şi trimise pre îngerul său şi-l luo noaptea, dezbrăcat den aşternut şi-l aruncă într-un gu-noiu si acolo să dăzmeteci si să smeri si-1 batea toti si-si 9 ■ 9 9 ,9 9 9 bătea joc de dînsul... Decii el atunci, cunoscîndu, pricepu că toată puterea şi tăriia iaste de la Dumnezeu şi începu a plînge cu multe lacrămi şi suspine şi de-abia îşi întoarse Dumnezeu mila spre dînsul şi-l ertă. Vezi, fătul mieu şi voi fraţilor, cît iaste de rău celor ce să potriveşte 10bis lui Dumnezeu şi să, ţine că iaste mare şi puternic şi smerenie înnaintea lui Dumnezeu nu face! Că acela va fi mai apoi smerit şi aici şi în veacu ce va să fie, cum şi în Sfînta Evanghelie zice: „Tot cel ce să va smeri, să va înnălţa şi cel ce.să va înnălţa, să va smeri". Aşijderea şi tu, fătul mieu şi voi fraţilor, de vă veţi înnălţa şi vă veţi trufi aicea, iar Dumnezeu vă va smeri şi nu să va alege nimica de voi. Iar deaca vă veţi smeri aicea, înnaintea lui Dumnezeu, vă veţi înnăJţa. şi va duce sufletele voastre în cămara lui cea cerească. Eu aşa vă învăţ să faceţi, deaca vă, va fi voia să lăcuiţi cu Dumnezeu. Şi solii cei mari aşa să-i cinstiţi şi să-i petreceţi, ca să vă mulţumească toti si să înnalte humele vostru cel bun. 9 9 9 ■ 9 Iar care vor fi soli mici şi pre aceia să-i cinstiţi, ce mai prost11, precum le va fi şi cinstea lor, iar să-i dărueşti şi pre dînşii şi să le dai răspunsu bun ca să-ţi proslăvească toţi numele tău, pentru vrednicia ta. Iar carii nu cred în Hristos, Dumnezeul nostru, nici preacuratei lui maici, aceia n-au atîta minte, nici înţelepciune, ce toată mintea şi înţelepciunea lor iaste mîna cea întinsă şi darul să le dai şi să le umpli gurile tuturor de toate.12 Decii vei avea pace cu dînşii şi odihnă. Ce înnaintea acestora, nimic den avuţiile voastre şă nu arătaţi, nici scule, nici haine, nici boiarii tăi să nu să împodobească înnaintea lor, ci să te arăţi şi să te faci înnaintea lor sărac şi lipsit şi nici într-unile să nu te făleşti. Ci, cînd vor veni de la dînşii soli mari şi vei gîndi să trimiţi înna,intea, lor cinste, tu tri- 134 mite şi le fă cinste, însă numai cu bucate şi cu băutură. Iar altă cinste sau avui,ie să nu arăţi înnaintea lor, cu măcar de vă s-ar făgădui cîl de cu prietnicie şi cu dragoste, iar tot' să nu-i crezi, nici să le arăţi avuţiia ta, ci încă mai virtos să o ascunzi de dînşii. Şi pîn ai avere în miinile tale, tot le dă, că toată înţelepciunea lor iaste avuţiia. Şi cînd vin la voi, să-i păziţi cu bucale şi cu băutură den dăstul şi cu cuvinte bune, iar nu cu cuvinte de taină şi cu vorbe care sînt ascunse, ci cu vorbe proaste, că eu cît am socotit, aşa ani aflat să fie mai bine. Drept aceia fraţilor şi tu, fătul mieu, şi eu cît am putut, nu atîta de multu, ci puţinei oarece, m-arn nevoit dc v-am adus aminte. Că mai multu ni s-ar fi căzut să vă învăţăm şi să vă arătăm, ci poate că şi noao atîta pricepere numai ne-au dat Dumnezeu şi nu sîntu nici ou atîta de harnic, să-mi poată da Dumnezeu să vă spui şi mai-multu. Iar pă voi să vă înveţe Dumnezeu, să nu ştiţi numai acestea ce v-am spus eu, ci mai multe şi mai înţelepte. Şi să nu vă fie cu greu pentru această scrisoare, căci am scris, nici să ziceţi: „Dar cc mare lucru iaste un sol, de ne învaţă el şi ne supără cu atîta?“ Că de n-ar fi soliile lucruri mari, dar domnii pentru ce le-ar socoti şi le-ar chibzui cu inimile şi cu minţile lor? Iar cu adevărat mare lucru iaste soliia .şi mai bine Yft fi cînd să va lăuda numele tău, decîb al celuialalt domn, care am zis mai sus. Că domnul care iaste înţelept şi arc minte, pentru numele său cel bun nu numai ce socoteşte şi ia învăţătură de la aceste lucruri ce am scris eu, ci încă şi mai multe să va socoti cu mintea şi va chibzui ziua şi noaptea, ca să dobîndească numele lui cinste. Şi pentru cinste şi sin-gele'şi-l va vărsa, că cinstea niciodată n-are odihnă. Pentru aceia şi mie atîta mi s-au părut că va fi mai bine. Iar pre voi iar cum vă va duce gîndul şi firea că va fi mai bine, aşa veţi face. Ce şi după socoteala voastră, cîndai vă va fi fără părere rea- Că eu tot v-aş fi mai lungit învăţătura pentru aceşti soli, carii vor veni la voi şi tot mai zic: toate cuvintele ce.le vor grăi solii, să le ascultaţi şi să le răbdaţi,'căci că nu sînt acelea cuvintele lor, ci sîntu ale stăpînilor lor, icarii i-au trimis la voi. - Iar deaca veţi vedea că-cu cuvintele voastre cele bune şi dulci nu veţi putea potoli voia şi porunca acelui ce va fi trimes solii aceia, la voi, ci tot vă va sta înpotrivă, decii voi să nu vă daţi cinstea voastră lor, ci să eşiţi la dinşii liră-bori13, cu numele lui Iisus Hristos. Şi pentru căci au început ei cu rău asupra voastră, am nădejde să vă ajute voao Dumnezeu, iar aceia să să ruşineze. Iar de vor fi păgînii aceia cu oşti mai multe şi cu putere mai mare decît voi, iar voi întîi să vă plecaţi lor cu cuvinte bune şi blînde. Deci de vă veţi putea înpăca cu acele cuvinte bune, să ştiţi că iaste aceia din ajut or iul lui Dumnezeu; iar di nu vor vrea să să înpace cu voi cu acele cuvine bune, pentru necredinţa lor, voi să le dati si bani cît veti nulea. Iar 9 i 9 9' 9 - X să nu iubiţi răzmiriţile şi războaele, nici să vă ducă mintea să vă bateţi cu dînşii. Măcar de v-ar îndemna cineva şi din priiatenii voştri spre vrajbă, voi să nu-i ascultaţi, văzînd că aceia au putere mai multă decît voi. .Că şi sveatîi Var-îaam zice: „Ce pricepi că nu vei putea face, să nu să apuce mîna ta să facă, că vei greşi. Şi cuvîntul cel mincinos să nu-1 crezi şi deaca faci bine nu-ţi pară rău“14. Deci de vor veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sînt cu putere mai mare decît voi, iar priatnicii voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor făr de vreme, sau vă vor sperea ca să eşiţi den ţara voastră, să pribegiţi, pre acei priiateni şiîndemnăteri ai voştri să mi-i credeţi, că nu vă voescu binele. Că şi eu însumi am fost pribeag, pentr-aceia vă spui că iaste trai şi hrană cu nevoie pribegia15 şi eşti de toţi oamenii dosădit, încă şi de copii cei mici si de carii sîntu mai răi. Pentr-aceia să nu faci asa, 3 * i • ) 3 că mai bună ia.ste moartea cu cinste, decît viaţa cu amar şi cu ocară. Nu fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă eucu, care-şi da oaolă dă le clocescu alte păsări şi-i scot puii, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Că şoimul, feţii miei, are altă pildă şi are inima vitează şi bărbat a întru sine şi multe păsări oblăduiaşte şi biruiaşte şi nici de una nu-i iaste frică, nici să teme si vînează în toată vremea. Si vînînd el asa, 9 9 9' odată prinse o pasăre-să-i fie lui de -mîncare şi umbla de zbura cu dînsa prin văzduh. Şi zburînd să luo după dînsul 136 altă pasare mare şi puternică făr de seamă, care să chiaina vultur. Şi începu a-1 goni să-i ia vînatul. Iar şoimul dcaca văzu zise în inima lui: „Mie nu-mi iaste frică de acest vultur, că cu mulle păsări birucscu şi pre el îl văz mare şi puternici şi zlobiv, iar inima lui o ştiu că iaste fricoasă. Ci nu-mi i’asle frică de dinsul, nici îl bag în seamă, că de-aş vrea eu, numai ce mi-aş lovi în arepi odată şi m-aş înnălţa tocma pîn la cer, decii m-aş lăsa asupră-i şi l-aş dăspica cu un-ghile, că-lştiu cine iaste. Ci numai mă întristez de mărirea iui cea multă. Pentr-aceia nu mă voi bate cu dînsul, ci mai bine să împarţu vînatul mieu şi să-i dau şi lui şi voi fi î i pace. Iar eu deacănu mă voi sătura cu ce-mi va mai rămî-nca, nu voi muri, ci voi trăi pîn iar voi mai vîna ceva şi voi minca de mă voi sătura11. Şi dede dentr-acel vînat ce prinsese cîtva şi să înpăcă cu dînsul. Aşa şi voi fraţilor ■sintetica şi şoimul şi multe biruiţi şi iaste vînatul în mîinile voastre, adecă avuţiia. Deci de veţi vedea pre niscare limbi păgîne să se pornească asupra voastră cu osii grele şi cu pul ere mare, voi nu vă potriviţi lor şi să vă bateţi cu dînşii într-acel ceas, ci socotiţi ce le veţi slobozi din unghile voastre vînat, adccă avuţie, să le daţi să mănînce, ca să să părăsească de voi, cum şi vulturul lăsă pre şoimu. Iar dcaca veţi vedea, că nu vor să să întoarcă, voi nu vă: temeţi de dînşii, nici de ostile lor cele multe, ci luaţi pre Dumnezeu ajutor în inimile voastre şi vă rugaţi zicînd:; „Stupine, făcătoriul tuturor şi Dumnezeul cel bun, noi sînl cm robii tăi şi n-am iubit lucrul acesta,. Că tu eşti singur şliuloriul inimilor, care vezi şi cunoşti toate ini- ' mile, cele bune şi drepte şi cele rele şi hiclene. Iar noi doamne, nu sîntem bucuroşi să să facă această ră-zmiriţă după cum ne-ai poruncit noao, nici voim să fie vărsare de singe, nici să să ude minile noastre în sînge de om. Iar.ei poate că doar să potrivescu puterii taie cei mari; că noi doamne Dumnezeul nostru.ştim ca tot cel ce va veni cătră tine, cu smerenie şi cu plecăciune, nu-1 vei goni .de Ja tine. Dcci şi noi am plecat smereniia noastră lor, iar ei n-au vrut să priimească smereniia noastră, ce s-au potrivit să fie mai puternici decit tine. Că tu, doamne, însuţi mărturiseşti 137 şi zici: „Ceî ce să va smeri, să va înriălţa, iar cel ce să va în nalta, să va smeri". Pentr-aceia, Dumnezeul nostru, acum nu avem altă nădejde, făr mimai singur pre tine, judecător iul cel drept, că toate bunătăţile de la tine pogoară. Şi acum, intr-această vreme de întris tăciune. doamne, alergăm, ca sa ne fii ajutor spre vrăjmaşii noştri. Nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru mila ta cea multă, ajută noao, Dumnezeul mmtuirii noastre, într-accastă vreme cu nevoie şi grea‘;. Decii în I ii să te inbraci in dragostea lui Dumnezeu ca intr-o" platoşă. Aşa esi cu veselie la boiarii tăi şi să nu te priceapă cumvasi că-ţi iaste frică, sau să ţi să fi schimbf.t fata, ci te arată lor vesel si-ti cheamă sfetnicii tăi cei bătrîni ? 7 !* y si boiarii cei mari si toată oastea ta si zi cătră dînşii cuvinte * ■ * 9 bune şi dulci ca acestea, grăind: „Iată dragii mei boiari şi voi iubitele, mele slugi, că veniră vrăjmaşii noştri asupra noastră, nefiindu-le lor noi nimic vinovaţi. Că cu ţoale cuvintele cele bune si dulci noi i-am mingiiat şi de ar fi poht.it şi avuţie le-am fi dat, şi cu smerenie încăne-am smerit înnaintea lor şi ne-am plecat; iar ei nu vrură să ia, nici cuvintele noastre cele blinde nu le-au băgat în seamă, nici avuţie, nici smerenie. Ce numai au veni t acuma să ia capul mieu şi încă nu numai capul mieu, ce si capetele noastre ale tuturor. Deci eu pre voi nu voi să vă las, ci voi să-mi pui capul pentru voi. că-mi iaste milă de voi. Drept aceia, vă rog să vă înveţe Dumnezeu să vă fie şi voao milă de capul mieu, cum îmi iaste şi mie milă de capetele voastre, şi să chemăm pre Dumnezeu intr-ajutor şi cu ajut or iul tui să n e gem la dinşii. Că măcar de sint şi ei mulţi, Dumnezeu i-au înmulţit, iar pentru neplecăciunea lor, dar de-i va pleca Dumnezeu. Şi va da vrăjmaşii noştri si va supune supt picioarele noastre. Decii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi ostile tot pre cele, cum le va fi rindul. Iar mai virtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi fie tocmirea si orînduiala ta de la dinsul. Pentr-aecia să-ţi rădici gindul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu intr-ajutor. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, făr nici o frică; iar căci vor fi ci mulţi, nimic să nu te înfrieosăzi. nici să te îndoeşti. Că ^34 * * * . 138 omul viteaz_şi războinic hu să spare de oamenii cei mulţi; ci, cum răsipeşte un leu o cireada de cerbi, şi cum omoară un lup o turmă de oi cît de mare, şi cum răshiră un glonţu de tun multe ce,e de ostaşi, nu căci iaste el mic, ci căci .că, vine cu mare rane şi cumplire, pentr-aceia răshiră şi răsi-p6ştc multe cete de oameni, aşa şi omul viteaz şi bărbat şi brăbor, nu şă înfricoşază de oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sînt într-ajutor, iar omului fricos, toţi oamenii îi sîntu duşmani şi încă şi de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit. Şi do aceasta, fătul mieu, încă te învăţ, să nu umbli cu oamenii cei fricoşi, c.a să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşi ia ta. Că din moarte nimeni nu te: va putea izbăvi, far numai unul Dumnezeu , că Dumnezeu mult iaste milostiv şi te va umbri Cu mila sa şi-ţi va acoperi capul tău, iar vrăjmaşii vor fi biruiţi. : Iar feciorii boiarilor tăi si ai slugilor tale să fie mai înnapoi de unde să va face războiul. Iar să nu cumva să laşi feciorii boiarilor şi ai slugilor tale înnainte, iar tu să te dai, să faci războiul înnapoi şi aceia■ să cază în mîinile vrăjmaşilor tăi şi în robie. Că deaca vor cădea feciorii boiarilor în robie, decii toţi boiarii şi slugile tale te vor părăsi, şi vor merge după dînşii10. Pentru aceia, te învăţ fătul mieu, feciorii şi fetele şi fămeile boiarilor şi ale slugilor tale să fie mai îndărăt de oşti. Iar războiul să-l faci să fie de faţă şi să eşi la vrăjmaşi făr de frică, că Dumnezeu iaste mult milostiv. Ci cum îi vei sluji, aşa îţi va şi ajuta şi te va mi lui. • Decii, cînd vei vrea să mergi la dînşii, tu întîi să rîndueşti şi să tocmeşti străji să meargă mai nainte, cum iaste obi-ceaiul şi să meargă una mai nainle, alta mai după aceia', iar a treia să fie tabăra cea mare. Şi să nu fie departe una de alta ci să fie aproape, ca să să auză şi să să ştie ce fac. Şi de să va întîmpla vreo întâmplare străj ii cei’ dintîi, ie să vie să să amestece în cea de a doao, iar de va vedea şi straja de a doao, că să biruiaşte de vrăjmaş, ia încă să vie să să amestece în toiul cel mare. Iar să nu fie departe una de alta, ca nu cumva să nu să poată ajunge curînd, să să împreune una cu alta, să să apere, ce să li să prinză primejdie 13° şi răsipire. Că straja cea dentii şi cea de a doao, iaste inima a toată oastea. Deci, să nu'cumva, văzînd toiul cel mare că au perit străjile, să să spăiminteze şi să cază într-o vreo îrică mare şi pentru aceia frică înşişi să să dea in periciune. Că străjile sîntu capul şi coada oştilor, iar de va vedea toiul străjile nebiruite, ci stînd întregi, ei să vor îndîrji şi cu aceia veţi birui pre vrăjmaşii voştri. Insă şi aceasta zic: la război hărţuitori să nil iasă înnainte să dea liarţu, că nu sînt nici de un folos, ci aceia încă înfri-coşază şi oştile17. Ci numai să să adune toţi în frunte şi pîn veţi vedea că stau boiarii voştri cu voi înnainte, cu nevoinţă şi cu dragoste, boiarii cei mari şi cei de al doilea şi cei mai de jos şi cu alţii carii vor fi mai capete, nimica pîn atunci să nu vă temereţi, nici să vă îndoiţi că Dumnezeu iaste cu voi şi veţi birui vrăjmaşii voştri, pre carii să bat cu voi. Iar slugile care vor fi mai mici şi mai proaste, măcar de vor şi fugi, nu vă temeţi de dinşii, că iar să vor întoarce şi vor veni la voi nechemaţi. Iar deaca vor fugi boiarii voştri şi veţi rămînea singuri, dâcii voi cu cine veţi sta înnainte şi să vă bateţi cu vrăjmaşii voştri? Ci mai bine, feţii miei să vă daţi într-o parte. Că acea fugă ce au fugit boiarii voştri şi v-au năpustit18, dar de va fi pentru niscare păcate de-ale voastre, sau va vrea Dumnezeu să vă ispitească şi să vă vază cu cîtă nevoinţă sînteţi cătră Dumnezeu. Că judecăţile şi lucrurile lui Dumnezeu sînt multe făr de număr. Pentru aceia, să vă păziţi să nu cădeţi în oceianie19 şi să vă înfricoşaţi, căci v-au lăsat ai voştri, nici să rădicaţi şi să grăiţi vreo hulă spre Dumnezeu. Ci, cînd veţi rădica glasul vostru, rădicaţi-1 în lauda lui Dumnezeu, măcar de v-au şi părăsit şi v-au lăsat boiarii voştri, iar Dumnezeu nu vă va lăsa. Ci să strîngeţi cîţi vor fi rămas cu voi şi să vă duceţi într-o parte cu dînşii, iar din ţara voastră să nu eşiţi, ci să sădeti cu dînşii în hotarăle voastre, în niscare locuri 9 9 • • • ascunse si de taină, unde vor fi priiateni de-ai voştri buni şi adevăraţi. Că vrăjmaşii voştri, carii vor fi venit asupra voastră, nu vor'putea şădea mult în ţară, ci să vor întoarce înnapoi, iar pre domnul care-1 vor; fi adus ei îl vor lăsa acolea, făr de osti. Decii voi să luaţi numele lui Ilrislos • f y 140 într-ajutor şi să vă porniţi asupră-i cu oaste, că am 'nădejde pre Dumnezeu, că tot cel ce să va smeri înnaintea lui, îi va ajuta, şi va supune vrăjmaşii voştri supt picioarele voastre. - ' ; : Acestea, fătul mieu şi fraţii miei, vă spus şi vă scris23, să stiti ce veti face în vremea nevoilor si a întristăciunilor 9 9 • > - . 9 voastre. Iar Dumnezeu cel milostiv să nu dea în viaţa voastră întîmplări şi întristăciuni ca acestea. Că Dumnezeu fiind milostiv, iarăşi va întoarce mila sa spre voi, măcar de te-au şi întristat pentru păcatele tale. Şi de te vei smeri lui Dumnezeu, el nu te va lăsa, ci în toată vremea te va milui. Iar avuţiia ta şi banii, care vei să dai lefi slujitorilor, să fie tot lîngă tine, căci cînd să întîmplă domnului de are primejdie şi nevoi ca, acestea, trebuiaşte întîi să aibă avuţie multă, să-şi miluiască ostile şi să le dea lefi. Că omul iaste ca porumbul: că porumbul unde află grăunţe mai multe, acolo iuge; aşijderea şi omul, unde ailă un domnu darnic şi milostiv, acolo să adună să să hrănească. Pentr-acâia te învăţ, fătul mieu, întîi frica lui Dumnezeu să nu iasă niciodată din inima ta, nici să o uiţi, că frica lui Dumnezeu iaste mumă şi îndreptare tuturor bunătăţilor. Şi ava ţi ia ta niciodată să nu lipsească de lîngă tine, pentru să-ţi milueşti slugile şi să le dai lefi. Iar ostile tale, pentru mila ta ce le vei milui, iale nu-şi vor cruţa moartea lor pentru tine, înnaintea vrăjmaşilor tăi. Si să-ti alegi 111 vremea războiului 60 de voinici bărbaţi 9 . 9 să fie tot lîngă tine şi la război să nu laşipre acestea să meargă, ci numai să-ţi păzească capul tău şi de lîngă tine să nu să dăpărteze. Ci şi tu să te nădăjdueşti pre dînşii şi de vei şi birui vrăjmaşii tăi, ei tot să nu margă după dinşii să-i gonească, ci să stea înnaintea ta, măcar de vei birui,’măcar de te vor birui, aceia tot să fie lîngă tine. Şi de aceasta, fătul mieu, încă te învăţ: cînd va fi în ziua de război, tu să nu stai unde vor fi oamenii mai mulţi, nici unde va fi temeiul si toiul oştilor tale, că toate ostile • • 9.91 y streine şi toţi pizmaşii tăi acolo vor îndrepta tunurile, de vor bate, şi toţi vitejii cei înarmaţi, acolo vor năvăli şi vor săgeta. Pentr-aceia, sa nu stai acolo, ci cu acel 60 de voinici înarmaţi, unde vor fi niscare priiateni ai tăi buni şi credincioşi, şi miluiţi de tine, acolo să mergi şi să stai între a doao sau între a treia ceată, de laturea oştilor, ca-n-tr-ascunsu şi să te tot păzească acei 60 de voinici şi de acolo să bagi scama să vezi şi să socoteşti, cine din slugile tale să vor nevoi pentru tine. Decii de vei vedea că iaste izbînda ta, lesne iaste să intri iar în toiu şi să mergi la locul care-ţi va fi voia să stai. Iar de să va întîmpla să te biruiască vrăjmaşii tai, decii ei, cu mare iuţimc şi greutate se vor porni la ceata ta ca să te găsească. Pentr-aceia vă învăţ să staţi sau în a doao ceată, sau în a treia, ca de să va intîm'pla să vă şi biruiască vrăjmaşii voştri, ei nu vă vor goni cu toată nevointa, că. nu vor sti în ce loc esti. 9 7 9 9 Aşa te învăţ să faci, fătul mieu, că mie-mi pare că aşa va fi mai bine, iar tu te sfătueşte cu boiarii tăi şi cu cei ce vei şti că-ţi vor fi priiateni. Deci de ţi să va părea şi vor zice sfetnicii tăi şi boiarii: „noao ne iaste voia să stai unde îţi iaste locul şi rindul”, tu stăi acolea. Iar de vei socoti tu şi vei vedea că iaste mai bine să stai în ceata a doao sau în cea de a treia, iar boiarii tăi nu-ţi vor zice, tu stăi unde-ţi va părea că iaste mai bine. Decii de ţi să va întîmpla cumva sa fugi din război, tu iar cu acei 60 de voinici să fugi şi de vor fi ei cu tine într-o parte, iar vei birui pre vrăjmaşii tăi. însă tot să-ţi fie nădejdea întîi pre Dumnezeu, că acela te va hrăni şi nu va da gîlceavă dreptului, în veci, ei te va apăra şi întîi şi apoi. Şi aşa, cu numele lui Dumnezeu, pas spre vrăjmaşii tăi," că măcar de ţi să va întîmpla şi moarte, iar numele tău va rămînea în urmă, în cinste. Iar de vei birui tu, să nu te lauzi şi să zici, că „eu cu puterea mea am făcut“, ci iar să dai slavă lui Dumnezeu, cu rugă, cu milostenie şi cu jertvă vie, că Dumnezeu iaste multu milostiv şi în toată vremea te va acoperi cu mila sa. Iar de vor peri vreunii din boiarii tăi înlr-acea slujbă a ta, tu să te nevoieşti şi să sileşti pentru sufletele lor, la sfintele biserici, ca să vază toţi şi să să îndemneze. Iar feciorii lor şi rudeniile, care vor rămînea în urma lor, multă cinste să aibă de la tine, pentru părinţii lor, carii ş-au vărsat sîngele 142 lor pentru tine, înnaintea ta. Şi slugile tale carii vor fi rămas zdraveni, şi acei'a încă să aibă cinste nefăţarnică şi nu penlru căci vă vor fi rudenii să cinstiţi numai pre aceia, nici căci vor fi dat cuiva mită şi-i vor lăuda, ci fieştecare după cum îi va fi slujba, aşa să-i fie şi darul şi cinstea şi cum îşi pun ei capetele şi să nevoescu şi-şi varsă sîngele, ca să dobîndească cinste de latine, aşa şi tu să socoteşti. Că toată cinstea ta de la Dumnezeu iaste şi cîndu vor cîştiga şi vor dobîndi slugile tale de la tine c ins Ic şi boerii, pentru slujba lor, tu încă socoteşte de vezi, făcut-ai şi tu niscare ostenele cătră Dumnezeu, de te-au mărit cu atîta cinste, au ba? Deci de nu vei fi făcut, să nu te leneveşti, ci să faci, iar de vei fi făcut, tu tot te mai nevoiaş te să şi rnai faci. Că cine să nevoiaşte pentru Dumnezeu, acela va dobîndi cinste de la dinsul şi cine să va apropiia de Dumnezeu, Ddinnezeu totdeauna va fi cu dînsul. Aşijderea şi tu, de-ţi va fi nădejdea tot pre'Dumnezeu şi Dumnezeu va fi. cu tine, în vecii vecilor. Amin. III. Cartea Iui Neagoe voevod cătră, chir Vlădica Macarie şi cătră alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi cătră tot clirosul, cîndu au îngropat a doao oară îu mănăstire la Argeş oasele mume-sei, doamnei ' Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan ’ voevod, şi a doamnei Anghclinii, cu cuvinte si învătături de umilinţă 9 9 9 Cela ce eşti cu mila şi'eu darul lui Dumnezeu ales şi pus înnaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti, ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu şi noao, prea iubite’ părinte chir vladico Macarie21; aşijderea şi voi părinţi, carii sînteţi. cu aceiaşi milă a aceluiaşi Dumnezeu aleşi şi egumeni din sfintele mănăstiri şi lavre, şi pentru dragostea lui Hristos aţi lăsat hrana veacului acestuia şi aţi pohtit să dobîndiţi faţa lui 143 Dumnezeu cea bună si să ajungeţi viata cea de veci, deci si 9 O *—' 9 9 *9 Dumnezeu încă iaste multu milostiv şi bun, ci să vă dea după mila lui, să nu să lipsească pohta voastră de cererea (sic!) lui; şi voi preoţilor şi slujitorii bisericii carii slujiţi sfintelor minăstiri, să primească Dumnezeu pohta şi oste-ninţele voastre şi să înfloriţi în ceriu în veci ca crinul. Aşa şi voi boiari mireni, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi mueri, pentru că toţi dorescu şi pohtescu să dobîndească milă de la Dumnezeu şi toţi vor dobîndi. Drept aceia, o bunul mieu părinte chiar Macarie şi voi iubitorii de Hristos cinstiţi egumeni şi voi fraţilor preoţi şi posluşnici, carii totdeauna lăudaţi pre Dumnezeu, asişti erea si voi toti cîti sînteti buni slăvitori22 creştini si vă 9 9 9 9 9 9 chemaţi mireni şi aduceţi şi voi pohvală23 lui Dumnezeu în toată vremea, să dea Dumnezeu să nu să dăsparţă slava lui de la voi! Şi pre mine ticălosul, încă mă ascultaţi cu uşurare şi cuvintele mele le auziţi şi le priimiţi, făr de dosădire, că am să mă rog şi să vă spuiu un dor al inimii mele, foarte amar şi cu foc. Ci să mă ertaţi într-acest ceas că am puţinele cuvinte cătră oasele maicii mele. Dreptu aceia mă ertaţi toţi, părinţii şi fraţii miei, că făr de ertăciunea voastră nu voiu putea grăi. Acum, o maica mea şi născătoarea mea, ia, ertăciune de la părinţi şi de la fraţi, că voi să încep a grăi cătră tine cu multe lacrămi şi cu grele suspini şi nenumărate. Ci te rog să mă asculţi cu dragoste că voi să îndrăznescu să fac oraţie cătră oasele tale cele ostenitoare. O, maica mea şi dulceaţa inimii mele şi roaba Dumnezeului.mieu, Neago, cîtă dosadă ai avut pentru mine, fiind multă vreme sărcinată cu mine, ziua şi noaptea şi încă nu numai ziua şi noaptea, ci în toată vremea şi în tot ceasul ai fostu însărcinată şi înpovărată cu trupul mieu, pîn în vremea ceia ce-ţi Yeni porunca lui Dumnezeu să mă na,şti. Atunce, o maica mea, atîtea griji şi scîrbe ai avut, cîte ai avut şi la moarte-ţi- Decii, cu porunca lui Dumnezeu, adaose sfinţiia sa ţie viaţă şi mie naştere şi după aceia încă mai multe osteninţe şi scîrbe ai petrecut pentru mine, cît stau şi eu de mă mir de mulţimea lor24 şi nu pociu să socotescu şi să număr osteninţele tale, cît 144 te-ai ostenit pentru mine. Ce. numai ce ştiu pe albină, că să osteneşte şi ia multu, că aceia niciodată de dulceţile florilor nu să’poate sătura nici de osteneală. Aşijderea mi să pare să fie ia mai ostenitoare şi decît alte pasări, ce însă socotiiu şi chibzuiiu că aceia numai ziua ce să osteneşte, iar noaptea ia-se odihneşte, iar pre tine, o draga mea maică, eu te aleşi mai ostenitoare dăcît dînsa. Pentru ce? Pentru că albina noaptea să odihneşte , încă şi alte pasări ale ceriului toate şi peştii din fundul mării, toţi atunci să odihnescu; iar tu’ maica mea, niciodată n-ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici măcar într-un ceas:, nici te-ai săturat niciodată de ostenelă. Pentr-aceia, iubita mea maică, te chem pre tine, că eşti mai ostenitoare decit albina şi decît pasările ceriului şi decît peştii mării. Decii o maica mea, cînd vruseşi să te odihneşti de ostenele, iar eu intraiu cu dor şi cu dragoste -în inima ta şi de ătunce ai luat alte ostenele mai mari şi mai multe. Că eu eram înnaintea ochilor tăi mai luminat decît razele soarelui şi niciodată n-ai avut înnaintea ochilor tăi altă lumină mai luminoasă decît pre mine, nici inima ta n-au avut altă avuţie mai dragă decît pre mine. Drept aceia, o maica mea, inima şi ochii tăi, pîn la moartea ta nu s-au putut sătura de mine şi de vederea mea şi atuncea nu mi să întîmplă să fiu cu tine, ca să să sature ochii tăi de mine şi eu, fiiultău, să iau ertare şi blagoslovenie de la tine. Şi nu numai pentru căci n-am avut eu dreagoste den toată inima cătră tine n-am ajunsu să fiu Ia moartea ta, ca să să îndulcească inima ta de mine, deaca nici în vremea vieţii tale nu te-ai săturat de dragostea mea, ci încă şi la moartea ta îţi rămase inima aprinsă de dorul şi de mila mea şi ochii tăi nu se saturară de vederea mea. Iar eu, deca nu mi să întîmplă sa fiu atuncea la moartea ta, mi să umplu sufletul de intristăciune, căci rămaş sărac de tine şi apoi căzuiu în mirare mare şi în nepricepere şi nu ştiui în ce chip voiu putea face odihnă sufletului.mieu. Decii unii îmi spuseră zicînd, eă te-au întrebat: „După moartea ta, ce vom face pentru sufletul tău?“. Iar tu ai zis: „Inima mea niciodată nu s-au putut sătura de dragostea iubitului mieu fi iii, a lui Neagoe, pentru aeeia şi eu acum dau şi puiu nădejdea sufle- 10 .145 tului mieu şi zic: cum m-am nevoit şi m-am ostenit eu pentru dînsul, aşa doar să va osteni şi el pentru sufletul mieu”. Atuncea eu, maica mea, deaca am auzit porunca şi învăţătura ta, care ai lăsat spre mine numai ce zişi pentru ostenelele tale, care te-ai ostenit pentru mine şi eu încă mă voi osteni pentru tine şi pentru dragostea ce m-ai iubit şi eu încă voiu iubi sufletul tău şi-mi aduşi aminte şi de păcatele mele şi gîndiiu cine'va fi noao mai întru bunătăţiuri. Decii, maica mea, eu cu firea mea nu aflaiu altu ajutor iu mai. înbunătăţit şi mai milostiv decît pre Mariia preacurata fecioară şi muma lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru cel viu, pentru că de la dînsa fură toate milele şi bunătăţile şi cătră dînsa strigai şi zis: „O, preacurată stăpînă, muma lui Dumnezeu şi preabună ajutătoare, care eşti aleasă din toate neamurile. Că numai pentru tine îşi întoarse Dumnezeu faţa sa întru bunătate, cătră noi, robii săi! Pentru tine ne-au dăşcbis inpărătiia ceriului! Pentru tine ni s-au dăruit hrana raiului! Centru tine fu robit iadul şi satana să ruşina! Pentru tine fum25 izbăviţi den legături şi den putrejuni şi den temniţile iadului! Tu eşti calea vieţii şi pentru calea ta au cîştigat toţi drepţii împărăţiia ceriului. Tu eşti viţa cea adevărată, care ai făcut noao strugurul cel copt, din care ne-au cursu băuta spăseniei, care iaste mai dulce decît miiarea şi decît fagurul ei. Pentru tine fură cluşi drepţii întru înpărăţiia ceriului. Tu eşti masa cea dreaptă şi curată, care ne-au adus pîinea cea cerească, din care au mîncat drepţii şi au luat bucuriia cea nespusă şi negrăită şi pentru tine toţi s-au bucurat". Pentr-aceia şi eu, maica mea, am cugetat ca doar am dobîndi ceva bucurie de la preasfînta născătoarea lui Dumnezeu şi ajutătoarea cea bună, că noi toţi din păcate sîntem născuţi şi iarăşi păcatului lucrăm. Iar pentru mila lui Dumnezeu şi a preacuratei lui maice, dar nu te va lăsa să fii usebită26 de la faţa lui cea bună. Că pre mine aşa mă duse firea şi cugetul, să nu fie altă bucurie mai mare şi mai milostivă decît maica domnului nostru, lui Iisus Hristos, cătră toţi creştinii care o iubescu. Dreptu aceia şi eu m-am nevoit şi am început casă a zidi sfinţii sale den temelie27. Decii, pentru păcatele mele, 146 cn nici într-un chip nu gindeam să o văzu sfîrşită, iar preacurata fecioară m nevinovata maică a marelui împăratului cerescu, ia n-an băgat în seamă păcatclc mole, ci au săturat ochii iniei dc dorul ce doream şi văzuiu casa ei gala şi sfîrşită. Şi deaca văzuiu aşa, mă umplu iu de bucurie şi săllindu-mi inima dc veselie ziş în lauda ei: „O, preacurată fccioară, scaunul şi lăcaşul cuvintului lui Dumnezeu, fie numele tău lăudat dc acum pîn în veci, că eu robul tău, nu m-am nădăjduit să văzu pohta inimii mele deplin, nici casa ta sfîrşilă11. Decii, după acea bucurie ce mă bucuram, dcaca văzuiu casa ci sfîrşilă, eu îmi aduş aminte de cuvintele talc ce mi-i-ai pomnc.it Ia moartea ta zicînd,că eu ce-ţiva trebui după moarte să fac sufletului tău. Iar eu nu ştiiiiu cc lucru va fi mare şi mai bun, ci voiiu şi aduş oasele tale, să să îngroape în sfînla casă a ceiia ce au născut pre Dumnezeu. Iar la aducerea oaselor tale, eu, pentru păcatele mele, iar nu puluiu veni la tine, 2S, ca să mă satur de dorul tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu fiiu pre Theodosie şi pre dragile melc cocoane, pre Stana şi pre Ruxanda, care sîntu iarăşi din rădăcina ta şi fii şi ţie, cum îţi sînt şi eu, ca incai să să sature ci de dorul oaselor tale. Dar, de vreme ce cu n-am fost harnic, nici întîi nici acum să viu la tine, să mă satur dc vederea ta şi încă am mai trimis, o maica mea, si pre fiiu mieu Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Angtie-lina, că şi aceia au fost din odraslele tale, cum sîntu şi eiP. Ci domnul Dumnezeu n-au băgat în seamă fărdelegile şi păcatele mele căci sînt păcătos şi nedreptu, ci i-au luat cuiră cămara cca cerească. Deci te rog maica mea să nu-ţi pură rău nici să gîndeşti că doar n-am trimis eu pre fii miei, pre Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina la tine, că am trimis. Iar dc nu mă vei crede, iată că am trimes şi coruna lui Petru şi surguciul lui şi diadimcle. Pentru acecia, cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăescu şi cătră tine fiiul mieu Petru30, că tu erai stilparea mea cca înflorită, dc care pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei de înflorirea ta, iar acum stîlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au veştejit şi s-au scuturat şi ochii mici au rămas arşi si pîrliţi de jalea înfloririi ţale*. O, iubitul 10* 147 mieu îi iu, Petru, eu gîndeam şi cugetam să fii domnu şi să veseleşti bătrineţele mele oarecînd cu tinereţele tale şi să fii biruitoriu pământului. Iar acum, fiiul mieu, te văzu zăcînd supt pămînt, ca un trup al fieştecăruia sărac, într-o vreme îmi erai drag, iar acum eu te-am urît, într-o vreme îmi era milă de tine, iar acum mie nu-mi iaste milă şi n-ai nici o dragoste de la noi. Intr-o vreme erai bog3,t, iar acum tu eşti sărac. într-o vreme, fătul mieu, te vedeam pre pămîntu, iar acum eu.te văzui suptu pămîntu. Şi în puţinea vreme te arăta'şi ca o floare frumoasă înnaintea ochilor miei, iar apoi numaidecît, iar te supuseşi suptu pămînt. Că eu poh-team să vezi tu pre mine supt pămîntu, iar acum, dragul mieu fiiu, eu văzuiu întîi pre tine îngropat. O, fătul mieu, căci nu acoperi mai bine pre mine pămîntul decît pre tine, ce mă lăsă la bătrineţele mele. Şi cînd fu vremea bătrîneţelor mele să să odihnească pentru tine; tu atunce n-ai nici o grijă de mine şi m-ai lăsat să fie totdeauna inima mea arsă şi aprinsă de jalea ta şi ochii miei să fie la bătrineţele mele, tot plini de lacrăme, zioa şi noaptea,31. Că eu aş fi dat traiul şi zilele mele, ca să fii tu viu. Şi .eu îţi găteam haine domneşti, ca să te îmbraci cu dînsele şi să te înpodobeşti, ca să veseleşti inima şi să usuci aceste lacrăme multe din ochii miei. Iar acum trupul tău să dăzbracă de hainele care i-am gătit eu, şi să înbracă în pămîntu, dintru care au fost luat, după cum’zice Dumnezeu, că din pămîntu eşti şi iar în pămîntu te vei întoarce. Iar sufletul tău alte vederi vede, ci nu ştiu dintr-acele vederi, care va fi văzîndu sufletul tău32. Milostivi-se-va Dumnezeu pre tine pentru păcatele mele, să-ţi înbrace sufletul, tău cu mila-sa, ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de faţa lui Dumnezeu, pentru păcatele mele. însă, după acestea toate, iată că-ţi zic; „Scoală, fătul mieu, scoală, că au venit şi oasele moaşă-ta la tine şi-ţi iaste şi ţie mumă ca şi mie, ca să aibă şi iale odihnă lîngă tine! Şi cu dînsele am, trimes şi podoabele tale, coruna şi surguciulu-ţi şi diadi-mele. Şi să să pue cununa şi surguciul tău la Pandocrator33, să să inpodobească cu dînsele, ca dpar s-ar milostivi domnul Dumnezeu spre voi şi v-ar dărui cununile cele ce nu vor trece 148 niciodată. Iar -diadimele să să pue la văşmîntul precistei, ca să să milostivească spre voi şi să vă acopere supt veşmîntul ei, la înfricoşata judecată şi să dea voa.o viaţa cea de veci, care nu va trece niciodată. Deci acum, iubiţii miei fii şi avuţiia inimii mele cea scumpă, şi lumina ochilor miei cea strălucitoare, tu, fătul mieu Theodosie şi voi, dragile mele cocoane, Stano şi Roxando, acum muma mea şi moaşa voastră să îngroapă suplu pămînt după porunca lui. Dumnezeu. Pentru aceia vă sculaţi şi alergaţi cătră îndurătoriul şi despuitoriul nostru domnu şi Dumnezeu Iisus-Hristos şi cătră preacurata a lui maică şi cu multă frică şi umilinţă cuprindeţi în braţe cinstitelor lor icoane, pentru mumă-mea şi moaşa voastră şi pentru feciorii miei şi fraţii voştri şi ziceţi aşa: „O, stăpîne Hristoase, înpărale atotţiiloriul, bunule şi iubitoriul cel de oameni, doamne şi Dumnezeule cel nemincios, carele ai zis „cel ce va veni cătră mine nu-1 voiu goni afară“. Dreptu aceia şi noi robii tăi nu aflăm altă dulce decît pre tine, pentru aceia alergăm c-ălră tine ca să ne milueşti, însă nu după păcatele noastre, ci după mila ta cea multă, care nu o ştie nimeni de unde vine, nici o poate socoti. Că noi doamne sîntem zidirea ta, ce nu lăsa doamne strămoaşa noastră şi pre fraţii noştri şi făptura mîinilor tale să fie batjocoriţi, de satana, ci-i priimeşte doamne în cămara ta cea bună, nu doar ca pre nişte drepţi, ci ca pre nişte argaţi de cei mai proşti". Iată acum, cinstite părintele mieu, chir Macarie, şi voi egumeni şi preoţi şi alţi fraţi cîţi vă aflaţi întru Hristos toţi iar vă rog, precum v-am rugat şi mai în’tîiu, să aibu ertare şi blagoslovenie de la voi, că Dumnezeu v-au tocmit şi m-aţi blagoslovit ca să fac puţinea rugă cătră oasele maicii mele. Pentr-aceişi, cît am putut pricepe dentr-o parte, oarece eu am zis şi m-am rugat, iar voao încă să vă fie făr de mîhneală. Şi iar încă, mai pleeîndu-mi genunchile şi faţa jos, pre faţa pămîntului şi cu multă plecăciune cătră luminarea voastră, că am multă jale şi mare dor cătră voi, de-aciia voi să mai grăescu cătră voi puţinele cuvinte. Ci încă iar vă mai rog, ca să vă plecaţi urechile cătră smerita rugăciunea mea, care voi să mă rog cătră voi. Dcci voi, sfinţiţi părinţi, fără de 149 părere rea să primiţi această rugă dintr-acestu ceas, că eu pre nimeni-n-am cu dor.şi cu jăluinţă, ci numai ci caut cu dor cătră dragostea luminilor voastre. Drept aceia, învăţătorul şi îndreptătcriul mieu, chir Macarie, şi voi iubiţii.miei egumeni şi preoţi, aşijderea şi voi boiari, bogaţi şi săraci, acum eu dinpreună pre voi pre toţi vă iog,cu umilinţă şi cu plecăciune, că voi să mă rog cătră domnul nostru Iisus Hrislos pentru sufletul maică-mea, că de aş fi şi vrut să mă rog mai-nainle, eu n-am îndrăznit a grăi cu v în tu cătră Dumnezeul mieu, că sîntn îngreuiat şi însărcinat do păcate. Iar eu aju-toriuJ şi cu blagosloveniin voastră, acum eu voiu îndrăzni de voiu grăi şi mă voiu ruga lui Dumnezeu dinpreună cu voi, cu toţi. „O înpărale, atotliitoriul Dumnezeul cel milostiv şi iubitor de oameni, cătră line cat , demnul mieu şi te rog pentru mie-luşaoa ta şi muma mea, să nu fie, după mila ta cea mare, dăspărţită de turma ta în propastiilc cele adînci nici să fie biruită de ficrăle cele cumplite şi ncmilostive, Doamne, Dumnezeul mieu şi păstoriul cel bun, ci întoarce mieluşaoa ta în staulul tău şi o scoate din adîncul propastiilor şi o izbăveşte de hicrăle cele cumplite şi nemilos!ive şi o primeşte în turma ta, că numai pre mila ta ne nădăjduimu, doamne Dumnezeul mieu, că mila la n-aro nici început, nici sfîrşit. Şi pentru dragostea noastră tu ai făcu t ceriul şi încă te făcuşi şi fecior lui Adam, Şi pentru dragostea noastră faţa obrazului tău cea dulce şi luminată o ai dat spre lovire de palme şi spre scuipire şi ocară[...] Pentru noi ai stătut la judecată înnaintea Caiafei. O, frică şi minune, cum robul ş&dea, iar împăratul sla în picioare şiAnnaîl batjocorea, iar împăratul ceriurilor să smerea!