^e4   E. LOVINESCU
OPERE VIII
Ediţie îngrijită de MARIA SIMIONESCU fi ALEXANDRU GEORGE Note dt ALEX AN DRV GEORGE
scriitori români
editura minerva
Bucureşti, 1989
PAGINI DE RĂZBOI. ÎN CUMPĂNA VREMEI"
ISBN 973-21-0157-1 ISBN 973-21-0158-X
PACEA
Sub acest titlu am scris un articol în România din 25 mai 1917.
Cum e singurul articol pe care l-am publicat în cei doi ani de război, îmi iau libertatea de a-1 reproduce întocmai. Eram în prima fază a revoluţiei ruseşti, ce trezea în unii o oarecare speranţă, în cei mai mulţi o temere îndreptăţită, pe care n-o putea împrăştia nici intrarea în acţiune a Americei. Articolul porneşte de la această stare de spirit a publicului nostru.
*
„Părăsind Bucureştii, am lăsat după noi agonisita unei vieţi de trudă. în pripa plecării n-am luat decît un singur lucru: credinţa în biruinţa din urmă. Indestructibilă şi mîntuitoare credinţă ! Ea ne-a întremat şovăirile pribegiei. Şi după şase luni de lungă iarnă a sufletelor noastre îndurerate, după şase luni de aşteptare opacă şi viforoasă, în care ne-am aruncat privirile deznădăjduite înspre apus şi răsărit, ne regăsim acum în lumina zilelor de primăvară cu aceeaşi credinţă neînvinsă în biruinţa de mîine. Vom învinge! Ne-o spun nu numai cîmpiile însîngerate de la Aisne şi din Champagne, nu numai crestele Alpilor încununate cu florile latine ale victoriei italiene, ci ne-o spune şi pasul hotărît al dorobanţilor noştri cu rănile vindecate şi cu răzbunarea în suflet.
Sunt totuşi priviri ce caută cu tragică îngrijorare spre răsărit... O lume nouă, haotică şi contradictorie, se descătuşează dintr-o letargie seculară. Bune intenţii şi umanitarism generos stînjenit de exagerări vinovate şi tendenţioase. Visuri îndrăzneţe, în care se simte încă zgomotul lanţurilor abia aruncate la pămînt. Mărinimie, firească unui popor dezrobit, exploatată totuşi de şireţi şi de vînduţi. Libertate, pe care o pîndeşte din spate anarhia;
T
iată ce se desprinde din uriaşa plămadă de pasiuni a vecinilor din răsărit.,..
Unii privesc cu îngrijorare. Ce va ieşi din cocarda roşie a « armatelor revoluţionare » ruseşti? Din boneta frigiană a sans-culoţilor republicei franceze a ieşit libertatea lumei. Ce ne va aduce însă steagul roşu rusesc?
întrebare firească. îngrijorarea nu este însă legitimă. îndărătul acestor zvîrcoliri, ca şi îndărătul întregului război, nu poate fi decît o pace victorioasă...
Pacea poate fi însă mai apropiată sau mai depărtată. Suferinţele noastre cer negreşit o pace apropiată. Nu trebuie să măsurăm însă cu suferinţele noastre de o clipă împlinirea unor aspiraţii seculare. Nu trebuie să reducem eternitatea neamului la fiinţa pieritoare a indivizilor. în clădirea temeliei unui popor nu trebuie să ne aşternem nerăbdarea. Suferinţele individuale se pulverizează şi se topesc în solemnitatea trudnică a gestaţiei din care iese viitorul.
Pacea poate fi deci apropiată. Poate fi însă şi îndepărtată. Să fie numai pacea în care credem: pacea României tuturor românilor, încolo, poate fi acum sau peste un an: în orice român conştient va găsi o răbdare indestructibilă.
Ceea ce trebuie să urîm e o pace şchioapă, şi nu o pace îndepărtată. Decît o pace îndoioasă acum, mai bine o pace definitivă cît mai tîrziu. Din suferinţele noastre vremelnice de azi vor răsări germenii unui nesfîrşit număr de generaţii fericite. în perspectiva vieţii poporului nostru, anii de durere de acum se vor pierde ca un neînsemnat fir de praf. La aceasta să ne gîndim mai întîi. Să nu plîngem. Zilele fericite de pînă ieri ne-au fost pregătite de răzmeriţele şi bejăniile înaintaşilor noştri călcaţi în picioare sute de ani de năvălirile duşmanilor; prin bejenia noastră de azi să pregătim fericirea de mîine a urmaşilor. Să plătim fără părere de rău tributul generaţiei noastre.
Putem privi deci fără îngrijorare tragică la învălmăşeala haotică a lumei noi ce se desprinde din răsărit. îndărătul ei nu se arată coiful prusac. E drept că pentru o clipă ne-a acoperit imaginea senină a păcei. Dincolo însă, ceva mai departe, se presimte totuşi nimbul auriu al unei păci întemeiate pe libertatea popoarelor.
