ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE"
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
LITERATURA
ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
Antologie alcătuită de un colectiv condus
de
DAN HORIA MAZILU
; îl 1-4
R, BIBLIOTECĂ
Uf*
Editura Academici Române   univers enciclopedic
Bucureşti, 2003
!&/A Ib4
Coperta: POOAI.V 1 ebnoredactor: Mariana Mâr/.ca, Diana Tatu
PREFAŢA
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncânj pentru sprijinul acordai tipăririi acestei lucrări
(D Toare drepturile asuprii acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic, Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editurii Academiei Române
ISBN: 973-27-1015 2 ISBN: 973-637 -003-8
Fiecare cultură — spunea Lucian Blaga — fiinţează ca un ansamblu de soluţii pe care spiritul unui popor le dă istoriei adică timpului — si condiţiilor geografice — adică spaţiului. Interogarea fiecărei ciilrnri trebuie să producă, în cazul unor întrebări şi al unor răspunsuri corecte, imaginea spiritului creator al colectivităţii în clicstiime. O primă întrebare, întrebare primordială, trebuie - cred - sa încerce a desluşi substanţa si caracteristicile celor dintâi organizări spirituale. Iară de ce socor că esre nevoie ca, în cazul nostru, în cazul unui popor în a cărui limba' cuvin rele carte şi a scrie moştenire clin latină, arestând lucrarea legilor lonetiee şi mărturisind neîntreruperea lucrului cărturăresc în spaţiul pc care acest neam s-a alcătuit, sa nu necem cu vederea faptele întâmplare pană în momentul în care literatura română veclie prinde să se înfiripe, adică în primul mileniu al existentei românilor. Spunea Sc\~til Puşcarlu: „Conserv/trea iu limba noastră a cuvintelor de origine latină a serie si carte, sub forma corespunzătoare cu legilejou o logici româneşti, dovedeşte că noţiunile exprimate prin aceste cuvinte au jost tu toate timpurile curente la poporul nostru şi ne îndreptăţeşte să credem că, după stingerea culturii romane iu regiunile dunărene, strămoşii noştri n-au uitat Jticiodiilă meşteşugul de a scrie şi de a citi cărţi".
Cu siguranţă că în spaţiul unde s-a petrecut geneza poporului român, un spaţiu creşrin, s-au scris şi s-au citit carii (verbul „lecuirii" este de origine slavă, făcea acest lucru preotul într-o biserica unde s-a oficiat mult timp in această limbă de cult) mai întâi în latineşte şi în greceşte ulterior în slavonă. Sediile acestor îndeletniciri erau
VI
PRKFAŢĂ
PREFAŢA
Vii
neîndoielnic mănăstirile si celelalte organizări ecleziastice, existând aici de timpuriu. „Comerţul" cultural, pe care instituţia creştină 1-a desfăşurar şi l-a protejat, a făcut ca pe nccst teritoriu să circule texte redactate în alte zone, texte purtătoare de informaţie şi incitaroare, în acelaşi timp, la muncă scriitoricească între oamenii locului. Existenţa, dovediră, înrre daco-romanii ce populau Dacia şi Scythia Minor a unor mânuitori ai condeiului (oameni ai bisericii) poare reprezenta o mărturie a procesului neîntrerupt, fundamental pentru exerciţiul cărturăresc. Seria scriitorilor „şiră-români" (des evocată în ultima vreme, uneori cu rost, alteori fâră), prin întinderea sa în timp, argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri şi face din spaţiul daco-roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii.
Cel mai vechi rext (păsrrar) scris aici esre o relatare (de factura hagiografică) despre martiriul Sfântului Sava, un capadoccian ajuns să predice între goţii aflaţi în zona Buzăului, personaj care va suporta supliciile poruncite, pe la anul 372, de regele Athanaric şi va siârşi înecat în râul Buzău. Istorisirea patimilor lui — păstrată sub două titluri: Scrisoarea bisericii din Goţia către biserica din Capadoecia şi Pătimirea Sfântului Sava „Gotul" - circ va însori rămăşiţele iiamânreşti ale martirului în drumul spre Capadoecia, la cererea lut Vasilie cel Mare, a fost scrisă, probabil în greceşte, la Tomis (unde moaştele au făcut un prim popas), dar cu înglobarea datelor primite din stânga Dunării de Jos.
Literatura teologică a epîscopilor misionari se cuvine a fi menţionată în acest inventar al „suportului larin'Vcăci şi Niceras de Remesiana şi Laurenţiu de Novac au scris în latineşte, au propovăduir în limba celor ce locuiau atunci în cele două Dacii (romană şi liberă), provincii neîncerat comunicante prin romanitate şi creştinism, până târziu, la venirea slavilor. De la pomenitul Niceras de Remesiana, episcop sud-dunărean cu o dovedită activitate de propagaror al unui creştinism de factură latină, au rămas mai multe scrieri cu conţinut carehetic sau dezbătând felurite aspecte privitoare !a oficiere (De vigiliis servorum Dei), la practici creştine (De Psahnodiae bono) ori la alte probleme controversate (De diversis appellationibus Cbristt). Niceras „candidează", împreună cu alţi câţiva scriitori, la ipostaza de presupus autor al faimosului imn Te Demn laudamus. Numele său este
pomenit, cu argumente, alături de cel al Sfântului Ilarie ori al Sfântului Ambrozie sau al Fericitului Augustin (şi Dosoftei îi socoteşte pe ultimii doi autori ai rugăciunii cu pricina, tipărind la sfârşitul Psaltirii în versuri imnul menţionat, în slavoneşte, sub titlul Mărturisirea credinţei ortodoxe. Stihuri ale părinţilor noştri episcopi Ambrozie al Medtolanului şi Augustin al Hipponieî).
Una dintre figurile proeminente ale acestei serii de cărturari este Sfântul Ioan Cassian (cea. 360-430/435), zis si „Scitul" sau „Romanul". Născut în- Scythia Minor şi instruit tot aici, Ioan Cassian porneşte pe un drum al şlefuirii spirituale, care a avut ca principale etape Incurile Sfinte (unde a şi fost călugăr înrr-o mănăstire de lângă Bethleem), Egiptul, iarăşi Palestina, Constantinopolul (unde Ioan Chrisostom îl va hirotoni ca ierodiacon), Roma, pentru a se sfârşi la Marsilia, loc în care Ioan Cassian va ajunge ieromonah şi va întemeia câteva aşezăminte monastice. Informaţia impresionantă de care dispunea ca un adânc cunoscător al patristicii răsăritene, experienţa diversă acumulară i-au îngăduit să discute în cărţile sale chestiuni privind.organizarea vieţii monahale (DeInslitutis coenbiorum et de octo principalium viliorum remediis, în douăsprezece cărţi, şi Conlatines Sanctorum Patrum, în douăzeci şi patru de cărţi) sau probleme legale de mişcările religioase divergenrc în raport cu norma ortodoxă, cum a fost contribuţia Dc incarnatione Domini contra Nestorium, l.ibriVll, scrisă la solicitarea lui Leon, arhidiaconul ce va ajunge apoi pap, unde, după o trecere în revistă a dezvoltărilor eretice, demontează tezele lui Nestorie, cel ce refuza să admită că Hrisros s-a născut din Fecioara Măria, contesiându-i deci aceleia numele de Maica a Domnului ori Născătoare de Dumnezeu.
într-o înşirare ghidată nu neapărat de cronologie ar urma textele episcopilor tomitani, ale ierarhilor care au păstorit în acea Scythia Minor, spaţitd unde cultura latină se întâlnea cu spiritul grec, loc de contact între Apus şi Răsărit, zonă a unor sinteze creştine locale de unde este posibil ca teologia creştină, în exprimări savante ce puneau la contribuţie parristica răsăriteană, să se fi răspândit pe o arie semnificativă în stânga Dunării, în Dacia adică. Scriu aici, în romisul care iubea deopotrivă limba latină şi limba greacă, câţiva cărturari de foarte bun nivel. Unul dintre ei a fost episcopul Teotim I (sec. IV-V), „scit" de origine (zicea Sozomen, istoric al Bisericii),
VIII
prefaţă
prefaţă
IX
adicâ verosimil un daco-roman. A fost un învăţat acest Teotim I -episcop pe la 392 -, pe care Fericitul Ieronim îl evocă în De viris illustribus. Era un bun cunoscător al operei lui Origene şi al artei oratorice. Despre un alt episcop al Tonusului, Ioan (păstor pe la anii 448—449), trăitor o vreme şi la Constanrinopol, ştim că scria în limba latină şi că era un participant frecvent la disputele teologice din epocă, fiind si un polemist înzestrat. A combătut ereziile lui Nestorie şi Eutihic. împotriva aceloraşi concepţii monofizite redactează o epistolă, în latină, un alt episcop al Tomisului, Teotim al Ildea (aflat în rang în anul 458), răspunzând unei „circulare" prin care împăratul Ecou I (457-474) îi consulta pe episcopii din provincii în legătură cu deciziile celui de-al IV-lea Conciliu ecumenic de la Calcedon (la aceste sinoade, de altfel, ierarhii din Dacia au fost prezenţi de la început: la primul conciliu, cel din anul 325, a participat un Teofil „al Goţiei"; Glierontius al Tomisului s-a aflat la Constanrinopol, în anul 381, la al Il-lea Sinod ecumenic etc). Tot prinţr-o epistolă s-a manifestat literar şi episcopul tomîtan Valentinian (sec. Vî), participant astfel la o dispută teologică de faimă în veacul său (controversa „Celor Trei Capitole"). Scrisoarea lui Valentinian, redactată în latină, nu s-a păstrat, dar din răspunsul pe care i ba adresat papa Vigilius, şi el implicat în zisa dispută, cercetătorii au dedus un Valentinian consecvent în apărarea deciziilor sinoadelor ecumenice, partizan al unei stabilităţi ecleziastice prielnice.
Impunătoare a fost şi statura scriitoricească a lui Dionisie Exiguul (exiguus înseamnă „umil", „smerit", „plecat"), alt „dobrogean" (căci se năştea în Scythia Minor pe la 470) ce va face o carieră literară remarcabilă departe de locul său de baştină. O „cale a şlefuirii", începută după anii de formare ce se vor fi petrecut într-o mănăstire din Dobrogea, îl va duce pe Dionisie la Constanrinopol şi apoi la Roma, unde îşi va afla şi sfârşitul (cândva între anii 540 şi 545). A fost un mare învăţat, cunoscător adânc al limbilor latină şi greacă, un erudit care i-a impresionat prin cunoştinţele sale pe romani. Acest „scit" cu maniere „întru totul romane" (cum îl va evoca prietenul său Cassiodorus, prim-mitiistru sub Theodoric şi coleg „de cancelarie" cu Dionisie la şcoala mănăstirii Vivarium din Roma, unde cei doi predau dialectica) va tălmăci în latineşte scrieri din patristica orientală (epistole
ale lui Chirii al Alexandriei, Despre crearea omului de Grigorie Nyssis, scrieri ale lui Athanasic al Alexandriei, Grigorie Teologul, Vasilie cel Mare ş.a.), însoţind aceste texte cu prefeţe substanţiale, aducătoare de ştiri necunoscute apusenilor. Culegerea alcătuită de el. Exemplu Sanctorum Patrum, cuprinde o sură de fragmente din impresionanta literatură patristică a Răsăritului. A tradus, uneori la solicitarea compatrioţilor săi „sciţi", şi câteva vieţi de sfinţi. De la Dionisie au rămas şi câteva lucrări de drept bisericesc (rraduceri din greacă) şi o Cronologie creştină, în care este folosită era alexandrină, iar ciclul pascal începe de la Întruparea Domnului.
Se cuvine să completăm aceste enumerări şi textele („epistole" cel mai adesea" ale călugărilor „sciţi", adică din Scydua Minor) cu cel puţin doi autori faimoşi: Ioan Maxenţiu şi Eeonţiu, zis şi „din Bizanţ" —, ecouri, toate, ale unor dispute hristologice şi trinitariene din secolul al Vl-lea, consecvente în a proteja hotărârile Sinodului din Calcedon.
Au venit însă năvălirile barbare şi, mai ales, puhoiul slav şi rosturile începuturilor au fost uitate. Destinul romanităţii a căpătat altă turnură. Un lung şir de învăţaţi români şi străini nu au osrenir să desluşească împrejurările în care a luat naştere acest fenomen specific numit slavonismul cultural, cultura, mai restrâns literatura, românească de expresie slavonă, să o definească - în relaţiile ei cu apariţiile din zonele vecine - şi să-i proclame originalitatea. A fost dovedită, astfel, netemeinicia ipotezei formulate de unii învăţaţi slavi, potrivit căreia cultura slavă a românilor a fost, de fapt, produsă de populaţia slava care trăia aici şi, ocupând poziţiilc-chcic în societate, putea să-şi impună propria specificitate culturală. La fel de falsă s-a arătat a fi şi ipoteza culturii şi cărturarilor de „împrumut", „teorie" cu oarecare circulaţie în unele cercuri de învăţaţi din alte ţări (spre pildă, din Bulgaria). Faptele, obiectiv interpretate, au demonstrat că nu emigrării la nord de Dunăre pe la sfârşitul secolului al XlV-lea, sub presiunea valului otoman, a unui număr de cărturari sud-slavi („teză" capabilă şi azi, încă, sa înfierbânte imaginaţia unor cercetători decişi să pună sub propriile embleme tot ce găsesc scris în slavoneşte pe alte meleaguri) s-a darorar înflorirea literelor şi artelor româneşti din secolul al XV-lea, să zicem.
X
PREFAŢA
PREFAŢA
XI
„A notre sens - scria in 1947 Emil Turdeanu1 - l'evolution interieure des pays roumains offre assez de ţaits suiceptibles A'expliquer ce phhwme~ne potir que nous n avonspas hesoin Ae recourir a une hypolh'ese qui ne. peut s'ektyer sur aucun Aocument. Ainsi, l'historien qui enlreprendra Ae decrire Ut fortune Ae la litterature sliwe Aans Ies pays roumains rkvra cbcrcher dam Ies conditions memes dans Icsquelks ces pays se sont fortnn et ont e.onsolide lenr exislence Ies causes qui ont favorise l'epanouusement des lettres slaves au XV~e si'ecle." întrepiinzând el însuşi cercetarea minuţioasă a „probelor" ajunse până Ia noi, edificatoare - ca sferă de cuprindere — în ciuda numărului lor prea mare, Emil I urdeanu a conscacar că nici în copierea manuscriselor, nici în ilustrarea şi împodobirea cu miniaturi a codicelor nu poare fi dovedită participarea - covârşitoare, zic unii - a cărturarilor şi artiştilor sud-slavi, bulgari în speţă, emigranţi în masă peste Dunăre. Cultura românească în limba slavonă a fost zămisliră de cei al căror spirir se recunoaşte sub învelişul împrumutat - de cărturari români.
Tocmai prezenţa acestui spirir mă obligă să acord întreaga consideraţie „fazei slavone" a literaturii române vechi, căci ct, duhul acesta, generează (şi patronează totodată) instituirea unei stări româneşti fitndamentak, inconriindabile, în complexul sensibil ce apela în acea epocă la un veşmânt de înipnimut, la un vehicul culniral străin. Prin slavonism, cărturarii români puteau obţine o necesară integrare în acel oikumene răsărkean, care ba apărat pe români o vreme de insistentul prozelitism catolic'1, profesat cu un anumit succes de regatele „apostolice", maghiar şi polonez. Rine este, insă, a instala o cumpănă dreaptă în judecarea acestei „stări" culrurale şi, lângă „vtrturi", să aşezăm şi neajunsurile ei. Căci, trebuie spus, la un moment dat slavona (zicea acelaşi Virgil Gândea) a devenit un factor de stagnare culturală. înrâi, pentru că a ajuns destul de repede un instrument greoi, vădit incomod, de creaţie intelectuala, chiar şi pentru cărturarii din ţările slave. Apoi, din pricina incompatibilităţilor de fond pe care le-a
1 Li litterature bulgare du XJV"r vecie et sa diffuiion dans Ies pays roumains, Paris, 1947, p. 66.
2 Vjrgil Cândea, 'lemeitin pentru- preţuirea „Noului Testament", în Noul Testament de la Bălgrad, ediţia a Il-a, Alba Iulia, 19KH, p. 43.
simţit, fără întârziere, un popor latin obligat să utilizeze un idiom cu romi străin, constatare ce a făcut să apară „revoltele" timpurii ale cărturarilor, care încep să scrie iu româneşte (întâi corespondenţa particulară), şi ale bisericii, unde cu siguranţă tăieturile, catehizările, predicile, îndrumările morale se făceau în limba poporului.1
Slavona a fost la noi, s-a mai spus, o limbă de cultură, împlinind aceleaşi funcţii care, în alre spaţii, au fost asumate de latină ori de greacă. Şi nu-mi amintesc ca vreunul dintre istoricii serioşi ai acelor lirciaturi care dispun, pentru o parte a mersului lor prin timp, de texte scrise întt-o altă limba (în latină, de pildă - limba care în Occident s-a bucurar veacuri la rând de o preţuire remarcabilă2 -, dacă examinăm spaţiul vest-european, Ungaria ori Polonia) să lase la o parte aceste compuneri, stabilind că începutul acelei litetaturi este coincident cu învestirea limbii naţionale cu funcţii de vehicul culniral. l-aş aminti pe autorii sintezei Litterature francaise, altfel riesnil de exclusivist! în opiniile lor, care. prin E. Faral, subliniază valorile scrisului francez de expresie larină şi le socotesc „l'uii de titre de gloire de notre iiation"-?.
Să repudiem noi, acum, aceasta „alogfosie" a literaturii româneşri din Veacul de Mijloc, un ev în care limbile de ctilttuă - arăta P. Zumthor4, - întâi au dominat, apoi au coexistat cu idiomurile vernaculare? Am fi .singurii, iar această „solitudine" ar fi greu de explicat.
Să lăsăm în afara preocupărilor noastre originalul învăţăturilor lui Neagoc Basarab către finisau I'heodosie, fiindcă a fost scris în slavonă (nu mai vorbesc de tălmăcirea grecească), înreiesându-ne doar de versiunea românească din secolul al XVII-lea? Sa-I ignorăm pe Nicolaus Olahus, cu cărţile sale în latină, doar fiindcă nu au fost scrise în româneşte? Să nu acordăm nici o atenţie poemei redactate în
Antonie Plămădeală, Dascăl de cuget şi simţire românească. Bucureşti, 1981, p. 67-68, 75.
" E.R. Curtius, Literatura europeană si Evul Mediu latin, versiunea românească. Bucureşti, 1970, p. 3"7-38.
5 Am ritat după cdiiia Paris, (984, voi. I, p. 3 şi urm.
4 încercare de poetica medievală, versiunea românească, Bucureşti, 19S3, p. 72.
XII
PREr-AŢĂ
PREFAŢĂ
XIII
italiana de Petru Cercel, ca şi textelor în limba polona rămase de la Mirou Costin? Ce decizie vom lua atunci în cazul lui Nicolae Milcscu, al lui Fetru Movilă, ori în cel al poliglotului Dimitric Cantemir? Dacă hotărâm că învăţăturile lui Neagoe Basarab, scriere atât de românească în spiritul ei, compusă de un român şi adresată unor cititori ai lumii româneşti, nu poate aparţine - căci a fost redactată în slavonă -literelor româneşti, cărei literaturi o „repartizăm"? Celei bulgare, fiindcă limba era mediobulgara? Ori celei sârbe, căci superstratul lingvistic este ]>eninent? Descripţia Moldavie a lui Cantcmir cărei literaturi aparţine? Celei „latîno-europene", inrrucât a fost scrisă în idiomul folosit de umaniştii timpului? Celei nemţeşti, căci i-o ceruseră doar academicienii berlinezi? Sau celei ruseşti, pentru că a redactat-o în Rusia?...
Opresc aki şirul întrebărilor (unele retorice), întrucât continuarea lor ar însemna, pe de o parce, construirea unui demers realizat în absenta oricărei informaţii despre modalităţile practicate în cercetarea scrisului vechi in oricare pane a Europei, iar pc de altă pane necunoaşterea (şi uerecunoaşterea) spccificitălilor literaturii române medievale. Mă scutesc a întinde această serie tocmai răspunsurile, de multă vreme formulate de unul dintre cei mai importanţi cunoscători ai literaturii slavone din spaţiul românesc, profesorul Ioan Bogdan, în câteva texte însemnătatea studiilor slave pentru români. Bucureşti, 1894, şi Cultura veche română, Bucureşti, 1898 - capitale pentru fundamentarea unui punct de vedere corcet în privinţa scrisului slavon din Tarile Române. Literatura română de expresie slavonă reprezintă nu numai o paiTe integrantă a întregului proces literar naţional, ci si o probă strălucit trecută (fie şi în faţa unei Europe orientale) a capacirăţii de performanţa a cărturarilor noştri pc durata a două secole şi mai bine. Această etapă - spunea cineva cu multă dreptate - nu csre o „pretară" a lireraturii veacului al XVIMca, ci o secvenţă bine definită, cu ţeluri clare, cu contururi limpezi şi, mai cu seamă, cu funcţii însemnate pentru desfăşurările de mai târziu în întreaga spiritualitate românească. Nu întâmplător, arunci când vor declanşa mersul biruitor al limbii române în propria literatură, scriitorii veacurilor al XVldea si al XVlI-lea, mai ales, vor opera recuperarea în româneşte a marilor texte pe care înaintaşii le redactaseră în slavonă. Dacă nu ar fi simţit că sunt ale lor, dacă tiu ar fi desluşit în substanţa lor acelaşi
ethos care le dirija si lor opţiunile capitale, le-ar fi ignorat cu siguranţa, cercul de traducători din jurul lui Udrişte Năsturel n-ar fi osrcnii pentru prefacerea învăţăturilor lut Neagoe Hasarab ori a Vieţii patriarhului Nifon si nici Varlaam mitropolitul n-ar fi inclus în sumarul Cazaniei sale acea Mucenicie a Sfanţului han cel Nou de Li Suceava. Acest lucru nu s-a înrâmplat, însă, pentru că, într-adevăi, drumurile însemnate ale literaturii române s-au croit în acea vreme când românii scriau în limbi dc împrumur (căci, să nu uităm, lângă slavonă, ei au continuar să folosească, în cancelariile domneşti mai ales, latina si greaca) si tot în acea vreme s-au alcătuit careva dintre caracteristicile de durată ale „mersului" specific al literelor noastre (modelul „eroului exemplar" autohton, pe care Ureche îl va impune, nemurind chipul lui Ştefan cel Mare, se află, totuşi, în î.etopheţul de când, cuwuiluiDumnez£u,s-ajnceput Ţara Moldovei). Acestui „mers" specific se cuvine să-i atribuim, cu îndreptăţire, rexrele scrise de români în limbi dc cultură, precum slavona, latina ori greaca, dar şi în alre idiomuri (polona, italiana, franceza, germana si altele), precum şi compunerile unor străini integraţi spaţiului nostru (mă gândesc la grecul Matei al Mirelor, cel împământenit aici, dar şi la Cavriil Protul ori Stavrinos, greci şi ei) sau apropiari lui. „Dubla apartenenţă" literară a celor din urmă mi se pare indiscutabilă, dar drepturile pe care literatura română le arc asupra unora dintre scrierile lor le socor la lei dc limpezi.
+
Pentru mine - şi cred că pentru oricine cercetează cu atenţie şi fără presupoziţii deformatoare evoluţiile petrecute în cadrul spiritualităţii românesri - mersul european al culturii române si ritmul ei sincronizat - sigur, cu unele toleranţe-cu dezvoltările continentale sunt absolut incontestabile. Şi găsesc un sprijin confortabil în concluziile istoricilor artelor figurative, care, mai puţin reticenţi, mai atenţi şi vădit mai mobili în analizele lor, au pus în lumină sintezele succesive dominate de duhul medieval, de deschiderile renascentiste, baroce etc.
Fireşte, realitatea unei producţii literare nu poate fi „atacată" cu scheme examinatorii prestabilite si înghesuită, cu orice chip, în
XIV
PREFAŢA
prefaţa
XV
structuri construite apriori. Dar aceeaşi realitate îl ohligă pc cercetător 53 nu lase deoparte nimic din ceea ce ar purca fi „purtăioi de semnificaţie". Ca, de pildă, efortul interior, prezenţă neîntreruptă in literatura româna şi cu rosturi de neocolir în propensiunea literelor româneşti, ori relaţiile pe circ literatura noastră le-a stabilit de la bun început cu „lumea spirituală" unde i-a fost dat să se nască, relaţii pe care le-a diversificat apoi, extinzându-le către un Occident de unde putea împrumuta întâi „veşminte" non-medievale, tordeauna (zicea Jolian Huizinga, în Amurgul Evului Mediii) mai lesne de translat decât spiritul nou.1 Dar să nu avansez. Literariira românească s-a plămădit, în zorile ei, în cadrul ariei culturale răsăritene, spaţiu cu multiple delimitări, care s-a format pc temeliile tradiţiei culturale si literare (srrăhicîtc!) bizantine ţi a utilizat, ca instrumente de comunicare si purtătoare ale valorilor culturale, limbile greacă şi slavonă. Procesul de europenizare a culiurii române începe aici, în Kuropa de Sud-Est, în aria de marcă bizantină ce a adăpostit evoluţii particulare şi a propulsat modele şi structuri specifice. Strădania românească spre propensiune aici îşi are motivaţia şi explicaţiile, în cuprinsul acestei „arii" şi, mai strâns, în interiorul propriului spaţiu. Complexul românesc, ca şi ortodoxia, se dezvăluie mult mai bine şi mai coerent dacă este privit „din lăunrru". Ignorarea diferenţelor de tradiţie şi de doctrină creştină ce există între Răsăritul, căruia i-au aparţinut românii, si Apusul european, lăsarea la o parte a mentalului caracteristic românesc blochează înţelegerea semnificaţiilor unui „mers" cultural specific.
F.xtinzându-şi progresiv sfera de interese, cultura română a stabilii de timpuriu legături, directe ori indirecte, şi cu cealaltă arie, apuseană, a construcţiei spirituale europene. Resorturile intime ale culturii române, receptivitatea prin care întotdeauna s-a caracterizat au făcut ca intrarea în relaţie cu Occidentul „latin" (de fapt, o restabilire a unor legături brutal întrerupte de năvălirile barbarilor) să se producă firesc, să dea întregului ansamblu ce se edifica la noi un caracter complex, să ofere posibilitatea urilizârii, cu profit maxim, a sugestiilor celor două mari tradiţii spirituale ale Europei.
1 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, versiunea românească, Bucureşti, 1970, p. 503.
Pentru etapa care interesează în acest moment al discuţiei, apelul la spaţiile şi la criteriile de omologare pc care le-am socotit adecvate mi-a permis să idenrific în literatura română (de expresie slavonă) din veacul al XV-lca şi de mai târziu - pe fondul unor exerciţii medievale ce vor continua multă vreme la noi - instalarea câtorva elemente ale Prereuaşterii. Circumscrierea acestui curent cultural, ce s-a insinuat -cu materializări felurite calitativ şi cantitativ - pe unele paliere importante ale vieţii spirituale româneşti, a beneficiat, fără îndoială, de raportarea la evenimentele petrecute în zona sud-est si est-europeană, unde, pc platforma comună oferiră de tradiţia bizantină, au apărut inovaţii acceptate quasi-solidar, s-au conturat modele evolutive comparabile. C liim era şi firesc, în cadrul Prerenasterii răsăritene, fenomen complex sî desrul dc eterogen, Prerenaşterea românească a ajuns să-şi definească propriile interese, modalităţi şi ţeluri, un profil al ei.
Nimic mai eronat decât credinţa că Prerenaşterea s-a transfoi mat automat, peste tot şi întotdeauna, în Renaştere. Cu atât mai mult în Răsăritul Europei, unde factorii perturbatori n-au lipsit niciodată. Prerenaşterea răsăriteană nu a fost decât o fază, distinctă, a unui proces complex căruia dezvoltările liniare, de tip „mecanic", i-au fost străine. Caracteristicile ei trebuie examinate cu atenţie. Voi da un singur exemplu: prereuascentiştii de nuanţă bizantină descopeiă omul, individualitatea umană, îşi plasează eforrurilc exploratorii şi de modelare mai cu seamă în sfera unei cmoţionalităţi nedespiinse de un anume psihologism abstract, escnţîalmente medieval. Din această pricină - şi din multe altele, asupra cărora nu mai stărui - mişcarea prerenascenrisră nu poate fi socotită drept un simplu şi necondiţionat început al Renaşterii.
Renaşterea europeană răsăriteană (pe care o putem numi, mai circumspect, o „desprindere de medievalităţi", cu întreprinderi nu întotdeauna încununate de succes, dată fiind „solicitarea" unor habitudini medievale) s-a instalat, cu reuşite controlabile, acolo unde s-a putut continua, materializa şi maturiza condiţiile necesare, în acele culturi, deci, care au putut să-şi valorifice capacitatea de sinteză şi impulsurile lăuntrice către perfecţiune, „eliberare" şi înnoire. Am ajuns, pe baza analizei întreprinse, la concluzia că în cultura şi în literatura română din secolul al XVI-lea şi din prima jumătate a
XVI
prehaţa
PREFAŢA
XVII
secolului al XVII-lea au fiinţat şi premisele, şi asphaţia interioară şi forţele necesare acestor procese ce tindeau a preforma şi reforma tiparele de gândire şi de creaţie medievale. Odată cu sfârşitul veacului al XVdea, „ciclul medieval românesc" pare să se fi încheiat. Şi nu numai în sfera sensibilităţii. Nicolae Iorga1, pentru care veacul al XVI-lea constituia deja un „secol dc istorie modernă faţă de evul mediu ce fusese până atunci", descifra în fapra politică a unui şir de voievozi, ce avea să culmineze cu Mlhai Viteazul, întruparea unei ideologii marcate de modernirarc, vizibil desprinse de principiile ordinei medievale. Se poate discuta în legătură cu plasarea în timp, în interiorul veacului al XVI-lea, a acestor semne. Răzvan Theodorescu2 crede că „piarra dc hotar" în mersul culturii româneşti dinspre medieval către modernitate (tranziţie care, în viziunea domniei-sale, durează până către 1800} trebuie aşezată în jurul anului 1550. în ce mă priveşte, zic că putem descifra destule elemente ale acestei importante modificări şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Precum voi încerca să arăt mai la vale.
Această desprindere de medievalitate, petrecută în spaţiul românesc (conglomerat eteroclit dc iniţiative - dintre care unele se lasă descifrate - născut din reinterpretarea unor date aflate în propriile depozite ori din sugestiile propuse de fluxurile exterioare receptate, iniţiative din ce în ce mai atente la definirea specifică a procesului culniral românesc), trebuie înţeleasă, corect şi exact (feriră adică de exagerări şi „generalizări"), în alcătuirile ei şi în contextul socio-cultural pc care s-a sprijinit. Ar fi, deci, dacă nu inutil, cel puţin nu foarte relevant, să încercăm a interpreta acest fenomen - mai ales în prima sa sinteză, cea de prelungire bizantină - înarmaţi cu definiţiile clasice, formulate de Jules Michelet şi Jakob Burckhardt. Renaşterea românească a avut un timp al ei, variat motivat, nişte scopuri particulare şi, evident, un set de funcţii pc care a fost chemată să le exercite. In Estul Europei s-au petrecut nişte transferuri în acest ultim plan, al funcţiilor. Aici, de pildă, o parte din atributele Renaşterii (atribute
fstoria Românilor, voi. V, Vitejii, Bucureşti, 1937, p. 20. 2 Civilizaţia românilor între medieval si modern, voi. I, F.dirura Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 6 şi urm.
„clasice", vestice), ale unei Renaşteri ce n-a putut ajunge la împliniri concludcnre, au fost preluate de Baroc, curent care - în cultura românească, dar nu numai - a desăvârşit contactul cu Antichitatea şi a favorizat instalarea unui sistem dc genuri literare modern. Şi ar mai fi si alte exemple.
Ştiinţa literaturii propune trei tipuri mari de sisteme în interiorul cărora se realizează evoluţia fenomenelor şi proceselor lirerare. Acestea ar fi: ansambhd temporal, în care se adună sistemele epocilor, perioadelor, etapelor ş.a.m.d.; tipul istorico-cultural, ce include sistemele naţionale, zonale, regionale etc; complexul estetico-artistic, unde sunt înregistrate sistemele curentelor literare, sistemele stilurilor şi genurilor literare şi microsistemele operelor concrete în parte. Construcţii dinamice, mobile, aflare în relaţii de productivă compatibilitate cu modificările posibile, conservând însă şi o anumită stabilitate internă, prin intermediul căreia supravieţuiesc constantele macrostrucuirii procesului literar, aceste tipuri sistemice, organic legate între ele, reprezintă (doar) aspecte felurite ale organizării unor fenomene cu existenţă obiectivă. Neîndoielnic că tipul estetico-arrisric îşi păstrează o limpede fundamentalitate, el constituind veritabila materializare a structurii imanente a procesului literar, celelalte două fiind, în fapt, doar expresii sau forme ale trecerii numitului proces prin timp şi spaţiu. Socot, deci, că putem ajunge, în încercarea noastră, ta răspunsuri credibile doar avansând pe calea desluşirii efortului artistic, a intenţiei conştiente de a scrie „frumos", întovărăşind această tentativa cu cercetarea sistemului de genuri practicate în epoca supusă examenului si a funcţiilor pe care operele literare erau chemate să le exercite.
Situaţia concretă a literelor româneşti, mai cu scamă în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, ne spune că bazele sistemului de genuri literare fuseseră fixate, în marile lui despărţăminte, în medievalitatea bizantină şi post-bizantină. Acest sistem admitea cu relativă uşurinţă multiplicări sau restrângeri, în funcţie de subiectele abordate şi de finalităţile conturate, genurile şi speciile sale - ce aveau negreşit o anumită specificitate - formând adesea nişte „complexe" în care etaloanclc generatoare erau lesne recognoscibiie. Mi se pare aproape de prisos să precizez că dificultatea cea mai serioasă a unei investigaţii precum
XVT1I
PREFAŢĂ
PREFAŢA
XIX
cea de fată consta în delimitarea „secvenţelor de literatura", a faptelor marcare estetic în substanţa unor specii ce nu erau propriu-zis literare (chiar într-o definire foarte lejeră a „literarului"), în texte unde „artisticul" este semnificat si uneori ascuns de exteriorizări ascultând dc alte coduri. Literatura „arristică" nu accede - în epoca de care mă ocup şi în spaţiul unde Ic-a fost dat românilor să vieţuiască - decât sporadic către dezvoltări particulare, desprinse dc contextele dominante. „Beletristica" (alta decât cea a ficţiunilor consumare dc cărţile populare) trebuie, deci, delimitată şi descrisă mai ales în interiorul sau în cadrul unor „specii lircrare" variate ca orientare, in acele „specii-etalon", supravegheate de „etichetă", ce adăposteau scrisul cionicăresc, „cuvintele", hagiografiile, cazaniile, învăţăturile ere, etc. în acest „inventar" eterogen şi aparent greu de subordonat, formele literaturii religioase domină. Dar nu covârşesc. Textul laic nu lipseşte, după cum, la fel, nu lipsesc nici acele compuneri în care „saciul" este cumpănit cu „profanul", iar preferinţele autorilor (rareori declarate) se îndreaptă vizibil către acesta din urmă. Găsirea dreptei cumpene în judecarea acestor fapte, evitarea judecăţilor exclusiviste mi se par a fi operaţii la fel dc necesare. (Nu prea uşor de întreprins, din păcate.)
în opinia mea, relaţia dintre Renaştere şi cultura (literatura) românească sau, mai larg, dinrrc procesele de esenţă renascentista şi cultura Europei de Est şi Sud-Est înseamnă, în primul rând, construirea - corectă - a unei probleme ale cărei date să poată defini europenitatea acestor construcţii literare/culturale. Rezolvarea eficientă a acestei probleme devine posibilă numai (sau mai ales) dacă pornim dc la înţelegerea Renaşterii ca o mişcare fundamentală de idei, ca o mare mişcare artistica, cu nişte scopuri bine (dar nu îngust şî exclusivist) precizate şi cu o capacitate dc cuprindere generabeuro-pcană. Ia scară continentală, Renaşterea a avut de rezolvat anumite sarcini, capitale, grave, între care -- pentru sistemul literaturii „artistice" - rrecerea de la scrisul de marcă medievală la cel de factura modernă. Toate literaturile europene au împlinit această prefacere, roate literaturile - şi spirituali ta ti le pc care ele le reprezentau - au tins să materializeze acest deziderat fundamental, apropriindu-si instrumentele Renaşterii. Oihurile şi literaturile din Estul si Sud-Esrul F,uropej an năzuit, la rându-le, a rezolva aceste sarcini şi le-au
soluţionat apelând în bună măsură la explorarea posibilităţilor înmagazinate în propriile depozite. Dar, întrucât din varii motive în această arie a Europei Renaşterea nu a izbutit să atingă un nivel concludent, o parte din funcţiile „setului" renascentist va fi preluată şi concretizată - ziceam şi mai sus - de către Baroc. Aşa sc face că în literaturile din Europa de Esr şi Sud-Est, în litetaiura română în parricular, procesul de modificare a sistemului (am în vedere, mai ales, „genurile" literare) a durat până prin secolul al XVIII-lca.
Dacă, însă, cercetătorii nu se despait dc acea înţelegere (dominantă în secolul al XlX-lea şi cu prelungiri obstinate pânfl în zilele noastre) potrivit căreia Renaşterea apare ca o mişcare- culturală, literară, artistică şi de idei exclusiv vest-curopcană (în care condiţii umanismul, de pildă, nu poate găsi adăpost în Europa de Răsărit), dacă nu este dc tot părăsita sau măcar serios amendată acea concepţie ce identifica forme şi manifestări renascentiste în Europa de Apus, în Peninsula Scandinavă, în ţările din Europa Centrala, inclusiv Ungaria si Polonia, unghiul de vedere şi grilele de analiză vor rămâne mereu aceleaşi, limirele fixate isi voi conserva inamovibilitatea, nu stiu ce faptă insignifiantă a curăţiri condotier obscur din Vestul Europei va fi, pe inaî departe, mai însemnată în istoria continentului decât luptele de la Podul înalt, Războieni şi Călugâreni (l-am „parafrazat" aci pe Victor Papacostea. păstrând însă întreg „năduful" bizantinologului român).
Ceea ce mi sc pare de neîngâduk. Pentru că de neîngăduit (ori măcar de neînţeles) este să trasezi în continuare „hărţi" culturale în prelungirea unor analize socotite infailibile, în ignorarea completă a informaţiilor si a conclutiilor anchetelor întreprinse în ultima vreme de savanţii est-europeni, după cum la fel de neîngăduir si lipsit de temei este a te îndoi de plano de participarea cutârei sau cutărci culturi la procesul general-european de primenire.
Si, fiindcă veni vorba de acest proces comun culturilor europene, fic-mi permisă o scurtă digresiune. „Soarta" culturală deosebită a zonei căteia ii aparţine cultura română a fost „programată" nu numai de plasarea ei în fascicolul ce continua tradiţiile bizantine într-o lume ortodoxă. Pentru mine este limpede - si datele furnizate de istoria culturii materiale surit de netăgăduit în această privinţă - ca iu epoca de început (mă gândesc la intervalul dc după foimaica statelor
XX
PRFhATA
PREFAŢĂ
XXI
roniâneşri) viaţa spirituală a rumânilor a fost marcară de un „comerţ" relativ intens cu Europa de Apus. Existau, prin urmare, toate premisele ca evoluţiile din spaţiul românesc să fie, măcar în parte, dirijate de aceiaşi factori ce acţionau şi în Vest. Evenimentele poli-tice petrecute iu Balcani au produs, însă, în acesr plan serioase dereglări, întrerupând contactele. Aşa s-a făcut că, exact in acea epocă în care în Occident se maturiza umanismul şi „exploda" Renaşterea, în zona noastră al cărei destin a fosr plasat brusc sub semnul atât de dramatic şi dc costisitor al cruciadei - forţele spirituale căpătau, preponderent, o altă direcţionare. Centrul de greutate se muta, în condiţiile unei propensiuni culturale, nevoită să învingă multe şi grele obstacole, către protejarea tradiţiilor şi a fiinţei naţionale (ţeluri ce motivează îndestul opţiunile de durată ale cărturarilor), spre conservarea valorilor culturale şi literare. Or, aceasta se putea face -şi iarăşi evoc condiţiile de atunci - mai ales prinţr-o maximă concentrare asupra sinelui spiritual, prin apărarea structurilor vieţii sufleteşti, a Tradiţiilor, a capacităţilor şi a formelor de manifestare deja achiziţionate. Reinterptetarea acestora s-a configurat ca obligatorie, de neocolit.
In acest context, soluţia ce putea asigura accesul către rafinare şi evoluţie a fost căutată în propriul patrimoniu, în acea tradiţie filosofică, literară şi, în genere, culturală, moştenită de la bizantini. Astfel cred că pot fi definite împrejurările, solul în care ă-a zidit - cu notele ei specifice - structura prerenascemiuă românească, participantă, ziceam, cu contribuţii importante, la o mişcare mai larga, de tip zonal. Achiziţiile Prerenasrcrii au fost apoi continuate în epoca în care plasez strădaniile, atâtea câte por fi identificare, ale desprinderii de medievalitate. în definirea elemente! or ce formează complexul icnascentist din cultura şi literatura română {cu alcătuiri mereu -exasperantă perpetuare! - concurate de producţii de descendenţă medievală) dificultatea constă nu în stabilitea înrâuririlor vest-euro-pene - receptate prin diverse filiere (cum au fost cea grecească, polonă ori maghiară) sau direct --, vizibile încă de Ia sfârşitul secolului al XVI-lea şi din ce în ce mai evidente în prima jumătate a celui următor. Găsirea acestor puncte de convergenţă si proclamarea identităţii lor cu ţipatele consacrate sunt operaţii uşor de întreprins. I.a fel, definirea locului lor în sistem. Desluşirea celorlalte elemente, tendinţe
şi mărci de factură renascentistă (răsăriteană), a celor configurate în urma eforturilor lăuntrice, prin valorificarea tradiţiilor proprii, cronologic anterioare receptării şi interpretării sugestiilor vestice, mi s-a părut mai însemnată pentru definirea declanşării si desfăşurării procesului în primele lui faze. Cu alte cuvinte, alcătuirea momentului post-bizantin si a momentului autohton' ale sintezei româneşti, proiectarea si proclamarea lor (nu tocmai lesne dc descifrat) au fost probele semnificative trecute dc literatura românească.
începute sub învelişul unor limbi de circulaţie regională (slavona îndeosebi, dar şi greaca), strădaniile cărturarilor noştri din secolele al XVI-lea si al XVII-lea vor culmina prin impunerea cele mai însemnate izbânzi a Renaşterii româneşti - întoarcerea literelor româneşti în matca lor firească.
Ia o analiză atentă, literatura barocă din Europa de Est şi Sud-Est dezvăluie, peste tot, elaborarea unor sinteze de tip parricular, naţionale ziceam -, dar si „regionale", „zonale", caci aici continuă să acţioneze canale de comunicare de mult instituite si menţinute de factori supianaţionali (cei de ordin confesional în primul rând). De fiecare dată, aceste sinteze au apărut din îngemănarea şi combinarea (operaţii ce s-au perrecur în chipuri şi la „temperaturi" diverse) elementelor exterioare, receptate odată cu fluxul înrâuririlor, cu datele furnizate de tradiţiile bine consolidate ale respectivelor culturi. Nimic mai firesc, în aceste situaţii, decât propulsarea spre planurile superioare a unor fapte, unghiuri de analiză oii caracteristici de marc suprafaţă proprii barocului est şi sud-est european. Sigur că „izogloscle" care identifică trăsături comune ambelor „spaţii" (apusean şi răsăritean) nu sunt deloc puţine, căci - sc ştie - Estul Europei, recepcoi al mai multor valuri de înrâuriri, a fost îndatorat - cel puţin în primele etape - culturilor şî literaturilor vestice. Este astăzi îndeobşte acceptată ideea potrivit căreia pentru literatura ucraineană, să zicem (cea care, alături de literatura bielorusă, a adăpostit primele configurări baroce în Răsăritul slav şi - sâ nu uităm - ortodox),
1 Aşa le-am numit in cartea Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
XXII
PREFAŢĂ
PREFAŢA
XXIII
mişcarea literara din Polonia — cu care ucrainenii se aflau arunci înrr-o comunicare nemediată - a avut o importanţă decisivă. Literatura polonă, sincronizată în genere cu evoluţiile propuse de spiritualitatea vest-eu ropeană, a jucat în această relaţie un dublu rol: de filieră pentru modelele şi înrâuririle apusene şi de furnizoare a unor sugestii relativ originale, rod al unor reelaborări proprii. Ia rândul ci, literatura ucraineană îşi va asuma, pentru un lung interval de timp, funcţia de „placă turnantă", dirijând „valuri" de influenţe către Kst (barocul literar rus s-a alcăruit sub semnul acestor înrâuriri) şi Sud-Est, înspre ! ârilc Române şi Serbia. Literatura română a asimilat trei (cel puţin) fluxuri distincte, care au transportat în spaţiul nostru „modele"., „motive", „teme" şi „forme literare", ce gravitau în jurul nucleului primar al curentului (apartenenţa varianrelor „locale" la nişte tipare comune nu este estompată de marca diversitate a concretizărilor) şi în preajma unor constante ideologice si de sensibilitate baroce. întâiul între aceste fluxuri (într-o ordine ce este doar a „expunerii" mele, întrucât relaţiile dintre cele trei seturi au lungi secvenţe concomitente în timp) a fost cel srabilit între literatura română şi cea ucraineană (fără a omite, desigur, participarea polonă a acestor legături). Pe seama acestor contacte se aşază, de regulă, interesul scriitorilor noştri -începând cu prima jumătate a veacului al XVIL-lea — pentru stihurile heraldice şi pentru ripărirurilc epocii lui Petru Movilă, interes care, pe măsura diversificărilor aduse dc timp şi dc sporirea informaţiilor, va cuprinde şi alte „genuri" literare, precum proza oratorică, eseistica emblematică ori literatura polemică.
Către sfârşitul veacului al XVII-lea („datare" care ţine cont de frecvenţă, căci, altfel, ar trebui să ne referim chiar la prima jumătate a secolului) începe să sc insinueze influenţa lireraturii neogreceşti (ca „debuta" prin 1690, an când mitropolitul Dosoftei tălmăcea prologul tragediei Erojili a cretanului Gheorghios Choriatzis), cu o mare pondere în exercitarea transferului de „informaţie literară" barocă în întreg Sud-Esrul european. Acceprară şi integrată fără dificultăţi, pc fondul unor date consonante deja încorporate, această înrâurire grecească aducea în mediile româneşti o literatură ce renascuse apelând atât la cultura bizantină (şi la filosofia antică, pusă de acord cu morala creştină, prelucrată de bizantini), cât şi la operele scriitorilor italieni (pe care intelectualii cretani, de pildă, beneficiari ai instituţiilor de
învăţământ din peninsulă, i-au cunoscut nemijlocit), harnici şi ingenioşi prelucrători ai unor subiecte împrumutate din acelaşi tezaur antic sau autori de scrieri originale. „Importul" de baroc italian în literatura grecească esre de domeniul evidenţei. Cărţi celebre, precum Degli scher?.i geniali a von crian ului Gian l'rancesco l.oredano. sunt traduse în greceşte şi ajung, în acest înveliş, până în Ţările Române; sc ivesc prelucrări - multe piese de teatru - după scriitori faimoşi (ca Tasso) sau după autori mai puţin cunoscuţi (precum Giambattista Giraldi-Cintio sau LuigiGroto). Cărturarii şi literaţii greci din veacul al XVÎI-lea şi de mai târziu au îndeplinit astfel un nobil şi deloc uşor travaliu „transportând" o parte din valorile artistice pe care le crease Occidentul în zona Europei dc Sud-Est. Uneori, prin această „mediere" grecească au pătruns scrieri pe care italienii le realizaseră prin prelucrarea unor texte mai vechi (franţuzeşti, adesea) confirmând aplecarea creatorilor barocului către producţiile medievale, pc potriva mentalităţii şi gustului europeanului postrenascentist. Aşa stau lucrurile cu romanul ErotocritA lui Vincenzo Cornaros, un alt mare „cretan" din secolul al XVII-lea. Aceasră carte (care în lumea grecească s-a bucurai de o popularitate fantastică), tradusă în româneşte de trei ori şi agreată multă vreme de consumatorii de literatură, este o „localizare" după acea Irmamorarnenlo di due fideimimi amanţi (Roma, 1621), pentru a cărei compunere Angelo Albani Oivietano folosise subsranţa unui vechi roman cavaleresc provensal - Paris et Vierme.
Alături de aceste receptări „mediate" (căci şi înrâurirea ucraineano-polonă propunea, până la un punct, modele împrumurare din inventarele apusene), au existat şi contacte directe cu barocul apusean, concretizare în absenţa unor mijlocitori, probe - toate -incontestabile ale uşurinţei cu care literatura noastră a asimilat sugestiile generoase ale curentului baroc ce s-a propagar cu o remarcabilă forţă pe un spaţiu întins. Fără a fi ultimul ca apariţie şi instalare (pentru că în Transilvania asemenea legături s-au stabilit, cu profituri certe pentru scriitorii români, încă din secolul al XVII-lea), acest flux încheie, cronologic, seria căilor prin care scriitorii români din secolele al XVII-lea şi al XVIlI-lea s-au informat în legături cu experienţele barocului literar european. Modalităţile de concretizare vor depăşi de această dată posibilităţile limitate dc care dispunea simpla
XX fV
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
XXV
receprare prin tălmăcire (deşi traducerile nu contenesc: Aventurile lut Telemac de Fenelon vor fi traduse în 1772 de un anume Constantin Stânescu şi apoi, la începutul veacului al XLX-lea, de Petru Maior; apare în româneşte — după o versiune greceasca datorata lui Ion Rali — romanul El Criticân de Balthasar Graciăn [în 1794, sub titlul Cri til şi Androniu]; în 1783, cu cheltuiala lui Iordachc Darie Dârmănescu, se tălmăcea, direct din franţuzeşte, romanul Alcidalis et Zelide al lui Voirure, reprezentant tipic al barocului galic), avansând către o asimilare de tip creator. înrâuririle lirerarurilor baroce vest-europene — rod al lecturilor si al instrucţiei -, interpretate în chip personal şi remodelarc în opere originale dc o întreagă generaţie de scriitori români, vor participa, între altele, şi la configurarea acelui baroc (un baroc întârziat, aplicat unor texte ce promovau, ideologic, iluminismul) pe care cercetărortd Mircea Popa îl idenrifica - cu dreptate, cred — în mentalitatea literară a unor poeţi grupaţi tradiţional în formaţia Şcolii Ardelene, în mijloacele şi în tipul dc realizare artistică pe care le evidenţiază scrierile lor.' Nu putem decât să ne alăturăm lui Mircea Popa atunci când acesta afirmă, în urma unei analize pertinente, că „... Ţiganiada si poemul Trei viteji As. Budai Deleanu, Anul cel mănos şi Reporta din vis de Vasile Aaron, Moaşa Eva, Cântecul bucătarului, Eilis adormită si Cercul timpului de Ioan Barac, ca şi teatrul epocii (prelungire a teatrului din colegiile iezuite) sau bucolica pasrorală a lui Gheorghe Toma Peşacov {Dezmierdare, poeticească - n.n.) poartă fără dubiu aceste amprente ale unei concepţii şi mod de a vedea lumea baroce.2 Lista ar putea fi, desigur, augmentată — căci îşi află locul între scriitorii baroci şi Petru Maior, cel deprins cu oratoria lui Paolo Scgneri, sau retoricianul Ioan Molnar-Piuariu —, dar constatarea de mai sus îi are în vedere în primul rând pe poeţi, în ale căror texte cercetătorul amintit descoperă, refăcând dc fiecare dată - util - contextele europene explicative, „o tentaţie permanentă şi debordantă spre iregular, cultivând aglomerarea, excesul, bizareria, în care se consumă experienţe literare
1 Vezi Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 38-39. - Ibidem, p. 57.
foarte diverse, dar purtând fără-ndoială marca acelei imaginaţii baroce care îşi spune cuvântul în ultimă instanţă".1
Chestionate în legârură cu posibilităţile de a-şi legitima apartenenţa la „lumea literară barocă" (acea „mişcare europeană generală, ale cărei convenţii şi al cărei stil literar pot fi caracterizate desrul de exact şi încadrate în limite cronologice destul de înguste, anume de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea")2 textele scriitorilor esr şi sud-est europeni răspund în genere convingător. „Constructiv" şi stilistic ele au, în multe cazuri, o ţinură remarcabilă.
Am putea evoca, desigur, complicatul mecanism al antitezelor pus în mişcare de Antim Ivireanul („principiul antinomic" aflându-se în setul de bază al retoricii Barocului) ori frazele ce vor să stârnească „cutremurarea" (un soi de „meraviglia" localizară) din didahiile aceluiaşi. La fel dc baroce sunt acele versuri care ţintesc a produce „stupoare" în curgerea unui poem ce meditează pc o temă gravă (să zicem stihul „Ceriul de noi bate jocurie..." din poemul VHaţa lumii), invesrigarca ingenioasă a unui lexem cu atribute „concettiste" (sapa, ca simbol al sfârşitului amar, din amintirii! poem al lui Miron Costin), ca şi tâlcuirea — surprinzătoare, fără doar şi poate - a unei steme (utilizarea specifică a „emblemelor" era insistent recomandată de retoricile timpului) în cuprinsul unei predici (Anrim Ivireanul, Cazanie la sfinţii apostoli Petru şi Pavel).
Sunt obligat (de frecvenţa acestor apariţii, îndeosebi, dar şi de lungul răstimp pe care ele îl populează) să consider că scriitorii sc adresau unui public avizat, aveau în vedere putinţa cititorului -câştigată prin instrucţie şi lecturi - de a decoda feluritele figuri ale textului şi de a recepta adecvat ansamblul scrierii astfel ornare. Se sprijină această presupunere a mea mai cu seamă pe pătrunderea -consistentă - a feluritelor percepte şi modele baroce în „îndrumarele de versificaţie" care intrau în structura cărţilor de gramatică. Micul
1 Ibidem.
2 Rene Wellek, Conceptul de baroc în cercetarea literară (versiunea românească a studiului The Concept of'Baroque in Leterary Scholarship), în Conceptele criticii, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 97.
XXVI
PREFAŢA
PREFAŢA
XXVII
tratai de prozodie al lui Dimirrie Eusraricvici Braşoveanul, cel scolie la Kiev, include numeroase date care atesră că textele poetice produse în epocă erau în acord cu elaborările normative ce se vor alcătui în a doua jumătate a veacului al XVIlI-lea. Şi Dimitrie Eustatievîci {pentru care „tehnopegniouul cel retorice.se [...J este acela întru carele prin shimata, adecă prin închipuiri, şi prin tropuri, adecă chipuri, să naşte meşteşugire..,"), şi ieromonahul Macarie, un alt autor de „poetică" de pe la sfârşitul secolului al XVIIHea, se află foarte aproape de idealul poetic baroc. Ei sunt mari admiratori ai „jocurilor de meşteşug" (în stare să compună şi exemplificări) şi îşi îndrumă cititorii spre asimilarea acelor modalităţi a căror prezenţă Barocul o impusese în arsenalul poetului-artifex.
Barocul este şi acel „curent subteran" {însemnat, ca poziţie, în încercările de definire, întrucât marchează structurile de adâncime izvorând - şi, producând la rându-i - dintr-o mentalitate precis circumscrisă) care condiţionează o adevărată {si copleşitoare) „vocaţie a instabilităţii", dirijând contemplarea universului sub semnul mobilităţii, al fragilirâţii şi nonpcrenirăţil. Evenimentele scurse, istoria deci, dar şi alcătuirile din imediata contemporaneitate sunt analizare prin prisma unei copleşitoare instabilităţi ce generează, natural, nesiguranţă1. Istoricii fac loc în judecăţile lor încheierilor furnizate de această „stare de spirit" tensionară (cu profunde motivări în condiţiile politice, economice şi sociale în care trăiesc) şi instituie „labilitatea norocului" între învăţămintele majore ce pot fi degajate din cercetarea întâmplărilor trecute. „Aşijdcrea a nedejdui preciza Nicolae Costin în Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea, lumii până la 1691, utilizând pentru unul din rosturile ce .se pot desluşi „dentru ccriala istoriei" o frază găsită de tatăl său, Miron, la Quintus Curtis -, a nu să reme şi pre norocul - carele nîcăiurt multă şădere
Despre poziţia privilegiată pe care literarii Barocului românesc o acordă sensibilităţii (o sensibilitate dobândită de ei mai ales prin instrucţie şi lecuiri) şi despre participarea acestei noi sensibilităţi la transformările considerabile ce le suferă modelul uman, teoretizat şi propus conaţionalilor, vezi Alexandru Duru, Vers une nouvelie sensibilite, în Cabiers roumains detudes litteraires, nr. 4/1986, p. 7 şi urm.
la un loc nu are - cum să mută, biruitorul, cum să veseleşte dc izbândă"1.
Neignorând posibilităţile puse la îndemână de motivul „sorţii lunecătoare" (întovărăşit de o cohortă de tratări adiacente), poeţii se grăbesc şi ei să le folosească în compuneri foarte diverse ca factură. Ea o margine a acestui larg evantai se află, desigur, poemul filosofic al lui Miron Costin, iar la cealaltă poate fi plasat romanul filosofic şi pastoral Reporta din vis (scriere barocă prin ponderea acordată mobilirâţii, schimbării, metamorfozei, traiectelor labirintice)2, al cărei autor - Vasile Aaron - comentează nestatornicia lucrurilor omeneşri şi inexorabila deşertăciune care le subminează sprijinindu-se pe morivele literare fortuna Libilis şi ubi sunt?.
De la înălţimea acestor încheieri, literaţii Barocului românesc şi est-european pornesc, indiferent — curii ziceam — de specia literară sau de modalitatea abordată, acţiunea dc moralizare. Aplecarea, obstinată, spre descifrarea răsfrângerilor psiho-sociale ale „faptelor literare" încorporate în discurs, concretizată în vetitabilc programe dc corijare a semenilor, constituie o trăsătură de primă mărime a literaturilor baroce din Europa dc Est şi dc Sud-Esr, şi a celei româneşti. 1 iteratura, dar şi celelalte categorii de texte pun în circulaţie o imensă cantitate de proverbe, apoftegme şi senrenre. Sensul etic, învăţătura, pilda înţeleaptă şi îndemnurile spre îndreptare şi încadrare în normă (dc unde şi acrul cumva „clasicizant" al acestor scrieri) sunt mereu solicitate faptelor narate şi cu deosebire subliniate cititorului dc aceşti moralişti ce nu rămân nici un moment srrăini de frământările vieţii itice din ţară.
Intre factorii care au generat trăsăturile tipologic specifice („zonal" şi „naţional") ale Barocului literar răsăritean (şi, în cadrul lui, al celui românesc) o poziţie importantă este reclamată de tradiţia literară bizantină. In Apus, literatura bizantină, descoperită abia în perioada postrenascenlistă, a participat - şi nemijlocit, dar şi prin intermediul bestiariilor ce şi-au aflat sursa tot în Bizanţul medieval -la „fenomenul de europenizare a unor tendinţe literare specifice
1 Nîcolae Costin, Opere, voi. I, Editura Junimea, laşi, 1976, p. 4.
2 Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, p. 52—53.
pol
XXV] II
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
XXIX
Barocului"1. înrâuririle acestei literaturi a căror complexitate cercetătorii au identificat-o în ultima vreme - s-au manifestat mai ales în formele epice, în roman (romanul veneţian, de pildă, asimilând exemplar sugestiile bizantine) şi în nuvelă2.
în aria estică, la noi, marea literatură bizantină, scrierile patristice - comunicând de multe ori o informaţie filosofică şi o încărcătură retorică translate dinspre Antichitate -, „beletristica" (genuri avizate de „bibliografiile" bisericii, dar si altele) se aflau în depozitele locale, reprezentau bunuri culturale în circtdaţie de mai multe secole, contactate sistematic si consultare consecvent. Aceste texte se găsesc pe mesele de lucru ale cărturarilor, sunt citite, folosite şi, ca urmare, srabilirca unor înrâuriri bizantine în diverse opere ale secolului al XVlII-lea - sl zicem - nu are dc ce să surprindă. Să-1 amintim aici doar pe Antim Ivireanul care, scriind - în versuri, căci pocricile baroce nu preţuiau prea mult proza - Sfiituri creştine-politice pentru Ştefan Cantacuzino, apelează frecvent la sursele moştenite din Bizanţ. Autorii de discursuri parenetice care l-au succedat vor proceda aidoma. Acesrci tradiţii literare i se datorează nu confuzia dintre poetică şi retorică (cum credea regretata Ioana F^m. Petrescu3), ci predominanţa -lipsită de concurenţă - a retoricii în construirea oricărui tip de discurs. Frumosul - în literaturile care au crezut în bizantini - se alcătuieşte prin împodobirea discursului, în chip preponderent rcroric.
Retorica bizantină, continuatoare a acelei „ştiinţe" care, în Antichitatea târzie, atinsese o înflorire remarcabilă, constant prezentă între instrumentele dc formare a intelectualilor est-europeni, trebuie aşezară şi ca în rândul factorilor (cărora, din motivele expuse mai sus, ne vine greu să le zicem „externi") ce au condiţional, în acest spaţiu, configurări distincte. Este semnificativ, în acest sens, acel schimb de misive între oraşul Dubrovnik şi călugării de la Muntele Athos, cu prilejul căruia, vrând să fie la înălţimea corespondenţilor - dalmatinii
1 Ion Isirate, Barocul literar românesc, Editura Minerva, Bucureşri, 1982.
2 Ibidem, p. 105.
i Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 118.
expediaseră o epistolă redactară în cel mai pur stil „marinist" -, cărturarii atoniţi consultă vechile retorici şi redactează un text ce nu se afla mai prejos din punct de vedere al virtuţilor stilistice. Privită din acest unghi, alcătuirea mărcilor baroce {mai ales a aspectelor ce ţin dc „endogeneză") în literaturile din Estul şi Sud-Estul Europei capătă, fireşte, nişte lămuriri particulare.
Profilul barocului literar s-a definit, adăugându-şi încă o notă specifică, şi în urma relaţiilor cu folclorul. Nu mă voi opri aici asupra surselor folclorice ale unor manifestări literare baroce, pentru că această chestiune merită o considerare aparie. Voi aminti, însă, două dintre acele fenomene ce succed unor foarte interesanre (şi descrise deja) raporturi de „interacţiune" între literatura cultă (barocă) si complexul culturii populare. Este vorba înrâi de procesul de „baroci rizare" a unor texte literare „nebaroce", metamorfoză ce se poate instala printr-o scrie de intervenţii produse în timpul transmiterii „prin cirire" a unei scrieri, intervenţii ce rin.de „tipul de lectură" şi de „angajamentul retoric" pe care îl presupune codul utilizat. 'Fot nişrc prefaceri, datorate de această dată circulaţiei şi'chiar modificării ţelurilor iniţiale ale scrierilor, presupune şi „folclorizarea" {prin copiere, reproducere, interpretare şi transmisie orală) unor compuneri - creaţii culte daroratc, în majoritatea cazurilor, „literaturii de colegiu" - ce dezvoltau teme şi motive baroce. Acest baroc popular astfel alcătuit cultivă cu precădere comicul, burlescul, vorba în doi peri, aflată uneori în preajma trivialului, grotescul, farsa, pantomima şi dovedeşte că în atmosfera culturală a timpului - în afara mediilor care consumau literatură „serioasă" - existau nişrc constante modelatoare înzestrare cu o mare capacitare de organizare si de influenţare a „gustului" mijlociu.
Racordarea macro-structurii genurilor la setul formelor literare practicate în Europa de Apus, transferarea în Răsărit a principalelor genuri şi specii sistematizate - în Vest - de către Renaştere au fost săvârşite de scriitorii şi literaţii Barocului. în realizarea acestei apropieri - decisivă pentru modernizarea şi „europenizarea" sistemelor de genuri literare din această parte a Europei care a desăvârşit concentrarea dezvoltărilor adăpostite de spirirualirâţilc estice şi sud-estice cu mişcarea continentală, specialiştii identifică una dintre cele mai importante funcţii exercitate de barocul răsăritean, chiar dacă ■ - după cum se ştie - în acest spaţiu curentul nu s-a putut instaura
XXX
PREFAŢA
PREFAŢĂ
XXXI
în chip covârşitor, spre a elimina complet alte centre de iradiere şi a estompa total aticlulozanteie preocupări cărturăreşti fixate de tradiţie.
Beneficii majore dc pe urma acestor înnoiri - în fond o masivă restructuiare a sistemului, ce nu poate fi pusă în exclusivitate pe seama unor factori exogeni, ea răspunzând, în primul rând, unor necesităţi interne — au dobândit, în literatura română, poezia (cu specializări caic acoperă o „scală" foarte întinsă, de la „meditaţia filosofică" până la epopeea „în travesti"), proza oratorică („gen" ce a produs vârfuri incontestabile), romanulsi, bineînţeles leatrul
Spiritualitatea barocă a mai reuşit să definitiveze o relaţie capitala pentru „remodelânlc" din structurile culturale româneşti şi pentru integrarea unor fonduri de idei, convingeri si atitudini propice acestor restructurări, anume contactul — dc durată, sistematic si profund -cu valorile cuprinse in tezaurul dc gândire si sensibilitate al Antichităţii, cu tezele şi principiile promovate de umanismul european.
Este adevărat că aceste „complexe de idei", receptate mai ales prin instituţiile şcolare pendinte într-un fel sau altul de catolicism, au pătruns ru spaţiul românesc după ce suferiseră, într-o primă epocă, nisre „purificări" solicitate de preceptele faimosului Conciliu tridemin. Dar „curăţirile" operate (primi-o „sită" ale cărei spaţii libere se extindeau pc măsura trecerii vremii) priveau mai ales aspectele morale ce decurgeau din scrierile anticilor. Dincolo de aceste precizări, valabile în genere penrru raporturile, mult comentate, dintre Baroc si ideologia Contrareformei (a căror supradimensionare au dus la exagerări dc felul celor ce vedeau în complexul baroc vin ansamblu de tentative reacţionare ţintind, toate, o „releudalizare" a culturii europene), sc cade să menţionam că în momentul de fată majoritatea cercetătorilor nu uită să înscrie între sarcinile ce si le-a asumar Barocul şi pe aceea a continuării. într-o etapă nouă, desigur, a dezvoltărilor sociale si culturale europene, a multora dintre procesele şi tendinţele inaugurate de Renaştere. Mai cu scamă în acele zone (cum a fose şi spaţiul căruia îi aparţine cultura românească) unde reniodclările de facrură renascentista uu izbutiseră să atingă un nivel apicciabil. Interpretând creator consecinţele crizei post renascentiste, prin concluzii pozitive şi constructive privind reprezentările achiziţionate î'i k-gjinrâ cu reaJiiaica şi cu individualitatea umană, Barocul a continuat şi a desăvârşit marile programe ale Renaşterii promovând
în aproape întreaga Europă o cultură atentă şi sensibilă la valorile generoase ale umanismului.
Revenind la „purificările" operate dc Contrareformă si răspândire apoi printr-un sistem bine organizat de instituţii şcolare (cu care Răsăritul Europei a venit în contact), trebuie să menţionăm că ele au fost departe dc a amenda fondul inventarului clasic (să ne amintim că Miron Costin, cel care învăţase la iezuiţi, nutrea o statornică admiraţie pentru marii scriitori ai Anticiritâţii; este adevărat că el nu-i trece cu vederea lui Ovidiu compunerea unor „versuri necuviincioase", cauză a exilului la Pontul buxin, dar este departe de a face marc caz de acest lucru), iar dacă luăm ca punct de referinţă atitudinea renascentiştilor faţă de acelaşi inventar antic, remarcăm cu uşurinţă continuitatea neştirbită pe care Barocul o dezvoltă în privinţa resuscitării valorilor clasice şi a interpretării lor în duh modern. Prin intermediul umanismului baroc, Antichitatea pătrunde în aria culturală românească după ce fusese „împăca ră" cu creştinismul. Asimilarea de tip noiiconfliciual, pe care aceste circumstanţe o asigură, lămureşte convieţuirea, în cultura noastră, a elementelor laice cu cele religioase, sprijinite de o tradiţie încă puternică. înţelegem asifel de ce un  Udrişte Năsturel, căi tu rar cu vădite simpatii pentru Contrareformă {tălmăceşte, cum se stie, din larină în slavonă, scrierea religioasă De imitationc Christi), face ca izvoarele clasice să domine elementele provenite din surse sacre în tratatul Despre generozitate cu care se deschide l'r■iodulPcuticosiar din 1649 şi, iarăşi, de ce înşiruirea de titluri pe care o realizează Miron (!osrin, spre a da substanţă apelului „cercerari Scripturile", începe cu texre sfinte, dar continuă cu opere ale Antichităţii eline m latine.
Ideile umanismului baroc, noua „stare dc sensibilitate" ce se instaurează în mediile cărturarilor români (baza de clasa a acestui curent în aria românească dispune acum de o descriere satisfăcătoare, ce adună pe reprezentanţii unei aristocraţii cu perspective sensibil mai largi, unele păuni ale clerului şi alte categorii cu o participare mai puţin convingăioaie cantitativ) au cmn traseele pe care urma a le srrăbate literatura română în trebuinciosul ei efort de modernizare. Barocul a marcat o deschidere spirituală reală, a facîlitar depăşirea unor „obstacole", dc mult artificializate, si a barierelor impuse de anacronicele, deja, tradiţii bizantino-slave, a sprijinit consistent strădaniile
XXXII
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
XXXIII
(născute încă în veacul al XVI-lea, sub imperiul unor impulsuri lăuntrice de „europenizare") de gravitarc către acea arie culturală căreia poporul nostru îi aparţinea prin rădăcini etnice şi aşezare geografică.
Acesr umanism românesc, care impune prin civismul său relevabil („umanismul civic" a fost remarcabil descris de icgretatul Alexandru Duţu într-un şir de contribuţii), scoate în evidentă aplecarea celor ce-1 promovează către gestul militant, către demersul angajat si de intensă ardoare patriotică. Renascentiştii descoperiseră patria ca istorie scrutând începuturile fiinţării poporului şi elaborând primele sinteze. Istoricii Barocului, ascultând aceleaşi comenzi de ordin naţional, extind conceptul către examinatea lumii ca istorie, conferind istoriei naţionale locul ce i se cuvine în desfăşurarea evenimentelor unei „curgeri universale". Tendinţa spre universalism, particularitate pertinent barocă, îşi face loc în contribuţiile de pretenţie, cum sunt sinteza rămasă de la stolnicul (âmstantin Cantacuzino sau lucrările lui Dimirrie. Cautemir, ca şi în alcătuirile gievarc cumva de asimilarea nu foarte sistematică a izvoarelor, de felul Letopiseţului Ţării Moldovei ele k zidirea lumii până la 1601 al lui Nicolae Costin. F,venimenteie contemporane sunt şi ele cercetate sistematic şi povestite urmaşilor cu vehemenţă şi vorbă ascuţită (în funcţie de interesele de partidă), pe tonuri acide ori encomiastice, cu intenţii demolatoare sau exagerat-laudative. Se face, deci, „cronografic" în manieră barocă, foarte aproape adică de „literatură", în acea veritabilă explozie de „istorii" pe care o cunosc anii „monarhiei" culturale brâncoveneşti. Sau chiar curată literatură - pornită tot dinspre istorie - precum în sumedenia de povestiri versificate ce se întrec a nara întâmplările „peste fire dc ciudate", „nemaiauzite", „nemaipomenite" (demne, în tâlcuirea autorilor, de „dezvoltări epopeice"), mai roate căutând, prin producerea unor efecte cu calităţi „seismice" în rândul cititorilor, să construiască platforma necesară încheierilor moralizatoare (şi acestea fiind trăsături şi ţeluri tipic baroce).
Fluxul acesta de informaţie şi gândire umanistă, participant decisiv la desâvâtşirea procesului — început încă în epoca anterioară - dc naţionalizare a culturii şi iniţiator al dificilului demers dc secularizare a activităţilor spirituale, a adus şi acele atât dc necesare deschideri prin care o cultură poate comunica şi poate pretinde confirmări. Umaniştii Renaşterii iniţiaserâ dialogul intern cu conaţionalii în cadrul efortului
de transmiteie a adevărurilor fundamentale ţinând de fiinţa neamului şi a limbii. Cărturarii Barocului se vor adresa, în plus, învăţaţilor din alte ţări dorind să le furnizeze şi acelora date cât mai exacte despre istoria veche a poporului român. Demersurile, felurite ca modalitate şi capacitate de circumscriere, întreprinse de Udriste Nâstuicl, Mi ion Costin, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino ori I )imitrie Camemir nu poc fi înţelese complet decât dacă sunt abordate din această perspectivă. Descoperirile fundamentale pc care le fac, în domeniul isroriei, umaniştii români din secolele al XVII-lea si a! XVIII-iea şi pc care se grăbesc să le comunice scmcniloi lor şi străinilor, se afla la originea patriotismului vibtant ce anima operele istorio-grafice. Capătă acum un contur bine precizat, având toate trăsăturile unei atitudini, preocuparea faţă de patrimoniul propriei culturi, faţă de valotiie epocilor trecute. în prelungirea unor selecţii ghidate dc gustul şi sensibilitatea literare ale veacului al XVIIdea (care indica limpede consumarea unor mutaţii în structura profundă a întregului ansamblu ideologic), multe dintre operele literaturii medievale, scrise în slavonă, sunt repuse în circulaţie în înveliş lingvistic românesc. Aceeaşi convingere patriotică mobilizează şi strădaniile de cultivare şi impunere a limbii naţionale (trăsătură prezentă în „descrierile" tuturor mişcărilor de factură barocă din Estul şi Sud-Estul european), principiu dc căpătâi al „politicii culturale", iniţiată şi desfăşurată de umaniştii secolului al XVII-lea şi de mai târziu.
HAGIOGRAFIA
Literatura hagiografică bizantină a ajuns (dc regulă, în „haină" slavă), în cadrul unui „comerţ" plin de foloase, slujit de „agenţi" specializaţi ce se deplasau pe trasee ce acopeieau Peninsula Balcanică si Europa de Răsărit, în Ţările Române, alcătuind uu compartiment important al textelor oferite spre instruire şi lectură. Citirea (în biserică, în trapeză, în chilie) şi adâncirea lor produceau şi edificarea programatic urmărită (căci istorisirile propuneau „pilde" faimoase), dar şi familiarizarea cu particularităţile - utilizabile apoi, prin transfer, îu alte compuneri - proprii stilului definitiv conturat al
XXXIV
PREFAŢĂ
PRHFAŢÂ
XXXV
hagiografiei panegiristice. între alte scrieri, trec Dunărea (parcurgând adesea drumuri lungi ce au ca Incuri de popas şi reelaborare Atliosul sau Constanrinopolul chiar} şi vieţile şi cuvintele de laudă redactate de bulgarul Eflimic al Târnovei. Scriptoriilc româneşti (cel de la Mânâstitea Neamţu, cu vestitul Gavriil Uric, poate fi folosit ca exemplu) au dovedit o anumită constanţă în cultivarea operei patriarhului bulgar, motivată - cred - pe de o parte, de valoarea în sine a textelor şi de circulaţia firească a manuscriselor în interiotul Ortodoxiei sud-est si est-europene (srimulată, fără doar şi poate, de curiozitatea si apetitul vizibile ale oamenilor dc carte români), iar pe de altă parte, de circumstanţele ce condiţionau achiziţionarea unuia sau a altuia dintre textele aparţinând acestei categorii.
împrejurările, cu un rol bine determinat în apariţia unor vieţi de sfinţim vechea literatură românească, sunt configurate, în majoritatea cazurilor, de gesrul făcut dc unii voievozi sau boieri români, care au ţinut să-şi înzestreze critoriile şi să le sporească renumele prin aducerea, in ţaiă, a unor relicve sacre. în alte situaţii, contextul „generator" era preparat de obişnuirele „acte de protectorat", întreprinse în spaţiul Ortodoxiei Răsăritene de aceiaşi domni ai Ţărilor Române. Demersul căuta, evident, să impună aşezământul respectiv (ori domnia în chestiune) printr-nn plus de faimă, dar avea în acelaşi timp si un lesne dc desluşit sens de „proteguire", căci „moaştele" cu pricina erau aduse, de regulă, din teritorii ameninţate sau care căzuseră compler sub stăpânirea otomană. Relicvele sacre - obicer al unui cult cu o vechime considerabilă şi în Răsărit şi în Apus - erau, deci, salvate si ocrotite, iar autorii Transferului binemeritau astfel în faţa opiniei ortodoxe.
Unele dintre textele ivite în aceste împrejurări (alcătuiri originale sau prelucrări, cu rol de „localizare", aparţinând unui adevărat „cu reiu" ce reflecta un mod de a recepta şi de a crea) nu s-au păstrat. Existenţa lor poate fi, însă, bănuită, presupusă, căci o „cutumă" litetară impunea apariţia lor. Mai mult chiar, scrierile respeaive pot fi „reconstruite" - cum s-ar putea face în cazul Vieţii Sfanţului Nicodim de la Tismana, compusă, verosimil, de ucenicii marelui întemeietor de viaţă monastică - cu ajutorul refacerilor şi prelucrărilor ulterioare, realizate pe baza unei tradiţii literare de necontestat.
Primul „caz", într-o ordine aproximativ cronologică, ce a prilejuit compunerea sau adaptarea unei vieţi, trebuie sa fi fosr construit de încheierea, in Ţara Românească, a peregrinărilor moaştelor Sfintei Filotheea. „Etapele" balcanice produseseră deja câteva texte demne de luat în seamă. întâia „etapă" a fost Târnovo: Eflimie patriarhul scrie, prin urmare, Viaţa si traiul preacuvioasei maicii noastre Filotheea, în care descrierea mutării relicvelor în capirala Bulgariei constituise, ca de altfel şi în alte situaţii (E. Turdeanu), singura contribuţie originală. Prin 1393-1394 moaşrclc câlăroresc, în refugiu, la Vidin si oferă mitropolitului loasaf al Vidinului ocazia de a redacta şi el o viaţă a sfintei, cu largă utilizare a versiunii eftimicne. în fine, după 1396, dar nu mai târziu de 1404, relicvele vor ajunge la Curtea de Argeş, urinând un „traseu al salvării", lucru bine cunoscut de cei din jur, înrrucât un adnotator al „Sbornicului de la Lovec" (Bulgaria) stia, pe la jumătatea secolului al XV-lea, că acea Filotheea despre care scrisese Efrimie se află la Argeş (sl. Vilotee Argiskoî). Cercetătorii au presupus că, împreună cu moaştele, a ajuns la Curtea de Argeş şi o v.îriantf a vieţii sfintei („Efrimie" sau „Joasaf"; oricum Viata Sfintei Filotheea, scrisă de Efitmie, a fost copiată în câteva rânduri în Moldova dc un şir de scriirori ce începe cu celebrul Gavriil Uric). în tot cazul, diaconul Paul de Alep, foarte atentul însoţitoi sirian al patriarhului Macaric al Anriohiei', declara că a văzut, în 1653, la Curtea de Argcs, un sinaxar consacrat sfintei în chestiune. Este vorba tot dc o viaţă „prescurtată", realizată fără îndoiala de cărturarii români pe baza tradiţiei sud-slave, dar cu vădire adaosuri „locale". Aceste „participări" ulterioare vor crea în cele din urmă o tradiţie proprie a vierii sfintei, de care se va folosi către jumătatea secolului al XVIII-lea mitropolitul Neofit Cretanul, amor şi el al unui nou sinaxar, în greceşte.
Aducerea la Suceava, din porunca lui Alexandru cel Bun, a moaştelor Sfântului Ioan cel Nou dc la Ceracea Albă a fost glorificata într-o scriere (tipică pentru Prerenaşterea răsăriteană) ce a făcut carieră în literatura română veche: Mucenicia Sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou. care a fost chinuit hi Cetatea Alba -, care poartă şi o
Vezi, Emilia Ciuran, Călătoriile Patriarhului Macarie de. Antiobia în Ţările Române, Bucureşti, 1900.
XXXVI
PREFAŢA
PREFAŢA
XXXVII
semnătura: „Grigorie, monah şi prezbiter în marea biserică a Moldovlahiei".
Cei patru fraţi Craiovesti, ctitorii Mănăstirii Bisrrita din Oltenia, aduceau, în 1497, în lăcaşul pe care îl înzestraseră cu generozitate (după cum atestă un hrisov dat, Ia 16 martie 1491, de Vlad voievod Călugărul) şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolirul. Ca urmare, în Prologul pc lunile septcmbrie-februarie (culegere de vieţi de tip rezumativ, cuprinsă într-un manuscris slav de la începutul secolului al XVI-lea, fost al Mănăstirii Bistriţa) va fi inclusă şi Viaţa Sfântului Grigorie Dccapolitul. O însemnare (semnalată de Emil Turdeanu)1 dintr-un manuscris românesc, prescris în 1745 la Mănăstirea Bistriţa, a desluşit cercetătorilor „istoria", vetosimilă, a elaborării versiunii slavone a acestui text hagiografic, lată însemnarea, tradusă - probabil - din slavonă: „Această Viaţă a sfânrului Grigorie Decapolirul o au adus aici în ţară doi călugări de la Sfitagora, anume Savane si Gavriil, carii au fost lăcuitori la un schit [...] unde iaste hramul Sfinţilor Arhangheli, care schit să chiamă lagorova [...]. Scoasă şi tâlcuită pe slovenie dc cuviosul întru ieromonahi chir Andrii, cu porunca si cu osârdia celui de neam bun şî de Hs. iubitor, banul Barbul Craiovescul din Ţara Românească". Cumpărând, deci, din Serbia relicvele (adăpostite acolo după căderea Constantinopolului)2 şi aducându-lc în ţară, Barbul Craiovescu pune să se traducă în slavonă, din greceşte, şi viata sfântului. Operaţia a fost făcută, cred, de cărturarii Mănăstirii Bistriţa (însemnarea citată mai sus îl pomeneşte pe chir Andrii) şi textul realizat de ei, acea versiune slavă pe care Emil Turdeanu o bănuia ca intermediar între textul grecesc3 şi traducerea românească, va intra, alături dc altele, în sinaxarul amintit mai susl
1 Varlaam şi loasaf. Istoricul şi filiaţiunea redacţiunilor româneşti, în „Cerccrări literare", I, 1934, p. 26, nota 2.
2 F.mi! Furdcantr, Legăturile româneşti cu mănăstirile Hilanthir şi Sf. Pavelde la Muntele Athos, în „Cercetări literare", IV. 1940, p. 70.
3 Edirar de F. Dvornik, Im vie de Saint Gregoire le Decapolite et Ies Slaves mace'doniens au IX~e siecle. Paris, 1926.
4 Vezi. Emil Turdeanu, Legăturile româneşti..., p. 71.
Către sfârşitul celui de-al doilea deceniu al veacului al XVI-lea, mai precis în intervalul dintre anii 1517 (anul sfinţirii ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş) si 1521 (anul morţii lui Neagoe), chir Gavriil Prutul, „adecă mai-marele Sfetagorei", a scris un text (ale cărui rosturi erau departe dc a fi doar religioase) ce „istoriseşte" întâlnirea unui înalt prelat al Ortodoxiei răsăritene cu spaţiul cultural românesc: Viaţa şi traiul Sfinţiei sale părintelui nostru Nifon. patriarhul Tartgradului, care au strălucit întru paterni si ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească.
Maniera aceasta va persista încă în veacul al XVII-lea, când întâmplările unei alte martire despre care scrisese Efrimie al Târnovei, Sfânta Paraschcva, vor suscira - evident, după ce moaştele sfintei ajung, în 1641, în Moldova - interesul scriitorilor români. înainte de acest eveniment Matei al Mitelor, egumen la Mănăstirea Dealu şi cărturar cu mari merite in renaşterea literelor elene, redactase şi el, în greceşte, o viaţă a sfintei, remaniind fundamental versiunea lui Eftimie şi transformând^w^/Wc/i/patriarhului bulgar într-o viaţă obişnuită, de felul celor propuse dc sînaxare, unde faprele şi povesrirea lor îşi recâştigaseră dreprtirilc tradiţionale.
Varlaam, mitropolitul Moldovei, în Carte românească de învăţătură, va fi primul între cei ce operează „autohtonizarea" textului. El tălămăceste liber, cu suprimări şi reducţii (adică într-un chip ce-i este propriu), o variantă „eftimiană" amplificată şi îi adaugă o încheiere originală cu ţeluri edificatoare. După el, Dosofrei va include în Viaţa st petrecerea svtnţikr o nouă vcisiune lomâncascâ făcură după o redacţie de minei, cu vizibile suplimentări şi destule elemente ce reflectă etapa „moldovenească" a peregrinărilor sacrelor relicve. Şirul îl va încheia tălmăcirea, realizată după masiva culegere a ucraineanului D. 1 uptalo-Rostov.sIri, prezentă în colecţia de la Mănăstirea Neamru.
Prin d emersurile lui Varlaam şi Dosofrei, vieţile de sfinţi invrA, si în literatura noastră, în „colecţii". Fie că alcătuiesc partea a Il-a, originală ca itlee, a Cărţii româneşti de învăţătură din 1643, fie că se asază în culegeri masive, pretenţioase, în chipul occidentalei Acta Sanctorum, cum este Viaţa şi petrecerea svinţilor realizară dc mitropolitul Dosoftei printr-o cercetare şi folosire filologică a feluritelor surse. Literatura română veche a asigurai drepturile ce i se cuveneau acestui „gen" foarte important, cu funcţii covârşitoare nu doar în
XXXVIII
PREFAŢA
PREFAŢĂ
XXXIX
slujire, ci şi în doritele şlefuiri sufleteşti, cultivându-1 în roate ipostazele ce-i erau proprii încă din Bizanţ: varianta cxrinsa, textul de sinaxar („prolog" în terminologia românească) şi redacţia de minei.
ISTORIOGRAFIA
Scrisul croniciiresc, unul dintre cele mai importante genuri ale liceraturii române vechi (dacă nu cumva cel mai important), cu texte examinate azi deopotrivă de istorici şi de cercetătorii începuturilor fenomenului literar, trebuie privit în întreaga lui desfăşurare în timp. înflorirea remarcabilă a scrierilor cu caracter istoriografie din secolul al XVII-lea şi din primele decenii ale celui următor (vreme in care elita cărturărească din Moldova ca şi din Ţara Românească traversează o criză reală de conştiinţă, ce îndeamnă la meditaţie asupra timpului) nu a reprezenrat nicidecum un fenomen conjuncrural. Nivelul, diversitatea, varietatea modalităţilor de abordare demonstrează că produsele literare ale acestei epoci de vâ rf sunt fireşri împliniri ale unor preocupări ce sc definesc prin durată şi constanţă. încă din secolul al XVI-lea se manifestă în cultura româneasca un acut sentiment al istoriei (indiciu sigur al apariţiei şi închegării conştiinţei naţionale), care îi animă, cu aceeaşi intensitate, pe oamenii politici, ca si pe cărturari, înmarcerea către propriul rrecut, tentativele de înţelegere a duratei, consolidarea legăturilor cu înaintaşii şi punerea în valoare a tradiţiilor naţionale (toate semne ale perenităţii, ale unei permanenţe conştientizate) sunt forme de manifestare ale ideii de apartenenţă a prezentului hi cursul istoriei. Secolul al XVI-lea dă acestor efotturi de stabilire a legăturilor cu predecesorii, de conservare a iniţiativelor lor, o marcă preponderent culturală. Zidirea pe vechile temelii, refacerea unor „semne" aşezate de predecesori (operaţie în care îi vedem exerd-tându-sc pc Radu cel Mare şi Neagoe Basarab ori pe Petru Rareş si Alexandru Lăpuşneanu) capătă semnificaţia solidarizării cu trecutul în construirea unui edificiu comun. Galeriile de voievozi, venrabile „istorii în imagini" (ce apar acum în frescele mănăstirilor de la Curtea dc Argeş sau de la Snagov), au acelaşi rost si sugerează pilde urmate de marile familii boiereşti. Tor acum apare un puternic cult al
întemeietorilor, în naraţiuni ce propun articularea unor „mituri ale începuturilor" (Dragoş-Vodă sau Negru-Vodă) sau a unor „mituri dinastice" (cum ar fi ce] al Basarabilor, construcţie având vădite intenţii polirice). Istoria naţionala, depozitara a faptelor nepieritoare (şi înscrisă in letopiseţele redactate la curcile voievodale ori în mănăstiri), devine inventar accesibil de pilde, capătă, în interpretarea cărturarilor din veacul al XVI-lea si de mai târziu, acel caracter exemphir pc care i-l conferă gândirea umanistă. Secvenţele memorabile, capabile să instruiască şi să mobilizeze, sunt evocate de istorici, servesc drept repere fundamentale, intră în alcătuirea exemplarităţilor si a motlelelor, într-un cuvânt, istoria este chemată să participe la construirea viitorului.
Ideea istoriei întregi, a integralităţii restituirii, pare a domina gândirea celor ce reînvie trecutul în secolul al XVII-lea, secol al lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Constantin Cantacuzino stolnicul: o integralitate care înseamnă şi povestirea faptelor „de la începuturi", dar şi continuarea lucrării înaintaşilor. Ureche începe prezentarea evenimentelor de la „al doilea descălecat" (dar nu uită să se ocupe în prealabil de romanitatea primordială spre a afirma marile adevăruri ale naşreriî neamului). Uuuându-i lui Ureche, scriind întâi letopiseţul. Miron Costin nu va renunţa nici el la gândul nobil al refacerii primelor timpuri si va scrie, către sfârşitul vieţii, tratatul De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. Ncculce chiar, mai puţin preocupat de chesritinilc primelor secole ale românilor (pentru eî, lămurite satisfăcător de Miron Costin), propune - prin O samă de cuvinte-\ni rezumat în „anecdote" pentru epocile restituite de Ureche şi Miron Costin. Dincoace dc Milcov, în Ţara Româneasca, stolnicul Constantin Cantacuzino năzuia să realizeze prin Istoria Ţării Româneşti tratatul dc largă cuprindere a întregului trecut românesc; nu va reuşi însă să-1 termine. Planul acesta, care era al întregii romanităţi, va fi împlinit, nu peste multă vreme, de Dimitrie Cantemir, în Hronic.
Constatarea devenirii neîntrerupte, identificarea şi apărarea propriei Antichităţi - care făcea din români moştenitorii strălucitei civilizaţii romane, înţelegerea patriei ca istorie (o istorie depozitară a unor învăţături urile viitorului - cum zicea Ncculcc) - au dictat
XI.
PREFAŢA
PREFAŢA
XJ.I
istoricilor obligativitatea lucrului fără contenire, i Âmtinuarea travaliului înaintaşilor devine, pentiu cronicarii moldoveni mai cu seama (precum odinioară pentru istoricii Bizanţului), o operaţie prioritara. O spune limpede Miron Costin, arătând că, împiedicat de acel teribil complex de obstacole - pe care îl va menţiona frecvent („Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea de vremi dc acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri") să-şi împlinească gândul de a compune „marele letopiseţ", se aşază să înfăptuiască opera ce i se părea absolut necesară. „Deci priimeşie, în ceasta dată, arâra din ttuda noastră cât să nu uite lucrurile si cursul tăiai, de unde au părăsit a scrie Ureche - vornicul". Aceeaşi grijă pentru „cursul târâi" îl va preocupa si pe Neculce, cel care, enumerându-si predecesorii şi contribuţiile lor („Ce de la o vreme [... | târziu s-au apucat Urechi vornicul dc au scris [...]. Iară pre urma acestora s-au apucat dumnealui Miron Costin, vel-logofăt, de au făcut un le'topisării. Şi cât n-au putut istovi Miron Costin l-au istovit fuu-său, Nicolai Costin, biv-vel-logofăt"), îşi proiectează propria lucrare în şirul celor ieşite de sub pana scriitorilor ce trudiseră ca „să nu uite lucrurile": „Iară de la Dabije-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara dc Sus, a scrie întru pomenirea domnilor".
Textele lui Grigore FJieche, Miron Costin si Ion Neculce, condeieri ce aparţin celei mai solid constituite ..scoli de povestitori" din epoca veche, au meritul capital de a ti construit, prin „epica lor uonficţională" care „istoriseşte fără şă inventeze", secvenţe importante ale traseului povestirii culte româneşti. S-au spus despre aceste naraţiuni că n-au avut o finalitate estetică. Ele au fost croire în interiorul unui gen, cel istoriografie, cu rigori bine precizate de o lungă tradiţie. De aici s-a ajuns, fără prea marc greutare, la decretarea altor „absenţe" cea a „intenţiei estetice", de pildă - şi, în chip firesc, la proclamarea caracterului spontan, involuntar al izbânzilor artistice, atâtea câte sunt. Căutând şi alte temeiuri ale apariţiei acestor valori literare, exegeţii au introdus în discuţie harul nativ al povestitorilor si amestecul, întâmplător dar benefic, al structurilor populare, cu modele depozitate dc memoria colectivă. Nimic deci despre o posibilă implicare a instrucţiei si a urmărilor ei în inventarul de instrumente cu care aceşti scriitori (doi dintre ei, Grigore Ureche şi
Miron Costin, având totuşi ani buni petrecuţi în şcoli din Polonia) porniseră la alcătuirea textelor. Să fie oare portretele - remarcabile în echilibrul şi virtuţile lor clasice - din letopiseţul lui Grigore Uieche doar materializări ale unui talent nativ, ordonate dincolo de ştiinţa (dobândită) dc a compune? Să fie, la fel, zicerile dăituire ale lui Miron Costin numai reflexe ale structurilor unui grai popular la îndemână? Nu cred că aceste întrebări pol primi răspunsuri afirmative. Dimpotrivă, cred că foarre multe dintre datele acestor naraţiuni îşi au sorgintea (chiar si în cazul cronicii lui Neculce, autor plasat aproape în exclusivitate sub zodia fericită a unei dăruiri native, ferire de orice adaos cultural) în deprinderi scriitoriceşti dobândite prin studiu, prin lecturi, prin exerciţiu. Acesri scriitori au compus sub semnul retoricii, «iinca/arra ce a guvernat secole la rând alcătuirea textului literar la noi, ca şi aiurea. Efortul retoric intenţionat, nu prea greu dc identificat în toate aceste naraţiuni, este de a asigura soliditatea construcţiilor literare, coerenţa lor şi aceleiaşi strădanii i se datorează şi sclipirile literare. Or, pentru Veacul de Mijloc, efortul retoric este identificabil cu efortul artistic.
Departe de a fi surprinzătoare, apariţia cronicii lui Grigore Ureche către mijlocul celui de-al XVII-lea veac românesc era chiar de aşteptai într-o cultură decisă - după o lungă perioadă în care apelase la un veşmânt lingvistic străin (slavona, idiom învestit în Răsăritul european cu funcţia de comunicare şi transfer a valorilor culturale) si după firesn limpeziri — să-şi definească propriile rosturi, să-si făurească propriul „vehicul" prin elcvarca condiţiei limhii vernaculare, să contribuie, în fine, la precizarea unei identităţi. Acest „mijloc" al secolului al XVII-lea are încă nevoie de cercetări sistematice penrru a dezvălui circumstanţele, cauzele şi mecanismele mentale a căror angrenare complexă a dus la strălucita explozie de carie în limba română în anii 50, la celelalte manifesrări ce stau sub .semnul năzuinţei de afirmare. Era o afirmare preponderent culturală, cu nimic mai prejos, cred, decât cea de tip combatant, cate preocupase covârşitoi până arunci spiritualitatea româneasca şi o obligase la o îndelungată concentrare asupra ci însăşi. Ineficienta eforturilor militare depuse de voievozii români într-o dezarmantă solitudine spre apărarea fiinţei naţionale şi a (cum spusese limpede Stelaţi cel Mare) creştinătăţii -adică a civilizaţiei - europene, a produs o stare de insatisfacţie (cu un
XLII
PREFAŢĂ
PREFAŢA
XLIII
motiv pe caic cronicarii - contemplând cursul istoriei -- îl vor consemna numindu-l „scădere", o scădere politică, militară, economică ctc.) şi a cerul compensaţii. Aceste compensaţii nu puteau fi decât cele de substanţa culturală. Şi atunci, cultura românească începe să renunţe la vechile habitudini, se deschide, se redescoperă (înrr-o strădanie de construire a unor modele proprii), îşi redactează cot mai puţin şovăielnic „actele de identitate" (coincidente cu primele manifestări convingătoare ale meditaţiei de factură umanistă, pe carele datorăm in primul rând istoricilor) ce-i proclamau dreptul de apartenenţă la o Euiopă latină.
Apariţia letopiseţului lui Grigore Ureche era de aşteptat pentru că lumea românească lua în acele momente decizii capitale privind organizările lăuntrice, capabile să stabilească un rip şi un nivel de civilizaţie. Sunt integrate acum - ziceam - prin traducere, într-un circuit al valorilor de expresie româneasca, opere importante ale veacuriloi precedente {învăţaturile lui Neaga? Basarab către fiul său 'Theodosieşi Viata patriarhului Nifon); se definitivează, ca o încununare a unor încercări mai vechi, marile corpusuri juridice (în Moldova, Etistratie Logofătul traduce în 1646 - după o Pravilă aleasă neacceptarâ de autorităţi - Cartea românească de învăţătură, zisă si Pravila lui Vasile l.upu; în Tara Românească. Danii) Andrean l'anonianul tălmăceşte îndreptarea legii, cunosciică îndeosebi sub titlul Pravila lui Matei Basarab, lipâriră din porunca lui Matei Basarab în 1652, la Târgovişte), dependente - prin intermediar - de legiuirile iomane; sunt abordate programele fundamentale privind edificaiea şi consolidarea spirituală (in Moldova, mitropolitul Varlaam tipăreşte, in 1643, Carte românească de învăţătură, lucrare de instruire şi de protejare duhovnicească, naţională şi morală; în Ardeal, la Bălgrad/Alba lulia, iese de sub teascuri, în 1648, Noul Testament, prin srrâdania mitropolitului Simion Ştefan; nu peste mulţi ani, Nicolae Milescu va tălmăci şi Vechiul Testament).
Cartea de istorie îşi va avea locul ei în acesr sistem ce sc închega şi câştiga în diversitate şi coeicnţă. F,xistaseiă şi până la Ureche încercări de a scrie istotie (şi nu doar o istorie naţională) în româneşte, unele păstrate (precum Cronografia biblică, redactată la Curtea lui Petru Şchiopul, sau Cronica universală, compilară pe la 1620 de Mihail Moxa din izvoare greceşti şi sud-slave), altele doar
bănuire (precum Cronica lui Mihai Viteazul, text pus pc scama logofătului Teodosie Rudeanu, tălmăcirea letopiseţelor moldoveneşti, făcută - se zice - de Eustratie logofătul, ori presupusa „adunare" de cronici muntene, realizată - poate în româneşte - în anii domniei lui Matei Basarab). Aşezat lângă aceste întreprinderi, mai mult .ţa» mai puciu întâmplătoare, IJtoptseţulu Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor careu scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă al lui Grigore Ureche, text care în literatura noastră veche deschide un drum şi inaugurează o şcoală, impune prin sistemul ordonator, prin limpezirea unghiului de abordare a faprului de istorie si prin claritatea circumscrierii statutului si a responsabilităţii autorului. Ureche a făcut un gest capital pentru viitoarele desfăşurări şi semnifreariv, în acelaşi timp, pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din secolul a) XVII-lea. Fără a renunţa la tradiţia istoriogralică internă, pe care o consulta cu consideraţie, Grigore Ureche schimbă instrumentul lingvistic si codul ce dirijaseră până atunci munca istoriografilor. („Inovaţia - spunea Mircea Scarlar - nu e rupnrră".) O altă înţelegere a responsabilităţii scriitorului de istoric şi a scopurilor muncii aceluia îl îndeamnă să ia poziţie faţă de tradiţie, dar uu-1 îndepărtează complet dc ca. Ureche este un spirit eminamente pozitiv, un om al informaţiei, neîncrezătoi fată de ştirile preluate din oralitate sau părând produse ale imaginaţiei. De aici, insatisfacţia faţa de maniera de lucru a antecesorilor (purtători şi reprezentanţi ai rradiriei): „Scriitorii dentăiu n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni ncasăzaţi şi nemernici, mai mult prosti decât să ştie carte. Ce şi ei ce an scris, mai nmlr den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul". El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală, cu care îl familiarizaseră lecturile si pe care i-o sugeraseră izvoarele străine consultate. Părăseşte slavona, vechiul încă preţuit al literaturii culte, şi îşi scrie cronica în româneşre [idiom pe care îl elogiază în chip umanist descoperindu-i strălucita ascendenţă latină). Renunţă la un public virtual cu pretenţii (dacă ar fî scris în slavonesre - limbă pe care negreşit o stăpânea    textul lui ar fi putut fî citit dc la Athos până în Rusia) în favoarea unui cititor real şi declanşează dialogidcu conaţionalii, dialog ce va elimina toate piedicile ce izvorau din ininteligibiliiate şi va transmite informaţii fiindamenrale. „Mai vârtos să înţelegi ce ceteşti" - va zice mai târziu
XI.IV
PREFAŢA
PREFAŢA
XI.V
Miron Costin căci „a ceti şi a nu înţelege ieste a vântura vântul şi a fierbe apa".
Cronica era - în deceniile care adăpostesc apariţia elaborărilor în limba română (Teodosie Rudeanu, Mihail Moxa, Grigore Ureche) - o specie dc mulr familiară printre genurile lueiaturii române vechi, cu o cradiţic istoriografieă şi literară notabilă. Specia, cultivată deopotrivă îu Apusul si in Răsăritul Europei, a intrat in spaţiul cultural românesc sub forma pe care i-o asigurase îndelungata ei practicare în literatura bizantină. Povestind o „istorie pe înţeles" - în care evenimentele începeau să curgă de la Facere -, cronografele şi cronicile bizantine au răspuns veacuri la rând dorinţei de lectură şi de instruire a cititorului mijlociu. Deşi nivelul textelor compuse de Ioan Malalas, Zonaras sau Gheorghios Hamartolos (ca să le pomenim doar pe câteva dintre cele pătrunse, în veşmânt slav, în zona românească) nu era impozant, iar informaţia adunată în ele nu avea deloc pretenţia marilor cărţi dc istorie bizantine, popularitatea lor a fost indiscutabila (certificată si de răspândirea lor ulterioară cu traduceri şi compilării care porneau de la bizantini, dc la Dorothei al Monembazici sau de la Kigalas), ceea ce explică răspândirea acestor „istorii" în versiuni slave pe un spaţiu imens şi capacitatea lor de iradiere.
Contactele cu aceste compuneri având prime atestări încă în a doua jumătate a secolului al XVdea-îi vor ajuta pe cărturarii români sa depăşească destul de repede faza incipientă a consemnării istoriei, materializară în însemnarea lapidară specifică pisaniilor, inscripţiilor funerare, adnotărilor întâmplătoare pe filele manuscriselor. Ei vor renunţa la maniera „inscripţionară" apomelnicelor bisericeşti, care nu făceau istorie, ci adunau „fapte", „pomeneau", comemorau personalităţi - proprie începuturilor - şi vor trece specraculos la alcătuirea celor dintâi corpusuri închegate de liteiatură cronicarească, din îndemn si sub protecţie aulică (aşa cum se întâmplă, la Curtea lui Ştefan cel Mare), dar şi în circumstanţele atât de prielnice exerciţiului literar oferire de mănăstiri.
Aceeaşi lireratură cronicărcascâ bizantină, amănunţit si îndelung cercetată de vechii noştri scriitori (să nu uităm că pe la începutul veacului al XVII-lea, un popă, Manuil din Suceava, copia - la solcitarea mitropolitului Anastasie Crimca - textul slavon al cronicii
bizantinului Simion Magistrul şi Logofătul, zis si Metafrastul), a participai la configurarea primei „şcoli literare" din istoriografia românească, întemeiată de Macarie, episcop de Roman (admirator al Istoriei sinoptice a lui Constantin Manasses şi al stilului ictoric excesiv împodobit), si continuată de ucenicii săi - Efrimie şi Azarie. Si tot cu ajutorul cronografelor bizantine s-au realizat la noi primele încercări dc racordare a istoriei naţionale la cursul universal al evenimentelor, încercări datând din secolul al XVI-lea. Astfel au apărut, Ia puţin timp unul de altul, două mari sbornicecu conţinut istoric: cel al lui Isaia dc la Slatina, cunoscut şi ca sbornicul „de la Kiev", după locul unde a fost descoperit (în care cronicile moldoveneşti suni precedate de un compendiu dc istorie universală, ce include o cronografie bizantină, o cronică bulgărească şi nişte anale sârbeşti), şi sbornicul zis „de la Pctcrsburg" (unde secţiunea introductivă are cam aceeaşi srrucrură). Interesului pentru istoria universală îi răspundea şi vcisiunea slavonă a cronicii bizantinului Constantin Manasses, aflată în circulaţie în spaţiul cultural românesc în secolele a] XVI-lea şi al XVII-lea. La aceasta Istorie sinoptică a lui Manasses, la Cronograful piscuri a patriarhului Ncchifor, Ia cronicile lui Zonaras si Simion Metafrasrul si la unele letopiseţe sud-slave a apelat si Mihail Moxa scriind, pc la 1620, Cronica sa universală, întâia alcătuire autonomă de istoric universală în româneşte. Şi nu altele vor fi modelele (dovadă că înlăuncrul culturii române funcţionau structurile unei mentalităţi comune) pc care le va urma, mai târziu, Nicolae Costin în ambiţioasa Iui năzuinţa de a compune un Letopiseţ ăl Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601.
Se conturează asrfcl un drum firesc, străbătut prin exerciţii neîntrerupte şi prin experienţe ce se revendică în bună măsură prin propriile tradiţii, drum care i-a condus pc istoricii români la descoperirea propriei Antichităţi, act fundamental pentru luminarea începuturilor poporului. Primele explicări au forma unor ştiri izolate (dar concludente, căci circulă pe un palier culniral mediu: călugării de la Mănăstirea Dealu îi comunicau călătorului italian De la Valle, în secolul al XVI-lea, că românii au o obârşie romană) sau sunt îmbrăcate în compuneri în a căror substanţă „invenţia" ajungea să covârşească aproape sâmburele de informaţie ştiinţifică, stimul (probabil) al acestor tentative. Să amintim doar legenda celor doi eroi
XI,VI
PREFAŢA
PREFAŢA
XI,VII
eponimi, Roman si Vlahata, inserată inrr-o cronică rie la începutul secolului al XVI-lea, pentru a desprinde orientarea acestor încercări de a da substanţă „miturilor primordiale" ale poporului român. Ulterior, „tradiţiile" vor lăsa locul dovezilor, iar ..istorisirilor" ce întunecau faptele in aburul fabulos al legendelor li se vor substitui argumentele demonstraţiilor coerente.
Cronicarii din veacul al XVII-lea, apoi Cantacuzino si Caii tem ir în Halatele lor, îsi vor asuma, între altele, şi lespomabilitatca acestor investigări sistematice. Uemousrraţia pe care ei o realizează este complexă. Mă voi opri doar asupra dezbaterii prilejuite de chestiunea, capitală, a etnogenezei românilor. Pentru Ureche, cărturarul care ajunge cu uşurinţă la propoziţia fundamentală „măcară că dc la Râm nc tragem", avea însemnătate, în propriul demers, mai ales consacrarea limbii române (vehicul al scrierii sale) prin proclamarea unei nobleti greu dc contestat: „Dc la râmlcni, cele ce zicem latină, pâine, ei zic pani1;, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muierie, mulier, fămeia, feninrj, părinte, pater, al nostru, no.vter si alfde multe din limba latinească, că de ne-am socoti pre amărtinrul, toate cuvintile le-am înţeleage". Pentru cărturarii români ai rimpului, această constatare era una de bun-simţ. Ud rişte Năsturel, contemporan cu Grigore Ureche, vorbea - în 1647, într-o prefaţă dedicată mitropolitului Varlaam, tipărită - despre înrudirea dimie limba latină si română, după ce îl aiăr.tsc pe Matei basarab ca domnind pcsre „ţările dacice". Nu nudei ani mai târziu, Nicolae Milescu face şi el eiimologizări, constatând preponderenta cuvintelor latineşti în limba română. Nu punem la îndoiala nici accesul reprczcnranţiloi mediilor culte româneşti la celelalte idei capitale ale originii şi fiinţării în istorie ale românilor vechimea, unitatea şi continuitatea —, de vreme ce într-un manuscris al lui Dosoftei stă scris: „Aflat-ani cirind cum fiul lui Constantin împărat, Consta, au purces asupra vlahilor, adică rumânilor celor de pe Dunăre, să-i bată, cace să rocosisă pre împărăţie, şi i-au potolit. Diutr-aceea se vede că şi mai demult au lăcuit iumani încie-aceste ţări". Lecturile oamenilor de carte erau mult mai bogate decât lasă să se vad J interpretările moderne. Cunoştinţele lui Dosoftei (şi ale altora, precum stolnicul Constantin Cantacuzino} în legătură cu lOmânii stid-dunâreni ii permit să afirme existenţa unei unităţi protoromâne:
„Iară între Bulgaria si-ntre Machedonia sânt rumâni din rădăcina cea bătrână, din carea s-au lăţit alalţ rumâni".
Ideile exilau în ceicurile cărturăreşti. Meritul scriitorilor de istorie din veacul al XVII-lea şi de mai târziu consta in transferarea acestor adevăruri de temelie si în limba vernacul.ir.1, dincolo dc mediile intelectuale, unde exactitatea formulăriloi putea ti controlată. De aici, reacţia violentă - pe deplin justificată - a istoricilor de dupa Grigore Ureche faţă de „legenda" intitulată De ijderenia moldovenilor de. unde uitau ei, dc la Maramorăs taste ijderenia lor, împrumutata dc Simion Dascălul, unul dintre inrcipolatorii cronicii iui Ureche, dintr-un „letopiseţ unguresc", încă ueidentificat. Compunere defăimătoare preluată de acel copist dornic să complcreze, chipurile, textul lui Ureche, dai incapabil sa parcurgă izvoarele cu un ochi critic („om de multă neştiinţă si dc minte puţină" - va fi opinia unui cititor contemporan al acestei versiuni), legenda făcea din romani urmaşii unor tâlhari descinşi din temniţele Romei.
Miron Costin va protesta vehement (m mai târziu, poziţia lui Cantemir va fi aceeaşi) - în predoslovia de la De neamul moldovenilor si apoi în cuprinsul lucrăm — împotriva acestor „basne", distingând travaliul nobil al lui Ureche (fraza arc o incantaţie de adevărat imn: „Laud osârdiia răposatului Urecbie - vornicul, carile au făcut de dragostea rărâi letopiseţul său") de imixtiunile nechibzuite ale lui Simion Dascălul (căruia ii aşazâ ca tovarăşi pe Misail călugărul si pe Eustratie Logofătul): „De aceste basne să dea seama ci şi dc această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vectnică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Gândii ocărăsc înti-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da sama de ale mele, câte scriu". In numele acestei imense responsabilităţi ce incumbă celor care şi-au luat sarcina reînvierii trecutului, Costin pretinde scrieri în care adevărul să nu fie deformat (cu intenţii adesea subversive): „Caută-tc dară acum, cetitoriule - scrie el în capitolul I, De Italia, al tratatului De neamul moldovejiilor ~, ca într-o oglindă si te priveşte de unde eşu, lepadându de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnaţii de rine, din neştiinţă rătăciţi, alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsirii niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte."
O atitudine critică a adoptai si stolnicul Constantin Cantacuzino (el îşi procurase, prin 1670, o copie a cronicii lui Ureche cu
XI.VIII
PREFAŢĂ
PREFAŢA
XI IX
interpolările lui Simion Dascălul) în a sa htoriie a Târâi Rumâneşti, calificând drept „basne" adaosurile celui ce „a prepus" (copiat) letopiseţul. Nestăpânîndu-şi indignarea, Stolnicul condamna si „sursa", adică acel izvor străin ce stătea sub semnul precarităţii raţionamentelor şi al tendenţiozităţii: „Ci dară acela ungur, au ce va fi fosr, nu ştiu, de au băsnuitsi au visar ca acelea a zice, sa vede că de puţină ştiinră şi socoteală au fost. Pentru că dc au fosi şi vrăjmaş, acelui neam de a-l face tot de tâlhari şi de furi, nesimţiroriu au fost, nimic [din] ceia ce-i putea sosi şi veni pc urmă chibzuind, adecăte că vor râde toţi şi vor ucârî răutatea si neştiinţa lui, băbeşti basne şî nesărate vorbe la cei dupe urmă oameni lăsând în poveste, căruia unele sânt a i să zice împotrivă şi a-i dovedi minciunile".
Învăţaţii din cele două Ţări Române reacţionează, aşadar, la unison. Protestul lor nu este doar actul formal al unei mândrii ofensate; el ia înfăţişarea argumentărilor ştiinţifice, alcătuind prima dezbatere însemnată din cultura noastră. Şi Miron Costin, si stolnicul Constantin Cantacuzino, şi Dimitrie Cantcmir (care, în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, nu trece nici el cu vederea fantezista şi infamanta „basnă" pusă în pagină „fără nici o ruşine") demontează „legenda" cu pricina şi-i scot la iveală lipsa de temei. Neculce îşi însuşeşte si el opinia lui Miron Costin, modelul său declarat. Şi în luarea sa de poziţie (expusă în predoslovia letopiseţului) interpolarorii - Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Eustratie Logofătul - alcătuiesc un grup caracterizat prin ocolirea spiritului critic: „Apoi au mai făcur după Ureche vornicul şi un Simion dascăl, şi un Misail călugărul, şi un Evstratie logofătul, şi iar l-au scris, car au scris Ureche vornicul, până la Aron-vodâ. Numai acestie, poaie-fi, au fost oameni neînvâţaţi, de n-au citit bine la istorii, că au defăimat pre moldoveni, scriind că sânt tâlhari. Pentru aceasta dară nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost adevărate, audzite sau vădzutc a lor. tiu le pot oamenii crede."
„Fără istorie - scrie în istoriia Târâi Rumâneşti stolnicul Constantin Cantacuzino - nu numai de râsul altora sântem, ci şi orbi, muţi, surzî sântem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce intr-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari dc nevoie încă ne era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem .şi traiul vieţii noastre a tocmi." Istoria -magistra vitae-este ideea, de factură pur umanistă.
care i-a însufleţit pe cronicarii români din veacul al XVII-lea, cercetarea depozitului de fapte ce por fi prefăcute în pilde pentru contemporani şi pentru urmaşi trausfonnându-sc, în înţelegerea lor, într-o obligaţie (faţă dc aceiaşi contemporani şi dc viitorime). Gândul lui Grigore Ureche, pus pe hârtie cu multe decenii înainte, seamănă izbitor cu cel al Stolnicului (cititor al acestuia): „Au aflat cap si începătura moşilor, de unde au izvorât în tară şi s-au înmulţit si s-au lăţir, ca să nu se înnece a toate târâie anii trecuţi şi să nu să ştie cc s-au lucrat, să sui asemene fierâlor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte", întemeietorul celei dc-a doua tradiţii istoriografice româneşti, gânditor de o limpede factură renascentistă, subliniază apăsat ţelul formalii; rostul pilduitor şi educativ ale exerciţiului istoriografie: „Au lăsat rzvod pâ urmă, si bune si rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească si să să socotească, iar du pre cele bune să urmeze si să să îndirepteze". Istoria — este părerea lui Miron CJostin - trebuie să educe, să ştie „ce au fost în vremi trecute, ce mai mulru să hie de învăţătură, cc iesre bine şi ce ieste rău şi dc ce-i să să ferească şi ceva urma hie cine: domnul den faptele domnilor [...], slujitoriu a slujitorii], că cinesi după breasla sa, cine urmeadză pre cel cinsteş, cinstii, cuie urmează pre cel rău, rău ieste si râu se va săvârşi". Nu alta va fi, peste ani, opinia lui Ion Neculce: „Deci, fraţilor cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceri pre acest Setopisăţu mai mult, cu arăta veţi şti a va feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la noroade de cinste". Prezentul - vrea să spună cronicarul - trebuie să beneficieze de concluziile unui trecut recent (matrice a prezentului), la fel cum acest trecut recent încorporase cristalizările un ui trecut mai îndepăitar într-un lanţ specific, care dădea o nobilă substanţă continuităţii.
Ca primi deţinători ai adevărurilor desluşite din curgerea timpului, cronicarii - cei moldoveni, cu deosebite, dar şi cei munteni, Radu G recea nu ori Radu Popcscu - se vor strădui să facă operă de pedagogie naţională, să-i „înveţe" - transmiţând informaţii şi „încheieri" — pe contemporani si pe urinaşi. Ei vor fi, roţi, nişte mari moralizatori, vor judeca faptele cu o balanţă controlată şi reglată după principii erice ordonate de ideologia dominantă (lumea românească fiind supravegheară de un Dumnezeu drept, dar neiertător) si vor pune
PREFAŢĂ
PREFAŢA
El
în carte sentinţele acestor judecări, fie formulându-le explicit (ca Ureche, în capitole intitulate JVacazanie silnîm, adecă certarea celor puternici sau învăţătură şi certare), fie strecurând „învăţătura" în chipul vorbei memorabile, preluare de la gânditorii din vechime, din paginile Sfintei Scripturi sau din depozitul popular. Toate aceste „opriri" cu rol moralizator sunt pentru scriitori tot atâtea prilejuri dc a cerceta sufletele „personajelor", de a examina resorturile secrere ce declanşează evenimentele si de a clasifica consecinţele. Directe şi concise la Ureche, pline de subrilirate şi cu răsfrângeri (purtând amprenta neliniştii) asupra condiţiei precare a omului într-o lume pc care nu o poate controla în nici un fel la Miron Costin, surprinzător de moderne în capacitatea lor de a sesiza modificările intime la Neculce, aceste pasaje de inspecţie a „lumii dinlăuntru", a „hirii" (cum zice Miron Costin), sunt primele aplecări sistematice spre reflecţie, spre meditaţie (uneori cu veleităţi de filosofare) din literatura noastră veche. Bine ţesute în text, ele dau ţinută cronicilor şi Ic legitimează ca scrieri dc marcă umanistă.
După cum, la fel, aceste cărţi dc istorie (veritabile „cărţi de înţelepciune" ale literaturii noastre) câştigă în înălţime şi prin propunerile de instruire de tip pozitiv, purtătoare ale unor exemple mobilizaroare. Modelele de umanitate construire, pildele, exemplariţăţile trimir către idealuri combative, extrase din acţiunile unor voievozi iluştri, militanţi neobosiţi pentru neatârnare, pentru „lege" (legea însemnând atunci nu doar apartenenţa la credinţa creştină, ci chiar fiinţarea în interiorul unei creştinătăţi sinonime cu civilizaţia), pentru supravieţuire. Un prezent al „scăderii" (stare deplânsă pe diferite ronuri) era mereu şi insistent invitat să se nutrească din aceste înalte pilde ale trecutului. Sau măcar să le conremple cu evlavie.
Şi mai trebuie preţuire cronicile penrru încă o contribuţie. Ele sunt exptesii ale unor scriitori care şi-au înţeles pe deplin responsabilităţile. Grigore Ureche, om al unei singure cărţi, ajuns la întâlnirea cu pagina de hârtie ca urmare a unei covârşitoare iubiri de ţară, îşi declară eforturile făcute în căutarea adevărtdui, spre a nu apărea în ipostaza unui „scriitorii! dc cuvinte deşarte". După el, Miron Costin (rrăitor într-o lume românească în care exerciţiile spirituale se multiplicaseră considerabil) va fi un veritabil profesionist al scrisului. Preţuitor al cărţilor (în a căror lecrură vedea suprema delectare) şi nutrind o
consideraţie sacră faţă de cuvântul scris („scrisoarea" - discurs istoric ori discurs literar), Miron Costin („pildă cărturărească" spre care Neculce priveşte constant) este deja un condeier cu o înţelegere modernă a actului scriitoricesc■ — urmare a unor gesturi ce au ca premisă şi drept consecinţă răspunderea („Eu voi da samă de ale mele, câte scriu ).
Mai guralivi şi mai încrâncenaţi decât moldovenii, scriind din interiorul unei facţiuni boiereşri sau protejând interesele unui voievod, cronicarii munteni - grupare cterocliră, „grevată", zic unii, de nevoia de nume - au scris o literatură variată şi compozită, dar de o foarte bună calitate. Discursul lor - Istoriia Ţărâi Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc), Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, începătura istorii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţărâi Rumâneşti Ioan Constantin Brâncoveanu... de Radu Greceanu ori Istoria Ţărâi Rumâneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă brânco-venească) - consonant - în planul finalităţilor, cu operele moldovenilor, istoriseşte (în sensul precumpănitor literar al cuvântului), instruieşte şi moralizează cu verva (izbutind şi performanţa construirii unor „retorici ale imprecaţiei" - căci, ziceam, sunt aprigi la fire - sau pe cea a manevrării timpului), nerv, ardoare şi talent. Structuri recognoscibile pc o arie încinsă, „europeană", sunt înveşmântate în maniere şi modalităţi stilistice particulare, „munteneşti", şi transformate în construcţii inconfundabile. Eliberare din contextul unor „recunoaşteri" de circumstanţă (căci au fost mereu complexate de umbra ameninţătoare a superiorităţii, tacit acceptată de mai toată lumea, a confraţilor de dincolo de Milcov), care, sublinîindu-le „vioiciunea", „spiritul partizan", „dispoziţia polemică" ori „aplecarea spre invectivă", le-au îngăduit, cu condescendenţă, să furnizeze adesea doar material ilustrativ pentru listele de „figuri de stil", cronicile muntenilor fac o figură onorabilă în planul afişării virtuţilor literare. Judecata aceasta ar putea fi extinsă şi asupra compunerilor isroriografice din veacul al XVIII-lea -, cronicile „paralele la Neculce", textele zise „minore" - şi rezultatele ar duce categoric la extinderea corpusului utilizabil pe remei estetic.
Este de înţeles de ce savanţii timpurilor noastre au rezervat un loc important cronicilor între scrierile ce fac din perioada cuprinsă între
UI PREFAŢĂ
jumătatea veacului al XVII-lea si mijlocul celui următor secolul de aur al literaturii române vechi.
Destul de repede învăţaţii români din vechime an ajuns la ideea tratatului de htorie. O istorie povestită „de la începuturi" (aşa cum dorea Miron Costin), care să lumineze problema originii neamului si a desfăşurărilor lui antice fac si srolnicul Constantin Cantacuzino (în htoriia Ţărâi Rumâneşti) şi Dimitrie Cantemir (în Hronicul vechtmei a romano-moldo-vlabilor). Examinarea acestor cărţi cu un srarur evidenr diferir de cel al cronicarilor (ca şi Descripţia Mokiavute, de altfel) necesită un demers aparte, specializat, cc nu-şi poate afla locul în aceste pagini.
O „istorie de la Facere", „istoria lumii mari" le furnizau cititorilor români cronografele. Genul s-a bucurat de o popularitate deosebită, aceste texte pătrunzând în spaţiul românesc de timpuriu, în versiuni slave sau în originalele greceşti. Prezenţa lor s-a dovedit a fi deosebit de fertilă, aceste compendii de istorie universală fiind folosire pentru „intioduccrea" trecutului românesc în „cursul" general al evenimentelor, iar mai târziu ca surse pentru compilaţiile (Mihail Moxa) sau traducerile (numeroase) în limba româna, la fel - sau aproape la fel - au stat lucrurile şi în privinţa cosmografiilor, sinteze - foarte citite în Europa şi la noi - în care informaţiilor de natură geografică li se alătura un abundent inventar istoric.
PROZA ORATORICA
Beneficiar, pe de o parte, al unei tradiţii remarcabile, înglobând varii texte ce coboară în timp până spre începuturile scrisului românesc, stimulat, pe de altă parte, de „comenzi" constante venite din partea unor consumatori feluriţi ca „sediu", „deschis" şi gata să asimileze experienţe diverse, genul oratoric nu se pare a fi unul dintre cele mai productive şi mai încărcate dc substanţă sisteme ale literaturii române vechi. Un sistem cu câteva zone de cristalizare sigure în funcţionare, înlâuntrul căruia elociuia sacră (cu solide şi glorioase temeiuri, incluzând şi arât de necesarul nivel propedeutic) îşi asigura o vădită preponderentă cantitativă, în timp ce oratoria laică
I'RhFAŢĂ FIU
impresionează prin atribure ce izvorăsc din varietatea ei (pe măsura scurgerii vremii), din funcţionalitatea, tot mai marcantă, a „speciilor" subsumate.
Chestiunile privind evoluţia, deloc lineară, a vechii oratorii religioase româneşti (şi a elocintei, în genere, cred) nu pot fi abordare fără a „recapitula" datele oferire de prezenţa, întotdeauna profitabilă, în tezaurul culturii noastre, a mai rururor acelor opere ce făcuseră faima elocintei creştine din Bizanţ. Acest însemnat fond de literarură oratorică bizantină (din marile miscelanee slavo-române nu lipsesc scrierile nici unui „clasic" al omilericii orientale) şi bizantino-slavă (ce putea fi şi a şi fosr - frecvent - consultat de scriitori români) a avui o importanţă deosebită pentru mersul „genului" oratoric în cuprinsul literaturii noastre vechi. Mă feresc, însă, să absolutizez însemnătatea „substratului" bizantin şi să raportez producţiile elocintei sacie româneşti numai la zisele modele „clasice", fiindcă ar rămâne nelămurite uncie lucruri, deloc puţine. Sau - în cel mai bun caz -explicaţiile obţinute ar fi incomplete, întrucât geneza textelor româneşti ce se încadrează în acest „gen" literar se arată a li mult mai complexă. I Joveditoare mi sc pare varietatea experienţelor practicate de acei scriirori pe seama cărora am aşezat eforturile de „ieşire din medievalitate", căci nici lui Coresi (ca să citez acest nume „emblematic", sub a cărui acoperire a fosi făcur public rodul strădaniilor unor cărturari aparţinând mai multor generaţii şi unui spaţiu cultural întins) şi nici mitropolitului Varlaam nu le-a lipsit cutezanţa de a cerceta şi a scrie şi dincolo de tiparele fixare de tradiţie. Este neîndoielnic, însă, că în inventarul primordial, în acele codice imense, stufoase, patronate dc Ioan Chrisostom şi dc marii omileţi ai Răsăritului, spre care scriitorii români din vechime s-au îndreptat neşovăielnic, sc află matricele fundamentale urmare apoi, neabătut, veacuri la rând. Speciile cuvântărilor bisericeşti cultivate in literatura română veche („cuvintele" la sărbătorile ecclesiei, „cuvintele dc laudă" consacrate sfinţilor, „predicile exegetice", „cuvântările pe teme morale", „învăţăturile" felurite ere), structurile lor dc temelie, zidite ulterior în chip aparte, în funcţie de trebuinţele fiecărei epoci, de comandamentele mentale şi de „gustul" literar dom factorii de coagulare utilizaţi în discurs
şi, in burtă măsură, topica (un „depozit universal", ale cărui compo-nenre, rearanjate şi teoidonate, au semnificat îndelungă vreme
LIV
PREFAŢA
PREFAŢA
IV
„invenţia" literară) an fost furnizate de modelele bizantine. Este dc înţeles că, dm Medievali tare şi până în epoca Barocului, de Ia cuvintele ce se rosteau la Suceava, în prezenţa lui Alexandru cel Bun, şi până la didahiile propuse rafinatei si pretenţioasei Curţi a lui Constantin Brâncovcanu, este un drum lung şi complicat. Orarorii Renaşterii inovaseră, pe potriva puterilor lor, încercând, în năzuinţa lor dc a da rexte adecvate spiritualităţii pe care o slujeau (năzuinţă ce ai putea exprima chiar un „efort spre originalitate"), să croiască si aice trasee, dincolo de drumurile îndelung străbătute. Autorii baroci de proză oratorică religioasă vor căuta diversirarea şi noutatea, vor dori să construiască discursuri confesionale capabile să impresioneze ideatic şi stilistic. Ţinta loi rămâne pc mai departe edificarea spirituală (întreprindere complexă cc înseamnă „învăţătură", „luminare", „moralizare"), platforma de pe care oficiază cunoaşte, însă, modificări sensibile si uneltele cn care operează sunt, evident, altele. Vechea cazanie (pc care renascentiştii izbutiseră să o „autohtonizeze") cade în desuetudine. Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahici zdruncină habitudinile interesându-se dc reuşitele oratoriei sacre din zonele culturale vecine şi introducând în circuitul romanesc Cheia înţelesului, remarcabilă culegere de predici baroce a ucraineanului loannîkie Haleatovski. Antim Ivireanul va scrie Didahiile sale, admirabile exemplare, prin mobilizarea resurselor unei rerorici militante.
In spaţiul oratoriei laice, textele se nasc, de regulă, sub presiunea feluritelor trebuinţe ale ceremoniilor şi ale ceremonialului. Ale ceremonialului aulic (curţii domneşti, ca prim „sediu", adăugându-i-se curţile aristocraţilor), ale altor cciemonialuri şi circumstanţe protocolare ce implicau, prin natura actelor ce sc oficiau („căsătoria", cu impresionanta serie a oraţiilor de nuntă, ori „înhumarea", însorită şi ea dc cuvântările memoriale), atitudini şi „construcţii" literare solemne. Firesc, deci, ca în asemenea condiţii, dezvoltările pe care Ie îmbracă acest soi de compuneri oratorice să se afle mai ales sub dominaţiapanegeriadui, a encomionului.
Constatarea noastră are ceva mai puţine puncte de susţinere în textele oratoriei juridice, politice sau diplomatice. Sigur, vechile cronici ale Moldovei si Ţării Româneşti, mărturisind despre existenţa unei practici oratorice aulice, nu ne oferă „transcrieri" ale discursurilor - nc gândim la cuvântările boierilor în divan sau l.i frecventele
discursuri de instalare rostite de domnitori (de felul celui pionuniar de Dimitrie Cantemir - veritabilă chemate la „armonie" - si „rezumat" dc Nicolae Costin: „După acesrc toate si FJumitraşco vodă au făcur voroavă singur la toţi de obşte, eâ era slovesnic la acestea, dzicându să fie unii cătră alţii întru dragoste, pofrindu pre cei bătrâni ca pre nisrc părinţi, pre cei dc vârsra sa ca pre nişte fraţi, pre cei mai tineri ca pre nişte fii, arăr.iud ce ar fi folosul unirii boiereşti...") - ci, adesea, „cuvântări fictive", „literatură", deci Reconstituirile făcute pe seama unor asemenea şrin - posibile, fară îndoială - trebuie privite cu circumspecţie. Chiar atunci când nu avem a ne îndoi dc sinceritatea acestor „rapoarte" (cum ar fî cel despre cuvântul z\s de vodă Ştefan Cantacuzino la depunerea sa din scaun în 1716, când domnitorul ce mergea la moarte a evocat, în fata unei asistente numeroase şi brodând în preajma unei „teme" familiare, „zădărnicia lumii aceştiia, după aceasta cerând crrăciune dă la tot noiodul şi săruiându-i mâna toii"), informaţiile sunt cmrnariv neînsemnate sj blochează „refacerea".
fdogiul alimenta însă, din plin, numeroasele oraţii ce se pronunţau la urcarea pc tron a voievozilor ori la sfinţirea mitropoliilor, textele -iarăşi foarte multe - care constituiau complicatul protocol oratoric al sârbărordor aulice, al festinurilor si al altor ceremonii, panegiricele (în româneşte şi în greceşte) cu care o „clientelă" intelectuală tot mai rafinară îsi răsplătea patronii princiari, disi arsurile parenetice arat de agreate.
POEZIA
Iu paginile ce urmează mă voi opri mai cn scamă, cercetând poezia, asupra „corpusurilor de reguli" de care au ascultat, in succesiune ori concomitent, cei ce si-au încercat puterile scriitoriceşti în întocmirea versurilor. Aş vrea însă, înainte de a evoca aceste fapte, să-mi spun părerea (repetând-n, fireşte) în legătură cu câteva chestiuni plasare pc palierul „principiilor" ce ordonează inspecţiile istoriografiilor literaturii române vechi.
întâi despre opiniile care încearcă să fixeze pentru poezia românească veche un termen postquem. Mi se par cel puţin lipsite de
LVI
PRW-AŢÂ
PREFAŢĂ
LVI]
remci şi evident neinreicsace de realitatea concretă a producţiei literare acele încercări exegetice care nu admir să coboare (si asra doar în ultimul timp), în fixarea limitei de început a fenomenului, sub secolul al XVIlI-lea. Mă îndoiesc că propusa compensaţie folclorică, reprezentată prinrr-o literatură bogată şi diversa, fără îndoială, funcţionează exemplar pe spaţiul subordonat unui întreg gen. în plus, nu văd ce motive serioase ne mai por îndemna, astăzi, să decern cu vederea, pe paicursul câtorva secole, textele în versuri aparţinând unor autori ca Filotheî monahul sau Hustatic de la Funia, Simion Dcdiulovici ori Anastasie Cri mea, pentru a nu-i aminti decât pe cei mai importanţi.
Nu există nici o raţiune care să ne îndemne a scoale în afara literaturii române vechi versuri slavone iscălire de cei pomeniţi mai sus (şi de alţii), după cum nu avem nici un motiv să nc îndoim că elegiile, satirele, epigramele ori odele scrise în latineşte de Nicolaus Olahus sau Mihail Hafici-fîul, de Johanncs Sommer sau dc Valentin Franck von l'ranckensieiir (căci alogenii, trăitori între români şi scriind - precum umanistul aflat în suita lui Despot-Voda - dcspie români, nu trebuie daţi la o parte) ar aparţine şi literariirii române. Limba latină, pe care cărturarii români o cunoşteau, nu eta pentru conaţionalii lui Olahus o limbă străină, la fel cum nu le era „străină" nici slavona, folosiră vreme îndelungată în literatură.
Daci însă accsre producrîi pot fi socotite, dîn motivele enunţate, „fenomene organice", stihurile- iialieneşti ale lui Petru Cercel (dc care literatura română se cuvine a se interesa) sau - ca să dau un exemplu ce va apărea peste un veac şi mai bine - versurile poloneze în care Dosofrei rezuma Acrostihul sibilinic se aşază sub semnul întâmplătorului. în literatura română Rugăciunea lui Petru Cercel, acel Capitala del Prencipe di Vabicchia (publicat de Stefano Guazzo în Dialoghi piaccvoli, Veneţia, 1586), un imn baroc, închipuie un accident; la curtea voievodului el n-ar fi fosr înţeles decât de cei câţiva apuseni care îl însoţiseră pe acest marc european în Târgoviştea sa valahă. Sigur că, pentru aihivele scrisului românesc, ruga lui Vodă Perru constituie o „întâmplare" fericiră, deloc de ignorat:
Potentissimo Dio del somn/o, ct i/no. Tu che creasti tl ciel, la terra c 'l mare,
CU atigcli de la lua; et l'huom di li mo. Tu che nel ventre vergine incarnare Per noi volesti Padre omnipotente, Et nascere, et mărire, et suscitate,
dai nimic mai mult. Or, spre păstrarea bunului rost al lucrurilor, se cuvine să despărţim „fenomenul organic" de „accidentul istoric".1
Poezia românească dc expresie slavonă din veacurile al XV-lca şi al XVldea, adică din acea perioadă în care „marca bizantină" contura un soi de clasicism esi-european, o poezie lirică, este covârşitor de inspiiaţic şi cu destinaţie religioasă. Cum, însă, am spus mai sus că acesre consideraţii se inreresează, în primul rând, de descrierea st definirea preocupărilor pentru poezie şi a semnului de grup (unul obligatoriu reoreric) sub care aceste preocupări an tins să se concentreze, voi expune câteva date mai puţin familiare cercetătorilor noştri (ori ştiute şi neexploatate corespunzător), pentru a contura contextul care a generat şi a susţinut alcătuirea primei tradiţii poetice în spaţiul românesc, cea care se sprijinea pe depozitul întru totul stimabil al imnografiei bizantine.
Orice poezie pentru ase naşte şi a reuşi să existe are nevoie, se ştie, de o gramatică, de o retorică şi de un inventar de deprinderi poetice, în acord cu un set de generalizări teoretice. Trei condiţii (ce depăşesc statutul de „premise") care, la prima vedere, par de nedescoperir între mijloacele de preparare ce au stat la îndemâna cărturarilor noştri, dar care, totuşi, au fosr descoperite de aceia în izvoarele accesibile lor. Elementele de retorică nu lipseau din gramaticile greceşti ale timpului sî nici din prelucrările şi compilaţiile slave. Aceleaşi surse puteau sarisface si dorinţa de informare în domeniul reoriei lirerare. In ms. slav nr. 310 de la B.A.R., copiat în secolul al XVI-lea după ms. slav nr. 72 (ror dc la B.A.R., venit probabil din Serbia, unde fusese scris în veacul al XV-lca), există un „tratat" succint de retorică aparţinând lui Ghcorghios Choirovoskos, scriitor, profesor şi teoretician bizantin din veacul al VIdea. Acest „tratat de tropologie", intitulat Despre figuri (0 obrazech), a rămas destulă vreme ui atenţia cărturarilor noştri, căci va fi inclus şi în alt manuscris copiat în Moldova în secolul al XVIIdca.
1 Mircea Searlsi, Istoria poeziei româneşti, voi. I, Editura Miuerva, Rucureşri, iyH2, p. 62.
EVflI
PREFAŢA
PREFAŢA
EIX
Ceea ce face, însă, ca versurile în slavonă (pendinte de o „poetică" înmiea) ale stihuitorilor români (din veacul al XVI-lea, dc pildă) să nu pară deloc stinghere, ba dimpotrivă să aibă o motivaţie pertinentă, este foarre solida tradiţie poetică pe care literatura română o contractase în textele slave de întinsă circulaţie. Cu destulă întârziere, cercetătorii au băgat de seamă că în textele liturgice vechi slave (dar şi în alte specii, aparent prozaice) există o tehnică a versificaţiei bine pusă la punct, ajungând chiar până la jocuri dc rafinament. Cercetarea organizărilor ritmice şi metrice descifrate în felurite compuneri a produs rezultate de care investigatorii fenomenului literar din această parte a Europei trebuie să ţină neapărat seamă. întârzierea cu care au fost observate aceste particularităţi de structurare ritmică nu trebuie să surprindă. Mult timp, până în secolul al XlXdea, savanţii au taxat imnografia bizantină drept proză curată. Construit după nişte reguli specifice, imnul bizantin era scris conrinuu (ca, dc altfel, toate textele poetice ale Antichităţii), utilizând pentru „recunoaştere" un sistem particular de punctuaţie (ale cărui rosturi Al. Procopovici le-a înţeles la noi înaintea multor învăţaţi), care, odată descifrat, a permis cercetătorilor să sesizeze, în fine, organizarea strofică. Strofa „imnică" se baza pe ritmul silabic obţinur prin efectul muzical dar dc numărul egal al silabcloi din aceeaşi strofă şi de succesiunea regulară a unităţilor tone si arone. Efectul muzical al imnului era augmentat apoi prin comunicare (obligatorie) cu melodia şi dădea slujbei (în final, o marc „înscenizarc", liturghia ortodoxă fiind un remarcabil spectacol) valenţe emoţionale sigure. Adresele imnogiafilor proveneau dintr-o categorie precisă (Dumnezeu, Sfânta Fecioară, sfinţii, unele sărbători religioase; nu erau neglijate nici posibilităţile ofensive antieretice), iar motivele erau procurate, de tegulă, din Sfânta Scriptură.
Autorii acestei specii de lirică religioasă au fosr, mai roţi, figuri ilustre ale literaturii bizantine clasice (patristice şi post-patristice). în secolul al IV-lca, când imnul s-a constituit ca specie, au scris ascfel de texte Ioan Chrisosromul, Grigorie dc Nazianz, Efrcm Şirul, Vasilic cel Mare. începând din veacul al V-lea până în cel de-al IX-lca imnografia bizantină a avut câţiva reprezentanţi de marcă, precum Roman Melodii] (maestrul troparului), Andrei din Crit, cei doi fraţi,
Thcodor şi Roman, călugări la Mănăstirea Studion din Constanţi-nopol, Cassia, faimoasa călugăriţă poetesă.
Această „lirică religioasă" a circular intens la noi în cuprinsul shornkelor slavone, apărând în contexte variate destule dintre ele non-liturgice (mă gândesc la imnurile care trec prin sinaxele greceşti în proloagclc slave), obişnuindu-i pe cititori cu acest ti]) de discurs literar. în versul imnografîc şi nu în psalmi trebuie cănratc primele modele de „tehnică" şi cele dintâi surse furnizoare de „figuri" pentru „poeţii" Europei Răsăritene, între aceşria şi pentru stihuitorii români, în această apreciabilă, ca durată şi intensitate, frecventare a poeziei irnnice cred că se află explicaţia siguranţei cu care manevra, cândva cărre sfârşitul veacului al XlV-lea, aceste tipare monahul fîlorhci dc la Cozia, cel care în mirenie se numise Filos şi fusese logofăt al lui Mircea cel Bătrân. Pe la 1394, probabil, Filothci a compus ansamblul de imnuri sfavoneşii intitulat Pripea/f Ia toate praznicele Domnului şi ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor cuvioşilor părinţi, mari şi sfinţi, marilor şi vestiţilor mucenici şi tuturor sfinţilor deosebiţi. Am făcut, cu ani în urmă, o tălmăcire a acestui „pofielcu" {traducere pe care Mircea Scarfat a publicat-o în antologia sa de Poezie veche românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1985), tocmai spre a-i arăta cititorului de azi cum se înfăţişau aceste compuneri, înrovărăşice, din păcate, în sintezele de istorie a literaturii române de tot felul de inexactităţi. Slăvind-o pe Sfânta fecioară, călugărul Filothei scria precum scriseseră cândva, cu zeci de veacuri înainte, întemeietorii bizantini ai „genului". Iară doar două pilde:
I. ,,/jz Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sc cântă aceasta:
Bucură-te, Maric,
Cea încărcată de bucurii,
Domnul este cu tine [lege],
Aleluia!"'
V. „Sfântului mare mucenic Dimitrie:
Veniţi, voi cei care îi iubiţi pe mucenici,
Să-1 slăvim pe Dimitrie
Izvorâtorul de mir [lege]
Cel plin de osârdie întru mântuire."
I.X
PREFAŢA
PREFAŢĂ
Pripealele lui Filothei, treizeci si [rei la număr, urmau a însoţi „psalmii aleşi" ai bizantinului Nichifor Vlemmidis. Călugărul român îşi măsura astfel forţele cu aurort consacraţi, izbânda lui a fosr deplina, polieleul său a circulat în numeroase manuscrise slavo-românc, a rrecur in Rusia si a fost chiar tipărit de o imprimerie sârbească din Veneţia.
bl secolul al XVI-lea, vistietul muntean Simion Dediulovici scrie un imn întru lauda Sfântului Mihail Mărturisitorul, episcop al Sinadelor. începând cu cuvintele Svetitelju Bogomudre ty Ivoego pastyronacelnika, textul îşi declară, în multe manuscrise unde se află inclus între cântările cuvenite sfântului, autorul: „Facere a lui Simion Dediulovici vistier". Cel mai imporranr autor de imnuri al acestui secol a fosr, probabil, protopsaltul, un profesionist deci, P^ustatie, între ale căruî compuneri se află si un Imn Sfântului NicoLie cel Nou. Aceluiaşi sfauc îi consacră un Cuvânt de Ludă, pe la 1534, şi Thcodosie, egumen pe atunci al Mănăstirii Neamţ. In ms. slav 117 de la B.A.R., scris în Moldova în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sc află o veritabilă „antologie", care, alături de câteva rugăciuni /cu titlurile în slavonă şi româna, consacrate unor sfinţi şi apostoli (între ele şi o compunere inritularâ Pentru ruga lui svtâi Ioannu Novai), cuprinde şi un şir de rexte numite astfel: Pentru sănătate doamneei. Pentru sănătate coconilor, Pentru sănătate ficioriţilor (boierilor). Potrivit descrierii din unele cataloage, pc foile de la sfârşitul codiceltn -dispărurc înrre timp - s-ar afla şi alte rugăciuni (unele părând a fi nişte repetări): Prentru sănătate maice a lui vodă, Prentru sănătatea doamneai, Prentru sănătatea cuconilor, Prentru sănătate a fecioritilor, Prentru sănătate voinicilor, Prentru a tuturor creştinilor, când vor vrea să (se) scoale de Li masă, când vor vrea să încalece.
I'e măsura scurgerii timpului, rigorile „genului" vor fi tot mai puţin apăsâtoa te. Versul depbângere al omului căzut către sufletul său, compus. în slavonă, de mitropolitul Anastasie Crimca la începutul secolului al XVII-lea, este în fapt o frumoasă elegie prin care tiparele „imnice" erau aproape uitate iar stihul începea să devină cu adevărat „liric". Către sfârşind aceluiaşi veac XVII, tălmăcind imnurile ce însoţeau proloagcle adunate de el sub titlul Viaţa şi petrecerea svintilor, Dosoftei le aşazâ sub acelaşi „semn" care prezidase şr mecrificarea psalmilor, indiciu peremptoriu al modificărilor importante petrecute în setul de principii cu care operau versificatorii
români. Vechile imnuri îşi pâiăscsc mărcile tradiţionale si sună întocmai ca pasajele stihuite din Acatistul Prccistei:
„Stihuri
(pentru Sfinţii patriarhi de Ţarigrad Ncctaric, Avsachie şi Sisinie)
Nectaric-i vesel de-a la băutură
Nu dc cea dc basme, ce dc-a ta făptură, în belşug de saţiu, beau cu desfătare
Avsachie, Sisinie, fără dc-ntrcsraie,
Tutetrei aceştia. Troiţă tine Svântă,
Te spun presie Iunie Domn fără de sniântă"
Sau:
„Stih
(pentru Sfântul Ioan cel Scund)
Micşor Ioan dc pre stat să arc,
Ce la Dumnedzău are cinste mare".
Lucrarea „poeticii" imnice (este adevărat, nu în stare pură, căci i sc alătură, cred, şi sugestii apusene şi idei din tradiţia psalmică) va supraveghea si aşezarea primelor încercări de constituire a unor structuri lirmicc, în româneşte dc această dată, în secolul al XVI-lea şi mai târziu. Presiutrea (transformată în „pilde") exercitata de rextelc consulrare în chip obişnuit, texte abundent încărcate -ziceam mai întinate — cu „organizări" ascultând de un ritm construit şi controlat, a dus la apariţia şi dczvolrarca prozei ritmice. într-un studiu nu prea luat în seamă1 Ladislau Galdi, reputat cercetător al versului românesc, identifica astfel de momente de autentică nobleţe litetară într-o tălmăcire a lui Coresi (Cazania a 11-a):
„Zice Domnul:
Lumina trupului îaste ochiu;
să amu fure ochiul tău piost [...} tot trupul tău luminat va fi;
1 începuturile prozei ritmice româneşti, în „Limba română", X, 1961, nr. 5,p. 402-473.
LXII
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
LXIII
Să ochiul tău hitlean fură, toi trupul întunecat va fi; Să amu lumina ce e întru tine întunecară iaste aciia
înrunearecul [.-.)"
SÎ in Cronica universali, compilată pc l.i 1620 de călugărul oltean Mihail Moxa:
„Lumină si a patra zi, începu a podobi ceriul, cu stelele şi cu luceferi, cu soarele si cu luna,
de se întrec una cu alta
intru lauda cui le-au fapt
si sa cunoască oamenii
vremilc ailor.
Puse pre tron mai sus
Al doilea Zeus [...]" etc.
Astfel de structuri descoperă I,. Galdi şi în Cartea românească a învăţătură dîu 1643 a mitropolitului Varlaam. Iară un pasaj, î ordonarea cercetătorului amintit, prin care csre ilustrată instalare ritmului psalmodiant al litaniei:
„Fiind suparăţi şi usteniţi
de truda postului,
aflăm svânta şi cinstiră cruce
la mijlocul avântului post
Şi prăznuim praznic dnmnedzăesc şi sufletesc
Pentru puţinca odihni
Pentru ca să ne iuşurăm
Şi să ne întărim
Gătii alarî cale a svântului post. Căci ca svânta cruce iaste Agiutoriu/credinciosilor, Pudre/slabilor,
Izbavire/celora ce sâmt în primejdie,
Soţie/celor sânguraţi,
AdâposicahV celor vivorâti de furtuni,
Linişte/celor învăluiţi,
'I arie/călugărilor,
Apărare/ mirenilor,
Laudî/iuâcen ici Io r,
Veselie/săhasrrilor,
Mărturic/piorocilor,
Pildî de învăţătură/apostolilor,
Armă tare/împăraţilor,
învăţat ură/dascălilor,
Şi tuturor svenrilor/chip bun."
Obiecţia care ar tinde să-l deposedeze pe Varlaam de merirelc acestor izbânzi literare - căci, vezi Doamne, nu făcea altceva decât să urmeze, traducând, originalul trebuie eliminară. în locul ci sc cade să aşezăm lăuda rea strădaniilor pe care mitropolitul le-a făcut spre a gasi formă românească efectelor de expresivitate adăpostite de alcătuirile greceşti si slavone pe care le tălmăcea. Cu dreptate socotea L. Galdi că temeiul acestor reuşite se află în „adânca cultură personală a lui Varlaam". Perioadele lungi ce alternează - în multe din predicele tipărite în 1643 - cu alte construcţii în care „ritmul psalmodiant" sc realizează prin repetiţii ternare şi anaforice, precum şi numeroasele utilizări ale elementului dramatic îl arată pe mitropolitul Varlaam drept reprezentant (unul dintre primii) al Barocului românesc.
Tiparele acestei maniere dc a construi stihul se străvăd şi în texte declarat poetice, precum cefe zece „cântice" de culoare calvină, traduse după originalele ungureşti - dacă nu de Pavcl Tordaş (cum este îndeobşre admis), atunci de vreun cămrrar dc prin părţile Banatului -şi imprimate la Cluj pe la 1560-1 570. Metrificarea obţinută prinrr-o ritmare (să nu uitam că e vorba de „cântice") ce susţine dezvoltări ample:
„Ome, pomenesre-tc despre cea moarte tristă, pomeneşre-tc despre ceasul morţiei ralc; pomeneşte-te, om criştinu, că vei acmuşu muri. Orau se schimbă ca şi floare câmpului: demineaţa
înfloreşte, iară sara ea saca. Pomeneşte-te, om criştinu, că vei acmmu muri.
LXIV
PRELATA
PRKFATA
IJ<V
Despuiat ai venit den trupul mâni-ta; den pământ eşti, iară
în pământ acmuşu te vei schimba.
lasă loc si altor procedee ce încearcă să asimileze ripare de origine apuseană. (I.. Galdi identifica cinci tipuri de organizare merrica). Rimele, atunci când apar, sunt precumpănitor gramaticale:
„Că-i nouă roditoriu Şi-încâ-n toarc agiuroriu Mcserernicu grijitor. Iesus Cristus ispăşitor Şi dc pagubă sloboziter Şi mescremieu feritor La Tatăl Sfântu grăitor Duhul Sfâniu-i învărăror Pre izba vă îndreptător Triştilor vcscliror în suflete hrâboriror".
Modele poetice de factură clasicistă, cultivate într-o Europa ce consumase, pe rând, experienţele - fastuoase - renascentiste si baroce, nu au rămas fără ecou între cei ce au scris stihuir în spaţiul românesc. Si n-am să-i evoc aici pe Nicolaus Olahus, „poeta ornarissimus", sau pe Johannes Sommer, autor al unui splendid corpus de elegii, pomeniri adesea, dar mai ales pentru a li se contesta „dreptul de cetate" şi în cadrul literelor româneşti. îl voi evoca însă pe necunoscutul care a compus, în stihuri latineşti în preajma anului 15S0, epitaful ţo specie ţinând, deci, de foarte diversa literatură epigrafică) de la Mănăstirea Silvaşului din Transilvania, pi in care era deplânsă moartea Zamfirei, frică a lui Moise, domn prin 1529-1530 al Tării Româneşvi. In duhul lui Isidor din Sevilla din Etpnokgicum libri, anonimul glorifică fapta defunctei si printr-un „joc etimologic", ce transferă strălucirea pietrei preţioase asupra purtătoarei numelui derivat de la denumirea nestematei. Cele cinci distihuri, scrise într-o latină fără cusur, au dreptul la o altă lumină în examinările consacrate literaturii române medievale:
„Saphyra Moisini Ducis inclyta filia tandem
Hoc posuit moriens flebile corpus humo
Keserio imprîmis uxor dulcissima clausit
Lumina, fit consort deinde Nisowski tua.
Si genus excutias nihil hac magne nobile
Sub transalpina rerra valacha polo videi
Huic avus et genitor princeps; si caererea spectes
Hujus majestae virum Dacia utrumquc genuit:
Tu aui ctmque vides Saphirae haec monumenta vcnusrc
Saphira dic Saphir nomine digna fuit."
îl voi evoca desigur şi pe Mihail Halici-fiul, cel care ajunsese în 1667 rector al Colegiului calvin din Orăştie, dar va fi nevoit din cauza convingerilor sale să se autoexilczc într-un Apus unde îşi va sfârşi zilele prin 1712. Şi îl pomenesc nu atât pentru cele câteva zeci de carminu în latineşte rămase de la el, cât pentru acea Odă în româneşte (Carmen primo et uni genitum l.inguae iiojnano — Romanae Honoribus Fortunae el Auspiciis Impenetrabilii Dacici Argonautae Praenobilis Domini Francisci Paricii, Papensis etc. Veteris oculissimi in Illustri Enyedina haliciastri: natum) consacrarâ lui Francisc Papai, prin care Halici-fiul încearcă să scrie poezie românească după normele clasice:
„Cânt sănătate, sărind la voi, Runianus Apollo,
Ia toţi, cât svânta-n împărăţie şederi!
De unde cunoştince asteptem şi ştiută: ferice
Dc Amsterdam, prin chărţi este-n omenire tipar.
Lege dreaptă au dată frumoasă cetate Geneva:
Ecz vine Ftanciscus, cincte Leyda, Paris!
Prindeci mine surori, cu cest nou ospe: nainte
Fraţi, fârtaţi, Nimfele însă curând
Domni buni, mari doctori, Dascăli şi bunule Doamne
Cu pace el fiţ, cu pâne şi sare, rugam."
Valentin Franck von Franckcnstein, un sas cam de aceeaşi vârstă cu Mihail Halici-fiul, nu va repera experienţa prietenului său (îl cunoscuse pe Halici la Sibiu, îi consacrase un „carmen") şi, bun ştiutor al limbii române, îşi scrie stihurile (care, în unele rânduri, au cadenţă populară) cu un limpede apel la posibilităţile reale ale
LXVI
PREFAŢA
PREFAŢA
LXVII
idiomului în cate se exersa. în volumul tipărit în 1679 la Sibiu {Hecatombe sententiarum Ovidianarum germanicele îmitatorum), carte ce agrea plurilingvismul baroc, guvernat de versuri latineşti, mai toate cu un vădit aer apoftegmatic, adaptate după Epistulae ex Ponto, Valentin Franck include mai multe zeci de versuri în româneşte. în unele cazuri, scntenţele ovidiene sunt simple pretexte tematice, epigramele lui Franck (în fapt, nişte „comenrarii") atingând o autonomie considerabilă. Doar conservarea ideii fundamentale realizează legătura cu sursa latină, ca în exemplele următoare:
(47)
„Felix cui sua non feci dicere amica potesr. Valachice
Fericiţii-! cel bărbat Care are pat curat Cui nevasta poate zice Nu am făcut. O, voinice!"
(84)
„Pollicitis diver quilibet esse potest. Valachice
Cc-i făgăduiala
Fără dâiuială
Trecătoare brumă
Fum, vânt, praf sau spume
Iară ce-i în mână
Nu este minciună,"
Dincoace dc munţi, în Ţara Românească şi în Moldova, despărţirea de vechile modele, cc fuseseră frecventate (atât cât s-a întâmplat acest lucru) în compuneri slavoneşti (precumpănitor) şi româneşti, începe să se producă prin deceniul al patrulea al veacului al XVII-lea. Versurile care „împodobesc", cam de prin anii 30 ai acestui secol, tipăriturile - pătrunzând apoi şi în manuscrise - sunt
evidente pendinte de alte „coduri" literare, de experienţe într-ale versificării cc tindeau a-şi alcătui, în Europa de Est şi de Sud-Flst, propriile tradiţii. Este o „poezie" ce înseamnă mai cu scamă versificare [chiar în maniera pe care încearcă Dosoftei să o facă familiară cititorului Psaltirii sale în versuri: „A lui David Sfanţii Prorocii şi împăraţii Psaltire, tâlcuită rumăneşte pre stihuri cu mimării rocma în slovenim (verosimil „slovenituri" — silabe, cum ne spun slavonismele ce urmează): rcvnoslozna i podobno okoncaema, adecă în coadele stihurilor pre o glasnică într-un chip tocmite"], mai ales meşteşug ce sc putea învăţa prin deprinderea ştiinţei de a împodobi textul cu figuri retorice în aceeaşi înţelegere a discursul ui ornat. Este „poezia stihurilor herabdice"' (prin care literatura română a contribuit la impunerea, în inventarul formelor poetice baroce est-europene, a unei specii particulare dc „vers emblematic"), a epigramelor şi a panegiricelor dense, ce ornează cărţile, în slavonă, în greacă şi în română, pe care tipografiile româneşti prind a le scoate cu hărnicie.
Această orientare către modele poetice „filtrate" (pe varii căi) dinspre Apusul Europei trebuie negreşir aşezată în legătură cu noile forme de i,comerţ" intelectual şi literar ce se instituie acum şi fac ca lecturile, în primul rând, să se elibereze de sub presiunea monopolistă a tradiţiei bizantino-slave. Kievul ucrainean întâi, înviorat de duhul înnoitor impus de Petru Movilă, lumea literară grecească apoi în plină refacere (chiar în „sedii" aflătoare în Ţările Române) dirijează pe rând şi deţin funcţii ordonatoare în aceste schimburi, ce puneau în mişcare „bunuri" literare şi „agenţi" culturali, uneori foarte activi. O altă relaţie ce a înrâurit categoric circumstanţele, favorizând schimbarea (acceptarea ei, în primul rând), a fost cea mai materializată de şcolile ce aduc în Ţările Române programele de instruire europene. în „planurile de învăţământ" ale acestor instituţii (fie că e vorba de „schola graeca et latina" sau de şcoala slavonă, care au funcţionat la Târgovişte pe vremea lui Matei Basarab şi mai târziu, fie că aducem în discuţie „colegiul" întemeiat, cu sprijinul Iui Petru Movilă, la Iaşi în anii lui VasileLupu),/w//azşi retorica („poezia" însemnând, atunci şi mai târziu, mai ales „elocvenţă") trebuie să se fi numărat printre disciplinele de studiu. Sofronie Poceaski, cel care vine Ia Iaşi spre a fi primul rector al „Colegiului" Vasilian şi egumen al Mănăstirii Trei Ierarhi (unde şcoala era adăpostită), fusese la Kiev - ne spune chiar
LXVIII
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
IXIK
el în prefaţa Euchartsterionului din 1632 - „profesor de retorică". Deci şi dascăl de poerică, întrucât, după obiceiul timpului, profesorul căruia i se încredinţa cursul dc retorică, era cel ce predase în anul anterior lecţiile de poetică. întrucât şcoala ieşeană a început să funcţioneze în anul 1640 , iar profesorii kieveni trimişi prin alte părţi îşi luau cu ei manualele folosite la C Colegiul Movilcan, presupun că lecţiile de poetică citite în Moldova dc latinofonul Poceaski (sau de un altul) trebuie să fi fost foarte apropiate de acel curs ţinut la Kiev, în 1637, de profesorul Kotkovskî (Liber arlis poetkae... Anno Domini 1637) şi păstrat într-o copie făcută de un elev. Ca şi alte manuscrise întocmite sau utilizate de profesorii kieveni, şi Poetica din 1637 descindea din lucrările clasice, atunci, ale genului -cum erau JacobiPontam Poeticarum insîitutionem Ubri trei ori An Poetica Alexandri Donaţi... libri tres — şi propunea, într-o ordine bine stabilită, „materii" cu caracter general („De necessitate arris", „Notatio et natura poetices", „Poctam ex necessitate adhibere carmen et de ordinibus poctarum", „Quid materia poetae", „Quis sil poetarum", „Nomen pocsis", „Origo poesis", „Quid sit imitatio" etc.) şi indicaţii de detaliu: „Epopeea şi părţile ei" (cu paragraful „Regulile ce ţin de frumuseţea hexametrului"), „Despre comedie şi tragicomedie", „Despre poezia bucolica", „Despre poezia elegiacă", „Despre poezia lirică", „Despre poezia iambică şi satirică", „Epigrama şi subtipurile ei" (foarte ramificate), despre versurile „curioase" (cărora li se acordă un spaţiu însemnat) ş.a.m.d.
Pe un astfel de manual trebuie să fi învăţat în Polonia, la Bar, şi Miron Costin. Poemul Vitala lumii (zvâcnire orgolioasă a unui literat aparţinând unui neam obligat de un destin potrivnic să recupereze „dăscăliile" şi „învăţăturile", gest dc demnitate şi de „acordare" - „[...] ci mai multu să să vadzâ că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce se chiamă stihuri") are toate atributele unei demonsrraţii „didactice", încărcate de reminiscenţe livreşti şi „ascultătoare" faţă de modelele sugerate de anii de şcoală şi, deopotrivă, de lecturile ulterioare. Căci versul (în legătură cu a cărui organizare specifică cititorul este prevenit: „Stihul iaste nu ca altă scrisoare dezlegată, ci iaste legată de sileave cu număr") folosit de Costin este cel polono-ucrainean, de treisprezece silabe (opţiune lipsită dc perspective, se va vedea), structură îndelung - probabil - exersată în orele de seminar. Celelalte precizări din Predoslovie. Voroavă la cetitoriu şi din
înţelesul stihurilor, cum trebuie să să cetească au acrul unor informaţii elementare (caracter cu totul firesc, porrivit nivelului bănuit la cei mai mulţi dintre viitorii lectori, pe care îi lasă a înţelege că lucrurile sunt mai complicate decât apar în expunerea sumară ce le-o oferă) care tind să stabilească cerutele punţi minimale între autor şi publicul său nevăzut: compunerea „silavei", rimele („cuvintele cele dc la sfârşitul stihului a doao stihuri să tocmească într-un chip, pe o slovă să să citească, cum iaste: ata-viiaţa, fmnre-munte, lume-spume, i proci"), compensările (pe care lectura - cu glas tare, N.B.) le poate realiza, fenomenele de fonetică sintactică specifice îmbinărilor solicitate de măsură ere. şi par a proveni din capitolele rezervate prozodiei în toate cărţile de gramatică ale vremii.
Astfel „preparate" (am în vedere şi capitolele de poetică ori de versificaţie aflătoare în gramaticile slovene — precum si cea a lui Meletie Smotriţki - folosite în şcolile în care se preda [în] această limbă, cum a fost cea de la Târgovişte din vremea lui Matei Basarab), versurile în limba slavonă imprimare în cărţile de la Câmpulung sau Târgovişte, ca şi cele risipire prin manuscrise (mă gândesc, mai ales. la excepţionalul întru toate — codice slavo-român, păstrat acum la Biblioteca Naţională din Varşovia, semnalat dc cercetătorul rus l.K. Begunov în 1988, comentat şi de mine în Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucuresri, 1991, p. 218 şi urm.) „arară" foarte onorabil. Cam în acelaşi timp se nasc si versiunile româneşti ale acestor stihuri (îi\ legătură cu care nu pot folosi acelaşi calificativ; stângăciile sunt insă de înţeles) cc ornează cărţile în limba română. „Era, deci, înainte de Dosoftei — constara Ilie Bărbulescu1 - o oarecare atmosferă îndemnătoare la poezie slavonească şi românească în acelaşi timp; în această atmosferă, versificarea românească cultă ieşea, ca mai coate manifestările vierii noastre literare de atunci, din cea slavă, care-i slujea drept model". Iu aceste stihuri, savantul ieşean vedea o etapă notabilă a legăturilor literare slavo-româneşti, dar ne lasă pe noi să medităm dacă „modelele" pe care le aminteşte erau lăuntrice, „slavo-române" adică, ori au sosit transportate dc vreo înrâurire externă. lipsa de precizie persistă şi în
Versificaţia la noi înainte de Dosoftei, în „Arhiva", 193z, p. 109.
PREFAŢA
PREFAŢA
IXX1
aprecierea pc care o tăcea G. Călinescu1 socotind că „obişnuinţa" de a deschide cărţile cu o epigramă, adică cu o scurtă versificaţie omagială pentru principe, trecuse prin tipăriturile greceşti şi în cele slavone". Ar fi vorba, deci, de o influenţă grecească sosită prin filieră slavă...
Ani dovedii, cred, destul de convingător - în contribuţii mai vechi (Udrişte Năsturel, Barocul...) - că, în contextul interferenţelor spirituale ce au generat şi marcat climatul cultural în Ţările Române către sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, sursa acestei maniere de a compune stihuri trebuie căutată în tipăriturile ucrainene ale timpului, care, la rândul lor, prcluaseră - dezvoltând impresionant şi „barochizând" - o practică a scriitorilor Renaşterii poloneze. Cărţile imprimate în Ucraina apuseană sunt cele ce au furnizat cărturarilor români sugesriile şi modelele (de la maniera de „tălmăcire" a simbolurilor şi până la „formele" metrice) pentru această specie de poezie emblematică reprezentată de versurile heraldice. Până şi unele stângăcii, comune în mare parte producţiilor din aria ucraineană şi din cea românească, confirmă această relaţie. Fenomenul dc tranziţie de la versul asilabic spre cel silabic, mai ales către cel de 13 silabe, prezent în grupajele din cărţile est-slave, marchează şi versurile slavone ale celui mai productiv stihuitor din Ţaţa Românească — Udrişte Năsturel. Drumul acestui poliscriptor până Ia structurile limpezi ale versurilor din Urmarea lui Hristos (Mănăstirea Dcalu, 1647) (care, împreună cu alte compuneri ale aceluiaşi, sunt socotite de Hans Rothe, îngrijitor al unei voluminoase antologii apărute în Germania - Die alteste ostslawische Kunstdichtung. 1575-1647, Giessen, 1977, p. 425, 444, 455, 462 - ca aparţinând literaturii ucrainene) sau din Triodul Penticostar (Târgovişte, 1649) (şi ele revendicate de profesorul sârb Milorad Pavic spre a fi aşezate în ipostaza de primă poezie barocă a literaturii sârbeşti) nu a fost, sc vede, deloc uşor.
O întâmplare (fericită, ce e drept) m-a ajutat să constat că relaţia ucraineano-română - pe care o construisem întemeiat mai ales pe „alăturări" de factură tipologică şi pe presupunerea existenţei unor
1 Istoria literaturii române de la origini până in prezent, F.dirura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941, p. 52.
informaţii ce puteau să circule - include şi elemente mult mai concrete. Am descoperit astfel că în versurile slavone incluse în Antologbionul cÂmpulunge3.n din 1643 şi care, sub titlul (în traducere) La prealuminata stemă a prealuminatei case a măriilor lor domnilor Basarabi, glorifică însemnele heraldice ale voievodului Matei Basarab, Udrişte Năsturel (care în această cane îşi zice, grecizant, Orest) a folosit câteva fragmente din grupajul cu care Gherasim Smotriţki omagia herbul cnezilor din Ostrog în faimoasa Biblie din 1581, tipărită în localitatea cu pricina.
Năsturel foloseşte acest tipar prozodic ucrainean în versurile slavoncşri (aceleaşi) ce glorifică stema Basarabilor în Molitvenicul slavon din 1635 şi în Pravila mică din 1640 (carte românească) şi îl rransferă netulburat, nesesizând (ca şi Miron Costin peste câteva decenii) lipsa de compatibilitate, şi în stihurile heraldice scrise în româneşte pentru Evanghelia învăţătoare din 1642 (în fapt, o rraducere-prescurtare a grupajului slavon folosir deja în două rânduri). Versurile din cele trei distihuri, cam pedesrre, nu mai au nici „disciplina" silabică a „originalului" slavon:
„Ceasta ţeară corbu-ş poartă înttu pecetea ei, Fericit acum şi-au dat adaos peceţii. Scut la pieptul corbului cu un semn ca acela, Om din jeţiu şezându-ş toiag laudă acela, Mare neam băsărâbesc cu această semnează Că marea acelor isprăvi a toţi să-i vază".
A doua înrâurire, importantă pentru evoluţia stihuirii româneşri până la Dosoftei, dar şi după aceea (prezentă şi în compunerile epice), vine din partea versului neogrec numit îndeobşte „stichos politikos". Modelele sosesc prin cărţile greceşti imprimate în centrele de cultură neoclenă, dar ele se află şi în volumele scoase, la sfârşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, dc tipografiile din Ţara Românească şi din Moldova. Nu sunt puţine cărţile greceşti ce apar acum şi în fiecare dintre ele se află una sau mai multe „epigrame" (uneori chiar mici „antologii") semnate de autori de marcă ai literaturii greceşti, dar si de români. Episcopul Mitrofan, prelat dar şi tipograf harnic, scrie, pentru cartea patriarhului Nectarie, întâmpinare în contra primatului papăei (Iaşi, 1682), mai multe
LXXII
PREFAŢĂ
PRELATĂ
LXXI II
epigrame dedicate tipăritorilor cărţii. în volumul In contra ereziilor de Simeon, arhiepiscop al Salonicului, imprimat la Iaşi în 1683, se află versuri greceşti la stema Moldovei. Stihuri închinate emblemei Ţării Româneşti, scrise tot în greceşte, se publică în Manualul contra schismei papistasilor (Bucureşti, 1691). în cartea ce cuprinde Mărturisirea ortodoxă şi Expunere despre, cele trei virtuţi (Snagov, 1699) sunt tipărire versuri semnate de Sevastos Trapezuntiul Kyminilis, Ioannes Komnenos, de elevii Academiei Domneşti din Bucureşti şi de cei de la şcolile greceşti din Ianina. Opresc aici înşiruirea; ea ar putea fi foarte lungă...
în încercările de identificare a autorului ce a probat, primul, asimilarea normelor pe care Ie impunea pretenţiosul „stichos politikos" (vers lung iambic), cercetătorii s-au oprit întâi asupra lui Radu Greceanu. L. Galdi1 citează versurile din Biblia de la 1688, opinând că acestea marchează un progres evident în tehnica versificaţiei româneşti. „Ceea ce este nou în el [în grupajul respectiv - ».».] - remarcă şi autorii tratatului academic dc Istorie a literaturii române1 — e căutarea unui ritm, interesul pentru imagini plastice şi frazele cursive, nu atât de încâlcite ca Ia Varlaam." în anii din urmă, regretatul Mircea Scarlat localiza prima instalare a „ritmului elegiac iambic" tot într-un text aparţinând lui Radu Greceanu - tălmăcirea din greceşte a Povestii de jale şi pre scurt asupra nedreptet morţi a preacinstitului Constantin Cantacuzino, marelui postelnic al larii Rumâneşti, poem tipărit — se pare - Ia Snagov, în 1699, şi păstrat, fragmentar, într-o copie din 1735.
După opinia mea, momentul celor dintâi contacte ale „poeţilor" noştri cu prozodia „stihurilor politice" (chiar dacă aceste contacte nu s-au arătat a fi decisive) trebuie mutat cu câteva decenii mai înainte dc 1688, şi anume în anul 1652, când Danii! Andrean, „monah din Ţara Panoniei" (i.e. din Transilvania), compunea versurile imprimate în îndreptarea legii (Târgovişte, 1652). Cărturar însemnat şi de solidă formaţie - chiar el ne spune că încercase „a linge pre dinafară puţintel
1 Introducere la istoria versului românesc, Editura Mincrva, Rucureşn, 1971, p. 76.
2 Voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 453-
Grammatica şi Syntaxisul", într-o mărturisire ce se cade a fi despovărată de încărcătura umilinţei medievale -, profesor de versificaţie la Târgovişte, Daniil Panonianul scrie stihuri ce „sună cu oareşicare pretenţe" (G. Călinescu, op. cit., p. 5.3) şi în care, după un început spectaculos -
„învăţăturile Athineî aşa nu strălucesc
cum ceste şase Numărure aicea izbândesc..",
face o interesantă tentativă de exploatate a unei „gnome numerice" (cele „şase Numărure" fund simbolurile ce alcătuiau stema mitro-poliţilor Ungrovlahiei), procedeu redescoperit (în depozirelc medievale) şi practicat cu asiduitate de poeţii Barocului.
Alături dc pasaje versificate sau metrificate din Acatistul şi ParaclisulPrecistei, carte contemporană, ca elaborare, cu Psaltirea în versuri, lungile intercalări „poetice", nemarcate grafic, din Parimiile preste an arată limpede că Dosoftei înţelegea versificarea ca pe un exerciţiu retoric. Structurile ritmice şi rimate prin care Dimitrie Cantemir sporeşte muzicalitatea textului Istoriei ieroglifice dovedesc peremptoriu că avem de-a face cu o concepţie cu o largă răspândire ce-şi avea izvorul în exerciţiile insistente de „translare" a prozei în poezie, de alcătuire a aşa-numitelor „transcripta oratio" pe care cărturarii români le făcuseră la lecţiile de rerorică. Foarte multe dintre textele în versuri ale lui Dosoftei ne dezvăluie, două (cel puţin), construcţii din „aparatul" conceptual al scriitorului: dominanta retorică sub care îşi aşază întreprinderea literară (întreprindere ale cărei specific şi rosturi ştie să le definească) şi „mecanismul" pus în lucru spre desăvârşirea ci. (Sigur că în cazul de faţă, acest „mecanism" nu poare fi despărţit de harul autentic al autorului.) într-un cuvânt, solidar pe deplin cu vremea sa, cu modelele ei mentale şi cu principiile estetice ce funcţionau în Europa de Est atunci şi mai târziu, Dosoftei sc comportă ca un scriitor baroc.
Numită frecvent „traducere în versuri", Psaltirea Sfântului Proroc David, tipărită de Dosoftei în anul 1673, carte ce consună semnificativ cu acea iniţiativă, bine punctată, a literaţilor Barocului din Centrul şi Estul Europei privind versificarea textelor religioase şi furnizează dovada, greu de ocolit, a veritabilei vocaţii scriitoriceşti şi a harului de netăgăduit ale mitropolitului, constituie de fapr „produsul"
LXX1V
PREFAŢA
PREFAŢA
IAXV
transpunerii în stihuri (având drept temei aceeaşi înţelegere a versificării ca travaliu retoric) a unei redacţii în proză. Lucru ştiut, dc altfel, căci Dosoftei evocă, în chiar fila de titlu a tipăriturii din 1673, cele două „faze" pe care le parcursese elaborarea îndelungată a cărţii: „Psaltire a Sfântului proroc David pre limbă rumânească, cu dzâsa şi cu roată cheltuiala prealuminatului întru Îs Hs Io[anJ Ştefan Petr voevoda, Domn Ţărâi Moldovei, din svintele scripturi a svinţilor părinţi, dascălilor svintei beserici, cu lungă osteneală în mulţi ai socotită şi cercată prin svintele cărţi şi de-acia pre versuri tocmită în cinci ai foarte cu osârdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de rara Moldovei".
Ştiind că cei „cinci ai", cât a durat „tocmirea pre versuri", trebuie plasaţi în intervalul 1660-1670, când Dosoftei se afla în scaunul episcopal dc la Roman (căci în 1671 versificarea psalmilor era terminată), pregătirea versiunii în proză, operaţie de durată („mulţi ai"), s-a petrecut într-un interval ce începea înainte de 1660. O muncă deosebit de complexă i-a solicitat prepararea acestei versiuni, o muncă de factură filologică („socotită şi cercată prin svintele cărţi"), întrucât, pentru alcătuirea unui text în stare să răspundă exigenţelor cărturarului de pretenţie care a fost Dosoftei, au fost puse la contribuţie (cercetătorii au dovedit peremptoriu acest fapt) traduceri anterioare ale Psaltirii şi, verosimil, o versiune slavonă „de control". O muncă mereu reluată (glosele şi variantele notate în manuscrise sunt dovezi în acest sens), cu ţeluri distincte în funcţie dc etapă. Aşa s-ar putea explica de cc redacţia care va fî supusă „aşezării" în stihuri, un „text dc lucu" fără îndoială, nu coincide cu versiunea în proză (Psaltire de-nţăles a sfântului împăratproroc David) ce va vedea lumina tiparului în 1680. Ele, însă (aceste versiuni în proză, destinate ecclesiei, cea din Psaltirea de-nţăles şi aceea copiată în ms. III, 34 dc la Biblioteca Universităţii din Iaşi, atribuită de N.A. Ursu lui Dosoftei), aşezate lângă psalmii versificaţi din 1673 (gândiţi, categoric, a împlini o altă „funcţie" ce poate fi asociată unor „trebuinţe estetice"), luminează etape intermediare ale procesului dc elaborare poetică (chiar dacă, aşa cum observa Mircea Scarlat1 „metaforizarea nu pare a fi deliberată Ia
1 Postfaţă la Poezia veche românească. Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 216.
Dosoftei"), izolează maniera - componentă funda mentală a atitudinii sale artistice - în care poetul a selectat (dintr-un inventar pus Ia dispoziţie dc o tradiţie ce cobora până la Psaltirea Scheiană) şi a folosir „soluţiile de transpunere a imaginilor biblice"1, precizează, în fine, acele spaţii care, desprinse de meşteşug si dc sugestiile înaintaşilor, pot defini în speţă contribuţia creatorului de vers.
Numeroasele note marginale din versiunea păstrată în ms. 446 B.A.R. (editată de Ioan Bianu în 1887), prescrisă după redacţia iniţială a psaltirii versificate (în care prefăţa-dedicaţie era adresată voievodului (iheorghe Duca), ca şi deosebirile ce se constată între versiunea manuscrisă şi cea tipărită în 1643 dovedesc lucrul neîntrerupt asupra textului, strădania versificatorului de a şlefui şi a ameliora necurmat. „întreprinderea" poetică pusă la cale, de o factură şi proporţii nemaivăzute până atunci în literatura românească, implica anumite responsabilităţi şi Dosoftei - precum contemporanul său Miron Costin, în rândurile preparatoare ce însoţeau poemul Viiaţa lumii - ţinea să-şi prevină cititorul în legătură cu întruchiparea particulară - în raport cu lecturile obişnuite - a textului pe care i-1 propunea. Şi o face „more rhetorico", desluşind lectorilor săi spaţiul esenţial în care şi-a plasat eforturile de stihuitor - cel al conservării numărului de silabe din vers (semn concludem că poezia era înţeleasă ca exerciţiu retoric) şi al „tocmirii" „într-un chip" a „glasnicelor" din „coadclc stihurilor".
Acest „excurs" a dorit să demonteze acea „judecată" (pe care trecerea dintr-o istoric a literaturii în alta a transformat-o într-o „prejudecată" şi i-a asigurai un caracter definitiv) care, confundând grav substanţa lingvistică a versurilor (fericit populară s-a spus) cu mecanismele de alcătuire, a proiectat imaginea unui Dosofrei întors covârşitor către metrica oralităţii. Or, lucrurile nu stau tocmai aşa. Sigur că mitropolitul a ştiut să aleagă (lipsit fiind de o tradiţie solidă lăunrricâ pe care să se sprijine) şi sclipiri din poezia „celor care tac" (ca să le putem identifica precis, ar trebui să avem şi termenul de comparat), dar, iarăşi, la fel de sigur este că poezia sa, produsă în chipul pe care am încercat să-1 descriu mai sus, este una complicată (măcar
Al. Andriescu, Studiu introductiv ia Dosoftei, Opere, voi. I, p. XXXI.
EXXVI
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
EXXV1I
prozodic), născută prin absorbirea si prelucrarea în duh particular a unei sugestii ilustre.
Versul epic românesc n-a putut ocoli, nici el, începuturile aloglote. O epică de curte, care istorisea isprăvile trecutului în versuri însoţite de muzică (în slavonă, la început, apoi în româneşte), evocată dc Nicolae Costin în Letopiseţul său ori de istorici şi călători străini („Moldovenii şi muntenii - zicea undeva polonezul Maciej Stryjkowski - cântă despre acesta [despre Ştefan cel Marc - «.«.] la toate mesele lor, acompaniindn-se cn muzica alăutei") şi dovedită (chiar dacă astfel de „dovezi" nu sunt numeroase) de acel CÂntex despre Ştefan cel Mare, scris în slavona ucraineană şi aflat de Hasdeu într-o Gramatică cehă din 1571, a existat cu siguranţă. Era, categoric, o poezie de sorginte cultă, creaţie a unor profesionişti ai versului şi ai melodiei, precum acel Gheorghe, „sârb şi cântăreţ", pe care îl pomeneşte un hrisov emis de voievodul moldovean Petru Aron la l ] octombrie 1454, şi care, prin colportorii abilitaţi, depăşea zidurile Auleî sî înrra într-o (iarăşi constatară: un anume Paul Strassburgh, călător prin Valahialui l^on Vodă [1629-1632], i-a ascultat, în drum spre Giurgiu, pe nişte cobzari şî cântăreţi [citharoedi et musichorum c.horus\ cântând astfel de compoziţii în limba română [qui valachica linguapatriurn carmenplenogutture cantahant]) circulaţie orală.
Se cuvine apoi să pomenim compunerile grecilor ce si-au găsit adăpost în Ţara Românească: Povestea prea frumoasă a lui Mihai Voievod. Cum domni în Valahia, cum tăie pe turcii care se aflau acolo, şi pe urmă, fu ucis cu pizmă, fără luptă, în care vistiernicul Stavrinos a povestit grandioasa epopee a lui Mihai Viteazul, şi Istoria celor săvârşite în Ungrovlahia, începând de la Şerban Voievod până la Gavril Voievod, scriere de mari dimensiuni (cu o versiune „de pornire" în proză) unde Matei al Mirelor, poliscriptorul egumen al Mănăstirii Dealu, a istorisit (dublându-si discursul cu moralizări în duh bizantin) faptele petrecute în Valahia între 1602 si 1618. Amândouă aceste texte, tălmăcite în tomâneşte, vor intra în marile compilaţii de cronici munterie de mai târziu.
„Isroric povcsrită în versuri" a făcur şi Miron Costin, in 1684, în a sa Poemă polonă (păstrată in două versiuni: Descrierea Ţării
Moldovei şi a Munteniei şi Istoria în versuri polone despre MobJova şi Iara Românească, a doua atestând numeroase corijări în planul versificaţiei) prin care, prezentau du-i pe români cu istoria lor antică şi cu emblemele ce-i arată (epopeic) a fi coborâtori din romani, încerca să-1 convingă pe regele polon Jan Sobieski, „depresurător al Vienei" şi învingător al turcilor, să-şi asume responsabilitatea scoaterii acestor moştenitori ai unor mari civilizatori din starea nedemnă în care ajunseseră. Şi tot istorie (o istorie a Moldovei de la al doilea descălecat) îi propune cititorului mitropolitul Dosoftei în lungul grupaj (128 de stihuri) tipărit în 1681, la laşi în Molitvănic de-nţăhrs (va relua această compunere, amplificând-o şi aducând-o „la zi", în 1683 în Parimiile preste an şi apoi într-un manuscris datând din anii exilului său polonez). Alcătuirea (pe care autorul dorea, sc pare, să o numească Domnii Ţărâi Moldavii; în literatura de specialitate ea circulă, adesea, sub titlul Poemul cronologic) voia să fie un cuvânt de mulţumire pentru şirul de domnitori, ctitori de ţară şi de Jcgc", aşezători ai orânduiclilor statului şi prorectori ai credinţei. Din şirul de caperc încoronate, priviţi nu ca într-un pomelnic, ci ca nişte secvenţe ale unui timp naţional, Dosoftei, mereu interesat de trecutul „mare" al lumii, scoate campionii „micului" trecut al rării sale. Selecţia Iui este sigură şi convingătoare:
„Pentru Ştefan cel Bun ce-au bătut războaie, De-au făcutu-ş de toate inemii pre voaie. Prin ţinuturi prin toate să văd a lui s^mne, Mănăstiri şi beserici cc-au fapt fără lene. Că nu mimai prin sate şi pre la oraşe, Ce şi prin munţi şi-n codri lui Hristos sălaşe Cc-au făcut zugrăvite de dau strălucoare, Să-i trăiască-n bun nume pomana supt soare".
Diversificarea stihului epic, începută în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost în literatura română un proces firesc, întâmplări tragice - cum a fost uciderea, la 20 decembrie 1663, a marelui postelnic Constantin Cantacuzino, faptă relatată, în greceşte, de un martor ocular (ins instruit, cu o bună şlefuire culturală) într-o lungă „lamentaţie" (text pierdut, din păcate), tradusă apoi în
1. XXVI II
PREFAŢA
PREFAŢA
IJCXIX
româneşte dr Radu Greceanu sub tidul Poveste tu?jale si pre scurt asupra nedreptei morţi a preciristitului Constantin Cantacuzino, marele postia/nic al larii Româneşti - ori nedorite prefaceri, cu urmări de dumă - precum unirea cu Biserica romano-catolică a unora dintre ortodocşii ardeleni, despre care vorbcşre Plângerea Sfintei Mănăstiri a Stlvaşului din eparhiia Haţăguluiditi Prislop, cronică den\â a istorici unui aşezământ monastic vechi {închipuind, cred, împreuna cu critoriile Sfânruhri Nicodim de la Vodiţa si de la Tismana şi cu Mănăsrirea Neamţului, „triunghiul de aur" al Ortodoxiei româneşti) şi, deopotrivă, povestea (frecvent copiată în toate cele trei Ţări Româneşn) drumului dramatic pe care a ciebuit să păşească credinţa străbună într-un Ardeal invadat de confesiuni agresive - au atras atenţia versificatorilor. Dispariţia postelnicului Cantacuzino se cădea să stârnească o durere de uriaşă cuprindere: oamenii, regnul vegetal şi cel mineral, slujitorii lui Dumnezeu, ţara întreagă:
„Zic, dară, şi voi pietrilor şi liamnelor, să plângeţi,
Sî lurnror săracilor, dc jale să vă stângeţi!
Şi toată ticăloasa Ţară aciasta Rumâncască,
Cu roate mănăstirile împreună să jâleaseă
I're Coustandin posriatnicul, pre Cantaeuzuiescul,
Pre matele acela om, şi prea înţeleptul!"
I.a fel, în cealaltă „plângere", tensiunea creată de dereglările confesionale uită solidarităţile fireşti şi explodează în blesteme radicale:
„O, dc te-ar fi ars focul, Blaj,
Că tu multe râotăţi lucraşi!
Tu, din început, de la strămoşi,
Ai avut stăpâni tirani şi necredincioşi,
Că întru tine au fost muncit
Sawa arhicrul si mitropolit
De necredinciosul Apaft Mihai,
Al ţârii calvin crai..."
Marile „accidente", doveditoare toate ale vanităţii strădaniilor omeneşti şi a existenţei, în genere, ale labilităţii sorţii, înţelese ca
premise şi deopotrivă ca „încheieri" ale inspectării (provocate mai mereu de câte o „groaznică întâmplaie" furnizata de istorie, căci la noi, ca şî aiurea, literatura a fost mult îndatorată povestirii trecutului) rosturilor ascunse ale lucrurilor, au furnizat substanra si „încărcătura" povestirilor versificate din secolul al XVIIl-lea si dc mai târziu. Aceste corn puneri, care lui Iorga nu i-au plăcut (versuri ..foarte rele", „plate", „şchioape", „ueajustare"), care i-au iritat pc Sextil Puscariu şi pe D. Fopovîei (stihuri „lipsite de orice relief artistic"), nu vin dinspre folclor, cum se mai crede încă. Scriitorii care le-au pus pe hârtie -făcând exerciţii de „polimetrie" şi „poliritmie" şi trăgând cu ochiul Ia cronicile rimate greceşti - aparţineau neîndoielnic paliciului mijlociu al cărturarilor români. Nu cred că-i putem pierde printre „creatorii populari", chiar dacă nu ştim cum 1-a chemat pe cel care a compus acea însirare absolut stimabilă a „trecutelor glorii", brodând în marginea motivului ubi sunt?:
„Unde-i vorba lui Tulie, Dulceaţa iui Hortensie, înţeleptul Socrat, Marele Aristotcles, Gallenus. Hypocrates? Unde-i vârtutca lui Hector Şi-uţelepciunea lui Mentor?...",
după cum, la fel, nu între producţiile folclorice este locul acelui Cântec despre sjarşitul Crailor şi al Împăraţilor, cu trimiteri la o limpede origine culrâ, cărturărească (Al. Plru). Lui G. Călinescu producţiile cu pricina i-au plăcut. A gustat aceste alcătuiri zgomotoase, gălăgioase în chipul în care îşi înveşmântau simţămintele iscate de narai ea „unui singur eveniment tulburător" (Eugen Negriei) şi, desi a subliniat în vâna lor literară mai cu seamă „efectul burlesc", „mascăria populară", şi o „încântătoare neghiobie", a dovedit că ar fi putut oricând (dacă nu s-ar fi lăsat legănat de impresiile modernului ce refuză puntea către un alt tip de reflecţie şi de sensibilitate şi ajunge asrfel la „asprimi" în apreciere) să le înţeleagă corect: „Amestecul de idei culte şi de naivităţi dă impresia gustoasă a unei nerozii savant ticluire".
LXXX
PREFAŢĂ
PREFAŢA
I.XXXI
l-au interesat pe autorii acestor compuneri cu orgolii „epopeice" întâmplările de marc tensiune, sfârşite tragic, faptele în stare să impresioneze, dispariţiile fulgerătoare şi dc răsunet: moartea, în 1714, la lstanhul, a Brâncoveanului şi a fiilor lui {Cântec al lui Ştefan Vodă cu al lui Constantin Vodă când l-au tăiat împăratul), dispariţia unui mare boier - Stihuri asupra petrii răposatului Manolachi Bogdan („O, ce groaznică întâmplare, / O, ce primejdie marc, / O, ce cumplită cădere. O, spăimânrarâ vedere..."), omorârea lui Grigore Gbica (Stihuri asupra domnului Grigore Chica, Voievod al Ţârei Moldove/), suprimare înspăimântătoare, care, în Ardeal, va naşte piesa de teatru Occisio Gregarii... Vudae...
Toate aceste subiecte sunt capabile să genereze contemplarea (barocă) a lumii sub perspectiva „deşertăciunii", a vremelniciei celor pâmânreşri şi a norocului alunecător. Ca în Stihuri asupra domnului Grigorie Gbica:
„O limbă ritoricească Ar trebui să vorbească, Şi să spuie acea-ntâmplarc Jalnică şi de mirare, Care s-au cunoscut foarte In halul lumei deşarte, Cum că n-are nici un bine Lumea statornic în sine..."
Sau în Istorii ce au scos domnilor şi boerilor.
„Oh! Lume înşelătoare, De-mpăraţi invrăjbitoare. Cum era de dulce mierea, Acum este-amară fierea.
Buni ştiutori într-ale retoricii, pricepându-se să înveşmânteze neobişnuitul şt să se jeluiască pe tonuri înalte, autorii dc povestiri versificate navighează cu îndemânare printre întâmplările tragice, sângeroase, culegându-şi cu pricepere subiectele cate, pe de o parte, asigurau un efect dc mare profunzime ţi forţă tensionamă, seismică, asupra cititorului, iar, pe de altă parre, ofereau platforma necesară
„încheierilor" sau puncrârilor moralizatoare. Şi una, şi cealahă — trăsături tipic baroce.
TEATRUL
In primele sale încercări culte, teatrul românesc descinde - cum s-a arătat1 - din tradiţia „tearrului şcolar", baroc prin excelenţă, ajuns în Transilvania (spaţiu unde s-au conservar si cele mai vechi texte) prin inrermcdiul spectacolelor organizate sistematic in colegiile iezuite. Teatrul baroc, în varianta sa „şcolară", oferă explicaţii pentru acea scenetă intitulată Voinicul şi fata (şi păstrată într-un manuscris bihorean din anii 1750-1754), texr ce face apel la logica - barocă -a „inversului" şi nu sc fereşte de limbajul frust, si pentru Comedia ambulatoriu alumnorum, bănuit „mistetium" prezentat dc „alumnii blânjeni" prin 1754-1755, ca şi pentru cea mai însemnată alcătuire a vechii literaturi reatrale româneşti - piesa Occisio Gregarii in Moldav'ta vodxe trugedice expressa, reprezentată la Blaj pc la 17H0, lucrare cu totul remarcabilă cc manipulează „farsa, metamorfoza, masca, limbajul crud, cu aluzii licenţioase, loviturile de teatru, spectaculosul, iregularul, vorbirea în mai multe limbi"2.
Toate aceste texte (si, verosimil, cele pe care le amintea F.J. Sulzer) descind din inventarul „teatrului şcolar" baroc si aparrin categorici lucrărilor dramatice propriu-zisc (actus dramalicus), care prilejuiau verirabile reprezentaţii teatrale, solicitând adesea montări complicate, recuzire, costume. Ştirile păstrate în legătură cu Comedia ambulatoria... amintesc de faptul ca elevii „s-au costumat după obiceiul comedianţilor în haine corespunzătoare, purtând podoabe de sticlă colorară şi fiind însoriţi de un gornist, de un stegar si de un «timpanator», ceea ce înseamnă că dispuneau de fapt de o mică orchestră"3.
1 Vezi, Mircea Popa, Tectonici genuri/or literare, p. 87—102; Ion Istrate, Barocul literar românesc. Editura Mincrva, Bucureşti, 1982, p. 2H3-303.
' Mircea Popa, op, nt., p. 44.
3 Ibidem, p. 93.
LXXXII
PREFAŢA
PREFAŢĂ
1.XXXIII
O alta veche piesa românească, A scolasticilor de la Blaj facere... {scrisă prin 1757 şi jucată probabil în 1761), aparţine neîndoielnic aceleiaşi tradiţii, numai că, fiind construita sub forma unei discuţii înxrc. două grupuri de personaje, Părinţii şi Fiii (se dezbătea „unirea cu biserica romano-eatolică"), uzează, evident, de modalităţile de organizare ale aşa-zisului actus oratoricus (al doilea rip dc discurs al teatrului dc colegiu)1.
Am stăruit în această prefaţă (a cărei întindere este într-un fel motivată de complexitatea fenomenului literar medieval adăpostit pe durata câtorva secole) - cititorul a văzut acest lucru - mai cu scamă asupra „genurilor" literare care au alcătuit coloana vertebrală a vechiului scris românesc. Adică asupra acelor organizări care, moştenite de Ia bizantini, au asigurat structura de rezistenţă a literaturii române, aşezându-i fundamentele - prin textele „preluate" - facilitându-i înscrierea în competiţia est- şi sud-est europeană - prin textele traduse din greacă în slavă şi prin scrierile originale în slavonă — şi desfăşurarea mişcărilor lăuntrice în direcţia înstăpânirii limbii vernaculare în ipostaza de vehicul cultural.
Prelata aceasta, care se sprijină pe înţelegerea dată de mine proceselor din vechea literarură românească (cu tentative dc racordare la mişcările de sensibilitate europene şi cu un limpede statut sud-est european), nu şi-a propus să prezinte o „literatura" (nici n-ar fi putut face aşa ceva), ci doar să contureze câteva probleme. Una dintre ele ar fi cea a relaţiei - pentru perioada avută în vedere - dintre „literatura tradusă" şi cea „originală". Eu sunt de părere că, pentru epoca veche, o separare srrictă, rigidă si mecanică, a creaţiilor originale dc textele traduse (mai ales atunci când aceste tălmăciri sufereau, în procesul de transpunere, numeroase modificări, aparţinând traducătorilor si copiştilor, inşi cc devin un soi de „coautori") este o operaţie ce nu poate aduce profit nici în planul identificării opţiunilor, nici în cel al stabilirii structurilor de adâncime. Socotind că, în faza medievală a scrisului românesc, literatura tradusă, asumată de cărturari, citită,
mulriplicată prin copiere, „deformată", poate fi considerară - în planul satisfacerii necesităţilor de informare si în ipostaza de depozitară a unor pilde şl imbolduri - drept parte constitutivă a literaturii naţionale, am făcut loc în această selecţie unor genuri lirerare «traduse», a căror «cerere» pe piaţa cărţii a fost neîndoielnică: cronografele, cosmograf ile, cărţile populare (puncte forte ale «bibliotecii» chilotului mediu). Am preferat, ziceam, să rămân - în discuţia din paginile precedente - în preajma marilor „genuri" (hagiografia, proza oratorică, istoriografia, poezia), convins de faptul că ele pot da seamă de mersul prin timp al deprinderilor scriitoriceşti şi de ascensiunea purtătorilor lor către veritabila performanţă. Arn şi întreprins o asemenea inspecţie, ajutat de producţia poetică, încercând să precizez diversitatea experienţelor, „creşterile", diversificarea, instalarea semnelor modernităţii. Am lăsat deoparte o necesară, cred, dezbatere asupra discursurilor ce semnifică „paşii" importanţi către Timpul Modern (romanul, eseul, tratatul), cu excepţia literaturii dramatice, întrucât numărul paginilor acestui „text de însoţire" ar fi crescur si mai mult.
DAN HORIA MAZI1U
Vezi şi V. Mândra, Istoria literaturii dramatice româneşti, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 76-84.
CRONOLOGIE
cea 1400
1.1 mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (13S<S— 1418), monahul FiJodiei redactează, în slavona mediobulgară, imnuri religioase consacrate sub numele de
Pripealele sărbătorilor alese sau Cântări adause.
1402
Grigore (c. 1364-1420), „prezvirci în marea biserică a Moldovlahiei", scrie în slavonă, Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou.
1424
Gavriil Uric dc la Ncamţu transcrie textul slavon al Omiliilor sfântului Grigorie Nazianul.
1442
Gavriil Uric de la Neamţu copiază în slavonă Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur.
1457
aprilie 14. Începe domnia de 47 de ani a lui Ştefan cel Mare in Moldova, până la 2 iulie f 504, domnie de marcă şi pentru viaţa culturală a ţării.
I.XXXV1
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
I.XXXVII
1462
Primul manuscris în limba germană (dacat), conţinând Povestiri despre Dracula voievod (Vlad Ţepeş).
1482 - c. 1492
I a curtea lui Ştefan cel Mare, este redactat un letopiseţ în slavonă, cuprinzând evenimentele petrecute în Moldova de la descălecatul lin Dragoş şi până la începutul veacului al XVI dea. Originalul nu se păstrează, faptele relatate fiind cunoscute prin intermediul unei copii descoperite dc Ioan Bogdan şi denumite Letopiseţul de la Bistriţa. Altă versiune a cronicii ne-a parvenit prin două copii, LetopiseţulPutrui Lşi LI, care se opresc în anul 1565.
1493
ianuarie 10. La Sibiu, în familia lui Ştefan şi a Barbarei Olahus, se naşte Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de origine română, auror de lucrări istorico-einografice şi versuri omagiale.
1512
Episcopul Romanului, Macarie, finalizează o primă versiune, în limba slavonă, a letopiseţului Moldovei, având drept model cronograful lui Constantin Manasses. Figura centrală a letopiseţului este domnitorul Petru Rareş, protectorul scriitorului.
1512-1517
Neagoe Basarab, voievod al Ţării Româneşti (1512-1521), cu sprijinul familiei Craioveştilor, construieşte biserica episcopală, din Curtea de Argeş.
1518-1521
Neagoe Basarab redactează scrierea cu caracter parenetic învăţăturile lui Neagoe Basarah cătrefiul său Theodosie, adevărată enciclopedie a evului mediu românesc, una dintre cele mai importante scrieri europene din sec. al XVI-lea.
1521
mnuarie 2'J -30. Primul text românesc datat - Scrisoarea lui Ncacşu din Câmpulung- cuprinde ştiri despre o expediţie turcească la Dunăre. Epistola trimisă lui Johannes Benkner, judele Braşovului, este o dovadă concludentă a existenţei exerciţiului redactării unui text în limba română.
1523
Macarie cronicarul copiază o Psaltire în slavonă penrru mitropolirul Teocrisr, arhimandritul de la Putna.
1539
Ioan Hontcrus publică în limba latină un exiras din Sentinţele dreptului civil (Pandectele lui Justinian).
1542
" Se naşte Johannes Soinmer (Sommerus) la Pirna, lângă Dresda. A scris Viaţa lui lacob 1Leraclit Despotul Moldovei, 1574 (tipărită postum, la Wirtenberg în 1587) şi alte lucrări istorice şi de polemică religioasă în limba latină. Moare în 1574. martie. Macarie, episcop de Roman, încheie prima versiune în slavonă a Letopiseţului Moldovei (1504-1541).
1544
iulie 16. Filip Moldoveanul este recompensat de oraşul Sibiu penrru imprimarea unui Catehism românesc, prima tipăritură românească (nu s-a păstrat, însă, nici un exemplar).
1551-1553
Apare Ia Sibiu un Evangheliar slavo-român, partea românească reprezentând cel mai vechi text tipărit în limba română păstrat până acum.
1 XXXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
IJCXXIX
1553-1555
Redactarea cronicii Iui Efrimie în limba slavonă. Evenimentele înfăţişate cuprind intervalul dintre I 541 şi 1554, adică a doua domnie a lui Petru Rareş, cele două domnii ale fiilor lui, precum şi prima domnie a protectorului său, Alexandru Iăpuşncanu (1552-1561; 1564-1568).
1557-1581
Diaconul Coresi tipăreşte, la Braşov şi în alte localităţi din Transilvania, mai multe cărţi în limba română şi slavonă: Octoih (1557) Triod-Penticostar (1557), Catehismul românesc (Întrebare creştinească, 1559-1560), Telraevanghelul românesc (1560), Pravila sfinţilor oteţi (sau Pravila românească, 1560 1562), Lucrulapostolesc (Praxiul, 1565-1566), Evanghelia cu învăţătură (Cazania L) şi un Molitvelnic (1567-1568), Psaltire (1570), Evanghelia cu învăţătură (Cazania a Il-a, 1580-1581).
1581
iulie 8. I.ucaci ritorul încheie copierea rcxtului slavo-român al unei Pravile - cel mai vechi manuscris juridic românesc darar şi unul dintre cele mai vechi tcxre literare româneşti din Moldova.
1582
iunie 4—iulie 14. Şerban Coresi şi Marien diacul tipăresc, în limba română, Palia de ba Orăştie.
1583
Tronul Ţării Româneşti este ocupat, până în 1585, de către Petru Cercel. în cei doi ani, cărturarul umanist, cunoscător a douăsprezece limbi, construieşte o impunătoare reşedinţă la Târgovişte, refăcând toiodată Biserica Domnească.
1590 c.
Sc naşte Grigore Ureche, într-o veche familie boierească. Tatăl său, Nestor Ureche, a îndeplinir diferite funcţii în ierarhia epocii
(mare logofăr sub Aron-vodă şi mare vornic al Ţării de Jos, în timpul domniei lui Ieremia Movilă). Grigore Ureche (1590-1647), umanist prin spirit şi educaţie, este autorul primei cronici în limba română: Letopiseţul Ţării Moldovei până bl Aron Vodă (1359-1594).
' Este omorât Petru Cercel în timpul călătoriei pe mare, către insula Rhodos, unde fusese exilat.
1592-1604 c.
Sc datează o copie a traducerii româneşti a cărţii populare Floarea darurilor (Fiore di.virtu), în care apar şi unele sentenţii versificare, considerate drepi primele versuri laice româneşti.
1596
decembrie. Se naşte Petru Movilă, mirropolir al Kievului, sprijinitor al tiparului şi al şcolii din ţările româneşti. Moare la 1 ianuarie 1647.
• Se naşre Udrişre Năsturel (1596-1659), în familia postelnicului Radu Năsturel si a Calei Calomfirescu.
1617
Este ucis Dorothei de Moncmbasia, realizatorul unui cronograf grecesc (1631), a cărui traducere a circulat în spaţiul cultural românesc.
1620
• Popa Ion Vlah (Românul) din Sânpetru (Braşov) copiază traducerea românească a romanului popular Alexandria, fiind cea mai veche copie românească datată, păstrată împreună cu alte două cărţi populare: Albinuşa sau Floarea darurilor şi Rojdaniţa, în Codex Neagoeanus.
• Mihail Moxa redactează un Cronograf prelucrând mai multe surse: traducerea slavonă a textului lui Constantin Manasses, o cronică sârbească şi una bulgărească, la toate acestea adăugând informaţii din istoria românilor. Cronograful - „prima istoric
XC
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCI
universala în româneşte" - cuprinde evenimentele dc la Facerea lumii până la anul 1489.
1624 c.
în familia lui I .eon tic şi a Măriei (Misirei), se naşre Dimirrie Barila, viitorul mirropolit Dosoftei, primul mare poer român cult, auror al Psaltirii în versuri (1673) şi al poemului cronologic despre domniile Ţării Româneşti; traducător de cărţi de istorie şi religioase: Istoriile lui Herodot, Viaţa şi petrecerea svinlilor (1682-1686), Cuvântările lui Ioan Hrisrostomul.
1632
■ Pe tronul Ţării Româneşti urcă Matei Basarab, care va domni până în 1654. Epoca domniei lui se caracterizează printr-o semnificativă înflorire a culturii.
• Petru Movilă este înălţat la rangul de mitropolit al Kievului. 1632-1653
Perioadă în care pe tronul mitropolitan al Moldovei se află Varlaam. Ocupă această poziţie cu ajutorul voievodului Alexandru Iliaş (16.31-1633), dar se menţine şi în timpul altor domnii mai scurte, ca şi în vremea bogatei domnii a lui Vasile Lupu (1634-1653).
1633
Anul naşrcrii lui Miron Costin, cel de-al doilea fiu al hatmanului Iancu (Ion) Costin şi al Saftei Scoarţeş, descendentă din familia Movileştilor. Miron Costin (163.3-1691), cronicar umanist, pocr laic în limba română, teoretician al versificaţiei româneşti, etnograf, diplomat. Opera: Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace. 1595-1661 (1675), Viaţa lumii, Stihuri de descălecatul ţării, Istoria în versuri populare despre Moldova şi Ţara Românească (1677).
1636 c.
Nicolae Milescu, fiul lui Gavril, originar din Peloponez, se naşte la Mileşti. Spătarul Nicolae Milescu (1636-1708), scriitor teolog, memorialist, diplomat. Opere: Enchiridion sau Steaua Răsăritultă, Călătoria prin Siberia de la Tobolsk Li Nercinsk şi Li hotarele Chinei (1677), jurnalul misiunii lui Nicolae Spătarii în China (1677), Descrierea Ţării Coreii, un tratat despre Sibîle, în limba rusă: Cartea despre Sibile, câte au fost, care le au fost numele şi profeţiile lor ş.a.
1638
Este tipărită la Veneţia poema grecească a vistiernicului Stavrinos, sub titlul Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihail Voievod (1601).
1639
Apare la Govora ParaclisulPrecistei, în cuprinsul căreia se află si două cărţi populare de prevestire: un Gromovnic şi un Trepetnic.
1640
Ia mănăstirea Govora este tipărită Pravila, în traducerea lui Mihail Moxa, fiind prima carte în limba română tipărită în Tara Românească. Pravila de hi Govora se deschide cu Stihuri în stema domniei Ţării Româneşti neam casei băsărăbesc, scrise de Udrişte Năsturel.
• Se naşte, la Târgovişte, Constanrin Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi al Elinei, fiica voievodului Radu Şerban. Stolnicul Constanrin Cantacuzino (1640-1716), mare învăţat dc factură umanistă, cu studii la Veneţia şi Padova, diplomat, personalitate complexă a istoriei noastre. A fosr căsătorit întâi, din 1670, cu Safta Buhuş, nepoată a doamnei Anastasia, soţia voievodului moldovean Gheorghe Duca, apoi cu o Măria. Opera: Hartă geografică a prea înaltei domnii a Ungrovlahiei..., Istoria 'Ţării Rumâneşti întru care se cuprinde numele cel dintâi şi cine au fost hîcuitorii ei alunei şi apoi cine o au
XC11
CRONOLOGII-;
CRONOLOGIE
XCI II
mai descălecat şi o au stăpânii şt în vremile de acum cum s-au tras şi stă, Jurnalul de călătorie şi petrecere la Padova (1667—1669) ş. a.
• La Iaşi. este înfiinţată Şcoala Domnească de Ia mănăstirea Trei Ierarhi, cunoscută şi sub denumirea de Academia Vasiliană.
1642
sept. 15 - oct. 27. Ia iniţiativa lui Vasile I .upu, are loc la Iaşi un sinod, care aprohă textul mitropolitului dc Kiev, Petru Movilă, intitulat Mărturisirea credinţei ortodoxe.
• Este tipărită la Govora şi la Dealu (Târgovişte) Evanghelia învăţătoare, tradusă de ieromonahul Silvestru, cu o Predoslovie şi Stihuri în stema domniei Ţării Româneşti... de Udrişte Năsturel.
1643
octombrie. Patriarhia din Constantinopol aprobă atât versiunea latină redactată de Petru Movilă, cât şi pe cea neogreacă, alcătuita de Mcletie Syrigos în perioada desfăşurării Sinodului de la Iaşi.
octombrie. Sc naşte în familia Iui Mihail Halici, fiul său, Mihail, viitor poet şi lexicograf. Mihail Halici-fiul (1643-1712) este autorul unei ode scrise în limba română, folosind caractere latine şi ortografic maghiară, dedicată lexicografului maghiar Francisc Paris-Pa pai.
• Mitropolitul Varlaam tipăreşte, la laşi, Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi ba praznice împărăteşti şi la svenţi mari sau Cazania lui Varlaam, fiind prima carte românească tipărită în Moldova. Lucrarea conţine comentarii la Evanghelii şi texte hagiografice, fiind folosită şi în alte cazanii româneşti prin aceasta contribuind în mare măsură la unificarea limbii române literare.
1644
Vasile Lupu îl trimite la Matei Basarab pe mitropolitul Varlaam pentru a încheia pacea. în acest context, are loc întâlnirea cu Udristc Năsturel, în biblioteca căruia va descoperi un Catehism calvinesc, tipărit în limba română (1642), care va constitui punctul
de plecare al scrierii cu caracrer polemic, Răspunsul împotriva Cătihismului calvinesc (1645).
1644-1645
Eusrratie logofătul traduce din slavonă şi tipăreşte la Iaşi Şapte taine a besearicii, stihurile la stemă şi Predoslovia aparţinând mitropolitului Varlaam.
1646
• La Iaşi, pe cheltuiala lui Vasile Lupu, apare Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de bl alte giudeaţe, care reprezintă primul cod de legi apărur în limba română.
• începe să-şi desfăşoare activitatea, la Târgovişte, prima şcoală dc învăţământ superior din zona Munteniei.
1647
Moare Grigore Ureche, primul cronicar de limbă română. aprilie 15. Udrişte Năsturel termină naducerea în slavonă, din latină, a cărţii lui Kempis, Imitaţia Christi. Lucrarea este dedicată Elinei, doamna Iui Matei Basarab, iar predoslovia mitropolitului Varlaam al Moldovei. Se tipăreşte la mănăstirea Dealu (Târgovişte).
1648
I,a Alba Iulia apare Noul Testament, sub îngrijirea mitropolitului Ardealului, Simion Ştefan (? - 1656).
1649
I.a Târgovişte se tipăreşte TrioduîPertticostar slavonesc, cu o prefaţă în spirit umanist, cu citate din autori greci, alcătuită de Udrişte Năsturel.
xav
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCV
1652
La Târgovişte apare, cu sprijinul Iui Matei Basarab, îndreptarea legii {sau Pravila) lui Matei Basarab, inspirată din Carte românească de învăţătură a Iui Vasile Lupu.
1655
într-o familie boierească din satul Greci, aparţinător fostului judeţ Vlaşca, se naşte Radu Greceanu. A fost căsătorit cu Eciterina, fiica lui Ivaşcu Bâleanu. Radu Greceanu (1655/60 - 1714), cărturar de ţinută, elinist, cronicar, traducător şi poet, a rămas, de-a lungul întregii cariere, logofăt în cancelaria voievodală. Este autor al unei cronici oficiale a domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714); a scris versuri la stema lui C. Brâncoveanu; traduce, împreună cu fratele său Şerban, Biblia de la Bucurcşri (1688); traduce şi Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1691), Mineiele de la Buzău (1698) şi Povestea de jale, a morţii silnice a postelnicului Constantin Cantacuzino (în versuri, 1663).
1658 c.
Se naşte Radu Popcscu. Tatăl viitorului cronicar, vistierul Hrizea, era fiul lui Glieorghc Carida, un grec din părţile Ianinei, cu înclinaţii spre exerciţiul cărturăresc. Mama lui Radu Popescu, Măria, era fiică a marelui ban Gheorghe Băleanu şi soră, deci, cu Ivascu Băleanu, capii „partidei Balenilor". Radu Hrizea sau Radu Hrizea-Popescu era văr cu Grigore Băleanu, fiul lui Ivaşcu. Radu Popcscu (1658-1729), cronicar oficial şi om dc încredere al voievodului Nicolae Mavrocordat, continuă Cronica Balenilor (1660-1688) cu evenimentele din anii 1688-1729.
1658
septembrie 28. Din acesr an datează o însemnare a Iui Stoica I aidescu (presupus autor al Letopiseţului Cantacuzinesc), făcută pe un manuscris ce cuprinde Cuvinte ale lui Ioan Hrisostom. însemnarea autografă este datară 20 septembrie 1658: „Den vrearca Tatălui şi cu sârguirea Fiiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, fiind noi, eu - Stoica Ludescu logofet, den moşia mea den Ţeara
Rumânească, de pe râul Potopului, or sud Dâmboviţa, pentru înmulţirea păcatelor mele, fiind acolo domnu Mihnea Radul voevod, pribegit-am împreună cu stăpânul mieu, dumnealui jupanul Costandin Cantacuzin biv vel logofăt, şi am venir aici în Ţara Moldovei cu toată casa dumnealor, aşăzându-ne pre apa Cracăului, în satul Călimanl al fratelui dumisalc jupanul Iordache vel ceaşnic, izbăvindu-ne milostivul Dumnezeu de toate nevoile, fiind aici domn măria sa Io Gheorghe Chica voevod, meseţa sept. 20 dnivl(ea)t7167..."
1659
noiembrie 20. Nicolae Milescu este făcut mare spătar de Gheorghe Ghica când ocupa tronul Ţării Româneşri.
• Udrişre Năsturel este ucis din ordinul lui Mihnea al III-Ica.
1660 c.
" Se naşte Andrei din Iviria, viitorul mitropolit Antim Ivireanul al Ţării Româneşti.
* în familia Iui Miron Costin şi al Elinei se naşte Nicolae Costin (1660-1712), om de cultură, poliglot. Opera: Letopiseţ de la zidirea lumii la sfârşitul domniei lui Lrimiei vodă (1601), Cronica domniei dintâi a lui Nicolae Mavrocordat (1710—17TI) si prelucrarea românească: Ceasornicul domnilor (1710-1712) după Antonio Guevara.
1663
decembrie 30. Este omorât la mănăstirea Snagov, din porunca lui Grigore Ghica, postelnicul Constantin Cantancuzino, şeful recunoscut al ramurii Cantacuzineşti din Ţara Românească. Actul voievodului, influenţat de subterane uneltiri (zice Letopiseţul Cantacuzinesc), va duce la scindarea boierimii ţării în cele două partide rivale - Cantacuzinii şî Bâlenii.
XCVJ
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCVTI
1664
Este aproape sigur tă în preajma acestui an Nicolae Milescu, pe atunci capuchehaie la Constanrinopol - pe lângă Poarta otomană - al voievodului muntean Grigore Ghica, terminase de tălmăcit Vechiul Testament. Se ştie că ediţia frankfurtiană (1597) a Septuagintei, pe care a lucrat Milescu, conţinea şi un tratat filozofic tălmăcit de spătar sub titlul Despre singurul ţiitoriulgând (Tratatul despre raţiunea dominantă).
1665
martie 12. începe „voiajul european" al lui Constantin Cantacuzino, perioadă de studiu şi definire a formaţiei sale dc umanist. în „etapa" constantinopolitană (1665-1667) îi are ca profesori pe un Dionisie şi pe Gherasim Cretanul.
1665-1672 c.
Se realizează o redactare parţială a Istoriei Ţării Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc).
1667
aprilie 18- 1669august. Constantin Cantacuzino se numără printre studenţii celebrei „Univcrsitas Artistarum" din Padova. Frecventează cursurile de lireratură, teologic, matematică, astronomie şi medicină. Face simultan studii de filozofie, fizică, latină şi greacă. Are prilejul să lucreze cu profesori vestiţi (Albanius Albanesius, Valeriano Bonvicini, Antonio Dall'Acqua) şi să achiziţioneze numeroase cărţi ale învăţaţilor Renaşterii şi Barocului. Ipoteza unui doctorat, susţinut la Eouvain, nu sc sprijină pe argumente solide. La rândul lui, Stolnicul îi va trimite la studii la Padova pe fiii săi, Ştefan şi Răducanu. • Mihail Halici sc înscrie la cursurile Universităţii din Niirnberg.
1667-1671
Dosoftei traduce din slavonă şi transpune în versuri Psalmii lui David, lucrare închinată voievodului Gheorghe Duca, tipărită în 1673.
1669
martie 3. Suie pe tronul Ţării Româneşti Antonie din Popeşti. Va domni până în 1672, înainte de 12 februarie. Sub Antonie din Popeşti, Cantacuzinii găsesc momentul oportun de a deschide vestitul proces de reabilitare a memoriei părintelui lor, postelnicul Constantin. Inculpatul principal a fost Stroe Leurdeanu, fruntaş al partidei Balenilor. Găsit vinovat, Stroe Leurdeanu este înrâi condamnat la moarte. Va fi apoi graţiat şi călugărit cu forţa, la Snagov, de unde izbuteşte, totuşi, să fugă.
1672
în familia vistiernicului Neculce şi a Carrinci, din neamul Canracuzinilor, se naşte Ion, viitorul cronicar, continuator al tradiţiei istoriografice iniţiate de Grigore Ureche şi Miron Costin.
1672-1674
• Potrivit relatării din Letopiseţul Cantacuzinesc, aceşri doi ani (fără două luni) Stoica Ludescu — presupus autor al acestei cronici -„care au fost slugă bătrână la casa răposatului Constantin Postelnicul", i-a petrecut închis la ocnă. Se ştie despre Stoica I aidcscu că era dc prin preajma Târgoviştei, din satul Ludcşti. Este co-ctitor la o biserică din această localitate. între 1680 şi 1682 a fost ispravnic de Târgovişte.
1673
• Apare, la Uniew, Psaltire a svăntului proroc David în versuri româneşti, operă la care mitropolitul Dosoftei lucrase din vremea când era episcop.
XCVI1I
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCIX
• Din dispoziţia înaltei Porţi, Constanrin Cantacuzino este surghiunit, pentru câteva luni, în insula Creta. Se întoarce în ţară la începutul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678), ruda sa prin alianţă.
octombrie 26. Se naşte Dimitrie Camemir, fiul lui Constantin
Cantcmir şi al Anei Bon tas. noiembrie. Mitropolitul Dosoftei îl urmează, în exilul polonez, pe
voievodul Ştefan Petriceicu. Sc întoarce în ţară în 1675, de unde
va pleca, într-un al doilea exil, în 1686.
1675
ianuarie 22. Constantin Cantacuzino primeşte dc la Gheorghe Duca dregătoria de mare stolnic al Ţării Româneşti (o va păstra până la 30 decembrie 1677), rang ce va furniza cognomenul cu care marele cărrurar a intrat în istorie. în primăvara acestui an, Constantin Cantacuzino face o călătorie la Varşovia încercând, din dispoziţia lui Gheorghe Duca, să mijlocească încheierea unui tratat de pace între Turcia şi Polonia.
• Miron Costin începe să scrie Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul de Ţara de gios. Figura centrală a cronicii va fi voievodul Vasile Lupu, al carul destin este urmărit în evoluţia lui ascendentă şi descendentă.
1675-1678
Nicolae Milescu primeşte, din partea ţarului Alexei Mihailovici, o misiune diplomatică în China, pentru a stabili relaţii dc prietenie şi a investiga posibilităţile de dezvoltare a comerţului.
1677
Miron Costin scrie în limba polonă Cronia ţărilor Mokiovei şi Munteniei.
1678
noiembrie. Şerban Cantacuzino urcă în scaunul voievodal al Ţării Româneşti. Va muri, ca domn, la 28 octombrie 1688.
1679
Poetul sas Valentin Franck von Franckenstein publică, la Sibiu, un volum plurilingv, intitidat Hecatombe sententiarum Ovidianarum germanicae imitatarum (Hecatombele sentenţiîlor lui Ovidiu imitate în limba germană), care constituie una din primele încercări de a scrie poezie laică românească pe teme clasice.
1680
martie. Hrizea, visrierul din Popeşti, tatăl cronicarului, esre închis (pentru nişte nereguli băneşti) şi apoi omorât la Snagov din porunca voievodului Şerban Cantacuzino (martie 1680). Familia, căreia i se confiscaseră roate bunurile, ia drumul Istanbulului, dar nu va sta mult în Turcia. Foţi, deci şi Radu Popescu, se întorc în Moldova, de unde vor reveni în Ţara Românească abia în 1687. • Preda Pârşcoveanu (Brâncoveanu), considerat - de unii cercetători - drept autor al Cronicii anonime despre Brâncoveanu, primeşte rangul dc spătar II în divanul lui Şerban Cantacuzino. Acest Preda Pârşcoveanu, căsătorit cu o Stanca, era fiu al marelui postelnic Iordache Trufanda şi al Ancuţei, fiica Iui Preda Brâncoveanu. Era, deci, văr primar cu Constantin Brâncoveanu, care îl va trimite să oprească din drum solia ce pornise, din porunca lui Şerban Cantacuzino, la Viena, ca să trateze cu imperialii.
1681
Stoica Ludescu, presupus autor al Letopiseţului Cantacuzinesc, rămâne credincios Elinei, soţia postelnicului Constantin Cantacuzino, şi celotlalţi fii ai ei, care nud prea agreau pe Şerban Cantacuzino, fratele lor ajuns între timp voievod al ţării. „Sluga bătrână" redactează acte de familie („Catastiful de toate satele şi moşiile, rumânii, viile şi ţiganii pe care le cumpărase încă mai dinainte pre vreme când au fost măria-sa [Şerban-vodă] în cinste boiariu, cu ale măriei-sale dhrept câştig") şi testamentul (în 1681) postelnicesei, prin care Şerban este îndepărtat de la moştenire şi
c
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CI
îndatoririle dc „cap" al familiei trec asupra lui Constantin Cantacuzino.
1682-1686
Sub titlul Viaţa şi petreacerea svinţilar (Sinaxar sau Proloagele tuturor svinţilor), mitropolitul Dosoftei tipăreşte, în patru tomuri, o colecţie de proloage, culegere de hagiografii după izvoare bizantine.
1683
iulie 14 - septembrie 13. Asediul Vienei de către armatele otomane, comandate dc vizirul Kara Musrafa. între asediatori, însoţindu-1 pe fratele său Şerban voievod, pare a sc fi aflat şi stolnicul Constantin Cantacuzino, după cum Miron Costin ia pane alături dc oştirea lui Gheorghe Duca, domnul Moldovei, în lupta de la Kahlenberg, trupele austriece şi armata polonă a lui Jan Sohieski, venită în sprijin, înfrâng oştirea otomană şi declanşează începutul declinului puterii Semilunei în zona Europei Centrale.
septembrie 17- Ia recent instalata tipografie din Sas-Sebeş, Ioan Zoba din Vinţ tipăreşte o culegere de cuvântări funebre, intitulată Suriul de aur. Carte de propovedanie hi morţi.
1684
iulie. Miron Costin, în pribegie Ia Daszow, în Polonia, scrie în limba polonă Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi a Munteniei.
1686-1691
Miron Costin scrie tratatul De neamul moLlovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, operă capitală în bibliografia cărturarului şi în ansamblu scrierilor umaniste ale culturii române.
1687
In timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, voievod protector al artelor şi ştiinţelor, cărnrarul Gheorghe Brancovici redactează în româneşte Hronica Slovenilor, 1 liricului. Misiei cei din sus şi Misiei cei din jos. Cercetătorii văd în această lucrare prima încercare de a descrie sintetic istoria Europei de Sud-Est.
1688
Sc realizează căsătoria dintre Smaragda, fiica voievodului Serbau Cantacuzino, si Grigore, fiul lui Ivaşcu Băleanu. Cu această alianţă, ce a marcat împăcarea celor două partide boiereşti rivale (o duşmănie ce dura dc douăzeci şi cinci de ani), se încheie, în mare, relarărilc din Letopiseţul Cantacuzinesc şi din Cronica Balenilor. în unele redacţii - cum ar fi, de pildă, copia executată pentru voievodul Ştefan Cantacuzino (în care lucrarea poartă titlul Istoria Ţării Româneşti de când au descălicat pravoshivnicii creştini) - Letopiseţul Cantacuzinesc mai cuprinde o adăugire despre evenimentele din primii doi ani ai domniei lui Constantin Brâncoveanu. Relatarea se încheie, deci, la 1690.
octombrie 28. Urcă pc tronul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu. Va domni până la 24 martie 1714.
noiembrie. 10/20. Tipografii bucuresreni termină (lucrul durase zece luni) de imprimat Biblia de hi Bucureşti (cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban Cantacuzino). Radu şi Şerban Greceanu, alături de alţi cărturari din Ţara Românească, au participat, cu contribuţii notabile, Ia operaţiile dc tălmăcire, confruntare şi stilizare, precum şi la revizuirea versiunii date de Nicolae Milescu.
Radu Greceanu semnează şi Stihurile asupra stemei prealuminatului şi înălţatului Domn Ioan Şârban CfonstantinJ Bfasarab] Voievod, cc deschid tipăritura.
1689
Radu Popescu este trimis de Consrantin Brâncoveanu, într-o misiune destul de complicată, în Transilvania, la generalul Heissler. Succesul soliei transpare în cronicile timpului. Pentru
Cil
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CUI
calităţile sale de diplomat abil şi bun cunoscător al câtorva limbi (greaca, latina, slavona şi turca), Radu Popescu a mai fost utilizat şi penrru alte însărcinări la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Aceste misiuni, duse cu bine la capăt, îl fac să urce în ierarhia administrativă. între 1692 şi 1696 a fost mare clucer, iar în 1695 a primit însărcinarea să se ocupe, ca ispravnic, de repararea cetăţii Cladova.
• I,a Alba lulia (Bălgrad) Ioan Zoba din Vinţ tipărteşte un Molitvenic românesc. Tot acum apare şi Poveste la 40 de mucenici
• încep în Bucureşti cursurile Şcolii Domneşti, cu limba de predare greacă; înfiinţată de Şerban Cantacuzino.
1690
Este redactată Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (1290 c. -1690 ian.), cunoscută şi sub titlul de Letopiseţul Cantacuzinesc. august 11. Are loc, la Zărneşti, în Transilvania lupta dintre armata imperială şi trupele turceşti şi muntene, ajutate de curuţii lui Emerik Thokoly. Austriecii sunt învinşi, iar generalul Hcissler, protector al lui Constanrin Bălăceanu, şi el o prezenţă activă în textele cronicarilor munteni, este făcut prizonier. Sub supravegherea lui Constantin Brâncoveanu, o dietă, întrunită la Cristian, îl proclamă pe Thokoly principe al Transilvaniei.
1691
• Apare, la Bucureşti, canea intitulată Mărgăritare adecă Cuvinte de multe fe'liuri a celui intru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, culegere de omilii atribuite lui Ioan Hrisostom. Volumul a fosr tradus din greceşte dc Radu şi Şerban Greceanu.
• Radu Greceanu semnează „versurile la stemă" [Versuripolitice 8 asupra stemelor luminatului şi înălţatului Domn) şi împreună cu fratele său Şerban alcătuieşte „predoslovia către cititor" (Cătră de bine voitorul citîtoriu).
decembrie 4. Diploma leopohlină prin care Curtea imperială de la Viena hotărăşte subordonarea principatului Transilvaniei direct puterii habsburgice.
decembrie. în tipografia Episcopiei Buzăului apare Pravoslavnica mărturisire a săborniceştii şi apostoleştii biserici a Răsăritului de Perru Movilă, tradusă de Constantin Cantacuzino stolnicul şi Radu Greceanu după ediţia grecească (1667). Volumul cuprinde şi versurile lui Radu Greceanu închinate la stema lui Constantin Brâncoveanu, sprijinitorul tipărituirii.
• Miron Costin este ucis, împreună cu fratele său Velicio, din porunca domnului Constantin Cantemir.
1693
Radu Greceanu porneşte a scrie începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, lofan] Constantin Brâncoveanu Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domnia bau încoronat pentru vremile şi întâmplării ce în pământul acesta, în zilele Măriei-sale s-au întâmplat. în 1699 cronicarul redactează Predoslovia ce urma a prezenta cele 43 de capitole deja rerminatc şi destinate „publicării" prin copiere.
1693
aprilie 13. Dimitrie Cantemir pleacă la Constau tino pol unde, cu intermitenţe, va sta aproape 17 ani.
• Cea mai veche versiune în limba română a Fiziologului, întocmită de Costea Dascălul, de la biserica din Şchcii Braşovului.
• Dascălul Toader din Feldru rosteşte o cuvântare la înmormântarea Sofronici, soţia lui Pâlraşcu Ciogolea.
1693-1703
l.a Şchcii Braşovului Costea Dascălul copiază un miscelaneu cuprinzând mai multe cărţi populare: Gramovnic, Floarea darurilor, Esopîa, Sindipa.
CIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CV
1694
An „de vârf" în contactele dintre stolnicul Constantin Cantacuzino şi generalul italian I.uigi Ferdinando Marsigli. Italianului, care strângea date pentru o cercetare intitulată Damtbius pannonko-moesicus, învăţatul român îi furnizează informaţii privind originea romană a românilor şi alte ştiri cu caracter geografic, etnografic şi istoric referitoare la situaţia Ţărilor Române.
• Antim Ivireanul tipăreşte la Bucureşti Psaltirea românească, la tipografia domnească de la Mitropolie.
1696
Constantin Cantacuzino comandă o copie, în greceşte, după lucrarea lui Nicolae Milescu (cu care se afla în corespondenţă), Itinerar de la Tobohk, capitala Siberiei, până ba frontiera Chinei.
1696-1699
în acest interval de timp a apărut (poate a fost şi tipărită) traducerea în limba română a Poveştii de jak, şi pre scurt asupra nedreplei morţi a preacinstitului Constantin Cantacuzino, marelui postelnic al Ţării Româneşti. Originalul grecesc, imprimat la Veneţia, circula în mediile dc cultură din Ţara Românească. Traducerea este atribuită lui Radu Greceanu.
1697
Apare Manualul despre unele nedumeriri şi rezolvarea lor, scris dc învăţatul teolog grec Ioan Cariofil. Cartea a fost tipărită după ce autorul, învinuit de simpatii pentru Reformă, murise. Actul tipăririi, un fel de reabilitare a teologului grec, a fost patronat de stolnicul Constantin Cantacuzino, cel care formulase, de altfel, şi întrebările la care răspundea Cariofil în cartea sa.
septembrie 10. Bătălia de Ia Zcnta, unde armatele Imperiului habsburgic, comandate de principele Eugen iu de Savoia, înfrâng trupele otomane.
decembrie-1698 iunie. Dimitrie Cantemir redactează Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sujetului cu trupul.
1698
• începe construcţia palatului de la Potlogi, unul dintre jaloanele menite să marcheze „drumul voievodal" dc la Bucureşti la Târgovişte. Lucrările se vor termina în 1699- Matricele nobile ale stilului brâncovenesc sunt în faza dc definitivare.
august30. Dimitrie Cantemir tipăreşte, la Iasi, în română şi greacă, prima sa lucrare filozofică: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul.
1698-1699
Episcopul Mitrofan tipăreşte la Buzău Mîneiele, în 12 volume, traduse din grcccşrc dc Radu Greceanu, probabil, după culegerea lui Maxim Margunios. Ca şi în alte cărţi ale sale, traducătorul compune versurile inaugurale consacrate herbului voievodal: Stihuri politice 10 asupra stemei prealuminatului, slăvitului şi bbigocestivului lo[an] Constantin fi/râncoveanuj Basaraba Voievod. Insistând asupra difîcutaţilor pe care a trebuit să le învingă, traducătorul mărturiseşte cu onestitate „participările" externe, decisive uneori pentru reuşiră întreprinderii sale: „aşa şi la aceasta mai vârtos ajutoriu şi îndireptătoriu mai grelelor cuvinte şi noime am avui pe dumnealui Costandin Cantacuzino biv vel stolnic".
1700
• Stolnicul Constantin Cantacuzino tipăreşie la Veneţia prima hartă a Ţării Româneşti. Este un indiciu sigur că marele umanisr lucra la elaborarea Istoriei sale.
martie—septembrie. Dimitrie Cantemir redactează scrierea filozofică Imaginea de nedescris a sacrosanctei ştiinţe (în latină).
iulie. în tipografia Iui Antim Ivireanul de la Snagov apare versiunea românească a unei cărţi celebre - Fiore di virtît (Floarea daruribir) — din literatura sapienţială. Traducerea din greacă aparţine lui Filotei Svetagoreţul.
• Radu I'opescu, care „începuse să calce strâmb" (N. Iorga), este amestecat - cu o funcţie însemnată - în uneltirea pusă la cale de Dumitraşcu Corbeanu. Voievodul „i-au pedepsit puţină vreme
CV]
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CVII
cu închisoarea" - zice cronicarul - dar cariera Ini Radu Popcscu, sub Consrantiji Brâncoveanu, ia sfârşii. Va mai ocupa in anii următori doar dregătorii de mâna a treia.
1701
Apare la Snagov Liturghia greco arabă.
1702
în suita lui William Paget, ambasador al Angliei la Istanbul, trece prin Ţara Românească savaniul epigrafist englez Edmund Chishull. El poartă utile discuţii cu învăţatul umanist Constantin Cantacuzino, legate, mai ales, <le problemele originii limbii şi poporului român, de unitatea românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. lardul William Paget ii dăruise lui Constantin Cantacuzino, în 1696, un telescop.
• Apare la Snagov un Ce/Z/Zsi-grecu-arab
1703
[ncep tratativele dintre Constantin Brâncoveanu si Rusia. Pentru contacte pleacă la curtea ţarilor cărturarul braşovean David Corbea. Acesta întreprinde călătorii cu scop diplomatic în Rusia în 1702, 1705 si 1706.
• Constantin Brâncoveanu construieşte splendidul palat de la Mogoşoaia.
1703-1704
Dimitrie Cantemir elaborează, în limba turcă, un tratat intitulat Cartea ştiinţei muzicii dupa felul literelor, punct de plecare al sistemului teoretic al muzicii turceşti.
1705
decembrie. 1 a Istanbul, Dimitrie Cantemir încheie scrierea romanului său Istoria ieroglijică, primul roman românesc, text reprezentăriv pentru barocul literar românesc.
1707
« Scoală Domnească dc la Bucureşti, reorganizată de Constantin Brâncoveanu, devine Academia Domnească.
• începe, probabil, lucrarea sa autorul Cronicii anonime despre Comtanlin Brâncoveanu (Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 16X8 până U martie 1717).
• Radu Gicceanu tevine asupra faptelor cuprinse în anii 1699—1707 din cronica sa şi elaborează o nouă versiune, aşa-zisa „istorie secretă", în care dă pc faţă ignobilele manevre ale inamicilor voievodului. Cronica lui Radu Greceanu se întrerupe în 1714, cu puţină vreme înaintea tragicului sfârşir al lui Brâncoveanu.
• După pilda Academiei Domneşti de ia Bucureşti, Aritioh Cantemir fondează şi el, la laşi, o Academie Domnească.
■ Izbucneşte conflictul dinrre voievodul Constantin Brâncoveanu şi Cantacuzini. Ca urmare, marele spătar Mihai Cantacuzino, unchiul domnului, este destituit. Cantacuzinii reacţionează. Inrervenţia. pacificatoaje, a Curţii dc la Peiersburg da numai rezultate temporare.
1708
februarie 21. Antim Ivireanul începe compunerea şi rostirea predicilor sale. Se va alcătui astfel celebrul corpus al Didahiilor, scriere esenţială a prozei oratorice din literatura romană barocă.
• Moare Nicolae Milescu, cărturar umanist, poliglot, diplomat.
• Ieromonahul Vartolomei din Maramuieş copiază o versiune a cărţii populare Archirieşi Anadan. Dmtr-o însemnare a copistului a putut fi stabilit locul redactării: Budacul Românesc, din judeţul Bistriţa-Năsăud.
1709
decembrie -1710 ianuarie 2. Nicolae Costin, Antohie jora şi logofătul Ioan Buhuşi sunt caimacami ai Moldovei.
1710
ianuarie-noiembrie. Nicolae Co.stin este mare vornic al 'j arii dc jos. noiembrie 24. Dimitrie Cantemir devine domn al Moldovei.
CVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CIX
1711
aprilie 2/13. Trarativclc cu ţarul Petru cel Marc avansează rapid, concretizând u-se la 2/13 aprilie 1711, la Luck, prin încheierea tratatului de alianţă dintre Moldova şi Rusia.
iulie 18-22. Lupta de la Stănilesti armatele ţarului şi oastea moldoveana sunt înfrânte de trupele otomane. Ruşii sunt obligaţi să ceară pacea (care se va semna la Vadul Huşilor), iar Dimitrie Cantemir se refugiază în Rusia. Practic, domnia lui în Moldova încetase Ia 11 iulie 1711.
august /. Petru cel Mare acordă Iui Dimitrie Cantemir titlul de principe serenisim al Rusiei şi-i dăruieşte moşii în ţinutul Harkovului.
1712
septembrie. Moare Nicolae Costin, lăsând neterminat Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii (ajuns până la 1601).
1713
• Anton Măria del Clriaro, secretarul voievodului Consrantin Brâncoveanu, traduce în italieneşte lucrarea lui Antoine Galland, Maximele orientalilor. învăţatul grec Ioan Abramios dă versiunea grecească, iar mitropolitul Antim Ivireanul asigură traducerea românească a aceleiaşi căiţi (titlul românesc: Pildefilosoftceştî), pe care o publică la Târgovişte.
• Apare a Alexandrie'in tipografia lui Antim Ivireanul la Bucureşti
1714
martie 24. Constantin Brâncoveanu este mazilit şi scos din scaunul
Ţătii Româneşti. august 15/26. Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi sunt ucişi,
prin decapitare, la Istanbul.
Nu este exclus ca în circumstanţele complicare şi dramatice, ce întovărăşesc sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, să-şi fi aflat moartea şi Radu Greceanu, cronicarul de curte şi, probabil, unul din sfetnicii apropiaţi ai voievodului. După opinia Aurorei IHeş, Radu Greceanu, surghiunit în Asia Mică
împreună cu alţi fideli ai voievodului dispărut, moare ceva mai târziu, prin 1725, se pare. Oricum, cu acest an, 1714, se opreşte relatarea întâmplărilor în cronica lui Radu Greceanu. martie 25. Ştefan Cantacuzino devine domnul Ţării Româneşti. Va domni până în ianuarie 1716.
1714-1715
Radu Popescu primeşte, în 1714, de la voievodul Ştefan Cantacuzino, vornicia de Târgovişte, iar în 1715 participă la rezolvarea unor litigii privind trasarea graniţei dinspre raiaua Brăilei.
1714-1716
Dimitrie Cantemir scrie, în Rusia Lncrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (Istoria creşterilor şi descreşterilor Porţii Otomane), cea mai cunoscută operă a culturii române medievale, tradusă şi ripărirâ în engleză (1734, 1756), franceză (1743) şi germană (1745).
1716
ianuarie 5. Este numit domn al Ţării Româneşti Nicolae Mavrocordat. încep domniile fanariote în Ţara Românească.
martie. In timpul lui Nicolae Mavrocordat, Radu Popescu este numit mare vornic şi apoi marc ban al Craiovei. în 1719, primeşte din nou dregâtoria dc mare vornic. între timp, comportarea lui Radu Popescu faţă de binefăcătorul său nu a fost cu totul ireproşabilă. A fost, se pare, amestecat în „răpirea" lui Nicolae Mavrocordat de către imperiali în 1716. Refugiat în Transilvania, în anii 1716—1718, Radu Popescu se alătură grupării boiereşti care cere instalarea ca domn a lui Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban.
iunie 7- Au fost ucişi, la Istanbul, stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul său Ştefan, fost voievod al Ţării Româneşti (1714-1716). • Dimitrie Cantemir întocmeşte, la invitaţia Academiei din Berlin, Descrierea Moldovei (Descripţia antiqui et hodierni stalus Mokiaviae), lucrare cuprinzând informaţii istorice, geografice, folclorice, lingvistice privind cultura românească. Trimisă
I
CX CRONOLOGIE
Academiei din Berlin, după moartea sa, Descrierea Moldovei a apărut în germană, la Hamburg, în 1769 (ed. a Il-a, 1771) şi în rusă (1789). ' august-octombrie. Interval plin de frământări. Boierimea şi o parte a populaţiei sprijină iniţiativele armatei habsburgicc contra otomanilor. Voievodul Nicolae Mavrocordat reacţionează şi ordonă uciderea câtorva boieri. ÎI destituie şi pc mitropolitul Antim Ivireanul.
septembrie. în drumul spre surghiunul la Marele Sinai, Antim Ivireanul este ucis.
noiembrie 25- Un detaşament austriac, infiltrat în Bucureşti, îl face prizonier pe Nicolae Mavrocordat şi îl transportă în Transilvania, la Sibiu, unde rămâne până la încheierea păcii austro-turce (1718).
1716-1717
Dimitrie Cantemir scrie Vita Constantini Cantemyri cognornenata senis. {Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit cel Bătrân), prima biografie istorică alcătuită de un român.
1716- 1722
Se construieşte mănăstirea Văcăreşti, remarcabilul monument de ană brâncovenească.
1717
Este redactată Cronica anonimă a Ţării Româneşti de la 1688 înainte sau Anonimul brâncovenesc, care relatează evenimentele din perioada octombrie 1688-martie 1717.
1717- 1722
Dimitrie Cantemir scrie Hronicul vechimei a romano-mobdo-vlahilor, lucrare ce susţine unitatea poporului român. Canea va constitui un model pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene.
CRONOLOGIE CXI
1718
iulie 28. Prin pacea de la Passarowitz (Pojarcv) ia sfârşit războiul turco-austriac început în 1714. Banatul şi Oltenia sunt anexate la Imperiul habsburgic.
1719-1720
începe sâ-sî scrie cronica marele vornic Radu Popescu. O va continua, sub numele de Rafail monahul, până prin 1728.
1722
decembrie 22. Apare la Petersburg Cartea Sistemei sau Starea religiei mahomedane, scrisă dc Dimitrie Cantemir în limba rusă, la îndemnul lui Petru ce! Mare.
1723
august 21. Moare Dimitrie Cantemir, principe al Moldovei, consilier al ţarului Petru cel Marc şi membru al Academiei din Berlin. • Se nasrc Mihail Cantacuzino, autorul Chenealoghiei Cari tacuzin ilo r.
1727
Cărturarul braşovean Johann Filstich îşi procură versiunea completă a cronicii lui Radu şi o traduce în germană. De această tălmăcire sc va folosi mai târziu istoricul J. Chr. Engcl în elaborarea lucrării sale Geschichte der Moldau und Wabichei.
1728-1729
Radu Popescu încheie scrierea cronicii Istoriile domnilor Ţării Româneşti (de la 1290 la 1728-1729), elaborată în mai multe etape: 1703, 1720, 1724-1725.
1729
Moare cronicarul Radu Popescu înainte de 23 mai. Se stinge din viaţă, la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, Radu Popescu, biv vel vornic, alias monahul Rafail. Se
CXI1
CRONOLOGIR
CRONOEOCÎK
CXI11
călugărise prin 1724, explicându-sc, in cronica sa, astfel: „Ci fiind vornic mare eu, Radul Popescu, în cinstea şi în dragostea marici-sale, şi viind la vreme de bătrâneţe, şi dă slăbiciune, socorind că şi ale lumii sunt toate dăşarte, singur din bunăvoie am cerul voie de la măria-sa şi am mers de m-am călugărit".
1730 c.
Sc naşre Dimitrie Eusratievici, în familia protopopului Eustatie Grid.
1731
ianuarie -1733 aprilie. Ion Neculce este mare vornic al Ţării de Sus, 1733_1774
Evenimentele din această perioadă din istoria Moldovei sunt narate într-o cronică anonimă, atribuită greşit de Mihail Kogălniceanu lui Enachi Kogălniceanu.
1741
Ştefan Văcărcscu compune o oraţie pentru Ecatcrina Mavrocordar, cu prilejul naşterii celui de-al patrulea copil.
1745 c.
februarie 25/1746 ian. 12. Moare Ion Neculce, cronicarul cel mai de
scamă al istoriografiei moldoveneşti. septembrie. Se naşte, lângă Sibiu. Maniu Micu Claîn, nepot de frate
al episcopului Ioan Inocenţîu Micu (Clain),
1756 c.
Se naşte, la Târgu Mureş, într-o familie de preoţi, Petru Maior.
1757
septembrie I. Dimitrie Eusratievici termină lucrul Gramatica românească, dedicată domnitorului muntean Constantin Nicolae
Mavrocordat, prima gramatică românească realizată după modele slavone, greceşti şi latineşti.
1759
Se naşte Dionisie Eclesiarbul (cu numele mirenesc Dumitru).
1760 c.
Se naşte Ion Budai-Delcanu, fiul preotului unit Solomon Budai.
1761
octombrie 14. Maniu Micu Klein îmbracă rasa monahală, primind numele de Samuil.
1762
I .ogofarul Ghcorgachi Şuţu scrie, la cererea domnironilui Grigore Callimachi, Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor chmni...
1764
noiembrie 27. Se naşre Naum Râmnkeanu, in familia unui protopop transilvănean, trecut în Ţara Românească, pe vremea împărătesei Măria Tereza, din cauza persecuţiilor.
1764/74-1815
Evenimentele istorice din Ţara Românească din aceasta perioadă sunt relatate în Hronograful Ţării Româneşti scris de Dionisie Ecleziarhul.
1773-1780
Chesarie Halepliu (Râmniceanu) ocupă jilţul episcopiei din Râmnic.
CXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
CXV
1776
Chesarie Rânmiceanu începe tipărirea Mineielor, a căror imprimare va fî desăvârşiră de către episcopul Filarei, in anul 1780. Textele lâmnicene reproduc, cu schimbări nesemnificative, versiunea lui Mitrofan, de la Buzău, din 1698.
• Sunt traduse în limba română Pil/iele lui Esop, de către dascălul Ştefan Raireţ din lJutna. Ulterior, ele vor fi traduse şi la Braşov, în 1784.
1777
februarie 7. Se naşte Constantin (Dinicu) Golescu, fiul banului Radu Golescu şi al Zoei Florescu.
1778- 1780
Este compusă piesa Occisio Gregarii in Moldavia vodae tragedice expressa, în mediul şcolar din Blaj, compoziţie dramatică în care se îmbină elemente livreşti, religioase şi folclorice, tratate într-o manieră parodică şi cu note de grotesc.
1779
ianuarie 28. Gheorghe Şincai îşi ia doctoratul în filozofie şi teologie, în urma studiilor la Colegiul De propaganda fide din Roma.
5 iunie. Se naşte la Avrig Gheorghe Eazăr, într-o familie de ţărani iobagi.
• Samuil Micu publică la Viena o carte de rugăciuni, cu litere latine.
1779- 1785
Ion Budai-Delcanu studiază la Viena, urmând cursurile la Facultatea de Filozofie şi Facultatea dc Teologie.
1780
ianuarie. Sc stinge din viată, probabil otrăvir, Chesarie Râmniceanu. episcop erudit, autor al unora dintre prefeţele Mineielor de la Râmnic.
• Samuil Micu si Gheorghe Şincai publică la Viena prima gramatică a limbii române, cu titlul: Elementa linguae daco-românite sive valachiae.
1782
Este redactata o cronică rimară împotriva unirii cu Biserica Romei, sub titlul: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului, din Prislop.
1783
Ia Blaj, apare o gramatică a limbii latine, pentru studenţii români, întocmita de Gheorghe Şincai, cu titlul Prima principia batinae grarnmatieaes qiute ud usum scholarum vaiachio-natianalium.
1784
Samuil Micu tipăreşte, la Blaj, o carte de propovedanii referitoare ta ceremonia înmormântării, intitulată Propovedanie sau învăţături bl îngropăciunea oamenilor morţi.
1787
Mihail Matei Cantacuzino întocmeşte Ghenealoghia Cantacu-zinilor a căreia isvorâre se trage din neamul de Vălua din pairii de franţa, începându-se de la arm 800, pogoară până Li anul 1787 (800-1341; 1341-1787), din dorinţa de a-şi prezenta sorgintea nobilă, în faţa membrilor aristocraţiei ruseşti.
• Apare, la Râmnic, Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu. Versurile publicate aici sunt printre primele poezii laice din literatura română.
1796 c.
In familia lui Fantaleon Pcrrov, se naşte, la Sliven, în Bulgaria, Anton Pann, pe numele adevărat Antonie Pantaleon Pcrrovcanu.
CXVI
CRONOLOGIE
1801
Ion Budai-Deleanu finalizează prima versiune a Ţiguniadei, „poemar.iom.ll eroicomico-satiric", cum îl numeşte autorul. A doua versiune va fi gata în anul 1812.
1802
Apare la Sibiu prima ediţie tipărită a poveştii orientale Siridipa, larg răspândită prin manuscrise în secolul XVIlI-lea. Titlul complet: istoria Sindipii filosofului.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
1807-1815
La îndemnul mitropolitului Veniamin Costachi, sunt imprimate la mănăstirea Ncamţu, în tălmăcirea icrodiaconului Ştefan, Vieţile Sfinţilor, în 12 tomuri.
1814
Dionisie Kclesiarhul redacreazâ, la Craiova, Hronografd Ţârei Româneşti de la 1764până la 1815, povestire naivă şi prolixă, dar cu o culoare în redarea evenimentelor contemporane.
1818
Dionisie Potino tipăreşte, la Viena, Erotocritul, prelucrare a operei cretanului Vinccnţiu Kornaros. Două decenii mai târziu, în 1837, Anton Pann va oferi şi el o variantă a romanului, intitulată Noul Erolocrit. Cartea va apărea, în cinci volume, la Sibiu.
EDITORII
Scrisul românesc vechi i-a atras, prin piesele lui de rezistenţă (căci în greceşte anlos înseamnă „floare", antologia fiind un „florilegiu", iar Khrestos- din Khrestomatheia — avea sensul dc „util", „folositor"), pe autorii de antologii şi de crestomaţii. Şirul acestor culegeri (cu o nobilă sorginte antică) ce transportau către cititori valorile autentice (ajurându-i să şi Ic însuşească fără efort, potrivit zicerii latineşti multum inparvo) a început, în spaţiul românesc, cu opul remarcabil alcătuit de Timotei Cipariu: Crestotnaţia sau Analecte literare din cărţile mai vechi sau noue româneşti, tipărite şi manuscrise, cu o notiţă literară (Blaj, 1858). Cipariu nu trecea de secolul al XVIIdea. Aron Pumnul, care 1-a urmat - Leplurariu rumânesc cules den scriptori rumâni (volumele au fost publicate la Viena, între 1862 şi 1865) - a ajuns până la Alecsandri şi a trecut şi dincolo de hotarele literaturii. Din acelaşi veac al XLX-Iea trebuie pomenite lucrările lui Hasdeu (Cuvente den bătrâni, 1878-1879, carte de ştiinţă, fireşte, şî nu simplă antologie), Al. Lambrior {Carte de citire, Iaşi, 1882, cu încă două retipăriri), Mozes Gaster (Chrestomatie română, imprimată în 1881 la I-eipzig şi la Bucureşti) şi Gheorghe Adamescu (deşi în a sa Crestomaţie pentru istoria limbii şî literaturii româneşti, Bucureşti, 1897, autorul depăşeşte hotarul literaturii zise vechi).
în veacul al XX-lea, acest soi de carte este ilustrat de nume importante ale filologiei româneşti şi ale romanisticii europene: Jacques Byck (Texte româneşti vechi, câteva zeci de pagini doar, publicate în 1930), Aurelian Sacerdoţeanti (Predoshzviile cărţilor româneşti, Bucureşti, 1938; aceste splendide „texte de însoţire" au fost
(A'VTTJ
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
CXIX
retipărire nu demnii. la Craiova, de Tudor Nedelcea), Boris CCazacii (Pagini de limbă şi literatură română veche. Bucureşti, 1964), Alexandru Miritelu (Letteratura romena antica, Padova, 1961), Iorgu Iordan (cu un numeros grup dc cercetători: Crestomaţie romanică, tom. I, Bucureşti, 1962, tom. II, Bucureşti, 1965, cu multe pagini consacrate vechii literaturi româneşti), Mărio Rufîini (Antologia romena dei secoli XVJ-XVIII, Torino, 1964), G.Mihăili- Dan Zamfirescu (Literatură română veche. Editura Tineretului, Bucureşti, [1969] cu o deosebit de utilă punere in valoare a textelor scrise în alte limbi), Crestomaţie de literatură română veche, volum coordonat dc I.C. Chiţimia şi Stela Tonii şi întocmit de mai mulţi cercetători de la Institutul de istorie si teorie literară „G. Călinescu" (voi. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984; voi. II, 1989); carte în care se insistă „pentru prima dată, în mod accentuat, asupra elementelor de artă literară, în creşterea lor progresivă, de la expresia ingenuă de început la expresia intenţionat artistică sau simţit artistică,.." (I.C, Chiţimia).
*
Aceasta este istoria. Prestigioasă. Nădăjduim ca acestei istorii să i se alăture şi paginile ce urmează.
Am prezentat textele incluse în această antologic pe genuri literare, fiindcă propunem cititorului un corpus menit să evidenţieze valorile literare. Iar in cadrul acestor valori nc-a interesat canonicitatea textelor (caracrerul canonic a fost, poate, principala trăsătură care a ordonat selecţia). „Literatura medievală — spunea un mare învăţat francez -prin respectarea — adesea rigidă — a legilor unor genuri, bine fixate, a unor autorităţi cu greutate şi cu putere de contrazicere, prin cedarea la presiunea locurilor comune, a imaginilor şi a simbolurilor obsedante, este în ansamblu canonizaţită. Canonic este totul, şi sistemul genurilor, şi cel al formelor literare, şi cel al imaginilor" Qacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, [vers. rom.], voi. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 112). Am ţinut să evidenţiem această canonicitate, nu pentru că - în vremea de acum - canonul este la modă, ci pentru a încerca să demonstrăm putinţa cărturarilor noştri de a elabora în manieră europeană (chiar când aceasta era doar „sud-est-europeană"), capacitatea lor de a folosi aceleaşi reguli — în
bună măsură învăţare dc la bizantini cu ajutorul slavilor sud-dunăreni - şi pc palierul laic, şi pe cel ecleziastic ale literaturii. Năzuinţa de a subordona discursul literar canonului „reconstruirii" după preceptele impuse de el, prin refacerea, la nesfârşit, a acelui canon, poate explica unele particularităţi surprinzătoare ale literaturii române vechi, aplecarea ei către „intertextualism", între altele, ori modalităţile în care se naşte, în aceste texte, exemplaritatea atât de preţuită în scrisul vechi, modelul de umanitate trebuincios în obligatoria operaţie de moralizare. Canonul rezistă chiar şi în cea de-a doua jumătate a secolului al XVILlea şi mai târziu, când sugestiile baroce aduc în literatura română (deschisă acum către modernizare) sistemul de genuri literare, pe care, pentru Europa de apus, îl preparase Renaşterea.
Genurile literare ne-au ajutat, credem, să punem în evidenţă tocmai procesul de diversificare pe care 1-a parcurs literatura romană în drumul ei către Timpul Modern.
*
Pentru textele şi fragmentele de texte cuprinse în această antologie nc-am adresat, în genere, unora dintre cele mai bune ediţii de care dispune în prezent ştiinţa filologică românească. Am conservat în toate cazurile rigoarea ştiinţifică specifică acestor tipărituri. Inrcrvcnţiilc noastre, atunci când s-au produs, au vizat unificarea tratărilor unor situaţii grafice. Apelând la principiile transcrierii interpretative (mult prea cunoscute pentru a le mai relua aici), am „remperar", făcând mai accesibile, pretenţiile transcrierii ştiinţifice sau ale translircrării. Mai departe, în cuprinsul unor texte restituite prin transcriere interpretativă, am apelat la o unică soluţie pentru variantele folosite de diverşi editori. Am scris, de pildă, pesre tor S pentru un e deschis (chirilicul e), în situaţiile în care unii editori au conservat grafic valoarea diftongai! ea (fete pentru feate, de exemplu).
Am apelat la textele ediţiilor princeps tipărite cu chirilice sau la manuscrise, în cazul când ediţiile lipsesc sau ţinuta lor le făcea inutilizabile. Am aplicat. în fine, normele ortografice azi în vigoare şi textelor care, atunci când au fosr tipărire, au ascultat de alte principii.
cxx
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Prin bunăvoinţa Editurii Univers Enciclopedic şi a tipografici ani putut reproduce şi câteva fragmente din cele mai importante texte în limba slavona, ferind antologia de reprezentarea acestor compuneri prin traduceri moderne şi asigurândud o ţinută corespunzătoare.
Penrru gândul de a face loc acestei selecţii de literatură română medievală între volumele unei serii deja ilustre, cei cc au alcătuit antologia de faţă — încercând sări ataşeze principalele clemente necesare unei cărţi de scrieri vechi: note, glosar, schiţe biografice, o cronologie, repere critice - roagă Academia Română şi Editura Univers Enciclopedic să găsească în aceste rânduri un cuvânt de caldă mulţumire.
Au pregătit pentru ripar rextele din această antologie mai mulţi membri ai Seminarului „Nicolae Carrojan" dc la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi ai Şcolii de Vară de literatură română veche dc la Mănăstirea Cozia, iubitori ai cărţii româneşti vechi, doctori sau doctoranzi în litere unii dintre ei. lată-i în ordine alfabetică: Laurenţiu Avram, Alexandra Crăciun, Oana Crisan, .Suzan Dima, Cristiua Dobre. Gabriela Gabof, Silvia Marin. Claudia Tiţa.
EDITORII
[SCRISOAREA LUI NEACŞUj
[29-30 iunie 1521]
Ţara Românească
t Mudromu i plemenitomu i cistitomu i bognm datovannomu Zupan Hanis tiegner ot Braşov mnogo zdravic ot Neksul ot Olugopolc.
I pak dau ştire domnie-tale za lucrul turcilor, cum ani auzii eu că împăratul au ieşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi sc-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia-ta că au venit un om de la Nicopoc de mie ini-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şî domniia-ta pre Dunăre în sus.
1 pak să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 dc omini să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu sc-au prins neşte meşteri den Ţarigrad cum vor treace aceale corăbii la locul cela strimtul, ce ştii şi domniia-ta. I pak spui domnie-talc dc lucrul Iu Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaşi şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va Fi voia pren Ţeara Rumanească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia-ta că are frică marc şi Basarab de acel lotru dc Mahamet beg, mai vârtos de domniele voastre. 1 pak spui domnie-tale ca mai marele miu de ce am
4
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
înţeles şi cu. Eu .spui domnie-tale, iară donmiia-ra eşti înţelept şi accaste cuvinte să di doinniia-ta la tine, să nu ştie umini mulţi şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog tc veselit, amin
[SCRISOAREA LUI COCRIŞEL]
[înainte de 1 noiembrie 1600]
Nordul Transilvaniei
t Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinteloi miu Spiricton si maicîei meale Costandeei, şi dup-acea vă dau ştire că simtu viu până acmii, niu-s perie cc amu scăpat de la Belgrad când au bătut Mihaîu Vodă războiţi co ungorie. Deci m-au prinşii neşte sasi; deci a vrut să mă taie; eu ra-amu rugaţii şi am spus că simt fecior Mogâldci, deci niu m-au perdut. De aci eu amu tri[mi]s carte la Andriias din Bistriţă, el au trimis la sasi de m-au cerşit. Ei au cerşim 300 taleri, iar Andriiaş m-au scos dereptn 100 t;d[en] şi m-au adus la Bistriţă. Eu anin spus câ tn-a prinsu Mihaiu Vodă la Hotin şi m-au dus în Ţara lungurcască. Deci mă rog doririlor vostre ca lui Domnedzău den ceriu să nevoiţi să mă scoateţi lângă voi în ţară creştină [şi să] nevoiţi să daţi ştire părinteliui m[iu] Mogâldei vornicoloi, că eu dzacu în timniţă de mă mănâ[n]că liutul şi pă[du]chie. Şi cu amu spos cătră Adriiaş că simtu nepot dc frate şi tecioru de sofiei giorat în besearecă. Deci iară mă rog doririlor vosire să no măzăbăviţ aice, cesâ măscoteţi; măcar niumai d-aş presi co trupol încă să ies în ţară, că iu mor dc dorol vostru. Şi
6
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
îmbătrânesc şi am fâcot o barbă până în brâu. .Şi afle aiasta scrisoare a mea sănătos pre domeavostră, ot gospodi, amin. IscaJ.
t Feciorul vostru Cocrişel şi sânnu numai c-o că[meşă], t La părintile miu, la Spiridon.
[PLÂNGEREA BOIERILOR MUNTENI]
29 aprilie [1614]
Ţara Românească
t Prea milostive doamne, să fii domneata sănătos. Rugumu-ne domnetale ca Domnului nostru cela milostivul. Pentru care lucrure ştii dumneata, când ne-am despărţit de domneau, în ce credinţi ne-ai lăsat într-aceai sântem şi pană acum şi de câteva ori am trimes de am dat în ştire domnetale şi cu marc frică ca să nu pîiardem capetele de acest domn turc. Şi domneata pană acum nici un lucru adeverit nu ne trimeţi ce numai nâdeajde. Cc noi mtr-aceasră nâdeajde cădem la lucrure foarte grcalc, că Întâi în ţeara noastră acum strigă hogea; că-şi ţine acest domn fraţii şi surorele în casă cu el şi sânt turci. Şi robii carii au scăpat de pren catarge şî de preîntr-alte robii, măcar dc la Mihai Vodă, domnul cine iaste în ţeară el îi dă turcilor şi alte multe nevoi care nu le-am scris. Acum înţeleagem că are turcul gând să puie în ţeara noastră paşă, asijderea şi în ţerilc cc sânt vecini eu noi. Deci dcacă vom cădea noi la aceaia să rămâie în ţeara noastră paşă şi mănăstirile şi besăreeile noastre să fie meceture turcilor şi coconii noştri sâ-i faci rnteeart si fcatcle noastre să le ia turcii lor muieri, cum fac într-altc ţări ce sânt supuse lor, deci noi, den zilele lui Mihai
8
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
Vodă, dc când ne-am supus şi ue-am jurat creştinilor, pentru aceaia ne-am jurat şi ne-am supus noi supt împăratul creştinesc ca să nu cădem noi la un lucru ea acesta. 1 )rcpt aceaia am târpit noi mari cheltuiale şi robii şi arsuri şi sânge vărsat pentru creştini, ca să avem căutare la nevoia noastră. Cc mult ne miram, au domneata nu faci ştire împăratului de nevoile noastre? Ce, de iaste vina den domneata, că nu faci în ştire împăratului, să ne caute de nevoile noastre, Dumnezeu îţi va b platnic, cum te-ai jurat cu noi. Cc trebuiaşte dumneata, plecat şi cu lacrăme dc la noi, sa aduci arnente împăratului nostru. Noi că, măcar să n-am fi noi avut nici o tocmeală cu creştinii şi acum a striga mila împărăţiei sale, încă s-ar cădea să nc caute, fiind noi creştini, ca să nu rămânem păgâni. Căci inima noastră nu se poate suferi cu păgânii. Căci şi an, când am venit cu turcii asupra luî Bătur, şi arunce numai ce aşteptam să auzim de domneata şi de ceva oaste creştinească; noi ne grijisem ca să fim vrăjmaşii lor cei mai mari, cum am făcut sttrc domnetale. Ce ne rugăm domnetale dă în ştire împărăţiei sale, că acum iasrc vreame bună şi sântem toţi gata a sluji împărăţiei sale şt domnetale, cum veri înţclcagc domneata şi de la logofătul Oancea. Măcar să nu ne-am împreunat noi cu logofătul, iar, dac-a venit sluga logofătului, toate pre rând i-am făcut în ştire cu omul nostru, cum stau lucrure de încoace. Care nu sântem noi îndoiţi că nu vor veni în ştire domnetale. Ce nc rugăm să fie cu taină acest lucru. Că, de se-ară tnţclcage, toţi iiî-am piiarde capetele. .Să fii dumneata sănătos, amin. Pis april, 29 dni.
t Noi toţi boiarii den ţeară şi de la slujitori, plecat ne închinăm domnetale.
[PĂTRAŞCO CIOGOLEA CERE DASCĂL]
iunie [1635-1637]
Moldova
t Eto az Pâtraşco Ciogolea, vcl-logofet scriem pacea şi sănătate la iubit pretenii noştri şi fraţ, la cinstit domnii de Bistriţă, Şimon, birăul, şi cu toţ domnii mărie tale. Alta, pohtim de la domneavoastră să faceţ mărie [du] inilor voastrea pentru voie nostră să ni tremeteţi pe cest diiac an [urne] Toder diiac, den Felder, pentru căci ne-u fost şî de măintea vreme om (al] nostru; aciimii-l pohtim dc la măriile voastre să ni-1 daţi. Noi încă vom sluji măriilor vostrea întru ce va hi pohta dumilor vostrea Ia noi, că av[em] |det.] cuconi să ni-i înveţe. Alta pohtim de bine ce veţi făcea şi-l veţi lăsa [det.] şi vama de doo tril vite ce va ave de ceasta fortca [det.] nevostră. Şi să dăruiască milostivul Dumnezău să vă afle ceasta scrisoare a nostră prea măriile dumilor vostrea sănătoşi o he, amin.
U Succav. Iun.
t Bun priiaten şi gata fiecându a slujirea Pătraşco Ciogolea, vel logofet iscal.
Mă închin du mile vostre şî mi rog.
La iubiţi fraţi şi priiateli a noştri, la domnii de Bistriţă, cu cinst[e] să se dea ceasta cartea. I mnogfo] zdra[vîe].
II. LITERATURA HAGIOGRAFICĂ
GRIGORE, monah şi prezviter în marea biserică a Moldo-Vlahiei, MUCENICIA SFÂNTELUI ŞI SLĂVITULUI MUCENIC IOAN CEL NOU
j(^>M(e)Mie c<BA)t<r\)ro h CAKiin\ro j^Xi^n^kin iwKnna HvBi\ro, hxg bx KCAbrp^Aii j^MHKiih\ro ca», canHc*w rrt'rwrt'€Mh uhhxoui*
\  nPC^BHTePOMfc.   B'i  ECaHKOH liP<l)kbm JlO\AOB-\KXÎMCK0H
1J!llt),-t.   WKf.VJtl.   2. VVT  hiix*<  «fE«   tAt'MK.. «ti  ii  hjJlKUlI    MMTtKtpIlI, Xl|l<
ii intuim ium.3 uimo [iftiiiiiTuisuL rwh-EAHtu favişt. ca. 3. Ils kw ii^hm» tfamm tvh.t. ci^aamia  rtii'jiiM iniuTt' «.\(»jA(upii«,""ii;fi ii muri; H\
iimmia'k' j ,\tiţlVTEfU.WTl.   lljWljnfL-fcjAiRIllilM' [II   tlmh»a«   Ttv.1,1 *U-
Ati^A 'it'TUi   îrir' n a»f^"wl'i. <i. t^e»   wt 3A' ii*ibîs iumcti»
livwtil« a'KMCTlf.ilo'r.i^ lf»HN*j k^yiICT^Mj1 II iiuiinihi HtUnf BJi(*)r{t}lA(*.)TtN A(<*j)w —  kTO Ut,   ii  WTK^A^f,  h IttTefUMb, WKfW">"> |! (Tf(ll)A***'>MTi:*
MtKflţ «( ii Ki:iUL«f tn«A»sii
2. I. l^nijunrn or»' tuiMC« rfiA | (**etiii, m mmiki,, iicrt-ni-s
«^Eo   KXA()T.-'M|ll>  H   k'b -MVţWXWh.  EMOKhlim, KMII.UA ÎK(S  f\|*ij(IIIA  KM* Al 11 (A
nfwvfcMvu' I; ik t'tKMt        uns h tit-t^t utfiKuxjcb nA.\sat<Miunj(i. clcjkai
riplKT\TfMIIL.| f*AH miwmmkhi.nr» h t»G3>EiT(Mliril   ii Kt ML. 2. Cm-ij, nf"
u)j"i m-utT» h wiiTiMs ry\a* k*jhaictsh-ii. hm-emiI» jkiitimtkivbm^-k,
3. 1. KffflIhA A,ettKHX. K'(,3*Mt, lw»HHl n*'IIIHJT, IlfcXKMUU. 2. N*ii> a»-EpOAtTliM.   UrK.T.V   ii(h,1M»«H*   G-e'l  BAILb  nftHliTpl   «JM"«f,  3fÂ1S  Ttr» lAtTt
1 y ilHUM. MT.'IHCUlirO. 1 JIUIIM. IftUlllllUMI.. 1 Suim. Atff». * Muiim. T'tXb. 6 MllilM. 'ILtTÎI'.JIS. 6 SIlXHM- KT«*(, ' flUHM. (<!'«. R JIUHM. IfMIKUiVlii . 0 îlltHM. TlKIJPSlt.    10 JIllllH. ««.   11 HUMM.   Et.   U SIUIIM. 3|'A.
14
LITERATURA ROMÂNĂ MKDIEVAIĂ
LITERATURA HAGIOGRAFICĂ
15
A*»f^mk H    lUKt    rt,    KWjJiEAH    MUMII.U   fN.V*   *TfW.,VfilUHJCt*, ^*H*
<A&3k  IIUlA'HUIEk  H (lfttTIUAA,    ITjfAKA.'lilJI'fXt.  «t-LUIAAIIIf,  ua  KC> <tCl
' * . . .
«■MUIA:   „tAK*  IIM.IIIAfj-fWtl, nOMIiAOIAIIl>-     KKA"UII  II   l\KO  t*j T UIIHilJH,   *p't-
UMHb IIIH.* 3 4. TtMXM IH3A*II)M  HMl'! IU'iAAUHKA KIVjp.VUAK, ^TlitlîKUA
<fim (jmjia ti MNtrt coţjuRA   *i   n   k(3ViA^ifEj'm\. 5. KfA;rAH        «nti*. ha
UHWSl   «.tntA'KtllIII   CA,   IAK0   Kl   e-EAWM   l'f.\A*    ("Ut   llAfllll.All.iuh IlfllCTMIlA,
«mc kt. Kivtiw^,       hîm TsrA*. nn^ft' rf*AA nkAI-, nvAim r^'tTi» u^-itVi^fJ-
Hllk'A,  llffci,    ftfM    TiW*f   (*Hmf    >l    »(T)'llll|)-SAMI!l]ll    lljl-KAWni TOIIA*f TlA», || C- H   WKMrAIlTt UtU,SKt:
■1-       — CvTl — ffll — w)  IirtMUi'lli,    IIAJM,,   ihw   17.   i.iho;«    3.v Ilfîtl.V,
W(T(kJiLtK*r« njtt  Jcota   wtii.vniiTH   i>y ea»h1*   ii  jffifiîauckija wr^'ir.AnTii
(a   tCjU,  tium  Kt llf IICTAIIIITH ,\JT,a    II    Ilf'SAAIlllMij.   KkMlllt.lt. (£tLil|l-
HIIKfc GUTH HJUttCTII'LlllUIlS ; MtllvrbJktl I' EW unt tU h'AATUAMtf KT. r.tJ|\li!.f.tL IlAklkllIll UJJKKCTH. 2- P-tMff.ţ ţJM 0 mul. HA (WOf K T«j'll (IflULIlIlAIItlC. 3. Hl M*MX KW (MMb. CCKC OttAUKM fliAI» ţ[Tl IAU MlIOIit ASCIIm' j x»'1 H MlIfl-glIMItimilk II I1II1HU»V ITB|)U!I Bt. ll^tBUtlJCI. EIAM.WUI T|i.\m;jlVH' I — Ti A TfAAA.
5. I. ClA (AUIUAU, Nt'lbfTIICAA tlli A^'UIA II A'ISAM* l'AJWlA^MIJIIMI. >l MfMh WG^AÎKAHU'B lltKAKt EtCTAIt, ii ha tuLTIIIOMb mut6 o.AHUIA llft,V*AL1  n»K(A'E  CA  IktTliK    k-J,  Hltl*j    II^UWTII    |.i^J'l^';ll^r.k\.  2.  ti IM.l
6. ]. — IA*' fEO 0 TLKH a»«Alit lAUWA^fc., W( kV, I.I.T>Ki^k HjyAA'liJll, ■ i kaki EA&rflUTIIKQ*, IIAUK.h II li LI i HI I .M IU .s fCjl.K ^'ASCAillL [,Uitl- ii Ui MU (I* ARGtElX «j'IUtH ia. 2, TakIKI, tiv ţ(Tt IIMIIA K i.|1a -- 'lllt ri.ll.fb ilbKAln   KAtACT    (a  II  «l^b (f^AIU    ">*'.    (««(II    EitrtAA'titTI-    AUKr.il, îfl-
1 [) p-bKmiiici t. iti«ijiii'ia un i>. - Cji». 3uip. — Mi 'i. 7: L,\.\,*.iin MiiiWTiiKiil. ekj tii iioiiiiAtEAiiii f;;ka«f*.. QlU. CWV> II 'JlUJ[i. I. 7. 1 >iUi.M. n^KttTu-EiiniHM.   4 U pi.Hdiinca imh-;ic;iii li ir aac OyKitit   ci   yMiiii,-,iii;i ixui ]><.-.m;
1  >llil!M.  MHOI-qe.VCEIIM'iKI,
iinli im n«AA*t>- jkhtI» H AAiriT* »tT»'ut, 3. iU k'ltmi, rijf*■ i«.*^ Afwiivt.i.
IpAllIMUH^ 11* J(|^1VtIaH'\|C*A <M-is^«*f A'STSHIIHAA» AAACII «vTA«»IIKh ll^li-AAtlU   *i   ii    ^AKWtlbl,   t't^l    tSKTAtMb.  Jj   rAAKMk    llt^n|Alt   llj'KA E'tHlliVfWA-
huhu' | tiiMb tlCwfULtJOMl.. i. l'ire gvv fAA'< k'^'nni JWit Kiiit.un      n ai.ti.iii
11>MMA<*U1A (A^! tAUUIAEIIII Tttl njTOIllE-EAATIA'I: II1IH-K ^tTAIllA CUTII ISUTAtJ^, IIAUIST. 11 ka(.rOH.\f»'IIITU* ItfU. 5. TjiAA'l, liy'ik, W> -IHA""', IT.MIII 11, IIAMII II 1Aţf*-liVtJ ii CK-CTAtllIIIIIMt. T\A»Mb IKtTS.lliflIOl (lftîAAEIl lA^KlH M iLtTt EfcJAA» || i|fft TtUBf n^i:A*'t(ÎAtA?StlHll SS'1-..tA-B. 6- H ti.ki.io (WTMJL t'LUb Rl(tAIX.T>IUHMk JUjiaTtM RflIIICCII. 7.11 T.\K« VVT !l['(.i.\Jj-S IkCTtUL h (klItUk CnCAtEIIUlII IA, 11 IIAMII Kt Ej'AT'> IlflItlIUII CM.V'IMKUIII
KlttWI.   ■lA^E-tJkWIJI,   HAtAkAHlU»  IA »'lE(t.
7. 1. Ei!HAHk-()f.( [u nUTfUlt «HI. ?A0E9X II kLvmtj'iiu» ^.mo .v^j-.m ik, K VAN Ni UUCAillUJ. ttU E7.JE(A«, HA ntkltlllb df M.lUEAMIi. f<kll]h\l'9 KA^^tj'^ K»: 2. _CrAA ,E(A*"K E.KA'T* lift A   lL(lK*)jili   H   KHAS1I   lir.lillli u)>rs f.W,
m nftjr-A* no»ij"iAiiTi (a it<  m^rA/ArtA^Tt ham "ito wrkLi|i*iu «i, gut
1W. 3. AA(Tb EO (a EAMt rA^WtA^1I (WJ^Wt iii tUl.llAT.'HTI.' lift I llt.W IM II n^WTIICA-SSlilîll    t*    «AUbs."« . 4.   TkiKt    II    IHBUTJ.kiiuu.V    j'IIIUk    EWy.l'.Kt. It\
M^*Ji^tat^«JvBF j>s,k* ;r.f i\(nrtjl,',l uaJa^oAi'^JII"!*"11' wtim!I|ia:
8. I. — Mtmimi un iai — jKi^ - - AiriTii iirii.nviu  iaeictihiii, hi i;w
.MLVH  tJITA   |-A(AT«A)u   t.Hl  •  WTKftJHHtl   Xy'IKTjA"    Mlin.   2. Ai  NI Iwl-AilL]
3. Hx HH*( AA ,\A(Ti.s rfttntAjti **>" !•'((«■(*)   ^n»rî)t m i^-ijl. ti: h»i .\,v
IlfllITH UH. 4. p^MUIIIAINlk XI l-tt* 1 tU Eji\r-A Hţ IIIUI: l.\r*lir., O^I'^IA1" ti«ir».    s.   ElHJI^l  KW     tî.    ta    lAk't    tr.HI»    C(31LCTl\    AStTSIIUt,    . l.i.i.A'.
1 Muiih, H3AUIHUII.  1   UiupiiRT   ii   C   Bamiran   nan   ]" .m .ion i..ihhumhu
8 SllIlM. C1HHAWU1A.     *  U    [IbliuflHCa K^allIIHHT l'|l t t^c 3.1!uit<1    n.i;iiv y II (-.1-
.mpo KyKH'im ii.i CTiJifiicro.   1 Ctiuo,   " Cpu- --îorp. Jiu. 21.   i- -   21. I'..
KtAOMZI     Kt.    U.fiUL   l   rAAAHhAI.il.   IMUI*    "«"'»    f-W . . .    "lACfHTI    f>l.> H>
[jTfcAI.UKiţl (AUIIi^'4. I« Hf"-M IH^IA-M (A iTiCxlUTAKATU, Lri. a;u. i;a A*'.it-K.\Mt. 17, «yTfc flf-CMXAfMTl.. tUKI IU E13l.»rST'A IlfjrHEUtll IA. I *Tt,frlilll-TATI1. E'ill nfOTUEA'-ciAlllTfl ia EAMt. Uw. M 3l>rp. Mr. 10.13: . . . li.Ai'lll VWTt . , .   7 Kanro 2. * Huiin. Kk, »KaKiti2. 10 B p\.kui:n;-j oua Ci-j h.tj;i,
16
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
h rsteffi uhu mtitAf*., ki. m>'rrfE-> nfiiA-utiu haa-mt (A. 6. H c(tr)&
IIXAIITk wt(T*nHTH  MtTIINHA «   IIIIUMH   WWH    IHAHMUMIll  xi  m «1IHAM-
uuuti tka,imi'i it cam«'k«{ Ttuif (a;»Jhh»( cwaÂt»a-«. 7. CriiM tu, i^-tALiTii -raui* «AfiMHut*, t«.T»'iuH   iak» i^ry, s(i)xîx iun.' Bufant iifiin«a
TckfH. 8. flli-M  Kt* tfcUl  WT MCHt   IIlTUHhl tahiktm *lfl'*A'ms WTAMMI, m&aa TA(   KAA«*AI1J^a   TW«I   a^^'JUItt6 MirA.H   MlIMTlA   H   (t%TX   ((blyitb _EUTII tl»a»s"l (a, "A1"* tA{A)NU* (Ia* B(«>(<)tTMHAr» «fJ*)m(lllA 3AfCUM. h l^tr)A  lîl   HUlIIMflf   lltTHAt CiWJrt»   M   lA^WIi^KIWML    ha   CA*f*K* .-^tTMtAMM
wt tUAAsiiiAioj lirnuiAr» %t cxiumtea cmu< ii n iit^tuh a(i.)"I-Aktiii*. 10. Kaki rţui "E(V)i [i3A>"l« ?
9. 1. i) K*fl1l<l (MMII (awcku, lUATtA". fiRU* ka M(»)» II «1H «lî-f*TÂrk\ tljinil, M.KI WT tlt-E),T>  CAUaiATH tA;
10. l.-A* l« C*AiT UH   WTfyţUM (a   TtE(, K(flKT;« «, Gt^HAlÂAtiUU
th w(t)il(mi. m nfK^a)Tbliiut> A(*f)rî'A"-. 2. N* iioKa.h ca (A(i)tiu*f, rit mc**-;**, wi-ro», ui n»*/i cjx.ia\ tmmimihmtomS sa*a\ cTfÂcm.
>   [Iiicjicaiiutc   Ane   Ojubu ca   npHCasCHH   HM   pca;i   noc/ic.   * Hmiu.
wa/'"KHUI..   s  ţlUIIU.  IWTb.   * fflIIIM.  (lAlfXI.     & ţlilHM.     AUIU.    C flUHH-
<.y.i|u. 7 B p-bKoiiiica (cpnRiiHiiT cp e CM aaBHra iiaAfuiy a ii.ij.hbo Ky-KtllK*. 8 i Iui IM. T<J»IIUtHIITIH.
VARLAAM CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURA
MUCENIIA SVÂNTULU1 ŞI SLĂV1TULUI, MARELUI MUCENIC IOAN NOVAI DE IASOCEAVÂ
ce să prăznuiaşte gioi după Rusalii
Mulţi au vieţuii. pre lume viiaţâ bună şi cum iubeşte Dumnedzău., după chipul învăţâturei cc-au învăţat Domnul Hristos în Svânta Evanghelie şî svinţii lui apostoli. Dîntr-aceia iaste în tăi u şi acesta svânt de astădzi, marele Ioann, săvai şi cu multă vreme mai apoi s-au arătat: Că despuitoriul nostru, Dumnedzău, nu numai mucenii din vreme de demult ce i-au încununat, cc şi aemu in vremea de apoi deschide uşea mucenici celora ce vor şi cu aceaeş dnste-i cinsteşte şi-i dăruiaşte. Penr-aceea să cade noaă să ştim, de unde iaste naşterea svântului acestuia ce să prăznuiaşte astădzi şi ce lucruri au făcut şi cum au păţii pentru numele lui Hristos.
Spre răsărit, unde să cheamă Anatolia, iaste o cetate mare şi vestită, la carea toate corăbiile de pre marc năzuiesc pentru bişugul şi pentru avuţiia ce iaste într-însa, ce să cheamă Trapezonta. Dintr-aceea cetate era şi svântul Ioan. Si pentru că era cetatea lângă mare şi cetăţenii cu corăbiile pre mare îmbla de neguţâtoriia, pentr-aceca şi Ioan mult negoţ luă şi pre marc călătoriia. Iară vrăjmaşul, diavolul, carele nu iubeşte binele
18
literatura română medievală
LITERATURA HAGIOGRAFICĂ
19
creştinesc, nu putea răbda faptele cele bune ce făcea svântul, căci că-1 vedea adesea postind şi rugându-se lui Dumnedzău şi cătră toţi blând şi miluitoriu, făcând milostenie şi miluind pre toţi ceia ce era lipsiţi în corabie. Pururea era ochii plini de lacrămi şi cu mâna întinsă cătră ceia ce păţiia rău, de-i mângâia. Şi gândiia însuşi întru sine de dzicea: „Cum veri milui, aşea veri hi muluit şi cum veri mângâia, aşca veri hi mângâiat".
Pentr-aceea nu putu răbda diavolul, cc rădică asupra Svenţiei .Sale cu manie, vrajbă pre mai-marclc corăbii cc era dc eresa latinească, om rău foarte şi nemilostiv. Şi multă vreme vrajba într-îns aprindzându-se, deaca sosiră în cetate ce să chema Cetatea Albă, la Marea Neagră, în margine de cătră Ţara Moldovei, să dusă francul acela ce avea manie pre svânt şi-1 pârî cătră mai-marcle cetăţei, carele era turc, iubitoriu foarte şi socotitoriu credinţei turceşti. Şi într-acesta chip pâri pre svântul, dzâcând: „Iaste un om ce au venit cu mine aicea, de va să să lepede dc credinţa creştinească şi să să înstreinedze de moşiia sa, şi va să ia ligea. turcească, să hie cetaş semenţiei voastre. Pentr-acesta lucru dc multe ori şi cu giurământ mare s-au giurat cătră mine, viind pre marc în corabie cu mine. Pentr-aceea nu zâbâvi, ce de sârg să faci întrebare cu dânsul, ca să-i pleci în legea voastră, că multă cinste veri avea de la împăratul pentru dâns, căci că iaste om slovesnic vestit şi nemică nu iaste mai mic sau mai dc gios decât ceia ce sânt mai mari şi mai denainte în cetatea Trapczontului".
Acestea deaca audzi acel necurat şi păgân suflet turcesc, cu bucurie să sculă şi la giudeţ, unde avea obiceiu a giudeca, şedzu. Şi învăţă să cheme cu cinste la sine pre svântul. Şi deaca veni şi stătu înaintea lui, grăi cătr-însul şi dzise: „De rândul tău am audzit cum eşti om ales şi cum eşti vânat de credinţa noastră cea bună şi puternică şi cu toată inima iubeşti. Că aşea iaste credinţa noastră - de ceia ce sâmt eu hire curată să lipeşte şi aprinde inima lor cătră sine cu dragoste şi le dă lor năroc şi
viiaţă cu ai mulţi. Deci nu mai zâbăvi, fiind noaă, priiatin, ce leapădă legea creştinească ciea ce-i de râs şi de ocară şi cu glas mare huleşte credinţa lor înaintea a tot nârodul. Că pentr-aceea s-au adunat aîcca toţi cu muierile şi cu cuconii săi, ca să audză pre tine mărturisind aemu credinţa noastră cea luminată şi vestită şi la siavă mare înălţându-o, iară legea ghiaurilor supt picioare călcându-o. Pentr-acea acestea cum te-ai giuruit fără zăbavă să faci, ca să vadză şi alţii şi să înveţe dc [la] tine a cinsti credinţa noastră. Şi pentr-aeeasta de la împăratul cinste şi boierie veri dobândi şi cu noi ca un frate viiară dulce cu toţi veri vieţui".
Iară pană în câtă vr^me acel meşter şî viclean necredincios păgân grăiia acestea cuvinte, fericitul loann ochii inimiei cătră ceriu rădica şi agiutoriu cerea de la Dumnedzău cela ce-au dzis: „Când veţi hi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor pentru numele micu, nu vă învăţaţi maime ce veţi grăi sau ce veţi răspunde într-accla ceas, că să va da voaă cuvânt, cât nu vor putea a să protivi sau a răspunde toţi ceia ce să vor pune împrotiva voastră". Şi atunceş cătră mucitel rădică-şi ochii de căotă şi cu bună îndrâznire răspunsă şi dzise: „Pare-mi că minţi aiave, o, cadiule, căci că nu sâmt a mele acestea cuvinte să mă lepăd cu dc Domnul mieu Isus Hristos. Să nu hie acesta lucru nice să-m dea mie Dumnedzău nice în minte să gândesc cu aceasta cândva. Ce acestea sâmt meşterşugurile vrăjmaşului adeverinţei, a Satanei, părintelui tău, c-au întart în tine ca într-un vas al său destoinic şi cu tine grâiaşte cătră mine nedejduind, că mă va trage spre perirc şi nevoiaşte să mă lepăd de Dumnedzău cel adevăr. Cc mai vârtos tu de la mine ce iaste adeverinţa să ştii. Să lcpcdzi întunerecul necredinţei ce dzace pre sufletul tău, ca să tc spodobeşti să hii fiiu luminei, cu svântul botedz, carele străluceşte mai vârtos decât soarele, ca să te lumincdzc cătră împârăţiia ceriului, decât să rătăceşti [în] întuncrec cătră perirea de veci". Şi depreună cu acestea
20
1 .ITKRATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
cuvinte rădică-ş mânulc şi ochii în ceriu şi strigă cât audziră toţi şi dzise: „C să nu-mi hie să mă lepăd de tine, Doamne Isuse Hristoase, carele eşti cu tatăl şi cu duhul svânt o putere şi o fire, şi o împărăţie, nu mă voiu închina întunerecului, nice voiu sluji vicleanului diavolului".
DOSOFTEI VIATA SI PETRECEREA SVINTILOR (1682-1686)
ÎNTR-ACFASTA LUNĂ, 21, POMENIREA SVINTILOR SLĂVIT DE DUMNĂDZĂU, CUNUNAT ŞI NTOCMA CU APOSTOLII, MARI ÎMPĂRAT CONSTANTIN ŞI MAICA SA ELENA
Acest mare fericit şi în veci cinstit întru împărat, Constantin1 era ficior lui Constantie2 celui ce-i dzâc Verdele şi al cinstitei Elenei3. Că Consta era nepot lui Clavdie, împăratul de la Râm4, de mainte dc împărăţâia lui Dioclirian5 şi a lui Carin împărat.
Acesta Consta, tatăl svântului Constantin, alegându-l Oioclitian Erculie să fie părtaş împărăţâei cu Maximian Valerie6 şi pornind aceşti doi, Oioclitian şi Maximian, gonă mare asupra creştinilor, iară Consta, tatăl svântului Constantin, sângur era creştinilor cu milă şi cu blândeţe, lucrând mai mult cu ceia ce să nevoia pentru credinţa Domnului Hristos, prin sfetnicii şi părtaşii poruncilor împărăteşti.
Acesta Consta învăţând credinţa creştinească şi pre iubitul său fii, Constantin, care mai apoi fii întâiul creştinilor împărat, îl lăsă să fie după sine, împărat în scaun, la ostrovele Vretaniei.
Care deaca înţăleasă ce făcea la Râm finii lui Erculie, Maxemie7, fapte păgâiieşti şi lepădate şi spurcate şi pângărite,
22
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAI-Ă
LITERATURA HAGIOGRAFICA
23
pornindu-sâ din dumnâdzăiască râvnă, purceasă asupra lui, luând pre Dumnădzău întra-giutoriu. A căruia vădzând Dumnădzău curârâia sufletului, întăi i s-au arătat prin vis, de-aci dzua amiadzădzi. Hărăcind cu stele, scrisă sămnul crucii cu ceste cuvinte: „In hoc signo vinţe", cu acesta sămn învinge. Vru iarăş de să arătă om iubitoriul şi lui şi celor destoinici.
Deci luând îndrăznire cu chipul cinstitei cruci, făcând-o dc aur, mersă la Râm şi, bătând războiul, surupă pre acel păgân răpitoriu, pre Maxentie, împărăţii Tiverului, rumpându-să podul supt dânsul şi să necă acolo la podul ce-i dzâc Vulvia sau Bulbiia.
Ş-au izbăvit din tiraniia lui cetăţenii Ramului.
De-aci purcedzând, mersă spre răsărit şi vru să facă cetate pre numele său la soarele unde dzâc c-au fost războiul troilor cu elinii. Şi fu oprit cu dumnâdzăiască sămnare, invitat de la Dumnădzău sâ-.ş zidească cetatea mai curund la Bizantiia.
Deci urmând voei lui Dumnădzău, zidi acea de Dumnădzău păzâtă cetate, în numele său, Ţarigradul. Şi o svinţj închinând-o ca o părgă şi-ncepâtură credinţii sale la Dumnădzău.
Şi cercând adevara cunoştinţă a credinţii noastre, au strâns în Nichea, de pretutinderca, arhierei, cu mijlocul cărora s-au strigat de s-au propovăduit pravoslavnica credinţă. Şi fu cunoscut fiiul într-o fiinţă cu părintele.
Şi trântind pre Arie supt anatemă şi su<p>t blăstăm pre dânsul şi pre cei într-un gând cu dânsul cu hulcniile lor.
Şi trimiţând la Ierusalim pre maica sa Elena, pentru cercarea cinstitelor lemne, în carile s-au răstignit pre trup Hristos, Dumnădzăul nostru, şi cu dânsa le-au adus, lăsând o parte la Ierusalim şi o parte aducând la Ţarigrad.
Şi sosând la fiiul ei, dede fârşit.
Iară marele Constantin luminând Ţarigradul cu obnovlenii, adecă cu rodinile, cu praznice.
Şi petrecând puţân preste patrodzăci şi doi de ai cc-au împărăţât, începând a porni oaste asupra perşilor şi, mărgând la un câmp a Nicomidiei, s-au pristăvit la Dumnădzău. Şi fu adus în cetatea sa, Ţarigradul, cinsrit cu mare cuviinţă, cu provoduri şi cu tâmpinări. Şi fu astrucat în svânta Beserică a Svinţilor Apostoli.
Ş-au împărăţât în Râm la cinci mii opt sute optspreee ani, (5818) de la faptul lumii, fundu-ş al treidzăci doile împărai de la Avgut Chcsariu8.
Şi să face săborul lui în svânta beserică, Ia ţisterna lăcaşului patriarhului, depreună împăratul şi cu senatorii cu litie venind şi svânta liturghie fâcându-să.
Pentr-a lor svinte rugi, Dumnădzău miluiaşte şi ne spăşeşte. Amcn.
VIAŢA CUVIOASEI PARASCHEVA
Această svânta şi preacuvioasă maica noastră Paraschevi era din ţara sârbască, dintr-un oraş ce să chiamă Epivat, din cetatea Callicratiia, fiică a părinţi creştini buni, la vreme de bogaţi. Deaca sosî la vârstă, pusă gând cătră viaţa îngerească, care şi din pruncie să cunoştea, cumuş era născută din ruga părinţilor, dăruită lor hiică dc la Dumnădzău, născută într-o dzî de vineri. Pentru aceia i-au pusu numele Pctca, că aşea să chiamă vinerea sârbeşte, petoc, iară greceşte paraschevi, iară rumâneşte vineri.
Multe bunătăţi cătră mişei, la părinţi încă fiind, au arătat, dezbrăcându-ş podoabele şi-mpărţând mişeilor. Ce lăsându-ş părinţii şi priiatinh, şi cu totul lumea, purceasă în urmă după Domnul Hristos, mirele ei. Şi cu bunătăţi să-ntraripă, întră în pustie dc lăcuia fără gâlceava, viaţă cu adevăr îngerească, cu postul şi privegherea trupul zmăcinând. Nu să grijiia de mâncări, nice de băuturi, ce hrana ei era lacrămile şi ruga.
Şi aşea petrecându-ş viaţa, srăluminând în bunătăţi, mintea şi sâmţirile depreună cătră cile de sus întinse având. Iară
24
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVA1A
LITERA! URA HAGIOGRAFICĂ
de cele peminteşti niceuna la sine lipind, ce petrecea cu totul împănată cătră Dumnădzău, ascuţită şi aspră calc călcând.
Şi a sa prcstavlcnic prindzând veste, lăsă pustiia şi veni la Ţarigrad. Şi locurile svinte cutrierând, şi aclo puţâncl petrecând să-ntoarsă la moşie, la Callicratiia. Şi acolo dede sufletul în mâna lui Dumnădzău şi Domnul şi mirele ei, Isus Hristos şi cinste şi cununi de la Svinţia sa luând.
Şi s-au tămplat atunce de-au murit un corâbiiari şi-1 îngropară aproape de stâlpul unui stâlpnic. Şi-mpuţând locul pre acolo, de nevoe s-au pugorât stâlpnicul, ş-au mutat acel trup mai afund să nu poată eşi acea putoare, că era şi drumeţilor cu urât a trece de putoare, pre acolea.
Iară alţâi deaca audzâră, mersără şi scoasără din loc trupul şi-1 aduseră de-1 îngropară aiurea. Şi săpând, aflară trupul svântei nestricat, întreg cu totul, şi sănătos, cu miroseţe scumpe mirosând mai frumos decât trandahiru] şi decât tămâia şi decât toate mirosuri scumpe. Şi să mirară. Apoi socotiră şi giudecară că, de-ar hi acesta trup a svânta, l-ar hi arătat Dumnădzău cu minuni. Şi lăsară pre loc trupul svântei. Şi-ngropară ş-acel trup împuţit aproape.
Şi când fu la noapte, adecă unul de aceia, anume Ghiorghie, vădzu straşnică videnie. O împărăteasă şcdzând în scaun şi şiraguri multe dc îngeri pregiur dansă. Şi deaca o vădzu, cădzu la pământ. Iară unul de acei svinţi îngeri luminaţi, îl luă de mână, dc-1 rădică. Şi - i dzâsă: „Omule, dară nu te temuş de Dumnădzău, că acesta trup iaste svânt. Dară că ce aţi îngropat acel trup împuţit lângă trupul svintei şerbe a lui Dumnădzău, Paraschevei. Ce aemu să mergi de sârg, să spui tuturor să mă mântuiască dintr-atâta putoare. Iară de n-iţ face, să ştiţi că-ţ peri cu foc de la Dumnădzău, că eu încă sânt om şi mi-i moşiia Epivatul."
într-aceaia noapte, şi o femeie, anume Euthimiia, acestaş vis vădzu. Şi demineaţă spusără la toţi. Şi mearsără cu lumini, şi cu tot clirosul luară svântul trup a svântei şi-l pusără în
secriiu, cu cinsie în Beserică Svinţilor Apostoli. Şi acolo mul ie isţclcnii izvorând, îndrăciţii tâmâduind, orbii luminând, şchiopii îmblând şi tot fel iul de boale.
Şi deaca audzî marele împăratul Asean Ioan1, fiiul marelui împărat Asean celui Bătrân3, de ciudesele svântei, si cu dor jeluind, pofti să-1 ducă svintele ei moştii la scaunul său, Târnovul. Atuncea apucasă francii Ţarigradul de-1 tânen şi d;i dajde marelui împărat, lui Ioan Asean. Decî Iui nu trebui argint, nice aur, nice pictri scumpe. Ce cu dragă osteneală să rădică de atinsă svânta şi blagoslovitul trup a svântei Parasclievii, în vestitul său oraş, în cetatea Târnovului, cşind nainte cu mare şi-mpărătească litie, cu patriarhul şi cu clirosul şi cu nărod mare, cu lumini şi cu tămâi şi cu de toată cinstea. Şi pusără ptc Svinţia sa în beserică, de-au stătut mulţi ani, într-acel vac, de pre atunci când ţinea creştinii locurile prc-acolo.
Si pettece şi pană astădzi svântul ei trup neputred, plin de tot mirosul cel scu<m>p, de să împle sufletul omului de bucurie sufletească, sărutându-le acele svinte, de Dumnădzău cinstite moştii. Dintr-o palmă a svinţii sale iaste la svânta Episcopie, la roman, o bucăţea şî de la Buciuleşti un deget, adus din Ţarigrad de Dumitraşco-logofătul, precum mi-au spus Iordacrii-spătariul, la masa Dabijii-vodă. Dumnădzău sâ-i pomenească.
Şi eram eu un smerit Dosorhei, episcop la acel svânt scaun la Roman. Ş-am adeverit c-am vâdzut de multe ori svintele moştii sârutându-lc şi slujind cu săborul, aemu în dzâclc noastre, precum dzâce: „Rastaasc zcmlOOll i vusi zivostii na nei", că pământul să roade si să schimuseşte, în toţi veci, schimbându-să pană la premeneala cea de-apoi, când va-nnoi Dumnădzău faţa pământului. Aceluia slava şi puterea în veci. Amin.
LITERATURA PARENETICĂ
ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CA TRE FIUL SAU THEODOSIE (Fragmente din partea a Il-a)
V. ALTĂ ÎNVĂŢĂTURĂ, IARĂŞI A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ IUBITUL SĂU COCON ŞI CĂTRĂ AJ ŢI DOMNI.
CUM SI ÎN CE CHIP VOR CINSTI l'RE BOIARI ŞI PRE SLUGILE LOR CARK. VOR SLUJI CU DREPTATE
Slovo 12
Veniţi la mine, felii miei, veniţi şi vă apropiaţi cătră sfatul mieu cel bun şi sâ ascultaţi sfatul care vă l-oi da întâi. întâi să aîbi credinţă, dragoste şi nădejde cătră Dumnezeu, că dragostea iaste mai marc de toate. Deacii, după dragoste, să aveţi lauda lui Dumnezeu, care-i place lui. Iar smereniia încă să o aveli, căci că Domnul nostru lisus Hristos aşa învaţă pre apostolii săi şi le zise: „ învăţat i-vă de la mine, că sânt blând şi smerit cu inima" (Mt. 11, 19). Vedeţi, feţii miei, câl iaste de bună smereniia, că însuşi Domnul nostru au învăţat pre ai săi ucenici şi le-au zis: „Să fiţi blânzi şi smeriţi". Aşijdcrea şi cu vă învăţ, după cuvântul Domnului. Că dc veţi fi smeriţi, Dumnezeu vă va înălţa, iar de veţi fi blânzi, Dumnezeu va trimite mila sa de va fi cu voi.