- Pentru dragostea noastră ai lăsat cetatea cea cereasca şi te-ai pogorît dă ţe-ai răstignit trupul pre cruce, în ce tatea ovreiască împărate Hristoasc,şi te adăpară cu oţet şi cu fiiare. Pentru noi ai luat pren palme pătrundere de piroane şi cîndii te înpunscră cu suliţa prin coaste, l'ără de milă, atuncea soarele să ascunse, luna ]\u dede lumina ci, stelele ceriului să întunecară, ceriuiile să înfricoşară, pămîn-tul den temelie să cutremură, întunerec fu preste toată lumea. Gatapeteazma bisericii să sparse şi pietrile să sfărîmară, iar maica ta şi Ioan, tinerelul ucenic, cî,nd te văzură spîn-zurîndu pre cruce, cine ar putea spune şi să povestească la-crămile curatei fecioare Măriei, sau cine va putea grăi pohta si dorul inimii tale! Atuncea să pogorîră toate puterile cele cereşti, cu umilinţă, şi cu jale mare, iar Mihail arhanghelii şi Gavriil cu heruvimii cei cu ochi mulţi şi cu serafimii cei cîte cu 6 aripi, ei nu putea să caute spre mulţimea răbdării şi smereniei tale, ci-şi acoperea feţele cu aripile şi plîngea şi să mira şi ei de ai i ta răbdare şi smerenie ce ai arătat cătră noi, Dumnezeul mieu. Pentru aceia; stăpîne Hristoase, cîţ'i te-au iubit şi s-au închinat sfintelor tale paterni şi răstignirii tale, ei au zugrăvit icoane cinstitul şi luminaiu-ţi chip. Iar cîti au fost necredincioşi si n-au crezut întru tine, nici întîi, 3 9 9' • * nici apoi, acum ei au venit cătră icoana chipului tău, şi împărătescul tău trup l-au înpunşu cu hangeriul. O, minune, că iată că eşi dentr-însa şi curse singe ca şi mai nainte34. Şi tu, făcătoriul mieu,.nu te-ai putut odihni[...] nici întîi, nici apoi. O, doamne, înpăra,tul mieu, atîta dragoste şi paterne ai pus pentru noi, cît nimeni nu poate socoti nici număra milele tale cite sînt, nici de cînd s-au început şi pînă . cînd să vor sfîrşi. Drepţii aceia şi eu nevrednicul robul tău, carele sîntu mai păcătos decît toţi oamenii, dinpreună cu roaba ta şi mumă-rnea Neaga, şi cu zidirea ta şi feciorii mici, ne închinăm paternelor tale, ne închinăm răstignirii tale, închinămu-ne ranelor înpărăţii tale, care le-ai răbdat pre cruce pentru noi oamenii. Şi iarăşi ne închinăm ranelor celor de al doilea'rîndu, carele ai răbdat pre sfînta icoană pentru noi[...] şi slăvim înviiarea ta, Dumnezeul nostru, pentru că fu iadul robit şi sparţii şi faţa satanii cea scîrnavă şi spurcată fu ruşinată, iar drepţii luară viaţa de Veci. Vezi, fătul mieu Theodosie, cît iaste de bun Dumnezeu! Pentr-aceia cu nevoinţă şi cu umilinţă mi te scoală şi te .închină lui Iisus Hristos, că nu să cade să stea, înpărăteştile şi.nevinovatele rane necercetate de noi. Ci ia surguciul robu-lui lui Dumnezeu, fiiului mieu şi al fratelui tău, al lui Petru şi a,copere cu dînsul cinstitele rane ale domnului nostru Iisus Hristos.. Şi să mi te închini fătul mieu şi să săruţi,rana cea cinstită a domnului Hrisţosj pentru mumă-mea şi moaşă-ta Neaga. încă şi pentru mine şi pentru frăţiorii tăi, pentru Petru şi pentru Stana şi Angheîina. Decii şi pentru tine, fătul mieu si te roagă Iui Dumnezeu să te miluiască si să-i fie * - O ^ 9 milă de tine şi în cest veac şi în eel ceva să fie, că Dumnezeu iaste multu milostiv şi el însuşi zice: „Ori cine va, veni cătră mine, nu-1 voi scoate afara“. Pentr-aceia şi noi cătră nimeni să nu ne întoarcem fetele, ci numai cătră îndurările si milele 9 • 9 • Iui Hristos, ca doar s-ar milostivi spre noi şi ne-ar da traiul şi viaţa sa, care nu va trece niciodată, ci va trăi în ani ne-treouii si nesfîrsiti, amin.. J ■ J 3 3 1 NOTE I In original: rAacoRo.u, în traducere grecească: opyava fjtoumxâ. în neogreacă skojpos înseamnă arie, melodie şi cu acest sens l-a întrebuinţat aici şi traducătorul învăţăturilor. 2 blăm — verb intr. defectiv, forma scurtată din îmblăni ^umblăm), latinescul ambulamus. Sensul exact al formei scurte: haide{m} ' 3 „Sa slujim la curte“. De la dvor — curte în slavoneşte. . 4 aorea. şi în mss. 3488, cu sens de alte ori., 6 raft: s.n., pl. -turi: „harnaşament“. Din turcescul raht. 6 Vezi nota 55 de la Viaţa lui Nifon. 7 In mss. 3488: dafin. Toate celelalte au însă deal şi tot deal. apare în traducerea greacă, deci aşa a fost originalul. 8 Să încheiaţi:, sl. obrusati — a sfîrşi, a termina. ’9 In original: GE-kr^A IlanariA — rugăciune către Maica Domnului „Atotsfînta“ (-avâyi«). 10 Denie, priveghere. Slujbă bisericească ce se face în ajunul sărbătorilor mari, începînd de seara pînă dimineaţa. 10bis: cu sensul de împotriveşte. " • II Guvîntul prost are în limba veche sensul de simplu. 12 în acest pasaj, în mod străveziu sînt vizaţi turcii fără a li se spune pe nume. în versiunea greacă, copiată la Athos, pe pămînt turcesc, pasajul a fost suprimat. 13 Sl. Xpasspb — viteaz. 14 Acestea sînt — adaptate la contextul politic — sfaturile privighetorii din „pilda privighetorii cuprinsă în romanul Varlaam şi Ioa-saf. Această pildă este reprodusă în prima parte a învăţăturilor. 152 15 Neagoe Basarab a'fosl obligat sa troacă grav,iţa în două rînduri, prigonit împreună cu familia Craioveştilor de Mihnea cel Rău şi de Vlad ccl Tînăr. în 1510, alungat de Mihnea cel Rău a fost Ia Constan-linopol. în 1512 a trecut la Nicopole, la Mehmed Beg. 10 Se pare că aici avem teoretizarea evenimentelor de la Valea Albă, cînd Ştefan cel Mare a îngăduit oştilor ţărăneşti să se ducă să lupte cu tătarii intraţi'în ţară, şi care le robiseră femeile şi copiii. 17 Se dezaprobă duelul de felul celui ce va avea loc la începutul sec. XVII între Stroe Buzescu şi fiul hanului tătar, duel evocat de Bo-lintineanu. 18 năpusti (a) — „a părăsi" de la slavonescul napustiti. 10 Slavonism. înseamnă disperare. 20 Scriş — vb. p. simplu pers. 1; forma etimologică a lui „scrisei", din lat. scripsi. 2Î Pentru personalitatea mitropolitului Macarie, vezi Petre Ş. Năsturel, Recherchcs sur Ies redactions greco-roumains de la „Fie deSainl Niphon II, palriarche de Conslantinople", în „Revue des etudes sud-est europâennes", t. V, 1967, nr. 1 — 2. Se pare că fusese egumenul mînăs-tirii Bistriţa din Oltenia şi poate*chiar dascălul de slavonie şi cultură slavonă al lui Neagoe .Basarab. 22 „buni slăvitori“ este un calc după „IIpaRocAdRu" — drept slă-vitori. 23 Slavonism: laudă. 21 Se pare că e o aluzie discretă la situaţia Neagăi, mama unui copil nelegitim, cum era Neagoe, fiul lui Basarab Ţepeluş. 25 fum: p. simplu, forma etimologică de la a fi (furăm), latinescul fuimus. 20 Slavonism: despărţită, dată la o parte. 27 E vorba de zidirea mînăstirii Curtea de Argeş care are hramul „Adormirea maicii.domnului". 28 In ultimii săi ani, se pare că Neagoe a fost foarte bolnav, ccea cc l-a şi îndemnat probabil să scrie învăţăturile, ca un testament către fiii săi ncvîrstnici. 29 Neagoe foloseşte un limbaj figurat pentru a spune că aceşti copii sînt morţi. 30 Petru a murit probabil la 15 iunie 1520. Pe piatra lui de mor-mînt este dala de 15 iunie fără an, iar în 1519 mai era în viaţă. 153 01 Se pare că Neagoe era în 1520 în jur dc 40 de ani, clar în vremea aceea se considera această vîrstă matură; de unde faptul că vorbeşte de „bătrineţele lui“. 02 Aluzia la credinţa populară în „Vămile văzduhului", ilustrată şi în pictura exterioară a bisericilor din Bucovina şi răspîndită în credinţele populare. 33 Este vorba de icoana „Pantocrator” reprezentînd pe Iisus, caro se aşază în dreapta altarului. Despre această icoană se vorbeşte şi în Viaţa lui Nifon. 04 Vezi nota 103 de la Viaţa lui Nifon. încă o dovadă a unităţii . celor două scrieri, una inspirată, cealaltă scrisă de Neagoe. s — '■ » - ■ - ■ - ■ — ' — - INSCRIPŢIILE LUI NEAGOE BASARAB ŞI RADU DE LA AFUMAŢI DIN BISERICA MĂNĂSTIRII ARGEŞULUI (1517-1529) Asemenea inscripţiei Iui Ştefan cel Mare, repro-.. dusă mai sus, la Biserica Mănăstirii Argeşului se află mai inulto ' pisanii carc n-au mimai un caracter comemorativ, ci şi unul moral '■ şi narativ, ce le apropie de celelalte scrieri literare ale epocii, Invă-'■ lăturile lui Neagoe Basarab şi letopiseţele.Faptul mi esteizolat, căci •; asemenea inscripţii se mai înlîlncsc la Bucovăţ. (Coşuna), lingă Cra-; iova (1574), la Suceava (1590)1 şi în alte părţi. Unele din inscripţiile do la Biserica Mănăstirii Argeşului, capodoperă a vechii arhitecturi româneşti, de la a cărei zidire (1517) s-au Sărbătorit do curind 450 de ani, sint fixate pe zid şi se referă la ctitorirea lăcaşului, altele sînt pe mormintele voievozilor Neagoe Basarab (1512—1521), Radu de la Afumaţi, ginerele său (1522—1529), şi ale membrilor familiei lor. . Dintre acestea reproducem aici trei: 1) Pisania lui Neagoe Basarab de pe cele două plăci din dreapta intrării in biserică. Deşi nedatată, inscripţia reprezintă actul de fondare al bisericii şi a fost desigur fixată cu prilejul sfinţirii ei la 15 august 1517, cînd au participat nu numai clericii din ţară şi numeros jiopor, ci şi mulţi oaspeţi străini, în frunte cu patriarhul Constanli-hopolului. Textul pisaniei, redactat în numele lui Neagoe Basarab, este o compoziţie literar-morală, dictată sau inspirată de el însuşi, îi spiriltfl Învăţăturilor sale. Mai mult, s-a atras atenţia că nu numai tonul şi ideile generale ale inscripţiei concordă cu acelea ale învăţă-l.irilor, dar că chiar unele pasaje sînt aproape identice ca, de exemplu, citatul reprodus din Ioan Gură de Aur (Zlalousl) sau frazele în care Neagoe vorbeşte despre sine ca despre un păcătos, in spiritul ideolc- 1 Vezi Cronicile slaco-romdne'din scc. XV-XVI, p. 162—1C3,191— 19G. 155 giei creştine medievale1. Că pisania a fost legată în conştiinţa cărturarilor vremii şi a celor din secolele următoare ie Învăţături se vede din faptul că, în unele manuscrise româneşti ale acestora (do ex., în cele din 1682, 1816 şi 1817), la sfîrşit se dă şi textul pisaniei2. Textul original (slavon) al pisaniei a fost reprodus de Gr. G. Toci-lescu, însoţit de traducere, în volumul Biserica episcopală a mănăstirii Curtea de Argeş, restaurată... şi sfinţită din nou in ziua de 12 octombrie 1886, Bucureşti (f.a.), p. 32—35 (cuprinsul primei plăci în transcriere, iar al celei de a doua în desen — ambele cu unele greşeli şi inversate). Am revizuit cu atenţie traducerea, .controlînd-o cu originalul şi ţinînd seama de vechea versiune românească. Cititorul poate vedea fotografia celor două plăci ale pisaniei în monografia recent, apărută a-lui Emil Lăzărescu, Biserica Mănăstirii Argeşului, Bucureşti, Ed. Meridiane, fig. 3—4'.' 2) Pisania, lui Badu de la Afumaţi, de pe peretele dintre pronos si naos (10 septembrie 1526). După moartea lui Neagoe Basarab, viteazul său ginere, Radu de la Afumaţi (1522 —1529, cu întreruperi), a patronat desăvîrşirea bisericii, zugrăvită în timpul său de meşterul Dobromir, care făcuse şi picturile de la Mănăstirea Dealu, în timpyl lui Neagoe. Inscripţia zugrăvită cu acest prilej de Dobromir evocă luptele lui Radu de la Afumaţi împotriva cotropitorilor turci, fiind compusă desigur la dictarea domnului. Ea a fost reprodusă mai întîi în traducere de către Al. Odobescu; într-o lucrare rămasă în manuscris, cu titlul Episcopia de Argeş (1860), şi tipărită în „Convorbiri literare“, XLIX, 1915, nr. 11—12, p. 1110—1111, şi apoi de diverşi, autori, textul original slavon a fost publicat, , în desen şi ■ traducere, de Gr. G. Tocilescu [op. cit., p. 44—45), iar acum în -urmă, în facsimile şi traducere, în monumentala ediţie realizată de un colectiv, sub conducerea prof. Alexandru Elian, Inscripţiile medievale ale Bornă-. niei.Yol. I. Oraşul Bucureşti, Ed'. Academiei, Bucureşti, 1965, nr. 577, p. 473—479 (cu bibliografie). Fresca a foskdetaşată şi fixată pe o-bucată de pînză, fiind adusă, după restaurarea bisericii, la. Muzeul 1 Yezi P.S. Năsturel,.învăţăturile lui Neagoe Basarab in lumina pisaniilor dc pe Biserica Mănăstirii de la Argeş, în „Mitropolia Olteniei", XII, 1960, nr. 1 — 2, p. 15—20. în învăţăturile lui Neagoe vodă (Basarab) către fiulsâuTeodosie, ed. N.,Iorga, Vălenii de Munte, 1910, pasajele respective se găsesc la p. 255, 306, 307. 2 Vezi şi în ediţia citaţă a lui N. Iorga, p. 323—327. 156 naţional de antichităţi din Bucureşti; azi sc păstrează Ia "Muzeul de artă al R.S. România, Secţia de artă feudală (in biserică, textul a fost zugrăvit din nou). 3) Pisania depc piatra de mornilnl a lui Radu dc Ia Afumaţi (4 ianuarie 1529). Această impresionantă pisanie (din păcate, deteriorată în parte) este o scurtă cronică a luptelor de apărare a Ţării Româneşti, duse de Radu de Ia Afumaţi (20 la număr, în perioada tulbure dintre 1522 — 1524). Deşi ea cuprinde însăşi data morţii voievodului (deci a fost terminată după aceea), textul narativ ein centrul pietrei de mor-mînt, de sub chipul lui Radu de la Afumaţi, înfăţişat călare pe cal şi cu buzduganul in mină, este scris la persoana I şi se referă la evenimente ce au avut loc numai pînă în 1524; aşadar, această parte a putut fi dăltuită sub supravegherea domnului şi cu textul dictat de el însuşi1. Partea finală reprezintă o reproducere a formulei de încheiere de pe piatra de mormînt a Iui Neagoe Basarab însuşi. Inscripţia a fost reprodusă în desen de Gr. G. Tocilescu [op. cit., p. 46), iar mai tîrziu în transcriere (cu unele greşeli), traducere şi comentariu istoric, cu completarea părţilor lipsă, de N. Iorga, în Inscripţii din bisericile României, voi. I, Bucureşti, 1905 (Studii ţi documente, XV, 1), p. 14S —150). O fotografie, cu textul lizibil, a fost reprodusă în Istoria României, voi. II, sub red. acad. A. Oţetea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, fig. 185, p. 652. Vezi şi reproducerile din monografia citată a lui E. Lăzărescu, fig. 21 şi 22. In traducerea de faţă am pornit de la versiunea şi completările lui N.l Iorga, contro-lînd cu originalul şi aducîad unele îndreptări. G. M. [Pisania lui Kcagee Easaiah de pe cclc două plăci din dreapta intrării în biserică] Cu-voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvirşirea Sfintului Duh, Dumnezeu intru treime slăvit, iată cu dorinţă şi osîrdie am poftit şi am început acest 1 N. Iorga, Istoria românilor,Toi. IV, Bucureşti, 1937,p. 311, spune cS „de bună seamă“, soţia sa, Ruxanda, a pus să se sape inscripţia pe piatra de mormînt. 157 cinstit hram al cinstitei Adormiri a preaibinecuvînlalei noastre stăpîne Născătoare de Dumnezeu, pe care am privit-o şi am văzut-o şi am înţeles puţin din dumnezeeasca Scriptură, ceea ce este. spus de gura stăp inului Domnului nostru, în sfînta Evanghelie: „Dacă vom avea crcdinţă cît un grăunte de muştar, se vor ierta păcatele noastre'4, dar nici atîta nu s-a găsit în noi, după cum spune sfînta Evanghelie: „Dacă va veni cineva la mine, nu-1 voi alunga". Şi iarăşi zice dumnezeescul Zlatoust: „Dacă va lucra cineva în ceasul dintîi, să-şi primească plata dreaptă; dacă va veni cineva după ceasul al treilea, mulţumit să prăznuească, dacă va ajunge după ceasul al şaselea, dc nimic să nu se îndoiască, căci de nimic nu va fi lipsit; dacă de al nouălea ceas va fi lipsit, să se apropie, netemîndu-se dc nimic; dacă va veni în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă de întîrziere, căci iubitor de oameni este stăp inul Hristos: primeşte pe cel din urmă, ca şi pe cel dintîi; mîngîie pe cel venit în ceasul al unsprezecelea, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintîi; şi pe cel din urmă îl milueşte. şi pe cel dintîi îl mîngîie; şi aceluia îi dă, şi acestuia şi fapta i-o cinsteşte şi darul îl laudă“. . De aceea, şi voi, fraţii rnei, care aţi trudit pentru acest : sfînt hram, dacă aţi fost bogaţi sau săraci, flămînzi sau ! însetaţi, văduve sau slujitori de-ai mei, să nu gîndiţi în <; inimile voastre că stăpînul Hristos nu va lua în seamă truda | voastră, ci priviţi, precum spune mai sus zisa sfînta Scrip- j tură, că stăpînul Hristos este iubitor de oameni şi primeşte j; ostenelile voastre şi veţi intra în împărăţia cerului. j Şi eu, dar, robul stăpînului meu, Iisus Hrisos, şi al maicii ! sale fără de prihană, deşi prin multe păcate sînt mînjit, | ca nimeni altul din creştinii de la răsăritul soarelui pînă la ! apus, mă rog ţie, preacurată maică a lui Dumnezeu, pentru I lucrătorii ce s-au trudit la sfînta ta casă. Dacă cineva a fost în credinţa creştinească şi a lucrat cu multă trudă şi su- ! doare, şi foame, şi sete, şi supărare, şi cu bătaie, şi cu ocară, j îi dăruieşte f 158 primoşte, presrîntă stupină, trudă lor ' şi roagă-te pentru .ei cclui născut din tine, să nu-i ruşineze în ziua judecăţii, ci să-i numere de-a dreapta scaunului său. Căci eu sînt negură do păcate şi nici un bine n-am făcut înaintea, ta, Doamne, nici nu m-am trudit, nici n-am flămînzit, nici n-am fost însetat şi nici sudoare şi lacrimi n-am vărsat, ci în toate zilele vieţii mole am trăit în pace şi-în îndestularea acestei lumi deşarte. De aceea, dacă nu am putut să plătesc acestor ■lucrători săraci, sau din scumpelea şi zgîrcenia mea, sau din iubirea de argint ori de aur, ci am îost amăgit de păcat, -prea bună ajutătoare, preacurată stăpînă, primeşte să le fie dată lor răsplata desăvîrşită, şi voi, fraţii mei, iertaţi-mă şi nu blestemaţi, iar Domnul Dumnezeu vă va ierta şi prea-'cural'a lui Maică vă va milui; din cc n-am putut să vă dau, Domnul Dumnezeu şi preacurata lui maică vă vor plăti. Căci tu, preacurată maică a lui Dumnezeu, eşti nădejdea tuturor creştinilor şi mie nevrednicului şi umilitului născut în păcate, căci sînt .viţă stearpă şi smoebin fără rod, căci sînt oaie rătăcită în pustie şi nu sînt vrednic să mă numesc fiul tău, fiindcă sînt înconjurat de păcate, ci milostiveşte-te, preacurată stăpînă, şi primeşte-mă nu ca pe mai sus scrişii lucrători, care s-au trudit, ci precum scrie în sfînta Evanghelie: primeşte-mă, părinte, ca pe una din slugile tale, aşa pri-meşte-mă şi pe mine, păcătosul robul ţău Io[an] Neagoe voievod. Cîţi.de duhul lui Dumnezeu sînt călăuziţi, sînt fii ai Dumnezeu. Iată şi eu, robul Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hrislos, Io[an] Neagoe voievod, adusu-mi-am aminte domnia mea că mulţi împăraţi au sălăşluit în împărăţiile acestea, dar puţini au moştenit împărăţia cerească. De aceea, dar, iată şi eu nu numai că mă străduiesc a cîrmui împărăţia aceasta, ci şi pe Domnul din tot sufletul a-1 iubi, împreună şi cu fapte bune. Drept aceea, am cunoscut că stăpînitorii, ■adică împăraţii, care au fost înaintea.noastră, ascullind 159 aceasta, cele păminteşti bine întocmindu-îe, şi pe cele cereşti ţ le-au dobîndit, iar pe cele pămînteşti le-au lăsat pămînteni- i ■lor, după glasul fericitului proroc între împăraţi şidumneze- "\ eseului părinte David: „Fericit bărbatul 'care miluieşte, , căci toată ziua se bucură de Dumnezeu". Şi iarăşi, că „cu milostenii se curăţă păcatele". Acestea dar văzîndu-le şi noi, cu dorinţă şi osîrdie am . poftit către sfintele şi dumnezeeştile biserici a le zidi şi a le ' < înălţa şi a le înfrumuseţa, cum le-au făcut şi le-au înălţat -şi înfrumuseţat sfînt-răposaţii noştri moşi şi strămoşi şi s-au făcut ctitori, cinstite biserici au ridicat si au înfrumu- * »j; seţat. Aşijderea şi noi.'urmînd lor şi avînd dorinţă şi osîrdie : , către preasfîntul şi dumnezeescul hram şi lăcaş al cinstitei Adormiri a preasfintei, cinstitei şi preabinecuvîntatei stăpînei noastre, de Dumnezeu născătoare şi pururea fecioară ' Mariâ, pe care l-am găsit domnia mea la Curtea de Argeş, dărîmat şi neîntărit, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi sfatul preacuratei maici a lui Dumnezeu,7 s-au deschis ochii inimii noastre şi am cugetat ca pe acest mai sus zis hram să-l zidim din temelie, să-l Tidicăm şi să-l întărim; : şi i-am dăruit sate şi ţigani şi bălţi cu peşte şi vămi şi am adăugat [odoare] de aur şi de argint şi de mărgăritar şi pietre nepreţuite. Drept aceea, după trecerea noastră, pe cine îl va alege Domnul Dumnezeu să fie uns şi urmaş al smeritei• domniei mele, stăpînitor în această Ţară a Ungrovlahiei, pe acela îl juruim cu Domnul Dumnezeu, care a făcut cerul şi pămîn- -tul, şi cu precurata lui maică, şi rugăm pe domnia sa: „Mare \ singur stăpînitorule şi de Dumnezeu iubitule, doamne şi unsule, te rugăm pentru acest hram din nou zidit, pe care l-am ridicat întru cinstea şi slava născătoarei lui Hristos, să nu-1 laşi să fie în pustiire, aseultînd pe unii răi grăitori ;' către tine, sau să se atingă mîna ta să ia mai sus zisele odoare-' şi scule, ci încă şi domnia ta după putere să-i adaugi, ca\ să nu fie spre batjocura limbilor străine şi locuinţă animale-| '' 160 ) ■ ■ ' lor şi păsărilor şi gadinelor şi desfrînatelor, ci să-i fii milostiv si locmitor şi păzitor şi.miluitor călugărilor ce locuiesc intr-insul', ca să fie şi domniei tale ctitoria desăvîrşită, ca şi nouă, celor ce am trecut din această viaţă deşartă. Căci dacă se va atinge mîna ta să ia, mie nimic nu-mi iei, şi nu te blestem, ci dacă vei gindi să iei ceva, de la preacurata maică a lui Dumnezeu iei. Iar dacă-vei adăuga şi de la tine, după puterea ta, în. acest hram, să fii binecuvîntat de Domnul Dumnezeu, care a făcut cerul şi pămîntul, şi de preacurata maica lui, căci eu, doamne şi unsule* după trecerea mea, de la nimeni nu aştept să am pomenire, ci numai de la domnia ta, iar domnia ta sa ai pomenire în împărăţia cerului, unde este bucurie netrecăloare şi fericire fără dc sfîrşit, care va să fie, amin’1.. Şi iarăşi, aducem aminte egumenilor şi. călugărilor care locuiesc aici, că dacă cineva, dintre boieri,, dintre dregători va aduce'avuţie şi scule să le ascundă în mănăstire, fie. de orice frică, egumenul şi călugăriisă nu le primească înmănăs-. lire, ca să nu fie averi străine în mănăstire, să nu cadă mănăstirea in nevoie; iar egumenul şi călugărul care va primi să ascundă în mănăstire avere străină să fie proclet şi anatliema. [Pisania lui Batiu de la Afumaţi dc pe peretele dintre pronaos şi naos (10 septembrie 152G)] întru Hristos Dumnezeu credinciosul şi bine-cinBtitorul Io[an] Neagoe voievod, de dumnezeesc sfat îndemnat, a înălţat din temelie acest sfînt hram al preasfintei născătoare de Dumnezeu şi, neisprăvindu-1, s-a mutat spre veşnicele lăcaşuri. Iareu,Io[an] Radul voievod, din milaluiDumnezeu domn, m-a înălţat Domnul Dumnezeu in scaun; şi-au năpădit turcii, cu multă apăsare, ca să ia patria noastră, Ţara 161 tt — Literatura română veche. voi. I Romanească, şi m-am ridicat domnia mea cu boierii, luptînd în multerăzboie, cînd fiind alungaţi, cînd gonind [pe duşmani], pînă cînd puterea şi ajutorul lui Dumnezeu €el de sus [...J1 Şi ne_a- dat Domnul Dumnezeu pace. Şi am ridicat domnia mea ochii cei sufleteşti spre dumnezeeştile biserici să le cercetez. Şi mi-a. .aniintit binecinstitoarea doamnă Despina, soţia binecinstitorului Neâgoe voievod, de această sfîntă biserică a mănăstirii Argeşului, şi am văzut domnia mea dumnezeiasca lor faptă şi gîndul şi osteneala lor, şi am rîvnit din toată inima să o isprăvesc şi să mă numesc ctitor acestui dumnezeesc lăcaş.- -C..... După porunca lui Io[an] NeagoeToievod şi după voinţa lui, s-a zugrăvit şi chipul domniei mele aici şi cu preaiubita s,oţie a domniei mele, Doamna Roxanda, fiica însăşi a acestor binecinstitori domni Neagoe şi Despina. Pome-ineşte-ne pe noi, preacurată născătoare de Dumnezeu, în împărăţia fiului tău şi ne învredniceşte pe noi a sta de-a dreapta lui, amin. Şi s-a scris în anul 7035 [1526], luna septembrie, ziua .10. Mîna lui Dobromir zugravul. [Pisania de pe piatra de mormînt a lui Radu de la Afumaţi (4 ianuarie 152$)] Răposa.t-a robul lui Dumnezeu şi mult-milostivul To[an] Radul, mare voievod şi domn a. toată Ţara Ungrovlaliiei şi al Podunaviei, fiulma.relui şi prea-bunului Radul voievod, în anul 7037 [1529], luna ianuarie, ziua 4, crugul soarelui 7, indictionul 3. Să vă fie ştiute războaiele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu : 1-ulrăzboi cu agarenii, al2-lea la Gubfavi], al 3-lea la satul Ştefeni pe Neajlov, a.l 4-lea la C[lejani, al 5-lea] la Ciocăneşti, al 6-lea la cetatea Bucureşti, [al 7-lea la cetatea Tîrgovişte], al 8-lea la rîul Argcşel, al 9-lea la [satul Plata, 1 Un mic fragment ilizibil, avînd unele litere şl.erse. 162 allO-lcalaA[lămăneşti pe Teleorman, [al 11-lea, ccl mai iute şi mai aprig] din (oale războaiele, la Gruma[zi, cu 7 san-gcacuri, al 12-lea] la N icopole, al '13-lea la Şişlov, [al 14-lea la] cetatea [Poenari], cu ţăranii, al 15-lea la Gher[ghiţa, al 16-lea iar la Bucureşti],' al 17-lea la oraşul Slatina, al lS-lea [la cetatea Bucureşti] cu Vladislav voievod, al 19-lea [la şalul Rucăr, al 20-lea] la Didrili [..-]1. ^'Acum zac singur aici în mormînt mic, aşteptînd glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trîmbilă, învierea a toată lumea, prefacerea stihiilor. Rog pe cel ce Dumnezeu va binevoi să vină după noi, să păstreze acest mic lăcaş de odihnă, şi casă oaselor mele, ca să fie nestricaţ. ' Trei cuvinte, urmate do un rînd acoperit cu ciment. IX* CEL MAI VECHI TEXT ÎN LIMBA ROMÂNĂ: SCRISOAREA LUI NEACSU DIN CÎMPULUNG (1521) Ştiri indirecte atestă faptul că s-a scris româneşte încă j din a doua jumătate a sec. al XV-lea, iar în scrisori particulare este de presupus că s-a putut scrie şi înainte. Primele menţiuni pe care le avem despre scrierea în limba română se referă la conceptul jurămîn-; lului omagial făcut de Ştefan cel Mare în 1485, la Colomeia, şi la socotelile oraşului Sibiu, în care se menţionează că în 1495 un preot român a redactat nişte scrisori în româneşte1. în afară de acestea, un număr destul de mare de cuvinte româneşti (apelative, nume de persoane şi locuri) se găsesc incluse în documentele medievale latine şi slavone din secolele al XI.II-lea—al XV-lea, uneori chiar în forme gramaticale româneşti2. Cu toate acestea, cel dintîi text românesc databil ce ni s-a păstrat este abia din primul sfert al secolului al XVI-lea: scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung, adresată judelui Braşovului Hans Benkner. După persoanele şi evenimentele la care sereferă, acoastă scrisoare . o fost datată în 29 sau 30 iunie 15213. Cam din acelaşi timp (cel puţin ' de prin 1530,• dacă nu de mai înainte) provin şi primele traduceri de . cărţi religioase din Transilvania şi Maramureş, păstrate însă în copii nedatate şi atribuite de filologi primei jumătăţi a sec. al XVI-lea4. 1 Vezi I.C. CMţimia, Cele mai vechi urme de limbă românească, „Ro-rnânoslavica“, I, Praga, 1948, p. 117 — 127 ; Acad. Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 467—468. - 2 Vezi acad. Al. Rosetti, op. cit., p. 447 — 463. 3 Vezi Matei Cazacu, Sur la date de la lettre de Neacşu de Cîmpulung (1521), în Revue des etudes sud-est europeennes“, t. 1968, nr. 3, p. 523-528. . 4 Pentru întreaga discuţie, vezi,acum în urmă: Al.Rosetti,op, cit., p. 465 — 481, 639 — 658; B. Cazacu, Pagini de limbă şi literatură română veche, Bucureşti, Ed. tineretului, 1964; P.P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Acad., 1965;’G. Miliăilă, Contribuţii la studiul calcului lingvistic (Pe baza textelor bilingve din sec. al XVI-lea), în SCL, XVIII, 1967, nr. 5, p. 529—536. 164 Sintetizînd diversele păreri cu privire la cauzele apariţiei textelor scrise în limba română, înir-o epocă în care, potrivit tradiţiei, se scria în Ţările Române în slavonă (limbă sacră a confesiunii ortodoxe, alături de greacă), tot aşa cum în apusul şi centrul Europei se scria în latină (limba sacră a confesiunii catolice), putem spune că acestea au fost următoarele: 1) evoluţia societăţii româneşti în cele trei provincii — Transilvania, Moldova şi Ţara Româncască, dezvoltarea micii boierimi şi a păturilor orăşeneşti, a negustorilor şi meşteşugarilor, care aveau nevoie de un mijloc de comunicare (scrisoarea lui Neacşu este elocventă din acest punct de vedere!) şi de instruire uşor accesibil — şi acesta nu era altul decît limba vie a întregului popor, limba română; 2) sfera limitată de folosire a limbii slavone la necesităţile bisericii şi ale cancelariilor domneşti (puţinele scrieri, litorar-istoricc şi moral-politice originale din sec. al XY-lea şi al XVI-lea provin din anturajul domnilor sau sînt opera lor înşişi) ; 3) exemplul curentelor de reformă din Europa din sec. al XVI-lea, mai ales lute-ranismul şi, în parte, calvinismul, care au fost adoptate de saşii, respectiv de ungurii din Transilvania, după 1530. Evident, apariţia actelor şi scrisorilor originale în româneşte se datoreşte numai primelor două cauze, în timp.ee pentru traducerea cărţilor canonice de cult (nu însă şi pentru a celor apocrife, a cărţilor populare şi, în parte, a ' pravilelor) trebuie luată în consideraţie şi cea de a treia cauză, pe care o vom vedea evocată cu toată claritatea în predosloviile lui Coresi. Scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung se păstrează la Arhivele Statului din Braşov şi a fost publicata pentru prima oară şi datată în 1521 de N. Iorga, în colecţia Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria rominilor, voi. XI, Bucureşti, 1900, p. 843, nota 1. De1 atunci a fost reprodusă de nenumărate ori în antologii şi manuale, bucurîndu-se de o binemeritată faimă. Dintre reproducerile fotografice din-ultimul timp menţionăm : I. Bianu şi N. Cartojan, Album ele paleografie i'omi-neascâ (Scrierea chirilică), [ed. I], Bucureşti, 1926, planşa XIV; ed. a Il-a, 1929, pl.XV; ed. a III-a, 1940, pl.XIV; Em. BuGuţa, Biblioteca satului, Bucureşti 1936, pl. intre p. 24—25\Documen le privind istoria Romîniei. Veacul XVI, B. Ţara Românească, voi. I, Ed. Academiei, 1951. p. 325 (transcrierea la p. 169 — 170). Textul a-fost redat în trans-literare de J.’ Byck, în Texte romineşti vechi, Bucureşti, 1930, p. 5 ; de Mioara Avram, în Crestomaţie i'omanieă, întocmită sub conducerea acad. Iorgu Iordan, vol.I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1962, p. 149— 165 150 (cu note explicative), şi de prof. B. Cazacu, în Pagini dc limbă şi literatură romînă veche, p. 24—25 (cu note explicative). în transcrierea de mai jos am folosit facsimilele din ediţia Bianu-Cartojan, controlînd cu reproducerea din ultimele două ediţii citate. Ceea ce surprinde în mod deosebit la această primă scrisoare românească păstrată este fraza clară şi bine construită, am zice chiar uşurinţa compoziţiei; aceasta dovedeşte că autorul ei era un om cult şi nu se afla la prima însemnare în româneşte. în afară de formulele de introducere şi de încheiere, precum şi de două cuvinte slavoneşti în text, acesta este redactat cu un vocabular curent şi astăzi, avînd aspectul fonetic foarte apropiat de limba literară actuală, căci se ştie că tocmai graiul din sudul ţării a stat la baza limbii literare româneşti încă din sec al XVI-lea. Reproducerea acestei scrisori într-o antologie de literatură română veche se justifică, credem, nu numai prin faptul că este primul text românesc ce ni s-a.păstrat, ci şi pentru că este cca mai veche atestare a stilului epistolar în româneşte. . G. M. [Textul scrisorii] Mudromii i plemcnitomu i cistitomu i bogom darovannomu1 jupan Hanăş Begner ol2 Braşov mnogo zdra-vie ots Neaoşul ot Dhgopole*. ' I pak5 dau. ştire domnie tale za? lucrul;turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintreanu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi7 că au trecut cele corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. / pak să ştii că bagă den tote8 oraşele cîte 50 de omin[i] să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter[i]9 den Ţarigrad, cum vor trece acele corăbii la locul'cela strimtul, ce ştii şi domnişi ta. I pak spui domnie tale de lucrul lui Maliamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiiaşfi] şi de genere-miu Negre? cumu i-au dat împăratul slobozie lu Maliamet beg pre io10-i .166 va îi voia, pren Ţcara Rumânească, iară el să treacă. I pale să ştii domniia ta că are frică marc şi Băsărab11 de acel lotru de Mahamet beg, mai virlos de domniele voastre. I pak spui domnie tale, ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnie tale, domniia ta eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniia ta Ia tine, să nu ştie umin[i] mulţi, şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. J'bfogju te vrsfcjlit, amim12. NOTE 1 Cuvintele tipurile cursiv sînt în limba slavonă. Trad.: „înţeleptului .şi do bun neam şi cinstitului şi dc Dumnezeu dăruitului1*. 2 „Din“. 3 „MuHă sănătate de la“. * „Din Cîmpulung". s „Iarăşi". 0 „Despre". ' Lui (greşală de grafic). B Toate (diftongul oa notat prin o, ca,şi mai jos). " Scris (greşit): mc.şştcr. 10 Undo. :' " Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti (ianuarie 1512—15 septembrie 1521). 1;! „Şi Dumnezeu să tc bucure, amin'1. ISTORIOGRAFIA ÎN MOLDOVA SI TARA ROMÂNEASCĂ ÎN DECENIILE AL TREILEA - AL NOUĂLEA CRONICA EPISCOPULUI MACARIE După primul text românesc, ne întoarcem iarăşi Ia literatura în limba slavonă, dominantă încă insec.al XVI-lea: trebuie să mai treacă încă 30 dc ani pînă să consemnăm din nou un text original românesc datai, ieşit din tipografia lui Coresi. „Vechiul" coexistă cu „noul", şi secolul al XVI-lea — departe de a fi un veac nesemnificativ în istoria literaturii române — poate fi urmărit în cîteva realizări de scamă în limbile slavonă, latină, română şi italiană. Astfel, după învăţăturile lui Neagoe Basarab, în răstimpul 1527— 1574, se redactează în Moldova trei cronici succesive în limba slavonă, dintre care prima, a episcopului Macarie, face legătura cu letopiseţul anterior, din timpul lui Ştefan cel Mare. Macarie, unul din ucenicii lui Teoclist al II-lea, mitropolitul Moldovei (1508— 1528), a fost mai întîi egumen a] [Mănăstirii Neamţ (dinainte de J523 pînă în 1531)1, cel mai însemnat focar cultural moldovenesc începînd din sec. al XV-lea, iar apoi episcop de Roman, de la 23 aprilie 1531 pînă la moarte (1 ianuarie 1558, cu o scurtă întrerupere în 1550-1551). încă pe cînd-era egumen, Macarie a primit însărcinarea din partea noului domn, Petru Rareş (1527—1538, 1541 — 1546) — care a avut ambiţia şi a reuşit în bună măsură să urmeze exemplul gloriosului său părinte, Ştefan cel Mare — şi a marelui logofăt Teodor, să scrie cronica domniei, legînd-o de momentul în care vechiul letopiseţ ajunsese la moartea marelui domn, în 1504. După cum am văzut mai sus, în nota introductivă la Letopiseţul de cînd s-a inceputŢara Moldovei, analele domneşti au continuata fi scrise şi în timpul lui Bogdan al III-lea şi al lui Şlefăniţă voievod: pentru domnia acestora, Macarie a prelucrat, desigur, dalele dinlr-una din variantele letopiseţului de curte ce circulau pe atunci în Moldova, 1 Din 1523 s-a păstrat o Psaltire slavonă copiată dc el (azi la B.A.R., mss. slav nr. 505). 168 “racordînd povestirea — fără îndoială, la îndemnul noului voievod— cu pasajul din vechiul letopiseţ care descrie sfirşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Cronica a fost scrisă în răstimpuri: dacă judecăm după manuscrisele păstrate, prima redactare, începută după 1557, pare să fi fost efectuată pînă în 1530, a doua pînă în primăvara anului 1542, iar ultima pînă îilI 551, cînd se încheie cronica. în f orma comp letâtă, cronica cuprinde, aşadar, donmiile luiJ3ogdan.ai ni-lea (1504—-1517) şKŞfcdfăniţă Vodă (1517—1527), prima domnie a lui.Petru Rareş (1527—■'•15-3-8),■•■scurtele domnii ;ale lui Ştefan Lăcustă (1538 — 1540) şi -Alexandru Cornea (1540—1541), a doua domnie a lui PetruIRareş (1541 —1546), aceea a fiului său mai mare Iliaş, cel care a.plecat la Istanbul-şi s-a turcit (1546—1551), şi începutul domniei celui de-aldoileafiu, Ştefan (F551). După evenimentele dramatice din 1552, Macarie — ajuns, de altfel, la o virstă înaintată — nu mai avea interes să: continue cronica: ulti- -mul domn din familia lui.Petru Rareş,-Ştefan, a fost omorît in luna septembrie de boieri, iar după domnia de trei zile a lui JoIdea,a venit la tron Alexandru Lăpuşneanu (1552—'1561, 1564—1068). Deşi Macarie rămîne în continuare episcop şi copiază, la solicitarea noului domn, în -1556, Sintagma (Pravila) lui Mat'ei'Vlaslaris1. pentru continuarea cronicii—- la porunca lui Alexandru:Lăpuşneanu —este ales ucenicul său Eftimie-. Este interesant de observat că acesta continuă textul de acolo de unde Macarie se oprise a doua oară, şi anume de la a doua urcare pe tron a lui Petru Rareş (1541), fie că avea în faţă un • 1 Copia episcopului Macarie prezintă un interes deosebit, întrucît el.aranjează articolele' în ordinea alfabetului slav (prin traducerea din greceşte în slavonă se păstrase ordinea după alfabetul grecesc, care nu mai corespundea în textul slav) şi adaugă o predoslovie proprie. Trimisă ulterior, în 1561 (după.moartea lui Macarie), ţarului Ivan cel Groaznic, ca dar] din partea lui Alexandru Lăpuşneanu, această Pravilă n-a mai ajuns la destinaţie, fiind descoperită la-sfîrşitul secolului trecut .la Lvov. în prezent,rse;păstrează la Muzeul istoric din Moscova, în colecţia lui.E.V.JBarsov, nr. 152. Vezi G. Miliăilă, Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastârir, şi începuturile lexicograf iei roma- ' neşti (sec. XV-XVII), în Studii de slavistică, Bucureşti, Ed. Acade«-. miei, 1969, p. 9—44. manuscris ce cuprindea această, variantă, fio cu a suprimai ull ima parlo în izvodul său, după cum presupune P.P. Panailescu1 (ceea cc ni se parc mai puţin verosimil). Textul cronicii ni s-a păstrai în trei manuscrise. Primul, din sec. ol XVI-lea, cuprinde numai perioada 1504 — 1530 şi se află in colecţia lui E.V. Barsov, nr. 1411 (păstrală azi la Muzeul istoric din Moscova). Al doilea, copiat, înainte do ianuarie 1561, de Isaia dc la mănăstirea Slatina (viitor episcop de Rădăuţi, 1565 — 1577), duce naraţiunea pînă în 1542 şi se păstrează în Biblioteca Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Ucrainene — Kiev (Colecţia bibliotecii fostei Academici Teologice din Iviev, nr. 116, adus acolo de la lavra din Poccacv — sud-veslu] Ucrainei); acest manuscris de o mare valoare pentru vechea cultură românească şi slavă, cuprinde mai multe scrieri religioase şi filologice, cronici bizantino-slavc, Letopiseţul dc la Putna I, Cronica lui Macario şi pe aceea a ucenicului său Eftimie. în sfîrşit, al treilea manuscris cuprinde textul complot al cronicii, pînă în 1551 (diferenţele dintre cclc trei manuscrise, în părţile în care concordă, sînt minime). Acest manuscris, de o însemnăLalc aproape tot atît de mare ca şi cel precedent (cuprinde scrieri religioase, cronici bizantino-slavc, Letopiseţul dc la Putna II, Cronica lui Macaj'ic şi pe aceea a celui de al doilea ucenic al său, Azarie), copiat de un anonim la sfirşilul sec. al XVI-lea sau începutul sec. al XVII-lea, se păstrează la Biblioteca Publică. „Saltîkov-Şcedrin''' din Leningrad, sub cota O, XVII, nr. 13. Textul Cronicii lui Macarie a fost publicat dc două ori, cu traducere, studiu şi note, de Ioan Bogdan, descoperitorul ei: prima dală, după manuscrisul de la Kiev, împreună cu celelalte cronici din acelaşi manuscris şi cu altele, în Vechile cronice moldoveneşti înainte de Urechc, Bucureşti, 1891, p. 69 — 89 (studiu), 149—162 (text), 198—212 (traducere) şi 208 — 279 (note); a doua oară după manuscrisul dc la Leningrad (Petcrsburg), cu variante după manuscrisul Barsov, în Letopiseţul lui Azarie, „Analele Academiei Române", Mem. Secţ. ist.., Seria II, t. XXXI, 1909, şi în extras, p. 20 — 28 (studiu), 96—112 (text) şi •131 — 140 (traducere). Textul a fost reprodus în anii din urmă de P.P. Panaitescu, în volumul Cronicileslavo-române din sec. XV-XVI, cu o introducere, traducere şi note (p. 74 —105),pe baza versiunii de la Leningrad, după caro Biblioteca Academiei R.S. România posedă un microfilm. 1 Cronicile slavo-române, p. 107. 170 Ioan Bogdan a arătat în colo două ampli' sludii ca Macario a folo>il în opera sa ca model sl ilisl ic Cronica universală a Iu i Constantin Manas-sos (istorie bizantin din soc. al Xll-lea), scrisă în versuri şi tradusă iu slavona nudiobulgară, în proza, în jurul anilor 1335 — 13'jO. Aceasta, cronică a c.irrulat. si în Ţările Române, după cum se poate vedea din copia existentă in manuscrisul ce cuprinde şi Letopiseţul dc. cînd <-a început Ţara Moldovei (J3.A.R., nr. 6-iO)1 şi din prelucrârca-traduccic a lui Mihail Moxa de la JG20 (vezi mai jos). Pe alocuri chiar, Macarie a preluat unele pasaje, care i sc păreau că se potrivesc cu evenimentele şi personajele descrise (de ex., fuga iu Ardeal a lui Petru Rareş, scăparea din cetatea Ciceiului, ultimii ani ai vieţii lui, „cu bai şi băuturi şi mîncărr* ele.). Cu toate acestea, cronica arc o valoare documentară şi literară independentă dc modelul său, căci părţile preluate ocupă totuşi puţin loc în ansamblul textului. Scriind la porunca domnească, Macarie adoptă un ton depanegirie, mai ales la adresa lui Petru Rareş, folosind un stil retoric şi înflorat ea şi modelul său, in timp co pentru adversari foloseşte cuvinte dc ocară. Din punct de vedere literar, cronica prezintă un interes deosebit, căci reflectă preocuparea de a crea un stil literar „înall“, în concordanţă cu concepţia epocii şi după modelul literaturii bizantine. La fel’ este demn de relevat caracterul mcmoralistic al cronicii, faptul c-u» Macarie include în text şi relatări despre propria sa persoană, tot aşa cum contemporanul său Nicolaus Olahus o face în opera sa istorico* geografică IIungaria. (1636; vezi mai jos). Limba slavonă a lui Macarie este greoaie, din cauza retorismului şi a înfloriturilor stilistice, şi pc alocuri chiar cu unele greşeli grama-: ticale. TYanspunînd textul în româneşte (după manuscrisul de la Lcnin-' grad, cu menţionarea unor deosebiri faţă de cel de la Kiev), am urmat-mai ales exemplul lui Ioan Bogdan, care a oferit o versiune adecvată stilistic, decit pe acela al lui P.P. Panailescu, care, dorind să fie cît mai exact, a dat o traducere mai puţin îngrijită din punct de vedero ol stilului. G.M*- V 1 Vezi ediţia îngrijită de I. Bogdan, Cronica lui Constantin Manas«ţ Traducere mediobulgară... Text şi glosar, Bucureşti, 1922. 171 [Cronica lui Macarie] -- Celo. ele pînă aici au fost povestite cu meşteşug şi bine alcătuite de scriitorii dinaintea-noastră,-care ni le-au lăsat cu multă-cinste nouă, copiilorTor:; iar cine anume' s-a trudit cu ele ne este cu:totul necunoscut, se vede insă că iubitori de bine. " - . ; Să ne străduim, dar. şi noi-cît: ne: stă în-putere, întrucît - ne-am apiicat.de.aceasta,^şi-să aducem firul,povestirii pînă la domnia din vr.emile noastre, nu fălindu-ne cu înflorituri ritoriceşti,.ci. împlinind:porunca domnească a: lui Petru cel ales1, -cel cumplit pentru- duşmani, fiul lui Ştefan voievod cel Viteazv şi. a marelui :săudog.ofăt^ c-hir-Teodor. Găci au porun-cituieme33niGiei-m.ele,-celui:mai :de: pe:;iirmăT dintre ieromo-iraMj. snierituLMacarie:,,să.nu las-ca lucrurile întîmplate- în vremiletşi domniile treoirte.şi .ajuirse^pînă-.la noi:să-fie- acoperite- de mormmtul: ui tării ^ ci să: le trec în letopiseţ,, dar nu aşa ca prin scurtime;s&-pară-că sîntem nevoiţi a vîrî:din nou sabia în iteacă j nici ca lungind vorba să pară-.că golirh; rîul cu lingura, nici ca să ne.îngimfăm.din pricina ajutorului clumnezeesc, nici. ca'din pricina-pedepsei:să ne:pierdem cumpătul, ci ca să dămipentuu-toate-: slavă-lui-Dumnezeu, care p'e toate, spre folos Ier întocmeşte, .prin: urmare şi pe. acestea; Să începem dar a împodobi cununa povestirii cu vorbe. în. aur împletite: şi a; împlini datoria poruncii. După sfîrşitul în veci pomenitului şi: preaslăvitului în vitejie Ioan Ştefan voievod, a luat schiptrul domniei rodul coapselor, sale, Bogdan voievod * fiind- atunci cursul anilor de şapte ori cîte: o mie şi încă zece,, iar al doilea, fiind în curs, într-a doua- din., calendele lui- iulie [7012,. resp. 1504-, iulie 2-]. Şi după trecerea unui an, aţîţat • fiind de Pi adu 1, voievodul: muntcnesc2, s-a ridicat cu tărie asupra lui, deşi pe dreptate, însă nu după cuviinţă, pentru că amîndoi erau creştini. Şi ' aflîndu-se între hotarele ţării sale, gata de luptă, iar Radul însuşi avînd mare nădejde de biruinţă, erau gata să pregătească prin vărsare de sînge o mare bucurie diavolului, dacă milostivul. Dumnezeu, nu i-ar fi împiedicat-prin 172 omşnuita lui iubire de oameni ; căci le-a trimis un mijlocitor, adevărat fiu al luminii, pe Maxim despotul, care nu după mult timp cu vrednicie a fost înălţat de arhiereii moldoveni în rang de mitropolit, împodobind pînă la săvîrşirea sa din viaţă scaunul Belgradului3. Acesta deci, vorbindu-le despre pace, nu s-a înşelat în nădejdea sa şi i-a trimis pe amîndoi împăcaţi la ale lor. * , Şi după un alt .ari iarăşi, nemaiputînd răbda răutatea le-şilor, a pornit cu război asupra lor şi nefiind nimeni care să i se împotrivească, a ajuns prădînd pînă la vestita lor cetate Leov, pe care de obicei o numesc aşa, şi a înconjurat cetatea cu oastea, tăind şi arzînd. Şi s-a întors înapoi, lovind cetăţile şi adueînd multă pradă de acolo, şi iarăşi a* ajuns cu bucurie ia ale sale. Dar nu mult după aceea, într-o miercuri, s-a ridicat craiul -leşesc4 cu toată puterea sa asupra Ţării Moldovei, arzînd şi băgînd spaimă [în oameni]; au ajuns la Botăşani şi prin înconjurări viclene au prins pe cîţiva din boierii domnului, iar apoi s-au întors la ale lor. în anii de două ori zece şi şapte mii şi o singură dată doi [7022, respectiv 1514] au venit o mulţime .de tătari de la Perecop5 şi au năvălit năprasnic şi fără veste asupra Ţării Moldovei şi au luat mult plean, fără de număr, oameni şi vite, de la Nistru şi pînă la Prut', toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Chigheci pînă la Hotin, şi toate yiţele de la cîmp.şi s-au întors 4n pace, împlinind mînia lui Dumnezeu. In al zecelea an al domniei sale a ieşit cu răutate din Ţara Muntenească, la vreme nepotrivită, adică în timpul iernii, cînd tot ostaşul se odihneşte şi războiul încetează, un oarecare Trifăilă, ce se numea pe sine fiu de domn, şi a năvălit în Ţara Moldovei, neliniştind rău pe locuitorii acestei ţări. Şi lovindu:se cu -oştenii domneşti mai jos de Vaslui, la poduri,. şi-a dat acolo sufletul său cel rău, pierzind şi pe mulţi alţii împreună cu sine. în anul 25 peste şapte mii [7025, respectiv 1517]., luna aprilie, l-a ajuns-sfîrşitulvieţii la Huşi. Şi a lăsat domnia fiului său, Ştefan voievod cel Tînăr, care era atunci de nouă ani şi a primit binecuvîntarea ungerii cu mîna preasfinţitu- Iui .mitropolit. chiar:'Teoct-ist0, în prcaslăvita cetate a, Sucevei. ■ ' . Iar cît: d era în al doilea an al domniei acestuia, în luna au-gust, apornit Alb, unul din sultanii lălărăşti clin Perecop, cu o mulţime de tătari,pagini şi au trecut fără de veste rîul : Nistru şi au ajuns la Prut şi au început a prăda ţara de jur împrejur, după obiceiul lor. Aflînd atunci despre ei Ştefan •■voievod, îndată s-a ridicat cu ostaşii săi asupra lor şi i-a înfrînt, on.orînd pesle lot. Şi s-au înecat în Prut şi s-au .înglodat în Ciulini, iar pe cîţi au rămas, i-au gonit pînă lâ Nistru şi acolo s-au înccat în fuga lor cea mare; alţii au fost prinşi de vii. Iar Alb sultanul abia a scăpat cu puţini de-ai .săi, rănit şi el la cap. Ceilalţi cîţi au pulut să fugă, au luat-o -pe jos, goi şi fără\um'e, şi cu..ruşine au ajuns în locurile lor. Slavă Domnului Dumnezeului nostru Iisus • Hristos, care astfel a răsplătit alunei pe vrăjmaşii noştri. ' : Am socotit că este drept să spunem celor care doresc să asculte ceva şi despre domniile străine. Pe vremile şi în anii aceia domnea în Ţarigrad, asupra turcilor, Selim, fiul împăratului Baiazid. Acesta deci a adunat o mulţime de turci şi putere mare şi a pornit din Ţarigrad şi a trccul marca şi s-a pregătit de război împotriva izmaelitenilor, a împărăţiei Sofi7, ce se află’la Răsărit, şi a făcut o luptă crîncenă cu dinşii, dar n-a izbutit nimic, ci a pierdut o mulţime dintre ostaşii săi. Şi întoreîndu-se de acolo şi pregătnidu-se a doua oară, s-a dus asupra ţării Palestinei şi a luat-o împreună cu Ierusalimul; iar de acolo s-a dus împotriva Egiptului, numit acum de către tiirci Misir, si a luat o cetate si a tăiat o mulţime de misireni ^ i J t y şi pe fruntaşii lor şi s-a întors biruitor la scaunul său, în Ţarigrad. ; în anii treizeci peste şapte mii [7030* respectiv 1522]’ s-a ridicat din Ţarigrad. împăratul Suliimen8, după moartea -tatălui său Selim, şi s-a îndreptat în sus, pe rîulDunărea, şi a ajuns la hotarele Ţării Ungureşti şi au început a prăda şi a arde ţara. Şi a ajuns la Belgrad şi l-a bătut multă vreme şi nu ştiu cum s-au speriat ungurii şi nu le-au dat ajutor, nici n-au ieşit împotriva turcilor. în cele din urmă belgră- denii singuri s-au predat turcijor9; şi l-au luat, precum şi alte multe cetăţi, şi au prădat ţara Sremului şi s-au întors înapoi şi au luat cu sine moaştele preacuvioasei maicii noastre Paraschiva .de la Belgrad şi le-au dus în cetatea lui Constantin. . în acelaşi an, In luna septembrie, a răposat în Domnul şi Basaraba, voievodul Ţării Munteneşti10, iar în locul lui s-a ivit un turc cu numele Mahmet, care se trăgea din neamul lui ; dar ce legătură are lumina cu întunericul ? Căci se lepădau oamenii de dînsul, cum fuge cineva de năpîrcă. ' Şi mulţi alţii, aşa-zişi pribegi, numiţi şi nenumiţi — vreo şase inşi — au încercat,atunci să se ridice în domnie; dar toţi au pierit într-un singur an* . între acestea şi după aceştia, întărindu-se în domnie un oarecare Radul11 şi luptîndu-se cu turcii, .cînd bătîndu-i, ;cînd fiind bătut, de patru ori a trecut munţii spre hotarele ungureşti, aducînd de ;acoIo ajutor; şi nu s-a oprit pînă ce nu i-a gonit cu totul din hotarele sale. - Să ne întoarcem iarăşi de unde am pornit, iar despre acestea să aştepte povestirea. Domnind, cum s-a zis mai înainte, Ştefan cel Tînăr, şi-a întocmit cu pricepere cursul vieţii ascultînd de sfatul celor înţelepţi, dar vechiul duşman n-a mai răbdat rîvna cea bună, ci a sădit între mai sus pomeniţii mari sfetnici nesaţiul, muma zavistiei, şi vrăjmăşie cruntă a semănat. Umblînd ei cu acestea, Ştefan voievod a tăiat capul hatmanului şi totodată întîiului său sfetnic numit Arbore, în luna aprilie în anii şapte mii şi unul lîngă treizeci [7031, respectiv 1523], în curţile domneşti de la Hîrlău. •în acelaşi an, în luna septembrie, s-au ridicat asupra lui Ştefan voievod iparliii şi eghemonii şi ipaţii şi satrapii12 şi întreg sfatul, ca să-l scoată din domnie. Iar Ştefan voievod, neavînd ajutor de nicăieri, şi-a încredinţat necazul său lui Dumnezeu, care a suflat asupra lor duhul mîniei şi i-a împrăştiat pe căile pe care el însuşi le ştie, prin hotarele şi domniile dimprejur; puţini dintre dînşii şi-au căpătat mai tîrziu locurile lor, căci mai toţi şi-au pierdut viaţa în ţări străine, după voinţa lui Dumnezeu. 175 în anul 7032 [1524] a bătui Ştefan voievod Ia Tarsauti, de cea paric a Prutului, ca la 4000 de turci, care se Întorceau din Ţara Leşească, şi putini dintre dinşii şi-au mai văzut iara. » % în anul al treilea şi al treizecilea pe lîngă şapte mii [7033, respectiv 1525], din nou au năvălit în Ţara Ungurească o mulţime de turci, cu de trei ori blestematul stăpînitor al lor, Suliimen împăratul, la trei ani după ce-au supus Rodosul, şi au bătut cu desăvîrşire prin meşteşuguri viclene pe însuşi craiul cu toată oastea sa13 şi au prădat o mare parte din Iara aceea şi au cucerit şi Buda, cetatea crăiască, şi s-au întors în pace la ale lor. Iar de atunci s-a iscat multă nestatornicie în acea tară, y r căci de ]a miazănopate s-a ridicat un crai, iar de la apus altul; cu cel de la apus ţineau saşii, căci era neamţ, anume Ferdinand, pe cel de la miazănoapte, ungur fiind, anume Ioanăşu, îl ajuta poporul cel de un neam cu dînsul. Şi, după vremuri, treceau cînd dintre unguri de partea unuia din ei, cînd dintre saşi de partea celuilalt, ceea ce era o pricină de război între ei şi o mare nenorocire. în anul 34 peste şapte mii [7034, respectiv 1526], s-a ridicat cu mînie Ştefan voievod cu toată puterea sa, împotriva lui Radul, voievodul muntenesc, în săptămîna cărnii, şi a ajuns, prădînd şi arzînd, pînă la Tîrgşor; iar Radul voievod n-a cutezat a-i sta împotrivă, ci s-a rugat de pace. şi Ştefan voievod s-a întors înapoi. Dar iarăşi în acelaşi an, toamnă fiind, a intrat Ştefan voievod în ţara lor, din pricina obrăzniciei lor, şi a trecut pe unde i-a plăcut, iar de-acolo s-a întors purtînd în trupul său boala de care şi-a sfirşit viaţa la Ilotin, in anul 7035 [1527], luna ianuarie. în acelaşi an şi lună, după îndemnul lui Dumnezeu, a fost ales in domnie si împodobit totodată cu cununa domnească Petru cel Minunat, despre care a7n spus cîteva cuvinte mai sus. Şi acesta era unul din odraslele în veci pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc, şi a fost înălţat cu cinste în scaunul domniei, după sfatul obştesc, şi sfinţit cu 17G untdelemnul binecuvîntării de mîna celui despre care am pomenit mai înainte că a uns şi pe nepotul lui15. După trecerea unui an, împlinindu-se atunci anii lumii de sapte ori cinci şi mii tot de atîtea ori şi încă unul [7036, respectiv 1528], în 15 ale aceleiaşi luni, cu 17 zile înainte de calendele lui februarie, a adormit întru Domnul, la adînci bătrîneţe, miruitorul domnesc şi dascălul Moldovei, mitropolitul chir Teoctist, în păstoria sa, soartă dăruită de Dumnezeu, iar la săvîrşirea sa şi-a schimbat, în slăvit şi îngeresc cliip, numele în Teodor. Era bărbat ştiutor ca nimeni altul, căci a învăţat pîn & la capăt şi pe cele vechi şi pe cele noi şi multe fapte a săvîrşit înainte de plecarea sa către Dumnezeu. Călugarindu-se din fragedă tinereţe, era un făcător de bine, după cum. mărturisesc cei ce l-au cunoscut şi s-a trudit în egumenia de la Neamţ 17 ani fără ceva, la Episcopia de. Jcs16 8-ani întregi a împlinit, iar în scaunul de mitropolit a stat 19 ani şi aproape 8 luni ; astfel, anii vieţii lui închinaţi biruinţei lui Hristos au fost 60 şi mai bine. Şi a plecat părintele .pe drumul cel lung, ca să-şi primească de la dreptul judecător răsplata cea dreaptă pentru truda sa. Şi sa nu mă'bănuiască nimenea că laud aşa pe dascălul şi părintele meu sufletesc, căci toţi cei ce cugetă'bine ar spune aceleaşi cuvinte. Căci daca cel ce: scrie despre lucrurile lumeşti nu are folos pentru sine, cu atît mai mult cel ce-se îngrijeşte de cele înalte va fi cu totul vrednic şi de cunună. Dar eu, care cu vorbele lui duhovniceşti m-am hrănit ca şi cu lapte- şi cu iubirea părintească am fost învăţat de dinsul, n-aş fi oare vrednic de ocara robului celui leneş, care a ascuns talantul, dacă n-aş arăta roadele muncii sale şi dacă n-aş. scoate la lumină vrednicia acestui bărbat şi dacă-n-aş da’ după putinţă, cinstea cuvenita părintelui iubitor de fiii’ săi? Şi acestea mai ales după. ce a primit pace după străduinţele sale. Acest sfînt-răposat.părinte a fost îngropat'cu sfinţenie la Neamţ, în mănăstirea unde din tinereţe fusese închinat lui Dumnezeu. Cu rugăciunile lui să ne ferească-Dumnezeu.de rele, amin. Iar după un an, în vreme de-iarnă, pornit-a-Petru voievod primul război împotriva secuilor, neam unguresc, şi a-împăr- 177 12 ţit ostaşii în două pilcuri.şi, trecînd pe două căi de munte, au ajuns în hotarele lor; şi bătîndu-se cu fruntaşii lor, şi aici şi acolo, peste tot secuii au fost înfrînţi, iar cu armele de război au dărîmat una din cetăţile lor şi pe cei ce se aflau într-însa i-au tăiat cu ascuţişul săbiei pe toţi, pînă la unul. Şi după ce s-au întors de acolo, Petru voievod şi i-a făcut supuşi. în acelaşi an, în'luna iunie, la rugămintea mai sus numitului crai Ioanăş, ca să-i fie de ajutor împotriva nobililor care nu voiau să i se supună şi la făgăduinţa că-i va da cetatea Bistriţei din acea ţară, cu tot ţinutul dimprejurul ei şi cu toate veniturile, şi alte multe pe lîngă acestea spunîndu-i că va primi de la el dacă va dobîndi domnia, a trimis domnul Petru voievod pe cei dintîi dintre boierii săi mari, pe Grozav, marele Vornic, şi pe Barbovschi, căpetenia oştii, şi, încre-dinţîndu-le o parte din oameni, le-a poruncit să iasă în faţa Braşovului, pe drumul de jos, iar pe alţii i-a trimis în hotarele! e lor pe drumul de sus, al Sucevii. Protivnicii însă dintre unguri, dacă au auzit acestea, s-au pregătit bine de război împotriva amîndorur pilcuri, dar de cei de sus nu s-au îngrijit aşa ca de cei de jos. Şi adunîndu-se nu puţini din fruntaşii Ardealului şi din episcopii altor ţinuturi şi aducînd cu ei arme grele, iar cei de jos fiind aproape unii de alţii, mai sus de Braşov, se aţîţau unii pe alţii la luptă. Dar duşmanii se arătau a fi mai tari,şi din pricina armelor, pe care obişnuiesc să le numească puşti (lunuri), şi a altora mai mici asemenea lor, mare mulţime; pe unele le aveau gata, iar pe altele le pregăteau. Iar secuii, care se prefăceau a fi supuşi, s-au alipit şi ei protivnicilor. Dar creştinii eliemînd pe Dumnezeu în ajutor şi începînd lupta cu ei, duşmanii de îndată au luat-o la fugă, dînd dosul şi părăsind cu ruşine armele despre care am vorbit mai înainte, cu căruţe şi călăreţi cu tot, despre care ştiu mai bine cei ce se îngrijesc de t?le, cît au fost de folositoare atunci. Şi au căzut foarte mulţi dintre dînşii, lîngă rîul Bîrsei, străpunşi şi tăiaţi şi ucişi. Şi erau ca gunoiul pă-mîntului, cum zice psalmistul despre Avim cel de demult, de neam străin, la pîrîul Chisului17. 178 • Şi întorcîndu-se creştinii biruitori din război, împreună cu căpeteniile lor, şi liiînd pradă de la duşmani, au adus-o cu mare cinste domnului Petru voievod. Iar cei de sus, despre care am pomenit mai înainte, arătînd şi ei nu mai puţină vitejie în faţa duşmanilor şi întorcîndu-se cu partea lor, au încbinatro de asemenea celui ce-i trimisese. Craiul loanăş s-a bucurat, auzind de acestea, şi pe lîngă cetatea făgăduită a mai adăugat încă una, anume Boluanăşul18. Acestea dar fiind astfel orînduite, trimis-a Petru voievod pe dregătorii săi în cetăţile date lui. Bistriţenii însă n-au vrut să dea acestora cîrma ce li se cuvenea, iar alte cetăţi, a-niime Braşovul şi cele dimprejurul său, urmîndu-le pilda, s-au lepădat de craiul loanăş. Atunci viteazul domn Petru voievod s-a repezit el însuşi ca un viteaz asupra lor, pentru a doua oară în acelaşi an, în luna septembrie, şi a mers minunat împotriva lor şi a arătat fapte de bărbăţie. Astfel unele din cetăţile pe care le-am pomenit mai înainte, silite fiind de putere., fără voie s-au supus craiului loanăş, altele de frică, auzind că celelalte nu s-au putut împotrivi vitejiei acestui bărbat, s-au speriat şi au început să se clatine, şi s-au alipit şi ele cu supunere. Şi.întorcîndu-se de acolo Petru voievod la ale sale, după o s trălucită biruinţă şi bune orînduieli, a adus cu sine o mulţime de talanţi de aur şi alte lucruri, pe care le-a luat de la locuitorii acelei ţări şi-cu care a ştiut să îndulcească domnia19. Întîmplîndu-se astfel acestea, pe celelalte de aici încolo, care sînt lungi, le las pentru cei ce le pricep'mai bine, iar noi să mergem înainte cu vorba. în anul 7039 [1531], luna august, s-a întîmplat ca domnul Petru voievod, îndreptîndu-şi privirile peste tot, să trimită la craiul leşesc cu rugăminte să-i întoarcă moşia părintească, ce fusese ruptă în timpul domnilor de mai înainte20. Acesta însă nici n-a vrut să audă, astfel că Petru voievod a hotărît s-o ia cu război. Dar vrăjmaşii au fost mai puternici; aşa a VTUt Dumnezeul nostru cel iubitor de oameni. De aceea îngîm- faţii au prins îndrăzneală şi au prădat rău ţinuturile de margine. 179 12* Ajungînd aici cu povestirea, să amintesc că în cursul aceluiaşi an, învîrtindu-se roata bisericii de la unii la alţii, m-a ajunsei pe mine smeritul în suişul ei şi m-a aşezat în scaunul episcopiei din partea de jos a ţării, în aprilie 23. Şi acum să iau iarăşi firul povestirii. Yăzînd, aşadar, cu tristeţe [Petru voievod] cum strîmtorau leşiiliotarele Moldovei, a ieşit la luptă aprins de mînie şi ă pătruns in ţara lor, socotind că ar fi o lipsă de vitejie şi slăbiciune, dacă nu va răzbuna batjocura suferită. Astfel au căzut ca nişte spice trupurile Îeşilor, care-i stăteau împotrivă, şi bătînd peste tot pilcurile lor şi biruind pe întîii luptători, a acoperit cîmpurile de acolo cu trupuri, iar apele rîurilor s-au amestecat cu sînge. Şi luînd cetăţile cele tari cu năvală, i-a silit să rămînă în ţara lor. S-a întors biruitor, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbîndă, fiind cursul anilor de la început 7046 [1538], în săptămîna cărnii. Dar, precum mi se pare, nu este nimic neschimbător îri această viaţă, nici puterea domnească, nici bogăţia, şi nu este nici soartă fericită în viaţă care să nu fie turburată de' furtuni şi întristări. Dar ce vor să spună aceste cuvinte? Dumnezeu, vrînd să ne încerce, cum a ispitit cîndva pe Iov, şi împlinind pe căi as.cunse [gîndul său], a’găsit îndată pe cei mai de frunte. Ce şi cum s-a întîmplat, vino, cuvîn-, tule, şi povesteşte cele vrednice de aducere aminte. Aşadar, în acelaşi an, era un oarecare Miliul, dregător înalt, arbănaş de neam, om foarte viclean, care, cum se spune, îndemna şi răzvrătea pe toţi. Pe faţă arăta dragoste din inima'către domn, iar în taină punea la cale vicleşuguri şi ţesea sfaturi pline de clevetiri, întovărăşindu-şi pe cei doritori dc a pune mîna pe lucruri străine şi de a-şi înmulţi ale lor pe:căi nedrepte. Şi au început să prindă seminţele necredinţei, şi au trimis pe ascuns scrisori la marele împărat turcesc, cerînd-mazilirea. Acesta, fără să întîrzie de loc, ci îndată, suflîndca vîntul năprasnic de apus şi ca furtuna ce vîjîie din greu, s-a sculat urlînd cumplit, ca un leu, aducînd cu sine mulţime de oşti. Căci pe lîngă turci s-au alipit puterile tătarilor celor cu chip. de fiară, iar din faţa căpeteniile oştilor munteneşti şi de 180 » • • * la miazănoapte cei greoi la minle, scurţi la haine şi lungi in picioare, s-au revărsat cu vuet ca o apă tulbure, căci şi ei aveau acelaşi gind ca turcii şi ca un vîrtej trufaş voiau să înghită Hotinul cel cu ziduri tari şi cu turnuri puternice. -într-un cuvînt, toate fiarele păgîne de prin prejur le-a ridicat Suliimen, prea ingimfatul singur stăpînitor al turcilor, întocmai, cum s-ar spune, ca o pasăre uriaşă cu aripi mari care se aruncă asupra unei păsărele golaşe. Iar la mijloc se zbatea capul oştilor moldoveneşt i şi de nicăieri nu se putea gindi la ajutor. Iar cei ce puseseră la calc acestea, adunindu-se unii cu alţii, îşi dădeau pe faţă- greaua lor îndrăzneală, iar viclenia lor vrăjitorească pe încetul s-a descopcrit. Căci erau minţi de păminteni rătăcite şi orbite în faţa celor viitoare. Iar paznicul palatului domnesc, care se chema Ilîra, aflînd de acestea, le-a descoperit îndată voievodului şi i-a zis: „O, vai, voievodule, boierii se sfătuiesc să te părăsească". Auzind acestea, inima i s-a cutremurat, iar spaima şi tur-burarea l-au cuprins; din această pricină lacrimi îi curgeau din ochi şi dese oftări îi ieşeau din adincul inimii. Şi era o privelişte jalnică şi vrednică de plins. Ce răutate nu era atunci şi ce n-au îndrăznit ei, repezindu-se asupra lui ca nişte ciini turbaţi. Iar cl, poruncind să păzească binepe cei răzvrătiţi, cu inima îndurerată şi cu faţa udată de lacrimi, a plecat cu puţini, părăsind pe răsculaţi, în septembrie 14. Cum nu oftezi, dreptate? Ce cuvinte pot descrie cele întim-plate? Mi se pare că lc-a mers vestea de la marginile Răsăritului şi pină la sfirşitul Apusului. Şi cum mergea el înspăimîntat, cu toată graba, ocolind pe turci pe la spate, se îndrepta privind.neabătut spre munţii cei cu vîrfurile ascuţite şi a fost primit, spre seară, fără împotri-vire in mănăstirea Bistriţa, vrind să afle odihnă ostenelii. Dar neinvăţaţii şi dobitocii şi răii, cum au simţit, au înconjurat mănăstirea şi au năvălit ca nişte ţapi sălbatici. Iar el, dispreţuind toate, a luat-o la fugă, căutind scăpare pe un cal iute, despuiat fiind de toate celelalte ale sale, ca un rob fugar. . . . . ' O, soare atotvăzător! Dar cele înlîmplute de aci înainte,, ce cuvinte le pot arăta? . Tovarăşii săi de fugă, înaintînd spre munţii nepătrunşi, s-au împrăştiat de la el, în toate părţile, unii de nevoie,' alţii de bunăvoie, pînă cînd n-a mai rămas nici unul. Şi a rămas, vai lui, mai gol decît văzduhul şi s-a ascuns ca luceafărul sub pămînt sau ca bătrînul Cronos si s-a îndepărtat fugind, ne-ştiind încotro, în scptembriel82^. Şi a nimerit în nişte locuri prăpăstioase şi stîncoase şi în văi păduroase şi neputînd să le treacă călare, şi-a lăsat acolo iubitulsău cal, pe care nimeni altul nu încălecase. Trecînd pe nişte căi nepătrunse, pe unde se hrăneau fiarele, şi printre stînci înalte, gol, rănit la mîini şi desculţ, mergea pe un drum neumblat şi aspru marele în vitejii şi furiosul ca un leu în lupte. Mă birueşte durerea şi-mi stoarce lacrimi din ochi, căci munţii din faţă îi vorbeau celui ce plîngea şi suspina de pierderea copiilor şi a puterii. Astfel a umblat şase zile, flamînd şi fără hrană, fără să vorbească cu nimeni şi să vadă faţa! cuiva', mergea rătăcind, măsurînd adîncimea sălbaticei pustii, pînă ce, la un pîrîu ce curgea spre Ţara Secuilor, l-au aflat nişte pescari din acele locuri, căci Dumnezeu îşi îndreptase cu mai multă bunătate privirile spre dînsul. Şi îndată ce l-au cunoscut, l-au dus la. căpeteniile lor, care l-au cinstit cum se cuvine şi l-au petrecut pînă la Ciceiul cel cu turnurile întărite, în 28 ale aceleiaşi luni. Dar căpeteniile cetăţii, cărora el .însuşi le dăduse această cinste, aveau şi ei gînd rău asupra domnului şi voiau să-l dea pieirii cu orice preţ. .Voievodul, ca om cu minte, văzînd aceasta, i-a scos.afară cu meşteşug, dînd cetatea în păstrare ungurilor. Scăpînd de potopul cotropi tor, ca un. al doilea Noe şi-a mîntuit sămînţa neamului în cetatea Ciceiului, unde cu puţin înainte îi trimisese. Şi ce s-a mai întîmplat apoi? întinzînd braţele sale şi cu dragoste părintească îmbrăţişîndu-şi copiii mici, îi săruta şi-i acoperea ca un vultur pe puişorii săi golaşi. Şi întinzînd iarăşi mîinile sale, a cuprins, plîngînd pe înţeleaptă sa soţie, .doamna Elena. Iar ea, încleştîndu-se de gîtul lui; plîngea cu jale şi-l săruta din toată inima, nu ca ucigătoarea; Dalilâ22 182 pe Samson23 şi ca Tindarida pe soţul său, eroul cel viteaz24. Pes te tot erau tînguiri şi suspine, peste tot se bateau in piept . Dar este cu neputinţă a le.înşira pe toate cu vorba, căci m-ar ajunge anul dacă aş'vrea să le povestesc; însă nici să le pun pe toate sub obrocul uitării, căci'a ajuns povestirea să arate şi pe corbul cel mai negru25. Deci craiul loanăş, despre care am povestit mai sus, om viclean şi răutăcios, care cu limba linge şi cu coada loveşte, cum a auzit de cele întîmplate, îndată a trimis tovarăşi de-ai săi, ca să păzească bine cetatea şi să închidă porţile şi să nu lase pe nimeni să iasă, avînd de gînd sau să-l arunce jos de pe zid, sau, surp înd zidul, să dea pieirii întreg neamul lui; turbat fiind de lăcomia averii, s-a arătat ca un al doilea Ghe-iimer, care a închis pe bătrînul Indirih cu femeia şi copiii săi, el care se îmbuibase cu prisosinţă de binefacerile lui20, precum am spus înainte în cursul povestirii. O, aur prigonitor, chinuitbruîe prea îndrăzneţ, urzeală de vicleşuguri, tu care dezlegi limba celui fără de glas şi închizi gura celui guraliv, tu care calci aşezămintele şi legile şi alungi ruşinea! Din această pricină, frică mare l-a cuprins pe voievod, care suspina din greu şi era întristat şi se lovea în piept, strigînd cu glas tare, şi îndrepta rugăciuni către Dumnezeu din adîncul sufletului. Dar destul am plîns cu cuvîntul toate acestea! Dumnezeu s-a aplecat şi, văzînd ploaia de lacrimi, s-a îndurat de cel ce cu osîrdie se ruga şi i-a luminat ochii minţii, iar el, trezin-clu-se ca din somn, îndată a trimis pe ascuns stăpînitorului turcesc o scrisoare înaripată, cerînd ajutor ca de la un prea-puternic. Auzind acestea semeţul şi marele împărat al turcilor şi aflînd de cele întîmplate, i s-a făcut milă şi i-a părut rău de dînsul şi a poruncit craiului loanăş să-i dea drumul, căci pe atunci ungurii plăteau bir marelui împărat Suliimen. Căci s-a îndurat şi împăratul cel varvar de mult încercatul [domn] şi l-a chemat la sine ca să-l facă' [din nou] voievod. ■ Acesta a primit cu bucurie, şi-a lăsat doamna şi copiii şi a plecat în fugă, ajungînd în zbor la hotarele turceşti, după ce a scăpat de cursele rele ale ungurilor. Şi sosind îii grabă în cetatea împărătească, prea frumoasa cetate a lui Constan- 183 tin, a intrat între turnurile ei bine zidite. îndată ce s-a ivit înaintea marelui împărat, pe neaşteptate a îmblinzit sufletul cel varvar. Şi l-a privit cu dragoste omenească pe voievod şi l-a socotit vrednic de odihnă, iar în locul valurilor sinelinis- • i 9 tei i-a surîs acum liniştea, din liniştea şi bunătatea ta, o, singur stăpînitorule! Acestea însă s-au întîmplat în anii din urmă. Iar pe cînd Petru voievod se afla încă în Ciceiul cel cu turnuri bune, război varvar şi crîncen [purtau turcii] în Moldovlahia, jefuiau locuinţele, veselindu-se de prăzile luate. Atunci şi‘ preafrumoasa cetate a Sucevei a f ost supusă turcilor şi ca pe o mireasă preaîmpodobită şi ca pe cea din urmă roabă şi ca pe o femeie destrăbălată au batjocorit-o. Bogăţiile domneşti şi rîuri de averi izmailtenii le-au secat; iar semeţul împărat al turcilor s-a întors de acolo ca un mare biruitor în cetatea împărătească, lăsînd ţiitor locului domnesc pe un oarecare Ştefan, în vremea căruia a fost mare foamete în toată ţara Moldovei şi a Munteniei27. Şi nu mult după aceea, 'înlăuntru, pe patul domnesc, a băut paharul neîndurat al morţii. Iar după el, un altul, un oarecare Alexandru, poreclit Cornea, numai cît şi-a uns buzele cu mierea stăpînirii şi a pierit înainte de vreme28. Dar să îndreptăm din nou cuvîntul pe drumul său şi să se isprăvească de scris povestirea. După ce. Petru cel mare la suflet şi-a arătat pe încetul puterea sa în cetatea împărătească, în toate cele unsprezece luni era în gurile tuturor dregătorilor. Şi ce să mai lungesc vorba? Marele stăpînitor i s-a arătat chiar mai milostiv decît ai săi şi l-a trimis cu marele său comis să-şi ia domnia pe care o pierduse, fiind întreruptă în anii domnilor Ştefan şi Alexandru. L-a ridicat astfel din înjosire la înălţime şi l-a făcut apărător împărăţiei sale. Şi s-a repezit Petru voievod ca o fiară din capcană şi ca un vultur din cursă şi a ajuns la Istrul cu apele frumoase. Şi fiind în Brăila muntenilor, toată mulţimea boierilor moldoveni, îndată ce au prins de veste, s-raU revărsat atît cei de la curte,, cît şi cei ce erau din neamuri de frunte şi strălucite, au lăsat în părăsire pe blestematul Cornea şi au ajuns ca înaripaţi la Brăila şi cu braţele deschise au 184 primit pe domnul lor, şi, căzînd [în genunchi], au căpătat-iertare pentru îndrăzneala lor. Iar pe cei mai vinovaţi dintre ei, pe mai sus pomenitul Mihul şi pe Totruşanul, mare logofăt, i-a lăsat sub pază în Cetatea Nouă, cea cu turnuri puternice. Nu mult după aceea, şi Cornea a fost prins de nişte oameni şi dus la Petru voievod şi a fost dat pradă, armei şi Cranii su-biei, în anul 7049 [1541], luna februarie. Din nou a văzut 'Petru voievod zi slobodă şi din nou scliip-. trai său a căpătat vrednicia cinstei dinainte ; era atunci al treilea an curgător de cînd se despărţise de el. Şi nu era nimenea care să-i stea împotrivă, A intrat în cetatea domnească a Sucevei cu dregătorii împărăteşti care-1 însoţiseră.. Şi adun înd. pe cei cje selepădaseră de dînsul, silit de împrejurări, s-a îndreptat spre chinuri şi cu mîmi varvare pe cei prinşi, ceva mai sus numiţi, fără. milă i-a tăiat, le-a luat capetele şi le-a trimis marelui. împărat, iar pe dregătorul turc l-a. dăruit cu daruri foarte bogate. Nu mult după aceea şi-a adus de la Ciceiu şi pe preaiubita sa doamnă "Elena şi pe doriţii şi de neam bun copiii săi', Ilias si Ştefan. i j > Astfel s-au sîîrşit toate aceste intîmplări. Iar noi le-am povestit în scris, cum ne-a fost cu putinţă, pe scurt şi lămurit, după cum mi se pare, anulpurtînd numărul de şapte ori cîte o mie şi de cinci ori cinci, şi iarăşi de cinci ori cinci [7050, respectiv 154'2], în lună de primăvară. îar domnul Petru voievod îşi mîngîie M.trînel ea cea norocoasă cu băi .şi băuturi şi mîncări., s-ar Iohâcs,(26 august 1526, nu 1525), în care â murit Ludovic II, regele Ungariei (1516—1526). 11 Ioan Zapolya (1526—1540), rege al Ungariei, în concurenţă cu Ferdinand de I-Iabsburg (1526—1564). 15 In locul acestui aliniat, manuscrisul lui Isaia de la Slatina prezintă o redactare diferită: Domnia lui Petru Voievod In apelaşi an şi lună, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a ridicat în domnie domnul Petru voievod, fiul lui Ştefan voievod, de la Hîrlău, fie-i mulţi anii, şi a fost uns de mina preasfinţitului mitropolit cliir Theoctist. 16 Episcopia din.Roman. 17 Psalmul 83, versetele 10—11: „Fă cu ei cum ai făcut cu Stadian,-cu Siscra şi cu labin, la rîul Chişon. Ei fură zdrobiţi la Endor şi ajunseră gunoi, ca- să îngraşe pămîntul1*. 18 Cetatea Unguraşul, lîngă Rodna. “ Aici sc termină textul în manuscrisul Barsov. 189 20 Pocuţia, regiune clin jurul I-Ialiciului, ce fnseso stăpînită de domnii Moldovei, în urma. amanetării ei de către Vladislav Iagello în 1391, în schimbul sumei de 3 000 de ruble de argint „frînceşti“, împrumutaţi de Petru Muşat. 21 In 1538. 22 în mşs. greşit: Dalida. ' ' 23 Samson şi Dalila, personaje biblice: Dalila l-a predai duşmanilor pe iubitul sau, Samson, după cc-i tăiase părul, în care, potrivit lcgen* dei, se afla puterea acestuia. 21 Tindarida, fiica lui Tindar, numită Glitemnestra, care şi-a ucia soţul, pe Agamemnon, după întoarcerea acestuia din războiul Troici, 25 Mss. lui Isaia de la Slatina adaugă: decît negreala. 20 Gelimer, ultimul rege al vandalilor în Africa de Nord, s-a urcat pe tron în anul 532, ucigîndpcpredecesorulşibinefăcălorulsău, llilde» rich (numit aici Indirili). 27 Ştefan Lăcustă (1538 —1540). ■ 28 A domnit între deccmbrie 1540 — februarie 1541. 20 Aici se încheie textul în copia lui Isaia de la Slatina. 50 în manuscris, acest fragment este plasat, datorită unei greşeli de copiere, înaintea frazei precedente. • CRONICA EGUMENULUI EFTIMIE - Ucenicul episcopului Macarie,. egumenul Eftimie de la Căpriana,. a continuat cronica Moldovei, scrisă de dascălul său, în varianta care mergea pînă în 1542. Bl reia povestirea cu cîteva luni înainte (1541), ducînd-opînăla moartea lui Petru Rareş (1546), expune apoi domnia încheiată ruşinos a lui Iliaş Rareş (1546—1551) şi pe aceea dramatică a fratelui său Ştefan (1551 — 1552), după care urmează primii ani ai domniei lui Alexandru Lăpuşneanu (1552—1554), din porunca căruia.scrie. Eftimie şi-a redactat cronica tocmai în aceşti din urmă ani şi nu cunoaştcm motivele pentru .care a întrerupt-o. Este adevărat că după 18 septembrie 1561, deci cu două luni înainte de înfrîngerea lui Lăpuşneanu de către Iacob Heraclid Despotul, Eftimie a fost trimis cu o solie către Ivan cel Groaznic, ducînd cu sine în dar Sintagma copiată de episcopul Macarie: în condiţiile schimbării domnului, cu sprijin de la poloni,, solia n-a mai ajuns la Moscova, iar preţiosul manuscris a rămas la Lvov1. A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu a fost scurtă (1564—1568) şi însoţită de evenimente sîngeroase, el însuşi fiind bolnav în ultimii ani ai vieţii. în aceste condiţii, putem înţelege de ce cronica sa n-a mai fost continuată de Eftimie sau' de altcineva din anturajul domnului. Textul cronicii lui Eftimie s-a păstrat într-un unic manuscris, şi ’ anume nr. 116 de la Kiev, în continuarea cronicii lui Macarie. Întrucît manuscrisul a fost copiat înainte de 1 ianuarie 1561, de către Isaia de la Slatina — ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu construită între 1554 — 1558, rezultă că aceasta este o copie foarte apropiată în timp do redactarea originalului: le despart doar şase ani. A fost editat de I. Bogdan, în Vechile cronice moldoveneşti pînă la Ureche, cu studiu, traducere şi note (p. 90 — 103, 162 — 171, 212 — 222, 280 — 283), fiind retipărit de P.P. Panaitescu, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI% y.---------:—„ 1 Vezi mai sus, nota introductivă \di~Crojiica lui Macarie.- 191 ‘ ' I cu o scurtă introducere, note şi o versiune românească modificată (p. 106-125). I. Bogdan a arătat că Eftimie s-a lăsat influenţat mai ales de dascălul său Macarie, deşi a folosit şi un anumit-vocabular împrumutat din cronica lui Manasses şi din alte scrieri slavone. E posibil ca şi el să fi folosit anale scrise (păstrate în Cronica moldo-polonă), dar în mare măsură se baza pe propriile sale cunoştinţe, exprimînd, bineînţeles, punctul de vedere al domnului pe care îl slujea. Stilul lui este mai simplu şi limba lui mai accesibilă decît a lui Macarie. în transpunerea textului am luat ca bază traducerea lui I. Bogdan, ţinînd seama şi de unele variante ale versiunii lui P.P. Panaitescu. . G.M. [Cronica Ini Eftimie]. „ Pînă aici este alcătuirea şi truda preaosfin-. ţi tului părintelui nostru, episcopul Macarie de Roman, ia,r cele ce s-au întîmplat de aci înainte ni s-a dat poruncă si nouă de către binecinstitorul si viteaza mladită a ere- y . .