Că eu, feţii miei, am o grădină. Şi această grădină, cu darul şi cu ajuioriul lui Dumnezeu între multele mele osteninţe şi
30
1,1 TERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAJA
LITERATURA PARENETICĂ
31
nevoinţe, o am făcut şi o am crescut frumos şi bine. Grădina aceia şi creştirile cele frumoase dentr-însa sântu boiarii miei cei mari şi cinstiri. Şi i-am îngrădit cu gard ca cu un zid de piiatră şi grădina mea o am apărat, ca nu cumva să îndrăznească cineva să între într-însa şi să strice [ceval den ostcnelcle mele. Deacii acea osteneală a mea şi grădină şi acele creşteri ce le apăraiu crescură frumoase şi înfloriră. Şi eu tot supt umbra lor şi a florilor lor m-am răcorit, şi ochii mici să răvenea de roaoa şi dc veseliia florilor lor. Şi nu numai ce mă veselea eu veselii şi mă bucura, ce încă şi capetele să şi le pue şi sângele să şi-1 verse toţi voia şi era bucuroşi pentru mine. Iar când veni porunca lui Dumnezeu să mă mut den lumea aceasta şi să meargă trupul mieu în pământ, cum iaste poruncit de cel ce l-au zidit, iar sufletul să meargă supt ceriuri să să ispitească de toate lucrurile [câte am lucrat eu], să să ispitească şi de cele bune şi de cele rele - atuncea pricepură şi cunoscură slugile mele şi grădina mea că făr' de mine vor să să dăzgrădească, şi eu voiu să mă dăsparţu de la dânşii, şi va să rămâe acea grădină neîngrădită şi ca o pustie. Veniră toţi şi plângea cătră mine şi eu cătră dânşii şi eram toţi în nişte griji şi în nişte scârbe multe făr' dc scamă şi suspinam unii cătră alţii şî cu multe lacrăme şi obide mă întreba, zicând: „Doamne şi stăpâne, dar acum pre noi, grădina ta, pre a cui seamă ne laşi, dăzgrădiţi? Dar de va întră cineva întru noi şi ni va pustii?" Iar eu le ziş: „Feţii miei, slava lumii aceştiia aşa iaste, făr' di rădicină şi făr' di credinţă şi făr' di tocmeală; că iată, veni porunca Dumnezeului mieu la mine, ca să mă dăsparţu acum di voi şi voi di mine, şi într-alt chip nu poate fî. Ci nu mai am a răspundi, şi voi să zic: «Fie, Doamne, după voia ta şi după cuvântul tău»."
Deci tu, fătul micu, voia lui Dumnezeu să fie şi porunca lui Dumnezeu să să umple, iar zidirea lui Dumnezeu, care au fost grădina mea şi slugile melc, carii totdeauna mă umbrita cu florile lor şi ochii miei să revenea de roaoa lor, acum s-au dăzgrădit de mine şi au rămas pustie. Iar acum, fătul mieu, eu
te las să fii gard grădinii melc şi să o păzeşti, cum o am păzitu şi eu. Că deaca o vei păzi şi vei fi gardul [împrejurat] ca zidul de piatră, cum am fost şi cu, deacii ci cum cugeta să-şi verse sângele şi să-şi pue capetele pentru mine, aşa-şi vor vărsa sângele şi-şi vor pune capetele pentru tine - sau pentru fieştecare domn care va face şi va păzi aceste învăţături ale mele — şi niciodată nu vor da spatele vrăjmaşilor voştri. Şi cum mă umbriia [în odihna mea] şi mă răcorea florile lor, şi lua ochii miei roao şi veselie din florile lor, aşa şi pre voi vă vor umbri şi vă vor răcori şi vor lua ochii voştri roao şi veselie de la dânşii.
Iar dc vă va învăţa cineva să intraţi în zidirea lui Dumnezeu şi în grădina mea cu săcurea, făr' di porunca lui Dumnezeu şt fără cât vă învăţ eu, deacii voi să daţi scama înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Că eu nu vă învăţ să taciţi aşa, ci vă învăţ că să cade domnului carele îsi caută de grădina sa, să o curăţească di toate nuiale cele uscate, care nu fac rod, însă cu lege şi cu judecată. Că şi în Sfânta F,vanghelie zice: „Pomul care nu face rod bun, din pământ să va tăia şi să va arunca în foc", într-ai iu loc zice: „Cel ce va ertagreşalele oamenilor, acela încă va fi crtat de la Dumnezeu. Iar cine nu va erta greşalele oamenilor, acela nu va fi enat de la Dumnezeu la casele lui David, unde să va sfârşi frica cea marc". Iar domnului să cade să fie milostiv şi, măcar de ar fi grădina şî tar' de roadă şi te vet mâniia pe vreun pom, nu-1 tăia, ci-1 curăţeste de toate cranghinile cele uscate şi să sapi gunoiul de la rădăcina lut, pan' la un an. Dar de va face roadă şi va fi iar grădină cum au fost şi mai nainte, [îl ţii]; iar de nu să va întoarce să facă roadă, deacii în mână-ţi iaste. Ci-i face cum îţi iaste voia.
Aşa, fătul micu, slugile tale care-ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ct-t iartă greşala, măcar de ţe-ar fi şi greşit, şi-1 învaţă. Cândai doar s-ar întoarce, să fie ca alte slugi, care-ţi vor sluji cu dreptate. Iar de nu să va întoarce, eşti volnic sâ-l tai, ca şi pre acel pomu sterpu. Insă iată că tc învăţu: să nu fie adeseori paharul tău plinu de
32
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIE VAI A
LITERATURA PARENETICA
33
sânge de omu, ca acel sânge, care vei tu să-1 verşi făr' de milă, vei să dai seamă de dânsul înaintea lui Dumnezeu, cum zice svetâi Efrem Sirin: „O, câtă jale de mare va fî cându vor merge slugile şi argaţii noştri înaintea noastră, [să între cu Dumnezeul nostru) întru împărăţiia ceriului, iar noi, fiindu domni, vom rămânea înapoi, osândiţi şi batjocoriţi!" Deci mai bine iaste să rămânem afară, cu semeţiia şi cu volniciia noastră, si să nu vedem faţa lui Hristos, Dumnezeului nostru? Au mai bine iaste să umblăm după cuvintele lui Hristos şi să dobândim viaţa de veci, carea nu trece niciodată în veci! Amin.
VIII. ÎNVĂŢĂTURĂ A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ FIE-SĂU TH HO DOS IE VOEVOD ŞI CĂTRĂ ALTI DOMNI, CĂTRĂ TOŢI, PENTRU SOLII ŞI PENTRU RĂZBOAIE
O, fătul mieu Theodosie şi voi alţi domni şi fraţi toţi! Din cât am putut cunoaşte cu firea şi a pricepe de rândul solilor, cum sa vor cinsti când vor veni să fie la sfat şi vor fi oameni mari şi de la domni creştini, carii cred în Domnul nostru lisus Hristos şi preacuratei lui maîci, acestea soli carii vin la voi, unii vin ca să facă jurământu şi legătură, iar alţii vin ca să facă pace, alţii să vorovea-scă niscare lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea şi pentru pricteniia. Iar aorca vin alţii cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpânii lor. Că la domni mulţi soli de în multe părţi vin şi cu multe feliuri dc solii. Iar voi să nu cinstiţi numai pre cei cc vă vor aduce veşii bune, ci să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa să cade. Şi să fie toţi cinstiţi dc voi într-un chip şi dăruiţi. Că cu acea puţinea cinste ce le veţi face, iar ei mult vor lăuda numele vostru şi-1 vor înălţa. Că domnul carele are minte nu-i trebuiaşte într-această lume altă avuţie, făr' numai numele cel bun. Căci că deaca va avea nume bun, deacii şi avuţie încă va face; iar domnul cela ce iaste scumpu şi caută tot spre avuţie şi nu dă pentru scumpetea lui nimănui nimic,
acela însuşi îşi pharde numele cel bun. Deacii, deaca-şi piiarde numele cel bun, dar avuţiia de ce folos va să-[i] fie? Pentru aceia eu te învăţ [pre tine], fătul mieu, şi pre dumneavoastră alţi fraţi şi domni, pre roti, să faceţi aşa cum zic eu, că mie-mi pare să fie mai bun numele cel bun decât avuţiia cea multă. Că de veţi fi îndurători şi darnici în viaţa voastră, şi după moarte încă [vă] să va pomeni numele dc bine şi nu să va uita niciodată. Că omului din toată avuţiia lui cea multă ce are, nimic nu i să va cunoaşte, făr' numai numele cel bun şi bunătăţile ce va fi făcut pre această lume.
Dreptu aceia, fraţii miei, când auziţi că vin la voi soli mari, carii cred în Domnul nostru lisus Hristos şi preacuratei lui maici, iar voi să trimiteţi înaintea lor cinste şi bucate şi băuturi den dăstul, până vor veni şi la scaunul vostru cel domnescu. Decii, atuncea loţi boiarii voştri să fie strânşi lângă voi şi împodobiţi frumos, cine cu ce va avea bun şi cu cai buni şi împodobiţi bine cu rafturi. Iar sfetnicii cei bătrâni niciodată de lângă tine să nu să dăzlipească. Deacii, deaca veţi auzi că s-au apropiiat solii de scaunul vostru, atuncea voi să vă orânduiţi boiarii, carii vor fi mai de ispravă şi împodobiţi, cu cai buni, să iasă înaintea lor şi să le facă cinste până la gazda lor. Şi iar pentru cinstea voastră, deaca să vor aşăza, voi atuncea încă să le faceţi cinste mai multă şi să le trimiteţi de toate, de priso-seală, ca să uiie cinstea ce au avut pre cale iar de la voi. Că cunoaşterea şi socoteala solului iaste cinstea. Şi să aibă de toate de ajunsu şi să nu-i lipsească nici de mâncare, nici dc băutură. Şi gazda solilor să nu fie aproape dc voi, nici dc grădinile care vă primblaţi de voi cu sfetnicii voştri. Deacii să nu-1 ţii mult, nici să-1 zăboveşti, ci numai 2 zile sau 3 până să va odihni, după aceia să-1 chemi.
Şi în ziua aceia cc vei vrea să-1 chemi, iar tu întâi să-[ţi | împodobeşti jăţiul bine, cu ce-ţi va fi dat Dumnezeu, şi tot divanul tău şi toate casele. Şi să te împodobeşti şi tu cu baine
3<f
1.1TF.RATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
LITERATURA PARENETICA
35
foarte frumoase şi mai vârtos să te îmbraci în dragostea şi în puterea lui Dumnezeu, deaca-ţi iaste voia să-ţi fie într-ajutor. Si să eşi cu mare slavă să şăzi în jăţiul tău cu multă smerenie. Şi svetnicii tăi cei bătrâni încă să şază pre scaunele lor, unde le iaste locul şi li să cade. Iar boiarii cei tineri încă să fie împodobiţi cum să cuvine şi frumos, şi să stea toţi de-a rândul, împrejurul tău. Aşa şi alte slugi, toate să stea pre rându, care unde-i va fi locul. Deacii să alegi dentr-înşîi câţiva oameni vrednici şi sâ-i trimiţi să cheme solul să-şi dea soliia. Iar tu să şăzi şi să cugeti de cele dumnezieşti, iar nu de cele lumeşti şi de nimic. Şi după ce va veni, tu să socoteşti toate cuvintele lui cu socotinţă şi cu luare aminte, care îl va fi învăţat stăpână-sâu să zică, măcar bune, măcar rele, măcar cu blândeţe, măcar cu mânie, tu toate le ţine în mintea ta şi nimic dentr-însele să nu uiţi.
Şi nici să te foarte bucuri, căci va spune cuvitue bune, nici iar să te mânii, căci va spune şi va zice cuvinte de râu. Ci-1 întreabă de toate cu blândeţe şi cu smerenie, apoi îi zi aşa: „Dar acuma ai a mai zice alte cuvinte dc la domnul tău?" Iar el, deaca va zice că nu mai sâni, „că cc mi-au zis stăpânul mieu, toate le-am grăit", tu să nu-i mai răspunzi nici un cuvânt împotrivă, că de-i vei mai răspunde ceva, nimic nu vei folosi. Sau, cine ştie, că sau vei zice cuvinte împotriva vorbelor lui, sau ba, deacii cuvântul iaste ca vântul: deaca iasc din gură nici într-un chip nu-1 mai poţi opri şi, măcar dă tc-aî căi şi ziua şi noaptea, nimic nu vei folosi. Q, deaca-şî va da solul soliia, iar să-1 trimiţi să-1 petreacă cu cinste până la gazdă şi după solie iar să-1 cinsteşti. Şi toate cuvintele lui, câte au zis, să le ţii în minte, şi nimeni să nu te ştie. Ci dc-ţi vor fi adus veşti şi cuvinte, măcar bune, măcar rele, tu să nu te întristezi, ci să aibi faţă şi chip vesel cătră toţi şi să întrebi întâi cu dragoste şi cu dulceaţă pre boiarii tăi cei mari şi pre sfetnicii tăi cei bătrâni şi le zi aşa: „Dragii miei boiari bătrâni şi iubiţii mici sfetnici, acum acest sol au venit
la noi şî am văzut toate vorbele lui şi cuvintele lui le-am auzit. Intr-aceia întreb pre dumneavoastră, boiarii mici cei bătrâni, pre toţi, că sânteţi bătrâni şi aţi văzut multe lucruri, şi bune, şi rele. Ci acum trebuiaşte să vă sfătuiţi împotriva sfatului solului, că voi sâmeţi dreptarea mea şi nădejdea mea, şi cât veţi putea mai bine, atâta să socotiţi, ca să putem da râspunsu bun solului împotriva cuvintelor lui. Ca doar dc va da Dumnezeu de va li răspunsurile noastre mai bune şi mai cinsiite decât cuvintele solului, care au adus la noi de la dom nu său". Aşa să-ţi întrebi toţi boiarii, iar tu nici un râspunsu să nu le dai, ci numai ci-i ascultă pre toţi cu dragoste şi-i întreabă.
Să nu-ţi fie ruşine, sau să te ţii mare, cugetând sau zicând în inima ta: „L\u, fiind domn, cum poate fi de întreb toţi boiarii miei de sfat, şi ci sânt slugi mie?" Că şi ei robi Iui Hristos [sânt], şi dar de vor fi unii dentr-înşii îngăduind lui Dumnezeu mai bine decât tine? Pentru că tot domnul care nu-şi va întreba boiarii de sfat, acela nu face bine. Că singur Pavel apostol mărturiseşte şi zice: „Niciodată nu vom putea noi ajunge urma moşilor noştri". Şi la Evanghelie încă grăiaşte Domnul nostru lisus Hristos şi zice: „Amar celuia ce să sfătuiaşte singur şi pre altul nu-1 întreabă!" Drept aceia şi voi, fraţilor, nu vă sfătuiţi adinsu voi-şi, precum zice Domnul Hristos, ci de toate sfaturile întrebaţi pre boiarii voştri şi pre sfetnicii voştri.
O, fătul micu şi voi, fraţilor, cât iaste de bine să mângâiaţi pre boiari şi pre slugile voastre în toată vremea şi să vă sfătuiţi cu dânşii în tot ceasul [şi] să luaţi sfat şi de la cei mari şi de Ia cei ai doilea şi de la cei mai de jos, că aşa să cade. Să mergi cu dânşii într-un loc de taină şi să sfătuiţi toate sfaturile, şi care vor fi mai bune voi le primiţi în inimile voastre; iar care nu vă vor fi de folos voi le lăsaţi. Şi să nu opreşti pre nimeni să nu grăiască la sfat, <zicând>: „Iată că cuvintele tale nu ne sânt nici de o treabă, că grăişi nişte cuvinte în zadar". (Ce] toate cuvintele, ale tuturor, le priimeşte a fi bune, iar şi pentru cinstea
36
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA PARENETICĂ
37
voastră; pentru că tot sfetnicii şi boiarii fac sfaturile, iar deaca să isprăveşte şi să tocmeşte sfatul bine şi cum să cade, deacii numai lauda şi pohvala domnului iaste preste toată lumea, iar sfetnicii şi boiarii întru nimica nu să pomenescu [...]
Iar deaca veţi vedea că cu cuvintele voastre cele bune şi dulci nu veţi putea potoli voia şi porunca acelui cc va fî trimes solii aceia la voi, ci tot vă va sta împotrivă, deacii voi să nu vă daţi cinstea voastră lor, ci să eşiţi la dânşii lirâbori, cu numele lui I isus Hristos. Şi pentru căci au început ei cu rău asupra voastră, am nădejde să vă ajute voao Dumnezeu, iar aceia să să ruşineze.
Iar de vor fi păgânii aceia cu oşti mai multe şi cu putere mai mare decât voi, iar voi întâi să vă plecaţi lor cu cuvinte bune şi blânde. Deci de vă veţi putea împăca cu acele cuvinte bune, să ştiri că iaste acela din ajutoriul lui Dumnezeu; iar de nu vor vrea să să împace cu voi cu acele cuvinte bune, pentru necredinţa lor, voi să le daţi şi bani cât veţi putea. Iar să nu iubiţi răzmiriţile şi râzboaele, nici să vă ducă mintea să vă bateţi eu dânşii. Măcar de v-ar îndemna cineva şi din priiatenii voştri spre vrajbă, voi să nu-i ascultaţi, văzând că aceia au putere mai multă decât voi. Că şi sfvejtâi Varlaam zice: „Ce pricepi că nu vei putea face, să nu să apuce mâna ta să facă, că vei greşi. Şi cuvântul cel mincinos să nu-1 crezi, şi deaca faci bine, nu-ţi pară rău".
Deci de vor veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sânt cu putere mai mare decât voi, iar priiatnicii voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor făr' dc vreme, sau vă vor sperca ca să eşiţi [afară] den ţara voastră, să pribegiţi, pre acei priiateni şi îndemnători ai voştri să nu-i credeţi, că nu vă voescu binele. Că şi cu însumi am fost pribeag, pentr-acela vă spui că iaste trai şi hrană cu nevoe pribegiră, şi eşti de toţi oamenii dosădit, încă şi dc copii cei mici, şi de carii sântu mai răi. Pentr-aceia să nu faci aşa, că mai bună iaste moartea cu cinste,
decât viaţa cu amar şi cu ocară. Nu fireţi ca pasărea ceia cc să cheamă cucu, care-şi dă oaolâ dă le clocescu alte pasări şi-i scot pui, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Că şoimul, feţii miei, are altă pildă şi are inimă vitează şi bârbată întru sine şi multe pasări oblăduiaşte şi biruiaşte şi nici de una nu-i iaste frică, nici să teme şi vânează în toată vremea. Şi vânând el aşa, odată prinse o pasăre să-i fie lui de mâncare şi umbla de zbura cu dânsa prin văzduh. Şi zburând să îuo după dânsul altă pasăre mare şi puternică făr' de seamă, carea să chiamă vultur. Şi începu a-1 goni să-i ia vânatul. Iar şoimul deaca [îl] văzu, zise în inima lui: „Mie nu-mi iaste frică de acest vultur, că eu multe pasări biruescu; şi pre el îl văz marc şi puternic şi zlobiv, iar inima lui o ştiu că iaste fricoasă. Ci nu-mi iaste frică de dânsul, nici îl bag în seamă; că de-aş vrea eu, numai ce mi-aş lovi în arepi odată şi m-aş înălţa rocma pân' la cer, deacii m-aş lăsa asupra-i şi l-aş dăspica cu unghile, că-l sriu cine iaste Ci numai mă întristez de mărirea lui cea multă. Pentr-acela nu mă voi bate cu dânsul [că iaste tare şi puternici, ci mai bine să împarţu vânatul mieu şi să-i dau şi lui şi voi fi în pace Iar eu, deaca nu mă voîu sătura cu ce-mi va mai rămânea, nu voi muri, ci voi trăi până iar voi mat vâna ceva şi voi mânca de mă voi sătura". Şi dade dentr-acel vânat ce prinsese câtva şi să împacă cu dânsul. Aşa şt voi, fraţilor, sânteţi ca şi şoimul şi multe biruiţi, şi iaste vânatul în mâinile voastre, adecă avuţiia. Deci, de veţi vedea pre niscare limbi păgâne să se pornească asupra voastră cu oşti grele şi cu putere mare, voi nu vă potriviţi lor şi să vă bateri cu dânşii într-acel ceas, ci socotiţi ce le veţi slobozi din unghile voastre vânat, adecă avuţie, să le daţi să mănânce, ca să să părăsească de voi, cum şi vulturul lăsă pre şohnu.
Iar deaca veţi vedea că nu vor să să întoarcă, voi nu vă temeţi de dânşii, nici dc ostile lor cele multe, ci luaţi pre Dumnezeu ajutor în inimile voastre şi vă rugaţi zicând [aşa]:
38
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
LITERATURA PARENETICA
39
„Stăpâne, făcătoriul tuturor şi Dumnezeul cel bun, noi sântem robii tăi şi n-am iubit lucrul acesta. Că tu eşti singur ştiutoriul inimilor, care vezi şi cunoşti toate inimile, cele bune şi drepte şi cele rele şi hiclene. Iar noi, Doamne, nu sântem bucuroşi să să facă această răzmîriţă, după cum ne-ai poruncit noao, nici voim să fie vărsare de sânge, nici să să ude mâinclc noastre în sânge de om. Iar ei poate că doar să poirivescu puterii tale cei mari; că noi, Doamne, Dumnezeul nostru, ştim că tot cel ce va veni cătră tine cu smerenie şi cu plecăciune nu-1 vei goni de la tine. Deci şi noi am plecat smereniia noastră lor, iar ei n-au vrut să priimească smereniia noastră, cc s-au potrivit să fie mai puternici decât tine. Că tu, Doamne, însuţi mărturiseşti şi zici: «Cel ce să va smeri să va înălţa, iar cel ce să va înălţa să va smeri» (I.uca 14.1 /). Pentr-aceia Dumnezeul nostru, acum nu avem ahâ nădejde, făr' numai singur pre tine, judecătoriul cel drept, că toate bunătăţile de la tine pogoară. Şi acum, într-această vreme de îniristăciune la tine alergăm, ca să nc fii ajutor spre vrăjmaşii noştri. Nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru mila ta cea multă, ajută noao, Dumnezeul mântuirii noastre, într-această vreme cu nevoe şi grea".
Deacii întâi să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă. Aşa eşi cu veselie la boiarii tăi şi să nu te priceapă cumvaşi că-ţi iaste frică, sau să ţi să fie schimbat faţa, ci tc arată lor vesel şi-ţi cheamă toţi sfetnicii tăi cei bătrâni, şi boiarii cei mari şi toată oastea ta, şi zi cătră dânşii cuvinte bune şi dulci ca aceste, grăind: „lată, dragii miei boiari şi voi iubitele mele slugi, că veniră vrăjmaşii noştri asupra noastră, nefiindu-lc lor noi nimic vinovaţi. Că cu toate cuvintele cele bune şi tlulci noi i-am mângâiat şi, de ar fi pohtit şi avuţie, le-am fi dat, şi cu smerenie încă ne-am smerit înaintea lor şi nc-am plecat, iar ei nu vrură să ia, nici cuvintele noastre cele blânde nu le-au băgat în seamă, nici avuţie, nici smerenie. Ce numai au venit acuma să ia capul mieu, şi încă nu numai capul mieu, ce şi capetele
[voastre] ale tuturor. Deci eu pre voi nu voi să vă las, ci voi să-mi puiu capul pentru voi, că-mi iaste milă de voi. Drept aceia, vă rog să vă înveţe Dumnezeu, să vă fie şi voao milă de capul mieu, cum îmi iaste şi mie milă ele capetele voastre, şi să chemăm pre Dumnezeu într-ajutor şi cu ajutoriul lui să mergem la dânşii. Că măcar de sânt [ei şi] mulţi, Dumnezeu i-au înmulţit, iar pentru neplecăciunea lor, dar de-i va pleca Dumnezeu. Şi va da vrăjmaşii noştri şi[-i] va supune suptu picioarele noastre.
Deacii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi ostile tot pre cete, cum le va fi rândul. Iar mai vârtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi fie tocmirea şi orânduiala ta dc la dânsul. Pentr-aceia să-ţi rădici gândul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţî fie Dumnezeu într-ajuror. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică; iar căci vor fi ci mulţi, nimic să nu te înfricoşâzi, nici să te îndoeşti. Că omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi; ci cum răsipeşte un leu o cireada de cerbi, şi cum omoară un lup o turmă de oi cât de marc şi cum răshiră un glonţu de tun multe cete de ostaşi, nu căci iaste el mic, ci căci că vine cu mare rane şi cumplire, pentr-aceia răshiră şi răsipeşte multe cete dc oameni, aşa şi omul viteaz şi bărbat şi hrăbor nu să înfricoşază dc oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sânt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii îi sântu duşmani, şi încă şi dc ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit. Şi de aceasta, fătul micu, încă te învăţ să nu umbli cu oamenii cei fricoşi, ca să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşîia ta, că din moarte nimeni nu te va putea izbăvi, făr' mimai unul Dumnezeu. Că Dumnezeu mult iaste milostiv şi te va umbri cu mila sa şi-ţi va acoperi capul tău, iar vrăjmaşii [tăi] vor fi biruiţi.
Iar feciorii boiarilor tăi şi ai slugilor tale să fie mai înapoi de unde să va face războiul. Iar să nu cumva să laşi feciorii boiarilor şi ai slugilor tale înainte, iar tu să te dai să faci războiul
40
LITERATURA ROMÂNĂ MED1EVAIÂ.
LITERATURA PARENETICA
41
înapoi, şi aceia să cază în mâinile vrăjmaşilor tăi şi în robie. Că deaca vor cădea feciorii boiarilor în robie, deacii toţi boiarii şi slugile talc tc vor părăsi şi vor merge după dânşii. Pentru aceia te învăţ, fătul micu: feciorii şi fetele şi fămeile boiarilor şi ale slugilor tale să fie mai îndărăt de oşti, iar războiul să-1 faci să fie de faţă. Şi să eşi la vrăjmaşii [tăi] făr' dc frică, că Dumnezeu iaste mult milostiv. Ci cum îi vei sluji, aşa îţi va şi ajuta şi te va milui. Deacii, când vei vrea să mergi la dânşii, tu întâi să rândueşti şi să tocmeşti străji să meargă mai nainte, cum iaste obiccaiul. Şi să meargă una mai nainte, alta mai după aceia, iară a treia să fie tabăra cea mare. Şi să nu fie departe una de alta, ci să fie aproape, ca să să auză şi să să ştie ce fac. Şi de să va întâmpla vreo întâmplare străju cei dintâi, ia să vie să să amestece în cea dc a doao, iar de va vedea şi straja dc a doao că să biruiaşte dc vrăjmaş, ia încă să vie să să amestece în toiul cel mare. Iar să nu fie departe una de alta, ca nu cumva să nu să poată ajunge curând să să împreune una cu alta, să să apere, ce să li să prînză primejdie şi răsipire. Că straja cea dentâi şi cea de a doao iaste inima a toată oastea. Deci, să nu cumva văzând toiul cel mare că au perit străjile, să să spăimânteze şi să cază într-o vreo frică mare, şi pentru aceia frică înşişi să să dea în periciune. Că străjile sântu capul şi coada oaştilor, iar de va vedea toiul străjile nebiruite, ci stând întregi, ei să vor îndârji şi cu aceia veţi birui pre vrăjmaşii voştri.
însă şi aceasta zic: la războiu hărţuitori să nu iasă înainte să dea harţu, că nu sânt nici dc un folos, ci aceia încă înfrîcoşază şi ostile. Ci numai să să adune toţi în frunte, şi până veţi vedea că stau boiarii voştri cu voi înainte, cu nevoinţă şi cu dragoste, boiarii cei mari şi cei de al doilea şi cei mai de jos şi cu alţii carii vor fi mai capete, nimica până atunci să nu vă temereţi, nici să vă îndoiţi, că Dumnezeu iaste cu voi şi veţi birui vrăjmaşii voştri, pre carii să bat cu voi. Iar slugile care vor fi mai mici şi mai proaste, măcar de vor şi fugi, nu vă temeţi de dânşii, că
iar să vor întoarce şi vor veni la voi nechemaţi. Iar deaca vor fugi boiarii voştri şi veţi rămânea singuri, decii voi cu cine veţi sta înainte şi să vă bateţi cu vrăjmaşii voştri? Ci mai bine, feţii [mici], să vă daţi într-o parte. Că acea fugă ce au fugit boiarii voştri şi v-au năpustit, dar de va fi pentru niscare păcate de-ale voastre, sau va vrea Dumnezeu să vă ispitească şi să vă vază cu câtă nevoinţă [şi usărdie] sânteţi cătră [dânsul]. Că judecăţile şi lucrurile lui Dumnezeu sânt multe [fără seamă şi fără număr]. Pentru aceia să vă păziţi, să nu cădeţi în oceianie şi să vă înfricoşaţi căci v-au lăsat ai voştri, nici să rădicaţi şi să grăiţi vreo hulă spre Dumnezeu. Ci, când veţi rădica glasul vostru, rădicaţi-1 în lauda lui Dumnezeu, măcar de v-au şi părăsit şi v-au lăsat boiarii voştri, iar Dumnezeu nu vă va lăsa. Ci să strângeţi câţi vor fi rămas cu voi şî să vă duceţi într-o parte cu dânşii. Iar din ţara voastră să nu eşiţi, ci să şădeţi cu dânşii în hotarăle voastre, în niscare locuri ascunse şi de taină, unde vor fî priiateni de-ai voştri buni şi adevăraţi. Că vrăjmaşii voştri, carii vor fi venit asupra voastră, nu vor putea sădea mult în ţară, ci să vor întoarce înapoi, iar pre domnul care-1 vor fi adus ei îl vor lăsa acolca, făr' dc oşti. Deacii voi să luaţi numele lui Hristos într-ajutor şi să vă porniţi asupră-i cu oaste, că am nădejde pre Dumnezeu, că tot cel ce să va smeri înaintea lui îi va ajuta şi va supune vrăjmaşii voştri suptu picioarele voastre.
Acestea, fătul micu şi fraţii miei, vă spus şi vă scris, să ştiţi ce veţi face în vremea nevoilor şi a întristăciunilor voastre. Iar Dumnezeu cel milostiv să nu dea în viaţa voastră întâmplări şi întristăcîuni ca acestea. Că Dumnezeu, fiind milostiv, iarăşi va întoarce mila sa spre voi, măcar de te-au şi întristat pentru păcatele tale. Şi de te vei smeri lui Dumnezeu, cl nu tc va lăsa, ci în toată vremea te va milui.
Iar avuţiia ta şi banii care vei să dai lefi slujitorilor să fie tot lângă tine. Căci când să întâmplă domnului de are primejdie şi nevoi ca acestea, trebuiaşte întâi să aibă avuţie multă, să-şi
42
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA PARENETICĂ
43
miluiască ostile şi să le dea lefi. Că omul iaste ca porumbul: că porumbul unde află grăunţe mai multe, acolo fuge; aşijderea şi omul, unde află un domn darnic şi milostiv, acolo să adună să să hrănească. Pentr-aceia te învăţ, fătul mieu, întâi frica lui Dumnezeu să nu iasă niciodată din inima ta, nici să o uiţi, că frica lui Dumnezeu iaste mumă şi îndreptare tuturor bunătăţilor. Şi avuţiia ta niciodată să nu lipsească de lângă tine, pentru [ca] să-ţi miluieşti [ostile] şi să Ie dai lefi. Iar ostile tale, pentru mila ta ce lc vei milui, ialc nu-şi vor cruţa moartea lor pentru cine înaintea vrăjmaşilor tăi.
Şi să-ţi alegi în vremea războiului 60 de voinici bărbaţi să fie tot lângă tine şi la război să nu laşi pre acestea să meargă, ci numai să-ţi păzească capul tău şi de lângă tine să nu să dăpărteze. Ci şi tu să te nădăjdueşti pre dânşii şj de vei şi birui vrăjmaşii tăi, ei tot să nu meargă după dânşii să-i gonească, ci să stea înaintea ta. Măcar de vei birui, măcar de te vor birui, aceia tot să fie lângă tine.
Şi de aceasta, fătul micu, încă te învăţ: când va fi în ziua de război, tu să nu stai unde vor fi oamenii mai mulţi, nici unde va fi temeiul şi toiul oştilor tale. Că toate ostile streine şi toţi pizmaşii tăi acolo vor îndrepta tunurile de vor bate, şi toţi vitejii cei înarmaţi acolo vor năvăli şi vor săgeta. Pentr-acela, să nu stai acolo; ci, cu acei 60 dc voinici înarmaţi, unde vor fi niscare priiateni ai tăi buni şi credincioşi şi miluiţi de tine, acolo să mergi şi să stai, între a doao sau între a treia ceată, dc laturea oştilor, ca-ntr-ascunsu. Şi să tc tot păzească acei 60 de voinici, şi de acolo să bagi seama să vezi şi să socoteşti, cine din slugile tale să vor nevoi pentru tine. Deacii, de vei vedea că iaste izbânda ta, lesne iaste să întri iar în toiu şi să mergi la locul care-ţi va fi voia să stai. Iar de să va întâmpla să te biruiască vrăjmaşii tăi, decii ei cu mare iuţime şî greutate să vor porni la ceata ta ca să te găsească. Pentr-aceia vă învăţ să staţi sau în a doao ceată, sau în a treîa ca, de să va întâmpla să vă şi biruiască
vrăjmaşii voştri, ei nu vă vor goni cu toată nevoinţă, că nu vor şti în ce loc eşti.
Aşa te învăţ să faci, fătul mieu, că mie-mi pare că aşa va fi mai bine. Iar tu te sfătueşte cu boiarii tăi şi cu cei ce vei şti câ-ti vor fi priiateni. Deci, de ţi să va părea şi vor zice sfetnicii tăi şi boiarii: „Noao ne iaste voia să stai unde îţi iaste locul şi rândul", tu stăi acolea. Iar dc vei socoti tu şi vei vedea că iaste mai bine să stai în ceata a doao sau în cea de a treia, iar boiarii tăi nu-ţi vor zice, tu stăi unde-ţi va părea că iaste mai bine.
Deacii, de ţi să va întâmpla cumva să fugi din război tu, iar cu cei 60 de voinici să fijgi şi de vor fi ei cu tine într-o parte, iar vei birui pre vrăjmaşii tăi. însă tot, „să-ţi fie nădejdea întâi pre Dumnezeu, că acela te va hrăni şi nu va da gâlceava dreptului în veci" (Ps. 54.25), ci te va apăra şi întâi şi apoi.
Şi aşa, cu numele lui Dumnezeu, pasă spre vrăjmaşii căi, că, măcar de ţi să va întâmpla şi moarte, iar numele tău va rămânea în urmă în cinste; iar de vei birui tu, să nu te lauzi şi să zici că; „Eu cu puterea mea am făcut", ci iar să dai slavă lui Dumnezeu cu rugă, cu milostenie şi cu jerrvă vie, că Dumnezeu iaste mult milostiv şi în toată vremea tc va acoperi cu mila sa.
Iar de vor perii vreunii din boiarii tăi într-acea slujbă a ta, tu să te nevoeşti şi să sileşti pentru sufletele lor Ia sfintele biserici, ca să vază toţi şi să săîndcmnezc. Iar feciorii lor şi rudeniile care vor rămânea în urma lor, multă cinste să aibă de la tine pentru părinţii lor, carii ş-au vărsat sângele lor pentru tine înaintea ta. Şi slugile tale carii vor fi rămas zdraveni, şi aceia încă să aibă cinste nefăţarnică şi nu pentru căci vă vor fi rudenii să cinstiţi numai pre aceia, nici căci vor fi dat cuiva mită şi-i vor lăuda, ci fieştecare după cum îi va fi slujba, aşa să-i fie şi darul şi cinstea. Şi cum îşi pun ei capetele şi să nevoescu şi-şi varsă sângele ca să dobândească cinste de la tine, aşa şi tu să socoteşti că toată cinstea ta de la Dumnezeu iaste; şi cându vor câştiga şi vor dobândi slugile taie de Ia tine cinste şi bocrii, pentru
44
LITERATURA ROMÂNA MED1EVAJÂ
Ll'I'ERATURA PARENETICA
45
T-hMace, diije np"ihA<R(T) ha kw cfeiipoTMRiwuti baujm
h VapMTC h(x) KpTărrHAMUl'l'H(x) w(t) Ba(c), h SdlNM pdHI1T6AYe HAtf"JA;RTb Bd(c) HTH KT* HH(«) G63* Bp-kMenA HAH Bd(c) OVCTpdllix(t), raKO Art H3blA"fcTe B'bHb w(t)
3 6 A* A a KAUI6 R'h np'feB'fcr'CTBO, Cl'e OyEW pdHHTeAA R&UIX.
AA ne r'fepcnfeTe. Iîomto? IIohg»;6 H-k c*(t) ra(m) c*b
npHraXeA'cTKCt(M),taKO HCKOTfCt'Cx) OpTlGiîr'CTBO H A3b C*b T*KAw(a\) MOHMb. TorO pd(Ăl) BAMb. 3ACB*k(a)TeA'CTB^,
EpATYe (51v)moa, noHeace k(c) xşaha ct> n;k*(a)6.k, h
Ul(T) BT»Hî(x) HAKb AOCAX (a) AEMb e(c), H A**e H a*
maaw(x) n 3au(x), h»e cs(t). a Apoyro, ne npHXRAiMAer
CA, nOH6X€ «(c) HAAA C1> CpAAlOTA. t*BAUK6 EOA'llie c"bAAjÎTb c*b MT»CTVa( HCÎKeAH ham. CpdMOTHO ha\AT6. He g^a^TC raK0(»c) nTMU,A WNdll, rACAldd KOyKABHU,A, HJKC nOAABAeTb HAU)(a) cboh Hli'iHMb nTHlIAţM), e*îe nAOAIITH MTeHIţA
e*, h* Grtyvlvrefitco cokoak h CbEAWAAHTe rH*k3(A)o BAiue.
maj\a MOA, COKOAb HHHflî npHT^IA hma (t ) i!. H(Ua(t)
ace m*îkkcko cp(a)u;e « cbxpaH'fce(t) ero et, ceG-k h
Ha(a) MHWrblAHH OBAd(a)eTb, H HH w(t) KOI'o ca HC GOHTb h AOBAIUiH HA k*KC*feKO BP'e(m). h Ce OlfAORMAb K-fcuJ^i
h'BKOTopAA nninx ha ct.h'k(a) ceG"fe (t A'tT'fe ct. he-jr
(52r) Hd BT.3(a)^C*K- H Ce w(t) M*feKOTOpWX CTpAHbl raKM CA hhaa nTHIţd, ATITAlJlYH flO HBMb, e"fclJUX GO AI0T-fcl1IIlAA h CnA'H-feHLUdd 663' nhcaa, peKOMIH UipCAb, h HA^ATb rOMHTH COKOAA no K^3j\^X^, aa Rt3iWe(*r) 6A*tf AOBb. pOKOA 7K£
oy.ip'kBb er(o) h pe(n) rt» cp(a)h" cro6(a\): "<\3b He goa ca wpAd cero, 3dHe ha(a) auiutuami 0gaa(a)^ » khîk(a)* ero beahka h Kp'fenKA h chaha h 3aoehba, h cp(a)u,e TKe ero K*fe«b iako hh bt» ^itoxc «(c), 3ao e(c). h He eo;r ca ero, hh?K€ Ep'fcra o Heiwt, nonele dine
Ebl(x) B'bCXOT'feAb d3b, ovadpha' Bw(x) b1" kpHrt"fc «o" m b*b3BWCHA' CA Gbl(x) rop"b a4*^ h AQ HfîCb h HA Hb OVCTp*bMHA' CA Ebl(x) Ct lapWC'r'lA H pACTp*b3dAb Ebl(x)
ero ct, HOKbTMH moiimh, hko b'k(av) ero, kto k(c). Ha;
*rbH"lA OCKpT,EA-E* CA BeAM*lbCTBA GrO Pa(a'i) iWHWr(d) (52v) H TAKO HCKOpAţc) Ct HHMT», nOHg*eK(c) Kp-fenKb H CHABHb, tilfi EOA'UJe a* WEHHV* CA MTO h B*b3A*(A\) BM^
w(t) aoba cero a<* raCTb, h d3b s-b ct»aahp*bhVh ga(a)- H
diţie h hs HdCbiqiM ca cahko ocTdne(t) mh*e Aosb, a3 »e
H6 «nfMpA, HX> ÎKHBk MMAMb EbITH AOHAOKG 11 lldKbl OlfAOBAA AOBb KT, CbHTl(A) «H't, BTiHerAd BT.CTP'BGfe'eT'   Mtt". H
Aa(c) e«VToy w(t) aoba h ckmhph ceG"kt3.
{îero pdţAi"), maa* h GpdTi'e moa, h Bbt ecTe raK0>Ke h coko(a): ha (a) MHu/rhtMH 0RAd(a)ere H bt. p^ţKbf RduiA
k(c) AOBb, CHpTi(N) HMAHi'e. A<* Aipe KHAHT6 HlîKOTOpbl(y) w(t) CHAHbl(x) e3MKbr MABOA^UJe chau CBOA HA Bd(c),
ne npoTiiBirrit ca haa' eophth ca c-k hhmh bt. tt>h ma(c),
h* WBHM^HTe CA MTO tl ui(t)IltfCTHTe HMb w(t) h0kt6h RAUfin^L (53r)u;(t) rtOBd, peKOMdro IIAAAliVA, a* »(c), eAA K*bCXOlue(T) OUJddTH CA BACb, raKOîKe 11 WpeAb OCTARA-eauj^i COKOAd.
Alţie AH BHAHT6 ra«(o) He XOlIJ€(*r) B*b3BpATHTH
ca, tie EOHxe ca ero, hm MHw^diiujHMb eohcka(!«) ero,
tiXi. BTiC11 p 11!aveTB g(t BT» CP(a)(I,A balua II mcahtc CA,
rAÂtije CHtţe:
"fiA^)*^''' RT.C'b(M)   H TBOpMe 11 KÂTblH TlT^ Mbl eCMbl pAEbl TBOH II HC B'b3AHÎGl1Xw(lW) c,e BElpil, iflKO TU
ecii eAHHb cp(A)nOR'EAeu,b, H»;e bhahujh h 3pniun btiCTiau. cp(A)iţA, npABeANAA >Ke h AKKdRdd. A/Vbi ?Ke, ViT, no
3dnOB*GA>1 TB06H H"tciV\rl pdA» pA3MHp'tW CCmV, HHÎK6 Kp-KBW npOAIATH, HH?Ke OAAO^HTH pMKbl HAUie BTi KptBb MAHbCKAA, A WH'l'n 6A* C'bnpOTHRA'fefllT CA Rblllie CHAbl TB06H. Mbl
ace, rtTEe^HAUJb, 0VB'EA1iXu'(M)' AlVe KT0 (53v)rpA(A)i*b KTeGii cb CM*kpeH'reA\b, He H3rAH'feeujn ero w(r) ceee. H
Mbf Rp'EKAOHHAH G"EX0(aa) CM'6p6ril6 ffdU/6 KT» HffAU., A WitM hc B'bCXOT'ttH^ R-bCnplt€TM HAUI6 CM*kp6Hi'e, Hfli CbnpOTHBHUJA (c), KpTînMdHUJiH GUTM w(t) tcec. TdXîC
Tbi CR-BAîrca'c,rk(,ve 111,11 Ee^HAUjb: «fiT^aHecAH15 cwkpHT
CA, M CWBpiî^h Ce BT»3HeCAT ca». TTIAUKe hh'%, Ee^HAUJb,
HHoro oynoBdHîA ne hmaaah, PA3BTÎ Ţese, eAHHe gatkih npABOc^A'i'A. "OHejKe B-bck gâÎ-aa vw(t) TeE"k tlCXOA^t'1")-
H HfiTî K TeE*k npHnAAA€A\b B*b Cl'e HAHJe npHCKpiiRHOe
46
LITERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
LITERATURA PARENETICĂ
47
B0*feMA,   raKO Ad  GMABUJH  HAMb  r*b   nOMOlţlb w(t)
CbnocTATHHKb haujh(x). He p*(aî) ''P'Mx) haujh(x), h-* 3d MHwr«ro pa(a'i') ma(c)paia TBoero noMOS" HAMb, Ee,
CfiCHTertW HAUJb, B*b Bp'EMA C6 HM*;(A)NOe!"
(s^Tdxe np*hB*fee oyeuj oEA'feuit ca bt> AWEORb
EJKÎA, raKO b"b OpMÎKi'e, h H3UA» kt, BeA'AWRJKeţM) TBOHMb
cn» BeceAi'eMb n hhkakoxb a** VpA30YMiîMTb tbeb kko
npHCTpdliieHb eCH HAH WEpA3b TBOH H3M*EHHA' CA k(c), HM BeceAb dbh CA MMb. TdJKB (ipi130BH CTApbfM RBd'MffiîKe h CbBTiTHllKbl TBOM H b*bCA 3 CAVA A TBOM, h TAH hma caa(a)kw p-bmh:
"Ce oyeo np"fiiAe h* ha(c) BpArb halue, mu x.e hma HHMbCo^e ecAAbi noBHHHbi, mx Hîtce b-exm caa(a)km rrtH,
c*b HHMH HXh MU OlfCAA^A)dAXw(«), h dqje CT» HMAHYBMb, Mbl BCMU A<MH, h AlUe CT, CM*fcp£hj6mb, MU ;KB CA^fepHVOM CA. fLft WHbl He BT>CXOT*felJJ^ HAMb B*hCnpHBTH hh CAdţA^Kbl pTÎMH, hh HMAHÎ6, hh CA\*Bp6H*îer h/r np'iHA6 Hfpfe OlfîKe Bt3ATH (54v) rAdRM MOM, h HB TT>MTA rAABM MOSi, ha h BAUJM TAABbl. T'BMMCe A3b Ba(c) H6 XotP^ OCTABHTH, HM rAABM MOM BA(c) pAAH HOAOîKMTH HMAMb, nOHe>k€ k(c) h MH'fc mu a o o Bd(c). Hm aa HdOyMIlTb EiT m BAAVb
E^AH MHAO o TAAB'fe m06h, r&KOKB h MBHC k(c) MHAO 0 BALUn(x) TAABd(x). AA npH30B"tMb E<T BT> nOMOlJJb HAUJM
ti c*b noMOiţiiA g;£feM Ad noMvyfowi. kt. hm(m). notteJKe,
dUJ€ CMTb UJHUH MHWSH, EtThX1* k(c) OyMHWÎKHAb, a (10 HeCM-fepeHYfO HXb EtT BA* BTiCXOIJJe(t) CM*fcpt1Ttl HXb ii
Aath Btcxouje(t) apăru haijj*. [io(a) nwrbi nule".
TdîKe HdpeA" BtCA opMacYe TBoe h Rrb3Be(c)ah rAOTM, kom^)k(a)o laKoace k(c) bmV pe(a)> H a* oifrbKMHUJH h(x), komoy*(a)o raK0*:e e(c) peAt. Ogams no npiiMHwrV (551) h a* moahhjh ca Kt HT E^ i»ko w(t)
TO(r) A« TH EMAb(t) 0\fTbKMTÎHTe TBOB. Ta(îk) OVMb TBOH A* Bt3BHCHUJH TOp'fc k*b HfiCH, WKO Ad th gma^ţT)
EtT B-b noMOUj'. A tu ct» t*eaui(m) TBOHMb h ct* awa-wm
TBOHMH A* "ACHIH npdBO AHU,e(M) K*K AHU.lî' EB3' HH CAHH0r0 CTpdXA HA CbnpOTHE'HHKbl tboc, HeMBCO pd(Al'). UKO MHWSH Cx(t). H HHMTOJK6 Ad OyCbMHHUJH w(t) HH(x)r Alţl6 h mhw5h CMTb, nOHe(»c) ROHHb XPAGo(p) H€
VcTpdtiiAeT ce w(t) mhw-kbctbd a«s(aY), mko(w) eAHHb
AtBb MHWîKbCTBO 6A6Hb pd3rdH'keTbl H EAHHb RAT>(k) MHOîKbCTKA CTa(a) OBeU,b 0\"'«Ap'Be(t) l6, H 6a""' KAMc(h) ntfllIHAHYH MHWrbIM RAtKU MÂKb pA3rAH*fee*r' >K6 h CKMMUJAe(t), h6 raKO «(c) Ma(a) KAM6(h), hm mko bbahkom aioxoctYa rpA(A)Tb, to(t) pa(a'>) pA3rAH-fee(t) mho>KbCTB0 ItA*KK0Bb MAMbCKWH(x). TdKOMc(A)e ii BOHHb AlOTb h MftKbCTbBeHb h6 O^CXpAHIdeT ca w(t) MHWKbCTRA A»A'i, nOHe(^) mmîk^ AOEpOM(tf)(55v) bt.ch
AWAie cm^ cm(t) bt» noMoiub, mm^îV me ctpauiaheV rt.cii a»A'i'e CMTb eA\tf ct.nepHHu,h, Aa;Ke h vj(t) csoh(x) w(t)rdH*keMb k(c) h oYKAp'be(M).
Hgo, chV moh, cHii,e ta CbR"BToyM, a* "e CbeAHHHuiH
ca ct> MJKXÎH CTpdUIAHRUMH, A* »e KAKO flOrOlfEHUJH ht»(c) MOM H ATîA**» TBOH(x), raKO w(t) CKMp^TH HHKTOJKe ta m0*e(t) H3KdRHTH, TtKMO €AHNl» ElT^ H0He»Ce E"C MHWPOMA(C)THRb k(c) H cb06* Ma(c)tiA ocehhth ta XOUJeTk Hd TA h Ha(a) TAdBOM TBOCM H BpASH TBOH nOETîaî(A)6hi1 EM(A)Tb.
©Gd*l€ WAAd npdBHT6Ab TBOh(x) m X°P"^h('1')' BT.Ce(x) Hd BAHHM CTpdHM A<* OYAAAHUJH h(x), Ad KAKO OCTdBHUJH tki MAAA baactbaw(m) TB0h(m) hah XOp"feHw(M) TBOh(m) IIPTî(a) CbfipOTHBHHKW TBOHMH, 6ahu,H BpdîK(A)eEHHU,H TBOH OrlA'bM'bmt CA ha ta, a tu C"b ROHCKAMH TBOHMH A* EMACHIH 3d hhmh, (56r) h TAKO
Ad oyAAp*kjR*rb Bpdsn tboh, e*e nA*kHHTH h poghth He&& BAdCTeAo(M) troh(m) h xoptîhw(m) tboh(m). HoHexe TOr(A)*, er(A)a bhaa(t) baactbab h x°P*fe"e. «>ko
IlOpOGHUiM (c) NBA* ll(x)- 0HH ^ OCTABHTH ta XOUJm(t)
h hth xom»JR(t) kt» ca-e(a) ^a(a) cboh(x). Osro pAA»
48
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA PARENETICĂ
49
CMu,e hao^ham TeKe, ciîe moh, chu h A*b MjepA RAACTeAW ( m ) tboh(m) h xopTUm^m) a* Aacm H(x) ha3a(a) bohcku.
Tbl ace Ch tbohmh BOHCKAMH AHU6(m) KT. ahu.v G63' BT»CBKOrO CT^AXA ha ct»npOTHBHHKU TR0G AA I13UACUIH,
noHeace EtT'mhuj(r)ma( c)thbb e(c), raKOJKe BTvCXoqjeuJH
nOCAOipfCHTH CM^, chh,e h flOMAORATH ta x°4,e(T)-
T-KMace, erArt Btcxoiueiun ciohth kt. hh(m), tu ace np-feacAe A<* HApeAMUJH H w/TbKMiiuiH CTpAace, no
WGUM'BKÎ Ad "AMTb HAnpe(A); TAace 3A HBM BTOpAA
CTpAîKA it no nen bcahkaa bohcka, h hb AAAe^e bahha w(t)(56v) Apoyrw* CTpAace, hm a* <e RHACTb h a* «a
3HAMTb, MTO A*feMTh H HTO TBOpATb, HOHeXCC A1(ie HTO npHACflpiHT CA np^A^A^M1011 CTpAaCM, Ad CA AflCTt 3A BTOpMA CTpAÎKM; AHje AH «CC BHAATb wgw€ CTpA*Ce H'BKOTOpJRA HOG'hAM, TO BT.CH A* CA CT*eAHHHTe ^*b BOHCKAMH BT* €A1"0; A* "e KAKO OlfAAAIIT CA eA"HA w(t)
ApoYru-ft, a* ca He CMer^Tb h ne oycTpAUJ^Tb, 3AHe
np*hBAA CTpAXCA CCTb BT.ca CpAU£ BeAHKU* BOMCKfi, M BTOpAA CTpAXA TAKOîKAe- aa AtUC BHAHTh bbahkaa bohcka
crpAace  raKO noE'feac(A)amt      whh ace b*b bcahkuh
CTpAXb bt.nAAdMTb H (bt») nOrUE-EAb CAMH B"hA<*aat* ca (57r) CTpAX* P*A«. 3AH6 CTpAMîe CMTb nOMAAO H KOtieU,b BOHCKAMT. h taaba. A AUJe AH ace BHAATb R0HCK6 CTpAÎKg HenOGTiaCAeHH, HM CMTb CT. (lpHEUTKWMT», h TAKO BT. BT>CBMb X0U.H5T6 OAOA'ETH BpArOMb BAuj 11Mb. OGAie h np^At BOHCKAMH EOHHHKU, CHp-k^b CAMOEOpiU? /\A H^ HMAT6, 3AHC B*bC01/*e CMTb h hmmto*e nOA^Oy^Tb, HM m B0HCK6 TlH OyCTpAUJAMTb, hm bt.ch A* AAA*Tl- E^AP1»' CA^HA kt. ApOlfrOH, ct, BOHCKAMH BT. 6AHHO CbBT.KOynAeHl'lt. h
AOHAeMce bhahtc rauic baactbab np,fc(A)cTOMMje c-b bamh
CT. OyCpTaA'l'eAib H CT» npHraTeA'CTROMb, H npT>RiH, H BTOpÎH, H Tper'l'H, H CT. (57v) HHT.MH nO-H3GpAHHUMH H nO" fAABHklMH B6AMMaCH TBOHMH, HHMTOace Ad OlfGOHTC CA,
tmace A* OyCbMHHTe CA, 3ahc EtT CT» BAMH eCTb ii noG'EAH'rH n^ATe «păru sAtue h cbnpOTHBHHKU, GopAU/mx
CA CT> BAMH. A AP0yS,H MAAlH KOypTAHU17, AUJ€ H nOG'ferHMTb, H6 Gp*tî3HTe, HHÎKe CKpT,EHTB O HHXb, HOHCace ca XOlJIMTb riAKU h HeOyMOAeHH b"b3RpATHTH kt. BAMb.
Aiue am ace bhahtb baactbaa baujm E*fea:MUJe h
OCTACTe CAMH, TOfAA CT> KbIMb HMATg fipTîAbCTOATH KOpHTH CA Rbl? EOAUie eCTb, NAAA MOA, HA eAHHM CTpAHM A* CA
oyKAOHHTe, nonexce to e-ferArfie, n*e ca g-efoy (580 eMAATb,
WHU H OCTABA*tMT* RAC, BAA 6CTK TO 3A h-EKOTOpÎM KAlllb
rp-E(x). hah baa xoqie(T) EtT hckovchth BACb, «ko aa o\-3pHTb ba(c) ct» KOAHKUMb oifcptAi'e^11 H npHAeacArtîeMb ecTe kt. hcmV, noneace cmaem Kaci"e mhwtaa h HCHC^bTeHA ee3(A)nA h(c). Cero pAA" a* CT.GAKtAAeTe ca, aa ne
BT.HAA'tT'e BT» u/ma AHl6, AA CA OlfCTpAUJ^Tb, 13KO OCTABATîMTb BACb BAU1H, HAH HTîKOTOpMA XOfAM AA He KAKO BT.3AsmTH6T€ HA Eă7 HM AIJI6 BT.3ARHrHeT*e II CbTBOpHTe XBAAM Ebh; AIJI6 BU H OCTABA-feMTb BeAMMaCH BdUIH, hm E-b"He OCTABHTb Ba(c). H CAHIIH CT. RAMtl BMAMTb, A bu HA BAHHM CTpAHM CT, HHMH AA CA mfKAOHHTe, 0RAH6 w(t)   3EMAA CBOX Ad He  ll{5Sv)3UA'lîTe, HM
c-bxPA"«Te ce ct, hhmii bt, (ip,ba'ea*e(x) bauih(x)
CT.KpT.ReHHO,   HATî^Ce  CJKTb RAIIIH  AOKp'1"" MUCAbHHHIţH.
rioneace BpA&H baujm, ku(h) np'i'HAMtr) ha ba(c), ne
MOIJIHO   HMb   g(c)   MHO(r)   B*k npTlEUBATH, HM
BT,3BpATHTH C€ XOMJm(t) BT,CIIa(t), A r(c)ltOAApA XOI4Im(t) OCTABHTH t^ H TT. O AWA^Cx) OCAAE'Ee(T). Tbl XpAKpO nOHAH HA Hb O hmchh lif XfFk, nOHCace HMAMb
HAAexcAM ha BST, raKO Auje kto ct,tboph(t) CM'bpeHie npTî(A) EiMb, noMoaceTb eMi*1       ti spAru tboa nc»a»>
HOrbl TBOM HOKOpHTH hmaujh.
CiA b*k3B*fecTH{X) » ckA3a(x) RAMT,, maaa h EpATie MOA, raKO a* B-feCT6 H pA30yMTîeTe BT, BptiMe CKpT,Ebl ti
HMacAH BAUien. ETr- ace ma(c)pa'ia Pa(a>) cbobmma(c)tm
50
1 .[TKRATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
LITERATURA PARENETICA
51
Ad (He) Aa(c) Bt BP'b(m) ÎKHTÎA BAMie(r) HM*A"> 3d~
(590ne»ce ettma(c)THBb k(c) h nAKU OEpdTHTH xot"e(r) ma(c)te cbom ha ta, ahjg h oCKptGHA' ta k(c) rp*fexd pd(A'r) TBoe(r). Tw ace, aujg CM'fepHiiiM ca, FJokg ha (ui)
hb X0UJ€(t) OCTABHTH ta, hm BtCer(A)a IlOMAOBdTH ta X0MJ6(t).
AIB BHCTYd(p), H«Ek(c) pA3(A)'kAeHfc w{t) tceti T*fe(«)  BOHHUr(m), oh 3k£ x°'(,e(t)  KWTM npH T6E*R,
iioneace r(c)n(a)pt>, Hace hma(t) hbboaa, nptB'fee
TP*ERVa(t) eMfc" HMAHlA mhutaa, Ad MHdtfGTb R0€ CBOe.
Iloneace măke k(c) raKO h roAMGb: hatî-kg uiEplVrAeTb
rOAMEbJţpAHM cbec mhuta, ta mo h E*ferAe(t). OnUJr k(c)
h mXkg: HA"tî«€ wep'ETde(T) r(c)n(A)pd gata h roaatahba
Ct HMdltîeMb, uihh ÎKG CtEbipdMT CA HA XpAHM CCRC. GfirO pdA'l' CtB'BTOlfM TA, CMC MOH, HptR*fee CTpA(x) G»îTh H6 3 A R bl B A H HHKOTAA^e, nOHeaCC BT»C*fe(M ) ka~rO-(59v) CTblMTIMb tl HCfipABACHtO(m) w(c) CTpA(x) GJKjH MTH.
H HMdH'îe tboc R-kcerAA aa gmag(t) npw tbec Pa(aY) a*
XpAHHUJH H MHAtfeiilH BOHHbl CROM. A BOHHbl TBOH Ma(c)tH
Pa(a'i) tbom, exce xofeuitt mhaobath h(x) h xPahhth,
OHft *ce CtMfÎTfa CBOM MC nOtfîAfi,^(f) «P^a) KpATM tbohmh TeG'fe Pa(a'i)-
H CJ*H .gTMMîKYH CT. GOGMb pAGOTJK Ad HMAM(t), HM TT,*1'îa rAABM TBOM Ad CT.KAK>AAm(t) H w(t) TeR-fc
aa ne oyAAAiîXT ce19. Hm h tu ha t*fe(x) A* haa'bbuih ce, h wHbi bt. roHCHYe pathhkuj(m) hhkoi*aa a* He
BT.CKAKdM(t), hm np'fe(A) TOGOM Ad Cm(t), hah XOOjeUJH nOGTÎAHTH, hah X0TAI|I6 ta nOG*eahth. a WHU BtCCrAA
AA cm(t) npH TeG'fe.
H euje tâa Tec-fe, naao moc, er(A)* kmab(t)
fiHAOBb A»*"20 EAH3^ H BOpHTH C6 ct» RpAftl TBOHMH, A3
ace (601) h 3Ae cbB-fcTrVM ta: bbahkum rohckb tbox,
HA"fe>«€ h(c) TBpbAOCTb TBOerO AE0Pdr Ad HG CTOHIUH Hd GOW GbITH, nOHGJKG b*bC*fe TOV?k(a)aA CHAd CT. AWVlHMH
OpMacYH TOy HAIIdAHMTH XOUJm(t), H TpeCKWRU h llOVUJKbl h CTpTÎAU H Re(c) t'H'EBb BOHH'CKblH Bt B6AHKm(a) r(c)n(a)«km BOHCKM StCTI OYAAP'Bm(t). Hm 3AIIOBTiAi('M
TeE-fc, naao moc, Rt a"^ Tt gpahu R-b nA'btfB tbob(m)
AA HG CTOHHIH, ha C*b TEMH -|t BOHHbl RtOp.SUKeHHblMH AA TAeAAlUb HAKU BT. ROHCKG TBO€H, HA"K>Ke Cm(t) TBOH HAMG XG AWGHMl'll h Cm(a)cTBA H w(t) TeG'fe fiOMHAOrAHlH tt nO^T.TeHYll KJHAHH21 H H*e TeG'fe BOA'Mie AWEa(t), ffd CTpAHM w(t) HAT.KA TBOGrO ad CTOHHIH, Bt ETOpT^l(m) HAH Bt TpGTYeM' HAtU.'fe. Toy Hd AAA6M6 CtKptBGHHO (60') a* CTOMUJH Ct tHiMH .îfT BOHHbl, T6GTÎ ad CtGAHÎAAMTb H TU AA 3pnUIH w(t) AAABMe, KOTOp'iH U)(t) BOHIIb tboh(x)
kako tpo\">k(a)aat ce o cAoyîKGTi TBoeH. Aa Aiue npHAoyMHT ce TeG'fe toy aoeuth m OAOATieuiH Bpdrw(M)
TBOHMt, A6CH0 TH k(c) HAKU BtHHTIl B*b HAt(k) TBOH,
ha"feîKe h (x) gch ctxpAHHAt. Atjie ah ctA^MtiT ca h bpash
TBOH nOE'feA'feT ta H B06 TBOC, A WHbl IIOTO(m) BtCH OyCTptMAT CA Ct AlOTOCTÎA H m*tBO(M) HA (lAbKb TBOH, 3A GJK6 gAA KAKO WBPAI|1^(t) ta. OtrO Pa(a'i') HAKA3^M BA(c), IflKO ad Hfl CTpAHM CTOHTC, HAH Bt BTOp"fe(m), HAH Bt TpeTl'eMb flAtlţ-fe, 3AH6 AUJe CA H CaV»Ih(t) spASM TBOH OACAT^TH TCE-fe, OHH ÎKG TeG'fe H6 B6AMH H AWTO
roHHTH xoujjr(t), nonele hg r-fe(a)'rb tag (6F) ecn.
G"ia 3dnosTîAAM Ţese, cfte moh, bko mhht' mh ce
EOAUje CHKO Gu(t). A TU CtB'feTOBdH CA Ct GOATJpH h Ct KOTOpbIMH 3HA6UJH ClKO C*(t) npHiaTGAH TBOH. T"feM(îK)e, dl|ie TH CA MHh(t) H CtRTÎTHHini TBOH Bt3rAA(T) TH1 "X0UJg(m) ad CTOHIUH Bt nAtU.'fe TROe(M)!", A TU CTOH T^. A AlţlG (a) CtMOTpHUJM TU H CtB'feTHMIIH TBOH Bt3rAA(T) TH, ISKO BOAUJe k(c) Bt BTOplîţM) nAbU.'fe HAH Bt TpeTY6(M) CTOATH TH, Tbl ÎKG CTOH, H HOTo(m) IflKO BHAHTG GOAtUe EblTH, CHU,e TBOpHTG.
A a14ib (a) TH CA npHA^HH(t) w(t) pATU E*feSCATII, TU »C6 Ct TBMH .^TBOHHbl EpdHHTH ca XOlţieiilH, H Gt(a)*
52
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA PARENETICĂ
53
B t3BpATHTH CA K'bCXC'UjeUJH CTs, HHMH, nAKbl BpAlV TBOeMfc1 OAOA'ETH HMAUJH. 0gam6 HAHnA^e afl OYnOBAeUJH HA TÂ
HAuie(r) KpCÂ7noH6JKe T*bH ta np*BriHTAe(t) h He aa(c)
B*b B-EKbl MALBbl fipAB<:(a)HHK^t B*b3EpAHHTH TA
hma(t) h npi;îK(a)e h nocA-feaitAje.
T-RMîKe TAKO (61v) CT. HM6H6(m) RîKÎe(m) HAM HA BpArbl TBOM, ad aMje TH CA npHA^*IH(T) H CT>Mp(t)b,
hmghh ace cbo6m(>(1) *i*b(c) octabh(t) xouje(iu). Aqie (a) th ce ca^nh(t) rorIia"™ M(x)> M He KdK0
BToCXBAAHHJH  (c), rÂIJIH  taKO "A3b CC C*b CHAOM M06W
c-bTBopH(a) ecMb", H*b tia(k) aa kt>3Aach caabm Kbh ct»
AVI(C)TblHCA H MATBOA II Xîp*bTROA HCMBOM, IIOHe(»c) KT7 m«w(r)MÂ(c)TH(b)   e(c)   h RT.C6r(a) a flOKOblTH TC
XOiue(t) CBoeio au(c)tTio. Aijie (a) h norbiEHMţT) w(t)
B6(a)mm(îk) TBOH(x) bt. CAfc,(»c)ETK te06h, Tbl *Ce fltOE$'k
h a'feno a* noTbioHiiiH ce o aujĂ(x) h(x) Rli CT"(x) H
b»î(c)TBHbl(x)  u,P~K*A(x)'   KlKO a* BT.CH BMAa(t) »
nopeBHOtfMTb. X ctmiBbi h(x) h c*b.pw(a)tiH(ţH "Xk> MîKe
octaium bt. CA^Ca) "(x)< a WHbi mhwi*m MT*CTb aa OyAtfHATb w(t) TeG'fe Pa(a'i') pOAHTBAb h(x)p hîke npOAlAUJA KpT»Bb CBOM TeG'fe Pa(a"|) « lip"fe(a) TOBOM.
A Cate OCTARHJMA CAOyTbl TBOM c TOGOM 3(a)PaBH, h Tîll NTiCTb w(t) TeG'fe a* BT*CfipYHMATt, G63* AHU,eMTîpYA, h€ BA ui GA pAAM pOAHblHII HAH HOMH ...
slujba lor, tu încă socoteşte dc vezi: făcut-ai şi tu niscare ostenele cătră Dumnezeu, dc te-au mărit cu atâta cinste, au ba? Deci, de nu vei fi făcut, să nu te leneveşti, ci să faci; iar dc vei fi făcut, tu tot te mai nevoi'aşte să şi mai faci. Că cine să ncvoiaşte pentru Dumnezeu, acela va dobândi cinste de la dânsul, şi cine să va apropiia dc Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna va fi cu dânsul. Aşijderca şi tu, de-ţi va fi nădejdea tot pre Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi cu tine în vecii vecilor. Amin.
XI. ÎNVĂŢĂTURĂ A I.UI IO<AN> NEAGOE VOEVOD, CARE AU ÎNVĂŢAT PRE FIE-SĂU THEODOSIE VOEVOD ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI, CA SĂ NU FIE PIZMÂTAREŢI, NICI SÂ FACĂ RÂU PENTRU RÂU Cuvânt al 24
Vino la mine, fătul mieu Theodosie, vino şi te apropie cătră învăţătura şi sfatul cel bun! Că eu, fătul mieu, voi să te sfătuescu foarte bine. Şi mai întâi de toate să umpli învăţăturile şi poruncile care plac Dumnezeului nostru, lui lisus Hristos, cu toate bunătăţile şi cu multă frică şi cutremur. Apoi pizmă să n-aibi în inima ta, iar altuia să nu faci rău pentru rău, precum şi Dumnezeu învaţă. Că iată că-ţî aduc aminte, fătul mieu, dă-ţi va da Dumnezeu şi te va dărui să stăpâneşti şi să domneşti tu ţara aceasta în urma mea, să te nevoeşti şi să te sileşti să fii tuturor blând şî bun. Că eu am auzit de nişte oameni foarte înţelepţi şi temători de Dumnezeu lăudând mai mult bunătatea şi îndulcirea, decât răutatea şi amărăciunea. Pentru aceia-ţi zic şi eu ţie: de te va dosădi cineva din slugile tale şi nu va umplea voia ta în copiiăriia ta, până voi fi eu viu, sau şi pre urma mea, ci de va căuta Dumnezeu cu milă asupra ta şi te va pune să fii domn şi vei ajunge în toată mintea şi vârsta, iar tu să nu-ţi aduci aminte dă necazurile ce te va fi necăjit cineva în rinereţele tale. Măcar de te-ar fi necăjit cineva din tinereţile tale, şi din slugile tale, sau alţi streini cineva, să nu te nevoeşti să-i faci rău pentru rău. Că toţi oamenii fug de rău, iar de bine iar să apropie toţi. Dreptu aceia, fătul mieu, aşa te învăţ: în loc de rău, tu să sileşti să faci tuturor bine, ca să trimită şi Dumnezeu mila sa spre tine.
Pentru că dc vei rămânea sărac de mine, pentru păcatele mele, măcar cât dc mititel, să nu te întristezi căci ai rămas de mic sărac de mine. Că să ştii, fătul mieu, că aşa iaste rândul şi obiceaiul lumii aceştiia şi toată veseîiia şi bucuriia ei nu poate să fie într-alt chip, până nu să umple cu jale. Aşijderea şi jalea să umple cu veselie şi cu bucurie. De-aceia zic, fătul mieu, nici
54
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIE VAI A
IJTERATURA PARENETICA
55
foarte să te veseleşti' de slava lumii aceşti ia, nici iar foarte să te întrestezi, ci neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate, măcar de vei şi rămânea de mine sărac. Că n-ai rămas numai tu sărac şi în tristăciuni, ci mulţi feciori de împăraţi şi de domni au rămas săraci, precum iaste obiceaiul şi tocmeala lumii aceştiia, şi multe necazuri au păţit, şi au pătimit întru împărăţiile şi domniile lor de la oamenii cei răi şi ncmulţumitori, iar alţii nici domnie n-au ajunsu în urma părinţilor lor, deaca au rămas săraci de dânşii. Ci încă au fost goniţi şi pribegi în ţărâi dăpărtate şi streine şi în oameni neştiuţi şi necunoscuţi, şi deacii nimeni din ţărâle lor nu-şi mai aducea aminte dc dânşii, nici îî mai socotea. Şi încă toţi domnii, cându sântu domni în târâie lor, multe necazuri au dc slugile lor. Că unii Ic slujăscu în dreptate, iar alţii făr' de dreptate şi cu hicleşug şi făr' de mulţumire. Ci pot fî făcut şi ţie cineva vreun necazu în tinereţe şi în copilăriia ra, iar deaca vei ajunge la vârsta cea desăvârşită şi la mintea cea întreagă, în vremea domniei tale, atuncea nu ţi să cade să-ţi aduci aminte dc necazurile ce vei fî petrecut de cineva în tinerelele tale şl să lc faci rău pentru rău, ci să cade pre slugile care-ţi vor fi slujit în tinereţele şi în copilăriia ta cu dreptate şi te vor fi mângâiat, să le cinsteşti şi să lc milueşti. Iar şi pre alte slugi, care nu foarre vor fi umblat în voia ta la copilăriia ta, nici te vor fi mângâiat, încă să nu-i ruşinezi, nici să-i urgiseşti şi să le faci rău pentru rău. Ci numai de-acii înainte să-ţi slujască în dreptate. Deacii căruia cum îi va fi slujba, aşa-i va fi şi cinstea.
Sau de va fi vreun domn dc altă rudenie gonit într-altă ţară, după moartea tătâne-său, şî nu va fi apucat el la domnie în urma lui, deacii apoi după câtăva vreme să va milostivi Dumnezeu pre dânsul şi-1 va aduce iar în ţara lui, şi unora ca acelora le zic ca unor fraţi: „Deaca veţi intra în ţara voastră, iar voi să nu miluiţi numai pre cei ce v-au slujit în lipsa şi în pribegiia voastră, şi pre ceia ce sânt oamenii ţărâi sâ-i uitaţi şî
sâ-i părăsiţi, şi să nu-i miluiţi căci nu ş-au năpustit tara şi moşiile şi să vă slujască voao printr-alte ţărâi streine, sau să ţineţi vreo pizmă pre dânşii şi să-i omorâţi, să faceţi pentru un rău, altul mai rău. Că de veţi face aşa, cc folos va fi? Ci, deaca vei fi domn gonit şi pribeag şi necăutat, ascultă să-ţi spui şi de aceasta: Cine fu gonit şi mai pribeag decât Iosif cel frumos, fericitul fecior lui lacov? {Facerea, 37.14-28.36) Cu adevărat, ca dânsul nimeni n-au fost! Dar când fu frumosul Iosif trimis de tată-său, fericitul lacov, ca să vază pre feciorii lui şi pre fraţii săi sântu sănătoşi şi deaca merse la dânşii, iar ei, nemulţumitorii, în loc de a-i face bine pentru binele care au venit el la dânşii, să vază de sănătatea lor, ei îi făcură rău. Câ-I apucară de-1 dăspuiară şi-1 băgară într-o groapă gol, nu ca când le-ar fi fost frate şi sângele lor, ci ca pre un vrăjmaş cu mânie îl vândură madiamilor în 20 de galbeni. Şi din odihna tătâne-său fu rob. Şi-1 duseră oamenii aceia în Eghipet şi-1 vândură ca pre un rob {39.20-23). Apoi fii băgat şi în temniţă, iar Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isac şi lacov i să făcu milă de dânsul şi nu-1 putu cuprinde întuneVecul puşcării, ci-l scoase din tunerecul tcmnkii la lumină şi-1 puse crai a toată ţara Eghipctului (41.39). Deacii, după câtăva vreme, veniră fraţii lui la dânsul şî nu-1 cunoscură, nici cugetară ei să fie Iosif craiu a tot Eghipctul (42.7-8). Iar Iosif îi cunoscu şi toate necazurile câte-i făcuse ci, lc gândea; iar râu pentru rău nu vru să le facă, ci le spuse că lc iaste frate şi le zise: „Nu vă temereţi, câ a luî Dumnezeu rob sântu eu, nu sântu ucigătorii! de fraţi, ci iubîtoriu de fraţi. Şi voi mi-aţi cugetat rău, iar Dumnezeu mi-au cugetat bine" (45—49). Şi-i îmblânzi cu cuvinte dulci şî-i dărui bine şi-i trimise la tată-său, fericitul lacov, să-1 aducă şi pre dânsul. Şi deaca auzi lacov să veseli foarte şi să duse la fie-său Iosif cel frumos şi să întâmpină cu dânsul, şi cu blagoslo-veniia Iui Dumnezeu să cuprinseră în braţe feciorul cu tată-său. Şi muri lacov şi-şi dede sufletul în mâna Iui
56
I.ITKRATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
LITERATURA PARENETICĂ
57
Dumnezeu, iar blagosiovenîia sa o lăsă fîe-său, lui Iosif cel frumos.
Vedeţi, fraţilor, cât iaste de bine să nu facă cineva rău pentru rău? Că noi, deaca să milostiveşte Dumnezeu pre noi şi ne miluiaşte şi ne rădică domni, iar noi nu vom să-i mulţumim, nici băgăm seama cuvintele lui, ci uităm binele şi cinstea carea ne iaste dc la Dumnezeu şi nu ascultăm de poruncile lui, care totdeauna ne învaţă să nu facem rău pentru rău. Ce ascultăm năravurile cugetelor noastre celor rele, care le învaţă diavolul de ne îndemnează să facem rău şi nc aduce aminte să facem râu celor ce ne-au făcut şi noao rău.
Au doar n-am auzit, fraţilor, mărturisindu-nc neîncetat Sfânta Scriptură, cum au pătimit şi au răbdat Domnul şi stăpânul nostru lisus Hristos ca să te izbăvească pre tine din robiia muncilor? (Simeon) Cum au răbdat dosăzi şi ocări, [încă] şi scuipiri peste faţa obrazului şi palme luo dc la neamul jidovescu cel nemulţumitoriu. Şi pământul, văzând acestea, nu putu răbda, ci să cutremură, iar el rabdă şi nu d^de lor după hiclenîia lor, nici nu porunci pământului să să dâsfacă şi sâ-i înghită şi să-i ducă de vii în iad? Ci încă mai vârtos să ruga tatălui celui făr' de început şi zicea: „Tată, iartă, că nu ştiu ce fac" (Luca 23.34). Acestea făcându-lc cl, dede ţie chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru râu, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i crţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi. Că de vei face şi tu aşa celor ce te-au urât, deacii vei cere cu îndrăzneală de la Dumnezeu întru rugăciunea ta ertare păcatelor talc. Iar de nu vei erta pre cei ce ţe-au făcut necaz şi te-au întristat, dar tu cum vei îndrăzni a mai zice: „Iartă noao păcatele noastre, cum ertăm şi noi ale greşiţilor noştri"? (Matei, 6.12) Şi deaca nu vei erta pre vecini, ci vei avea pizmă pre dânşii şi vei călca porunca lui Dumnezeu, care au zis:
„Deaca nu veţi erta oamenilor grcşalclc lor, nici fatal vostru cel cerescu nu va erta voao greşalele voastre" (Matei, 6.15).
Pentr-aceia, fătul mieu, săerţi pre vecinul tău, deaca-ţi iaste voia să ţi să iarte ţie mai mult. Iartă pre vecinul tău de o sută de bani şi ţie ţi să va erta mii şi întunerece de galbeni. Şi va fi primită lui Dumnezeu rugăciunea ta, şi va fi înaintea lui ca mirosul cel bun al tămâii [şi al smirnei]. Ci te păzeşte dar să nu schimbi acel miros frumos din vremea sfintelor rugăciuni întru împuţiciunea cea rea a pizmei, nici să întorci rugăciunea în blestem. Că cel cc nu iartă grcşalclc celui ce i-au greşit, acela îşi întoarce rugăciunile în blestem. Ci sabiia care iaste ascuţită şi gătită asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, cl însuşi o înfige în inima sa, neştiind ispitirea unui lucru ca acesta. Că am văzut pre doi [inşi] mestecându-şi vin dintr-un vas, şi era chipul şi faţa vinului foarte frumoasă. Deci unul bea vin [bun] şi cu miros frumos, iar altul bea băutură amară, ca de veninul morţii. Că doi inşi să ruga şi zicea cătră Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, de am făcut eu aceasta sau de iaste nedreptate în mâinele mele, sau de am făcut rău celor ce mi-au făcut mie râu, să căzu dar de la vrăjmaşii miei în deşărtu. Ci unul făcea lucruri bune |şi îndreptate] înaintea lui Dumnezeu, iar al iul, carele nu păzea nici umplea cuvintele rugăciunii, cu adevărat să afla în blestem" (PsJ, 4-5).
Ia aminte, fătul mieu, şi socoteşte de vezi puterea cuvântului rugăciunii, cât iaste de rea pizma cându face omul rău pentru rău. Dar ce lucru mai rău iaste decât să cază omul în deşărt de la vrăjmaşii săi? Şi nu iaste numai această răutate rea, ci iaste alta încă mai cumplită. Dar când zice prorocul: „să căzu dar de la vrăjmaşii miei în deşărtu" şi apoi mai adaoge şi aceasta, dc zice „să gonească vrăjmaşul sufletul micu şi să-1 ajungă", auzi fătul mieu acestea şi tc teme şi să nu ţii pizmă, ci să tc nevoeşti şi să scapi curând dintru acestea paterni. Că nu iaste numai lucru înfricoşat, când va fi omul căzut de la
58
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
vrăjmaşii lui în dăşărtu şi gonit, ci iaste mai înfricoşat când va fi prinsu de dânşii. Câ a fi omul numai gonit, tot iaste un lucru dc cuget de-a să mângâia şi de ertare. Iar a fi prinsu şi a nu scăpa de vrăjmaşi iaste un lucru de frică şi de cutremur şi făr' de mângâiarc. Şi cu adevărat oare cum iaste înfricoşat a-şi gândi omul aceasta, că iaste lucru lipsit de tot binele şi de toată mângâiarea? Că arată prorocul că cei ce vor avea pizmă şi cei ce vor face rău pentru rău, pre aceia îi vor ajunge lucruri groaznice ca acestea şi nicicum nu vru. să lase acest cuvântu nearătat, ce-1 arătă aiave şi de tot, pentru învăţătura şi îndreptarea noastră. Că acestu cuvânt ce zise: „să gonească vrăjmaşii dar sufletul mieu şi să-1 ajungă" acesta arată blestemul celui ce nu va erta, ci va ţinea mânie sau pizmă. Şi nu zise [prorocul să se prinză numai de vrăjmaşi şi păzit], ci încă să fie şi nepomenit până în sfârşit, ci să pnac de totul tot dupre pământii numele lui. Aceasta semnându el, zise: „Şi să calce în pământu viaţa mea şi să lăcuiască slava mea în ţărână"...
IV. LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
CRONICI
GRIGORE URECHE LETOPISEŢUL ŢÂRII MOLDOVEI
Războiul lui Akxandru vodă cu al lui Patru vodă Li Movile
In domniia Iui Patru vodă Aron, scrie letopiseţul cel moldovenescu că în anii 6963 <1455>, în luna Iui mai, au venit Alexandru vodă, tatăl lui Bogdan vodă, cu oaste asupra lui Patru vodă Aron şi ş-au datu războiţi la Movile. Ci norocul cel prostii al lui Alixandru vodă nici aicea nu-1 lăsă să izbândească, că dându războiţi vitejaşte disprc amândoao părţile, birui Patru vodă pre Alixandru vodă. Văzându Alixandru vodă ui. pierdu războiul, fugi la Citatea Albă şi acolo s-au săvârşit. Iară Patru vodă Aron au domnit doi ani.
De cest războiu a lui Păiru vodă cu a lui Alixandru vodă cronicariul cel leşescu nimic nu arată.
Acestu Patru vodă au izvodit în tăi şi au început a da dajdca turcilor.
(AXINTEURICARIUI.)
Iară alţii zicu că de la Bogdan vodă s-au început, precum s-au pomeni tu mai sus, la domniia lui.
Domnita lui Ştefan vodă, ce-i zic cel Bun, ficiorul lui Bogdan vodă şi de
62
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIE VAI .A
LITERATURA LSTORIOGRAEICĂ
63
multe războaie minunate ce au făcut. Cându s-au domnitu, fbst-au cursul anilor 6965 <î457> aprilie 12, joi
Acest domn, Ştefan vodă, după doi ani a domnii lui Patru vodă Aron, rădicatu-s-au de la Ţara Munteneasca cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi şi au intrat în ţară. Şi silind spre scaunul SuceVii, i-au ieşku înainte Patru vodă Aron pe Siretiu, la Doljăşti, la tină, şi s-au loviţii în zioa de joi mari, aprilie 12, şi înfrânsc Ştefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu să lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucim şi al doilea rându să lovi la Orbie, şi iară birui Ştefan vodă. Şi-1 prinse pc Patru vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă.
Cându s-au strânsu ţara la Direptate
Deciia Ştefan vodă strâns-au boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce să chiamă Direptatca şi i-au întrebam pre toţi: ieste-le cu voie tuturor să le fie domnu? Ei cu toţii au strigat într-un glas: „în mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti". Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Şi de acolca luo Ştefan vodă steagul ţărâi Moldovei şi să duse la scaunul Sucevii. Dccii Ştefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşaze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit.
Cându au prădatu Ştefan vodă Ţara Săcuiască
Scrie letopiseţul cel moldovenescu că fiindu Ştefan vodă om războinic şi de-a pururea trăgându-1 inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă, ce în al cincilea an, să sculă den domniia
sa, în anii 6969 <l46l>, rădicându-sâ cu toată puterea sa şi s-au dus la Ardeal, de au prădatu Ţara Săcuiască. Nici au avut cine să-i iasă împotrivă, ce după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu înapoi, fără de nici o zminteală. Ci dc această poveste cronicariul cel leşesc nimica nu scrie şi încă şi alte semne multe sântu şi nu însemnează nimica de însilc. Iară letopiseţul nostru, măcară că scrie cam pre scurt, însă le însemnează toate.
în al şaselea an a domnii lui Ştefan vodă, în anii 6970 <1462>, iulie 22, loviră pre Ştefan vodă cu o puşcă în gleznă la Cetatea Chiliei.
Iară în al şaptelea an a domnii sale, în anii 6971 <1463>, iulie 5, luaui-ş-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia dc la Chiev, sora lui Simeon împăratul. Iară cronicariul cel leşescu scrie că au fostu Evdochia fată lui Simeon împăratul, iară nu soră.
Cându au luat Ştefan vodă Chiliia şi Cetatea Albă de ba păgâni
Vă leatul 6973 <1465> meseţa ghenarie 23, adunându Ştefan vodă multă oaste de ţară, vrându să răscumpere cetăţile carile le luase păgânii de la alţi domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Şi sosindu la cetate miercuri spre joi, la miazănoapte, au încunjurat cetatea. Insă joi nu s-au apucat de harţu, iară vineri dins-de-dimineaţă au început a bate cetatea şi aşa toată zioa s-au hărţuit până în seară. Iară sâmbătă să închinară cei din cetate şi întră Ştefan vodă în cetatea Chiliei. Şi acolo petrecându trei zile veselindu-să, lăudându pre Dumnezeu, îmblânzia oamenii în cetate. Deda şi la Cetatea Albă au tras şi multă năvală făcându, dobândi şi Cetatea Albă. Şi aşa amândoao cetăţile cu multă moarte şi perire de ai săi le dobândi, carile întârindu-le cu bucate şi cu slujitori, au lăsat pre Isaiia şi pre Buhtea pârcălabi, ca să le grijască, iară el s-au întorsu la scaunul său la Suceava.
64
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVA1Ă
LITERATURA ISTORIOCRATICA
65
Iară în al zecilea an a domnii sale, în anii 6974 <1466>, iulie 10, au început a zidi mănăstirea Puma, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuraţii Maicii Fecioarii Măriei.
Războiul ce au făcut Ştefan vodă cu Mateias crai ungurescu la Bae
Mareiaşu, craiul ungurescu, bizuindu-să puterii sale şi mcştcrşugului său cu carile pre mulţi din vecinii săi i-au surpat şi i-au supus, carile de multe ori războaie făcea cu turcii şi cu noroc izbândia, neavâtidu nici o pricină direaptă asupra lui Ştefan vodă, ci numai ca să-1 supuie, să fie suptu ascultarea lui, ca să-i fie cuvântul deplin, dc care lucru de multe ori să lăuda Mateiaşi crai, că câte izbândc face Ştefan vodă, cu puterea lui le face şi de suptu ascultarea Iui face izbândă şi vrându de ce să făliia să arate cum ieste adevăraţii, au trimis sol ca să i să închine Ştefan vodă, ce Ştefan vodă n-au priimitu. Mai apoi văzându Mateiaşu craiul voiniciia lui Ştefan vodă că nu o poate supune, strângându multă oaste a sa şi luundu ajutori ti şi de la alţii, au purces în anii 6975 <1466> şi au tras spre Moldova. Şi zicea că cu cale merge, ca să ducă la scaun la Moldova pe Patru vodă. Şi trecându muntele, au trecut la Trotuş, nocmbrie 19- De acolo luund drumul, au sosit la Roman, noembric 29 şi acolo s-au odihnim până a şaptea zi, prâdând şî jecuind. Iar a opta zi, dîchemvric 7, au arsu târgul Romanului şi dedi au luat drumul spre Suceava, prâdându şî arzând şi siliia la scaunul Sucevii. Mai apoi, socotind ca să nu rămâc vreun unghiu nepipăit de dânsul, au lăsat drumul Sucevii, unde-l aştepta Ştefan vodă, şi la Bae ş-au întorsu calea şi au sosit la Bae, luni, dichemvrie 14 zile şi acolea, cum nu prea avea nici o grijă de nici o parte, lăsându-ş oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde avându Ştefan vodă ştire şi prinzându limbă, marţi noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgul asupra lor, cându ei era fără dc nici o grijă.
Şi fiindu şi beţi şi negâtiţi de război, i-au lovitu Ştefan vodă cu oaste tocmită în râvărsatul zorilor, de multă moarte şi peri re au făcut într-înşii. Că ei nefiind tocmiţi de război, nimica dc arme nu s-au apucaţii, ci de fugă, nici urma să ia carii scăpa, că fiind noaptea, de nu ştiia încătro vor merge, în toate părţile râtăciia, de-i vâna ţăranii în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12 000 periţi s-au aflaţii. Mai apoi şi însuşi craiul, rănitu de săgeată foarte rău, de-abiia au hălădui tu pre poteci, de au ieşitu la Ardeal.
Aşa noroceşte Dumnezeu pre cei mândri şi falnici, ca să să arate lucrurile omeneşti câtu sânt de fragede şi neadevărate, că Dumnezeu nu în mulţi, ce în puţini arată puterea sa, ca niminca să nu nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nici fără cale războiu să facă, cărora li-i Dumnezeu împotrivă.
Pre aceia vreme având Ştefan vodă priiteşug cu leşii, au trimis dîn dobânda sa şi craiului leşescu, pen solii săi.
Iară Mateiaşu crai, daca au scăpatu, de iznoavă gătisă oaste, ca să vie asupra lui Ştefan vodă, ce viindu-i alte greutăţi dispre Ţara Ceşască, s-au întors la ceşi cu oastea sa.
într-aceia şi craiul leşescu oblicindu că va să margă Mareiaşu craiul asupra lui Ştefan vodă, au trimis soli, zicându că-i va da ajutoriu, dc-î va tribui, împotriva lui Mareiaşu, şi i-ar fi datu, dc nu s-ar fi părăsiţii Mateiaşu crai de acel gându. Pre aceia vreme, noemvrie în 25, s-au pristăvitu LVdochia, doamna lui Ştefan vodă.
De prădarea sâcuilor
Scrie letopiseţul cestu moklovenescu că într-acelaş an, după războiul lui Ştefan vodă ce făcusâ la Bae cu Mateiaşu craiul, s-au rădicaţii Ştefan vodă cu toată puterea sa, vrându să-şi răscumpere strâmbătatea sa cc-i făcusă ungurii, cându venise la Bae, s-au dus şi el la Ardeal, dc multă pradă şi robie şi ardere
66
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORiOGRAHCÂ
67
au făcut în Ţara Săcuiască, neavându cine-i sta împotrivă şi cu pace s-au întorsu, fără nici o zminteală.
Ci de această poveste cc spune că au prădat Ştefan vodă Ţara Săcuiască, cronicariul cel leşescu nimica nu scrie.
Cându s-au împăcatu Ştefan vodă cu Mcttiiaşu crai ungurescu
Dâc't'i, după puţină vreme, au încetam vrajba între craiul ungurescu şi între Ştefan vodă, că văzându ei că vrăjmaşul lor şi a toată creştinătatea, turcul, le stă în spate şi volnicici tuturor întinde mrejilc sale, ca să-i coprinză şi arătându-sâ priietinu cu multe cuvinte de înşâlăciune şi cătră unul şi cătră altul, ca să-i poată zădărî cap de price şi să înceapă zarvă, gândindu-să că într-acele amesrecături i să vor închina lui, pentru să lc dea ajutorii! şi mai apoi îi va pleca şi suptu jugul său, văzându această înşâlăciune, Mateiaşu craiul şi cu Ştefan vodă s-au împăcatu şi s-au aşezatu. Şi încă după pace aşezată şi legătură tare ce fâcusâ amândoi, au dăruitu Mateiaşu craiul pre Ştefan vodă cu doao cetăţi mari la Ardeal, anume Balta şi Ciceul.
De nişte tătari ce au intrat în ţară să prade
Vă leato 6978 <1470> rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au întratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de v&te Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi perire au făcut într-înşii şî mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, cî numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava.
Când au sfinţit Ştefan vodă mănăstirea Putna
Deaca se întoarse Ştefan vodă dc la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea l'utna, cârca era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Ficioarii Marieî, Maicii Domnului nostru lisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumcnul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic.
Cându a intrat zavistiia între Ştefan vodă şi între Radul vodă şi de arderea Brăilii
Vă leato 6978 < 1470>, într-accia vreme întră zavisiiia între Ştefan vodă şi între Radul vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti dc cc are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şî să le sprîji-nească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au întratu în Ţara Muntenească, dc au prădatu marginea, fevruarie 27 dni şi au arsu Brăila în săptămâna albă, marţi.
De tăierea capetilor a nişte boieri, 6979 <1471> ghenuarie 16 zile
Tăie Ştefan vodă pre Isaiia vornicul şi pre Negrîlâ paharnicul şi pre Alcxa stolnicul în târgul Vasluiului.
Războiul de Ut Soci, cându s-au bătut Ştefan vodă eu Radul vodă domnul muntenescu, 6979 <l47t> martie 7 dni
Radul vodă, văzându atâta pradă în ţara sa, ce-i făcusă Ştefan vodă, nu vru să lase să nu c£rce strâmbătatea sa. Ce pururea se întâmplă, cela ce va să-şi întoarcă bătaia, dc doao
68
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ.
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
69
ori îl bat, că strângându oastea sa şi vecincască, au vcnitu asupra lui Ştefan vodă. Iară el ca un leu gata spre vânaţii, de sârgu s-au pornit şi la Soci le-au ieşît înainte şi dându războiu vitejaşte, martie 7 zile, nu mai puţin de vitejiia moldovenilor, carii era gata au să moară, au să izbândească, decât dc mcştcrşugul lui Ştefan vodă, Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toţi i-au lâiaiu şi toate steagurile Radului vodă le-au luat şi pre mulţi viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu, numai ce au lăsatu vii 2 boieri de acei mari, pre Sian logofătul şi pre Mircea comisul.
De un cutremur
Intr-acelaş an, avgustu 29, fu cutremur mare de pământii peste toată ţara, în vremea cc au şezutu domnul la masă, la prânzu.
Vă leato 6980 <1472> au adus Ştefan vodă pre Mariia din Mangop, de o au luat luiş doamnă.
Al doilea războiu al lui Ştefan vodă cu al Radului vodă la Izvorul Apei, leatul 6981 <1472> noemvrie 8
Ştefan vodă, fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avui treabă de războiu, că are multă scădere, socorindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsese ieste a doao vitejie, strânsă dc iznoavâ oaste şi luo pre Basarabă Laiotă, ca să-1 ducă la Ţara Muntenească, să-1 puie domnu.
Iani socoteşte că suptu un copaciu bun câţi să adăpostesc, sau câtă laudă îşi adaoge nu numai purtâtoriul, ce şi ţara, cându năvăliia la dânsul şi la ţară şi domnii cei streini, să-i ducă la domnie şi cu ajutoriul lor era cu nădejde că vor izbândi.
Şi întrându Ştefan vodă în Ţara Muntenească, să gătiia de războiu Radului vodă. Ci văzându Radul vodă că nu-i va putea sta împotrivă, în 18 ale lui noemvrie au dat dosul cu oasrea sa şi s-au dus la scaunul său, la Dâmbovîţă.
Aicea să socotim
Că iată că letopiseţul cel leşesc nu spune că s-au bătut trei zile războiul, d&iia să fie dat dosul Radul vodă, ci spune că daca au văzut că nu le va putea sta împotrivă lui Ştefan vodă, au fugitu la cetate. Iară letopiseţul nostru scrie că daca au sosim Ştefan vodă la margine, noemvrie 8 zile, au împărţitu steagurile oştii sale pre Milcov. Şi decii s-au împreunam cu Radul vodă, joi într-aceastaşi lună, 18 zile, la locul cesă chiamă Cursul Apei. Şi dându războiu vitejaşte de îrnbe părţile, s-au bătut acolo pană în sară, aşijderca şi vineri şi sâmbătă toată zioa pană în sară. Iară noaptea spre duminecă au lăsatu Radul vodă toate ale sale în tabără şi au fugitu cu toată oastea sa la scaunul său, la Dâmboviţâ. Iară Ştefan vodă s-au pornim după dânsul cu toată oastea sa. Şi într-această lună 23 au încunjurat Cetatea Dâmboviţâ şi într-accia noapte au fugit Radul vodă din cetate, lăsă pre doamnă-sa Mariia şi pre fiica sa Voichiţa şi tot ce au avut şi s-au dus la turci. Iară Ştefan vodă, miercuri 24 ale aceştii luni, au dobândiţii Cetatea Dâmboviţâ şi au întratu într-însa şi au luat pre doamna Radului vodă şi pre fiică-sa Voichiţa şi o au luat-o luişi doamnă şi toată avuţiia lui şi toate veşmintele lui cele scumpe şi visteriile şi toate steagurile lui. Şi acolo s-au veselit trei zile şi decii s-au întorsu înapoi la scaunul său, la Suceava, dându laudă lui Dumnezeu. Iară pre Basarabă vodă l-au lăsatu domnu în Ţara Muntenească şi au domnit o lună.
Iară Radul vodă au năzuitu la turci, ca să-şi poată scoate ajutoriu de la împăratul turcilor şi să-şi răscumpere domnia cu putirca lui.
70 LITERATUPvA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA LSTORIOGRAHCĂ
71
Iară Ştefan vodă, daca au sosit la scaunul său, la Suceava, au trimis la craiul leşescu sol, vestindu-i de războiu cu noroc ce au făcut împotriva Radului vodă, fălindu-să că şi cetatea şi scaunul Dâmboviţâ cu toată avuţiia i-au luat dimpreună şi doamna şi fiică-sa. Şi au trimis şi la craiul din dobânda sa, nu pentru că doară i-au fostu datoriu sâ-i trimită, cum zic unii că au fostu supus leşilor, ci pentru să-1 aibă priieten la nevoie şi la treabă ca aceia, dc-i va veni asupra, cum s-au şi tâmplatu că atuncea i-au venim vâste cum Radul vodă au întratu în Ţara Muntenească cu oastea turcească. Şi aciiaşi au trimis şi alţi soli, de au poftiţii oaste într-ajutor împotriva Radului vodă.
Războiul Radului vodă cu al lui Basarab vodă
Radul vodă daca au luatu ajutoriu de la turci, au întrat în Ţara Muntenească cu 15-000 dc turci, fără alţi lefecii ce adunase şi au datu războiu lui Basarab vodă, joi, dichevrie 23 şi l-au răzbim pre însul şi pre toată oastea lui. Carile vâzându-să împresuram dc vrăjmaşii săi, au nâzuiru iarăşi la Moldova, la stăpânul său, Ştefan vodă.
Iară turcii s-au pornim pre urma lui Basarabă vodă şi au venitu pană la Bârlad, de au stătut ca un zidu, vineri dechemvrie 24. Şi aşa au slobozitu năvrapii săi, de au prădatu toată ţara. Şi decii s-au întorsu pri în Ţara Muntenească şi s-au dus înapoi.
Iară craiul leşescu au trimis pre Dombec castelanul de Belz şi pre Sohodolschii ca să-i poată împăca, măcară până la o vreme, cu Radul vodă, ci s-au trăgănatu vremea pănâ într-altu an. Şi au învăţatu craiul, de va tribui oaste de grabu, să rădici Buclaţschi toată şleahta Podoliei, să margă întru ajutoriu lui Ştefan vodă.
Cându au luat Ştefan vodă cetatea Teleajănul şi cându s-au bătut cu Ţâpâluş şi cu ungurii, mai apoi şi cu Basarabă, leat 6982 <1473> octomvrie I
Au luat Ştefan vodă cetatea Teleajănului şi au tăiatu capetile pârcălabilor şi muierile lor le-au robitu şi mulţi ţigani au luat şi ceiatea au ars-o.
într-aceiaşi lună, în 5 zile, fu războiu în Ţara Muntenească cu ungurii şi cu Ţăpăluşi şi cu ajuroriul lui Dumnezeu au biruitu Ştefan vodă şi au bătut pre unguri. Intr-aceiaşi lună, în 20 de zile, au răzbitu şi pre Băsărabă.
Războiul lui Ştefan vodă cându s-au bătut la Podul înaltu cu turcii, 6983 <1475>
Intr-aceia vreme, Mehmet împăratul turcescu armându 120.000 de oastea sa şi oastea tătărască şi muntenească, să margă cu Radul vodă, au trimis asupra lui Ştefan vodă. Iară Ştefan vodă avându oastea sa, 40.000 şi 2.000 de Ieşi ce-i venise într-ajutoriu cu Buciaţschii de la craiul Cazimir şi 5.000 de unguri, ce-i dobândise dc la Mateişau craiul ungurescu, le-au ieşit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul. Că întâi au fostu învăţaţii de au pârjolim iarba pretitindinca, dc au slăbim caii turcilor cei gingaşi. Decii ajutorindu puterea cea dumnezeiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au coprinsu pre turci negura, dc nu să vedea unul cu altul. Şi Ştefan vodă tocmisă puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciune şi cu trâmbiţe, dându semnu de războiu, atuncea oastea turcească întorcându-să la glasul buciunelor şi împiedicându-i şi apa şi lunca şi negura acoperindu-lu-i, tăindu lunca şi sfărâmându, ca să treacă la glasul bucinilor.
Iară dindărăt Ştefan vodă cu oastea tocmită i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dziîe, unde nici era loc de a-şi tocmirea oastea, nici
72
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA ISTORIOCRAhICĂ
73
de a să îndrepta, ci aşa ei în dc sine tăindu-să, mulţi periră, mulţi prinşi dc pedestrime au fost. Cc şi pre aceia, pre toţi i-au tăiatu, unde apoi mâgle de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au perit. Şi pre ficiorul lui Isac paşa, după ce l-au prinsu viu, l-au slobozit. Şi puşcile le-au dobândiţii şi steaguri mai mult de o sută au luat.
(MISAIL CĂLUGĂRUL)
Dacă i-au bătut pre turci, ei de la Podul Inalru au luat pen păduri ş-au ieşit unde purcede apa Smilii în ţânutul Tutovii. Acolo în legea lor au dar lauda lui Dumnedzău că au scăpat ş-au ieşir !a lume. Iar Ştefan vodă porni tu-s-au după dânşii cu ai sâi moldoveni şi cu 2.000 de oaste leşască, cc i-au fostu într-agiutoriu şi i-au gonir pre rurci pan' i-nu trecut Seretiul la Iunăşăşti, unde să pomeneşte şî astădzi Vadul Turcilor.
Şi acolo, deasupra Seretiului, la movila cea mare a Tecuciului, odihnind 3 dzile, i-au venit veste de ta starostii de Crăciuna, ce-i dzic aemu Puma, cum Radul vodă vine cu oşti asupra lui Ştefan vodă, fără veste. Şi întristând u-sâ, Ştefan vodă, cu cine avea, cu ai săi, au rapcdzir la ostaşi, dc-i srrâugea de sâryu. Intr-aceia au sosit şî Şeudrea hatmanul, cumnatul lui Ştefan vodă, cu o samă de oşti ce au fost rămas înapoi; îndată şi Coste paharnicul cu alta samă de oaste cc au fost gonit pre turci, de i-au fost trecut Seretiul, au sosit. Şi avându bucurie Ştefan vodă de ai sâî, cum să aflară pegiur dânsul la loc de grije, îndată rcpedzi pc Şcndre hatmanul înaintea oştii munteneşti cu puţinei slujitori, ca-n chip de strajă. Şî dând pc oastea muntenească, mulţi pie puţini, fură biruiţi dc oastea Radului vodă şi acolo perit-au şi Şendrea hatmanul, mai gios de Râmnic, unde s-au pomenit multă vreme Movila Şendrii. Şi l-au dus, de l-au îngropat în sat în Dolhâşti, lângă rata-sau.
înţelegându Ştefan vodă cum că adevărat Radul vodă domnul muntenescCi şi cu oastea sa îi vine asupra, ghenarie 13 au tiecut Screriul şi mai sus do Râmnic le-au fostu războiul. Şi dând războiu vitejeşte despre amândoaâ părţile, multă pagubă s-au făcut si cu vrerea lui Dumnedzău fu izbânda la Ştefan vodă, că pierdură muntenii războiul. Dar-au Ştefan vodă oştii sale voie să prade în trei dzile, cât
vor putea, în Ţara Românească şi prădându, adus-au multă dobândă ostaşii.
Si zabăvîndu Ştefan vodă acolo, păn'a să strânge oscile roate, aducând şi pre mulri den boierii Ţării Româneşti şi alte capete, oameni de frunte, acolo au pus pre ai săi boieri si oameni de cinste, de au vorovir ş-au tocmit, de au despărţit den Milcovul cel Marc o parre de pârâu, cc vine pre lângă Odobeşu şi ticec dc dă într-apa Puinii. Şi pan' astădzi iesie hotarul ţărâi Moldovei şi a Ţărâi Româneşti acel pârău cc să desparte den Milcovul cel Marc. Iar înainte au fost având târâie amândouă pricină, că Ţara Romanească vrea să fie hotarul .său pin' într-apa Trotusului, iar moldovenii nu-i lăsa, păn'au vrur Dumnedzău de s-au rocmit asea. Ş-au luat Şrcfan vodă cetatea Crăciuna cu ţănut cu tot, ce să chimă rănutul Putnii şi l-au lipit dc Moldova ş-au pus pârcălabii săi, pre Vâlcea si pre ivan.
Şi într-aceia laudă şi bucurie au zidim biserica în târgu în Vasluiu, dându laudă lui Dumnezeu de biruinţă ce a făcut. Şi decii s-au întorsu la scaunul său, la Suceava, cu mare pohvală şi biruinţă, dc la însuşi Dumnezeu de sus, icşindu-i înainte mitropolitul şi cu toţi preoţii, aducându sfânta Evanghelic şi cinstita cruce în mâinile sale, ca înaintea unui împâratu şi biruitoriu de limbi păgâne, de l-au blagoslovim. Atuncea mare bucurie au fostu tuturor domnilor şt crailor de prinprejur de biruinţă ce au făcut Şrefan vodă.
(MISAIL CĂLUGĂRUL) întorsul lui Ştefan vodă cu ostile
Mârgându Ştefan vodă cu ostile pre apa Kârladului în sus, atuncea plăcându-i locul între Bârlad şi între apa Vasluiului şi înrr-aceia laudă şi bucurie de izbândă cu nâroc ce au biruit pre turci şi pre munteni, au început a zidi biserica sveti Ioan Predioicc, în târgu în Vasluiu, dând laudă lui Dumnedzău de biruinţă ce au lăcut, şi pre urmă case domneşti, cum si cunoscu şi păn' înrr-aceste vremi. Şî odihniudu Ştefan vodă acolo cu ostile sale şi râvnindu cu nevoinţă a si zidi bisereca şi alte lucruri ce arată că au făcut mai pre urmă.
74
IJTERATURA ROMANA MEDIEVAI.A
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
75
Mai apoi întorcându-să ajutoriul craiului leşescu acasă cu multă dobândă, au trimis Ştefan vodă de i-au dus 36 de steaguri, arătându vitejiia cc au făcut şi i-au mulţămitu de ajutoriu.
(MISAIL CĂLUGĂRUL)
într-accia vreme odihniudu Ştefan vodă Ia Vasluiu, i-au venir olăcari dc sârgîi de Ia Soroca, cum Lobodă şi Nalivaico hatmanii căzăceşti au întratu în ţară şi pradă. Decii Ştefan vodă neputând suferi pre ncpiiîeteni a-i lăsarea să strice ţara, ce îndată cu ai săi, cu câţi era, i-au căutat a merge, unde s-au şi tâmpinat cu acea oaste căzâceascâ pe Răutu, la Grumâdzeşri. Fiindu cazacii în pradă răşchiraţi şi lovindu-i noaptea fără veste, fură biruiţi cazacii. Atuncia şi Lobodă hatmanul căzâcescii fii prinsu de oastea lui Ştefan vodă.
Şi gonindu-i spre Nistru, Nalivaico hatmanul şi cu o samă de cazaci au dat să treacă Nistrul şi mulţi s-au înecat şi un polcovnic al său vestit, Jora, acolo s-au înecat şi alţi mulţi. Şi astădzi este de pomenit acel loc de-i dzic Vadul Jorăi.
Dc acolo s-au întorsu Ştefan vodă ş-au descălecat târgul Iaşii şi în lauda lui Dumnedzău au începur a zidi beseTeca marelui mucenic şi ciudotvoreţ Necolai.
Şi decii s-au întorsu la scaunul său, la Suceavă, cu mare pohvala şi biruinţă de la sângur Dumnedzău de sus, ieşindu-i înainte mitropolitul cu toţi preuţii, aducându Svânta Evanghelie şi cinstita cnice în mâniile sale, ca înaintea unui împărat şi biruitor de limbi păgâne, de l-au blagoslovit. Atuncea mare bucurie au fostu tuturor domnilor şi crailor de prenpregiuru de biruinţă ce au făcut Ştefan vodă. Şi daca s-au aşedzat la scaunul său, la Suceavă, în lauda lui Dumnedzău au început a zidi o înfrumusăratâ mănăstire, svetî Dimitrie, ce ieste înaintea curţii domneşti.
Şi s-au încununat cu doamna Voichiţa, fata Radului vodă. Iar pre maică-sa cu mare cinste o au trimis la domnu său, la Radul vodă, în Ţara Românească.
Războiul lui Ştefan vodă, cându s-au bătut cu Mehmet beg împăratul turcesc şi cu muntenii la Valea Albă
Vă leato 6984 <1476>, văzându împăratul Mehmet beg câtă pagubă au avut în oastea sa de la Ştefan vodă, gândi însuş cu capul său să margă, să stropşască ţara Moldovei şi să-şi ia cetăţile înapoi, Cbiliia şi Cetatea Albă, carile fusesă mai nainte pre mâna lor.
Acolo Ştefan vodă mul tu au ncvoitu să nu-1 lase să treacă Dunărea, ci n-au putut, că tătarii de o parte, turcii de altă parte, cu oastea fără număr cc venise, ci au dat cale turcilor şi s-au apucat de tătari şi pre lesne bătându-i, i-au gonitu pană la Nistru. Vrea da războiu şi turcilor, ci văzându atâta tărie cu împăratul şi mulţime de oaste, cu pedestrime şi cu puşci şi încă-1 sfătuia boierii ca să să dea la loc strâmtu, ca dc nu vor birui, să să apere şi să n-aibă zminteală.
Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au dat spre munţi, unde ş-au ales loc dc războiu la strâmtoare, la Valea Albă, unde să cliiiamă acuma Râzboienii, di pre acel războiu cc au avut moldovenii cu împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca să nu nâdăjduiascâ în fugă, ci întru arme şi au datu războiu, iulie 26. Şi multă vreme trăindu războiul ncalcs de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovenii obosiţi şi ncvhndu-Ie ajutoriu de nici o parte, au picat, nu fieşte cum, ci pană la moarte să apăra, nici biruiţi dintru arme, ci stropşiţi de mulţimea turcească, au rămas dobânda la turei. Şi atâta de ai noştri au perit, cât au înăîbit poiana de trupurile de a celor periţi, până au fostu războiul. Şi mulţi din boierii cei mari au picatu şi vitejii cei buni au peritu şi fu scârbă mare a toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovenii suptu mâna păgânilor.
76
1 .ITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI-A
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
77
într-acel războiu au căzut Ştefan vodă de pre cal jos, şi Dumnezeu l-au fcritu şi nu s-au vătămat. Iară turcii s-au întorsu spre Suceava şi au arsu târgul. Şi decii s-au întorsu înapoi prădându şi arzându ţara. Mai apoi, după ieşirea nepriictinilor şi a vrăjmaşilor din ţară, daca au sirânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu si pre urmă ş-au zidi tu deasupra oasilor o biserică, unde trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor.
Scrie letopiseţul nostru că după poticala lui Ştefan vodă, cc au pierdui războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şî s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându Dunărea, la vreme de mas şi lovindu-i fără veste, i-au speriiat de au căutat a fugi, lăsându plcanul şi tot cc au prădatu. Iară Ştefan vodă le-au apucatu pleanul tot şi s-au în torsu înapoi cu izbânda.
Scrie la letopiseţul nostru că la acest războiu ce au fost la Valea Albă, au fostu şi Basarabă vodă cu muntenii, venit întru ajutoriu] împăratului turcescu, pre carile toţi domnii dc prinprejur î) cuvânta dc rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor şi duşmanilor.
Iară la letopiseţul cel leşesc, de izbânda lui Ştefan vodă, cc au scos plcanul şi prada la Dunăre de la turci şi de Basarabă vodă cu muntenii, nimica nu scrie. Şi încă şi alte semne multe nimica nu le însemnează, carile nice unilc n-am vrun să le lăsăm, ci toate care la locul său le-am locmil.
Răspunsul altor semne
Vă leato 6985 <1476> noemvrie, pristăvitu-s-au Theoctist mitropolitul dc Suceava, carile au ţinut scaunul 25 de ani şi au stătut altul, Gbeorghie mitropolitul. într-acelaş an, dichemvrie 19, pristăvitu-s-au doamna Măria ce era de la Mangop.
Vă leato 6987 < 1479> iunie 22 au început Ştefan vodă a zidi cetatea Chiliei şi o au sfârşit-o într-acelaş an, iulie 16.
Intr-acelaşi an şi într-acciaş lună, iulie 25, pristăvitu-s-au Bogdan vodă, ficiorul lui Ştefan vodă.
Intr-acelaşi an, avgust 18, pristâvicu-s-au Cneajna.
Vă leato 6988 <1480> pristăvitu-s-au Patru vodă, ficiorul lui Ştefan vodă.
Războiul de bi Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă katul6989 <I481>, iulie 8
Fu războiu în Ţara Muntenească, dc s-au bătut Ţăpăluşi vodă cu Ştefan vodă la Râmnicu şi au biruitu Ştefan vodă cu mila lui Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a tuturor sfinţilor şi cu ajutoriu! sfântului şi a marelui mucenic al lui Hristos Procopie, fură biruiţi muntenii şi mulţime de înşi fără număr au perit şi tnaic sicagurile lor au luatu şi mulţi boieri au picat. Şi pre Ţcpăluşi vodă încă ]-au prinsu viu şi i-au tâiatu capul. Şi de la Ştefan vodă încă a picat om de frunte Şandrea hatmanul şî l-au adus dc l-au îngropat în Dolbesti, lângă tată-său. Iară Ştefan vodă au pus muntenilor domnu pre Vladul vodă Călugărul, carile mai apoi au făcut vicleşug asupra lui Ştefan vodă, pentru căci dideasă ajutoriu turcilor, cându au mersu de au luat cetăţile şi au prădat ţara. lată Ştefan vodă, după războiu cu noroc ce au făcut, cu mare polifală şi laudă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava.
Zic să să fie arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicii Procopie, umhlându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu îmr-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui. Ci ieste de a-1 şi crederea acestu cuvântu, că daca s-au întorsu Ştefan vodă cu toaiă oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriii, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele sfântului mucenicii Procopie, la satu la Badeuţi, unde trăieşte şi până astăzi.
78
I .['['KRATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOCRAHCA
79
De Ţăpăluşi vodă nu scriu toţi într-un chip, unii zic că au prinsu Ştefan vodă pre Radul vodă, carile au fostu aţiţătoriul cel mare asupra creştinilor şi i-au fost ajutat şi braşovenii. Tăindu pre turci şi luundu ţâra Muntenească, au lăsatu pre Ţăpăluşi în locul său. Ci oricum au lostu, ca toi să cocmeseu că au fostu izbânda lui Ştefan vodă.
Minunam lucru: după poticală dintâi şi după pierzarea oştii dintâi, cela ce nu avea voinici de oaste, ci strângea păstorii din munţi şi argaţii, de-i într-arma, aemu iară să rădica deasupra biruitorilor dintăi, daca au pierdut ţara, aemu domni altora le da şi ţara lăriia.
Vă iesio 6990 <\AH2> martie 10 au luaiu Ştefan vodă citatea Crăciuna cu tot ţinutul ce să chiamă ţinutul Futnii şi l-au lipit dc Moldova şi au pus pârcălabii săi, pre Vâlcea şi pre Ivan.
Vă leato 6992 < 1483> au început Ştefan vodă a zidi cetatea de la târgul Romanului, ce să chiiamă Smeredova.
Vă leato 6991 <l484> Ştefan vodă într-o noapte au prădatu şi au arsu ţoală Ţara Aîu menească.
Când au luat Baiazit împăratul turcescu Chilia şi Cetatea Albă, leat 6992 <M84>
Baiazit împăratul turcescu cu mare oaste au intrat în ţară şi au bătut Chîliia şi Citatea Albă, însă nu singur cu puterea sa, cc şi Vladul vodă Călugărul, domnul muntenescu, cu muntenii, încă au mers într-ajutoriu împăratului, cum s-au pomeniţii mai sus că au făcut vicleşug asupra stăpânului său, lui Ştefan vodă, dc au dani ajutoriu turcilor. Şi miercuri, în patrusprăzece zile iulie, au luat cetatea Chilia, în zilele lui Ivaşco şi Maxim pârcălabii.
Aşijdirea într-acelaş an, miercuri, avgust 5 zile, au luat şi Cetatea Albă, în zililc lui Gherman şi Ion pârcălabii. Si ar fi vrut apuca şi alte cetăţi, că Ştefan vodă la gol n-au îndrăznim
să iasă, ci numai la strimiori nevoia de le făcea zminteală. Ci si turcii văzându ajutoriu! ce venise de la Ţara I^şască lui Ştefan vodă, sau însuşi craiul, cum scrin unii, că au tras de la ruşi şi de la Litva tara toată, de să strânsese oamenii de treabă mai mulţi de 20.000 de oameni şi trecându Nistrul craiul cu dânşii suptu 1 [aliciu, au venim la Colomâia, dc ş-au pus tabăra, 6993 <1484> septevrie 1.
Acolca au venit şi Ştefan vodă, de s-au împreunat cu craiul şi voate ce au avut mai dc treabă au vorovitu. Mai apoi l-au şi ospătat pic Ştefan vodă si 3.000 dc oameni i-au dat, cu carii s-au întorsu Ştefan vodă Ia Moldova. Impreunându decii oastea cea streină cu a sa, pic multe locuri au smintit pre turci, de le-au căutatu a ieşi din ţară. Aşa Ştefan vodă au curăţiţii vrăjmaşii din ţară. Iar cetăţile carile le-au lua tu turcii, Chiliia şi Cetatea Albă, n-au putut să Ie dobândească, că ci mai nainte dc ce au ieşitu, le-au griji tu cu oameni, cu puşci şi cu bucate dc ajunsu şi au rămas pre mâna turcilor, până în zioa dc astăzi.
Cc pană a să sfătui Şteran vodă cu craiul leşesc, unde să adimasâ la Colomiia, iar din jos venise Hroiot cu turcii până la Suceava şi au arsu târgul, septevrie 19, luni şi marţi. Şi deciia s-au întorsu înapoi, prădâudu şi arzâudu ţara.
Şi după aceia, octovric 19, s-au pristăvit Ioasaf arhimandritul carile au fostu în tăi igumen în mănăstirea Putnei.
Războiul cându s-au bătut Ştrfa?i vodă cu Malcociu şi cu turcii la Callabuga
Mai apoi, într-acclasi an, Ştefan vodă, daca au scos vrăjmaşii săi din rară şi daca au răcitu vremea şi caii turcilor au slăbitu, au lovit pre Afalcociu ia Catiabuga, noemvrie 16, de au topit toată oastea turcească.
îmr-aceasta bucurie, daca s-au întorsu Ştefan vodă, au zidit biserica pre numele sfântului Nicolae în târgul laşiloru.
80
LITKKATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAF1CÂ
81
Războiul când s-au bătut Ştefan vodă cu Hroiot pre Şiret ba Schiiei, 6994 <1486> martie 6
într-acesta an venit-au I Iroiot cu oaste de Ia ungur asupra Iui Ştefan vodă, căruia i-au icşitu Ştefan vodă înainte cu oaste pre Siretiu Ia Şcheî şi dându războiu vitejaşte despre amândoao părţile, într-o luni, martie 6 zile, perdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă eu marc primejdie Iui Ştefan vodă, câ s-au pornit cu calul jos, puţin dc n-au încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi Hroiot fiindu prins viu de Ştefan vodă, î-au tăiatu capul.
Vă leato 6995 <1487>, într-acestu an au discălicatu Ştefan vodă târgul Hârlâul, dc au ziditu şi biserica cea domnească de piiatră şi curţile acele domneşti cu ziduri cu tot, carile stau şi astăzi.
Vă leato 699b' <1490>, au murit Mateiaşu craiul ungurescu, carile marc nume de vitejie au lăsatu pre urmă, că nu numai cu nemţii si cu vecinii săi războiu cu noroc făcea, ce şi cu turcii multe trebi au avut si dc multe ori i-au biruit, iară pre urma lui au stătut crai Vladislav.
într-acesta an au murit şi Ioan, fecior împăratului de Mosc, nepot lui Ştefan vodă.
(AXINTE UR1CARIUI.)
Vă leato 0999 < 1491 >. într-acesta an să şeii cetitoriule că au zidit Ştefan vodă biserica lui sfeti Nicolae din târgul laşii; de nu crezi, caută la vă leatul ce scrie deasupra uşii bisericii, iară nu cum scrie înapoi.
Vă leatul 7003 <1495> Ştefan vodă au zidit sfânra episcopie în târgu în Huşi, biamul sfinţilor apostoli Petru şi l'avel, şi curţi domneşti, carile ■iântu surpate, numai beciurile stau pană asrăzi.
Vă leato 7004 <1496> iulie 25 dni cctvcrtoc, răposat-au Alixandru vodă, ficiorul lui Ştefan vodă şi l-au îngropaţii în mănăstirea Bistriţii, lângă strămoşul său, Alexandru vodă.
Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu craiul leşescu U Codrul Cozminultu, leat 7005 <1497>
Albcrt craiul leşescu fiindu ales dc ţară craiu pre urma lui Cazimir, tătâne-său, cc ţinusă cu Ştefan vodă priiteşugul, iară Albcrtu craiul uitându priiteşugul tătâne-său ce avea cu Ştefan vodă şi nu făcea oaste împotriva păgânilor, carii în toate părţile fulgera şi tuna cu trăsnetul armelor sale. vărsând sângile creştinilor şi stropşindu volniciia tuturora, înmulţindu legea Iui Moamet cea spurcată, ci gândi ca să-şi arate vitejiia asupra Moldovei, soeoLÎndu că pre lesne o va supune, ştiindu că de multe ori să ajutoriia Moldova de la emit leşăşti, ca de la nişte vecini dc aproape, spre toţi vrăjmaşii. Şi strângându craiul oastea, au scos cuvântu cum va să margă la turci, să ia şi să dezbată Cetatea Albă şi Cbiliia, care cetăţi luase de la Ştefan vodă Baiazttu împăratul turcescu. Si încă adăogiia, de speriia pre ai săi, cum turcii amestecaţi cu moldovenii vor să treacă la Podoliia şi lc-au datu ştire ca toţi să înealice şi să să împreune cu dânsul Ia Liov. Şi au trimis soli Ia Ştefan vodă, dc i-au datu ştire să să gătească să margă cu dânsul, să bată Chiliia şi Cetatea Albă şi să-i găteaze steţie dc hrană de oaste. De care lucru au părut bine lui Ştefan vodă şi cu bucurie mare au priimit pre soli, căci au făcut oaste împotriva vrăjmaşului său. Numai ce au zis că va veni acolo la loc cu oastea sa, supt Chiliia.
Cuuoscându sfetnicii lui crai, ales episcopii, gândul că va să facă oaste împotriva lui Ştefan vodă. mulm i-au adus aminte să nu facă asupra direptăţii, să nu să întoarcă mâniia lui Dumnezeu spre el. Ci el gândul său nu l-au lăsat, ci încă au fostu zicând: „Voao vă ieste lucrul biserica să păziţi, iară nu de războaie să grijiii, că gândul micu voi nu-1 ştiţi, numai eu singur. Câ de asi pricepe că haina dipre mine ştie gândul mieu, în foc o aş băga-o". Deci mulţi din boierii lesâsii socotita câ face într-adinsu ca să piarză oastea toată, cum au ieşit mai apoi la dânsul şi zicâtoarea: „In zilile lui Olhriht, şleahta au perit".
82
LITERATURA ROMÂNĂ MEOIEVAIÂ
LITERATURA ISTORIOCRAFICĂ
într-aceia Ştefan vodă prinzându veste de la unguri, cum Olbrihtu va să vie asupra lui cu oaste, că nici ungurii nu era bucuroşi ca să cază domniia Moldovei pre mâna Ieşi lor, măcară | că Laslău crai ungurescu (ce să chiamă lcşaştc Vladislav) era frate lui Olbrihtu craiului leşescu (ce să chiamă ungureşte Albertu). înţelegându aceasta Ştefan vodă trimis-au la craiul ^ leşescu cu solie pre credincioşii săi, pre Tâutul logofătul şi pre lsac vistiîernicul, ca să poată dintr-însul cunoaşte ceva, cc-i ieste voia să facă. Ci nimica nu au cunoscut, că craiul cumu-şi umbla cu înşâlăciune, ascunzându cuvântul, pre soli cu bucurie i-au priimitu şi darurile ce-i trimisese Ştefan vodă cu mare mulţâmită şi eu dragoste le-au priimitu şi le-au luat şi solilor | iarăşi acela râspunsu le-au dat: cum ieste mârgâtorîu la turci. Mai apoi şi solii săi dc iznoavă i-au trimis la Ştefan vodă, ca j să întărească cuvântul, iar el au întorsu oastea pre Pocutiia. înţelegându Ştefan vodă cum craiul să apropie cu oaste spre Pocutiia şi să trage spre margine, de iznoavă au poftortt soliia, dc au trimis înaintea craiului pre Tău tul logofătul şi pre lsac vistearnieul cu multe daruri şi l-au timpinatu de ceia parte dc Nistru si i-au închinam darurile. Şi iarăşi cu dragoste le-au luatu. Şi decii au trecut apa Nistrului pre la Mihălceni, în ceasta j parte, cu toată oastea sa şi au venitu la Coţmani. Aeolea ş-au dîseoperit toată vicleniia şî faptile sale cele ascunse, că au prinsu | pre 'lăutul logofătul şt pre lsac vistearnieul, de i-au fericatu în obezi şi i-au trimis dc i-au închis tocma la I.iov.
Înţelegându acestea Ştefan vodă den iscoadile ce pururea ! trimitea, să ştie încătro merge craiul cu oastea leşască, cum crai l-au viclenim şi vine asupra lui şi au trecut şi Nistrul cu 80.000 de oaste pre scrisoare, fără altă adunare, de sârgu au trimis în ! toate părţile în ţară, să să strângă la târgul Romanului. Iară i Albertu au şăzutu şapte zile la Coţmani. Ce păn'a să strânge I oastea lui Ştefan vodă şi pana a veni ajutoriul, că şi l.aslâu craiul j ungurescu, fratile lui Albertu, încă i-au trimis 12.000 de 1
oameni dc oaste şi cu dânşii pre Birtoc vocvodul Ardealului, ce era cuscru lui Ştefan vodă, şi de la Radul vodă încă i-au venitu ajutoriu oaste muntenească, ci pană a să strânge oastea toată la un loc, Albert crai au purces cu oastea de la Coţmani şi au lovit la Şîpinţi. Văzându Ştefan vodă că-1 împresoară vrăjmaşii săi, au tocmim strajă şi o au rr[mis-o împotriva leşilor, ca să ţie vadul Prutului, la târgu la Cernăuţi. Iară Ştefan vodă în 27 de zile a lui avgust, duminică, au ieşitu din Suceava spre târgul Romanului şi cu toată oastea sa. Şi într-accia zi îi aduseră lui dc la strajă 6 Ieşi şi aşa pc trei Ieşi i-au trimis la împăratul turcescu, iară pre accialalţi au zis dc i-au spânzurat. Decii craiul leşescu au venitu cu toată puterea sa la cetatea SuceVii, duminică, septemvrie 24 de zile. Iară în 26, marţi, dc cătră sară, au început a bate cetatea şi au bătut pregiur dânsa trei săptămâni şi zioa şi noaptea şi nimica n-au folosim, nâdăjduindu câ să va închina ţara, pentru ce li să supărase cu Ştefan vodă pentru atâta războaie fără odihnă şi fără măsură ce făcea, de să bătea cu toţi. Ci socoti ia ţara că de nu li-i îndemână cu al său, mai multă neîngâdumţâ leva fi cu streinii şi încă văzându atâta pradă şi râsipâ ci făcna oastea leşască, de umbla prin păduri, de afla prăzi şi jafuri, siliia cu toţii di să strângiia la târgu la Roman, unde era beleagul.
Aşa ţara strângându-să, iară din cetate cât putiia să apăra şi ce răsipiia leşiî zioa cu puşcile, noaptea astupa găurile şi le întăriia, de le era munca lor în zadar, iară pre afară, unde afla Ieşi răşchiraţi direptu hrana, îi lega şi îi tăia, de nu era volnici nici într-o parte să iasă. Mai multu strica loruşi decâtu celor închişi, că în toate zile li să adăogia lipsa flămânziciunii. Decii fund leşii coprinşi de atâta nevoie, începură a grăi rău de craiul său, întăi cu taină, iară mai apoi în gura mare îl vinuia c-au venit fără calc, dc i-au adus ca să-i piarză pre toţi şi socotiia toate semnilc câte să făcuse rele, câ au fostu lor dc arătare ca să ftc conceniia lor. Câ întăi în ţara lor, într-un pârău de ncmica, i
34
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAF IC A
85
s-au înnecam craiului un pohodnic şi cându au ieşitu clin Liovu, boii carii pună ierbăriia dc vântu mare s-au răsipitu, de nu-i putiia sâ-i strângă. Aşijderea un ţăran nebunise de cap, au fostu strigându în gura mare: „Duceţi-vă spre perirca voastră, că nu veţi mai veni". Şi pre un şleahtici l-au dătunatu suptu cortu şi doisprăzece cai ai lui, mai apoi şi pre un preot al lor, slujind liturghie, au scăpăm cuminicâtura lor jos. Şi alte semne rele s-au arătatu, dc-i prorociia toţi câ va fi sfârşitul lor rău şi amar, cum s-au şi tâmplatu. Câ văzându craiul atâta cuvinte rele de dânsul de la oastea sa, să temu ca să nu-1 pârăsască şi să fugă, să cază în mânule vrăjmaşilor săi, să ajunsă cu solii frăţinc-său, lui Vladislav craiul ungurescu, ca să-i împace, că sosîsă şi ajutoriul ungurescu la Ştefan vodă. Şi aşa Bârtoc voevodul Ardealului, carile venisă cu ajutoriul ungurescu la Ştefan vodă, au trimis solii săi la Albertu craiul, ca să-i spuic că va veni însuşi pentru pace. Şi pre Ştefan vodă cu multe cuvinte l-au rugatu să facă pace cu craiul leşescu. Şi aşa au întratu Ia mijlocul lor şi s-au dus la craiul leşescu dc i-au împăcatu într-acesta chip: craiul leşescu să să întoarcă pre urmă pre nude au şi venit, să nu mai strice ţara pre alt loc. Şi decii pre Birioc voevodul Ardealului bine l-au dărui tu Ştefan vodă cu mari daruri şi decii s-au dus acasă-şi.
Cându s-au întorsu craiul înapoi
într-aceia Albrihtu, craiul leşescu, fiindu dc inimă rea bolnavu, au datu semnu de întorsu înapoi, dc care semnu era toţi bucuroşi să-1 auză, să să întoarcă de la atâta flămânziciune la casile lor. Şi în 19 zile ale lui octomvrie, joi, s-au întorsu craiul de la Suceava şi s-au apucam de cale. Ci nu s-au întorsu pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului.
Simţindu decii Ştefan vodă că craiul n-au luat urma pre unde venise, ei spre codru, îndată au trimis după dânsul de hau
pohtim să nu ia pre aceia cale, spre codrul, cî pre urmă, pre unde venise, că făcându într-alt chip, văzându ţara paguba ce să va face de oastea leşască, nu vor răbda, ci vor vrea să-şi apere ale sale, de unde toate să vor aţiţa de iznoavă spre vreun lucru rău, carile va strica şi pacea. Ci craiul mai bucuros fusese să meargă di dcreptul, să iasă în ţara sa si n-au băgatu în samă, ci ş-au păzim calea spre Codrul Cozminului. De care lucru fiindu înliierbântatu Ştefan vodă de războiu, socotindu că arc vreme de a-şi răscumpărarea strâmbătatea sa dispre cela cc nu numai pacea cea veche o au călcat-o, care avusese domnii Moldovei cu crah leşăşti, ce şi jurământul şi şi pacea ce legase atuncea de curându, aşezându-să să să întoarcă pe urmă pre unde şî venise, decii îl aţiţa ajutoriul ce-i venise di pretitindirilea si oastea sa toată gata strânsă şi odihnită, văzându dobânda di pre cei flămânzi şi slăbiţi, au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure, iară el cu toată oastea au întrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajunsu în pădure, joi, octomviie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de loate părţile şi oborându copacii cei întinaţi asupra lor, multă oaste leşască au peritu, unii dc oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca eu o mreajă calea, alţii de copacii cei întinaţi. Aşa pierzându puşcile, lăsându steagurile care toate le-au adunatu Ştefan vodă şi ei cine cum au putut, în toate părţile s-au răşchiraţii prin păduri, de au scăpat puţini afară. Şi însuşi craiul cu puţini rămăsese, strângându-să s-au adunatu într-un ocol la sat la Cozminu. Şi de acolo bulucindu-să au tras spre Cernăuţi. Iară oastea lui Ştefan vodă cu dânşii mergându împreună, să bătiia şi să tăia. Ci şi acei puţini cc icşisă din codru n-ar fi scăpatu, de nu s-ar fi încurcam ai noştri în carăle crăeşti şi în carălc altor boieri, de le-au datu vreme de au ieşit.
86
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA ISTOKIOGRAFICĂ
87
Şî acolea veni veste lui Ştefan vodă că vine şi altă oaste leşască, îmr-ajutoriu craiului. Atuncea au chiematu pre Boldur vornicul şi i-au datu lui oaste de ajunsu şi au trecut Prutul împotriva acei oşti, sâmbătă sara. Şi duminecă dimineaţa, octovric 29 zile, le-au datu războiu şi pre toţi i-au râsipit îndată şi i-au topitu cu ajutoriul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atuncea în oastea leşască, la locul ce să chiiamâ I ănţeştii satul. Şi nimica n-au ştiut craiul de venirea acei oşti, nici de perirea lor.
Şî într-aceiaş duminecă, treeându craiul Prutul la Cernăuţi, iarăşi fu lovit dc oastea lui Ştefan vodă, de i-au răsipit şi i-au tăiam, de-abiia au scăpat însuşi craiul cu puţină oaste de a sa. Decii trecând craiul spre ţara sa, pre multe locuri i-au lovit ai noştri, ales pre craiul, că mazurii întorcându-să să dea războiu şi să apere pre craiul şi pre cei scăpaţi dintru acel pojar, au datu asupra lui Boldur vornicul cel mare, pre carile îl trimisese Ştefan vodă împotriva acei oşti leşâşti ce veniia într-ajutoriu craiului şi marc moarte au făcut într-înşii. Şi la sat la Şipinţi puţini au scăpaţii din oastea ce era strânsă pre lângă craiul. Decii craiul cu mullâ nevoie strecurându-să, au tras la Sneatin şi dc acolo au slobozit oastea pre acasă dc cătă rămăsese, iară el s-au dus la I.iovu.
Nacazanie silnim, adecă certarea celor puternici
Dumnezeu cel direptu, cela ce ceartă nedireptatca şi înalţă direpiatea, cu câtă certare pedepseşte pre ceia cc calcă jurământul. Câ acesta Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă dc turci, ci vrea să slăbască pre cela cc să lupta cu vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii să-1 ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl adusese pre cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea să spuie nimăruia, ci scosese cuvântu că
merge să ia Chiliia şî Cetatea Albă şi încă adăogea dc zicea câ de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici ai săi nu-1 băga în samă, ci era în zavistîia celor de casă şi de batjocura tuturora şi în toate chipurile îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zî micşorându-să, de inimă rea, puţin de n-au murit.
De capetile cile de frunte ale Uşilor ce s-au aflat periţi
Aflatu-s-au la acestu războiu din capete: doi fraţi Tăncenschii şi Miculai voevodul Ruschii periţi şi Gabriil din Moraviţa şi Herbor, aşijderea doi fraţi Grotovi, Huminschii şi Murdileu şi alţi mulţi, cine poate să-i pomenească pre toti. Alţii au căzut la legătură, cumu-i Tuncischii, Zbignev potcomori Cracau!ui, Pruhnîţschi, Targovetschii şi alţii mulţi. Pre unii ai noştri i-au fostu spânzurându câte doi de păr, câ au fostu umblând pre acele vremi păroşi ca şi nemţii şi alte batjocuri multe le-au fostu făcându, de să pomeneşte şi astăzi răotatea lor ce au fostu pâţindu.
Iară Ştefan vodă, după izbândă cu noroc ce au fost făcut la acest războiu, s-au întorsu înapoi la scaunul său, la Suceava, cu mare pohfală şi laudă, ca un biruitorii! şi au ziditu biserica pre numele sfântului mucenicii Dimitrie, în târgu în Suceava, care trăieşte şi până astăzi.
Zic unii să să fie arătat lui Ştefan vodă la acest războiu sfântul mucenicii Dimitrie, călare şi într-armatu ca un vîtcazu, fiindu-i întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui ci ieste de a şi crederea, dc vreme ce au zidit biserică.
Dupre aceia au datu cuvântu Ştefan vodă a toată oastea, să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunatu cu toţii la Hârlău într-aceia zi şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor sâi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi decii i-au slobozitu cineşi
88
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI-A
LITERATURA ISTORIOGRAHCÂ
89
pic la casa sa, dându-le cuvântu ca toţî să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sântu dela Dumnezeu.
Cându au prădat Malcociu Ţara Leşască 7006 <l498>
Malcociu au întratu în Ţara Ixşască cu mulţime de turci şi n-au avut cine să-i stea împotrivă, ci multă pradă de oameni au făcut şi dobândă de dobitoace au făcut şi au luat, şi au ajunsu mai sus de Liov, 25 de poprişti; s-au întorsu înapoi prădându ţara şi arzându. Să vedea că după acest războiu fără noroc, ce fâcusâ le*şii cu Ştefan vodă, va fî perirca lor.
Cându au prădat Ştefan vodă Ţara Leşască 7006 <1498> iunie 22 zi/e
intr-acelaşi an, Ştefan vodă vrându să-şi întoarcă dispre Ieşi sirâmbătatea sa, strânsă tara şi au întratu la Podoliia şi la rusi, trecui-au şi dc Liov la Canţug oraşului, la apa Visloca, toate satile arzându şi prădându. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul şi multă bunătate dintr-însa au luam şi mulţi joimiri au scos, ci pre toţi i-au tăiam si alţii mai mulţi au ar.su in cetate. Si cetatea Buceaciul multă nevoie au păţitu şi Podliaeţul au arsu. Şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000, mulţi de aceia au aşezam Ştefan vodă în ţara sa, de şi pană astăzi trăieşte limba rusască în Moldova, ales pre unde i-au discălicatu, că mai a treia parte grăiescu ruseşte. lat Ştefan vodă prădându şi arzându tara, s-au întorsu înapoi cu mare dobândă, fără de nici o zminteală, au trecut Nistrul în ceasta parte la Halici şi au prădatu şi de aceasta parte. Şi decii au venitu la scaunul său, la Suceava, cu mare bucurie şi cu biruinţă.
Vă leato 7008 <1500> martie 1 I, cându au venitu oastea leşască dc tz'toavă în ţară să prade, văzându stricăciunea ce le-au făcut Ştefan vodă
Albrîhtu craiul leşescu, văzându atâta pradă şi stricăciune ce i-au făcut Ştefan vodă în ţara lui, nu vru să lase, ci de iznoavă strânsă oaste şi întră în ţară şi începu a prăda şi a strica tara pană la târgu la Boiăşani. Ştefan vodă, daca prinse de veste, îş strânse de sârgu ostile şi cu cine avea cn ai săi, i-au ieşiiu înainte acei oşti leşeşti si i-au dat război la târgu la Botăşani. Şi cu vrerea lui Dumnezeu pierdură l^şii războiu si fu izbânda Im Ştefan vodă şi multă oaste leşască au perit sî pe mulţi i-au prinsu în robie şi multe cazne le făciia moldovenii lcşilor.
Câ au pus Ştefan vodă dc au arat cu leşii pe o culme de deal la Botăşani şi au simănatu ghindă şi s-au făcut dumbravă marc, de ieste până astăzi copaci mari.
Ci dc această poveste nimica nu scrie cronicariul leşescu, iară la letopiseţul nostru acest moldovenescu scrie de acestu războiu al lui Ştefan vodă ce au avut cu leşii la Botăşani, precum s-au pomenit mai sus.
Intr-accstaş an, martie, s-au pristăvit Despina doamna Radului vodă, ce era robită de Ştefan vodă. cându luasă Cetatea Dâmboviţâ, si cu cinste o au îngropat în mănăstirea Puma.
Cându s-au împăcat Ştefan vodă cu craiul, leşescu
Vă leato 7009 <1501>, Ştefan vodă, iăsându inima cea neprietenească, întorcându-să cătră datoriia creştinească, s-au împăcat cu craiul leşescu şi mare legătură au făcut, nu câ doară s-au temut de puterea lor, care să ispitisâ şi război făcusă şi cu turcii, de atâta ori i-au si biruit şi cu alţi megiiaşi de prinprejur avându sfada, niciodată nu s-au plecat, ci pentru sâ cunoască toată creştinătatea câ n-au fostu dispre dânsul începătura, câ n-au rădicat el armele asupra craiului, ci craiul fără cale şi fără de ştire au venitu asupra lui, unde şi acolo s-au întorsu cu
90
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
91
ruşine, mai apoi ca sâ arate că mai mult poate să strice cl craiului decâtu craiul lui Ştefan vodă, au întratu de i-au arsu târgurile şi i-au robit podanii, nici au avut cine să-i stea împotrivă, ci cu mare dobândă s-au întorsu în ţara Moldovei, că venirea craiului dobândă au adus lui Ştefan vodă, că s-au umplut toţi de jafuri leşăşti, de acolo au venitu Ştefan vodă şî cu toţi plini s-au întorsu la casilc sale. Aşijdirea acum la pace pre lesne stătu, ca să să cunoască că fie la ce îl vor cerca, că-i gata şi la pace şi la răzmiriţe. Decii pace au legat într-acesta chip, ca să-i fie într-ajutoriu împotriva fiecărui vrăjmaşu, iară pribegii dc îmbe părţile să nu să priimească. Iară de s-ari tâmpla vreunui domnu al Moldovei să iasă de nevoia turcilor în Ţara I £şască, să-1 priimească şi în tot chipul să puie nevoinţă, ca să-1 aşaze la domnie, iară domnii Moldovei pururea să aibă urechi deschise dispre turcii, să dea ştire craiului de gândurile lor. Iară judecata acelor cu strâmbătăţi dc la margine să să facă dispre amândoao părţile.
De un Patru vodă, ce i-au tăiat capul craiul leşăscu vă leato 7009 < 1501>
Intr-acclaş an trimis-au Ştefan vodă solii săi la craiul leşescu, la săim, poftindu pre tocmala şi legătura ce au avut, să dea pre Patru vodă, feciorul lui lliaşu vodă, că simţise că pre mulţi din boierii leşeşti îi întorsese spre sine şi-i îndemna să facă oaste asupra lui Ştefan vodă şi să ia domniia dc la dânsul şi să făgăduia că să plece ţara toată, să fie suptu ascultarea lor. Dc care lucru multu sfâtuiră în săim, că mulţi era lui Patru vodă apărători. Mai apoi socotiră sâ nu cumva sa zădărască pre Ştefan vodă, să le fie a strica pacea, pentru ce că şi ei să gătiia să facă oaste, să margă la prusi. Ci i-au tăiat capul lui Patru vodă, înaintea solilor, la târgu la Cihov.
Acestu Patru vodă, precum s-au pomenit mai sus că l-au gonim Ştefan vodă din ţară la Ţara Ungurească şi i-au luam
domniia, iar el au îndemnat pre Mateiaşu, craiul ungurescu, de au mersu cu oaste asupra lui Ştefan vodă, ca sâ-1 puie la domnie, unde apoi l-au bătut Ştefan vodă la Bae, cum s-au pomenit mai sus şi toată oastea i-au topitu, numai Matciaşi cu putini au scăpatu. Decii daca au muritu Matiiaşu craiul ungurescu, pierdu Patru vodă nădejdea dc a să mai ajutori dc la craii ungureşti. Văzându deciia şi vrajba ce Intrase între Ieşi şi între moldoveni, gândindu-să că întru acele amestecături că va putea să-şi facă şi el loc la Moldova şi să dobândească ţara, au lăsatu ungurii şi au fugim dc acolo, trecându în Ţara leşască, unde şi moarte i s-au întâmplaţii, cum şi mai sus s-au pomeniţii, că i-au tăiat capul craiul leşescu.
De moartea acestui Patru vodă nu scriu toţi într-un chip, că letopiseţul cel moldovenescu scrie că daca au venitu Ştefan vodă cu oastea muntenească, s-au lovim cu Patru vodă la Doljăşti pre Siretiu şi al doilea rându la Orbie şi tot au izbândim Ştefan vodă şi au prinsu pre Patru vodă şi i-au tăiatu capul.
Iară cronicariul cel leşesc scrie câ daca au biruit Ştefan vodă pre Patru vodă, au scăpatu Patru vodă la unguri şi decii toate pre rându, precum scrie mai sus.
Ci oricum au fostu, tot să tocrnescu că izbânda tot au fostu la Ştefan vodă, iară lui Patru vodă tot să află că i-au tăiat capul.
De moartea lui Olbrihtu, craiul leşăscu, 7009 <1501>
într-acestaşi an şi Olbrihtu, craiul leşescu, gâtindu-să cu mare oaste ca să margă asupra prusilor, ce n-au săvârşiţii şi au muritu. Iară pre urma lui, făcut-au ţara sfat pre obiceiul lor şi au rădicat pre Alixandru, fratile lui Olbrihtu, la crăie, cu carile pacea ce făcusă Şrefan vodă cu frati-său, Olbrihtu, de nu-1 va vrea fi apucat moartea, cum să va arăta mai jos, multă răsipă ţărâlor să vrea fi făcut.
92
LITERATURA ROMÂNĂ MED1EVAIĂ
LITERATURA LSTORIOGRAEICÂ
93
Vă leato 7010 <Ţ502>, pristâvitu-s-au Paisie arhimandritul si egumenul mănăstirii Putnci.
într-acelaş an curându după Paisie, avgust 4 zile, s-au pristâvitu şi Athanasic Bolsun, amândoi lăudaţi de viiaţă bună şi curată, carii în viiaţa lor nimica n-au lipsitu ce li s-au căzut păstoriei lor, ca sâ nu facă.
Cându au luat Ştefan vodă Pocutiia de la leaşi
Ştefan vodă fiindu gaia de războiu ca un leu cc nu-1 poate îmblânzi niminca şi cl odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă, au întratu în Ţara Leşască cu oaste şi au prădatu Pocutiia şi o au şi luat-o. Şi zicea că acel olatu l-au luat leşii de la moldoveni fără cale. într-aceia craiul, după ce au făcut sfatu pentru Pocutiia ce o luase Ştefan vodă, au strânsu oaste pre bani şi au trimis-o de au întratu în ţară şi au făcut multă pagubă şi atâta s-au fostu supăraţii ai lor noştri, până s-au rugam cu toţii lui Ştefan vodă, de au ieşim de la Pocutiia, însă mai mult de boală ce au avu tu, adecă podagrie, şi cetăţile ce le luase le-au întorsu.
De moartea, lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 < IŞ04>
Nu multă vreme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la .Suceava, fiindu bolnav şi slabii dc ani, ca un om cc era într-atâtea războaie şi osteneală şi ncodihnă, în 47 de ani, în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muriiu, marţi, iulie 2 zile.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu marc dc stătu, mânios şi de grabu vărsâtoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilca era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl şiiia a-1 acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. 1 a lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia,
ca văzându-l ai săi, să nu să îndărâpteze şi pentru aceia raru război dc nu biruia. Şi uiide-1 biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma hu luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan vodă 1-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, dc plângea toţi ca după un părinte al său, câ cunoştiia toţi că s-au scăpăm de mult bine şi dc multă aparatură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste hi mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu.
Fosi-au mai nainte dc moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcui.
Au domnim Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcui 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.
Iară cându au fosi aproape dc sfârşitul său, chiemat-ati vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai puternicii pre turcu şi mai înţelcptu, au datu învăţătură sâ să închine turcilor. Şi decii au stătut la domnie fiiu-sâu, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu.
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
95
MIRON COSTIN LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI1
Zac. 11. Dacă s-au aşedzat Alexandru-vodă la scaun (lupul părul schimbă, iară nu hirea), tot pre aceia calc, ca şi la domniia dentâiu, au purces lucrurile. Ce cârpiia boierii cum putea trebilc ţărâi, iară domniia mai muhu îşi petrecea cu Batiste Veveli.
Zac. 12. în Ţara Muntenească pre atuncea să rădicasâ muntenii pre domnul lor, Lion-vodă, pentru marc desfrânâciuni şi nespuse ce era într-aceia domnu. Şi dentre toate căpeteniile Ţărâi Munteneşti era Matci-aga, şi de atunce-şi au câdzur domnii fericit Ţărâi Munteneşti. Supt vremea acelor amestecături scosesă Alexandru-vodâ de la împărăţiie domniia fecioru-său, Radului-vodă, a Ţărâi Munteneşti, şi, tot în anul dintâiu domnii sale. După ce au venit steagul de la împărăţiie fecioru-său de domniie, 1-au porniţii şi cu câtăva gloată de aicea den ţară. Ce le-au ieşit Mâtei-vodă, domnul rnuntenescu, înainte, şi dc-abiia au scăpat şi singur Radul-vodă, cu sprejeneală unora ce s-au ales pe lângă dânsul den moldoveni.
Zac. 13- Nici într-un chip nu putea să amistuiască Alcxandru-vodă fapta boierilor, ce fâcusă cu venirea împrotiva lui la Ţarigrad, şi nice boierilor nici într-un chip lucrurile ce era foarte proaste la toate trebîle a lui Alcxandru-vodă nu le plăcea. Şi dentr-acestea adăogându-să necredinţa şi prepusul
den dzi în dzi, aşedzasâ gândul său Alexandru-vodâ numai să omoară pre o samă de boieri, ales pre Vasilie I.upul-vornicul, şi pre Cehan-vornicul, şi pre Savin-hatrnanul, pre Buhuş-visternicul, pre Ureche-spătarul. Costin-postelnicul era mazil la ţară, ce ori să-1 tragă în partea sa Alexandru-vodă, ori altu gându avândii, îl chemasă la curte şi-i da hătmăniia. Ce vădzindu Costin lucrurile amu îngroşate între domniie şi între sfatu, gânduri spurcate şi rele, ş-au luat dzua bună pre câteva dzile şi au şedzut la ţară.
Zac. 14. Iară celoralalţi boieri toate gândurile a lui Alexandru-vodă au descoperiţii Costantin Asetri, om de casa lui Alexandru-vodă, cum în dzua de Paşti era să-i omoară cu sfatul lui Batiste, Deci şi boierii îmbla toţi cu paza vieţii.
Zac. 15. Şi vădzândîi de adevărat urdzită perirea sa tic Alexandru-vodă, ca cela ce să îneacă, să apucă de sabie eu mâna goală, s-au vorovitii cu toţii şi au tlatu ştire ţărâi, care, hierbândîi în greutăţi şi în netocmele, pre lesne s-au pornim, şi nu numai curtea, ce şi ţărănimea. Şi atâta mulţime s-au strânsii den toate părţile, cât nu încăpea în târgu, ce împulusă locul pe supt Miroslava petutinderea, străgândîi peu toate uliţele pre greci.
Zac. 16. Vasile Lupul-vornicul era cap tuturor lucrurilor acestora. Dacă au năbuşit ţara, au mărsîi de au spus domniei aieve cum s-au rădicat ţara şi strigă pre greci. Au răspuiisii Alexandru-vodă: „Dacă să rădică pre greci pre mine să rădică". Şi vâdzându atâta mulţime, nu s-au apucatu dc ncmică, numai de grijea să hălăduiască cu casa sa de gloate.
Zac. 17. Au mârsu. boierii cu toţii la curte şi la purcesul domnii, sâ nu hie pus cu toţii să oprească desfrânată prostimea, pozna mare şi de-abiia prilejitâ în vro ţară s-ar hi tâmplatîi. Ce tot pe lângă domniie au mârsii boierii, oprindu şi domolindu ţărănimea. Iară mai nu era în puterea boierilor a-i opri pornită grosimea. Ce şi pre Vasilie-vornicul, anume că ieste şi
96
I.ITERATURA ROMÂNA MEDIHVAI Ă
LITERA TURA ISTORIOCRAEiCA
97
cl den greci, au zvârlit unul cu un os şi l-au lovit în cap, den care lovitură au fostu Vasilie-vornteul multă vreme rănitu.
Zac. 18. O! nestătătoare şi niceodată încredinţate lucrurile a lumit, cum vârstcadză toate şt turbură şi face lucruri împrorivă! Cându cu calc sâ fie frică celoru mai mici de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de este de multe ori celui mai mare de cei mici grije.
Zac. 19. Fericiţi sântu împăraţii, craii, domnii, carii domnescu asca, să nu le hie de cei mai mici niciodată siială.
Zac. 20. Un craiu de Englitcra, de câte ort să îmbrăca dimeneţile, de atâtea ori dzieca sângur şie: „Adu-li aminte că a multe gloate de oameni eşti stăpânii". Domnii cei buni şi direpţi fără grije şi desfătaţi stăpânescîi, iară cei răi tot cu siială.
Zac. 21. Dacă au agiunsu în şesul Bahluiului domniia, aproape de mănăstirea Balicăi, locul era tot plin de oameni, nu să vedea şesul deşerţii necâiuri. Striga: „Dă-ne, doamne, pre greci!" Unii hăicăia, alţii suduia şi jecuiia. Şi acolo au strigaţii pre Batiste să le dea, carele era tot aproape de Alexandru-vodă, vădzându strigarea pre sine. Ce nu sia domniia de grijea lui, cc de grijea sa, şi numai cc i-au dzis să să depărtedză de la dânsul. Şi aşea l-au apucat şi 1-au dat pre mâna ţăranilor. Nespusă vrăjmăşiia a prostimei! Şi aşea, fără de nice o milă, de viu, cu topoară l-au făcut fărâme. Şi pană într-atâta s-au amestecat unii, anume Bosic 1 jpuşneanul, cât nici ermulucul den spinarea lui Alcxandru-vodă, câ bura a ploaie, atunec n-au hălăduitu.
Zac. 22. Dc grijea ţărănimei ce era pen tot locul, sâ nu între Alexandru-vodă îndată la pădure şi boierii încă aşea socotisă, să să mai depărtedză de gloate, la Ioc deschis, fără pădure, l-au pornitu pe drumul branişte!, pe dencoace de Bahluitî, pornindu şi saimeui cu sineţele gata pc lângă dânsul. Apoi, dacă s-au întorsu boierii, au stătut la grije, sâ nu ia Alexandru-vodă calea den branişte spre Cantcmir-paşea, la Bugeagîi. Ce
îndată au ales o samă de boieri, cu Buhuş-visternicul, şi l-au trimis la branişte, după Alcxandru-vodă, să-i îndireptedzâ calea pe la Huşi, pre Bârlad în gios.
Zac. 23. Fra mai mare spaimă decât dentâiu, dacă vădzu AJexandru-vodă gloate iară după sine şi la branişte şi-1 lăsasă şi siimenii toţi şi copiei den casă. Şi dacă s-au apropiiam boierii, le-au dzis Alcxandru-vodă cu lacrâmi: „Mă rog pentru fhul mieu, Radul-vodă, să-1 lăsaţi viu!". Au dzis Buhuş-visternicul să n-aibă nice o grije, nice să sâ gândească măriia-sa c-au vinitu cu vreun rău, numai pofteşte ţara pre măriia-sa să margă pre Bârladîi spre Galaţi, sâ nu aducă vreun râu asupra ţărâi cu tătari şi i-au giurat să n-aibă nici o grije. Şi aşea au priimit şi Alexandru-vodă, pc unde va hi voia ţărâi, pe acolo să margă. Şi au purcesu spre drumul Bârladului şi au aşedzat boierii iară pre siimeni pc lângă dânsul şi copii cei den casă, carii îl părăsisă dându-i si den boieri petrecători până în Galaţi.
Zac. 24. I.a Tecuci au ieşit şi Costiu-postelnicul înainte, de la Puma, şi l-au petrecut cu cinste şi cu conace până la Galaţi, plccându-1 să vie la împâcâciunc cu boierii şi să-şi hie iară în scaun, luândîi Cosiin-postclnicuî asupra sa aceia grije. Cc n-au vrut să priimească nice într-un chip. Deci au trecut Dunărea la Galaţi, spre împărăţiie.
Capul alu patrusprădzece
încep. 1. Şi aşea mântuiţi boierii şi ţara de domniia lui Alexandru-vodă Iliiaş, au stătut cu toţii după alesul domnului nou. Striga cu toţii să fie Lupul-vornicul, însă îi da şi legături, ce va lua den ţară, ce s-ari lega pemru dări, atuncea la acel ales mai mul tu. să nu ia din ţară. Ce acele legături vădzându I ,upul-vornicul, ori că vedea pre câtva den capete că trag spre Barnovschii-vodă, n-au priimitu într-accia dată domniia, ce au stătutu şi el la sfatul acela, sâ să trimaţă în Ţara Leşască la Barnovschii-vodă, să vie iară la scaunul ţărâi.
98
I -ITERATURA ROMÂN A MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
99
Zac. 2. Ce nu era să treacă pre Barnovschii-vodă şi fârşitu d/.ildor trage cu de-a sila pre om. Cât au sosit boierii la Ustiia, unde şedea in Ţara Leşască, cu veste că ţara iară-1 pofteşte sâ vie la domniie, cu marc bucuriie au priimitu aceia veste. Neştiutor gândul omenescu singur de sine la ce merge şi la ce tâmplari apoi soseşte. îndată ştire au dar şi craiului, şi domnilor în Ţara Leşască, poftind(i voie să margă la scaunul ţărâi cei de moşie. Şi îndată s-au gătit den Ustic şi au purcesu spre ţară, şi la margine amu îl aştepta boierii şi slujitorii cu mare bucu rie.
Zac. 3. Mainte de purcesul lui Barnovschii-vodă den Ustiia, un leah megiiaş de a lui totdeauna îl sfătuiia să nu margă, să uu-şi dea viaţa fără grije pc viaţa cu grije si cu cumpănă, arătându-i Iunicoasâ lucrurile domniei de Moldova supt împărăţie păgână. Şi cc i-ari lipsi, fiindu ca şi un domnii în ţara lor, fără grije, cu târguri, cu sate? Iar Barnovschii-vodă să hie răspunsă leahului la acele cuvente a lui: „Dulce este domnia de Muldovaî" Iară leahul cătră dânsul: „Iară şi obedzăle turceşti încă sintu grele!" Şi apoi aşea au ieşiţii cuventcle leahului, cum au dzis.
Zac. 4. Cum au sosit Barnovschii-vodă în Iaşi den Ţara Leşască cu bueuriia tuturora, au stătut după gătire de calea Ţarigradului, cu nu era alţii mijloc, numai să margă la împărăţie, să ia de acolc domniia după sărutatul poalei împărăteşti, Svătuia mulţi în multe chipuri şi s-au cercatii şi la Abâza-paşea, care era paşă la Silistriia pe atuncea, cc nu era alţii mijloc, numai de mărsu la împărăţiie. Şi atuncea s-au prilejitu de ehiemasă împărăţiia şi pre Mătei-vodă den Ţara Muntenească la sărutatul poalei împărăţiei şi după câteva fapte şi a lui Matci-vodâ împrotiva împărăţiei, cu scosul lui Lion-vodă şi apoi a lui Radului-vodă, feciorul lui Alexandru-vodâ. Iară tot era mai iuşoarc lucrurile lui Matci-vodă, că n-au ieşirii
într-altă ţară, cum icşisă Barnovschii-vodă, suptu ascultarea altui stăpân, craiului leşescu.
Zac. 5. Deci să aducă turcii mai pre lesne pre Barnovschii-vodă la mâna sa, pre Matei-vodă l-au porniţii fără zăbavă cu steag de domniie în Ţara Muntenească, iară Barnovschii-vodă n-au pututu hălădui de perire, precum vei afla la rândul său.
Zac. 6. Purccscsă cu Barnovschii-vodă mulţime de boieri şi fruntea curţii, preoţi, călugări, cu un gându şi glasuri cu toţii, să să roage împărăţiei să li se dea domnu Barnovschi-vodâ, între carii era şi Lupul-vornicul. Ce vădzându că mulţi sfătuia pre Barnovschii-vodă să omoară pre Lupul, ştiindu amestecăturile lui şi mergândîi Barnovschii-vodă pe la Matci-vodă, pen Bucureşti, au stătuţii Lupul Vasilie-voniieul, vâdzindu că-i a merge pe la Matei-vodă, carele ştiia den Ţarigrad toate îmblctcle lui, au nevoitu. cu toate mijloacele să sâ întoarcă înapoiu în ţară, dzîcându cătră Barnovschii-vodă că l-or gâlcevi grecii pentru scosul lui Alcxandm-vodâ şi pentru morţii ce să făcuse în greci la scosul lui Alexandru-vodâ. Deci, ca un creştin Barnovschii-vodă cc era la fure, l-au slobodzitîi. Iară dacă s-au adunat cu Maiei-vodâ şi au oblicit Matei-vodă că s-au întorsu Lupul-vornicul, îndată au răpedzit după dânsul, să-1 întoarcă. Ce să păsiză bine Lupul Vasilie-vornicul cu mărsul şi nu l-au apucat în calc. Nice era în puterea lui Barnovschii-vodă să irimaţâ aice în ţară, să-i facă vreunii rău Lupului-vornicului, nefiindu încă cu domniia dată şi stândij după grijea lucrurilor sale.
Zac. 7. De la Matei-vodă au mărsu Barnovschii-vodă pe la Abăza-paşea, pen Silistria. Cât au putut Matei-vodă, au luptatu pentru dânsul şi la Abăza-paşea şi la Poartă, şi sâ arăta Abăza-paşea foarte blându şi cu cuvente mângâioasă. Ce turcii cu săgeţi de bumbacu ucig pre oameni, şi lor pot să slujască acele cuvente a Sfintei Scripturi: „Oy mxk NHtuie CAoseca njj
100
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
101
na-ie caca ii ta cs. cTp'fertM" < Muiatu-s-au cuventele lor mai mult decâi untudelcmn şi acele sânt săgcti>.
Zac. 8. Dacă au sosit îa Ţarigrad, vădzindu veziriul atâte gloate de ţară cu Barnovschii-vodă, i-au învăţaţii să nu strige pentru Barnovschii-vodă, ce să tacă, să să lasă pre mila împărăţiei, că i-or face perire. Ce gândindu-să boierii ce este agiunsu veziriul de la cineva cu daruri, toideauna striga şi da răvaşe la veziriul, cum nu priimăscu. pre altul şi să punea cu gloatele la locuri ca acele, sâ să vadză şi de singur împăratul. Şi acela apoi au mâncaţii capul iui Barnovschii-vodă, că pâră de la nepriietini nu lipsia, mai ales de la Lupul Vasilie-vornicul pe la priietinii lui den ţară, cu cărţi, cum, dc l-or slobozi viu pre Barnovschii-vodă, ţara Moldovei va hi cu leşii totuna şi este ca o iscoadă a leşilor. O! îndrăcite a voitori ului de rău veninuri, ce nu scorneşte limba amară a ncpriietinului!
Zac. 9- Acelea adoogându-se la împărăţiie asupra lui Barnovschii-vodă, după fapta ce i să prilejisă, de ieşisă den ţară, den domniia dentâi, în Ţara Leşască şi Abăza-paşea încă-i era pârâş, şi mai ales dzilcle lui cele fârşite, lovisă supt aceia vreme şi cazacii pre Marca Neagră, numai cc s-au ales cu sfatulu împărăţiei să piiaîc Barnovschii-vodă.
Zac. 10. Stătusă voia împărăţiei pe toţi câţi venisă cu dânsul ori să-i puie supt sabie, ori să-i dea pe la catărgi. Ce, cine era muftiul, capul legii turceşti, n-au pozvolitu, ce au dzis: „Ce-i vinovată gloata? Capul să să piiardză, să vor potoli gloatele".
Zac. 11. Au pricepuţii Barnovschii-vodă cu câteva dzile perirea sa, şi amu din chisoare (că-1 închisesă cu câteva dzile mainte veziriul cu porunca împărăţiei) scrisesă o carte aicea în ţară la trama sa, care carte pre cuventele lui s-au cunoscutu că era asupra morţi aceia scrisoare. Şi aşea, într-o dzi l-au luaţii de la împărăţiie şi, la vederea divanului, prăvindii şi singur împăratul pe fereastră perirea lui, i-au tăiat capul. Iară boierii, o samă den capete, era închişi, şi aştepta şi ei din ceas în ceas
perirea, iară cetalalţi boieri mai de gios şi gloatele, ce era toţi spăimaţi de grijea morţii, pen toate unghiurile ascunşi, au petrecut câteva dzile cu mare grije.
Zac. 12. Nu putem să trecem cu pomenirea nişte tâmplari cc s-au prilejitu în Ţarigrad, după perirea cestui domnii, care nu numai în ţară aicea, cc plin este Ţarigradul pană astădzi. Dc un cal a lui Barnovschii-vodă, ducându-l la grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în ciicş dzi s-au trântiţii calul gios şi au muritu în locii. Şi a doa dzi noaptea au arşii şi Ţarigradul pană <eâteva> mii dc case. Acestea că s-au tâmplarii, ori că s-au tâmplatu atuncea cc sc poate prilej! şi altă dată, ori s-au mai prilejit, ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăierescu şi mare rugâtoriii spre Dumnedzău. Dc care mărturisiia Toma-vornicul, fiindu postelnic al doilea la dânsul, că în multe nopţi l-au zărim pe la miiadzănoapte îngcnunchiatii înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdiîe.
Zac. 13. F.ra la hirca sa Barnovschii-vodă foarte trufaş şi la portul hainelor mândru, iară la inimă foarte dircptii şi nelacom şi blândă. Mănăstiri şi beserici câte au făcuţii, aşea în scurtă vreme, nice unii domnii n-au făcuţii. Făcut-au alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vrerni, în 40 de ani unii, alţii în 20 dc ani, iară elii, în trei ani. Mănăstirea în oraş aicea, ce să dzice Svinta Mariia, şi Hangul la munte, şi Dragomirna lângă Suceavă au fârşit şi au urdzit şi Bârnova pre numele său, supt dealul <Pictrăria> lângă laşi şi au istoviţii şi beserică acea mare în I .iov, în târgu, unde este şi chipul lui scris. Cu toate bunătăţi era spre ţară, iară dc sine, cu purtatul trebilor împărăţiei, pre mărturia a mulţi boieri bătrâni, foarte slabii. Să pomeneşte den dzilele lui şi o Iarnă ce cădzuse în luna lui marţii, care iarnă dzic iarna lui Barnovschii-vodă până astădzi.
Zac. 14. Trupul după perire au stătuţii înaintea curţii împărăteşti pană în-de-sară. Apoi au învăţat veziriul să
102
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
103
sloboadzâ un boierin, care va hi fostu chihaia lui care slujbă să prinde la turci cum este postelniciia cea mare la noi în ţară. Deci au slobodzit pre Costin-postclnicul, care era postelnic mare la Barnovschii-vodă. Au mărsii şi au luat oasele dinaintea curţii şi le-au dus la Patrierşie, şi acolca pre scurţii, pre cât au lăsat vremea de atuncea, l-au astrucat în Patrierşie în ceiaşi noapte. Si de acolo apoi Vasilie-vodă spunu să hie adus oasele aicea în tară.
Zac. 15. La slobodzitul lui Costin-postelnicul din chisoarc, au întrebaiu ceauşii, cu pază l-or slobozi, au fără pază? Au dzis chihaia veziriului: „Unde să fugă, săracul?" Cc de atuncea ceialalţi boieri, cc mai era închişi şi cei ascunşi, au apucaţii mai lasufletii cu nădejde deviată, dacă au vâdzut pre Costin că l-au lăsatu fără pază, să astruce oasele. Apoi, a doa dzi, dacă au vădzutii chihaia veziriului pre Costin-postelnicul câ au venitu dez-dimeneaţâ iară înaintea lui, au dzis: „Săracul, el au venit ca o oaie singur iară la închisoare. Pasă la ceielalţi, vei ieşi şi tu, si ei în puţină vreme". închişi den boieri era Ghcnghea-logofâtul, Başotă-hatmanul, Cehan-vornkul, Roşca-visternicul, CCostin-postelnicul.
Zac. 16. A treia dzi după astrucarea lui Barnovschii-vodă, într-o noapte trecuse împăratul, pre acele vremi soltan Murat, în ceia parte, la Scuder, peste Bohazu, la primblare, şi au întrebat pre veziriul: „Aşcdzat-au domnu la Muldova în locul ghlaurului ce au perii?" Au râspunsu. viziriul că nu s-au pus încă domnii, cc pre cine ar hi voia împărăţiei să să puie, să nu stea aceia ţară fără domnii, l-au răspunsii împăratul: „Chiamă pre ghiaurii ce-s boieri acei ţări, şi pre cine ori vrea ei să-şi aleagă domnu .să le hie datu". Deci, îndată, tot intr-acciaş noapte, au trimis veziriul cu caicul la boieri unde era închişi şi au luat Iară pre Costin-postelnicul, înspâimatii că-l ducii noaptea să-1 înece ori să-1 muncească pentru avuţiia lui Barnovschii-vodă. Dacă l-au dus înaintea viziriului, i-au dzis: „Iată că împăratulu vă iartă
capetele şi sâmteti de aemu slobodzi şi sâ mergeţi să vă alegeţi domnii pre cine veti pofti".
Zac. 17. întorsu Costin-postelnicul den spaimă cu bucurie de la viziriul la ceialalţi boieri ce era închişi, le-au spus vestea. Şi au slobodzit şi pre ceilalţi boieri de ş-au mărsii cu toţii la un locii, şi îndată au stăi ut la sfatii cu toţii şi au ales pre Moysci-vodă în locul lui Barnovschii-vodă, cu a doa domniie.
. Capul alit cinsprădzece
încep. I. Au mărsu a doa dzi roţi boierii şi gloatele ia gazda lui Moyseiîi-vodă, şi de acolo la curţile viziriului, de au Juatu căftanu de domniie, şi fără zăbavă au purces spre ţară, tară cu căteva datorii, făcute de cheltuiele ce s-au făcut den asupreala turcilorij.
Zac. 2. Nu icşiia suspinul dentre toţi pentru moartea lui Barnovschii-vodă, ce toţi jăluia pre Lupul-vornicul, căruia toate pârâle să oblicise. Deci încă den calc au ales Moysei-vodâ pre Cchan-vornicul şi pre Roşca-visternicul şi pre Banul, sâ vie înainte, să prindze pre Lupul-vornicul. Ce precum era paza acestora ce mergea să-Iu prindze, cu mulţii mai mare pază avea 1 Aipul, şi mai meşter, şi mai cu pază. Avândîi ştire de toate câte i să gătisâ, au fugitu den laşi, şi în câteva dzile au foştii mpilat aicea în ţară pen păduri. Apoi pen Ţara Muntenească au trecui în chipul neguţitorescu la Ţarigrad. Iară casei lui şi îmmei sale şi surori ce au avut, dacă au venirii Moyseiu-vodă în scaun, nice o asupreala n-au făcut, cc încă socotinţă avea giupâneasa lui şi cuconii de Moysăi-vodă, pre care lucru să poate cunoaşte hirea creştină a lui Moysei-vodă, măcar că ştiia câ îndată cc nu mărsii Lupul-vornicul în Ţarigrad, îmbla după domniie.
Zac. 3. în cale fiindu Moysei-vodă, iară lui Abăza-paşea amu ventsă porunca de la împărăţiie sâ să gătead/â asupra leşilor, carii aşea supuserâ pre moscali, cât craiul leşăscu Vladislav nu mai icşiia den ţărâle Moscului cu oşti. Şi amu
104
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
(05
pierduse toată puterea a stare împrotiva leşilor moscalii, şi pană în stoliţa Moscului ţinea cetăţile leşii, si mulţi din capetele Moscului priimîc să fie craiul leşăscu si la dânşii împăraţii.
Zac. 4. Deci trimisesă moscalii sol la turci, giuruindu-le Cazanul şi Azdcrhanul, doă ţări tătărăşti care ţinu şi acum supt mâna sa moscalii, numai sâ lc dea agiutoriu împrotiva leşilor. Si le-au dar agiutoriu atunceşi, orânduindîi pre Abăza-paşea cu toate ostile turceşti, câte siiitu dc la Buda pana la Nistru, şi ţărâle amândoaă, Ţara Muntenească şi ţara noastră, şi pre tătari. Şi au lovit întâii ord ele lui Cantemir cu trecătoarca Nistrului la Hrinciuc, mai gios dc Hotin, Ţara Leşască, şi robise Podoliia, si cu câtva plcan întorcându-sâ, î-au gonim Coneţpolschii-hatmanul, carele era lăsat aicea la margine de crai, pentru paza despre aceste părţi. Şi i-au aghinsu pre tătari aicea în ţară, pc Priiţii, în preajma Cornul-lui-Sa.su, si i-au lovit dc au scos toţi robii câţi luasa şi au perie câtva den tătari.
Zac. 5- în luna lui avgust, v leam 7141 [1633], au sosiţii Moysei-vodă în scaun, şi bine încă neaşcdzatu, au intrat şi Abăza-paşea cu oşri în ţară, la octovrie 7 v leato 7142 [1633] (şidcmr-acesiaanusintu începute şi dzi lele vieţii melc), cu care depreună şi Moysâi-vodă cu ostile ţărâi au purces spre Ţara I eşască şi au pus tabăra Abăza-paşea pre Nistru, unde cade apa Smotriciului, care apă vine pre la Camcniţă în Nistru.
Zac. 6. Puterea toată a leşilor era cu craiul asupra Moscului, ce cât au putu tu a strânge C Coneţpolschii-hatmanul oaste şi leşască, şi căzăccască, ca pre 12.000 dc oameni, au pus tabăra sa şi el supt Camcniţă, despre capiştea armenească. Iară Abăza-paşea, lăsindu tabăra pe Nistru dincoace, precum s-au pomeniţii, singur cu toate ostile gata de războiţi, au trecut Nistrul şi au mărsu direptu asupra taberi leşeşti, avândii cu sine de toate oşti, cu tătari, cu îmbe târâie, Ţara Muntenească cu domnul lor. Matei-vodă, şi ţara noastră ca 30.000 de oameni dc războiu.
Zac. 7. Leşii grijise şanţurile bine cu pusei şi cu pedestrime şi au ieşit şi ei cu călârimea denafarâ de şanţuri. Au dat năvală turcii cu mijlocul oştii foarte tare şi aripa den-a-direapta a tătarilor, pană s-au amestecat cu călârimea leşilor. Iară aripa den-a-stânga, a domnilor, ori nedeprinse hirea ţărâlor acestora la foc, ori nu-i trăgea inima pre munteni şi pre ai noştri să margă creştin asupra creştinului, au stătur mai slabii. Iară şi turcii cu tătarii n-au zâbâvirîi mulţii, apropiaţi de şanţurile leşilor, pentru focul care da foarte deşii, cu moarte în turci şi în tătari, ce s-au daţii şi ei înapoi. Si s-au mutatu Abaza-paşea cu toată oastea despre o vale, care este aproape dc Camenită, anume Mucşa şi iară au tocmiţii oastea. Şi amu cu săbiile zmulte asupra moldovenilor şi a muntenilor turcii, să margă de frica lor la năvală. Şi au dat Abaza-paşea al doilea rându cu toaic ostile năvală asupra leşilor şi înfrânsesâ o roaiâ de Ieşi ce le-au ieşiţii alte roate în sprejăncală si n-au făcuţii nemică nice cu a doa năvală, să poată răzbi tabăra leşască.
Zac. 8. Stătut-au războiul peste vreme dc chindie, şi să mira domnii cu ce mijloc ari spania pre Abaza-paşea de la Camenită, ca sâ ia tabăra leşască, pusă la un locii ca acela şi supt o cetate ca aceia, nu era putinţă. Ce au făcut veste pen nişte călăraşi, cum au dam călăraşii de nişte oşti căzâceşti cu tabăra legată despre Nădăborii, vinitoare într-agiutoriu leşilor. Şi den cuvântu în cuvântu, au sosim până Ia Abăza-paşea vestea aceia, care vrându să ştie Abăza-paşea dc adevăraţii şi încrcbândîi pc Moysăi-vodă, au adus călăraşii înaintea lui, învăţaţi să adeverească lucrul, cum aşea este şi cum au vâdzutu cu ochii lor peste pădurea Nădâborului oastea. Au stătut în gânduri îndată Abaza-paşa, de purces spre tabăra sa, spre Nistru, vădzându câ n-are ce face şi oştii leşeşti şi socotindu şi răceala acestor doă ţări la bătaie, şi au purces într-acciaşi dzi cu noaptea îndârăptii.
106
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
1.11 EKATURA ISTORIOGRATICA
107
Zac. 9. leşii, încă bucuroşi că s-au mântuiţii de ncpriietini, n-au gonitu, ce au stătut pre loc, păzându-şi tabăra lor. Iară Abaza-paşea, să nu sâ întoarcă de tot fără veste, înţelegându de unu oraşu leşescu pe Nistru, în gios de Camenită, anume Studeniţa, au purces asupra celui târguşoru, la care puţinei haiduci era de paza cetăţii. Ceielaltă gloată, tot ţărănime, strânşi de pen pregiuru, au fostu bejenari. S-au apărat doă dzile târgul, iară spre a triia dzi haiducii au fugitu cu noaptea spre Camenită. Iară ţărănimea toată, câtă era strânsă acolea, au cădzut în robiie la turci şi la tătari. Acolea, la năvală, au căutaţii şî alor noştri a merge, iară totuş s-au datu ştire haiduciloru să fugă, să nu piaie.
Zac. 10. Mare veste siliia Abaza-paşea să scoată Studcniţii, şi ce-au foştii fruntea de oameni au ales şi i-au trimis la împărăţiie, scornindu-lc nume de oameni mari în Ţara Leşască. Şi o fată ce sâ prilejise între roabe, foarte iscusită de trup, au trimisii-oâ la împărăţiie, puindu-i nume câ este fata hatmanului leşăscu.
Zac. 11. S-au întorsu după aceia izbândă Abaza-paşea spre Dunăre, cu gândii foarte rău şi pre domni şi pre boieri, pentru înşălăiura care s-au aflaţii apoi, c-aceia cu cazacii la Nâdăbor, ce s-au fostu scorniţii, n-au fostu nemică. Şi dacă au sosiţii aicea la Iaşi, au stătut cu corturi în şes despre mănăstirea Balicăi, şi a doa dzi era aşedzatu gândul lui să prindze pre toţi boierii, să-i puie în obcdzi, să-i ia cu sine, să să plătească la împărăţie de ponoslii, că i-au foştii ţărâle acestea de sminteală. Ce un turcii orbii de un ochiţi, priietin lui Costin-hatmanul, au descoperiţii gândul lui Abăza-paşea şi au fugitu boierii în aceiaşi noapte den Iaşi, de-au agiunsu până în dzuoă la Pobrata mănăstirea.
Zac. 12. A dooa dzi, strângândti pre Moysei-vodă pentru boieri Abaza-paşea, au daţii seamă că s-au dus pentru graba birului, întârdziiat fiindu birul. Iară alţii şoptiia lui Abăza-paşea că s-au dus boierii la Ieşi, să-î pornească pe Ieşi în urma lui. Şi
aşea s-au fârşiui venirea lui Abăza-paşea asupra leşilor. în anul 7142 [1633] toamna la noevrie, au trecuţii Dunărea înapoi, spre scaunul său.
Zac. 13. Şi cât s-au aşedzatu, nepărăsit pârâia pre domni, ales pre Moysei-vodă. Iară Matei-vodă, fîindu-i cirac, ş-au tocmiţii prea lesne lucrurile la dânsul. Iară Moysei-vodă n-au putu tu trăi mulţii în domniie de pârâle lui, ales fiindu acolea şi Lupul-vornicul, cunoscuţii mai dcinte lui Abăza-paşea. Ce au domniţii Moysei-vodă, după Abaza-paşea, numai peste iarnă. Deci, la primăvară i-au venitu maziliia şi s-au dat domniia lui Lupu Vasilie-vornicul de sultan Murat.
Zac. 14. Iară Moysăi-vodâ, după maziliia sa den domniie, sătul de binele turcilor, au mărsii în Ţara I .eşască, petrecut de boieri câtva până la margine, unde-şi apoi, după câtva ani petrecuţi în odihnă, cu ocinc în Ţara Leşască şi cinste de la Ieşi, ş-au fârşit şi viaţa pre vremea domniei lui Dabije-vodâ.
Capulu atu sâsesprădzeci
încep. 1. Fericită domniia lui Vasilie-vodă, în care, dc au fostu cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţie, cu mare fericite şi trăgănată până la 19 ani, în dztlele aceştii domnii au foştii. In anii dentâiu cu prepusuri de uepacc iară între Ieşi şi între turci, iară apoi, după trei-patru ai, deşchidzându-şi calea împărăţiia Turcului asupra persului cu soleau Murat pentru Vavilonul, aicea aceste părţi ia mare păci şi linişti şi mare fericii era.
Zac. 2. Domniia cum s-au prilejit de-au luat Vasilie-vodă, s-au pomenit la domniia lui Moysei-vodă, în capul al cincisprâdzccile, cum fugise Vasilie-vodă de frica lui Moyseiii-vodă, de aicea, den ţară, în Ţarigrad. Şi acolea, cunoscut la câtva den capete şi mai vârtos lui Abaza-paşea, care era pârâş lui Moysei-vodă şt mai multu cu nevoinţă lui, i-au
108
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
109
dat soltan Muratu domniia, vădzându-1 omu harnicii de aceia treabă.
Zac. 3. Dacă au luat domniia, nevrându sâ hie ncmulţe-mitoriîi lui Moysei-vodă, pentru binele lui, ce făcuse casei lui, neamestecându-se nice cu un rău asupra casai lui, au scris carte la Moyseiu-vodă cu mare mulţcmită pentru oamenii săi, căci n-au avut nice o nevoie şi lăsindu-1 în voie unde ari vrea să margă ori spre ce parte volnic, fără nici o grije sâ fie, şi sfătuindu să nu vie la Ţarigrad, pentru multe datorii cc avea Moysei-vodă în Ţarigrad. Şi sâ nu bănuiască că ce s-au prilejit aşea, fijndu aceste lucruri, ales a domnielor, supt orânduiala lui Dumnedzău, fără care nu îesti domnii.
Zac. 4. După aceasta ţărămonie, au purces Vasilie-vodă de la Ţarigrad cu domniia în ţară, în anul 7142 [1634]. Iară Moysei-vodă, strânsu cu casa lui şi cu Costin-hatmanulii den boieri, au trecut în Ţara Leşască.
Zac. 5. Abaza-paşea iară să gătiia cu mare putere asupra leşilor, să-şi mai locuiască lucrurile a războiului celui dentâi care făcusă asupra lui Coneţpolschii la Camenită, până n-ari oblici împărâţita că cu rândul dentâi n-au lucratu atâta, cât da samă înaintea împărăţiei. Deci îndemna pre împărâţiia iară asupra leşilor şi sta de faţă şi solii moschiceşti la Ţarigrad, nevoitori cu mare făgăduinţă împărăţiei de Cazanul şî de Azderhannl să fie a turcilor. Şi numai ce aştepta şi Vasilie-vodă, neaşedzat bine la domnie, să-i vie porunca de gâtirc dc oaste, iară ca şi lui Moysei-vodă.
Zac. 6. Era şi solul leşăscu den Ţara Moschicească pornit de craiul la împărăţiie, anume Trăbinschii, pre carele (dându ştire craiului Concţpolschii-hatmanul cându veniia asupra lui Abaza-paşea cu oşti turceşti) îi trimîsesâ la împărăţiie craiul, întrebându dc turci ce pricină ar hi stricăciune! de pace cei legate la Hotin cu sultan Osmanu. Şi au trecut solul acela pen ţară, curundu în urma lui Abaza-paşea, în dzileie lui
Moysei-vodă. Ce oblicindu-1 Abăza-paşa, au trimis de l-au opriţii la Pravadiia, silindu-1 să-ş dea soliia la dânsul, temându-să sâ nu sc obliccască prin soliia lui aceia calc a lui cum au foştii. Ce nevrându solul să-i dea soliia şi răspundzindu că este trimis la singură împărăţiia, nu la unul den paşi, l-au oprit câtăva vreme. Cc leahul au siliţii cu mijloace dc au datu ştire de sine la l'oartă câ este opriţii şi au venitu poruncă la Abaza-paşea să-1 sloboadză. Şi numai ce i-au câtuat ii a-1 slobodzi. Iară aşe-i stricasă solului lucrurile la împărăţiie, cât nici o cinste n-au avut care să cade solilor şi l-au porniţii cu răspunsii de scârbă înapoi, fără zăbavă, şi anume să hie gata Crăiia leşască iară de sfadă.
Zac. 7. Acela răspunsii a turcilor dacă au agiunsu la craiul în Ţara Moschicească, câ era tot în ţara Moscului cu oşti, şi dandu-i ştire şi de la margine iară de gătirea turcilor, deci numai ce i-au căutaţii a sta Ia tocmală cu Moscul. Şi îndată, lăsindu toate într-o parte, au legaţii cu moscalii pace, cu câteva oraşe luate dc la Moscu în partea leşilor. S-au întorsu la Varsav craiul, şi îndată au stătuţii la săimîi de gătîre împrotiva turcilor.
Zac. 8. înţelegându. turcii că leşii au făcut pace cu Moscul şi mai adevărat den solii moschiceşti, şi era şî solul turcilor la Moscu., întărindu-i împrotiva leşilor, şi de aicea den ţară, de la Vasilie-vodă, avândîi ştire, au porniţii pre solii moschiceşti cu scârbă pentru nestătoriia lor la cuvântu şi au trimis şi la craiul leşăscu solu de înoitura păcii, anume pre Sahin-aga, unul den agii divanului, avândii amu si cu cazilbaşti amestecătură începute pentru Bagdatul, adecă Vavîlonul, Impărătiia'l urcului.
Zac. 9. I'ornite oşti leşăşti amu au aflaţii Şahin-aga spre Camenită şi pre singur craiul aproape de Varşeav în tabără, răspundzindu lui Şahin-aga, solului turcescu, craiul cu scârbă, pentru stricarea şi căleăiura păcii, care cu atâtea giurâmânturi s-au făcut la Hotin, cu soltanu Osmanu şi între dânsul. Câteva conace au mărsii cu oşti spre Camenită, şi cu acesta răspunsii
110 LITERATURA ROMAnAMEDIKVALA
au pornitu pre turcul, carile da toată vina pre Abaza-paşea şi cum este gata de perire pentru aceia faptă.
Zac. 10. Fost-au aceasta clătirc a leşilor în anul 7143 [1634], care osri mai mare şi mai binegrijite nu să pomenescu în ţoală Hronica leş;iscă. 'Fin minte oamenii bătrâni, carii spun că agiungea tabăra de supt târgul Cameniţii pană la un copaci la câmpu mai mulţii de o milă de loc, că oşti avea gata cele ce era asupra Moscului şi plină Ţara Leşască de mulţime de oameni pre acele vremi.
Zac. 11. Iară până a sosi craiul leşăscu la Camenită, Coneţpolschii-batmanul amu era cu o samă de oşti supt Camenită şi viniia şi cărţi pren Vasilie-vodă de la veziriul Murtaza-paşea pentru pace, adeverindu lui Concţpolscliii că aceia câlcătură a păcii, carea au făcut Abaza-paşea fără ştirea împărăţiei, va plăti cu capul, ca un călcătoriii dc pace.
Zac. 12. Şi aşea omorândii împărăţiia pre Abaza-paşea sugrumaţii, s-au răşchirat şi gătirea leşilor în vântti, fiindu supăraţi şi slujitorii lor dc atâta vreme cu oşteniia la Moscu. Au stătut pace iară între Ieşi şi între turci cu inoitura legăturilor dc la soltan Osmanii, adăogândii şi aceasta legătură între sine pentru tâiari, să nu lăcuîască în Bugcagu. Omu Abaza-paşea vestiţii cu războaiele asupra persului si oştean direptit!
Zac. 13. l^a anul după aceasta au purces sol tanti Murat cu maregâtire asupra persului, şi într-acelaş an au luat de la perşi cetatea anume Răvanul, care apoi, cât s-au întorsu soltan Murat înapoi la Ţarigrad, iară au luat-oă cazilbaşii pre sama sa. Iară V;isilie-vodă domniia cu mare linişte şi pace, fără grije ţara, din toate părţile sta toţi dc neguţitorii şî de agoncsită. însă lăcomiia nice pre atunce nu lipsiia, cu dări grele, cc având îi lăcuitorii târâi vremi dc agonesiră, biruia toate acele greutăţi a domniei.
Zac. 14. în Tara Ungurească era mari amestecături între Racoţi şi între Betlean Iştcoan, feciorul lin Betlcan Gabor, pentru domniia Ardealului. Ce au căutat a da locul domniei
LITERATURA I.STOKÎOGRAEICA 111
aceiia Betlcan Işteoan lui Racoii, neputândîi avea agiutoriii de Ia împărăţiia Turcului, pentru gătirea Iui soltan Murat iară asupra persului.
Zac. 15. în anul 7145 [1637], sâ rădicasâ cazacii cu Pavliuc-haimanul asupra leşilor, pentru opreala sa pre Marea Neagră, pre carii Potoţchii, hatmanul leşăscu polnii, l-au loviţii şi, închidzându-le tabăra, au daţii cazacii viu pre hatmanul său, pre Pavliuc. Şi în cesta anii au făcut leşii şi o cetate, anume Codacul, pre Nipru, la pragul cel dentâiu a Niprului, oprindîi pre cazaci să nu îmbie pre Marea Neagră, stricândii pacea cu turcii, care opreala lor apoi au răsuflaţii spre mare pustiitaie Crăiei I-eşesti, cu Hmil, hatmanul căzâcescu.
Zac. 16. Tot înn-acclaşi anii, Cantemir-j^aşea cu ordele sale, peste voia hanului, au ieşiţii den Crâni şi s-au aşedzat iară în Bugeag, care lucru iicsuferindu hanul şi mărgându dodeiala şi de la Ieşi, carii Jegasă cu a doa legătură pren Concţpolschii cu Murtaza-paşea veziriul, să nu hie slobodzi tătarâi a lăcui în Bugeagîi, făcândii dodeiala crâieî lor, au ieşit porunca la hanul şl Iui Vasilie-vodă, domnului ţărâi noastre, şi Iui Matei-vodă, domnului muntenescii, să margă cu hanul asupra lui Cantemirii. Deci au venitu hanul cu oşti şi au purces şi domnii cu îmbe ţărâle asupra Iui Cantemir, care, temându-să de hanul, au fugit în Ţarigrad, iară ordele lui le-au luaţii hanul cu sine la Crâm. Şi de pâra hanului la împărăţiie, au perit şi Cantemir, zugrumat în Ţarigrad.
Zac. 17. După ce au pornitu pre tătari, hanul, den Bugeag, au lăsatu pre Joi sohani, fraţii săi, să vie cu dânşii, iară el singurii au purcesti spre Crâm înainte. Deci cându au foştii la trecâtoarca Niprului, s-au burzuluiţii nohaii şi au loviţii fără nedejde pre soltanî şi i-au omorâţii pre amândoi. Şi după această faptă, au purces cu coşurile sale spre Ţara Leşască, poftindu de la Ieşi loc, să să aşedze supt ascultarea lor. îmbla pe la târguri, pen sate, tot câte cu o cruce de lemnîi făcută la
112
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAEICĂ
113
piept li, semnu dc închinăciune. Cc leşii loc aşea descriu, fără oameni, mai înluntru ţărâi sale neavându, le-au datu câmpii pe Nipru, între Crilov şi între Codac, şi era aproape de 20.000 dc nohai orda aceia.
Zac. 18. Care lucru vădzindu împărăţiia Turcului, iară, cu a doa orânduială, au porniţii câtva paşi în prejma lor, la anul după scosul lui Cantemir din Bugeag. Şi iară au venit porunca şi la Vasilie-vodă, şi la Matei-vodă, sâ margă să să împreune cu paşii asupra tătarâlor. Deci dc iznoavă au purces Vasilie-vodă cu oşti, al doilea rândii, la Cetatea-Albă, la adunarea paşilor. Iară Matei-vodă au venit pană la marginea ţărâi sale, şi de acolea au pornitu un serdar cu oşti de la sine, iară el singur s-au făcut bolnav şi s-au întorşii înapoi. Iară şi Vasilie-vodă, şî paşii fără zăbavă s-au întorsu de la Cetatea-Albă înapoi, că pre tătari îi trăsesă amu hanul cu blândeţă şi cu făgăduinţă de iertare pentru moartea soltanilor şi-i rrecusă Niprul, pre unii în Crâmu, iară pre alţii i-au aşedzatu pre câmpii Donului. Iară moartea soltanilor mal pre urmă tot n-au lăsatu hanul nerăscumpârâtă.
Zac. 19. Ce câţi era din singele lui Cantemiru mai capete, într-una de dzile, cu meşterşug i-au împărţiţii, pre unii la o samă de agii curţii sale, la ospăţii, văz Doamne, pe alţii la alţi agi, şi la masa sa oprindîi pre unii. Şi la acela ospăţii i-au omorâţii pre toţi câţi era Cantemireşti mai aproape. Şi dc atunce s-au stânsu aceia răgulă la dânşii, care era mai frunte decât toate ordele, precum pre aceste vremi sintti Şîrâneştii. Unul den Cantemireşti atuncea, anume Azamctu-mârza, pre carile l-am apucat şi ieu, dvorcan la craiul leşăscu Vladislav, neprilejindu-sc la acela ospăţu ce lc făcusă hanul, au scăpat den Crâm în Ţara lxşască şi slujiia la craiul leşescu între dvoreani şi avea de la craiul leafă.
Zac. 20. într-acesta anu, au luaţii cazacii Donului Azacul, cetate turcească pre apa Donului, care apoi au dat-o de bunăvoie Moscul turcilor înapoi. Isarii au îmblatu la acesta
mijlocii pentru aceia cetate la Moscii, omu aicea în ţară pe acele vremi vestiţii cu neguţâtoriia în Ţara Moschicească.
Zac. 21. Iară întorsul lui Matei-vodă de la margine, mergând ii al doilea rându la CCetatea-Albă, n-au fostu fără pricină, ce avându mare neprierenşug Matei-vodă cu Vasilic-vodâ, de-ndată ce au siâiui Vasilie-vodă la domniie, făcuse multe amestecături la pasca pe aceia vreme de Silistria. Deci, s-au temuţii a merge Matei-vodă, de acele amestecături, ce-l amestecasă Vasilie-vodă la paşa şi la Poartă, ce, precum s-au pomenit mai sus, au trimis oaste, iar el singur s-au întorsu la scaunul său.
Zac. 22. Era la împărăţiia lui soltan Murat pre acele vremi toate trebile şi lucrurile împărăţiei pre doi oameni, carii erau musatpi la sultan Murat, unul silihtar, cc era înluntru, care slujbă este de împărăţiie foarte aproape, adecă spătar, ce poartă spata ori buzduganul după împăratul, al doilea, câzlaru-aga, care este pre toată casa împărătească şi pre fete mai mare. Aceşti doi purta toată împărăţiia. veziriia înaintea lor era foarte slabă. Cându sâ aduna veziriul cu unul de aceia, spun că le săruta poala hainelor.
Zac. 23. Deci pre unul de acele capete la împărăţiie, pc silihiar-paşea, îl cuprinsesă Matei-vodă cu dările, iară pre câzlar-aga, Vasilie-vodă, şi ieşiia isprăvi şi lui Vasilie-vodă dc la împărăţiie şi lui Matei-vodă, pren chipuri mai sus pomenite. Covârşiia cu atâta Matei-vodă pre Vasilie-vodă, că avea Matei-vodă şi cu megieşii mare priietinşug, ales cu ungurii. Iar Vasilie-vodă nici cu un megiieş, precum am apucării şi noi aceia domnie, viaţă bună n-au avut, den nebăgare samă pre nime den megiicşi.
Zac. 24. O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pic cât să mai adaoge, pre atâta râhneşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor u-au hotar. Avândii mulţii, cum n-ari avea nemicâ le parc. Pre câtu îî dă Dumnedzău nu să satură.
114 I .I'I'KRATURA ROMANA MED1EVAI.A
LITERATURA ISTORIOGRAHIGĂ
115
Avându domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftească. Avându ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşea lăcomindu la altuia, sosescu de pierdu şi al său. Multe împărăţii în lume, vrându sâ ia alte ţări, s-au stânsii pre sine. Aşea s-au stâusîi împărăţiia lui Darie-împăratu de Alexandru Machidon, vrându să supuie ţărâle greceşti şi toată Machidoniia Darie, au stânsîi împărăţiia sa, de au câdzutîi pre mânule lui Alexandru Machidon. Aşea împărăţiia Cartaghinîî, vrându sâ supuie Ramul, au cădzutu la robiia râmlenilor. Aşea Piru-împăratu, vrându să ia Italiia, au pierdut ţărâle sale. Aşea şi Mihai-vodă, vrându sâ hie crai la unguri, au pierduţii si domniia Ţărâi Munteneşti.
Zac. 25- Aşea şi Vasilie-vodă, avându fericite vremi de domniie în pace den toate părţile, că şi ţara nu era nici cu o j datorie îngreuiata, fără nice o dodeiala despre turci, carii avea ' începută sfada cu perşii şi într-acele părţi sta cu valuri, au începutd svadă cu Matei-vodă, domnul muntenescu, pentru domniia acei ţări, ori să nu-1 încăpea Muldova, ca pre un omu cu hire înaltă şi împărătească, mai mulţii decât domnească ori să silita să vad/â pre fecioru-său, lonu-vodă, la domnie, care f hirc au părinţii spre feciorii săi sâ-i vadzâ în viaţa lor ieşiţi la cinste. Domnii la domnii pre feciorii săi poftescu sâ-i vadză ieşiţi, boierii la boierii, slujitoriul sâ bucură să-şi vadzâ de slujitorie pre feciorul său harnic, pemcnteanul dc hrana pământului pre feciorul său destoinicii pofteşte să-1 vadză. Ori că l-au îndemnaţii pre Vasilie-vodă mare netocmalâ şi nepriîetenşug ce avea de demultu, încă den boieriia sa, scoasesâ domnia Ţărâi Munteneşti de la împărăţie, pre mijlocul lui câzlar-aga şi paşii de Silistria, feciorului său, lui Ion-vodă.
Zac. 26. Prostatec îl ţinea Vasilie-vodă pre Matei-vodă. Deci, avându şi pre veziriul în partea sa, au făcut oşti de ţară şi au purces în Ţara Muntenească asupra lui Matei-vodă,
lăsindii în scaun pre fecioru-său, pre Ion-vodă. Iară singur au întrat cu oşti în Ţara Muntenească, cu ştirea veziriului si a paşii dc Silistria. Oşti avea câteva, iară tot tic ţară şi lefecii şi ceialaltă oaste, fără puţinei sârbi, ce avea în leafă, călări.
Zac. 27. Iară şi Matei-vodă, domnul Ţărâi Munteneşti, nu dormiia, cc apărândit al său, avea oşti şi streine şi de ţara sa, ales pedestrime, hiecându avea pană la o mie în leafă, fără dârăbanţii de ţară şi călări dc ai noştri moldoveni, acolo mersi îti leafă, cărora numele era livinţii, şi Ieşi călări ţinea pururea câte 200 şi deosebi unguri călări. Şi dideasâ ştire şi la arcalclc sale, ce avea la împărăţiie, de silă ee-i făcea Vasilie-vodă. Deci, cu mijloacele lui silihtar-păşea, bine n-au întrat Vasilie-vodă în Ţara Muntenească, la o vale care să chiamă Râbua, l-au tâmpinatîi un ceauşii de la împărăţie cu poruncă numai să să întoarcă Vasilie-vodă îndărâptu. Şi în urma ceauşului au sosiţii şt o samă de oşti a lui Matei-vodă.
Zac. 28. Numai ce au căutat lui Vasilie-vodă a să întoarce înapoi, vădzându cartea împărătească şi cine era sohanu Mtirat-împâratul, nu era de-a şuguire cu dânsul. Deci purcegându indărăptu Vasilie-vodă, sâ simeţisă muntenii si în chipul goanei, sâ gonească pre ostile lui Vasilie-vodă, lovisâ la coada oştîi. Ce s-au întorsu apoi ostile de ţară şi singur Vasilie-vodă şi au înfrânţii pe munteni şi au prinsu câtva vii si au şi pcritii den munteni câtva. Vasilie-vodă apoi după aceia au ieşiţii îndată den Ţara Muntenească, plinmdii porunca împărăţiei şi şedzindu câteva dzile la Ploscuţcni, la Putna, de acolo au pornitu pre ceauşul cel împărătescii, iară singur s-au întorşii şi au venit în scaunii.
Zac. 29. Era pre acele vremi veziriul Tabani Buiuc, carile ţinea cu Vasilie-vodă, şi păşea de Silistria, iară aşea şi numai să scoată pre Matei-vodă sâ pusesâ cu toată voia. Şi fără ştirea împărătească ieşiia de la veziriul isprăvi de domnia Ţărâi Munteneşti lui lonu-vodă, feciorului lui Vasilie-vodă. Cum şi
116
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIÂ.
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
117
atuncea, dacă au vădzu t veziriul împiedecate isprăvile dentâi de silihtariul au făcut altele, la singur păşea de Silistria, să ducă el singur pre lectorul lui Vasilie-vodă în scaunul Ţărâi Munteneşti, care lucruri apoi au mâncaţii capul veziriului, oblicindu împărăţiia pen silihtariul războaiele si vărsările de singe între domni, de unde să pogoară. Nice te mira cum de au pututu domnii a îmbla în zarve fără ştirea împărăţiei, şi ales la un împărat leu ca acela. Deci să ştii că ţărâle pre atunce acestea nu era aşea supuse, ce într-altă voie veghiată, şi să temea turcii să nu sc dea Ţara Moldovei în partea leşilor, carii era pre acele vremi foarte tare, cât să siia împărăţiia de sfada leşilor, şi ales avându amu începute războaie cu perşii, precum ţi s-au pomenit. Cc era bucuroşi că să sfâdescu aceste ţări între sine şi poţi pricepe şi pre domniile acestea aşea dc îndelungate, 19 ani Vasilie-vodă domnu, iară Matei-vodă pană la moarte, aproape de 30 de ani la domniie. Alte vacuri să socoteşti ţărâloru acestora pre atunci.
Zac. 30. Cu al doilea isprăvi dc domniia Ţărâi Munteneşti au socotim Vasilie-vodă cu altă cale. Avându aceia şi dc la veziriul şrirc, au pornit pre Ion-vodă la păşea de Silistria cu câtva boieri, să-1 ducă păşea în scaun. Şi trimisesă înainte la pasca pre Enachie Catargiul vel-postelrric, să mai întărească lucrurile pân-a veni Ion-vodă. Cc şcdzându acolea la păşea Catargiul, aştept ându sosirea lui Ion-vodă, au simţit lucrurile într-altii chip, că-1 agiunsesă pre păşea iară alte porunci împărăteşti pren silihtariul şi-i unsesă osiia şi paşii Mateî-vodă. Deci vădzindii Catargiul lucrurile într-altii chip şi amirosindu că, cât ari sosi lonu-vodă la păşea, va să-1 oprească şi să-1 trimită la împărăţiie, au dat Catargiul ştire la boieri cc era pc lângă Ion-vodă, amu aproape de Dristor, la un satu, şi îndată s-au întorsu Ion-vodă can cu fuga de grijea paşii şi au ieşit şi a doa ispită, pentru domniia Ţărâi Munteneşti.
Zac. 31. Iară nici cu atâta nu s-a lăsat Vasilie-vodă, ce, îndemnaţii şi de veziriul şi ca o ncmică socotindu a călca pre Matei-vodă, iară au strânsu oşti, şi cu mai bună gătirc, cu pedestrime, cu puşci, şi iară au purces în Ţara Muntenească asupra lui Matei-vodă, şi cu aceia nebăgare în samă dc Matei-vodă, cât aicea în locul său pusesă domnu pre fecioru-său, Ion-vodă, în semnul ţărâi, cu boieri, cu ispravnici, cu domniie deplină, ţiindii ca-n palmă domniia Ţărâi Munteneşti. Iară lunecoasă sântu lucrurile războaielor şi în puterea lui Dumnedzău mai mulţii stau. Nice unu nepriietin, cât de slabii hie, cum sâ nu-1 ţiic nimea, ncce-1 ţinu oştenii cei direpţi. Şi bine au dzis unul: „Bella momentis constant", adecă: „Războaiele în clipala ochiului stau". Că atâta era numai să ie acela războiu Vasilie-vodă şi sâ sâ aşedze în domniia Ţărâi Munteneşti. Iară roata lumii nu aşea cum gândeşte omul, ce în cursul său sâ întoarce.
Zac. 32. Dc care silă n-au pututu nice silihtariul a-i trimite alte isprăvi lui Matei-vodă, să nu să de tot descopere cu îmbletele împotriva veziriului, să-i răsaie ceva împărăţiei cu scârbă în partea sa, că, ales la turci, foarte cu siială sintu toate şi cu mare meşteşug şi taină strică unul altuia cândit va unul pre altul să-1 surupe. Că să pârască a vedere, şic strică cine începe pâra. De multe ori cu laudă pre ncpriictinul său mai curundu coboară şi ales supt împărăţiia lui soltan Murat cu mare siială era toţi. Iară totdeauna trimite silihtariul pre taină la Matei-vodă, îmbărbâtându-1 să stea împotriva lui Vasilie-vodă, să-1 bată, iară despre scârba împărătească să nu poarte grije, câ ieste grija lui. Deci şi Matei-vodă ş-au strânsu oastea toată, şi vădzându că Vasilie-vodă trage cu ostile sale spre Bucureşti, nu spre Târgovişte, au coborâţii şi elii spre Bucureşti cu oşti.
Zac. 33. Vasilie-vodă, dacă au sosiţii la Praova, la sat anume Ojogenii, ştiindu din limbi de gătirea lui Matei-vodă împotriva sa şi cu oşti câteva şi streine şi de ţară, au făcuţii sfat acolea la
118
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ.
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
119
Ojogcnî, socotind ii şi trecătorile apelor, şi locuri închise de păduri de pen toate părţile, şi dc bâhnişuri, înţelegându pre Matei-vodă că anume locuri ca acelea pofteşte să dea războiu, fiindu ostile mai tare hiecare la locul său şi la strâmtori, împrotiva oştilor celor streine hiecându cei de loc sintîi mai tari, au ales cu sfatul să nu treacă Praova, ce să stea acolea la câmpu, să tragă pre Matci-vodă, să iasă cu ostile sale la câmpu. Şi alegându-sc sfatul, au purces toate ostile lui Vasilie-vodă în jacuri în podgorii, pe supt munţi, încotro sâ bejenise toată Ţara Muntenească, de pen toate acele olate, pană în Praova.
Zac. 34. Şi aşea cu acela sfat — ce svetnici or hi foştii aşea de buni de războaie pre atunci — răşchirată oastea pe la jacuri, în loc au priceput Matei-vodă lucrul şi îndată au purces spre Praova. Şi direptu în preajma Ojogenilor, unde era Vasilie-vodă cu corturi, au stătut la trecătoare, dându ştire den câteva puşci ce avea cu sine, şi îndată au început a trece oastea în vad. Tot călăreţul au trecut câte un pedestraş după sine şi au stătut în tocmală cu ostile, dencoace de Praova, tocmindii oastea pedestră cu focul şi cu puşcile între oastea călăreaţă şi au purces cu toată oastea stolită asupra taberii hu Vasilie-vodă.
Zac. 35. Nu avea de ce să apuca Vasilie-vodă cu oastea răşchirată în toate părţile şi aşea venire asupra degrabă a lui Matei-vodă şi întemeiată. Că oştenii lui Vasilie-vodă, unii veniia cu plean îngreuiaţi, neştiindu lucrul ce este, alţii, spăimaţi de sosirea oştilor aşea degrabă, mai multîi de gătire la fuga îndată au stătut, nu de război. Şi aşea şpârcuită oastea şi fără nice o tocmală, au plecat şî Vasilie-vodă fuga şi toată oastea, câtă nu era dusă în pradă, lăsându şi conurile, şi puşcile, şi pedestrimea toată pre mâna lui Matci-vodă. Şi de grijea gonaşilor, Vasilie-vodă au lăsat drumul pe care venise ce de-a dircptul au năzuit la Brăila.
Zac. 36. La Brăila zăbâvindu Vasilie-vodă câteva dzile, şi Matei-vodă dedesă ştire de olac la păşea îndată de izbânda sa
asupra lui Vasilie-vodă. Aşea de sârgîi lucrul, ori cu ştirea paşii, ori dentru sine agii dc Brăila şi de Mecinu. sfâtuiia să prindze pre Vasilie-vodă, să-1 trimită la păşea. Şi să nu hie dat ştire Stamatie, ce au câdzutu apoi stolnic la Vasilie-vodă şi la alte domnii, pre urmă şi postelnic mare, ar hi încăput Vasilie-vodă la prinsoare. Ce şedzându sara la masă, i-au dat ştire şi de la bucate s-au sculării, pentr-o grădină, peste un gardîi, suindti de pe spinarea unuia din slujitori, şi acolo i-au scos calul şi au ieşiţii cu fuga din Brăila, la Galaţi, lăsindu toate în Brăila, cârc nu ramăsesâ la Ojogeni.
Zac. 37. înţelcgândii Ion-vodă, feciorul lui Vasilie-vodă, poticala lătâne-său în Ţara Muntenească, au strânsu boierii ce era puşi la boierii pc lângă sine şi le-au dzis, cum el, nefiindîi de domnie, pentru slabă sănătate ce avea (câ era Ion-vodă omu slabii şi deziiodatu şi de mâini şi de picioare, cum n-ar hi fostu feciorul lui Vasilie-vodă, care era ea un leu şi la hire, şi la trup), iară tătâne-său lasă scaunul domniei. Şi au venit Vasilie-vodă iară în scaun.
Zac. 38. Iară Matei-vodă jeluindu-sc şi la împărăţiie de pradă ce făcuse ostile lui Vasilie-vodă şi la megieşi, să-şi întoarcă călcătura ce făcuse Vasilie-vodă Ţărâi Munteneşti, legasâ cu Racoţii, cncadzul Ardealului, tatăl lui Gheorghie Racoţi, lucrul, fiindu şi Răcorii rănit cu nebâgarea în samă megieşii lui de Vasilie-vodă, au pornit neşte oşti asupra lui Vasilie-vodă, cu lonu-vodă Moghila, feciorul lui Simion-vodă, care le era la Ardeal aşedzat, după războiul de la Ştefâncşti, care era între feciorii lui Simion-vodă, şi între feciorii lui Ieremic-vodă pentru domniia ţărâi. Şi amu până în Trotuş coborâţi ungurii şi ostile munteneşti păn la Mîlcov sosiri, au schimbaţii Racoţi sfatul cu Matei-vodă. Ori temându-să de împărăţie, înţelegându patima veziriului, ori altă socoteală le-au venit, au întorsu şi pre Ion-vodă cu ostile îndărâptîi şi s-au întorsu şi muntenii. Icşisă casa lui Vasilie-vodă spre Huşi de spaima aceia. Şi pre vremea
120
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
literatura istoriograhca
121
coborâtului acestor oşti asupra lui Vasilie-vodă, au peritu şi Gorgan, şi Sâmăchişâ-căpitanul, şi Cârste-vistcrnicul den prepus dc la domnie pentru vicleşug.
Zac. 39- I )eci după aceste zarve, numai cc i-au căutat a sta lui Vasilie-vodă la pace, vădzându şi primejdia veziriului, curundu după aceia, să nu să mai aţiţe lucrurile asupra sa. Cum n-ar hi fostu fără primejdiie Vasilie-vodă atunceşi, de n-ar hi stătut împărăţiia după lucrurile împotriva perşilor, care curundu după aceia au purces cu toată puterea asupra Vavilonului. Ori de la cei doi megiieşi n-ar hi fostu fără răscoală, de nu s-ar Iii spăimat Racoţi şi Matei-vodă cu moartea veziriului. Şi sta în cumpănă soltan Murat: asupra Azacului va merge, câ încă nu-1 didesă moscalii, au asupra Vavilonului? Ce viindu cu aceia veste Isarii, că or da Azacul moscalii, au purces asupra Vavilonului. Iară pană a să înţelege purcesul, aceste ţări era supt grije că va veni împărăţiia spre aceste părţi cu oşti. Fost-au aceste zarve între Vasilie-vodă şî între Matci-vodă în anul 7144 [1636] şi în anul 7145 [1637].
Zac. 40. Iară primejdia veziriului Tabani Buiuc, anume cum au venit, de au perit de soltan Murat, aşea au fostu: după răzsipa de la Ojogeni oştilor lui Vasilie-vodă, face Matei-vodă ardzehal, adecă răvaş de jalobă, la singur împăratul, şi aflândîi omu dc aceia treabă, să dea aceia jalobă la singur împăratul au purces omul acela cu cărţile şi, ştiindu rândul, au păzit cându au ieşit împăratul la primblare cu vânătoare la câmpu. S-au făcut omul a merge de olac pc denaintea împăratului, anume să-1 vadze. Şi aşea, vădzându-1 împăratul mărgându tare, au trimis de l-au oprit şi au pus dc l-au întrebaţii de unde vine. F.l au răspunsii că vine den Ţara Muntenească cu cărţi la împărăţiie, să ştie împărăţiia de mare vărsare de singe şi pradă ce s-au făcut în Ţara Muntenească ce Vasilie-vodă, care au venitu cu oşti asupra lui Matei-vodă. în loc au trimis împăratul de i-au luat cărţile şi au cetit ardzahalul cel cu jalobă asupra lui
Vasilie-vodă, pomenindu că să laudă Vasilie-vodă că arc isprăvi de la veziriul, să hie domnu şi în Ţara Muntenească, şi în Ţara Moldovei. Atunci au avut vreme silihtariul asupra veziriului, căindîi ţărâle, cum să strică ele înde sine şi să pradă. De care jalobă, focii s-au făcuţii împăratul, soltan Murat, pre veziriul, înţelegându că de la veziriul să coboară acele amestecături. Ce dentăi au trimis pre omul cu toate acele scrisori, să vadză şi vczirul. Cc au dzis silihtariul cătră împăratul că omul îndată va peri dc veziriul. Deci i-au dat hasăchii şi i-au învăţat singur împăratul: „Pre acestu omu iară să-1 aduceţi la mine". Şi aşea au fostu: l-au dus hasăchii la veziriul şi, dacă au înţeles veziriul, au vădzu tu. că este rău dc dânsul. Au vrut să oprească pre om, ce hasăchii i-au spus porunca care au de la singur împăratul, să-1 ducă pre omul iară la împăratul.
Zac. 41. Scosesă veziriul daruri hasechiilor, să lasă pre omul la dânsul, ce nu s-au cutedzat hasechii de silihtariul a face peste poruncă. Iară să nu hie foştii omul de faţe, putea să tocmească veziriul lucrurile sale, dzicândii că au fostu un marghiol de cei de Ţarigrad şi au spus menciuni, câ de aieste sâ fac multe la turci, sau s-ar hi uitaţii la împărăţie, care de lucrurile a toată lumea gândindu, cele mai mărunte le irece cu gândul. Ce păziia acestu lucru silihtariul, să nu scape vreme ca aceia asupra veziriului. Şi înoindii scârba împărăţiei silihtariul, au chemat pre veziriul împăratul; şi, după mustrare că strică ţărâle fără ştirea lui, l-au omorât. Şi aşea au ieşit veziriului aceluia zarvclc între domni. Aceste am înţăles de la boieri bătrâni de sfatu pre acele vremi.
Zac. 42. Curundu după aceste svade cu Matei-vodă, să potoale Vasilie-vodă sunate zarvclc, pre fecioru-său, pre Ion-vodă, l-au tremis la 'Ţarigrad, unde-şi s-au săvârşit şi viaţa nu peşti ţi ani. Şi s-au săvârşit într-aceşti ai dzilele şi doamna, dentâi a lui Vasilie-vodă, fata lui Bucioc. Şi după moartea
122
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
domnei, au trimis Vasilie-vodă pre Catargiul în 'Tara Cerchijască, şi de acolea i-au adus doamnă, fata unui mârzac de ai lor, cu care au trăit apoi pană la săvârşitul său.
Zac. 43. în anul 7146 [1638] au luat sultan Murat Vavilonul cu mare vărsare de singe de la perşi, după patru luni den ce dzi începuse a bate oraşul. Spune istoriia sâ hie foştii 30.000 dc oşteni în Vavilon. Ce aceie gătire făcusă şi sultan Murat asupra perşilor, cât singur Vavilonul. Iară toi Misiriul şi paşii ce sin tu peste arapi i-au pornit despre Marea Roşie, de au lovirii şi dintr-acolea ţara persului şi le-au luat turcii şi dentr-altă parte o scală foarte mare. Si aşea îndoim persul n-au putut da nici un agiutor Vavilonului.
Zac. 44. Sultan Murat într-acolea zăbăvindu-sc cu ostile, iară aicea, în ceste părţi, sta fericite vacuri, şi linişte, şi pace întemeiată den toate părţile, fiindu în pace amu Vasilic-vodâ şi cu megiiaşii. Şi într-aceştî ani au zidit Vasilic-vodâ şi lăudate mănăstiri, şi aice, în oraşul leşilor, întâi supt numele a trei sfinţi învăţători a bisericii, cc să dzice Trich Svetitelei, mai pe urmă mănăstirea, a doa mănăstire, a Goîâi, cu făptură, cum sâ vede, peste toate mănăstirile aici în ţară mai iscusită. Golăe îi dzic pre numele unui boieriu, anume Golâî, carele într-aceia loc au avuţia făcută o besericucc de piatră. Şi în aceşti ai au adus Vasilie-vodă şi moaştiile a sfintei prepodobnei Paraschevei, în anul 7148 [1640], câriia svinte viaţa şi de pe ce locuri au fostu, să citeşte viaţa ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei, în luna lui octovrie în 14 dzile.
Zac. 45. Acestu domnu au făcut ca de iznoavă şi curţile cele domneşti în Iaşi, casele cele cu cinii, grădini, grajdiuri de piatră, tot de dânsul sintii făcute. Şi multe locuri au aşădzat, care au stătuţii multe vremi stătătoare. Că de au fostu cândva vremi fericite acestor părţi de lume, atuncea au fostu. Plină Ţara Leşască, şi dzice, de aur, la care pre acele vremi curea Moldova cu boi de negoţ, cu cai, cu miiere, şi aducea dintr-accia ţară
aurii şi argintii. Oi putea dzîce că săracii nu sâ afla pre acele vremi, doară care nu-şi vrea să aibă. Ţara leşască Ia aceia scară de fericie să suisă, precum şi singuri leşii dzic şi scrisorile lor, care nici o crăie pre acele vremi nu era deoprotivă;în bine şi în dezmierdăciune pre atuncea leşii şi aşea şi ţara noastră.
Zac. 46. Iară di pe aceie vremi să cunoaşte paharul lui Dumnedzău aproape de schimbare şi curundu spre alte mai cumplite vremi. Că era la mare zburdăciune ţărâle aceste. Şi care ţări să suie pre la marc bivşuguri, zburdeadză hirea omenească peste măsură, şi zburdăciunea naşte păcatul, şi pre păcatul urmadză mânia lui Dumnedzău. Aşea Ţara Leşască era la mare zburdăciune, aşea şi aicea ţara şi singur domnulu Vasilie-vodă, cu silă a câteva case de boieri, luându-lc fetele peste voia părinţilor la tieiorie Iara oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasilie-vodă, ca mai mare sile făcea, luându băieţii oamenilor în silă la curvie, care toate fapte mai pe urmă s-au arătat cu mare osindă asupra casei lui Vasilie-vodă.
Zac. 47. în ceşti ani, după ce au aşădzat sultan Murat Vavilonul spre împărăţiia Turcească, s-au întorşii în Ţarigrad şi să găta tare asupra leşilor, să răscumpere ruşinea lui soltan Osmanu, deşchidzându-şi calea pen Ardeal, să lovească peste munţi de-a direptul spre Liov. Ce i-au tăiaţii atuncea curund puternica mâna lui Dunmedzău dzilele Şi după moartea lui sultan Murat, au stătut în locul lui sultan lbraîm, frate-său omu dat cu toată hirea spre zburdăciuni. Şi cu împârâţiia lui iară a hălăduit ţărâle acestea de răscoale.
Zac. 48. începuse în ceşti ani Racoţi cel Bătrân svadă cu nemţii, căruia era orânduită oaste şi de aice, de la noi den ţară, şi den Ţara Muntenească. Ce n-au ţinut mul tu aceia sfadă, curundu au venit la tocmală cu împăratul nemţăscii. Iară prădasă câtva loc cu ai noştri în Ungurimea-de-Sus. Apostol de Orfieiîi au fostu scrdarti într-aceia oaste cu Racoţii.
124
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAEICÂ
125
Zac. 49. în anul 7153 [1645] au făcuţii şi nunta fiicăi sale Vasilie-vodă, cei mai mari, doamnei Măriei, după cneadzul Ragivil, om dc casă mare, den cncdzii Litfei. Numai cu ce inimă şi sfatii au făcut aceia casă după omu de lege calvinească, care este scornită dc un mitropolit de Fiandra de supt ascultarea papei de Râmu, peste legăturile săboarelor cu multe dumnedzăireşii minuni legate. Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupeşii, osebite de sfânta săbornică beserecă, au scorniţii aceia lege, la care, ca la o l^gc slobodă, în puţină vreme au cursîi toată Fiandra şi Englitera. De mirai au rămas vacurilor această casă cum au putut suferi inima lui Vasilie-vodă sâ să facă. Şi multă vreme s-au frământaţii a estii lucru în sfat, şi câtva boieri pre atunci apăra acestii lucru să nu hie, ales 'Foma-vornicul şi Iordachie-visternicul, care capete dc-abea de au avut cândva acastă ţară, sau de va mai avea. Ei dzice lui Vasilie-vodă şi pentru legea rătăcită, şi un lucru nu fără grije despre împărăţiia Turcului. Iară Toderaşco-logofătul şi Ureche-vornicul sta asupra aceştii nunte să să facă.
Zac. 50. Avea Vasilie-vodă pozvolcnie de la turci, ce era aceia voie din bani, nu din inima turcilor. Şi aşea s-au făcut nunta aicea în Iaşi, la care câtva domni den Ţara Ixşaseă singuri cu chipurile sale au foştii, cu curţile lor şi Pătraşco Moghila, feciorul lui Simionti-vodă, mitropolitul de Chievii. Iară soli trimişi era dc la Racoţi, cneadzul Ardealului, Chimini, lanăş, cu daruri şi de la Matei-vodă, domnul muntencscti, singur Ştefan, mitropolitul Ţărâi Munteneşti, şî Radul-logofătul, şi Diicul-spătariul, că să împăcase amu domnii între sine.
Zac. 51. N-au lipsiţii nemică den toate podoabe, câte trebuia la veselie ca aceia, cu aţâţe domni şi oameni mari den ţări streine. Meşteri de bucate, aduşi diutr-ahe ţâri, dzicături, giocuri şi de ţară, şi streine. Curtea podobitâ toată şi strânşi boierii şi căpeteniile ţărâi, feciori de boieri, oameni tineri la alaiuri pe cai turceşti cu podoabe şi cu peţiene la şliee. Şi aşea,
eu petrecanii, trâgânându-sc vcscliia câteva săptămâni, au purces cneadzul Ragivil cu doamna sa în l'ara Leşască cu dzestre foarte bogate.
Zac. 52. La anul, simţindu-sc Crâiia Leşască în vârtute, îndemnai de papa de Râmu şi dc vencţiiani, carii avea dodiială de la turci la ostrovul Crit ului, au făcut sfat cu senatorii craiul Vladislav, numai să înceapă sfadă cu iurcii, adecă cu împărăţiia lor, de care gătirea lui şi la ce au ieşii apoi acela sfat ectivei povestea mai gios, la rândul său. Iară soli trimiţindîi la toţi craii creştineşti craiul Icşescîi, aici, la Vasilie-vodă, pre cneadzul Ragivil au lăsat soliia cu această tea, la anul după nuntă, la socru-său, aicea în ţară. Care soliia au credzut Vasilie-vodă îndată şi au priimit să fie una cu leşii, cât şi birul amu oprise a anului celuia, şi pornisă pre aga birului fără bir, răspund/.indu-i că nu s-au pututu strânge birul pentru sărăcia oamenilor. Ce dacă au stătut la voroavă cu boierii pentru opritul birului şi într-un rându, şi într-altul, spun să hie dzis Petriceico, vornicul de Ţara-dc-Sus, pre carele îl ţinea ei mai prostatec denrr-alţii în sfatii: „Fu aşi dzice să nu oprim noi birul păn' nu om vedea că trec leşii Dunărea." Şi acela cuvântu au întrat îndată în gândul lui Vasilie-vodă şi au răpedzitii după aga şi l-au oprit la Gâlaţî, până au gătiţii birul şi 1-au încărcat şi l-au pornitu. Aşea ferescu pre domni şi ţărâle voroava cu svatul de primejdii. Că pentru acela au dat Dumnedzău să aibă împăraţii, craii, domnii, cârmuitorii ţărâlor, să aibă, svetnici pre lângă sine, cu carii, vorovindu o treabă, să frământe cu voroava lucrul, şi unul una, altul aha răspundzindu, să lămureşte lucrul care este mai spre îndemână. Iară ce fac domnii singuri den gândurile sale sau den şoapte rar lucru iesă la folos, că încă în lume omîi n-au născuţii pană aemu ca acela, să nu-i trebuiască voroava cu svat, că deşi gâceşte cârmuitoriul câte o treabă, încă tot să nu să încreadză c-au gâcitu pană nu să întăreşte părerea lui cu voroava şi altor păreri. Deci ce ai gândiţii
126
LITERATURA ROMÂNA MEDIE VAI Ă
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
127
câ este bine, dacă să mai tocmescti cu gândul tău, ce ai gândiţii că este cu calc, încă a doi sau a trei socoteala, fără greş pre acela lucru să stai, că nu te va înşela. Iară ce-ţi pare numai a singur câ este bine, şi alţii toţi dzic că este înir-aliu chip, să nu credzi aceia socoteală, că tc amăgeşte. Multe lucruri nc parii că sintu gâcite, iară apoi, dacă mai laşi vremea socotelii, afli departe, mai pre urmă, într-altii chip. I.a mulţi domni mare smeritele am vădzutu den şoapte sau nesfătuit amu, în vacul nostru. Fără sfatii au făcut Vasilie-vodă lovitul tătarâlor la Brătuleni pe Prut, şi apoi prada a toată ţara, nespuse de agiunsii cu câtă robie şi plcan dentr-aceia faptă au venit asupra ţărâi. Şi aşea şi Duca-vodă, sfătuindii numai cu unul pentru cartea la hanul, şi-au stricai domniia, den care maziliie mare răsipâ şi greutăţi asupra ţărâi au venit, care era foarte în stat bun pre atunce şi gata lucrurile să rădice numai cu o orânduială datoriile ţărâi toate. Iară den ceia maziliia a domniei dentâi a Ducâi-vodă s-au prilejit trii înoituri de domnie: una la Belgrad, a Dabijei-vodă, după care, neplinind anul, au murit Dabijca-vodă, altă domnie tot într-acelaş anu, domniia dentâi a Ducăi-vodă, a treia a lui Iliaş-vodă, cu mare răssipă. Deci trei domnii căte 500-600 de pungi de bani la înoituri, tot într-un anii, cum au putui hi bine? Aşea cu şoaptele, numai eu unii, nu cu sfat, au făcuţii şi Pctriccico-vodâ, dc au lepădaţii, fără de nice o nevoie, domniia ţărâi şi s-au dus în Ţara Leşască, den care faptă să stânge ţara Moldovei astădzi.
Zac. 53- Cneadzul Ragivil, după zăbava sa peste câteva săptămâni în Suceavă, la socru-său, la Vasilie-vodă, pre doamnâ-sa au pornitu pe la Sneatin spre ţara sa, iară el singur au loviţii pen Ardeal, pc la Răcorii, cneadzul de Ardeal, tot cu acele trebi, pentru rădicarea lor asupra împărăţiei Turcului.
Zac, 54. înţeles-am din boieri bătrâni cum sâ hie vrându Vasilie-vodă la Suceavă să-ş despartă fata de domnu-său,
Ragivil, cc n-au primit ea, doamna Mărie, fata sa, dzicându tătâne-său să fie socotit întâi lucrul, nu mai pre urmă.
Zac. .5.5. Şi cu vremile până aice istovim o parte de domnie a lui Vasilie-vodă, câ pană aice, pre cât au fostu fericită domniia aceasta, cu atâta mai cumplite vremi s-au început de atunce, den care au purces den scădere în scădere această ţară pană astădzi.
Capulu alu şeptesprădzece
încep. 1. De vreme cc scriitorii cei streini pe lângă poveştile sale n-au trecut cu pomenirea şi de lucrurile ţărâi noastre. Moldovei, şi cât ştim de lucruri trecute în ţara noastră, mai mulţii dintru dânşii ştimîî, cu cale este şi noaă a pomeni de vremile lor, ales povestea lui Hmil, hatmanului căzăcescii, de la care vremi (ahii!) s-au început şi răul nostru, în care pană astădzi nc aflăm cu acestîi pământii la cumplite vremi, şi Dumnedzău ştie de nu şi peste veacul nostru trăitoare.
Zac. 2. Izvorul a tuturor răutăţilor şi pustiităţii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării Crăiei Ixşeşti, răssipa şi pustiitatca şi cazacilor, stingerea şi ţărâi noastre.
Zac. 3. Iară mainte de ce om începe a scrie rădicarea cazacilor cu Hmil, hatmanul lor, asupra leşilor, stăpânilor săi, a pomeni de cazaci, ce neam sintu şi dc când sintîi supt ceştii nume cozac, cu cale că va hi am socotiţii, audzând pre mulţi întrebândîi dc acestu nume a lor, de unde şi de cândii ar hi. Deci mulţi au dzis că numele lor, cozac, ar hi de la unii neam cc este peste apa Volghăi; anume cassac, ce acele deşerte poveşti sintii.
Zac. 4. Sunt cazacii de neamul său ruşi, rămăşiţele de oşterii a cnedzîlor ruseşti, pre carii cu îndelungate vremi, supuind craii leşeşti şi cădzând şi Chiovul, scaunul Rusii, pre sama leşîlorti, ei pe Nipru în gios şi pc dc ceia şi pc dc iasta parte, trăiia supt ascultarea crailor leşeşti, slobodzi de vecinătate, în chipul
128
LITERATURA ROMANA MEDIEVAIÂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
129
oştenilor, cu hrana slobodă pe Nipru, ori cu vânăLoriia la câmpi, ori cu păscăriia pană la pragurile Niprului, unde are Niprul în rrei locuri praguri, aşea den hirea locului făcute, de cade apa de pe stânci, ce sintu în fundul apei, la loc mai gios, Care locuri nici un fel de vasu a trece nu poate, fără vasele lor şi acele a lor încă cu mare grije trecu şi de multe ori pe uscatu trag vasele, pană trecu acele locuri. Şi aşe trăiia pană în dzilclc lui Avgustu crai.
Zac. 5. Acela craiîi leşăscu vădzându-i oameni cu viaţă direaptă dc oşteni, i-au tras şi la lefe şi lc-au făcut şi căpetenii cu tocmală şi în rândul său să fie volnici a să buluci şi a să oşti împrotiva tătarâlor, ca o pază să fie Crăici Lcşăşti, câ dodiia tătarâi marginile ţărâi lor şi pre arunce. Şi de pe sprinteniia lor, fiindu oameni sprinteni şi sălbateci, li-au dzis cozacti, adecă capră sălbatecă, sau că îmblândii ci la câmpi după capre sălbatece şi în luncile Niprului, lc-au venit acestu nume de atuncea, de le-au dzis cozacu, adecă căpraş. Care nume şi la Ieşi, la o samă de oaste, ales steagurilor cc sintu mai sprintene, le dzic steagurile căzăceşti şi pană astădzi.
Zac. 6. Apoi Ştefan Bator, craiul leşăscu, şi mai mare aşedzare le-au făcut cazacilor, dându-le şi hatman să aibă, cu steag, cu doabe, cu trâmbiţă şi după voia lor să-şi aleagă hatmani. Şi le-au pozvolît şi i-au întărit sâ facă şi vase de Marea Neagră şi să facă cazaci răiestrovi, adică dc catasttv, pană 40 000 de oameni, şi loc să aibă scaunul său un ostrov la Nipru, în care este o mănăstire marc, cu câteva alte mat mărunte beserici, anume Trăhtămirov. Şi acesta este începătura oştilor lor, după ce cădzuse cncdziile ruseşti, de o sută şi 50 de încoace.
Zac. 7. De pe acele vremi multă nevoie făcea cazacii Crâmului şi ţărâlor turceşti, până şi Anadolul nu hălâduiia. Sinopul, Trapezonul, cetăţi mare le-au luat în câteva rânduri, şi alte oraşe mai mici şi dencolo de Marea Neagra şi dencoaee, Varna, Misâvriia, Ahilo, pană la Aitos şi la Pravadiia pururea
prăda. Şi au lovit şi pană aproape de Ţarigrad, la Eni-Chioi, pre Boazii, pre scursura ceia, cu care sâ scurâ Marca Neagră în Marca Albă, supt cetatea Ţarigradului. Şi aşea dodiind împărăţiei Turceşti, veniia de la turci ponoslu pentru prădzi ce făcea cazacii în părţile lor. Acele socorindu de la o vreinc leşii, pentru să nu strice pacea cu împărăţiia Turcului, face cazacilor mare strânsoare, oprindu-i de pre mare, care hrană o deprinsesă ei cu mare dobânde şi avuţii cc scotea de acolea. Şi cu acele avuţii zidiia beserici de piatră, mănăstiri, cât o mănăstire la Chiev, căriia dzicu Arhanghelii, stă şi până astădzi cu o boltă, cea den mijloc, foarte mare, şi toată bolta acoperită cu scânduri de aramă galbănă şi poleite scândurile cu aur. Şi pentru să-i oprească de tot, să nu îmbie pre mare, au făcut leşii o cetate anume Codacul, la pragul cel dentâiu a Niprului, şi ţinea acolea câte 2.000 de nemţi pedestrime cu puşci, pentru opreala lor, care era foarte cu mare silă cazacilor, ca unor oameni carii altă hrană nu ştie, fără oştenia. Şi den ceia opreala s-au rădicat în câteva rânduri împotriva leşilor, cu Nalivaico-hatmauul, apoi cu Sulima, mai pre urmă cu Căzima, hatmanii lor, ce tot îi răzsipea hatmanii leşăşti. Pană vădzându neticneală cu dânşii, le rădicase şi hâtmăniile, să nu hie, şi le trimite câte doi domni comisari mai mari, şi aceia comisari le făcea giudeţă şi-i cârmuiia. Şi cu vremea şi alte volnicii le-au stricat toate, cât nu era cazacul cu nemică volnic.
Zac. 8. Aşea s-au tras asuprelele lor până la Viadislavu-crai, în anul... Acela Vladislav, craiul leşescu, precum s-au pomenit şi mai sus în capul alii 16, vădzându-se crăiia în vârtute, după atâte izbândc şi asupra Moscului, cumu-şi era aşea că mai fericită Crăiia Leşască şi în tărie şi în tot binile şi bivşuguri nici la unu crai n-au fostu cum au fostu pe atunce. Pentru aceia bine dzice un dascăl:
„Si qui sunt in superiore valetudinis gradu, dum in eodem perrnanere non possunt, cadunt in deterius", adecă: „Ceia se sintu
130
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
! .ITERATURAISTORIOGRA HI C: A
131
în scara văruiţii acea mai de sus, neputându a sta tot într-acele stepene, cad foarte la mare slăbiciune". Aşea toate împărăţiile, cându prea să suie la mare tărie, neavându loc să să mai sus suie, cad şi purced îndărâptu, cum vedem şi Crăiia Leşască.
Zac. 9. Avându acela crai Vladislav şi praxis, adecă ştiinţă, ce siintu turcii, cu războiul de la Hotin eu sultan Osmanu, la care războiu fusese singur cl cu sine, trimis de tată-său, Jigmontu, craiul leşăscu, îndemnaţii de papa dc Râmu. şi de veneţiicni, cu mare făgăduinţă şi cu bani gata dc la papa, de anii în anii, pre 12.000 de oaste leafa de la sine şi veneţienii avându cu turcii începute războaie la Critu, au pus gândul craiul leşăscu numai să înceapă sfada cu turcii. Pentru care treabă şi singur împăratul nemţăscîi au mărsu, de s-au adunatu la Vratislav, în ţara Silezii, care ţară împăratului nemţâscu să hotărăşte cu leşii, şi acolea, după aşedzată voroava cu împăratul, i-au orânduit neamţul 12.000 de oaste nemţească, făcându ştire şi papa şi împăratul pe la toţi crai creştineşti, cum este craiul leşăscu ales să hie la toată creştinătatea gheneral, adecă purtătorii! de oaste împotriva turcului.
Zac. 10. Deci, întâi Hişpanul o sumă de bani i-au orânduit la crăiia lui de la Neapoli, că să rudiia Vladislav cu împăratul nemţăscu şi cu craiul Hişpanii, fiindu feciori dentr-o nepoată împăratului nemţăscu. Şfedul iarăşi făgăduise 6.000 de oaste, şi împăratul moschicescu, 20.000. Acele toate vădzând gata Vladislav, au trimis şi la cazaci şi au chemat la sine pre unu câzacu bătrân, anume Barabaş, şi pre Hmil, care era pre atunce diiac osiilor, cum dzicîi ei, pisar. Dacă au venit Barabaş şi cu Hmil la craiul, cu dânşii au tăinuiţii cu multe voroave craiul, pentru gătirea lor, pentru Marea Neagră, pentru locuri pe lângă mare. Şi au aşedzat cu acei amândoi şi dintr-acole toată gătirea, dând ii cu uricu lui Barabaş hătmăniîa pre cazaci, cu steag pre obicei bătrân, şi lui Hmil, pisariia de oaste, dându-le şi cătâva samă de bani gata, să facă vase şi cc ari trebui de aceia cale. Şi
aşea gât indii toate craiul, înşălat de domni, carii toţi îi făgăduia că or priimi acela sfatii, şi oastea nemtască amu sosisă păn spre Liov, iară ascunşii giudeţul lui Dumnedzău toate gândurile oameneşti le strămută, lipsiia numai săi mul, pre obiceaiul crăiei, să fie cu sfatul tuturora şi pentru eheltuiele şi pentru încălecatul leşilor. Deci la săimu au stătut leşii împrotiva craiului, întrebându pre crai ce pricini ari avea începăturii de sfadă cu turcii, aducându-î amente primejdiia strămoşului său la Varna, bănuiiidu pre crai că li-au băgaţii oşti streine în ţară, fără ştirea lor, şi cum acele ţări streine numai deodată or da agiutor, apoi ari cade sfada numai pre dânşii. Şi să prilejise de murise şi hatmanul lor cel vestit. Concţpolschii. Şi aşe împiedecat craiul, cu lucru gata, s-au poftit la Ieşi să-i pozvoleaseâ, eu cheltuiala lui, cu oaste streină, sâ margă asupra turcilor. Au strigat cu toţii, în gura mare, că cât va trece hotarul, or rădica altu crai. Deci numai ce i-au căutat a să surupa toate nevoinţele a craiului şi a merge în vântii.
Zac. 11. S-au tras cuvântul în Ţara Leşască păn' astădzi, cumii craiul, dacă au vădzutii că-i stau împrotiva leşii Ia acel gândii a lui, în pizma lor au îndemnaţii pre cazaci să să rădice asupra leşilor, cum ş-ari putea a-şi cerca lucrul. Dc faţă am foştii la Bar, îmblam la şcoală, la carte, cându au trecut pe la Bar cantelieriul cel marc, anume Osolmschii, om foarte de la inima craiului şi mare cap, întorcându-se de la Chicvii, unde s-au făcut a merge la moaştilc sfinţilor ce sântu la chievu pentru boala lui la picioare. Şi de la Chiev au îmbiat pe la câteva oraşe câzăceşti şi la întorsu au venit pe la Bar, unde era scaunul hatmanii. Era hatman marc, pre urma lui Coneţpolschii, Nicolai Potoţchii. Au şed/.ut vro trei dzile acolo la ospăţii, la hatmanul, canţeleariul, şi să mira oamenii ce era mai căpetenii cum nu ţin minte să vie unii canţclcar să îmbie pen Ucraina. De ieste aşea, c-au îmbiat cu aceia treabă, nu ştiu, iară la ce am fostu. de faţă scriu.
132
I .ITERATURA ROMÂNĂ MED1EVA1 .A
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
133
Zac. 12. (Cazacii, macara că alte oşti streine, după ce s-au răsipitu lucrul şi gătirea craiului, cineşi în ţărâle sale să întorsesâ, iară ei tot păziia treaba lor şi lucra la vase bărbăteşte cu banii craiului şi să gătiia pre mare. Până oblicindu hatmanul Potoţcliii că tot să gătescu cazacii, şi supt mâna hatmanilor sintu toate părţile acele, au scris la Barabaşu să părăsască acestu. lucru, să-şi aducă amente patimile lui Pavliucîi şi lui Sulima. Deci Barabaş, ca un omu bătrânii, vădzându cartea hatmanului, au lăsat lucrul mai în slabii, socotindu cea dc apoi. Iară Hmil tot îndemna bărbăteşte şi pre Barabaş, şi pc alţi polcovnici, pană au trimis hatmanii leşeşti Potoţchii şi Calinovschii, ce le-au arsu toate vasele, multe amu gătite dc apă. Şi au începutu a veni de la starostii cei leşăşti dc la margine pâră la hatmani pre Hmil-pisariul.
Zac. 13. Avea Hmil danie dc la crai, lângă Ceahrin, unii locii de odaie. Acolea făcându-şi şi beserecă lângă odaie şi adăugându-să oameni den dzi în dzi, s-au făcut slobodziie, anume Subotov, loc dc o milă de la Ceahrin, în câmpi, pe apa Tiasmânului. Şi starostiia Ceahrinului fiindu pre sama lui Coneţpolschii Horunjii, feciorului lui Coneţpolschii-hatmanul, ispravnicul lui, anume Ceaplinschii, totdeauna pârâia pre Hmil-pisariul la stăpânu-său pentru slobodzta aceia Subotov, dzicându: „Pentru cc să ţie un mujicii târguri?" Şi aşea prilejându-să lui Horunji, stăpânul Ceahrinului, a trece cu oşti asupra Orului, unde multu plean au luaţii de la tătari şi au prădatu atunce cc era pe lângă Ori pre nohai, şi la întorsul său, au venit la starostiia sa în Ceahrin. Şi acolea şedzându peste câteva dzile, pre gura ispravnicului său, lui Ceaplinschii, au închis pre Hmil şi i-au luat şi târguşorul lui, carile mai sus pomenim, Subotov, şi l-au dat pre sama lui Ceaplinschii. Şi de nu l-ar hi scos un leah den slugile lui Coneţpolschii, o slugă bătrână, anume Zaţvilihovschii, amu îl pusesă în proaşcă, să-1 omoară. Ce hălăduindu Hmilu, pentru rugămentea lui
Zaţvilihovschii, de moarte, dacă au purces Horunjii, feciorul lui Coneţpolschii hatmanul, de Ceahrin în sus, n-au răbdaţii Hmil, cc au dzis: „Luatu-mi-au (Ceaplinschii Subotovul şi tot ce am avut, iară sabia den mână nu mi-au luat". Şi peste puţine dzîle au lăsat Ceahrinul şi s-au dus peste Nipru, în olatul Periiaslavului. Acolo oblicmdu-1 hatmanii leşeşti, au scris la polcovnicul dc Pcriiaslav să-1 prindză. Ce fiindu-i polcovnicul de Periiaslav priietin, i-au dat cale. Şi aşea neavându loc nici peste Nipru, au scăpat la cazacii de la praguri, şi de acolea, fără nice o zăbavă, s-au dus la (Crâmii, la... hanul Craniului şi, la adunarea sa, i-au dzis hanului aceste cuvente:
Zac. 14. „Crăiia Leşască câte şi cc slujbe are despre noi, nime ca Crâmul nu este martor. (Cu noi leşii s-au lăţit crăiia, cu noi nu bagă în samă nice o împărăţiie, în nedejdea noastră mai mulţii să rădică asupra împărăţiei Turceşti, şi Crâmul să-1 ia dc la turci cătră crăiia lor amu este gata. Iar ce bine au cazacii şi cc volnicii de la dânşii? Robii în Crâm au mai bună viaţă! (Ce-ţi adu aminte, luminate bane, slujba noastră, care o am făcut moşului tău, lui Şaan Gbieri-sultan. Nu lepăda de la tine mare izbânde şi vestite în toată lumea, nu tc lăsa de mare avuţie şi dobândc, care în puţină vreme pren noi ţ-or veni la mână. Nu lăsa să să mai întărească nepriietinul tău şi călcătoriul de volniciilc noastre, leahul. Au nu vedeţi câ v-au început a vă călca si pre voi leşii? Câmpii, cât ţin între Nipru şi între Nistru, ei stăpânescii cu cetele lor. Bugeacul, cu oamenii săi, în toate dzile îl pradă. Coneţpolschii Horonjii v-au prădat până în Or în ceste dzile. Aceste toate începături sântu. iată cărţile craiului! Citiţi-le cc nc scriu, să lovim Crâmul, să cuprindem marea. Iară de te vei îndoi, hane, şi n-oi avea la line credinţă, feciorul mieu la curtea ta zălog oi pune."
Zac. 1.5. Multu au stătut hanul îndoit după acesie cuvinte a lui Hmilii şi căuta la ce ari ieşi soliie ca aceia. La Hmil era cărţile crăieşti, cele ce didesă cazacilor pre Barabaş şi pre dânsul
134
LITERATURA ROMANA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
135
la Varşeav, supt vremea gătirci asupra curcilor, precum s-au scris mai sus, şi le furase de la Barabaş Hmil. Iară tot nu primii ia hanul, ce Togai-bciii, care era pre atuncea beiu la Or, au luat asupra sa lucrul, dzicându hanului: „Dzi că fără ştirea ta au fugii nişte nohai". .Şi aşea aşedzându cu hanul Hmil toate legăturile, au purces depreună cu Togai-bei, deodată cu oaste ca 7.000 de tătari, însă tot într-ales oşteni.
Zac. 16. Potoţehii, hatmanul leşescu, înţelegându de scăparea lui 1 Imil la praguri si de mrburâri care au început a face intre cazaci, pană nu s-ari îngloti cazacii, sâ sa lăţască în amestecături, au purces din Baril spre Cercaz pre Nipru şi cu al doilea hatman Calinovschii, dzicându acestu cuvântu: „ŞeVpcle până nu ridică capul din iarbă să-1 loveşti". Ce aceia iarnă I-au apucat acolea, cât n-au putut trage ostile nici într-o parte, ce i-au căutam a ierna pre Nipru, pren olatele Ccrcazului şi a Caniovului, până în primăvară. Şi cât s-au dezvăratu, îndată den 8.000 de oaste ce avea hatmanii leşăşti, într-ales au orânduit 3-000, cu fecioru-său, Ştefan Potoţehii. pe uscaţii, şi 1 000 dc nemţi şi 3-000 de cazaci de pen oraşele Niprului cu Barabaş, pre apa Niprului în vase asupra pragurilor, sâ-i strângă pre cazaci de la praguri, să dea pre Hmil, care amu era bulucit cu 8.000 de cazaci de pen ostroave şi 7-000 de tătari cu Togai-bei.
Zac. 17. Vădzându Hmil cu Togai-bei că vine Ştefan Potoţehii în puţină oaste asupra lor, au sfătuit întâi pre acei dc pe uscat să-i lovască, şi aşea au iăcut. La unii loc cc să chiamă Joha-Voda au dat râzboiii leşilor, carii fiind ii în număr cu multu mai puţini şi în locuri depărtate, în câmpi, de la temeiul său şi lâtarâi cu călăriia, iară cazacii cu pedestriia den sineţe impresiirându-i, au slăbii în loc leşii, şi să să apere de năvala lor, s-au pedestrit toată oastea. Iară puţin loc au ţinut, dc mulţimea care era cu cinci părţi mai mulţi decât dânşii. Toată aceia oaste leşască şi singur Ştefan Potoţehii, Sapiha, Balaban,
ce era capete, s-au topiţii acolea pre câmpi. Ştefan Potoţehii, răniţii, au murit în războiu. Sapiha şi Balaban au eădzutu la robia tătarâlor.
Zac. 18. Hatmanii leşăşti, audzindii de nevoia celor 3.000 dc oaste ale sale, ales Potoţehii, avându de fecior grije, au purcesii într-agiutor cu cele 5.000 dc oameni ce le mai râmâsesâ. Ce a doa dzi după ce au ieşit la câmpi, i-au tâmpinat veste de oameni den războiu scăpaţi de râssipa oştii sale şi dc perirea în război lui Ştefan Potoţehii. Şi înţelegându şi de puterea lui Hmil, la carele curca dc pe la toate ostroavele cazacii, ca la Mesiia jidovii, şi să adâogca şi tătarii, au sfătuit să sâ întoarcă înapoi. Ce Hmil ştiindu şi dc puterea hatmanilor slabă şi îndrăzneţii după izbânda dentâiu, în loc au purces în urma oştii leşăşti, şi Ia unu oraşu, anume Corsun, agîungându si pre hatmani, au sărit toate oraşele câzăceşti, unii adăogându-se la Hmil, alţii ţiiiidu trecătorile şi sâpându drumurile pe la strâmtori, au venit şi aceia oasie a hatmanilor la primejdiie, den care puţini Ieşi au scăpatu. Hatmanii amândoi au cădzut la robiie, Sinavschii şi alte toate capete. Gloata, câtă n-au cădzut pre mâna tătarâlor, au perit de ţărănime.
Zac. 19. Iară oastea ce era trimasâ pre apa Niprului, dacă au înţeles de perirea oştii de pe uscat cu Ştefan Potoţehii, s-au burzuluiţii pe biietul Barabaş, capul lor, vrându să ţie credinţa sa, că era cazacă bătrân şi vestit Barabaşti. Şi de mirat, şi nemţii cu cazacii au viclenim, însă era nemţii aceia numai cu nume de nemţi, iară toţi den cazaci era făcuţi. Au legai o piatră la grumadzii lui Barabaş şi l-au aruncat în Nipru, şi câte capete mai era nemţeşti, cu dânsul. Şi după aceia faptă, s-au dus toţi şi s-au închinat la Hmil.
Zac. 20. Să scrie de aemu leşii ce pojar au purces dentr-aeeasta scânteie în multe părţi de lume, ce vărsare de singe, ce pustiitate ţârâlor, ce surupare şi slăbiciune puterii
136
literatura română MEDIEVA1Â
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
137
Crăiei Leşeşti, ce risipă a mare şi ncdobândite cetăţi, ce robii şi plean de creştini, în mâniile păgâiieşti. Noi să ne întoarcem la ale noastre. Şi de aş avea la cineva pentru acesta lucru vreo hulă, că letopiseţul acesta mai mulţii de lucruri streine pomeneşte decât de loc, de ţară, făcut-am acestu cursu, pentru să sâ dezlege mai bine lucrurile ţărâi, care la cc vreme s-au prilejit. Şi aceia să să ştie, că această ţară, fiindu mai mică, nice un lucru sângură den sine, fără adunare şi amestec cu alte ţări, n-au făcut.
Zac. 21. S-au cutremuraţii toate ţările acestea prin pregiur de năprasnica turburarea Crăiei Leşeşti. Insă ţara cu nărocul, cu cârma şi vâlfa vestitei domniei lui Vasilie-vodă, câtva ani şî după ce să rădicase Hmil au stătuţii neclătită de nimea, până la anul... într-acestîi an începătorii! spre marc scădere ţărâi, întorcându-să tătarâi den Ţara Leşască cu plcan, bugegenii şi o samă de crâmeni au lovit la întorsul său pren ţară şi ca o oaste ce trecea, nu poate hi să nu şi strice ceva. Au venit prutenii şi de pc alte văi pe lângă Prut cu jalobă la Vasilie-vodă, jeluindu că-i pradă tătarâi şi le strică pâinile. Şi într-una de dzile, prilejindu-sc Vasilie-vodă vesel la masă şi viindu jalobă iară pre tătari câ strică ţara, cum au fostu la masă vesel, au chemat îndată căpitanii, dându-le poruncă să purceadă într-acea dată cu toţi slujitorii, şi din slugi boiereşti, şi din târgu, cineşi ari vrea în dobândă să lovască pre tătari. Au făcuţii îndată porunca căpitanii şi neamul den hirea sa a muldovcnilor lacomi la dobândă, care cumu au putut şi den oraş a dobândi cal, fiindu oraşul plin de toată sama de oameni pre atunce şi den slugi boiereşti mulţime şi au mărsii depreună cu slujitorii, dc au lovit pre tătari fără veste, negândindu tătarâi de una ca aceia.
Zac. 22. Era descălecată orda cu temeiul la un satu, anume Brătulenii, la Răzina, încărcaţi tătarâi de robi şi de plean den Ţara Leşască. Nefiindu gata, au întratu ai noştri îndată într-înşii cu săbiile. Perit-au mulţi tătari, şi le-au luat ai noştri
şi pleanul şi robii, carii numai cu fuga au putut a hălădui dentr-acela feredeu spre Bugeag, cc şi pe cale, în multe locuri, le-au ţinuţii calea ai noştri pe la Lăpusna.
Zac. 23. Multu au stătut boierii, carii să prilejise la aceia masă, mai vârtos Catargiul, să nu sc facă cu graba acel lucru şi din socoteala dc la masă. Iară ce este să nu treacă, cu anevoie sâ mută cu sfatul. Tătarâi, dacă au scăpatu la Bugeag, îndată pren căteva capele au făcut ştire la hanul cu mare jalobă, cum i-au loviţii moldovenii fără veste, trecându ei spre locurile lor, fără nici o stricăciune ţărâi, şi lc-au luat atâta plcan şi atăţea robi. S-au împlut îndată şi hanul, şi toate capetele a Crâmului de vrăjmâşiic, fiind ii şi simeţi pre acele vremi din izbândile asupra leşilor. îndată au trimis ştire la împărăţiie pre Vasilie-vodă şi pre toată ţara cu pâră câ este haină. Si turcilorîi la mare socoteală şi prepus era domniile cestor ţâri, aşea de tare şî de temeinice; ce îndată au pozvolitii hanului să hie volnicii a prăda ţara Moldovei pentru fapta aceia.
Zac. 24. Vasilie-vodă, după aceia faptă, să păziia foarte cu grije şi la împărăţiie, şi la curtea hanului. Ce de îmbe curţile i-au venitu înşâlăciune, ales dc la Sefer Cazi-aga, veziriulîi hanului. Aşea îl aşedzase pre Vasilie-vodă pren cărţi cu cuvente blânde, cât să părea că nici în gândii n-arc hanul, nici alte capetele a lor pentru aceia patimă a tătarâlor ce petrecusâ aicea în ţară. Iară vrâjmăşiia acoperită mai multu rău aduce.
Zac. 25- în anul 7158 [1650] sfâtuindii Crâmul să răscumpere paguba făcută de Vasilie-vodă ordelor lorii la Brătuleni şi sâ curmedze şi simeţiia până în câtă era în Vasilie-vodă, au porniui pre galga-soltan cu oşti, cu acela glas că merge să lovască Ţara Moschicească. Şi hanul did&ă ştire şi la Hmil singur, să fie gata, să purceadă asupra lui Vasilie-vodă. Şi cât au sosit soltanul, amu mainte Hmil cu ostile gata era, anume spre părţile Moscului. Au purces îmbe ostile cu mare taina spre Nistru. Sosindii, îndată au împărţiţii oastea,
99
138
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
139
o sama dc la Soroca, direptti spre părţile Sucevei, altă samă spre Orhciu şi Lăpuşna, păn-în Prut, oastea tătărască cu cazaci amestecată. Nespusa pradă aceasta este ţărâi si dc prada de la Ion-vodă cu puţin mai mica (alegândii de aceste cumplite vremi dc aemu, cu care toate primejdiile acestui pământii covârşite sintu).
Zac. 26. Nu ştiia nemică Vasilie-vodă, sădzându la divan, una după alta veste viindu. cum pradă tătarâi ţara. Au vădzut la ce au ieşiţii sfatul de la masă şi în deşerţii procirindu cărţile lui Sefer Cazi-aga, în nedejdea cărora cărţi să lăsasă Vasilie-vodă.
Zac. 27. Drâmba aceia de oşti. care era orânduită spre Suceavă, au cuprinşii cât ţine Soroca şi ţinutul leşilor, pană în târgu, în Iaşi, Hotinul, Dorohoiul, Hârlăul, Cernăuţii, pană în cetatea Sucevei temeiul, iară aripile pană în munte agiungându. Cetatea Sucevei apucase Gavrilaş-logofătul şi câtva boieri de la ţară de sâ închisesă acolo; au dat cazacilor şi tătarâlor o sumă de bani. Iară denafarâ, la ţară, au aflaţii ţara toată pre acasă, cu dobitocii, cu herghelii, de care era pre atunci plină ţara. Plean, robi au luat fără număr multe, şi casc de boieri au robiţii. Atunce au luat pre giupâneasa lui Miron Ciogolii-stolnicul cu o cucoană a lui, care n-au mai ieşil den robie în veci, şi au peritu şi Murguleţii Şteran la Cernăuţi, pcmenteau vestit între curte. Satele, oraşele, toate ardzându şi prădându, cu aceia vrâjmăşiic era tătarâi asupra ţărâi.
Zac. 28. Iară ceialaltă dram bă dc oşti au lovit Orheiul şi Lăpuşna şi Fâlciul păn-în Prut. Atuncea au robit casa Sturdzit-jicniceriiihu, carele apoi au cădzut şi vistiernic mare, şi multe case întemeiate le-au dus în robie. Iară Codrului Chigheciuhii la Fălciiu foarte puţină pagubă au făcut tătarâi atuncea, că îndată au năzuiţii la codrişorul lor, ce au ei acolea, anume Chigheciul, pădure nu aşea înaltă in copaci, câ copacii foarte puţini sintu, cum este deasă şi râpoasâ şi de spini mai
multu decât de aliti lemnu, crescută. Si s-au apărat ehighecenii dc nu le-au putut strica nemică tătarâi.
Zac. 29. Galga-soltan singur cu coşurile şi Hmil-hatmanul cu tabăra, de Ia Soroca dîccpru au Lras la Tuţora, unde soltanul cu coşurile tătărăşti au descălecat, iară Hmilti cu tabăra câzăccască au stătut pre Vladnic.
Zac. 30. Vasilie-vodă vădzându-se la grije ca aceia si spaimă, că luasă tătarâi păn' supt târgu hergheliile, şi a slujitorilor cai le-au apucaţii, au pornitu pre doamna depreună cu casele boierilor pen frânturile codrilor, pc la Căpotcşti, spre Cetatea Neamţului. Iar şi singur n-au ţinut multe dzile scaunul, ce s-au mutaţii din Iaşi în neşte poieni a codrului, ce-i dzicii Codrii-Căpoteştilor, şi s-au aşădzat acolea în codru cu curtea, lăsindu puţinei darabani de apărarea curţii, carii, dacă au vădzut mulţimea de tătari, den ceas în ceas adâogându-se şi cu cazaci amestecaţi, au lăsatu cu noaptea curtea pustie. Si au arsu atuncea tot oraşul. Unde şi unde au rămas câte o dugheniţă. Curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică dc ceas cenuşe au stătuţii, iară mănăstirea au hălăduit, că n-au vrut cazacii să dodlească, den porunca lui Hmil-hatmanul, şi tătarâi n-au pututu, că era şi oameni cu sineţe închişi pren mănăstiri. Numai la mănăstirea a Trei Sfctitcli oamenii ce-au fostu închişi acolo au avut primejdie, câ, ardzându târgul din para focului s-au aprinşii şi mănăstirea. Deci au căutaţii o samă dc oameni, de arşiţă şi de groaza focului, a ieşi pre o portiţă ce este în zid, spre hăleşteulii oraşului, şi acolo au luat pre mulţi oameni în robie tătarâi, şi mulţi oameni s-au şi înecaţii în liâlâşteu dc groaza robiei.
Zac. 31. Au oblicit sultanul şi Hmil-hatmanul de fuga lui Vasilie-vodă şi au trimis soltanul un mârzacii la Vasilie-vodă, întrebândii-1 că ce au fugit din scaun. (De şagă lucru este întrebare ca aceasta pre o vreme ca aceia?) Deci Vasilie-vodă, dăruindu bine pre tătarul, au trimis dc la sine boieri la soltanul,
140
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
141
pre Ghica, vornicul dc Ţara-de-Gios, iară Ia Hmilu pre Ciogolea, spătariul cel marc, şi au tocmirii lucrul cu soltanul, cu daruri şi nu cu puţină cheltuială. Şi dc atuncea au legat Vasilie-vodă hanii ce sâ dau soltanilor den anu în anîi şi cabanhă şi câie... pungi de bani. Iară lui Hmil-hatmanul mainte încă de aceasta vreme înirase în gândii cuscric cu Vasilie-vodă, şi pomenind ii şi înainte pren Ciogoleşti cu soliile pentru fata lui Vasilie-vodă, Roxanda, numai ce au căutaţii lui Vasilic-vodâ a aşedza şi logodna fetii sale, Roxandel, după Timuşu, feciorul hatmanului Hmil, şi cu câteva daruri şi lui.
Zac. 32. In... dzile au purces şi soltanul, şi Hmil de la Ţuţora spre locurile sale, iară ţara au rămas prădată şi pen multe locuri pustie, schimbată den fericiia acea dentâiu. Au ieşiţii şi Vasilie-vodâ den codru în scaun. S-au prilejit atunce în bejeniile acele şi moartea lui Toderaşco-logofătul. Făcut-au Vasilie-vodă câtăva jalobă Ia împărăţiie pre tătari, pentru stricăciunea ţărâi, ce nice un folos n-au făcut. Darabanii la aceia lugă a lui Vasilie-vodă den scaun era gata să jecuiască carăle cele domneşti, ce, după ce s-au aşedzat Vasilie-vodă în scaun, s-au făcut a le face căutare încinsu cu sabie şi nemţii ce avea, den poruncă, gata cu si netele pline. întâi le-au luat darabanilor armele, apoi pre toţi, cu capetele lor depreună, i-au închis, pre unii pen temniţă, pre alţii i-au trimis la ocnaşi cu alte pedepse i-au certatu. Şi de atunce tara au purccsîi tot spre rău, den anii în anii, pană astădzi.
Zac. 33. Nu cu o certare numai ceartă dircaptă mâniia lui Dumnedzău, dacă să porneşte spre vreo ţară, ce după ieşitul tătarâlor au lovit mare umorii în oameni, şi aice în oraş, şi pen ţara toată.
Zac. 34. I.a anul, Hmil-hatmanul cu mare mulţime de oşti căzăceşti şi singur hanul, pană cu 70.000 de tătari, strânse oaste şi de pe la ccrchicji şi dc la toată Dobrogea, au purces asupra craiului leşescu, cărora oşti craiul leşăscu Cazimir le-au ieşit
înainte la un târgşor, anume Berestecico, cale de a treia dzi de la Camenită în sus, cu 40.000 de oaste leşască, în care oaste m-am prilejuit şi eu.
Zac. 35- Nu era toate vocvodziile sosite, nice I iria, că Litva avea de cazacii de peste Nipru marc dodeiala. Şi au ieşit craiul leşăscu cu acela războiu biruitoriu şi asupra tătarâlor, şi asupra cazacilor, cât au căinat hanului a lua fuga, şi lui Hmil-hatmanul a-şi lăsa tabăra cu toată oastea. De care izbândă a leşilor, dacă au înţeles Vasilie-vodă den Ionăşcuţâ, pârcălabul de Hotiuu, l-au îmbrăcaţii cu haină cu soboli, avândii nedejdea câ cu aceia izbândă a leşilor va hălădui de cuscrii a lui Hmil.
Zac. 36. Iară nu s-au tăiaţii cu atâta răutăţile Ţărâi Leşeşti, că apoi, Ia anul după izbânda de Ia Berestecico, aşea au perit de rău oasiea leşască dc cazaci şi de tătari, lăsaţi leşii în nedejdea păcii ce să fâcusă la Bcla Ţercov, cât nici hatman, nici un cap, nici un sufletii oi dzice, de 8.000 de oaste pedeastră cc era n-au hălăduit. Şî den oastea câlărcaţă, ce era pană la 12.000 dc oameni foarte puţini dc cei de gios, încă de or hi scăpat cineva, încungiuraţi de toate părţile de tătari. Iară ce era frunte, tot supt sabie au mărsii, că aşea aşcdzase Hmil cu sultanii, cum la cela războiu un rob sâ nu ia tătarâi, ce tot supt sabie să puie, să sâ mai împuţinedze oamenii dc oaste den Ţara Leşască. Şi acolo au perit si singur hatmanul Calinovschii si cu feciorul Iui, carele îl avea numai acela.
Zac. 37. Şi într-acesta anii au căutaţii a face lui Vasilie-vodă şi veseliia fiei sale, Roxandei, după Timus, feciorul lui Hmil, hatmanul câzâcescîi, în anul...
Zac. 38. Mare netocmală în depotriva caselor şi a hirelor! Aceasta parte era o domniie de 18 ai şi împărăţiei cu bivşug si cu cinste sâmânâtoare, iară ceelahă parte dc doi ani ieşită den ţârănie. Ruşcilc cu „Lado, lado", pen toate unghiurile, ginirile singur faţa numai de om, iară toată hirea dc hiarâ.
142 i.J l'ERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
Ziic. 39. Insă câte trebuia Ia o nuntă domnească, ncmică n-au lipsit. Şi după câteva săptămâni ce au şedzut Timus aicea în Iaşi cu assaulii, polcovnicii şi atainauii săi şi nepoţii lui Vasilie-vodă, feciorii lui Gavril-hatmanul şi lui Ghcorghie-liatmanul şi den feciori de boieri de iară, Nicolai Buhuş şi Ion Prăjescul, acolo iu Ceahrin pentru Timus zelog, au purces cu doamna-şi la Ceahrinu. Iară Vasilie-vodă au rămas îndată la prepusuri la turci, pentru urât numele cazacilor la dânşii şî la megiiaşi îndată la zarve, ales la Matci-vodă, nepriierinul vechiu, care siindu-se de unirea lui Vasilie-vodă cu cazacii şi la turci amesteca domniia lui Vasilic-vodâ şi cu Racoţii îndată au stătut în sfaturi. (Că amândurora era învrăjbim Vasilic-vodâ, şi amândoi sâ sita de aceia unire, ales cându audziia solii ca acele Racoţii dc la Vasilie-vodă, cum î-au trimis pre Ştefan Gheorghie-logoiâni într-un rândii, poruncindu-i sâ şadzâ mâlcom Racoţii, câ-l va face de va vărsa nişti galbeni tătarâlor, şi la ce va sosi cl va vede. Şi să prilejisă şi solul, unul ca acela care, neavându cuconi, de atunce-şi luasă gândul pre domniie şî mai multe adăogea spre vrajbă şi în socul trebilor stâpânu-său, în solii au aşedzarîi treaba sa spre domnie şi la Racoţii, şi la Matei-vodă.
Zac. 40. Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, cându să năruiescu de vreo parte, pre cât sintu mai înalţi, pre atâta si durat faci! mai marc, cându să pornescu şi copacii cei înalţi, mai mare sunetît fac, cându să oboară, aşea şi casele cele înalte şi întemeiate eu îndelungate vremi cu mare răzsipâ purcegu la cădere cândii cad. într-aceia chip şi casa lui Vasilie-vodă, dc atâtea ai întemeiată, cu mare cădere şi răzsipâ şi apoi şi la deplină stângere au purces de atuncea.
Zac. 41. Ştefan Cheorghic-logolătul, care era logofăt marc la Vasilie-vodă, după moartea lui Toderaşco-logofătul, ştiindu Vasilie-vodă pre tată-său, Dumitraşco-logofătul, la atâte domnii boieriţi vestim, cu ocine întemeiate, care nici o casă
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ 143
aicea în ţară moşii ca acele, ocine, sate, curţi n-au avut. După cc ş-au gătit lucrurile spre domniie, precum s-au pomenit mai sus, la Racoţii şi la Matei-vodă, au legau! voroava şi cu o samă de boieri în ţară, cu Ciogoleştii anume şi cu Ştefan-sărdariul, cuprindzându-i cu giurâmântu să ţie taina. Au ales cu sfatul lor numai sâ aducă oşti ungureşti şi munteneşti asupra lui Vasilie-vodă.
Zac. 42. Sunase amu den la câtva la urechile lui Vasilie-vodă acestea, şi întâiti de la un turcii la Focşcani şi dc la munteni încă au scris, cc n-au crcdzut Vasilie-vodâ.
Zac. 43- Spună istoriile de Piră, împăratul epiroţilor, că fiindu într-un războiu la ţara Italii împrotiva râmlenilor, îmblândă Pyru-împăratul în fruntea oştilor sale, tocnundu-şî oastea şi mutându-sc şi într-o aripă, şi într-aha, unul den copiei lui cc-1 păziia s-au apropiiat şi i-au dzis: „Sâ iei aminte, împărate, cel râmlcan pre un cal negru. Den toţi alţi oşteni, alta nemică nu păzeşte, numai ş-au pus pre împârăţiia-ta ochii, oriîncătro tc întorci, citi tot aceia păzeşte şî cearcă, cândii şi cându să vie asupiâ-ţi cu suliţa gata". Au răspunsii Piru copilului: „Cu anevoie este hiecăruia a să teri de ce ieste sâ hie". Aşea să poate dzice şi de Vasilie-vodă, domnii cu paza în toate părţile şi pc la toate porţi, nu s-au putut feri, ce-i era să-i vie asupra şi mai ales dc primejdiia den casă foarte cu anevoie a să feri hiecăruia.
Zac. 44. Mâcară că intrase la un sfat ca acela şi Ciogoleştii, şi Stefan-sărdariul, iară şagă le părea a sfătui nişti lucruri ca acele, ce şidea uitaţi, gândindu că nu va naşte nemica dentr-acelea sfaturi. Iară Ştefan Gheorghie-logofătul, vădzându ce soţii au dobândiţi! la acela sfat, aştepta den dzi în dzi sâ să vădească sfatul lor despre Ciogolea-spătariul Ia beţie, că la câteva mese, barii, mai vădiin lucrul. Ce nime nu lua aminte un lucru care în gândii nu încape. Deci au păzit singur Ştefan Gheorghie-logofătul treaba care o luase şi însemnase dzua
144
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ 145
oştilor ungureşti şi munteneşti sâ iasâ în ţară tocma în serbătorilc Paştilor.
Zac. 45- îşi trimisese Ştefan Gheorghie-logofătul giupâneasa la ţară, în pilda câ o trimite pentru trebile casei. Iară sângur, tocma în dzua cândii cânta beserică canonul sfântului Andrei dc la Crini, la 8 ceasuri de noapte, gătindu-se Vasilie-vodă de beserică, încă nime nu venise den boieri la curte, au mânecat să-şi ia dzua bună, dându-i ştire de acasă că-i ieste giupâneasa spre moarte, cu hârtiie scornită. Şi întrebândii Vasilie-vodă de postelnici cine din boieri este afară, au spus postelnicii câ ieste logofătul cel marc, dvoreşte să-şi ia dzua bună, că i-au venit veste de boală foarte grea giupânesâf Să hie dzis Vasilie-vodă: „Ce omu fără cale, logofătul! Ştiindu-şi giupâneasa boleacă, şi nu o ţine aicea cu sine!" Şi i-au dzis să între, să-şi ia dzua bună. Au întrat Ştefan Gheorghie-logofătul cu faţa scornită de mare mâhniciunc şi ş-au luat voie să margă spre case-şi. Spun să hie dzis Vasilic-vodâ: „Sâ afle lucrul pre voia sa". Neştiutoriii gândul omului spre ce meneşte! îndată, fără nemică zăbavă, ca cela cu grije, şi nu cu hie ce grije, au purces îndată de olac, şi într-acelaşi dzi au sosit la Bogdana, la satul său supt munţi. Şt amu era şi oastea ungurească toată, cu Chimini Ianâş pe poţi ci, şi oastea muntenească ia Râbna, cu Diicul-spătariu!.
Zac. 46. Spun de Vasilie-vodă că den beserică l-au iovii gânduri dc purcesul logofătului, aşea, fără nădejde. Şi aşea-şi dc a doa dzi după purcesul lui, au începui a vedere a suna glas de unguri şi de munteni. I,a care sunet vădzându-să Ciogoleştii cuprinşi şi lăsaţi de logofătul, cu care îşi ştiia voroava, au stătut la grije ca aceia, cât pri păşitui lor şi pre căutătură, cine le-ar hi luat sama le-ar hi cunoscut îndată vina. Ce mirându-sc cum or face să fugă, să-şi lase casele, carii era cu totul aicea în Iaşi, greu şi a doa moarte este şi dzilclc lor fârşite, poate hi, cum să dzice, s-au apucat dc altă îndireptâtură, scriindu un răvaş Ciogolca-spătariul la Vasilic-vodâ într-acesta chip:
Zac. 47. „Milostive doamne. Eu, unul den slujitorii cei streini, mâncândti pânea şi sarea măriei-tale dentr-atâţea ai, ferindu-mâ dc osândă, să nu-mi vie asupra, pentru pâinea şi sarea mărici-talc, îţi făcu ştire pentru Ştefan, logofătul cel mare, că-ţi este adevărat hiclcan şi s-au agiunsu cu Racoţii şi cu domnul muntenescu şi sintii gata ostile, şi a lui Racoţii, şi a lui Matei-vodă, să vie asupra mării-talc. Dc care lucru adevărat, adevărat să credzî măria-ta câ nu este într-altii chip."
Z.ac. 48. Şi dacă au scris răvaşul într-acesta chip Ciogolea-spătariul, au chemat la sine pre egumenul de Aron-vodâ, anume Ioasafu, care era pre acele vremi pe la toţi boierii duhovnic, şi cu ispovedanie giurândîi pre egumenul, sâ nu-1 vădească cine este şi întâi să arate răvaşul la lordache-visternicul, apoi la domnie, l-au legat cu mare giurământii aşc să facă. Mirându-să călugărul de unu lucru ca acela, au mărsii cu răvaşul la Iordachie-visternicul, care, dacă l-au înţeles şi ştiindii că s-au sunat acestea şi dinir-alie părţi, îndată au stătut la mare voie rea, ca un omii întreg ce era la toată hirea. S-au lepădat îndată de răvaş şi au dzis egumenului numai să margă, să dea el răvaşul la domniie. Au mărsii călugărul cu acela răvaş şi l-au dat la Vasilie-vodă şi îndată ce l-au înţâles, s-au simţitii cuprinşii de primejdii şi au stătut, cu mare strânsoare asupra călugărului, să spuie de la cine au ieşit acela răvaş. Au stătut călugărul dentâiu foarte tare, priimindu şi moartea, iară a vădi nu poate, că era dat cu taină de ispovedanie răvaşul. Şi dacă s-au strânsu boierii la sfat şi arăiându călugărului şi munca Vasilic-vodâ, ca pentru un lucru ca acela, ce sâ atingea de domniie şi dc atâtea case, deci luându-şi egumenul şi de la vlădica Varlaam, care era mitropolit pe atunce, dezlegare, au spus călugărul, anume cine i-au dat răvaşul. Şi îndată chemându Vasilic-vodâ pre Ciogolea-spătariul i-au spus toaie de-amânuntul şi cum ieste şi Ştefan-sărdariu 1 tot într-aceia sfat.
146
LITERATURA ROMÂNA MED! EV AI A
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
147
Zac. 49. Cu puţine cuvinte i-au mustrat Vasilie-vodă pre amândoi Ciogoleştii, ce ei amândoi să apăra tare, că i-au fostu tot cu credinţă şi n-au priimit acestea şi de i-ari trimite unul măcară dentru dânşii, să aducă de grumadzi pre Ştefan Gheorghie-logofătul. Sâ hie dzis Vasilie-vodă: „în zedaru această slujbă aemu; să-mi hie spus acestea până era în Iaşi logofătul". Deci pre Ciogoloşti i-au pus la închisoare, iară în urma logofătului Ştefan au răpedzit întâi pre Sculi, apoi pre lacomi, ce era vătav de aprodzi, şi pre Alexandru Costin, cu carte la dânsul, să vie cum mai de sirgu la curte, pentru mare trebi ce au nemerit dc la împărăţie. însă la mai mare grije au stătut Vasilie-vodă dc scrdariul, fiindu atâtea oşti pre aceia vreme şi marginea toată pre sama lui. Ce îndată au scris cărţi şi la serdariul Ştefan, sâ vie cum mai de sirgu la curte.
Zac. 50. Să prilejise mainte de aceste începături o treabă de care învăţase Vasilie-vodă pre serdariul, să gătedze nişte steaguri de slujitori, sâ hie gata şi, cându i-ari da ştire, să purceadă cu o samă de oameni la câmpi, peste Nistru, că-şi deschisese calc neguţitoriî grecii carii îmbla la Moscu pentru soboli, pre la I'ighinea, pentru greul vămii, şi face scădere vămii aice în ţară. Ce pusesă gândii Vasilie-vodă să-i sparie de pe acela drum peste câmpi. Cu prilejul acei trebi, scriind ti Vasilie-vodă la scrdariul să vie cum mai de sirgu la curte şi poniîndiî cărţile, dederă ştire că, iată, şi serdariul au sosii la curte. Spun că după cc s-au apropiiat de oraşu Ştefan-serdariul şi l-au tumpinat o slugă a lui, i-au spus de toate ce să sună în târg şi la curte, şi cum au purces logofătul cel mare den Iaşi, şi multe amestecături si mii şi cuvinte de unguri. Să hie stătut mulţii în gânduri serdariul: întra-va în târgii, au întoarce-să-va înapoi? Şi-i dzieca o slugă a lui: „întoarce-te, giupâne, că nice la unii bine nu mergi". Iară osinda trage la plată, au biruitu gândul să între în târgii, şi îndată cum au sosit la gazdă, ncmicâ nu zăbovindu, au mărsii la curte.
Zac. 51. Vasilie-vodă, cum au înţeles de serdariul c-au venit la curte, nu s-au încredzui deodată, ce în dooâ-trei rânduri au trimis să vadză, adevărat au sosit? Ce, dacă au ştitiL câ este în divan adevărat, îndată au ieşit în spătărie şi l-au chematu la sine, la adunare. Şi i-au foştii spus Vasilie-vodă cum au fostu scris şi cărţi, să vie pentru treaba aceia, care s-au pomenit mai sus, ce mai bine este c-au venit.
Zac. 52. L-au întrebaţii după aceste şi de lucrurile ce să vădescu despre unguri, cu amestecăturile Iui Ştefan Gheorghie-logofătul, ştie ceva, au ba? Tare s-au apucat serdariul câ nu ştie nemică, cu mare giurământuri. Şi cum să hie e! amesiecu la unile ca acelea, spre răul stăpânului său, dzicându cu glas: „Cine au foştii, doamne, mai credzut la măriia-ta şi cinstit ca mine? Şi m-ai scos den obiele, şi den sărac m-ai îmbogăţit". I-au dzis Vasilie-vodă: „Aşea ştiu şi eu". Şi i-au dzis sâ margă, să grăiască cu Ciogolea, să audze ce spune Ciogolea-spătariul.
Zac. 53. Cum au întrat serdariul în visterie ş-au văd/.ut pază de siimeni, s-au spăimântat, ştiutoare de vina sa hirea, şi îndată au început a-i spune toate de fată Ciogolea-spătariul. Să apăra sărdan'ul de toate acelea, ce, ca un vinovat într-acele sfaturi, sâ apăra slabu. Deci au cunoscut Vasilie-vodă tot lucrul, iară n-au vrut să-î omoară îndată, aşteptându ce s-ari mai înoi despre Totruşii, unde au mărsii logofătul. Ce, nepestiiă vreme, sosi den fugă şi Alexandru Costin, dându ştire de perirea lui lacomi, vătavul de aprodzi, de străjile ungureşti şi de oşti ungureşti trecute în ţară. Atuncea au vădzut Vasilie-vodă asupra sa toată cumpăna, care îi veniia asupra, nefîindti gata de nemică la o primejdiic dc sârgîi ca aceia.
Zac. 54. lacomii, vătavul dc aprodzi, dacă au sosit la Roman, n-au mărsii pre caii sei, care avea şi buni, şi dc agiunsu, ce ş-au lăsatu caii săi Ia Roman, la hrană, ş-au luat cai dc olacu, ca un orn deşteptatu tot în bine şi ce poate primejdiia
148
I.ITKRATURAROMÂNA MHOIKVALÂ
I.I'l KKATURA ÎSTORIOGRAHICA
149
neştîutoriu. Şi i-au dzis Alexandru Costin sâ nu-şi lase caii de lângă sine, ce n-au vrut să asculte priietenescu sfat, ce au purces pre cai proşti. Şi la liacău îndată s-au (umpinat cu străjile ungureşti, care străji, cât i-au zerit, i-au luat în goană şl îndată l-au agiunsu, şi aşe-şi, în goană, l-au omorât den pistoale. Iară Alexandru Costin şi cine au foştii pre cai mai buni au scăpaţii dc peri re.
Zac. 55- Amu ajungea fruntea oştilor ungureşti la Konianu, şi de la Hocşcani au dat ştire de Diicul-spătariul, cum au trecut şi el cu ostile munteneşti Focşeanii. Şi atuncea au dat pre amândoi Ciogoleştii, şi pre Ştefan-scrdariul pre sama sitmeniior, de i-au omorât noaptea înaintea jicniţii ce ieste în curtea iuluntru. Adusese şi pre Mogâldea, fiindu-i unchiîi lui Ştefan Gheorghe-logofătul, ce nu l-au omorât, cc l-au luatu la puşci pună la Hotin cu sine.
Zac. 56. Mulţii au stătut boierii, mai vârtos Iordacbie, vistiernicul cel marc pic acele vremi, să nu piaic Ciogoleştii si Ştefan-serdariul, ce temându-să Vasilie-vodâ, după apropiiatul oştilor ungureşti, sâ nu facă şi ei vreo -/arvâ în curte, i-au omorât. Eram pururea în casă eu la lordacbic-visternicu! şi adormisă foarte cu greu lordachie-visternicul dc mare scârbă ce avea, cândii, pre amiadză-noapte, au dat ştire de la curte de perirea C togo leş ti lor şi a scrdariului. Şi dacă l-am deşteptai, îndată au dzis: „Au perit-au cei boieri?" Şi dacă i-am spus că au peritu, au suspinat greu, dzicându: „Ah! Cc s-au făcut!"
Zac. 57- Sa mira Vasilie-vodă, încotro va nă/.ui? La turci sâ temea de pâra ţărâi şi tie lunicoase hirea turcilor şi cu grije. Ia cazaci iarăşi 5ă feriia, să nu-şi mai strice numele dc la turci. Iară a sta împotriva oştilor ce-i venita asupra nu era cum, neavându nici oaste gata şi ţara toata cu ură şi gata la lucrul nou, că Orheiui, cc era capete, era tot de-a lui Ştefan-logofătul. Ce-au alesîi cu sfatul să năzuiască la cetatea Hoiinului, răpedzându îndată la cuscru-sâu, la Hmil-hatmanul, dându-i
ştire de toate aceste începături pre Stamatic Iladâmbul, postelnicul cel mare.
Zac. 58. La Cetatea Neamţului era toată inima avuţâei lui Vasilic-vodă, deci acolea au răpedzit Vasilie-vodâ pre Şrefăniţă-păharnicul, nepotul său, să apuce avuţiia, şi, ori că n-au ştiut Ştefan Gbeorghie-logofătul de avuţiia aceia în Cetatea Neamţului, ori au stătut după lucruri care începuse şi n-au socotit aceia bani, iară era mai aproape de dânsul decât de Vasilie-vodâ aceia avuţiic.
Zac. 59. Amu era ostile ungureşti cu Cfumini Ianăş, hatmanul lui Racoţii, şi cu Ştefan Gheorghic-logolătul la Roman, când ti şi Vasilie-vodâ, sculându-se cu toată casa şi curtea şi cu boierii de curte, au purces den Iaşi spre Hotin. Atuncea, ce slujbă am făcut lui lordachie-visticrnkul pren multe cuvinte nu lungescu. Iară inima agonesitei lui am trecut la Cameniţă şl-o am dat la un priietln a tătâne-mieu, anume Mihai-stegariul, şi deplin acele toate au venit apoi la mâna lui I ordachie-visti ern ic u I u i.
Zac. 60. Solul pre carele trimisese Vasilie-vodă la Hmil-hatmanul, precum s-au pomenit, pre Hadâmbul-postelnicul, ori că l-au împiedecat logofătul Ştefan, pârcălabul de Soroca pre acele vremi, ori den blăstâmată şi lipsită hirca hadâmbului, s-au întorsu înapoi. Şi aflându pre Vasilie-vodâ amu în calea Hotinului, au pârât Ia Vasilie-vodă pre pârcălabul Ştefan de viclean. Deci i-au căutat a trimite de izuoavâ pre alţii de la Hotin, iară la hatmanul Hmil. Şi au trimis cu al doilea rându pe Grigorie-comisul şi pre nepotu-său, Ştefaniţă-pâharnicul, şi pre Nicolai Buhuş-jitniceriul, şi lor au dat şi pentru Ştefan, pârcălabul dc Soroca, învăţătură, să-1 prindză şi să-1 trimaţă legat de la Soroca la Hotin, şi aşea au făcut. Ei singuri au trecut Nistrul la Hmil-hatmanul, iară pre pârcălabul Ştefan l-au datu pre sama a unora den Hânţeşti, carii să ţinea lângă Ştefăniţă-păbarnicul, să-1 ducă la Vasilie-vodă. Ce pentru
150 LITERATURA ROMÂNĂ MED l H VAI A
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
151
lăcomia sa, aducătorii, sâ hie a lor ce luasă şi ce mai era pc lângă dânsul, l-au omorâr pre cale.
Zac. 61. Omu dc miraţii la întregiia lui de sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele vremi de-abiia de era pememean de potriva lui, cu carile şi Vasilie-vodă sângur, deosebi de boieri, făcea staturi şi cu multe ceasuri voroava, aşea era dc deplin la hirc. Iară la statul trupului său era gârbov, ghiebosu, şi la cap cucuiatu, cât puteai dzice că este adevăraţii Essopti la chipu.
Zac. 62. Dacă sosi Vasilie-vodă la Hotin, s-au aşădzat cu tabăra sa aproape dc cetate, deasupra. Iară Ştefan Gheorghie-logofătul cu Chimini lanâşîi şi cu Diicu), spâtariul lui Marei-vodă, cuprindzându scaunul ţărâi la Iaşi, îndată au alergat mulţi den toate părţile dc la ţară la Iaşi. Şi înglotindu-să, au mărsu la Chimini Ianăş strigându: „Să ne hie domnii Ştefan Gheorghie-logofătul!" Ix-au râspunsu Chimini Ianăş: „Pre voie să Ie hie, precum poftescu". Spun de Diicul, spâtariul munte-nescu, câ să ispiti ia, şi cu aceia neddjde era, sâ hie el la domnie.
Zac. 63. Deci, după obicei îi, au mărsii Ştefan Gheorghie-logofătul cu câteva gloate de ţară la bescreca lui Svetii Nicolai şi i-au cetit molitva de domnie Ghedeon, episcopul de Huşi, fiindu mitropolitul Varlaam ieşit la munte, la mănăstirea Săcu. Au stătuţii domnii Gheorghie Ştefan-vodă în anul 7161 [1653J.
Capulu alu optusprâdzece
încep. 1. Den cinci simţiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul şi pipăitul, mat adevăraţii dc toate simţiri ieste vederea. Câ pren audzti, câte aude omul, nu să poate aşedza deplin gândul, este aşea ce să aude, au nu este, căci nu toate sintu adevărate căte vin pren audzul nostru. Aşea şi mirosul, de multe ori înşală, fiindu multe mirodenii dentâiu grele, iară apoi mare şi iscusit miros făcu. Gustul încă este aşea, că multe ne parii că sintu dulci, apoi, simţimu amărăciune şi împotrivă, multe amare că sintti ne parii şi sintu dulci.
Pipăitul, iară şi multe pipăim în chip dc une şi sântu altele, şi nu le putem a le cunoaşte cu singur pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate aşadză în-adevâr gândii nostru, şi cc să vede cu ochii nu încape să hie îndoială în cunoştinţă.
Zac. 2. Aşea şi noao, iubite cetitoriule. cu mulţii mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejii singuri şi pentru lungimea capetelor cc s-au scris den îndelungată domniia lui Vasilie-vodă mai sus, den ieşitul cel dentâi den scaunul ţărâi a lui Vasilie-vodă, începem a scrie dc domniia lui Gheorghie Ştefan-vodă, care ori cu direapiă cale, ori cu nedirepte mijloace (rădi cându-se asupra domnului său, au luaţii domniia), tot unile ca acestea din orânduiala lui Dumnedzău că sintu să credit.
Zac. 3. Îndată ce au şedzut Gheorghie Ştefan-vodă în scaunul domniei, cu sfatul lui Chimini Ianăş, hatmanul lui Răcorii, ş-a Diicuhn, spâtariul lui Matei-vodă, domnului muntenescii, au ales şi den oastea ungurească şi den munteni şi au ales o samă de oameni şi den ţară cu Pătraşco Moreanul-hatmanul şi au trimis spre Hotin, în urma lui Vasilie-vodă.
Zac. 4. Stila si Vasilie-vodă de toate cc să lucra în Iaşi pre urma lui şi trimisă şi al doilea rândii de la Hotin sol la cuscru-său, Hmil, hatmanul căzăccscti, şi la ginire-său. Timus, cerâudii agiutoriu. cum mai de sirgu.
Zac. 5- ha Ieşi încă m-au trimis pre mine, la starostele de Camenită, Ia Patru Potoţehii, feciorul hatmanului Potoţehii, la ieşitul căruia den robie Craniului mare agiutoriu îl didesă Vasilie-vodă cu banii săi. Acestea aducându-i aminte, îl poftiia să să afle la primejdiia lui. Şi cu acela solie aflându-1 pre starostele, cale de trei dzile mai sus de Camenită, la nişte ocine a lui, îndată au lăsat toate trebile sale şi au purces spre Camenită.
152
1.11 ERATURA ROMANĂ MEDIEVA1Â
LITERATURA ISTOKKK.RAFICÂ
153
Zac. 6. Iară pană a sosi starostele la Cameniţă, la Hotin, într-o dzi, dau ştire lui Vasilie-vodă că iată că sosescu ostile lui Ştcfan-vodă asupră-i. Au stătut în gânduri dentâi, să dea războiu cu câţi oameni avea cu sine, că încă era toţi boierii de scaun cu gloatele sale cu Vasilie-vodă, şi Boji-căpitanul cu lefecii, şi darabanii cu Cară, căpitanul lor, şi avea şi siimeni vro 60 şi nemţi foarte buni, 100. Iară dacă au vădzut răceala tuturora şi slujitorilor şi căpitanilor, pre carii avea mare nedejde, s-au apucat de trecătoarea Nistrului, suspinându pre Boji-căpitanul şi pre Cară, căpitanul de darabani.
Zac. 7. Aîcea s-au cădzut a pomeni mai sus pentru avuţiia cea ce era la Cetatea Neamţului, la care timistîsă pre nepotu-său, Ştefaniţă-păbaruicul, Vasiiie-vodâ. Acolea, pană a clăti de la Hotin, au sosiţii toate deplin la Vasilie-vodă. Dc care dacă au dat ştire că soseşte şi Ştefăniţâ-pâharnicul cu toate deplin, s-au bucurat Vasilie-vodă, dzicându: „De aemu înainte, pană în cămeşe mi-oi da şi n-or râde nepriietinii".
Zac. 8. Si aşea, Vasilie-vodă trecândîi Nistrul cu o samă de boieri, anume Toma Cantacuzino-vornicul, Gbeorghic-hatmanul, lordachie-visternicul şi cu câţi boieri mai era strânşi de casa lui, boierii ccielalţi toţi şi slujitorii cu puşcîle s-au întorşii spre Iaşi, la domnii tânăr. Şi tâmpinându-sc cu ostile iui Ştcfan-vodă în dumbrăvi, aproape dc Hotin, până a să încrede unii cu alalţi, au trecut câteva ceasuri, supt care zăbavă au trecut Vasilie-vodâ Nistrul cu toate casele boierilor, însă nu fără marc pagubă în carăle boierilor la trecătoare şi mai mulţii de târgoveţii de Hotin, carii, vădzândii spaima şi graba la trecătoare, precum face vreme ca aceia, au dat jacii în rămăşiţa carălor, şi multe haine scumpe, arginturi au apucaţii, câni de atuncea ştiu îmbogăţiţi pre câtva hotinceni.
Zac. 9. Apucase ostile lui Ştefan-vodâ pre o samă de nemţi netrecuţi încă, şi dându şi den cetate Mogâldea-păharnicul (de care s-au pomenit c-au foştii pană la Hoiin legării la puşci) den
sâcaluşe, şi năvâlindu si slujitorii de a lui Ştcfan-vodă, au perit puţinei nemţi la trecătoarea cu podul. Iară da şi siimeuii lui Vasilic-vodă de peste Nistru den sineţe, cât nu să putea cobori iiimc la vad.
Zac. 10. N-atn foştii într-acea dată acole, la trecătoarea aceie, că trecusăm Nistrul mainte, precum am pomenit, iară am înţeles dc ecta ce au foştii acolea de fală, cum singur Vasilie-vodă şidea de ceia parte dc Nistru pre un scăuieş. Au slobodzit târgoveţii (şi spun că cu învăţătura Mogâldei-păharnicul) un săcaluş, den care sacaluş glonţul foarte pre aproape au lovit de Vasilie-vodă. Scârnava şi nebuneasca faptă şi nu fără osindă cât dc târdziu.
Zac. II. Nu pociu tăcea aice pentru cetatea Hotinului, ce nesocoteală a o lăsa îndată pre mâna altuia, de nu de altă nedejde pentru trecătoarea, in care să Ine fără grije, s-au cuvinit sâ sâ puie oameni sineţaşi. Şi ce oameni? 30 de nemţi să lu'e pus, să o ţie despre oastea Muldovei şi despre unguri cu aii. Au n-au fostu hrană? Pâinea a unui satu de la Hotin ar bi putut a ţinea un anu, sau câtă era numai în târgii. Si aceia cetate, oricine va vrea să socotească, va afla că au fostu a răssipei casei lui Vasilie-vodă pricina. Si dc mi-i înireba, îti răspundzii, că dc ar hi foştii doamna Iui Vasilie-vodă în cetatea Hotinului, nu la Suceavă, n-au fostu în puterea lui Ştcfan-vodă a bate cetatea Hotinului, cum au bătut fără grije cetatea Sucevei, că si aşca venise Vasilie-vodă cu soltanii pană în Prut, cu oşti tâtârâşti, cc i-au întorsu hanul, că sosiia craiul leşăscu. Sau cum ar hi bătut Ştefan-vodâ cetatea Hotinului, şi Hmil era la Husiatin, calc dc o dzi de Hotin? Cc multe ar hi pututu a lucra Vasilie-vodă şi domniia tot neclătită la Poartă îi sta, pană târdziu, după luatul cetăţii Sucevei.
Zac. 12. Nime dară să nu vinuiascâ sfaturile de aemu. Vcdzi ce greşele s-au făcut la cei vestiţi svetnici. Şi acela lucru era în putere a tace, iară vremile de aemu nu sânţii în putere, şi nici
154
LITERATURA ROMÂNAMEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
155
un sfat nu încape la greu ca acesta, fără de mărturiia că este sosită perirea. Dzicern că de ar hi cutare şi cutare, aemu ar hi într-altii chip. Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi. Multe şi mari smirnele am apucat şi în dzilcle celor mai bătrâni, iară îţi agiungâ aceasta una, cu lăsarea fără oşteni cetăţii fiorinului, den care lăsare ieste răssipa toată avuţiei lui Vasilie-vodă cu casa.
Zac. 13. Pentru cetate, turnpinându-mă în cale cu Cotnarschii, credincios pisariul lui Vasilie-vodă (că cl veniia de la crai trimis până la răscoale dc Vasilie-vodă şi eu mergeam în sus, la starostele de Camcniţă), m-au întrebat, ca un om deplin ce era: „Grijit-au bine cetatea Hotinului Vasilie-vodă? Pus-au oamenii săi şi puşcile, au ba?" Am râspunsu că nice un seninii, la purcesul mieu, să să grijască cetatea, n-am vâdzut. Au suspinat Cotnarschii, cum ar hi ştiut că să va lăsa nesocotită cetatea aceia. Iară poate hi câ giudeţul lui Duinnedzău spre cc trage cu anevoie să mută cu sfatul omenescu.
Zac. 14. întră Vasilie-vodă în Camenită, cându am sosit şi eu cu veste că, iată, soseşte şi starostele de Camenită, cu mare făgăduinţă şi cu căldură, să să afle aceia vreme, precumu-şi au fostu aşea.
Zac. 15. N-au împlut Vasilie-vodă eu pribegiia sa o lună în Camenită, şi veni ştire cum Timus, feciorul hatmanului Hmil, cu 8.000 de oaste într-ales căzăcească, trece la Soroca Nistrul. Aemu caută hirea de prietinii leşască. Măcară că cazacii până la inemă leşilor întrase cu sabia, şi Vasilic-vodâ o casă cu capul lor şi în nedejdea lor de a-şi răscumpărare domniia nice o opreala sau vreun bănat despre cineva n-au avut, ce cum au venit fără grije, aşea, cându i-au foştii voia, au ieşit. Fără numai de un polcovnic, anume Condraţchii, cc era cu o mie de Ieşi de paza marginii, avea siială Vasilie-vodă. Cc prepunea ca nişte oameni streini, de siială, ai noştri. Iară nici acela nici un gândii rău, nice puterea aceia să strice lui Vasilie-vodă ceva n-au avut.
Zac. 16. Timus cu oastea, cum au trecut Nistrul, n-au mai aşteptat să să adune cu socru-său, Vasilie-vodă, ce, de la Soroca, întinsii la Coiceni au tras oastea, şi acolea au trecut Prutul.
Zac. 17. Luândîi veste Ştefan-vodă de Timus că vine întinsii asupra leşilor, Diicul, spâtariul domnului muntenescii, pre porunca domnu-său, să nu se sune de tot lucrul, câ au întratu cu ostile lui în raiava împăratului, să întorsesă cu câteva dzile înainte şi Chimini Ianăş, ori temându-se de vreo sminteală oştilor şi den vreun hicleşug de ţară, ori ştiindu soliile stăpânului său, lui Racoţii, la Hmil pentru Crăiia Leşască, că să agiungea Racoţii cu Hmil pentru crăiia la Ieşi dc atuncea, şi-au porniţii şi el toaiă pedestrimea ce avea, nemţi, şi cu puşcile pe la Codrul Căpoteşiilor, pre Cobâle, dîreptu la potica Oituzului, numai el singur cu călârimea rămăsese, pren rugămintea hu ,Ştefan-vodâ, în Iaşi, şi-au strânsu şi Ştefan-vodă oastea de ţară câtăva, ca la 12.000 de oameni, şi au ieşit deasupra Popricanilor împrotiva cazacilor.
Zac. 18. Timus, dacă au trecut Prutul, au purces spre Popricani cu tabăra legată. Ieşise o samă de oşteni a lui Ştefan-vodă înainte, peste Jijiia, în chip da harţii, şi au coborât Ştefan-vodă şi darabanii la jijiia, la vad. Iară puţin lucru au ţinut harţul oştenii lui Ştefan-vodă, i-au împinsu îndată călăreţii lui Timus. Şi era şî ai noştri, carii ţinea cu Vasilie-vodă, pe lângă Ştcfăniţă-păharnicul, den Hănceşti şi den Hânţeşti o samă şi câţi cercheji de-a lui Vasilie-vodă, carii toţi aceste mărsese cu boierii cei trimişi de Vasilie-vodă la Hmil-hatmanul.
Zac. 19. Cazacii, cum au împinsii pc călăreţii ce le ieşisă den oastea a lui Ştefan-vodă înainte, au purces orbi la vad cu toată tabăra, şi unii pre pod, mai mulţi pc lângă pod, că era Jijiia mică, au dat cu tabăra. (Care năvală vădzându darabanii, au plecat fuga de la vad la deal, spre rediu, şi oastea ceialaltâ ce sta deasupra pre culme, nedându-le nice un agiutoriu, i-au agiunsu pre coasta Popricanilor călăreţii lui Timus, şi el singur
156
LITERATURA ROMÂNA MKD1KVAIA
LITERATURA LSTORK.XtKAHICA
157
şi au cădzut acolea multe trupuri den bieţii darabani. Alţii, carii au hălădui t până în rddiu, ş-au scutit viaţa cu pădurea.
Zac. 20. Vădzândii aceia primejdiie a darabanilor, Ştefan-vodă şi Chimini lanâş au tras oastea mai spre Iaşi şi au tocmit dc îmbe părţile dc drum călărimea. Şi era aceia oaste şi dc ţară şi la Chimini lanăş, cât să putea, la 24.000 fără greş să socotească. Oe ar hi fostu la un gândii, ce era? Nedândti război cazacilor, sâ Ie închidză hrana şi drumurile den toate părţile, cc ar hi făcut cu tabăra Timus?
Zac. 21. I.a suinii taberîi câzăceşti pre coastă, la deal, sărisă o samă de oşteni dc ţară şi înfrânsesă pre călăreţii lui Timus, de i-au băgat până în tabără. Şi acolea în deal, dacă s-au suiţii toată tabăra, că era în desară, s-au aşcdzat pre mas, şi acolea au mas preste noapte. Iară den oastea hu Ştefan-vodă, într-acea noapte, mulţi lăsinthi oşteniia, au mărsîi spre casele lor.
Zac. 22. A doa dzi Timus cu tabăra legară au purces direptîi asupra oştilor lui Ştefan-vodă spre oraş, fără nici o siialâ, dodeindu-i moldovenii câte oarece de pe de laturi. Ce vădzândii Ştefan-vodă şi Chimini lanăş că scade oastea şi într-acea noapte s-au scursii în giumătate, până între vii au ţinut drumul oraşului, iară dentre vii au luat Bahluiul în sus şi câţiva boieri de casa lui Ştefan-vodă cu totul.
Zac. 23- Timus într-aceiaşi dzi, după ce au împinsu ostile lui Ştefan-vodă, au intrai în târg ş-au descălecat în curţile cele domneşti, şi tabăra iezise toată înaintea curţii şi penpregiur. Şi au şcdzut aşca, cu tabăra iezită, pană la venirea socru-său, lui Vasilie-vodă, în Iaşi de la Camcnkă. Iară pană a sosi Vasilie-vodă, au prădat cazacii codrii Iaşilor, de la drumul Căpotcştilor pană aproape de Huşi, şi scosesă fără număr vită, care apoi, dacă au sosit Vasilic-vodă, pre câtă au aflaţii nemâncatâ, tot câte un zloţii au dat cazacilor pre vită şi au dat ştire la oameni de ş-au luat vita, care o au cunoscuţii,
Zac. 24. Mulţi au perit atuncea de că/aci, oameni neştiutori cc sânţii cazacii oploşiţi în târg. Alţii merge sâ să închine la Ştcfănlţă-paharnicul, carele era cu Timus, ce nu agiungea până la Ştcfăniţă, că-1 tumpina cazacii şi-i omorâta, între carii şi Tăutul-armaşul, şi alţii mulţi ş-au pus capetele ele cazaci.
Zac. 25- Pre Vasilie-vodă vestea de izbânda lui Timus l-au tumpinatu la Zvancca, cu care veste Grigorie-coniisul singur mersesă, şi l-au îmbrăcat cu haină cu soboli. Şi îndată au trecut Nistrul la Zvancea, că cetatea Hotinului nice într-un chip n-au vrut să o dea târgoveţii cu pârcălabul lor, cu Hâjdâu, ori că au vrut aşea de credincioşi să hie lui Ştefan-vodâ, care lucru n-aş da să hie într-ai noştri pană într-aiâta nevoinţă pentru singură credinţa, ori că s-au siit pentru jacuri ce fâcusă târgoveţii în carăle boierilor, pecum s-au pomenii, şi slobodzise câteva săcaluşe în sângur Vasilie-vodă. Şi aceasta ieste pricina, nu alta. Şi în câteva rânduri au trimis Vasilie-vodă la Hâjdeu, carele era pârcălab pus de Ştefan-vodă, şi la târgoveţi, cu marc giurâmânturi, ce nici într-un chip n-au vruţii să dea cetatea şi au ţinut vro doao luni, până la a doa venire a lui Ştefan-vodă den Tara Muntenească. Ii îucungiurase Vasilie-vodă şi cu nişte nemţi ai săi, de-i bătea şi tot au ţinut cetatea toată vara închisă. Aşea cu anevoie să agoneseşte ce să pierde o dată.
Zac. 26. Vasilie-vodă dacă au sosit la Iaşi, după sfat ce au făcut cu ginere-său, cu Timus, s-au mutat Timus eu tabăra la Gălata, iară Vasilie-vodă au rămas în curte, gătindu-să asupra lui Matci-vodă, cu marc gătire, dându ştire ţărâi să încalece tot omul, iertând pre toţi dc toate vinile, de ari hi şi greşit cineva, împrotiva domniei.
Zac. 27. Aicea caută cum nu sâ poate trece ce ieste să hie, că după izbânda aceia, Vasilie-vodă sâ hie întorşii pre ginerc-său înapoi, şi să se hie aşădzat iară cu paza trebilor la împărăţlie, întărindu-să cu slujitorii streini, cum avea avuţiic, nime n-ar hi mai venii asupră-i. Şi aşea-1 sfătuia pre Vasilie-vodâ şi o samă
158
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAÎ Ă
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
159
de boieri. Cc, în nedejdea neîndoită pre oşti căzăceşti, ce avea Vasilic-vodâ, să-şi răscumpere strâmbătatea despre Matei-vodă întâiu şi mai pre urmă şi despre Racoţii, cumu-şi dzieea Timus că den Ţara Muntenească pen Ardealii să va întoarce, au biruit sfatul, numai sâ margă asupra lui Matei vodă. Iară nu omul, ce Dumnedzău sfărâmă războaiele precum dzice Scriptura:
„roCUCyVH ChKpâlUAA EpAANIl"
Zac. 28. Nu sa cade să trecem poticala nemţilor dc şaugâii ţărâi noastre, la munţi pre Oituzu, dc care nemţi s-au pomenit că-î pornise Chimini Ianăş den Iaşi înainte pen strâmt ori de-a direptul. Şi apoi, amu în munţi s-au îndemnat şavgăii de la Ocnă şi au ţinut calea pedestrimei aceiia a lui Racoţii şi eu sfatul a unuia den şavgăi dacă să vor apropiia de nemţi, să cadză toţi la pămânră, până va trece foctd sineţilor, cum dau nemţii odată toţi. Aşea au făcut, câdzindii toţi la pământii. După ce s-au srămpărat sineţâle, pănâ a găti al doilea diresă nemţii, au întrat şavgăii într-înşii cu coase şi cu topoarâ, ce au ei lungi în coade, şi-au perii câtva nemţi acolea de dânşii, cât le-au căutat aceii pedestrime a lăsa şi puşcile în munţi şi de-abiîa s-au dezbărat de şaugâi bulucurile aeelealalte de nemţi. Pentru care fapte a şavgâilor, apoi Alexandru Costin, fiindu povaţă dată den Iaşi acelor nemţi, au şedzutu, un anii încheiat în temniţă la Făgăraş, în obedzi.
Zac. 29. Ştefan-vodă pană în Trotuş au mărsii cu Chimini Ianăş, iară den Trotuş, avându nedejde pre Matei-vodă de agiutor mai de sârg, şi trăgea şi boierii în Ţara Muntenească, şi poate să hie câ şi patima nemţilor dc şavgăi făcea oarece sială, s-au despărţit dc Chimini Ianăş şi au luat Totruşul în gios pren Focşeani, în Ţara Muntenească.
Zac. 30. Aicea în laşi, pănâ la purcesul lui Vasilie-vodă în Ţara Muntenească, au perit Cotnarschii, pisariul leşescu de credinţă a lui Vasilie-vodă, omu deplin la loate rrebile, de Timus, ginerile Iui Vasilie-vodă, den hirea lui acea de tiran ee
era şi de om sălbatecă şi fără nice o frică de Dumnedzău, scornind pricină că ieste leah, şi cl opriia pre Vasilie-vodă să nu-şi dea fata după Timus. Deşi într-o dzi au trimis, poftindu-l de la Vasilie-vodă, să-1 trimaţă, că-i ieste dc treabă. Negândîndîi Vasilie-vodă de una ca aceia, l-au trimis la dânsul, la Calată mănăstirea, şi acolea dacă au mărsu, au învăţat pre cazaci de ai săi cu săbiile gata. După voroava ce-au avut scornită cu dânsul, la ieşitul dc la voroava lui, au dat cazacii, ce era gata de aceia faptă, cu săbiile într-însul şi l-au omorât cu mare tiranie, fără nice o milă. Dc care faptă a lui Timus deaca au audzit Vasilie-vodă, numai nu să otrăviia de voie rea. Şi îmbla Timus cu acela gândit şi pre Toma-vornicul şi pre Iordachie-visteTnicul, tot dentr-aceia pricină, dzicândîi câ aceşti doi cu Cotnarschii opriia pre Vasilie-vodă să nu dea pre doamna Roxanda după dânsul. Deci îmbla şi ei eu dzi Iele amână şi s-au cerşui de la Vasilic-vodâ să-i lase să margă la ţară. Cc Vasilie-vodă i:. i lăsa şi au poroncit la ginere-său că mai bine morţii să hie decât să hie boierii, carii are la inimă sa cu toată credinţa, la grije ca aceia. Sau cu ce inimă or veni ceialalţi boieri de la ţară la dânsul? Deci l-au mai mutat de la gândul lui. Insă boierii aceşti doi tot cu fereală îmbla şi tot pre ascunsă noaptea pe la poarta despre casăle despre doamna veniia la Vasilie-vodă. Dc care toate suspina greu Vasilie-vodă şi-şi frângea mânule dc ginere ca acela.
Zac. 31. Au purces Vasilie-vodă den Iaşi în Ţara Muntenească cu al treilea rândă asupra lui Matei-vodă, domnul muntenescu. Şi întâi Timus cu tabăra căzăceascâ şi al doilea conac au stătut la Podul-Inaltu, pre Bârlad, şi acolea au făcut Timus oştilor căzăceşti căutare şi le-au împărţit de la Vasilie-vodă lefe şi căpeteniilor şi oştenilor tuturora. Era de capete căzăceşti cu aceia oaste polcovnici Bohun anume şi altul Nosaci, vestiţi şi vechi cazaci. Şi tot acolea, fără nice o vină, Timus, pentru-un cuvântă, ce au dzis în sfat Bohun, au scos
160
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA LSTORIOGRAHCÂ
161
sabia Timus şi au lovit pre Bohun într-un umăr, dc care rană în toată calea aceia Bohun au îmbiat cu mâna legată. Acela om cu hirea dc hiară sălbatecă era Timus! Nu cutează nime un cuvântă, den polcovnici, să dzică, să îndireptedze lucrurile oştilor. Cc, de-ndată, pre punatul trebilor, ce era den Timus, omu tânăr şi fără nice o socoteală, sâ cunoştea că niee la un folos nu vor ieşi lucrurile.
Zac. 32. De acolea au purces ostile în gios, şi amu Vasilie-vodă în frunte cu oastea de ţară, şi să adaoge den dzi în dzi oastea de ţară de pretutinderc şi pană la marginile târâi s-au strânsă de toată oastea dc ţară, ca 8.000 dc oameni.
Zac. 33. Matei-vodă, domnul muntenescu, luându veste de scosul lui Ştefan-vodă den Muldova dc oşti căzăceşti, trimisesă pre Dîicul spătariul său, să strângă toată oastea dc la marginile ţărâi sale, să hie la hotar între ţări de straje, şi cu dânsul şi Ştefan Gheorghic-vodâ, ciracul lui. Avea şi Ştefan-vodă ca 300 de oameni, într-ales călăreţi şi câtva feciori de boieri tineri cu sine. Şi întâi strajea lor, pentru limbă ce trimisese, s-au ivită în gura Bcrheciului, mai sus dc Tecuci, pre care o au gonit oamenii lui Vasilic-vodă câtva loc. Cc, sărindu târdzâu, le-au pierdut urma.
Zac. 34. Venise apele Sirdtiului marc, pentru care au căutatu oştilor câteva dzilc a face zăbavă, pană a să face pod peste vase. Şi aşea trecându oastea, a doa dzi de la Sirct, au intrat pre la Focşeani în Tara Muntenească, şi îndată, fără nici o milă, au dat foc şi oraşului, şi ori pre unde-şi agiungea cazacii, fuma a bicţălor lăcuitori nevinovaţi lăcaşurile, odăile şi hrana.
Zac. 35- Sta în tocmală cu ostile sale şi Diicul, spăiariul a lui Matei-vodă, nu departe de oraş, de Focşani, la o vale căriia-i dzicu Milcovul cel Mare, cu alt ti nume Cucata. Acelui pârâu râpile pusesă despre ostile lui Vasilie-vodă, şi oastea sa tocmisă de ceielahă parte, stol, toată oastea într-un şireag tocmită, ca 9-000 de oameni, că şi de lefecii a lui Matei-vodă o samă era
cu dânsul şi oastea de ţară, câtă are Ţara Muntenească dc la Bucureşti, dincoace, pană în margine, toată era acolea adunată, şi acolea şi Gheorghie Ştefan-vodă cu vro 300 de muldoveni. Şj aşea, în rândii tocmită oastea muntenească, aştepta pre Vasilie-vodă şi pre Timus.
Zac. 36. întâi li s-au arătat Vasilie-vodă cu ostile sale şi au stătut frunte şt muldovenii, iară cazacii îşi tocmiia tabăra pe urmă. Şi atâta au stătut muntenii la război, cât au făcut oarece harţuri cu muldovenii peste pârâu, trecându muldovenii şi apoi trecându-i muntenii iar dencoace, aşea în douâ-trei rânduri, pană au trimis Vasilie-vodă nemţi ce avea şi s-au supus pre supt maluri. Deci au luat călărimea muldove'nilor si malul dcncolea. Iară cât au vâdzut muntenii apropiiată tabăra cazacilor dc pârâu, au purces în râzsipâ, cine încotro i-au păruţii. Gonit-au muldovenii şi o samă de călăreţi şi den cazaci, pană la Râbnică, iară n-au perit oşteni aşea mulţi den munteni, c-au luat devreme fuga.
Zac. 37- După aceia râzsipă a oştilor munteneşti, care s-au făcut mai mul tu den prostiia Diicului-spătariului au fostu, că nici-şi trebuiia să aştepte el până într-atâta pe oastea ce era cu foc şi el numai cu călărimea, au purces Vasilie-vodă cu Timus spre Târgovişte, stricândii şi ardzându ce lc-şi sta înainte. Iară Matei-vodă, domnul muntenescu, luându veste şi dc răs/.ipa oştilor sale la margine şi că vine asupra lui întinsă Vasilie-vodă cu Timus, nemică cu aceia sminteală a oştilor dentâi nu s-au spăimântat, ce, strângându-şi oastea de ţară şi lefecii ce avea, au purces şi el den Târgovişte şi ş-au ales loc foarte bun de dânsul, la o poiană între Ialomiţa, apă curatoare, şi între un pârâu foarte tinos şi de trecătoare rău, la un sat anume Hinta. Şi acolea au stătut cu mare inimă, nu aşe oştilor sale, cum elii singur, aşteptândîi pre Vasilie-vodă. Trimisesă Matei-vodă şi altă samă de oameni, siimeni şi lefecii o samă, Diicului-spătariului la margine într-agiutor. Ce, dacă s-au
162
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAE1CĂ
tâmpinat cu veste că s-au râssipit oastea aceia cu Diicul-spătariul, au purces oastea aceia înapoi şi i-au agiunsu la Teleajina fruntea oştii lui Vasilie-vodă. Au statut muntenii călări la vădii, pentru să să mai depărtedze pedestrimea.
'Zac. 38. Părut-au şi lui Vasilie-vodă şi lui Timus că va hi acolea Matei-vodă sângur cu toată oastea, la Teleajina. Apoi dacă s-au vădzut câ ieste oaste puţină, au dat oştenii lui Vasilie-vodă pre trei locuri preste apaşi n-au stătut muntenii, ce s-au dat înapoi. Iară gonaşit îndată au agiunsu şi pe siimeni, şl aceia dându-sâ îmiapoi, s-au apărat pen nişte dumbrăvi ce sintu acolea. Şi dându ştire lui Vasilic-vodâ de săi menii aceia, au purces şi sângur Timus cu o samă de oaste călare căzâcească, lâsindu. tabăra pre urină cu Vasilie-vodă. Şi dacă au agiunsu Timus, au descălecat pre cazaci gios, la năvală, asupra săimenilor, Cc, tot au mărsu, apărându-să foarte tare den focii siirnenii, pană au întrat într-altă pădure, cc era lunca Praoviî, şi nu le-au stricat nemicâ că/aeii păn' în noapte, bătându-se den toc, fără ce au picat şi den săimeni, şi den cazaci. Din cazaci au perit şi doi sotnici atuncea.
Zac. 39. Vesel Matei-vodă că i-au hălăduit siimeriii şi c-au putut răspunde focului cazacilor, luându marc incmă şi nedejde dentr-aceia tâmpinare siimenilor cu cazacii. Iară Timus, după aceia goană, n-au vrut să să întoarcă la oaste, pre care au apucatu-o noaptea, cât au trecut apa Teleajinii, ce au rămas cu masul la unu satii, anume Cocoreştii, la nişte case boiereşti. Aflândii casele pline de toate bucatele, singur au pus de au dat focii caselor dacă s-au sculat de la masă ameţit de vin.
Zac. 40. A dooa dzi, oastea trudită den calc şî obosită tabăra, necercându ce locii este înainte, unde şi cum stă şi în cc loc nepriietinul şi cum departe, de-abiiade au îngăduit vro două-trei ceasuri, au şi dzis trâmbiţele de purcesul oştilor. Mulţii au stătut Vasilie-vodă, sfătuindu-1 să râmâie aceia dzi, sâ răsufle oastea, să să strângă bine toată şi să să cerce locurile
şi pe alţii loc, nu pc acolea, pre unde anume alesesă Matei-vodă, sâ-i hie îndemână a sta împrotiva. Ce cui să dzicea aceste, sau cu cine sâ sfătuia? Cu unii om ti în hirea hierălor. Polcovnicii carii era, unul un cuvântu nu cutedza să dzică, că numai pentru un cuvântu, cu sabiia zmuhâ da ca-ntr-im dulău îutr-însul. Şi Bohun-polcovnicul, cu mâna legată de rană cu sabie, făcută de dânsul, îmbla ca fără sine.
Zac. 41. Aicea caotă aceasta izbândă den ce şi cum s-au prilejitu lui Matei-vodă, şi ca aceia izbândă, care nu să va hi prilejit alta ca aceia în toată viaţa lui, câte au avut den războaie în dzilelc sale. Câ cine ari putea sâ creadzâ în socoteală, să sâ înfrângă oastea căzâcească cu tabără, dc oaste cum ieste oastea muntenească? Nu sâ defâimu, cc, ori pedestraşul, ori călăreţii] vei socoti, nu vei afla sâ hie de potrivă sinetaşului căzăcescii. Ce vei dzice: „bost-au acolea sârbi, unguri, Ieşi nu numai munteni". Aşea ieste, Ieşi au fostu puţini. Ce ar hi făcut ei numai, de ar hi foştii tocmală în oastea căzâcească pre obiceiul lor? iară pic unguri şi pre sârbi nu-i aleg den munteni, nice sântu siirnenii, sârbii sau ungurii atocma cu focul cazacilor, cum nice darabantul muruxnescu. Eu, ce ieste partea mea, toată izbânda aceasta a lui Matci-vodă dc la Hinta (alegândîi deosebi voia şi orânduiala lui Dumnedzău, numai pre socoteala oameneascâ grăindii) ieste den nebuniia lui Timus întâiu şi den bărbăţiia şi a lui Matci-vodă al doilea. Insă den nebuniia lui Timus cu câtva mai multu, că socotindu vitejiia lui Matci-vodă dc atuncea, cum îmbla pe denaintea oştilor sale, îmbârbătându în frunte, să să hie apropiiat toată oastea căzâcească cu tabăra legată, nu runuâ, cum rumtu-o Timus în trei părţi, să să hie lipit, să înceapă a da la tenchiu, nice ar hi scăpat Matei-vodă fără primejdiia sau morţii, sau ranei mai grelei, de cum i s-au prilejit iot atuncea, nice saurienii ar hi ţinut multu împotriva focului lor. Ce toată pricina au fostu izbândii aceia nebuniia lin Timus, care nice voroviia cu nime, nici întreba de
164
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA TSTORIOGRAFICA
165
polcovnicii săi sau dc cineva. Oastea obosâtă cu atâia caie iot într-accia dzi, cu tabăra rumptă în trei părţi, precum ieste mărsul şi tocmala în războiţi, socoteşte.
Zac. 42. Ce dacă au vâdzut Vasilie-vodă că cu sfatul nu foloseşte ncmică, au suspinat, şi lăsând îi în voia lui Ti muşii toate, au purces cu oastea sa iară în frunte şi pre urma Timus cu tabăra, scârşcându în dinţi, cum că sâ laudă muldovenii că ei au făcut izbânda de la Focşeani şi dc la Tclcjina. Mergea oastea, ales tabăra cazacilor, cu greu pen locuri strâmte şi tinoasc şi pre pârâul Hîntci numai un podeţ. Şi întâiu, deaca au trecui oastea lui Vasilie-vodă podeţul în poiană, au luat aripa în-a-stânga şi s-au pus şireag în rându împroiiva aripii a lui Matei-vodă cei direpte. Iară în direapta şi singur mijlocul au lăsat Vasilie-vodă taberei căzăeeşti, împrotiva mijlocului şi aripii ceii den-a-stânga a lui Matei-vodă. Insă tabăra căzăcească, dacă au venit pană la un loc, au statui şi n-au vrui Timus să o aducă în rândîi, alăturea cu oastea moldovenească, dzicându: „I«tsă, vitejii, moldovenii, or baie ei pre munteni şi singuri, fără de noi!" (Aicea caută câ agiungea aceasta una nebunie Ia întreagă sminteală.)
Zac. 43- Iară Matei-vodă în tocmală sta intr-acesta chip: aruncasă un sânţii penpregitirul taberii sale, den apa Ialomiţii den sus, pană în apa den gios şi au scos oastea den afară de acel şanţu. Dcn-a-direapta au pus curtea, ce să dzîce la dânşii roşii, şi altă oaste de ţară şi au pus o samă de pedestrime, siimeni. Şi aceia aripă era împotriva moldovenilor. Iară el singur au srăiui în mijloc cu livinţii şi cu dărăbanţii şi cu o samă dc săimeni, cu pusei tocmite pentru pedestrime. Iară în-a-stânga, ce să prinde împotriva cazacilor, au pus lcşii lefecii şi unguri. Şi aşea, cu oastea scoasă den şanţuri, nu departe, au stătut şi au aşteptaţii pre cazaci şi oastea Moldovei.
Zac. 44. Câteva ceasuri au stătut ostile muldoveneşti, aşteptândîi să să apropie tabăra căzăceascâ şi trimiţându
rândîi după rându Vasilie-vodă la Timus, să să apropie tabăra, n-au vrut, ce au răspunsîi: „Să înceapă dumialor războiul, că oi veni şi eu'1. N-au avut ce face Vasilie-vodă, au mai clătit cu toată oastea şi au început muldovenii harţul cu muntenii. Da săimenîi lui Matei-vodă în muldoveni cu foc, ce şi Vasilie-vodâ o sută de nemţi foarte buni ce avea au trimis să sprijenească călărimea Moldovei. Au stătuţii nemţii împotriva focului săimenilor, şi pre obiceaiul său, cum slobodu o dată focul, s-au îndemnat mai mulţii de giumărate oastea Muldovei şi au făcut aceia năvală cu steaguri asupra muntenilor, cât toată cuttea, ce să chiamă la dânşii roşii, au dat dos, şi amu unii şi peste Ialomiţe didese, nesocotindu vadul. Până în corturile muntenilor au mărsîi muldovenii cu aceia năvală, şi nime nu poate să dzică că nu era aceia năvală a mare viteji. Şi să hie fostu şi tabăra cazacilor odată, alăturea, cu focul asupra mijlocului şi aripii cei den-a-stânga a lui Matei-vodă, s-ar hi ales lucrul. Ce neavândîi Matei-vodă la mijloc, unde era el, nici o treabă şi aripa lui ceielaltă, s-au mutat singur cu capul său în aripa den-a-direapta, unde era înfrântă de moldoveni oastea lui şi au dat îndărăptîi călărimea Muldovei, întorcândîi toate puşcile în muldoveni şi toată pedestrimea. Şi amu viindîi mai des focul, s-au dat moldovenii încet iară înapoi, şi într-accia desime a focului, picândîi câtva den muldoveni, au perit şi căpitanul de nemţi a lui Vasilie-vodă, om oştean dircptii, de neamul său leah. Puşcile nepărăsite da în muldoveni.
Zac. 45- Şi aşea puindîi Matei-vodă războiul iară la loc la aripa sa den-a-diriapta. Timus, cu nebuniia sa, au rupt numai o samă dc pedestrime căzăccască cu o samă de pusei, fără tabâtă, fără altă tărie şi i-au apropiiat dc mijlocul oştii munteneşti, unde venise iară la loc Matei-vodă, şi sta îndemnândii oastea sa asupra cazacilor, insă era atâta loc încă, că de-abiia să agiungea cu glonţurile unii pre alai ţi şi lucra puşcile de îmbe părţile. Cazacii pre-ncet tot să apropiia de oastea muntenească
166
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
167
pre furiş, ca este locul toarte spinosu acela, si cându da puşcile lui Matei-vodă într-inşii, toţi cădea la pământii. Iară aripa den-a-stânga a lui Matei-vodă, unde era şi leşii, sta plecată pre cai neclătiţi, deprinşi leşii şi ştiutori liirit căzăceşti. Vădzându-i fără tabără, pedestrime goală, singură în câmpu, aştepta cu inimă sâ să mai apropiic cazacii. Timus sta cu tabăra înapoi, despărţindu-o în doă părţi, fără nici o socoteală, până s-au scornit chiotul între cazacii cei den frunte şi şi-au slobodzit focul. Den care foc au nemerit şi pre Matei-vodă un glonţu de sineţu aproape dc închietura genunchiului şi l-au priceput îndată un un paicîi şi au năvălit la scara lui Matci-vodă, să nu cumva cadzâ. L-au gonit pre paicul de la sine cu sudalmă Matei-vodă şi, nearătându-să nemică de rană, au îndemnat oastea sa, ca un deplin oştean. Şi atuncea au sărit leşii direptîi asupra pedestrimei căzăceşti, şi îndată au întrat cu săbiile într-înşii, şî într-un ceasîi statură câteva trupuri dc cazaci şi răniţi foarte mulţi, câ i-au călcaţii călăreţii păn aproape de tabără. Şi după aceasta a doa îndereptătură a oştilor a lui Vasilic-vodâ, ales a cazacilor, în carii era toată nedejdea şi ochii a tuturor, au cădzut tuturora inimile gios, cât nime n-avea nede]dc de izbândă, ce mâhniţi toţi şî înspăimaţi. Nebunul Timus cc să facă nu ştiia, făr' dc nice o tocmală şi nice o rânduială. Striga cazacii: „Dziccţi-ne, în vro parte ori să mergem, ori să ne aruncămu şanţuri pre obiceiul nostru". Nu era amu nici sfat, nici orânduialâ. Şi totodată cu aceste să scornisâ un vivor den sus cu ploaie direptu în faţa oştii lui Vasilie-vodă, şi ca acee furtună, cu sunetul copacilor şi cu ploaie răpede, cât sâ părea că este anume urgiia lui Dumnedzău orânduită asupra ceşriia oşti, câtă era despre Vasilie-vodă. Şi Matei-vodă cu tunuri adăogea groaza oştii şi sămeţi amu oştenii lui. Deci întâi aripa oştii noastre, Moldovei, au purces în răzsipâ. Vasilie-vodă, vădzindu a vedere răzsipâ oştii sale, s-au mutaţii cătră tabăra căzâcească, la Timus, carele îtică căzniia
cu tabăra, întâiu ce o rumpsese, să o împreune la loc. Pe o ploaie şi furtună ca aceia nici dc un sporiu nu era, ce câţi au putut a să încălăra cazaci s-au încâlârat şi au plecat şi Timus cu Vasilie-vodă fuga, lâsându toată tabăra si bieţii pedestraşi la perire.
Tac. 46. Perit-au în cestu războiu oameni însemnaţi den boierii Muldovci, Bucium-stolnicul, den tun lovit, şi Hristodul-câmănariul, şi den slujitori puţini, den pedestrimea căzâcească câtva den ceia cc au fostu în frunte, precum s-au scris, den nemţii a lui Vasilie-vodă în giumătatc. Vii mulţi şi den oşteni de ţară şi den cazaci au cădzut pre mâna lui Matei-vodă. Iară şi den munteni nu fără scădere în oameni au foştii şi mai vârtos primejdiia lui Matei-vodă, cu rana cc i s-au prilejit, den care cu adevărat şi bătrân au fostu, iară cât ar hi mai putut tiăi, rana aceia i-au scurtaţii rămăşiţa dzilelor, că pană la anul, nctămâduit de aceia rană, au murit. Câ să nu hie fostu rănit, dc-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den rnuldoveni şi cazaci, unde întrasă şi cu ce tocmală.
Zac. 47. Aşea fârşindu şi acesta război Vasilie-vodă cu Matei-vodă, pre urma şi nărocul celorlalte războaie cc au avut mainte, au luat cu Timus câmpii pre la Grădişte, trecând îi Şiretul la Vădeiii, au venit în Iaşi, Ia scaunul său, cu mare mâhniciunc tuturor lucrurilor sale.
Zac. 48. Nime nu s-au gândit pentru pedestrimea căzâcească să iasă cineva viu den câţi rămăsese după fuga oştii ceii călări. De mirat hirea cazacilor la nevoie! După ce li-au fugit toate capetele şi hatmanul lor, ei în dc sine în loc au rădicat capii şi au legat tabăra şi s-au apărat pănâ în noapte, şi apoi noaptea în tabără au făcut focuri de carăle lor şi de spini, iată sânguri au purces cu tocmală, fără tabără, numai pedestri, şi au ieşit toţi păn într-unui, fără nici o dodeiala, aicea în ţară.
1.1 l'KRATURA ROMÂNĂ MEOIKVAÎĂ
LITERATURA ISTORIOGKAHCÂ
169
Capulu atu noosprădzecete
încep. /. Aicea în Iaşi, Timus, odihnind ti după ospăţul de la Matei-vodă dzece dzilc, au purces spre ţara sa, iară Vasilie-vodă iară s-au ascdzat în scaun, că la Poartă si sta domniia nestricată. însă nu îndelungii în pace, că cerându Ştefan-vodâ de la Matei-vodă agiutoriti, să margă în ţară, i-au dat 400 de sâimeni şi den dărăbanţii săi cine au vrut de bunăvoie în leafa lui Stefan-vodă si din livinţi o samă. Si au intraţii iară Stcfan-vodâ în ţară cu ace! agiuroriu de Ia Matei-vodă pre la Focşeani şi s-au aşădzatîi la Răcăciuni, la un sat al său, deodată, asieptândti şi altu agiutorm si dc la Racoţii, cneadzul Ardealului.
Zac. 2. Cu anevoie să tocmâscu doi domni într-o ţară! Aşea Vasilie-vodă, până a nu sâ mai îngloti şi a să întări partea lui Ştcfan-vodă, au ales 800 de oşteni într-ales, orheieni şi lăpuşneni, şi i-au trimis asupra lui Stcfan-vodâ, cu nepocu-său, Ştefan-paharnicul, şi den sate boiereşti câtăva samă de oameni, carii ţinusă calea lui Ştefan-vodâ la fuga de la Popricani şi omorâsă ţăranii aceia si pre Morcanul, hatmanul lui Ştcfan-vodă.
Zac. 3. Strajea lui Ştefan-vodă era la Bacău, 400 de oameni calări şi vro... sâimeni, şi amu era câtva den boieri si feciori de boieri adunaţi la Ştcfan-vodă: Andronic-sârdariul, Daric-spătariul, Antiohie-aga şi alţi boieri de mainte cu dânsul. Şi cu strajea lui Ştefan-vodă din boieri au fostu Mogâlde-pâharnicul şi Sturdzea-vis terni cui. Dacă au simţit venirea lui Ştefăniţă-păharnicul asupra sa cu ostile lui Vasilic-vodă, s-au dat la o râpă ce ieste aproape de sat de Faraoni, anume Valea Sacă, şi s-au tocmit acolea stol pre un piscu, alăturândia lângă sine şi dărăbanţii ce era munteni. Şi cum veniia întinsti orheienii la dânşii, împiedicaţi cu trecătoarea râpii aceiia cc s-au pomenit, nu trecuţi bine toţi, au sărit călăreţii lui Ştefan-voda, şi în loc i-au înfrânţii pre orheieni. Au
plecaţii fuga şi Ştefăniţă-păharnicul, şi Hânceştii şi i-au gonit strajea aceia a lui Ştefan-vodă până i-au trecut fără vad apa Bistriţii. Pre alţii, carii au luat drumul spre Roman, i-au gonit până în Roman. Şi i-au cuprinşii şi ţărănimea aceia, pre care Ştefan-vodă i-au omorât, iară altora le-au tăiat urechile.
Zac. 4. După aceia izbândă, strajea Iui Ştefan-vodâ s-au mutat la Săboani, mai sus de Roman, iară Ştcfan-vodă de la Răcăciuni s-au mutat la Bacău, adâogându-i den dzi în dzi oameni de Ţarâ-dc-Sus toată si den gioseni mulţi. Si acolea i-au venit şi agiutoriul şi de la Racoţii, cncadzul Ardealului, 1 000 de oameni cu Boroş Ianoş.
Zac. 5. Vasilic-vodă vădzindu-să iară la cumpănă grea şi tara îndoită cu urâciune spre dânsul, şi doamna sa la Suceavă, cu toată inema ce avea, cetatea Hotinului era ieşită de supţii ascultarea lui, că era închisă cetatea, şi tot să ţinea pre numele lui Ştefan-vodă, unde era să mai năzuiască nu avea, cazacii amu înfruntaţi şi ruşinaţi cu Timus în Tara Muntenească şi doi nepriietiui tari pre acele vremi, şi Racoţii, şi Matei-vodă, să mira ce va face. Iară tot nelăsându-să, scrie slujitori şi au tras şi orheienii şi lăpuşnenii la sine şi au râpcdzit şi la cazaci, şi-i lăsase Timus 200 dc cazaci cu Hluh-polcovnîcul. Au făcut şi el toată oastea vro 4.000 de oameni, şi au îeşîtu dcntâîu Ia Movile pre Bahluiti. Apoi, dacă au lovit şi al doilea rândîi strajea lui, cc era cu Grigoric-păhamicul, iară strajea lui Ştcfan-vodă au purces spre Târgul-Frumos, şi acolea, dcncoaccde Târgul-Frumos, la Sirca, s-au tumpinat cu Ştcfan-vodă.
Zac. 6. Acest războiii cum au fostu şi cum s-au prilejit, nici unii părţi nefâţâriiidii, că nemicâ nu strică credinţa aşe celora ce scriu letopiseţele ca făţăriia, cându veghe voia unuie şi coboară lucrul cu hula altuia, noi, măcară că am hi datori cu pomenire lăudată mai multu lui Stcfan-vodâ, de la carele multă milă am avut, decât lui Vasilie-vodă, de la carele multă urgiie
170
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA fS'( ORIOGRAFICÂ
171
părinţii noştri au petrecut, iară dreptatea socotindii, nu poci scrie într-altii chip.
Zac. 7. Deci den hărnicia domnilor, departe mai în frunte a lui Vasilie-vodă, că s-au aflaţii pururea în fruntea oştii sale, singur învăţându, mutândii steagurile şi îndemnandu, iară Ştefan-vodă în oastea sa dc faţă n-au foştii, ce au stătut departe de la oaste înapoi. Iară numărul oştii şi hirea, şi acelea tot era mai tare Vasilie-vodă, şi mai mulţi oşteni la Vasilie-vodă, şi mai buni călăreţi, însă toţi îndoiţi şi hirea neamului lacomă la înoituri. La Ştefan-vodă era 1.000 dc unguri călări, pre atâtea era şi moldoveni, si era 500 de pedestraşi munteni şi altă strânsoarc. Iară la Vasilie-vodă, 3 000 de călări, 400 de cazaci, 200 de săimeni cu darabani. Ce a vedere au foştii voia lui Dumnedzău spre srângerca casii lut.
Zac. 8. Tocmise oastea sa Vasilie-vodă cuprindzindu drumul carele vine de la TârguhFrumos preste Sirca. Insă Borăş Ianoş, oblicindii câ pe la pod este loc râpos, au lăsat drumul şi au purces în sus pre costişe, alăture cu pârâul. Vasîlîc-vodâ încă au purces în sus pre culme împotriva lor şi au stătut aşteptându războiul. Den oastea a lui Vasilie-vodă au ieşit harţul, iară Borăş Ianoş den oastea sa n-au lăsat, ce s-au arătat mai îndrăzneţii cu oastea îlui Ştefan-vodă decât Vasilie-vodă, că au trecut pârâul. Şi lui Vasilie-vodă s-au cădzut nu harţul, ce cu toată oastea să margă asupra, încet, cu tocmală, alăturea cu pedestrimea. Ce aşteptând Vasilie-vodă den Ioc neclătit, ceialalţi încă stătuse, şi deprinşi cu izbândc amu în câteva rânduri, ei au sărit întâi, muldovenii în frunte şi ungurii după dânşii. De aceia săritură a oştenilor a lui Ştefan-vodă, cum s-au dat harţul lui Vasilic-vodâ înapoi, cum ieste decima hanului, cum au plecat şi steagurile lui Vasilie-vodă fuga, fără nici o nevoie, care încotro au stătut cu ochii, oilor, nu oştenilor, sămânăroare oaste. Bieţii pedestraşi n-au apucat nici locul să-1 sloboadze deplin, ce îndată, într-o clipaiă, cum s-ari dzice,
ochiului, s-au înşirat steagurile a lui Vasilie-vodă pre Bahlui în gios cu fuga. Iară pedestrimea au luat pre Bahlucţti la Cârlegâtură. Şi cazacii, cu puţină scăderea sa, iară au hălăduit pe la branişte şi au năzuit la Nistru. Singur Vasilie-vodă, vâdzândii răzsipâ oştii sale, au purces şi el deodată foarte cu putini lângă sine. Apoi s-au strânsu pe lângă dânsul den capete slujitorilor şi den Hânceşti unii şi l-au luat între sine, apărându-1 cu mare lauda sa şi veste şi pomenire ciinsteşă. La vreme ca aceia să stai la nevoia domnului cu cinste vecinică hiecăruia ieste.
Zac. 9. Gonit-au gonaşii pre Vasilie-vodă până aproape dc Prut şi l-au tot apărat carii era pe lângă dânsul, precum s-au pomenit. Şi trupuri aşea multe n-au cădzut; den oameni mai însemnaţi: Nechita-vamăşul şt Isar-cluceriui. Şt l-au prinşii viu şi pre Ghcorghic-hatmanul, fratele lui Vasilie-vodă, cădzut cu calul la coborâş.
Zac. 10. Vasilie-vodă, după acesta războiu, au trecut Nistrul la Raşcov, şi, acolea petrecând câteva dzile, s-au muiaţii la Volodijin, un oraş câzăcescii, şî de acolea au trimis pre îordachie-visternicul sol la Hmilu-hatmanul, la cuscru-său. Iară Ştefan-vodă, lâsându Iaşii, numai ce au venit pănâ Ia pod, şi de acolea orânduidit la scaunul Iaşilor caimacami, singur au purces cu ostile sale la Suceavă, unde era casa lui Vasilie-vodă şi inema toată închisă în cetatea Sucevei, cu Toma-vornicul den boieri, avându fiO de săimeni şi puşcari dc loc şi nemţi 60 lefecii în cetate.
Zac. 11. Ştefan-vodă, dacă au sosit la Suceavă, au descălecat la un satu aproape, anume Şcheia, în casele lui Todcraşco-logofâtuî. Iară împregiurul cetăţii s-au îngropat săimenii săi şi o samă de unguri, s-au adus puşcile şi de la Hotin, şi de la Iaşi şi au început a bate cetatea, ce nu-i strica nemică.
Zac. 12. Să adogea ţara de pretutindirea la domnu de iznoavă nou, iar şi Vasilie-vodă, unde era, nu dormiia. Ce orice
172
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
nevoiiuâ pune omul, sorocul lui Dumnedzău, amu orânduit aşea, a-1 clăti, nu poate nime.
Zac. 13. Preste scurte dzilc sosi veste cum Timus iară cu 9.000 de oameni întră pre la Soroca în ţară, şi amu lovisă oamenii lui Vasilie-vodâ şî pre Grumadze-căpitanul, carele era în câmpii Sorocii cu straje. Şi ştua Ştefan-vodă ca nu s-a lăsa cu atâta Vasilie-vodă asupra lui, ce agiunsese şi el la Racoţii, cneadzul Ardealului, şi la Cazimir, craiul leşescu, cărora amândurora era urât Vasilie-vodă pentru legătura cu cazacii. Deci de la Racoţii îndată i-au orânduit cu Petchi jşiioan, cu loţi sâcuii, ca pe 4.000 de oameni, iară craiul leşescu, un polcovnicia ce avea la Cameniţă, anume Condraţchii, cu 1.000 de Ieşi călări, i-au trimis porunca aceasta, de ari veni vro oaste asupra Moldovei, căzăceascâ, să nevoiască cu toată osirdiia, adunându-sâ cu moldovenii, să-i smintească, care lucru apoi aşea au foştii.
Zac. 14. Dacă au simţit Ştefan-vodă oastea câzăcească apropiiată amu cătră Prut şi au oblicit că tătari nu sâmu, nu spre Roman, ce spre Cotnari au purces, ştîindu că soseşte şi Petchi Iştioan cu oastea ungurească. Vrea să ţiie calea cazacilor la loc largii, undeva pre Jijie. Şi la Cotnariii s-au împreunat cu ungurii şi au purces spre Ştefăneşti, aştcptândii şi pre Ieşi. Ce, mai zăboviiidfi leşii, n-au îndreznit ungurii a să tâmpina cu cazacii. Şî aşea, cazacii au trecut codrul pre la Cucoreni, la Suceavă. Iară Ştefan-vodă au rămas pre şleahul lor despre Prut, şi a triia dzi au sosit şi Condraţchii cu 1 000 de Ieşi.
MIRON COSTIN DE NEAMUL MOLDOVENILOR, DIN CE ŢARĂ AU IEŞIT STRĂMOŞII LOR
PREDOSLOVIE, ADECĂ CUVÂNTARE DINTÂI DE DESCÂI.ECATUL TÂRÂI CEL DINTÂI ŞI A NEAMULUI MOLDOVENESCU
Către cititoriu
începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescii şi muntenescu şi câţi sânt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi pană astăzi, dc unde sântu şi de ce seminţie, de când şi cum au dăscălecat aceste părţi de pământii, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut suflend nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta veci de la discâlecatul ţărâlor cel dintăi dc Traian, împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mic trecute, să sparic gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sânţii lăcuitorii târâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată discălecaţi sântu, de unde sântu veniţi strămoşii lorii pre aceste locuri, supt cc nume au fostu întâi la discâlecatul lor şi de cândii s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste
174
1.ITKRATURA ROMÂNĂ MKDIEVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
175
Moldova, hotarăle ei pân-unde au foştii întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe accstu pământii şi supt ce nume, scot la ştirea tuturoru carii voi'ît vrea să ştie neamul ţărilor acestora.
Dzice-va neştene: prea târziu ieste după sutele dc ani, cum sâ voru putea şti poveştile adevărate, de atâtea vacuri? Răspunzu: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea ştî şi oblici. Şi nu numai lucrurile lumii, staturile şi-ncepăturile ţărâlor lumii, ce şi singură lumea, ceriul şi pământul, că sântu zidite, după cuvântul lui Dumnezeu celui puternic. Crezu, din Scripturi ştim şi din Scripturi avem şi sfânta credinţă a noastră creştinească şi mântuirea noastră cu pogorârea Firului lui Dumnezeu şi împeliţarea cuvântului lui, cel mai denainte de veci în firea omenească (denafarâ de păcălii). Scriptura ne deschide mintea, de ajungem cu credinţa pre Dumnezeu, duhul cel nevăzut şi necoprinsu şi neajunsii de firea noastră, Scriptura deparie lucruri dc ochii noştri ne face de le putem vedea cu cugetul nostru. Să nu pomenim dc marile Moisi, carilc după 2400 de ani au scris letopiseţul de zidirea lumii, că acela au avut pre însuşi Dumnezeu dascăl, rostii cătrâ rost. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele lui Aiiileus; Plutarhu în 400 de ani au scris viiaţa şi faptile vestitului împăraţii în lume, a lui Alexandru Machidou; Titus livius cursul a toată împârăţiia Ramului în 700 dc ani şi mai bine au scrisu după urzitul Ramului si alţi mulţi istorici, cercândil de amârântul scrisorile, cursul a multe vacuri cu osârdie şi cu multă osteneală au scos lumii la vedere istorii.
îudemnatu-m-au mai mulţii lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, dc descălicatul ei cel dintâi, toate alte ţâri ştiindii începuturile sale. Laud osârdiia răposatului Urechic-vornicul, carile au făcut de dragostea târâi letopiseţul său, însă aceia de
la Dragoş-vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroşîi scrie. Tara de discălicatul cel dintâi cu români, adecă cu râmleni, nimica nu pomeneşte, numai amcliţâ la un loc, cum că au mai fostu ţara odată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au foştii destul a scrie de mal scurte vacuri, destul de dânsul şi atâta, câtii poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămâie întru întunerecui neştiinţei, că celelalte ce mai sfinţii scrise adăosături dc un Simcon Dascălul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări sânţii. Care şi acelea nu puţină a doao îndemnare mi-au foştii. Câtii mi să pare, bine nu ştiu, că n-am văzut letopiseţul lui Fvstratic-logofătul, iară cum am înţeles de câtva boieri şi mai ales din Niculai Buhuş, ce au fostu
i
logofăt mare, pre acestii Simeon Dascăl, Istratie-logofâtul l-au fătat cu basnile lui şi Misail Călugărul de la Simeon au născut, cela fiiu, cestalah nepot. Şi mult mă mir de unde au luat aceste basne, că şi Urechic-vornicul scrie şi el: 45 dc ani la domniile cele dintâi, nici o scrisoare nu să află de lucrurile lor ce s-ar fi lucraţii, şi nici streinii n-au ştiut nimica de dânşii pană la Alixandru-vodă cel Mare şi Bun. Decii au început istoricii lcşăşti a scrie, mai ales Biclschii şi Martin Paşcovschii, pre carii i-au urmaţii răposatul Urcchie-vom icul. Daca n-au foşni dară dintâi scrisoare în tară şi nici streinii n-au ştiut şi nimica n-au scris, de unde sânţii aceste basne, cum ca sâ fie foştii moşii ţărâi aceştiia din temniţile Ramului, daţi întru ajutoriul lui Laslău, craiul ungurescul1 Şi românii acum era în Maramoroş în zilele acelui craiîi, ceşti dincoace, de unde ieste acum Moldova, iară cei dincolo, unde ieste acum Ţara Muntenească, iară în munţi pre Olt, unde şt acum să pomeneşte Ţara Oltului, şi râmlenii cei discălicaţi de Traian în Ardeal acum era în Ardeal.
Eu, iubite ceritoriule, nicăirea n-am aflaţii nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea Dumnezeu ştie
176
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
177
cu cc dragoste pururea la istorii, iată şi până la aceasta vârstă, acum şi slăbită.
De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea iesie un lucru veeinicu. Cându ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu.
Făcutu-ţ-am izvod dintâiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescii şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în veci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă smintelile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei sântu povaţa mea, şi răspundu şi pizmaşilor neamului acestor ţări, şi zavistnicilor.
Şi întâi unui Enea Silvie şi cu următorii lui; însă acesta istoric nu aşa greu nepriietin ieste, cât numai acest nume vlah de pe Fleac, hatmanul Ramului, că ieste scrie, unde s-au lunecatu şi săracul Urechie-vornicul. Credem neputinţii omeneşti.
Iară ieste altul, de neamul său leah, lanc Zamovschii, care orbii năvăleşte, zicândii că nu sânţii moldovenii, nici muntenii din râmleni, ci, trecându pre aicea, pre aceste locuri, Traianu-împăratul şi lăsândîi slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limba rânileneascâ. Vei vedea apoi şi a cuvintelor lui răspunsul şi ocara nu de la mine, ci de la istoricii, povaţile mele, la rândul său.
Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriulc, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtii cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele
noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelegem minunate şi vecinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriu nume. Sângur Mântuitorul) nostru, Domnul şi Dumnezeu Hristos, nc învaţă, zicândii: „HcriHTiMTe ihkanha", adecă: „Cercaţi Scripturile". Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare. Citeşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriii, Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Istoricii Dion Cavaţii Evtropîi Bonfinii ungur
Carionii Topeltin de Mediaş
Cap. 1 DE ITALIA
Toate lucrurile, dacă să încep a spune din ceputul său, mai lesne să înţeleg. Şi neamul moldovenilor fiindu dintru o ţară care să chiamă Italiia, de Italiîa şi de împărăţiia Ramului, a căriia împărăţii scaunul, oraşul Ramul, în dricul Italiei iesie, a pomeni întăi nc trage rândul.
Ţara Italiei, de aicea de la noi, drepţii spre apusul soarelui ieste, nu aşa depărtată de ţara noastră, că de la Belgradul, carile îi ştim mai toţi câ ieste pe Dunăre, unde cade apa Savei în Dunăre, niguţătoreşte, mergândti, cale de 30 zile iese pană la Vincţiia, şi Vincriia ieste pre pământul Italici.
în statul său ieste între mări, ca şi Greţiia, adecă ţările greceşti, că dincoace, dinspre noi, să închide cu o limbă de mare, care iese din Marea Albă - vineţiienii zic acei limbi Colfo de Vineţia, adecă limba sau grumazii de Vineţiia — să zice şi cu alt nume şi Marea Adriaricum, Marea de Adrie. Iară mării
178
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA 1STORIOGRAFICA
179
din care iese limba aceia îî zicu ladnii Marea Mediteraiieuni, adecă marca den mijlocul pământului; turcii, grecii şi noi zicem Marea Albă. Iară dispre cealaltă parte, spre apus, izbucneşte iară din ceiaşi Mare Albă un unghiu de mare, însă nu cu atâta lungime, cum ieste limba aceastalaltă dispre noi. Şi pre celalalt unghiu dincolca ieste lanua, noi zicem ianovezii. Insa dintre acestea îmbe limbi iese Italiia şi în dricul pământului, spre miazânoaple, dincolo, pană la hotarăle franţozului.
I iotarăle ei despre răsăririi, dispre noi, cum s-au zis mai sus, limba de marc şi apoi Stiriia, Carintiia, Avstriia, ţările împărăţiei Nemţeşti; dispre miiazănoapte tranţojîî. dispre apus Hişpaniia, iară dispre amiază/i sâ închide cu marea cc-i zicem noi Albă, şi toţii aceia ieste carea să închide pană la Ţarigrad.
Grecii zic Italici cu altu nume Hesperiia, di pe Hcsper, steaoa ceia câriia zicem noi luceafărul cel de noapte, că acel luceafăr rireptu peste Italiia apune. Simănătoare foarte cu ţările greceşti, că cum Grcţiia să începe din Marea Albă, între mări, până la Machidonie, dc o parte cu Marca Albă, carea să întinde pană în Ţarigrad, de altă parte limba dc mare, de care s-au scris mai sus, desparte pc Italiia de ţările greceşti, aşa Italiia dincoace cu limba dc mare, iar dintr-acolo, despre apus, cu unghiul cel dispre ianovezî.
Asa are Italiia domnii împărţite în sine, cum avea şi Grcţiia într-o vreme, cărora domnii şi ţări sânt numele acestea: Liguria, Tâscan;), Umbria, Sabina, I .aţium, de unde ieste limba latinească şt de la latin craiul, Neapolis, crăiia suptu craii Hispanici, Calabriia, Apuliia, Romaniia, Istriia, Hetruria, Campaniia, şî mai sântu mai mărunte ţâri, carele trec cu condeiul pentru zăbava.
Iară Grcţiia avea ţări anume: Acarnaia, Etoliia, Thessaliia, Fochida, Morcia, Arcadia, Elada, Olimbiia, laconiia, Aiiaia, Attica, unde ieste vestitul oraş Athina-Viiotia, şi iară mai sânţii tari mai mărunte.
Ieste ţara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline dc toate bivşuguri, şi pentru mare iseusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia i-au zis raiul pământului, a căruia pământii, oraşile, grădinile, tocmelile la casilc lor cu mare desfâtaciune traiului omenescu nu are toată lumea, supt ceriu blându, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele. De grâu, vinuri dulci şi uşoare, untudclcmnu, mare bivşug şi de poame de tot feliul: chiire, năramzc, lămâi şi zahăr şi oameni iscusiţi, la cuvântu stătători, peste toate neamurile, neamăgei, blânzi, cu oamenii streini dintr-alte ţâri nemăreţi, îndată tovaroşi, cum ar fi cu ai săi, cu mare omenie, supţiri, pentru aceia le zicîi geutiloni, cum zicu grecii, celebii, şi Ia războaie neînfrânţi într-o vreme, cum vei afla la Istoriile Ramului, de vei ceti dc dânşii.
Aceia (ară ieste acum scaunul şi cuibul a toată dăscăliia şi învăţătura, cum era într-o vreme la greci Athina, acum Padova la Italiia, şi de alte iscusiie şi trufaşă meşterşuguri.
Ieste Italiia mai vechie decât Roma, adecă Ramul, şi împărăţiia Ramului, care s-au urziţii în ţara Italiei după ce au (lemcrriu de la Troada Amcnor şi linca, din carii Antenor — Vineţiia şi olatelor ei, iară F.nea Ramului şi împărăţiei lui începători şi rădăcină sânţii.
Numele Italiei ieste vechiu, la toate istoriile cele vechi latineşti, dc pc leal, craiul lor. Nemţii italiianului zic valios, şi noao, moldovenilor şi muntenilor, iar aşa valios, frantozii italiianului valaşhos, noao şi muntenilor, valaşhos, leşii italianului, vloh, iară noao voloşin, iară muntenilor acum s-au luat leşii după apa Oltului şi au mai adaos tiparnicii lor o slovă: M, de le zicii molteni, adecă olteanti, ungurii italianului, olaşij, iară moldoveanului şi munteanului, olah. Şi tării Italiei leşii zic Vlosca Zcmlca, adecă Ţara Vlohului, iară ţărâi noastre, Volosca Zeiulea.
180
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ.
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
181
Caută-te dară acum, cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnată de tine, din neştiinţă rătăciţi, alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsirii niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte.
Iară nu numai numele acesta, precum ai înţeles că ieste tot unul, la toate ţările, şi al tău şi Italiei, precum vei înţelege şi mai pre largă, la capul deosebi dc numele acestor ţări, câ şi turcii, şi grecii ne zic vlah, ca şi dintr-altele te vei cunoaşte: obiceiuri, hire, graiul şi pănâ astăzi, că eşti dreptu vloh, adecă italiian şi râmlcan.
Multe obiceiuri într-acest neam trăiesc a italiianilor, pană astăzi: aşa de oaspeţi la casilc lor, ncmăreţi, voioşi şi libovnici (nu ştiu din ce muntenii, o samă, s-au abătut puţintel den aceasta hire), aşa la petrecanii, la întrebare unul pre altul de viiaţa, firea, clătirea. Cine au fost la Italiia, să vază pre italîiani, sâ ia aminte, nu-i va trebui mai mare dovadă, să crează că un neam sântu cu moldovenii.
în casa noastră au fostu. această voroava, în Iaşi cu un episcop italian, care, între alte, foarte pre voia gândului mieu mi-au zis cuvinte de aceste neamuri, dzicând aşa, şi era om de înţeles: „Mie nu-m trebuieşte să mai citescă la istorii de moldoveni, cine sântu.; pre o samă de obiceiuri, foarte bine îi cunoscii de unde sânţii, aşa hubovnici la oaspeţi, aşa femeile lorii să ferescii de vederea streiniloru şi să dau în laturi, aşa să nu treacă femeia pe dinaintea bărbatului pc drum sau pe cărare, aşa toată viiaţa, în mâncare cu dulceaţa curcchiului, numai acestea sărat, atâta osăbire, aceia şi iarna, şi vara tot verde, nemurat. Toate acestea atocma cu italiienii sânt şi a vedere să mărturiseşte o fire". Cu multă mirare am stătut de mărturia acelui vlădică, de mare agiutoriu istorii melc.
înţelege-vei şi din capul care să va scrie din graiul cestoru ţări că şi limba ieste dovada că în graiul nostru pană astăzi sânt cuvintele, unile lerineşti, iar altele italieneşti. Să miră un historic, anume Cavaţîe, dzicând: „De mirat lucru ieste că limba moldoveniloru şi a munteniloru. mai multe cuvinte are în sine râmleneşti decât a italienilor", mâcară că italianul tot pre un locii cu râmleriii. Ce acela nu-i divă, că italianii târziu ş-au scornit limba din îctincască, aşa dc iscusită, dc dezmierdată, cât că ieste limba îngerească îi zicu-i. Şi întru unile voroave peste samă îşi aduce cu a noastră, ales cu aceste silaves: delia, di, delia voi, vo sinîorio, cum la noi: la dumneata, de la tine, dc la dumneata, la voi, de la voi, care acestea în limba letinească, adecă râmlenească, acum nu încape, ce cură fără acestea în măsurile sale.
Un historică, anume F.neas Silvii, de care ţi-am pomenit la predoslovie, şi câtva alţii, pre urma şi pre cărarea lui, au scris în istoria sa cum moldovenii, carii lăcuiescu pre pământul Dachii-de-Sus şi muntenii pre Dachiia-de-Jos, acestu nume, vlah, îl trag anume după Fîeacu, hatmanul Ramului. Şi aceasta părere a celui Enca nu ieste dc aiurea, numai au cetit nişte stihuri a unui dascăl, anume Ovidius. Pre acelu Ovidius l-au făcut, cum zidi turcii, surgună, de l-au gonit din Râm tocma la Cetatea-Albă, pre Marea Neagră, Avgust-chesariu, împăratul Ramului, pentru nişte cărţi ce scrisese în stihuri de dragoste, de să umplusă Ramul dc curvii dintru acele jocuri ale lui, cum fac şi moscalii, de trimit la zatocenii, adecă în urgie, la Sibir, şi pană acum. Acela dară dascăl Ovidie au scris câteva cărţi, sezându la Cetatea-Albă în urgie, iară în stihuri, că ş-au fârşitu acolo şi viiaţa. Şi pre numele lui ieste balta Vidovul la Cetatea-Albă. într-acele cărţi, una ce are nume de Ponţii, scrie la un priietin al său la Râm, anume Greţin, aceste stihuri. Iată câ ţi Ie însemneză latineşte scrise şi pre limba noastră tălmăcite:
182
LITERATURA ROMANA MEDIHVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFIA
183
„Praejuit bis, Graecine, locis modo Flaccus, el illo Ripa ferox htri sub duce tuta Jitii Hie temut Mysas bentes in pace fideli; Ilic arcu Jisos, lerruiî ense Getas ".
„Gbieţii ţinea într-o vreme, acum Fhicus (ine Râpa scump-a Dunării el singur cu sine. lei au ţinut Misiia în pace cu credinţa, Pre ghieii au scos de aicea, el cu biruinţa".
Aşa însemnează aceste stihuri ale acelui dascăl, pomenindii pre acel Fleac, căruia numele la Istoriile Ramului ieste Fulvîus Fleacus-consul, precum chiema ei pre atuncea hătmăniile lor. Şi de aceste stihuri s-au legaţii întâi acela Eneas Silvii, şi după dânsul şi alţii. Şi între aceia aflu şi eu pre Ureche, săracul, următoriu: să fie numele acestor ţări, vlah, dc pre acela Fleac, hatmanul Ramului, căruia lucru Carion istoricul stă împotrivă, şi cu dânsul şi Topeirin de Meditaşi, anume zicându deschis: „Ceia ce au scris că numilc vlah acestuia neam, adecă al Moldovei şi al muntenilor, ieste de pe hatmanul Ramului Fleac basne sântu".
Eu încă cei partea mea cu dânşii, cu aceşti doi ţiu pentru aceste doveade, care deschis ţi-am scris, cum toată lumea zice italianului aşa cu un nume şi noao pană astăzi. Şi acel Fleac, de au bătut războaie cu tătarii pre Dunăre, iară la discălicatul ţărâlor acestora, nici o treabă nu arc, care sânţii târziu după Fleac discălicatc, de Traian, împăratul Ramului din Ţările Vlohului, adecă a Italiei, făr numai va zice cineva că kalianii acestti nume vlah au dobândit după Flac, care lucru n-am cetitu nici la o istorie a Ramului şi de Italiia. Alte chipuri şi capete au avut Italiia mai vestite şi mai vechi decât acela Fieacu; cum ar fi luat Italiia nume de la acela?
Ci de Italiia atâta ajunge, câtii ţi s-au arătat cu mărturiile şi istoriile şi numelui care-l avem de la alte neamuri, tot unul pană astăzi. Să păşim de acum şi Ia altile pre rându.
Capul al doilea PENTRU ÎMPÂRÂŢIIA RAMULUI
împărăţia Ramului, căriia putere şi lăţime asemenea nu au rostit nici o împărăţie de cându ieste lumea, de măriia ei citeşte toate istoriile lumii, mai mare nu vei afla alta, nici în ceste vacuri de acum, nici în cele trecute. De această împărăţie vei afla şi prorocii, ales la Daniil-prorocul, cu dezlegarea visului lui Navohodonosor, împăratul Asiriei. De aceasta împărăţie cântă şi sfânta biserică, întăia, slava, glas 2, la vecerniia naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos: „flurăcT cahnc mahaacteSiouiS h\ 3eMAn", adecă: „Cându Avgustii unul stăpânită tot pământul". Acest Avgust, împărat al Ramului au foştii, şi în zilele lui au născut şi Mântuitoriul lumii, fiiul şi cuvântul lui Dumnezeu, din preacurata Fecioară Mariia.
Numele său trage de pe oraşul Roma, noi zicem Ramul, care oraş ieste în Italia, pre apa Tivrului, curatoare în Marea Albă, cu calc dc câteva zile mai jos de Râm, din izvoarăle munţilor Italiei început. Iară începutul împărăţiei aceştiia, cum s-au şi mai pomenit la capul cel dintâi, de Italiia (care ieste mai veche decât Ramul şi decât începutul împărăţiei, pentru aceia pricină s-au pus şi întăi la Italiia rândul), ieste din Troada, care o au răsipit-o elinii, sau cu altti nume grecii, trâgându multă vreme războaie cu troad^nii pentru marc strâmbătatca lor ce le făcusă grecilor troadenii, cu furtişagul Elenii, femeii lui Menelau, prin Alixandru, feciorul lui Priiam, împăratul Troadci. Care fămce să să întoarcă grecilor pururea sfătuia doi domni din Troada, Antenor şi Enea, că, întorcând-o, dzicea că s-a potoli vrajba cu grecii. Ci măzdind pre alţi sănatori domni, ficiorul lui Priiam, să ţie cu dânsul, să nu să dea Elena, s-au trăgănatu sfada, pănâ la stingerea de totit a Troadîi, câtu n-au hâlăduit niminea altul, nici în cetate, nici în olatul ei, fără acei doi ce s-au pomeniţii, Antenor şi Enea, cu gloatile lor. ( )ri
I
184 LIT TRATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
185
că ştiindu-i grecii că aceia sfătuia spre bine şi nu i-au gonitu, ori că ei, ca nişte oameni cunoscându la ce trage lucrul, s-au păzit devreme, au ieşiţii cu casile şi cu oamenii săi, încărcaţi în vase. Din cărei Antenor au discălicat Vincţiia pre pământul Italiei, iară Enea, pogorându-să mai jos, au abătut la malul iară al Italiei, unde stăpâniia Latinus-craiul o parte de Italiia. Şi, îndemnaţii şi de prorocii lor, pc atuncea păgâneşti, au început sfadă cu acel craiu, anume Latinus, de pre a căruia nume este limba latinească.
Nu era încă cu oameni deşi acele locuri aşezate pe acele vremi, şi singur craiul mator de zile, numai cu o fată de trupul său, care era logodită după un domnii de Italia, anume Turnus, carile avea mulţi domni de Italia nepriietini. Pre aceia i-au tras Enea în tovărăşie împotriva lui Turnus şi a lui Latin-craiul, şi cu câteva războaie cu rnare vărsare de sânge, înfrângândii pre Turnus, pană şi la perirea Iui în războiu, au căutaţii lui I^atin-craiu a primi pre troadeni în ţara sa, în Italiia, şî pre Enea, ginere în locul lui Turnus, că lui Enea doamna îi murise de groază cândii au văzut arzându de toate părţile Troada. Aşa s-au făcut troadenii moşani Italiei, aşezaţi şi legaţi întru sine cu italiienii, să trăiască troadenii pre limba şi pre pravilic dc giudeţe a italiienilor, şi italiienii să priimească bozii, şi rugile, şi obiceiurile de biserica troadenilor.
Şi dintr-acestu Enea şi fata lui Latin-craiul sânţii, din seminţie în seminţie, născuţi doi fraţi, anume Romul şi Remii, carii au urzit oraşul Roma. Şi zidindti pre jumătate Romul şi pre jumătate de oraşti Rem şi încă neînălţate zidurile, au venitu întru una de zile Rem să vază sportul lucrului a frăţinc-său în partea unde zidiia frate-său, Romul, şi, vrându să facă şagă au sânt peste zidul frăţine-său râzând. în loc fratc-său, luând seninii de piezi-răi oraşului, apucă un fuste şi loveşte pe frati-sâu pen mijlocul trupului. Cade Rem morţii de rană, iară Romul, stândii asupra trupului, au zis: „Aşa să
petreacă toţi carii vor vrea să saie zidurile acestea". Şi au stătut singur Romul şi urzitoriti oraşului şi crăiei, de pre a căruia nume ieste şi numele oraşului Roma, pană astăzi, şi de pe oraşu şi numele împărăţiei.
Fost-au această împărăţie din ceputul său, de la Romul, craiul dintăi, supt crai, pănâ la Tarcvinius cel Mândru, îi zic râmlenii Tarcvinius Supcrbus, adecă Mândru. Al aceluia un ficior ce avea au făcut silă noaptea la casa unui domnii, lipsind domnul de acasă, anume doamnii sale, Lucrcţiia, care, după aceia silă din patii nu s-au mai sculatu, ci au scris la bărbatul său, unde era, şi la unchi-său, vestit senator pre atuncea la Râm, anume Brut, să vie cum mai de sirg la dânsa, că ieste spre moarte. Şi daca au sosiţii şi au intrat în casă şi unchiul acei fâmei Lucrcţiei, şi bărbatul ei, au zis: „îngăduiţi, nu vă apropiiareţi de patul mieu, spurcaţii de ficiorul lui Tarcvinii. Iară trupul de ieste şi silit, nevinei mele moartea mea va fi martor". Şi au scos un cuţit de supţii perină, de aceia trabă gătit mai denainte, şi s-au loviţii cu cuţitul întru inimă. Au năvălit bărbatul ci şi unchi-său la patii, ci în deşerţii, că căzusă cuţitul cu rana adâncii, din care, după câteva ceasuri, au murit Lucreţîa. S-au făcut o zarvă mare şi tulburare în toi oraşul de o faptă ca aceasta şi s-au strânsu tot oraşul la Brut, cărora au arătaţii tuturora fapta ce au făcut ficiorul craiului şi cuţitul crunt de sângele nevinovaţii fâmei şi silă. Şi au stătut tot Ramul, şi în loc şi olatclc, de au jurat cu Brut cum să nu mai sufere craiii asupra sa. Iară Tarcvinic, urât şi părăsit de toţi, şi de slujitorii lui pentru spurcata fapta aceia şi sila, au fugit la franţozi, cu carii, trâgândii ajutoriu, s-au ispitit cu sila să coprinză iară scaunul Ramului, ci tot gonit şi răsipît s-au întorşii, şi n-au mai dobândiţii ce au pierdut în toată viiaţa sa nici el, nici altul. Şi de atuncea s-au cârmuiţii acea împărăţie totu supţii sfatul sinatorilor, cum vedem acum câ să cârmuieşte Vcneţiia, până la Avgust-chesar, 500 şi mai bine de ani.
186
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVA! A
LITERATURA ISTORIOCRAEICA
187
Dc mirat lucru ca această împărăţie, la câtă putere şi lăţime au veniţii, toţii într-acele 500 de ani de supţii cârma sfetnicilor au crescut. Şi alegea ei din an în an câte doi mai mari, cărora cu numile boierii le zicea comules, adică capetile sfatului, că consilium latineşte ieste sfatul. Şi mai mare era acestu nume dc boierie, consul, decât împerator, că acesta nume împerator era hatmanilor, carii ducea în vreo parte ostile, şi trăiia acestu nume numai pană era în oaste, cine era. Iară daca sâ întoarcea acasă sau la Râm, nime şi nimărui nu să zicea împerator, ce iară pre numile ce avea dintâi. Va să zică împerator poruncitorul, care nume apoi pentru mare izbândă ce făcea acei imperatores, adecă hatmanii, au căzut dc să numeascii împăraţii cu acestu nume şi au ieşit mai mare şi mai de cinste decâtii numile crailor.
Hotarăle aceştii împărăţii a Râmnului mai necoprinse sânţii, că nu niscareva munţi sau ape curatoare, cum vedem acum că despartîi crăie de crâie şi împărăţie de împărăţie, cî din toate părţile le-au foştii hotarul Marca Ochianul, care încunjură pământul, tncepându dispre părţile despre miazănoapte, ochianul cela cc înconjură Englitcra, şi toţii acela Ochian şi dispre apus, pe după Hişpania şi Portogalia, şi de la părţile Apusului să trage tot acela Ochian, înconjurându totu pământul despre amiazăzi, pe după Africa, noi zicem Ilarbarezii, pană vine la Marea Roşie, care ieste între Eghipct şî Araviia. Câte împărăţii, craii, domnii, ţări sântu, di le încunjură Ochianul, precum s-au pomenim mai sus, toate supt ascultarea împărăţiei Ramului au fost.
încă mai spre răsărit de Marea Roşie, de la Ochianul de amiazăzi, tăind pre uscat Aravia, Asiria, Siria, pană la muntele Caucas, între Hândii şi între parthi, şi dc acolo pană în Marea Caspiei şi Armeniile amândao şi câte ţâri sântu între Marea Caspiei şi între Marea Neagră, ghiurgii, mingrclii, cerchiezii şi alte ţări, şi dc acolo apa Domul şi Volga, toate supţii
ascultarea Ramului au fostu şi de la Iuzbec hanii cei mari de la Râm lua steag de hanii.
Cu Hândiia numai nu au închiiat toată lumea dispre răsărit şî veniia şi de acolo multe ţâri să să închine. Ci dc la o vrdmc nici-i mai priimiia ca locuri depărtate.
Şi unghiul cestalalt, la Ochian, pre unde sânt acum şvezii şi Daniia şi unghiul spre apa Renului, pre aceste ţări nemţeşti -că şi şvezii şi danii tot nemţi sânţii şi un neam sâni - nu i-au putut supune nici într-un chip râmlenii pană la îndirepiatul acei împărăţii în multe părţi. Şi câtă oaste au pierdut cu nemţii, bătândii războaie, cu ceialaltâ parte dc lume nu o ar fi pierdut-o. însă numai o parte dc nemţi supuşi n-au fost, iară cât ţine apa Renul, şi celelalte, şi peste apa Renului, multe locuri supuse au fosiu, cum şi Englitera, şi franţozii, şi toată Hişpania.
Caută acum cu cugetul întru atâta lungime şi lăţime dc lume câte împărăţii mari sânţii acum, cum ieste Englitcra, Franţozul, Hişpaniia, nemţii până la apa Renului; la Africa: Fesul, Liviile, Mareh, Afri, pană mai lot Eghipetul, habeşii şi împărăţiia Asiriei, Persul, Armeniile, Capadochia, toată Creţia şi Machidonia, Iliriia, Dachiia, unde sântem noi acum, şi alte ţări şi ostroave şi pre ochian, şi pre Marea Albă, şi pre Marea Neagră şi pre Caspiia. La toate acestea ieşiia paşii de la Râm, pre un an pre unile, la altile pre trei ani şi mai inulli. Câteva coaie de hârtie s-ar mai lungi de aşi sta a pomeni anume ţările toate. Paşii ieşiia şi la ţările jidoveşti, la Ierusalim, de la această împărăţie, de care lucru deschis tc va învăţa sfânta Evanghelie a patru evanghelişti. O seamă dc ţări mai depărtate dintr-acestea supt crai birnici le lăsa: la Africa, ales la Eghipct, Armenia iară celalte, cum ieste Spania, Englitera, franţozii, nemţii, pană la apa Renului, Italiia, ţările greceşti, toate ţările ierusalimului, Anadolul, ostroavele, tot cu senatorii Ramului să cârmuia. Pentru aceia au zis un filosof al lui Pir, craiul epiroţilor, adecă
188
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
189
al arbănaşilor, cândii l-au trimis în solie la Râm, că au văzut sfatul lor de împăraţi adunatu.
Ci câtu ne trebuieşte la rândul istorii noastre, ne ajunge de atâta dc împărăţiia Ramului.
Capul al treilea DE DACHIIA
Daca s-au începui de Italiia a zice, de unde ieste venit neamul acestor ţări şi dc împărăţiia Ramului, de care împărăţie sântu discălicate ceste ţări cu râmlcnî, vine rândul acum şi locului acestuia, la ce loc au venitu acestu neam, din locurile cele dintăi.
Locul dară acesta unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească ieste dreptu Dachia cum şi toi Ardealul cu Mararnoroşul şi cu Ţara Oltului. Altti nume mai vechili dccâtîi acesta, Dachia, nu aflu în toţi câţi sântu istorici, câ de le-au zis cineva că ieste Schitiia, dc pc schiţi, adecă tătari - căci au năbuşi ţii pre aceste locuri pre urmă tătarii şi mai înainte de Atila, dcscălicâtoriul Ţărâi Ungureşti şi a ungurilor pre aceste locuri - Dachiia numele său cel vechili tot au ţinut la toţi istoricii. Cum s-au zis, Schitia ieste direapia Tuzbecul, adecă Tartariia cea Mare şi o parte dc împărăţiia Moscului.
Dachii aceşiiia cu multe vacuri mai nainte de Hristos au aşezaţii locurile acestea. Pomeneşte de dânşii Cvint Curţius, istoricul, de faptilc lui Alexandru Machidon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care ieste pre limba noastră plină de basne). El scrie: „Sahi, dahi, masagheti tot un neam sântu", venit din părţile Hindicî pre aceste locuri, când încă lumea mai rară au fost în oameni. Şi dintr-aceşti dahi - noi zicem şi grecii, dachi, iară latinii şî leşii, daţii - să ţin saşii de Ardeal (şi pănâ nu demultîi au foştii şi la noi în ţară, iară la satilc cele hăneşti, la Bugeae, şi acum sânţii, de le zic testebani), că sâ tragu şi au
mari istorici martori. Limba lor iară aşa vechie ieste: au price între sine cu nemţii pentru mai de multe vacuii, carii sânţii mai vechi de dânşii, şi ceştia că nemţii au luat de la dânşii limba, iară nemţii că saşii au ieşit dc la dânşii, din Saxonia. Ci acesLe prici le lăsăm u la dânşii, noi numai pomenim cât sluj aş te rândul nosLru la poveste.
Hotarâle Dachici dispre răsăriţii ieste Nistrul apa, la istoricii cei vechi Tiras, iară dispre amiadzădzi, Marca Neagră şi Dunărea, dispre apus Panoniia, acum ţările Budii, dispre miazănoapte, Morava, şi Podoliaîn Crăiia Ixşascâ, unde ieste şi Cameniţa. Sânţii o samă dc istorici carii dau şi Podolia şi câmpul peste Nistru pană la apa Buhului şi peste Dunăre, Misiile amândoao, cărora le zicem noi acum Dobrogea si o parte dc Iliriia, sâ fie fostu de Dachiia.
Puternică într-o vreme, cât supt vremea împărăţiei Ramului supt Domentiian-împăraiii, iară la Dachia crâind Decheval-craiul, lua dachii o sumă de bani din visteriia Ramului, cum lua tătarii de Crâm ii de la Moscii şi de la Ieşi, să nu le robească ţările, că prăda şi dachii Italiia cu călârimea, pană în zilele lui Traian-împăratul, ce au împărăţitit pre urma lui Domentian-împăratul.
LITERATURA ISTORIOGRAF 1CĂ
191
ION NECULCE LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI DE LA DABIJA-VODĂ PANĂ LA A DOUA DOMNIE A LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
CAP. I
DOMNIA DABIJII-VODĂ
După moartea lui Ştefăniţă-vodâ, ficiorul iui Vasilie-vodă, în anul 7170 [1662], au trimis boierii la Poartă pre Chiriţă Drace, cu rugăminte de îa boieri şi dc la ţară, pre cine or vre ci să le de domnii de ţară. Şi le-au ieşit răspunsul de la împărăţie să margă boierii toţi la Poartă şi acolo, pre cine or alege ei, pre voia lor vor face.
După acee mers-au toţi boierii la Ţarigrad, după poronca vizitiului. Şi cu dânşii era şi Kvstratie Dabije vornicul. Şi dintre cei boieri mulţi carii trage nedejdea domniii, numai Toma vornicul şi cu frate-său vistiiernicul lordachi, Cantacozineştii cei bătrâni, s-au agiunsu cu neporu-său, cu cupariul Rusăt cel bătrân. Având cupariul trecere şi cinste la Poartă, au isprăvit lucrul dc domnie pentru Dabije vornicul, Şi ieşind boierii înaintea viziriului, sâ ţine cela di cela să-i aleagă la domnie. Iar Dabije vornicul nemică nu ştie, nici în gând nu-i era. Ce cum întrară boierii în casă la viziriul, fiind lucrul tocmit şi aşedzat cu cupariul, şi întreba viziriul care este Dabije. Şi arătându-1 boierii, l-au şi îmbrăcat cu caftan dc domnie. Iar alţi boieri ce trage nedejde domniii au rămas numai cu nedejdea.
Vinit-au Dabije-vodă în scaonul domnescu în Iaşi, tuturor cu bucurie de bună părere pentru domnit bun de boicriu de ţară. Şi era tuturor cu bine. Şt nu era nici un boieriu în prepus sau în minciuni la acest domnii, nici ţara nu era împresurată cu dările pre acee vreme.
Acest domnu ave obicei, când şide la masă şi vide niscaiva oameni săraci dvorind prin ogradă, învăţa de lua câte doao, trii blide de bucate din masa lui şi pâine şt vin şi le trimite acelor oameni acolo în ogradă, de mânca acei oameni. Şi dzice cătră boieri: „De mult or fi dvorind ci şi or fi flămândzi, neavând dc cheltuială". Şi face Divanuri dese, ca să nu zăbăvască oamenii mult, dacă or vini îa Iaşi pentru nevoile lor. Şi multe Divanuri face din amiadzădzi în desară. Care aceli Divanuri den amiadzădzi în desară nu cădc toate pre de laudă. Aşijdcrc el be vin mai mult din oală roşie decât din pahar de cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din pahar. Şi el era de locul lui din ţinutul Putuei, şi ştiindu clu încă din boierie că au oamenii săraci dobândă bună din vie, din toate cele rele au scornit şi el acestu obiceiu rău de vii: de pogon câte un leu să de; care să trage şi până astădzi.
Restul capitolului se ocupă, pe scurr, dc războiul dintre turci si nemţi, la care au participat şi domnii principatelor româneşti, şi mai pe larg de evenimentele din Muntenia, în legătură cu intrigile dintre Grigore Ghica-vodă şi Cantacuzineşri, care voiau pe unul dintre ei domn.
CAP. II
DOMNIA DUCĂI-VODĂ CELU BĂTRÂN, LEAT 7174
Duca-vodă era de moşie din Ţara Grecească, dc la Rumelia, şi, viindu aice în ţară de copil, au slujit la Vasilie-vodă în casă şi la alţi domni, păn-au agiunsu la boierie mare. Şi s-au şi-nsurat aice în ţară, dc-au luat o fată a doamnei Dabijoaie, anume Nastasia, ce era făcută cu Buhuş, ş-au agiunsu de au fostu şi
192
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
visEernieti mare în dzilele Dabijâi-vodă. Ce, după ce au murit Dabije-vodă, au mărsu doamna Dabijoaie în Ţarigrad, cu Duca visrernicul, ginere-său, avându pe Cupăreştii si la alte căpetenii a Porţâi, împărăteşti. Scris-au şi Toma vornicul Catacozono la nepot ăi lui, la Cupâreşti, ea să fie nevoitori pentru Duca visternicul. Şi aşe i-au isprăviţii, de l-au îmbrăcat cu caftan de domnie în "Ţara Moldovei, în locul Dabijăi-vodâ.
Dcce viindu în scaonul domniei, în Ieşi, lc era tuturor cu bine, fiindu şi el din boierii ţărâi domnit, cât nu să plânge nime nice de o strârnbătatc. Dar numai giumâratc de an au domnit, şi i-au şi vinit mazâlîa, pentru povestea unei cărţi ce au scris el la hanul tătărăscu.
Dzic că atunce să cerca acel hanii să s-închine la împărăţâia Moscului şi să lipsască de supt împărăţia Turcului. Şi înţelegându la împărăţie dc povestea aceasta, n-au credzutu, ce au scris viziriul la Duca-vodă aice în ţară, să caute numai să adeverească acestu lucru, să-i facă ştire.
Şi viziriul, din 'Ţarigrad au purces la oaste. Duca-vodă, vrând sâ ispitească pre hanul, sâ afle adevăriul pe poronca viziriului, au scris şi cl la hanul, cum şi el este robii şi plecat supt puterea hanului, şi altele muhe ea aceste. Şi mârgând omul Ducăi-vodâ pre la Vozâia, la trecăioarca Niprului, l-au prinsu păşea de Vozâia, şi fiindu păşea neprietin Ducăi-vodă, i-au şi triimăsii cărţile la Ţarigrad, la camaicanul. Şi camaicanul, neştiindu povestea, îndată au arătat cărţile împărăţiei. Şi împărăţia au triimis de l-au mazilit. Şi era să-şu puie şi capul. Atunce în grab-au pus împăratul pc Eliicş-vodă, ficioriul lui Alccsaudru, domnu.
Numai nărocul Ducăi-vodă ce au fost, de nu ş-au pus capul, că caimacanul au triimis aceie căni a Ducâi-vodă la oaste, la viziriul, de le-au vădzut. Dccc viziriul au scris la împărăţie cum că Duca-vodă cu poronca lui au scris la hanul, ca să-1 ispitească, şi nu-i vinovaţii. Şi aşe au scăpat Duca-vodă cu dzile,
de n-au peritu. Iară mazâl tot au rămas, că apucasă împărăţia de pusesă pre Ilieşu domnu. Şi au domnit Duca-vodă numai şesâ luni într-această domnie întăiu.
Şi când i-au vinit mazâlia, era ieşit Duca-vodă la primblare cu toată casa şi boierii lui pc Prur în sus, la Bcrchoicşti de-ş lua sama oiloru ce ave din boierie. Şi acolo, fără nedejde, i-au vinit mazâlia, şi dc acolo luându-1 aga împărâtescu cu toată casa lui, dc l-au dus la Ţarigrad.
CAP. IV
DOMNIA A DOAA A DUCÂI-VODĂ CELUI BĂTRÂN
Viîndu Duca-vodă cu a doaa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zădi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună.
Iară în al iriile anii a domniei lui, la vleato 7180, râdl-eatu-s-au Hânceştii cu toţi orheienii şi lăpuşnenii cu oaste asupra lui, peniru urâciunea grecilor ce adusesâ pre mulţi dc la Ţarigrad.
Şi mai ales pentru Cupăreşti, ce era aice în ţară. Dece viind Hânculii şi cu Durac sărdariul aice în Ieşi, cu toate ostili, strâga să prindză pe greci, să-i omoare. Fugit-au toată boierimea care încotro au putut. Iară Duca-vodă, văzându că s-au rădicat atâta ţară asupra lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui ş-au purces în gios pre iaz. Iară Hânceştii au întrat în curte şi prin casăli boiereşti şi neguţhoreşti, pen târgu, strâgându şi jăcuind. Şi prindzindu pre greci, pre câţi i-au găsiţii, pe toţi i-au omorât.
Duca-vodă au trecut deodată peste Dunăre, şi cu o samă de boieri, iară o samă trecusă în Ţara Muntenească. Şi
194
LITERATURA ROMÂNĂ MKDIEVALĂ
LITERATURA LSTORIOGRAFICĂ
195
isprăvindu-şi Duca-vodă de la Poartă, şi ş-au luat tătari câţi i-au trebuit, de i-au triimis cu Alecsandru Buhuş, cc era pe acie vreme sârdariu, de-au lovi tu pin oastea Hânccştilor la Iepureni şi i-au bătut pe Hânceşti şi i-au împrăştiat.
iară tâtarâi, după ce au bătut pe I lânceşti, pe mulţi oameni au robiţii dintr-acelc ţinuturi şi, pe mulţi din căpetenii, căpitani, hotnogi, prindzindu-l, i-au spândzurat, şi pe uniî i-au înţepat. Duca-vodă după ce s-au întorsu de piste Dunăre, iarna era mare atunce. Hânceştii atunce, nu ştim, n-au vrut au n-au îndrăznitit să facă vrun rău domnului. Ce pentru doi, trii vinovaţi au perit mulţi nevinovaţi, şi s-au potolit toţi. Numai numele Hânceştilor au rămas în pomenirea oamenilor de atunce până astădzi.
Iară dup-aceste zarve, cât s-au făcut vară, s-au gătit împărăţia Turcului şi au purces cu oşti să vie asupra Ţării Leşeşti, să dobândească vestita cetate Cameniţa. Şi au triimis poroncă la Duca-vodă sâ-i trii miţă chip şi starea cetăţâi Cameniţâi, să vadză ce loc şi cc tărie arii ave. Duca-vodă au triimis pe un ncmiş din ţinutul Hotinului, anume Gligoric Corncscul, ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri, de au făcut chip cetăţâi Cameniţâi de ceară, cu toate tocmelele ei dinluntru şi denafară. Şi o au triimis la împărăţie, de o au vădzut, şi mult s-au mirat de mărirea ei, ce era din sângură starea locului, cu apă şi cu stânci de piatră împregiuriu, minunat locii. Şi mai mult aceasta au îndemnaţii pc împărăţie de au vinit la Cameniţa.
După ce ni se povesteşte cum s-au făcut, de către moldoveni, pregătirile pentru sosirea în bune condiţii a armatei turceşti, condusă de însuşi sultanul, aflăm că boierii, nemulţumiţi dc Duca-vodă, l-au pârât vizirului, care, la rândul său, şi-a informat stăpânul. Domnitorul a scăpat de mazilire graţie unei foarte frumoase şi rare blăni de vulpe de mosc neagră, care a plăcur mult suveranului. Povestirea continuă precum urmează.
Craiu leşescu era atunce Mihail Vişnoveschie, şi hatman Sobcţchie, care pe urmă au fostu şi craiu. Sta satcli pc marginea'larâî leşeşti pline de oameni, şi le spune moldovenii: „Fugiţi! fugiţi! că vin turcii în ţara voastră". Ei nu crede, sta pc loc. 'Furcii, cum au trecut Nistrul, cum au început a prăda ş-a robi ş-a da foc, câtu au putut agiunge pen Ţara Lcşasca, fără nice o grijă de Ieşi.
In Cameniţa era numai vro 6 000 de drăgani, de paza porţilor, şi târgoveţii. Şi cum au agiunsu turcii supt Cameniţa, trei, patru dzilc, ş-au bătut din puşci, şi s-au şi închinat cei din cetatea Cameniţâi, adeverindti-le turcii milă, dacă să vor închina. Şi dcschidzind porţile, au intrat turcii ş-au făcut dovâ în limba lor şi vesălie mare de izbândă, c-au luat cetate ca acie vestită Cameniţa, aşe pre lesne, fără nice o scădere dc oşti şi vărsări de sânge. Aşe da din tunuri, cât să cutremura locul. Şi au ieşit toţi lâcuitorii Cameniţâi pe porţi afară, cu tot cc au avut. Şi i-au aşedzat pe toţi pe denafară, pe lângă cetate, să lăcuiască.
Iară Volodiovschie, starostele de Cameniţa, dac-au vâdzut că s-închină cetatea, el au intrat în ierbărie dc-au dat foc, de-au arsu şi el cu iarba, socotindu mai bine să-ş facă moarte cu mânule sale decât sâ încap-în mânule păgânilor rob.
Dcce turcii, întărindu cetatea cu puşci şi cu zaharâ şi cu oaste, au aşedzat şi paş, şi prădându cât au pututîi agiunge ostili turceşti în sus prin Ţara Leşască, au purces împărăţâia în gios, iar pe acel şl ah ce au vinit, ş-au trecut Dunărea la Obluşiţă cu mult plen de robi şi de duim.
Iară pe Petriceico-vodă l-au lăsat cu oastea sa, cu moldovenii, în Hotin, ca să fie dc pază ţărâi ş-a slabului Cameniţâi, ca să nu închidă leşii drumul neguţitorilor, să nu flămândzască oastea din Cameniţa.
Trimis-au viziriul la Petriceico-vodă, când era împărăţia la Nistru, să aleagă un boierii care-i mai de treabă, să-lu triimată la cortul lui, că-i trebuieşte. Ales-au Petriceico-vodă din toţi
1%
1.1 TERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
197
boierii ţării mai de treabă la voroavî pe Miron Costin, care au fostu mai pc urmă şi logofăt mare. Şi mărgând Miron la cortul viziriului, pusu-l-au viziriul de au şădzut înaintea iui. Şi i-au dzis viziriul să-i spuic drcptu: pare-le lor bine c-au luat împărăţia Cameniţa, au ba? Iar Miron au râspunsu câ să teme a spune drept. Vizirul s-au jâmbit a râde şi i-au dzis să grăiască, să nu să teamă. Atunce Miron au dzis ii că „sin tem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască în toate părţi li cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască". Atunce viziriul iară au râs şi i-au dzis: „Drept ai grăit", ş-apoi l-au întrebat cum socoteşte: lăsa-o-a oastea turcească la Hotin cu Petri cei co-vodă să fie de pază ţărâi şi a Cameniţâi păn-înu primăvară şi n-a ave vro primejde de Ieşi?
Iară Miron au răspunsii că nu-i bine să lasă oastea turcească, că este vreme dc iarnă, şi să şadză oastea de iarnă la un loc n-a pute-o birui ţara de fân şi dc grăunţă şi de alte bucate, că-i ţara săracă, ş-a flămândzi. S-o răschire pen sate, satele înşiraţi, şi or lovi podghiazuri din ceea parte, astădzi într-un sat, mâne într-allul, şi păn-în primăvară a peri oastea împărătească toată, şi pentru oastea turcească orit strâca podghiazurile şi ţara. Numai oastea turcească să să duc-în gios. Numai să le de voie împărăţia să scrie moldovenii la leşî, cu rugăminte şi cu îmbunături, fiindu tot de o lege. Or crede leşii ş-or lăsa de n-or face stricăciune Moldovei, şi or chivernisi şi cetatea dc bucate păn-mii primăvară.
Şi aşe au lăsat vizirul după sfatul lui Miron, iar unii din boieri, după ce le-au spus Miron sfatul, dzice câ-i mai bine să lasă turcii, că poate pc dânşii să-i prade leşii ţara. Iară Miron dzice că n-or prăda-o, iar de or prăda-o, ncmîc n-a hi, decât sâ le ie inecerii muierile şi copiii şi să rămâie şi aşâdzâtori, să nu sâ mai ducă.
CAR VIII
DOMNIA DUCĂI-VODĂ CELUI BĂTRÂN A TRIA ÎN TARA MOLDOVEI
Acest lung capitol istoriseşte, Ia început, acrele de cnrrime ale lui Duca-vodă, în legătură cu grelele dări puse pc ţară ca să-şi poară scoate banii cheltuiţi cu obţinerea, de ia rurci, a hătmânîci Ucrainei şi apoi parriciparea lui cu armară moldovenească la asediul Vienei, urmată de înroarcerea sa în ţară, unde, în absenţa lui, năvăliseră grupuri de oşteni polonezi cu scopul de a pune domn pe Petriceico. Duca-vodă s-a oprit în satul Domneşri, nu departe de Adjud, aşteptând să se potolească lucrurile.
Hatmanul Buhuş, vădzindu-i că stau stoliţi, au scos pre Dedul sărdarul cu vreo 20 slujitori ai lor, de-au mărsu spre oastea leşilor, ca doar arii încălica şi s-ar slobodzi asupra lor. Şi atunce, depărtându-să de lângă curte, să de năvală şi hatmanul cu ai săi, să apuce dispre curte şi, ieşindu şi cei din curte, să vor bate cu leşii. Că ceelaltă gloată de ţară, cc era luată cu de-sâla în poghiaz, era toţi gata dc fugă, cât ar vide pre hatmanul. Ce mărgându Dedul sărdarul păn-aproapi de dânşii, au încălecat numai trii inşi den gloata leşilor şi lc-au ieşit înainte, întrebându-i ce caută. Dedul sârdariul au răspunsii în limbă turcească, iar ei au dzis: „Vă ştim noi cine sânteţi; mai bine să viniţi să fimii tot de unii". Şi s-au întorsu înapoi la ai săi, iar temeiul lor, a leşilor, sta neclătit înaintea curţii. Hatmanul încă s-au dat în giosii spre gârlă, triimeţindu să-i mai vie agiutor, şi dece să vie asupra leşilor anume, că siirnenii din curte vor sta pentru domnu. Iar ei, cum s-au clătit hatmanul de acole, au şi deschis portiţa, de s-au închinat la poghiaz un bulubaş, anume Dedul, nice de o nevoie, nice de o strânsoari, numai de vicleni ce era. Şi intrând leşii şi cazacii şi moldovenii, au luat pre Duca-vodă şi pc alţi boieri, pre toţi dezbrăcându-i, i-au lăsat cu peile goale. Şi s-au întorsu poghiazul cu dobândă ş-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşască, şi acolo au murit. Şi
198
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOCRAFICÂ
199
cându-1 duce pe drum, îl pusesă într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu, şi cu hamuri de teiu, ca vai de dânsul, Ocări şi sudâlmi, de audze cu urechile. Ş-agiungându la Suceavă, la un sat, anume..., au poftit puţintel lapte să mănânce.
Iar femeia gazda i-au răspunsu că „n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară, dc-1 va mânca vcrmii iadului cei neadormiţi". Câ nu ştie femeia acie că este singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că este aşe, îndat-au început a suspina şi a plânge cu amar.
Că el să ţine şi vorove în casa lui, de să ispite să fie craiu în Ţara Ungurească, şi un ficior a lui în Ţara Moldovei domnu, şi altul în Ţara Muntenească, şi ginere-său hatman în Ocraina. Că el îşi ţine lucrul pre sus. Curtea lui, masa lui, cheltuiala lui, ca un craiu ţine. Şi când icşe afar-în nârod, tot posomorât căuta, ca să-i ic oamenii dc frică. Că el ap ucas-învăţătură de la Vasâlie-vodă, fiindu cămăraş marc la Vasâlic-vodă. Era om nu pre nalt şi gros, burduhos şi bătrân. Numai îş cerne barba. Pe atâta să cunoşte că n-are acătare minte sau frica lui Dumncdzâu. Şî ce gânde el să facă şi la ce să ispirie, şi la ce l-au adus păcatul şi osânda de la Dumnedzău! Şi aşe l-au dus pe Duca-vodă în Ţara leşască, de au murit acolo. Aşe ş-au agonisit dc lăcomia banilor, ce ave.
Era un boierii, anume Ursachi, bogat într-această ţară a noastră, de, cându vine birul de la împărăţie, de multe ori, cându era în grabă, îl încărca de la casa lui şi-1 porne la Poartă, şi mai pe urmă îşi lua de la ţară. Şi nu l-au putut să-1 rebde Duca-vodă pe acel boierii, precum sintu mulţi pentr-alte ţări boieri bogaţi. Ce den domnia a doa au început a să acolisi dc dânsul ş-a-1 prădare, şi neputând răbda Ursachi pc Duca-vodă, l-au pârât şi la Poartă, precum mai sus s-au pomenit. Iar mai pc urm-aemu, ştiind Duca-vodă pe Ursachi c-au avut gâlceava c-un neguţitor mare din Ţara Leşască, anume Bălăban, şi
giudecată acolo în Ţara Leşască, multă, pentru nişte bude, trămăs-au Duca-vodă la acel Bălăban, de au vinit în ţarii de au pârât pc Ursachi. Şi i-au făcut strâmbarate lui Ursachi, că l-au dat rămas să de lui Bălăban vro patru, cinci sute de pungi. Şi aşe i-au luat tot şi l-au închis în temniţă cu tâlharii. Şi-1 scote în toate dzileli de-1 bâte la talpe, păn'i s-au zgârcit vinele ş-au rămas olog păn' la moartea lui. Şi Ia moartea lui, din ce bogăţie multă n-ave cu ce-1 griji. Au vândut un sar la Bacău, anume Fântâneleli, de l-au grijit. Aşe au făcut Duca-vodă lui Ursachi, şi pc urmă i-au plătit Dumnedzău şi Ducăi-vodă.
Fost-au şi trii semne mari în dzileli Ducăi-vodă, când au purces la Beci. Că s-au arătat o ste pe cer cu coadă, dc s-au vâdzut multe dzile. Mânca şi lupul oameni. Fost-au şi cutremur pre mare. Cădzut-au atunce şi turnul cel mare din cetatea Sucevei, ce-i dzice turnul Nebuisăi.
Iară doamna Nastasâia a Ducăi-vodă, după cc-au luat leşii pe Duca-vodă, e au rămas deodată în Ţara Muntenească. Ş-au îmbiat mult pentru Duca-vodă, ca să-1 răscumpere de la Ieşi. Şi-1 neguţasă cu leşii drept 70 de pungi dc bani, sâ de leşilor şi să-1 lasă. Şi triimiţind banii pen Ţara Ungurească, i-au poprit ungurii cu-ndemnarea lui Şerban-vodă, temându-sâ c-a ieşi şi 1-a sminti din domnie Duca-vodă. Atunce era în Leov slobod şi oblicind c-au poprit ungurii banii, l-au lovit cataroia, de voie re, ş-au murit în loc.
Iară domna Ducăi-vodă, vădzind aşe, s-au dus cu toată casa ei la Ţarigrad. Aşc au început a o apuca datornicii, unii de o parte, alţâi de alta, cu feluri de feluri de priceni, ş-a o îngrozi, ş-a o închide, ş-a o jăcui, care cum pute, agiungând-o osânda creştinilor.
Care mai pc urmă au vinit şi mai la mare osândă şi ocară, c-au amăgit-o un grec, de s-au măritat după dânsul. Având c doi ficiori şi patru fete, n-au socotit cinstea ei, că era mai mult bătrână decât tânără. Şi după ce-au mărsu dup-acel grec, au
200
LITERAT LIRA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
201
amăgii-o de-au dat bani şî odoară câte-u mai avut, de-au dat turcilor de l-au pus beiu la Mana. Şi au mai şădzut vro săptămână cu dânsa, pân'ş-au făcut cheful, şi s-au dus la Mana, dzicând c-a duce-o şi pe dânsa. Şi aşe vro doi, trei ani au şădzut acolo şi n-au mai triimis la dânsa să o ie, păn's-au hainii şi el de la turci. Iar e, la bătrâneţe, au rămas şi săracă, şi ocărâtă dc voroava oamenilor, şi cu o casă plină dc copii. Aşe au plătit şi Dumnedzău Ducăi-vodă, pecum au făcut şi el altora.
CAP. XI
DOMNIA LUI COSTANTIN CANTEMIR-VOEVODA ÎN ANUI, 7193, IUNIE 10
Vcnit-au domnu Târâi Moldovii Costantiu Cantemir-vodă, pre careli l-au ales la domnie boierii Ţărâi Moldovii în locul lui Dumitraşco-vodă, cu nevoinţă şi cheltuiala Iui Şerban-vodă, domnului muntenescii, precum mai sus s-au scris. Acest domnu Cantemir-vodă au fost de oameni proşti dc la ţinutul Fălciiului. Şi dacă s-au rădicat la vârstă, s-au dus în Ţara leşască de au slujit la oaste, pană au agiunsu de au fost rohmistru. Apoi viindu în Moldova, s-au dus cu Grigoraşeo-vodă Ghica în Ţara Muntenească şi au fost acolo creauş spătârescu. Şi era om viteazu şi cu sfat bun. După aceea, viindu aice în ţară în Moldova şi slujindu bine, i-au pus căpitan marc, şi apoi au fost şi sărdariu, şi mai pe urmă au fost şi cliucer mare. Fost-au şi capichihaie la Poaria împărăţii, ştiindu limbi multe şi fiind om bătrân. Cu alesul tuturor boierilor ce era pribegi în Ţara Muntenească l-au rădicat domnu, cu cheltuiala lui Şcrban-vodă, domnului muntenescii, precum mai sus s-au scris. Şi titluşul lui nu scrie Can cern ir-voevod a, ce numai Costau tin-vocvoda.
Carte nu ştii, ce numai iscălitura învăţase dc o făce. Practică bună ave la voroava, era sănătos, mânca bine şi bc bine. Semne multe ave pe trup de la războaie, în cap şi la mâini, de pe cându
fusese slujitoriu în Ţara I .eşască. La stat nu era mare; era gros, burdubos, rumân la faţă, buzat. Barba ei era albă ca zăpada. Cu boierii trăie pănâ la o vreme, pentru că era om dc ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume, pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făce cheltuială ţărâi, că era un moşneagu fără doamnă. Şi ave doi ficiori, beizadele, pre Antiohii şi pe Dumitraşco, şi era zălog la Poartă şi cu alţi ficiori de boieri. Şi era bine în ţară dintr-alteli, numai nu pute* trăi oamenii de poghiazuri leşeşti, că era ţara pustie din laşi în sus. Şi din toţi boierii era mai ales la acest domnu Gavriliţă vornicul şi cu ficiorii lui. Era el boieriu şi chivernisie precum îi era voia. Şi era o samă din ficiorii lui can făr' de ispravă, zlobivi: Lupul şi Solomon şi Costachi. Ave slugi tâlhari la casăle lor, de ţine drumuriii, de ucide turcii şi fura bucate din Bugeac, cai, iepe. Şi să făce farmutalc totdeuna şi slimuri cu tătarâi pentru fapteli lor, şi nu pute să dzică nime nemică de frica lui Gavriliţă. Şi domnul, dc şî ştie, rabdă.
Vinit-au aiunce şi Miron logofătul din Ţara Leşască, foarte scăpat, şî l-au avut Cantemir-vodă în milă şi în cinste. Şi avându trii ficiori, i-au boieritîi. Pe Ioniţă l-au făcut sărdariu, pe Nieolai logofăt al triile, pe Pătraşco cămăraş marc. Şi ş-au logodit Cantemir-vodă şi o fată cu dânsul, pre anume domniţa Safta, iar pe Miron logofătul 1-au făcut staroste la Puma. [...]
Iară în al doile anu a domniei lui Cantemir, scoborâtu-s-au craiul Sobeţchie cu toată puterea sa, şi cu toţi hatmanii, şi cu toată recipospolita, şi cu multe poghiazuri în toate părţile, în toată ţara, pre la Ocnă, pe la Bârlad, pc la Bujoreni, de nu rămâne un loc neprădat şi nestrâcat. Tăiat-au atunce leşii pe doamna Rucsanda, fata lui Vasâlie- vodă, la cetate la Neamţu, şi pc Andricşoaia, şi pe Enache gramaticul la o mână, şi pe alţâi mulţi. Că sâ făcusâ tâlhari nu numai de la oastea leşască, şi şi din munţâi ungureşti, de jâcuie mănăstirili, şi alţâi dinspre Bugeagu. încotro căuiaî, tot de tâlhari dai. Atunce mulţi boieri şi giupânesă săraci ş-au lăsat casăle ş-au fugitu în Ţara
202
LITERATURA ROMANA MEDIEVA1 .A
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
203
Muntenească de răul tâlhăretului. Atunce craiul s-au coborât în gios pen târgu pen Ieşi ş-au mărsu în gios pe Prut pan' la Pagul. Si tle la Pagul n-au putut merge mai nainte, că i-au ieşit turcimea şi cu tătărâmea înainte. Şi s-au întotsu înapoi, incungiurat de tătari: care cum ieşie din obuz, cum ilu lua tătarâi. Şi s-au in tors u iar pen Ieşi înapoi. Si era şi Petriceico-vodă cu dânsul. Ş-au loviţii pe la 'largul Frumos, şi n-au agiunsu cailor obuzului apă heleşteul cel marc dc la Prigoreni. Ş-au luat Şiretul în sus ş-au loviţii pe la Cernăuţi la Şletin în ţara lui. Iară Cantemir-vodâ l-au gonit cu tătarâi pan' la Şiret, la Hărmâneşti.
Atunce au arsu leşii şi tătarâi multe curţi boiereşti Ia ţară şi la Ieşi. Ars-au în Lungani, în Obrcjeni, în Popi, în Doroşcani la Leca, în Câcărădzeni 2 părechi; în Podobiţi, într-alţi Lungani, în Albeşti, în Brâicşti, în Prigoreni, în Găneşti, în Târgul Frumos, în Crivcşti, în Petrişu, în Heleşteieni, în Hăbăşeşti, în Rugînoasa, în Hălăuceşti, în Cozmeşti, în Purceleşti, în Stolniceni, în Paşcani şi pe alte locuri multe. Tot curţi şendilite boiereşti au arsu atunce, fiind oameni închişi pen mănăstiri de frica leşilor ş-a tătarilor. Era în Golâc oca de apă un potronic.
Atunce au luat craiul şi pe Dosofteiu mitropolitul din Ieşi, cu toate hainele şi odoarăle mitropoliei. Ş-au luaţii şi moaştele lui Sfetei Ion Novei de la Suceavă, care lc-u fostu adus aceste moaşte din Ţara Turcească Alecsandru-vodâ cel Bun. Şi îe-u dus acele moaşte împreună cu Dosoftei mitropolitul în Ţara Leşască, la un târgu al craiului Sobeţchie, anume Jolfa, de stau acolo păn-în dzuoa de astâdzi. Şi Dosoftei încă acolo au murit.
Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de inazâl; pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţ deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. In ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela. După ce l-au dus la Jolfa, îl pune craiul
Sobeţchie de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarăle mitropoliei ţărâi noastre, dc face leturghii la dzile mari şi iordan la Bobotcadzâ, dup-obîceiul tărâi noastre, de să mira craiul şi toţi domnii leşeşti şi lăuda de frumoasă ţărămonia cc are beserîca ţărâi noastre. Canfiinir-vodă sâ mâniesc pe-cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi, Dar nemic de dânsul nu s-au atinsu, că dzic oamenii că-i sfânt, iar de Cantimit-vodă s-au atînsu, că l-au găsit legat. Ce nu să ştie, dtntr-acee pricină au dintr-altc.
Dezordinea provocată de podghiazurile leşeşti se complică cu atitudinea ostilă a lui Şerban Cantacuzino, care sc aştepta ca domnul Moldovei, ajurat dc cl la ocuparea tronului, să omoare pe Iordachi Rusăi. Canteinir, dimpotrivă, izbuteşte să împace spiritele printre hoicn şi sâ-şi asigure, cel puţin aparent, liniştea necesară pentru a putea domni.
Şerban-vodă făcusă gărirc marc de oşti în Ţara Muntenească, şi făcusă câteva vasă, şeici, la Argeş, cu zaharâ, de sta gata să să scoboare pe Dunăre. Şi s-agiunsesâ cu toate capeteli sârbimei pe di ciea parte de Dunăre şi triimisesă şi la nemţi pe frate-său Iordachi spătarul şi pe ginere-său aga Bâlăccanul, ca să vie cu o samă de oaste nemtască. Agiunsesă şi Ia Moscu, să să scoboare la Crâm.
Şi stând împotriva sfatului un cneadzii marc, chcltuit-au Şerban-vodă de l-au otrăvirii, ca să nu mai hie potrivnic sfatului. Agiunsesă şi cu craiul Sobcţchi, ca să să scoboare în gios la Bugcag. Şi aşc şi ci sâ purceagâ cu această gătiri, sâ apuce Ţarigradul, când or hi turcii la Beligrad, la nemţi. Numai era pedicâ Ca n tem ir-vodă cu Cupâreştii, că-l tot pârâe la Poartă. Dece Şerban-vodă, vădzând împidecarea lui Cantcmir-vodă, au strânsu câţiva boieri moldoveni cc era în Ţara Muntenească pribegi, unii de frica lui Cantemir-vodă, alţâi pentru frica poghiazurilor leşeşti. Strânsu-i-au pe toţi la dânsul la sfat, la
204
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOG RATICĂ
205
Bucureşti. Ş-au ales pe Ilie Drâguţescu! să-1 facă domnu în Moldova, cu toată cheltuiala lui, ca să să mântuiască de Caniemir-votlă, să nu-i mai fie piedică. Şi n-au zăbăvitîi dup-acesta sfat Şerban-vodă ş-au şi murit. Dzic să-1 fie ortrăvitu fraţâi lui, stolnicul Costantin şi spătarul Mihai, că era un om groaznic: nu veghe nimărui voia. Om mare la stat, cu ochii ca de bou, harnic, darnicii, milă făce mare la streini, la slujitori. Cheltuie mult, să-ş facă nume, iar nu să strângă. Cantemir-vodă încă de aceste oblicind de toate, pârâsă la Poartă pe Şerban-vodă. Şi turcii nu pute să-1 mazâleaseâ, că se teme de numeli lui Şerban-vodă, ce scrisesă la hanul sâ să gătedze să margă să iernedze în Ţara Muntenească, să prindzâ pe Şerban-vodă. Ce gătindu-să hanul, i-au şi vinit veste c-au murit. Ce gândeşte omul nu dă domnul! Că cine ştie la ce cumpănă ani hi vinit şi Ţara Muntenească, de n-ar hi murit atunce.
Rădicat-au fraţii lui Şerban-vodă, Costantin stolnicul şi cu Mihai spătarul, domnu atunce pe un nepot a lor de soni, anume Costantin Brâncovanul Baserab, în locul lui Şerban-vodă. Ave Şerban-vodă ficior mare, şi n-au vrut fraţâi lui Şerban-vodă să-1 puie pe dânsul, căce nu trăie bine cu doamna.
După ce s-au aşedzat Brâncovanul în scaun în Bucureşti, gâlceava şi zavistia cu Cupăreştii tot au rămas şi la Brâncovanul, cum era şî la Şerban-vodă, de să tot pârâie unii pe alţii la Poană, de să tot făce cheltuială amânduror ţărilor.
Inceput-au Brâncovanul a supăra pe doamna lui Şerban-vodă cu feluri de feluri ş-a-i lua bani de pe unde era mistuiţi. Că-i fii'ndu-i nepot şi-n cinste la dânsul, îi ştie. Dece aga Bălăceanul, ginerele lui Şerban-vodă, dac-au înţeles de acea supărare, n-au vrut să vie de la nemţi ş-au rămas acolo la Sâbiiu. Iar lordachi spătarul, fratele lui Şerban-vodă, au vinit la Brâncovanul de la nemţi, de unde-lii triunisesă Şerban-vodă. Dece doamna lui Şerban-vodă cădzus-în mare prepus, vădzind c-au rămas ginere-său Bălăceanul la Sâbii. Şi pusesă trei steaguri
de lefecii moldoveni, anume Bcşlaga şi Vicol şi Tatul, de-o păzâe pc dânsa şi pe ficiorul ei, Gheorghe bezade, lăsat la Drăgâncşti, să nu fugă la ginere-său la nemţi.
Iară după ce-au trecut un an a domniei Brâncovanului, coborâtu-s-au Bălăceanul cu oşti nemţeşti şi cu Hezăr ghcnârarul de au vinit în târgu în Bucureşti.
Dar ficiorul lui Şerban-vodă, cum au înţeles c-au trecut nemţâi munteli în Ţara Muntenească, de vin la Bucureşti, într-o sară s-au îmbrăcat cu haine proaste s-au ieşit pentre straja de la Drăgăneşti ce-1 păzâe şi s-au dus înaintea oştii nemţeşti. Ş-au rămas numai doamna sângurâ la Drăgăneşti în pază.
Brâncovanul, dac-au vâdzut că s-apropie ostile nemţeşti de Bucureşti, au lăsat Bucureştii şî s-au scoborât la sat la Ruşi, cu toată casa lui, şi boierii, şi curte, slujitori, ş-au şedzut acolo la Ruşi vro doo, trei săptămâni. F.l şede în Ruşi, şi nemţâi în Bucureşti, cale dc opt, noo ceasuri unii de alţii. Şi purta de grijă Brâncovanul dc zaharâ, de le da tot de-agiunsu de ce li trebuie, şi pc dc altă parte au făcut ştire la Poartă şi la tătari să vie.
'lot într-acel anii, mai înainte ce-au mărsu la Soroca, strânsu-s-au toţi ficiorii lui Gavriliţă şi cu alţi boieri mulţi de lara de Gios la nunta lui Ion Pălade, la Băcani, din sus de Bârlad. Şi acolo au fostu şi vornicul Velieîeo, fiind cumnat lui Pălade. Şi strângându-sâ acolo la-cea nuntă, au sfătuit şi s-au giurat cu toţâi, ei în de ei, sâ fug-în Ţara Muntenească la Brâncovanul, să le de agiutor de cheltuială, să margă la Poartă să pârască pe Cantemir, să-1 scoată din domnie, sâ rădice domnu dintre dânşii pe Velicico vornicul.
Dece s-au sculat un boierii dintre dânşii, anumi ilic Ţifăscul, care îl porechsă pe urmă Frigc-vacă, şi i-au pârât la Cantemir-vodă, de le-u spus tot sfatul. Că era boierii de la o vreme pre supăraţi dc Cantemir-vodă, că era la curte boierinaşi, tot ficiori dc mojâci codreni şi gălăţeni. Şi dzice Cantemir-vodă
206
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
207
că domnul face neamurile, domnul le stânge. Şi-i era urâţi ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era natura lui. Şi era în cinste numai hatmanul Bogdan, ginere-său, şi cu Iordachi visternicul Rusăt. Aceşti doi schivernisâe şi mânca ţara, cum le era voia. Dece boierii pe acee vreme nu mai pute suferi să fie călcaţi de acei doi boieri şi de mojicii aceloralalţi mai mici dc curte. Că, când ieşie la ţară cu slujbe, boicrinaşii face multe năcazuri casâlor celor mari a boierilor.
Dece Cantemir-vodă, cum au înţeles acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au şi răpedzit într-o noapte boierinaşi d-e lut şi slujitori, să-i prindză pe toţi pe aciie. Dece unii au scăpat în Ţara Muntenească, iar pe cărei i-au prinsu i-au adus la Ieşi. Şi pe Velicico vornicul, după ce l-au adus la Ieşi, era zavistie mai marc despre Cupărcşti, împungându-să cu horba mai denainte vremi. Şi ave şi sâială dc dânsul, căcc era mai om decât toţi. Atunce în grabă Cantemir-vodă în mânie l-au bătut cu buzduganul şi l-au închis în beci. Deci neprietinii lui Velicico atunci au şi aflat vreme de-au dzis lui Cantemir-vodă: „Dc vreme că te-i grăbit de l-ai bătut, nu-1 lăsa viu. Păzeşte de-1 omoară, că, d-e scăpa viu, mâne, poimâni el ne omoară pe toţi". Şi el încă îndat-au ascultat şi l-au scos noaptea de i-au tăiat capul denaintea porţii. Pentru bineli ce-au dat ştire Velicico lu Iordachi visternicul, de-au fugit când vre să-1 omoare Cantemir-vodă, acum i-au mulţămil şi Iordachi visternicul într-acesta chip, ca un grec. Şi aflară atunce neprietinii vreme de-u dzis lui Cantemir-vodă: „Aemu, de vreme c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-1 omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai râu şi de tine şi de noi". Deci Cantemir-vodă nu s-au socotiţii viiaţa lui, că era trecut cu bâtrâncţeli, om dc 70 dc ai, de numai cât nu-i sosâsâ ceasul şi lui, cc s-au potrivit neprietinilor şi nu ş-au cruţat sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe Macrei, vătavul de păhărnicei, cu slujitori din Roman dc
l-au luat dc-colo, de la casa lui de la Bărboşi, de l-au dus păn-în Roman, şi i-au tăiat capul. Şi când l-au găsit Macrei acolo la Bărboşi, arunce-i murisă şi giupâneasa. Şi ncmic nu ştie de sfatul frâiâne-său sau de a celoralalţi boieri, că nu era amestecat cu ceielalţi boieri la sfat. Că el pornisă atunce pe un ficior a lui, pe Neculaiu, să ie fata Ducăi-vodă dc la Ţarigrad şi să gătasâ şi cu celalalt să ic fata lui Cantemir-vodă, să s-încuscredze şi nice cu gândul nu gândie că i-a vini o furtună ca acie.
Dzisu-i-au slujitorii, când l-au găsit la Bărboşi, să fugă, că nu-î departe, în Neamţu, iar el n-au priimitu, ştîindu-sâ drept. Gândie că l-or duce la leş şi s-a îndrepta. Iar după ce i-au vinit Macrei, şi viind zapciu după zapciu să piară, nu l-au mai îngăduit ş-au pus de 1-au tăiat în Roman. Şi mult s-au rugai lui Macreiu să-1 ducă păn-în Ieşi, iar Macrei, ca un om rău şi de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul stâpânu-său şi s-au grăbit de l-au omorât. Că de l-ar hi dus în Ieşi, poate s-ar hi îndreptat şi n-ar hi perit. Că multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu să grăbescu şi ferescu pe stăpâni de păcat, şi pe urmă cad la laudă şi despre stăpân, şi despre oameni, şt despre Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotirii.
Cantemir-vodă dup-acec mult sâ căie ce-au făcut şi de multe ori plânge între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit dc i-au tăiat. Că, după ei, n-au trăit un an nice Cantemir-vodă ş-au murit.
Iar pc Vasâlie vornicul, ficiorul lui Gavriliţă, şi pe frate-său Solomon şi pe frate-său Oosiachi şi pe Gheorghiţâ Mitre şi pc Dedul spătar Arbănaş şi pe tustrei ficiorii lui Miron, pe toţi pc aceştie i-au prinsu şi i-au închis, unii în turnu, pe unii la simeni, pe alţâi pen beciuri, şi pe Neculaiu, mărgând să s-însoare, l-au întorsu de la Bârlad de l-au închis şi pe dânsul.
Iară Lupul, ficiorul lui Gavriliţă, şi Costantin cumnatu-său, paharnicul Lambrino, şi cumnatu-său Ivaşco şi Antiohie Jora
208
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
209
şj Bujorăncştii şi alţâi din Bujorâncşti au scăpat în Ţara Muntenească, la Brâncovanul, şi dc-acolo s-au gătit şi s-au dus la Odrei, la Poartă, să pârască pe Cantemir-vodă. Şi le-u dzis atunce Brâncovanul să nu sâ grăbască să margă atunce la Poartă, că-i prietin vizirul Cupăreştilor. Ei n-au ascultat ş-au păzit de au mărsu. [...]
CAP. XXIII
DOMNIA LUI COSTANTIN-VODĂ, FIIUL LUI NECUIAI-VODĂ MAVROCORDAT, VLEATO 7241, MAI 7
1733
Primirea noului domn de către boieri şi blagoslovirea lui de către mitropolit în biserica Sf. Nicolaic.
Iară a treia dzi, după ce s-au aşădzat în scaon, boierit-au pre aceşti boieri cari-i scriu mai gios. Pus-au pre Costantin Costache logofăt iarăşi vel-logofăt, pre Sandul Sturdze, ce era hatman, l-au pus vornic mare de Ţara de Gios, pre lordache Catacuzino Deleanul vel-vornic de Ţara de Sus, pre Costantin Ruset vornicul, ce era socru domnului, l-au pus hatman, pre Mihâlache Ruset, ce era văr primare cu domnul, l-au pus postelnic mare, pre Andreeş Ruset spătar mare, pre lordache Catacuzino Păşcanul ban mare, pre lordache Ruset Cilibiul paharnic mare, pre Toader Păladi vel-visternic şi pre Ioan Bogdan vel-stolnic, pre..., feciorul lui lordache sulgeriul, vel-comis. Aceste era boierii lui Costantin-vodă dintâi. Insă nu toţi după orânduiala lor, cum să cade, s-au pus, ce mai mulţi după mită. Fiind domnul tânăr şi neşriind rândul ţărâi, au apucat unii cu dări la musaipi. Şi aşădzându-sâ aceste boierii, au lăsat domnul visteria şi chevenusala ţărâi în sama boierilor, să chivernisască ei cum or şti nevoile târâi, după obiceiul vechiu,
cum au fost mai întăiu, nu cum era la Grigorie-vodă, să chivernisască numai Sandul Sturdze cu doi greci, ce au lăsat în sama tuturor. Ce pre cât a ţine va arăta vremea viitoare. Venit-au şi cu acest domnu şi rnai mulţi greci decât la G rigori c-vodă.
Atunce la domnia noao, la banii steagului, găsindu boierii hârtiile gata de la Grigorie-vodă, scos-au hârtii frunte dc 4 ughi, mijlocul de 3 ughi şi de 2, coada dc un ughi, fără năpăşti. Iar apoi după aceasta scos-au pre ţară civerturi.
Iar la Divanuri, oricum sâ pare câ să pricepi mai bini decât Gligori-vodă a giudeca, să ispite să să pui şi împotriva boierilor, unde socote că giudeeâ strâmbii boierii. Şi-n toate dimeneţilc ave obicei de chema boierii di le da cafe, şi nu numai celor cu boierii mari, ce şi la o samă di boieri mazili. Cari au fost boieri mari îi chema di le da cafe, le arăta politică di cinste mari. Dară aşe, în scurtă vremi, piste 2, 3 luni, şi născu zavistie şi lăcomie, după cum îi obiceiul lumii aceştie.
Că din boierii noştri, din moldoveni, începură unii a să lipi cu-mbunături printre greci, a arăta drumuri şi căli di răutăţi, cu ce ar lua banî mai mulţi din ţară. Şi stricară legătura şi blăstămul cc fâcusă Gligori-vodă milă boierilor, di da disetinâ din dzeci stupi un leu, iar aemu făcură di dară ţărăneşti, dc dzeci stupi 22 potronici şi civerturi pi ţară totîî odată. Iar di toamnă au scos văcărit şi vădrăritu totîi odată, şi di iarnă civerturi şi hârtii, iar di primăvară pogonăritu şi comţi, câţi 8 potronici di vită, ca şi vâcăritul.
Aceste toati nevoi într-un an le-au luat. Şi-ncepu obicei, ca şi la Gligori-vodă, de nu mai întreba pre alţi boieri di ţară. Numai c-un moldovan şi cu grecii să sfâtuie, anumit Toadir Păladi vel-visternic, di făce cum îi era voia. Şi s-învrăjbiră şi domnii foarti tari, fiind veri primari. Că umbla Costantin-vodă să scoată pe Gligori-vodă din domnie, din Ţara Românească, să margă iar Costantin-vodă în locul lui Gligorie-vodă în Ţara
210
LITERATURA ROMÂNA MHDIEVAI.A
LITERATURA ISTORIOGRAEICA
Româneasca, şi aice în Moldova să pui pc vără-suu, Mihalachi postelnicul, domnu în locul lui. [ar Grigorie-vodă, simţind raptile lui Costantin-vodă ce umbla, silie să scoată pi Costantin-vodă şi sâ pui pi Mihai-vodă domnu în locul lui Costantin-vodă. Că Mihai-vodă, după ce i s-au plinit un an, l-au scos din surgnnic. Side în Ţarigrad la casa lui. Numai cl nu să pre trage în Moldova, văd/ind că să sfădesc domnii amândoi, socotindu ca doară a apuca domnia în Tara Românească. Vai de aceste 2 ţări creştine, cu aceşti domni străini! Ce di amar di bani dau pentru vrâjbiie celi ticăite a lorii! Paladi Toadiru vel-visternic, fiind nepot lui Mihai-vodă şi cu atâte rudi, îi pare bine di aceşti vorbi că sint între domni şi mai mult îndemna la jacuri şi la vrâjbi. Făcându-să prietin domnului, şi nicuiioscându-1, domnul gândie că-i esti prietin. Dar elu altele socote în inima lui, ca doar s-ar spargi ţara şi să s-audă la Poartă, să-ş de domnul în cap, sâ vii Mihai-vodă domnu, fiindu-i un eh iu. Şi era cu doă feţi, arătându-să cătră boieri că-s vinovaţi grecii.
Greci, prâcum s-au scris că era mulţi, ei (oari boieriile şi pârcălăbielc şi vămâşiile celi di pi margini, cu agonisit, toi ei le cuprinsesă de le-au luat, iar boierii di ţară nu pute încape la nimica. Şi toţi ave lefi mari de la visrerii, şi vo dzeci ţiitori măritaţi a tătâni-sâu, bărbaţii lor tot cu lefe şi cu boierii. Era aşijdere un frate a lui, anumi Iancul beizade, cu mari cheltuială, că ave câte 10, 15 lei leafa pe dzi, fârâalteli. Şi maştehâ-sa iarăşi cu mari cheltuială, că ave gre casă, cu mulţi roabi, di li îmbrăca şi li mărita, tot cu cheltuiala ţărâi, şi osâbit şi leafă pc dzi 15 lei. [...]
Acest domnu Costantin-vodă era un om pre mic dc stat, si făptură proaslă, şi căutătura încrucişetă, si vorba lui înecată. Dar la hire era nalt, cu mândrie vre să s-arete, dar eta şi omilenic. Cazne, bătăi rele la oamini nu face, nici la sitige nu era lacom, şi răbdător mult. îi era dragă învăţătura,
corăspundeţii din toati ţările străine să aibă, pre silitor spre veşti, ca să ştii ce să faci priutr-alte ţâri, ca să dobândească numi lăudat la Poartă. Minciunile îi era pre drag a li asculta, numai nu era pre grabnicii a faci rău. Giuruie pre mult unora şi altora, dar la mai mulţi nu da dintr-aceli giuruintă. Era om di-1 întorce şi alţii.
Aşe socotescu, acestu domnu di n-ar hi avutu această casă gre a tătâni-sâu, cu mulţime dc mâncăi, şi sâ uu-i hi fost gândul cu pizmă să scoată pi văru-său Grigorie-vodă din Ţara Muntenească, n-ar hi fost atâta jac în ţară, că pe mănăstiri şi pre popi îi ierrasă de dajde, şi s-ar hi pomenit numile lui în numele domnilor celor buni şi aleş. Numai zavistia lăcomiii, pentru ca să margâ tar tu Ţara Muntenească, fiind ace tară mai bogată, şi să-ş izbândească inimii asupra văru-său, lui Grigorie-vodă, şi mult îndemnându-1 şi maştihă-sa, doamna tatâni-său, şi musaipii lui fiind mulţi, că nu să pot chivernisi într-această ţară a Moldovii, fiind slabă, ce sta di dzi, di noapti asupra lui numai sâ margă în Ţara Muntenească. Şi aşe au rămas cu nemulţămiri dispre Ţara Moldovii. Cc mai pre urmă mergându, precum va hi şi aceştii târî, viind la vârsta bătrâneţilor, vremea viitoare va arăta. Că mai mulţi domni din buni să fac răi, iar din răi să să facă buni, puţini să află. [...]
Cazâlbaşii încă într-aceşti 2 ani pol a domnii lui Costantin-vodă s-au tot bătut cu turcii pre râu. Că în anul 7242 [17/14] au bătut cazâlbaşii pre turci, de n-au scăpat unul, că-i boţisâ la margine. De o parti era târgul Bagdaiului şi di altă parte era apa Efraftului, de nu pute să fugă turcii nici într-o parti. Că-i încungiurasă de loati părţili, di n-au scăpat mai nimi. Atunce au perii şi Topal-paşe şi câţiva paşi, Topal-pase cari fusesâ mai înaimi vizir şi era sarascher pi ace oasti.
Iară la valetul 7243 [1735] rădicat-au turcii mulţime di oasti, ca la 200 000 - 300 000 di oasti, de-au purces iară asupra cazâlbaşilor. Şi au pus sarascher pe Chipruliu, şi cu vo 30 de
212
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI.A
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
paş cu mulţime di tunuri. Iară cazâlbaşii s-au aşădzat cu ordia lor acolo între 2 munţi pe un şes. Ş-au făcut 2 meteredzi nu diparte unul de altul, cât să poată ajunge cu sineţili. Şi-au făcut lagum în meteretlzul din frunte, iar în cel dinapoi meteredzu n-au făcut lagumuri. Şi ş-au tocmit oastea, pedestrimea, în meteredzul cel din frunte cu lagumuri ş-au rânduit o samă di oasti călărime sprintină pe de amândoă părţile munţilor, supus. Iar turcii, cum i-au vădzut pi cazâlbaşi, s-au slobodzk cu mari năvălire asupra lor. Dar cazâlbaşii s-au făcut a fugi înapoi, de-au lăsat meteredzul cel cu lagum, de-au întrat turcii într-însul, şi ei au întrat în meteredzul cel dinapoi. Şi aşe, cum au început a să bate, s-au şi aprinsu lagumurilc ş-au început a arunca pe turci. Şi dipe ce s-au potolit lagumurile, îndată s-au şi slobodzit cazâlbaşii în turci a-i omorî pc cari mai scăpasâ de lagumuri, iar cari plecasă fuga din ordie a-i prinde cazâlbaşii cei supuşi di pi supt munţi, di-i lua pe toţi di grumadzî. Dintr-atâta soma dî oaste ce fusese di-abe au scăpat 1 000-2 000. Şi au perit sarascberiul Chipruliul şi toţi paşii eâţ au fost într-ace oasti. Şi vo 200 di tunuri au luat.
Cetăţile toati ce li luasă turcii în trecuţi ani di la cazâlbaşi aemu lc-au luat cazâlbaşii toati înapoi. Şi aemu îmbla turcii de sâ roagă să facă pace, dar încă nu s-au aşădzat pân-aemu. Ce precum va mai lucra vremea, va arăta la rândul său.
Fost-au daţii pi taină agiutor împărăteasa Moscului 40 000 moscali cazâlbaşilor, cu ghinărariul I.is şi cu portul schimbat cazâlbăşeşti. Şi turcii nu ştie nimic di acel agiutor. Şi mai mult moscalii sparge temeiul turcilor pe pedestrime, iar pi călârimea turcilor cazâlbaşii îi bâte mai rău. Şi multu s-au învăţat cazâlbaşi la foc de moscali a da.
Franţozul, vădzând câ nu primase moscalii pre socru-sâu Lişinschii crai în Ţara Leşască, şi cu nemţii, ş-au dat cote cu Turcu să-nceapă el gâlceava la nemţi, şi Turcul să de agiutor leşilor împotriva moscalilor. Deci au şi sculat pe craiul Şpaniii
fără veste cu oasti şi s-au coborât în Italia de-au luat câţiva cetăţi din Anapole, cari le ţine Neamţul. Dar Franţozul a pornit oaste asupra Neamţului, ca sâ margă în Sacsonia, şi n-au putut mergi, că nu l-au lăsat Neamţulti. Şi s-au şi lovit o samă di oasti în câteva rânduri. Şi uniori bâte Neamţulti, şi uniori Franţozul, dar tot mai mult bate Neamţul. Numai temeiul oştilor nu s-au lovit niciodată, că nu cutedza nici cee parte, nici ccelaltâ. Iar în anu 7243 au mersu şi 30 000 moscali agiutoriu Neamţului, foarti oaste bună aleasă, cu ghinărariul Lis, care fusesă şi la cazâlbaş. Şi iar aşe s-au bătut într-acest an câţi o samă di oşti. Dar temeiul tot nu s-au bătut, fără câtti singuri moscalii s-au bătut cu o samă di franţoj, şi i-au bătut pre rău pre franţoji. La cari oasti, capetile franţujeşti, vădzând ace groaznică bătăi, au scris cărţi la craiul franuu'escu să facă paci, să nu să mai bată, că oastea moschicească esti un nărod pre tari, nu pot nimic să prindă cu dânşi la bătăi. Di s-or mai bati, poati să istovască pe toată oastea franţujească.
Ce aemu stă papa di Râm şi cu alti craii mari ca să-i împaci pi Neamţu cu Franţozul. Ce precum s-a alege, vremea viitoare va arăta.
Aceste toati s-au făcut în 2 ani pol în dzâlile lui Costantin-vodă. Iar la ce s-ar mai alegi înainti, s-or scrii la rând, la domnia lui Gligorie-vodă.
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
ION NECULCE, O SAMĂ DE CUVINTE
O samă dc cuvinte cc sântu audzitc din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sânt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţâ-vodă, înaintea domniii Dnbijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.
[ Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii, şi viind turcii în dzilelc lui să treacă in Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte râu pre tură şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăţi. Şi în câteva rânduri s-au bătut Ştcfan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Râzboicni, atunce s-au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut pace. Şi turcii apoi au adus tătari din Crâm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi până astădzi, precum au aşedzat şi la Hotin lipcani.
II Ştcfan-vodă cel Bun multe războai au bătut. Şi aşe să aude din oameni vechi şi bătrâni, că, câte războai au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut.
III Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Puma, au tras cu arcul Ştcfan-vodă dintr-un vârvu de munte
ce este lângă mănăstire. Si unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locîi de unde au tras până în mănăstire. Pus-au şi pc trii boierenaşi de au tras, pre vâtavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, tar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzidi să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, cc este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlpii de piatră. Si dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu sâ stie, numai oamenii aşe povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu intru acel deluşel si s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea dc frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugrâvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu. Şi dzicu călugării să fie fost făcut şi sfeşnicile cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint, şi pc urmă să li fie luat un domnu şi sâ fie făcut alteli de spîje, care lc-am apucat şi noi. Iar strâcându-să un clopot marc la mănăstire şi făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.
Lăsat-au Ştcfan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un pahar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Şi la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit nişte cazaci cu Ieşi, cu moldoveni joimiri, vrând ca să jecuiască ce ari găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu pute sâ jecuiască. Deci au dzis călugărilor să de turnul, că nu vor lua a mănăstirii nemică. Iar călugării, necredzind, nu vre să dc turnul. Iar acei cazaci cu Ieşi şî cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vâdzind că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având puşci de apă, acei cazaci,
216 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
217
Ieşi şi moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri şi a neguţitori, iar a mănăstirii n-au luat nemicâ, fără numai arcul lui Ştefan-vodă. Iar paharul au fost pană la a triia domnie a lui Mihai Racoviţâ-vodă. Si scoţindu-1 din turnu un egumen, pre anume Misail Chisilirâ, şi vrând să să fălească, au băut la masă cu acel pahar a lui Ştefan-vodă, cu nişte slugi boiereşti, cc era zlotaşi. Şi bând mult cu acel pahar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela.
IV Ştefan-vodă cel Bun, bătându-1 turcii la Războieni, au mărsu să între în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între şi i-au dzis că păşirea în cuibul său nu piere. Ce sâ să duca în sus, sâ strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.
Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit puşcile deasupra unui munte despre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului ioarte tare. Iar pre acee vreme era un ncamţu închis în cetate. Şi vădzind că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuic mumei lui Ştefan-vodă să-1 sloboadă de la închisoare, din temniţă, pre dânsul, câ el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobodzindu-1 pre acel neamţu de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, dc ave nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii puşci turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârvu dc munte, de unde ave cetatea nevoie, ce numai lc-au căutat a să da în laturi de la acel locii.
Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte
sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au râspunsu sihastrul să aştepte Stefan-vodă afară pană ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat in chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru cc va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este al lui, numai, după cc va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.
V Ştefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicu unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şchcic pe Sirctiu, au fost cădzut calul cu Ştefan-vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul Iui. Şi nu pute în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micii. Şi au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o movilită, şi vino de te sui pe mine şi încalecă". Şi s-au suit pc dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunce ţi-i schimba numeli din Purice Movilă". Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şl dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam. Dar şi aprodzu atunce no era din oameni proşti, cum sânt acum, ce era tot ficiori de
218 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAJ Ă
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
219
boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi cu şarvanele, cu cabaniţc. Aşe trebuie şi acum să să afle slugi, să slujască stăpânului, şi stăpânul să miluiască pre slugă aşe.
VI Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tău iul logofăt marc, l-au trimis sol la Ieşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungii rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascâuţi, Voloca. Toate aceste le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Ci Timusul, întru o duminică dimineaţa.
VII Ştefan-vodă cel Bun, vrând sâ margâ la biserică întru o duminică dimineaţa, la liturghie, în târgu la Vasluiu, şi ieşind în polimarj la curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-sâ ce om este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile, ca sâ-1 găsască pre acel om, să-1 aducă la dânsul. Şi 1-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale dc patru ceasuri, arând la o movilă cc să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi ducându-1 pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Ştcfan-vodă: el au strigat aşe tare, şi pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrut frate-său sâ-i de plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci Ştefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat fratelui celui săracii, să fie a lui.
VIII Ştcfan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodâ, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara Leşască, cât au pus pe Ieşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămânat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu sâ mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai
gios de Roman. Şi leşii încă nu tăgâduiescu, că scrie şi în cronica, în Ictopisăţul lor. Numai mă niier de Miron logofătul cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşe vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii cu leşii, i-au fost împungând cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când îi băte cu biciuşcile, ei sâ ruga să-i împungă.
IX Când au murit Ştcfan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodâ, sâ închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sânt mai înţălepţi şi mai puternici, că el nu o va pute ţine ţara cu sabia, ca dânsul.
XXX Ghcorghii Ştefan-vodă, când era logofăt mare, au fost şedzind odată în divan cu toiagul în gură. Iar Iordachi Cantacuzino cel bătrân, vel-visternic: „Ce dzici în fluier, dumneata, logofete?" Iar el au râspunsu: „Dzic în fluier, să mi să coboare caprile de la munte, şi nu mai vin". El au răspunsu în pildă, şi alţii nu s-au priceput. Că el aştepta ostile ungureşti să vie dc preste munte.
XLI Era un boier anume Neculai Milescul Spătariul dc la Vaslui de moşia lui, pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefan iţă-vodă îi era pre drag, şi-1 ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi sâ giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul. Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine şi de cinstea ce ave la Ştefan iţă-vodă, ce au şedzut şi au scris nişte cărţi viclene şi le-au pus într-un bătu sfredelit şi le-au trimis la Costantin-vodă cel Bătrân Băsărabu în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu osii, sâ vie să scoată pre Ştefăniţă-vodă din
220 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
221
cloni11ic Iar Costantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scrie, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă-vodă, de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au văd/.ut băţul cu cărţile, s-au pre mâniet şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa ci; mică, şi au pus pre calau de i-au tăiat nasul. Scoţind Ştefani ţa-vodă în grabă hamgeriu! lui din brâu, au dat dc i-au tăiat călăul nasul. Şi n-au vrut să-i lasă pe calau să-i taie nasul cu cuţitul lui [dc] călău, cc cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, dc-i tot slobodzie sângeli din obraz şi-1 hoţie la nas, şi aşe din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la locii, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domnia lui lliieş-vodâ, numai dc abic s-au fost cunoscut nasul că-i tăiai. Numai tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mărcii împărat, la AJecsii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şt pre fiiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şî l-au trimis împăratul Alecsii Mihailovici sol ia mareli împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi. trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mărcii împărat al chitailor, si multe lucruri de mirat au vădzut la ace împărăţie a chitailor. St i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbii. Şi întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplar dc au murit împăratul Moscului, pre anume Alecsii Mihailovici, iar senatorii dc la Moscu i-au ieşit întru întimpinare şi i-au luat aceli daruri şi tot cc au avut şi l-au făcut surgun la Sihh. Şi au şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiiul lui Alecsii Mihailovici, careie au vinit aice în tară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşii, din gios dc Muşi, în ţinutul bălaiului,
agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, Ia împăratul Petru Alecsievici, de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.
Atunce Petru Alecsievici împărat îndată au chemat senatorii şi au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acum curund sâ-1 aduceţi". Şt îndată au răpcdzit de oiac şi l-au adus la Petru Alecsievici, împăratul Moscului, în stoliţâ. Si l-au întrebat ce-au vădzut si ce au păţit şi i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasâ, pănâ la un cap de aţă, şl diiamaniui cel marc. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa ce împărătească, iar Cârnului i-au dat optzăei de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în mila şi l-au pus iar sfetnic.
Şi când au rai' barbeli, împăratul, a moscalilor, arunce când s-au schimbat portul, ajunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au trăit Cârnul pană la a doua domnie a lui Mihai-vodâ Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lut şi mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitorii! la aceii vremi.
Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu uni de au fost polcovnici spre slujba oştirii. Câ să însurasâ cl acolo, de lnasă moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova tril nepoţi de frate, de să aşedzase şi ci pc lângă nnehiu-său. Şi aceie ave milă dc la împărăţie, şi acolo au murit.
LITERATURA ISTORIOGRAFIA
223
LETOPISEŢUL CANTACUZINESC
Iar Ghica-vodâ fiind domn Ţării Rumâneşii, porunci să-şi dea ficştccarc birul, să sâ plătească dc haraci. Iar ci, ca nişte oameni nebuni şi dăzmetici, să trăgea fîeşcarele şî să ascundea, şi nu vrea să-şi dea birul după obiceaiu, gândind domnului lor cum era şi învăţaţi. Deci trecând vremea haraciului, fu scârbit ve/.irazimul Chiupriuliul, şi când fu la septemvrie 1 deni, leatul 7169, trimis-au pre gincri-său Mustafa-paşa dc la Silistra şi au întrat în Bucureşti fără veste şi au luat pre Ginea-vodă din scaun şi l-au dus la Poartă şi l-au mazilit, prepuindu-i că n-au fost vrednic să-şi tocmească ţara şi să-şi trimită haraciul la vreme.
Şi au domnit Ghica-vodă luni 9 şi zile 10.
Atunce, pre acea vreme, era împărăţiia la Odriiu. Şi s-au întâmplat de au fost acolo şi Costandin Cantacuzino postelnicul, însă chemat dc vizirul, ca să-1 întrebe de zăbava haraciului, cum au rost. Si-1 pedepsea zicând că au făcut Ghica-vodâ şi rumânii ruşine împăratului de n-au adus haraciul la vreme; şi cum împăratul biruiaşte de la răsărit pân' la apus, şi nu iaste altă ţară mai rea decât Ţara Rumânească, că nu apucă o nebunie să să potolească, alta rădică. Atuncea Chiupriliul vezirazimul foarte rău s-au mâniiat, poruncind gineri-sâu, lui Mustafa-paşa, să vie aicea în ţară el domn {adecă
paşă). Şi rândui 4 000 de turci să vie cu dânsul. Şi au poruncit să omoare pre Ghica-vodă.
Iar Costandin postelnicul, bunul creştin şi vrednic de slujbă, el iteaca înţelese de aceasta, mult plânse şi să văieta pentru săraca de ţară, cum să-şi piarzâ legea, şi sfintele biserici sâ sâ iacă meceturi turceşti. Şi-şi căuta ajutor într-o parte şi-ntr-alia, şi pre nimenea nu-şi găsia, fâr'cât pre cel mare, puternicul domnul şi Dumnezeul nostru Isus I Iris tos, carele au izbăvit pre izrailteni din mâna lui faraon, şi pre Noe din potop şi pre I ,ot din Sodom, şi pre David din mâinile lui Saul şi pre tot neamul omenesc i-au răscumpărat cu sângele lui şi i-au scos din mâna diavolului. Aşadar întări şi inima robului său Costandin postelnicul, şi vitejaşte cuteză dc întră tocmai la viziriul. Şi cu mare groază deschise buzele lui, şi cu multe lacrămi i să ruga ca să să milostivească încă o dată pre Ţara Rumânească, să le iarte greşalclc, prinzându-se tare că nu vor mai face ce au făcut, ci va da haraciul împăratului la vremea lui şi ce-i va fi porunca vor face. Şi multe ca acestea zicea. Şi-i aducea aminte în tot chipul.
Atunce dede Dumnezeu deşi conteni viziriul mâniia şi îndată opri pre gincri-său, Mustafa-paşa, să nu vie aicea. Şi pentru voia lui Costandin postelnicul, au iertat pre Ghica-vodă de moarte şi pre Ţara Rumânească de a lor greşală. Că pre acel Costandin foarte-1 avea Chiupriuliul iubit, căci îl aflase că graiaşte drept, şi ţine cu raiaoa împăratului şi pohteste bine săracilor. Avut-au săraca de ţară noroc pentru acel om bun, carele sta în toată vremea pentru binele ci, şi-1 durea inima de creştinătate şi de pământul ţârii, ca să nu-1 piiarză. Că şi el era moşnean într-însa, cu case şi cu olate, ca şi alţi boiari. O marc ciudă făcu Dumnezeu cu Ţara Rumânească, că o scoase din mâinile păgânilor şi bisericile le mântui de legea lui Mehmet, şi-i trimise mare bucurie. Lăudat să fie numele lui în veci!
224 1.['['ERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
[.['['ERATURA LSTORIOGRAFICÂ
225
După aceia, viziriul porunci lui Costandin postelnicul să aleagă pre cine va fi voia lui să-1 facă domn Ţării Rumâncşti. Şi au lăsat pre credinţa lui şi domniia, şi tara, ce-i va fi voia lui să facă şi să tocmească.
Atuncea înţelegând domnii greci ţarigrădeni, cădea la picioarele lui şi-i făgăduia bani mulţi şi-1 ruga ca să facă pre unul dintru ei domn. Iar el, ştiind că sânt greci avani şi încărcaţi de datorii, nici unuia nu i-au făgăduit, iar pentru binele ţării, ca să nu o prade şi să o jăhuiască, cum sânt ei învăţaţi. Ded fiind acolo şi Cligoraşco, sin Gliicăi-vodâ, prinzând dc veste, mers-au el singur de au căz.ut la Costandin postelnicul cu multă rugăciune, ca să-1 facă domn, făgăduindu-se ca-i va fi ca un fiiu bun, şi ce-i va zice, va face. Costandin postelnicul i-au luat credinţa şi sâ făgădui să-1 facă domn, socotind că au născut la Moldova şi acolo au crescut, şi cum el va şti rândul ţărâi şi-i va fi milă de săraci. Şi-1 jură pre sfânta evanghelie şi-i făcu zapis cu mare legătură, cu a lui mână scris, ca să-1 aibă ca pre tat-său şi să-1 ci nstească cumsăcade, măcar că C lostandîn n-au pohtit de la el nici să-i dea boieriei, nici nimic, fără pace la casa lui sâ ai hă.
Şi aşa, făcând legătură, numaidecât l-au dus la viziriul, de i-au sărutat mâna, dc domnie. Şi au purces cu agă şi cu steag, de au venit aicea în ţară, dăscălecând în Caracal, joi în zioua lui Sfeti Nkolac, dechemvrie 6 deni, leatul 7169.
Văzând Dumnezeu atâta nebunie ce făcuse rumânii şi cum nu să mai întorc să-şi plângă păcatele şi sâ facă pocăinţă, nu se mai putu răbda, ce trimise judecată şi caznă. întâi robita, a doao ciuma 3 ani, a treia foamete mare în 2 ani, a patra multe boale şi nevoi grele, şi în tot chipul de bube. Dumnezeu au secerat de tot feliul dc oameni, iar ca la ceata dorobanţilor, nici la unii. Ales la 2 oraşă, Târgoviştea şi Bucureştii, făcându-se moarte nespusă. Că, adevăr, la aceste 2 târguri era spurcăciuni
multe de voie şi asemăriarâ Sodomului şi Contorului. Iar plata incâ luară.
După aceasta şi Gligorie-vodă găsind o ţară răsipită şi plină dc nevoie, mai vârtos îngreuiaţi de păgânii turci, pentru vina lor ce au făcut, cerşind de la ci unii bani, alţii bucate cc jăhuise, alţii datoriile Mibnii-vodă, alţii una, alţii alta. Ci să mira ce va să mai facă şi cu cc va sâ sâ mai lupte. Câ ei ca nişte lei căsca gurile să-i înghită pre toti, fiind ţara plină de nevoie şi de sărăcie. Insă mijlocul tot nu-1 da, ci cât putu sili pentru creştini. Şî sâ lasă pre sine în toată lipsa. Şi chemă pre toii boiarii ţarii, poruncindu-le ca ce s-ar strânge din tară, venitul tot să-1 dea turcilor, ca doar va izbăvi Dumnezeu pre săraci încă de acest rând. Cine au fost zurba, dc au hiclenit pre domnii lor şi au făcut ţării rău în zilele lui Gligorie-vodă, ş-au dat coneţul. Ca şi slugile lui David-împărat, care-1 suduia şi-1 ficlenea; apoi luară plată de la fie-său, Solomon.
In zilele lui, au dat Dumnezeu de au iertat toate boalele şi nevoile ce era în Ţara Rumânească. Şi s-au făcut pâine, şi miiare şi vin mult, şi s-au dăşchis toată hrana săracilor.
Domnit-au Gltgoraşco tot bine şi cu pace, pân-au murit viziriul cel bătrân şi au pus împăratul pre un fecior al lui, ce i-au zis Chipriuliul, sa fie vezirazim în locul tătâne-sâu. Acesta sa rădică cu oaste turcească de au mers asupra Ţării Ungureşti de Sus. Şî au poruncit dc au mers şi Dabija-vodă, domnul moldovenesc; şi Gligoraşco-vodă, domnul muntenesc, încă au purces la iuli 20 deni, leatul 7171. Bătut-au cetatea ce-i zic Uivarul zilei 43, şi o au luat turcii. Şi au mai luat împrejur şi alte cetăţi, şi sate şi coştee, şi au robit şi au ars Ţara Ungurească foarte rău. Mers-au cu Gligoraşco-vodă în oaste şi 3 feciori ai lui Costandin postelnicul, anume Drăghici vel-păharnic, i Şărban vtori logofăt şi Costandin vtori postelnic. Şi slujiia foarte cu dreptate şi cu credinţă mare. Iar tatăl lor era aicea în ţară,
226
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
227
la casa lui, precum să făgăduise Gligoraşco-vodă când au luat domnia.
Diavolul, pizmaşul neamului omenesc, văzând pre Costandin postelnicul că sâ porneşte spre fapte bune, făcând multe milostenii întâi pre la mănăstiri, pre la săraci si pre streini îi priimiia şi-i căuta şi Dumnezeu încă-i ajuta şi-i adăogea în toate casa lui cu tot binele sfâorii-sale. Iar diavolul tot îl cerca, du pre cum îi iaste obiceaiul lui, să-1 prinză în eluesa lui. Şi nicicum nu putea de el să să lipească. Atuncea diavolul găsi 2 vase rele: unul rumânesc, altul grecesc, anume Stroe vornicul Ixurdcanul şi Dumitraşco vcl-visticrul Ţarigrădcanul. Acestea era lăsaţi dc Gligoric-vodă ispravnici, să păzească scaunul domniei. Iar ei făcură sfat drăcesc în taină cu doamna Mariia a lui Gligorie-vodă şi trimiscrâ căţir dc olac la GHgorie-vodă în oaste, făcând pâră marc asupra ticălosului Costandin, cum cl umblă pre la turci pre marginea Dunărei, de-1 pâraşte că iaste hain şi cum nu bagă în scamă pre doamnâ-sa şi-şi bate joc de ia şi cum opreşte ţara să nu dea bir. Şi atâtea prihăni multe au scris. Şi Costandin nimic dc acelea n-au fost vinovat, nici n-au ştiut nimic.
Deci întorcându-sc Gligorie din oaste, iar Stroe vornicul încă mai cu dcadinsul îi scriia, de împropăta pâra. Şi-1 învăţa să nu grăiască nimic cu Costandin, şi cum va sosi în scaun, să-1 omoare fără veste. Deci Gligoraşco îşi întoarse firea şi crezu pre Stroe dvornicul şi pre Dumitraşco. Binele ce-i făcuse Costandin îl uită şi jurământul calcă. Şi cum sosit în scaunul lui în Bucureşti, îndată îl apucară acei 2 draci cu gura şi-1 puseră la cale rea şi spurcată, cum puse şi cele 2 mărturii mincinoase pre Pilat, ce ucise pre domnul nostru Isus Hristos. Aşa şi ei făcură pre Gligoraşco de trimise dorobanţii la casa lui Costandin postelnicul. Şi fără veste, din aşternut l-au luat de l-au dus la sfânta mănăstire ot Snagov. Era sâmbătă spre duminică, dechemvrie, 20 deni, în ziua de Sferi Ignatie bogonoseţ, leatul
7172. Şi acolo au stătut la dumneziiasca liturghie tot în genunche la sfintele icoane. Fiind gaia, s-au pricestuit trupului şi sângelui domnului nostru Isus I Iristos. Iar când au fost scara, pre la cină, l-au omorât în trapezăriia mănăstirii.
Iar Gligoraşco-vodă, dcaca-i spuseră câ l-au omorât, iar el atunce s-au deşteptat şi au zis părintelui Ştefan, mitropolitul şi tuturor boiarilor, câ n-au şliui când l-au omorât şi cum au fost adormit, căindu-se şi plângând de moartea lui Costandin. Şi blestemă pre Stroe, şi pre Dumitraşco, căci ci l-au îndemnat de l-au omorât, nefiind nimic vinovat. Aşa s-au căit pentru moartea domnului nostru Isus Hristos şi Iuda; dar nimic n-au folosit, ei au luat plată matca focului. Şi acestea încă o vor lua, precum zice la sfânta evanghelie: „Cum aţi judecat, aşa vi să va judeca, şi cum aţi măsurat, aşa vi să va măsura". Iar trupul lui Costandin l-au rădicat jupâneasa lui, Ilinca şi coconii lui: Drăghici, Şărban, Costandin, Mihai, Matei, lordache şi cu mare cinste duseră-1 la mănăstirea lor ot Mărgineni şi acolo îl îngropară, făcându-i-sc pogrebaniia şi pamete mare cumsăcade.
O, diavole, răul pizmaş neamului omenesc, cum prelăstişi pre Gligoric-vodă de omorî pre Costandin fără judecată, fără vină nimic? Iar ţara toată plângea pre Costandin postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit toate nevoile ţării. Plângu-1 şi săracii, că ş-au pierdut mila; plângu-1 carii au avut de la el multă căutare; plângu-1 şî păgânii şi creştinii, şi toate ţările care l-au ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit, pentru multă înţelepciune şi bunătate cc făcea în toate părţile. Şi de la cine fu acea moarte necuvioasâ? De la Gligoraşco, pre carele l-au făcut domn, şî l-au cinstit şi i-au slăvit numele; de la Stroe Leurdeanul, pre care l-au scos de 2 ori din moarte, şi încă i-au fost şi cuscru, câ au ţinut pre fata lui un fecior a lui Costandin, anume Şărban; de la Dumitraşco, câ i-au fost nepot de văr premare şi căci l-au crescut în casa lui,
>2S
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
şi l-au ţinut ca pre feciorii lui şi l-au boierit. Unii ca acestea sâ fie de 3 ori anathcma!
Iar când au fost la mcsiţa mai 9 deni, 7172, iar au poruncit de la împărăţie dc au purces' Gligoraşco în oaste, al doilea raiul, iar acolo, la Uivar. Şi de acolo au mers la Husiin-paşa al Budii, şi cu Dabija al Moldovei, de au bătut cetatea Leva. Şi nimica nu i-au stricat, că i-au venit ajutor oaste nemţească, fiind cap Zuza. Şi s-au bătut cu ei la iulie 9 deni. Şi fu izbânda nemţilor, luând de la moldoveni şi de la munteni toate corturile şi tunurile, carale cu bucatele, ca 3 000 - 4 000 , toate câte cu 8 boi; numai ce scăpară cu trupurile.
RADU POPESCU CRONICA ŢÂRII ROMÂNEŞTI
DOMNJ1A LUI COSTANDIN-VODÂ BRÂNCOVEANU Leat 7197
După ce au murit Şărban-vodă, Costatulin stolnicul Cantacuzino şi cu o seamă dc boiari, ce să întâmplasâ în Bucureşti, s-au strânsu toţi la Mitropolie şi fiind pairiiarb Dionisie Şehcr-oglan şi întâmplându-să şi un capigi-başa împărătescu, cu alte trebi venit la Bucureşti, l-au chemat şi pă el acolo la Mitropolie şi au făcut alegere pă care vor pune domnu şi au găsit cu sfatul lor să puie pă Costandin Brâncoveanul şi îndată aducând caftan, capigi-başa au luat caftanul şi l-au îmbrăcat pă Costandin Brâncoveanul. Decii au întrat în bescrică şi i-au cântat mnogaleta după obîceiu, şi mai aducându de la curte şi toată slujitori mea, şi meterhanea, şi toată rânduiala ce să cade domnii şi au Ieşit din beserică, şi încâlecându au venit în curtea domnească cu halai şi iar în bescrică întrândti, era gătit tratapod cu evanghelia deasupra şi şâ7.ândîn scaun au pus pă toţi boiarii de au jurat pă evanghelie că-î vor fi cu dreptate şi vor sta cu dânsul, măcar la ce primejdie i-ar veni, care jurământ şi cu zapis mai pc urmă l-au întărit.
După aceia s-au suit în casă şi au început a scrie cărţi la Poartă şi la Mustafa-paşa saraschiiariul, ce era la Baba, şi au
230
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
231
trimis boiarii spre amândoo părţile, dar Poarta, auzându, foarte s-au mâniiat căci au făcut rumânii domnu, fărde ştirea , stăpânilor şi sra lucrul în cumpănă ca să nu-1 lase pâ cl să fie j domnu, ci să puie pe altu, care vor vrea ci; numai norocii lui, I şi banii, şi cărţile saraschiiariuliii i-au ajutat de l-au lăsat să fie ^ domnu, căruia şi caftan i-au trimis, şi cucă cu agă turcii, la care ^ icşindu înainte cu pompă domnească au venit în Bucureşti, >■ dându cu tunurile şi altele fâcându după obicei.
Iar iarna dar toată cu bucurie o au trecut, dobândindu în mâna lui aceia ce dc mulţi ani mai nainte o yâna, arătând u , tuturor dragosie, blândeţe, milostivire, din boieriia lui şi în | domniia lui aşijderea să arăta.
Cându au fost despre primăvară, i-au venii poruncă dc la împărăţie să meargă la Cerncţi şi s-au gătit şi au mersu, cu toate ostile lui. Bojneag Ali-paşa, căpitan de Dunăre, încă au mersu cu Dunanmaoa, ca să scoată nemţii din Râşava, că o j luasă din anul trecui. Haizclcr ghinărarii! nemţescu fiind la Braşov, auzându că mergu turcii la Ruşava, s-au dus şi el acolo cu oaste cc avea, ca să stea împotrivă; dar mergându paşa pc ; Dunăre cu caicele, având multe tunuri în vase şi slobo/indu-lc l' toate asupra nemţilor i-a depărtat de la margine. Turcii levenţii ieşind afară cu săbiile i-au gonit ca pe nişte blestemaţi şi Haizcler ghinărariul cu ruşine s-au întorsu la Braşov. Bălcan Costandin aga, ginerile lui Şărban-vodă, fiind lângă Haizeler, multe zavistii punea împotriva domnului şi a târâi, îndemnându-1 totdeauna ca să să pogoare cu ostile să ia ţara. Domnul şi boiarîi ţărâi nepriimindu într-aceia vreme trimetea boiarii eu daruri şi cu rugăciuni să-i stâmperc mâniia ce o aţâţa | Bălăceanu, dar nicicum nu putea.' Ci cu de acestea au trecut acea vară. Iar despre toamnă prinţipul de Badcn cu toată armada nemţilor luându Diiul, Nişul, Cladova, au trecut Dunărea în Ţara Rumânească, pe la Cerneţi, şi au trimis la domnu, dându-i ştire că vor sâ ierneze ostile chesariului în ţara I
lui, şi i-au scris să gătească zaharea ca de 700 de pungi. Domnul şi boiarii auzindu de acestea [nejnădăjduite lucruri, de o parte gâtiia zaharea şi să miră cum va să facă de atâtea bani şi zăhărele, ce cer ca să iasă din ticăita ţară şi neputându cu alte dăjdi obicinuite sâ ridice aceasta sumă mare, au scos un bir pă dobitoace, şî l-au numit văcăritul, sâ dea dc tot dobitocu un ort şi au trimis boiari în toată ţara cu această slujbă nooâ, că atunci întâi au ieşit această dajde, care să ţine până acuma. Iar despre altă parte gătiia să fugă dinaiiuea lor.
Insă trecând prinţipul pân ţară, făcând conace cât s-au putut, au iras la Ardeal şi au mersu la Braşov, iar dc la Câmpul Lungii au rădicat pă Haizeler ghinărariu cu o scamă dc oşti, cât au socotit, să vie la Bucureşti să ierneze şi cu dânsul au luat pă Costandin aga Bălăceanul, vrăjmaşul dc obşte al domnului şi al ţărâi. Domnul şi boiarii fiind la Cotroceni, şî viind un căpitan de nemţi şi Preda Proroceanul, şi spuindu-i câ vine ghinărariu cu nemţii la Bucureşti, s-au rădicat dc acolea şi s-au dus la mănăstire la Plătăreşti şi dc acolea s-au dus la Ruşii lui Şărban-vodă. Acolea au şăzut tabăra. Acolea la Bucureşti încă au lăsat purtători de grijă pă Cârstca vistcrnicul, Luca visternicul şi alţii ca să dea zaharea nemţilor. Ci dar iată şi nemţii vin la Bucureşti; însă răutăţi cc s-au făcut într-o lună, ce au şăzut, limba nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii şi unii boiari legaţi cu ştreanguri dc gât, pentru făină, şi orz, şi carne şi altele ca acestea nenumărate.
Costandin-Vodă dc la Ruşi ş-au trimis pă doamna cu toate jupâncsele boiarilor la mănăstire la Brad, în judeţu Buzăului, şi el au rămas cu ostile şi scrîia lui Haizeler totdeauna, rugându-3 şi făgâduindu-i daruri, ca să iasă din ţară, dar nici cum nu putea folosi. Aceasta văzându că într-alt chip nu vor putea ieşi neinţii, de nu va veni putere împărătească, au trimis la tătari- de i-au rugat sâ vie să scoată pe nemţi, şi fiind şi poruncă împărătească sâ vie s-au pornit multă tătărâme cu calga
232
1.1 TKRATURA ROMÂNA MEDIEVA1 .A
LITERATURA LSTORIOGRAHCÂ
233
sultan, cu mamei şi cu nohai de au venit până la margine şi au poftit să meargă domnu să să împreune cu dânsul. Atuncea domnul au poftit pă Haizeler să vie dc la Bucureşti să să împreune la Drăgăncşti făr' de nici o oaste; că au făcut aşa, şi au mers, şi s-au împreunat. Vorbele ce vor fi fost, ei vor fi ştiut, iar noi ce am văzut scriem.
Despărţându-sâ ci dc la Drăgăneşti, gbinărariu au mersu la Bucureşti, domnul s-au dus la Buzău, la piscopic şi viind sultanul cu tătarâi pân' la oraş la Floci, au mersu domnul de s-au împreunat cu dânsul şi tătarâi au purces cătră Bucureşti, răşchirându-să pân ţară, după obiceiu lor. Domnul încă au purces spre Bucureşti şî dându ştire lui Haizeler că vin tătarâi şi nu iaste într-alt chip, s-au sculat cu toate ostile lui, de la Bucureşti şi s-au dus în Ardeal. Tătarâi îi goniia, dar nimic nu le strica.
Domnul, mergându în Bucureşti, dc toate părţile veniia de-i spunea, unii că i-au tăiat tătarâi, alţii că le-au luat fâmeile şi fetele, alţii scăpa despuiaţi şi alte multe răutăţi ca acestea. Dar toate le răbda, ştiind că el au adus tătarâi de au făcut atâtea rele, pentru ca să-şi dobândească domniia iarăşi şi binele lui.
întru aceste vremi turburare ce era, au trimis C Costandin-vodă slujitori şi au luat după la casele lor pă Cârstea Scordoc, ce fusesă postelnic mare la Şărban-vodă, şi pă Oprea căpitanul, şi pe Vlaicu armaşul, şi i-au închis la Câldăruşani pă unii, iar pă alţii la Snagov. Ci pă Cârstea postelnicul au trimis făr' de zăbavă de l-au omorât, iar cei doi au şăzut multă vreme la închisoare şi i-au slobozit. Pricina morţii Cârstii alta n-au fost, făr' dc cât numai căci s-au certat cu Brâncoveanul, în boieriile lor, pentru lucrul mai de nimic. Deci Brâncoveanul ţiindu minte ascunsă pizmă şi viind la domnie, ş-au vărsat mâniia cu moarte, ce l-au omorât.
Iarăşi într-aceste vremi, au trimis Costandin-vodă pă Vâcărescu vătaf de copii ia Craiova, de au prinsu pă Ştefan Cioran, ce au fost slugiiar, şi l-au adus la Bucureşti, vinuindu-1 precum s-ar fi unit cu aga Costandin Bălăceanul şi închizându-1 la mănăstirea Mihai-vodă, au trimis într-o noapte armaşi şi l-au sugrumat.
După aceasta, văzând Costandin-vodă răotatea ce au făcut Haizler şi Bălăcean în ţară, cu ostile nemţăşti şi vrând ca să le răsplătească cu rău pentru rău, s-au unit cu Tiukili grof, care avea câtăva seamă de oşti de unguri, din ţara de sus, şi amândoi aceşti domni au cerut de la împăratu turcescu oşti turceşti şi tătărăşti, să meargă în Ardeal să bată pe nemţi, făgâduindu Costandin-vodă că el le va găsi drum şi plaiuri, de vor întră toate ostile în Ardeal, făr' de primejdie, şi li s-au ascultat ruga lor şi li s-au dat saraschiiar mare, cu oaste multă, scrhatlii mai mulţi şi Cuciuc-sultan cu oşti tătăreşti, şi strângându-să în ţară toate ostile, au purces cătră Rucăr, şi găsindu-să plai aproape de Bran, au întrat toate ostile în câmpu spre Tohani şi Zărneşti. Prinzând ve\ste şi Haizler ghinărar că vin turcii cu Tiukili, le-au ieşit înainte cu nemţi, cu săcui ce au avut şi dându războiu iute ca la un ceas, au întrat turcii şi tătarâi şi ungurii tiukeleYiii şi rumânii noştri pân nemţi şi au început a-i tăia, de au fost zăcându trupurile ca boşte'nei şi au fost izbânda turcilor. La acest război, au perit Bălăcean, vrăjmaşu lui Costandin-vodă, şi i-au trimis capu la Bucureşti, puindu-1 într-o suliţă în curtea lui, în zioa de Sântă Mărie. Prins-au viiu şi pe Haizler ghinărariul, pre carele l-au luat rob şi mai trecând câtăva vreme l-au slobozit, pentru doamna lui Tiukili, ce era la nemţi, făcându-să schimbu. Perit-au atuncea şi Teleki ghenărariu Ardealului şi mulţi domni unguri.
Tiukeli grof au trimis cărţi la toată boierimea ungurească, ca să vie la dânsul, vestindu-să crai Ardealului despre turci, şi au venit cei mai mulţi şi ducându-să cătră Sibîi, cu toate ostile
234
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
235
au trecut la un sat ce sâ ehiiamă Cârstiian. Acolo au făcut coronaţic, să fie crai Ardealului.
N-au trecut vreme multă la mijloc, ci au venit un capigiu de la turcu cu caftan de izbândă, îmbrăcându pă paşa, şi pe sultan, şi pc Tiukeli, şi pă Costandin-vodă. Dar norocul cel pururea nu slujia lui Tiukeli după voia lui, şi acum iarăşi veste vine că Badensis cu toată armada cea marc întră în Ardeal, la care, neputându sta împotrivă, au început a fugi cu caftanele în vine.
Turcii, tătarâi, tiukelenii şi rumânii trăgându-se cătră Braşov, pe la Tel, unde vine la vamă, la Ceraş, în Ţara Rumânească, au ieşit din Ardeal şi s-au risipit ostile o seamă careşi pc unde era orânduite şi altele iar pe la locurile lor, iar cu multă pagubă a ţărâi.
Cu aceste trebi ale nemţilor, cc Costandin-vodă au fost îndemnătoriu, de au întrat în Ardeal, de au băiur pă nemţi şi când s-au pogorât în ţară, nu s-au alcătuit cu ei, ci tot lângă turci s-au lipit, cerându ajutori şi făcându izbândă asupra vrăjmaşilor împărăţii, mare credinţă au dobândit dc la împăratu şi de la toţi cei mari ai Porţii şi aceasta l-au ţinut cu îndelungare dc domnie şi văzând că-1 au toţi în credinţă, creştea, să mărîia, să larii a şi să bucura întru daru[ri]lc ce-i aducea norocu.
După cc trecusă aceste furtuni, cc au fost în ţară, precum s-au zis mai sus, Dumnezău iar au dat bătaie ţărâi cu lăcuste, câ atâtea au venit de multe, cât toată ţara au umplut, de mânca toate bucatele, şî au clocit şi au puiat în câţiva ani, cât primejduia ţara sâ moară de foame. însă aducându-să nişte moaşte de la Sfetagora, dc au făcut o sfeştanie în toată ţara, s-au milostivit Dumnezeu şi le-au rădicat, de nu s-au mai văzut.
întru anul lumii 7200, având odihnă domnul şi având o fiică întâi născută, anume Stanca, de vârstă vrându să o căsătorească şi aflându de fecioru lui Uiiaş-vodă, câ iaste frumos,
de treabă, au trimis de l-au adus în ţară dc la Ţarigrad, anume Radu, şi făcându nuntă cumsăcade, domnească, au dat pă fîe-sa după acest beizadea. Sărac era foarte, iar domnul l-au îmbogăţit blând să arăta dintâi, şi vin nu bea. Sâ părea tuturor câ va fi înţelept. Dar pă urmă îmbogăţându-să şi învâţându-să a bea şi vîn, s-au făcut foarte rău, şi vrăjmaş şî crunt, atâta cât cu mâna lui mulţi oameni au omorât, pentru care Dumnezeu i-au scurtat viiaţa si s-au mântuit mulţi de nevoie.
în mijlocul vremilor acestora, fiind domnu la Moldova Costandin-vodă, ce-1 porecliia Cautimir, vrajbă au întrat între domnii amândoi şi muncindu unul pă altul sâ surpe, venindu din Moldova câţiva boiari pribegi, Antohie hatman, Lupul vornic şi alţii, i-au îndemnat Brâncoveanu să meargă la Poartă, să pârască pă Cantimir, că iaste rău şi altele, ajutându-i cu banii lui şi cu priiatenii lui de la Poartă şi i-au trimis. Dar Cantimir-vodă, avându pe Laţcarache spătarul Ruset capichihaia si aflând că au trimis Costandin-vodă pă boiarii moldovenii să pârască pă domnu său, au făcut cum au ştiut şi au luat ispravă de la Poartă şi unde era ascunşi acolo s-au dus de i-au luat legaţi şi i-au trimis la Moldova, neapucând să dea vreo jalbă la împărăţiie. Dar domnul Moldovii i-au iertat, nu s-au potrivit umblerilor lor. Iar Costandin-vodă Brâncoveanu au rămas ruşinat, fiind el mijlocitori şi n-au putut isprăvi nimic, după cum au vrut.
Costandin-vodă Cantimir, vrând să răsplătească lui Costandin-vodă Brâncoveanui pentru cele ce făcusă, fiind nişte boiari rumâni pribegi în Ardeal, anume: Staico paharnic Bucşanu, Preda Milcovcanu, Preda Proroceanu, Radu Haţaghe, Iacşa căpitan, au trimis Cantimir dc i-au adus la Iaşi din Ardeal şi socotindu-să că va putea el mai mult decât Brâncoveanu], i-au trimis la Poarră, să pârască pă domnu-sâu dc rău, dc hain iproci, dar s-au înşălat Cantimir, că îndată ce au prinsu veste Brâncoveanui, au trimis boiari, şi cărţi, şi bani şi cât au putut
236 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVA1 ,Ă
LITERATURA ISTORIOGRATICĂ
237
au făcut, şi i-au luat de la Poartă legaţi, în fiiară şi în cătuşi, de i-au adus la Bucureşti cu mare pompă. Pre carii în câteva rânduri judecându-i, pe Staico paharnic l-au spânzurat în Târgu-de-Afară şi pe Pro[ro]ceanu la Ruşii-de-Vede, iar pre cei 3 i-au trimis la ocnă şi şâzând câtăva vreme acolo, i-au slobozit.
După aceasta nu multă vreme au trăit Costandin-vodă Cantirnir şi au murit, şi boiarii Ţărâi Moldovii au rădicat domnu în locu lui pc fîc-său, Dumitraşco beizadea. Dar înţelegând Costandin-vodă Brâncoveanul, îndată au trimis la Poartă, de s-au rugat ca să puie domnu pă Costandin fecior Ducăi-vodă, vrându să-1 facă ginere, du pe o fiică a mârii-sale, anume Mariia, şi s-au ascultat rugăciunea lui şi l-au făcut domnu Moldovii şi au rămas Dumitraşco beizadea în ocară şi toţi boiarii, carii făcu sfat de l-au rădicat pă ei domnu, fără ştirea stăpânilor.
Luându dar domnîia Moldovii Costandin-vodă Duca, n-au trecut mul tă vreme, ci au gătit Costandin-vodă Brâncoveanul cele ce trebuia ale nunţii şi zestrii ce-i rânduisă fetii, şi au trimis-o la Moldova, cu maica măriî-sale şi jupâneasa Stanca cu multe jupânesc, cu boiari: Costandin stolnic, Diicu logofăt şi alţii, cu pompă frumoasă, şi au dus-o la Iaşi şi acolo făcând cele ce să cuvin nuntclor domneşti, o [au] dat pe Mariia doamnă lui Costandin-vodă Duca şi s-au îiuorsu toată gloata în ţara lor. Şi şăzând doamna Mariia în câtăva vreme acolo la Moldova, au pohtit şi ia, şi părinţii ca să vie de acolo să se vază şi au venit, ieşindu-i înainte la Colin tina. Doamna Marica mumă-sa, cu multe jupânese şi boiari mari, şi mai mici şi slujitorime, de o au adus cu frumos alai. Erea şi doamna Nastasiia a Ducăi-vodă, adecă soacră-sa, cu doamna Mariia, care viind în Bucureşti au şăzut 2 săptămâni, ospătându-să şi vcsclindu-să unii cu alţii. Deci iarăşi s-au întorsu la ţara lor.
Acolo la Moldova mergând, fiind doamna Mariia mândră şi semeaţă, având pe tată-său domnu mare Ţării Rumâneşti, au început a necinsti jupâneseîe boiariior, cu multe cuvinte rele şi mai vârtos aceasta, că într-o zi de Paşti, viind o jupâneasa cu işlic, precum le iaste obiceiul de poartă jupâneseîe işlice în toată vremea, i-au luat işlicul din cap şi l-au băgat în foc şi au lăsat-o cu capul gol, zicând că numai doamnelor să cade să poarte işlice, iar nu şi jupâncselor. Aceastea văzând boiarii s-au scârbit foarte tare şi au umblat cu mijloc ca acela, de l-au scos din domnie şi au pus domnu împărăţiia pe Antohie-vodă, fecior lui Cantimir-vodă.
Mai nainte de mazâliia lui Costandin-vodă Duca, s-au dus domnu la Cerneţi şi hanul Selim Gherei au trecut pen ţară, mergând la oaste asupra nemţilor, împreună cu cavga-sultan, carii mergând pân' la Jâiu, le-au venit veste că muscalii merg asupra Crâmului să-1 bată, ci de la Jiiu s-au întorsu cavga-sultan cu oastea lui îndărăt, iar hanul s-au dus unde i-au fost porunca.
Intr-aceasră vară, sultan Mustafa mergând asupra nemţilor cu Silimul Gherei-han, găsind pe Viterane ghinârariu cu puţintele oşti la Logos, osăbit dă celelalte oşti mari ale nemţilor, dând război tare, abiia şi cu mare peirc a turcilor au biruit pe Viterane, şi au şi perit el în războiţi şi au fost izbânda turcilor. împăratul turcul, văzând acea fărâmă de izbândă şi auzind că vin ostile nem răsti cele mari, n-au vrut să le aştepte, ci au plecat dc au venit pen ţară şi intrând pe la Cerneţi, i-au işit domnul înainte de l-au petrecut păn' la Necopoe.
Acolo, îmbrăcându-1 cu caftan, s-au întors la scaun cu bucurie. Al doilea an, iar au mers sultan Mustafa la nemţi, şi au mers şi tătari cu Şahpaz Ghcrci-sultan, şi cu Ialga, şi trecând împăratul Dunărea, s-au întâlnit cu nemţii într-un câmp, însă norocul i-au slujit de au făcut meterez de cară împrejuri! taberii turceşti şi aşa au hălăduit împăratul şi s-au întorsu ruşinat. Că atâta au dat un război de tare, cât au întrat un ghinăral în tabără
238
LITERATURA ROMÂNA MEDIKVAIÂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
239
şi marc petre în turci au făcut, pân-îneât s-au fost spereat şi împăratul că va peri. însă atunci au hăiătluit şi s-au întors Ia Ţarigrad.
într-acest an, muscalii mergând la Azac cetate şi neputând turcii şi tătarii, cc erea acolo, sâ lc stea împotrivă, au luat moscalii cetatea.
Al treilea an, iarăşi merge sultan Mustafa la oaste asupra nemţilor şi trecând Dunărea pe la Belgrad, s-au dus la Tisa, la locul cc sâ chiamă Sen ta, şi au făcut pod sâ treacă turcii. Deci trecând veziriul şi toată puterea oştilor turceşti peste Tisa, numai împărat u t ăntâind dincoace de Tisa, iată şi Evghenie prinţipul cu toate ostile nemţăşri încungiură toate ostile turceşti. Văzând împăratu că nemţii au venit şi temându-sâ că nu vor da turcii războiu, ci de frică vor fugi, au poruncit de le-au stricat podu. Deci nemţii cu tunuri, cu puşcî, dând războiu vitejaşte i-au omorât pe toţi, de n-au scăpat suflet dintr-înşii. împăratu văzând ciudă ca aceasta, au fugit la Belgrad, puind şi alt vezir, alt inicer-agasî şi alţi paşi în locul celor morţi.
Costandin-vodă la Cerneri, fiind poruncă sâ pâzască plaiurile, priviia acele lucruri şi râdea. Insă după râs vine şi plâns, că iată vine vestea de la Ţarigrad că au murit doamna Mariia, fie-sa a lui Costandin-vodă Duca, la Ţarigrad fiind mazilit, de care marc jale şi întristare au avut. După aceia viind Costandin-vodă de la Cerneri la Bucureşti şi întorcându-să şi împăratul şi veziriul la Odrii, au trimis vczirul caftan de domn nou.
Trecând după aceasta câtăva vreme, având Costandin-vodă o fală de vârstă anume 1 linca, o au logodit cu Scarlat, fiiul preaslăvitului Alixandrul, marele dragoman al împărăţii Turceşti, si viind Scarlat aici în ţară, au făcut Costandin-vodă nuntă foarte frumoasă şi cu cinste mare domnească.
Cându au fost cursu anilor 7206, au mai făcut turcii oaste împotriva nemţilor, fiind vezir Husiin-paşa şi au mersu la
Belgrad. Trecând pă aicea pân ţară şi Selim Gherei-han cu trei feciori ai lui, s-au dus la Beligrad cu tătarâi, dar nici un râzhoi n-au făcut într-acest an, îmblând între dânşii vorbea de pace, numai ce au băgat zaharea şi hazna în Camenită, cât au trebuit.
Iar la leat 7207, a gătit împăratu pe Reiz-efendi şi pe preasîăvitu Alixandrul marele dragoman, de i-au trimis ca să facă pace cu nemţii, carii strângându-să şi despre partea nemţilor şi despre partea turcilor, la Careloveţi şăzându, în câtăva vreme au aşâzat pace în 25 de ani.
Costandin-vodă nu avea bucurie cc făcusă între împăraţi pentru căci că, cându era oştire turcii cu nemţii, turcii nu gândiia de niscareva mazilie sâ facă, ci tot gândul lor era spre oştire, iar după ce s-au făcut pace, să temea de mazilie, ci au făcut socoteală, ca să-şi facă un dres bun de la împărăţie, să-t fâgâduiască domniia în viiaţa lui, cât va trăi, să nu mai aibă temere de mazilie şi au gătit boiari şi mulţi bani de au trămis ia Poartă, şt cu cărţi despre ţară, lăudându-1 şi ccrşindu-1 sâ li-l dea domnu, să le fie cât va trăi cl şi cu multe cheltuiale ce au făcut şi cu câteva pungi cc au mai adaos [la] haraciu cel vechi, carele era haraciul cel vechi 250 dc pungi, iar el cu această pricină l-au făcut 280 pungi, i-au dat hateşărif împărat eseu, făgăduindu-i să-1 lase să fie domnu cât va trăi. Care adueându-1 cu cinste mare, strângându-să toată boierimea şi ţară multă, s-au citit în divanu cel marc, şi aşa i s-au odihnit inima lui Costandin-vodă, nemaitemându-să de mazilie.
într-aceia vreme şi muma lui Costandin-vodă, jupâneasa Stanca, au murit; cucinste i-au făcut pogribaniia în Bucureşti. Dech ridicând-o de aici într-o carată, rânduindu boiari, jupânesc şi slujitori o au dus la mănăstirea de la Brâncovcni, dc o au îngropat.
Scarlat paharnic, ginerile lui Costandin-vodă, fiiul preaslăvitului Alixandru dragoman, care ţinea pă Ilinca, războlindu-să rău au murit la Târgovişte şi l-au îngropat cu
240
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA.
cinste domnească în Mitropoliia de la Târgovişte. Mulţi zicea, pă acea vreme, să-1 fie otrăvit Costând in- vodă pentru nişte pricini ce avea socrul cu ginerile între dânşii; ci aceasta Dumnezeu va şti şi mai bine, şi va şi plăti fieştecăruia după vina şi fapta lui.
RADU GRECEANU ÎNCEPĂTURA ISTORIEI VIEŢII L UMINA TUL UI ŞI PREA CREŞ TINUL UI DOMNULUI TĂRII ROMÂNEŞTI, IO COSTANDIN BRĂNCOVEÂNU BASARAB- VOIEVOD
PREDOSLOVIA
Preaînălţatului şi prealuminatului şi preaslăvitului şi de Dumnezeu iubitorului stăpânului şi oblăduitorului Io Costandin Basarab Brâncoveanu-voievod şi domn a toată Ungrovlahia.
Cu smerenie şi plecat mă închin măriei-tale şi sărut stăpâneasca pulpana vestmântului mării-tale rugând pre Dumnezeu cel atotputernic, îndurător şi bun, sâ reverse a sa milă şi al său ajutor din cerescul său lăcaş asupra mării-tale şi sc supuie pe tot vrăjmaşul la picioarele mării-tale.
Prealuminate stăpâne. Faptele bune sânt lucrurile cele mai mari şi mai de folos omului, precum în greceşte zice filozoful, âcpeTrî, căci întru adevăr virtuţile omului şi faptele lui cele slăvite, de multă laudă şi peste toate avuţiile ele mai cinstite îi sânt, şi alţi minunaţi şi înţelepţi le-au scris şi le-au lăudat şi un aşa (virtuos) om este destoinic de a fi binecuvântat, căci nici de răutatea vrăjmaşilor ele birure nu sânc, iar ctpeTTJ pe toate le biruieşte. Aşa este totdeauna bine să sc ferească omul de lucrul cel rău, căci dacă face binele şi se apără de fapta rea şi
242
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
MTERATURAISTORIOGRAFICĂ
243
fapta cea bună lesne o împlineşte. Cum zice David proorocul, psalm 331, 14: „asemenea virtutea lungeşte omului pământeasca sa viaţă, dându-i pe ceia de veci care va veni". Mulţi sânt împăraţi şi stăpânitori care au câştigat un nume neuitat şi fără sfârşit pe acest pământ, cum scrie filozoful şi Grigorie Teologul, lăudând virtutea: „eu voiu pre domnul să-1 laud, căci el a dat să fie lăudată virtutea". Mulţi s-au străduit a o dobândi şi puţini s-au învrednicit de ea, căci fără siluire este şi fără teamă de puterile lumeşti, şi ea prin bunăvoinţă este de sus dăruită sufletelor cărora li se cuvine, precum şi sf. Ioan Gură de Aur zice: „virtutea fără silă şi numai cu inimă voioasă sc dăruieşte". Pentru aceea filozoful Dioghene1 la lumina ziiet a aprins lumânarea prin târg, şi dacă l-au întrebat a răspuns că el caută cu lumânarea oameni. Aceasta arată că omul fără ctperr) nu este socotit om a fi. Şi Platon2 filozoful a zis: „oricât aur sau argint s-ar afla prin pământ, cu preţul virtuţei nu se potriveşte".
Dar, care este virtute mai mare şi mai plăcută lui Dumnezeu ca a mării-tale bunătate, prcaputcrnicc stăpâne, căci vrednică este d-a fi încununată cu toate mai sus pomenitele laude şi încă şi cu mai multe. Destul este să ne aducem aminte de proorocul David, despre a căruia blândeţe însuşi Dumnezeu arată şi zice; „cu am aflat în acel David, fiul lui lsaia, un om după inima mea". Dar cc dovadă ar fi mai marc şi mai dc folos ca aceasta? Şi care virtute este lui Dumnezeu mai plăcută decât această bunătate sau blândeţe? Căci chiar Hristos pe deplin a avut-o în sine, căci însuşi el a arătat şi a zis: „luaţi învăţătură de la mine, căci eu blând sânt şi din inimă îngăduitor". Mat. 11. Şi cu această virtute a bunătăţii eşti înzestrat măria-ta de la Dumnezeu.
Preaînălţate doamne. Dumnezeu însuşi te-a ales pe măria-ta şi el însuşi cu domnia ţării aceştia te-a încununat. Şi până în ziua de astăzi multe feluri de bunătăţi ai dăruit măria-ta la toată suflarea din ţara aceasta şi aşa şi pe mine, plecatul slujbaş
al înălţimei-tale, rn-ai încălzit încât nu poci să-mi arăt mai bine recunoştinţa de care sunt cuprins decât prin alcătuirea acestei istorie {Cronografie) despre viaţa şi întâmplările domniei înălţimei-tale, care s-a petrecut prin vederile mele, şi arătând drepturile şi faptele înaltului neam al măriei-tale, care despre tată din Basarabcşti sc trage, precum şi despre mamă din sânge împărătesc, de la strălucitul răposatul Ioan Cantacuzino, ale cărui mari şi vestite politii şi fapte de către alţi iscusiţi istorici scrise sânt, nu numai de prin alte ţâri streine, ci şi de către vrednicii de toată încrederea scriitori istorici greci.
Eu, numai faptele măriei-tale cele mai lăudate şi de toată suflarea ţărei aceştia cinstite şi iubite, numai pe acelea am pus gând să le povestesc prin condeiul meu, şi întâmplările şi tulburările ce s-au petrecut în Ungrovlahia sub domniia măriei-tale, pe timpul când dumnezeiasca pronie din a sa milă nesfârşită s-a milostivit în aceşti ani de nelinişte să te ţie stăpânitor şi părinte al ei. Căci măria-ta eşti cu daruri vrednice împodobit şi ai îngrijit dc această ţară cu o aşa adâncă pricepere şi înaltă privighere, cu atâta blândeţe şi răbdare, pornită din sufleteasca dragoste cc îi porţi, încât eu poci să dau chezăşie că politia luminată şi plină dc bunătate a înălţimei-tale este în adevărată asemănare cu înţelepciunea lui Democrites3, care în învăţăturile sale zice: „stăpânii noroadelor şi povăţuftorii lor trebuie să aibă în toţi timpii îngrijirea ca să se arate cu asprime către vrăjmaşii ţărei, iar către supuşii lor iubitori şi blânzi".
Aceste virtuţi le ai pe toate măria-ta pc deplin, căci ele izvorăsc din înţelepciunea şi multa bunătate a înălţimei-tale, şi precum apa potoleşte focul, tot aşa îţi poţi potoli măria-ta oricând voieşti, oricât de mare mânie a sufletului, încât să nu te vezi nevoit a o lăsa să izbucnească de la sine. Şi cu această idiomă poţi purta tronul Ţărei Ungrovlahieî fără teamă. Nici nu însutii spaima supuşilor măriei-tale ca alţi stăpânitori, căci prin dragoste îi apropii şi le îndupleci sufletele supuşilor sâ se
244
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
245
domolească şi să-ţi dea ascultare. Zice Democrit sus pomenitul că domnul de care toţi se teme, acela trebuie ca şi el de toţi să se teamă, şi se uneşte şi Aristotel la aceste cuvinte zicând câ aceia ce altora insuflă frică trebuie şi ei să se păzească dc toţi.
Cu asemenea bunătăţi te-a împodobit pe măria-ta înţelepciunea sa. Şi pentru ca să împlineşti sfaturile bine-glăsuitorului Demosrhene, care zice că: stăpânitori trebuie să fie renumiţi nu pentru putere, ci pentru bunele fapte să fie lăudaţi, cândai scăpându-să şi den norocire a acestoraşi laude să să învrednicească, precum şi la istoriile împăraţilor pravoslavnici, că care s-au nevoit a-şi împodobi viiaţa cu bunele fapte, şi numele au câştigat mare; nu că doar împărăţiile lor au fost mai mari decât a celoralalţi împăraţi, ci faptele lor au fost mari, pentru aceia şi mari s-au numit, cum marele Costandin, şi marele Iustiniian4 şi alţii aseminea lor.
Cărora dar şi măriia-ta a urma silindu-te şi în tot chipul spre bune fapte nevoindu-te, mai vârtos, cu milostenii, case dumnezeieşti multe den temelii, aî rădicat, făr' de cele ce cu mile ai întărit, altele cu ziduri ai înnoit şi ai întemeiat, cât pot zice câ mai nici o mănăstire domnească n-au rămas neîntărită de mila mării-tale, şi nu numai aicea în ţară, ci şi pcntr-altc ţâri striine, prin limbi păgâne, biserici creştineşti ai făcut pravoslavnicilor creştini, ce prentr-acele părţi lâcuiescu, şi mai ales în tot chipul pentru sfânta biserică te-ai nevoit, că şi cărţi multe bisericeşti în zililc mării-tale şi cu chieltuiala mării-tale s-au tipărit. Den porunca mării-tale tălmăcite dupre limba elinească pre limba rumâneascâ, şi pre limba grecească foarte frumoase, care n-au fost mai înainte, şi scoale de învăţături clineşti şi sloveneşti măriia-ta ai făcut şi pururea spre bunătăţi necontenit eşti a face, spre folosul dc obşte, spre care Dumnezeu să te întărească cu darul cel de sus al sfnnţii-sale, şi să te învrednicească pe măriia-ta a face mai multe decât ai făcut.
Eu dar, cât am putut ajunge cu istoriia mării-tale orân-duiescu, înebinându-mă ca cu o mică, plecată şi nevrednică slujbă, cu care, zic, istorie ajungând până la al zecilea an den domniia mării-tale, pre puternicul şi milostivul Dumnezeu rog ca să trăiască pre măriia-ta în multe zeci de ani, de acum înainte, în luminatul scaunul domniei mării-tale, sporindu-te întru aceste bune fapte şi învrednîcîndu-tc a face şi altele multe şi mai mari decât acestea, şi pre mine, robul mării-tale, încă sâ mă păzească sfnntia-sa cu viiaţa supt umbra mării-tale, şi să mă învrednicească ca şi de acum înainte să poci scrie strălucita politie şi cele bune şi dumnezeieşti fapte ale mării-tale până într-adânci bătrâncţclc mării-tale, rugându şi iar rugându necurmat, pre cel mare şi tare atotputernic şi milostiv Dumnezeu ca să păzească pre măriia-ta întru nălţatul şi luminatul scaunul domniei, care ţe-au dăruit cu lină pace în ani îndelungaţi, cu norocire şi ferice, împreună cu prealuminată doamna mării-tale şi cu toţi luminaţii coconi ai mării-tale, învrednicindu-te acelaşi Dumnezeu, precum în viaţa aceasta ai bine plăcut sfinţii-sale, şi în viitoarea sâ te bucuri întru a sa împărăţie, cea gătită aleşilor şi plăcuţilor săi în veci nesfârşiţi, amin.
A mării-tale mică şi preaplecată slugă RADUL LOGOFĂT GRECEANUL
Cap. I.V
[DF TRECIREA PRIN ŢARĂ A ENGLEZULUI SOLULUI ANGLIEI, VENIT DE LA POARTĂ ŞI NUMELE LUI MILORD PAGEI' ERA]
Şâzând măriia-sa în scaun, venitu-i-au poruncă împărătească ca să gătească [conace] că iaste să vie să treacă prin ţară solul Anglii, care de câţiva ani era la Poarta rucească rezident, prin carele şi pacea turcului cu neamţul s-au făcut, om mare,
246
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
247
cinstit şi înţelepţii, fiindu bine toate ale Porţii turceşti au chivernisit.
Deci vrând să meargă la ţara lui, aşa au pohtit ca pre aici pren ţară să treacă, mai multu pentru odihna lui şi ca să vază şi ţara. Aşa deci împărăţiia au poruncit ca toate cele de trebuinţă să gătească măriia-sa Costandin-vodă şi viindu prin ţară bine sâ-l grijascâ şi să-1 cinstească, fiind om mare şi arătându-să bun priiaten şt de mare folos Porţii turceşti. După ce deci la marginea Dunării au sosit la vadul ot Turtucaia unde-i zic [...], trimis-au măriia-sa Costandin-vodă doi boiari mari înainte cu carate domneşti, cu corturi şi cu toată alaltă gâtirc, cu câţiva slujitori ca să poată fi de cele ce ar fi treaba să slujească. Boiarii însă aceştia era: Toma Cantacozino vel-sluger şi Pătraşco Brezoianul vel-şătrariu, care foarte cu cinste priimindu-1, aşa cu mare cinste l-au adus şi până la scaunul Bucureştilor.
însă după cc au venit la conacul de la Popeştii Hrizii vistierul, făcând ştire mării-saîe lui vodă trimişii boiari că acolo au mas, măriia-sa a doao zi dânsu-de-dimineaţă au gătit pre amândoi cei mai mari fii mării-sale, pre Costandin şi pă Ştefan, împreună cu 3 boiari mari: Mihai Cantacozino vel-spătar, i Şârban Cantacozino vel-păharnic i Radul Izvoranul vel-stolnic cu toată călărimea şi cu carata mării-sale şi ieşind înainte la Văcăreşti în deal, s-au împreunat cu dânsul, pre carele aducându-1 cu multu şi frumos şi mare alai până la casilc mării-sale, unde gazda îi gătise. Acolo pogorându-sâ den carată, l-au suit coconii până sus în case şi făcându ţărmoniile ce s-au cuvenit, au venit coconii la curte^îuorjrcună cu trimişii boiari, iproci. Aceasta era vineri, la aprilie 24 dni, iar după aceia, îndeseară, ca mai multă cinste sâ-i arate şi ca să plinească porunca cc era împărătească, măriia-sa C Costandin-vodă aşa au socotit de au mers de s-au împreunat cu solul fără alai (însă după ce întâi el, adecă solul mai înainte au trimis 4 boiari dc ai lui care era mai dc cinste, încă unul dentr-aceia îi era frate,
de s-au închinat mării-sale, arătându despre partea solului că marc mulţumită face mării-sale de cinstea şi bunăvoinţă, ce cătră dânsul mâriia-sa au arătat, iproci); carele la scara cea mai dc jos ieşindu înaintea mării-sale, cu multă cinste şi plecăciune l-au priimit şi după ce multă ţermonie şi oraţie s-au făcut. Aşa deci dându partea cea dreaptă mării-sale lu vodă, amândoi dempreună s-au suit în case şi au şăzut amândoi numai ca la 2 ceasuri. După aceiaşi iară până la portiţă pogorându-să, măriia-sa vodă au încălecat de au mers la curte, iar el s-au suit iarăşi sus în casc.
A doao zi, deci sâmbătă, poruncind măriia-sa vodă de s-au împodobit toţi, trimis-au pre ginerile mării-sale Radul beizadea, feciorul lui Iliiaş-vodă, cu carata cea mai frumoasă împreună şi cu alte 3 carate pentru boiarii lui să fie, şi cu mulţime de pedestrime la sol, de I-au adus la curte, carele după ce au sosit la scară, iată acolo era iarăşi amândoi coconii mării-sale, de l-au priimit şi până sus în foişor aducându-1 pre scara cea mare; acolo era şi mâriia-sa vodă cu alţi boiari dempreună şi aşa cu mare cinste priimindu-1, partea de-a dreapta i-au dat. Intrându deci-în divan era foarte în bună tocmeală orânduiţi, toată capitănţmea, i ceauşii, i stegarii slujitoreşti. După aceia mai înlăuntru întrându în spătărie era toată boierimea ţărâi pusă în orâhduiala lor şi aşa deci şi în spătâriia cu stelile unde zic ; întrând îndată au dat 4 tunuri, care mai înainte era gătite. Dupre aceia în scaun domnescu pre dânsul puindu-1 şi măriia-sa pre pat şăzând, după multă vorbă ce au avut singuri numai, şi la masă l-au pus, căruia mare cinste făcându-i: de o partea despre dreapta toţi boiarii lui puind, iar despre partea stângă, dencătro măriia-sa vodă sădea, boierimea ţărâi; dc câteva ori cu tunurile dând şi cu puşcile, închinându pentru sănătăţi, ^iproci. Dat-au şi cu puşcile iar pentru sănătăţi închinându şi dc veselie mare, s-au şi îmbătat atâta el, cât şi boiarii lui (măcar ca dc nimini n-au fostu siliţi). După ce deci de la masă s-au
248 LITERATURA ROMANĂ MEDIEVA1 .A
sculat, l-au îmbrăcat măriia-sa vodă cu un contcş al mării-sale cu spinare de samur şi puindu-1 în carată iarăşi cu gincrile mârii-salc, la gazdă ca să să odihnească l-au trimis.
Trecând dar zioa aceia într-aeestaşi chip, cu atâta cinste şi cu iscusit ospăţ, a doao zi duminică măriia-sa vodă dimineaţă iarăşi la dânsul prin grădină au mers, cu aceiaşi oameni iarăşi ce întâi mersese, carele sol iarăşi pogorându-să jos la capul scării, iar după cele multe zise şi complement uri, s-au urcat sus şî câtva şăzând, rnăriia-sa vodă au mersu la curte. Luni deci după-prânzu pohtindu solul ca să vie la măriia-sa, insă numai cu alaiul oamenilor lui, aşa au venît cu caratele lui, cu oamenii şi cu toată parataxis a lui ce avea; deci măriia-sa în foişorul cel mare despre grădină cu cinste priimindu-1, multu şăzându ş-au luat şi zioa bună şi s-au dus la gazdă. După aceia, marţi dânsu-de-dimineată cu acelaşi alai dentâiu, cu aceiaşi boiari şi cu carata cea frumoasă, cu gînerile mării-sale, aşa cu alai frumos den târgu scoţându-1 până la marginea târgului, luându-şi zioa bună boiarii de la dânsul, s-au înturnat înapoi mergându cu dânsul un steag de slujitori şi cu acei dentâi orânduiţi şi numiţi boiari, cu toate cele de trebuinţă grijit până la Rucâr l-au dus şî de acolo până la ţinutul nemţescu. Deci caratele, slujitorii, boiarii, luându-şî zioa bună, s-au înturnat şi el s-au dus la Braşov. Insă den Dunăre până la Rucăr 10 conace făcându, cum mai sus am zis, foarte cu mare cinste l-au adus şî l-au purtat, mai mult nevoind măriia-sa să plinească ce au fost porunca împărăţiei. Numele lui era milord Paget, om ca de 60 dc ani şi mai bine.
Cu acest sol, împreună de la viziriul trimis au fost împreună cu un agă pre carele măriia-sa vodă bine dăruindu-I şi răspunsurile la cărţile cele de poruncă de la poartă ce adusese, luând, s-au dus la Odriiu, unde împărăţiia era.
CRONICA ANONIMĂ BRÂNCO VENEASCĂ
într-această vară ce au venit domnul de la Ccrneţi, când îl slobozise turcii să să întoarcă pe la gurile ce vin din Ţara Ungurească şi plaiurile să le păzească de nemţi, să nu vie în ţani, viind şi la Târgovişte domnul, au trimis un paharnic al doilea, anume Ghinea, de au adus [cu] scârbă foarte marc pe Costandin cliuccrul Ştirbei şi l-au închis, nu fără pricină. Ci trimiţându-l domnul dc câteva ori peste Olt cu seama haraciului, când era la curte boieri şi fiind el cam lung la unghii, din feliul Ştirbeştilor, au luat de la ţara câte ceva şi despre domnie au ascuns.
Dcacî domnul mergând în vara aceasta către Cerncţi, la toate conacele vemia la divan, la domn, oameni de să jăluia de luările acelea, arătând şi scrisorile acestui cliucer Costandin.
Domnul căuta la catastişăle visterii care le didese el mâtei şi nu sâ găsiia scrise multe sate, mulţi oameni de la care luase bani. Ci domnul le lua răvaşele de le ţinea, care era cu iscălitura acelui boiariu şi au tăcut până au mers la Cerneţi.
Acolo şi mai multe boclucuri de acestea ieşita la meidan, care, socotindu-)e domnul, au făcut vreo pungă de bani, pentru care au poruncit caimaeanilor de la Bucureşti să-1 chieme pă cliucerul Ştirbei să-i zică să dea banii, să-i întoarcă săracilor,
250
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA JSTORIOGRAFICĂ
251
că de voie ncdândti-i, va să-i dea cu ruşine. Şi l-au chiernat caimacanii şi i-au zis. El au tăgăduit că nu sânt nici unile de acestea şi nu va da nici un ban, neştiind iscăliturile lui că sânt strânse în mâna domnului. Şi încă au zis cătră caimacani că domnul îi este şi pârâş, şi judecătoriu. Caimacanii au scris domnului, domnul auzind s-au turburat foarte, însă, fiind blând şi răbduliv au răbdat până ce au venit la Târgovişte şi de acolo au trimis, cum s-au zis mai sus, de l-au adus din Româneşti. Şi au strâns domnul divan dc boieri şi l-au adus şi pă el la divan. Şi au zis domnul: „Cluceriu, când te-am trimis în ţară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate şi jafuri?" El zise: „Ha dreptate ai poruncit, măriia-ta, să fac". Şi începu a sâ îndrepta din cuvinte, iară domnul zise: „Dar acestea ce sânt?" Şi scoase hârtioarălc cu iscălitura lui şi le dede ia Radul cliucerul, feciorii Hrizii vistierul din Popeşti să le citească. Şi să sculă Radul cliucerul dc unde şâdea la divan şi le luă din mâna domnului şi începu a citi şi a arăta clucerului Costandin iscăliturile lui, care, deaca au văzut, au rămas înghieţat.
începu a zice că pentru cheltuiala căii şi a feciorilor au făcut. Şi un covor şi nişte tipsii şi tingiri ce au fost luat mită dc au făcut nedreptate săracilor, zicea că le-au dăruit mănăstirii Strehaii. Domnul zise: „Auziţi, boieri, cu jafuri şi cu nedreptăţi face pomene". începu a-1 mustra zicând: „Dar până când aceste jafuri să le faci, cliucere Costandine? Că de nimica, eu tc-am rădicat şi te-am făcut slugeriu rnare, comis mare şi cluceriu mare, al 6 scaun al divanului şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios. Ai luat judeţul Dâmboviţii, l-ai prădat de n-au rămas ca un sat; l-am luat acela şi ţi-am dat Teleormanul, şi mai rău l-ai făcut. Câte am găsit pe urmă-ţi sume de lei jăfuite, pentru care te-am suduit într-o vreme şi te-am urgisii sâ nu te văz în ochi. Iar te-am iertat pentru rugăciunea ahora. Acum iar ai făcut jafuri şi nedreptate. Ştii tu bine că Matei-vodă cel
Bătrân, şî Grigorc-vodă, şi Duca-vodă, şi Şărban-vodă, văzând faptele voastre cele rele şi jafurile care le făcea neamul vostru cel rău, au blestemat cine vă va milui şi cine vă va primi pc slujbe. Şi eu am intrat în blestemu acelor domni de ţi-am dat atâtea boierii mari şi slujbe, iară tu tot rău şi jăcaş. La Antonic-vodă când umblaşi dijmariu, pentru jafurile tale ai păţit marc ruşine. La Duca-vodă, fiind logofăt dc visterie, ai făcut iscălitura vistierului celui mare de vreai sâ furi 17 pungi de bani şi, aflându-te, au vrut să-ţi taie mâna şi să te dea cu catastihul de gât legat pen târg. Şărban-vodă, pentru furtişagurile ce ai făcut din banii cailor, au vrut să te spânzure, cum toată boierimea şi ţara ştie dc acestea. Şi acum ai îmbătrânit şi tot nu te laşi. Voi să te fac să te înveţi. Ia-1, căpitane de dorobanţi, zise domnul, şi-1 du la visterie şi să cauţi un car, să-1 pui şi sâ-1 duci la Mehedinţi păn satele carele le-au jăfuit să le dea banii care le-au luat şi apoi să-1 aduci, însă să-1 bagi şi în fieară. Şi-1 luă şi-1 duse la visterie până în amiazăzi. Deacii 1-au băgat în puşcăriia de la poartă. Deacii, jupâneasa lui, fiind rudă cu domnul, mergea la jupâneasa Sianca, cu mumă-sa băneasa Ilinca, sora jupânesii Stancăi, mumei domnului şi plângea rugându-se. însă i s-au făcut milă pentru lacrâmilc ei şi au grăit jupâneasa Stanca fuu-său domnului. Pus-au şi pă vlădica de au grăit şi l-au iertat dc acea purtare pen ţară, dc ocară şi au poruncit să dea banii cc i-au luat îndoiţi şi i-au dat, şi l-au ţinut vro doaă săptămâni închis şi l-au slobozit, zicându-i să nu-l mai vază în ochi, sâ să ducă acasă şi să nu să mai amestece la ceva că va să-1 spânzure.
După această ocară ce-i veni din fapta lui avea pathola asupra domnului, adecă inimă stricată, şi cerca vreme să facă rău domnului. Şi scrisease la tată-său călugării, în vreme ce venise împăratul pen ţară şi chemase pe domn cu grabă şi cu mânie, cum s-au zîs mar sus, ca să vie călugărul să să apropie cătră dânşii şi sâ privească ce întâmplare va avea domnul dc la
252
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
253
turci. Uc-1 vor opri cumva, să să gătească tată-său, şi fraţii lui Ştirbeiu şi cu câţi oameni vor putea strânge sâ meargă să-1 pârască la împărăţie, găsindu-i vine domnului. Şi au venit călugărul la Slatina, la nişte vii ale lui, în chip că lucrează la vii, iară el sădea numai pentru această treabă şi avea şi om trimis în tabăra turcească să vază dc domn cc-i vor face turcii şi să vie să-i dea veste.
însă întâmplările au fost bune ale domnului de cătră turci şi ei au rămas îndeşărt cu nădejdile lor şi să duseră la Călineşti, spre Piteşti şi acolo sădea cu toţii, ca cum n-ar şti nimic. Iară domnul toate le aflase şi deaca au venit la Târgovişte au trimis pă Ghinea paharnicul al doilea cu un armaş la Călineşti, unde era adunaţi şi avea poruncă deaca-1 va găsi pă călugăr să-1 bage în butuci, să-1 ducă la Tismana. Şi mergând acolo au găsit pă călugărul Ştirbei şăzând Ia foc alăturea cu jupâneasa lui Neacşa şi feciorii şi nurorile toate în casă. Şi cum l-au găsit au dat porunca domnului şi au făcut precum îi era învăţătura, l-au dus la Tismana şi l-au băgat în obezi şi au poruncit călugărilor să nu-1 lase să iasâ afară nicăiri, nici din obezi să-1 scoată.
Oaia lor să sparse de acolea; mai pc urmă s-au aflat şi omul care era trimis de dânşii în tabăra împărătească, cum am zis mai sus, şi al doilea au trimis domnul dc au adus pe Costandin cliucerul Ştirbei de 1-au închis, şi au închis şi pe ceialalţi fraţi pe toţi, şi multă vreme i-au ţinut închişi, şi la judecată î-au scos, puind omul de faţă de le spunea faptele lor, carele îl învăţase de s-au dus pă unde le-au fost porunca lor. Apoi iar nu s-au potrivit domnul blestemăciunii lor, ci i-au iertat iarăşi.
în anul acesta, vara, boierii moldoveni carii era pribegi în Ţara Leşască: lordachie vistieriul, Bogdan hatmanul, Moisi sărdariu, Manole slugeru şi alţii făcură sfat supţire şi cu marc taină şi gătiră o seamă de oaste leşască cu Moisi sărdariu să să ducă la laşi, unde era domnul în scaun, ca să ia un capigi-başa al împăratului şi un balgi-baş al hanului şi pă alţi turci cc vor
găsi acolo; pe care luându-i vor da o pricină la turci cum Costandin-vodă Duca este blestemat, nu este vrednic ca să-şi păzească târgul scaunului sâ nu vie vrăjmaşii împărăteşti să-i ia oamenii împărăteşti, ai hanului dc acolea, necum să păzească o ţară. Şi cu aceasta să mânie pe împărat, pe viziriul şi pc hanul, să-1 scoată din domnie şi să puie domn după voia lor. Cu acest feliu de socotele au sfătuit şi au socotit de au trimis oastea cu Moisi sărdariu şi au lovit târgul fără veste, şi au mers la gazdele turcilor ce s-au zis mai sus, şi i-au luat cum au vrut şi s-au dus în Ţara Leşască. Domnul au rămas ruşinat, boierii ca nişte blestemaţi. însă cu marc grije şi frică şi întristâciunc, că nu ştiia ce sfârşit va să aibă pentru această întâmplare iar pribegii sâ bucura cunoscând că nu va ieşi lucrul lui Costandin-vodă Duca la sfârşit bun, pentru care lucru auzind şi împăratul, hanul şi viziriul foarte s-au mânieat şi s-au întristat de oamenii aceia, fiind oameni de treabă.
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
255
MIHAIL CANTACUZINO GHENEALOGHIA CANTACUZINILOR
CERCETARE PENTRU NEAMUL CANTACUZINILOR
Cniaz Mihail Cantacuzino, ce m-ara născut în Valahia la anul 1723, unde am fost Vel Vistier, fiul acelui odinioară Cniaz şi Graf de Imperiul Romanicesc Matei Cantacuzino, Marele-Ban al Craiovci, şi al soţiei lui Păunei, fiicei lui Velisarie, fiul Vornicului Rusti, care, la anul 1774 mutându-mă cu toată familia mea a lăcui în Rusia, fost-am cinstit de a Ei Mărire Imperatriţa Ecaterina a doua cu cin de Gheneral-Maior, vrând eu să ştiu de începătura neamului mieu, adecă de familia Cantacuzinilor, de unde se izvoreşte al acestui neam tragerea şi după linie, din tată la fii, de la Ioan Cantacuzino, cc a fost împărat al Răsăritului, de Constau ti nopol, la anul 1345, până la pro-strămoşul mieu Costandin Postelnicul Cantacuzino, care acesta a venit întâiu la Valahia, în anul 1633, în vreme ce atunci domnia Matei Voevod Basarab, şi s-a însurat cu Elena, ce era nepoată numitului Domn şi fată a lui Şerban Voevod Basarab, ce domnise la anul 1601, şi soră lui Costandin Voevod Basarab, ce a domnit la anul 1654, care Costandin Cantacuzino cu soţia sa la Valahia a născut şase fii, anume: Drăghici Spătarul (ce este
strămoşul mieu), Şerban Voevod, ce a domnit în Valahia la anul 16791, Costandin Stolnicul, Mihail Spătarul, Matei Aga şi Gheorgache Spătarul, a cărora sirale, cine se trag dintr-înşii, înnainte se arată a fiecăruia deosebi, - deci, mai întâiu am cercetat la Vizantinâ, şi am găsit, la tomul 21, unde sunt strânse familiile împăraţilor Răsăritului de Carol Diucanj, şi am găsit numai acele de mai sus arătate nume. Din care neputându-me pliroforisi pe larg după al mieu scopos, mai ales nefiind anume puşi şi cei după urmă Cantacuzini, poftit-am pc acel de la Valahia spudeu şi doctorul chir Saul Arvanit o horitul, ca să cerceteze după al mieu scopos.
Drept aceia dumnealui mult srăruindu-se şi căutând, atât în toată istoria vizantinâ, cât şi din ahe istorii, a găsit cum că familia Cantacuzinilor se trage din neamul de Valoa (din cari Valoa au stătut şi Crai de Franţa), şi mi-a adunat, făcând sireaua acestei ghenealoghii, pc care o începe de la anul 800, de la Nicolae Valoa, coborând din tată la fii, tot cu numele Valoa până la Emanoib anul 1289- Apoi, după acesta, din Mihail, de ia anul 1304, începe a se numi cu amândouă numele, adecă Valoa şi Cantacuzino, coborând într-acest chip până la Ioan Cantacuzino împăratul, la anul 1341, de la care lipseşte numele de Valoa, şi coboară în jos numai cu numele de Cantacuzino pană la pro-strămoşu-inieu Costandin Cantacuzino Postelnicul.
Lângă aceasta, vrând să mă adeverez mai mult pentru aceasta, scris-am şi Grăfinci de Odonel, ce-mi este vară a treia, soţiei Grafului Henric de Odonel, ce este de neamul său Englez, şi se află în slujba împărăţiei Austriei, care Grăfină este fată lui beizadea Răducan Cantacuzino, fiul lui Ştefan Voevod, ce, la anul 1716, când Poarta a omorât pe tată-său şi pe moşul său Costandin Stolnicul, ce era al treilea fiu al
256
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA IS TORIOGRAEICÂ
257
bătrânului Costandin Postelnicul Cantacuzino, atunci beizadea Râducan a fugit la Vicna, si a murit în slujba Imperatorului, - poftind-o ca, dacă va fi având de la părinţii dumneci vre-o însemnare despre izvorârea neamului Cantacuzinilor, sâ mi-o trimită.
Numita Grăfina mi-a trimis o ghcnealogbie ce a găsit-o dela tată-său Râducan, ce era Gheneral-Maior, care ghcnealoghie este împărţită în 6 sirale, şi începe de la Ioan, din anul 1057, şi coboară din tată la fii (încă şi cu soţiile lor) până la pro-strămoşul nostru Postelnicul Costandin Cantacuzino, şi nu-i numeşte nici Valoa, nici Cantacuzino, fără numai la început la titlu zice: «Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor».
Deci, înfăţişând aceasta dela Grăfina glienealoghie cu acea de la chir Saul, am găsit-o a fi asemenea, fără numai la două locuri nu se potrivesc, şi oarece la numărul anilor.
Întâia nepotrivire este la tatăl lui Ioan împăratul, pe care în ghenealoghia de la Grăfina îl numeşte Gheorghc, şi pe soţia lui Hrîsanta, fata Contelui de Duglas; iar ghenealoghia dela Saul îl numeşte Ioan, şi pe femeia lui, după Vizantină, de familie Paleologă.
Eu gândesc că aceşti doi să fie fost fraţi, pentru că sânt tot la un număr de an, şî că aceşti să fie cei doi ce se arată la istoria vizantină fără nume, ce zice că unul este tată lui Ioan împăratul, şi celălalt tată lui Nichifor, pe care Ioan împăratul îl numeşte vâr-primar.
A doua nepotrivire este sireaua a cincea, în care se cuprinde opt nume, din care nici unul nu este în ghenealoghia acea de la Saul. Anume sânt aceşti în jos arătaţi:
Aiul	NUMELE	Numele soţiilor lor şi
		din ce familie
1507	Andronic...	Lvdocsia, fata Despo-
		potuluî Bulgarilor
		Lazăr Brancovici.
1525	Toma...	Rocsani Duchina.
1532	Dimitri Indispot (?)	Anastasia Paleologă.
1561	RudolfDucs alVa-	Măria Castriota.
	lahiei.	
1584	Silvan al Ill-lea Ducs	
	al Valahiei şi Moldovei	Mărgărita Moghila.
1592	Dimitrie al II-lea Mo-	
	ghilâ, Ducs al Va-	
	lahiei...	Alexandra Potosca.
1633	Alexandru al IV-lea	
	Moghilâ, Ducs Mol-	
	dovei...	Ana de Zamfiriţa Duca.
1640	Ioan Andreiu cel d'in-	
	tâiu, Ducs al Mol-	
	dovei...	Elena, fata lui Cniaz
		Vladimir Prozorov-
		schi.
Eu pe aceşti nu i-am adaos, ci am urmat cum înnainte se arată, căci că aceste opt nume se văd a nu fi de Cantacuzini, ci neamuri ce s-au încuscrit cu dânşii. Mai întâiu, Silvan, ce româneşte este Şerban, acesta e Basarab, socrul luî Costandin Cantacuzino2. Al doilea, că la altă însemnare dela Grăfina, arară pe Elena a fi fata lui Vladimir Prozorovschi şi mamă Măriei Brancovici, soţia moşu-sâu, a Stolnicului Costandin Cantacuzino. A treia arată pe o Zmaragdă de Zamfiriţa, mama Doamnei Păunei3, soţiei lui Ştefan Cantacuzino Voevod. A
258
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
literatura ISTORIOGRAFICÂ
25'»
patra, ca este ştiut că, la Valahia şi la Moldova, înnaintea lui Costandin Cantacuzino n-a domnit nici un Cantacuzino, iară în urma lui au domnit trei, anume: Şerban, fiul lui Costandin Postelnicul, la Valahia, în anul 1679; Dimitrie, nepot de frate, la Moldova, în anul 1674; Ştefan, fiul lui Costandin Stolnicul, la Valahia, în anul 1714.
Aci se arata amândouă ghenealoghiik
Anul	Acea de la Saul	Anul	Acea de la C rafina
	merge de rând		dc Odonel se împarte
			în sirale
800	Nicolae Valoa		Familia Cantacuzinilor;
814	T ,uca Valoa		Nu numeşte nici
	Martin Valoa		Valoa nici Cantacu-
yi 1	I'ilip Valoa.		zino, ci numai nu-
958	Alexandru Valoa		mele lor şi a soţiilor
			lor, şi numai la titlu
			zice Cantacuzino.
			Siraua de. al doilea clas.
995	Ioan Valoa......	1057	Ioan.
1017	Gheorghe Valoa. .	1077	Gheorghe.
____		1088	Ioan.
1037	Mihail Valoa. . . .	1107	Mihail.
1107	Nichifor Valoa. .	1119	Nichifor.
1119	Lcon Valoa.....	1152	I^eon.
1152	Gheorghe Valoa..	1167	Gheorghe.
1167	Leon Valoa.....	1198	Leon.
1198	Ioan Valoa.....	1226	Ioan.
1226	Emanuil Valoa...	1242	Emanuil.
1242	Mihail Valoa. . . .	1263	Mihail.
1263	Emanuil Valoa. . .	1289	Emanuil.
1289	Mihail Valoa Can-		
	tacuzino. . . .	1304	Mihail.
1304	Gheorghe Valoa		
	Cantacuzino. . .	1315	Gheorghe.
Anul	Acea dc Ia Saul merge de rând	Anul	Acea de Ia Grafina dc Odonel se împarte în sirale
			Siraua de al III-lea clas.
1331	Ioan Valoa Canta-		
	cuzino......	1329	Gheorghe.
1341	Ioan împărat Can-		
	tacuzino.....	1341	Ioan împărat Cantacuzino
1351	Matei împărat Can-		
		1351	Matei împărat.
1352	Dimitrie Chesar Can-		
	tacuzino.....	1380	Dimitrie Chesar.
1398	Andronic Cantacu-		
	zino......	1405	Andronic Despotul Lcsbosuluf.
1402	Zaharia Ducs Can-		
	tacuzino. . . .	1420	Zaharia Ducs.
1464	Dimitrie Cantacuzino.......	1437 1449 1453	Mihail Protostatorul. Teodor Ducs. Emanuil Ducs. Siraua de al IV-lea clas.
1490	Isaae Cantacuzino.	1464 1474 1491	Isaac Protostatorul. Matei Ducs Albaniei. Alexie Cantacuzino, cel ce s-a numit după tatăl mamei sale Aiois Blanc. Siraua de al V-lea clas. Sânt acele mai sus arătate opt nume, ce sânt neamuri încuscrire cu Cantacuzinii.
260
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
261
Anul	Acea de la Saul	Anul	Acea dc la Grăfina
	merge dc rând		de Odonel se împarte
			în sirale
			Siraua de al Vl-lea
			clas, ce se trage din
			Andronic cel d'intâiu.
1530	Andronic Cantacu-		Andronic Cantacu zino.
	zino...	1657	
1564	Costandin Canta-	1668	Costandin Moghilă
	cuzino Postelnicul, ce a venit la Ţara-Român cască		Basarab Cantacuzino, soţul Elenei, fiicei lui Silvan Voevod Basarab, Domnul Ţerii-Ro-mâneşti.
lată pc larg toată nepotrivirea acestor două gheneaiogliiî, care, acea însemnată de doctorul Saul, a scris-o în anul 1765 la Ţara-Românească, pe cât a putut găsi în istorii, iară aceia ce mi-a i rimis-o vară-mea Cantacuzina, soţia Grafului de Odonel, a găsit-o la tată-sâu beizadea Răducanu, ce a  murit la anul 1740^, şi poate că el a avut-o de la moşu-său Costandin Cantacuzino, ce era el om foarte învăţat şi spudeu, atât la cartea elineascâ, cât şi ia cea latinească şi la cea italienească; pe care 1-a omorât Poarta, împreună cu fiul său Ştefan Cantacuzino Voevod, moşul Grăfinei de Odonel, la anul 1716, în care vreme împărăţia la Constantinopol sultanul Mustafa al doilea.
Deci, puind eu temeiu mai mult la ghenealoghia aceasta de la Grăfina, după aceasta am urmat, făcând siraua ce înnainte se arată, fără numai ce am scos clasul ai cincilea, în care se cuprinde cele opt nume ce sânt alte neamuri, care şi-au măritat pe fetele lor după Cantacuzini, cum mai sus am arătat. Aşijdcrea, am îndreptat anul acelui după urmă Andronic
Cantacuzino, şi ai fiului său, lui Costandin Postelnicul, fiindcă este ştiut la care an au murit ei, după cum înnainte la povestirea vieţii lor se arată pe larg.
Cum că pe tatăl lui Costandin Cantacuzino îl chema Andronic, aceasta se adeverează, nu numai dintr-aceste două ghenealoghii, ci încă şi de la mănăstirea Mărgineni, ce este zidită de însuşi numitul Costandin, şi scrie la pomelnic pe tatăl său Andronic.
Şi iarăşi este ştiut cum că pe tatăl său I-au omorât sultanul Murat al III-lea, ce au împăraţit până la anul 1595^, st că pc Costandin Postelnicul 1-a omorât în Ţara Românească Grigorie Ghica Voevod, la anul 16616, de obşte este ştiut.
Dintr-acestea se cunoaşte că nu putea să fie el fiu al lui Andronic cel dc la anul 1530, cc-1 arată chir Saul, ci al celui după urmă Andronic, ce se arată în ghenealoghia cea dc la Grăfina.
Deci, după istoric se vede că au fost doi Andronici, şi după depărtarea numărului anilor, ce este de la unul până la altul, se cunoaşte că între dânşii au mai fost un obraz, care, după socotinţa anilor, se parc a fi fost Dimitric, ce-1 arată Carol Diucanj la Vizantină, în tomul 21, cum că 1-a omorât Sultanul Selim (care este ştiut că a împărăţii de Ia anul 1566 la 1574): de aceia s-a însemnat, între aceşti doi Andronici, Dimitrie, mai ales că şi la ghenealoghia cea de la Grăfina scrie, zicând:
«Ghenealoghia de al şaselea siraua a aceştii însăşi familii a Cantacuzinilor, ce se trage din Andronic cel d-intâiu».
Cât pentru istoria vieţii a acestor de la siraua arătaţi Valoa şi Cantacuzini, cât şi pentru istoria lui Ioan Cantacuzino împăratul, în cc chip a împârăţit şi cât îl laudă istoricii vizantini şi alţii mai de pe urmă istorici, nu face trebuinţă a prelungi aici a lor povestire, fiindcă, cine va pofti a le şti, poate ceti din Vizantină, să se pliroforisească.
262
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVA1 -A
I .ITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
263
Iar, pentru cei după urmă Cantacuzini, mai ales după ce a venit la Ţara-Românească Costandin Postelnicul, fiindcă nu este a lor istorie scrisă nici la unul din cei după urmă istorici, pentru aceia am scris aici într-această Hronologhie o prescurtată arătare de povestirea vieţii a fiecăruia, începând de la Postelnicul Costandin, din anul 1633, cohorând până la anul 1787. [...]
Mihai, ajungând cu ceilalţi deputaţi împreună la Laririov în Lehia, unde se afla la cvartir Graf Romanţov, atunci a aflat cl de moartea frate-său. De acolo purcezând, au mers la Petrcsburg, unde acolo erau veniţi şi deputaţii Moldovei: episcopul de Huşi, doi Archiniandriţi şi Spătarul Milu; care împreunare eu a Ivi Mărire a fost tot dc odată Rumâni şi Moldoveni*. Ţeremonia a fost aşa: Patru carate împărăteşti, cu câte şase telegari, şi la fic-care carată câte doi lachei împărăteşti călări înnaintea căratei, şi câte doi pe jos, ce stau dinapoia târâtei, au venit la casa unde dedese deputaţilor conac, într-o Duminecă. într-o carată au întrat Archiercii, într-a doua Archimandriţii, într-a treia aceşti trei deputaţi boieri, şt într-a patra boierenaşi ai lor, anume: Grigorie Hristoscoleu, Balş, Nicolae tâlmaciul, şi un boiernaş de Ia Moldova. Mergând aşa împreună la Curte, şi suindu-se la Curte, în odaia de adunare i-a primit Ţcremonie-Meşter şi li-a dat scaune, de au şezut Archiereii şi boierii cei trei, iar ceilalţi stau toţi în picioare. Acolo a venit la el cel d'itâiu Ministru ce ţinea loc dc Canţelier, Conte Panin, şi, după ce a întrebat dc sănătate, a poruncit lui Hofmarşal de i-a dus la biserică, pumdu-i în fată, ca sâ-i poată vedea împărăteasa. După cc a teşit Împărăteasa de la biserică, mergând în odaia unde este tronul şi coroana, unde primeşte şi pc Miniştrii împăraţilor şi ai Crailor, viind Hofmarşalul şi Ţeremonie-Meşter, i-au dus într-acea odaie, împărăteasa sta în picioare în dreptul tronului, şi aproape de a Ei Mărire sta Conte Panin, şi Vlce-Canţelicr. Această odaie este o mare sală, în care pe de o parte stau toţi miniştrii şi alte
cinuri până la bregadieri, iar pe de altă parte stau damele cele mari şi freerile {sic), iar mijlocul sălii era de tot slobod. Intrând deputaţii, au stat de spre uşă: Moldovenii dc o parte, şi Rumânii de alta; carii, mult plecându-se înnaintea împărătesei, au început întâiu episcopul Moldovei a face cuvântare împărătesei, şi, sfârşind el, a început cuvânt Mitropolitul Valahiei. Noima acestor cuvinte era aceasta: I^uda împărătesei, a puterilor oştilor Ei, mulţămită căci nc-au izbăvit din manile Turcilor, şi rugăciune ca să nu nc părăsească, şi ca să ne izbăvească de tot de supt jugul turcesc, să rămânem supt protecţia Roşiei, care aceasta au poftit şi pro-strămoşii noştri*.
După aceasta a ieşit în mijlocul sălii Viţc-Canţetierul şi a cetit răspunsul de spre partea împărătesei către deputaţii acestor două ţări, a căruia noimă era aceasta: Cum că primeşte solia lor, şî cum că nădăjduieşte la Dumnezeu pentru a lor scăpare de supt jugul turcesc; la care va pune tot feliul de silinţă, pentru a lor mântuire. Apoi, mergând, d-jutâiu partea bisericească, apoi cea mirenească, pe rând, şi îngenunchind dinnaintea împărătesei de pictorul drept, î-au sărutat mâna. Dupăcc s-a sfârşit această ţeremonie, au chemat pe Cantacozmo aproape la împărăteasa şi pe Cruţa (ce era tălmăciu de la Inostranoi Colejie, rânduit de Panin Ia deputaţi), şi a început împărăteasa a zice aceste cuvinte:
«Pentru moartea fratelui tău mi-a părut foarte rău, atât Mie, cât şi tuturor Miniştrilor Miei, dar întâmplările se spânzură de mâna lui Dumnezeu; tu sâ nu socoteşti câ doară cu moartea frate-tău ai pierdut şi mila Noastră, ci încă să ştii că cu aceasta s-a îndoit mila Mea asupra neamului vostru, şi începătura milei Noastre se va începe întâiu însuşi de la rine.»
Acestea tătmâcindu-le Cruţa greceşte lui Cantacuzino, a mulţămit împărătesei, şi, mgenunchind, iar a mai sărutat mâna împărătesei. Apoi, trăgându-sc cu toţii, închiuându-sc împărătesei, au ieşit în sala de adunare; de acolo i-au dus la
264 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVA1Ă
moştenitorul tronului, Granduca (ce atunci era ca de treisprezece ani) şi, făcând Archiereii câte o mai pe scurtă oraţie de lauda împărătesei şi rugăciune lui Dumnezeu de viaţa împărătesei şi a Granduchii, i-au sărutat toţi mâna; apoi Granduca li-a zis aceste cuvinte: «Mă bucur de al vostru bun scopos şj de buna primire cu care mumă-mea v-a primit, şi, ştiind a Ei Mărime bunătate, vă făgăduiesc că veţi avea al Ei acoperământ».
După aceasta ieşind deputaţii, s-au dus la conacul lor, tot cu acea ţeremonie, tot după cum au şi venii la Curte. A doua zi, au mers la Pan in de i-au mulţămit, pe cari i-a sfătuit Panin să meargă după datorie încă la şapte Miniştri, însă: la doi Cernişiovi, la Orlov, la Cniaz Bezenschi, la Hatmanul Razumovschi, la Viţe-Cantclariul, şi la Feldmareşalul Cniaz Galiţiu, şi la Curte, la biserică în toate Duminicele, şi la toate balurile. l,i-a rânduit loc la teatru şi voie să meargă la oricine vor vrea, să-şi treacă vremea. Aceasta a fost la Aprilie, anul 1770.
PSEUDO-ENACHE KOGÂLNICEANU LETOPISEŢUL ŢÂRII MOLDOVII DE LA
DOMNIA ÎNTÂI Şl PÂNĂ LA A PATRA DOMNIE A LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT VOIEVOD (1733-1774)
DOMNIE LUI GRIGORI-VODÂ CHICA, A TRIE
După ce au şâdzut 7 ani mazil şi în surgunie la Bocceda, cari îi zic Tenodo, iar l-au miluit împărăţie cu domnii Moldovii. Cari nefiind aice, după cum am zis, au adus pe beizâde Scărlat dc l-au înbrâcat cu caftan în locul tătâni-său, fiind încă la surgunii [la] tată-său, făcându-i şi itlacul, răpedzind cu mari grabă de au adus pc Grigori-vodâ. După ce Ţ-au adus, au mersu la Poartă de au făcut mulţămiri pentru mila ce l-au miluit cu domnii Moldovii, făcând un engomion turcesc cătră viziriul, arătând mari mulţâmită, cât s-au mirat singur vizirul de procopsala şi turceasca lui. Aşijdcrc au făcut şi la înpăratu, când au mersu de au luat cuca şi mult s-au mirat şi înpăratul de acest domnu.
Cari, aşăzindu-ş<i> toate trebile în Ţarigrad, s-aagătitde câte i-au trebuit. Şi făcând mari alai la eşitu din Ţartgradu, au. vinit la Moldova, urinduind şi un salahori înpârătesc ca să-1 ducă la scaun, având cu el mai bini de 40 de bostangii. Cari, apropiindu-s<â> la Gălaţ<i> i-au eşit mulţi boieri înainte şi giupâncs<ă> înainte doamniî, eă-ş<i> luasX tot agărlâcul cu el.
266
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORÎOGRAEICĂ 267
Numai pe beidzădc Scărlat îl lăsas<â> în Ţarigrad nazîr şi purtători dc grijă asupra capicbihaelilor.
Şi şăzind 3 zîle oturac, căutând jaiobele săracilor, făcând mari dreptate la toţi<i>, făcând şi pârcălabii la Gălaţ<i>, pe Lion cel bătrân, de acolo viind la Eş<i>, pin toate târgurile cc trece, căuta strâmbătăţile lăcuitorilor, nepoftind asupriala săracilor.
Iar când s-au apropiet dc Eş<i>, i-au cşit toţ<i> boerii şî caimacamii, cu toate alaiurile înainte, intrând în Sfete Neculai de s-au închinat şi pe urmă în curte domniască. Şi cetind fermanu, au înbrăcat pe toţ<i> cu blani şi cu câftani, după obicei, stând şi schimni-agasi păr-s-au sfârşit ţărmoniele, făcându-î mari şinicu, după obicei, trimeţind şi pe salahor la gazdă cu alai.
Iar a dao zi au înpâriii toate boeri<i>le, făcând log<o> f<ă>t mari pe Sandul Sturza, şi pe Costache Radzu vornic de Ţara de Gios, şi pe Radul Racoviţ<i> vornic de Ţara din Sus, şi pe Başe Mihalopu hat<man>, şi pe Vasile Rusăt vel-vist<eriu>, şi pe Enache Hrisosculeu vel-post<elnic>, şî pe Alîstarhu vel-spat<ar>, şi pe Calmă vel-banu, şi pe Popazolu vel-comis, şi pe Vasilache Nigel vel-pah<arnic>, şi pe Lupul vcl-stol<nic> şi pe ceialanţi după rânduială, fând şi isprăvnicielc, făcând şi din greci, că adusăs<ă> mulţi.
In domnie lui Ion-vod<ă>, cari s-au pomenit mai înapoi, era un boeri a cestui domnu, încă al tătânî-său om, cari să nume Costache Purici, cc fusăs<ă> şi agă aice în Iaş<i>, cari mai înainte cu câteva luni, pân-a nu-i veni mazilie, îl miluisă domnu-său cu stărostie Focşanilor, după ce-1 scosăs<ă> din agii. Şi fiind acolo când au venit mazilie, au răpezit boerii din loc şi l-au prinsu şi puindu-1 în feră, l-au tremes la Mera, la mănăstiri, ca să ste acolo pân<ă> va pleca Ion-vodă din Iaş<i>. Şi auzind Ion-vodă, i-au părut rău foarte şi chemând pre boeri, le-au zis multe cuvinte, dar ci nu vre să ştie, zicând că aşa le
poronceşti domnul lor, Grigori-vodă, din Ţarigrad. Iar când au fost ca să să rădici acest domnu di<n> Eş<i>, au vorbit cu capigi-baş ca sâ trimata dc pc drum oameni dc ai lui să ia pe acest boeri de la Mera. De cari oblicind boerii, îndată au răpezit pe ascunsu de l-au luat de acolo şi 1-au dus la Niamţu, la mănăstire Sacului, ţiindu-1 acolo păn-au trecut lon-vodâ Dunăre.
Acest domnu au domnit 4 ani şi s-au mazilit, dar şi multe blăstămuri au luat de la săraci pentru văcărit, ales de la babele cele văduvi, pân<ă> una au zvârlit cu o piatră în el, în zioa cari au purces din Eş<i>, dar nu l-au lovit, ce calul au lovit. Şi mergând la Ţarigrad, mulţi au şădzut mazil şi apoi au murit, iar domnie n-au vâdzut-o.
Pe Costache Purici, încă păr-a nu sosî Grigorî-vodă la F.ş<i>, cu bună padză închidzindu-1 la Cetăţui, şăzind pân-au venit domnie în Eş<i>, şi atunce l-au scoborât în curte la baş-bulucbaş de simeni, de au şădzut câtăva vreme acolo, pân-au întrat câtva boeri mijlocitori la domnu, cerşind şi o soma bună de bani, cari au dat ca la 30 de pungi de bani şi aşa au scăpat fâră-de nici o pricină.
Grigori-vodă, după ce au venit, au şi scos coniţ<ă> pe vite, câte 50 parale pe vită; cu adăoşagu şi cu banii vechi şi cu răsura slujbaşilor, să sue la 60 de parale vita. Mai scos-au desătina şi goştina şi vâdrâritul. Şi după ce s-au răcit vreme, au scos şi peceţ<i> pe ţară, de au plătit t.oţ<i> scoţind şi văcărit, câte 2 lei, 6 pot<ronici> vechi de vită şi răsura deosăbir.
într-această domnii au făcut şi o logodnă fiicii mării<i>-sale cu Dumitraşcu Sturza vel-cămăraş, fiiul Sandului Sturzii, pre cari îl luasă domnul încă din ceia domnie la Ţarigrad şi făcând masă mari cu toate zicături; aşijderi şi doamna cu giupânesăle şî cămăraşu deosăbit, la cămară, cu toţi ncguţ<i>torii, trăgând şi danturi prin ograda curţii.
Mari stăpân au stătut acest domnu în ţărâlc aceste şi cu mari orânduele, căci giudecârile foarte le căuta şi nu lipsie în toată
268 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
săptămâna să nu facă divan săracilor. Şi fiindcă făcus<ă> multă cheltuială cu domnie Moldovii de pe urmă şi cu idacul surgunlâcului, fiind şi mâncători mulţi pc ace vreme la Porţile turceşti, văzind că nu poate eşi dc supt cheltuială, au pus toată silinţa prin prietini, apropiindu-să şi vreme mucarelului, n-au încetat a umbla după domnie Târâi Rumâneşti pân-au şi dobândit-o.
Şi aşa făcând toată domnie Moldovii numai 8 luni, i-au venit veste de Ţara Rumâniască. Şi într-acel ceas au răpezit pe Mihalopu hatmanii lordache. Aşijdere şi Costandin-vodă au răpezit pe Vasilache căminariul, capichihae şi pe Pâvălache aga, la Moldova, caimacami, fiind schimbări între domnii, făcând fieşticari zapt Ia locul ce mârsăs<i>, făr-de chic de siială, după poronca ce avusâs<i> fieşticari.
Deci, au început Grigori-vodă a să găti pân-au venit şi schimni-aga, ce era orânduit ca să ia pe Grigori-vodă, să-1 ducă în Ţara Rumâniască. Cari viind, i-au cşit domnul înainte în şăs, cu mari alai. Şi dându-i fermanu cel înpărătesc dc călări, l-au sărutat, puindu-1 în sin. Şi vrând sâ sâ sărute cu aga de pe cai, s-au tulburat aţii lor şi sculându-să aţii în doaî picioari, au lunecat calul domnului de picioarile de-napoi, au cădzut în cur şi vrând sâ sai de pe el, au cădzut pc un picior şi-1 dure, zicând prostime că nu-i sămnu bun.
Ce, după ce s-au gătit cum să cade unui domnu şi mai tăind strai câte 2 părechi la toţ<i> ai curţii, şi de drum şi de alaiuri, adâogând şi oamenii, înpodobindu pe toţ<i> cu mari orân-duială, cât mai frumos nu să mai pute. Şi aşa eşind din Bş<i>, i-au făcut toţ<i> boerii mari alai, petrecându-1 cale de un ceas, luânduş<i> toţ<i> zioa bună de la domnu. O samă s-au întorsu înapoi, iar mulţi au mersu cu mărie-sa, alţii pân-în Roman, alţii pâr-în Focşani, alţii conaccii, alţii cu carăle şi cu altele, ca să să întoarcă cu celalant domnu.
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ 269
Cădzusă şi o iarnă atunce, cari de multă vreme nu ţine minte oamenii iarnă ca aceasta, căci agiunsăsi carul de fân 30 lei şi nu să găsă şi discopere casă de da la cai.
Agiungând Grigori-vodă la Focşani, au întrat cu mari alaiu, mai înainte păr-a nu veni Costandin-vodă. Iar a trie zi au gătit pe beidzâde Mâţei cu tot alaiul mării<i>-salc şi l-au trimes înainte lui Costandin-vodă. Cari, văzând alaiul Ghicăi, îngbeţai<j> au rămas ioi<i>, câ ave un alai foarte gol.
Acolc în Focşani s-au înpreunat şi domnii amândoi şi şăzhul trii zile oturac, de acoJe şi-au luat zioa bună umil de la altul, au mersu fieşticari la ţara luiş.
TRATATE
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO ISTORIIA TĂRII RUMÂNEŞTI
întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum cum s-au tras şi stă
PREDOSLOVIE
Cu greu şi cu strimt iaste neştiiie a da cap şi începătură ficştccâruia luciu, mai vârtos celuia când nici cum, nici dc nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povară, fâcându-se şi ea o luminare arâtându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi cele din întunerec să iasă la lumină.
Câ nici unul în lume nu iaste carele den sine numai sâ ştie şi nici unul nu au aflat nimic, până când n-au fost dc altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acelea, asemene ca acelea, măcar cât dc puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce pofteşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cât de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gândirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca
272
1 JTERATl iRA ROMÂNÂ MEDIEVAI ,A
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
273
acelea au făcut şî au pomenit, cât dc cât măcar, nemoarte mulţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas.
Precum şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii\ cap. 8, zice: har şi m ulţămitâ să avem şi să dăm filosofilor celor bătrâni, carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit dc a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că la mai multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au zis cevaşi, cât pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat - aducând şi pildă şi pe un Timotfieu muzicaşul, ce era în zilele lui Filip-craiul tatăl lui Alexandru celui Marc, (foarte iscusit într-aceia), zice dar: de n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. Iar dc n-ar fi fost şi Frinis, nici Timotheu n-ar fi fost.
Zice şi Diodor Sicheliotul, istoric, în prcdosloviia cărţii lui dintâi, că cu direptate iaste a da toţi mari mulţemitc celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci că cu ostenelcle lor au folosit viaţa de obşte (adecă traiul tuturor).
Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moî'si, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, dc au scris zidirea lumii şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi cele ce fusese, şi cele ce era, şi cele ce vrea să fie. Derept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească si omenească, ci peste fire şi dumnezeiască, luminate si învăţate minţile şi cunoştinţele lor, dc duhul sfânt, izvorul şi lumina adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni.
Ci dar cu greu şi cu nămar iaste a daa, zic, neşrinc începătură celor cc mai despre toate părţile înrumfrec iaste, precum şi mie acum să întâmplă a veni, vrând, cum am pomenit mai sus, a istori ale tării, ce-i zicem noi astăzi: rumâneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, dc vreme ce nu aflu eu pănâ acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am
întrebat şi dc ştiuţi şi de bătrâni domiriţi şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pcntr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lâcuitorii ci si domnitorii ei, carii cât şi cum s-au purtat şi de obiceaiurilc lor şi de legile ei, şi de altele multe ce îutr-însa sâ vor fi aflat, carele să scrie pc amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte tari fac şi scriu pc larg toate. Ci dar eu încă până astăzi, nîci acel scrîiroriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta căci n-au istorii nimeni de dânsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dinrr-aceste pricini vine.
întâi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vârtos acum dc când osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, când şi până când zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de când s-au osebit.)
A dooa, că puţini au fost pământenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şazâ ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întâmplările moşiei lor, precum fac alţii dc ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că sâ află şi aici letopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să vede să-1 fie scris, sau den negrijuire, doar căci atâta iaste dc necocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă celui cc ceteşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul.
Această dară scădere mare si jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrerei să-1 înveţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai dc râsul altora şi de ocară sântem, ci şi orbi, muţi, surzi sântem dc lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca sâ putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. (Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face. zice: că frumos lucru iaste den grcşaleJe altora să tocmim viaţa noastră şl nu ce alţii au făcut, să cercăm, ci ce bine făcut
27-1
l.l'l'KRATURAROMANA MEDIKVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
275
va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi irebuie să ştim capre cei buni şi vrednici, carii vor ii fost bune faptele lor, sâ le pomenim bine, şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocăram, acea parte alegându-şi în lume, cât au trăit, ca să-i rămâie.
Acestea dară şi ca acestea lăsându-lc, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au ştiut ci, sau n-au putut, ca sâ fie pus pe cei cc ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorcascâ pe amăruntul şi ale accsriî ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunerecul de veci au rămas.
Insă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vârtos bătrânii cc povestesc de cele ce au fost. Ci şi acelea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le etede, pentru câ dc multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ei unul una, altul aha băsnuiaştc. Unde nici de la acelea nici o adevărată ştiinţă n-avem, nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a ahor vrednici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântâtori auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acelea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât cele ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr'de nici o orânduială sau tocmeală.
Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sânt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, câte am putut vedea, sâ poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acclea, deaca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele sâ vede a zice cevaşi, dând pricinile pentru ce sânt date acele hrisoave, adecăte au sânt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mart slujbe cc vor fî făcut domniei şi ţărâi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povestea îi spune. Aşa şi în cele ce
dau la mănăstiri hrisoave, când fac mănăstirea, dirept cc o fac şi cine o face, acolo spuind ca o istorie, vesteşte lucrurile. Ci puţin folos şi acelea mi-au dat, pentru că risipit lucru st foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi mimai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mănăstiri de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroseşte, zice, iar alt nimica nu mai lăţeşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la acestea.
Şi încă mai iaste si aceasta, câ cine iaste acela care sâ poată şedea toate ale tuturor hrisoavelor sâ vază ce scriu şl cum scriu, ca să poată dinrr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării?
Şi cine iaste sâ poată face aceia ca să culeagă dintr-acelea măcară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atâta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dovedească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispitească aceia a o face, ca să afle o prea puţină pricină (şi şi aceia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi aceia ce ar zice şi câte ar zice, n-arfî alt, socotesc, făr' cât o gândire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, etne o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cartului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred cele cc niciodată dc necrezut nu-s, că nici au fost aceica vreodată, nici pot fi. Câ măcară acea Alexandrie bălmăjastc şi asemene ca aceia alte cartului, ci acelea aflări omeneşti numai cc sunt sau basne de cele ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vremea elinilor pentru orbul norod (adecă idololatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zamisluia ca acelea, sau ei altele cu acelea
276 LITERATURA ROMAnAMEDIEVAI A
şi supi acelea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascăli zic şi în Mithologhia unui Natalis Comicis, om învăţat destule dc acelea povesteşte, tâlcuiaşte şi zice: Acum dară din cele ce mai sus zisem, iată aiave să vede, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nict o luminare avem de îa pământenii noştri, ca să putem şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucmri şi lapte ce într-însa den bătrânii ani s-au întâmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput sâ fie scris ale ei.
Iar de va fi şi fost cincvaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acelea cc au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cât cel letopiseţ cc zicem, carele destul de scurt, întunecat şi fără orânduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul.
Ci dar aşa lucrul fiind, cc a face eu n-am, fără cât iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la Ieşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cere şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorind de această ţară, sâ zic şi cu aici şi cât îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt.
Sâvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit, văz că pc scurt şi ei de dânsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci numai cât le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se câte undevaşi dc ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac, mulţemitâ trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi sântem, ci oarecine, de cele ce oarecând au fost şi într-această ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintr-acei cc scriu de dânsa, ca nişte streini ce sânt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defăima, şi multe bule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştîu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află
LITERATURA ISTORIOCRAEICÂ 277
{măcar că de oareşicând aşa să trage), în carea ticăloasă şt jalnică taste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde.
Lăsăm, dară, fieştecăruia a zice cum va vrea şi a râde cum va pofti, de vreme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinilc lor, nici nu gândesc, că toate lumeştile supuse sânt mutărilor şi toate câte sunt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sânt. Ci dar a acelora acum trecându-le, la ale noastre mă întorc a zice.
NUMELE ACEŞTII ŢĂRI DEN VECHI CUM îi ERA ŞI CINE O STĂPÂNI IA
Vede-să dară că toţi scriitorii ţărâlor şi istoricii într-aceasta sâ tocmesc, cum şi ţara aceasta, cuprinsă fiind cu Ardealul şi cu Moldova, îi zicea Dachia şi Glietia.
Săvai că Antonie Bonfinic în Istoria ce face foarre pe larg de lucrurile ungureşti, în cartea-i dintâi, în decada dentâiu, oareceşi osebire face între Dachia şi Ghetîa, zicând: „Dachii, ghetilor rudă sânt, de vreme ce şi unii şi alţii aceşiai limbă au şi dentr-un loc când au ieşit, au ieşit şi au venit într-acc'ste părţi".
Măcar că unii den Scandinaviia zic sâ fie venit dachii şi ghetii, cărora, zice el, le zicem şi goti. Iar mai mulţi zic să fie venit de la Dais, carii sânt în Schitia asiatică, pentru că Daeg, cum zice Siravon gheograful, că fiind vecini cu lăcuitorii Hircanici, şi ci ca hunii şi ca alte noroade dentr-acolo schitice, locuri mai bune de a lăcui căutându-şi, într-aceste părţi ale Apusului au venit. Ci dară dachii şi ghetii, zice, nu sânt din Scandcnavia, ci din asiatica Schitie. Şi, de vreme ce decât ai Apusului oameni, ai Răsăritului mai vechi sânt, cu direptu! dintr-acoio într-aceste părţi au venit. Mai zice acest Bonfinie că ghetii sânt cărora acum le zicem vlahi.
278 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
279
Iară Pius Eniiasul ie zice flachi, carii, zice, încep din Ardeal..., alăturea cu Marea Neagră sâ întindea de lăcuia. însă cea parte..., până în Dunăre Ţara Moldovei, de ceşti mai dincoace oameni să chiamă. Iară carii mai mult cu Dunărea în sus merge, Muntenească acum să zice şi ca acestea Bonfinie dc aceasta istoreşte.
Şi mai mult însă înaintea acestor dachii şi gheti lăcuitori era, şi Bonfinie zice, nişte neamuri de le zicea gavrisţi şi ghestoboţi. Ci noi mai vechi dc acdlea nu căutăm. Căci câte mai în sus vom umbla scurmând şi cercând acele vechituri, atâta mai la întuncrec vom da şi nu alt vom afla, fără basne şi poveşti numai. Ci destul încă măcar de am putea uncie nemeri, de ceic cc au fost dc la dachi şi gheti încoace.
Mai sânt mulţi şi din grecii istorici, zice Bonfinie, carc-i zice câ şi pc aceştia, gheti, de goti îi ţinem, din thrachi rodul lor trâgându-se. în cc chip den Scandia, au Scanţia s-au pornit, de unde nu numai acest neam, zic mulţi, că au venit, ci şi bolgarii, sârbii, boşntfgii, ungurii şi alte neamuri au pogorât. Aşijdcrea nu lipsesc unii, carii aceştiia numai osebindu-o de cele doao, îi zic şi Muîsia de Jos. Carea aceasta numai de la un grec ţarigrâdean o am auzit, carele să ţinea mare ştiut, iar la altul la nici unul den latini nu o am cetit. însă Muisiia de Sus să zice unii părţi dc Ţara Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul turcesc şi în sus cevaşi. Iar mai mult cât să întinde în jos, pc unde să alătură pe de ceia parte dc Dunăre, şi cu ţara aceasta, tot Muisia şi şi Misia îi zic. Mai zice-sc Muisia şi Macludoniii, cum zicea Filip Cloverie, gbeograful, cârca să hotărăşte cu Dardanii. Mai sânt şi alte Muisii în Asia, precum ei scriu, ci noao dc acelea cuvântul nu ne iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zisem că unii şi această ţară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credinţă atâta, pentru că rari şi foarte puţini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei cc i-au zis aşa,
pentru că văzând vecinătatea Ţării Sârbeşti, câriia Musiia îi zicea şi dese amestecăturile lăcuitorilor uniia şi alţiia între dânşii, zis-au cestora penrru aceia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă aşa nu vor fi fost umblat într-aceste părţi; deci, precum de la alţii vor fi auzit, ncmaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat aşa, precum mai dc toate orile să întâmplă Ia ceştea scriitori, Istorici şi gheografi şi vedem câ nu numai în nume greşesc şi le strămută într-ah feliu, ei şi de fel iul oamenilor şi şi obiceaiurilor şi alte multe lucruri lc povestesc mulţi într-alt chip de cum sânt. Câ aiave să vede în gheografiilc ce au făcut mulţi şi pană astăzi fac, ei departe şe/ând de cele ce scriu, ce numai pen auz şi pcn'trebâri de cei ce umblă privind lumea (carii mult greşesc) aud şi scriu.
Şi adevărat aşa iaste, câ am ispitit aceasta şi am văzut că şi dc cestea ţâr[ij ce sânt spre noi şi şi dc a noastră, măcară cari-s mai aproape de acei scriitori, însă destule greşeli sânt şi în nume şi în locuri. Şi unele care nu sânt, zic că sânt şi altele care sânt, le tac. Zic dar de d-acestea ţări, povestesc gheografii aşa, dar încă dc cele Indii ale Răsăritului şi ale Apusului şi alte locuri ce-s într-acolo, ce dc poveşti şi de neadevăruri scriu şi zic! însă nici dirept aceasta a-i huli de tot trebuie, atât de mult ostenind şi trudind a scrie multe şi mai de toate, pentru folosul multora. Iar de greşesc, ca nişte oameni greşesc şi noi greşim toţi ca dânşii, dentru lut zidiţi fiind toţi. însă orice, cc iaste de numele aceştii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia şi aşa, eu nu jnai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puţin zise, a ţinea trebuie cele ce de mai mulţi şi mai numiri, taste; şi iară zic că Dachia şi Ghetia ti zicea şi să numiia.
LITERATURA ISTORIOGRAF- ICĂ
281
DIMITRIE CANTEMIR HISTORIA MOLDO-VLACH1CA
DESPRE NUMELE CELE VECHI ŞI DE ASTĂZI ALE MOLDOVEI ŞI ALE MUNTENIEI Capitolul 12 <bis>
Scriitorii poloni au adeverit câ întregul romanilor care locuiau în Dacia şi în Mysia, prin repetatele năvăliri ale slavilor şi ale bulgarilor, s-a preschimbat în <poporul> român, aşa cum am mai însemnat noi şl aiurea; şi cu toate că Leunclavius (la nota 71) pretinde că valahii au fost astfel numiţi de către germani, pare totuşi mai întemeiată părerea polonilor, de vreme ce în limba slavă votoh nu înseamnă decât „italic" sau „roman". Dacă nu cumva ar prefera cineva ca şi slavii să fi deprins de la germani câ daco-romauii au fost numiţi vlahi, fiindcă Leunclavius susţine că sună la fel.
Chiar şi raţiunea ne convinge că romanii din Dacia au fost numiţi astfel întâia dată de către slavi, pentru că, pc când mai înainte neamurile de la miază-noapte auziseră doar de numele romanilor (pe care îi numeau pe limba lor voloh), după ce au dat năvală către hotarele Imperiului roman de pe meleagurile lor cele îngheţate şi după ce le-a ieşit în cale Dacia ca întâia provincie a Imperiului roman (căci de acolo aveau ei sâ treacă Istrul), cu acest nume de voloh i-au întâmpinat ei prima dată pe romanii din Dacia. Oricum ar fi, slavii, fie pe limba lor
proprie, fie împmmutându-se din cea a germanilor - altfel spus autorii sânt de acord câ pe limba amânduror neamurilor voloh înseamnă ea atare „roman".
Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysicnii, basarabenîi şt epiroţu se numesc pc sîne cu toţii cu un nume cuprinzător nu „vlahi", şi „români", iar limbii lor neaoşe îi spun „limba română"; iar dacă un moldovean, un muntean, un mysian ş.a.m.d. l-ar întreba pe un străin sau venetic dacă ştie limba lor, l-ar întreba aşa: „Stil româneşte?", <adică> Scis romanice?
Prin urmare este vădit că, fie de la germani, fie de la poloni şi de la resiul neamului slav, întregul neam românesc se numeşte „român" după stirpea din care se trage, iar după ţinutul de unde au venit „italic".
Iar neamul românesc şi-a păstrat acest nume de obşte până la despărţirea principatului Moldovei şi al Munteniei dc restul neamului românilor; iar când <anumc> au fost despărţite aceste principatc, am spus-o în capitolul de mai înainte.
Insă după despărţirea Valahiei, latinii i-au spus pe nume Transalpina sau Montana (la Bonfinius, în Decada I, Cartea 1) - <ţinutul> care pentru Laonic C bal cocon dylas este text grecesc (ţara de lângă Istru), iar pentru Procopiu, cu numele ci vechi, text grecesc, «Dacia Ripensis», iar după numele ţinutului romanii care îl locuiesc au fost numiţi «valahi».
Leunclavius, în Capitolul 103 al Pandectelor. Bonfinius înţelege sub numele «Valahiei» Valahia Transalpină şi sub cel al «Ungariei» Transilvania, „precum şi aiurea Laonic o numeşte «Pannodacia» dc la pannonieni sau de la peonieni şi de la daci — care sunt totuna cu valahii cei aflaţi în jurul Transilvaniei. Tot 1 .aonic adaugă apoi aceste cuvinte: «Ţmimi' Pannodacici sc numeşte Ardeal» şi adaugă că cetatea de scaun a acestui ţinut este Tosibinium"; dar tâlmaciul francez este cel
282
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOCRAEICÂ
283
care amestecă articolul xo Şi numele Sibinium, căci Ironic dă Sibiului numele <de gen> neutru to ZlPtjvlov.
După mărturia lui Bonfinius, ungurii îi numesc pe transalpini „munteni", iar provincia „Muntenia": „Iar geţii, pe care îi numim acum «valahi», Pius îi numeşte «flacci» - cei care, cu începere din Transilvania, sc întind între râurile Tyras şi Borysthenes <şi> mai departe, până la Marea Euxină. Iar o parte, care se cuprinde între râurile Tyras, Hierassus şi Dunăre, este numită de cei mai noi Moldova, ca «mollis Dacia» (Dacia cea moale), dar cea mai apropiată de Istru se numeşte acum Montana. Căci davii şi dacii sunt totuna şi au aceeaşi limbă": în Decada I, Canea 1; şi mai apoi: „Iar dincolo, dinspre Germania, (Transilvania) atinge munţii Carpaţi, sub care se află oraşul Sepusius, şi sc întinde până la Tibiscus şi este căpătâiul Dacici Muntene, pe care cei mai mulţi o numesc Ripensis şi care se cheamă acum Valahia Montană. Iar cealaltă Valahie, al cărei nume este Moldova, se întinde între Istru şi Tyras dc la Hierassus (Icrasus sau Şiret) şi până la Pontul Euxin": Decada 1, Cartea 1, pagina 27.
Turcii < îi spun> text turcesc Iflak, sau, îndeobşte, Vlah şi text turcesc Kara Vlah, „Valah Negru", fie dc la întâiul ci principe Radu, poreclit „Negru", fie de la stricarea grecescului O^iYpdpXax0? - au f°st astfel numiţi Caravlah.
Polonii îi numesc pe valahi Multene şi Valahia Multenska Ziemie; şi cu toate că Sarnicki (în Cartea a 3-a, Capitolul 6) socoteşte că acest nume li sc trage tuturor românilor dc la „mulţimea" întrunită a oamenilor, fără supărare pentru acela, <cuvântul> nu <vine> de la „mulţime", ci a fost luat de la numele moldav muntean (căci astfel le spun moldovenii valahilor transalpini, pe care se pare că îi... Bonfinius) şi, prin preschimbarea literei n în / <polonii> l-au făcut din muntean — Multen. Bine numeşte peste tot polonul Dlugosz Valahia
Transalpină nu Multena ci Montanta: veziu Cartea a 13-a,pagina 5.
La Cantacuzino am citit întâia oară numele de Ov"rŢpo|3Xax^a (Ungrovlahia), pe care îl folosesc grecii de astăzi, adică „vlahii ungariei", anume cu înţelesul că ei sânt mai apropiaţi dc unguri, sau că odinioară Valahia le-a fost supusă regilor unguri.
Protovestiarul Franzas însemnează MocupGpXaxfa (Maurovlahia), adică „Valahia Neagră", dar după tălmăcirea numirii turceşti.
Că ungurii dc mai demult au numit Valahia Gallicia nc-o arată titlurile diplomelor regilor Ungariei, <la> Bonfinius (în locurile citate), <la> Ixunclavius: „Căci de Ungaria ţin, în parte din vechime, în parte încă şi astăzi, aceste domnii: Dalmaţia, Croaţia, Slavonia (adică Illyricum), Ramia sau Rama (nume prin care în titlul regilor Ungariei se înţelege Bosnia), Serbia, Gallicia sau Valahia, Lodomeria, Cumania şi Bulgaria" ş.c.l., în Pandecte, 159 {sic). Dacă <aceasta vino de la oraşul Galaţi, care se cuprinde şi astăzi în principatul Moldovei, nu ştiu. La geografii mai vechi ea este „Valahia Mică", la cei de astăzi simplu „Valahia".
Iar Dacia Alpestris este numită în vorbă şi în scris de către scriitorii latini Moldavia, fie după numele râului Moldova, fie dând a înţelege vechiul nume, cum e pe gustul lui Bonfinius (în Decada 1, Cartea 1) - Moldavia, ca «mollis Davia sau Dacia», iar populaţiile ei, moldovenii, au parte de acelaşi nume dc la aproape toate naţiunile europene.
Dar polonii şi neamul lor slav le dau doar moldovenilor numele dc volohi, care odinioară era laolaltă al tuturora, iar ţinutului îi spun Voloskaia Ziemie.
Turcii mai din urmă şi cu tătarii îi numesc pe moldoveni Bogdan, iar istoricii lor mai vechi scriu text turcesc Karabogddn, «Bogdanii negri»: „Când vorbim despre voievodul Moldovei, îl avem în vedere mereu pe acela, despre care în Capitolul 71
284
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
285
am arătat că este numit dc către curci «principe al Carabogdaniei», Leunclavius în Capitolul 146. Iar ci par a fi numiţi «Bogdani» dc la Bogdan, părintele lui Dragoş, al primului lor principe, iar «negri» fie după obişnuinţa faţă de valahi, pe care i-au numit încă de la început Kara Vlah, de aceea au ţinut să-i cheme şi pe moldoveni cu numele de «negri», fie pentru că Bogdan, acel părinte al lui Dragoş, va fi fost poreclit «Negru», nume pc care îl purta şi celălalt frate al lui Dragoş, anume Radu Negru, principele Valahiei. Asiăzi la turci a dispărut adăugirea Cara - «negru».
La Chalcocondylas se află, după cuvântul turcesc, «Bogdania Neagră» şi simplu BoţSccvioc (Bogdania): „Amurat, orânduind trebile Dacici astfel, cum socotea el că-i este mai la îndemână, la noŢocnJLCtc; (sic) TTţc; lieXouvng TiYeixarvoc ă-XfeXov TT6jJu|xxc; (cirmuitorul Pogdaniei («V) celei Negre trimiţând un sol) a făcut pace cu el", în Cartea a 4-a.
Leunclavius tălmăceşte cu totul în van cuvântul turcesc Carabogdan de la „grâne negre", care se află din belşug în acel ţinut; căci „grâne" şi cu deosebire „grâul" la turci este nu text turcesc bogdan, ci text turcesc bogdai.
Protovestiarul Franzas, la anul 1416, sub sultanul Muhammed I, pare sâ înţeleagă sub numele de MaupOpXa%ta (Maurovlahia) Moldova, iar sub numele simplu de BXccxta (Vlahia) - <Valahia> Transalpină.
Crech dc astăzi îi spun Moldovei în scris, eu un cuvânt compus MoXâopXaxtct (Moldovlahia), <dar> o numesc îndeobşte Bogdania, imitându-1 pc Chalcocondylas cu cuvântul cel turcesc. Tot ea <apare> la cei mai mulţi ca Valahia Mare - la leunclavius, Bonfinius, Cluverius şi alţii.
Moldovenii îşi spun singuri mobdovani, Iar provinciei Moldova. Că numele Moldovei este străvechi se vădeşie din numirile vechilor oraşe ale Daciei, dintre care cele mai multe sc sfârşeau în -dava ca Zargedava, Carlidava, Petridava, Clepidava, Sandava ş.c.l., <carc sunt> de văzut în vechea descriere a Daciei
şi la Bonfinius, în Decada 1, Cartea 1: „Comidava, Sergidava, Decidava, Marcidava, ca şi cum <ar fi> Dava Ini Marcus, a lui Dccius şi a lui Sergius" ş.a.m.d. Ureche, scriitorul moldovean, ţine ca ea să fi fosi numită astfel de la numele râului Moldova, iar numele râului, spune el după legendă, i-a fost dat dc Dragoş, primul principe, după căţeaua Molda, care, la vânătoarea unul bour sălbatic, s-a înecat în acel fluviu.
Nu arareori, atât la scriitorii greci, cât şi la cei latini si valahii şi moldovenii sunt tot mereu numiţi „daci" si „davi" după vechiul nume al ţinutului. Dar dc unde a aflat Mihail Ritius Napolitanul, în Cartea 1, că Moldova a fost Cumania, nu văd. Căci el spune astfel: Hunii, „trecând peste Meotida, încotro au fost purtaţi mai întâi, au ocupat hotarele goţilor, apoi <ţara> bessilor, a sudai ilor şi amândouă Cumaniile, adică cea Albă şi cea Neagră, care se numeşte acum Moldova". Totodată românii sunt numiţi tot acolo <:vlahi>.
Iar acestea <fîe> dc ajuns despre numele românilor. Ci acum, de vreme ce ţinta noastră este să dăm la iveală doar o descriere a Moldovei şi să însemnăm cele ce ţiu de obiceiurile şi de datinile neamului <nostru>, mai întâi vom arăta pe scurt în acest dc pc urmă capitol în câte provincii şi ţinuturi se deosebeşte astăzi neamul românesc.
DESPRE PROVINCIILE NEAMULUI ROMANESC, ÎN CARE <EI> LOCUIESC ASTĂZI Capitolul 13.
După mărturia experienţei aflăm că întregul neam romano-valah se găseşte astăzi împrăştiat în şase ţinuturi: în Moldova, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysiasi Epirul din Grecia.
Descrierea Moldovei o vom da mai pe larg în lucrarea următoare.
286
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAPICĂ
287
Muntenia este vecină dinspre miazănoapte cu Moldova, dinspre apus cu Transilvania (despărţită fiind prin munţii cărora Laonic le spune «Brassovii» — de unde si numele ei de «Transalpina») şi cu o părticică a Ungariei, la Poarta de Fier (şi cetatea Severinului), dinspre miazăzi este scăldată în întregime dc Istru.
Basarabia sc află cuprinsă în a noastră descriere a Moldovei, cum se va vedea la locul său. („Cureus a scris tocmai sub anul acesta 1485, cum că voievodul Ştefan, asupra căruia se înfruntau între ei regii - ungurul Matiaş şi polonul Cazimir -al cărui vasal să fie, a depus până la urmă jurământ regelui cazimir în tabăra <acestuia> şi că, părăsit întru nimic mai puţin de către poloni, a pierdut Basarabia. Aceasta este anume ţinutul acela de la marginea Moldovei, aşezat la Marea Neagră, care cuprinde Chilia şi Kierman {sic), sau Moncastro, numită fiind astfel după tracii bessî": în Pandecte, 159)-
Mysia urmează malul Dunării dc la Poarta de Fier şi până la Pontul Euxin, <iar> în ea oraşele, târgurile, satele sunt pline de români, amestecaţi cu turci <şi> cu sârbi; iar de-a latul, către miazăzi ea nu se întinde, în afară doar de hotarele Dobrogci, pe mai mult (sau mai puţin) de 20 dc mile; căci Mysia dinlăuntru este ocupată astăzi în întregime, până la munţii Haemus, de către curcii numiţi „citak".
în Epir, în jurul Ianinei, lângă muntele Pind (Chalcocondylas, în Cartea a 6-a), locuiesc împrăştiaţi în sate şi în târguri amestecaţi cu grecii. Ioan Cantacuzino împăratul îi întăreşte lui Constantin Anghelos, tio e^aâeXxpu) (nepotului său de frate), cârmuirea acestor vlahi, dându-i şi alte onoruri regeşti, în aceste condiţiuni.
„Iar cele pe care le-a înfruntat cu bărbăţie pentru mine, anume despuierea de toată averea sa, proscrierea tuturor bunurilor, câte şi ce fel de suferinţe a răbdat ş.a.m.d. De aceea îi vom încredinţa dregătorii întru totul meritate de el şi îl vom
răsplăti cu daruri îmbelşugate. De aceea domnia noastră dâ mărturie că el este răsplătit după vrednicia sa printr-o bulă aurită, prin care porunceşte, consfinţeşte şi hotărăşte ca acest numit, multiubit frate al Maiestăţii Noastre, Kyr Ioan Anghelos e'tg xecpotATJv ttujv xacnrpurv xca xwPwv BXctxias eqjorw tvq ^wrje; abrou sa fie aşezat ca ocârmuitor al cetăţilor şi al ţinuturilor Vlahiei, cât va trăi el" ş.c.l. Şi mai jos: „Ca el să păstreze ocârmuirca dc acest fel a Vlahiei până ia sfârşi nil vieţii sale, dar să nu aibă totuşi libertatea de a o trece fiului său, dacă Maiestatea Noastră nu o va fi poruncit si încuviinţat din nou, şi ca el să datoreze aceeaşi supunere nu numai faţă de Maiestatea Noastră, ci şi faţă de împăratul Kyr Ioan Palaeologos, dacă îl vom fi ţinut pe el ca urmaş la împărăţie. Să se facă însă cunoscut şi sâ fie amintit în tot ţinutul Vlahiei şi (numele) Kyriei Anna Palaeologhitia şi al împăratului, fiul ei, după obiceiul care se păstrează îu palatul nostru şi în ţara însăşi". Şi mai jos: „Ca să se păstreze hotarele < Vlahiei;-şi ale DESPOTATULUI ca şi mai înainte Slri xd otaxavoaXLcrTO'y (fără de smintire), iar când va fi dobândit unele cetăţi în ocolul Vlahiei, <să le ţină> sub ocânnuirea sa, aşa cum are şi restul Vlahiei" ş.c.1. Şi mai jos: „Ca, dacă vreunii dintre fruntaşii vlahilor vor avea sâ dobândească dregătorii tic Ia Maiestatea Noastră şi să vină spre a ni se închina, sâ o poată face nesupăraţi şi să nu fie împiedicaţi de către dânsul. Ca, în oricare dintre părţile apusene, unde vom avea nevoie de ei, să ne fie în slujbă cu toată oştirea 'Punicaxou Te xou 'AXpavtTLXOb (de romei şi de alvaniţi), iar mai sus dc Christopolis, de vom avea nevoie, să ne fie alături cu câtă oştire va putea". Aşadar lui Ioan Anghelos împăratul i-a încredinţat ocârmuirea Tesaliei cu astfel de condiţiuni. Cantacuzino, Cartea a 3-a, Capitolul 1.
Dar că întregul neam românesc se afla înscris în titlurile lor, după vechiul obicei al împăraţilor romani, <aceasta o putem>
28S
LITERA TU RA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA 1STORIOGRAHCĂ
înţelege tot de la Caiiiacu/.ino, care ne-a păstrat o scrisoare a sultanului Egiptului, către care Cantacuzino, împărat <f]ind>, îi trimisese ca soli pe Manuel Sergopulos şi pe Lazăr, Patriarhul Ierusalimului. Aceştia, după ce l-au alungat, cu învoirea sultanului, pc falsul patriarh Gherasim, I^zăr a fost reaşezat pe scaunul său, iar <sultanul> i-a dat solului, care se întorcea cu mare onoare, scrisori către împărat: „In numele lui Dumnezeu, cel îndurător şi milostiv. Să lungească într-una Dumnezeu cel Preaînalt zilele împărăţiei marelui, binefăcătorului, prevăzătorului, leului celui puternic, harnicului la război, a cărui vedere nu o poate răbda nici un vrăjmaş, preaînţeleptului întru credinţă, preadreptului pe meleagul şi în ţara sa, temeliei credinţei şi a învăţăturii creştineşti, pilastrului neclintit al tuturor iniţiaţilor din izvorul cel sfânt, luptătorului învăţăturii lui Hristos, paloşului macedonenilor, <noului> Samson, regelui grecilor, regelui bulgarilor, al asanienilor (al sârbilor), al vlahilor, al ruşilor şi al alanilor, cinstei învăţăturii ivirilor şi sirienilor, moştenitorului împărăţiei pământului său, stăpânitorului mărilor, râurilor celor mari şi insulelor, lui Anghelos Comncnul Paleologul Cantacuzinul" ş.c.l.
în acest titlu sc adaugă atât numele vlahilor, cât şi cel al ruşilor şi alanilor, nu ca nişte supuşi, ci ca al unora cuprinşi în credinţa creştinească, al căror singur împărat, <precum> şî cârmuiror al credinţei şi al religiei era socotit de către barbari <împăratul> grecilor. în notele la acest capitol Iacob Bretser greşeşte cu totul pe-alâturt, când crede că „Valahia Mare" este numită partea de munte a Tesaliei, pe când prin buna înţelegere a tuturor geografilor deopotrivă şi a istoricilor numele dc „Valahia Mare" este dat Moldovei noastre.
Iii au aceeaşi limbă cu ceilalţi români, dar, datorită timpului îndelungat, <ea esro atât de stricată cu cea grecească şi cu cea albaneză, încât moldovenii abia de le pot înţelege vorbele şi graiul, mai ales că amestecă nu numai cuvinte, ci şi
întregi fraze greceşti si albaneze, nu altfel decât suferă limba latină din partea polonilor, atât în scris, câi şi în vorbire.
Aceştia sunt numiţi îndeobşte dc către greci Koux^oPXaxoi (cuţovlahi), adică „valahi şchiopi", fie pentru că astăzi şchioapâîâ în limba lor, fie pentru că au fost numiţi astfel de la un anume Claudus (sic), pe vremuri conducător al lor.
Dar ei îşi ţin foarte strâns cununiile, fără să-şi dea fiicele după soţi de alt neam şi fără să ia pentru fiii lor soţii străine şi păzesc cu grijă obiceiurile cele de obşte la români încă din vechi, precum şi celelalte datini ale neamului. Cam 30 dc mii de bărbaţi îi plătesc sultanului în fiecare an o dare, pe care o numesc „haraci", în afară de cei care lin munţii în haiducie şi nu arareori fac mare prăpăd asupra călătorilor turci.
Şi acestea <sunt cele> pe care le-am avut de spus pe scurt asupra neamului românesc în întregul său: <ele> fiind îndeajuns, noi să ne îndreptăm mai departe către ţelul nostru.
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
291
DIMITRIE CANTEMIR DESCRIEREA MOLDOVEI
CAPITOLUL I DESPRE NUMELE CEL VECHI ŞI CEL DE ACUM Al, MOLDOVEI
Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, precum şi ţinuturile învecinate dinspre asfinţit, au fost stăpânite la început de sciţi1, care cuceriseră aproape trei părţi ale lumii, cu toate că, după obiceiul tor strămoşesc, ei nu aveau aşezări statornice. Pe lângă feluritele numiri date dc hoardele care s-au perindai în cursul vremii, grecii i-au numit pc locuitorii acestor ţinuturi când geţi, când daci. Sub stăpânirea romanilor s-a statornicit numirea de daci.
După ce acest popor pierdu pe regele Decebal, biruit de viteazul Nerva Traian, şi a fost parte nimicit', parte risipit încoace şi încolo, întreaga ţară pe care o locuia a fost prefăcută în provincie romană, pământul fiind împărţit cetăţenilor romani, după care s-a deosebit în treî părţi: mărginaşă, de mijloc şi muntoasă.
In cea dintâi se cuprindea o parte din Ungaria dc astăzi şi Valahia, în a doua Transilvania, iar în cea de pe urmă, cea mai marc parte a Moldovei noastre, aşezată între Dunăre şi Prut, împreună cu ţinuturile de la hotar ale Valahiei. în epoca următoare, când Imperiul roman a începur să decadă, barbarii -şi anume sarmaţu, hunii şi goţii - au pustiit Moldova de mai
multe ori şi au silit pc coloniştii romani sâ fugă în munţi, ca să caute loc de adăpost împotriva cruzimii lor, în partea muntoasă a Maramureşului. După ce au vieţuit acolo câteva sute de ani, apăraţi ca într-o cetate naturală, cu voievozii şi legile lor, deoarece populaţia s-a înmulţit peste măsură, Dragoş, un fiu al voievodului lor Bogdan, se hotărî în cele din urmă către anul3 () sâ cuteze un marş peste munţi, spre răsărit, însoţit la început numai de trei sute de oameni, ca şi cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu-1, ajunse la poalele munţilor.
Când căţeaua lui dc vânătoare, căreia-i zicea Molda si pe care o iubea foarte mult, sc repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciserâ; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi.
întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cei dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se petrecuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului. După aceea, când cercetă ţinuturile învecinate şi găsi câmpuri roditoare cu ape îmbelşugate, târguri, cetăţi întărite, dar părăsite de locuitori, povesti alor săi despre ceea ce descoperise, îndemnându-i să pună stăpânire pe pământul acesta atât de roditor. Oamenii tineri din neamul lui Roman îşi urmară domnul de bunăvoie şi, cu bucurie, trecură munţii împreună cu el, în cete mari, aşezându-se după aceea în ţinuturile aflate într-un chip atât de minunat, iar pe Dragoş, cel care le aflase, îl numiră cel dintâi domn al ţârii noi. întoarsă în acest chip stăpânitorilor ei dc odinioară, ţara îşi pierdu, odată cu legile trase din dreptul civil roman, şi numele dacic şi latinesc şi atâi străinii, cât şi locuitorii ei înşişi îi ziseră Moldova, după apa Moldei.
292
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAEICÂ
293
Dar nici această numire n-a rămas peste tot, căci turcii, care pătrundeau adesea cu oaste prin Moldova, către ţările vecine ocupate de dânşii în Europa, au dat moldovenilor mai întâi numele dc akvlach4. Apoi când Bogdan, după voia cea din urmă a tatălui său Ştefan cel Mare, le-a închinat ţara, turcii, obişnuiţi să numească ţările supuse după numele domnitorilor, au început să-i zică Bogdan; totuşi vechiul nume s-a păstrat în limba tătărască, vecinii din partea cealaltă, leşii şi ruşii numindu-i pc moldoveni valahi, adică valşi sau italieni, iar valahilor care locuiesc în munţi zicându-le munteni, adică oameni de peste munte.
CAPITOLUL AI. II-LFA DESPRE AŞEZAREA MOLDOVEI, DESPRE HOTARELE EICELE MAI VECHI ŞI CELE NOI ŞI DESPRE CLIMĂ
Moldova se întinde în lăţime de la 44°54' până la 48° şi 51'. Lungimea ei este nehotărâtă dar cei mai mulţi geografi aşază marginea ei apuseană, care atinge Transilvania, la 45° 39'; capătul ei dinspre răsărit, care face un unghi ascuţit la Akerman, numită de locuitori Cetatea Albă, îl socotesc la 53°22\
Fiindcă o parte a ţării este muntoasă, şi anume cea dinspre Transilvania, iar cealaltă este şes, anume cea dinspre Ucraina leşească, Basarabia şi Dunăre, clima nu este la fel peste tot. Partea muntoasă are vânturi reci, dar cu atât mai sănătoase; cea de la şes, mai călduroase, dar mai puţin prielnice sănătăţii.
Cu toate acestea, faţă de alte ţări mai călduroase, nu se prea cunosc molime în Moldova. Din când în când, arareori însă izbucnesc ciuma şi frigurile rele. Experienţa a arătat că ciuma nu se stârneşte din aer stricat; s-a băgat de seamă că ea pătrunde pc aceste meleaguri uneori din ţara leşească, unde este mult mai
iute, alteori din Egipt ori Ţarigrad, adusă de corăbiile care aruncă ancora la Galaţi.
Frigurile rele sunt aici cu totul de alt fel decât în celelalte ţări europene. îndeobşte sunt toane aprige şi aproape ca ciuma, încât cei care sunt loviţi de ele mor, cea mai mare parte, până în a treia zi, puţini trăiesc până în a şaptea zi şi foarte puţini îşi dobândesc iarăşi sănătatea.
Această boală este atât de molipsitoare, încât oamenii se tem de ea mai mult decât de ciumă şi se feresc până şi de cel mai bun prieten, dacă a fost lovit de boală.
Că locuitorii nu ajung la o vârstă prea înaintată c dc vină, ori clima nesănătoasă, ori felul de trai, ori chiar vreo slăbiciune firească a puterii lor. Rareori găseşti pc cineva dc şaptezeci dc ani şi aproape deloc de optzeci dc ani. în schimb sunt sănătoşi cea mai mare parte a vieţii şî puţinătatea acesteia le este răsplătită de lipsa bolilor (care ne răpesc în bună parte fericirea vieţii), iar timpul pe care îl au dc trăit, îl petrec în plină putere. S-a băgat de seamă că ţăranii ajung la o vârstă mai înaintată decât boierii sau decât cei cc trăiesc în desfătare şi în viaţă uşoară.
Rareori se simt acele cutremure de pământ care tulbură bucuriile vieţii în mai toate ţările călduroase, şi încă nu s-a pomenit ca vreun munte sau târg să fi fost pustiit de cutremur.
Moldova n-a avut aceleaşi hotare în toate vremurile, căci întinderea ei este când mai mare, când mai mică, după starea de înălţare sau dc cădere a ţării. Voievodul Ştefan, zis cel Mare, a pus-o în hotarele pe care le avem astăzi.
Spre miazăzi s-a întins în toate vremurile până la Dunăre, cea mai mare apă din Europa, şi mai departe, până la gura acesteia, prin care se varsă în Marea Neagră lângă Chilia, numită în vechime Lycostom. Spre răsărit sc întindea din vremuri străvechi până la Marea Neagră; iar în vremile mai noi, când turcii au cucerit cu armele Basarabia şi Benderul, s-a
294
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
295
strâmtat în această parte. Si, dupâ cum se vede limpede din hartă, astăzi hotarul Moldovei este pe Prut, de la gura lui până la satul Traian, iar ele acolo până la Valul lui Traian, peste râul Botna, si, în linie dreaptă, până la gura râului Bacul, care se varsă în Nistru.
Spre miazănoapte Nistrul, numit dc turci Turla, desparte Moldova de Lehia şi de tătarii din Ociacov. Malul acestuia se află sub stăpânirea Moldovei numai până la Hotin, de acolo o linie dreaptă, pc Prut şi Ccremuş, făcea hotarul acestui ţinut; apoi prin vitejia lui Ştefan cel Mare, a fost luată şi provincia de lângă Podolia până la gura râului Serafincţ, trecând în stăpânirea Moldovenească; şi aşa apele Nistrului, Serafîneţului, Colacinului şi Ceremuşului adunate laolaltă fac astăzi hotarul de miazănoapte al Moldovei unde se află Câmpulungul Rusesc {Campus longus ruthenus).
Şi spre apus Moldova este, în zilele noastre, cu mult mai întinsă decât odinioară. Căci înainte de Ştefan cel Mare munţii care o înconjoară ţineau dc Transilvania şi ţara era mai îngustă în partea aceasta. însă pentru că, prin vitejia acestui voievod, Matei, regele Ungariei, a fost biruit de mai multe oii, iar transilvănenii au fost alungaţi îndărăt, aceştia au fost nevoiţi astfel să-şi cate în învoieli scăparea de pagube şi mai grele. După condiţiile de pace scrise în învoieli, ungurii au dat toţi munţii prin care sunt despărţite cele două provincii şi au poruncit acestor ţinuturi, aşezate între râurile cc se varsă în apa Moldovei, să se supună stăpânirii moldoveneşti. De aceea s-a tras o linie de la izvoarele Ceremuşului spre izvoarele Sucevei, Moldovei, Bistriţei şi Trotuşului până la râul Milcov şi s-a pus ca hotar între cele două ţări. înainte de aceasta, Şiretul şi Trotuşul erau socotite drept hotar către Valahia, dupâ aceea însă, tocmai prin vitejia lui Ştefan cel Mare, ţinutul Putnei a fost adăugat Moldovei, aşa încât astăzi râurile Milcov şi Şiret
despart cele două ţări, iar partea dc la miazăzi este închisă de Dunăre.
înlăuntrul acestor hotare. Moldova arc o întindere de 237 ceasuri de mers sau 711 mile italieneşti. înainte dc ocuparea Basarabiei de către oastea turcească şi tătărască, avea o întindere de 247 ceasuri de mers sau 822 mile italieneşti.
Vecinii Moldovei sânt: spre apus, transilvănenii şi valahii, spre miazănoapte leşii, iar spre răsărit şi miazăzi, turcii.
Cu toti aceştia, moldovenii au avut mult de furca, apărându-şi libertatea, lucru despre care un scriitor leah, vrednic de crezare, scrie (Orichovius, Annal, 5 ad annum 1552):
„Aceştia (moldovenii) nu sânt cu mult deosebiţi de italieni, prin firea lor, prin limbă şi obiceiuri; sânt oameni sălbatici şi foarte viteji şi, cu toate că stăpânesc o ţară foarte mică, nu se află alt neam care să arate atâta vitejie şi cinste în războaie, să înfrunte şi să bată mai mulţi vrăjmaşi dimprejur sau să se apere mai bine când este atacat" şi el spune mai departe:
„Sunt atât de viteji, încât s-au războit şi au învins duşmani din toate părţile, care îi atacau în aceiaşi timp. Căci Ştefan care a domnit în Dacia în vremea strămoşilor noştri, a biruit aproape în aceeaşi vară, într-un război greu, pe Baiazid al turcilor, pie Matei al ungurilor şi pe Ioan Albert al Uşilor".
In cele din urmă. când ţara căzu sub puterea turcilor, n-a mai avut de purtat alte războaie, în afară de acelea începute dimpreună cu ţuicii, deoarece aveau acum aceiaşi prieteni şi duşmani ca şi aceştia.
Numai tătarii din Stepa Nogaicâ, pe care turcii îi aşezaseră în Basarabia, au tulburat Moldova, chiar în vremuri de pace, cu desele lor năvăliri şi au adus-o la sărăcia în care o vedem şi astăzi.
296
1.1TKRATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAHCÂ
297
CAPITOLUL AI, XVII-LFA DESPRE NĂRAVURILE MOLDOVENILOR
In vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni sau numai puţini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care nc-am născut şi sâ înfăţişăm pc locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, sâ lăudam ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace, încât să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate, în vreme ce toată lumea mai luminată, văzându-Ie, le osândeşte. Din această pricină vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, in afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda. Din toate cusururile obişnuite şi pe la ceilalţi oameni, au şi moldovenii, dacă nu prea multe, totuşi nici prea puţine. Năravurile bune suni rare la ci şi întrucât sunt lipsiţi dc o adevărată creştere bună şi de deprindere a năravurilor bune, va fi anevoie să găsim un om cu năravuri mai bune decât ceilalţi, dacă firea cea bună nu i-a venit într-ajutor.
Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanul are un cal dc soi bun şi arme mai bune, atunci el gândeşte că nimeni nu-1 întrece şi nu s-ar da în lături să se Ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceava; cu toate acestea se liniştesc lesne şi se împacă iarăşi cu potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Ţăranii trec rareori dc la vorbe la arme, însă asmpâgura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi eu pumnii. Asemenea fac şi oştenii; foarte rar trec de la sfadă la sabie şî daca, totuşi, acest lucru se întâmplă vreodată, ei
trebuie să ispăşească cu pedepsele cele mai straşnice. Sunt glumeţi şi veseli; ceea ce au în suflet le stă şi pe buze; dar, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici prietenia. Dc băutură nu au prea multă greaţă, dar nici uu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este sâ petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al scrii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce sc crapă de ziuă, şi să bea până cc varsă. Atâta că nu au obicei sâ facă petreceri în fiece zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea, iarna, când gerul sileşte oamenii sâ stea pc acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-1 iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainie de masă. Locuitorii Ţării de jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalţi. Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui moldoveanul a fost dăruit dc domnie cu boieria.
Arcul îl întind foarte bine, asemenea se pricep să poarte suliţa; dar totdeauna au izbândit mai mult cu spada. Numai vânătorii poartă puşti şi moldovenii socotesc că e un lucru dc ocară să folosească această unealtă împotriva duşmanului, la care nu ajungi nici prin meşteşugul războiului şi nici prin vitejie. I a începutul luptei sunt totdeauna foarte viteji. Iar de-ai doilea sunt mai moi; dacă şi după aceea sunt din nou împinşi îndărăt, atunci rar mai curează sâ înceapă a treia oară. Insă de la tătari au învăţat să se întoarcă iar din fuga şi cu acest meşteşug au smuls adesea izbânda din mâna duşmanului. Faţă de cei învinşi se arată când blânzi, când cruzi, după firea cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creştinească sâ ia viaţa unui turc sau tătar şi pc acela care se arată blând cu aceştia îl
298 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAU
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
299
socotesc că nu este bun creştin. Ce gândesc ei despre acest iucru, au arătat îndeajuns la pustiirea cea din urmă a Bugeacului când Pctriccicu a năvălit în Basarabia după bătălia dc la Viena.
Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge râu, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se iveşte ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce sâ facă. La urmă, când văd că străduinţele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceca cc au săvârşit, dar prea târziu. De aceea nu putem face nimic alta, decât să punem pc scama osebitei şi nemărginitei pronii că împărăţia atât dc marc şi înfricoşată a turcilor - după cc răsturnasc cu armele toată puterea romanilor în Asia şi o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria şi alte nenumărate împărăţii şi pusese stăpânire cu sila pc neamul cel mai înţelept - grecii - nu a fost in stare să silească un norod atât dc prost şi fără dc putere să i sc plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori sâ lepede jugul pe care ha primit de bunăvoie, dar şi-a păstrat întreagă şi nevătămată rânduiala sa politicească şi bisericească.
De altminteri moldovenii nu numai câ nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic câ a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă zicând că „învăţătura este treaba popi for; pentru un om de rând este de ajuns dacă ştie sâ citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu coarne, caii, oile şi alte dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea; toate celeLzlte sunt netrebuincioase". Cu toate că femeile nu stau ascunse faţă dc bărbaţi cu aceeaşi băgare de scamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât dc cât de neam bun, ies
rareori afară din casele lor. Jupâuesele boierilor au, cc-i drept, o înfăţişare plăcută, dar cu frumuseţea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică dc cinste, cu cât mănâncă si bea mai puţin la ospeţe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-şi buzele atât ca să i se poată vedea dinţii; ca îşi vâră îmbucătura în gură cât poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât sâ sc vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; şi se socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul, chiar şi cu pânza cea mai subţire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăţiei. Altminteri, obiceiurile sânt tot atât de deosebite, cât este de deosebit acrul dc la un ţinut la altul al ţării.
Locuitorii din Ţara de |os, de multă vreme obişnuiţi sâ trăiască în război cu tătarii, sunt oşteni mai buni şi dc asemenea oameni mai mânioşi decât ceilalţi: se răzvrătesc mai lesne şi sunt mai nestatornici, iar dacă nu au ini duşman dinafară cu care sâ se bată, sunt lesne ispitiţi de lenevie ca să stârnească o răzvrătire împotriva căpeteniilor, ba chiar şi împotriva domniei însăşi. Despre slujba religioasă ştiu puţin lucru. Cei mai mulţi diutr-însii şi aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta lc dă o îndrăzneală aşa dc mare, încât se năpustesc uneori nebuneşte asupra duşmanului. Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat şi cu atât mai puţin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă şi omoară cu vrednicie; şi atunci când năvălesc în ţara tătarilor, ei zic că n-au prădat, ci că şi-au luat înapoi numai ce era al lor, fiindcă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic
300
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAF1CA
301
afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoşii lor. Prcacurvia este rară la ci. Insă tinerii socotesc nu numai că nu este ruşine, ci că este dc laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca şi când n-ar fi ţinuţi sâ asculte de vreo lege. De aceea la ei se aude adesea vorbindu-sc în chipul acesta: „Fătul meu iubit! fereşte-te de furtişag şi dc ucidere, pentru că eu nu te voi putea scăpa de la spânzurătoare: dar pentru împreunare neîngăduită nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la şugubinat (aşa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate)". Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi c vrednic dc cea mai mare laudă; căci deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspe şi-1 adăpostesc fără plată timp dc trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fata voioasă, ca şi când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii aşteaptă cu masa dc prânz până Ia al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit slugile pe uliţe si le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc. Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceştia nu numai că închid casa şi cămara în faţa oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrenţăroase, vin apoi în chip de calici şi cer ci înşişi pomană de la străin.
Locuitorii din Ţara dc Sus se pricep mai puţin în ale războiului şi nici nu sunt prea deprinşi cu armele; mai degrabă îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte. Sunt înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor, de aceea se găsesc peste 60 de biserici din piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări si pustnici, care îşi jertfesc acolo, în linişte, lui Dumnezeu viaţa smerită şi singuratecă. Furtişaguri tiu se săvârşesc decât puţine sau deloc la ci. Totdeauna s-au arătat cu credinţă către domn, iar dacă s-au iscat şi unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite
numai de boierii din Ţara de jos. Asemenea şi înainte de însurătoare păzesc curăţia şi au năravuri bune - lucru prea rar în Ţara dc Jos. In trebile ţării sânt mai vrednici decât ceilalţi; trebile casei le fac cel mai bine; poruncile primite le împlinesc cu cea mai marc râvnă, iar oaspeţii îi primesc mult mai bine decât locuitorii din Ţara de Jos.
Jocurile sânt la moldoveni cu toiul ahfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la frantuji şi Ieşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri, ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când sc prind unul pe allul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora; când stau însă într-un şîr lung şi se ţin de mâini aşa fel că fruntea şi coada şirului rămân slobode şi merg împrejur făcând felurite întorsături, atunci acesta se numeşte, cu un cuvânt luat de la Ieşi „danţ". Ia nunţi, înainte de cununie au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe în două şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei. La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriţ, legat la capăt cu o năframă cusută frumos. La pasul cel dintâi una dintre căpetenii trage pe ceilalţi, care trebuie sâ vină după ca, de la dreapta spre stânga, cealaltă îi trage de la stânga spre dreapta, astfel încât ajung sâ stea fată în faţă; după aceea se întorc spate la spate, apoi se învârtesc fiecare şir în şerpuiri arcuite şi, ca să nu se încurce, se mişcă aşa dc încet, încât mai că nu se poate vedea că şirurile se mişcă. In amândouă şirurile fiecare îşi ia locul după rangul lui. Jupâneseîe şi jupâniţclc boierilor au locul după starea bărbaţilor şi părinţilor lor. Totuşi căpetenia are lotdcauna locul cel dintâi, locul al doilea îl ia nunul, iar pe al treilea mirele. Aceleaşi locuri le iau în şirul femeilor nuna şi mireasa, chiar dacă acestea suni dintr-o stare mai de jos decât celelalte. Până la urmă, insă, cele două rânduri se amestecă şi joacă roată, în aşa chip că fiecare bărbat însurat
302
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
303
ţine dc mâna dreaptă pe nevasta Iui, iar holteii ţin fiecare de mână câte o fată dc scama lor şi le învârtesc împrejur. Uneori hora se învârteşte în trei colţuri, în patru colţuri sau în forma unui ou, după voia şi iscusinţa căpeteniei. Afartă de aeesie feluri de jocuri, care se joacă pc la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soţ 7, 9 şi 11. Jucătorii se numesc „căluşari", se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. în cap îşi pun cunună împletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu pânză albă. Toţi au în mână câte o sabie fără teacă cu care ar tăia îndată pc oricine ar cuteza sâ le dczvălcască obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ci au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi parcă zboară în văzduh. în felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurile şi satele jucând şi sărind. în toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bisericii şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi, dupâ cc fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme dc nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu sc îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată vreme de nouă ani, în aceeaşi ceată; dacă lipseşte, ceilalţi zic că îl căznesc duhuri rele
şi strigoaicele. Norodul lesne crezâtor pune pc sama căluşarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ începând de la cap şi până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins şi poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândeşte de obicei şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, sc vindecă în acest chip, cu puţină osteneală. Atâta putere are credinţa până şi în farmece.
CAPITOLUL AL XVIII-LEA DESPRE OBICEIURILE DE IA LOGODNĂ ŞI DE IA NUNTĂ
După ce am arătat sufletul şi năravurile moldovenilor, cititorul poftitor să ştie nu va fi cu siguranţă nemulţumit, dacă îi vom arăta pe scurt şi obiceiurile dc care ţin aceştia scamă la logodne şi la nunţi. Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Insă sc socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcării trebuie să-şi aleagă et înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginerele. Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite la părinţii ei oameni pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor, ca sâ nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă dc seamă însă că aceştia vor s-o dea atunci se duc cu toate rudeniile mirelui în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel: „Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri au dat peste ţara în care locuim noi
304 LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALĂ
1.1TERATURA ISTORIOGRAEICĂ
305
acum si în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şimierea ei îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fiigă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea vot trebuie sau să ne daţi sau să. ne arătaţi încotro a fiigit vânatul pe care l-am gonit cu ostenea/4 şi sudoare din pustietăţi''. Acela cc rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pc care le poate ticlui. Părinţii răspund la început că în casa lor n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în urmele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să lî se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă daca aceasta e ciuta pe care o urmăresc. Peţitorii răspund: „mt\ şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşile, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna. Dacă părinţii tăgăduiesc din nou că un astfel dc vânat s-ar fi arătat vreodată la ei, peţitorii Ic dau răspuns că ei au cei mai huni câini de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pc care o caută ei se află tăinuită aici.
I a urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor. Când o văd, peţitorii spun îndată că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pc cei mai bătrâni dintre vecini şi înaintea lor logodnicii îşi schimbă inelele. Isprâvindu-se aceasta, părinţii ascund îndată fata şi sc întinde masă, la care, înainte sâ sc scoale, se hotărăşte ziua nunţii.
Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta dc la urmă sc caută să nu se tacă vreo numâ neîngăduitâ de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape prin această legătură mai multe neamuri boiereşti fără de voia domnului. Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile sc adună în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani şi se ospătează în casă în cântările din gură şi din instrumente, ale acestora. După cc sc ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pentru nuntă, din care pricină ziua aceasta este numită îndeobşte ziua cernutului. Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi, ori nu sunt mai departe una de aha decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de joi în amândouă casele şi ţine până sâmbătă. Duminica se strâng toate mdcniilc mirelui ca să aducă mireasa şî trimit înainte colâcari ca să vestească sosirea mirelui. Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc în cale şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru colăcarii folosesc de obicei cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba dc oameni din norod, îi leagă vânos şi-i pun de-a-udărateica pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceştia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia. Odată ajunşi acolo, îi întreabă ce caută? Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând ca sâ îa cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc sâ deşarte câteva pahare cu vin şi îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt cu câţiva oaspeţi ai miresei. Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pc colăcari - nu farâ ocări - şi se grăbesc spre casă. Dacă aceia care îl însoţesc pc mire pot să se ia după dânşii şî să-i înhaţe, atunci obişnuiesc sâ-i lege vârtos şi să-i ia cu ei.