>• j dinţei, domnul Ioan Alexandru voievod1, care mi-a poruncit mie,, cel din urmă dintre egumeni, Eftimie ieromonah, să le scriu pe scurt, pentru ca, nici acestea, în trecerea anilor, să nu fie acoperite de adîncimile-,uitării. Deci nu multă vreme după acestea şi în acelaşi an, după aşezarea intr-a doua domnie a sa, Petru voievod2 s-a ridicat furios ca un leu şi Sra înarmat cu mînie şi s-a pregătit temeinic de luptă, cu toate puterile sale, asupra lui Mailat, voievodul unguresc ai Ardealului, şi a ridicat şi pe Radul Călugărul, voievodul Ungrovlahiei3, precum şi pe cîţiva din căpeteniile pilcurilor turceşti, ca să-i fie de sprijin în luptă. Iar Mailat, auzind că se pregătesc astfel de război, a fost cuprins de frică şi cutremur şi a trimis daruri mari şi multe, lui Petru voievod, rugîndu-1 de pace. Dar Petru voievod n-a vrut să ştie nimic despre acestea, ci era neîndu- 192 plecat şi neîndurat, căci voia să se răzbune pentru relele urzeli şi viclenia şi înşelăciunea şi nccredinţa pe care le sufe-riso din partea lui Mailat. Şi s-a apucat de faptă cu bărbăţie şi vitejie şi a ieşit drept pe drumul Braşovului, iar Iui Radul, voievodul muntean, i-a poruncit să iasă pc obişnuita lor cale de munte şi să ajungă înainte în ţinuturile ungureşti. îndată ce a auzit şi văzut acestea, Mailat şi-a pierdut cumpătul şi s-a ruşinat şi n-a mai îndrăznit cî-tuşi do puţin să le stea împotrivă, ci în grabă a fugit şi s-a închis în cetatea sa cu ziduri puternice numită Făgăraş. Petru voievod, simţind aceasta, a mers cu toate oştile sale împotriva cetăţii Făgăraşului pînă aproape şi a chemat pe Mailat la sine, pe credinţă, trimiţînd pe Matiaş, marele logofăt, drept zălog în cetatea Făgăraş, în locul lui Mailat. Şi a venit Mailat din cetate la Petru voievod. Iar acesta îndată l-a luat, l-a ferecat bine în lanţuri de fier şi l-a trimis la marele împărat al turcilor Suliimen. Şi astfel a fost prins în cursa din care n-a mai putut să fugă. Iar domnul Petru voievod s-a întors biruitor la ale sale. După trecerea unui an, in toamnă, în luna octombrie, s-a pregătit Petru voievod iarăşi, a doua oară, împotriva ungurilor şi a intrat în ţara aceea şi a cutreerat-o în vreme de iarnă şi mulţi talanţi de aur a dobîndit de la domnii acelei ţări. Şi de acolo a venit pe di'umul Bistriţei, iar cînd a ajuns la Rodna, i s-au înglodit acolo tunurile cele mari. Şi a venit în cetatea sa de scaun a Sucevei şi s-a odihnit de ostenelile sale, iar apoi a plecat la- Hîrlău, unde a tăiat capetele lui Şeptilici şi Avraam Rotîmpan, în luna ianuarie. în anul 7052 [1544], luna mai 15, a trimis Petru voievod pe fiul său cel mai mare, Iliaş, la Ţarigrad, la marele împărat singur stăpînitor, cum se zice, la Poarta împărătească, şi l-a petrecut însuşi Petru voievod cu doamna Elena şi cu toţi boierii cei mari şi cu tot sfatul şi cu arhiereii ţi cu toţi egumenii moldoveni, pînă la Dunăre. 193 13 — Literatura romăoâ veche, voi. 1 Jbomnia lui Iliaş Makmet în anul 7054 [1546], luna septembrie 3, a răposat Ioan Petru voievod în cetatea Sucevei şi a fost îngropat în mănăstirea cea zidită din nou de el, numită F'o-brata. Iar toţi anii domniei lui sînt 19 şi jumătate4. Şi a, lăsat domnia ţării fiului său Iliaş voievod. Iar la început acesta mergea bine şi se arăta binecinstitor şi blind către toţi şi iubitor faţă de boieri şi faţă de toţi cei ce-I înconjurau, dar în adîncul inimii sale viclene încolţea boala. Deci în al doilea an al domniei sale, prin zavistia duşmanului nostru, diavolul — căci nu-i venea la socoteală să sufere ca oamenii creştini să fie in pace —, a tăiat capul celui dintîi sfetnic al său, Vartic hatmanul. Şi de atunci s-a început sămînţa necredinţei şi a pornit el a se schimba şi a se îndepărta de la dreapta şi adevărata înţelepciune şi, părăsind sfatul bătrînilor şi îndemnul celor ce crescuseră împreună cu dînsul, a început să se lepede de creştinism şi să-l urască. Căci, deşi în tinereţe fusese învăţat în tainele creştineşti, mai tîrziu i-a plăcut mai mult legea ismaili-teană şi musulmană a lui Mahumet, lepădînd dreapta credinţă pentru reaua credinţă, virtutea pentru înşelăciune şi năravul cel rău, şi a început cu osîrdie a crede şi a ţine de. legea turcilor şi de datinele lor mincinoase. S-a împrietenit şi şi-a ales sfetnici şi dascăli pe nişte agareni de trei ori blestemaţi, musulmani de legea lui Mahumet. Iar dintre ei cel mai viclean şi mai rău prin meşteşugul său diavolesc şi prin vrăjitorie era unul cu numele Hădîr, stricat la năravuri şi mai stricat la suflet, şi cu el stătea de vorbă şi locuia împreună, iar acesta îi era dascăl în cele amare şi.rele. Şi a primit Iliaş sămînţa pe care Satana a semănat-o şi a crescut-o în amînaouă sufletele lor; şi, parcă punînd ceva amăgitor în undiţă, l-a atras la sine pe cel fără de minte. Căci adunînd toată otrava răutăţii şi amestecînd în ea închipuirile cugetului său, a făcut o băutură păgubitoare pentru sufletul Iui şi în cele din urmă l-a tîrît în prăpastia pierzării pe stricatul şi ademenitul, blestematul şi nepriceputul Iliaş. Căci ce este mai rău omului decit cuvîntul şi Învăţătura care nu vin de la cel bine- -credincios? Căci dacă vorbele rele pot strica obiceiurile cele bune, cu atît mai niult obiceiul de a, sta de vorbă cu cei vicleni! Astfel mintea lui s-a făcut mai rea şi s-a umplut peste măsură de deşertăciune şi prin 'multă înşelăciune inima i s-a întărit ca arama şi a început a face mari nedreptăţi, de parcă ar fi ajuns în adîncul răutăţilor; umbla ca un nebun şi, îndemnat de diavol, se apuca de toate faptele’ . necuviincioase, de parcă ar fi fost cufundat în păcate şi întunecat de o negură năprasnică, A trimis să-i cumpere cu multe mii de aspri şi ducaţi de aur femei destrăbălate, agarenee spurcate, şi le-a adus la sine, şi a început, neruşinatul, să se ferească de vin şi de carne de porc. Şi, ce să mai vorbesc mult? Se împotrivea în toate binecinstitoarei noastre credinţe creştineşti şi pravoslavnice. Sfintele icoane, chipul lui Hristos şi al preasfintei născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, le. numea idoli, el care era idol al necinstei şi prieten cu diavolul. Pe preoţi şi pe diaconi îi ura, pe călugări îi numea vrăjmaşi şi diavoli, el care cu adevărat şi de la început a fost fiu şi moştenitor al diavolului celui ucigător de oameni. Şi multe alte hule şi batjocuri [făcea] asupra credinţei noastre pravoslavnice, pe care nu le-am mai scris cu deamănuntuL pentru a nu lungi povestirea. Miercurea şi vinerea şi în cele patruzeci de zile, adică în postul mare, mînea carne, ca şi In celelalte sfinte posturi. Toate acestea el le înfăptuia cu de trei ori blestematul său dascăl şi vrăjitor Hădir, Învăţător şi taină a fărădelegii. Iar lucrul şi îndeletnicirea şi grija lui erau să se joace cu păsările. După toate acestea, la îndemnul - mamei sale, doamna Elena, s-a pornit a munci şi a pierde şi a căzni pe boieri: pe mulţi i-a lipsit de ochi, pe alţii i-a dat morţii în felurite chipuri, iar pe alţii i-a sugrumat în temniţe: de multe alte felurite chinuri araar pătimeau şi-şi aflau sfîrşitul. Dacă şu văzut atîta rău, boierii au fost cuprinşi toţi de o mare frică şi au început a fugi în Ţara Leşească, făcîndu-se 195 13* pribegi. Iar Iliaş, care a. fost numit şi Mahumet, n-a mai putut răbda mult, ci şi-a vărsat tot veninul ascuns înlăun-trul inimii sale viclene şi a scris pe toţi boierii mari şi mici, tot sfatul, ba şi pe vătafii din toată ţara, de la cei dintîi pină la cei din urmă, să dea birul cel mare; a poruncit să dea'chiar şi mitropolitul şi episcopii, a scris şi toate mănăstirile cîte sînt în Ţara Moldovei, şi po toţi popii şi diaconii din cuprinsul hotarelor moldoveneşti la haraciul cel mare. Şi, ce să mai vorbesc multe, toate cele creştineşti şi bisericeşti se aflau intr-o mare tulburare! Iar necredinciosul Iliaş a trimis pe ascuns scrisori marelui Împărat al turcilor, cu mari şi cumplite jurăminte şi făgăduinţe, că el doreşte şi cinsteşte şi îmbrăţişează legea, lui Mahumet. Împăratul i-a poruncit atunci să vie în grabă la Ţarigrad, ca să primească legea musulmană, dorită de el. Dar să vezi, cu ce minciună şi viclenie a încercat sase acopere şi să se ascundă! Ce a iscodit şi cum s-a prefăcut răutăciosul! Spunea cuvinte frumoase, cu blîndeţe, că — zicea — „eu iubesc legea creştinească şi cred în ea, mă duc însă la împărat, ca să uşurez şi să micşorez haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum zic oamenii, că merg pentru turcire. Iar cine spune astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu capul“. Şi a trimis în mare grabă slugi în toată ţara, ca să adune birul amintit mai sus, zicînd că-i trebuie de cheltuială şi de drum pînă la Ţarigrad, vrînd prin făţărnicie şi blîndeţe să-şi ascundă cruzimea, căci era un lup îmbrăcat în piele de oaie. Adunînd apoi şi chemînd pe toţi boierii săi şi pe toţi cei ce erau mai de seamă şi tot sfatul în grădina de la Huşi, le-a vorbit cu multe cuvinte înşelătoare, cînd cu linguşiri şi laude, cînd ameninţindu-i şi înfricoşîndu-i, ca să nu se lase ademeniţi în altă ţară, „căci eu — zicea — mă duc la marele împărat si în curînd mă voi întoarce iarăşi“. Şi s-a jurat cu rnîinile pe cinstita cruce înaintea întregului norod că crede cu adevărat in legea creştinească şi că n-aro gînd de turcire. Dar în aceeaşi noapte a sfârîmaţ crucea pe care jurase şi a aruncat-o în umblătoare. 196 Şi pe proasfinl ilul şi curatul arhiereu şi dascăl a! Moldove i, cli ii* Macarie. episcopul de Roman, pe nedrept şi fără sobor şi căleiml pravila l-a alungai, din scaun, cu sfatul şi îndemnul mamei Bale, doamna Elena, ni al lui Nour şi Mitrofan, enre a fost şi episcop. Apoi s*a purtat atît de neruşinat, de parcă era un ciine turbat şi cuprins de farmece, iar dacă i-ar fi fost cu putinţă, ar fi zburat prin văzduh pînă la Ţarigrad. Şi nu i-a păsat nici do pierderea domniei, nici dc mamă, nici de fraţi şi nici de boierii săi cu care era obişnuit şi de tovarăşii săi, ci a ridicat o mare mulţime de bogăţii, talanii de aur şi aspri de argint şi vase dc aur şi de argint, bogăţie adunată şi păstrată de la domnii dinainte ai Moldovei, pe toate le-a luat cu sine şi a pornit la drum, punînd în mişcare o dată cu cî pe mai toţi boierii şi oaste. Aceştia însă mergeau cu multă întristare şi scirbă şi grijă, căci se tc-meau să nu fio daţi pierzării celei de pe urmă. Iar Iliaş cel urît lui Dumnezeu, cum s-a văzut în hotarele turceşti, s-a umplut de mare bucurie şi, ajungind la Ţarigrad, s-a înfăţişat marelui împărat şi cu multe daruri l-a cinstit. Luînd după aceea cu maro bucurie pe cel înşelat şi ducîndu-1, l-au turcit după legea lor şi astfel vînăloarea a fost gata, spre bucuria lupului celui sufletesc, diavolul. Şi a primit numele de Mali-mel, pc care n-ar greşi cineva, după cum mi se pare, dacă l-ar numi intimi născut al Satanei şi fiul pierzării, căci şi-a pierdut, împreună cu domnia, însuşi sufletul său, care arde acum in gheena cea nestinsă. Boierii insă şi ceilalţi oşteni s-au întors la ale lor. Domnia lui Şlefan cel Tinăr în anul 7059 [1551], luna iulie 11, a luat Bchiplrul domniei Moldovei Ştefan voievod cel Tînăr, al doilea fiu al lui Petrii voievod. Şi acesta la început se arăta a fi bun şi iubitor de Dumnezeu si mîngîia pe toţi şi se îngrijea de biserici şi era foarte bun creştin, iar pe arhierei, pe preoţi şi pe călugări îi ţinea în mare cinste, cum se cuvine să facă orice domn bineeredincios. 197 Dar, nu mult după ac-oasla. s-a preschimbai fără do veste, iar răutatea, ca şi cum nu s-ar fi mulţumit cu cele intimplate înainte, s-a revărsat din nou. Şi a începui să cugete, şi să făptuiască in toate asemenea fratelui său, ba in unele să-l şi Întreacă. Căci şi acesta a adus femei destrăbălate agaren-ce şi hogi turci şi alţii apucaţi de diavol. Şi a început să vorbească aspru cu oamenii şi să-i obijduiască pe toii, iar din pricina înmulţirii nebuniei devenise obraznic; şi cum din obrăznicie se neşte dc obicei pofta dc lucruri necuviincioase, a început să reverse toi felul de răulăli şi s-a dedal la multe nedreptăţi şi chinuri. Iar acest ucigaş murdar şi sugător dc sînge era plin de mînia femeiască şi de cea bărbătească şi se spurca în toate faptele necuviincioase, făptuind desfrinări şi jafuri, omoruri şi lăcomii şi altele asemenea acestora. Căci era un ucigaş crud si iuto şi pe mulţi cu felurile şi nenumărate chinuri i-a omorît. De aceea era urii şi nesuferit tuturor, din pricina uciderilor şi a spurcatului nărav de fiară, şi toţi au început să se întoarcă de la el şi să fugă ca de un şarpe îngrozitor. Pe mulţi i-a lipsit de ochi, le-a tăiat nasurile şi urechile şi i-a aruncat în adincurile apelor. Astfel, nesocotind judecata lui Dumnezeu, legea cea inai presus dc oameni şi dreptatea îndelung răbdătoare, a fost pe drept încercai de mînia dumnczeească cea ncprefăcută şi neîndurată, la podul de IaŢuţora, în prundul Prutului, şi a fost lipsit în chip năpraznie, ruşinos şi fără milă dc domnie şi viaţă, fiind ucis de sfatul boieresc. Astfel şi-a primii răsplata vrednică de răutatea sa şi şi-a sfirşil spurcata-i viaţă printr-o moarte ruşinoasă, în anul 7060 [1552], luna septembrie 30. A domnit un an si două luni şi două săp-tămîni. Domnia hii Alexandru voievod cel Viteaz şi Nou. în acelaşi an şl lună, după arătarea lui Dumnezeu, a fosl ales şi ridicai in domnie viteazul şi prea-înţeleplul oştean, minunatul Alexandru, aflat în ţinuturile 198 leşeşti cn toţi pribegii moldoveni. Şi ;i căpătat mult ajutor de lo craiul leşesc- şi de la nobilii cei mari nI acelei ţări, pi luptători viteji din ţinuturile de margine şi mulţi pedestraşi, pe care obişnuiesc să-i numească drapi5. Căci şi îicesla era unul din fiii in veci pomenitului Bogdan voievod0 şi a fost ascuns ca odinioară lumina sub obroc ori ca luceafărul sub pămint. Şi a străbătut ca o stea luminoasă de la miazănoapte şi, in drum către miazăzi, s-a îndreptat băr-băteşie spre patria sa pentru a lua domnia în Moldovlaliia. Şi a ajuns la Nistru, împreună cu toţi pribegii, cu căpeteniile leşeşti şi cu oştile. Boierii moldoveni şi locuitorii, cum au auzit, au alergat spre Alexandru şi l-au primit cu bucurie şi i s-au închinat. Iar eî a privit către toţi cu ochi senini şi preafrumoasă faţă, cu milă şi înduioşare. -Dar Gavril marele vornic şi cu Sturdza hatmanul nu nu ţinui, de loc seama de jurămintele şi făgăduinţele ce le trimiseseră şi le încredinţaseră pribegilor şi le întăriseră mai înainte prin scrisori, ci împreună cu alţi cîţiva părtaşi de-ai lor, şi-au pus domn la Şipote pe blestematul Joldea. Auzind, acestea, mărinimosul Alexandru voievod foarte s-a umplut do furie şi minie şi a trimis pe Moţoc vornicul în fruntea oşt ilor, împreună cu ceilalţi pribegi şi cu leşii, toţi bărbaţi viteji în lupte, şi toată cealaltă mulţime a oştilor, ce erau într-un sufletpentru Alexandru, şi aunăvălitnoaptea asupra lor la Şipote şi i-au bătut, iar pe Joldea şi pe toţi boierii mari care erau cu el i-au prins şi i-au adus la Alexandru voievod. Dar Alexandru voievod, ca om cu minte şi preaînţelept şi milostiv, i-a învrednicit de iertare pe toţi. După aceea, adunîndu-se tot poporul şi căzînd în genunchi, s-au închinat lui Alexandru voievod cu mare bucurie si veselie, căci in chip luminat s-au bucurat. Iar voievodul Alexandru cel Bun şi Nou a poruncit să fie lăsaţi slobozi toţi cei aflaţi în temniţe şi închişi. Şi a ajuns la Botoşani cu oştile amintite mai înainte, iar acolo i-a cinstit bine şi i-a dăruit cu multe daruri pe nobilii leşeşti: şi de acolo aceştia s-au întors înapoi în ţara lor. Iar Alexandru voievod, cel pus de Dumnezeu, s-a dus Ia Ilirlău, unde cu sfatul tuturor şi după cuviinţă a fost ridicat 199 in .ceaunul domnesc şi miruit. Şi veneau do peste lot, din toate locurile pi din toate părţile, ca să se îndulcească de vederea feţei lui, de bunătatea şi blindeţea şi frumuseţea lui şi priveau la chipul voievodului ca la al lui Hristos, căci li se părea că este 111 vis, iar nu aievea, din pricina necinslci domnilor foşti înainte din neamul lui Petru voievod. Credincios lui Hrislos, Alexandru voievod vorbea c\i dulceaţă şi cu înduioşare tuturor, cu cumpătare cuviincioasă în cuvinte, cu blindeţe şi linişte şi bună rinduială, iar toii cîţi priveau la dinsul înălţau laudă mulţumitoare Dumnezeului atotţiitor, fiindcă era bun şi milostiv fală de toţi oamenii. Boierii şi-au primit cu toţâi cinstea şi averile de mai înainte, iar celor obijduiţi şi celor care pe nedrept fuseseră osîndiţi în obezi amare şi în temniţe, tuturora le-a arătat pe faţă mila sa. Astfel fiind lucrurile, a auzit şi marolo singur stăpinitor, împăratul turcesc Suliimen, şi de bunătatea purtării lui, si de marea lui deşteptăciune şi că are obiceiuri domneşti şi înţelepciune şi virtute si toate cîte sînt spre laudă, a trimis pe unul din dregătorii săi turceşti la Alexandru voievod şi i-a întărit şi aşezat domnia cu un minunat schiptru şi cu mare cinste şi l-a cinstit cu daruri împărăteşti şi a Încheiat pace trainică. Iar voievodul l-a cinstit bine pe dregător cu multe daruri şi l-a trimis înapoi cu cinste, din-du-i însoţitori chiar pînă la cetatea împărătească. Binecinslitorul şi marele domn Alexandru voievod, după, ce a luat în inîinile sale toată cîrmuirea Moldovei si a adus pace dumnezeească tuturor, a făcut mare cinste biso-' ricilor din Ţara Moldovei şi tuturor sfintelor mănăstiri. Şi făcea voievodul luminoasă sărbătoare şi se veselea din suflet şi mulţumea lui Dumnezeu, care-i dăduse atilea şi atît dc mari bunătăţi, împreună cu preaiubita sa mamă Anastasia, binecinstitoarea doamnă, şi cu toţi boierii săi şi cu oştenii ce se aflau în palatul său. Pe lingă acestea, era peste tot pace adîncă, care bucura auzul oamenilor, şi tuturora le era propovăduită comoara păcii. Şi in toată lumea s-a răsplndit slava înaripată despre el şi despre rîvna lui binecinstitoare şi despre iubirea lui faţ-ă de Dumnezeu 200 şi faţă (Ic f?finir*lo î>i:-<.rici, iar îiuiivu: lui s-a răspindit in foaie ţările şi împărăţiile dimprejur. Şi acestea dar pină aif.i. în anul şaizeci şi unu trocind pesto şapte mii [70bl, respectiv 1553], din porunca, murolui împărat al turcilor. a pornit Alexandru voievod pentru inliia dată război im-potriva muntenilor, intrînd el însuşi in Iiolarelo lor, ca na alunge pe un oareearc Radul, caro venise din Ungaria in acea domnie7. Radul voievod, cum a simţit apeasta, a la-pat locul si a fugit în Ţara Ungureasca, iar domnia Ungrovlahici a luat-o din nou Mircea voievod5, cu ajutorul lui Alexandru voievod, nefiind nimeni cine să li se împotrivească. Şi s-a întors Alexandru voievod şi, bucurindu-se, a ajuns la ale sale. Iar după un alt an, în timp de primăvară, a trimis domnul Alexandru voievod po intîiul dintre dregătorii săi, pe Nădă-baieo, marelo vornic, încredinţîndu-i o parte din oamenii săi, ca să scoată din domnie pe Mircea voievod, din pricina purtării sale rele şi a vicleşugului şi a nccvcdinţei şi a înşelăciunii, căci avea gînd rău asupra domnului nostru, Alexandru voiovod. Aîlînd de reaua credinţă a lui Mircea, viteazul domn Alexandru voievod a trimis şi a căpătat domnia muntenească de la marele împărat Suliimen pentru Po-traşcu voievod0. Şi a luat domnia Potraşcu, iar Mircea voievod a fost. chemat la Ţarigrad. în al doilea an al domniei Iui Alexandru voievod, în luna august, i s-a născut un copil scump şi mult dorit şi fiu preaiubit, Bogdan voievod. în anul 7062 [J55-1], luna septembrie 3. prin iubirea si căldura îndemnului lui Dumnezeu, s-a aprins de rîvnă dumnezeească şi a ţinut un sfat plăcut lui Dumnezeu şi a hotărît să-şi zidească o preacinstită mănăstire si preafni-imis hram cu numele preasf iutei stupinei noastre născătoarei de Dumnezeu şi pururea fecioarei Maria şi cinstitului oi acatist. Şi a pornit din preaslăvita sa cetate de scaun Suceava şi s-a îndreptat spre rîul Sulia, să vadă şi sa aleagă loc do mănăstire si să înceapă a o zidi. Dar vechiului proîiv-nic şi vrăjmaş al neamului omenesc, preavicleanuîui şi dus- 201 manulni binelui, diavolul, nu-i venea la socoteală să rabde aceasta, ci, precum un nour întunecat acopere razele luminosului soare, tot astfel şi el a încercat să otrăvească cu săgeata scîrbei şi întristării şi' suferinţei pe iubitorul de Dumnezeu şi preacinstitul domn-Alexandru voievod, ca să-i taie drumul şi să-l întoarcă de la bunăvoinţa şi o-sîrdia lui. Să vezi.ce-a iscodit răutăciosul diavol! Mergînd Alexandru voievod, cum am spus mai sus, spre Slatina, pe cînd a ajuns între satele Corlăteşti şiTodereşti, la mijlocul Ţiului Moldova, calul s-a poticnit şi a căzut cu voievod cu tot în apă, căci rîul era umflat. Dar domnul Alexandru s-a aruncat pe un alt cal şi a mers mai departe neabătut, spre locul dorit şi, ca un om cu minte, a înţeles că aceasta fusese o faptă a diavolului şi n-a luat-o în seama, ci privind cu ochi veseli şi păşind bărbăteşte şi cu suflet uşor, a ajuns la locul hotărît, de Dumnezeu arătat şi dorit de el, pentru a zidi mănăstirea şi hramul preasfintei născătoare de Dumnezeu. Şi l-a văzut şi s-a bucurat şi i-a plăcut mult şi a adus mulţumire lui Dumnezeu. Iar mănăstirii i-a dat numele Slatina şi a pus pe întîiul cîrmuitor şi egumen Jacov, nu~ mit Molodeţ, şi a întărit sfîntul locaş cu sate şi metohuri şi cu alte rînduieli, care sînt de trebuinţă locaşului. Apoi s-a întors slăvind pe Dumnezeu şi pe adevărata lui născătoare, maica preacurată, şi a venit iarăşi în preaslăvita cetate a Sucevei. A scris această carte Isaia de la Slatina. NOTE 1 Alexandru Lăpuşneanu {1552—1561, 1564—1568). 3 Petru Rareş, urcat pe tron a doua oară în 1541. 3 Radu Paisie, fost călugăr, domn a] Ţării Româneşti între 1534*s 1545. 202 4 Autorul include aici şi anii in caro Petru Rare? fusese nevoit să părăsească lromii. *' Cuvînt polonez (scris la sg. drab, pronunţat drap), însemnînd „pedestra ş“. n Alexandru Lăpuşneanu era fiu nelegitim al lui Bogdan al IlI-lea. 7 Radu Ilio (noiembrio 1552 — mai 1553). o Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1558-1559), 8 Pătraşcu col Bun (1554—1557). CRONICA CĂLUGĂRULUI AZARIE Gel de-al doilea ucenic al episcopului Macarie,călugărul Azarie, a continuat şi el în 1574 sau 1575 cronica acestuia, în versitmea completă: el reia istorisirea exact din 1551,deunde seoprise definitiv învăţatul episcop, căruia îi face un cuvînt de laudă atît la Începutul cronicii, cît şi cu prilejul pomenirii morţii (1553). Acest ultim cronicar moldovean în limba slavonă scrie din porunca Sui Petru Şchiopul (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591), expuuînd cu compasiune moartea lui Ştefan Rareş (1552), apoi domnia lui Ale* xandru Lăpuşneanu (în două rînduri, 1552—1561, 1564—1568), a iui Despot Vodă (1561—1563), Ştefan Tomşa (1563—1564), Bogdan Lăpuş* neanu (1568—1572) şi Ion Vodă, zis „cel Cumplit” (1572 —1574), pentru a încheia cu venirea pe tron a lui Petru Şchiopul (1574). El îşi exprimă cu vehemenţă antipatiile, dintre care cea mai nejustificată istoriceşte este, desigur, cea faţă de viteazul şi dreptul Ion Vodă şi, într-o oarecare măsură, faţă de Despot vodă. Azarie s-a bazat în scrierea cronicii sale — o spune el însuşi — doar pe propria-i memorie (ceea ce explică unele inadvertenţe); în schimb, s-a adresat şi el aceloraşi modele literare — Macarie şi Manas-ses, din care a preluat cum a arătat I.Bogdan, o serie de pasaje, ce i se părea că se potrivesc cu unele din personajele şi evenimentele descrise. Evident, aceasta scade din valoarea documentară a cronicii, nu însă şi pe cea strict literară, pe care trebuie s-o apreciem, în contextul literar al epocii, ca o încercare de dezvoltare a stilului înalt în limba slavonă. Cronica s-a păstrat, ca şi aceea a lui Eftimie, într-un singur manuscris, şi anume în cea de-a doua compilaţie de cronici moldoveneşti, ajunsă în Rusia după 1749 şi păstrată ia Leningrad (mss. O, XVII, nr. 13 de la Biblioteca Publică ,,Saltîkov-Şcedrin“), în continuarea variantei complete a Cronicii lui Macarie. De vreme ce originalul a fost scris 2n anii 1574—1575, manuscrisul — nedatat ~ a fost atribuit, pe baza 204 trăsăturilor paleografice, sfirşitului secolului al XVI-lea sau, poate, începutul celui următor. Textul cronicii a fost publicat paralel de I. Bogdan, în Letopiseţul lui Azarie, Bucureşti, 1909 (Academia Română, Memoriile Secţiei istorie, Seria II, t. XXXI şi, în extras: studiu, p. 28—51; text, p. 112 — 125; trad. p. 146—158), şi de A. I. Iaţimirski, în Cjiacnuo-MOAdoecnaii jicmonucb MonaxaAaapua^lO'PflQ,, XIII, 1908, nr. 4, St. Peiersburg, 1909, p. 28—80 (fără traducere). A fost reprodus de P.P. Panaitescu, în Grojweilc sl(ivo~j ouzcuie (iitTi sec• V-XV1, p. 126—151 (introducere, text şi traducere, cu note). Versiunea românească reprodusă mai jos porneşte de la traducerea lui I. Bogdan, confruntată cu aceea a lui P.P. Panaitescu. Cronica lui Azarie şi compilaţia de cronici, ce-o precede — cunoscută sub numele lui — a circulat în mai multe manuscrise, după cum so, poate vedea din menţiunile lui AxinteUricariul (1709—1710) în interpolările la Letopiseţul Ţării Moldovei de Gr. Ureche1. Deşi această cronică are o încheiere, iie-am fi aşteptat ca Azarie sau altcineva s-o continue, cel puţin atîta cît a durat domnia patronului său, Petru Şchiopul. Dar aceasta a fost întreruptă de două ori, din cauza pretenţiilor tot mai mari ale turcilor de a se mări tributul, ceea ce a dus la apariţia unor noi pretendenţi la tron, efemeri, şi la pribegia lui Petru Şchiopul însuşi (în 1591). Schimbările dese de domnie ulterioare au făcut, aşadar,imposibilă continuarea istoriografiei oficiale. Ea va fi reluată, în alte condiţii, în primele decenii ale secolului următor (mai precis, în anii dinainte de 1647), cînd învăţatul vornic Grigore Ureche va deschide în mod magistral seria cronicilor în limba română,folosind nu numai corpul de cronici moldoveneşti succesive în limba slavonă (de la 1352 pînă la 1574) — aşa numitul „letopiseţ moldovenesc" —, ci şi izvoare externe, de orientare umanistă, scrise în limbile latină şi polonă. Aşadar, cu Grigore Ureche începe o nouă epocă în istoriografia şi literatura românească, care depăşeşte limitele fixate în antologia de faţă, ce se opreşte în preajma marilor realizări în limba naţională, înce-pînd cu mijlocul sec. al XVII-lea. G.M. . 1 Vezi ed. a Iî-a P.P, Panaitescu. Bucureşţi, 1958, p. S6 şi 89. 205 [Cronică lui Azarie] Pînă aici au ajuns împletirile ritoriceşti ale părintelui Macarie. Să începem dar şi noi, care am fost smeritul lui ucenic, Azarie. Acest sfint-răposat părinte a împodobit în cuvintc iscusite, începînd de la moartea bătrînului Ştefega voievod cel Viteaz şi pînă aici, povestea domnilor care ati fost înainte de noi şi a. celor ce au ajuns pînă ia noi, povestire alcătuită din porunca lui Petru voievod cel Bătrîn1, şi a fost cu adevărat nn izvor de apă a înţelepciunii, ce se revarsă în şuvoaie şi umple, inimile noastre, dar de care nu ne mai săturam. Căci şi noi, smeritul său fiu, păşind pe urmele lui, ne vom sili să împlinim porunca domnească, adică a lui Petru al doilea2, binecinstitorul domn, cu voia şi binecuvîntarea preaosfinţitului mitropolit chir Anastasie şi cu mijlocirea marelui logofăt Ioan Golăi. Ger dar ier tare dacă, din pricina vremii îndelungate ce a 'trecut, nu voi scoate din uitare şi nu voi pomeni unele sau altele din lucrurile ce s-au întîmplat în cursul anilor. Voi începe deci, pe cît îmi este cu putinţă, să povestesc mai departe despre mai sus numitul Ştefan voievod3 şi să închei de împletit cuvintele povestirii, dc unde s-a întrerupt şi pînă acum. Pe cînd viteazul Ştefan domnea cu cinste creştinească şi pe toate le orînduia, vrăjmaşul cel viclean n-a mai răbdat multă vreme rîvna cea bună, ci a vîrît ura în boierii lui cei mari, eare fuseseră cinstiţi de dînsul cu binefaceri. Şi ce s-a întîmplat deci? Boierii mai sus numiţi, care îl părăsiseră, adică pribegii din Ţara Leşească, au trimis pe ascuns scrisoare către sfetnicii de frunte şi prin minciună le-au furat minţile lor cele slabe. „Vreţi oare — ziceau ei — puterea în Moldova? Pe puternicul Ştefan tinereţea îl împinge şi-l sfătuieşte să se ridice în cliip varvar asupra voastră şi să închine ţara turcilor, ca şi fratele său Iliaş11. Şi, vai, ce lucruri făptuieşti tu, zavistie! S-au ridicat ca nişte tilliari asupra voievodului şi l-au tăiat fără milă, vai, ca pe un miel, în cort, la 206 podul de la Tul ora, pe Prut. Altceva, n-a mai zis decît cuvintele acestea: „O, săracă dreptate,, pe tine te pling şi după tine suspin, căci Înainte de mine tu ai pierit şi ai murit !u şi zăcea pe pămînt, plin de sînge. Era atunci cursul anilor 7060 [1552], luna septembrie. Şi a domnit un an şi patru luni, şi astfel şi-a dat sfîrşitul acest domn viteaz. Dar legile domniei şi stăpînirea nu s-au întrerupt,- ci, ca şi cum ar-fi primit sfat de la Dumnezeu, mai sus pomeniţii pribegi din. Ţara Leşească şi-au găsit voievod, în acelaşi an şi aceeaşi lună, pe unul din boieri, Alexandru4, ales.de cel de sus, om voinic şi frumos la faţă, liniştit şi blînd. Şi, primind ajutor de la August, craiul leşesc, au pornit thdată să ia domnia. Şi nu era nimenea care să li se împotrivească. Au intrat deci fără/nici o piedică, şi. s-au adunat tot norodul şi căpeteniile oştilor împreună cu episcopii şi boierii şi cu tot.sfatul, şi au înălţat pe Alexandru ia domnie,. în palatul domnesc din Hirlău. Şi toţi erau. ver seli de domnul lor, căci era binecinstitor şi-i mîngîia pe toti. 9 ■ • • Dai1 în vremile şi în anii aceia & fost multă pieire de oameni în Ţara Moldovei. Iar voievodul, cercetînd. toate casele în care se păstra aurul şi văzîndu-le pe toate goale şi neavînd nimica, voia să împartă norodului ajutoare, dar, nenavînd de unde, era îndurerat,, se întrista şi tînjea.Insă nu după multă vreme a adunat comori bogate din daruri şi venituri. < După trecerea celui de al doilea an al domniei sale, şi-a luat soţie pe binecinstitoarea doamnă Roxanda, fiica lui Petru voievod cel Bătrîn, din care s-au născut Bogdan şi Petru, care au fost bine crescuţi şi daţisă înveţe carte şi credinţa cea adevărata. Tar Alexandru voievod, cercetînd cu grijă în toate părţile şi întocmind lucrurile, ca un om înţelept — căci ştia doar că fiecine care a gustat din bunătăţile acestei vieţi are să guste şi moartea — a trimis înainte de toate în ţările de prin prejur, către căpeteniile popoarelor, şi a făcut învoieli să trăiască în pace cu străinii. După aceea, a început să zidească o mănăstire foarte mare, cu biserică înăuntrul 9.07 ei, lăcaş al Dumnezeului meu,.numit Slatina, atît de împodobit cu frumuseţi, încît, dacă Dumnezeu ar vrea să trăiască in zidiri făcute de mîini omeneşti şi In acesta ar trăi desigur. Şi s-a îngrijit şi de celelalte mănăstiri mai vechi, în-tărindu-le averile şi miluindu-le, şi a ridicat în toate părţile lăcaşuri dumnezeeşli, pe săraci îi hrănea şi-i miluia, iar palatele domneşti le-a înnoit, şi astfel toate au fost orîn-duite de el cu înţelepciune şi pricepere. în anul 7064 [1558], la rugămintea ungurilor, marele împărat al turcilor Suliimen a trimis poruncă lui Alexandru voievod şi lui Pătraşcu, voievodul Ţării Munteneşti, şi au intrat cu oştile în hotarele Ţării Ungureşti şi, cu sfatul căpeteniilor lor, au pus pe craiul Ştefan5 în scaunul tatăui său loanăş. Atunci a fost în ţară o iarnă aprigă şi ger iute, cu vmluri rele. în anul 7066 [1558], ianuarie 1, alesul între înţelepţi, mai sus numitul episcop Macarie, părintele nostru şi dascălul Moldovei, şi-a dat sfîrşituî preacuvioasei şi lui Dumnezeu plăcutei sale vieţi şi a fost îngropat cu toată cinstea şi cum se cuvine unui sfînt, de către ucenicii săi, în mănăstirea Rîşca, cea de el zidită. Vai, ce strălucitor luceafăr a apus! împodobit-a scaunul Episcopiei de Jos, de la Roman, 27 de ani, arătînd multă vrednicie întru Dumnezeu şi suflet mare în toate. Iar cine ar vrea să înţeleagă marea lui minte, pe acela îl va încredinţa de aceasta frumosul lăcaş pe care cu osîrdia lui l-a ridicat din temelii preacuvioasei Paraschiva. Acest părinte, care a fost numit „cel fericit1* încă pe cînd era în viaţă, multe isprăvi întru Dumnezeu cu hărnicie a făcut, căci era om cu rîvna lui Hristos, destoinic în învătătură, meşter si iscusit în cuvinte si foarte ştiutor • 9 9 9 9 9 ca nimeni altul, precum mărturiseşte şi letopiseţul mai sus scris de dînsul, şi alte multe, pe care nu le cuprindem în această scriere, căci nu voim să lungim povestirea. Iar urmaş în scaunul său arhieresc a fost Anastasie, bărbat blînd, liniştit, plin de înţelepciune, împodobit de asemenea cu smerenie şi purtînd florile binefacerii pe faţa şi mai ales în inima sa. în călugărie era iscusit şi, după ce a oirmuit bine şi plăcut lui Dumnezeu turma lui Hristos 14 ani, 208 n fost ridicat in prcainlaUi! scaun dc mitropolit al preaslu-vik'i cel aţi Suceava. Dacă s-a cuveni! Bă pomenim şi despre acestea, să vorbim dar mai dopartc despre cele oc ies in calea povestirii. în al noufilea an la domniei lui Alexandru, s-a ivit din Ţara Nemţeasca nn oarecare cu numele Despot®, care-şi zicea fiu de domn, om iscusit în lupte, şi adunînd în ajutorul Bau bărbaţi dc toate neamurile, pricepuţi în războaie, viteji, aprigi ca leii şi ou inimi îndrăzneţe, s-a repezit ca vin Iul aspru dc la miazănoapt e, ce aduce nori întunecaţi şi plini de grindină stricătoare, fără de vesl-c a ajuns in Moldova, şi, fiind in ţară, s-a gătit de luptă, voind să apuce domnia. Şi s-a inspăimintat Alexandru auzind de acestea, îndată însă s-a îngrijit dc oaste şi a trimis-o să stea împotriva vrăjmaşilor. Dar înainte ca aceştia să se întilneasca în ţară, vazind că vrăjmaşii i-o iau înainte, s-a mîniat în inima sa, s-a înarmat bine şi, împreună cu cei ce erau eu dinsul, a ieşit la luptă de apărare: si s-a dat bătălia ia Verb ia, lingă rîul Jijia. Dar unii dintre cei dintîi luptători frau haini voievodului şi de la început au apucat-o la eugă, alţii s-au întors înapoi, care încotro, şi s-au împrăştiat, iar voievodul a rămas să lupte singur, cu puţini ai săi. Şi înţclcgind înşelăciunea, a suspinat zicînd: „Vai, mai bine ini-ar fi să trăiesc cu fiarele la un loc, decit cu oameni necredincioşi!“. Şi, fugind pe cai iuţi, a ajuns in fugă în tîrgul laşilor şi s-a pregătit din nou de luptă. Despot, insă, luind cetatea Sucevei şi găsind în ea multe bogaţii, le-a împărţit oştenilor, iar partea de sus a ţării i p-u supus. Alipindu-i şi pe aceştia de sine cu vorbe mincinoase şi ademenitoare, s-a ridicat din nou la luptă împotriva lui Alexandru. Acesta văzînd că duşmanii se întăresc, a lăsat pe răsculaţi şi a fugit cu puţini în cetatea Chiliei, unde a găsit pe doamna Roxanda, care fusese trimisă mai înainte. Şi a fost nu puţină plîngere din pricina nenorocirilor şi a pierderii domniei. Şi a zis domnul: „O, doamnă, să încclăm cu plînsul si cu întristarea în deşert! Dacă am primit, cum a zis Iov, cele bune din mîinile Domnului, de ce su nu rabdăm şi pe cele rele? Domnul a dat, Domnul a 209 14 luat; cum a vrut Domnul, aşa a fost". Şi ca un om înţelept, s-a gîndit cu mintea pătrunzătoare la lucruri mai de folos şi de grabă şi-a îndreptat faţa spre cetatea împărătească. Dar Despot trimisese acolo mai dinainte şi, prin daruri şi făgăduieli, ademenise pe dregătorii şi oştenii împărăteşti, care au fost orbiţi de mită. Iar împăratul a trimis schiptrul domniei lui Despot, care şi-a schimbat numele în Ioan. Cînd a ajuns Alexandru în cetatea împărătească, a văzut, în loc de linişte, supărare şi amărăciune, căci a fost trimis, o, nenorocitul, departe în surghiun, în cetatea Ico-niului, dincolo de mare7. Atunci au fost plîngere, lacrimi şi nu puţine suspine din pricina despărţirii de doamnă şi de copii şi de prieteni. Şi a rămas acolo, aşteptînd să vadă cele viitoare şi rugîndu-se mereu lui Dumnezeu, să nu-1 uite cu totul. Aici să aştepte cuvîntuî despre dînsul şi să spunem celor ce vor să asculte povestirea şi despre Despot. Căpătînd stăpînirea deplină, la început se arăta blînd şi vrăjmaş al nedreptăţii, dar după puţin timp a început să-şi arate veninul ascuns şi rău, pe care îl avea în inimă, şi s-a dedat la nedreptăţi, asuprind pe oameni cu dări grele, de cei săraci n-avea milă şi ura datinile creştine pravoslavnice; adusese cu sine sfetnici de altă lege, luterani urîţi lui Dumnezeu, a căror învăţătură o împărtăşea şi el. Pe preoţi şi mănăstirile nu le iubea; a adunat Ia dînsul, vicleanul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe ale sfintelor şi cinstitelor icoane, cele cu mărgăritare înfrumuseţate', ..din toate mănăstirile şi s-a împodobit cu ele. O, vai de sărăcia noastră, s-a arătat ca un al doilea Val-tasar la năravuri şi la fapte. Căci din pricina lui au fost suspine, plînsete şi vaiete din partea tuturor celor obijduiţi şi prădaţi fără dreptate şi toţi se rugau lui Dumnezeu cu jale? din adîncul inimii, ca să-i mîntuiască din ghiarele acestui tiran. Iar Dumnezeu s-a aplecat la acestea şi, văzind ploaia de lacrimi, s-a milostivit de cei ce se rugau cu osîrdie. Dumnezeu, care vede toate cele ascunse oamenilor, a dezvăluit, pe căi pe care el singur le ştie, un sfat cîtorva boieri mari din sinclit8, iar aceştia I-au păcălit astfel pe Despot. Era intre boieri un om cu numele Tomşa9. frumos la înfăţişare. vil caz, cu miini puternice, piept virloa şi suflet îndrăzneţ. Pe acesta deci l-au chemat hoierii cei mari si, legin-du-1 îniii cu jurăminte straşnice, i-au dezvălui! apoi sfa-; turile lor ascunse şi s-au încredinţat că esie un om de nă-; dejde. Iar el, avînd dragoste caldă pentru dreapta credinţă, a primii- sfatul lor. S-au dus atunci şi la Despot şi i-au băgat spaimă în inimă, spunîndu-i că năvăleşte un tilhar preavestit cu numele Dumitraşco10. Iar el, fără să se gin-dca seu. a trimis pe toţi oştenii săi de frunte, nemţi, unguri, spanioli. Ieşi si alţii şi o parte din sfat şi din oameni şi le-a da!, capei enie pe Toinşa, nestiind ce fel de om este. Şi putini dintre ei ştiau despre sfatul cel ascuns. Iar cînd au ajuns la Ciuliru, au năvălit deodată, şi fără de veste asupra ungurilor si asupra celorlalţi citi erau din neamuri de altă. ere-dinţa si i-au lovit şi i-au biruit şi n-a sc-apat nici măcar unul care să dură vestea nenorocirii. Era atunci numărul anilor 7072 [J 5G4]11, luna august. Şi după acestea, Tomşa a fost ridicat atunci domn de către oştenii care erau acolo, iar el şi-a schimbat numele in Ştefan. Şi îndată au pornit de sirg, ca săgeţile fulgerului, cu gînd să lovească in Despot. Iar el, cum a auzit acestea, i s-a cutremurat inima şi o mare teamă l-a cuprins şi s-a închis 111 cetatea cea cu turnuri puternice a Sucevei, iar pe luteranii rămaşi cu dînsul şi pe cîţiva creştini dc asemenea i-a închis cu vicleşug. Ştefan insă a înconjurat cetatea cil oşti. Alunei, ailînd aceasta, mai sus numitul Dumitraşco a adus cu sine o mulţime de osteni înarmaţi, bărbaţi Miliari, • • * • * * »/ P J căci şi el voia să ia domnia. Astfel, pentru creştini era supărare din Ion le. părţile. însă au chemat pe Dumnezeu în ajutor şi, lăsînd cetatea şi orînduindu-se bine de luptă, au ieşit .