306
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
307
l.a urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa miresei, se pune la cale o întrecere de cai, hotarându-se o răsplată şi anume: la oamenii de rând, o năframa cusută frumos. Iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau dc mătase de bun preţ. Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau senin de pornire printr-unul dintr-înşii care fac strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni, învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodobit cu o cunună de flori împletită meşteşugit. Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu cât alai le stă în puteri, casă primească binecuvântarea bisericească. In mijlocul bisericii se aşterne un covor, pe care stă la dreapta mirele, iar la stânga mireasa. în vreme ce stau acolo, li se pun sub amândouă tălpile galbeni, iar la oamenii dc rând, lei prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie sâ calce în picioare măreţia acesteia. îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţinând două lumânări la fel de mari şi de grele. în vremea aceasta preotul rosteşte rugăciunea obişnuită la cununie si le schimbă de trei ori inelele. După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii la lei ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înalţă cântarea obişnuită la acest prilej. în această vreme rudele împrăştie printre cei din jur bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate prin asemenea pilde câ se roagă lui Dumnezeu dătătorul de viaţă pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar dc toate avuţiile şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede. Preotul dă la urmă celor doi cununaţi să guste de trei ori pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca sâ dea prilej celor dimprejur să râdă Ia această ceremonie voioasă, îi Iasă pc miri sâ încerce de trei ori în zadar să apuce din îmbucătură. După ce se sfârşesc toate, toţi sc întorc, în aceeaşi rânduialâ în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă c acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care la urmă, când mireasa c
dusă la culcare, fraţii sau rudeniile miresei lc înfig în perete deasupra capului mirilor. în vremea aceasta mănâncă şi bea, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş fript cu pene cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau după aceea bucătarului bacşiş şi se ridică cu toţii de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşază în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte cu glas tare foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate înrr-o căruţă si duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte părinţilor miresei în numele ei pomeneşte naşterea, creşterea si toate celelalte binefaceri primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şî le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva sâ i-o dea în numele lor şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să Ie dea celor cununaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă le aduce paharul de despărţenie - care se numeşte paharul căii albe -lăsându-i apoi sâ plece din casa lor. Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraii, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig de-a curmezişul în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei dându-le fie un cal, fie un ah dar pe care îl are la îndemână. Mireasa se urcă singură (pentni că nu-i este îngăduit sâ ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte. Când ajung la casa mirelui -după ce se mai deşartă încă vreo câteva pahare de vin - pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte cu multa luare-aminte ca a doua zi părinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pentru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte drumul cel marc, fiindcă acuma părinţii pot sâ aibă parte - dupâ cum sc întâmplă - sau dc multă cinste,
1.1TERATURA ROMÂNÂ MKDIKVALĂ
LITERATURA ISTORIOCRAFICA
309
sau de ruşine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sunt bune, dar şi părinţii suni ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fiecăruia pe un taler cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă numai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii. Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună a doua zi prietenii apropiaţi, cărora lc arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc pentru ea cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă în locul cailor pe părinţii ei şi-i silesc cu bătaia să-şi ducă înapoi acasă, ca pe o cttrvă, fiica aşezată în căruţă. Nimănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru pe drum, şi dacă cineva ar cuteza să slobozeaseâ pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea; şi, dacă el a făcut cheltuieli cu num a, le primeşte îndărăt, la porunca judecătorului, de la părinţii care nu şî-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani cu oamenii aceia sărmani; dar nu şi printre boieri care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmpla lesne asemenea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se însoare cu alta.
Când domnul însuşi este nas, atunci ospăţul de nuntă se face la curtea domnească. Mirele primeşte din partea domnului un gugiuman la fel cu al domnului şi un cal, iar la masă toată vremea stă de-a dreapta domnului cu capul acoperit. Toţi slujitorii curţii îl slujesc, ca şi pe domn; iar când mirele se duce la biserică sau la casa sa, toată curtea domnească — cu ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti - îl însoţeşte ca pe
domnul însuşi. A treia zi după nuntă mirele sc duce împreună cu mireasa la domn şi la doamnă ca să mulţumească pentru cinstea atât de mare ce li s-a făcut - dar fără să aducă daruri.
CAPITOLUL AL X1X-I .HA DESPRE OBICEIURILE DE ÎNGROPĂCIUNE IA MOLDOVENI
Moldovenii îşi îngroapă morţii după rânduiala bisericii răsăritene. îndată ce moare cineva, se spală cu apă caldă şi, înainte de a-i înţepeni mădularele, îl îmbracă cu hainele cele mai noi şi cele mai bune pe care le-a avut; se aşază apoi trupul pe năsălie în mijlocul pridvorului. Trupul mortului nu sc îngroapă chiar în ziua cea dintâi, ci sc aşteaptă până a treia zi, ca nu cumva sâ sc socotească mort un bolnav căzut numai în nesimţire şi să se îngroape dc viu. Vecinii se adună când aud clopotele şi îşi arată întristarea către rudele dc sânge care stau în jurul mortului. în ziua sorocită pentru îngropâciune, toţi vecinii sc adună şi-1 petrec pe mort, după cc sc isprăveşte slujba la biserică, în vreme ce preoţii merg înaintea lui, iar rudele în urmă. După ce se împlinesc datinclc bisericeşti, trupul mortului este îngropat în curtea bisericii. Iar când moare vreo căpetenie a oastei, atunci caii lui se acoperă cu pânză neagră şi hainele cele mai scumpe i se pun deasupra; înaintea mortului este purtată o suliţă de care atârnă o sabie fără teacă şi cu mânerul în jos. Dc o parte şi de alta păşesc vreo câţiva oşteni, îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri. Ei pun în ochii cailor zeamă de ceapă sau praf de puşcă, ca să se arate ca şi când caii ar plânge în felul oamenilor moartea stăpânului lor. Trupul unui boier îl petrece de obicei domnul însuşi, împreună cu toată curtea lui. Dacă mortul a fost unul dintre cei mai dc frunte, atunci semnele dregătoriei lui sunt purtate înaintea năsâliei până la groapă; iar după aceea sunt aşezate în spătărie sau în divan. Locul său trebuie să rămână gol măcar vreme de trei zile. Doliul nu este
MO
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
acelaşi pentru toţi. Daca moare un ţăran, atunci feciorii lui trebuie să umble cu capul gol sa.se luni de-a rândul, chiar dacă este în roiul iernii, şi să-şi lase să crească părul şi barba; nu pot să-şi acopere cu nimic capul, chiar dacă au de mers cale cât dc lungă. Altminteri acelaşi lucru îl făceau îndeobşte şi boierii vreme dc 40 de zile dc-a rândul; însă acuma au lepădat asemenea obiceiuri şi se mulţumesc să îmbrace haină cernită şi să-şi lase părul să cadă în plete. Dacă a murit fratele unei fete de ţăran, după obicei ca îşi taie o şuviţă de păr şi o atârnă pe crucea ce se pune la groapa lui şi poartă grijă un an întreg ca nu cumva să se piardă sau să cadă; dacă sc întâmplă totuşi acest lucru, ea atârnă iară o şuviţă pe cruce. De obicei se adună cu toţii în fiecare duminică la groapă vreme de un an şi-si plâng morţii. Cei bogaţi năimesc bocitoare, care ştiu felurite cântece de jale, în care arată ticăloşia ai deşărtăciunea vieţii, după cum se poate vedea din versurile acestea cu care fac de obicei începutul:
Cânt cu jale viaţa rea a lumii acesteia, Cum se sfarmă şi se rupe ca un fir de aţă.5
Apoi ele închipuiesc fiinţa celui mort ca fiind dc faţă, îl întreabă tot felul dc lucruri şi spun că din ură pentru lumea aceasta nu vroieşte să răspundă la întrebările puse, dar, în cele din urmă, înduplecat de rugăminţile rudelor, rosteşte câteva cuvinte. I ,e dă învăţătură cc trebuie şi cc nu trebuie sâ facă şi le spune că de aici înainte nu va mai vorbi cu dânşii şî nici nu sc va mai întoarce pe pământ, fiindcă a şi început să guste desfătările raiului, pe care Dumnezeu le-a gătit slugilor lui credincioase - şi alte bazaconii de acestea de-ale femeilor limbute.
DIMITRÎE CANTEMIR DIVANUL SA U GÂLCEA VA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA SAU GIUDEŢUL SUFLETULUI CU TRUPUL
CARTEA ÎNTÂIA
Glava /. Lumea de cine-i făcută a- şti îi să cade
înţeleptul: Vrere-aşi şi aşi pofti ca să te ştiu - precum mi să pare - o, lume falnică, amăgitoare şi trecătoare, cine tî-au făcut şi ce eşti, de când eşti, si dc când eşti, cum te ţii?
2. Lumea de Dumnădzău făcută a fi crede
Lumea: F.u sint fapta şi plăzmuirea a veciniuiliii împărat şi sânt grădină plină de pomi sau pomi plini de roadă şi, mai adevărat, visteriu plin de tot binele; şi sânt 7207 dc ani de când într-acesta chip frumos Domnul m-au meşterşuguit; şi mă ţiiu cu oamenii şi oamenii cu mine.
3. Lumea trecătoare a fi să ştii
înţeleptul Adevărat precum plăzmuirea lui Dumnădzău să fii, ştiu şi crez. Aşijdirca, grădină pltnă dc flori. Numai cu -precât pricep - florile tale iară curund veştedzitoare, cădzătoarc şi în ncmică înrorcâtoare; şi pomii şi poamele pomilor tăi mă tem să nu, ca pomul cel cc Dumnădzău au poruncit lui Adam
LITERATURA ROMÂNĂ MKDIEVALÂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
313
a nu mânca, să fie şi porunca Dumnâdzăului şi a ziditoriuhu său călcând, au mâncat şi cu moarte au murit. Iară avuţiile visierinlni tău, nestătătoare; petrecerea ia cu oamenii şi oamenii cu tine, deşertare şi amăgialâ taste. Iară pentru a anilor vechime câtă ai, mult mă mir: atâta cât eşti de amăgitoare, mincinoasă si şugubaţă, cum te Dumnâdzâu rabdă şi nu te, cu un cias mai înainte, prăpădeşte? Ce cu aci asta pre a sa prea bogată milă si îndelungă răbdare sviteşte.
4. Cu a lumii jrumsele nu te amăgi
Lumea: O, nebuniile şi deşertule dc minte, cum că amăgitoare şi mincinoasă să fiu, dzici? Nu cauţi sâ vezi şi să cunoşti frumseţele melc? Nu prăveşti podoaba mea? Nu oglindeşti bunurile mele? Nu iai aminte desfătările şi dezmierdările mele?
5. Lucrurile lumii ca pravul înaintea vântului înţeleptul: Vădz frumseţele şi podoaba ca, ca iarba şi ca
floarea ierbii; bunurile tale în mantile tâlharilor şi în dintele moliilor; desfătările talc: pulbere şî fum, carele cu mare grosime în aer sâ înalţă şi, îndată răşchirându-sâ, ca când n-ar hi fost să fac./
6. Pre împăraţii limbilor puternici vădzând, nu te mâhni
Lumea: Vai, nepriceputule şi strcinule de minte, ce dzici că ai bună pricepere, cu ce minte şi cu cc socotială cuvânt ca aceasta dzici? lini ia aminte şi ia sama pre împăraţi, cum sfărâmă şi fac cetăţi, cum prăpădesc şi fac oaste, cum omoară şi iartă, cum iau şi dau - şi prâveşte pre bogaţi, pre carii eu îi îmbogăţesc, că nicecum ceva le lipseşte şi tot ce poftesc li să află. Au nu cu lc dau? Au nu de la mine iau acestea?
7. Lutnasca nărocire n-are fericire
înţeleptul: Dară pănâ când acest bun al tău şi fericit dar moştinesc?
8. Nărocirea jură hotar
Lumea: Nu au hotar, nice săvârşit.
9. Bogatul lumii, sărac
înţeleptul: Cunoscut-am şi adevărat iaste câ nu au hotar ce, când nice sâ gândesc, atuncea toate acestea le lipsesc şi de toate să golesc şt sâ sărăcesc şi den vestita şi lăudata bogăţie în blăstămata si defăimată sărăcie trec; şi sfârşitul, cel ce bun şi dulce să fie ar trebui şi vesăl s-ar cădea, în râu si în amar să întoarce şi cu nepovestită întristare şi întoarce în ţărna sa, iară sufletul în gheenna fără mila sa, în veci fără de săvârşit, chinuiaşte
10. Pildă den vechile istorii ia
Lumea: Bine am dzis eu că priceperea îti lipseşte, iară mintea ti-au lăsat strein. Dară nu ai istoriile citit, nice ai hronicele cercat, ca să ştii şi sâ te înveţi în câtă de putinca şi scurtă vreme Alexandru-împărat, ficiorul lui Filip, câta lume au suppus, câte ţâri au agonisit, câte cetăţi au sfărâmat ş-au făcut şi câte avuţii au câştigat şi cu cinste întru a sa împărăţie s-au săvârşit?
11. Pildă de pe Alexandru Marele
înţeleptul: Ba citit ş-am cercat. Cc încă am mai aflat că de o mică a lui slugă şi în puţină băutură o picătură de viu amestecat, dintr-atâta mărime ce avea, mai de gios decât toţi l-au făcut, den împărăţie în sărăcie, din vârtute în slăbiciune, din frâinseţe în grozăvie şi ponegriaţâ şi, ca sâ cu un cuvânt dzic, din viaţă în moarte şt din viu mort I-au prefăcut si cu marc întristate sufletul la iad l-au mutat. Dară adastă iaste facerea de bine a ta? Cu aciasta celor ce cu tine sâ simeţăsc şi în tine să ncdcjduicsc plăteşti? Aciasta iaste săvârşirea şi mai pre urmă ieşirea acelor ce ţin şi socotesc că bunurile tale u-au săvârşit? O, vrednică eşii de urare şi de lepădare!
314
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAJ Â
LITERATURA ISTORIOGRAFICĂ
315
12. După moarte numele nu în răutăţi, ce în bunătăţi vestit să rămâie
Lumea: Dară cu aciasta minte te porţi şi cu aceasta socotială îmbli, o zburatule de minte? Dară eu, căci dzişi că bunurile mele n-au sfârşit, n-am dzis precum cei ce le stăpânesc nu vor muri - însă de vor şi muri ci, iară numele şi slava lor nu moare, nu să trece, nu să săvârşeşte, ce în veci rămâne. Şi pentru aciasta voi toţi mai vârtos decât pentru toate vă siliţi, ca voi trecându-vă, numele cinstit să vă rămâie.
13. Nume vestit, cu facerea de rău nu vei agonesi înţeleptul: Poli, cu ce dulceaţă de miiare, însă cu otravă
amestecată, şi pe mine a mă ospăta pofteşti şi a face sileşti! Adecă eu, cu slava bogăţiii tale, a mă afla să silesc ca nume vestit să agonisesc şi în puţină vreme toate cele ale pohtei trupului mieu să fac, precum Alexandru, ce folos voiu avea? Căci el atâta rătundzală a pământului călcând şi atâtea împărăţii supuind, după moarte loc mai mult de ş^pte palme nu i-au rămas şi pe acela nu el, ce pământul pe dânsul l-au stăpânit; căci că ţărna pe pieptul Iui s-au suit, ochii i-au împlut, gura i-au astupat şi cu aciasta pildă aducându-i că, nesăturându-să de slavă, să să sature de lut; şi trupul acela ce oamenii fiiu lui Dumnădzău -pentru frumuseţea - a fi socotita, viermii şi gândacii pământului l-au mâncat, şi din ţărână fiind, iarăşi în ţărnă s-au întors. Au doară mai de-a firea decât dânsul mă voiu face? Au la mai mare stepănâ mă voiu sui? Deci aemu, o, amăgelnico, aceasta iaste împărâţiia ta? Aşe iaste puterea ta? într-acesta chip rămâne slava ta? O, vrednică eşti de ocară şi încă mai de multă defăimare cel cc-ţi crede ţie şi tc pofteşte pre tine şl, apucându-sc, hrâpeşte şi nu te liapădâ.
14. Frumseţea lumii inema ta nu pofiiască
Lumea: Dară ce vei să dzici? Au doară nu sint frumoasă?
15. Dragostea frumuseţelor multe stricăciuni aduce
Inţelepttd: Ba frumoasă, de te voiu socoti că eşti grozavă, ca de a tale frumseţe să nu mă nebunesc.
16. Vreun bine de la lume nu vei agonesi Lumea: Dară au nu sint bună?
înţeleptul: Ba bună, dc te voiu precum rea să fîi cunoaşte, ca prin răutate bun să mă fac şi la mai marc bine să agiung.
17. în lume vreo înţelepciune nu vei afla
iMmea: Dară nu sint înţeliaptă şi de toată cunoştinţa plină?
înţeleptul: Ba înţeliaptă, de te voi nebună ţinea şi prin a ia nebunie înţelept să mă fac; şi mai vârtos, căci „înţelepciunea ta nebunie iaste" [1 Cor. 3, 19].
18. In lume bunătate şi odihnă nu vei nemeri Lumea: Au şi la aciasta a răspunde vei afla? au nu sânt plină
de tot binele?
Înţeleptul: Ba plină, de mă voiu pricepe precum că tu eşti „deşertarea deşertărilor şi toate îţi sânt deşerte" [Ecl. 1, 7]
19. Lumea spre binele, iară nu spre răul omului Dumnădzău o făcusă
Lumea: Oare cu ce feliu de socotială mai rea decât tot răul mă socoteşti? Căci pre mine sângur Dumnădzău ziditoriul mieu deaca m-au desăvârşit făcut, au n-au dzis că-i bine, adecă au vâdzut că sânt bună? [Gn. I, 31}
20. Lumea, după păcat, în rea s-au prefăcut înţeleptul: Adevărat că, după acest a lui Dumnădzău
cuvânt, eşti bună. Căci Dumnădzău, preabunul, nemică rău, ce tot bine face; pentru aceia eşti bună. însă aşc erai omului pană a nu să, de frumseţea şi dulceaţa pomului celui de moarte aducătoriu, amăgi; pre a căruia pom poamă mâncând cel de întăi zidit om, întru aceiaşi dată muritoriu s-au făcut (căci Dumnădzău pre om nemuritoriu îl făcusă), iară după aceia tu omului în trudă te-ai făcut şi în amar te-ai întors. Deci acea bogată, dumnădzâiascâ milă, pre facerea şi plăzmuirea alor sale
3IC LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
mâni până în săvârşit a sâ prăpădi şi a peri nevrând, şi cu acesta mijloc alt pământ şi alt ceriu nou i-au giuruit, al cărui pământ florile neveştedzitoare, pomii şi poamele neputredzi-toare şi în toate timpurile prcstc măsură dând roadă sa şi, al căruia ceriu, la măsură căldura soarelui şi la măsură frigul gerului; şi mai vârtos acolo arşiţă si secetă nu va fi, şi iarna va lipsi, şi soarele nu va apune, căci noapte nu să va face; şi, ca sâ cu un cuvânt dzic, tot binele nu va lipsi şi răul la nime să va atinge. Insă acestea cu această tocmală omului întru moştenire s-au giuruit, ca dc tine şi de ale tale tleşertări şi întru nemică folositoare amăgiri lcpădându-ne si ferindu-ne, acele cereşti şi ale moşiii noastre cei! vecinice să cercăm şi să le urmăm, precum au cântat Poeticul, adecă: „Cu cinste prăveşte, minte, ceriul; cele peminteşti, cu râu le caută, batgiocuri" şi altul: „Noaă moşiia ceriul".
21. Spre a păcatului dezlegare noul Adant, adecă Hristos, a veni au trebuit
Lumea: Eu dzic că tu Sinta Scriptură n-ai citit. Au nu Evaugheliia dzice că: „Diimnăndzâu părintele atâta au iubii lumea (pre mine adecă), cât şi pre fiiul său unul născut mi l-au dat"? [Io. 3, 16\. Dară tu, nebunulc, cum şi în ce feliu şi pentru ce să mă urăşti?
22. Venirea lui Hristos şi a păcatului dezlegare mainte prin proroci dzisă; iară viind el, împărăţiia sa ne giuruiaste
înţeleptul: Ba citit; ce de l-au dat, nu doară ca ţie să sâ obşuască, ce ca pre ai săi din tine să-i osăbascâ şi pre aleşii lui sâ-i aliagă, ca nu cumva întru a ta lumină îmblând întuncrecul cel vecinie să moşteniască; ce lumina ra ponegriatâ socotind, lumina soarelui celui neapus să dobândiască, căci lumina ta, întunerec şi frumuseţea ta, grozăvie şi bunătatea ta, răutate si îndemâna ta, răscoală si neasedzare, tot omul cu mintea întriagă a fi socoteşte, şi aşe de tine sâ fereşte şi te ureşte; şi într-acesta chip evanghelistul Ioan mărturiseşte (glav. 1, [5]}: „Şi lumina
LITERATURA ISlORKXiRAElCĂ 317
în întunerec lumiuiadzâ şi îmunerecul pre dânsa nu o cuprinsă".
23. Pre Dumnădzău de pe faptele sale cunoaşte
Lumea: O, puţin socotitoriule, dară ochii de ce triabâ îti sint? Au nu ca a mea ghizdavâ şi frumoasă lumină şi prâveşti? Şi au nu vcdzi aceste doaă lumini mari, carile Dumnădzău puternicul una spre luminarea dzilii şi alta spre luminarea nopţii mi li-au dat? Şi acestea nu pentru altă, ce ca să-ţi ochii luminedze şi ale mele frumseţe drăgăstoasă să prâveşti şi lucrurile să-ţi slujeşti. Deci cum nu sânt să mă îndrăgeşti? Că cui socoteşte, nesocotitulc: când lumina soarelui cu nouţi sau cu neguri să acopere, dzici că vremea iaste melanholică sau scristă şi cu vremea şi a ta voie să strică: şi încă lipsind luna noaptea, călătoriţi, câtă a primejdii frică porţi şi câtă veselie si bucurie ai avea măcar cevaşi de s-ari lumina, ca calea ta a cunoaşte să poţi? încă mai cu dedins, o, fluturatecule, du-tc la cel orb de ochi şi întriabă cât iasie dulceaţa luminii melc şi ce ari da ca să o dobândiască şi, întrebându-1 pe dânsul, ţ-ari spune dulceaţa luminii mele; şi aşe şi tu a mă îtidrăgi te-ai învăţa, precum ţi să cade sâ mă îndrăgeşti şi să mă iubeşti şi să-mi mulţumeşti.
24. Cu darurile ce ţi s-au dat, spre bine, iară nu spre rău să te slujeşti
înţeleptul: Dumnădzău atotputernicul nu numai aceste lumini au făcut, ce şi alta. Ce aceste doaă li-au făcut ca deasupra capului omului să luminedze, iară cea a treia, înlontrul capului. Deci cele pre dinafară - precum ai dzis - spre luminarea ochilor mici, ca vâdzându-le, pre cel ce li-au făcut să cunosc, şi cunoscându-1, sâ nu-1 uit, şi precum acestea rotdiaunaîm lumiuiadzâ ochiul, aşe el de la mine nepârăsit sâ proslâvascâ; iară nu precum ai dzis, ca pre tine şi ale talc deşertări prăvindu-le să le îndrăgesc - căci nebun iaste carele iubeşte ceva în desen. Iară cea diulontrul capului lumină iaste
318
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
319
socoriala mintii melc, cu carea de lumini dătătoriul Dumnădzău m-au luminat ca a socoti să poci. Dc vreme ce faptele cuvântului său sânt aşe de frumoase, aşe dc ghizdave, aşe de luminoase, cu cât cel mai frumos, mai ghizdav, mai luminos va fi?! Au nu vor avea osebire câi întunerecul cu lumina? Căci aşe şi Ioan propoveduiaşte că: „Dumnădzău lumină, iară lumea-i intunerec" [Io. 3, 19]. Deci fiind tu înumerec, cum nu tc voiu uri, şi fiind el lumină, cum nu-1 voiu îndrăgi? Că ce feliu şi fără de minte a fi acela carele mai vârtos întunerecul decât lumina ari iubi? Adevărat, acela decât tine ari fi mai nebun! Deci pre dânsul preafrumos, prcluminos ştiindu-1, lumina ta ponegrială, negură şi miedz dc noapte, lipsind lumina, sâ o socotesc; şi pre dânsul să-1 laud, sâ-1 slăvesc, să i mă închin şi să-1 iubăsc, iară pre tine să te defaim, să te hulesc, sâ te urăsc şi să te ocărăsc; căci a lui iaste lumina, şi cl lumina cea adevărată, iară a ta, cea stricătoare, şi tu eşti întunerecul cel primejdiuhoriu.
25. Spre poftele lumii orb, mut şi surd te fu
Lumea: Bre, hei, om necunoscătorîu, vine-m ca nepărăsit de tine să râdz. Dară nu te vedzi câ şi tu în mine şi prin lumina mea îmbli şi cu dânsa în toate trebilc tale te slujeşti? Şi dzici că lumină n-am?
26. Cea de-apoi socoteşte
înţeleptul: în credinţă bine mi-ai dzis necunoscătoriu, căci de a tale nemicâ ştiu, iară de le şi ştiu, precum minciunoase să fie le şriu; iară dc sânt - după al tău cuvânt - necunoscâroriu, pentru aciasta sânt, căci, prin tine îmblând, îmblu ca cum nu aş îmbla în titie.
Înţeleptul: O, lume, încă a te întreba poftesc: Celor ce-ţi cumu-ţi iaste voia slujesc ce lc dăruieşti?
27. Avuţiia a multor răutăţi pricină Lumea: Orice ari pofti.
înţeleptul: Eu poftesc avuţie.
28. Avuţiia înmulţindu-să, lăcomie crâşte; din lăcomie zavistiia să naşte
Lumea: Zidiţii casii tale pre carele strămoşul tău făcându-1, fără măsura avuţie într-însul au zidit, şî mâne deminiaţă sau mai poimâne sâ va surpa, şi avuţiia ce o zidisâ strămoşu-tău intr-însul o vei afla - carea iaste mai multă decât pofteşti tu; şi aşe, Iată că ti-am făcut bogat.
Înţeleptul: O, lume, eu poftesc mai mult: ca vestit şi cu nume mare să mă fac.
29. Zavistiia pe fraţi omoară
Lumea: Frate-tău sau priiatenul tău are multă avuţie şi să ţine şi petrece foarte bine, carele nu iaste bine să fie deopotrivă şi într-o măsură cu tine; ce cu avuţiia ce ai aflat în zidiul stramoşu-tâu sileşte şi fă într-un chip, doară îl vei omorî şi, omorându-l, iti vei lua şi a lui; şi iată că mai avut. mai vestit si decât toti mai lăudat te vei face.
30. Lacomul toţi săraci a fi poftişte
înţeleptul: O, lume, cu poftesc moşii şi moşteniri, adecă sate, ţarini şi vii, ca mai mult să mă întăresc st mai slăvit nume să-mi agoncsesc.
Lumea: lată că cu ţ-am dat avuţie multă. Du-te la cei ce, dc lipsă, moşiile şi satele îşi vând, şi aemu, în mare strânsoare fiind, cu ieftin preţ lc vei cumpăra; şi într-acesta chip, iată câ cu moşii şi cu ocine te vei face.
31. Neagiujigându-i ţarini, sate poftişte; iară mândrul numai et om, iară alţii dobitoace a fi socoteşte
înţeleptul: O, lume, eu poftesc târguri şi cetăţi.
Lumea: lată câ vecinul, sau cel de aproape al tău, sat şi cetate are, carile alţi megiiaşi mai avuţi decât tine nu le au; şi tu cu avuţiia banilor îl întreci. Aemu dară, cheltuiaşte oarece puţin dentru al tău (sau cu mâna altora) şi-1 ucide sau îl dezrădăciniadză; şi altul strein nu va încăpea să le cumpere, şi măcar di-ari şi încăpea, să va teme de rine să să amestece, căci
320
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA JSTORIOGRAFICĂ
321
tu eşti vestit dc bogat si de puternic. Şi aşe, ncadăogând preţul, pre lesne şi în cât dc puţin preţ le vei dobândi, şi cu acesta mijloc şi cetate şi târg vei dobândi.
32. Bogatul scaunul cel mai înalt ciarcă
înţeleptul: O, lume, cu după acestea după toate, şi cinste politiciască cer şi poftesc.
Lumea: Fieteunde între oameni pasă şi ei, precum că bogat eşti ştiindu-te, locul cel mai de sus şi capul mesii îţi vor arăta si oricarilc vâdzându-te, în picioare sculându-să, ţi sâ va închina. Iată că într-acest feliu si cinste vei afla.
33. Bogatului mândru, Dumnădzău vrăjmaş lui înţeleptul: O, lume, eu decât aceasta, şi mai mare cinste îmi
poftesc si între stăpâniri să mă învrednicesc.
Lumea: Du-tc la uşea împărătiascâ sau domniască că, pcniru numele cel vestit a bogăiiii tale şi mai vârtos şi cu puierea avutiii, boierie îţi vor da, şi încă şi cea mai de frunte; până încât, cu a banilor agiutoriu, şi domnie şi crâie, măcar si împărăţie poţi să agoniseşti. Iată dară că toată cinstea lumii nu-ţi lipseşte.
34. Şi cu bogăţie şi cu raiul a fi anevoie iaste; nttne a doi domni a sluji poate
înţeleptul: O, lume, eu cu acestea împreună şi împărăţiia ceriului voiu să agonisesc şi sâ o moştinesc.
Lumea: O, dulcele mieu priiau'n! Dară nu-ti agiunge, nici te-ai îndestulat că pre lume orici-ai poftit nu ţ-au lipsit? Au fiind tu într-atâta cinste şi slavă, gândeşti cavei mai muri? Au asameni-te cu ceialalţi oameni? Căci ca tine cine iaste? Sau cine ţie să potriveşte? Au doară lipseşte-ţi ceva? Dară, bunule mieu priiatin, căci în multe gânduri şi socotele dându-tc, îti izblâzncşti firea şi socoteşti acelea ce întristare îţi aduc? Iată, toate câte-ţi plac înaintea ochilor le ai, Lasă aemu dară alte ptepuncri, ce numai şedzl, bea, mănâncă şi te veseleşte; că cât ai, nici odânăoară nu le vei svârşi.
35. De eşti înţălept, în trei vremi te cumpăneşte
înţeleptul: O, lume, dara eu ştiu precum şi alţîi muiti ca mine, încă şi mai puternici decât mine, au fost; dară până la svârşit cc s-au făcut? Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi?1 Unde iaste Chiros şi Crisors2? Unde iaste Xerxis si Artaxcrxis, aceştia carii în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decât toti oamenii lumii să ţinea până imr-atâia, cât si cu luciul mării şi cu valurile furtunii ei vrea sâ srâpâuiască, oamenilor săi poruncind ca să bacă marea cu toîage si să o puie în obedzi, căci i-au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos3 (care loc sâ chiamă aemu Bogaz-Hisari) şi alte lucruri de vârtutc ci-au arătat? Unde iaste Alexandru marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului, ce pentru mari si minunate războaie şi a multe ţări biruinţă „marele" sâ numeşte? Şi să nu te mai, pentru alţiî vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, cc pentru aceşti mai de curund: unde iasie Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iuscîniian, cel ci-au acea minunată şi de toată lumea lăudată şi în toate unghiurile a rătundzclii pământului vestită zidit besericâ, cârca să chiamă Svinta Sofia? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi luliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iasre Yheodosic cel Marc şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon si cu fiiul său I .eon Sotos şi alţi împăraţi puternici, mari şi vestiţi a grecilor? Lhidc sânt împăraţii Romii, cetăţii ccii de toată lumea biruitoare? Unde iaste Romilos4, ziditoriul ei, şî alţii până la Chesariu Avgust, căruia toate părţile i s-au închinat? Şi ce să-ţi mai dzic? Unde sânt moşii, strămoşii noştri, unde sânt fraţii, priiatinii noştri, cu carii ieri-alaltăieri aveam împreunare şi într-un loc petrecere, carii aemu din mijlocul nostru periră şi aemu să pare că n-au mai nice odânăoară fost? Aemu dară, pentru aceştia adevărat şi fără înşelăciune să-mi spui, în ce chip şi în ce feliu s-au petrecut?
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
323
36. Moartea sosind, avuţiia ce foloseşte?
I,urnea: Priiatîne, în grea m-ai supus întrebare: ce, de vreme ce ai osârdie a-i şti, iată că întru adevăr îţi voiu povesti. Toţi aceştia pre carii îi întrebi după acea de om slabă fire datorie — trăiaşte tu - au murit şi, părăsindu-mă pe mine, ş-au schimbat locul, dzicând că vor să trăiască mai mult aiuri, nu ştiu unde.
37- Gol ai ieşit din pântecele maicii, gol te vei întoarce în ţărnă
înţeleptul: Dară după moartea lor, spune-m, dintr-atâta avuţie şi vistere ce-au avut ce-au rădicat şi au dus cu sine?
Lumea: Să ştii că numai cu o felegă de pândze învăliţi, ca cum ari fi în cămeşa cea de mărasă învăscuţi, şi într-un sacri iu aşedzaţi, ca în haina cea de purpură mohorâtă îmbrăcaţi, şi în gropniţă aruncaţi, ca în săraturile şi polaturile cele mari şi desfătate aşedzaţi, s-au dusu-să, iară altă nemică nici în sin, nice în spate n-au rădicat cu sine să ducă.
38. A tuturor, sfârşitul unul, adecă moartea înţeleptul- Bine că pentru a lor viaţă şi avuţie pe dirept mi-ai
spus; dară pentru a lor suflete oare cum socoteşti să fie? Şi cum să petreacă în lumea aceia căriia săvârşit nu iaste? Şi mai vârtos pentru aceasta, ca iară minciună să grăieşti, voiu.
[Lumea]: Aemu dară, voiu să-ţi grăiesc şi eu după a voastră socotială, adecă precum socotiţi pre cei buni de raiu, şi pre cei răi de iad să fie moştenitori. Deci să ştii câ, de iaste aşe, mai mulţi în iad decât în raiu să află.
39. Nesocotinţa patimă aduce
înţeleptul: Hai, lume înşălătoare, dară la acesta svârşit pe cei cc cum îţi place şi cum îţi iaste voia îţi slujesc îi aduci şi plata simbriii lor iadul le arăţi? Dară cum nu eşti tu amăgitoare şi minciunoasă? Dară, au nu-m dzisăşi tu mai dincaorca precum că bunurile tale svârşit să nu aibă? lată dară, au nu sint avuţiile tale fum şi bunurile tale prav şi desfătările tale pulbere dc vânt rădicate, cinstea şi slava ta ocară şi defăimare? Cc ai făcut
schiptrul împăratului de carele lumea toată spământându-mă, să cutremura şi cine de a lui cătră dânsul venire audziia, cheile cetăţilor sale pană a nu sosi le trimitea; al căruia avuţie nu era număr şi puterile lui învincire nu avea; caii şi carălc lui iuti şi multe; călăreţii puternici; pedestraşii lui tari şi cu fier îmbrăcaţi şi armele lor ascuţite şi vrăjmaşe, pururea spre de sânge vărsare gata; cetăţile lui mari şi largi, cu zidiuri înalte şi groase; şanţurile lor adânci şi late, zimţii lor groşi şi vârtoşi dobitoacele lui multe, scumpe şi frumoase? Dară ţiitorilc lui cele alese ca cu frumseţea pre alalte a lumii fete să întriacă? Dară viile lui cele cu roadă strugurului pline şi grădinile cele eu tor fel iul de floare dc miros purtătoare, împodobite şi înfrumţeşete? Dară palaturîlc şi saraiurilc lui cele minunate şi de piatră încolţurară zidite şi şeruiri dc săpături iscusite şi cu tot felul de marmure scumpă ghizdav pardosite? Aemu dară şi pentru acestea, pentru toate, întru adevăr şi pre amăruntul să mi le ce li-ai făcut dovedeşti. 40. Dumnădzău schimbă şi mută împărăţiile Lumea: O, vai de mine, ţ-am dzis precum puţină-ţi iaste cunoştinţa şi prea multă necunoştinţa. Dară eu nu sânt înşălătoare, precum tu mă ocărăşti, ce sint driaptă şi toate pre dreptate fac; căci cu oricâte am în mine cuprinse, pe toate ca pe nişte fii le ţiiu, şi precum un părinte carele are mulţi fii şi le împarte avuţiia şi bunurile sale şi dintru dânşii tâmplându-să vreunuia a muri şi a celuia avuţie iarăşi fraţilor mortului şi fiilor lui o împarte, aşe fac şi eu. Şi de acestea de toate câte m-ai întrebat drept a-ţi spune nu mă voiu ruşina, căci nu strâmb şi vrednic de ocară, ce drept şi vrednic de laudă am făcut. Schiptrul lui altuia l-am dat; avuţiile şi bunurile lui cărora n-au silit să le câştige am împărţit; puterile şi strâşniciilc lui cu patru scânduri în a pământului pântece ii-am legat; caii şi carăle lui pre câmpuri li-am fărâmat, călăreţii lui, dialuri şi pedestraşii lui, pc şăsuri, hulturii şi alte a ceriului paseri i-au mâncat; armele lor rugina li-au topit; cetăţile lui alţii li-au fărâmat şi
324
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
literatura istoriograficâ
325
li-au cu pământul alăturat; şanţurile lor s-au împlut cu gunoiu si zimţii cei frumoşi de pustiîtate s-au răsipit; dobitoacele lui, masă întinsă jigăniilor li-arn făcut gardurile viilor lui, focului şi strugurii lor, de piciorul strein s-au călcat, livedzile si pomii lor cei cu roadă dulce de toată săcurca şi de toată mâna carea n-au râzsădit s-au tăiat; ţikorile lui cele iscusite curve cetăţii li-am făcut; florile grădinilor lui, degetele streine li-au cules şi nasul celui necunoscut li-au amirosit; palaturilc lui sălaşe boaghelor şi puhacelor li-am premenit. lată dară câ aceasta iaste dreptate: ca cu toţii, toate ale mele daruri să moşteniască şi să stăpâniască.
41. Lumea agonizând, în mare primejdie spre a sufletului piiardere eşti
înţeleptul: Pentru aceasta dară, o, lume măgulitoare, pre mine a mă măguli nu vii putea, căci cu, precum toate dzestrelc tale ca nourul şi ca umbra nuorului să fie, am cunoscut; şi încă cunoscut-ani câ dc voi şi pre tine şi pc toată avuţiia ta agonesî, ce folos îm iaste, de vreme ce acel neprcţăluil suflet îmi răpuiu? Si cu aceasta, în rine şi în dzestrelc talc nice odănăoară nu mă voiu nedejdiui, precum nu mă nedejduiesc fără de vas pre mare a îmbla.
42. Cu unii carii, împăraţi şi bogaţi fiind, împărăţiia ceriului au agonesit, nu te simeţi
Lumea: Dară pentru ce pricină si pentru care lucru sufletul să-ţi pierdzi? Au doară socoteşti că bunurile şi desfătările mele agonisind sufletul îţi vei pune? Vedzi dara aemu, o, cinstite priiatine, câ nu bună socotială în chivernisala ta pui, ce numai cele ce spre rău mărg gândeşti, iară nu şi cele ce spre bine? Că dc ai gândi în toate chipurile (pentru carile ţi să şi cade să iai aminte) nu ai aceasta minte în capul tău purta, ce t-ai aminte aduce pentru David, carile întru atâta slavă împârâţând şi cu oşti şi cu avuţii, dară cătră suflet stricatu-i-au ceva aceeste a mele iscusite dzesire? Ba, ce încă şi împărat şi proroc şi dupâ moarte
şi svinr au fost şi raiului s-au învrednicit. Pentru aceasta dară, dc vreme ce înţelept te numeşti, lasâ-ie de a mai hulirea înfrămţăşate podoabele a dzestrelor rnele, căci nu numai David ce şi alţii mulţi împăraţi bogaţi, cinstiţi, mari, tari şi vestiţi, carii toţi cu ale mele de îndrâgir podoabe fiind îmbrăcaţi să pună, şi din pricina acestora nice câtu-i negru supt uiighe scădere de binele sufletului lor nu s-au atins, ce, precum mai sus ţ-am pomenit, împărăţii ceriului s-au îndestoinicii.
43. Lumea pre mulţi, în multe bunătăţi întemeiaţi fiind, la mari nebunii i-au întors
Înţeleptul: Audzi tu, nesăţioasa de a uciderea ale oamenilor suflete, lume! Aceste izvoade carile tu mi le arăţi cu dc multe vreme li-am ispitii şi li-am cercat şi foarte primejduitoarc li-am aflat. Eni adu-ţi şi tu aminte pe acest lăudat David împărat şi proroc odată, la ce stepânâ (cu ale tale lumeşti fapte înguruluindu-să) l-aî adus. Că nu numai căci i să scurta viiaţa, ce încă în loc ce era să moştiniascâ raiul, gheena îl înghiţiia. Si aceasta era când cu a ta îndemnare - o, de rău voitoare a omului, lume! — pe Virsaviia, muiarea lui Uria Hetteus, spre curvie luasă. Ce numai cu atâta a hălădui) din laţul tău, căci îndatâ-ti cunoscu spurcata îndemnare şi au început a să mărturisi (după dovada lui Nat han prorocul) şi a dzice: „Miluiaşte-mă, Dumnădzău, după mare mila ra, căce fără legea mea eu o ştiu, şi păcatul mieu înaintea mea iaste pururea" [Ps. 50; 1-2, 4]. Şi încă mai prin ispită ştiu, căci iarăşi cu acela ce tc laudzi proroc David, ţ-au dzis: „Deşertarea deşertărilor şi toate sânt deşerte" [Ecl. 1,1] adecă tu eşti deşartare şi lucrurile tale deşertări. Şi încă mai audzit-am ci-ai lucrat aceluiaşi proroc prea înţelept Solomon fhu că, după atâta ce de mare cătră Dumnădzău avea Iască, cât singur gură cu gură cătră sine au grăit, apoi pe urmă iarăşi dc tine nebunit fiind cât călcând dumnădzâiasea poruncă, femei şi fete de niam strein între tiitorile sale au luat. Atuncea dară, pre acel minunat întru
LITERATURA ROMÂNA MED1KVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICA
înţelepciune, ale cale desfătări şi cu frumseţea. muieriască împreunat fiind, din înţelepciune în nebunie, dîn curăţie în spurcăciune şi din dreptate în strâmbătate şi din svint păcătos l-au premenit, cât şi capişte bodzilor, de mâni de om făcuţi, au făcut. Aemu dară, de vreme ce tu pană într-atâta cu ale tale meşterşuguri a face putuşi şi pre acel înţelept, carele de singur dumnăd/âieseul nespus rost întru înţălepciunc fu lăudat, întru credinţa a aceluiaşi Dumnădzău a să sminti îl făcuşi, dară pe mine, săracul, carele nu dintru înţelepciunea lui o parte sau a treia parte, ce nici a miia parte dintr-o cirtă a înţelepciunii lui am, cum nu mă vei ademeni? Şi cum nu mă vei, precum ţ-a fi voia, premeni? Că aşeşi de tot pre acel al mieu ziditoriu şi de vîaţă-m dătătoriu Dumnădzău a-i uita mă vei lace şi pre acela ce-au făcut ceriul si pământul, marea şi toate împlcrile ei să părăsise, şi aurului, argintului şi lucrurilor a mâniilor omeneşti sâ mă închin şi cu ale tale (prin desfătări) mâncări si băuturi mai vârtos pântecele a-mi fi Dumnădzău sâ priimăsc. Pentru care lucru, fericitul Pavcl tare şi vârtos a mă feri, frumos şi minunai mă învăţând opreşte [Fiiip. 3, 19].
44. Pre mulţi audzind că cu avuţiia raiul moşie au cumpărat, cu aceasta pricină avuţiia nu iubi, căci celor mai mulţi iadul li-au câştigat.
Lumea: O, prostatecule oame, dară iarăşi te abaţi din driapta şi buna socotială? Dară cc socoteşti, au doară că cu dzestrele mele împodobit şi cu avuţiia mea înavuţit şi îmbogăţit fiind, sufletul îţi vei piiarde? Şi nu ştiu ce-mi spui că cu ale mele de nchulit cuvioasă desfătări te vei închina bodzilor. O, minunat lucru de marc a ta nepricepere şi de grosimea a tâmpirci minţii tale! Dară n-ai cunoscut că cu multa avuţie, cu muliul folos sufletului tău vii face? Cu avuţiia poţi zidi beserici, mânâsiiri, fântâni, poduri; cu avuţiia poţi scoate robi, a plăti datornici; cu avuţiia poţi a milui, a întări pe cei slabi. Si mai vârtos [i-ai citit (au poate fi că eşei neînvăţat) Svinta Scriptură,
că împărăţiia ceriului iaste foarte ieftină? Căci o fâmeic doi bani numai în gazofilachie aruncând, împărăţiia ceriului s-au cumpărat (Matk, glav. 2). Aemu dară, cum nu iaste fericită avuţiia mea şi cum nu vii fi tu nebun de nu vii sili a o agonisi, de vreme ce şi sufletului, şi trupului îndămână şi bine îţi face? 45. Adăogându-ţi-să avuţiile, inema să nu ţi să împietrească Înţeleptul: Ah, lume linguşitoare, cum te spre a mea amăgire linguşeşti.' Eu, macara că adevărat (după al tău cuvânt) de carte neînvâţat şi prostatec sânt, însă pre cât în putinţă rni-au fost, Svintele Scripturi am cercat şi iarăşi într-acea svintă şi adevărată Scriptură aflaiu unde dzice că un voinic, pre Domnul Hristos întrebând dzisă: „Bunule învăţătoriu, cc voiu face să moştenesc împărăţiia ceriului?" [Mt. 19, 16 şi urm.]. Bunul învăţâioriu buna învăţătură i-au dat: sâ sâ păzască şi să sâ fcrîască de toate de celea ce pravila şi legea opreşte; să ţie şi sâ facă toate acelea carile legea şi pravila a face îndiamnă şi porunceşte. El au răspuns precum acestea toate să află pâzindu-lc şi ţiindu-le, dzicând: „Acestea din tinereţea mea li-am păzit". Atuncea, Domnul, acea deplin i-au arătat trebuinţă, dzicându-i: „Du-re de vinde toată avuţiia ta şi o dă săracilor". Atuncea mişelul, fiind cu a ta dragoste deprins şi cu a ta înşălâciunc cuprins, râu să întrista şi cumplit să mâhni şi mai vârtos te ascultă pre tine, o, vrednică de hulă lume, decât pre dascălul pre carele, precum iaste bun mai denainte îl mărtttrisisă, şi aşe1 cu frântă voie, trist întorcându-să, porunca cea bună a didascalului celui bun a o face cu greu îi fu. Dară aceasta pentru ce? Au nu căci era cu tine şi cu desfătările tale deprinşii şi spre poftele tale cu totul împinsu? Şi aşe1, mai tare cu avuţiia au închis şi au pierdut, decât au deschis şi au afonisii împărăţiia ceriască, şi pană într-aâta dc strâmtă şi de aspră i s-au făcut, cât mai pre lesne să fiecamilii a intra prin urechile acului decât lui în [îmjpărăţiia certului. Pentru aceasia dară mă tem că, nu ca săraca banul voiu da, cc ca bogatul, când îl va cere
328
1 IT ERATURA ROMÂNA MEDIE VAI A
LITERATURA ISTORIOGRAF 1CÂ
329
cineva, mă voiu întrisLa. Cc nici cu aceasta nu mă vii înşăla, căci mi-ţi poftesc bogâţiia ta.
46. Lumea temniţă, şi pentru ce să să iubască? Lumea: Aemu tiară, tu nicicum nu mă iubeşti? înţeleptul: Ba iubăsc, precum ti-au iubit şi fericitul David,
că te precum temniţă să fii socotîia. Şi iarăşi ca David, lui Dumnădzău atotputernicul cu smerenie mă rog, dzicând: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul mieu, a mă mărturisi numelui tău" fft, 141, 10].
Lumea: Dară că acesta cuvânt mai mult spre urare şi defăimare decât spre dragoste şi laudă iaste. încă îm dzici că sint şi temniţă; dară pentru aceasta întru adevărat vine-mî să râdz de întunecată orbirea ta. Dară nu mă vcdzi tât sint de largă şi lată, luminoasă şi frumoasă, cuvioasă şi drăgăstoasă, o, sărace? Pentru aceasta întriabă pc cei ce şed în temniţă şi închisoare, să-ţi spuie ce iaste închisoarea tem ni ţii şi slobodzcniia mea.
47. Desfrânata voie sufletul spre moarte răpeşte înţeleptul: Adevărat, după a ta nebună socotială şi precum
ţi să pare, eşti largă şi lată, însă spre a facerea răutăţi, iară nu bunătăţi; luminoasă şî arătoasă a luminaşi a arăta cărările cele strâmbe, vărsătoare de sânge şi pierdzătoare de suflet. Dară după a mea socotială bine pricep şî frumos cunosc că pre cât poţi, pre atâta sileşti ca prin această a ta întunecoasă lumină cu slobodă voie şi desfrânată pohtă a îmbla sâ mă faci; şi ase, deodată cu a ta lumină, întunerccul nebuniii să mă cuprindză, în periri sâ mă aflu şi în bezeisnicie în veci dc svârşit sâ mă cumplit chinuiesc.
48. în lume fericire nu iaste, nice lumanul fericit Lumea: Vai, vai, cum a te pricepe nu poci, şi pre aceştia
ce în mine slobod lâcuiesc cum sint dc fericiţi şi în toate bişugiti, a cunoaşte să te învredniceşti şi lor a te obşti să te nevoiesti!
49. Fericit carele cu lumea nu s-au amestecat
înţeleptul: Ba minţi, falnică şi mincinoasă ce eşti, căci înţeleptul nu pe acela ce iaste în tine, ce pe cela ci-au ieşit din tine fericeşte şi încă şi mai fericit cela ce încă n-au venit în tine! Şi nici cu aceasta a mă dovedi vei putea.
50. Dreptul nu să va clăti de orice i s-ar întâmpla Lumea: O, blăstămatule, ticăitule şi ncmică cunoscătorii]le!
Dară patriiarşi, prorocii, apostolii, mucenicii şi alalţi svinţi, au nu cu toţii în mine au lăcuit? Au nu cu toţii cu mine s-au slujit? Dară de vreme ce aceia cu toţii să numâsc fericiţi, pre carii cu în mine, ca într-un săcriiu, ca pre nişte odoară scumpe i-am păzit, căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grâieşti şi necuvioasă răspunsuri îm răspundzi?
5L De lume lepădându-te, titlul fericirii vei agonisi înţeleptul: Ai, cc lătrătoare şi de minciuni spuitoare eşti! Dară tu, pre aceia cc-s mai sus pomeniţi svinţi au din tine să fie fost îi socoteşti? Au cu tine să să fie slujit gândeşti? Dară ca ei - o, fericiţii! - întăi de tine şi de dulceţile tale lepădându-să, al fericirii titlul ş-au agonisit şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii nu numai de tine, ce şi sânguri de sine s-au lepădat, porunca bunului lor învăţătoriu păzind, unde dzice: „Cine va să vie după mine să să lepede de sine". \Mt. 16, 24] şi pană într-atâta te urâsă că când le dzicea cineva că vor să moară, adecă să iasă din tine, atuncea bucurie nespusă şi nepovestită le veniia şi pre lângă acea fericită şi nu în zădar bucurie ori fie ce feliu de cumplită, otrăvită şi nemiloasă moarte în samă nu băga; ce unii intrând în foc, ca cum ari întră în roaâ, alţii intrând în ger şi în gheţuş, ca cum ari întră în căldură şi în feredeu; alţii cu vine de bou bătuţi, ca cum ar fi cu daruri dăruiţi, alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi, cu iute alergătură târâţi şi pre a uliţilor pietre şpârcuiţi, ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla şi a altora, a mulţi, ale multe fără măsură cumplite şi nesufferite pedepse pătimtia. Şi pentru
330
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
331
acestea ncmică, nicicum să scărândăviia, ce mai vârtos cu dragă inemă şi vesăl suflet cătră dânsăie (adecă cătră munci) alerga. Şi pentru ce aşe? Pentru ca cu un ceas mai înainte din tine sâ iasă şi la ţenchiul cel ce din a lor cuconie a agîunge siliia să agiungâ. Aşijderea săhastrii (o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales), carii pentru a ta de urât urâciune prin straşnici munţi, fără de soţii, singuratecii numai fugind şi prin găurile adâncelor vârtoape într-un loc cu jiganiilc veninate şi cu fiarăle cumplite a petrece ascundzându-să. Şi pentru ce aceasta? Pentru căci bine socotiră că, mai cumplită, mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină decât tine nu va fi şi mai vârtos ca urâta şi, de tot întregul cu mintea, hulita ta grozăvie să nu prăvască, carea slabilor de fire, trupeştilor ochi, oarece frumseţe a avea să pare; cu carea cei mai mulţi, prin amăgeala necunoştinţii, rău să amăgescu. Iară ei (o, de tot rostul dc trei ori lăudaţi) mai bine prin găuri a lăcui, de foame a muri, şi dc sete a să topi au ales decât în tine a lăcui, cu bunurile talc a-şi petrece şi cu desfătările tale a-şi sminti nepreţăluitele sale osfinţite suflete. Pre carii tu, o, clevetitoare, nebuni sâ fie fost îi cu bârfala numeşti. La a cărora nebunie, cu toţii cu osirdie lui Dumnădzău sâ ne rugăm, ca şi pre noi părtaşi să ne facă şi pre noi nehuni şi fără dc socotială să ne socoteşti.
52. Cu pohtele lumeşti deprinzându-te, dumnădzăieştile porunci grile îţi vor părea
Lumea: Mult mă micr de ce ruledzi şi de cc blojorăşti grăind în deşert? Aemu tu vei să dzici precum că aceia cc de mine să liapădă petrec vun bine sau află vreun folos? Oh, dară că iarăşi că mă mir şi mă minunedz, voi dzice! Şi eni ia aminte cc voiu a tc întreba: dară un om carele într-un munte pustiiu lăcuiaşte şi într-o gaură de balaur sau într-o peşteră de leu, sau de urs, sau de pardos vieţuiaşte, oare ce feliu de petrecere va să facă? Şi ce feliu dc cust va să custe? Sau ce chip de traiu ca sâ trăiască? Pururea în răcnetile leilor, în mormăiturile urşilor, în şuieretele
balaurilor şi a şerpilor neprestanno, ca să nu dzic nepărăsit, groaza şi frica cumplitelor jigănii - sau sâ le dzic dihănii -purtând; şi cutremurându-1 vara ferbintiala şi pripâcul fierbându-1 şi cocându-1, iarna frigul şi gerul răcindu-1 şi îngheţindu-1, foamea leşinându-1 şi hcmnisindu-1, setea aprindzindu-1 şi topindti-l şi de va şi ceva de mâncat sau de băut afla, doară rădăcina ierbii şi apa din borta copaciului, pre carele nu el le mănâncă sau bea, ce iale pre dânsul topăsc şi svârşesc. Deci aceasta ţie înţălepciune de să pare a fi, marc nebun eşti şi în numărul celor fără dc minte sâ te socoteşti.
53. Adevărata cătră Dumnădzău dragoste, depofitşte aceia i să dăruiaşte
Înţeleptul: Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume! Dară cădz bine ştii tu că dragostea pe toate învince şi biruiaşte [/ Cor. 13, 13]. Carea în inema unuia ca aceluia intrând şi cuprindzindu-o, adecă cea deplin şi adevărată dragoste, toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit cât sânt de rele, cumplite şi de straşnice, toate în blânde, bune şi în plăcute să întorc. Când flămândzeşte şi însătoşadză, prin adevărat îşi deplina dragoste de toată hrana dulce şi de toată băutura bună sâ îndestulit satură; pripâcul cel fierbinte şi ardzând, pălitoriu şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu, în vântul cel cc primăvara în razvărsatul zorilor suflă să întoarce şi spre a trupului şi a cărnii slabului om spre îndemână să prâmenesc; gângăniile, jigăniile, fierile cele vrăjmaşe şi cumplite, blânde şi domolite i sâ fac, cât şi picioarele îi sărută şi încă şi slujbă îi fac; şi pentru ca să într-un cuvânt dzic, toate acelea ce împotrivă şi rele sint, următoare, ascultătoare şi bune să fac. Căci că acel deplin bine (adecă Dumnădzău) cu dânsul pururea iaste, şi el de faţă fiind, nice una îi lipseşte.
54. Omul, împărat peste toate lucrurile lumii, însă toate în chip de zălog îi sint date5
332
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAF IC A
Lumea: Dară în mîne ce vei căuta şi nu vei afla? Sau cc vei pofti şi nu vei găsi? Erii prăveşte toate ţircum sta iniile, adecă împreginrslările melc; târgurile cele norodoasâ, cetăţile cele vârioasa, satele cele dese, viile cele roditoare, ţarinile cele de bişug dătătoare, grădinile cele cu flori frumoasă, livedzile cele cu pomăcuri drăgăstoase. Ia aminte saraiurilc cele mari a domnilor, a boiarilor; socoteşte palaturile cele înalte şi desfătate a crailor şi a împăraţilor; prăveşte uliţile cele late şi cu piatră cuptuşite a cetăţilor şi a târgurilor; ia sama avuţiilor şi a lucrurilor scumpe carile într-acestea se află. Dară pentru alalte în mine, ce sânt nepovestite, cununi de dăruit şi pc cela ce fără îndoinţă îm slujeşte de împodobit, precum sint peştii mării, piticii pâreielor, fierile şi toată dihaniia pământului, păşirile ceriului şi alai ie cu carilc dumnădzăiescul cuvânt m-au împlut şi a lui mână svintâ prin mine, prin frumoasa sa zidire, li-au împrăştiiat! Şi mai vârtos, o, brudatecule, prin a mea pricină şi prin mijlocul mieu, tu cu dânsăle sâ tc slujeşti şi mâncând, bând, desfătându-ie să te veseleşti, şi binele mieu cunoscând, cu tot sufletul să-mi mulţămeşti. Dară, o, sărace, Solomon au n-au mai înţelept decât tine fost? Şi el încă aceasta învaţă, căci numai aceasta îţi va rămânea.
55. Dulceaţa lumii, otrava sufletului
înţeleptul: O, cursă şi laţ prin întunerec întins, dară au nu cunosc eu că toate acestea ce mi li-ai pomenit şi aşeşi tu sângură unor pomi te asameni, carii pc lângă lacul unde odânăoară au fost Sodomul precum sâ sâ afle să povesteşte? Carii decât alţi pomi ai lumii precum mai frumoşi, mai umbroşi şi mai cuvioşi sâ fie să povesteşte, iară ispitind cineva a cerca, înlontrul lor putregăiţi şi în poamele lor putregiune, pliavâ şi amărăciune află. Cc însă tu mai cumplită şi mai otrăvită amărăciune porţi, căci poamele a pomilor acelora gustul amărâsc. Iară a ta otravă, gustul îndulcind, adecă pohtele trupului plăcând, sufletul
omori si otrăveşti. Pentru care lucru tuturor de strigat iaste: „O, lume, ce eşti miiare amestecată cu fiiare".
56. Cu lumea, precum vreodată adevărat prieteşug vei lega, nu gândi
Lumea: Mult stau şi de a ta scurtă şi proastă minte mă mir: cum şi în cc chip miiare amestecată cu fiiare a fi îmi dzici? Dară pre carii vreodănâoară ai audzit să dzică: „o, câ di-ar muri!", numai pentru urâtul lumii? Ha, ştiu că vei, precum mulţi să află şi pre mulţi ai audzît, sâ dzici. Dară ştiu pentru ce. Nu doară că pentru răul mieu, ce pentru a lor de crieri puţinătate, necunoştinţă şi a puţinteluşe oarece bântuiale, nerăbdare şi nesuferire. Iară cel întreg cu crierii şi copt cu mintea, aceasta nice odânăoară dzice, nici vreodată pomeneşte. Oare carele iaste acela ce ş-ar urî mamca - să nu dzic maica - căci, precum ţ-am şi mai dzis, eu pre toţi ca pre nişte fii îi ţiiu, ca pre nişte prunci îi aplec si ca pre nişie cuconi îi grijesc. Şi într-acesta chip eu pre dânşii socotindu-i şi de tot răul ferindu-i oare în ce chip, în ce feliu şi cine ar fi acela ce ari de mine a sa despărţi vrea -căci eu tuturor, şi în toate bună şi blândă sint - şi de bine, cine a să dezlupi ari pofti? Şi de vreme ce-i iubăsc, iată dară că le sint priiatin — şi care ari fi acela ce ari vrea de priiatinul său să sâ înstreined/ă? Nime! Iată dară că de iubit şi de îndrăgit sunt.
57. Lumea, maica răutăţilor şi gazda tălharilor iaste înţeleptul: O, cum şi în ce feliu precum mă iubeşti mi tc
arăţi şi încă iu singură pre tine — după a ta greşită socotială -precum să fii de iubit te dovedeşti? Dară adevărat câ a tot omul a şti şi aceasta a cunoaşte să cade, căci prieteşugul tău unor tâlhari sâ asamănă, carii latineşte filetes latrones să chiamă, adecă tâlharii carii în chip de priiatini pre călătorie drumâţului să arată, şi ca cum ar fi oameni buni, cu cuvinte dulci pre călători tumpinâ şi cu dânsul împreună la cale tovarăşi să fac; însă cercându-şi vremea, ca îndămână cădzindu-le, pre săracul cel fără ştire câlâtoriu şi cel pentru dânşii fără de nice o pază
334 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
335
mărgătoriu să-1 ucigă şi sâ-! prăpădiască; şi aşe vremea şi locul aflând, fără dc milă vărsare dc sânge făcând, pre săracul, ca pre un mieluşel fără dc vină, morţii şi peririi îl dau. însă acei tâlhari iot mai buni decât tine şi tu mai rea decât dânşii, căci ci trupul iară tu sufletul ucidzi.
58. Lumea decât tâlharii mai rea, căci tâlharii trupul, iară lumea sufletul ucide
Lumea: O, vai de mine şi de mine, cum tâlharilor, ucigaşilor şi oamenilor răi mă asameni! Dară cum şi în ce chip şi cu nebunilor şi celor lipsiţi de minte nu tc voiu potrivi? Dară iani socoteşte: oare eu ca acei tâlhari fac? Căci tâlharii silesc ca pre om de toate dc câte are să-1 lipsascâ şi sâ-1 pusiiiascâ. Dară eu nu aşe, ce pre cei cc în mine lăcuiesc cu de toate îi îmbişugesc, îi înmulţăsc şi nici una a le lipsi silesc.
59. Poftele lumeşti ca sirinile pre om adormindu-U îl tniacă
înţeleptul: Adevărat, acest supţire şi de mulţi oameni necunoscut meşterşug, de la sirinc (acestora moldovenii, „fete de mare" lc dzic) l-ai luat; carile, cu ale sale frumoase cuvioasă şi mângâioase viersuri, pre săracii de corâbiiari nebunindu-i îi adormu, şi aşe - precum spune fabula - ealc în corabie sărind, îi îmbrăţăşaclză şi în fundul luciului mării afundându-i îi coboară şi fără veste îi îniacă.Cc tu, decât sirinile tot mai de rău făcătoare, căci eale trupul, iară tu sufletul îneci. însă înţăleptul câlătoriu ce face? îşi vârtos urechile sale astupă, ca nu cumva glasul sirinelor audzind să sâ aţipască, şi aşe prin a lor cântece, ca când n-ari audzi cântece, trece; şi dintru acea de viiaţa primejduitoare meşterşuguirc cu amăgeală scăpând, fără poticalâ hâlăduiaşte. Ca aceluia dară înţâlcpt si bine socotitorii! câlătoriu şi mie a face şi, ca dânsul, a mă păzi foarte mi să cuviind cade, ca în tine lăcuind, ca cum n-aşi fî în tine să mă socotesc, şi cu aceasta de ale tale în divuri, în chipuri de amăgeic, să mă scutesc.
60. Toate îndemânările fiilor veacului acestuia, deşerte şi vrâdnice de râs
Lumea: De vreme ce cu aceasta socotialâ te slujeşti, cu hună samă bine să ştii că prostaiec eşii, căci eu nemărui vreun rău a face silesc, nice spre primejdiia sau spre perirea cuiva mă nevoiesc, ce mai vârios tuturor în toate, tot binele, îndămâna şi toată lesnirea învoiesc şi nevoiesc, precum toţi înţălepţii miei aceasta mărturisăsc. Nemărui făţârnicesc, pe nime amăgesc, pre nime urăsc, pre nime din nime izgonesc, ce tuturor bine lc poftesc şi pre toţi, cum pre cei mari, aşe' pre cei mici, în ce chip de tineri, într-acel chip pc bătrâni, ca pre nişte fii, cu mare dragoste cuprindzindu-i, îi îmbrâtăşedz. însă nu ca sirinele precum (pre pizmă) dzici tu, nici măgulindu-i ca să-i înec, precum (pre strâmb) rău grâieşti tu, ce; precum un bun chivernisitoriu părinte, precum pentru cel dintâi născut fiiii a-1 creşte sileşte, aşe pentru cel mai pre urmă născut sâ nevoiaşte, ca şî pre acela mare crescut a-l vedea pohteşte. Aşe dară, şi eu pentru roţi fiii miei nevoinţă puiu, ca orice ari cere şi orice ari pofti, nemărui întru nemicâ, nemîcâ ceva sâ-i lipsască. Ce de mă pintru aceasta dară tu înşelătoare şi de rău voitoare socoteşti, precum puţin eşti la crieri tot omul să ştie.
61. Vai aceluia carele ceva decât Dumnădzău mai bun a afla cearcă
înţeleptul: Adevărat iaste acesta al tău minţitoriu cuvânt, câcî şi fiilor veacului acestuia (pre carii tu „fii" îi numeşti şi ei pre rine „maică" te au şi de bine făcătoare precum să le fii, înşelându-să, te socotesc), nemică a le lipsi si cu toate îmbogăţiri şi îndestuliţi a fi li să pare. Ce, precum eu socotesc - şi nu numai eu, ce tot întregul la minte aşe va cunoaşte - câ nu' dc tot binele şi de toată avuţiia să fie bişugiţi, ce mai vârtos de toată sărăciia şi de tot răul să fie cuprinşi. Si cu adevărat şi foarte fără de greş, tot omul să ştie că acelora cc tu fiii tăi îi numeşti şi precum toate bunurile şi toate avuţiile le dăruieşti, că nu bogaţi,
336
LITERATURA ROMÂNĂ MED1EVA1 ,Ă
LITERATURA LSTORIOGRAEICÂ
337
ce mai vârtos săraci, nu în bunătăţi mari şi de toate sâtui ce mai vârtos mescri şi flămândzi, precum au cântat David [Ps. 39, 23]. Iară dacă socotială cea întreagă şi chivernisala cea bună a şti şi a pricepe vii pohtî, aceasta iaste: că toc cela ce va fugi dc tine şi să va feri de tot binele tău şi cu toată inema şi cu întreg suflet pre Domnul va cerca nu să va lipsi dc tot binele [Ps. 33, 10]. O, ascultâ-mă, lume, că cu cât voiu fi în Domnul de sărac, decar tine şi decât toată avuţiia ta sint mai bogat, şi de Domnul ţiindu-mă cât voiu fi de slab, decât tine şi decât toată puterea ta sint mai vârtos, precum învaţă fericitul Pavel [2 Cor. 12, 9].
62. Omul în voia lui lăsat, carele mai sus să va sui, mai cu grea cădzăturâ va cădea
Lumea: O, nepriceputule şi în toate ticăitule! la-ţi în minte şi-ţi pune în socotială târiia şi vârtutea, mărimea şi puterea iubiţilor miei fii, carii cu mine slujindu-să, cu de aceste nepreţâluite cununi i-am încununat şi, cu înfrunseţate coronne i-am încoronat: pre carii tu, cu a ta rea şi proastă socotială, săraci şi meseri îi socoteşti, slabi şi neputincioşi a fi îi numeşti. Au nu unii Africa, Asiia şi Evropa şi, mai bine să dzic, toată a pământului râtundzalâ şi acestor pomenite părţi avuţii au agonisit? Au nu unii falca Icului au despicat? Au nu alţii marca cu lanţuje de fier au legat? Au nu alţii munţii şesuri au făcut? Au tiu unii apele din gârlele lor au abătut, carile prea adâncă adâncime având, la trecerea lor nice genunchiul omului să nu să ude li-au făcut si clin mari mici, din adânci neadânci li-au premenit? Au nu unii minunate şi nepovestite cetăţi au făcut şi cu de zidiu înălţime şi grosime prea groasă şi prea înaltă li-au încungiurac şi li-au întemeiat? Au nu alţii cetăţi mari, tari, puternice ca acestea în clipala ochiului li-au fărâmat şi zimţii cei înalţi cu târna temeliii i-au amestecat? Şi ce să mai laud şi să le spuiu minimele lor cătră un nepriceput ca tine? Căci de as şi tăcea eu. macara eale singure ale lor preste minuni minunate fapte sâ arată, şi prin ochiul şi urechea a tot omul
să poartă, precum şi alte ale lor (a fiilor miei adecă) în mulţime nenumărate şi nemăsurate puteri şi bogăţii, carele, de nu le poţi cu ochiul privi, du-te la cei vechi şi la cei noi istorici, că de roate şt toate deplin îţi vor arăta câte minunate şi slăvite au făcut şi au desfăcut.
63. Vârsta şi norocirea lumii, ca roata când să învârteşte
înţeleptul: In marc mărime a mirării mirându-mă şi uirându-mă stau. Cu ce cântece, cu cc laude, cu cc slavă voiu cânta, voî lăuda şi voiu slăvi pre acel supţirc la minte, iscusit la socotială şi întreg la chitială zugrav, carele de cât toţi întâi aiave forma şi chipul avuţiei fiilor tăi au şeruit şi adevărat o au zugrăvit. O, frumoasă, întreagă şi decât simceaoa briciului mai ascuţită şi mai iute minte, că roatei prin osie învârtitoare o au asămănat. Şi adevărat dară şi, dzău, foarte lâră minciună, adevărat. Că precum partea roatii cea dedesupt sâ suie în sus şi agiungând în mijlocul cumpănirii (unde, de nu mult, măcar câtăvaşi puţintică vreme a sta s-ari cădea), nice minţită macara nice cât ari clipi ochiul nu sâ zăbăveşte, ce din cumpăna mijlocirii, spre în al giosului parte cu mare răpegiune să povârneşte şi aşe partea carea mai dineoarea o vedeai suindu-să în sus, aemu şi mai într-acel ceas o vedzi coborându-sâ în gios şi partea care era în mijlocul cumpănirii ceii deasupra, iaste în mijlocul cumpănirii ceii dedesupt. Şi precum ochiul roatii samă când să suie, când să pogoară şi când face o învârtejire a lua mai nu poate, aşe viaţa şi vârsta vieţii fiilor tăi, când să naşte şi cât trăiaşte, cc face şi când moare, minte a pricepe mai nu poate. Şi precum partea roţii carea dc la pământ s-au, în sus suindu-sâ, sculat, iarăşi în gios pogorându-sâ, de unde s-au sculat să suppune, aşe şi fiii tăi, dc în pământ ieşind, iarăşi prin mai nepricepută vreme, iarăşi în ţărna lor să întorc. Şi pentru puţinteluşe a puţintică vreme deşartă şi fără folos dezmierdare grozavă, în scurtă vreme mor şi sâ trec. Şi mai vârtos adevărat de plâns şi de tânguit iaste câ, după viaţă fără de folos, murind
338 LITERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
339
cu trupul, mor şi cu sufletul şi al gheenii nestinsului foc moştenitori şi lăcuitori să fac. Iar eu, o, lume, celui dc toate darurile desăvârşit dătătoriu domn fi iu fiind, „înnoisă-vor, ca a hulturului tinerelele mele" [Ps. 102, 5].
64. Nu într-acesta veac, ce în cel viitor viaţa a ţi să lungi sileşte
Lumea: O, sărace oame, cum maică minciunelor şi izvor dc cuvinte deşerte te făcuşi! Cum lucru ca acesta a fi să poate? Că eu sânt de 7207 de ani, de când sint de stăpânul mieu făcută şi până aemu câţi oameni şi câţi fii a oamenilor au venit în mine, nice a unuia tinerelele să să înnoiască am vădzut, nice bătrâni sau la vârsta bătrânelelor viind, iarăşi tânăr să să facă şi la vârsta tinerelelor să să întoarcă, am autlzit ce doară numai pe tine de-mi va fi a te vedea. însă, pre cât socotesc, nici tu vei fi mai di-a firea sau mai harnic decât al alţi oameni, carii de atâtea mii de ani, atâtea nenumărate mii de oameni s-au trecut şi câţi aemu încă vii să află. Şi să dzici că poate să fii şi tu mai de-a firea şi mai harnic decât câţiva, dară într-atâta somă de oameni, oare cum vreunul să să mai ca tine afle şi sâ i să înnoiască tinereţele şi din slab tare, din bătrân tânăr să să facă? Ce numai precum mai sus ţ-am dzis, că tu maica minciunelor şi izvor basnelor te făcuşi. Căci bine socotesc şi adevărat ştiu că şi tu măcar cu ceva mai mult decât alţi oameni nu vei fi.
65. Viaţa vicinică svârşit n-are; nice din bătrân tânăr, ce din păcătos drept- a te face, nevoiaşte
înţeleptul: Nu aşe, făţarnico, nu ase, ce precum pravul înaintea vântului [Ps. 1, 4], aşe minciunoase minciunele cuvintelor tale înaintea fcu]vântului ce-am dzis, adecă înaintea adevărului. Şi adevărat cuvintelor mele; că nu de la mine, nici din singură mintea mea am dzis că mi să vor înnoi ca a vulturului tinerelele, ce mai vârtos pârâş ţie şi martur mie pre dumnădzăiescul părinte David, Psalmul 102, 5. Şi ia dară în minte şi pune în urechi cuvintele mele, câ căce am dzis că: „să vor înnoi tinerelele mele", nu numai a mele (macara că păcătos
sânt, numai aceia ned^jde trag) ce a tuturor aleşilor lui Dumnădzău- Nici am dzis că: „s-au înnoit" sau; „să înnoiesc", ce am dzis că: „sâ vor înnoi" şi aceasta crede şi cu bună samă aşe va fi; nice tinereţele prin de-a doa oară întoarcerea dzilelor, ce prin bune şi sufletului folositoare fapte să vor înnoi; iară nu în veacul sau împărăţiia ta, ce în veacul şi împărăţiia ceriului, unde sufletul omului, prin bunătăţi întincrindu-să, nice odănăoară va mai îmbătrâni. încă dc-ţi vei aduce aminte de a Domnului cuvânt unde dzice: „Cinsteşte pre taiă-tău şi pre maică-ta, de vei vrea să fii viu mult pre pământ!" [Ex. 2, 12]. lată dară că bunele fapte nu numai în cela veac ce-i fără sfârşit, ce şi într-acest cu sfârşit, viiaţa lungeşte şi tinereţele înnoiaşte. Insă mai vârtos noao nu tu, ce ceriul moşie ne iaste.
66. Nu celea ce trupul vede, ce celea ce sufletul priveşte, acelora nedejdiuiaşte
Lumea: Dară cum îţi voiu dzice sau cum te voiu socoti să fii cu minte în triagă, sau cum cu cei înţelepţi te voiu număra, de vreme ce lucrurile spuse şi nevădzute crcdzi şi pre cele viitoare şi fiitoare te sprijeneşti şi pre cele carile cc sint cum sint şi când vor fi necunoscându-le Ie mărturiseşti şi prin întunerecul necunoştintii şi neştiinţii te nedejdiuieşti? Căci cu câte ţ-am grăit, câte ţ-am spus ţi li-am şi arătat; şi cum alor melc cuvinte nu te încredinţedzi, ce celor futoare, nevădzute, neaudzite şi nepricepute te bizuieşti? Că de ai fi proroc, aş dzice: „Acesta iaste proroc şi cunoaşte cele viitoare!" Dară dc vreme ce proroc nu eşti, iată dară câ eşti un om ca şi a!alţi oameni, şi de vreme ce eşti ca şi alalţi oameni, iată dară că cele fuioare nu pricepi. încă îmi spui că la sfârşitul veacului acestuia va fi aşe şi aşe şi tu nu numai cele de la sfârşitul veacului, ce nice mâine, nice mai apoi ce va fi şi ce sâ va lucra nu poţi a şti. Iată dară că tu, cu aceasta minte purtându-te şi cu aceasta socotială slujindu-te, mintea ta iaste în vânt şi socotială în nouri, de vreine ce toată nedejdea şi toată credinţa ta în cele viitoare şi-n
340
LITERATURA ROMÂNA MEDIE VAI A
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
341
cele fiitoare pui. Aemu dara, lăsând pizma, vino la mine. Caută de vedzi, ia aminte şi pricepe că toate ale mele sint adevărate; că nu numai câcî eu îţi spuiu, ce şi de alţii înţelepţi aşe' sânt mărturisite, căci toate câte ţ-am spus, iată câ şi denaintea ochilor ţi li-am pus; şi nu fii pizmătariu şi necredincios, ce urmâcoriu şi credincios.
67. Nădejdea credinciosului în zădar nu iaste înţeleptul: Hai, prin ceaţă cu laţe şi mare prilestiaţă ce eşti! Cum largă şi lată, însă cu ghiaţă căptuşită cale îmi arăţi! Şi cu cc ascuţit (însă de omul cunoscătoriu priceput) meşterşug, precum tu să fii credincioasă şi eu să te credz mă înveţi? Dară cu acestea ale talc minciunoase înşelături inema nu-m vei smomi, nici cu gândul mă voiu îndoi şi nu numai să le credz, ce nici a Ic audzi poftesc. Căce eu pre tine sâ te dovedesc nu-mi trebuie, căci tu singură pre tine precum basne grăieşti te dovedeşti; mai vârtos că prea cu adevărat ştiu şi prea cu bună samă pricep, căci toate lucrurile tale, comediilor (carilc oare ce a fi să par, iară preste puţintel ceas ca cum n-ar fi fost să fac) sâ asamănâ. Ce aşeşi hireşi şi tu şi lucrurile laie comedii sânt şî aşe tu mai vârtos eşti comedie stricătoare sufletului; căci comediile cele cc oamenii le fac nu strică cuiva ceva, fără cât zăbăvesc fără dobândă; iară tu şi trupul aduci la rangă şi sufletul duci în muncă; şi mai vârtos nici aicea foloseşti, nîci aiurea, fără cât numai cu suliţilc (dezmierdările adecă) ochiul îndulceşti şi pre nevădzute incmile răneşti; şi nu numai inema trupului, ce şi a sufletului, a căruia rană vindecare n-are. Pentru aceasta dară eu, răbdând voiu răbda, adecă nedejdiuind voiu nedejdiui în Domnul, şi nu mult, nice cu zăbavă, şi nedejdea mea să va izbândi. Căci decât toate mai vârtos credinţa mea nedejde iaste; şi aşe, prin adevărata nedejde, nede'jdca în deşert nu-mi va fi. Şi pentru aceasta mai frumos mă voi încorona, căci cu toată inema şi cu tot sufletul fără îndoinţă audzind am credzut şi întru adevăr, după făgăduinţă, am nedejdiuit.
68. Spurcatele pohte înmulţindu-să, pănâ mai pre urmă în prăpastea oceanii te liapăda
Lumea: O, amăgitule şi puţin priceputule! Au te mie vei să-mi spui? Au tu pre mine vej să mă înveţi? Au vei să dzici că eşti la ani mai vechiu decât mine? Căci tu eclea ce-m spui că li-ai aud/jr eu li-am vâdzut şi, şi de aemu înainte, cât voi vedea cu nici strănepoţii tăi nu le vor audzi. Nici te face tu denaintea mea mai mult ştiutoriu. Au n-am vădzut eu pre mulţi cu a ta minte purtându-să şi cu socotială ta slujindu-să şi în lucrurile fiitoarc nedejdiuindu-să? Şi aşe", numai cu nede'jdea râmâind, şi de ale mele bunuri s-au scăpat, şi nici odânăoară aceia ce-au gândit au agi uns, nice ce-au cercat au aflat, nice vremea loc de căinţă i-au mai dat. Ce aşe şi aceia ca tine ncascultând fiind şi folositoarele mele cuvinte neînţălegând, de toate s-au scăpat şi s-au depărtat. ŞI caută aemu dară de mă ascultă şi ce-ţi voi spune mă crede; căci voiu a unui decât tine mai înţălept om cuvânt să-ţi grăiesc şi mi să pare — şi adevărat iaste — că cu aceasta să te dovedesc. Că „cine au vădzut duhul omului suindu-să în sus sau a dobitocului coborându-sâ în gios? Toţi dintr-un loc au ieşit, într-un loc vor merge". [Ecl. 3,20-21]. Nice izbândirea nedejdii tale au vădzut ochiul sau au audzit urechea, ce numai întru adevăr să ştii că în zădar osteninţă şi în deşert nădejde tragi. Că măcar pe aceasta socoteşte; de vreme ce cineva în mine fiind şi cu ale melc bunuri slujindu-să şi bîne n-au vâdzut ieşind din mine (adecă după moarte), ce bine va sâ mai gasască sau ce fericire va să-1 mai tâlniască? Dară ştiu că după a ta îndărăpnică pizmă, precum au aflat sau va afla, vei să dzici. Dară spune-mi, de unde pană într-atâta ţi-au încredinţat? Sau cine dintr-acei ce din mine au ieşit (adecă din cei morţi) s-au întors (adăcă au învis) şi precum alt bine mai bun decât binele mieu au aflat, să vie să-ţi spuie? Iată că eu nu doao ce o mărturie îţi poftesc. Ce precum nu vei afla, foarte
342 IJTERATU R A ROMÂNA M KDI EV AI -Ă
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
adevărată sine; şi tu, iarăşi, precum nedejdea ta in zadar să fie, adevărat să fii.
69. Dreptul în veci nu va muri
înţeleptul Adevărat că decât mine la ani mai veche eşti; şi la aceasta împotrivă nu mă puiu. Şi pentru aceasta dară aşe de multe şi felin de feliuri de laţuri a întinde ti-ai învăţat şi cu acelea pre mulţi ca mine, de om slabă purtătoriu de fire, i-ai în laţurile talc vânat. Şi încă adevărat ai grăit că izbândirca nădejdii a bunilor credincioşi ochiul n-au vădzut, nice urechea au audzit, şi aş^ iasec; că pentru a lor răbdare, cârca tu în toate dzîlele şi în toate ceasurile în tot chipul cumplit îi fără milă chinuieşti, dârui-lc-va stăpânul a toată facerea bunurile carele n-au vădzut şi desfătările carele n-au audzit [7 Cor. 2,9] şi pentru câ nu s-au amestecat cu tine şi au ale tale cumplite munci chinuitoare suferit, lc va da acestea. Iară după doao, adevărat ai una minciună grăit, precum mai la toate aşe ci-ai obiciuit. Şi cu fericitul Pavel frumos te voi dovedi unde dzice: „A să îmbisugi în lucrul Domnului pururea, ştiind că osteninţa lor să nu fie în deşert în Domnul" [1 Cor. 15, 58] şi aiurea dzice: „Căci viiaţa fiitoare au giuruit Domnul curaţilor); Dumnădzău a minţi nu ştie" [Evr. 6, 18]. Au şi împotriva acestor decât zidiurilc mai tari şi decât temeliia de marmure mai întemeiate cuvinte ai ceva a răspunde? Au nu mi să cade mie aemu tare şi fără îndoinţă să mă nădăjduiesc, de vreme ce Pavel iaste carile mărturiseşte adevărata a Domnului făgadă, carile, ca şi Domnu-sâu, a minţi nu ştie? Ah, povaţâ oarbă ce eşti, lume! Ah, plină ce eşti de meşterşuguri şi cursă întinsă ce eşti, lume! Ah, spuiioarc dc basne şi mărturisitoare de minciuni ce eşti, lume! Cum sileşti şi a mă face te cu linguşituri nevoieşri, ca cuvintele tale să fie adevărate şi a Domnului şi ale credincioase slugile Domnului să fie minciuni, să dzic. Pentru care lucru moarte voiu priimi, şi aceasta, nu numai a iace, ce nice a dzice nu o voi gândi, ce iarăşi cu glas marc voi dzice: „Răbdând, voiu
răbda Domnului şi nedejdiiiind, mă voi nedejdiui adevăratului cuvânt al slugii Domnului". [Ps. 39, 1]; şi dintru aceasta nepotienindu-mă, după a mea nedejde mi s-a izbândi. Iară pre tine părere deşartă şi vis de nălucire tc voi socoti, şi celor ce-ţi ţie urmadză, povaţă oarbă tc voi numi.
70. Cu întriagă credinţă ceh cereşti cerşind, împreună şi cele păminteşti ţi să vor da
Lumea: De vreine dară ce pănâ într-atâta tărie nedejde ai şi pre multe viitoare şi fiitoare te întemeiedzi, şi nu celecevcdzi, ce cele ce audzi credzi, căci dară cu ale melc lucruri în toate ale tale lucruri şi chivernisele te slujeşti? întâi dară, căci în mine lâcuieşti? Căci hrana şi bucatele mele mănânci? Căci pâinea şi bivşugul ţarinilor mele strângi? Căci roadele poamelor mele culegi? Căci cu hainele melc tc învesti şi încingându-te te învăleşti? Căci vaca mea mulgi? Căci miiarca albinilor mele strângi? Căci cu boul micu pământul mieu ari? Căci cu săminţile mele samini? Căci cu corabiia mea pre mare şi cu calul mieu pre uscat îmbli? Şi cc să-ţi spuiu mai îndelung, ce pre scurt: căci - precum ţ-am mai dzis - cu toate ale mele te slujeşti? Şi de vreme ce precum cu să nu fiu bună, nice făcătoare de bine îmi dzici, căci ale melc bune pârându-sâ în iot chipul cu dânsăle te chiverniseşti? Cc acestea toate oricâte le faci, eu ştiu pentru ce le faci: pentru ca să nu-ţi ceva mâine lipsască şi mai mult în casa ta toate să sâ înmulţască. Şi să-ţi spuiu, sâracule de minte, alta, cârca ştiu că nu o vei putea tăgădui: Au nu te Svinta Scriptură învaţă: „Nu te griji ce vei mânca sau ce vei bea mâine?" [Mt. 6, 25]. Au putea-vii aceasta tăgăduit, sau putea-vii că aceasta nu iaste aşe să dzici? Ba. Căci dară nu cu nedejde trăieşti? Căci îmbli şi nu şedzi? Căci munceşti şi tc grijeşti? Câ (după cuvântul Scripturii) dc vei şi şedea şi sâ nu tc grijeşti, mâine toate acestea ţîe trcbnkc nclipsindu-ţi, vor fi gata. Aemu dară, aceasta trebuie să cunoşti şi cunoscând mie să-mi mulţâmeşti; căci eu sânt tuturor în toate de tot binele
344 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAJÂ
LITERATURA LSTORIOGRAHCA
345
făcătoare şi dătătoare, şi precum pre alţii, aşe şi pre tine (macara că îndârâpnic eşti), bunurilor şi visterelor melc părtaş te fac şi din cât ai, mai multe îţi adaog. Şi pentru aceasta cunoscând trebuie, iarăşi dzic, să-mi mulţâmeşti.
71. Nu rob, ce stăpân lumii Dumnădzău ti-au lăsat; pentru aceasta tu pe dânsa, iară nu ea pe tine să stăpâniască
înţeleptul: Cuvântul carele-mi arăţi adevărat al Svintei Scripturi iaste; şi aşe iaste şi aşe eu îl credzu. însă îţi adu aminte că după cc desăvârşit ti-au Dumnădzău a toate puternicul plăzmuit şi toate în tine lăcuitoare ce să află, adecă pământul şi celea cc el le naşte, marea şi toate plinirile ci au făcut, mai pre urmă de toate pre mine din lut şi ţărnă m-au zidit. Şi ţie au dzis şi ti-au făcut, iară pre mine sângur cu ale lui puternice mâni m-au frământat, şi după aceasta, suflându-m cu duhul său, m-au însufleţat, dzicând: „Adani zidirea mâniilor mele!" Şî după asămănarea lui şi preste toate câte fiitoare în lumea -în tine adecă - stăpân şi domn m-âu înălţat, toate pre mână şî pre samă mi-au lăsat; oile, boii, încă şî peştii mării şi alalte şi „cu oarece puţintel mai gios decât îngerii m-au încununat" [Ps. 8, 6] şi cu un cuvânt să-ţi dzic, pre mine stăpân - pre rine slugă, pre mine poruncitoriu - pre tine asculrătoriu a fi au poruncit, şi în voie lăsându-mă, precum mi-a fi voia, aşe sâ mă cu tine slujăsc. Iată dară că nu eu ţie, cc tu mie eşti suppusâ, nice eu pre tine, cc tu pre mine a asculta trebuie. Şi pentru căci de la atoatcdătătorinl 1 dumnădzău pană într-atâta pozvolcnie mi s-au dat, pentru aceia cu lucrurile tale, precum îmi va plăcea aşe mă voi sluji, însă spre cele bune. Nici să gândeşti că de mă voi lăsa în nedejdea aceluia ce mi-au dat nedejde, Dumnădzău, îmi va lipsi ceva. Ba. Adevărat toate deplin voi avea şi una macara nu-m va lipsi, că „ceia ce cearcă pre Dumnădzău nu vor fi lipsiţi dc tot binele" [Ps. 33, 10]; ce iarăşi a lui poruncă svintâ ascultând, voi munci şi în sudori voi agonisi hrana mea. însă iarăşi nu numai pentru mine voi sili, ce şi altora voi nevoi
a le folosi; şi mai virtos ca şi pe alţii darului mieu, de la stăpânul mieu dat, părtaşi sâ-i fac, şi neguţitorind ralanţii miei, mai multă dobândă să fac. însă, dobândă făcând, nu în deşerte şi a fără folos mult trupului şi sufletului stricătoare desfătări şi dezmierdări să mă desfrânedz; ce lucrând pământul mieu, voiu mânca şi eu şi pe fratele mieu voiu hrăni. Că mai vârtos ce otn m-aşi numi, sau cum driaptă slugă Domnului mieu m-aşi socoti, când în spurcate şî fără zăbală desfrânate alin caturile tale darul şi câştigul mieu aşi cheltui? Sâ nu dea Dumnădzău! Că aceasta nu numai dobitoacele sâmăluitoare (adecă oamenii), ce nici dobitoacele simţitoare vedem că nu fac (căce şi iale una cătră alaltă o dragoste arată). Ce iară dară eu cum voiu rele şi stricătoare cuvintele tale asculta şi mai rău decât dobitoacele să mă fac şi firea cea omeniască să o schimb pre firea dobitociască? Şi încă decât dobitoacele mai rău, de voiu asculta şi voiu face după cuvântul tău!
72. Dumnădzău grijea păcătoşilor având, cu cât mai vârtos a drepţilor va avea!
Lumea: Aemu vădz că tu multe cuvinte, însă fără socotială cuvinte, a răspunde vei afla. Dară însă voi să te întreb, de vreme cc dzîci câ Svhita Scriptură citeşti; au nu dzice într-un loc: „la aminte paserile ceriului, câ nice ară, nice samână şi hrana nu le lipseşte"? [Mt. 6, 26]. Aemu dară, căci tu de Svinta Scriptură neascultâtoriu te Iaci şi căci poronca Domnului nesocotindu-o o calci şî în tot chipul te sileşti şi te nevoieşti — ari, sameni, vâncdzi, lucredzi şi alalte - şi căci nu te laşi pre nedejde? Şi atunce să vedzi cum vei trăi; atuncea vei cunoaşte cât sânt eu de bună şi cât sint de bune bunurile bunătăţilor mele.
73. Nu celor leneşi, ce celor ostenitori Dumnădzău darurile sale dă
înţeleptul: Au cu aceasta a ta amâgelnică socotială să mă amăgeşti şi precum că ceva rău fac vei să-mi arăţi căci ar, samăn şi cu muncă driaptă hrană îmi agonisâsc? Dară aceasta nu
340
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
347
socoteşti {au adevărat ca, deşi socoteşti, te faci a nu socoti) că Dumnădzău, în veci fără svârşit lăudatul, cât de înţeliaptă, frumoasă şi de mintea omeniască nepricepută au orânduit tocmală? Că precum ţ-am şi mai dzis că, pre mine acestora tuturor stăpân si mai mare lăsându-mă, precum la un împărat oricâte slugi ari avea toate a lui pită a mânca aşteaptă, şi precum eu, de la împăratul mieu (Dumnădzău) în dar şi fără alt preţ iau, aşe lor în dar şi fără plată să lc dau; mai vârtos câ pricina mea, adecă a omului, alalte toate s-au făcut pentru slujba şi pentru lcsnirea lui. Pentr-aceia şi slugile mele din rămăşiţele fărâmuşilor mele să să hrăniască. Deci sâ ştii că unde dzice Scriptura pentru pasiri că nu samână, nice ară şi părintele cel ceresc le grijeste, va să dzică pentru cei săraci carii a ara putere n-au, nice a sămâna pot, carii prin pricina celor ce samănă şi ară să hrănesc. Şi-ţi adâ aminte unde mai dzice Scriptura prin rostul credincioasei hananencii „căci şî cânii să hrănesc clin fărămuşurile ce cad dc pe masa stăpânului" [Mc. 7, 28]; aşe dară, eu arând şi sâmănând, şi paserile ceriului din rămăşiţa ţarinii şi cânii din fărămuşurile panii mele sâ hrănesc. Nice paserile în cuibul lor, nice câinii în stratul lor şedzând, le vine hrană la gură, ce paserile cu zburarea şi câinii cu îmblarea şt cu adulmâcarea hrana îşi agonisesc; şi ei pe hrană, iară nu hrana pe dânsele cearcă. Aemu dară, acelea purtătoare de duh nesimţitoriu fiind, spre a lor hrană să nevoiesc; dară eu, purtătorii! de duh simţitoriu fiind, de voiu cerca hrana mea, lin Dumnădzău ce greşesc? Mai vârtos că el singur, dintr-a lui preabogată milă, pământului au poruncit să criascâ săminţe, sâ dea roadă spre a mea hrană. Şi pentr-aceasta totdiauna mă voi nevoi, că nu celor leneşi şi trândavi, ce celor nevoitori şi ostenitori au dăruit Dumnădzău bunurile sale, precum au dzis: „Bate şi ti să va deschide, cere şi ţi să va da" [Mt. 7, 7\.
74. Câte fortuni în lume sunt, toate omului a le trage îi iaste
Lumea: Aemu dară, după a ta proastă minte şi rătăcită socotială, cunosc câ vei sâ dzici precum câte răutăţi, câte greutăţi; câte răscoale, câte nevoi, câte bezeisnicii şi câte blăstâmâţiî, toate în mine sunt şî, dupâ cum biriguiesti, eu să fiu mat rea decât tot râul şi mai amară decât tot amarul: nice bine sau bunătate, nice odihnă sau aşedzare, nice îndemână sau lesnirc în mine să află; ce numai în toate, tot rea şi tot răului potrivindu-mă, mă asameni. O, sărace şi de trei ort mişclulc! O, streinule de minte şi lipsitulc dc crieri! O, cum una grăieşti şi mărturiseşti, şi alta cei şi pofteşti! Dară de vreme ce (cum dzici tu cu acea inema strâmbă şi cu acele buzde minciunoase) sint aşe de rea, aşe de cumplită, aşe de amăgitoare şi aşe tic aspră, căce în mine lâcuieşti? Şi adevărat ştiu că şi ca viiaţa într-această lume Dumnădzău să-ţi lungească te rogi. Şi încă cu bună samă mai ştiu că de te-ai şti adevărat că eşti sâ mergi în raiu şi de ti-ari lăsa în voia ta şi să te întrebe: „Voia ţi-i să mort şt să mergi în raiu, au să te într-această lume a trăi las?" - pare-m - şi ce dzic că-mi pare? - că adevărat de raiu tc-ai lăsa şi dc mine tc-ai apuca şi spre raiu cu ochi răi, iară spre mine cu ochi buni ai căuta; şi mai pre scurt: mai bine pre mine decât raiul ai alege.
75. Cunoscutoriului om lumea aceasta muncă şi iad îi iaste înţeleptul: Prea cu adevărat şi cu bună samă că câte tituri de răutăţi ai pomenit căci dzic cu că le ai, aşe' iaste; şi într-acesta chip toată zidirea şi toată firea omeniască să le ştie. Căci, fără altă de socotinţă îndoială, ase eşti; şi adevărat şi în tine şi între răutăţile tale mai mult a trăi lui Dumnădzău mă rog. însă nu ca doară pentru că vreo dragoste sau vreun lîbov spre tine sau spre dezbrăcate podoabele tale am, ce ca mai mult între chinurile răutăţilor tale trăind, prin râutâti bun să mă fac. Si încă cu adevărat în ştire să-ţi fie câ cu pre tine într-acesta chip te socotesc şi cu aceasta tc potrivasc, lume: tu adecă eşti foc, trupul micu oală şi sufletul aur. Şi precum zlătaritil cu cât mai mult în oală fiarbe aurul, cu atâta mai lămurii iasă, aşe dară eu,
348
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
LITERA I URA ISTORIOGRAHCA
349
pentru aceasta în roate şi dc toate slăvitului Dumnăd/âu mă rog, ca rnai mult în tine a vieţui vreme să-mi dăruiască; şi ase" pre cât prin mai multă vreme mai mult pedepsindu-mâ şi dc cumplit focul tău groznic ardzându-mă, cu atâta mai dc frumoasă cunună, podoabă, sâ mă spodobăsc. Precum şi a lui Hristos alesul vas, Pavel, grâiaşte că „ca prin foc" [1 Cor., 3, 15] la care cuvânt, cu greşită socotială dzic papistaşii, precum în ce"ia lume să fie un foc eurăţitorhi căruia cu limba lor purgatorium îl numâsc. Ce la aceasta şi împotriva acestuia cuvânt, precum ţie, aşe papistaşilor, răspund că nu d/.ice acolo fericitul Pavel precum iaste deosăbit al treile loc, adecă raiul, iadul şi purgatorium (căci nice Beserica noastră aceasta priimeşie); cc numai doao locuri: raiul, iadul; iară dc purgatorium nice Beserica Răsăritului, nici altă Svintă Scriptură pomeneşte, cc numai „ca prin foc", adecă pc tine te numeşte foc, şi drepţii în tine îm blând, ca prin foc îmbla şi ca prin foc, din tine, ca aurul ies curaţi şi lămuriţi. Aşe dară, tu mie aemu foc curătitoriu îm eşti şi cu cât în tine mai mult (precum am mai dzis mai sus) voiu trăi (însă nu după a ta portă, ce după a lui Dumnădzău poruncă), cu atâta mai fericit şî de mai marc dar vrednic voiu ieşi. Aşe dară, să ştii că tu, într-acest veac, trupurilor omeneşti foc curătitoriu eşti (iară nu altul în ceia lume cum brudesc papistaşii), ce pre cei cu minte îutriagă, temătorii de Dumnădzău, de să feresc de tine şi de desfătările tale, mai luminoşi, mai curaţi, mai lăudaţi şi mai fericiţi cătră veacul cel fără de sfârşit îi scoţi. Şi tu fiind rea, lor bună şi de folos te faci; fără pre cei slabi la minte şi ticăloşi cu firea, carii poruncile şi legăturile Domnului şi Dumnădzâului lor uitând, spre a talc dezmierdăciuni şi desfătări să dau şi cu toate feliurile tale de slobodzenii să îngurluiesc, pre aceia săraci şi goli de tot binele izgonindu-i, nu cu atâta îi laşi, ce - prin pricina ta - şi gheennii moştenitori îi faci. Şi precum cei drepţi, fericiţi şi plini de toi darul desăvârşit şi împodobiţi a ccriurilor împărăţie, aşe
cei nedrepţi şi păcăioşi, deşerţi dc tot binele, plini de tot răul şi amarul, a iadului şi :\ gheeennii. Satanii si slugilor ai gătit foc; şi multă, fără sfârşit, în veci cumplită si nesuferită muncă vor să moşteniască, a cărora răscumpărare şi vreodată iertare nu iaste.
76. împotriva lumii, adecă a Diinvolului, vitejeşte de vei sta, birui-l-vei
Lumea: Mă rog dară aemu, dulcele şl iubim mieu priiatin, pentru numele Iui D1uunad7.au, de vreme ce şi eu am început a cunoaşte că cuvintele tale cum nu sânt rele şi eu oricât împotriva ta m-aş pune — macara că şi eu am a-ţi răspunde — să te dovedesc nu voiu putea, nice cu fine într-un giug a trage voiu birui; numai iarăşi tc pre numele viului Dumnăd/âu giur să-mi spui pe drept; că nice cu ce sunt şi cum sunt a mă şti nu pot, şi cu tine de când mă gâlcevăsc şi despuiaţii fac, mintea ca şi cum mi-ar fi intrat în Lavirinthul Cricului, şi nice într-o parte vo calc sau deschidere (macara că mult am silit) a afla sint harnica. Ce dc vreme ce Dumnădzău atoatcziditoriul nu piatră sau lemn sau altăceva din dobitoace nesimţitoare, ce om cu minte şi cu socotială ti-au făcut şi cu duh dumnădzăiesc ti-au prefăcut, iarăşi dzic şi te rog, spune-m, ce feliu de răutate şi cc feliu de bunătate am, şi de când vieţuiesti şî îmbli în mine ceva să-ri placă şi de tine vrednic nu ai aflat? Şi, precum dzic, de vei afla şi dc va ceva plăcea de tine. iubitule, neoprit şi neapărat îţi iaste şi cc-ţi va fi voia, aceia ia şi fă. Iară de nu vei ceva să-ţi placă găsi, nice eu cu dc-a sila sau cu vo asupreală a-ţi plăcea te silesc. Sau am eu vo putere spre aceasta să te asupresc? Ce dc vreme cc nicecum cu mine şi cu a mele bunuri în prieteşug a te da nu vei, nice a mă lăuda pofteşti, încailea taci şi gura îţi st[r]ânge, şi nu mă cătră toţi dc ocară face; şi iarăşi dzic şi mă rog, taci, că ştiu că tăcerea dc oamenii înţelepţi lândată[-ij.
350
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
351
77. Trupul lumii, iară sufletul ceriului să potriveşte
înţeleptul: De vreme ce pre numele a marelui şi celui dintru-nahuri, Dumnădzău, m-ai giurat ca această a ta, în Lavirinrha Critului intrată minte, la o cale şi la o ieşire să o scoţu, toarce bucuros si întru adevăr spune-ţi-voiu şi nu te voiu amăgi. Tu eşti plazma şi zidirea a vccinicului împărat şi înfrâmseţată in toate podoabele talc, {căci Dumnădzău ceva grozav şi neplăcut nu face), prin vreme a şese dzile deplin întru (oaie isprăvită precum, decât toţi mai vechiul istoric, scrie Moisi. Şi pre tine „lume mare" te chiamă, pildă şi tipos a „lumii mici"6, adecă a omului, şi toate podoabele şi cele ce în tine să află, spre om şi cele ce sunt în om [spre tine] să pot tâlcui. Dzic dară: întăi în tine iaste lumină cârca la om iaste credinţa, la tine întăritură, adecă ceriul, carea la om iaste nedejdea; la tine sânt apele diasupra7 carele sint la om de la Dumnădzău lăsate grije, apele dedesupt sunt carile din trup născătoare dodcîalc. în tine iaste pământ, la om trup; ierbile şi copacii sunt bunele lucruri; roadele şi săminţele tale sint bunătăţile şi pomencle; soarele — a veciniciJor înţelepciune; luna — a vremelnicilor arătare; peştii, carii sint pururea în apă, sint plccâciunele, păşirile zburătoare sint cereştile privele; dobitoacele — a săracilor agiutoriu şi agiutorie; ţârâitoarele, adecă lighioaicle carile pe pântece să trag, sint a altor durori pătimiri; jiganiile îusămniadză a demonilor şi a răutăţilor chitiri; iară omul, spre a lui Dumnădzău închipuire făcut, însămniadză hireşea sau firiasca a omului alcătuire şi hireşea şi firiască a mintii plinire; raiul acea desăvârşit fericire şi a slavii urmare arată. Pentru aceasta dară „lumea mică", adecă omul, având lumina, adecă legea, credinţa şi având întăritură, adecă nedejdea (şi acestea întâi îm sint trebnice), ca lumina credinţii adevărul să arate, iară grcşala şi întunerecul sâ împrăştie şi să răşchire. într-acesta chip dară eşti tu, o lume! Mai întrebatu-m-ai încă; ce feliu de bunătate şi ce feliu de răutate ai? Şi aceasta sâ ţi-o svitesc:
Bunătatea iaste aceasta, căci când voiu socoti că lumina ta iaste închipuitoare credinţii mele şi precum tu, întru a trupăscului oebiu, pravilă eşti curată, aşe eu în lumina credinţii fără ceaţă să fiu şi printr-însa cu bună pază să îmblu; şi precât iaste tntărîtura, adecă ceriul tău, de vârtos şi mare, aşe nedejdea mea către Dumnădzău să fie tare şi vârtoasă; şi aşe^ celcaialte toate, precum mai sus am însâmnat şi ţ-am arătat, de le voiu socoti, atuncea bună şi prea bună îmi eşti şi cătră a trupului şi a sufletului mieu folosinţă mă agiutoreşti. Iară răutatea ta, încă aceasta şi într-acesta chip iaste: că „lumea mică" - adecă omul -dc nu să va lumina cu credinţa şi nu să va întări cu nedejdea, şi de nu să va griji de ispite şi de dodiialc carile împregiurul său arc, şi de nu-şi va spre bune lucruri nevoi trupul ca să nască şi să odrâsliască roadă de bunătăţi, şi de nu va cu plecăciune şi cu smerenie îmbla, şi de nu sâ va uita celor cereşti ce celor pcminreşti adecă de va după a trupului, iară nu după a sufletului voie îmbla, şi de nu va pe cei neputernici şi săraci agiutori, şi dc nu i să va, de a altora pătimire şi nevoie, jele şi milă face şi de nu va socoti şi va chiti precum dc demoni şi de a lor câtrâ firea omenească spre râu silitoare răutăţi îi iaste a să feri şi a sâ apăra, şi de nu-şi va aminte aduce că cl spre închipuirea ziditoriului său (adecâ a lui Dumnădzău) iaste făcut şi cu al său svint duh înviiai şi prefăcut, şi dc nu va cunoaşte precum el om, iară nu dobitoc iaste şi cu minte deplin şi desăvârşit a cunoaşte binele şi râul, de rău sâ să păzască şi să sâ feriascâ, iară binele să-1 aibă şi să-1 facă, şi de nu va sili şi dc nu va nevoi ca, în tine fiind, cu aceste mai sus pomenire şi de trei ori fericite bunătăţi, raiul, adecă slava şi fericirea cea desăvârşit şi fără săvârşit să-şi agonisascâ, atuncea rea eşti tu şi rele toate ale tale. Că lipsindu-să „lumea mică" (adecă omul) de aceste luminate podoabe ale a greşelelor şi a păcatelor groaznice de întunecări bezne, a lumina nu va putea, şi aşe iadului şi focului gheennii să va da, la carile, o ticălosul,
352 i .1'['ERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
cuvântul acela al Domnului I Iristos să poate dzi ce: „Mai bine ar hi fost aceluia piatră (iară nu om) să fie născut". Intr-acesta chip dară omului rea şi cumplită tc faci şi într-acesta feliu din bună, rea, din dragă, urâtă şi din blândă, groaznică, din frumoasă, grozavă, din folositoare, stricătoare şi - cu un cuvânt să dzic - din înviitoarc, omorâtoare te schimbi şi te prefaci, tată aemu dară că din Lavirinthul, adecă din învăluirea şi din închisoarea carea mintea îţi cuprinsesă, ti-am scos, şi ce eşti şi cum eşti ţ-am arătat. Şi adevărat aşe să te cunoşti şi să tc ştii şi aşe toată zidirea să te cunoască. Insă dară pre urmă vicleşugul şi răutatea carea într-ascunsul inemii tale aseundzind ţii, a nu-m arăta a ţinea nu ai putut, ce m-ai rugat câ dc vreme ce ti-am eu cunoscut, încai altora să nu te svitesc, care lucru peste fire îmi iaste. Că dzice un înţelept stihotvorţ arăpăsc8: „Doaă lucruri smintială minţii fac: cuvântul în sine a-1 ţine în vreme de grăit, şi a grăi în vreme de tăcere iară în vreme dc trebuinţă aceia iaste bine, ca în voroavă să te nevoieşti". Pentr-aceasta dară, macara dc tot - şi ce dzic de tot, că nice a miia parte nu ti-am cunoscut - ce iară pre cât ţi-am priceput, netăcând, tuturor nepărăsit totdiauna te voi mărturisi, căci aceasta îmi şi trebuie şi mi să şi cade.
78. Când lumea te laudă, oare iaste precum dzic oamenii, singur pre tine te ispiteşte; nice cu aceasta să nu te mândreşti
Lumea: Cunoscut-am şi pricepu t-am aemu dară că drepte-ţi sunt cuvintele şi bună îţi iaste socotială. Şi pentru căci aceasta a minţii mele ceii necunoscâtoare mi-ai arătat drumul şi a drumului ieşire cum sâ cade, foarte îţi mulţămesc. Şi pentru aceasta, cu cu toată inema ţie mă giuruiesc ca nu rea, ce bună, nu groaznică, ce blândă, nu stricătoare, ce folositoare, nu omorâtoare, ce înviitoarc să-ţi fiu. Şi dc aemu înainte în prieteşugul şi în dragostea mea să te afli poftesc, şi eu în toate, ca un bun priiatin, şi ca o credincioasă şi dc fiiul său duioasă maică să-ţi slujesc.
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ 353
79. Toate cearcă şi ascultă; cele bune opreşte, cele rele izgoneşte
înţeleptul: Eu sunt foarte ascultătoriu şi cătră tot cuvântul bun şt adevărat, urechea plecătoriu; şi iarăşi după socotială mea sama cum să cade să-m iau. Şi de voiu afla şi voiu găsi precum eşti în cuvânt şi în credinţă stătătoriu şi chipurile a unuia cu a altuia de nu să vor potrivi şi firea unuia cătră a altuia de să vor lipi, bucuros şi la prieteşug te voi primii.
Socotială. Suptstârile, asuprastârile, împregi urs ţările şi cele dinlontru cuprinse, precum mai sus am pomenit, precum le ai tu, le am şi cu. Pre tine macrocozmos, pre mine microcozmos mă chiamă. Iu eşti rătundă, eu sunt râtund; şi de vei întreba în ce chip sunt râtund, măsoară din creştetul capului pană în talpclc picioarelor şi din vârvul degetelor mânii drepte până în vârvul degetelor mânii stângi, şi vedzî că tot o câtinţă a măsurii într-amândoao părţile vii alia; şi aşe, iată că şi eu sunt rătund. La acestea potrivire avem. Numai cu câtinţa a ne asămăna nu putem, căci, tu eşti mai mare, eu sunt mai mic. Aemu, tu eşti mai marc şi rătundă, eu sunt mai mic şi iară rătund; tu din fire aşc şi eu din fire iară aşe, şi 2 gloanţă râtunde unul peste altul poate să stea? Ba, ce numai unul de pe altul iaste să să răstoarne şi să să prăvăliască. Nici peste tot poate unul de altul să să lipască şi, ca cum am dzice, pre vun rătund sclip sau în vârful acelui rătund sclip sau cumbea, un rătund tăvălic de piatră poate să stea? Ba, ce numai îi caută a să prăvăli. Aşe dară, firea ta cele păminteşti, iară a mea acele cereşti caută, şi atâta osăbire fac, cât apa din foc; şi de va putea focul cu apa într-un loc a lăcui şî doaă rătunde gloanţe unul preste altul a să sprijeni, şi eu cu tine prieteşug voiu putea alcătui. Pentru aceasta dară, în zădar, şi în deşert te rogi, căci nice te voiu asculta, nice cc tc rogi voiu face.
80. Nicicum loc păcatului să nu dat; căd păcatul, cât de mică pricină aflând, mare răutăţi a lucra poate
354
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAHCA
Lumea: O, cinstitul mieu priiatin şi dulcele micu fiiu! Dară căci îţi ca priiatin să-m fii dzic şi căci cătră dragostea pâri urască te învitedz, nice dzic eu, în toate dzile şi rotdiauna cu mine şi cu îndrăgitele mele să te veseleşli desfătări; ce, de nu în trei dzile o dată, macara într-o săptămână o dată, prin vremea a şese dzile lucrând si isprăvind toate răcodeliile tale, iară a şeptea dzi de odihneşte, precum şi dumnâdzăiască poruncă te învaţă; şi odihuindu-te, bea, mănâncă, te desfăriadză, te dezmiardâ şi te veseleşte, ca şi tu din munca şi din truda mânuîor talc sâ cunoşti dulceaţă. Că dacă ţi-i voia să-ţi spuiu cu dreptul, numai cât vei bea şi-i mânca, atâta ai agonisit, iar altele toa[t]e vor rămânea, şi nici ealc de tine, nici tu dc dânsclc vei avea folos; şi câtă vreme îţi va fi bine şi tc vei, vcsclindu-te, desfăta, numai atâta ai trăit. Deci socoteşte şi în minte-ti aşadză cuvintele mele şi, de vreme cc eşti înţelept, cum îti va părea eă-i mai cu cale şi mai bine, aşe într-acesta chip fă, mimai binele şi îndemâna poftind; şi aceasta tic mai de folos alegând, cătră aciasta te îndemn şi aciasta tc învăţ.
81. Poftele lumeşti, adecă păcatele, viaţa scurteadză Înţeleptul: O, lume, câ eu dzisu-ţ-am că cătră toate cu
urechea mă plec şi ascult, şi precum albina, prin toate florile şi prin toate locurile puindu-să, cearcă, şi unde ari dulceaţă afla miiare strânge, iară unde amărăciune găseşte iară acolo o lasă, aşc dara şi cu, precum toate ale tale şi bune şi rele am ascultat cuvinte, şi aceasta voiu asculta. Devreme ce într-o săptămână îmi alegi o dzi, adecă 6 dzile dupâ a mea, iară o dzi după a ta voie sâ fac, însă întăi dzilele a vieţii mele să-mi socotesc şi de voiu afla vreme ca să mă poci desfăta şi veseli de saţiu, precum îmi dzici tu, face-voiu şi aceia. Iară de nu voiu afla vreo lungime a vremii, ce numai când voiu începe, atunce să să svârşască, oare de ce triabă şi cu ce socotială voiu şi acel al tău cuvânt asculta?
82. Trei lucruri pururea pomeneşte: moartea, invitarea şi dreapta, ce va să fie, giudecată
Lumea: Ascultă-mâ, rogti-mă, puţintel şi să-ţi o frumoasă socotială arăt carea foarte bine ştiu că-ri va plăcea, căci dzău de plăcut iaste; iară de nu-ţi va plăcea, iarăşi şi tu te vei socoti. Dzi aşc; custul vieţii laie să fie 100 dc ani. Şi de vei pune în an câte 50 de săptămâni, fac 5 mii de săptămâni, din carele alegând câte o dzi, fac 5 mii de dzile, carele fac 13 ani şi 300 şi 20 dc dzile iară de vei alege câte 2 dzile din săptămână, aproape de 28 de ani. Deci ia aminte şi fă într-acesta chip: până vei agîtuige la vârsta dc 20 de ani, sau n-ai avut prilej, sau ai fost supt a altuia ascultare, şi a petrece şi a te desfăta n-ai putut. Iară după cc vei agiunge la a cestor 20 de ani vârstă, socoteşte soma dzilelor a 5000 de săptămâni, carile, precum am dzis, câte o dzi fac 13 ani şi 320 de dzile, iară câte 2 dzile fac 27 dc ani şi 280 de dzile şi aşe de la vârsta a 20 de ani, bea, mănâncă, gioacă, tc veseleşte, şi te dezmiardâ până la vârsta de 48 dc ani, sau pană la 50 de ani, iară de ciia, dacă vei să socoteşti şi ceic cereşti, încă 50 de ani îţi rămân. Si într-acesta chip, şi pre lume îţi vei petrece şi la vârsta dc 100 de ani cu cinste săvârşindu-te, şi împărăţiia ceriului vei moşteni. Au nu iaste frumoasă şi iscusită şi într-îmbe părţile bună şi vrednică de laudă socotială aceasta? Şi de mă vii asculta, în deşert şi fiiră ispravă altă mai bună socotială a afla, zbuciumându-ţi mintea, crierii nu-ţi mai pedepsi; căci huna şi cea desăvârşit socotială aceasta iaste; şî drumul acesta iaste şi, ca un bun vitiaz şi destoinic voinic, pasă pc dânsul.
83- De vei trăi pană la 100 de ani, poate vrhne de pocaanie să afli; dar de nu vei pană la 100 de minute agiunge? Iată, pururea grijit şi pocăit a fi ţi să cade
înţeleptul: Iată dară că eu a ta socotială mâlcom tăcând o ascultaiu. Aemu dară ascultă şi tu, şi cu îţi voiu arăta alta socotială (căci socotială ta să potriveşte cu un cuvânt ce să dzice câ „peştele în baltă fiind, îl vindzi"); şi dupâ ce voiu şi eu a mea arăta socotială, să caute alţi oameni înţelepţi, şi carea vor dzice
LITERATURA ROMÂNĂ MED1EVAIĂ
LITERATURA ISTORIOGRAPICA
357
că-i mai bună, aceia voiu linca si aceiaşi cu toţii a o ţinea să cade.
84. Driaptă socotială vieţii tale pune
Lumea: Arată clară aceasta cu ce socotială dzici.
85. Dzilele ailor tot 70 de ani, iar cât de în putere — 80, cei mai mulţi boală nevindecată
hiţele[ptul]: Socotială mea aceasta iaste: un om când Ia vârsta de 80 de ani agiunge, oricine îl vede îl fericeşte dzicând: „Ai! fericit iaste omul acesta! Şi ferice iaste dc dânsul căce s-au împlut eustul vieţii sale şi la adânci bătrâneţe au agiunsu!"" Şi până într-atâta tot omul pofteşte, cunoscând câ ce-i mai mult, cu toate feliurile de durori şi de pătimiri sint îngreuiaţi şi îngreunaţi, precum Psalmisuil au cântat David: „Dzilelc ailor noştri 70 de ani, iară dc în putere, 80 dc ani, şi mai mulţii lor, trudă şi durere" [Ps. 89, 10]. Aemu dară ia aminte binişor şi vedzi. Dzi clară aemu câ eu sânt de vâista a 80 de ani şi apoi să mă socotesc; trăit-am aceşti pomeniţi ani, au ba? Socoteşte. Eu într-acesti 80 de ani, 7 despărţiri fac, adecă 7 vârste aleg. Vârstele sânt acestea: pruncită, copilăriia, cătăngiia, voînictia, bârbâţiia, cărunteţele 5Î bătrânelele. într-aceste dară 7 părţi a custului, aceşti 80 de ani să cuprind.
Deci d/ic ca într-aceşti 80 dc ani, 40 de ani numai am fost viu iară 40 mort. Adevărat dară şi negresită socotială iaste căci în 24 de ceasuri o mvârtejire să face a soarelui: 12 ceasuri întunerec, adecă noapte, şi 12 ceasuri lumină, adecă dzi. Dzua dară dzic că trăiesc, iară noaptea moriu; adecă dzua viu, iară noaptea mori .sint, căci în pat dormind, în chipul celuia ce în năsilie dzace mă fac: mintea, simţirea pierdzând, cu ochii nc-vădzând, cu urechile iieaudzind, mirosul neadulmăcând, gustul nepricepind şi mai vârtos roate ale trupului organe amurţind şi slăbănogindu-să. Aşijdcrea eu afundat în pilotă, el îngropat în gropnită, el acoperit cu ţarnă, eu învălit cu obial, el în patru scânduri a săcriîuiui, eu în patru păreţi ai casii, a
mortului suflec viu şi al mieu suflet viu rămâne. Şi precum eu, dormind, numai vinele cele,vii mi să clătesc şî sa bat, samn iarăşi de deşteptare arătând, aşe" la mort, viile a Sfintei Scripturi cuvinte, precum iarăşi va să învie adeveresc. Şi aşc amândoi, el din groapă, eu din aşternut, el din sdcriiu, cu din casă, el din moarte, eu din somn ne vom scula.
lată că nice o deosăbirc unul de ahul avem: şi aşe, iată că numai 40 de ani am fost viu, iară 40 mort: şi iată 40 de ani mi-au viiaţa rămas. Aemu dară să socotim: oare aceşti 40 de ani vieţuitu-i-am deplin, au ba? Ascultă! într-acesti 40 de ani, vom să alegem cele 7 vârste ale omului şi apoi a ftetecare dimr-aceste vârste cc feliu dc viiaţa şi dc tratu am avut să cunosc şi pre line (o, lume!) încă a pricepe să tc fac.
întâi dară prunciia, eu dzic că nu mi-au fost viiaţa deplin, adecă în vremea a 7 ani a pruncii, căci cela cc vietuiaşte stie ce face, cunoaşie ce vede, înţelege ce aude, pricepe râul, binele, voroveşte, îmbla şi socotială are: carile acestea toate la prunc, adecă la vârsta prunciii, lipsăsc si nice de unele de acestea în ştire îi taste. Iată dară, că prunc fiind, am fost ca când n-aş fi fost; şi aşe iată că adevărat viiaţa 33 de ani mi-au rămas.
După aceasia dară, a doua vârsta copilăriei urmadzâ carea până la 14 ani să suie. Deci (precât în minte ţiiu), după aceasta de aemu vârstă, d/ic că atuncea viu, iară nu om am fost: căci întăiaşi dată a omului iasre ca sâ cunoască credinţa, legea şi pravillle; răul şi binele să cunoască, hrana si băutura sâ-şi agonisască. Credinţa, am dzis întăi, adecă să criadză, să cunoască, să stie câ iaste Dumnădzău si toate vădzutele şi ncvâdzutele au făcut. A doa, pravilele şi legea, adecă de ce-i iaste a sâ feri şi ce-i iaste a păzi să cunoască. A treia, hrana şi băutura, adec să poată a ara, a sămâna, viia a lucra, neguţitorie a face — carile toate pentru a omului chivernisală sint. Deci eu, îmr-acea vârstă fiind, dc acestea de toate lipsit eram: mai vârtos câ nice pre Dumnădzău precum iaste ştiam, şi deşi în bescrecă
358
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
35y
mărturisirăm, dara dc ce dzic, pentru ce mărturisesc şi de cc folos îmi iaste acea mărturisire.im cunoşteam: că întăi, pre Dumnădzău a pricepe, mintea îmi lipsiia, a doa, că în Dumnădzău a crede şi ale Jui svinte poronci a păzi, de cc folos sâ-m fie şi sâ pociu cunoaşte, credinţa nu mă agiutortia. Deci îmi pare câ nu numai cu, ce toata cea dc obsie omeniască fire aşi si într-acesta chip sâ fie. Iară de vei dzice precum unii. in vârsta copilări ii fiind, cunoştinţa acelui la vârstă copt om au avut. aceasta nu tăgăduiesc. Căci Duinnâdzău şi părintele luminelor, carile darurile cele desăvârşit carnete, poate aceasta să facă; şi nu numai în firile omeneşti, cc şi în cele dobitocesti; aceasta a arăta puternic iaste: precum odânăoară măgariu) lui Valaam cunoştea pre îngerul lui Dumnădzău, iară Valsam nu-1 cunoştea {Num. 23, 27-33]. Aşijderea şi leii cei flâmândzi pre Danii) precum iaste proroc Domnului pricepură şi întru nemică îl vătâmară [Dan. 6, 18]. Si iarăşi cuptoriul şi focul cuptoriulut VavtIonului, pre cei trii prunci precum nevinovaţi să fie simţi şi firea focului carea nu numai lemnele, ce şi pietrile mănâncă si mistuiaşte, iară fragida şi moleehişea a acelor brudiori cuconaşi - cărnicea a o beteji, sau a o ovili, macara cevaşi, nu putu [Dan. 3, 23]. Si alte multe, nenumărate în mulţime şi nemăsurate în mărime, au făcut şi au arătat minuni, la carile omeniască fire nu să potriveşte. Ce pentru cea hirişă si de obşte, mai vârtos pentru a mea fire, dzic că în vârsta copilăriei de acele mai sus pomenite ponturi nîcecum ceva pricepeam, macara o părticea nu cunoşteam: şi cine dară cunoştinţă n-arc şi pre Dumnădzău nu ştie şi pre sine pentru ce s-au născut şi ce şi cine iaste nu înţălegc, iată câ nu om, ce dobitoc sau ca altăceva ncsămăluitoriu şi nesimţitorii! iaste, precum lemnele, pietrile şi alalte. Căci şi alaltc în lume câte sint, precum dobitoacele, lemnele, pietrile, păşirile, peştii nu să, că nu sint, dzic; ce sint, însă nu oameni să chiamă, ce fictecarea după chip, după asămânareşi după niamul lor să numâsc. Aşe
dară eu, nu n-am fost, ce am fost, ce ca cum ar fi numai cu asâmânarea şi cu chipul omului, iară nu deplin om, ce mai mult (nu cu chipul, ce eu socotială) dobitocului decât omului mă potrivăsc. Pentru aceasta dară, decât voiu dzice c-am, dobitoceşte, vieţuit, mai bine voiu dzice ca aşeşi nice n-am macara o dzi trâi't: şi decât cu chip dc om şi cu fire dobitoecască, mai bine mort si fără duh de viiatâ mă voiu numi. Si aşe iată dară că viiaţa mea 26 de ani au rămas.
între aceşti dară 26 de ani, 5 vârste să cuprind: cătărigiia, voiniciia, bărbâţiia, căruntcţclc şi bătrânelele; din carile inrzi iaste cătărigiia, carea dc la 14 ani până la 21 sâ suie, însă, după a mea socotială, până la 17 ani tot dc a copilăriei fire să ţine, şi aşeşi, până a agiunge omul la vârsta de 17 ani, adecă pană începe (cum să dzice) a înfiera mustiaţă, cot copil sâ chiamâ (căci după limba lâtiniascâ aceasta vârstă pubertas sâ chiamâ; adecâ puba să chiamă perii carii întâi ia must iată sau la barbă răsar). Şi asesi, mai tot cu a copilului minte sâ slujeşte şî vârsta cătârigului tot în toate cu a copilului să potriveşte pănâ la 17 ani (ales de-şi va mintea cu învăţătura preface), precum şi fericitul împăratul David adevereşte, dzicând: „Păcatele tinereţclor mele, Doamne, nu pomeni" [Ps. 24. 7], adecă, tânăr fiind, cc nu ştiia făcea şi ce nu pricepea lucra.
Şi cu această socotială, iată că încă 5 ani din viiaţa mea pierduiu şt într-acesta chip, ia 23 de ani rămasă viiaţa mea. Aemu dară într-aceste 3 râmase vârste, încă 3 ani voiu mai scădea, cu această socotială: adecă să-i fiu pierdut în boale, în nevoi, în închisori, în robii sau nevolnicii. Căci omul, săracul, in boală fiind, precum iarăşi să va însănătoşea adeverit a fi nu poate. Aşijderea în [în]chisoare, în nevolnicii fiind, precum să va iarăşi mântui adevărat a şti nu poate. Şi acestea giumâtate viiaţa iară giumâtate moarte să chiamă. Şî nu numai acestea, ce şi altă fietecare viiaţa, cu neîndemânâ şi nesuferită, oricare om cu minte întriagâ ar fi, nu viiatâ, ce moarte, nu petrecere,
360
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA ISTORIOCRAMCA
cc închisoare, nu îndemână şî linişte, ce muncă şi caznă o va număra şi acestora o va asâmăna. Căci unde iaste muncă, nu iasie viiaţa, cc moarte, căci şi munca vecilor moarte să numeşte. Iată că din 80 de ani, toată viiaţa mea la 20 de ani să sprijeni. Dară când aş fi numai 60 dc ani trăit? Ar fî rămas 15, iară din 40, dzece şi din 20 mimai 5 aş fi aflat.
Aemu, dară, o, curond trecătoare lume! adu-ţi aminte că mi-ai dzis macara dintr-o săptămână, o dzi sâ fac voia ta şi să îmblu în desfătările tale tăvălindu-mă; vădzuşi, că, după socoteala cea driaptă şi adevărată, din 80 de ani, numai 20 aflaiu ai miei. Deci în 20 de ani, 1 000 dc săptămâni fac; şi scoţând dintr-o săptămână câte o dzi, 1 000 de dzîle fac şi 1 000 dc dzile să fac 2 ani şi 270 dzile; şi cu atâta dc scurtă şi puţină vreme, oare ce feliu dc desfătări, oare ce feliu dc petrecanii voiu să mă desfetedz şi sâ petrec? Ce decât sâ tc ascult pe tine şi să fiu cu atâta, mai bine sâ nu te ascult şt sâ fiu şi fără de atâta. Si mai bine eu de tine şi tu de mine sâ ne despărţim şi să ne depărtăm. Pentru aceasta dară, tot cel cu pricepere şi fietecarile ce-i cu minte, înţelepţestc şi cu întriagă înţelepciune, ca un înţălept, toarte pre amănuntul să ia aminte şi să socotiască; că de vreme ce luând sama a 80 dc ani de desfătat şi după a lumii voie dc îmbiat, numai 2 ani şi 270 de dzile gâsiiu, dară carile va trăi 40, că numai un an şi 135 de dzile îi vor rămânea! Aşijderca (precum am mai dzis), cel mai cu puţini ani, încă mai puţină vreme îi va fi.
Si macara în multă, macara în puţină vreme, cuvintele şi învăţăturile carile lumea învaţă de făcut nu sint, căci şi cea multă şi cea puţină vreme tot mult strică. Căci în multă vreme mai mult vei greşi, iară acea puţină, măcar o dzi, şi nu o dzi, ce măcar într-un ceas, sau într-un civert de ceas, cu poftele lumeşti omul, săracul, sufletul îşi va piiarde; şi pentru dulceaţa carea trupul în vremea unui ceas are, nevinovatul suflet groaznic, fără milă, cumplit, fără dojenială, mult, fără număr,
în veci, tară svârşît chinuindu-sâ sâ va, nepârăsit, pedepsi. Nice într-accia nedejde omul, ticălosul, să să lasă dzicând câ: macat di-am şi făcut rele în tinereţe, iară după cc voiu agiunge la bătrâneţe mă voiu lăsa şi mă voiu pocăi. Nice lăsa păcatul când el pc tine te lasă, că folos n-ai. Ce, precum dzice înţeleptul: „Ciuntind nu dzice, întorcându-mă mâine voiu da, câce până mâine nu ştii cc-ţi va fî ţie" \prov. 3, 28j. Aşijderea, slâvitulul a preasvintului Hristos Dumnădzău, cuvânt pomeneşte pururea, unde dzice la pilda bogatului: „Mănâncă, bea, suflete! câ ai multe şi bune", si nu ştie că mâine va să să ia sufletul de Ia dânsul [I.c. 12, 19-20],
Şi sâ socotiască tot omul ce cu socotială şi înţelegere să slujeşte că nu numai desfâiârile şi dezmierdările lumii, ce aşeşi toată lumea şi toate bunurile ei di-ari agonisi, şi nu 80 sau 100 de ani, ce aseşi cât lumea di-ar trăi şi pierdzându-şi sufletul, ce folos are? Mat vârtos că dacă-! va piiarde, a-1 găsi nice o cărare (însă nu într-aceasta lume) nu i să arată. Şi dacâ-1 va, cu păcate, iadului vinde, măcar cu cât de scump preţ vreun mijloc de răscumpărare nu i să dă. Pentru aceasta, dară, fictecine cel ce om sâ numeşte şi cu chivernisirea a întregii minţi să slujeşte, foarte cu toată nevoinţa şi cu amănuntul sâ să socotiască şi, socotind, sâ priceapă ce iaste lumea, adecă cc iaste trupul lui şi ce iaste el, adecă ce iaste sufletul lui şi cc sint lucrurile lumii, adecă ce sint poftele trupului; ce-1 îndiamnă lumea, adecă la cc-1 trage pofta trupului şi ce-i iaste lui a face; ce pofteşte lumea, adecă ce pofteşte carnea şi ce i să cade lui, adecă şi ce să cade sufletului a lucra. Şi cunoscând aceasta, să vadză că toată lumea cu doao lucruri sâ slujeşte: cu lumina şi cu întunerecul, adecă cu binele şi cu râul. Şi asupra acestor doao, 4 vânturi tari şi cât ce pot să bat şi sâ oştesc: adecă împărăţiia ceriului şi sufletul, împărăţiia lumii şi trupul. Ceriul şi sufletul spre a binelui parte silesc, adecă spre lumină nevoiesc şt asupra întuncreculuî, adecă a răului, războiesc; pre bine vor să-1 facă iară pe rău vor sa-1
362
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
izgoniască. Lumea, sau împărăţiia lumii şi cu trupul, de partea răului ţin, iară asupra luminii lui, asupra binelui adecă, să oştesc pre rău să-1 facă, iară pe bine nice să-1 pomeniască. Câtră aceasta dară, tot omul deplin spre a sufletului nevoinţă şi osirdie foarte tare a să pune îi trebuie, ca să nu cumva partea cea mai mică pre cea mai mare să calce; nice trebuie robul mai marc decât stăpânul său să să facă. Căce ceriul mai mare, vecinică şi netrecătoare, iară lumea mai mică, cu rund stricătoare şi nestâtătoare moşie iaste. Aşijderea, trupul - târnă, muritoriu şi în ncmică întorcătoriu; iară sufletul - duh dumnădzăiesc, neniuritoriu şi pururea trăit ori u iaste, precum au, poeticul cântat: „Ca să fii întreg cu sufletul, oare cc ai tăgădui a suferi?" Căce aceasta parte decât trupul mai mare preţ are şi mai vârtos fietecîne sama binişor dc ari lua, măcar cevaşi înţelcptei minţi a plăcea n-ari afla; şi de-ari şi afla acelea carile trupului şi ochiului trupăsc plac, frumos Evanghelistul, nc învaţă, Ioan: „Nu îndrăgiţi lumea, nice cele lumeşti" [I. Io. 2, 15].
Pentru aceasta omeniască minte, cereştile socotială iară pâminteştile să batgiocuriascâ şi prin feliuri de feliuri dc nevoi spre ceriuri să să întindă, unde şi scaunul, şi adevărata odihnă îi iaste. Căci noaă lumea nemernicie ne iaste şi într-însa prişlcţi sintem, iară ceriul moşie şi acolo casnici şi moşneni sintem. însă când va fi aceasta? Când de lume ne vom lepăda şi, precum dc la dânsa nice un folos precum nu avem, când vom cunoaşte; şi celea carile am cunoscut şi am audzit dumnădzăieşti, apostoliceşti şi bisericeşti porunci dc lc vom săvârşi cu fapta, precum dzice: „Nu cela carile au cunoscut poruncile, ce cela ce li-au făcut, să va ferici" [Rom. 2, 13]. Acestea, dară, când îndămână vor fi şi pre lesne să vor face? Când cu toată inema şi cu desăvârşită dragoste de acestea ne vom, a lc face, apuca; căce dragostea pe toate învincind, tare biruiaşte.
V. CRONOGRAFE
MTHAIL MOXA CRONICA UNIVERSALĂ
97. ÎM PÂRÂŢII A LUI MANOII. PALF.OLOG
Stătu în lnchiu-sâu Manoil împărat1. Atunce se sculă multă mulţime de turci şi începură a prăda şî a lua ţări şi cetăţi: luară şi Amorca, şi Draciul2, până la Dalmatiia şi toată ţara arbănasilor. Şi începură a scădea puterea creştinească, cât nu avea nime putere să le stea înainte .
De-acii se duseră şi la sârbi şi feecră acolo războiu mare, şi mult sânge s-au vărsat, şi mulţi, fără număr, au perit. Atunce un voinic, anume Milos Cobilici, viteaz şi bărbat bun, deci meşterşugui dc se apropie şi spintecă cu un hangeriu pre Murat-beghi, şi aşa peri.
Pre acea vreme ucise şi Şusman^, domnul şcheilor, pre Dau voevod, domnul rumânesc.
De-acii sc rădică liaia/it-beg, feciorul lui Murat, de se loviră cu Lazar4. domnul sârbesc, şi-1 birui, dc-1 ucise. Şi plecă ţara sârbascâ supt sine, să-i dea dajde, şi le puse domn pre Siefan dispot, ani 6897 [1389]5.
De-acii sc rădică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci sc loviră cu Miicca voevod6. Şi fu războiţi mare, câtu se întuneca dc nu se vedea văzduhul de mulţimea săgetelor, şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul, iară paşii şî voevozii perirâ toţi.
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVA1Â
CRONOGRAFE
367
Alunec peri Costau lin Dragovici şî Marco Cralevici. Aşa dese vărsa sânge mult, cât era văile crunte, deci se spâre Baiazit şi fugi de irecu Dunărea. Şi puse socotitori pre toate vadurile, şi prinse pre Şuşman, domnul şcheilor, de-1 tâc, ani 6903 11395]: atunce luară turcii ţara şcheilor cu toiul.
Ani 6950 [1442J, ucise lancul voevod7 pre Mezit-bcg în Ţara Rumâncască. Şi iară, al doile an, s-au lovii lancul voevod cu uircii în Ţara Rumâncască, la lalovnită, şi-i birui; şi periră atunce turci mulţi, fără număr. Alunec se rădică Gbeorghic dispot cu ungurii şi cu sârbii, dc trecură Dunărea pre la Slatină şi băjtură pre turci, şi luară iarăş Smederova sârbii. De-acii se sculă Taud-beg cu turcii, de bătu oastea sârbească la Sitniţă.
Ani 6953 [1444], sc rădică Vladislav cu oşti mari la turci, de sc loviră de făţiş, şi biruiră turcii atunce; deci peri Vladislav la Vama.
Ani 6956 [1 sepr.1447 - 31 aug. 1448] purcese Murat-beg cu turcii, dc sc lovi cu '1 orna, domnul Bosneei, şi-1 biruiră şi luară atunce turcii Bosna şi la anul se lovi Murat cu lancul voevod la Cosova, si peri lancul8; deci dobândiră | mreii Cosovul. Şi-n al doile an muri Murat-beghi, în fevruarie, în 4 zile.
98. ÎMPĂRĂŢIIA LUI MAHMET9, FIIUL LUI MURAT
Când stăm Mahamet împărat, el era numărul ailor 6960 [1452]. Deci aduse toţi turcii de pretutindinea şi purceserâ mulţi, fără număr, spre Ţ[a]rigrad, ca sâ-1 dobândească; şi au ocolit întâiu Galata, de o au bătut, până cc o au dobândit. Si dc-acii se legară dc Ţ[a]rigtad cu toate meşierşugurile lor şi cu mate bărbăţiile şi puterea lor; şi, dupâ ne| voii iţă şi vărsare de sânge, ci încăpură în Ţ[a]rigrad.
99. DE Ţ[A]R1CRAD
Ani 6961 [1453], dobândi Maltamei Ţ[a]rigradul, in luna lui mai 29, înir-o zi de vineri. Cine au zidit întâiu Ţ[a]iigradul, elu l-au chemat Costantin, marele împărat, fiiul Costei şi al Elinei. Şi când au luat turcii Ţ[a]rigradul, cine au fost împărat iară I-au chemat Costantin10.
Fost-au dc la Adam până când au gătit Costantin Ţfajrigradul ani 5836, iară de Ia naşterea lui H[risto]s 31S. Deci, dc Ia Costantin ce au zidii ceiaiea până când o au | luat turcii, ei au trecut 1125; iară când veniră întâiu la Calipoli, ei au fost ani 6867 [1350].
Atunce s-au începui a se descăleca Ţara Moldoveei.
Deci, deaca luară turcii cetatea de la greci, ci lc tâiară împăratul şi pre toţi boiarii şi toace capetele, şi slăbi toată puterea grecească.
De-aciia scrise Mahamet în toate laturile, pre la crai, pre la domni, pre la voevozi, de sc mărturisi împărat, că până atunce se chema begbi. Deci, de atunce tot se sfădesc cu toate ţările | şi nu an răzbun, ce tot lărgesc de toate părţile.
Ani 6963 [1455], bătu Mahamet pre sârbi şi le luo o ceiaie, anume Bardo şi Sitniţa şi alte ceiâti împrejur. Şi de-acii purcese Mabamei la Belgrad, ca să-1 dobândească, şi se lovi cu lancul, şi birui lancul pre Mahamet. cu cristoşii; deci se turnă Mahamet ruşinat.
De-acie tremise Mahamet un paşu, dc dobândi iară Smederova şi o cetate, anume Răşava, şi alte cetăţi multe.
Ani 6969 [1461], tre|cu Mahamet marea la Anatohia şi dobândi o cetate, anume Sinopul, şi Trapezondul, şi se băni cu fu'/um Hasan şt-1 birui. Şî-n al treile an merse de dobândi toată Bosna.
Ani 6974 [ 1466] pradă Mahamet pre arbânaşi şî mulţi tăe, pre [Slcbendira11 donmu-1 scoase den ţară şi zidi acolo o cetate,
368
1.1TKRATURA ROMANĂ MEI )l KVA1Ă
de o chema Coniuh. Şi la anul iară purcese la arbânaşi, pre altă cale, şi pradă Tomorniţa.
Ani 6976 [1468], merse Malumet lacârăimanişi le ] bătu
0 cetate, anume Galova şi alte cetăţi multe cârâimâneşti; dobândişi Negri pul.
Ani 6981 [14731, râdică-sc Mahamet cu oşti mari spre Izum Hasan şi nu putu folosi nemică, ce-ş pierdu vocvozii şi paşii şi mai oastea cu totul în valea Efratului. Acolo peri şi Hasan Murat, pasul den Romaniia12.
Ani 6983 [1475] tremese Mahamet oşti mari spre Ştefan voevod, la Ţara Moldovei, şi perirâ atunce turci mulţi, fără număr.
Şl iară, ani 6984 [1476], se sculă însuşi Mahamet cu oşti mari spre Moldova, si se loviră de faţă la Valea Albă, şi biruiră atunce turcii, deci feceră rău mare moldovenilor. Şi cu misirenii au făcui râ/boiu, cc n-au izbândit; şi s-au bătut şi cu
1 verii.
Când au fost ani 6989 [1481], Mahamet au murit, şi au stătut în loc fiiu-sâu, Baiazit13. Deci sc sculă Baiazit îutâiu la Chiliia şi la Cetatea Albă, dc le luo de la Ştefan voevod14. Şi se duse la aravleni şi la misireni, ce nu folosi nemicâ, că-ş pierdu voinicii şi se întoarse ruşinat dc acolo; veni cu puţini voinici.
Şi când au fost ani 6997 [14891, iară tremese Baiazit oşti prea mari pre misireni şi pre aravleni, şi mai mulţi periră.
Şi în Ţ[a]iigrad încă se tâmplă atunce un semn, că iată căzu fulger den cer, de aprinse prahul cel dc puşcă, deci răsipi casc multe prin prejur şi periră mulţi, şi pământul încă sc cutremură, cât împăratul încă se spăre câ va peri atunce.
PĂTRAŞCU DANOVICI CRONOGRAF
ÎNCEPĂTURĂ DE ÎMPĂRĂŢÂIA IUI DAVID ÎMPĂRAT SI PROROC. GIAVA 29
Pic după moartia lui Saul stătu împărat pe spre izdrailitiani David prorocu si multe oşti fiacc cu palcstinii şi-i birui cu agîutorrul lui Dumnedzău şi-i supusă pre toti suptu învăţătura sa. Şi avia izdrailtiauii pace den toate părţile şi şedia, numai ce le era grije cum să vor ruga spre Dumnedzău. Atunci au izvodim David împărat Psaltirea, neavând nice o grije nice de o parte. Şi de pururîa făcia David pre învăţăturile lui Dumnedzău cumu-i era poronca, cum sângur Dumnedzău l-au lăudam, cum spune în Biblie dzâcând: Asia allat-am pre David a lui lesei, om iubitu inemii mele, carele face toate învăţăturile mele. Dece foarte sâ mulţâia puteria lui David. Si era Dumnedzău pururea cu dânsul.
Si avia Davidu lângă sâne 37 de voinici Ioane vitiaji; aleşi era aceştia dentr-alţâi şi era pururîa pre aproape de dânsul. Şi atâta era viteaji, cât cel mai prostii dentru dânşi era vrednic a da războiţi cu 100 de oameni. Şi anume era aceştia Scvohiia vitiazul, carele s-au lovit cu un uriaş foarte mare şi groznicu, carele l-au chemam anume Sef nepotul lui Rata, uriiaşului celui mare. Şi atâta era tare acel uriiaş, Sef, cât nu avia cc-i strica
370
LITERATURA ROMÂNĂ MHDIEVA1Â
CRONOGRAFE
371
1000 dc oameni. Iară Sevohiia cum s-au lovit cu dânsu, cum I-au oborâtu şi i-au şi tăiatu capul. Iar pre altul l-au chemat Eleanan, iar vitiaz marc, carele au biruit pre un om den nişte oameni ce să chema hetei, Ioane vin'azu marc; că i-au fost herul suleţii de lat, cât un fîer de plug de cele late. Iar pre-altul !-au chematu Ionaftan.
Acesta încă au lovitu-să cu un vitiaz marc, carele avia şi la mâni şi la picioare câte şeapte degete, şi l-au oborâtu şi i-au tăiatu capul. Iar pre altul l-au chemat Adinon viria/.ul. Acesta au lovim-sâ un războiu cu 700 de oameni şi pre toţi i-au pus suptu sabiia lui; nice unul tiu i-au scăpatu. Iar pre uhu! l-au chematu Iosevada. Acesta iară s-au lovitu cu 300 dc oameni şi pre câţi-ii-au tăiat dc tot, au scăpatu răniţi şi nice unul n-au scăpatu întreg. Iar pre aliul l-au chemat Mara. Acesta odânâoară au fostu eşiţi tot nârodul jidovăscu în ţarine să-şi culeagă legumi, cine de ce au fost sămânat. Iară inoplemeniţii, care era oameni de alte sămînţâi, s-au sculat să lovască în ţarine, să tae pre câţi ş-or găsî şi să le ia iot ce vor avea sămânături. Iar jidovii toţi au fugit den ţarine, că oblicisă; numai ce au stătut Mara şi pre toţi inoplemeriitîi au gonit şi pre mulţi au tăiat ş-au rănit, până i-au scos den hotarul jidovăscu.
Iar pre altul l-au chemat Elcazar. Acesta iarăşi s-au prelejitu pre vremia secerii şi iarăşi s-au rădicam alte sămînţâi să lovască ţarenilc, să-i tae, cum era jidovii la secere, cu umeri cu copii, cu totul. Şi cum i-au lovit fără veste au început a să face chiote şi vaeteşi fugi ia toţi, în toate pârţâle. Iar Elcazar numai ce ş-au apucat armele ş-au abătui într-înşii şi i-au tăiatu, cât dc sânge mult ce au făcut t s-au lipit mănunchiul sabiii dc degete şi de-abiia 1-au dczlupit. Şi dac-au vădzut norodul jidovăscu de atâta vitejie ce au fost făcând Eleazar s-au întors toţi înapoi şi multu sânge s-au vărsatu a vrăjmaşilor. Iar <pre altul l-au> chemam Vanaiia. Acesta încă au fost foarte un viriaz marc.
<lară tntr-o> iarnă au mărsu pre omătu, pre urma unor lei sălbateci <pănă au> nemerii la o peşteră, unde s-au fostu ţânându-să ei. Şi dac-au <sosit acolo au> găsâtu mai multu de 30 dc gadeni de lei. Ş-au <îndrăztrit de au> mărsu la dânşii şi pre toti i-au tăiat şt i-au omorât. <Acesta tncă> au mai ttcisu pre un om cghiptian ce au fostu lungu de 7 coţi şi au fost avându o suliţă lungă dc o proşcă. Şi acea suliţă o au apucat <din mâna acelui> eghiptian şi l-au giunghiat cu suliţa lui.
Iară pre altul <l-au cbiematu> Evcsa şi era frate lui loav, cc era hatman preste oşti <le lui David>. Iară Evcsa încă era vitiaz mare, că s-au lovit cu 600 de <oameni şi i-au tâco şi i-au polignitu; nice unul n-au scăpat. Ş-au ucis şi pre <Ezvan, carclo au vrut să omoară pre Davidu cu vicleşug. Şi Ezvanu <încă iara dcn> uriiaşi, nepotu lui Rafan. Şi avea Ezvan o suliţă de trăgea 300 dc litre de fîer. Cu aceia au vrui sâ omoară pre David. cc l-au feri tu Dumnedzău. Aceştia era vitejii lui David până în 37, carele de carele mai tare şi mai vitiaz.
Iară odănăoară au pofti tu David împăratu sâ bea apă den Vithleem. Şi Vithlccmul era cuprinşii de alte sâminţâi şi nu cutedza nime să margă acolo. Iară dentr-acei 37 de vitiaji aleşi numai ce au mărsu trei să aducă lui Davidu să bia de acea apă. Şi cum au mărsu, au gâsât acolo o oaste de aceştia si i-au încungiuratu de i-au lovit dc trei părţi şi începură îmr-înşi a-i tăia ca pre neşte brusturi şi-i sparsără în toate părţile; cum arc înira nişte lupi într-o turmă dc oî, asia au întratu acei trei vitiaji într-înşi. Şi luară apă den Vithleem şi dusară la David împărat. Si dac-au vădzut David apa adusă de acolo, multu s-au miratu de vitejiia lor şi n-au vrutu să bea dc acia apă, ce o au vărsatu întru numele lui Dumnedzău şi dzâsă: Ecreşte-mă, Doamne, să nu beau apă agonesâtă cu sânge omenescu.
Aceştia au fostu vitejii cei aleşi a lut David împăratu. Iar încă fără acestea mai era iarăş oameni de războiu şi de triabă 230 de mii, fără dc alţi oameni oşteni ce au fostu.
372
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
cronografe
373
Iară ntlată chemă împăratul David pre loavu, hatmanul oştilor sale şi-i dzâsă: Să te duci şi să-mi numeri preste tot jidovii şi să-mi aduci scrisoarea la mine sâ stîu câţi sântu preste tot. Iar loavu dzâsă: împărate, nu-i mai număra când ai, să nu să mânie Dumnedzău pcntr-accsta lucru cc vei să faci, câcc toti sântu serbii tăi, ori mulţi, ori puţini. Iar împăratul nu gândi dc aceasta, cc tot sâli pre loavu să-i numere. Şi marsă loavu şi-i număra pre cuvântul împăratului ş-au găsâtu numai oameni de oaste 1000 de mir şi 100 de mii, fără dc umeri şi fără de copii şi lărâ moşnegi bătrâni. Ş-au mai număram toată săminţâia iudeilor şi s-au aflaţii patru sute de mii de oameni, iar încă săminţiia lui Levi ş-a lui Veniamin n-au apucam să o numere, că n-au mai lăsatu împăratul David, că s-au scârbitu Dumnedzău pre împăratul pcntr-accsta lucru ce au făcu tu, de au numărat oamenii.
S-au trimis Dumnedzău la David pre Cad prorocul şi dzâsă cătră David: Aşia iaste cuvântul lui Dumnedzău, împărate, că s-au mâniiat Dumnedzău pcntr-accsta lucru ce ai făcut, de ai numărat oamenii. Deci să-ţi alegi den trei certări, una: sau în trei ai foamete marc, sau în trei luni să tc goniască vrăjmaşii tăi, să-ţi stea în cumpănă, sau în trei dzale omor pre oameni.
Iară împăratul vădzu c-au greşim lui Dumnedzău şi dzâsă cătră Cad: Tute trcle fi-vor mic cu amar. Cc mai bine să cadzu înaîntia lui Dumnedzău, că multu iaste milostiv. Şi dzâsă: Să hie moarte. Şi era pre vremia secerii şi trimisă Dumnedzău moarte mare pe spre oamenii cei număraţi. Şi muriră den ostile lui Davidu 70 de mii de oameni, numai de diminiarâ până într-a prândzu. Şi căută David şi vădzu îngerul lui Dumned/ău, pre arhanghelul Mihail că era hmgu den ceriu până în pămâutu şi cu mâna întinsă spre Ierusalim şi cu sabiia zmultă în mână. Şi mulţi muriră şi de ceilalţi oameni, ce nu era de oaste. Iară David cădzu cu rugăminte spre Dumnedzău şi dzâsă: Eu sântu, Doamne, cel greşitu şi eu sânt păstoriţii cel rău ce
n-am ştiut paste oile Tale. Agiunge, Doamne, mânia Ta. Pune mila Ta asupra mea ş-asupra casei părintelui mieu.
Atunce dzâsă Dumnedzău cătră înger: Strânge mâna ta dc pre nârodul mieu. Şi-şi strânsă îngerul mâna pre cuvântul lui Dumnedzău şi-n locu să potoli si moartia. Şi acolo unde au fost stându îngerul au fostu o ar<i>c cu pâine a unui om, pre anume Orna. Şi dzâsă îngerul cătră David: Curund să faci aici jărtvâ lui Dumnedzău, ca pentru să să potoale mâni ia Iu 1 Dumnedzău. Şi au cumpăraţii împăratul acea ar<i>e de la Orna, cu pâine cu boi cu tom ş-au giunghiat boii ş-au aprinsu pâinia şi boii împreună ş-au făcut jărtvă lui Dumnedzău într-acela Ioc. Iară apoi, cu vreme, acolo pre locul aceii ari<i> au urdzâtu David Sionul, carele l-au săvârşit mai apoi cu fiiu-său, Solomon împâratu.
Iară acel omor mare ce au trimis Dumnedzău pre acei oameni a lui David n-au fostu numai pentru căce i-au numărat împăratul, ce au fostu şi pentru căce au fost toate ostili giurate lut David să nu-1 mai vicleniască nice dăunăoară. Iară apoi au trecut preste giurâmântu şi au făcut preste învăţătura lui Dumnedzău şi au părasâtu pe împăratul lor cel datu dc Dumnedzău, pre David şi s-au rădicatu cu ficiorul său, cu Avesalom, şi au gonit pre tatâ-său, pre David, şi multe nevoi i-au făcut lui David, cum spune Bibliia, până ce l-au aflatu loavu spândzuratu de păru într-un copaciu şi l-au lovit cu suliţa, de l-au omorâtu. Si atunci înc-au plânsu David mult după Avesalom, pentru moartia lui, măcar că s-au fostu rădicatu pre tată-său. Deci şi pentr-aceia au trimis Dumnedzău acea moarte mare întru ostili lui David. Ce trebue fieştecine când face giurământ cu alnil să-şi ţâe giurâmântu!, ori cu mare, ori cu mic.
Iar pe dup-aceasta, într-o dzi, prinblându-să David pentr-un foişor nalt den curţâle sale, au vâdzut de acolo pre o muiare într-o grădină, unde sâ scălda goală. Şi o prâviia Davidu
374
LITERATURA ROMÂNA MHDIEVAIÂ
CRONOGRAFE
375
şi să uita frâmăsetâlor ei şi-1 săgeta la inemâ frâmseţâle ei. Si-n loc trimisă dc o şi luară şi o adusârâ la împăratul. Si cum o vădzu împăratul au şi pofti tu-o la patu şi feace păcate cu dânsa. Si au şi purces gria.
tară aceia muiare o chema Virsavcia şi era a unui slujitorii! ce-1 chema pre anume lurîe. Şi era bărbatul ei trimis dc-npăratul la oaste. Iar dac-au început a să pricepe Virsaveia că îaste groasă au mărsu la împăratul ş-au început a plânge cu lacrămi ş-au dzâs cătră împăratul: Iată păcatul mieu sâ adevăriadză şi eu sânt grea şi giudeţul mieu iaste sâ mă omoară cu pictri. Iară David dzâsă cătră dânsa: Nu griji pentr-aceasta, că cu le voi locmi toate. Ş-au si trimis mai de sârgu o carte la cela ce era sărdariu pre oşti, d/icând; Cum vei vedea cartia mea să şi trimiţi pre Iurie cu nescare triabe la mine. Câ i-au părutu împăratului că daca va veni luric acasă să va culca cu muiaria-şi şi să va acoperi acel păcat şi vor dzâce că iaste graosă de bărbatu-şi.
Si cum au sosât cartia de la împăratul au şi trimis pre Turie cu treabe la împăratul, adecă să ducă lealele voinicilor. Şi dac-au sosâtu luric s-au împreunat cu împăratul şi l-au întrebat pentru rândul oştilor şi pentru rândul sărdariului. Iară luric i-au spus sănătate şt închinăciune, cu cap plecat despre toate ostile şi cum cu agiutoriul lui Dumnedzău mârgu tot biruind pre vrăjmaşii împăratului. Şi l-au pus împăratul la masă să să ospeteadză cu împăratul şi l-au dăruitu. Şi-i dzâsă: Du-te aemu la casă-ţi şi te odihneşte. Şi s-au dus Iurie acasă-şi şi ş-au vâdzut numai muiarca, iară n-au vrut sâ să culce cu dânsa, ce s-au culcatu tot osâbi. S-au dzâs: Să nu dia Dumnedzău să mă apropiiu cu de trup de muiare, până nu să vor întoarce ostile izdrailtianilor cu izbândă.
Şi în răi iasă împăratul de aceasta şi sâ miră cum va face să sâ acopere acel păcat. Ce scrisă o carte la sârdariul oştilor şi o trimisă pre Iurie. Şi dzâsă în carte: în vreme ce vei vedia cartea mia, iată că-ţi scriu cu taină, să pui pre Iurie unde vei vedia că
iaste loc mai dc ncvoc nainte, să ştiu c-au perit. Si cum au ceti tu sărdariu! cartea, aşea l-au şi pus pre dânsu mai nainte s-au perit Iurie. Şi veni viaste la împăratul c-au perit Iurie. Ş-au oblicit şi muiarca lui şi muliu au plânsu pentru moartea soţu-său. Iară împăratul au luat pre Virsaveia în curţile sale şi o ţânia în loc dc muiare.
Vedeţi, fraţâlor, ce face mărirea omului şi putiarea, cum sângur David mărturiseşte şi dzâce la Psaltire cum: Pre cât m-am mărit, pre atâta m-ai plecat. Şt iară mai dzâce: Bine-mi iaste că m-ai plecat, ca peniru să pociu învăţa dircptătâle Tale.
Pentr-aceasta sâ putem pricepe şi noi când iaste un om, sau săracii, sau cu grije, sau bolnav, cum iaste gândul aceluia pururia spre Dumnedzău, cum au fost măcarî si împăratul David, când l-au fost gonind Saul să-1 omoară; şi nu doaă sau trei dzâlc, cc l-au gonii 7 ai deplin. Şi până l-au fostu gonind Saul, totu au fost cu inema şi cugetul spre Dumnedzău ş-au fostu cu toată direpratea cătră Dumnedzău. Iară apoi, câiu au apucat la împărăţie atâta au şi uitatu acelia toate şi ş-au datu sufletul spre păcate şi încă la muiare cu bărbat. Ce nu-i susî câţi au făcut păcate cu trupul, ce apoi au făcut si moarte, că i-au omorât bărbatul.
Pentr-aceasta trebue omul de la nevoc când scapă, să nu uite pre cela cc l-au scos si s-au rugat lui. Sau, când eşti săracii şi mâhnim, dac-ai agiunsu la bine mare, nu uita amarul sărăciii, că apoi vei uita şi pre Dumnedzău, cum au fost uitat David, dac-au apucam la împărăţâe şi la bine.
Iară pre după acia greşală mare ce au făcut cu Iurie, trimisă Dumnedzău pre Nathan prorocul lui David ca pentru să-1 mustre pentru acel lucru cc au făcut. Şi daca marsă Nathan proroc la David, iarăşi proroc şi împărat, [iar] Nathan nu vru sâ-i dzâcă de tot într-adevărat, ce începu a-1 întreba cu pildă şi-i dzâsă: Cinstite împărate, voiu să te întrebu pre Mariia ta de un giudeţ pre direptate, cum vine legia. Un om ce au avut
376
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CRONOGRAFE
100 dc oi si i-au nemerit un ospc drag s-au vrut sâ-i facă ospăţ [şi| n-au giunghiat dentr-a sale oi, den cea sută, una, ce au giunghiat pre a unui săracu ce au avut numai una şi o socoti ia ca ochii săi acel sărac de omu şi nu sâ îndura să o lasă departe de la sâne, ca să nu-ă apuce lupii; ce dc pururia o culca lângă sânc şi-i era aminte dc dânsa. Iar acel om cu acele ot multe au făcut sală acelui cu una, ş-au făcut ospăţu acelui oaspe drag al său; iar apoi s-au temut că-1 va pârî la împăratul, căce i-au făcut sală şi l-au ucis şi pre dânsu. Cc să cade aceluia om? Că întrebu pre Mariia ta, ca pre un giudeţ direptu ce eşti pus de Dumnedzău.
Iar David împăratu şl proroc nu putu pricepe că acesta iaste giudeţul său, cc dzâsă: Adevărată moarte să i să facă, vine giudeţul aceluia om. Iar Nathan proroc dzâsă: împărate, tu eşti omul acela cu oile multe. Adecă ai mueri multe şi dac-ai să-ţi faci pohta trupască, căce n-ai lâcut cu una dentru muenlc tale cele multe, cc ai făcut sâlâ muerii lui Iurie, carele avea numai pre aceia şi o adormiia pre braţăle lui, pururia; ce nu-ţi sosî câtu câ o ai luam, ce încă pusâşi de l-au şi omorâtu.
Iară marele David, ca un omu plecat ce era, nu să bizui împărăţiei, ca sâ să mânie, sau să caute cu groază, cum sântu şi până astădzi o samă de oameni, nu numai domni sau boiari, ce şi alţâi mai mici dentru oameni, dac-ai dzâci cuvinte pre cale dirept vreo greşală cc au făcut ti. Iar cl schimbă obrazâ si să mânie şi dzâce: Cine eşti tu şi cine ti-au pus pre tine să-mi iai sama mea şi ce vei în cu mine, ori bine voi face, ori rău? Şi încă de vor avea vreo putere, vor face rău aceluia om ce-i va mustra pre dircptul.
Iară David, fiind împăratu şi cu putere mare, n-au vrut sâ stia împotriva direptăţâi, ce în loc cădzu cu faţa la pământu înainria prorocului Nathan şi dzâsă: Gresit-am înaîntia Domnului mieu, lui Dumnedzău şi trupiaşte şi suflctiaşte şi de astădzi nainte să scurtară dzâlelc mele. Iar Nathan proroc
dzâsă cătră David: Nu te teme, că nu vei muri, iarsupâraşi mult pre Dumnedzău. Cc pentru greşala ce ai făcut nu va mai lipsî groaza săbiei den casa ta. Pentr-aceasta dzâce şi David sângur într-o 117 psalomi: Certând m-au certat Dumnedzău şi morţâi nu m-au datu. Căce că multe griji şi multe amaruri au datu de sufletul lui David, cum ati audzâtu câ s-au rădicai fiiu-său Avesalom pre dânsul, dc i s-au cumpănim cu moartea nu numai odată, ce de multe ori. Aşijdcria şi al tu ficior a lui s-au culcaţii cu soru-sa, cu fata lui David, dc au curvitu, şi ş-altclc multe certări i-au trimis Dumnedzău pentru acea greşală mare ca pentru să o vindece.
Şi apoi dzâsă Nathan prorocit cătră David: Dumnedzău va erta greşealclc talc. Şi cu acesta cuvânt s-au mai bucurat incma lui David. Şi până pre atunci scrisesă Psaltiria numai până în 49 de psalomi, iară atunce au început a scrie: Pomilui mea Boje, po vclireai milostitvoei <= Milueşte-mă, Dumnezeule, dupâ marc mila ta> ş-au săvârşit Psaltirea până într-o 150 de psalomi.
Şi începu David a îmbătrâni în <îm>părăţâe... Şi daca îmbătrânisâ nu să mai putia să sâ mai încăldzască în patul său, mâcarî cu câte haine împărăteşti să vrea acoperi, toiu-i era rece; ee-i ducia pre o copilastrecă tânără, anume Avisanu sumani-neana şi să culcă lângă împăratul de-1 încăldzâia. Şi nice gândiia împăratul spre dânsa despre pârtia de păcate.
Iară Virsavcia, muiarea lui Iurie, daca o au luam împăratul în loc de muiate au făcur pre prea mândru Solomun, foarte harnic şi înţăleptu, cât nu era nice un ficior a împăratului David cum era Solomon.
Iar aproape de moania lui David, un ficior al său, ce-l chema Adoniia vădzând pre tată-său c-au îmbătrânim, să ţânia gata, numai să apuce împărăţâia, fără voia tătâne-său. Iar Virsavcia, îmma lui Solomon au mărsu la David ş-au dzâs: Cinstite împărate, adu-ţi aminte de giurămâncul carele ai
378
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
cronografe
379
adeverim mie ş-ai dzâs că pe după împărăţâia ta vei lăsa în locul tău împărat pre fiiu-mieu Solomon. Iar aemu cu socotescu c-au împărăţât Adoniia.
Iară împăratul David, dac-au audzât aşea, au chemat prorocii şi preuţâi, anume pre Cad prorocii şi pre Nathan proroc şi pre Asaf prcutul şi pre Idithun, iarăşi preutul şi pre mulţi domni şi crai ai săi şi denaintea acelora tuturor au potnăzuitu pre Solomon fiiu-său, ce era făcut al doile ficior den Virsaveia. Si-1 chemă aproape de dânsu şi-i dzâsă: Fiiul mieu, Solomoane, socoteşte întru tine întâiu să cunoşii pre Dumnedzăul părinţâlor tăi şi sâ slujeşti lui cu toată inema şi cu totu sufletul tău, căce Dumnedzău cunoaşte toate şi ispiteşte inema şi sufletul. Ce fiiul mieu, cearcă pururea pre Dumnedzău; că de-1 vei cerca, fi-va pururia înaintia ta. Iară că tu-1 vei părăsî, fi-vei părâsât în veci.
Şi iarăşi dzâsă: Fiiul mieu Solomoane, să ştii că eu întru viiaţa împârăţâii mele totu mi-au poftit inema ca să facu casă lui Dumnedzău, adecă beserica şi n-am putut, c-au venit cuvântul lui Dumnedzău cătră mine <care mi-au> dzâs că pentru ce am bătutu oşti multe şi am vărsatu sânge <mult> nu m-au lăsatu Dumnedzău să fac beserica. Ce pre după moartea <me au zâs> că o a săvârşi fi iul-mieu Solomon, căce că împărăţâia ta, <fiiul mieu>, toată va fi cu pace.
Deci pentr-aceasta, fiiul mieu <Solomoane>, îmbărbă-tiadză-te şi te întăreşte, câ cu den toii ficiorii miei «.-pre tine tc> puiu împâratu astădzi. Şi iaiâ eu dentru toată puterea <mea lasu> ţâc pentru triaba besericii lui Dumnedzău 100 de mii de talanţi <dc aur> şi 1000 de mii de talanţi dc argintu şi de aramă mulţi <fâră număr> şi toţi aceştia sâ-i cheltuieşti la lucrul casei lui Dumnedzău.
<Şi chiemâ> David pre totu nărodul jidovăscu înaintea lui şi iar <dzâsă cătrâ> Solomon: Iată, fiiul mieu, să ştie lot nărodul izdrailtenilor <că ţ-am> gătatu de totu ce trebuiaşte pentm casa
lui Dumnedzău <aur, argintu> şi bani de aramă şi bani de her să prisosască şi pietri scumpe de mult preţ, în tot fialiul. Şi încă peste ce ţ-am datu încă-ţi mai dau 3 mii de talanţi, iot de cel aur ales, ce să chiamă sufir, şi-ţi mai las 7 mii de talanţi de argintu ca să-ţi fie de polcitu păreţâi peste tot.
Iară domnii Iui David, dacă audzâră aşea să sculară toţi în picioare şi diaderâ şi ei pentru triaba besericii 7 mii de talanţi de aur şi 20 de mii de talanţi de argintu şt multe pietri scumpe de tot felini şi bani de aramă şi de her, să hie dc triaba lucrătorilor. Şi di'ade David scrisoare pre mâna Iui Solomon tot chipul besericii, cumu-1 va face şi diade izvod de heruvimi, cumu-i va face şi cum să le hie aripile întinsă, să să agiungă unul de alalt, să acopără, peste tot chivotul cu svânta pravilă, şi-1 învăţă totu ce trebui.
Şi iar îi mai dzâsă: Fiiul mieu, Solomoane, tânc minte de tot cc ti-am învăţat şi den toate lucrurile fii pururea cu frica lui Dumnedzău şi ţâne bine dîreptau'a la giudeţul tău şi fie cc lucru ce vei vria să faci, ia-ţi sama bine întâiu şi apoi să te apuci. Că aciaste trei lucruri dc vor hi cu tine, fi-vei pururea iubit despre Dumnedzău şi despre oameni.
Si fusesă început David a face Sionul şi apoi l-au săvârşim Solomon, cum veţi audzî mai nainte, la împărăţâia lui Solomon. Şi dacă învăţă pre fiiu-său de totu ce trebuiaşte, să săvârşi marele împărat David, fiind om de 70 de ai. Şi când l-au pomâzuitu Samuil proroc dc împărăţie au fost de 30 de ai ş-au împărăţât cu socru-său, cu Saul, 7 ai şi pre după moartea lui Saul au împărăţâtu iarăşi 33 de ai Şi daca s-au săvârşiţii, iară fiiu-său Solomon au strânsu tot nărodul jidovescu şi toate ostile şi toţi domnii şi-1 petrecură cu cinste mare şi-1 îngropară in cetatia Ierusalimului aproape de Siluam.
380
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CRONOGRAFE
381
ÎMPĂRĂŢÂIA LUI SULTAN MEHMET, FICIORUL LUI SULTAN PAIAZÂT. GLAVA 214
Pc după robirea şi moartea lui sultan Paiazât, stătu împărat fiiu-său sultan Mehmet. Şi-ş strânsă şi el oşti turceşti şi pre bani şi să dusă spre răsărit şi feace trudă mare până a-ş scoate cetăţâle care luasă Ţamberlan şi pusesă ispravnici ai săi pre la dânsăle. Şi fără ce-ş scoasă cetăţâle lor au mai luat ş-a grecilor Galatiîa şi Capadocbiia. Acesta împărat Mehmet au mutat de tot scaunul împăratâii turceşti de la răsărit, adecă, de la Brusa, şi l-au aşedzat despre apus la Udriiu, pentru Irica lui Ţamberlan sau altora, să nu mai petreacă nime precum au petrecut tată-său, sultan Paiazât Iltirim. Şi împăraţi şi acesta cu paci, pe după ce ş-au scos cetăţâle, 14 ai şi deacii muri.
Apoi pe după acesta au împărăţât fiiu-său sultan Murat a cărui viiaţa şi fapte de vitejii că s-au bătut cu craiul ungurescu şi l-au dobândit dc i-au tăiat capul şi alte bârbăţâi câte au făcut, toate acestea s-au scris pre urmă la începutul Turcogreţâii1. Şi dacă i să prinsă moarte la Udriiu2 trimisă de adusără pre fiiu-său sultan Mehmet de la Magnisâra şi-1 lăsă împărat în locul lui.
AICI SĂ ÎNCEPE PEN'FRU LUAREA ŢARICRADULU1 ŞI CÂTE RÂUTĂŢ FEACERĂ ÎNTR-ÎNSU. GLAVA215
Pe după moartea lui sultan Murat, carele avea mare prietenşug şi bună paci legată cu împăratul creştinilor, cu Ioan Paleolog, stătu împărat ficiorul lui sultan Murat, pre anume sultan Mehmet, împărat răsăritului şi apusului. Atunce pre aceia vreme să săvârşi şi împăratul Ioan Paleolog, împăratul creştinilor ş-a Ţarigradului. Şi veniră fraţâi acestui împărat, anume Costantin şi Dimitrie şi Toma, şi dederă cei doi fraţ împărăţâia lui Costantin. Că împăratul Ioan Paleolog ficiori n-au avut, ce au stătut împărăţâia pre fraţi.
Dece dacă să voim fraţâi de dederă împărăţâia lui Costantin, fratelui celui mai marc, fiarâj ceia fraţ ş-au luat Ţara Peloponisul, care să chiamă Morca, de unde sânt grecii moraiţâi. Şi împărăţâia fraţâi Pelopinisul în doaâ, şi-ş luă unul I.achcdcmoniia cu toate ţinuturile, iar altul ş-au luat Corinthul. Şi şedea fraţâi amândoi de să odihniia făr'nice o grijă.
Iară sultan Mehmet, dacă să vădzu împărat pmiarnic răsăritului şi apusului, râu sâ gândi cătră Ţarigrad şi cătră creştini. Iar atunce de întâiu, dacă stătu împărat, arătă prietenşug mare cătră Costantin Paleolog împărat şi cern loc la greci sultanul acesta de-i dederă ca sâ-ş facă cetate deasupra farului, aproape dc Ţarigrad. Şi o feace cu tării de zâdiuri şi cu baştior. Iar ţarigrădenii lc da şi bucate de mâncat pristavtlor si de băut şi lc da var şi cărămida si dc cc Ie trebuia, de frică. Iar avea ţarigrădenii putere să nu-i Iasă să facă cetate, ce nu mai uădejduia giurâmânturile care lc făcusă cu tatăl acestui împărat, nu o dată, cc şi de multe ori cu împăratul greeescu, ca să nu să rădice pre Ţarigrad nici el, nici ficiorii, nici nepoţâi lui. Aşijdirea şi acesta încă să adeveriia ca şi tată-său, dară adeverinţa lui au fost vicleană şi înşălătoare.
Iar dacă săvârşi cetatea de făcut o au întărit cu puşd şi şi cu oameni păzâtori şi pusă steaguri pre în zâdiuri. Iară ţarigrădenii nădejduia aşea că de vor vedea vreun samnu de vrăjmăşie de cătră turci să facă cetăţuia aceia pământii, căce că era aproape de dânşii.
Iar sultan Mehmet purceasă spre Udriiu pre după cc găti dc tot cetatea. Iar dc întru oamenii lui să lăsară năvrapi şi apucară dc robiră câţiva oameni de într-un sat de lângă Ţarigrad, ce să chiamă Bczplătnii şi de într-alte sate, ce să chiamă satul Svcati Foca. Iar ţarigrădenii audzâud de aceasta au trimis de au dat ştire sultanului cum: întru pace şi legătură ce am avut cu tată-său şi cu tine nu sâ cade să nc apucat oamenii robi. Iar
382 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
sultan Mehmet s-au tăgăduit că nu-i la ştirea lui. iară să să cerce oamenii acei apucat să-i trimită la casâle lor.
Iară peste puţânca vreme într-acel an cc au stătut împărat s-au gătat cu oşti mari şi grele şi pre uscatu şi şi pre mare, cât nu li sâ mai vedea marginea şi pământul dc cai şi oameni, iar marea nu sâ vedea dc vasă, dc catarge si de şcici. Şi veni sultan Mehmet şi cuprinsă Ţarigradul şi despre uscat şi de pre mare.
Iar catargele n-ar hi putut străbate pre lângă Ţarigrad, căce câ era un lanţuh de Pier întinsu preste mare de la Galata până la Ţarigrad, făcut gros dc fier oblu. Iar turcii fcaccrâ meşteşug minunat ş-au trecut catargele pre deasupra lanruhului. Si făcură aşea că-ş păscurâ prilejul până unde suflă vânt mare de încătro veniia catargele şi întindea toate pândzălc unii catarge şi veniia ca o săgeată, căci că trăgea şi robii cu opacinilc <= vâslele>. Iar oamenii cei de oaste sâ punea toţ în coada catargii. Deci eaiarga să rădica eu piscul sus şi sâ aşedza denapoi dc greimea oamenilor şi cu piscul covârşiia preste lanţuh, până aproape de giumătate de catargă. Deci oamenii cei de în coada cătargăi sârguia curând toţ de alerga în piscu. Deci piscul să pleca şi denapoia să înălţa şi trecea eatarga preste lanţuh.
Şi aşea într-acesta chip au trecut catargele toate de spre Ţarigrad şi nu mai folosî nemic lanţuhul cel de fier. căce câ nu vrea Dumnădzău pentru greşealele noastre, ce-i era voia să sâ ia împărăţâia de U creştini şi s-au luat.
Iar dacă se apropiiară catargele pre lângă zâdiul Ţarigradului începură a face meşterşuguri multe ca sâ sâ poată sui pre zâdiuri. Şi începură a face scări cu buţî deşiarte şi cu scânduri pretutindirca să să sue preste zâdiuri să facă năvală în Ţarigrad. Iar pre atunce dc curând au cădzut o bucată de zâdiu de sta spărtură de la poarta Hersunului până la poarta lui Sveatii Roman şi nu apucasă să astupe târigrăd^nii acea ruptură de îmr-acel zidiu, ce pnsesă în loc de cârpele multe dc toate; ce nice de un folos acelea nu le era.
CRONOGRAFE 3S3
Iară pre aceia vreme sâ prilejisâ un boiar ghenuvian, pre anume Dustugnea, fiind venit acolo la Ţarigrad cu doaă corăbii mare cu negoţu. Şi vădzându că ţărigrădenii nu vor să stea direptu acea ruptură de părere şi de pre acolo să va lua Ţarigradul, au dzâs cătră împăratul Costantin acel boiariu şi cătră tot nărodul cum va sta el cu puterea lui şi cu cheltuiala lui la acea spărtură dc părete, de să va bate cu turcii, cu agiutoriul lui Dumnădzău, pentru binele creştinilor. Şi-i mulţămi împăratul foarte şi toţ creştinii.
Si stătu acel boiariu tare acolo la zidiul cel strâcat şi vitejeşte, de sâ bătea cu turcii şi nemic nu putea face ca sâ străbată turcii, cc-i bătea cu sâneţâ şi cu sacaluşă şi nu să mai putea apropiia nice unul acolea. Şi multă vreme ţânu strană acel boiariu ghenovezu şi tot ar fi ţânut; ce-1 săgetară cu un sâneţu în piciorul cel direptu şt de durere mare au cădzut la pământ mai mortu. Şi-1 luată oamenii săi şi-1 dusără dc-1 bâgară în corabie şi-ş întinsâră verrileli corăbiilor şi să dusără pre mare până agiunsără la Sacâz. Şi acolo sâ prinsă moarte acelui boiariu şi-1 dusără mort la Ghenova, la casa lui.
Iar împăratul Costantin şi cu toţ boiarii şi cu năroadcle toate să svătuită să aleagă patrudzăei tie voinici tineri, oameni aleşi, cu arme şi cu foc şi să-i pue într-un vas sprinten să margâ pre taină şi să dea foc catargelor turceşti să le aprindză, să nu să aleagă nemic de dânsăle. Şi aşea feaceră. Şi-i scoasără pre taină cu vasul acel sprinten, ce să chiamă feludă şi purceasără dc cşiră pre poarta ce să dzâcea Chinigus, adecă Poarta Vânătoare. Iar vrăjmaşii de frânei de deci'nde, de la Gălara, ori cum şi în ce chip au oblicit de aceasta şi având prieteşug cu turcii le-au dat ştire cum vor grecii să le aprindză armata, ce să să păzascâ. Dece turcilor le era aminte şi numai cum vădzură feluda aceia cu acei vonici mârgând au îndireptat o puşcă mare dc într-o cătargâ şi loviră vasul acela cu acei patrudzăci de vonici şi-1 sparsărâ. Şi să înecară toţ tinerii aceia în fundul mării.
384
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALĂ
CRONOGRAFE
385
Iar împăratul şi tot nârodul muh plânsârâşi să jeliră pentru aceasta. Şi să plini cuvântul ce dzâce filosoful: Unde Dumnedzău dă, zavistiia nu încape; iar unde nu dă, nici plângerea [iu poate. Iar împăratul şi cu toţ ţarigrădenii, pre cât le era puterea, sta şi sâ bătea cu turcii. Ce nu avea cum, câ era un grec la o mie de turci, ce numai ce să ruga milii lui Dumnedzău să le fie într-agiutor.
Iar când fu a doa dzi turcii fură gata şi călări şi pedestri şi dederâ năvală mare la ruptura zidiului şi apucară o samă de intrară, călări şi pedestri şi dobândiră zidiurilc cele mare şi pusără sieaguri pic într-însă şi pre în başte. iar ţarigrădenii, mişeii, dacă vâdzură steagurile pre zâdiuri statură cu războiu tare acolo la ruptura zidiului şi atâta statură vitejeşte grecii de să tăiară cu turcii, cât să împlusâ ruptura acea dc zâdiu de trupuri de oameni morţ, învârvomaţ unii preste alţî, cât ţânea ruptura aceia de zâdiu dc la poarta ce să chema a lui Hersus, până la poarta lui Svcatii Roman, loc de o pistrcalâ mare, preste tot să zâdisâ ruptura dc stârvuri de oameni, unul preste altul, de a tocma cu zâdiul în sus.
Şi atâta sunet şi trăsnet sâ feace şi să încleştasă unii într-alţî de să tăia, cât nici cei dc în lăuntru nu mai putea cşi afară, nici cei dc afară nu era loc sâ între în lăuntru, ce să giunghia şi să tăia de a mână, că nu mai era putere într-alt chip. Iar păgânii, turcii, fiind mulţ ca frundza şi ca iarba, cuprinsărâ dc să suiră pre zâdiuri pretutindirca şi împlură Ţarigradul ca lăcustele şi să tăia cu grecii pre toate ulcţâle şî pre în toate hudiţăli şi locurile cele strâmte. Şi luară turcii Ţarigradul de la creştini cu sabiia şi cu sânge vărsat fără cislâ şi fără samă, în cursul ailor dc la Adam 6961, iar de la întruparea lui Hristos 1453, în luna lui maiu în 29, într-o marţî demâncaţă.
O, minunile tale, Doamne, împărate şi despuuoriu, văseadrăjtcl < = a toate stăpâiiitorule>, în cc chip usăbişi mila ta cea bogată dc cătră noi creştiniî, serbii tăi, cu atâta dlăgo
trâpenie <= îndelungă răbdaro de sosâră noaă acestea, au după cuvântul prorocului: cto pozna u magnes, adecă cine poate şti gândul lui Dumnedzău, sau cine în svatul lui au fost, sâ poată cunoaşte adâncurile sali si cine ar fi avut dc întru oameni inimă împietrită să poată trâpi să nu plângă şi să nu să jelească dc robiia şi de vărsarea de sânge cc să feace în Ţarigrad, în cetatea ceia ce să dzâce împărăteasa cetăţâlor, care era vâznosâtă <=proslăvită> şi vestită preste toată lumea de pre supt ceriu? Iar aemu iaste mai de gios şi mai pobrăzâtă <= umîlîiă> decât toate cetăţâle
Care incmă dc fîer ar fi să nu o cuprindză durere de primejdiile carele au sosât aceştiia cetâţ? Socotescu câ şt pământul va fi suspinat de jelea ci şi pietrile şi lemnele şi toate câte sânt cu abur şi fără abur să vor fi mâhnit şi să vor fi jelit de nesuferitele lucruri şi poznele ce s-au făcut într-acea cetate curată şi creştină, cât mâ cutremur şi a mai scrie.
Atunce să fie vădzut neştine svintele odoară a svintelor besereci cum lc apuca turcii de pre în svintele altare şi le băga pre în sân şi pre unde avea loc mai cu taină a trupului şi cum călca cu picioarele svintele evanghelii şi svintele pravile şi în ce chip călugări tâlc, fe'tc curate, lc apuca de-ş râdea de dânsâle pre uleţă şi pre drumuri, fără nice o sâialâ şi ruşine păgânii şi bezduşnicii şi iale tapa si sâ văita că le ucidea, de li să audzâia glasurile şi boacetele până la naltul ceriului. Aşijdirea giupănesâli cele scumpe şi iscusâte, de nice soarele nu le vedea, le ducea robite şi de cosâţâ trăgându-lc pre toate ulcţâle cu groază şi cu ţâpete, cum era mai cu ruşine.
Aşijdirea să fie vădzut neştine precum ducea preutâi şi călugării cu şirianguri legat şi cu capetele goale, trăgându-i şi bătându-i, cum era mai amar şi mai rău, cât cine le poate povesti ş-a lc scrie toate câte lucruri rele pe spre fire ce s-au făcut intru aceasta mânie ce-ş trimisesâ Dumnedzău pre rodul creştinescu. Aşijdirea cum dezgropa turcii mormânturile
386 LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALĂ
cronografe
387
împăraţilor creştini, ca <să> găsască haine răstite cn sârmă, sau ncscare aur şi pietri scumpe şi le scotea oasăle afară dc-ş râdea şi să împroşca cu dânsălc; şi ş-alre multe îmbăiaturi şi scârnăvii făcea spurcaţâi şi pângăriţâî.
Atunce să plini prorocisviia împăratului David cc d/âce în 78 psalmi: Boje priidoşî iaziţi vă dostoanie tvoc oscvârnişa ţârcov sveatâia rvoia. Polojişî Ierusalima iaco ovoştnoe hran-ilişte, polojişâ tropia rabî tvoih braşna ptiţa nâbăsnărn, plâti prepodobnih tvoih dzvearem zcmnâh. Proliaş crâvî ihî iaco voda o crâstî Ierusalima i nebea progreabaiai. Bâhomî ponoşenie săseadom năşim podrajanie i porâganie sâştim o crâstî nas. Docolea Gospodi progneavaeşisia vă eoneţ razgoritsia iaco ognî răvente tvoc? I preadalesi nas vă râţea vrag bczaconen.
<= Dumnezeule, păgânii au năvălit în moştenirea ta; pângrit-au biserica ta cea sfântă şi Ierusalimul l-au prefăcut într-o movilă de moloz. Dat-au trupurile slujitorilor tai sâ le mănânce păsările cerului şi cărnurile cuvioşilor tăi le-au dat fiarelor pământului. Vărsat-au sângele lor ca apa împrejurul Ierusalimului şi nu era cine să-i îngroape. Ajuns-am dc ocara vecinilor noştri, batjocura şi râsul celor dimprejurul nostru.
Până când, Doamne, te vei fi rnânia până în sfârşit? Până când va arde ca focul mânia ta? Şi ne-ai dat pre noi în mâinile vrâjmaşilor>.
In ce chip putu primi Sveata Sofîia, căriia i să pusă numele acesta să să cheme aşea de întru cuvântul lui Dumnedzău, Sveata Sofiia, zidirea cea mare şi minunată dc pre supt ceriu şi ceriul cel dc pre pământii, Sionul cel Nou, pr^ car^ o au zadit sângur Dumnedzău şi nu mână de om, pohfaîa şi lauda a toată lumea, ceia ce covârşeşte preste toate zâdituriie de în câre-s pre pământ.
O, ciudesă şi minune marc, cum şi în ce chip sveata beserecă aceasta şi lăcaşul lui Dumnedzău sâ feace capişte şi mecit ismailienilor, a vrăjmaşilor credinţăi lui Hristos! O, soare,
de aceasta ininună-te şi tu, pământiile, cutremură-te şi cu omilinţă glăseşte-te strâgând şi dzâcând: Mnogo milosârde Gospodi, slava Tebe <= Mult milostive Doamne, slavă Ţie>.
Intr-acesta chip s-au robit şi s-au luat Ţarigradul, ocanicul.
Iar mişelul dc împărat Costantin, dacă vădzu că să suiră turcii pre deasupra zîdiului dc spre partea ce să dzâcea a lui Sveari Roman, mulţî ca lăcustele, eneceri pedestri şi călărimea mulţându-să înirându pre ruptura zidului, cum mai sus scrisăm, nu mai avu ce sâ face, ce fiind gri jir de moarte cu ispoveduinţă şi cu svânta pricistenie şi de împreună cu multă samă de boiari ai săi eşi în tâmpinarea turcilor şi dzâsă căirâ boiari aşea: O, fraţâlor, astădzi ne sosî ceasul rnorţâi sau a robirei. Ce decât să fim vii suptu chinul şi pedeapsa robiii şi să murim cu ruşine, mai bine să dăm război vrăjmaşilor şi să perim cu cinste într-acesta ceas pentru credinţa şi pentru moşiia; iar Dumnedzău ne va alege precum va fi mila sa cea bogată.
Şi fură toţ boiarii cu împăratul într-un cuvânt şi să erta de în rost unul pre altul şi dzâsără: Astădzi am născut, astădzi să perim. Şi să slobodzî nainte împăratul cu sabiia goală în turci, în mulţâme şi toţ boiarii alăturea cu dânsu şi multă moarte feaceră într-înşîi, până-i împresorară de nu să mai vădzură între dânşi între turci. Şi acolea peri împăratul creştinescu Costantin şi cu toţ boiarii săi şi nu vrură să să dea vii în mâna turcilor. Iar şi turcii n-au ştiut că iaste sângur împăratul grecescu acolo într-acel buluc şi cu boiarii săi, că nu i-ar fi tăiat, ce i-ar fi împresorat ca pentru sâ prindză viu pre împăratul şi să-1 fie dus la sultan Mehmet, împăratul turcescu. Că mai pre urmă mare cercare au fost peniru împăratul Ţarigradului ca să sâ afle unde va fi. Că avea grijă mare împăratul turcescu câ va fi scăpat şi va veni cu agiutor de la ah creştini şi-1 va potopi.
Deci au pus de au căutat pre în toate trupurile cele perite şi l-au cercat până i-au aflat capul spălându-1 de sânge şi l-au
388
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CRONOGRAFF
380
cunoscut mama lui şi ş-alţ boiari. Şi într-acesta chip să potoli grijea împăratului turcescu şi sâ plini ele bucurie si de veselie atâta cât nu să mai şriia ce sâ mai face, vădzând ca au dobândit ceiatea cea minunată de în toată lumea a Ţarigradului, care să răspunde împărăteasa a tuiuror cetăţilor de pre suptu ceriu şi vădzând că să chemă de pre acii împărat grecilor şi stăpân răsăritului şi apusului,
Iar când fu a cineca dzî pre după cc sâ luă Ţarigradul feace împăratul turcescu iaiăş cercare mare pentru nescare boiari mari greci dc vor fî undeva supus numai să să afle. Si aflară pre duca cel marc şi pre domesiihul cel mare şi pre sărdarul oştilor, pre ficiorul lui Catacuzino cel mijlociu şi şi pre alţ mai de gios boiari mulţ au găsât şi tuturor acestora le-au tăiat capetele. Insă până a tăia pre duca cel marc au adus întâiu pre doi fii ai săi de i-au tăiat înaintea lui. D^cii au tăiai şi pre duca.
Si acolea sâ plini cuvântul Svântului patruarhu Grigorie Mamint, carele prorocisâ ducăi, acelui boiari mare, cu mulţ ai mai întâiu, precum vor lua turcii Ţarigradul şi vor tăia întâiu capetele a doi ficiori ai săi, apoi vor tăia şi capul lui. Şi aşea fu cum dzâsă acel părinte preajdevidiţu <= prevăzător>.
Iar pre un cucon mai mic cc au fost având acel boiar duca cel mare, hau luat la împărăţie în casă, cc-l chema pre anume Isaachie, carele fără zăbavă vreme nu să şriia cc s-au făcui de în casa împăratului. Iar apoi s-au oblicit cum sâ află la Râm, unde era şi o soră a lui, trimisă dc tată-său cu multă avuţie încă mai întâiu de luarea Ţarigradului.
Iar împăratul turcescu, sultan Mehmet, învăţă de strânsără toate trupurile cele moarte de în războiul Ţarigradului, şi creştineşti şi turceşti, si lc scoasără de în Ţarigrad afară şi dexicră foc dc lc arsârâ.
[ar pe după aceasta fără zăbavă, daca să aşedzâ pre împărăţie sultan Mehmet, au tăiat capul lui Halii păşea, purtându-i pizmă veche mai de întâiu dc pre când au fost
poroneit acesta Halii păşea la tatăl împăratului, la sultan Murat, la răsărit, la Magtiisâia, pre vremea ce au fost venit craiul ungurescu şi cu hangul să să bată cu acest împărat, cu sultan Mehmet şi apoi au trecut ungurii de au luat Vama.
Şi pentru căci să punea pururea Halii păşea pentru Ţarigrad să nu margă cu oşti să-1 ia, nici să strâce pacea ce au făcut tată-său, sultan Murat, cu împăratul grcccscu, aducându-i aminte că dc va miarge asupra Ţarigradului sâ vor rădica alte crai creştineşti şt vor face de vor pitarde şt Udriiul. Şi pentru căce au adus pre tată-său cu scrisorile lui de la Magtiisâia de s-au bătut cu ungurii şi apoi au şedzut tată-său în scaun la Udriiu şi pre dânsul l-au trimis la Magnisâia, la răsărit. Dece pentru acestea i-au făcut plată de i-au tăiat capul. Că aşea să cade să cinstească dracii pre ceia ce cînstescu pre dânşii.
Iar împăratul, sultan Mehmet, pusă în Ţarigrad cadiu şî epitropî etirnpătători şt ianiceri mulţ de paza Ţarigradului. Şî împăratul să dusă la Udriiu să-ş mai vadză şi să-ş mai tocmască treaba şi acolo şi iarăş să să învârtejască la Ţarigrad.
Şt trimisă împăratul pre în ţară, pre afară de în Ţarigrad, pre în cetăţ şi pren sate şi oraşe şi învăţă să aducă oameni casaşi eu totul să lăcuiască în Ţarigrad; că să împuţânasă oamenii, ţarigrădenii, că unii perisă, alţâi fugisă, când s-au luat Ţarigradul; dece au adus oameni mulţ de pre Marea Neagră, de la Agathopol şi de ta Mesevriia şi de la Sălivriia şi de la Iracliia şi de la Panod şi de la Orestiiada şi de pre aiurii ea şi le dărui împărăţâia casă în Ţarigrad gata şi locuri. Dece şi oamenii acestea fără ce le dedesâ dc la împărăţie ş-au cumpărat şi ci dc alte lucruri bune şi scumpe dichisuri. Şi fură orăşiani şi stăpâni direpţi ţărigrăde'ni.
Iar împăratul turcescu sâ învârteji de la Udriiu la Ţarigrad şi începu a direge saraiul vechiu, ce-i dzâc turcii Ischisarru. Aşijdirea şi în I'arigrad iarăş au pus de au tocmit ş-au dires ş-au întărit zidiuri şi altă ce era strâcat. De acolea s-au sculat şi s-au
390
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVĂIĂ
CRONOGRAFE
391
dus dc au luat cetatea EnuJui. Şi de acolea s-au dus de au luat Athina şi Tbiva şi Thasul şi Samothrachiia şi Argosul şi Moreia. Apoi s-au dus de au luat Limnul şi Imbrul şi alte cetăţ şi oraşe, câie era mai mici şi mai aproape dc acestea cetăţ şi ostroave cc mai sus scrisăm. Şi tot îmbla în toate părţâlc, dobândindu locuri şi cetăţ şi nu să aşcdză într-acel an nice într-o dzi. Şi nimic nu mai era ca să-i mai stea împotrivă.
Iar de acolo au trecut cu ostile în corăbii preste mare, la răsărit ş-au luat ostrul Mitilinul şi doaă oraşe ce Ie dzâc Fochili cele vechi şi cele noaă, carele să află aproape de cetatea Zmirchii Eresului de în gios de râul Mcnandrului. Şi şi de pre acolo mulţ oameni, cu mucri, cu ficiori cu tot au adus de au aşedzat în Ţarigrad.
Iară de pre acolo s-au dus ş-au luat cetatea Castamoniia şi cetatea Sânopul. Că aceste doaă cetăţ le-au fost ţâînd Căzâl Aliniat, fiindu-i lui de moşie de la strămoşii lui, de la sultan Alatin dc la viteazul cel vestit şi înfricoşat. Căci că Căzâl Aliniat carele ţinea aceste doaă cetăţ cu toate oraşele şi satele de pre împregiur, numai cât au audzât că vine împăratul într-acea parte de loc au fugit tocma la Persâia la Uzun Hazan, de au scăpat. Dece acestea cetăţ s-au închinat cu toate olatele de pre împregiur împăratului, tară nice un războtu.
Apoi de acolo s-au dus de au luat Amastrul cetatea şi Chefea de în mânule ghenuvezâlor. Şi oamenii de în Chefea i-au adus în Ţarigrad şi de pre în satele Chcfci şi au rămas cetatea aceia mai pustie dc oameni Şi au strâcat câtva şi de în zâdiurile cetăţâi Chcfii. Iar de acolo s-au învirtejit sultan Mehmet împărat iarăş la Ţarigrad.
Şi vădzând că toi nu să pot strânge creştinii în Ţarigrad cu voia lor, carele de pre unde fusesă fugiţi şi împrăştiaţi au început a întreba împăratul cum poate fi de rândul acestui lucru. Ş-au întrebat de creştinii carii era pre lângă împăratul, oameni cărtulari şi sameşi mari dc cumpăta împărăţâia cu scrisorile şi
cu ambacul grecescu. Căce că turcii era neînvăţaţi şi necărtulari, ce făcea răvaş de lernne şi cresta pre dânsa şi le era în loc de băgare samă, că altă samă nu şuia, până ce-i învăţară pre cătinel grecii. Şi încă şi până astădzi tot aceasta obicină ţân pitarii ceia ce vând pâinea pre în târg la Ţarigrad.
Dece acestea greci, gramaticii, ce să afla pre lângă împărăţâc spusără cătră împăratul dzâcând că până nu să va pune în Ţarigrad patriiarhu creştinilor nu să vor strânge. Iar împăratul dacă oblici că iaste povestea aşea, îndată dede voe să să strângă creşrinii de pre unde vor fi şi să caute să-ş aleagă unul de întru dânşii, care-1 vor socoti ei să le fie de treabă şi cu voia împăratului.să-1 pue să le fie patriiarhu. Făcând împăratul acesta lucru cu meşterşug ca să audză creştinii grecii că s-au pus patriiarhu ca şi mai întâiu la împărăţâia creştinească, sâ vie toi grecii la Ţarigrad să să strângă ca să să împle de oameni.
Iar nărodul creşdnescu cât era în Ţarigrad să strânsărâ toţ după poronca împăratului şi alcasără pre filosoful Ghenadie şcolariul, fiind fost giudeţ împărâţâii, om svânt şi cu osârdie dumnedzăiască, îl spodobiră cu sorţ de pravilă cu toţâi şi-1 feaceră patriiarhu. Şi i să închinară toate nâroadele creştineşti şi să plecară Iui toate bes^recele Ţarigradului şi toate mitropoliile şî eparhiile dc în lume, ca şi la împărăţâia de întâiu a creştinilor.
Iar sultan Mehmet împârar, audzând câ l-au ales de bun şi destoinic de l-au pus creştinii patriiarhu, i-au poftit de au mărsu înaintea sa în casâle împărăteşti şi-i dede, în loc de cârje, toiag de argint poleit de mult preţu, foarte frumos şi iscusât. Şi-i dede şi calu împărătesei! cu toate podoabele şi cinci sute de galbeni de aur şi-1 îmbrăcă cu caftan şi-i dede şi pălărie scumpă de-i pusără în cap. Şi-i dzisă: Pasă dc fii patriiarhu întru nârocul împărăţâii mele şi fii cu prictenşug spre noi. Şi să ţâi toate obkinele Patriiarhiei precum le-au ţinut şi ceialalţ patriarhi ce-au fost mai întâiu dc tine. Şi să-ţ fie o dată şi Besereca Svinţâlor Apostoli să fie Patriarhie, să petreci întru însa.
392
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CRONOGRAFE
393
Şi-1 pctrecură cu cinste şi cu oameni împărăteşti până acolo. Şi să feace Svânta Beserecâ a Svinţâlor Apostoli Patriarhie; că nainte la împăraţii creştineşti au fost Svânta Soliia Patriarhie. Iară dacă luară turcii împărăţâia, pre Svânta Sofiia o feaceră mecit, de să închina împăratul într-însă, precum o vedem şi până astă/J.
Dece şedzând patriiarhul acolo la Svinţii Apostoli şi fiind pre împregiur poporul acolo pustiu de oameni, [iar] într-o dzî să află în ţâniirimul besereeii un om mortu, ucis. Şi pentru aceasta multu să îngrozi patriiarhul şi temându-sâ să nu să mai facă ş-altc morţi şi să nu petreacă şi cl cu oamenii săi vreo pacoste, csi de acolo şi lăsă acea beserecâ minunată şi iscusâtă pustie şi ceru de la împârătâc de-i dederă altă beserecâ ce au fost petrecând călugăriţă fete curate într-însă, ce era hramul Svinteî Rogorodiţe Preablajcnna, câriia îi dzâc creştinii şi până astăzi Paimacariston, greceşte, adecă Preafericita, româneşte. Şi acolo sâ feace Patriarhiia, de şedea patriiarhul.
Iar Beserecâ Svinţâlor Apostoli cea minunară, ce iaste a doa zâdire pre după Svânta Sofiia, o feaceră turcii mecit pre numele lui sulran Mehmet, acestuia împărat ce au luat Ţarigradul. Iar acolo unde să făcusă Patriarhiia, la Preablajcnna, acolo era pre înpregiur creştini şi poporeiii, toate ulitâle pline.
Iar într-o dzî îmblâud împăratul pre în Ţarigrad şi uitân-du-să cu câtăva samă de oameni, i s-au prilejit a trece şi pre uliţa aceia unde era Patriarhiia. Şi întrebând împăratul şi vorovind cu musaipii săi au sosât şi până la poarta Patriarhiei ş-au întrebat acolea ce poate fî şi ce beserecâ iaste. Deci îi spusărâ că iaste beserecâ întru care să află şedzător patriiarhul.
Iar împăratul, dacă audzî de patriiarhul, îndată întră pre poartă fără veste şi descăleca şi întră şi în beserecâ. Iar patriiarhul, dacă prinsă dc veste, s-au pogorât de în cheliile sale şi-i eşi înainte şi să închină împăratului. Iar împăratul mulţămi patriiarhului şi-î adusără scaun împărătescu de şedztt împăratul
lângă cămara, adecă visteriia Patriarhiei, şi luă în voroava cu patriiarhul. Şî dc în voroava începură a grăi şi de în carte. Şi întrebă împăratul pre patriiarhul multe adâncuri pentru credinţa legii creştineşti. Şi cu tâlmaci grăiia, dând împăratul voc patriiarhului cu giurâmânt sâ grăiască cu împăratul cu îndrâznire mare, sâ facă despotatâe întru arătarea credinţii creştineşti, fără nice o sâială.
Iar patriiarhul Ghenadie dacă vădzu că iaste cu voia împăratului să să facă răspunsuri si arătări a tainei credinţăi creştineşti, iar patriiarhul atunce să încredzu şi începu, într-audzul tuturor, a grăi şi a arătare lucruri minunate şi adevărate şi aşedzate a credinţăi creştineşti. Şi întâiu arătă înfricoşata taină a Svintci Troiţă şi precum Cuvântul lui Dumnădzău faste cel unul a Svintci Troiţă şi a unui Dumnedzău, carele ca un întrupat dc întru Prcasvânta Curată pentru noi şî pentru mântuirea noastră şi întru care chip au murit şi au învinsu şi s-au suit în ceriu cu trup şi iarăs cum va să vie cu putere ca sâ giudece viii şi morţii; şi toate taincli credinţăi creştineşti i lc spusă şi i le adeveri toate cu arătări şi cu adevere dc întru Svintele Scrisori.
Dc carele audzându-lc împăratul şi ascultându-lc cu audz întreg şi cu minte destupată, dzâsă împăratul să i le scrie şi să i Ie dea scrisă sâ Ie izvodească pre limbă turcească. Şi într-acesta chip le-au scris patriiarhul în 20 de glave toată adeverinţa şi taina credinţăi creştineşti, care glave lc-au izvodit şi lc-au prepus dc pre elinie pre limbă arăpască şi turcească Ahmat cadiul, turcul de la Veriia, tatăl lui Mahmut Celebi, a scriitoriulin împărătescu.
Şi dacă le-au scris le-au dat împăratului, lui sultan Mehmet, şi le ceti de multe ori împăratul şi cunoscu că sânt direpte şi adevărate şi pururea le ţânea lângă sâne de le cetiia şi le avea ca un dar de mult preţ şi să minuna şi-I era bucurie mare pentru patriiarhul de înţălepciunea lui şi de filosofiia lui
394
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
şi în ce chip era gata la întrebări a dare răspunsuri îndată şi de sârgu. Şi de multe ori chema împăratul pre patriiarhul la împărăţie şi-1 ţânea la cinste mare şi-1 dăruia şi-i foarte era eu libov şî ori de ce vrea pohti patriiarhul de la împăratul tot pre voe-i era, atâta îi era de cu bine.
Şi avea voe veghiată şi cinste la împăratul şi fără acestea avea împăratul atâta usârdie spre patriiarhul, cât sâ mira toţ imamii turceşti şi toţ îş prepunea şi dzâcea cum împăratul iaste în cumpănă pentru credinţa creştinească, de în vreme ce au cunoscut ş-au adevărat pentru diriaptâ şi curată credinţă a legii creştineşti. Care glave ce mai sus scriem că s-au dat scrisă împăratului sânt şi până astădzi scrisă la cniga care să dzâce Turcogrcţâia.
Iar patriiarhul Ghenadie înţălcptul şi cârtulariul cumpătă svânta beserecăa lui Hristos întru păstoriră Pairiarhici în cinci ai şi doaă luni. Şi vădzand că să începură a să Izvodi ş-a să scorni multe mestecări şi valuri întru svânta beserecă au chemat arhierei şi clirici dc beserecă şi boiari şi pre tot nărodul creştinescu de în Ţarigrad, şi feace săbor cu iot şi să ertă el dc bunăvoe de în cinstea Patriarhiei ş-a scaunului. Şi ş-au scris el sângur mărturiia de ertarc în condica Beserecii ceii Mari, adecă a Patriarhiei, si să ertă de la tot şi-ş luă cc avu şi să dusă la o mănăstire a Svântuluî Ioan Crâstitcl, aproape dc Serra, ce era făcută acea mănăstire de dânsul încă mai deinte de împărăţâia turcilor. Şi acolea au petrecut cu pace viiaţa lui până ce ş-au dat sufletul în mânule lui Dumnedzău şi să feace moşneanu împărăţâii ceriului.
DIONISIE ECLESIARHUI, HRONOGRAl'UL ŢĂREI RUMÂNEŞTI DE LA 1764 PÂNĂ LA 1815
[PENTRU VĂCÂRITU CE AU PUS VOD<Â> HANGERLIU PE TARĂ ŞI PENTRU TĂEREA CAPULUI SĂU ÎN SCAUN ÎN BUCUREŞTI]
Vodă Hangerliu1 cu căphxan> paşa2 au făcut de aducea zaherca şi din ţara Moldovii, istovind Ţara Rumânească. Dar ce folos câ era făină adunată la ordic peste Dunăre, nu în saci, în niscai hambare pusă, ci pe pământul gol turnată, făcută moghili în sus. Şi mulţime de vite, oi şi vaci, încă cei ce era cu acea treabă le şi vindea. Iar slujbaşii nu mai înceta, dând zor lăcuitorilor, zicând: Ado, adol Vodă Hangerliu iarăşi nu mai înceta a scoate dăjdi<i>, cu cuvânt pentru lefile aşkerliilor. (Şi câte şi mai câte!). Luat-au vinericiu şi ocritul îndoit şi m<ănă>stirilor nu numai că le-au oprit mila vinericiului, ci încă au apucat pe m<â/n>ă/stiri de au plătit şi vinerici pe vinurile din viile m<ănă>stirilor şi au dat: oi, vaci, orzu, grău şi bani satarâ. Dar bieţii preoţi ce trăgea! Mai greu dc cât lăcuitorii, căci câ punea pe ei zaherele şi dări de bani îndoit şi întreit. O, vai de tară era! Mai vârtos pe aceaste cincî judeţe dincoace de Olt (însemnare marginală: Vezi pentru văc<ă>rit).
Iar al doilea an, vodă Hangerliu au pus pe toţi lăcuitorii ţării sâ dea dajde pe vite, adecă văcărit. Şi chemând boerii veliţi şi
y.>6
1 .1TERATURA ROMÂNA MEDIKVALÂ
CRONOGRAFE
397
pc mitropolitu cu episcopii eparhii, li s-au cetit anafora<ua> domnească, zicăndu-le să o iscălească, că să să facă porunci să să scoată dajde de hani pentru lefi le askerhilor celor adunaţi la cetatea Diiulului3, căci că i să cerc dc la căpit<an> paşa şi aşa s-au găsit <cu> cale a sâ face.
Dar mitropolitul cu episcopii şi cu boerii au răspuns cum că această dajde grea, văcăritul, a pune pc ţară s-au oprit cu mare blestem şi cu groaznică afurisanie, cu cărţi patrierşeşti şi cu hrisoave domneşti, de mai nainte vreame, care cărţi şi hrisoave se găsesc Ia Mitropolie şi nu îndrăznesc a iscăli a să pune această dajde pe ţară. Vodă au zis (fiind de alţii adăpatî) câ nu cu nume de văcărit să să puc dajdiia, ci cu nume de gorştinărit. Mitropolitu şi boerii s-au apărat şi în ziua aceaia au rămas lucru jos.
Hangcrliu vod<ă> au scris la patriarhul Ţarigradului4 cu grabnic olac cum câ i să dă mare zor de bani pentru lefîle askerliilor cc sânt adunaţi la cetatea Diiului, de către căpit<an> paşa şi dc către ceilalţi paşi, sâ trimită bl<a>goslovenia mitropolitului şi boerilor prin carie, ca să priimească a iscăli de a să pune dajde pe ţară după vite, cu o analoghic uşoară, fiindcă, fără bl<a>gosloveniia preasfinţii tale, să sfiasc dc a iscăli. Si i-au scris sa priimească dc la cheheiaoa ce o are la Ţarigrad 50 de pungi de bani, poclon pentru osteneala prcosf<iinţii salo.
Patriarhu, cetind scrisoarea Hangerliului, n-au mai socotit blestemul altor patriarşi întru nimic, nici greutatea săracilor şi a văduvilor ce vor să pătimească, ci, lăcomind la bani, s-au bucurat şi îndată au poruncit de au scris carte către mitropolitu şi către episcopi şi către boeri sâ sâ iscălească la cererea lui vodă cu bl<a>goslovenie, fiindcă are trebuinţă de bani a da oştilor lefi le.
Vodă Hangerliul, dacă hau venit scrisoarea dc la patriarhu, s-au bucurat şi, arătând mitropolitului, au răspuns că el nu
îndrăzneşte a iscăli, fiind legătură şi blestem de mulţi patriarşi, iar nu de unul, iar mariia sa să facă cum îi va fi voia şi s-au dus la ale sale.
Vodă au chemat pe vreo câţiva din boerii cei mari, pre carii au dovedit că sânt mai lacomi de bani şi, arăiându-Ie cartea patriarhului, au zis: „Boerii miei, primiţi a iscăli câ veţi fi cinstiţi de către domniia mea şi să priimiţi din visteriia domnii mele unul câte 20 pungi de bani, milă domnească". Boerii, lăcomindu-se, spun unii câ patru boeri mari au iscălit: banul Nicolae Brâncoveanu şi Coniescu şi alţj doi.
Iară vodă s-au bucurat (n-au socotii că după această bucurie va să-i sosească mare întristare şi cormarca vieţii, precum obicinuiaste lumea aceasta de lucrează cu cei ce fac voia lumii deşartă şi amăgitoare); deci, nc mai îndemnând şi pe alţii boeri să sâ iscălească, ci îndată au porunci<t> de s-au făcut porunci pe la toţi ispravnicii judeţelor tării sâ rânduiască slujbaşi în plăşile judeţelor, să scrie toate vitele oamenilor di prin toate satele, să nu rămăc nici una nescrisă, numai viţei sâ nu scrie, şi de grab să trimită catastişele la domnie, rânduind mumbaşiri năprasnici asupră-le. O, vai de ţară!
Deci fiind într-acel an iarnă grea şi zăpadă marc, dc 5 palme mare, începând a ninge de l<a> dechem<brie> 5, care ţin minte că abiia s-au luat până la Blagovcştcnii, şi scriindu-să vitele pe la ghenar, n-au putut bieţii creştini să scape nici un cap dc vită cât de mic, dc mărimea zăpezii; ci vitele sâ afla ale fieştecăruia în bătătura casii, năimea uşii. Scris-au şi vitele m<ână>stirilor şi ale boerilor, cu cuvânt să dea şi boerii văcărit, dar de la ei nu s-au cerut, iar m<ănâ>stirile au plătit. Şi fără zăbavă isprăvind scrisul vitelor, au trimis catastişilc la vistcric şi vel vistieriu au arătat lui vod<ă>. Şi văzând vod<ă> suma vacilor, mii peste mii, s-au bucurat nesăţiosul si tot nu-şi aducea aminte de blestemele şi lacrămile ticăloşilor de săraci, că va să vie pe capul Iui.
398
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CRONOGRAFE
399
Şi îndată au rânduit taxindari şi au trimis porunci straşnice la ispravnici să rânduiască slujbaşi cât mai în grab, să strângă de la oameni bani<i> văcăritului, de cap de vită doi zloţi dincoace de Olt, într-aceste cinci judeţe, iar dincolo de Olt câte doi lei de vită. Şi rânduind de la domnie mumbaşir peste slujbaşi, turci arnăuţi şi pe alţi ciocoi; şi măcar de era slujbaşii şi mumbraşiri<i> şi creştini, era mai răi de cât trucii. Şi ca să nu scape cineva cu câte vre-o vită, au adus taxindar<i> ţădule, adecă răvaşe pecetluite cu roşu, pecetea g<ospo>dă dupe catastişe, fieştecare om cu numele lui şi cu câte vite are, şi plătind îi da pecetluit; şi catastişele, unele era la vist<ierie>, altele, aseamene la ispravnici şi altele ascamene la slujbaşi.
Deci presfirăndu-să slujbaşii cu bucuriie şi eu mumbaşiri prin plăşile judeţelor şi mergând prin sate ca nişte lupi flămânzi şi ca nişte holtei de câini leşinaţi, să fie văzut cineva nemiloşi ivi rea lor şi ce făcia cu creştinii, câ-j apuca de a înplini banii; şi, dând zor, cum am zice in zece-cincisprezece zile, să s<â> istovească dajdea văcăritului. Oamenii nu prea avea bani, fiind în mijlocul ernii, târgurile iarna nu era să vânză oamenii vite, vremea de coasă şi de sapă nu era sâ lucreze, să câştige bani, să s<ă> plătească, bucate încă nu prea era să vânză; ci numai o seamă de oameni care mai avea putere să plătiia.
Iar slujbaşii închidea oamenii şi mueri prin coşeri şi îi înneca cu fuimirr de gunoi şi cu ardei îi afuma şî îi ţinea închişi ziua şi noaptea flămânzi, să dea bani. Pe alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri şi-i bătea cu bicele; pre alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpadă geroasă. Aşa chinuia pe creştini! O, amar de bieţii creştini, câ plângea şi să văeta şi săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbaşi, că avea urechile astupate ca aspidele şi ca vrăjmaşii ucidea oamenii. încă prez Olt au şi omortât mumbaşirii turci pe mulţi, din care pre unul rudele lui l-au dus (a Bucureşti şi l-au băcat (sic) cu carul în curtea domnească, să-1 arate lui
vod<ă>. Şi înştinţăndu-sâ vod<â> au zis să dea bani că nu-i va omorî niminea, iar nu i s-au făcut milă să poruncească slujbaşilor sâ mai slăbească pre creştini, ci zicea sâ dea bani că nu-i va omorî niminea. O, vai dc sufletu lui, nesăţiosului domnu! Şi nu ştiia câ peste puţină vreame nu va fi milă nici lui D<u>mnezeu, nici norodului de ei, ticălosul!
Şi vom spune şi sfârşitul nesăţiosului domn. Că după ce au început a duce la visieriia lui bani cu carăle, mulţime multă, el să bucura. Iar boerii, unii şi gelepii, cumpăra vite de pe la oameni pc fiece, dc făcia cirezi, să câştige bani sângeraţi: şi lua boi, câte 10 sau 12 lei, bou ales, marc; vacile, 4-5 lei alease, iar mai jos vite, câre 2 lei sau 3; încă şi cate 2 zloţi junica, câ oamenii nu avea cui sâ le vânză iarna, pre cum ani zis, ci le da de mare nevoie, câ-i munciia tiranii.
Aşadar, de ladechem<brîe> până la fevruarie ÎS, cu iuţime şi munci greale, mai istovisâ dajdea văcăritului slujbaşii cu mumbaşirii şi trimitea banii la vistierie necurmat, ziua şi noaptea de prin toate judeţele, că veniia de la domnie cu porunci mumbaşiri preste mumbaşiri şi slujbaşii să siliia casă iasă bani, să câştige şi ei să mănânce came de creştin.
Şi măcar că a fost porunca lui vod<ă> să sâ ia văcărit şi de <la> boeri mari şi mici şi de Ia slujbaşi, dar n-au luat de la ei, ci numai de la lăcuitori<i> ţării şî de la m<ână>stiri, precum am spus înnainte. Că porunca au fost făţarnică, că necum sâ ia de la boeri văcărit, ci încă le-au dat bani din dajdea văcăritului, ca nu cumva să să unească boerii şi sâ dea arzoval la înpăratul pentru el.
Şi ficşrccântia, bocrilor celor mari, cei din Bucureşti şi celor din Craiova, le-au trimis, căruia câte o pungă de bani, altuia doao şi la unii încă mai mult, precum am şi văzut cu ochii, cu cuvânt că li să dă milă domnească. O, Doamne, multă iaste răbdarea ta şi îndelung nu răsplăteşte tn grab-aceastâ nedreptate! Câ domnul cel nedrept ia de la săraci bani,
400
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
cronografe
401
chinuindu-i şi omorându-i, şi dăruiaştc pre cei bogaţi şi îndestulaţi. Zice Scriptura că D<u>mnczeu iaste milostiv, şi adevărat câ iaste, dar iaste şi drept judecătoriu şi răsplâtitoriu binelui şi răului.
Aşa dar, în diiastima vremii vacantului, de la dcche<m>vrie S până la fevruar 15, grecii dc la Ţarigrad n-au încetai a arăta , prin regcale şi prin alte obraze mari la înpăratul pentru vod<â> Hangerliu!, că au prădat ţara cu luarea zalierelelor în bani şi iu natură, peste orânduialăşi preste măsură şi n-au mai rămas nimic în ţară şi au pus şi vâcăritu, de au sărăcit de istov raiaoa şi au deşertat chcleru înpârâiesc dc nici vite, nici bucate, nici bani n-au rămas la oameni în ţară şi au rămas raiaoa să sâ hrănească cu sape dc lemnu şi înpărăţiia n-are ce să mai scoată din ţară.
Dănd grecii şi bani mulţi la divanişrii înpăratului sâ scoată pe vodă Hangerliu din scaun, sâ sâ pue vreunii din ci domnu, şi arătând înpăratului de urmarea beiului Hangerliu, cum şi a lui căpit<an> paşa, încă pliroforisind pe înpăratul că dajdea văcăritului iaste oprită şi dc înpăraţîi cei mai de-uaiure ai Ţarigradului cu fermanuri, ca să nu sărăcească ţara şi raiaoa de istov, precum au sărăcit-o beiu Hangerliu şi căpit<an> paşa, <carc> au scos ferman înpărătesc cu înşălăciutie de l<a> înpăratul să pue pre raia dajde văcăritul.
înpăratul, auzind aşa, s-au măniîat foarte rău, dar au mai îngăduit pentru harăru cadănii lui căpitan paşa (însemnare marginală: Vezi venirea lui căpitan paşa la Bucureşti), fiind vod<ă> ciracii lui căpit<an> paşa.
[PENTRU MERGEREA LUI CĂPIT<AN> PAŞA ÎN BUCUREŞTI]
Deci într-acea vreme au venit căpit<an> paşa cu agalele lui la Bucureşti şi acolo, petrecând doao săptămâni, făcutu-i-au vod<ă> zăefeturi; şi au zis câpit<an> paşa lui vod<ă-> să cheme
pe boerii cei mari cu cocoanele lor la zăefet. Şi chemând vodă boerii, au venit, după poruncă, fără cocoane. Vod<ă>, văzând că n-au venit cu muerile lor, nu i-au silit, ci au trimis pc postelnicul cel mare şi pe cămăraşu de au adus mueri podărease, curve şi cârciumărese; însă au ales mueri mai chipeşe şi mai Inimoase şi le-au înbrăcat cu haine frumoase din cămara lui vod<ă>, făgăduindu-lc daruri domneşti să facă toaiă voia lui câpit<an> paşa şi agalclor lui şi să să sloboaze la chefuri. Deci, la vreamca mcasii, le-au poftit ia masă să şază cu boerii şi aducâudu-le vel poştei<nicul> le-au numit că sânt cocoanele bocrilor, arătând* „Iată, aceasta e Brâncoveanca, aceasta Golească, aceasta e Cernească, aceasta e cutare şi aceasta c cutare, Filipeasca".
Căpitan paşa, văzându-le, s-au bucurat; şi şăzând toate la masă cu boerii şi vod<ă> şi căpitan paşa cu agalele, zicându-lc muzicile la masă. Şi după ce au mâncat, s-au sculat şi, rădicând masa, au poruncit căpitan paşa să joace boerii cu cocoanele lor; şi au şi jucat şi tiînd jocuri pană scara. Şi iarăşi, puind masa, şi după masă jucând, până în puterea nopţii; si încetând, au zis căpitan paş<a> lui vod<ă> să-i oprească pc una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sânt bucurestencele iubi toare de înpreunare; şi aşa s-au şi făcut. Şi ccalclaltc le-au dat la paturile agalelor. Si boerii s-au dus la casele lor, poruncind vod<ă> postelnicului sâ spue mucrilor sâ le fie «urcilor> cu voe. Iar dimineaţa au dăruit turcii pc mueri hine, socotind că sânt cocoanele bocrilor, şi le-au slobozit. Apoi cămăraşu lc-a dezbrăcat de hainele cu care le-au fost înbrăcat şi le-au dat drumu.
Şi mai trecând vreo două, trei zile, căpit<an> paşa au plecat la Dii şi sosind la ordie au chemat pe Leu paşa5 şi i-au zis: „Babalâc, ce sâ facem că nimic nu isprăvim cu Diiul, după porunca ce avem şi voiu cădea în primejdie de viată dc înpăratul". Leu paşa au zis: „Să-mi dai bani să plătesc JcfîJc
402
LITERATURA ROMÂNA MED1EVAIĂ
CRONOGRAFE
403
askcrliilor şi apoi sâ nc gătim să mergem, eă într-al chip agalele nu vor sâ meargă". Căpitan paşa, dacă au văzut aşa, că pricinueşte Leu paşa, i-au dat o sută dc pungi dc bani sâ dea lefi le la askerh'i. Leu paşa au luat banii şi au poruncit agalelor sâ se gătească cu turcii de război. Si au scris şi Pazvandului pc taină să să gătească şi sâ iasă cu toată puterea asupra lui căpitan paşa, în cutare noapte fată de veste şi să-1 lovească de toate părţile, fără nici-o frică, câ se va scula şi el cu oastea lui ca cum ar fi ajutor lui căpitan pişa, dar turcii lui sânt povăţuiţi să dea şi ei năvală sâ tae pc turcii lui căpitan paşa.
Aşadar, sfătumdu-sâ Leu paşa cu căpitan paşa, puînd soroc şi zi în care vor porni, însă sâ meargă oastea slâvimii talc înnaimq, frunte (au zis leu paşa), ca să nu pizmuiască ostaşilor mici cum că ei sânt cei de pe urmă. Deci căpitan pasa, amăgindu-sâ, au poruncit agalclor ca la ziua sorocului sâ pornească şi să meargă ei cu ostile înuainte, ca o oaste aleasă a lui şi cu tunurile.
Deci Pasvandu, ştiind sorocu, a ponmcit agalclor toţi să fie gata şi cu o zi, dooă mai nainte dc soroc, au deschis porţile cetăţii toarte cu linişte şi eşind oastea Pazvandului, aleasă, voinică, câlărime. Si într-o noapte ca nişte lei a izbit ostile lui căpitan pasa fără veaste şi dând iute război, oastea lui căpitan paşa şi-au pierdut cumpăiu şi, până a să găti, pazvangii<i> i-au luat în goană, tăimlu-i şi înpuşcându-i cu şişinele.
Leu paşa au strigat ostile sale să meargă sâ dea ajutor lui căpitan paşa. F.i au mers şi au dat ajutor Pazvandului, cum au fost învăţaţi; si an dat pazvangii năvală dc au stricat rău oastea lui căpitan pasa, dc au căzut mulţime tăiaţi şi înpuşcaţi. Şi, gonindu-să, s-au risipit care încotro au văzut cu ochii şi au rămas tunurile şi calabalâcurile lui căpitan paşa şi prâvărita. Şi dacă s-au luminat dc ziuă, au cotelit pc turci<i> cei morţi, luându-le armele şi hainele şi banii ce au găsit. Şi pazvanzii au cărat dc au băgat toate in cetate şi zahereao toată si vitele, oi
şi vaci, tunurile şi barucul t ghiulelele. Şi spun că făina cc au fost acolo făcută movile s-au călcat de cai şi au fost umblând caiî ca prin noroi prin făină.
Iar căpitan paşa, în noaptea aceea, abîia au scăpat de au fugit cu vreo 20 de turci la Orcaova si de mare /rică şi groază s-au bolnăvit să moară. Oastea lui Pazvandu s-au băgat iar în cetate cu mult câştig, umplăndu-sâ dă toate. Oastea lui Leu paşa s-au aşezat iar la ortacul lor. Leu paşa sădea la conul său; şi cc au mai fost oaste dc la alţi paşi, dacă au văzut aşa că s-au risipit puterea lui căpitan paşa, ei <au> fugit care de unde au venit, unii s-au dus la l'azvandu.
(PENTRUTĂEREACAPULUI <LUÎ>1.EU PAŞA, PĂRTININD PAZVAND<U>LUI]
Căpitan paşa, dacă s-au mai îndreptat din bolnăvirea ce î s-au pricinuit, dovedind că toată neunirea paşilor la război au fost răzvrătitori tuturor Leu paşa şi povaţa Pazvandului cl <a> fost, dc i-au spart oastea şi l-au gonit şi i-au luat tot, au scris înpăratului pc larg, de toaie. înpăratul foarte s-au măniiat şi au scris ferman la căpitan paşa ca oricum va putea să tae capul lui Leu pasa.
Şi, după ce au mai trecut câceva zile, au scris căpitan paşa lui leu paşa: „Multă sânătatc şi dragoste mării tale, babalâc! Iată că, mai dăndu-nii în de bine din bolnăvirea ce mi s-au întâmplat dc către hainu Pazvandu, poftesc pe slâvimca ta, babalâc, sâ iai osteneală să vii aici la mine sâ mai şâdem de vorbă, a mă parigorisi cu slâvimca ta şi a ne mai sfătui ce să facem cu Diiu; iar de nu vei putea veni, să viu eu la mariia ta".
I-eu paşa, cetind mehtupul, s-au amăgit şi i-au dat răspuns într-acest chip: „Priimmd prea cinstitul mehtupul slâvimei tale, m-am bucurat că iaste mării taie mai binişor şt te-ai mai îndreptai; şi, fiind încă zaif, sâ nu vii măria ta la mine, ci peste
404
T.Il hkATURAROMANAMEDIEVAIĂ
CRONOGRAFE
405
doao-trei zile, voi veni eu la mariia ta şi ne vom parigorisî unul cu altul".
Căpitan paşa, luând această înştiinţare, i-au părut bine şi, chemând pe patru ianiceari dc ai lui, aleşi şi voinici, să fie gata cu armele grijite şi seara când va şedea cu I-eu paşa de vorbă şi le va face semn, să dea năvală să-1 omoară, să nu scape viu, câ iaste ferman la mijloc şi le va da daruri mari şi-i va face şi agale, după cc-1 vor omori. Cioh<o>dari*ri> s-au făgăduit că îi va înplini voia şi va arăta slujba şi în faptă.
Deci, viind Leu paşa, l-au priimit căpitan paşa cu mare cinste, întâmpinăndu-1 afară din iatac; şi intrând amândoi în iatac i-au dat dulceaţă, cafea, cebuc şi alte zaharicale. Apoi i-au făcut ospâiare la masă, cu feliuri dc feliuri, bucare scumpe şi făcându-şi voe bună cu el, ca să nu sâ priceapă de ceaia ce i să găteşte; şi, şăzând seara la vorbă, mult <un> ceas, nimic bânuindu-i de cela ce i s-au întâmplat de către Pazvandu6 şi trecând <de atunci> doao săptămâni, Leu paşa vrăud să întoarcă la ordiia lui, căpitan paşa i-au zis: „Bahalîe, mai şezi
0 zi, doao, să mă sfătuieşti cum sâ mai scriu lui înpăratul pentru Oii". Leu paşa l-au ascultat. Iar în ziua aceia, daca s-au făcut seara, după masă au şezut multă vreme la vorbă; şi ca să vază la câte ceasuri iaste, sâ sâ odihnească, au scos şi unul şi altul ceasornicile şi, văzând că este vremea târziu în noapte, era să se scoale Leu paşa să plece la iatacul lui.
Căpitan paşa au strigat sâ aprinzi lelinarăle, iar celor rânduiţi le-au făcut sămn, fiind că era în casă de asculta şi strejuia lucrul; şi îndată ce văzură că le face sămnu, săriră toţi patru fără de veste în spinarea lui Leu paşa şi întâi au dat cu pistoalele de l-au ciuruit găuri cu gloanţele, apoi au înfipt hangerele în pântece. Pusu-i-au şi laţ dc gât şi aşa l-au omorât de năprasnă. Şi a doao zi i-au jupuit capul şi, umplând pielea cu bunbac, l-au trimis îndată la Ţarigrad, la înpăratul, iar trupul
1 l-au aruncat în Dunăre. Şi cc au găsit la el, bani, haine, arme,
ceasornice, le-au luat acei ce l-au omorât; şi i-au făcut căpitan paşa agale. Iar turcii lui Leu paşa, dc frică, n-au ştiut care încotro au fugit.
Scris-au căpitan paşa la agalele lui l-eu paşa la ordic cum că pe paşa lor l-au omorât ca pre un viclean al înpărăţici cu fermauu înpăratului, iar ei să stea pe loc cu oastea până va lua a doilea poruncă ce sâ facă; dar au fugit turcii mai toţi, dacă au auzit că au omorât pc paşa al lor.
[CUM S-AU MEŞTEŞUGI'!' CAPIGIU DE AU TĂIAT PE VOD<Ă> HANGERLIU]
Iar [vodă] vodă Hangerliu nu curma trimiţind porunci stramice şî mumbaşiri preste mumbaşiri pc la ispravnicii judeţelor, să dea zor slujbaşilor să istovească dajdia văcăritului; iar slujbaşii nu înceta a muncii pe creştini să dea bani. Lăcuitorii nu mai avea de unde să mai dea, că îc ajunseasă cuţitul la os şi vitele nu avea cui să le vănzâ, câ şi carii cumpăra, căuta să le ia pe nimic, precum mai sus am scris. Iar la Ţarigrad încă nu înceta grecii a arăta ce e pe ţară, ca să mazilească pe Hangerliu, să încapă vre unul din ei domn.
Deci, prea milostivul D<u>mnezeu, auzind strigarea săracilor şi năcazurile lor, văzând şi a văduvilor plângere şi tânguire, n-au mai putut suferi pe nesăţiosul şi ncmilosrivul domnu, carele au zis în inima lui că nu iaste D<u>mnezeu să răsplătească, dat-au gând înpăratului să-i curme viiaţa. ŞI îndată au chemat pe vezirul şi i-au poruncit (marginal: cu străjnicie) să să scrie ferman şi să trimită capigiu înpărâtesc sâ meargă sâ tac pe vod<ă>, să-i aducă capu la înpărârie, pentru prea multă răutate şi sărăcie ce au făcut raialilor înpârâteşti din Valahia.
Şi de grab vezirul au poruncit unui capigiu iscusit şi măestm a tăia pre cei mari cu cumpătare şi i-au zis vezirul: „Iată fermanu înpăratului, cu putere mare şi cu straşnică poruncă! Ia-1 şi mergi la Valahlia de tac capul beiului dc acolo şî-l ado
406
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
CRONOGRAFE
407
spre a-1 vedea preaputernicul nostru înpărat, că iaste nevrednic a ti bei. Şi, dc nu vei înplini porunca, capul ţi-1 voi tăia!".
Capigiu, luând fennanu, s-au închinat vczirului şi, gâtindu-să, au plecat, luând cu el un harap groaznic la chip şi mare, cu îndrăzneală la ucidere, buzat la gură. Şi viind pe drum, pe la hanurile de beilicuri, nu spunea nimurui unde merge şi cu cc treabă iasie trimis, ci cu cumpătare, din conac în conac, mergea cu grăbire. Pentru că domnii ţării au oameni turci, hangii de le dă plată, bani mulţi, de ispitesc pe cei ce trec de la înpărăţie la Bucureşti şi dacă dovedesc că merg la vod<ă>, cu poruncă ori de bine ort de rău, cu marc grăbire merg înnainte şi spun lui vodă ca să sâ păzească şt iau bacşişuri mari de bani.
Deci, sosind capigiu la Bucureşti, au mers la hanu flui] Beilicului, după obicei. Şi, şăzând la han trei zile, au spus că merge la Dii, la căpitan paşa şi Ia Ostrov, cu porunci înpărăteşti; şi lui vodă iar aseamenea i-au spus cel cc au fost trimis de au cercetai pentru venirea capigiului.
Deci capigiu, gătindu-se cu ai lui, au încălecat şi au mers de au întrat în curtea domnească şi au descălecat la scară; şi intrând în casă la logofeţie, au zis sâ facă arătare beiului câ arc a vorbi cu mariia sa din gură, cuvinte dc taină, de la dragomanul mării sale de la Ţarigrad si iaste câlătoriu de nu poate zăbovi. Şi ducând pe capigiu la vel postcknio şi spuind şi lui, au mers postel<nicul> la vodă şi i-au spus. Vodă au zis: „I-asâ-1 să vie!" Postelnicul au zis: „Ba sâ-i spunem că eşti mania ta zaif, câ are cu el şi un arap groznic". Vod<â> au zis: „Aşa au obiceaiu capigii<i> de iau cu ci câte un om groaznic, pentru mândrie; ci să vie să vedem ce-m va spune de la dragomanu".
Postel<nicul> au mai ispitit pe capigiu şi au zis că mariia sa iaste acum cam zaif, ci la întoarcerea sa va veni pc la Bucureşti şi va afla vreme de va vorbi cu mariia sa. Capigiu au zis: „Eu având fermamiri către căpit<an> paşa pentru
turburarea Pazvandului şi pentru alte trebi înpărăteşti şi voiu să mcrgşi la Ostrov la haianu şi de acolo nu întorc pc aici, căci pc aici am venit într-adins să-i spui cele ce mi-au spus dragomanul mării sale. Ci voi să vorbesc cu mariia sa cinci-şasă cuvime si să plec, (marginal: că nu poci zăbovi").
Postel<nicul>, mergând iar la vod--'ă> şi mai spuindu-i zisele capigiului, i-au zis: „Să vie să-m spue! Deci postel<nicul> au vis capigiului: „Te pofteşte tnăriia sa".
Şi, mergând capigiu cu arapu, au întrat în iatac la vodiâ> şi i-au părut bine că au apucat înlăuntru; şi, fâcându-i capigiu obicinuita închinăciune cu mâna, după obiceaiul turcescu aseamenc şi vod<â> cătră capigiu, l-au poftit să şază şi au şezut în pat pe saltea lângă vod<ă>, iar arapul au şezut pc laviţă sau pe scaun. Dat-au capigiului cafea şi cebuc, iar harapu u-au priimit. Şi începând a vorbi unul cu altul, întrebând vodă pe capigiu de ceale cc sănt la înpărăţie, capigiu i-au spus ceale ce au ştiut. Vodă (marginal: înfîorându-să vodă de vederea harapului), au făcut sămnu postelnicului sâ mai cheme ciohodari<i> în casă, grăindu-i franţozăşte.
Şi eşind post<elnicul> afară, harapu au sărit rcapede în spinarea lui vod<â>, puindu-i laţul în gât, capigiu au slobozit amăndoao pistoalele odată în pântecele lui vodă, harapul îl sugruma cu laţul, trâgând<u-l> cu amândoao mâinile jos din pat; şi fiind şi vod<â> cu vărtute de sâ zvârcolea, capigiu au înfipt hangerul în pâritece-i, de i-au vărsat săngelc. Harapu şedea pe el şi-i frângea grumazi, iar cebuciu şi peschergiu au <în>ceput a ţipa. Şi când a slobozit pistoalâ, au sărit ciohodari<i> şi au sosit psotel<nicul> cu ei, dar capigiu a strigat: „Dur, bre, fermau". Şi au stătut toţi (marginal: n-au îndrăznit să facă nimic dacă au auzit de ferman).
Harapul au tăiat capul lui vodă, încă izbindu-să vod<ă> viu şi tăvălindu-să în sănge; şi, puindu-i ştrangul în picioare, i-au tras trupul pe scări, jos, în curte. Şi dezbrăcandu-l, au luat
408 LITERATURA ROMANA MEDIEVAIA
CRONOGRAFE
409
bani<i>, ceasornicul şi inelele, harapu. Şi trupul l-au lăsat în mijlocul curţii, gol; iar doamna Hangerliului cu fetele ei şî cu copii<i> ţipa şi săriia pc fercstri afară, dc frică, că se temea să nu o tac şi pe ia şi pc copii<i> ci.
Deci, străngăndu-să cei cc s-au aflat în curte şi boerii, li s-au citit fermanu şi auzind toţi s-au înfricoşat. Iar boerii cei mari, divanişti, dacă au auzit, au eşit pe afară la moşii, temându-sâ nu cumva va avea osebit ferman să tae şi pe vreunul din ei.
Aşa sâvărşindu-să omorârea, măcar că poste<lnicul> au sfătuit pe vod<ă> să nu lase pe capigiu că are arap groaznic şi pe sămuire se va întâmpla cevaş, dar vod<ă> s-au înduplecat cu mintea, socotind că-i va spune cevaş pentru el, ce să face la Ţarigrad, Dum<ne>zeu slobozind să cază în ispită.
Şi lăsând acolo trupul după poruncă, au zis harapul: „Iată câinele cel ce au mâncat rai<a>oa înpăratului". Şi zăcând până a doao zi, niminea nu îndrâzniia să zică sau să întrebe ceva. Harapul au jupuit capul lui vod<ă> au spălând pielea (marginal: dc săngc) l-au umplut cu bumbac. Capigiu au poruncit să vie doamna cu copii<i> ci în casă-i cu <că> nu arc poruncă a le face vrc un rău şi să nu aibă nici o frică. Postel<nicul> au mers dc au chemat-o şi o au adus la iatacu ci.
Harapu au pus capul lui vodă pc o tavă şi l-au dus la doamna de l-au pus pc o masă, să să uite la el, zicăndu-i: „Iată capul bărbatului tău"; aceasta au făcut ca mai mare jale să dea doamnei şi copiilor, să dia la bani să-1 rădice. Doamna să jăluia cu ţipet şi cu copii<i> i fetele ei. Deci au chemat capigîu pe vel post<elnic> şi pe vel câmăraş şi pe vel vistier, zicând să nu să teamă că nu le va face nici un rău; şi abiia au venit cu mare frică, temându-sâ să nu-i tae.
Şi au întrebat unde sânt teşcherealele ceale pecetluite ce le-au făcut ca să le dea la raele, după vitele ce au avut, vrând să ia birul de la dănşii, pe acealea. Iar cămaraşul şi post<elnicul> şi visti<erul> au arătat de frică: şi, scoţându-le din cămară, spun
că au fost trei săpeturi de pecetluituri. Şi au zis capigiu de le-au dus în mijlocul curţii unde era trupul lui vodă, poruncind harapului să le puc toate pc trupul lui vodă grămadă şt să le aprinzâ cu foc să arză pe trupul lui; şi a poruncit să strige telali pe uliţă, să să strângă norodul să vază.
Deci, văzând aşa, postel<nicul> i cămaraşul au căzut la picioarele capigiului cu rugăciune să nu să facă una ca aceasta, ci să să milostivească să lase trupul lui vod<ă> să-1 îngroape şi pecetluiturile să le arză deosebit şi să Ic dea o sută de pungi de bani. Capigiu, văzând că le dâ mulţi bani, au dat voc să rădice trupul lui vodă să-1 îngroape şi pecetluiturile le-au ars în mijlocul curţii; şi spun unii că l-au îngropat cu preoţi, făcâudu-i pogrebaniia şi au luat şi capul lui vodă din casa doamnei.
Şi îndată au poruncit capigiu bocrilor ca, după fermanu înpărătcsc, să scrie la toţi ispravnicii judeţelor să rămâe văcăritu jos, să nu să mai supere raialele de acea dajde. Şi, luând banii dc la vistier i cămăraşi postel<nic> i dc la doamnă tot galbin<i>, au plecat la Ţarigrad, cu capul lui vod<ă>; şi ducăndu-1 la înpăratul, s-au făcut marc cercetare de s-au dovedit prin mărturii că este adevărat acela capul Hangerliului.
Iar atunci cănd ati eşit porunci în ţară să rămăc văcăritu jos, care pe unde s-au întâmplat bani adunaţi, i-au oprit boerii, ipravnicii şi cu zarafii lor şi taxidarii i slujbaşii i zapcii cu mumbaşirii. Şi pe drumuri carii îi ducea îi răpiia boerii, tăinuind şi zăcând că nu s-au găsit bani strânşi când au sosit poruncile; şi aşa s-au umplut de bani boerii şi slujbaşii, iar raialele au rămas săraci.
Şi aşa au domnit Hangerliu doi ani şi mai bine.
COSMOGRAFII
POVESTEA ŢĂRILOR ŞI A ÎNTĂRÂŢI I LOR CÂTE-S ÎN PĂMÂNTUL ASIEI
După aceia, acea beserecâ o au luoar samarineuii de o au închinat idolilor şi au fost cinstii un dumnedzău al lor cc i-au fost zicând Diia sau Zeves. In muntele Ghelvue, acolo s-au junghiaţii Saul însuş şi au perit şi fiiu-său, Ioanaftan, şi mulţime de ovrei, când i-au biruit nepriiatînîj, cum scrie la Blibie. Atuncea au stătut David în locul lui Saul. Acolo, la Ghelvue, au fost cetatea Vetuluoa, acolo au ieşit cea muiare slăvită, ludii', de au tăiat capul lui Olofcrn.
Din Galilca sânt Galilea de Sus, ce sâ chiamă Păgânească, si Galilea de Jos; însâş sântu îutr-amândoao pământuri bune, roditoare şi poame în toc feliul, pâine multă, viu ales şi multe poame dc măslin, de finicu, multe din destul. Oraşe şi cetât ce sânt mai mari în Galilca: acestu Nazeret, unde au crescut Hristos, Capernaum, Cana, Tiveria. Are şi doi munţi mari: Tavor şi Ermon.
într-acea ţeară, în mumele Llvanului, iaste cetatea Chisariia lui Filip care o-u zidit Filip, feciorul lui Irod, pentru cinstea şi slava împăraţilor de ia Rim. Mai nainte să chiema acel loc Paneril, pentru căce de acolo, din pietrile a Panului izvorăscu multe ape de adaogă Iordanul şi-1 facu mare şi vestit.
414
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
COSMOGRAFII
415
Finichiia Liste ţară în Siria, aproape de împărăţiia Ierusalimului. Hotăraştc-să despre amiazăzi cu Galilea, despre apus eu Marea Medetaransca. De demult foane, au avut cetăţ hune si vestite, anume Tirul şi Sidonul. Aproape de iale iaste cetate mare cc să chiamă Vivion; iaste lângă mare, într-un loc înalt.
Tirul au fost odată cetate mare şi bogată şi stă într-un cot de marc. Când au fost ţiind împăraţii creştini Ierusalimul, foane au fost întărită cu zidure bune şi turnu. Mai despre răsărit are loc de năvală, care loc au făcut Navahodonosor-înpârat, apoi Alixaudru Machidon, când au vrut să-i dobândească. însă şi dintr-acolo iaste întărită cu 4 zidure. Are înlâuntru curţi înpărăteşti foarte mândre şi frumoase, toi cu stâlpi de marmură; iaste în loc tare dc nu o pot dobândi. Iar Alixandru Machidon tot au găsit în prilej dc o au dobândit, ce cu multă nevoinţă; şi foarte au fost moarte în oastea lui.
.Sidon, cetate, aceia încă iaste lângă mare, acii, aproape. Mai nainte, până nu o au fost luoat câ/ânbaşii, foarte au fost bogată. Fostu-se-au chiemând mai nainte .Sihem, pre numele lui •Sihem, feciorul lui Ham, nepotul lui Noe, că acela o au zidit întâiu. Are pământ roditori şi bogat în toate.
Apa Purpura, cc vine de la Finichiia, scriu unii că acea apă, fiind aproape de soare, ia ia văpseală de la soare, despre Africa ia văpseală albastră, ca de vineţealâ, iar despre Tir ia văpseală roşie. Iaste într-acea apă un feliu de peşte ce să chiamă purpura, pre numele apei. Acel peşte are făcut ca un pahar asupra Iui. Din apa ce se află într-acel chip de pahar, ei o iau dc văpsescu mătâSLire şi posiave scumpe. într-acel chip mai iaste şi alt feliu dc peşte într-acea apă. Acela se chiamă murix; arc şi acela tărie şi bunătatea purpurei.
Asiriia, a treia înpărăţie în partea Pământului ce sâ chiamă Asiia, chiamă-se Asiriia pre numele lui Asur, feciorul lui Sim. Hotăraşte-să despre răsăritu cu Indiîa şi cu o parte de Midiia,
iar despre apus cu apa Tigărului, despre amiazăzi cu apa Susiiana, iar despre miazănoapte cu muntele ce sâ chiamă Nafcas2. Sfânta Scriptură zice acea ţară Sinar. Iaste şi Vavilonia^ aproape dc Asiriia, ce aorilea le zic amândoao pre un nume, aorilca le zic pre 2 nume, Asiriia şi Vavilouiia căce sânt tot supt o înpărăţie amândoao.
Vavilonul - cetate mare şi slăvită, mai bătrână în lume de toate cetăţile. Acolo, în câmpii Vavilonului, iaste stâlpul cc au făcut Nevrod la împărţeala limbilor. Acolo, într-acea ţară, ploao din cer, iar la ei mai nu-ş ploao niciodată. Pentru aceia, toate rodurile într-acei pământ mai mult le crescu şi le fac cu udâtura din ape curatoare, însă nu cu tocmeală dumnedzâiască, ca apa Nilului, ce cu osteneală omenească, cu iazere si cu pâraic. Poartă apa pre unde pot, dc-ş udă ce vor să crească. Pentru aceia, rodurile carele ies dintr-acel pământ foarte iaste mare: paiul de grâu ca o trestie, foaia lată, spicul ca un vârfu de trestie; aşijderea toate sămănâturilc. Obiceiul oamenilor dintr-acea ţeară mai mult e câinescu, că-ş vând fetele în preţ, pă bani, aşijderea şi muierile; si alte obiceiure multe, rele. Acolo ţiu dintr-acea ţeară o parte turcii, alra cazânbasii. Pentru aceia, mai vârtos în toată vremea iaste râzboiu şi ucideri pre acel loc.
Antiohiiale sânt doao.
Una supt muntele ce să chiamă Lavrus, în Comaghena Asiri<i>i, carea să chiamă I Ialcp. Iaste acolo scală prea mare şî vestită, neguţătorească; merg neguţătorii din toată lumea.
A doao Antiohie iaste 3 miluri de mare, cu munţi mari încungiurată şi are scală din mare, de mergu cu vase pre apa ce să chiamă Orontes. Aceasta Antiohie fost-au într-o vreme cap şi scaun a toată Asiriia şi se-au fost chiemând Rcvlara. Ţinutu-o-au înpâraţii creştini greci mai 1000 de ani; apoi o au luoat Galidin — Sultan** cu turcii, când au luoat şi Ierusalimul, şi o ţin până astăzi. într-acea Antiohie au fostu întâi scaun al lui Stt Sti Petru' şi de acolo se-au chiemat întâiu creştinii.
4lo
LITERATURA ROMANA MEOIEVAJ A
COSMOGRAFII
417
Aproape dc acea Amiohie iasie o cetate tare şi mare ce să chiamă Selevna6. De acolo merg corăbii multe cu dc tot negoţul la Cripros7.
între acele doao Antiohii iaste un deal înalt lângă marc. Acolo, în deal, iaste cetatea cea slăvită Alixandriia, carea o au făcut Alexandru Machidon pre numele lui, dupâ ce au biruit pre Darie, înpâratul perşilor.
Mesopotamiia, ce să zice rumâneşte «Între ape», iaste înpărăt ie în Asiriia. Aceasta era înpreunâ pururea cu Asiriia, ca şi Armenia, căce acestor ţâri tuturor dinpreună zicu-le ovreii «Aramion-îmre-2-ape»: între Tigăr şi între LfYatu. l'igăr iaste despre răsărit, iar Efrat despre apus. Iar într-acele 2 ape iasie ţara Mesopotamie. Are cetăţ mari în sine, anume: Edesa, Haran Ncscvi.
Pcrsiiasau căzânbaşii, înpărăt ii mari şi largă în Asiia, carea într-o vreme au fost cap şi scaun şi biruitoare a toată Asiia, cuprindea întru sine aceste înpârâtii şi le oblăduita, po i(m)~: Asiriia, Siriia, Eghipctul, cc-i zic Misir, Endiîa cea Mică, Vavilonia, Ermenia, Parriîa, Midiia, Asiia cea Mică. Niciodată n-ar fi putut birui Alcxa<n>dru Machidon pre această înpărăţie :i perşilor, de n-arc fi arătat ei întâiu calea în Ţara Grecească. Tinde-să această înpărăţie până la Marea Roşie; pentru accia-i zic Marea Persască. Hotăraşte-să despre răsăriţii cu Indiia cea Mare, despre amiazăzi cu Marea Roşie. Când avea ei biruinţă pre acele înpărăţii, ci era oameni foarte viteji, mai vârtos bărbat de sabie şi de gideale şi de săgeţ. Iar preste vreme, luoară a birui aleii, cu arme de foc, cum iaste puşca şi tunul, neştiind ei acele arme. Mai vârtos înpăratul turcescu i-au slăbit şi le-au luoat cetăţ. Iar acum au deprins şi au aflat şi ei acele arme, ce nu le poL strica uemic. Ce iar au început a-ş întoarce moşiile şi
* Anume, pe nume (si.).
cetăţile dc la turci, câ îmâiu ş-au întors şi ş-au luoat dc la turci cetate marc şi bătrână şi scaun altor cetăţ, anume Vavilonul, turceşte să chiamă Bagdatu. însă acestea au fost când au fost cursul anilor de la Adam 7134, iar de la naşterea lui Hristos leat 1624. Tar după aceia, în ani 71358, dusu-se-au turcii cu multă putere iar la Vaviloit, ce nimicu n-au folosit, că i-au bătut şi au perit mulţi fără de samă; câţ au şi scăpat, ci au venit mai toţ pedestri.
Acei oameni din bara Persiei au limbă turcească si tâtârascâ şi ţin şî ei legea lui Mehmet ca turcii, cc au bogate înpărtituri şi prigoane cu turcii pentru lege. In cap poartă cealniale roşii, pentru aceia le zic turcii cazânbaşi.
Această înpărăţie a perşilor fost-au în vnfmea naşterei Domnului nostru, lisus Hristos, pre seama înpârâţiei Rimului, dobândită mai nainte vreme, şi o au ţinut şi după naşterea lui Hristos câtăva vreme. Dupâ aceia, deaca s-au mutat înpărăt ria Rimului la Ţaligrad pre seama creştinilor, ei o au ţinut, înpâraţ greci, 300 dc ani. Apoi o au dobândit turcii, căce câ sc-au lepădat ei dc la greci şi au încăpui o samă pre mâna turcilor, iar alţii au vrut să să înparţâ a sâ tinca dc sineş. Pentru aceia, au rămas vrajbă întru ei până astăz.
Cetăţ mai mari şi vestite, care sântu într-această înpărăţie a Persiei, anume Ormos, cetate mare şi bogată despre răsărit, aproape de Marea Persască, şi stă în <os>trov de mare. Iaste acel ostrov atâta, cât iaste trei mile delungată cetatea de malul mărci, însă într-acel ostrov sânt ape curate şi bune; numaî de pâine lc iaste scump, căce că le vine pre marc dintr-alte hotară. Aproape de acea cetate iaste locul unde să află locul cu scoice cu mărgăritariul cel mare, carele să poartă prin ţâri. Acolo iaste scală foarte marc pentru negoţul mărgăritarul lui.
418
LITERATURA ROMÂNĂ MFDIF.VAl A
COSMOGRAFII
De la acea cetate sânt 12 mile mari până la cetatea ce să chiamă Hri, unde ies toate mâtâsurile cele hune, scumpe. Şi iaste acea cetate cu de toată hrana sătulă.
Iaste şi altă cetate ce sâ chiamă Sira. Acolo să află de toate pietrilc scumpe ce vin de la cetatea Valavşa. Iaste dc acolo şi moscos mult si ales, câ dintâi aşa îi iaste tăriia acelui moscos, cât, cumu-1 va mirosi omul la nas, el iase sânge din nas; ce-1 strâcă câzânbaşii. Pentru aceia, carele vine prin tări, el iasie mai prost.
Susiiana, înpărăţie în Asiia, hotăraşie-să despre amiazănoapte cu Asiriia, despre apus cu Vaviloniia şi cu o parte de Tigăr până unde dă în mare, despre răsărit cu o parte dc Pcrsiia, despre amiazăzi iar cu o parte de Tigăr şi cu Marea Roşie, până în marea ce să chiamă Oroalides <?>.Iaste acea ţeară o parte de Pcrsiia, câ stă în<trc> Persiia şi între Vaviloniia. Cbiamâ-sc Susiiana acea ţară pentru cetatea cea mare şi slăviiâ ce să chiamă Susis. Chir, împăratul cel mare, deac-au biruit Midiia cu perşii, el ş-au făcut scaun de înpărăţie cetatea Susis, ca sâ fie pomeană lui, măcară că bunătăţile lor şi mormintele celor bătrâni tot le ţinea la Pcripoli'', căce era locuri mai tari şi mai vârtoasc. Scrie Scriptura Sfântă cum Artaxersu-Inpârat era-i scaunul de înpărăţie în Susis. Iaste acea ţeară, Susiiana, foarte pământ bun de pâine şi de toate, şi bogată. Iar de fierbinţala soarelui atâta iaste zăduh, cât să întăreşte grăunţul viptului ca piatra. Şi şerpi, şi viermi, şi alte în chipul lor foarte multe într-acea ţară, cât iaste cu nevoie a înbla şi pre druimire. Casele lor, dc nevoia zâduhuhii, ei le acoaperc cu pământ. Scriu unii cum acea cetate Susis iaste Vavilouul, căce şed înpăraţii perşilor, câzânbaşii; şi cei ce ştiu mai adevărat, ei scriu că Bagdatu iaste Vavilonul. Acolo, în Susis, în cetate, fac haine de mătase cu firu, cum iaste sarasiriul, şi altele.
Alav, împăratul cel marc tătărăscu dc la Tâtăriia cea Mare, când au fosr cursul anilor de la Hristos 1250, el au îneungiurat acea cetate Susis cu ostile lui şi o au dobândit de o au luatu. Iar calif, domnul cctăţie<i>, au fost având un turnu mare plin de avere: galbeni, taleri, pietri scumpe si alte odoarâ înpărătcşti. Iar pentru lăcomiia lui cea multă cc avea, n-au vrut sâ cheltuiască sâ năimească oşti, să-ş păzească cetatea şi viiaţa lui. Deci au luoat înpăratul tătărăscu. Deaca-i luo cetatea şi-1 prinse, altă moarte nu-i făcu, numai cc-1 închise într-acel turn cu avere şi-1 pedepsi de-i zise: «Mănâncă, blestemate, aur şi argint şi pietri scumpe, câ de ai fi fostu harnic să-ţ stăpâneşti avuţiia, nu ai fi cruţat la vreine de treabă, nici ţe-ai fi lăsat cetatea şi pre tine şi oamenii tăi în peire! Ce acum te satură de avere!». Şi-1 Lăsă în turn fără pâine, fără apă, dc pătimiia cu munca formei, până muri ca un blestemat.
Vavilonia şi Haldca, înpărăţie în Asiia; înn-aceasta întâi după potop au inpârăţit Nevrod, cel cc au făcut stâlpul la înpărţeala limbilor, şi Velus. După aceia, Seramida10, înpă-răteasa a tătârască, au zidit cetate şi oraş în Vavilon, prea mare şî slăvită, Inimoasă; şi au adus pre lângă cetate apa Efratului. Tinuiu-s-au acea înpărăţie tare şi biruitoare într-acele părţi de loc 1234 de ani. După aceia, s-au înpărţit în 3 părţi: Vavilonia, Persia, Midia. Stâtut-au înpârţite 304 ani, iar apoi, pe vremea cc au fost Chir-înpârat şi Darie, ei iarăş le-au înpreunat ca întâiu şi au fostînpreunate 191 de ani. După aceia, Alixandru Machidon o au luoatu şi o au înpreunat cu înpărăţiia grecească. Stătut-au înpreună ani 495- Alţii numără într-al<t> chip.
Ninus cel Mare zîdit-au în malul Tigărului cetate carea în lume mai mare şi mai lungă n-au fost. Atât-au fost de lungă şi de largă, cale de 3 zile, cum scrie în cartea lui Iona Prorocu. Şi au pus nume cetăţii Ninus, pre numele lui, Ninevi. Acolo au trimis Dumnedzău pre Iona Prorocu să propoveduiască,
420
LITERATURA ROMÂNA MEDIKVAlA
COSMOGRAFII
421
când l-au aru<n>cat în mare dc l-au înghiţit peştele cel mare ce .să chiamâ chitii. Şi au fost în maţele chitului 3 zile şi 3 nopţi. După aceia, l-au borât viu tie se-au dus în Nincvi, de-au propoveduit.
Deaca o au zidit, cl o au înplut de oameni de la Asiriia şi dc alte năroade. După aceia, el au strânsu oaste asupra Vavilonului. De acolo au luoat pre Saramisa înpărăteasa, de o au ţinut muiare şi au făcut şi un fecior dc i-au pus numele Ninus, pre numele lui. Deacii au murit.
1 )upâ aceia, fost-au luoat acea cetate marc si slăvită de s-au prădat şi o au stricat midenii. Pentru aceasta, poaie-ş cunoaşte Pieşciue câ nu iaste nici un lucru pre lume, măcară cât de mare şi de tare st au vie apoi la datoria stncârei.
Acolo, la Nincvi, Velus cel Mare, carele l-au bătut Xerx-înpârat, vrut-au sâ-ş facă mormântu dc îngropare, câ era acolo un turnu zidit dc cărămidă în 4 muchi; de naltu avea 625 de paş, în toate părţile şi în loatc muchile era făcute pre măsuri. Acel turnu vrea şi Alixandru să-1 prefacă, să-1 direagă; însă foarte-i irebuiia acelui lucru vreme îndelungată, că au băgat samă numai a căra pâmântu şi varu încă trebuiia 10 000 de oameni în 2 luni fără de ah lucru. Ce nu făcu nimic, că-1 apucă boala cu moarte.
Lidiia, înpărăţie în Asiia, iaste lungă şi îngustă. Tinde-să despre apus spre răsărit, hotâraşte-să despre amiazănoapte cu Marca Capiei11, despre apus mai mult cu Ţara Armenească şi cu Asiriia, despre amiazăzi cu Persiia, despre răsărit cu Ircania şi cu Partiia. Fost-au Midcniia mai nainte supt ascultarea asiriilor, până la Sardanapal-înpărăt; după moartea lui, au căzut supt alte înpârâţii. Acea înpărăţie, până în zilele lut Asrighic-înpărat cel Marc, foarte s-au mărit şi s-au lăţitu. Stâtut-au acea putere până 350 de ani. După aceia, Chirus cel Mare, nepot dc soră lui Astighic-îupărat cel Mare, deac-au
biruit pre unchiu-sâu, Astighiias, el au luoat Midiia de o au supus supt Persiia, de au stătut câtăva vreme. Apoi o au luoat grecii dc au fost supt machidoneni; după aceia, supt părtini, însă o parte de Midiia avea pace şi prietnicie cu rimlcnii. Astăz le iaste domnu hanul cel mare.
In vremile noastre, nici o cale nu avem într-acea ţară. Pentru acc'ia nc iaste neştiută. Oamenii din Midiia, din Persiia, din Variia <?>, din Bactriia tot grăiesc turceşte.
înpărâţia Midi<i>i spre amiazănoapte iaste pământ neroditori; pentru aceia iaste lipsită. Fac pâine de migdale, iar băutură fac în chipul vinului din neşte rădăcini ce au acolo. Cetatea care iaste mare si vestită şi scaun de crăiia lor să chiamâ Egvatana.
Partiia, înpărăţie în Asiia, hotăraşte-să despre amiazăzi cu Carmeniia, despre amiazănoapte cu Ircaniia, despre răsărit cu Arii, despre apus cu Midiia. Oamenii cc lăcuiescu acolo sânt gonit den tătar şi sânt din neamul lor. Avut-au întâi împărat pre Arsachis, om iscusit şi foarte bărbat de lucrul războaielor. Pentru aceia, fiind mică acea înpărăţie, el o au lăţit şi o au mărit. După aceia, avut-au rimlemi războaie şi bătaie multe în zilele lui Mitridatis, împăratul lor. Fost-au multe premenituri într-acele înpârâţii. Astâz au căzut de sânt toate în mâna turcului.
Ircaniia iaste între Partiia şi între Marea Caspcască, care mare să chiamă Ircheanul, pentru Ircaniia. Oamenii dintr-acea ţară să află tot gata de războiu. Acolo au propoveduit întâi Toma Apostol Ievangheliia lui Hristos, de au întorsu oamenii din pâgânie, iar acum ei s-au rătăcit cu turcii.
Endiia cea Veche chiamă-se Indie pentru apa Indiei. Stă spre răsărit şi iaste cornul şi marginea pământului Asiei. Iaste atâta de mare, cât socotescu să fie ca o parte din lume. Iaste în doao chipuri: una-i zic India Mare, alta Mică şi le înparte
422
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
COSMOGRAFII
423
apa cea mare Ghenghes. Indiia cea Mare iaste despre răsărit, iar cea Mică, despre apus. Sânt şi alte ape mari în India: Indus,
Hson, Ghieon.
Iaste înpărăţie foarte cu pace. Oamenii de acolo nu ştiu războaie, nici arme dc fier. Nimea acolo n-au mersu cu oaste, fără numai Semiramisa, înpărăteasa Asiriei; al doilea, Alixandru Machidon, însă numai dc aceasta parte de apa Ghenghcs, unde au lost înpârâtind Por-înpărat, când l-au ucis.
De acolo iaste si vin toate negoaţcle şi ierbîle cele mai scumpe ce să află în lume. Piperul sâ face acolo în grădinile Calccutului. Scorţişoara vine de la Zairon; iaste departe Zaironul de la Calicut 260 de lefcas12 <?>, ce să chiamă mile micşoare. Cuişoarele vin de la Milus; iasce de Ia Calicut 700 de mile mici. Frunza de muşcaţin vine dc la Pevgu; iaste de la Calicut 500 de mile mici. Şpicanardu, mirovolanon vine de la Calicutul Colimbariei <?>. Casiia, şimbirul iar vine de la Calicut. Mărgăritariu] cel mare şi scumpu carele îl află în scoice dintr-apă iar vine de la Calicut. Acelor scoice le zicem noi rădăcini de mărgăritariu. Miruri, aloi râu, barbar, tot de la Calicut. De Fartichi <?> vine pipcriul cel lungu. Ierbi dc doftori<i>, cardamon, tamirindu eidonaria <?> iar vine de la Calicut; vine şi din ostrovul ce sâ chiamă Samootri lahavrasila <?> şi alte ierbi de vraciovanif Iaste dc la Calicut la Samootri 500 dc mile mici.
Zailon - ostrov mare în Indiia. într-acel ostrov oamenii îmbla goli. A muieri domneseu acolo. Pre acele doamne le poartă alte muieri în leagine de mătase scumpe şi cu tocmeală făcute, ca şi în neste căruţe scumpe. într-acel ostrov sântu pietri scumpe din destul si în tot felul, cum întru apă, aşa şi în pământii. Neguţătorii turceşti, carii să chiamă mangove <?>, când mergu acolo, ei negoaţă pământul cu cotul şi sapă să afle pietri scumpe, din carii, cumu-i iaste norocul, aşa şi află. însă asupra lor au ispravnici: dc vor găsi vreo piatră foarte scumpă,
ei nu o lasă să fie pre seama acelor neguţători, ca să nu o scoată din ţara lor, ce le plăiescu cu preţ pentru derepiatea lor, ca să nu cază cu strâmbu neguţătorilor. Insă câte vor putea şi scoate dc acele pietri mai scumpe, foarte cu taină mare le vor scoate. Pieirile ce ies de acolo, carele sânt mai pre supt cele scumpe, acestea sânt: zamfir, rubin, ametis, topaz, iachintu, zmaragdu şi alte multe.
Aşijderea, într-acel osrrovu sânt neşie poame foarre scumpe şi de acolo nu ies, nici să află în lume nicăirile. Acolo, într-acel ostrov, sânt moaştele luiSri Toma Apostol.
Cetăţ cu judeţe ce sânt în Endia, acestea-s mai mari şi mai vestite: Calicut, întâi scala Indiei în carea sânt tot oameni negri şi înblâ tot cu trupul gol, fără de nici o ruşine; unii dintru ci s-au dat şi supt legea lui Mehtnetu; Camhia iaste în malul Indisului, Decanul, Vatacala, Chendacoala <?>, Canonor, Tromba ta <?>, Chiromandel, Cai, Colon. Acolo sânt creşiîni carii i-au întorsu Toma Apostol din păgâni ia lor. Ea ci mergu al treile an preot greceşti de la Misir dc şed rânduit o ceată de popi în trei ani, de-i ispoveduiescu şi-i cuminecă şi-i botează. Acolo acei oameni trăiescu prea un veac lung, cât, carele moare de 200 de ani, ei zic că au murit tinăr. Iar o seamă pre aiurea într-acea Indic sânt alţi prea păgâni răi, carii şi morţii lor, deitca mor, ei mănâncă pre rând, pârându-le câ le fac îngropare cu cinste.
Alte cetăţ în Indiia sântu spre amiazăzi. Dintr-acelea ies multe şi scumpe negoaţepre mare. Po i(m) cetăţ: Pălit <?>, Ase <?>, Tarnaşari, Vanghela, Pego, Malaca. Acestea, craiul de la Portugar are folosul. El le-au dobândit şi le-au pus de sânt pre seama Şpani<i>i, măcară căce s-au şî ei apărat şi se-au bătut vârtos, cu putere, ce nimic n-au folosit.
Ostroavele ce sâni mai mari în Sindiia, în care sânt şi născu oameni minunat si fieri aşijderea: Ceaprobana, cu alt nume Sumată, ostrov mare, 500 dc mie de stânjini în largii. A<co>lo
424
IJTERATURA ROMÂNÂ MED! KVAI .A
COSMOGRAFII
425
sânt în tot felini fieri: pili, câmile, tai cu capetele de om, ce să chiamă ispolini chendavri, şerpi cu solzi de aur, zurnahale <?>, leopardt şi alte fieri multe. Sântu acolo şi poame de toată roadă, în tot feliul, den destul multe.
Patru domni biruiescu acel loc ostrov şi au casele lor cele crăicşti: sânt făcute pre pili, făcute de mătase, tocmite cu tocmeie minunate, după obiceiurile lor. Şi să priîmblă cu acele case pre unde le iaste voia. Aurul şi pietrile scumpe, mărgâritariul întru nimicu nu le bagă în samă.
Eavra ostrov stă pre partea ce friguroasă a lumiei, că dc acolo iaste aproape India cea Noao, unde sânt anipodes13, cc să chiamă rumâneşte «dedesupt», de umblă cu picioarele spre noi; carii cercurile ceriului cu stele acolo sântu, ce să chiamâ Polos Andarcticos, unde iaste steaoa ce să chiamâ Ustia <?>, de stă acestea înpotriva ceştii stele ce o vedem noi, carea să chiamă Tramandana. Socotind meşterii astronomiei, ce să chiamă numărători şi socotitori de stele, de zic câ aceste 2 stele, Tramandana şi Ustiia <?>, stau în buricile ceriului şi aici, la noi, lângă Tramandana, iaste semnu în cercul ceriului stele ce le zicem Carul, iar acolo, dedesupt, la Indiia Noao, în cercul ceriului, lângă steaoa Ustiia <?>, sânt sămnate stele ce le zic Polos Andarcticos; ce nici vedem noi acele stele, nici văd ei Tramandana şi Carul, căce că nu-s u<m>blătoare şi să apuie si să răsaie, ca alte stele, cc numai ce să învârtescu în loc, cum şi lc vedem.
Spre amiazănoapre iar sânt neşte ostroave mari şi o seamă dintr-acele ostroave stau pustii de răul şi dc groaza unor fieri minunate şi groaznice. Sântu pre acel loc, că sânt oameni sălbateci, trupul ca de om, iar capul ca de câine, alţii ca dc porc, alţii ca de măgari şi încă şi într-alte făpturi groaznice, neauzite şi nevăzute.
Iar o samă din ostroave sânt lăcuitori oamenii cum sântu de pre lume, ce şi sântu şi aceia mai răi de acele fieri sălbateci,
căce că au fire sălbatecă, că să închină diiavolilor şi fac laudă ca şi lui Dumnedzău. Şi nu-ş poate merge nimea la ei să-i înderepteze şi să-i întoarcă dintr-acea cale pierzătoare de suflet, căce câţ au mersu, nimic nu i-au ascultat, cc degrabă i-au omorât, fără de nici un râspunsu sau ascultare, fiind aţâţat de mânia vrăjmaşului nostru, carele are pohti să fie toată lumea să-i slujască, ca acei oameni de acolo. Iar alţii de acolo, ei ţin în loc de Dumnedzău şi să închină hanului celui mare de la Schitiia, căce că Schitiia să apropie de acele ostroave pre marea ce să chiamă Ioa14 greceşte sau rumâneşte Marea Răsăritului.
SCHITIIA CEA MARE
Cataaghion, împărăţie tătârască prea mare şi vestită în Asiia, carea abia i să va afla protivnic de marc în lume, începe-să de cătră răsăriţii, de cătră Marea Ochiianul, ce sâ chiamă Iou. Fost-au înpărăt Manghiia, ce acea înpărăţie o au fost luoat unchiu-său, hanul cel mare, de la nepotul său, Manghiia. Iar acel Manghie, el au fostu luat lege creştinească din nistoriiani, atâta în curtea lui ţinea mulţi creştini. Iar deaca-i luo unchiu-său înpărăţiia, avea creştinii mare nevoie şi batjocurituri de cătră tătarii cei păgâni, zieându-Ie şi pedepsindu-i că nu le-au ajutat crucea nimic. Jeluitu-se-au creştinii la hanul cel mare dc acea batjocură, iar cl puse dc strigară în tot locul: «Niminea să nu-ş bată jocu de norocul mieu, că Dumnedzău lor iaste direptu şi văzind şi lucrurile mele că vor să fie bune, derept aceia iaste voia lui Dumnedzău să fie cineş în legea lui!».
Arc acea împărăţie cetate mare întru sine, anume Cambal, foarte scumpii zidită şi întărită şi iaste atâta mare: are 24 dc mile înprejur, zidurile 20 de siânjini de înalte. într-acea cetate iaste cale mare de neguţători de la Indiia, de la Moscu şi pre aiurea. Pre lângă acea cetate iaste apă mare, anume Polizahnis. Preste
426
IJTKRATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
COSMOGRAFII
427
acea apă iaste pod zidit dc 300 de stânjăni în lung şi în lat de 8. Pre acea apă vin şi ies negoaţe în multe părţi.
într-acea înpărăţie sânt aceste ţări: Sindimfu, Tebet, Caniclu, Caraiam, Arsiiadam<?>, Canghig, Am, Tolinan, Ghiiighigvi, care ţări toate au cetăţ prin sine multe si oraşe mari, până la muntele ce să chiamă Cafcas.
De hanul cel mare ce să chiamă Gog şi Magog şi scrie de să mărturiseşte domnu domnilor şi înpărat înpăraţilor, carele mai va ţine toată Schitiia supt puterea lui şi până astăz, cum vom scrie mai jos. Muntele ce să chiamă Imaus înparte Schitiia: care parte iaste de decindca se chiamă Schitiia, iar care parte iaste dincoace se chiamă Tartar sau Mangalove. Dintr-altă parte, despre răsărit şi despre apus, o înparte muntele cel mare ce să chiamă Tavrus, în care munte au stătut corabiia lui Noe la potop. Supt acel munte iaste o cetate mare ce să chiamă Tavris, lângă care cetate era mai nainte un deal ce s-au mutat într-altu loc. Şi cu această ciudă minunată s-au mutat, că odată un turcu sarachîn, batjocurind pre un creştin, i-au zis: «Ziceţ voi, creştinii, că vă scrie Hristosul vostru la Evanghelia lui cum care creştin va avea credinţă cât un grăunţu de mac, de va zice unui deal să să mute, el va fi aşa. Dar căce nu aveţ atâta credinţă să faceţ aşa». Atuncea fu un creştin dc avea credinţă deplină de cătră Dumnedzău, ce zise acelui deal să să mute într-altu loc şi să mută. Deci văzind turcii, sarachinh, acea ciudă minunată, ei aciiş se botezară.
Spre amiazănoapte sânt multe neamuri şi ţări tătărăşti, carii nu şi le ştie nimea viiaţa şi petrecania lor. Pentru aceia, nici un filosof n-au scris nimic de ei, căce câ au o cale neînblată, fiind locure rele, tinoase, păduroase, cu părţi cu tină, împâclate, cu trestie. Şi iaste un loc prea geros, că spre acea parte iaste Marea cea înghieţată, carea de frig mare nu să mai dejghiaţă niciodată. Ce numai Dumnedzău ştie de acei tătari ce sânt într-acea parte de loc, că nici cei filosofi mari, cum au fost
Potolomei, nici Strabon, nici Chedrino, n-au putut adevăra şi să scrie de acei oameni şi de locul lor şi dc obiceiurile lor; numai să să ştie că sântu ţăr şi oameni.
Schitiia să chiamă pentru Schit, feciorul lui Ercules, greceşte Eraclis, cum scriu unit.
Sânt 2 Schitii.
Una iaste pre partea Pământului ce să chiamă Evripa*, în carea şed leşii şi lidva şi rusii şi o parte de Moscu şi rumânii moldoveni şi muntenii. Aceste limbi au gonit pre tătari din pământul lor şi au descălecat ei ţăr şi ocinc şi lâcuiescu până astăz.
A doao Schitie iaste în partea Pământului ce să chiamă Asiia. într-acea Schitie din Asia, acolo sânt toate neamurile tătărăşti, de la răsărit până la miazănoapte. Şi pre acele 2 Schitii le împarte apa cea mare ce sâ chiamă greceşte Tanaa15, cu alt nume Volga, carea vine de la Moscu de dă în Marea Neagră pre despre răsăritu dc Ţara Gramului.
Tătarii dintr-acea Schitie din Asiia, ei sântu înpărţiţ în multe feliuri.
Unora le zic tavroschhi, carii lăcuiescu supt muntele ce sâ chiamă Tavrus, rumâneşte Taur.
Altora le zic agatirsi. Acestea tătar nici un războiu nu batu, ce şed tot în loc; şi ce au, măcară dobitoc, măcară muiare, tot le iaste denpreună, nu să alege, ce carele ce poate apuca, măcară muiare, măcară dobitoc sau bucate sau orice.
Altor tătari le zic esidones; aceia, deaca le mor părinţii, ei îi mănâncă în loc de îngrupare scumpă.
Altor tătari le zic mesagheti; aceştea-ş mănâncă nepriiarinii lor, deaca-i biruiescu de-i omoară, şi capetele le pun desupra şatrelor lor în loc de streajă.
* Grafie pentru Europa.
428 LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAIA
COSMOGRAFII
429
Altor tătari lc zic nomadis, altora alani, altora lirţii, altora mangalovc, din carii au ieşit cel han viteazu şi războinic, anume Can Ghiguist1'', dc au fost ca al doile Alexandru. Aceste ţăr şi limbi, cât nc pricepem, parc-nc câ sânt unii dintr-înşii novaii tătar, iar alţii ccrchiczii, care cerchiezii s-au creştinat de ţin astăz lege creştină, pâpiştească.
Altor tătari le zic ghiorghiiani, carii să înpart în doao nume: unora le zic ghiurgii sau megreni, altora le zicu iveri. Aceste doao neamuri din tătari s-au tras, iar astăz sânt creştini pravoslavnici. Au domnu din sineş şi au arhiiepiscup, carele arc 12 vlădicii suptu sine şi aproape de 40 de episcopi. Acolo, la mengreni, iaste o beserecâ prea marc şi-i iaste hramul Sty Ghiorghic şi fac praznic de 2 ori într-un an: o dată primăvara, m(s)ca apri(l) 23 (dn)% cându-ş fac toată lumea, iar al doilea praznîcSw Ghiorghic ei-1 fac în luna noiemvrie în 3 (dfi), cumu e scris şi la Sinaxari. Iar Dumnedzău arată o ciudenic prea mare la acea biscrecâ, ca să proslâvască prcSft Ghiorghic, într-acesta chip: scara, deaca ies de la vecernia cea mare, ei cearcă, însuş domnul cu arhiepiscopul şi cu toţ vlădicii, ca sâ nu râmâie nimea în biserecă. Deaciia pecetluiescu cu pecetea domnească şi a arhiepiscopului şi pun străji de strâjuiescu până la vremea utărnici. Atuncea sâ scoală domnul cu toţ boiarii şi cu arhiepiscopul şi cu toţ vlădicii de-ş caută peceţile. Aflându-le întregi, nemişcate, atuncea deschid uşile şi află în mijlocul biserecii oare un bou, oare un cerb băgat în biserecâ de Sîi Gbiorghie, nestricând peceţile cu puterea lui Dumnedzău, ca să-ş proslăvească sfinţii lui şi să să încredinţeze creştinii în lege direaptâ. După aceia, acea vită, bou au cerbu, ei-1 junghe de-1 înparte foarte câte puţin pentru mulţimea de oameni. Deci aşa iaste bucurie mare întru ei şi laudă pre Dumnedzău şi pre Sti Ghiorghie cu multă înţelepciune şi gustă acea carne în loc de dar svântu de la Dumnedzău, măcară în zi de dulce, măcară de post.
Cazanul şi Astrahanul sânt acestea amândoao hanii mari, tâtărăşti; sânt păgâni si sânt astăz supt puterea înpărăţiei Moscului. Chiamâ-să tătar pentru apa ce iaste întru înpărăţia Schiti<i>i, carea să chiamă Tartar.
Tătarii câţ sântu în pământul Evropei, carii şed dincoace, despre apus de apa Volgăi, acestea sânt crâmleni, cafatiiani, bungeceni, dobrogeni şi alţi câţ lăcuiescu pre lângă Marca Neagră şi pre câmpi, până la Dunăre. Neamul tâtărăscu tot cu pradă şi cu tâlhării sâ ţin.
Insă aici sâ socotim de faptele tătarâlor, ce au avut şi au mai vârtos cei din pământul Asiei, de carii scriitorii cei mari multe lucrure minunate şi tocmelc au scris de ei: cum ci, cu svatul lor şi cu tocmelele lor, multă lume ş-au lărgit şi înpărăţii tari au biruit şi au dobândit şi numele lor de mulţi se-au lăudat şi se-au slăvit în toată lumea.
însă din toate obiceiurile lor să arătăm carele sint bune. întâiu, câ ei neosebi nu ţin, fără muierile şi armele. Alta, câ nici un lucru nu încep să fie spre pagubă, ce tot spre dobândă. Alta, că ci dragostea banilor nu o ştiu ce iaste, câce că nu ştiu ei ce sânt banii, nici aurul, nici argintul. Ce numai cc le trebuie a cumpăra ei iau cu schimbul, unul de la altul; căce că unde sânt banii şi argintul şi aurul cinstit şi socotit, acolo iaste şi lăcomiia; şi unde iaste lăcomiia, iaste şi biilenia; şi unde iaste hitlenia, iaste şi nedereptatea; şi unde iasie nedereptatea, nu iaste frica lui Dumnedzău; deci, unde nu iaste frica lui Dumnedzău, acolo nici un lucru bun nu se poate face; căce câte înpârâţii să strică şi câte ţăr să pustiescu şi câte răutăţ să fac pre lume, tot pentru lăcomiia banilor şi a averei să fac. Iar acei schitiiani nu ţin alt nimic mai scumpu ca dragostea, să-ş fie dragi unul cu altul frăţeşte, şi ca fala vitejiei şi ca dereptatea, măcară căce sântu ei grozavi în vedere şi groaz nici în arătare, iar firea lor multă minte le-au datu şi tocmele bune. Câ scricSW Ustin filosoful o minune mare de ei. Fiind ei aşa groşi în fire şi neînvăţaţi de
430
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
COSMOGRAFII
431
nimea, iar apoi ei au şi li să află multe lucrure bune pre urmă. Iar grecii, fiind învăţat în toată mintea şi toate filosofiile, şi iar sântu plini de toate răutăţile. întâi, că între sine n-au dragoste dumnedzăiascâ nici unul cu altul, nici spre alte neamurc creştine, nici dereptate. Că dc ară avea alte feliuri de oameni dragoste sau de-ari fi ei creştini, n-ar avea Dumnedzău mai drag oameni în lume decât pre ei. Pentru acela, ei n-au fost niciodată biruiţi de alţii. Pământul Asiii de multe ori l-au ţinut şi l-au împărăţit cu toate domniile şi înpărăţiile câte-s în Asiia. Pre Daric-înpărat din Schitia l-au gonit. Pre Chirus cel Marc acolo l-au ucis şi au perit cu toate ostile lui. Pre Zăfirion, hatmanul lui Alixandru cel Mare, acolo l-au bătut şi pre toate ostile lui. înpărăţia Vatricnscăi şi a Parti<i>i ei le-au descălecat. Alte nâroade întru ei n-au suferit, ce toată Asiia ei o au ţinut, fără numai Indiia şi o parte ce-au ţinut oarecând grecii înpăraţ, cât ţin acum rurcii, şi despre miazănoapte o parte ce ţine Moscul.
Turcii, câzânbaşii, ungurii, franţuzii, toţ din neamul tătărăsc sâ trag. împăratul de la Eghipet, odată, au trimisu la ei să-i dea bir, iar ei foarte frumos i-au răspuns, zicându-i: «Mirâmu-ne de un înpărat ca tine, şi bogat, şi vestit, cum pohteşti să strângi avere de la neşte săraci ca noi, nefiind avere la noi. Mai cade-ni-să neşte săraci ca noi de la un înpărat bogat ca tine să dobândim. Şi iar am înţeles cum veri să vii la noi, aici. Ruşine iaste unui înpărat ca tine, marc, să vii aici, la neşte săraci ca noi. Mai cade-ni-să noao să venim la tine». El pricepu răspunsul lor, ce până vru a să gări el, ei-1 împresurară şi-1 bătură.
Nici unul cu altul, nici spre alte neamuri creştine, nici dereptate. Că de-arâ şti alte feliuri de oameni dragostea seau de-ar fi ei creştini, nu ar avea Dumnedzău mai dragi oameni pre lume decât pre ei. Pentru aceia, ci niciodată n-au fost biruit de alţii. Pământul Asi<i>i de munte...
Şi-1 scoaseră din pământul Africăi.
Acei tătari se închină unii planite ce să chiamă Aris, letineşte Marşu, şi-1 ţin în loc de Dumnedzău; iar dumnezeoaiei ei ţin un nume ce-i zic Vesta; Io, Apel, luna, focul mare cinste au la ci. Şi pre înpăraiul lor cel mare, ce-i zic han, ci-1 cinsrescu şi-1 mărescu şi-1 ţin în loc de svântu; când i să prinde dc moare, pentru el şi dobitoace multe taie. Aşijderea şi muiarea lui, şi slugile cele credincioase ei le junghe şi le îngroapă cu el, zicând să aibă în ceia lume muieri şi slugi. îngroparea hanului iaste într-acesta chip: deaca moare, ei îl despică de-î scot maţele şi-1 spală bine şi-1 înplu de toate florile şi mirezmele şi le pun la loc şi împlu şi coşul de flori. Deacii îl poartă pre la crai, pre la boiari mari, de să pipăie dc el ca de un sfânm. Deacii îl îngroapă.
Iar tătarii cât sânt în pământul Evropci, carii sânt dincoace de Volga, ci ţin legea lui Mahamet.
DE AMAZON1NE NEVESTE, MUIERI TĂTÂRÂŞl'I
Iaste lucru minunat de acest dar dc vitejie ce au fostu avându acest neam tătărăscu, încă nu numai ei, ce şi muierile lor, că au făcut şi iale neşte lucrure şî vitejii care să povestescu şi astăz pre lume. începătura acestor neveste fost-au într-acesta chip: oarecând 2 voinici din oastea tătărască, anume Flinos şi Sonpit, au fost gonit din oastea tătărască pentru neşte fapte ale lor. Tras-au cătră sine oameni tineri mulţi şi s-au pus la hotarul Capadochiei, pre apa ce să chiamă Tcrmondonda, şi să aşezară să lăcuiascâ în câmpii lui Termoschir, ce să hotărăşte cu grecii, însă ei şi cu fămeile lor şi cu tot ce avea, carii începură a strica şi a prăda târâie şi domniile dintr-acele înprejure. Iar acele ţăr, deaca cunoscură răutăţile lor, ei să strânseră dinpreună, de-i bătură şi-i uciserâ pre toţ. Iar muierile lor, văzind 2 răutăţ asupra lor, întâi că-i gonise şi-i scosese din oamenii lor, apoi îi bătură şi-i uciserâ şi dintr-acel loc ce scăpase, atuncea ele luoară armele bărbaţilor lor asupra lor: platoşe, zale, coifuri, misurci, sahaidace, săbii şi alte în chipul acelora.
432
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
COSMOGRAFII
433
începură a apăra ialc acel loc cătră alte ţări, ataca cu bărbăţia lor, cât lărgiră locul până ce-ş puseră şi înpărăţie. Ca să <nu> piară ruda lor, începută întâi a se mesteca cu pohtă trupească, întâi cu oameni dinprejur, apoi cu păstorii lor, însă numai ce să amesteca într-un an o dată, cât sâ nu-ş piarză sămânţa de a naşte. Ci, deaca îngreca, carea năştea fecior, ia-1 omorâia, iar carea făcea fată, ia o creştea şi nu o învăţa lucrure muiereşti -sâ toarcă, să ţeasă -, ce o învăţa lucru vitejescu, cu arcu, cu sabie şi cu toate armele. Şi le ardea ţiţa cea dircaptă ca sâ le fie îndemână a trage cu arcul. Pentru aceia le zicea amazone, rumâneşte să chiamă «fără ţiţâ», că ţiţa să chiamă elineşte mazos. Atunci, deaca începură a să înmulţi şi vedea că lc slujaşte norocul în toate părţile oriunde sâ ducea, iale-ş aleseră şi-ş puseră dintru sine 2 înpărătese, anume Martesie şi l^ampeda. Acestora le zicea câ au născut dintr-un dumnedzău al lor, anume Axis, cu alt nume Marşu, căruia să închina iale şi să închina ca şi tătarâi.
După aceia, iale să rădicară de cuprinseră o parte mare de loc din pământul Evropei şi făcură o cetate mare, ce să chiamă Efes, carea iaste şi astăz, şi alte multe cetăţ şi să întoarseră iar îndârătu cu înpărăteasa Lampeda. Iar pre ceia înpărăteasă, pre Martisiia, iale o lăsară acolo, la Efes, să fie de pază. După aceia, deaca se înpărţiră, aşa ci să sfătuiră, oamenii de pre acele locure, dc la Efes: strânseră oşti pre supt cumpăt, de uciscră pre Martisiia înpărăteasa cu toate osiile ei. în locul ei ieşit-au altă înpărăteasă, anume Orrighiia, carea preste firea omenească era vitează şi războinică, ţiindu-sâ în curăţie de fecioară; foarte cu cinste-ş apăra toată ţara şi neamul ei.
Iar Eraclis grecul svătui-sâ cu soţiile lui si au venit fără de veste în ţara lor. Pre unele le ucise, iar pre altele şi lc luo cu totul de le duse în ţara lui.
Ortighia, deaca înţelese, foartc-i păru rău de peirea şi răutatea surorilor ci. Ce trimise cu mare jale la Songhelo,
înpăratul tătărăscu, să sc rădice asupra grecilor înprcunâ cu iale, ea să-ş izbândească de acel sânge al lor ci să vărsasc nevinovaţii, zicându-i că «Dc nu ne veri ajuta, apoi noi vom sâ deschidem calea grecilor în toată Asiia». într-aceia, Songhelo au strâns oşti tătărăşti asupra grecilor, într-ajutoriu amazonilor, însă război n-au dat cu grecii, pentru o tocmeală cc făcuse, ci să bătură numai acele muieri amazone, cc fură biruite foarte rău de greci, ci scăpară în oastea tătărască.
După Oriigbiia stătu înpărăteasă Pendesilia, carea au făcut o vitejie foarte mare la Troada, apoi au perit acolo. După ia, au fost altele multe, din care au ieşit una foarte vitează, bună şi războinică, po i(m) Tomiris. Aceia au bătut pre Chir, înpăratul cel marc, şi l-au biruit cu toată oastea lui; prins-au şi pre el, de i-au tăiat capul. Lăcuiala lor tot au fost acolo, pre acele locuri, cu înpârătesele lor, până la înpărăteasa Tales ta, cu a<l>t nume Minetiia, care au fost venit la Alexandru Machidon cu 300 dc fe"te tor întrarmate vitejaşte, rugându-să să să amestece cu cl, să prinză cocon. Alixandru, mirându-să de acea muiare şi dc oastea ei, ţinutu-o-au 2 dzile. Deacii i-au făcut ispravă şi se-au dus. De atuncea au avut tot pace cu iale.
După cc se-au petrecut această înpărăteasă, iale, văzind atâtea greutăţ şi războaie rădicându-să asupra lor, svâtuiră-să şi nu mai putură lupta, ce-ş luară bărbat tătari să fie ca şi alte muieri. Că un obiceiu rău cc să începe, anevoie sâ poate face bun. Câ să tâmplă tătarâlor un războiu îndelungat cu neşte neprhatini, de zăboviră vreo 10 ani. Iar iale începură a să înprcunâ cu păstorii lor şi să apuca de obiceiul cel dintâi. Cc, deaca veniră bărbaţii lor den oaste, iale nu-ş vrea bărbaţii, nici păstorii nu să pleca stăpânilor, ci să făcu svadă mare întru ei, de sâ bătură muierile cu bărbaţii; ce fură biruite şi uciscră toţ păstorii. De atuncea să supuserâ acele muieri supt bărbaţii lor şi să părăsâră de a avea înpărătese şi războaie. Trâit-au acea înpărăţie muiereascâ mai bine de 1000 de ani.
434
IJT ERATURA ROMÂNĂ MED1EVALĂ
COSMOGRAFII
435
DE SAI.OMÂNDRA
Iaste o ţeară ce să chiamă Hinhitas, în carea iaste un num remarc, într-acel munte sânt multe feliuri de gadini, însă într-acele gadine iaste un feliu de gadine făcute în chip dc şopârlă şi cu capetele ca de viţel. Acelea să chiamă salomândre. Pre acelea nu le poale .strica nici focul, nici apa. cc lăcuicscu cum într-apă, aşa şi în focu. Cc peirea le iaste lor când să mănâncă adins-clc sau când le prind cu mari meşteşuguri. Au asupra lor păr galbenu atâta, câtu-t pare că e poleit cu aur, şi iaste părul mărunţel şi des şi moale ca mătasea, ce-1 lucrează de-1 fac postav. Haina cc sa face de părul acelor fieri, deaca să vecheşte sau sâ întina, într-alt chip nu o pot spăla, numai ce o ţin putină vreme pre văpaie de foc. Deci atâta să spală şi să tace frumoasă, cât iaste ca şt noao.
DE ASIA CEA MICA CE SA ŢINE TOT DE UNA DE ASIA CEA MARE
Asia cea Mică să începe de Ia marca ce să chiamă Eghion, carea iaste Marea Grecească, şi dc la marea cc să cliiamâ Pondos Efunos. într-acea Asie sâni aceste ţăr şi mpărâţii, anume Pondos, Misiia, Chisariia, Capadochiia, Armeniia, Lidiia, Ditiuiia, Chilisia, Troiia, unde au fost Troada, Frighiia şi Pafiagonia, Galatiia, Pamfiliia, până la apa Efratului. Ia aceste ţăr scrie Petru Apostol cartea lui ce să chiamă Poslania lui cea dintâi.
Colhis - împărăţie mare şi bogată lângă Marea Pontului. De acolo au fost luat Sason Mideanul17 lâna cea de aur, cum bârfescu dascălii elineşti. îmr-aeea înpărăţie sânt aceste tăr: Iveria, Arvania, de unde iaste neamul arbănaşilor, Vactriiatia, Zogdiiana, Trapezonda, Cherasonda, Armenia cea Mare şi cea Mică.
într-acele Armenii sânt creştini carii mai nainte au fost ţiind legea grecească, fiind aproape dc cetatea amiohîei, ce sânt îndereptaţ în lege creştină deSty Ap(~s)tlu Petrii, câ Antiohiia au fost întâi scaun apostolescu. Iar acum o samă <de> armeni, carii sânt mai aproape de Antiohiia, ci totuş sânt creştini, iar altă seamă eî se-au împărţit şi au rătăcit în multe eresuri şi toanele şi se-au delungat dc hesereca creştinească şî mulţi dintru ei se-au râsipii prin multe ţăr dc şed si-ş ţin eres deosebi, avându ei carte pre limba lor. Şi le zic armeni nu pentru legea, ce pentru tara lor, căce să chiamă Armenia.
]ar în celealalre ţări sânt tot creştini greci. Ce îtnr-aceasră vreme de acum, fiind puterea turcească, ei s-au mulţit, turcii, şi se-au mestecat mai preste tot locul. Căce că turcii mai nainte nu ş-au avut nici o ţară nicairea pre lume, cc au ieşit din neamul tătărăscu de s-au tins şi s-au lăţit pre lume, de au luat şi cu cuprins moşiile ahora, de şed şi lăcuicscu.
DE RODOS
Rodosul iaste ostrov în Asiia cea Mică, în marea ce sâ chiamă Andriiatichi18. Mai naintfe] fs]-au fost chiemându Lichîia sau Ofeos. Ce când au fost sâpându temelia zidurilor cetăţiî, aflat-au o rădăcină de trandafir. Pentru aceia i-au pus numele Rodos, că trandafirul sâ chiamă letincşte rod.
Iaste acel ostrov mare; înprejur are 30 de mile. Acolo, la Rodos, au fostu un lucru vestit den cele 7 minuni mari ce au făcut păgânii pre lume, câ au fost vărsar un idol dc aramă mestecat cu aur. Atât-au fost de mare, de 800 de coţ de nai tu; şi un deget al lui de-abia l-au fostu cuprinzând omul. Acel dimon l-au fost făcut ci în cinstea şi în lauda soarelui, cum şî le-au fost tocmeleJe lor cele pâgâncşrt. Si i-au fost pus numele Colosul. Ce n-au stăcut foarte mult, numai 56 de ani; apoi au câ/.ut de un cutremur dc pământ. Iar sultanul de la Eghipei, într-o vreine, s-au sculat de au lovit acel ostrov fără veste, de
436
I .ITERATURA ROMANĂ MEDIEVALA
l-au prădatu şi l-au jăhuît. Sfârâmit-au şi acei idol, de l-au dus în Eghipet. Atâta au găsit aur şi aramă multă întru cl, cât dc abia l-au rădicat pre 900 de cămile.
Oamenii dintr-acel ostrov lc zicea mai nainte vreme călăsieni, căce să cbiema acel stâlp Colosul.
Acel ostrov luoatu-l-au şi l-au dobândit neşte viteji, carii le era numele Strejarii Mormântului lui Hristos de la Ierusalim. Şi l-au ţinut în multă vreme cu mare cinste; tocmitu-l-au şi l-au întărit şi de multe ori s-au ispitit turcii de au mers cu toată puterea să-1 dobândească, ce foarte să întorcea cu ruşine mare şi nemic nu folosiia. Iar când au fost cursul anilor de la Naştere 1523, sculatu-se-au sultan Suliiman de se-au dus cu mare putere, ce şi cu puterea nu l-au putut dobândi, ce cu hitlenie au făcut de s-au închinat.
Fost-au în cetate în F.fes o beserecâ foarte mare păgâneascâ şi scumpă, care s-au fost chiemând una din cele 7 ciude păgâneşti dc pre lume. Fostu-o-au început întâi din temelie ama/.onile şi o au pus lângă mare, în loc umăd, apătos, pentru cutremurul munţilor, casă nu cază. Şi o au lucrat tot Asiia cea Mică într-o 100 de ani. Şi o au târnosit păgâneşte, în lauda unii dumnezeoaic cc-i zicea greceşte Artemis, letineşte Diianne, pârându-le lor câ le va fi de folos şi de iertare de păcate, după cum lc era obiceiurile lor cile pâ<gâ>neşti. Acolo au propoveduit Pavel Apostol Ievanghelia lui Hristos şi au păţit destul val şi nevoie, cum scrie la Deanie.
Svârşi-se Povestea ţărâlor şi a împărăţiilor câte-s în pământul Asiei. Iaste al treile pane a lumiei.
VII. LITERATURA JURIDICĂ
PRAVILA RITORULULLUCACI. PRAVILA SVENŢILOR O TE ŢI DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA A MARELUI VASILIE
Cela ce ucide om, Vasilie dă pocăinţă, post 15 ai, noi dării, duhovnici, 5 ai, a treia parte ispoveclnicilor de la toate păcatele lor, cumuşi au lăsatu Ioan Milostivu împrotiva păcatelor; curvar, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 150 în d/.i. Iară de va fi tată cu fata sa sau feciorul cu umă-sa de vor curvi, post 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în d/.i. Cela ce va curvi cu doao soruri sau doi fraţi cu o muiare, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 50 în dzi. Cela cc va curvi cu soru-sa, post 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Cela ce va curvi cu mastehă-sa, post 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Cumătrul cu cumâtră-sa de vor curvi, post 12 ai, noi dăm 4 ai, închinăciuni 100 în dzi, iară de va curvi cu sora cumătră-sa, post 9 ai, noi dăm 3 ai, închinăciuni 100 în dzi. Iară feciorii cumătrilor de sc vor mesteca, post 9 aî, noi dăm 3 ai, închinăciuni 50 în dzi. Iară cu fata ceaea ce va fî botădzată sau cununată dins, dc va curvi cu hină-sa, post 15 ai, noi dăm 5 ai, închinăciuni 150 în dzi. Iară cu soacră-sa de va curvi, post 12 ai, noi dăm 4 ai, închinăciuni 150 în dzi. Vărul cu vară-sa de vor mesteca-se, post 4 ai; iară al doile văru cu vara sa post 3 ai; al treile văru post 2 ai, închinăciuni 50 în dzi. Muiarea ceea cc va bea ierbi să nu facă feciori, post 20 de ai, noi dăm
440
LITERATURA ROMÂNA MKDIKVA1Â
LITERATURA JURIDICA
441
7 ai, închinăciuni 200 în dzi. Iară care muiare bea ierbi să facă feciori, post 7 săptămâni şi să Ia molitvă să o ungă cu mir pre faţă. Iarâ muiarea ceea ce duce muiarea suptu altu barbatu, post
4 ai, închinăciuni 100 în dzi. Iară cela ce va face iuboste cu muiarca altuia şî va împărţi muiarea de la barbatu-şi, post 9 ai, închinăciuni 150. Muiarea de va omori feciorul în sine, post
5 ai, închinăciuni 150 în dzi. (."ine va piarde om cu otravă, post 7 ai, închinăciuni 150. Cineva curvi cu vită, post 6 ai, noi dăm 2 ai, închinăciuni 50 în dzi. Cela ce va curvi ca sodomlenii pre şedzut, post 6 ai, închinăciuni 100 în dzi. iară cela ce face iuboste cu mână sau cu coapsele, post 1 an. Iară muiarea ceea ce va face curvie una cu altă, post 1 an, închinăciuni 100 în dzi, iară de va ft fată, post nu, iaste anatemată. Cine va înşela fata şi uit o va lua, post 3 ai, închinăciuni 50 in dzi. Muiarea sau bărbatul, de va face a doa nuntă 2 ai, a treia nuntă, 3 ai, a patra nuntă, să se lepede de lege; iară popeei lânăru să nu se ispovedească pana nu va învăţa pravila bine. Diacul de va curvi, popă nu va fi şi post 4 ai, închinăciuni 150. Diaconul dc va curvi, post 5 ai, să se lase de cinul său; iară popa tic se va sminti cu altă muiare, post 7 ai, să nu cânte liturghie pană la moartea sa, să sc lase de preuţie şi de cinul său, iară de va preuţi elu-şi spurcă vcşmemele, ce slujeşte neslujit va fi. Aşea va fi cu poporulu-şi, cum va purta orb pre orbu şi amândoi vor cădea în groapă. Iarâ poporul să cheme altu popă sâ botedze a doa oară să ispravască toate. Iară popa cela greşitul să să facă călugăr, să-şi plângă păcatele sale. Preoteasa de va curvi, popa sâ o lase sau sâ se lase de preoţie că spurcă veşmentele si jărtăvnicul şi va piarde urma lui Hristos. Cine va gândi spre muiarea altuia sau muiarea spre bărbatu, post 30 de dzile, închinăciuni 40 în dzi. Iară cine va curvi cu călugăriţă, post 9 ai. Purul de se va ispovedi, post 2 ai şi 40 de dzile să nu sc cumenece, închinăciuni 150 în dzi. Cela ce va fura beserecă, să-i dea pre spinare 30 de toiage, iară pre pântece 20 şt 4. Cela ce va fura lumânare
sau diacul deva lua fără ştirea popeei, post 40 de dzile. Popa, de va fi beţiv sau curvar, să se lase de preuţie. Popa, de va împlea 30 dc ai, să se lase de popic, sâ se facă călugăr. Popa sau preuteasa, de va muri unul de ei, nu sc cade popeei să sc însoare, nice preuteasa să se mărite, cadc-lc-se sâ se facă călugări. Iară popa agncţul de cuminecătură de-1 va vechi pană la anul, să-1 mestece cu altul sau să-1 potrebascâ. Iară în postul mare nu se cade să cânte leturghiia lui Ion, numai sâmbătă si dumenecâ a lui Vasîlie. Nu se cade în postul mare să facă pamente morţilor, alegându sâmbătă şi dumenecâ, să hicredzu oltarului său. Nu se cade în postul mare să sc însoare, nice să se mărite. Popa de va bori dc beţie, post 80 dzile, să nu slujască leturghic pâră nu va împlea postul, iarâ de boală sau de nevoie mare post 40 dc dzile. Iară de mireanul de va bori de beţie, post 40 de dzile, de boală, 15- Iară cine va bori după cumenecâtură, post 80 dzile şi boriturile să le îngroape lângă oltariu, Cine va mânca ce va ft necatu sau sânge de vită, post 2 săptămâni, de nu va şti, iară dc va şti, post 1 an. Iară cine va mânca carne de lup sau de ursu sau de vulpe sau dc vultur sau de ariciu sau de guziu sau fiece dc alte ce iaste spurcam şi de pasăre, post 4 ai. Iarâ de va mânca derept leacul, post I an. Iară omul cela ce va păzi dobitocul, de-1 va giunghea şi nu va mânca, mortăciună este. Cine va giura strâmbii ştiindu, post 7 ai, de nu va şti, posi 15 dzile. Popa dc va lega pre om în mânie sau va încrunta, post 1 an. De va sluji neiertat, sâ fie lepădat de samă. Cine va avea săblaznă în vis, elu să spuic popeei, de nu va fi popă, elu să ispovedească unui omu bunu să închine 50 dc metanii. Iară popa dc va avea săblaznă în vis şi va fi praznic mare şi nu va fi altu popă, elu să spele pre trup şi să ia altă cămeşă sâ le cânte liturghie. Iară de va cădea şoarecele în miiare sau fie în ce, dc va mânca şi va şti, post 8 dzile. Iară feciorul bolnav de va muri ncboteVat, post 3 ai, închinăciuni 50 în dzi. Iară feciorul dc va muri necumenecatu, post 1 an. Iară feciorul de va naşte bolnav
442
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAU
LITERATURA JURIDICĂ
443
şi va vrea să moară ncbotcdzat, popa să lase 4 molitvă până la lepădat, altele să dzicâ dereptu sâ-1 boteadză curundu, să-1 lepede de dracul, apoi sâ le dzâcă toaie. Cela ce bagă apă în vin şi vinde, acela să fie procleat. Cine se spurcă în postul mare cu carne sau cu brândzâ, elu să postească den Dumineca Totueei pănâ în Rusalii, alegându sâmbătă şi dumenecă. Iară cine nu poate posti in pocăinţa sa, de va fi bolnav, elu să năimască, de să-i slujască liturghie sau să clătească psaltir sau evanghelie. De se va ispovedi dc toate păcatele sale la duhovnicul său, dereptu 4 luni de post, să facă 10 liturghie, iară dereptu 8 luni, 20 de liturghie, derept 12 luni post, 30 liturghie. Se iară neştine de va vrea sâ faci post curundu, dereptu 10 liturghie, 5 psaltiri, dereptu 30 liturghie, 15 psaltiri, dereptu 40 de liturghie, 20 psaltiri, dereptu 1 psaltir, 6 aspri, de tetroevanghel, 3 zlat, dereptu 1 liturghie, 2 aspri, deret 1 slujbă de untu, 16 aspri, de paraclis, 2 aspri, de 12 dzile de post, 1 liturghia; dereptu o dzi de post, 86 de ocenaşe sau 200 de metanii; dereptu 15 psaltiri post 1 an; dereptu 1 psaltir 2 liturghie; dereptu 1 tetroevanghel 12 de liturghie. Optu evanghelii fac 96 dc liturghii. Fiiu, cându veri vrea să tc ispovedească, închină-tc înaintea tătuşu-tău cu smerenie şi cu lacrămi, că marc frâmseţe iaste popeei de ispovcdnkii săi ceia ce sc ispovedesc derept de toate păcatele sale şi vor loa frică dc Dumnedzău dc sâ vor întoarce spre svânta dereptatc. Iară popa să caute şi să socotească cându va veni omul să sc ispovedească; şi dc va fi omul mult păcătos, iară popa se nu-1 îngreoiadze foarte cu pocaanie dentiiu, ce se dea câte puţinei dereptu sâ nu se spămcnteVlze, ce sâ-i dea cât va pute birui în pocaanie şî se-1 îmblândzeascâ si să-i aducă amente de corabie, cându împle corabiia de irece de măsură, ea se afundă, iară de-i deşartă ea gîoacă şi de e în vreme îinphită bineşor pară imde-i iaste ei măsura; ce se-i vie lui înţelepciune şi adevară credinţă. Cu învăţătura cade-se popeei să fie ca u<n> vraci măiestru să caute
pocaania şi să împartă păcatele omului în 3 părţi: întâia parte sâ lase pre milostivul Hristos, a doa parte sâ fie pre duhovnicii, a treia parte să fie pre păcătos împrotiva păcatelor, dereptu sâ se spăşească curundu. Iară cându va fi omul puţinu greşiţii şi va fi înţelepiu, să-i dai bură învăţătură, iară de va fi omul prepâcatos şi va fi cu puţină mente, să*i dai pocaanie câte puţinei dereptu să nu piară.
Iaste nume întru semenţie şi se grăiaşte săva şi să cheamă, dc să împarte în trei patţi: în ceea ce merge mai sus şi în ceea cc merge mai în gios şî în ceea semenţie cc merge pre mijloc. Şi ceea semenţie ce mârg în sus sânt ceia ce au născut pre neştine amu şi ceia ce nasc pre alţii, anume tatăl, moşii şi moaşele. Iară ceia cc pogor în gios sântu ceia ce-s născuţi dentm noi, anume feciorii şi fetele, nepoţii şi nepoatele. Iară cei den mijloc sântu cumu sc grăiaşte înţelegându cumu se ţine noao o semenţie de o laturi, anume fraţii şi surorile şi ceia ce sântu demr-înşii a treia împârţitură şi rândure sântu, ce le apără de numă. Intru partea nunteei de semenţie u<n> rându şi o împârţitură dentâiu ce e dentru svânta şi mântuitoarea botegiuni. Deaci altu rându şi hotar ce e faţă a vedere ceia ce se ştiu că-su semenţie de pre sângele trupăscu. Deaci al treile rându şi hotar anume oprelişte, ceia ce se ştiu de pre sementiia nunteei, anume îmbe cuscriile, cei deniăiu şi ai doi şi ai trei. Deaci au stepenele şi hotarele şi năravurile anume voia acestora; alegeri şi împărţiri a fir a păr, strinsuri şi întrebări de-acelea ce ne se cadu noao, creşteniloru celor adeveri, foarte amănuntul a-ntreba şi de minte câtu de acii tocma de sârşitu nece într-u<n> chipu se nu se afle, nice câtu e stepena cea mai mică a semenţiei. Deci atunci se se facă nunta creşienească, cum iaste de se cuvine şerbilor lui Dumnedzău şi a fi blagoslovit cu bine o nuntă ca aceasta măcar cu
444
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA JURIDICĂ
445
scriptură, măcar fără scriptură, anume săva cu carte de tocmală, săva fără de carte, numai după mărturiia a mulţi martori. Şi se fie şi bărbaţi şi muieri întru mărturie. Bărbatul se fie de 15 ai. Deci o nuntă ca aceasta se aduce, de e nuntă, şî muiarea cându va fi de doisprădzeace ai. Deci aşea aceasta nuntă se se aducă după vrcarea şi după voia părinţilor săi, ca să fie însoţirea cu mărturie multă şi cu blagoslovenie. Iară ceia ce-i apără de pre svânta botegiuni sântu aceştia: botcdzătoriul, anume nânaşiul de fala sa ce-au botedzat şi de îmă-sa şi dc sora aceei feate botedzate se se ferească. Iară alte semen ţii a mâne-sa şi a tătâne-său, fete ca aceastea de pre botegiuni nu se apără de cătră semenţiia botedzătoriului a se însura. Iară de va neştine botedza vro fată şi apoi o va lua neveastă după feciorul său, se sc împartă unii ca aceştia şi părinţii ce se-au svătuh se se oprească a se pocăi Deci se fie a se şti şi de semenţiia de pre trup, anume trupăscu, de părinţii feciorilor. Deci feciorii cătră părinţii, deci fraţii cătră fraţi şi feciorii acestora, ce se cheamă veri premari. Aşijdere şi feciorii acestor veri premari ce se cheamă ai doi veri. Aşijdere şi feciorii ai doi veri ce-şi sântu ai trei veri. Şi aceştia toţi nu le se cade în nuntă a se împreuna. Iară feciorii ai trei veri se voru aduna şi se voru împreuna nunteci cc c cu lege. Ascultă şi se ştii că tatăl cătră fecior şi feciorul cătră tată-său întăia stepenă iaste, anume una, cum uşi au fost dc întăia stepena naştireei. Iară moşhil cu nepotul îşi sântu a doa stepenă dc cum a fost stepena naştereei. Aşea şi frâţi-ne său fratele îşi sântu a doua stepenă. Deaci cum sântu ceste doao stepene ce dzisem, că naşterile omeneşti sc cheamă stepene. Deci de te va întreba, de va grăi: tată-tău care stepenă-ţi iaste?, dzi întăia, că me născu tata-miu şi fu aceasta întăia naştere. Deci iată stepena întăia. Iară de-ţi va gice: dară moşu-tău care stepenă-ţi iaste, dzi lui a doa: moşu-miu iaste tată tătâne-miu. Deci iată o stepenă, eu cu tată-miu, iară tată-miu născu pre mene. Deci iasre stepena întăiu eu cu
tată-miu; iară a doa naştere prentr-aceia ami iaste a doa stepenă moşiu-miu. Cum de vrem grăi cu dereptul, începe amu a sui pre scară şi-ţi caută a călca în spiţa dentâiu. Deci acea iaste dece grăim de stepena întăia a tatălui, ce iaste şi apoi den spiţa dentăiu veri călca mărgându în sus la a doa spiţă şi de aceasta grăim că iaste a doa spiţă moşiu-miu. Iară de-ţi va gice: dară fraţii tăi care stepenă sântu, dzi lui că şi ceştia-mi sântu a doa stepenă, că pre mene me-au născut tată-miu şi fu stepena întâia prentru naştere den tatăl, ase-au născut şi pre fraţii mii. Deci iată a doao stepenă. Deci iarăşi într-acela chip şi veri primarii după numele semenţiei sântu a patra stepenă, ce dentr-acelea nu se cade nice se dost<o>iaşte a sc aduna. Aşijdere şi feciorii a veri primari că şi-su ai doi veri de sântu şease stepene. Deci nice acestora nu se cade a sc însura u<n> cu alaltu. Iară de sc va tâmpla a fi această nuntă, gîce lege, se se despartă şi mai vârtos se se pocăiască. Aşijdere aşea şi feciorii ai doi veri câ-şi sântu ai trei veri, de sântu a opta stepenă. Deci nice acestora nu se cade a se lua în nuntă. Deci de se va tâmpla a fi o nuntă ca aceasta prentru neştiunţâ sau prentru lucru neştiut, ei sc nu se despartă de acii, cc se lăcuiască. însă se cade acestora de u<n> păcat ca cesta a se griji cu milosteniia şi cu postul. Iară de nu se va tâmpla vro nevoie, se se ia mente, aceasta se nu fie nece într-u<n> chip a lăsa naşterea şi semenţiia al trei veri, şi de acii pană în a opta stepenă şi dc-acii înainte fără de toată cuntinirca se se ia întru nuntă. Iară mai lontru de-a opta stepenă, nice o nuntă se nu fie ca se apropie, anume în chipul a toată semenţiia, ce e pană în al treile vâr a tuturor, ce se cheamă până-n a opta stepenă. Iară de se va tâmpla cu vro neştiunţă cumva, iară ea, nunta, sc se despartă. Deci amu aceastea-s de semenii! şi de naşterea cc c de pre sânge şi de aceste-am scris şi am tocmit întru ştire cu ales, şî cu adevăr. Iară ceasta e de semenţiia nuntelor. Iară ce e de pre semenţiia nunreei, anume a însură-ciunilor ce se ştiu, iaste aceasta aşea: de va neştine lua o muiare
446
LITERATURA ROMANA MEDIEVALA
LITERATURA JURIDICA
447
vâduo şi va avea aceea o fată cu alt bărbat, de-acii iaste acestuia fată ca şi aceiia muieri. Şi i se cade lui a se feri dinsa foarte ca şi de o fată ce-are fi a lui, săva ce iaste a lui. Aşea şi socrul de muiarea feciorului său şi feciorul dc maştchă-sa şi vărul dc cătră muiarea frăţânc-său şi a cumnatu-său; feciorul cu frică marc ca se caute pre faţa maiccei sale şi cinste ca sc-i facă pururea. Şi tatăl să sc ia mente sine de-a-şi căutarea fără rându feateei sale şi sc sc veaghe. Aşişjdere şi fraţii de surorile sale se se ia mente sine de nume semenţeşti, de celea ce dzisem mai sus, cându va fi de-a se adunarea la petit, ca se se cerce derândul nunteei, e aceea foarte amănuntul se se cerce, ca se nu se cumva tâmple a fi nuntă cu semeţie mestecată, cumu se gice cuscrie. Dece se cade cu ales a cerca şi cu întrebare multă, cum gice lege lui Dumnedzău că sântu cuscrii şi întăia şi a doa şi a treia. Deci se cade acestea a lua amente. Cade-se a şti de aceasta, că fiecăruia ce-s însoţiţi în lume, anume bărbatului şi muierei, că părinţii bărbatului, tatăl şi îma şi fraţii şi iarăşi părinţii muiereei lui şi fraţilor ei întăia cuscrie sc cheamă. Iară verii primari a bărbatului şi a muicrici lui aceştia sc cheamă a doa cuscrie. Iară ai doi veri a muiereei şi a bărbatului iarăşi sântu a treia cuscrie. Dea cuscriia dentăiu cătră cuscriia dentăiu şi cu ceia a doa nu se vor luoa. Aşijdcrc feciorul şi fratele bărbatului cu verii premari a muiereei lui sc nu se mestece. Iară ai doi veri şi a trei veri a bărbatului, iară cu ai doi şi cu ai trei veri a muiereei lui neapăraţi sc vom luoa şi se vom mesteca. Deci prentru c-am dzisu şi-am grăit de stepenele naşterilor şi de sângele părinţiloru-ne şi a semenţiilor, iarăşi grăim ca tocma pănâ ce se va svârşi a opta stepenă de semenţie şi de viţă, ca se se socotească se nu mai fie de-a se luoarea dentr-î<n>şi întru nuntă, întru însurăciuni. Iară de semenţiia nuntelor, anume însurăciunilor, ce se cheamă a cuscriilor, iaste aşea, pană ce se vor svârşi şeapte stepene anume bărbatului şi a muiereei. Iară de va avea acea muiare veri primari, iaste cu bărbatul aceiia
muieri a patra stepenă. Iară feciorul a vereei premare-mi, iaste-mi nepot dc vară primare şi nu sc cade a luoa vara primare a muiereei melc, cum nice fratc-miu sora muicrce<i> mcale, nice cumnatu-miu, frate muiereei mele, nu poate luoa o vară-mi primare; nice nepoată-mea, nice nepoata feciorului miu, ce verii primari a feciorului miu, nice ai doi veri ce sântu de pre semenţiia muiereei meale; că muiarea cu fraţii săi sântu a doa stepenă, iară bărbatul ei cu vara primare a sa îşi sântu a doa stepenă. Deci iată că se adună patru stepene, deci nu poate fi împreunare de nuntă întru ei, numai de nu va fi pană la măsura numărul a şeapteei stepene, ca nu va fi. Nice nepotul muiereei mele nu poate luoa fata sorori-mea, că sc cheamă unchiu-mare dumnedzăescu, ce iaste sorori-sa frate, anume fratele şi sora. Deci şi fratele maiceei melc îmi iaste unchiu-mare. Deaci iaste aceasta a treia stepenă, după cumu e rândul şi măsura. Aşişjdere şi sora maiceei meale deci mi şi iaste mâtuşe-mare. Iară nepoţi de frate sau nepoţii de frate a tătâne-iniu sau a mâne-mea îmi iaste unchiu-micu şi mâtuşe-mică. Deci de-şi vor fi ai trei veri, săva fecior, săva fată, neapărat să să ia cu ai trei veri a muiereei melc. Dc va neştine botedza un pruncii şi acesta cumătru îl va luoa pre-nsu iarăşi şi pre fata sa ginere, se se împartă, că botedzătoriului feciorului nu-i iaste fecior de pre duhul svântu, ce într-alt chip. Dc va cineva luoa o muiare a dzăcea cu nusă şi apoi sc va spurca şi cu soacră-sa, iară ea se rnargă aceea soacră se sc tundzâ la o mănăstire şi se slujască lui Dumnedzău dereptu sufletulu său. Iară acela bărbat se lăcuiască cu muiarea sa şi se şerbascâ dereptu acelea păcate ci<n>cisprădzcacc ai, cum va luoa canon şi pocăinţă de la părentelc său celu sufletescu, anume de la tătuşiu său. De va fi neştine înfeciorat cuiva, ce iasie de e i dat fecior de suflet, nu se poate unul ca acesta spurca cu muiarea acestuia, ce i sc cheamă tată, nice cu nălojnica lui. Deci nice a se însura cu neştine cineva dentru semenţiia tătâne-său, ce i se cheamă
44H I .1TERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
LITERATURA JURIDICA
449
sufletescu. De va neştine ft avându vro fată cu alia rnuiare mai de ainte şi apoi va veni dc va lua pre o sor a mea a-i fi muiare, difcn nu se poate în vru<n> chip cu a o Inoa şi a se mărita fata ei după mine. Iară de voiu lăsa muiarea mea şi-şi va ea lua alt bărbat şi va naşte sau va face un nus feate, de acii nu mi se cade a-i lua fetele sau cu acelea fete nice feciorul mieu, ce voiu avea de pre altă muiare, că şi-s fraţi şi şi. se prindu. Iară de va fi cumva vro muiare logodită tătâne-mieu, apoi şi se n-arc fi dzâcur cu nusa, nu poci a mc însura cu nusa că mi se prinde îmâ. Aşijdere aşea de va fi logodită şi vreunui frate-mi, săva după frate-niieu, se şi n-arc fi dzâcut cu nusa, ce prentr-aceea iaste cuscră. Deaci nu mc cuted/u atinge dinsă. Deci giccm şi aceasta nu fără de dzâsa lui Dumnedzău, ce cu svatul şi cu înţelepciunea lui Dumnedzău, ca de semenţie se sc ferească si se se veghe fie de carea şi ca se se îa aminte a nu sc însura sau a se mărita înde sine, tocma până în a patra semenţie, încă de se-arc putea si până în a cincea semenţie se nu sc însoare cu de semenţia sa. Că dentr-aceasta semenţie tot iaste mestecare de sânge: sora fratelui său, celui sufletescu, a nu o luoa, nice a frăţâne-tău a celui dc suflet soru-sa să nu ia. fratele îl chemăm şi-1 grăim cel sufletescu, cel ce iaste cu giurâmântu spre svânta evanghelie şi pre cinstita cruce. Aşijdere şi pre cumătră cumanului tău se nu o iai, nice fratele cumătreei. Iară dc sâ va tâmpla muiarea lui a sc încumătri sau cu băiatul său a se spurca, ce aceea se nu o dea Dumnedzău a fi. Iară dc va fî una ca aceea, cu sandăcul şi vrăjmăşia diavolului, cinci ai ca se se bage în canon a se pocăi numai cu pâne şi cu apă şi de acii se nu se mai vadză un cu alaltu. în svitocul lui Sisinie grăiaşte: doi fraţi au apărat a loua mătuşea şi nepoata şi iarăşi înderăptu şi încă doi veri primari a luoa doao vere primari apără. Vede-se că e cela dentâiu a cincea stepenă, iară ceea a doa, a şeasea şi iarăşi ce c dcntr-unul şi den cinci stepene nunta ce va fî, alţii ci apără toţi. Iară Mihail Humno den Solun întru sămăşlu-//irea sa, cumu se gice de va
tatăl şi feciorul, ce sântu stepena întăia, se vor împreuna cu mă tuşea-ca-mică şi cu nepoata de vară primare ce-şi sântu a cincea stepenă, iarâ dc va fi a şeasea ce se caută stepenă de pre cuscrie, ce iaste tocmită den doao şi den patru stepe<ne>; deci de va fi vâlăşcag, a doa stepenă se apără, că nu iaste ca se sc poată doi fraţi dc tată, de îmă a se împreuna cu doao vere primari. Iară de nu va fi vălăşeag şi a şasea stepenă iaste neapărată, că moşiului şi nepotului neapărat iaste a se împreuna cu mătuşea-eea-mare, ce se cheamă, şi cu nepoata. Iară de va fi den trei şi den trei, dc nu va avea vălăşeag, neapărat iaste, cumu se gice că va lua unchiul şi nepotul pre mătuşea şi pre nepoata, că nice u<n> val nu iaste. Deaci cându va fi unchiul mainte luoat nepoata şi va vrea nepotul de se ia muiare pre mătuşea ceea de apoi ce va fi, prentru că e învăluit lucrul, iasie apărată nunta, că-şi sântu prentru nuntă. Deaci cade a fi unchiul nepot şi nepotul unchiu. Deaci iaste aceasta arătată şi a vedere numerelor semenţiei vâlăscagu, ce şi tocma până în a şeaptea stepenă ce se vede dc pre cuscrie nuntă de va fi dentr-o stepenă şi den şease, apărată iaste nunta, câ nu iaste a se putea tatăl cu feciorul a se împreuna, a luoa a doao veare, că-şi sântu în loc de tată şi de fecior, fiastri sau cumnaţi. Iară den doao şi de<n> cinci stepene nice într-u<n> chip nu e apărat. Săva moşiul, săva doi fraţi de se voru împreuna cu măiusea şi cu nepoata şi a doa nuntă iaste fără de vină. Iară de va fi den trei şi den patru stepene, iarăşi de va fi fără de val, iertat iaste unchiul şi nepotul a doaole vere neapărat le vor luoa. Iară dc se <va> vedea câ au vălaşeagu, tiice într/u<n> chipu. Iară acestea-s dc post din lontru, ce să gice după simţirea victici, ferire mentici, nu numai de bucate a posti, ce şi dc coate poftirile vătămătoare la suflete tare să sa veghe şi să să străjuiască şi sâ fugă. Să fie la ştire şi de aceasta a tot creştinului că să află şi acestea învăţături dintru dumncdzăieştile scripturi: a nu se posti numai de bucate, cum dzisem mainte, ce mai cu
450
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA JURIDICA
451
deadins fiecine să sc ncvoiască a feri postul cel den lontru. Dirept ce cum iaste şi omul îndoit, cum ai gice sufletul şi trupul, aşea i să cuvine şi lucrurele să aibă îndoite. Cum iasie trupul mort fără suflet, aşea şi chipul lucrurelor oamenilor din afară, fără dc ferirea din lontru mort i, adevăr. Ce arată şi dumncdzccscul apostolul Pavel amândoao de gice: lucrul fără dc credinţă mort iasie, aşea şi credinţa fără lucrure moartă e. Deci chipul trupului din afară cu nevoinţă să arată, iară credinţa să împle cu ferirea omului ceea din lontru. însă toate câte vrem face noi, eale să fie după simţirea celui om din lontru. Dirct ce au întrebat şi u<n> frate pre un părinte de ceea din cartea părintească, ce au vrut să ştie folosul şi lucrurile amânduror, el i-au răspuns de i-au dzis aşea: omul cela cc va face lucrure din afară fără de socotire de la înimă, el iaste aseamenca unui pom ce e verde la frundză şi frumos, iară de poame e sterp. Şi iară: omul cela ce fereşte socotinţa ceea den lontru cu lucrure din afară, elu e aseamenea unui pom ce are frundze frumoase şi poame într-îns dulci şi cu bună mirezmă. Aşea au dzis şi altul diniru sfinţi de aceasta, că trebuiaşte omului la toate lucrurele să aibă ferire şi fără de aceasta socotinţă nu iaste putere cu nece un lucru să-şi ducă viiaţa bine. Deci acestea s-au dzis de la sfinţi de ferirea din lontru şi mai vârtos însuşi Dumnedzău gice în sfânta evanghelie, că împărăţiia ceriului iaste între voi. Dirept acea cum dzisem şi maime trebuiaşte omului să nu ţinie numai post din afară, ce să ţinie şi cela din lontru să să ferească şi să de toate celea ce nu-s de folos, cum învaţă pre noi şi marele apostol Pavel de gice: cela ce să fereşte, gice, de toate să să socotească. Şi altul dintru sfinţi arată mai bine de aceasta de gice aşea, că să cuvine omului a să feri la postul său, nu numai de bucate, ce să se ia amente pururea dc toate şi dc alte grcşeic, cum am gice să postim cu pântecele şi cu limba sâ ne depărtăm dc clevete, de menciuni, de cuvente deşearte, de ocară, de mânie şi dirept spuind de toate greşeTele ce ies cu
limba. Asemenea să postim şi cu ochii, sâ nu căutăm fără sfîinţă pre neştine. Aşijdcrc mânule şi picioarele a le apăra să nu cură într-aşeaşi, ce să sc v^ghe de toate lucrurele cele hicleane. Aşea postind, cum grăiaşte marele Vasiiie, post iubit, depărtându-ne de toate râotăţilc celea ce să făcu cu simţirea noastră, noi vrem veni cătră sfânta dzua învieriei oameni noi, curaţi, destoinici sfinteei cumenecâturi, slujbeei lui Hristos. Deci aşea arată post iubit şî viiaţa nevinovată, ceea ce să fie putere cuiva cu ferirea cea din lontru, iară fără de aceasta nu c putinţă. Printru acea în tot locul şi pururea iaste dator a avea grije de acea şi a nevoi noi toţi după învăţăturile a svenţilor părinţi, mai vârtos a lui Dumnedzău, cela ce-au dzis: neînvoie iaste împărăţiia ceriului şi nevoitorii o vor dobândi. însă de acestea neştine să nu se slăbască sau să cadză în părăsire de nevoie ce sâ dzise sau căce că ni să cuvine cu multe scârbe a întră în 'părâţiia ceriului, ce să fie la ştire tuturor oamenilor de aceasta; că cela ce sâ va nevoi dirept Dumnedzău cu credinţă şi cu îndemnu şi cu înţeles, acela nu va greşi cum gice şi însuşi Dumnedzău: Cine cearcă, el află şi celuia cc bate lui să deschide şi cine cere, el dobândeaşte şi celuia cc cnfdc toate-i sânt putinţă. Şi apostolul grăiaşte: celuia ce iubeşte pre Dumnedzău toate i se schimbă spre bine. De acestea grăiaşte într-acesta chip Dumnedzău şi cu prorocul şi mărturiseaşte dc gice: aproape e Dumnedzău de toţi ceia ce-1 cheamă, dc toţi de ceia ce-l chiamâ cu adevăr, şi va face pre voia eclora cc să tem de îns, şi ruga le-o va asculta şi-i va mântui. Feri-va Dumnedzău pre toţi pre ceia ce-1 iubăsc şi pre toţi nepocăiţii va piiarde. Şi alte sâmt multe de celea ce c mai mare certare şi mai înfricată. Deci de bune şi de reale iaste aşea ceriul şi pământul vor trece şi se vor schimba, iar cuventele lui Dumnedzău şi a sfinţilor ai săi proroci şi apostoli nu au a trece sau a peri. Nece o schizmirc dc cc s-au dzis de toate ca să nu să izbândească, cc mai vârtos să vor împlea şi vor sta aiave înainte-ne de nc vor mustra de toate lucrurele.
fugă
452
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI .A
DirepL ce câte s-au scris, toate derep noi s-au scris, cătră certarea noastră şi după învăţătura tuturora. Diript acea sâ ne ncvoim spre ferire întru cclca cc învaţă pre noi dumnedzăieştile scripturi, ca să nu fim vinovaţi ia vremea căutârici înfricata, ce sâ dobândim mila lui Dumnedzău cu toţi ceia ce se tem dîns dc demult şi cu ceia ce-i feresc sfintele învăţături cu ruga preacurateei sale maici şi a tuturor sfinţilor, adevăr.
ÎNDREPTAREA LEGII (1652)
Dela răsărit păn' la apus tuturor groaz(ă),
Şi pre nici unul nu va lăsă fără de pazâ. Cruc(ea) şi cârja în duhovnicescul războiu tare
Arhiereilor Hs. datu-le-au puter(c) mar(c). Cu dinsele Creştinii la cer să-i ducă se-au dat,
Şarpele să sfărâme puter(c) marc au luat. Capasul, Pletistur{a), Gherdanul podobcşt(c) capul
Cu umbrire Duhului nevoiaş de ia vacul, Mitra Semnul Tiarei vechilor Arhierei,
curat purtându-â mulţi de muncă izbăvireî. O ŞTEFANE, Păstor Pravoslavie(i) dăruit,
De Hristos noaâ paz(ă) tuturor hărăzit, Doamne Isuse pazeşt(e) în sânta Mitropolie
pre al nostru Părinte şi în veci ce va sâ Re.
„Pre Sfinţitului şi pre înţeleptului mieu şi cu toate feliurile de flori ale darului Duhului Sfântu înpodobiru, tocma Apostolilor, S: S: Ştefanii Mitropolit al îi Tărgoviştii, Exarhulu Plaiului şi a toata Ungro-Vlahia, cel ce e mai jos scris ca un fiîu sufletescu şi de nemica robii, cu tot sufletulu cere, roagâ şi priaşte toata sănătate şi buna petrecanie dela unulu în Troiţa Dumnezeu.
i
454
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVA1A
LITERATURA JURIDICA
455
„Muici oameni socotcscu pentru omul cela ce cândii se naşte într-o cetate cu mulţi oameni şi vestita deîn părinţi de buna ruda şi vestiţi, ci zic că iaste vrădnic şi dâsroinicîi umilii ca acela să tic lăudat şi sâ sc ciudescâ si să se mire peniru moşia iui si pentru înnâlţare rudeniei iui. Ce unii ca aceia gresescîi fărâ seină si fârâ de socorelâ chibzuescii, peniru că bunătate nu vine nici sc trage dăpre moşneni şi dăpre strămoşi; asijdere si tâorate şi viaţa ce re nu merge să vie să se pogoare pe strenepoţi, cc ficşî-cine deîn lucrurile sale (dupâ cuvăntulîi stăpânului nostru) sau se ruşine/â sau se slăveşte. Pentru că omul, căt de-atît fi să se tragă de părinţi şi de ruda de oameni mari vestiţi şi înbunătăiiţi, iară lucrurile lui sâ fie proaste şi tară de isprava dă uemica şi grozave, aceluia arata de mult i sc cuvine batjocorire şi urgisire. Şi iarăşi (înpotrivâ), cându răsare o odrasla de buna ruda şi creste într-un sat prostii şi dă uemica deîntru nişte oameni oarecum, şi să sc facâ, cu nevoinţă lui şi cu multa socotinţa si luare aminte, minunaţii întru lucruri şi întru îndreptări şi sâ procopsescâ întru bunătăţi, atunce mai vârtos sc cade unul ca acela să fie lăudat dăs toi ni ceste cumu se cade dc toţi, şi luminaţii să tic lăudat, cumu se arata cbiaru şi sc vede la blagorodia ia, aîesuiu mieu de Dumnezeu, Cinstite Părinte pre înţelepte, Kyrie Kyrie Ştefane, Mitropolitulu ai scaunului cetăţii Tărgoviştu, Exarhul Plaiului şi a ţoală Ungro-Vlnhhi, mirăndu-se dc tine toţi, văzăndu-te demtr-imu locii ca acela şi satii de josîi alîi Ungro-Vlabieî, carele au crescuţii odrasla şi stal pare ca aciasta, înpodobită cu atâta bunătăţi şi darure.
„Aciasta audindii si eu mai miciilu, prostulu si plecatul prali desuptu picioarele cinstite ale Sfinţiei talc (C) Sfinte Creştete) de mulţi lachcdcmoneni, voiîu cu toata inema, cu blagoslovenia şi îndemnare Sfinţiei tale, a prepune aciasta îndreptare de lege dă pre limba ellinescâ pre limba proasta rumânescâ. Nu doară dăînu nevrednicia prostimei mele, sau dă veîntr'o învăţătura
învăţată, fărâ numai cât m-am ispitim a linge pic din afara puţinelu Crammarica şi Synraxisul, ce cu toata minte, înţclep-ţia, arătare, spunere şi îndreptare, a cuviosului întru ieromonahi kyr Ignatie Petriţi şi a lui Pauteieiinonu I.igaridi, dascăli desăvârşiţii amândoi de la Hio, vestiţi şi foarte iscusiţi întru toata dumnezeiasca scriptura. Drept accîa (o sfinte vârhov-niculc), pentru multul hani dc cucerire a ncdâstoînîciei mele, carele amu cătrâ Sfinţia ta (măcarii dc nu-m sântu copţi strugurii viţii mele) priimcşre truda şi ostenela ca unul nedăstoînicu; priimeşte acestu darii micu, cu multa proastă a ine minte necuprinsă; priimeşte grădina cu florile Raiului înpodobitâ şi sădite cu buna ininsmâ a darului Duhului Sfinţii; priimeşte ca cel pumnii de apâ ce duse celu sărac la cel ii înpăratii; priimeşte şî pre nune blagosloveşte, ca eu ticălosul pespe blagoslovenia şi ertarc Sfinţiei tale sa dobandescu ertare multelor mele fumedenii (sic) dc păcate, larâ pre Sfinţia ta aice Domnulii Dumnezeu să te păzescâ în mulţi ani să petreci, pentru folosulu Turmei a lui Hristos, care ţi-c data în seina, iară noaâ de bucurie şi de veselie tuturor carii-ţi voimu binele cu loiu sufletuIii; iară acolo să te dăstoiniciascâ să dobândeşti: Oaia arluerescâ, hora drepţiloni, hrana Raiului, bucuria nespusa, care ocliiulîi n'au văzuţii, la inemă n'au întratu, dupâ cumu zice fericitulu Pavelîi, să tic.
np'bwrujHCTGA b: iienorpeEMLiH (jâetj „DANII 1,0 M. PANONIANU" (Al Prcsfinţici tale netrebnic rob)
„S'l'EFANU Cai mila Iu Dumnezeu Mitropolit alu l'ărgoviştii, Exarhul Plaiului şi a toata Ungro-Valahiia.
„Pre Sfinţiloru Arhiepiscopi, Mitropoliţi, iubiton'lor(i) de Dumnezeu Episcopi, Egumenilor şi lut unirii Părinţilor Duhovnici şi Protopopi, hirotoniţi de Dumnezeu pespe mâna arluerescâ, asijdere şi a toate rănduialele cele de afara.
„Sănătate şi spăsenie, roagâ şi priaşte.
456
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA JURIDICĂ
457
„Toata Scriptura care iaste însufleţită de Dumnezeu (O pravoslavnicilor ciritor(i) foarte iaste de folos, dc învăţătura, de înfruntare, de îndreptare, dă pedepsire pe dreptare, cum grăiaşie dumnczeescul Apostol, ca să poatâ fi omul Iu Dumnezeu desăvârşiţii, şî bine gătiţii spre totu lucrulu bunu; pentru că maî vărtos îndreptezâ năravurile noastre cele sufleteşti şi deîn lene le rădica cătrâ bunătăţi şi ne pornescu cătrâ învăţăturile cele cc plăcii lui Dumnezeu, şi ne învaţâ sâ alegem binele deîn rău şi răulu deîn bine. Deîn care şi aciasta dumnezăiascâ îndreptare de lege, canoanele zic a sfintei şi dumnezăeştii Pravile, carele an încolţit şi au răsărit şi se-au ijderâtii {cumu amu zice) dela întrupare şi înomenire Cuvântului pre lume, de cându au strigat trâmbiţa ce cu multu glas apostolescâ, cu bunătate darului, şi se-au auzit în toata lumea, cinstitu-se-au, adaosu-se-au, crescut-au şi se-au lăţit, întărindu toemelele Besericii, care se face pe vremi, până la sfânt ulii şi a toata lume şaptele Săboru. carii în totu chîpulu şi în totu leliul au adunat pietri scumpe de au tocmit şi au făcuţii zidulu Besericii, căriia au zis Mântuitoriul nostru, că uşile ei iadul nu le va biniî nice o dată. Pentni că dupâ luminare poruncii Măntuitoriului iar înşelătoriul carele scornise închinare idolilor drăceşti, elu se veşteziia, şi cumu-i era fire întru nefiinţa elii se strica şi fugia ca şi întunerecu de lumina; iarâ elu hitlcnul nu se suferi să fie biruiţii, nice vru să şază în pace, ce aducându-şi aminte de văşmăntul său, îmbrăcă-se în păgăni şt în pierzători dc oameni, şi iarăşi se nevoia sâ învângâ ţ^BtHrs.) şi sâ biruiască adeverinţa într'aku chipu cu învăţături striinc şi înşelătoare a doa oara să facâ ca şi mai nainte; ce nu putu Lupul, că rămase ca unu spurcaţii ruşinat rânjindu pre Cuvântul în zadar; pentru câ, cum maî dc grabă se adunarâ Sâboarâ a toata lume, deinpreunâ şi nanfestrnice dc dumnezăeşti şi sfinţi Părinţi, dă lepădarâ şi stricară răorare nebuniei lui. Unele aşa se făcură: că cu porunca celora ce
înpârăţia pre aceia vreme (iarâ mai aleşii, cum am zice, cu a sfântului Duhu) se adună dă se face Săboru într'o cetate turma arhierescâ care era supţii toata obastia greciascâ; iarâ cine nu pute să mergâ ei şi trimete soli exarşt ai lor şi ispravnici în locuiţi lor; şi aşa cu tot sâborul tocmita îndreptare a blagocestivei şi pravoslavniciei credinţe. Şi aşa îngrădindu-se cu armele adeverinţii, râmate lor goniia. Iarâ altele se chemară namestuice, căce câ se aduna Episcopii numai deîntr'o eparhie la mai marele lor; iarâ nu era chemaţi toţi deîn toata lume' şi nu se lăce căutare de toate toemelele; cc, sau întâriîa toemelele Săboarălor cele ce să făcuse mai nainte, sau surpa pre ereticii carii încolţiia să samene zizanii, sau câuta canoanele cele cc era dc buna tocmelâ şi de folosulu tuturor besericilor Pravoslaviei. Dc-acia aceste toţi nu sc nevotrâ să dezrădăcineze si să rumpâ numaî seminţele ale învăţăturii celor strune; ce încă şi Pravile, canoane şt legi au făcutii, ca să fie de folosul traiului oamenilor, îndreptând u sfânta a noastră viaţă şi învăiându-ne cutare paza să păzim petrecania noastră cum place lui Dumnezeu şi Canoanele, ca noi carii săntemii Sfânta Turma a lui Hristos ca o cetate tare să rănim pre muiicitoriul îndoit si ca o pasăre proasta cu meşterşugurile lui să fie prinsu şi legat şi să sc cunoască ruşinat.
„Deci într'acesta chip apucă înainte dă se tocmî foarte ales dumnezeiasca propoveduire şi cu multe tării se întări şi se îiltemee besericii. L)e-acia păstorii sfintei Turme oblicindu meş terşu gurile hitlenîei Iui, cu învăţătura c£ adevărata şi cu bunătăţile vitejiei lor, îndărătnicia şî nevoii iţa luptei lui nu o băgată în sima, ca şi sâgetele copilăreşti. Aşa uscrdic arătară pentru cununi ce luară, atăta petrecanie buna şi minunata arărarâ, cât le era toata nevoinţa pentru buna şi adeverită cinste, căce că iubia să se lupte şi să se bata pentru adeverinţa păn'la sănge. Pân'la atâta userdie şi vitejie veniră, căt mulţi-şi urară trupurile şi râbdarâ întuncrece de munci şi morţi pentru adeverinţa. Şi încă, aceste sfinţi iubitori de cinste lui Dumnezeu zâbrela blagocestiei, atăta biruirâ
458
I.[■['ERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA JURIDICĂ
459
înşelăciunile cât nu băga în sima nice în dos nice în faţa frica lom. - Dreptu aceia adunăndu-se toţi împreuna acu aceste vitejii, sfintele şi dumnezeeştile Pravile, cum ic-au fostu suflăndu şi arneninţându de sus porunca Iui Dumnezeu, păn'în zioa de astăzi aşa Ie ţine şi le cuprinde şi le cinsteşte dumnezeiasca Beserica a Provoslaviei multe deîn dumnezeiasca evanghelie, pentru că şi acele săntu adevărate rădăcini deîn izvorulu ei. Şi nu numai aceste, ce încă şi căte poslanii osebi de săboarâ, întrebări şi răspunsuri sc-au făcut dc bogaţi bărbaţi sfinţi, carii se afla pre aceia vreme, cărora nu li se putuse ascunde bunătăţile. Dreptu acela şi acele Ic mărturisiră şi le întăriră şi Besericii le dederâ, ca să lumineze întru tăria Pravoslaviei, ca stelele pre tăria Ceriului.
„Aice se-au pus şi nişte învăţături şi lege den afara, dă deniultii făcuta şi tocmita, şi găndescu că şi aceia iaste tocmita cu îndreptare dumnezeiasca, cumu arîi fi o aflare şi un dam a lui Dumnezeu, şi o alcătuire de obşte a Besericii, tocmita cu porunca nas tavn ici lorii şi îndreptători a vitejilor şi purtătorii de Dumnezeu bărbaţi, pentru îndreptare a grealeloru celorîi de voc şi celor dă nevoc, şi dc traiulu blagocestivu, carele duce pe pravoslavnici şi-i îndreptezâ cătrâ viaţa ce nesfârşita.
„Dreptu aceia Smerenia noastră adunat-amiâ şi am strânsii (cum amu zis) toate canoanele, înpodobite cu toata frămseţi şi învăţătura şi hotarăle cele tari, carele săntii de spăsenia şi de treba tuturoru oameniloru, carele se-au făcutu şi se au tălcuit cu bunu nărav cum place lu Dumnezeu, şî, de cumu ne-au fostu putere, toate la un locti le-amu cusuţii, nevoindu-ne nemica a lăsa să fie lipsa de ceva. Şi nu numai aceste, ce încă şi căt au rămaşii de acei dascăli nepuse, şi noi adueăndu-ne aminte, le-amu înplut şi le-amii adunat. Pare-ne câ vor fi de trebă şi de dragoste sufletelorii celorii iubitoare de Dumnezeu şi carii vor citi nu li se va ură, că amu pusii toate lecurile de fie-ce vina, înpârţite toate pre glave pre lesne a le afla. De-acia am gândiţii şi am socotit şi pentru pravila înpărătescâ câ va fi şi aceia de trebă acestii ohlasiii şi micşoare lari, de toate vinile,
cu catastihulu ci deosebi, ca să poatâ fi şi să dc căte ceva ajutoriu şi ia canoaneloru sfinţilor bărbaţi, mărturisindii şi dăndii râspunsu mai tare şi mai vârtos.
„Părinţii au pus numele Râspunsurilorii şi învăţăturiloru lor Canon sau Pravila, adecă numele de la lemnulu cela cc lucrezâ meşterii, carele se chiamă îndreptariu. Căndii lucrezâ lemne sau pietri fiindu nodoroase, strâmbe şi colţoroase şi nenctede, puindii acelit dreptariu, le tocmescii şi le netezescii şi aşa le alcătuescu una cu alta. Pravilă să chiamă şi alte meşterşugure multe ale meşterilor dascăli, adecă carii au meşteşugit Grammatichia, Filosofîa şi Vrâciuire, şî carii au meşteşugit Cântări; şi nu numai acele, cc încă şi cela ce au tocmit Lege înpărătescâ, pusu-le-au numele Pravile. Mai săntu ş'alte înpărţiri, tocmele şi hotarâ, de carele bine au socotit Ypocrat să le fie numele aşa, adecă despărţindu şi alcgândii şi îndreptându ce e stricaţii de alţii şi aducându-lc iarâ la a lor buna înpreunare. Ce însă scripturile altora, cărora li se-au pus numele Pravile, acele totil trebue altora să se di să le caute. Iară Răspunsurile cele blagocestive părinteşti pusu-li-se-au numele mai adevărat, mai tocmit, mai alcătuit de căt toate, atât căt şi pre ceia ce se pleca lor ei îndreptezâ cătrâ dripta credinţă, şi-i trage cătrâ viaţa ceia ce place lui Dumnezeu în toate zilele fărâ rătăcire.
„De acuma trebue iarâ a arăta şi a spune pre răndu, de cătu ne va fi putere: căndii, de cine şi cumîi se-au izvodit şi au cşit la lumina fieşi-ce Pravila, lumina picioareloru noastre şi lumina cari iaste căilom noastre în traiul lumii aceştiia. Ce însă ale sfintelor Săboarâ şapte a toată lume şi ale celorîi Namesnici şi a bogaţi Părinţi sfinţi ce au scris, lesne le vei afla pre la începutul Săboarălor: Papii, Patriarşii, Mitropoliţi, împăraţii, Ispravnicii şi asupra cui. Iarâ aice numai ce ni se cade a spune pentru ale Sfinţilor Apostoli pe scurţii; aşijdere şi pentru Pravila înpărâtiscâ: dc unde au eşit şi cine şi pentru ce întăi se-au
1JTERATURA ROMÂNĂ MED1EVAIĂ
I .ITERATURA JURIDICĂ
461
izvodit spre buna parte Pravilele, adecă Canoanele, pre numele Sfinţilor Apostoli 85 scrise fiindu (cum ziseră unii) de marele mucenic Climentu, căci câ era următoriu Marelui Petru asijdere şi dumnezeescului Pavelîi, cum singurii povesteşte oare unde de dănsulu, carele au foştii Episcopii la Roma, al treilc după învăţătoriulu Petru, căci că Lină au luaţii Scaunul şi se încununa cu cununa Mucenicilom în vreme' înpărăţici a lui Traian înpărăt. Şi aşa socotiră unii că le-au scris Climentu, căce 'şi pomeneşte numele pre urma Pravilelorii, cum arata şi diimnezeesculu Luca la Deanie. Că nu scrie necâire să se fie adunatu toţi sfinţii Apostoli la un loc să le fie scrisii obşte. Ce să ştiţi că multa vreme, lăcuindu şi îndukindu-se înpreunâ zisu-i-se-au de vărhovnicii Apostoli să le izvodescă şi să le scrie, că şi Poslania care iaste cătrâ Ovrei iară lui au zis de o au prepus pre limba ellinescâ. Pare-mi că unii mai de nainte vreme au fostu socotindii şi se-au foştii sfiindu de Pravilele lorii, păn' ce se-au adunatu Sfântulu şi a toata lume Săboru a şase, de au luaţii sema tuturoru pravilelorii, care le făcuse Săboarâle a toata Lume şi Namcstnicilc, asijdere şi ale unorîi Părinţi carii au procopsit întru bunătăţi şi au făcut şi ei bogate Pravile. Ce mai întâi şi mai nainte tuturor au luatu sema ale acestora, adecă ale Apostoliloru, că zice acel sfânt Săboru: Canoanele 85, carele sântu făcute pre numele Sfinţilor şi Slăviţilorti Apostoli, carele săntu priimite şi întărite şi adevărate şi date noaâ de Sfinţii Părinţi, poruncim şi noi să se ţie întărite şi adevărate (însă fărâ de Poslaniilc şi Răspunsurile lui Climent), că într-acele multe taini, zizanii şi gunoae de sminteli au băgat zlocestivii. Cade-se a şti şi de Pravilele înpărăteşti, de unde se-au ijderătu şi iale, pentru că şi iale le-amu socotit a ti ca unii ajutoriu celora lalte, pentr'aceia le-amu lipit lângă dinsele. Intru Olimbiada de întâi, căndu era cursulu anilor lumii 4808, atunce înpărâţiâ la Roma Romilu, iarâ dupâ dinsul alţii vreo şase, unulu dupâ altulu kia Scaunulu pană ce trecură ani 244, de cându se făcuse
înpărâţiâ Cetăţii. Iarâ righii carii tocmii cetăţenii, avându putere a doa dupâ înpăratul, ci cumii socotiia aşa tocmia şi îndrepta pre cetăţeni, că încă nu era lege scrisă. Iarâ căndu fu într'a 68 de Olimbiade, atunce căzură asupra înpărâţici putere" oamenilor celor de afara, şi aşa goniră pre Righii deîn mijloc şi puseră oblăduire" a ypatilor. Şi atunce nărodulu Rimuluî se îndrepta cu o lege sau mai vârtos, cumu amu zice, cu unu obiciaiu rău fărâ de tocmelâ. Iarâ aşa pană nu se înpluse 20 de ani, iarâ nărodul alese 10 bărbaţi, şi pre dinşiî oblăduia Appie Clavdie; şi aşa porunciră lord sâ facă legi. Iarâ ei adunară obiciaiurilc cele ce era pre lege ale Rimleiiilor, carele era răsipite şi mai alcătuită multe şi deîn lege Ellinilor de la Athina, căţi se lăuda că ţinu şi au pre Solon şi pre marele Şarpe şi pre lăngâ aceste şi căţi zice că au şi ţinti tata pre Licurgu şi Mini şi alţii în potriva acestora. Şt aşa alcătuirâ 12 cărţi de la aceste, pentru că Solonu şi Licurgu povestescu că ci au scris legile mai alese Elliniloru, însă unulu Athineniloru, iarâ Licurgu Lakcdcmoneniloru; ce însă Licurgu fusese dă demultu, tocma într'alu 65 de ani de la spargere Troadei; iarâ Solonu au făcutu legi Athineniloru într'alu 46 dc olimbiade, scoţăndu-le dc la Şarpe fărâ de ucideri. Şi aşa se îndrepta nărodul cu acele cărţi până cc sc ţine cu putere ypatiloru şi a nărodului, pentru că în toţi anii alege nărodulu 2 bărbaţi dc bună rudă, să fie de-a tocmire' lucrurile cetăţeşti şi voiniceşti, şi le pune numele ypaţi. Şi aşa acesta chipu alu cetăţii se-au ţinutu 364 de ani. Iarâ Gaic iarăşi schimbă ypatia şi putere Nărodului, de o făcu înpărăţie, şi crescândîi vreme petrecaniei, tâmpla-se de creşte şi vinile şi judecăţile, câtu trebuia şi se cade să fie şi să se facâ Legi cetăţentlorîi în tot feliu)u pre vinile loru. Drepţii aceia dupâ Gaie luâ înpărâţiâ Sevastîi Avgustîi, acela ce era şi chesaru: nu lăsă să nu pue şi să facă lege, ca şi ceia ce era cu înţelepţia mai buni de căt mulţi, ce încă de la toţi întreba şi iscodia şi de Narodîi şi de voinici, şi ori cine ce zice, de la toţi lămuria şi
462
[ .ITKRATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA JURIDICA
463
ce-i pare şi socotia că e dc trebâ îndată scriia în cele cărţi ce scrie mai sus. De-acia dupâ multă vreme pre urma lui Avgustîi, apucă înpărăţia Andriami, şi acele toate iarâ le aduna la un locu şi ale altora a tuturor, le scrise deosebi, şi le făcu în 50 de cărţi, adecă Grane, Dighesrasimîi, ce să zice, le puse numele Săbornicu, cumu aru fi adunate deîn multe; iarâ căte făcuse înpăraţii, elu le scrise deosebi şi le făcu 12 Grane, şi le puse numele Godicure, ce să zice tocmire înpărătdscâ. De-acia nice aşa nu era lesne sâ ajungă lege, neputăndu-le cuprinde cu minte, de multe şi lungi ce era; şi maî vârtos înpăraţii carii se pusese dupâ vremi, lorii ce li sc păruse, ei adăosese în codicurile lorii de nişte lucrure dc cele ce încă mai nainte n'avuscse lege. Nu numai acili, ce încă şi pre limba Lătinescâ scrise, ascunzându legile până acuma întărite vârtos, lipsindu-se dc folosulu lor ceia ce nu pute să le înţelegâ. Iarâ Iustinianu, înţeleptul înpărat, mulţime de glavizne alese, carele era numai mai dc trebă de lucrurile vremii şi nu alese numai, ce şi încă lăţimi căt putu o scurta şi de doaâ ori scoase dintr-accîe doa cărţi, adecă deîn Codkă şi deîn Dighesui dă prepuse pre limba Ellinescâ; şi aşa tocmi lege, ca nişte tocmilc dc întăi, şi puse numele cărţii: Istintunda.
„Iarâ tocmire Dighestului, căce se alcătuise pc scurţii, cumu amu zis, păruse unora a zice, că pentru grăbiri scurtării au lăsatu multe nescrise deîn cele ce-su mai de trebâ. Dreptu aceia iarăşi porunci de scriserâ şi puseră acele supui cele ce se chiamă Grane la sfârşitul tuturoru. Grandorii, lipindii lucrurile cele de tribâ cc rămăsese. Mulţi dascăli cinsti tulii înpăraţii la aceste, căndii le-au prepus, au strânsii. întâi unii Ştefanii au tălcuitu Dighcsta, iarâ Kirilii pe scurtu; Dorothci o au făcut pre tocmelâ mijlocie. Thalilci Chensoru prepuse Codichia pre lungii; iarâ Theodorii Ermopolk mai pe scurticelu; Anatolie şi mai scurtu, iarâ Isidor mai pc scurt de căt Thalilei; numai cei 2 ce au izvodit mai pre lungii. Manvru (?) înpăratul încă de mai făcu
nişte tocmiri cu multa truda deîn rocmilele cele vechi, 170 dă Nearale (sic), şi le puse deosebi, câ schimba pentru nunte, şi lege pentru diataxe şi pentru nişte taini şi altele asemene acestora, care le poruncise mai nainte Marele Costandinii, iarâ elu pentr'acele maî cu rnilâ le tocmi. Acele Nearele le-au prepus unu dascăl Trivunianu foarte dascălii mare; iarâ nu ştiu cumu-1 supăra duhulii necurat, cc-i era minte îndoita. Dreptu aceia, căndii le scrisese, elu întorsese unele spre folos, iarâ altele le scrisese neadeverite şi îndoite cu gândulii şi cu socotinţa. Dreptu aceia, oamenii carii ave părâ şi merge să sc judece cu ace prinzare şi îndoiri re pre mulţi pierde.
„Iarâ mai pre urmă dc toţi de pururi pomenitul întru înpâraţi l,eu priînţeleptul, el făcîi toate alcătuirile una, şi căte era puse râsiptte toate le împreună într-una deîn Digbestta şl deîn Godicure, multe şi de la Istintunda şi dcintr-ale lui Iustinianu alise, dă le făcu 60 de cărţi, înpreună cu unii Savatie Mare Spatariu, şi le alcătui în şase tocmiri şi scoase dc lepăda toate vrăjmăşiile cile fârâ de irebâ, cele ce nu era nice de un folos; pentru că oamenii cei mai dă pre urma sc îndreptară mai spre bine de câiu cei de mai nainte vreme carii făcuse multe legi. De-acia alcătuire cuvintelor deîn cile ce le alesese, foane bine le aşeză şi cuvintele cele ce da răspunsu de fie-ce cuvăntu, lucru şi vină, clii le aduna dă le tocmî şi ie puse toate Ia o Granâ. Şi au făcut şi elu 120 de Nearale, ce pană acum acele nu sc ţin toate.
„Dreptu aceia şi Smerenia Noastră, văzăndu o comoară ca aciasta ascunsă şi ca o grădina încuiată, plină fiindu de toate florile darului Duhului Sfăntu, ale Purtătorilor şi însufleţirilor de Dumnezeu Părinţi Sfinţi şi ai Lumii dascăli şî luminători, carii au înplut toată lume dc dulci blagovonie a Duhului, găndiu zicăndu: ce folos iaste de amăndoaâ să ste încuiate? cumu zice Scriptura. Mai vârtos, aducăndu-mi aminte de cuvântul stăpânului mieu Hristos pentru sluga ce viclinâ ce ascunse talantulti în pământii, zis: sâ dau şi eu ceva Domnului
464
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LIT KKATURA fURIDICÂ
465
micu den căte mi-au dat, ca să nu mâ arăt să zic că vocseu numai folosulu binelui mieu. Ce voiiu cu toata ineuia ca cerbul ii la izvoarălc apelor să-m puiu toata nădejde pre Maica Cuvântului Fiiului lu Dumnezeu, preslăvita Doamna a noastră Sfânta Născătoare dc Dumnezeu, şi pentru ruga sfântului slâvitului Apostolii şi întâiul Mucenic Arhidiaconu Ştefanii, şi marele Antonie şi Sfântul Grigorie Decapolii şi Nicodim Mirotocenul, ca sâ nu las comoara ascunsa nici grădina încuiată să zic capetele dumnezăeştilor Pravile, să le adunit şi sâ le prefac dă pe ellineşte pre cuvinte proaste rumâneşte. Şi am făcut alegere deîn multe şi bogate Pravile, trimeţăndu păn' şi la înpărătesca Cetate, la Presfântulu nosuu şi a toata lume Patriarhu (câ n-am vrut să scriu dă pre cele tiparnice, fîindu-mi tema; ca de căndîi au încâputu cărţile Pravoslaviei la mâna eretieiloru, ei n-au lipsiţii a nu băga câte ceva zizanii), păn' cc amu aflat la cinstitul nostru fiiu sufletescu Kyr Gbeor. Caridi de la Trichis, carele au foştii II Vis., scrisa cu mâna, judecata toata arhierescâ şî lăngâ dinsaşi înpărătesca, eu toate canoanele ale Sfintelorâ Săboarâ şi Apostoli şi a Marelui Vasilie şi a altorîi dumnezeeşti şi sfinţi Părinţi înpreunâ cu Theolog dumnezăeştiloru Bogoslovi, scoasa şi tocmita cu porunca şi învăţătura blagocestivului înpărăt Kyr loannu Comninulu, cu mare şi multa socotinţa, de pravoslavniculu întru dascăli Diacon şi păzitoriulu de toata Pravila şi canoanele marii Beserici Kyr Alexie Rodniu. Şi aşa cu multa userdie şi îndemnare o am scos de întuncrecu la lumină şi cu buna voe a luminatului şi blagocestivului mieu Domnu Io Mathci Voevod Basarab şi cu tot sfatul Măriei tale, cu blagoslovenia Părintelui mieu Paisie Patriarhul Ierusalimului, şi cu îndemnare a doi fraţi iubitori dc Dumnezeu şi tocma slujitori ai oblastiei Smereniei noastre. Tipărim-se-au, ca să fie dc folosulu tuturor de obşte, ca o grădina plina de flori mirositoare ale raiului, sau ca un vistiariu Jeobşte Besericii.
„Dreptu aceia, se cade să le caute şi să le ţie vârtos tot-de-una ceia ce sântu îndreptătorii Pravoslaviei, ca să poarte
grij(ă) pentru sufletele Turmeloru, sâ nu cumva sâ se alunece spre învăţăturile striiniloru; aşa de vârtos se cade să se ţie dc ceia ce au rănduialele Lumii aceştiia de îndreptare; că cu aceste învăţături vei pute alege adeverinţa deîn rătăcire striinâ, şi dreptate deîn strămbătate, mai adevăraţii şi mai aleşii de cătu Piatra Lydiei.
„Aceste punit lege şi legătura şi hotară împăraţiloru şi domnilorîi, Patriarşiloni şi Mitropoliţiloru, Kgumeniloru şi călugăriloru, Popilor şi Diaconiloru, Boiarilorîi şi Bogaţiloru, scăpăniloru şi slugilor, celoru cc oblăduesc şi eelora ce sc oblăduescu, pârinţiloru şi feciorilorîi, Bârbariloru şi mueriloru, însuraţîloru şi celorîi neînsuraţi, celor postnici şi celoru cc nu se postescu, înţelepţilor şi celoru nedomiriţi. Aceste învaţă şi pre înpăratul şî pre domnulu să lc ţie şi să le cinstească cu toata putere. Aceste nu-i lasă sâ se plece învăţăturilor dobitoceşti. Mai vârtos se cade să le aibâ aceste yparşii sau voivozii, Mitropoliţii şi Episcopii, pentru că lor mat multa socotinţa li sc cade să aibă şi grij(ă) sâ poarte de înpărâteştilc şi sfintele Beserici, ca să nu cumva să se arate ncdăstoinlci la Dumnezeu, căci n-au lăcuit pre voia lui; ce să vie la aceste bunătăţi să-şi înpodobcscâ bunătatea sufletului, ca si Puterile îngereşti înpregiurulii lui Dumnezeu. Aceştia îndreptări dc lege cine-i va zice vrăciuitoarc de obşte nu va greşi, pentru că amestecă erbilc şi lecurile, dă lc dă bolnavilorii, de tămăduiaste pc fie-carele de fie-ce boală; şi nu numai pre aceia, ce încă şi pre ceia cc sc lcncvescu de nu poarta grijă de tămăduialâ; însâ pre unii dăndu-le şi tinzăndu-lc erbi tari ei rădica, iarâ altora aducăndu-le aminte dc făgăduinţa ce va să fie, aduce-i şi-i rădică cu mai blânde lecure. Iarâ unii sânţii carii nu iau nice erbi nice lecure, nice învăţăturile acestora, ce-şi îngrădescu pristanişte Poclaniei cu neplecarc, si asa fâcăndu-se mai tari de căt înpăratul, ci-şi închid moşia de veci.
„Pentr'aceia (o iubiţii Sineretiii noastre fii) la cine se va tâmpla, au de rănduiala noastră, au de ce de afara, priimiţi-o ca o hazna înpărâiescâ, plină de toate lucrurile scumpe, câ veţi
466
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAI A
afla într'ănsa de toaie bunătăţile carele îndreptezâ sufletul, că întăreşte pre cei cc stau şi pre cei căzuţi nu-i lasă în ociaanie. Dulce iaste Blagocestiviloru, iarâ Zlocestiviloru înfruntătoare, groaznica păcâtoşiloai, ccrtăcoarc de toată vârsta şi de toată deregătoria şi rănduiala, înpăraţiloru, Domnilom, Boiarilorii si celorîi ce sânţii pre mâna maimariloru, Voiniciloru. proştilorii, bogaţiloru, sâraciloru, călugări lorii, mireniloru, bărbaţiloru, mueriloru, Tincriloru şi Bătrăniloru. Că înţelcpţia a lui Dumnezeu iaste mukâ în tot feliulii, că măcară şi cine nu iaste îndreptaţii, de aice, ciitindu cu socotinţa şi cu luare aminte, lesne se va îndrepta si se va întări. Curvarii sc învaţă a-şi ţine curăţia, celit rău se învaţă binelui, celii fărâ de minte se înţelepţezâ, celii semeţii smeriţii. Aciasta învaţă pre celii nemilosârdu milostivii, şi pre cei ce jchiiescii ale altora să le de ale cui sântu, şi, cumu amu zice mai pe scurt, tot feliulii dc bunătăţi. Cine va vri acela, de aici va pute sâ zlciascâ ca de într'umi izvorii.
„Dreptu aceia rog smerenia noastră pre voi pre toţi fii iubiţi întru Duhulu, căutaţi şi ispitiţi scriptura, că aşa socotescii că pare-câ într'ănsa veţi afla viaţa, după cuvântulu Domnului; şi priimiţi cu dragoste şi cu userdic, şi citindîi, îndreptaţi viaţa voastră, iarâ pre smerenia noastră întru rugile voastre fărâ de lene nu uitariţi. Şi Domnulu păcii fie cu voî. Amtnii.
„Ca unii Tata tuturor înrru I'ravoslavie de obşte şi voitoriulii de tot binele.
„Acelaş carele iaste mai susii scrisu."
VIII. LITERATURA ASTROLOGICĂ SI DE PREVESTIRE
PROROCIREA SIBIIEI. CUVÂNT DE PREA ÎNŢELEAPTĂ SAVI LA
David prorocul lui Dumnezău avea pohtă mare cât ieşiia vârtutca lui, adecă plodul lui; şi punea un vas şi pica. în vas. Iară într-o zi un inaş al Iui ştearse plodul cu nişte burii iane şi-1 aruncă afară. Şi ieşi o gânscă şi mânca buruianele. Şi cum le mânca, îndată oo un ou, şi crepă oul şi din ou ieşi o pruncă parte muierească. Şi pre ascuns spuseră lui David împărat de aceasta. David bine înţelease precum să făcu aceaia si zise dc ascunseră fata aceaia întru pământul Ugorscului. Şi crescu şi învăţă carte şi fu înţeleaptă mai vârtos decât toţi oamenii ce petrecea în toată lumea. Si cu înţelepciunea ei dobândi ţara Ugorscului toată şi împăraţi în Rim. Şi socotiia zisele prorocilor, cum zise Dumnez.au lui David: Din sămânţa ta voi pune spre scaunul tău. Şi al altor proroci <şi al altor proroci> zise le socotiia.
Numele ei era Mariia, şi pentru înţelepciunea ei îi ziseră Sivila. Şi trăgea nădeajde câ dintru dânsa să va naşte Hs. şi feri fecioriia sa în 50 ani până când văzură o sută dc boiari mari toţi un vis. Atuncea înţelease Savila că nu iaste aceaia ce nâdăjduiaşte.
Şi sâ adunară toţi boiarii şi ziseră: Blamaţi la împărăteasa să spunem visul ce am văzut. Şi veniră cătrâ însă şi ziseră: Şi
470
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
LITERATURA ASTROLOG ICĂ
471
ierţi, împărăţiia ta, iată cum am văzut noi o sută dc boiari al tăi un vis. Sivila zise: Spu [nc]-ţ visul şi eu îl voi dezlega.
Domnii ziseră: Văzut-am noao sori răsăriind.
Iarâ Sivila zise: Spuneţi-m cum era acei sori.
1 Ei ziseră: Soarele dintâi curat şi lin răsăriia şi noi foarte cu drag îl aşteptam şi-1 socotiiam.
2 Al doile soare de trei ori întunecă şi-ş ascunse lumina.
3 Al trcile soare, cu zări neagre pre giur dânsul.
4 Al patrule soare, ca o pară dc fum neagră.
5 Ai cincile soare, ars şi fierbinte era noao a-1 socoti.
6 Al şasclc soare, lumină avea ca zăpada.
7 AI şaptclc soare, cu zare roşie şi în mijloc mân-avea.
8 Al optule soare, zările lui era line şi curate.
9 Al noaole soare, de toti era mai groaznic, spăimat era şi fierbinte.
Sivila zise: Noao sori sânt noao rodure.
1 Cel soare dintâi iaste rodul bălgarilor, buni şi iubitori la oaspeţi şi credincioşi; şi cea dereaptă credinţă creştinească lui Dumnezău au închinat.
2 Al doile soare sânt grecii, că ei de trei ori credinţa sa au lepădat şi cu toate limbile să ameastecă, iubitori de argint şi luotori de adămană, împărăţiia lui Dumnezeu deaderâ.
3 Al treile soare sânt francii cc ci vor călca toate limbile; ieşi-va dintru dânşii om de 2 roduri şi numele lui va fî Constantin şi acela va călca toate limbile şi va face războaie mari pre pământ. Şi să vor arăta lui seamne pre ceri. Şi va rădica grecii şi va zidi întru dânşii cetate şi să va chieiua Ierusalimul Nou, ograda grecilor şi răpaosul svinţîlor; şi mâni-sa i sâ vor arăta crucile iui Hs., ce eale vor face seamne multe pre pământ.
4 Al patrule soare, aceşti sânt arcadei, cc vor birui Irâncii şi vor călca Rimul, şi iară va fi Rimtil; şi acela om într-apă va muri.
5 Al cincile soare, aceştia sânt sărăcineştii ce vor pustii Ierusalimul şi vor călca Siriia.
6 Al şesele soare, aceştiia sânt siriiani ce ţinură Ierusalimul şi pierdură scaunul său şi pământul lor va fi pustii trei sute de ani.
7 Al şaptele soare, aceştia sânt jidovii. Ieşi-va o muiare dintru dânşii şi va naşte fii din ceri şi vor zice numele lui - Isus. Şî fata cc-1 va naşte va fi tot fecioară curată. Scaunul lui iaste ceriul, iară pământul iaste aşternut picioarelor lui. Numele fecioarei va fi Mariia. Aduna-să-vor toţi domnii si toţi giudecatorii şi-1 vor da spre răstignire. îngropa-l-vor pre dânsul şl a treia zi va învie şi sâ va sui în ceri. Si va trimite 12 bărbaţi şi aceia leagea noastră vor răsâpi şi a lor leage vor întări şi aceaia leage va împăraţi de la răsăritul soarelui până la apus. Atuncea ziseră popii jidoveşti şi toţi boiarnii: Taci, împărăţiia ta, că încă una te vom întreba, poate aceaia a fi ca să pogoară Dumnezău din ceri şi sâ s[ă] nască din fecioară şi sâ spargă leagea noastră? Atuncea Savila zis[ă]: Oh, nebun rodul mieu cel mare şî minunat, nu vă mîrareţ de aceasta, ci socotit cu înţelepciunea voastră <ci socotiţ> pre ce siă ceriul aninai şi pământul întărit şi neclătit, iară leagea voastră nu spre bine stă. Că şi cu, până acum m-am nădăjduit că dintru mine să va naşte Hs. şi mi-am ferit fecioriia mea în 50 de ani. Iară aemu cunosc că nu-s eu aceaia.
Al optulc soare, aceştia sânt înverii, derepţi şi iubitori la oaspeţi, beseareca păzăscu, dc Dumnezău sâ tem şi cuvintele svinţici sale cearcă. Şi peirec fără de răutate. Unora ca acestora le zice Dumnezău: Ferice de ceia ce sâ pleacă, aceia vor dobândi spiseniia.
472 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
9 Al noaole soare, aceia sânt tătarii ce varsă sânge pre pământ şi nime înaintea lor nu vor sta. Mânca-vor toate ţărâle şi până la o vreame atâta puteare vor avea cât înaintea lor din limbi nimea nu să va putea protivi. Iară când va fi mai mare pre urmă, cu numele lui arhanghel Gavriil, iar dc oameni vor peri.
Slavă Părintelui şi finului şi Duhului Svânt, acum şi pururea şi intru veacii de veaci.
VISELE LUI MAMER CAZANIE L UI SEHANCI IMPARA T CUM A U VĂZUT ÎNTR-O NOAPTE DOUĂSPREZECE VISURI
Era o cetate de o chema Varchonul şi într-însa era un împărat de-1 chema Sehanci şi într-o noapte văzu douăsprezece visuri şi foarte sc înfricoşa de dânsele şi se temea şi nu se putea pricepe nimeni ce va fi, nici să afle nimeni să-i ghicească visurile. Ce s-au aflat dc un om cărturar, cc-1 chema Mamer, şi-1 chemă împăratul şi-i spuseră visurile care le-au văzut. Şi zise Mamer:
- împărate: Mari sânt visurile tale şi nu sânt spre răul tău, ce aceste se vor izbândi la vreme de apoi. Ce-mi spune visul dintâi cum l-ai văzui?
împăratul Sehanci zise:
- Văzui un stâlp de aur din pământ până la cer rezemat. Şi grăi Mamer:
- Aceia va fi la vremea de apoi, rău peste tot, de la răsărit până la apus, peste tot pământul, si va fi rău în toate cetăţile. Şi într-accia vreme nu va fi nimeni cu dreptate între oameni, nici vor grăi cuvinte dumnezăeşti, ce vor fi unul pre altul, ca dracii, şi se vor scula giuder şi bătrâni pre bătrâni şi nu va fi nici un bine. Si oamenii bine nu vor grăi şi vor să ia unul dc la altul tot ce va avea. Şi cărturarii vor învăţa puţin pre lege şi ei legea nu vor ţine. Şi unul către altul nu va grăi bine şi vor
474
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI A
LITERATURA ASTROLOG 1CÂ
475
face tot râu. Şi vor fi foarneţi actesea, şi va intra toamna în iarnă, iară ierna va fi până îm ză vară şi vara să conoşre nomai pre fronzâ şe vor sâmăna omenii de toate semen ţele şi mol te vor sâmăna şi poţenc Ic vor sacera şi omenii înseş să vor sâblâzni după învăţătora dracoloî şi omenii !e va părea că făcu bine ci vor face tot râu şi înşişi să vor măestra şi no vor precepe că fac rău. într-acia vrame ficiorii pre pări[n]ţi no vor cinsti şe toaţi omenii de aproape să vor loo şi no se vor căuta şi [...] vele vor fî feciori şî no-i vor loa-ş vor lăsa şi feciorii no vor pomeni părinţi. într-ace vreme şi judeci şi boiarii no le va ajunge nimic ci să vor face precopeţi şi căile cile departe ele vor fi aprope şi lege veche vor lăsa şi alta vor loa şi într-aceia vreame sorele no-ş va da lomina în locol cel bătrân nice stele no voi' lumina ci vor întonica şi zelelia să vor micşora şi moltc znamenie vor fi cu nâduh să vor ivi şi tresneteşi cotremorc vor fi şi m[u|lie cea taţi vor cădc însă de potere loi Dumnezeu şi Iona şi stelele sâ vor ascondc şi domnii vor fi pre comeţi şi popii no să vor conoşre deîn omeni proşti, şe vor fi minciuni m[u)lte ier deriptate no va fi şi dop ce le toat[e] va peri - 2 vis.
- Al doilea vis, ier zis Mamer cătră cel împărat, corn văzuşi?
- Al doile vis şi zis împăratul văzuiu o mâneştergor unde spânzor den cer pân în pământii.
Şi zis Mamer împăratoloi:
- Cându va veni vreame cc de apoii va fi rău prespre totu păm[î]ntul; leage cia departe vor lăsa şi altă vor rădica şi toţi creştinii de slojba lu Domnezeu no vor căuta şi no vor ascolra şi vor face scopete şi omenii de nemul de aprope ci sâ vor lepăda şi de alţi să vor apoca şi misii vor uita.
-Al 3 vis, iar zis Mamer împăratoloi, al treilc vis cum văzuse?
Şi zis împăratul:
- Vâzuiu trei călădări ferbându aşa sta înderepto de r[î]ndul şi într-o una unto, într-alta apă şi într-alta seu; şi firbe
untul şi sârie în seu, ier seul sărie în unt; ier în apă no cădea nimic.
Şi grăi Mamer:
— Cândo va veni vreamea de apoi iar oamenii vor tac[e] sate pre unde sate n-au fostu, ier satele cel[e] brătâneele vor părăsi şi să vor face dromore şi căi pre unde dromore n-au fost şi dromorilc şi căile cialc bătrânilc le vor postii şi bescaricilc vor posti într-aceia vreame va fi ufn] om bogat într-o margine de sat, alto om bogat într-ah cape de sat, şi în mijloc de-sat va fi în om sărac şi va chima cel bogat prea ci bogat iar pri cel sărac no-1 va chima, măcar să i-ar fi frate şi vor fi toţi omenii făţarniţi şi vor fi scompi şi nici unol de nem no-ş va căuta; şi bărbato va nevăli sâ c moicre corvare şi moiere de părin[ţ]i no va întreba ci va loa roda-ş de aprope. Şi omolo va ea iubi nemo moierii, iar al loi-1 va ur[î] măcar să i-ar fi frate. Şi moicrile bătrâne vor looa joni tinlri şi vor iubi alţii şi-ş vor lâ[sa] feciorii. Şi într-acee vreme no să va afla nici o moicre coratfâ] şi nici un bărbat corat şi nici o fată corat[ă].
— Al 4 vis, [det.j e zis Mamer împăratoloi, eoni îi văzuţi? Şi zise împăratul:
— Văzuiu o iapă bâtrânfăj unde rode fân iar mânzul rânchiza deîntr-înslaj.
Şi zisje] Mamer:
- Cându va veni vreme de apoi iar moma-şi va votri fata să o mărite şi vor votri sor pre sor şi să vor închide fetele co jonii în cas şi roşine de nime no vor ave. Şi într-acee vreame dc întru 1000 de moieri no sâ va afla nici una coratâ. Şi toate moierile vor fi făr roşine şi nici a şapte fată no să va afla coratâ.
Al 5 vis. Iar zis Mamer cătră împărat ol:
- Al 5 vis corn l-ai văzut? Şi zis împăratul:
- Văzui o căte zăcândo în gonoi şi căţei lctra dc într-însă. Şi zis Mamer:
476
LITERATURA ROMANA MEDIEVAlA
LITERATURA ASTKOl OGICA
477
- Cându va veni vreme de apoi atonce pârintele-şi va cirta feciurul şi-1 va bine. Iar fcciorol no-1 va ascolta ci va zice tatâni-său şi mâni-sa: tăceţi că no ştiţi nimic ci grăiţi că v-au tricot minte co bătrâneţile şi no vă pricepiţi ci grăiţi. Iar părinţilor li va fi roşinc, dici vor tâcede-i vor lăsa.
Al 6-le vis. Iar zise Mamer cătră împăratul:
- Al 6-le vis cum l-ai văzut? Şi zise împăratul:
- Vâzuiu mfujlţi preaoţi şi iară în timpănă în gromazi. Şi zise Mamer:
- Când va veni vreme dc apoi iar preoţii vor învănţa omenii prea legi, ier ei lege no vo[r] tine ci-i vor prilăsti dracol, aşc vor aduna avoţie moltă iar soflcml lâ vor băga în foc.
Al 7-le vis. Iar zice Mamer către împâratol.
- Al 7-le vis cum văzuş? Şi zise împăratul:
- Văzuiu u[n] cal fromos şi ave doo capete; unol denainte, altul deînapoi; co unol paşte, iar alto ei grăie.
Şi zise Mamer:
- Cândo va veni vreme de apoi atonce boiarii ci sântu jodicâtori vor jodeca strâmbu dirptu mita de no-ş vor căuta de soflet nimica ci va căuta mitei si sonetul va mergi în foc de veac. Şi într-o acec vreame şi vlădicii vor popi popii nefiind de[s]to[i]n[i]ci dc fire de popoe ei vor căuta şi i să vor popi. Şi popii vor fi molţi şi domnii încă vor jodica strâmbu. Că de Domnezeu no ie va fi frică şi de omeni boni no le e roşene şi el no se va adoc[eJ aminte că va fi întro-ntonerecol cela moncitu derept mita, iar pre nevo[i]tol strâmba-l-vor.
- Al 8 - vîs corn văzoş? Şi zis domnol:
- Văzoiu preste toto lome răsipit mărgăritar şi pietre nestemate şi căzu foc de )c arse tot.
Şi zis Mamer:
- Cândo va fi vreme de apoii toţi omeni vor fi pricopeţi şi cei bogaţi vor menţi pre cei mişeii] şe vor jora strâmbu pentro bogăţie şi soflctclc şi le vor perde şi atonei vor fi poţini vesele şi mai molto plânsu.
Al 9-lc vis.
Ier zis Mamer cătră domnul:
- Alu 9-le vis corn văzuş? Şi zose împăratul:
- Văzuiu locrători molţi unde locra dereptu pre lege şi deca locrară ei merserâ să-şi ccife] preţul, iar ei nemică no ie dederă.
Şi zis Mamer:
- Cându va veni vreme de apoi un om va duce avoţie la alto vecino să i-o ţie, ear acela o va loa avoţie celoe şi va părea bine şi cându va veni pre poţină vreame el va merge să-şi ia avoţie iar vccinoloi va prinde a tăgădui că no i-au dat nimica şi va jora strâmbu şi să va lăpăda în focol nestinsu însă în monca vecoloi.
Al 10-lc vis. Iar zis Matrier cătră împăratul.
- AI 10-lc vis cufm| l-ai văzut? Şi zis:
- Văzut-am zece moieri unele merge ca un parcate şi ave nişte obraze grozave.
Şi zis Mamer:
- Cându va veni vreame de apoi cale să vor rădica strige moltc şi fermecători mlojlte şi mincini moltc şi moieri şi bărbaţii.
- Al 11 vis cum l-au văzut? Şi zis domnol:
- Văzuiu nişte fete moltc şi porta nişte Hori împiarţite în capetele lor şi avea m[u]ltâ mimsenie.
Si zis Mamer:
- Cândo va veni vreame de apoi nici un om no va sponc derepto şi toţi omenii vor loo mită şi vor fi clefetnici şi vor fi
478 LITERATURA ROM AN A MEDIEVAlA
fori şi nîiubiţi şe coi va mori nemol no-1 va mai jeli pre nime şi într-aceac vreame va ucide frate pre frate şi va fogi feciorol de la părinţi şi şe va bate joc denşii şi coventele derepte no vor ascolta şi va grăi bogatul covente strebe acele vor fi derfe]pte macara nibon să fi, ei vor zice că e înţelepte şi bogatul să ar mânca şerpe ei vor zice că mănăcă de lacome şi de bogăţie, iar să ară vede pre cel mişăl mâncându ei vor zice că moare de fome ce le este.
Al 12 vis ier zis Mamer cătră domnul:
- Al 12 corn l-ai văzot? Şi zis:
- Văzuiu omeni molţi co nişte ochi întonicaţi şi era vederile ascoţite şi caută jos.
Şi zis Mamer:
- Acee omeni slojesc dracoloi şi cei bogaţi e vor pedepsi prea cei mişei şi molto rău le vor face în iote părţile şi ci vor plânge co amar şi vor blestema unlo pre alaltu şi vor [...].
GROMOVNIC ANUL 1639 AL LUI IRACLIE IMPARATPE 12 ZODII
De va tuna în numărul Icului, între oameni mari va fi moarte şi grânelor stricăciune, iară întru alte hrane va fi rodu. Şi în Saturarea despre apus va fi durere întru oameni, însă mai vârtosu zgaibe, şi pecingine şi râie şi spre oameni mai foarte rău; şi va fi iarna mare şi plouasă şi celor înţelepţi pagubă. Iară să va tuna sau va fulgera întru amiazăzi, ploaie va fi multă şi va fi foamete, râurile şi văile de ape împle-se-voru şi mare se va tulbura şi dc boare voru fi răutăţi celoru ce îmbla pre ea. I.a Roma va fi mult bine şi rodulu pământului într-ace lăture unde va tuna mai mult. Iară sc va fi cutremum, atunci mulţi împăraţi se vor turbura şi boiarii vor pieri în război şi cei săraci se vor îmbogăţi şi se vor înălţa şi sc va arăta un împărat despre răsăriţii şi va fi grije în laturea despre apus şi rod va fi pe tot pământul şi întru acel locu unde sc va cutremura pământul, iarna va fi grea; şi se va scula oarecine unu om foarte puternic. Iară se va tuna noaptea sau va fi fulgeru, aiunce va fi pâine multă şi rodu multu şi vânturi tari, izvoarele şi râurile voru saca.
LITERATURA ASTROLOGICĂ
481
RUJ DEN IŢA Sânpetru, j. Braşov, [c. 1621]
tNCEPUIU RUJDELNIŢA
Luna răpciuni de va naşte ficiorul, fî-va cinstit. 1, 2, 21 de ai el va boli rău, ci nu va muri. Năror va ave la oi şi la tot dobitocul şi de o vilă în 4 picioare va şcupa. Şi va fi îmblător în calc şi va fi vorovitoriu şi va fi grijif. Şi carne de capră să nu mance într-aceea lună ce-u născu?. Cându va tuna să nu margâ sup copaci. Şi va fi iubitoriu la oaspef şi la cărtulari şi va fi înţelept. Şi să-şi facă părâclisu/ Bogorodiţei şi va fi barbar şi numai dc Dumnczău cc să va teme şi de cătră bătr<îneţe> bine va vie. 1,2, 15, 32 left) el va boli şî va <a>ve primejdi, ci nu va muri, ce de va irece acele, el va vie 101 left). De să va războli, lear: 3 grăunţe de dafin şi uleiu de lemnu şi tămâie albă să le mestece şi să va sănătoşi. Sâ slujascâ Sâmtămărie Mică.
De va fi fată, 3 ai va boli rău şi va fi lungăraţă în faţă şi va fi vorovitoare. Şi iubi-va la oaspeţi şi va fi mânioasă, ce nu va ţine mult. Şi mulţi barba? o vor cere. Şi iubi-va şi un voinic şi nu o va 1 uoa. Şi va luoa altul şi cu el bine va vie şi va face gloată mestecată. Şi de tinără să va teme că nu va face ficiori, iară apoi multu să va <bucura>. Şi-i va muri un ficior de bube. Şi noapte sâ nu be apă şi să nu îmbie noapte, că va dobâ<ndi> o gre<a>ţă. Şi va ave vedere nainte sfatului când va fi de 12 ai. Vineri să
nu lucre nemnica, nice să mănânce de 2, ca sâ nu o doaje capii/, nice ochii. Năror va ave la stupi şi la oi şi la vaci negre. Şi va boli de vărsat şi va <a>ve un semn în cap şi într-o mână şi într-u<n> picior. Prcmcjdi va <a>vc: 6, 11, 39 left). Dc va trece, ea va fi vie 74 left). De să va războli, leac: floare d<e> tran<d>afir şi rădăcină de bujor şi tămâie albă, să le mestece, să să ungă şi să va vindeca. Pra fz) Uspenife).
In luna lu brumariu de va naşte ficiorul, fi-va mic în star şi la păru sma^şi vorovitoriu. Dc va învăţa carte, el va fi cinstit. De tinăr va ca munci şi va intra în casă împărătească şi va fi stringătoriu dc aur. Şi va cădc într-o greaţa. Şi de tinăr va merge la giudecată. Şi va <a>ve un semn în cs.p şi într-o mână şi în faţă. Şi la o apă va ave f<r>ică mare, ce să roage pre 1 )umnezău şi pre Sti Nicolae. Şi să nu să suie în copaci, că va cădc. Şi să nu să rămăşuiască cu nime. Şi va dobândi o rană de altă limbă. Şi va dobândi o greaţă şi o frică mare în 7 chipurc şi va să moară. Unde să svădcs<c> să nu margă, că va dobândi o vâtămătură. Primejdi va ave cându va fi de 20 ai. De va trece de cie, c/va vie 95 left). De să va războli, leac: rădăcină de cri« şi lămâie albă şi uleiu de lemn, să le piseze, să să ungă, că să va vindeca. Pra<z> Sti Nikofl).
De să va naşte <fată>, fi-va frumoasă în faţă, ochi va <a>vc cuviioş. Şi va fî certătoare pre barba? şi pre toată gloata. O graţă va ave mare, ce să va izbăvi de ea. Şi <de> ficiorii/dhitiiu-i va ave grija, de alţi<i> să va bucura. Şi o va muşca un şarpe şi va boli de mâni. Ce sâ poarte la ea 72 de nume a lu Hristos scrise, să nu să apropie duhu/ necurat de ea. Boli-va de ap şi de picioare şi va ave neşte cuvinte rele de neşte oamini. Un semn va avea în cap şi în spate şi în braţe. Primejdi va ave cându va fi <de> 7 ani, 33- De va trece, ea va vie 89 de ai. Dc să va războli, leac: untdelemn şi lămâie albă, să le mestece, să să ungă şi să să afume. Prafz) Sia Marifn).
în luna lu brumar <mare> de va naşte ficioru/, fi-va înţelept şi slăvi?. Ş<i> va fi mânios mânie de năprasnă, şi nu să va teme
482 I .ITERATURA ROMANA MEDIEVAI A
dc nimica. Şi va fi băutoriu la vin şi iubitoriu de muieri şi de oaspeţi. Şi ş-ar pune şi capul pi'ntru soţ<i> lui şi cu<i> va <fa>cc bine nu-i va <a>ve har, ce mai rău va auzi de acela. De toţi va fi cunoscut Şi cându va fi de 20 de ai va cade într-o boală marc, ci să va scula. Nărocva ave laviţe negre. Muiere dimâiu ave-va grije de moarte. Şî în braţe I...J. Primejdi va ave: 9, 29 ai. Iarâ de va trece de acie, el va vie 89 de ai. De să va războli, leac: 3 grăunţe de dafin şi untdelemn, să le mestece/ şi sâ sâ afume, că să va vindeca. Pra(z) Vraci.
Dc va naşte fată, fi-va frumoasă în faţă şi va avea ochi lrurnoşi şi va fi mânioasă şi va ţine mânie puţin. De tinâră nu-î va fi ruşine de nime şi va fi vorovitoarc. Şi pintru bârbatu/ei ave-va o greaţă. Şi ficioru/dimiiu va muri. De alţii să va bucura. Boli-va de mân<i> şi de toate încheieturile. Ci sâ poarte 72 <de nume> ale lu Hristos sâ nu sâ apropie duhu/necurar. Boli-va dc cap şi de picioare. Şi va ave neşte cuvinte rele. Sămnu va ave în cap şi în spate şi în braţe. Primejdi va ave: 7, 33 lc(t). De va trece de cie, va vie 89 de ai. De să va războli, leac: untdelemn si tămâie albă, să să afume şî sâ să ungă şi să va vi ndeca. Pra(z) Staa Marina.
In luna îndrele de va naşte ficioru/, e/va fi mijlociu în stat. La o zî svânta va fi născut. De ară învăţa carte, e/ ară fi învăţătoriu tuturora. De nu va învăţa, e/va fi muncitoriu şî de va vre să slujască, ave-va cinste mare de boieri şi de domnu-său. De tinăr e/va fi cămatnîc, iară de cătră bătrâneţe bine va lăcui. Semne va ave de vărsat. Boli-va de cap şi de toate încheieturile. Primejdi va ave, că va cădc dc spre un cal. Semnu va ave în cap. Şi va ave o frică re, ci sâ să păzască de un cuţit şi de o săgeată şi de o săcure. Şi la u<n> riu mare va ave frică şi va arunca oarecine. Păntru muiere lui va auzi nişte cuvinte rele de va merge nainte judecatei. Şi va ave o greaţă şi o frică într-o noapte dc un neprietnic mare, ce sâ sâ roage născutului lu Hristos. Şi 12 lucrure va sta. Primejdi până la moarte. De va trece de cie, va vie 86 ani.
IX. PROZA ORATORICĂ
1. ORATORIA LAICĂ
ÎNVĂ. ŢĂ TURILE L UI NEAGOE BAS ARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE (fragment din Cap. III, Partea a IT-a)
III. CARTEA LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRÂ CHIR VIĂDICA MACARIE ŞI CĂTRĂ ALŢI EGUMENI ŞI IEROMONAHI Şl PREOŢI ŞI CĂTRĂ TOT CLIROSUL, CÂNDU AU ÎNGROPAT A DOAO OARA, ÎN MĂNĂSTIRE IA ARGEŞ, OASELE MUME-SEI, DOAMNEI NEAGĂ1, ŞI ALE COCONILOR LUI, PETRU VOEVOD ŞI IOAN VOEVOD, SI A DOAMNEI ANGHEI .INII. CU CUVINTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI DE UMILINŢĂ
Cuvântul al şaselea
Cela ce eşti cu mila şi cu darul lui Dumnezeu ales şi pus înaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu şi noao, preaiubite părinte, chirvlădico Macarie; aşijderea şi voi, părinţi, carii sânteţi cu aceiaşi milă a aceluiaşi Dumnezeu aleşi, şi egumeni din sfintele mănăstiri şi lavre, şi pentru dragostea lui Hristos aţi lăsat hrana veacului acestuia şi ati pohtit sâ dobândiţi raţa lui Dumnezeu cea bună şi să ajungeţi viata cea de veci, deci şi Dumnezeu încă iaste multu milostiv si bun, ci să vă dea dupâ mila lui, să nu să lipsească pohta voastră dc [vedereaj lui; şi voi, preoţilor şi slujitorii bisericii, carii slujiţi
486
1.1 TKRATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
PROZA ORATORICA
4S7
.sfintelor mănăstiri, sâ priimească Dumnezeu pohta şî oste-ninţele voastre şi iâ înfloriţi în ceriu în veci ca crinul. Aşa şi voi, boiari mireni, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi mueri, pentru că toţi dorescu şi pohtescu sâ dobândească milă de la Dumnezeu şi toţi vor dobândi.
Drept aceia, o, bunul micu părinte, chir Macarie, şi voi, iubitorii de Hristos, cinstiţi eg[umeni], şi voi, fraţilor preoţi şi şi posluşnici, carii totdeauna lăudaţi pe Dumnezeu, aşijderea şi voi toţi câţi sânteţi buni slăvitori creştini şi vă chemaţi mireni şi aduceţi şi voi pobvală lui Dumnezeu în toată vremea, să dea Dumnezeu sâ nu sâ dăspartâ slava lui de la voi! Şi pre mine ticălosul, încă mă ascultaţi cu uşurare, şi cuvintele mele le auziţi şi le priimiţt făr* de dosădire, că am să [vă] rog şi sâ vă spuiu un dor al inimii mele, foarte amar si cu foc. Ci să mă creaţi într-acest ceas câ am puţinele cuvinte [să vorbescu] cătră oasele maicii melc. Dreptu aceia mă ertati toţi părinţii şi fraţii miei, că făr' de crtăciuuea voastră nu voiu putea grăi.
Acum, o maica mea şi născătoarea mea, [iauj ertădune de la părinţi şi de la fraţi, că voiu să încep a grăi cătră tine cu multe lacrâmi şi cu grele suspini şi nenumărate. Ci te rog să mă asculţi cu dragoste, că voi să îndrâznescu sâ fac oraţie cătră oasele tale cele ostenitoare. O, maica mea şi dulceaţa inimii mele şi roaba Dumnezeului mieu, Neago, câta dosadă ai avut penrru mine, fiind multă vreme sâreînată cu mine, ziua şi noaptea; si încă nu numai zioa şi noaptea, ci în toată vremea şi în tot ceasul ai fostu însărcinata şi împovărată cu trupul mieu, până în vremea ceia ce-ţi veni porunca lui Dumnezeu sâ mă naşti. Atunce, o, maica mea, atâtea griji şi scârbe ai avut, câte ai avut şi la moarte-i). Decii, cu porunca lui Dumnezeu, adaose sfmţiia-sa ţie viaţă şi mie naştere. Şi după aceia încă mai multe osteninţe şi scârbe ai petrecut pentru mine, cât stau şi eu dc mă mir dc mulţimea lor. Şi nu pneiu să socotescu şi să număr osteninţelc tale, cât te-ai ostenit pentru mine. Ce numai ce ştiu
pe albină, că să osteneşte şi ia multu, câ aceia niciodată de dukeţile florilor nu să poate sătura nici de osteneală. Aşijderea mi să pare să He ia mai ostenitoare şi decât alte pasări, ce însă socotiiu şi chibzuiiu că aceia numai ziua ce să osteneşte, iar noaptea ia sc odihneşte [si sâ răpaosâj; iar pre tine, o, draga mea maică, eu re aleş mai ostenitoare dăcâr dânsa. Pentru cc? Pentru câ albina noaptea să odihneşte [şi să păpaosă]; încă şi alte pasări ale ceriului, toate, şi peştii din fundul mării, toţi atunci sâ odihnescu. Iar tu, maica mea, niciodată n'ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici măcar într-un ceas, nici tc-ai săturat niciodată de osteneală. Pentr-aceia, iubita mea maică, te chem pre rine că eşti mai ostenitoare decât albina şi decât pasările ceriului şi decât peştii mării. Deacii, o, matca mea, când vruseşl să te odihneşti dc ostenele, iar eu întraiu cu dor şi cu dragoste în inima ta, şi dc atunce ai luat alte ostenele mai mari şî mai multe. Că cu eram înaintea ochilor tăi mai luminat decât razele soarelui şi niciodată n-ai avut înaintea ochilor tăi altă lumină maî luminoasă decât pre mine, nici inima ta n-au avut altă avuţie mai dragă decât pre mine. Drcpr aceia, o, maica mea, inima şi ochii tăi, păn' la moartea ta [niciodată] nu s-au putut sătura de mine şi de vederea mea, şi atuncea nu mi să întâmplă să fiu cu tine, ca să să sature ochii tăi de mine şi eu, fiiul tău, să iau ertare şi blagoslovenic de la tine. Şi nu numai pentru căci n-am avut eu dragoste den toată inima cătră tine, n-am ajunsu să fiu la moartea ta, ca sâ sâ îndulcească inima ta de mine, deaca nici în vremea vieţii tale nu te-ai săturat dc dragostea mea, ci încă şi la moartea ta îţi rămase inima aprinsă de dorul şi de mila mea, şi ochii tăi nu se saturară dc vedeVea mea. Iar eu, deaca nu mi să întâmplă sâ fiu atuncea la moartea ta, mi să umplu sufletul de întristăciunc, căci rămas sărac de cine, şi apoi căzuiu în mirare mare şl în nepricepere si nu ştiui în ce chip voiu puiea face otlihnă sufletului [tău]. Deacii unii îmi spuseră zicând câ te-au întrebat: „După moartea ta, ce vom
488
LITERATURA ROMANA MEDIEVAI .Ă
PROZA ORATORICĂ
489
face pentru sufletul tău?" Iar tu ai zis: „Inima mea niciodată nu s-au putut sătura de dragostea iubitului mieu fiiu, a lui Neagoe. Pentru aceia şi eu acum dau şi puiu nădejdea sufletului mieu [pre dânsul] şi zic: cum m-am nevoit şi m-am ostenit eu pentru dânsul, aşa doar să va osteni şi el pentru sufletul mieu". Atuncea eu, maica mea, deaca am auzit porunca şi învăţătura ta, care ai lăsat spre mine, numai ce ziş pentru ostcnele[îe] tale, care te-ai ostenit pentru mine, şi cu încă mă voi osteni pentru tine; şi pentru dragostea ce m-ai iubit, şi eu încă voiu iubi sufletul tău şi-mi aduş aminte şi de păcatele mele şi gândiiu cine va fi noao mai întru bunătăţiuri. Deacii, maica mea, eu cu firea mea nu aflaiu alt ajutoriu mai îmbunătăţit şi mai milostiv decât pre Mariia preacurata fecioară şi muma lui lisus Hristos, Dumnezeul nostru cel viu, pentru că de la dânsa fură toate milele şi bunătăţile şi cătrâ dânsa strigai şi ziş: „O, preacurată stăpână, muma lui Dumnezeu şi preabună ajutătoare, care eşti aleasă din toate neamuri [le] Că, numai pentru tine îşi întoarse Dumnezeu faţa sa întru bunătate, cătră noi, robii săi! Pentru tine ne-au dăşchis împărăţiia ceriului! Pentru tine ni s-au dăruit hrana raiului! Pentru tine fu robit iadul şi satana să ruşina! Pentru tine fum izbăviţi den legături şi den putrejuni şi den temniţile iadului! Tu eşti calea vieţii şi pentru calea ta au câştigat toţi drepţii împărăţiia ceriului. Tu eşti viţa cea adevărată, care ai făcut noao strugurul cel copt, din care ne-au cursu băuta spăseniei, care iaste mai dulce decât miiarea şi decât fagurul ei. Pentru rine fură duşi drepţii întru împărăţiia ceriului. Tu eşti masa cea dreaptă şi curată, carea ne-au adus pâinea cea cerească, din carea au mâncat drepţii şi au luat bucuriia cea nespusă şi negrăită şi pentru tine toţi s-au bucurat.
Pentr-aceia şi eu, maica mea, am cugetat ca doară am dobândi ceva bucurie de la peasfânta născătoarea lui Dumnezeu şi ajutătoarea cea bună, că noi toţi din păcate sântem născuţi
şi iarăşi păcatului lucrăm. Iar pentru mila lui Dumnezeu şi a preacuratei lui maice, dar nu te va lăsa să fii usebită dc la faţa lui cea bună. Că pre mine aşa mă duse firea şi cugetul, sâ nu fie altă bucurie mai marc şi mai milostivă, decât maica Domnului nostru, lui lisus Hristos, cătrâ toţi creştinii care o iubescu.
Dreptu aceia şi cu m-am nevoit şi am început casă a zidi sfinţii sale den temelie. Deacii, pentru păcatele mele, eu nici într-un chip nu gândeam să o văzu sfârşită. Iar preacurata fecioară şi nevinovata maică a marelui împăratului cerescu, ia n-au băgat în seamă păcatele mele, ci au săturat ochii mici de dorul ce doream, şi văzuiu casa ci gata şi sfârşită. Si deaca văzuiu aşa, mă umpluiu de bucurie şi, săltându-mi inima de veselie, ziş în lauda ei: „O, preacurată fecioară, scaunul şi lăcaşul cuvântului lui Dumnezeu, fie numele tău lăudat de acum până în viei; că eu, robul tău, nu m-am nădăjduit să văzu pohta inimii mele deplin, nici casa ta sfârşită". Deacii, după acea bucurie ce mă bucuraiu, deaca văzuiu casa ei sfârşită, eu îmi aduş aminte de cuvintele tale ce mi-ai poruncit la moartea ta zicând, că eu ce-ţi va trebui dupâ moarte să fac sufletului tău. Iar eu nu şfiuiu ce lucru va fi mare şi mai bun, ci voiiu şi aduş oasele tale, să să îngroape în sfânta casă a ceiia ce au născut pre Dumnezeu.
Iar la aducerea oaselor talc, eu, pentru păcatele mele, iar nu putuiu veni la tine, ca să mă satur de dorul tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu [fiiu] pre Theodosic şi pre dragile mele cocoane, pre Stana şi pre Ruxanda, care sântu iarăşi din rădăcina ta şi fii şi ţie, cum îţi sânt şi eu, ca încai să să sature ei de dorul oaselor tale. Dar, de vreme ce eu n-am fost harnic nici întâi, nici acum să viu la tine, să mă satur de vederea ta, şi încă am mai trimis, o, maica mea, şi pre fiiu mieu Petru şi pre Ioan şi pe fie-mea Anghelina, că şi aceia au fost din odraslele tale, cum sântu şi eu. Ci Domnul Dumnezeu n-au băgat în seamă fârdelegile şi păcatele melc, căci sânt păcătos şi nedrept,
490
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
rroza oratorică
491
ci i-au luat cătră cămara cea cereasca. Deci tc rog, maica mea, să nu-ţi pară rău, nici să gândeşti câ doar n-am trimis eu pre fii miei, pre Petru şî pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina la tine. Câ am trimes! Iar de nu mă vei crede, iată că am trimes şi cortina lui Petru, şi surguciul lui, şi diadimele.
Pentru aceia, eu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăiescu şi cătră tine, fiiul mieu Petru, că tu erai stâlparea mea cea înflorită, de carea pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei dc înflorirea ta; iar acum stâlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au veştijit şi s-au scuturat, şi ochii miei au rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale. O, iubitul mieu fiiu Petru, eu gândeam şi cugetam sâ fii domn şi să veseleşti bătrâneţele mele oarecând cu tioereţele tale şi să fii biruitoriu pământului. Iar acum, fiiul mieu, te văzu zăcând supt pământ, ca un trup al fieştecăruia sărac. într-o vreme îmi erai drag, iarâ acum eu te-am urât; într-o vreme îmi era milă de tine, iar acum mie nu-mi iaste milă şi n-ai nici o dragoste de la noi. într-o vreme erai bogat, iar acum tu eşti sărac. într-o vreme fătul mieu, te vedeam pre pământii, iar acum eu te văzu suptu pământii. Şi în puţinea vreme te arătaşi ca o floare frumoasă înaintea ochilor miei, iară apoi numaidecât, iar te supuseşi supt pământu. Că eu pohteam să vezi tu pre mine supt pământii, iară acum, dragul mieu fiiu, eu văzuiu întâi pre rine îngropat. O, fătul mieu, căci nu acoperi mai bine pre mine pământul decât pre tine, ce mă lasă la bătrâneţele mele. Şi când fii vremea bătrânelelor mele sâ să odihnească pentru tine, tu atunce n-ai nici o grijă de mine şi m-ai lăsat să fie totdeauna inima mea arsă şi aprinsă de jalea ta şi ochii mici sâ fie Ia bătrâneţele mele tot plini de lacrăme zioa şi noaptea. Că eu aş fi dat traiul şi zilele mele, ca să fii tu viu. Şi eu îţi gâteam haine domneşti, ca să tc îmbraci cu dânsele şi să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea şi să usuci aceste lacrăme multe din ochii miei. Iară acum trupul tău să dăzbrâcă de hainele care i-am gătit eu şi să îmbrăcă în
pământu, dintru care au fosi luai, după cum zice Dumnezeu, „că din pământii eşti şi iar în pământii te vei întoarce". Iar suflerul tău alte vederi vede, ci nu ştiu dintr-acele vederi, care va fi văzând sufletul tău. Milostivise-va Dumnezeu pre tine peniru păcatele mele, să-ţi îmbrace sufletul tău cu mila sa? Ci mă lem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul dc faţa Iui Dumnezeu, pentru păcatele melc. însă, după acestea toate, iată că-ţi zic: „Scoală, fătul mieu, scoală, că au venit şi oasele moaşă-ta la tine, şi-ţi iaste şi ţie mumă, ca şi mie, ca să aibă şi ialc odihnă lângă tine! Şi cu dânsele am trimes şi podoabele talc: coruna şi surguciulu-ţi şi diadimele. Şi să să puc cununa şi surguciul tău la Pandocrator, să să împodobească cu dânsele, ca doar s-ar milostivi Domnul Dumnezeu spre voi şi v-ar dărui cununile cele ce nu vor trece niciodată. Iar diadimele să să puc la văşmâmul precistei, ca să să milostivească spre voi şi să vă acopere supt veşmântul ei, la înfricoşata judecată, şi să dea voao viaţa cea de veci, carea nu va trece niciodată.
Deci acum, iubiţii miei fii şi avuţiia inimii mile cea scumpă, şi lumina ochilor miei cea strălucitoare, tu, fătul mieu i neodosie, şi voi, dragile mele cocoane, Stano şi Roxando, acum muma mea şi moaşa voastră să îngroapă supt pământ după porunca lui Dumnezeu. Pentru aceia vă sculaţi şi alergaţi căiră îndurătoriul şi despuitoriul nostru Domn şi Dumnezeu lisus Hristos şi cătră preacurata a lui maică şi cu multă frică şi umilinţă cuprinderi în braţe cinstitele lor icoane, pentru mumă-mca şi moaşa voastră şi pentru feciorii miei şi fraţii voştri şi ziceţi aşa: O, stăpâne Hrisioase, împărate atotţiitoriul<e>, bunule şi iubitoriu!<e>, cel de oameni, Doamne şi Dumnezeule cel nemincinos, carele ai zis: „cel ce va veni cătrâ mine nu-1 voiu goni afară". Dreptu aceia şi noi, robii tăi, nu aflăm alt dulce decât pre tine, pentru aceia alergăm cătră tine ca sâ ne milueşti, însă nu după păcatele noastre, ci după mila ta cea multă, carea nu o ştie nimeni de unde vine,
i
492
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
nici o poate socoti. Că noi, Doamne, sântem zidirea ta, ce nu lăsa, Doamne, strămoaşa noastră şi pre fraţii noştri şi făptura mâinilor tale să fie batjocoriţi de satana, ci-i priimeşte, Doamne, în cămara ta cea bună, nu doar ca pre nişte drepţi ci ca pre nişte argaţi de cei mai proşti...
TOADER DIN FELDRU [CUVÂNTARE LA ÎNMORMÂNTAREA SOFRONLEL CIOGOLEA]
Toate faptele câte-s pre pământ şi în ceasta lume, şi ceriul şi pământul, şi sorele şi luna şi stelele pre ceriu, şi copacii cei sterpi şi cei roditori pre pământu, numai cu cuvântul au dzis Dumnădzău sâ fie şi toate din nemică s-au făcut. Aşijderea şi fierile şî dobitocele numai cu cuvântul au dzis şi au ieşit din pământu toate odată cu trupul şi cu sufletul. Pentr-acela cându mor iarăşi cu o dată mor şî trupul şi cu sufletul. Iară cându au făcut Dumnădzău omul, întâiu au luat lut din pământu de bau zidit sângur cu manele sale, dup-aceia au suflat într-îns suflet dc viaţă. Pentr-aceia, cându morc omul, trupul, cumu-şi iaste din pământu, me"rge iară în pământu, iară sufletul, cumu-şî-i lucru din ceriu şi dc la Dumnădzău suflat, merge iarăşi la Dumnădzău. Şi nu că doră au făcut Dumnădzău omul să morâ; nu l-au făcur să moară, ce dintâiu au făcut pre om fără de morte, fără bole, curat, fără păcate, bun direptu, cu de toate darurile dăruit. Şi l-au pus în raiu, într-acel loc frumos şi dulce, şi toate au plecat suptu mâna şi supt puterea lui, cât David proroc si împărat să miră de atâta cinste ce-1 cinsti Dumnădzău şi dzisă: „Doamne, ce iaste omul că-J pomenişi pri-nsul. Cu slavă, şi cu cinstc-1 cununaşi pri-nsul şi toate plecaşi suptu piciorele lui: dobitocele pământului şi peştii apelor, încă şi
494
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
PROZA ORATORICA
495
hierile munţilor şî a cânpiilor şi paserele văzduhului, roate acestea, plecate şi ascultătore, le dedeşi omului, iubitoriu de omeni, Domne!"
Puţinei că iaste mai mic omul decât îngerii, toate dede Dumnădzău pre voia omului, preste toate-1 pusă mai mare si împărat. Iară deaca greşi omul şi calcă dzisa lui Dumnădzău, dc-aciia cădzu în toate boalclc şi în toate neputinţele şi fu osândit de la Dumnădzău să moară şi într-însul noi toţi murim. Câ mortea ahâ nemicâ nu mai iaste, fără numai plata păcatului şi sămnul osândei lui Dumnădzău care iaste pre tot rodul omenescu. Moartea iaste o cale pre care să petrece toată firea omenească, de domni nu să teme, de boiari nu să stideşte, de bătrâni nu să ruşincadză, pre frâxnseţe nu camă, tinereţele nu lc cruţă, dc unul-născut nu i-i milă, ce pre toţi vine într-ufn] chip. Şi moartea nu iaste rea, cum dzise Iov, că mortea iaste odihnă omului, că trece din trudă în odihnă, din scârbă în bucurie, din valuri în linişte, din tunerec în lumină. De iaste omul direptu, cl sâ duce să-ş ia plata sa din mâna lui Dumnădzău, iată de iaste păcătos, el părăseşte de-a facerea păcate. Mortea iaste o mutare din ceasta lume cătră a doa lume. Mortea iaste o portă fără dc care nu poate întră nime, nice pote trece din ceasta lume trecâtorc cătră viaţa cea netrecută. Pentr-aceaia mortul îi petrecem cu cântări duinnădzăieşti de arătăm că mulţemim lui Dumnădzău; cu veşmente albe îmbrăcăm mortul de închipuim înnoirea veşmântului celui fără de morte; cu lumini-1 petrecem de arătăm că din tuncrecul aceştii lumi să duce în lumina lui Dumnădzău; cu faţa cătră răsărit îl îngropăm de sămnăm învierea, că cum apune sorele şi iară răsare, aşc şi mortul apune în pământul şi iară să vor scula. Pcntr-accaia noi să credem că va fi învierea, să nu plângem mortul prespre măsură, ca aceia ce n-au nădejde să învie; acelora să cade să plângă. Păgânii, necredincioşii să plângă morţii săi, iară noi să creelcm că va veni un ceas cându vor audzi
morţii glasul fiiului [lui] Dumnădzău şi ceia ce vor audzi vor învie, cum dzice şi Isaia proroc: „învie-vor morţii şi să vor scula ceia ce-s în gropi". Dece pentru că să vor scula morţii, să nu facem lucrure schimonosite pentru morţi, să nu nc rumpem hainele, ce mai vârtos inimile, că şi pre noi aceasta morte ne aştaptă. Să nu ne dârăem obrazele şi să nc rumpem părul, să nu cumva facem necredinţă învierci. Sâ nu grăim cuvente de răpştă spre Dumnădzău, să nu cumva stricăm şi noo şi mortului, cc să mulţemim lui Dumnădzău celuia ce au murit pentru spâsenia nostră. De veri să agiuţi mortului, dă milostenie, că bună soţie iaste milosteniia într-aceaia calc; dă lumină, fă leturghii pentru dânsul.
Să mergem să petrecem mortul mainte până nu nc petrec pre noi alţii şi să vedem lucru mare şi minunat, să vedem ceia ce-s în gropi. Putea-vei să spui carele-i împărat şi carcle-i rob, carele-i frumos şi carele-i grozav, carelc-i tânăr şi carclc-i bătrân, carele-i de rudă bună şi mare şi carele-i de rudă prostă? Au nu-s toţi lut? Au nu-s toţi ţărână? Vedeţi, creştini blagosloviţi, lucru cu obidă şi plin de spaimă, vedeţi şi vă întrestaţi şi dc păcate să vă părăsiţi! Vedeţi şi unul altuia nu zavistuireţi, nice vă învrăjbiţi! Vedeţi şi poftele lumii să urâţi! Vedeţi trupul mortului dzăcându, iară sufletul să grijeşte pre calea acela ce n-au călătorit nicedânăoară, câ vede altă lume, altă împărăţie, alte slugi, altu giudeţ, altă tocmală, alte lucruri carele niciodi-năoară nu le-au vădzut. Pentr-aceia numai dc sine sâ grijeşte, cum va da răspunsii de faptele sale Deci şi noi carii ştim câ fără de greş ni-i a merge pre aceia cale, sâ agiutorim mortul cu ruga cătră Dumnădzău şi să gicem: Domne, cela ce biruieşti cu morţii şi cu viii, răpâosadză robul tău carele aemu ai vrut de l-ai minat dintru noi, odihneşte-1 în locori frumose, în locuri luminate, în locuri cu pace şi fără de grije, întru ceata direptilor tăi, în hrana svinţilor tăi, întru veselia aleşilor tăi, în curţile cele veacmice, întru lăcaşurile cele nerăsipite, întru
4%
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
împărăţia ta cea dumnădzăiască, unde nu-i grije, nice scârbă, nice suspin, nice lacrămi, nice bole, nice morte, fărâ numai bucurie şi veselie neîncetată.
Pentru aceia şi dumile-voastre, câţi cereţi şi voi iertăciune de la Dumnădzău, sâ iertaţi şi voi pre acest răpăosat dc toate, că au greşit ca un om în ceasta lume ce au petrecut cu dumile-vostre depreună şi să giceţi toţi: „Dumnădzău-l iarte!". Aşijdirea de va fi greşit vrunuia de voi, orc cu cuvântul, ore [cu] lucrul, ore întru ceva nu va fî putut îngădui cuiva de voi, iarăşi să-1 iertaţi de la totă inima şi gi[ce]ţi toţi: „Dumnădzău-l iarte!". Şi câţi nu s-au tâmplat aicea la pogrebu dumisale acestui răpăosat, iarăş acestu cuvântu să le spuneţi şi aceia toţi să-1 iarte şi să dzică: „Dumnădzău-l iarte!".
2. PREFEŢE
SF. IOAN GURĂ-DE-AUR, MĂRGĂRITARE (1691)
Versuri Politice 8 asupra Stemelor Luminatului şi înălţatului Domnu Jd. Costandin Basarabă Voevod.
„Semnul Domniei Corbul iaste cu Cruce,
Prenu care de sus tărie Doamne îţi aduce, „In scaunul strămoşilor în care acum domneşti,
Al celor cc-s în !audâ vecbiloru Băsărăbcşti. „Putere1 dară ce de sus, care tc-ait coronat,
Cu Domniîa acîasta şi vrednicii te-au arătatu, „Intărescă şi te adaogă cu Domnie slăvită,
Cu pace şi cu Iincşte cu viaţă norocită.
„Mică şi plecată slugă Măriei tale „Radul Logofătu."
„Pre Luminatului, înălţatului şi Slăvitului Io. Costandinu Basarabii Voevod, den mila lui Dumnezeu Domnu şi oblâdu-itorîu a toată Ţara Rumânescă, Domnului Domnului mieu milostivii.
„Ce lucru mai bun şi mal dumnezeescu suptu soare iaste, Pre luminate şi înălţate Doamne, decât binele şi folosul de opşte? Ce lucru mai slăvit şi mai lăudat în lume iaste decât den neştiut a face ştiut, şi a câştiga pre cei cc n-au cu ce ce le lipseşte? Şi ce lucru mai sfântu şi mai plăcut lui Dumnezău, zicu, iaste,
498
LITERATURA ROMANA MEDIEVAI A
PROZA ORATORICA
499
decât a povăţui neştine la lumină, pre cei ce trăiescu întru înrunerecul necunoştinţei şi neştiinţei? Căci cel ce iaste lipsit de cunoştinţa şi ştiinţa lucrului, umblă întru întunerecul greşălii, asemene ca unul ce noapte încă vrându să mergă la vre-o trebă-şi, neştiiudu drumul rătăceşte, şi aşa în bezna aceia înfăşurându-se, nu numai că ce umblă nu ştie, ce şi cade mai de multe ori în mari vătămări şi nespuse ale lui pagube.
„Ierocliu filosoful, în tâlcuire ce face asupra stihurilor Pithagorci, celor cc le zicu de aur, zice: „Moarte cuvântători ului suflet iaste nedumne/eîre' şi necunoştmţa, căriia înprejurul vieţii urmeză, şi răscoala cia fără-dc-măsură, a netocmitelor şi necuvioaselor pofte; căci aflându-sc, zice, în necunoştinţa celor mai bune ce sânt, de nevoe iaste-i a sluji celor ce mai rele sânt".
„Cu nemica omul mai asemene lui Dumnezău (ales înpăraţii, Craii, Domnii şi alţi stăpânitori) nu iaste, fără cu făcutul bine şi folos de opşte cât pren omenesca, zicem, putinţă iaste; căci precum Dumnezău făcătoriu şi ziditoriu tuturor şi pricina pricinilor iaste, aşa şi pronoîtis şi otcârmuitoriu şi păzitorii! de opşte, şi toatei fiinţe de bine făcătoriu iaste.
„Direptu aceia dară şi tuturor biruitorilor şi stăpânhorilor pământului, a urma aceia le iaste. Cum şi Agapitos Diaconul, la învăţăturile ce face cătră marele Iustinianu înpărat, zice: „Cinsteşte (adecăte înpărate) mai multu de toţi pre Dumnezău cel cc decât pre toţi te-au cinstii. Căci câ dupre asămânare cereştii înpăraţii, ţ-au dat ţie schiptrul păminteştii puteri, i proci'.
„însă nu numai să asamănă lui Dumnezău cu aceia, ales biruitorii cu bunăfacere, zice, de opşte, ce încă pren aceia şi monarhul (adecăte Domnul sângur stâpânitoriu) să osebeşte den tirani. Zice, şi dovedescu toţi politicii şi sfinţii dascăli. Căci Domnul Monarhii, binele dc opşte caută, şi la săvârşitul carele iaste folos tuturor a-1 aduce să uită; iară tiranul la al său numai bine priveşte, şi luî-şi numai adaos sileşte a câştiga, şi ca să-şi
împle voia, singur îşi pune şi-şi face legi şi direptăţi poftele lui. Direptu aceia dară iaste şi ticăloasă şi plină de turburări şi de lacrămi acia politic şi tară, care suptu tiran, nu suptu domnu, zace şi să află.
„Dionisie Siracuseriul tiranul, (care să văznesiiâ câ iaste judecătoriu direptu, cum şi Iulianu Paravat o făciâ, şi toţi asemene lor tiranii, că sânt direpţi să laudă şi să arată, ca pre prostul nărod să prilăstescă), istoreşte Cîhiorghie Kedrinos în carte istoriilor lui, că chemându pre Platonu filosoful, între altele I-au întrebat şi aceia: „Ce lucru politic iaste mai dc folos?" (Părându-i acelui Dionisie că-i va zice ceva după poftâ-i, cum şi nădejduia). Iară dumnczcescul Platonu i-au răspuns: „Nimica alta fără cât a face pre toţi buni şi vrednici." Cu ce dară? Cu învăţături, cu cuvioase pilde, cu obicee bune, şi cu roaie cele care mai ştiuţi, mai învăţaţi şi mai buni i-ar pute" face, de nu pre toţi, macara pre mai mulţi.
„Căci aceia iaste tot greul, toată greşala şi toată nevoia tuturor, a nu avia ştiinţa şi cunoştinţa lucrului. Aceia iaste mai mare ciaţă şi întunecare minţii şi sufletului, şi decât toate căderile fiinţei omeneşti mai na iaste ne a averi (sic) şt in ţa şi cunoştinţa adevărului, că dela aceia pogoară şi spânzură toată greşala şi vina tuturor lucrurilor şi lucrărilor.
„Direptu aceia şi acel luciafăr al lumii, stâlpul şi coloana beserecii Răsăritului şi pravoslavnicii credinţi trâmbiţă, loanu Zlataust, zice: „Câştigaţi cărţi „doftorii sufletului, că aciasta iasta pricina tuturoru relelor, neştiinţa şi necunoşiinţa scripturilor şi adevărului."
„Aceste dară şi multe ca aceste, Pre luminate şi înnălţatc Doamne, dupre multe dovede şi aiave fapte, îţi cunoaştem şi ştim câ înnalta-ţi minte nu iaste alta, nici altele mai multu socoteşti, fără cât cu cc moduri şi mijloace ai pute aduce şi a da folos şi bine de opşte, precum şi adevăraţi sântem, că de ar fi pren putinţă, am auzi şi noi den gura Mării talc, dc ticăloasa
500
lit kratuka română mf.di kvai .ă
I'ROZA ORATORICA
501
patriia noastră, cel cuvântu ce oară cându Gaie Octavie Cliesariu de Roma lui zice: „De cârpici o am găsit şi de marmură vă o am lăsat". Ioan Zonarâ, şi alţii mulţi, în viaţa acelui Avgustu îstorescu.
„însă iaraş, cât iaste pren putinţă, tăcem altele a le pomeni de ciastă dată, care de nu cu blândcţele-ţi, răbdarc-ţi şi alte den fire-ţi multe bunătăţi, nu s-ar stârnpăra şi nu s-ar otcârmul, ales într-accste cumplite şi peste tot turburate vremi, cine ar mai putia sta, cine ar mai put£ răsufla, sau cine cu cc ar cugeta, sau ar şti a să mângâia, au moşneii, au strein, într-acestu pământu, acum năpădit cu tot feliul de lumescu rău şi nevoi, ca şi alte ţări călcate si pustiite de stricăcioasele oştiri ce vedem şi auzim.
„Zicem dată, pren toate aceste iuţi şi grele vremi, a nu face si pre alţii părtaşi de bunătate nu laşi, ce iată în tot chipul, ca un purure privighitoriu Domnu şi bun stăpân, la lumina cunoştinţei povăţueşti şi den ce ce nu ştiu să ştie a-i aduce pre toţi nevoeşti. Şi aciasta mai alesă şi mai de folos iaste, câ nu numai la cele politice păminteşti, care ca umbra şi fumul trecu, ce şi la cele neputrede şi esti, unde iaste adevărata moştenire omeneseă, a-i trage pren buna faptă te sileşti. Aceia ştiindu-o adevărat, că singură numai adecăte buna faptă iaste nemoartă şi vecinică.
„înpăratul Vasilie, învăţânclu pre fiiu său Leon cel mare înpărăt, în capetele învăţăturii, aciasta în cel dentâiu scrie şi zice: „Câştigă şi foarte iscusit „folositoriu de viaţă, nu numai înpăraţilor, cc şi cclora-lalţi tuturor iaste învăţătura, căci cel ce câştigă acela şi trupeşte şi sufleteşte foarte sâ foloseşte, /proci". Şi iarăşi mai jos zice: „Câ precum soarele pre pământ, nefiindu de faţă, toate întunecate şi ne-osebindu sântu, aşa şi învăţătura den suflet lipsindu, toate amestecate, şi netocmite să află. Direptu acela dară apucă învăţătura (zice) hunei fapte, şi vei dobândi viaţă iubită de Dumnezău, căci numai fapta bună den toate alte câştiguri, iaste nemoartă".
„Cătră acela dară Măria ta, ca un adevărat şi pre legi Domnu, mult silindu-tc şi nevoindu ori cu ce mijlocii dc a aduce învăţătură şi ştiinţă în sufletele omeneşti, lucru iubit de Dumnezău şi folos dc opşte, mai vârtos Rodului nostru Rumâncscu, văzându-1 atâta scăzut şi lipsit de multe, şi ales den învăţătură (care decât toate al te trebuinţe în fire omeneseă, aceia capul iaste); căci, iarăş zicu, acela lipsind, nici omul desăvârşit om să poate num}, nici lumina de-ntunerec osebl, nici adevărul den neadevăr să poate cunoaşte şi judeca.
„Pentru acela dară, ca să poată avia fieşte carele cunoştinţa celora ce ar fi şi ar citi (că a citi neştine şi a nu înţelege, în zadar şi în deşărtâciuue iaste), Măria ta noao micilor şi plecatelor slugilor ai poruncit, ca şi aceste alese cazanii şi sfinte învăţături, cărora şi Mârgăritariuri le zicu, ale pre fericitului şi marelui Sfântu şi Dascăl Zlatoustu Ioan, dupre limba grecescă într-a noastră rumănescă să le întoarcem.
„Gură şi rostu de aur îi zicem înpreună cu toată lume^ acestui Ioan, nu doară că fălcile, gingiile, dinţii, măselele, limba-i, şi ca aceste care facu gura, de aur i-au fostu, sau au putut fi, ce numai căci cuvintele şi graiurile lui mai scumpe şi mai folositoare era, şi încă sântu la cei cc lc ascultă, decât aurul, mârgăritariul şi alte pre scumpe pietri. Şi căci den rostul lui cura învăţăturile mai iubite şi mai dulci, nu numai decât miîare sau zahărul, cum s-ar zice, cc şi decât ace amvnbsia şi nectar (de care Elenii băsnuia, că era mâncare şi băutura dumnezeilor lor) mai cu dulciaţă şi mai cu dragoste au fostu şi sânt.
BPlinit-am dară dupre puţina noastră ştiinţă, porunca Mării tale şi dupre putinţă-ne am silit aşa scoţându-lc, ca să poată fieşte care Rumân, ce şi puţină învăţătură ar avia, să înţelegă. Şi macara dc Dumnezău toţi cititorii de ar pune ace nevoinţă şi osârdie, ca citindu cu minte sâ poată înţelege, şi ca sufletele cele însetoşatc de spăsenie, să să poată adăpâ de-tur-aceste, ca den apa izvorului vieţii dc veci, care Domnul Dumnezău
502
LITERATURA ROMANA MEDIEVAI Ă
PROZA ORATORICA
503
mântuitoriul nostru Hs. zice şi făgăduiaşte Samaritenii şi tuturor credincioşilor creştini. Ioan, Evg., cap. 4, stih 14.
„Şi într-acesta chip sfârşindu-sc şi aciasta, să să tipărescâ ai poruncit, cum Bibliia Sfântă s-au făcut, care săvai că de la răpăosatulu Şerban Voevod, unchiul Mării talc, s-au început, iară şi la începutu-i, ca un vel lx>g. ispravnicu ce erai, şi pre acela nu numai cu osârdie ai nevoit a să isprăvi, ce întru fericitele zilele domniei Mării tale a o săvârşi de iot ai făcut.
„Carte lui Meletie Sirig înprotiva eresiilor calvineşri şi întrebărilor lui Chirii Lucari patriarhului oarccându Ţarigradului ce au fostu. Şi adaosele ce Dosithcu Patriarhul Ierusalimului iară înpotriva acelor calvîneşti eresii de ici de colia au adunat, încă cu voia-ţi şi bucuros a să tipări greceşte ai fostu. Care toate aceste, nu cu mici, sau cu puţine cheltuiale ale Mării tale s-au tipărit şi s-au făcut.
„Mai sântu încă pre mâini-ne acum dc să mai scot de pre greceşte rumâneşte, Mârturiia pravoslavnică, ce-i zicu, de Nectaric al Ierusalimului patriarhu făcută, şi altele care cu Dumnezeescul ajutoriu nevoim a le isprăvi, ca şi acele în tipariu să să bată, şi altele multe bune să să facă, spre folosu dc opşte. Unde vedem, iară zicu, şi cunoaştem că toată nevoinţa şi gândul Mării tale iaste, ca în pomenire vecinică, bună faptă să laşi şi ne-mortu nume să-ţi câştigi.
„Rugăm dară, şi den adâncul inimii rugăm pre Dumnezău cel puternic şi milostiv, carele toate câte sânt le-au orânduit şi tocmit, cu adâncă şi vecinică înţelepciune sa, pren care înţelepciune şi înpăraţii înpărăţescu, şi puternicii scriu direptate, prentr-ânsa marii să mărescu şi domnii biruescu pământul. Solomon cap. S, stih. 15, 16, şi carele viaţa şi lumina cia adevărată iaste. Pre acela, zicu, rugăm, ca să lumineze şi să întărescă pre Măria ta, la toate cele bune şi folositoare, şi pană în adâncii ani, şi pre cinstite bătrâneţe să te trăiască şi fericit
să ie păzescă, Patriii, noao şi Rodului nostru purure măngăîarc, bucurie şi slavă dându-te şi avându-te.
„Ai Mării tale mici, plecaţi şi direpte slugi „Şârban al doile Logofăt „i Radul Logofăt."
„Cătră de bine voitoriul Cititoriu.
„Iaiă, Cititoare dc bine voitoriu, că-ţi întinzu masă. însă nu masă trupescă, gătirc persiană (cum s-ar zice) adecăte cu mi rodii şi alte amestecături ca acele, care numai ceriului gurii dau pre scurtu gust şi plăcere, şi iarăş după aceia flămânzeşti, însetoşăzi şi mai de multe ori peste saţiu mâncându şi bându bolnăveşti şi moarte în ce de apoi îţi pricineşti.
„Ce masă, zicu, duhovniciască, de adevărata dulciaţă şi de toate bunătăţile plină şî bogată, şi cu tot fel iul de roadă, în folosul sufletului înpodobită şî gătită. Den care hrănindu-sc, cu cât mai multu ia, atâta mai mare poftă îi dă şi-1 însânătosază şi-1 înbărbătcză.
„Iaste dară aciasra, scumpele şi folositoarele de suflet şi dc trup învăţături, şi dăscălii ale marelui dascăl şi Sfântu Ioanu Zlataustu, unul den cei aleşi stâlpii întăritorii! săborniceştii şi apostoleştii a Răsăritului besereci şi adevăratei pravoslavnice credinţe îndireptâtoriu.
„Cari pre dulci învăţături şi alese cazanii {Nu den noi-nc, adevărul mărturisim, mişcat, ce den porunca pre înnălţatului şi pre luminatului Domnului nostru Ioan Constandin Basarabă Voevod înpinşi sântem) dupre limba greciască pre a noastră rumănescă, Ic-am întorsu, precum şi alte cărţi am făcut şi încă facem.
„La a cărora iievoinţc avut-am îndireptâtoriu pe cinstitul blagorodniculu şi pre înţeleptul dumnelui Costandin Cantacuzino, biv vel stolnic; însă la cele mai adânci filosofeşti şi bogosloveşti mimata ce s-au aflat, pre dumnelui ca pre un
504 I .ITERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
['roza oratorica
505
episthnon şi ştiutoriu l-am avut lumină şi dezlegare întru toate, şi a noastră adevăr ostencla aciasta, iară osârdiia, porunca şi multa cheltuială, la altele toate cc trebucseu, şi ales la tîpariu, a Mării sale milostiv mai sus pomenit stăpânului nostru iaste.
„Priimeşte dară, iubite cititoare, aceste cu întinsă şi drăgăstoasă frunte şi cu inimă curată. Şi citindu-le pune-ţi minte ca să înţelegi ce ceteşti, că de vei înţelege şi cu direptu şi creştin sufletu le vei lua, crede cum însu-ţi vei pricepe, că atâta cunoştinţă şi dulciaţă vei simţi, cât saţiu că numai au, singur vei mărturisi.
„Nimica asijdere acestu bun şi sfântu părinte şi dascăl (Zlatoustu zicem) nemişcat şi nezis nu lasă, care şi în fire şi în politiia omeneseă să nu fie. Direptu aceia şi cunoştinţa sufletului fieşte căruia cum iaste, să atinge şi să înpunge. Unde unii ce să pricep într-unele greşiţi şi căzuţi, după frăgizela omeneseă, aducându-şi aminte sâ câcseu şi despre acele (de li s-ar mai da şi vreme a le face) să sfiescu. Alţii iarăş dentr-aceste să îndirepteză, şi cele cc n-au ştiut bine a face, făcu, şi traiul lor la cale mai bună, şi mai plăcută lui Dumnezău şi oamenilor a-şi pune, să învaţă.
„Toate dară aceste" spre spăsenie şi spre viaţa ce adevărată şi pre fericită să uită şi privescu, ca cătră un săvârşit şi ţef neclătit şi nemişcat. Care" pre fericită şi de veci viaţă, mântuitorul! lumii Îs, Hs. Domnul şi Dumnezeul nostru pren sângele său, cu necugetată şi nepricepută de nici o zidire dumnezeiască taină râscupărându-o o au câştigat noao, şi o făgăduiaşte, şi o dă tuturor celor cu frica lui Dumnezău creştini, cărora adevărat şi direptu cred şi nădejduescu într-ănsul şi prentr-ânsul făcându-i poruncile o dobândescu.
„Pre care spâsitoriu Domnu rog, ca să învrednicească şi să spodobescă pre toţi după milosârdia sa a câştiga acela viaţă, şi cu dânsul a împăraţi în vecii de ve"ci întru cereştile de dânsul gătite lăcaşe, unde ochiul n-au văzut, ureche n-au auzit, nici
în inima omului nu s-au suit, cum şi fericitul Pavel cătră Corinthcni, în ce dentâiu carte cap. 2, stih 9, scrie şi adevereză.
„Mai mici şi de bine voitori
„Şărban al doilea Logofăt
„i (j/y1 Radul Logofăt."
PROZA ORATORICA
507
THEODOSTE VEŞTEMEANU PREFĂ ŢĂ LA MINEI UL PE SEPTEMBRIE J 699
„Pre blagocestivuluî, luminatului şi înnălratului Domnului şi Ohlăduitoriului a toată Ugrovlahiia Io. Consrantinu Bâsărabă Voevodă, sănătate, bună viaţă, pace şi spăsenie dela Diimnc/ău rugâmu, iarâ dela smereniia noastră, blagoslovenie şi ertăciune.
„Mărturisitu iaste de toţi lucrulu acesta, precum şi Sinesie filosoful mărturiseşte, cum că un oniu, şi mai vârtos puternicu, când bine şi înţclepţeşte s-ar chibzuî şi  s-ar socoti, în du Ici-se-voru de minte şi cunoştinţa aceluia, si pentru ale lui bunătăţi, nu numai oraşe şi cetăţi, ce şi ţări, şi domnii, şi limbi multe, şi cele dc aproape, şi cele de departe, şi dc multe ori şi toată lumi. Unul au fost marele şi tocma cu Apostolii înpăratul Constantinii, iară toaw lumi o au luminat şi au stătut a unuia numai cunoştinţă şi hună faptă, folos toatei lumi. Căutându dară a tot îndurâtoriul Dumnezău cu blându ochiu spre noi, pre alt Constantinii şi acurnu au rădicat, şi la nume, şi la faptă asemeni cu acela: Adecă zic pre Mânia ta, întru tot nevoitorul blagocestivici, ca şi acela, şi foarte ales paznicii celor de Dumnezeu date dogme, ca cum nu numai ale Politiei cu înţelepciune chiverniseşti, ce şi ale Besericii, cu bună orânduialâ înpodobeşti, rădicând şi înnâlţând, nu piramide şi chipuri, ca cei mai de demult spre nici un folos, cc ca un al doile
Zorovavelu, foarte mari den temelie mănăstiri şi multe beserici înnoind întru slava lui Dumnezău; mai mult decâtu fîeşte care iubindu buna cuviinţă a caselor dumnezăeşti şi locuri de lăcaşurile slavii sale. Dcntru care bunătate şi cunoştinţă, nu numai unii spre o parte să înduleescu, cc şi cetăţi şi oblăduiri, şi în scurt toată lume strălucită iaste cu razele bunelor fapte ale Măriii rale, şi cei înpotrivnici de minte ci mare a Măriii tale să miră, şi cc desăvârşiţii direptate laudă. Al doile Davidu întru blândeţe te numescu, şi ce spre Dumnezăire a Măriii tale evlavie laudă. Lipsite era dară besirecile noastre de Canoanele cele ce cântă ale sfinţilor, cc să prâznucscu în 12 luni ale anului; iară ascuţita socotiia a cunoştinţii Mării talc, nu numai lipsa acestora au plinim, ci si turburari ce cc era mai înnainte la besereci au potolitie; pentru că era învăţăturile tipicului şi ale orânduialelor la Mineiu scrise cu mâna, pre limba slovenescă, iară preoţii noştri de pre la sate nici dc cumu înţelegând limba aceia, orândtrialele besirecii nu să faci dcplhiu, nici vieţile sfinţiloru să citiîa, ascultătorii neînţelegându, şi proroceştile citanii, aramă sunându era, au linbale strigându să auziia. Iară cc de la Dumnezău cunoştinţă şi blândeţele Mării tale, cu blânzi ochi, şi spre aceste căutându, ca altu oare care Ptolcmcu, pren mulţi şi ştiuţi tălmăcitori lălmăcindu, spre înţclcsulu tuturoru le-ai făcutu, şi aşa pren buna socotiia a Mării talc toţi învăţători de multe oare care, şi de folos s-au făcutu. încă şi în tipariu toate aceste le-ai datu, întru slava lui Dumnezău, şi întru cinsti sfinţilor celor credincioase slugi ale sale, lucru făeându plăcutu lui Dumnezău şi vrednicit de minune. Care macara că mulţi domni au venim şi s-au trecutu, şi nici unulu pană astăzi nici în gându au pusu, nici au cercam, cc dcntru toţi s-au păzitu de Dumnezău aciasta numai la Măria ta, precumu n-au bine vrutu întru aceia Domnului, că mare folos aciasta au adusu pravoslavnicilor. De care eu mai înnainte de toţi, precumu dc Dumnezău sântu pus, pentru multa milă a sa, Archiereu aceştii
508
LITERATURA ROMÂNĂ MED IE VAI A
întărite dc Dumnezău eparhii, dirept aceia şi mai multu de câru toţi m-am bucuram, şi lucru am lăudam, şi osârdiia am făluitu, şi a totu cinstitulu cap al Mării tale, cu cele den suflet, şi den inimă, şi den rostu rugi şi lagoslovenii am încorunatu, care fie şi dela Dumnezău blagoslovim dc acumu şi in veci, înpreunâ cu roată ce de 1 )umnezău slăvită casa Mării tale şi cu luminaţii şi iubiţii Coconi, şi rude, şi boiarii curţii Mării tale şi ai Ţărâi, şi cu tot creştinescul norod, ce suptu direpta oblăduire a Mării talc sâ află, păzindu-te mai pre sus decât toată răutate şi stricăciune, pacinic şi îndelungat în viaţă, şi până într-adânci bătrâneţe, întru înnălţat scaunul Mării tale neclătit. Fericit cu adevărat, de Dumnezău slăvite Doamne, pentru aciasta te chemu. Dc vreme ce ai câştigat întru aciasta viaţă ajutori şi paznici Mării tale pre atâţe fericiţi îngeri, apostoli, mucenici şi sfinţi, pre a roată stăpâniioare şi de Dumnezău născătoare, şi pre sângur spăsitoriul lumii Hs. Dumnezău, ale cărora duinnezăeşti Canoane şi laude ai făcut la toate beseredlc noastre a să cânta, şi vieţile lor a să citi, şi de toţi a sâ înţelege. Dirept aceia cu adevărat nâdejduescu, că şi dupre ce dentru adânci bătrâneţe mutare, spre ce nestricatâ viaţa Mării tale, te vei bucura cu aceia, şi tc vei veseli întru înpărăţiia ccriurilor îndulcindu-tc, înpreunâ neîncetat de dumnezăiasca şi nespusa aceia fericire, Aminu.
„Al Mării tale herbinte cătră Dumnezău purure rugătoriu, smeritul
„Mitropolit al Ungrovlâhîei Tbeodosic."
ANTIM IVIREANUL CHIPURILE VECHIULUI ŞI NOULUI TESTAMENT
Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiţi ce să află în „Sfânta Scriptură", în „Biblie" şi în „Evanghelie" şi adunare pre scurt istoriilor celor cc s-au făcut pe vremea lor, adeverind a fieştecăruia viaţa şi faptele atâta a celora ce au vieţuit cu viaţă bună, cât şî a cclora cc air vieţuit cu viaţă necuvioasă, începând de la Adam şi pogorând până la Hristos, acum întâi într-acest chip alcătuită şi aşăzatâ, prin multă nevoinţă şi osteneala preasfinţitului mitropolit al U ngrovlahicî chir Anthim Ivireanul şi închinată cu cucerie, spre semn de dragoste adevărată, prealuminatului şi înălţatului marelui domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească Ion Constandin Brâncoveanui Basarab Voevod.
Dat în vestitul oraş al Târgoviştei, la anul de la zidirea lumii 7217 <1709>, meseţî iulâie, 1.
„Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţa Şi în fiinţă le-au adus cu multă biruinţă
Şi după aceia au zidit, luund pământ şi tină
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină,
Dupâ asâmânarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feţii lui şi duh dc vieţuire
510
LITKRATURA ROMÂNA MEDIIiVAIÂ
proza oratorica
511
Adăugând din coasta Jur, face, cu socotinţă,
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuinţă. Şi dintr-acestea amândoi mulţi oameni să născură
Precum să vede luminat de-a rândul în Scriptură; Oameni aleşi şi minunaţi, vestiţi în fapte bune.
Trăind în blagocestic, precum Scriptura spune. Şi de la acestea de la toţi luo asemănare
Şi iubitoriul dc Hrisros, întru credinţă tare, Prealuminatul Constandin din viţă Basarabă,
Stăpânul Ţării Rumâneşti, mulţi ani sâ aibă, Care la sine adună florile bunătăţii
Şi cu credinţa defăima căile strambalaţii."/
PREALUMINATULUI ŞI PREAÎNĂI.ŢAT1_JI,UI DOMN CONSTANDIN BRÂNCOVEANU BASARAB VOEVOD .
Multe şi despărţite sânt faptele şi sfârşiturile a cugetului celui mulţemitor, prin mijlocul a cărora sâ adeverează fără dc prepus cum că rămân întru neuitarea celor ce li s-au făcut binele. Toate facerile dc bine ce au câştigat, iară mai vârtos şi mai ales aceste doao: întâi mulţemita cea adevărată care să face din inima cea călduroasă prin cuvânt şi-a dooa, oarecare daruri mici spre semn de cunoştinţă a datoriei ce li s-ar cuveni.
Pentru aceasta dară şi smerenia noastră, cunoscând cum că pentru multele folosuri şi faceri de bine ce ai arătat şi arăţi mărita ta de-a pururea cătră noi sânt datoriţi nu numai să mă rog lui Dumnezeu, pentru fericita sănătate şi buna întărire întru luminat scaunul măriei tale, ce şi veri cu ce alt mijloc aş putea să mă arăt cătră mariia ta mulţemitoriu şi voitoriu de bine atâta la cele sufleteşti, cât şi la cele trupeşti.
Drept aceia am vrut cu iubire de osteneală de am adunat şi am însemnat întru această cărticea chipurile şi obrazele tuturor strămoşilor noştri anume carele din carele să trage, precum să povestesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură în cea
veche şi în cea noao şi ca un dar mic şi mare să o aduc creştineştii stăpâniri a înălţimei tale, mic zic pentru statul ei, de vreme ce pre scurt şi cu puţine cuvinte închiiae toată rodoslovia dc la Adam până la Hristos; mare, iară, pentru gândul, căci întru această rodoslovie să cuprind obraze de oameni mari şi minunaţi, proroci, drepţi şi împăraţi, a cărora râvnitor fierbinte eşti înălţimea ta şi o oglindă curată prin mijlocul a căriia poate să vază fîeştecarele toate bunătăţile a celor fericiţi bărbaţi.
Şi socotesc lucrul acesta sâ nu fie fără de cuviinţă şi fără dc socoteală; una pentru căci acele ce înţelegem prin auz şi prin cetaniia a multor zile cu vederia chipurilor celor însemnate şi cu cetaniia povestirei lor pre scurt mai mult ne încredinţăm şi mai pre lesne întru pomenire le putem păzi. A dooa, ca celuia ce eşti stăpânitoriu întru aşăzământ preaslăvit şi întru oblăduire prealuminat şi de atâta mulţime de credincioşi purtător de grijă şi chivernisitor să cuvine drept aceia a fi adus înălţimei tale de la noi un dar ca acesta; că cele luminate şi preaslăvite să cuvin iară celor luminaţi şi preaslăviţi. Pentru că mariia ta întru prealuminatul neam al Băsărăbeştilor dintru carii s-au arătat domni vrednici şi creştini, însuţi ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur şi ai înflorit ca o floare cu bun miros, păzită cu mila lui Dumnezeu, neveştejită până acum şi să va păzi şi de acum înainte kata diadohin pentru multele şi nenumăratele faceri de bine, carele au câştigat cei de departe şi cei de aproape de la creştineasca şi asămânătoarea lui Hristos voinţă a măriei talc, pentru care lucru dc vom zice şi tc vom numi coroana tuturor domnilor nu vom greşi adevărului, dc vreme cc ca un măslin roditoriu ce eşti sădit în casa Domnului întinzi spre toţi ramurile cele neveştejite ale milosteniei şi făcliia creştinescului tău suflet spre faptele cele bune şi dumnezeeşti pururea aprinsă cu focul credinţii şi a dragostei cei fierbinte şi pusă în sfeşnic pentru ca să lumineze tuturor celor ce sânt întru întunerecul scârbelor.
512 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
proza oratorica
513
Şi precum într-o grădina împărătească cu multe podoabe sâ află multe şi de multe feliuri de flori, carele veselesc cu mirosul loate simţirile celor ce s-apropie, aşa şi chipul cel de Dumnezeu împodobit înălţimei tale iaste plin şi împodobit cu multe dauri şi bunătăţi şi pociu zice cum că, ca alt Pariv indianesc, carele cu puteria lui cea trăgătoare trage la sine toate materiile sau ca alt izvor din Scotusa cc închiagâ toate vasale cele stricate, aşa şi blândeţele măriei talc trage pre toţi cătră sine şi-i închiagă cu mâugâiare şi tămăduiaşte a fiestecăruia scârba inimii şi supărarea lipsii cu îndurarea.
Şi cu adevărat eşti tot cu totul un chip însufleţit asemene făr' de nici o despărţire cu acei minunaţi şi vestiţi cc mai sus s-au zis, atrăgând şi adunând de pre la toţi bunătăţile cele mai de treabă şi mai mari: însă de la unul cucerniciia, dc la altul credinţa cea fierbinte şi râvna cea dumnezeiască, dc la altul iubirea de streini, de la altul blândeţele, de la altul îndelungă răbdarea şi nerăutatca, de la altul milostivirea şi iubirea de săraci şi de la alţii alte bunătăţi, carele sânt cunoscute şi adevărate că le ai mariia ta, iar mai vârtos şî mai ales de la dulcele mieu lisus, smereniia cea de margine; că decât te-au mărit Dumnezeu şi te-au înălţat în cinste şi tu stăpânire, cu atâta mai vârtos te smereşti cu duhul. Şi pentru aceia cu multă cuccric te afli supt jugul cel bun şi supt sarcina lui Hristos cea uşoară, priimind cu multă răbdare şi cu multe blândeţe necazurile şi supărările cele multe şi de multe feliuri ce vin neîncetat, totdeauna, de toate părţile.
Şi precum cei într-un nume cu mariia ta slăvitul şi de Dumnezeu încununatul, marele şi înrocma cu apostolii Constandin, întâiul împărat al creştinilor n-au ţinut cu putere omenească schiptrul împărăţiei, ci numai cu singura nebiruita puriria împăratului ceresc, într-acestaş chip şi mariia ta, ca un iubitoriu de Dumnezeu nu uădăjduieşti a chivernisi trebile domniei cu ajutoriul şi eu înţelepciunea omenească, ci chemi
pururea şi ajutoriul cel de sus căruia mă rog necontenind ca să ajute măriei tale, păzindu-te cu sănătate, cu veselie, cu viaţă îndelungată, mai presus decât toate celia cc aduc întristare, neclătit şt nemişcat, întru înălţat scaunul măriei tale, împreună cu toată luminaLă rudeniia măriei tale. Amin.
Dat în vestitul oraş al Târgoviştci, la anul dc la zidirea lumii 7217 <1709>, rneseţă iulâie, 1.
A pâzitei dc Dumnezeu înălţimei tale, întru Hristos rugător, smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Anthim.
PROZA ORATORICA
515
THOMAS A KEMPIS,
URMAREA LUI HRISTOS
Thomas a Kempis, Urmarea lui Hristos, traducere din latină {De imitatione Cbristi) în slavonă de Udrişte Năsturel, mănăstirea Dealul, 1647
ni)(=1\ooAOT,i(i,
ItPO'lV>C P,t: ifI(:IIHOAlt\ | i ri-o iiaKpjini*.«S, nţi»!!Af>-fiHiiiiMSiKt ( ii- jjVm-k S-ii.^; I'kh-v rin, F.A|i:i.iJ.n8. | IV&Hn r^r^ro^,iin(», AlinnfitueiiHiNeţ- ] Goţ'i.tRciia.iiS, ii c-kCbi, rtl.MA-isrpiJWi si,iiAA itijfn•fui'i', Tiiiii+fiui(.«S!i;i | es.ai.\\S EÎÎn-b 11 e^rj^liinifl», î\vki ,\(Srtt; niicJhhuk, pjK.M-kni'-k ka.iiiâac*, fi.iAeiuiiiHC<* Kixn-h.
KNMKIIIţiî   l!yK«  tiu,  w ;\i  H»Aţ.lH;.ÎHlH> t SI4Â111»  K-h ivfclIOIIlţ IIMAI]]*!», fiîKI ll|3,lJ-
m*A b> p*ciiot*, fi rii* K'cAjekfi np.i-liiA'k, li.HdiOKiiiirif c* ACCTotiH-kiiiiMA icm'-'if AiMjrm *\-E« sptAiim, lî /i ti A'' fir.i \ f^merrtii ,M»ii'iV: R' ,\s,n¥ H,<uii.u kjii«h-|«S îl HJnpiin.li.uS, K(i|i" K-k ficiiiînniS nu [k«mS:k« TpfKSMtvyia, iv iviiarinKi sţimim ui™ | ct,in-skAhhSij, HMUitmMj, r~ÂK> GAiuW-fCKdr-u' kt, b..iiii3 ^#,«,110 â-;iiLikj : Ji'A'i " | n^ Gp.tHH c-blijsxîulM, iiop.i;«iMi(S «ţ-wi ii I njr/kiKAtHiiŞ. sălii lumi      Ti u.Iiuhaiii ii | flrAfiAiitKtiMH
AaUKS U'HOiVlB  KhlK* jllltt ;  IwkHthU  oţ"KKl   KhlCIflh,  Al (îl ii   CT, CKS-||'[,HH WJAM. il'Jl.lnv
npttMftiuriv fi ii|it-|(e-tnM*rui \&iai AlertMWEt' . iO mw-fc. «ţ-u» nimH.ivi wh^i Tor^.i
EUSHIHAIH KipH-]clllKflK.iHHS» l'l (>. HIITtiUH KT.KSlI'k i;Hll-|ri aw.ki fi Kfl|l,\lH npmir-cJhHS» (w'ci|llHHTifiuiIll llJCTpklIl'.il hj4j,ihkji,() nAillHh\ | IK-   B(I1A1«HH  ÎKl HflUJJ-kAI, ÎCAi
PRECUVÂNTARE
Prea sfinţitului şi dc Dumnezeu alesului şi prea înţeleptului în Christos părintelui, domnului Varlaam, cu binecuvântarea dumnezeească mitropolit al Sucevii şi arhiepiscop a toată ţara Moldovii, prea căldurosului viu stăpâni tor şi binefăcător, cel mai jos iscălit, ca un rob închinându-i-se, îi zice, să se bucure (îl salută).
Cartea aceasta purtând frumosul titlu despre Imitarea lui Christos şi prea vrednică fiind a se numi cu toată dreptatea aur adevărat, de multă vreme, ca să zic aşa din anii copilăriei mele, aruncată şi prăfuită în casa noastră, ca un lucru ce, în adevăr, nu era de nevoe nimănui, a fost luată de noi, din vremea aceea, adică din vremea venirii neamului Sarmaţilor în ţara noastră, când după luptă, fiind bătut şi biruit acel neam de ostile voastre şi ale noastre şi ale Agarcnilor, fu prinsă (robită), voi mama cu copiii săi, a acelei prea slăvite şi prea luminate case a Moghileştilor. Pe atunci mi-aduc aminte că a fost adusă de către ai noştri, care au fost acolo şi au cumpărat-o împreună cu alte cărţi şi lucruri — o prea sfinţite cap al păstorilor! Şi nu după puţină vreme, ajungând la vârsta tinereţelor, am căpătat aşa dor în inima mea, multă şi caldă şi de Dumnezeu dată dragoste pentru limba râmlenească sau latinească, nouă vădit înrudită, astfel că în minte şi în inimă nu mai purtam aproape nici un alt gând, decât să învăţ această limbă, noaptea şi ziua, fără încetare exersându-mă. Până cc şeful înţclcpciunei şi dătătorul de înţeles (de pricepere) a binevoit să potolească setea inimei mele aprinse de dragostea plină de flăcări pentru (această) limbă, printr-o deosebită deprindere (învăţătură) -într-adevăr - nu numai din înţelepciunea cărţilor scrise, ci şi convorbirea vremelnică şi nevremelnică cu toţi cei cc o cunoşteau bine şi în chip natural (nu artificial), fără să-mi fie ruşine. Astfel, cu ajutorul luminat al celui cc povăţueşte pc tineri (tineret), din neştiinţă pc încet s-a ridicat mintea mea prea tâmpită, (şi) cartea aceasta, poate ca una ce era mai potrivită pentru înţelegerea mea, poate ca una ce era învăţătoarea cea mai iscusită pentru a imita în adevăr pe Christos - precum singură pe sine, în toate cele pentru ale ei capitole, se arată, plină fiind de toată înţelepciunea cerească şi dumnezeiască — foarte rar era pusă la o parte de mâinele melc, până ce filosofia ei, inspirată de Dumnezeu, pătrunse în mintea
516
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
şi inima mea, unindu-se eu iubirea statornică dc Dumnezeu, şi prinir-o arătare dumnezeiască) s-a îngăduit ca această mică floare dc aur să fie înfăţişată lumii în limba sfântă slavonă (aşa cum a mai fost tradusă în alte multe limbi orientale şi occidentale, după ceea ce am auzit spunându-se la multă lume şi după cum cu însumi mi-am putut da seama de aceasta).
Am fost împins şt încurajat până acum de influenţa iubirci melc pentru aceste două limbi, adică slavona şi latina. Traducerea acestei mici cărţi de aur, zămislită de mult timp în mintea mea, ca un fruct arzător dc dragoste, a fost făcută pentru folosul obştesc, ca şi pentru al meu personal.
Dumnezeu cel a tot puternic, care hotărăşte orice lucru şi alcătucştc totul spre binele lumii, a binevoit ca această carte folositoare sufletului să fie, în sfârşir, îmbrăcată în timpul de faţă în haina slavo-iliriană, înăuntrul meu, prin adevăr, iar nu prin şriinţa umană, pentrucâ este o culegere de înţelepciune, o creatoare a binelui, scaunul duhului sfânt şi un propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu creatorul.
Fii sănătos Părinte al Părinţilor cel prea binefăcător. Al prea Sfinţiei Tale, de Dumnezeu alesul de ambele părţi, mântuire caută prea iubitul rob.
Orest Năsturel, al doilea logofăt al ţării Ungrovlahiei.
PREFĂ ŢÂ LA TRIO DUL PENTICOSTAR (ATRIBUITĂ LUI UDRIŞTE NĂSTUREL), TÂRGOVIŞTE, 1649
GAGtlil CXIIM1 IIPOillhlIIItieHintll u *A.U-<.\t,.ivîi*. R,uA«'mn.i kci-v si.ua.» SriiOK.UfTH  â.irM.mMiicfcc^   ii  npoH ;  McTirkiiiiK.u:'   11   nţnn^tn'fcHuia.NS nnh i'^',nf-
llXr'X »' J(|1CTt- RilŞ ,\JAUekl"lHS, KXCIfft C'rV HillHIlIhljA r^phl Â.P.PIICKTf*. ri|HH3<ailll4Mi:i >>CIICK,vl>HIIK*   II   KT. rk.ttli  CSl[1ll,H  W    Cll'llIIU.II'IV    CKKakSlIAIHl.l    C(IKKCK.ir,   ^X^IIMM II.'-
ELENA, PRTN GRIJA ŞI HARUL LUI DUMNEZEU STĂPÂNA ÎNTREGII ŢĂRI A UNGROVLAHIEI TRANSALPINE, şei., prea cinstitului şi prea cuviosului întru LIristos dintre ieromonahi părintelui Damaschin, prea alesului mărturisitor al întregului munte Athos cel cu nume sfânt şi tuturor celor cc sânt din sfinţitul sobor sârbesc le face cuvenită închinăciune.
tî-k 'HITilTMIî
I'h'a nirkKĂriiru- BjirCTlw,  K\ -rpoiţii  iikn.ii.ii,ii-ii'. *i[.x 0(1 l;k»3iUMi.iiu. fi til.i n-ii-
fi   c.ioka  cxkmiia'lfilIM   li   î.v.ii fMÎ    Plil-klţ'kfll'k,    li kk"   c-mi' mikiiiwtk?-
pri|]Jr'o «y-rfeiiiHTiiMi w o>i-i mp»^,(tkkh-k it'h iic(,i,*ii'b i.'i cii-k iioiiikiUmjj.ii'w. u KicA Kis,vti iicniMi*wiiiir»v iifKfAkiitijiiail ii nmrAnk.Mt. ii;k,yiKimi.ht., iiivkcKkTAW.*.
tl BSr*'<fTHKklAt KIIÂrillltl !-CII.v^ki lî.Ullhl, iiJ'l<*'*»'"IM *\t|l*KiWX"ifi 3,111:1.1(1 III CK--.* r*-ll|ţJ;KMIIII,m Ilfl'fefK'fclMJI'lV I'AIM 11 KflKCAW I"' itlS.«î.l Cir.lllARkl. K1CIA 3(.w.1A <^T|t,'-HMtfU <R.«,',l.(1K:h'h,l. li KlCKiHil.H 11)1'li * Cljllll iiIIV -î|l J'l'll (IM tÎTi.ţ.in.1 ,«it(w iiJ,' l'lTA Ititlih  31.YIA*   (ţ'l'fMUAţîCKufc.    HjlÂT.tKI   CUM  HtlATMTUCA  «* UTi   AţţllfKillllA.* KM»!'*
Tfim\ HK'kTHJj. kt,  Kti-r.i»kSi|iia\ ri\i,vfc Tn»r*mi4i'i.  Kt, itfcr*   KUTi*  iHi|i.i, rtpnft.
5!8 LITERATURA ROMÂNA MED1HVAU PROZA ORATORICA M"
CnCtuU»!!  All|m.   <Jj:,UII   AKHJ  AlAlITlA,  R'h a""-   H*llii.hat'k   cffclA  Al'IH1|.ki AMTpOHM.
IJ>KI Rif.-.ISH-ti. OlLftpIlMfllJiKI KkIAl. KT, rt^T,- KMTLJ Alf|M. ,»fii\!>. C[icHlT.i;K( Al 1(1.). ,.l\:.ttjî. ill,\IKTIU'tM,   K,  iUfl^l  ÎUKl.1,  KTl 3,   ,VHk-    "AllilAlAT  tTr*  CljilNN*  A14IIK.I jJlO^lVTJ îlltllj
ÎHsyiicKAr*. k|t¥ri> climiii, Si. S aSh^j, fi. kawi iiacv11? ■'■ '»âA~r'' rt^i"S, ii. >k iii t»<
■*"tîT,»,   tÂV.-UtTmikl»   ,\|UL)KAKM li   WilHKAr*    KlliiSI   Kklllll    «.«IIIMTJI'Î. finp-tc-
KtVIMMi*  h   KĂrCKTMKkl*  iri CjlllIt-lkHIIHW   nbJIIJI ll.MIHHAlkl.*   kllArilHII. k'k   k   p;-ki AtVT'1
j(H1iriS(T«j 11 p-W fciuimiAic AiiiT|ifiK.nn j np-fe^ii ri^.HKii.ii.n-,'. Tp!.i«j(Wic.« rci.u> [lUKrM», js* rii-fciiiNUi) ii Mtiiiiilti kt.  Huji|'k)"w   Iiir.iwiv   iifi?.n#hiX, f+frc-^rii if
KOCHkl, tt  .«-fccTA  UJ.lllllrprtJ,-k. ,Wl-HJtTkI3J »[   r.MlHWHH 11,11, KT.   HÎAUM  llpTrjţ h iiHj'l
5ki>a3ti. Rt. aA»EAKH(ii «jii; ivii» li KpiTi* iiiici'HTii   rfcn^li. a1*ahairm  Kl"a (1.1,1,",
WKJrl fewvMId IMtJltCCA. VKTSiyf'l tli* KHlirtl, ,T(|II 1T0 ES^lT'h Jl .^r(l t illiHHC, ^S)"Mlk KCiTCCTH     HCIIpAKAAHTI.    lilIACk    rp-fclIlHIJjf-k    idM    ATWfc     CyC|>S,\MJ    TpS ,i,H RinilfhtiA
eackiIti ĂhikaiwVh. ii^■■ i■:+:> [hi ii|ikj ÂrfA-k, mt, pt>i;ă rp'kiUH.i iiRpinH.i, li ,\\"'h «ynmat..
Kl"'* eţ-Bll' KT. Tpeiţll î.l/tlICAlS A'1 KS,\t-fc, ClÂKd 'IfT'li, li ii.-KAOii AHlr |ÎK>' TK^HS U'TKA|tll,   KILkfftK*   HiHHkJi*   K-fckTI,   Sl vumk :
Mi:*** HAXII^k-||llL1f A kt, 11^*1 liK^v Al,*ţllll Lli &IAAk>T llptl'Ti'l lEfLII^IICTAlUII^ITI ItMIH Tji;««,\i   "             ''M.l.i\'Tl   lf|IIIIVli           C*K|l*illlll(.l  cfkliA  Klltîl'M   H« '
.1,1 ■(
II Kv'll
ut.
XlICTfAh-rilM.-i  «.ilIK   liAI'^.l.iTHft  AMII.U'k   KCl'l.  T |1      l'l III LI t CA   fffAVk .vk'i'k, <;«  KKrtt.UII   m|k"ui.u]1   CK.'lilIH   TllS.V* <Ik-niL.ll.
lil|ll   'II-;-    KClip,    MK*   1AIIN ll.-l'|l'kllll'HWll   MAli    .\.-K|vL HITyil,lllllCA\-CA\.
iiji.'iiiiiitk-  uliu iiâcti ri'-fcimiMa-t. cno.^iiiiiTi. mko ,\.i'i r.i.n » (' iî i-i py.iS'iufi ll,ifji,\ kri
KA<KIIEHIII iVV.**!1,' MH'tA^A^llT* ^TOT»*"AIII hAAV'k H^K'I'KO       fAin*îIMIA ittlt^. ff.Ullllfc
„Către cetitor, - Cai prea marca bunătate a lui Oumnedeu celui întru treime cântat, a tatălui celui fără de început şi a fiului său şi a cuvântului de asemenea fără de început şi singur năsem din dânsul de veci, şi a duhului prea sfânt şj de viată dătător şi mântuitor, din tatăl nu născut ci purces si care în fiul se odihnesec şi tdte peste tot le întplinesce, — cât şi cu porunca şi totă cheltuiala prea luminatei şi prea cuviosci principese domnei Hiena, stăpâna Ungrovlahieî transalpine, soţia prea luminatului Domnitor şi voevod Io Matciu Basaraba, de sine stăpânitorul întregei ţcri a Ungrovlahieî, şi cu binecuvântarea prea sfinţitului archiepiscop Ştefan Mitropolitul întregei teri a Ungrovlahiei, a început să sc tipărescă acesta dc Dumnedeu inspirată carte, Triodul înflorit, în de Dumnedeu slăvită cetate Târgovişte, în anul de la facerea lumei 7156, iar dela mântuirea lumci 1648 luna lui Martie în 17, în dina pomenirei sfintei muceniţe Matrona cea din Salonic, şi s'a sfârşit în anul de la
facerea lumci 7157, iar de la mântuirea lumei 1649, indictionul 2, luna lui Iunie în 7, diua pomenirci sfântului mucenic Teodot, episcopul din Anchira, cercul soarelui 17, al lunei 13, cheia paştilor 3, epacta anului 7, în al 17-lea an â) fericitei domnii a Domnitorului şi marelui principe mai sus numit şi a prea luminatei şi prea cuviosei lui soţii, mai sus numitei principese, în al 2-îea an al archiepiscopieî prea sfinţitului mitropolit mai sus pomenit. Şî m'am silit întru acesta scriere (tipărire) eu păcătosul şi cel mai mic între călugări Ioan ieromonahul dela muntele Atos, din Bosnia, din locul Kamcngrad (Cetatca-de-piairă), din mănăstirea Gomioniţa, în care am şi primit faţa călugârescâ. Prea iubiţi întru Ghristos părinţi şi fraţi si cinstiţi domni, ve rugăm pe voi pentru Dumnedeu, şi în genunchi cad, cătrâ cei ce veţi ceti acesta carte, dacă va fi ceva greşit, cu duhul blândeţii sâ îndreptaţi şi pe noi păcătoşii, cari cu osârdie ne-am silit pentru acest lucru, să ne binc-cuvântaţf şi sâ nu ne hlescemaţi, fund că nu a scris înger, ci mână pâcătdsă şi gredie şi duh fără curaj. Fericit să fie cel ce întru treime unul este, slavă şi mărire şi închinăciune făcătorului din partea făpturci, în vecii nesfârşiţi amin.
„întocmai cum cel mânat dc valuri în adâncimclc mării doresce să ajungă în portul liniştit, tot aşa şi cu am dorit să ajung la sfârşitul acestei sfinte cărţi. Ghristos
începutul      şi sfârşitul.
„Pe voi, fericiţi iubitori de Ghristos, ve rugăm cu toţii câţi nc-am trudit cu acest lucru, l'roca tipograful şi cu toţi cei-laltî ai săi tovarăşi de muncă, dacă cum-va, ca oameni, am greşit ceva în acest lucru, sau n-am tipărit bine, învredniciţi ne pe noi păcătoşii dc iertare, ca şi voi însi-ve să ve împărtăşiţi de Ghristos. Veniţi cei bine-cuvântaţi de tatăl meu, voi veţi moşteni împerătia gătită voue din slujirea (cultul) lumei, amin".
520
LITERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
PROZA ORATORICĂ
521
O cerere prin sine însăşi nobilă şi îndrăzneaţă o, dc trei ori fericiri părinţi, prezintă învederate temeiuri şi suficiente circumstanţe când se arată o faţă plină de evlavie, propunând şi solicitând lucruri binecuvântate. Şi încă sc vede că se cer lucruri îndrăzneţe, de către un bărbat care făgăduieşte nu putină jertfire, şi având putere pe care o deţine nu fără vrerea lui Dumnezeu, cârmuind corabia vieţuirii cu o minte veghetoare, petreeându-şi fericit ziua, şi care rânduieşte discipolilor lui zile alchionidice1 şi le aduce, nu cu puţină cheltuială, chiar lapte de pasăre2. Aşa ari cerut şi voi, bine făcând şi bine lucrând, mergând pe urma poruncii evanghelice; dar nici de toate, nici totdeauna, nici de la toţi.
Căci a cerc de toate c aproape de culmea iăcoririeî; întotdeauna sau des e potrivit carienilor, ere au auzit în Atena: „Ieşhi carienilor. că acum nu sânt încă sărbătorile florilor3", iar a cete dc la toci este o lipsă de ruşine. Nu cunosc, zău, adevăr mai respectat de filozofie: să fu sincer cu corbul sau cu linguşitorul cure joacă comedie si triumfă ca tragedian?
Voi însă, cu bună seninătate şi cu întreagă înţelepciune aţi cerut din cele cuvenite, la vremea şi în chipul cuvenir. De aceea att şi primit cele cerute din belşug şi vrerea voastră prea dorilă s-a făcut lucrarea noastră.
Nu i-am îndepărtat nicicum pe cei care au cerut la fel, nici pe sfinţitele voastre capete ci, după cum era nevoie, ajuturându-ne Dumnezeu, ani dat darul grabnic, prea slăvit şi prea dulce, prin mulţimea cuvintelor, dar mai ales prin faptă. Atunci, golul nedorit în vremea viitoare l-am împlinit prin darul cel mai bun decât ura. Pentru că într-adevăr livezile harului pururea înfloresc, nesemănaie şi nearate şi chivotul harului nu sc vede mereu gol, precum a arătat cândva muzicianul Simonidc, fie cântând, fie sârguind.
Cu adevărat va cuvânta veacul bisericii noastre despre Penticostarulacum diortosit cu voia voastră stăruitoare, curăţit
şi plivit şi de unele slove care nu vă sânt de trebuinţă, tipărit cu iscusinţă dc tiparniţa noastră şî ieşit acum la lumina soarelui întâia, a doua şi a treia oară. Intr-un cuvânt - după laconieni -, Penticostarul este lucru mai vrednic ca multe altele spre folosul sufletesc cel dc obşte, spre doftorisirea patriei, spre învierea spirituală, spre vrrnev&e^4 şi prea înţeleaptă jiwXu5, buruiana cea numită de Homcr.
Fiindcă a îmbogăţi este lucru mai împărătesc decât a se îmbogăţi, dar mai ales a face bine s-a spus că e mai dulce şi mai bun decât a primi binele. Deşi locmai această binefacere am preferat-o - ca mai degrabă să dai, decât să iei -, căci cu adevărat un dar al lui Dumnezeu şi o imitare a lui este „binefacerea decât care nimic nu e mai bun", precum de multe ori cânta poetul Ţheognîs. Şî aceasta s-a spus de Sirabon: .Atunci este mai cu osebire imitat Dumnezeu de oameni, când fac bine celor ce au nevoie". Şi de împăratul Tiius care striga: „Veniţi de scoateţi de la mine, ca din Nil, unduiri pline de bunătate". Căci de cine se ascunde binefacerea? Căci cele bune din fire sânt bine împărtaşitoare şi dăinuiesc în veci, şi nu se învechesc, şi nu se fiiră.
Vino, deci, sâ ajutăm şi mai tare pe bărbaţii buni, bine cunoscând că a face pe placul tuturor întru toate - deşi lucrul cel mai cinstit nu este şi cel mai lesnicios - tuturor le este necesar, dar mai înainte de tuate nouă, ca să vieţuim nu numai pentru că ne-a ales înţelepciunea; şi iarăşi binecuuoscând câ am avut aceeaşi solicitudine faţă de toţi, şi grijă pentru cei împovăraţi; totuşi, am socotit a fi şi dc folos, şi legiuit, drept şi prea cuvios a face bine mai afes celor cc au îmbrăţişat viaţa monahală şi care au simţit acea fericită viaţă din vârsta copilărească. Astfel, judecând acestea cu un duh foarte învăţat şi cu o minte hogat înzestrată din ştiinţa cea prea dumnezeească, ne-am obişnuit a da şi a trimite toate îndoit. Adaogă şi faptul că dihotomia (sâ trec sub tăcere trihotomia
522 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVA1A
PROZA ORATORICĂ
523
Stagi ritului) nu a fost socotită vrednică de primire dc către cei din vechime. De aceea şi noi, având în minte porunca dumnezeescului Pavel, v-am învrednicit pe voi de îndoită cinstire cu dragoste omenească si dumnezecască, fiind îndemnaţi de rugăciunile şi bunele voastre moravuri.
Deci s-a isprăvit şi s-a săvârşit lucrarea, după cum noi cu dragoste dc osteneală ne-am propus, şi precum Domnului i-a hineplăcut aşa a şi fost. Căci ne ruşinăm a zice „Din păgâna eiiiapiievT| este aceasta, din trebuinţa mai sus spusă", pentru că fapta noastră să nu iasă din curtea bisericii noastre în chip vădit împresurată de hotarele impietăţii care desfrânează atât dc mult independenţa omului.
Deci cu dragă inimă primiţi cele date, pentru că „cel ce mulţumeşte va lua din nou", după cum grăieşte cuvântul cel de obşte şi din calea adevărului nu s-a rătăcit. Căci darul nu este mut, ci ca şi cum ar da glas, mulţumeşte binefăcătorului. Şi celui cc este de faţă i-o rosteşte mai răsunător decât o trâmbiţă tireniană si decât o boltă bizantină care repetă dc şapte ori cele glăsuite; de unde şi darul primit în dar, deşi e neînsemnat şi trecător, omul cel înţelept şi bine priceput îl laudă, socotindu-1 drept cel mai bun. Dar spune cineva că vorbele despre daruri trebuiesc să fie măsurate şi foarte scurte. Şi nimeni sâ nu-şi laude singur cele dăruite, a spus Lucian, căci acest lucru e de ruşine şi fără de folos. Astfel este, o, preacuvioşilor. De aici cel mai înţelept dintre toţi iudeii a glăsuit în Pilde: „Sâ te laude pe tine aproapele, dar nu gura ta; străinul - jiu buzele tale", căci lauda altora e mai dulce decât auzirea dc la sine, iar lauda de sine e pentru unii fapta cea mai păgubitoare. Doar şi când erau unii încununaţi la serbaţi se obişnuia ca alţii să vestească public pe învingători, înlăturând vorbirea despre sine, cea lipsită de dulceaţă, după cum mărturiseşte prea învăţatul Plutarh. Adaogă, dacă vrei, că orice dar scos la iveală pare greoiu, şi că povara limbii siciliene e foarte apăsătoare, deoarece este, parcă, înjosită din cauza accesibilităţii lesnicioase; în schimb,
acolo unde darul e închis în cămară, dupâ cum se cuvine unei fecioare, se bucură cu totul şi iarăşi se bucură.
Iată însă că introducerea depăşeşte normele de expunere a unei precuvântări; aducându-vă din nou aminte, prea binecinstitorilor părinţi, vom ajunge la sfârşitul începuturilor noastre. Iar colofon aşezăm pururea pc prea iubita noastră maică, cinstirea lui Dumnezeu, întru care, şi pentnt care, îmi pun fără cruţare duhul meu. îndrăznesc a spune că amazoanele Mântuitorului, după pictori, se leagă una de alta cu nişte legături ale harului curat şi prea iubit mai mult decât cu nodurile lui Gordian. Ce înseamnă pentru mine jocul prea meşteşugit scos la iveală de picior? Darul l-aţi primit la timp potrivit; răsplătiţi dar peste dar, după cum v-aţi învăţat.
Dar întrebaţi care e darul şi care e cererea? Nu cer veşminte ţesute cu fir dc aur, nici perle de India, nici pietre preţioase, o, bărbaţi neagonisitori; bunuri vremelnice nu cer, dc acestea mă lepăd, căci aceasta este mâncare fără de folos, si o bogăţie neobrăzată. Aşadar de rugăciune mă îngrijesc, după o rugă mai caldă către Dumnezeu însetăm ca cerbul, si eu, si domnul şi soţul meu6, care la suflet e la fel ca mine. Aceasta e rugămintea noastră, aceasta c şi cererea. Voi urmează sâ daţi, o, prea cinstiţi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, şi să daţi la timp. „Oricui cerc dc la tine, sâ-i dai", a zis El, şi la vremea făgăduită, ca nu cumva să fim minţiţi de rugăciuni, rugămu-ne. O, dacă am fi stăpâni pc rugăciunile nost re! Veniţi de ridicaţi mâini de rugăciune către Promatorul cel atotvăzător pentru mântuirea sufletelor noastre de greşaleie noastre cele de voie şi cele fără de voie, ca slobozindu-ne de aici, unde e întuncrec şi mulţime de răutăţi, să fim vrednici de împărăţia cea cu chip de lumină şi să primim acele bunătăţi negrăite pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit. Fie! Fie! Mijlocind prin rugăciunile voastre, de care depind ale noastre, sâ trăiţi voi, cei ce sănteţi înzestraţi de Dumnezeu cu har, şi să vieţuiţi prea bine după omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Amin!
3- ORATORIA ECLEZIASTICĂ
VARLAAM CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ
DUMENECA LĂSATULUI BRÂNDZEI. EVANGHELIA DIN MATHEI ÎN ŞEPTESPRÂDZECE CAPETE
Dzise Domnul:
Dc veţi erta pre oameni de grişeiele lor, erta-va şi pre voi pârin'rele cela din ceriu; iară de nil veţi erta pre oameni de greşelele lor, nice pârin'tele vostru nii va erta pre voi de păcatele voastre. Şi când vâ postiţi, nu fireţi ca cei făţarnici mâhniţi că-ş' posomorise feţele sale ca să sâ arate oamenilor postin'du-se. Adcvâr grâesc voaâ că-ş' iau plata sa. Iarâ tu postin'du-te un ge capul tâu şi faţa ta 0 spalâ, ca să nu te araţi oamenilor posrin'du-te, ce pârin'telui tău în taina, şi părintele tâu cela ce vede taina da-ţ'-va ţi'e la arătare. Nu adunareţi şic vistere pre pâmănt, unde-s viermi şi putrcgunca putrcdeştc şi unde furii o sapa şi o fura, ce adunaţi şî'e visteriu în ceriu, un'de nu-s viermi, nice putregiine putrcdeştc şi un'de furii nu o sapa, nice o fura. Că unde va hi visteriul vostrîi, acolo va hi şi inima voastră.
înţelesul acesta1 evanghelii acesta iaste:
întăiu arata: căn'd nc rugam să ne iarte Dumnedzău greşelele noastre, aceia ertâciune o pune Dumnedzău pre noi, ca sâ ertâm' noi întăiu greşelele fraţilor noştri, adecâ fiecărui
526
1.1TKRATURA ROMÂNĂ MKDIKVALĂ
PROZA ORATORICĂ
527
creştin'. Care învăţătura aiidzăiid Petră apostol' de la Domnul şi învăţâtorîul său, să îubască vrăjmaşii săi şi să le Iarte vinile lor, nu şriia cc va face, că nit să tem'plâ nu/mai dănăoarâ într-o dzi scârba şi mâni'ia, ce într-altâ dzi şi câte şi şepte ori. Pen'tr-acc întreba de Domnul şi învăţâtorîul sâu, de Hristos: cade-să a erta dc şeapte ori într-o dzi greşală fratelui ce va greşi împrotiva noastră? Şi acesta răspuns, luâ, că nu sâ cade a num ara dragoste creştinului de câte ori va erta greşală deproapelui său, cc dc căte ori s'are greşi neştine împrotiva noastră, detăte Ori să ertâm. Căci că Omul căn'd greşeşte împrotiva altui om, nu-i arăta de marc păcatul, căci că-i Om de 0 protivâ ca şi dans, măcar s'are hi şi împărat', că cu fire-i tocma. Iarâ carele greşeşte împrotiva lui Dumnedzău, cine să va ruga pen'iru dân's? cum dzice Il'ie, prcutul' legei vechi. Pen'tr ace ţi'e nu ţî'-i greu a râbda greşală altuia, căci că eşti om ca şi dăn'sul ce-i greu lui Dumnedzău a râbda greşală ta, că nu-i ca tine. Tu de erţi greşală altuia, dai un şalâu, iarâ Dumnedzău de îartâ greşală ta, îţ' îartâ o mie de zloţi. Că cti cătu-i mai mare şi mai înalta dcstoinicîia lui Dumnedzău de neputinţa Omului, cu atăta iaste mai greu a plâti strămbâtate lui Dumnedzău celui de sus, ce rabdâ de la omul cel dc gios. Şi Dumnedzău iartâ străm'bâtate sa ce are de la tine; dară tu ce chip să nu erţi străm'bâtate depropclui tâu, câ eşti întocma cu nus Dumnedzău îartâ în dar, iară tu de erţi nu erţi în dar', că lai de la Dumnedzău ertâciune, cum' dzice săn'gur: «De vei erta, ertat' ver hi».
A doa spune că să cade omului creştin să postescâ şi arata şi cum1 va posti, de dzice să nu facâ postul' nice ruga în vederea Oamenilor'; că de va cerca cin'ste si lauda de la oameni pen'tru postul şi pen'tru ruga ce va face, plată dc la Dumnedzău nu va ave. Aşea şi pen'tr' alte lucrure bune pen'tru toate. Aşeu postit' David proroc pen'tru greşală sa ş-au dzis: «Măncat-am pâine ca de cenuşe, şi băutura mea o am amestecat cu lacrămi», şi iarăşi: «îmbrăcata-m'am' în dărştine şam' smerit' cu post
sufletul' micu». Aşeu postit' Ahav' împărat cel râu ş'au biăndzit pre Dumnedzău, aşe şi Samoil proroc pen'tru depărtare maniei lui Dumnedzău, svâtut pre oameni de postiră şi srrâgarâ: «Greşit-am, I )oamne!». Ninevitenii cu postul' depărtară mariia lui Dumnedzău de nii să prăpădiră, atâta cât învăţa împăratul' nu numai Oamenii, ce şi dobitoacele încâ sâ Ie închidzâ să nu mănânce, pentru mai marc jele şi pocăinţa. Că postul cit adevărat îaste înfrângere inimiei şi plecare sufletului, cu carele omul c-au măriiîat pre Dumnedzău săngiir pre sine să mânie şi însuşi pre sine să carta. Şi ace înfrăn'gere a inimici aşe îaste de draga lui Dumnedzău, căt de certare cea gre şi veciiică-i scoate şi-i izbăveşte. Cum' au învăţat şi Domnul Hristos ucenicii săi câ ruga şi postul' tare arma îaste spre vrăjmaşul, că prcccla diavol' nemică alta nu-1 biruîaştc nice-1 poate scoate, numai riiga şi postul.
Pen'tr-ace în toaiă vremea îaste bun şi dc trebâ postul, cum' dzice vclichi Vasilie, Iarâ mai vârtos într-aceste dzile a postului celui marc pen'tru să ne gătăm' şi să ne curăţim câtrâ svânta cumenecăturâ şi cătrâ dzua înv'ierei a Domnului nostru lui îsus Hristos, Omorân'du-ne şi noi trupurile cu postul câtrâ muncile şi cătră moartea .Sven'ţ'iei Sale şi dănd a dzeeca din tot' anul căte o dzi din dzece dzile, dupâ giuruinţa lui Pavel apostol', ce dzice că, de vom râbda cu nus1, adecâ cu I Iristos, cu nus ne vom şi proslăvi. Cum şi nevoesc' şi fac toţi credin coşii lui Hristos în toata lume, numai sănguri calvinii şi liutrariii, ereticii din vremea decmu, legătura lucrurilor celor bune nu o vor. învolniciia trupului şi în Odihna vor', care îndulceşte trupu'. Şi cruce lui Hristos li-i urătâ, cu care a-ş' da sie vr'o ustenclâ sau vr'o nevoinţă nu cutedzâ, temăndu-se să nu-ş' vatâme binele aice pre lume. Fără de ustenclâ, şi fărâ de post, şi fărâ de lacrămi, şi fărâ de nice o răbdare, vor să agiungâ ceriul, îmblănd pre calc cea larga care duce în perire, şi nu-ş aduc amente de Dariiil2 proroc, că dupâ ce să posti dzece dzile, mai frumos şi mai gras
528 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI A
PROZA ORATORICA
529
fu decât' ceia ce mânca bucate scumpe din masa împăratului Navohodonosor.
A treia spune svânta evanghelie ca unde strânge omul agonisita sa, acolo-i îaste şi inima. Că cîne-ş' pune nădejdea toaiâ numai în viiaţa aceştii lumi, aice pre pâmănt numai ce străn'ge, aice pre pâmăntu-i îaste şi inima şi gândul şi toata nedejde şi avuţiia. Care lucru îaste amăgitorîu, că de nu o fura furii sau de nu rugineşte şi de nu putredeşte, totuş' vine moarte şi râmăinc altora. Iarâ cela ce-ş' pune nedejdea pre viaţa cc de sus, cum dzice aposol Pavel: «V'îiaţa noastră Iaste în ceriu», acela-ş muta avuţiia în ceriu, făcând' agutorîu şi milostenie câdzfiţilor, nepurernicilpr', săracilor' beserecilpr, şi împâr-ţin'du-şi agonisita întru numele lui Dumnedzău face visterîu în ceriu, un'de nice furii o fbrâ, nice putregiunc o putredeşte, nice moarte vine. Dcicpt ace, şi inima lui şi tot gândul' şi cugetul' lui acolo iaste.
Astâdzî toate locurile să gâtîadzâ de svântul post, şi oraşe, şi sate, şi toate casele creştineşti; deci şi noi să nu ne arâtâm denafară de tocmala creştinescâ, că ngerul lui Dumnedzău blâ de scrie în catastih' pre ceia ce vor să postescâ. Deci să nevoim sa nu fum' nice noi lepădaţi din catastihul Iul Dumnedzău. Soseştc-ri vremea ce ai mâncat miilt. Soseşte-ţi anul' ce ai băut mult şi ai fâcut' voia ta ce re, Iarâ aemu îatâ au sosit1 vremea pocâin'ţci, îatâ au sosit dzua spâseriiei. Căte am' greşit preste an, aemu sâ ne îndireptâm. Căte păcate am fâcut, acmii să le spâlâm. Căt am' mâniat pre Dumnedzău, aemu sâ-1 îmhlăn'dzim cu foame şi cu setea şi cu alte fapte bune cu toate, că postul nu îaste numai de bucate, ce şi de clevete, şi de fâţâr'ii, şi de zavistii, şi de alte pohte rele de toate. Şi mainte de toate să pâzim' svânta bescrecâ şi să avem ruga în vremea postului nostru. Câ cumu-î pâinea fârâ de sare, aşe-i şi postul fârâ de rugâ. Câ ruga iaste lumina sufletului omului şi cale la împârâţ'îa ceriului. Postul au proslăvit' pre sâhastri, postul au
cin'stit pre prepodobnici. Acesta au înâl'ţat direpţii, acesta au luminat apostolii, acesta au fâcut prorocii. Dintr-acesta post s-au lumina men'tea lor şi au spus de toemelele ce vor' hi înain'ie. Acesta şi noi, creştini, să-1' priimim cu toata bucuria acesta să-1' agonisim, acesta să nevoim sâ-1' împlem şi sâ-1 facem pen'iru ca să ne spodobascâ Dumnedzău. Aicea sâ petreacem cu pace şi cu sănătate fârâ de smen'tclâ de vrăjmaşi vâdzuţi şi nevâdzuţi, să agîungem şi sven'tele Paşti spălaţi şi curaţi de pâcatc, sâ prâznQim cu ertare de păcate şi cu spăsenie, îarâ acolo să ne izbăvim de muncile de veci şi să dobândim sâ prâznQim şi Pastile cele de sus întru împărăţiia ceriului, pen'tru mila Domnului nostru lui Lsus Hristos, ce lui i să cade ţinerea şi puterea, cinstea şi închinăciunea împreuna cu pârin'tele şi cu duhul svănt, ca aemu şi pururea şi întru veci nesvărşiţi şi nerrecuţi. Amin.
IA DUMENECÂ A ŞEAPTEA DUPÂ PAŞTE
ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU SVENŢ1I OTEŢI CE-AU FOST IA SĂBORUL DINTÂIU 318 ÎN NICHE!
Elinii în vreme de demulr avea obicină aşea: ce om vrea face vitejie la războiu şi vrea birui vrăjmaşii aceiia cetăţi din carea era, făcea-i chipul lui în ce chip era el, pentru cinstea şi pentru lauda. Şi deaci punea chipul acela în mijlocul cetăţei, ta să-1 vadză şi alţi oameni să să îndcamne spre vitejie. Pentr-aceasta să începu într-înşii şi închinăciunea bodzilor, câ pre cătinel pre călinei să deprinsără oamenii a le face cinste acelor chipuri şi a le părea că sâmt dumnedzăt şi să închină lor. Deci aceia fiind oameni păgâni şi pre Dumnedzău nu cunoştea şi încă făcea cinste oamenilor celor nevoitori, dară cu cât mai vârtos ni să cade noaâ sâ cinstim nevoitorii sventei bescreci, carii nu numai vrăjmaşii noştri cei trupeşti, ce şi pre diiavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre l-au biruit şi I-au călcat. Pentr-acca
530
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
PROZA ORATORICĂ
531
într-această dzi dc astădzi noi cinstim svenţii bcscrecei noastre, carii s-au nevoit ca sa ne izbâvască din vicleşugul diavolului, cc sâmt svenţii otcţi carii au fost la săborul dintâiu. Iară în ce chip au fost si pentru ce s-au făcut acela săbor. spune istoria aşea:
în dzilele lui Costantin-^ împărat, acela bunul şi creştinul, era un diacon întru Alexandria la patrierşie, învăţat foarte şi filosof, anume Arie. Acesta începu a grăi cuvente de hulă asupra Iui Dumnedzău şi a dzice că Hristos nu iaste Dumnedzău adevărat, ce iaste zidire şi faptă lui Dumnedzău. Adecă nu iaste sângur Dumnedzău fără de început, ce iaste zidit şi făcut de Dumnedzău şi arc îneput ca şi alte fapte. Iară în Alexandria era atunce patriarh CBHTbu Petră şi dcacu vădzu pe Arie că iaste eretic şi huleşte pre Dumnedzău, lepădă-1 din diaconic căci că vădzu învis pre Hristos stând pre prcstol ca un prunc mit iutei şi îmbrăcat cu un veşmânt rupt şi-1 întrebă patriarhul Petră şi dzise: „Doamne, cine Ţ-au rupt veşmântul?" Şi răspunse de dzise: «Arie, cela cc dzice câ nu sâmt Dumnedzău adevărat, acela ni l-au rupt". Pentr-acea fui lepădat de diacon ie. Iară după moartea lui Petră stătu patriarh în Alexandria anume Abila, carele întoarsă pre Arie cătră credinţă şi-1 hirotonisi protopop Alexandriei şi-1 puse şi dascăl să hie la învăţătură în Alexandria. Deci pănâ fu viu patriarul Ahila, Arie încă fu creştin dirept. Iară dupâ moartea lui iară începu a huli ca mainte şi şi mai rău. Aiâta cât înşelă cu cuvântul său pre mulţi episcopi şi mitropolit!, şi multă împărechere şi amestecătură sâ făcu întru beserecâ lui Hristos, Câi şi împăratul Costantin, audzând de-aceasta, tremisă carte la patriarhul Alexandru cu rugămente să nevoiască sâ întoarcă pre Arie şi să-1 priimască iarăşi în cinstea ce-au avut. Ce Arie nu vru nice într-un chip să să întoarcă cătră credinţă, ce de ce vedea că-1 roagă, deaca sâ mai sălbătâciia. Aceasta audzind împăratul Costantin, câ un om blând ce era, nu sâ manie pre Arie să-1 piardzâ, ce scrise să sâ strângă toii
patriarşii şi mitropoliţii, şi episcopii şi călugării denainte în cetate în Nicbei să stea de faţă cu Arie să vadză cine iaste vinovatul.
Deci să adunară toţi în Nichei — 318 de oteţi. Iară împăratul deaca audzi că s-au adunat în Nichei, lc tremise bucate si băuturi împărăteşti şi daruri. Era acolo adunaţi şi agiutorii lui Arie cu nusul. Şi împăratul le dede şi lor loc deusebi sâ şadzâ să să întrebe. Iară svenţii oteţi şedzură de o parte 159, de altă parte iarăşi 159. Atunce să sculă şi împăratul singur şi să duse în sâbor şi şedzu în mijlocul lor. Iară svenţii oteţi sâ sculară toţi înaintea împăratului, de i să închinară şi-i mulţămirâ. Mai mari aceluia săbor era Silvestru papa de Râm, Mitrovan patriarhul de Ţarigrad, Alexandru - patriarhul de Alexandria depreună cu marele Atanasie, Evstatie patriarhul de Antiohiia, Macarie —patriarul de Ierusalim şi alţi părinţi svenţi şl vestiri, cc mărturisise de Hristos în dzilele altor împăraţi mai denainte, a lui Diochtian4 şi a lui Maximian^, şi a lui Lîchinie. Unora Ic era câte o mână tăiată, altora nasul tăiat, altora urechile, atora câte un ochiu scos pentru numele lui Hristos.
Atunce grăi împăratul cătră dânşii şi dzise: „Svânt sâbor şi cinstiţi părinţi, ascultaţi şi cuvântul mieu, că ştiţi toţi câ eu înainte am fost păgân şi pre Dumnedzău n-am cunoscut. Iară deac-am cunoscut credinţa creştinească şi am crcdzut lui Dumnedzău, cu agiutoriul lui Hristos am biniit vrăjmaşii miei toţi. Iară diavolul carele nu iubeşte binele nemărui, vădzând câtă bucurie am eu pentru creştinătate, au îndemnat vrăjmaşii lui Hristos sâ facă împărecheturâ între credincioşii beserecei lui Hristos. Pentr-acea vă rog pre svenţiile voastre sâ nevoiţi cu puterea lui Hristos să biruiţi cuvântul lui Arie, ca să hie pace întru credincioşii lui Hristos. însă nu cu vrajba nici cu svadă sâ hie întrebarea voastră, ce cu puterea lui Dumnedzău şi cu cuvente smerite, căci că nu vă întrebaţi pentru nescari lucruri lumeşti să vă svădiţi şi sâ vă priciţi, ce peniru ca să audză toţi.
532
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
PROZA ORATORICA
533
ScuJaţi-vă si faceri rugă toii arhiereii, ca sâ umbredze darul duhului svânt pre noi, sâ luniineadzc şi pre mene şi pre svenţiile voastre. Pre mene ca să audz şi sâ înţeleg cuvântul vostru, căci câ sâmt procopsit în limba râmlenească, iară limba elinească nu o ştiu bine. Iară pre svenţiile voastre, ca să puteţi vorovi cu Arie".
Atunce să sculară toţi părinţii şi sângur împăratul şi cu lacrânii sâ rugară lui Dumnedzău. Iară Dumnedzău, pentni să focă ciudesă, să cutremură tot locul unde şedea ei. Cum audzim c-au fost şi în vremea aceea când s-au pogorât duhul svânt pre apostoli. Atunce luară îndrăznite svenţii oteţi şi începură a sâ întreba cu Arie. Şi uneori răspundea Evstatie patriarhul de Antiohia. Alteori Osie episcopul de Chidruv, alteori alţi părinţi cărtulari şi învăţaţi. Iară Arie întâiu răspundea sângur, iară mai apoi el slăbi şi puse pre un filosof elin să răspundză. Şi filosoful ca un învăţat ce era grăt şi întrebări grele, atâta cât şi svenţii oteţi să îngreuiasă a răspunde. Iară unul dintru svenţi, anume ceatm Spiridon, vâd/ând că cuvântul nu să întoarce filosoful, grăi de dzise cătr-însu: „O, filosofe, credzi că svânta troiţă iaste un Dumnedzău în trei feţe?". Răspunse filosoful şi dzise: „Nu credzi, căci că nu poate să hie Dumnedzău în trei feţe". Şi dzise svântul: „Eu să-ţi arăt în ce chip iaste Dumnedzău în trei feţe. Aduceti-mi o cărămidă. Şi deaca-i adusără, svântul o luă o dzise cătrâ filosof: „Caotă de vedzi adevara, o, filosofe". Şi îndată strânse cărămida aceea în îmbe mânule. Deci focul cu carele era arsă cărămida ieşi în sus, apa ce era într-însă curse în gios, iarâ lutul rămase în mână. Atunce dzise lui: „Această cărămidă au n-au fost din trefij: din foc şi din apă şi din lut. Şi au fost una!? Aşea iaste şi svânta troiţă: tatăl şi fiiul şi duhul svânt. Aceste trei feţe iaste Dumnedzău adevărat". Aceasta ciudesă deaca o vădzu filosoful, credzu că iaste în trei feţe Dumnedzău, însă nu vru să hie creştini. Ce iarâ grăia şi sâ întreba pentru alte lucruri. Deacii în multe dzile să făcu
întrebare. Iară într-una dc dzile, într-acelea întrebări ce sâ întreba părinţii cu filosoful, grăi unul dintru arhierei şi dzise: „O, filosofe, de grăieşti adevărat să să lărgească gura ta să grăieşti şi altele mai multe. Iară de grăieşti menciuni să să astupe gura ta, să hii mut". Şi numai cât grăi svântul aceastea cuvente, îndată amuţi filosoful şi deaciia nu putu să mai grăiască nemică, numai ce cerşu o hârtie şi scrise aşea: „Svenţi părinţi, rugaţi (pre] Dumnedzău să să deşchidză gura mea să grăiesc şi să mă întorc şi cu Ia credinţă". Atunce să rugară arhiereii lui Dumnedzău şi grăi filosoful iarăşi. Şi îndată să botcdză şi fu creştin.
Iară Arie, deaca vădzu, câ s-au întors filosoful carele era tăria lui, nu vru să să maî plece să dzică c-au greşit şî să să întoarcă, cc stătu tot întru necredinţa sa. Pentr-acca svenţii părinţi afurisiră-l pri îns şi-1 procleţiră şi pri insul şi pre ceia ce vor asculta de învăţătura lui. Şi scriseră sămnul credinţei noastre, adecă gbSp&a B-t>aa"Ker? G(trA Şi făcută acolo şt pascal iile, cum vor ţinea creştinii sărbătorile şi când vor face Pastile. Şi scriseră şi svânta pravilă cum să cade noaă, creştinilor a vieţui.
Pentr-acea ascultaţi dc-aemu şi svârşitul lui Arie cum fu. Deaca muri bunul şi creştinul împărat Costantin şi stătu în scaunul lui fiiu-său cel mai mic, Costantin, ca un om tânăr şi iuşor de mente ce era, să bagară la dâns cu cuvente priiatinii lui Arie să primască iară pre Arie şi să nu-I trimită într-Alexandria, că se temea că-I vor ucide marele Atanasie şi cu patriarhul de Alexandria, ce să-1 puie să hie protopop la beserecă cea marc în Ţarigrad şi dascăl în şcoala cetăţei. Deci împăratul chemă pre patriarhul Ţarigradului, pre Alexandru, şi-i dzise să priimascâ pre Arie, întru-acesta chip să-1 facă sâ hie. Iară patriarhul răspunse şi dzise: „Măria ta împărate! în ce chip dztei, măria ca, să pritmăsc pre Arie? Şi el iaste cu totul tot a diavolului. Eu nu poci sâ priimăsc pre unul ea acesra ce iaste procleţit dc-atâţea părinţi svenţi să cânt liturghie cu nus. Măcar
534
LITERATURA ROMANA MEDIE VAI A
PROZA ORATORICA
535
că s-are şi întoarce şi să hie iertat, însă nu poate omul lepădat să cânte liturghie deacii, ce sâ cade să hie om prost ca şi alţi oameni". Şi dzise împăratul: „De nu-1 veri priimi, eu voiu strânge săbor ca şi tată-mjeu şi voi socoti dc-aceasta şi atunci-1 veri priimi şi fărâ de voia ta". Patriarhul răspunse: „Măcar şi sâbor s-ai strânge, o, împărate, am nedeajde întru Dumnedzău, câ cum dzic cu, că nu poate sâ hie în prentiia de mainte, aşea vor dzice şi arhiereii săborului aceluia. Iară aemu sâ ştii, împărăţia ta, că eu nu voiu cânta liturghie cu nusul. Fă ce ştii, că cu nu voiu călca leagea". Aşea dzise patriarhul şi ieşi afară. Iarâ împăratul fiind îndemnat şi rugat de priiatinii lui Arie, ce era in curtea lui, scrise răspuns aşea: „Hiecc arhiereu va vrea să priimască pre Arie, cl sâ şadbă în scaunul său, iară carele nu-1 va priimi, el să iasă afară din scaun". Atunce, deaca vădzu Alexandru patriarhul că iaste în nevoie ca aceea, puse nedejdea sa pre Dumnedzău. In dzua ceea ce vrea Arie sâ cânre liturghie cu patriarhul Alexandru şi cu alţi arhierei, într-aceea noapte să duse patriarhul în beserecâ şi întră în oltariul beserecei şi cu lacrămi să ruga lui Dumnedzău într-acesta-chip: de iaste bun Arie şi destoinic de liturghie să-1 crutc. Iară de nu, sâ-I piardză de pre faţa pământului să nu mai strice creştinii. Deci patriarhul aşea să rugă lui Dumnedzău. Iară Arte şi cu ai săi, deaca sosi ceasul liturghiei, purceasă la patrierşie să cânte liturghie. Şi mergând întră tntr-una din ieşitorile cetăţel pentru treaba trupului şi îndată sâ vărsarâ toate maţele Iui dinlontru de ieşiră pre gios. Şi aşea muri în mania lui Dumnedzău. Iară arhiereii, neştiind nemica, aşteptară-I multă vreme şi deaca vădzurâ că zăbâveşte, tremiseră la gazda lui sâ-1 caote. Deci întrebând de oameni, ştiură unde au întrat şi deaca să dusără, aflară-1 pri îns într-acesta chip mort. Deacii ştiură şi prinseră de veste toţi şi creştinii să veseliră, iară ereticii să ruşinară. Şi aşea să izbăvi beserecâ lui Dumnedzău de eresele lui Arie.
Pentr-acesta lucru, creştini blagosloviţi, prâznuim noi astădzi săborul svenţilor oteţi, căci că şi acestea cu apostolii au învăţat lumea a crede dirept şi au mărturisit pre Hristos Dumnedzău adevărat. Pentr-acea şi noi în toţi aii prâznuim pamentea lor, pentru ca sâ ne aducem amente cum necredinciosul Arie fu osândit pentru hula lui, iară svenţii oteţi cum au nevoit pentru credinţă, şi Dumnedzău cinsti pri înşi, şi astădzi oamenii iaudă-i. Pentr-acea si noi sâ ţinem vârtos credinţa ce ne-au dat noaă svenţii oteţi şi să ncvoim să facem dzisa lor, că câte au dzis ei şi au scris toate sâmt din duhul svânt. Să nu dzicem câ sâmt acestea cuvente omeneşti, ce să socotim mainte ce svenţi sâmt aceia, cât numai pentru numele cine-î pomeneşte, încă soseşte destul a să teme neştine di-nşii. Cum au fost CRCaTbl = Silvestru - papa de Râm, CBeîlTbl Nicolae, Atanasie Alexandrăschi, CRPflTbi Spiridon ciudotvoreţ şi alţii carii nu-i putinţă a le spune numerele tuturor cc au răbdat scârbe şi nevoi în toată viaţa lor de împăraţi necredincioşi şi dc eretici, pentru ca să ne înveaţe pre noi a creade dirept întru .svânta troiţă cc iaste sângur Dumnedzău, căruia să închină toate semenţiile ceriului şi a pământului şi a bezdnelor. Aceluia iaste slava şi cinstea şi ţinerea şi împărăţiia întru veci netrecuţi şi ncsvârşiţi. Adevăr.
PROZA ORATORICA
537
ANTIM IVIREANUL CAZANIE LA ADORMIREA PREASFINTEI NASCĂ TOAREI DE D UMNEZEU
Pohta şi dragostea ce văz la această cinstită şi sfântă adunare mă îndeamnă şi neştiind a vorbi, măcar că vorba mea nu iaste vrednică niciodată ca să îndulcească cu vreun mijloc auzirile ascultătorilor, iar încăş domnul Hristos, carele au săturat cu 5 pâini 5-000 de suflete şi au îndreptat sărăcua şî neputinţa ucenicilor lui cu bogăţiia darului său, acelaş şi înaintea dragostei voastre, prin mijlocul vorbelor mele cele neritoricite va întinde masă duhovnicească.
De multe ori au stătut în socoteala mea, că doară aş putea afla ceva nou să zic întru cinstea şi lauda preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măriei, dară n-am putut afla nimica. Nu doară că nu sânt cuvinte multe şi de multe feliuri de vorbe a să grăi întru lauda mărirei ei, ci pentru că fiind mintea mea turburată de norul neştiinţii şi mai vârtos întunecată de socoteala dumnezeeştilor şi prealuminatelor ei daruri, îmi înfruntez şi-mi ticăloşesc nevredniciia şi neştiinţa învăţăturii mele. Că de vreme ce cei învăţaţi şi pedepsiţi întru bunătăţi stau de să miră de mărirea ei, dară eu, cel neînvăţat şi departe de toate bunătăţile, ce voiu face?
Drept aceia dară, îmi caut şi făr' de voia mea a conteni de a mai iscodi să aflu înălţimea fecioriei ei, întru care cu anevoe
să sue gândurile omeneşti şi adâncimea darurilor ei, carele nu să pot vedea lesne nici cu ochii îngereşti, ci numai cu acel tituluş cc i s-au dat mai nainte dc toţi vecii dc la părintele cel fără de început şi vecinicul Dumnezeu, prin mijlocul îngerului Gavriil. Acela şi eu cu cuccric şi cu multă frică îl voi zice, întru lauda şi cinstea ei: „Bucură-te ceia cc eşti plină dc dar, Domnul e cu tine". Că mai mare şi mai lăudat şi mai cinstit tituluş decât acesta nu s-au dat din veci, nimănui, nici să va da până în veci, fără numai ei; că au aflat har înaintea lui Dumnezeu, care n-au aflat atâta niciodată, după cum i-au zis îngerul. Iară de să va şi afla şi vreun (periergos), adecă prepuitoriu să zică cum că aceste cuvinte, de nu cu acest mijloc, iar într-alt chip s-au zis şi la alţii, precum să vecie în multe locuri ale Sfintei Scripturi; că întâi la al patrulea cap al Facerii zice pentru Avei: „Că căută Dumnezeu asupra lui şi asupra darurilor lui"; pentru Enoh: „Şi fu, zice, bine plăcut lui Dumnezeu şi nu să afla pentru că l-au mutat pre dânsul"; pentru Noe: „Că au aflat har înaintea Domnului Dumnezeu şî-1 păzi de potop"; pentru Avraam: „Că crezu, zice, pre Dumnezeu şi i să socoti lui întru dreptate şi-1 făcu părinte a multe neamuri"; pentru Iosif: „Că era Domnul cu dânsul şi vărsă asupră-i milă şi-î dede lui har"; pentru Moisi, câ i-au zis: „Şî cuvântul acesta carele ai zis tu ţi-1 voiu face pentru ca ai aflat har înaintea mea şi te ştiu decât pre toţi"; pentru David că I-au zis: „Aflat-am om după pofta inimii melc, pre fiul lui lesei, carele va împlini toate cererile mele".
Şi pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, tuturor prorocilor şi tuturor sfinţilor şi celor mai nainte de lege şi celor după lege li s-au zis cuvinte de bucurie, prin mijlocul îngerilor şi li s-au dat de la Dumnezeu dar şi milă, însă acoperit.
Iară sfintei Fecioarei s-au dat cuvântul bucuriei ceii adevărate, care iaste mai presus decât toată mintea, în slavă şi în cinste mai veselitoare, covârşind pre toţi cu darul şi cu mila
538
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI A
PROZA ORATORICA
539
„Bucură-tc ceia ce eşti plină dc dar, Domnul e cu tine". Şi nu numai pentru bucuriia aceasta ce i s-au dat să fericeşte de toate neamurile, ce şi pentru numele ei cel preacinstit ce i s-au dăruit, de să numeşte Mariam. Că precum iaste numele Fiiului ei mai presus decât toate numele, după cum zice fericitul Pavel: „Şi i-au dăruit lui nume care iaste preste tot numele", aşa şi numele ci iaste preste tot numele, după al lui lisus.
Şi precum întru numele Iui lisus să pleacă tot genunchiul celor cereşti şi celor pământeşti .şi celor de supt bezne, aşa iaste şi ia, mai cinstită în cer decât heruvimii şi mai slăvită fără dc asămânare decât serafimii şi pre pământ mai închinată şi mai fericită ca o împărăteasă a lumii, de toţi credincioşii pământului şî supt bezne mai straşnică şi mai înfricoşată asupra dracilor decât toţi sfinţii; întru care nume Mariam, după a mea proastă socoteală, înţelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă dc trei înjugâri, să înţelege cum că au născut o faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; a dooa că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi să înţelege cele doao firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sânt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelegem cele 6 taini mari şi preste fire, adecă blagoveştenia, naşterea, botezul, moartea pre cruce, înviiarca şi înălţarea la ceriu. Cu blagoveştenia s-au descoperit taina cea mai nainte de toţi vecii ascunsă; cu naşterea s-au împăcat ceriul cu pământul, adecă Dumnezeu cu omul; cu botezul nc-am îmbrăcat cu haina nesrricăciunii; cu moartea ni s-au dat viaţa; cu invitarea ni s-au dat bucuriia şi cu înălţarea la ceriu, şâddria de-a dreapta luî Dumnezeu, Tatăl.
Aşijderea şi cu cuvintele cele de bucurie cc i-au zis îngerul: „Bucură-te ceia ce eşti plină de dar. Domnul e cu tine", Iar înţelegem numele Prcasfintei Troiţe. Că în cuvântul ce zice: bucură-te, să înţelege Fiiul, că el iaste toată bucuriia lumii, în cuvântul ce zice: plină de dar, să înţelege Duhul Sfânt, prin care
să dau toate darurile şi în cuvântul cel ce zice: Domnul e cu tine, să înţelege Tatăl, că el îaste Domnul a toate, văzutelor şi nevăzutelor.
Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut şi au zidit toate lucrurile cele văzute şi nevăzute, poate cu adevărat, cu cea desăvârşit a lui preaputernicie, să facă stele mai luminoase decât acestea ce strălucesc, pre ceriu şi lună mai iscusită decât aceasta ce ne povăţuiaşte noaptea şi soare mai strălucitorul şi mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate celialaîte lumini şî ceriuri mai mari şi mai largi în rotocolime şi păsări mai cu dulce glasuri si flori mai cu multe mirosuri şi copaci mai nalţi şi mai roditori si vânturi mai sănătoase şi văzduhuri mai dc folos şi hiară maî multe la număr şi maî de multe feliuri şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi în meşterşug mai minunate; iară o zidire care să covârşascâ în vrednicie pre Maica lui Dumnezeu nu va putea să facă niciodată, măcar că iaste preaputernic. Pentru că precum nu iaste cu putinţă nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine o fiinţă mai cuvioasă şi mai naltă decât dumnezeirea, asa nici o zidire mai covârşitoare decât aceia ce au născut pre un Dumnezeu carele s-au făcut om. Că pre dânsa o au ales Dumnezeu, mai înainte decât toată zidirea, pentru ca să-i fie lăcaş vecinie, după cum grăiaşte David: „Aceasta iaste odihna mea în vecii vecilor şi într-însa voiu lâcui, pentru că o am ales".
Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor durnnezeeşti şi străluceşte mai vârtos între celelalte lumini ale ceriului.
Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfinţeniei stinge celelalte stele şi pentru marea şi minunata strălucire de toate şireagurile stelelor celor de taină sâ cinsteşte, ca o împărăteasă.
540
LITERATURA ROMANA MEDIEVAIĂ.
rROZA ORATORICĂ
541
Aleasă iaste ca răvârsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume zioa cea purtătoare dc viaţă.
Aleasă iaste, câ iaste izvor carele cu curgerile cereştilor bunătăţi adapă sfânta biserică şl tot sufletul creştinesc.
Aleasă iaste, câ iaste chiparos carele cu nălţimea covârşaşte ceriurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea.
Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au şi născut între mărăcinii nenorocirii ceii de obşte, iar nu ş-au pierdut niciodată podoaba albiciunîi.
Aleasă iaste câ iaste nor carele n-au ispitit nici o greime a păcatului.
Aleasă iaste, pentru că iaste fecioară mai nainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere şi iaste o adâncime nepricepută a bunătăţilor şi o icoană însufleţită a frumoseţilor celor cereşti. Iaste o grădină încuiată dintru care au eşit floarea cea neveştejită şi fântână pecetluită, dintru care au curs izvorul vieţii, Hristos.
Pre aceasta au văzut-o Moisi în muntele Sinaei, ca un rug aprins şi nu ardea.
Pre aceasta au văzut-o Aaron, ca un toiag înflorit şî plin de roadă.
Pre aceasta au văzut-o lacov, ca o scară întărită, din pământ până în ceriu şi îngerii fui Dumnezeu sâ suiîa şi să pogorâta pre dânsa.
Pre aceasta o au văzutu-o lezechiil ca o uşă încuiată, prin care nimenea n-au trecut.
Pre aceasta o au văzutu-o Ghedeon, ca o lână, Awacurn ca o dumbravă umbroasă, Daniil ca un munte şi Solomon ca un pat.
Aceasta astăzi să mută de pre pământ la ceriu; lasă întristâ-ciunea şi să duce la bucurie, lasă cele dc jos şi priimeşte cele de
sus; lasă cele stricăcioase şi câştigă cele nemuritoare şi vccinicc. Astăzi îşi dă preasfânt sufletul cî în mâinile Fiiului ei şi cu cântări îngereşti şi apostolcşti să petrece cinstit trupul ei în satul Ghethsimani, spre îngropare.
Astăzi ceriul întinde şanurile sale şi priimeşte pre ceia ce au născut pre cela ce nu-1 încape toată zidire.
Astăzi sâ minunează toate puterile cereşti, zicând una cătră alta: cine iaste aceasta ce să sue din pustiiţi, adecă de pre pământ, la ceriu? Cine iaste aceasta care să iveşte ca zorile, frumoasă ca luna şi aleasă, ca soarilc? Cine iaste aceasta ce să sue de pre pământ în ceriu, albită, înflorită, întru care hulă nu iaste? Rădicaţi porţile voastre, zic cetele cele îngereşti, una cătră alta şî cu cântări de laudă piiimiţi pic împărăteasa ceriului şi a pământului, care vine sâ lâcuiască den a dreapta împăratului Dumnezeu, cu îmbrăcăminte cu aur îmbrăcată, împistrirâ, după cum zîce David, căci aceasta iaste ceia ce au împăcat ceriu! cu pământul şi pre Dumnezeu cu omul. Aceasta îaste bucuriia celor drepţi şi nădejdia celor păcătoşi.
Pre aceasta, dară şi noi, cu toţii trebue cu dragoste, cu cucerie, cu inimă curată şi cu cântări de laudă sâ o cântăm şi să o lăudăm, ca pre o Maică a lui Dumnezeu şi cu bucurie sufletească să prâznuim adormirea ei. Ce, o Maică Fecioară, acest norod cc stă înaintea măririi-tale, văzând înălţimea curăţeniei talc şi cunoscând-şi ei nevredtiiciîa şi smereniia lor, nu îndrăznesc, fărâ de mijlocitoriu ca să-ţi aducă căzuta închinăciune şi mulţemită, pentru multele faceri de bine şi să se roage ca sâ te milostiveşti asupra lor. Pentru aceia eu, nevrednicul şi mult păcătosul robul tău, fiindu-le tată sufletesc, rânduit de Fiiul tău, prin mijlocul mieu sâ roagă cu toţii, cu căldură, dintru adâncul inimii zicând: stăpână dc Dumnezeu Născătoare, împărăteasa ceriului şi a pământului, cinstea şi slava creştinilor, ceia ce eşti mai naltă decât ceriurile şi mai curată decât soarele. Fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi
542
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI .A
liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii, ci ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diiavolului, că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile. Dă-ne mână de ajutoriu, Fecioară, că perim. Nu te îndura de noi, că pre tine te avem ajutătoare şi la tine nădăjduim, ca cu rugăciunile tale cele prea puternice şi nebiruite, să îmblânzeşti, pre Fiiul tău asupra noastră, ca să-şi întoarcă mila sa cea bogată spre noi; şi încăş roagă cu căldură, ca să dea putere dintru înălţimea lăcaşului său şi prealuminatului nostru domn, pre carele proniia sa l-au ales şi l-au pus preste acest norod, ca sâ poată chivernisi cu înţelepciune întreagă turma ce i s-au încredinţat, în mulţi ani luminat, cu fericită sănătate şi să o apere de lupii cei văzuţi şi nevăzuţi. Să păzească şi toată cinstita această boerime de toate primejdiile şi de toate vicleşugurile vicleanului şî să le dea dragoste, uniciunc, spor şi ajutoriu întru toate; şi să ne învrednicească pre toţi de obşte ca să petrecem toată viiaţa noastră cinstită, curată şi fără dc prihană, ca cu o gură şi cu o inimă pre dânsul de pururea să-1 mărim şi ţie să zicem: „Bucură-tc cera cc eşti plină dc dar, Domnul c cu tine".
ANTIM 1V1REANUL CUVÂNT DE ÎNVĂ ŢĂ TURĂ ASUPRA OMULUI MORT
„Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme." Aşa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui lair, mai-marele sinagogului. Şi aşa zic şi eu cătră înţelepriia voastră, blagoslovirilor ascultători şi cătră dumneata (cutarele) şi cătră celîalalte iubite rudenii, carii cu tânguiri şi cu lacrămi vă întristaţi împreună, pentru această de bun neam şi cinstită cocoană care s-au odihnit în Domnul.
„Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme." Fericitul ei sfârşit iaste adormire, iar nu moarte. Drept aceia nu cere de la voi lacrămi, nu pohteşte suspinuri, nu priimeşte întristâciunc, nici plângere. Vrednic de plâns sânt limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sânt despărţiţi din braţele bisericii; pentru căci acestea adevărat mor, acestea iau vecinică moarte, precum zice fericitul Pavel, la al şaselea cap, cătră romani: „Că cel ce au murit păcatului, au murit odată".
Iar o cocoană creştinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezecscului dar, cc s-au întemeiat cu puterea cinstitelor taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta, adevărat, n-au murit, cî doarme. Aşa ni-o adeverează nemincinoasa
544
LITERATURA ROMANA MEDIEVALA
PROZA ORATORICA
545
gura lui Hristos la Sfii n ta Evanghelic. „Cela ce crede întru mine nu va muri in veci". Şi de vreme ce credinciosul nu moare, iaste lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ci adormire. O mărturiseşte marele Vasilie la cuvântul ce face asupra morţii: „Moartea drepţilor iaste (zice) adormire". Şi iarăş, la molitvele Rusaliilor: „Câ nu iasie, Doamne, moarte robilor tăi, când cşim noi din trup şi venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru cele maî cu grijă la cele mai fericite şi la cele mai vesele şi la odihnă şi la bucurie".
Şi adevărat, cât iaste de dulce această adormire si cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, dc toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul far' dc simţire: nu vede, nu aude, nu cunoaşte, sâ uită pre sine, uită pre fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit dc toate răsfăţările vieţii şi de lumina aceştii lumi.
Iar la adormirea ceasta de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfaţă şi cât înviiază, în loc de a-ş piiarde lumina. îşi deschide mai vârtos uşa ceriului, a luminii cei adevărate. O zice Isaiala al noaolea cap: „Celor ce lâcuesc în locul şi umbra morţii, lumină îi va lumina pre ei". în loc de a să lipsi de răsfăţări şi de bogăţii, câştigă fmmoseţile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adevereazâ David, la Psalomul 16: „Sătura-mă-voiu când mi sâ va arăta mărirea ta". în loc de a rămânea de cunoştinţa rudeniilor şi a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiatc, vecie, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume. O mărturiseşte marele Pavel cătră cortntheni, în 13 capete: „Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaşte, precum şi cunoscut sânt".
Şi dc vreme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iară omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la paterni, acolo, după adormirea cea de pc urmă, care o numim noi a morţii, trece din scârbă la bucurie, din stricăciune întru nestricâciune, din oraşul lacrămilor ia locul veseliei, din turburarca vieţii la
adăpostîrea cea lină a mântuirii, din patimile lighipetului în pământul cel fericit al făgăduinţei, din robiia lumii la mântuirea ceriului, diti petrecaniia omenească, în ceata fericiţilor îngeri, ce altă norocire iaste mai mare, decât aceasta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morţii?
Drept aceia zice şi Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: „Mai bună e zîoa morţii, decât zioa naşterii, că naşterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieţii cei fericite".
Drept aceia zic iară: „Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme", şi cu mine împreună vă zice şi cel cu rostul de aur, Ioan: „Să cuvine la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem". Şi pricina iaste, zice sfântul: „Dc va fî tânăr, s-au mântuit curând din mijlocul relelor, iar dc va fi bătrân, aceia ce i să părea mai dorită a fi, cu saţiu luându-1, s-au dus".
Şi noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiatenul doarme, ci mai vârtos liniştim, tăcem şi ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar câ ştim cum câ adormirea iaste moarte trecătoare „sfârşitul a unii zile", precum zice dumnezeescul Zlatoust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morţi? Pentru cc să ne întristăm de sfârşitul vieţii fraţilor noştri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcaşurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivâ ce iaste, au secerat făr' de vreme pre această floare aleasă şi au răpit prea timpuriu podoaba, frumuseţia neamului femeesc.
Iar pentru aceasta nici lacrămelc sânt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, făr' de vânt, călătoreşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce, fârâ vreme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri. Zice înţeleptul Solomon: „Sfârşindu-se preste puţin, au plinit ani mulţi, câ plăcut era Domnului
546
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
PROZA ORATORICA
547
sufletul lui". Au stătut cu bună mulţemită la Dumnezeu si sufletul aceştii cinstite cocoane, pentru multa ei credinţă, pentru bunătăţile ci cele creştineşti, pentru curăţeniia cea făr' dc asemănare, pentru cuceriia cea marc, la cele dumnezecşti.
Drept aceia s-au sfârşit preste puţin, pentru ca sâ câştige rodurile lucrurilor ei, celor plăcute de Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige zilele ei şi să-şi facă viaţa ei vecinică.
O pasăre, ce să numeşte finix, de ce să săvârşeşte făr' de vreme dc aceia mai mult îşi adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înoiaşte viaţa şi-i dăruiaşte ani mai mulţi. Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să sc săvârşească, ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei, pentru căci s-ar fi perdut un chip minunat ca acesta al darurilor şi al bunătăţilor. Dară de vrerne ce s-au săvârşit pentru ca să trăiască în veci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa oară, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lacrămclc? Să cuvine (zice fericitul Pavel) acesr trup stricăcios sâ se îmbrace cu nesiricâciune şi acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea, încetează, drept aceia, jalea, săvârşască-se întristăciunca, că n-au murit, ci doarme.
Şi precum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, aşa zic şi eu pentru dânsa: „De-au adormit, mântui-sâ-va". Va aşăza, fără de nici un presupus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui lsac şi al lui lacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde străluceşte lumina cea de pururea a dumnezeeştii lui mărire.
Şi de vreme ce între cclialalte faceri de bine sânt folositoare cererile sfintei beserici şi rugăciunile celor credincioşi, pentru ca să câştige ficştccarc creştin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toţi, preasfinţilor arhierei, cuvioşilor ieromonaşi, cucernicilor preoţi, cinstiţilor boiari şi pre tot norodul ce vă aflaţi de faţă, să ziceţi cu un glas şi cu o
inimă, toţi deodată, Dumnezeu să o iarte şi să o fericească, pentru ca să se învrednicească şi ia şi noi toţi (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăţiia ceriului, unde iaste viaţa făr'de moarte şi mărirea nedescoperită şi bucurie stătătoare şi vecinică. Amin.
PROZA ORATORICA
549
IOAN ZOBA DIN VINŢ PROPOVEDANÎIA A ŞEAPTEA CÂND MOARE MUIAREA DE CINSTE ŞI ÎNŢELEAPTĂ
RUGĂCIUNH ÎNAINTEA PROPOVEDANIEI
C), puternic şi milostiv Dumnezău! Care din mila ta cea fărâ dc săvârşit nu numai ce ai rodit pre om pre chipul şi pre asămânarea ta, ce ai văzut cum că nu poate fi omul fără de soţ de agiutoriu. Pentru aceea, înainte de ce ară fi căzut Adam, părintele nostru cel dintâiu, din coastele lui ai tocmit pre Eva şi o ai măritat după dânsul şi ai sfinţit câsătoriia lor zicând: „Sporiţfvă şi vă înmulţiţi şi împleti pământul". Iară după ce au călcat porunca ia şi au mâncat din poamele pomului oprit si contenit, tc-ai lăudat cu moarte. Că pentru om au întrat păcatul în lume, iarâ prin păcai au intrat şi moartea. Iată, Doamne, că murim, ce fă atâta milă cu noi cum să nu murim cu moariea de vecie, ce moartea trupească a noastră să fie în loc de somn dulce cale pre spăsenie de vecie. Aemu încă fie-ţi milă de ceşti întristaţi şi de amărâţi şî-i veseleşte cu Duhul tâu cel Sfânt, pentru Fiiul tău şi Domnul nostru Isus Hristos. Amin.
Tatăl nostru.
CUVÂNT DE IA SOLOMON ÎN CARTEA PILDELOR, cap, 19, stih 14:
„Casa şî marha agonisita de la părinţi sânt, iară muiarea cu minte si înţeleaptă de la Dumnezău iaste".
Mai deasupra, acestaşi Solomon înţeleptul, în 13 stihuri, pre muiarea nâsălnică şi totdeauna Clocotitoare, limhutâ asămăncazâ-o cătră casa rea şi picătoare în vremea ploioasă. Câ, în ce chip putrezeşte şi să răsâpeşre casa de picătură multă şi nu să pot odihni lăcuitorii cu pace în casă ca aceea, tocma aşea amistuiaşte şi sfârşeşte pre bărbat uăsâlnicha şi limbuţia muierii. Câ ce poate fî supt soare spurcăciune mai mare decât curviia, care rumpe şi dezleagă legătura căsătoriei? Ce în multe chipuri să vdde că mai mare vină îaste jirăviia şi sfada totdeauna a muierii, că mai mare nevoie iaste a păti în loatâ vremea, până la moarte, decât a sâ vătăma numai o dată, Câ de muiarea spurcată cu curviia, după legea lui Dumnezău, poate bărbatul a să despărţi, iară de cea limbută nu poate, ce tot să trudeşte până la moarte. în ce chip dară corona (mai scumpă de aur) iaste muiarea bună în capul bărbatului, aşijderea coronă dc spini iaste muiarea limbută şi spurcată în capul bietului bărbat. Iară ca să poată face cu samă înţeleptul Solomon osăbitură bună între muiarea bună şi între minarea rea, mânioasă şi spurcată, 2 lucruri face:
1. întâiu. Arată ce ci<n>ste să aibă şi pre ce laudă sâ fie destoinică muiarea înţeleaptă, smerită şi temătoare de Dumnezău.
2. A doaoa. Ceartă şi tare înfruntă nebuniia acelora carii nu caută, nu cinstesc muiarea pre înţelepciune, pre smerenie, pre buneţe, nice pre temătura dumnezăiascâ, ce numai caută frâmseţea, bogăţiia şi altele, care curând trec ca fumul şi să veştejesc ca floarea câmpului. Iară înţelepciunea, buncţele, smereniia, frica dumnezăiascâ vor rămânea şi dupâ moarte în
550
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI A
PROZA ORATORICA
551
pomeanâ de vecie, Psalom 111> stih 9. Pentru aceea zice si înţeleptul Soloninn în Cartea Inţelepţiei (cc să zice Pritcea Dintâiu), cap. 31, stih 10, zicând: „Muiarca înţeleaptă şi căiuetină, citie o găseşte, a căriia preţ iaste mai scump decât piatra scumpă", cade-sâ a şti a carbuncului.
într-aceste cuvinte cetite de aemu, creştinilor, 2 lucruri face Solomon:
1. întâiu. Pune împreună, ca într-o cumpănă muiarea înţeleaptă şi temătoare de Dumnezău cu toată avuţiia lumii, supt numele casei şi agonisitei în care au deprins oamenii a să dezmierda.
2. A doaoa. Ne dă înainte ghidecata sâ cade-sâ a şti, ce giudecă înţeleptul Solomon între avuţiia lumii şi între muiarea înţeleaptă zicând: „Casa şi marha, agonisitura, părinteşti sânt, iară muiarca înţeleaptă de Ia Dumnezău iaste".
Aice ară putea întreba cineva: Cu cât înţeleptul Solomon de pre casă şi de pre marhă şi de agonisâtă aşea grăiaşte, ca şi când acelea n-ară fi date de Dumnezău, fiară numai de părinţi, cade-să a şti. de moşi şi de strămoşi, numai de pre muiarea bună şi înţeleaptă zice că nu-i dc la părinţi, ce numai de la Dumnezău iaste? Au nu face cu această osăbitură micşorare mare de pre purtătura de grije a lui Dumnezău? Pentru că Iacov Apostol în cartea lui, cap. I, stih 17, într-acesta chip ne învaţă, zicând: „Toată darea bună şi tot darul desăvârşit dc sus iaste, care pogoară de la Părintele Luminării, la carele nu iaste schimbare sau umbrirea schimbării." Că ce zice dară Prcaînţclcptul Solomon că numai muiarea înţeleaptă iaste de la Dumnezău, iarâ casa şi agonosita de la părinţi sânt? Au doară nu sâ numără casa şi marha între darurile ce pogor de la Părintele Luminării, precum zice Iacov Apostol? Răspuns: Preaînţeleptul Solomon nu pentru aceea face usebitură între avuţiia lumii şi între muiarea înţeleaptă ca şi când n-ară fi acelea toate de la Dumnezău, că pământul Cananului Dumnezău îl
dede şi-1 împărţi israi li renilor. Aşea şi muierile lui Saul craiu, Dumnezău le ddde lui David craiu, cum adeverează Scriptura Sfântă in A 2 Carte a lui Samuil, cap. 12, stih 8, cu toată casa lui Saul depreună. Ce face numai osăbitură pentru aceasta ocâ:
1. Cmn să înţeleagă şi să cunoască toată lumea câ atare osăbitură de mare iaste între tot binele lumii şi între muiarea bună si de cinste, câtă osăbitură iaste între darurile oamenilor muritori şi între darul lui Dumnezău cel de vecie şi nemuritoriu. CA darurile oamenilor sunt irecătoare, iară darurile lui Dumnezău sânt scumpe şi necăite. După aceea darurile oamenilor sânt luoate toate de la Dumnezău, iară Dumnezău darurile sale nu le-au luat de la nime.
2. Ne dă înainte cum să cunoaştem că mai chiar şî mai luminos să arată mila cea mare şi purtătura de grije a lui Dumnezău în căsâtoriia oamenilor, decât în darul avuţiilor lumeşti.
1. Câ casăle şi marha şi uricele ce le biruiese oamenii pogoară pre dânşii după legea şi obiceiurile ţărâi, cade-sâ a şti: a oraşălor, a satelor, iară muiarea creştină, bună şî înţeleaptă numai din mila cea minunată a lui Dumnezău.
2. A doaoa. Că uricele celelalte pot agonisi şi părinţii şî feciorii cu munca şi cu osteneala, ce muiarca bună o dă numai Dumnezău, preste rând.
3. A treia. Că uricele, casa şi marha pot dărui oamenii cei buni, iară pre muiarea de cinste numai sângur milostivul Dumnezău o poate da.
4. A patra. Că uricele celelalte, mainte de ce le bimiesc oamenii, dc vreme să cunosc ale cui vor fi. că de Ia strămoşi pogor pre moşi, de la moşi pre părinţi, de la părinţi mai de aproape pre feciori (i proci), iară cine ce muiare va dobândi nime mainte de vreme nu poate şti. Câ uneori muiare ca aceea ia bărbatul pre care nicecând nu o au nice văzut şi vestea nu i-au nice auzât. Uneori iară să împreună în căsătorie bărbatul
552
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
PROZA ORATORICĂ
553
cu avuţie multă cu mutarea prea surumană şi iară bărbatul suruman ia pre muiare cu bogăţie multă. Uneori ia bărbatul bătrân fată au muiare tânără şi iară muiarea bătrână să mărită după voinic tânăr. Uneori bărbatul de o ţară ia pre muiare dintr-altă ţară. (I proci).
Dintr-acestca din toate chiar şi luminos să cunoaşte cum că muiarea bună, creştină şi înţeleaptă iaste darul milostivului Dumnezău, nu-i agonisita părinţilor. De-aicea au deprins a zice toată lumea şi în zuoa de astăzi cum căsătoriia şi alesătura crailor şi izbânda pre pizmaşi în războiu numai dc la Dumnezău sânt. Aceasta-i dezlegâtura cuvintelor a Preaînţclcptului Solomon. Iani să vedem dintr-acestca ce învăţătură ni să dă înainte.
ÎNVĂŢĂTURĂ
Săva câ daruri multe şi scumpe dăruiaşte milostivul Dumnezău oamenilor în ceasta lume, ce dar mai scump nu poate lua bărbatul dc la Dumnezău ca când ia muiarea bună şi înţeleaptă, nice muiarea nu poate lua dar mai scump de la Dumnezău ca când ia bărbat bun şi creştin. Scumpă iaste corona de aur în capetele crailor, tocma aşea iaste coronă scumpă muiarea destoinică în capul bărbatului. Scumpă piatră iaste preste toate pietrile scumpe carbunculuşul, ce cu mult mai scumpă iaste mutarea dc cinste bărbatului. Aşea zice acestaşi Preaînţeleptul Solomon, cap. 31, stih 10 (i proci), zicând: „Muiarea cămetină şi înţeleaptă cine o găseşte, preţul aceiia întrece pe preţul carbunculuşului. Sufletul bărbatului să odihneşte în muiarea ca aceea şi marha lui nu sa va sfârşi. Face bine cu bărbatul în toată viaţa lui, caută lâna şi cânepa şi o va găti dupâ voia ci. Ea să asamănâ cătră corabiia neguţătorilor (muiarea bună) care dc deparre încă-şi aduce mâncarea sa. Şi sculându-să din miazănoapte împarte fâmeilor şi împarte lucru fetelor, cugetă de pre uricul din câmpu şi-1 cumpără şi, din
munca şi hasna manilor sale, sădeşte vha". I proci. „Deşchide-şi mâniile sale surumauilor şi palmele sale lipsiţilor". I proci.
Dintr-acestea din toate să cunoaşte direptatea învăţăturii ce-au zis mai sus că, săva că daruri multe şi scumpe dăruiaşte milostivul Dumnezău oamenilor în ceasta lume, ce dar mai scump nu poate fi ca muiarea bună şi bărbatul bun. Pentru aceste occ:
1. întâiu. Că darurile celelalte iale să numără între cele daruri mai slabe carele pot dărui şi oamenii, ce soţul bun în căsătorie (fie bărbat, fie muiare) de la însuşi Dumnezău iaste, precum am şi mai înţeles.
2. A doaoa. Că, în ce chip marc usăbitură iaste între Dumnezău şi între oameni, aşea iaste marc usebitură între danirile lui Dumnezău şi între darurile oamenilor. Aşea iaste usăbitură şi între casă şi între marhă şi între muiarea înţeleaptă carea o dăruiaşte numai sângur Dumnezău.
3. A treia. Că bogăţiile pământeşti pot da şi oamenii, iară pre soţul bun numai Dumnezău-1 poate da, cum am zis şi mai sus.
4. A patra. Că casa bărbatului care dobândeşte muiarea de ispravă şi de cinste iaste plină dc tot binele.
5. A cincea. Că nice cu aur, nice cu argint nu să poate cumpăra muiarea bună şi de cinste, cc numai Dumnezău din mila sa cea nespusă o dă cui voiaşte.
întrebare: Dară muiarea năsălnică şi sfadnică de unde iaste au nu e şi aceea de la Dumnezău?
Răspuns: Cu adevăr de la Dumnezău sânt şi acelea, carele le dă:
1. Răilor, cum cu aceea să-i bată şi să-i pedepsască Dumnezău pre bărbaţii răi pentru păcatele lor.
2. A doaoa. Bunilor şi blânzilor, să le fie lor pre certare cum şi în ce chip vor râbda cu răbdare de pace. întrebare: Ce iaste atunci deregătoriia bărbaţilor buni (au cc să facă şi cum să să
554
1.1 TKRATURA ROMÂNA MKDIKVALĂ
PROZA ORATORICĂ
555
poarte) când, dintru înţelepţiia minunată a tui Dumnezău, îi socoteşte pre ei cu muieri rele? Răspuns:
1. Cade-să lor să rabde cu smerenie şi cu răbdare mare de pace, socotind bine întru sine:
1. întâiu. Că mâna lui Dumnezău, ca a părintelui dulce, iaste pre dânşii, nu a pizmaşului.
2. A doaoa. Că nu din mânie, nice din urgie, ce din dragoste părinţascâ îi ceartă pre ei. Pre unii ca aceştia îi dojăneşte Pavel Apostol în cartea ce-i scrisă la evrei, cap. 12, stih 5, 6, 7, 8, 9, zicând: „Fiiul mieu, sâ nu lepezi certarea Domnului, nice să slăbeşti când te ceartă el. Că pre carele îl iubeşte Domnul ceartă-1 şi-1 bate vare pre cine-1 priimeşte fîiu. De veţi răbda certarea, Dumnezău vă să va arăta ca fiilor; carele-i fiiu pre carele nu-1 ceartă părintele său? Iară de sânteţi fără de certare, a căriia sânt toţi părtaşi, copii sânteţi, nu fii. Dupâ aceea trupurilor noastre am avut certători părinţii şi i-am cinstit, au nu cu mult mai vârtos ne vom pleca Părintelui Sufletelor şi sâ viem? Că aceia în puţinea vreme, cum să părea lor, ne supăra pre noi, iară acesta (cade-să a şti, Dumnezău) spre folosul nostru, ca să fim părtaşi vieţii cei sfinte a lui".
3. A treia. Că aceia mânie nu să ţine până în veci, ce curând va avea sfârşit.
4. A patra. Că cu vreme răbdarea de pace plată mare va dovândi de la Dumnezău, cum au dobândit Iov Patriarhul după multe parime a lui.
2. Cade-să, pre cine-1 bate Dumnezău cu soţ rău în căsătorie (fie muiare, fie bărbat), pre soţul cel rău să-1 înveţe, precum au făcut Avigalai, muiarea cea înţeleaptă, cu bărbatul ei cel nebun, cu Naval, care şi viaţa bărbatului ci o ţinu dc moarte, cum scrie în 1 Carte a tui Samuil, cap. 25, stih 3-35.
3. Cade-să să să roage lui Dumnezău cum sâ ia de pre spatele lor zbiciul cel rău şi să-1 mântuiască de muiarea rea şi blăstămată.
Ce hasnă are această învăţătură?
1. întâiu. Ne învaţă să ştim dară dintr-acestca din toate cum, în ce chip nu poate fi în ceasta lume dar mai scump şi mai mare de muiarea creştină şi înţeleaptă, aşea iară nu poate fi pagubă şi bătaie mai mare de muiarea rea şi nedestoinică.
2. A doaoa. Să ştim că, în ce chip coronă scumpă iaste minarea înţeleaptă şi dc cinste în capul bărbatului bun, aşea iară coronă de spini iaste muiarea nebună şi rea în capul bărbatului.
3. A treia. Să ştim cum, în cc chip nime nu dobândeşte dobândă mai mare de muiarea înţeleaptă, aşea iară nime nu pate pagubă mai mare ca atunci când moare muiarea bună.
A doaoa hasnă a învăţăturii îaste înfruntătoare.
Că înfruntă şi ceartă pre bărbaţi ca aceia carii, când vor să să însoare, nu caută înţelepciunea muierii, ce numai frâmseţea, care, dupâ ce soseşte vreo boală, aciiaşi trece ca umbra; nice iarâ nu caută muiarea cu frica dumnezăiascâ, cu creştinătate, ce numai ce caută avuţiia trecătoare. Bărbaţi ca aceia nu-şi aduc aminte ce grăiaşte înţeleptul Solomon în Cartea Pildelor, cap. 31, stih 30, 31, unde aşea grăiaşte: „Amăgitoare iaste dragostea denaintea oamenilor şi de nemică iaste frâmseţea, iară muiarea temătoare de Dumnezău dobândeşte-şî şie laudă. Daţi-i din rodul mâni<l>or sale şi să o laude între porţi faptele ci pre dânsa".
Ca şi când ară fi zis: „De nu o ară şi lăuda pre muiarea bună oamenii dupâ moarte, ce o vor lăuda faptele ei cele bune ce-au făcut în viaţa ei.
A treia hasnă iaste dojănitoare.
Câ dojăneşte pre doao rânduri de oameni:
1. întâiu. Pre bărbaţii însuraţi cum, deaca le-au dat lor Dumnezău muieri bune, să le cinstească şi sâ dea har lui Dumnezău pentru acel dar scump şi nepreţuit.
556
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
PROZA ORATORICĂ
557
2. A doaoa. Pre voinicii tineri şi pre bărbaţii săraci cum, când au gând să să însoare, să nu caute în fete şi în muieri numai frâmseţea şi avuţiia, ce să caute înţelepţiia şi buneţele.
3. A treia. Pre toţi neînsuraţii, pentru că numai de la Dumnezău iaste muiarea bună, deci de la Dumnezău să o caute şi sâ o ceae, că fără de el nime nu o poate da.
O, ferice de acela bărbat care au dobândit dc la milostivul Dumnezău muiare înţeleaptă, cu adevăr are acela de ce să bucura şi în ce să dezmierda.
Cc vai dc ceja bărbat, carclc-şi pierde şi-şi sloboade dinaintea oamenilor săi pre cinstită şi înţeleaptă muiarea sa.
O, oame, care eşti acuma întristat, au n-ai avut şi tu parte de muiare bună? Cu adevărat şi ţie să dedese de la Dumnezău dar scump ca acesta. Că muiarea ta care zace acum înaintea ochilor tăi, moartă, era şi creştină, era cătră tine cu dragoste curată, era blândă şi ascultătoare, era înţeleaptă şi grijîtoare casei tale. Ce iată, acum să duse în calea vieţuitorilor. Inima ta iaste tristă, sufletul tău, amărât; când întri în casă-ţi afli-o pustiită; comoara ta acumuşi să va îngropa în pământ, sufletul ci să odihneşte şi să bucură; ţie, ca bărbatului iubit, pohteşte-ţi tot binele irupăscu şi sufletescu şi iertăciune de la tine, de la vecini şi de la toţi priiatinh îşi cere şi lui Dumnezău vă lasă, a cui să fie lauda si cinstea în veciîa vecilor. Amin.
afară şi pre noi, pre toţi, din cartea viilor, precum ai făcut cu mulţi. Cc noi dăm har de vecie Inălţiei sfinte ai tale, că până aemu cu răbdare mare ai suferit slăbiciunile noastre şi ne-ai dat zile spre pocăinţă. Rugămu-ne, Doamne, Sfinţiei tale, cum, de aemu înainte, încă să fii cu noi în toată viaţa noastră! După aceea, când vom sosi la ceasul morţii, atunci încă ne fii într-agiutoriu cum, după ce vor ieşi sufletele noastre, să dobândească viaţa cea de vecie, prin Fiiul tău cel sfânt, Domnul nostru Isus Hristos. Amin. Tatăl nostru.
RUGĂCIUNE DUPĂ PROPOVEDAN1E
O, dulce Părintele nostru din ceriu, cela ce ţii şi viaţa şi moartea noastră în mâna ta cea puternică, ispovedimu-ne Sfinţiei tale şi mărturisim că noi toţi, cu mici, cu mari, atâta samă am greşit în aleanul Sfinţiei tale, cât nu sântem harnici şi destoinici sâ ne priimeşti în numărul fiilor tăi. Că noi nu numai din prostie şi din neştiinţă am greşit şi nu numai din slăbiciune am călcat poruncile tale, ce mai tare am făcut păcate din ştiinţă şi din orbieiune, pentru care ne-ai vrut putea şterge
X. LITERATURA DE CEREMONIAL
CONDICA LOGOFĂ TUL UI GHEORGACHÎ SUŢU
(1762)
CE OBICEI ÎASTE CÂNDU SÂ ÎNTÂMPLA SĂ SÂ ÎNPREUNE DOMNUL CU HANUL SAU CU IUCUTUIULUN PAŞĂ
Cându să întâmplă de ese Domnul înaintea vreunui han, ce va trece pin ţară, cându merge Domnul la saivantul hanului să să tnpreunc, să-i sărute pîcorul, aşî Iaste obicnuitu la dânşii: rădică Domnul gugiumanul din capu şi-1 dă la un copil de cei din casă de ai hanului, de-I ţine şi aşa, fără şlic, merge de sărută pîcorul hanului; şi Domnul cându să rădică dela sărutatul pîcorului, îndată copilul acel tlin casă pune Domnului şlicul în cap şi poronceşte hanul Domnului de şedc în genuchie pe macatîi, vorovindu amândoi cealc de trebuinţă pricini. însă cându sărută Domnul pîcorul hanului, el încă are obiceaîu de-şi pune mâna la obraz şi-şi rădică şlicul, de abiia numai îl atinge cu palma.
Iar când vine vreun paşă cu trei tuîuri, ca să treacă pin Eşi, iaste obicciu de-i îase Domnul înainte cu toată boerimea mari şi mici, cale de un cas de doao înaintea lui; şi unde Iaste întimpinarea Domnului cu paşa, Domnul descalică mai nainte şi aşteptă şăzându în picoare şi toţi boerii înşâraţi pc rânduială. Şi cându soseşte paşa dreptu Domnu (ori călare de
562 LÎTKRATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
va fi, ori în cocie) să popreşte şi merge Domnul de-i sărută picorul, cum şi boerii toţi pe rânduîală mergu de sărută picorul; şi încălecându Domnul dinpreună cu toată boerimea, merge înpreunâ cu paşa pân la gazda cea orânduită şi gătită. Cum şi la petrecirca paşii asemene urma/ă Domnul cu roată boerimea; şi de unde iaste să-şi Ia Domnul zioa bună, descalică iarăşi de sărută picorul paşii şî boerimea toată asemenea.
ŢÂRĂMONIÎA CE SĂ FACE PREA DEPLIN IA IUCÎUTUÎULUN PAŞA, CÂNDU ESTE SĂ TREACĂ PIN ORAŞUL EŞULU1
Măcar că am însemnat mai sus în cc chip urmează Domnul la treacirea unui paşă cu trei tuluri, dar nefîindu de agunsu, pentru mai buna ştiinţa, mai pre largii toată ţărămoniia cum s-au şi întâmplat de am văzut, s-au scris aici
mai gos:
Dreptu aceaia la letu 1762 Iulie în zilile domnii prea înălţatului, luminatului Domnu şl oblăduitoru a toată Moldaviia: Grigorie Ioan VoevoeP, din poronca prea puternicii împărăţii, fost-au rânduiţii paşă la sarhatul Hotinului, Hamza-Paşâ2, om marc, vestiţii şi ginere împăratului sultan Mustafâ, carele sâ afla cu paşalâcul său la Sofiia.
înaintea acestui paşă au trimis Domnul un boiarîu din Greci, pe carele au socotiţii om cu ştinţa limbii turceşti, anume pc Dumitrache vel uşer, cu mehtup de cătră Domnu şi cu daruri; care boeriu mergându, au întimpinat pe paşa de ceaîa parte de Dunăre, la locurile ţărăi turceşti, unde dându uşcrîul mehtupul şi darurile de cătră Domnu paşii, s-au bucuratîi şi Domnului încă i-au venitu mehtup de cătră paşa eu mulţămire si cu o poftă ca aceaia, cum că voeşte ca să-i fie trecirea prin oraşul Eşului, iar nu pe Pri tu, care Ia acastă cerire a paşii, nici Domnul înpotrivitor sau pricinuitor n-au fostu.
LITERA! URA DE CEREMONIAL 563
Deci, cându au foştii aproape ca să treacă paşa Dunărea, să vie la Galaţi, Domnul, după datorie, mai nainte pân a nu sosi paşa la Dunăre, avându purtare dc grijă, au trimis pe un boeriu mare din peminteani, anume pe Vasilie Costachc vel ban întru întimpinarea sa cu mehtup, carele şi conaccibaş au fostu rânduiţii din partea Domnului pân în Eşi.
Din Galaţi vrându paşa si poftindii (după cum s-au arătaţii mai sus) ca să-i fie trecirea pin Eşi, îndată, din poronca Domnului, s-au rânduitu toate conacile şi Ia fîcştecare conac s-au rânduitu câte unui din veliţii boeri, înpreunâ şi cu ispravnicii dupe la ţânuturi şi câte o samă din mazilii carii s-au socotirii că vor fi de trebuinţă, la fieştecare conac. (însă conacile într-acestaş chip s-au urmat, pe cum sânt arătate). în Galaţi au fostu purtător de grijă mai susul arătat Vasilie banul cu pârcălabul de Galaţi şi cu alţii.
La conacul dela Privai fost-au purtătoriu de grijă Costache Vatâţi biv vel medelnker şi cu alţii.
I.a conacul dela Puţeani, iarăşi Vasilie banul, cu pârcălabul şi alţh.
La conacul dela Bârlad, Costandin Sturza biv yel medelniccr, cu ispravnicii şi alţh.
La conacul dela Vaslui, Ilic Costache biv vel ban, eu ispravnicii şi alţii.
Iar când au fostu să purcadă paşa din Vasluiu, să meargă la Scântcae (măcar că conacul era gări tu de alţi boeri mai nainte), dar Domnu], pentru mai mare cinstea paşii, dimineaţa, în zioa aceaia ce era să fie paşa la Scânteae sara, au pornit de aici pe Ioan Bogdan vel logofăt, de s-au aflatu la Scânteae cându au veniţii paşa, pentru toată purtarea de grijă, ca un boeriu bătrân. Şi tot întru acea sară au trimis Domnul şi pe vel postelnic la paşa, pentru cercetarea sănătăţii şi că s-au bucuratîi Domnul pentru bună venirea sa; şi paşa, prin întoarcerea lui vel postelnic, încă au mulţămitu Domnului foarte, atât
LITERATURA ROMANA MEDIEVAI A
LITERATURA DE CEREMONIAL
565
pentru cercetarea sănătăţii, cât şi pentru bucuriia ce s-au bucuratu pentru venirea sa.
Deci, dar, în zioa aceaia care au fostu ea să între paşa în oraşul Eşului, Domnul gătindu-sâ au eşitu cu tot alaiul şi cu toată boerimea dincolo de Ezăreni şi acolo, pe loc, au lăsaţii toată boerimea cu prea Iubiţii fratile său, beizadea Alexandru3, cu Divau-efendisu şi cu totu alaiul şi încălecându Domnul dc acolo cu doi cohodari şi cu saracibaş numai, au mai luat înpreună cu sine şi pe Alixandru Ipsilante, postelnic şi capichehaîa, i pe vel postelnic Petrachc Duca, i pe Mihalache Sucu biv vel comis, i pe Scarlat Caragea vel comis, i pe Alexandru Moruzi vel camaraş şi din boerii penrimeani pe Ioniţă Cantacozino vel visternic, călări, îar slugile pc gos şi aşa au mersu întru întimpinarea paşii.
Luându paşa veste, cum că Domnul iaste aproape de întimpinarea sa, au crimtsu pe al său seleam-agasî întru întimpinarea Domnului şi paşa încă fiind în tahtârvan, au eşitu şi au încălecaţii pc armăsarul şi cându au fosui Domnul aproape de paşa, au descălecată (paşa încă au stătut) şi mergându Domnul cătră paşa, după obicnuita închmăcune cc au făcut, au sărutat scara calului cea din dreapta. Şi de acolo, purcegându Domnul un pas doi pe gos înaintea paşii, au poroncitu paşa Domnului de au încălecaţii şi încălecându, au mersu înaintea paşii nu departe. Iar vel postelnic, cu vel comis au mersu înaintea Domnului (însă amestecaţi între oamenii paşii cei mai aleşi).
S-au întâmplatu mai nainte vreame, cându au trecută alţi paşi, aşî oameni mari vestiţi, pin oraşul Eşului, de au pus pe Domnii din-a-stânga şi alăturea, făcându-şi voroavâ cu Domnul; şi atât la întrat, cât şi Ia eşitul paşii tot alăturea din-a-stânga petrecea Domnul pe paşa, cu tot alaiul obicnuitu; şt cându era după cc eşiia afară, cându vrea Domnul să-şi îa zioa bună, paşa îmbrăca pe Domnu cu feregea cu cacum şi pe
12 boeri mari eu caftane. (Măcar că şi aemu, fiind Domnul cu doi sau rrei paşi mai nainte dc paşa, în doao şi trei rânduri au chemat pc Domnul paşa, de au făcuţii amândoi voroavâ de aproape).
De aici înrorcându-ne, să venim iarăşi la voroavâ noastră. După ce au încălecaţii Domnul, mergându înaintea paşii, cându au fostu paşa dreptu boiari, au stătut; şi boerii şăzându fieştecare după rânduîala sa, Domnul calare stândt>, au zâs cătrâ paşa, arătându-i cum că boerii memlechetului cer să sărute picoarile Mării-sale. Şi aşî, pc rându, au mersu întâi divan-efendisu, după dânsul beizadea, fratile Domnului şi apoi boerimea pe orândulală, de au sărutam picorul paşii, rămâindu apoi toată boerimea de venita pe urma paşii.
Purcegându Domnul împreună cu paşa de acolea iarăşi, înaintea Domnului şi înaintea oamenilor lui cei aleşi, era edecurile paşii şi înaintea edecurilor vătaful dc copii cu semnul Domnului şi vtori postelnic cu vtori comis şi posrelnicei pe rânduîala. înaintea postclniccilor, edecurile Domnului, după edecuri hatmanul şi aga cu tot alaiul cel obicnuitu. Şi cu acastă rânduialâ au venit paşa la Frumoasa4, unde şi casile Frumoasii era gătite şi grijite pentru odihna sa; şi acolea, în dreptul Frumoasii, era şi cortul paşii întinsu, unde descălecându paşa, au întrat la cortu şi au şăzutu şi pofrindu şi pc Domnu. ca să şază, au şăzutu bându şi cafea. După băutul cafelii, zâ-bovindu-să oareşce la voroavâ Domnul cu paşa, după obicnuita închinăcune, au eşitu Domnul dela paşa şi au mersu la cortul său, unde şi alte doao trei corturi erau gătite pentru starea boerilor. Şi aproape dc sară, de al doilea rându mergându Domnul la paşa şi luându-şi voe ca să şi vie la scaonul său, au purces dela Frumoasa cu tot tacâmul şi obicnuitul domnescul său alai, de au venită la scaonul său.
566
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
LITERATURA DE CEREMONIAL
567
Insă au poftiţii Domnul pc paşa ca să să odihnească doao-trei zile, fiindu trudit şi osteniţii de cale şi au făcutu paşa oturac trei zale.
Domnul întru aceste trei zale, ce au făcutu paşa oturac, pentru toată purtarea de grijă a celor trebuitoare, ca să fie toate de prisosit şi nimica să nu lipsască, au rânduitu trei boeri mari, pe Vasilie Razul hatman, i pe loniţă Cantacozino vel vister şi pe lordache Hrisoscolco vel agă, deosăbitu de alţi boerenaşî şi zapch, care au avut mare purtare de grijă şi toate au fostu deplin, nimic lipsindu.
Domnul în toate zilele, la un cas la doao den zi, mergea cu tot tacâmul său şi cu boerii cei mari şi numai cu alaiul 1 .evenrilor la Frumoasa, la cortul său cel domnescu şi paşa, încă după ce să gătiîa, chema pe Domnu la voroava; şi la vreamea bucatelor eşiia dela paşa şi la cortul său mânca bucate şi de cătră sară veniia la scaunul său.
Iar cu o zi mai nainte de purceadirca paşii, aflându-sâ Domnul la Frumoasa, dupâ ce l-au chemat paşa la cafea, şăzându şî oareşce la voroava, pe urmă l-au îmbrăcaţii şi cu blană de samur; şi pc beizadea, fratile Domnului, cu cherachea; pe divan-efendisu cu cubur, cu sângeap, iar pe vel postelnic l-au îmbrăcat cu cubur cu cacum; cum si pe alţii din boerii carii au fostu rânduiţi asupra trebilor, încă î-au îmbrăcat, pe alţii cu blanc şi pc alţii cu binişuri, pe fieştecarele dupâ cum au vruţii, mulţămindu şi Domnul pc paşa cu ceale ce s-au căzut şi pe câtu au fostu pen putinţă.
După cc au îmbrăcatu. paşa pe Domnu cu blana cea de samur, viindu la domnescul său scaon, mai pe urmă au venitu şi mehterbaş al paşii cu toţi mehterii săi, la curtea Domnului, de i-au zis un nubetii şi dupâ sfârşitul nubetului. Domnul au poroncitu de au îmbrăcam pe mehterbaşîi cu cherachea, mulţămindu şi pe toţi mehterii cu câţi galbeni au socotiţii Domnul.
Domnul, din oamenii paşii, pc ahu pc nimeni n-au îmbrăcat, fără numai pe baş-cauşu şi pc conaccibaşii cu cheracliele.
In câte zâlc au fostu zăbava paşii aici, mehterhaneaoa Domnului, după obiceiul ce iaste de bate în toate zâlile nubetii, ce să chiamă chindie, n-au bătuţii, fără numai mehterhaneaoa paşii au bătuţii într-o zi. După ce au eşitti paşa la cortul său, fiindu şi Domnul cu roată boerimea (unde şi oarecare luptâturi dc pehliveni au fostu) şi vrându paşa ca sâ auză şi pe mehterbaş a Domnului ce meşterşug are, au zâs Domnului ca sâ poroncascâ lui mehterbaşu sâ zică un pestref; şi începându mehterbaş şi zâcându un scopos ca acela, au foarte plăcuţii [iaşii rneşterşugul şi zicătura lui. Şi dupâ cc au sfârşiţii de zâs, paşa au poroncitu de l-au îmbrăcatu cu binis de postav, acolea înaintea sa.
Vrându paşa ca să purcadâ, au datu poronca cu o zî mai nainte, de au purces tot agârlâcul sâu. Şi Domnul încă au poroncitu de s-au rânduitu conacile, orânduindu-să başconacciu pe Costandin Canano, biv vel paharnic, ca să margă împreună cu pasa pân la hotar şi dc aicea s-au rânduitu 3 conace.
Insă: la Podul lui Gherman un conac, ia care au fostu rânduitu Gheorghie Bcldiman, biv vel stolnic, i Costandin Gândul biv vel şătrar şi alţii.
Un conac la Tabără, la care au fostu rânduitu Arghirie biv vel medelnicer şi alţii.
Un conac la Ştefâncşti, la care au fostu rânduitu lordache Canano biv vel medelnicer şi alţii împreună.
In câte zâlc au foştii şădearea paşii, oamenii lui toţi s-au purtat foarte cu înţelepcune, după poronca ce au avută dela paşa si nimărui nimica n-au făcutu, nici s-au atinsu de cincvaşi, fărâ numai doi copii de ai noştri, vrându ca să meargă cu nişte Turci de ai paşii şi înştiinţându-să paşa, nici de cum n-au priimitu, ce cu urgie au poroncitu paşa Turcilor acelora, de au dat copii pe mâna lui vel uşer.
568 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAI A
Deci în zioa ce au fostu purcesul paşii, Domnul tot cu aceaeş ţăramonie şi orânduîalâ şi cu tot alaiul ce îaste arătat mai sus, au purces cu paşa dela Frumoasa şi cându au fostu în dreptul curţii şi a porţii domneşti, s-au fâcut slobozire de toate tunurile. Şi aşa au petrecut Domnul pc paşa pân aproape de iazul mitropolii, pe Cacaina5, mergându paşa voios şi foarte mulţâmim de cătră Domnii.
Iaste şi acestu obicei, cându vine paşa la Galaţi, din partea Domnului să află trimisă o cocic bună împodobită şi cu şase telegari buni potriviţi la toate; (dar acastă cocic să trimite cândii îaste paşa om mare, precum au foştii acesta).
N-am putut lăsa ca să nu arătu şi acasta, (adecă) în câte zale au şăzutu paşa aici la Frumoasa, dumnăzăeştile lăcaşuri, (adecă) sfintele noastre bisearici, nici au tocatu, nici au tras clopotilc, dar orânduîalâ ortlirului şi a Svintet liturghii de cătră bisericeştile obraze, foarte s-au păzitu, dc n-au lipsim.
XI. LITERATURA DRAMATICĂ
OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAG EDI CE EXPRESS A
(Fragmente)
Praeambulum
Acum tocma nu de demult Lucru groaznic, de temut, în Moldova s-au tâmplat Perire ca de împărat; Locu-i vestit şi oraşi, Să numeşte, sâ ştiţi, laşi, Cu primejde şi ostaşi.
Ghica-voievod Grigorie, Domn în mare dregătorie, Vrând a sta lângă credinţă Si neamului mântuinţă, Cu vicleşug s-au chiemat, Tirăneşte s-au tăiat, De başa turcesc legat.
O, amară prăpădire, Insuş merge la perire! Câ argintul l-au zbovit
572
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
LITERATURA DRAMATICA
573
Şi cu capu s-au plătit; Câ turcii îl năpădiră, Măcar că doi ei căzură. Şi viiaţa îi luară.
Care până vom arăta, Faceţ bine a asculta Şi de-om greşi, a ierta, Toate bine a îndrepta, Că târziu toţi nc-am sculat, Fără gând ne-am apucat; lată, dară, am şi lucrat. (.....................]
Gregorius către Instans: [...] Dară ca să fii credincios, dintâie vei jura.
Pă noao ţări,
pă trei mâncări,
pă zioa de ieri;
pc spatele vântului,
pă fata juciului,
pă coada măgariului;
pâ ciuma pădurii,
pă apa vinerii,
pă spuma Dunării;
pă picioare dc porc ce eşti,
cu coaste, cu şold cu tot,
perire-ai tu tot;
pă oală,
pă boală,
pă pistoale,
să să pişe toţi în iele;
pă lunei,
pă macavei,
pă marţolea
cu fasolea,
pă miercuraca
vincrata,
înclonţata,
care mancă pe tata;
pă acest condei
ca să pici,
că-i de vultur,
scobiţ-ar în cur;
pă lup,
pă urs,
pă sâtă,
pe fus
şî pă toţi cei dacă vei fi credincios Aşe zioa de astăz să te bată! [.......................]
Horholinae cant io
Cine n-au venit, (repetitur) Cine n-au venit Sara în şezătoare, Sara în şezătoare, Dumnezău nu-f scoale De mâni, de picioare. Scuture-1 frigurile, Urască-1 roate fetele, Trămure-1 babdiţele Pe supt toate scaunele. Numai n-au venit Salman siminîc,
574
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
LITERATURA DRAMATICA
575
Bucur cel voinic. El de-ar fi venit, Noi l-am fi cinstit Cu părasă în masă, Neaga cea frumoasă. Cîunguţ rătezat, Bucur însurat; Rătită pălită, Neaga învălită; Coadă de lopată Horholină fără fată. Plânge, nici prea Paie-ţ bine că te ia!
Testamentum Bachi
în numele fărşangului,
raiului şi vinului
celui dulce şi celui cu pelin,
să zicem toţi amin.
Vrând aşe Dumnezău
cel din tău,
pă carele cinstesc eu,
ca după această lume să mă mute,
deacă nu-i mai mult vin în bute
şi să mă ducă în rai cu dibolii
şi în tău cu îngerii,
unde să auz ocheche-ocheche
vai şi de viiaţa me.
Iacătă, dară, fiilor
şi cari mă cinstiţi tuturor,
vă las în scris testamânt,
supt păcat şi jurământ,
ca toate ale mele aşa sâ le daţi
precum minten vă învăţi:
foalele mieu, care-i sufletul mieu, îl mâncaţi
şi în pomana me vă uspătaţi.
Iară de-î veţi împărţi
mai îa mulţi va prisosi;
faceţi dară din maţe
cârnaţe,
din cele mărunte
Ia eeteră coarde,
din vine
strune,
din măruntă]
tăieţăi,
din plămâne
bucate bune
şi în rânză
puneţi brânză.
Cel ficat
meargă nemestecat;
din peliţa [de] lângă plămână
facă-ş cele jingaşe mănuşi în mână,
din peliţa de burdof
facă-ş, căiţă cu ţof;
din măduha în ea băgată,
facă-ş carii capul cicilesc,
pomadă şi sopon de Anglia;
cărora le sclipeşte pielea
cu acesta sâ vor spăla,
tare foarte or lumina.
Picioarăle
lăsaţi sâ le ducă cioarăle,
doară le vor duce pă dealu cu viile
576
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
LITERATURA DRAMATICĂ
577
să poată bea cu feriile.
După aceea le veţ aduce
în făgădâu la mujice,
jucăuşii să le came,
prin tot locul sâ le poarte.
Capul mieu
fie sămn la făgădău,
ochii vază cetera,
urechile [audă] sfada.
Nasu fie la buţi tolceri,
grumazu îl las să bea cine-i colceri;
gura fie uşe de şură,
doară va veni vântul de pă strugur[i] de mură.
Păru las la cei copoşi deasupra de frunte,
dar mă tem că la toţ nu va ajunge,
că nu l-or lăsa din curte.
Am doi fraţi de-a jeminea,
împârţască-mi mintea mea,
lumineze-mi la mormânt
că strălucesc pre pământ;
hainele mele toate
lc împărtăşea mănăstirea cu soarte,
numai cât sâ facă pentru mine moţi
că-i cu barbă cu palaclonţi.
Cârlanul mieu cel preabun
de unde ies cântări şi hori,
fetelor în şezători.
Fiii miei vîî, să nu vă însuraţi,
de n-ăţi avea ce să beţi.
Fiicelor, să nu vă măritaţi,
de nu v-or cere oameni beţi.
Apoi nu beţi din părău
de nu va cură de la făgădâu,
sau din dealu viilor
să să vază spuma strugurilor;
mai pă urmă de toate,
nu vă depărtaţi de cetate.
Fiul mieu Puţi, tu pre eştealalţi
îi poartă tot pe la pivniţi încărcate cu buţi,
şi unde-i vedea sămn capul mieu,
bagă-te şi plânge, că acolo au perit şi tatăl tău.
Aceasta voi mai proroci:
că şi voi toţi dc această boală, ce crep eu, veţ peri,
că-i beteşug firesc de care cu nu poci să trăiesc.
Una mai ascultaţi:
canele de voi nu lc depărtaţi.
Luaţi pildă de pă mine,
că eu nici acum nu tcştcluiesc cana la nime;
doară undeva o voi mai putea umplea,
ca să-mi ud odată guşca.
Cu un cuvânt, ca să gat,
că cana şi pă fund au săcat,
popilor toţi şi mirene,
tisturilor şi ţăreni,
bătrânilor cu tineri,
bărbaţilor cu muieri,
pentru câ uspăţul dintr-un om
nu să face toţi din toate sâ mănânce
şi ţineri bine năravul mieu
ca să vă veseliţi cu a fărşangului Dumnezău.
Pă mine mă îngropaţi
fără popă, mă astupaţi
în ţintirimu făgădăului,
în cripta hordăului;
nici să mă dezgropaţi
pană n-or veni alţi cărnaţi.
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
Aşe Dumnezău să vă ajute şi această goală bute Amin. Vai, mori câ n-am vin!
XII. ROMANUL
DIMITRIE CANTEMIR ISTORIA IEROGLIFICĂ
PARTEA A TRIIA
Iară celelalte jigânii, toate carile în cârşma lăcomiii cu paharul răutăţii vinul vicleşugului bea, dacă pre Lup* din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum aemu supt fundurile pământului sâ află li să părură (că chipul neiubit, dc faţă, nu ca ghimpul în picior, ce ca suliţa pătrunsă prin maţă stă). Si aşe rădicaţii-s-au nuărul dc pre faţa soarelui, luatu-s-au negura de pre faţa pământului, cu mari răcnete striga: „Luatu-s-au piiadeca, lipseşte pacostea, nu să vede vrăjmaşul, dusu-s-au pizmaşul", unul câtrâ altul spuind, ca de un bine prea mare să bucura şi ca de o fericire nespusă să desfăta (că lucrurile lumeşti cu muritorii aşe a să giuca s-au obickrit, ca cu cât sint mai deşarte, cu atâta sâ să pară mai desfătate; şi a cărora începuturi sint prea cu mari dezmierdări, aceloraşi sfârşitul să fie prea cu greie întristări).
După acestea cu toţii împreună cuvânt îşi dederă şi dzi de soroc îşi pusără, pentru ca la începutul Alfii şi sfârşitul Sigmei, la cetatea Deltii1 (unde apa lui M şi apa lui A a cură sfârşesc, şi apa lui T a cură şi a să mări începe), cuim mai curând
Lupul — Bogdan hatmanul.
5S2
LITERATURA ROMANA MEDIEVAlA
ROMANUL
583
sâ să adune pentru ca acolea capul Cămilii * să vândză şî a Boului să cumpere (că mai pre lesne iaste firii la Cămilă coarne să nască, decât din inima rea cuvânt sau gând bun să izbucnească). Ase dară, cu toţii, după sorocul dat, la locul însâmnat sâ adunară si la dzua pusă la cetatea Deltii să împreunară, unde Pardosul*** pe Cămilă de căpăstru purta si Râsul după dânsa, ca gândacii prin baligi-i î să primbla. Căci la Râşi ca acestea, câcâraza Cămilii mai de marc preţ iaste decât castanii la gliganii***** muntelui Olinipului. Acolea dară întăî ca a tuiuror inimile mai cu de-adins să ispitiască, apoi ca nici unul să nu cumva părtaş vicleşugului a nu fi sâ lîpsască, socotiră, şi câte doi, câte doi, pre numele cerescului Vultur şi Taur, pentru ca să giure în capiştea F.piorchiii^ adusără. Unde unii dc bună voie, iară alţii de frică şi peste voie supt groznic giurământ a să lega le căută (câ precum între frumoşi mai frumoşi şi între grozavi, mai grozavi, aşe între drepţi mal drepţi şi între vicleni mai vicleni să află), adecă precum cu învoinţa, plăcerea şi alegerea tuturor silloghizmul Corbului*** sfatul Cucunozului"""* şi 5entenţia Pardosului sâ să întăriască şi capu] Cămilii în cel de bou să să primenească şi în epitropiia Iacului să sâ psifisască La care lucru, roţi fraţii
vicleşugului, ficiorii fărâ legii şi părinţii athcofovih*"*"" : „Facă-să, facă-să - strigară - toţi vom, roţi priimim, cu toţii aşedzimântul şi cuvântul acesta întărim şi adeverim", dinluntru crâpară.
Cămila - Mîrialaki Racovitza. I'ardosul — lordaki vornicul Râsul - Mihalaki Rosct. Gligan — porc mistreţ. Corbul — Basarab vodă. Cucunoz -- Mihai spătar. A se psifsi - a alege pe cineva încr-y funcţie. " Athcofovii — atlieofosîe, lipsa fricii de Dumnezeu.
Aemu a tuturor voie uumdu-să şi toţi supt argumentul Corbului suppuindu'Sâ, cu toţii în toate părţile să împrăştiară şi prin toţi munţii şi codrii, unde coarne de buâr lepădate ar găsi şi cap de taur aruncat ar uemeri, cu toată nevoinţa cercară şi nicicum undeva măcar nu să aflară3. De care lucru, cu toţii în mare întristare aflându-să, ce vor mai face şi ce vor mai lucra nu ştiia. Şi aemu maî-mai toată nedejdea pierdea, de nu ş-ar fi   adus   aminte   Râsul   de   un   hrizmos*,   pre carile Camilopardalul  încă mai denainte îl învăţasâ, dzicându-i: „Eu odânăoară prin pustiile Ethiophi'* în sus pre apa Nilului îmblând şt pentru ca din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă având, după ce peste munţii cc sâ chiamă a Lunii^ am trecut şi la bălţile unde crocodilii să nasc am sosit, bălţile din giur împregiur cutreieram, pentru ca gârla Nilului (carea în capetele bălţilor despre apus să varsă) să aflu. Ia capetele bălţilor şi în gura gârlii am aflat un oraş prea frumos, cu cetate prea frumoasă. Oraşul dară şi cetatea lui într-acesta chip era: Bălţile acelea unde în capete sâ împreuna şi vărsăturile apii Nilului în sine priimiia, între dânsele dc ce înainte mergea, dc aceia în laturi să despărţiia şi ostrovul lâţiia şi precum să videa ca la 700 de mile în lung şi în lat tot uscatul între bălţi cuprindea. Iară pre marginile amânduror bălţilor cele pe dinafară din giur împregiur ca cum un zid ar fi îngrădite, cu munţi şi dialuri goli era încungiuratc, aşe cât numai unde bălţile în gârlă sâ vărsa şi în matca Nilului sâ râvărsa, munţii împreunaţi nu era, unde ca dintr-un hălăşteu, ca pre stavila morii apa cu mare răpegiune să sloboţiia (1) şi apa Nilului spre răsărit a cură răpedzii'a. Aşe dară, despre răsărit bălţile, munţii şi locul să avea; Iară despre apus, adecă dincolo Nilul viniia şi în capetele bălţilor îngemănându-să sâ despărţiia, într-alt chip era. Că pre cât
Hrizmos — prorocire.
Camilopardalul - Alehandros Mavrocordar.
584
I.1TKRATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
ROMANUL
munţii acei din stânga şi din dreapta să înălţa (că şi a munţilor înălţime, ca la cinci mile să socotiia), pre atâta locul din dos să rădica şi cu vârvurile munţilor de-a tocma câmpul despre apus în lat şi în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieşiia, spre bălţile ce-1 sprijcniia lin şi frumos curea. Iară pre şcsurile câmpului aceluia, şi preo parte şi pre altă parte de apă, atâta câmpul cu otavă înverdziia, cât ochilor preste iot, tot o tablă de zmaragd mereic a fî să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsârite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând şi pre socoteală ar fi sădite, cuvios să împrăştiia, şi când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, tot fcliul de bună şi dulce mirosală de pre flori scorniia. Aşe cât nici ochilor la privalâ, nici nărilor la mirosală saţiu să putea da. Iară pre malurile gârlei tot feliul de pomăt roditoriu şi tot copaciul frundzos şi umbros, de-a rândul, ca cum pre aţă de-a dreptul şi unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puşi frumos odrăsliia. A cărora umbri, giumâtate pre lină apa Nilului, iară giumâtate pre mângăioasă faţa câmpului să lăsa. Iară roadă pomilor, şi la frumseţe şi la dulciaţă, nici Asiia au vădzut nici Evropa au gustat. Căci tot într-acelaşi pom mugurul crăpa, frunţa (!) să dezvălîia, floarea să deschidea, poama lega, creştea, să cocea şi să trecea totdeodată, nici după vremi viptuf îmbla, ce în toată vremea toată poama şi coaptă şi necoaptă să afla6. Iară unde apa Nilului de pre şesul ce despre apus viniia şi din vârvurile munţilor în gârla cea de gios sâ vărsa, cetatea sta, a câriia nume cei de loc îm spusără, precum Epithimiia o chiamă. Iară făptura şi îngrăditura cetăţii era aşe: din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să vărsa, spre apus, şi pre o parte şi pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vârtos de piat[r]ă în patru colţuri cioplită era; carile dupâ cc de la pământ ca la dzece stânjini sâ rădica, deciia stâlpi
" Vipt — frucr.
mari şi groşi dc marmure porfiră în sus sâ înălţa. Eictccarc stâlp de cinci stânjeni de înalt şi de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi, iară în sus, de ce mergea, mai supiiri şi mai sulegeţi era. Iarâ fieiecare stâlp supt rădăcină patru lei de aramă prea frumoasă şi ca aurul de luminoasă avea, şi tuspatru, cu dosurile la un loc împreunâudu-să, cu capetele doi spre câmp, iară doi spre apă căuta. Deasupra a cărora stâlpul să râzima. Aşijderea, în vârful fictecărui stâlp, de la un loc si mai în sus, patru zmei începea a sâ împlctcci, şi, după ce ca la trii coti în sus să rădica, capetele îşi despârţiia şi puţintel can în gios le pleca, şi doi spre un stâlp, iarâ doi spre alt stâlp ce le era dînpotrivă, căuta. Deci precum a leilor, aşe a zmeilor făptură atâta de minunată era, cât nu zmei şi lei a fi să părea, ce într-adevăr vii şi cu duh a fi să videa. Iar din cerbicea' a patm zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit" in sus sâ rădica şi foarte cu mare meşterşug peste apă întind zi ndu-sâ spre stâlpul ce-i era dinpotrtvâ să lăsa şi în cerbicea iarăşi a celor patru zmei să aşedza. Şi aşe, dintr-un capăt până la alt capăt, un sclip în chipul podului, peste apa Nilului să încheia. Aşijderilca, din capetele stâlpilor zid dc marmure în sus să rădica, cât cu înălţimea sclipului să atocma. Carile pre dinluntni cu var şi cu prav dc cărămidă şi sfărmuşuri dc piatră şi de marmure amestecate împlut era şi tot locul înluntru pre aţă de-a tocma atocmat era. Iarâ din fata pământului, ca la un stat de om, zid cu zimţi în giur împregiur încungiura, pentru ca celor dinluntru îmblarea şi primblarea fără primejdie să fie. Tot numărul stâlpilor 730 era, adecă de o parte 365 şi de altă parte iarăşi atâtea. Iar toată cetatea 24 de mile încungiura, 20 mile amândoaă laturile şi patru mile amândoaă capetele
Ccrbir.c — ceafă, gînmaz. Sdcvisir - lusrriiir. Sclip— arc.
586
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAI Ă
romanul
587
(câci de la un stâlp până la alt stâlp dinpotrivă, doaă mile spunea că sint).
Cetatea dară aşe- era, iară oraşul şi casele oraşului ce era într-însa, pre amănuntul cine poate povesti? Câci făpturile şi urdziturile acelea toată socoteala muritorilor covârşeşte (că ce au făcut muritorii dc carea să nu să mire muritorii, şi ce n-au fâcut muritorii de carea să să mire muritorii). Ce pre scurt de unele a-ţi pomeni nu mă voi lcnivi (Camilopardalul dzicea): Dintre doi stâlpi de-a dreptul împotrivă pană la ceialalţi stâlpi uliţă dreaptă şi tot într-o măsură de lată sâ ducea. Iară la capătul uliţii, şi de o parte şi de alta, poartă era, carea să închidea şi să deschidea. Iară din pragul a fietccarc poartă, în gios, scară în chipul theatrului în gios să lasă şi, dc cc să coborâia, la temelie să mai lătiia, carea şi drum la suirea în cetate şi poprele zidi ului şi sclipului era. Deci câte arce la sclip, atâtea uliţă în cetate şi câţi stâlpi la zid, atâtea porţi pe zid şi atâtea scări pre lângă zid era. Deosâbi de patru uliţe carile de-a dreptul din capăt în capăt mergea. Şi în capete cerdace ghizdave** şi frumoasă afară din zid, asupra apii scoase avea, în carile giudecătorii împărăţiii pre rând cc avea, într-un cerdac câte 90 de d/.ile giude"ţclc şi alte trebe a publicai căuta. Căci împărăţiia aceia nu monarhie, ce publică7 îaste şi în 90 de dzile 9 oameni, fietecarilc în dzece dzile slujba obştii isprăveşte. Şi aşe cineşi după rândul său şi în cerdacul său orânduindu-sâ în 730 dc dzile rândul plinindu-li-să iarăşi dinceput rândul apuca.
Ce de acestea lăsindu-ne, la cuvântul nostru să ne întoarcem (că perioadele mari în voroavă şi celui ce voroveşte la cuvânt smintială şi celuia ce povestirea ascultă la audzire şi la pomenire învăluială face). Aşe dară uliţile, porţile şi scările cetăţii să avea, iară casele ca cum tot într-un părete ar fî fost,
Proprca — stâlp dc susţinere. Ghizdave — frumoase, decorate.
nici mai afară de alta ieşiia, nici mai înluntru întră, şi aşe, rândul caselor dedesupt era. Iară al doilea rând eerdacile ca trulele în sus sâ râdica, înalte, cât de gios de-abiia la vârv sigeata ethiopască a agiunge să poată. Pâreţii caselor pri dinafară tot de marmure scumpă si tot felini de scrisori ieroglificeşti într-însele săpate avea şi toată dihaniia, precum vie la păr, aşe săpată cu floarea marmurei ui să asămăna, de care lucru, nu cu mâna pe părete săpate, ce vii pre nişte câmpi împrăştiate a fi să părea. Iară pc dinluntru stâlpii cei fără preţ, marmurilc cele scumpe şi tot meşrerşugul lucrului şi făpturii ce avea, cuvântul a le povesti vrednic şi gândul a le formui harnic nu iaste. Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut, icoanele a tuturor împăraţilor să fii privit, unele de aramă şi poleite, altele de argint şi dc aur prin nevărsaie şi vasuri în minunat chip lucrate, supt dânsele alcătuite şi alte lucruri min[un]ate în mulţime nenumărate în frumseţe neasâmânate să videa, carile nu numai a ochiului privală, ce şi a mintii socoteală ameţiia şi uluia.
Iară în mijlocul oraşului era o capişte a boadzii Pleonexiii8, carea cum era făcută şi în ce meşterşug era zidită de pre altă vii putea cunoaşte câ toată alaltă a cetăţii şi a oraşului făptură ca zgura lângă aur şi ca stccla lângă diamant să asămăna. Ce şi pre aceasta în scurt şi pre cât voi putea a ţ-o perigrapsi" mă voi nevoi. Din faţa pământului urdzitura remeliii ca la doi coţi de înaltă dintr-o materie dc metal vărsată a fi să videa, care metal decât custoriul mai scumpă şi mai grea, iară decât argintul mai ieftină şi mai iuşoară a fi să părea. I .umina capiştii în lung de 30 de coţi iară în lat dc 24 coţi era. Iară de înalt pană supt poalele cele mai de gios, 55 dc arşini să măsura. Deci cât meşterşugul vărsatului tcmeliii ceii de metal şi cât iscusită şi ascuţită mintea vărsătoriului şi tipăritoriului ar fi fost, florile
Bodzi — zei.
A perigrapsi — a descrie.
i
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
ROMANUL
589
şi riundzele, carile una pe supt alia vârâte, şi lozele una cu alta frumos împleticite, şi şerpii, carii printre frundze şi printre loaze să vârâia şi coadclc cu zmicelcle îşi învătudia, arăta. Aşijderea, tor felini de pasiri, de ţiganii, de ligfnoi şi de pasiri, peste toate locurile să arăta, unele în pomşori cuiburile îşi făcea, aliele, aemu făcute, pe oaă docila, altele hrană puişorilor îşi aducea, unele muşte prin aer goniia, altele lăcuste prin pajişte prindea, căile puii eloşeff sâ apuce sâ slohodziia, stârcii ca prin apă îmblânri, piticii şi peştii a prinde chitiia, pajorile' şerpii (carii pintre frundzele iederăi să şipuriia) sâ-i apuce clonţurile îşi vârâia, brehnacea" de sus iepurile supt stâncă vârât, când va ieşi, în unghi să-1 apuce pândiîa, mâţa, carea pre şoarece pe supt frundzele din copaci cădzute, precum îmbla simţind, ni cu urechea asculta, ni pasul prea cu lineşte spre sunet muta, ni cum l-ar apuca şi cum mai fără veste s-ar răpcdzi, cu picioarele cumpănindu-sâ, să găta, vulpea prin pomi şi prin copăcei gâinele şi păsăruicclc scociorâia, şi uncie aemu vânatul dobândind, cu coada bârzoiată spre bârlogul ţincilor săi, cum putea mai tare, să ducea. Lupul după turma oilor pre piiapt să târâia, ciobanii, unii, ca de somn adormitând, în cârlige rădzimaţi, alţii, ca de ploaie şi de vânt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pământ lăsaţi era, iară dulăii, unii în picioare sta şi ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca, ahii pre brânci lăsaţi si capul pentre picioarele denainte întindzindu-şi dormiia şi ca cum în vis lupul în oi ar fi dat pârându-li-să, prin somn ca cum ar scânci şi ar brehâi să videa. Iară la alte turme, ca când lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiuia, cu mâna dulăilor lupul arăta, dulăii goniia, lupul cu cârlanul în gură fugiia, alţi ciobani de la alte turme în timpinare îi icşiia, lupul într-ahă parte şuvăia şi ca cum spre
o pădure, carea înaintea lui aproape sâ videa, năzuia. Aşijderea, alalte turme de dobitoace sălbatece, cerbii şi buării prin dumbrăvi, caprile prin stânci, ciutele pre şesttri, unele cu viţăluşii după dânşii, altele, aemu aproape de fătat, pântecele de mijloc în gios le trăgea. Iarâ într-un loc lucru foarte frumos la privală sâ arăta, unde vânătorii măiestrii spre vânarca fiiilor punea: întăi o groapă adâncă şi largă săpa, apoi din fundul groapci un gârîici strâmpt, pănâ în faţa pământului, costiş scotea, în gura a căruia gârlici un harbuz punea. După aceia, fietecare vânătoriu, câte o dobă în spate luând, în pădurea cea mare întră, unde filii îmblând sâ videa. După ce pre furiş în pădure întră şi fietecarile într-un copaciu în al t sâ urca, apoi, din toate părţile în dobe lovind, pădurea sâ răzsuna. Filii, dc sunetul dobelor spăîmântându-sâ, la marginile pădurii spre câmp ieşiia unde la gura gârliciului peste harbuz nemeriia; vânătorii din copaci vâdzind precum fiiul la harbuz au nemerit, dobele a bate pârăsiia, fiiul cu botul harbuv.ttl clătind, harbuzul pre gârlici în gios a sâ prăvăli purcedea. Fiiul după harbuz pentru ca să-1 prindză urmând, în groapa cea largă, carea în fundul gârliciului era săpată întră, şi altă grijă uepurtând, harbuzul să mănânce să nevoiaşte. Vânătorii îndată din pădure ieşind, cum mai curând, cu pari şi cu alte zăvoară, carile acolea mai denainte gâtatc au, gura gârlicului astupă. După aceia, prin câteva dzile pre fii cu foamea domolind, cu lanţuh de grumadzi îl scoate şi unde voia ethiopului iaste, acolo îi duce (că mai tare şi mai vrăjmaşă jlgauie decât foamea alta nu iaste). Acestea dară şi altele multe mai ciudate şi mai minunate în temelia capiştii săpate şi vărsate să videa. iară deasupra temeliii, pănâ supt streşinile cele mai dc gios, patru păreţi din patru marmuri dc porfiră încheiaţi era, adecă fietecare părete dintr-un marmure sta şi încheietura în colţuri, pe unde, sau
I'ajurâ - acvila.
Brdinacc — specie d<? vultur.
FM - clcfanr.
590
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
ROMANUL
591
cum s-au împreunat, nu ochiul muritoriu ce aşeşi mai şi cel nemuritoriu precum n-ar fi putut alege îndrăznesc a dzice. Tot părctele dc sus pană gios neted şi decât diamantul mai luciu era, atâta cât dzua lumina soarelui ca printr-un prea curat cristal înluntru pătrundea şi lumina dinluntru cu cea dinafară una să făcea, atâta cât nu mai puţină lumină în capişte decât în aer era. Iară noaptea, pe dinluntru, candile la număr decât numărul mai multe şi de sus pană gios pre lângă părete frumos orânduite avea şi fietecare eandilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua (căci în capiştea Pleonexiii undelemnul măslinului nu arde). Carile, după ce ochiul ceriului sâ închidea şi perdeaoa nopţii peste faţa pământului să trăgea, toate să aprindea şi deosăhit de lumina carea înluntrul capiştii făcea, prin strâluminoşi pâreţii ei lumina candilelor pătrundzind, peste toată cetatea, ca soare lumina şi ca luna între alte stele să arăta (căci la toată casa în cetate câte un cerdăcuţ de acea materie de marmure să afla), şi aşe, tot oraşul, precum noaptea — aşe dzua — cu strajea luminii să pâziia, nici alia strajă sau pază trebuia. Deci până la streşinile cele mai de gios, precum s-au pomenit era. iară de acolo în sus, despre răzsărit, şepte şi despre apus aşijdcrilca şepte înalte şi cu mare meşterşug făcute trulc avea. Trula cea din mijloc drept asupra isimerili* căuta, şi când soarele în zodiia cumpenii5 era, cu radzele tocma în trula din mijloc lovind răzsăriia. Aşijderea când apunea, tocma în trula cea din mijloc despre apus lovind apunea. Aşijderea alalie trule fietecarea în dreptul zodiii ceriului din meşterşug era pusă. Şi aşe, soarele, în ce zodie să afla, în trula aceii zodii răzsăriia; şi în vârvul trulii, peste acoperimânr, sâmnul zodiii, de aur curat şi cu iscusit meşterşug făcut, pus era. Trulele dară de prinpregiur aşe' fiind, în mijlocul lor era o trulă mai înaltă şi mai groasă decât alaltc.
Isimtria - ecuator, ediinocţiu.
decât toate. Carea cu acesta meşterşug era făcută că cu umbra ei ciasurile în celelalte arăta, că şi alalte trule după măsura gnomonului* era puse. Iar în vârvul trulii aceii mari chipul boadzîi Pleonexiii în picioare sta, carea cu mâna dreaptă despre polul arctic spre polul antarctic, cu degetul întins, ciasurile arăta. Deci când umbra vârvului degetului în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia, după numărul lor ciasurile sâ înţelegea. Iară denaintea uşii capiştii, o cămară' °, carea pc şepte stâlpi era rădicată, înainte să întindea şi fietecare stâlp în chipul unii planete era făcut, ca precum numărul planetelor'l, aşi chipul lor aiavea să arete. Iară sclipiţi cămării, carile din vârvurile acelor şepte stâlpi să rădica, giumătate de sfera ceriului închipuia şi din fietecare stâlp pe supt sclip cu frumos meşterşug cununi de marmure era întoarse, carile drumul a fietecare planetă precum îaste arăta. Alalte zidituri şî lucruri iscusite carile în giurul împregiurul capiştii era cine le poate povesti? Eu, dară, aşe' (dzicea Camilopardalul), ca cel strein, de toate carile videam peste măsură mirându-mâ, şi nu atâta de minunea lucrurilor vădzute mă miram, cât de carea întâi m-oi mira, mă minunam şi de unele a cărora nici începutul nici săvârşitul a pricepe puteam, socotiiam, oare în ce chip a le cunoaşte aşi putea şi cine sâ mi le arete s-ar afla chitiiam. Şi după ce de multă cutreierare şi mai cu de-adins de peste măsură mirare obosit, supt umbra a unor frumoşi şi umbroşi copaci (carii denaintea capiştii sădiţi era) ca puţin odihnă tuturor mădularelor sâ-m dau, acolea unde ca cei în agona morţii dzăceam, o 1 ebâdă"" bătrână şi albă lângă mine să apropie şi dacă bună dzua după obiceiu îm dede, de unde sint şi ce pre acelea locuri caut mă întrebă. Eu, după ce îi spuş, precum din locurile marginii Ethiopiii sint şi precum pentru ca izvoarălc Nilului să aflu şi din începăturile lui apă
Gnnmon — cadran solar. î,ebada — Corncsai banul.
592
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
ROMANUL
593
să beau în gând mi-am pus şi cu aceasta pricină pre aceste locuri îmblu, dacă-i dziş ea răspunsă: «Greu şi aspru lucru, lungă şi primejdioasă cale înainte ţ-ai pus, o, priiatine. De vreme ce eu, după ce din oul maică-mea am ieşit, pănâ a nu pute zbura, cu răpegîunea apii şi cu vânslirea talpelor câtăva vreme am călătorit. Iară după ce penele mi-au crescut şi aripile vrednice de zburat mi s-au făcut, în aer m-am rădicat şi, tot pe deasupra apii zburând, de trii ori soarele învârtijirea ş-au sfârşit până eu la acesta loc am sosit şi, deosăbi de aceasta, la cale ca aceasta, nu talpc, ce peiie, nu picioare, ce aripi trebuiesc; căci înălţime munţilor, strâmptorile poticilor şi lăţimea şi lungimea câmpilor, toate împotriva firii tale stau. De care lucru, fără ecriasca agiutorinţă (carea spre toate poate) spre acea cale mai mult înainte a păşi, nu numai lipsa vinelor, ce şi a crierilor a fi decât toată ivala mai aiavea iaste». Acestea Camilopardalul de la Lebădă audzind, învăţătura din praxin în theorie îşi mută şi calea delungată în odihna mângâiată îşi schimbă. Insă cătră Lebădă într-acesta chip grăi: «Eu, o priiatină, nu atâta osteninţa căii, cât ştiinţa lucrului în samă bag, ce fiind de faţă ştiinţa, de va lipsi osteninţa şi mai bine va fi (câ toată agonisita lucrului deplin, macara că fără sudori şi durori a fî nu poate, însă când voia voilor şi puterea puterilor cuiva ceva de la sine dăruiaşte, nici osteninţa trebuiaşte, nici lenea să probozeşte). Şi de vreme ce trecutele tale osteninţa bând agiutorinţii slăbiciunilor şi neputinţelor mele a fi să văd, cu multă plecăciune tc rog ca pentru firea Nilului şi pentru izvoarâlc lui şi adaogerea şi scăderea lui, cc mai cu adeverinţă ai şti, pre cest la pravul talpelor picioarelor talc căzut neînştiinţat să nu laşi (că toată ştiinţa atuncea dc ştiinţă sâ dovedeşte, când după adeverinţă pre ahul a înştiinţa stie)». Atuncea Lebăda cătră Camilopardul dzisă: «Priiatine, obiciuit lucru între filosofii noştri iaste ca când cineva pentru Nil voroava a face ar vrea, întăi în capişte mărgând, jertfă hoadzii
locului să facă, apoi, în marginea Nilului coborându-să, pre mâni şi pre obraz cu apa lui să să spele, deciia la locul său întorcându-să, ce i-ar fi voroava să vorovască (că cine dc la sine cuvântul începe, cuvântul a sfârşi cu nevoie şi preste voie îi va fi, iară cine de la cuvântul cuvintelor începutul începe, sfârşitul sfârşiturilor la cel poftit şi dorit sfârşit fără prepus îl duce)». Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul): «Cu dulce suflet şi cu dragă inimă chipul bodzului a privi şi cu înfrângerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli aşi pof(!) pofti, însă ce vrednică iaste sărăcna mea jirtfă Pleonexiii a aduce şi în ce chip strâmta mâna mea largi grumadzii ei a sătura va putea». Lebăda-m dzisă: «Pentru aceasta în întristare nu înrra, o, priiatine (că Pleonixia de la cei bogaţi tot, iară de la cei săraci pre giumâtate ia)12 şi cine ce i-ar duce, întăi priimeşte, apoi oare cc i-ar mai putea aduce şi cu cuvântul şi cu lucrul ispiteşte». Eu câtrâ dânsa dziş: "Eu peste mine aer, supt mine ţărnă, iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă». Lebăda-m dzisă: «Dintr-aceste trii, oricarea mai îndămână şi mai pre lesne îşi va fi, cu tine ia, şi cum mai curând la capişte să mergem, ca şi eu, de ce am învoit, şi tu, dc cc ai poftit, să ne îndestulim». Eu în mine şi cu mine socotindu-mă precum aerul nu sâ prinde, sufletul nu să scoate (că pofta fără stâmpărarc nu numai trupul, ce şi sufletul giuruiaşte şi dăruiaşte), în pumni puţinteluş lut galbăn luaiu şi cătră Lebădă arătându-1 dziş: «Iată pominocul* jirtfii mele şi, cu acesta împreună, pre tot pre mine spre jirtfă mâ dau şi, mai mult nezăbăvind, la capişte să mergem şi ţeremoniile obiciuire plinind Ia giuruita noastră să ne întoarcem».
Lebăda îndată cu mine împreună sculându-să, înluntrul capiştii întrâm, unde în mijlocul capiştii, boadza Ploncxis într-un scaun de foc şedea, supt a căruia picioare un coptoraş
Pominocul - dar.
594
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
ROMANUL
595
de aramă plin dc jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot tcliul de materie ardzătoarc cu marc pară, vârtos ardea, ia chip veştedă şi gălbăgioasă, ea cei ce în boala împărătiască cad a fi sa părea, cu sinul deschis şi cu poale în brâu denainte sumese, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi cu ureche plecată, ca când ce în poală i s-ar pune să nu vadă, iară cc materie ar fi carea s-ar pune audzind să înţăleagâ. In mâna driaptă cumpănă ţinea, în carea dc o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplahnos (câci piatra aceia doaă numere are) pusese, iară dc altă parte, chipul a toată lumea pus a fi sâ părea. Insa cumpăna din driaptă la pământ atârna, iară cumpăna din stingă ca pana în aer giuca (că unde ncsaţiul stăpâneşte, acolo toată lumea decât bobita strugului mai mică iaste). Iară în mâna stângă ţinea o lcicâ* ', a cărîia ţicvie până gios, la picioarele scaunului agiungea şi deasupra cuptoraşului celui dc aramă într-o gaură ce avea să sprijeniia. Deci, pre cât socoteala mea agiungea, prin leicâ printr-accia toate eclea cc să punea trecea si în cuptoraşul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzindu-să scaunul în carele boadza şedea să făcea. Iară dacă mai aproape de chipul boadzei ne apropiem, ca când mai denainte ar fi ştiut şi ca cum din cias în cias aşteptând, ni-ar fi păzit, întăi ochii ce avea închişi, decât a puhacii mai mari şi decât a mâţii mai luminoşi steli. Iară după ce darurile ce purtam bine cunoscu, ca sâ nu le vadă, ochii închisă. Iară când în cumpănă Ie vom arunca, pentru ca să audză, urechea pusă. Deci cu lutul cel galbăn în cumpănă aruncând, preotul carile pururea boadzii slujiia (a căruia nume bine nu ţiiu minte, dară, pre cât mi să pare, Filohrisos îl chema) îndată din cumpănă
Aliorratos - nesăţios. Anevsplahnos - nemilos. Lcicâ - pâlnie. Puhacc — bufniră.
lutul luă şi în lcica ce ţinea în mâna stângă îl aruncă, carile îndată ca tiara să topi şi ea umlelemnul în cuptoraş şi în para scaunului să amismi. Că pre cât puteam cunoaşte, supt fundul coptoraşidui gura tartarului era, şi din fundurile pământului focul nestins în fundul cuptoraşului loviia, de unde atâta putere de fierbintială şi de văpaie ca pre o cahlă izbucniia. Carea nu numai lutul galbăn, cc şi cărămida roşie ar fi amistuit (că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceinţa, ce câtiiua materii fi] ciarcă, aşijderea, nu dc mulţime să ocăreşte, cc dc cel ce ar rămânea jelind să gâlbeneşte). După aceia preotul Filohrisos mă întrebă ce mi-ar fi pofta si cu ce gând am adus jirtfa? Eu, dacă-i spuş precum la fântânclc Nilului să agiung mă nevoiesc, el dc mi-au mai rămas ceva lut, de carile întăi jirtfă am făcut, mă întrebă. Eu dziş că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescut sâ mărg să aduc. El, «nu sta, îm dzisă, şi cum mai curând aliargă şi căi mai mult vii putea, adu». Eu, cu multa grabă din capişte ieşind, la locul ce ştiiam mă dusăiu şi, după ce buzunarilc, sinul si poalele îm împluiu, iarăşi la capişte cum mai de sirg mă întorseiu (căci şi aceasta fire Pleonexia are, ca cei ce vor să-i jirtfascâ cit de mult şi cât de curând jirtfa a săvârşi să silească). Şi dacă lumi în cumpănă pusăiu, întăi, oarece cumpăna a sâ clăii să videa, apoi piatra ahortasiii clâtirca oarecum simţind, ca cum nu cu greuimea, ce cu răpegiunca in gios să slobod/.i şi toată greuimea lutului la pământ atârnă. Preutul Hrisofilos îm dzisă: «Priiatine, scuuiră-ţi poalele, sinul şi buzunarele, ca rămăşiţa pravului ce va fi rămas asupră-ţi să nu rămâie (că orice în capiştea P]eonexii[i] întră iarăşi afară a scoate preste firea boadzii iaste), şi în ceva scârbindu-să, şi jirtfa şi osteninţa în zădar poate să-ţi iasă». Iară după ce, după cuvântul lui Filohrisos iăcutu (căci atâta dc tare peste tot mă scuturaiu, cât nu numai pravul ce ar fi atinat rămas, ce încă şi strâmtele dc pre mine împreună cu pravul cădea), din fundurile capiştii un glas supţire ca dc comiu, piuind - grăind,
596
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
ROMANUL
597
la urechi îm vini. Iarâ preotul Filohrisos dzisă: «O, de trii ori fericit, priiatine, că hrismos minunat ca acesta prea puţini au ascultat şi în fericire ca aceasta mai nime n-au întrat». Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-m arete rugaiu, el dzisă: «Hrismosul iaste acesta.