şi împolriva acelora, iar lupta s-a dat. la podul Yercicanilor, pe Sirel. Vrăjmaşii au fost biruiţi si tăiaţi, iar cu singelc lor au adăpat, cimpurilc şi pămîntul s-a acoperit cu trupurile aşternute alo celor ucişi. în sfirşit, Dumitraşco însuşi a fost prins şi mulţi din cei c-are erau cu el au fost*prinşi vii şi au fost cu toţii legaţi şi trimişi la cetatea împărălească, la singur slupinitorul Suliimen. Iar acolo, Dimitric a băut paharul neîndurat al morţii, iar ceilalţi au fost osîndiţi la muncă. în urma acestora, Tomşa socotea să primească schiptrul domniei de la împărat, dar nădejdea lui a fost zadarnică.. După ce vrăjmaşii au fost astfel biruiţi [Tomşa şi ai săi], aprinşi de rîvnă, iarăşi s-au îndreptat împotriva celor închişi în cetate şi au înconjurat-o şi au bătut-o cu tot felul de meşteşugari. Au săpat şanţuri şi tunele şi au făcut un drum ascuns şi au ajuns pînă la porţi şi au aşezat arme grele şi vărsătoare de foc, adică tunuri, şi au început a bate cetatea cu tot felul de meşteşuguri. Dar n-au izbîndit nimic. O, minune, cine a mai văzut sau a auzit? Cetatea noastră bătută fără cruţare de ai noştri, ca să sfărîme capul şarpelui ce se încuibase într-însai Şi se auzeau zgomote şi strigăte din lăuntru şi din afară, şi cîte o dată erau bătuţi, alteori bă-teau ei, şi a ţinut lupta, ziua şi noaptea, şi vărsarea de sînge şi pieirea oştenilor pînă la patru luni, în cele din urmă, lupta între fraţi s-a sfîrşit astfel. Era [în cetate] un ungur cu numele Deveş Petru12, şi acesta a făcut vorbe de pace cu cei din afară. Despot l-a chemat la sine: „O, Petre — i-a zis— am înţeles că vrei să predai cu viclenie cetatea şi să fii mijlocitor al morţii noastre; dar tu îţi vei da sufletul înaintea noastră 1“ Şi îndată a scos sabia şi a fost tăiat pe loc. Din această pricină ceilalţi s-au~ turburat şi ei şi le-a părut rău şi s-a făcut răzmeriţă şi necredinţă între ei, între ungurii şi nemţii care erau cu Despot. Şi apoi au început să ceară pace, rugîndu-se să li se lase numai viaţa, cu straşnice jurăminte, în care s-au încrezut. Atunci au scos şi pe Despot afară din cetate, şi a fost călcat şi zdrobit şi a gustat paharul ruşinos al unei morţi blestemate, cursul anilor fiind atunci 7073 [1565]13, luna noiembrie. Acum să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Alexandru. Dacă a auzit marele singur stăpînitor al turcilor despre răscoalele, turburările şi neorînduielile din Moldova, şi-a adus aminte şi de Alexandru, care era în surghiun, şi îndată a poruncit să-l cheme la dînsul. A privit Ia el cu ochi bllnzi 212 ; şi îndurători: „O, voievodule, — i-a zis am văzut că ai fost ponegrit pe nedrept; acum îţi încredinţez schiptrul domniei şi cinstea de mai înainte; fii judecător drept şi milostiv faţade cei săraci!“. Atunci Alexandru a primit daruri bogate de la toţi cîţi se aflau în dregătorii împărăteşti. Voievodul s-a umplut de bucurie şi a sărit de acolo ca un vultur din laţ. Primind şi de la împărat oşteni în ajutor, a pornit să-şi ia domnia şi a ajuns la Brăila. îndată ce a auzit de acestea, Tomşa a adunat oaste şi, crezîndu-se mai tare, a ieşit la luptă şi a ars o parte a Ţării Munteneşti şi a prădat-o ’ Dar cuvîntul împăratului a fost mai puternic. Auzind despre acestea şi făcînd numai un semn tătarilor celor cruzi şi cu chip de fiară, aceştia au pornit asupra Moldovei ca nişte cîini turbaţi şi, luînd multă pradă, de.oameni şi vite^ şi arzînd ţara, s-au întors în pace la ale lor. Acestea s-au întîmplat în cursul anilor de la început 7073 [1565]11. : Văzînd Tomşa că nu este cu putinţă să stea împotriva puterii împărăteşti, s-a cutremurat în mintea sa şi a început să se îngrijească de sufletul său şi al boierilor care erau cu dînsul. Căci nimic nu e mai scump decît sufletul, nici înălţimea domniei, nici dulceaţa puterii, nici stăplnirea de bogăţii. Şi, luîhd cu sine toate comorile domneşti, a fugit ,în Ţara Leşească, crezind că are să scape de mîinile cele temute şi atotputernice, dar n-a putut. Acolo l-a ajuns solul ' împăratului Suliimen şi în cetatea Liovului i s-a luat viaţa lui şi sfetnicilor care erau împreună cu dînsul.. Iar cinstea domniei s-a întors din nou la Alexandru şi acesta a intrat [în ţară], nefiind nimeni care să-l opreasci^ şi şi-a pus din nou cununa şi s-a arătat a doua oară stăpîn — căci fusese lipsit de domnie 2 ani şi 5 luni — în anul 7073 [1565], luna martie15. Iarăşi a văzut Alexandru zi slobodă, iarăşi a devenit singur stăpînitor al Ţării Moldovei, iarăşi au strălucit .razele binefăcătoare ale pravoslaviei. Şi s-a stins tăciunele ce răspîndea fumul credinţei celei rele, căci a fugit iama întunecată a necuraţilor luterani şi a înflorit primăvara aducătoare de bucurie oricărei fiinţe, adică bu,- 213 năstarea boierilor, iar în locul valurilor s-a arătat zîmbind liniştea. Şi ce a mai fost după acestea? A adunat dar pe uneltitorii vicleni de mai-nainte, mai ales pe boierii care se lepădaseră, şi pe toţi ia da.t morţii vrednice de milă, iar pe oştenii împăratului, dăruindu-i, i-a trimis la ale lor. De atunci s-a potolit furtuna cu valurile cele mari, iar prin genunea vieţii se putea pluti fără turburare, căci sufla drept duliul dumnezeese, zefirul dreptei credinţe. Nu mult după aceea a adus la sine din Ungrovlaliia şi pe doamna Roxanda şi pe fiii săi cei de bun neam, Bogdan şi Petru, şi se bucurau cu toţii împreună de dulceaţa bunătăţilor, si-si duceau viata în frica lui Dumnezeu, si cu milo- 3199 9 • * stenii către săraci şi cu binefaceri către biserici îşi ungeau mereu sufletul. Dar viaţa le-a fost dureroasă şi adesea cădeau în diferite boli grele. Să spunem celor ce doresc să asculte şi un cuvînt despre împărăţiile din afară. In anul 7074 [1566] s-a ridicat marele împărat al turcilor, Suliimen, şi a luat cu sine multe zeci de mii de oameni şi s-a îndreptat să cucerească Ţara Nemţească, dar acolo şi-a găsit sfîrşitul vieţii, în luna iulie10, după ce domnise 42 de ani, şi a lăsat împărăţia fiului său Selim. Iar în al patrulea an al domniei sale de-a doua, Alexandru a căzut la grea boală de moarte şi, mţelegînd că are să moară, a cliemat pe căpeteniile bisericeşti şi pe preoţi şi pe toţi cei ce erau în dregătorii şi Ie-a împărtăşit multe învăţături . dumnezeeşti, iar schiptrul domniei l-a dat fiului său Bogdan. Şi, fiind încă în viaţă, a îndrăgit mai mult cele viitoare decît cele de acum, iar în locul porfirei ţesute în aur a îmbrăcat veşmîntul de lînă călugăresc şf în locul cununii de mărgăritare şi de pietre scumpe a îmbrăţişat viaţa de postrig17 şi şi-a schimbat numele, după cinul îngeresc, în Pahomie. Dar n-a mai trăit mult şi a adormit somnul cel obştesc al morţii, din care nimeni nu se mai scoală. Şi piatra, care nu milueşte pe cel rău şi nu cruţă pe cel bun, ci pe toţi îi aşează împreunăT a acoperit şi pe acest mare bărbat. în anul 7076 [1568], luna martie. 214 Luînd Bogdan steagul domniei şi fiind încă iîner, eîrmui-toarea domniei era mama sa Ptoxanda, iar dregători erau Ga-vriil logofătul şi Dimitrie hatmanul doamna fiind mai mare peste toţi, Căci era înţeleaptă'ea un bărbat, cu suflet mare şi împodobită cu bunăcuviinţă, ca un rai Însufleţit, ee-şi hrăneşte pomii eu binefaceri, Şi cinstea darnica doamnă cu mii de binefaceri pe boierii care erau sub stăpînirea ei şi cu daruri foarte bogate şi preacinstite ii mîngîia; şi, privind în toate părţile, cu dărnicie şi necruţind aurul pentru alinarea celor chinuiţi de boli, vărsa ploaie de binefaceri pentru neputincioşi şi săraci, iar celor ce se trudeau eu bătrîneţe grele şi pline de dureri le umplea mîiniîe de daruri; pe preoţi cu milostenii mingiietoare îi îndemna la rugăciune, iar călugărilor iubitori de Dumnezeu, care îşi. petreceau viaţa curată In mănăstiri sau îşi duceau traiul plin de-suferinţe in pustie,, le răcorea inimile cu dese cercetări, Şi peste tot sfintele lăcaşuri erau adăpate, căci era ca un riu izvorîtor de aur, ca un şuvoi de argint, iar săracii beau şi se adăpau pînă la Îndestulare. Era insă foarte bolnăvicioasă cu trupul şi mereu şi-l odihnea în pat moale. Şi au stăpînit Împreună, fiul şi mama, doi ani şi nouă luni. Şi din zi în zi tot mai .tare o supărau bolile şi cereau să fie dat lutul fiinţei trupeşti. Şi a plătit [pămîn-tului] datoria pe care o Împrumutase, -adică -a răposat, în anul 7-079 [1571], luna noiembrie, şi cu cinste a fost Îngropată in lăcaşul de rugăciune zidit de dinşii, Slatina. După aceasta, a rămas Bogdan singur stăpînitor şi a domnit numai el. Şi era un tînăr bine făcut şi nu-i crescuse încă mustaţa. Avea suflet drept la Început, era învăţat in cărţi şi nu ţinea răutatea in sine, ei era milostiv şi blînd, întru totul era învăţat să semene la obiceiuri tatălui său, arătînd şi vitejie, căci era cu suflet îndrăzneţ, meşter In a învîrti lancea şi a întinde coarda arcului, aruncînd săgeţile. Mai tîrziu insă s-au alipit de el nişte oameni vicleni, vrăjitori, scornitori şi mai ales făcători de jele, porniţi spre răutate, care i-au ros inima cu ispite, cum roade viermele lemnul cel dulce, pînă ce l-au făcut să îndepărteze de la sine pe toţi sfetnicii de frunte şi să-şi apropie alţii tineri şi nebuni şi 215 măscărici şi şi-a plecat urechea la sfaturile lor, ca odinioară Ruvoam, fiul lui Solomon. Şi petrecea cu ei în glume şi în jocuri, şi se îndeletnicea cu alergări de cai, şi împărţea tovarăşilor săi de joc şi măscăricilor toată averea sa, dăruind acestora din urmă veşminte ţesute în aur şi blăni moi. _ Puţin după aceea s-a împrietenit cu oameni de altă credinţă şi de altă limbă, sfetnici Ieşi, şi-şi petrecea timpul cu ei, iar toate comorile domneşti, cu un cuvînt, rău se risipeau la necuraţii şi spurcaţii Ieşi. Cuvintele de bună învăţătură ale arhiereilor nu le lua în seamă şi nici nu voia să vadă la faţă pe sfetnicii cu gînduri bune. Auzind dar despre acestea, marele împărat al turcilor, Selim, a trimis de mai multe ori să-l oprească de îaapucă-turile cele rele. Dar el n-a vrut, ci, dispreţuindu-şi chiar ţara şi umblind pe ici şi pe colo, plimbîndu-se pe la marginile Ţării Leşeşti, a mîhnit şi pe sfetnici, şi norodul. Ajungînd însă aici, trebuie să spunem un cuvînt şi despre corbul mai negru decît negreaţă. Era în cetatea Rodosului un surghiunit cu numele de Ioan, nu ştiu cine era el şi do unde şi al cui fiu era, el însuşi zicea că o viţă de domn18. Era un om foarte şiret, crud, ascuţit la minte, meşter la vorbă şi priceput la carto. Acesta, dar, căuta cu tot felul de meşteşuguri, ba mai ales făcea făgădu-eli de mită, ca să capete domnia, şi prin viclenia sa a amăgit pe dregătorii împărăteşti lacomi de aur, iar aceştia i-au mijlocit lui Ioan domnia de la împărat, după ce-1 legaseră eu jurăminte, şi astfel i s-a încredinţat .treapta cea înaltă a domniei. Cînd a ajuns în drumul său'la Istru10 şi auzind Bogdan de venirea lui fioroasă, a lăsat tronul tiranului şi, dîndu-se de bună voie la o parte, s-a îndreptat in fugă spre ţări străine. Şi a domnit singur, după moartea mamei sale, un an deplin şi 4 luni. Toţi cei ce erau în dregătorii şi străluceau prin neamul lor au primit cu bucurie pe domnul lor şi i s-au închinat ca nişte robi. El însă, cum a luat scaunul domniei, se îngrijea numai cum să adune aur. O, aurule, tirane, rădăcină a tuturor relelor, urzitură a vicleniei, lepădat de Dumnezeu şi 216 prieten al diavolului, făcător de rele, omorîfcor de prieteni şi vînzător de neam, băutor de sînge, cum te învîrteşti şi le strici tu pe toate, luceşti pe dinafară şi pătrunzi înăuntrul inimii, fără să te saturi vreodată. Şi ce a urmat apoi? A fost ca un nor întunecos, iar, în loc de ploaie, a început să curgă sînge. încă de la început răcnea ca un leu, să lingă sîngele nevinovaţilor.boieri, căci avea nărav de ucigaş şi sîngele i se părea mai dulce decît mustul. Şi unora le tăia capetele şi le lua averile, înmulţind prin răpiri nedrepte pe ale sale, altora le jupuia pielea ca la nişte berbeci, pe alţii îi sfîrteca în patru, iar pe alţii îi îngropa de vii, ca pe morţi. Şi ce să mai lungesc vorba? Multe şi cumplite răutăţi şi chinuri şi cazne straşnice a adus oamenilor, căci scornea mereu cele mai isteţe viclenii'. Iar dacă găsea pe undeva aur, el îl lua tot şi-l aducea la sine, căci era rob . aurului; pînă şi pe oşteni i-a lipsit de lefilelor. Şi pe Gheor-ghe episcopul I-a dat focului atotmistuitor, căci şi acela era lacom şi foarte zgîrcit, şi a pus mîna pe bogăţia lui cea mare. Dar nu numai pe acestea le făcea fără ruşine, ci şi pe călugări îi chinuia cu multe nenorociri, temniţele erau pline de călugări legaţi, mănăstirile se goleau şi li se luau veniturile ce le aveau spre hrana tuturor, iar toate averile lor le aduna la sine vicleanul, şi călugării erau alungaţi de peste tot ca nişte spurcaţi < Şi se credea pe sine mai înţelept decît-domnii ce fuseseră înainte de el." Din acestea nenorocitul şi-a atras blestemul asupra sa, iar mînia lui Duiîmezeu a venit peste el. Căci nu se ţinea de dreapta credinţă, hulea chipurile dumnezeeşti zugrăvite pe pereţi şi pe icoane, ară-tindu-se la nărav ca un al doilea Copronim2®, silea pe oameni să lucreze în zilele de sărbătoare şi de duminică, şi în postul cel mare şi-aluat, soţie; şi nu numai el, ci şi pe alţii i-a îndemnat să calce legea, însurîndu-se astfel. . Atunci, auzind marele împărat turcesc de grozăviile şi necuviinţele ce le făcea, a trimis să-l cheme la împărăţie. Iar domnia a dat-o lui Petru voievod, despre care am vorbit puţin'mai înainte, bărbat de neam domnesc, nepot lui Mih-nea, voievodul muntenesc, fiul lui Mircea voievod şi frate •217 cu Alexandru, voievodul Ţării Munteneşti21, om vesel la faţă şi la privire, cu Înfăţişarea frumoasă şi vrednică de domn, care a căutat să vină să ia scaunul fără război şi fără luptă. Aflînd Ioan voievod de aceasta, s-a aprins de mînie şi Îndată a ridicat o oaste numeroasă, arcaşi, lăneieri, oşteni îmbrăcaţi în zale, şi cu paveze, cu tolbe de săgeţi, cu coifuri şi cu scuturi. Şi a ieşit la luptă, vărsînd foc pe’ gură, şi a ars Tighina şi Brăila, cetăţile de la marginea Ţării Turceşti şi aproape jumătate din Ţara Muntenească, fălindu-se cu biruinţa şi cu prada şi cu bogăţia adunată. Dai1, vai, a gustat din dulceaţă «.tingirid-o doar cu virful degetului, şi a aprins asupra Moldovei de şapte ori şapte mai mult flacăra mîniei răzbunătoare, ce se ridica, vai, în văzduh. Şi ce-a mai îost după aceea? Cînd a auzit aceasta, împăratul a răcnit straşnic ca un leu, în -cetatea sa împărătească, a trimis la căpeteniile neamurilor supuse lui de prin prejur si s-a ridicat toată oastea agarenilor, împestriţaţi cu aur şi trufaşi, pe cai împodobiţi cu aur şi cu arme ascuţite. Pe lîngă aceştia s-au alăturat şi pilcurile tătarilor celor cu chip • de fiară şi cu inimă sălbatică; s-au adunat şi din Ungaria22, .iar din faţă a pornit Ungrovialiia, şi de peste tot se revărsau ca apele zgomotoase, mulţi ca nisipul. Atunci a ieşit şi Ioan voievod împotriva lor, gata de luptă. Dar, cum s-ar zice, era asemenea unei păsăruiei golaşe care se bate cu o pasăre de pradă, avînd aripi mari şi iuţi. Şi s-a dat o luptă mare lîngă lacul Cahov23. Şi incăierîndu-se unii cu alţii la luptă straşnică, a fost biruit, val, tiranul şi ruşinat şi mulţi oşteni a pierdut, iar alţii au fost prinşi de vii; şi a fost prins şi Ioan şi pe drept a fost făcut de batjocură, căci a fost legat de două cămile şi rupt în două, şi astfel şi-a dat in chinuri sufletul său de ucigaş. Atunci au intrat în hotarele Moldovei tătarii cei cîinoşi, cu rău nărav, şi au ars tîrgurile, jefuindu-le bunurile, iar satele au fost date pradă [focului] mistuitor. Şi au ajuns pînă la Roman, arzînd ,şi prădînd; femei frumoase şi fete cu păr - bogat, copii de ţîţa şi fetite cu faţă fragedă, bătrîni şi tineri erau răpiţi, mamele erau lăsate fără copii, iar copiii xămi- 218 * • 1 neau orfani, într-un cuvînt, din fiecare vlrstă erau duşi în trista robie, de la oameni pînă la vite, 0 mulţime fără de J număr. Şi era atunci mult plînset şi suspin şi vaet în Moldova. O, tu, care eşti mai rău decît răii, Ioane, nepot al minciunii, fiu al diavolului, prin viclenia şi deşertăciunea ta ai dat ţara pieirii! Căci el nn voia să asculte de boierii sfetnici binevoitori. Aşa era mai sus numitul Ioan Golăi, cel dintîi sfetnic, bărbat înţelept şi sfetnic cuviincios. Acesta îi arăta de multe ori, învăţîndu-1, că turcii au cuprins lumea întreagă, că sînt puternici şi făloşi şi îngîmfaţi şi că ei nu se'vor opri pînă ce nu se vor răzbuna pentru batjocura îndrăzneţilor. „Ci din două alege-ţi pe cea mai bună.: ori pleacă-ţi capul înaintea împăratului, ori întoarce spatele şi du-te în ţări străine; dar cu turcii nu te apuca de luptă!“. Dar era ca şi cum ar fi vorbit unui mort, ori arii cîntat cîntece de laudă unui surd. Acestea s-au întîmplat in anul 7082/[1574], Juna iunie. Iar cînd se petreceau toate acestea, puterea domniei s-a -arătat zîmbind bunului Petru voievod, l3ărbat de neam bun şi iubitor de bine, frumos, cu suflet luminat, milostiv din fire, darnic foarte, urînd nedreptatea, blînd cu cei săraci, drept judecător, căci, precum scrie în cărţi, cinstea domnului-iubeşte dreptatea. Mulţi au primit de la dinsul binefaceri bogate, mănăstirile şi călugării s-au adăpat din undele răcoroase ale binefacerilor lui şi cîntările dumnezeeşti au. înflorit iarăşi în bisericile cele frumos zugrăvite, iar viaţa tuturor a început să curgă lin şi toţi trăiau în linişte şi .ne-’ turburare. O, ce linişte dai tu, singur stăpinitorule, ce inimă de domn binecredinCioasă, precum este scris, stă în miinile lui Dumnezeul Dă-i, Doamne, viaţă îndelungată şi pace pentru mult timp, căci el iubeşte legea ta, fără şovăire,, cum cîntă David. Acestea au fost scrise de mine, smeritul, cu toate că am rămas în urmă întru vrednicie faţă de părintele izvorîtor de cuvinte^alese24; am scris totuşi cu dragoste şi osteneală, pe cît am izbutit cu mintea. 219 NOTE 1 Petru Rareş. 2 Petru Şchiopul (numit al doilea, după Petru Rareş, căci în sec. al XlV-lea şi al XV-lea fuseseră încă trei domni cu numele de Petru). 3 Ştefan Rareş. 4 Alexandru Lăpuşneanu. 6 Ioan SigismundZapolya,principe al Transilvaniei (1559 —1571), era numit de către turci Ştefan. 0 Iacob Heraclid Despotul, numit Despot Vodă. 7 Iconium (azi Konya), oraş în sud-estul Turciei. 8 Sfatul ţării. 0 Ştefan Tomşa, devenit domn al Moldovei (1563 — 1564). 10 Dimitrie Vişnevieţki, hatman al cazacilor. 11 Anul este greşit: în realitate, trebuie 1563. 12 Devay Peter, după izvoarele ungureşti (vezi .P.P. Panaitescu, ' op. cit., p. 145, nota 1; V. Motogna, Documente noi privitoare la căderea lui Despot, „Revista istorică", X, 1924, nr,. 1 — 3, p. 26 — 43). 13 De fapt, 1563. 14 Data este, de asemenea, greşită: trebuie 1564. 15 De fapt, 1564, luna fiind exactă, şi la fel răstimpul dintre cele două domnii. 10 în realitate, în septembrie. 17 Călugăria. 18 Ioan Vodă, zis „cel Cumplit“, era fiul naturala! iui Ştefan cel Tinăr (Şteîăniţă Vodă). 19 Dunăre. 20 Constantin al V-lea, poreclit Copronimul, împărat al Bizanţului (740 — 775), adversar al cultului icoanelor. 21 Petru Şchiopul era nepot de fiu al lui Mihnea cel Rău (1508— 1509); tatăl său, Mircea domnise cîteva luni (oct. 1509 — febr. 1510), după retragerea lui Mihnea în Transilvania; fratele său, Alexandru II, a domnit în Ţara Românească între 1568—1574. 22 în original, Peonia. 23 Cahul. 24 Dascălul său, episcopul Macarie. LETOPISEŢUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI în Sec. al xvi-lea Esteastăzi un adevăr stab il it că Istoria Ţârii Romă-neşti, aşa cum s-a păstrat în Letopiseţul Cantacuzinesc, reprezintă, pînă la domnia lui Matei Basarab (1632—1654), o compilaţie de cronici anterioare, traduse în limba română (una din ele, Istoria lui Mihai Viteazul, poate chiar redactată în limba naţională), cărora în timpul acestui domn li s-a adăugat o introducere, o expunere foarte lacunară vşi confuză pentru secolele al XIV-lea — al XV-lea şi cronica dpmniex lui1. ,. . . Prima dintre aceste cronici reunite în Istoria Ţârii Româneşti este Viaţa patriarhului Nifon de Gavriil Protul, reprodusă mai sus după manuscrisele care au transmis-o în formă independentă şi care a fost inclusă aproape integral într-una din variantele Letopiseţului Canta-cuzinesc, pentru a acoperi epoca domnilor Radu cel Mare (1495—1508), Mihnea cel Rău (1508—1510), Vlăduţ (1510—1512) şi Neagoe .Basarab (1512—1521; de fapt, pînă după 1517)2. 0 variantă mai arhaică a Istorici Ţârii Româneşti, reprezentată de manuscrisele notate, în ediţia citată, G4 şi 0° (o amplificare a primei)3, 1 Vezi temeinicul studiu al lui P.P. Panaitescu, începuturile isto-. riografiei în Ţara Românească, In „Studii si materiale de istorie medie”, voi V, 1962, p. 195 — 255; cf. Dan Zamfirescu, iStudii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 184—231 (înaceste° două lucrări se citează şi bibliografia anterioară). 2 Vezi Istoria Ţării Româneşti. 1290—1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, Ediţie critică întocmită de G. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, Ed. Acad., 1960, p. 5—42 ; cf. descrierea şi stema manuscriselor în Introducere, p. XXXII-LVIII: cel mai veclii manuscris, luat ca bază a ediţiei, este datat 1714—1715, întrucît provine din biblioteca lui Ştefan Cantacuzino, care a domnit în aceşti ani (sigla V). 3 Vezi anexa 13 din ed. cit., p. 204—208, care reproduce partea de la început, pînă la domnia lui Mihai Viteazul., după mss. G1, copiat 221 ' precum şi ele manuscrisul nr. 13 de la biblioteca Mănăstirii Neamţu1 (copiat de Florea logofătul din Ţara Românească, la 1735), cuprinde însă pentru această perioadă o expunere mai scurtă, redactată — se pare — in timpul lui Radu de la Afumaţi (1522 —1529. cu mici întreruperi), cînd începe, după părerea noastră, a se scrie letopiseţul ţării de către un anonim, apropiat acestui viteaz ginere.şi continuator al lui Neagoe Basarab2. Această cronică internă a ţării, scrisă în limba sla-.vonă, dar pierdută în forma iniţială, a fost continuată de unulsau mai mulţi autori de-a lungul întregului secol al XVI-lea. După atitudinea politică şi maniera expunerii — atît cît se poate deduce din traducerea românească de la mijlocul sec. al XVII-lea, inclusă în Letopiseţul Can-tacuzinesc, ea are două părţi: una, care merge pînă la 1545 (sfîrşitul domniei lui Radu Paisie), iar a doua, care cuprinde perioada de la venirea pe tron a luiMircea Ciobanul (1545) pînă înainte de domnia luiMiliai Viteazul (1593)3. în prima parte, care poate fi socotită o cronică domnească, favorabilă Craioveştilor şi domnilor legaţi deaceas-tăfamilie (Neagoe Basarab, dar mai ales Radu de la Afumaţi), se exprimă clar lupta pentru independenţa ţării, împotriva turcilor; în a doua, scrisă din inspiraţie boierească, numeroşii domni, schimbaţi adesea de turci, sînt priviţi critic, „din afară“, în schimb, împotriva turcilor nu se mai formulează niciun protest direct. Prima parte, deşi exactă în ansamblu, cuprinde mai puţine date; a doua este mai bogată în date exacte şi merge astfel p înă la căderea luiMihneaTurcitul (1591), menţionînd doar pe cei doi voievozi cu scurte domnii: Ştefan Surdul (mail591— august 1592) şi Alexandru celRău (sept. 1592—sept. 1593). Faptul că analele secolului al XVI-lea au fost scrise în slavonă este dovedit nu numai de ambianţa epocii, cînd cultura,românească continua a fi exprimată în cea mai mare parte în această limbă, ci şi de la mijlocul sec, al XVIII-Iea; cf, P.P. Panaitescu, începuturile..., p. 203-209. 1 Vezi I.I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopiseţului Canta-zinesc, în „Mitropolia Olteniei^, XIII, 1961, nr. 7 — 9, p. 498 — 503 (introducere), 503 — 549 (text). 2 Vezi acum, în urmă, şi articolul lui Pavel Chihaia:' A fost Negru Vodă un personaj legendar?, în „Magazin istoric41, III, nr. 5(26), mai 1969, p. 46 — 52. 3 Vezi N.Iorga, Cronicile muniene, A.A.R. Mem. Secţ. ist., Seria II, t. XXI, 1899, p. 311 — 312, şi, mai pe larg, P.P. Panaitescu, începuturile..., p. 206—209. 222 II > j păstrarea unor cxpivsii şi cuvinte slavoneşti netraduse in texlnl românesc1 . S»; pune insa întrebarea: daut, aşa cum am spus, analele secolului :il XVI-Jea au începui, a fiscrisc în timpul lui Radu de la Afumaţi — cel care a pus să i se treacă pe piatra de mormînt şirul bălaiiilor purtate pentru independenţa ţării (vezi mai sus) — după domnia lui Neagoe Basarab2, cu cc moment din istoria Ţării Româneşti încep ele? P.P. Panailescu a arătat că începutul cronicii, de Ia legendarul „Radu Negru11 (1290; acesta ar putea fi, de fapt, Radu I, cca. 1377 — 1333) pînă la Radu cel Marc (1495 — 1508), dă numai 11 nume de domni (în loc de 24), cu numărul dc ani de domnie complet greşit, dc regulă, mai ■! marc la fiecare, ca să iasă totalul de 218 ani, ciţi sînl de la 1290 pînă | la 1508. Introducerea propriu-zisă şi această parte au fost alcătuite, aşadar, mult mai tîrziu, în epoca lui Matei Basarab, de unul din oame-j nii săi, pe baza tradiţiei, a unor ştiri extrase din letopiseţele sîrbeşti I şi bulgăreşti şi a unor inscripţii şi documente din mînăstiri3. Despre ; Radu cel Marc însuşi, Istoria Ţării Româneşti spune doar că a zidit mănăstirea Dealul şi că a domnit 15 ani (ceea ce e inexact: în realitate, a domnit aproape 13 ani, sept. 1495 — aprilie 1508), după care în varianta nouă se introduce Viaţa patriarhului Nifon. Detaliile încep cu domnia lui Mihnea cel Rău, despre care în varianta arhaică se spune că a domnit doi ani fără trei luni (ceea ce e exact: aprilie 1508 — februarie 1510, dacă se includ şi cele cîteva luni după fuga lui Mihnea In Transilvania, cînd in ţară a rămas fiul şi asociatul său Mircea). Urmează, pe scurt, ştiri despre Vlăduţ (1510—1512), Neagoe Basarab (1512—1521), Teodosie (1521, sub .,regenţa" lui Preda Craiovescu, fratele lui Neagoe), luptele ulterioare pentru domnie, insistîndu-se I 1 Vezi exemple la P.P. Panailescu, începuturile..., p.207. Aceste oxpresii şi cuvinte vor fi reproduse aici cu litere cursive şi traduse î.i note. 2 Despre acesta se spune, printre altele (mss. Gl, cd.cii., p.205;: „Făcut-au şi bescrici şi mănăstiri multe aicea în ţară şi in alte ţăii şi alic multe bunătăţi au făcut în lume, care sini scrise ?nai pă hrgu, la o carte cc o au făcut dc toate jitiile lui şi s-au dat să fie stătătoare la sfin(ta) mitropolie“ (aluzia Ia Viaţa patriarhului Nifon, care, deci; fusese scrisă înainte). 3 începuturile..., p. 197—204. 223 asupra lui Radu de la Afumaţi (1522—1529) şi asupra luptelor duse'de el împotriva turcilor. ' ' .; • Prin urmare, credem că aceste anale încep cu Mihnea cel Rău (1508| şi că indicarea exactă a anilor de domnie pînă la Radu de la Afumaţi (la Neagoe se menţionează chiar data exactă a urcării pe tron: 8 februa'-rie 1512) se datoreşte faptului că avem de a face cu un răstimp de numai 14 ani. Totuşi noi nu ştim cum începeau propriu-zis aceste anale, căci, în forma ce ni s-a păstrat, trecerea de la Radu cel Mare la Mihnea cel Rău se face simplu, fără vreun titlu sau menţiune oarecare: dacă a existat vreo introducere, ea a putut fi suprimată de compilatorul dirt timpul lui Matei Basarab, tot aşa cum în varianta nouă a fost suprimat titlul şi începutul Vieţii patriarhului Nifon. Din această cauză, poate părea îndrăzneaţă separarea acestei părţi din Istoria Ţării Româneşti (sau, cum apare pe însemnarea de la cotor din]manuscrisul de laMănăstireaNeamţu, Litopiseţi Ţării Rum[ăneşti]) şi includerea ei în antologia literaturii vechi româneşti în capitolul consacrat secolului al XVI-lea. Dar întrucît există un consens aproape unanim astăzi că această parte reprezintă o simplă traducere din slavonă, fără o intervenţie prea masivă a compilatorului de la mijlocul sec. al XVII-lea, şi deoarece alte părţi din Istoria Ţării Româneşti — dintre care una care o precede, Viaţa patriarhului Nifon, iar alta îi urmează imediat, Istoria lui Mihai Viteazul — au fost identificate şi reproduse ca atare în această antologie, ni s-a părut firesc să umplem golul ce s-ar fi creat prin omiterea acestei părţi, pentru a da astfel o imagine completă asupra istoriografiei muntene din sec. al XVI-lea. în acesifel, se poate constata că, deşi apărută cu o jumătate, de secol mai tîrziu decît în Moldova, datorită condiţiilor mai puţin prielnice în epoca contemporană cu Ştefan cel Mare, istoriografia din Ţara Românească reprezintă o continuitate, realizată prin mai multe scrieri independente în cursul sec. al XVI-lea. Epoca,următoare din dezvoltarea acestei istoriografii este, în schimb, sincronă cu Grigore Ureche', întemeietorul istoriografiei moldovene în limba românăîntr-adevăr, compilarea izvoarelor anterioare, completarea şi continuarea lor în limba română s-a făcut ;sub domnia lui Matei Basarab (1632 — 1654), contemporanul lui Vasile Lupu (1634—1653), în vremea căruia şi-a. scris letopiseţul şi marele cronicar moldovean (pînă în 1647). Desigur, faptul că nu avem la îndemînă textul original în slavonă, al analelor secolului al XVI-lea reprezintă o pierdere greu de recuperat, dar posibilitatea descoperirii lui nu este încă exclusă. Pînă atunci trebuie să ne mulţumim cu forma pe care ne-au păstrat-o unele manuscrise ale Istoriei Ţării Româneşti, dintre care cel mai vechi datează de prin 1714—1715, fiind deci posterior cu 27 de ani momentului în care se încheie Letopiseţul Cantaeuzinesc propriu-zis (1688)1. Evident, acest manuscris (notat cu sigla V, păstrat la Biblioteca Filialei Academiei R.S. România din Cluj, fondul Blaj, nr. 112) a şi fost luat ca bază în ediţia critică, citată mai sus, a lui C. Grecescu şi D. Simonescu. Dar pentru forma arhaică a cronicii, fără Viaţa patriar-\ hului Nifon, editorii au dat în anexa 13 textul manuscrisului G1, copiat pe la mijlocul sec. al XVIII (înainte de 1756, data unei însemnări de la f. 46, păstrat în aceeaşi bibliotecă şi fond, nr. 91). Aşadar, aici sîntem nevoiţi să reproducem textul letopiseţului mai întîi după mss. G‘, şi anume de la Mihnea cel Rău (1508) pînă înaintea morţii lui Neagoe Basarab (1521), respectiv ff, 3b—5a, în ediţia citată, pe care o folosim, de la p. 205, r. 22, pînă la p. 206, r.2, iar apoi după manuscrisul de bază şi cel mai vechi, V, ff. 29b—36b, în ediţie, de la p. 42, r. 12, pînă la p. 54, r. 7 (fără aparatul critic2). Întrucît manuscrisul nr. 13 de la Mănăstirea Neamţ, publicat după apariţia acestei ediţii, prezintă cîteva detalii interesante (în alte locuri, însă, manuscrisele V şi G1 prezintă lecţiuni mai bune), le vom reproduce în note, folosind ediţia citată a lui I.I. Georgescu, p. 503 — 509 (mss., î. la — 7a). G.M. [Textul letopiseţului] Mihnea voevod cel Rău, fecior Dracii arma-şului de la Măneşti, acesta au tăiat mulţime de boieri. Iar neamu Craiovescu, ce le-au zis Pîrvuleşti’i, au scăpat de au fugit peste Dunăre, de s-au dus la Ţarigrad. Iar Mihnea vodă au domnit 2 ani fără 3 luni1. 1 Vezi P.P. Panaitescu, începuturile istoriografiei..., p-, 232 — 233. 2 Vezi observaţiile prof. Şerban Cioculescu asupra „aparatului' fastidios44, în Varietăţi critice, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 39 — 44. 225 35 — Literatura română veche, voi. I Ylăduţ vodă, pe acesl[a] l-au adus Pîrvuleştii domnu, iar Mihnea vodă au fugit în Ţar [a] Ungurească la Sibiu. Atuncea Dumitru Iacşiciu cu Danciul, feciorul lui Ţăpă-luş, au venit [cu]2 carte de la craiul şi s-au întîmpinat cu Mihnea voevod pe trepte, mergînd în biserica papistaşilor că iei încă să lăpădase dă pravoslavnicii şi să făcuse papis-taşi; şi acolo l-au tăiat lîngă zid; Apoi, cetăţiianii încă s-au strînsu de a ucis pre amîndoi acolo. [Iar Vlăduţa vodă au domnit un an cu pace. Apoi Mircea vodă, fecior Mihnii vodă Dracii, au venit din Ţara Ungurească cu mulţime de ungureni' de au făcut cu Vlăduţa vodă mare războiu la tîrgu din Gherghiţa." Arătatu-se-au Pîrvuleşti cu mare vitejie şi au biruit pre Mircea vodă şi mulţi ungureni au perit. Iar Mircea vodă au fugit peste Dunăr[e] de s-au dus la, Ţarigrad; ~ ; Şi au domnit Vlăduţa vodă anii 2. : Decii fiind Pîrvuleştii zavidiţi la Vlăduţ vodă de oare- > cari pizmaşi şi ascultînd minciunile lor, cerca vreme să-i -• dobîndească; iar nevrînd Dumnezeu, ei încă' au prinsu de :' veste şi au fugit peste Dunere, rădicînd domnu pre Neagoe voevod Basarabu şi strînsără cîteva semi de oaste, luîndu într-ajutor pre Mahmet bei, ce-i zicea Miliaioglu, viind cu toată oastea lui la Bucureşti, [au] făcut cu Vlăduţ vodă răz- / boiu mare. Iar nişte’boieri ai lui l-au viclenit, de i-au‘tăiat ■ cap[ul]3. . ‘ - j Basaraba vodă au şăzut în scaon fevruarie 8 vă.leatul 70274. După aceia Basaraba vodă tare s-au căii de moartea lui Vlăduţă vodăci au chemat patriiarşii, vlădicii, episcopii, egumenii, preoţii, călugării, diiaconi şi s-au slrîns j toţi în cetatea Tîrgoyiştii, de au făcut sfînt mir cu multe i rugăciuni şi slujbe dumnezeieşti, la sfînta mitropolie care : ieste făcut[ă] de dînsul. Dupre aceia Basarab voevod au început a face milostenii mari pre la mulţi oameni. , Făcut-au şi beserici şi mănăstiri multe şi aicea în ţară şi ‘ în alte ţări şi alte multe bunătăţi au făcut în lume, care sînţ 226' ■ ' ' ' ■ i- scrisc mai pă largu, la o carte ce o au făcui de ţoale jitiile lui şi s-au clal să fie stătătoare la si'în[ta] mitropolie. Mai pre urmă au făcui o sfîn[lă] mănăstire la Curt[ea] de Argeşu, foarte frumoasă şi împodobii [îl] şi din lăuntru şi din afara. Şi au domnit cu bună pace, pînă au murit în domnie. Şi l-au îngropat în sfînta şi minimala mănăstirea lui, în Argeş. Dornnit-au ani S, luni 85. Iar după moartea lui Băsârab vodă s-au înălţat' domn Preda, fratele lui Băsărab voevod, ca să ţie domniia lui-Theodosie, nepotă-său. Iar boiarii nu l-au priimit, ci au rădicat alt domn, pre nume Radul vodă Călugărul, despre partea Buzăului0. Şi au venit Radul Arodă cu boiarii şi cu oaste, ca să se lovească cu Preda, la Tîrgovişte, şi au fost izbinda Radului vodă şi au perit Preda. Deci cînd au fost apoi, au venit Mchinet bei cu turcii, că-1 cliemase Preda înlăi ajutoriu şi zăbovise a veni. Şi au făcut războiu cu Radul vodă la Tîrgovişte şi au biruit Mehmet bciu, şi nu prins pe Radul vodă viu şi pre alţii boiari. într-aceia, Mchmet bei pentru moartea Predii, el au trimis turci de au prădat pre buzăiani fără de veste, şi au luat mulţi oameni voinici şi fete şi dobitoc mult, şi multă pagubă şi pradă au făcut- pre locul acela, însă pre apa Buzăului, în luna lui mai în 2 zile7. Şi iav s-au întors turcii laTirgo-vişte, şi au şăzut Melimet bei puţină vreme cu turcii, si s-au întors preste Dunăre, la Necopoe, şi cu Radul vodă şi cu oarecine din boiari, anume: Bădica comisul, văr premave cu Băsăpab vodă. El au tăiat capul Radului vodă Călugărul cu^voia lui Mehmot beiu. înlr-aceia vr6me şi pre Theodosie l-au ajuns moartea la Ţarigrad. ' Iar după aceia, Mehmet beiu au cerşut domniia de la împăratul aici în Ţara Românească, zicind că-1 pohleşle ţara să fie el domn. Drept aceia împăratul crezu pre Mehmet bei şi i-au dat domniia în Ţara Rumânească. Iar Stoica logofătul, fiind intr-acea vreme la Poartă in Ţarigrad, curind au trimis aice in Ţara Rumânească, la toţi boiarii, ca să rădice domn cum mai curind. pre Radul vodă din Afumaţi, 15* 227 pentru că piiare ţara de turci. într-aceia curînd s-au adunat i boiarii toţi şi mari şi mici şi toată curtea şi au rădicat domn pre Radul vodă din Afumaţi, ginerile lui Băsărab vodă, la. leatul 7030 [1522]. Şi au venit Mehmet bei cu steag de la Poartă, cu mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar : Radul vodă cel Tînăr s-au gătit şi au ieşit înaintea lui cu oaste, şi au făcut războiu la sat 3a Glubavi8, şi au biruit Radul vodă pre Mehmet bei şi au fugit MeHmet bei, de s-au mai gătit încă de războiu. Iar Radul vodă s-au întors îndărăt în scaun, în Bucureşti. Deci peste puţină vreme, Mehmet bei au venit cu mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar Radul vodă i-au eşit înainte cu oaste. Şi s-au lovit laClejani. Şi au biruit pre Mehmet bei ca dintâi, şi mulţi turci au perit; iar cînd au fost apoi, au biruit turcii. Şi au perit Benga9, iar Radul vodă cu boierii au fugit în Ţara Ungurească. Iar Mehmet bei au pus oamenii lui subaşi pre la toate oraşele10. Şi s-au dus Mehmet bei preste Dunăre. Iar presto ! puţină vreme au venit iar Radul vodă din Ţara Ungurească cu boiarii şi cu mulţi unguri. Şi au trimis curînd oameni aleşi, de au cuprins toţi subaşii pren toate satele şi oraşele şi le-au tăiat capetele. Şi au strîns Radul vodă oaste mare. Şi iar au venit Mehmet bei cu toate oştiie şi sang^lele gata de oaste şi au intrat în ţară. Şi au eşit Radul vodă cu boiarii înaintea lui cu oaste, şi făcu război mare la Grumazi; şi s-au sfădit, de dimineaţă pînă seara, şi mulţi turci şi delii au perit. Iar Mehmet bei, deaca au văzut aşa, au început a fugi, şi P^adul vodă încă s-au întors la scaun. Iar apoi procleţii de turci ei s-au înturnat înapoi şi mulţi creştini tăiară şi au fost izbînda turcilor. Atuncea au perit Neagoe spătarul şi Stanciul portariul. Iar Radul vodă au fugit cu boiarii în Ţara Ungurească. Şi s-au dus la Ianoş crai11, şi au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să se milos-tivească să nu lase ţara creştinească12 în mîinile păgînilor. într-aceia Ianoş s-au milostivit pre creştini şi s-au gătit de oaste cu 30 000 de unguri, tot voinici aleşi. Şi au pogorît pre la Rucăr aice în ţară, şi au venit Ianoş crai pîn la oraş la Piteşti. Iar Mehmet bei n-au cutezat ca să-l aştepte, ci curînd 228 au fugit peste Dunăre. Decii lanoş crai s-au întors înapoi cu mare dar şi s-au dus în Ţara Ungurească. Şi au venit Radul vodă în Tîrgovişte vesel şi cu toţi boiarii şi s-au sfătuit cum vor face să scoată ţara creştinească din mîinile pă-gînilor de turci. Şi au plecat capul şi s-au dus Radul vodă la Ţarigrad, la împărăţie. într-aceia împăratul au ţinut pre Radul vodă multă vreme şi n-au vrut să-i dea nici un răspuns, pentru căci au avut pîră de'Mehmet bei. Deci împăratul a dat domniia Iui Vladislav vodă. Şi au venit Vladislav vodă domn Ţării Rumâneşti cu steag; şi au venit toţi boiarii de s-au închinat lui Vladislav vodă. Şi cînd au fost apoi, au venit şi Pîrvul, banul de la Oaiova13, cu mulţi voinici aleşi şi s-au închinat lui Vădislav vodă. După aceia Vădislav vodă ş-au bătut joc de Pirvul banul14 şi-au zis să fie postelnic în casă, şi puse alt boiar ban mare în locul lui15. Iar cînd, âu fost preste noapte, iar Pîrvul banul au fugit înapoi la voinicii lui. Deci cînd au fost apoi, s-au întors curînd către Vădislav vodă gata de oaste si au făcut războiu Pîrvul banul cu Vădislav vodă şi au fugit Vădislav vodă peste Dunăre. După aceia împăratul s-au milostivit de au dat domnia iar Radului vodă. Şi iar au venit Radul vodă domn de la Poartă, şi s-au