In pământul negru cine lut galbăn găseşte, acela în toată pofta nu sâ oboseşte.
Cine lutul galbăn pentru dzua niagră scoate, Fântâna Nilului în casă-şi a avea poate.
In dragoste ti-am luat, fiiul micu tc numeşte,
Tuturor şi-n tot lucrul numele-mi pomeneşte».
într-acesta chip hrismosul dacă luaiu, împreună cu Ixrbăda, dc pre poarta carea împotriva capiştii era, la marginea Nilului nc coborâm şi dupâ învăţătura Lcbcdii, dacă pre mâni şi pre obraz mă spălaiu şi alalte obiciuite ţeremonu făcum, iarăşi la locul unde lebăda măaflasă neînturnăm, unde lebăda, pentru firea Nilului, fântânele, adaogerea şi scăderea lui, într-acesta chip a-i povesti începu: «Sfânta aceasta a Nilului apă, din cei ai noştri pre la fântânc lui lăcuitori bătrâni, aşc audzim şi noi cu ochii noştri aşc am vădzut. De la cetatea aceasta spre apus câmpul carile vedzi, 1 700 de mile să întinde, pănâ unde la munţii^ carii Monomotapa să chiamă să sfârşeşte, şi ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia, înluntrul munţilor întră. Munţi, în lungîş, toata marginea despre ochianul apusului şi amiadzădzii cuprind, care margine în limba naostră să chiamă Cafaron14, ce să tâlcuiaşte: neîmbiat. Iară în lăţime opt sute şi nouădzăci şi trii de mile cuprind. Deci după ce Nilul în munţi într-aceştea întră, de dese stincele carile înainte îi ies, vasul, cât de mic şi de vârtos, mai mult de trii sau patru rnile, fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate, şi aşe pre apă cineva munţii a covârşi nu iaste cu putinţă. Aşijderea pre uscat munţii atâta sint dc aspri şi de înalţi, cât nu Carnilopardal, jiganic ca tine de
mare, ce nici caprele sălbatici pe dânşii a să urca nu să pot. La care locuri (precum ţ-am şi mai dzis) penele şi aripile şi şi acelea nu cu puţină osteninţa şi nu în scurtă vreme a străbate pot. Iară la mijlocul munţilor, ca o cunună împregiur munţii să lărgesc şi, ca cum groapa carea la rădăcinile lor iaste ar îngrădi, lacul15 acela 600 dc mile încungiura. Iară în capătul unde munţii despre crivăţ vor sâ să împreune şi gârla Nilului, carea despre amiadzăzi vine pintre dânşii trece, din rădăcinele munţilor în loc de apă tină cleioasă şi lipicioasă izvoreşte. Carea nu peste toată vremea, ce într-un an 40 de dzile numai, atâta de mult varsă, cât gârla Nilului în trii dzile iezăsc şî după ce gârla să iezeşte, tina aceia într-atâta înălţime creşte, cât cu vârvul munţilor să potriveşte. Deci Nilul într-acesta chip denainte a cură oprindu-să, din gârla sa înapoi începe a da. Ce locul de unde fântânele îi izbucnesc (adecă vârvul munţilor Cafaron), cu trii mile mai sus decât munţii Monomotapa fiind, iarăşi apa Nilului înapoi împinge. Carile din gârla sa a să vărsa începând, tot lacul carile în vârvul munţilor Monomotapii iaste împle, atâta cât apa dc atocma cu munţii sâ suie. Iară dupâ cc soarele în zodiia Racului să coboară (căci vârvul munţilor acelora supt sodiia Aretului să află) şi umcdzala acrului şi a pământului sâ înmulţeşte, tina acea, ca munţii la iezetura Nilului grămădită şi dc fierbinţeala soarelui întărită, din vârv a să muia şi ca omătul a să topi începe. Deci şi apa care în lacul munţilor era adunată, loc de curgere având, încă mai vârtos, cu răpegiunea sa aemu moale tina aceia a săpa şi mai vârtos a o răzsipi începe. Carea precum în patrudzăci de dzile crescând sâ boţeşte, aşe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să şi topiudu-să, Nilul în gârla sa cea din fire să coboară. Aceasta dară, o, priiatine, pricina adaogerii şi scăderii Nilului iaste; însă aceasta mai vârtos a şti ţi să cade câ din vârvul munţilor Monomotapii, unde gârla Nilului să iezeşte, pană în ţara Eghiptului, unde în Marea Roşie"' să deşartă, 55 dc mire cereşti, de la amiadzădzi spre
1.1TERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
ROMANUL
199
crivăţ să măsură, si îa Fietecare miră ceriască câte 73 de mile peminteşti (după socoteala gheometrilor) dând, pre dunga dreaptă fac mile 4 015- Ce apa Nilului, decât alalte ape cu multul mai suvâitâ si covăită fiind, la patru părţi încă o parte mai adaogem, pentru ca cursul apii urmând, călătorită lui adevărat câte mile race să aflăm, şi aşe încă 1 000 de mile adâogând, peste tot, de la munţii Monomotapiipănă în marginea Mării Roşii 5 015 de mili să numără, pre carile trupul apei Nilului pravâlindu-să merge. însă cei veclti nu pentru altă pricină apa Nilului în numărul bodzilor au numit şi cu sărbători şi jitfe pc an, la adaogereşi la scădere l-au cinstit, rară numai princet curgerea lui soeound şi în scurtă vreme atâta călătorie cc face vâdziud şi adevărat de mirat lucru iaste că cu câtă lină curgere ce are, aceste 5 015 de mile în 40 dc dzile le călătoreşte, dc care lucru au socotit că ca cu un duh oarecarile împins, de patru ori pre fund mai repede decât în faţă să cură. Deci aşe precum s-au pomenit, din hâleşteul munţilor apa cea strânsă slobodzindu-sâ, în fundul său I.ivia şi lighiptul acopere şt bivşugul locurilor acelora (precum audzim) pricineşte. Iară câr pentru fântâuele şi izvoarăle lui putem şti, povestea aceasta iaste: pre marginea ochianului, despre amiadzădzi'7, iaste o ţară carea sâ chiamă Zangvi, carea pre marginele marii, de la coasta Caforonilor spre răsărit să întinde. In capătul aceştîi ţări sînt nişte munţi în marginea ochianului stând, pc supt a cărora rădăcină 120 mile spre uscat un cot de mare iaste. Iară în fundul cotiturii, unde munţii o împregiură, dc la pâmând (!) în sus ca de 15 coţi în coastele munţilor, în mulţime nenumărate găuri să văd. Aşijderea, toată coasta munţilor acelora, ca buretele potricâlită şi găunoasă îaste. Deci când ochianul creşte, peste găunâşitunlc munţilor de dzece coţi mai sus trece (câci ochianul dintr-acea parte în şese luni creşte si în şese scade
Bivşug — belşug
şi până la 25 de coti să înalţă). SI ase, apa ochianului toate găurile munţilor acelora împlând, une izvoarâ prin munţi într-o parte şi într-ahă parte izbucnesc. Iară o parte, în coasta munţilor de ciasta parte ieşind, cu mari pohoaie în lacul ce sâ chiamă Zaflan18 să coboară. Din care lac gârla Nilului în ceasta parte purcede si în calc alte păreie şî văi uinipinâiidu-l", în mărimea în carea îl vedzi creşte şi să măreşte. Că după cea de obşte socoteală a filosofilor19 noştri (toate apele dulci din marea amară ies şi toate parciele tulburi în marea limpede să limpedzâsc}20 de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atâtea nuinţi trecând şi atâtea picert strâmpte pâtrund/.ind, materiia cea groasă, amară şi sărată ca printr-un limbic să lămureşte şi, ca dinrr-un vas într-alt vas ritocindu-sâ, să curâţeşte şi să îndulceşte. Aşijdere;!, de la lacul Zaflan pană cc la acesta loc vine, nu puţină piatră loveşte, nu peste puţine uttaracte w zdrobeşte, care toată amărâme sugând \t opresc şi de ce mai mult îi clătesc şi-1 zdrobăsc, dc aceia mai tare îl îndulcesc. Deci şi cetatea aceasta, pentru a Nilului pricină pre stâlpi într-atâta nălţime, precum o vedzî, iaste rădicată, şi când năbuşeşte Nilul, până la uşile cetăţii să suie. C ^ăci aicea mai mult să înalţă apa decât la I.ivia; întâi căci iezitura îi iaste mai aproape, apoi căci tle aicea până acolo, în multe ape şi gârle împrâştiindu-sâ, să cheltulaşte şi mai vârtos dacă supt dunga isimeriîi agiunge, împotriva ţărâi care sâ chiamă Congo, in pământ sâ soarbe, a căruia huict cale de 8 mile să aude şi din sorbitură pre supt pământ, drept dc-a crucişul spre apus ca la 400 de mile mârgând, in lacul carile Medra sâ chiamă izbucneşte şi din lac iarăşi în gârlă purcegând spre ochianul despre apus cură. Si dacă de-a lungîş dtn capăt până în capăt prin toată tara nigrililor trece, pre dinaintea oraşelor Gomvut şi Gvinea, în marea despre apus să deşartă. Care apă în lungiş
* Tumpănind — întâmpinând.
600
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
ROMANUL
601
cu cinci mire cereşti decât. Nilul mai scurtă să numără şi măcar câ de pre numele ţărâi şi apa Nigris să chiamă, însă adevărul iaste că fără nici un prepus din Nil să desparte şi în lacul Medra izbucneşte. Care lucru măcar că de multe ori şi de la mulţi s-au ispitit, însă aemu de curând, mai curată si mai aiavea probă a să face s-au tâmplat. Trii filosofi, ghîmnosofistc, pentru ca cataractele Nilului (celea de dincolo dc munţii Lunii să află) a privi, de poftă încingându-să, cu vasele cele dc piiale de fii (căci aîci la noi corăbii din piei de fii cusute şi foarte cu frumos meşterşug alcătuite fac), pre gârla Nilului în gios au purces şi pănâ la locul unde Nilul în pământ să soarbe vânslind, corăbiiarii şi cei ce cu vănslele trăgea, de osteninţa biruiţi şi de somn omârâţi, huietul carile apa face acolo n-au audzit. Şi aşe, fără veste, cu apa supt pământ s-au sorbit (că amintrilea, pâzindu-să, pre despre amiadzădzi bătându-să, vasele cu tuni din coajea finicului împletite de pre uscat trag, şi dacă din holbura apii trec, iară cu vânslele a vânsla purceg). Unul din filosofi supt câmara corăbii aflându-să şi uşea cu care gura hambariului cu suptul apii deasupra închidzindu-să, de apă nedodeit, trii dzile şi trii nopţi au rămas; după trii dzile, cu tâmplarea câţiva păscari în lacul Medra pentru vânarea peştelui năvodul în baltă aruncând, în loc de vânat corabie şi în loc de peşte pre filosof din rundul corăbiii scot. Care lucru păscarii vădzind întăi de minune s-au fost uluind, apoi pe filosof cine iaste şi de unde iaste întrebând, le spusă precum de la cetatea Hpithimiifi] iaste şi precum cu corabiia la cataractele Nilului cu alalte soţii era sâ să coboară, iară tâmplarea cum l-au purtat şi cum în mrejea piscarilor s-au aflat, nici ştie, nici pricepe, fără numai că din apa Nilului în balta Medrii precum am izbucnit cunosc. Aşe filosoful şi pre supt pământ lucrurile fireşti ispitind, apa Nigris din Nil a să despărţi pre toţi au învăţat». Acestea şi altele ca aceastea, Lebăda povestindu-m şi de lucrurile carile mare poftă aveam a mă
învăţa înştiinţindu-mă, zbură şi încotro să dusă a şti nu mai puluiu".
Povestea aceasta Râsul prin lungă vreme cătră alalţi povestind şi precum de la Camilopardal mai în trecutele dzîle sâ o fie audzit cu giurământ întărind, dzisă: „De vreme ce după atâta a tuturor trudă prin munţi şi osteninţa prin codri, coarne lepădate a afla nu s-au putut, eu socotesc ca cu roţii împreună la lăcaşul Camilopardalului mărgând, hrizmosul Pleonexiii, carile în cetatea Epithirniii au audzit, a ni-1 tâlcui să-1 rugăm, ca doară şi noi, jirtfă Pleonexiii aducând, cercarea să ne aflăm şi pofta să ne plinim". Sfatul Râsului cătră toţi viclenii plăcut fu şi cum mai curând la Cainilopardalon, tâlcuitoriul hrizmu-rilor, să mergem, striga. Unde dupâ ce marsără (împreună cu sine şi pe Cămilă ducând) şi precum lc iaste povestea îi spusâră. Camilopardalul dzisă: (în grădini boţi de lut în chipul omului fac pentru ca pasirc să sparic, iarâ oamenii boţi de lut în mână ţin, pentru ca să amăgiască pre alţii) „între voi dară, o mamină să vede, ca şi boţul în grădină (pe Cămilă cu degetul arătând), iară boţ de lut în mână nici sâ vede, nici să aude. A şti dară vi sâ cade că eu în numărul fiilor Pleonexiii prin hrizmos sint chemat şi în urmele ci a îmbla sint învăţat. Pre care învăţătură cu lutul galbăn în cetatea Epithirniii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, aşe a şi o vinde mi sâ cade. De care lucru întăi învăţătura hrizmosului învăţaţi, apoi tâlcuirea lui după învăţătura ce viţi lua vă cumpăraţi:
Târna tipărită din fire văpsită
Cu alb şi cu galbăn într-un loc tecsită,
Varsă denainte, hrismosul învaţă. Că la cale scoate fără de povaţă,
Coarne cini-aştiaptă urechile puie,
Cuvinteli-ascultc, cămară nu-ncuie".
* Mamină — ridic.ânira.
602 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI.Ă
ROMANUI
603
Acesta hrizmos pasirele şi dobitoacele loate de la Camilopardal audzind, unele de prostime nu înţălegea, iarâ altele, înţălegând, a nu şti să făcea. Iară cele de stgeata cuvintelor rănite pentru cercarea coarnelor urechile a le primejdui socotiia. Din toate Râsul mai mult a Camilopardalului cunoşiinţă şi prieteşug având (căci amestecarea singelui amestecă sufletele) şi pre taină tâlcul hrizmosului Camilopardalului întrebând, dzisă: - „Rogu-te, Camilopardaie, în taină, fără metiahnă şi-n în ascuns, fără prepus să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii singur mai denainte ni-ai spus şi precum în urmele ei calci, n-avem prepus, însă învălătucite cuvintele brizmosului tău ce vor să însămnedze aiavea să-m spui tc poftesc". Camilopardalul dzisă: „Boul răstoarnă ţărna, plugariul samănă, stăpânul său vinde, sau mănâncă, însă aceasta Ia lucrurile voastre ce folos aduce? (Chipul de om cu chipul de om să vâneadză si ochii întunecaţi cu lumina galbănâ să lumineadză.) Cuvintele scumpe şi voaâ svinte cu slove mămmte, în tăbliţe rătundc să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tâlcui şi fundul Epithirniii a pipăi pot".
Acestea precum sint Râsul bine înţelegând şi hrismosul în ce lut galbăn şi alb loveşte deplin pricepând, peste tot anul, cinci piei dc jder cu ţărnă ablâ implute Camilopardalului giurut, ca hrizmosul Pleonexiii sâ le tâlcuiască şi ei coarnele ce ciarcă unde vor fî să nemeriascâ. Camilopardalul jirtva giuruită, în alb cu negru muruitâ, o poftî, ca sâmnul giuruinţii în arătarea adeverinţii să-i fie. Pre carea Râsul, îndată gătind-o şi cu multe picături negre pe dedesupt împistrind-o, Camilopardalul o dede. Camilopardalul, îndată la vrăjitorii locului mârgând, de să cade a jigănii ca acelea hrizmosul a tâlcui întrebă (căci vrăjitorii şi următorii Pleonexiii în tot locul şi în tot rodtd să află). Carii într-acesta chip îi răspunsără: „(Al nostru iaste plata a lua, iară hrismosul cum să va tâlcui, vremii îi iaste a-1 arăta), de care lucru, cc înainte ţi să întinde prinde,
şi ce dindărâpt te agiunge, nu împinge". Camilopardalul toate tâlcurile vrăjitorilor bine înţălegând (căci roate dupâ pravilile Pleonexiii mergea), înapoi sâ întoarsă. Cătră carii într-acesta chip tâlcul hrizmosului dede:
„în muntele cel înalt coada Struţului,
în copaciul cel mai mare cornul Boului.
Galbănu! şi albul toate biruiaşte,
în cap de Cămilă corn dc buăr creşte.
Vrăjitorii vândzători ce nu nemeresc?
Pc frumos soare şî lună, toate povestesc".
Hrismosul şi tâlcul lui, macara câ nici aşe1 tuturor fu înţeles, însă Pardosul şi Râsul binc-1 pricepură. Adccâ, precum la vrăjitorii locului aceluia mâzdă şi plată trebuie, pentru ca pofta să-şi poată plini (că mâzda tot ochiul orbeşte şî mita tot pierdutul riemereşte). Şi aşe, cu toţii împreună, după hrizmosul Camilopardalului la vrăjitorii locului mârgând, cu multă mită 11 să îmbunară, dc lc vor muntele cel mai înalt şi copaciul cel mai mare arăta (căci între munţi şi între copaci pe aceia vreme mare vorbură şi amestecătură a să scorni începusă şi carile mai mic şi carile mai marc iaste a sâ alege mai nu sâ putea). Deci dintre vrăjitori unul într-acesta chip le răspunsă: „în şesul cel gios muntele cel înalt iaste şi în rediul cel mic copaciul cel mare să află, unde coada păunului şi cornul buirului supt rădăcinelc lor încuiate sint".
Aşe dară, răspunsul dc la vrăjitori luând si muntele cu copaciul aflând, de supt rădâcinele lor întăi coarnele taurului scoasâră, şi nici ceva mai multă zăbavă făcând {căci aemu munţii şi copacii începusă a sâ clăti). în capul Slrutocamilîi le pusără, înaintea a câriia toate dobitoacele închinându-să, într-ai mulţi şi buni, trăiască, strigară. Dupâ aceasta pe
Struţocâmila — Mihai vodă.
604
l.l'l ERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAI Ă
ROMANUL
605
Strutocamilă într-o şura închidzind, mâncarea şi băutura la măsură îi orânduiră. Supt a căriia nume alalte jigănii {carile rădăcina şi începătura vicleşugului era) toată păşunea mănoasă şi toată oaia şi vita grasa şi frumoasă zugrumând şi giuugbind, mânca şi sâ desfăta.
Acestea într-acesta chip dacă le aşcdzară, în toate părţile şi olaturile de lucrul ce s-au isprăvit ştire dederă. Adecă precum din gâlciava Liliacului, a Vidrii să scornisă, diutr-a Vidrîi a Strutocamilti să ariţase, şi precum în ceasta dată silloghizmul Corbului întărindu-sâ, prin multă nevoinţa a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile, hotărârea Strutocamilii s-au ales şi la capul Cămilii coarnele taurului, aflându-să, s-au pus. Aşijderea, coada păunului a să afla şi la Strutocamilă a o aşedza au rămas, şi precum şi aceasta s-ar fi aflat, numai clâtirea munţilor şî vorbura copacilor prin pitintică vreme a să mai zăbâvi, pricină an fost, însă în bună nedejde să află, precum după aşedzimântul epitropiîî şi podoaba chipului fără prepus i sâ va găti.
Iară după ce veştile acestea tuturor trimasără, îmbe părţile cătră monarhii săi dzisâră: „Cuvântul nostru înaintea împăraţilor noştri plăcut de va fi şi slobodă voia monarhilor noştri de va învoi, dc iznoavă la svătuirc să Intrăm socotim, ca nu cumva, mai mult vremea prelungindu-sâ şi prin locuri streine liicţrujrilc mai mult tâvâlindu-să, vreo tâmplare oare carea împorrivă icşindu-nc, cele de apoi decât cele dintăi mai proaste şi mai aspre ni să vor face (că aiurea zăbava nu să laudă, fără numai în alegerea priiatinilor, şi aiurea graba nu să huleşte, fără numai în aflarea sfaturilor). De care lucru, a înţelepţilor si a celor întregi la minte axiomă iaste: (Tot lucrul cu grabă să să cerce, iară de bun şi dc rău cu îngăduinţa sâ să aliagâ) (că piiarderca vremii bune iaste maica şi sămânţa vremii rele) (nici călătoriul înţelept de ploaie şi de arşiţă socoteşte, ce de cele ce la cale trebuitoare sint si de povaţă să grijeşte). Sfarul sfetnicilor plăcut fu înaintea împăraţilor şi, în toate deplin putere
clându-le, în locul cel de sfat cu toţii să adunară, unde într-acesta chip proimiul sfătuirii făcură (tot sfatul săinnul lucrurilor cu prepus viitoare iaste), în carele minte şi într-o pane şi într-alta întorcându-sâ, prinect*, prinect, ca cuţitul pre cuie să ascute şi în simecoa briciului întorcându-să, părul peste simţire despică. într-acesta chip mintea, de un sfat şi de altul atingându-să şi într-un chip supţiindu-sâ, cele mai clinciuroasc a lucrurilor noduri pătrund şi din încâlcitură le descurcă.
Liliacul", lighioaie fără nici un folos, carile într-îmbe părţile altă ceva sâ aducă nu poate, iară numai scandală şi price în deşert, că de vreme ce neamul şi hotărârea Struţului atâta de grea şi cu nevoie alegere au avut, cu cât mai vârtos alegerea Liliacul mat cu nevoie va fi, fieteciue a cunoaşte poate. Aşijderea, că Struţul aiave pasirc oâtoare şi cu pene fiind şî alalte a zburătoarelor hirişii"t după fel şi asâmănare având, ce numai căci aripile mai mici decât după după (!) măsura trupului ar trebui, fiindu-i, cu câtă a tuturor osteninţâ şi nevoinţa, şi aceasta cu marc primejdie şî cu ispite de hrizmuri şi vrăj lucrul la săvârşit s-au adus. Şi încă şi pentru aceasta mai toată nedejdea s-ar fi pierdut dc nu întăi agiutoriul ceresc (fără carile ceva între muritori nici să clăteşte, nici să odihneşte), apoi cu îndâmânarea aripilor Vulturului s-ar fi agiutorit (câ tot lucrul muritorilor din voia slobodă purcede, iară sfârşitul cu bine a să videa din cele de sus sâ aştiapiâ). Şi aemu, laudă fie Vulturului şi Leului ceresc, între toate dobitoacele mai de cinste şi mai de slavă a fi s-au ales. De care lucru pentru mică şi rătăcită jiganic, păsărtiţa aceasta, foarte cu bună socoteală sama a lua să cade (că pentru lucml mic sfatul mare a face a înţelepţilor, iară lucrul mic a samă a nu să băga, sau a mândrilor sau a nebunilor lucru iaste). Că pre amănuntul sama de-i vom lua, toată anomaliia
' Princet - încei.
** Liliacul - Marco lVudobeizade. "* Hirişiie- trăsătură caracteristică.
hfld 1 .ITERATURA ROMÂNA MEDIHVAJ Â
ROMANUL
şi rătăcirea firii la dânsa vom afla. Şi măcar că iute la zburat şi bine într-aripat iaste (care lucru aiavea monarhiii Vulturului îl suppunc), însă şi alte multe a multe jigatiii hirişii arc, carile nu puţină materie dc gâlciavă şi dc scandalâ înainte ptmne; întâi, că fală ca dobitoacele, a doa, că la cap iaste ca şoarecele, la aripi ca albinele iaste; a patra, că la picioare în fire pc altul să i să asemene nu are, de vreme ce aripile în picioare şi picioarele în aripi îi sint. A cincea că dzua orbăcăiaşte, iară noaptea ca puhacea purecele în prav ascuns zăreşte. Adevărat dară (iarăşi sâ dzic) că arătarea firii în jigăniuţâ îmr-aceasta sâ arată. Pentru care lucru dupâ al mieu cuvânt şi socoteală de obşte de va urma, adecă pentru ca toate vorbele de împonceşituri aducătoare şi toate cuvintele de scandalâ purtătoare, ca cu briciul ata iot şi peste toi deodată să le curmăm (căci mai mare vrednicie a să socoti nu poate, decât îndată gâlciavă în pace a întoarce, şi pre cât mai în grabă ar fi, cu atâta mai lăudată iaste). A mea dar socoteală iaste aceasta: întâiaşi dată, singur din sine, supt a căruia monarhie ar vrea a să supune să-1 întrebăm, şi din voia şi alegerea lui nici cât dc puţin să nud mutăm. Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura, de pricinele de gâlciavă aducătoare nici cum nu vom putea scăpa, Câtrâ aceasta iaste şi alta nu de lepădat socoteală, cârca spre dobândirea a toată lincştea bună şi deplin nedejde a ne da poate. Adecă jiganiia aceasta din fire scurtă şi puţină la voroava iaste, din gura a căriia mai mult decât ttueriecţia: ţis, ţis! a ieşi nu poate şi fără decât sămnul tăcerii, adecă decât tăcerea, altă n-au învăţat. Dc care lucru socotesc câ ea în meşterşugul cuvântului nedeprinsă şi în tropurile ritoriceşti neînvăţatâ fiind, cu un cuvânt a să dovedi şi cu o provlimâ* a sâ amurţi să vă putea şi singură din sine, veri într-o parte, veri într-altă, fără alt prepus sâ va pleca".
Provlimă — pmrileină.
A tot sfatul plăcut fu sfâtuirea Pardosului (căci el era carile mormăia acestea) şi aşe;, pre Liliac faţă chemând Moimâţa (cârca precum în pravile cthiccşti ştiinţă sâ fie având dzisese), ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut şi despre partea lui in parisie" voroava ar fi făcut, într-acesta chip a mateologhisi au început: „Vestita şi veche a vechilor giudecători axiomă iaste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie21). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc şi dzic (că cel a înota neştiind şi în adânci ape cădzut, mâna întindzind, nu de creştet cufundat, ce dc păr sau de mână rădicat, în aer şi spre viiaţa trebuie scos) (că de bine facerea cu cât iaste mai la primejdie şi cu cât iaste mai curând, cu atâta mai bună şi mai priimită iaste). De care lucru, pentru ticăită şi doseditâ, la vârstă brudie22, la limbă bâlbâie, jigăniuta aceasta, tuturor în ştire a fi să cade, o, priiatinilor. Carea din toate părţile pedepsită şi doseditâ aflându-să, în ce să află şi cum să află nici singură pe sine a să cunoaşte mintea îl agiunge, nici de alţii să întrebe limba îi slujeşte (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neştiinţa cuvântului limba impiiadecă şi scurtiadză) şi, ca un lucru fără pravila firii cc iaste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viaţă vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rânduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lâcaş loc aşedzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poale (că cine cel adevărat sălaşul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea iaste s-au înştiinţat?). Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în toi chipul vrednic de văierat fiind, aemu cu capul plecat la marc mila marilor împăraţi aliargâ şi cu toată umilinţa dintr-adâncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul suppuşilor săi a-) priimi ar învoi, măcar în gunoiştea curţii sale
* Moimâţă - chipul voroavii (munteneşti). Parisie - prezenţă, apariţie în faţa mulţimii. "" A mateologhisi - a delira, a ^porovăL
608
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
ROMANUL
609
a să tăvăli, cu toată inima bucuros iaste, ca şi cl, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuându-să, aşe de tot în i/beleşte lepădat şi din privirea a înalţilor mouarşi depărtat şi înstreinat sâ nu tic (că precum ochii stăpâneşti cu urgie căutând nenorocire, aşe, cu milă căutând, norocire aduc). De care lucru, şi cu de multă mişelătatea lui clătindu-mă, despre partc-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împăraţi asupră-i cu milă să caute şi de neputinţa lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ş-ar pleca, ac&a în bogata sa milă să-1 sprijeniască (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce şi pre cei nemilostivi spre milostivire porneşte)".
Acestea şi altele multe ca acestea amâgitoreşti şi tragodîceşti descântece Moimâţa descântând (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici măcar de ar şi avea a grăi a putea, ar putea). Imr-un chip trontcesc să nevoia, ca toată porta inimii Liliacul înir-altă parte abătându-i şi gândul cc ar avea cu meşterşug într-nitul schimbându-i, tot cuvântul împotrivnic a-i curma să poată, aşe cât nicicum mai îndoindu-să, din bună voie, veri unii, veri alţii părţi să să suppuie. însă cine vreodăuăoară în lume robiia de bună voie au priimit, sau cine supt soare fără nici o nevoie mânule spre legături ş-au îndoit? (Că pentru slobodzeniia fornica cu şoarecele, şoarecele cu mâţa, mâţa cu dulăul, şi dulăul cu leul războiu a face firea îi îndiamnă, măcar că puterile unuia, pre a altuia cu multul mai mult covârşesc) (cc de multe ori puternicii în puterea sa mai mult decât să cade bizuindu-să şi slăbiciunea slabilor decât iaste încă mai slabă tiindn-să, preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc li să tâmplă şi ce nu gândesc le vine, precum din ungfulc şoimului porumbul şi din dinţii mâţii şoarecele a scăpa dc multe ori s-au vădzut). în care chip, aemu cu toţii socotind că puţină jigăniuţa aceasta ceva mai mult a cânii nici va şti (pentru prostimea), nici va putea (pentru frica), şi aemu sămnul
suppunerii, plecarea capului, să-i vadză cu toţii aşteptând, totdeodată ascuţit şi înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă carile proastă, însă driaptă, voroava-şi într-acesta chip începu:
„Precum suppunerea tirănhi a toată firea, ase neştiinţa cuvântului la Liliac sicofandie iaste. De care lucru, interiecţta glasului nostru pe dumnealui Pardosul necunoscâtoriu învăţăturii cuvântului îl arată. Căci ţis şi cine ţistuiaşte nu sie, ce altuia tăcerea arătând, a tăcea îi porunceşte, dc unde şi eu începând cu: tist, gloatelor tăcere şi mie voroavă sfitesc. Deci dară, de iaste la cineva ascultare, ureche driaptă puie, dc iaste ureche driaptă, audzul la inima curată trimată, dc iaste inimă curată, cuvântul socotind, în lucru dreaptă giudecată facă, şi aşe, adevărul cu minciuna, dreptatea cu strâmbătatca şi slobodzeniia cu robiia câtă deosâbire au a alege va putea (că inima curată mai pre lesne socoteşte a fi focul cu apa a sâ amesteca decât cu strâmbătatca dreptatea a să călca. De care lucru, a mă înştiinţa aşi vrea: Adunarea aceasta de drepte stăpânii, au dc cumplite tiranii iaste? Că de va fî din tiranii, adevărat atuncea cântecul; tist singur mie să mi-1 cânt, singur mie să mi-1 gioc să cade (că unde talpa tiraniii calcă, acolo poala dreptăţii să calcă şi unde să rup legăturile drepţii stăpânii, acolo să pun obedzile vrăjmaşii tirannii). Iară de va fi din drepte stăpâniri, cântecul ţis eu fără primejdie îl voi cânta, şi cei ce în horă să află cu dragoste (!) îl vor giuca".
Ca acestea din gura Liliacului audzind, cu toatele mult să mirară şi, de limpede limba lui ca de un lucru nenejduit (!) cu toţii vânându-să, multă vreme muţi şî amurţiţi rămasără (că cuvântul drept din gura proastă teşind, pre cuvântul cu meşterşug din gura ritorului scos astupă). Atuncea dară, că mărimea sufletului, nu dupâ statul trupului să măsoară, cunoscând, dc a să mai mira părăsiră, şi unul cu altul în ochi
Sicofandie - denunţ, intrigă.
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
ROMANUL
oii
a-şi căuta începură, în loc de cuvânt tuşîrc şi in loc de voroabă ştiupire şi din sprâncene si umere clătire arăta (căci neştiinţa cuvântului, tusă şi scuipi tură, iară tulburarea minţii îmblct şi prinblarc scorneşte) şi cc s-ar cădea a răspunde unul de altul întreba. Tară mai pre urmă iarăşi Moimâţa cuvântul de obşte purtând, într-acesta chip îi răspunsă: „Driapta aceasta adunare din drepte adunări stă, o, l.iliiace, de care lucru, şi cuvântul drept a asculta, şi lucrul cu care a cerca şi a-1 ispiti şi a-1 isprăvi pot şi vor".
Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci, dzisă, şi dinţii vorovitorilor după voie să să drobască, limba vicleană şi minciunoasă să să amuţaseă şi urechea dc lingusituri priimitoare să asurdzască (că la asupriţi şi neputincioşi blăstămul, ca la prădători scutul, sigeata, herul şi focul taste)". Şi iarăşi Liliacul întrebând dzisă: „încă a şti aşi mai pofti, această adunare a cestor doaă monarhii ce vor să poftiască şi sfârşitul poftii sale carile iaste (că precum cuvântul fără ştiinţa gândului în zădar iase, aşc începătura lucrului fără cunoştinţa sfârşitului de râs şi în deşert îaste)".
Moimâţa răspunsă: „Dar dinceput au n-ai audzit că aceste doaă monarhii ca lucrurile în pace ve[cijiiică să-şi lege şi suppuşii săi alegându-şi cu sfatul şi sobor dc obşte monarhiile a-şi adeveri şi stăpânirile a-şi întări au socotit? Dc care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cât măcar una nu lipseşte, adunate şi chemate sint, şi fîetecarea după chipul său la ciată-şi şi după niamul său la stăpânirc-şi s-au dat, cu carile împreună şi tu eşti adus. Deci mai mult scârşnetul lungind, în care parte vii să tc suppui, în grabă şi fărâ îngăimaiă, răspunde. Căci ticăloşiia voastră inimile împăraţilor lovind, pre voi în pofta si în alegerea voastră a vă lăsa au socotit. (Câ precum uneori dârjiia legăturile, aşe uneori plecăciunea de/legăturile pricineşte.)"
La acestea cu râs Liliacul răspunsa dzicând: „Ferice de Vidră", carea mai denainte epitrop dobitoacelor era (precum la locul său va să să pomenească) şi supt aciuarea Vuhu[ru]lui şi penele Corbului sâ păziia, acăriia patimă şi folosinţă mat în urmă am audzit; iară aemu în alegerea epitropiii Strutocamilci toată dreptatea cu ochîi am vădzut. Cc dintr-atâtea mari şi înţelepţi sfetnici, unul macara a cunoaşte n-au putut (că decât Cămila mai mare Fiiul'* şi decât Buârul mai iute şi mai comat iaste Inorogul""). însă aceasta pe mine în ceva neatingându-mă, la triaba mea să mă întorc. Cunosc dară că nesăţioasă şi lacomă slava numelui, din bogâţiia Vulturului pană la sărâciia Liliacului s-au întins (ce duhul, cât de sărac şi slobod, decât împăratul de poftă robit mai bogat iaste, şi robul drept decât tirannul strâmb mai tare iaste, că cela în trup, iarâ cesta în suflet biruiaşte). Dc care lucru, dc multe ori şi adese s-au vădzut (câ unii pentru ca hotarale să-şi lăţască şi suppuşii să-şi înmulţască şi numele peste marginile lumii să-şi vestească, de poftă aprinşi fiind şi din cele strâmpte cc avea s-au scos şi spre streinele avuţii neîmplutcle mâni întindzându-şi, şi cel puţin ce avea din palmă li-au fugit. Că precum sâ dzice prostul cuvânt — Cămila, cercând coarne, urechile ş-au pierdut; pc oţâlul vârtos rugina îl topeşte, pc vârtoasă inima stejarului, moale dintele cariului făină făcând-o, o mistuiaşie; şi ceva în lume cât de vârtos şi de tare a să afla nu să poate, căruia altul împotrivindu-sâ sminteală să nu-i aducă şî încă de unde nici sâ gândeşte). Dc care lucru, aiavea iaste (că toate din fire aşe sint tocmite şi orânduite, ca fîetecarea în ţircălamul hotarălor sale să să continească şi sfera activităţii sale sărind, sâ nu covârşascâ. însă precum meştcrşugul firii, aşe voia slobodă şi
Vidra - Constantin vodă Duca. Fiiul, elefantul   An tio hi vodă. Boar - Onnicî lugufcrul. ***' Inorogul - Dimirrasco vodă.
612
LITERATURA KOMÂNĂ MEDIEVAlA
ROMANUL
cereştilor împotrivă a să pune obiciuită iaste. Măcar câ nici meşterşugul pe fire, nici voia slobodă pe dreptatea şi răsplata ceriască pană în svârşit a birui pot. Că precum în cumpăna cântariului piatra mică pre alta cu multul mai marc şi mai grea decât sine în aer rădică, însă când amândoaă cea din Fire clătite vor face şi fietecarea cu greuimea sa spre chentrul mijlocirii păbârnindu-să, vor trage, atuncea cea mare pre cea mică, dc va cădea, cea mică să zdrobeşte, şi iarăşi cea mică pre cea marc de va cădea, iarăşi cea mai moale şi mai mică să turteşte. Căci piatra cea mică când pe cea marc rădica, meşterşugul cântariului era, iară când într-îmbe loviturile tot cea mică să fărâma, firea după hin'şia luciului lucra. într-acesta chip nici Cămila a sâ păsări, nici pasirca a sâ cămili au trebuit. Aşijderea, nici penele a să încorna, nici coarnele a să împăna s-au cădzut, ce fietecarea firii sale urmând, ale sale hiriştii să fie păzit s-ar fi cuvinit, pecum şi monarhiile (!) acestea mari şi tari la sărăcimea şi goliciunea Liliacul din voia slobodă împinşi fiind, împotriva dreptăţii a merge, nici întrebare ca aceasta la mijloc sâ puie s-au cădzut (că atuncea sâmuul dreptei stăpâniri să arată, când pre cei neputincioşi în odihnă lăsind, spre lucrurile sireine nu lăcomăsc). Iară amintrele, pricina Liliacului mai mult scuturându-să, ca sămânţa macului dmtr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere şi la un loc culegere, nici mirţele, nici jicnitele vor agiunge".
Cu toţii cât dc ascuţite ţidclc* Liliacul împotriva alegerii Strutocaniilii arunca vâdv.ind şi pildele între Cămilă şi înire Fii, între buâr şi între Inorog ce arăta socotind, carile măcar că pană la ficaţi îî atingea, însă deodată, ca cum cu socotială Ii-ar trece făcându-sâ, prin mijlocul Moimâţii iarăşi într-acesta chip îi răspunsârâ: „Pre tine, o, flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu, la acesta loc să nu dai, ce să iai sfat ti-au chemai, şi nu să
1 idelă — săgeaui.
porunceşti, cc porunca sâ asculţi ti-au adunat, dc care lucru mai mult limba a-ti împletici si scârşnetul glasului a-ţi ţiţii părăsindu-tc, din doaă una îţi alege: sau în aer, sau pre pământ să lăcuiesti, şi aşe, sau supt umbra Vulturului, sau supt brânca Leului te suppune, sau, în glumă să grăiesc, între pământ şî-mre aer loc de vii afla, până iaste mai devreme, lăcaşul îţi găteşte (căci sărâciia sărăciia (!) cu milă a să cerceta, iarâ nu cuvintele de dosadă dzisă a să căuta trebuie)".
Liliacul răspunsă: „Iată, cu aemu voi tăcea, însă bine ştiu că mai pre urmă alţii pentru mine vor grăi, a cărora cuvinte, nu cu scârşnete, ce cu buhnete vor răzsuna, când urechile a vă astupa bumbac viţi cerca şi tiu viţi afla, si atuncea precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viţi cunoaşte (câ sfatul şi cuvântul, cât de prost în samă nebăgat, multe cetăţi au sfărâmat şi mari împărăţii au răsturnat). Insă de vreme ce adevărată şi dreaptă sărăciia noastră inimile a marilor împăraţi a pleca şi pentru alegerea lăcaşului în voie slobodă a sâ lăsa s-au învrednicit, a şti li sâ cade că pofta Liliacului iaste ca nici supt unghea Vulturului, nici supt talpa Ixului a să suppune, şi nici în aer, nici pre pământ a lăcui. Dc care lucru, dzic, o, Moimâţă, ca oricând Vulturul în aer mi-ar videa sau 1 .eul pre pământ m-ar prinde, atuncea, după a lor poftă şi putere, cu mine orice ar vrea facă".
„Au doară în apă vii să lăcuiesti?" (dzisă Moimâţa).
„Ba nici în apă (răspunsa Liliacul) căci firea noastră precum de apă sâ nu fie toată lumea ştie".
Atuncea cu toţii râs cu hohot slobodzind: „O, lighioaie proastă (dzisără), căutaţi dc videţi cel ce pre alţii sfătuia şi dc lucrurile, bine alese ca de rele dojeniia ce fel de minte poartă. Au doară precum în foc a lâcui va să dzică. Că de vreme ce din doaă stihii fuge, din a triia a nu fi singur mărturiseşte. Au nu focul şi para pentru lăcaşul lui să înţelege (adevărat dară că lăcaşul săracului foc şi viaţa-i pară de foc iaste), ca carea şi
6H LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALĂ
ROMANUL
615
I .iliacul, de nenorocire împins, singur sie s-o alege. Deci de la cineva ascuţită sau câi de tâmpă socoteală iaste, cc va proasta aceasta lighioaie să dzică? Giudcce, şi supt ceriu alt lâcaşî sau ah loc dc traiu, fără de aceste trii pomenile, de iaste, arete". Cu toţii precum i .iliacul buiguiaşte şi precum nici ce poftişi e, nici ce graiaşie ştie, aliasâră, însă iarăşi dzisără: „Fic-ţi voia slobodă, o, I.iliiace, şi din patru stihii, oricarca vii, spre lâcaşi ţi sâ dăruiaşte".
Liliacul răspunsă: „(Voia slobodă nu celor slobodzi, ce celor opritî să dă. Aşijderea, lucrul alcătuit din stihii, muritorii precum a lua, aşe a şi da pot. Iară stihiia hirişă, nu numai muritorul!, ce aşe.şi şi nemuriioriul cuiva a o da, până aemu nu s-au vădzut). De care lucru, darul carile nici a-1 lua, nici a-1 da puteţi, fie, na, ia, cuvintele poruncitoare în zădar nu vă cheltuiţi. Căci eu locul pre carile firea dinceput mi l-au dăruit, nu numai voi, ce njei singură ea a mi-1 lua nu poate (că firea în zădar ceva a face nu să osteneşte, nici de lucrul făcut vreodată să căiaşte). De unde nici dc la voi ca lucru dc dar nou, sau ca cum odată oprit, iară aemn slobod mi-ar fi îl cunosc".
Iarăşi cu toţii râsul poftorind: „Unde în lume locul acela a fi poate"? dzisără.
1 -iliacul răspunsă: „In toată lumea şi în toi lăcaşul mieu gata şi fără prepus iaste (că precum peştele în marc, aşe înţeleptul în lume nici moşie, nici înstreinare arc), pre carile nici minţile voastre cele înalte, nici sfaturile voastre cele adânci, iată că a-1 afla nu pot".
Acestea Moimâţa de la Liliac audzind, dzisă: „Liliacul, săracul, vânt samănă şi abur va săcera, şi în sus scuipând, în obraz îi va cădea".
Liliacul, cuvântul Moimâţii curmând, dzisă: „De multe ori unii samănă şi alţii seceră, precum povestea dulfului* cu a corăbiiariului arată".
' Dulf-delfin.
Moimâţa, în ce fel să să fie lâmplat povestea, pe Liliac întrebând, Liliacul într-acesta chip a le povesti începu: „Fu, odată, pre malul mării, în borta unii stind lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut, atâta cât ochii a toată jiganiia închidzindu-sâ şi fîetecarea la culcuşul său ca de sară aşedzindu-să, singur cu, cu luminoşi ochi, toate malurile în sus şi în gios cutreieram. Fu, aşe nopţii nedejduindu-mă şi de neprîiatîn nicicum în grijă purtând, spre latul mării câteva mile de la uscat m-am depărtat, unde soarele din umbra lunii scăpând şi totdeodată radzele-şi pre faţa pământului lovind, noaptea mea scurtară şi dzua altora lungiră. Unde nepriiatinii miei cei veciniei, rândtmelclc, vădzindu-mâ, din toate părţile a mă bate şi în toate locurile a mă trage începură (că precum Liliacul sara, aşe ncpriiatinul dzua izbândii pândeşte). Eu de multă lumina soarelui viderile tâmpindu-mi-sâ, ca alalte dobitoace prin tunerec, încoace şi încolea, de a nepriiatinilor lovituri şî boldituri ferindu-mă, ot băcăînd mă feriiam (că a vă înştiinţa dc viti pofti, viderea ochilor miei atâta de ascuţită iaste, cât cu lumina soarelui împreunându-sâ, organele cele a viderii priimhoarc mi să năduşesc. Câ precum la ochii altor jigănii roata soarelui a sâ privi viderea tâmpeşte, aşe la ochii miei împrăştiiată lumina soarelui întunerec aduce şi precum zarea soarelui din noapte spre dzuă răvărsindu-să, ochii altor dihănii a zărî încep, aşe lumina dzilei supt umbra pământului scăpătând, ochii miei, de cea multă a luminii soarelui iusurându-să, a videa încep). Aşe dară, precum am dzis, de rândune-le păzindu-mă şi apărândn-mâ, fără veste de un lucru moale, lat şi întins mă lovii, de carile îndată mă şi lipiiu. într-acesta chip de nepriiatinii gonaşi scăpând, alţii, precum peste a lor, aşe peste a mea neştiinţă a mă învâli şi cu fum a mă lega începură. Aşe dară, supt toată noaptea soarelui, în ce învâlir şi cu ce legat să fiu nepricepând, tare mă chinuiam. Iar dupâ ce cu dzua nopţii şi cu întunecarea soarelui ochii mi să
616
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
ROMANUL
617
luminară, precum în vetrela a unii corăbii învălit şi cu funele împletccit să fiu cunoscuţii. Că eu, poare fi, de rând unele fugind, dc pândza corăbiii m-am fost lipit, în care vreme şt corabiiarii vetrila a strânge s-au fost tâmplat. Eu, dară, aşe în vetrilă boţit şi corabiia fără vând (!) (căci marc lineste era), pre valurile moarte săltând, voroavâ corăbiiariului cu a dulfului ascultam. Dulful ni pe de o parte, ni pcdcaltă parte de corabie trecând, pre gaura ce deasupra capului arc atâta pufniia, cât stropii apii în corabie şi în obrazul corăbiiariului săriia. Corăbiiariul dzisă: «Bre, hei. porc peştii şi peşte porcii, dulfe, aceste pufnere cui, lăudându-te, le arăţi? Au vând (!) sămănând, stropii apii în loc de grăunţe arunci?» Dulful răspunsă: «Adevărat, eu vânt samân şi stropii în loc de sămânţă în corabie arunc. însă pufnitul mieu în furtună întorcându-să, stropii în gârle curatoare să vor întoarce (că sămânţa vântului şi grăunţul apii moartea corăbiii iaste)». Corăbiiariul, râdzind, dzisă: «Vântul a avea sămânţă şi marea grăunţă până aemu încă n-am audzit, măcar că cea mai multă viaţă în vânturi şi în ape mi-au trecut». Dulful dzisă: «Eu vântul am sărnănat şi grăuntele apii în corabie am aruncai, iară cine va săcera şi cine a iriera, vremea va alege (că precum mehenghiul metalurile de curate şi dc spurcate ispiteşte, aşe vremea lucrurile muritorilor dc fericite şi nefericite, de vrednice şi nevrednice mai pre urmă iveşte)». Aşe dară, dulful cu co[răJbiiariul vorovind şi încă cuvântul bine nesfârşind, vântul crivăţului dlnpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să rădica începură (căci şi timpul iernii, când soarele din iropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era). Corabiiarii volbura carea asupra le vine si primejdita carea în cap li să pune vădzind, unii funcle întindea, alţii vetrilile strângea (ce groaza morţii mintea uluiaştc şi primejdiia fără de veste toate simţirile amorţeşte).
Dc carea şi bieţii corăbiiari cuprindzindu-să, unii la adânc, alţii la margine mântuinţa arâia. Aşijderea, unii limanul, carile în driaptă, alţii dosul, carile în stânga aproape era, a apuca să năzuiască dzicea. Iară unii fierele corăbiii aruncând, corabiia sa sprijeniască învăţa. într-acesta chip, ei cu chitclele învă-luindu-sâ şi cu socotclele împletea ndu-să, holbura corabiia a învânriji (!) şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ciasului, vântul cel de dulf sărnănat, din pufnet vivor şi din stropitură gârle înluntru! şi pe deasupra vasului izvorârî, carea, cu undele fierbând şi amestecându-sâ, din faţa apii în fundul mării să mută (ca corăbiiariul carile în lineste furtuna nu socoteşte şi găurieca cârca pişteşte cu vreme nu căiâfătuiaşte, în abur, vivor, şi în picătură apă fără măsură află). într-acesta cbip şl voi, o, priiatinilor, pildele mele buiguiri şi cuvintele mele într-aiuri ţiind, pc voi de buiguitori şi de nepricepători vă arătaţi. Deci cât pentru alegerea locului lăcaşului mieu ar fi, aceasta să ştiţi că precum în borta pietrii23 brânca Leului de groasă nu încape (că a multe lucruri mărimea dc scădere şi grosimea îngreuiarc de împiedecare iaste), aşe în întuncrecul nopţii ochiul Vulturului nu videa, cu care chip cu decât Leul mai aciuat, iara decât Vultuntl mai fericit sint dc vreme ce borta pietrii şi cetate nebiruită şi lăcaş desfătat fiindu-m, în vreme când ochiul Vulturului cu îniunerec să închide, al mieu cu lumină curată să deschide şi slobod şi fără nici o primejdie dobânda hrănii şi orânduiala vieţii îm cerc. Deci precum dinceput singuri aţi mărturisit, monarhiile acestea din drepte stăpânii iar nu din strâmbe tirannii de vor fi, cu Leul megiiaşi, iar cu Vulturul locului şi împărăţiii părtaşi mă voi afla. De vreme cc o a soarelui învârtijire în doaă împărţind, 12 ciasuri Vulturul, iarâ 12 ciasuri eu aeru lui voi stăpâni, unde tiraniia lipsind, giudecata dreaptă iaste să să tacă (câ precum unde
Mehenghi - piatră magnetică.
Chiteală - gând, raţionament.
618 11TERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
tirăniia stăpâneşte, acolo dreptatea să izgoneşte, aşe1 unde dreptatea împărăteşte, toată strâmbătatea nici să numeşte). Iarâ amintrilea, cu tăriia şi cu sila asupra mea a să sluji de vor pofti, cu un cuvânt şi a lui, şi a mea poftă supt vecinică privileghie suppuind, dzic, ca oricând leul brânca în bortită stincii ş-ar băga, şi Vulturul cu cel la vîdere ascuţit ochiu m-ar videa, cela cu pieptul şi cesta cu pintinul ce va putea neoprit facă".
Acestea şi altele multe ca acestea Liliacul cu vitează inimă şi cu nebiruit suflet dzicând, denaintea adunării afară ieşi. După a Liliacului ieşire cu toţii sprâncenele a-şi ridica şi fruntea a-şi îmbina începând, cu nasul la pământ lăsat, cu ochii împrăştiiati la căutat, cu timerele spre urechi rădicate şi cu budza cea dedesupt spre bărbie întoarsă şi spândzurată, unul spre alalt cu ochii boldiţi căuta, ce să vorovască sau ce să grăiască ca muţii nu putea, de ce să să apuce ca uluiţii nu ştiia şi ce să lucredze ca luaţii de minte nu pricepea (că precum buhnetul şi sunetul mare, prea de aproape fiind, puterea audzirii tâmpeşte, aşe lucrul nenedejduit orânduiala socotelii sminteşte), în vârtoape de socotcle şi în holmuri de chitele ca acestea ci rătăcind şi prin toate unghiurile ca cei fără ochi orbăcăind.
Vulpea, carea (precum mai denainte s-au pomenit) pentru slăbiciunea cc i să tâmplase, Ia adunare să sâ afle nu putusă (că de multe ori cu preţul boalei statul iertăciunii să cumpără), prin scrisoare icoana inimii a-şi arăta şi măiestriile a-şi arunca silind, poslanie ca aceasta trimisă, dzicând:,, Vin TURULUI ŞI LEULUI, marilor monarşi, plecăciune şi amânduror stihiilor adunări închinăciune, pravul pragului şi ţărna talpelor voastre Vulpea aduce. Cu plecatele mele slove, în ştire a face îndrăznesc că încă dinceput eu şi pururea cu şuvăite picioare pre dre'pte cărări a îmbla deprinsă şi din fire aşe" tocmită fiind, însă slăbiciunea carea ticăloşiii mede într-aceasta vreme s-au tâmplat (precum tuturor ştiut iaste), la adunarea de obşte a mă afla şi în faţă nefăţărn ici iele mele slujbe a arăta nu putuiu. De care lucru, cele
ROMANUL 619
cc într-adevăr audziiu şi spre folosul de obşte a fi le socotiiu, prin slove a le arăta şi prin hârtie adevărul a vă înştiinţa, boidul a adevăratei şi neimatii mele priinţe mă împunsă şi mă împinsă (că adevărata dragoste nu numai cu cuvânt de faţă ce şi cu scrisoarea dc departe chipul a-şi arăta obîcîuită iaste). Aicea, dară, vestea au vinit, precum Liliacul (carile nici la încruntarea unghilor, nici la însingerarea colţilor de agiuns iaste) acolea, cu mare obrăznicie, multe scâşnete să fie făcut şi multe împotrivă şi neplăcute sinoadelor să fie ţiţiit. Aşijderea, precum a Fîlului şi a Inorogului pomenire la mijloc să fie adus, de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunarea dintâi chemaţi să nu fie fost şi şi chemaţi de ar fi fost, precum mi sâ pare, n-ar fi vinit. De care lucru, Lupul aicea înţelegând, perii de pre spinare a-şi rădica şi pre nări mai larg a sufla au început, şi alte mari şi înalte duhuri a purta l-am cunscur (că nedejdea izbândii a capului clătire şi a nărilor pufnire sămn arată). Pentru aceasta, dară, cu a mea proastă, socotesc, socoteală, că acolea mai multă zăbavă nefăcând, cum mai curând pre Liliac într-un chip să-1 aşedzaţi şi, alt chip de nu să va afla, după pravila lui a trăi sâ-1 lăsaţi, şi mai mult lucrurile nescuturând, fără zăbavă la scaunul monarhiii să vă înturnaţi. Că veche axiomă iaste carea dzice: (Unui lucru fără cale cale dând, multe fără cale a urma pot.) Aşijderea, adese să vede (că, unul căscând, mai toţi de prinpregiur a căsca să îndiamnă, măcar că într-acea dată a căsca nu li-ar fi fost). Deci socotiţi binişor că, de nu sint acolea acele doaă jiganh, Fiiul adecăte şi Inorogul, să nu cumva prin scrisori cu Lupul să să agiungă (că scrisorile precum a celui bun, aşc a celui rău sfat iască şi strămurare sint) şi să nu să cumva pildele şi pocitaniile Liliacului pliniască - carile mai rău sfârşitul decât începutul fără greş vor aduce. Pentru mişelos statul mieu viţi şti că după uscarea vinelor, viind aicea şi hrana
* Priinţe - simpatie.
620
LITERATURA ROMÂNA MEDI EV Al A
ROMANUL
621
în lapte dc iepure, pui de cucoş oătoriu fierţi fiindu-mi (căci altă mâncare a mânca nici pofta mă îndemna, nici diiata doftoriilor mă lăsa), într-o dzi, stomahul mai tocmindu-mi-să şi pofta spre ospătarc mai pornindu-mi-să, cu oarbă lăcomie puiul întreg a înghiţi m-am nevoit. Ce grumadzii, de marc şi lungă fierbinţeală uscaţi fiindu-mi, în laringă mi s-au oprii; l-aşi înghiţi şi pe gâdej nu încape, l-aş ştiupi şi nu-1 pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea, cu tuşă şi cu opiniele a-1 lepăda nu mă lasă slăbiciunea. în cea de apoi scurtarea dzilelor mele, spre lungimea anilor împăraţilor şt stăpânilor miei milostivi fie. Cărora de la cerescul Vultur, toată deplina fericire rog şi iarăşi rog".
Acestea Vulpea* scriind şi cartea la adunarea de la Delta trimiţind îndatăşi la bârlogul Lupului, ni a cădea, ni a să scula, de slăbiciune făcându-să, sâ dusă, pre carile în lăcaşul său aflân-du-1 şi cu cucernic şi plecat chip arărându-i-să. - „Bucură-te, vechiul mieu priiatin, şi în toate a nevoilor căi credinciosul şi nedespărţitul mieu tovarăş - de pricina nevrednicii mele cercetări a şti să cade că dragostea cea adevărată, carea pururea cătră tine am avut şi am, din norocită privala priveilii (!) laie mai mult lipsită şi despărţită a fi, a sufferi neputând. Şi cu aceasta pricină, întăi la dulcea şi ncseţioasa-ţi privire şi înţăliapta şi filosofasca-ţi vorovire mai mult din suflet agiutorită, decât cu picioarele sprejenită, am alergat (că dragostea în inimă dospită, precum adese slăbiciune, aşe de multe ori vârtuie peste putinţă naşte). A doa pricină iaste că eu, tot adevărul cunoscând şi năcazul, carile de cătră ai noştri vicleni tovarăşi ţi s-au făcut, bine înţelegând, cu înăduşală, fără răcoreală şi cu înfocări fără stâmpărâri inima mi s-au cuprins (că simbathie a adevăratului priiatin din durerea a osului zdrobit puţină şi mai nici puţină osăbire are). Deci, pre o parte,
" Vulpea — Hie slntnicul.
ale tale multe înalgiosuri ce ţi s-au făcut, jelind (carile inima, cât muntele Ohmpului de nu-ar fi fost, în scrum şi în cenuşe să o întoarcă, destule ar fi fost), iară pre altă parte, sfârşitul lucrului acestuia la ce margine va să iasă nepricepând, tot bietul mieu trup, ca muntele Ethnii singur materiia ardzătoarc îşi strânge, singur să aţiţă, singur să aprinde, singur să topeşte, singur asupra ccnuşclor şi scrumurilor sale să răzsipeşte şi în bezna pârlitelor sale rădăcini sâ pohârneşte. Că până aemu pentru folosul de obşte şi penrru cinstea monarhiii I eului câte oarece tot nedejduiam. Iară aemu, toată nedejdea mi s-au curmat, de vreme ce mintea şi înţelepciunea a tot sfatul (carea tu eşti), din capul adunării lipsind o văd (că precum la multe mădulare un cap, aşe la multe gloate o minte întriagă a nu lipsi trebuie). Aşijderea (precum dintr-anţii(!) am audzit), Leului jiganiia giamănă, Struţul, epitrop să să fie făcut, căruia, capul schimbându-i, altul ca dc bou cornat şi buărat (o, ocara marc), să-i fie pus şi mai mult cu îndemnarea Pardosului, a Râsului şi a altor jiganii aemu dc curând pâsarite, silloghismul Corbului să să fie adeverit şi întemeiat am înţeles (însă în tot ocheanul ncncdcjdu[i]rii picătura nedejdii a lipsi şi în tot limanul negrijii vintişorul grijii a nu aburi peste putinţă iaste). Dc care lucru, un sămn dc nedejde precum să fie rămas dzic, dc vreme ce niamul Liliiacilor în thearrul lumii de mare şi ncsufferită ruşine i-au dat, tor lucrul fără socoteală cî-au făcut si tot cuvântul fără chibzuială ci-au grăit arătându-le, şi cu nedezlegaie argumenturi dzîsele lor au dovedit şi au adeverit, atâta cât toată limba amurţită şi toată gura amuţită înaintea lor au rămas. De care lucru, o, dulcele mieu priiatin, a nedejdui îndrăznesc că nu aşe dc tot, tot lucrul după voia lor va rămânea, şi cătră aceasta mai vârtos nedejdea îm nedejduiaşte, căci (precum bine m-am adeverit) Fiiul şi Inorogul la adunare n-au vinit. Carii, între monarhiia noastră, cei mai de-a firea şi mai de frunte să fie lumii iaste ştim. Şi, precum eu a lor cea
622
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
ROMANUL
623
părinţascâ fire ie-am priceput, acestea înalgiosuri a răbda şi pană în sfârşit în fundurile pustiilor a cutreiera nu vor putea (că firea de ce au început a să părăsi şi obiceiul bine deprins a să uita prea cu anevoie lucru iaste). Ce lucruri vor deschide, de carile toată adunarea nici a gândi au gândit, nici cuiva vreodată în minte au vînit (că jelea şi râvna cinstei pojarul ce sloboade decât focul în spinii uscări mai mare pârjol face). Aşijderea, pre tine, bun si adevărat priiatin şi a adevărului netăcut crainic avându-te, eu încăşîlc ticăloasa, precum numai cu trupul dc tine despărţită, iară cu sufletul cu tine la un loc lipită şi încleită să fiu bine mă ştiu (precum încă de pre vremile epitropiii Monocherolcopardalului?'4 ispitită şi dovedită sint). Câtrâ noi şi pc săracul Ciacaluf * au, carile la multe trebe fără preget şi la multe slujbe cu credinţă, precum li să va afla, prepus nu iaste. Deci, dc vii socoti cu cale a fi, o carte la Fii şi la Inorog să scriem şi de gândurile noastre ştire să lc facem (că roadă pomului prieteşugului alta nu iaste, fără numai ascunsul inimii fără primejdie a descoperi şi chilele între sine tare a acoperi). Adecă, precum urechile noastre spre sunetul numelui lor stăruiesc şi numaî din sămnul ochiului spre toată slujba şi primejdiia a ne încinge gata sintem. Deci, o iubitul mieu priiatin, cuvintele melc în prepus nu le aduce, căci curate şi nezugrăvite sint şi în cea de apoi pre dulce viaţa mea mă giur că tot cuvântul ascuns şi toată taina acoperită, ascunsă şi ncdcscopcrită voi ţinea". (Vulpea pre viaţă-şi să giura, căci din prognosticul doftorului, precum la luna nu va ieşi bine şuia, de vreme ce în răvărsatul zorilor şi în amurgul soarelui sfigniosul*" în chipul viermelui sâclătiia), ccîn sfârşitul vieţii capul răutăţii a face silind, pre Lup a amăgi şi capul în singe a-i văpsi să nevoia, şi precum în toată porunca lui, fără preget
în al gios — nedreptate. Ciacalul - Maxut uşc.r. " Sfigmos - artera radialâ, vena la care se ia pulsul.
şi în toate sfaturile şi învăţăturile lui, fără alt cuget, tot unghiul a scociorâ şi toată piatra a clăti nu să va lenevi cu giurământ să făgăduia. Ce Lupul, vechiu la minte şi copt la crieri fiind, noaăle a Vulpei vicleşuguri şi proaspetele ei linguşituri îndată pricepând, precum în gură miiare zăminteşte, iară în piept otravă dospeşte cunoscu, şi precum pretenţia ei alta nu iaste, fără numai cu chipuri şicuite* ca acestea, mintea şi socoteala Lupului, care ar fi şi pentru lucrurile carile la cetatea Dclrii unele săvârşire, iară altele aemu începute, ce ar dzice şi ce ar mai nedejdui să iscodească şi îndată Ia adunări ştire făcând şi minciunele carile mai denainte scrisesă să-şi înnoiască şi pre sine de priiatină şi dc slujnică să să adeveriascâ. Cătră carea Lupul, cu scurte şi puţinele, însă grele şi temeinice cuvinte, într-acesta chip răspunsă: „Veche pravilă iaste, o, soro Hulpeo (că poftele şi voile împăraţilor pravilă nemutatâ ascultătorilor sint). De care lucru, şî la aceasta alegere, de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi aşc au fost, nici o divă nu iaste, şi aşe, orice au poruncit şi au ales, bine au poruncit şi înţelepţeşte au ales; nici cătră aceasta mai mult ceva a gândi sau a grăi ni să cade, fără cât noi, într-această dală viaţă singuratecă alegându-ne şi la bârlogul nostru rămăşiţa vieţii din toate tulburările lucrurilor şi gândurilor depărtaţi cu lineşte a o trece şi cu odihnă au (!) o petrece am ales, şi mai deasupra nici a grăi, nici a audzi ceva poftim (că precum gura la grăirc, aşe1 urechile la audzi re hotar a avea trebuie, şi cuvântul carile linului suflet tulburare aduce, nu numai a nu-1 grăi, ce nici a-1 audzi sâ cade). Aşe noi, între acestea hotare contenindu-ne, nici Lilîiacul cc ar fi grăit, nici Fiiul şi Inorogul ce vor să scornească şi aşeşi nici muştele e vor sâ vâziască, sau tăunii ce vor zbânâiascâ în minte ne vine; de care lucru, mai mult voroava cu noi a lungi scurtându-ţi,
Şicuii — aliniat.
624
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAlA
ROMANUL
625
la lăcaşul şi odihna ta tc du. Iară vremea proba cea ncmin-ciunoasă şi pre mine, şi pre tine cine sâ fim ne va arăta".
Acestea Lupul cătră Vulpe încă vorovind, iată, cu tâmplare, şi Ciacalul acolea sosi (carile într-adevăr în dragostea Lupului să avea). Deci Ciacalul, după ce cu plecăciune obiciuîta-şi închinăciune dede: „în ciastă noapte, dzice, prin pădure pentru hrana încoace şi încolca îmblând şi prin spinii unui gard de prisacă păsăruicclc culcate a prinde pândind, între albine mare vâziială şi glogozală* audziiu. Deci, pentru ca a împlctc-citclor cuvinte însămnarea a înţelege sâ pociu, de gardul prisăcii, mai aproape şipurindu-niă, mă lipihi. De unde, din cele mulie, acestea puţine cuvinte înţeles (căci a trântorilor urlete a albinelor sunete astupa). Voroavâ, dară, le era aceasta: «Precum noi împărat, monarh şi stăpânitoriu, aftocrator să fim având, nu numai noi ştim, ce toată lumea mărturiseşte şi matca carea ne chiverniseşte, ne porunceşte, ne stăpâneşte şi ne otcârmuiaştc, din toată dihaniia cunoscută şi aliasâ iaste (că sămnul a monarhului adevărat acesta iaste, ca nici cu acul să împungă, nici cu dinţii să muşce, nici cu unghclc să rumpă, cc în greşiţi iertare, în răi pedepsire, în supuşi milă, în streini dreptate şi în hotarăle monarhii! sale contenire să arete) carile toate în monarhul, maica şi maica noasirâ, deplin să cuprind. Aceasta, dară, înir-acesia chip fiind, oare cu ce socoteală până aemu, iată, de doaă ori, în doaă locuri zburătoarele şi (ârâietoarele toate adunându-să, spre întărirea monarhii Vulturului şi a Leului de la toţi hirograf* a lua să nevoiesc. Aşijderea, precum zburătoarelor epitrop Corbul, iară hvpatru-picioarelor Strutocamila s-au ales şi una cătră alta cu prepuse cuvinte dzieca: Oare pre noi la adunare cum nu ni-au chemat? Au în sama zburătoarelor nu ni-au băgat? Au căci
Glogozală — rumoare. Hirograf — înscris, manuscris.
micşorimea statului nostru căutând, nevoinţa, agonisita şi chivernisala de obşte care facem a cunoaşte s-au lenevit? Ce de vreme ce iaste aşe, de sin tem şi noi zburătoare supt soare, pre roţi a cunoaşte să-i fcem (câ albina sămânţa şi suliţa, miiarea şi fiiare tot într-un pântece poartă, şi precum toate politiile nu staturi înalte şi pântece lăsate ce omoni nedespărţită şi minte ispitită şi ascuţită caută)». Iară una dintre albini dzisă: «Eu astădzi în câmp pentru agonisita ieşind şi printre ierbi şi flori miiare cercând, cu viespile a mă împreuna mi s-au tâmplat, la carile iarăşi aceasia voroavâ a să scutura am aflat şi precum foarte cu greu duc lucrul ce să aude că s-au făcut li-am priceput (că tulburarea unii politii între alalte, cu aprinderea unii case într-o cetate să asamănă; că precum din aprinderea unii case toată cetatea primejduiaşte, aşe o politie răscolindu-să, toată megieşiia să clăteşte). Şi aşeşi eu încă acolea fiind, o viiaspe sosi, carea de mare adunarea muştelor şi a ţinţarilor veste adusă şi precum de aceste a păşirilor şi a jigăniilor adunare de veste luând, tare între între (!) dânsele vâziia, dzicând: - Sculaţi, fraţi, şi mărgând, viespilor ştire să dăm, pre tăuni şi pre gărgăuni împreună să rădicăm şi cu toţii la prisaca albinelor să ne adunăm, unde, dc obşte sfătuindu-nc, să alegem şi să căutăm cu ce privileghic Vulturul tuturor zburătoarelor a stăpâni şi cu ce mijloc numai o monarhic la toţi a să numi şi a ft ar putea. Că precum din lume audzim, lucrul acesta nici liliiacii a-1 priimi n-au învoit, dară noi cu cât mai gios decât liliiacii şi cu cât maî puţine decât roate zburătoarele vom fi? Şi cum cu singură numai tăcerea spre robie şi suppunere vecinică ne vom lăsa? Ba, fraţilor, o dată cu capul lucrul acesta neizbândit să nu lăsăm. Că spre aceasta, precum viiaspea eghipţilor, aşe musca ceriului agiutătoarc şi scutitoare ne va ft (că pentru slobodzenîc şi moşie cu cinste a muri, decât prin mulţi veci cu neciste a trăi, mai dc folos şi mai lăudat iaste)». Aşijderea între dobitoace oarece dihonie sâ fie am înţeles, de vr^me ce pe Fii şi Inorog
626
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
ROMANUL
627
la adunare nu î-au chemat, nici hau întrebat, nici în samă de lucru i-au băgat. Pc Lup căci dreaptă hotărâre Struţului au făcut şi căci încă dc pre vremile epitropiii Vidrii, când cu Pardosul în Ţara câmpilor au pribegit şi acolo cu dânsul în scandălă şi la cuvinte au fost vinit, aemu Pardosul izbândă noaă la pizmă veche socotind a face, cu meşterşug din adunare l-au scos şi oarecum la bârlogul său în chip de izgnanie l-au trimis. Vidra cea odănăoară Corbului din suflet iubită, iară aemu lui decâi moartea mai urâtă dintr-amândoaă izvoadele s-au ras (că decât toată materiia alcătuită, sufletul nealcătuit mai lesne să betejeşte şi mai pre lesne iaste pre lei şi pe urşi a stăpâni decât pre doaă inimi prin toată viaţa într-o dragoste şi printr-o priinţă a lc păzi). Vulpea sau dc bolnavă, sau dc vicliană dentre dânşii lipseşte, dc unde a prognostic! putem câ cu vreme clătirea acestor chipuri făcându-sc, lucrurile într-alt chip să vor schimba şi statul într-altă haină să vă îmbrăca". Acestea Vulpea, Lupul şi Ciacalul.
Iară cartea Vulpii la mâna sinoadelor agiungând, pre carea citind-o în taină, deosăbi, Ulcul* pc Pardos, pc Râs şi pre alai ţi a credinţii vicleni şi a vicleşugului credincioşi în taină chemă (că voroava prea pc taină vicleşugul suppune, iară cuvântul în faţa a dreptăţii sămn iaste). Cărora scrisoarea şi sfatul Vulpii arătând, Pardosul dzisă: „Vulpea pentru Lup oricâte scrie adevărate şi dc credzut sint, căci precum să dzice dzicătoarea (Lupul părul după vremi îşi schimbă, iară din firea lui nu iase, nici obiceilc învăţate îşi mută). Că Lupul pururea nu numai oile a fărâma, ce şi boii din plug a îneca şi pre tot dobitocul suppus a spinitea, precum obiciuit să fie, lumii iaste ştiut. Şi aemu lucrurile Ia omonie precum vor să aducă vădzind, bine sâ-i pară peste firea lui iaste (că lăcomiia în doaă părţi zavistuiaşte, una, căci tot ce pofteşte nu agoniseşte, alta, căci
Uleul — Ştefan paharnicul.
el ce pofteşte pre altul a agonisi priveşte). De care lucru, a mea socoteală aceasta iaste: cu vreme 1 .tipul nu numai din adunarea Deltii, ce din toată lumea a să scoate trebuiaşte, şi aşe\ tot dobitocul în odihnă şi lot locul în ostrovul Critului sâ va întoarce. Iară amintrilea, precum din obiceiurile lui a sâ primeni nedejde fără nedejde iaste. Iară pentru Fii şi Inorog mijlocul a să afla pre lesne va fi".
Cătră acestea Râsul, cuvântul apucând, dzisă: - „Precum am înţeles, Fiiul, socotind câ după mărimea trupului cinstea să măsură şi epitropiia lui s-ar cădea (ca şi de mainte când Inorogul de la vrăjitori o aflase şi hu în dar şi peste nedejde i-o dăruisă), aicea au fost vinit (Râsul de vinirea Filului adevărat ştiia, căci pentru ca pre ascuns la Delta să vie el îi poruncisă, iară cu cc gând Râsul aceasta făcu să mai nici el nu ştiia). Iară aemu iarăşi am înţeles, că, pentru alegerea epitropiii Strutocamilii înştiinţindu-să, cu înfrântă voie, iarăşi ia locuri-şi s-au dus (că după vestea morţii vestea lipsirii cinstii locul cei mai dc sus ţine). Insă sfatul mieu îaste acesta: Fiiul după mărimea şi mamina trupului la suflet nepotrivit iaste, căci, după măsura trupului sufletul dc i s-ar potrivi, Căprioara Hindiii încotro îi iaste voia a-1 purta nu l-ar măguli. Carile, de mâncare de agiuns, de băutură la măsură şi dc odihnă la vreme de va avea, cevaşi macara lucrul mai înainte a ispiti nu va îndrăzni. Şi aşe dupâ voia noastră încotro vom pofti a-1 trage, într-acolo va merge. Iară Inorogului spre domolire firea nici cum nu i se pliacă. Că în lume frântura cornului şi acela de bună voie lepădat a videa cuiva rar s-au tâmplat. Iară Inorog domolit nici s-au vădzut, nici s-au audzit, nici undeva s-au aflat. De care lucru, cu toţii împreună vânătoare vom rădica prin codri, prin munţi, şi în toate părţile nc vom sămăna, pre carile, oriunde ar fi, tot îl vom afla, şi oricât dc iute la picioare ar fi, cu lungimea goanii o dată de corn tot îl vom apuca (că ce graba în ceas şi cu sila nu isprăveşte, aceia delungarca vremii şi mcştcrşugul
628
I .ITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
biruiaştc). Carile, la mână eădzind, într-o ogradă încongiuratâ eu apă lată îl vom închide şi la loc îngust şi strâmpt îl vom trimite. Unde el la loc slobod şi la câmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curândă vreme în mclianholic, din melianholie în buhăbie'. din buhăbie în slăbiciune, din slăbiciune în boală şi, în sfârşitul tuturor, din boală în moarte va cădea, şi aşe, de tot numele dm izvodul vieţii i să va şterge. Iară amintrilea, bine sâ ştiţi că, [iână Inorogul viaţă are, viaţa noastră scurtă şl aceia cu prepus şi în toate ciasurile cu groază decât moarteajmaj rea iaste (câ o dată a muri, datoriia firii, iară cu groaza morţii a trăii, moartea morţii iasie)".
Ase Râsul de râs sfaturi ca acestea dacă de saţiu vărsă, Uleul dzisă: „Dară cuvintele acestea la lucru cine va putea duce?"
Râsul: „Eu, răspunsă, numai cu învoiala şi nevoinţa de obşte sâ fie".
De aceste asupra ncvinovăţiii Inorogului spurcate sfaturi, Moliia din blană veste luând, îndată Inorogului ştire trimasă, carile vicleşugurile cc i să gătesc cunoscând, întăi în fire, apoi în picioare nedejdea îşi pusă.
XIII. POEZIA
* Buhshic- huliăială.
1. LIRICA RELIGIOASĂ
FTLOTEI sec. XIV-XV
PRIPEALE la toate praznicele Domnului şi ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor cuvioşilor Părinţi mari şi sfinţi,
marilor şi vestiţilor mucenici si tuturor sfinţilor deosebiţi. Se cântă împreună cu Psalmii aleşi atunci când se cântă Polieteul, începând dintr-a opta zi a lunii septembrie. Facerea lui Filotbei monahul, fost logofăt al lui Mircea Voievod
L I.a naşterea preasfintei Născătoare de Dumnezeu se cântă aceasta: Bucurâ-te, Mărie cea încărcată de bucurii, Domnul este cu tine [ACT6]. Aleluia!
II. La înlţarea cinstitei Cruci:
Ai dat celor ce se tem dc tine acesl semn să fugă din faţa arcului [A6rGJ. Crucea ta,
Hristoase Dumnezeule!
LITERATURA româna medievai A
POEZIA
III Sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul:
Veniţi cu toţi sâ-1 slăvim pc Ioan Fiul Tunetului, pe ioan cel Fără dc prihană [AGEG], pe cel cc şi-a rezemat capul de pieptul lui Hrisios.
IV. Preacuvioasei maicii noastre Paraschiva:
Veniţi, toţi cei cărora vă c scumpă sărbătoarea, sâ o preamărim
pc preacuvioasa Paraschiva IXefe], slavă a celor din Epivat.
V. Sfântului mare mucenic Dimitric:
Veniţi, voi, cei care îi iubiţi pe mucenici,
sâ-I slăvim pe Dimirrie
Izvorâtorul de mir [A€T£],
cel plin de osârdie întru mântuire.
VI. Arhanghelilor Mihailşi Gavril:
Veniţi să-i slăvim, dimpreună cu cetele îngereşti, pe Mihail şi pc Gavril [A6PS], întâi stătătorii puterilor cereşti.
VII. Sfântului Ioan Gură de Aur:
Veniţi cu toţii să-1 lăudăm într-un glas pe Ioan cel cu Rostul de Aur [AGTG], dascălul cel deobşte.
VIII. Sfântului Apostol Andrei:
Veniţi cu toţii
si într-un glas sâ-1 slăvim pe Andrei cel întâi chemat [AGDcH, pe cel dc un sânge cu Petru.
IX. Sfântului Sava:
Veniţi cu toţi să-1 lăudăm într-un glas pc Sava cel sfinţit [AGF6], gloria întregii Cappadodi.
X. Sfântului Nicolac:
Veniţi,
toţi cei născuţi din ţărână,
sâ-1 slăvim pe Nicolae Ierarhul |A<ET€],
păstor al Mirclor.
XI. Sfântului mucenicEustratie:
Veniţi sâ-i preamărim
pc Făistratic si pe Auxcntic,
pc Evghenie şi pe Mardaric sâ-i lăudam [AGI'f:].
şi pe slăvind lorest.
XII. Im naşterea Domnului nostru lisus Hristos:
Veniţi sâ cântăm
împreună cu cetele îngereşti:
Slavă întru cele de sus lui Dumnezeu [A€T€),
celui născui în peşteră.
XIII. Sfanţului Vasilie cel Mare:
Veniţi, toţî cei născuţi din ţărână,
sâ-1 slăvim pe Vasilie cel Mare [AC'D?],
gloria celor din Gesareea.
XIV. La arătarea Domnului:
lisus al meu s-a botezat prin mâna unui rob în apa Iordanului fA6T€], luminând toate cele făcute.
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
635
XV. Sfântului Theodosie, întemeietorul vieţii celei de obşte:
Veniţi să-1 lăudăm cu roţii pc Theodosie,
întemeietorul vierii mănăstireşti [ACrej, glorie a cinului călugăresc.
XVI. Sfântului Antonie cel Mare:
Veniţi, voi, mulţimi dc monahi,
să-1 lăudăm pe marele Antonie [ACrC], slavă a celor ce trăiesc întru călugărie.
XVII. Sfântului Athanasie al Alexandriei:
Veniţi şi, într-un glas,
să-1 preamărim cu toţii
pe marele Athanasie [A6T6],
glorie a celor din Alexandria.
XVIII. LuiEuth'nnie:
Veniţi să-1 slăvim într-un glas pe Euthimic cel Mare fAGTCJ, gloria cinului călugăresc.
XIX. Sfântului Grigorie Teologul:
Veniţi să-1 lăudăm
pe Grigorie Teologul,
abis al înţelepciunii [A6T6],
cel de-al doilea care şi-a sprijinit capul
pe pieptul lui Hristos.
XX. Celor Trei Ierarhi:
Veniţi să-i preaslăvim pc Vasilie si pe Grigorie,
precum şi pe Ioan Gură de Aur [AGX6], apărătorii Treimii.
XXI. La Închinarea Crucii:
Crucii tale, Stăpâne, ne închinăm şi învierea ta o cântăm şi o preaslăvim.
XXII. Im Duminica Floriilor:
Veniţi sâ-i ducem, precum copiii, Iui Dumnezeu credinţa noastră în chip de ramuri [A€TG], şi dragostea în chip de mlădiţc.
XXIII. Di Vinerea Patimilor.
Veniţi şi, precum Torna,
să-i cântăm lui Hristos cel înviat IA€r6],
Stăpâne al meu
si Dumnezeule al meu!
XXIV. Sfântului şi marelui mucenic Gheorghe:
Veniţi, voi,
cei care îi iubiţi pc mucenici,
să-1 lăudăm pc Gheorghe, purtătorul de victorii
[Aere]
şi glorie a cappadocîenilor.
XXV. La înălţarea Domnului:
Dumnezeu s-a înălţat însoţit de strigăte, Domnul în glasul trâmbiţei [ACEC], ca să mântuiască chipul lui Adam. XXVI. La sfânta Cincizecime:
36
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
Slavă lie, Treime siântă,
Părinte, Cuvântule si Dudule sfânt [ACTC],
Slavă ne,
Dumnezeule!
XXVII. La naşterea Lnaintemcrgă forului:
Veniţi şi într-un glas să-1 slăvim pe Ioan Botezătorul [ASrC], şi Prieten al Logodnicului.
XXVIII. Celor dintâi între apostoli:
Sâ-i preamărim pc cetăţenii Ierusalimului ceresc, pe Petru şi pc Pavel [ACT6], ucenicii lui I Iristos.
XXIX. Sfântului Athanasie al Athosuhti:
Veniţi toii şi, într-un glas,
să-1 lăudăm pc Athanasie athonitul [ACTE],
glorie a cinului călugăresc.
XXX. Sfântului prooroc Ilie:
Veniţi cu toţii .să înălţăm psalmi proorocului cu glas dumnezeiesc [A6TC], lui Ilie din Thesba.
XXXI. La Schimbarea la faţă:
lisus al meu, Stăpânul meu,
îşi schimbă chipul pc muntele Tabor [ACTC], arătâudu-si slava.
XXXII. La Adormirea Născătoarei de Dumnezeu; Cântece dc despărţire iţi aducem, Mărie,
POEZIA
637
căci tc-ai pristavit,
trecând de la cele pământeşti [ACfCj, la lăcaşul cel vestite.
XXXIII. La tăierea capului lui Ioan înaintemergătond: Veniţi sa-l slăvim pe Prietenul Logodnicului, pe cel care 1-a dat în vileag pe Irod [A£TC|, pe Ioan Inaintcmergâtorul.
A   HPIIIIlirtfl Itfl R-LCIiKMHX Rd<fl>A<MH>IIMHY H K<0>rC3PGDAH1Ili«UIX (]Prf3Al!HKU    (l    HTiC1iiM<li>.    ItP<ti>II<0»4,'0>Glltliia C3<Tt.IţCiH KfiflHKLtHiB H CEiftîTbllB
TKlHiH etRrf,>Tl,I1M.nPHtt1iEiiail|ll(tlieAG,Ltl3EPflHHl.lHlBîr<nj/liVI(lill, ffV\t\ nOGTCA nOrtlflrttJGS.
nRi<:Hmn WTOGflwro A<6,"a. GenTeflEp/fl #<î>c<iht(rf TE0P6HÎ6   KVt>   «Jjncteeii   ftGtHrtXrf,   rtOrOSâTrl KL!Kl!]iU\0>
I Hll P0JKA1.GTRO nP.li)e<EA>TLIS  E<orG)PG)AH>Il^ nOGTC.Îl
pii\fO>\'i!ftA OEPitAOBiiiliin flinpie i'<ocjida>i> gtogo* [aura]
II. Hll fllSARHHiOJllG 1<K>GTllfl BP<Ti>eTll: Aflrlh eftll E£'X1|IHiBG/?i T6E6 K63Hflffi61llG EHG KtSflTH OT rtlllţfl ilAU;* [MiVG] KP<1.<GTh TBOH X<P11RT>C E<Ott>G.
iu. G<i;.?,>T*o>iMoy "t)<o>e<TO>iix n isv<iir>i'*e>rtii(:Toy )o-
<nnuoy> E<o>i'KOrtraBur:
nP<lH>A<"fe»T6 E'lieH 0<M>Hfl rrCO/BOEtl fiie\E(1iIHAi<f.> ICDilIIllll T'l.r.KHKll [AtiUl} Jf(HlftTO>I!tl llhlIIPliGTJIItHfi.
638 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
POEZIA
639
1     [ii- ispt i,>i!<n. y<<M;in;u rti<it>Tcf=>pji mieii impiiGKcsRU d
>:!'«;:!.,',<-!>/■« V.hVW IlfUEiHOilMIlîIJII fî7,GXiiiiaHflih ;ip<e<ii<o>a<o>- 'm
Ln&& iiii-
;:—-îl li !:K'sfiî] (-rimr. itoih noxKnajK.]
*■■  iii*..->''""   ^loV^idş.niiKînrtKifiiţri  irf.oxnimmi, mvpmowi-
iihi'u A'i-
-.i!!^;,' lA.ilo] !JiîilH(ITl:rtTt G[i<il>GOi:tI.
i:i>.'';;..V'"■    ot, ii!T.(;wiisij.aiu lifirn.<wi n,o.\t.fl<iii/iu,
iip.\-nlT<i=>rt i
..■..i.v.i;!,.,, ii     i'in.iii [rfcro] lU.uiiUMU. «iiaimii, innoii»ri*rtJiniţn.i V!!. (LI1.f:\,T<0»iKl;    ICOtllEÎIOV M<iI>TtI<0>VGToy
i\>\--.->ro   r;ur.)\   <;-i.rvu;î>ciii)   i;'i,GXf.!ian<Hdi> i<ca>iijmn
3iţ(l>T(UO>VGT:irO
•       ii  i.,.,;l:irO gv ill TCdTi.
v'.:. ;:.-i;.'T'.-'['<;;.;-!ţ.v i]ii<o>c<'i'(i>iix nn\pei,'; ■!■*:::■>,'..■:::>■!';; ivuaii G7,I7U T>G|[0 k'JiGXKiiaiiai
231
A
230
Ii'.Jmt:! ifs-TPOSM e".i:?'IiEIIIÎKtî.
iiGxr1iriiiiiMeii> rtuAPen np'LEoa-
EaH(U'«Q>
ii, ' ---.Vi: :
liiiîHiiro
' ;;<!:^>T<(»,.".i(i,!' Gi;iv;,v(ji;!(s; 0H[H;}KirrfMi0:
ia-* i:> ■=,<!■>■!■■:    iVJ.Gil    G'M'iU I>G|[0    irLG.VIltlfllIflfdu OGQAOGtt
;,.:L::(.;::i':i7i:.1;'î; 'rt^i'.n] 1[:isoksx[JJH/h GailiiA.
■■   ;;,-,;EL , ,L>T3 iî j-iîî! IIIICOKOdl rtHIlII nTiGXfl(IlIHilI<li> E!=ai(K(ir<0> iii; ■    ~.ă î \fcr<(>>] imiaitKAujmai GanE-K.
, ., .   :.-,,.rA>['i:!;.iM: iianuntflîov niKîaniiAPTjGlfOiHO^ lliv/iu,;.! li'i'ii E'i.CII G'M'fl<iI>GllO E'&GXKrMHrtll. ESilHKlirO ijiOi!!!.!.;;.; [.■i(jl*<l:'-1i Hrtl=3rtflAPTiHG3iH G(1HRS.|
U-:-r,i iVif'.'. G'.UY.îICHO ETiGXEnAHMb GV0ÎaiillI
xjx g<-ra>t<g>iwoy' rpinaplx H<o>roGatafi£:
iiM'FI A<Ti>TG HPfc/HJiiAPOGTH rflJREHHX E7iGXEfiaHiH<Ei>
;".>:..)-?L!^PÎ,l [fl(j[\(j>l KTOPiir<0> IIlinpTiGTHHS;!.
X. etP.1ft>TO(M0V' liHKOdilOV: i IIP<h]>,\<li>TQ I'.'LGH fJGjMIlOPGOAIll'H K-hGXŞtTdlfdKI» I6PUPXH
[ftGr<e>] «iiKPss jiiiGTflKiiiiKij. liH'13111,1
XI. <.'<K<ft>T<n>d!OV ^W<X>'l<fi>ll<Ii>HK (iVGTPinToy-
iip<ni>A<ii>ra;6vcTPnTliJ, nvacinln, r.-U}*Lttaua*h'> evn hi.i ii * rtiLPAi'piu [(ier<e>] >i lopeeTn G<iHF,iii!r<o>.
xii. h ' po^AheiEo r<ocjioA>ii Bftmeio iir<e4'Gi,> x^piîgtjii
IiP<Ill>A<1]>TG CI. ilT]rt<I,>GKI,'ai![ /UII.1,1 Kl.arflllGHJHI, e,in:n i;-i,
,........... ' KI.1IIIIIIIX
tcO*!.>Mt [Mim] POJKACIlHOmoV' k'l nPtTIili.
xiii. c<];/i\>t<o>imj; iiughiiLv f,eiiiiK«flio\-; io
IIP<Ili>A<li>T6 UtGII 3C«II0P©AHlH Il^GXEfflHfflL JICCIIilIll
BţiilH^iirO
[ăklG] KGUilPGCSfilI. IIUXEnd^l.
XIV. lill E<0>rOMKfl£H][6: 1 P<l>IfIf.GTGA'I<ireX»G dlOH CST PllEfl E7. IGaPAilHG'rS H PTiUli
IIPOGIUiljUiA i;tGA TKiU'h. ['1(:":î
xx. TPîe.in. e<r.A>TiiTedenib: s !
iif<ni>A<'E>'rtf KiiGlaln, rplrraplu, i;^ftxa(iAHai<h> icaniiiia
3fl(lT<0>VGTfirO
[aer<e>i tpoîjhm noEcapHiiKti.
[x'a'i. 1111 UOH.rtOHeHre KPţT,>(JTfl: KP<T,ifiT TEOlrdXOV nOIiilIlUÎGiBC* Efl<fl>A<H*KO H GiBAiTO(: ETJeKP<T,>CSlllK TEOS H nPOGrtffKrtT.effl]
XXII. iîfi 1IE-BTH0GI6: -
nP(îIi>A<î>T6 (HI.I IflKO OTPCilUH, IlpHKfiG'E/B EliPX
ibko Eiilfl E<or>x [<dere>] awkok jkg wko kstk*. n      ixxni. un niiTiinncx;E! ;t> to v- np-iiiijA-1^*'''^ » iiti raito âOiHn ET.s'hlilGiHL r<ui*noA>ii «hoh ;i
fflOH [iierii] E^lGKP<'L>GIIIO^H^ÎV, X<PHGT>S.J
1,0T- IIP<lH>A<î>T6   Jn<A>q<6>HHHG3nlOEIIH,   ETiO.'EflAHAl<L> i!OET,AO-
I10GIÎH.
reoprln ţrt<îr<e>] KnnnAOKS noxEfiax.
XXV. an Gn3!I<G>CCill6 r<OGIIOA>fi6: e1.3LIAC; E<OIVL ETj EtGKaHKHOBŞHH r<OGHOA>b El raiIGU
tpxhu (<flGl'(=jj
este Gntn>CTii oEpfisn iiAiaioEL.
640
L1TKKATURA ROMÂNA MEDIIiVA! .A
i.1. r.îii;, i;,(,;::>(:.
i ■ i-f;:,c n :rri:£i iip<t.> vi'ii'î-'Usi'.o.
s   il.'.y,!. I'u.t;:! i;li!M<;1>(îi|0 i;'i.e,VErt<lfliHd,> [(ilillîlltl
kp(Ti>gt<HT(î>iWi
n,  '. ,v"ji «(jiîllXîjKii. y .. ,.,   . ;1. ii!!;o>r.fTU>;1G!ji1!,. i-i-i'   ;     ■>       -,')jî;<(,-ritIIrPrl/KArlIIIIW i;'LG.\T>tI<l!lill<l1> IlfrTPfl H
i!.;-1,',: i ■..::'<'•>; 'î\": ::(riKi.l .v<PMU'i fi>i;i.(
'■■      >■    '   ;-■ :^.i;jii:ih7(>!s i!C-:'.";ij!;!U>;7.iKr
..„■]'.■ !,lYi<tl>(JH0, liom îrllIrH tlRfilllGHiirO
s.'IlVi lAîi.Vl;^  lilISVJiţJ.-A.IlIIMI CflliEM'.
j ;     ■..:--?,-.,|,!ii-.;n(H uf <<)>(>< o > mi V irlioy. '."(■-■;'::.   -;;>!:; r;i,r:!! iiiiiit.*jjii(;:iU i:'i,i;rJ()linn. i;<(j>i'<)iMii(!!hîro i> îi;. .    •>';!! L.'Vii'<'.;>] miîk Bf^iiirmi'iniii.]
:.- 'Il-wv : ■•cî'ci'iiie: A iii    .; ;•. 'wy.vra* kvc.v>G jtţmi i; ivoCfiii.uiiîîii rsapi. aiiBcacuT-Eii -7
j.:.:: ... i     îi?.-i!!::!, gkoa;.
:.'v-î: iin (;\-;j:î{iiiîG <;<QrG3PG>Ai[>UH-'
r""."1 '.îPiîriiiîri!:!?.'.! "metr iip-r-sCimu ::::    :.    i ;>i:&!;j,:.\" i.K:i'<(:>j ni, i:i;fiN.!iii oîîiittkkmi
D 231
XKxm. im j:r.T,HiiOKi;iiIt; rntiRi-i npti;>AT<R>'i« io<jiiiiih>: oBAiiimertE [/ier<6)) npefi>AT<<î>"î* iranunno.
NICOLAE MILliSCU, STIHURI LA DUMNEZĂESCUL DA VID
Taci Orfeu, lapădă Emiis alăuta,
Cu trei picioare de la Dell apune la uitare încă,
Că David nouă, a Duhului lovind alăuta,
Iviaştc ascunsele dc ale lui Dumnezău taine.
Mulţime a vechi istoreşte minuni,
Porneşte spre laudă Celui ce au zidit lumia.
Mâmuinci pre toţi, tăinuieşte şi scriia.
Pre păcătoşi către întoarcere aduce,
Cu muhe ş-alte şi a judeţ zicând lege,
A curaţi învaţă cei sufleteşte greşale.
l.ui Dumnezeu mărire A armoniei sfinte ca mitarea de dulce cântările David.
1661-1665
POEZIA
643
DOSOFTEI PSALTIREA ÎN VERSURI
PSALMUL 50 5 perechi
Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă ,
Cu milostivirea cea bogată, Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curâţăşti de răutate. Şi mai cu-adtns de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşala. Că eu îm şuua mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge. Ţie ţ-ara greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţi denainte. Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată, lacă-s zămislit în strâmbătatc.
Aplecat de maicâ-mea-n păcate. Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea, Şi cu taine ce nu sâ pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţălepciune. Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curâţeşte,
Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi cu cu direpţii De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase. Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă, Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge. Incmă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept in zgău îm noieşte. Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt cc mă-nvaţâ Să nu-1 depărtez de cătră mine.
Cc să-m dai bucurie cu bine, Su svânta ta, Doamne, mântuinţă,
Şi să-m dai şi duh dc bâruinţă, Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge, Să să-nroarcâ de pre răutate
Cătră a ta svânta bunătate. Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţă ta de mă strânge. Şi cu adevara ra-mpreunâ
Limba mea să-ş facă voaic bună. Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte, Să dea veste fără de sâială
In tot locul de svânta ta fală. Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Ce jârtvele de ars nu-ţ par dulce. Lui Dumnezău jărtvă ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face. Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi dc smântă.
644
LITERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
POEZIA
645
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sîonuliu să-i faci mângâiere. S-aibă de loaie părţile pace, Pană zidi uri nalte sâ vor face Prcgiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate. Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoa.se, eumu-ţ place, Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi vi tăi pre oltari ţ-vom aduce.
PSALMUL 69 5 perechi
Doamne,-ntr-agiutori să-m ici aminte,
Să mi-auz de sârg, Dumnezău svinte. Cinc-m cearcă râul, rău să pată,
Să-i lovească răceala din faţă. Să să-ntoarcă de sârg cu ocară
Ceia ce mă pâşcăiesc tu ţară. Şi direpţii s-aibă voaie bună,
Să să veselească depreună. Şi toţ ceia ce te, Doamne, cearcă,
Bucurie deasă să nu-i treacă. Şi să-ţ aibă pururea a zice:
„Mărit să fii, Doamne, cu ferice!" Şi ceia cc-ţ iubăsc dc izbândă,
Să lc vie pururea dobândă. Iară cu, cc sânt mişel şi meser,
Să ies, Doamne, dc la tine vesel, Că-m eşti agiutori şi sprejincală.
Şi vin. Doamne, fără de pesteală.
PSALMUL 70
Câtrâ tine am nedejde,
Doamne, cându-s în primejde. Si să nu-m vie sminteală,
Preste veci să duc stideală. Şi cu a ta dereptate
Să mă scoţ din greutate. Şi te pleacă de mi-ascuhă,
Să mă scoţ din grije multă. Să-m hii Domn şi sprejineală,
Şi stâncă despre năvală, Şî razăm, şi năzuinţă,
Şi să-m hii şi mântuinţă, Sâ mă scoţ de mâna strâmbă
Şi să-m ici răul din gârbă. Că tu-m eşti, Doamne, răbdare,
Doamne, cu nedejde tare, Dc la vrâstă de pruncie
îmi eşti razăm şi tărie. Din maică-mcadin matrice
M-ai închegat, şi ţ-voi zice Cântare nepărăsită,
Că sânt a mult de prohită. Ce tu-m eşti agiutori tare,
Si-m vei împlea de cântare Rostui, de ti-oi lăuda-te,
I )e slavă, de bunătate Şi dc mare cuviinţă,
Toată zua cu credinţă. Nu mă urni-n bătrâneţe
Dintr-a talc ieftineţe. Cânt vârtutea mi s-a stânge,
646
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
647
Mă rog, Doamne, de m-ii strânge. Şi de ceata cea zlobivă,
Cc ţi să pune-mprorivă, Dc-m străjuiesc bietul suflet
Si mă grăiesc cu râu cuget, Sâ dea-n goană după mine,
Zăcând că-s urnit de tine: „Bine că ne-au venit toană,
Blamat să-1 luăm în goană, Să-1 apucăm fără gloate,
Că dc-acum nu-i cîne-1 scoate". ( ^e mă rog, Dumnezău svinte,
Să lc scurtez din cuvinte Şi să Ic dai război iute,
Să-m fii agiutori din frunte, Sâ lc pui răceala-n faţă,
Şi de spate să-i ia greacă. Şi sâ pieie cu ocară,
Să le margă vestea-n cară. Aceia ce mă vincazâ,
Şi mâ pârăsc să mă piarză, Cu ruşine să să-mbrace
Şi să n-aibă-ncătro face. Carii cearcă să mă prinză,
Răutatea să-i cuprinză. Iară eu hic-n ce vreme
I âugâ tine nu m-oi teme, Ce i-voi adaoge cântec,
Din zuori dc când mă mânec. Şi rostul mieu preste ţară
îţ ca striga dc-adevară,
mA vei
Toată zua cu priiniă
l'-va spune dc mântuinţă, Câ cu scrisul n-am vânute
Sâ iau sama de oşti multe. Cc ţ-voi întră cu tăcere.
Doamne,-n svânta ta putere. Să de ce ţ-voi ţinea minte,
De-adevârate cuvinte Dintr-a ta svânta scriptură,
Ce mi-au dat învăţătură, De la vârsiă cuconească,
Şi dc-aemu să să vestească, Ce ţ-voi spune de ciudese,
De minuni, de semne dese, Şt-n vârstă dc câruncctc,
Si pană la bătrâneţe, Să nu mă laş, Doamne svinte,
Neluat de tine-amînte, Păiiă când voi putea spune
De braţul tău, dc minune, Preste rude să să tinză
Şi de veste toţ să prinză Dc sala ta de cea svânta,
De-adevară fără stnântă, Doamne, si până la naliuri,
Dc sa ştie-n toate laturi, Ce nti-ai făcut minuni mare,
Cine-i ca line de tare Şi să-ţ hie deprotivă
'N hire bună, milostivă? Când te-ai arătat cu scârbă,
Mi-ai lăsat răul în gârbâ.
648
I.ITHRATURA ROMÂNĂ MEOIKVALÂ
POEZIA
649
Ce iarăş mi-ai datu-mi viaţă,
Când le-ai întors cu dulceaţă. Şi m-ai scos dc la prăpastc, Cc-m vinisâ cu năpaste, Ivindu-tc cu mărire.
Dc m-ai scos de la perire. Câ te-ai întors cu priinţă,
De mi-ai trimis niâiigâinţă. Şl din prăpastc adâncă
M-ai scos şi m-aî pus pre stâncă Pentr-aceea, Doamne svinte,
!ţ voi ţânca şi cu minte Şi te voi lâuda-n gloate,
Prin năroadele prin toate. Cu vase ce-s de cântare,
Adevara ta cea mare, Şi-ntr-alâutc cu strune
Ţ-voi cânta cu viersuri bune. Că svinţia-ta eşti Domnul
I.ui Izrail ş-a tot omul. Şi mi s-a bucura rostul
Cai sufletul mieu cu totul, Pcntr-a ta răscumpărare,
Cântându-ţ dulce cântare. Şi limba mi s-a deprinde
Toată zua grăind pilde Dc svânta la adevară,
Şî loţ pizmaşii din ţară Sâ le pui răceală-n gârbă,
Aceia cc-m cearcă scârbă.
PSALMUL 80 (4, 4, 4)
Bucuraţi-vă, direpţii toţ, dc Domnul,
Ce agi ut â bu Ilacov ş-a tot omul. Bateţ tâmpăna şi zăceţi în lăute,
Şi cântat cântări frumoasc-n viersuri multe. Bucinaţ cu veselie-n sărbătoare,
'N lună noauă, să s-auză pre supt soare. Că lui Izrail porunca ce-au dat Domnul
Şi tocmală lui Iiacov şti tot omul. I-au pus Domnul cu Iosif mărturie,
Cându-1 scotea din Eghipet din serbie, De la oameni ce nu lc ştia pre limbă.
Şi i-au descărcatu-i sarcina din gârbă, Şi de coşuri cc lucra dc rogojină,
Şi de scârbă ce ducea-n ţară streină. Ne-am izbăvit, zâcc Domnul, din nevoaie
Şi ţ-am datu-ţ petreci viaţă pre voaic. Ş-am grăit cu tinc-n holbură de pară
Şi cu apa te-am cercat, de să şti-n ţară. Ce să mi-ascultaţ voi, oameni, ce voi zace,
Şi tu, Izrail, să nu te pui cu price. Să fereşti să nu te ia cu-nselăciune
Vrun domn proaspăt, să-i slujeşti cu-nchinâciunc. Că Dumnezeu nu ţi-i altul fără mine,
Eu te-am scos de la Eghipet cătră bine. Cască-ţ gura cât. ţi-i voia, să te saturi,
Că te voi împlca, să nu cerci bine-n laturi. Ce oamenii miei nu-m bagă-n samă graiul,
lacov nu va să-î fie cu mine traiul. Pentr-aceea i-am lăsat în volnicie
Şi să-ş îmble-n gândul lor, şi-n buiecie, Că de-ar hi vrut oamenii miei să m-ascuhe,
650
I.ITKRATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
POEZIA
651
Tzrail răzleş să nu-nible-n cărări multe, Iară eu ţire toţ pizmaşii lor cu mâna
l-aş smeri, să hie-ntocma gios cu tina, Ce lui Dumnezău păizmaşii vor să-i mintă,
Că le-au dat în vreme lungă să să sâmţâ, Mâncând mana decât jcmna mai frumoasă
Şi sugând miere din piatra cea vârtoasâ.
PSALMUL 99
Strigat din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuit pre pământ tot omul. Slujii Domnului cu bucurie,
Nainte-i sâ-ntraţi cu mărturie. Să ştiţ dc Dumnezău câ ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul, Că-i sântem ai lui oameni dc turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă. Prin portâlc lui să-ntrâm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă. Să-i mulţâmim, să-i vestim svânt nume,
Câ-i bun Domnul şi slăvit în lume. Mila lui in veci este pre ţară
Si-n tot rodul svânta-i adevarâ.
PSALMUL 100
Strigat din toate ţări cătrâ Domnul, Ce lăcuiţi pre pământ tot omul.
Slujit Domnului cu bucurie,
Naintc-i să-ntraţ cu mărturie.
Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre rot omul, Că-i sântem ai lui oameni de turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă. Prin porţâlc lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă. Să-i mulţâmim, să-t vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume. Mila lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-i adevară.
PSALMUL 100
De mila ta, Doamne svinte,
Şi de giudeţ ţâind minte, Voi cânta ş-oi înţălegc
Fărâ vină ce voi merge Pre cale-ntr-această viaţă.
Ca s-m vii fără de greaţă, Când petrec fără de vină
Şi cu incmă senină In mijlocul casii mele,
Ferindu-mâ de smirnele. N-am suferit st râm bă tace
Sâ văz nice dc departe. Ceia cc-ş ies din tocmală
I-am urât ca o sminteală. Nu s-au dat cu mine-n viaţă
Cel cu incmă sămaţă, Şi cu cel fără credinţă
Nu mi-am făcut cunoştinţă. Şi l-am scosu-l cu ocară Pre clcvctnicul afară.
652 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
Cel cu căutătura mândră
Nu l-am avutu-1 în sâmbră, Nicc-am suferit în casă
Lacomul să-1 pui la masă. Ce-am căutat cu faţă lină
Cătră cel fărâ dc vină, De l-am chematu-1 în casă,
Să-1 văz cu mine la masă. Şi cel cu răbdare lungă
L-am priimit sâ-m fie slugă Ce să fereşte de vină,
Ca sâ-ş facă slujba plină, în casa mea n-au fost harnic
Să petrească omul falnic, Nicc-am lăsat mincinosul
Sâ strice cuiva folosul. Şi de strâmbii mi-au fost greaţă
Să-i văz demineaţă-n faţă. Ce i-am ucisu-i din ţară
Pre toţ răii cu ocară, Sâ-i concenesc din cetate
Pre tot ce fac răutate.
COMENTARIU PE MARGINEA PSALMULUI 123
Cine face zidi de pace
Turnuri de frăţâie, Duce viaţă fără greaţă
'Ntr-a sa bogăţie. Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţească, Decât armă ce destramă
Oaste vitejascâ.
[STIHURI]
5TIH
[PENTRU SFÂNTUL ONISIFOR]
Ai, Onisiforc, cai la bună fugă
Cătră Dumnezău, si ai şi bună slugă.
STIH
[PENTRU PREACUVIOASA MATRONA]
La viaţa de veci Matrona-i spodobită,
C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svânta.
STIH
[PENTRU SFÂNTUL ANTONIE]
Pre Antonie dumnezăiesc ucig cu lemne,
Ceia cc să-nchină la dumnezăi dc lemne.
654 1.1TKKATURA ROMÂNA MEDIEVALA
POEZIA
655
STIH
[PENTRU SFINŢII HRISTOPOR ş\ MAVRA, UCIŞI PRIN SABIE]
Negri-nşclăciunea Mavra, tăiat de lance,
Şi cu Hristof, vede pre Hristos cu pace.
STIH
[PENTRU SFÂNTUL IOAN CEL SCUND]
Micşor Ioan dc pre stat să are,
Ce la Dumnezău arc cinste mare.
STIH
[PENTRU PREACUVIOSUL MACARIE]
Macarie de pământ fugi departe,
In fericita ceriului s-au suit parte.
STIH
[PENTRU SFÂNTA MUCENICA EVFRASIA]
Scâpaş de ruşine cu minciună-nţâl capra Şi ţ-ai făcut izbânda cu capul, tăiată.
STIH
[PENTRU ADUCEREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI GRIGORE TEOLOGUL ÎN BISERICA SFINŢILOR APOSTOLI DIN ŢARIGRAD]
Avutu-ţ-aş lăcaş bun svintele oase,
Ţ-are ş-acmu apostoli soţâi frumoase.
STIH
[PENTRU SFINŢII MUCENICI INAN, PINAN ŞI RIM|
Pre Inan, Pinan şi Rim aşraptă ceriul
Să-Î încălzască, ce s-au luptat cu gerul.
STIH
[PENTRU PREACUVIOSUL MAXIM SPOVEDITORUJ.
F'âră mâna, fărâ limbă, înfruntez porunca strâmbă, Şi-ntr-a lui Dumnezău mână mergi, Maxime,-n voie plină.
STIH
[PENTRU SFÂNTUL LEON]
Dumnczăiescul Ecou, ieşind să purcează,
Fug dimonii din calc-i, neputând sâ-l vază.
STIH
[PENTRU SFÂNTUL GHEORGHE, EPISCOP DE AMASTRIDA]
Gheorghie trupul lălându-ş în ţară,
Sufletească hrană creştinilor ară.
656
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
STIH
[PENTRU PREACUVIOASA ANTUSA FECIOARA]
Mută Hristos pre Antusa cca-nflorită
De pre lume-n livada sa cea rodită.
2. VERSURI OCAZIONALE
STIH
[PENTRU SFÂNTA MUCENICA PEIACHIA]
în bou dc-aramă şi Pclaghia arsă,
Ea al ei mire, Ia Hristos, de sârg rnearsă.
NICOLAUS OLAHUS ELEGIA LA MORMÂNTUL LUIERAMUS DIN ROTTERDAM
STIH
[PENTRU SFÂNTUL MUCENIC EI ADIE]
Oloiul Eladic dc premie
Cu sângele-ş mestecă de mărturie.
îngrijorat călător, dacă vrei ca să ştii a cui oase
Lespedea rece dc-aid lc-adăpostcştc, tc rog: Mersul grăbit îţi opreşte şi-ascultă a mea tânguire.
Dacă opreşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti. Cum socotesc, auzit-ai de dunmezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit. Dărăpănatul său trup odihneşte-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozic-i hrănit, încă din fragezii ani el dăduse dovadă dc mintea
Sa minunată la toţi oamenii cei renumiţi. Când înflorită etate tânără trupu-i ajunse,
S-a arătat pe deplin geniul duhului său. Harnica lui tinereţe neîncetatului studiu
Fu închinată, când el Biblia tot cerceta. Când a crescut înţeleptul lui cuget şi-ajunse om matur,
în univers ca o stea fără pereche luci, Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrâneţea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit. Anii târzii, ce-ndeobşte slăbesc ale minţii podoabe,
Lui i-au sporit şi mai mult rodnicul minţii belşug. Să mai înşirui pc rând însuşirile sale alese?
658 LITERATURA ROMANA MEDIEVAIĂ
POEZIA
659
Nimeni în stare nu c sa le înnumere, cred. Căci dupâ cum biruieşte soarele stelele toate,
Astfel si el pe ceilalţi toţi învăţaţi i-a-ntrecut. Viaţa întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poţ lua însuşi tu ca fericit îndreptar. Despre aceasta nu dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent. Ele redau neclin ti ta-i credinţă şi firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, şi trăsăturile lui: Ele ne-arată şi drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nsteiatului cer ce-i pregătit celor buni. Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrîmati mi-s obrajii
înrouraţi, sâ m-asculţi - rogu-te — încă puţin. Când împăratu-nvingea pe îberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pc universul întreg, Iar generoasa lui soră domnea în Brabant şi în Fiandra,
Ocărmuind în chip drept prin înţeleptul ei sfat, Sta credinciosul Erasmus în oraşul ce-i zic Basilea,
Care un nume-şi luă dupâ al său împărat. Sufletul nostru era înfrăţit prin virtuţi şi credinţă
Ce ne-ndemnau a trăi şi a muri la un loc. Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acum vorbi, însăşi regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învăţat însuşi de cer înzestrat. Fa de dorinţă ardea să-1 vadă pe Erasmus
Şi să discute cu el, sacre cuvinte schimbând, Deci fu plăcută la toţi scrisoarea prin care pc dânsul
îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat. Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o sâ vină
Si mă vestea tot mereu că va porni în curând. Ba-mi şi scrisese cu propria-i mână mai multe dorinţe
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaş. Tocmai se pregătea să vie să-şi vadă iubita
Ţară, prietenii scumpi şi părintescul cămin, însă pizmaşa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat. Iată de ce nu putu Erasmus să-şi plinească dorinţa:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu. Iată dc cc, sfâşiat dc chinuri cumplite, tristeţii
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristaţi mângâiam. Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi. Scrieţi dar, ceată sfinţiră a barzilor, triste distihuri,
Plângeţi, o, Muze, iar voi, Graţii, bociţi pc cel dus. Căci răposat-a Erasmus, de-a părinţilor noştri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi. Ce fericit aş fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduiuţa
încă dc vie sâ văd faţa amicului scump! Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu nc-nduratclc-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc, Când ursitoarele triste urzeala o ţes şi o taie
Deopotrivă la toţi, şi renumiţi, şi umili? Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
Nimeni decât când îi c ceasul dc sorţi hotărât. Deci, cititor, ce te îndrepţi spre mormântul acesta, o vorbă,
Cea dc pc urmă, sâ-i spui astfel, cu gândul blajin: Bunul-rămas eu pe veci îţi doresc, o, ilustre Erasmus,
Care dc-acum ai trecut printre bărbaţii cereşti.
660
661
[EPITAF] IA MOAR TEA ERA TEL UI MEU MA TEI
Zace-n mormântul acesta îngropat învăţatul Erasmus, Sufletul lui îns-acum are în cer adăpost.
1,urnea întreagă deplânge pierderea asta cumplită, îngerii însă în rai de bucurie-or sălta.
Plângeţi, oh, rogu-vâ Muze! De-ai vostru poet aveţi milă,
Iar voi, o Graţii, acum ziua cea tristă slăviţi! însuţi chiar tu, Apolo, citarede, pe carc-1 răsfaţă
Veselul cântec, a mea liră de-acum s-amuţeşti. Voi, zeităţi, ce cândva prielnice mie îmi furăţi,
Dc amărâtul vost' bard vâ-ndepărtaţi de acum! Numai doar tu, Elegia, cosiţele triste răsfîră-ii
Şi mă sileşte să-ncep versul cu ritm dureros. Căci chinuit fără preget eu sunt dc-o cumplită restrişte,
Iar al meu cuget bolnav de toropeală-i cuprins. O jumătate din sufletul meu de destin fu răpită,
Cealaltă, care-a rămas, zace-n cumplite dureri. Spuneţi de ce, Ursitoare, voi a muritorilor inimi
Tinere le sfâşiaţi, vai! înainte dc timp? Zeii de sus pentru ce vă dădură atâta putere,
Ca să puteţi eu al vost' braţ să ucideţi orice? Dar când cu mintea-mi frământ, lăcrimând, întrebarea aceasta,
în uşurinţa-mi pe Zei mă mâniez c-au fost duri. Căci deopotrivă la toţi muritorii sărmani le stă-n cale
Moartea cumplită şi toţi au sorocit a lor zi. Nici a iui Crcsus comori nu pot peste dânsa să treacă,
Nici ale regilor tari braţe n-o pot birui.
662
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAlA
POEZIA
66'
Ea spre mormintele triste răpeşte-ale pruncilor trupuri,
De prin ai mamelor ochi lacrimi amare storcfmd, Iar pc băieţii care anii-şi plinesc în zadar, tot ca-i fură
Şi îi sileşte-a porni - cruda ! - spre negrul Tartar. Şi, de îndată ce vârsta-nflortit-a sosit, ne-ameninţă
Numaidecât cu a sa spaimă ori Lethc, ori Styx. Nădăjduind a trăi cât Nestor, junia cea mândră
Dispreţuieşte-n zadar ceasul dc sorţi hărăzit. Când se apropie vremea ce-a noastră puterc-mplincşte,
Vai, Ursitoarele-ţi rup grabnic al traiului fir. Când gârbovită păşeşte încet bătrâneşte, urâia
Moartea a tot ceea ce poate mai sigur a fi. Nu e nimica statornic în vârstele noastre, şi trainic
N-are nimica în el traiul fragii ce nî-i dat. Soartă haină, cc nu poţi să fii niciodată-mblânzîtă,
Spune: de ce-mi împleteşti viaţa cu-atâtea restrişti? Au nu ţi-a fost dc-ajuns să-mi ucizi părinteştii tovarăşi,
Nenorocirea s-aduci ori în cc loc alor mei, Să bântuieşti a mea ţară cu atât de cumplite primejdii
Şi cu duşmanul tău braţ sâ năruieşti orişice? Până şi propriu-mi neam tu l-ai întinat prin o moarte
Şi din familia mea tu mi-ai luat ce-i mai scump. Insă dc ce de hainii zei sâ mă rog eu zadarnic,
Dacă destinul meu trist nu poate fi uşurat? Dac-ar avea o putere rugile, n-ar fi dărâmată
Troia, şi-naltul palat al lui Prîam ar fi stat; Nu şi-ar fi plâns zâna Thetis, alături de nimfele sale.
Scumpul fecior omorât de-ale lui Paris săgeţi. Deci fiindcă soarta prin rugă nu poţi s-o schimbi, ale jalei
Mele rămână ca semn stihurile-astea de-acum. Plânge-ţi-1 dară, tovarăşi, şi sus ridicaţi pe-nrristatul
Prieten, pioase vărsând lacrimi pe rugu-î înalt;
Cu chiparosul cel jalnic ornaţi-i mormântul de frate-n
Piatra cea tare sâpând vorbele ce vă dictez: „Eu, care zac în această hrubă, Matei, zis Valahul,
Jude pc vremuri am fost, şi-n Orâşrie primar. Tara de peste Carpaţi a străbunilor, dintr-o vestită
Viţă, viaţa-mi dădu; fost-am doar oaspe aici. Când aşteptam eu nespusă dragoste să mi se-ntoarcă
Fratele, luoartca-mi curmă traiul în mijlocul lui. O, trecător, nu îţi cade greu de a-mi spune: Cu mine-H
Veci sâ rămâi şi al tău somn fie pururea lin!".
POEZIA
JOHANNES SOMMER ELEGIA DECIMA
Ad principem Despotam de biblîotheca et schola instituta
bloc erat eximiis quod posses addere coeptis,
unde magis claro notus honore forcs, oninigenos complexa libros, doctissime Princeps,
si tibi structa recens bibliotheca forec; excipcrcnt profugas si splendida tecta Camocnas,
jactaretque novum Phoebus Appolo decus. Jam pia relligio scnsim capul exerit altum,
bacque supcrstitio pulsa recedit humo. Hoc tibi Lusinius, sacrorum maximus ilie
arbiter, ingerii preastitit arte sui. Tu modo, quod tandem superest interritus urge,
ne propter sumptus irrita coepta cadant. Maxima lăudaţi pars est superata laboris,
et tibi jam varios servat Appolo libros, et facili largo reliquum confeceris aere,
cui divers magnas aula ministrat opes. Hinc tibi pierio fulgens consurget honore
gloria, quae summos ornat amica viros; I.ongaque victurum mittens in saecular nomen
vivida te sempter, Despota, fama canet. Dives erat pharia regnans Ptolomacus in urbe
et populis multis jura superba debat; quis tamen hune nosset, si nou phoebea supellex
assereret domini nomina vera sui? Pcrgameas inter gazas aeteran mauebit
osrentans titulos bibliotheca suos; hinc tulit illustrem romanus Pollio laudem;
condidit is sacram primus in urbe domum, quae spoliis belii dives monumenta sophorum
non sinerct foedo pressa perire situ. Inclyta Lucullum eclebrans victoria, jussit
fronde coronatas saepe fovere eomas; non tamen c bcllo tam nobilis extitit ullo,
nec sic ornarunt mania facta virum, quam populis illam laudarunt omnibus artes,
plenaquc congestis hospita villa hibris. Aetcrnam servare volens Octavia famam,
cum sua Marcello fata tulere necem, condidit illius regalia nomine tecta,
hospitiumque tibi, docta Thalia, dedit; funeris expertes nato sacravit honores,
qui superent moles, Nile superbe, tuas; nec decus ausonia deprendit majus in urbe
quam si Marcello Musa benigna foret. Aspice Corvino prognatum sanguine regem,
qui tibi vicinam, Despota, rexit humum; quanta viro pietas fuerit, quam sedula cura
ut pia scriptores volveret aula bonos; quam vohut laudem juvenilibus abstulit annis,
pene puer, doctis suspiciendus erat. Quicquid habet Latium priscis memorabile chartis
emerat et felix Graccia quicquid habet.
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
POEZIA
667
Dî cibi dcnt turpem, praedo Solimanne, senectam!
Nobile cur turbas, impic Turca, decus? Nonne satis fuerat viduatas civibus urbes
Hungariae domini funcra fiere sui; ni quoque barbaricis manibus facerata jaceret
ante tuos misere bibliotheca pedes? Sparserit at quamvis dtssecta volumina miles,
non tamen in fam an sumere jura potesc. Vivet et acterna Matthias laude fruetur,
at premet obscuros barbara turba rogos, His insiste viis, Princeps; boc itur ad astra
tramite, venturae caetera mortis erunt. In te rea pueris operam praesterc fidelem,
perque humiles una me decet ire vias; dum latiae tandem jaciant fundamina linguae,
ausonioque sciant certius ore loqui. Concipc spes animo dignas; non fallet Apollo
perfidus impensae munera lanta tuae. Sed tibi, quam nutris non magnis sumptibus, olim
eximium nomen docta juventa feret.
ELEGIA X
Despre bibliotecă şi despre şcoala instituită
Aceasta era fapta, o, preaînvăţatule Principe, pe care ai putea S-o adaugi începuturilor alese de unde, printr-o cinstire
strălucită
Ai fi mai cunoscut, dacă biblioteca cea nouă,
Adăpostind felurite cărţi, ar fi fost construită,
Dacă acoperişurile ei luminoase ar ocroti Camenele fugare
Şi dacă Phoebus Apollo şi-ar arăta noua sa podoabă.
Deja credinţa cucernică şi-a înălţat fruntea înaltă
Şi sfinţenia alungată de pe acest meleag s-a reîntors. Această faptă ţi-a arătat-o ţie I.usinius, acel mare păstor Al cultului sacru, prin iscusinţa talentului său. Tu acum zoreşte temerar lucrarea care este rămasă, Să nu se năruie zadarnic, prin cheltuială, cele începute, Partea cea mai mare a muncii lăudate a fost învinsă Şî Apollo îţi veghează acum feluritele cărţi. Lesne vei împlini şî restul, cu bani din belşug, Căci curtea cea bogată îţi oferă mari venituri, De aici ţi se va înălţa, prin cinste picrină, o glorie Strălucindă care, prietenoasă, împodobeşte bărbaţii vestiţi, înălţând numele care va trăi prin secole îndelungi Faima nepieritoare o, Despot, te va cânta mereu. Bogat era Ptolomeu care, dominând în cetatea egipteană. Dădea legi trufaşe multor popoare. Totuşi cine l-ar cunoaşte, dacă uneltele Iui Phoebus Nu ar susţine numele adevărate ale stăpânului lor? Eternă va rămâne între comorile Pergamului, Arătându-şi titlurile sale, biblioteca. De aici romanul Pollio şi-a luat lauda ilustră: El a întemeiat primul lăcaşul sacru în cetatea Care, bogată în prăzi de război, nu a lăsat să piară Operele înţelepţilor grămădite într-o aşezare ruşinoasă. Vestita victorie, celebrându-1 pe Lucullus, a hotărât Să-i mângâie adesea pletele încoronate cu frunză. Totuşi nu a ieşit atât dc cunoscut din nici un război Şi nici faptele de arme nu au împodobit bărbatul Precum artele i-au lăudat victoria la toate popoarele Şi vila sa ospitalieră plină cu cărţi adunate. Octavia, vrând să păstreze o faimă eternă, Când ursitele i-au adus moartea lui Marcellus, A zidit un lăcaş regal cu numele acestuia Şi ţi 1-a dăruit ţie, ca adăpost, înţeleaptă Thalie!
668
LITERATURA ROMÂNA MED1LVAIÂ
Ea a închinat fiului ei onoruri fără îndoliere
Care să întreacă piramidele tale, trufaşule Nil!
Ausonia n-a cunoscut, în Roma, nici-o podoabă mai mare
Decât ca Musa să fie binevoitoare faţă de Marcellus.
Priveşte pe regele coborâtor din sângele lui Corvin
Care a condus, o Despot, meleagul vecin cu tine,
Câtă cucernicie a avut bărbatul, câtă grija stăruitoare,
Ca evlavioasa curte să adune bunii scriitori,
Lauda pe care a vrut-o, a dobândit-o din anii tineri.
Copil fiind, era demn să fie primul între învăţaţi.
El cumpărase tot ce are Latiul memorabil
în cărţile vechi şi tot ce are fericita Grecie.
Să-ţi dea zeii o bătrâneţe ruşinoasă, tâlharc Soliman!
De ce tulburi nobila podoabă, neleguite turc?
Oare nu ţi-a fost de-ajuns câ cetăţile Ungariei,
Văduvite de oameni, au plâns moartea stăpânului lor,
Ca să nu mai zacă, măcar biblioteca, sfârtecată jalnic
De mâini barbare, în faţa picioarelor tale?
Dar oricât va fi sfâşiat ostaşul volumele risipite,
Nu poate totuşi să uzurpe dreptul contra gloriei.
Va trăi Matei şi se va bucura de lauda eternă,
Iar ceata barbară va împovăra ruguri neguroase.
Păşeşte pe aceste căi, Principe, pc calea asta sc merge la astre.
Celelalte toate vor fi ale morţii care va veni.
în acest timp se cade ca eu să mă ostenesc cu credinţă
Pentru copii şi, totodată, să merg pe căi umile,
Până ce îşi vor aşeza temeiurile limbii latine
Şi vor şti, cât mai sigur, să vorbească în graiul ausonic.
Făureşte-ri speranţe demne de sufletul tău. Făţarnicul Apollo'
Nu va trece peste sarcinile investiţiilor tale atât de mari.
Iar tineretul instruit, pe care-1 hrăneşti cu destulă piară,
îţi va face, prin vreme, numele tău strălucit.
ANONIM [LAMENTAŢIA LA MOARTEA LUI ALEXANDRU]
O, întunecare de minte,
O, giudecatei năpăstuitoarc,
O, a bună rudă pierdzătoare,
O, frumuseţeî gonitoarc,
O, bucuriei jeluitoare,
O, îndrăznire<i> fugătoarc,
Ce va face lume, de aemu înainte,
Deca muri Alexandru, marele împărat?
Şi noi cumu-1 vrem tuta şi să nu-1 plângem?
670
671
UDRIŞTE NĂSTUREL (?) [EPITAFUL LUIMATEIAŞ BASARAB]
Aicea zac eu, Mathei, în cest pământ rece Pentru ce cu voi, cei vii, nu poci petrece. Cela ce-am fost oarecând de toţi prea lăudat Acum zac fără suflet cu lut împresurat. Numai vă rog, greşim, tot să mă iertaţi, Cest mormânt întunecat, pururea să-1 cercetaţi.
MIHAIL HALICI-FIUL [ODĂ]
Kent szenetate, szeriind la voj, Rumanus Apollo,
I,a totz, ketz szeentc'n Empcrecie sedetz! De unde cunostince asteptem, si stince: fericse
De Amstelodam, pren chertz szte'e omenie typar Legse derapte au dat frumoasze csetate Geneva:
Ecz vine Franciscus, cinctc Leyda, Paris! Prindecz macnc szorory, cu czestz nou oszpe: nainte
Fratzi, fraetatzi, Nymphele, jasze curund. Domny buny, mary Doctory, Daskely, si bunele Domnae
Cu patse ej fitz, cu pacnc si szare, rugem.
[ODĂ]
Cânt sănătate, sărind Ia voi, Rumanus Apollo,
La toţi, cât svânta-n împărăţie şedeţi! Dc unde cunostince asteptem şi ştiinţă: ferice
De Amstelodam, prin chărţi este-n omenie tipar. Lege dreaptă au dată frumoasă cetate Geneva:
Ecz vine Franciscus, duete Leyda, Paris! Prindeţi mâne surori, cu cest nou ospe: nainte
Fraţi, fârtaţî, Nimfele iasă curând Domni buni, mari doctori, Dascălu şi bunulu Doamne
Cu pace ci fitz, cu pâne şi sare, rugăm.
672
3. VERSURI INAUGURALE
[ODĂ]
NICOLAE COSTIN EPIGRAMA
Carmen primo et uni geniturn Lunguac Romano-Rumanae Honoribus
Fortunac ctAuspiciis Impcnctrabiiis Dacici Argonautae Praenobilis Domini Francisci Paricii, Papcnsis ctc. Veteris oculissmri in Mustri Enyedina Haliciastri: natum
Tu, împărate tuturor, Doamne şi părinte, Sângur numai prcmcncşti vremile cumplite, Care aemu, de câţiva ani, prâvim cu ochii, Vădzând. slăvită dc tot stingeria cu toţii, Pentru care la tine suspinăm, săracii, Strigând cu glas pre tine, a lumii povaţâ, întoarce-le spre tine, domnitoaria mare, Cu care fă şi ţărâi pare milei tale. Iartă ale noastre, fără număr păcate, Cu care de la tine mult sintem departe, Arată şi spre domnul nostru m<i>la sfântă A ta şi cea bogată, în tot, Doamne sfinte. Feriaşte-1 de primejdii, lumii viitoaria, Cârmuindu-1 cu m<i>la cea feritoaria. A ta în fericită domnie cu pacia, S<â>n<â>tate şi lungă fericită viaţă Robul Mării-tale.
înainte de 1712
674
675
UDRIŞTE NĂSTUREL STIHURI ÎN STEMA DOMNIEI ŢĂRÂI RUMÂNEŞTL NEAM CASEI BĂSÂRĂBEASCĂ
Ceasta ţeară corbu-ş poartă întru pecetea ei, fericit acum se-au dat adaos peceţii.
Scut la pieptul corbului cu un semn ca acela, om den jeţiu şezându-ş toiag laudă acela:
Mare neam băsărăbcsc cu aceasta semnează, că marea acelor isprăvi a tot<i> să-i vază.
VARLAAM STIHURI ÎN STEMA DOMNIEI MOLDOVEI
Deşi vcdzi cândva sămn groaznic.
să nu te miri când să aratî puternic, Câ puternicul puterea-1 închipuiaşte
şi slăvitul podoaba-1 schizmdşte. Cap de buâr şi la Domnii moldoveneşti
ca puterea aceii hieri să o socoteşti. De unde mari Domni spre laudî s-au făcut cale,
de-acolo şi Vasilie-vodă au început lucrurile sale. Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte
nemuritoriu nume pre lume şie zideşte.
676
677
DANUL AND RE AN PANONIANUL (?) [VERSURI LA STEMA METROPOLITANĂ]
învăţăm r< îl e> Athinei aşa nu strălucescu,
Cum ceste şase Numărare aicea izbândescu. De la răsărit pân'la apus tuturor groaz<ă>,
Şi pre nici unul nu va lăsa fără de pază. Cruc<ea> şi Cârja în duhovnicescul războiu tare
Arhiereilor Hs. datu-le-au puter<e> mar<e>. Cu dânsele Creştinii la cer să-i ducă s-au dat,
Şarpele sâ sfărâme puter<e> mare au luat. Capasul, Pletistur<a>, Gherdanul podobaşt<e> capul
Cu umbrirea Duhului nevoiaş de ia vacul, Mitra, semnul Tiarei vechilor Arhierei,
Curat punând-o mulţi de muncă izbâvive-i. O ŞTEFANE, Păstor PravosIavic<i> dăruit,
De Hristos noaî paz<ră> tuturor hărăzit, Doamne Iisusc, păzeşt<e> în sfânta Mitropolie
Pre al nostru Părinte şî în veci cc va să fie.
DOSOFTEI STIHURI LA LUMINATUL HERB AL ŢĂRII MOLDOVEI
Capul cel de buâr a hiarî vestîtî
Sămneadzâ putere ţărâi nesmintiţii. Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,
Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî. De pre chip să vede btiârul ce-i place
C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace Domnul Duca vodî de la Hs. are
agiutoriu pre stcmmî şi ferinţî tare. Cinstita cruce si-n ceas de năvalî
a lui Hs. maică îi da sprijincală.
678
679
NICOLA (GRĂMĂTICUL) VERSURI POLITICE 6
Ku Nicola scriitoriul Luăm de la Domnul agiutoriul; Ucenicul sf<i>nţiei tale smerit Cu tot lucrul acesta m-am întărit,
Lui D<u>mn<c>zeu ca să-mi ajute m-am rugat neîncetat Şi pururea, cu toată scriptura mi-au ajutat.
RADU GRKCEANU STIHURI 8 AS UPRA S TEMEI PREAL UMLNA TUL UI ŞI ÎNNĂL ŢA TUL UI DOMNU IOANU ŞĂRBANU CB. VOEVODU
Soarele, luna, gripsorulu şi corbulu înpreună,
încă şi spata cu buzduganulu spre laudă să adună Şi acestea Doamne-ţi înpletescu stema înfrumuseţată,
în locu de părinţi soarele şi luna ţi să arată. Luminâtoriu născându-te, neamului şi moşiei,
prea vrednicu stăpânitoriu ţărâi şi politiei. Iară corbulu, care au hrănitu pre celu flâmându Hie,
aduceţi Doamne cu crucea putere şi tărie. Intindc-tc ca gripsorulu, spre toate stăpâneşte,
şi cu spata şi cu buzduganulu spre vrăjmaşi izbândeşte Spre cei văzuţi şi nevăzuţi, cu mare biruinţă;
precum rugâmu pre Dumnezău cu multă umilinţă Să tc întărească minunat, în domnie slăvită
cu pace şi cu linişte, în domnie norocită. Şi întru al său Dumuczâcscu lâcaşu şi fericire
să-ţu dea ceresculu înpăratu, parte de moştenire.
Plecat robulu Măriei talc Radulu logofăt.
ANTIM IVIREANUL [VERSURILA STEMA ŢĂRII]
[VERSURI LA STEMA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU]
Prealuminata stemă a Ţării Româneşti,
Cu care s-au încoronat vechii Băsărâbeşti,
Blagovestivului domn Constantin s-au dăruit,
Că dc-n fericită a lor sămânţă s-au odrăslit;
Şi bunele lor fapte, cât poate, le plineşte
Şi ţara despre toţi vrăjmaşii o păzeşte.
Dea-i Dumnezău ani mulţi, cu pace să stăpânească,
Fericitul lui nume ca lui David să trăiască.
Patru sânt râuri denu Raiu ce cură,
Pre cumu grăiaşte sfânta Scriptură. Patru evanghelii den Ceriu ne tună
Şi la credinţă pre toţi adună. Patru sântu seamne tot îndoite,
Şi ale ţărâi foarte slăvite, (Ăi care seamne să-ncoronează
Domnul Constantin tot omul crează Câ sc numeşte şi Basarabă,
Dea-i Domnulu viaţă multă să aibă.
[VERSURI LA BLAZONUL MITROPOLITULUI ANTLM]
DIMITRIE CANTEMIR (?) STIHURI PRE HE<R>BUL ŢĂRÂI
Toată suflarea, zice prorocul. Cânte pre Domnul peste tot locul Şi mclciul încă, coarne înalţă, Ca să-1 lăudăm, pre toţi ne-nvaţă.
STIH 7
Herbul ţărâi vechii ş-au fost ales buâr,
Numele vestindu-şi, ca tunul prin nuâr, Noii mai pre urmă, avându-1 moşie,
Tot acel vechiu nume vestindu-1 şic, într-aciastă vreme, cinc-1 stăpâneşte
O Dumnedzău svinte, tu îl ocrotiaşte. Că mâna ta sv<â>ntă l-au încorunatu-1
Şi braţul tău tare l-au mtemeiatu-1, Părinţasca seară şi scaunul dându-i,
Ceriasca ta armă, crucea întindzându-i, Spata-i povăţeaşte, biruindu pre toată
Vădzut, nevâdzutî, vrăjmăşasca gloată. Cărunteţe vadză, bătrâncaţ-agiungă,
Slăvit fcricdşte cu viaţa îndelungă.
684
685
MITROFAN, EPISCOPUL BUZĂULUI
STIHURI POLITICE 10 ASUPRA STEMEI PREALUMINATULUI, SLĂVLTULUL ŞI BLAGOCESTIVULUI IO [AN] CONSTANTIN B. BASARAB VOEVODA
Semn straşnic şi arma la războiu prea tare,
Den ceriu fu arătat o minune mare. O cruce de stele pre ceriu însemnată,
Marele Constantin Hs. îi arată. Cu slove împrejur scrise râmleneşti
Pre toţi vrăjmaşii tăi tu să-i biruieşti Acuma şi Corbulu încă o arată
Domnului Constantinu într-aciastă dată, Dându-Î lui putere cu nădejde bună,
Ca să străpânească, câ-i dc viţă bună.
MIHAIL ŞTEFANOVICI STIHURI POLLTLCE 12 ASUPRA STEMEI PREALUMINATULUI, SLAVITULUI ŞI BLAGOCESTIVULUI LO CONSTANDINU B. BASARABĂ-VOEVODA
Corbulu ţiindu crucea-n gură totu omului să crează,
Că buna credinţa Ţării Rumâneşti însemnează, înseninează şi puterea ce are de păzeşte
Pre Constantinii Basarabă care acumu domneşte. Copaciulu înrădăcinam pre care corbulu şade,
Ilu arată spre cei supuşi cu milă cumu să cade. Iară soarele şi luna strălucindu cu mari rază,
Bunele Măriei-sale fapte adeverează. Aşijderea buzduganului înpreunâ şi spata,
Ilu arată vrăjmaşiloru cu răsplătire gata. Pâzascâ-lu dară Dumnezeu ani mulţi ca să domnească
Şi-n ceriu cu Sfântul Constandin parte să dobândească.
Al Marii-talc plecat robu Mihai Iştvanovici Ypodiaconulu Typografuiu
POEZIA 687
Făcea la toţi rugăciune, Ccrându-şi Ini ertăciune.
Ia acestu lucru folositori» Fost-amu noi ostenitori,
Care l-au şi zătuitu Şi l-am şi diothosicu.
ANONIM ISTORII A A ALEXANDRULUI CELUI MARE
Aciasta istorie,
Ce-i numită Alexandrie
Pentru Alexandru înpăratu,
Celu mare, minunam,
Cu frumseţea luminatu, Toată lumea au luam.
Bâtut-au înpăraţi şi crai,
Pre toţi cei ce era mai mari;
Au luatu banii şî avuţiile De la toate înpărăţiile,
Dară în zădaru s-au înnălţam,
Că odată au picatu.
Ca un copaci înnaltu şi mare, Ce răsună foarte tare.
Iară elu văzând pre sine,
Rşindu dintr-aciastă lume,
4. LIRICA FILOSOFICĂ
PETRU CERCEL [IMN]
Potentissimo Dio de! sonimo, et imo,
Tu che creasti îl cicl, la terra, e'l mare,
Glî angeli de la lucc, cc l'huom di limo,. Lu che nel ventre vergine incarnare Per noi volesti Padre omnipotente, Et nascere, er morire, et suscitare.
Tu che col proprio sangue veramcntc
N'apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi Sathan legasti misero, et dolente.
Tu che con sânte braccia apene â noi Ancor ti mostri mansueto, et pio, Per darne eterno ben ne i regni tuoi.
Ascolta Padre l'humil priego mio,
Che supplice, et divoto â tc ne vegno, A tc che ti festi huom per far me Dio.
Con che ti paghero mai Signor degno Di tanti benefici) â me lărgiţi? Che gtiidardon potro mai darti in pegno?
Staţi soiio i favor certo infiniţi
C'hai dimostrati â me vil peceatore, Che mi governi ogn'hor, ogn'hor m'aiti.
690
LITERATURA ROMÂNĂ MHDIEVAJ.Â
POEZIA
691
Ciemme non cerchi giâ d'alto valore, Nc perle oriental, ne gran tesoro, (]he tu gli hai fatti, tutto e tuo Signore.
Time le cose da te fatte foro,
Ne pono in ierra i miseri mortali Pur una paglia attribuirsi â loro.
Tu con un volger d'occhio, un mover d'ali Reggi, et governi tutti gli clemenţi l Cieli, e i regui ciechî et infernali.
Altro non cerchi da l'humane menti,
Altra offerra non vuoi, ch'un cor sincero, A te inchinalo, sol quesio consenti
Et che tu sia riconosciuto il vero Dio d'lsracl, colui che Faraonc Sommerger fece furîbondo, et fiero.
Opere cerchi sol pcrfette, et buone
Et ch'ogni un lodi te che deutro vedi, Con providenza l'altrui intentione,
Picciolo e il premio, (oime) che tu ne chiedi Et se poco s'osserva, tu Signore Pur ne vuoi far d'eterna gloria heredî.
Grande c la tua bonta, troppo l'amore Clic nc dimostri, ma di rado noi Eo conosciamo, qual piu espresso crrore. Oi par ne vă con la giusritia poi
Ea tua miscricordia con cui Dio Ottimamentc il tutto volger puoi, Ma troppa c I'ignotanza el'fallo rio
Nosiro che consecrar ti contendiamo Un cor sincero liumiliato, et pio; Arizi, (miseri noi) sempre pecehiamo
Contra te grandemente alto monarea, E'n vanitâ quel che ne dai spendiamo. Pria Signor mio che la tremenda Parca Rompa de gli anni mei lo stame iralc Perdonami 1'ofFcsa che mi cârca. Et ia misericordia tua sia tale
Verso di me vil peceatore indegno Ch'io viva seco in ciel sempre immonale. Fammi Signor de la tua gratia degno Non mi punir secondo i falh miei C'hanno di remission passato il segno. Paier peceavi, miscrere mei,
Infiamma il cor, lo spîrto, et Palma mia Et piacciaii ch'lo venga, ove tu sci. Tu che sei vita, veritate, et via,
Fammi conoscer che quamo nel mondo Hi bene havro, per tua bontâ sol fia. Sc fclice saro, riceo, et giocondo
Di stato, ct di tesor, la ch'in servitio Tuo possa usarlo con limor profondo. Et se straiio n'hauro, dogiia, ct supplitîo Fammi con Globbe patiente, et forte, Fammi sempre cosianie al tuo servitio. Quel ch'a tc piace o Re de l'aha Corte, A me gradisec, a me dileua ancora O sia benigna 6 sia contraria sorte, Solo e l'imento mio servir ogn'hora
E'immensa maestâ tua Padre Santo, Chi sci"ve â te urna la vita honora, Et al fin voia al Cicl con feste, et canto.
mi
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
POEZIA
PETRU CERCEL IMN
Stăpâne, Domn pe-adânc şi pe văzduhuri, Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare, Pe om din lut şi nevăzute duhuri;
Tu, care din Fecioară întrupare
Ai vrut să ici, Părinte preaputernic. Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;
Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic Ai sfărâmat a iadului tărie Si l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine, Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;
Ascultă, 'Fată, ruga mea ce vine La 'Fine arzătoare şi plecată, Tu, ce-ai fost om ca să mâ-nalţi la Tine.
Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată Atâtea bunuri mie hărăzite, Şi ce-aş putea să-Ţi juruiesc răsplată?
Mâ-mbelsugaşi cu daruri nesfârşite, Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare M-ajuţi mereu, mâ-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare, Pe perle, nici pe pietre nestemate, Căci tot cc e, e-al Tău, stăpâne mare.
Dc Tinc-au fost făcutc-n lume toate, Şi omul mârşav nici c-un pai subţire Sâ se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură, Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.
Plăcute-a5tfcl de jertfe nu-Ţi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Şi închinată Ţie cu căldură, Şi, toţi să Tc mărturisească, 'Lată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată. Tu vrei doar laptă bună şi-nchinarc
Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare. F, mică plata cc ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vrei moşteni (?) ai Slavei sfinte. Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
O preţuim, şi numai cu păcate Răspundem Ia a Ta milostivire
Şi-al Tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire. Cu multă neştiinţă şi greşala
Noi ne trudim să-Ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială, Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
în faţa 'Fa, puternice-mpârate,
Şi-Ţi risipim averea-n desfătare. Pân' ce Ursitele nenduplecatc
Vor rupe-al anilor mei fir subţire,
îmi iartă, Doamne, grelele păcate Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga 'Fa cea vinovată,
Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire. Si fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
(ireşit-am, Tată, milă ai de mine, Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă, Şi fă să vin alăturea de Tine.
Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie Mi-I va trimite sfânta Ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dâ-mî putere
Cu spaimă marc să Ţi-o-ncbin tot 'Fie.
Iar caznă când avea-voi şi durere, Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare Şi să-Ţi slujesc statornic Iţi voi cere.
Orice Ţi-e voia, împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place, De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.
Mi-e gândul doar la slujba ce voi face Mârici-Tale tot mereu, căci Ţie Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie.
VALENTIN FRANK VON FRANKENSTEIN HECA TOMBE SENTENTIARUM OVIDIANARUM GERMANICAE IMITATARUM
[47]
„Felix cui sua non feci dicere amica potest"
Valachice Fericitu-i cel bărbat Care are pat curat Cui nevasta poate zice Nu am făcut, o voinice!
[55]
„Un fierent oculos erudiere sous"
Valachice Verse măcar lacrimile Fetele şi muierile Nu gândii fii fără grije Cel ce plânge nu se pise
096
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
697
[75]
„Eximia est uirtus praestare silentia rebus et contra gravis est culpa tacenda loqui"
Valacliice Cine are minte o are sâ tacă Şi când nu se cade să se uu (ot grăiască.
[841
„Pollicitis dives quilibet esse potest"
Valachicc Ce-i făgăduîala Fârâ dăruială Trecătoare brumă Fum, vânt, praf sau spume Iarâ cc-i în mână Nu este minciună
„Si rota defuerit tu pede cârpe diem"
Valachicc
Câţi oameni cuprinde ceasta lume mare Ce groaznică moarte în putere arc Muncească măcar cu tot chipul vraciul Şi ziuă şi noapte, nu-i găseşte leacul.
Valachicc Cine n-arc cai şi car să meargă cu folos Strânge bine picioarele şi umblic pe jos.
[99]
„Scilicet om ne sacrum niors inoportuna profanat, Omni bus obscuras inicit illa manus.
Teiidimus hue om nes, metan properamus ad umam, Omnia sub leges mors vocat atra suas
Set rigidum Sus et inevitabile fatum."
POEZIA
MIRON COSTIN VII A ŢA L UMII
Sucta suetsv, vesa vseaceska şueta Eclisiastis, glasa I Deşertarea deşertărilor şi toate sânt deşarte
A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşâlâtoare! Trec zililc ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară. Trece veacul desfrânaţii, trec ani cu roarâ.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite. Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în cc nu-i cădere? Spuma mării şi nor suptu cer trecătorii!,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: „Viiaţa iaste floare,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoare". „Viiarme sântu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă Toate câte-s, pre tine? Cc hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămurat? Ce nu stăruiaşte Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate, Ceriul faptu dc Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are. Şi voi, lumini de aur, soarilc şi luna,
întuneca-veţi lumini, veri da gios cununa, Voi stele iscusite, ceriului podoba,
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba. în foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa! Nu-Î nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toatc-s nestătătoare, toate-s nişte spume. Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate.
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate. Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Sângur ai dat vremilor toate sâ petreacă. Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata. Norocu-i zicem noi ce-s lucruri pre voe
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe. Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
FJu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume. El sue, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe. Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul
700 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul. Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare. Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
îndelungate împărăţii vremea primeneşte. Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume I,e-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii? Undc-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. Eostu-au Ţiros împărat, vestit cu zăboac,
Cu avere preste toţi. Şi multă nevoe Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată: Prinsu-!-au o fămec, i-au pus capul în sânge.
„Satură-te de moarte, Ţiros, şi te stinge Dc vărsarea sângelui, o, oamc înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate Cursul său să-1 păzească". Aşa jocureşte
împărăţiile lumea, aşa le prăvăleşte. Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi de lume, nici theologhia V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii. Nime lucruri pre voe de tot să nu crează,
Nimc-n grele, nădejdea de tot să nu piarză, Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc sâ nu stea norocul. Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
POEZIA 701
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru. Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte Pre toţi, şi nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul. Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără dcală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale. Orice faci, fă, şi caută fârşitui cum vine.
Cine nu-1 socoteşte, nu petrece bine. Fârşitui ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară. Fârşitui cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire. Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă: Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are, Naştem, murim, o dată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece. Painjini sântu anii şi zîlile noastre.
Sfinţii îngeri, ferice de viiaţa voastră. Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iaste giuruită, Aşa nc poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşalâ, surpă şi batjocoreşte. Fericită viiaţa făr'de valuri multe.
Cu griji şi netiencală avuţiia pute. Vieţuiri în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine. Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocuric.
702
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
F.PILOG
Mulţi au fostu şi mulţi sântem şi mulţi te-aşteaptă;
1 .urnea din prîmcnele nu să mai deşteaptă. Orice iaste muritoriu cu vreme să petrece;
Trece vremea şi pre-aî săi toţi îi părăseşte. Cei cc acum petrecem, pomenim alţii
Trecuţi; de noi cu vreme vor pomenii alţii. Nascându-ne murim; murindu, ne facem cenuşă,
Dintr-această lume trecem ca penrr-o uşă. Astăzi mare şi puternic, cu multă mărire;
Mâine treci şi te petreci cu mare mâhnire, în lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame,
în viiarme, după care te afli în putoare. Ia aminte, dară, o oame, cine eşti pe lume.
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume. Una fapta, ce-ţi rămâne, buna tc lăţeşte,
In ceriu cu fericie în veci te măreşte.
1671-1673
STIHURI ÎMPOTRIVA ZAVISTIEI
Vacul tău n-are pace, zavistnice oame,
Colţul tău, plin de venin, piierc tot dc foame,
Să muşte pre cineva pururea râvneşte,
In ce chip ar ocări, pururea păzeşte.
Bine au scris în Psaltire de tine prorocul:
„Zavistnicului ieste acesta norocul.
Gâtlanul lor, mormântul destupat cum cască.
Limbile loru gata tot să ocărască.
Sâ Ic fii giudeţ, Doamne, din gânduri să cază
Ocări care făcu ci, pre sine sâ vază".
Doao boale întru sine zavistnicul arc:
Una cându petrece rău, a doao, mai mare,
Cându priveşte pre altul că petrece bine.
Numele bun altuia, ca o moarte-i vine.
Aceasta niciodată boala nu-i lipseşte.
In tot ceasul cu aceasta viiaţa-şi pedepseşte,
Dar ce gândeşti să faci? Să pierzi dreptatea?
Aceasta nu vei putea, bine-n răotatea,
Sau râul să faci că-i bun, nici aceasta poţi face.
Deci aşa viaţa ta nu mai are pace.
De la Dumnezeu nime fără daru nu ieste;
704
LiTKRATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
Cc nu mulţâmcşti câtu ai, ci tot râvneşti
Inima ia spre altul? Cine toate poate?
Nu toate are unul, ci cu toţi toate:
Unul tuia şi altul alta bunătate.
Tuturor de Dumnezeu daruri sânt însemnate.
Care truda noastră cu gândul bun primeşte,
Dumnezeu gândului bun binc-i dăruieşte.
1671-1673
GHENADIE COZIANUL DOAO CĂI...
„O cale lată scrie; cu flori aşternută,
Pc ca merg cei desmăţaţi; şi cu trufâ multă; Altă cale prea îngustă; De mărăcini plină,
Pc aceasta drepţii sue; veseli la lumină."
OBICEIURI OMENEŞTI
„Nici spre stânga să lăsăm; Nici spre dreapta parte, Mintea şi gândul nostru; Spre lucruri deşarte;
Melciul merge cât de-ncet; Calea dreaptă îşi ţine, Făr'de necaz ajunge; La vârf şi la margine".
A CADEMIIA SA U ŞCOALA
„Ca să câştigi bun nărav; şi cel prost să lepezi, I-asă varvariia jos; care-n tine vezi;
Şi mergi la academie; mergi şi la priveală, Acolo vei învăţa, bună rânduialâ".
5. VERSURI CURIOASE
DOSOFTEI [ACROSTIHUL SIBILIN]
Iuditii fucrit cum signum terra niadebit
A giudeţuluî sămnul fi-va, când pământul va asuda
E coelo veneit princcps per secula (uturus
Din ceriu veni-va domnitoriul prin veacii ce va să vie
Scilicei ut carnem presens et iudiect orbem
Pentru ca trupul de faţă şi să giudece lumea
Omnis liomo huncfidusquedeum, in[di]vidusque videbit
Tot omul pre-acesta creştin domn, şi cel urât vedea-va
Una cum sanctis excelsum fine sub aevi
împreună cu svinţii prenaltul îti sfârşit supt veacul
Sede sedens animas censebit corpora et ipsa.
'N'scaun şedzând, sufletele va-ntreba şi trupure înse.
Hersos erit mundus spinas ferit undique tellis
Ţelini-s-a lumea şi spini creşte-vor pre tot pământul
Reitiens simulacra homines et muncra ditis.
lepădând îdoli<i> — omeni şi darurile bogaţâlor,
Inquirens portas infringet carceris atri
Cercând porţâle, zdrobi-va a temniţei iadului
Sic et enim cunctae venit lux libera carni
Aşea şi dară a tot va veni lumină slobodă trup
Tune sanctis: ignis sontes aeternus aduret.
708
LITERATURA ROMÂNA MEDIE VAI A
pokzia
709
Alunei svinţilor fotul pre vinovaţi veciniei va arde O   Occuitos accus omnes tune quisquc lo'quetur
Ascunsele fapte toaLe, atunci lot insul va spune 5    Sed tenebrosa Dcus collustrans pectora pandet.
Ce-ntunecosele Domnul luminând, piepturi ba deschide. T   Thrcnus crit cunctis et stridor dentis adesi
Jeale fi-va n-toţi şi scrâşnet dintelui ros. E    Effugîct solis iubar, astronomque horae
Fugi-va sorelui radza şi a stelelor şircaguri. O   Oniric: poli himen solvetur et aurea luna
A tot ceriu lucă s-a rumpe şi acea de aur lună. V   Valles extollet, collesque avertice perdet
Văile nălţa-va, dealuri de vârv gios le-a răsâpi-le U   Usquam nec celsum mortalibus, aut grave quis quam.
Nici-au mai fost nalt mortacîlor sau greu ceva ca aceasta /    înde aequi montes campis hinc cerula ponţi
Dincoace tocma munţi cu şesuri, dincolea apele mării O   Omne ratis spernem onus hisete fulmine tellis.
'Fot a corabie or lepăda tar, va căsca cu fulger pământul S    Sic fontes simul arescent et fluminis alvei.
Aşea fântâni cu tot vor săca ş-a pârăului matce. S    Stridula turn quaerulium sonitum tuba fundet Olimbo,
Zbicrătoriu atunce groznic sunet bucinul va da din ceriu O   Orbis grande malum rugiens et damna futura
Lumii năvarnic râu rugind şi osânde Fiitbre T   Tartareum que Chaos monstrabit terra de hiscens
Ş-a 'Fanarului prăpaste va ivi pământul căscând. E   Et venient omnes reges, domini ante tribunal.
Şi veni-vor toţâi craii la Domnul nainte n-giudeţ. R   Refluent c coelo tune sulfuris amnis ct ignis
Va cura din ceriu atunci de iarbă pucioasă pârău şi de toc. 5    Sic cunctorum hominum fient manifesta sepulchra
Aşea tuturora oameni vor Ft deschise mormânturi. T   Tune lignum fldis erit ex optabile cornu.
Atunce lemnul svinţilor fî-va foarte dorit cornu A   Atque piorum vita hominum nocumenta que mundi
Ş-a bunilor viaţă oameni şi supărările lumii. U  Undis lustrabunt bis seno in fonte vocatos
Cu apele limpedzî-vor într-a 12 fântâni pre chemat. R   Rcx pastoris erit nobis et ferrea virga
Crai a păstoriri fi-ne-va noă şi dc her varga. O   Omnipotens deus est proescriptus versibus islis
'l'otputernic Dumnedzău iaste scrisul cu verşuri-acestea S    Servator nostro acternus rex passus amore
Spâsâtoriu pentr-a nostru vecinie crai ce-au păţit liubov.
Şi aceasta-i Sivila Eritreea, cârca însăş pre sine a şeasca dupâ potop rudenie au trăit ş-au fost popă lui Apolon. Şi cu dumnedzăiască însuflarc au prorocit cu versuri, la-nccpăturâ având tot versul carcleş câte una de-aceaste slove pre rând, precum şi le-am scris pre marginea versurilor, carele dzâc aşea: lisus Hristos, Theou nios. Sotir. Stavros, adecă lisus Hristos, a lui Dumnedzău, fiiu. Spâsâtoriu. Cruce. Fost-au în dzâlele lui Ghedeon Sivila Eritreea Erofilî aceasta. Şi era mai cinsteşe de alalte sivile. Când Ghedeon au mântuit pre izrailtcani de Amalic. Dc-accasta scrie Apolodorus Eriteanul sâ-i fie fost dintr-un oraş adecă din F,riiru. Scris-au de Troada că să va strica. Şi de alte monarhii. Să purta în port călugăresc şi purta în cap cămălaucă. Era miadză vârstă. Mâhnită la faţă. Sabie goală a mână. Măr rătund supt picioare, cu stele, în chip de ceriu.
Scris-au ş-acestea de domnul Hristos:
în ultima aetate humiliabitur prolcs divina, et puellari officio educabitur.
In veacul cel de-apoî să va smeri plodul lui Dumnedzău şî cu pruncească slujbă să va scoate.
lungebitur humanitati deitas iacebit in feno agnus ducs
710
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI-A
et homo, eligit quisibi ex piscatoribus electis numenim
duodecinarium ...
.Smeritul Dosoftei, mitropolitul Sueeavschn.
1683
DIMITRIE EUSTATIEVICI BRAŞOVEANUL
„FIEOMEEISMÂ"
„Adevărul curata inimă păzeşte, Dreptatea viaţa şi legea fericeşte Cinstea împodobeşte pre dreptatea,
Bunătatea curată drept pre toată soarcea Adevărul, dreptatea, cinstea, bunătatea."
„PAROMION"
„Cinsteaseă-ţi cinstirea cea prea cercetată, Vicleşugul văpaia varsă veninată."
„SIMFONIE"
„Ce      stri au isprâ por
are       care vit nirca
M ameste    au pri scornirea"
712
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
„AHROSTICON"
„Hristos a tot puternic îndurat înpărat, Ridicând pre tot omul călcat şi înDurat, Israilul cel nou de Hristos e priimit Să fie numai curat, drept şi pRea umilit.
Tot pomul din roade prea să adevFLrează, Omul şi credinţa prin fapte să îndrePtează, Sâ arată şi dc toţi sâ mărTurişcşte. Este ştiut precum că curat să slAveşte, Starea direptăţii cei bine înTocmite, Toate faptele fiind prea împodobite, Ertarc, slobozie în veci dăRuicşte
Tot omului ecluai ce să pocâieşte!"
6. POEZIA DE DRAGOSTE
MIHAIL HALICI-FIUL (?) KENTEK R UMEN YESZK DE DRAGOSZTE SKRISZ
(Fragment)
En Pare de fok arde inima me Prin line
Deâkem aduk aminte dc kiivcntclc tale,
Ku mine de preune fekute muletori,
De multe ori pre obrazul mieu lepite szeruteri.
Des aczundze oare Kend aczele dzile,
Sze poezi fi ku faeza ta czc mendre depreune,
Portul mieu Czel negru szare albi Prin tine,
Dc la mine trckiitc Viaczc szare entoârcze.
Szokâsul Gruelor Toamna iele mergu,
j arc primevârc cn czc Vreme bune
Ku szoczia sza pre kempury unke sze biikure.
Ncczc âtunez noi ave Viaczc fere dc tine.
Multe Nopezi Treku fere szomnu de la mine,
I )eake sze Timple szomnu s âtunez mic,
Pre tine te ved si te pi'peyeszk umpare mie,
Cze deake me szkol mui nime longc mine.
Fokul ne potolit dcakcszâre potoli,
Din inima benâtul szare reskira.
POEZIA
'S cu inima supărată, N-a Ci de mine uitată.
Frumosul ci n-as fi crezut, Faţa de jiu as fi văzut, In acest rău n-as fi căzut, Cu hodina as fi şezut.
ANONIM Când o văzui case duce,
CÂNTEC DUPĂ IBOVNICA SCĂPATĂ \n inIn,a'mi ^lri'm[ ^
Jucăria mea ea luse, Vai, Ia ce râu că mă duse.
D'îngă apa Someşului, Cătră valea Mureşului, Jumătatea sufletului, Mi-a dus draga în sânul lui.
îi frumoasă ş' lată-n şele, Ca omătul albă-n piele, Păru-mplctit cu petele, N-are-n purtatu-i gresele.
Cu ochi mierii şi luminoasă, în trup naltă, sănătoasă, De cuvânt rău lăcrămoasă, I,a sufletul meu frumoasă.
L-oi câta dc-oi mai trăire, De-oi fî viu şi n-oi perire, De mi-a fi de ea de ştire, Alte-n lume n-oi iubire.
Arc de bumbac rochie, Albă de jolj şi zăghie, 1 se scade la fctie, Poartâ-n sânul ei drăcie.
De nu s-ar fi arătată Hodînâ mi-ar fi lăsată,
POEZIA
717
ANONIM FĂPTURA UNEIA
în marginea hotarului, Ţine mijlocul satului, De ea m-am dat bănatului, Câ nu capăt loc sfatului.
Uitându-mă la făptură, Ca şi boarea de căldură, Inima mi se străcură, Lacrimile-mi stau ş' nu cură.
Ii în loc greu depărtată, Ii cu gânduri încărcată, îi cu barte, nu-i cepsată, Fie-i gura sărutată.
Ani puţini a numărat, N-a iernat mult, nici n-a vărat, Cât e ziuar, cât a înserat, Dară tiseri (?) n-a mai cărat.
Cu jocuri se cam mai strică, De vântu ei nu-i e frică.
Ii fată şi nu-i nevastă, Mult cu ochii eî mă creastă, Luci i-s ochii, ca fereastă, Fi-i-aş silă şi năpastă.
In trup mândră şi grăsuţă, Ca ghiocu îi albuţă, Cu degete cam lungure Şi cu şele rotunduţe.
Cu pâr în zbiciu împletită, Pe la frunte nc<tc>zîtă, în două scorzi îi sucită, S' lung în spate slobozită.
Vai, o ţară că plăteşte, Pc norocul meu trăeşte, Trupu-mi mi sc mai topeşie, Când de mine se lipeşte.
In traiul ei, ce păcate, A făcut, fie-i iertate. Fie toate deslegate Şi la judeţ nejudecate.
Nu-i prea naltă, nici prea mică, Oabiâ-n trup şi subţirică,
7. CRONICI ŞI POVESTIRI VERSIFICATE
DOSOFTEI [DOMNII ŢĂRÂI MOLDOVEI]
Domnii Târâi Moldovei pus-au nevoinţa
De-au învăiam-ş ţara direaptă-n credinţă, Pravoslavnica lege ferind necorcită,
Şi-n ceri Hristos le cruţă viaţa fericită. Descăiecat-au ţara domnul Dragoş-vodă,
Fericită, buiacă, cu tot fcli de roadă, Când au adus într-însa româneasca limbă,
De bun neam si ferită de îa calea strâmbă. Să trage de pre sânge rudă-mpărătească,
Dumnezău l-au sporitu-1 nainte să crească. Şi fiii săi, Sas-vodă şi cu Bogdan-vodâ,
Cu doamna lui Măria, lăsând bună roadă Pre Fedor Bogdanovici, l^co sâ numeşte,
Cu doamna sa cu Ana, de să pomeneşte. Pătru-vodă pre urmă-i purceasă pre viţă.
Carele-i zic Muşatin, în bună priinţă. Stătu-au dup-acesta luminată roadă
Târâi stăpân Moldovei domnul Roman-vodâ Acest Roman să scrie-ntr-a ţărâi uricc
Mare samodărjaveţ şi-n bună ferice, C-au stâpânitu-ş ţara din plai până-n marc
720
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
POEZIA
721
Ş-au lâsatu-ş în scaun fii şî ca mai tare Ce s-au născut din doamna din Anastasia,
Pre cel Bun Alcxandru-n trai cu fericia. C-au împodobit ţara cu beserici late,
Cai mănăstiri vestite-n frâmseţ luminate, Bistriţa, Rădăuţi şi cu Moldovita,
Ş-alte multe bătrâne ce-ş da cuviinţa. Adus-au şi pre Svântul Ioan în tară,
De ş-au vestitu-ş cinstea şi preste botară. Naintca lui mai fost-au Ştefan şi cu luga,
Şi Dumne'/ău cu bine li-au ascultat ruga. Iară dup-Alexandru, fiiu-său Ilie
Şi Ştefan, a lui frate,-n scurtă bucurie. De-acia Bogdan-vodă domni mică vreme
Şi ş-au mutat odihna unde nu să teme. Pentr-a Ţărâi Moldovei râhnitâ dulceaţă,
De-aproape să prăvască pre Hristos în faţă. Ş-au lăsatu-ş pre urmă roadă bună-n ţară,
De i să nalţă slava şi peste botară. Pentru Ştefan acei Bun ce-au bătut războaie,
De-au făcutu-ş de toate inemii pre voaic, Prin ţinuturi prin toate să văd a lui semne,
Mănăstiri şi beserici ce-au fapt fără lene. Că nu numai priit sate şi pre la oraşe,
Ce şi prin iiiunţ şi-n codri Iui Hristos sălaşe Ce-au făcut zugrăvite de dau strălucoare,
Să-i trăiască-n bun nume pomana supt soare. Pre fiiu-său pre Bogdan ş-au lăsat să-i şază
In scaun sâ-ş domnească ţara, să să-ncrează. Câ ş-a lui nevoinţă n-au fost cu nemică
De-a lui al său părinte să fie mai mică. Svânta mitropolie cea noavâ-n Suceavă
De dânsul îi făcută, cu multă zăbavă.
C-avca destulă luptă şi treabă de oaste,
Când îş bătea pizmaşii lovindu-i în coaste Dc-a lui destoinicie scrie şi-n cronice,
Că ş-au apărat ţara cu bună ferice. Pre fiiu-său pre Ştefan Tânăr după sine
Ş-au lăsatu-ş în scaun domn bun, cum sâ vine. Dup-acesta stătut-au Rareş Pâtru-vodă,
De toate bunătăţ plin, de cerească roadă. I-i Pobrata sălaşul unde odihneşte,
Cu doamna sa Elena, de să pomeneşte, C-au fapt beserici multe, di-ntreg şi-nnoite.
Ea ţară şi la munte mari mănăstiri svinte. Pre urma lor domnit-au a lor bună roadă,
Ilie şi cel Tânăr Ştefăniţă-vodă. Ncmică n-au stricatu-i vrăjmăşasca moarte,
Că este-n ceri cu svinţii depreună-n soarte. Şi soru-sa Roxanda, să nu stângă neamul,
Luă pre Alexandru cc-i zic Lâpuşncanul. Domni ş-acesta bine şi-n Slatinâ-ş fece
Mănăstire frumoasă, pre toate le-ntrccc. De pre feţ n-au rămasu-i, iară dc pre fiice
Sânt a ţărâi a lui rod boieri cu ferice Stătut-au în Moldova domnul loan-vodă,
Cu doamnă-sa Măria, nclăsându-ş roadă. Bâtut-au cu izbândă, concenind vrăjmaşii,
Dară prietinul viclean i-au smintitu-i paşii, Dând coaste cu păgânii, fâcându-i sminteală,
Lui osândă şi ţărâi lăsând osteneală. De-acmu de-ar sta Moldova tot ceasul pre râcă
N-a mai putea să scape turcilor din brâncă. Pre urma acestuia fiiul Mihnii-vodă,
Din Ţara Muntenească sufletească roadă. Pâtru-1 cheamă pre nume şi n-are prihană,
722
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
723
Lâsatu-ş-au în ţară slăviiâ pomană Mănăstirea ce este în deal la Gălata,
Că este pentru oaspeţ tor cu masa gata. Stăpânit-au Moldova domnul ce-i zic Iancul,
Şi cu nemulţămirc i să spune Veacul. Ştefan-vodă din Patru care mai sus scrie,
Tinerel ş-au domnitu-ş mică bucurie, Că era ţara stânsă de dese războaie
Şi nu putea stăpânii domni-n bună voaic. Stătu domn Aron-vodă, lăsat-au pomană
Svânta sa mănăstire, şi n-are prihană. Dcac-au făcut şi bine, lăsându-ş domnia,
După dânsul stătu-au domnul Icrcmia. Acesta de pre rudă i-i nume Movila,
Că Dumnezău ş-au tinsu-ş şi preste dans mila. După dânsul domnit-au şi Simeon-vodă,
Lăsat-au şi pre-acesta Dumnezău cu roadă, Câ i sâ ştiu cuconii sufletească viţă,
Dc-i făcură cu Domnul în ceri cunoştinţă. Dupâ dânşii şi Ştefan Tomşea ce-au fapt Solea,
Domn destoinic, şi-n zile-ş au potolit holca. Că-n zilele acelea, prin dese războaie,
Lăcuitorii ţărâi trăia cu nevoaie, Fost-au Gaşpar, şi fost-au riadul domn pre pace,
Cu bună-nţălepciunc, tuturor cum place. Ş-Alexandru lliaş, dintr-a ţărâi viţă,
Au domnitu-ş în ţară, negâsând priinţă, Când păgânii aceia ce sânt dintr-Agara
Conceniia-n tot feliul ticăloasa ţara. Barnovschi Miron-vodă are îndrăznire
La Dumnezău cu svinţii, fârâ de-ndoire. Moisi voievoda,-n cereasca movilă,
Cu fraţii săi trăieşte-ntr-a lui Hristos milă.
Şi Vasilie-vodă cu domnii în rândul
I-au dat Hristos odihnă precum i-au fost gândul, Cu doamnă-sa Tudosca prăvind cu dulceaţă,
Cu ale ci odrasle, pre Hristos în faţă. Gheorghi Ştefan-vodă el încă nu-s pierde
Nedejdea de la Domnul, ce totuş să-ncrede. Şi pentru Ghica-vodâ laudă să zice,
Că de-a rândul cu svinţii, trâieşte-n ferice. Lui Ştefan iţă-vodă Dumnezău sâ-i facă
Odihneală cu domnii de viată, să-i placă. Cu a sa bună maică, cu Ecaterina,
La domnul din dreapta sâ-i fie odihna. Evstratic Dabijca scris este la viaţă
Să trăiască cu svinţii în rând, fără greaţă, Cu iubita sa hiică, cu doamna Măria,
Să nu li să mai stângă în veci bucuria. Şi doamnâ-sa Dahina încă să să vază
La Dumnezău în casă cu dânş, să să-nercază. Si Duca-voicvoda Dumnezău sâ-i caute
Sufletul cu odihnă-ntr-a sa bunătate. Iliaş Alexandru, din domnii dc ţara,
Prin săraci cc da milă ş-au tins spre ceri scară. Si Pctriccico Stcfan-vodă ş-arc parte
In ceri cu domnii ţărâi şi-ntr-a vieţii carte. Cu luminat cinstită doamnă-sa Măria,
In ceri sâ le gâteze Hristos bucuria. Lui Dumitraşco-vodâ bine să sâ zică,
Că certă pre viclenii de le dede frică. Domnit-au după dânsul Antonie Riîset,
S-aibă cu domnii parte ş-a lui cinstit suflet, C-au lăsatu-ş pomană cât au putut face,
De-i Dumnezău cu svinţii trai în ceri cu pace. După Antoni-vodă domni iarăş Duca,
724
1,11ERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
725
De la vlaşescul scaun venind cu porunca De la-mpărat, să-ş şazâ domn bun preste ţară,
Să giudece săracii într-a ei hotară. Dară ismailtenii a sa lăcomie
Nu vor mai părăsi-o într-a lor vecie. Dăjdi şi biruri, prumute, barot, zăhărele,
Şi cu ahe dări multe, cu destule rele, Pustiit-au Moldova ţinuturi prin toate,
Ca iadul fără saţâu să sâ-mplc nu poate. Dară vinovat cine-i Domnul au-i ţara,
Cându-i astăz Moldova de toată ocara? Jecuită, prădată, stricată şi arsă,
Unde-i caut te-mplc jelea cu înemă arsă. Nu ni-i vinovat nime pentru răutate
Ce păţim pentr-a noastre cumplite păcate, Că la noi ş-au făcutu-ş păcatul cuibare
De giurâmânturi strâmbe-n giudeţ necautare. Biruieşte cu mâzda cela ce-i cu vină.
Şi siricâ direptatea celui fără vină. Avem şi pentru preuţ osândă destulă,
Câ-i asuprim de-i scoatem din casă sătulă, Făcându-le pedeapsă şi grea supărare,
De nu mai au în ţară popii aşezare. Că lor le este ciuca de tot să le-agiungâ,
Treaba lor să le fie toată vremea-n rugă. Altă nemic să n-aibă să le dodciască,
Lui Dumnezău tot ceasul să stea să slujească. Avem şl pentru farmeci la Dumnezău ură
Şi ce omul să schimbă dintr-a sa făptură, Cu ghidiişuri, cu turcă, cuci şi cu gcamale,
Tras în vale ş-altc din păgâni tocmale. Ş-au perit biata ţară dc păgânâtate,
Dumnezău o va-nvie-ntr-a sa bunătate,
Să să-ntoarca şi Svântul Ia a sa moşie, La odihna bătrână la mitropolie. Craiului Poloniei fărâ de zăbavă,
Lui Ioan al treia, să-i râmate slavă, Ş-a lui milostivire să să pomenească
Prin ţări, prin toată lumea-n veci sâ să cinstească. Şi Iui Constantin-vodă Dumnezău i-a face
Locul în rând cu svimii, precum i să place. Iubitele odrasle pre urmă să-i sază
în scaun şi pre pace ţara sâ-nercază. Şi cu boierii ţărâi gând de bine s-aibâ, Să poată trăi ţara cu bună oslabă. S-aibâ de ce Ie zace mulţ ai să trăiască,
Şi Dumnezău în ţară să sâ proslăvească. Dă-lc, Lmmnezău svinte, Svântul sa le vie
Iu ţară în Moldova şi cu bucurie, Ca-n zalele bătrâne, si fără zăbavă,
'N svânta mitropolie ce este-n Suceavă.
1681-1690
POEZIA
RADU GRECEANU POVESTE DE JALE ŞI PRE SCURT
asupra nedreptei morţi a preacinstitului Costandin Cantacuzino marelui postialnîc al Ţării Rumâneşti
Pământiile şi ceriule, stelele, şi tu, lună,
Boiari, striini şi rudelor, s-ascultaţi d-ănpreună,
înpăraţii şi prinţipii, şi toată politiia,
Dc la mare până la mic, să vedeţi istoriia,
Pentru ca să vă minunaţi dc marea strâmbătate,
Care scrie că s-au făcut din multă răutate!
Zic, dară, şi voi, pietrilor şi liamnelor, să plângeţi,
Şi tuturor săracilor, de jale să vă atingeţi!
Şi toată ticăloasa Ţara aciasta Rumânească,
Cu toate mănăstirile înpreună, să jălască
Pre Constantin postialnicul, pre Cantacuzinescul,
Pre marele acela omu şi prea înţeleptul!
Că priiatenii săi cei buni, care-i iubiia foarte,
Aceia l-au zavistuit şi l-au adus la moarte
Cel ce cu blagocesvic şi frică dumnezeiască,
Şi cu smerire pururea, pohtiia să trăiască!
Priiatenii lui cei aleşi, carc-i trăgea nainte,
Şi pentru dânsul toţi era la milă şi la cinste!
Că din săraci şi din nimic i-au scos la bocrie,
Şi i-au fâcut pre ei slăviţi, cu multă bogăţie!
Aceia sânt lui vânzători, multe minciuni mărturisescu-i
Şi ca să-1 omoară pre el, multe mcştcrşugescu-i,
Zicându-i c-ar fi umblat ca să schimbe domnita
Şi, domnului care era, să aducă mazăliia!
O strâmbătate ce-au făcut aceia, vânzătorii,
Şi de sânge <ne>vinovat, aceia vărsătorii!
Şi ca să ştie tot omul aceaia strâmbătate,
Carc-au făcut' acei vrăjmaş, cu multă răutate,
In cartea ceasta eu li-am scris, precum s-au întâmplat,
Că, când l-au omorâr pre el, de faţă m-am aflat.
Când Mihnca s-au întâmplat în Ţara Rumânească,
Scârba pustietăţii, şi el ca să domnească,
Pre toţ boiarii cei fruntaş vrut-au ca să-i omoare,
Ca să lucreze ce ar vrea, precum lui i să parc
Pre şaisprezece boiari mari îndată i-au închis,
Şi într-o noapte i-au omorât şi casele lî-au stinsu.
Numaidecât i-au sugrumat pângăritul acela
Nejudecaţi, nevinovaţi, ucigaşul acela!
Omorât-au şi pre ai lor, averile au luat,
Şi pre alţii mulţi de ai lor în temniţă au băgat.
Atuncea Cantacuzino, cu multă înţelepţic.
Au cunoscut, şi au pribegit, cu a sa avuţie.
Şi în Moldova au trecut, cu toată casa lui.
Unde mergând el, s-au găsit pre cei doi fraţi ai lui,
Pre Toma şi Gheorghie, cei ce era slăviţi.
Şapte luni în casa lor şăzut-au tot slăviţi.
Mibnia, dar, dacă au aflat de a lor pribegie,
Numaidecât, cu multe daruri, scrie la înpărăţie,
Multe pungi făgăduiaşte, ca doară i-ar face moarte!
Scrie că e obrezuit, şi alte câte poate,
Şi cum că, câte ficlcnii s-au întâmplat domniei,
LITERATURA ROMANA MED1F.VA1Â
POEZIA
729
Toate dc el câ s-au fâcut, dă ştire înpărăiiei.
Şi pentru aceia au pribegit, pentru ca să scoarneascâ
înpârăiiei scandălâ, şi rele să pornească!
Şi cu mânie s-au pornit veziriul şi înpăratul,
Şi capigii cu cărţi trimit, ca să-i aducă capul,
însă scriind la Ghica-vodâ, să facă nevoinţa,
Pre Costandin postelnicul îndată sâ trimită,
Că de domnie s-a lipsit şi capul îş va pune!
Care văzând Ghica-vodă că acestea nu sântu bune,
Dâstulă groază l-au coprinsu; fiind şi cu credinţă,
Nu putea face într-alt chip, fără cât să-1 trimită,
Ca urgiia înpăratului el să o potolească,
Aşa el socotiia bine sâ nemerească.
Fşit-au, dar, cu fraţii-s, cu toată familiia, Plângere mare sâ făcia Ia toată politiia! Neavând nădiajde a-1 mai vedea, şi să aibă mântuire, Nu să putia îndura dă el, nicî a să despărţire.
Decii, aşa, numaidecât singur călătoreşte, Lăsând pre toţi alalţi ai săi, la Ţarigrad soseşte. Şi nici pre unul n-au luat, dăn câţi era cu dânsul, Fără cât pre nepotul-său luatu-i-au cu dânsul, Pre Dumitraşco adecă, căci îl avea mai bine, Nedespărţit de fii lui. aşa îl avea mai bine, Şi de cele ce-i să întâmpla, spre el avea credinţă, Numai cu el să sfătuia, făr' dă nici o ferinţă, Neavând nădejde dăspre el să aibă răutate, Căci nepot având pre el, ştiia o direptate. Din Ţarigrad era născut, a neamului stâlpare, Din mahala dă la Fener, tocma dă lângă mare. Si rămânâind el acolo sărac, făr' dă părinte, Ncpcdcpsit, şi neînvâtat, era şi fără minte,
Sărac, lipsit, nenorocit fără dă nici un bine,
Ll era şi desfrânat şi fără dă ruşine.
(ar niamul lui nu 1-au lăsat a fi într-acea ruşine,
Ci l-au trimes la unchiu-său, ca sâ-ş găsească bine,
('a sâ slujească, mult-puţin, să dobândească minte.
Si unchiu-său l-au priimit cu bine şi cu cinste,
Şi între coconii lui îl avea, la mare socotinţă,
Ca pre un fiiu îl iubiia, cu bună cuviinţă,
Cu totul nevoindu-sâ ca să să pedepsească,
Şl de rele ce avea el să se pedepsiască.
Iar încăş şi mătuşâ-sa, acia dâ bună viţă,
A domnului Şerban-vodă fiică era iubită,
Tocma ca oichii îl ţinia, cu multă căutare,
Si cu coconii să afla la multă dâzmicrdare.
Căci la blagorodnic şi bunătatea ci
Alta în lume nu sâ află înnaititea dumneaei,
La înţelepciune ce avea şi multa cunoştinţă,
Ia priimire de striini, cu mare cuviinţă.
Iar şi coconii dumnealor, tocma ca pre un frate,
Aşa întru dânşii îi avea neosebit, la toate,
Cc învăţătură n-au luat nimica de la dânşii,
Nice el firea ş-au schimbat, încât au fostu cu dânşii!
Că arapul, cu spălatul, nu poate să sc albească,
Nice hirea cea ria lesne ca să sâ pârăseascâ!
Iară încăş cu acestea toate, fericitul acela,
Ci hirea lui o cunoştea înţeleptul acela,
Să nevoia cu învăţături ca să-1 înveţe minte.
Şi cu totul sâ siliia ca sâ-1 scoată la cinste.
La domnul Costandin vodă pre el l-au curtenit
Şi la cămara domnului pre cl au rânduit,
Şi înnainte îl trăgea, să aibă îndrăznire.
Iar curând si acolea ş-au arătat hirea,
Şi-n scurtă vrdmc l-au gonit, pentru bicisniciia
730
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
POEZIA
Câ răutăţile cc aveau nu îngăduia domniia:
Necuraţii şi curvâriî şi multe furtişaguri,
Să nu să tinză şi mai multu, sâ facă ş-alte jafuri!
Şi aşa norocul i-au slujit cu boiariul acesta,
Câ la pedeapsă ar fi ajunsu becisnicul acesta.
Că nu puţine răutăţi, ce multe făcea foarte.
Iară Costandin postclnecui i-au scos capul dân moarte.
Şi iarăşi ca pre un fecior, de pururea îl iubiia,
Nicidâcum uitându-să la cele ce auziia,
Nici de lângă dumnealui atuncea I-au lăsat,
Ci ca pre un bun credincios, cu dânsul l-au luat.
Şi aşa dân porturi s-au schimbat, altele au luat,
Şi pre suptu cumpărat au purces, calea ş-au căutat.
Sosit-au şi la Ţarigrad, şi noaptea, au întrat,
La casa dragomanului curând au alergat,
La Panaiotacht, zic, precum aţi auzit,
Ca la un priiaten bun, la el au năzuit,
Care ajutoriul creştinilor pururea să arată.
Şi, cum află, au alergat, l-au înbrăţişat îndată,
De-ale norocului tâmplari foarte se minunează,
Şi nu puţin den inimă cu lacrămi suspincază.
Cu mângâîare înţelepţcascâ la sine il priimeşte,
întreabâ-1 şi de patime, şi bine-I socoteşte.
- Roagă, zice pre Dumnezeu, nu te întrista nimica,
Că acestea toate s-or grîji şi las<ă> toată frica!
Şi alte multe mângâieri ca acestea i-au adusu
Şi apoi cu cinste în casa lui pre dânsul au ascunsu.
Atuncea dar, cu mintea Iui şî voia cea veghiiată,
Care avea acel boiar şi cinstea dc la Poartă,
In scurtă vreme am aflat să-i fie isprăvit,
Şi urgiia şi marina toată o au potolit.
Adecă a viziriului şi altor tuturor,
Şi apoi dă faţă că l-au scos naintea tuturor,
Şi la vizirul că l-au dus, de s-au înpreunat,
Şi priiaten credincios a fi l-au aşâzat,
Cu un vizir ca acela, ce foarte era vestit,
De vriadnec şi de înţelept şi foarte iscusit,
Şi n-au priimit pungile ce Mihnea îi trimesese,
Câ cu o sută de povări dc bani îl ajunsese.
Iară dă la el mai puţinei, mai şi de jumătate,
Au priimit şi au poruncit să aibă dreptate,
Cât nimeni n-ar fi mai fi crezut un lucru ca acesta,
Câ va scăpa şi va fi cu cap, boearenul acesta!
Iar Dumnezeu l-au izbăvit, acasă-ş l-au adus,
Şi pre fieleanul Mihnea-vodă foarte râu l-au supus.
Câ cel ce groapa altuia sâ sape sâ brodeşte,
Acela într-însa va cădea şi nu să domireşte!
Şi cine râul altuia a face să gândeşte,
Nu ştie, ticălosul, că la capul lui soseşte!
Atuncea, dar, Ghica-vodă ţara că au domnit,
Care mai nainte vr£me Moldova au stăpânit,
Şt pre acestu boiar, cc am zis, la cinste îl avea,
Măcar că el nicidăcum boerie nu vrea,
Nici la curte pururea să miargă pohtiia,
Ci ca să şază pururea la sate-ş fugiia,
Ca să petreacă în linişte întru a sa smerirc.
Şi când domniia îl chiema, de vro ajutorire,
Pentru vrun sfat sau ahu ceva, atuncea el mergea,
Şî iar curând să înturna, la sate-ş sâ ducea.
Pre Dumitraşco să aducă naînte siliia,
Şi din coconii săi nimic pre el nu osebiia.
Iar nu cu alte ficlenie-i, răpiri şi meşterşuguri.
Cum el apoi s-au arătat, cu multe ficleşuguri,
Ce încă pre el sâ nevoia ca să-1 înbogăţească,
732
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVA1Â
POEZIA
733
Căci îl ştiia că c sărac şi vrea să dobândească.
Si nebuniile cc făcea, toate î le tocmiia,
Şi mai vârtos ruşinile i le acoperita;
Şi cu totul să trudiia trebile ca să-i facă,
Ca el sâ fie odihnit şi întru toate să-i placă.
Şi aceştia toţi văzându-le, tare îl cinstiia,
Şi, suptu aripa unchiu-său, dă el toţi să temea.
Luat-au şi dregătorii, ia cinste au încăput:
Ciauş, portariu şi vistiiar, domniia l-au făcut.
I a toate, în casa domnului, el liagă şi dăzleagă,
Ca cum ar hi fost sângele, pre nimeni nu întreabă.
Deci, când paşa al Dârstorului în ţară au venit,
D-au prinsu pre domnul Ghica-vodă, de l-au şi mazâlit,
Şi cu răpire l-au luat, nimica nu i-au lăsat,
Şi la înpăratul cu dăgrab trimisu-l-au legat,
Pentru că nu vrea să trimită bani la înpărăţie,
Nici ţara să scuture de multa datorie.
Pentru aceia s-au lipsit îndată dă domnie.
Şi aşa la temniţă îi trimite, cu scârbă şi urgie,
Şi dc domnie soeotescu pre altul ca să facă
Şi să mira: care ar fi viziriului să placă?
Iar Costandin postialnecul, aflându-sâ la Poartă,
Stătut-au cu osârdie la înpârâţiia toată,
Pre nimeni altul n-au pohtit s-apucc dă domnie,
Pentru că lui i să trecea atunci la înpărăţie.
Ci pre Grigore au pohtit, de i s-au dat domniia,
Pre-acesta ce l-au omorât, pentru prietenie!
Aşa fac şi năpârcile, mumăni-le-ş omoară,
Câ dacă crescu, le gâurescu, şi iale le omoară!
Foarte peste putinţă mi-e să ţi le povescescu,
Căi graiul şi cu scrisoarea să ţi le dovedescu,
Cu câte slujbe acestui domnu el i s-au arătat,
Şi la câte boiarenul acesta s-au aflat,
Cu slujbe şi cu staturi bune, cu driaptă credinţă,
Cu numele cel bun al lui, cu multa nevoinţă!
Că atunci el de ar hi lipsit, n-ar hi luat domnie,
Nici tată-său n-ar hi scăpat atunci den puşcărie.
Ce după cc au mersu în ţară, au fost cu vrednicie.
Si cu vreme au uşurat ţara de datorie.
Că sfiatnic bun îi lui era, şi bun învăţătoriu,
Cât îl făcuse de-i zicea „drept judecâtoriu".
Şi după ce domniia bine de tot să întemeîa<se>,
El încă s-au tras înnapoi, la ţară să dusese,
La satele-ş să preunbla, cu lunile el sădea,
Aşa pustiul iubiia, ca şî o turturea.
- Eu zice, am bătrânit, ce mai voi eu în lume?
Că părticiaoa ce mi-au fost, eu mi-am luat dăn lume!
Nu-m trebuiaşte boerie, nici să fiu la curte,
Feciorii miei câ vor sluji domnului, la curte.
Eu sâ-m păzescu biserica şi sâ mă pocăescu,
Şi să-m postescu sufletul, de moarte să gândescu!
Aceştia zieiia şi scriia, la sate-ş fugua.
Că la casa luî să şază, aşa el pohtiia.
Când au fost cursul anilor, în mai trecuţi ani,
la o mie şai[tt'c] sute şaizeci şi trei de ani,
Atuncea s-au rădicat turcii ca să oştiască,
Şi cu grele oşti au mersu în Ţara Ungurească
La cetatea Uivarului, de o au încongiurat,
Si cu putere şi războiu pre dânsa o au luat.
Atuncea dar, şi domnului de Ţara Rumânească,
Venitu-i-au şi lui degrab' poruncă înpărătească,
Şi cu oastea lui au mersu unde i-au poruncit,
La cetatea Uivarului, precum aţ auzit.
Lăsatu-s-au şi ispravnec a fi mare şi tare,
Pre Dumitraşco, care am zis, vistiiariul cel mare.
734
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
POEZIA
Şi el, numai cum s-au văzut la atâta volnicie,
Aşa i să năuciia, ca cum ar hi având domniia.
Atuncea, răutatea lui să ascunză nu mai poate,
Şi lăcomiia ce avia, să spui, nu mi să poate.
Ca cânile făr' dă bătu, ca ursul dăzlegat,
Şi ca şarpele de iarbă, când iaste deşteptat,
Ca lupul când întră în stână şi vulpea în coteţu,
Inalţâ-sâ, trufeşte-se şi foarte e semeţii,
Şi oichii i să turbură de marea lăcomie,
Şi pre nimeni nu mai vedea, de multa trufăşie!
Scos-au biruri şi nevoi atuncea pre creştin
Şi ei, cu lacrămi plătiia şi le da tot deplin.
Unde află de argintii, trimite dă-1 răpeşte,
Şi totdeauna el timin şade de tipăreşte,
Foarte mulţi, nenumăraţi, la Ţarigrad trimite,
Şi de frica Iui Dumnezeu nu-ş aduce aminte.
Şi alte rele ce făcea, de nu sântu sâ să scrie,
Nici în urechile cuiva iaste ca să sâ spue.
Iar bătrânul postialnecul în ţară rămăsese,
Şi câte trei feciorii ai lui la oaste sâ dusese.
El nu putia îngădui, daca vedea de acestea,
Mâhncştc-se, întristează-se, şi-i zice: - Ce-s acestea.
Bre, Dumitraşco, ce lucrezi? Bre, străngeţ mintea în cap.
Şi socoteşte cea de apoi ce-ţ va veni la capi
Că tu ştii ţara aceasta, că mulţi ca tine au pus,
Şi Dumnezeu pre cei cc sânt răi, Ia bine nu i-au dus!
Precum aspidei e cu greu cântarea să auză,
Şi, auzind, să turbură şi fuge să nu auză,
Să otrăviaşte dă mânie, cât va ca să plesnească,
Şi, de ar şti pre cântareţu, ar vrea ca să-1 zdrobească!
Aşa şi lui, cuvintele unchiu-său nu-i plăcură
Căci vedea şi pricepea câ rele de el fură.
Să sfărâma cu inema şi vrea ca sâ să plece,
Gândindu că de sâ va vădi, mai bine să sâ înnecc.
Şi atâta să năcăjiia, nu ştie ce va face,
Vede că să dăscopere, mirâ-se ce-a mai face,
Şi rialele ce au făcut stă dă le socoteşte.
Câ multe-s şi nenumărate, aciastea el gândeşte.
Câ de vor veni boiarii din Ţara Ungurească,
Şi slujitorii ceilalţi de Ţara Rumânească,
Şi vor afla ce-au lucrat acest câine turbat.
Vor alerga cu mic cu marc, ca cerbul însetat,
Ea izvorul cu apa riace, la Constandîn Bătrânul,
Şi-ş vor plânge obidile de Dumitraşco păgânul!
Si el, ştiindu-i faptele, nu le va îngădui,
Ct în faţă, toate, Domnului i le va vădi!
Drept aceia socoteşte rău sfat să săvârşească,
Pre fâcătoriul lui de bine de viiaţa să-1 lipsească.
- De no a lipsi bătrânul, zice, acesta de la mijloc,
El, toate câte am făcut, socote-le-va la mijloc,
Şl piarde-voiu câte-am furat, zău, poate fi şi viiaţa!
Iar dacă va peri acesta, eşi-m-va toată ghiaţa,
Toate pre voe îm vor fî, cinstea îm voiu mări,
Strânge-voi şi avuţie şi mă voi îmbogăţi!
O, Iuda fără de lege, ce-s ciale ce gândeşti
Si dreptul Dumnezeu, nimic nu chibzueşti?
Si atunci mii de răutăţi la domn începe-a scrie, Şi pre bătrânul, unchi-său, vrăjmaş că-i iaste, scrie. Cum că nu lasă pre săraci dăjdîle să-ş plătească, Adecă pre pămânriani, nimica să plătească. Cuvinte rele sâmăna dc domnul; n-au perit Şi cum nu mai iaste el domnu, aşa el au minţit! Ce-n locul lui Grigorie pre Şârban au făcut, Pre fiiul poşteinecului, aşa el l-au vândut! Aciastea el, ca un păgân, domnului le scriia,
736
LITERATURA ROMÂNA MEDfEVAI A
poezia
737
Că lc scorneşte unchiu-său, aşa el bârfiîa.
Că aceştia multe scornita, câ ţara lc grăiaşte,
Ca el să aducă pacoste unchiu-său, să trudeşte.
Şi cum că nimeni nu-1 ascultă, nici îl mai cinsteşte,
Pre el, ca pre un ispravnec nici îl socoteşte.
Mergia la doamna, zvăpăiat şi rău să ohdiia,
Tocma ca un îndrăcit, aşa să izmeniia,
Cu jurământ să blesteme pre unchiu-său, sâ jură,
Cum dă la el să născu acestea, pre Dumnezeu să jură!
Şi pre doamna o spăimânta, îi zice, ca să fugă.
\a. turci dăcindea, îi zicea, să treacă sâ să ducă:
- Câ bătrânul Costandin asupră-ni să scoală,
Că cu rumânii s-au unit şi au făcut răscoală!
Şi ceia pre el îl credea. La domnu şade dă scrie,
Dc câte el că-i zicia cu această ficlenie,
Până când domnul au crezut şi tare să scârbeşte.
Spre feciorii bătrânului cu greu el să porneşte.
Cu înfrunrare el îi suduiaşte făr' dă nici o pricină,
'Lot înpotrivă le grăiaşte, făr' dă nici o vină.
Iară ei bine-ş cunoaştea şi mult să dosădiia,
Şi de mâniia domnului râu să năcăjiia.
Şi Caragia, ce pohtiia ca sâ ciocotniţească.
Găsit-au vreme să aibă a face şi multe să pornească.
Altele zice către domnu, altele către dânşii,
Până au întărâtat pre domnu cu mânie spre dânşii.
Că toţi îl ştiţi pre Caragea, pre câniîe acela;
Drept aceia voi să zic de puciosul acela!
Pă Dumitraşco 1-au făcut priiaten şi fărtaţi,
Ca să mănânce pre bătrân, câinii era turbaţi.
Scrie acela de acolo, şi acesta le întăreşte,
Unul pre alaltu în răutăţ bine să povăţeşte,
Până ceia ce doriia s-au învrednicit să fie,
Că domnul munte s-au făcut, de multa lui mânie.
Atuncea, după ce-au aflat seninii: moldovenii,
Carii cu domnul sâ afla, şi toţ ţarigrădenii,
Şi nici un folos nu avea, nice o volnicie.
Drept aceia, să bucura de cea ce era să fie,
Ca sâ tânpleze doar şi lor să apuce boerie,
S-aducă şi ei biiatei ţări multă becisnicie,
Să mănânce şi să serice, să facă şi ei silă,
Şi sângele săracilor să-1 bea făr' de milă,
Sâ răpească şi să fugă la a lor pustietăţi
Neavând cine lc lua siaama de răutăţi.
Drept aceîa au început ca să ciocotniţească,
Lui Caragea a să închina, şi ca să-1 văznisească.
Şi ei acestea le pohtiia şi bine-i povăţuiaşte,
Şi încă la domnul, câte unul, pre toţi îi curteneaşte,
De fii postelnecului minciuni mărturisescu,
Că cutare din boiari acestea povestescu:
- Aşa au zis şi către noi, şi noi îi amăgim,
Dc sâ dăşchid ei către noi, şi-i meşterşugim!
Ca cu de acestu fel Caragea amesteca domniia,
Şi cu multe meşterşuguri el înşăla domniia
Atâta, cât au poruncit să-i scoată dăn boerie,
Pre trei fii ai postelnecului, cu scârbă şi mânie,
Să nu mai aibă volnicie, ci ei lipsiţi să fie,
Să sâ ducă pre la sate, la curte să nu vie!
Şi Caragea tot nu înceta, ci grea pâră le face,
Şi Dumitraşco, d-acolo, pentru bătrân nu tace.
Şi aşa urgîia domnului dân zi în zi o sporescu,
Şi tot spre rele hotărâri să vie, o întărescu,
întoarse-se dă la războîu şi-n ţară cum soseşte,
Pre Şărban ş-alţi din boiari să-nchiză porunceşte.
Eşitu-i-au şi bătrânul întru întâmpinare,
Să i să închine cum ştiia, câ ficleşug el n-are,
Şi obraz sălbatic află, alte lucruri vede,
738
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALA
POEZIA
739
Uhâ-se la panurghii şi multe rele vede.
Ciareă să afle, nu poate, pricina ce să fie,
Şi dragoste ce era întâi s-au întorsu spre vrăjmăşie.
Roagâ-se pentru feciori, nicicum nu-I aude,
îi pomeneşte slujbele, nimica nu-i răspunde.
O, vrăjmăşască tiranie, inimă înnegrită,
Prieteşug nestătătoriu, multă slujbă peritâ!
Aşa sâ întoarnă înnapoi, să duce către casă,
Şi cum că domnul au crezut multe obăzi varsă.
Cuvintele unui nebun, păgân şi îndrăcit,
Şi aşa, cu ale lui minciuni, dc tot l-au prelestuit!
- întreabă, zice, pre boiari, pre preoţi, şi pre alalţi, Şi atuncea facă hotărâre, la cei ce-s vinovaţi! Acestea el sâ obidi ia şi cerca judecată:
- De iaste, zice, vinovat, să-ş piiarâ după faptă. Iară Dumitraşco era mortu, să nu sâ dezgolească, Ruşinile şi faptele sâ nu i se dovedească,
Sau să nu auză săracii de năpastea aceasta, Şi-or alerga, de vor striga nedreptatea aceasta. Drept aceia, au alergat ca o hiiară turbată:
- Doamne, zice, iată perim şi noi şi tu odată! Plânge, strigă, să ucide şi zice: - Acum grăbeşte, Că bătrânul în acest ceas la toţ cl porunceşte, Cu răvaşă si scrisori, să vie sâ nc înpresoare,
Si ei, cu mic cu mare vin, pre noi să ne omoare!
Şi pre la turci au poruncit să vie să cuprinză,
Câ domnul, zice, e hainu, sâ vie ca să-1 prinză!
Pre legea mia, doamne, zicea, pre Dumnezeul mieu,
Sâ <n-a>m parte dă Ruxandra mea, câ nu-s din capul mieu
Ce bătrânul opincile va să-ş încalţe, zice;
Şi pre noi, de undi-am eşit, va să ne bage, zice!
Şi mincinoase mărturii atuncea-au scos îndată,
Pre Caragea şi pre Vărzarul, ce striga totodată:
— Doamne, omoară-1, nu-1 ţinia, că iaste rău dă noi, Că vei vedea mariia ta, că te-i căi apoi!
Şi domnul chiamâ un căpitan şi cu poruncă îi zice,
Să miargă cu slujitorii, pre bătrân să-1 rădice
Şi îndată, după poruncă, la casa iui s-au dus,
Si fără viaste l-au luat şi-ntr-un car l-au pus.
Singur pre dânsul l-au luat, nu ştie unde-1 duce,
Şi, cu grabă dâ olac, la Sinagov îl duce.
Zicea pre cale şi-ntreba: — Oare unde mă duce?
In ce pustiiţi şi în ce munte mă duc ca să mă arunce?
Şi căpitanul îi zicea: — Nu te întrista, jupâne,
La mănăstire ne ducem, la Sinagov anume,
Ca să şăzi ceva acolo, până când va mai trece
Urgiia, zice, a domnului şi cu bine să plece,
Şi iar la cinstea cea dintâi şi acea volnicie
Te va aduce Dumnezeu, cu multă bucurie!
Şi aşa la Sinagov sosesc, tocma la mănăstire,
Şi cu podul balta-l trecură, la locu de peire.
Şi acolo el sosind, avu puţină mângâiare,
Şi can dă vreme să culcă, de multă întristare.
Şi atuncea, iar numaidecât, aceia vânzătorii,
La domnu au mersu, de-au grăit, de moarte îndemnătorii:
— Doamne, acum pre tată-său feciorii vor să scape, Şî într-o noapte vor să-1 ia, cu toţii vor să scape! Că satele-ş vor rădica, să miargă să-1 răpească,
Şi în cea de apoi, ce vor lucra, tot omul socotească! Şî noî, doamne, cu mic cu mare, vom fi de peire, Că dc domnie nc vom lipsi, zău, şi dc stăpânire! Şi domnul, cu mai rea scârbă atuncea să porneşte Ca sâ-i omoară numaicât, îndată porunceşte. O, poruncă păgâncască şi mare tiranic! Pârâşul nefiind de faţă, ei sântu tot mărturie, Vrăjmaşii îi sântu pârâş lui, ei mărturisescu.
740 LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAI A
POEZIA
Şi foarte strâmbă judecată îndată săvârsăscu!
Grebescu-să înpotrivnicîi moartea să sâvârşască,
Ca nu cumva, lor, faptele să 11 să dovedească!
Porunca, dară, numaidecât trimit la mănăstire,
La căpitanul poruncesc ca să-i facă peire.
Şi acela, foarte degrab să toace, porunceşte,
Şî biserica o deschide, nimic nu zăboveşte.
Dccii sâ duc şi la boiariu, îi zic să să dăştepte,
Să miargă la biserică, nimic să nu aştepte.
Şi el, mirându-să, zicea: - Oameni buni, nu e vremea,
Că dă cu scară încă iaste, dc utrănă nu e vremea!
Şi cu degrab sâ sculă, la biserică miarsc,
Şi lacrămi neîncetate începu ca sâ viarse.
Vede făclii şi lumânări, câ toate era aprinse,
închină-se şi roagă-se, cu inimă întinsă.
Atuncea îi zic: - Jupâne, mergi, mergi să te priceştueşti,
Că viiaţa ceasta putredă vei să o priimeneşti!
Şi îndată să spovedui la duhovnic părinte.
Şi cu smerire sâ ruga cerescului părinte.
Toată noaptea stă la rugă, cu multă osârdie,
Şi dimineaţa s-au aflat Ia sfânta liturghie,
Şi ertăciune, cu smerere, despre toţ ş-au luat,
Apoi cu frică el au mersu de au îngenunchiat,
Şi cu prea sfintele taini el să priciştuiaşte.
Şi, mulţâmita Domnului, cu lacrămi săvârşaşte.
- Fie numele Domnului, de-acum blagoslovit!
Aceasta zice şi tăcu acest prea fericit.
Nu să îngroziaşte, nicicum, nici să spăimântează,
Nice plânge cu obidă, nici sâ întristează.
Ce cum au fost el mai nainte, la toate pedepsit,
Aşa şi-asupra morţii au stătut îndârjit.
Eşirâ dân biserică şi miarsără în casă,
Şi porunci egumenul să grijeascâ dă masă.
Sâ facă ospăţu boiariului, ca să-1 mai înbuneze,
Şi de multa inema rea ca să-i mai alineze
Şi el la masă au şăzut, dupâ orânduîalâ,
Nimic dăn obşte n-au ieşit fărâ de socoteală,
Iar din masă n-au luat nimic să bage în gură,
Nici bucate, nici ceva, sau măcar băutură.
Cc zice: - Eu am ospătat pâinea cea îngerească,
Şi pahar eu am priimit, să-m dea viiaţa cerească!
Mâncat-am trupul lui Hristos, nu voiu altă mâncare
Şi sângele lui am băut, să nu aibă însetare.
Vriadnică iaste hrana ceasta dă saţiu ca să-m ţie,
Şi altă mâncare nu pohtescu, măcar cum să fie!
Acestea şi altele zicea. Nimica n-au mâncat.
Ce pu...
1696-1699
POEZIA
ANONIM ISTORIA LUI CONSTANDIN-VODĂ BRÂNCOVEANUI
O, poveste minunată Auzită în lumea toată Dîii'Ceput şi din vecie Precum şi la cărţi ne scrie Cuvântul cel tipărit Carele iaste adeverit. Câ lumea iaste trecătoare Şi încă foarte înşălătoare Şi mai mult amăgitoare, De-i face şi-i amăgeşte, Şî tot aşa îî priilcsteşte Pre domn! şi pre înpăraţi mari Şi pre cei cc sânt mai tari, De vorbescu de avuţie
Şi sâ ţin în sămeţie,
Ca cându nu ar avea nici o moarte
Şi într-un ceas Ie lasă coate!
Precum, iară, am privit
Şi Constantin-vodă ce-au domnit;
întru ani doaozeci şi şase
Bine să înrădăcinase; Totodată să sculară Şi duşmanii îl luoară Din scaun, din Bucureşti. Ia să-mi şezi şi sâ priveşti De-acest domnu mare şi bogat în ce feli s-au adevăraţii Că tiranul dc înpărăt Un agă mare ş-au mânat. Şi cum el au sosit, Fără de v&te i-au lovit Şi-i spune cu urgie Cu cuvinte de mazilie.
Pre boiari tare îi strigă
Toţi la dânsul sâ sâ strângă,
Ca fermanul să-1 cetească
Şi porunca să-i înplinească.
Cându fcrmauul ectiia
'Foţi boiarii că plângea.
Aşa lor lc porunciră
Pre Costandin vod sâ-1 dea
Cu fii <şi> cu ginerii
Şi cu toţi credincioşii.
Unde vodă auzise
Foarte mult că sâ scârbisă,
Pre boiari îi întreba
,Şi prea tare îi mustra:
— Care din noi mâ vicleniră,
Fără dc veste mă loviră?
Dar nu den destul v-am cinstit
Şi boiari mari v-am făcut?
Cum de mine vă înduraţi
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
POEZIA
Den ţara mă înstrăinaţi? Domnul va face dreptate Pentru a voastră răutate.
Toţi boiarii să lepăda. Foarte tare să jura, Cum că nu sânt vinovaţi, Niei nimic amestecaţi. Iar Constattdin-vodă au grăit:
- Faceţi, dar ce v-au poruncit Ca eu sânt ca şi un gonit.
Din spătărie eşise, Despre doamne trecusâ. Atunci doamna plângea Şi cu glas mare sâ jalea Si toate le sfârşişă Pentru amar ce le sosisă Şi coconii începură Cu glas marc si cu-o gură:
- Oh! amară primăvară, Cum ne iau turcii den ţară, Lipsindu-ne den domnie, Şi ne duc îu grea urgie. Acest foc, ce ne soseşte, Nu spre bine ne sfeteşte. Domnul sâ sc mii os tivească. Pre noi sâ ne izbăvească.
Când cocoanele auziră, Toate la curte veniră, Pre rându în case întră. Cu multă jale suspina:
— Voi, taică, vă înstriinaţi,
Pre noi cu duşmanii ue lăsaţi.
Iar când fu a doao zi, Imbn<h>orul că sosi. Şi cum el că au <so>sit, La boiari au poruncit, Toţi boiari la cl si vie, Dentre ei domnu ca să-ş pue. Când boiarii să adunase, Pre Ştefan spăratîul îl alcsase Şi cu halai îl luase Şi Ia curte îi adusase. Ştefan-vodă au întrat Tocma în casa cea de sfat. Toti boiarii, pre rându, în casă întră Şi mâna îi săruta.
Dacă de la Ştefan-vodă eşiia, 'Lot la Costandin-vodă trecea, Cu plecăciune să închina Şi mâna îî săruta, Iar Costandin-vodă grăia, Pre Stefan-vodă pedepsia: - Dacă ţ-au fost ţie de domnie De ce nu mi-ai spusu tu mie? F.u ţie să ţ-o fiu dăruit, Cu pace sâ o fi stăpânit. Dar de Dumnezeu nu te-ai temut. Ci tiranilor ne-ai vândut. Să ştii, cu adevărat. Că nici ţie nu-ţ va zăbovi Ci Dumnezeu îţ va plăti. Iar Ştefan-vodâ să jura,
746
LITERATURA ROMÂNA M EDI EV AI A
POEZIA
747
Foarte tare să blestema:
— Să ştii, doamne, adevărat Că eu nu sânt vinovat, Nici nimic amestecat. Iară în ştire de-m va fi, Dumnezeu îmi va plăti. Ci mă rog cu plecăciune Să am şi eu ertăciunc.
Iar Costandin-vodă să închinase, Zioa bună îş luase. Când pre poartă eşiia, Toată ţeara sâ strângea Şi după dânsul mergea, Cu glas mare îl plângea Şi den gură aşa grăia:
- Domnul cu pace să te păzească, în grab să te învârteşeşti,
Iar pre noi să ne domneşti Că cât tu că ne-ai domnit, Cu pace că ne-ai păzit.
Şi den Bucureşti eşiia, Drumul Giurghivului apuca Şi dacă turcii Dunărea îi trecură, Fa mai mult să vesălirâ. Şi Giurgiuvu au zăbovit, Până Pastile au făcut. Şi în Ţarigrad l-au dus. Şi în Ediculea l-au închis. Iar turcii năvăliră Şi toate ale lui jăfuiră Şi averea lui cea de mulţi ani O luară acei tirani, iar, în urmă, îmbrionul <I>e portul şi tot ocolul.
Den Edecoli£ îl scoasă, La bostangi-başa îl dusă. Cându postul sântă Măriei au venit, îmbrionul au sosit Şi la înpăratul mersesă, Sama de toate îş dedesâ. Şi atunci vreme ş-au găsit Şi mai mul t că l-au pârât. Iar păgânul de înpărăt Şi mai râu s-au turburat Şi la bostangi-başa au poruncit Şi tot postul l-au muncit. Iar când au fost în zioa de sântă Mariia Mare, Frică şi cutremur tare, Că înpăratul poruncisă, Pre Costandin-vodă îl gătise, Cu coconii dinpreună, Să-i aducă pren grădina înpărăţească Ca însuş înpăratul să-i privească. Iar Costandin-vodă striga, Pre înpăratul blestema: — Oh, păgâne şi spurcate, Cum ne tai fără dreptate? Cu ce-ţ sântem vinovaţi, De perim nejudecaţi? Că tu ce mi-ai poruncit, Eu toate le-am înplinit! Măcar <să> fiu eu vinovat. Dar copiii ce au stricat? Foc din ceri să să pogoare Şi aicea sâ să aprinză, Pre voi pre toţi să vă cuprinzâ, Cu sabie îngerească
748
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
749
Pe toţi să vă prăpădească. Iar coconi! mâna îi săruta, Şi cumplit că suspina, Naşterea lor blestema Şi plângea cu omilinţă:
- Cc vom să ne facem, tăiculiţă, Că vom să ne pristăvim
Şi dc lume ne lipsim.
Iar Costandin-vodă dulce îi săruta
Şi den gură îi mângâia:
- Nu vă, fiilor, spâreaţi Ci pe Dumnezeu rugaţi; Şi strigaţi cu tărie
Şi cu glas de bucurie,
Că puţintică durere vom lua,
Cu Dumnezău din ceri ne vom încununa.
Atuncea gealatu i-au luatu Şi pre rând că i-au tăiat, Halalii că i-au rădicat Şi în mare i-au aruncat, Iar doamna da-au auzit, Aici îndată au leşinat, Cutremure mari o şi lovi Şi-a treia zi să trezi, Cu glas mare că striga:
- Oh! pahar ce l-am băut, Tot trupul mi s-au otrăvit! Şi câţi în lume de vor afla, Toţi dc aceasta să vor mira, De lucru ce s-au făcut
N-au mai fost pre acest pământ, Câ duşmanii ne vândură,
Cu luda sâ înprotiviră.
Urgie din ceri să pogoare Pe duşmani ca să-i omoare Şi domnul să ie răsplătească Şi în tartar să-i muncească, Muncile să nu sfârşească. Ei ţara sâ o stăpânească! Că tot Ţarigradul s-au mirat, Cum tatăl cu fii s-au tăiat! Şi toţi într-un ceas din zi In veci să vor pomeni.
Vedeţi lumea cea bogată Cum este întru toate deşartă? Cât ne pare că este bună! întru toate c nebună! Şi cât o videm frumoasă Şi rămâne mincinoasă. Câţi cu lumea să vor uni. Tot în iad vor vieţui. Şi toţi să să jălească, Ca în ceruri să să slăvească. Dumnezeu să-1 pomenească.
1716-1730
POEZIA
751
ANONIM PLÂNGEREA SFLNTEL MĂNĂSTLRL A SIL VASUL UI DLN EPARHII A HA TĂGULUI DIN PRISLOP
Ia aminte, ceriule, şi voiu grai,
Plângând cu amar, mă voiu tângui.
Auzi-mi, pământule, cuvintele
,Şi să-mi cuprinzi lacrămilc.
Şî firea toată cea omenească,
împreună cu mine, acum să se tânguiască:
Că, iată, eu fata Sionului cea iubită,
Mănăstirea Silvasului cea vestită
Rămăsăiu acum pustie şi ufilitâ,
Jalnică, ca o văduvă cernită.
Arsă cu foc şi surpată.
Şi de toate cele ce avuiu prădată.
Vază toţi ceia ce trec pre lângă mine,
De iaste la cineva durere, precum la mine.
Că de s-ar fi sculat asupra-mi necredincioşii
Eu m-aş fi păzit de dânşii.
Sau turcii dc m-ar fi ars şi surpat
Nu aş avea atâta mare bănat,
Ci acîia ce împreună cu mine a fi s-au socotit,
Credincioşii aciia m-au pustiit!
Sâ vie, dar, moartea preste eii
Şi să-i pogoară în iad de vii!
O, Prislop, numit loc,
Cum fusăşi făr' de noroc!
— Ba, eu bine am fost norocit,
Căci sfântul Nicodim întâi aici s-au sălăşluit
Şi întâiu, sfântul Nicodim mie
Mi-au pus temelie,
Care stă de veacuri multe,
Acum de oameni trecute,
Mai nainte cu mulţi ai
De domniia lui Mâtiiaş crai.
Câ acestui prea cuvios părinte şi sfânt
De la Dumnezeu i s-au vestit
Locul pişătorilor' să-1 găsească
Şi acolo mănăstire sâ zidească,
Şi în Ţara Rumâncască, preste munte
Au trecut şi au cercat locuri multe.
I^ocul cel mai dintâiu
Iaste în Surduc, sus pă jâiu.
Acolo peşteră au găsit
Şi într-însa s-au sălăşluit,
Care peşteră şi până acum sâ găseşte
Şi „a sfântului Nicodim" să numeşte.
Apoi s-au dus în ţară şi mai înlăuntru
Până la apa ce să zice Motru.
Acolo puţin au conocit
Şi, dupre vreme, mănăstire s-au zidit.
De acolo s-au dus spre Vodiţa,
Unde-i acum schitul Topolniţa.
Dupre acestea, pişâtorilc au găsit,
Unde şi sfânta lavră Tismcana o au zidit,
Unde şi moaştele sfântului sâ găsesc
752
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAlA
POEZIA
753
Şi minunile i să vestesc.
Deci, dc la sfântul Nicodîm s-au făcut
Tuturor de obşte început
în Ţara Rumânească, la multe zidiri
Biserici, schituri şi mănăstiri.
A doao lavră, Coziia, Mircea voevod o au zidit
Şi sfântul Nicodîm o au sfinţit.
Dintru acele zile bune şi norocite
Multe biserici şi mănăstiri sânt zidite
Prin toată Ţara Rumânească,
Şi în toată cea Muldovenească.
Şi aici, în Ardeal, sânt multe
Dintru acele- vremi făcute
Dc domni şi de boierii Ţărăi Rumâneşti
Şi de a Ţărăi MuldoveneştL
Şi atâta de multe sânt,
Cât nu le pociu scrie întru acest cuvânt;
Zic numai una, cea mai aleasă din toate
Care au fost vestită în gloate:
Din Belgrad mitropoliia,
Scaunul ţărăi şi tăriia,
Pre care o au zidit
Mihai voevod Viteazul, cel prea vestit, Mari şi frumoasă, cu totul dc piiatră Şi foarte bine întemeiiată; Şi dintru aceasta să arată. Câ era o pravoslavie adevărată întru aceste trii ţări şi o credinţă Dreaptă întru sfânta Troiţă. Atunci Dumnezeu bine au voit Şi eu a doao oară m-am înnoit
Dc o doamnă mare şi vestită,
Samfira, cea pururea pomenită,
Fata lui Moysi voevod din Bucureşti2
Din neamul marilor Basarabeşti
La anul cinci sute doao zăci preste o mie,
Mi-au pus a doa oară temelie
Noao, frumoasă, de piiatră,
Prea foarte înfrumusăţată
Şi prea bine întemeiată
Şi cu zid încunjurată;
M-au înzăstrat cu moşii,
Cu sate şi cu vii
Şi cu odoară m-au înpodobit
întru tot desăvârşit.
Apoi, dupre sfântul Nicodim au urmat
Şi Tismenei să-i fiu fată m-au închinat.
Şi aşa, cu a lui Dumnezeu bună vrere,
Am stătut multă vreme în putere,
Cu tot Ardealul în buna credinţă întărită,
De nici un eres clătită.
Şi atunci, un tânăr oarecare din sat,
Numele Iui Ioan, sfântul Nicodim au urmat,
Din lume şi din rudenii, cu totul, au eşit.
Şi aici la mine au venit,
întru o stâncă chilie ş-au făcut,
în car£, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut
Şi pre el, dupre sfârşit,
Dumnezeu l-au proslăvit.
Peştera şi acum să găseşte
Şi „chiliia sfântului" să numeşte.
Iar dupre oarecare întâmplare,
în original: prostime.
* Alba Iulia.
754
LITERATURA ROMANA MEDIEVAIA
POEZIA
755
Cu a lui Dumnezeu mai nainte apărare; Rudele sfântului, cele din sat, Moaştele cu totul le-au rădicat Şî în Ţara Rumânească, le-au dus, La oarecare mănăstire le-au ascuns, însă la neamul lui pururea să pomeneşte, Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găseşte: Până aicea s-au umplut Cuvântul cel din început.
Acea istoric pentru mine grăită
Câ am fost bine norocită,
Vrând să arăt ce să grăesc
Acum dc mirare mă uimesc.
Nu ştiu de unde sâ încep.
Şî a grăi nu mă pricep,
Să fac o jalnică povestire
Pentru mine, sfânta mănăstire
A Silvaşului cea vestită
Acum pustie şi răsipită.
O limbă ritoricească
Trebue acum să grăiască
Să arate această întâmplare
Groaznică şi de mirare
Şi o mare nenorocire
De care gândind te îngrozăşti preste fire
Cum pravoslaviia în toată lumea să arde
De cumplita tiranic a papei şi să scade
Prin trimişii lui cei cu cheltuiială multă,
Carii neîncetat cu pravoslavnicii sc luptă,
Ca pravoslaviia să o pîiarză,
Au, cât ar putea mai tare, să o scază,
Aceasta în toate părţile s-au dus
Şi până şi la Ardeal au ajuns. Şi atunci, Ardealul, câtu-i de mare, Au simţit de la papa mare turburare: La anul şapte sute şi unul preste o mie3, Pierzare cumplită şt urgie.
Atunci Athanasie mitropoliia şi biserica îndrepta
Şi, a norocului creştinesc grijă purta.
Atunci popii latineşti om pre a lor voe au găsit
Pre acest arhereu, prea lesne de amăgit,
Sfătuindu-l 4 dogme sâ primească
Din credinţa lor cea latinească,
Că cu acestea (zice) legea nu să strică,
Nici credinţa cea bună să rădică.
Să le crează bine, aşa l-au învăţat şi i-au spus,
Că va fi cu Hristos în ceriu sus,
Fiindcă Ia papa iaste aceia
A ceriului cheia,
El deschide la toţi şi le face întrare, Că preste toate iaste mai mare. Şi aşa foarte s-au amăgit, Ponturile papii au priimit.
Nu ştiu din ce au căzut - din prostie' sau din mândrie -
La atâta cumplită ticăloşie
Că fiind om muritorii! în lume
Şi-au căutat titlul de mărime
Acestui vlădică, decă s-au unit, săracu,
l-au umplut papa sacu
De tituluşuri înalte,
Mincinoase şi deşarte;
Popilor şi norodului le-au dat nădejde,
Precum că iobăgia să va piiarde
Şi vor fi nemişii eiî
Şi feciorii lor — vai de eîî!
756
I JTERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
POEZIA
757
Acest dar mare le-au făgăduit,
Cu care i-au şî amăgit
Până s-au lepădat de Răsărit
Cu blestem şi eu jurământ.
Şi n-au câştigat nici o dobândă,
Măcar nici cât o ghindă.
Apoi norodul tot s-au pus în price,
Ca legea şi credinţa lor să nu sâ strice,
Dar nemic n-au folosit,
Că pre toţi i-au fost biruit.
Supt acest arhiereu, pre Ardealul
Ticăloşaşte l-au înpresurat amarul,
Câ au rămas cu latinii în unire
Spre a lor vecinică peire.
Unaţiia, deacâ bine s-au aşăzat
Şi cu toţii desăvârşit s-au împăcat,
Îndată s-au arătat prieteniia,
Câ au surpat din Beligrad mitropoliia,
Ca nici semn să nu să mai găsească,
De pravoslavie să se pomenească,
Vai! Sâ mai fac încă acum pomenire
Cu amar şi tânguire!
Câte răotăţi asupra mea veniră
Şi cu totul mă pustiiră.
Câ, dupre ce Ardealul cu papistaşii s-au uniiat
Şi la papa cu totul s-au plecat,
Atuncea şi maica mea, Tismana, s-au scârbit
Şi cu totul pre mine m-au părăsit;
Şi părinţii călugări m-au urât,
Toţi de la mine au fugit,
Am rămas pustie şi săracă,
Neavând ctitori, nici maică.
Atunci pizmaşii s-au sculat
Şi de toate părţile m-au prădat,
Cei di prinprejur calvini
Şi cu uniţii rumâni;
Unii au luat satele şi moşiile,
Alţii grădinile şi viile
Şi din odoară ce-am avut
Au luat cine ce-au putut
Si m-au făcut, dupre prorocic,
Ca o colibă părăsită într-o vie.
Pustie şi ufilită,
De toţi cu totul părăsită.
Pentru că unda era neîntemeiată
în Ardeal, ascunsă şi nearătată,
Venea la mine, de multe ori, părinţi,
Mulţi, din multe porţi,
Pentru ca să sc odihnească
Şi pre mine dupre cuviinţă sâ mă grijească.
însă slugile lui Hs a odihni n-au putut,
Că uniiaţii neîncetat i-au gonit,
Căci Ardealul era îngropat tot cu uniia,
Precum de demult, în răotăţi Nineviia.
N-au vrut Dumnezău să piarză ardelenii,
Precum nici atunci piievitenif
Că pre plăcutul său Domnul l-au ales,
Pre prea cuviosul Visarion4 şi l-au trimes
Om minunat şi plin de dar,
Puternic l-au trimis la Ardeal,
La anul o mie şapte sute patruzâci şi patru
S-au descoperit râotatea şi păcatu.
Aşa poruncă avea să strige şi să vestească,
Ca toţi sâ se pocăiască;
Sâ nu rămâie cineva cu papa în unire,
Că va fi întru peire.
758 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAl .Ă
POEZIA
Au strigat în Dobra şi în Deva şi în Oraştiia,
Precum lonâ 3 zile în Nineviia.
Au zis că viia ce sânt uniiaţi
Nu sânt creştini adevăraţi.
Si popii, dc când s-au unit,
Nici o taină sfântă n-au săvârşit.
Şi altele multe au zis din Scripturi,
Care sânt adevărate învăţături.
Aceasta deacă s-au vestit,
Ticăloasa unaţie rău s-a bolnăvit
Şi 1 s-au făcut rană mare,
Fiindcă au rămas la defăimare.
Apoi, sfântul de la Orăştie au venit pă drum în sus,
Şi până la scaunul Săliştii a ajuns,
De Dumnezeu fiind îndreptat,
Că acolo om uniiat nu s-au arătat,
Ci singuri prostateci rumâni
Şi cu prostime, buni creştini.
Sâliştea este supt munte, deoparte,
Scaun de şapte sate.
în Sălişte, mi sâ pare, 3 zile au şăzut
Cuvânt şi o sfeştanie le-au făcut.
Şi din Sălişte în cetatea Sibiiului au venit,
Cu vlădica Inochentie Clain5 s-au întâlnit,
Multe cu dânsul au vorbit şi l-au mustrat,
însă toate cuvintele acelea nu le-am aflat.
Numai acesta întâiu i-au zis, de împreunarea latinească
Cu totul să se părăsească.
Atunci, lângă vlădica protopopul Băianu s-au aflat.
Acesta cu ocară s-au rădicat
Asupra acelui om cuvios
Cu hulă, numindu-1 păduchios
Şi degrab, ticălosul6 s-au bolnăvit
Din Sibiiu bolnav au eşit.
Şi până acasă păduchii l-au năpădit
Şi mâncându-1, au murit.
l.-au tlus pă Visarion şi la divan, în gobernium
Să-1 vază, cine-i şi ce fel de om.
în divan deacă s-au dus,
Tot adevărul le-au spus
Şi lc-au zis, de vor voi,
Să le arate pre Athanasie, cel întăi unit,
Cum stă întreg, neputrăzit,
Căci iaste dc beserică Răsăritului despărţit
Şi pentru aceiia stă împietrit şi afurisit.
Atunci, un boierin,
De lege calvin,
Din divanul goberniei s-au sculat
Şi pă cuviosul mult cu ocară l-au cercat
Şi mult ispitindu-1, o dambla rea l-au găsit
Şi abiia din Sibiiu au eşit
I.a curtea sa, în Sumeră, au ajuns
Şi chelariului său toate i-au spus:
- Eu, (zice), sfântului vostru tare m-am împotrivit
Şi iată, cumplit m-am bolnăvit.
Deci acela jumătate s-au uscat,
Pă picioare n-au mai umblat,
însă au mâncat şi au băut,
Iar a vorbi n-au mai putut,
Ci numai ca o hiară au răgnit
în viiaţa, cât au trăit.
Acestea câte s-au spus, toate s-au făcut,
Că cei ce le-au văzut şi le-au auzit
Ei le-au mărturisit.
Şi alte minuni de Visarion s-au lucrat, Mai ales încă la Bănat.
760
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
POEZIA
761
La oraşul Lipova, unde au fost episcopie.
Acolo, prcacuviosul - de toţi să ştie —
Nincviia prin Iona s-au mântuit,
Iar uniţii, prin Visarion, nu s-au căit,
Ci au rămas tot în unire
Spre a lor vecinică peire.
Pre lonâ din mare l-au lepădat afară
Acea cumplită fiară.
Iar cuviosul Visarion fiind pă uscat,
Primejdie dc la slugile papii i s-au întâmplat,
Ci unde-i puterea cea dumnezăiască,
Nu poate râotatea omenească.
Atunci Clain, păstoriul şi arhiereu,
Temându-să de Dumnezeu,
Ca nu cumva turma lui Hristos să piiară
Şi din mâinile lui să se ceară,
Au voit sobor mare a sâ face,
Toate îndreptaudu-le şi pre norod să-1 înpacc.
Poruncă protopopilor au dat,
Scriind sâ vie tot popa şi un om din sat.
Ca dupre porunca arhierească
La sobor să se găsească.
Zi rânduită au însâmnat
Şi toţi la scaun s-au aflat.
Vlădica pă protopopi i-au luat
Cu ci în poiată au întrat.
Au zis: - Iată, unaţiia fu până acum tăinuită,
Iar acum cu totul descoperită.
Până acum au fost legată
Ca într-un sac ascunsă şi băgată.
S-au dezlegat şi au eşît afară
Şi se vede de toţi în ţară
Şi de veţi voi cu toţii să stăm
Şi de ia să ne spălăm.
Deacă vom sta cu toată ţara, putem
Cu totul să o lepădăm.
Iar un protopop din sobor s-au sculat Şi pă arhircu cu obrăznicie l-au mustrat. Tau zis: - Mariia ta, tot Ardealul stăpâneşti Şi ca un copil mic vorbeşti. Au pentru un călugăr mincinos Să-mi las eu cinstea cea de folos? Vlădica atunci s-au scârbit Şi din sobor au eşît Şi din poiată, afară, La norodul cel di pin ţară: - Auziţi, fiilor, eu când am venit Pâstoriu la voi, în unire v-am găsit. Eu trebue să mă duc la înpărăţie, Puind silinţă să vă scot din unie.
Deci soborul s-au răsipit Şi vlădica de călătorie s-au gătit. Acum, nu mai iaste mângâiere, Ci plângire şi durere.
Când sfântul Visarion în Ardeal au propoveduit,
Atuncea şi Petru Aron7 de la Roma au fost venit
Din şcoli, foarte învăţat,
Iar de pravoslavie rătăcit şi depărtat.
Şi când soborul de Clain au fost adunat,
Atunci şi Petru Aron în sobor s-au aflat.
O! de nu s-ar fî mai născut,
Că multe răotăţi acest om au făcut!
Câ, câre vlădica în sobor au vorbit,
El toate le-au fost auzit:
Şi asupra celui ce i-au făcut lui bine
Şi i-au hrănit pă el cu pâine
762
LITERATURA ROMANA MEDIE VAI Ă
POEZIA
763
Călcâiul ş-au rădicat
Şi din scaun l-au surpat,
Vlădica Inochentie la Beciu au plecat
Şi în locul său namesnic pă Nicolae au lăsat
Şi orice pricini în clios să se întâmplezc,
Toate, de el să se îndrepteze.
Aron acum, bună vreme au găsit,
Pre Inochentie la crăiasa l-au pârât
Zicând, că umblă cu făţărie
Şi nu-i drept la înpărăţie.
Iar cătră vlădica s-au arătat,
Priiatin bun dându-i şi sfat,
însă prin scrisori l-au viclenit.
Şi până Ia Roma l-au izgonit,
Acolo în robie s-au închis
Şi în toată viiaţa sa au plâns.
Apoi la Nicolae Balomireamd s-au întors
Şi din curtea arhierească cu urgie l-au scos
Şi nu numai că l-au scos şi l-au gonit
Ci şi din Ardeal, cu totul, l-au pustiit8.
Atuncea Sălişcenii,
Cu cei de lângă ei înprejureni,
Au căutat oameni sâ găsească
Treaba lor să le-o inplinească.
Şi cu toţii s-au sfătuit,
Pe trii oameni au găsit
Doi preoţi şî un mirean
Din Sălişte şi din Scaun:
Preotul Mâcenic şi cu Oprea Miclăuş
Şî preotul loann din satul Galeşi.
Pre aceşti trei i-au ales,
La chesaro-crăiasa i-au trimis.
Crăiasa rugăciunea lor o au priimit
Şi cu drag li s-au făgăduit.
Cum că ia silă lor nu Ie va face,
Ci să se odihnească în pace
Şi cu unaţiia nimene să nu-i silească,
Ci întru a lor pravoslavie să trăiască.
Atunci Aron, ca un leu răgnind, s-au sculat,
Prin scrisori după eii au alergat
Şi pă câte trii în Viena i-au închis
Şi acolo viiaţa lor s-au stins.
Aron, câte răotăţi până aici au făcut,
încă stâpânie el n-au fost avut!
Atuncea, câtva protopopi ardeleni,
Prea ticăloşi şi vicleni,
Pre stăpânul lor Clain I-au părăsit
Şi cu Aron, lupul s-a însoţit
Şi ei, cu toţii au stătut.
Mai marc lor l-au făcut.
Şi, fiindcă unaţiia rău să bolnăvisă
De când Visarion propoveduisâ,
Iară ei acum, cu toţii s-au pornit să găsească
Doftorii să o tămâduiască.
Dar nicicum n-au găsit,.
Că Dumnezeu i-a urgisit
Aron, vrând ticăloasa unaţie sâ o întărească,
S-au sculat cu putere tirăneascâ,
Şi în cincisprăzece ani de zile
Au făcut la creştini multe necazuri şi sile:
Pre unii din preoţi i-au amăgit
Şi cu deregătorii i-au cinstit.
Pre alţii, mai proşti, cu minciuni i-au înşâlat
Şi învăţăturilor sale i-au plecat.
Pre alţiî, neplecându-să lui, î-au prins
Şi prin temniţe i-au închis.
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
POEZIA
Unii în temniţe au degerat
Şi picioarele de frig le-au picat.
Alţii, de-a lui groază şi frică,
Au fugit neluându-şi ncmica.
Casele şi moşiia ş-au părăsit
Şi întru alte ţări au fugit,
Ale cărora casă cu totul le-au prădat,
Nici aşternut copiilor n-au lăsat!
Dar câte oraşe şi sate
De acesta au fost prădate!
întru aceşti ani, ce mai sus am arătat,
Trii oameni cu râvnă s-au aflat,
Toate ale lor au părăsit
Şi la mine au venit,
Nu streini şi din altă parte,
Ci dintru această patrie, neavând nici o răotate:
Vasilc Toplîţanu
Şi Ioann cu Pavel Sălăgcanu.
Acestea de sărăciia mea nu s-au scârbit,
Ci ca fii pre maică ş-au iubit;
Şi îndată s-au apucat dc chilii să le înnoiască,
Ca într-însăle să se odihnească.
Chiliile le-au înnoit,
Pre mine de gunoiu m-au curăţit
Şi alte chilii încă au mai rădicat
Care s-au fost mai surpat.
Şi au pus multă nevoinţa
Pentru mine, cu credinţă,
Vrând, cât vor putea, să mă înnoiască
Şi cu mine să lăcuiască.
Den afară, preste tot m-au acoperit,
Din lăuntru prea frumos m-au zugrăvit.
Deci alţi câlugăraşi s-au mai adunat
Şi întru toate, acestora au urmat.
Acum Aron neîncetat doria
Iar calvinii şi luteranii nu-1 îngăduia
Pravoslaviia să o răsipească,
Ca sâ nu să mai pomenească.
Să vezi aici lucru mare
Nesâturat de mirare!
Câ vechia răotate
Nu poate sâ se facă noao bunătate:
Popii lui cei uniiaţi
Era bine întemeiiaţi
Cu poroncă înpărăteascâ,
Nimcne din starea lui să clătească.
El preveleghiia lor o au stricat
La domni să-i stăpânească, i-au dat.
Şi o cărticică de la sine au izvodit,
„Floarea adevărului"y o au numit,
împotriva bisericei cu totul mincinoasă
Din gura iadului scoasă
Şi cu aceasta pre toţi i-au înpâcat
Şi lui voie să fie vlădică i-au dat.
Deci, deacă de la toţi voe au luat,
îndată la tatăl său, papa, au alergat
Pentru ca să-1 blagoslovească,
Unaţiia să o propoveduească;
St de la împărăteasa putere au luat
Şi spre Ardeal au plecat.
Deacă trebile bine s-au isprăvit,
La Blaj, în scaun au venit.
Dacă în scaun bine s-au aşăzat
De lucru lui s-au apucat.
Vezi pre acest lup de Arâviia
Cum dorea să înghită pravoslaviia!
766
LITERATURA ROMÂNĂ MF.d1evai A
POEZIA
767
Ori cu torul să o piarză,
Sau cât va putea să o scazâ.
întâi, după ce au venit,
Molitvetnice şi liturghii au tipărit,
Dintru care dogmele bisericii au stricat.
Neghini şi eresuri într-însăle au sămănat
Pe preoţi pre câţi au putut i-au prins
Şi în Blaj, la el, i-au strâns.
Carii lui i s-au plecat,
Pace şi voe slobodă le-au dat;
Iar câţi lui nu s-au supus
I-au scos afară-n târg şi i-au tuns.
Şi au avut putere să-i batjocorească,
Iar de preoţi n-au putut sâ-i lipsască.
Şi pre alţii dintru a lui neam nu i-au cruţat,
Ci prinzându-i, în cătane i-au dat.
Iar pe popa Ioann de la Răchită
E! îl socotia ca pre o vită
Şi cu urgie au mânat de l-au prins
Şi în Sibiiu l-ati trimis
Un an l-au ţinut închis;
însă pentru a lui multă răbdare
Dumnezeu au făcut cu el milă mare.
Dar încă alte câte Aron au făcut,
Cine poate sâ le cuprinză în cuvânt?
O răotate nespusă,
Prinsă şi strânsă cursă,
De care, numai deacă gândeşti,
Foarte te îngrozeşti.
Mai vino încă dupre mine şi vezi
Lucru de care să te minunezi;
Să mergem în satu, în Cut,
Să vezi vrăjmaşul Aron ce a făcut:
Cutu au fost fiscuşăscu sat
Iar Aron l-au cumpărat
Ca pe copii în şcoală să-i hrănească
Şi cu învăţătură să-i procopsească.
Dar cum i-au procopsit
îţ voiu spune mai la sfârşit.
întru acel sat era o biserică creştinească, Zidită de un domn din Ţara Rumâncască, Cu ţigle roşii acoperită Şi din lăuntru prea frumos zugrăvită; Câ vrând el pravoslaviia de tot să o piarză Nu putea biserica creştinească sâ o vază. S-au sculat, pizmaşul, de o au surpat Şi pânâ-n pământ o au stricat Şi alta în locul ei au zidit Precum el au voit.
Apoi, după ce copii toţi la şcoală s-au strâns,
Pre toţi la cătane I-au scris:
Pre unii i-au numit tisturi mai mari,
Pre alţii i-au pus sâ fie căprari,
Aşa, pre toţi i-au scris şi i-au înşâlat
Cu catalog la nemţi i-au dat.
Pc unii, dupâ ce în oaste i-au luat, departe i-au dus
Unde nici cu gândul n-au ajuns,
Alţii moşiia, casăle şi părinţii au părăsit
Şi prin alte ţări ati fugit
Şi în toate părţile s-au dus
Până şi la Ţara Noao au ajuns.
Şi aşa i-au procopsit,
Că pre toţi i-au răsipit.
Vezi răotatea cea nespusă şi mare
Carea sfârşit, nu mai are!
Creştinii credinţa lor o păzăesc,
768
I .ITERATURA ROMANĂ MEDIEVAlA
POEZIA
Iar silnicii neîncetat îi dosădesc.
Trii negustori din Beligrad cu Visarion s-au în<t>âlnit,
Când la Sibiiu au fost venit.
Unul dintru aceşti trei
Au fost pânzariul Andrei.
Aceştia pre mulţi pentru unaţie au sfătuit
Şi ca sâ nu o priimească, i-au întărit.
Aceasta Aron deacă au auzit,
Asupra lor, ca un silnic, s-au pornit
Şi pă câte trii i-au prins
In temniţă la Bâligrad i-au închis
Unul dintr-înşii, cu numele Ioan fvlăcguţă, s-au bolnăvit
Şi cu pernele în picioare au murit.
Dc aceasta tiranul s-au ruşinat
Şi pre cei doi slobozindu-i, în pace i-au lăsat.
La mijlocul câmpiei, la Pogăceaoa în sat,
Un creştin prea viteaz, cu numele Nemis Toader, s-au aflat
Pre mulţi oameni învăţându-i
Şi întru pravoslavnica credinţă întărindu-i.
Şi dc aceasta Aron a auzit
Şi nicidecum nu l-au suferit,
Ci feciorii popilor i-au adunat
Şi cu haine câtăneşti i-au îmbrăcat.
Acestea pe câmpie în sus s-au dus
Până la satul Pogăceaoa au ajuns.
Acolo să vezi ce tâlhării au lucrat!
Pe Nemeş Toader în curtea lui l-au înpuşcat.
De acolo înapoi s-au înturnat
Şi cu slujba lor lui Aron s-au închinat.
Mult au fost creştinii dosădiţi,
Dar încă n-au fost biruiţi.
Acum ce să zic sau să grâesc?
Că foarte mă îngrozăsc
De acest prea viteaz bărbat
Pentru lucrurile ce au lucrat
Care înnainte îi vor merge,
Şi vina lui nu să va ştdrge.
De mânie s-au umplut ca un pardos
Şi asupra cinului călugăresc s-au întors,
Ca de tot să-1 prăpădească,
Prin Ardeal să nu să mai găsească.
Mănăstirile cele dc piiatră le-au surpai,
Schiturile de lemn foc le-au dat;
Şi deacă toate le-au râsipit şi le-au stricat
Gura lui spre hulă a o căscat.
(Zice): - Nu jerrvermce am stricat
Ci casă tâlhăreşti am surpat.
O, de te-ar fi ars focul, Blaj10, Câ tu multe răotăţi lucraşi! Tu, din început, de la strămoşi, Ai avut stăpâni tirani şi necredincioşi, Că întru tine au fost muncit Sawa arhiereul şi mitropolit De necredinciosul Apafi Mihai, Al ţârii calvin crai.
Acestui Apafi, Aron întru toate i-au urmat,
încă şi mai tiran s-au arătat!
Apafi pre mitropolitul Sawa l-au omorât,
Iar Aron mulţi preoţi şi mireni au prăpădit.
Mihai Apafi biserici n-au stricat,
Iară Aron cinzăci şi patru au surpat.
Lucruri ca acesta n-au făcut
Mai nici tiranii ceii dc demult.
Aciia pe mucenici îi muncea,
Iar besericilc sâ zidea.
Acesta besericile au râsipit
Şi pe creştini i-au dosădit;
770
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
POEZIA
77!
Toate acestea înnainte îi vor merge
Şi păeatul lui nu sa va şterge.
Iar acum, la început întorc cuvântul
Şi voiu face şi sfârşitul:
Cum ceriului am vestit
Şi pământului m-am tânguit.
Oamenilor am arătat
Toate câte mi s-au întâmplat
Intru aceste vremi cumplite; şi cu durere
Câte am pătimit eu, ticăloasa, neavând nici o mângâiare
Sau pe cineva să mă străjuiască,
De vrăjmaşi sâ mă păzească.
Am aşteptat ajutoriu dc la Răsărit:
F.lisaveta11, fiind departe, n-au venit.
Aveam nădejde de păzitori, despre Apus
Să-mi vie, despre Dunăre, din sus;
Şi aşteptam cu multă bucurie
Ci numai arzând eu în foc, sâ se încălzească
Ia anul o mic şapte sute şăsăzăci şi doi
De Ia Buda pe Vlădica Dionisie12 să vie:
Au venit, dar nu să-mi folosească,
Mi s-au sculat asuprâ-mi pizmaşi noi:
Pavel Aron de la Blaj
Şi Nopceştii catolici din Silvaşi,
A căror nume, amândoi.
Ie cuprinde un pocoi15
Să fie casa lor pustie
Şi cu cei drepţi să nu să scrie.
Şi Aron pe unii din călugâraşi'4 i-au prins
Şi în temniţă, la Sibiiu, i-au închis,
Zece luni şi jumătate
Neavând ei nici o răotate;
Nici scârbă mare au avut
Ştiind că toţi sfinţii aşa au pătimit.
Iar alţii, de a lui groază şi frică
Au fugit neluând nemică
Şi au trecut în 'Ţara Rumânească,
Acolo de eretici să se odihnească.
Acest vlădică Aroneanul
Stingă-1 Dumnezeu cu tot neamul,
Că s-au sculat cu calvinii de au venit
Şi pre mine cu totul m-au pustiit,
Grădinile au stricat şi lc-au supart,
Chiliile, cât au putut, le-au supart
Iară pă mine să mă surpe jos n-au putut,
Că praf şi tunuri n-au avut.
Ci lemne înlăuntru au grămădit şi le-au aprins,
Arză-1 focul Gheenii cel nestins.
Acum pizmaşul s-au bucurat
Mănăstirea Silvaşului o au surpat;
Dar nu-i mănăstirea Silvaşului,
Cî a lui Ioann Bogoslavuluî.
Deci sfântul Ioann pentru mine
Va răspunde la judecata ce vine,
Unde pizmaşul nu va putea răspunde.
Şi vina nu i sâ va ascunde.
Pre călugăraşi din Sibii i-au scos
Şi i-au gonit pă Olt în jos,
Surguni în Ţara Rumânească,
De mine să nu să mai pomenească.
Toţi, acum, pentru mine vor uita,
Iar pietrile neîncetat vor striga:
Să fie de toţi şi de beserici blâstâmat,
Acela ce m-au surpat;
Şi de sfinţii părinţi afurisit
Cela cc m-au pustiit;
Partea cu drepţii să nu-i fie
La cereasca înpărăţie.
POEZIA
ANONIM VERS URI PENTR U MOAR TEA DOMNULUI GRIGORE GHICA, ÎNTÂMPLATĂ LA ANUL 1777 OCTOMBRIE 1
Vrând sâ arăt şi să grăesc, De mirare mă uimesc. A grăi nu mă pricep, Nu ştiu de unde să încep, Să făcu o jalnică vorbă De Grigorie Ghica-vodă, Gel puternic şi vestit, La cc sfârşit au venit. O limbă ritoriciascâ Ar trebui să vorbească, Să arate aciasta tâmplare Gro<a>znic<ă> şi de mirare, Din care îi cunoscut foarte Halul lumii cei deşarte Şi cum n-are nici un bine Lumia, statornic în sine. Să cugete orice om Tâmplarîa acestui domn. Ca să vază înnalta stare Ce primejdie gre are.
Era plin de bucurie Luând a triia domnie. Şi în vremea cât au domnit Cu mari nădejdi s-au hrănit. Dar aceste nădejdi multe Nu putură să-i agiute, Ca sâ pue la lucrare Cugetul mării-sale, Nici putu să să păzască De urgie înpărătească. Căci făr de veste îl ajunsă Primejdie ce ascunsă, Primejdie gria de moarte, Cu care li-au sfârşit toate. Şi nu dc moarte firiască, Cc de sabie turciascâ. S-au vestit în ţara toată Cum că vine de la Poartă Un capigiu rânduit Şi conace i-au gătit. Iar nimeni nu ştie, Cu cc trebi câ venie. Numai vodă au zis că ştie, Arătând în spătărie. Fiind boerimia toată Şi obicinuita gloată, Cu o săptămână înnainte, Au zis aceste cuvinte: - Acest capigiu ce vine Este prieten cu mine Şi-i trimes ca să vestiască De poronca înpărătiască, Că nu-i grijă de război
774
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVA1Ă
POEZIA
775
Aicia în ţar<ă> la noi.	Căci nici din pat nu sâ scoală.
Şi-aduce ferman de pace.	Vodă auzind, au crezut
După cum ştire ne face.	Ca cum l-ar fi şi văzut
O, ci urât prieteşug	Şi neavând nici un prepus,
Şi aşa gro<a>znic vicleşug!	I-au trimis acest răspuns:
O, ce vestire tăcută	Să nu facă osteneală
Numai la duşmani plăcută!	Fiind supărat de boală,
	Câ a merge măriia-sa
După ce s-au auzit	Acolo la gazda sa.
Câ la Şanta au sosit,	Si mai mult să amâgisă
I s-au trimis înnainte	Pentru boeri ce fugisă.
Alai cu domniască cinste,	Să facă cu turcu sfat,
Ca să-i facă întâmpinare,	Ca să le vie de hac.
Fiind bei şi agă mare	De ar fi spus drept Fotachie
Şi cu pompă să-1 priimiască	Precum a spus Gavrilachie,
Ca pre-o slugă înpărâtiască,	Poate ar fi putut prepune
Căci s-au vestit tuturor,	Ace ascunsă înşâlăciune.
Cu paia de ibrihor.	Dar ce să zicem mai mult;
Şi aşa întrând în oraş	Ciasul morţii nu-i ştiut!
Acest prieten ucigaş,	Deci, duminică sara,
Mergând cu al său agarlâc	O, ce cias şi zi amară!
La casăle de beilic,	Poruncisă să gătească
Sâmbătă diacă au sosit.	Carata sa cia domniască
Zezi, vicleşug ce au găsit!	Cu atâta grăbire marc,
Au zis, cum că-i bolnav foarte	Ca cum ar merge la pn<m>blare.
Şi au cerşut doftor să-1 caute,	Adese zice şi întreba:
Trimiţând lui vodă ştire	Ce nu-i aduc carata?
Cum că au slăbit preste fire.	- Ziceţi, mai curând să tragă,
Şi ar vre sâ vie la curte	Ca vremea să nu se treacă.
Având a vorbi multe,	Si aşa, în grabă purcezând,
Trebi mari, lucruri înalte	Au rămas doamna plângând,
Şi fermanuri sâ-i arate,	Căci i-au zis să nu meargă
Dar nu poate pentru boală,	Până a cerceta să vadă
776
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
I'OEZIA
777
Acei turc aşa numit,	Pentru vodă, că I-au prins
Cu ce porunci au venit?	Şi lesne l-au amăgit,
Har, fiind ca şi mai-naintc.	Precum n-au nădăjduit.
La nimic n-au vrut sa asculte.	Pre copii, cu tufingiul
Nici atunci n-au ascultat	I-au luat la cafegii
Acest folositoriu sfat.	Adică, ca să-i cinstiaseă
Iar, când au vrut să purciagă,	Pre orânduiala turcească,
Tufiirigiu-paşa întriabă:	Cu ciubuc, cu cafele,
- Afendi, amu ar fi bine	Sâ nu ste pe la perdele;
Sâ mai eu oameni cu mine,	Ca de-or auzi strigare,
Măcar câţiva tufiingii,	Să nu iacă turburare.
Câ mârg numai doi copii	Unii turci şădia la uşi,
Şl dintre boernaşi,	Alţî prin cămări ascunşi,
Al doilea cămăraş.	Precum era poruncit,
Atunci vodă i-au răspuns:	Decuvreme rânduit.
- Nu trebue, sânt de-agiuns!	Atunci au întrat în casă
Bostangii să gătisă,	Aciia ce sâ armasă
Precum li se porimcisâ.	Şi uşile închizând
Şî i-au eşit înainte,	Au statui cu toţi rând.
L-au întâmplinat eu cinste.	
Şi, suindu-se pre scară,	Văzând vodâ-aşa strămutare,
Sprijinit dc suptsuoarâ,	L-au cuprins rece sudoare,
Unii îl ţine de poale,	Căci atuncea-au cunoscut
Alţii face temănale.	Silţa-în care au căzut,
Dar acele găuri, toate,	Din care-a scăpa nu poate
Er<au> tocmite spre moarte.	Şi sfârşitul i-i aproape!
Căci dacă s-au suit sus	Deci, făcând puţină vorbă
Şî la capigiu s-au dus,	Captciul cătră vodă:
L-au privi<t> cu bucurie,	Ce i-au zis, cum l-au mustrat,
Arâtându-i prietenie,	Nu ştiu, că nu m-am tâmplat
Zicând: Bine-aî venit.	Acolo unde vorbe.
Prietenul meu cel dorit!	Au cerşut tabac să be,
Dar cheful le era cu diadins	Tabachcrca o deschis.
778
I.ITKRATURA ROMANĂ MEDIEVAIÂ
POEZIA
779
Şi cătră vodă o întins.	Ia aminte şi ascultă
Şi când vodă s-au plecat,	Aşteptând ceva să audă.
Adecă să ia tabac,	Şi aude un sunet tăcut
Face semn la haznatariul	Şi un huit necunoscut.
Să-1 lovască cu bamgeriu.	Mai ales, au auzit
Şi îndată îl loveşte în spate	Un glas slab şî amorţit
Şi-i dete o rană de moarte.	A lui vodă, ce striga
Atunci vodă căzând pre pat:	Când cu turcii se lupta
- Aman, efendi - au strigat;	Şi alergă să între în casă.
Fie-ţi milă, nu mă pierde,	Iar cei de la uşă nu-11 asă.
Că nu am nici o nădejde!	Deci i-au căutat sâ se întoarcă,
Ce, de pot, chiverniseşte,	Că, singur, cc vrea sâ facă?!
Cu chip de mă maizileşte	Iar vodă cu atâţia munci,
Şi mă scoate din urgie,	Precum am zis, de mucenici,
Nu-mi lăsa casa pustie.	După cc au slăbit de tot
Dar, cine vria să-1 asculte	Şi s-au văzut ca un mort.
Sau să vie să-i agiute?	Atunci, dar, şi gelatu
Căci, îndată, ciialalţi	I-au tăet de la trup capul,
Bostangii ce sta armaţi,	Ţiindu-I, mişcând, în mână,
Năvăli ca nişte hiarâ ,	Capigiul îl închină.
Şi în cuţite îl luară.	Iar trupul cel mult căznit
El, de spaimă şi de frică,	Şî dc cuţite răzbit
Sâ smâneeşte şi să aruncă;	Şădc pre faţa casei'<n>tins,
Şi cu dânşii s-au luptat,	Izvorând sânge dintr-îns;
Până ş-o fereastră-au spart,	Şi se bate ca un peşte,
Vrând să iasă şi se scape	In sânge să tăvăleşte.
De acia cumplită moarte.	
Dar n-au câştigat folos	Dupâ ce l-au dezbrăcat,
Căci că l-au coborât jos.	Cu o frânghie l-au legat
Şi, pentru ca să nu strige,	Şi I-au dat pe-o feriastră gios
Un turc de grumazi îl strânge:	Despre grădină, din jos,
'Fufigiu-paşa prepune	Unde bostangiî sapă
Cum câ semnilc nu-s bune.	Şi acolo, gol, îi îngroapă,
780
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALĂ
Din averile lui roate
Neavând la a sa moarte
Măcar patru coţi de pânză
Pe trup să i sâ tinză.
Iar capul într-o cutie
S-au trimis la înpărăţie
Cât şi averile lui toate
S-au luat <diu> beilic, la Poartă,
Ca cunoscut' să fie
Inpărăteasca urgie.
Şi aşa s-a săvârşit
Ghica-vodă cel vestit,
Cu o moarte-atâia de cumplită.
Straşnică şi necinstită.
Şi las ca să socotiască
Orice minte ominiască,
I,a ce hal este rămasă
Această vestită casă.
Că tot într-acia toamnă.
Au pornit şi biata doamnă:
Mult jalnică şi mâhnită,
Văduvă, la port cernită,
Cu tinere beyedelc,
Cuprinsă de multă jele.
Din curte s-au rădicat,
Ş-au pornit la Ţarigrad.
XIV. CĂRŢILE POPULARE
1777-1778
ESOPIIA. VIAŢA ŞI PILDELE PREA ÎNŢELEP1VL UI ESOP
adecă
Viiaţa preaiuţeleptului şi minimalului Esop, carele au fost de neamul lui frâne din Ţara Frâncească. Iar viiaţa şi petrecerea lui de folos iaste ca să o arătăm şi pre limba noastră cea de moşie rumânească, ca să poată înţelege toţi pre rând de-amărâmul precum au fost, şi câte ispite şi nevoi mari au petrecut şi ce feliuri de lucruri minunate au făcut.
Firea şi fcliul tuturor lucrurilor care sânt întru oameni cercetate si aflate de oamenii cei vechi şi înţelepţi, aşijderea şi pentru înţeleptul Esop1, depriuzând dascălii cei buni si unii de la alţii învăţând învăţătura lui, apucând-o ca pre un odor scump şi ţiindu-o, iată că s-au mânat vremea dc să istoreşte şi până astăzi pc la toţi unde să află tipografii aşezate dc dascălii cei aleşi, la greci, la latini, la sârbi şi la nemţi, să află şi istoriia lui Esop, scrisă sau tipărită cu viiaţa şi cu pildele lui. Că cu adevărat sânt învăţăturile lui de mare folos celor ce iuhesc învăţătura şi să nevoiesc a fi înţelepţi şi pricepuţi. Că măcar că era el păgân şi închinători dc idoli, câ încă nu strălucise darul lui Dumnezeu pre lume, fiind cu mulţi ani mai înainte de venirea lui Isus Hristos în i rup, căci pre acele vremi era toată ! urnea
784
liTERATURAROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
785
împiedecată de înşălăciunea diiavolului şi sâ închina idolilor, şi măcar pre multe locuri pomeneşte istoriia de dumnezeii elincşti: dc Apolon, de Dna3, de Zevs, tle Ermis, de Aris, dc Cron şi de alţii mulţi cum să fie fost grăind şi răspunzând, dară aceia o putem crede cum câ s-au fost sâlcşluînd diiavolul într-acei idoli şi au fost răspunzând şi au fost făcând îndă-mânături dc s-au fost înşălând ticăloşii oameni şi au fost zicând câ sâni dumnezei si s-au fost închinând lor.^
însă pentru înţeleptul Esop trebuiaşte să povestim că învăţătura lui şi înţelepciunea lui n-au fost de la niscari dascăli învăţată, ci numai din darul lui Dumnezeu şi atâta ajunsese, de au întrecut pre toţi dascălii ce era pre vremilc acelea şi pre toţi filosofii cu înţelepciunea lui. Că cuvântelc lui cc grăia nu era din niscari scripturi vechi mai de demult luate, ci cu mintea lui şi cu basnele lui toată firea omului o socotiia şi la sine o trăgea şi nici un dascăl dc pre acele vremi nu putea să siea împotriva lui cu avântul, căci cuvintele lui era tot cu pilde, spre paseri, spre dobitoacele câmpului şi spre alte poveşti, precum arată pre înţeles mai nainte la pildele lui, carele pre mulţi întorcea spre folos şi cine îl asculta scăpa de mari nevoi şi din cumpene de moarte. Pentru că nu numai cu cuvântul tocmita viiaţa oamenilor, ci mai vârtos cu lucrul şi cu îndreptarea.4
ARĂTAREA CHIPULUI LUI
Că fiind el din Ţara Prânccască5, iar norocul lui cel prost şi întâmplarea cea rea atât îl pogorâsc dc jos, cât căzu la robie, de fu vândut şi cumpărat. Deci fiind el rob, precum iaste rândul robilor, iar firea lui cea ascuţită era slobodă, întru nimic nu era învăluită sau smintită de robie, ci era ca un izvor curgâtoriu, dintru a căruia învăţătură mulţi să adapă, carele pre mulţi întristaţi şi scârbiţi îi mângâia.
însă la trupul lui era grozav, mai grozav decât toţi grozavii şi decât toţi oamenii mai poznit*. întâi era grebănos şi malecos, grumazii îi era strâmbi şi nasul îi era cârn băcârn, negru la obraz şi buzat, şi umflat ia pântece şi, după cuvântul dascălului Om ir""', mai grozav decât toată grozăviia. Glasul îi era amorţit şi peltiv la limbă şi gângav. Iar de slujbă era foarte destoinic şi harnic de lucru. Ori la ce să vrea apuca, lucra cu roată osârdiia inimii. Era o minune mare să vază cineva un trup becisnic şi de nimica, precum era acesta poznit şi pedepsit, şi să facă nişte lucruri mari ca acelea şi prea minunate. Iar pre cât era de gros la trup şi gras, pre atâta era de iscusit la minte şi marc înţelept, gata spre tot răspunsul.
într-o zi îl trimisă domnul său în ţarină să lucreze cu alţi robi, pentru că de alt lucru al casii nu era. Drept aceia deacă mersă la ţarină, începu a lucra cu toată osârdiia. Iară întru aceia vreme era un gredinari la domnul său, carele adusă nişte smochine (trufanda) adecă pârgă noao. Iar domnul său, deacă le văzu, îi păru foarte bine şi zise unui rob, ce slujiia la masă, pre carele îl chiema pre nume Agatpodi, să strângă acele smochine să le puie undeva să stea bine, până când va veni de la baie să lc mănânce. Deci luo acel rob smochinele şi le pusă în cămară. Atuncea veni şi Esop de la lucru din ţarină, iar ceialalţi robi, deacă-1 văzură, le părea foarte bine şi să sfătuiră să mănânce smochinele şi, deacă le va cere domnul lor, să năpâstuiască pre Esop, sâ zică că le-au mâncat el. Şi mâncară smochinele şi râdea de Esop, zicând:
- Oh! vai de tine, Esoape, ce vei să păţi, deacă va veni domnul nostru acasă.
Maî poznic — Mai urât, mai dezagreabil Homer.
786
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
CĂRŢILE POPUIARE
787
Apoi veni şi domnul lor acasă dc la baie şi, şăzând la vremea de prânz, ceru smochinele îndată. Iar robii toţi odată răspunsără că le-au mâncat Esop.
Acestea auzând domnul lor, să mânie foarte râu pc Esop şi porunci să-1 dezbrace până la piialea goală şi să-1 bată. Şi-i zisă:
— Spurcat ce eşti tu, dar cum ai cutezat de ai întrat în cămara mea şi ai mâncat smochinele?
Acestea auzând Esop, să mira şi îndată şi cunoscu vicleşugul ccloralalţi robi şi nu putu a zice sau a vorbi nimic înaintea domnului său, temându-să de moarte. Apoi văzu că-1 dezbracă şi vor să-1 bată. Deci căzu la picioarele domnului său şi să ruga zicând:
— O, doamne preamilostive, îngădui aş te-mă puţintel!
Şi îndată apucă încrop, adecă apă caldă, şi beu înainte lui şi-şi băgă degetele în gură şi vărsă numai apă, că nu mâncasâ alt nimic. Apoi zisă:
— Doamne, porunceşte să bea şi tovaroşiî mici şi să facă precum am făcut şi eu, ca să se arate cine au mâncat smochinele!
Iară domnul său, deacă văzu înţelepciunea lui Esop, se mira foarte şi îndată porunci să facă şi ceialalţi aşa. Iar ei sâ apucară de băură încropul şi nu vrea să-şi bage degetul în gură. Iar domnul lor îi pripi şi încă nu apucară să-şi bage degetele în gură şi îndată începură a vărsa încropul, împreună cu smochinele.
Atuncea căzu Esop la picioarele domnului său şi sâ ruga să răsplătească clevetitorilor lui. Şi îndată porunci domnul său de-i dezbrăcarâ cu pieile goale şi-i bătură foarte rău. Şi să plini atuncea cuvântul Scripturii, unde zice că „cela ce sapă groapa altuia cade el într-însa"6.
Iară când fu a doao zi, vru domnul lor să meargă la primblare şi zise lui Esop sâ meargă la vie, să sape cu alţi lucrători. Şi mergând Esop la vie, întâmpină pre nişte popi ai
Artemidei trecând pre acolea, pentru că rătădsă drumul. Iar deacă văzură pe Esop, să abătură din cale de-1 întrebară să le arate drumul carele merge la sat. Iară Esop, văzându-i aşa osteniţi şi supăraţi, îi dusă supt umbra unui copaci, şi le aşternu masă şi-i ospăta foarte bine. Şi le arătă şi drumul carele merge la oraşe. Iară popii, deacă văzură prieteşugul lui Esop şi ospeţui care le fâcusă, rădicară toţi mâinile spre ceriu şi să rugară lui Dumnezeu să-i facă plată dreaptă pentru prieteşugul ce le-au făcut şi-şi luară mulţămita şi zioa bună de la Esop şi purceasărâ la drum.
Iară Esop mersă în vie şi începu a lucra cu toată inima şi să osteni pentru zăduhul soarelui. Dc aceiia mersă supt umbra unui pom şi să lăsă să se odihnească puţintel. Şi adurmi şi văzu în somn pre norocul său, adecă cum veni oarecine şi-i dărui dezlegare limbii, şi înţelepciunea tâlcurilor, şi priceperea tuturor blaznclor şi înţelegerea tuturor pildelor şi dezlegarea tuturor vorbelor celor încurcate.
Şi deşteptându-sâ din somn, să văzu limpede la graiu şi grăi dezlegat, căci mai nainte vreme când grăia, numai de-abiia i se înţelegea glasul sau graiul, că grăia foarte rău. Şi începu a zice ccloralalţi tovarăşi:
- Oh! voi, măgari şi dobitoace, pre Dumnezeul mieu, să mă credeţi, că foarte bine am cunoscut de unde mi-au venit mie această dezlegare limbii şi priceperea; cu adevărat să ştii că din ospcţul popiior, căci i-am ospătat şi le-am arătat şi drumul. (Pentru aceia când va face cineva cuiva vreun bine, cât de puţin, aceia sâ aibă bună-credinţă şi nădejde că va lua plată de la Dumnezeu.)
Aceste zisă şi iară începu a lucra vârtos. Atuncea veni şi ispravnicul lucrătorilor, ce-1 chiema Zinas, ca să vază cum sapă lucrătorii viia. Şi văzu pre unul lucrând mai prost, decât ceialalţi. Şi începu a-1 bate cu un toiag foarte tare,
788
LITERATURA ROMÂNA MEL1IEVAIA
CĂRŢILE POPUIARE
Aceasta văzând Esop, i să făcu milă de dânsul şt zisă cătră ispravnicul viei:
- Omule, peniru ce baţ pre acest biet de om aşa rău, că nimic nu-ţi strică. Să ştii că dc aceasta voi spune stăpânului mieu.
Aceasta auzând Zinas, să miră foarte de Esop cum grăiaşte aşa limpede şi frumos şt gândi întru sine zicând:
„Acesta Esop de astăzi înainte nici un bine nu va grăi dc mine, nici un bine nu-m va face şi mergând la domnul sâ mă pârască, poate că mă va şi certa şi mă va scoate din isprăvnicie. Numai, decât va merge el înainte să mă pârască, mai bine să merg eu sâ-1 grăiesc de rău cât voiu putea şi-i voiu face urât înaintea domnului micu".
Şî îndată purceasă cu mânie marc şi deacă sosi, intră în casă la stăpânul său şi-i zise:
- Bine tc găsii, domnul mieu, sănătos; să trăieşti mulţi ani cu pace.
Iar stăpânul său îi zisă:
- Bine-ai venit, Zinas.
Şi stând Zinas înaintea domnului său, să făcu mâhnit la faţă foarte şi-l întrebă stăpânul său şi-i zisă:
- Zinas, pentru cc eşti aşa mâhnit şi-ţi faci inima şi voia rea? Iar Zinas zisă:
- Pentru aceasta, domnul mieu, că s-au făcut o minune astăzi la vie.
Iar domnul său zisă:
- Ce feliu de minune? Au doară au făcut vreun pom niscari poame făr dc vnfmea lui? Sau vreun dobitoc au făcut vreun pripas pă dinafară fixei lui?
Răspunsă Zinas şi zisă:
- Ba, domnul mieu, nu aceasta, ci alta iaste.
Şî începu a grăi de rău de bietul Esop, zicând că au înjurat Esop pre dumnezei, şi pre tine, şi pre mine. Acestea auzând stăpânul său, s-au mâniiat foarte rău pe Esop şi zisă cătră Zinas:
- De acum înainte ţi—1 dau pc mână; deci vei face cu dânsul cc-ţî va fi voia.
Anmcea veni şi Esop acasă şi deaca înţelcsă povestea, zisă către Zinas:
- Acum, jupânc, dc astăzi înainte vei face cu mine ce-t va fi vota, că mă văz că ţi-s dat pre seamă, şi-ţî fu pe voia ta.
Dupâ aceia, când fu într-o zi, veni un neguţătorul dc întreba să cumpere dobitoace. Şi trecând pre acolea, întrebă pre Zinas doară ar avea dobitoace să-i vânză.
Răspunse Zinas şi-i zise:
- Dobitoc nu am, dar am un rob să ţi-l vânz. Ncgutâtoriul zisă:
- Arată-mi-1, să-1 văz!
Şi deacă adusă pre Esop înainte, unde-i văzu neguţâtoriul aşa poznit şi grozav, zise:
- Dar acesta omu-i, lemnu-i, oîariu-i, au ce-i? Eu aş zice că-i un burduf. Apoi zisă cătră Zinas: Omule, mă mir de tine pentru cc mă zăhoveşri, de n-am mers să-m păzesc drumul, ci mă zăboveşti peniru această scârnă. Au doară mă ocărăşti?
Şi îndată purceasă mânios.
Iar Esop alergă după dânsul şi-i zise:
- Stăi, nu fugi.
Iar neguţâtoriul să întoarse şi zise lui Esop:
- Fugi dinaintea mea, nu te atinge de mine, să nu mă spurci!
Iar Esop răspunsă şi zise:
- Spune-m drept, pentru ce ai venit aicea? Neguţătorul zise:
- Atu venit să cumpăr vreun lucru de treabă, iar nu o mascara ca tine.
790
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
CĂRŢILE POl'UIARE
791
Esop zise:
- Cumpără-mă pre mine, neguţătoriule. Neguţătoriul zise:
- Dar tic ce treabă eşti tu a lucra, un urât ca tine? Esop zise:
- De vei avea coconi plângători, punc-mă pe mine să ţi-i mângâi.
Acestea auzind, neguţătoriul râsâ mult. Apoi zisă cătrâ Zinas:
- Intreba-te-voi în cât preţ mie îl vei da? Zinas zise:
- In cât îm va fi voia: în trei mangări.
Şi dete neguţătoriul trei mangări şi luo pe Esop şi zisă:
- Nimic am dat şi nimic am luat. Şi purceasără de acolo.
Iar deacă veniră acasă, avea neguţătoriul doi copii mici plângători. Şi cum văzură pe Esop, să spăriiară şi zbiera tare, şi să ascundea prin unghiuri şi tăcea. Atuncea zisă Esop:
- Jupâne, dar nu-ti aduci aminte, când m-aî cumpărat, cum ţ-am zis că-ţî voi mângâia coconii să nu plângă.
Iar stăpânul său râdea şi-i zise:
- Vino încoace, la tovaroşii tăi!
Şi-1 băgară în casă. Iarâ ceialalţi robi, dacă-l văzură, zisâră unul cătrâ altul:
- Oare ce iaste becisnicia stăpânului nostru? Poate câ au fost orb, de au cumpărat această poznă, să spaie coconii.
Şi-1 lua în rls cu toţii.
Apoi, preste doao-trei zile, porunci stăpânul său robilor să-î gătească cele de cale, că mâine, zicea, cum mai curând sâ purcează spre răsărit pentru negoţ. Decii gătiră robii povara: lega şi gătita care ce va lua să ducă în spinare. Atuncea Esop sâ ruga celoralalţi robi să-i dea ceva uşor să ducă, căci încă nu era deprins cu greu. Iară ci zisâră:
- Măcar de nu ai duce nimic şi de ai şi lipsi, un grozav ce eşti, nici o pagubă nu va fi de tine.
Iară el încă să mai rugă lor. Ei ziseră:
- Ia-ţi ce ţi-i voia. Esop mulţămi lor şi zise:
- Fraţilor, eu încă sânt rob, nu trebuiaşte să merg slobod. Şi văzu Esop o coşniţâ mare plină de pâine, gătită drumului
mărinde, carea abiia o vrea rădica un om. El zise să i-o ridice în spinare. Iară ceialalţi robi râdea de dânsul, zicând:
- Nu va putea fi în lume om mai nebun decât acesta, căci că până acum să ruga să-i dăm cc va fi mai uşor sâ ducă, iar acum el s-au apucat să ducă ce-i mai greu. Nu avem ce-i face, ci să-1 lăsăm în voia lui.
Şi-i rădicară coşul cu pâinea în spate. Iar stăpânul său îl văzu pe bietul Esop mergând cu atâta povară şi atâta îi tremura vinele şi mergea pe cale tot şovăind de greotate. Iar stâpânu-său, văzându-1, sâ mira zicând:
- Săracul Esop, să vede că-i iaste drag a sluji, că iată, el numai acuma încă ş-au plătit preţul, câ duce sarcina cât un măgari.
Şi deacă poposiră la vremea de prânz, şezură de mâncară pâine şi să deşartă coşniţa, de rămasă pe jumătate. Deci deacă purceasără de acolo, iar Esop mergea ducând coşniţa mai uşor cu povara. Si deacă poposiră şi de amiiazăzi, mâncară pâinea mai toată. Şi purciasărâ, iar Esop mergea ducând coşniţa deşartă şi sâ ducea înaintea tuturor. Atuncea ceialalţi robi, văzând aceasta, ziseră:
- Vedeţi, fraţilor, câ noi am ţinut pc Flsop nebun, iar el iaste mai cuminte decât noi toţi. Că el au luat coşul cu pâinea, carea merge tot impuţinându-să şî scăzând. Şi deacă sfârşim pâinea, el acum merge slobod. Iar noi am rădicat: unul aşternutul, altul hainele şi vasele, carele nu mai scad.
792
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
793
Şi deacă am sosit ia Asiia, unde năzuiam noi, stăpânul nostru, ca un neguţătoriu iscusit ce era, vându robii toţi şi făcu dobândă multă. Numai ce-i rămase un gramatic şi un psalti-cbiaş şi bietul Esop. Iar un neguţătoriu fiind cunoscut stăpânului nostru, zise cătră dânsul să ducă acei irei robi la oraşul Şamului, adecă târgul lui Simeon, câ acolo îi va vinde cu preţ şi va face dobândă. Deci neguţătoriul făcu aşa că mersă la târgul Iul Simeon. Si au îmbrăcat pe gramatic şi pe psaltis foarte frumos şi i-au scos în târg. Iar pc bietul Esop l-au îmbrăcat într-un harariu, adecă sac, ca pre un becistnic şi 1-au pus între ceialalţi. Deci cine trecea pe aciia, toţi să mira şi zicea:
- De unde s-au luat această grozăvie? Şi încă l-au pus între cei voinici, frumoşi, de-i grozăveşte şi pre dânşii!
Iar Esop, văzând că toţi râd de dânsul, sta şi ei de să mira şi căuta tuturor.
Şi între cei privitori era şi Xantos, filosoful; prîvighiia şi el şi să mira. Şi văzând pre acei doi cu atâta iscusire şi în mijlocul lor acea grozăvie, să mira de mintea filosofului neguţătoriului, cum de pusă la mijloc acea grozăvie de strică şi preţul eeloralalţi. Şi veni mai aproape de întrebă pre gramatic şi zise:
- De unde eşti, brea? El zise:
- Dc la Capadocbiia. Xantos zise:
- Ce feliu dc meşterşng ştii?
Gramaticul răspunse că ştie toate mcştctşugurile. Aceasta auzind Esop, rasă.
Iarâ ucenicii lui Xantos, carii mergea după dânsul, ci văzură câ râdea Esop şi văzură la dânsul nişte dinţi negri şi scârnavi şi li să părea cum câ văzusă o minune. Şî zise unul către altul:
-Acesta iaste un foaie cu dinţi.
Iară celalalt zise că n-au râs, ci au râgâit, că l-au apucat durere la inimă. Apoi, vrând sâ ştie de cc au râs, sa apropie unul de-1 întrebă pentru ce au râs. Răspunsă Esop şi-i zise:
- Fugi dinaintea mea, oaie de marc! Iar el să dusă ruşinat.
Xantos mersă la neguţătoriu şi întrebă cât cerc pc gramatic. Neguţătoriul zise:
- Doao mii de aspri.
Şi întrebă Xantos şi pre psaltis de unde iasie. El zisă:
- Eu sânt de la Lida.
Şi-1 întrebă ce meşterşug ştie. Iar el răspunsă că ştie toate. Această bârfeală auziud-o Esop, iar rasă, Iar unul din ucenicii lui Xantos iar il întrebă pentru ce au râs. El zisă, adecă Esop răspunsă:
- Să nu cumva, auzi tu, ţap de mare! Iar el tot îl întreba sâ stie de ce au râs.
Deci Xantos întrebă pe neguţătoriul cât cere pe cântăreţ. Aşijderea ceni doao mii de aspri. Apoi Xantos întrebă şi pentru Esop cât cere pe dânsul. Răspunsă neguţătoriul şi-i zise:
- Trei mii de aspri.
Deci Xantos, deacă auzi aceasta, sâ mânia şi să întoarse ca să se ducă de acolea într-altă parte.
Iară ucenicii lui îl întrebară: au doară nu-i plăcură acei robi, de să întoarsă de la dânşii? El zisă lor:
- Nu-m plăcură, pentru că sânt pica scumpi. Iar ucenicii lui zisără:
- Obiceiul neguţătorilor aşa iaste, sâ ceaie cât de mult. Iar dumitalc nu ti sâ cade să te mânii şt sâ ie întorci de la neguţătoriu, ca poate si acel grozav va fi lucrând ca şi cei frumoşi.
Xantos zise:
- Aşa e, bine ziceţi voi, numai de voi cumpăra eu pre acel poznit, de ce treabă îm va fi, pentru că iaste o batjocură şi o mascara. Şi neguţătoriia mea va fi ocărâtă. Altă iarăş: şi fomeia
794
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
795
mea ştiţi cum iaste de gingaşă, să nu cumva să cârtească câtu-i de grozav.
Ucenicii lui zisără:
- Cu adevărat, dascăle, bun iaste acesta de treaba fămeilor în casă, câ nu te vei teme cum că va râvni vreuna ia dânsul.
Xantos zisă:
- Să-1 întrebăm cu deadânsul cc meşterşug ştie. Şi să apropie de Esop şi-1 întrebă dc sănătate, zicând: Bucură-te, Esope.
Răspunse Esop şi-i zise:
- De cc să mă bucur, căci eu nu sunt scârbit, nici mâhnit. Xantos zisă:
- Inchinu-mă dumitale.
- Şi cu dumitale.
Iar ceialalţi filosofi numai ci sta şi să mira dc Esop, cum iaste gata la răspuns şi grăiaşte cu îndrăzneală cuvântul. Şi iară întrebă Xantos pe Esop şi-i zisă:
- Cc feli de om eşti? Esop zisă:
- Negru, precum mă vezi. Xantos zisă:
- Nu te întreb eu de negru sau de alb, că tc văz cu cum eşti, cî tc întreb de unde ai născut.
Esop zisă:
- Din maica mea, fund grea. Xantos zisă:
- Nu te întreb nice de aceasta, ci tc întreb de loc, unde ai născut.
Esop zisă:
- Nu mi-au spus maica mea unde m-au născut. Maica mea au răposat de multă vrdmc şi eu am fost rămas prunc mic şi n-am apucat să-m spuic unde m-au născut: în casă, au în tindă.
Xantos zisă:
- Dar ce meşterşug ştii?
Răspunsă Esop şi-i zisă:
- Nici un meşterşug!
- Dară pentru ce nu ai învăţat? Esop zisă:
- De vreme ce zisără tovaroşii că ştiu toate meşterşugurile, iată dar că mie nu mi-au rămas nici un meşterşug să-1 învăţ.
Aceste auzind ucenicii lui Xantos, îşi adusără aminte de ce au râs Esop şi să mira foarte mult de mintea lui şi mintea cea proastă, adecă de minciuna tovaroşilor lui. Că nu iaste în lume om ca acela carele să ştie toate meşterşugurile.
Deci iară zisă Xantos lui Esop:
- Vrea-vei sâ te cumpăr? Răspunsă Esop şi-i zisă:
- De aciasta nu-ţ dau eu sfat de la mine, ci fă cum îţi iaste voia, ori mă cumpără, ori nu mă cumpăra, că mic îmi iaste totuna. Aceasta nu iaste în voia mea, ci iaste în voia ta. Iar însă de ţi-i voia să mă cumperi, deşchide-ţi punga şi scoate banii din greu, iar de nu, tu mă lasă în pace şi-ţi caută de treabă.
Xantos iară zisă:
- Dară de te voiu cumpăra, fugi-vei de la mine? Atuncea răspunsă Esop foarte tare şi-i zisă:
- Când voiu vrea eu sâ fac aceasta, nu-ţi voi spune ţie, nici te voi întreba, cum mâ întrebi tu pe mine.
Xantos zisă:
- Bine zici tu, dar semeni a fi om râu. Esop zisă:
- Oh! filosofe, nu ţi să cade ţie a căuta omului în faţă, ci să iscodeşti mintea lui.
Xantos zisă:
- Drept grăieşti.
Iară ucenicii lui Xantos zisără întru sine:
„Cu adevărat acesta va birui pre dascălul nostru."
ŞI îndemna pre Xantos să-1 cumpere, pentru glumele lui.
796
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
797
Deci Xantos mersa la neguţătoriul şi întrebă, să cumpere pe Esop? Iară neguţătoriul zisă:
- Dumneata poate că ai venit aicea sâ râzi de negoţul mieu, iară nu să cumperi. Nu întrebi să cumperi pre cei de treabă, ci întrebi de acela. Cumpără măcar unul din ei doi şi pre acest grozav măcar ţi-1 voiu dărui.
Xantos zisă:
- Nu-mi trebuie altul; pre acesta voi cumpăra. Neguţătoriul zisă:
- Dă ce vei să dai şi ţi-1 ia.
Deci Xantos dete şaizeci de asprişori şi luo pe Esop. Iar ucenicii lui Xantos îndată întoarsâră banii lui Xantos, aciia pre loc, atâta le părea de bine,
De această vânzare deacă înţelesârâ vameşii târgului, îndată veniră de cercară şi deacâ-1 văzură pe Esop aşa grozav, scuipară; şi râdea pe Xantos, pe ce ş-au dar banii şi ce feliu de neguţătoriu fu acela cc I-au vândut. Aceasta văzând Esop, să mira şi el şi zicea vameşilor:
- Iar pc mine m-au vândut acesta şi m-au cumpărat cesralah.
Iar vameşii deacă auziră graiu aşa slut, răsară mult şi dăruiră vama lui Xantos, nu-i luară nimic,
Dc aciia purceasâ Xantos cătră casâ-şi, iară Esop mergea după dânsul pe calc şi era vremea amiiazăzi, pripechi, şi ardea soarele cu fierbinţeală. Iar Xantos ş-au rădicat poalele hainelor dinainte şi mergea pre drum pişindu-sc. Aceasta văzând, Esop zise:
- Jupâne, cu greu îmi va fi a sluji la un stăpân ca tine. De vreme ce dumneata, fiindu-mi domn şi stăpân mie, şi nu răsufli măcar până te vei pişa, dar încă eu fiind rob, cu cât maî vârtos trebuie să muncesc?
Iar Xantos zisă:
- Nu re teme, Esope, nici te spâriia nimic, că eu m-am pişat mergând, nu pentru graba, ci pentru 3 lucruri: una, câ mă arde soarele de sus şi să nu mă zăbovesc; alta, mă arde soarele de jos şi mă zăbovesc de-m stric papucii; a treia, cât voiu sta să mă piş, îmi va veni mirosul la nas şi-m va puţi.
Atuncea zisă Esop cătră Xantos:
- Cu aceasta mă smeriş, stăpâne.
Şî deacă veniră acasă, zisă Xantos lui Esop să şazâ afară, sâ nu între în casă, pentru ca să nu să sparie jupâneasa. Şi deacă întră Xantos singur în casă, zisă cătră jupâneasa lui:
- Tot îmi ziceai că mă slujesc cu slujnicilc talc şi cu roabele care îţi sunt date de la părinţi. Şi mă mustrai dc multe ori căci nu-mi cumpăr robi să-m lucreze lucrul mieu. Iată dar că acum mi-am cumpărat un rob foarte harnic, carele mă va sluji pe mine şi pc tine; numai mă tem că-1 vei îndrăgi, că-i foarte frumos şi tânăr şi atâta de iscusit şi de isteţ! De când eşti n-ai văzut om frumos ca acesta! Şi dc nu mă crez, ia caută-1 afară, de-1 vezi.
Aceasta povestind Xantos, roabele crezură, părându-le cum că iaste aşa, cu adevărat. Şi bucurându-se cu nădejde, doară vor putea apuca la bărbat, dânsele îndată săriră şi alergară să-1 vază şi să-1 chiiamc în casă. Şi era una mai iute decât toate şi sosi mai nainte. Iară Esop zisă:
- lată-mă, cu sânt si voiu veni.
Iar acela, undc-1 auzi grăind aşa slut, numai ce încremeni şi să cutremura. Apoi zise:
- Dar tu eşti Esop. El zisă:
- Aşa îm pare. Roaba zisă:
- Slutule, nu întră în casă, să sparii pe jupâneasa! Şi coconii încă să vor îngrozi!
Si întră roaba în casă.
798
LITERATURA ROMANA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
799
Iar Xantos zisă cătră alta:
- Du-te tu dc-I chiiamă sâ vie în casâ.
Şi ieşi roaba în tindă şi nu văzu pe niminea, numai ce văzu pe Esop stând după uşă şi nu-1 cunoscu că iaste om şi să duse în casă şi zisă:
- Nu-i niminea în tindă, numai ce iaste după uşă un sac pliu; nu ştiu cu ce-i, că-i legat la gură.
După aceia ieşi alta şi văzu pre Esop şi-1 chiemă în casă, zicând:
- Oh! obraz de scoarţă, vino în casă că te chiiamă stăpânul
tău.
Iar cl îndată întră în casă şi stătu dinaintea jupânesii. Dar ea, deacă-1 văzu, sâ umplu de scârbă şi să întoarsă cu dosul şi zisă cătră Xantos:
- Oh, Xante, de unde ai adus această vită poznitâ? Scoate-1 mai curând afară, sâ nu-1 văz înaintea mea, că mâ bolnăvesc!
Iar Xantos zisă:
- O, jupâneasă, nu-mi ocărî pre acest tinărel, că l-am cumpărat!
Iar ca zisă:
- Oh, Xante, te miri ce vei mai tace ca să mă scoţi pe mine afară! Si-mi aduci această poznă, ca să-ţi iai altă muiare: numai cât nu-m zici să ies afară din casâ-ţi şi să mă duc în lume.
Iar Xantos, auzind aşa de la jupâneasă lui, începu a ocârâ pc Esop, aducându-şi aminte dc vorbele cele de pre cale, ca să potolească mâniia jupânesii. Iar Esop tăcea şi nu răspundea nimica.
Iar când fu odată, începu Esop a bate cu piciorul în pâmănt şi zisă câtrâ Xantos:
- De! Arunc-o într-o groapă, să nu cârtească atâta de mult! Iar Xantos să mânie pe Esop şi-i zisă:
-Taci tu, că nu ştii că cu pre aceasta o iubesc ca însămi pre mine.
Acestea deacă auzi Esop, rasă tare şi zisă:
- O, minune, că Xantos filosoful să teme de muiare-şi! Apoi să întoarsă cătră stăpână-sa şi-î zisă:
- O, doamnă, ţie ţi-ar fi lost voia să cumpere stăpânul un rob tânăr şi frumos şi tare. Când te va vedea despoiată în baie, sâ-ţi facă pe voia ta, precum îţi place ţie pururea, ca sâ faci ocară filosofului. Iară eu voiu zice: multe valuri sânt pc marc şi aburi de neguri pre ape curgătoare si multe scântei sar din foc şi multe rele sânt pre lume, iară nici o răutate nu iaste mai rea decât muiarea limbută şi talaniţă! Deci socoteşte dumneaia, jupâneasă, că eşti fămeic dc filosof şi ţi s-ar cădea sâ nu-ţi fie dragi slugile frumoase şi tinere, sâ nu cumva să faci ruşine filosofului!
Aceste cuvinte deacă lc auzi jupâneasă de la Esop, nu mai putea răspunde nimic dc mânie şi de amar, ci zisă câtrâ Xantos:
- O, Xante, dc unde ai putut găsi sâ cumperi această frumseţe de om harnic ca acesta? Ci mă mir cum aş face să mă împac cu dânsul!
Aceasta auzind Xantos, zise Iui Esop:
- Ascultă, Esopc, cum începu stăpâna ta a sâ îmblânzi şi cade cătră tine la pace.
Esop zisă:
- Mare lucru iaste să îmblânzească cineva sau să moaie pre muiare.
Xantos zisă:
- încetează de acum şi-ţi ajungă de a mai grăi, că eu te-am cumpărat să-mi munceşti la casă, iar nu pentru pricini şi pentru răspunsuri.
Şi-1 scoasărâ afară la ceialalţi robi. Când fu a doao zi, zisă Xantos:
- Esope, vino după mine.
800 LITERATURA ROMÂN A MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
801
Şi mersâră la o grădină, sâ cumpere vearză. Deci grădinariul tala varza, iar Esop lua şi încărca în spinare-şi. Xantos scoase banii să-i dea grădinariului. Iară grădinariul zisă:
~ Lasă banii sa stea în pungă, că voi să te întreb de oarece; şi mă rog să-mi dezlegi, câştiu că dumneata eşti filosof învăţat şi ştii toate.
Xantos zisă:
- Care lucru? Grădinariul zisă:
- Oare cum poate fi aceasta, că toate legumile care le samână oamenii, muncesc dc le udă si le plivesc adeseori, şi tot cresc mai cu zăbavă; iar alte buruieni şi rădăcini, cc răsar nesămânateşi cresc din sine negrijite de niminea, iale cresc de întrec pre cele sămanate şi griji te?
Iar Xantos, măcar că era întrebarea aceia filosofeascâ, nu pricepu să-i răspunză, ci zisă:
- Tocmeala lui Dumnezeu iaste aşa.
Acest răspuns auzîndu-1, Esop rasă. Iar Xantos îl întrebă zicând:
- Ce râz iu, bre? Au doară de mine râz? Esop zisă:
-Adevărat că de tine râz şi de cela ce te-au învăţat pre tine carte, dc nu putuş da răspuns la o întrebare mică ca aceasta, dar încă la altele tuai mari. Zisăşî că din porunca lui Dumnezeu îaste. Adevărat că din tocmeala lui Dumnezeu sânt toace câte sânt pre lume, iară şi oamenii cei înţelepţi încă cunosc şi pricep. Pune-mă pre mine să dezleg.
Atuncea Xantos răspunsă cătră grădinariul şi-i zisă:
- Priiatine, nu c cu cale un lucru de nimic şi întrebare mică ca aceasta să o dezleg eu într-o grădină şi într-un pustiiu ca acesta, ca să-mi arăt filosofiia mea, care dezleg alte lucruri mari şi minunate, în locuri cinstite prin adunări şî înaintea celor mari şi de frunte! Ci iaiă, robul mieu îţi va dezlega pilda.
Iară grădinariul râdea şi zisă:
- O, vai de becistniciia lui! Dar acest poznit încă ştie cane? Şi-i zisă: Răspunde-mi, cum va fi înţelesul?
Atuncea Esop începu a ticlui şi zisă:
- Muiarea văduvă când sa mărită dupâ alt bărbat şi să îutâmplează de are prunci cu bărbatul cel dintâi şi găseşte prunci şi la bărbatul cel de apoi, fiind făcuţi cu altă muiare, aceia numai pruncilor săi iaste mumă, iarâ la ceialalţi iasie maşteră. Deci iaste lucru împărechiiat, că pre ai săi prunci carii sânt din trupul ei îi hrăneşte cu toată osârdiia şi-i miluiaşte, iară pre ceialalţi îi tot cârteşte şi-i pedepseşte, că-i sânt urâţi, şi ia din obrocul lor şi dă la ai săi. Aşa şi pământul: buruianelor sălbatice iaste mumă dreaptă, iară celor sămanate e maşteră. Pentru aceia cresc cu nevoie.
Acestea auzind grădinariul, zisă lui Esop:
- Mulţâmescu-ţi de aceasta, căci mî-ai dezlegat această taină, dc m-ai uşurat de mari gânduri, de care nu mă puteam pricepe nici într-un chip şi pentru aceasta iată că-ţi dăruiesc ver/.ele. Şi de astăzi înainte vino în toate zilele la grădină de-ţi ia câte-ţi va trebui, lără nici un ban.
Deci într-o zi mersă Xantos Ia baie (Ieredeu) şi află acolo pre un priiaten al său şi zisă lui Esop:
- Du-te acasă şi-mi pune o linte la foc, să fîiarbă.
Iară Esop mersă acasă şi pusă un grăunţ de linte într-o oară mare şi o puse la foc sâ fiiarbâ. Deci deacă veni Xantos de la fereden cu priiatenul său, pre carele îl chemasă să-1 ospeteze cu linte, şi-i zisă Xantos:
- Priiatenul cel bun nu trebuie să caute bucate multe dc la priiatenul ce are osârdie dreptatea prieteşugului.
Iar priiatenii auziră cuvinte bune ca acestea şi priimirâ bucuroşi şi şăzură la masă. Iar Xantos zisă lui Esop să dea lintea la masă. Deci Esop scoasă grăunţul cel de linte şi-1 pusă pe un taler şi-1 dusă dc-1 pusă pc masă dinaintea lui Xantos. Iară lui
802
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
cariile ['oculare
803
Xantos îi păru că o au adus sâ va/ă, fî iartă e, şi-1 luo cu degetul dă-1 fărâmă şi-i zisă:
- Bine, e fiiartă, numai o drege bine şi o adu la masă. Iar Esop turnă apa în care au fiert grăunţul cel de linte
într-un blid şi o puse dinaintea lui Xantos şi a oaspeiilor lui. Iar ei căuta şi vedea cum că e nişte apă limpede într-o strachină. $i-i zisă Xantos:
- Dar acum, Esope, unde ţi-i lintea? Esop zisă:
- Dar nu ţi-o am adus dinaime-ţi pre masă? Xantos zisă:
- Dar numai un grăunţ au fost! Esop zisă:
- Numai, că aşa mi-ai poruncit: „Să fierbi o linte". Nu mi-ai zis să fierb linte. Deci şi eu aşa am făcut, precum mi-ai poruncit.
Acestea auzind Xantos, numai ce încremeni şi vreun ceas nu putu răspunde nimic, de mânie mare şi dc ruşinea oaspeţilor. Apoi zisă cătră priiatenii săi:
- Vedeţi, fraţilor, acesta va să mă scoată pre mine din fire. Şi zisă cătră Esop: Rob rău şî viclean ce eşti! Iată, pentru aceşti fraii, treacă şi aceasta, om făr de ruşine ce eşti tu! Cât mai curând aleargă la târg de-m cumpără patru picioare de râmătoriu şi să lc fierbi cât mai curând şi degrab.
Iară Esop îndată adu.sâ picioarele cele de porc şi le pusă sâ fiarbă şi alergă să aducă ceapă. Iară Xantos având pizmă mare pe dânsul şi vrând să-i găsească vina ca să-1 bată, meYsâ şi luo un picior de porc din căldare şi-1 ascunsă.
Şi viind Esop cu ceapa, căută în căldare şi află numai trei picioare şi îndată cunoscu câ va să-1 vinoveascâ, ca să-1 bată. Dc aciîa alergă la porcâriţâ degrab. Şi era acolo un mascur închis, de-1 hrăniia să-1 îngraşe. Şi îndată îl tăie, şi-1 smulse şi luo un picior de-1 dusă şi-î băgă în căldare. Şi fierbea. Iară
Xantos îşi luo seama şi gândi câ deacă va veni Esop şi va vedea câ nu-i un picior în căldare, sâ va spâriia dc bătaie şi va fugi. Şi-i făcu treabă: să aducă sare. Şi luo piciorul şi-1 puse iar în căldare. Şi să făcură cinci picioare în căldare. Iar Esop, deacă au fieri picioarele, le adusă şi le pusă pe masă şi văzu câ sunt cinci picioare şi nu mai puni zice nimic.
Iar Xantos, deacă văzu cinci picioare, zisă:
- Dar aceasta ce iaste, Esope? Câ cu ţi-am zîs sâ pui patru picioare, iar tu ai pus cinci picioare.
Esop zisă:
- Doi mascuri câte picioare au? Xantos zîsă:
- Opt picioare. Esop zise:
- Aşa, opt. Iată, aici sunt cinci picioare şi la mascurul cel din coteţ trei, fac de loaie opt.
Aceasta deacă auzi, Xantos să mânie foarte şî zisă cătră priiatenii săi:
- Spusu-v-am cu, fraţilor, că acesta preste puţină vreme mă va scoate din fire?
Esop zisă:
- Domnule, dar nu ştii că de va pune unul şi va lua altul, apoi iar va pune la ioc, iar sâ fie deplin, acolo nu e nici un păcat.
Iar Xantos auzind acestea, îşi potoli mâniia şi zisă:
- Esope, du-te de-m ado apă de la feredeu să beau, să nu-m fie râu.
Iar Esop alergă degrab la feredeu şi adusă apă de cea împuţită şi o deie lui Xantos. Iar Xantos o luo şi o pusă pre masă. Şi deacă-i veni putoarea la nas, sâ mânia şi-i zisă:
- Ce iaste aceasta, bre? Esop zisă:
- Apă de la feredeu ai cerut să bei.
804
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
CARIILE POPULARE
805
Iar Xantos nu mai avea cc face pentru priiateni. Şi-i zisă sâ-i aducă lighiianul să se spele. Esop pusă lighiianul si sta. Atuncea deacă văzu Xantos că nu-i poate strica nimica, că orice cum îi poruncea tot asculta şi nu-i află nici o vină ca să-1 bată, îl mai îngădui.
Iar când fu a doao zi, un ucenic, ce ieşisă din şcoală de la învăţătură, făcu ospăţ bun fraţilor săi, şi pohti şi pre Xantos filosoful la masă. Şi să dusă cu Esop. Deci mâncând ei şi bând, Xantos alesă o scamă de bucate din masă, dintru toate feliurile, de care era bune, şi le puse prin tipsii. Şi dete Iui Esop tipsiile, că sta la spatele lui şî zisă:
- Du-te şi du acestea bucate şi lc dă cciia cc mă iubeşte pre mine.
Iar Esop deacă auzi aceasta, îi păru foarte bine, ştiind câ va răsplăti sudalma, carea l-au înjurat jupâneasă şi, luând bucatele, mersă la stăpâna sa şi zisă:
- Jupâneasă! Iată că au trimis jupanul aceste bucate ceiia cc-l iubeşte pre dânsul, însă nu dumitale.
Şi chemă o câţâluşc cc era în casă şi-i puse tipsiile toate pc rând de le mânca. Şi după ce mancă, luo Esop vasele şi Ie duse la stăpânul său. Iar Xantos îl întrebă zicând:
- Dat-ai bucatele la ceia ce mă iubeşte pre mine? Esop zisă:
- Am dat. Xantos zisă:
- Dar mâncat-au? Esop zisă:
- Au mâncat tot, bine. Xantos zisă:
- Dară ce au zis? Răspunsă Esop şi zisă:
- Nu zicea nimic, dar foarte îi părea bine de dumneata.
Iar fămeia lui Xantos s-au scârbit foarte pe bărbatul ei, zicând:
- Dar mai bună e dragostea căţelii decât a mea? Mic dc acum înainte nu-m trebuie să mă mai împreun cu bărbatul mieu!
Şi întră într-o cămară şi plângea cu jale. Iar ucenicii, deacă să ospătară, începură a scorni întrebări adânci, unul cătră altul. Şi zisă unul dintru dânşii:
- Oare când va fi gâlceava mai mare şi sfada între oameni? Iară-Esop răspunsă îndată, neîntrebat de niminea şi zisă:
- Când să vor scula morţii să ceie de la cei vii avuţiia ceia ce le-au rămas.
Altul zisă:
- Oare pentru ce oaia tace mălcom când o trag la junghiiarc şi nu strigă, precum zbhară alte dobitoace, sau ca mascurul?
Răspunsă Esop şi zisă:
- Pentru aceasta, căci pre oaie tot o trag: şi la tuns, şi la muls, dc multe ori o pun jos. Pentm aceia şi atuncea la moarte, gândeşte câ o duc sâ o runză sau să o mulgă. Iar râmătoriul nici să tunde, nici să mulge; şi când îl prinde, el ştie că-I duc la moarte pentru carnea lui, pentru aceia se vaită.
Apoi să sculară de la masă şi mersă Xantos acasă-şi. Şi fiind vesel începu a face glume cu fămeia sa; iar ea, fiind foarte mânioasă, îl izgoniia de la dânsa şi nu-1 lăsa să se apropie de ca, ci îşi întoarsă obrazul într-altă parte şi-i zise:
- Dă-m zestrea de la tatăl mieu şi să mă duc, că nu voiu mai sădea cu tine, şi te du la căţea dc o dezmiiardă, că aceia ţ'-i mai dragă, că-i trimiţi şi bucate dc la mese.
Iar Xantos numai ce sta şi să mira foarte. Apoi pricepu că iasie meşteşugul lui Esop şi zisa cătră fămeie-şi:
- Ce poate fi aceasta, că cu am beut şi tu te-ai îmbătat? Dar cui am trimis eu bucatele? Că eu ţie le-am trimis!
806
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIAKE
807
Iar ea plângea şi zicea:
- Ba mie nu mi te-ai trimis, ci le-ai trimis căţclii. Atuncea Xantos chemă pe Esop şi-i zisă:
- Cui ai dat bucatele ce am trimis să le dai jupânesii? Răspunsă Esop şi-i zisă:
- Ee-am dat cui eşti mai drag, precum mi-ai poruncit. Iar Xantos zisă cătră fămeie-şi:
- Vezi, că tu zici că nu ţi-am trimis nimic! Atuncea zise Esop cătră stăpânul său:
- De! Easă-o, de ce o mai întrebi? Au doară n-ai zis să dau bucatele ceiia ce eşti mai drag? Şi chemă pre căţea şi zisă: Jupânc, iată, aceştiia eşti mai drag decât altora. Iară fămeii iaste mai puţină jale de tine, ci tc gâlceveşte şi te ocăreşte şi fuge de la tine. Iar pe căţea o bate cât de mult, şi deacă o vei chema, ea îndată va veni cucerindu-să cu smerenie şi bucurându-să de tine. Iar de ţi-au fost voia să le dau jupânesii, să fi zis: „Ţine, şi du jupânesii!" Vezi, dar, au vina mea iaste?
Iar Xantos zisă cătră fămeie-şi:
- Ingăduiaştc-1 până îi voi găsi vina şi-I voiu bate.
Iar fămela nu vru să-1 îngăduiască, ci fugi la părinţii ei. Drept aceia zisă Esop cătră stăpânul său:
- Jupânc, ştii că ţi-am spus eu că mai drag eşti căţelii decât tuturor.
Apoi deacă trecură doao-trei zile, căzu Xantos la marc jale pentru fâmeic-şi şi-i trimisă soli să vie şi nu vru. Iară Esop zisă:
- Jupâne, nu-ţi face voia rea, că eu o voi face de va veni ea singură, nechemată.
Şi, sculându-să a doao zi dimineaţa, luo bani şi să dusă strigând pc uliţă, unde era jupâneasa lui Xantos, zicând:
- Cine arc curci, gâşte, găini grase, vinderi mie, câ stăpânul mieu Xantos filosoful va sâ sc însoare într-această-seară!
Iară jupâneasa lui Xantos, auzind pe Esop strigând aşa, îndată sâ sculă de mersă cum mai degrabă acasă-şi la bărbatul său şi-i zise:
-Oh, Xante, dar nu te temi de Dumnezeu, că eu încă n-am murit, iar tu vei să te însori, să-ţi iai altă muiare?
Iar Xantos, auzind acestea, să mira şi pricepu că e meşteşugul lui Esop. Şi aşa s-au aşăzat fămeia lui acasă.
Apoi, preste doao-trei zile, chemă Xantos pe ucenicii săi de Ia şcoală, să-i ospeteze. Şi trimisă pe Esop în târg şi-i zisă să cumpere bucate care vor fi mai bune şi mai dulci. Iar Esop, mergând la târg, gândia întru sine zicând:
„Oare cum aş face sâ dezvăţ pre stăpânul mieu să nu mai vorbească nebuneşte?"
Şi socoti de cumpără tot limbi de porc. Şi, ducându-sâ acasă, făcu multe feliuri de bucate fiiarte, fripte, prăjite. Şi viind filosofii toţi la masă, adusă Esop bucate şi le pusă dinainte limbi de porc; şi al doilea rând de bucate iară limbi dc porci, prăjite. Decii luară filosofii a povesti pentru limbi, că şi filosofiia cu limba să slujaşte. Apoi adusă şi a treia oară iar limbi, fripte şi încă mai pusă de multe ori tot limbi, făcute în multe feluri. Iar filosofii zisâră:
- Fană când vom mânca tot limbi? Că până ce am mâncat la limbi, până ne dor şi ale noastre limbi!
Xantos strigă pe Esop şi-i zisă cu mânie marc:
- Dar nu mai sunt alte feliuri de bucate, ci tot limbi aduci? Au doară nu ţ-am poruncit eu ţie, spurcatulc, să cumperi ce bucate sânt mai bune şi mai dulci?
Esop zisă:
-Jupâne, până când mă vel ocări şi mă vei ruşina fărâ vină dinaintea acestor filosofi? Şi-i zisă Flsop: Oare ce iaste mai dulce pre lume decât limba, ori dc prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut şi dc cumpărat şi de toate veseliile şi toemelele; de întrăbări dc sănătate şi de spăsenie; căci cu limba
808
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI A
CĂRTLLE POPUIARE
pacea sâ tocmeşte, cetăţile să zidesc şi cc să mai zic pentru limbă, căci ca iaste înţelepţiia vieţii noastre.
De aceasta sfâtuiră toţi filosofii şi aşa aflară precum zisă Esop.
Iară când fu a doao zi, zisă Xantos filosoful oaspeţilor să nu ie pară cu greu pentru ospăţul limbilor. Şi le zisă:
- Sâ nu vă pară dumnelorvoastrâ că doară cu voia mea au fost aceasta, ci meşteşugurile robului celui viclean.
Şi să rugă lor să vie şi a doao zi să-i ospăteze, zicând că:
- De nu va schim ha bucatele dinaintea dumneavoastră, voiu să-mi aleg cu dânsul!
Şi chemă pc Esop şi-i porunci zicând:
- Sâ te duci în târg, să-mi cumperi ce va fî mai rău şi mai amar, că voiu să-m ospetezi ucenicii miei!
Iar Esop, neavând frică de niminea, mersă în târg şi cumpără iară limbi de ramatori şi lc găti foarte bine. Şi deacă veniră filosofii, şăzurâ la masă şi porunci Xanios lui Esop să aducă bucate pe masă, Iară el adusă într-o tipsie acoperită şi o pusă pc masă. Iar un filosof descoperi tipsiia şi deacă vâzu că sânt iar limbi de porc, începu a râde şi zicea:
- Iar lîmbi de porc!
Tară Esop tăcea, nu zicea nimic, ci tot căra bărbăteşte şi punea pre masă lîmbi de ramatori.
Iar Xantos, de mânie şi de ciudă mare, nu mai ştiia cc face, ci zisă:
- Esope! Dar aitasta ce iaste? Cum ţ-am poruncit cu şi iu cum faci? Au doară nu i-am poruncit eu ţie ce bucate sânt mai rele şi mai amare? fară tu ai făcut ca şi ieri!
Iară Esop răspunsă şi zisă:
- Jupâne, au doară iaste ceva mai rău şi mai amar decât limba? Eimba sparge ceteţi mari din temelie, limba omoară, limba huleşte, limba cleveteşte şi pâreşte, limba jură strâmb şi toate răutăţile sâ fac din limbă!
Iară filosofii zisără:
- Dascăle Xante, de nu te vei păzi de Esop, te va scoate din fire, câ cum îi iaste faţa, aşa îi iaste şi firea minţii, şi inima.
Iar Esop zisă către cl:
- Dar nu ştii de altele sâ grăieşti, ci precum socotesc eu. rău om eşti tu la inima ta, pre semnele tale, precum paraşi pre robul câtrâ stăpânul său.
Iar Xantos avea mânie veche pururea ca să afle vină lui Esop şi sâ-I bată; zisă cu mânie mare:
- Rob rău şi viclean ce eşti tu, curând să-mi aduci un om drept şi prost, carele nu ştie nici un vicleşug, să şază cu mine la masă.
Iar Esop, auzind acestea, alergă în târg şi acolo văzu oameni mulţi umblând în toate părţile şi vâzu şi pre un om stând şi uitându-se la toţi. Şi să apropie Esop dc dânsul şi-i zisă:
- Priiatene, te pohteşte stăpânul micu la ospăţ!
Iar el îndată purceasă ca un om prost şi nu mai întrebă cine-i stăpânul său, sau la cine merge. Şi ajungând la curtea lui Xantos, îndată sâ sui pc divan. Şi intră în casă cu picioarele pline de tină, neferind covoarălc, nici aştcrnuturile. Nici socoti că e un boiariu mare ca acela, ci îndată mersă, cum era terfos, şi şăzu lângă Xantos. Iar Xantos întrebă pe Esop zicând;
- Cine iaste acesta, brea? Esop zisă:
- Acesta iaste un biet de om prost şi nu ştie nici un vicleşug. Xantos zisă câtrâ muiarc-şt în taină:
- Oare cum am face sâ găsim vină lui Esop şi sâ-I batem, că-m iaste mânie pre dânsul?
Iar ca auzind aşa, îi păru foarte bine, că şi ei încă îi era pizmă pe Esop, pentru căci o au ocărât oarecând. Şi-i zisă Xantos:
- Au adus Esop un om prost şi mojic... Şi-Î povesti toate pe rând şi-i zisă: Să mergi ia dânsul cu lighianul şi cu ibricul ca sâ-i speli picioarele, iarâ omul poate că să va ruşina de tine
810 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
811
ca de o doamnă şi nu-ii va da picioarele sâ i le speli. Şi va fi vina lui Ksop şi-1 vom bate.
Iară ea îndată luo ligfiianul şi ibricul şi să dusă la dânsul şi-i zisă:
- Priiatene, întinde-ţi picioarele să ţi lc spăl. Iar el gândi întru sine:
„Oare ce poate fi atâta cinste, să-m spele mie picioarele o doamnă mare ca aceasta?"
Şi-şi băgă picioarele în lighian şi zisă:
- Spalâ-mi-le binişor, doamnă, că de mult nu le-am spălat! Xantos văzu că nu foloseşte nimic nici cu aceia. Drept aceia
porunci să aducă pahar scump de argint, să-i dea să bea, doară sâ va ruşina sau va zice: „Bea întâi dumneata". Iar deacă au adus paharul lui Xantos, şi-1 umplură de vin bun şi dulce. Iar Xanios luo paharul şi-1 dete oaspeţului aceluia, zicând:
- Priiatene, ţine de bea.
Iar el, ca un om fluturatec, apucă paharul şi-1 bău deodată. După aceia adusără bucate pe masă. Şi şczu Xantos la masă şi şâzu lângă dânsul şi oaspeţul acela nepohtit. Şi începu a mânca mâncări dulci şi bune, de goliia masa, cumu-i rândul mojicului. Iar Xantos îl mai ispiti încă. Si chemă pe bucătariul şi începu a-l ţinea de râu pentru bucate, zicând câ nu le-au făcut bune si-1 bătu, ca doară va zice omul ceva, că sânt bucatele bune, sau: „Pentru ce-1 baţi?" Iară el nu zicea nimic, ci tot căra din masă şi pâziia de mânca. Şi gândiia întru sine câ bucatele sânt bune, cum trebuie: „De nu le plac lor, mic îmi pale. Eu nu voiu sfătui pre altul; facă ce ştie; de-1 bate, pc sluga lui bate; eu n-am nici o treabă."
Iar Xantos nu mai putu să rabde de mânie văzând că omul nu zice nimic, ci tot prosteşte face, precum să cade. Porunci sâ aducă plăcinte, iar oaspeţul, deacă văzu acele plăcinte, să uita ca un dobitoc câ nu mai văzuse de acel feliu de bucate de când era el; ci lui îi părea câ e pâine. Şi luo plăcinta din tipsie şi o
învălui toată la un loc şi o mânca cu alte legumi, in loc de pâine. Iar Xantos tot îşi potoli ia mantia întru sine şi să mira ce va mai face dc mâniia cea mare. Şi începu a înfrunta pre cela ce au făcut plăcinta, căci n-au pus piperiu mai mult. Iar bucătariu zisă:
— Jupâne, de va fi plăcinta necoaptă să mă baţi; iar dc-i lipseşte altceva, vina mea nu iaste, ci a jupânesci, că ca au făcut-o, cu mâinile et.
Iar Xantos zisă:
— De aş şti cu că au făcut dumneaei aceasta, acum o aş băga în foc să arză.
Şi făcu semn jupânesii lui că va să bată pe Esop.
Şi porunci slugilor lui sâ facă foc cu viţe uscate în mijlocul curţii şi zisă să o bage în foc să arză, doară să va ruga oaspeţul acela pentru dânsa sau va zice: „Să nu cumva să faci dumneata, jupânc, un lucru ca acesta".
Iar el nu pricepea nimic, ci sta de să uita şi întru sine gândiia: „Oare ce poate fi de un lucru mare ca acesta, să-şi arză cineva muiarea în foc făr dc vină?" Şi zisă cătră Xantos:
— Jupânc, fii îngăduitoriu puţintel, mă rog dumitale, până mă voiu duce acasă, să-mi aduc şl eu muiarea mea de la secere şi lc vom arde pre amândoao!
Iar Xantos, deacă auzi acestea, să mira foarte de prostimea lui şi zisă iui Esop:
— Cu adevărat om prost şî făr de vicleşug mi-ai adus şi m-ai biruit, că te arăiaşi întru toate drept. Şi să ştii că voi sâ tc iert din robie, să fii slobod.
Iar a doao zi îl trimisă Xantos la feredeu să vază iaste calabalic mult, că vrea să meargă să sc îmbăiaze şi să se spele. Şi mergând prin oraş, să întâlni cu stăpânul târgului. Şi cunoscând pe Esop, vru sâ glumească cu dânsul şi-1 întrebă unde merge. Esop zisă:
— Eu nu ştiiu unde mă duc.
812
I ITKKATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
CĂRŢILE POPUIARE
813
Iar judeţul oraşului zisa:
- Să-1 ia dc-aciia şi să-1 ducă la temniţă, socotind că nu-1 băga niminea nici într-o seamă, ci să-şi facă râs dc dânsul.
Şi începură slugile a-1 irage, iară Esop striga tare zicând:
- Doamne, socoteşte câ n-am grăit nimic de rău, ci bine ţ-am răspuns eu, că mie îm era drumul şi calea să mă duc la feredeu, iar acum merg la temniţă. Iată dară că n-am ştiut unde mă duc şi unde merg.
Acestea auzind, judeţul oraşului să miră de răspunsul lui Esop şi zisă slugilor sâ-1 lase în pace.
Şi deacă merse la feredeu, văzu oameni mulţi acolo şi văzu o piiatră la pragul feredeu lui. Şi când întră în feredeu, toţi să loviia de ca şî sâ poteniia. Iar unul intrând în feredeu să lovi si cl cu piciorul tie piiatră şi îndată o luo si o aruncă într-un unghieţ, pc unde nu umbla oameni. Iar Esop să dusă la stăpânul său şi zisă:
- Dc va fi eu voia dumitale, poţi merge la feredeu, câ nu e niminea, numai un om acolo. Si l-am văzut rădicând o piiatră dc la prag şi o au aruncat într-un unghiu.
Iar Xantos purceasă la feredeu şi apropiindu-se auzi zgomot şi văzu oameni mulţi intrând şi ieşind. Şi zisă lui Esop:
- Dar acum, Esope, cum spuăşi tu si cum iaste acum? Respunsă Esop şi zise:
-Adevărat, jupâne, nu e aicea fără numai un om; că vezi această piiatră, era la pragul uşii şi câţi întră în feredeu şi ieşiia, toţi să loviia cu picioarele de dânsa şi-şi struncina degetele, iar un om o au luat-o şi o au aruncat întru acest unghei, ca să nu sâ mai lovească nimenea de dânsa. Deci pre acela l-am văzut că c om, că s-au priceput şi au făcut ca un om, iar ceialalţi era toţi ca nişte dobitoace.
Iar Xamos, auzind acestea, nu avea cc mai zice, ci numai să mira dc dânsul foarte.
Iară odată veni Xantos de la ieşitoarc şi, văzând pe Esop, glumi cu dânsul zicând:
- Esope, oare cum c sama că oamenii când merg la umblătoare tot să pleacă dc să balegă, când să scâmăvesc?
Esop zisă:
- Peniru această pricină că, într-o vreme oarecând, să întâmplă la o masă un om mare şi înţelept, carele sădea cu priiatenii săi de mânca şi bea mult şi se îmbăia foarte. Apoi să sculă de la masa dc sâ dusă pentru sine la iesitoare şi urdinâ foarte mult. Şi aşa opintindu-să şi scremindu-sâ mult, îi ieşi şi mintea cu baligă împreună. Deci de atuncea toţi oamenii să pleacă când sâ balegă, să nu le iasă şi mintea împreună cu spurcăciunea. Iar dumneata, jupâne, nu te teme de aceia că ai creieri în cap.
Iar într-o zi sădea Xantos la masă cu mulţi filosofi. Şi începură a bea penrru sănătate şi a grăi cuvinte multe cu ţeremonii şi cu tâlcuri. Deci Xantos răspunsă câte răspunsă si sfârşi. Iară Esop sta la spatele lui şi-i zisă:
- Jupâne, dumnezeul beţivilor, Dionisie, când bea vin mult, avea trei păhară mari şi le pusese şi nume: unul era voie bună, al doilea era beţiia, al treilea era ruşinea. Acum şi voi atl băut şi v-aţi îmbărai şi grăiţi unele şi altele, iar ce iaste mai de treabă voi aţi lăsat.
Xantos zisă:
- De nc-am îmbătat noi, iară tu iaci şi te du de sfătuiaşte pre cei morţi.
Iar unul din filosofi, deacă văzu pre Xantos foane beat, zisă
lui:
- Dascăle, oare putca-va cineva să bea marea? Xantos zisă:
- Aceia e foarte lesne, câ unul eu singur o voiu beao-toatâ. Filosoful zisă:
- Dar de nu o vei putea bea?
814
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAI A
CĂRŢILE POPULARE
815
Xantos zisă:
- în rămăşag sâ fie; toată casa mea o voi pune zălog. Şi-şi scoase inelul din deget şi-1 dete filosofului şi zisă:
- Dă-m şi tu inelul tău. Dc voiu bea eu marea, casa ta toată să fie a mea, iar de nu o voiu bea, casa mea toată să fie a ta.
Şi aşa scrisărâ şi zapis pentru credinţă şi să iscăliră toţi filosofii, câţi era la masă. Iar Esop sta şi priviia. Şi să dusără cineşi la casa lui.
Iar a doao zi să sculă Xantos şi ceru apă sâ sc spele şi, spălându-să, văzu că nu e inelul n deget. Şi întrebă pe Esop de inel. Iar Esop zise:
- Ştiu eu de inel şî mai ştiu şi alta, că te-ai făcut străin de casă-ţi.
Xantos zisă:
- Pentru ce? Esop zisă:
- Au doară nu ştii că ieri te-ai apucat în rămăşag cu cutare filosof, cum câ vei bea marea toată şi aţi schimbat inelele? Şi pentru întărirea rămăşagului aţi făcut şi zapis şi s-au iscălit toţi filosofii.
Iar Xantos îşi adusă aminte ca de un vis şi zisă lui Esop:
- Rogu-te, te ştiu că ştii toate, că eşti învăţat întru toate şi ştii toaie meşteşugurile. Deci învaţă-mă cum aş face să stric acel zapis şi sâ scap dinaintea rămăşagului.
Esop zisă:
- Eu voiu putea strica zapisul, dc mă vei ierta din robie. Şi dumneata te vei mântui de acela şi de rămăşag, numai te păzeşte să nu schimbi cuvântul şi vorba, nici sâ slăbeşti rămăşagul, ci precum ai zis ieri fiind beat, asa să zici şi astăzi treaz. Şi deacă vei merge acolo, porunceşie să gătească pahar de băut şi slugi, diregători. Şi să puie scaune şi aşternuturi de şăzut. Şi când vei vedea că să strâng noroade multe dc oameni, ca să privească, iară tu învaţă să-ţi umple paharul cu
apă din mare. Şi-1 ia în mâini şi zi celuia cu rămăşagul: „Priiatene, acum trebuie să ie auză toţi cum e rămăşagul nostru şi tocmeala între noi!" Şi-ţi vor ceti zapisul. Iar tu tc întoarce cătră noroade şi zi: „Oameni buni, lăcuitorii de Şam, ascultari-m cuvântul mieu: ape curgătoare dau în mare, iar eu m-am apucat să beau numai marea, iară nu şi apele toate câte curg în mare, de adaogă din toate părţile. Acum dar trebuie acest filosof, ce are rămăşag cu mine, sâ meargă să oprească toate apele curgătoare câte dau în mare, până voiu bea eu marea."?
Iar Xantos, deacă auzi acestea de la Esop, să bucură foarte şi mult să mira de învăţătura lui. Şi mersă de făcu aşa dinaintea a tot norodul din oraşul Şamului. Şi îndată toţi filosofii şi toţi oamenii lăuda pre Xantos şi zicea:
- Cu adevărat mare minte are, şi înţelept iaste şi învăţat preabine.
Iar filosoful cel cu rămăşagul căzu la picioarele lui Xantos biruit şi ruşinat şi sâ rugară toţi filosofii şi toţi oamenii ca să-1 iarte şi să strice zapisul cel pentru datorita rămăşagului. Şi-1 iertă.
Iar Xantos, deacă veni acasâ-şi, îi zisă Esop:
- Jupânc, astăzi de la mine îţi iaste dăruită toată casa ta şi avuţiia. Mă rog dumitle, slobozeşte-mă din robie, precum ai zis.
Iar Xantos îl ocărî şi-1 izgoni dinaintea lui afară şi-i zisă:
- Au doară n-am avut eu atâta pricepere mai naintea rămăşagului? însă ieşi afară la poartă şi caută: de vei vedea doao cioară stând alăturea, să ştii că e semn bun, sâ vii să-mi spui şi mie să văz; iar de vei vedea numai una, să ştii câ nu e semn bun.
Deci ieşi Esop afară şi, căutând, văzu doao cioară stând alăturea. Şi se duce înlăuntru şi spuse lui Xantos că au văzut doao cioară. Şî ieşi Xantos să vază seninul cel bun, ca să-i meargă bine preste zi. Şi până ieşi el, zbură o cioară şi rămasă
816
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CÂRŢILE POPUIARE
817
numai una. Şi, privind, Xantos văzu numai una şi-i păru bine câ au aflat pre Esop de minciună şi au găsit vreme să-1 bată şi zisă:
— Esope, numai aceasta ţi-au fost lipsit: sâ mă amăgeşti pre mine şi să-m spui minciună de faţă.
Şi îndată porunci să-1 puie jos ca sâ-1 bată. Şi când îl trăgea să-1 bată, iată că şi veni oarecine la Xantos şi i sâ închină cu cinste frumoasă, zicând că îl pohteşte cutare boiari la ospăţ. Atuncea Esop striga tare, zicând:
— Vai dc mine, ticălosul! Că cu am văzut astăzi semn bun: doao cioară alăturea şi mă trag să mă bată, iar Xantos a văzut semn rău: numai o cioară, şi-1 pohtesc la ospăţ să mănânce şi să bea şi să se veselească.
Iar Xantos, auzind aşa, sâ mira dc cuvintele lui şi zisă să-1 lase în pace.
Iară într-o zi chemă Xantos pre filosofi şi pre ritori să-i ospăteze. Şi puse pe Esop la uşă şi-i zisă să nu lasă oameni proşti să între în ogradă, ci numaî pre cei înţelepţi şi învăţaţi. Şi când fu la vremea mesii, Esop sădea la poartă, dinlăuntru, şi închisă şi portiţa cea mică. Deci începură a veni filosofii la masă, unul câie unul. Şi viind întâiu unul, bătu în uşă, iar Esop zisă:
— Cu ce mişcă câinele?
Iară filosoful nu înţelesâ ce cuvânt iaste acela şi socoti că-1 numeşte pre dânsul câine şi să întoarse înapoi cu mânie. Apoi veniră şi alţii, câte unu], de bătură în uşă. Iară Esop tot aşa întreba. Ei toţi să mâniîa şi să întorcea.
Iară mai pre urmă de toţi veni unul şi bătu în uşă. Esop îl întrebă:
— Cu ce mişcă câinele? El răspunsă şi zisă:
— Cu coada şi urechile.
Iar Esop îndată îi deschisă uşa şi-1 dusă cu cinste în casă şi zisă către Xantos:
- Nimenea din filosofi n-au venit la poartă8, fără numai acesta; iar oameni proşti şi nepricepuţi au venit mulţi, de au bătut la uşă, ci nu am lăsat.
Iar lui Xantos au părut foarte râu căci l-au lăsat filosofii de sminteală şi n-au venit la ospăţ.
Iar a doao zi sâ strânseră toţi filosofii la un loc Jupă obiceaiu la vorbă şi da înfrunrăciune lui Xantos zicând:
- Mulţămimu-ţi dascăle, de cinste mare cc ne făcuşi. Că ieri ne-ai omenit foarte bine, că ai pus la uşă pre acel leneş de ne-au făcut pre toţi câini, pesemne aşa au fost voia dumitale, să ne chiemi ca sâ ne ocăreşti, iar să nu ne cinsteşti.
Iară Xantos să miră foarte şi zisă:
- Visat-aţi aceasta ce o povestiţi, au doară numai faceţi ca să nu apuc eu înainte a-m părea rău, pentru căci v-am pohtir la ospăţ, iar du m nea voastră m-aţi lăsat dc sminteală şi n-aţi venit.
Iar ci toţi zisără:
- Ba noi n-am visat, ci cu adevărat am păţit. Atuncea Xantos îndată chemă pe Esop cu mânie marc şi-i
zisă:
- Pentru cc ai făcut scandelă dumnealor filosofilor, de-i întorseşi cu ruşine?
Esop zisă:
- Nici am văzut, nici am auzit glasul filosofilor. Dumneata m-ai pus la uşă şi mi-ai poruncit, să nu las pe cei proşti să între în curte, ci numai pre cei filosofi şi învăţaţi. Deci eu am aşteptat să vie filosofi şi n-au venit. Iar oameni proşti au venit, ei nu i-am lăsat, precum mi-ai poruncit. Dar când fu mai pre urmă, veni un filosof şi îndată cu cinste l-am adus la masa dumitale.
Xantos zisă:
- Dară aceşria ce sânt? Au doară nu sânt filosofi, că aceştia au bătut la uşă?
Esop zisă:
818 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPULARH
819
- O, ferească Dumnezeu, că eu am întrebat cu ce mişcă câinele şi nici unul n-au ştiut cu cc mişcă, care lucru ştiu toţi proştii. Apoi, cum sunt filosofi? Şi alte pilde cum să lc mai ştie? Pentru aceia, văzându-i proşti şi nepricepuţi, nu i-am lăsat să între, făcând porunca dumitale deplin.
Iară filosofii socotiră cuvântul lui Esop că e adevărat şi să dczmâniia.
A doao zi Xantos luo pe Esop şi să dusără la morman te, unde sâ îngropa oamenii şi începură a ceti slovele care era scrise pre stâlpi şi pe pietri deasupra mormânturilor. Şi-i părea bine lui Xantos că să pomenesc cei duşi din lume. Iară Esop să dusă la un stâlp de marmură şî află slove scrise pre acel stâlp, întru acesta chip zicând: ABAQE0X. Şi arătă lui Xantos şi-1 întrebă ce zic aceste slove. Xantos le socoti mult şi nu lc putu dezlega.
Iar Esop zisă:
- Domnule, dc vor fi arătând aceste slove vreo comoară, cc-m vei da?
Xantos zisă:
- Cu adevărat să ştii că te voiu slobozi din robie şi-ţi voiu da şi jumătate din banii care vor fi în comoară. De aciia Esop mersă şi măsură patru paşi de la stâlp în laturi. Şi, săpând, găsi o comoară cu galbeni şi zisă câtrâ Xantos:
- Dă-m acum ce mi-ai făgăduit! Xantos zisă:
- Nu-ţi voiu da, până nu-mi vei spune şi slovele ce scriu şi cum zic, câ eu mai bucuros sunt să ştiu tâlcuri decât să am avuţie multă.
Esop zisă:
- Cela ce au ascuns comoara aceasta aicea au fost un filosof mare şi când o au ascuns au scris şi tituluş, precum are pildă, ca să nu poată dezlega fieştecine din cei proşti, numai cine ar fi om învăţat. Iar scripturile zic aşa pre limba elinească:
„A = măsură, socoteşte; B = de la stâlp; A = înainte sămuiaşte, chibzuiaşte, la Dumnezeu năzuiaşte; q = în patru în pistreie; E = vei afla întru iale; 0 = comoară cu avuţie, ca să-ţi fie destul ţie; X = aur sâ numeşte, că pre mulţi îmbogăţeşte". Xantos zisă:
— Esope, tu eşti om rău şi de te voiu slobozi, multă răutate vei face tu pre lume.
Esop zisă:
— Jupâne, deacă nu mă vei slobozi din robie, eu voi spune comoara aceasta împăratului de la Vizantie9, căci că iaste a lui şi slovele scriu aşa: „A = aicea într-acest loc; B - au ascuns; A = Dionisie; Q = împăratul; E = cu feciorîi săi; 0 = comoara şi visticriia; X = cu bani de mult preţ: galbeni herjeţi".
Iar Xantos, auzind aşa, zisă lui Esop;
— Bre! la-ţi jumătate din bani şi taci! Esop zisă:
— Ba, că acum nu-m dai tu, ci-m dă cela ce au ascuns comoara şi au scris slovele şi scriptura aceasta.
De aciia purceasă Xantos şi zisă Iui Esop:
— Vino după mine acasă şi-ţi ia partea jumătate şi carte de slobozenie.
Şi purceasără spre casă. Iar Xantos să temea să nu cumva să spuîe Esop cuiva şî, cum veni acasă, îndată îl băgă într-o groapă.
Iar Esop, deacă văzu aceasta, zisă către Xantos:
— Acestea sunt făgăduinţele filosofiii tale? Nu-mi ajunge că nu mă slobozi din robie, ci încă m-ai băgat şi în temniţă!
Xantos zisă:
— Bine zici tu ca să poţi scăpa din robie. Numai deacă te voiu slobozi eu pre tine, mare nepriîaten vei fi tu mic şi tot mă vei cleveti cătră toţi şi mă vei grăi de rău.
Esop zisă:
820 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POl'UIARE
821
-Jupâne, orice râu mi-ai face, tot nu iaste cu putinţă ca ,să nu mă slobozeşti, câ preste putină vreme vei să mă slobozeşti şi fără voia ta.
Deci întru acele vremi, veni un greu mare asupra oraşului Şamul, căci într-o zi să întâmplă o sărbătoare mare la ei şi era toţi oamenii strânşi la un loc, de la mic până la mare. Şi far dc veste sâ slobozi un vultur de sus şi apucă inelul şi pecetea domnească, care era în mijlocul norodului şi dinaintea judeţului al târgului. Şi acestea le aruncă în poala unui rob. Iară orăşenii Şamului să întristară foarte şi gândiia: „Oare ce poate sâ fie acest semn?" Şi intrară într-o grijă mare. Apoi cu toţii veniră la Xantos filosoful şi sâ rugară cu mare rugăminte şi cu plecare să le descopere acea taină. Iar Xantos zisă lor să îngăduiască până va gândi mult. Şi nu pricepu nimic şi gândiia şi asuda de grija nepriceperii lui; câ era filosof vestit şi fruntea târgului, pentru aceia îi era ruşine.
Iar Esop, văzându-1 într-atâta grijă, zisă cătră dânsul:
— Nu te mai năcăji cu priceperea vulturului, ci spune drept câ nu pricepi şi zi că nu eşti vrăjitorii!. Ci zi cătră dânşii: „Mi sâ pare că un rob al mieu ar pricepe taina aceasta". Deci tot va fi cinstea dumitale, că ai rob ca acesta.
Iar Xantos făcu dupâ cuvântul luî Esop. Şi spusă orăşanilor, precum zisă Esop, dinaintea tuturor. Apoi chemă pe Esop şi veni la mijlocul târgului. Iară orăşanii toţi râdea şi să minuna de grozăviia lui. Şi zicea unii dintru ci:
— Oare această scârnă să poată dezlega semnul cel minunat? Atuncea zisă Esop:
- O, voi, cinstiţi siimeni, nu căutaţi paharul pe dinafară, ci dinlăuntru, de feliu ce băutură are într-insul. Că şi prin vase grozave bune bucate să află.
Apoi zisâră cu rotii:
- 'faceţi, să auzim ce va să grăiască această mămâie! Şi tăcură toţi. Şi începu Esop a grăi zicând:
- Cinstiţi orăşeni, lâcuitori de Şam! De vreme ce norocul e drag tuturor, pentru aceia să mută şi la robi, şi la stăpâni. Câ şi între robi sâ află mai buni decât stăpânii, măcar câ rabdă sărăcii şi pătimesc bătăi şi nevoi. Iar mutându-sâ norocul de la stăpân la rob, atuncea să vede hărniciia stăpânului şi a robului. Pentru aceia, şi dumneavoastră de mă veţi slobozi din robie de la Xantos, spune-voi acum arătarea aceasta, făr de nici o îndoire, pentru carea vă întristaţi toţi.
Atuncea iot norodul au strigat pre Xanios zicând:
- Slobozi-1, Xante, slobozi-l!
Iară Xantos nicidecum nu vrea să-I slobozească. Apoi zisă şi judeţul Şamului:
- Slobozi-1, Xante, pentru voia noastră cu voia ta, că-1 vei slobozi şi făr de voia ta!
Drept aceia l-au iertat dinaintea tuturor. Iar Esop, vâzându-să slobod din robie, sâ bucura foarte. Si îndată începu a tâlcui arătarea aceia într-acest chip:
- Vulturul c împăratul tuturor paserilor; Inelul vostru cel domnesc e târgul vostru Şamul. Deci, precum au apucat vuhurul inelul şi l-au dat la rob, aşa să înţelege pilda: că dintru împăraţii ce sânt acum, unul să sfăt uiaşte asupra voastră, sâ vă facă robi si obiecaiurilc voastre să le strice. Iar nu să va plini tot sfatul lui.
Aceasta deacă auziră şiimenii, foarte să mâhniră toţi.
După aceia, preste puţine /.ile veniră soli cu cărţi dc la împăratul de Lidiia, scriind la oraşul lui Simeon să dea bir sau să fie gata dc războiu. Iar şiimenii, deacă văzură cărţile, să spăimântarâ foarte şi sâ sfătuiră să se închine împăratului de Eida şi să dea bir. Apoi înrrebară şi pre Esop, sâ vază ce sfat le va da. Iar Esop zisă:
- Dc vreme că loţi mai-marii voştri s-au sfătuit să se dea robi, nu ştiu ce sfat vă voiu da. Numai un cuvânt am a vă grăi pentru binele vostru. Şi le grăi lor zicând: Norocul au arătat
822
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
CĂRŢII E POPUIARE
823
doao lucruri pre lume: omul când iaste în viiaţa lui slobod şi-i sănătos şi nu iaste rob; iară când iaste omul la tinereţele lui cu pricepere rea, apoi la bătrâneţe sâ fie bun şi să sc odihnească. Aceia e viiaţa fericită! Iară de să tâmplă să fie viiaţa omului la tinereţe bună şi cu odihnă, apoi Ia bătrâneţe să fie în robie şi în scârbă, oh, amară e viiaţa aceia!
Aceasta deacă auziră, siirnenii toţi zicea:
- Noi acum toţi suntem slobozi, pentru ce sâ ne facem robi? De bunăvoie nu nc vom da!
Şi îndată izgoniră pre soli afară din oraş. Şi sâ dusără la împăratul şi-i spusârâ de rândul Şamului. Iară împăratul îndată strânsă toate ostile şi vru să meargă la Şam. Iară solii sfătuiră pre împăratul, zicând:
- împărate, nu vei lua Şamul până va fi Hsop acolo. Cî scrie la ei să-ţi dea pe Esop şi le făgăduiaşte pacea. Apoi vei lua Şamul când vei vrea, câ Esop ţine Şamul de nu sâ închină împârăţiii-tale.
Deci împăratul încă făcu aşa, câ trimisă un sol bătrân să-1 ceară pe Esop. Şi deacă sosi solul la Şam, dete cartea şi o cetiră. Iară siirnenii făcură sfat sâ dea pe Esop. Iară el, deacă înţelese sfatul lor, veni Ia mijlocul norodului şi le zisă:
- O! voi, cinstiţi şiimeni, că mie îm pare foarte bine că mă duc la împăratul. Iară voiu să vă spuni o poveste. Şi zisă: Odată era o turmă de oi şi la turmă era un câine harnic. Deci veniră lupii să apuce oile, iar câinele sări şi le apără. Apoi sâ sfătuiră lupii să trimită sol ca să se împace cu oile, numai să le dea câinele. Drept aceia, oile auzind aşa, se bucurară de pacea lupilor, zicând lupii că nu vor mai avea nevoie în veac. Şi deteră câinele lupilor. Iar mai pe urmă veniră lupii şi împărţiră turma cum lc-au fost voia şi o au mâncat-o.
Auzind aceasta siirnenii, pricepură ce e pricina şi opriia pe Esop, iar el nu vru să rămâie, cî să dusă cu solul la împăratul. Iar împăratul, deacâ-1 văzu aşa grozav, să minuna şi zisă:
- Socotiţi dumneavoastră, cinstiţi boiari, cc feliu de om îm face mie atâta scandelă, de nu mi se închină un ostrov de ţară!
Iar Esop zisă:
- Cinstite împărate, eu făr de nici o nevoie am venit la împărăţiia ta, ci din bunăvoia mea. Iar mă rog sâ mă asculţi puţintel să grăiesc un cuvânt înaintea împărăţiiî-talc. Şi zisă: Un om odinioară prindea lăcuste, de cele ce strică ţarina, şi le omorâia. Şi prinsă şi un greieri. Şi zisă omului: „Om bun, nu mă omorî, că mie îmi iaste năpaste. Că eu la holde şi ia spice nu stric, nici la vie, nici Ia grădini. Numai ce am acest glas. I )eci vorbesc şi fac cânt, şi pc călători de să bucură. Şi altă vină nu vei găsi la mine, că nu fac nimărui nici o pagubă." Iar omului i sc făcu milă şi-1 slobozi. Aşa sânt şi eu, împărate: la picioarele împărăţiii-tale am venit şi cad şi mă rog sâ faci milă cu mine, să nu mă omori, că de mine nu arc nimenea nici o paguba, nici pociu face cuiva vreo pacoste sau răotatc; că am acest trup micşor, dar graiurile cuvintelor îm sânt viteze.
Aceste auzind, împăratul să miră de cuvântul lui şi i să făcu milă de dânsul şi-i zisă:
- Esope, nu-ţi dau eu viiatâ, ci norocul tău. Şi acum, orice vei cerc de la mine, da-ţi-să-va.
Esop zisă:
- Prcaînălţate împărate, mă rog să faci pace cu Şamul, împăratul zisă:
- Fie pace!
Iar Esop să închină la picioarele împăratului şi-i mulţămi foarte frumos.
Atuncea împăratul dărui pre Esop cu daruri mari. Şi scrise împăratul şi carte într-acesta chip la şiimeni, zicând:
„lată că pentru voia lui Esop lăsaiu Şamul în pace. Si pentru că l-aţi slobozit din robie, să aveţi pace vecinică."
LITERATURA ROMANĂMEDIEVAIĂ
CĂRŢII E l'OI'UIARE
825
De aciia mulţămi împăratului şi, luundu-şi zioa bună, purceasă de întră în corabie şi veni la Şam. Iar siirnenii, deacă văzură pre Esop, făcură jărtve şi întinsără danturi cu bucurie mare şi cu veselie (precum i să cădea).
După aceia să dusă Esop de la Şam şi încongiură toată lumea. Şi birui pre toţi filosofii cu înţelepciunea sa, până ce au ajuns la Vavilon. Şi acolo, pentru înţelepciunea lui foarte fu cinstit dc împăratul Eicaron. Că pre acele vremi era toţi Împăraţii împăcaţi despre rândul războaielor. Numai ci trimitea cărţi unii la alţii şi scrisori cu filosofii şi cu tâlcuri pentru dezmierdăciune. Şi deacă cetiia cărţile şi tâlcuia pildele, da barăci cel ce le trimitea şi cel cc lc scriia. Iar de nu putea dezlega pildele şi să lc tâlcuiască, ei da bir celui ce le trimitea. Şi tot aşa au fost trimiţind cărţi unii la alţii.
Iar Esop fiind la l.icaron, împărat de la Vavilon, trimitea cărţi şi scrisori pe Ia alţî împăraţi, cu multe ptldc, care et nu Ie putea dezlega. Şi lua I .icaron-împărat prea multe daruri, şi scumpe, de la alţi împăraţi.
Şi avea Esop o fămeie starpă, de nu făcea coconi. Ci-şi luasă un prunc mic fecior dc suflet. Şi era mai cinstit şi mai miluit decât toţi cei din casa împăratului, pentru Esop. Apoi, preste puţine zile, acel lriiiom să cunoscu cu muiarea lui Esop. Dc aceasta cât cunoscu Esop, vru să-1 izgonească de la dânsul. Iară Eniom văzu câ va sâ fie vai dc cl, de la mai-marele său. Socoti dc scrisă o carte vicleană, cu numele lui Esop, la împăraţii de primprejur, de la care lua bir I.icaron-împăratul. Şî scrisă ca de la faţa lui Esop, într-acesta chip zicând, ca să se scoale cu război asupra lui Eicaron-împărat, cât mai curând. Şi zicea că şi el încă le va fi întru ajutoriu, că va sfătui pre împăratul în tot chipul cu vicleşug, până îl va da pre mâna lor. Şi pecetlui cartea cu pecetea lui Esop şi o dete în mâna împăratului, fiind iscălit numele lui Esop.
Iar împăratul luo cartea cea cu pecetea lui Esop şi, dezlegând pecetea o ceti. Şi văzând iscălitura, îndată să încredinţa să fie aşa, adevărat, şi vărsă împăratul urgie mare asupra lui Esop. Şi îndată îl dete pe mâna unui armaş rău, anume Ertemon, să-1 omoare făr de nici o întrebare, ca pre un viclean şi vrăjmaş al împăratului. Iar acel Ertemon era loartc bun priiaten lui Esop. Şi-şi arătă prieteşugul cum trebuie la vreme tic nevoie, că făcu meşterşug foarte pre ascuns, de ştia numai el însuşi, că-] ascunsă într-un mormânt adânc şi-1 hrăniia acolo pe furiş. Iară Enom luo putere dc la împăratul să stăpânească toată averea lui Esop i proci.
Apoi, preste vreun an de zile, Netinav, împăratul de la Eghipet, deacă înţelesă de moartea lui Esop, îndată trimisă scrisoare la Licaron-împăratul, ca sâ-i trimită meşteri sâ-i facă un turn de piiatră, care să nu să atingă nici dc ceriu, nici de pământ. Şi-i scrisă cât mai curând să-t trimită meşterii, sau să dea bir.
Iar împăratul Eicaron, deacâ ceti cartea de la Netinav, intră într-o grijă mare foarte, că niminea nu-1 putea învăţa cum va face. Şi zisă:
— Iată că pierdui stâlpul împârâţiii mele, adecă pre Esop înţeleptul.
Deci Ertemon armaşu), deacâ înteldsă dc jalea împăratului pentru Esop, veni la împăratul şi zisă:
- Cinstite împărate, nu-ţi face voia rea pentru Esop, că el trâiaşte, pentru că eu am ştiut că te vei căi pentru dânsul şi-1 vei dori împăraţi ia-ta, şi nu l-am omorât.
Iar împăratul, deacă auzi, să bucură foarte şi trimisă să-1 aducă. Şi-1 adusără împăienjinat şi muced. Şi-i crescusă unghile la mâini şi la picioare, ca la vulturi, şi era păros. Şi deacâ-1 văzu împăratul, numaidecât lăcrăma şi zisă sâ-1 ducă la baie să-I spele şi sâ-i schimbe hainele. Atuncea Esop vădi toate lucrurile şi vicleşugurile lui Enom. Şi descoperi toate faptele
826 LITERATURA ROMANA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
827
lui, si pâra cea cu vicleşug, şi toate strimbătăţilc lui. Deci împăratul îndată porunci să omoare pc Rnom făr de nici o milă. Iar Enom căzu la picioarele împăratului să-1 iarte. Şi să rugă şi Esop să-l iarte. Şi-1 iertă. Şi mult l-au certat.
Apoi împăratul zimbi a râde de scrisoarea lui Nerinav şi o dete lui Esop să o citească. Iar Esop, deacă o ceti, sâ zimbi a râde şi zisă sâ-i aducă hârtie şi călimări. Şi scrisă la împăratul Netinav, zicând să îngăduiască până va trece iarna şi, deacă va veni primăvara, îi va trimite meşteri de vor zidi turnul. Şi-i va trimite şi răspunsurile de toate câte îi scrisese. Acestea scrisă şi trimisă cartea lui Netinav, împăratul Eghipeiului.
Deci Licaron-împăratul dete toată avuţiia lui Esop în loc şi dete şi pre Enom pre mâna lui să facă ce-i va fi voia cu dânsul. Iar Esop nu i-au făcut nici un râu, ci iar l-au priimit în loc de fecior, ca şi întâiu. Şi mult l-au învăţat zicând:
- Fătul mîeu Enome, îmâiu te închină lui Dumnezeu şi cinsteşte pre împăratul şi pre toţi priiatenii tăi îi socoteşte. Şi cumpăneşte lucrul şi-1 meşterşuguiaşte. Şi te găteşte să fu foarte tare Ia credinţă în sufletul tău, pentru să nu pati ruşine. Iară cătră fraţi şi cătră priiateni, fiiule, să fii cât de plecat, şi smerit şi milostiv, pentru ca sâ Ic fii drag. Lui CHimnczcu te roagă pururea să nu dea vârtute duşmanilor tăi, ca să nu te biruiască. Priiatcnilor şi vecinilor tăi pururea să le voieşti bine. Cu făineia ta pururea sâ vorbeşti binişor, ca sâ nu cerci dragostea altora, pentru că rcliul fâmăiesc iaste făr de minte. Auzul tău să nu-1 înveţi prea lesne a înţelege spre răutăţi. Camătă şi mită să nu îai pe argintul tău, nici la judecăţi. Pentru zavistie limba sâ o ţii cu zăbavă a grăi. Muierii tale tainele talc sâ nu le spui i proci.
Acestea şi altele mai multe învăţă Esop pe Enom. Iar Enom să răni la inimă de cuvintele acestea, şi de ruşine, ca cu nişte săgeţi, şi căzu la zăcere grea foarte. Şi peste puţine zile muri Enom.
După aceasta chemă Esop pc toţi vânătorii de pasări şi le porunci să-i prinză patru pui de vulturi. Şi deacâ-i adusărâ, îi învăţă (precum spun) că au fost puind pre aripile lor nişte copii mici şi i-au fost slobozind în văzduh, până unde i-au fost voia lui: îi suiia si-i pogorâia, cu ştiinţa meşterşugului lui.
Iară când fu în primăvară, Esop să găti cu tot lucrul ce-i trebuia, şi luo vulturii şi copiii şi purceasă la Eghipet cu povară grea şi. cu mare pohvală şi mândrie, pentru ca să facă pc eghiptean să se mire mult. Iar impăratul Netinav, deacă auzi de venirea lui Esop, zisă boiarilor săi:
- Prinsu-ne-am în mreajă!
Şi când fu a doao zi, zisă Netinav boiarilor săi, şi domnilor, şi la toată curtea împărătească să sc îmbrace toţi cu haine albe. Iar împăratul să îmbrăcă cu haine roşii şi-şi pusă pe cap stema cea împărătească cu pietri scumpe, dc mult preţ. Şi şâzti în scaun înalt şi trimisă să chiiamc pc F-sop la curte. Şi chiemându-l, deacă veni Esop la curţile împărăteşti, mersă înaintea împăratului şi să închină frumos cumsâcade şi zisă:
- împărate, să trăieşti în vecî.
Iar împăratul mulţămi lui Flsop şi porunci sâ şazâ. Şi-1 întrebă zicând:
- Eicaron-împăratul iaste sănătos şi boiarii din curtea lui? Esop sâ închină zicând:
- Spuiu sănătate măriii-talc de la Eicaron-împărat. Deci întrebă împăratul Netinav pe Esop zicând:
- Cu cine mă asemeni pe mine? Iar Esop zisă:
- Pre tine, împărate, ie asamăn soarelui de primăvară, iar pre boiarii tăi ca nişte spice de grâu Inimos.
Iară împăratul, auzind răspuns frumos, îi păru bine şi dărui pe Esop cu daruri frumoase,
Iar când lu a doao zi, să îmbrăcă împăratul cu haine albe, iar boiarii lui să îmbrăcară cu haine roşii. Şi deacă veni Ivsop
S28 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
la curte, îl întrebă împăratul ca şi ieri. Şi iarâ răspunsă Esop şi zisă:
— Pre tine, împărate, te asămăn soarelui de vară, iar pre boiarii tăi ca raziile soarelui.
împăratul zisă:
— Esope, mie mi se pare că Iăcaron-îm parat nu e nimic înaintea noastră!
Esop zisă:
— O! împărate, peniru ce grăişi acest cuvânt de Eicaron-împăratul? Nu zice aşa lesne cuvântul prost, că pre tine neamul şi rodul tău te arată ca soarele strălucind. Dar aşa iaste şi Licaron-împăratul. Numai doară de veti veni amândoi la un loc, să vă împreunaţi, şi atunci doară el va întuneca şi împărăţiia-ta vei lumina.
Aceste cuvinte deacă le auzi, Netinav să miră de înţelepciunea lui Esop şi mustra pre boiarii săi în taină, zicând:
— Vedeţi cum părtineşte stăpânului său, cu dreptate, câ nu priimeşte cât de puţin defăimarea asupra stăpânului său?
Apoi zisă Netinav lui Esop:
— Esope, adus-ai meşteri să-m zidească turnul? Esop zisă:
— Gaia sunt, numai nc arată locul uude-l vor zidi.
Deci ieşi împăratul Neiinav afară din cetate, la câmp limpede şi frumos. Şi arătă locul şi-1 măsură pre el. Iarâ Esop adusă cu sine acei patru vulturi şi-i pusă în patru unghiuri, unde au măsurat împăratul locul şi puse pre dânşii cei patru copii, ţiind în mâinile lor mistriile şi ciniilc cele de meşteşug şi slobozi vulturii să zboare sus, iar copiii de pre vulturi începură a striga zicând:
— Daţi-ue piatră, daţi-nc var, aduceţi-ue lui şi lemne şi de toate dc altele ce ne trebuiesc, ca să zidim turnul!
Iar împăratul Netinav întrebă ce zic cei ce strigă. Esop zisă:
CĂRŢILE POPUIARE 829
- Aceia sunt meşierii de zidurile din văzduh şî acum strigă să le duceţi piiatră, şi var şi lut si lemne, şi altele cc le trebuiesc.
Iar împăratul zisă:
- Dar dc unde voiu afla eu acel feliu dc oameni să zboare cu piiatră şi cu varul si cu lutul?
Esop zisă:
- Vezi, împărate, cum zisăşi mai nainte că Eicaron-împâ-ratul e ca o nimic! Dar la dânsul să află de acestea dc toate. Ci împăraţi ia-ta eşti prea grabnic si gata de pricină a te învrăjbi cu un împărat puternic ca acela, carele iaste întocma cu dumnezeii.
Netinav zisă:
- Adevărat, Esope, văz că sânt biruit. Ci voiu să te întreb, iarâ tu să-mi dai răspunsul. Si-i zisă: Eu am aicea nişte iapc, carele deacă aud nechiezând armăsarii din Vavilon, iale îndată purced a făta, după glasul armăsarilor. Deci cum pricepi, spune-mi? Cum poaie fi aceasta?
Iar Esop răspunsă zicând:
- Eii îngâduitoriu, împărate, să-ţ fac răspunsul să-1 vezi cu ochii.
Şi deacă mersă la gazda lui, porunci copilaşilor săi să pânză un motoc si să i-l aducă cot bâiâudu-1 prin mijlocul târgului, tregându-1 de grumaz. Şi prinsărâ copiii un motoc şi-1 legară cu o aţă de gât şi-1 ducea tregându-1 şi bătândn-1 prin mijlocul târgului, ca vai de dânsul. Iar eghipienii nu suferiră aceasta, ci săriră dc scoasără pe motoc dc la bătaie. Căci eghiptcnîi slugi ia mâţelor zicând câ iale sânt dumnezei şilc jârtviia lor. Şi-şi deteră de ştire şi la împăratul şi-i spusărâ ce păţi bietul motoc de la Esop.
Iară împăratul chemă pe Esop şi-1 întrebă zicând:
- Pentru ce băteai pc motoc? Au doară nu ştii câ noi egliiptenii acum într-această vreme nc închinăm pisicelor si
«30
i.n kkaturaromAnA medievala
CARIILE POPUI.ARE
83)
acelea ne sânt dumnezei şi dumnezeoaic? Dar câci faci aşa, de ne ocăreşti legea?
Iar Esop răspunsă şi zisă:
- O, împărate! I )e ai şti ce pacoste au fâcut motocul aceia împăratului Eicaroti de la Vavilon, tiu i-ai ţinea parte, împăraţi ia-ta, nimic. Că iată acum într-aceasiă noapte i-au omorât un cocoş ca acela, cât mai mare viteaz nu era altul ca el, căci biruia pre toţi cocoşii. .Şi încă şi noaptea cânta tot pre ceasuri.
împăratul Netinav zisă:
- Esope, cum poate ft aceasta? Mă mir că nu ţi-i ruşine a grăi poveşti ca aceste, câ nu poate să fie aceasta să ajungă motocul într-o noapte din Egbipet la Vavilon şi sâ se întoarcă iarâ înapoi la loc.
Răspunsă Esop şi zisă:
- O, împărate! Dar cum armăsarii nechîiază în Vavilon şî iapele aud din Egbipet şi să fac grele dc a făta?
Auzind aceasta Nctinav-împărar nu mai putu zice nimic, ci numai fericea pre Eiearon-împăratul, având lângă sine înţelept ca acesta.
După aceasta, Netinav-împăratul chemă filosofi învăţaţi, iliupoleni, din cetatea cea vestită. Şi chemă şi pre Esop. Şi le făcu ospăţ mare. Şi şăzură toţi filosofii de-a rândul la masă şi după ce mâncară şi băură, zisă un filosof:
- Esope, trimisu-m-au dumnezeul mieu să te întreb, iar tu să-mi răspunzi.
Iar Esop zisă:
- Acestea sânt minciuni de ale tale, că Dumnezeul cel sfânt nu cerc învăţătură de la unul ca tine sau ca mine, nici de la niminea din lume. Ci tu ai vrut să mă ocăreşti pre mine şi te ocăreşti pre tine însuţi, încă şi pre dumnezeii tăi.
Acela tăcu. Iar altul zisa:
- Esope, ascultă; la noi iaste o biserică mare şi înlăuntrul bisericii iaste un turn mare, şi într-acel turn sânt doaosprezece cetăţi. Şi toată cetatea iaste acoperită câte cu treizeci de doaosprăzece şi în toate cetăţile sânt lăcuitoare doao neveste. Si una şade, alra să duce.
Esop răspunsă şi zisă:
- Aceste pilde ale voastre pre la noi le grăiesc copiii. Şi începu a spune zicând: Biserica iaste lumea aceasta toată, iar turnul acela iaste anul; doaosprezece ecteţi în stâlp, doaosprezece luni într-un an. Iară cele câte treizeci de doaosprezece sânt treizeci dc zile într-o lună şi doaosprezece ceasuri într-o zi şi doaosprezece într-o noapte. Iară cele doao neveste lăcuitoare sânt zioa şi noaptea: una merge, alta şade; zioa trece, noaptea vine.
A doao zi iară chemă Nctinav-împâratul pre toţi filosofii şi le zisă:
- Noi nu putem da răspunsul lui Esop, ci numai ce ne caută a da dare lui Eiearon-împăratul, pentru Esop. Că de-1 vom mai întreba, mai rău îl vom mâniîa şi ne va ruşina pre toţi.
Iar unul din filosofi zisă:
- împărate, nu-1 vom mâniia, ci sâ-1 întrebăm cu bine sâ ne spuie niscari tâlcuri care noi nu le ştim şî să ne învăţăm pc altă dată.
Acest cuvânt plăcu împăratului şi mai chemară pe Esop şi zisără filosofii:
- Esope, spunc-nc niscari tâlcuri, care noi nu le ştim, nîcî le-am auzit şi apoi ni le dezleagă mâine.
Esop zisă:
- Bucuros, vă voiu spune. Preste un ceas voiu veni. Numai fiţi gata.
Şi să dusă la gazdă.
Iară filosofii, auzind de Esop că au zis să le spuie pilde care ei nu le ştiu, nici să le fie mai auzit, să vorbiră cu toţii, cum
832 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPULARE
833
ca, orice ar spune Esop, ei tot să mărturisească unul altuia şi să zică că ştiu şi ei si au văzut şi au auzit.
Iară Esop pricepu că-l vor vicleni. Ci socoti de scrise un zapis într-acesta chip:
„Eu, Netinav, împăratul Eghipetului, scriu şi. mărturisesc, precum sânt datoriu lui Lkaron, împăratul de la Vavilon, cu o mie de talanţi de aur. "
Si câtid fu a doao zi, să sculă Esop de dimineaţă şi mersă la împăratul Netinav şi-i dete zapisul în mâini. Iar filosofii gândiră că el au scrîs niscari pilde şi îndată zîsâra cu toţii:
- Ştim şî noi ce scrie acolea într-acea carte, că am auzit şi am şi văzut cu ochii noştri.
Esop zisă:
- Bine faceţi dumneavoastră de mărturisiţi de dreptate. Iară împăratul, cetind zapisul şi ajungând la locul unde
scriia cum că e datoriu lui Licaron-împărat cu o mie de talanţi de aur, zisă lui Esop:
- Eu nu sânt daroriu lui licaron-împărat cu nimic. Şi să întoarsă cătrâ filosofi si zisă: Voi cu mărturiile voastre mă faceţi pc mine datornic, dar cu nu ştiu sâ fiu datori cu nimic.
Iar filosofii, deacă auziră aşa, îndată întoarsără şi schimbară cuvântul şi zisără:
- Noi nici am auzit de aceasta, nici ştim. Atunci Esop zisă:
- Că de vreme cc iaste aşa, pentru că nu ştiţi, nici aţi auzit, nici aţi văzut, iată dar că să plini întrebarea voastră, că aţi pohtit pilde neauzite şi nevăzute.
Iar Netinav-împăratul zisă:
- O, ferice de Licaron-împărat, câ mare înţelept are la împărăţiia lui.
Şi dete lui Esop birul, după cum avea obiceiul; şi-1 trimisă la Eiearon-împăratul, cu mare cinste şi cu pace.
Şi după ce veni Esop la Vavilon, spusă împăratului toaie întâmplările lui şi cc lucruri au făcut la Eghipct şi i-au dat şi birul, ce-i trimisese Netinav de la Egbipet. Atuncea Licaron-împărat au poruncit sâ facă un stâlp de aur, bolovan, după chipul lui şi să-1 puie la mijlocul târgului Vavilonului. Şi aşa s-an făcut, după poruncă.
Deci preste puţine zile vru Esop să meargă cu corabiia la Lydiia, ce să zice acum Rumele, în părţile Atinei, şi-şi luo zioa bună de la împăratul şi purceasă. Ci însă lăsă jurământ cătră împăratul să sc întoarcă iară la Vavilon. Deci umblând Esop prin ceteţile elineşti, arătându-şî înţelepciunea sa, ajunsă şî la un feliu de oameni ce le zic delfi. Şi acei oameni delfî, când auziia cuvântul lui Esop cel dc învăţătură, îl asculta foarte cu drag şi cu blândeţe. Iară altă cinste sau odihnă nu-i deterâ. Iară Esop, dcacă-i văzu aşa, zisă:
— Pre voi, delfilor, tiu ştiu cui vă voi asămăna: au lemnului uscat cc-1 poartă apa adâncă, sau cu paiele uscate, carele înoată pe apă şi ici, şi colea. Şî cine le vede departe, gândeşte că numai Dumnezeu ştie cc lucru iaste. Iar deacă sâ apropie de margine, el vede că e o nimic. Aşa vă socotîîam şi eu, când eram departe dc oraşul vostru, cum câ sâmeri oameni mai aleşi dintru alţii. Iar deacă veniiu la voi, v-ara aflat că sânteri mai de nimic decât toţi oamenii. Şi m-am înşâlat, câci am venit Ia voi.
Aceasta deacă auziră delfii să temură că umblând Esop printr-alte cetăţi şi oraşe să nu-i hulească şi să le scoată nume dc râu. Şi să sfătuiră să ucigă pre Esop cu înşâlăciune. Deci mersără şi luară o năstrapă (un urcior) dc aur din capiştea lui Apolon, bozul lor, şi o ascunsă în disagii lui Esop. Iar Esop, neştiind vicleşugul lor, ieşi la un loc ce-i /.ic Fochinda. Iar delfii alergară după dânsul şî-1 prinsâră ca pre un fur al besericii si-1 judecară spre moarte şi-1 băgară în temniţă. Iar el, având putere să fugă, nu fugi, ci sădea dc-şi plângea norocul. Iar un
I.ITKRATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢIEE POPUIARE
cunoscut al lui Esop, anume Dimast, veni la temniţă şi află pe Esop plângând şi-i zisă:
-Esope, pentru ce plângi şi pentru ce te-au băgat în temniţă?
Răspunsă Esop şi zisă:
- Era odată o muiare şi-i murisă bărbatul. Deci ea în toate zilele mergea la mormântul lui de-1 plângea. Iar un om oarecarcle era plugariu şi era aproape de acele mormânturi, unde plângea muiarea aceia. Şi deacă văzu pre muiare plângând, i să făcu milă dc dânsa şi abătu de dezjugă boii. Şi să apropie la mormânt şi începu şi el a plânge alăturea cu dânsa. Iar fămeia îl întrebă de cc plânge. El zisă: „Plâng, că am avut o nevastă foarte frumoasă şi înţeleaptă şi mi-au rănit inima că au murit fiind tinerea. Pentru aceia plâng, că-mi pare câ mi să mai potoleşte focul de la inimă." Iar fămeia zisă: „Aşa m'-i şi mie." Omul zisă: „De vreiue ce am căzut amândoi într-o nevoie, mai bine ar fi să ne împreunăm amândoi, ca să ne mângăiem dorul de la inimă". Iar fămeia priimi bucuroasă şi să iubiră amândoi. Şi zăbovindu-să ei acolo, veni un fur şi fură boii plugariului şi fu nevăzut. Iar plugariul, mergând, nu găsi boii. Atuncea începu a plânge cu glas mare, iară muiarea, auziiidu-I plângând aşa tare, veni la dânsul şi-i zisă: „'fu iar plângi?" Iară el zisă: „Acum cu adevărat plâng pentru că am pierdut boii pentru un lucru de nimica". Şi zisă Esop către Dimas10, priiarenul său: Asa sânt şi eu, fratele mieu! Din multe nevoi am scăpat, iar acum plâng cu adevărat, pentru că în ce am căzut eu acum, nu mai iaste vreine de a scăpa.
Şi atuncea îndată veniră dcTfii ca nişte turbaţi şi-1 scoasără din temniţă. Şi-I ducea, trăgându-1 şi împingându-1, până la o râpă mare, ca să-1 surpe jos, să-1 prăpădească.
Şi când fu aproape de râpă, zisă Esop aşa:
— Când era toate dobitoacele împreunate la un loc, iară un şoarece să împrieienisă cu o broască. Şi chemă şoarecele pe
broască sâ o ospeteze. Şi să dusără la casa unui om bogat, care avea bogăţie multă şi mâncară de să saturară. Şi zisă şoarecele: „Mănâncă, priiatenă broască". Iară broasca zisă: „Muhămescu-ţi, priiatene şoarece, câ foarte bine m-ai ospătat. Cî te pohtesc şi eu să vii cu mine la casa mea să te ospătezi." Şi le era a trece preste o apă. Şi zisă broasca: „Priiatene şoarece, pentru că nu ştii înota, să te leg cu o aţişoară de piciorul mieu şi să te trag până vom trece în ceia parte de gârlă". Şi-1 legă cu o aţă de piciorul lui şi-1 acăţă de piciorul ei, vrând să-1 înece cu vicleşug. Deci ea sări în baltă si sâ afundă şi trăgea şi pc bietul şoarece întru adânc. Şi începu şoarecele a să îneca. Şi văzându-şi pierirea, zisă cătră broască: „Mie mi-au fost astăzi pîeirea de la tine, iară va să răscumpere moartea mea cel cc iaste mai mare decât toţi". Şi înotând bietul şoarece pre apă, sâ înecă şi muri. Iar un vultur să slobozi şi-1 luo şi, fiind picioarele legate de broască, o trasă şi pe dânsa şi-i mancă pre amândoi. Aşa şi voi, acum cu grabnică moarte veţi sâ mă omorâţi; iar însă sâ ştiţi câ cu amar să va răsplăti voao, pentru că Vavilonul şi Eiada vor răscumpăra moartea mea, din capetele voastre.
Iar deifii nicidecum nu-i ţinea în seamă cuvântul şi prorociia lui. De aciia Esop, văzându-şi pierirea, alergă la capistea lui Apolon, ca să scape acolo, să nu-1 omoare. Iar deifii sâ mâniiară şi mai râu şi-1 prinsărâ de-1 bătea şi-1 trăgea la râpă. Iară mergând cu dânşii, le zisă aşa:
-Oh, delfilor! Ascuhaţbmâsăvăspun un cuvânt. Şi zisă: Odinioară izgoniia un vultur pe un iepure. Iar iepuriie, văzându-şi nevoia, alergă la cuibul unui gândac, cei ce răstoarnă bulzişorii vara, ca sâ scape acolo. Iar gândacul zbură şi ieşi înaintea vulturului şi să ruga să nu omoare pe iepure, Şi-1 jură pe numele lui Die dumnezeul să-i facă pe voie şi să nu-î facă ruşine, deacă au năzuit iepuriie la sălaşul lui. Iară vulturul nu-i ţinea scamă cuvântul, cî apucă pe iepure şi-1 mancă. Iarâ gândacul zbură împreună cu vulturul, ca să vază
836
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
837
unde-i iaste cuibul vulturului. Si făcu pe ascuns şi doborî oaâle din cuib de să fărâmară. Iar vulturul, deacă veni şi-şi găsi oaăle stricate, ti păru foarte rău şi zisă: „Oare cine au îndrăznit de mi-au făcut atâta pacoste?" Apoi socoti de-si făcu cuibul mai sus şi făcu oaâ. Iară gândacul şi acolo zbură şi răsturnă oaăle de să fărâmară. Deci vulturul viind dc la vânat, iarăşi află oaăle stricate. Drept aceia sâ cîudiia foarte şi sâ rângaia şi gândiia: oare cine-i poaie face lut atâta pacoste? Si neavând ce mai face, să sui în văzduhul ceriului şi află acolo pe Die, dumnezeul elinesc, şi-şi făcea oaăle în poalele Diei şi să ruga să i le socotească bine. Iar gândacul făcu şi el bulzişori dc balegă şi să sui de-i lepădă în poala hainei Diei. (Pentru aceia zic istoricii cum că vulturul iaste închinat Iui Die dumnezeu.) Iară alt boz, ce-i zic Zevs, să sculă şi scutură poala Diei sâ cază balega şi dete jos oaăle vulturului şi sâ stricară.
Iar Zevs deacă îmelesă că lace gândacul vrajba aceia în pizmă şi cum s-au apucat sâ piiarză sămânţa vulturului, să nu mai fîe nici un vultur pre lume, plăcu şi lui Zevs, pentru căci vulturul şi ku Die dumnezeu s-au arătat necredincios, când l-au jurat gândacul cu numele lui Die dumnezeu ca să nu mănânce pre iepure. Şi să mânie Zevs pe vulturi, că socoti că gândacul face toate pe dreptate. Apoi vrând Zevs să nu piiarză neamul vulturului de pre lume, îi îndemna pre amândoi la pace. Iar gândacul nu vru sâ facă pace. Iară Zevs, văzând aceasta, nu vru şî nu avu ce mai face, ştiind lucru cu asuprealâ, ci. schimbă vremea vulturului, să-şi facă puii într-altă vreme, când nu să arătă gândacul pre pământ. Deci şi voi, dclfilor, nu faceţi ruşine dumnezeului vostru, lui Apolon, la care am năzuit eu, măcar câ e biserica lui aşa micşoară. Că pre carele calcă legea, nu-i putinţă să-1 rabde.
Iar delfii nici aceasta nu-i băgară în seamă nimic, ci tot îl trăgea la moarte şi la pierzare.
Iar Esop, văzându-şi moartea, zisă:
- Aseultati-mâ, dclfilor, că voi sunteţi ca nişte vite sălbatece şi ucigaşe pre nedreptate şi cu sti âm bătaie. Si zisă: Era odată un om plugariu carele îmbătrânise iot în câmp şi prin crânguri boii păscând. Şi în sat nu mai în trasă, unde era născut. Deci într-o zi să ruga rudelor sale să-1 ducă în sat să-şi vază oamenii şi să se cunoască cu ei. Iară aceia înhămară nişte măgari într-un car si-l lisară să-şi mâne singur el măgarii. Iară el mergând, pre cale să scorni furtună mare şi să întunecă cerul cu norii, că era iarna. Si pierdură măgarii drumul şi rătăciră şi Intrară într-un crâng prin nişte locuri rele, grebănoase. Şi văzând bietul moşneag că va să piiaie, zisă: „Oh! Zevs dumnezeu, dară ce rău ţ-am făcut de mă pierzi aşa de pripă şi cumplit, că nimenea nu va şti dc păirea mea! Şi încă nu mi-ar fi ciudă de mi-ar fi moartea dc niscari dohitoace harnice, cum sunt caii sau boii, ci-m iaste pierirea de aceste dobitoace scârnave de măgari, carii sânt mai urâţi decât toate dobitoacele din lume." Aşa şi mic, nu m'-i moartea, cât m'-i ciuda şi amarul, că nu-m fu moartea de niscari oameni harnici şi de cinste, ci-m iaste moartea şi pierirea de nişte oameni carii au fost mai răi în lume şi mai urâţi, adecă de vot, delfii, carii sunteţi mai becistnici decât măgarii!
Şi vrură să-I împingă în râpă. Iar Esop zisă:
- Un om oarecarele, nebuniia şi bezeistniciia lui îl îndemna cu pohta cea spurcată spre o fată a lui din trupul său. Şt din zi în zi vrea să o spurce şi nu putea. Ci făcu prilegi de-şi trimisă muiarea să ducă dc mâncat la plugari şi rămasă fata singură acasă. Iar câinele de moşneag începu a supăra pc fată să-i facă pre voie. Iară fara, văzând aşa, zisă: „Oh! vai dc mine, părintele mieu, mai bucuroasă aş fi eu să-şi tacă râs de mine care limbi vor fi mai urâte şi mai scârnave în lume, decâi iu, cum eşti părinie". Aşa sânt şi eu cu voi, dclfilor, oameni făr de lege şi făr de ruşine ce sânteţi! Că maî bine aş fi căzut la adâncul
838
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
întunerecului, în peştera carea iaste la Sinimiia şi are în fundul ci tot pietrl ascuţite şî acolo lăcuiesc tot feiiul de jiganii, fierile sălbatece, spurcate şi împuţite! Sau mai bine m-ar fi apucat smârcul, adecă sorbul mării, ce iaste la Africa, să mafie înghiţi i în pântecele său, decât am căzut în mâinile voastre şi-m iaste pierirea dc voi, deifii, oameni de nimica cc sânteţi! Pentru aceia blestemaţi să fiţi, voi şi locul vostru! Şi am nădejde la Dumnezeul mieu cel sfânt, că să va răsplăti voao, cu amară caznă pentru moartea mea, căci mă omorâţi fără vină şi fărâ dreptate. Şi sâ vă chinuiască biciul cel de foc al lui Dumnezeu, cum mă chinuiţi voi pre mine acum!
Iar ei, spurcaţii şi pângăriţii, îl împinsără pc bietul Esop în râpă de sâ zdrobi şi să sfărâmă. Şi aşa sâ sfârşi înţeleptul Esop, în luna lui avgust doaozeci şi una de zile. în veci să-i fie pomenirea lui.
După aceia, în scurtă vreme, căzu urgie mare şi moarte năprasnică asupra delfilor, pentru moartea lui Esop. Iar deifii atuncea îşi aducea aminte de cuvintele lui Esop şi sâ căia căci îl omorâră. Dar nimic nu-şi folosi ia, că ei toţi ştiia că l-au omorât fără de vină. Şi-i făcură stâlp de piiatră pre mormântul lui, să sc pomenească.
Iară monarhiia Vavilonului şî maî-marelc Eladii şi toţi filosofii dc prin toate cetăţile, deacă înţelesă cum au murit Esop, dc mâna cea rea a delfilor, să sculară cu războaie mari asupra lor şi pre mulţi îi omorâră cu morţi cumplite. Şi groaznice cazne păţiră, pentru moartea lui Esop.
Sfârşitul vieţii prcaînţeleptului Esop
POVESTEA DESPRESINDIPA FILOSOFUL ŞI DISCIPOLUL SĂU
cuvânt şl pocitanua filosofului sindipa cu Împăratul de tara persiei, anume chira
Era un împărat la Persiia, anume Chira, şi avea 7 muieri şi coconi nu avea. Şi s-au rugat (ui Dumnezău sâ-i dea coconi şi dc multă rugă a împăratului i s-au ascultat ruga şi au făcut un cocon făt, de care el creştea împărăteşte. Si au crescut în vârstă şi având polua şi dragoste împăratul să-1 pedepsească pre fiiul său la învăţătura cărţei, deci gâsi un filosof dascăl sâ-1 înveţe toată filosofiia fdosofeaseă; şi l-au învăţat 3 ani şi n-au putut să înveţe nimic. Văzind împăratul că nu-1 poate sâ-1 înveţe nimic, l-au luoat de la dascăl ce au fost şi ştiind pre Sindipa1 filosoful şi auzind pre mulţi câ e prea dascăl şi filosof, îndată l-au chiemat pre Sindipa zicând aşa;
- Voi sâ dau pre fitul micu să-1 pedepseşti la filosofic Iar Sindipa au zis:
- Cată sânt, o, împărate, însă să-1 învăţ toată dâscâJiîa filosofască şi să nu să afle altul mai filosof decât coconul tâu. Şi de nu-1 voi învăţa într-acest an să ţi-1 dau învăţat, să fie viiaţa mea despărţită dc pre lume şi toată avuţiia mea să fie a
840
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPULARE
841
împărăţiei-tale. Şi precum astăzi mă apuc înaintea împă-râţiei-talc să-1 fac deplin filosof pre fiiul tău.
Deci împăratul auzind cuvintele acele, cu mare nădejde, bine filosofului au mulţămit şi au zis:
- Ce vei pobti îţ voi dărui.
Deci filosoful aşa s-au prins ca să înveţe pre coconul împăratului să fie filosof deplin. Şi au dat împăratul pre fiiul său în mâinile filosofului Sindipei. Deci filosoful luând pre coconul împăratului şi l-au dus la casa lui. Şi au făcut o casă noao, marc şi lungă, şi dinlăuntru casei o a poleit, şi au scris şi au zugrăvit pe păreţi câte învăţături au vrui sâ-1 înveţe, şi au pus pre coconul în casă; şi în toată vremia îl învăţa şi-i arăta ce era zugrăvit. Şi-i veniia de toate ce-i trebuia, de la împăratul. Au nevoit pre cocon, filosoful, cu mare nevoinţa, până la aceia vreme de l-au învăţat toate învăţăturile lui. Şi atâta au învăţat coconul, cât altul ca el n-au fost nici au rămas să mai înveţe. Şi într-o zi s-au dus filosoful la împăratul şi zise:
- O, împărate, ce ai pohtit şi ai iubit, pre voie ţi s-au fâcut. Mâine fiiul tău va veni în 3 ceasuri de zi, şi-1 vei vedea şi re vei bucura foarte cu dragoste mare.
Şi l-au trimis pre cocon la tată-său împăratul, filosoful, a doao zi şi văzindu-1 împăratul au zis:
- învăţatu-tc-au, fiiul mieu, precum au zis dascălul tău? iar coconul au răspuns zicând:
- împreună cu dascălul vom veni, împărate. Şi înebinân-du-să părintelui său, au ieşit şi s-au dus la dascălul său. Atuncea filosoful au zis coconului împăratului:
- îm pare într-aceastâ noapte să facem cercare pentru norocul şi naşterile tale şi pentru acea stea pre cât voi putea să astronomescu şi pre cât voi vedea binele tău, la zio te voi trimite părintelui tău.
Şi au făcut filosoful astronomie de naşterea coconului şi au găsit că nu e dc bine nici de sănătate de va merge la tată-său,
pân vor trece 7 zile peste cele zile ce pusese cu împăratul. Că de nu va face aşa, viiaţa coconului va veni la cumpănă marc. Şi filosoful, deaca au ştiut acest lucru pre amănuntul dc la astronomie, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat tare. Şi văzindu-I coconul împăratului cu voia rea, I-au întrebat pre dinsul zicând:
- Dascăle, pentru cc re-ai fâcut aşa mâhnit şi cu voia rea? Şi filosoful i-au spus deschis precum au cunoscut. Iarâ
coconul au zis cătră dinsul:
- Şi de-ţ va fi voia, nici o lună să nu grăiesc cu tată-mieu împăratul şi câtă vreme vei vrea, eu să tac.
Deci filosoful i-au răspuns:
-Am dăruit tâiâni-tău să te pui la 3 ceasuri de zi şi tu mâine pasă la împăratul şi înaintea lui să stai şi nimica sâ nu grăieşti pân nu vor trece 7 zile.
Şi s-au dus la împăratul coconul foarte dc demineaţă şi, precum să cade, să închină împăratului şi împăratul l-au chiemat pre cocon să meargă mai aproape şi cu bucurie l-au sărutat şi-1 strângea în braţe pre cocon, şi cu mare dragoste au început a-i grăi. Şi fiiu-său nimic nu-i răspundea părintelui său şi sta şi-i căuta în faţă părintelui său şi căuta tată-său şi-1 întreba pre coconul său. Atâta coconul sta şi nu grăia. Deci îndată împăratul au şezut la divan, în scaun, şi au chiemat pre toţ boiarii săi ca să asculte învăţătura coconului şi să mira şi să ciudea de tăcerea şi de fără glas ce sta coconul. Atuncea au zis împăratul boiarilor:
- Grăit voi coconului deaca să teme dc mine şi pentru aceia nu grăiaşte.
Şi boiarii i-au grăit coconului cuvinte dulci şi nevoia să-1 facă să grăiască, şi el, ca şi întâi, tot tăcea. Şi împăratul ş-au făcut voia rea şi au trimis să chiiamc pre dascălul şi l-au cercat pretutindinea şi nu l-au putut să-1 găsească. Şi zise aşa împăratul cătră boiari:
- Oare cum vă parc voao dc a lui tăcere?
842
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
843
Deci unul dintr-înşii au zis:
- îm parc, o, împărate, dascălul să nu-i fie dat vro iarbă coconului, adecă să-i fie îndemnătoare să păzească şi să cunoască dăscăliia şi să o întărească şi păzindu-1 cu iarba aceia, i s-au legat limba; sau de multă trudă şi pedeapsă a dascălului, s-au făcut acest lucru.
Şi fiind acest lucru urgisit, împăratul fiind cu voia rea, au venit o fămeie dintr-acele 7 muieri cc avea şî văzând cu voia rea pre împăratul, au zis cătră dinsul:
- Să fie şi cu zisa împărăţiei-tale şi-m dă pre fiiul tău să-1 ispitescu eu în taină şi mie mi-o spune de ce nu grăiaşte, dc vreme [ce] şi făr de acest lucru deprins era toate tainele şi ascunsele să mi le spuie, de care nici maicei sale [nu] spune.
Şi maica coconului foarte cu voie rea era şi-i păru cu scârbă. Zise împăratul ei:
- Ia pre fiiul mieu, cât poţi dezmierdându-1, grăîaşte-i, doară 1-ei face să grăiască şi doară 1-ei putea cunoaşte dc tăcerea lui.
Deci maştera l-au luat pre cocon şi l-au dus la casa sa şî au început să-i grăiască cu cuvinte dulci şi blânde. Şi coconul ca şi întâi tăcea şi nu-i răspundea nimic cătră cuvintele ei. Şi iar zise cătră dinsul:
- O, tinere, dragostea mia, acum am adevărat şi am cunoscut precum eşti supus la o treabă, iar penrru ce de atâta vreme taci şi nu-m spui, pentru ce nu grăieşti? Iar de ai ceva frică dc tată-tău pentru să nu-ţ facă ceva rău! Aşa, te sfătuiescu cu cest lucru dc folos şi dc bine şi întâi nu va putea să să despartă de la mine până nu vei face fapta care voi să spui de binele tău. Să ştii bine că tată-tău iaste om bătrân şi neputincios, şi tu eşti tare şi tânăr, şi dc-ţ va părea bine eu îţ voi amerinţa un sfat câtrâ părintele tău pân îi vom da moartea şi tu vei luoa împărăţiia şi vei luoa şi pre mine fămeie împărătească. Aceste cuvinte auzind fiiul împăratului, s-au urgisit
de aceste cuvinte şi s-au cutremurat tare, de care şi porănca au uitat şi până au trecut acele 7 zile au grăit şi au zis cătră dinsa:
- Să ştii, o, fămeie, căci ai grăit astăzi mult nu vei avea nici un răspuns pân nu vor trece 7 zile.
Şi fămeia s-au temut auzind aşa şi mult s-au cutremurat, şi au ispitit sâ facă ispitiri cătră cocon şi într-aceia dată ş-au spart hainele şi să bătea peste obraz şi tare striga. Iar împăratul, auzind glasul fămeii, s-au spâriat şi o a chiemat de o a întrebat să ştie ce iaste atâta glas. Iar ca zise:
- Eu, împărate, cu mare dragoste am nevoii să grăiască fiiul tău şi-1 făciam să grăiască şi el îndată au căzut asupra mea şi nevoia sâ mă ruşineze şi de atâtea trăsuri ce nevoiia, podoabele şi hainele mi-au rupt, cum mă vezi; obrazul cu unghile mi-au zgâriiat şi eu, împărate, pre fiiul tău îl ţineam într-alt chip a tinereţelor. Iar de atâta mare ruşine spurcat nu nădăjduiam nicidănioară să aibă.
Iar împăratul auzind aceste cuvinte făr nădejde, s-au spăriat şi s-au cutremurat de mare ciudă de zisa şi spusul et, precum au păţit de la fiiul lui şi de iot pre fiiul său l-au însireinat şi l-au urgisit, şi multe ceasuri au stătut cu voie rea şi cugeta cu ce moarte să-1 omoară. Şi aşa au zis să-i facă moarte fiiu-său.
CUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SÂ OMOARE PRE FIIUL SĂU
împăratul avea 7 filosofi de care-i ţinea împăratul la toate trebile ce vrea să facă, de sfat şi grăitori; iar aceşti 7 filosofi sâ sfătuiră. Auzind de venirea împărătească asupra fiiului său făr de sfatul lor, au sămăluit cu firea lor şi au priceput câ mare urgie au biruit pre împăratul şî crezind ocara fămeiei, făr nici o cercare, au zis sâ omoare pre fiiul său: „Cc pentru aceia, nu să cade noao să tăcem pentru acest lucru, nici să lăsăm pre împăratul sâ piarză pre fiiul său făr nici o cercare. Că de nu am
844
1 .ITKKATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE I'OI'UI ARE
845
nevoi să împiedecăm pre dinsul, apoi împăratul să va căi şi noi voiţi fi făr dc cinste, căce n-am împiedecat noi pre dânsul la această înfricoşată faptă! Ca neşte duşmani ne va ţinea că sântem, câ l-am lăsat de au omorât pre fiiul său. Veniţi ca să facem o faptă precum sâ cade cătră împăratul şi să mântuim pre fiiul său de această urgie." Şi s-au sfătuit ca să meargă unul dintr-înşii la împăratul, câte o zi, sâ grăiască cu dinsul ca sâ nu omoare pre fiiul său pân vor trece 7 filosofi.
CUM AU MERSU FILOSOFUL SÂ GRĂIASCĂ CU ÎMPĂRATUL
Atuncea au mersu un filosof den cei 7, care era cap preste dânşii, şi zise:
- Astăzi voi merge la împăratul de voi mântui pre fiiul său de la moarte.2
Şi îndată merse la împăratul şi până la pământ s-au închinai, şi au zis:
- O, împărate, nu iaste cu dereptul nici sâ cade împăraţilor să facă vreo treabă pân nu face cercare sâ ştie cu adevărat.
ARĂTAREA SI mCITANHA* A MARELUI FILOSOF
Că era un'părat carele îi era foarte dragi muierile şi într-o zi au căutat şi au văzut o fămeie foarte iscusită şi frumoasă, şi îndată o iubi dc frămseţile ei, de carele au fost voia lui să-ş facă deplin pohta. Şi îndată au chiemat pre bărbatul ei şi l-au trimis la o treabă să-i slujască împăratului. Şi acel împărat în noaptea aceia s-au dus la fămeia aceia şi o trăgea şi o îndemna sâ se culce amândoi, iar acea muiare au fost foarte înţeleaptă şi cu fire bună şi au grăit cătră împăratul, zicând aşa:
- O, împărate, roaba ta sânt şi ce-ţ va fi pohta împă-răţiei-tale, gata sânt să plinescu, dară întâi mă smerescu şi eu
de la împărăţiia-ta să faci această pohtă. Şi zicând aceste cuvinte, să-t dau o carte de care scrie pentru înţelepciune şi precum să făgădui ci, carele de râul şi de greul pohtei cc are. Şi iar îi zise: Ceteşte-o, mă rog, împărate, şi din această carte vei cunoaşte cum să cade împăraţilor să să ţie, si sâ sâ cumpeteze, şi să sâ păzească de cttrvie şi de toate relele, şi sâ fie înţelept, de toate lucrurile drăceşti să sâ ferească.
Iar vrăjmaşul de împărat au lăsat cartea şi au început să sâ joace şi să tragă pe fămeia far ruşine şi nimic n-au dobândit, nici i-au fost pre voie împăratului, numai au fost cu truda şi cu nevoinţa si nimic n-au făcut. Şi s-au dus de la dinsa. Iar inelul ce-I purta împăratul în deget au ieşit din deget când o trăgea pre lâmeie şi nici fămeia n-au ştiut când au căzut inelul împăratului din deget pre divan, nici împăratul n-au văzut când au căzut. Şi când au venit bărbatul ei acasă, şi au şezut pre divan, precum era el deprinsu, şi au găsit inelul împăratului şi l-au cunoscut că iaste împărâtescu. Si atuncea multe gânduri l-au lovit şi zise cu gândul lui, precum împăratul au făcut cu fămeia sa şi dc atuncea l-au lovit frica împăratului şi i-au întrat Ia inima lui şi niciodată n-au mersu să să culce cu fămeia lui şi nici un cuvânt nu i-au mai zis despre aceia parte şi tot au fost tăcând mălcom. Si fămeia, văzind că nu sâ apropie soţul său de dânsa, s-au dus la tată-său şi la fraţii săi şi au spus toate pre amăruntul: cum soţul ei s-au lepădat şi nu se apropie de dinsa nimica. Iar tatâ-săn şi fraţii ei au priceput pentru ce lucru s-au despărţit de dinsa şi îndată s-au dus la împăratul şi l-au pârât pre ginerc-sâu, zicând:
- împărate, un pământ ai nostru hiris l-am dat cestui om să-1 lucreze şi să fie al lui, şi multă vreme l-au ţinut şi l-au lucrat şi acum l-au părăsit şi nu va sâ-1 mai lucreze.
Şi au îngenunchiiat şi s-au rugat împăratului, sau să ţie pământul sâ-1 lucreze ca si întâi, sau sâ ni-I dea iar pre sama
846
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
847
noastră. Iar împăratul, auzind aceste cuvinte, au zis cătră bărbatul fâmeiei:
- Oare cu adevărat grăiescu aceşti oameni, au ba? Iar bărbatul au zis cătră împăratul:
- Câte au grăit cătră împărăţiia-ta, ţoale sâni adevăraie, că pământul ce mi-au dat l-am ţinut şi l-am lucrat cu toata putinţa mea, şi într-o zi am mersu să-1 lucrez şî am văzut urma leului, şi cum am văzut, dintr-aceia n-am mai cutezat să mă mai apropii la acel pământu.
Şi împăratul, auzind acel cuvânt, au zis bărbatului:
- Ome, adevărat grăieşti! Că leul au întrai adevărat la acel pământ, iar nimic nu s-au stricat şi nici să va mai ispiti niciodată să mai vie la acel pământ şi fără frică să-1 lucrezi ca şi dintâi.
Aceasta e pocitaniia a filosofului cel dintâi, [care] au spus cătră împăratul, zicând:
- O, împărate, nu sâ cade muierile să să crează de toate cuvintele cele rele, ce zice cătră acel om precât sânt adevărate, de care drăciile nu sâ cade sâ lc asculte moaşa pre lesne să legiuiască şi să rupă judeţul fără cercare.
A DOAO POCITANIE.
- Şi altă pocitanie ascultă-mă, o, împărate, să spui împărăţîei-tale. Un om avea o pasăre şi grăîia ca şi omul cu limba şi sâ chiiamă anume papagalo; şi o ţinea în cuşcă şi era învăţată să grăiască ca şi oamenii. Şi stăpânu-său îi zicea foarte lare să caute şi sâ socotească, când cl să ducea departe de acasă şi porâncind stăpânu-său papagalieî când să ducea la neguţătoriia lui. Iar stăpâna pasârei au fosr având ibomnic şi au fost viind în casă pc taină şi să culca cu dinsa. Şi ştiia şi slujnica ce avea. Şi precât să zăboviia bărbatul ei, ibomnicul toi au fost mergând de să culca cu fămeia. Iar deaca au venit bărbatul muierci dc unde au fost dus, au întrebat pe papagalo:
- Ce ai văzut a muierei mele, să-m spui.
Şi pasărea îndată au început a-i spune ce au făcut fămeia lui, precum în toate nopţile să culca cu ibomnicul ei. Iar bărbatul ei, auzind aşa, l-au giunghiiat într-inimă foarte râu şi o au urgisit şi n-au mal vrut să să mai împreune cu dinsa. Iar fămeia lui ş-au prepus pre slujnică, că au spus bărbatului de câte au făcur şi au chiemat pre slujnica sa, cu mânie şi cu amar i-au zis:
- Cai adevărat ai spus bărbatului mieu?
Iar slujnica să jura precum n-au spus jupânu-său nimica. Numai zise:
- Să ştiî că papagalo au spus toate faptele talc.
Iar fămeia, auzind aşa, au gândit să facă un meşteşug pasârei, ca să o scoată de minciună. Şi au luoat cuşca stăpână-sa de unde era şi o au pus într-ah loc. Şi au pus aproape dc cuşcă o piiatră de râşniţă şi toată noaptea întorcea. Şî pasărea, auzind sunetul pietrei, i-au părut câ lună. Şi iar au pus înaintea pasârei o oglindă şi tot sâ căuta în oglindă şi-i părea că fulgeră. Şi au muiat un burete în apă şi l-au spânzurat deasupra cuşcăi şi să clătiia buretele şi o stropiia şi-i părea că ploao toată noaptea. Şi pasărea să ascundea în unghiurile cuşcăi, părându-i că 101 tună şi fulgeră şi ploao. Şi a doao zi să scoală stăpânul pasârei şi s-au dus la pasăre şi au început a o întreba cc au văzut astă-noapte. Iar papagalo au zis:
- Astă-noapte, tunete şi fulgere şi ploaie şi nu m-au lăsat să văz nimica ce au făcut într-această noapte. Iar stăpânul pasărci, auzind acelea cuvinte a pasărci, au sămuit că de câte au grăit, de nici unele nu iaste adevărate, că într-această noapte, dc câte au zis, de nici unele n-au fost, cc pasărea toi bârfeşte, câ nici n-au plooat, nici n-au tunat, nici n-au fulgerat. Şi câte au grăit de fămeia mea, toate sânt minciuni. Aceste fapte umblând şi făcând să-şi tocmească vina şi ruşinea, toate acestea le-au făcut.
848
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIĂ
CĂRŢILE POI'UJ ARE
849
CUVÂNTUL FILOSOFULUI
- O, împărate, auzit-ai cum pe bărbatul său au amăgit, si înţelepciunea lui o a biruit deplin, şi pre pasărea mincinoasă o a scos şi grăiia ca şl dintâi? Şi aşa să ştii, o, împărate, că nici un om nu poate să cunoască pe fămeie ce are ft vicleană, să n biruiască. Şi îndată ş-au oprit mâniia şi urgiia împăratul, şi au zis să nu omoare pre Fiiul său.
Şi iar au venit muiarea, ţiitoarca.
Iară muiarea, ţiitoarea, a doao zi au mers la împăratul şi au stătut cu lacrămi şi au zis aşa:
- O, împărate, nu iaste cu dereptate nici sâ cade acela carele iaste gata de moarte să nu-1 omoare îndată; că de nu vei omora pre Fiiul tău, niniea nu va fî, nici să vă nădăjdui la împârâţiia-ta.
POCII ANIIA i:ÂMF,IF,I CE-AU SPUS CÂTRÂ ÎMPĂRATUL
- Ascultă, o, împărate, că au fost un om şi au fost spălând neşte piei într-o vale şi era şi feciorul lui cu dânsul şi să juca în apă şi să scălda, şi scăldându-să s-au înecat. Tată-său, văzind că să îneacă fiiu-său, au sărit în apă să-1 scoată şi, nevoind tată-său să-1 scoată, s-au înecat amândoi. Aşa şi tu, o, împărate, singur vei strica dc nu vei omora pre fiiul tău. Că de te vei îndura de moartea fiiului tău, să nu-ţ fie milă de moartea lui, bine-ţ va fi. Iar de nu te vei îndura şi-1 vei lăsa sâ fie viu, apoi îţ va mânca capul. Preste puţină vreme să va scula si tc va omora, şi-ţ va luoa şi împărăţiia.
Si auzind împăratul, iar au zis să omoare pre fiiul său.
AL DOILEA FILOSOF AU MERSU DE AU GRĂIT ÎMPĂRATULUI
Al doilea filosof s-au dus la împăratul şi s-au închinat precum să cade si zicând aşa:
- O, împărate, să trăieşti în veci! Am înţeles că ai zis să omori pre fiiul tău. Şi eu, şerbul tău, aduc aminte împărăţiei-tale, de ai avea 100 de coconi, nu ti sâ cade să omori nici unul, ori cu vină, ori fără vină; dară câ ai numai pre unul, şi sâ cade sâ-1 păzeşti de toate relele, iar împărăţiia-ta zici să-1 omori lăr nici o cercare şi întrebare, ca să cunoşti viiaţa lui! Că acea mincinoasă fămeie năpăstuiaşte şi-i pune asupra cuvinte rele, pentru ca să omori pre fiiul tău fără vină si apoi te vei căi, şi nimic nu vei folosi, şi cu lacrămi şi durori mari îl vei căuta, şi nu-1 vei găsi. Şi vei păţi ca un neguţitori.
POCITANI1A DINTÂI A FILOSOFU[LUI|
Spune de un neguţători că-i era scârbă şi dc vrea vedea un [iar în bucate sau în băutură, nici mânca dintr-acele bucate, nici băutura nu mai bea. Şi într-o zi, s-au dus tiur-o cile cu neguţâtoric, la un târgu şi au trimis sluga lui sâ cumpere bucate. Şi cumpărând bucate, au văzut la o fată vânzind 2 pâini foarte bune. Deci el le-au cumpărat şi lc-au dus Ia stăpânu-său, adec la neguţitori, şi mâncând din acele pâini, foarte i-au plăcut şi au zis feciorului:
- în toate zilele să-m cumperi de aceste pâini. Şi feciorul, precum au zis, aşa au cumpărat de acele pâini şi au mâncat. Şi într-o zi s-au dus sâ cumpere de cele pâini şi n-au găsit, iar neguţătoriul ş-au făcut voia rea şi au zis slugei sale:
- De vreme ce nu găseşti să cumperi dc acele pâini, să-m chemi pre acel om ce ie vindea, sâ-I întreb cum le făcea dc era aşa bune.
Deci feciorul s-au dus şi au chiemat pre acea fată ce le vindea şi neguţătoriul au început a o întreba de pâini ce vindea slugei lui: cum o frământă de iaste aşa dulce si bună; şî foarte îi era drag sâ-1 înveţe şi pre neguţători sâ facă.
Iar fata au zis:
850
UTKKATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
851
- Sâ şiii, jupâne, că cu am stăpân şi i s-au făcut stă-pânu-micu o rană şi mult rău păţiia şi-1 doftoriia un doftor; şi au învăţat să frământe altioai cu făină dc grâu cu unt şi cu miiare şi sâ pui pe rană tot de acel aluoat, pân să va tămădui. Şi în toate zilele făceam de acel aluoat şi-i puneam la rană. Deci eu acel aluoat ce-1 lepăda de la rană, cu tot îl strângiiam şi-1 făceam pâine şi vânzind feciorului dumitale, cumpăra de la mine. Iar rana stâpânu-mieu s-au tămăduit şi nu mai am dc acel aluoat să mai fac pâine, să vânzu. Iar auzind neguţătoriul aceste cuvinte de la fată, foarte ş-au făcut voia rea şi i s-au făcut greaţă zicând şi gândind:
- Gura şi mâinile cu lesne lc voi spăla, iar îulăuntrul pântecelului, anevoie l-oi spăla.
- O, împărate, aşa mă tem şi eu sâ nu paţ ca şi ncguţitoriul, că vei căuta pre fiiul tău şt nu-1 vei mai găsi.
Şi spuind împăratului filosoful şi sfătuitoriul şi iar au zis:
- O, împărate, eu am auzit că drăciile muiereşti sânt midie şi toate începăturile cele rele la fămei sânt, cc mă ascultă, o, împărate, să-ţ spui şi altă pocitanie:
POC.ri'ANIlAADOAO
Că au fost o fămeie şi avea ibomnic şi-1 foarte îubiia. Şi era slugă împărătească şi avea şi o slugă ibomnicul muierei. Şi au trimis ibomnicul pre sluga sa la fămeie, sâ ştie: fi-va vreme să meargă şi stăpânu-său, să să culce cu dinsa? Iar aceia fămeie fiind foarte rea şi iubeaţă au iubit şi pre sluga şi-1 nevoia să să culce cu dinsa. Şi grăbindu-l sâ sâ culce cu dinsa, s-au zăbovit să meargă la stăpânu-sâu să-i spuie că c vremea să meargă. Deci ibomnicul s-au dus la ibomnica sa, vâzind că nu mai vine sluga. Şi văzind ibomnica sa că vine ibomnicul său şi l-au cunoscut, şi au ascuns pre feciorul să nu-1 vază stăpânu-sâu, şi muiarea au ieşit înaintea ibomuicului său şi s-au adunat cu dinsul. Şi fund împreună fămeia cu ibomnicul său şi pre feciorul l-au
ascuns. Deci într-accia dată au venit şi bărbatul fâmeiei şi văzind pre bărbatul său că vine, să mira ce va face: pre ibomnicul său să-1 ascunză în cămară, ce acolo au ascuns pre sluga ibomnicului său! Şi să mira ce va face! Şi gândind cum va face meşteşug să scape, au zis fămeia ibomnicului său:
- Scoate-ţ sabîia din teacă şi cu mânie marc ţine sabiia în mâna ta şi cu mânie suduiaşte-mâ pre mine. Si ieşind afară, să nu grăieşti nimic cătră bărbatul mieu. Şi aşa au făcut ibomnicul, precum l-au învăţat muiarea, ţiind sabiia goală, a mână. Şi ieşind afară suduind pre fămeie, deci el au întrebat:
- Cumu-i de rândul acestui om de au venit la casa noastră cu sabiia goală şi tc suduiaşte pre tine?
Iar muiarca, ştiind multe, au răspuns bărbatului său:
- Omul cel strein ce 1-aî văzut cu sabiia goală în mână ieşind afară, el alergând dupre sluga lui ca să-1 ajungă să-1 taie şt sluga au întrat în casa noastră ca să-1 ascunz, să nu-1 taie. Şi mie mi s-au făcut milă şi l-am ascuns în cămară. Deci stăpânu-său l-au văzut câ I-am ascuns, ce pentru aceia mă suduia pre mine, iar pre fecior, precum vezi, l-am scăpai de moarte.
Iar bărbatul muierei au întrebat:
- Unde e feciorul? Iar muiarea au zis:
- Iaste în cămară.
Deci bărbatul au zis cătră fecior:
- Văzut-ai cc bine ţ-au fâcut niuiarea mea, că te-au ascuns de stăpânu-lău şi nu te-au tăiat? Sânt oameni buni şi făcăiori de râu şi ncvoiescu sâ-ţ facă mult rău şi ascultă-mă, să-ţ spui o pildă:
852
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
853
PILDA MUIERKI CE AU" SPUS CÂTRA ÎMPĂRATUL
Fost-au un'pârat si au avui un fecior şi foarte i-au fost drag să îmbie la vânat. Si, într-o zi, au grăit feciorul împăratului cătră Filosoful şi sfătuitorul] tătâni-său:
- Grăiaşte, tătâui-mieu, să mă lase sâ mergu la vânat. Iar sfăcuitoriul au grăit împăratului, iar împăratul au grăit filosofului:
- Dc vei merge şi tu cu Fiiul mieu, voi face pre cuvântul
tâu.
Iar sfătuitoriul au zis:
- Bine, bucuros merge-voi.
Şi s-au dus filosoful cu feciorul împăiatului la vânat. Şi le-au ieşit înainte un măgari sălbatec şi au zis filosoful feciorului împăratului:
- Goneşte măgariul, doar l-ci prinde şî singur să-1 goneşti. Iar feciorul împăratului, gonind acel măgari, s-au depărtat
cie soţiile lui şi nu ştiia unde merge.
Si mergând singur, pre drum au găsit o fată foarte frumoasă şi plângea şi grăiia:
- Rătăcit-am.
Şi-i zise feciorul împăratului:
- Pentru cc plângi şi dc unde eşti? Iar fata i-au răspuns:
- Fată de împărat sânt, şi mergând călare pre un lifant şi nu ştiu cum am scăpat şi am căzut şi de-abiia m-am sculat şi am căutat sâ văzu pre cineva din slugile mele şi n-am văzut pre nimea şi dc atuncea m-am rătăcit şi nu ştiu unde mergu.
Şi grăind fata cătră feciorul împăratului, toarte îi câuta şi i-au fost mila de dinsâ şi o puse dupre dinsul călare. Iar fata l-au amăgit pre feciorul împăratului cu acele cuvinte şi ncvoiia să-1 omoară. Şi I-au dus la o peşteră îngrozită si zicea cătră tânărul:
- Sâ Tiitri aicea!
Iar tânărul s-au dus să vază ce iaste la acea gaură. Aurind acolo atâta gâlceava marc şi zgomot şi intrând fata în peşieră s-au făcut zmăoaicâ şi s-au arătat la feciorul împăratului. Şi grăiia cu alte zmâoaice zicând:
- iaca, v-am adus pre un tânăr. Iar cclcalalte zmâoaice au răspuns:
- Du-tc de-1 adu pre dinsul aicea.
Iar tânărul, auzind aşa, au început a fugi. Iar zmăoaicâ au mers după dinsul şi l-au agiuns, si iar au încălecat după dinsul ca şi înrâi. Iar tânărul, văzind că l-au agiuns şi au încălecat după dinsul, s-au foarte spăriat, iar ea i-au zis:
- Ce te-ai spăriat şi tremuri? Iară tânărul i-au răspuns:
- Mi-am adus aminte de un om ce-mî era de vârstă mic, ca si mine.
Iar zmăoaicâ au zis:
- Roagâ-te tătâni-tău sâ tc mântuiască de această frică, iar tânărul au zis:
- Pricep că nici tată-micu nu va putea să mă mântuiască dc această primejdie, de cc am acuma.
Iar tânărul au ridicat ochii în ceri şi s-au rugat lui Dumnezău, zicând:
- Doamne Hristoase, dă-m putere să biruiesc ceasta procletă.
Şi, făcând rugă mare, îndată au căzut zmăoaicâ gios şi sâ tăvăîiia, iar tânărul foarte au fugit tare şi şi-au scăpat de procleta zmăoaicâ. Şi s-au dus la casa lâtâni-său.
Pentru aceasta, o, împărate, câte cuvinte sânt ale sfătuitorilor şi ale filosofilor de câte grăiescu tot berfescu si fac ca sâ-ţ fie milă de fiiul tău şi-i pâzesen sănătatea.
Şi acestea auzind împăratul de la muiare, iar au zis să omoare pre fiiul său.
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE l'OPUIARE
85S
AI. TREILEA FILOSOF AU VENIT IA ÎMPĂRATUL A 3 [A] DNI
într-aceia y,i au mers Filosoful şi au dvorii înaintea împăratului şi au zis:
— Să irăieşti în veci, împărate! Am auzit că iară ai zis să omori pre fiiul tău. Ce mă rog împârăţiei-tale sâ asculţi o pocitanie:
POCITANII A AL TREILEA FILOSOF
Un om ş-au trimis fămeia în târgu să cumpere de un han urezu. Deci mergând la o prăvălie, au dat banul sâ cumpere urez, iar băcanul au zis muierei:
— De vei vrea să-ţ dau urez mai mult, întră în prăvălie şi-ţ voi da şi zahăr.
Iar muiarea au zis:
— întâi dâ-mi şi voi întră în prăvălie, că ştiu eu drăciile şi minciunile bărbăteşti.
Iar neguţătorul au cumpănit urezu şi zahăr şi i-au dat. Şi muiarea au legat în năframă şî au lăsat la copilul negumodului, afar, să păzească, şi muiarea au întrat în prăvălie. Iar copilul au dezlegat năframa şi au luoat urezul şi zahărul, şi în locul urezului au pus ţărână în năframă şi au legat bine năframa, cum au fost. lai mui.irea deaca au ieşft din prăvălie, degrab au luoat legătura şi s-au dus acas şi o a dat bărbatului său năframa. Iar el, dezlegând, au văzut câ iaste ţărână, iar fămeia au mers să aducă o oală. Deci muiarea văzind că iaste ţărână în năframă, au priceput ce lucru iaste şi, în locul oalei, au adus sita şi-au zis cătră bărbatul său:
— Eu mergând în târgu să cumpăr urez, m-au lovit un cal şi mi-au scăpat banul jos, şi căutând n-am găsit banul şi am strâns ţărâna de acolea dc unde me-au căzut banul.
Aceste cuvinte au grăit bărbatului său şi el săracul au crezut şi singur au cernut ţărâna şi căuta banul. Cu aceste fapte cunoaşte, o, împărate, câ drăciile şi faptele muierilor niminilca nu poate să le biruiască.
Iar împăratul, auzind aceste cuvinte, s-au îmblânzit şi au zis să nu omoare pre fiiu-său.
PRECUM AU MERSU MULARKA LA ÎMPĂRATUL
Iară muiarea cea rea au mersu la împăratul a treia zi, de zvorăia înaintea lui şi ţinea cuţitul în mână zicând:
- De nu mă vei mântui de fiiul tău, o, împărate, eu acest cutii îm voi face moarte cu mâna mea şi-m pare, cu voia lui Dumnezău, voi birui duşmanii tăi, filosofii şi sfătuitorii gândurilor, precum s-au făcut la un fecior de împărat, de la un filosof şî sfătuitori al tătâni-sâu, câ acel împărat au avut un fecior şi l-au logodit cu o fată de împărat. Iar tatăl fetei au porâncit la cuscru-său să-i trimită pre fiiu-său, ca să-i facă nunta, să dea pre fata după dinsul şi dupâ nuntă iar va merge la tatâ-sâu. Iar tatăl feciorului, deaca i-au venit potânca ca să meargă hiu-său sa ia mireasa, l-au gâtat foarte bine şi frumos, ca un împărat, şi l-au trimis. Şi avea şi un filosof şi sfătuitori şi au trimis şi pre filosoful cu mirele. Si mergând oaste şi gloată cu mirele şi cu filosoful pre drum, lî s-au făcui sete de apă şi nu găsiia apă. Şi căutând în toate părţile au găsit o fântână; şi acea apă cc au găsii, care bărbat vrea bea de acea apă, sâ făcea fămeie. Deci bând feciorul împăratului de acea apă, s-au făcut fată, neputând să mai rabde de sete mare cc avea şi neştiind năravul apei. Deci el văzind aceasta să mira ce va face.
Iar filosoful şi alalte gloate căutându-1, şi nepntându-1 găsi, s-au întors la tată-său cu mare jale, plângând şi zicând că:
- Pre fiiul tău l-au mâncat pre drum un leu şi pre mulţi oameni.
85(5
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CARI II !• l'OI'UI ARR
Iar împăratul sâ întrista foarte. Iar feciorul, se/.ind la fântână singur rătăcit şî văzîndu-ş primejdiia ce l-au lovit, începu a plânge cu amar. Deci trecând un om pre acolea l-au întrebat:
- Dc unde eşii şi al cui fecior eşti?
Iar mirele au spus că e fecior de împărat şi „pre porânca părinţilor miei, mă duciam la cutare împărat să mă însor, să-i iau lata. Şi din oaste mi s-au dus înainte şt eu m-am depărtat dc dânşii şi foarte îm era sete si ani băut apă dintr-această fântână şi îndată m-am făcut chip de fată, precum mă vezi."
Iar omul auzind aceste cuvinte, foarte i s-au făcut milă de mire şi zicea:
- Eu să-ţ fac mare bine şi mă voi face în locul tău muiare şi 4 luni voi aştepta până vei merge să-ţ faci nunta. Si apoi să le întorci, cc numai să re juri cu mare jurământ că deaca te vei însura, sâ vii pre aîcea sâ te faci iar fămeie.
Iarâ mirele foarte s-au jurat rău cătră om, precum va veni la dinsul. Şi îndată s-au făcut omul muiare şi i-au arătat si drumul mirelui şi s-au dus de s-au însurat. Şi deaca au trecut 4 luni, ş-au adus aminte de jurământ ce au făcut cu acel om şi îndată au mers la om şi I-au găsit muiare şi era grea. Şi i-au zis lui:
- Pentru tine m-am făcut muiare. Şi zise feciorul împăratului:
- Când te-am lăsat erai fată fecioară, Iar acum te găsesc fămeie grea.
Şi aşa zicând feciorul împăratului, au biruit pre om şi au mersu cu nunta şi cu veselii mari la tată-său. Şi văzindu-1 tată-său, foarte s-au bucurat şi au început a-1 întreba cum au petrecut şi ce i s-au întâmplat pre drum; şi au spus de toate. Iar împăratul foarte s-au mâniiat pre filosof şi au zis de l-au omorât.
Aşia şî eu, o, împărate, am nădejde pre Duinnezău câ mi-a da pniere să biruiescu pre filosofii şi sfătuitorii tăi. Iar dc nu
voi putea sâ mă mântuiescu, eu singură îm voi face moarte şi va fi păcatul în grumazii tăi, că de nu te-i mântui de feciorul tău, precum să cade, că cl au vrut să mă ruşineze cu de-a sila, precum nu se cade. Auzind împăratul aceste cuvinte ale muierei, au zis iar să omoară pre fiiul său.
CUM AU MERS AI. 4 FILOSOF IA ÎMPA[RATUL]
Auzind filosoful că iar au zis împăratul sâ omoară pre fiiu-său, au mers la împăratul şi s-au închinat precum să caile şi au zis:
- Să trăieşti în veci, împărate, nu să cade împărăţiei-tale să te grăbeşti să faci giudeţ; cc deaca să va cunoaşte predereptate, aiuncea să să facă judeţul ca sâ nu păţi precum au păţit un 'pârât ce au fost maîinte de împărăţîia-ta.
POCITANIA AI. 4-LEA FILOSOF
- Ascultă, o, împărate, au fost un fecior de împărat şi au mers într-o zi la baie şi era foarte gras şi gros la trup, şi de grăsime cc avea nu i să cunoştea trupul de jos. Iar băiaşul, deaca l-au văzut într-accia chip dc gros, i s-au făcut milă de acel tânăr. Iar feciorul cel de împărat au cunoscut pre bâiaş câ iaste cu voia rea şi î-an întrebat zicând:
- O, băiaşule, de ce eşti trist şi ţ-ai stricat inima şi eşti cu voie rea?
Iar băiaşul au zis cătră tânărul:
- îm fac voia rea şi plâng, că de te vei însura, nu vel face coconi, de atâta grosime ce ai, nici nu te-i putea să te împre-uni cu fămeia ta, câ eşti fecior de împărat.
Iar tânărul auzind acele cuvinte a băiaşului, i-au dat o 100 ughi şi i-au zis:
858
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
- Tată-mieu va să mă însoare şi nu ştiu să mă îrnpreun cu fămeia şi, mă rog ia aceşti galbinî şi să-mi aduci o muiare frumoasă să mă ispitescu la dinsa.
iar bâiaşul au gândit să aducă pre muiarea lui: „Că el nu va putea sâ facă nimica cu dinsa şi galbinii vor fi mie dobândă". Deci îndată s-au dus bâiaşul şi au adus muiarca lui, iar feciorul împăratului o a luoat înlăuntru pre muiarea băiaşului şi toată noaptea s-au culcat cu dinsa. Tar la făcui ui zioi, demineaţa, s-au pus ales băiaşul la o gaură şi au văzut precum face păcate cu dinsa şi văzind acel lucru atuncea au suspinat cu amar şi cu lacrămi au zis:
- O, vai de mine, ce voi face şi ce voi zice muierei mele, că nu va mai vrea să trăiască cu mine, că va fi îndrăgit pre acel tânăr, şi pre mine mă va lăsa?
Şi au ieşit muiarea de la feredeu afar şi au zis cătră dinsa băiaşul:
- Du-te, fămeie, acasă. Iar ca au zis':
- Cum voi merge acas să fiu suduită în toată vremia dc tine, că toată noaptea nu m-au lăsat acel leu să dorm şi tu singur m-ai dat şi nu ţ-au fost ruşine de mine, fiind eu fămeia ta, ce m-ai dat feciorului împăratului să facă păcate cu mine!
Auzind bărbatul acele cuvinte l-au giunghiiat la inimă şi de mare voie rea, au murit, ele amar mare.
Aşa şi împărăţiia-ta, lunge\ste-ţ mâniia şi caută întâi vină şi nu te grăbi sâ omori pre fiiul tău, ca să nu păţi ca şi băiaşul acela şi cu amar te vei căi, şi nimic nu vei folosi şi pentru nimic ţe-i pune şi sufletul ea şi acela. Câ numai un fecior ai dobândii cu multă rugă la Dumnezău şi în toate te zmomeşte o muiare cu cuvinte rele .şi te abate în mânie ca să omori pre fiiul tău şi nu ştii: are vină au ba?
Iară voi să-t mai spui şi altă pocitanie.
A DOAO POCITANIE AI. PATRULEA FILOSOF
O muiare au pus rămas cu bărbatul său. că era să meargă bărbatul său la o cale, în loc strein, iar muiarea au cerşut dc la bărbatul său. acolo unde va merge, sâ nu facă păcat cu alte muieri. Şi bărbatul iar au zis muierei sale:
- Nici ru sâ nu faci păcat cu alţii.
Şi aşa s-au tocmit amândoi ca să să ferească până va veni de unde sâ va duce. Şi s-au apropiiat vremea sâ-i vie bărbatul ei, iară muiarea căutând pre drum ca să-ş vază pre soţul său, iar un voinic tânăr o au văzut şi îndată o au îndrăgit; şi de mare dragoste să nebuniia tânărul şi au început a-i zice ca să sâ împreune cu dinsa. Iar ca nu vrea să-i asculte cuvintele, câ avea giurâmânt cu soţul său. Iar tânărul, de mare foc ce avea la inima lui dc iuboste mare, să mira ce va face. Şi s-au dus de au găsit o babă, ce era aproape de fămeia aceia şi au zis babei:
- Eu făr veste am văzut pre vecină-ta şi o am iubit foarte şi i-am grăit casă să culce cu mine, ea nu va sâ mă asculte; ce, mă rog, maica mea, de o vei pleca tu să se culce cu mine, cc vei cere de la mine îţ voi da.
Iar baba au zis:
- Cu adevărat să ştii, că eu o voi face de va face voia ta. Deci cc fece acea babă? .S-au apucat de au frământat aluoat,
şi au pus piper mult în aluoat, şi coapse aluoatul bătrâna, şi luând şi fata ce avea cu dinsa, s-au dus la muiarea ce o iubiia acel voinic şi dede fetei de mancă dc acea pâine cu piperi şi mâncând de acea pâine i-au şi purces lacrămi le. Şi au întrat la vecinâ-sa cu fata, şi văzind vecinâ-sa pre fată, au întrebat:
- Pentru ce plânge fata cu lacrămi, ce-i iaste, câ o văz că iaste fată dc trup şi foarte frumoasă.
Iar baba au zis:
- Ce să-i fie, vai de mine, i s-au prilejit un voinic de o a iuhit şi sâ nevoia sâ să culce cu dinsa şi ea n-au vrut sâ-i facă voia lui. Iar voinicul de marc dragoste şi foc ce avea o au
860
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPULARE
861
blestemat de mare durere ce avea si îndată s-au tăcut precum o ve/i şi de câte ori voi merge prin case tot aşa plânge cu lacrămi amare.
Atuncea auzind vecină-sa aceste cuvinte, s-au spăriat şi de frică mare i s-au cutremurai inima şi au zis cătră babă:
- Marc frică şi cutremur mi-au stătut la inimă, auzindu-t aceste cuvinte ce-m spuseşi, o, maică, şl mă rog să mă ascidţi o taină cc-ţ voi spune. Un voinic tânăr m-au văzut şi m-au iubit şi de marc iuboste m-au nevoit să ma culc cu dinsul. Şi eu n-am vrut să-i fac pre voia lui, cc mă tem şi eu sâ nu paţ ca această fată. Ce mă rog, maică, scoală şi te du, ca doară l-ai găsi pre dinsul şi te roagă lui ca să vie la mine; şi ce vei cere de la mine îţ voi da.
Iar baba au zis:
- Eu bucuroasă sâ-t fac pre voie şi mă voi duce de-1 voi găsi pre dânsul. Şi tu tc scoală de-ţ podobeşte casa şi te întocmeşte de împreunare cu tânărul.
Şt ea s-au sculat de ş-au tocmit casa şi patul, ş-au făcut şi bucate bune. Şi baba căutând acel tânăr, au găsit pre alt tânăr în locul celuialalt şi î-au zis:
- Vino după mine.
Iar voinicul au întrebat:
- Unde mă duci?
Iar baba i-au răspuns:
- Ducu-tc la o casă foarte tocmită şi acolo şade o nevastă foarte frumoasă ce să potriveşte ţie, să te culci cu dinsa.
Şi tânărul au crezut cuvintele babei şi au mers după dinsa, iar baba l-au dus la casa lui, fiind bărbatul ci cel ce să dusese şi atuncea au fost sosit. Mergând acasă l-au nemerit baba, în locul celuialalt. Şi neştiînd baba că-i iaste soţul ei, l-au dus la casa lui. Iar bărbatul muierei deacâ vede câ l-au dus la casa lui şi vedea şi casa aşa tocmită, au cugetat cu gândul; „Aceste fapte au făcut muiarea mea câtă vreme am lipsii eu de acas!" Şi deaca
l-au băgat baba în casă şi l-au văzut muiarea lui, s-au mirat, cu ce tocmele şi meşteşug va face ca să poată tocmi fapta cea rea, să nu cunoască bărbatul său. Şi îndată să sculă muiarea lui şi l-au luoat de barbă şi-1 bătea peste obraz şi-i zicea:
- O, blestemate de Dumnezeu, aşa l-ai ţinut jurământul cc ai făcut cu mine? Şi ai zis că l-ei feri de muieri pân vei veni la casa ta! Ce numai m-ai amăgit cu cuvintele acestii babe.
lat bărbatul ei numai s-au mirat de atâta îndrăznirc cc au îndrăznit făr ruşine la dinsul şi au zis:
- Ce ţi-e pohia de astăzi, cc pobteşti, o, muiare? Iar muiarea au răspuns:
- Eu astăzi am auzit că ai venit la poarta târgului şi am vrut să te ispitescu să văzu: stai pre cuvântul ce ai grăit? Şi eu mi-am împodobit casa şi am ispitit mintea ta cu această babă, să văz, ţinut-ai jurământul cc am făcut? Ce am cunoscut cu acest meşteşug că ai călcat jurământul şi dc astăzi înainte nu-mi mai tribuieşti să-m fii bărbat.
Iar bărbatul i-au zis:
- O, muiare, mic încă mi-au părut, deaca te-am văzut aşa împodobită, şi gata a tc împreuna cu bărbat; aşa m-am gândit, că ai făcut şi tu cu alţi streini. Iar precum zici că m-ai ispitit de ai făcut aceasta, eu să-ţ spui şi gândul mieu: am făcut acest lucru şi am venit dupâ babă ca sâ văz., la casa mea mă va aduce, au la altă casă streină?
Iar muiarea sâ făcea că nu-1 crede dc ce grăiaşte şi să făcea muiarea că c mâhnită şi cu voia rea. Şi au început muiarea a sâ bate peste obraz şi ş-au spart hainele şi au zis că:
- Nu te voi mai crede de câte vei grăi şi te vei jura, că nici o adeverinţă nu iaste.
Aceste fapte au făcut cătră bărbatul său, şi au ţinut multă vreme mânie cu dinsul. Iar bărbatul ei au chieltuit de i-au cumpărat haine scumpe de diba şi i li-au dăruit ca să facă pace. Şi de-abiia s-au întors muiarea dc au făcut pace cu bărbatul său.
862
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CÂRTiLE l'OI'UIARE
863
Acuma cunoaşte, o, împărate, de această pocitanie ce ţ-am spus, câ nici un bărbat nu poate să cunoască faptele cele rele fămcicşti.
Auzind împăratul cuvintele filosofului, au zis sâ nu omoare pre fiiul său.
Ş! IAR AU MERS ŢIITOAREA LA ÎMPĂRATUL
Ţiitoarea au înţeles precum s-au întors împăratul şi au zis sâ nu omoară pre fiiu-său. Si au mers la împăratul şi ţinea în mână otravă şi zise cătră dânsul:
- O, împărate, iată că ţiu în mână otravă şi mă jur pre Dumnezău ce iaste că de nu mi-ei face dereptate cu fiiul tău şi de nu Lei omora pentru ce m-au suduit, şi eu fiind muiarea împărăţiei-tale, dc aceste ierbi voi mânca şi voi muri şi Dumnezău mi-o face dereptate cu tine şi judeţ, să fii neiertat şi-ţ va veni precum au venit şi unui mascor.
POCITANIIA ŢIITOAKLI
învăţat era un mascur să meargă pururea la un zmochin să mănânce zmocbine ce cădea; într-o zi, au văzut o maimuţă suindu-sâ în zmochin şi mânca zmochinele. Şi maimuţa văzind pre mascur mâncând zmochinele cele ce cădea singure, mai dulci, şi aşteptând să-i scuture şi altele mai moi, iar maimuţa n-au scuturat altele să mănânce. Iar săracul, mascorul, sta jos şî-ş ridicase grumazii sus şi căuta maimuţei; şi aşa stând mascurul cu grumazii în sus multă vreme şi cu ochii căutând în sus, i s-au uscat vinele de la grumazi şi au murit mascorul.
Şi aceste cuvinte auzind împăratul de ia muiare, că va bea de acele ierbi otrăvite şi va muri muiarea şî va fi moartea ei despre dinsul, au zis iară să omoară pre fiiu-său.
AL 5-LKA [■■[[,(LSOI AU MERS IA ÎMPĂRATUL
Deaca au mers filosoful la împăratul şi precum sâ cade s-au închinat şi au zis:
- Să trăieşti în veci, împărate, că cu ştiu că mare înţelept eşti şi filosof. Pentru cc nu caut şi să cerci să găseşti dereptatca şi atuncea să faci judeţ pc dereptate?
POCITANIIA AL CINCELEA FILOSOF
- Ascultă, o, împărate! Au fost un slujitori şi era foarte drag împăratului şi boiarilor de vitejiia lui, ce avea. Şi acel slujitor avea un câine foarte bun, adus de departe. Şi ce-i zicea stăpânu-său, toate le făcea şi-i era foarte drag. Şi, într-o zi, s-au dus muiarca slujitoriului la părinţii ei şi au lăsat coconul la tată-său şi slujîtoriul şedea acasă şî coconul durmiia. Şi au trimis împăratul de l-au chiemat şi chiemându-1 împăratul; iar slujitoriul au zis cătră câine să păzească casa şi coconul şt s-au dus la împăratul. Iar câinele păzind casa şi coconul, veniia un şarpe mare spre cocon, iar câinele, văzând şarpele câ vine spre cocon, l-au întâmpinat pre şarpe şi au început a sâ bare cu şarpele şi au început a-1 muşca şi a-1 mânca pân l-au omorât pre şarpe. într-accia vreme au venit şi slujitoriul de la împăratul şi câinele deaca au văzut pre stăpânu-său i-au ieşit înaintea lui. Iarâ stăpânu-său, văzind gura câinelui cruntă, i-au părut câ au mâncat pre cocon şt cu mare mânie au ucis pre câine cu sabiia. Şi intrând în casă au văzut pre cocon durmind şi şarpele ucis. Atuncea au cunoscut că l-au omorât câinele şi au început a să căi şi a plânge cu amar mare după câine, cc n-au folosit nimic câinelui!
Aşa şi împărăţiia-ta, să nu omori pre fiiul tău făr vină. Şi aşa tc vei căi ca şi acel slujitori. Şi slujitoriul s-au căit de un câine, iar împărăţiia-ta te vei căi de fiiul tău, ce ai numai pre dânsul, şi vei suspina şi vei plânge, şi de mare voie rea re vei
864
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIE VAI Ă
CĂRŢILE POPULARE
865
bolnăvi şi vei muri, şi nimic nu vei folosi. Iar de vei vrea să-1 omori făr vină, judeţ şi cuvânt vei da înaintea lui Dumnezău. Şi ascultă şi altă pocitanie ce-ţ voi spune.
A DOAO POCITANIE
Au fost un om foarte lotru, şi râu, şi curvar, şi auzind de muieri frumoase, făcea cum putea şi să împreuna cu dinsa. Şi auzind de o muiare frumoasă, au mers la dinsa şi foarte i sâ ruga să se culce cu dinsa. Iar muiarea, ca o înţeleaptă ce era, n-au vrut să facă pre voia lui şi curvariul nu s-au lăsat de gândul lui, ce au mers la gazdă, la dinsa, de au şezut ca şi dintâi şi au început a o dodci ca sâ sâ culce cu dinsa şi tot n-au vrut. Iar curvariul, văzind că nu poate face nimica, s-au dus la o babă şi i-au spus de toate. Iar baba au răspuns:
- Ome, nu vei face nimic cu aceia muiare, că iaste foarte înţeleaptă şi cu cinste.
Iar curvariul au zis cătră babă:
- De o vei putea face să se culce cu mine, ce vei polul, eu îţ voi da.
Baba, deaca au auzit dăruitul, au zis:
- Eu îţ voi face pre voiia ta, numai te du la dughiiana bărbatului său şi tc roagă să-ţ vânzâ dulama de pre dinsul şi o adu la mine.
Şi îndată s-au dus la bărbatul muierci, la prăvălie, şi au început a să ruga zicând:
- Rogu-mă, frate, să-m vinzi această dulamă de pre tine, că voi să mă duc într-o cale departe şi ce vei cere eu îţ voi da.
Iar bărbatul muierei i-au vândut dulama de pre dinsul, văzind că-i dă preţ. Şi îndată o au adus la babă. Deci baba au luoat dulama şi i-au ars poalele şi deaca au ars o a luoat şi s-au dus la muiarea aceluia ce i-au vândut dulama şi vorovind cu dinsa au vârât dulama supt căpătăiu şi n-au văzut muiarea. Şi
puţin au şezut şi s-au dus baba şi au lăsat dulama pusă pre ascuns şi au zis baba curvariului:
— Şezi aciia şi te fereşte să nu te vază om strein. Iar când au fost vremea bucatelor, au mers bărbatul de la prăvălie să mănânce şi deaca au mâncat s-au suit în pat să să culce si era căpătâiul foarte sus; el au rădicat căpătâiul să-1 mai coboare şi au găsit dulama ce o vânduse acelui om. Şi găsind dulama, n-au zis nimic muierei şi îndată s-au sculat şi au bătut pre muiare. Iar muiarea, plângând dc ciudă că nu ştiia pentru ce o bate, cu multe lacrămi au ieşit din casa şi s-au dus la părinţii ei. Iar baba, auzind câ s-au dus Ia părinţii ei, s-au dus acolo şî î-au zis:
— O, fata mea, am auzit că te-au bătut bărbatul tău şi foarte mi-au părut rău şi te-am căit.
Iar muiarea au răspuns cătră babă:
— Să ştii că bărbatul mieu foarte râu m-au bătut şi eu nu ştiu pentru ce vină m-au bătut.
Iar procleta de babă au zis:
— Să ştii, fiicâ-mea, câ oarecine v-au făcut farmece; pentru aceia ti-au bătut. Şi de-ţ va fi voia, blem la casa mea, că iaste la casa mea un doftor foarte mare de sirică farmecele.
Iar muiarea au răspuns:
— Gata sunt sâ merg după tine şi de mi-are face doftoriul sâ fie bărbatul mieu cu mine, ce mi-ai cere, eu ţ-oi da. Şi deaca au însărat, s-au dus cu baba la casa et unde era curvariul acela şi au zis baba cătră curvari: „Iaca vânatul, c-au întrat in casă"; şi întrând în casă unde era curvariul şi doftorul îndată s-au culcat cu dinsa toată noaptea. Iar muiarea, plângând şi blestemând, de ruşine n-au mai spus nimănui şi s-au dus iar Ia părinţii ei. Şi deaca s-au făcut zio, curvariul au mulţămit babei cu mare mulţămită şi au zis cătră babă;
— Im parc că bătaia şi mâniia ce au păţit dc la bărbatul ei, de la mine îi iaste. Cc foarte îm parc rău.
Iar curva dc babă au răspuns:
866
I .ITERATURA ROM ÂN A MEDIEVAlA
CARŢII.E POPUIARE
- Eu, cu meşteşugul mieu, cu fămeia lui l-oi împăca. Cc te du la prăvăliia bărbatul ui său şi şezi puţintel şi el ie va întreba de dulamâ ce ţi-o a vândut. Iar tu să zici că: „Dulama ce mi-o ai vândut o am îmbrăcat şi, ducându-mâ pre drum, nu ştiu cum o am ars la poale şi m-am dus şi o am dat la o babă ce aveam cunoscută ca să o dea unui croitor ca să o dercagâ. Şi de când i-am dat dulama, nu mai poci să o mai găsesc."
Aceste cuvinte au învăţat baba sâ grăiască curvariul cătră bărbatul muierei.
- Si tu grăind cu dinsul aceste cuvinte, eu încă voi veni şi voi sta împotriva voastră şi m-oi face că merg la treaba mea. Iar tu zi cătră bărbatul ei: „Iată şi baba care i-am dat dulama" şi mă strigă, că voi veni la tine. Şi tu samă întrebi: „Ce ai făcut dulama ce ţ-am dat să o deregi?"
Deci curvariul îndată s-au dus la bărbatul muierei şi au zis precum l-au învăţat baba, să o arate; şi văzând pre baba, o a chiemat de o au întrebat zicând: „Dulama ce ţ-am dat ca să o deregi, ce o ai făcut?" Iar baba au căutat cătrâ bărbatul muierei şi au început a să ruga zicând:
- Mântuiaşte-mă, jupâne, de acest om, câ mi-au dat o dulamâ ca să o dau la un croitor sâ o dercagâ şi eu, săraca-m de mine, nu ştiu ce o am făcut, că m-am dus la casa dumitale, cc nu ştiu, în casă o am uitat, au unde o am pus, câ nu poci să-m aduc aminte: la casa dumitale o am lăsat, au într-alt loc?
Aşa grăind baba cătrâ bărbatul muierei, el răspunse:
- Să ştii, babo, că pem cu aceia dulamă, mare sfadă am făcut cu cu muiarea mea şi acea dulamă o am găsit în casă, şi vino de o ia.
Şi s-au dus acasă şi au vrut să facă pace cu muiarea lui şi mult dar au dăruit ea să facă pace. Iar muiarea nu vrea să se împace cu dinsul şi cu multă rugăminte au făcut pace cu dinsa.
Aşa să ştii, o, împărate, că muierile cele rele şi viclene multe tocmclc şi fapte rele fac, şi nu poate nîmea să le priceapă. Că
muierile cele rele să potrivescu cu aspida cele fârmăcătoare. iar muierile cele bune iar să aleg foarte cu cinste bună şi să tocmescu cu diiamantul măcar că sunt toate într-un chip: muieri. Ce te păzeşte şi te fereşte, împărate, că drăciile muierilor sânt rele.
Aceste cuvinte auzind împăratul, au zis să nu omoare pre fiiul său.
[ARĂ AU MERS ŢIITOAREA IA ÎMPĂRATUL
Şi muiarea ţiitoarea, auzind cum că au zis împăratul să nu omoare pre fiiu-său, a cincea oară au mersu la împăratul, cu multe lacrămi au zis:
-Am nădejde, o, împărate, câ Dumnezău va da mare urgie în capul filosofilor tăi, precum s-au făcut unui leu şi unii maimuţe. Au fost într-un loc mulţi neguţători şi mergea pre drum şi avea şi un măgari. Şi au poposât la gazdă, şi s-au culcat noaptea şi au întrat un leu în grajd şi s-au culcat în mijlocul cailor lângă măgari şi nici o gâlciavă n-au făcut şi nici din negutitori n-au simţit nimic. Şi întrând un fur în grajd ca sâ fure, au început pe-ntunerec a alege, care va fi mai gras, să-1 ia. Şi au apucat pe leu şi l-au încălecat, gândind că iaste cal, şi au luoat drumul şi să ducea. Iar leul simţiia că iaste greu şi au gândit că iaste procletul cel dc noapte şi sâ temea de tâlhari ce-1 încălccasc. Si toată noaptea şedea furul pre leu călare şi mergea. Şi furul, văzind câ au încălecat pre leu, foarte s-au spăriat şi deaca s-au făcut zio, au trecut pre lângă un copaci şi ş-au tins manile, şi s-au apucat de crăngilc copaciului, şi s-au suit în vârful copaciului, şi au scăpat de primejdiia leului. Iar leul, mântuindu-să, mai tare fugiia. Şi au întâmpinat pre leu o maimuţă. Văzind pre leu aşa spăriat, i-au întrebat:
- Pentru ce eşti aşa sparios?
Iar leul au răspuns:
868
LITERATURA ROMANĂ MHD1HVA1A
CĂRŢILE POPUIARE
869
- Procletul cel de noapte m-au încălecat toată noaptea. Iar maimuţa l-au întrebat unde iaste acel drac, şi leul i-au spus că s-au suit în copaci. Atunce s-au suit maimuţa în copaci şi o a văzut furul, şi s-au temut de maimuţa şi s-au ascuns într-o gaură a copaciului. Şi maimuţa au chiemat pre leu cu mâna şi Icul au mers de au stătut supt copaci. Iar furul au făcut cum au putut şi au apucat pre maimuţa de coaie şi o a strâns foarte tare pân-au murir şi au căzut jos moartă. Deci leul a început a fugi şi furul au biruit pre amândoao bierile. Aşa şi eu am nădejde pre Dumnezău că vot birui pre filosofii tăi, o, împărate, că între mine şi între tine au pus marc scârbă.
Iar împăratul auzind aceste cuvinte l-au giunghiiat la inimă şi au zis să omoară pre fiiul său.
SI AI. ŞASELEA FILOSOF AU MF.RS IA ÎMPĂRATUL
Auzind al şaselea filosof al împăratului precum au zis să omoare pre fiiu-său, au mers la împăratul şi închinându-sc au zis:
— O, împărate, să trăieşti în veci. Ca un rob mă rog împărăţiei-tale, că neavând întâi coconi, ai fost căzut cu mare dragoste şi cu osârdiia inimiei să tc rogi lui Dumnezău să-ţ dea coconi, ca sâ aibi după împărâţiia-ta cine a ţinea împărăţiia. Acum având împărâţiia-ta acest fiîu, ispiteşti să-1 omori. Să ştii câ de vei face făr cercare, apoi vei muri şi cu de-a sila îţ va ieşi sufletul de amar mare şi încă singur ţ-ei face sama şi sâ va face la tine, ea la o porâmbiţă.
POCITANIIA AL ŞASEJŢHA] FILOSOF
Zic câ acea porâmbiţă au fost şezjnd lângă un zid şi la vremea secerei secera oamenii grâu. Porâmbiţă tot au fost îmblând dupâ secerători şi strângea şi mânca grâu, şi mai mult
strângea într-o gaură a zidului. Şi într-o zi au zis porâmbu porâmbiţei:
- Sâ te fereşti, să mi te atingi dc ce am pus în gaură pân va veni iarna, că la iarnă nu vom mai găsi dc unde mânca, ce vom mânca de acest strâns.
Şi făcând legătură porâmbul cu porâmbiţă, de atuncea s-au fost hrănind de pă sâmănâturi amândoi. Iar făina şi cu grâul ce au fost pus porâmbiţă, agiungând soarele, s-au amestecat toate şi s-au fost împuţinat. Iar, într-o zi, s-au apropiiat porâmbul la gaură dc au văzut cum stă grâul sâ nu fie mâncat şi au vâzut că s-au împuţinat şi au zis cătră porâmbiţă:
- Au nu ţ-am zis să nu te atingi dc acest grâu? Iar porâmbiţă au zis:
- Eu nki un grăunţ n-am mâncat.
Iar porâmbul n-au crezut şi o au bătut pân-au murit. Şi au rămas porâmbul singur. Şi deaca au venit iarna, au plooat şi au ninsu grâul şi s-au umezit şi s-au îmflat precum scăzu şi iar au venit la loc şi s-au împlut gaura aceia. Şi văzând porâmbul că s-au împlut gaura aceia, au priceput că nu e vina porâmbiţei, ce au fost scăzut de soare. Şi s-au căit şi au fost plângând cu amar, că cc ş-au ucis soţiia. Şi nimic n-au folosit cu căitul şi cu lacrămele. Să ştii şi tu, o, împărate, că aşa vei păţi şi tu de vei ucide pre fiiu-tău, pre cuvintele acei muiare rea, şi nu ştii adevărat, să i să caza moarte! Şi vei păţi precum au păţit şi acea porâmbiţă şi tc vei foarte căi, şi nici un folos nu vei avea, numai vei muri.
Şi ascultă, o, împărate, ca să-ţ spui fapte şi lucruri a muierilor.
POCITANIIA FILOSOFULUI PENTRU MUIERI
Un orn îmbla la plug şi într-o zi s-au dus sâ samene pământul şi muiarea lui au făcut bucate, fierturi, şi fripturi, şi prăjituri, şi plăcinte si le-au pus în coşniţâ şi le ducea la bărbatul
870
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POP UI ARE
871
său. Şi au trecut pre lângă o casă, ce era oameni mulţi acolea, călători; şi deaca au văzut pre muiare, o au chiemat în casă şt s-au culcat toţi cu dinsa şi au mâncat toate bucatele şi numai au lăsat plăcintele şi piroşcele în coşniţa, acoperite, şi n-au mai căutat să vază şi s-au dus la bărbatul său. Iar bărbatul său au descoperit coşniţa şi vedea numai plăcinte şi au zis fâmeici: „Cc iaste aceasta?" Iară muiarea, văzind aceia, au nevoit să-ş acoapere ruşinea ce au păţit şi au zis cătră bărbatul său:
- Am visat astă-noapte precum am încălecat pre un lifant şi m-au trântit şi mă călca cu picioarele şi eu m-am deşteptat cu mare frică şi m-am dus la cărturar cc dezleagă visele şi i-am spus visul. Şi el mi-au zis să fac chipul a lefantei, adecă cerbul, precum era, şi să-1 fac frământat şi să o aduc dumitale să o mănânci, ca să să dezlege visul făr nici o primejdie; şi pre cuvântul cărturariului am făcut, ca sâ nu fie ceva pre mine sau pre tine. Iar tu o mănâncă cu toată inima. Şt el au începui ca să o mănânce, iar muiarea cu aceia tocmalâ ş-au acoperit ruşinea, precum au zis, ca să nu priceapă bărbatul său.
Aşa, o, împărate, auzit-ai ce fapte rele a muierilor celor rele şi pe ce Ie stă gândul a face, iot nevoiescu dc le fac ca să le fie pe voie.
Şi aceste cuvinte auzind împăratul, au zis să nu omoară pre fîiu-său.
CUVÂNTUL A OTRĂVITEI ŞI FAPTA A MUIEREI SPURCATE, ŢIITOARE ÎMPĂRATULUI
Auzind muiarea că au zis împăratul să nu omoare pre fiiu-său ş-au făcut voia rea, şi au gândit cu gândul său precum feciorul împăratului mâine va grăi cu tată-său şi îndată va spune şi va mărturisi faptele melc cele rele. „Ce nu voi ft numai cu ruşinea, cc încă mă vor da de mă vor omora. Ce mi sâ cade mai bine să mă omor eu cu manile mele decât sâ mai zic ceva cătră împăratul." Şi sfătuindu-să cu gândul ei, ţiitoarea cea îndrăcită.
şi de frică mare ce avea, întâi ş-au strâns toate hainele şi ce avea şi le-au împărţit rudeniilor şi s-au rugat lor sâ strângă lemne. Iar rudeniile sale şi vecinii săi au strâns lemne şi au aprins focul, iar muiarea s-au cumpănit să cază în mijlocul focului, că ştiia că mâine va păţi mult rău, de vreme ce a şaptea zi era si vrea feciorul împăratului să grăiască cu împăratul. Pentru aceia muiarca ţiitoarea vrea să-ş facă moarte. Şi îndată s-au auzit la împăratul cum să dă morţei. Şi îndată au trimis împăratul de o au chiemat şi au zis cătră dinsa:
- O, muiare, pentru ce vei sâ te arzi? Iar muiarea au răspuns cătră împăratul:
- Pentru căce n-ai vrut să mă mâutuieşti de fiiul tău şi nu l-ai omorât, precum i să cade.
Iar împăratul s-au plecat pre cuvântul muierei şi au făcut jurământ mare precum, adevărat, va omora pre fiiu-său. Deci muiarea au crezut, şi o au oprii împăratul şi n-au întrat în foc. Şi îndată s-au mâniiat pre fiiul său şi au zis să-1 omoare. Şi au ieşit muiarca afar şi au zis:
- Aşa e porânca împăratului, să omoare pre fiiu-său.
CUM AU MERS AL, ŞAPTELEA FILOSOF IA ÎMPĂRATUL
Şi al şaptelea filosof, auzind acele cuvinte, mult ş-au făcut voia rea pentru feciorul împăratului, văzind că iaste în mare nevoie şi în cumpănă, ducându-1 să-1 omoară. Luându-ş calul, s-au dus câte 7 filosofi acolo unde era sâ-1 taie şi au stătut aproape de cal şi s-au rugat filosofii să îngăduiască să nu-1 omoară, pân să va duce al 7[dea] filosof la împăratul. Şi i-au dăruit armaşului calul şi alt dar marc, ca sâ-i dea. De care el s-au ruşinai de filosofi, armaşul, şi au ascultat.
872
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
873
ŞI AI. ŞAPTELEA FILOSOF AU MERS IA ÎMPĂRATUL
Deci mergând al şaptelea filosof la împăratul şi au zis:
- Să trăieşti în veci, împărate! Si să ştii şi aceasta, o, împărate, că făr dc cale lucru, şi cu năpăşti şi afară din putinţă te ispiteşti să faci, şi ai zis pre fiiul tău să-1 omori pentru o giuruinţă dc nimic. Şi giurâmântul muierescu şi te-au biruit şi asculţi şi crezi cuvinte rele ale ei şi te cumpăneşti sâ faci această năpaste, sâ omori pre fiiul tâu, ca să te grăiască toţ de rău. Şi am înţeles şi aimintrilca, precum că multe rugi şi milostenii şi post au făcut maică-sa şi au pohtit pre acest cocon de la Dumnezău şi vă l-au dat Dumnezău pre dinsul, şi acum pentru un cuvânt a unii muieri, ai zis să omori pre fiiul tău, pentru jurământul acei muieri! Şi iară mă rog să asculţi aceste cuvinte, pentru un om cc îmbla să ştie toate faptele muiereşti.
AL DOILEA* CUVÂNTAI. FILOSOFULUI
Au fost un om şi s-au jurat să nu sază într-un loc, numai să îmbie, sâ înveţe toate drăciile muiereşti. ŞI s-au înstrăinat şi au îmbiat din loc in loc, şi nevoita sâ înveţe acelea ce dorita. Şi unde îmbla, timpină pre un om pre calc, şi l-au întrebat pre dinsul şi el i-au spus toate pre adevărat: că el îmbla ca să înveţe toate meşteşugurile muierilor. Şi i-au zis omul:
- în zadar tc trudeşti, că nu vei putea să găseşti, să te înveţ sâ găseşti meşteşugurile muierilor. Iar de vei vrea să tc înveţi puţine meşteşuguri dintr-însclc, găseşte un loc singur şi strânge cenuşe sau praf de pământ şi şezind deasupra cenuşei, mâncând şi bând câte puţin şi ţiindu-te să nu te afunzi, atuncea te vei putea învăţa meşteşugurile muiereşti. Atuncea tânărul au ascultat acele cuvinte ce l-au învăţat şi au şezut pre cenuşe si pre praf, şi au mâncat câte puţin, şi au şezut 45 dc zile şi toate meşteşugurile muierilor lc-au scris. Şi deaca au trecut acele 45 zile, toate drăciile muiereşti s-au învăţat şi lc-au scris. Şi s-au
întors dc se ducea acas, la părinţii lui. Şi mergând pre drum. au nemerit la un sat şt au mers într-acel sat de au mas. Şi a doao zi, un om au făcut masă marc şi au chiemat oameni mulţi, şi au chiemat şi pre acel om strein, şi au şezut cu acei oameni chiemat; şi nu vrea să mănânce câlătoriu] la masă, ca ceialalţi oameni chîeinaţi. Atuncea au zis cătră călători:
- De unde eşti şi de unde vii? Si streinul au răspuns şi au zis:
- Sânt om strein de departe şi am venit de pre locurile mele ca sâ poci să ştiu să scriu şi să aflu faptele muiereşti şi drăciile.
Atuncea au zis stăpânul casei fămeiei sale:
- Acest om iaste strein şi nu l-am văzut sa mănânce, şi iasie strein de pre locurile sale; şi au îmbiat prin toate satele, şi toate laptele muiereşti s-au învăţat şi le-au scris. Iar tu, o, muiare, să-1 iai pre dinsul în cas şi pune bucate să mănânce bine.
Iar muiarea au făcut precum au zis bărbatul său şi i-au pus masă, şi au şezut câlâtoriul şi s-au ospătat, şî apoi l-au întrebat muiarea, şi au zis:
- Ce ai făcut, ome, de ai scris toate faptele muierilor? Şi au zis:
- Aşa iaste, că nici una câte fapte sunt ale muierilor, toate le-am scris.
Iar muiarea l-au priceput că iaste făr dc minte şi nebun, şi au zis cătră dinsul:
- De vreme ce toate faptele muiereşti lc-ai scris, şi eu muiate sânt, şi voi face un meşteşug, de voi face un lucru drăcescu cătră tîne, ca să văz, iaste la tine scris? Şi sâ-ţ spui a unii muieri fapta şi ascultă, de va fi scris, ce-ţi spui. Fost-au un om şi avea o muiare foarte înţeleaptă şi cinstită. Deci omul acei fâmei clevetiîa pre toate muierile şi le suduia; iar muiarea acelui om ce clevetiia i-au zis bărbatului său:
- Nu sudui pre toate muierile, ce numai pre cele rele. Si au zis bărbatul ei:
874
LITERATURA KOMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
875
- Ba, pe toate le suduiescu, că sunt rele! Şi au zis muiarea:
- Nu zice aşa, că nu ţi s-au prilejit să te împreuni cu vruna de acele muieri.
Iar bărbatul i-au răspuns:
- De s-are fi şi prilejit sâ iau vreo muiare de acele rele, i-aş fi tăiat nasul cu cuţitul.
Iar era aproape dc casa lui, de să sfădha în toate zilele, iar el le suduia pre dinsele. Iar într-o zi, au zis muiarea cătrâ bărbatul său:
- Cc-i face astăzi, bărbate? El au zis:
- Mă voi duce Ia plug, iar tu fiiarbe bucate ce va fi şi adu să mănânc la plug.
Iar ca s-au dus Ia târgu şi au cumpărat peşti şi au dus bucate la plug la bărbatul ei şi au mâncat. Iar întorcându-să acasă, fămeia au aruncat peşti pre breazda plugului, unde câte 2, unde câte 3. Iar bărbatul s-au sculat şi au început a ara cu plugul şi arând găsea peşti pre arătură şi au strâns toţ peştii. Si deaca au însărat, s-au dus acasă vesel şi au zis fămeiei sale:
- Fâcut-ai ceva bucate? Iar muiarea au zis:
- N-am făcut nimica, câ n-am avut când merge în târgu sâ cumpăr ceva.
Iar el i-au zis:
- Iacă, ţ-am adus peşte şi pune de fiiarbe. Iar ea au zis:
- Unde ai găsit peşte, bărbate? El au zis:
- Am găsit pre arătură.
Iar ea s-au dus de au ascuns peştele, iar când au fost la cină, i-au pus pre masă numai pâine. Iar bărbatul au zis:
- Dară peştele unde iaste?
Iar muiarca au zis:
- Cc peşti ceri tu, o, bărbate?
- Peştele care ţ-am adus de la ţarină.
Iar muiarea îndată au început a să zgăriia cu unghile pre obraz şi au început a striga cu glas mare zicând:
- Auzit, vecinilor!
Şi vecinii s-au strins, mirându-să, şi au zis:
- Auzîţ, boiari, cum zice bărbatul mieu sâ-i fierb peşte ce au adus de la ţarină?
Iar bărbatul iar au zis:
- Dumneavoastră, boiari şi fraţ, eu, arând cu plugul, am găsit peşti pe brazdă4 şi i-am strâns şi i-am adus şi i-am dat muierei mele sâ-i fiiarbâ; şi acum zice că nu i-am dat nimica.
Atuncea muiarea au strigat tare zicând:
- Dracul au întrat într-însul, ce mă rog să-1 legat, că mă va ucide.
Deci zicând muiarea aşa, vecinii l-au legat dc mâni şi dc picioare cu un lanţu de hier şî toată noaptea zicea:
- O, săracul de mine, de nu aş fi găsit peşte, nu mi-arc fi mie ciudă! Şi l-am dat aceştii căţele şi i-am zis să-1 hiiarbă. Şi ea au făcur de m-au legat cu fier.
Iar muiarea iar au strigat, zicând:
- S-au nebunit bărbatul mieu.
Şi deaca s-au făcut zio, au venit vecinii şi ci, săracul, răspundea dirept, iar muiarea striga şi zicea că s-au nebunit. Şi vecinii credea pc muiare zicând:
- Adevărat, acest om s-au nebunit.
Şi a treia zi i-au zis muiarea bărbatului său:
- Poame ţi-c, sâ-ţ dau sâ mănânci? Şi el au zis:
- Ce ai să-m dai sâ mănânc? Ea au zis:
- Un peşte prăjit.
876
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CÂRTI LE POPULARE
877
Si el au zis:
- Bine, o, niniare, acei peşti sânt care am adus de la ţarină? Şi muiarca au zis:
- O, boiari, încă diiavolul tot îl ţine.
Iar el, săracul, iar zise că nu-i va mai zice aceste cuvinte. Atuncea muiarca lui i-au dat de au mâncat de acei peşti. Şî atuncea au zis bărbatul muierei sale:
- O, miliare, dezleagă-mâ, că altă dată nu-ţ voi mai aduce aminte de peşte. Şi el, săracul, n-au mai cutezat sâ zică de peşte, numai ce au zis: N-am ştiut şi ce peşti sânt aceiia.
Şî atuncea l-au dezlegat st i-au zis:
- Bărbate, câte ai zis, toate sânt bune, numai pentru ce suduiai toate muierile? Ce nu suduia! numai pre cele rele, ce ocărăşti şi pre cele bune? Ţ-am zis, bărbate, nu sudui pre dinsele, ce mai mâlcom, iat tu tot le suduiai; şî ai zis câ de-ai hi avut muiare rea, i-ai fi tăiat nasul sau o ai ucide. Pentru aceia ţ-am tăcut şi eu câte ai văzut şi să nu te mai lauzi câ vei birui pre muiare.
Aceste cuvinte au zis streinului şi iar i-au zis:
- O, streine, tu vezi pre bărbatul mieu că iaste foane bătrân şi eu sânt tânără şi frumoasă. Şi împreunarea dc bărbat mi-c foarte dragă şi tu eşti tânăr şi poţ să faci pohta mea. Şi bărbatul mieu îaste afară, dc şade cu priiatinii. Şi tu te scoală şi-m fă voia mea şi pohta mea sa sâ plinească.
Iar săracul acela s-au potrivit şi s-au amăgit şi îndată s-au sculat si ş-au dezlegat brânişorul şi s-au suit pre divan. Iar muiarca văzind graba tânărului să sâ împreune cu dinsa, muiarea au început a să depărta şi strigând zicea:
- O, vai dc mine, ce poate fi aceasta ce am păţit? Şi îndată au alergat bărbatul ei, şi oaspeţii şi o înteţiia, iar streinul, deaca au văzut pre dinsa că au început a striga şi atâtea oameni ce s-au strâns în casă, îndată s-au sculat curând şi au şezut la masă şi şedea cu mare frică şi groază, şi n-avea ce face.
Atuncea au zis muiarea cătră dânşii:
- Acest strein şedea şi mânca aici la masă, şi s-au prilejit un os de peşte şi s-au înecat în grumaz, şi puţin era sâ moară; şi eu, deac-am văzut aceasta, m-am spăriat, şi pentru aceasta am strigat. Iar acum cu ajutorul lui Dumnezău, s-au mântuit de nevoia înecatului.
Şi oamenii s-au dus pre acas. Iar muiarea au zis cătrâ strein:
- Oare, streine, de acestea cc c-am spus şi ţ-am făcut sânt scrise în catastiful tău?
Şi streinul au zis:
- Acestea câte am văzut şi am auzit acuma nu sânt nici una scrise.
Şi i-au zis muiarea:
- Omc, în deşert te trudeşti şi ai făcut atâta trudă, şi nimica n-ai isprăvit, şi nici o faptă drăcească, şi faptele muierilor n-ai învăţat, nici vei putea sâ înveţi.
Iar streinul, auzind acestea de la acea muiare, îndată au aruncat în foc catastiful ce avea scrise faptele muieresti, şi să ciudiia, şi zicea că nici un om nu poate sâ cunoască meşteşugurile şi faptele muieresti.
Ce aşa şi împărăiiia-ta, cunoaşte cu înţelepciunea împărăţiei-tale, că făr svârşit sânt meşteşugurile muieresti; şi nu face far cercare şi nu asculta pre cine zice sâ omori pre fiiul tău. Oare cine arc ft pre urma împăratiei-tale? Că toţ vor fugi şi vor zice: „Oare dc ce ş-au omorât pre fiiul său, că numai pre dinsul avea? Dar noi, că sântem streini?" Şî încă în toată lumea să va auzi şi te vor cleveti în veci oamenii.
PRECUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SÂ NU OMOARE PRE FIIU SĂU
Iară împăratul, auzind aceste cuvinte al a şaptelea filosof, i s-au mângâiat inima, şi ş-au întors mâniia, şi îndată au trimis sâ nu omoară pre fiiu-său. Şi a doao zi au fost a opta zi, şi s-au
878
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIÂ
CĂRŢILE POPUIARE
879
dezlegat gura fiiu-său de legătură ce avea şi au început a grăi, şi au zis coconul împăratului cătră o muiare ce era cu dinsul, zicând:
- O, muiare, pasă curând la filosoful cel mare şi-1 chiiamă sâ vie mai curând la mine.
Şi s-au dus muiarea cum mai degrab de l-au chiemat. Şi cu bucurie mare au zis:
- Fiiul împăratului tc poliţiste să mergi la dinsul, cum mai degrab.
Iar filosoful, auzind de la muiare, mai de sârgu s-au dus cu mare bucurie, şi cu dragoste l-au cuprins şi l-au sărutat. Iar feciorul împăratului au început a-i spunerea cătră filosof pentru ce n-au grăit acele 7 zile şi câte au zis ţiitoarea cătră dinsul.
-Şi mulţămesc foarte, întâi lui Dumnezeu şi al doilea dumneavoastră, că m-aţi scos din mare şi grea cumpănă ce am avut de la muiare ce m-au pârât cătră părintele micu, împăratul. Iar voi, priiatinii miei cei buni şi crezuţi, acum păsat la tată-mieu împăratul şi câte aţ auzit să i le spuncţ, până nu apucă acea spurcată de ţiitoare şi iar va amesteca urechile şi auzul.
Iar filosoful cu mare veselie şi cu marc dragoste s-au sculat, şi s-au dus la împăratul şi, precum să cade, s-au închinat şi au zis:
- Să trăieşti în veci, împărate! Pentru fiiu-tâu am venit astăzi şi ţ-am adus veste bună şi bucurie. Să ştii, împărate, că fiiul tău au grăit şi m-au trimis la împătăţiia-ta să-ţ spui.
Şi împăratul, auzind aceste cuvinte, s-au bucurat foarte şi nu putea sâ se încrează. Şi l-au dăruit cu mare dar pre filosof, şi au trimis oameni să aducă pre fiiu-său. Şi aducându-1, l-au dus la împăratul. Şi s-au închinat părintelui său, împăratului. Iar împăratul de bucurie mare au întâmpinat pre fiiu-său, şi l-au strâns în braţe, şi cu dragoste l-au sărutat. Deci împăratul l-au pus aproape de ins în scaun împărătescu şî i-au zis:
- O, iubitul mieu fiiu, ce iaste aceasta multă tăcere atâtea zile? Şi eu de cuvintele muierei m-am cumpănit să te omor.
Iar fiiu-său au răspuns, zicând:
- O, împărate, Dumnezău, carele agiută tuturor oamenilor, agiutatu-mi-au şi mie, de m-au scos din năpaste şi din moarte. Că şi eu pentru aceia n-am grăit la aceste trecute zile, că să ştii bine, o, împărate, că de la dascălul mieu, Sindipa, aveam porâncâ până în 7 zile să nu grâiescu nici un cuvânt. Iar cunoaşte, o, împărate, câ deaca s-au săvârşit vremia învâţâturei mele, Ia împărăţiia-ta am venit, şi n-am grăit. Şi măriia-ta m-ai dat pre mâna ţiitoarei, şi m-au dus Ia casa sa, şi au început să-m grăiască cuvinte scârnave şi precum nu sâ cade; şi mă îndemna să mă culc cu dinsa, şi mi-au zis: „Culcă-te cu mine, şi eu voi face dc va muri tată-tău şi tu să fîi împărat, şi pe mine ine-i luoa să-ţ fiiu împărăteasă". Şi cu, dcac-am auzit aceste cuvinte precum nu să cade, m-am mântiat foarte pre dinsa, şi am uitat porânca dascălului, şi am grăit cătră dinsa, şi i-am zis: „O, muiare, nu-ţ voi răspunde de câte mi-ai grăit acuma, până nu vor trece 7 zile, şi atuncea îţ voi grăi pentru aceste cuvinte ce-m grâieşti, precum nu se cade". Aceste cuvinte am grăit cătră muiare. Şi pentru ce nu am făcut pre voia ei şî pre pohta ce-i era ei drag, pentru aceia nevoia şi siliia să mă omoară pân vor tre"cc acele 7 zile, şi te îndemna pre îinpărăţiia-ta la moartea mea, aceia muiare rea. Şi pentru aceasta au fost lucrul tâcerei mele, de nu graham. De care lucru, o, împărate, dc va fi şi cu voia ta, să chiemi sâ vie mulţi oameni şi toţi filosofii ca să auză şi ei ce învăţătură am învăţat de la dascălul mieu Sindipa.
Iar împăratul, auzind aceste cuvinte dc la fiiu-său, s-au bucurat şi au zis să meargă toţ filosofii ca să asculte pre fiiu-său. Şi s-au strâns toţ filosofii ca să asculte pre fiiu-său. Şî s-au strâns toţ, precum au fost porânca împărătească. Şi au mers şi dascălul Sindipa şi au şezut, iar împăratul au zis cătră dinsul:
880 LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
881
- Uncie aî fost până acuma, filosoafe Sindipo? Că pentru aceia, căci nu te-ai arătat, s-au cumpănit fiiul mieu să-1 omor.
Iar Sindipa au răspuns cătră împăratul:
- Eu, o, împărate, fiiului tău i-am zis sâ nu grăiască până în 7 zile, câci lucrul al norocului lui la astronomie am cercat şi am găsit câ de va grăi într-acele 7 zile, va muri râu.
Atuncea împăratul, auzind acele cuvinte de la dascălul Sindipa, foarte i-au mulţămit şi au chiemat şi pre ceiialalţi filosofi, împreună cu Sindipa şezind. Iar pre fiiu-său l-au pus din na-direapta de au şezut şi l-au întrebat.
Şi zise împăratul:
- O, filosofi, de aş fi omorât pre fiiul mieu într-aceste 7 zile, a cui arc fi fost vina a morţei fiiului mieu? Au a muierei?
Atuncea 4 filosofi să apropiiarâ de împăratul şi au zis unul dintr-înşii:
- O, împărate, cum îm pare, are fi fost vina dascălului Sindipa, de vreme de vrea grăi coconul întru acele 7 zile, are fi murit; pentru aceia, de ce n-au ţinut pre fiiul tău, ce l-au trimis?
[AL] 2[-lea] FILOSOF Şi al doilea filosof au zis:
- Nu iaste aceasta precum zice, că nu au putut să fie mincinos la împăratul, să împuţineze sau să înmulţască vremea^ ce pusese cu împăratul şi pentru acera l-au trimis la aceia zi cc avea, şi el s-au ascuns. Iar vina morţei n-are fi fost a Sindipei, ce are fi fost a împăratului, căci vrea să-1 omoară.
Şî al treilea filosof au zis:
- îm pare mic câ nici a împăratului n-arc ft fost vina, nici a dascălului Sindipei, ci numai iaste vina muierei, câ pârâia pre cocon cu minciuni. Nefăcându-i voia, au îndemnat să omoare pre cocon.
Şt al patrulea filosof au zis câ vina morţei nu e a muierei, de vreme ce au muierile nărav, când să prilejescu 2 într-un loc, atuncea mai mult grăiescu şi mai mult îndeamnă muierile pre tânăr la împreunai. Aşa şi această muiare s-au amăgit şi au îndrăgit pre tânăr; şi deaca n-au ascultat tânărul, s-au temut foane muiarea şi au venit ca să să mântuiască de frică ce avea sâ nu pată râu pentru cuvintele cc au grăir, de cuvintele cele rele; ce pentru aceia nevoiia ca să omoare pre cocon. Ce iaste vina tânărului, căce au grăit şi n-au ascultat porânca, precum îi zisese dascălul său şi i-au grăit cuvinte mari, înfricoşate.
Atuncea au răspuns şi Sindipa de au zis:
- Precum îm pare mic nu iaste aşa; nici a tânărului iaste vîna, nici iaste vina mare muierei. Adevărat şi tocma omul să face pre sine că iaste filosof, sau scriitor sau dascăl, acela minte adevărat.
Atuncea au răspuns şi feciorul împăratului şi au zis tâtâni-său:
- O, părintele mieu, zi-mî şi mie să grăiescu şi eu cătră acestea.
Atuncea împăratul au zis sâ grăiască. Deci feciorul împăratului au zis cătră filosofi:
- Mintea mea cătră a voastră, filosofi, să asamănă. Iar ascultat: [Un] om au gătit masă mare şi avea multe feliuri de bucate, şi au chiemat mulţi oameni să-i ospăteze. Şi au zis oaspeţilor sâ ospeteze. Şi au trimis pre o muiare în târgu să cumpere lapte să bea chiemaţii. Iar muiarca s-au dus şi au cumpărat lapte, şi au pus în cap vasul cu laptele, şi veniia acas. Şi s-au prilejit o barză de au fost apucat un şarpe şi-1 strângea cu unghile. Şi acera pasăre zburând pre deasupra capului muierei ce ţinea oala cu laptele, şi stringând pre şarpe cu unghile, el, de strânsoare mare, au borât otrava în oala cu laptele, şi muiarea nimic n-au ştiut. Şi stăpânul casei au dat de
882
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
883
au băut oaspeţii, şi au băut şi au murit toţ. Cc spuneţi, o, filosofi, a cui e vine morţei?
Iar unul dintru filosofi au zis:
- Vina iaste a ceiui ce au lăcut masa, căci are fi fost să bea slugile, decât au băut oaspeţii.
Al doilea filosof au zis:
- Nu iaste aşa lucrul, că cela ce au făcut masa n-au ştiut, ce au fost vina şarpelui.
Iar cciialalţi filosofi au zis:
- Nu e aşa lucrul, că şarpele fiind strâns de acea pasăre, ce se chiiamă barză având vină mare, au borât otrava.
Şi iar au răspuns şi alt filosof de au zis că primejdiia ce au murit oamenii iaste acei pasări, că au fost ţiind foarte tare pre şarpe şi de mare strânsoare ce l-au fost strângând, au fost borit otrava.
Au zis şi Sindipa:
- Să fie cunoştinţă împărăţiei-tale, o, împărate, că nici un meşteşug al filosofieî n-am lăsat ca să nu învăţ pre fiiul tău, că altul nu sâ va mai găsi mai filosof la toate decât fiiul tău, în toată împărăţiia ta. Şi iar au zis că toate ficrilc sânt de la Dumnezău făcute, cu porânca lui, şi arc putere ca o vită, şî nu mănâncă alt nimica, numai aceia cc i-au porâncit Dumnezău; aşa şi acea pasăre îi e dat de la Dumnezău sâ să hrănească, şi n-are nici o vină pentru acea moarte. Atuncea au răspuns şi feciorul împăratului şi au zis:
- C), părintele mieu, nimic nu greşescu filosofii tăi. Că aceiia ce au băut laptele aşa le-au fost mintea, să moară, şi aşa le-au fost ursita sâ pată.
Şi împăratul cu bucurie au priimit cuvintele fiiu-său, şi muh au mulţămit şi s-au bucurat de multă învăţătură ce au învăţat, si aşa au zis Sindipei:
- Pohteşte ce-ţ va fi voia de la împârăţiia-mea şi eu îţ voi da. Şi de vor mai fi şi alte învăţături, sâ-1 înveţ.
Iar Sindipa au zis:
- Să ştii, o, împărate, precum între-aceste vremi puţin ţ-am spus aceasta: câ nici un lucru al filosofiei şi meşteşug n-am lăsat de nu l-am învăţat pre fiiul tău, de care toţ filosofii câţ sânt la împărăţiia-ta, îm parc sâ-ţ spuie.
Şi împăratul zise inului său: -Adevărat grăiaşte dascălul tău? Şi filosofii au răspuns pentru cocon:
- O, împărate, uiminilea nu să va afla sâ întreacă pre fiiul tău cu învăţătura şi cu filosofiia.
Atuncea au grăit şi feciorul împăratului;
- O, părintele mieu, împărate, niminelea din oameni, de nu va luoa deplin înţelepciunea şi mintea şi învăţătura, nu va fi putincios de să fie dascăl pre sine. Iar să cade să chiemi pre omul cel neînvăţat, făr minte şi să nu-1 fac înţelept. Iar Sindipa, cu mare nevoinţă şi dăscălie m-au făcut mare pricepători, om cu marc putere a lui Dumnezău, si cu filosofie şi cu minte, şi să cade să-1 cinsteşti foarte şi sâ aibă mulţămită bună de la împărăţiia-ta, şi mă rog împărăţici-tale să mă asculţi o pildă cc voi să-ţ spui.
POCITANIIA DINTÂI A IT;CIORULUI ÎMPĂRATULUI
Au fost 3 neguţători şi era câte 3 soţie în negoţul lor. Şi s-au dus într-un sat pentru negoţ. Şi au însărat pre drum şi s-au abătut de au găzduit la o babă. Şi a doao zi, au vrut să miargă la feredeu şi au zis:
- Când vom merge la baie, sâ ne punem gaîbinii la babă. Şi ş-au pus toţ gaîbinii usebi în pungi, şi i-au pecetluit şi
i-au dat la babă sâ-i tie, şi i-au zis:
- Să ţii aceste 3 pungi şi sâ nu dai nici unuia dintru noi dintr-ace\ste 3 pungi până nu vom fi câte 3 de faţă.
Şi deaca i-au zis aşa, s-au dus la feredeu. Şi mergând pre drum, ş-au adus aminte dc piiaptine câ l-au uitat la gazdă şi
884
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE I'OI'UIARE
885
au trimis unul dintru dânşii la habă să ia piiaptinelc. Deci el au zis:
- Mi-au zis soţiile mele să-m dai pungile câtetrele să le duc. Iar baba au zis:
- Nu ţi le voi da până nu veţi veni câte 3 de faţă. Iar neguţătoriul i-au zis:
- Iaca şi soţiile mele, iată că mă aşteaptă şl-ţ vor zice sa-m dai pungile.
Şi deaca au zis aceste cuvinte babei, s-au întors la soţiile sale şt au zis:
- Nu va să-m dea baba.
Şi s-au gândit că cere piiaptinelc şi nu va să-i dea, şi zicea amândoi neguţătorii babei să-i dea piiaptinele şi i-au făcut sâmnu să-i dea. Iar baba au scos câtetrele pungile şi le-au dat neguţătoriului. Şi luând pungile soţiilor, au fugit. Iar cei doi aşiepm pre celalalt şî, zăbovindu-sâ, au strigat în glas mare zicând babei:
- Unde iaste soţiia noastră, ce am trimis la tine şi n-au mai venit?
Iar baba le-au zis:
- Deaca au luoat câte 3 pungile, cu zisa voastră, s-au dus de la mine şi nu l-am mai văzut.
Iar soţiile lui au zis cătrâ babă:
- Noi l-am trimis la tine sâ-i dai piiaptinele, nu pungile. Iar baba au zis:
- EI n-au cerşur piiaptinele, ce au cerşut pungile. Că eu nu l-am crezut pre dânsul, ce voi mi-aţ fâcut semn să-i dau. Ce cu, văzind pre voi ce mi-aţ zis, i-am dat pungile. Iar neguţătorii, auzind acele cuvinte de la gazdă, ş-au făcut voia rea foarte, şi îndată au luoat pre gazdă şi s-au dus la maimarclc satului şi au început să spuie precum s-au făcut cu marc voie rea. Iar boiarinul au zis:
- Să dai, gazdă, pungile oamenilor, precum li le-au dat.
Iar baba au zis:
- Dumneata, eu le-am dat banii.
Iar ei ziseră că nu le-au dat. Iară boiarinul au zis:
- Numai să le dai pungile, o, gazdă!
Atunci au ieşit gazda plângând de la boiari. Iar neguţătorii cerea banii de la babă, iar baba, plângând, striga: „Vai de mine, ce m-oi face şi de unde voi da?" Şi mergând pre drum văietându-se, au întâmpinat pe un copilaş dc 5 ani. Iar copilul, văzind pe babă plângând aşa cu amar, i s-au făcut milă şi au întrebat zicându-i:
- O, muiare, pentru ce plângi aşa cu amar? Iar baba au zis:
- Lasâ-mâ, fătul mieu, sâ-m plâng becisniciia mea.
Şi copilul foarte o îndemna să-i spuie, ca să cunoască pentru ce plânge, şi tot o întreba, şt nu s-au lăsat pân nu i-au spus. Deci baba i-au spus toate pre rând, iar copilul, auzind acelea, au zis învâţind pre babă:
- Eu voi sâ te mânmiescu de acest greu mare. Dă-mi un ban să-m cumpăr nuci.
Iar baba au zis:
- De m-ci mântui dc această nevoie mare îţ voi da banul. Atuncea au zis copilul cătră babă:
- întoarce-te de te du la boiari şi-i zi: „Dumneata, când mi-au dat banii, au fost câte 3 soţiile şi mi-au zis sâ nu le dau pân nu vor fi de faţă toţ; ce, mă rog dumitale, să le zici să vie de faţă câte 3, să le dau pungile ce au lăsat îa mine".
Atuncea, deaca au auzit acele cuvinte de la copil de 5 ani, s-au bucurat foarte şi îndată s-au dus Ia boiari şi au grăit câte o a învăţat copilul. Iar boiariul, deaca au auzit că bine grăiaşte baba, s-au mâniiat pre neguţători şi au zis cătră dânşii:
- Eu aş-am cunoscut dereptatea pentru ce nu vă dă banii; venit câtetrei precum aţ fost întâi, şi deaca veţ veni câte 3, voi
886
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CÂRTII.h POPUIARE
887
veţ luoa pungile; şi fiind această lege dereaptâ, s-au mântuit baba de acei 2 neguţători şi nu i-au mai cerut nimica.
Atuncea au cunoscut boiariul că dc un înţelept au auzit acele cuvinte şi au întrebat pre babă, boiarul zicând:
-O, muiare, cine te-au învăţat aceste cuvinte bune de te-ai îndereptat?
Iar baba au zis:
- Un copil de 5 ani m-au întâmpinat, şi vâzându-mâ plângând m-au întrebat, şi cu i-am spus de toate pre rând. Şî copilul m-au învăţat şi mi-au zis să viu la dumneata să grăiescu precum am grăit. Iar boiarul s-au mirat de mintea copilului.
A DOAO POCITANIE A IŢIULUI] ÎMPĂRATULUI]
-Ascultă, o, împărate, a doao pocitanie. Un bărbat negu-ţitor, ce îmbla cu neguţâtorie şi negoţ, avea lemne ce mirosescu. Şi auzind de un om că la cutare târg să vând foarte bine şi scumpii, şi îndată au luoat neguţătoriul de acel lemnu ce mirosiia, şi s-au dus la acel târg, şi au stătut dinafară acelui târgu şi au descărcat negoţul lui, că să înţeleagă cum sâ vinde de scump. Şi s-au întâmplat o slujnică a unui boiari şi au întrebat:
- Ce om eşti?
Iar neguţâtoriul au zis:
- Sânt un neguţători, şi negoţul mieu iaste lemnu de miroseşte, şi l-am adus să-1 vânz aici.
Iar slujnica au spus toate stăpânu-său. Şi el era de ştiia foarte multe, om amăgitori; şi îndată au strâns lemne ce mirosiia şi li-au pus în foc, şi fiind multă pară a focului, îndată au ieşit mirosul focului într-acolo şi s-au priceput în mult loc. Şi acolo aproape au fost şi acel neguţători, şi s-au săturat de miros şi au zis cătră oamenii carii s-au aflat acolo;
- Mult miros de lemnu m-au săturat şi, rogu-mă, căutat să nu fie aprins cineva negoţul mieu şi arde.
Iar ei au zis:
- Nu arde al tău,
Şi a doao zi s-au dus neguţătoriul în târgu şi l-au tâmpinat stăpânul acei slujnice şi întâi l-au întrebat pre dinsul:
- Ce iaste negoţul tâu?
Iar neguţătoriul au zis că: „am lemnu de cel ce miroseşte". Iar omul cel de loc au zis cătră neguţători:
- O, ome, cine te-au îndemnat să aduci de acest lemnu şi ai lăsat al tău negoţ de care ai fi dobândit? Câ noi aici avem de acest lemnu numai de foc şi le ardem.
Iar neguţătoriul au zis:
- Cum sâ fie aşa? Im am auzit câ mai scump decât aicea nu sâ vinde nicăîrea nici într-un târgu, că mi-au spus neguţătorii carii umblă aici.
Iar el zise:
- Cine ţ-au spus acele cuvinte te-au amăgit foarte.
Iar neguţătoriul, auzind, foarte ş-au făcut voia rea. Iar omul îi zise:
- Priiatine, că mult ţ-ai făcut inima rea şi foarte îm pare râu de tine, că te-ai mâhnit. Iar de ţi-e voia, vindc-m tot negoţul tău şi dc ce vei cerc eu îţ voi da un blid plin, măcar de cc ai cere.
Iar neguţătorul au gândit cu gândul: „Mai bine să-i dau tot negoţul mieu, să iau eu un blid plin de ce voi cere decât va rămânea negoţul micu nevândut". Şi gândind neguţâtoriul acel gând, ş-au vândut tot negoţul său acelui om de loc şi s-au tocmit de ce arc cere să-i dea un blid plin. Şi omul au luoat negoţul şi s-au dus acas, şi alt om n-au ştiut de acel negoţ. Şi atuncea au întrat neguţătoriul în târg şi s-au dus la o babă în gazdă. Şi au început a întreba pre babă neguţâtoriul:
- Oare cum sâ vinde acel lemnu ce miroseşte?
Si baba au zis că sâ vinde întocma ca aurul: „iar ţie ţ-au fost sâ te păzeşti de oamenii acestui târgu, câ tot sânt amăgitori, şi
888
IITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
889
răi, şi hicleni la faptele lor, şi nu e putinţă, câţ oameni streini vor veni, să nu-i amăgească şi să cumpănescu să-i piiarză".
Deei neguţătoriul s-au dus în târgu să vază negoţul târgului; şi mergând văzu 3 bărbat şezind, şi neguţătoriul tot le căuta ades, şi ci iar căuta spre dinsul. Iar unul dintru acei trei i-au zis:
- Vino să ne râmăşim şi cine va birui dintru noi să-i fac ce-i va fi voia cu dinsul.
Iar neguţătoriul, neştiind năravul lor şi fiind om prost, au
zis:
- Bucuros, şi pohtescu precum îţ va fi voia să fie.
Şi au ieşit amândoi şi s-au rămăşit unul cu altul, iar omul cel de loc au biruit cu meşteşugurile lui pre neguţători şi zicea cătră dânsul:
- Vezi că te-am biruit cu cuvintele mele şi pe tocmala noastră. Iar zic să bei toate apele mârei.
Iar neguţătoriul foarte să mira ce va face, şi nu putea să mai grăiască omului, şi nu putea să scape de dinsul, şi era neguţătoriul de căuta în cruciş la ochi, şi s-au prilejit omul cel de loc la ochi încrucişat, dintr-acei 3 oameni, unul, şi s-au sculat de au apucat pre neguţători, şi-1 ţinea tare şi-i zicea:
- Tu mi-ai furat ochiul mieu, ce numai să mergem la giudeţ de loc şi precum ne va zice, noi vom face pentru ochiul mieu ce mi-ai furat.
Auzind baba, gazda neguţători ului, precum trăgea pre neguţători la lege, deci baba s-au dus de i-au întâmpinat pre dânşii şi au zis cătră cei 3 oameni:
- Mă rog dumneavoastră, pentru acest strein azi şi mâine să mi-1 lăsat pre chizăşiia mea şi a treia zi iar vă-1 voi da pre samă.
Iar cei oameni dc loc i-au făcut pre voia babei şi l-au lăsat pre neguţători.
Iar baba i-au zis:
- Nu ţ-am spus eu şi nu te-am învăţat dintâi, ca să te fereşti de oamenii de târgu, că ei foarte sânt la oameni streini răi? Cc ascultă-mă acum, precum tc voi sfătui. De vreme de ai greşit dintâi, cunoaşte aceasta că aceşti oameni au toţ un dascăl şi întrece pre toţ cu toate relele. Ce pentru aceia le iaste dascăl şi în toate sările să duc la dinsul şi-i spun cine ce face, şi cine ce grăiaşte şi cum amăgescu. Ce lasă toate şi fă precum tc sfătuiescu, şi te schimbă din haine, şi te fă că eşti şi tu unul dintr-înşii, şi ia aminte şi tc amestecă cu dânşii, şi te du la dascălul lor, şi te păzeşte să nu te cunoască. Şi stăi şi tu acolea, aproape, ca un om de târgul acesta. Şi ascultă foarte bine ce vor grăi ei, şi ce vor spune, şi precum lc va răspunde dascălul lor, şi foarte să le iai aminte bine şi să nu le uiţi, ca să-i poţi birui, şi cu marc tărie îi vei birui pre dânşii, şi mult vei dobândi de la dânşii.
Iar neguţătoriul au făcut precum l-au învăţat baba şi s-au dus de au stătut aproape dc dascăl. Şi au venit întâi care au cumpărat negoţul de la neguţători şi au zis cătră dascăl:
- Eu am întâmpinat astăz pre un neguţători şi vindea lemn ce miroseşte şi m-am tocmit cu dinsul, pe tot negoţul lui să-i dau un blid plin dc cc va cere el din toate ce am eu.
Iar dascălul au întrebat pre dinsul:
- Cc iaste acel lucru ce te-ai tocmit cu dinsul ca să-i dai: galbini, au aur, au argint sau mărgăritar!?
Iar omul au zis:
- Nu am tocmit anume, numai ce va vrea să ciae, un blid plin sâ-i dau.
Şi au zis cătră dânsul dascălul:
- Mult ai greşit ţie, câci de i-are părea neguţătoriului să ceară de la tine pureci cât să va împle blidul, jumătate să fii bărbăteşti şi jumătate să fie muieresti, şi să nu fie într-un feliu, ce unh să fie roşii, alţii să fie negri, oare putea-vei să-i dai aceiia
890
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
89!
cc va zice să-i dai? Atuncea ce vei face tu şi cum re vei mântui de aciia nevoie? Iar omul au zis:
- Nu foarte iaste aşa priceput acel neguţători, nici mintea îl va agiunge până într-atâta; iar precum îm pare îm va cerc bani, sau galbini sau mărgăritari.
Şi au venit şi celalalt, care s-au rămăşit cu neguţători, şi au zis cătră dascălul lor:
- Şi cu pre acel neguţători l-am biruit, câ ne-am rămăşit amândoi şi am zis: „Cine dintru noi va birui, cel rămas să facă ce va zice cela ce l-au birui t". Şi eu l-am biruit de toate cuvintele şi i-am zis sâ bea toate apele mărei.
Atuncea dascălul au zis cătră dinsul:
- Nici tu n-ai tăcut nimic! Dară de va zice acel neguţători ţie: „Să mergi tu, să opreşti toate izvoarălc şi văile cc întră în mare, şi atuncea voi bea apa mărei, că eu m-am apucat să beau numai apa mărei, nu şi izvoarălc". Deci de are zice neguţătoriul într-acesta chip, atuncea ai putdre să opreşti izvoarăle şi văile cc cură în mare?
Iar omul au zis:
- Să ştii dumneata, că nu iaste aşa tare la inimă şi la minte acel neguţători şi nu poate sâ dea acesta răspuns.
Şi iar au venit şi celalalt om, ce căuta în cruciş, şi au zis şi el cătră dascăl:
- Azi am văzut şî eu un neguţători în târgu şi avea ochi crucişaţi, şi l-am apucat foarte tare şi am zis câ mi-au furat ochiul, şi: „Nu tc voi lăsa până nu ţ-oi scoate ochiul şi de ţ-ei cheltui toată avuţiia, n-ei scăpa de mine, până nu m-ei tămădui".
Iar dascălul au zis că:
- Nici tu n-ai tăcut nimica, câ de-ţ va zice neguţătoriul: „Aceasta iaste un semnu a porâneci noastre, să scoţ tu ochiul tău ce ai, şi eu îm voi scoate un ochiu, şi să punem în cumpănă
sâ cumpănim ochii şi de vor fi tocma, atuncea vom afla dereptatc. Şi de sâ va prileji să fie tocma ochiul mieu cu al tău, bine va fi; dară de nu sâ va prileji, atuncea ce vei păţi tu câ l-ai defăimat cu minciună şi i-ai scos ochiul?" Atuncea el îţ va cere mai mult, şi tc va trage la giudeţ. Atuncea ce vei face, deaca el ţ-are răspunde aşa? Şi aceasta va fi mai râu, câ de-i face acesta lucru, tu vei fi orbu de tot, iar neguţătoriul tot va fî cu un ochi şi va avea vedere.
Iar omul cel de loc au răspuns aceste cuvinte şi au zis:
- Dumneata, neguţătoriul n-arc atâta minte sâ râspunzâ acele cuvinte.
Iar deaca au auzit neguţâtoriul aceste cuvinte dc la dascălul lor, le-au foarte păzit la inima lui şi deaca s-au făcut zio, au mers neguţătoriul la omul cela ce cumpărase lemnul cela ce mirosiia şi i-au zis:
-O, priiatine, dă-m, precum ne-am tocmit pentru negoţul ce ţ-am vândut.
Iar omul i-au răspuns:
- Cere-m ce-ţ parc şi ce-ţ iaste voia, şi eu gata sânt să-ţ dau. Iar neguţătoriul zise:
- Că mie mi-c voia sâ-m dai într-această strachină atâtea pureci câţ vor încăpea, să fie roşii şi negri, şi să fie jumătate bărbăteşti şi jumătate muiereşti.
Şi foarte îi cerea tare neguţătoriul într-aceia chip de pureci, iar omul să mira de aceasta ce va face şi nu putea sâ dea purecii. Deci i-au dat întreit şi împetrit preţul.
Deci s-au dus de au găsit şi pre cei 2 oameni, pre cela ce i-au zis sâ bea marea, şi pre cela ce zicea să-i dea ochiul, şi i-au apucat pre dânşii şi nevoiia să Iacă toate câte le auzise de la dascălul lor. Şi foarte i-au nevoit şi până nu i-au dat ce au vrut neguţătoriul, deaca i-au biruit. Şi s-au întors neguţâtoriul cu mare dobândă acas.
892 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
Si acum, o, împărate, de câte ţ-am povestit, precum îm pare, aşa m-au făcut şi pre mine dascălul mieu. Iar împăratul zise cătră dânsul:
- Cunoşti, o, fîiule, acest lucru, că într-aceşti 3 ani ce au trecut şi ai fost la dascăl şi nu te-ai putut învăţa nimica, iar acuma ai silit de te-ai învăţat toate filosofiilc.
Iar fiiu-său au răspuns de au zis:
- O, împărate, să ştii că atuncea am fost brudiu şi n-am putut să învăţ, că nu mi-au ajutat mintea şi inima. Nici [un] copil brudiu nu poate să înveţe filosofii, căci ca mintea copilului iaste tot îa joc. Ce şi eu, o, împărate, fiind într-acelaş chip şi brudiu, şi la minte, nu puteam să mă dezmird la învăţătură. Şi acum dascălul mieu Sindipa, văziiidu-mă copil tânăr, nu m-au învăţat Ia greu, ca să mă ostenesc, şi să urăscu, şi să părâsescu învăţătura, copil cum eram. Şi ştiind dascălul câ de început dc-are fi vrut să mă puie sâ învăţ învăţături mari, cu m-aş fi smerit cu firea şi aş fi fugit de la dinsul. Şi fiind eu fecior de împărat, dascălul m-au apucat cu cele mici învăţături până m-au învăţat de istov. Şi eu fiind la minte deplin, le-am foarte luoat cu firea şi cu inima, de le-am luoat cu toată firea şi în şase luni m-am învăţat si atu silit să ştiu toate filosofiile, cu agiutoriul lui Dumnezău.
Iar împăratul, auzind acele cuvinte a fiiului său, foarte s-au bucurat şi s-au veselit, şi au dai laudă lui Dumnezău că au adus pre fiiu-său la aiâta învăţătură, şi foarte au mulţămit şi dascălului Sindipei.
PRECUM AU ZIS ÎMPĂRATUL SĂ ADUCĂ PRE MUIAREA CIA REA, 'PUTOAREA ÎMPĂRATULUI
Deci, zicând împăratul să aducă pre muiarea cia rea şi aducându-o înaintea împăratului, au zis împăratul cătră muiare:
- Cu ce şî pentru ce nevoiiai să omori pre fiiul mieu?
Iar ea au răspuns:
- Să ştii, o împărate, câ tot omul de are fi făcut o sută de rele, tot nevoiaşte pentru viiaţa lui. Aşa şi eu, luoascm pre fiiul tău în taină, c-am [sâ] poci să cunoscu pentru ce nu grăiaşte, şi cu l-am întrebat pre dinsul, şi l-am dezmirdat cu cuvinte dulci şi blânde, şi drag i-am grăit pân l-am adus de au grăit şi mi-au zis: „O, muiare, acum nu-ţ voi răspunde, până nu vor trece 7 zile, şi apoi îţ voi răspunde precum ţi sâ cade". Deci, eu, auzind acele cuvinte, foarte m-am spăriat că deaca va grăi fiiul tău, va spune împârâţici-tale. Şi vina mea o ştiu, şi greşala mea o mărturisescu, şi nicî un cuvânt tiu tăgăduiesc şi pentru aceia, o, mare împărate, precum tc va îndura Dumnezău, şi precum ţi sâ parc, fă cu mine.
La acele cuvinte a muierei au chiemat împăratul înţelepţii şi boiarii şi au zis:
- Ce sfat îm daţ mie de această muiare, de rău ce au vrut să facă?
Iar un boiari au zis cătră împăratul:
- Cu dereptate iaste să-i tai mâinile şi picioarele. Şi au răspuns şi alt boiari:
- Nu e eu dereptate să paţâ aşa precum zici. Numai i sa cade să o despice dc vie, să-i scoată inima afar.
Şi altul au zis să-i laic limba. Iar muiarea, auzind zicând acele cuvinte, le-au spus o pocitanie.
POCITANIIA MUIEREI
- O, împărate şi boiari, îm pare că să asamănă acestea care grăit spre mine şi să pilduiescu cu pilda unii vulpi. Că acea vulpe în toate nopţile întră într-un târgu pre fereastra unui ciobotari şi întrând în casă tot îi mânca găinile. Iar ciobotariul cercând, au cunoscut că-i mănâncă vulpea găinile şt au pus laţ ca sâ o prinzâ. Deci, mergând vulpea, s-au prins, şi fiind hicleană, precum şi iaste, au făcut cu hiclenie şi au scăpat din
894
LITERATURA ROMANA MEDIEVAIA
CĂRŢILE POPUIARE
895
laţ, şi îmbla pre lângă târgu primprejur, doar va găsi poarta sâ iasă afar din târgu. Şi îmbla tui toată noaptea, n-au găsit nici o poartă deschisă să fugă afar. Şi deaca să făcu zio, gândea cu gândul ei: „că deaca să va face zioa, adevărat mă vor prinde câinii".
Şi s-au dus Ia poarta târgului şi s-au făcut că iaste moartă. Si deaca s-au făcut zio, au deschis porţile târgului şi un om o au văzut zăcând moartă şi au zis portariului: „Coada aceştii vulpi să o iau să şterg moara". Şi i-au tăiat coada şi foarte au răbdat dureria coadei. Şi iar au văzut pe vulpe un alt om si au zis câ cine arc copil mic plângători, sunt bune urechile vulpei să le ţie mumă-sa acelui copil. Şi îndată lc-au tăiat acel om şi iar au răbdat şi durerea urechilor. Alt om iar au zis că pă cine-1 dor dinţii, cum va pune dinţii vulpei, îndată îi va trece; şi au luoat o piiatră şi au scos toţ dinţii vulpei. Iar vulpea tot au răbdat toate durorile. Şi alt om au zis: „Eu am auzit că inima vulpei, cine are durori de inimă, să-i pui inima vulpei pre durori, că-i va trece", şi au luoat cuţitul să spintece vulpea, să-i ia inima, cc n-au putu să să apropie, şi au sărit pre poartă şi au scăpat de moarte. Aşa şi eu săraca-m dc mine, să-m scoţ inima! O, împărate, aceastea ce sfătuiesc boiarii gata sânt sâ le rabd, iar să-m scoţ inima nu poci să rabd.
Şi au răspuns feciorul împăratului şi au zis cătră tată-său şi cătră boiari:
- Adevărat zice muiarea, că nu să cade oamenilor celor mari să aibă greşalele muiereşti dc lucruri mari, ce să fie nebăgate în samă vinile muiereşti, cc numai cu adevărat şi cu dereptatc sâ să facă ei. Să i să rază capul ei, şi să i să ungă obrazul, i să o pui pre un măgari, şi să o poarte prin tot târgul ca să şi să facă scandilă. Şi să-i pui 2 trâmbiţaş, unul înainte, altul înapoi, şi să zică în gura mare, să auză toţ oamenii, şi mari şi mici, ce rău au făcut aiasta: au vrut ea sâ facă fiiului împăratului sâ paţâ aşa şi mai rău decât aşa.
Deci împăratul, deaca au auzit de la fiiu-său acele cuvinte, i-au plăcut, şi tuturor boiarilor lc-au plăcut, şi au priimit toţ acel sfat. Şi au zis împăratul;
- O, fiiu-micu, bine ai grăit şi m-ai sfătuit, aşa să fie precum ai zis, o, fiiule!
Şi îndată au făcut câte au zis fiiul împăratului şi o au ruşinat pre dânsa ca pre o muiare rea. Şî au zis împăratul filosofului Sindipa:
- O, filosoafe, adevereşte-m cu adevărat de unde fiiul mieu au dobândit atâta minte şi filosofic? Să nu fie din naştere, dc au dobândit atâta minte, sau din nevoinţă ta?
Deci Sindipa au răspuns si zise câtrâ împăratul:
- în cc chip ţii pre fiiul tâu, de la Dumnezău iaste, iar şi norocul, şi rodul agiutoreşte şi ncvoiaşte: aceste doao! Şi pentru aceia au luoat fiiul tău minte marc şi au întrecut pre toţ oamenii cu mintea. Cc pentru acesta lucru ascultă o pocitanie:
Au fost un împărat şi au avut mulţi filosofi; şi dintr-acei filosofi au fost unul mai mare şi au fost şi unu astronom, vrăjitori de stele. Şi s-au născut un cocon filosofului celui mare şi au spus împăratului câ cutăruia filosofi s-au născut un fecior astăz, făt. Şi împâratul au chiemat pre astronom şi au zis cătră astronom să caute pentru naşterea lui şi de norocul coconului şi au zis:
- O, împărate, coconul acesta cc au născut acuma, am cercat dc nârocul lui în sufle şi am văzut că e al tâlharilor şi al oamenilor răi! Aşa-i iaste norocul! Şi mulţi ani va trăi şi la 13 ani când va agiunge, va face mari răutăţi şi mari furtişaguri.
Şi părintele coconului au zis câtrâ astronom:
- Toate acestea ai zis cătră împăratul adevărat, de coconul mieu ce acum au născut?
Iar astronomul au zis:
- Adevărat am zis, o, filosoafe, că foarte bine am căutat dc nărocul coconului tău, că va fi tâlhari şi cap dc tâlhari.
896
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPULARE
89?
Şî filosoful au zis cătră împăratul:
- O, împărate, cu pre coconul mieu l-oi pedepsi, ca să nu facă nicidănăoară dc acele fapte şi-1 voi face să fugă de acel meşteşug.
Şi deaca s-au fâcut de 8 luni coconul, I-au înţercat sâ nu sugă de la mumâ-sa şi apoi I-au închis îtur-o casă şi-1 hrăniia, şi-l învăţa în toate chipurile filosofii. Şî pedepsindu-1 tată-său şi n-au lăsat nici un om să meargă la dinsul, nici lăsapc cocon să iasă afară. Şi aşa, hrănindu-1 şi ţiindu-1, s-au făcut de 1 5 ani şi tatăl coconului zise:
- C), fiiul mieu, mâine te voi duce la împăratul şi precum să cade să te închini împăratului.
Aşa au învăţat filosoful pre fiiul său, iar tânărul, deaca au auzit că va să meargă la împăratul, nevoiia să zică cuvânt cătrâ tată-său, câ:
- Ku, dumneata, niciodată n-am văzut pre împăratul şi deaca zice tată-micu să mă ducă la împăratul să mă închin lui, să cade să-i duc şi eu ceva lucru sâ mirosească. Şi mie mi-c ruşine să ceiu aceasta de la tată-mieu, iar să cade să fac aceasta. Si atuncea, într-aceia noapte, au ieşit pre ascuns de la tată-său şi s-au dus la curtea împăratului, neştiind ale cui curţi sânt, şi au făcut o gaură în zid şi au întrat ia patul împăratului. Şi împăratul fiind deşteptat şi văzind pre dinsul, s-au spăriat foarte şi zicea cu gândul lui „că, acesta fur, de n-are avea putere marc, nu s-are fi cutezat să vie într-acesta ceas şi într-această vreme, noaptea; şi de voi sta împotrivă, el mă va omora". Şi au tăcut împăratul şi l-au lăsat de au făcut ce au vrut furul şi nu i-au zis nimic. Şi furul s-au dus la hainele împăratului şi au luoat haine scumpe şi au ieşit afară din curtea împărătească şi s-au dus îndată şi au vândut hainele şi au cumpărat lucruri mirositoare. Şi împăratul n-au cunoscut pe acela fur cine iaste. Şi a doao zi au luoat filosoful pre fiiu-său şi s-au dus la împăratul şi s-au închinat lui, şi coconul au dat acele lucruri
ce au cumpărat. Şi au început filosoful sâ-1 auză, să-t dea slavă împăratului şi au zis:
- Să trăieşti în veci, împărate! lac-am adus şi pre fiiul mieu la împăraţi ia-ta. Pentru cc au zis astronomii împărat ici-talc câ în 13 ani va începe sâ fie fur şi tâlhari şi acuma, iată, că iaste de 15 ani şi nici un furtişag n-au făcut, de care astronomii multe au minţit şi pre aceasta sâ cunoaşte că de câte au grăit au fost minciuni.
Şi împăratul s-au mirat de cuvintele ce au grăit şi împăratul au căutat coconului fcliul şi au priceput şi au cunoscut că au fost furul, coconul al filosofului, care au făcut gaura în zid dc au întrat şi au luoat haina împărătească. Şi au răspuns împăratul cătrâ filosof şi au zis:
- Acesta cu adevărat au furat haina mea şi dc acest lucru să adeverescu cuvintele astronomului şi câte sânt toate adevărate.
- Şi de acest răspuns, [zice Sindipa], sâ ştii că dc [la] naşterea omului, o, împărate, sânt toate date de la Dumnezău, precum şi la naşterea fiiului tău s-au fâcut. Nu e începătura şi făcutul trupului, sau [ce] au învăţat când au fost copil, cc numai când au venit dc s-au făcut marc. Deci, s-au împreunat cu norocul şi eclea fapte.
Deci, Sindipa spuind aceasta polojanic împăratului şi s-au dus. Şi împăratul au zis cătră fiiu-său:
- Spune-m, scumpul mieu, fiiulc, cum au putut dascălul Sindipa dc te-au învăţat atâtea filosofii?
Şi tânărul au zis părintelui său:
- O, împărate, deaca m-au luoat de la împărăţiia-ta, dascălul mieu m-au dus la casa lui şi îndată au făcut o casă mare şi o a spoit cu var şi câte au vrut să mă înveţe, au zugrăvit toate pre părete şi toate învăţăturile le-au despărţit cu scrisorile. Şi au zugrăvit soarele, şi luna, şi stelele, şi au scris şi capetele filosofiei, şi a minţei, şi a dăscăliei, şi capul cel dintâiu acelui
898
! ITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
ce nu e pedepsit, şi a omului celui (sudalmă), om ca acela între fraţ şi priiatini, în sfatul lor să se plece. Si al 2[-lea] cap au scris de filosofi, a unui care pe un om şi ca acela om, mare folos face a prîîaiinului său. Al 3[-lea] cap, de omul cel hiclean, ce ştie multe şi ca acela om cc nu ştie niciodată să facă râu câtrâ aproapele său, pre ascuns. Al 4[-lcal cap pentru om cc cleveteşte, precum nu să cade pre alt om, sau dc boale, sau de alt râu cc va avea pre trup, sau dc-i grozav omul. Al 5[-lea] cap, dc va face vnin judecători sau boiari, sau împărat de va face lege şi va aşeza neauzind bine şî adevărat. Al 6[-lea] cap, nu să cade nimănui să nădâjduiască pre om nebăgat în seamă. Al 7[-lea] cap. să învaţă de bărbat râvnitori să hrănească pre alţi oameni buni, având bine şi nevoind sâ ţii, sâ fii bogat şi să aibă avuţie şi dc a sa, şi de la părinţii săi. Şi omul, văzind aşa rău, nu ştie şi î să face voia rea şi să topeşte. Al 8[-lea] cap, să vază şi zice: „Derept iaste şi să cade de toţ oamenii sâ fie cu dragoste şi cu bună mulţămitâ şi noi far rău pentru bani". Al 9[-lea] cap, sâ cade precum are un om sâ facă celuia şi el iar aşa face altora. Al 10[-lea] cap, sfătuiaşte cu cel ce te sfătuiaşte şi de a păgânului fapte rele, şi nedereptăcilc a săracilor sâ nu facă prieteşug niciodată cu aceiia, ca sâ nu facă nedereptate şt iasă omului cu năpaste şi făcând rău toţ sâ bucură.
Coneţul şi sfârşitul a filosofului Sindipei, cu fiiul împăratului de ţara Persiei.
Ispisah az mnogo grcaşnîi ("oştea dascăl ot stăia ţîrcov ot Şcheai, m[c]siţa noemb[rie] 25 dni, v leat 7212. 1703.6
FLOAREA DARURILOR. CARTE FRUMOASA Şl DE FOLOS FIEŞTECARUIA CREŞTIN, CARELE VA VREA SĂ SE ÎMPODOBEASCĂ PRE SINE CU BUNĂTĂŢI
De pre grecie scoase pre rumânie. în zalele prealuminatului domn IOAN CONS'FANDIN BAS ARABĂ-VOEVOD. Cu bîagosloveniia preasfinţiutlui mitropolitului KYR THEODOSIE. Cu îndemnarea şi cu cheltuiala dumnealui CONS'FANDIN PAHARNICUL SĂRACHIN1 SIN GHEORGHIE DOHTORUL CRITEANUL. Şi s-au typârit în sfânta mănăstire în Sncagov. Vî leato 72502 Mlesejţîiul. De smeritul iermonah Antim Ivireanul.
PENTRU BUCURJIA, cap 3
Bucuriia, carea iaste săvârşirea dragostei, după cum grăiaşte Prisian, îaste odihnă şi mulţâmire sufletului, pentru ca sâ sc bucure pentru oarecarea pohta, precum să cade.
Isus au zis: viaţa omului iaste bucuriia inemii. Iară cel ce se bucură mult şi în lucrurile carele nu să cuvin nu iaste bucurie, ce iaste păcat.
900
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CÂRŢTLE POPULARE
901
PĂCATUL ÎNTRISTĂRII, cau 4
întristarea care iaste păcatul împotriva bucuriei, precum au zis si Macrovic, iaste în trei lucruri. întâiu iaste când omul să scârbeşte pentru vreun lucru mai mult decât să cade. Şi aceasta să chiamă întristare curată.
A dooa iasie când omul nici face, nici zice, nici socoteşte vreun lucru, ce stă ca un mort. Şi aceia îi zic Icnea şi iaste foarte marc păcat.
A treia iaste că pentru vreun păcat răsipeşte omul multe. Şi acesta iaste păcatul inemit rele şi iaste în mii de pricini, precum zice Ipocrat. Şi iaste ramură a nebuniei. Şi din tristare vine păcatul deznădăjduirei, carea iaste cel mai mare păcat în lume, precum zice proroeul.
Şi poţi să asemeni întristarea pre corbu, pentru căci când vede puii lui că să născu albi, să scârbeşte atâta, cât fuge şi-i lasă, că nu crede câ sânt ai lui, pentru căce nu sânt negri ca şi el şi nu-i plac până nu fac pene negre. Şi într-aceasta vieţuiescu, cu rooa ceriului.
însă să întristează când îş piiarde puii mai mult decât toată altă pasăre.
Hristos au zis: „Mai bună iaste moartea decâi viaţa cea scârbita .
Platon au zis: „Nicicum nu da scârbă în sufletul tău, ce o scoate cât poţi, pentru că mulţi au murit dc scârbă şi nu iaste nici un folos de aceasta".
încă precum îspitescu argintul şi aurul în foc, aşa să ispitescu şi oamenii în năpăşti.
Platon au zis: „Omului înţelept nu i să cade a să scârbi de nici un lucru".
Socrat au zis: „Cel ce nu sâ scârbeşte de lucrurile cele pierdute, inema lui să odihneşte şi mintea î să luminează".
Pitagor au zis: „Scârbit iaste cel ce iaste învăţat ca să aibă şi acum n-are. Din inema rea vine în sărăcie şi cade în deznădăjduire."
Sfanţul Bernard au zis: „Mai curând sâ mă fie luat moartea din viată decât să las să mă dobândească inema rea".
Şi tu, carele zaci în mormântul Icnii, ascultă să vezi cc face: îngreuiază trupul, spurcă sufletul, întunecează mintea, naşte curviia, hrăneşte nesăturarea din mulţimea cugetului carele are, soleşte supărarea şi samănă războiu.
Solomon au zis: „Nu iubi somnul, ca sâ nu re biruiască sărăcia".
Seneca au zis: „Inema rea a omului iasie moarte şi mormânt vieţii lui".
Sfântul Bernard au zis: „Nu lăsa să tc dobândească lenea şi, deaca nu poţi să tc aperi, nu o arăta la oameni, că omul înţelept nu stă niciodinioară deşărt".
Casiudor au zis: „Cel ce crede în noroc să leapădă dc Dumnezău şi cade în deznădăjduire".
Pentru scârba, spun de Alexandru [Macedon], cum deaca au murit, l-au băgat boiarii lui într-o raclă de argint polîit; şi cându l-aducea sâ-1 îngroape, mulţi filosofi mergea după dinsul şi aşa începură a plânge pentru dinsul.
Iulica au zis: „Acesta iaste acela carele stâpâniia Răsăritul şi Apusul, iară acum în doi paşi de pământ să poartă?"
Barbarig au zis: „Alexandru sta şi nimeni nu cuteza ca sad voroveascâ, iară acum pre doi paşi iaste purtat".
Delfin au zis: „Oricarele vedea pre Alexandru avea frică de dinsul, iarâ acum câţi îl văd nimic nu să tem".
Altimon au zis: „Alexandru stâpâniia lumea şi tot norodul, iară acum iaste pre urma tuturor".
Pcrsamos au zis; „Nici un lucru nu putea să srea înaintea lui Alexandru, iară el nu putu sta înaintea morţii".
Ardig au zis: „O, preaputernice, cum ai căzut aşa?"
902
LITERATURA ROMÂNA MEUIEVAIĂ
CĂRŢILE POPUIARE
903
Drosiian au zis: „O, moarte amară! o, moarte cu durirc! o, moarte nemastică! o, moarte grabnică! Cum avuseşi atâta îndrăzneală de stat uşi împrotiva aceluia căruia toată lumea nu i-au putut sta împrotiva?"
Venic au zis: „O, minte întunecată! o judecată pogorâtă! o, nălţime pierdută! o, liubov gonit! o, bucurie scârbită! o, îndrăzneală fugită! o, bună rudă pustiită! Ce va să mai facă dară lumea de vreme ce au murit Alexandru-împărat?"
Pentru ce dară şi noi nu ne aducem aminte sâ plângem? Şi îndată începură toţi dc plânsără şi făcură cea mai mare jale, carea n-au mai fost în lume.
PENTRU ÎNŢEEEPŢIE, cap 13
înţelepţiia, precum au zis Tulie, are trei părţi: aducc-rca-aminte a lucrurilor celor trecute, mintea ca să aleagă adevărul din minciună, şi binele din rău, şi vederea înainte, adecă să vază mai nainte în lucrurile lui. Aceste 3 lucruri să cunosc cu alte dooa chipuri: cu sfătuirea şi cu urmarea sfătui rci.
Şi poţi ca să asemeni darul înţclcpţlei pre furnică, carea iaste nevoitoare vara, pentru ca să afle aceia cu carea trăiaşte iarna. Şi aducându-şi aminte de vrimea care au trecut, strânge vara ca să aibă iarna, că vara află orice-i trebuiaşte şi vide înainte spre vremea cea viitoare şi despică prin mijloc tot feliul de hrană, pentru ca să nu să strice iarna şi aceasta o face cu o înţelepţie a sfatului celui fîrescu.
Solomon au zis: „Mai bună iaste înţelepţiia decât toate bogăţiile lumii".
Iîsus Sirah au zis: „Vinul şi pâinea veseleşte incma omului, iar peste toate înţelepţiia".
încă au zis: „Sluga cea înţeleaptă slujaşte slobod".
încă: „1^ tinereţele tale învaţă înţelepţie până la bătrâneţe".
încă: „Toată învăţătura şi înţelepţiia vine de la Dumnezău".
David au zis: „începătura înţelepţiei iaste frica lui Dumnezău".
Scneca au zis: „Eu dc aş avea un picior în groapă, încă-m trebuieşte să învăţ".
Artie au zis: „Lumea aceasta şi ceialaltă o piiardc cel ce n-are înţelepţie. Iară cel cc cunoaşte bine cum că iaste înţelept, niciodinioară nu va putea să flămânzească sau să ajungă în sărăcie."
Seneca au zis: „înţelepţiia alege în inemă, iară nu în cărţi".
Aristotel au zis: „înţeleptul ţine arma pentru toată împoncişarea".
încă: „Nebun iaste oricarele crede că norocul îî dă tot binele şi răul, îară nu mintia".
Alexandru au zis: „Noaptea s-au făcut pentru ca să socotească omul ce va face zâoa".
Aristotel au zis: „Lucrurile celea trecute dau învăţătură şi minte".
Încă: „Mai bine iaste ca să se împrotivească neştine la început decât la sfârşit".
Decret au zis: „Cel ce are început rău nu poate ca să aibă sfârşit bun".
Solomon au zis: „întru toate lucrurile te sfătuiaşte, şi apoi să nu te mai căieşti".
Pitagora au zis: „Nu iaste mai mare sfătuirc decât aceia carea dau la corabie când pate nevoie".
încă trei (sief) lucruri sânt împrotiva sfatului: [graba], mâniiarea şi scumpetea.
încă: „Sfatul cel grabnic are căinţă".
încă: „începătura iaste urâcioasă, iar face pre om înţeleptu".
Sedckic au zis: „Când vei să ceri sfat de la altul, vezi întâi cum petrece acela".
Şi iarăş: „Cugetele să îngroapă acolo unde nu iaste sfat, iarâ acolo unde sânt sfaturi, să întăreşte inema omului".
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
905
Alexandru au zis: „Toate lucrurile să întărescu de la sfat".
Aristotel au zis: „Din nevoinţa să naşte învăţătura, şi din ţinere curăţiia".
încă: „La lucrurile cele sfătuite, să întâmplă omul de iaste grabnic, iară la sfătuire zâbavnic".
Tlieofrast au zis: „Nici un lucru bun nu poate ca să ţie multă vreme, fără nevoinţa".
Sistos au zis: „Apa carea cură nu aduce otravă".
Platon au zis: „învăţătura fără ispită şi fără iscusinţă puţin plăteşte".
Pentru darul înţelepţici spun la istoriile Ramului câ au încălecat într-o zi împăratul şi află într-o luncă pre un filosof singur; şi trimise să-1 chiame, iară el nu-i răspunse. Iară împăratul, văzând aşa, să duse însuş de-1 întrebă ce face acolo singur? Şi îndată răspunse filosoful, zicând:
- Lu învăţu pre oameni înţclepţie. Iară împăratul zise:
- Invaţă-mă şi pre mine ceva.
Şi luând filosoful un condelu, scrise aceasta: „în fieştecare lucru ce vei să faci, socoteşte cele ce vor să vie". Şi luo împăratul scrisoarea aceasta şi, îtuorcându-se în Râm, o lipi în poarta polâţii lui. Şi stând multă vreme, s-au întâmplat oarecarii omeni mari din cetatea aceia de socotiră ca să omoare pre împăratul. Şi fâgăduiră bani mulţi unui bărbiiariu, ca să taie capul împăratului acolea, unde-1 spală; şi i-au făgăduit că-1 vor scăpa. Şi, într-o zi, mergând bărbiiariul sâ-1 spele, cu gând ca să-1 omoare, precum l-au rânduit, văzu pre poarta polâţii acea scrisoare carea zicea: „Orice vei vrea să faci socoteşte întâi acela carea poate ea să-ţi vîe". Şi îndată, cu totul să temu, părându-i că împăratul au făcut de o au pus, pentru că au aflat aceia carea au rânduit să facă. Şi într-acel ceas, alergând, intră la împăratul de-ş ceru iertăciune şi-i mărturisi de toate. Iară împăratul, neştiind nimica de acest lucru, deaca auzi aşa, trimise pentru
toii boiarii carii au fost în sfatul morţii lui, şi porunci ca să-i omoare; şi iertă moartea bărbiiariului. Şi atunce trimise la filosof de-1 aduseră; şi de-acii nu-1 mai lăsă să mai iasă de la dinsul; şi-i făcu cinste mare, pentru că cl îi dedese acea scriptură.
PĂCATUL NEBUNIEI, cap. 14
Nebuniia iaste păcat împrotivâ înţeleprieî.
Platon au zis că sânt multe feliuri dc nebuni: întâi sânt nebuni în toată vrelnea, precum sânt aceia carii la arătare sânt nebuni; şi sânt alţi oarecarii nebuni în oarecarele vremi şi într-acele vremi sânt şi aceia ca şi cei dintâi; alţii iariş, măcar că pricep, iară să înluncază. Şi acestea să chiamă lunatecî. Sunt şi alţi nebuni din oţărâre, ca şi aceia cărora le lipseşte mintea şi acestea sânt mii dc feliuri. Sunt nebuni carii au puţină minte, şi acestea sunt de patru feliuri: întâi, ca să nu socotească în lucrurile lui, ce să facă aşa, precum le vine de la incmă, fără socotinţă. A doao, ca să nu vază înainte într-aceia, carea poate să facă. A treia, ca să fie foarte grabnec, şi să nu pohtească vreun sfat în faptele lui. A patra, iaste ca să lase aceia ce trebuiaşte pentru lene, să nu o înceapă.
Şi poţi să asemeni nebuniia pre boul cel sălbatec, carele după firea lui urăşte şi vrăjmăşaşte pururea tot lucrul roşu. Şi când vor vânătorii să-1 prinză, să îmbraci cu haine roşii şi merg unde iaste boul, şi îndată boul, dc pohtă mare ce are ca să-i vatăme, nimic nu socoteşte, ci aleargă asupra acelora. Iară vânătorii fugu, şi să ascundu după un copactu, carele l-au împodobit cu roşii; iar boul, părându-i că va lovi pre vânători, loveşte cu cornul atâta de tare în copaciu, cât sâ înfige, şi nu poate să-1 mai scoată şi vin vânătorii de-1 ucig".
Solomon au zis: „Nu vorbi niciodînioară cu nebunul, pentru că nu-i vor plăcea nicicum cuvintele tale, deaca nu vei zice acela care-i place lui".
906
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPULARE
907
încă: .Atâta iaste ca sâ vorbească neştine cu nebunul cât şi cu unul carele doarme".
Incaş: „Când umblă nebunul pre cale, i să pare cum câţi vede sânt toţi nebuni ca şi dânsul".
încă: „Nebunul să cunoaşte pre râs, că-i sare glasul lui, iară cel înţălept râde smerit".
încă: „Mai bine să tc întimpini cu un leu şi cu un ursu, când le iau puii, decât cu nebunul când iaste mânioşii".
Pentru nebuniia, spun la istoriile Ramului că într-o zâ au îucălicat Aristotelc cu Alexandru la Machcdonic. Şi voinicii lui, carii era pedestri, mergea zicând pre cale: „Daţi-vă în laturi denaintea împăratului". Iară un nebun sădea desupra unii pietri, carea era în mijlocul drumului şi nu vrea să sc dea în laturi din cale; iarâ o slugă a împăratului veni ca să-1 împingă de pre piatră. Şi îndată zise Aristotel acei slugi, cunoscând că acela ce sădea pre piatră era nebun, zise:
- Nu clăti piatră dc pre piatră, pentru căci nebunul cu adevărat nu iaste om.
PENTRU ÎNTĂRIRE, cap 25
întărirea iaste precum au zis sfântul Avgustin: „Iar întărirea iaste cea curată, ca sâ nu voiascâ să scliimbe socoteala lui. Şi iarăşi nu trebuie să fie atâta dc strânsu ca sâ nu cază în păcatul strângerii." Iară sfântul Andronic au zis: „Strânsu iasie acela carele nu va să-şi schimbe socoteala iui, nici într-un chip al lumii .
Şi poţi ca sâ asemeni darul întărirei pre o pasăre, câriia îi zic finix, carea trâiaşte 300 şi 15 ani; şi, deaca vide că au îmbătrânit şi au slăbit, adună nişte lemnişoare mirositoare şi-şi zideşte cuibu, şi întră într-însul şi stă denaintea soarelui şi-şi bate atâta într-aripile lui, cât face foc din arderea soarelui şi din baterea aripilor hu. Iară acea pasăre iaste atâta de întărită, cât niciodată nu să clăteşte, ce mai vârtos sâ lasă dc arde, pentru
câ ştie din fire că va să întinerească. Şi, plinindu-sâ 9 zile, să naşte dintr-acea materie a trupului lui un vîiarme şi creşte pre-ncet, pre-nect, şi atunce face aripi şi să face pasăre. Şi nu mai iaste în lume altul fără numai unul.
Sfântul Isidor au zis: „Nu lăuda începutul omului, ci sfârşitul".
Sfântul Grigorie au zis: „Mulţi aleargă la meidan, iară cel ce întrece câştigă rămasul".
Pentru darul întărirei, spun la istoriile elinilor că Licurg au făcut lege, carele s-au arătat foarte strânsu la norod; şi el vrând ca să tirmeză acei legi (pentru căce era foarte direaptă) zise norodului: „Eu voi să mergu afară la slujba mea şi mi-e voia să vă juraţi cum câ veţi păzi această lege până voi veni: că prin mijlocul aceştia voi sâvorovescu cu Dumnezăul nostru, carele mi-o au dat, şi atunce o voi schimba după voia voastră". Iară norodul cât auzi aceasta, toţi să jurară că o vor păzi.
Atunce Eicurg să duse şi nu să mai întoarsă, pentru ca să nu spargă legea. Şi deaca să apropie el dc moarte, porunci ca să-i arză trupul lui şi să-i arunce cenuşa în mare, pentru ca să nu crează norodul că vor fi dezlegaţi de jurământul lor, deaca-i vor aduce oasele în sat. Şî aşa făcură.
PĂCATUL NEÎNTĂRIREI, cap 26
Neîntârirea iaste păcatul împrotiva darului întărirei, precum au zis Prisian: „Iaste ca să nu aibi nici o aşăzare întru tine .
Şi poţi să asemeni neîntârirea pre rândurea, carea paşte zburând, când icea, când colea.
Pentru neîntârirea au zis Salustie: „Neîntârirea iaste semnul nebuniei".
Platon au zis: „Cel ce iaste neîntărit toate în norocul lui le Iasă .
90S
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
Solomon au zis: „Omul prost crede tot cuvântul, iară cel înţălcpt caută în sufletul lui".
Vernic au zis: „Cel cc sâ chiverniseşte rău ades să se sfătuiască".
Pentru păcatul neîntârirei spun la oicinic, că au fost un tâlhariu, carele făcuse toate răutăţile lumii; si merse ca sâ le ispoveduiască la un sihastru sfânt. Şi deacă ajunsă să-i dea poruncă, tâlhariul au zis: că nu iaste cu putinţă ca să facă nici o poruncă, pentru căce nu poate sâ postească, nici altâcevaş sâ facă. Şi îndată-i zise sihastrul:
- încai, fă acest mai puţin, ce cruce vei afla, îngenunche înainte-i şi tc închină ei!
Şi tâlhariul primi să facă aceasta. Şi sihastrul îi iertă lui păcatele. Iarâ deacă purcesâ tâlhariul de la sihastru, oarecarii vrăjmaşi îl întimpinară pre el; si plecă ca sâ fugă, si fugind, află o cruce. Şi-şi aduse aminte de porunca bătrânului. Şi aşa, într-acel ceas îngenunche înaintea crucii. Şi într-aceasta ajunseră vrăjmaşii lui, şi-1 juughiară pre el. Şi deaca văzu sihastrul sufletul lui că-1 ducea doi îngeri la ceriu pentru un lucru atâta dc puţin, puse şi el în inema lui, ca să ispitească din dulceţile lumii, pentru căce îi păru foarte uşor, pentru un lucru atâta de puţin, să dobândească raiul. Şi lăsă pustiia, ca să meargă în lume. Şi îndată diavolul puse o cursă în drum şi-1 prinse de un picior; şi căzu de muri. Şi diavolul luă sufletul lui în munca, pentru că el nu sâ întărisă pre socoteala cea bună.
ALEXANDRIA
ISTORI1A A ALEXANDRULUI CELUI MARE DIN MACHEDONIIA ŞI A LUI DARIE DIN PERSIDA ÎMPĂRAŢILOR
Jstoriia despre Marele Alexandru-împărat, într-aceia vrane, când era cursul lumii cinci mii doao sute şi cincizeci de ani
împărăţiia la răsărit în Indiia marele Por-împărat.
Si spre amiiazăzi împărăţiia marele Darie'-împărat, iară Ramul împărăţiia Merlichie^-împârat, şi tot Apusul cu toţi craii. Şi la Machedoniia era Filip-craiu, şi preste Eghipct împărăţiia Nctinav^-tmpărat, carele era filosof mare, şi fermecătoriu, şi vrăjitorii!, si ceLiloriu de stele, şi era atâta dc măiestru, cât lua bunătăţile si dulceaţa de la patru ţâri; adecă grâul, vinul şi untul, Şi era ţara hu toată sănătoasă şi plină dc toaiă dulceaţa lumii, iară în ţările altora era tot foamete şi boale grele şi cine mergea asupra Netinavului nu-1 putea bate. Făcea farmece şi bătea ostile, şi fugiia, şi să răsipiia, şt nu ştiia ce să facă; şi pre el nimenea nu-1 putea bate.
Atunci sâ adunară acei patru crai la craiul avirilor, la un scaun, şi să sfătuiră zicând:
- Cum vom face de Nctinav-împărat dc la F,ghipet, că iată cum ne sărăceşte ţările noastre şi noi nu putem să ne batem cu el, dc farmeciie lui.
mo
I .[TKRATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢII K POPUIARE
911
Şi aşa scriseră ei carte la Darie-împărat de la Persida, întru acest chip: „Scriem noi, patru crai: craiul avirilar, şi craiul harapilor, şi împăratul cazâlbaşilor, şi craiul etiopilor, la marele împărat Darie de U Persida, ca la un dumnezeu al dumnezeilor şi împăratul împăraţilor. Aceasta îţi dăm în ştire împărăţiei-tale, că iaste un împărat la Eghipet, anume Netinav, carele atâta-i de fermecătorii!, cât ne-au luat toate bunătetile noastre. Şi el li oaste nu mai merge, ci-şi mână numai ostile sale; şi bat ostile lui pre toate ostile noastre. Te rugăm cu capetele plecate până la pământ să ne dai oastea ta întru ajutoriu şi sila ta de kt împărăţiia-ta întru putere, să-lscoatem din ţara Eghipetului. Şi să pui împărăţia-ta împărat de la tine, că cl iaste sterp şi feciori nu are. Şi noi ai tăi să fim ."
Darie-împărat, cetind cartea, să miră de Netinav şi, milostivindu-sâ la cererea împăraţilor, strânsă oaste marc. Şi să sculă însuşi Darie-împărat cu sila lui şi porni asupra Iui Netinav la Eghipet, trimiţând solul său la cei patru crai, ca să lc spuie că au plecat asupra lui Netinav. Carii, văzând pre solul, s-au închinat la mila lui Darie-împărat. Şi merseră asupra lui Netinav cu toţii şi să apropiiarâ dc ţara Eghipetului şi văzură boiarii lui Netinav şi alergă un boiariu, anume Verveliş, la Netinav, şi zise:
- O, Netinave-împărate, să ştii că astăzi dai zile multe pentru puţine, că astăzi, îatâ, matele împărat Darie şi cu toată sila luî au venit la hotarul ţării noastre.
Netinav zisă:
- O, dragul micu Verveliş, nu bat oameni mulţi războaiele, ci vitejii cei buni; că sânt viteji preste viteji şi cai preste cai; iar tu te-ai spâriiat, ci nu tc teme nimic, ci mergi la margine şi tine straja acolo, si la mine trimite glas, câ cu voiu trimite cârti pre la boiari, să se gătească dc oaste şi să se strângă la Eghipet.
Şi dupâ acestea să dusa Verveliş înapoi cu straja, iarâ Netinav făcu nişte vrăjitorii: topi ceară şi o vărsă într-o tipsie
dc aur, făcu oşti de ceară. Şi văzu Netinav oastea lui spartă şi văzu pre dumnezeul perşilor la Eghipet indârâpt. Şi zisă Netinav:
- O, vai de tine, Eghipete, în mulţi ani tc veseliş şi bine petrecus cu împăratul Netinav şi de astăzi fi-veţi robi turcilor4 lui Darie!
Si plânse Nctinav-împârat şi scrisă carie: „Seriiu voao, eghiptenilor. Nu putu iu răbda să văz răul vostru, ci mă dusei de la voi bătrân şi voiu veni tânăr de trăizeci de ani şi scoate-vă-voiu din mâna lui Darie-împărat."
Şi zisă:
- Vai dc cela ce nâdâjdiiîaşte spre vrăjitorii, ca si cela cc sâ razi mă de umbră, şi când gândeşte sâ se odihnească, el cade jos.
Si pusă stema în pat şi cartea pe masă, şi cln'emă pre bârbiîariul lui şi-i rasă barba, mustaţcle şi capul. Şi să îmbrăcă în haine proaste şi ieşi noaptea din Eghipet şi să dusă la Filipus cetate^, ia Macbedoniia şi sâ făcu vrăjitoriu doftor şi şâdea într-un Ioc în cetate.
Iarâ în urma lui mersărâ eghiptenii Ia curţile Ini şi nu-1 găsiră; ci găsiră stema în pai şi cartea lui pc masă. Şi mult plânsâră pre Netinav. Si zidiră stâlp şi-1 varsară în chipul lui Netinav şi-i puseră stema în cap şi cartea în mână. Iară Darie-împărat luo Eghipelul şi să întoarsă la Persida.
Iară Filip, era iu dc la Machedoniia, încă purceasă la oaste şi-şi chiemâ pre Olimpiiad.i-împârâteasa şi-î zisă:
- Eu mâ duc la oaste, şi tu feciori nu faci. Iară acuma de im vei face fecior până voiu veni de la oaste, iu nu vei mai fi cu mine.
Si o sărută dulce şi să dusă.
Iară Olimpiiada era frumoasă fără seamă şi era stearpă, feciori nu făcea. Iară ea să întrista de acel cuvânt şi era scârbită.
Iară o roabă a împărăteşti stila pre Netinav vraciul, adecă doftorul, şî grăi:
912 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAI A
CĂRŢILE POPUIARE
913
- Doamnă Olimpiiado, iaste aicea, în cetatea noastră, un vraci foarte marc. Să-1 întrebăm, doară are ierbi de feciori?
Iară împărăteasa mână roaba degrab la vraciul, la Netinav, şi-i zise:
- Vraciulc, mânatu-m-au doamna mea, împărăteasa, doară ai ierbi de teciori?
Vraciul zisă:
- An ierbi dc feciori.
Roaba mersă la împărăteasa şi spusă că are ierbi de feciori, împărăteasa chiemă pre Netinav şi el mersă şi o văzu foarte frumoasă, fără scamă. Şî grăi împărăteasa:
- Omule! Putea-vei mie să faci să nasc feciori? Şi ţie bună plată îţi voiu da.
Iară ci fu săgetat la inimă de frumscţele ei şî zisă:
- Văz că va să fie cu tine Amon dumnezeu, şi vel face cocon.
Iară ea zisă:
- Cum ştii, aşa să faci. El zisă:
- Veni-va Amon dumnezeu, iară lu să fii sângurâ într-o casă şi să-mi arăţi uşa. Şi ce vei vedea, să nu te sparii.
Şi arătă uşa lui Netinav. Şi mersă sara Netinav la Olim-piiada şi să culcă cu ea şi să făcu cu capul dc leu şi cu picioarele dc vultur şi cu coada de aspidă şi cu doao aripi: una era neagră, altă era de aur. Şi aşa întră la Olimpiiada în casă. Şi stânsâ luminarea şi să culcă cu ea.
Iară dimineaţa fu om ca şi alţii, şi-i zisă:
- De astăzi înainte să nu bei vin, nici mied, nici nimica spurcat să nu mănânci, că ai început a face cocon. Şi va fi împărat a toată lumea, preste toţi împăraţii. Şi să-mi faci chilie aproape de tine şi să mă chiemi când va veni vremea sâ naşti coconul.
Şi-i făcu chilie aproape de ea, şi-1 hrăni, şi-1 ţinea foarte bine. Şi să bucura Olimpiiada.
ÎNCEPUT DESPRE NAŞTEREA LUI ALEXANDRU MACHEDON
Ceasul naşterii veni. Şi chiemă pre Netinav şi zisă:
- Ceasul naşterii iaste.
Şi căută Netinav pre stele şi zise:
- Să ţii puţinei, sâ nu naşti, că iaste ceas rău. Şi planetele nu s-au tocmit pre stare şi crugul stă pre lună şi zodiile n-au purces şi stelele stau pre Ioc. Şi dc vei naşte acuma, tu vei naste om prost, ca şi alţi oameni.
Şi ţinu puţinei, până statură planetele pre tocmeală. Şi născu cocon. Şi Netinav îl luo în braţă şi-1 blagoslovi şi zisă:
- Să-i punem numele Alexandru.
Şi s-au născut în luna lui martie, în doaosprăzece zile Şi-1 luo moaşa şi-1 dusără la biserica lui Amon şi Apolon dumnezei. Şi-1 blagosloviră popii şi-i pusără numele Alexandru: greceşte aşa să chiamă, sârbeşte izbran, iar rumâneşte mare, ales, câ era mai ales decât toţi6.
Iară Filip-craiu veni de la oaste, de la Darie-împărat.
Şi într-o noapte văzu în vis, unde ieşi din cort, şi şăzu dinaintea cortului şi chiemă pre Aristotel.
Şi spunea visul filosovuîui şi zisă:
- Văzut-am astă-noapte în vis, unde-mi adusă Amon dumnezeu un cocon mic.
Şi zisă:
- Bucură-te, Filipe, că ai dobândit fecior din Olimpiiada! Şi povestind el aşa, veni un vultur mare şi trecu preste Filip
şi-şi lăsă oul jos şi căzu oul în poala lui Filip. Iară Filip să spărie şi sări din scaun şi oul căzu jos din poala lui Filip. Şi crăpă oul şi ieşi un şarpe mic din ou şi încungiură oul. Şi când vru să între în ou, el muri la gura oului. Aristotel zisă:
914
LITERAT URA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
915
- Craiule Filipe, să ştii că visul tău deplin va fi; că acel ou iaste pământul, iară acel şarpe mic taste feciorul tău. Şî va lua lumea toacă şi la moşiia lui nu va mai merge.
într-accia, sosiră boiarii dc la Olimpiiada şi spusârâ lui Filip că au născut Olimpiiada cocon. Şi sa veseli Filip-craiu şi purceasă la Macbedoniia. Şi cum s-au apropiiai, ieşiră inainte toţi boiarii cu pocloanc şi cu coconul şi să Închinară înaintea lui Filip-craiu. Iară lui Filip bine-i păru de cocon, şi-1 luo în braţă şi-1 blagoslovi şi zisă coconului:
- Bucură-tc, al doilea Iosif preafrumoase!7 Şi au înţeles craii şi Eraclie-împărat8.
Şi-1 luo şi Aristotel pre Alexandru în braţe şi-1 blagoslovi şi zisă:
- Să fie mâna ta preste toţi împăraţii, pre lume. Şi merscră la Fîlipus cetate şi mult să veseli craiul. Iară Filip-craiu chiemă pre Aristotel si-i zisă:
- Dascăle Aristotelc, să iai pre Alexandru mieu, să-1 inveţi cartea şi filosofiia ta şi înţelepciunea ta.
Şi-1 luo Aristotel şi-1 învăţă carte, într-un au Psaltirea şi Psalmii.(} Si să mira voinicii de el, cum învăţa aşa tare şi bine. într-o zi mersă Netinav la Olimpiiada şi zisă:
- împărăteasă Olimpiiado, să zici lui Alexandru sâ vie la mine, să-1 învăţ filosofiia mea. Să vie sara la mine, să-1 învăţ cursul planetelor, starea crugului, umbletul zodiilor, numerilc, temeliile şi cetirea stelelor.
Olimpiiadei plăcu aceasta şi chiemă pre Alexandru şi zisă:
- Fătul mieu Alexandre, iată, iaste acest filosof foarte mare şi cetitoriu de stele şi ştiutorii! dc planete şi de crugul ceriului, şi mi-ar fi voia sâ înveţi. Şi zise mumă-sa:
- Sărută mâna lui Netinav!
Şi Netinav încă sărută pre Alexandru. Iară Olimpiiada zise:
- Şâzi, dascăle, şi priimeşte al tău la tine.
Şi acela nu o pricepu Alexandru. Netinav zisă:
- Să vie Alexandru seara la mine şi zioa la Aristotel; la mine, noaptea, să-1 învăţ cetitoriu de siele şi umbletul planitelor şi zodiile ceriului.
Şi aşa mergea Alexandru, până la amuazăzi la Aristotel filosoful, la învăţătură, iară în de sară mergea la Nctinav-împărat.
Şi învăţă în şapte ani toată filosofiia lui Aristotel şi a lui Netinav, mândriia Eghipetului.
Si într-o zi strânse Aristotel doao sute de coconi de vârsta lui Alexandru şi pusă pre Alexandru pre o sută, şi pre Potolomei preste altă sută, sâ ispitească norocul lui Alexandru.
Si făcu şi tocmi doao oşti şi să loviră cu suliţele de trestie şi sâ taiară cu săbiile de lemn. Şi bătu Alexandru pre Potolomeiu şi sparse oastea lui Alexandru pre oastea lui Potolomein.
Iară Aristotel priviia din foişor şi zisă:
- O, dragul mieu Alexandre, iară de vei fi tu împărat, cc bine îm vei face?
Alexandru zisă:
- Nu trebuiaşte a făgădui darul, fără numai până când îl va da Dumnezeu. Iară viţa de la par nu să delungă.
Iarâ într-o zi să sui Alexandru cu Netinav într-un foişor nalt şi învăţasă toată filosofiia lui pre tablă. Şi zisă Alexandru:
- Dascăle, toate m-ai învăţat şi toate ştii bine, dară acum sâ-m spui: din cine îţi va fi moartea? Ştii tu cum vei muri?
Netinav zisă:
- Stiu, de la un fecior al mieu voiu muri.
Alexandru gândi: „Fecior n-arc; vedea-voi cu, fi-va aceasta?" Şi-1 împinsă din foişor jos. Atunci grăi Netinav:
- O, sufletul mieu Alexandre! Crez, spusu-t-am eu, câ voiu muri dc la un fecior al mieu? Şi tu-mi eşti fecior si nimenea
916
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE I'OPULARE
917
n-au ştiut, fără numai Olimpîiada.10 Eu moriu şi sufletul micu va merge la iati, unde au mers roti dumnezeii elineşti. Şi Netinav muri.
Alexandru auzi aceste cuvinte si sâ spăimântă. Să pogori din foişor jos şi sâ dusă la mumă-sa şi-i spuse cc făcu cu Netinav. Mumă-sa, auzând aceia, s-au spăimântat. Alexandru întrebă pre mumă-sa:
- laste-m mie tată?
Iară mumă-sa aşa spusă: că-ţi iaste tată. Şi-1 îngropară cu cinste. Şi aceasta Filip nu şuia. Şi să săvârşi Netinav al Eghipetului.
INCEPUIU E>H CALUL LUI ALEXANDRU, DUCIPAL, CUM S-AU NĂSCUT
într-o noapte, mersă comisul Iui Filip şt zisa:
- împărate Filipe, astăzi făcu o iapă un mânz minunat. Iaste roşu şi cu un corn între urechi, de un cot de lung.
Filip, auzind aceia, să miră de cal minunat şi frumos. Şi Filip-craiu porunci să facă grajd de fier.
Şi făcură grajdi de fier şi băgarâ iapa cu mânzul în grajdi, şi mânzul crescu frumos şi sâ făcu foarte rău. Şi pre cine judeca de moarte, acolo îl băga, şî calul cu rea moarte îl omorâia. St nimenea nu cuteza să se apropie de cal, fără numai comisul lui.
Iară într-o zi, mersă Alexandru la fereastra grajdului şi băgă mâna pre fereastră. Şi calul să apropie de Alexandru şi sâ plecă ca un june şi râncheză încetincl, cu blândeţe, ca la domnul său; iară Alexandru apucă pre Pucipal dc corn si de ureche şi nimic nu-i făcu. Şi de multe ori mergea la fereastră.
Iară într-o zi, mersă Alexandru, stricând lacătul la grajdi şi pusă frâul în capul calului şi pusă şaoa, şi-1 scoasă afară şi încalecă pre Ducipal, neînvăţat, şi plecă afara pre poartă. Iarâ Filip văzu din foişor şi să spăimântă de cocon mic pre cal râu şi neînvâţat şi porunci să încalece toţi boiarii, degrab, să meargă
după Alexandru. Şi încăleeară pre cai buni şi ageri, şi alergară la poarta cetăţii, ce sâ chiamă „cursul cailor" şi statură acolo. Şi zise Alexandru:
- Acum, boiari, să alergăm caii!
Şi Alexandru ieşi înaintea boiarilor şi nu-1 văzură nimenea cc sâ făcu, numai ce să vedea praful înaintea lui. Si sosiră la poartă şi era un pârău adânc dc 15 coţi de larg. Şi-1 sări Alexandru şi sâ spârie Filip şî zisă:
- Căutaţi în pârâu, că va fi pierit coconul!
Şi-1 căutară şi nu-1 văzură. Ci îl văzură viind de ceia parte, ca un viteaz. Şi întră în cetate şi boiarii toţi descălecară şi i să închinară lui, ca la un împărat.
Si băgă calul în grajd.
Filip zisă:
- Boiari, cum vedeţi pre fiiul micu şâzâud pre cal? Samână-ş cu Eraclie, împârai şt viteaz preste toii vitejii!
Şi sâ mira toţi dc cocon mic şi pre cal neînvâţat şi hrabol să şază. Filip zise:
- Să ştiţi, boiari, că vai de cela cc va veni de acum înainte cu sabiia spre machidoneni, că de Alexandru pieri-va şi dc machidoneui gonit va fi.
Filip-craiu dintr-aceia zi strânsă o mic de voinici de vârsta lui Alexandru, să fie cu cl şi să-i înveţe a săgeta şi să umble cu el la vânat.
Iară într-aceia vreme era la ostrovul Dalfionului11 măiestrii făcute dc lemn, pre o roată. Şi era acolo nişte viteji şi cine vrea să-şi ispitească vitejiia şi norocul vitejiei din lume, acolo mergea şi să loviia cu acei viteji: de-1 tăia, tăiat era, şi-i lua calul, armele şi ce era la el, tot.
Alexandru auzi de acea roată la ostrovul Dalfionului şi mersă la Filip şi zisă:
- Filipe, sâ mă laşi să mă duc la ostrovul Dalfionului, să-mi ispitesc striştea şi norocul.
918
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
Filip zisă:
- Dragul mieu Alexandre, nu ţi să cade ţie să mergi la ostrovul Dalfionului, că eşti încă prea tânăr, de cindsprcce ani. Acolo sânt viteji bătrâni.
Alexandru zisă:
- Să mă laşi, Filipe, sâ merg acolo. Filip zise:
- Alexandre, să fie voia ta deplin, şi mi te du cu ajutoriul lui Amon, şi Apolon-dumnezeu să te întărească. Şi să iai galbeni mulţi, de toată treaba ta şi să iai o sută de voinici.
Şi luo cu el pre i'otolomeiu şi pre Filon şi galbeni mulţi, şi altele de ce le-au trebuit. Şi încalecă pre Ducipal şi plecă la ostrovul Dalfionului.
Şi deaca mersă acolo, învârti de doao ori roata într-acel loc si ieşiră doi viteji, pre nume Calistcnuş şi Laomeduş. Şi să lovi Alexandru cu Calistenuş şi tăie Alexandru pre Calistcnuş. Şi Potolomei sâ lovi cu laomeduş şi prăvăli pre Laomeduş. Alexandru luo calul lui Calistenuş şi armele, iară dintr-acela cetate ieşiră roţi de priviia la viteji buni şi să mira de cocon tânăr şi ucisă pre viteji băirâni; şi să mira dc frumscţcle lui Alexaudru.
Iară acolo sta un filosof, pre nume Uranic, şi întrebă pre Alexandru şi zisă:
- De unde eşti şi al cui fecior eşti şi cum tc chiamă? £1 zise:
- Alexandru mă chiamă şi sânt feciorul lui Filip-craiu. Filosoful zisă cătră cetăţeni că:
- Am auzit de la dascălul mieu că va să iasă sabie de la Machcdoniia şi împărat de la Filip. Şi să ştiţi că acesta iaste şi va lua lumea toată.
Şi iarâ zise cătrâ Alexandru:
- De vei fi tu împărat şi vei veni la noi, milostiv să fii ţării noastre.
Alexandru zisă:
- Nu cu voia mea, ci cu voia lui 1 Dumnezeu poci fi împărat. Şi să întoarsă la Machedoniia. Iară pre Filip îl făcuse nişte
boiari de-şi lăsase împărăteasa lui, pre Olimpiiada, muma lui Alexandru, şi luase altă împărăteasă. Alexandru auzi de aceasta pre calc si să mânie. Iară lui Filip bine îi păru deaca auzi de Alexandru că au venit şi-1 chiemă la masă, şi-1 pusă lângă el şi-1 întrebă: cum au petrecut acolo?
Iară unul din boiarii ce făcuse pre Filip de-ş gonise pre împărăteasa grăi:
- Filipe craiule, bucură-tc, că îţi aducem altă împărăteasă, bună şi înţeleaptă, că ceialaltă era curvă.
Alexandru auzi acestea şi zise:
- Nu poate fi aceia, Filipe, până voiu fi eu viu.
Şi să sculă şi răcniia ca un leu şi luo un scaun mic şi lovi pre acel boiariu în cap şi muri în loc. Şi lovi şi pre altul, şi în Ioc muri şi acela; iară ceialalţi săriia din foişor jos fără de voia lor şi-ş frângea mâinile şi picioarele. Iară Filip să spăimân tâ şi trimisă sâ vie Olimpiiada, muma lui Alexandru, şi trimisă îndărăpt pc ceialaltă crăiasă.1"
Şi mai petrecu doi ani cu Olimpiiada şi căzu într-o boală grea şi zăcu un an. Iară tătarii13 auziră câ zace Filip şi sâ sculară cu împăratul lor Altalmiş14 cu cincizeci de mii de tătari la Machedoniia spre Filip-craiu. Şi auzi Filip şi să scârbi mult şi chiemă pre Alexandru şi zisă:
- Fătul mieu Alexandre, astăzi iaste vremea aceia ce bolnăvii, iarâ tătarii vin asupra noastră să prade ţara noastră şi să o robească, şi eu nu poci să merg la războiu. Iară tu, fătul mieu, să te scoli, să iai zece mii de machidoneni aleşi şi să mergi înaintea lor, să te baţi cu târârii pentru moşiia ta şi pentru ţara ta, să nu pierzi ţara, şi moşiia şi domniia.
Alexandru strânsă treizeci de mii dc oameni aleşi şi teşiră înaintea tătarilor şi sâ apropiiară dc ci. Şi mersă însuş iscoadă
920
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
CĂRŢILE POPUIARE
921
la târâri şi-i vâzu râsipiţi şi neîmocmiţi şi fără strcji. Şi mersă la machidoneni şi lc spusă cum* văzu. Şi mersă noaptea şi făcură focuri multe împrejurul tătarilor şi-i loviră noaptea dc trei părţi: şi deterâ Îm trâmbiţe şi în tâmpene. Iară tătarii nu sa ştiia cc să se facă şi văzură focuri multe împrejurul lor şi să spâimântară. Iară machidonenii începură a-i tăia, precum sâ taie. Până în zio tăiară doozeci de mii şi le pieri şi împăratul Altalmiş şi prinseră treizeci de mii vii şi-i scoaseră Ia câmp. Şi zise Alexandru:
- Voi, tătarilor, iată că vă pieri si împăratul vostru Altalmiş şi pre voi vă dete în mâna mea. Dc vă veţi închina rnie, şi voi, şi ţara voastră, şl să vă dau domn dc la mine, eu vă voi lăsa. Iară de nu vă veti închina mie, voi toţi sânteţi pieriţi.
Tătarii grăită:
— Craiu Alexandre, de vreme cc ne pierdum împăratul nostru şi pre noi prlnsu-ne-ai, noi nc închinăm ţie, şi noi, şi ţara noastră. Şi ne pune împărat şi noi sâ-ti dăm haraciu.
Alexandru le dete domn pre văru-sâu Franţa, foarte viteaz, şi-I rrimisâ cu tătarii în ţara lor. Iară Alexandru merse la Machedoniia, ci nu sosi.
Iară Anarhos-împărai de la Pelagonit auzi câ merg tătarii spre Filip, la Machedoniia. El scrisă carte: „Eu, Anarhos, împărat al Pelagonitului, scriu la fratele mieu filip-craiu sănătate şi viiaţa. Am înţeles că vin tătarii asupra ta. Iară să ştii domniia-ta că voiu veni ajutoriu cu oaste: în zece zile voiu fi acolo".
Iară lui Filip foarte bine-i păru.
Iară Anarhos-împârat trecuse oarecând pc la Filip, şi să cinstise toarte bine cu Filip. Şi văzuse atuncea Anarhos-împărat pre Olimpiiada frumoasă şi o îndrăgisă şi nimenea nu ştiia. Şi să sculă cu oastea lui şi să făcea a merge ajutoriu lui Filip, iară el mergea sâ apuce pre Olimpiiada. Şi mersă până la
Cum - ce, ceea ce.
Machedoniia şi porunci să meargă Filip cu împărăteasa, să se adune la câmp. Filip fu bucuros, că nu ştiia vicleniia lui. Alexandru era la oaste, iară Filip ieşi cu Olimpiiada şi teşiră toţi la câmp. Iarâ Anarhos apucă pre Olimpiiada şi să întoarsă înapoi. Filip avu şi el puţinca oaste, vru să se bată cu el, dar jiu putu. Şi încă-1 răni pre Filip foarte rău.
Şi s-au dus Anarhos cu muma lui Alexandru.
într-accia sosi şi Alexandru de la războiul tătarilor. Şi spuseră lui Alexandru şi ziseră:
- Alixandre, iată, Anarhos-împărat venit-au cu oastea lui şi bătut-au pre tatăl tău şi luat-au pre Olimpiiada, pre muma ta, şi au fugit cu ea.
Alexandru dobândi cai buni şi arme bune de la tătari şi alergară cu zece mii dc viteji buni, pre cai hodiniţi, şi luară în goană pre Anarhos-împărat şi-1 ajunseră. Fărâ veste loviră-1 şi sparserâ oastea luî si pre el prinscrâ-1 viu şi mulţi caî buni şi arme luară. Şi adusârâ pre Anarhos la Filip şi zisă Alexandru:
- Filipe, iată vrăjmaşul tău.
Şi să sculă Filip-craiu şi junghie pre Anarhos-împărat şi acolo muri. Şi zise Filip:
- Pasă, sufletul mieu, la iadî Şi zise lui Alexandru: Să fii blagoslovit de Dumnezeu şi de mine şi să fie mâna ta preste toţi.
Şi muri şi Filip, şi-1 îngropară cu mare cinste lângă Netinav-împărat, tatăl lui Alexandru.
Si sâ săvârşi Filip-craiu în luna lui maiu în doaosprăzece zile.
ATUNCEA SA UMPLU LUI ALEXANDRU ŞAPTESPRÂZFXEANI
Alexandru să pusă în scaunul tătânî-său, la Machedoniia.
Şi trimisă cărţi pc la toate cetăţile: la tătari, la Pelagonit, şi prin Machedoniia, sâ se strângă toţi craii, şi domnii lui şi boiarii lui, la Filîpus cetate. Şi să strânseră toţi, şi Franţa,
922
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
923
împăratul tătarilor. Alexandru şăzu în scaunul tătâne-său şi grăi la toţî, mari şi mici:
- Voi, domnilor, si voi, boiarilor, voao zic, şi voiu să vă întreb eu de sfat şi să-m daţi şi sâ mă sfătuiţi. Câ iată, fraţilor, împăratul vostru şi tatăl mieu Filip, cl muri şi cu tânăr rămăseiu în scaunul lui. Dară mie cum ziceţi: s-o domnesc? Câ tatăl mieu ţinu împărăţiia cum trebuia, în zilele lui.
Ei zisără toci:
- Craiu Alexandre, tot omul să-şi câştige la tinereţe, să aibă la bătrâneţe să se odihnească, că sânt cinstite.
Selevcuş zisă:
- Craiu Alexandre, împărăţiia să tine cu oameni mulţi, cu sfatul bătrânilor, şi cu întrebare.
Antioh-voevodul zisă:
- Craiu Alexandre, războaiele fac împăraţii cei tineri, şi la bătrâneţe nu să bar.
Antigou zisă:
- Craiu Alexandre, trebuiaşte să mergem noi preste alţii, să nu vie alţii preste noi, cât ne zăbovim noi, iară alţii nu sâ vor zăbovi a veni spre noi. Ci mai bine iaste întâiu decât apoi.
Potolomeiu-voevodul zisă:
- Craiu Alexandre, sâ facem căutare şi sâ scrim ostile, şi să punem voevozî, căpitani, şutaşi şi vătavi, şi să facem steaguri şi sâ punem pre steaguri paveze, să se ştie la cine slugim.
Lui Alexandru plăcu aceste sfaturi toate şi trimisă cărţi prin mate oraşele, sâ se strângă meşterii toţi: taorii, croitorii, pâvâ-zarii şi suliţarii, să vie la Filipus cetate. Şi să strânseră toţi din toate părţile. Şi porunci Alexandru sâ facă laoriî coifuri, şi săbiiarii săbii, şi păvăzarii paveze, şi suliţarii suliţe, şi croitorii steaguri şi să puie scrisorile toate pre steaguri si pre paveze semnul lui Alexandru. Aceia fu.
Deci să se gătească tot omul, să-si facă arme bune; şi făcu căutare şi scriseră oastea şi puseră voevozi, căpitani şi şutaşi.
Şi toţi meşterii lucrară într-un an, zioa şi noaptea, şi se gătiră de războiu.
ÎNCEPUIU DE DA RI h- ÎM PĂ RAT
Marele Darie-împărat auzi câ au murit Filip, craiul de la Machedoniia, şi au rămas cocon tânăr. Şi trimise sol şt carte pre Candarcus, la Machedoniia, la boiarii lui Filip:
„Eu, Darie, împărat preste toţi împăraţii, şi întocma cu Dumnezeu, şi luminat tocma ca soarele şi dumnezeul perşilor, împăratul împăraţilor, al tuturor domnilor domn, scriiu voao, machedonenilor, carii sânteţi mai mari, boiarii lui Filip. Să ştiţi că am înţeles că au murit împăratul vostru şi au rămas coconul mic. Şi mie îm pare rău de Filip şi mie îm iaste milă de coconul lui. Şi aşa îm iaste voia, să-l trimiteţi la împărăţiia mea, să fie, până fa fi de domnie, la mine. După aceia iară-l voiu trimite la moşiia lui. Iară voao v-am trimis să vă fie domn Candarcus. Şi să-m trimiteţi haraciu şi oaste, când va trebui. Iară pre feciorul lui Filip să-l trimiteţi la mine, cu toate steagurile lui, să slujască porţii mele; că sânt la mine 40 de feciori de împăraţi, mai mari ca acela. Şi amintrelea să nu faceţi".
Candarcus mersa la Machedoniia, şi mersă Ia Potolomeiu-voevodul. Iară Potolomeiu mersă cu el la Alexandru şi auzi câ vine solul lui Darie-împărat, să fie el împărat la Machedoniia. Iară Alexandru şâzu în scaunul tâtâni-său, de aur, şi-şi puse stema în cap; şî voinicii tineri toţi împrejurul jeţului, toţi cu lanţuri de aur. Şi mersă Potolomeiu cu solul lui Darie la Alexandru şi să închinară la Alexandru si îi deteră cartea. Logofătul ceti cartea şi Alexandru au/.i, şi sâ mânie, si sparse canea şi zise:
- N-ar trebui lui Darie sâ grăiască cu picioarele şi la cap nu căută; că nu sânt machedonenii aşa cumu-i pare lui.
924
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPULARE
925
Şi sâ dusa solul la gazdă. Alexandru scrisă carte la Darie:
„Scriiu eu, Alexandru, viteazul si împăratul Machedoniei, scriiu ţie, Darie, sănătate şi-ţi mulţămesc de cartea care mi-ai trimis. Şi ce te grijeşti de ţara mea? Şi pre mine pofteşti, tinăr, să slujăsc porţii tale şi să mă hrăneşti? Iară deacă mă socoteşti cocon mic ce suge ţiţă, htsă-mă până voi înţărca Li ţiţa maicii mele, apoi voiu veni la tine să mă hrăneşti. Iară pre Candarcus să uu-l mai trimit Li Machedoniia, că nu-l vei mai vedea, că machedonenii nu sânt aşa fără cap, cum îţ pare ţie."
Şi Alexandru cinsti şi-1 dărui pre solul şi-i dete cartea să o ducă lui Darie.
Şi cetind-o, începu a râde. Iară Candarcus zisă:
- împărate, nu trebuiaşte să râzi de nişte cuvinte ca acestea, că eu cât îl văzui, el fu cocon tânăr, iară mintea îi fu de bătrân.
Iară Darîc. chiemând pre alt boiariu, pre nume Calidonuş, şi trimise pre acela la Alexandru. Şi trimise jucărei mici de cocon si doao rotile să sc joace, şi doao racle şi doi saci de mac şi cartea lui:
„Eu, Darie-împărat, dumnezeul turcilor, scriiu bt tine, fătul mieu Alexandre, sănătate. Şi să ştii că n-am ştiut că eşti atâta de înţelept; ci te pricepuiu la soliia dintâiu. Ci să stii că înţelepciunea tinerilor scurtă iaste. Ci iată, că ţ-am trimis jucărei si căruţ să te joci cu coconii, şi ţe-am trimis doao racle deşarte, să le umpli de haraciu; şi ţe-am trimis doi saci de mac, sâ-I numeri şi să afli numărul oştilor mUe. Iară tu curând să-m trimiţi haraciu; iară de nu vei trimite, vei veni legat la mine."
Şi trimise pre Calidonuş sol la Machedoniia şi mersă la Alexandru, iară Alexandru sâzu în jeţul lui de aur şi cu stema în cap. Solu dete canea iui Alexandru şi o ceti Alexandru şi clăti cu capul şt zise:
- O, nesocotite Darie, şi mărirea ta deşartă, tu cu Dumnezeu te potriveşti, iară mie îm parc câ nici tutui om de pre pământ nu te vei potrivi.
Iară Alexandru începu a roade macul si sparse raclele şi pre solul îl trimise la gazdă.
Alăxandru scrise carte la Darie:
„Sănătate, şi să ştii că de toată cinstea ai fost, iară acum ai ajuns minte de cocon, cu acestea ce mi-ai trimis tu mie. Tu-mi cugeti bine sâ fiiu împărat de lume, că aceste roate sânt pământul. Şi cum să învârteşte pământul şi aceste roate, aşa te vei învârti tu înai?itea mea. Iară raclele tu mi k-ai trimis poclon, iară macul eu l-am ros. Iară eu îţ trimet o traistă de piperiu să-l rozi tot, sâ vezi machedonhiii cât sunt de iuţi. Şi să ştii că machedonenii sânt lei, iară perşii sânt oi; ci te rog să-ţi ţii Răsăritul, cu turcii tăi. "
Alexandru porunci să sc strângă toate ostile lui pre câmpul Filipusului, şi veniră toţi boiarii şi machedonenii şi sâ aflarâ optzeci tle mii de oaste şi zece mii de machedoneni aleşi. Şi tocmi ostile şi sâ gătiră de războiu, cu oaste mare.
ÎNCEPUIU DE RĂZBOIUL LUI ALEXANDRU MACHEDON
într-accia vreme, rodind Dumnezeu pre Alexandru-împărat, purceasă întâiu cu ostile la Solim cetate şi rău sâ spăimântară solunenii de Alexandru. Şi trimise împăratul Arhidon la marele împărat Alexandru Machcdon:
„Sănătate şi voie bună trimit împărăţiei măriei-tale. Şi deacă auziiu de împărăţia ta, mie bine îm pare că te-au mărit Dumtiezeu împărat. Noi cu tine nu ne vom bate, ci noi ne închinăm măriei-tale, şi cinste face-vom cât ne va fi puterea. Şi
Sfilari - Salonic.
926
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPU1ARE
927
trimis-am pre feciorul mieu, pre nume Polica, cu dar ce să află la noi, şi să slujască împărăţiei-tale; iară pre noi să ne laşi pre împărăţia noastră. Noi să-ţi trimitem pe an haraciu, adecă dare, cât vei pofti, şi să te milostiveşti spre noi, Alexandre, şi de-ţi va fi voia, vom teşi la închinarea ta."
Şi aşa trimise Arhidon-împărat pre feciorul său sol, cu poclon şi cu cartea la Alexandru. Şi ceti Alexandru cartea şi priimi darul bucuros şi de feciorul lui Arhidou bine-i păru şi-1 luo la el.
Alexandru scrise carte:
„Scriiu ţie, fratele mieu Arhidon, împăratul Solunului, sănătate. Şi-m pare bine de poclon. Cum să zice: capul plecat nu-i poate tăia sabiia. Iară feciorul tău de astăzi lângă mine va fi. Şi tu împărăteşte în pace şi-m trimite haraci o sută de mii de galbeni pre an şi câte zace mii de viteji călăraşi înfieraţi-. Şi fii sănătos, at toţi oamenii tăi."
Alexandru de acolea mersă la Atina şi căzu supt cetate. Şi era Atina cetate mare şi împodobită, şi întrumseţată cu de toate frumseţile lumii. Şi o judeca doisprăzece filosofi şi împărat nu avea, şi domniia ţările elinesti toate. Şi sosi Alexandru supt cetate şi auziră atinenii şi făcură sfat: înehina-să-vor, au nu să vor închiria? Şi grăi un filosof, pre nume Sofonie*:
- Bine taste noao să ne închinăm lui Alexandru, că iaste înţelept şi milostiv şi el luo ţara turcească într-o zi şi ucisă pre Criz -împărat, iară într-o zi; şi mersă la Solun şi să închinară şi nimica nu le făcu, şi şâd pre loc în pace. Şi noi de ne vom închina lui, nici în cetate nu va întră, ci va trece la Râm.
Iară al t filosof zise:
Sofronic - Sofodes. Criz — Cresus.
- 1 )e cându-i Atina cetate, nici un împărat nu o putu lua, nici acesta nu o va bate; că oarecând venit-au Dionisie-împarat cu toată puterea lui şi nu o putu lua, ci s-au dus cu ruşine. Şi venii-au Schidir15-împărat cu turcii şi nu o putu bate, ci încă l-au gonit cetăţenii până ce s-au înecat în mare. Ci nu irebuiaşte să ne închinăm noi feciorului lui Filip. Tu nu ştii ce grăieşti, că unde iaste minte multă, şi nebunie taste multă.
Şi sâ ruşina Sofonie filosoful şi preste noapte ieşi din cetate şi mersă la Alexandru şi să închină lui şi spuse toate de rândul cetăţii. Alexandru trimise sol în cetate pre un tătar fără carte şi tătarul mersă şi zisă:
- Aşa vă zice Alexandru-împărat, sâ vă închinaţi lui şi să-i dati haraciu şi oaste pre an. Iară de nu vă veţi închina de voie, voi vă veţi închina dc nevoie, după pagubă.
Iară ei nu înţelcsărâ limba lui, ci căutară dragoman şi lc spuse ce zice solul. Iară cetăţenii sâ mâniiară şi tăiară capul dragomanului şi zise solului:
- Du-ieşi spune lui Alexandru că nu va fi în Atina împărat feciorul lui Filip, ci încă cum au vrut au venit, iară cum va vrea nu sâ va duce.
Şi solul să dusă şi spuse tot ce fu. Alexandru să mânie şi zisă să bată cetatea de trei părţi. Şi bătând Ia cetate dincătrou cia tătarii, mergea săgeţile ca ploaia. Şi cetăţenii nu putea răbda, ci deschiseră poarta şi năvăliră tătarii în cetate. Iară cetăţenii puseră praf, adecă iarbă dc puşcă, si-l aprinseră, Şi pieriră zece mii de tătari şi dc alte părţi cinci sute de machedoneni, de tunuri. Şi mersă la Oran şi pusără strajă şî făcură sfat şi zise Dioghen filosoful:
- împărate, cetatea cu sila nu o vei lua, că sânt doao sute de mii de oameni în cetate. Ci să facem meşteşug, să-i scoatem din cetate, că-i vom bate, că nu ştiu rândul la războiu.
Alexandru zise să aducă o mie dc boi şi zece mii de oi. Şi adusârâ si scrisă carte:
928
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIÂ
CĂRŢILE POPULARE
929
„Eu, Alexandru, scriiu voao atinenilor, să ştiţi câ am venit la voi să vă bat cetatea, iară astă-noapte veniră dumnezeii voştri la mine şi mă certară foarte rău pentru voi. Şi acum să ştiţi că m-am întors la Machedoniia, şi am lăsat dumnezeilor voştri o mie de boi şi zece mii de oi, să le faceţi jărtvă."
Şi puse cartea într-un lemn nalt, şi se întoarseră îndărăpt zece mile de loc si să ascunsă ostile într-o pădure şi le puse în trei locuri.
Şi dimineaţa, cetăţenii căutară şi nu văzură oastea, ci văzură boi şi oi, şi cartea sta sus. Ei ieşiră afară si ziseră:
- Eugit-au Alexandru de frică!
Şi începură a-1 goni toţi, cu mic, cu marc. Iară un călăraş din cetate striga:
- Nu gonireţ pre Alexandru, că eu am văzut astă-noapte în vis, era sămănat grâu prin cerate şi-1 săcera machedonenii, cel copt, şî cel necopt. Şi umbla Alexandru călare pre un leu prin mijlocul cetăţii.
Dar cetăţenii nu-1 băgară în scamă şi goniră spre Alexandru până îl ajunseră. Iară Alexandru ieşi din pădure şi deteră în trâmbiţă şi în tâmpene. Si-i loviră dindărăpt, unii din mijloc, alţii dinainte. Si cetăţenii să spâimântară foarte tare şi nu ştiia ce să facă, ei începură a fugi până la cetate; iară machedonenii tăia într-înşii cum sâ taie. Şi să mestecară unii cu alţii şi atâta sâ tăiară, cât zăcea ca frunza şi ca iarba şi-i călca cu caii pe pedestraşi, până la cetate. Şi aprinseră şi cetatea şi arse biserica cea mare, unde era dumnezeii lor, şi arseră şi dumnezeii. Şi zisă Alexandru:
- Dc aţi fî voi dumnezei, nu aţi arde.
Şi ieşiră muierile lor despletite şi zgâriiate pre obraz, şi cu fetele, şi cu coconii şi striga:
-Alexandre, milosti veste-te spre noi şi siânge focul.
Alexandru umbla călare pre Ducipal şi nu putea opri pre machedoneni. Iară cetăţenii siriga:
— Milostiveşte-te, Alexandre, că ne închinăm ţie, noi şl cetatea noastră!
Alexandru scoasă ostile afară şi stânse focul şi atâta moarte s-au făcut, cât n-au mai fost din începutul Afinei. Şi să închinară după pagubă, precum zise Alexandru. Şi atuncea zise Alexandru:
— Vai de cetatea ce o judecă mulţi şi vai de cela ce nu ascultă dc domnul înţelept, ca şi atincnii, cc nu ascultară de Sofonie filosoful, că n-ar fi păţit ce păţiră. Pentru aceia zice prorocul Solomon: „Pre omul înţelept să-1 îndrăgeşti, că mai lesne iaste ţie şi mai bine cu înţeleptul a purta pc umăr o piiatră marc, decât cu nebunul a bea vin".
Atuncea plânseră atineiiii cu glas mare şi să auzi preste toată lumea de răul atinenilor. Şi toţi domnii şi craii elineştt se spăimântară şi merseră la Alexandru şi îi să închinară cu multe daruri şi cu haraciu de zece ani. Şi atunci zise Alexandru:
- Până nu spargi capul, nu curge sângele.
Şi şăzu acolo zece zile şî de acolea purceasă la Râm.l(i Şi ieşiră înainte nişte crai greceşti, craiul de la Trokiniia, şi de Ia Amorca, şi dc la Dclmana, şi dc la 'Erivala şi să închinară lui Alexandru toţi şi aduseră daruri şi haraciu şi să veseliră acolo mult. Şi să dusără pre la ţările lor. Alţii merseră cu Alexandru şi-şi deteră haraciurile şi ostile; şi să aflată o sută de mii de călăraşi şi cincizeci de mii de pedestraşi. Şi merseră la Râm.
Râmi cilii auziră şi să turburară. Şi ei încă avea doisprezece sfetnici, de judeca Ramul. Şi făcură sfat: închina-se-vor, au nu să vor închina lui Alexandru? Şi ziseră sâ se roage dumnezeilor. Şi merseră la biserică şi făcură rugă hu Amon, dumnezeul lor. Şi li se arătă în vis şi le zise lor:
- Voi, râmlenilor, voi vă închinaţi lui Alexandru şi să-1 lăsaţi să între în cetate cu mare cinste, că Alexandru iaste feciorul mieu şi iaste împărat preste toţi împăraţii.
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPU1ARE
931
Şi ieşiră râmlcnii cu marc cinste şi ieşiră întâiu cu patru mii de viteji, toţi împlâtosaţi, încoifaţi şi lumina ca soarele, şi ziseră:
- Bine ai venit, Alexandre, a toată lumea împărat!
Şi după aceia ieşiră cu doao mii de fete împodobite şi toate cu cai albi, cu haine roşii şi cu cununi dc aur. Şi sâ închinară lui Alexandru şi ziseră:
- Mulţi ani, împărate Alexandre, a toată lumea! Alexandru, deacă văzu aşa, el zise voevozilor şi domnilor
să-şi tocmească ostile şi şireaguriic înaintea lui, toti pre rând. Şi dupâ ei mergea Alexandru călare pre Ducipal şi cu stema în cap. Şi deterâ în trâmbiţe, în surle şi în tâmpene; şi mergea la Râm. Şi cum sâ apropiiară dc cetaie, ieşiră patru mii de orăşeni, toţi cu steaguri de finic în mâini şi să închinară lui Alexandru şi ziseră:
- Bine ai venit, Alexandre, a roată lumea!
Şi ieşiră doao mii de popi, toţi cu făclii aprinse în mâini, şi cu cădelniţe de aur, şi-1 întâmpinară şi ziseră:
- Mulţi ani, împărate, să trăieşti!
Şi intrară în cetate şi merseră la biserica lui Solomon cc o făcusă Savclal7-împărăteasa, sora lui Solomon, ce sâ zice Sfânta Sfintelor, şi să închinară.
Şi şăzu Alexandru în scaunul Ramului. Şi începură a scoate daruri, o mic de blide de aur, şi scoaseră plaşca şi emurlucul lui Solomon, tot cu ochi dc şarpe; şi era într-insul trei pietri, de avea 12 tocmele şi toate boalele vindeca; şi scoaseră stema împărătesei Savelii, cea dc mult preţ, şi scoaseră un fârij, adecă un cal alb cu şaoa de piiatră de adiamant şi de piiale dc aspidă şi scoaseră sabiia lui Aremleuş-craiu de la Troada şi scoaseră suliţa lui de os de elifant, tot cu mărgăritariu, şi scoaseră pavăza lui Patrichie18-împărat, învăluită cu piiale de aspidă. Acesta fu poclon împărătesc. Şi scoaseră cartea lui Daniil proroc, şi cetiră carrea şi aşa zisă: „Când va fi cursul anilor cinci mii şi doao sute19, ieşi-va inorogul şi va goni pre toţi pardosii de la Apus
şi va merge la berbecele cel mare ce-i ajung coarnele până la ceriu şi junghiia-l-va inorogul la inimă, şi să vor cutremura toate limbile în lume!".
Alexandru întrebă:
- De cine grăiaşte aceasta? Ei ziseră:
- împărate, aşa ne pare noao, să fii tu acela. Alexandru zise:
- Nu cu voia mea, ci cu voia lui Dumnezeu. Iară acolo sta un filosof şi zise:
- împărate, aşa să spune: pardosii sunt craii de la Apus, iară berbecele iaste Por-împărat; iară inorogul iaste împăratul de la Machedoniia20.
Alexandru zise:
- Cum va fi voia lui Dumnezeu, aşa să fie. Adevărat spune, că puternicii cădea-vor, şi neputernicii rădica-sâ-vor.
Şi acolo şăzu Alexandru cincisprăzece zile şi veniră toţi craii şi domnii de la Apus cu daruri şi cu haraciu de zece ani şi să închinară lui Alexandru. Şi să milostivi Alexandru spre ei şi le dete moşiia lor. Şi să veseliră acolo machedoneuii cu râmlenii, ca fraţii, cincisprăzece zile.
Şi sâ rădică de acolo Alexandru cu ostile spre Tara Leşască21 şi luo şi alte ţări multe. Şi ajunseră la o pustie şi acolo aflară nişte oameni cu obraze ca de om şi cu trupurile de şarpe, şi sâ bătură cu Alexandru şi pieriră de aceia zece mii.
Şi de acolo merseră pre lângă marc şi ajunseră la un munte de fier, si era acolo nişte pasări cu obrază ca dc muiare şi cu ţiţele şi cu pârul de muiare. şi să iasă pre oaste si lua omul de pre cal şi fugiia cu el la munte. Altora le scotea ochii. Alexandru zise să-ş facă toţi znopi de irestie si sâ-i aprinză cu foc. Şî aşa făcură: când vrură sâ treacă, ei aprinseră znopii, iarâ paserile să lăsară pre oaste şi nu şuia ce iaste focul. Şi deterâ în foc şi li să aprinseră aripile şi căzură în foc jos. I c lăia şi le călca
932
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPULARE
933
cu caii şi pieriră paseri o sută de mii, iară din oastea lui Alexandru zece mii de oameni pieriră. Şi de acolo să întoarsă Alexandru la lume şi ajunse la ţara Egipemlui şi o bătu. Şi ajunse la Marea Albă. Şi stătu acolo cu ostile şi băgă ţărâle să facă catarge doaosprăzece mii între câte zece mii dc oameni într-uua. Şi sâ lucrează în şasâ luni. Şi puseră voevozi pe cinci mii de oameni: într-una Antioh-voevodul pe şase mii de oameni şi pre Vizantie-voevod pre opt mii de oameni. Şi zise Alexandru să între în catarge şi sâ meargă pre mare, şi să bală cetăţile de pre marc:
- Iară apoi, unde veţi ieşi, voi să faceţi cetăţi pre numele vostru, să ne putem afla îa lume.
Iară lui Potolomeiti şi lui Filon zise sâ meargă pre uscat cu călăraşii şi cu roţi craii cc să alia în catarge:
- Şi sâ mergeţi pre Ţara I .eşascâ şi pre la toate cetăţile. Să lc bateţi şi să luaţi baraciurile şi oşti, şi să ne adunăm Ia Eghipet22.
Iară Alexandru întră în catargă cu treizăci de mii de oameni. Şi purecasără toţi în toaie părţile, şi umblară pre apă şasă luni. Şi ieşi cu ostile lui spre răsărit şi făcu cetate mare şi tare şi-i puseră numele „Alexandria". Vizantie ieşi la Ţarigrad şi el făcu cetate pre numele lui, „Vizanliîa"". Autioh ieşi la Antiohiia şi făcu cetate pre numele lui, „Antiohia". Selcvchîe ieşi la Ţara Arăpească pre Marea Neagră şi făcu cetate pre numele Iui. „Selcvchie". Potolomei şi Filon mersără pre uscat spre Ţara Leşască, şi spre marea Acrâm-Tătar, ce să chiiamă Ardeal, şi Moldova şi Ţara Rumâncască23. Şi luară cetăţi multe, şi prinseră pre craii vii şi-i legară şi-i duseră la Eghipei. Şi sâ adunară la Alexandru, şi să veseliră mult, şi spuseră câte cetăţi au luai, şi diterâ pre acei domni legaţi, şi spuseră lui Alexandru
Vizaruiia - Bizanţ.
cum n-au vrut sâ se închine lui. Iară Alexandru să milostivi spre ei şi le luo credinţa şi-i slobozi să se ducă pre Ia moşiile lor şi sâ irimîţâ haraciu şi oaste, pre an câte zece mii dc oameni.
larii vocvoziî nu să stiia care pre unde au ieşit la lume, până s-au aliat preste un an. Şi era scârbit Alexandru, peniru că nu ştiia pre unde au ieşit la lume. Şi să aflată prin ecteţi şi prin neguţători, si să adunară iarâ preste un an şi să întâlniră toţi cu Alexandru; şi să veseli foarte Alexandru cu toţi vocvozii lui. ŞI acolo făcu Alexandru o cetate şi-i puse numele „Intim-pinare'1, pentru câ toţi acolo s-au fost adunat. Şi şăzu acolo şase luni şi să gătiră de oaste.
Şi purceasă Alexandru cu ostile spre ţara Asiei. Şî acolo era o cetate mare, anume l'roada, ce să chiamă greceşte Frîghia. Şi şi acolo judeca doisprâzece Filosofi. Iară deacă auziră troadenii, ci ieşiră înaintea lui Alexandru, toţi cetăţenii şi filosofii şi sâ închinară cu poclon lui Alexandru. Şi-i spuseră de Anţiliş'-craiu câi au fost de viteaz, şi cum au pierit şi cei domni mari; ei au pierit pentru o mirare, ce o chiema Elinuşa. Că oarecând prîbegisă Alexandru Fariz de la Troada şi mersă la Manelau-craîul. Pre Alexandru Fariz îl boieriră, iară Manelau-craiul sâ duse la oaste departe şi lăsă pre Alexandru Fariz, precum grăisă lui, cu Elinuşa. Iară Elinuşa era prea frumoasă, şi să îndrăgise cu Alexandru Fariz, şi luară comoara lui Manelau-craiul şi fugiră amândoi la Troada. Şi deacâ veni Manelau, sau Melci, craiul, nu-şi găsi creiasa, şi să mânie, şi râdică şapte crai elineşti cu el şi să strânseră ostile, şi merseră la Troada. Şi o bătu doisprezece ani cu mare meşterşug, câ mai mare cetate decât Troada nu era în lume, că era făcută de Nevrod-îm pârât. Şi acolea pieriră francii2"1 cu Anţcluş-craiu, şi Alexandru Fariz, şi curva Elenuşa şi mult norod, fărâ număr, pieriră pentru o muiare. Şi acestea toate le povestiră lui
Anriliş, Aiiţduş — Ahile.
934
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
935
Alexandru, şi-i deterâ poclon sabia lui Anţcluş-craiu şi scoaseră inelul împărătesei, dc antrax piiatră. Şi aşa era aceia piiatră, de vrea fi omul bolnav şi căuta într-însa, el să sănătoşiia de toate boalele. Şi scoasără scris pre Anţeluş-craiu. Iară Alexandru să milostivi spre ei şi-i lăsă cu pace pre moşiia lor. Şi francii, cu voia lui Dumnezeu, mersără la Râm. Şi de acolo au venit rumânii în Ardeal, în Moldova şi în Ţara Rumânească25.
Alexandru sâ întoarse de acolo şi mersă la Persida, şi ajunse la hotarul lui Darie-împărat. Iară Darie trimise iscoade la Alexandru, şi mersă şi văzură judecata lui dreaptă şi darnică şi milostivă şi dulce la cuvânt. Şi merseră iscoadele la Darie şi-i spuseră şi să miră Darie şi zise:
- Adevărat, acestea sânt semne de domn şi de împărat a toată lumea.
Darie apoi nu crezu sâ fie aşa, ci trimise carte pe la toţi domnii şi craii, să se strângă ostile la Stâltroriniia. Şi trimisă la Rghipet şi la Ierusalim:
„Seriiu voao, ierusalimlenilor, şi voao, eghiptenilorl Aşa vă grăiesc, să nu vă închinaţi acelui tâlhariu şi lotru, feciorul lui Filip, că voiu veni cu sabiia şi vă voiu scoate de la acest tâlhariu. Almintrelea să nu faceţi. "
Alexandru mersă la Ierusalim şi auziră ierusalimlenii că vine Alexandru spre ei. Şi într-aceia vreme judeca Ierusalimul Ieremiia prorocul şi credea în Savaot-Dumnezeu. Şi făcură sfat: închina-să-vor lui Alexandru, au nu să vor închina?
Alexandru puse tabăra aproape de Ierusalim şi trimisă carte la ierusalimleni:
„Eu, Alexandru, împărat preste toţi împăraţii, scriiu voao, ierusalimleni lor, sănătate şi viiaţa. Şi am luat Apusul tot şi am venit şi la voi, şi vă zic să vă închinaţi- mie, şi să-m trimiteţi haraciu şi oaste pre an şi fiţi în pace pre moşiia voastră. "
Şi mersă solul la Ierusalim cu cartea şi cetiră cartea şi să spăimântară şi scriseră carte la Alexandru:
„Iată, noi, soborul Ierusalimului, scris-am la marele împărat Alexandru Machedon, sănătate. Şi te-am înţeles ce ne-ai scris, ci aşa să ştii împărăţiia-ta, că noi suntetn supt mâna lui Darie şi nu cutezăm să ne închinăm ţie. Câ ne-am închina ţie astăzi, iar mâne va veni Darie, şi cu rea moarte vom muri. Ci te bate întâiu cu Darie; de-l vei bate, noi ai tăi sântem".
Alexandru ceti cartea ierusalimlenilor şi scrise altă carte:
„Alexandru, împărat preste toţi împăraţii, scriiu voao, ierusalimlenilor, sănătate. Şi ce aţi scris, v-am înţeles; ci nu să cade voao să vă închinaţi lui Darie, că sânteţi oamenii lui Dumnezeu-Savaot, iară Darie slujaşte idolilor. Iară voi să ştiţi, că până nu voiu întră în Ierusalim, să mă închin lui Savaot-Dumnezeu, până atuncea nu mă voi bale cu Dariei"
Şi trimisă sol cu cartea, şi purceasâ cu ostile la Ierusalim. Ierusalimlenii cetiră cartea, iară Ieremiia proroc zise:
- O, ierusalimlenilor, eu zic să ne închinăm lui Alexandru şi să-l lăsăm sâ între în cetate cu cinste, câ eu de acesta am prorocit.
Şi plăcu cetăţenilor aceste cuvinte, tuturor. Iară Alexandru văzu într-aceia noapte, în vis, pre Ieremiia proroc şi zisă:
- Pasă în Ierusalim şi te închină lui Savaot-Dumnezeu şi mergi spre Darie, că-1 vei bate şi vei fi împărat turcilor şi a toată lumea.
Iară Alexandru spuse di-dimincaţa visul voevozilor. Şi ieşi Ieremiia prorocul cu toţi ierusalimlenii înaintea lui Alexandru cu mare cinste. Şi, cum văzu Alexandru pre Ieremiia proroc, îl şi cunoscu şi zise boiarilor:
- Pre acesta am văzut astă-noapte în vis.
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
CĂRŢILE POPUIARE
937
Şi descăleca Alexandru şi sărută sfânta lui Aron26, şi-1 tămâia lercmiia proroc cu cădelniţă de aur, şi-1 blagoslovi şi toţi popii Ierusalimului şi-1 luo lercmiia de mână şi-1 băgă în biserica Sionului. Şi să închină lui Savaot-Dumnezeu şi sâ lepădă de idoli. Şi începură a scoate daruri lui Alexandru. Şî scoaseră întâiu galbeni mulţi. Alexandru zise:
- Darul ce-m daţi mic, eu dau lui Savaot-Dumnezeu, să-i faceţi jărtvă. Că şi eu mă închin lui Savaot, şi lui mă rog, şi întru el crez, şi cl să-mi fie ajutoriu în tot locul şi să fie cu mine.
Şi dete aurul şi argimul la leremiia proroc. Şi scoaseră paveză de iachint piiatră, şi scoaseră orăşanii o 1000 de galete dc migdeale şi scoaseră 2 mii de cai hrăniţi. Şi să/u acolo şapte zile şi să veseliră machedonenii cu icrusalimlenii, şi blagoslovi lercmiia pre Alexandru şi-i zise;
- împărate, toată lumea vei lua, iar moşia ta nu o vei mai vedea.
Şi să sărutară amândoi şi purceasă Alexandru la Eghipet, în cetatea lui Netinav-împărat.
Eghiptenii auziră că vine Alexandru la Eghipet şi să închiseră în cetate. Alexandru să apropie de Eghipet şî zisă să bată cetatea dc 4 părţi; şi o bătură înir-o zi, si nu o putură lua până sara. Şi într-aceia zi fu zâduh foarte, adecă căldură mare. Şi mersă Alexandru de sâ scaldă într-o apă rece şi-1 prinse răceala apei şi bolnăvi. Iară eghiptenii auziră că iaste Alexandru bolnav şi trimise carte Ia Filip vraciul:
„Semn noi Ui tine, Filipe vracitde, şi dăm în ştire dumnitale pentru Alexandru, să-l otrăveşti, iară tu să fii împărat Eghipetului.''
Şi Filip ceti cartea şi rasă, şi scrisă altă carte la Eghipet:
„Scriiu voao, o, neînţelepţilor şi măgarilor eghiptânilor! Crez, de-m va trebui inie domniia voastră, da-mi-o-va mie
Alexandru, încă şi alte împărăţii mai mari; iară Alexandru îm va da mie ce voiu ce're. Voao vă pare că Alexandru iaste bolnav, iară el nu iaste bolnav, ci dimineaţă îl veţi vedea călare pre Ducipal, umblând prin mijlocul oştilor."
Şi trimisă cartea la Eghipet.
Iară cghipteiiii, deacă auziră aşa, eî sâ spâimântară şi scriseră altă carte la Alexandru:
„Scris-am noi, eghiptenii, Li marele împărat Alexandru, precum să ştii că mâine dimineaţă Filip vraciul va să te otrăvească cu ierburile lui."
Alexandru ceti cartea şi clcti cu capul. Şi aciia şi sosi Filip vraciul cu paharul plin dc ierbi şi-1 dete luî Alexandru şi zise:
- Bea, împărate, câ tc vei sănâtoşa! Alexandru luo paharul şi zise:
- Oh, dragul mieu Filipe, oare acest pahar de-1 voiu bea, fi-m'va ceva de folos?
Şi pricepu Filip şi luo paharul şi-1 bău jumătate, şi zise: -Alexandre, nici un vraci nu-şi otrăveşte pre domnul său. Iară Alexandru dete cartea eghiptenîlor şi o ceti Filip şi plânse şî zisă:
- Oh, mare împărate Alexandre, crez, pre capul tău razmă toată lumea! Dar de aş face aşa, la ce împărat aş avea credinţă? Mai bine să întru în pământ de viu decât să fac aşa! Iară acei măgari, eghiptenii, trimis-au şi la mine carte, iară eu încă am trimis la ei, cum am ştiut. Fentru aceia le-au fost pismă pre mine şi au trimis carte la tine, împărate. Ci te culcă puţinei şi te vei scula sănătos.
Şi să veseliră ostile şi să gătiră de războiu; şi zisă Alexandru să bată cetatea. Şi începură a baie cetatea de toate părţile şi deterâ cu tunurile de o parte şi cu săgeţile de alta parte. Şi
938
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
939
mergea săgeţile ca ploaia în cerate. Şi nu putură răbda săgeţile, ci deschisără porţile şi striga toţi:
- Milostiveştc-te spre noi, Alexandrc-împărat, câ noi închinăm cetatea noastră ţie! Ci te milostiveşte, Alexandre, feciorul lui Necinav-îînpărat!
Şi să milostivi Alexandru dc opri ostile şi şăzu în scaunul Eghipctului şi să închinară toţi cghiptenii lui Alexandru şi zise Alexandru:
- Cum ştiţi că sânt feciorul lui Netinav, împăratului vostru? Şi grăiră eghipte'nii:
- împărate, avut-am noi împărat pre Netinav, care au împărţit bine şi dulce patruzeci de ani. Şi l-au scos Darie-împărat şi s-au dus de la noi. Şi ne-au lăsat carte şi stema pre mase. Şi aşa zice cartea, că să va duce de Ia noi bătrân şi va veni tânăr; şi noao aşa ne pare, sâ fii tu acela! Şi i-am vârsar de aur şi l-am pus într-un stâlp şi i-am pus stema în cap şi cartea în mână.
Alexandru mersă să-l vază şi să apropie de stâlp. Iar stema căzu în capul lui Alexandru. Şi să mirară toţi de aceia minune.
Alexandru făcu acolea alt stâlp foarte înalt şi să scrisă în stâlp, lângă tatăl său, Netinav. Şi luo Eghipetul şi sâ veseliră eghiptenii cu machedoncnii şi începură a scoate daruri scumpe: aur şi argint mult şi toate comoarăle acelor crai şi ale împăraţilor celor bătrâni, de la faraon şi de la Iosif cel preafrumos. Toate le luo Alexandru şi Ie dete oştilor şi le zise să se gătească de râzboiu. Şi puse acolo împărat pre Filip şi şăzu acolo treizeci de zile.
Iară într-o zi veniră vestitorii lui Alexandru şi-i spuseră:
- Să ştii, împărate, că vine Darie spre tine cu toată sila lui şi iaste Ia apa Efratului.
Alexandru scrisă ostile şi aflată şase mii de mii de călăraşi şi patru mii de mii de pedestraşi. Şj purceasă cu ostile înaintea lui Darie, la Efrat. Şi deacă să apropie de FTrat, Darie auzi şi scrise ostile. Şi să aflară zece mii de mii de călăraşi şi zece mii
dc mii de pedestraşi. Şi trimise Darie iscoade la Alexandru. Iară strejile lui Alexandru prinseră iscoadele lui Darie, şi-i dusă la Alexandru. Şi zise Alexandru:
- De nu veţi spune drept, eu vă voiu pierde. Şi zise: Spuneţi, câte oşti are Darie?
Ei spuseră drept. Alexandru zise oştilor să facă toti focuri sara. Şi aşa fecură. Şi să suiră iscoadele într-un munte înalt şi văzură focuri multe, fârâ număr. Şi-i slobozi de să duseră la Darie-împărat şi aşa spuseră lui Darie:
- Să ştiî, împărate, câ atâta oaste are Alexandru, cât nu sâ ştie numărul şî sfârşitul.
Iară Darie să mânie pre ci şi le tăie limbile, căce au spus oştilor, sâ se spaie. Darie trimise sol şi carte la Alexandru:
„Scriiu ţie, eu, Darie-împărat preste toţi împăraţii, marele şi tarele şi întocma cu Dumnezeu, şi luminez tocma ca soarele pre lume, şi dumnezeul turcilor. Scriiu ţie, jeciorul lui Filip. După ace'ia auziiu că ai luat Apusul, Ramul, Atina, Ierusalimul şi Eghipetul şi acuma ai venit şi în ţara mea cu tâlharii tăi. Şi sâ ştii, să-mî trbniţi haraciul acelor ţări de la Apus şi să-ţi cei iertăciune de la mine şi-ţi voiu ierta greşala ta. Şi să te duci la Machedoniia ta, să-ţi ţii moşiia. Iară de nu vei face aşa, eu voiu veni la tine cu sila mea, şi nici un machedonean nu va scăpa, în toată lumea. Ci să-ţi treacă nebuniia ta şi te du îndărăpt."
Şi mersă solul la Alexandru, iară Alexandru ceti canea şi o sparse şi zise să spânzure pre solii lui Darie. Iară machcdonenîi ziseră:
- Nu să cade să spânzuri solii.
Alexandru zise că nu sânt trimişi Ia împărat, ci i-au trimis la tâlhariu şi tâlharii pierd solii:
- Şi vina nu iasie a mea, d vina iaste a lui Darie, domnului vostru.
Iară solii grăiră:
940
i .ITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CÂRTI LE POPUIARE
941
- împărate, de ne vei piiarde pre noi, putină pagubă vei face lui Darie. Şi acum tâlbariu nu eşti; iară de vei sparge legea solilor, însuţi tâlbariu te vei face!
Alexandru zise:
- Fiţi iertaţi şi vă dau zile de la mine, iară de la împăratul vostru morţi eraţi.
Iară solii grâiră:
- împărate, şti-vom şi noi ce vom grăi la împăratul nostru de împărăţiia-ta!
Alexandru cinsti solii şi-i dărui, şi scrise carte la Darie:
„Eu, Alexandru-împărat, scriu ţie, Darie, măgariul turcilor. Să ştii că nu-ţi mulţămesc de cuvinte ce mi-ai trimis, că fură cuvinte ca de nebun. Şi tu te lauzi mie căci am luat Apusul şi alte cetăţi, zicând că tiu voiu scăpa în toată lumea dinaintea ta. Dară nu ştii că machedonenii sânt pietri de adiamant şi sânt iuţi ca piperiul. Şi aşa să ştii, că voiu stăpâni la împărăţiia ta, cu ajutoriul lui Dumnezeu. Iară turcii tăi sânt oi, şi rmtehedonenii sânt lupi şi lei nestâmpăraţi, şi ei îşi dau viaţa spre moarte şi nu să tem de moarte."
Si sâ dusără solii la Darie şi ceti cartea, şi-şi chiemă boiarii şi întrebă dc sfat. Ei ziseră:
- împărate, nu ţi se cade tic să te baţi cu Alexandru, câ tu eşti împărat marc, iarâ Alexandru iaste un craiu mic; ci mână numai nişte boiari, că-1 vor bate!
Şi aceasta plăcu lui Darie şi trimisă pre M amant2 ?-vocvodul şi-i zise:
- Sâ mergi să iai oastea mea, doao sute de mii de călăraşi, şi doao sute de mii de pedestraşi şi patru mii dc etiopi. Şi să mergi să treci Eufratul şi sâ te baţi cu acel tâlhăriţi şi să cauţi, de va pleca a fugi, să uu-1 laşi, ci tot să-1 goneşti, până îl vei prinde. Şi sâ-1 aduci viu la mine, cu toate ale Iui.
Alexandru văzu oastea lui Darie şi zise sâ se gătească de oaste. Şi încalecă pre Ducipal şi umbla prin mijlocul oştilor şi grăia:
- Fraţilor şi vitejilor, rugaţi pre Dumnezeu-Savaot şi fiţi viteji, câ am nădejde spre Dumnezeu, că vom sâ-i batem curând şi vor să fugă îndârăpt, că împăratul lor nu iaste cu dânşii, ci sunt nişte boiari, iarâ voi sunteţi cu împăratul vostru. Si de-î vom bate, sâ ştiţi că voiu fî împărat a toată lumea, iară de ne vor bate pre noi, nu vom scăpa în toată lumea de Darie-împărat. Ci, fraţilor, mai bine să pierim cu cinste decât sâ pierim cu ruşine. Că ştiţi voi câ turcii sânt oile, iară machedonenii sânt lupii, şi un lup multe oi răsipeşte şi le sfârarnă.
Si făcu Alexandru trei oşti şi deterâ în trâmbiţe şi în lâm-pene şi în surle, de trei părţi. Şi să loviră ostile foarte tare, şi să tăiară cum să taie, toarâ zioa; iară turcii începură a fugi şi machedonenii a-i goni. Darie să spăimântă şi plecă a fugi, iară Alexandru mulţi tăia şi mulţi prinsă vii. Şi ajunse la otarul lui Darie. Şi-şi puse Alexandru tabăra lui acolo şi pre cei vii îi iertă, iară pre cel morţi îi îngropa. Şi pieriră dc-ai lui Darie o sută de mii.
Iară Darie trimisă pre la toate ţărâle să sc strângă cu ostile la Vavilon . Şi sâ strânseră cincizeci de mii şi iară purcease spre Alexandru cu războiu. Iară Alexandru să găti de războiu. Şi încalecă pre Ducipal şi umbla prin mijlocul oştilor şi grăia:
— Fraţilor, vitejilor şi machedoncnilor, rugaţi pre Dumnezeu-Savaot! Câ-1 vom bate pre Darie cum mai curând, că pre un urs mulţi câini îl latră şi nici unul nu-1 muşcă! Şî să ştiţi, câţi vor fi rămas de la războiul dintâiu, nici unul nu va veni dintr-accia acum. Şi de acum înainte noi vom fi fără grijă.
Şi într-aceia noapte văzu Alexandru pre lercmiia proroc în vis şi-i zise:
' Vavilon - Babilon.
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
943
- Pasă, Alexandre, spre Darie, că-1 vei bate, şi te roagă lui Du mnezeu-Savao d
Şi făcu doao oşti şi dete în tâmpene şi în trâmbiţe şi în surle, şi să loviră ostile trei zile, şi începură indiianii a fugi, şi machedonenii a-i goni, şi-i tăia cum să taie; şi acolo pieriră dc ai lui Darie patruzeci dc mii şi macîtedoneni zece mu. Iară Darie fugi la Persida si plângea. Iară Alexandru prinsă mulţi vii şi-î slobozi şi lc zise:
- Mai mult sâ nu veniţi cu Darie la războiul Alexandru purceasă la războiu, la Vavilon. Iară vavilonenii,
deacă să apropie de Vavilon, nu-1 lăsară să se apropie o sută de mile de loc. Iară Alexandru stătu deasupra Efratului. Şi aşa era Vavilonul de mare, cât trecea Efratul prin mijlocul lui; Efratul iaste atâta de mare, cât trec cu luntrile. Iară Alexandru zise sâ sape şi sâ abată apa, să nu treacă prin cetate.
Şi săpară în şapte zile şi abătură apa la uscat, preste câmp. Iară într-o noapte cetăţenii făcură slujbă dumnezeilor lor, iară Alexandru întră pre urma apei, pe dedesuptul cetăţii, şi într-altă noapte aprinseră oraşul. Iară cetăţenii să spăimântară şi deschiseră porţile şi năvăliră călăraşii înlăuntm şi-i tăiară toată noaptea. Iară la zio întră şi Alexandru în cetate cu ostile şi să închinară vavilonenii lui Alexandru şt striga:
- Milostiveşte-tc spre noi, Alexandre-împăratc, că ne închinăm ţie, noi şi cetatea noastră!
Si stânseră focurile şi începură vavilonenii a scoate daruri scumpe lui Alexandru. Şi deschiseră visteriia lui Darie-împărat şi scoaseră doao sute de povări de galbeni, şi scoaseră o mie de cai povodnici ai lui Darie, şi scoaseră o sută de lei cu zgardele dc aur, şi o mie de pardosi şi o sută de bidivii arăpeşti, carii era mai frumoşi decât toţi caii dc pre lume, cu procoviţe sau toluri de mătase. Şi scoaseră o mic dc blide de aur, şi scoaseră 200 de mii de coarne dc inorog ferecate cu aur şi cu pietri scumpe, şi o sută dc potire de aur şi de piiatră de adiamant.
Şi scoaseră plaşca lui Selevchie-împărat, făcută cu ochi de şarpe şi cu mărgăritariu şi cu pietri nestemate; şi scoaseră stema lui Sihan-împăratşi scoaseră masa lui Darie, de sapfir piatră, şi cine şedea la dânsa nu i să mai făcea inima rea. Şi acolo şăzu Alexandru patruzeci de zile şi sâ veseliră machedonenii cu vavilonenii. Iară Darie auzi câ au luat Alexandru Vavilonul şi să umplu de amar şi de jale multă şi zisă:
- Oh, amar miel O, pedepsitul de mine! Cum mă potriviam lui Dumnezeu din ceriu, iară acum nu mă poci potrivi nici unui om, câ mai-micii miei sparseră sila mea. Oh! caînicul de mine, cum mă bucurai în puţină vreme şi mai curând sosi jalea şi amarul, cum să zice: nu iaste bucurie să nu să schimbe cu jale, şi cel ce va lua de la altul cu bucurie, alţii vor lua de la el cu jale. Mai bine sâ mă fie ucis machedonenii, decât să fiiu împărat cu ruşine. Şi multă vreme luară perşii haraciul de la Machedoniia, iară astăzi plătesc cu capetele'.
Şi plângea Darie cu amar. Iară un boiariu vru să-l mângâie şi zise:
-Aşa iaste împărăţiia, ca şi copaciul mare: când cade, mare sunet face. Şi vântul copaciul marc surpă şi-1 sparge. Ci nu te scârbi, împărate, că Alexandru bătutu-ne-au pre noi. Şi noi bate-l-vom pre el, că aşa sânt ostile; că mai avem noi viteji buni între perşii noştri.
Şi acolo sta un boiariu al lui Darie, anume Amvis. Si zise:
- împărate, tu m-ai crescut şi mult bine mi-ai făcut, iară astăzi te văzuiu trist. Şi aşa să ştii, câ voiu să merg la Alexandru, şi-m voiu da capul pentru tine astăzi.
Darie zise:
O, dragul mieu Amvise, de vei face aşa, moartea ta va fi mai cinstită decât viiaţa altora, şi împărăţiia perşilor va fi de la tine si pomeni-se-va numele tău până va fi Persida.
Amvis zise de-i dete şi luo sabia lui Darie, şi-şi puse semn machedonesc şi să apropie de Alexandru. Iară Alexandru era
944
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
945
împlâtoşat şî încoifat şi umbla prin mijlocul oştilor. Iarâ Amvis scoase sabiia şi vru să-l lovească pre Alexandru preste ochi. Şi-1 greşi, de-1 lovi preste coif şi-i tăie coifu şi rase părul ca cu briciul de pre creştet. Şi viu să-l lovească şi a doa oara şi nu putu, că-1 prinseră. Iară Alexandru zise:
- Mă lovi mână machedoncască cu sabie persideascâ. Şi-1 întrebă:
- Omule, de unde eşti, şi al cui eşti, şi cum te chiamă? El zise:
- Eu sânt sluga lui I )arîe-împărat, că de mic m-au crescut, şi m-au miluit şi m-au boierit. Şi eu îl vezuiu trist şi jalnic plângând, iarâ mie mi să făcu milă de jalea lui şi cutezaiu sâ-m dau zilele pentru el, şi am venit să te taiu şi sâ veselescu pre domnul mieu cu moartea ta şi cu a mea. Şi începutul făcuiu, iară Dumnezeu nu vru cum vruiu eu.
Alexandru zise:
- O, făr de minte Amvise, crez, astăzi sânt mort pentru mintea ta şi pentru domnul tău, că te-au durui inima de domnul tău. Iară eu îţ dau zile de la mine şi te ieri, căce făcuşi ce n-au fâcut nici un om de pre pământ. Şi te du la domnul tău Darie şi să-i spui că pre cine îl păzeşte Dumnezeu , îl şi fereşte şi nu-1 poate ucide niminea. Şi să-i spui sâ se închine mie, şi să-m dea haraciu şi oaste pre an şi să şază în pace pre moşiia lui.
Amvis sâ duse la Darie şi-i spuse toate ce făcuse şi ce zisese Alexandru şi cum îi sânt zilele de la Alexandru. Iară Darie plânse mult şî zise:
- Cum va fi voîa lui Dumnezeu, iară eu n-am ce face. Amvis zise:
- împărate, eu astăzi sânt mort de la tine, iară de la Alexandru viu sânt şi cât bine mi-ai făcut mie până astăzi îl plătii cu capul. Şi cât putuiu, eu făcuiu, iară Dumnezeu nu vru cum vruiu eu. Şi de astăzi înainte să mă ierţi, împărate, câ voiu
sâ mă duc la cela cc mi-au dat zile dc la el; şi-l voi sluji de astăzi înainte. Şi mă iartă, împărate.
Iară Darie să umplu de jale şi grăi cătră boiarii lui:
— Cine-ş vrea aduce aminte că va ieşi de la Machedoniia atâta putere? Şi iară grăi: Cine să suie, pogoară-să, si cine sâ smereşte, înahă-sâ. Şi zise lui Amvis: Să spui lui Alexandru, cât au luat, sâ-i fie bine, şi să ne împăcăm; iară cu nu mă voiu închina lui. Că împărat îa împărat nu să închină nici unul, ci unul mort şi altul viu împărăteşte. Iară de nu va vrea aşa, el să mă aştepte, în cincizeci de zile să merg îa el, cu câţi turci mi-au rămas. Şi voiu să aduc şi de la Indiia oaste, de la Por-împărat. Sau îl voiu bate eu, sau mă va bate el şi voiu pieri cu cinste, pre moşiia mea, cu toţi perşii miei.