aşăzat în scaun în Bucureşti, februarie 28 deni. Şi au domnit Radul vodă ani 7. Şi după aceia Neagoe vornecul şi Drăgan postelnicul ei .au rădicat oaste pre ascuns pre capul Radului vodă. Decii cînd au prins de veste Radul vodă, el nu ş-au putut strînge oaste degrab, ci numaidecît au fugit cu fie-său, cu Vlad vodă, Ia banul Pîrvul la Craiova;. Deci cînd au fost Radul vodă în oraş în Rîmnic, iar boiarii au ajuns pre Radul vodă, de l-au legat şi i-au tăiat capul şi lui şi fie-său, Vlad vodă, şi au perit amîndoi în oraş în Bimnie, cînd au fost cursul anilor 7037 [1529]. Apoi au venit Moisi vodă, feciorul lui Vădislav vodă,-de la Poartă, cu steag. Şi au domnit un an pol1*. Şi au tăiat pre boiari, anume; Neagoe vornicul şi pă Preda postelnicul. Iar alţi boiari au fugit în Ţarigrad şi au adus domn pre Vlad vodă. Şi au fugit Moisi vodă in Ţară Ungurească, cînd au fost cursul anilor 7038 [1530]. Deci cînd au trecut 229 II 2 luni, au venit Moisi vodă pre Olt cu unguri şi au avut războiu cu Vlad vodă la sat la Viişoara. Şi au perit Moisi vodă şi Barbul banul din Craiova. Şi au domnit Vladul vodă ani 2 pol, şi apoi s-au Înecat in Dîmboviţa, 3a sat la Popeşti. Şi după aceia boiarii au rădicat domn pre Vintilă vodă den oraş de la Slatină. Ş-au făcut Vintilă vodă sfinta mănăstire den Menedic. Şi au tăiat mulţi boiari. Deci cind au îost al treilea an a domniei lui, s-au dus Vintilă vodă la Craiova, să vineze cerbi preste Jiiu, şi s-au sfătuit Vintilă vodă cu oamenii lui de taină, acolo să tae alţi boiari. Iar boiarii s-au gătit ei de au tăiat pre Vintilă vodă în malul Jiiului. Şi au domnit Vintilă vodă ani 3 pol. 704017. Apoi boiarii au venit la sfinta mănăstire Argeşul de au luat pre egumenul Paisie şi l-au rădicat domn. Şi i-au schimbat numele, de i-au zis Radu vodă. Şi au făcut sfinta mănăstire Mislea, hram sfînta troiţă. Şi dupre aceia Radu voevod au tăiat pre banul Toma şi pre Vlaicul logofătul. Deci preste puţină vreme au venit Laiotă BăsDrabă vodă cu nişte pribegi, anume: Stroe pribeagul şi Manoîe şi Mi-halco şi cu haiducii din Ţara Ungurească şi au avut ruzboi cu Radul vodă, şi au biruit Laiotă vedă pre Radul vodă. Şi au fugit Radul vodă cu boiarii la Necopoe, si au venit Laiotă Băsărab vodă in Tîrgovişte. Iar cînd au trecut 2 luni, Radul vodă iar au venit cu mulţime de turci şi au avut război la Fîntîna Ţiganului şi au fost izbînda Radului vodă ‘i; to Paisie. Atuncea au perit şi Laiotă vodă Băsărab, şi Stroe ?i pribeagul şi Manole şi Mihalco. Şi au domnit Radul vodă i; cu 9 ani şi 8 luni18. Şi l-au mazilit turcii. Şi mergînd la Ţarigrad j to l-au făcut surgun la Eghipet şi acolo au murit. Mircea vodă au venit domn de la Poartă cu steag şi au intrat în Bucureşti, martie 17, 7053 [1545]. Şi trecînd 2 săptămîni, au tăiat pre boiari, anume: Coadă vornccul, i braţ ego10 Radul comisul, i Dragul stolnicul, i Stroe spătarul şi Vin-tilă comisul, şi pre mulţi boiari carii nu sînt scrişi aici. Şi le-au dat mare muncă, pentru avuţie. Iar cîţi boiari au scăpat, au fugit în Ţara Ungurească. Şi trecînd 2 ani, iar au venit acei boieri pribegi cu oaste, pre gura Praovei, si au avut războiu mare cu Mircea vodă la sat la Periş, 51 i l« n YO al R; Si i Pî cl In Lc Iz cri in se; in di se in vc dr D; r o dc 230 şi au fost izbînda Mircii, Atuncea au perit şi Udrişte vistierul şi Tlieodosie banul20. După .aceia au venit nudul vodă, ce i-au zis Die, din Ţara Ungurească, cu boiari pribegi şi cu mulţi haiduci. Făcut-au. războiu la sat la Mane şi21, şi fu izbînda Radului vodă Iliiaş. Şi au gonit pre Mircea vodă pîn în Giurgiov, perind mulţi oameni. După aceia Mircea vodă iar au venit al doilea rînd cu hanul' şi cu mulţi turci, de au gonit pre Radul vodă peste munte. Şi au domnit vodă ani '8 pol22. Şi s-au mazilit de la turci şi s-au dus la Ţarigrad. Pătraşco vodă, cela Bunul, au venit domn în sîmbătă Paştilor 7062 [1554]. Deci trecînd 3 ani den domniia lui, el s--au dus preste munte, în Ţara Ungurească, cu toţi boiarii lui şi cu multă oaste, trmiiţînd pre Socol vornicul în Ţara Leşască, Ia cetatea de Ia Lvov, de au adus de acolo pre Izabela crăiasa şi pre fii-său lanoş craiu, aşăzîndu-1 pre eră ie în eetatea oi Clujvar. De acolo Pătraşco vodă s-au întors iar în ţară, de au domnit ani 4. Şi au murit în scaun, septembrie 24, 7086 [1557]. Mircea vodă iar au venit domn al treilea rînd. Şi au trimis la.boiarii carii era pribegi în Ţara Ungurească, de i-au chemat, făcînd mare jurămînt. Deci ei crezîndu-1, • s-au sculat de au venit, Stănilă vornicul si cu toti boiarii si cu 7 * 5 9 toată curtea, de s-au închinat la Mircea vodă, de credinţă şi legătură.ce-au făcut. Iar cînd au fost la martie 3 deni, cu meşteşug mare au chemat pre Stănilă vornicul şi pre toţi boiarii şi pre amîndoi episcopii şi toţi egumeni cu mulţime de călugări, în cetate în Bucureşti. Şi aşa fără veste au năpustit într-înşii pre beşliii lui şi pre mulţi turci, de i-au tăiat pre toţi, vărsîndu-se mult sînge nevinovat. Da-va seama înaintea lui Dumnezeu! Şi au domnit Mircea vodă 5 ani şi 8 luni, murind în scaun23. îngropatu-s-au în biserica domnească, în Bucureşti, septemvrie 21 derii, 7068 [1559]. Deci cînd au fost a doao săptămînă, .puţinei boiari, ce au fost scăpat preste munte, ei au venit cu puţinea oaste, de au făcut războiu cu boiarii Mircii vodă, la satul Rumâneşti, şi fu izbînda pribegilor. Iar doamna Chiajna a Mircii vodă şi cu fie-său Pătru vodă au fugit peste Dunăre; iar boiarii 231 ei au rămas în Giurgiuv. Şi iar au venit al doilea rînd de au făcut războiu cu pribegii la sat la Şărpăteşti, şi fu iz-bînda^ boiarilor Mircii. Atuncea au-perit Badea clucerul şi alţi oameni de ai pribegilor. Şi iar au venit doamna Chiajna cu fie-său Patru vodă în Bucureşti. Şi trecînd o săptămînă, iar au venit alţi boiari pribegi, pre apa Oltului, anume: Stanciul Bengăi şi Matei al Margăi, i Radul, i Vîlsan şi alţii, făcînd războiu cu Pătru vodă la sat la Boiani, avînd lingă dînsul mulţime de turci, şi fu izbînda lui Pătru vodă, perind mulţi oameni. Atuncea’ au venit Stepan, vel portarul de la Poartă, de au adus steag lui Pătru vodă de domnie noao, sa fie în locul tătîne-său, Mircii vodă. Adaos-au Pătru vodă cu mumă-sa la bir 5 aspri. Domnit-au anx 8 şi mazilindu-se s-au dus la Ţarigrad24. Şi au venit în locul lui domn frate-său Alexandru vodă, iar fecior Mircii, mai 7 zile, leatul 7076 [1568]. Deci atuncea boiarii cîţi era pribdgi încă au venit de s-au închinat toţi la Alexandru vodă. După aceia trecînd 2 luni, iar Alexandru vodă au început de au tăiat mulţime de boiari, anume: Radul logofătul ot Drăgoeşti, i Mihnea ot B.ădeni, i sin Udrişte vistierul, i Tudor ot Bucov, i Vladul Capiii, i Pătraşco, i Calotă, i Stan sin Drăguleţuîui, i Radul stolnicul ot Boldeşti, i Radul sin Socol dvornicul, şi alţii, mesiţa septemvrie 1 deni. Şi au făcut Alexandru vodă, din jos de Bucureşti, o mănăstire mare, hram svetaia25 troiţă. Iar cînd au fost al patrulea an din domniia lui, luînd frate-său Pătru domniia la Moldova26, fost-au poruncit Ia Dumbravă dvornicul şi la toată boierimea Moldovei, ca să-vie înainte, la Focşani. Atuncea Alexandru vodă încă au eşit în tîmpinarea lui Pătru vodă, frăţine-său, de au făcuţ ospăţ la sat la Săpăţâni. Iar Dumbravă vornicul cu toată curtea Moldovei, ei au venit să se închine la Pătru vodă. Iar deaca s-au apropiat, ei fără v6ste au lovit pre Pătru vodă şi pre frate-său Alexandru, gonind pre Pătru vodă pîn la Brăilă, iar Alexandru vodă au fugit la oraş, la Floci. Moldovenii încă, făcînd această izbîndă, ’s-au întors la margine, la Ionaşco vodă. 232 Deci atuncea Ionaşco vodă au trimis pre Vinlilă vodă cu mulţ-i lotri, ca să fie domn in Ţara Rumânească. Şi au intrat in cetatea din Bucureşti, şăzînd acolo 4 zile27. Alexandru vodă încă au trimis pre o seamă dc boiari ai lui cu oaste, anume: Dragomir dvornicul, i Milrea comisul, i Braţul paharnicul, i Ion pîrcălabul, de au lovit pro Vinlilă vodă şi pro acei lotri făr de vdslc. Şi atuncea au perit, Vinlilă vodă şi acei lotri toţi; şi iar au venit Alexandru vodă în scaun in Bucureşti. Şi au adaos în ţară un bir ce i-au zis oae seacă. Şi [a] murit în scaunul lui, iulie 25 deni, leatul 7085 [1577]. Mihnea vodă au rămas înlocui lălîne-său domn. Şi au trimis pre Milrea vistierul şi i-au adus stea" dc la Poartă. Şi âu adaos In ţară găleata- Deci cînd au fost al patrulea an din domniia lui, ior boiorii mehedinţi au rădicat un domn ce i-au zis Radul Popa. Şi au făcut războiu cu Mihnea vodă la Crai ova şi au fost izbînda Mihnii vodă. Făcut-au şi o mănăstire, de la Tutana. Domnit-au 6 ani28. Şi l-au mazilit turcii, de s-au dus la Poartă. - Pătru vodă Cercel sin Pătraşco vodă au venit domn de la Poartă intrînd in Bucureşti august 29 deni, leatul 709229. Şi au făcut biserica ce iaste în cetatea Tirgovişlii. Şi au tăiat pre Mihăilu dvornicul i Dobromir banul şi po Gonţea paharnicul. Şi au pus birul curţii foarte mare şi gorştină do oi. Deci trecînd 2 ani de la domniia lui, venitu-i-au mazilie de la Poartă şi au trecut muntele cu tot ce au avut-. Mihnea vodă iar au venit domn al doilea rînd. Şi au mai adaos in ţară un bir ce i-au zis năpaste. Şi au pus pre roşii un bir foarte marc; şi pre megiiaşigăleată de pîinc şi dijma din stupi un stup. Şi au tăiat pre Stanciul logofătul. După ac6ia s-au mazilit şi el de la turci. Ducîndu-se la Ţarigrad, au lăsat legea creştinească şi s-au făcut turc, de voia lui. Şi an domnit Mihnea vodă al doilea rînd 5 ani30 ,7099 [1591]. Ştefan vodă Surdul au venit domn de la Poartă cu stiag şi au domnit ani 1 pol*1. Alexandru vodă au venit domn de la Poartă cu steag şi au domnit ani 1, luni 332. NOTE 1 Din aprilie -1508 pînă în februarie 1510. - Adăugat clupă mss. nr» 13 de la Neamţ. (în continuaro, prescurtat N). s N: Deci Calotă dvornicul şi alţi boieri au viclenit do către Vlăduţ. vodă şi i-au tăiat capul lui. 4 în N corect: m (c)s (i)iafev. Sd(c)ni l (ca)l 7020 [luna februarie, ziua 8, anul 1512]. 0 De fapt, 9 ani şi 8 luni (febr. 1512 — sept. 1521). 0 Cunoscut, de fapt, sub numele de Vlad sau Dragomir Călugărul (oct. — nov. 1521). S-ar putea ca aici să fie o greşală de copiere, căci mss. G1 scrie consecvent Rad (nu Radul), ceea ce se explică uşor ca o confuzie de litere faţă de Vlad. 7 N: După aceia Maliamet beiu, pentru moartea Predii, el au trimis turcii de au robit pre apa Buzăului şi i-au lovit făr de veste. Că au fost jucînd voinicii şi f6tele în horă şi cum au fost împodobite aşa le-au luat. Şi dobitoace şi tot co au găsit au luat. Şi mare pagubă au făcut pre locul acela; însă pre apa Buzăului mesija mai, 2 deni. 8 N adaugă: pe apa Clăneşti. 0 N adaugă: peh[arnicul]. 10 N: prin toate oraşăle şi prin toate satele. 31 Ioan Zâpolya. 12 N: Ţara Românească. 13 Gl: ol Craiuv[a]. 14 N: Pîrvul vel [maro] ban. 15 N: şi „să puiu ban mare alt boiar în locul tău“. 10 [Şi] jumătate (respectiv, din ianuarie 1528 pînă în iunie 1530). 17 Anul 1532 (se referă la data urcării pe tron, în sept. 1532, a lui Vintilă, care a domnit pînă în iunie 1535 — cu o întrerupere în sept. — nov. 1534, de către Radu Paisie — deci ceva mai mult de doi ani şi jumătate: greşala s-ar putea datora unui copist intermediar). 18 Din iunie 1535 pînă în martie 1545. 10 Şi pe fratele său. 20 N: Şi au avut război cu Mircea vodă la sat la Pcreş, şi au biruit Mircea vodă pre pribegi şi au prins atuncea pre Udrişte vist[i]ariul şi pre Theodosie banul şi le-au tăiat capelele av[gust] 20 deni. Şi au domnit Mircea Vodă 8 ani [martie 1545 — noiembrie 1552]. 234 21 în alte manuscrise corect: Meneşti. 22 în total, pînă la această dată (cele două domnii), într-adevăr cam 8 ani şi jumătate (a doua oară, între mai 1553 — febr. 1554). N: Şi au fost Mircea vodă în scaun în Bucureşti de la Voznesenie [înălţare] pînă la fev. 12. 23 în Gl corect: Şi au domnit Mircea vodă anu 1, pol şi 2 luni, murind înscaon. Aproape la fel în N: ani 2 făr de 3 luni [respectiv, ianuarie 1558 — sept. 1559J. 24 A domnit într-adevăr 8 ani şi cîteva luni, între sept. 1559 — iunie 1568. 20 Sfînta. 20 Petru Şchiopul. 87 în mai 1574. între sept. 1577 — iulie 1583. 20 Anul 1584, de fapt 1583: confuzia e uşor de explicat, căci noul an începea la 1 septembrie. 30 De fapt, 6 ani. 31 între mai 1591 — august 1592. 82 Alexandru cel Rău a domnit un an (sept. 1592 — sept. 1593). După această propoziţie începe Cronica lui Mihai Viteazul, cu următorul titlu: De aicea să incepe istoriia lui Mihai vodă, sin Pătraşco vodă... (Vezi Volumul II al antologiei de faţă, unde se editează integral textul cronicii lui Mihai Viteazul). %, SOLIA LUI ŞTEFĂNIŢĂ VOIEVOD CĂTRE REGELE POLONIEI, EXPUSĂ IN SEIMUL POLON DE LUGA ClRJĂ (1523) ■ Fiul şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al ÎÎI-Iea (1504—1517) şiŞtefăniţă (1517—1527), care i-au urmat la tron, au continuat peplan extern aceeaşi politică de apărare a ţării împotriva pericolului turcesc şi de alianţă cu statele vecine, Polonia şi*Ungaria. In acest sens, este semnificativă solia lui Ştefăniţă voievod, rostită în faţa regelui Poloniei, Sigismund I, şi a consilierilor săi de boierul şi solul Luca Gîrjă, în primele zile ale anului 1523. Acest „strălucit discurs"1, care s-a păstrat în limba polonă, nu este numai un însemnat document de politică externă, ci şi un „preţios monument al elocinţei politice a străbunilor noştri"2, cu anumite calităţi literare, ceea ce ne-a determinat să-t reproducem în antologia de faţă. Textul a fost publicat iniţial în Acta Tomiciana, voi. VI, Poznan, 1857, p. 226—232, de unde a fost reprodus de E. Kaluzniacki iKalujniaţki] în: Hurmuzaki, Documente, voi. II, partea 3, Bucureşti, i892, Apendice, 708—713 (cu trad. lat., p. 714—720). în româneşte soîia afost tradusă mai întîi de B.P. Hasdeu, în „Arhiva istorică a României", 1.1,1865, p. 9 — 13, şi t. III, 1867, p. 53 — 54, iar apoi de M. Goştădhescu, în Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517—1527), Iaşi, 1943, care a tipărit şi textul polon, cu un comentariu (p. 530—553; răspunsul regelui Ta p. 553 — 557)3. Reproducînd mai jos, cu unele omisiuni, textul soliei, am revăzut cu atenţie traducerea dată de M. Costăchescu; am beneficiat, cu acest prilej, de concursul colegei Elena Linţa, lector la catedra de limbi slave a Institutului de limbi şi literaturi străine — Universitatea Bucureşti. G.M. ■ , 1 G.C. Giurescu, Istoria românilor, voi. II., partea I, p. 142. 2 B.P: Hasdeu, în „Arhiva.istorică â României", t. I, 1865, p. 9. a A fost reprodusă fragmentar. în tratate de istorie, precum şi în: N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, ed. III, p. 182—184. ✓ [Textul soliei] Domnul meu, Ştefan voievod, prietenul Mă--riei Voastre, mi-a poruncit să vă vorbesc şi să amintesc; Măriei Voastre, după cum şi mai înainte v-a trimis vorbă şi v-a adus aminte despre faptele paginilor, cum se adună şi se întăresc împotriva creştinătăţii şi cum îi pradă pămîntul, cum îi atacă şi îi iau oraşele, iar noi, creştinătatea, nu băgăm de seamă. In al doilea rînd, uitaţi-vă, Măria Voastră, ce au făcut în anul ce a trecut coroanei ungureşti. Au pornit asupra Io? cu puteri mari şi au luat şi au cucerit de la dînşii Belgradul, care a fost o cetate, o poartă închisă împotriva paginilor* pe uscat şi pe apă1. Şi acum, Dumnezeu, pentru păcatele noastre, le-a deschis-o şi au luat şi alte oraşe şi au prădat ! Sirmiul şi multe alte locuri. Iar regele Ungariei şi sfatul iui iiici acest lucru nu l-au băgat in seama şi nici nu l-au prevăzut la timp, ca să se apere. Căci Măria Sa, Domnul, cum a aflat că turcii se pregătesc de război împotriva coroanei ungare, în mai multe rînduri a.dat de ştire Măriei Sale regelui şi voievodului Ardealului, ca să se păzească şi să-şi pregătească bine oştile şi să dea de ştire tuturor domnilor creştini şi să-i cheme în ajutor. Şi toţi domnii creştini i-ar fi ajutat împotriva păgînilor, dar Măriile Lor n-au vrut să creadă acest lucru şi ştiţi Măria: Voastră bine cum s-a întîmplat totul, din cauza nepăsării şi'neînţelegerii dintre Măriile Lor. Şi iarăşi, tocmai atunci cînd împăratul turcilor se pregătea să pornească împotriva Belgradului, solul Domnului era la sultan şi, cînd i-a dat drumul să plece, Peri-paşa, i-a spus aşa: „Spune domnului tău, Ştefan voievod, că orice slujbă i-ar cere sultanul, aşa să facă, şi sultanul va fi bun cu el!“. Şi cum au înţeles domnul meu şi sfatul domniei sale de. acesta, mult au stat şi s-ău gindit. Şi atunci a pregătit şi a trimis oastea împotriva tătarilor, pentru ca Măria Sa să aibă cum să se împotrivească şi să scape de o. asemenea slujbă. 237 Şi, după a,ceeă, îără întîrziere, de cum a,'pornit sultanul către Belgrad, a şi trimis la domnul meu un tulac, care este, Măria Voastră, un curier, cu o carte şi i-a scris domnului meu, dîndu-i astfel de ştire că’ pleacă împotriva coroanei ungare: „Far tu, Ştefane voievod, să trimiţi oastea ta, în ajutorul nostru,.în ţara secuilor, şi împreună cu tine Basarab, voievodul muntenesc, iar cu voi să fie şi Mahamet, sangeacul din Nicopole“. Din pricina aceasta, domnul,nostru şi sfatul Măriei Sale mult s-au mîhnit şi s-au gîndit ce trebuie să facă, cum ar putea să se împotrivească şi să scape de aceasta, însă cel mai bun din toate i s-a părut acel război, pe care-1 ducem .împotriva tătarilor şi ne apărăm ţara noastră. Şi . apoi [l-a dăruit] cu multe daruri, caftane şi aspri şi cai, şi toate acestea pentru creştinătate. Şi acel tulac a plecat şi l-am însoţit pînă la hotarul ţării noastre. Iar Basarab voievod a trimis cu Mahamet la Secui boierii săi şi oastea. N-au trecut două săptămîni după aceasta şi .a sosit un alt olăcar şi l-a găsit pe domn la război, asemenea cu carte, scrisă la fel, ca domnul să plece şi să se grăbească. Iar domnul s-a întristat foarte şijLşa^cum a putut, împreună cu sfatul său, s-a ferit şi s-a împotrivit, ca şi mai Înainte, şi cu daruri. Şi tot atunci a trimis la regele Ungariei şi la sfatul lui şi la voievodul Ardealului, a trimis cartea sultanului turcilor, pentru ca ei să creadă şi să înţeleagă această carte a [sultanului] turcilor , dar ei n-au crezut nici atunci şi nici n-au vrut să se; împotrivească şi să se apere, cum ştiţi, Măria Voastră, •nepăsarea şi neînţelegerea dintre ei. După aceea, domnul a dat drumul oastei şi el însuşi a plecat la Suceava. Şi a stat în Suceava două săptămîni şi a plecat de aici către Ilîrlău şi cînd a ajuns în drumul Şiretului, unde-i podul peste Şiret, l-a ajuns un olăcar de la vornicul din Ţara de jos şi i-a spus că vine un sol mare de la sultanul turcilor. Iar domnul, cînd a aflat, îndată a.trimis cărţi ia toţi boierii şi ţăranii şi i-a chemat iarăşi la oaste, împotriva tătarilor, iar pe turc l-au întârziat pe drum, pînă cînd oastea a început să se adune. Şi cum a ajuns acel sol la domn, i-a adus de la sultan carte scrisă cu multă mînie şi zicînd aşa: „Cine nu ascultă. 238 1 porunca sultanului, e hain-4*. Şi;a zis aşa: „Aşadar, acum să nu faci altfel, ci să fii fără nici o întîrziere, Împreună cu acest credincios şi preacinstit Sinan-feei. care va fi cu tine şi * va urmări slujba voastră, să ocupi ţara secuilor, ca să fie a domnului nostru". Şi atunci, domnul nostru şi sfatul -său mult s-au întristat şi mult s-a' apărat în faţa turcilor şi apoi a vorbit aşa: „Cum să pornesc împotriva secuilor? Căci secuii sînt şi ascultă de regele Ungariei,, şi noi avem pace cu regele Ungariei. Apoi* dacă noi vom pleca împotriva ţării secuilor, atunci leşii vor ocupa ţara mea, căci sînt uniţi cu ungurii, că regele Ungariei este nepotul regelui Poloniei, şi cnezatul • Lituaniei asemenea este împreună cu dînşii, iar tătarii de partea cealaltă. JSlumai dacă sultanul vrea să piardă ţara inea şi să fie pustiită, dar apoi n-o să avem de unde să-i dăm tributul". Şi multe a mai vorbit cu acel sol. Şi după aceea, dacă a înţeles domnul că e greu pentru, noi . şi că vor să iie despartă de creştinătate, Măria Sa a stat mult de vorbă şi ă plins cu lacrimi şi a grăit boierilor săi din sfat: Boieri, bătrîni şi tineri, ce este mai bine să facem, să ne jinim cu paginii împotriva creştinilor, sau să fim cu creştinii in bună înţelegere şi in pace şi prietenie, împotr iva paginilor ?“ Măria sa a întrebat sfatul său, pe bătrînii din sfatul moşului său Ştefan, cum s-a purtat îiTtrecut Ţară noastră Moldovenească? Iar ei au răspuns aşa Măriei Sale că Ţara noastră. Moldovenească a ţinut prietenie sfintei coroane a Ungariei şi a PolonieLŞi arăspuns Măria Sa: „Aşacum a fost învremea strămoşilor noştri, în yremea moşului şi părintelui nostru, tot astfel şi noi vom chema pe Dumnezeu în ajutor şi pe Maica Domnului şi vom ţine unire cu creştinii şi vom respinge cum vom putea pe păgîn de ia noi“. Apoi domnul nostru a trimis pe marele logofăt şi pe marele "vistiernic, cu cuvinte de taină, cum ar putea să ne scape de asemenea nevoie- Iar acela fsolul turcesc] mult s-a împotrivit şi apoi a, spus : „Primesc această greutate de la voi pe Capul meu, pe grumazul meu, însă daţi-mi o sută de mii de ăspri, în afară de altedaruri“. Atunci, aceşti boieri i-au spus, ^ xnai departe, să primească şaizeci de mii de aspri şi cinci cute de berbeci, afară de alte daruri, caftane aurite, patru sute de mii de aspri2 şi cai şi blăni. Şi, din mila lui Dumnezeu şi spre norocul creştinilor, turcul acela ne-a izbăvit, căci altfel ar fi trebuit să ne apărăm ţara de neamul paginilor, în Ţara de Jos3. Şi domnul a. făcut aceasta pentru creştinătate şi nu a dat ajutor păgînilor, împotriva creştinătăţii. Şi iarăşi, după aceea, sangeacul Dîrstorului, care stă-pîneşte Dunărea, în faţa Ţării Munteneşti şi a [ţării] noastre, a trimis la domnul nostru un sol al său, cu carte de la sultanul turcilor, cerînd să-i dea drum [slobod] şi ajutor, prin ţara noastră, împotriva Măriei Voastre. Iar domnul meu, voievodul, nu a primit acesta şi a vorbit astfel: „împăratul este volnic, dar noi nu putem să facem aceasta, căci avem pace şi prietenie cu regele Poloniei, iar ţara noastră este aşezată între ţara regelui Ungariei şi ţările regelui Poloniei, şi Măria Sa Sultanul va duce la pierzanie ţara noastră". : Dar am rugat pe sultan ca să-şi găsească alt drum, căci altfel turcii vor călca şi vor strica şi ţara noastră. Şi cînd Măria ; Sa a spus aceasta, a înţeles Măria Sa, împreună cu sfatul său, că acel sangeac este mare duşman creştinilor. Iar domnul nostru a avut şi alte supărări la hotar şi a trimis la sultan, cu plîngeri, pe pan Iurie vornicul, şi mult s-a plîns împotriva lui [sangeacului] şi a dat darurile pentru paşale, cîte treizeci de mii de aspri şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, acel sangeac a fost mutat din cetatea aceea. vŞi acum, Măria, Voastră ştiţi că au început să atace : Rodosul'1, care este ca o cheie şi ca o poartă închisă pentru toata creştinătatea — Dumnezeu să nu le ajute —, pentru că vedeţi Măria Voastră, dacă Dumnezeu, pentru păcatele noastre ale creştinilor, le va îngădui să cuprindă Rodosul, atunci toată creştinătatea va fi sub mîinile lor, Dumnezeu să nu dea aceasta. însă domnul nostru are la sultan un sol, trimis cu şoimi, după obicei, şi trei călăreţi, trimişi încă din vară, dar niciunul din ei n-a putut să vină pînă acum, iar dacă vreunul va veni, domnul nostru va da de ştire Măriei Voastre cît mai degrabă. Cît priveşte Ţara şi domnia Muntenească, au întinat-o şi an stricat-o şi au risipit-o şi au pus acolo un turc cu numele 2.40 Mabmet, şi ?»u tăiai pc boieri şi pe jupîneso si copii, şi au luai averi si au ars si cotropit ţara5. Jar cei care n-au vrut sa sluj casca padinilor şi domnului lor, şi-au ales ca domn pe Radul voievod*5, iar acel turc a pornit cu oştile sale împotriva lui ni l-a alungai, afara din ţară, in Ţara Ungurească, şi a avui lupte cu el şi mult rău şi moarte s-a făcut. Iar după aceea, voievodul Ardealului a strins o oasle puternică, ca la optzeci de mii de oameni aleşi, şi a pornit împotriva lui Mahmel, în Ţara Muntenească, împreună cu Radul voievod, şi Mahmel n-a cutezat să-i aştepte şi aplecat peste Dunăre; numai puţini darabani l-au urmărit în duba-suri peste Dunăre şi au ars trei sate din Ţara Turcească. Iar dacă s-a inlurnal voievodul Ardealului în Ungaria, Mahmel a venit cu patru sangeaci la Dunăre şi au spus domnului nostru că acest,i sangeaci vor să adune oaste, dar noi nu ştim carc-i gîndul lor. în cc priveşte pe Măria Sa regele Ungariei, de cîţe ori a trimis domnul nostru, dîndu-i de ştire Măriei Sale despre pagini, precum dăm şi Măriei Voastre, nu ştim pe unde stă şi de creştinătate nu se îngrijeşte. Dar el trebuie să-şi apere şi să-şi păzească tara si domnia de păgîni, căci ştiţi ce s-a întîmplat şi ce au făcut paginii coroanei ungare, din cauza neîngrijirii şi a nepăsării Măriilor Lor şi a senatului Măriei Sale [...] Aşadar, marele şi bunul nostru prieten, aşa să ştiţi Măria Voastră că noi şi, sfatul nostru nu ne vom despărţi de creştinătate si de Măria Voastră, cît vom fi vii şi ne vom putea ţine din mila lui Dumnezeu. Căci Măria Voastră puteţi să înţelegeţi cîte necazuri are domnul nostru din partea paginilor. Apoi, marele şi bunul nostru prieten, să căutaţi, Măria Voastră, prin domnia şi crăia Măriei Voastre, să nu se piardă creştinătatea, căci, pe Dumnezeu, Măria Voastră aveţi o domnie şi o eră ic mare şi un senat mare şi numeros, iar toate acele fapte care sînt din partea paginilor să le aveţi pe toate, Măria \oastră, înaintea ochilor şi să vă sculaţi şi să vă apăraţi, cu toată creştinătatea. împotriva duşmanilor. 241 tc Şi apoi, Măria Voastră, să daţi de ştire sfîntului părinte Papa şi împăratului şi crailor şi tuturor principilor creştini, ca să se trezească şi să-şi întoarcă faţa şi să stea cu toată puterea împotriva paginilor, duşmanii creştinilor, căci Măria Voastră ştiţi ce au făcut păgînii, în anul trecut şi în anul acesta Ţării Ungureşti, pînă acum, cum au stricat şi au risipit domnia şi Ţara Muntenească şi au pus domn pe turcul Mahmct. Şi însuşi sultanul turcilor, cu toate puterile sale, pe uscat şi pe mare, a pornit împotriva creştinilor şi asediază Rodosul, Dumnezeu să nu-i ajute. Şi dacă — să nu dea Dumnezeu — ar ocupa Rodosul, atunci ar cădea toată creştinătatea sub mîinile lor. De aceea, Măria Voastră, băgaţi de seamă, cît stă cu faţa către acele locuri, căci, dacă se va întoarce şi va fi, după voia lui, cu faţa spre creştinătate, atunci va fi foarte rău pentru întreaga creştinătate. Şi astfel, Măria Voastră să se îngrijească de cele ce s-ar întîmpla atunci, căci domnul meu, prietenul Măriei Voastre şi al întregii creştinătăţi, vă aduce aminte şi face cunoscut Măriei Voastre, iar Măria Voastră şi întreaga creştinătate să vă ridicaţi împreună, cu puterea, împotriva acestui păgîn în bună prietenie şi înţelegere, cum e unghia lipită de deget. De asemenea, domnul meu, prietenul Măriei Voastre, roagă pe Măria Voastră şi pe toţi domnii creştini să binevoiască a nu-1 lăsa pe dînsul aiară din mila voastră creştinească, căci Măria Sa doreşte cu credinţă şi cu dreptate să fie cu puterea sa — numai să i-o dea Dumnezeu — împreună cu creştinătatea şi cu Măria Voastră împotriva acestui duşman. Numai creştinătatea şi Măria Voastră să aveţi bunăvoinţă, să nu-1 lăsaţi afară din creştinătate şi din mila voastră. Iar dacă Măria Voastră veţi despărţi pe domnul nostru şi ţara domniei - sale de creştinătate, Dumnezeu vă va vedea şi va plăti-o, căci domnul nostru, prietenul Măriei Voastre, are mari supărări din partea păgînătăţii pentru creştinătate, cum aveţi Măria Voastră înşivă [...] De aceea, Măria Voastră, puneţi toate lucrurile acestea înainte şi vedeţi care trebuie făcute mai întîi, pentru ca să nu piară creştinătatea în zilele Măriei Voastre. Căci, dacă Dumnezeu va îngădui să se piardă ţara şi domnia noastră, Măria Voastră să ştie că aşa se va întîmpla şi altor domnii creştine. Iar Măria Voastră binevoiţi a lua în seamă solia noastră, căci aceăsta este o solie foarte însemnată. Măria Voastră aveţi o domnie şi un senat mare şi numeros şi puteţi să vă sfătuiţi şi să chibzuiţi asupra acestui lucru [...] NOTE • Belgradul a căzut la .28 august 1521. Expresia „anul trecut“ se explică prin faptul că solia plecase din decembrie 1522, avînd desigur un textscris, pe caro însă Luca Cîrjă îl expune liber. în Acta Tomicîana şi, de aici, în ediţiile româneşti citate, documentul e datat 1523, deşi nu este exclus ca el să fi fost expus şi la sfîrşitul anului 1522, după cum presupune M. Costăchescu (op. cit., p. 550). 2 Evident, o greşală: solul ceruse o sută de mii, iar boierii i-au oferit şaizeci de mii (vezi mai sus). 3 Tradus după textul corectat de Kaluzniacki, în Hurmuzaki, II, 8, p. 710. 4 Rodosul a căzut, în cele din urmă, în ultimele zile ale anului 1522 (25 decembrie), dar ştirea a ajuns desigur în Moldova şi Polonia mai tîrziu. ° Evenimentele avuseseră loc în primăvara anului 1522. 6 Radu de la Afumaţi. 16* SCRISOARE DE LA PETRU RAREŞ De la cel de-al doilea fiu al lui Ştefan cel Mare, "nrcatpe tronul Moldovei, Petru Rareş (15^7—1538,1541—1546), care a continuat cu succes, dar şi cu unele înfrîngeri temporare, politica tatălui său, ne-au rămas mai multe scrisori, dintre care am ales aici una singură. Această scrisoare concisă, darhotărîtă, a fost trimisă în 1540 , din Gonstantinopol — unde Petru Rareş'venise pentru a-şi recăpăta tronul — lui Toma Boldorffer din Bistriţa, din care reţinem mai ales încrederea în viitor, exprimată prin cuvintele; „Nădăjduim... că vom fi ce-am fost, şi mai mult decît atît...“ Sa păstrează în Arhiva oraşului Bistriţa şi a fost tipărită do N. Iorga, în original (în limba germană medievală, cu elemente săseşti), în: Ilurmuzaki, Documente, voi. XV, partea î, Bucureşti, 1911, şi în româneşte, în Scrisori de boieri, scrisori de domni, od. III, p. 196 (cu omisiunea unui pasaj neclar). Mai jos reproducem această traducere, revizuită cu concursul lui H.Mantsch, cercetător la Institutul de lingvistică din Bucureşti. G.M. [Scrisoarea lui Petru Rareş către Toma Boldorîfer din Bistriţa (1540, 23 iunie)'] Petru, din mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei. . închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întîi. Prea cinstite şi înţelepte jupîne Toma, ne-ar plăcea să aflăm de la domnia ta de sănătatea domniei tale. Să ştii că noi sînţem la Constanţinopol bine sănătoşi, slavă Domnu- lui, şi ţinuţi Line şi în cinste de Măria Sa împăratul şi de vizir; nu nc lipseşte nimic, slavă Domnului. Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare; dar nădăjduim în Dumnezeu şi apoi în Măria Sa împăratul că lucrul se va schimba în curînd, şi altele. Să ştii, dragă jupîne Toma, că am dat lui Toader acesta scrisoare pentru jude şi sfat, şi mai ales pentru dumneata: să vă străduiţi şi să găsiţi o cale, împreună cu judele şi sfatul, ca să aflaţi deplin cum îi merge doamnei noastre şi copiilor şi, cînd veţi afla aceasta, să îndemnaţi pe Toader ase întoarce cu răspuns la noi, unde va auzi că sîntem. Dacă însă n-ar voi s-o facă, vă rugăm ca nici un drum să nu-i'fie deschis pentru a merge în Moldova sau aiurea, căci este peste voia noastră, deşi pe nimeni nu-1 ţinem şi nu-1 vrem cu sila, dar şi-ar călca jurămîntul şi făgăduiala cea mare. Vă mai rog pentru cal, să vă îngrijiţi de el. Şi ce veţi putea face bine doamnei şi copiilor, cu hrană şi alte lucruri, tot va fi plătit f...]1. Voi ţine minte pe cine va face bine. Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce-am fost, şi mai mult decît atît, şi vom plăti tot întocmai. A scrie mai mult nu nc-a lăsat vremea. în Constantinopol, miercuri înainte de Petru şi Pavel, anul 1540. [Adresa, pe verso]: Domniei sale jupînului Toma Boldor-ffer, la Bistriţa, bunului nostru prieten. 1 Am oinis o frază, al cărei înţeles nu este prea clar. ÎNSEMNARE DE PE TETRAEVAN-GHELUL DĂRUIT DE ŞTEFAN CEL MARE MĂNĂSTIRII IIOMOR LA 1473 (1541-1546) Copiştii vechilor manuscrise au însemnat de cele mai multe ori anul şi locul unde au trudit, lăsînd spre amintire urmaşilor numele lor. Uneori, aceste însemnări sînt însă mai dezvoltate, menţionînd evenimente istorice, ceea ce le apropie de letopiseţe şi permite includerea lor în genul narativ al epocii. Am ales spre exemplificare, pentru antologia de faţă, douu însemnări de pe două manuscrise, dintre care primul este celebrul Tetraevan-gliel, dăruit de Şlefan cel Mare mănăstirii Ilomor în 1473 şi cuprinzînd cel mai frumos portret al său. în afară de epilogul, din care aflăm că manuscrisul a fost copiat, la porunca marelui voievod, de ieromonahul Nicodim, care l-a terminat la 17 iunie 1473, şi de inscripţia de pe legătura de argint aurit din 20 noiembrie 1487, această „capodoperă de miniatură"1 a epocii mai cuprinde două însemnări: prima, nedatată, dar aparţinînd anilor celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş (febr. 1541 — sept. 1546) şi relatînd peregrinările domnului, care a luat cu sine acest preţios giuvaer dăruit mănăstirii de părintele său, însemnare pe care o reproducem mai jos; a doua. scrisă un secol mai tîrziu, la 25 septembrie 1656, referitoare la răscumpărarea Tetravanghelului de către Gheorghe Ştefan (1653 — 1658), în urma unor evenimente tulburi. Aceste însemnări au fost reproduse şi comentate de I. Bogdan, în memoriul prezentat la Academia Română, Evangheliile de la Ilomor şi Voroneţ din 1473 şi 1550 (Exlras din „Analele Academiei Române", Seria II, tom. XXIX, Mem. Secţ. ist., Bucureşti, 1907, p. 1 — 7+5 planşe)2. De aici am preluat traducerea însemnării din 1541 — 1546* 1 E. Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Marc, în „Cercetări literare", V, 1943, p. 120. 2 Scrieri alese, p. 527—632. 246 ajctacîndu-i unele modificări. în prezent, manuscrisul se află expus în Muzeul mînăstirii Putna1. . .. G.M. _ [Textili însemnării] • / Era anul patruzeci şi şase peste şapte mii [7046, respectiv 1538] cînd s-a ridicat Împăratul turcesc cu toată ţara sa, cu părţile de răsărit şi cu cele tătărăşti şi cu cele munteneşti, asupra acestei biete Ţări a Moldovei, în zilele domnului Petru voievod; şi toată ţara s-a înspăimîntat. Iar noi, călugării de la Homor, din pricina groazei ce cuprinsese ţara, am trimis acest tetravanghel în Ţara Ungurească, în cetatea Ciceiului. Şi cînd i s-a întîmplat domnului Petru voievod să iasă din domnie, a trecut în Ţara Ungurească şi â, ajuns în cetatea sa Ciceiul şi a găsit acolo acest tetravanghel şi, luîndu-1 la sine, în mîinile sale, l-a ţinut cu sine cît timp a petrecut în cetatea Ciceiului. Iar cînd s-a dus în Ţara Turcească, l-a luat iarăşi, l-a luat cu sine şi la Ţarigrad şi a păstrat şi acolo în mîinile sale sfînta Evanghelie. Şi nii peste mult timp, aflîndu-se în Ţara Turcească, s-a milostivit de el Dumnezeu şi preacurata lui maică şi i-a dăruit cununa domniei, ca să fie iarăşi domn al Ţării Moldovei şi al creştinilor. Şi a venit cu turcii şi a luat schiptrul adică steagul Ţării Moldovei, şi a venit cu bine în prea slăvită sa cetate de scaun Suceava, şi a dat iarăşi sfîntul tetraevanghel sfintei mănăstiri a Homorului, pentru sufletul său şi pentru sufletul părinţilor săi, al lui Ştefan voievod cel Bătrin, fiind egumen pe vremea aceea Paisie ieromonahul, cel care l-a fost trimis [la Ciceiu]. 1 Vezi Maria Ana Musicescu, Muzeul mănăstirii Putna, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1967, p. 29—30 şi îig. 30—34. Ample descrieri ale ma*' nuscrisuluise găsesc la E. Turdeanu, op.cit.,j). 120—124 (cu bibliogr.) şi în Repertoriul monumentelor şi obiectelor de arta, din timpul lui Ştefan-cel Mare, sub red. prof. M. Berza, Bucureşti, Ed. Acad., 1958, p. 379 — 388 (cu reproduceri şi bibliografie). 247 ÎNSEMNARE DE PE TETRAEYAN-GHELUL DE LA VORONEŢ (1551) Al doilea manuscris, din caro reproducem o însem-nare, a fost copiat în anii 1550—1551 de Mihail diaconul, la porunca mitropolitului Grigorie Roşea, care l-a dăruit mănăstirii Voroneţ în 1557, după cum rezultă din menţiunile făcute de copist la sfîrşitul evangheliei iui Matei (26 aprilie 1550) şi pe ultima filă (28 iunie 1551), precum şi din inscripţia de pe frumoasa legătură de argint aurit (16 februarie 1557). Reproducem aici însemnarea din 28' iunie 1551, care cuprinde pe lîngă numele donatorului şi copistului, o relatare, contemporană cu ultima parte a cronicii lui Macarie şi în stilul aceleia, despre fiii lui Petru Rareş. însemnările au fost publicate în întregime şi comentate de I. Bogdan, în lucrarea citată mai sus, Evangheliile de la Ilomor şi Voroneţ... (p. 7—12 + planşa VI)1, do unde preluăm traducerea, cu unele mici modificări2. G.M. [Textili însemnării] Acest tetraeva.ngh.el s-a scris din porunca şl cu cheltuiala lui Grigorie arhiepiscopul, mitropolitul Sucevei, cu mîna mult păcătosului diacon Mihail, şi s-a sfîrşiţ în anul 7059 (1551], luna iunie, ziua 28. 1 Scrieri alese, p. 532—530. 2 Manuscrisul este prezentat, de asemenea, de E. Turdeanu, în L’activite litteraire en Moldavie de 150i k 1552, extras din „Revue des 6tudes roumaines", IX-X, 1965;. despre donator vezi Gh. I. Moi-sescu ş.a., Istoria bisericii române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 338 — 340. în timpul descriorii lui I. Bogdan, manuscrisul se păstra în cancelaria palatului mitropolitan din Cernăuţi. 248' în acest an, la îndemnul diavolului cel viclea,n, primit-a Iliaş voievod puturoasa şi necurata şi de suflet pierzătoare^ erezie busurmană1. Oh, cum a trecut de la lumină la întuneric! Cine nu va plînge, sau cine nu va oftai Viu fiind, el s-a tîrît în iad, fiind fiu sfînt răposatului Petru voievod, nepot bătrînului Ştefan voievod şi mamă avînd pe evlavioasa doamnă Elena. în acelaşi an s-a suit în domnie binecinstitorul Io[an] Ştefan voievod, fiul mijlociu al binecinstitorului Petru voievod, şi a început a nu fi pe placul turcilor şi a poruncit oamenilor din Ţara Moldovei să lapede hainele după obiceiul turccsc, pe care începuseră a le purta în timpul lui Iliaş voievod. Şi a poruncit tuturor oamenilor să fie totdeauna gata, toţi din ţară, cu arme şi cu altele. Şi s-a suit în domnie [în anul 7059 (1551)], luna iunie 11, joi [cînd a fost şi uns]“. 1 Musulmană. 2 întreaga însemnare — scrisă la 17 zile după urcarea pe tron a lui.Ştefan Rareş — a fost rasă ulterior cu cuţititl, întrucît nici Ştefan Rareş n-a îndreptăţit aşteptările, fiind ucis peste un an de boieri (vezi Cronica lui Eftimie), Întrucît urmele literelor s*au păstrat, textul a fost descifrat de Ioan Bogdan, căruia îi aparţin şi completările dintre parantezele drepte. ■ ZORILE UMANISMULUI JN ŢĂRILE ROMÂNE NICOLAUS OLAHUS Primul umanist de origine română,Nicolaus Olahus, s-a născu t în Sibiu la 10 ianuarie 1493. Bunicul său, Mînailă (Man-zilla) de la Argeş, se înrudea cu familia domnitoare a Ţării Româneşti şi fusese căsătorit cu Marina, sora lui.Iancude Hunedoara: aşadar, tatăl său, Stoian {sau Ştefan), era văr cu regele Matei Corvin. El se refugiase, din pricina luptelor pentru domnie, în Transilvania, unde, căsătorindu-se cu Barbara Hunzar, a avut doi fii,. Nicolae şi Matei, şi două fiice, Ursula şi Elena. ■Cel mai mare dintre ei, caro avea să semneze în limba latină Nico-laus Olahus (adică Nicolae Valahul, Românul}, a învăţat la şcoala capitulară din Oradea, devenind la vîrstadel? ani paj la curtea regelui La'dislau, apoi secretar al episcopului din Pecs, fiind el însuşi sfinţit canonic. în martie 1526 primeşte funcţia de secretar al regelui Ludovic al II-lea, iar după dezastrul de la Moliâcs, din acelaşi an, şi moartea regelui, o urmează pe regina văduvă Maria, în peregrinările ei prin Europa, pînă la Bruxelles, unde, în 1531, Garol Quintul, fratele ei, îi oferă demnitatea de vice-regină a Ţărilor de Jos. Aici, Nicolaus Olahus intră în contact cu umaniştii timpului, dintre care cel mai celebru era Erasmus din Rotterdam (1466—1536), autorul cunoscutului pamflet anticlerical, Elogiul nebuniei (1509), refugiat pe atunci în Elveţia. N. Olahus a legat cu el o strînsă prietenie şi a întreţinut o intensă corespondenţă, deşi nu s-au văzut niciodată. Bun cunoscător al limbilor latină şi greacă, umanistul român a lăsat din această perioadă mai multe poezii, alcătuite în aceste limbi, o bogată corespondenţă cu umaniştii europeni ai timpului şi trei scrieri istorico-geografice: Hungaria (1536), urmată de istoria lui Attila şi de un scurt Ohronicon, în parte autobiografic, consacrat evenimentelor din timpul lui Matei Corvin pînă la mijlocul sec. al XVI-lea. Revenit definitiv în ţară, în 1542, este numit secretar şi consilier al regelui Ferdinand (1551), apoi episcop de Zagreb şi Egger şir-.ia 250 cnle din urmă (155?) arhiepiscop dc Strigoniu (Esztergoin) şi primat al Ungariei. In 1562 devine regent al Ungariei, ca locţiitor al împăratului Fcrdinand 1 {1558—î 564). Ajuns pe cea mui înaltă treaptă a ierarhiei catolice din Ungaria acelor timpuri, Nicolaus Olahus a desfăşurat o activitate intensă pentru Kregenerarca“ catolicismului în faţa progreselor reformei, a tipărit cărţi de exegeză religioasă, şi-de ritual şi a dat o atenţie deosebită reor-ganiv&riişcolii superioare catoîic-e din Tyrnavia (Trnava), în Slovacia {1554), unde se studiau nu nuraai religia, dar şi clasicii latini, aritmetica, astronomia şi geometria. înaltul prelat şi subtilul-umanist a murit -la virsta înaintată de 75deani, Ia Bratislava, actmr400 deani, în ziua dei7 ianuarie 1568. Aîost înmormîntat la Tyrnavia, în apropierea şcolii căreia i-a purtat 0 nestrămutată grijă.. Mormîntul îi « străjuit de un lapidar distih latin: Condiivr hoc moriene Uimnlo Nicolavs O l-ah i Qui prnesid <>i<>cns Strigoniensis crai. (Zace-n mormîntul acesta-ngropat Nicolaus Okvhus, Care-n Strigonin, trăind, fost-a arhiepiscop). Aparf.inînd culturii umaniste a Europei din sec. al XYI-lea, Nico-'‘Jaus Olahus este revendicat, pe bună dreptate, de tradiţia literară a mai multor popoare, atit prin originea, cît şi prin activitatea sa multilaterală, desfăşurată în Transilvania, Ungaria, Slovacia şi Ţările do Jos1. El şi-apurtatcu mîndrie numele de Olahus (Românul) pînă în. Apusul Europei şi este primul dintre cărturarii români a căror activitate se va desfăşura 5n parte sau în totalitate în alte ţări, 'ducînd cu 01 faima patriei: Petru Movilă, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir. Dintre operele sale, o deosebită însemnătate o prezintă pentru noi cartea llungaria, scrisă în limba latină, pe cînd se afla în Belgia, ca un omagiu şi o ^ilustrare" a ţării sale adoptive, precum şi a celei de baştină. Intr-adevăr, in această operăr difuzată mai întîi în manuscris 1 O amplă monografie i-a consacrat cercetătorul slovac V. Bucko: Mikuias Olah ajcho da ba, 1493—150S [A7. Olahus şi vremea sa. 1493— 156S], Bratislava, 1940. 251 şi publicata în 1735, deMatthiasBel1, iar apoi în 1763, de A.F. Kollar, împreună cu istoria lui Attila (publicată prima dată în 1568) şi cu allo documente2, el consacră în mod special, ample capitole Ţării Româneşti, Moldovei, Transilvaniei, Banatului, adică tuturorprovinciilor vechii Dacii, locuite de români, a căror origine romană şi unitate de limbă o afirmă — primul dintre români — pe baza propriilor observaţii, a izvoarelor istorice şi a urmelor arheologice'1*. împletind informaţiile geografice şi istorice cu cele etnografice şi politice despre Ţările Române, el introduce în aceste capitole informaţii despre propria-i familie şi despre sine însuşi, opera sa căpătind astfel şi un caracter memoralistic. „Moldovenii — spune el — au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii... Limba lor şi a celorlalţi români a fost cîndva romană, ca unii co sînt colonii de romani“. Iar mai departe, vorbind despre românii din Transilvania, adaugă: „Românii se spune că sînt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune cu limba romană. Monede romane se găsesc multe în acest loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii stăpînirii romane prin părţilo acestea". Prefigurînd cele ce avea să scrie despre Transilvania, peslo trei sute de ani, marele patriot şi luptător revoluţionar N. Bălcescu, Nicolaus Olahus descrie astfel această frumoasă regiune: „Transilvania e încinsă peste tot de munţi înalţi, mai ales de acea parte undo se desparte de munteni: printr-o singură parte, care se află spre nord şi spre moldoveni, are acces mai uşor [...] întreaga regiune e alcătuită alternativ din şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite şi bifurcate [...], plină de pămînt roditor. Bogată în vin, precum şi în aur, argint, fier 1 în Adparatus adhistoriamHungariae..., Posonii, 1735, p. 1—38. Tot acolo se publică şi Nicolai Olahi Compendiarium suac aelalis Chro-nicon... (p. 38—41). Vezi şi reproducerea parţială, cu traducc-rc, la T. Cipariu, în „Arliiv pentru filologic şi istorie", nr. 39,1870 — 1, p. 770-775. 2 Ungaria et Atila, sive de originibus gentis, regni Hungariae situ, habitu, opporlunitatibus et rebus bello paceque ab Atila gestis. Libri duo, nune primum cx codice cacsarco Olahi tnanu emendalo coniunclum edili, Vindobonae, 1763, (12) -f 258 p. Kollar, slovac do origine, însoţeşte ediţia do numeroase note, dintre care unele referitoare direct Ia poporul şi limba română. 3 O ediţie ştiinţifică au dat în secolul nostru C. Eperjessi şi L. Ju-hdszi Nicolaus Olahus, IIungaria—Athila, Budapesta, 1938. 252 şi alte metale şi, în plus, plină de sare; cît se poate de îmbelşugată îa boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar îi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului". Deosebit de interesante, în capitolul consacrat Banatului, sînt informaţiile despre Podul lui Traian, de la Turnu Severin, pentru care învăţatul umanist citează Istoria romană a lui Dio Cassius, scrisă la începutul secolului III e.n., dînd în acelaşi timp şi textul inscripţiei ce ar fi fost săpată pe pod (dar care nu se găseşte în opera istoricului antic). Reproducînd această inscripţie peste un secol şi jumătate, stolnicul Constantin Cantacuzino, primul romîn care citează şi utilizează opera lui Nicolaus Olaiius, afirmă că ea s-ar fi aflat pe o piatră de la capul podului, ce a fost dusă în Transilvania1. Aşadar, în această privinţă, Nicolaus Olahus este un strălucit premergător al lui Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, care au dus mai departe şi au răspîndit ideea originii latine şi a unităţii poporului român. / De aceeaşi faimă s-a bucurat corespondenţa savantă a lui Nicolaus Olahus, editată de A. Ipoly2, şi nu mai puţin creaţia sa poetică, difuzată prin scrisori şi în manuscrise, tipărită parţial. încep înd cu 1537 (Elegia la mormîntul lui Erasmus din Rotterdam) şi apoi în volum, în 1906, de St. Hegediis, iar ulterior sub titlul Garmina, 1939, la Leip-zig, sub îngrijirea lui I. Fogel şi L. Juhâsz. Printre poeziile umanistului român, numit de un contemporan „poeta ornatissimus“3, se numără mai multe epitafe, scrisori către prieteni, felicitări, epigrame, o satiră şi altele, compuse într-o latină aleasa, sub influenţa evidentă a lui Ovidius, şi parte chiar în limba greacă. Cele măi preţioase, atît prin idei şi adîncimea sentimentului, cît şi prin realizarea poetică ,------__---- ^ ■' . v 1 Vezi Istoria Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, I, Bucureşti, E.P.L., 1961, p. 16; cf. şi p. 62. 2 în Monumenta Hungariae Historica. Diplomataria. XXV. Olak Mihlos Levelezese [Corespondenţa lui Nicolaus Olahus], Budapesta, .1875 (pe copertă 1876). Vezi şi prezentarea elogioasă a lui Alphonse Roersch, La correspondance de Nicolas Olahus, extras din „Bulletin de la Societe d’histoire et d’archeologie du . Gand“, 1903, nr. 7, 12 p. •. ’ 3 Vezi Şt. Bezdeclii, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine-română, Aninoasa-Gorj, 1939, p. 116. 253, cînt elegiile scrise în 1536, la moartea bunului său prieten Erasmus1 şi la. aceea a fratelui său mai mic, Matei, fost judecător laOrăştie. Dacă în prima elegie ideea dominantă o constituie prietenia şi elogiul marelui umanist, „gloria lumii întregi", în schimb, cea de a doua impresionează prin accentele de durere personală şi revoltă în faţa destinului, care răpeşte fără alegere fiinţe tinere, înainte de a-şi împlini menirea. Pe epitaful imaginar, ce l-ar fi vrut aşezat pe mormîntul fratelui său, mort la 40 de ani, departe de el, umanistul aşeza aceste versuri: Maiorum genuit mc Transalpinici genus Stemmale praeclaro, hic velul hospeş eram (Ţara de peste Carpaţi a străbunilor dintr-o vestită viţă Viaţa-mi dădu; fost-am doar oaspe aici), ceea ce, evident, se considera şi el însuşi. Alte poezii, cum sînt vehementa satiră împotriva unui birfilor şi spirituala epigramă la adresa Casierului Reginei, dovedesc resursele variate ale poetului, care s-a dedicat ulterior altor preocupări. Studiat şi popularizat la noi mai întîi de autorii cunoscutului Supllex -Libel-lus Valachorum (1791) — printre care SamuilMicu, Ioan Piuariu-Molnar, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii2 — apoi de T. Cipariu3, iar în secolul nostru de I. Lupaş4 şi mai ales de Şt. Bezdechi,caro i-a consacrat o amplă monografie, traducînd şi o parte din opera sa, în proză şi versuri, marele cărturar a revenit în ultimul timp în atenţia cercetătorilor noştri, fiind prezentat în Istoria României (voi. II, Ed. Acad., 1962) — nu însă şi în Istoria literaturii române, îngrijită de Academie (voi. 1, 1964) —, în Literatura română veche a prof. Al. Piru ( jd. 2, 1962), în antologiile consacrate Unirii (1966) şi gindirii româ- 1 în afară de ediţia din 1939 a Poeziilor, vezi şi L. Juhasz, De car-minibus Nicolai Olaha in mor.lem E.rasmi seriptis, extras din Gedenk-sc.hrift zum. Todesta.ge des. Erasmus von Rotterdam, Basel, 1936, p. 316-325. 2 Vezi Acad. D.. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ediţie nouă, refăcută, Bucureşti, 1967, p. 79 — 81 (text), 496 (traducere). 8 In „Arhiv pentru filologie şi istorie", nr. 36 — 38, 1870, p. 711-714, 726-733, 750—756. 4 Vezi: Doi umanişti români in secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1928 (Extras din: Academia Română. Memoriile Secţiunii istorice. Seria III, t. VIII, mem. 5); Cronicari şi istorici români din Transilvaniat od. I, voi. I, Ed. „ScrisulRomânesc", Craiova (f.a.),p. 5 — 15; ed. II, 254 jieşti (1967)1, iar acum în urmă — cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moarle — şi în paginile ziarului Sclnlcia şi ale unor reviste literare. Pentru a da o imagine cît mai completă şi mai reprezentativă asu-i pra operei lui Nicolaus Olahus, reproducem mai jos: s 1) Capitolele XII —XVII din îl ungaria (ed. Kollar, p. 54 — 80), pe : care le reunim sub titlul comun Descrierea Daciei — Ţara Românească, * Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişurilor ] şi Ţara Timişului, sugerat de primul paragraf din cap. XII. Am j folosit pentru aceasta fragmentele date de Şt. Bezdachi (op. cit., i p. 59—63) şi revăzute de prof. dr. G. Poghirc, care a şi tradus, la soli-| citarea noastră, partea cea mai mare a acestor şase capitole. Numele { do persoane, localităţi, regiuni, ape şi forme de relief româneşti care „ apar în text în latină sau maghiară, le dăm în forma românească; pentru identificare am folosit Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, întocmit de Goriolan Suciu, voi. I-II, Bucureşti, Ed. Aca'd., 1967—1968. Pentru cazurile mai dificile (inclusiv pentru identificarea localităţilor din ţările vecine) am primit concursul binevoitor al regretatului acad. E. Petrovici şi al profesorilor S. Jako şi B, Kclemen de la Universitatea din Cluj2. 2) Elegiile la moartea lui Erasmus şi a fratelui său, satira împotriva unui bîrfitor şi epigrama Casierului Reginei, în traducerea lui Şt. Bezdechi (op. cit., p. 85 — 87, 104—105, 114—U5)y. G.M. Ed. „Scrisul Românesc (Craiova, 1941), p. 5 — 15 (se dau ample extrase din II ungar ia, după traducerea lui T. Cipariu, loc. cit., p. 711 — 714, 726, 727-733, 753-756). 1 Antologia gindirii. româneşti. Secolele XV-XIX, partea I, Bucureşti, Ed. Politică, 1967 (introducere şifragmente traduse de I.S. Firu, p. 19-23). 2 Volumul de faţă fusese predat editurii, cînd a apărut voi. I din Călători străini'despre Ţările Române (îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, Ed. Şt., 1968) (cu o prezentare şi extrase din Ilungaria), pe oare l-am mai putut folosi pentru unele corectări. Ulterior a apărut volumul: Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493— loGS). Texte alese. Studiu introductiv şi note de I.S. Firu şi Corneliu Albu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968. La corectură, am luat, de asemenea, în consideraţie unele identificări din recenzia lui Pavel Binder la prima din aceste cărţi („Studii", t. 22, 1969, nr. 1, p. 143—149; cf. răspunsul Măriei Holban, ibid, nr. 3, p. 539—554). 3 Cu o singură modificare: versul 18 de la sfirşitul primei elogii — Fi-pa'nscmnată..., în loc de notată). [Descrierea Daciei ■— Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişurilor şi Ţara Timişului (Din cartea Hungaria] Cap. XII. DESPRE UNGARIA DE DINCOLO DE TISA § I. Cea de-a patra parte a Ungariei, care se află dincolo de rîul Tisa1, după afirmaţia lui Ptolemeu, se numea odinioară Dacia. Aceasta, atingînd spre nord părţile Sarmaţiei, se întinde de la munţii Carpaţi pînă la cursul rîului Nistru. Spre miază-zi se mărgineşte cu Dunărea, acolo unde începe să fie numită Istru2, iar spre apus cu Tisa şi cu iazigii meta-naşti3. Provinciile ei sînt: Valahia Mare (Ţara Românească), care se mai cheamă şi Transalpina (Muntenia), Moldova, Transilvania. Maramureşul, Tara Someşului, Tara Crisu- / >■ 1 *. J 7 J -9 rilor, regiunea Nyir4 şi Ţara Timişului. Muntenia, care pe vremuri se spune că . a fost botezată Flaccia, de la Flaccus, ce dusese odinioară acolo o colonie romană5, se întinde de la munţii prin care se desparte de Transilvania pînă aproape de Marea Neagră ţară de şes, cu puţine ape. Spre miază-noapte se mărgineşte cu roxanii, care se numesc acum ruteni; spre miază-zi cu acea parte a Ungariei care e în vecinătatea cetăţii Timişoara şi a cîmpiei Maxons [Deliblat, în Banatul iugoslav]; spre răsărit e despărţită de Moesia Inferioară prin fluviul Dunărea. § II. Principele acestei ţări se cheamă voievod şi în vremea noastră e Radul6, care, puternic prin autoritate şi forţele sale, îşi are reşedinţa în cetatea Tîrgovişte. Se spune că, la nevoie, el poate să recruteze în ţara lui şi să pună în linie de bătaie pînă la patruzeci de mii de oameni. E supus regelui [ungur], căruia, prin delegaţi, îi prestează jură-mîntul de credinţă7. în această provincie, din timpul străbunilor noştri şi pînă în vremea noastră, au fost două familii, născute la început din aceeaşi casă: una a Dăneştilor, de la Dan voievod, cealaltă a Drâculeştilor, de la Drăculea; despre ele chiar Aeneas Sylvius aminteşte în capitolul al doilea al lucrării sale Europa8. Din ei se oXeg voievozii legi- 256 timi, ajutaţi cînd de armata regelui nostru, cînd de armatele împăratului turcilor. - § III. în vremea lui Ioan Iiuniade, voievodul Transilvaniei, care mai pe urmă fu guvernator al Ungariei, . voievodul Dracul, după ce a alungat o parte din Dăîieşti, iar pe alţii i-a ucis, a pus mîna pe tron9. Mânziîă (Manzilla) din Argeş, care ţinea de nevastă pe Marina, sora aceluiaşi Ioan voievodul [Huniade], avea, între alţii, doi copii: unul, pe nume Standul, care avea şi el feciori pe Daiv şi pe Petru; altul, Stoian, adică Ştefan. Acesta a avut băieţi pe mine şi pe Matei, iar fete pe Ursula şi pe Elena. Drâculea, ajungînd pe tron, prinse în cursă pe unchiul meu, Stanciul, şi-l ucise cu securea. Ştefan, băiat încă, ca să scape de tirania lui, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fugit la regele Matei [Corvin], care — după cum am auzit chiar de la tatăl meu, iar după aceea de la Ioan Bornemisza şi de la Ambrosiiis Sdrkdn, comiţi in Ungaria, ce, împreună cu tatăl meu, luptau sub comanda regelui — hotărîse în dese rînduri să-I ducă cu oastea şi să-l puie pe tron. Dar tatăl meu, văzînd că desele schimbări ce se fac acolo pentru a, ajunge la tron sînt primejdioase, a preferat sa se însoare în Transilvania cu mama. mea, Barbara IIunzâr, şi să ducă o viaţă privată, decît să ajungă pe tron şi, expus la o mie de primejdii, să fie ucis, cum ău fost ucişi străbunii săi. §IY. După o bucată de vreme, Mihnea, rudă de aproape'cu noi, ca unul ce era tot din familia Dăneştilor, om foarte isteţ şi viteaz, e ales voievod10. Cînd acesta fu alungat din ţara sa de boierii perfizi, uniţi cu turcul, pe la 1510, dîndu-i-se garanţia publică de către Vladislav, tatăl lui Ludovic, a fugit la Sibiu, în Transilvania, cu soţia lui, cu fiul său, Mircea, şi cu o fată, pe care, după cum am aflat, a luat-o mai tîrziu de soţie voievodul Moldovei11. în acest oraş, nu după mult timp, pe cînd într-o zi ieşea, din biserică şi era condus la locuinţa lui, ca semn de-onoare, de către tatăl meu şi de către Ioan Horvâth din Vingard, un oarecare Dimitrie Jak§iâlz, de naţiune sîrb, ţişnind deodată din ascunzişul lui, l-a lovit pe Mihnea, care, la adăpostul chezăşiei obşteşti, era nepregătit şi nu se aştepta 257 — Literatura română veche, voi. I la niciun rău, făcindu-i trei sau patru răni şi ucigindu-î chiar în mi jlocul celor ce-i petreceau şi ai unui mare număr de curteni ai lui, ce în urma tocmai a poruncii lui Mihnea nu . se înarmaseră, ca să nu pară că n-ar avea încredere in garanţiile de siguranţă publică ce Ii se dăduse. Acela., săvîrşirid crima, a fost fugărit de multă gloată pînă la un han apropiat şi, mîiiiindu-se norodul că a fost încălcată garanţia regelui si credinţa obştească, a pierit mişeleşte, atins de o bombardă xnînui tă de către un om din mulţimea care ase-dia casa. ; • § V. Aceste două familii pînă în ziua de azi sint în continuă duşmănie, fiecare din ele străduindu-se din T&sputeri, cînd cu ajutorul turcilor, cînd cu al ungurilor, să aleagă voievod din familia sa* Gel care ajunge la putere ucide nu numai pe cel din partida adversă, dar chiar şi pe cel din propria sa familie, cînd acesta ar îi bănuit că umblă după domnie, şi adesea, după ce l-a prins , ii taie nasul sau alte părţi ale trupului. Acest lucru s-a întîmplat şi mai înainte, dar s-a întîmplat şi acum de curînd. Petrii de la Argeş, unchiul meu, fiul lui Stanciul, de care ani pomenit mai sus13, mi-a scris zilele acestea din Ungaria, că afost pus domn în Transalpina, de către Mahumet, paşă al sultanului turc. Cînd era pe tron, după cîtva timp, a fost trimis cu armată.de către turci, un alt domn din familia adversă ca să ia tronul, după ce-1 va fi alungat pe el. Dar «1, aflîndu-se între cele două armate, l-a provocat la duel pe adversarul său, l-a rănit şi I-a dat jos de pe cal, însă, cînd voia să-l omoare, baronii (barones) munteni, care, adăugind în limba lor două litere, se numesc boiaroni (boiarones)u, recurgînd la perfidie, au eliberat pe cel învins, l-au prins pe el însuşi, i-au tăiat nasul şi l-au izgonit15. Totuşi el speră în îndurarea lui Dumnezeu, că, alungind pe uzurpator, va spăla ruşinea cu armele şi va pune iar mîna pe tron prin vitejia lui. Astfel, nădejdea, mină pe om, pe cînd soarta lucrurilor omeneşti obişnuieşte să se schimbe. Dar, abia dacă în altă parte poate fi sigură tovărăşia tronului, necum în Muntenia, în vremea noastră, cînd ea, în cea mai mare parte, e supusă tiraniei turceşti, 258 Românii sînt creştini, numai că, urmînd pe greci, se deosebesc de biserica, noastră în privinţa purcedem Duhului Sfînt şi a altor, articole mai tolerabile. Acestea le-am adăugat în treacăt,, pentru ca obiceiurile muntenilor să fie mai bine cunoscute. Cap. XUJ. DESPRE MOLDOVA Moldova se mărgineşte la răsărit cu Muntenia16, îa nord-vest cu Polonia ; la nord-est, prin Podolia, nu e prea depărtată de tătari, care sînt vecini cu Marea de Âzov. Şi principele acestei ţări se numeşte voievod, dar nu e;.expus ia atîtea schimbări primejdioase ca cel din Mun-. tenia. El, ca şi acela, prestează jurămînt de credinţă regelui Ungariei17. Aceştia, pentru a rămîne cu credinţă, stăpînesc din generozitatea regelui Ungariei, cîteva cetăţi în Transilvania. In vremea noastră domneşte în Moldova voievodul Petru [Rareş]. Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii; se deosebesc însă înţrucîtva, numai prin îmbrăcăminte. Ei se ţin mai de neam şi măi de ispravă decît muntenii. Au cavalerie excelentă. Adeseori au părăsit pe regele Ungariei, deseori au purtat război cu polonii. în timp de război, se zice că pot ridica o oaste de 40 de mii şi mai bine de oameni înarmaţi. Limba lor şi. a celorlalţi români a fost cîridva romană, ca unii ce sînt colonii de romani. în vremeca noastră limba lor se deosebeşte foarte mult de aceea; cu toate acestea, multe din cuvintele lor pot îi înţelese de latini18. ■'" / ; . - •Vr Cap. XIV. DESPRE TRANSILVANIA § î. Transilvania, e încinsă peste tot de munţi înalţi, mai ales din acea lăture unde se desparte de munteni; printr-o singură parte, care se află spre nord şi spre moldoveni, are acces mai uşor. Din Ungaria trei căi duc spre ea, şi acestea anevoioase şi plin-e de vîrtoape. Una se cheamâ 17* 259 Meses, către partea unde e Someşul; alta se cheamă Criş, pe unde e Crişul; a treia se cheamă Poarta de Fier, pe unde se scurge riul Mureş. Dinspre Muntenia drumul e ingusl şi abrupt. Din aceasta cauză, turcii, care au invadat Transilvania din această parte, au fost infrinţi adesea chiar do o ceată mică. Din Transilvania, care e lungă de vreo treizeci de milo ungureşt i şi lată aproape tot atit sau ceva mai puţin, este mai uşor să supui întreaga Ungarie, decît Transilvania din Ungaria, căci drumurile acesteia pot li uşor înfundate eu copaci tăiaţi. § II. Neamul acesta de oameni robuşti, războinici, înarmaţi, sînt înzestraţi cu cai buni, zdraveni. întreaga regiune e alcătuită alternativ din şesuri şi păduri, întretăiată do apo cotite şi bifurcate, cum vom spune puţin mai departe, plină de pămînt roditor. Bogată în vin, precum şi în aur, argint, fier şi alte metale şi, în plus, plină de sare; cit se poate de îmbelşugată in boi, fiare, urşi şi poşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului. în ea sînt patru naţiuni diferite ca nein: unguri, secui, saşi şi români. Intre aceştia, saşii sînt consideraţi cei mai slabi în război. Ungurii şi secuii se slujesc de aceeaşi limbă, numai că secuii au cîteva cuvinte specifice graiului lor: despre aceşLia vom vorbi mai pe larg la sfîrşitullucrării. Saşii se socotesc a fi colonişti ai saxonilor din Germania, i i / aduşi aci de Carol cel Mare, lucru caro se adevereşte prin potrivirea limbii acestor două popoare19. Românii se spuno că sînt colonii romane. Dovadă dc*. acesl lucru e faplul că au multe cuvinte comune cu limba romană. Monede romano se găsesc multe în acest loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii stăpinirii romane prin părţile acestea. § III. în Transilvania curg riurile Şicul, Bistriţa, două Someşc, Mare şi Mic, căruia i se mai spune in popor şi Viszsza i'olyo, adică „cel care curge îndărăt11, şi două Crisuri, odinioară numite Crisus, cel Repede şi cel Alb*0; Mureşul, care se numea altă dată Amorrois, Marisu-s sau Morossus; Aricşul, Tirnavasi Ampoinl. Acestea, sporite apoi cu aîterîuri, atit în Transilvania, cit şi in afara ei, sînt în cea mai maro parte navigabile. Şicul izvorăşte de la nord de hotarelo 2G0 “Tăvii Secuieşti; acesta, unindu-se mai iniii cu rîul Bistriţa, udă cetatea, puternicii prin avuţii ea şi prin mulţimea locuitorilor-1, şi apoi deasupra oraşului Dej, din munţii căruia se scon^e sare, se varsă în Someşul Mart•, care izvoreşte la poalele munţilor Moldovei; lingă acest oroş [Someşul Mare], primeşte şi Someşul Mie, izvorîl de sub muntele Călata, nşezat către sud, deasupra tîrgului Dumbrava. Acesta, curgind printre doi munţi abrupţi, se varsă în Tisa. deasupra satului Nâbrdd22, lingă tîrgul Vâsârcsnemeny22. între izvoarele Someşului Mic şi Grisului Repede şi Munţii Românilor, pînă la Someşul' Marc, sînt cetăţile Giluu, Almas, Huedin, Dumbrava, Sic, Jclod, Mintiul Gherlii, Bobîlna, Crisiur, Gicen-Mihueşti, Ciobor. Nu departe dc Dealu izvorăşte însuşi Grisul Repede, loc care se numeşte Izvorul Cri suini \ acesta, ('lirgind spre sud şi prin numeroase răsuciri şi cotituri întortocliindu-se mereu în strîmtorile munţilor, parcă s-ar întoarce dc vreo douăzeci de ori într-o singură zi; făcînd 'marc zgomot printre stînci, curge mai întîi pe lîngă satul Negreni., apoi, în afara Transilvaniei, pe lingă cetăţile Vadul - Cri suini şi Tileagd, apoi trecînd pe lîngă oraşul Oradea, curge direct spre sud, primind ambele Crişuri, Negru si Alb, şi se varsă în Tisa, deasupra Csongrâdului™. Izvorul Cri şui ui Negru se află în munţii Beiiişului, aproape de cclăţuia Balar. Al Crisului Alb este însă în munţii sudici ai Transilvaniei, lîngă tîrgul Zlatna, şi curge spre sud, pe lîngă Baia de Criş şi Tau.*, spre cetatea Gyula12 şi Bekes‘22, şi se uneşte în locul pomenit cu celelalte două Crişuri. Iar izvorul rîului Mureş sau Mari sus Îşi află început în Ţara Secuilor şi, primind rîul Gurgliiu şi altele asemenea, ivite aproape din aceeaşi regiune, pătrunde în inima Transilvaniei', acesta apoi, nu departe de tîrgul Grind, mai primeşte in spre sud, în cursul său, rîul Arieş, în munţii nordici, aflaţi lîngă tîrgul Zlatna, spre nord-est, in dreptul satelor Lupşa şi Rimetea şi tîrgului Turda, în munţii căruia se află sare. De aceea e numit Aranyas (Arieş), căci, aşa cum sc spune şi despre fluviu Tago din Spania şi Paetolus din Lydia, duce nisipuri aurifere. Căci Aranyas se spune de către unguri pentru aurit. De aici Mureşul însuşi, primind 261 deasupra Albei Iulia, unde e sediul episcopului Transilvaniei (venlilti prin catedrală, multe parohii bogate şi prin mor-mîntul lui Joan JJuniade), Tîrnava, Ampoiul şi alte riuleţe, tot lingă Alba Julia,şi despărţind ]'in{ul de Vurpăr, curgo spre sud printre tirgurile Orăştic şi Răpăitul Marc (la două mile de care e aşezată foarte puternica celate Jjuncdoara, la poalele Munţilor Meridonali), nu deparle de Deva, cotă-luie aflată pe un munte foarte înalt, lingă Căpruia şi Sub-cetate, mire munţi înalţi din amindouă părţile, care varsă în eî riulele; apoi, trecînd do cetatea IJpova, de Arad, prepozitură-" şi biscrică colegială, şi de celui ea Nădlac, se varsă în 7'isa lingă oraşul Seghedin. § IV. între izvorul Arieşului şi vărsarea lui, înce.pînd do la miazănoapte spre miazăzi, sînt tirgurile şi moşiilo Sîn-crai, Dccea, unde se încarcă luntrile cu sare, Mirăsluu, Uimei ca, Aiud, Geoagiu, cetatea Szent-M iha I y-K ev/2*, Lupşa, Po.ţagani, Zlatna, ]>ădia, precum si Chibuleut [Fîntinifa], Şintcuag, Bon li da, Luduş, Cojocna, unde se scoate sare din munte şi alte cileva. Clujul, pe nemţeşte Clausenburg, cum se spune că a fost cindva Zeugma, o un oraş vestit prin aşezarea lui, prin bogăţii şi abundonţa tuturor lucrurilor şi prin negustorii săi; abaţia Cluj-M unu ş tur, oraşul Turda, lingă care de asemenea se taie sare, şi multe altele. Dincolo, în Ţara Secuilor, intre munţii care se întind la răsărit spre Muntenia şi prin caro spre miazăzi se desparte Transilvania de Ungaria, se află oraşele Reghin, Tirgu-Murcşy Jaeodul, Tirimia, Noşlac, Dclenii, Odorhci,Cohalm (Rupea), Cetatea dc Raită, nu mai puţin Întărită decît frumoasă. Oraşele: Mediaş, întărit şi de la natură, şi prin meşteşug, si foarte potrivit pcni.ru folosul oamenilor; alt oraş, Braşov sau Coroana, mai demult numit Zemigethusa, aşezat Ia marginea de răsărit a Transilvaniei, atît de întărit si do vestit prin mulţimea locuitorilor si a negustorilor, cu adevărat loc plăcut de trăit; pe lingă acestea, tirg pentru munleni şi alţi oameni străini. Vecină cu el o cetatea Bran, foarto puternică, încuietoarea şi poarta Transilvaniei, loc do intrare pentru munteni, aşezată în loc foarte pră.-păstios. Cap. XV. CONTINUAREA DESCRIERII TRANSILVANIEI §1. De aci sînt cele şapte oraşe, numite aşezările săseşti: Sibiu, Sebeş sau Millembach, odinioară Sabesus, Sighişoara, Orâştie sau Brosz, d Graţii, acum ziua cea tristă slăviţi I Însuţi chiar tu, Apolon, citarede, pe care-1 răsfaţă Veselul cîntec, a mea liră de-acum s-amuţeşti. Voi, Zeităţi, ce cîndva prielnice mie îmi furăţi, De-amărîtul vost5 bard vă’ndepărtaţi de acum! Numai doar tu, Elegia, cosiţele triste resfiră-ţi Şi mă sileşte să’neep versul cu ritm dureros. Căci chinuit fără preget eu sînt de-o cumplită restrişte Iar al meu cuget bolnav de toropeală-i cuprins. O jumătate din sufletul meu de destin fu răpită, Cealaltă, cave-a rămas, zace-n cumplite dureri. Spuneţi de ce, Ursitoare, voi a muritorilor inimi Tinere le sfîşiaţi, vai!, înainte de timp? Zeii de sus pentru ce vă dădură atîta putere, . Ca să puteai cu-al vost’braţ să ucideţi. orice? Dar cînd cu mintea-mi frămînt, lăcrămînd, întrebarea aceasta în uşurinţa-mi pe zei mă mîniez c-au fost duri. Căci deopotrivă la toţi muritorii sărmani le stă-n cale Moartea cumplită şi toţi au sorocita lor zi. 276 Nici a Iui Cresus comori nu pot peste dînsa sa treacă, Nici ale regilor tari braţe n-o pot birui. Ea spre mormintele tristei răpeşte-ale pruncilor trupuri, v De prin ai mamelor ochi lacrimi amare storcind, • Iar pe băieţii ce anii-şi plinesc în zadar tot ea-i fură Şi îi sileşte-a porni — cruda! — spre negrul Tartar Şi, de îndată ce vîrsta’nflorit’a sosit, ne-ameninţă Numaidecît cu-a sa spaimă ori Lethe, ori Styx. Nădăjduind a trăi cît Nestor, junia ceamîndră Dispreţueşte-n zadar ceasul de sorţi hărăzit. Cînd se apropie vremea ce-a noastră putere’mplineşte, Vai, Ursitoarele-ţi rup grabnic al traiului fir. Cînd gîrbovită păşeşte încet bătrîneţea, urîta Moarte a tot ceea ce poate mai sigur a fi. Nu e nimic statornic în vîrstele noastre, şi trainic N-are nimica,în el traiul fragil ce ni-i dat. Soartă haină, ce nu poţi să fii niciodată’mblînzită,. Spune: De ce-mi împleteşti viaţa cu-atîtea restrişti? Au nu ţi-a foat deajuns să-mi ucizi părinteştii tovarăşi, Nenorocirea, s-aduci ori în ce loc alor mei, ; Să bîntueşti a mea ţară cu-atît de cumplite primejdii ' Şi cu duşmanul tău brat să năruesti orişice? y j i 4 9 9 -Pînă şi propriu-mi neam tu l-ai întinat prin o moarte Şi din familia mea tu mi-ai luat ce-i mai scump. ! însă de ce de hainii zei să mă rog eu zadarnic, Dacă destinul meu trist nu poate fi uşurat? Dac’ar avea vreo putere rugile, n-ar fi dărmată Troia, şi’naltuî palat al lui Priam ar fi stat; Nu şi-ar fi plîns zeiţa Tlietis, alături de nimfele sale, Scumpul fecior omorît de-ale lui Paris săgeţi. Deci, fiindcă soarta prin rugă nu poţi să o schimbi, ale jalei Mele rămînă ca semn stihurile astea de-acum. Plîngeţi-1, dară, tovarăşi, şi sus ridicaţi pe’ntristatul Prieten, pioase vărsînd lacrimi pe rugu-i înalt; Cu chiparosul cel jalnic ornaţi-i mormîntul" de frate-n-Piatra cea tare săpînd ce vă dictez: „Eu, care zac în această hrubă, Matei, zis Valahul, Jude pe vremuri am fost şi-n Orăştie primar. 277 Ţara, de peste Carpaţi a străbunilor dintr-o vestită viţă, Viaţă-mi dădu; fost-am doar oaspe aici. Cînd aşteptam cu nespusă dragoste să mi se’ntoarcă •> Fratele, moartea-mi curmă traiul în mijlocul lui. O trecător, nu iţi cadă greu de a-mi spune: «Cu bine-it Veci ,să rămîi şi al tău somn fie pururea lin!»“ . împotriva unui Mrîitor Ce flecăreşti, o, haine, ce-ai ajuns o poveste-a cetăţii?. Toate isprăvile-ţi sînt dat© acum în vileag. Poate să fie ceva mai spurcat ca a ta stricăciune Sau ca murdarul tău trai ori caracteru-ţi infam? Ta nici o fată de treabă nu laşi să pătrundă în stricata-ţii Casă, ’n al tău adăpost, fără ca tu s-o sileşti Să se supună în chip ruşinos silniciei lui Venus Şi să îşi piardă astfel al fecioriei odor. Te iţi petreci cu stricate femei o mulţime de vreme Şi te desfată grozav al curtezanelor joc. Iată de unde provine şi boala ce trupul îţi paştef Iată, perfide, de ce pute puhavul tău hoit. Nu este deci de mirare că tainele ce’ncredinţate-ţi Fură, le dai in vileag şi credinţa ţi-o calci, Căci mădularele-ţi s-au încins de licoarea lui Bacchus, Iară de minte al tău cuget cu totu-i lipsit. Mai schimbător ca zefirul tu eşti sau ca boarea lui Eums* Ca Băltăreţul din Sud, prevestitorul de ploi. Des, cînd eşti beat, ţi se-pare că ceru-i deschis şi de-aceea Zvon răspîndeşti că război crunt va veni peste noi» Deci, cînd viaţa-ţi pătată-i de viţii atîta-de. multef Iar al tău trai e’ntinat de un păcat ruşinos, Spune-mi de ce tot bîrfeşti al statornicului prieten renume* De-orişice om cu-a ta gură turbată te legi? Mare virtute-i să ştii a-ţi cunoaşte a ta proprie viaţă t Limba flecară ades a vătămat pe cei răi. 278 Asta-i credinţa cu care-ţi plăcea să te lauzi atita, De ai putut divulga tot ce ţi s-a’ncredinţat? Din fericire, nebunej nu-ţi destăinuii orice taină, Căci tu pe faţă, cum ştii, grabnic arama ţi-ai dat» Oameni cuminţi mai păstrează atîtea secrete de-a tale, Care-ţi vor face cîndva, crede-mă, mult sînge rău. Nu vezi oă toţi te arată cu degetul şi c-ale tale Nelegiuiri au ajuns fabula ’ntregului tîrg? însă te şi semeţeşti, cînd eşti mai sărac decît Irus, Tu, ce te tragi dintr-un neam josnic, din tată sărman. Şi, după ce eşti deprins să duci o viaţă stricată, Ai şi curajul pe toţi încă să-i batjocoreşti? Nelegiuitule, pedeapsă-ţi vei lua după a ta făr’delege, Dacă în ceruri mai sunt dreptele divinităţi.: Are să vină o vreme cînd tu, eu dobîndă destulă, • Seamă-ţi vei da şi pedeapsa ce-ai meritat o să iei. Casiemlîii reginei Şchioapătă şi-i amărît cind e să plătească parale; Cînd însă-i vorba să ia, im şchiopătează de loc. Domnul să dea ca să meargă mereu cu picioarele strîmbe Şi să se’ndrepte atxmci cînd va, fi crucificat» PROCLAMAŢIA LUI DESPOT VODĂ (1561-1562) De la Despot Vodă (Ioan Iacob Eraclid, noembrie 1561— noembrie 1563), interesantă figură din istoria Moldovei, grec de origine, om al Renaşterii, cunoscător al limbilor latină, italiană, spaniolă şi franceză, ne-a rămas, printre alte documente, o proclamaţie adresată boierilor moldoveni la sfîrşitul anului 1561 sau la începutul lui 1562. în acest preţios document, Despot vorbeşte în cuvinte avîntate despre originea romană a locuitorilor ţării şi despre necesitatea scuturării jugului turcesc prin unirea Moldovei cu Muntenia şi Grecia. Planurile sale măreţe nu s-au realizat însă, în parte datorită şi faptului că, prin unele măsuri nepopulare, şi-a atras adversitatea boierilor şi a ţăranilor, iar apoi chiar pierderea vieţii. Cu toate acestea, numele lui a rămas în istoria ţării noastre, printre altele, prin înfiinţarea Colegiului latin do la Cotnari, condus de umanistul şi prietenul său Ioan Sommer1. Textul proclamaţiei s-a păstrat în limba italiană în Arhivele Statului din Viena şi a fost publicat în: Hurmuzaki, Documente, voi. II', partea Ij Bucureştii 1891, p. 415—416, iar în traducere, de N. Iorga, în Scrisori de boieri, scrisori de domni, eă.-III, p. 209—210a. Reproducem mai jo3 această traducere, pe care am revizuit-o eu sprijinul lect. dr. G. Lăzărescu. G.M, 1 Vezi: Şt. Bîrsănescu, Schola latinade la Cotnari, Bucureşti, 1957; Antologia gîndirii româneşti. Secolele XV-XIX,Cartea I, Bucureştif Ed. Politică, 1967, p. 28—32 (capitolul consacrat lui Ioan Sommer, notă şi traduceri do I.S. Firu). 2 în Documente Hurmuzaki, proclamaţia e datată „februarie 1562", în timp ce Iorga dă 1561. 280 [Textul proclamaţiei] Ioan Despot, din mila lui Dumnezeu domn al Moldovei, lui Ioan StroicPşi altor boieri de cinste, sănătate. Apoi să ştiţi cu toţii împreună că dorinţa mea nu e alta decît să eliberăm această ţară a mea de tiranie şi s-o aducem în stare bună, cum a fost'odată pe vremea prealuminaţilor mei înaintaşi. V-am scăpat de tiranul cel mare şi voievodul de neam prost, care nu se sătura să verse sîngele vostru şi să-şi însuşească averile voastre şi vă făcuse pe toţi robi ai lui, cu soţiile şi fiii voştri. Eu sînt departe de gîndul de a stăpîni .în acest chip. Întîi, eu sînt domnul vostru ereditar şi nu sînt de neam prost, şi vă iubesc ca pe fiii şi fraţii mei, iar fiii voştri şi averile voastre vreu să nu fie supăraţi de nimeni. Sînt creştin şi nu voi găsi plăcere niciodată să vărs sîngele creştinilor; nu vreau să daţi bir nimănui, nici nu voi consimţi să fiţi supăraţi de cineva. De la voi nu vreau alta decît să fiţi credincioşi cu totul şi ascultători,, iar aceasta va fi salvarea voastră. Pentru că gîndul meu nu e altul decît să fac ca Dunărea să fie hotarul ţării mele a Moldovei şi să mă războese zi şi noapte cu necredincioşii şi blestemaţii de turci. Drept care nădăjduiesc in Dumnezeu cel prea înalt prin rugăciunile tuturor sfinţilor şi îngerilor şi arhanghelilor, împreună cu voi, vitejilor şi neam războinic, ce vă coborîţi din vitejii romani, care au făcut să tremure lumea; iar vouă nu v-a lipsit şi nu vă va lipsi însufleţirea să faceţi orice faptă slăvită,-ci numai n-aţi avut domnul vostru născut, care să vă călăuzească la fapte de cinste. Acum, fiilor şi fraţilor preaiubiţi, Domnul Dumnezeul nostru şi-a adus aminte de noi şi m-a pus în scaunul părinţilor mei, de unde cu voi, cum zic, şi cu ajutorul şi ocrotirea ce voi avea de Ia neînvinsul împărat Ferdinand, domnul meu prea-miîostiv, nădăjduesc, în puţină vreme, a dobîndi iarăşi locurile Moldovei mele pe care le ţine păgînul, adică malul Dunării, si nu numai acelea, dar şi Ţara Românească 1 Vistiernicul şi favoritul lui Despot. 