Amvis îşi luo zioa bună de la Darie si să duse la Alexandru şi sâ închină lui şi-i spuse cc grăi Darie. Alexandru priimi pre Amvis, şi-1 crezu, şi să amestecă cu machedonenii.
Alexandru zise:
— Adevărat, împărat la împărat nu să închină, că împărăţiia mare lucru iaste, ca un munte înalt şi împodobit frumos, cu de toate florile, şi să vede preste toată lumea, şi aşa îi pare omului, că nu sâ va mai pogorâ niciodată. Iară când vine vremea, să pogoară fără de nădejdea lui şi nimic nu să află de el; aşa iaste împărăţiia aceştii lumi deşarte. Alexandru zise: Văzuiu astâ-noapte în vis pre Ieremiia proroc şi-m zise: „Fătul mieu Alexandre, să mergi însuţi sol la Darie. Şi te roagă lui Savaot-Dumnezeu, şi el te va scoate din nevoie."
Si spunea visul boiarilor, lui Potolomeiu, lui Filon şi lui Antioh-voevodul şi zise:
— Sâ ştiţi că voiu să merg sol la Darie. Ei nu-1 lăsară. El zise:
— Merge-voiu, ce va da Dumnezeu. Şi să găti şi zise: Boiari dumneavoastră, de voiu pieri eu acolo, iară voi să tocmiţi
946
[.ITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
CÂRTII £ I'OI'UIARE
147
împărăţiia bine şi frumos şi sâ socotiţi Machedoniia bine şi pre muma mea Olimpiiada.
Iară voevozii plânseră cu jale şi ziseră toţi:
- Mai bine să ne tai capetele noastre decar sâ vedem noi
aşa.
Alexandru zise:
- De va fi voia lui Dumnezeu, nu mă va ucide toată lumea. Şi să sărută cu voevozii şi să duse Alexandru sol la
Darie-împărat.
Darie auzi câ vine sol de la Alexandru şi făcu divan mare, şi-ş tocmi polâţile, şi să arătă luminat solului. Şi şezu în jeţ dc aur, împodobit cu pietri scumpe, şi împrejurul lui sta tot voinici tineri cu făclii aprinse. Şi era împrejurul lui tot îngeri făcuţi de aur şi lumina tocma ca soarele. Şi sădea 12 başi în jeţ de aur, şi era patruzeci de stâlpi de marmură albă ca zăpada.
Şi mersă Alexandru în divan sol şi dete cartea lui Darie şi ceti cartea şi aşa era scris:
„Eu, Alexandru, împărat preste toţi împăraţii şi împărat a toată lumea, cu vrirea lui Dumnezeu, scriiu ţie, Darie-împărat, sănătate. Şi-ţi aduc aminte că ai luat hameiul de Ui tatăl mieu Filip. Şi el muri, iară eu rămăseiu tânăr în scaunul tătâni-mieu. Şi tu vruseşi să mă scoţi de la rnoşiia mea şi trimiteai alţii să fie domni şi împăraţi La Machedoniia. Iară Dumnezeu nu vru cum vruseşi tu, că Dumnezeu conteneşte şi rabdă; iară tu, cum ai contenit, aşa ţi se conteneşte şi ţie astăzi. Iară Dumnezeu m-au făcut împărat pre rnoşiia mea şi încă preste toată lumea. Şi tu ai zis că mă vei aduce legat la tine, iară eu am venit dezlegat. Şi cum ai vrut toate ale trufie să fie ale tale, aşa vor să fie toate ale tale ale mele; şi voiu fi împărat a toată lumea. Şi eu nu sânt aşa nemilostiv cum îţi pare ţie, ci-ţi pleacă inima, şi te închină mie şi-mi trimite haraciu, şi oaste pre an, şi tu împărăteşte în pace şi sănătos pre rnoşiia ta. Iară de nu vei vrea aşa, tu eşti dujman
turcilor tăi şi toţi veţi pieri de sabiia machedonenilor, şi tu cu rea moarte vei muri. Şi te găteşte de războiu acum, până în 15 zile."
I )arîe ceti cartea şi zise:
- Boiari, cinc-şi vrea aduce aminte câ are atâta putere împărăţiia de la Machedoniia?
Alexandru zise căce că sânt toţi ca unul, libovnici şi viteji buni, şî au toţi un cuget şi un cuvânt, şi nu socotesc moartea lor. Iară un izbaş mare zise:
- Căce răspunzi unui împărat mare ca acesta? Alexandru zise:
- Volnic iaste solul să răspunză împăratului. Marele Darie zise:
- Cum te ehîamă? El zise:
- Filon mă chiamâ. Darie zise:
- Filoane, sâ fii aicea până voiu scrie carte la Alexandru. Si fu până seara şi ehiemară pre solul la masă şi şăzu la locul solilor. Şi-i dete un pahar cu vin să bea. Alexandru bău vinul şi băga paharul în pozuiiariu. Şi-i dete şî alt pahar şi-1 băgă în sân. Ei spuseră împăratului cc face solul.
împăratul zise:
- Mai daţi-i şi altul.
Şi-i deterâ şi al treilea pahar şi-1 bău, şi-1 băgă în pozunariu. Şi zise un boiariu:
- Căce faci aşa la masă împărătească, de iai paharele la tine? Alexandru zise:
- l,a împăratul nostru aşa îaste legea solului: până la ai treilea pahar, toate le ia solul.
Darie crezu aceasta. Iară un boiariu ce-1 chiema Candarcus, care mersese la Machedoniia să fie domn, cl sosi la masă şi, cum văzu pre Alexandru, el îl şi cunoscu. Şi mersă la Darie şi zise:
- Să ştii, împărate, că solul iaste însuşi Alexandru.
948
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
949
Darie nu crezu aceia şi iarâ mersă Candarcus şi a doa oara la Darie şi zise:
- împărate, de nu va fi acesia Alexandru, să-m tai capul. Darie prinsă a-i căuta şi zise:
- Filoane, samănâ-te oamenii miei a fî tu Alexandru. Alexandru zise:
- împărate, adevăr că samân cu el, pentru aceia trimite tot pre mine sol.
Darie îl crezu şi să sculară de la masă şi întrară în casă să facă sfat: prinde-l-vor, au ba? Iară Alexandru pricepu câ-1 cunoscură. Şi sădea în poiată singur. Şi lăsă plaşca şi-ş pusă căciulă persidească în cap şi plecă la poartă şi zise:
- Portarilor, ţineţi pahar împărătesc şi deschideţi poarta, că m-au trimis împăratul să chiem voevozii.
Şi deschiseră poarta şi ieşi Alexandru şi mdrsă si la altă poartă şi zise:
- Ţineţi pahar împărătesc şi deschideţi poarta, că m-au trimis împăratul să tocmesc străjile.
Şi-i deschiseră poarta şi ieşi Alexandru; şi mersă şi la a treia poartă şi iară zisă ca şi întâiu. Şi-i deschiseră poarta şi ieşi Alexandru afară. Şi mersă la gazdă şi încăleca pre Ducipal şi fugi toată noaptea şi sosi cu zorile la apa Sinariului; şi aşa era acea apă dc mare şi veniia în toate nopţile cu noroiu şi cu pietri şi cu var. Iară Alexandru dete şi trecu şi găsi de ceia parte pre Filon şi pre Potolomeiu-vuevodul, de aştepta pre Alexandru. Şi să sărutară cu Alexandru şi le povestiia cc au petrecut la Darie.
Iară Darie fiind fără sfat, căută să-l prinzâ pre Alexandru. Si-1 căută prin toate polăţile şî nu-1 găsiră. Şi alergară la poartă şi întrebară. Iară portarii ziseră:
- Venit-au un om şi ne dete pahar împărătesc şi ne zise: „Ţineţi pahar împărătesc şi-m deschideţi poarta, că mă trimisă împăratul să chiem voevozii!" Si l-am lăsat şi s-au dus.
Ei alergară şi la a doao poartă şi iar ziseră aşa. Şi mersără şi la a treia poartă, şi iară ziseră aşa. Şi alergară la gazdă şi întrebară. Gazda zise:
— Venit-au, şi au încălecat şi s-au dus.
Ei să întoarseră la împăratul şi-i spuseră precum au scăpat solul. Iară Darie să umplu dc amar şi de jale şi zise lui Candarcus să-l gonească cu o sută dc voinici până la apa Sinariului, că nu va putea trece. El să duse şi luo o sută de viteji buni cu cai ageri şî—1 goniră toată noaptea, până în zioă. Şi sosiră la apa Sinariului şi văzură pre Alexandru de ceia parte cu voevozii lui. Iară Alexandru zise şi strigă:
— Ce goniţi vântul, că nu-1 veţi prinde! Ci vă duceţi la împăratul vostru şi-1 spuneţi că-i mulţemesc de cinste şi să se gătească dc războiu în 15 zile.
Si să dusă Alexandru la tabăra lui şi Candarcus mersă la Darie şi-i spuse toate ce au fost.
Iară Darie plângea cu marc jale şi zicea:
— Văzurăţi cum ne înşălă feciorul lui Filip, şi scăpă din mâinile noastre? Şi iară zise: Oh, necredincioasă lume, cum te arăţi întâiu dulce şi apoi amară!
Darie scrisă carte la Por-împărat, la Indiia, că era marc şi avea treizeci şi 6 de limbi supt biruinţa lui: „îatâ, eu, Darie, ceainicul, şi jalnicul şi amarnicul de mine, Darie-împărat, scriiu la tine, cinstitul şi marele Por-împărat, tocma cu dumnezeul turcilor şi soarele îndiei. Trimit împârăţiii tale sănătate. Şi doară îţi va fi venit vestea, ce păţim noi de' machedonenii noştri, de feciorul lui Filip; oarecum să lepădă de noi şi luo Apusul tot şi acum venit-au şi la noi. Şi ne-am bătut de doa ori şi sparse sila mea şi-m luo Fghipetul, ierusalimul şi Vavilonul. Ci te rog cu capul plecat până la pământ, să-m dai ajutoriu şi oaste de la îndiia, că pre indiiani nu-i poate bate niminea şi înaintea lor
De — din cauza, de la.
950
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
951
niminea nu poate sta. Ci mă rog să-m dai ajutoriu să mă bat cu el, sau să-l bat, sau să pierim cu cinste pre rnoşiia noastră. Că nu să cade să paţ eu rău lângă tine, frind tu mare şi tare, că nu ştii cum te va duce Dumnezeu şi pre tine într-această lume înşălătoare'. Şi aşa mă rog. "
Por-împărat ceti cartea şi clăti cu capul şi zise:
- Nu îaste bucurie pre lume sâ nu sâ schimbe cu jale. Că Darie oareeând să potriviia lui Dumnezeu, iară astăzi nu să poate potrivi unui om dc pre pământ şi astăzi iaste bătut de mai-micii lui, de machedoneni.
Por-împărat chiemă boiarii Iui şi lc zise:
- Păsaţi de luaţi oastea mea, patru mii dc călăraşi. Şi purceasă ostile ajutoriu Iul Darie. Por le zise:
- Păziţi să-m prindeţi pre feciorul Iui Filip! Si să păziţi: de va da a fugi, sâ-1 goniţi până îl veţi prinde şi sâ-1 aduceţi la mine, că am auzit că iaste cu minte şi înţelept.
Voevozii luară ostile şi să duseră la Darie, iară Darie să veseli şi trimise pre la ostile lut să se strângă. Şi să adunară o mie dc mii de oameni şl purceaseră spre Alexandru.
Iară iudiianii trimiseră iscoade la Alexandru. Iară strejile lui Alexandru prinseră iscoadele şi le duseră la Alexandru. El zise să le ducă pre o măgură înaltă, să vază ostile lui Alexandru şi zisă oştilor să purecazâ Ia războiu, iute şi hrabor. Şi purceaseră ostile tare şi hrabor spre Darie şi iscoadele văzură aciia. Apoi le sloboziră şi sâ dusără şi spuse indiianilor:
- Să ştiţi că Alexandru are oaste foarte tare, şi sânt foarte iuţi, fără samă, şi caii toţi armăsari ca zmeii şi vin tare spre noi, fără frică, şi atâta sânt de mulţi, cât vor fi până la doaozeci de mii dc oaste.
Iară indiianii, dacă auziră aceasta, să spăimântarâ foarte rău şi mergea la războiu fără voia lor, şi cu frică mare.
Iară ostile să loviră foarte tare şi iute, cât sâ făcu praf de nu sâ cunoştea unii din alţii. Şi dete Dumnezeu vânt mare, de suflă praful de pre oşti, de să văzură. Şi începură a sâ tăia cum să taie, toată zîoa. Şi începură indiianii a fugi şi machedonenii a-i tăia. Iarâ Alexandru mergea înţr-o căruţă de aur, adecă într-o cocie şi cu doisprăzece vitiji, şi tăia din căruţă cu spata cie un stânjin şi-i călca cu caii şi zăcea perşii şi indiianii ca znopii.
Iară Darie fugi la Persida.
Alexandru zise lui Filon sâ gonească pre i'ndiiani. Şi strigă sâ nu fugă, ci să se închine. Si deacă să vor închina:
- Să le luaţi caii şi armele, şi să-i slobozi să sc ducă la Indiia. Filon începu a-i goni şi le striga sâ nu fugă, ci să se închine,
că vor pieri toţi. Şi statură indiianii şi să închinară lui Filon, şi le luo caii şi armele, şi zise:
- Păsaţi la Por-împărat şi sa-î ziceţi sâ nu mai dea ajutoriu altuia. Şi sâ ştiţi că eu sânt împărat la Persida.
Şi să duseră la Por şi spuseră ce au păţit, tot. Por să miră mult. Iară Alexandru goniia pre Darie, iară Darie fugiia plângând şi grăind:
- Oh, amar ţie, Darie! Cum te slăviia toată lumea şi tc po-triviiai lui Dumnezeu, iară astăzi fugi şi de machedonenii lâi!
Şi fugiia pre câmpii Persidii. Şi-I ajunseră doi boiari ai lui, pre nume Rasvan şi Candarcus. Şi cum îl ajunseră, aşa îl şi loviră amândoi cu suliţele şi căzu Darie de pre cal jos. Iară ei îl dezbrăcară şi luară tot ce găsiră la el şi-1 lăsară cu puţin suflet. Şi zăcea în pulbere, supt picioarele cailor. Iară Alexandru ajunse acolo, şi-i văzu Darie şi strigă:
- Oh, Alexandre, Alexandre, nu trece şi nu lăsa pre Darie în pulbere zăcând!
Alexandru auzi şi alergă tare. Şi-1 văzu rănit zăcând şi zise:
- Cine eşti tu? El zise:
952
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPULARE
- Eu sânt Darie-împărat, cela ce eram slăvit de toată lumea şi dc toate limbile de oameni. Eu sânt Darie, cela ce să protiviia lui Dumnezeu din ceriu, iară astăzi zac în pulbere, supt picioarele cailor! Eu sânt soarele perşilor, iară astăzi sânt junghiiat de perşii miei! Eu sânt Darie, împăratul a toată lumea, iară astăzi nu mi să prinse nici la moşiia mea să moriu! Ci nu mă lăsa, Alexandre, în pulbere, că nu eşti nemilostiv!
Iară Alexandru descăleca şi-1 pusă în căruţa, adecă în cocia sa cea de aur, şi-1 ştersă cu măhrama, adecă cu basmiaoa lui, şi zise:
- De nu vei muri, cinste mare vei avea!
Alexandru zise să-l aducă lin la Persida cetate. Şi mergea după ostile lui Darie şi striga să nu fugă, ci să se închine, că Darie au pierit. Şi să închinară lui Alexandru. Şi merseră toţi perşii şi machedonenii, cu Alexandru, în cetate la Persida. Şi şăzu în scaunul lui Darie şi-şi puse stema în cap şi luo toiagul lui Darie de aur. Şi perşii merseră toţi de sâ închinară lui Alexandru şi-i ziseră:
- Mulţi ani, Alexandre, împăratul perşilor şi al machedonenilor.
Şi fură perşii cu machedonenii toţi fraţi. Pre Darie îl aduseră cu puţin suflet. Şi văzu pre Alexandru în jeţul lui şi zise:
- Aduceţi pre fata mea Ruxanda.
Şi mersă Ruxanda la tatăl său, şi Darie plânse cu jale şi zise:
- Oh, dragul sufletul mieu, inima mea şi lumina ochilor miei, draga mea Ruxando! Iată că eu aduc ţie bărbat de la Machedoniia, făr de veste şi făr de nădejde; că eu nu cugetam să-ţi fac nunta ta aşa degrabă, ci cu cugetam la nunta ta să chiem toţi craii şi domnii. Iară astăzi câştigaiu ţie bărbat, pre cela ce l-au pus Dumnezeu împărat a toată lumea. Şi la nunta ta mult sânge s-au vărsat, al perşilor şi al machedonenilor. Şi astăzi perşii cu machedonenii înfrăţiră-se, iară eu zic ţie, fata
mea: de astăzi înainte să cinsteşti pre domnul tău, pre Alexandru, cum să cade a cinsti pre împăratul tău şî a toată lumea.
Şi o luo de mână, şi o sărută dulce şi o duse la Alexandru şi zise:
- Ţine Alexandre, pre Ruxanda, sufletul mieu şi inima mea, ţie împărăteasă să-ţi fie, că iaste mult înţeleaptă, frumoasă şi milostivă.
Alexandru se sculă din scaun, şi o luo de mână şi o puse lângă el în jeţ. Şi luo stema din cap şi o pusă în capul ci, şi luo inelul eî şi-1 băgă în degetul lui, şi o sărută dulce şi zise:
- Să ştii, Darie-împarate, că Ruxanda ta îm va fi mie împărăteasă de astăzi înainte, iarâ împărăteasa ta mie mumă îm va fi, în locul Olimpiiadci, până la moartea mea.
Darie grăi:
- Fătul mieu, Alexandre, să împărăteşti sănătos şi cu Dumnezeu, şi cu fiia-mca Ruxanda, iară eu merg astăzi la iad, unde merg toţi, din veac. Iarâ pre Candarcus şi pre Răzvan să-i judeci cum să cade. Şi rămâneţi cu Dumnezeu şi împârăţiţi sănătoşi.
Şi muri Darie-împărat şi să sfârşi. Şi au împărăţii Darie şasezeci de ani şi fu ca când n-ar fi mai fost.
Alexandru petrecu pre Darie până la groapa lui, cu toţi machedonenii şi cu toţi perşii, până îl îngropară, în luna lui avgust, în cincisprezece zile.
Alexandru stătu împărat perşilor şi chiemă pre Candarcus şi pre Răzvan, ceia ce uciscră pre Darie, şi le zise:
- Căce ari ucis pre domnul vostru, care v-au făcut voao mult bine?
Ei grăiră:
- Moartea lui Darie te făcu pre tine împărat perşilor. Alexandru zise:
954
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAIA
CÂRTI! E l'OI'ULARE
955
- Dară eu, un strein, şi nici un bine nu v-am făcut; dară mie cum îm veţi face vreun bine? Şi zise: Spânzuraţi-i! Alexandru iar zise: Blestămat sâ fie cela ce va hrăni ucigătoriul de oameni, şi curva din casă, şi vânzătoriul de cetate!
Alexandru scrise carte la mumă-sa Olimpiiada la Machedoniia şi la dascălul lui, Aristotel:
,J:u, Alexandru, împărat preste toţi împăraţii, scriiu la muma mea Olimpiiada şi la dascălul mieu Aristotel. Sănătate şi viiaţa trimit dumnelorvoastre. Şi acum sânt şapte ani de când n-am trimis noi la voi, nici voi la noi carte, nici de bine, nici dă rău. Şi de aceasta, taste a noastră vina. Ci să iertaţi, că până acum aşa am avut războaie mari, cu toate ţările până Li Persida lui Darie. Şi cu el bătutu-ne-arn de trei ori şi l-am bătut, şi i-am luat împărăţiia. încă şi fata o luai: pentru bunătăţile ei şi pentru frumseţiLe ei, mie împărăteasă să-m fie. Darie muri şi eu sunt astăzi împărat turcilor. Şi să ştiţi că până nu ştiiam dragostea muierii, nu-m mai aduceam aminte de voi, nici unde voiu pieri; iară acum voiu să ştiu şi de viiaţa voastră, cum Lăcuiţi şi cum Liste Machedoniia şi cum auziţi de noi. Şi fiţi sănătoşi."
După aceia deschiseră vistieriile lui Darie şi găsi doaospră-zece turnuri pline de galbeni, şi doaosprâzece case pline de taleri, şi doozed de casc pline de scule de aur şi de pietri scumpe, şi de mărgăritarin de cel mare, şi de coarne de inorog ferecate tot cu aur, şi o mie dc potire de aur, şi o mie de cai hrăniţi, şi o mie de cai provodnici, tot cu ţoluri dc mătasă, şi o mic de cai tot telegari, şi o mic de tei tot cu zgarde de aur, şi zece mii de şoimi, şi zece mii dc gripsori, şi cincizeci de mii de cămile, şi o sută dc mii de catâri, şi o sută de mii dc boi de pluguri, şi zece mii de ogari, şi trei mii dc cotei, şi o mie de mii de mii de oi.
Iară cetatea era tot poleită cu aur şi împodobită cu pietri scumpe, de lumina ca soarele, şi alte multe; care sau câte nu
să ştie, nicî mintea omului nu poate socoti bunătatea lui Darie-împărat. Alexandru ddte aurul şi argintul oştilor şi vocvozilor şi să veseliră machedonenii cu perşii, ca fraţii.
într-o zi să sui Alexandru într-un foişor înalt foarte şi strigă cu glas mare şi zise:
- Să ştiţi, vocvozilor, voi machedonenii or, şi perşilor, şi loată lumea, sâ ştiţi că mă lepăd de dumnezeii elineşti, de Amon şi dc Apolon şi de Spîdon*. Şi eu blestem pre acei dumnezei elineşti şi mă închin lui Savaot-Dumnezeu şi mă închin celuia ce au făcut ceriul şi pământul. Pre acela slăvesc, ce odihneşte pre heruvimi şi-1 slăvesc serafimii. Şi eu pic acela slăvesc de aicea înainte, şi voi toţi să crddeţi într-aceia.
Şi sparseră toţi dumnezeii elineşti şi-i băgă în foc, şi lc zise:
- De sânteţi voi dumnezei, ieşiţi din foc să vă slăvesc! Iară nici unul nu putea ieşi, ci arseră toţi şi sâ făcură cenuşă.
Iară zisă Alexandru tuturor oştilor:
- Voi toţi, voinicilor, hrăniţi-vă caii bine de acum într-un an, şi să vă dregeţi armele şi să beţi, să mâncaţi şi să vă veseliţi.
Şi şăzu acolo un an cu împărăteasa lui Ruxanda şi împăraţirâ bine, şi dulce, şi frumos, cu toţi machedonenii şi râmlenii şi cu eghiptenii şi cu perşii şi fură toţi fraţi în pustie. Şi acolo pusă împărat turcilor pic Filon, la Persida. Şi striga sâ se gătească dc războiu şi de cale îndelungată şi mână pre la toate ţările, să vie toţi craii şi voevozii cu ostile la Persida cetate. Iară Alexandru să găti de războiu cu toate ostile.
'Spidon - formă alterată: Poseidon.
CARTELE POPUIARE
ISTORIA TROADEI
ÎMPĂRĂŢÂIA LUI PRIIAM, ÎMPĂRATUL TROADEI CETĂŢII CEII MARI
GIAVA 69
Cându au fost împărâţâiid Ia Irusalim marele David1 proroc, pre aceia vreme au fost împărâţind la cetare Troada un împărat elen ce I-au fost chemând pre anume Priiamu, feciorul lui Eaomidont. Iară împăratul Priiam au fostu avându împărăteasă pre o muiare anume Ecaviia2, cc era fată Iui Chisâu-împăratul. Ş-au avutu Priiam-împărat cu împăratiasa Un împreună cucon la tinereţă, iară când au fostu apoi spre bătrâneţele lor, purceasă împărăteasa iarăş grea cu făt. Iar într-o noapte visă împărătiasa Ecaviia foarte un visu groaznic şi ciudaru, adecă văzusă unde i-au ieşit den naştere un tăciune aprinsu şi s-au aprins dentr-accl tăciune toată ectatia Troada ş-au arsu până în pământu de împreună cu toate satele câte au fostu preupregiurul Troadci. Şi aceasta totu împărătiasa ascunde, ce spusă [numai] împăratului Priiam şi să miră împăratul şi cu împărătiasa. Mult gândiia şi să mira pentru aceasta, şi să sfătuiră amândoi să cheme pre toţ filosofii elineşti şi pre toţi vrăjitorii, să-i întrebe pentr-aceasta, să vază cum li să va arăta. Şi cheamă împăratul Priiam pre toţ filosofii, şi pre toţ vrăjitorii, şi pre toţ văzătorii de stele şi i-au întrebatu pentr-acestu lucru, să ştie: ce poate hi? Iar acei filosofi toţi i-au
zâs: „Împărate, daca va naşte acesta pruncu, sau să-l omorâţi, sau să-l trimit să-l lepede în codri, să-l mănânce nescare gadene, câ acel ficior nice un bine nu va să facă cetăţii Troadci".
Iar preste puţine zale veni vrernia de născu pruncul. Şi daca născu, era pruncul frumos şi iscusâtu, cât era lucru mare. Iară maica nu să indura să-l omoară, unde l-au văzut asca frumuşel şl iscusâtu, ci zisă să-l lepede, sâ uu-i vadză de moarte. Iară Priiam-împărat au datu pre o slugă a sa să margă să-l lăpede în pustiiţi, să-l mănânce gadene. Iară acea slugă a lui Priiam-împărat au luatu pruncul şi s-au dus cu dânsul şi I-au pus suptu o tufă deasă, ca sâ nu-1 ardzâ soarele. Că lui încă i să făcusă milă de un bâiatu ca acela. Şi l-au lăsat şi s-au dus dc au spus împăratului Priiam. Iară în urma aceia, au nemerit acolea nişte păcurari cu nişte oi şi audzâră pre pruncu unde plângia supt acea tufă, şi căutară să vadză ce iaste. Si numai cc dederă asupra cuconului şi multu sâ mirară. Şi daca-1 vădzurâ atâta frumuşel şi curâţăl, s-au vorovitu ei în de ei să nu-1 lasă să piară, şi l-au luat acei păstori şi i-au pus numele Pariju3, si l-au dus la un satu şi l-au datu pre mâna unii maice, şi l-au aplecat şi l-au crescut până l-au făcut voinic de I 5 ani. Iară acia muiare era săracă, ce gândi să margă la împăratul, sâ închine pre Parij şi să spuie cum l-au găsit nişte păcurari şi l-au adus pruncu mieu şi ea l-au crescut.
Şi aşea au mârsu Ia împăratul ş-au spus de totu. Iară împăratul chemă pre împărătiasa şi-i spusă de aceasta; şi-ntrebară pre acea muiare, pre ce vreme i I-au adus acei păstori. Iară ea spusă cu dircpml şi socotiră câ iaste ficiorul lor, cel lepădatu. Şi trimisă împăratul cum mai de sârgu şi l-au adus înaintia împăratului şi împârătesăi şi-1 vădzură aşea frumos şi iscusâtu, căsămăna bine tătânc-sâu, lui Priiamu-împăratşi-1 cunoscură că iaste fiiu den trupul lor şi foarte li-au părui bine şi l-au hiat în curţile împăratului, în cetatea Troadci. Şi-1 îmbrăcară cu
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CÂRŢU E POPULARE
959
haine împărăteşti, ca pre un ficior a lor, ce era şi el ca şi ceialalţi şi-i pusără numele Alexandru Parij.
Iară Pariju, dac-au încăput Ia bine şi la milă, s-au făcutu mai de-a firea şi mai frumos decât toţi fraţii lui, câţ avea4.
Şi-1 ţânea tată-său şi tmâ-sa mai bine decât pre ceiaial ţi. Iară Alexandru Pariju, dacă luă voie de la tată-său, nu băga samă pre nime. Cc cându au fostu odănâoară, s-au luam a să prici den cuvinte cu altu frate al său, şi l-au lovit cu angiarul şi în loc l-au omorât. Şi îndată au pribigit de la tată-său şi ducându-se în ţara Mazistra, la Menelau-împărat, având şi câţiva oameni dc ai lui luaţi cu dânsul. Şi-I ţine împăratul. Iară împăratul Menelau, daca l-au vădzut om de-a hirea, şi cu câtăva samă de oameni dupâ dânsu ş-au oblicim că iaste ficiorul lui Priiam-împărat, foarte i-au părutu bine şi l-au priimit bucuros. Şi-1 ţânea prea la cinste mare, ca pre un ficior de împărat. Şi era de toată credinţa în casa lui Menelau-împâratu. Ş-au fost câtăva vreme într-acea ţară, acolo, la acel împărat. Iară tatâ-său, Prii am-împăratu, şi maică-sa împărătiasa s-au fost aprindzându de dorul lui şi i-au tot fost trimiţind cărţi în toată vremea sâ margă, să nu facă într-alt chip.
Iară Alexandru Parij are hi mărsu la tată-său, ce nu putea, că apucasă de sâ îndrăgisă cu împărătiasa lui Menelau-împaram, pre anume Elena, fata fui Tindarcu-împărat, că era mai frumoasă decâtu toate muierile den lume, câ unde o vedeai, părca-ţ că iaste zugrăvită, cum spun la istorii.
Iară când au fost odată, Menelau-îm parat s-au gătitu să margă la CrimA c-au fost avându elenii sărbătoare; şi s-au fostu strângându toţ domnii eleneşti şi toţ craii ş-au fost făcând într-un an o dată jirtfă lui Dios dumnedzău. Deci, cându au venit vremia aceia, s-au gărit şi Menelau-împăratu şi s-au dus şi el acolo, la Critu, unde au fost acel bulcîu elenescu, cum le-au fostu obicina bozilor loru. Iară daca s-au dus Menelau la Crit, au lăsat învăţătură pre urmă, la împărătiasa lui, la Elena, sâ-i
foarte fie aminte de acel ficiorii de împărat, adecă de Alexandru Parij, să înveţe stolnicii şi paharnicii să nu-i lipsască nemică, nici lui, nice oamenilor săi, până cându va veni şi el de la Critu. Iară daca s-au dus Menelau, iară Alexandru Pariju şi cu Elena, împărătiasa lui Menelau, ş-au găsitu vremia şi ş-au început a-ş arăta dragostile unui cătră altu. Şi nu putea unul să fie fără alalt nice un ceas, căce că-i câdzusă dragu şi Parij împârâtiasăi, că era tânăr şi foarte frumos si el şi om arătătoriu şi cu chip, cât nu era lesne om la chip, cum era Alexandru Pariju. Şi sâ voroviră amândoi şi ş-au strânsu Elena împărătiasa toate zcstrile câte avea de la tată-său şi tot ce-au fostu mai bun şi mai scumpu în casa lui Menelau-împârat. Ş-au împlut o catargă de toată avuţiia ş-au întratu şi Elena insăş, al cincea, cu patru fete; ş-au întratu şi Alexandru Parij cu toţ oamenii săi.
Şi purceasă pre mare şi mergea catarga iute ca o săgeată.
Şi nu vru Alexandru Parij să ţie calea direptu, să margă la Troada, la tată-său, că să temea să nu să ia după dânsul şi să-1 agiungă de pre urmă; ce au năzuit la cetate, la Sindona6, la Protea, împăratul Eghipetului, ca pentru să-ş piardză urma. Şi î-au fostu a trece pre la cetatea Einichiii şi l-au apucat acolo furtune mari, cât cu capul li s-au cumpănit. Şi dc acolo au încungiurat până au dat în obârşiia apei Nilului. Şi era acolo o capişte făcută de împăraţii eleneşti întru numele lui lraclcu7 dumnedzău. Şi atâta credea cu toată inema eghiptenii într-acel dumnedzău, cât făcusără legătură marc: cineş va fi vinovat, cât de mare, şi să fie şi de moarte, şi, numai de va scăpa, să să atingă de acea capişte a lui Iracleu dumnedzău, sâ hie iertam de toate răutăţile ce va fi făcut. Iară Alexandru numai cât au sosât acolo, au şi ieşît la margeni ş-au apucat de au întrat într-acea capişte, împreună cu împărătiasa Elena şi cu fetele ei, şi cu toată avuţiia lor. Iar oamenii lui Alexandru Pariju s-au scârbitu toţ pentru aceasta ce au făcut de au luatu pre împărătiasa lui Menelau şi-i dzâsără:
960
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALĂ
CĂRŢILE POPUIARE
961
- De pre aici înainte fă-te cc ti-i şti, că noi cu tine nu vom mai merge sâ ne punemu capetele pentru faptele tale.
Şi l-au părăsâtu toţ şi l-au lăsat însuş numai cu împărătiasa şi cu fetele, şi s-au dus. Şi prinsă de veste şi împăratul Eghipetului ş-au şi trimisu acolo, la acea capişte, ş-au luat pre Parîju şi pre Elena şi î-ati dus la împăratul Eghipetului. Iară împărarul începu a întreba pre Alexandru pentru Ileana: cumu-i de rând, şi unde o duce şi dc unde o au luatu? Iară Alexandru începu a-ş da sama încâlcim şi, cum nu i să prindea, că-i părea că nu ştie împăratul. Iară împăratului i-au fostu spus oamenii lui Alexandru de tot, cum au fostu şi dzâsă cătră Parîju cu manie multă:
-Pre puterea marilor dumnezâi, că de n-am avea giurâmântu şi legătură cum avem, câ cine va fî vinovat şi va scăpa în biserica fui Iracleu dumnedzău, să nu-i mai facem nimica, mare munci şi mare cazne, cc-aş face până la moarte pentru vicleşugul ce-ai făcut acelui împărat. Câ el ti-au priimitu cu păine şi cu cinste mare la casa Iui, iară tu i-ai luatu muiarea şi avuţiia, ş-ai fugii ca un prilestcţu. Ce iată, că-ţ dzâcu: să te duci den olatul ţărăi mele, să nu te mai sâmţu că mai eşti aicea, câ-m voiu trece peste giurămănt şi-m voiu pune sufletul cu tine.
Iară Alexandru Parij într-aceia ceas ş-au luatu pre Elena şi tot ce-au mai fost ş-au întrat în catargă şi s-au dus tocma la Troada, la tată-său Priiam-împărat şi [a maică-sa Ecaviia. Şi daca vădzură pre fiiu-său Alexandru şi daca vădzură şi pre nora loru, pre Elena, atâta frumoasă şi îscusâtâ, cât nu mai era alta ca dânsa, foarte li-au păru tu bine; şi scoasărâ toată avuţiia câtă luasă Elena de la Menelau-împăratu. Şi daca-au vădzut Priiam atâta avuţie, foarte i-au părut bine şi feecrâ vesălij şi [aljte fericii multe. Şi nu putea pricepe Priiam-împăram că nu i-au adus fiiu-său Alexandru bucurie, ce i-au fost [a]dus foc cetăţii Troadei şi perire tuturor troadenilor, cum veţi audzâ mai nainte!
Iară Menelau-împârat, dacă s-au întorsu dc la Critu şi vădzu de totu ce i-au făcut Pariju, cum i-au luat muiarea şi i-au luatu avuţâia, şi i-au făcut atâta ruşine dc cătrâ toţ împăraţii şi de cătră toţ craii, de ciudă, ş-au spartu văşmintele de la pieptu până în poale şi nu putea să sâ aşeadzâ ia un loc. Ş-au şi trimis mai dc sârgu la Tindareu împărat şi sosî şi Tindareu şi vădzu şi el aceasta poznă ce i-au făcut Parij, şi plânsără amândoi foarte multu. Şi s-au sculat Tindareu, tatăl Elenei, şi cu Menelau-împărat, ş-au mărsu amândoi pre la toţ domnii şi craii eleneşfi, plângându cu amar şi olecăndu-să şi cădzându cu feţele la pământu înaintea tor şi jeluindu-să de ruşine şi poznă care le-au făcut Alexandru Parij, ficiorul lut Priiam-împărat dc la Troada. Şi li-au adus aminte cum s-au giurat craii eleneşti toţ, la nunta Ileanii, că dc sâ va scula cineva fârâ veste să o apuce să o ia cu sala, să saie toţ craii şi domnii cu totul pentru voia lui Tindarcu-împărat şi pentru voia lui Menelau; căce că mulţi au fostu luptându-să pentru Ileana, să o ia, unde au fost aşea prea vednică de frumoasă. Şi dacaaud/ârâ toţ domnii [elene]şti şi toţ împăraţii, şi tot craii, şi mici şi mari, ş-adusâră aminte de giurământul carele au fostu făcut pentru Ileana şi cum s-au adeverit să saie toţ pentru voia lui Tindareu ş-a lui Menelau, şi începură a-ş da ştire unul altuia, şi scriia cărţi să hie toţ gata. Şi să gătiră toţ domnii eleneşti, şi era numai dc purces să sâ strângă la un loc. Şi dzâsără sâ trimită carte la Troada. Şi scrie şi Tindareu, tatăl Elenii, şi cu Menelau-împăratul, Elenii, şi să scrie dc la toţ împăraţii, şi domnii, şi craii eleneşti şi sâ o trimită acea carte cu un sol, şi să-i dzâcă lui Priiam-împărat să trimită pre Ileana şi cu toată avuţiia ce-au luatu, şi sâ vie ia împâratu-ş. Şi să nu să potrivascâ Priiam-împăratu fiiu-său, lui Alexandru Parij, şi sâ nu mai fie oşti şi războaie pentru o muiare. Iară de nu vor vrea sâ o trimită cu pace, să ştie că toţ elenii cu totul sântu gata să margă asupra Troadei.
962
LITERATURA ROMANA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
963
Si scrisă Tindareu-împărat, tatăl Elenii, carte lui Priiam-împăratti si scrisă de la Menelau, bărbatul Elenii, şi de la toţ domnii şi craii eleneşti, dc tot, cumu-i învăţasâ acei domni eleneşti. S-au scris şi Clitemnistra, sora Ilcanii, carte la soru-sa Ileana: ce-au făcut şi ce-au lucram? Şi trimisără cu cărţile soli pre Agamcmnon, cumnatul Elenii, bărbatul Clitemnistrci. Şi trimăsărâ şi pre Odiseiu; şi veniră cu cărţile de la Tindareu-împârat, şi de la Mcnelau-împăratu, şi de la toţ domnii şi craii eleneşti, şi intrară în cetatea Troadei şi să închinară lui Priiam-împărat şi împărătesăi lui, şi dederă cărţile domnilor eleneşti. Iarâ Ileana, muiarea lui Menelau, şedea alăturea cu Alexandru Pariju, lângă tată-său Priiam, ca să o vadză mai bine solii lui Menelau. Şi daca dederă cărţile lui Priiam, dede Agamemnon cartea Ileanii [de]la soru-sa Clitemnistra şi o ceti şi râsâ şi nemicâ în samă nu băgă.
Iară Priiam-împăratu ceti cărţile de la toţ împăraţii şi craii eleneşti şi dzâsă:
- De vor vrea să vie, vie sănătoşi, numai de nu să vor căi; iară pe Ileana nu o vom da odânăoară cu capul.
Şi ieşi solii cu acel râspunsu, şi să dusârâ la Tîndareu şi la Menelau, şi spusără de toate ce-au vădzut şi ce li-au zâs. Şi iarâ sâ împlură de amar şi dc scârbă. Trimasă [de] iznoavâ iarăşi elenilor, cum n-au băgatu samă cărţili. Şi strângându-să toţ, au zâs că [vor] merge, numai să nu să căiască, că el nu-i bagă samă, nice poartă grijia lor.
Iară daca audzâră elenii, toţ domnii, şi craii, şi toţ boiarii şi vitejii elenişti s-au strânsu cu totul şi începură a veni toţ den toate părţile, şi de pre apă, şi de pre uscam, şi să strângea la Miziftra, în ţara lui Menelau, de unde luasâ pre Ileana, şi veniră oşti multe den multe ţări şi cetăţ: de la Atina, şi dc la Evropa, şi dc la Tetaliia, şi de la Elada, şi dc ]a tot Apusul. Şi s-au strânsu domni mulţi şi de pren ostroave, de la Rodos, de la Itachiia, dc la Salamina, de la Critu, dc la Argos, de la Corintu şi de la
alte ostroave multe. Si daca s-au strânsu toţi la un loc, aceştia crai elineşti, cineş cu osiile sale, sâ strânsără nişte oameni toarte mulţi şi să fece o oaste prea mare şi groaznică. Că era tot oameni viteji elenii şi îmbrăcat tot în hieru, cu platoşe şi cu coifuri, ca unul. Şi era şi den cei viteji mari şi aleşi, marele Ahileu, craiu de Ia cetatea de la Ftiia şi de la Fersala. Şi venisă numai Aliiieu-craiu sângur cu 8 catarge. Şi daca s-au strânsu ostile la un loc, era mulţi, ca frundza şi ca iarba.
Şi fecerâ sâbor şi sfatu toţ împăraţii şî toţ domnii, pre cine vor pune să hie împărat mai marc preste oşti, preste toate. Şi aflarâ cu toţii să puie mai-marc preste oşti pre Agamemnon, pre fratele lui Menelau-împărat. Şi-1 pusără cu toţii să hie mai-mare oştilor tuturor. Şi iarăşi să sfătuiră să lovască îmăîu târgurile Troadei, şi satele sâ le ardză şi să le prade, şi sâ ia de pre la dânsa toate dobitoacele şi toate bucatele, să le hie oştilor eleneşti dc mâneam de agiunsu. Şi socotiră că de vor lovi, întăiu sâ prade ţara troadenilor, să o spargă şi să o prade. Ei vor slăbi multu pre Priiam-împăratu cu cetăţenii. Şi cum făcură acela sfatu, cum au si ales pre vitiazul Ahileu şi cu alţi viteji elineşti, mulţi, şi cu oşti multe. Şi cum s-au dus, cum au început a prăda ţara lui Priiam-împarat, şi a o robi şi a tăia-1. Şi fece vitiazul Ahileu foarte o pacoste mare în toată ţara Troadei şi, pre unde au cuprinsu, tot au făcut pământu. Şi adusără la ostile elineşti plian multu foarte şi de alte daruri [cc] trebuie oştii, să hie de bucate. Şi adusără şi robi mulţi, fără număr.
Şi iarâ să sfătuiră cum vor face doară vruntr-un chip să dobândiască cetatea Troada cea mare, ce era în toată lumea vestită şi-i mergea vestea de avută, care era plină de visterii cu aur şi cu alte lucruri scumpe. Aşijderea ca pentru doară are putea dobândi să scoată pre Elena şî să prindză pre Alexandru Pariju să să scumpere ruşinea şî nalgiosul carele au făcut lui Menelau-împărat şi tuturor crailor şi domnilor eleneşti. Şi purecasără elenii cu toţii şi cu toată puterea lor să margă la
EITEKATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPUIARE
965
Troada. Şi daca sosâră în câmpii Troadei, cât să vedea cetatea, sâ aşedzară ostile elineşti şi sâ râvărsară preste câmpi, cât nu le rnai încăpea câmpii Troadci. Iară împăratul Priiam den Troada şi cu toţ domnii săi, daca vădzură atâta grcime de oaste elenească ce era şi unde căuta preste oaste, ei sclipiia ca ghiaţa, că toţ era îmbrăcaţi în hicr, ca unul!
Iară troadenii să spâriiară foarte tău. Şi într-aceia au venit oameni de pren ţara lui Priiam şi-i spusâră cum au lovitu vitiazul Afiileu cu o samă de oşti eleneşti, de au arsu ş-au prâdatu cât ş-au pututu cuprinde: târguri şi sate. Şi i-au tăiat, şi i-au robit, cât nu s-au ales ncmică de dânşii, şi s-au pustiit acea parte dc tară. Iară Priiam-împăratu şi de-aceasta încă ş-au făcut voia rea ş-au şi trimis spre Răsărit, pre nişte domni ai săi, să-i aducă oşti multe într-agiutoriu, cu lefe mari. Şi s-au dus acei domni spre Răsărit şi strânsără şi ei oşti mari şi grele foarte, de pre la toţ împăraţii Răsăritului. Şi sosâră Ia Troada şi-ş dederă ştire unii altora să hie gata de războiţi preste 12 d/âle. Şi daca s-au împlutu acele 12 dzâle, începură ostile a să lovi şi a-ş da război unii la alţii foarte vârtos şi de aproape. Şi sâ bătea în toate dzâle una ea-laltă. Şi pieriia şi de unii, şi dc alţii şi nu să putea înfrânge, câ era viteji buni şi la cetatea Troadei. Şi în toate dzâle pieriia voinicii cei scumpi şl viteji pentru spurcata Elena. Iară într-o dzî, au fostu şedzând Priiam-împărat sus, în polimariul cetăţii; şi lângă dânsu au fost şedzând fiiu-său Alexandru Parij, alăturatu Ileana. Şi i-au fost prâvind toate ostile eleneşti, şi toţ împăraţii, şi toţ domnii, şi craii cum şedea Elena lipită de Alexandru şi arăta cu degetul spre eleni şi dzâcea: - Iată, cela-i tătă-mieu, Tindareu, şi cela iaste bărbatul mieu, Menelau; cclalaltu iaste cumnatu-miu Agamemnon. Şi pre toţ domnii şi craii le dzâcea pre nume şi-i arăta bărbatului ci, lui Alexandru, şi socru-său, lui Priiam-împărat. Şi făcea Pariju şi cu Ileana râsu de Menelau-împârat şi de toţ domnii eleneşti. Iară Mcnelau-împărat, de ruşine, să mira ce să va face,
ce să cumpăniia sâ-ş facă samă, şi el, şi tatăl Elenii, Tindareu-împăratu. Iară elenii, vădzând lacrămile lui Menelau ş-a lui Tindareu şi câtă ruşine le făcea şî lor spurcata Ileana, nu mai putură suferi, ce să sfătuiră cu toţii să le dea năvală, sau sâ taie pre toată oastea Troadei, sau sâ piară elenii cu toţii.
Şi sâ gătă marele şi vitiazul Ahileu, carele era temeiul vitejilor eleneşti; şi să încinsă cu armele lui şi era îmbrăcat tot cu hier peste tot. Şi ş-au luatu pavăţa şi suleţa lui cea minunată ce-au fost prisne de mischiu. Şi ieşi înainte în fruntea oştilor elineşti şi le dzisă:
- .Sâ fte toţ gata de războiţi.
Iară den Troada n-au ieşit ficiorul împăratului Priiam, c-au ieşim Ahileu cu sâne în frunte oştilor. Nu s-au putut răbda, cc s-au cerşut la tată-său sâ-1 lase sâ-1 chiemi pre acela ficioru a împăratului, pre nume Ector, mai mic decât Alexandru Parij şi foarte vitiaz bun. Iară tată-său nu vru să-l lasă afară den cetate, ce-i dzâsă:
- Are cine să bate cu elenii.
Şi le dide vitiazul Ahileu cu elenii foarte războiu tare şi iute, şi să amestecară ostile, şt începură a să tăia de demeneaţă şi ţinură până în sară. Iară vitiazul Ahileu întră pren mijlocul troadenilor, ca un leu înfocat, şi-i tăia fără milă. Şi-i tăiară elenii pre troadeni, cât n-au rămas ni a patra parte. Şi câţi mai scăpară să închisară în cetate Troadci şi nu mai cutcdza sâ iasă den cetate să să mai lovască cu elenii. Şi să arătară elenii foarte groznici cătră troadeni. Şi sâ veseliră elenii mult, şi sâsămeţirâ vădzând c-au tăiat atâtea troadeni. Şi sta ostile eleneşti pregiur cetatea Troadei. Iară troadenii prăviia de pre zidiurile cetăţii şi nu cutcdza sâ iasă den cetate, că vedea cumu dzacu troadenii toţi ca butucii. Şi striga elenii:
- Ieşiţi, muierilor, den cetate ca să ne lovim, nu şedeţi închişi.
966
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
CĂRŢILE POPUIARE
967
Iară pre aceia vrime era în ostile eleneşti un priiaten mare a lui Ahileu vitiazul şi-1 chema pre anume Palamid. Şi era foarte un filosofu mare Palamid şi dascăl, cât nu mai era altul întru toate împărăţiile eleneşti, cum era acela. Şi toţi împăraţii şi domnii întreba de dânsul sfatu şi-1 ţinea la cinste mare foarte, cât nu mai era altul ca dânsu. Iară un domnu a lui Agamernnon-îm parat, carele-1 puseră toţi craii şi toate ostile să le hie împăratu - şi chema pre acel domnu Odisău - vădzând pre împăratul şi pre toţ domnii câ ţinea la cinste marc pre acel filosofu, pre Palamid, carele era priiaten mare şi iubim vitiazului Ahileu, nu-1 iubiia, ce-i purta mânie căce-1 socotiia cu cinste mare toţi. Şi nu putea să-i strâce nemică pentru Ahileu, priiatenul lui Palamid. Ce tot i-au fost păscând prilejul.
Iară Priiam, împăratul Troadei, au mai trimis la Răsărit iară cu lefe mari şi adusără oşti câte-i era voia. Şi mai strânsă şi de pren ţara lui. Şi era în cetatea Troadei 50 de mii de viteji tot aleşi. Şi daca s-au strânsu ostile lui Priiam, s-au depărtat elenii de cetatea Troadei, la loc limpede. Şi-ş dederă ştire să hie gata de războiu a doa dzâ, în câmpii Troadei. Atunci au ieşitu şi viteazul Ector, ficiorul lui Priiam den Troada. Şi era tânăr şî frumos ca un înger. Şi s-au împlătoşatu tot în hîcru şi ş-au pus coiful în cap şi ş-au încinsu armele cile dc mult preţ; şi ş-au luatu cei 50 de mii de viteji den cetate şi s-au dus la oşti unde era strânsă, în câmpii Troadei.
Iară împăratul elinescu Agamemnon chemă pre Ahileu şi-1 pusă sâ hie hatman oştilor şi toţi să asculte de dânsu ca de un vitiazu. Şi l-au irimis cu ostile unde era şi ostile troadenilor, să să mai lovască cu dânşii. Iară împăratul cu câteva oşti sta în prejma cetăţii, că să temea că va fugi cândai Priiam şi cu toată casa lui, şi vor lua şi pre Ileana cu dânşii. Iară Ahileu-craiu, daca-1 pusără mai-mare oştilor, au luatu ostile eleneşti şi pre Palamid filosoful cu dânsu, că foarte-i era drag şî nu putea un
ceas fără dânsu. Şi s-au dus unde era oşrile troadenilor. Atunci să vădzură ostile bine. Şi-ş tocmi vitiazul Ahileu elenii săi. Iară vitiazul Ector-împărat încă ş-au tocmit ostile sale. Şi începură a să hărăţi. Şi periia câte un troadian şi periia şi câte un elen. Şi începură a să îngloti şi săgeta unii pre alalţi. Şi să ciucniia în săbii şi nu putea înfrânge nice unii, nice alţii. Iară vitiazul Ahileu îmbla pren oşti şi şi-i îndemna pre eleni să hie viteji şi sâ nu-şi gândiascâ. Iară vetiazul Ectoru-împăratu încă îmbla în fruntea oştilor sale şi lumina cu armele încinsu, ca un luceafăr, şi-şi învăţa ostile şi vitejii săi. Şi-şi mai dederă războiu şi nu putură elenii sâ-i mai mişce den loc pre troadeni, că nu să da ncmică. Şi să bătură într-acea zâ, ş-a doa zâ, şi a treia dzâ, şi nice putea birui unii, nice alţii. Şi sta ostile pre loc, cât să vedea!
Iară Odisău, domnul lui Agamemnon-înipăratu, atunci ş-au găsât vrimea ş-au pârât câtrâ împăratul pre Palamidu filosoful şi pre Ahileu vitiazul şi dzâsă:
- Să ştii, împăraie, că nu iaste într-ah chip, ce Ahileu au luat cu sâne pre Palamid filosoful şi altă taină n-au. Ce lc iaste sfatul să facă tocmală amândoi, cu toate ostile şi să rădice pre Ahileu-împârat şi vei vedea, când să vor întoarce, de nu va hi aşea. Iară împăratul Agamemnon au credzut acesta cuvântu a lui Odisău, că va fi aşea. Ş-au şi trimis de sârgu la Ahileu, să vie cu toate ostile înapoi, pre aproape de cetate. Iară vitiazul Ahileu, dac-au vădzut poronca împăratului, s-au şi învârtejit cu ostile la cetate, la Troada. Iară vitiazul Ector încă ş-au mărsu la Troada, cu troadenii lui.
Şi dac-au venit Ahileu şi cu Palamid cu ostile, iarâ împăratul au chemat pre Palamidu filosoful la sâne, în taină, ca să-1 întrebe de nescarc sfaturi, cum au fost voia împăratului şi să nu ştie Ahileu. Şi cum s-au despărţim de priiatenul său, de Ahileu, atâta i-au şi mâneam pizma şi capul, câ numai cum au mărsu la împăratul Agamemnon, cum i-au şi aruncat vina
968 LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CĂRŢILE POPULARE
969
că iaste amestecătoriu de împărăţii şi cum va să vicleniască pre eleni să-i dea, cu vicleşug, pre mânule troadenilor. Si în loc dzâsă împăratul:
- Să-l omoară cu pietri, ca pre un viclian dc oşti şi de împărăţie.
Şi-1 scoasără la pierdzare, cum fu cuvântul împăratului. Iară Palamidu filosoful dzâsă numai atâta:
- O, ocainică direptate, cum ai perit de pre lume! Şi să gătia mie moarte pentru tine!
Şi acolo au ucis pre Palamidu filosoful cu pietri! Şi fece foarte o pagubă marc împăratul întru toate ostile eleneşti pentru Palamidu filosoful.
Acesta au scornim cumpcnele cu dramurile; acesta au aflat la canea elinească 16 slove: a, v, g, d, e, i, c, 1, m, n, o, p, r, s, t, u. Iară altu filosofii, ce l-au chemat Cadmu, au izvodit şi acela trei slove: th, f, h.
Iară altu filosofii, ce l-au chemat Simonidu, au aflat doaă slove: i, u).
Altu filosofii, ce l-au chemat Epiharmu, au izvodit trei slove: z, x, ps. Şi s-au făcut toate 24 de slove, carele suntu la carte eleniască de triabă şi este şi la carte sârbască. Iară cele mai multe ce sântu la sârbi, li-au izvodit Chirila, de la Palestina, când i-au dzâs îngerul să margă în Ţara Iiulgaru[lui], cum spune la istorii.8
Iară marele şi viteazul Ahileu dac-au oblicit c-au omorât împăratul pre Palamidu filosoful, pre priiatenul cel credincios, au plânsu cu amaru şi s-au mâhnitu. Şi să mânie pre toate ostile eleneşti. Şi s-au ales deoparte cu oamenii Iui şi cu acele 50 de catarge a sale şi n-au vrut să să mai amestece cu ostile elinilor. Ce jeliia pre filosoful Palamid, pre priiatenul cel iubit al său. Iară troadenii, daca-au oblicit că s-au mâniat Ahileu pre eleni şi s-au osâbit de dânşii şi la războiu nu va să iasă, să bucurară şi le foarte păru bine, şi să îmbărbătară ş-au şi ieşit viteazul Kctor
cu toţi troadeiiii lui, şi-i întăriîa cu cuvântul, şi-i îndemna să fie îndrăzneţ şi hrăbori. Şi-ş tocmi ostile ca un împărat şi sâ loviră [cu] elenii. Şi-i lua Ector vitiazul în hiula calului, şi-i tăia ca pre nişte brusturi, înt'-îmbe mânule. Si începură troadenii a lăia pre eleni foarte vârtos şi pica elenii cum pică nişte spicuri, cându lc bate piatra. Şi să îndirepiarâ iroadeuis ş lăia pre eleni si s-au cutremurat toţ împăraţii eleneşti. Şi periră mulţi dentru eleni, cât nu mai avea număr. Iară vitiazul Ector î-au prea apăsatu pre clcnî cu nstile sale şi i-au gonii de lângă cetatea Troadei 40 de mili, de era lucru mare să prăvască neştine pre Ector, cât era de tânăr, şi de iscusât, şi de frumos şi cc vitejie marc arăta pre mijlocul oştilor, că arăta ca soarele pren miori. Şi să întoarsă Ectoru cu ostile înapoi, la cetate, la Troada. Şi era foarte vesăli toţi troadenii.
Iară pre după aceia, dă câte ori veniia elenii spre troadeni, tutu-i înfrângea Ectoru şi-i ducea, totu tăindu-i, înapoi, până la tabăra lor. Iară elenii să spăriiară rău şi vădzură că s-au osândit pentru moartea ce-au făcui lui Palamidu filosofului, pentru svânta direptate.
Şi sâ sculară iot domnii, si toţ craii, şi toate ostile eleneşti, şi marsără la şatra lui marele Aliilcu, şi câdzurâ toţ la picioarele lui, şi începură a i să ruga să nu-i urgisască de tot, că sântu piitori" fără dc dânsu la războiu. Ce sâ i să facă milă pentru ostile eleneşti, să nu piiară pren ţară streină. Iară Ahileu nice gura nu ş-a deschis să le râspundză, ce lot plângea moartea lui Palamidu, priiatenul său. Iară elenii tot să ruga lui Ahileu. Şi-i dăruirii cetăţ, şi avuţie, şi robi, şi dobitoc si ce va pofti, numai să să scoale să margă la războiu cu dânşii. Iară Ahileu cu mânie mare începu a-i mustra pre domni, şi pre crai, şi pre toată oastea, peniru moarlea lui Palamid, ce au făcut împăratul
Piitori — pieirorî.
970
LITERATURA ROMÂNĂ M EDI EV AI A
CĂRŢILE POPUIARE
971
Agamemnon de l-au omorât. Şi daca i-au mustram câtu i-au fost voie, le dzâsă:
- Ku m-am giurat foarte râu să nu mai mărgu cu voi la războiu. Iară hie, pentru rugămintele voastre, că voiu trimite pre nepotul mieu, pre Patroclu, că iaste vitiaz bun, şî-i voiu da armele mele şi va meTge cu voi în locul mieu, ca şi când aş hi eu cu voi.
Şi elede Ahileu viteazul toate armele sale nepotu-său, lui Patroclu, că era mare de trup, ca şi Ahileu, şi era şi vitiaz bun foarte. Şi să îmbrăcă Patroclu cu platoşea lui Ahileu şi-ş pusă coiful în cap; şi încinsă armele lui şi luă suleţa lui, şi purceasă cu elenii la troadeni. Iară unde vedeai pre Patroclu părea-ţ că iaste sângur Ahileu, la toate lucrurile. .Si era groaznic ca şi unchiu-său Ahileu. Şi ieşiră la războiu; iară troadenii vădzură pre Patroclu şi li-au părutu că iaste sânguru Ahileu. Şi s-au îngrozit, şi nu cuteza la eleni, că dc pre acii* şi începură elenii a să îmbărbăta ş-a gonirea pre troadeni. Şi să spâriiară ostile lui Ectoru. Iarâ Ector vitiazul totu-i îmbărbăta şi să lăsa pren fruntea oştilor eleneşti. Şi contenită aripa oştilor şî căută bine la Patroclu şi-1 vădzu bine şi-1 cunoscu pre seriine câ nu iaste Ahileu şi dzisă oştii sale:
- Stat pre loc, că voiu merge eu sângur asupra lui Ahileu. Şi cum s-au lăsat vitiazul Ector can dentr-o aripă, den
margeni, faţă la faţă asupra lui Patroclu şi cum sosâ la dânsul, să loviră în suleţâ şi grăbi viteazul Ector pre supt suleţa lui Patroclu, şi-1 lovi cu paloşul ponciş pren grumadzi, şi-1 giunghe acolo, şi-1 oborâ gios. Atunci, dac-au cădzut trupul lui Patroclu în mijlocul oştilor, viniia oştite dentr-amândoaă părţile: carii vor apuca să ia trupul lui Patroclu? Şi să fece o năvală mare, şi un chiot, şi gâlcevind, cât să audziia glasurile până în ceriu. Iară săgeţile şi sulcţile cade asupra lor ca ploaia
* De pre acit - aci cu sensul dc: imediat.
den nuori. Şi să tăia fără nice o milă [carii] mai [dc] carii vor putea mai curund să apuce trupul lui Patroclu în dzalele Iui Ahileu. Şi mai începusă a-1 dobândi troaderili, [de] n-ar hi sosât mai curund Ahileu. Ce cum audzâ Ahileu c-au oborâtu pre Patroclu, aşea au alergatu, ca un leu, cum era, făr de arme ş-au în[trat] în mijlocul oştilor, unde era trupul lui Patroclu şi năvăli de sirgu şi apucă trupul lui Patroclu, a nepotu-său. Iară troadenii, dac-au vădzut pre vitiazul Ahileu cu sâne, au şi lăsatu de-a mai face năvală pentru Patroclu. Şi luară elenii pre Patroclu mort şi-1 dusără la tabăra elenilor. Şi mult l-au plânsu Ahileu şi l-au îngropam.
Şi, pre după ce l-au îngropat, marsără [toţi] domnii şi tot craii la marele Ahileu şi l-au început a-1 mângâia cu cuvinte bune, sâ nu-ş facă voia rea. Şi adusără bucate bune şi ficeră masă, ca sâ-i mai potoale jelea. Iară el nu vre nice să mănânce, nice să bea, ce dzâsă:
— Până nu voiu scumpăra sângele nepotu-mieu, lin Patroclu, nice voiu bea, nice voiu mânca.
Şî când au fost a doa zâ, zâsâ Ahileu:
_Toţ elenii să hie gata de războiu. Şi să gătiră toţi şi marsă vitiazul Ahileu dc iznoavă, dentăiu cu elenii, asupra Troadei. Şi începură a sâ bate foarte asuprit şi mânios; şi să spăriia troadenii, cum era mai râu.
Iară vitiazul Ector tot ţinea strajă, ce nu putea înaintea lui Ahile, căce că Ahileu era un om mare, dereptu şi uriiaşi şi-i era suleţa dc 12 coţ de lungă, tot de mischiu prisne; şi-1 [era] pavăţa îmbrăcată cu 7 piei de bivol; şi era un omu coptu [în] toată vârsta. Şi pieriră troadenii cu totul, câte oşti ş-au fost strânsu; şi câţ au mai rămas, s-au închis în cetatea Troadei.
Iară Ahileu pofti pe viteazul Ector să iasă sâ sâ lovască cu dânsul, ca să-şi scumpere sângele nepotu-său, lui Patroclu, sau încai să piară şi cl. Iară viteazul Ector nu mai putu să sufere sudalmele şi cuvintele cele rele ce-i dzâcca Ahileu, ce au ieşit
972
LITERATURA ROMANA MEDIEVAI A
CĂRŢILE POPUIARE
973
la dânsul, afară den cetate. Şi marsără să să lovască numai amândoi. Şi-i prăviia şi elenii, şi troadenii den cetate, să vadză: cum ş-or alege amândoi? Şi cum s-au apropiiatu Ahileu de Ector. iarâ Ector l-au cumpănit cu suleţa să-l lovască la închietura platoşei şi nu-1 lăsă Ahileu să să apropie foarte. Cc sâ opinti cu suleţa ş-au aruncam într-Ahileu şi nu l-au nemerit unde au gândit cl, câ s-au sprijcnitu bine viteazul Ahileu cu pavâţa, iară unde au lovit suleţa lui Ector au trecut pren pavâţa lui Ahileu şi s-au rădzămat în platoşe. Şi năvăli Ahileu asupra lui Ector. Iar Ector începu a fugi pregiur cetate şi-I goniia Ahileu. Acolo era jele mare, că Ahileu goniia pre viteazul Ector sâ-1 omoară. Iară tată-său şî îmă-sa prăviia den cetate şi plângea cu amar. Şi nu vrea hi agiunsu Ahileu pre Ector de n-are hi stătut el de bunăvoie. Căce că Ahileu era un om greu, iară Ector era un om iuşor; şi stătu pre Ioc Ector. Şi cum să apropie Ahileu, s-au şi lăsat Ectoru cu mâna goală la dânsul iute ca un rarău (sic). Şi vru să-i între pre suptu suleţa şi să împiedecă şi cădzu; şi-1 lovi Ahileu cu suleţa şi-1 omorî.
Şi daca l-au omorât, i-au gâuritu călcâile şi le-au legat cu un ştriangu, si apoi l-au legat şi de coada unui cal, şi l-au purtat pren toată oastea, şi l-au dus şi până la tabăra lor. Şi i să mai potoli lui Ahileu viteazul dosada carea i-au făcui vitiazul Ector ce au omorât pre nepotu-său Patroclu. Şi sâ fece jele multă şi plângere mare în toată Troada pentru viteazul şi preacuviosul Ector. Şi-1 plângea maică-sa, Ecaviia-împărăteasa, şi tată-său, Priiam-împărat, şi toate surorile lui, şi roabele lui, cât să audzâia glasul şi bocetul den cetate, den Troada, până la tabăra oştilor eleneşti.
Iară pe după aceia, vădzând Priiam-împaram atâta urgie ce-i sosisă şi atâta jele, că fiiu său Ector au pierit şi oastea i s-au potopit cu totul, au trimis la Ierusalim, la împăratul David proroc, ca sâ-i dea agiutoriu. Iară împăratul David n-au vrut sâ-i trimită oşti, pentru doaâ lucruri: una, căce nu sâ cădea
jidovii să fie agiutoriu la altă săminţic dc oameni, că nu li să cădea, căce că ei sâ chema năroade dumnezăeşti; alta, căce de i-are hi trimis, să temea pentru David, sâ nu apuce obicină de ceialalţi oameni şi să se închine bodzilor şi ci. Deci pentru aceasta n-au vrut ca să le dea agiutoriu.5
Iară Priiam-împărat, dac-au vădzuiu că nu i-au dat David proroc agiutoriu, au trimis la Indiia, Ia Tain, împărat al Indiei, rugându-să cu rugăminte mare să-i trimită agiutoriu, să nu-1 lasă la nevoia lui. Iară Tain-împârai al Indiei prinsă bucuros şi trimisă cu oşti multe pre Mcmnu, căpitanul său. Si trimisă tot arapi negri, mdiiaui, cu arme bune de războiu, şî cu lefantinc, şi cu lei învăţat Ia războiu. Şi daca sosâră la Troada, marsă Memnu, căpitanul indiianilor, şi să împreună cu împăratul Priiam; şi-i păru bine împăratului unde vădzu atâta oaste şi-I dărui bine pre acel căpitan, pre Memnu, şl mulţămi lui Tain-împărat de bine cc i-au făcut. Si ieşiră troadenii şi cu indiianii la războiu. Iarâ elenii, unde vădzură totu oameni negri şi ciudaţi, s-au spăriiatu de dânşii şi vădzură clivantenile şi leii cei învăţat, şi sâ foarte îngroziră şi sâ sfătuiră să fugă. Iară Ahileu le dzâsă:
- Nu vâîntrisiaţi, vitejilor, că lesne ne va hi a fugi un ceas ş-a dobândi nume rău. Dară întâiu să-i ispitim, să vedem: ce viteji de oameni suutu şi cum ieşiră pre margenea apei Scamandrului?]U
Aşea să şi loviră ostile şi să fece un războiu foarte cu scrăşcare mare şi groaznic, şi să amestecară unii într-alţii, şi sâ tăiară câtu nu s-au mai tăiam mai rău nice la un războiu, den câte să bătusărâ la Troada. Şi periră indiiani mulţi, şi periră troadeni mul ţi şi periră şi eleni mulţi, şi să fece atâta sânge, cât curea pârclle de sânge până mai sus de genunchiul calului. Şi să fece apa Scamandrulul roşie preste tot dc sânge şi să lăsară diasă mai tăierea, câi indiianii nu ştiia a fugi, ce tot sâliia sau
974
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPULARE
975
să hie, sau să piară. Şi pieriră elini mulţi dc lefantine şi dc leii cei învăţaţi.
Şi veni dzuoa carea o sârba şi elenii şi troadenii, cum ie era lor Pastile. Şi făcură legătură şi giurătnântu mare să să odihnească ostile 12 dzâle, până vor trece sărbătorile aceii dzâle. Şi fură toţ ca unul într-acele 12 dzâle. Şi mergea unii la alţii de bea şi mânca, fără nice o grije. Şi îmbla toţ fără arme şi întră în cetate şi ieşita cum lc era legătura şi giurământul.
Iară în cetatea Troadei era o capişte ce să chema a Iui Apolon dumnedzău. Şi mergea Ahileu acolo în toate dzâle de să închina. Iară într-o dzî, încă s-au dus să să închine într-acea capişte şi s-au prilejit de au fost acolo şi o fată a lui Priiam-împărat, anume Polixcniia, foarte frumoasă şi ghîzdavă. Şî numai cum o au vădzut viteazul Ahileu, atâta o au şi îndrăgim şi i s-au lipit de inemă, ş-au şi poroncitu lui Priiam-împăratu, de-i va hi voia să facă tocmală să-ş dea fata după Ahileu, sâ facă pace, sâ nu să mai bată ostile, nice să sâ mai versâ sânge. Iar Priiam-împărat să făcu a prinde bucuros, iară la înema sa gândi moarte lui Ahileu. Si el şi amândoi ficiorii lui Priiam, Alexandru Parij şi cu fratc-sâu Diifov şi trimisârâ la Ahîlcu sâ să gătiascâ, să vie să între în beserică lui Apolon dumnedzău, să facă legătură cumu-i obicina. Iară Ahileu să găti şî luă cu sâne pre Odisău şi pre viteazul Eanda, carele era ca şi Ahileu de vîtcazu. Şi s-au dus tustrei făr nice un vicleşug, fără arme, cum li-au fostu giurământul, şi intrară în beserecâ lui Apolonu dumnedzău; şi aştepta să aducă pe Polixeniia, fata lui Priiam-împăratu, să lc facă preutul legătură. Iară Alexandru Parij şi cu fratc-sâu Diifovu, ci ş-au luat angere mici pre în şanurile lor şi marsără în beserecâ lui Apolon dumnedzău cu ceialalţi împreună, Alexandru la Ahileu şi cu fratc-sâu. Şi dzâsără cătră Ahileu:
- O, dragul nostru cumnate şi dulcele soţ a preaiubite surori a noastră, a Polixeniei, bine ţi-au adus dumnedzâii; şi
ne pare bine că ni-au trimis dumnedzâii voştri de am dobândit cumnatu mai viteazu decât vitejii lumii.
Şi s-au luat amândoi, cu Parij, în braţă. Şi cum l-au luat Parij în braţă, iară Diifov au şi scos angeriul ş-au lovii pre Ahileu într-înemă. Şi cum l-au lovit, cum au şi cădzut, mai mortu, în mijlocul besericii. Şi când l-au lovit cu angeriul, n-au fost nice banda lângă Ahileu, nice Odisăi, c-au fost aşteptând sâ aducă fata împăratului, decii să între şi ei în beserecâ. Şi cum l-au giunghiat, au şi icşitu de s-au dus ş-au dat ştire tuturor cetăţenilor. Iară Eanda căută şi vădzu beserecâ închisă şi pricepu că nu-î lucru bun, ce au sărit pre diasupra ş-au întrat înlontru, amândoi, cu Odisăi. Şi vădzură pre marele Ahileu, unde herbea in sânge, în mijlocul capiştei. Şi cădzură preste dânsul şi începură a plânge cu amar şi dzâsără:
— O, preadestoinice Ahileu, şi decât vitejii lumii mai vitiaz, şi dulcele nostru, şi bun folositoriu, cum nime nu sâ află pre tine să rădice mâna lui, nice om să stea împotriva ta, nîce ţ-au cutcdzat nime în toată lumea, dară aceasta în ce chip te găsâ?
Iară marele Ahileu încă mai avea puţinei sufleru şi apucă dc dzâsă:
- Omorâtu-m-au Alexandru Parij şi cu fratele său Diifov, cu vicleşug.
Şi numai câtu au grăit atâta, câtu au şi murit viteazul Ahileu; şi sirâcară uşea capiştei Eanda şi cu Odisăiu şi luă Eanda trupul lui Ahileu în spate şi-1 ducea tot în fugă să-1 scoată pre poarta cetăţii. Iară troadenii prinsără de veste şi alergară cu armele-şi să apuce mai curund trupul lui Ahileu. Iară Eanda şi cu Odisăiu ducea trupul lui Ahileu cât cc mai puiea; şi daca vedea că-i agiungu, iară Eanda punea trupul lui Ahileu gios şi să slobozâia de-i goniia pre troadeni câte o bucată de loc. Şi iar să întorcea de lua trupul lui Ahileu şi fugiia cu dansul. Iară când au sosât la porţile cetăţii, li-au găsât încuiate. Iară de pre zâdiuri, diasupra, au fost aruncându cu pieiri şi cu lemne, ş-au fost
1.1TERATURA ROMÂNĂ MED1h VAI -A
CARPII E POPULARE
977
săgetând, ş-au fostu aruncând cu zburaturi, de au iost venind toate acelea deasă ca ploaia.
Iară vitiazul Eanda sâ mira cum va scoate trupul lui Ahileu, să nu rămâie să hie dc râsul troadeoilor. Ce cu vitejiia lui au spartu poarta cetăţii s-au scos cu mare nevoie trupul lui Ahileu pre poartă afar, amândoi, cu Odiseiu, săgetat şi strânciunaţ de pietri. Si mult s-au miraţii troadenii, cc viteji mari sânt elenii, câ nu putură o oaste de oameni să ia trupul lui Ahileu de la doi oameni! Ce încă li-au spartu şi poarta cetăţii ş-au ieşitu afară.
Si dusără trupul marelui Ahileu în tabăra elenilor. Şi daca I-au vădzut elenii mortu, plânseră cu amaru şi cu jele marc, toţ cu totul şi l-au îngropat pre marele Ahileu în câmpii Troadci, aproape de apa Scamandrului, unde au lăcut vitejiile cele mari; şi-1 îngroparâ cu cinste mare ca pre un craiu marc ce era. Şi mai fecerâ elinii sfat: pre cine vor pune hatman preste oşti, să hie în locul viteazului Ahileu? Şi trimisără mai dc sârgu şi adusâră pre ficiorul lui Ahileu, anume Piru, şi-1 pusărâ mai mare pre oşti, în locul tâtâne-său. Şî sâ îmbrăcă Piru cu platoşea şi cu coiful tâtâne-său şi să încinsă cu armele tâtâne-său, şi-t părea că iaste Ahileu viu. Şi iară începură elenii a ieşi la războiu şi cu troadenii, şi să săgeta, şi să tăia în toate dzâle unii pe alalţii, de zăcea trupurile oamenilor ca butucii şi ca buciumii. Şi sâ făcusă toţ câmpii Troadei loc săpatu dc nice iarbă nu mai creşiea de războaie multe ce era. Si puţi ia stârvurile în toate părţile. Şi de la o vreme începură a să împuţina şi elenii, si troadenii.
Şi vădzură elenii că cu vitejiia nu vor mai dobândi cetatia Troada, ce feecră cu toţ filosofii eleneşti şi cu toţi vrăjitorii, şi li să arătă cum nu iaste dată să să ia Troada cu războiu niceodată! Ce cându să va lua, numai cu vrun meşterşug. Şi sâ sfătuirâ: cum vor face şi cu ce meşterşug vor dobândi Troada? Cc sâ apucară cu toţii şi tăcură un cal toarte mare de lemnu: şi în lungu şi în largu era cât au încăput dc au hâgat într-însu 24 de oameni, tot împlătoşaţ, şi încoifaţ şi cu toaie armele lor
cu dânşii; şi-i învăţarâ de-i vor carea cumva băga cu acel cal în cetate, iarâ ei să-ş socotiască vremea şi să lc arate sămnu, nescare lumini noaptea, pre zâdiul cetăţii, să vie şi să le deşchidză porţile să între şi ei. Si lăsară elenii acel cal dc lemnu acolo, în marginea apei, unde le era catargele, şi ci intrară toţ în catarge si sâ tăcură a sâ duce, cineş pc la ţara sa.
Iar când au fost preste noapte, s-au întorsu înapoi s-au abătut cu catargele la un ostrov ce să chema Tcncdul, împotriva 'Troadei şi s-au supus cu toate catargele acolo, iară cându au fostu a doa dzî, căutară troadenii să vadză oşrile eleneşti şi nu era necăiuri. Şi trimisără strâji în toate părţile şi necăiuri nu s-au mai ivit. Şi marsârâ de căutară nude le era catargele şi numai ce aflarâ acolo acel cal de lemnu; şi scrisoare aflarâ acolea, dzâcând aşea:
„Noi, toţi domnii eleneşti, şi tot împăraţii şi toţ craii am socotit că vom dobândi cetatea Troada cu războiul şi cu sabiia. Şi ne bătum 10 ai şi nemică nu mai putum face! Aemu ni-au certat dumnedzăii noştri să nu ne mai batem cu voi, că nu vom mai dobândi cetatea 1 'roadă. Dece, ne-am dus cineş pre la împărăţiia sa şi v-am Lîsatu acest sămnu de la noi. Cine va mai vrea să să mai bată cu î roadă, să vie să vadză cum ni-am nevoit noi în dzece ai şi nemică n-am făcut. Decii, să să bată şi acela, cine va hi, cu Troad-a."
Iară dac-au găsât acel cal de lemnu acolo, 1-au dat ştire la toţ ş-au mârsu, cu mare, cu mieu, de l-au vădzut şi se mira mult, ce lucru putea hi acela! Şi să sfâtuiră: ce-i vor face? Unii zâcea: sâ-1 aprindză, să ardză. Alţâi zâcea: să-I arunce în mare. Cine, cumu-i părea, aşea grăia! Iară daca vădzură şi scrisoarea, dzâsărâ că iaste adevărat lăsat acel cal, pentru binele cetăţii. Şi orbiră pre toţi troadenii şi-1 lăsară, câ era să să strâce Troada. Ş-au luat pre acel cal cu toţii şi l-au băgat în cetate s-au început a le părea bine. Şi bea, şi mânca, si să destăta toţi în toate părţile fără nice o grije. Iară daca s-au can uitat un lucru: şedzând şi
978
LITERATURA ROMÂNĂ MED IE VAI A
CÂRTII £ POPUIARE
979
îmbâtându-sâ dc veselie mare şî cum au fost dormind toţi în toate părţile, iară acei oameni dentr-acel cal au icşitu afară şi s-au dus la porţile cetăţii ş-au prinsu portarii şi lc-au tăiai capetele într-adormit. Ş-au şi făcut lumini în scăpereminţă ş-au aprinsa lumini, cum le-au fostu sămnul, pre zâdiurele cetăţii. Ş-au vădzut ceilalţi eleni dc la ostrovul Tenedului. S-au sâlitu mai curund [noaptea], cu catargele, ş-au ieşim pre uscat şi s-au dus cu totii Ia poarta cetăţii foarte cu mâlcomişul şi fără gâlceava şt le-au deschis celalţi oameni porţile ş-au întrat în cetate toată oastea cleneascâ. Şi aflară oamenii pren somnu şi începură a-i tăia ş-a-i [snopi] den micu până în mare, şi bărbaţi, şi muieri, şi copil şi fete [şî] prunci de ţiţâ, tot pusără suptu sabie. Şi să fece un chiot, şi un trăznet, şi vaiete şi bocete, cât să cutremura pământul şi să audzâia vaietele şi chiotele până la ceriu. Şi curea sângele oamenilor până în ge[nun]che, pre porţile cetăţii. Şi nu lăsară elenii nice un suflet viu den oamenii den Troada. Şi deşchisără visteriile Troadei şi luară de să împlură toţ elenii.
Şî daca omorâră tot şi luară ce au fostu în cetate totu, i-au dat elenii foc cetăţii şi o au arsu până în pământ, cât nu s-au ales nemică dc'I'roada, cetatea cea mare şi minunată, ce nu mai era alta ca acela! Ce era iăcuîă de Tros-împărat, carele era fecior lui Gamnimidu-împârat."
Iară Menelau-împărat, bărbatul Ileanii, au fostu căutându pre Ileana, muiarea sa, si puţin [era] să-şi puie capul pentru dânsa, câ câtu un păr den cap de nu l-au omorât troaddnii. Ce l-au scosu doi boiari a lui Priiamu-împărat de la Troada, anume Eniia şi cu Antinor. Acei doi boiari i-au găsât pre Ileana şi i-o au dat în mănu. Ş-apoi s-au rugat Menelau, împărat elenilor, pentru acei doi boiari şi i-au scos vii, nevătămat den Troada, cu fămeile lor şi cu ficiorii lor şi s-au dus tocma în Ţara Frâncească acei doi boiari.
Iarâ Menelau-împăratu ş-au luatu pre împârâteasă-şî, pre Hiana, cu atâta [oşii| şi cu atâta sânge şi cu atâtea morţi [şi] o
au luat dc s-au dus iarăş în ţara lui cu dânsa ş-au vis' într-un loc până ce au murit.
Vedeţi, fraţilor, ce-au făcut spurcata Ileana şi cu spurcatul Alexandm Parij? Acestea agonisescu dragostele muiereşti şi, încă ales, muiare cu bârbatu şî cu împărat, cum au fostu aceia! Iată ce bine şi cc cinste an adus Parij tătânc-său, iui Pri ian-împărat! Câ s-au osândit Parij pentru pâinea şi socotinţa caic l-au socoiît la casa lui. Şi el i-au făcut atâta zavistie! Ce cum au făcut, aşea i s-au făcut! Şi nu numai Iui, ce a mii ş-a întunearece, pentru dânsu şi pentru spurcata Iliana. Aşijderea şi carii au fostu capete la îndemnarea stricatului Troadei dentru eleni, nice unul n-au murit bine, cc toţ au murit cu osânda pentru cetatea Troadei.
Ş-au vis - şi au rrăir.
CÂRTII.K POPUIARE
981
FI ZI O LOG
CUVÂNT DE ÎNŢELEPCIUNE SMERITA
Zis-au oarecine căi re proorocul Samoil, pentru Icliseîu:
- Să nu tc uiţi la faţa lui, nici la mărirea trupului lui, că l-am defăimat pre el, pentru câ nu caută omul cum caută Dumnezeu, câ omul să uită în faţă, iar Dumnezeu să uită în inimă. Pentru aceia nu sâ cade nimunui a să lăuda din nălţimca trupului sau a cugeta cele înnaltc, ci mimai pentru faptele cele bune să să înfrumuseţeze. Pentru că şi Nevrod mare şi înnalt urii;iş era decât toţi uriiaşi<i> de la Starotlii şi Og, înpărat Vasanului, cel ce era din uriiaş<i> de Ia Starothi, nepot fiind lui Rahil, al căruia patul era de fier, dc lungu de 9 coţi, şi de lat de patru coti, şi Goliiaf, cel dc alt neam, şi Saul, care era mai înnalţi decât toii israiltcnii. Ci nimic nu le-au folosit lor mărirea trupului, fiind streini dc tot de năravul cel bun.
Iar de trăieşte cinevaş mult şi întm aceia sâ trufesce, î sâ scrie ca o pasăre ce să chiiamfl fincez.
PENTRU FIREA FINEEZULUI
- Auziţi de aceasta pentru pasărea ce să chiiamă fineez, care este de mare cât păunile, iar făptura îi este mai frumoasă şi zic pentru ca să fie numai ea singură, ncavându s<o>ţie şi trăieşte
500 de ani. Iar când îi vine ei vremea să moară, îş cunoaşte ea mai nainte moartea ei şi merge la r<â>sâriturile soarelui, ducând cu sine multe feluri de mirosuri bune de scorţişoare şi de cuişoare din pomi<i> Valsanului. Şi suindu-sc la un loc înnalt lângă răsărit şi întinzându-şi aripile, stă şi din razilc soarelui să aprinde toată şi să face tot praf. De ceia din cenuşa aceia sâ naşte un vierme şî viermele acela iar să preface fineez ca şi întâi şi zboară la Araviia.
PENT^RU-, VÂLTUR
Aşijderea spun pentru vâltur câ înbătrânind şi orbind şi îngreoindu-se aripile, zboară la un izvor oarecarllc şi să cufundă în apă. [D]upâ aceia zboară în văzduh şi din căldura soarelui şi a zădufului vede curat şi iar la izvor să întoarce şi să cufundă dc trei ori şi să înnoieşte, precum au fost întâi. Pentru aceia şi David-Cântăreţ zice: „înnoi-să-vor ca ale vâlrurului tinereţile tale".
PENT<RU> PASAREA NEIASITUI, ADICĂ PELICAN
Aşijderea pelicanul, fiind iubitor foarte de pui, că după ce crescu pui<i> , lovesc pre muma lor cu aripele preste obraz. De ceia ea să mânie şi începe a-i lovi eu ciocul şi-i omoară. Apoi i să face milă iar si plânge preste dânşii trei zile şi iar cu ciocul ci îş înpungc piept<u>l ci şi curgând sângele ei preste pui, iar îi înviiază.
Pilda este aşa: aşa şi Domnul nostru, lisus Hristos, înpunsu-L-au cu suliţa în coastă <...> şî au ieşit sânge şi apă şi au înnoit toată lumea.
Iar dc trăieşte cinevaş viiaţa lungă şi pentru aceia să rrufeşt<e>, şi aceluia înnâltarea o vom surpa cu traiul unii pasăre, că spun că pil trăieşte 500 de ani, iar inorogul 300, iar corbul 200 de ani.
982
LITERATURA ROMÂNA MED1EVA1A
CĂRŢILE POPUIARE
IAR PENTRU PASĂREA FINEEZ*
Fineez este o pasăre foarte frumoasă şi mai frumoasă decât păunile, că păunile are chip de aur şi de argint, iar fincczul are chip înpărătese şi poartă pre capul Iui cunună dc aur înpodohită cu pietre scumpe şi călţuni în picioarile ei sânt ca ai iiipâratului. Şi lăcuieşte aproape de Cetatea Soarelui şi petrece 9 ani în chcdri<i> Livanului nemâncatâ, numai ce să hrăneşte din Duhul Sfânt. Jar după acei 9 ani îş umple aripile sale de miroase hune şi după ce toacă preotul de la Cetatea-Soareiuî, îndată să duce pasărea aceia la preot şi întră amândoi în biserică. Deci şade preotul îupreună cu pasărea pre stepenă biserici<i> şi îndată arde pasărea aceia, într-acel ceas, dc sâ face cenuşă. Şt ducându-să preotul şi dimineaţa viind iar, o g[ă]seşte mititică, iar când vine a dooa zi, o află desevârşită, precum au fost întâi. Şi sărutându-o, să duce pasărea iar la locul ei, unde au lăcuit.
Pentru aceîa, o, amar celor ce n-au crezut învîeri<i> Domnului, precum ricăloşi<i> <„.> care n-au priceput, nici pricep, ci să îndoie[s]c pintru aceia de învierea lui Hristos cea de a treia zi. Dar cum pasărea aceasta sâ topeşte şi iar singura sâ înnoieşte?
PIl.fDlA PENTRU PIL
Pil să paşte prin munţi şi pornindu-se la păşune află o iarbă ce să chiiamă manguran şi mănâncă dintr-acea iarbă şi cl, şi soţiia lui şi să înfierbântă spre pohtă să să gonească. Şi când va sâ nască puiul, îl naşte în ap[ă] şi acolo creşte până sâ întăreşte de poate sta pre picioare. Pentru aceia pil o gadină mare este şi nu are picioarele genuche şi umblă mult loc dc caută vreun copaci gârbov ca să să odi hnească. Şi sânt vânători care-i cunosc odihna lor şi vine vrăjmaşul om şi taie copaciu<l> până la
Vezi explicaţiile păsărilor şi animalelor care apar în rexe, la glosar.
jumătate. Şi când vine pil ca sâ sâ odihnească, să razămă de copaci, iar copaci<ul> cade deodată cu pil. Şi căci n-are genuche, nu sâ poate scula şi viind vânătorii, îl prind.
Pilda. Căzut-au pil cel marc şi au răcnit foarte tare şî au venit un pil să-1 rădice şi n-au putut şi au venit şi alţi 12 şî nici aceia n-au p[u]tut. După aceia au venit şi alt pil mic şi acela î-au rădicat. Tâlcul este aşa: pil cel mare ce au căzut sâ tâleuieşte Adam, iar cel cc au venit sâ-1 rădice este Moisi, iar cei 12 ce au venit să-1 scoale sânt cei 12 Apostoli, iar pil cel mic ce l-au rădicat este Hristos, câ el au scos pre Adam şi pre Eva din iad. Iarba aceia ce mănâncă pil să închipuieşte pom neascultări*;t>, din care au mâncat Adam şi Eva şi au greşit.
PENTRU LEU, CĂ LEU<L> ESTE INPĂRA'F TUTUROR HKRII.OR. CUVÂNT PENTRU LEU
leul este înpărăt tuturor herilorşi are întru sine trei lucruri.
întâi lucru este: când îl naşte leoaica, îl naşte mortu şi foarte mititel şi zace mort până când vine leul şi suflă în faţa lui şi înviiază, precum şi Domnul Dumnezeu au suflat întru Adam şi au înviiat.
A doilea lucru este: când doarme, el nu-ş închide ochi<i>, ci cu ei priveşte şi de vânători să strejuieşte.
Aşa şi tu, oame, au mâncând, au dormind, au bând, mintea ta totdeauna să fie la Dumnezeu şi să te strejuieşti de diiavolul, ca să nu tc afle fără de rugăciune şi tc va birui.
Al treilea lucru este: când merge, îş astupă cu coada lui urmele sale, ca să nu-1 afle vânătorii.
Aşa şi tu, oame, când vei să faci milostenie, fă-i pre ascunsu, ca să nu te afle vrăjmaş<ul> şi vei rămânea fără de folos.
984
I JTERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIA
CĂRŢILE POPULARE
985
CUVÂNT PENTRU ZÂMBRU
Zânibni<l> lăcuicşte prin pustiităţi şi nu bea totdeauna apă, adică des, ci numai într-o lună o dată. Şi când va sâ bea, merge la izvor şi, uitându-sc în apă, plâ<n>ge foarte. Şi apoi bând apă, să înbată şi să înveseleşte ca şi de vin şi umblă prin pădure bâtându-se şi luptându-se cu copaci<i>. Şi află vreo giumănare si-ş bagă capul înir-aceia şi adormind, zace ca un mort şi aflându-1 vânâtori<i>, îndată îl prindu şi îl ucig.
Pilda. Aşa şi tu, oame fără dc minte, nu tot mânca şi bea din destul, ci să-ţi fie mintea la Dumnezeu, ca să nu te afle vrăjmaşul, diiavolul, în viiaţa lumească fără de rugăciune şi re va birui, ci să-ţi fte totdeauna mfijntea la cele dumnezeieşti.
CUVÂNT PENTRU CERBU
Cerbul trăieşte 50 de ani, îar când îl grăbeşte bătrâneţile şî să pricepe, umblă prin munţi mirosind şi căutând şărpi supţirei prin găuri. Şi deaca află vreun şarpe, îndată îl <în>ghiie întreg şi aleargă foarte tare şi să cufundă cu totul în apă şi bea apă multă. Şi deaca bea apă, nu moare, ci mai trăieşte alţi 50 de ani, iar dc nu va bea apă el, curând el moare. Pentru aceia zice proorocul: „Precum doreşte cerbul spre izvoarăle apelor, aşa doreşte suflet<ul> mieu dc tine, Dumnezeule!".
Pilda. Aşijderea şi tu, oame, trei înnoiri ai întru tine: botezul, curăţiia şi pocăinţa. Pentru aceia, deaca greşăşij, aleargă în biserică la izvorul vieţii, în care este învăţăturile cărţii şi tâlcurile proorocilor, şi bea apă vie şi te vei mântui.
PENTRU INOROG
Inorogul este o fîiară mare foarte şi are nasul dc os şi-i trece peste gură şi-i ajunge la barbă. Şi nu poate cu buzile a luoa nimic să mănânce, fărâ numai iarba care şade drept, aceia o
paşte, scoţând limba pre de o parte de nas, o trage. Iar când vede orice fel de fiiară, o ajunge şi-ş înfige cornul lui într-însa şi o poartă în cornul lui. Şi după cc sâ înpute în cap lui fiiara, începe a să scurge şi pică pre limba lui, a inorogului, şi aceia îi este băutura.
Oare vedeţi, fraţilor, cum îi este viiaţa lui? Şi acela de trei ori proslăveşte pre Dumnezeu zioa şi batjocoreşte pre toate herile.
Pilda. Aşa şi tu, oame, vezi cum este acea fiiară şi cum este viiaţa ei? Acela decât toate hiiarăle să laudă şi pre Dumnezeu nu-1 uită. Adu-ţi aminte şi tu de Dumnezeu şi nu tc rătăci cu mintea la pocăinţele lumeşti, ci te nădăjduieşte la Domnul, iar nu la avuţiia ta! Nici neamului tău să nu te nădăjduieşti, ci |dje dreptate sâ te veseleşti, că Dumnezeu e ajutor dreptăii<i> şi pre săraci nu-i uită. Şi spre Domnul aruncă-ţi grija ta şi Acela te va hrăni.
PENTRU BOU CUVÂNT
Boul este de slujba omului şi are inimă fără de răotate şi cugetă tot bine la lucru şi are pornire mare la curvic. Şi când află loc unde ar fî ucis niscariva boi sau vaci şi sânge de al lor, miroseşte pământ<ul> şi strigă din inimă, zicând:
- Slavă Ţie, Stăpâne, Cela ce ne-ai făcut pre noi din pământ şi iar în pământ dupre păniâni mergem.
Şi alţii, auzind, aleargă unul după altul, aşa strigând.
<Pilda>. Aşa şi tu, oame, din pământ eşti şi iar în pământ vei să mergi. Şi pentru cc nu mergi după prietenul tău să-l petreci până la groapă plângând şi cu lacrămi slăvind pre Dumnezeu? Că şi tu vei să mori. Deci iubeşte pre soţii tăi şi nu te scârbi, ca măcar cu sunetul să te osteneşti să nu ţi-1 pierzi, ci măcar ca boul sâ jăleşti pre prietenul tău.
986
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVAIĂ
CĂRŢILE POPULARE
987
CUVÂNT PENTRU LUP
Lupul este o fiiară foarie apucătoare şi când nu află stârni să mănânce, el iese la ioc, la largii, şi câuiându la cer, ia Dumnezeu, să roagă cu mare glas, zicând:
- Doamne, Tu m-ai făcut şi mi-ai zis aşa: nici iarbă să nu mânâncu, nici lemne să roz, ci din dobitoadîe cele vii să mă hrănesc. Pentru aceia trimite noo, D<o>amnc, trimite-ne!
Şi auzind cei mai mici, soţiile lui, aşijderea şi ei strigă tot acel glas:
- Trimite noo, Doamne, trimite-ne!
Şi atuncea îi aude Domnul şi lc trimite lor hrană şi nu le lipseşte.
Pildă. Aşa şi tu, oame, aleargă <la> biserică şi te roagă înnaintea <Domnului> pentru păcatile tale şî Dumnezeu nu te va părăsi de mila sa şi-ţi va trimite iertăciune sufletului tău, că au zis: „Celor cc cere îi voiu da şi celui ce bate îi voiu deschide".
CUVÂNT PENTRU VULPE
Vulpea este o fiiară vicleană, câ ea, deaca flămânzeşte şi nu găseşte de mâncare, ea iese la loc unde e soare şi să culcă, să face ca o moartă, numai adiind. Deci pasările văzându-o aşa, li să parc că este moartă şi sâ suie pe ea şi începe a o scobi, iar ea îndată juleşte pă câte una dintr-înselc şi o mănâncă şi cu aceia să hrăneşte.
Pilda. Aşa şi diiavolul, când va să facă omului zmintealâ, îl povăţuieşte pre cale rea şi ascunde a cunoaşte răul lucru, până când, îndulcindu-se pre încet, să învaţă năravul cel rău şi aşa îl are în veci.
PENT<RU> FI[IA]RA GORGONIIA
Gorgoniia are chip muieresc ghizdav şi curvă este. Perki> capului ci sânt şărpi, iar vederea ei este moarte. Şi joacă, şi râde la vremea ei, şi lâcuicştc în Munţii Apusului. Şi când îi vine vremea ci să să gonească, începe a striga de la om până la dobitoc, pre leu şi pre pasări şi pre şărpi, şi zice:
- Veniţi la mine!
Şi câte heri audu glasul ei vin la ea şi cum o văd pre ea, îndată mor, câ ea înţelege limba tuturor hiiarălor. Şi în fîeştecare limbă începe filosoful a vrăji, pentru că ei pricep meşteşug<ul> ei din stele, când sânt zilele de să goneşte ea. Deci mergând la locul ei, de departe vrăjitorul începe a vrăji şi a chema pre leu şi pre alte heri. Şi când ajunge vrăjitorul la limba ei, de o înţelege ea, îl chiiamă şi îi zice el ei:
- Sapă groapă şi-ţi bagă capul tău, adică să nu te vedem şi sâ murim. Apoi voiu veni şi voiu zăcea cu tine.
Şî aşa face. Decî mergând atuncea vrăjitorii, o taie uitându-se înnapoi, neuitându-se la capul ei, până îl bagă într-un vas. Iar când văd pre un şarpe sau om sau altă fiiară arată capul gorgonieî şî îndată încremeneşte. Pentru că şi Alixandru Machedon o au avut, pentru aceia b[i]ruia toată lumea şi limbile.
Pilda. Aşa şi tu, oame, să-ţi aibi mintea ta la Dumnezeu şi prea lesne vei birui puterile drăceşti.
CUVÂNT PENTRU ASPIDĂ
Aspida este veninatâ şi lăcuieşte bărbat<ub la răsărit, iar muierea lui la apus. Şi când le vine lor vremea sâ să gonească, să înprcunâ amândoi. Deci muierea câscând gura, iar bârbat<ul> îş bagă capul pre gura ei înlăuntru şi acolo boraşte sămânţa. începând, ea naşte doi pui şi când vor să nască, ei rod pântecele maicii lor şî ies, iar ea moare. Deci ei cresc şi iar să
988
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVAlA
CÂRT1I.E POPUIARE
desparte şi sa duce bărbat<ul> la răsărit şi muierea la apus. Şi unde zace, ea arde pâmânt<u]> ca paile din arii. Iar vânători<i>, când vor să o prinză, strângu iarbă verde foarte multă şi o pun înprejur cuibului ci. Deci întră ei în câte o groapă şi strigă foarte tare cu o surlă. Deci ea auzind glasul, sâ mânie şi suflând preste iarba cea verde, să usucă şi iar îş apucă cu coada urccliile sale să nu auză glasul omului. Deci omul iar strigă, iar ca iar suflând des usucă copaci<i> şi omul iar strigă, iar ea de mânie să sugrumă cu unghile ei. Şi asa mergu vânătorii de-ş iau din ea ce le trebuie. Pcntr aceia zice proorocul: „Ca o aspidă surdă ce-ş astupă urechile ei să nu auză glasul celor ce o strigă, ci otrâvindu-sâ dc la cel înţelept, sâ otrăveşte şi moare pentru glasul omului".
Pildă. Aşa şi tu, oame, vezi pre aspidă cum o omoară pui<i> ei ce-i naşte? Iar tu să te fereşti să nu necăjăşti pre părinţii tăi cu cuvinte rele, ci, de vei grăi cuvinte bune, şi tu iar cuvinte bune vei auzi. Să nu slobozi şi tu ca aspida foc şi de glasul omului piere. Şi iar când îţi va veni vreo scârbă lumească, du-tc la biserică la închinăciune şi te roagă cu lacrămi la Dumnezeu şi să va depărta de la tine vrăjmaşul.
cuvânt pentru şarp[e]
Şarpele este o jâganie veniuată decât toate lucrurile şi au făcut Dumnezeu să aibă vrajbă cu omul. Deci când merge să bea el apă, îş varsă veninul la margine, ca să nu între cu veninul în apă, ca să nu venineze apa aceia şi să bea cinevaş şi va muri.
Pildă. Aşa şi tu, oame, când ai venin în inima ta, lasă-1 şi nu întră cu el în biserică, ca să nu mânii pre Dumnezeu şi vei goni pre îngerul cel ce tc păzeşte, ci întâi tc iartă cu totil şi-ţi înpacă inima ta, apoi înrră în biserică. Că şarpele, văzând pre om, fuge dc ar putea să să ascunză undevaş, iar ajungându-l omul, el îş încolăceşte tot trupul şi-ş acopere capul său, ca
d<o>a<ră> di l-ar putea păzi întreg şi iar să vindecă cu trupul lui, iar daca-i va sfărâma capul lui, de ceha] trupul piere.
Aşa şi tu, oame, tot trupul tău dc va fi rănit, îar sufletul iau de-ţi va fi întreg şi drept către Dumnezeu, apoi şi trupul tău să va vindeca, iar de-ţfi] vei pierde sufletul, toate ale talc vor peri. Şi cc vei folosi atuncea?
CUVÂNTPENTRU ENDROP
Endropul este în marc domnu tuturor peştilor şi esic chipul lui ca şi calul şi are coamă si coadă, iar spatele este ca şi al peştelui si uicungifujră toată marea. Şi este în oarecare loc al mării peşte mic cu chip de aur şi acela este înpărat tuturor peştilor şi zace la un loc. Şî vine la dânsul endropul şi înpreună cu toţi peştii şî să închină ca unui înpărat, o dată într-un an. Şi iar să întorcu şi sâ ducu fieştecare peşte la locul lui. Şt când să întorcu, merge partea cea bărbătească înnainte şi leapădă sămânţa şi după dânşii nierg[e] partea cea fămeiascâ şi adună sămânţa şi aşa să rodesc.
Pilda. Endropul să chuamă dascălul biserîci<i>, iar peştii norod, iar peştilc cel de aur credinţa creştinească. Viind, să închină în biserică. Pentru aceia tot creştinul zioa să cinstească pre înpăratul, iar noaptea să să roage lui Dumnezeu, câ înpăratul numai trupul judecă, iar Dumnezeu şi trup<ul>, şi sufletul, pre amândoi. Şi cine va fi plăcut lui Dumnezeu şi de înpăratul va ft cinstiţii.
CUVÂNT PENTRU HINNIA
Hiniia este în mare şi nu are nici picioare, nici pene, ci este ca un ghem peste tot. Perii lui sânt ca de arici şi stă într-un loc, iar când simte că va sâ să turbure marca dc furtună, el strânge pietre şi să acopere pre el ea sâ nu-1 lepede marea afară, că apoi n-arc putere a să mai întoarce iar acolo, la locul l[ui].
990
LITERATURA ROMÂNĂ MK1XEVAIA
CĂRŢILE POPUIARE
Pilda este aşa: aşa şi tu, oame, să aibi viiaţa bună şi blândă către vecinii tăi, ca, de te va ajunge vreo nevoie, să te acopere prietenii tăi şi nu vei peri. Nu zice: „Bogat sânt şi voie am la stăpânul mieu şî nu-m este frică de cei mai mici", că nu ştii când va veni asupra ta necazul. Pentru aceia şi pre cei mici să-i cinsteşti ca şi pre cei mari.
Până aicea am scris pentru gadini şi fieri, iar de aici înnainte pentru pasări.
CUVÂNT PENTRU VÂLTUR
Vâltur<ul> trăieşte 100 dc ani şi-i creşte vârful nasului peste falcă şi nu poate vâna, că, orbindu-i ochii, el zboară la înnâîţime, câ nu vede. Şi lâsându-sc în jos repede, îş frânge ciocul de o piiatră, care trece în jos, peste falcă. De ceia să scaldă în Izvorul Aurului şi merge înprotiva soarelui. Şi deaca să încălzeşte, cade de la el firea cea de bătrâneţe şi sâ întinereşte. Pentru aceia şi David zice: „înnoi-să-vor ca ale vâltu<ru>lui tinereţile iale".
Pilda. Aşa şi tu, oame, deaca înbătrâncşti, suie-te la înnă[I]ţimc, adică la părintele cel sufletesc, şi-ţi ispoveduieşte păcatele tale şi te spală cu lacrărnile tale şi te încălzeşte cu slujba biserici<i> şi aşa vei scăpa din păcat.
PENTRU ŞOLMU ŞI HÂREŢ
Ca şi vâltur<ul> este hâreţul, aşijderea şi şoimul, tot o făptură au. Şi deaca născu oălc şoimoaîca şi hârcţoaîca, nu pot ieşi pui dintr-însele, din ouă, până nu să duc bârbaţi<i> lor în Valea Iui Iov şi aduc pietri di acolo şi atuncea ies pui.
Şi mai au şi alt lucru: când n-au hrană, ei postesc 40 zile, iar deaca află stârvu din care să fie mâncat ci 40 de zile, ei o mănâncă numai o dată într-o zi.
Şi alt lucru încă mai arc şoimul, că are un fulgu albu în fruntea lui, de-i luminează noaptea ca o stea înnaintea lui şi arată lui sânge pă unghea piciorului drept, care sânge îl în[d]rcptcazâ unde s-ar fi făcut stârvul.
Pilda. Aşa şi tu, oame, socoteşte viiaţa lor, că aceia aşteaptă şi caută stârvul să mănânce, iar tu, oame, gândeşte la ceasul morţii şi te pocăieşte, câ şoimul aduce pietre pentru născutul puilor, iar tu caută piiatră pravila biserici<i> şi te nevoieşte pentru bunătăţile sufleteşti şi miluieşte pre săraci şi ajută mişâilor, câ şi Hristos, fiind bogat, au sărăcit pentru noi.
CirVÂNT PENTRU STRATOCAMIL
Stratocamil este o pasăre mare şi deaca naşte oaule, le duce în apă şi şade lângă apă, cu ochii căutând la oa<u>ăle sale. Şi de-ş va întoarce ochii încâtroova, îndată să stârpesc oule lui. Şi când va să doarmă, cu un ochiu doarme, iar cu alt neîn[ce]tatu sâ uită Ia oaoă. Şi iaste şi alt lucru, că este o jâga<ni>e de lungă de 50 de coti, asemenea şarpelui, anume aspidă, şi deaca vede pe stratocamil că au născut oaoăle, ea vine şi să uită, au doară cumva îş va întoarce stratocamil ochii într-altă parte, să sufle peste oaoă, să să stârpească. Şi tot acolo stă şi aspida 40 de zile. Până când scoate pui stratocamilul, iar nu sâ duce nicâiri, ci născând pui, iar sâ duce.
Pilda. Aşa şi diiavolul, când vede pr[e] vreun om că să nevoieşte pentru bun[ă]tăţi, la<să> toate şi tot lângă el stă, ca să strice bunătăţile lui. Pentru aceia, oame, mintea să-ţi fie la Dumnezeu şi la biserică, ca să nu aibă vrăjmaş<u>l ce-ţi face.
PENTRU GRIPSOR CUVÂNT
Gripsorul iaste mai mare decât toate pasările ce zboară şi lăcuieşte în pământu<l> lui Ioan, lângă Marea Ochiianului. Şi când răsare soarele şi-ş varsă razile sale, iar el îş tinde aripile lui
992
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALA
CĂRŢILE POPULARE
993
şi acopere ra/île soarelui şi mai viind şi alt gripsor, stând lângă el şi strigând amândoi deodată:
- Vino, darâtoriule de lumină, şi luminează lumii!
Deci precum stau aceşii gripsori, aşa stau Născătoarea de Dumnezeu şi Arhanghelul Mihail de înblânzcsc pre iubitoriul Dumnezeu pentru pacea creştinilor.
Pildă. Pentru aceia şi tu, oame, socoteşte pre cine vei avea ajutor de nu ve<i> da singur pen<t>ru sufletul săracilor ca să să roage stăpânului Hristos pentru tine, câ acest ajutor în necazuri nu avem, fără numai pri Dumnezeu,
CUVÂNTU PENTRU COCOR
Cocorul iaste o pasăre foarte cântăreaţă şi adunându-se ei ^eara, când vor să ado<a>rmă, îş pune pre unul dintr-înşii streajâ, ca să-i strejuiască. Şi acela luund o piiatră întru picior, o ţine sus, iar în celălalt stă. Şi dormind, îi cade piiatră din picior lui, Iar el îndată strigă cu mare glas. Şi deşteptându-se soţiile lui, sâ strejuiesc şi iar pun pre aiml de-i strejuieşte.
Pilda. Aşa şi tu, oame, deaca auzi glasul bisericii, deşteaptă-te şi aleargă la slujbă, câ biserica te va păzi pre tine de diiavolul, că scrie pentru toacă, dc zice: „Eu am fost copaci în munte îmbrăcat cu coajă si cu ramuri înfăşurat şi cu frunză înpodobit si viind omul, m-au tăiai şi m-au adus la slujba biscrici<i>, ca să chem drepţi la mântuire şi păcătos la pocăinţă. Deci cei ce auziţi glasul mieu nu vă leneviţi pre voi, ci veniţi la slujba bisericii şi veţi dobândi iertăciune!".
CUVÂNT PENTRU STÂRCU
Stârcul iaste iubitorii! de pui foarte şi de la jumătate în sus iaste supţire şi la piept gros. Şi nu fuge di<n> cuibu<l> lui niciodată, când bărbatul, când muierea, precum şi Dornnu<l> nostru, lisus Hristos, nu să depărtează de ceri nici pre pământ.
Pilda. Dar tu, ticăloase oame, pentru ce slujăşti păcatului neîncetat? Au nu ştii că nici întru adâncit, nici în văzduh nu te vei putea ascunde? Şi ce răspuns vei da pentru faptele talc, deaca nu faci nici milostenie, nici rugăciune? Pentru căştii că toate ţi le-au supus ţie Dumne/eu, hierile şi dobitoacele si pasările cele zburătoare [şi] rodurile pământului, pentru odihna ta, ca şi tu din binele ce ţi l-au dat Dumnezeu să faci bine sufletului tău. Iar tu aur şi argint îl ţii la cine şi necăjăşci săracii, întru cate lâcuieştc însuş Dumnezeu. Bogat fiind, au sărăcit pentru noi şi s-au dat la muncă şi tu 11 uiţi pre Elu.
CUVÂNT PENTRU PĂUNE
Păunile este mai frumos decât alte păsări si are podoabele mari şi umblă cu mare gingăşie. Şi înnălţându-se, i să pare că ar fi ca un înger, iar dcaca-ş vede picioarele lui şi unghile lui ca de găina, atuncea o<h>tează şi să smereşte şi să lasă mai jos decât toate păsările.
Pilda. Asa şî tu, oame, dcaca-ţi dă Dumnezeu bogăţie, nu tc înnălţa, deaca pricepuşi, pentru că toţi sâni făcuţi de un făcător, că cine au făcut pre înpăratul, tot acela şi pre cel sărac.
PENTRU PORUNBU
Porunbul este mai blând decât toate păsările şi toţi o dată zboară şi să strejuiesc dc uleu.
Pilda. Aşa şi tu, oame, fii treaz şi tc strejuieşte despre diiavolul, ca să nu te vâneze şi te va trage la el, Vezi pasările si berile cum să strejixtosc de vânători? Şi tu te păzeşte de diiav[o]lul şi mergi la biserică şi rabdă ocările de la oameni, ca să iei de la Dumnezeu cunună. Şi fii întreg întru toate ca porunbul şi nu te scumpi de la cela ce ţe-au dat ţie Dumnezeu, pentru câ bogâţiia aicea rămâne, că omul scumpii este ca o noapte întunecata, nevâzând, care nici stie încâtroo merge.
994
LITERATURA ROMANĂ MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
995
PENTRU TURTUREA
Turtureaoa este foarte iubitoare de soţiia ei, cât, deaca-şi pierde soţiia, îl tot j[ă]lcşte foarte, nici mănâncă, nici bea apă limpede, nici pre ramură verde nu şade.
Pilda. Aşa şi tu, oame, deaca pierzi pre prietcn<ul iau cel iubit, aseamănâ-tc turturelii, ca să-ţi preimească Domnul rugăciunea ta şi-ţi va da ce vei pohti.
CUVÂNT PENTRU PRIVIGĂTOARE
Privigâtoarea este o pasăre foarte cântăreaţă şi deaca să adună cu soţiia sa, au tocmeală aşa, dc doarme unul până la miezul nopţii, iar celalalt îl strejuieşte, şade 12 ceasuri, proslăveşte pre Dumnezeu şi de la miezul nopţii până la zioă îl strejuieşte celal(a]lt şi aceia doarme. Iar deaca să face zioă, amândoi înpreunâ proslăvesc pre Dumnezeu.
Pilda. Aşa şi tu, oame, [a]u şâzând, au dormind, au ce lucrând, totdeauna să lauzi pre Dumnezeu şi nu vei fi lipsit orice vei pohti.
PENTRU GHIONOAIE
Ghionoaia este o pasăre foarte pestriţă şi tot zboară din copaci în copaci şi ciocăneşte cu ciocul, iar cu urechea ascultă şi deaca află copaci tare, ea zboară în altă pădure. Deci unde găseşte vreun copaci găunos, atuncea scobeşte copaciul şi-ş face cuibul într-însul şi nu mai fuge de acolea până când cade copaciul.
Pilda este aşa: aşa şi diiavolul tot umblă de la om la om, ispitindu-i. Şi deaca află că e omul temător dc Dumnezeu şi vine la rugăciune în biserică, [ejl fuge de la cl, iar de găseşte pre om slab despre Dumnezeire, sâ încuibează în el şi nu iese lesne.
PENTRU PUPĂZA CUVÂNT
Pupă/a este o pasăre pestriţă şi deaca-şi scoate pui, îi hrăneşte până cresc şi zboară. Iar după cc zboară pui<i>, atuncea întră părinţii lor în cuibu şi zmulgându-şi aripile lor, să fac tineri ca şî p[u]i<i>. Deci îi hrănesc puki> lor până lc cresc lor aripile şi apoi zboară toţi înprcunâ.
Pilda. Aşa şi tu, oame, poartă-ţi grija pentru părinţii tăi, că dă nu vei milui pre părinţii tăi, nici lui Dumnezeu nu vei fi drag, nici părinţilor tăi nu vei fi plăcut, că părinţii sânt ca şi Dumnezeu. Deci te învaţă şi tu de la pui<t> pupezti.
CUVÂNT PENTRU RÂNDUREA
Randureaoa este o pasăre blâ<n>dişoară şi sâ duce la Ierusalim pentru hrană iarna şi iar vine la oameni pentru pui. Şi când va să-ş facă cuibul, îl face în casele oamenilor sau deasupra apii, pentru câ are vrajbă cu şarpele randureaoa. Căci i s-au lăudat şarpele ci că fiind eî cu toţi în corabiia lui Noe, atuncea au trimis şarpele pre tăune, zicându-i să să ducă să guste, să vază ce sânge va fi mai dulce din câte sânt. Şi auzind randureaoa, păziia când să va întoarce tăunile să spuie şarpelui. Şi întâlnindu-1, l-au întrebat randureaoa, iar deaca au auzit că al omului este mai dulce decât toate şi va să spuie şarpelui, atuncea randureaoa i-au rupt limba, sâ nu spuie şarpelui.
Şi mai are şi alt lucru, că deaca <s>coatc pui şi va naşte vreunul dintr-înşii orbu, atuncea sâ duce mumă-sa în pustie şi aduce ierburi de pune pre ochi lui şi îndată vede.
Pilda. Aşa şi tu, oame, deaca ţi să înmulţesc păcatele, caută vedere de la Dumnezeu, pentru câ păca<te>le sânt orbiciunca oamenilor, ci aleargă la duhovnic şi ia învăţătură şi să vor lumina ochii tăi. Şi nu fi ca un pat, clâtindu-tc, şi toate răotăţilc li bagi în sufletul tău, ci îndrăzneşte şi aleargă la doftor, ca să [s]capi din boalele sufleteşti. Şi iubeşte pre cei cc te urăsc, ca
996
LITERAL l'RA ROMÂNA MEDIEVAlA
şi cum te-ar cinsti, câ rându reaoa arc vrajbă cu şarpele si neutru aceia la oameni vine. Iar tu, pentru păcate, scapă Ia Dumnezeu.
PINTRU POTÂRNICHE
Potâruichca este o pasăre foarte măiastră, câ deaca-ş face cuibul, nu-i ajunge numai oule ei, ci mai furaşi după la altele oă şi mai mult sâ bucură pentru oule cele streine decât de ale ei. Iar după cc scoate pui şi-i crescu şi zboară, aceia îs cunosc pre muma lor şi să duc la mumile lor care lc-au născut, iar ea rămâne în mare necaz si jale.
Pilda. Aşa şi tu, oame, când jăfuieşti cele streine şi te bucuri de dânsile mai mult decât dă ale tale şi când tc vor afla, au nu ştii câtă jale te va întâmpla şi mai mult te vei păgubi?
CUVÂNT PENTRU ALBINA
Albina, precum zice proorocul lezecbiil, este mai mică decât toate cele zburătoare, însă este foarte meşteră şi zburătoare şi rodul ci este mai dulce decât toate şi mai de treabă d<eoât toate bunătăţile. Şi nimeni nu poate pricepe lucrul ei şi e minunată in ocli[i]i tuturor. Osteneala ci luminează bisericile tuturor sfinţilor şi chiiamă spăşitoarc dc sufletele creştinilor. Şi omul nici nu o paşte, nici nu o înbracă, ci toate cele dc treaba ei îş aduce ea si pentru om s-au făcut.
Piuit- Aşa şi tu, oame, părăseşte-tc de răotăţi şi-ţi adâ aminte de ceasul morţii, cum vei să răspunzi, şi tc apucă de bunătăţi până nu să închid uşile pocâinţii, că apoi vei rămânea afară din cetate, plângând şi jăluindu-te în veci. Dumnezeului nostru mărire în veci! Amin.
AR CHIRIE ŞI ANADAN
ÎNVĂŢĂTURA LUI ARCHJRIE, CUM ÎNVĂŢE PRE NEPOTU-SĂU, PRE ANADAN. DE TOATE ÎNVĂŢĂTURILE
Adecă eu, Archirie, învăuiupre nepotul mieu, pre Anadan, nepot de sora, întru zilele lui Sănagrip-Îînpărat den Ţara Dorului.
Şi era Archirie prea înţelept şi boiarin marc la acel împărat. Si Domnu [nu] i-au dat feciori de trupul său, ce luă pre nepotu-său, pre Anadan, şi-1 hrăni tot cu miiare şi cu pâine albă şi cu vi n bun. ŞI-1 crescu, şi-1 învăţă carte de besearecă, şi începu a-1 învăţa mândrii frumoase şi înţelepciune şi minte mare să aibă. Şi zisă:
„<F>ătul mieu, A<m>adane, întâi, să nu faci negoţ cu boiarii, nice să cumperi marha de furat, căce că vet pierde bucatele tale.
Patul mieu, Anadanc, pre tarâ-tău şi pre mumâ-ta să-i cinsteşti, să nu-i blascimi, că nu-ţ va da Dumnedzău feciori, nici-ţi va da bucate cu blagoslovenie, nice vei împle bine.
Fătul mieu, Anadane, cine va grăi cu rau cătrâ tine, tu cu blândeţe cătră dânsul să grăieşti şi sâ-i răspunzi cuvânt bun, că omul năprasnic curund răspunde omului cuvânt râu, iarâ apoi să câiaste şi-i pare rău.
Fătul mieu, când vei sluji la domnu şi va fi nebun domnu-tâu, iară tu să nu-i zici câ easte nebun, ce să faci zisa lui, deci, ver fi miluit de dânsul.
998
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CÂKT1I.E POPULARE
999
Fătul mieu, nici să fii foarte vorovitoriu înaintea domnu-tău, nici grabnic, că vei greşi.
Fătul micu, şi la zile mari sâ mergi la besearccâ şi mai vârtos dumineca.
Fătul mieu, unde vei vede omul plângând, acolo să mergi, să-1 mângâi şi să-i aduci aminte că va muri şi el.
Fătul mieu, când veri hi om marc, tu te pleacă înaintea oamenilor.
Fătul mieu, şi mâniia nu ţ-o vărsa curund, că apoi-ţ va părea râu şi nu ve<i> pute folosi.
Fătul micu, ţine-ţ mâna de <ftt>rtuşagşi dc ucideri de om şi limba de cuvinte rele; şi tc fereşte de curvic şi mai vârtos de muiarea curvâ cu barbatu, că-ţ va mânca capul.
Fătul mieu, Anadane, de om înţelept să asculţi ce <te> va învăţa.
Fătul mieu, nici să sapi groapa altuia, că apoi tu ver cădea într-însa.
Fătul mieu, când vei vrea sâ faci vreo tocmală bună sau vrun lucru bun, să socoteşti foarte bine întâie cum va cădea apoi.
Fătul mieu, pă omul înţelept, de-1 veri învăţa, cl tc va asculta, iară nebunul, măcar cu toiagul [de] l-ai bate, nu şti ncmicâ.
Fătul mie<u>, să nu iai camătă cu aslam, că camătă cu aslam orbeşte ochii omului şi-i va piiarde sufletul.
Fătul micu, mai bine sluga direaptă şi bună decât fratele nebun şi rău, şi îndărăpnic.
Fătul mieu, mai bine să zacă omul o boală grea decât să lăcuîască cu muiarea rea.
Fătul mieu, toate sâ dai şi sâ-i arăţi muierii, iară minte sănu o dai, nici să o arăţi.
Fătul mieu, când vet să grăieşti cu domnu-tău, sâ aibă cuvântul trei porţi: o poartă la inimă, alta în grumazi, al treile în gură, şi de-aciia sâ grăieşti, că cuvintul, daca-1 Iar din gură,
nu-1 poţi agiunge nice [cu] cilul, nice cu oganil, nice cu şoimul, ce, câtu-1 grăieşti, aşa trece.
Fătul mieu, omul înţelept să-1 miluiaşti şi să-1 socoteşti, că F)umnedzău pre tine va milui.
Fătul mieu, cându vei avea un vecin rău, socoteşte-1 şi-1 cinsteşte, că Dumnedzău pre tine va milui şi cl nu-ţ va pute face rău.
Fătul mieu, să te fereşti de cuvânte sprenţare, să nu le grăieşti fără ispravă şi mincinoase, că mi<n>ciuna cade ca plumbul în fundul apei, iară apoi iase ca frunza în faţa apei şi-/ştiu toţi.
Fătul mieu, mai bine să porţi pietri cu înţeleptul, decât să şezi la mase cu nebunul.
Fătul mieu, cine te va lovi de o parte de faţă, iară tu să întoarci şi ceaealahe faţă de parte.
Fătul mieu, cine va arunca în tine cu piiatră, tu aruncă cu pâine într-însul, că piatra să va întoarce ]a dânsul, iară pâine va veni la tine.
Fătul mieu, cine-ţ gândeşte rău, tu gândeşte lui bine, că Dumnedzău va fi cu tiue.
Fătul mieu, mai bine înţeleptul să tc bată, decât nebunul să te cinstească.
Fâtul mieu, când mergi la casa omului, nu şedea mult, câ apoi te va goni. Mai bine să-i paie rău că te-ai dus, decât să-ţ caute râu câ şezi.
Fătul mieu, noaptea sâ nu mergi fără arme, nici în calc, că nu ştii ce le tâmpină.
Fătul mi[cu], în cale să nu mergi fără pâine, tot să aibi pâinea ta, să nu te nedejduieşti pre d[ă]sagil altuia, că poamele în sânul [altuiaj să zdro[bă]scu şi putredescu.
Fâtul micu, cându-ţi spune omul învăţătură bună, ca şi când ai bea nişte apă bună dintru fântină rece, aşa este învăţătura cea buna".
1U00
LITERATURA ROMÂNA MEDIEVALA
CĂRŢILE POPUIARE
1001
Eu, Archiric, învăţaiii toate întelepciunile pre nepotu-mieu, Anadan, şi gândii u să-1 duc la Sanagrip-împârat să slujască. Şi-1 duş şi-1 curtenim la domnu-mieu şi grăiiu domnu-micu:
-Să slujască nepotu-mieu, Anadan, la dumneata, că cu sâni bătrân şi cl easie tânăr, iarâ pre mine mă vei ierta şi mă vei lăsa să mă duc sâ mă odihnesc la casele mele.
Şi zisă împăratul:
- Pasă de te odihneşte la casele tale, iară cându-mî vei trebui, eu le voiu chema. Iară ncpolu-tău boiariu mare va fi la mine.
Şi să închină Archiric şi-ş luo zua bună de la împăratul si să duse. Şi şedea acasă de sâ odihnia [la] casele sale. Iară Sanagrip-lmpăratu pusă pre Anadan logofătu marc în locul [lui] Archirie. Şi era preacredincios la împăratul.
Iară Anadan gândi râu unchiu-său, lui Archiric, şi iot socotiia cum va face să piiarză pre unchiu-său, pre Archirie, si să fie volnic pre satele lui şi pre bucatele lui, şi pre casele lui. Ce şezu de scrise carte niinciunoase şi o pecetlui cu pecete împăratului şi o trimise la Archiric.
Şi aşea zise în carte: „Eu, Sanagrip-îniparat, scriu la tine, Archiric, pace şi sănătate, la nedejduinţa mea. Aita-ţi fac ştire: în ce ceas vei vedea cane mea, iară tu sâ te scoli de acolo cu toată tara mea, cum vei putea mai tare şi curund ca să vii la mine că nc împresură oastea grea turcească."
Şi, dacă văzu Archirie cartea împăratului, el crezu. Şi îndată strânse oastea mare foarte şi purceasă la împăratul Sănagriptu, ca să-i fie într-agiutoriu. Şi deca să apropiară ostile lui Archirie, iară Anadan văzu şi merse la împăratul şi pârî pre unchiu-său, pre Archiric. Şi zise:
- Doamne, împărate, ştii Măfriia ta că unchiu-mieu] Archiric s-au rădicat cu oaste mare spre capul Mâriii tale să te pri uză şi să te ucigă şi să puie el alt împărat?
Iară împăratul zise:
- Oare poate să fie aşea? Iară Anadan zise:
- Caută de vezi ostile lui.
Si căută împăratul şi văzu ostile viindu câttă cetate. Şi să spământâ împăratul foarte rău şi nu ştiia ce să va face. Şi zisă:
- ("uni vom face, iogofete? Vezi că vine unchiu-tău cu oaste spre mine.
Aiiadan zîsă:
- Doamne, merge-voiu eu la dansul şi-1 voiu mângâia cu cuvinte bune şi dulci şi-<l> voiu aduce viu la Mariia ta.
împăratul zise:
- Dc-I vei aduce, mai mare boiariu decât tine şi mai de cinste nu va fi altul la mine.
Şî să dusă Anadan înainte unchiu-său, lui Archirie, şi zise:
- De bine ai venit, părintele micu, şi sănătate de la împăratul si binc-i [parc] împăratului câ ai venit; şi au zis să mergi singur cu mine şi sâ laşi ostile pre loc şi sâ grăiţi [amândoi c]u împăratul.
Şi crezu Archirie şi marse amândoi cu Anadanu la împăratul şi lăsă ostile pre loc. Şi întră la împăratul şi sâ închină şî începu a întreba pre împăratul dc sănătate. Şi aciiaşi începu a-i zice împăratul lui Archiric:
- Bine caste aşea, Archiric, că vii cu oasre spre mine să mă scoţi din împărăţie? Crez, tu ai fost crezut la tată-mieu; şi la mine încă ai fosr boiarin mare şi mai crezut şi mai cinstit decât toţi boiarii, iară tu vrusăf se-m mănânci capu mieu, ce vei mânca capul tău.
Iară Archirie nu putu răspunde domnu-său nemică, numai ce zise:
- Nu ştiu nemică, Doamne!
Şi începu nepotu-său, Anadan a-1 pedepsi:
- Bătrânit-ai şi mintet-ai pierdut, de nu poţi răspunde domnu-tău nemică?/^^^î ■ ■ ■ v~\-X^\''-
1002
U'l'ERATURA ROM ANA MEDIEVAI A
CĂRŢILE POPUIARE
1003
Si zise împăratul:
- Anadane, jiudecă-1 că ţi-i unchiu şi-i eşti nepot! Anadan zisă:
- Jiudecat easte, Doamne! Să-i tai Mariia ta capul şi să-l delungi trei sute de coţi d[e trup].
[Si] zise împăratul într-aceia ceas armatului celui mare:
- Ia-1 şi să-i tai capul!
Iarăarmaşul luă-1 pre Archirie şi-<I> - lăgăşi-l scoase afară. Iară Archirie zisă:
- Frate, ştii, oarecând ţ-am făcut mult bine, adu-ţi aminte! Iară armaşul zise:
- Ştiu frate. Ce dar cum voiu face, că cela ce nu face zisa împăratului cu capul plăteşti.
Aşijderea să roagă Archirie armaşului:
- Pasă la împăratul şi zi aşea: „Cinstite împărate, roagă-se Archirie Măriei talc să-l laşi să-l duc la casele lui; acolo sâ-i tain capul, să-l slujască popii lui şi ghipâncasa lut să-l plângă, şi roabele lut. Şi trupul lui să-l îngroape acolo, iar capul fui să-l aduc la Mariia ta".
Iară armaşul ascultă pre Archirie şi să dusă la împăratul şi zise cumu-i zisâse Archirie. Iară împăratul îl lăsă şi zise:
- Să-l duci şi capul să-l aduci la mine.
Armaşul luă pre Archirie şi-1 dusă la casele sale. Şi deaca-1 duse, la casele lui, Archirie, el avea un tâlhariu [...] foarte bine lui Archirie. Şi sâ roagă Archirie armaşului să taie capul tâlharului, că-1 ţine de mulţi ani în temniţe, şi să-l ducă la împăratul, căci că-ş sămăna la chip acel tâlhariu cu Archirie. Şi făcu armaşul cumu-i zise Archirie şi tăie capul tâlhariului şi-1 duse la împăratul. Şi-1 văzu împăratul şî crezu ca să fie capul lui Archirie.
Iară pre Archirie îl băgă la o taină mare şi adâncă şi-1 ştiia numai giupâneasa lui. Şi-1 hrâniia într-ace taină şt nime nu ştiia.
Iară deaca auzi Faraon-împărat din ţara Eghipetului că au perit sveatnieul lui Sanagrip-împarat din Ţara Dorulu<i>, eluş scris cărţi şi trimise soli Faraon. Şi aşea scrise în cărţi: „Eu, Faraon-împărat, scriu Ia tine, Sanagripe-împărate. Alta dau ştire: în cc ceas vei vedea cartea mea, iarâ tu să-mi trimiţi meşteri sâ-m zidească cetate nici în ceriu, nice pre pământ. Si dc sârgu să-m răspunzi cuvintelor cealfor] [...]. [...] face cumu-i învăţătura mea, eu la tine voiu veni şî tc voiu sparge din cuiubul tău sau să-mi trimiţi dajde cât oi cere eu".
Şi merseră soli la Sănagrip-împărat şi-ş dedere soliia şi-j închinară cărţile de la Faraon-împârat. Şi strânse Sanagrip-împărat toţi svdtnicii lui cei mari şi cei mici din toată ţara; şi auziră toţi cum spuseră cărţile de la Faraon-împârat. Şi zise împăratul Sănagrip:
- Ni, aemu, boiarilor, cum vom face şi cum vom trimite la Faraon să ne slujască slujba?
Ei toţi să sculară în picioare şi ziseră:
- Cine era de vrea isprăvi slujba aceasta, Mariia ta l-ai tăiat pre Archirie înţeleptul. Deci, Doamne, aicea easte nepotu-său, Anadan, şi la dumnealui au lăsat învăţătură bună şi mândră frumoase1. Să-l pofteşti Mariia ta să vie aicea de faţă.
Şi zise împăratul:
- Ni, Anadane, aemu cum vom face aceasta? Zise Anadan:
- Nu ştiu, Doamne! împăratul zise:
- Ascultam de tine şi pierduiu pre unchiu-tău [...]. Aemu iarâ armaşul cel mare [...] dc zise aşea din gură:
- împărate, dară de ar hi aemu viu, ierta-l-ai? împăratul zise:
- Ierta-l-voiu; şi cine-1 va aduce, cu bun dar dănii-l-voiu. Şi să dusă armaşul şi-1 scoase din groapă pre Archirie. Şi era
1004
I -ITERĂ l'URA ROMANA MED IK VAI A
CĂRŢILE POP UI «ARE
1005
părul lui Archirie până la brâu şi unghiile lui era ca dc vultur. Şi-1 duse împăratul, şi-1 văzu împăratul, şi-1 cunoscu şi-1 întrebă:
- Tu eşti Archirie? Răspunse Archirie:
- Eu sânt.
Şi-i zise împăratul:
- Pasă, Archirie, pasă la feredeu de te spală şi te îmbracă şi vino la mine.
Ei zise:
- Doamne, să-m laşi vreme să od<î>hnese vro 15 zile, sâ mă lîezmetecescu, iară de-aciia-ţ voi griji grija şi să fii fără de grijă.
Şi să bucură împăratul foarte şi lase pre Achîrie sâ odihnească.
Şi de-aciia merse la împăratul şi îi spune împăratul ce i-au trimis de la împăratul Faraon, tot. Şi iarăş zise Archirie:
- Doamne sâ-m dai doisprăzece vulturi şi doisprăzece şoimi din şoimărie.
Şi-i dederc tot ce cerşu. ŞI-ş luo Archirie zua bună de la domnu-său şi să duse la împăratul Faraon den ţara Eghipetului. Şi să închină la Faraon de la Sănagrip-Im parat. Şi-1 văzu Faraon pre Archirie şi-1 întrebă:
- Cine eşti tu? Archirie zise:
- Sânt mânat, cinstite împărate, din Ţara Dorului sâ facu o cetate nice în ceriu, nice pre pământ.
Zise Faraon:
- Pă un gânscarîu ca tine au mânat Ia mine? Archirie zise:
- Cine va sluji slujba domnu-său cu dreptul şi-t va isprăvi slujba nu va fi gânscariu, ce mare om va fi acela şi va fi mai cinstit decât toţi înainte tuturor, şi credincios va fi.
Şi zise Faraon:
- Să-mi faci o fune de năsip, sâ-m legu mânzii. Archirie luo un sfreder şi sfredeli pârâtele casei şi deaderă
razile soarelui pre gaură şi zise:
- Doamne, strânge-ţi funea, iară de-ţ va mai trebui, îţ voi mai face.
Şi zise Faraon:
- Să-m faci cetate nice în ceriu, nice pre pământ.
Şi făcu Archirie hamuri şi înhamă [şoimii şi vulturii] şi băgă un cucon mic în nişre racle de brad şi-1 învăţă, când va fi sus, să strige cu glas mare. Cuconul aşea să zică: „Adu var şi cărămidă!". Şt înhamă vulturii în raclă, unde era cuconul şi lc arătă carne într-o ţapă. Şi zburară vulturii după ţapa cu carne cu raclele şi să suiră sus cu cuconul.
Şi strigă atunce cuconul:
- Aduceţi var, şi cărămidă aduceţi, câ meşterii stau fără lucru.
- Şi auzi împăratul şi toţi boiarii lui.
- Doamne, eu am adus meşteri, iară Mariia ta să aduci şi să trimit argaţi.
împăratul zise:
- Cumu te cheamă? El zise:
- Archirie.
Maitite ştiia Faraon, ce au zis că easte tăiat. Si cuconul plecă ţapa cu carne în gios şi căzură vulturii pre pământ, pre carne. Şi ieşi cuconul şi merse la Archirie. Iarâ Faraon zise:
- Archirie, sâ-m spui cui mă potrivescu eu.
- Soarelui.
- lioiarii miei?
- Razile soarelui. El zise:
1006
LITERATURA ROMÂNĂ MEDILVAIĂ
CĂRŢILE POPULARE
L007
- Dară ce eastc un copaci cu 12 ramuri şi pre un ram câte patru [cuiubure], şi într-un cuiub câte 7 oao: unele negre, altele sânt albe.
Archirie zise:
- Un copaci easte anul, 12 ramuri - 12 luni sânt într-un anu; 4 cuiburi - 4 săptămâni sânt într-o lună; 7 oao - 7 zile într-o săptămână: cele negre easte noaptea, cele albe - zua.
Şi zise Faraon:
- Blagoslovit să fie Archirie. Şi-I cunoscu şi-1 întrebă de toate trcabile şi-1 trimise la domnu-său cu daru.
Şi merse Archirie Ia domnu-său, la Sânagrip-împărat, şi să închină cu slujbă de la Faraon. Şî-1 dărui domnu-său cu dar mare. Şi deade Archirie darul armaşului celui mare ce I-au scos. Iară Archirie cerşu pre nepotu-său, Anadan. [...] pre mâna lui Archirie, unchiu-său. Şi-1 legă, şi-I duse Archirie la casele lui; şi-1 începu a-1 bate cu toiage de cornu; şi-1 bătu până zise Anadan:
- Nu mă ucide, părintele mieu, să-ţi ftu comis la cai. Archirie zise:
- Ba, fătul mieu, că tu ai fost ca oarecând cându-şi legă omul măgariul cu funi rea şi să dezlegă [măgariul] şi fugi, iară lupu-1 întâmpănă şi zise: „Bună cale, măgariule!", Iară măgariul zîsc: „.Să nu fie bună calea mea! Fie bună cale stăpânu-mieu, câ mă legă cu funi rea, câ tu mă vei mânca aemu."
Şi iară zise Anadan:
- Nu mă ucide, părintele mieu, să-ţi fiu păcurariu la oile tale.
Dară Archirie zise:
- Ba, fâtul mieu, că tu eşti ca lupul când învăţa carte. Şi zise dascălul: „A, b, v, g". Lupul zise: „La mieluşei, la iezi". Dascălul zise: „Că rău zici". Lupul zise: „Dascăle, învaţă-mă carte mai tare, că se apropie caprele de pădure".
Şi iarâ zise Anadan:
- Nu mă omorî, părintele mieu, să-ţi fiu purcariu la porci. Archirie zise:
- Ba fătul mieu, câ tu ai fost ea un pomnu pre ţărmurile apei. Deci, câte poame face, toate pre apă să duce. Aşea fu şi învăţătura mea. Pre acela învăţam şi necăiurea n-au fost.
Si iară zise Anadan:
- Nu mă ucide, părintele mieu, că ce veri vrea aceca-ţ voiu face.
- Ba, fătul mieu, că tu ai fost ca lupul când merge pre urma oilor, iară păcurariul zise: „Ce mergi [pre urina oilojr, lupule". Iar lupul zise: „Doru-mă ochii, ce mi-i leacul pravul oilor". Iară lu i nu -i p<r>e era voia de acel leac, ce-i era voia sâ apuce vreo oaie să mănânce.
Aşea şi tu, fătul mieu, nu ţ-au fosr destul de învăţătura mea, cc tu ai vrut să-mi tai capul mieu, ce al tâu cap ţi-i tăie. Şi-I bătu până muri şi să svârşi. Amin.
NOTE ŞI COMENTARII
I. SCRISORI
[SCRISOAREA LUI NEACŞUj
Din: Crestomaţie de literatură română veche, voi. I, coordonatori: I. Chiţimia şi Stela Toma, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 32-33.
[SCRISOAREA LUI COCRISEE]
Din: Crestomaţie de literatură română veche, voi. I, ed. cit., p. 40.
[PLÂNGEREA BOIERILOR MUNTENI]
Din: Crestomaţie de literatură română veche, voi I, ed. cit., p. 42-43.
[PĂTRAŞCO CIOGOLEA CERE DASCĂL]
Din: Crestomaţie de literatură română veche, voi I, cd. cit., p. 47.
1012
NOTE 51 COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1013
II. LITERATURA HAGIOGRAFICĂ GRIGORE
monah şi prezbiter în marea Biserica Moldo-Valahiei
MUCENICIA SFÂNTELUi ŞJ SLĂVITULUI MUCENIC IOAN CEL NOU
Text slavon reprodus după Penjo Ruscv, Angel Davidov, Grigorij Camblak v Rumânija i v starata rumâsnska literatura, Sofia, Ezdatelsrvo na Bălgarskata Akademija na Naukite, 1966, p. 90-96.
VARLAAM
CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURA
(1643)
Din: Varlaam, Opere, ediţie de Manolc Neagoe, Editura Hypcrion, Chişinău, 1991, p. 389-391.
DOSOFTEI VIAŢA Şl PETRECEREA SV1NŢ1LOR
Din: Dosoftei, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, Iaşi, 1682-1686, tom. III, f. 138v-139v; tom . I, f. 65r-66r.
1 Constantin cel Mare (Flavius Valcrius Constantinus), împărat roman (306-337). Prin Edictul dc la Milano (3E3) proclama libertatea dc credinţă şi egalitatea în drepturi pentru creştinii din Imperiu, contribuind la impunerea şi consolidarea creştinismului ca religie de stat.
2 Este vorba de Constantin Clor (Marcus Flavius Valcrius Consrantius), tatăl lui Constantin cel Mare. A făcut parte din
tetrarhia organizată de Diocleţian; prin guvernarea sa a arătat toleranţă faţă de creştini.
3 Elena, mama lui Constantin cel Mare; în anul 327 s-a convertit la creştinism.
^ Râm = Roma.
5 Diocleţian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus), împărat roman (284—305), proclamat dc soldaţii săi, dupâ moartea lui Numerian şi al fratelui acestuia Carin; a guvernat din 285 în 293, încredinţând partea occidentală a imperiului autorităţii lui Maximian.
6 Maximian Valerie (Marcus Aurelius Valerius Maximianus), împărat roman (286-305). A abdicat împreună cu Diocleţian, dar s-a proclamat august (307). A fost constrâns de Constantin sâ sc sinucidă (310).
7 Maxenţiu (Maxcntius Marcus Aurelius Valerius), împărat roman (306—312). Fiu al lui Maximian, a fost detronat de Constantin cel Mare. A murit înecat în Tibru în lupta de la podul Milvius.
8 August Chesarie (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus), primul împărat roman (27 î. Hr. - 14 d. Hr.). Instituie ea formă dc guvernământ principatul, marcând în acest fel începutul sistemului monarhic la Roma.
VIAŢA CUVIOASEIPARASCHIVA
Din: Dosoftei, Viaţa şi petrecerea svinţi lor, p. 65r-66r.
1 Ioan Asan al IElea (1218-1241), fiul lui Asan I.
2 Asan I, ţar al Imperiului Vlaho-Rulgar (1191-1196), întemeietorul dinastiei Asănestilor.
10U
NOTE Şl COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1015
III. LITERATURA PARENETICĂ
ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE (Fragment din partea a II-a)
Din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Floriea Moisîl şi Dan ZamFirescu; cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Milvâîlă, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 236-241, 253-255, 265-268, 278-284, a fost editat ms. rom. 109 B.A.R. - Filiala
Cluj, prin completare cu msselc: 3488 B.A.R., 3572 B.A.R., 1062 B.A.R., 2714, B.A.R., 3402 B.A.R.).
Din învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie facsimihuâ după unicul manuscris păstrat..., Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor", 1996, pp. 307-324; s-au editat ms. nr. 123 şi ms. 83 (numere vechi) de la Biblioteca Naţională din Sofia; ms. nr. 369 (număr vechi), respectiv nr. nou 748, reunit cu cele aflare suh nr. 313 de la Biblioteca Naţională „Chirii şi Metodiu" din Sofia; ffi 45-51 = caietul „9" = 34, ff. 2-8; ff. 52-61 = caietul „10" = 35, ff. 1-10).
IV. LITERATURA ISTORIOGRAFICÂ
1. CRONICI
GRIGORE URECHE LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI
Din Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. a Ill-a, îngrijită de P. P, Panaitescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987,
p. 33-64; au fost editate ins. rom. 174 B.A.R., ms. rom. V-3 B.U.L, ms. rom. 1445 B.A.R., ms. rom. 169 B.A.R.
MIRON COSTIN LETOPISEŢUL ŢÂRII MOLDOVEI
Din: Miron Costin, Opere, voi. I, ed. de P. P. Panaitescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 76—157; a fost editat ms. rom. 2601 B.A.R.
MIRON COSTIN DE NEAMUL MOLDOVENILOR, DIN CE TARĂ A U IEŞIT STRĂMOŞII LOR.
Din: Miron Costin, Opere, voi \\, ed. de P. P. Panaitescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p 9-27; a fost editat ms. rom. 2601 B.A.R.
ION NECULCE LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI DE LA DABIJA-VODÂ PÂNA LA A DOUA DOMNIE A LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
Din: Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, precedat de O samă de cuvinte, ediţie de lorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 57-64, 69-72, 74-82, 148-154; au fost editate msse. rom 253 B.A.R.; 254 B.A.R. şi 53 B.A.R.
1016
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1017
ion neculce o sama de cuvinte
Din: Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de o samă de cuvinte, ed. cir. p. 34-39, 48, 54-56.
letopiseţul cantacuzinesc
Din: Cronicari munteni, voi. i, ediţie de Mihail Gregorian, Editura pentm Literatură, Bucureşti, 1961, p. 181-186; a fost editat ms. rom. 112 B.A.R, filiala Cluj-Napoca.
Este o cronică a Ţării Româneşti (1290-1690) din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, intitulată Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini. Ediţii şi publicări parţiale: 1847, 1859, 1910, 1937, 1960, 1961.
RADU POPESCU cronica ţării româneşti
Din: Cronicari munteni, voi. I. ed. cit., p. 467-478; a fost editat ms. rom. 121 B.A.R
radu greceanu Începătura istorii vieţii luminatului şi
preacreştinului domnului ţării rumâneşti, io constantinbrâncoveanu
Din: Cronicari inunteni, voi. al ILlea, ed. cit., p. 7-11, 116-119, apud Ştefan D. Grcccanu, Viaţa hu Constaniin-wdă Brâncoveanu de Radu vel-logofiăt Greceanu, Bucureşti, 1906. A fost editat ms. rom. 1350, B.A.R.
Cronica lui R. Greceanu, începătura istorici vieţii luminatuluişipreacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, lo Constantin Brâncoveanu Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat pentru vremurile şi întâmplările ce în pământul acesta, în zilele Măriei sale s-au întâmplat, este scrisă în mai multe etape în intervalul 1693—1714.
' Diogene iMerţiu (prima jumătate a secolului al IlI-lea d. Hr.), învăţat grec, a cărui operă - Despre vieţile şi doctrinele filozofibr — constituie un indispensabil izvor pentru cunoaşterea filozofiei antice greceşti.
2 Platon (427-347 î. Hr.), filozof grec, unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii, discipol al lui Socratc. A întemeiat la Atena, în jurul anului 387 î. Hr., şcoala filozofică numită Academia. A scris numeroase dialoguri filozofice considerate capodopere ale prozici clasice greceşti, printre care: Banchetul, Republica, Sofistul, Timeu ş. a.
3 Democrit (c. 460- c. 370 î. Hr.), filozof antic grec, originar din oraşul Abdura, principalul întemeietor al atomismului în Grecia. A scris numeroase lucrări în toate domeniile de cunoaştere din timpul său, din care 5-au păstrat doar puţine fragmente.
4 lustinian (482 sau 483-565) a fost una dintre personalităţile cele mai importante şi mai enigmatice ale întregii istorii bizantine. împărat din 527, s-a luptat cu vandalii şi cu perşii şi a recâştigat Africa şî Italia.
CRONICA ANONIMĂ BRÂNCOVENEASCĂ
Din: Cronicari munteni, voi. II, ed. cit, p. 315-319; au fost editate ms. rom. 441, B.A.R. şi ms. rom. 53, B.A.R. filiala Cluj-Napoca.
1018
NOTE $1 COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1019
MIHAIL CANTACUZINO GHENEALOGHIA CANTACUZINILOR
Sub titlul: Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor, a caria izvorâre se trage din neamul de Valoa, din Peru de Franţa: începându-se de la anul800, pogoară pană la anul 17S7, M i liail Cantacuzino, vistier şi bau din ramura pârvuleascâ, încearcă sâ reconstituie istoria familiei sale. Textul apare în „Buciumul" într-o primă ediţie realizată de Ccsar Bolliac după un manuscris aflat în posesia lui Grigore Cantacuzino şi tradus de un anume Gcorgescu de la Arhivele Statului. O a doua ediţie - cea care constituie şi sursa fragmentului pe care îl reproducem — este realizată de Nicolae Iorga.
Din: Ghenealoghia Cantacuzinilor de Banul Mihai Cantacuzino, publicată şi adnotată de Nicolae Iorga, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva", Bucureşti, 1902, p. 26-34 şi 181-184.
1 Iorga observă că Şerban Cantacuzino devine domn al 'Ţării Româneşti în 1678.
2 Aci pare a fi din nou o neconcordantâ - Iorga susţinând că Silvan (Şerban) nu poate fî socrul lui Constantin Cantacuzino.
5 Mai precis, Păuna Greceanu.
4 Radu se pare că moare abia după 1752.
5 Iorga preia aici o notă din original pe care o consideră falsă, demonstrând prezenta tatălui lui Constantin Cantacuzino în Ţara Românească, după data presupusei sale morţi: „Dimitrie Cantemir Voevod, ce era ginere al lui Şerban Cantacuzino Voevod, scrie în jurnalul Iul Petru cel Mare, împăratul Rusiei, cum pe tatăl lui (Constantin Cantacuzino I-au omorât Sultanul Murat al IH-lea". (Notă în original].
6 Conform editorului data exactă este de fapt 20 decembrie 1663.
PSEUDO-ENACHE KOGĂLNICEANU LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVII DE LA DOMNIA ÎNTÂI ŞI PÂNĂ IA A PATRA DOMNIE A LU! CONSTANTIN MAVROCORDAT VOIEVOD
(1733-1774)
Este o cronică alcătuită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; transmisă într-un manuscris semnat de Enake Kogălniceanu, căruia i s-a atribuit la un moment dat.
Din: Cronici moldoveneşti. Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Cânta, ediţie critică de Aurora Ili'eş şi Ioana Zmeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 31-36; a fost editat ms. V. 25 Biblioteca Universitară „Mihai Emincscu" din Iaşi.
1 Ghica Scarlat (Scarlat), fiul cel mare al lui Grigore II Ghica, domn al Moldovei (mart. 1757- aug. 1758) şi al Ţârii Româneşti (aug. 1758 - ian. 1761, aug. 1765 - dec. 1766).
2. TRATATE
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO /STOR/A ŢĂRII RUMÂNEŞTI ÎNTRU CARE SĂ CUPRINDE NUMELE EI CEL DINTÂI ŞI CINE AU FOST LACU1TOR1I EI ATUNCI ŞI APOI CINE O AU MAI DESCĂLECAT Şl O AU STĂPÂNIT PÂNĂ Şl ÎN VREMILE DE ACUM CUM S-AU TRAS ŞI STĂ
Din: Cronicari munteni, voi. I, ed. cit., p. 3—11; au fost editate msse rom. 441 şi 3443 B.A.R.
1 Aristotel (383-322 î. Hr. ), filozof grec, originar din Stagira, unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii, întemeietor al logicii. Discipol al lui Platou, Siagiritul a înfiinţat în 335 î- Hr. propria sa şcoală filozofică, peripatetică, Liceul.
1020
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE 51 COMENTARII
1021
DIMITRIH CANTEMIR HISTORFA MOLDO-VLAHICA
Manuscrisul se află în Arhiva Centrală ele Stat pentru acte vechi din Moscova, fondul 181, nr 1323, f- 129-225r.
Traducerea, din limba latină, a fost realizată de către Dan Sluşanschi după microfilmul aflat în cadrul Bibliotecii Academiei Române (cota Mm. 83).
Textul este reprodus din: Dimitrie Cantemir, Opere complete, voi. IX, ediţie critică, traducere, introducere, note şi indici de Dan Sluşanschi, prefaţă de Virgil Cândea, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 415-426.
' Valahii transalpini sunt valahii transilvăneni.
DIMITRIE CANTEMIR DISCRIPTIO MOLDAVIAE
Cele mai importante ediţii: Beschreibung der Moldau în „A. F. Biischings Magaziile fur die Neue Hiestoire und Geographie", III, Elamburg, 1769, IV, Hamburg 1770; Hiestorisch-Geographisch und Politische-Beschreibung der Moldau, Frankfurt und Leipzig, 1771, apoi în ruseşte, Moscova, 1789, şi, în sfârşit, o primă traducere a banului Vasile Vârnav, la Mănăstirea Neamţ în 1825-
In 1872, Societatea Academică Română publică în volumul Opere textul latin, alături de cel românesc, în traducerea [ui Al. Papiu-IIarian şi Iosif Hodoş.
Reprodus din: Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducerea Petre Pandrea, ediţia a I I-a, îngrijită dc Magdalena Popescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 7-11,189-207. De fapt, nu este vorba despre sciţi, ci despre geto-daci.
2 Teza aceasta, evident eronată, şi în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor".
3 Este vorba despre anul 1359.
4 Ak-vlach sau ak-iflak îi desemnează pe valahii albi (moldovenii), spre deosebire de kara-iflak — valahii negri (locuitorii Tării Româneşti).
5 în ediţia latină, Cantemir traduce pur şi simplu primele versuri ale poemului Viiaţa lumii de Mirou Costin.
DIMITRIE CANTEMIR DIVANUL SAU GÂLCEAVA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA SAU GIUDEŢUL SUFLETULUI CU TRUPUL
Ediţia princeps: Divanul, sau Gâleava îtiţeleptului cu lumea, sau Giudeţul sufletului cu trupul. Prin dc trudă şi de ostenită iubirea a lui Ioan Dimitrie Constantin Voevod. S-au tipărit în oraşul scaunului domniii în Iaşi. Leat de la Adam 7206, iar de la mântuinţă lumii 1698, meseţa avgust 30.
Principale ediţii:
Divanul, editat dc B. P. Hasdcu în „Arhiva istorică a României", 2/1865, p. 82-170;
Divanul, publicat de G. Sion, în: Operele principelui Demetriu Cantemir tipărite de Societatea Academică Română, tomul V, Partea a lll-a, Bucureşti, 1879, p. 33-242+XII p.;
Divanul. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Virgil Cândea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, CX+520p.;
Divanul. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Editura Academiei, 1974, 491 p.
1022
NOTH M COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1023
Manuscrise:
Biblioteca Academiei Române: ms. rom. 758 (1831), 1267 (1774), 1329(1753), 1417(1770) 1524 (începutul sec. XIX), 1698 (1835), 2507 (1797), 5566 (sec XIX), 6005 (1795).
Din Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii de Virgil Gândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1990. p 19-61
1 Este vorba despre celebrul motiv „Fortuna Iabilis", foarte frecvent în epocă. Iată cum ilustrează, de pildă, Miron Costin aceeaşi temă în cadrul poemului Viiaţa lumii: „Undc-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xcrxes, /Alixandru Machidon, unde-i Artaxers;/ August, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,/Pe toţi i-au stins vremea ca pre nişte spume. /Fost-au Ţiros împărat, vestit cu războaie,/ Cu avere preste toţi. Şi multă nevoie/ Au tras hindii şi tătarii şi Asiia toată/ Caută la ce l-au dus înşelătoarea roată".
2 Chiros sau Cirus este regele Persiei (599-530 î. Hr.), iar Crisors sau Croesus, ultimul monarh al Lydiei (560-546 î. Hr.).
3 Despre Xcrxes, regele Persiei (485-472 î. Hr.), cuceritorul Greciei, se povesteşte că, dorind să treacă Helespontul şî mânios că furtuna îj distrusese podul de vase, a poruncit ca marea să fie biciuită, înlănţuită şi înfierată simbolic. Sursa acestor informaţii o reprezintă Istoriile (VII,35) lui Herodot, tălmăcită în limba română cu doar câteva decenii înainte de publicarea Divanului.
4 Romilos este, evident, Romulus, întemeietorul Romei, forma numelui său fiind grecizată.
5 V. Cândea observă că această idee a „lumii dată împrumut" oamenilor apare la Metodiu din Olimp, autor din secolele UI—IV în lucrarea Despre viaţă şi înţelepciune şi va fi reluată şi de Miron Costin în poemul Viiaţa lumii: „Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie".
6 Având ca sursă gândirea orientală antică, teoria corespondenţei dintre macrocosmos (universul) şi microcosmos (omul), preluată de presocratici (Heraclit, Empcdocle) şi apoi de PJaton şi Aristotel, devine în Renaştere una dintre reprezentările cheie ale universului.
1 Apele de deasupra sunt apele văzduhului din care provine ploaie, iar apele de dedesubt sunt apele terestre din râuri şi mări. între ele sc află tăria cerului.
8 Cantemir se referă Ia Musharrif al Din ibn Abdallah Muşuh al-Din Sa'di, cel mai mare poet didactic şi cel mai popular scriitor persan trăitor în secolul al XlII-lea.
V. CRONOGRAFE
MIHAIL MOXA CRONICA UNIVERSALA
Textul este reprodus după Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică de G. Mihâilâ, F,ditura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 210-211, 217-223- A fost editat ms. 116 din Bibliotea fostei Academii Teologice din Moscova, aflat azi la Biblioteca Academiei de Ştiinţe a Ucrainei, text coroborat cu ms. slavo-român 320, f. I45v-156v,
1 Manoil Paleolog, împărat bizantin.
2 Draciul = Diirres (alb. ) (lat. Dyrrachium)-
3 Suşman = Sişman, ţar bulgar, care a avut un conflict cu Dan I.
^ Lazăr, cneaz al Serbiei, mort în bătălia de la Kosovopolje, la 15 iunie 1389.
5 Ştefan Iazarevici (1389-1427), fiul si succesorul Iui lazăr.
1024
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1025
6 Mirceacel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (1383-1418), are prima bătălie eu turcii la 17 mai 1395 la Rovine (aceasta nu e o localitaie, ci nişte şanţuri, locuri strâmte).
7 Iancul = Iancu de Hunedoara, învingător la Sântimbru („Poarta de Fier"), lângă Sibiu, la 14 martie 1442. O altă victorie, în 1442, 2 septembrie, pc Ialomiţa.
8 „Peri Iancul" = eroare; voievodul a fost învins în bătălia din 18-19 octombrie 1448.
9 Mahmet = Mehmed II El Fatih - „Cuceritorul".
10 Constantin Dragasses, ultimul împărat bizantin (1449-1453).
11 Schendira = Skender- beg, Skanderbeg, marc conducător al luptei naţionale a poporului albanez.
12 Romaniia = Rumelia.
13 Baiazid II, sultan (1481-1512).
14 Chilia şi Cetatea Albă au fost cucerite de turci în 1484.
PĂTRAŞCO DANOVICI CRONOGRAF
Cronograful grecesc, tradus dc Pâtraşco Danovici în Moldova, este un texi hibrid între cronograful darortat mitropolitului Dorothci al Moncmbaziei (redactat în primele decenii ale seolului al XVdea) şi cel al lui Matei Cigalâ din Cipru, tipărit la Veneţia în anul 1637.
Ediţia întocmită de Gabriel Ştrempel (Editura Minerva, Bucureşti, 1998) se bazează pe ms. rom. 86 B.A.R., în care este menţionat, în predoslovie, numele lui Pătraşco Danovici, în calitate dc traducător al textului.
Boier moldovean, nepot al starostelui Onciul Iuraşcovici, fecior al lui Ivaşco vornic şi ginere al fui Vascan Oraş, mare vornic ai Ţării de Sus (1610-1611), Pătraşco Danovici se pare că ar fi deţinut funcţii Ia cancelaria domnească în perioada
1640—1665. în unele documente ale epocii, îl întâlnim ca martor în diferite pricini de moşii ale unor mart boieri.
Importanţa lui pentru istoria literară este dată de tălmăcirea cronografului lui Cigalâ (cu anumite imixtiuni din cel al lui Dorotei al Monembazici). Hronograf den începutul lumii cuprinde istoria omenirii dc la facere, în conformitate cu textul biblic, şi o serie de aprocrife şi de legende, iar spre sfârşit câteva capitole de învăţături ortodoxe. Numărul şi răspândirea manuscriselor atestă marca circulaţie şi audienţă a Hronografului... în perioada medievală a culturii româneşti, fapt care îl situează alături dc cărţile populare şi de legendele hagiografice, ca lectură importantă a epocii.
Manuscrisul editat de Gabriel Ştrempel (ms. rom. 86 B.A.R.) este considerat a ti o copie foarte fidelă a prototipului ms- rom 3517 B.A.R., de la mijlocul seolului al XVII-lea (care, din păcate, nu este complet).
Din însemnarea finală a ms. rom. 86 B.A.R. (de la f. 445), cercetătorii Iulian Ştcfăncscu si Dorn Mihăescu au ajuns la concluzia câ acest text a fost copiat în intervalul 1682-1689 de către doi copişti diferiţi, care au lucrat pentru marele vistiernic Teodor Cantacuzino şi, respectiv, pentru fiul acestuia, lordache Cantacuzino.
Fragmentul selectat din ediţia întocmită de Gabriel Ştrempel cuprinde filele 71r-74v din ms. rom. 86 B.A.R.
Textul este reprodus după Cronograf. Tradus din greceşte de Pătraşcu Danovici, voi I-II, ediţie de Gabriel Şrrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1998-99, p. 235-243; a fost editat ms. rom. 86 B.A.R., f. 363r-367v.
1 Turcograecia = lucrare a lui Martin Krusius (Kraus), tipărită la Basel, în 1584
2 Udriiu = Adrianopole.
1026
NOTF. ŞI COMENTARII
no'ef.si comentarii
1027
DIONISIE ECEES1ARHUL HRONOGRAFUI. ŢÂREI RUMÂNEŞTI DE LA 1764 PÂNĂ LA 1815
Textul este reprodus după Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (I764-1815), ediţie de Nicolae Stoicescu şi Dumitru Bâlasa, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 69-77; a fost editat ms. rom. 3537 B.A.R., f. 67r-78r.
' Hangerliu Constantin Gheorghe, domn al Ţării Româneşti (3 dec. 1797-1 martie 1799).
2 Căpitan Paşa = Kuciuk Husein.
1 Diin = Vidin, cetate, paşalâc.
4 Ţarigrad = Istanbul.
5 Leu paşa = Aiiut paşa.
6 Pasvandul /Pazvandu = Pazvantoglu Osman aga, atanul cetăţii Vidinului.
VI. COSMOGRAFII
POVESTEA ŢĂRILOR ŞI A ÎNPĂRĂŢ1LLOR CÂTE-S IN PĂMÂNTUL ASIEI
Din: Povestea Ţărilor Asiei. Cosmografie românească veche, ediţie de Cătălina Velculescu şi V. Guruianu, Editura Vestala, Bucureşti, 1997, p. 66-106; a fost editat ms. rom. 1436, f. 49r - 68r, B.A.R.
1 ludit, personaj biblic, vezi Cartea Luditei, cap. 13.
2 Nafcas = Caucaz.
3 Vavilonia = Babilon, oraş din Mesopotamia ale cărui ruine se găsesc la 160 km sud-est de Bagdad.
4 E vorba dc Saladin I (1138-1193), sultanul Egiptului, întemeietorul dinastici musulmane a ayyubrizilor, cunoscut ca luptător împotriva cruciaţilor.
5 Sti Petru = Sfântul Petru.
rt Selevna = Seleucia,oraş din vechea Asie, port la Anttohta.
7 Cripros = Cipru.
8 Anul 7135 corespunde perioadei cuprinsă între 1 septembrie 1626 şi 31 august 1627.
9 Pcripoli = Persepolis, una din capitalele Persiei (astăzi in Iran).
10 Seramida = Semiramida, regina Asiriei şi a Babilonului, căreia i se atribuie grădinile suspendate din oraşul amintit.
11 Marea Capiei = Marea Caspică. xl Ac. pl. al lat. leuca (leghe?).
13 Antipodes (antipozi).
14 Gr; în traducere: Orientală.
15 Tanaa = Tanais, denumire antică a fluviului Don, aici confundat cu Volga.
lb E vorba de Gcnghis-Han.
17 Iason, erou din mitologia greacă. A condus expediţia argonauţilor în căutarea lânii de aur, pe care a dobândit-o cu ajutorul Medeei, viitoarea sa soţie.
18 Insula Rodos nu se află în Marea Adriatică, ci în Marea Egee.
VIL LITERATURA JURIDICĂ
PRAVILA RITORULUL LUCACI
Din: Pravila ritorului Lucaci. Pravila svenţilor oteţi după învăţătura a marelui Vasilie (1581), ediţie de I. Rizescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 162-173.
1028
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1029
ÎNDREPTAREA LEGII (1652)
Din: Bibliografia românească veche, voi. I, ediţie de Ion Biann şi Nerva Hodoş, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1903, p. 192-203.
VIII. LITERATURA ASTROLOGICĂ ŞI DE PREVESTIRE
PROROCLREA SIBILEÎ
Textul este preluat din Crestomaţie de literatură română veche. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, voi. I, p. 217-219. Autorii ediţiei au reprodus textul din manuscrisul românesc al Paliei istorice.
VISELE L UI MAMER
'Text preluat din Crestomaţie de literatură română veche, voi. I, eci cit, p. 222-225. A fost editat ms. rom. 4390, f. 30r-35v, B.A.R., Filiala Cluj-Napoca.
GROMOVNIC ANUL 1639 AL LUI1RACLIE ÎMPĂRAT PE 12 ZODII
Text preluat din Crestomaţie de literatură română vehe, voi. I, ed. cit., p. 229.
RUjDENIŢA. (1621)
Text preluat din Crestomaţia limbii române vechi, voi. I, (1521-1639), coordonator, Alexandru Mareş: Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 176-178. S-a editat textul din ms. rom. 3821, f. 137r-l4lv, B.A.R.
IX. PROZA ORATORICĂ
1. ORATORIA LAICĂ
ÎNVĂ ŢĂ TURII.E L UI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SAU THEODOSIE
III. Cartea lui Neagoe Voevod către Vlădica Macarie
învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu; cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihâilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 236-241; a fost editat ms. rom. 109 B.A.R. - Filiala Cluj, prin completare cu mssele 3488 B.A.R, 3572 B.A.R., 1062 B.A.R., 2714 BA.R., 3402 B.A.R.).
TOADER DIN FELDRU [CUVÂNTARE LA ÎNMORMÂNTAREA SOFRONIEI CIOGOLEAj
Cuvântarea rostită de către diacul Toader din Feldru la înmormântarea Sofroniei Ciogolea, în martie 1639, la Calafendeşti, lângă Suceava, s-a păstrat în două copii; în
1030
NOTE Si COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1031
ms. rom. 167 B.A.R., din 1639, şi în ms. rom. 279, B.A.R., din 1668.
Cărturarul Toader din Fcldru, originar din judeţul Bistriţa Năsăud, a lucrat ca profesor în Moldova, în casa lui Pătraşcu Ciogolea, mare logofăt în anii 1653—1657, învăţându-i carte pc Pătraşcu şt Miron, fiii acestuia. întors în Ardeal, la Bistriţa, diacul Toader îşi oferă serviciile „sfatului" oraşului, de unde este din nou cerut dc către Pătraşcu Ciogolea, ca profesor, probabil, pentru nepoţii săi, de data aceasta.
Cuvântul funebru, rostit în împrejurarea amintită, reproduce textul ms. rom. 167, f.lr-5v, B.A.R.; din Crestomaţia de literatură română vehe, voi. I, coordonatori: 1. Chiţimia şi Stela Toma, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 140-142.
2. PREFEŢE
SF. IOAN GURĂ-DE-AUR, MĂRGĂRITARE, (1691)
Mărgăritarele lui Ioan Gură-de-Aur au fost traduse de către Şerban şi Radu Greceanu şi tipărite la Bucureşti, 1691. Cei doi cărturari participaseră şi Ia revizuirea textului Bibliei de La 1688, iar Radu Greceanu a tălmăcii, din limba greacă, Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă şi colecţia de Mineie buzoiene.
Colecţia dc Mărgăritare este precedată de o suită de versuri la stemă şi de o predoslovie, dedicate domnitorului (Constantin Brâncoveanu, precum şi dc un cuvânt către cititor.
Fragmentele au fost selectate din Bibliografia românească veche, voi. I, p. 315-321.
THEODOSIE VEŞTEMEANU PREFAŢĂ IA MI NE IUL PE SEPTEMBRIE 1699
Din: Bibliografia românească veche, voi. I, ed. cit., p. 36(3-367.
ANTIM IVIREANUL CHIPURILE VECHIULUI ŞI NOULUI TESTAMENT
Chipuribj Vechiului şi Noului Testament este un manuscris datat 1709, lucrat de Antim Ivireanul şi dăruit domnitorului Constantin Brâncoveanu. Manuscrisul, cuprinzând peste 500 dc portrete biblice, se păstrează astăzi în fondul dc manuscrise al Bibliotecii Naţionale din Kiev.
Textul editat de Gabriel Ştrcmpel (în voi. Antim Ivireanul, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1997) reproduce originalul păstrat la Kiev, pe care cercetătorul român 1-a studiat în vara anului 1968.
Fragmentul selectat cuprinde f. 2v—4r ale manuscrisului antimian.
THOMAS A KEMPIS URMAREA LUI HRISTOS
Thomas a Kempis, Urmarea lui Hristos, traducere din latină în slavonă de Udrişte Năsturel, Mănăstirea Dealul, 1647.
Din: Bibliografia românească veche, voi. IV, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1944, p. 194-198.
1032
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1033
PREFAŢĂ
\A TRIODUL PENTICOSTAR (ATRIBUITĂ LUI UDRIŞTE NĂSTUREI.J/FÂRGOVIŞTE, 1649
Se dă textul în limba slavonă, cu traducerea din Bibliografia românească veche, voi. I, cd. cit., după care vom da textul integral în traducerea lui Virgil Gândea, Raţiunea dominantă, Editura Dacia, CIuj-Napoca, 1979, p. 70-77.
1 După naturaliştii vechi, perioada formată din şapte zile dinainte şî şapte zile după solstiţiul de iarnă, în care alcionul, o pasăre fabuloasă, îşi depunea ouăle pe marea liniştită (Aristofan, Păsările, v. 1594). Snidas, Lexicon, s. r: SAxvov£o€gfju.£pxL.
2 Figurat: lucru minunat, imposibil (gr. ŢCCÂrx bpviirurv, din Aristofan, Viespile, v. 508, şi Păsările, v. 733.
3 „Sărbătorile florilor" = &v#€OTTJpLCC (11-13 din luna Anthcsterion), zile de sărbătoare dionisiace, la care erau primiţi să participe şi carienii, populaţie din sud-vestul Asiei Mici dispreţuită de vehii greci.
4 Leac egiptean împotriva „mâhnirii, mâniei şi a tuturor relelor", folosit de Elena (Odiseea, IV, 221).
5 Plantă cu rădăcina neagră şi floarea albă, folosită de Circe pentru fermecarea lui Ulise (Odiseea, X, 305).
6 Matei Basarab.
3. ORATORIA ECLEZIASTICĂ
VARLAAM CARTE ROMÂNEASCA DE ÎNVĂŢĂTURĂ
Din: Varlaam, Opere, ediţie de Manole Neagoe, Editura Hypcrion, Chişinău, 1991, p. 126-131.
ANTIM IVIREANUL CAZANIE LA ADORMIREA PREASFINTE1 NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU
Această cazanie face parte din culegerea dc Didahii antimiene, editate pentru prima dată de către Ioan Bianu, Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1886, dupâ un manuscris din 1781.
Intre predicile rămase dc Ia Antim Ivireanul există texte consacrate tuturor celor patru mari cicluri de sărbători ortodoxe: cazanii duminicale, cazanii la „praznicele împărăteşti", la sărbătorile dedicate Maicii Domnului şi la cele consacrate sfinţilor importanţi.
Cazania la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu este un text grăitor pentru iscusinţa hermeneutică a mitropolitului (a se vedea felul în care este descompus şi interpretat numele ebraic - Mariani — al Maicii Domnului).
Alte ediţii ale Didahiilor: în 1888, Constantin Erbriccanu tipăreşte predicile, după o copie manuscrisă din jurul anului 1740, descoperită la Mănăstirea Căldâruşani şi socotită multă vreme drept autograful lui Antim. In 1915, P- V. Haneş dă prima ediţie bună a Predicilor, iar în 1962 este publicată cea dintâi ediţie critică, după cea mai veche copie, datată 1722-1725 (ms. rom. 3460, B.A.R. ), redactată de Efrem Grămăticul. în 1972, Gabriel Ştrempel publică ediţia de Opere, însoţită de un important studiu introductiv.
Textul selectat reproduce ms. rom. 3460, f. I4v-20r, B.A.R., din Antim Ivireanul, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 15-20.
1034
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1035
ANTIM IVIREANUL, CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURA ASUPRA OMULUI MORT
Cuvânt de învăţătură asupra omului mort este un text care aparţine oratoriei funebre (gen ilustrat şi de alte scrieri antimienc, precum: Cuvânt de învăţătură la pogrebaniia omului prestăvit. Cuvânt de învăţătură iară la prestevirea omului sau învăţătură când să face parastas, toate incluse dc către Gabriel Ştrempel în culegerea de Didahiile mitropolitului).
Cuvântul de învăţătură asupra omului mort ar fi putut fi rostit - crede Gabriel Ştrempel, în Antim Ivireanul, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. XLIX - la moartea Pulcheriei Mavrocordat sau, poate, la moartea unei fiice a lui Constantin Brâncoveanu.
Fragmentul selectat reproduce textul din ms. rom. 3460, f. 173r-176v, B.A.R. editat de către Gabriel Ştrempel, în Antim Ivireanul, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 165-168.
IOAN ZOBA DIN VINŢ PROPOVEDANIIA A ŞEAPTEA
Propovedania face parte din culegerea de omileticâ funebră - Sicriiid de aur - publicată de către preotul calvin Ioan Zoba din Vinţ, în 1683, la Sebeş. Lucrarea, închinată pn'ncepclui transilvănean Mihail Apafi, cuprinde cincisprezece propovedanii destinate rostirii solemne în timpul ritualului de înmormântare.
Preotul calvin Ioan Zoba din Vinţu de Jos este cunoscut în istoria literaturii pentru activitatea sa de teolog, traducător şi tipograf. Cu sprijinul craiului Apafi pune în funcţiune o tipografie la Sebeş care va fi mutată ulterior la Alba lulia, unde va tipări o serie dc cărţi cu caracter mo ral-religios: Cărare pe
scurt spre fapte bune îndreptătoare (1685), Ceaskveţ care are intru sine slujbele de noapte şi zi (16S7A Molitvenic (1689).
Textul selectat din ediţia lui Anton Gaţia, Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur, Flditura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 80-90, reproduce textul exemplarului 2 din Colecţia Teodorcscu, f. 69v-79v.
X. LITERATURA DE CEREMONIAL
CONDICA LOGOFĂTULUI GHEORGACH1 SUŢU (1762)
Preluată din: Literatura românească de ceremonial. Condica lui Ghcorgachi (1762), ediţie de Dan Simonesu, Fundaţia „Regele Carol I", Bucureşti, 1939, p. 307-312.
1 Grigorc Ioan voievod - Grigore Callimachi, domn al Moldovei (1761-1764).
2 Hamza-paşa = Hamid Hamza-paşa, viitor vizir.
3 Beizadea Alexandru = Alexandru Callimachi, fratele domnului
4 Frumoasa = mănăstire şi Curţi domneşti lângă Iaşi.
5 Cacaina = râu lângă Iaşi.
XI. LITERATURA DRAMATICA
OCCISIO GREGORII IN MOLDA VIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA
Din: Occisio Gregarii in Moldavia Vodae Tragedice Expressa, ediţie de Lucian Drimba, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 70, 77-79,102-105.
1036
note si comentarii
no'le: şi comentarii
1037
XII. ROMANUL
DIMITRIE CANTEMIR ISTORIA IEROGLIFICA
Preluat din: Dimitrie Cantemir, Opere complete, Editura Academiei, Bucureşti, 1973. Ediţie critică publicată sub îngrijirea lui Virgil Gândea, text stabilit de Stela Toma, voi IV, p. 125-149; transcrierea s-a efectuat după microfilmul de la Biblioteca Academici (cota Mm l), realizai după manuscrisul origina] aflat la Moscova, în Arhiva CCentrală de Stat, fond 181, nr. 1419,1» 1-333.
Ediţia princeps, de un nivel ştiinţific apreciabil, dar cu ortografia vremii, a fost realizată de Tocilcscu şi publicată în 1883 de către Academia Română. O nouă ediţie ştiinţifică este alcătuită în 1965 de către P.P. Panaitescu şi 1. Verdcş.
' Cetatea Deltei desemnează Adrianopolul.
2 După cum se observă, depunerea jurământului (epirohic = jurământ strâmb, 1b. gr. ) nu se face în Moldova, ci în Ţara Românească (Valah Sărai = capiştea Epirochiii ).
3 Această „împrăştiere" semnifică presiunile pe care boierii le iac fără prea mult succes la Poarta Otomană sperând să-1 aducă pe Mihai Racoviţă domn.
4 „Pustiile Ethiopiii" nu sunt descifrate la cheie, însă ar semnifica Istanbulul.
^ „Munţii Lunii" sunt o creaţie fantezistă a geografilor arabi ai Evului Mediu care credeau că Africa ar fi străbătută de aceşti munţi de-a lungul ecuatorului. Aici ar putea semnifica lumea otomană simbolizată dc Semilună.
6 Cantemir schiţează aici un univers, eutopic, paradisiac în care timpul nu este trăit în succesiune, ci, eliminând ipotezele devenirii, într-o eternă simultaneitate.
7 Dimitrie Cantemir este evident un adept al monarhiei absolute, prin urmare asimilarea Imperiului otoman cu o republică nu face decât sâ sublinieze anarhia ce pare sâ domine „împărăţia turcului".
8 O capişte a boadzii Pleoncxii - dupâ P. P. Panaitescu şi 1. Verdeş - înseamnă „templul zeiţei lăcomiei", echivalat de D. C. cu împărăţia turcului.
■) Lxhinocţiul (în greceşte isimeria) de toamnă se încadrează astronomic în Zodia Cumpenei.
!0 într-adevăr, Constantinopolul era construit pe şapte coline asemenea Romei. Cantemir numeşte Istanbulul cămară, deoarece aici se strângeau toate veniturile şi bogăţiile imperiului.
11 Pe atunci se cunoşteau doar şapte planete, în rândul cărora erau incluse Soarele şi Luna, conform viziunii piolemeice.
12 P. P. Panaitescu observă câ aceasta este o afirmaţie surprinzătoare a lui Cantemir prin care acesta susţine că Poarta îi tratează diferit pe solicitanţii de avantaje, luând tot de la cei bogaţi şi doar jumătate de la cei săraci.
13 Pc tot parcursul textului, geografia reală are funcţii simbolice. Un mume cu denumirea de Monomotapa cc se află în Rhodcsia îl desemnează pe marele defterdar.
14 Muntele Cafaron îl desemnează pe marele vizir ce purta acest nume.
15 Acest loc ar putea fi identificat cu Isianbulul.
16 După cum se ştie Nilul se varsă în Marca Mediterană şi nu în Marca Roşie.
17 Ochianul despre amiadzâ/i reprezintă Oceanul Indian.
18 în regimul aceleiaşi geografii simbolice, I^cul Zaflan, ce poate fi asimilat Lacului Victoria, simbolizează Istanbulul.
19 Filozoful echivalează simbolic vizirul, arată D. Cantemir.
1038
NOTE.Şi COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1039
- Formula aceasta oarecum oximoronicâ pune în evidenţă Faptul că veniturile otomanilor provin din biruri.
21 Cantemir se referă atei Ia un cunoscut principiu al dreptului roman: non bis in idem - prin care nu sc pot aplica de două ori pedepse pentru aceeaşi acuzaţie.
22 Vârsia „brudie" se referă la vârsta fragedă a pretendentului la tronul Moldovei.
2i Reamintim faptul că „Borta pietrii" se referă la casa supremului judecător musulman.
24 Autorul se referă aici la Constantin Cantemir, tatăl scriitorului. Aşa cum arată P.P. Panaitescu, substantivul acesta compus asimilează atât denumirea greacă a licornului (monocheros), cât şi pe cea a leopardului (pardalis).
NICOLAE MILESCU STIHURI LA DUMNEZĂESCUL DAVID
Din: Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 219.
DOSOFTEI PSALMI
Din: Psaltire a svăntului proroc David (...) pre versuri tocmită (...) de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei, Uniev, 1673, editată în Dosoftei, în Opere, voi. I, Poezia, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 114-115, 157-160, 185-186, 226, 227-228, 298.
XIII. POEZIA
1. LIRICA RELIGIOASĂ
PILOTEI PRJPEALE
la toati praznicele Domnului şi ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor cuvioşilor Părinţi mari şi sfinţi
Din: volumul Poezie veche rumânească, ediţie de Mircca Scarlat, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 9-13. Traducere de Dan Horîa Mazilu.
Publicat de Tic Stmedrea, Les „Pripela" du moine Philotbife, în „Romanoslavica", XVII, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, după ms. si. 101, B.A.R., ms. siv. 209, B.A.R., ms. si. 277, B.A.R.
DOSOFTEI [STIHURI]
Din: Dosoftei, Opere, voi. I, Poezia, 1978, p. 351» 361, 369.
2. VERSURI OCAZIONALE
NICOLAUS OLAHUS ELIGIE IA MORMÂNTUL LUI ERASMUS DIN ROTTERDAM
Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, din ediţia Umanistul Nicolaus Olahus, 2 voi., texte alese de I.S. Firu, Corneliu Albu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p. MO-142; a fost editat ms. D. Erasmi Roterdami epitaphia per clarissimos aliquond viros conscr'tpta, Louvain, 1537.
1040
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
W4l
NICOIAUS OLAHUS EPITAF
Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în op. cit., ed. cit., p. 92.
N1COLAUS OLAHUS LA MOARTEA FRATELUI MEU MATEI
Traducere din limba latină de Ştefan Bezdccbi, op. rit., cd. cit., p. 142-143.
JOHANNES SOMMER ELEGIA DECIMA
Din: Ştefan Bârsânescu, „Scbola latina" de ia Cotnari. Biblioteca de curte şi proiectul de academie al lui Despot Vodfi..., Litografia şi Tipografia învăţământului, Bucureşti, 1957, p. 27-31.
ANONIM
(LAMENTAŢIA LA MOARTEA LUI ALEXANDRU]
Din: Crestomaţie de literatură română veche, voi. L, ed. cit., p. 234; au fost editate versurile din cap. IV: Pentru păcatul întristării, din Floarea Darurilor, traducere românească veche, în ms. 4620, f. 484v, B.A.R.
UDRIŞTE NĂSTUREL (?) [EPITAFUL LUI MA TEI AŞ BASARAB]
Din: Crestomaţie de literatură română vehe, voi. L, ed. cit. p. 237.
Versurile sunt atribuite cărturarului muntean, fără a exista certitudini în privinţa paternităţii.
Mateiaş Basarab este fiul adoptiv al lui Matei Basarab (epitaful sc află în tinda Bisericii Domneşti din Târgovişte).
MIHAIL HALICI-FIUL [ODĂ]
Din: N. Drâganu, Mihail Haliri {Contribuţie la istoria culturală românească din sec. XVII), în „Dacoromania", anul IV, partea I, Cluj, 1927, p. 106-107; s-a editat ins. Vota solennia quae Nobilissimi et CLarissimi Viri D. Francisci Pariz de Papa Transylvano Honoribus Doctoribus, Basci, 1674).
Oda este dedicată lui Francisc l'ariz Pâpat şi imprimată cu ocazia trecerii de către acesta a doctoratului în medicină la Basel.
Este semnat: „Michael Flalicius, Nob. Romanus Civîs, de Caransebeş".
MIHAIL HALICI-FIUL [ODĂ]
Traducere din: Vota solennia qtme Nobilissimi et CLarissimi Viri D. Francisci Pariz de Papa Transilvano- Ungari Honoribus ab Amplissimo Medicorum in perantiqua. Universitate Basiliensi Ordine      Basci, 1674.
1042
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1043
3. VERSURI INAUGURALE
NICOLAE COSTIN EPIGRAMA
Din: Nicolae Costin., Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. H.
Epigrama este plasată după Predoslovie către Măriia-Sa Vodă (este vorba dc Nicolae Mavrocordat).
Datată: înainte dc 1712.
UDRIŞTE NĂSTUREL STIHURI IN STEMA DOMNIEI ŢĂRÂI RUMÂNEŞTI, NEAM CASEI BÂSARĂBEASCĂ
Din: Literatura română veche, voi. II, ediţie de G. Mihăilâ şi Dan Zamfirescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 273; s-a editat traducerea românească veche, aflată în Evanghelia învăţătoare, din 1644, Mănăstirea Dealu.
VAR LA AM
STIHURI ÎN STEMA DOMNIEI MOLDOVEI
Dîn: Varlaam, Carte românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi hi svinţi mari, Iaşi, 1643, ediţie de Jack Byck, 1966, p. 2.
DOSOFTEI STIHURI LA LUMINATUL HERB AL ŢĂRII MOLDOVEI
Din: Dosoftei, Viiaţa şi petrecerea svinţilor,m Opere, voi. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 3.
NICOEA (GRĂMĂTICUL) VERSURI POLITICE 6
Din: Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până In 1800, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 163; s-a editat din Tetraevanghel, copiat în 1685 dc Nicola (Grămăticul) la Mănăstirea Câmpulung din Ţara Românească.
RADU GRECEANU STIHURI 8 ASUPRA STEMEI PREALUMINATULUI ŞI ÎNNĂL ŢA TU LUI DOMNU IOANU SÂRBA NU C. B. VOEVODU
Dur. Bibliografia românească veche, tom. I {1508-1830), ediţie Ioan Biami şi Nerva Hodoş, Socec, Bucureşti, 1903, p. 283; s-a editat ms. Bibliei, Bucureşti, 1688.
DANUL ANDREAN PANONIANULf?) [VERSURI LA STEMA METROPOLITANĂ]
Din: îndreptarea legii, Târgovişte, 1652, în Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tom. I (1508-1830), 1903, p- 191-192.
ANTIM IVIREANUL [VERSURILA STEMA ŢÂRII]
Din: Antim Ivireanul, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 418; după Psaltire românească, Bucureşti, 1694.
1044
NOTE $1 COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1045
ANTIM IVIREANUL lVERSURI LA STEMA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU]
Din: Noul Testament, Bucureşti, 1703, în Bibliografia românească veche, tom. I, 1903, p. 448.
ANTIM IVIREANUL [VERSURI LA BLAZONUL MlTROPOL1 TUL UI ANTIMJ
Din: învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor, 1713, în Antim Ivireanul, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 325
Gabriel Ştrempel arată că stihurile se află sub „un splendid desen în peniţă şi acuarelă ce reprezintă blazonul mitropolitului Antim: un melc de argint, cu capu! în sus, purtând între coarne o stea cu şase raze. Deasupra, o pălărie dc cardinal, dc sub care se despart capetele unui şnur, de-a lungul căruia sunt iniţialele A(ntim) I(vireanul) M(îtropolitul) U(ngrovlahiei)" (Antim Ivireanul, Opere, 1972, p. 454).
DIMITRIE CANTEMIR (?) STIHURI PRE HE(R)BUL ŢĂRÂI STIH 7
Din: Dimitrie Cantemir, Divanul, Iaşi, 1698, în Bibliografia românească veche, tom. 1, 1903, p. 358.
MITROEAN, EPISCOPUL BUZĂULUI
STIHURI POLLTLCE 10 ASUPRA STEMEI PREALUMINATULUI, SLĂVITULUI ŞI BLAGOCESTIVULUI 10(AN) CONSTANTIN B. BAS ARAB VOEVODA
Din: Bibliografia românească veche, voi. 1, ed. cit., p. 366.
MIHAIL ŞTEEANOVICI STIHURI POLITICE 12 ASUPRA STEMEI PREALUMINATULUI, SLĂVITULUI ŞI BLAGOCESTIVULUI IO CONSTANDINU B. BASARABĂ- VOEVODA
Din: Octoih, Râmnic, 1706, în Bibliografia românească veche, torn. I, 1903, p. 468.
ANONIM
ISTORIIA A ALEXANDRULUI CELUI MARE
Din: Istoriia a Alexandrului celui Mare, Movilău, 1796, în Bibliografia românească veche, tom. II, I9I0, p. 337.
4. LIRICA FILOSOFICĂ
PETRU CERCEI. [IMN]
Din: „Columna lui Traian" V, 1874, p. 58, text transcris integral din italiană de Gr. Tocilescu.
Traducere din limba italiană de Alexandru Ciorâneascu, în „Revista Fundaţiilor Regale", II, 1935, nr. 9; publicată sub titlul Imn, în Literatura română veche, voi I, p. 293-297.
1046
NOTE $1 COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1047
VALENTIN FRANK VON FRANKENSTEIN HECATOMBE SEN TEN TI A R UM O VI DI A NA R UM GERM ANI CAE IMI TA TAR C/M
Din: Hecatombe sententiarum Ovidianamm germanicae imitatarum, Sibiu, 1679, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 191-193.
MIRON COSTIN VIIAŢA LUMII
Din: Miron Costin, Opere alese, ediţie de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 159-169.
MIRON COSTIN STIHURI ÎMPOTRIVA ZA VISTEI
Din: Miron Costin , Opere, voi. II, ediţie dc P.P. Panaitescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 120-121.
GHENADIE COZLANUL DOAO CĂI...
După ins. nr. 2582, f. 247v, B.A.R.
GHENADIE COZIANUL OBICEIURI OMENEŞTI
După ms. nr. 2582, f. 248, B.A.R.
GHENADIE COZIANUL ACADEMIA SAU ŞCOALA
După ms. nr. 2582, f. 248 v, B.A.R.
5. VERSURI CURIOASE
DOSOFTEI [ACROSTIHUL SIBILIN]
Din: Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 182-189.
DIMITRIE EUSTATIEV1CI BRAŞOVEANUL „ FIL O MEI. ISMĂ ". „PAROMION". „SIMFONIE". „AHROSTICON"
Din: Dimitrie Eustaticvici Braşoveanul, Gramatica românească, 1757. Prima gramatică a limbii române, ediţie dc N.A. Ursu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 142-143.
6. POEZIE DE DRAGOSTE
MIHAIL HALICI-FIUL (?) KENTEK RUMENYESZK DE DRACOSZTE SKRISZ
(Fragment)
Din: Petrovay Codex, 1671-1672, în Crestomaţie romanică, voi. II, 1965, p. 38.
ANONIM CÂNTEC DUPĂ IBOVNICA SCĂPATĂ
Din: Cântece câmpeneşti cu glasuri româneşti, 1768, în Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare si culte. Bucureşti, Monitorul oficial, 1934, p. 22-23-
1(148
NOTE Şl COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1049
ANONIM
FĂPTURA UNEIA
Din: Cântece câmpeneşti cu glasuri româneşti, 1768, în Onisifor Ghihu, Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte, 1934, p. 20-21.
7. CRONICI ŞI POVESTIRI VERSIFICATE
DOSOFTEI [DOMNII ŢĂRÂI MOLDOVEI]
Din: Dosoftei, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, voi. I, p. 4-9.
RADU GRECEANU PO VESTE DE JALE ŞI PRE SCURT
Din: Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII—XV/II), ediţie dc Dan Simonescu, F.ditura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 37-18; a fost editat ms. 216, f. 104-113, B.A.R., Filiala Cluj-Napoca.
Finalul textului s-a pierdut.
Tălmăcirea românească s-a tipărit, sc presupune, la Snagov între 1696 şi 1699. Nu s-a descoperit până în prezent nici un exemplar imprimat. Singurul manuscris existent datează din 1735, când Dumitru logofătul, fiul lui Anastase Sufariul, a copiat textul (B.A.R. Fliala Cluj, ms. 216, f. 104-113.)
ANONIM ISTORIA IUI CONSTANDI N-VODĂ BRÂNCOVEANUL
Din: Cronici şi povestiri româneşti versificate, ed. cit., p 60-66.
ANONIM
PLÂNGEREA SFINTEI MĂNĂSTIRI A SILVAŞULUI DIN EPARHIA HAŢĂGULUI DIN PRISLOP
Din: Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVIL-XVIII), ed. cit., p. 74-90; s-au editat msse: 415 B.A.R., 1359 B.A.R., 4400 B.A.R., 4831 B.A.R., 39 din Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, A, b. VII l de la Arhivele Naţionale Braşov.
' Nume dat „cascadelor" în Ţara Haţegului.
1 Este vorba de Zamfira, fiica lui Moise vodă, domnul Ţării Româneşti (1529-1530). El a pribegit în Transilvania, de unde a mai încercat să reia domnia, dar a murit „la sat, la Viişoara", în luptă cu oastea lui Vlad vodă înecatul. Zamfira, rămasă în Transilvania, după două căsătorii nefericite, s-a retras la mănăstirea Silvaşului, pe care o refăcuse din temelie, unde a şi fost înmormântată.
3 Adică 1700, anul semnării actului de unire a unei părţi a clerului ortodox din Transilvania cu Biserici romano-catolică.
4 Visarion Sărai, conducător - prin 1744-1750 - al unei mişcări religioase împotriva unirii cu Roma.
5 Episcopul unit Ioan Inochentie Mieu (1692-1768). b 1'rotopopul Băianu.
7 Petru Aron (1709-1764), din 28 februarie 1752 devine episcop unit. în 1743 s-a întors de la Roma la Blaj.
1050
NOTK .SI COMENTARII
NOTE M COMENTARII
1051
Nicolae din Balomir, văzând câ habsburgii nu-şi ţin cuvântul dat în legătură cu drepturile ce trebuiau acordate românilor după Unire, a părăsit Unirea. Protopopul Nicolae a fost nevoit a pribegi în Rusia şi in Ţara Românească (cf. N. Iorga, htoria roitiânilor, voi. VTI. Reformatorii, Bucureşti, 1938, p. 259).
9 Floarea adevărului pentru pacea si dragostea de obşte..., Blaj, 1750.
10 Blajul, ca centru administrativ oficial al uniţilor.
11 Klisabeta Petrovna, ţarina Rusiei (1741-1761).
12 Dionisie Novacovici, episcopul sârbesc dc la Buda, fu numit Ia 26 aprilie 1761 episcop neuuit al românilor din Transilvania.
13 „Pocoi", numele literei n din alfabetul slav.
14 Elevii de la Seminarul mănăstirii Buna Vestire din Blaj.
ANONIM
VERSURI PENTRU MOARTEA DOMNULUI GRIGORIE GHICA ÎNTÂMPLATĂ LA ANUL 1777 OCTOMBRIE I
Din: Cronici şi povestiri româneşti versificate, ed. cit., p. 179-188.
XIV. CĂRŢILE POPULARE
ESOPIIA
Din: Cărţile populare în literatura românească, voi. 1, ediţie de fon C. Chiţimia şi Dan Simoncscu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p. 117-160.
Textul reprezintă transcrierea ediţiei din 1795 realizată de Petru Bart la Sibiu, intitulată Viiaţa şi pildelepreaînţeleptului Esop şi păstrată doar în fotocopie la Biblioteca Academiei Române. Textul lut Petre Bart, care a constituit baza tipăriturilor ulterioare, reprezintă o traducere a unei versiuni ruseşti venită prin filieră latină.
Esopia sau Viaţa lui Esop îa naştere în secolul IV d.Hr. şi însoţeşte fabulele, constituittdu-se ca preambul al lor.
Tradusă în diverse limbi europene începând din Evul Mediu, Esopia intră în literatura română la începutul secolului al XVIII-lea pe o dublă filieră, greacă şî rusă, aceasta din urmă prelungind o versiune latină. Prima versiune românească este cea copiată de către Costea Dascălul din Şcheii Braşovului în 1703-
1 Esop, fabulist grec, originar din Asia Mică, a trăit probabil la sfârşitul sec. VII - începutul sec. VI î.Hr. Fabulele ce i-au fost atribuite au fost consemnate într-o culegere alcătuită în secolul al Vl-lca Î.Hr. dc către Dcmctrios din Ealcr, fiind ulterior versificate de către Barbios şi Fedru.
2 Diia, înrudit cu Die, îl desemnează pe „Dumnezeul elenilor", fiind deci sinonim cu Zeus.
3 Celelalte divinităţi smu: Hermes, Ares şi Cronos.
4 Predoslovia cuprinde o pledoarie pentm creştinism pc baza căreia pildele esopice precreştine sunt asimilate unui orizont cultural dominat de valori ortodoxe.
5 Prin Ţara Frânccască este desemnată Italia, presupusă tară de origine a lui Esop.
6 Inserţiile paremiologice sunt atribuite fictiv şi anacronic Scripturii, probând astfel caracterul popular al lucrării.
7 Băutul mării este testul care apare şi în Sindipa. Acest sofism, probabil extrem dc gustat de cititorii cărţilor populare, propune o „paradoxie logică" drept probă a înţelepciunii.
1052
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1053
H Esop arc un rol asemănător cu cel al lui Ivan Turbincă, este un destabilizator al cursului firesc al lucrurilor, este un agent al unei alte ordini.
9 Sc referă la Bizanţ. Nu vom comenta însă incoucordanţcle temporale.
m Dimas sau Dimast, formele apar alternativ.
POVESTEA DESPRE SINDIPA FILOSOFUL ŞI DISCIPOLUL SĂU
Originea textului este indiană. El a fost tradus în secolul al IlI-lca în limba persană, apoi în arabă şi în latină, circulând intens în Bizanţ şi, ulterior, în Europa Occidentală.
Din: Cărţile populare in literatura românească, voi. I, ed. cit., p. 353-401. Textul reprezintă transcrierea celei mai vechi versiuni în limba română copiată dc dascălul Costea din Braşov la 1703 după o traducere realizată, probabil, în secolul al XVll-lea. Sursa acesteia este o versiune grecească a unui text arab, redactată în secolul al Xl-lea de Mihai Andrcopulos la îndemnul lui Gabriel, guvernatorul bizantin din insula Milos (1086-1100). Versiunea dascălului Costea se află în Biblioteca Academiei Române - ms. 1436.
1 Sindipa este forma grecească a unui nume indian „Sidhapati", ce s-ar traduce prin „şeful înţelepţilor". Prin extrapolare devine şi denumirea unui montaj de povestiri menite să decidă soarta fiului de împărat căruia înţeleptul îi fusese dascăl. în original, alrerncazâ forma Sindipa cu Sintipa.
2 Ca şi in 1001 de nopţi avem şi aici de-a face cu un rost soteriologic al cuvintelor în care poveştile amână sau înlătură o pedeapsă.
3 „Pocitaniile" sau povestirile înţelepţilor sunt în tond discursuri despre gen luat ca principiu. De aceea, în cea mai
mare parte a scrierii, se construieşte - cu o retorică asemănătoare Decameronului lui Boccaccio — o deontologie a regimului feminin.
Dislocările logice, sofismele de tipul „am găsit peşti pe brazdă" sunt, desigur, foane gustate dc cititorii cărţilor populare, problematizând în fond ordinea posibilului într-o prejudecată împotriva ficţiunii.
5 Dincolo de sensul propriu al formulării, acest filozof atinge o dialectică a timpului.
Dacă Sindipa ar fi „împuţinat sau ar fi înmulţit vremea" ar fî decăzut în postura cămătarului ca hoţ de timp. „Cămătarii sunt hoţi (larrous) câci ci vând timpul care nu le aparţine şi a vinde un bun străin contra voinici posesorului este un furt" -consemna un manuscris francez din secolul al Xlll-lca.
Prin urmare, păcatul filosofului ar fi fost unul capital atingând însăşi esenţa autorităţii.
(l Ultimele două rânduri din iexr sunt în limba slavonă şi înseamnă: „Am scris eu, multgreşiml Cosiea dascăl, din sfânta biserică din Schci [Braşov], luna noiembrie 25 zile, anul 7212 [1703]".
FLOAREA DARURILOR
Floarea darurilor este o culegere de maxime şi scurte povestiri redactată în secolul al Xlll-lca dc călugărul benedictin Tommaso Gozzadini. In limba română ea pătrunde pe filieră italiană prin intermediul lui Gherman Valahul, dregător al lui Ştefan cel Mare, o primă traducere rcalizându-se în anii 1478-1484. Aceasta a fost urmată de o traducere din slavă şi de o a treia (cea mai completă) după un model grecesc. Acesta din urmă stă la baza ediţiei al cărui text îl reproducem aici. Traducătorul este Pilotei de la mănăstirea Hurezul, Vâlcea, iar
1054
NOTK ŞI COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1055
tipăritura este realizată la 1700 de către Aruim Ivireanul la mănăstirea Snagov.
Text preluat din Cărţile populare în literatura românească. voi. II, ed. cit., p. 279-286; ediţia reproduce trei capitole din ediţia tipărită în anul 1700 de Antim Ivireanul, la mănăstirea Snagov.
1 Paharnicul Constantin Savachitt este cel care se pare că a găsit la Muntele Athos originalul grecesc al lucrării.
2 în anul 1700, luna iulie.
ALEXANDRIA
ISTORJIA A ALEXANDRULUI CEEUI MARE DIN MACHEDON1AŞI A LUI DARIE DIN PERSIDA ÎMPĂRAŢILOR
Cunoscută sub numele de Alexandria, această lucrare inspirată din evenimentele consemnate dc Calisthenes, istoriograf al curţii macedonene, a fost elaborată în secolul al Ill-lea î.Hr., în limba greacă, într-un mediu elenistic din Egipt.
Preluată din: Cărţile populare în literatura română, voi. I, cd. cit., p. 11-108, textul reproduce ediţia din 1794 realizată de Petru Bart la Sibiu, aceasta fiind prima versiune tipărită a Alexandriei cc ne-a parvenit. în limba română însă au circulat şi copii mai vechi, manuscrise, dintre care semnalăm versiunea copistului Ion Românul, realizată pe la 1620 şi păstrată în Biblioteca Academiei Române ms. 3821.
1 Este vorba despre Darius al 111-lea Codomanul, rege al Persiei în secolul al IV-lea î. Hr.
2 Merlichie este un nume fictiv de împărat al Romei.
3 Hetinav sau Hectanabos, faraon al Egiptului în secolul al IV-Iea Î.Hr.
4 Perşii sunt asimilaţi turcilor într-un paralelism situaţional ce derivă din ipostaza lor de cotropitori.
5 Pelin, capitala Macedoniei în timpul regelui Filip. rt Etimologia este, desigur, fictiva.
' Este vorba despre personajul biblic care, după ce fusese vândut dc fraţii săi unor negustori, ajunge mare dregător al Egiptului.
3 Eraclie, nume de împărat ce revine pe parcursul cărţilor populare, are de data aceasta o referinţă imaginară.
9 Anacronismele funcţionează din nou pentru a introduce
o referinţă biblică.
t0 Construirea unor genealogii fictive asimilează figura eroică a lui Alexandru diverselor medii culturale generatoare de legende. Astfel, povestirile persane îl consideră persan, iar cele musulmane îi atribuie o origine turcă. Aici, fiind vorba despre o redactare realizată într-im mediu elenistic din Egipt, Alexandru devine fiul lui Hectanabos.
11 Dalfionul este identificat de anumiţi cercetători cu Delfi
12 Despărţirea lui Filip de Olimpiada s-a petrecut într-adevăr în 337 când acesta s-a logodit cu Clcopatra. împăcarea părinţilor lui Alexandru s-a realizat şi ca prin intervenţia tânărului care a pedepsit curtenii uncltitori.
t3 Avem de-a face iarăşi cu un anacronism. Nu este vorba despre tătari, ci despre tribali, locuitori din sudul Dobrogei.
14 Altamiş esie un nume de han tătar împrumutat - aşa cum observă N. Cartojan - de copiştii Alexandriei din cronicile române sau ungare.
15 Schidir este tot un nume imaginar de împărat al turcilor.
16 Documentele nu atestă realitatea acestei expediţii la Roma.
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1057
17 Savela este de fapt regina de Sabba, iar referinţa se face la templul iui Solomon, eel care, evident, nu se află la Roma, ci în Palestina.
18 Probabil, Patrocle din lliada.
19 Dc la facerea lumii.
20 Sistem alegoric ce ne aminteşte de Istoria ieroglifică a lui Cantemir.
21 Anacronic se face trimiterea la numele Poloniei pentru a se desemna regiunea Niprului.
2^ Geografia fictivă a cărţilor populare ignoră distantele.
23 Datele aleatorii despre Ţările Române sunt adăugate ulterior dc copist, fără a se face însă vreo trimitere consistentă la campania lui Alexandru din 335 Î.Hr., la nordul Dunării.
24 Prin Jrând" sunt desemnaţi, de fapt, alicii, pentru ca puţin mai jos să fie denumiţi troienii. Sursa acestei ezitări ţine dc faptul câ în limba română veche prin termenul de „frânei" erau desemnaţii locuitorii din Apus.
21 Iarăşi avem de-a face cu intervenţia ulterioară a unui copisr.
2(i Este vorba despre „Sicriul Legii" în care se află aşezat toiagul lui Aron, primul arhiereu al evreilor. 27 Nume deformat al unui satrap persan.
ISTORIA TROADEI
Legenda homerică a cuceririi Troici intră în perimetrul cultural românesc fie pe filieră bizantină, prin intermediul cronografelor (în a doua jumătate a secolului al XVI 1-lea), fie ca traduceri din greceşte (după mijlocul secolului al XVIII-lea), fie, aşa cum remarca Nicolae Cartojan, prin intermediul literaturi medievale franceze.
Preluat din: Cărţile populare tu literatura română, voi. 1, cd. cit., p. 89-108. Textul reproduce ms. 86, f. 118-128, din Biblioteca Academici Române, datai 22 iunie 1689, completat (unde este rupt) după ms. 3517.
1 Un anacronism specific scrierilor populare îl face pe David (trăitor la începutul secolului al X-lea Î.Hr.) contemporan cu epoca în care Troia a fost cucerită (începutul secolului al XILlea Î.Hr.).
2 Ecaviia = Hecuba.
3 Pariju = Paris.
4 Legenda spune că Priam avea 50 de fiice şi 50 de fii.
5 Cri tu = Creta.
6 Sidona sau Sidon este o cetate dc pc coasta de vest a Asiei Mici;
7 Iracleu = Hercules.
8 Secvenţa despre inventarea alfabetului este preluată din cronograful Cigalâ, în timp ce trimiterile la scrierea chirilică reprezintă intervenţia traducătorului român.
9 Avem iarăşi de-a face cu o intervenţie a autorului bizantin.
10 în original, forma greşită: Smadrului.
11 Dc fapt, Ganymides (Gamnimidu) este fiul lui Tros şi nu invers, aşa cum greşit interpretează traducătorul de secol XVII.
FIZIOLOG
Din: Fiziolog Bestiar, ediţie de Cătălina Velculescu şi V. Guruianu, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2001, p. 51-59; a fost editat ms. rom. 3275» f. 5r-17 v, B.A.R.
NOTE ŞI COMENTARII
ARCHIRIE ŞI ANADAN
ÎNVĂŢĂTURA I.Ul ARCHIRIE, CUM ÎNVĂŢE PENEPOTU-SAU, PE ANADAN, DE TOATE ÎNVĂŢĂTURILE
Povestirea Archirie şi Anadan a circulat pe teritoriul românesc încă din prima jumătate a secolului XVIII-lea. Cel mai vechi text cunoscut până astăzi este conservat în ms. rom. 577, f. 6lr-69r, B.A.R., copiat în anul 1708, în satul Budacul Românesc, din actualul judeţ Bistriţa-Năsâud, de către ieromonahul Vartolomei, originar din Maramureş. Acest text a fost editat de către Magdalena Georgcscu, în volumul al Il-lea din Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, Ed itura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 157-168.
Primele ediţii ale acestei cărţi populare apar datorită lui Anton Panii, în 1850 şi, respectiv, 1854. Textul a fost republicat în anii 1890, 1894, 1896.
Prima iranscricre integrală a povestirii, care reproduce textul cu fidelitate, aparţine lui I.C. Chiţimia şi Dan Simonescu şi se întemeiază pe ms. rom. 3518, B.A.R., daiabîl în jurul anului 1770.
SCHITE BIOGRAFICE
ANTIM IVIREANUL (c. 1660-1716), teolog, scriitor, oraror, traducător, tipograf. Originar din Gcorgia (Iviria), luat rob de turci, învaţă la Istanbul turca, araba, clina şt greaca, precum şi meşteşugul tipăritului. Dă dovadă de talent într-o serie de arte aplicate (broderie, xilogravură, miniaturistică). Ajunge în Valahia prin 1688-1690 la solicitarea - se parc - a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Călugărit cu numele de Antim (numele de mirean fiind Andrei), cărturarul tipăreşte la Bucureşti şi Ia Snagov o serie dc cărţi la a căror imprimare este ajutat şi de către Mihail Ştefanovici, Gheorghe Radovici, Dionisie Eloru. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea este ales egumen la Snagov; în 1705 devine episcop de Râmnic, de unde, peste numai trei ani, urcă pe scaunul mitropolitan, în urma dorinţei mitropolitului Tcodorie, exprimată în „diata" sa.
Producţia editorială a lui Antim Ivireanul vizează deopotrivă introducerea limbii române în oficierea religioasă şi apărarea Ortodoxiei în faţa ofensivei catolice şi calvine. Traducerea cărţilor dc ritual (molitvenicul, octoihul, litur-ghierul, ceaslovul), precum şi retipărirea Evangheliei (1705) şi a Apostolului (1704) constituie o dovadă elocventă în acest sens. Importanţa lui Antim Ivireanul în istoria literaturii române este însă pe deplin conturată de textul Didahiilor, prin
1060
SCI UJE BIOGRAFICE
SCHIŢE BIOGRAFICE
1061
care mitropolinil a propus un nou model dc predică, faţă de tiparul stabilii de Corcsi sau de Varlaam.
Opţiunile politice (de lactură antiotomanâ) îi vor atrage caterisirea, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi, în final, moartea (va fi ucis de soldaţii care îl conduceau spre locul de surghiun - Mănăstirea Sfânta Ecatcrina de La Muntele Sinai -iar trupul îi va fi aruncat în râul Tundja. Există şi ipoteza că Antim ar fi fost asasinat în ţară, la Mănăstirea Snagov.
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (c. 1650-1716), istoriograf, cărturar umanist. Fiul postelnicului Constantin Cantacuzino, descendent al împăraţilor bizantini, stabilit în Muntenia în prima jumătate a veacului al XVÎI-Ica. Dupâ uciderea tatălui său din porunca lui Grigore Ghica, pleacă din ţară şi studiază mai bine de un an în capitala Imperiului otoman. în ianuarie 1667, pleacă spre Italia, pentru a-şi continua studiile la Padova, considerată de-a lungul Evului Mediu şi în timpul Renaşterii cetatea ştiinţelor umaniste. Se întoarce în ţară în 1669, aducând mărturii privind uciderea postelnicului Cantacuzino.
în 1678 este înscăunat domn al Ţârii Româneşti Şerban Cantacuzino. După moartea acestuia, srolnicul îl sprijină pe nepotul său de soră, Constantin Brâncoveanu, pentru obţinerea domniei. Relaţiile dintre cei doi sc înrăutăţesc în timp. în 1714 Brâncoveanu este mazilit. Trei zile mai târziu este ales domn Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului. în 1716 este înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, iar în ziua de 7 iunie 1716 turcii îi vor ucide atât pe fostul domn, cât şi pe tatăl său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Cărturar autentic, stolnicul a întocmit o Istorie a Ţârii Rumâncşti..., în care încearcă să stabilească realităţile trecutului, folosindu-sc de instrumentele specifice ale istoricului şi propunând o investigare critică a izvoarelor consultate. Din
acest punct de vedere, el este primul istoric român, în sensul modern al cuvântului.
MIHAI CANTACUZINO (1723-1793), mare ban şi general în armata rusă, făcând parte din ramura Pârvulească a Cantacuzînilor. Se naşte în Valahia, în familia lui Matei Cantacuzino, mare ban al Craiovei, şi a Păunei, fiica lui Vclisarie şi nepoata pe filieră paternă a vornicului Rusti. Are încă trei fraţi: Constantin, Pârvu, Radu şi o soră pe nume Măria. Se căsătoreşte în 1747 cu Elena, fata logofătului Constantin Văcărescu şi a Măriei, fiica vornicului Iordache Cretzulescu şi a domniţei Safta Brâncoveanu. în ciuda unei descendenţe confortabile, viaţa lui Mihai Cantacuzino este destul de agitată. După moartea tatălui, banul Matei, are dc plătit datorii lăsate de acesta. Primeşte funcţii oficiale, face un joc abil între Rusia şi Poartă, călătoreşte, devine ban, vistier şi mare logofăt. în 1774, pleacă în Rusia cu toată familia, bucurându-se de favorurile împărătesei F'caterina a Il-a, care îl cinsteşte cu rangul de general-maior. Redactează în 1787 o genealogic a familiei cantacuzinc, în care introduce şi extrase, documente şi scrisori aparţinând personalităţilor vremii.
DIM1TR1E CANTEMIR (1673-1723), cărturar de excepţie, domnitor al Moldovei (1710-1711). S-a născut la 26 octombrie 1673, fiind al treilea copil al lui Constantin Cantemir (domn al Moldovei în anii 1685-1693) şi al Anei, născută Bantaş, înrudită pe linie maternă cu Anastasia, soţia lui Duca-Vodă. Satul natal este Silişteni, aşezat în ţinutul Fâlciukii, Dimitric fiind însă botezat la Galaţi, de către Dumitraşcu Cantacuzino, la momentul acela domn al Moldovei. Principele îşi începe studiile la Iaşi sub îndrumarea dascălului Ieremia Cacavela. în anul 1688 este trimis la Istanbul, ca ostatic, în locul fratelui său Antioh. Aici urmează
1062
SCHIŢE BIOGRAFICE
SCHIŢE BIOGRAFICE
1063
cursurile Academiei Greceşti a Patriarhiei din Constanrinopol, studiind istoria, teologia, muzica şi folclorul mahomedan. Frecventează în acelaşi timp şi cercurile diplomatice. La 23 noiembrie 1710 urcă pc tronul Moldovei în locul lui Nicolae Mavrocordat, după ce, cu câţiva ani în urmă, se căsătorise cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra. Domnia lui durează puţin. După înfrângerea de la Stănileşti, Cantemir, aliat al ţarului Petru I împotriva otomanilor, se refugiază în Ucraina, apoi la Petersburg. în 1714 este ales membru al Academiei din Berlin, iar în 1720 se recăsătoreşte, la opt ani după moartea Casandrei, cu cneaghina Trubeţkoi, devenind consilier de taină al ţarului. Moare la 50 de ani şi este înmormântat la Moscova. în 1735. rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse şi reînhumate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Dintre operele esenţiale ale principelui, pot fi amintite: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul (1698); Imaginea ştiinţei sacre (1700); Tratatul de muzică turcească (1703); Istoria icrogîifică (1705); Descn'puo Moldaviae (1716); Incrementa atque decrementa aulae othomanicac (1716); Sistema religiei mahomedane (1722).
CHESARIE DE RÂMNIC (?-1780), traducător, eseist, tipograf. Bucurcştcan de origine, Fiul Ilincâi şi al zarafului Anghelache Halepliu. Studiază la Academia Domnească din Bucureşti, avându-1 printre dascăli pe Alexandru Turnavitu. îşi însuşeşte temeinice cunoştinţe de limbă greacă, latină, rusă şi franceză, precum şi de istorie şi filologie. Călugărit în 1761, ucenic al mitropolitului Grigorie al Il-lea al Ungrovlahiei, devine pentru 12 ani protosinghel şi ecleziarh al Mitropoliei din Bucureşti, ocupându-se, în această perioadă, cu traducerea şi tipărirea de cărţi bisericeşti, care necesitau o bună stăpânire a limbii greceşti. împreună cu mitropolitul Grigorie şi cu
arhimandritul Filaret, viitorul său succesor la eparhia de ia Râmnic, Chesarie iace parte în 1770 din delegaţia care prezintă doleanţele boierilor ţării la Petersburg, în faţa împără-resei Ecaierina a Il-a. Chesarie este alături de mitropolitul Grigorie şi în acţiunile politice ale acestuia legate de partida banului Mihai Cantacuzino, cu sprijinul căruia este hirotonit, la 12 ianuarie 1774, episcop al Râmnicului. Ca episcop, Chesarie s-a distins printr-o bogată activitate culturală, bisericească şi administrativă. Din iniţiativa sa, iau fiinţă două şcoli la metocurile râmnicene din Bucureşti şi Craiova. Amintirea sa de ctitor şi de restaurator se păstrează în uncie mănăstiri şi biserici din Oltenia şi din Bucureşti. Cel mai important merit al episcopului este legat de repunerea în funcţiune a tipografiei de la Râmnic, unde vor apărea sub îndrumarea sa o serie de cărţi religioase, dintre care cele 6 volume din Mintie, scoase în anii 1776-1779, cc constituie principala contribuţie litcrar-culturală a lui Chesarie. Moare, probabil otrăvit, în 1780.
MIRON COSTIN (1633-1691), cronicar moldovean, traducător şi poet. Născut la Roman, în Moldova, al doilea fiu al hatmanului lancu (Ion) Costin, merge de mic cu tatăl său prin Podolia. împreună cu tatăl şi cu cei doi fraţi primeşte indigenatul polon. Studiază la colegiul iezuit de la Bar şi vreme dc doi ani se mută la Cameniţa. Dobândeşte cunoştiinţe de profil umanist şi clasicist (literatură şi istorie antică, geografie, logică, teologie), învăţând şi o serie de limbi, printre care: latina, polona, rusa şi, mai târziu, turca şi maghiara. Va căuta toată viaţa să stabilească numeroase relaţii politice şi culturale cu mediul polon, preocupat în special de ideea unei alianţe politice între Moldova şi Polonia împotriva turcilor.
în anii 1652-1653 sc aliază cu logofătul Gheorghe Ştefan pentru domnie, ajutaţi fiind dc trupele polone, acest fapt
1064
SCHITE WOGRAFICE
SCHIŢE BIOGRAFICE
1065
reprezentând primul act de manifestare publică a tendinţelor sale filopolonc şi a dorinţei de a scoate Moldova de sub suzeranitatea otomană. în 3657 îndeplineşte prima misiune diplomatică la curtea munteană a lui Constantin Şerban. Se căsătoreşte cu Ileana Movilă, nepoată a domnitorului Simion Movilă, rudă a mitropolitului Petru Movilă, ceea cc îi asigură (alături de cultura sa) un loc de frunte printre marii boieri ai ţării. Este martor în timpul vieţii la succedarea a 12 domni. Participă la numeroase lupte pentru sau împotriva unor domnitori moldoveni şi în războaiele externe. I se recunosc meritele de bun diplomat, în afară de cele de cronicar cu experienţă militară. Ca demnitar, devine sluger (1657), paharnic (1659), pârcălab de Hotin (1660-1664), mare comis (1665), marc vornic de Ţara de Sus (1667), mare vornic de Ţaradc Jos (1669) şi mare logofăt din 1675 până în 1683, când se refugiază în Polonia. Deţine relaţii poh'iice cu mitropolitul Dosoftei, episcopul italian Vito Piluzio şt când Ian Sobieski devine rege, întreţine chiar o corespondenţă directă cu acesta.
Scrie în anii 1671-1673 Viiaţa lumii, un poem de meditaţie filozofică, primul de acest gen tlin literatura română. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, terminat în 1675, cuprinde istoria Moldovei din perioada 1595-1661, cu aluzii la istoria mai veche sau la fapte de după 1661. De neamul moldovenilor, din ce ţară au Ieşit strămoşii lor este o operă istorică ce schiţează ideile fundamentale despre începuturile neamului nostru.
Printre scrierile sale se întâlnesc şi lucrări în limba polonă, cum ar fi: Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei (1667) cunoscută sub numele de Cronica polonă, şi Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, denumită şi Poema polonă, dedicată regelui Jan Sobieski.
Pe lângă acestea, a mai realizat. în perioada 1671-1673, traducerea unui Inigment din lucrarea istoricului latin Quintus Cui tins - De rebus Alexandri regis Macedouum -, intitulat Graiul soiului tătăresc către Alexandru Machcdon, după ce au sosit de la Baluri la apa Donului, mergând cu oastea asupra tătarilor.
Este omorât în decembrie 1691, lângă Roman, din porunca domnitorului Constantin Cantemir.
PÂTRAŞCU DANOVICI (secolul al XVII-lea), traducător. Boier moldovean, nepot al starostelui Onciul lurascovici, fecior al hii Ivaşco vornic şi ginere al lui Vascan Oraş, mare vornic al Ţării de Sus (1610-1611). Pâtraşcu Danovici ar fi deţinut funcţii la cancelaria domnească în perioada 1640-1665. în unele documente ale epocii, îl întâlnim ca martor în diferite pricini dc moşii ale unor mari boieri.
Pornind de la însemnările de pc uncie manuscrise, lui Danovici 1 s-a atribuit traducerea din greceşte a cronografului lui Cigalâ (probabil în intervalul 1660-1670). Cronograful lui Danovici ni s-a păstrat în mai multe copii, iar originalul este considerat astăzi pierdut.
Ilronografden începutul lumii cuprinde istoria lumii de la facere, în conformitate cu textul biblic, şi o scrie de apocrife şi legende, iar spre sfârşit câteva capitole de învăţături ortodoxe. Numărul şi răspândirea manuscriselor atestă marea circulaţie şi audienţă a HronograRdui... în perioada medievală a culturii româneşti, fapt care îl situează alături de cărţile populare şi dc legendele hagiografice, ca lectură importantă a epocii.
DIONISIE ECLEZIARHUL (c. 1759, Pietrari, jud. Vâlcea — 1820, Craiova), cronicar, caligraf, traducător. Ca mirean se numea, probabil, Dumitru. Călugărit la mănăstirea
1066
SCHIŢE BIOGRAFICE
SCHIŢE BIOGRAFICE
1067
Tismana, Dionisie şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în mănăstirile oltene, unde s-a şi instruit în meşteşugul caligrafiei şi al picturii bisericeşti (la Govora, Hurezi, la Episcopia Râmnicului ş.a.).
In 1786 este numit ecleziarh de către episcopul Filaret al Râmnicului şi însărcinat cu redactarea condicii episcopiei şi a metocurilor ei. în 1788, 1-a urmat pc episcopul Filaret în pribegia pricinuită de ocuparea Ţării Româneşti de către austrieci, iar impresiile de călătorie sunt consemnate în cronica sa. S-a întors la Râmnic, înainte de pacea dc la Şistov; în perioada 1806-1808 a stai, probabil, la Bucureşti, rctrăgându-se apoi la Craiova unde a murit în 1820.
în anii 1814-1815 a redaciat la Craiova Hronograful Ţârei Rumâneşti de la 1764 până la 181.5, lucrare cu caracter de cronică, dar şi de text memorialistic.
A făcut şi o serie dc traduceri din limba rusă, printre care Calea împărătească a crucii Domnului. Din germană a tradus întâmplările războiului franţuzilor şî întoarcerea lor de la Moscva şi Vrednica de pomenire biruinţă.
De-a lungul vieţii sale monahale, a copiat sau a alcătuit el însuşi o serie dc pomelnice şi condici mănăstireşti (pentru mănăstirea Dobruşa, Sirehaia, Bistriţa, 'Tismana, Arnota, Govora etc. şi pentru Episcopia Râmnicului, precum şi condica Mitropoliei Ungrovlahiei). Cele 25 de condici Ia care a lucrat mai bine de 30 de ani se păstrează în manuscris la Biblioteca Academiei Române şi la Arhivele Naţionale ale României. Aceste condici pun în lumină şi talentul dc caligraf al autorului, formând un capitol important din arta miniaturisticii româneşti.
MITROPOLITUL DOSOFTEI ( 26 octombrie 1624 -13 decembrie 1693), poet, traducător. Era Fiul lui Leontari Barila şi al Măriei (Misira). S-a presupus câ descinde dintr-o
familie greacă sau aromână, dar aceste ipoteze nu au fost confirmate. Nu se cunosc suficiente date despre copilăria şi studiile lui. Una dintre supoziţii este legată de colegiul întemeiat de Vasile Lupu, în 1640, însă prezenţa sa în această instituţie nu explică însuşirea limbilor polonă şi ucraineană. Cercetătorii scrisului românesc vechi au luat în discuţie pentru a doua ipoteză, Lvovul, oraş polonez cu tradiţie culturală, spre care sc îndreptau mulţi dintre tinerii moldoveni. Aici exista un renumit colegiu ortodox, care funcţiona după modele occidentale. Nu se ştie când intră Dimitrie Barila - căci acesta îi era numele de mirean - în cinul monahal, cert este că la vârsta dc 25 de ani se afla printre călugării de la Mănăstirea Probota. în 1658, la 34 de ani, devine episcop de Huşi, iar peste numai un an urcă în scaunul episcopal de la Roman. In timpul domniei lui Gheorghe Duca, protector al cărturarilor, ajunge mitropolit al Moldovei. Discipol al lui Varlaam, Dosoftei meditează asupra credinţei ortodoxe, simţindu-se dator sâ o apere dc atacurile altor confesiuni. Perioada episcopatului se dovedeşte a fi propice pentru activitatea culturală, aşa încât între 1660 şi 1670 lucrează la Psaltirea în versuri. Ca mitropolit, reformează serviciul religios, introducând româna ca limbă de cult şi iniţiează traducerea şl tipărirea cărţilor liturgice. De sub pana lui sc vor ivi, rând pe rând, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1673), Dumnezeiasca liturghie (1679), Molhvenicul dc-nră7es (1681), Octoihul (1683) etc. între anii 1682 şi 1686 publică, la Iaşi, VTara şi petrecerea svinţilor , traducere pe care prelatul o începuse încă din vremea când era episcop. Din nefericire, colecţia dc proloage nu va fi dusă la bun sfârşit, Dosoftei fiind silit să plece într-un nou exil (primul sc petrecuse în 1674) după o campanie împotriva otomanilor a regelui Jan Sobieski. Va părăsi ţara la începutul lunii octombrie 1686, alături de regele polonez şi nu sc va mai întoarce niciodată.
U)6H
SCHIŢE BIOGRAFICE
SCHIŢE BIOGRAFICE
1069
VALENTIN FRANCK VON FRANCKENSTEIN (1643-1697). poet, traducător. Fiul unor aristocraţi saşi, prieten cu Mihail Halici-fiul, pe care l-a cunoscut la liceul german din Sibiu. După absolvirea cursurilor liceale, în 1665, pleacă în Germania, la universitatea din Altdorf, unde studia/ă timp de trei ani. I a întoarcerea în Ardeal ocupă diverse funcţii publice: pârcălab la Turnu Roşu, notar, consilier al prinţului Apafi, judecătoria Sibiu. A fost făcut conte în 1686. Având o remarcabilă educaţie clasică, V. F. s-a exersat şi într-ale versificaţiei, publicând în 1679, la Sibiu, un volum poliglot, de factură barocă, intitulat Hecatombe Sententiarum Ovidianarum Germanice imiraiaruin.
RADU GRECEANU (c.l655-c.l725), cronicar, poet, traducător. Părinţii lui Greceanu, probabil proprietari dc condiţie modestă din satul Greci (azi judeţul Dâmboviţa), nu sunt menţionaţi ca deţinători de ranguri în documentele vremii. Câsătoritcu Ecaterina, fiica Iui Ivaşco Băleanu, Radu Greceanu păstrează, de-a lungul unei vieţi consacrate preocupărilor cărturăreşti, slujba de logofăt în cancelaria domnească a Ţârii Româneşti. Cunoscător nu numai al limbii, ci si al culturii clasice greceşti, el devine dc prin 1693 cronicarul oficial al domniei lui Constantin Brâncoveanu, după cc, vreme de mai bine de un deceniu, participase la opera de traducere şi tipărire a cărţilor de cult, iniţiată în Ţara Românească, la sfârşitul secolului al XVII-lea, de Şerban Cantacuzino şi continuată de Constantin Brâncoveanu (făcuse pane, împreună cu fratele său Şerban, din echipa care a revizuit textul Biblici dc la 1688; tradusese, împreună cu acelaşi. Mărgări tarele lui Ioan Hrisostom; tălmăcise singur, din limba greacă. Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă şi colecţia de Minele buzoiene). Greceanu a cunoscut în epocă şi un
anumit prestigiu de versificator. în plus, predosloviile sale au ţinuta unor eseuri, întregind imaginea unui veritabil cărturar.
GHENADIE COZ1ANUE (c. 1655 - c. 1725). traducător. F,gumcnul mănăstirii Cozias-a îndeletnicit cu transcrierea unor gromovnice, paterice şi pilde filozofice, precum şi cu traducerea acestora. Traduce după un text tipărit în limba ucraineană, în 1712, la Kiev, F.thica - ieropolitica sau Filosolla învăţătoare de obiceiuri: cu simvoluri şi întâi cu chipuri luminată, spre îndreptarea şi folosul celor tineri. Cele 66 de catrene ce prefaţează, fiecare, câte un capitol al cărţii, conţin poveţe morale, reflecţii, pilde biblice sau mitologice. Ele dovedesc o anume înzestrare poetică si practică în exerciţiile dc versificator.
LOGOFĂTUL GHEORGACHI (1719 - ?), boier cărturar. Ocupă funcţia dc logofăt al 11-lea la curtea domnitorului Grigorc Callimachi, care îi porunceşte scrierea regulilor protocolare. Asa ia naştere Condica cc arc întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni (1762), care a rămas în manuscris până în 1846, când a fost publicată, cu o serie de inexactităţi, de către Mihail Kogălniccanu. Scriitorul dovedeşte un deosebit talent narativ şi descriptiv, în prezentarea unor scene, precum instalarea patronului său în scaunul domnesc sau vizita la Iaşi a lui Hamza-paşa. Recurge şi la o seric de modele străine, bizantine (Constantin Porfirogenetul, Pseudo-Codinos), totuşi lucrarea este originală, în măsura în care exprimă o realitate trăită şi nu inventată.
în 1779, semnează o copie a Cugetărilor lui Oxenstîerna, menţionându-şi rangul (vel-clucer) şi vârsta (60 de ani).
MIEIAIL-fiulHAl.ICI(19.X.l643-c.l712), poet. Fiu al lui Mihail Halici, face parte dintr-o familie care trecuse la calvinism. Studiază la scoală calvină din Caransebeş, la liceul
1070
SCHIŢE BIOGRAFICE
SCHIŢE BIOGRAFICE
1071
reformat din Sibiu şi la Colegiul reformat din Aiud. în anii petrecuţi la Sibiu, îl cunoaşte pe poetul Valentin Franck von Frattckenstein cu care se împrieteneşte. După doi ani, ca rector al Colegiului Reformat din Orăştie, revine în Aiud, unde îl întâlneşte pe medicul şi lexicograful maghiar Francisc Pariz-Papai, căruia îi va dedica, mai târziu, o odă scrisă în română, cu caractere latine şi ortografie maghiară. în 1679 pleacă din Transilvania, îndreptându-se spre Ţările de Jos, unde timp de cinci ani frecventează cursuri de drept. Destinaţia finală este Londra (1694); aici va primi, aşa cum spera, o funcţie pe măsura pregătirii sale. Moare în 1712, lăsând şcolii din Orăştie, printr-un testament redactat în limba română (1674), impresionanta sa bibliotecă.
STOICA LUDESCU, cronicar muntean. Este logofătul familiei Cantacuzino, „bătrâna slugă" a acestora — după cum semnează el însuşi într-o serie de acte şi în Letopiseţul Cantacuzinesc, pe care Nicolae Iorga i-1 atribuie. Fiind adeptul partidei Cantacuzinilor, el împărtăşeşte într-o oarecare măsură soarta acestora, cu traseul ci ascendent şi descendent. Astfel, în momentul prigonirii Cantacuzinilor de către Grigore Ghica, Stoica Ludescu este închis pentru aproape doi ani de zile şi eliberat de către Duca-vodă. în timpul domniei Iui Şerban Cantacuzino, bătrânului logofăt i se încredinţează sarcina de judecător al scaunului din Târgovişte. în această perioadă, cl a ctitorit, cu ajutorul domnitorului, biserica din Ludcşti, pe valea Potopului, lângă Târgovişte.
MIHAIL MOXA (sfârşitul secolului al XVI-lea - prima jumătate a secolului al XVII-lea), cronicar, traducător. Nu ni s-au transmis multe date referitoare la viaţa lui. Călugăr (după cum precizează el însuşi în cronică), a scris din îndemnul lui Teofil, episcopul Râmnicului, la 1620, folosind o serie dc
izvoare slavoneşti. Pentru elaborarea Cronografului său a recurs la versiunea slavă a cronicii lui Manasses, dar şi la o versiune sârbească (pentru intervalul 1355-1490) şi la una bulgară. A introdus în Cronograf şi o scrie de informaţii din istoria românească, folosind tradiţia şi unele surse interne munteneşti. (Cronograful lui Moxa reprezintă prima istorie universală redactată în limba română, cuprinzând ştiri despre întâmplările de la „facerea lumii" până la luptele dintre turci şi români, din perioada unor importanţi domnitori precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare. în lucrarea lui Moxa, pe lângă datele istorice, apar o serie de legende fantastice sau de naraţiuni populare legate de figurile evocate.
A tradus din slavoneşte în română Pravila de la Govora (1640) şi, probabil, un Liturghier (1620-1630).
NEAGOE BASARAB (c. 1482-1521), domn al Ţării Româneşti (1512-1521). Fiul natural postum al lui Basarab cel Tânâr-Ţepeluş şi al Neagăi, căsătorită apoi cu Pârvu Craiovescu. Adoptat de puternica familie boierească a Craioveştilor, ctitori culturali, dar şi abili oameni politici, Neagoe Basarab capătă încă din copilărie o educaţie aleasă în ambianţa cultural-religioasă a Mănăstirii Bistriţa, din Oltenia. Dobândind serioase cunoştinţe de teologie, istorie şi filozofie, stăpânind slavona, dar şi greaca, nepotul Craioveştilor ajunge cel mai strălucit elev al Şcolii de la Bistriţa. în această perioadă, citeşte cu pasiune o scrie dc scrieri patristice importante din biblioteca mănăstirii, pe lângă Pravile, Sbornice de omilii, Mincic şi manuscrise sârbeşti.
La 19-20 dc ani devine postelnic şi mare postelnic (în timpul lui Radu cel Mare şi Mihnea cel Râu) şi comis în timpul lui Vlăduţ voievod. Intre 1503 şi 1504, profită de învăţătura părintelui său duhovnicesc, patriarhul Nifon, aflat în Ţara Românească în calitate de invitat al lui Radu cel Mare. Se
1072
SCHITE BIOGRAFICE
SCHITE BIOGRAFICE
1(173
înrudeşte cu despoţii sârbi, luând de soţie pe Despina Milita, descendentă a familiei Brancovici.
Ajuns domn la 23 ianuarie 1512, Neagoe Basarab îşi organizează un aparat diplomatic instruit la nivel european, format din oameni cu învăţătură ca: raguzanul Hieronim Matievici - medic şi sol )a Dogele Veneţiei, sau Anton Paicalas —sol la Papa leon X, cu care domnitorul român purta o corespondenţă de natură strategică pentru tot Răsăritul ortodox. Considerat un nou David în Scaunul Ţării Româneşti, sau un Marc Aureliu al aceleiaşi tari, principele muntean devine, după o domnie de doar nouă ani, „ctitor mare a toată Stetagora" (Gavriil Protul), dar şi un gânditor îsihast, un excelent stilist si moralist lucid. Diplomatica sa, actele de cancelarie (care consfinţeau de cele mai multe ori danii către importante mănăstiri de la Muntele Athos sau din lumea ortodoxă), pisaniile de pe celebra ctitorie de la Curtea de Argeş pregătesc, pe terenul scrisului românesc, apariţia celei dintâi pareneze după model bizantin: învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Opera, scrisă în slavonă dar şi în greacă, face din omul politic şî strategul Neagoe Basarab un artist dublat de un filozof creştin. Curtea sa avea să capete străluciri imperiale, iar slava basileilor din apusul Bizanţ avea să strălucească pentru o clipă şi în Tara Românească. Reverberaţia unei astfel de domnii paşnice şl benefice e cuprinsă în Viaţa Sfântului Nifon, scrisă la cererea lui Neagoe Basarab de Gavriil Protul.
UDRIŞTE NĂS'I'UREE (c. 1596 - c. 1658), autor de versuri şi de prefeţe, traducător. Descinde dintr-o veche familie boierească, ca fiu al marelui logofăt Radu Năsturel şi al jupânesci Dcspina. îşi desăvârşeşte educaţia în casa părintească cu preceptori străini, învăţând limba latină şi slavona. Erudiţia sa îl recomandă ca pe un european care are legături
atât cu Răsăritul, cât şi cu Apusul (întreţine corespondenţă cu misionarul catolic Raphacl Ecvakovic). Este grămătic în cancelaria domnească a lui Matei Basarab, al cărui cumnat devine în urma căsătoriei dintre sora sa Elina şi voievod. De altfel, aceştia îl vor adopta pe fiul său Mateiaş rămas de timpuriu fără mamă. Din a doua căsătorie se vor naşte Radu-'l orna, viitor ban al Craiovei, şi Maricuţa. Documentele vremii îl amintesc ultima dată la 12 iulie 1658, în rangul de vtori-logofăt. Pe timpul slujbei sale la curtea Ţârii Româneşti primeşte mai multe misiuni diplomatice, la Viena, în Transilvania etc. Arc un rol important în tratativele din 1644, privind încheierea păcii dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, in timpul cărora îl cunoaşte pe mitropolitul Varlaam. Din propria bibliotecă, Năsturel îi va dărui prelatului moldovean Catehismul calvinesc tipărit la Băl grad (Alba Iulia), la care Varlaam va redacta faimoasa replică ortodoxă intitulată Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc (1645). Prestigiul cultural dc care s-a bucurat epoca lui Matei Basarab i sc datorează, în bună măsură, cărturarului Năsturel, admirator al Renaşterii (mărturie stând palatul de la Fiereşti), traducător strălucit al multor scrieri religioase şi versificator rafinat, Tipăriturile sale, realizare cu sprijinul lui Petru Movilă, cuprind versuri la stemă, adică stihuri, în limba slavonă, dedicate protectorului său, voievodul Ţării Româneşti (Molitvenicslavon, Câmpulung,l635; Pravila, Govora,l640; Evanghelie învăţătoare, Dealu, 1644 etc). Totodată, Udrişte Năsturel este autorul versiunii româneşti a romanului popular Varlaam şi loasal, al cărui original s-a pierdut, dar ale cărui copii manuscrise vor circula până în secolul al XlX-lea.
ION NECULCE (1672-1745), cronicar moldovean. Pe linie maternă, sc înrudeşte cu familia Cantacuzino din Muntenia, mama sa, Catrina Cantacuzino, fiind fiica lui
1074
schiţe biografice:
SCHIŢE BIOGRAFICE
1075
lordache Cantacuzino si vară bună cu Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei. Nu avem nici o ştire cu privire la studiile pc care le-a făcui în tinereţe; probabil că n-a urmat cursurile nici unei şcoli sistematice. Ca şi majoritatea copiilor din familiile boiereşti, el învaţă probabil carte în casa părintească cu vreun dascăl particular, însuşindu-şi cunoştinţe de greacă şi de slavonă. După moartea tatălui este crescut în casa bunicii sale, Iordâchioaia.
Ocupă funcţii importante sub diferiţi domni: postelnic în 1691, vătaf de aprozi în 1700. Antioh Cantemir îl face vel spătar în 1705. Dimitrie Cantemir îl numeşte mare hatman în 1710 şi astfel ia parte la lupta dc la Stânileşti împotriva otomanilor, ca urmare a alianţei domnului Moldovei cu Petru cel Mare. După înfrângerea armatei ruseşti, Neculce fuge în Rusia împreună cu Dimitrie Cantemir, unde rămâne timp de doi ani de zile, trecând apoi în Polonia pentru încă şapte ani, până când reuşeşte să revină în Moldova în 1720. In 1731 devine marc vornic al Ţării de Sus. Moare în vârstă de 73 de ani, cândva între februarie 1745 şi ianuarie 1746. Spre sfârşitul vieţii redactează Letopiseţul Ţării Moldovei de /a Dabija Vodă până la Ioan Vodă Mavrocordat, continuând tradiţia istoriograficâ începută de Grigore Ureche. în deschiderea acestei cronici aşează o culegere de 42 de legende istorice - O samă de cuvinte... — dovedindu-şi încă o dată remarcabilul talent de povestitor.
N1COI.AUS OIAHUS (1493 - 1568), istoric, poet si cărturar umanist. Născut la Sibiu, este descendentul unei vechi familii voievodale româneşti, el înrudindu-sc cu domnitorii munteni Vlad Ţepcş şi Mihnca cel Râu. De asemenea, bunica din partea tatălui este sora lui lancu dc Hunedoara, tatăl său avându-1 drept văr pe Matei Corvin. îşi face studiile la şcoala săsească din Sibiu, la cea din Orăştie şi apoi la şcoala capitulară
din Oradea, unde învaţă latina, teologia, poetica, retorica, muzica, astronomia. I,a 17 ani devine paj la curtea regală de la Buda, dar părăseşte viaţa de curtean pentru cea ecleziastică. Este secretar episcopal la Pecs, canonic de Esztergom. în 1526 devine secretar şi consilier al regelui Ludovic al Il-lca şi o însoţeşte pe regina Măria în exil după înfrângerea de la Mohâcs. Datorită acesteia, la Bruxelles ajunge să fie considerat un mecena al filozofilor şi al scriitorilor umanişti, având şi muhe legături culturale cu diferiţi profesori de la universităţile din Louvain sau cu Erasmus din Rotlerdam. începe să-şi scrie lucrările istorice în această perioadă, precum şi poeziile în latineşte şi în greceşte. în 1 542 se întoarce în Ungaria, unde este numit consilier, iar un au mai târziu, în 1543, devine cancelar al regatului şi episcop de Zagreb, apoi episcop dc Agria. în anul 1 548 este înnobilat cu titlul de baron imperial, iar în 1562 este numit regent al Ungariei, împreună cu regenta Măria. Din această poziţie luptă pentru întărirea ţării împotriva pericolului otoman, reorganizează învăţământul, fondează un seminar şi un internat, asigură profesorilor o bază materială şi o situaţie legală împotriva abuzurilor bisericii, introduce ca obiecte de studiu (pentru susţinerea învăţământului laic) marii clasici greci şi latini. îşi lasă o parte din avere instituţiilor culturale create de el.
Printre lucrările sale se poate menţiona Htmgaria, scrisă în latineşte, la cererea reginei Măria. Aceasta este o monografie istorică, geografică, economică şî etnografică alcătuită din 19 capitole, 8 fiind dedicate Daciei. Opera sa mai cuprinde şi alte scrieri istorice, precum Attila sau Chconicon. Are, însă, şi un volum de poezii numit Carinina, unde sunt reunite epitafuri, corespondenţă cu prieteni, felicitări, elegii, satire, poezii pastorale în limba latină. Este importantă şi corespondenţa lui cu personalităţile diplomatice, ecleziastice şi culturale ale epocii, în special cu Erasmus din Rotterdam.
1076
SCHITE BIOCRAEICE
SCHITE BIOGRAFICE
1077
PETRU CERCEI, (c.1545 - 1590), voievod al Tării Româneşti, cărturar umanist, autor al unui imn scris în iialianâ. Tatăl său, Pătraşcu cel Bun, domn al Ţării Româneşti (1554-1557), îl trimite ca ostatic la înalta Poartă. Exilul la Rhodos şi închiderea într-o temniţă din Siria reprezintă numai două dintre etapele unui destin zbuciumat, experienţă împărtăşită de mulţi fii de domnitori români. După evadarea din închisoare (probabil în 1568 sau 1569), încearcă să dobândească tronul tatălui său, care între timp se stinsese din viaţă, Până în clipa când va reuşi (septembrie 1583) peregri-nează pe la curţile regale din întreaga Europă, producând încântare datorită farmecului şi erudiţiei sale (potrivit însemnărilor contemporane vorbea 1 2 limbi). In cei doi ani de domnie, sub influenţa modelelor occidentale, reface palatul din Târgovişte şi Biserica Domnească. Imaginează o cruciadă antiotomană pentru care dă ordin de construire a unei turnătorii de tunuri şi îi comandă cărţi lui Coresi. Ia curtea sa este înconjurat de artişti italieni şi francezi, care îl ajută sâ amenajeze parcuri şi grădini cu plame exotice. Alături de aceştia sc află secretarul său Franco Sivori, de la care s-a păstrat un memorial preţios pentru istoria Ţării Româneşti. Mazilit, înşelat, jefuit, Petru fuge din ţară, cu speranţa că prietenii străini îl vor sprijini să-şi recapete tronul. Este prins la Constanrinopol, închis şi ucis pe mare când se îndrepta spre exilul din Insula Rhodos.
RADU POPESCU, cronicar muntean. Sc naşte în jurul anului 1655, fiind fiul Măriei Băleanu şi al vistiernicului Ilrîzca, grec de origine. în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, sub pretextul că ar fi furat bani din vistierie, Hrizea este omorât din porunca lui vodă (1680); familia pleacă la Adrianopol şi apoi se refugiază în Moldova. Aceste călătorii se vor dovedi urile pentru viitorul cronicar, care ajunge să
stăpânească bine limba turcă şi greacă. Probabil înainte de 1687, Radu Popescu se întoarce în Ţara Românească, cu prilejul aşa-zisci împăcări dintre Cantacuzini şi Băleni. în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, ocupă slujbe neînsemnate: de pildă, intre 1693 şi 1696 este clucer şi susţine acuzaţia de corupţie împotriva lui C. Ştirbei (mare clucer). în 1700, participă la un complot împotriva lui (Constantin Brâncoveanu. în timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino (1714—1716), ocupă luncţia de marc vornic de Târgovişte, în care rămâne până în martie 1716. Nicolae Mavrocordat îl numeşte în acelaşi an marc vornic. Din acest moment începe sâ semneze doar Radu Popescu - numele i se trage de la Popeştii dc ilfov - o proprietate a familiei. în 1723, sc retrage la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti - sub numele de Rafail monahul - unde moare în 1729-
JOHANNES SOMMER (SOMMERUS) (1542-1574), cărturar umanist. Născut la Pirna, lângă Drcsda, studiază la Frankfurt pe Oder, în duhul propovăduit dc luterani. Ajunge în Moldova, venind probabil din Polonia în suita lui Dcspot-Vodă, căruia ii va fi o vreme secretar de cancelarie, istoric de curte şi poet. Este în fruntea profesorilor invitaţi să predea la colegiul latin de la Cotnari. Merge şi în Transilvania, unde este profesor de greacă şi latină la gimnaziul înfiinţat de Johannes Hontcrus la Braşov, apoi predă la Bistriţa şi la Cluj. Sc converteşte la antimilitarism. Moare în 1574, de ciumă, la Cluj. A lăsat mai multe scrieri în latineşte, printre care şi o biografie a lui Despot-Vodă - Vita Jacohi despotae Moîdavarum reguli (1574) - şi cincisprezece elegii scrise în Moldova şi în Transilvania, reunite sub titlul Elegiae XV dc dade Moldavica quibus etaim historia Despotica continetur.
THEODOSIE VESTEMEANU, mitropolit al Ungrovlahiei (1668-1672). Originar din satul Vcşicm, judeţul
1078
SCHITE BIOGRAFICE
sci IITE BIOGRAFICE
1079
Sibiu, călugăr la mănăstirea Cozia si egumen Ia Argeş. Este ales mitropolit cu protecţia partidei Cantacuzinilor, de aceea îl afuriseşte pe boierul Stroc Ixurdeanul, responsabil de moartea postelnicului Constantin Cantacuzino. întors pe scaunul Ţării Româneşti, domnitorul Gbica Vodă îl destituie pc Ţheodosie si îl închide în mănăstirea Tismana, dc unde este eliberat de noul domn - Şerban Cantacuzino - şi repus în drepturile dc mitropolit. în 1690, Thcodosic zideşte mănăstirea Cetăţuia (judeţul Vâlcea). A sfinţit mai mulţi vlădici pentru mitropolia tlin Alba Iulia, luptând cu toate mijloacele contra înfăptuirii unirii cu Roma a românilor din Ardeal. A tipărit mai multe cărţi româneşti, care au contribuit la naţionalizarea slujbei bisericeşti în Transilvania, în lăcaşurile dc cult ale românilor,
TOADER din FEEDRU, cărturar transilvănean (din judeţul Bistriţa-Năsăud), a trăit în secolul al XVII-lea. Diacul Toader a lucrat ca profesor în Moldova, in casa lui Pătraşcu Ciogolca, mare logofăt în anii 1653—1657, învâţându-i carte pe Pătraşcu şi Miron, fiii acestuia. întors in Ardeal, la Bistriţa, îşi oferă serviciile „sfatului" oraşului, de unde este dîn nou cerut de către Pătraşcu Ciogolca, ca profesor probabil pentru nepoţii săi, de data aceasta. In martie 1639, la înmormântarea Sofronici Ciogolea, diacul Toader sc afla la Calafendeşti, lângă Suceava, unde rostea cuvântul funebru, păstrat în două copii (în ms. rom. B.A.R., nr. 167, din 1639, şi în ms. rom. B.A.R., nr. 279, tlin 1668).
GR1GORE URECHE (c. 1 590 - aprilie 1647), cronicar moldovean. Descendent al unei familii boiereşti vechi, este fiul vornicului Ncstor Ureche şi a Mitrofanci. 'Fatal său, reprezentant al personalităţilor politice ale Moldovei secolului al XVII-lca, purtător de solii la Poartă, mare logofăt, mare
vornic, este obligat să se refugieze în Polonia, cu familia, alături de alţi boieri şi de domnitorul Petru Şchiopul. Grigorc Ureche studiază mai întâi la şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov, apoi la Colegiul iezuit. Aici învaţă unele liberale [trivium -gramatică, retorică, dialectică - şi quadrivium - filozofie, teologie, matematică, muzică), dar şi latina, slava veche, polona şi clîna. întors în ţară, îl găsim pomenit într-un document din 1628 în funcţia de al treilea logofăt al domnului Miron Bamovschi. Ascensiunea în ierarhia politică va continua cu rangul de mare spătar în vremea Iui Moise Movilă şi a lui Alexandru lliaş. In 1642 ajunge mare vornic al Ţării dc Jos. Domnia lui Vasilc Eupu, timp cultural prin excelenţă, îi favorizează redactarea singurei sale cronici intitulate Letopiseţul Ţârii Moldovei (1359—1594), lucrare cc marchează începutul istoriografiei române. Originalul nu s-a păstrat, dar cronica se conservă în 22 de copii manuscrise, cu interpolări ale cronicarilor Simion Dascălul, Misail Călugărul şî Axinte Uricariul. Numărul mare al acestora a creat confuzii, cronica fiind atribuită de unii lui Nestor Ureche, de alţii lut Simion Dascălul. Contribuţii importante în stabilirea paternităţii Letopiseţului Ţârii Moldovei au fost aduse de Constantin Giurescu, P.P. Panaitcscu şi Eiviu Onu.
MITROPOl,1'FUI, VARIAAM (?-l657), teolog, scriitor, traducător. Născut la sfârşitul secolului al XVÎ-Iea, la Boloteşti, judeţul Putna. Fecior de răzeşi, a îmbrăcat rasa monahală -poate sub influenţa lui Atanasie Crimca — în mănăstirea Secu, unde va ajunge şi egumen în anii 1608-1613.
Prin cunoştinţele lui de limbă slavă şi greacă, prin cultura religioasă şi prin viaţa lui curată, izbuteşte să sc facă cunoscut în cercurile înalte din Suceava şi să devină duhovnicul domnitorului Miron Barnovski. în iarna anului 1628
1080
SCHIJE BIOGRAFICE
Miron Barnovski îi trimite într-o solie în Rusia (prilej cu care, oprindu-sc pc la Kiev, îl cunoaşte pe Petru Movilă).
La 23 septembrie 1632 este sfinţit mitropolit al Moldovei (fără a mai trece prin scaunul episcopal, lucru îngăduit dc canoane), predica de instalare fiind rostită de faimosul teolog constantinopolitan Melctic Syrigos.
în 1639 candidează şi la scaunul de patriarh ecumenic. Ortodoxia românească a avut în persoana mitropolitului Varlaam un apărător activ, care s-a slujii descrisul său pentru protejarea credinţei tradiţionale, iniţiind şi o serie de mişcări ecleziastice dc amploare, precum sinodul „regional" din 1642, de la Iaşi, când a fost dezbătută şi aprobată Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, sau soborul local care a validat Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc.
Prăbuşirea lui Vasile Lupu aduce şi căderea mitropolitului, îl găsim retras la mănăstirea Secu, unde în ultimii ani de viaţă îşi împarte pământurile neamurilor, şi unde moare în 1657.
IOAN ZOBA din VINŢ (a trăît în a doua jumătate a secolului al XVIl-lca), teolog, traducător, tipograf. Născut la Vinţu de Jos, preotul calvin Ioan Zoba este înnobilat, împreună cu fratele său Oprea, la 20 mai 1664, ajungând notar sinodal şi protopop reformat de Sebeş (1682—1684). Cu sprijinul craiului Mihail Apafi, sub a cărui protecţie a ştiut să se aşeze, şi al mitropolitului Varlaam al Transilvaniei, pune în funcţiune o tipografie la Sebeş, unde publică în 1683 o culegere de omiletică funerară, intitulată Sicrihil de aur. LUterior, mai tipăreşte o serie de cărţi cu caracter moral-religios la Alba lulia, unde fusese mutată tiparniţa: Cărare pre scurt spte fapte bune îndreptătoare (1685), Ccasloveţ care are întru sine slujbele de noapte şi zi (1687), MoUtvenic (\(tH9), contribuţia lui la aceste cărţi fiind aceea de traducător şi dc tipograf.
GLOSAR
A
acic, cie = aceasta adamană = camătă
adăoşag = adaos, dare in plus, impozit suplimentar agale = ofiţeri agarlâc = bagaj agie = poliţie
ahteofbvii = atheofosie, lipsa fricii de Dumnezeu ahortatos = nesăţios
aian, haian = dregător otoman, frunraşul unui sat sau oraş alai = pompă, paradă, corregiu ambâcar = socoriror
anafora = raport către domn sau către divanul domnesc
anatemă = excludere din rândul Bisericii
anevsplahnos = nemilos
angiar = hanger
aorea = uneori, câteodată
apleca (a) = a alăpta
arap, harap .-. arab
aravlean = arab
arbănas = albanez
arcadei - arcadieni
arnăut = albanez mercenar în garda domnească nrzoval, arzuhal = petiţie, plângere
1082
GLOSAR
GLOSAR
1083
aslam = camătă aspidă = şarpe veninos
astruca (a) = a acoperi cu pământ, a îngropa, a înmormânta asupreală = necaz aşkerlii - soldau turci aşeşi = aidoma
at (pi. aţi) = cal bun, armăsar, cal de paradă, cal de călărie atunceş = tot atunci axon = axa Pâmânrului
B
barut = praf exploziv pentru tunuri başi = boieri mari
baştie, başte = bastion, fortăreaţa, întaritură
becisnicie = ruşine, nevoie
beg = guvernator, prinţ
bei = titlu dat de turci domnilor români
beilie = loc de popas, han
beizadea - fiu de domn
beleag = tabără de adunare şi dc regrupare a oastei
bezeisnicie = ticăloşie
bezduşnic = fără suflet
bezsrcbărnic ~- fără de arginţi, neagonisitor
bivşug = belşug
blagocestie = nobleţe, mărinimie
Blagoveştenie = Buna-Vestire
blama (a) = a merge, a umbla
blojiritură = calomnie
blojorî (a) = a calomnia
boagă = bufniră
boare, bură = furtună
bodz = idol, zeu
bog = Dumnezeu
bogaz = strâmtoare
bogooteţ = Sf. Părinte
bogorodiţă = Născătoare de Dumnezeu
bold = pinten boliac = bolnav
bostangiu = pedestraş din garda sultanului
brehnace = specie de vultur
brudatec = prostănac
brudiar = fraged
buhăbie = buhăială
buigui (a) = a aiura
buluc = grămadă
bunătate = virtute
C
cacom, cacum = hermelină, hermină, animal cu blană scumpă cadiu = judecător, administrator musulman
cafran, caftan = haină cu care erau îmbrăcaţi domnii la numirea în
scaun şi marii boieri la numirea în dregătorii caimacam = locţiitor de domn capişte = templu
capuchehaie = agent diplomatic al domnitorilor români la Constantinopol
capugiu, capigiu = trimis al Porţii otomane în Ţările Române la
inaugurarea unei domnii călţun = ciorap, fel de încălţăminte
cămăraş = tezaurierul particular al domnului; mai-marele peste ocne căminar = boiernaş însărcinat eu strângerea impozitului pe băuturi căptuşiturâ - mască
cărăiman, caraiman = locuitor al Caraimaniei, arab
căsaş = om căsătorit, cu familie
catărig = adolescent
cătinel = încetişor
căzânbaş = persan
câtinţi = cantitate
ceauş - curier, aprod, şrafetă, paznic cerbicie = ceafă, grumaz cetanie = lectură chelcr = cămară
1084
GLOSAR
GLOSAR
1085
cherachea = mantie dc gală
chindie = parte a zilei înainte de apusul soarelui chit = balenă
chiri (a) = a gândi, a medita chiteala = gând, raţionament chiverniseală - judecată, comportare cinsteş --■ cinstir ciocotniţi (a sc) - a se linguşi
ciohondar - slujbaş mărunt la curtea domnească (avea grijă de
încălţămintea domnului) cirac = iăvorir, protejat, om de încredere cirtă = clipă cîslâ = număr
ciubuc, cebuc = lulea, narghilea
ciudă, eiudesă = minune
ciudotvorer = făcător de minuni
ciurfuială = mocirlă
civerr = sfert
elefetnic = clevetitor
clcvetă = calomnie, bârfeală
cliric = preor ortodox
cliros = cler
cniga = curte
cocie = trăsură
comis = mare boier care avea în grijă grajdurile domneşti conacciu = conăcar, boier care se ocupa cu pregătirea locului de popas
pentru domn conceni (a) = a extermina, a stârpi concenie = sfârşit coneţ = sfârşit
coniţă, cnniţă .-- impozit pc vitele destinate exportului sau pe cele aduse
la păsunat în Moldova conteni (a) = a opii, a înceta coteli (a) = a scotoci, a cotrobăi creştere = plantă cristos = cruciat crug = ciclu astronomic
cubur, cobur = haină bărbărească purtată de boieri cucă - căciulă înaltă pe care sultanul o dăruia domnului la suirea pe tron
cuceric = evlavie, umilinţă, cucernicie ctimbea cupolă cumpănă - cântar, pericol
cumpătareţ, cumpărător = administrator, cârmuitur, conducător cumplire - cruzime ctinteuiie = înfrâuare „cursul cailor" - hipodrom
curteni (a se) - a lua sau a introduce pc cineva în serviciul unei curţi
cust = curs, durată
cnsra, a = a trăi
cure = gresie, piatră ascuţită
D
dajde = bir
dârâi (a) = a zgâria, a rade dece = de aceea decinde = dincolo delunga (a) = a îndepărta descăleca (a) = a întemeia
desetinâ, desărină = impozit în natură, plărit mai ales pentru stupi şi
porci; zeciuială, dijmă dichisuri = obiecre, unelte didascalie = învăţantnt diiastima = interval de timp diorthosi (a) = a corecta, a traduce divan-efendi = dregător care citea hatişeriful dodei (a) = a supăra dodeiala = tulburare
dragoman = ambasador la Poartă care era şi traducător deomor = drum
E
emurluc = mantie de ploaie
encomion, engomion =■ elogiu, laudă într-un discurs
1086
GLOSAR
GLOSAR
1087
F
fărâmuşă = fărâmiţă făţărie = părtinire, făţărnicie feleagâ -■= zdreanţă feitidă = corabie rapidă feredeu = baie, scaldă
feregea = mantie de postav subţire sau din mătase, purtată de boieri
peste îmbrăcăminte filetes = prieten firman = ordin emis de sultan frâne = italian fus = ax
G
gadină = jivină, animal sălbatic
gazofdachie = vistierie, cămară
gata (a) = a (se) pregăti, a sfârşi, a nimici, a prăpădi
gârbi (a) - a năpădi, a năvăli asupra cuiva
gârlan, gâtlan = gâtlej
geamală = momâie în forma dc femeie uriaşă
gelep = negustor de vite
ghemuvian, ghemuvez = genovez
ghizdav = frumos, minunat, iscusit, plăcut, decorat
giumănare = gemănarc, copită despicară
glavă - capitol
glogOzală = rumoare
gnomon = cadran solar
gol = simplu, sărăcăcios
goştină, gorştină = impozit pe oi şi pe porci
greime = mulţime
gripsor = vultur imperial
grunzos = aspru, dificil
gugiuman = căciulă de samur cu fund roşu pentru boieri şi cu fund alb pentru domn şi beizadele
H
hain = necredincios, viclean, perfid harţ = duel, luptă individuală
hatişerif = ordin, decret emis dc cancelaria Porţii otomane, purtând
pecetea sultanului hatman = şef militar, comandantul armatei hălădui (a) - a scăpa cu viaţă, a trai în linişte hărăcî (a) = a pune pe haraci hăţui (a) = a stăpâni, a înfrâna hâreţ - erete hemnîsi (a) = a hămesi herb = sremă, blazon hiriş = vestit, renumit hirişi = propriu, adevărat hirişiie = trăsătură caracteristică hirograf = înscris, manuscris hiula = viteză, goană holcă = răscoală, larmă hotnog = suraş, căpitan hrăbor = curajos, viteaz hrizmos = proorocire hudiţă = ulicioară, străduţă
I
iatac = cameră mică, dormitor
ienicer = soldar pedesrru
ieşitoare = privată
ima (a se) = a se mânji
imam = preot turc
imbrohor, ibrihor = dregător turc
inaş = argat
indrop = animal acvatic, fabulos
inorog = animal terestru fabulos, eu un corn mare în frunte
iscusit = frumos
isimeria = ecuator, eehînocţîu
ispiti (a) = a iscodi, a descoase
[088
GLOSAR
GLOSAR
1089
ispoveduinţi = spovedanie isprăvnicie = drcgătorie isrovi (a) - a încheia isţealenie = vindecare
itlac = firman de amnistie (ordin de eliberare) izvodi (a) = a traduce, a reda
i
îmbăiaturi = înjurătură, insultă, cuvânt necuviincios
îmblăzni (a se) = a se menaja
îmbtinarc = linguşire
împâclat = înceţoşat, neclar
împistrit = ornamentat (despre haine)
împoucîşa (a se) = a se împotrivi
împrejurat = împovărat
împresura (a) - a ataca
împutăciune = dojana, musrrarc
înalgios = nedreptate
începătură = principiu, început
îndemână = linişte, înlesnire, tihnă, comoditate
îngurlui (a se) - a se prinde în mreajă, a se încurca
înjugare = asociere, silabă
întindere = intenţie, scop
întiri (a) = a urmări
îiitruloeat = legat
întina (a) = a cresta copacii de la rădăcină, lasându-i în picioare gata
să se prăbuşească învârteji (a se) = a se întoarce, a se înapoia învârvomaţi = peste vârf, peste măsură învesti (a) = a îmbrăca, a înfăşa îuvincire = învingere, biruinţă
J
jalobă = jalbă, plângere
jahiii {a) = a prăda, a răpi, a fura
jiganie = animal sălbatic
jitniţă = hambar jocuri (a) = a batjocuri jolj = văl, giulgiu
L
lanţuh = lanţ
Iască - îndrăzneală
lămuri (a) = a curaţi, a purifica
lefantine = elefanţi
leică = pâlnie
lemn = pom
lenevi (a se) = a nesocoti
lenî (a) = a neglija
libov = iubire, dragoste
lipi (a se) = a sc potrivi
list = filă
line = litanie, rugăciune
logofăt = marc boier care prezida divanul şi conducea cancelaria
domnească loiitru = înăuntru luisi = al sau, a sa luman ~ laic
M
macat = cuvertură subţire de lână sau de bumbac
magia = grămadă, movilă
magnis = magnet
înainte = mai înainte
mamcă -- doică
mamină = ridicătură
mas = popas
mateologhisi = a delira, a sporovăi maztl = domn/ boier destituit mâneştergoră = ştergar mâ7da = mită
mecet, niecît = moschee mică
1090
GLOSAR
GLOSAR
1091
medelnicer = boier care îi turna apă domnului pe mâini când se aşeza
la masă mehenghi = piatră magnetică mehter = muzicant turc într-o fanfară militară mehter-baş = şefu! mehterilor mehterhanea = orchesrra, fanfară militară mehtup = scrisoarea oficială a vizirului meidan = suprafaţă meschiu = oţel mcşterşug = tactică, plan mijloci (a) = a media, a pricinui miroseaţă = mireasmă, balsam mitosenie = miros, parfum misereni = egipteni moghilă = movilă moşnean = moştenitor
mucarcr = confirmarea domniei de cărre sulran, firmanul acestei confirmări
mumbaşir = slujbaş însărcinat cu împlinirea unei porunci domneşti munci (a) = a chinui, a tortura musaip = slujbaş, curtean credincios
N
nacealnic = căpetenie
nafaca = hrană
nalgios = nedreptate
nazir = comandantul unei cetăţi turceşti
năimi (a) = a angaja, a închiria, a arenda
năprasnă = nenorocire
năpusti (a) = a părăsi
năvrapi = oşteni turci
nearătarc = urâţenie
neclătitor = imuabil
neistovit = neisprăvit
neîntrulocat = nedespărţit
nemolit = neîmblânzit, nedresat
neovilit = nestricat nepărăsit - continuu, necontenit neploditoriu = neroditor neprestanno - mereu, fără încetare nesămâluire = prostie, nechibzuinţă nescare = oarecare neştine = cineva, oarecine neticneală = neodiliuă
nevoi (a se) = a se strădui, a se sili, a se chinui nevoinţă = grijă, luptă, osteneală nevolnicie = neputinţă nezloslovnic = neclevetitor nubat = cântec de slavă
O
obezi - instrument de tortură de lemn, cătuşe
obiceinic = moral
obicină = deprindere, datină
oblădui (a) = a stăpâni, a conduce, a guverna
oblici (a) = a afla
oblu = drepr
obnovlenie = sfinţire, târnosire (a unei biserici)
oborî (a) = a azvârli, a trânti
obraz = chip, faţă, persoană
ocaanic = amărât, ticălos, nenorocit
ocină = proprietate moştenită
olac = curier călare, mesager
olat - teritoriu
ordie = oştire, armată
orthrul, ortru = utrenie
osârdie, usârdie = ardoare, zel, tărie
oslabă = odihnă, linişte
ostrov = insulă
oteţ = părinte al Bisericii creştine
oturac = popas mai lung în timpul unui marş
1092
GLOSAR
G 3-OS AR
1093
P
padej = împrejurare, situaţie pajară = acvilă
palmă = unitare de măsură pentru lungime
pamente = pomenire
panurghie = viclenie
paragorîsi (a) = a mângâia, a consola
pardos ^ leopard
parimie = pildă
parisie = prezentă, apariţie în faţa mulţimii păprişte = stare
păscălie = calendar perperuu cu tabele şi însemnări care ajută să se găsească data Paştelui şi a celorlalte sărbători mobile pentru orice an
pătrim - rău, grozav pâclă = noroi pâră = judecată
pârcălab = ispravnic, şef dc judeţ pârgâ   roadele dintâi
pecete = hârtie ştampilată cu suma impozabilă a fiecărui ţăran
(contribuabil) pecetluitură = act întărit dc pecete pedepsi (a) = a educa, a chinui pehlivan = acrobar, salrimbanc, personaj comic pcrigiapsî (a) = a descrie peşti (a) = a zăbovi
pestref = compoziţie muzicala turcească cântată la petreceri
pil = elefant
pişcăi (a) = a batjocori
pitar = brutar
pitic = peştişor
pizmă - ură
plasă = subdiviziune a unui judeţ plaşca = mantia
plazmă = creaţie, creatură, invenţie plean = pradă, prinşi
plecăciune = blândeţe, umilinţă plirofosi (a) = a anunţa, a informa plod = sămânţă plodi (a) = a rodi pocaanie = pocăinţă pocitanie = povestire podan = supus, şerb polon podăreasă = prostituată pogrebanie = înmormântare pohfală - mărire, strălucire poiată = palat
polimariu = pridvor, cerdac
pomăzui (a) = a unge (un rege)
pominocul - dar
ponegreaţă = întuneric
pont = articol, punct, capitol
poprăzi (a) = a dispreţul
porumb = porumbel
poslanovanie --- substanţă
posluşnic = călugăr (subordonat stareţului)
postelnic = mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea în grijă camera de dormit a domnului şi care organiza audienţele la domn podeală = păţanie, înfrângere potrivi (a) - a compara
potronic = monedă divizionară de origine poloneză
pozlovenie = permisiune
poznit = urât, dezagreabil
precopsi (a) = a progresa
prepuitor = denunţător
prepus = îndoială, bănuială
presfira (a se) = a ie risipi
prcsravlen ic = moarre
prestol ■• sfânta masă din mijlocul altarului pe care se pun Crucea şi
Evanghelia pricaz = sminteală, poticnire priceştui (a) = a înşela pricină - vină
Î094
GLOSAR
GLOSAR
1095
pricistenie = împărtăşanie
priinte = simpatie
prîlăsti (a) = a păcăli, a amăgi
prilăstriaţă = înşelătoare
prilcji (a se) = a se nimeri, a se întâmpla
princet = încet
pristav = supraveghetor
prisrăvi (a se) = a muri
prişleţ - trecător
pritoc = arşiţă
privală = contemplaţie
prociti (a) = a reciti
procleţi (a) = a afurisi, a blestema
progozi (a) = a mustra, a învinui
proprea = stâlp de susţinere
prorocestvie. prorocistvie prorocire
piovlimd = problemă
psîfsi, a se - a alege pe cineva într-o funcţie puhacc = cucuvea, bufniră.
R
raft = ham
raia = cerate româneasca şi cu zona înconjurătoare, ambele administrate dc turci răcodcală = lutru făcut dc mână, jucodclie, treabă răcosau = răzvrătit
rămăşui (n) = a pune rămăşag, a paria
rămâi tor = prisos, statornic
răpstă -- cârtea lă
răsipi (a) = a distruge
răsură - impozit suplimentar
răschira (a) = a spulbera
raveni ţa se) = a se umezi
războli (a) = a se îmbolnăvi
nlzhun = odihnă, pace, linişte
râmlenesc = roman
rânchiza (a) = a necheza razdumka (a) = a sfărâma rocoşcn ic = răzvrătire radină = sărbătoare, creaţie rodji (a se) = a se vătăma rodoslovcnic = genealogic rost = gură
rorocolime = rotunjime rula ţa) = a vorbi degeaba
s
saealuş = tun
saivane - cort domnesc
salahor = trimis împărătesc sau domnesc
samodârjaveţ, samodârjavnk = autocrat
samur = blană de zibelinâ
sangeac -- steag otoman
sărai = palat
satara - impozit pus pe silişti (păşuni)
sâbor, sobor = adunare
sâciui (a) pădurea = a tăia pădurea
săim (şi seim) = dieta poloneză
sălbazuî (a se) = a păcătui, a greşi
sămalui ţa) = a ghici
samăluitoiiu raţional
săraci nes ti = turci sarazini
sărăcuţ --- smerit
sârdar, serdar = comandant de oaste săvârşi (a se) = a muri sâncaţă = puşcă sârg = jjrabă
scală = port mic, punct vamal scară = tabla de materii scădea (a) • a da înapoi
scărăndăvi (a) = a nesocoti, a sc scârbi, a se dezgusta sclumni-agasî = demnitar turc însărcinat cu instalarea domnilor
10%
GLOSAR
GLOSAR
1097
sclevisit = lustruit sclip = cupola, arc scopetc = scumpete scopos = melodie, cântec scump = zgârcit seir = fenomen sfădi (a se) = a se lupta sfârşit = scop sfeti = sfânt
sfigmos = artera radială, vena la cate se ia pulsul
sicofandie = denunţ, intrigă
siială = sfială
sila = putere
silţă = cursă
simeea - ghimpe, ţeapă
simeţi (a se) = a se făli, a se mândri
sireac = sălbatic
smad = negricios
smântă - sminteală, rătăcire
smeri (a se) = a se înjosi, a se micşora, a se umili, a sc pleca
sminteală = greşeală, tulburare, nebunie
somă = mulţime
spăsenie = izbăvire, ispăşire
spăsitoriu = smerit, ispăşitor
spătar = mare boier care purta sabia domnului la ceremonii
spârcui (a) = a zdrobi
spodobi (a) = a învrednici
sprenţar = indecent, deplasat, nepotrivit
stâlpare = ramură verde
stepenă = treaptă
sterie = provizie de oaste
stidi (a se) = a se teme
stihotvorţ •-- poet
stolit = arătos
stolnic = mare boier care supraveghea masa domnească strană = piept, opoziţie straşnic = teribil, necruţător
strat = culcuş stratocamil = struţ strălumina (a) = a străluci srrâcar = distrus, alterat stiâmbătatc = nedreprare sireh = strâmb
strige = fiinţe imaginare cu chip de femeie
slujire - utilitate, folosinţă
suppleca (a) = a supune
supstare = substanţă
Mirgunie, surgnnlâc = exil
sviri (a) = a dezvăluia
Ş
şalău = mic ban de aramă scupa (a) - a şchiopăta şearb = rob, slugă şerui ţa) - a reda sicuil - aliniat
ţin ic - manifestare de bucurie prin salve dc artilerie
şismă = armă
şleahtă = nobilime polonă
stivai (a) = a încurca
T
tacâm = suita, cortegiu, alai
laxildar, taxindar = stiăngător dedări sau taxe
tăgădui ţa) = a refuza
Uvăltc ghiulea
râiupană = timpan, darabană
tânipina (a) = a întâmpina
rangă = tulburare
târnosi (a) = a sfmri o biserică
iel.il -■ ciainic, pnsrav domnesc, negustor ambulant, samsar
cîuiit = netrebnic
ti ruin = monedă veche turcească
1098
glosar
glosar
1099
rine ţa se) = a petrece, a considera, a urma risc = dregător mai mare tituluş = titlu
rocmală = fel, aşezare, condiţie
tocmeală = faptul de a (se) tocmi, învoială, contract, ordine, bună
rânduialâ tocmi pre state (a se) = a se opri rrăpi (a) - a rabdă, a suporta, a rezista troiţă = treime trufi ţa se) - a sc mândri
tufingiu = slujitor din garda sultanului, domnitorului tui = steag turcesc făcut din cozi de cai cumpănind = întâmpinând
turcă mască din lemn înfăţişând un cap de cerb, capră sau ak animal care se împodobeşte si se Joacă în zilele din preajma Crăciunului sau Anului Nou
turna (a sc) = a sc întoarce
T
rcnchîu = soroc, capăt, sfârşit, scop ţideală - săgeată
U
urgie = furie, mânie urie = document, hrisov urmare = imitare
uşer = dregător în Moldova care primea solii şi îi introducea la domn utărnic = utrenie
vâtroşală = grosolănie
vederat = fără îndoială
vetrilă = pânză dc corabie
via (a) = a trăi
vipr -- îirană, aliment
vîzionire - slăbiciune, uscare
vizir = mare dregător al Porţii
volnici ia = libertate, independenţă
vornic = mare boier, locţiitor al domnului în probleme judecătoreşti vom vi (a) = a vorbi, a discuta votri (a) - a se prostitua vtori = al doilea
Z
zaherea = obligaţia de aprovizionare cu alimente sau cereale
zaif = bolnav, indispus, convalescent
zapr = confiscare, sechestru, stăpânire, autoritate
zaraf = cămătar care schimba şi bani
zavistie - tulburare, conflict, invidie
zgaibă - boală de ochi
zgău -■ pântece
ziafet, zaiafet = chef, petrecere zicălură = cântec dintr-un instrument zidire = făptură, creatură zlobiv = răutăcios, nebun zmâciiui (a) - a tortura, a zdrobi zmiuţeală   greşeală, accident znamcnie - semn
V
văcărit = dare pe vite
vădrărir = impozit pe vinul vândut în ţară sau în afară vâznisi (a) = a lăuda vâlhvă - curaj, faimă vârstă = curs, durată vânoapa = peşteră
REPERE CRITICE
MIRON COSTIN
„...Miron Costin este mai totdeauna înduioşat: el sc simte dator, aproape, sâ se înduioşeze. Pc când Grigore Ureche abia tresare de mândrie naţională, în sensul restrâns al mândriei moldoveneşti, după câte o victorie, urmaşul scaldă în lacrimi scena uciderii la Constantinopol a hu Vodă Barnovschi, binefăcătorul Costineştilor, de la care el îşi trăgea şi numele. Ceea cc atrage la Miron Costin mai e simpatica dezordine, capricioasa innodare, şi desfacere, si împletire, si reluare a firului povestirii. I iberă aleargă fraza lui; începe prin a spune un lucru, apoi trece la altul, intercalează o idee, se întoarce, şi jocul acesta făcut din bucăţele de fraze cl îl întrebuinţează pentru a forma un mozaic pe atât de fermecător, pc cât este de nedisciplinat."
(Nicolai: IORGA, Istoria literaturii rumâneşti Introducere sintetică. Arta si literatura romanilor, Editura Fundaţiei Oul turale Române. 1999, p- 90)
DOINISIE ECLESlARMUL
„Deşi îşi scrie opera sa in anul 1814, ea e mai bătrânească decât cele mai multe scrieri de la sfârşitul veacului al XVllI-lca.
1102
REPE.RE CRITICE
REPERE CRITICE
Autorul ci, înseninând «cele ce s-au înriniplat acestei patrii a Valahict în diastima vremii la cinciveci şi cinci de ani încoace» ne aminteşte adesea timpurile hune ale înfloritoarei cronogrnhi dc demult. F, adevărat câ simplul călugăr n-are simt istoric, câ nu e critic în folosirea izvoarelor sale si adesea e foarte naiv. In schimb însă, el ştie să povestească frumos şi are un interes viu pentru partea anecdotică a istoriei; are vorba figurată a omului din popor, îi plac asemănările din nemijlocita sa apropiere şi caută să-si explice lucrurile neobişnuite de aiurea, prin prisma celor cunoscute din tara sa."
(Sexiil PUŞCĂRII), htoria literaturii român?. Epoca veche. Editura Eminescu, Bucureşti, 19S~\ f>. 168)
CONSIDERAŢII ASUPRA LITERATURII ROMÂNE VECHI
„Literatura unui popor e ca râul, influentele străine ca munţii, dealurile, văile si şesul prin care el curge. Acestea din urmă îi vor determina cursul, vor da mareei lui formaţiuni diferite, vor putea chiar sâ silească apa limpede de munte sâ primească părticele din solul lor, care o pot tulbura un timp oarecare si într-o regiune anumită, dar creşterea râului nu poate fi determinată de clc, iar în ajungerea ţintei lui finale, formaţiunile terenului pol să-i pună în cale piedici, sâ-1 iezească sau să-i netezească drumul, niciodată să-l oprească."
(Sexcil PUŞCAR1U, Istoria literaturii române. Epoca veche, Editura Eniirieseu, Bucureşti, 19^7, p. 13)
CRONICARII MUNTENI
„Cronicile munteuc nu pornesc ca în Moldova din iniţiativa particulară a boierilor cn dragoste de ţară si adevăr, cu teamă de Dumnezeu şi cu scopul de a nu lăsa sâ se «înece anii» trecuţi în «uitare» şi de a se folosi experinţa trecutului pentru viitor, de a lăsa «învăţătura» pentru generaţiile viitoare. In soarta istorică a Munteniei, în structura ei socială, precum şi în manifestările ci spirituale se observă o identitate cu ce se petrecea în Moldova: Temperamentul însă mai vioi şi poate mai sociabil al munteanului, si înclinările lui spre practicism imprimă mici deosebiri in viata Ini, fată dc cea din Moldova. Iaiă dc ce luptele dintre diferitele grupări de dregători şi boieri, dintre cei mulţumiţi şi cei nemulţumiţi, lupte pe care le găsim şi în Moldova, în Muntenia sunt mai pasionante, mal înverşuna te."
(Ştefan CIOBAN U, Istoria literaturii române vechi. Editura Miiu-rva, Bucureşti, 1989. [>. 308)
EPOCA SLA VONÂ
„întreaga epocă slavonă formează cea mai dramatică pagină din istoria poporului nostru. Faptul acesta însă e o realitate istorică ce nu poate li neglijata. Unii din istoricii literaturii noastre dau prea puţină importantă acestui capitul din literatura românească. După părerea noastră, această literatura nu poate fi nesocotită pentru motivul că ca s-a dezvoltiit pe teren românesc, a fost scrisă dc români sau de slavi aclimatizaţi la noi şi a fost destinata românilor. Desigur ca această literatură nu îndeplineşte o îuncţic de literatură, nu are aproape nici un rol social şi intelectual. Urmele ei însă se pot găsi nu numai în limba poporului, ci şi în literatura lui orală.
1104
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1105
Uncie dintre motivele poc/ici noastre populare, în special ale celei religioase, au trecut la noi înaintea apariţiei celor dintâi traduceri în româneşte. Cărturarii noştri, copiştii noştri de cărţi slavoneşti, preoţii şi călugării nu puteau sâ nu împărtăşească şi celor ce nu ştiau slavoneşte din conţinutul cărţilor pe cârcei le puteau citi."
(Ştefan CIOBANI), Istoria literaturii române vechi, ediţie îngrijită, note si prefaţa de Dan Hciria Mazilii, Editura Eminescu, Bucureşti. 1989, p. 22)
AX1NTE UR1CAR1UL
„Cronica lui Axinte Uricariul este bine scrisă. Materialul este orânduit dupâ un plan bine studiat. Observăm aceeaşi tendinţă de a trage învăţăminte din anumite întâmplări istorice. (...] I.imba în care este scrisă cronica ne aminteşte limba vechilor cronici, pe alocurea ea este expresivă şi frumoasă, deşi autorul întrebuinţează mai multe neologisme. [. ..| Se simte că Axinte Uricariul în afară de ceea ce a văzut el, avea la îndemână şi acte oficiale. Ştirile date de el sunt precise. Dacă cl ar fi fost mai puţin subiectiv în aprecierile faţă de domnitor, cronica lui ar fi fost cel mai sigur izvor pentru informaţii istorice din prima jumătate a secolului al XVllI-lea."
(Ştefan CIOBAN U, Istoria literaturii române vechi. Editura Minerva, Bucureşti,!989, p. 346-347)
NICOLAE MILESCU SPĂTARUL
„____Cu totul alt caracter au operele lui Nicolae Milescu
consacrate descrierii călătoriei lui în China, opere care i-au creat faima de observator talentat şi de explorator îndrăzneţ.
Guvernul moscovit de pe vremea lui Milescu, continuând politica de expansiune în Asia începută în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi-a propus ca scop sâ găsească cel mai scurt drum pe uscat către China. E posibil câ la mijloc erau şi chestiuni de ordin diplomatic si comercial. în fruntea misiunii pc care o trimite guvernul rus spre China este pus Nicolae Milescu, cel mai bine pregătit dintre demnitarii Ministerului Afacerilor Străine."
(Ştefan CIOBAN U, Istoria literaturii române vechi. Editura Minerva, Bucureşti, p. 21 l)
REPERE GENERALE
„Abia intrasem în zona culturii bizantine şi aceasta se stinse sub apăsarea turcească. Bizanţul mort nu mai putea înviora literaturile sud-slave la care noi ne adăpasem şi care, ele însele, lipsite de sprijinul statului, intraseră în agonie. Izolaţi de latinitatea catolică a Occidentului prin ortodoxismul nostru, noi continuam să vieţuim timp dc câteva veacuri din fărâmăturile unei culturi formate în plin evul mediu şi care la începuturile culturii moderne se stinsese. De aici caracterul atât de deosebit faţă de literaturile Apusului şi în acelaşi timp atât de medieval al literaturii noastre până în pragul secolului al XlX-lea."
(Nicolae CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 28)
STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO
„Nimeni până la el nu a văzut şi nu a expus aşa de clar problema obârşiei romane şi a unităţii neamului, în tot
1106
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1107
complexul ei [...]. Prin această largă înţelegere a problemei, prin erudiţia lui vastă, prin întrebuinţarea critică a izoarelor, prin claritatea planului, prin fraza lui încărcată şî meşteşugit întoarsă, dar plină de miez, Stolnicul se ridică deasupra contemporanilor săi şi se apropie de Dimitrie Cantemir. Este, se poate spune, un istoric în adevăratul sens al cuvântului."
(Nicolae CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi. Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 495J
UDRIŞTE NĂSTUREL
„Udrişte Năsturel a avut o parte activă în opera de cultură a epocii- El a stăruit pentru introducerea tiparului în Muntenia şi a privegheat la imprimarea cărţilor, a alcătuit stihurile de dedicaţie la stema ţării cu care se dechide Pravila de la Govora (1640); a întocmit în satul său părintesc din Fierăşti, prefaţa Antobghionului sLzvonesc din 1643, a ajutat la traducere şi a scris prefaţa la Evanghelia învăţătoare, tipăriă la Govora în 1642 [...]. El a introdus în literatura slavă, traducând din latineşte, acea «floare de aur» a misticismului catolic, Imitatio Cbristi, tipărită cu cheltuiala doamnei, la mănăstirea Dealu, în 1647- [..] Şi tot el a introdus în limba noastră minunatul roman al ascetismului creştin, Varlaam şi Joasa/."
(Nicolae CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi. Editura Minerva Bucureşti, 1980, p. 170)
10NNECULCE
„Neculce are un mare talent de povestitor, ştie să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiece situaţie şi să concentreze tot interesul povestirii în jurul unui eveniment, al
unei stări sociale sau al unei personalităţi pe care o evocă cu toată limpezimea.
Predilecţia hatmaului cronicar pentru aspectul dinamic al vieţii se vădeşte în portretele sale. Notele prin care individualizează portretele nu sunt atât calităţi sufleteşti sau trăsături fizice, cât mişcarea."
(Nicolae CARTOJAN, htoria literaturii române vechi. Editura Minerva Bucureşti, 1980, p. 360-361)
CĂRŢI POPULARE
„Literatura populară scrisă... a avut însă o importanţă deosebită în evoluţia literaturii noastre vechi. Dezvoltându-se potrivit năzuinţelor sufletului românesc dc pe vremuri, ea a avut la început un caracter religios, a căpătat apoi în secolul al XVl-Ica un caracter eroic şi a dobândit, în sfârşit, în secolul al XVlI-lca, o pronunţată notă didactică. De aceea, cărţile populare au fost mult răspândite; ele au format literatura de predilecţie a tuturor claselor sociale, au dezvoltat gustul pentru cetit, au contribuit la îmbogăţirea lexicului şi la mlădierea frazei şi au pregătit, în parte, formarea stilului narativ, care va culmina în opera cronicarilor."
(N. CARTOJAN, Cărţile populare în literatura românească, voi. I Epoca influenţei sud-slave. Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1974, p. 330 )
CRONOGRAFE
„Cel mai popular cronograf a fost cel al călugărului Manasses care şi-a scris opera în versuri pline de flori retorice şi de inversiuni sintactice, ducând povestirea evenimentelor
1108
REPERE CRITICE
repere; critice
noy
până la moartea împăratului Nichifor Botaniatul (1081). Cronograful lui Manasses, tradus în lîmba slavă, a fost răspândit în vechile noastre mănăstiri şi a influenţat... destul de intens pe călugării cronicari din veacul al XVI-lea: Macarie şi Azaric, şi, prin aceştia, indirect pe Ureche.
Prin materialul biblic prescurtat, prin numeroasele legende apocrife, prin anecdotele istorice interesante, prin bogatul strat folcloric şi, în sfârşit, prin elementele de istorie universală, cronografele au fost mult răspândite şi citite la noi. Ele au deşteptat curiozitatea pentru lucrurile istorice şi au stat pe masa de lucru a marilor cărturari din trecutul nostru, Dosoftei şi Miron Costin."
(Nicolae CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti. 1980, ji. 211)
DIMITRIE CANTEMIR
„...Cronicarii au farmec lingvistic şi dar de povestire, Cantemir e scriitor, creator, aducând idei şi combinaţii. Eigura lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni ?i mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ de tambură ţărigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru."
(G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 42)
ANTIM IVIREANUL
„Spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune, indignările, întristările, mustrările, interogaţiile retorice, curmate la timp, înainte de a deveni bombastice, pasiunea ce echilibrează toată exacta maşinărie a cazaniei destăinuie un orator excelent şi un stilist desăvârşit."
(G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până in prezent, edirta a Il-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 12)
GRIGORE URECHE
„Ureche n-a scris cronica după o concepţie istorică modernă, ci după sensul ei vechi de îndreptar şi de învăţătură pentru urmaşi. Nu-1 putem opri azi să-şi fi iubit neamul şi figurile Iui de elită. Pe cei răi şi spurcaţi, de felul lui lliaş Rarcş, Ureche nu i-a cruţat. I-a Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare însă a trecut cu vederea vasalitatea lor şi presupusa îngenun-chiere sub cort a ultimului. N-a mai scris aici cu indiferenţă de istoric, ci cu suflet de moldovean. Sub acest raport îl întrece Nicolae Costin, cu expunerea sa erudită şi rece, dar nu-f poate ajunge în ce priveşte viaţa pe care Ureche a reuşit s-o dea materiei şi datelor istorice prin vibrarea sentimentelor sale, la tot pasul. Pentru începuturile istoriografiei în limbă românească lucrul acesta este esenţial. Gâlgâirea aceasta de scris, ca de apă vie, a dat naştere unei întregi şi ilustre epoci istoriografi ce."
(I.C. CHIŢIMIA, Probleme de bază ale literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1972. p. 268)
1110
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
IUI
VARLAAM
„Varlaam traduce cu aproape şase decenii mai târziu decât Coresi şi colaboratorii, şi limba sa este, desigur, evoluată faţă de aceea a diaconului muntean şi a preoţilor ardeleni. Ia Varlaam se simte străduinţa de a se adresa românilor de pretutindeni, deşi unele particularităţi ale graiului moldovenesc (dz pentru z) subzistă [...]. S-a recunoscut însă de mult că limba Cazaniei este limpede, accesibilă şî astăzi, dupâ mai mult de trei sute de ani. în ceea ce priveşte stilul Omiliilor, e adesea trudnic, comentariul reprezentând textual conţinutul pericopei, cu insistenţe obositoare, menite a fixa în mintea ascultătorilor, litera exactă a Evangheliei, nu lipsit de pasaje memorabile, elocvente."
(Al. PIRU, Istoria literaturii române vechi, voi. I, Epoca veche. Editura didactica ţi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 100)
LITERATURA DE CEREMONIAL
„La baza scrierii logofătului Gheorgachi stau două lucrări bizantine, Descrierea ceremoniilor curţii de Constantin Porfirogenetul şi Despre demnităţile palatului de Georgeos Codinos (cunoscut mai mult sub numele funcţiei sale de majordom Curo-palat). Era firesc ca autorul român să se servească de operele de specialitate bizantine (şi mai ales de cea de a doua, pusă la contribuţie şt de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae), deoarece ceremoniile de la curtea domnească din Iaşi nu erau decât o adaptare a celor de la curtea împăraţilor Bizanţului, fireşte, complet decăzute şi aproape anulate în timpul stăpânirii turceşti (se mai păstrau numai unele ritualuri religioase din timpul sărbătorilor ortodoxe)."
(Al. PIRU, Istoria literaturii române vechi, voi. I, Epoca veche, Editura didactică şi pedagogica. Bucureşti. 1970, p. 415)
DOSOFTEI
„Traducerea lui Dosoftei nu este chiar aşa de liberă cum s-a crezut. Dimpotrivă, el se ţine foarte aproape de original şi loată arta lui se reduce la a spune prin alte cuvinte acelaşi conţinut, f... ] Traducerea în versuri a lui Dosoftei respectă în linii mari ideca lirică, dar o comunică într-un limbaj arhaic inimitabil, de o rezonanţă vădit superioară din punct de vedere artistic..."
(Al. PIRU, Istoria literaturii române, voi. I, Epoca veche. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşri, 1970, p. 185—186)
LNV.Ă ŢĂ TURILE L UI NEA GOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE
„Intensitatea trăirii este egalată de intensitatea gândirii. învăţăturile sunt în primul rând, prin însăşi destinaţia lor, o operă ideologică. Ea vrea sâ înveţe, să educe, dar nu se limitează la generalităţi morale ci posedă şi transmite un sistem, o foarte clară concepţie personală asupra unei serii de probleme complexe, sociale, politice, militare, diplomatice. Cu puţin efort la început, acest sistem de idei, care constituie armătura interioară a edificiului, poate fi perceput cu deplină claritate. El conferă învăţăturilor lui Neagoe Basarab un loc original în excepţional de bogata literatură „parenetică", ilustrată de scrieri pe teme similare în aproape toate literaturile lumii, dc la anticul Egipt şi străvechea I ndie, trecând prin Elada, Roma şi Bizanţ, până la bogata eflorescentă a genului în Renaştere care a dat pc Machiavelli."
(învăţaturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, Edirura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 25)
CUPRINSUL
Prefaţa......................................... V
Cronologie....................................LXXXV
Notă asupra ediţiei.............................. CXV1I
I. SCRISORI
[Scrisoarea lui Neacşu] ............................ 3
{Scrisoarea lui Cocrişel] ........................... 5
[Plângerea boierilor munteni] ...................... 7
IPăcraşco Ciogolea cere dascăl] ...................... 9
II. LITERATURA HAGIOGRAFICĂ
Grîgore, monah şi prezbiter în marea biserică a
Moldo-Vlahiei, Mucenicia Sfântului şi slâvitului mucenic
han cel Nou ................................. 13
Varlaam, Carte românească de învăţătură (1643) ........ 17
Dosoftei, Viaţa şt petrecerea svinţibr (1682-1686) ....... 21
III. LITERATURA PARENETICĂ
învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Tbeodosîe
(Fragmente din partea a ILa) .................... 29
1114
1115
IV. LITERATURA ISTORIO GRAFICA
1. CRONICI
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei.............. 61
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei .............. 94
Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor ................................. 173
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până
la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat....... 190
Ion Neculce, O samă de cuvinte ..................... 214
letopiseţul Cantacuzincsc ......................... 222
Radu Popescu, Cronica Ţării Româneşti ............... 229
Radu Greceanu, începătura istoriei vieţii luminatului şi preacreşti-mdui domnului Ţării Româneşti, Io Costandin Brâncoveanu
Basarab-voievod .............................. 241
Cronica anonimă brâncovenească.................... 249
Mihail Cantacuzino, Ghenealoghia Cantacttzinilor ....... 254
Pseudo-Enache Kogâlniccanu, Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voievod (1733-1774)................ 265
2. TRATATE
Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoriia Ţării Rumâneşti 271
Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Vlachka ........... 280
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei............... 290
Dimitrie Cantemir, Divamdsau Gâlceava înţeleptului cu
lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul ............. 311
V. CRONOGRAFE
Mihail Moxa, Cronica universală .................... 365
Pătraşcu Danovici, Cronograf....................... 369
Dionisie Eclesiarhul, Hronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764
până la 1815................................ 395
VT. COSMOGRAFII
Povestea ţărilor şi a înpărăţiilor câte-s în pământul Asiei
413
VII. LITERATURA JURIDICĂ
Pravila ritontlui Lucaci............................ 439
îndreptarea legii (1652) ........................... 453
VIII. LITERATURA ASTROLOGICĂ ŞI DE PREVESTIRE
Prorocirea Sibilei. Cuvânt de prea înţeleaptă Savila ....... 469
Visele lui Mamer. Cazanie lui Sehanci împărat cum au văzut
într-o noapte douăsprezece visuri .................. 473
Gromovnic anul 1639 al lui Iraclie împărat pe 12 zodii  .... 479
Rujdeniţa, Sânpetru, j. Braşov, [c. 1621] .............. 480
IX. PROZĂ ORATORICĂ
1. ORATORIA LAICA
învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său l'beodosie
(fragment din cap. III, partea a II-a) .............. 485
Toader din Feldru, [Cuvântare la înmormântarea
Sofioniei Ciogolea] ............................ 493
2. PREFEŢE
Sf. Ioan Gură-de-Aur, Mărgăritare (1691) ............. 497
Theodosie Veştemeanu, Prefaţă la Mineiulpe
septembrie, 1699 .............................. 506
Aii tini Ivireanul, Chipurile Vechiului şi Noului Testament . . 509
Thomas a Kempis, Urmarea lui Hristos ............... 514
Prefaţă la Triodul Penticostar (atribuită
lui Udrişte Năsturel), Târgovişte, 1649 ............ 517
1116
1117
3. ORATORIA ECLESIASTICĂ
Varlaam, Carte românească de învăţătură .............. 529
Antim Ivireanul, Cazanie la adormirea Preasfintei Născătoarei
de Dumnezeu ................................ 536
Antim Ivireanul, Cuvântul de învăţătură asupra omului
mort ....................................... 543
Ioan Zoba din Vinr, Propovedaniia a şeaptea. Când moare
muiarea de cinste şi înţeleaptă .................... 548
X. LITERATURA DE CEREMONIAL
Condica Logofătului Gheorgachi Suţu (1762) ............ 561
XI. LITERATURA DRAMATICĂ
Occisio Gregarii in Moldavia vodae tragedice expressa
(Fragmente) ................................. 571
XII. ROMANUL
Dimitrie Cantemir, Istoria ierogliftcă ................. 581
XIII. POEZIA
1. LIRICA RELIGIOASĂ
Filotei, Pripeale ................................. 631
Nicolae Milescu, Stihuri La Dumnezăescul David ........ 641
Dosoftei, Psaltirea în versuri ........................ 642
[Stihuri] .................................... 653
2. VERSURI OCAZIONALE
Nicolaus Olahus, Hlegia la mormântul lui Eramus din
Rotlerdam .................................. 657
[Epitaf .................................... 660
La moartea fratelui meu Matei ................... 661
Johannes Sommer, Elegia decima .................... 664
Anonim, [Ijimentaţia la moartea lui Alexandru] ......... 669
Udrişte Năsturel (?), [Epitaful lui Mateiaş Basarab] ...... 670
Mihail Halici-fiul, [Odă] .......................... 671
[Odă] ...................................... 672
3. VERSURI INAUGURALE
Nicolae Costin, Epigrama ......................... 673
Udtişre Năsturel, Stihuri în stema domniei Ţărâi Rumâneşti,
neam casei băsărăbească ........................ 674
Varlaam, Stihuri în stema domniei Moldovei ............ 675
Daniil Andrean Panonianul (?), [Versuri la stema
metropolitană] ............................... 676
Dosoftei, Stihuri La luminatul herb al Ţării Moldovei ..... 677
Nicola {G ramă ri cui), Versuri politice.................. 678
Radu Greceanu, Stihuri 8 asupra stemei prealuminatului şi
îmiălţatului domnu loanu Şărbanu CB. Voevodu ..... 679
Antim Ivireanul, [Versuri bt stema ţării] ............... 680
[Versuri la stema lui Constantin
Brâncoveanu] ................................ 681
[ Versuri la blazonul mitropolitului Antim] ........... 682
Dimitrie Cantemir (?), Stihuri pre he<r>bul Ţărâi ....... 683
Mitrofan, episcopul Buzăului, Stihuri politice 10 asupra stemei prealuminatului, slâvitului şi blagocestivului Io [an]
Constantin B. Basarab Voevoda................... 684
Mihail Ştefanovici, Stihuri politice 12 asupra stemei prealuminatului, slâvittdui şi bbigocestivului io Constandinu
b. Basarabă'Voevoda ........................... 685
Anonim, Istoriia a Alexandrului celui Mare ............ 686
4. LIRICA FILOSOFICA
Petru Cercel, [Imn] .............................. 689
Valentin Frank von Frankenstein, Hecatombe sententiarum
Ovidianarum gerrnanicae irnitatarum .............. 695
Miron Costin, Viiaţa lumii ........................ 698
Stihuri împotriva zavistiei....................... 703
Ghenadie Cozianul, Doao căi........................ 705
1118
5- VERSURI CURIOASE
Dosoftei [Acrostihul sibilin] ........................ 707
Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, „Pilomelismâ"r „Paromion",
„Simfonie", ^Ahrosticon" ........................ 711
6. POEZIE DE DRAGOSTE
Mihail Halici-fîul (?), Kentek Riimenyeszk de dragoszte
skrisz (Fragment) ............................. 713
Anonim, Cântec după ibovnica scăpată ................ 714
Anonim, Făptura uneia ........................... 716
7- CRONICI Şl POVESTIRI VERSIFICATE
Dosoftei, [Domnii Ţărâi Moldovei] .................. 719
Radu Greceanu, Poveste de jale si pre scurt.............. 726
Anonim, Istoria lui Constantin-vodâ Brâncoveanul ....... 742
Anonim, Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului din Eparbiia
Haţâgului din Prislop .......................... 750
Anonim, Versuri pentru moartea domnului Grigore Ghica . . 772
XIV. CĂRŢILE POPULARE
Esopiia ........................................ 783
Povestea despre Sindipa filosoful si discipolul său .......... 839
Floarea darurilor................................. 899
Alexandria. Istoriia a Alexandrului celui Mare din Machedoniia
şi a lui Darie din Persida împăraţilor............... 909
Istoria Troadei. împărăţâia lut Priiam, împăratul Troadei
cetăţii ceii mari .............................. 956
Fiziolog........................................ 980
Archirie şi Anadan. învăţătura lui Archirie, cum învăţe pre
nepotu-său, pre Anadan, de toate învăţăturile......... 997
Note si comentarii  . . ■ j*<zrr75~j ,, '^"v75>w............ 1009
Schiţe biografice . . .//.r,..........7*£^.......... 1059
Glosar ..........%*ţ?VOXZQĂ.]).......... 1081
Repere critice ........'.vi ^•-^■-^j^^C-........... 1101