281 şi ap oi.toată Ţara Grecească. Şi nu e nici o îndoială că vom avea ajutor şi ocrotire de la toţi domnii creştini, pe mare şi pe uscat, Împotriva duşmanului comun, şi totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom avea biruinţă împotriva lor, cu continua vărsare a sîngelui lor. Şi cu aceasta ne vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi romani şi cobori-tori din aceia, iar numele nostru va fi nemuritor şi vom fi iarăşi-imaginea părinţilor noştri, care s-au lăsat apoi j>radă lupului, cu atîta ruşine înaintea lumii întregi. Aceasta e ce-am voit a vă spune şi ce doresc de la voi. Rudelor şi slugilor lui Alexandru voievod, la toţi le dau iertare îndată ce vor veni să mă slujească cu credinţă. Aşa să ştiţi î Despot m[anu] pfropml1 ; 1 „Cu propria mină1' [semnat]. 'OK o fi t cu lor, om >ri- ia dă oi. au şa JOIIANN SOMMER Pentru că opera lui Joliann Sommer, scrisă toată fa latinoşto, n-a intrat sub nici o formă în circuitul culturii noastre vcchi, autorul ci n-a dobîndit încă un loc al său în şirul celor ce, deşi străini prin origine, au lăsat scrieri originale izvorîte direct din realitatea românească şi avînd ca subiect această realitate. Sommer este, in roalitato, Gavriil Protul al lui Despot Vodă, fără norocul aceluia do a fi fost tradus mai tîrziu intr-o admirabilă limbă românească şi a intra astfel în letopiseţul ţării. Alături de Protul şi de Stavrinos ori Matei al Mirelor mai tîrziu, Sommer se numără printre exponenţii literari ai unor momente istorico şi culturale româneşti bine contura te» Prozenţa sa într-un paragraf de istorio a culturii româneşti nu e mai puţin justificată, do altfel, decît a unui Buonaccorsi Callimaclius în cultura polonă, sau un Bonfinius în cultura ungară, ambii italieni do origino şi scriind exclusiv în latineşte. Johann Sommer face parte din acoa categorie do cărturari umanişti a căror patrie era Europa Introagă şi care se simţeau acasă oriunde se ridica un nou altar slăvitei limbi latino şi noii culturi co se năştea în vremea lor1. Pentru a ajuta la clftdirea unei asemenea vetre umaniste de limbă latină, l-a secondat el pe fermecătorul do oameni Iacob Eraclide „Despotul" şi a devenit astfel primul eîntăreţ în stihuri latine dincoace do Garpaţi, şi primul istoric al fenomenului umanist pe pumlnt româncsc. Faptul că n-a fost cunoscut do cei vechi, că nu s-a încrustat — ca Nicolaus Olahus, citat de Stolnicul Constantin Cantacuzino — do timpuriu în conştiinţa culturală a epocii feudale, că nici în „epoca modernă" Sommer şi semnificaţia prezenţei sale n-au atras mai insistent atenţia (Alecsandri îl trece însă printre personajele dramei Despot Vodă) nu trebuiesă ne împiedicea-i înlesni o prezenţă la care are dreptul în conştiinţa noastră actuală. Azi, cînd luăm cunoştinţă într-o 1 Vezi O. Ivaşcu, Umanism şi umanişti în Ţările Române, în Istoria literaturii române, voi. 1, p. 55 — 68. 283 lumină nouă de întregul nostru trecut cultural, descoperind uneori cu emoţie şi nu o dată cu surprindere dimensiuni şi valenţe nebănuite cîndva, cînd identificăm legături complexe cu mai toate mările curente de cultură ce au frămîntat continentul nostru, figura şi scrierile lui Johann Sommer, umanistul de origine germană ce l-a slujit cu credinţă şi pasiune pe Despot Vodă în opera să culturală din Moldova, prevestitoare de eră nouă, merită să-şi ia locul ce i se cuvine, alături de domnul său, printre precursori. Sămînţa pe care, împreună, au încercat să o arunce în ogorul culturii româneşti va răsări şi va atinge maturitatea abia peste un veac, o dată cu Grigore Ureche, Miron Gostin, Cantemir. Aşa cum Despot a făcut cel dintîi să răsune în cuvinte răspicate, pe aceste meleaguri, mindria descendenţei romane, Johann Sommer a deschis drumul lui Cantemir, fiind cel dintîi scriitor de limbă latină al Moldovei şi autor — cu peste un secol înainte de Vita Constantini Cantemiri — al primei biografii umaniste dedicate unui domn moldovean. - - ■ în studiul său fundamental asupra „Momentului Despot Vodăi{ din cultura românească1, profesorul Ştefan Birsănescu rezervă un paragraf întins (p. 91 —112) lui J. Sommer, profesorul.de latină al Şcolii latine din Cotnari. Reţinem, în cadrul notei de faţă, cîteva date esenţiale. Născut în -1542, Sommer era originar din Pirna, mică localitate saxonă de lîngă Dresda. A frecventat cursurile Universităţii din Frank-furt pe Oder, care urma îndeaproape programul universităţii din Wit-tenberg, centru al Reformei unde profesa Melanchton, colaboratorul lui Luther. Scrierile lui Sommer dovedesc „o erudiţie bogată, alături de o solidă cunoaştere a limbii latine". Avînd gustul aventurii, îmbrăţişează cariera armelor şi cutreeră Europa. în asemenea împrejurări îl întîlneşte pe celălalt aventurier de solidă cultură umanistă — viitorul său domn în Moldova. în 1562 Sommer se afla în Polonia şi se pare că a venit în septembrie la Suceava ca secretar al lui Despot, proaspăt înscăunat. Timp de 6 luni rămîne la curte în calitate de sc-cretar şi poet al curţii — apariţie totalmente inedită prin partea locului — participind însă şi-la expediţia de la Hotin. Pe la sfîrşitul 1 „Schola latina“ de la Cotnari, biblioteca de curte şi proiectul de Academie al lui Despot Vodă. Zori de cultură umanistă in Moldova secolului XVI, Bucureşti, 1957, 284 lui martie sau înccputul lui aprilie 1563 este trimis la Cotnari să conducă „Schola latina11 do acolo, instituţie de- nivel mediu Înfiinţata do Despot după modelul şcolilor similare din Europa umanistă. Domnul proiectase şi înfiinţarea unei Academii, de nivel superior, dar scurta lui domnie efectivă (un an şi nouă luni) nu i-a permis realizarea unei ambiţii aşa do mari. O va înfăptui, în secolul următor, Vasile Lupu. Ca profesor do latină şi conducător al şcolii îl găsesc po Sommer evenimentele tragico în carc-şi pierdu viaţa Despot. Reacţia boierimii şiabisericii ortodoxe înspăimîntatodeacţiunilo„ereticului“ — fiindcă Despot promova lutheranismul — cuprinde deopotrivă în sfera ei mica scînteio de cultură umanistă de la Cotnari, pe caro o stinge. Cel puţin deocamdată. Sommer, scăpat cu viaţă ca prin minune dc cruntele represiuni, treco munţii la Braşov, unde, în mediul umanist creat de omonimul său, Johannes Ilonterus, şi ca fost slujitor al unui domn cu care Braşovul stătuse în relaţii foarte bune, se bucură imediat de preţuire. Este numit profesor la gimnaziul din Braşov, organizat pe bazo umaniste de Ilonterus, predind latina şi greaca veche. In 1565— 1567 este chiar director al gimnaziului, după caro trece ca rector al gimnaziului din Bistriţa, unde profesează pînă în 1572. Convertin-du-se la antitriniţarism — o doctrină teologică ce contestă „Sfinta treime" — devino un propagator fervent alături de David Ferencz, şeful anlitrinitarilor transilvani, devenind cliiar ginerele acestuia. Trece la Cluj, ca profesor al gimnaziului de acolo, spre a fi chiar in centrul de propagare al doctrinei (pînă azi Clujul este sediul şefului comunităţii antitrinitaro din întreaga lume), şi activează pînă la moartea sa în -157-i. Opera capitală a lui Joliann Sommer esto biografia umanistă Vila Jacobi Despotac Moldavorum Jicguli, scrisă în 1574 şi tipărită prima oară laWittenbergînl587. in aceeaşi carte s-au tipărit, în continuarea biografiei, 15 elegii„desproprăpădul dolaMoldova“sub titlul general. Elcgiac XI’ de elade Moldavica quibtis cliam hisloria Despotica conti-nclur. Parte din ele fuseseră scrise — cum stabileşte prof. Şt. BîrsS-nescu — chiar in Moldova, restul în Transilvania, dar referindu-se tot la evenimentele pe care le trăise în Moldova. Fără a îi un mare poet, Sommer se dovedeşto un excelent versificator şi un desăvîrşit cunoscător al latinei clasice. Elegiile cuprind preţioase date autobiografice şi sînt un izvor istoric fundamental pentru reconstituirea atmosferei, proiectelor, năzuinţelor scurtei, dar atît do interesantei dom- 285 nii a lui Despot Vodă. Printre aceste proiecte figurează şi întemeierea unei biblioteci a palatului, de felul celebrei „Corvine“ din Budapesta. Şi acest vis avea să devină realitate un secol mai tîrziu, cînd marele cărturar TJdrişte Năsturel, apoi Stolnicul Constantin Cantacuzino, Constantin Brincoveanu şi Nicolae Mavrocordat vor organiza preţioase biblioteci, adevărate oglinzi ale preocupărilor şi informaţiei cărturarilor români ai vremii. în ceea ce priveşte biografia lui Despot, ea s-a bucurat de o bună apreciere in ochii cercetătorilor moderni. Emile Legrand, care a reeditat-o împreună cu elegiile1, o caracterizează astfel: „L’ouvrago de Jean Sommer est, sans contredit, ce qui a 6t6 ecrit de plus sL557), ajuns în 1577, în Italia, iar apoi în 1579 în Franţa lui Ilenric al IlI-Iea, căruia i-a cerut ..sprijin pentru a urca pe tronul ocupat cîndva de tatăl său. Om deosebit de cult — ajunsese să cunoască 12 limbi, printre care italiana, franceza, germana, greaca, turca -- tînărul fiu de voievod român impresionase pe italieni şi francezi prin cunoştinţele şi manierele sale alese, ceea ce a făcut să fie luat drept model dc principe al Renaşterii, într-o carte a timpului, Dialoghipmcec’o£i (Dialoguri plăcute), a lui Stefano Guăzzo, apărută la Veneţia, în 1586 şi reeditată de mai multe ori2. în această carte, un întreg dialog, al doilea, pe care Guazzo îl întreţinuse în 1581 cu Francesco Pugiella, prieten al lui Petru Cercel, tratează Del Prencipe dellă Valacchia maggiore („Despre principele Vala» hiei mari"1, adică al Ţării Româneşti). în cuprinsullui, Pugiella comunică un închinat fiinţei supreme, pe care tînărul voievod i-1 trimisese din Franţa şi pe care-L scrisese în răstimpul din ianuarie 1579 — februarie 1580, în parte sub influenţa evidentă a luiAriosto YOr-lando furioso, cînţul XVII) şi- în speranţa realizării planurilor sale. Această interesantă şi singulară creaţie a unui domn român din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, scrisă în terţine, într-o limbă italiană limpede, dovedind nu numai cultură, ci şi talent poetic, a fost reprodusă la noi, mai întîi de Gr. G. Tocilescu, în articolul Petru Cer• al, publicat în revista lui B.P. Hasdeu „Columna lui Trăian“j Vf 1874, p. 58, apoi fragmentar deR. Ortiz, în cartea sa Per lastoria della 1 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti^ 1941, p. 67. 2 La B.A.R. se găsesc, îri afară de ediţia întîi, încă alte două, din 1587 şi 1604; G. Călinescu reproduce în cartea sa (p. 68) o pagină cu versurile lui Petru Cercel dintr-o ediţie din 1610, aflată în colecţia sa. 291 cultura italiana in Romania, Bucureşti, 1916, p. 161 —162 (cuun comentariu, p. 153—166).. Mai-tîrziu ea a fost tradusă şi amplu comentată de Al. Giorănescu -.Rugăciunea lui Petru Cercel, „Revista Fundaţiilor Regale", II, 1935, partea 3, nr. 9, 660—666, de unde oşirepro-ducem cu foarte mici modificări, pe care le menţionăm în note. Pentru ~ ca cititorii să poată aprecia valoarea poetică şi muzicalitixtea originalului, reproducem, aici şi textul în italiană din ediţia princeps, filele 25b—26b. Curînd după alcătuirea acesteiunice poezii păstrate, Petru Cercel este chemat în 1581 la Gonstantinopol, pentru a primi în 1583 tronul Ţării Româneşti. Deşi nutrea planuri mari — din care nu lipseau pre-■ ocupările culturale şi artistice — acestea nu s-au putut realiza,datorită pretenţiilor tot mai mari de tribut ale turcilor şi uneltirilor lui Mihnea Turcitul, ceea ce.i-a adus mâzilirea^ în 1585. Fugind în Transilvania, este închis de guvernator în cetatea de la Hust (Maramureş) , unde e reţinut pînă în 1587, cînd reuşi să evadeze. .Aici însă, după mărturia lui Franco Sivori, secretarul său, „componeva in verşi una certa istoria, e si dilletava molto de la poesia“ (compunea în versuri o oarecare istorie şi se delecta mult cu poezia)1, dar, desigur, acestea s-au pierdut în peregrinările lui ulterioare. Ajuns mai tîrziu, în 1589, din nou.la Constantinopol, după un ocol prin ItaliaşiFranţa, şi încer-cînd să-şi reia tronul, este. trimis în surghiun spre insula Rliodos, dar e ucis şi aruncat în mare, în 1590. „Mîndrul exemplar al Renaşterii româneşti şi-a încheiat frămîntata-i existenţă terestră aşa după cum; era de aşteptat — scrie prof.'Şt. Pascu- în documentata’ monografie citată. Anevoie s-ar fi putut crede că acest neastîmpăratprincipe ar fi fost sortit să- aibă un sfîrşit normal" în acele vremuri grele pentru Ţările Române (p. 83). Deşi de la el ne-a rămas, aşa: cum am văzut, o singură poezie în limba italiană, precum şi o serie de memorii politice şi scrisori legate de eforturile pentru-ocuparea tronului (Hurmuzalvi, Documente, voi. 1 Memoriale delle cose occorse a mc Franco Sivori del Signor Bene-ăetto doppo della mia partenza di Genova l'anno 1581 per andar in Văl-‘ lachia, publicat de Ştefan Pascu, în cartea Petru Cercel şi Ţara-Româ-neaşcă la sfirşilulsec. XVI, Sibiu, 1944, p. 258 (p.,GLXXXII a mss.).. XI, publ. de N. Iorga, Bucuroşii, 1900, p. 98- şi urm.), numele Iui trebuie să figureze în istoria literaturii române, ca un reprezentant timpuriu al Renaşterii în Ţara Românească. • a.M. [Iinn] Stupine Domn pe-adînc şi pe văzduhuri, Tu, ce-ai, făcut pămînt şi cer şi mare, Pe om din lut şi nevăzute duhuri; Tu, care din fecioară întrupare Ai vrut să iei, Părinte prea puternic, Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; Tu, ce vărsîndu-ţi sîngele cucernic Ai sfărîmat a iadului tărie Şi l-ai legat pe diavolul nemernic-; Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie Şi blînd te arăţi şi milostiv cu mine, Spre-a-mi face raiul veşnică moşie; Ascultă, Tată, ruga mea ce vine La tine arzătoare şi plecată, Tu, ce-ai fost om ca să mă’nalţ-i la tine. Cum voi plăti, stăpînul.meu, vreodată Atîtea bunuri mie hărăzite, Şi ce-aş putea să-ţi juruesc răsplată? Mă-mbelşugaşi cu daruri’ nesfîrşite, Fiind nevrednic eu, şi cu’ndurare •* M-ajuţi mereu, mă’ndrepţi din căi greşite. Tu nu pui preţ pe-averi.sau pe odoare, Pe perle, nici pe pietre nestemate, Căci tot ce e, e-al tău, stăpîne mare. »De tine-au fost făcute-n lume toate, Şi omul mîrşav nici c-un1 pai subţire _ Să se fălească-a fi al său nu poate. Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire ' Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură, 1 Giorănescu: cu-un. 293 Şi cerul, şi tărîmul de sub fire. Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură. Alt dar decît o inimă curată Şi închinată ţie cu căldură, Şi toţi să te mărturisească, Tată, Drept Domn al Israelului, cel care L-a înnecat pe Faraon odată. Tu vrei doar faptă bună şi’nchinare. Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte Şi-n inimă ce-ascunde fiecare. E mică plata ce ne ceri, Părinte, Şi n-o’mplinim pe toată cu dreptate, Dar tot ne vrei moşteni1 ai slavei sfinte. Prea multă dragoste şi bunătate Arăţi spre noi, căci cu nesocotire O preţuim, şi numai cu păcate Răspundem la a ta milostivire Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală Călăuzeşti cu bine’ntreaga fire. Cu multă neştiinţă şi greşală Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare O inimă plecată, cu sfială, Dar, bieţi de noi, greşim fără’ncetare în faţa ta, puternice’mpărate, Şi-ţi risipim averea-n desfătare. Pîn’ce Ursitele ne’nduplecate Vor rupe-al anilor mei fir subţire, îmi iartă, Doamne, grelele păcate Şi-atît de mare ai milostivire Spre mine, sluga ta cea vinovată, Ca să trăesc cu tine-n nemurire. Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplata, Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine, Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată. Greşit-am, Tată, milă. ai de mine, Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă, Şi fă să. vin alăturea de tine. _ > 1 Giorănescu: moşneni. 294 Tu, cc eşii culc, adevăr şi viaţă, Ştiu că tot binele cc va să-mi vio Mi-lva trimite sfînta tapovaţă. Ferice dc voi fi1 şi-n bogăţie De stare şi avere, dă-mi putere Cu spaimă mare să ţi-o’nchin tot tic. Iar caznă cînd avea-voi şi durere, Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere. Orice ţi-e voia, Împărate mare, Nespus dc mult mă bucură şi-mi placc, De-ar fi spre bine sau spre grea’nccrcore. Mi~e ghidul doar la slujba ce voi face Măririi2 Tale tot mereu, căci ţie Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace Şi va zbura la ccr cu bucurie. Caprtolo del principe di Yalaccîiia [textul original] Potentissimo Dio del sommo, et imo, Tu ehe ereasti il ciel, la terra, e’l mare, Gli angeli de la luce, et rhuom di limo. Tu che ncl venire vergine incarnare Per noi volesti Padre omnipotente, Et nasccrc, et morire, et suscitare. Tu chc col proprio sangue veramente N’aprisli il ciel, spogliasti il limbo, et poi Sathan legasti misero, et dolente. Tu clie con sanie braccia aperte â noi Ane or ti moslri mansueto, et pio Per darne etern o ben ne i regni tuoi, Ascolta Padre Tliumil priego mio, 1 Lipseşte la Ciorănescu. 2 Ciorănescu: Măriei. 295 t Che supplice, et diuoto â te nevegno, A te che ti sesti huom per far me Dio. Con che ti pagherd mai Signor degno Di tanti beneficij a me lărgiţi? Che guidardon potro mai darti in pegno? Stati sono i fau or certo infiniţi C’hai dimostrati k me vil peccatore, Che mi gouerni ogn’hor, ogn’hor, m’aiti. Gemme non cerchi giâ d’ajto valore, Ne perie oriental, ne gran tesoro, Che tn gli hai fatti, tutto e tuo Signore. Tutte le cose da te fatte foro, Ne pono in terra i miseri mortali Pur una paglia attribuirsi â loro. Tu con un uolger d’occhio, un-mouer d’ali Reggi, et gouerni tutti gli elementi I Cieli, e i regni ciechi et infernali Altro non cerchi da Thumane menti, Altra offerta non uuoi, ch’un cor sincero, A te inchinato, sol questo consenti Et che tu sia riconosciuto il uero Dio d’Israel, colui che Faraone Sommerger fece; furibondo, et fiero. Opere cerchi sol perfette; et buone Et eh’ogni un lodi te che dentro uedi Con prouidenza l’alţrui intentione. Picciolo e il -premio, (oime) che tu ne chiedi Et se poco s’osserua, tuf”Signore Pur ne uuoi far d’eterna, gloria heredi. Grande e la tua bonta, troppo l’amore Che ne dimostri, ma di rado noi Lo conosciamo, qua.1 piu espresso errore Di psir ne vâ con la giustitia poi La tua misericordia, con cui Dio Ottimamente il tutto yolger puoi, Ma, troppa e l’ignoranza, el’fallo rio Nostro che consecrar ti contendiamo Un cor sincero humiliato, eţ pio; 296 Arizi, (miseri noi) sempre pecchiamo * Contra te grandemente alto monarca, E’n vanitâ quel che ne dai spendiamo. Pria Signor mio che la tremenda Parca - Rompa de gli anni mei lo stame frale Perdonami l’offesa che mi carca. Et la misericordia tua sia tale Verso di me vil peccatore indegno Ch’io uiua teco iii ciel sempre immortale. Fammi Signor de la tua gratia degno - Non mi punir secondo i falii miei C’hanno di remission passato il segno. Pater peccaui,:miserere mei, Infiamma il cor; lo spirto, et l’alma mia *,;• Et piaceiati; ch’io uenga y. oue tu sei Tu che sei vita, ueritate,, et via Fammi conoscer che quanto nel mondo Di bene haurd, per tua^ bonta sol fia. Se felice fard, ricco, et giocondo Di stato, et di tesor, fâ ch’in feruitio Tuo possa usarlo con timor profondov Et se stratio n’haurd, doglia, et supplitiQ • Fammi con Giobbe patiente, et. forte, Fammi sempre costante al tuo seruitio Quel ch’a te piace o Re de l’alta Gorte, A me gradisce, a me diletta ancora ’* O sia benigna 6r sia; contraria forte, Solo e l’intento mio seruir ogn’hora L’immensa maestâ tua Padre santo, Chi serue; â te tutta la viţa honora, Et a la fin uola al Ciel con festa et canto. 20 Literatura română veche, voi. I PRIMELE TIPĂRITURI ÎN LIMBA ROMÂNĂ CORESI Prima carie românească tipărită csto un Catehism luteran, apărut în 15ii, la Sibiu, prin grija lui Pliilippus Pictor (Filip Mahler sau Moldoveanul). Din păcate, pînă acum nu se cunoaşte nici un exemplar din această primă tipăritură, menţionată în documentele timpului; în schimb, s-a păstrat în Biblioteca Publică „Saltîkov-Şcc* drin“ din Leningrad un fragment bilingv, slavo-român, dintr-un Evan-ghelicr, nedatat, dar atribuit dc cercetători aceluiaşi Filip Moldoveanul, care l-ar fi tipărit tot la Sibiu, între loîG—15541. La cîţiva ani după accste prime tipărituri româneşti, îşi începe activitatea de tipograf diaconul Goresi, originar din Tîrgovişte, ucenic al lui Oprea logofătul — el însuşi ucenic al lui Dimitric Liubavici — considerat, pe drept cuvînt, ctitorul cărţii româneşti tipărite. Originea lui Goresi, diacon şi tipograf, n-a fost lămurită încă suficient pînă astăzi: dacă printre strămoşii săi se aflau greci, după cum parca arăta numele, el era insă român, pămîntean, cum se poate dcducc indirect din menţionarea în documentele din sec. al XVI-lea a nnui logofăt Goresi şi a fiului său, tot logofăt, probabil rude cu el2. Acest lucru rezultă încă mai ales din limba sa, autentică, pc care o găsim în predoslovii şi epiloguri, şi in rîvna cu care a înzestrat poporul român cu cărţi tipărite in limba naţională. Timp de peste 20 de ani, Goresi şi ucenicii săi tipărcsc la Braşov, cu sprijinul primarului oraşului, Ilans Benkner (proprietar al primei 1 Vezi, I. Bogdan, O evanghelie slavonă cu traduccre română din secolul XVI, „Convorbiri literare", XXV, 1801, nr. I, p. 33 — 40 (Scrieri alese p.512 — 510), şi acum în urmă, L. Demeny, O tipăritură slc.vo-romdnă prccorcsiană, „Studii", XVIII, 1905, nr. 5,p. 1001 —1038. = Vezi discuţia, acum în urmă, la P.P. Panaiteascu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Academici, 1905, j). 137—157. 290 fabrici dc liîrlic din Transilvania) şi al altora, pe lingă unele cărţi da cult slavone, şi un număr de 10 cârti româneşti, dintre care priina datată este Tclracvanghclul, apărut în 1561, iar ultima este Evanghelia cu învăţătură (sau Cazania a Ii-a) din 15811. In unele cazuri, el a folosit traducerile manuscrisc existente, pe care desigur le-a îndreptat, îa altoie însă — împreună cu colaboratorii săi, preoţii din Şcheii Braşo-vului — a dat noi traduceri, în graiul din sudul ţării, ce cuprinde şi regiunea Braşovulu i şi care a devenit astfel baza limbii literare române. Concomitent cu Coresi, au mai tipărit în Transilvania cărţi slavono pi româneşti şi alţi cărturari; cea mai însemnată dintre acestea este Palia (primele două cărţi ale Bibliei)t scoasă în 1582 la Orăştie, do fv^rban diacul, fiul lui Coresi, şi Marian diacul, tradusă de episcopul Mihai Tordaş şi colaboratorii săi2. - în antologia dc faţă nu reţinem însă fragmente din traducerile lipit* rilo de Goresi — Tclracvanghclul (1561), Catehismul (1559 sau 1561)$ Apostolul (1563), Evanghelia cu iile (sau Cazania I, 1564), Molilvcnieul (1564), Psaltirea, (1570), Liturghicrul (1570), Psaltirea slavo-româna, (1577), Pravila, (intre 1570 — 1580) şi Evanghelia cu învăţătură (Caza* nia a Il-a, 1581) — care nu sînt opere originale, ci numai două epiloguri şi o predoslovie, în care sînt expuse cu claritate motivele acestei atît dc însemnate activităţi culturale, puse în slujba poporului român de pretutindeni: „...deac-am văzut că mai toate limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem.„...şi am scris cu tiparul voao, fraţilor rumânilor, să fie pre învăţătură". Epilogul l'ctracvanghelului din 1561 l-am transcris după ediţia recentă, îngrijită de Florica Dimitrescu: Tclracvanghclul tipărit dc Coresi. Braşov, 1560—1561, Bucureşti, 1963, f. 249b (în ediţie, p. 295,- 1 Se pare că vechea tipografie şi literele de plumb ale lui Goresi, trcculc din generaţie în generaţie Ia alţi proprietari, se mai păstrau îucă în 1914, la Braşov, cînd, prinlr-o întîmplare, au fost rechiziţionalo de armata auslro-ungară şi date la topit: „Şi aşa am pierdut pentru totdeauna, chiar sub ochii noştri, uneltele din care au ieşit cărţile, do unde pentru întîia oară Dumnezeu i-a vorbit neamului românesc în limba lui“ (Em. Bucuţa, Biblioteca salului, Bucureşti, Colecţia „Cartea satului", 1936, p. 14). 2 Vezi Palia de la Orăşlic 15S1—15S2. Texl-Facsimile-Indicc* Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Edit. Academiei, 1968, 299 transcris la p. 10"); epilogul Cazaniei I (15Gî), după fotocopia aflata Ja B.A.R., Carte veche româneasca, nr. 13, p. 453 — 454; partea originală a predosloviei Cazaniei a 11-a (1580—1581), după exemplarul păstrat la B.A.R., Carte veche rom., nr. II 29. In toate cazurile am controlat cu reproducerile din BRV, I, p. 44—45,516—525, 91 — 92, şi cu transcrierile din Crestomaţia romanicii, voi. I, p. 161 —1G5, şi din cartea prof. B. Cazacu, Pagini ăc limbaşi literatură română vcclic, p. 42 — 43, 48—49 (ambele cu note explicative). Pentru ultima am consultat şi ediţia lui Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici: Diaconul Coresi, Carie cu învăţătură (1581), voi. I. Textul, Bucureşti, 1914 (Comisia istorica a României), p. 5—7. G.M. [Epilogul Tctraevanglielului (15G1)] Cu vrerea Tatălui şi cu ajutoriul Fiiului şi cu sfirşilul D[u]liului Sf[i]nt, în zilele măriei lui Ianăş crai, eu, jupinul Ilanăş Begner den Braşov, am avut jelanie pentru sffijntelc cărţi creştineşti Teiroev[an]g[he]l şi am scris aceste sfente cărţi de învăţătură, să fie popilor rumu-neşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini, cum grăiaşte şi* sf[î]ntul Pavel ap[o]s[to]l cătră Corint6nl, 14 capete: in sfinta beserecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decît 10 mie de cuvinte neînţelese in limbă slri-ină. După aceia vă rugăm, toţi sfenţi părinţi, oare vlădici, oare ep[i]sc[o3pi1, oare popi1, în cărora mină va veni aceste cărţi creştineşti, cum nainte să cetească, necetind să nu judece, neci să săduiască. Şi cu zisa jupînului Ilaneş Begner, scris-am eu diiacon Coresi ot Tirgovişte şi Tudor diiac. Şi s-au început in luna lu mai, 3 zile, şi s-au sfirsit in luna lu ghenuarie, 30 zile, \rrh leto2 7 mie G9 [1561], în cetate în Braşov. 1 Scris episco])î, popi, după model slavon (însă în slavonă litera 2J se citea i). : ,.In uuul“. 300 [Epilogul Tîlcului evangheliilor (1564)] DOJANA CETITORILOR Den mila lu Dumnezeu, eu, diiacon Co-rese, deac-am văzut că mai toate limbile au cuvîntul lui Domnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem — şi ' H[risto]s zice, M[a]tli[ei] 109, cine ceteşte să înţeleagă, Pavel ap[o]s[to]l încă scrie, la Corintom1155, că întru besere-că mai vîrtos cinci cuvinte cu înţe[le]sul mieu să gră[e]sc, ca şi alţii să învăţ2, decît un tunerec de cuvinte neînţelese într-alte limbi —, derept aceia am scris cum am putut Tre-.-teevanghelul şi Praxiul rumâneşte. După aceia, deaca am văzut jelaniea a mulţi preuţi de Tîlcul ey[an]g[be]liilor} cum să poată şi ei prOpovedui şi a spune oamenilor învăţătură după cetitul ev[an]g[he]liei, aşa am aflat aceste tîlcure xale ev[an]ghel]iilor pre dumineci prespre an, scoase den scriptura prorocilor şi ap[o]s[to]lilor şi celor. sf[i]nţi părinţi, şi deac-am cetit, bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tîlcuesc, adeverează şi întăresc cu scriptura sf[î]ntă şi mie tare plăcură [şi am: scris cu tipariul voao, fraţilor]3. ^rumânilor, să fie pre învăţătură. Şi vă rog ca, fraţii mei, să cetiţi şi bine să socotiţi, că veţi vedea voi înşivă cum că e mărgăritariul şi comoară ascunsă, M[a]tb[ei] 55, veţi afla" într-înse desvătată. In 20 de cărţi atîta învăţătură chear nu vreţi afla ca în ceastă carte. Şi cine va ceti pînă la sfîrşit că va afla cu adevăr că e aşa. Că această carte arată-ne noao păcatele noastre şi ne învaţă cumu ne turnăm şi ne pocăim şi unde putem afla ertăciunea păcatelor noastre şi pren ce putem merge la împărăţiia ceriului şi alalte mai toate ce trebuiaşte a şti creştinilor. Ce, fraţii miei, unde ceartă această carte 1 Cuvîntul e cu desinenţa slavona de dativ plural: „către Corin-teni“. 2 Scris greşit: învăăţ. - . 3 Adăugat de mînă pe margine, în completarea ultimului rînd de pe pagina 453. ' • ' 301 pre vlădici, episcopi,.popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ce pre răi. Bunii să nu ia pre sine, şi -carii • vor fi cu vină certaţi, ei se pocăiască şi să lase răutatea şi să îmbie cu dereptate. Amin. Chelciug şi banii pre acest lucru înduratu-se-au a da ju-pînul Foro Miclăuş. Slava tebe, gospocliK . [Predoslovia Evangheliei cu învăţătură (1580—1581)] [...]Derept aceia, eu, jupînul Hîrjil Lucaci, judeţul den cetatea Braşovului şi a tot ţinutul Bîrsei, foarte cu inimă fierbinte şi cu jale aprinsă de mult jeluia la această luminată carte. Dereptaceia, în multe părţi am întrebat ş-am căutat pînă o am aflat în Ţara Rumâneaseă, la arhimitropolitul Serafim, în cetate în Tîrgovişte. Iară după ce o am oblicit, iara eu foarte m-am bucurat şi cu multă rugăciune cerşutu-am de la sf[i]nţiia lui şi mi-o au tremis. Iară eu, deaca o văzuiu ce învăţătură dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului iaste întru ia, iară inima mea se îndulci şi foarte mă sfătuiicu luminatul mitropolitul marele Ghenadie den tot ţinutul Ardealului şi al Orăziei şi eu mult cliros de preufci, ce le trebuia această carte, încă şi cu toţi sfetnicii miei şi cu voia tuturor acestora şi cu voia mitropolitului marelui Serafim, noi o dedem lu Coresi diaconul, ce era meşter învăţat într-aeest lucru, de o scoase den cartea sîrbească pre limba rumâneaseă, împreună şi cu preu-ţii de la beserecă Şcheilor de lîngă cetatea Braşovului, anume pop2 Iane şi popa Mihai. Derep-ce că vrum sa se înmulţească în multe părţi şi chipuri cuvîntul lu Dumnezeu şi să se adaugă spre învăţătura legiei creştinească. Deci deaca văzui 1 „Slavă ţie, Doamne", 2 Popă (în test, forma slavonă). 302 că e lucru dumnezeese, iară eu nu mai cruţai den avere ce^mi era dăruit de-Dumnezeu a da la acest lucru, t e ded1 lui şi ucenicilor lui, de să tipărească această carte Ev[an]g[he]lie cu învăţătură întîi spre cinstea şi lauda sf[i]ntei troiţă un Dumnezeu şi spre învăţătura legiei oamenilor creştini. C-am - fost cugetat şi aceasta, ca să fie mai lesne şi mai iuşor a ceti şi a înţelege pentru oamenii ceia proştii. Ş-am avut foarte grije mare de aceasta, ca să se tipărească cum am sfătuit, ca nemunui să fie acoperită, ce să fie mai lesne spre înţeles şi cătră cetit cu folos şi cu îadenmătură mai vîrtos celora ce vor ceti cu grijă şi cu socotinţă: ce vor vrea să caute, ei vor afla. Derept aceia, voi, iubiţilor creştinii lu Dumnezeu, cu dragoste şi ca inimă bună să priimiţi această carte. Dereptaceia, şi noi, greşiţii şi nedestoinicii şi ticăloşii, carii ne-am trudit acicea, noi ne rugăm şi ne milcuim fiecărora cărei veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora sau veţi scrie dentru ia ceva şi unde să veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit, iară voi să dereptaţi, să nu-blăstemaţi. Că .ue-am nevoit ş-am trudit, iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit, c-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată,, cum doară şi pre voi puteţi socoti, derep-ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă ca şi noi şi cu fire neprecepătoare de toate. Derept aceia mulţemiţi şi blagosloviţi, nu procletireţi, ca şi voi bl[ago]-s[lo]venie să aveţi de la Domnul Dumnezeu şi să vă spodobiţi de-a dereapta judecătoriului derept a sta, cînd va zice: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce iaste gătită voao împărăţie4'. Şi iară: „Dulce rob şi’credincios, pasă în bucuriia Domnului tău“. Şi aceiia dulceţi şi noi pentru rugăciunea voastră să ne spodobim cu voi, slăvind Tatăl şi .Fiiul şi D[u]hul Sf[î]nt in veciia veacului, amin. 1 Foram veche pentru dădui. CUPRINS Pap. Jntroduccrc...................... ....................... 5 jY’o/eî asupra ediţiei................................... 17 Seeolul al Xy-Ica Literatura religioasă în limba slavonă................... 21 Grigorie Ţamblac (G.M.) ............................. 21 Mucenicia sfintului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, cârc a fost chinuit la Cetatea Albă. Scrisă do Grigorie monah şi prezbiter în marea biserică a Moldovlahiei.............................. 24 Epoca lui Ştefan col Maro ............................... 26 Letopiseţul dc vină s-a început Ţara Moldovei (G.M.)............................................... 26 Letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei ............................. 29 Note................................................. 40 Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către Matei Cor vin (11 februarie 1462) (G.M.) .............................. 42 Copie a scrisorii către preaînălţalul domn, regele Ungariei, de la Vlad, voievodul Ţării Transalpine, din părţile turceşti................. 43 Note................................................. 45 Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini (25 ianuarie 1475) şi solia sa către dogele Veneţiei, expusă in senat de loan Ţamblac (8 mai 1477) (G.M.)..................................... 46 305 [Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini (25 ianuarie 1475)]...................... 48 Expunerea domnului Ioan Ţamblac, sol strălucit al domnului Ştefan, voievodul Moldovei, tradusă din greacă In latină, cuvînt de cuvînt, după-cum urmează. 1477, mai, ziua 8 ............. 49 Note............................................. 52 Inscripţia lui Ştefan cel Mare de pe zidul bisericii de la Războieni (1496) (G.M.) .............. 54 [Textul inscripţiei]........................ 55 Secolul al XVl-Iea Epoca lui Ncagoe Basaraîj............................. 56 Epilogurile primelor tipărituri ale ieromonahului Macarie în Ţara Românească (1508— ^ 1512) (G.M.)..................................... 5G [Epilogul Liturgh.ierului (1508)] ............... 58 [Epilogul Evangheliarului (1512)]................ 58 Gavriil Protul (D.Z.)................... GO Viaţa şi traiul sfinţiei sole părintelui nostru . Nifon, patriarhul Ţarigradului care au strălucit între paterni şi ispite în Ţjajrigrad şi în T^a Muntenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adecă mai marele Siatagorei ...................... G6 Note................Ir........:.................. 99 învăţăturile lui Neagoe Basarab (D.Z.) ...... 113 I. Iar a luiNeagoe voevod învăţătură către fie-său Theodosie şi către alţi domni, cătră toţi, cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mînca şi vor bea ............................ 117 II. învăţătură a lui Neagoe voevod cătră f ie-său Theodosie voevod şi cătră alţi domni, cătră toţi, pentru solii şi pentru războaie. .......... 121 306 . III. Cartea lui Neagoe voevod cătră chir vlădica Macarie şi cătră alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi cătră lot clirosul, cîndu au îngropat a doao oară în mănăstire Ja Argeş oasele mume-soi, Doamnei Neagăi.şi ale co-eonilor iui, Petru voevod şi Ioan voevod, şi a doamnei Anghelinii, cu cuvinlcşi învăţături do umilinţă ....................................... 143 Note..........................152 Inscripţiile lui Neagoe Basarab şi Radu dc la Afumaţi din Biserica Mănăstirii Argeşului (1517—1529). (G.M.) ..................155 (Pisania lui Neagoe Basarab de pe cele două plăci din dreapta intrării în biserică]............. 157 [Pisania lui Radu dc la Afumaţi de pe pcrclele dintre pronaos şi naos (10 septembrie 1526)] 1G1 [Pisania de pe piatra dc mormînt â lui Radu dc la Afumaţi (4 ianuarie 1529)]................... 162 Cel mai vechi text in limba română: Scrisoarea lui Ncacşu din Ctmpnhmg (1521) (G.M.)...... 164 [Textul scrisorii] ............................... 166 Note............................................... 167 Istoriografia în Moldova şi Ţara Românească în ileeeniile al treilea — al nouălea ;.............. 1G8 '■ “Cronica episcopului Macarie (G.M.)............ 168 [Cronica lui Macarie]............................. 172 Note.............................................. 189 Cronica egumenului Eftimie (G.M.)................. 191 [Cronica lui Eftimie]............................. 192 Note...................................,....... 202 Cronica călugărului Azarie, (G.M.) ................ 204 [Cronica lui Avarie] ............................. 206 307 Note.............................................. 220 Letopiseţul Ţării Româneşti in sec. al XVI-lea. (G.M.)..................... .................... 221 [Textul letopiseţului]..........................., 225 Note ...................... ................ 234 Solia lui Ştefăniţă voievod către regele Poloniei, expusă în seimul polon de Luca Cirjă (1523). (G.M.) ................................... 236 [Textul soliei] .................................. 237 Note.............................................. 243 Scrisoare de la Petru Rareş (G.M.)............... 244 [Scrisoarea lui Petru Rareş către Toma Boldor- îfer din Bistriţa (1540, 23 iunie)]............. 244 însemnare de pe Tetraevaiighelul dăruit de Ştefan . cel Mare Mănăstirii Homor la 1473 (1541— 1546) (G.M.)...................................,. 246 [Textul însemnării]............................... 247 însemnare de pe Tetraevanghelul de la Voroneţ (1551) (G.M.)..................................... 248 [Textul însemnării]...... ......................... 248 Zorile umanismului în Ţările Romîne Nicolaus Olahus (G.M.) ........................... 250 [Descrierea Daciei — Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara Someşului, Ţara Crişurilor şi Ţara Timişului (Din- cartea I-Iungaria)] .............................. 256 Note............................................ • • • 270 Elegie la mormîntul lui Erasmus din Rotter- dam .............................................. 274 ' Elegie la moartea fratelui Matei.............. 276 Împotriva unui bîrfitor .........'................ 278 308 Casierului reginei .............................. 279 .Proclamaţia lui Despot Vodă (1561—1562) (G.M.).-......................................... 280 . [Textul proclamaţiei] ............................ . 281 Johann Sommer (D.Z.) .......................... 283 Elegia a zecea. Lui Despot Vodă, despre biblioteca şi şcoala ce el a întemeiat ............ 287 Note............................................. 289 Petru Cercel (G.M.) ...................... 291 [Imn]..................................... 293 Capitolo del Prencipe di Valacchia (textul original) .............................. 295 Primele tipărituri în limba română. Coresi (G.M.) .................. *........... 298 [Epilogul Tetraevanghelului (1561)] .......; 300 [Epilogul Tîlcului evangheliilor (1564)]________ 301 [Predoslovia Evanghelieicu învăţătură (1580-1581)]....'.........,...................... 302