Razele ei vin de departe. Vin poate din America. Dar de ori de unde ar veni şi oricînd ar veni, ne vor găsi cu aceeaşi indestructibilă avuţie pe care am luat-o cu noi în graba părăsirii Bucureş-tiului:
— Credinţa într-o pace definitivă şi victorioasă... "
Şi, în adevăr, a sosit pacea de la 28 iunie 1919; nu după şase luni, ci după doi ani, dar tot de acolo de departe, din America... A sosit pacea tuturor visurilor noastre... Ne-a adus idealul naţional ; nu ne-a adus şi bucuria pe care o aşteptam. Natura umană e ciudată. Cîteva fîşii de ceaţă împiedecă lumina soarelui să ne invadeze şi să ne cucerească...
Pacea a venit. Şi din tot ce s-a scris asupra ei, o vorbă a lui Poincare îmi pare că o domină. „Această pace trebuie să fie o creaţie continuă."
Nu trebuie s-o primim ca definitivă. Am cîştigat-o cu armele, trebuie s-o cîştigăm cu sufletele. Trebuie s-o merităm prin munca şi silinţa noastră, prin ascensiunea noastră sufletească; trebuie s-o îmbunătăţim şi s-o lărgim. într-un cuvînt, trebuie s-o creăm în mod continuu.
8
PRINTRE RĂNIŢI
Acum încep să plece rîndunicile, Bucureştii au oaspeţi noi: răniţii. De pe celălalt mal al Dunărei nu ne vine numai dihania apocaliptică cu pîntecele plin de bombe, ci suflă şi un cînt de eroism. Au sosit cei dintîi soli ai gloriei militare. în plină toamnă, au sosit cei dintîi oaspeţi ai unei primăveri eterne.
N-am avut niciodată idolatria mulţimei. în chestie de artă şi de cultură am preţuit mai mult marile individualităţi creatoare, marile minţi speculative. însuşirile primare ale rasei se văd mai bine în colectivităţi. Mişcările populare, clipele solemne şi istorice din timpul războiului sau al marilor zguduiri sociale sunt momentele cele mai caracteristice ale sufletului naţional.
Mai toţi scriitorii au lăudat entuziasmul ţăranului român din timpul mobilizărei din 1913 şi de acum. S-ar fi putut crede însă că e un entuziasm anticipat. Unul dintre obişnuitele avînturi ale rasei latine flămînde de lucruri nouă şi îndrăzneţe. Cei ce vizitează pe răniţii întorşi de la război au însă intuiţia limpede că în sufletul rasei noastre e, în adevăr, un avînt eroic simplu şi nemijlocit, obscur şi primar, fără literatură şi poate şi fără altă motivare decît cea a instinctului.
*
în spitalul de la Institutul Moteanu am văzut peste o sută de răniţi. Nu mi-am pus în gînd să fac literatură, exagerînd însuşirile neamului. Impresia ce mi-au lăsat însă aceşti oaspeţi cu plumb bulgăresc în aripă e înălţătoare. Crezusem pînă acum într-o legendă şi într-o convenţie.
Exaltarea însuşirilor războinice ale poporului românesc mi se părea o pietate patriotică. Mă închin în faţa evidenţei cuceritoare. Cu astfel de oameni destinele patriei noastre sunt sigure.
N-am auzit nici un murmur de nemulţumire. Războiul e o necesitate ineluctabilă, primită cu o desăvîrşită seninătate. E un război sfînt. E un război poate fără nici un alt epitet: una din funcţiile necesare ale-vieţei naţionale. S-au luptat bine; au năruit rînduri de duşmani încăpăţînaţi. îşi povestesc însă faptele simplu, cum ar povesti o întrecere la horă. Peste vorbele lor pluteşte un vînt de sănătoasă epopee... O singură dorinţă au: să se întoarcă la front. Nu e o minciună. Nu e nici o fală. E un simplu adevăr. L-am auzit de la toţi, cu sonoritatea de aur a sincerităţei.
Nu e numai o dorinţă ce nu se va realiza. Opt zile după ce vor ieşi din spitale, vor intra din nou în zidul de piepturi omeneşti, în zidul neclintit din faţa obuzelor germane.
Aceşti oameni arşi de soare şi uscaţi sunt nişte eroi tăcuţi. N-au fala faptelor lor.'N-au nici elocvenţa' zgomotoasă a magna-nimilor eroi homerici. îşi împlinesc datoria cu gestul instinctului ancestral.
— Apoi să vezi cum s-a întîmplat, domnule. Respinsesem de trei ori fie bulgari, dar o bucată de schijă şi-a adus aminte şi de păcatele mele. Dar că ne-om întoarce noi românii......
— Că nu-i nimica, domnule. Ia, mi-a zdrelit deştul. Că i-om învăţa noi minte cînd ne-om  întorcea...
Atît.
Şi aceste Cuvinte rostite cu hotărîre şi cu nepăsarea morţii, de nişte oameni atît de simpli şi idealizaţi în decorul alb şi curat al spitalului, ne dau chezăşia eternităţii noastre ca neam.
10
r
DUPĂ DOI ANI DE TĂCERE..
De doi ani ne-au ruginit condeiele. Nu şi sufletele. Dimpotrivă. De doi ani le-am înroşit în văpaia tuturor sentimentelor puternice: am iubit, am urît, am nădăjduit şi nu numai o dată ne-a trebuit cea din urma încordare a puterilor noastre sufleteşti pentru a hu despera. De atîtea ori ne-am clătinat spre neagra prăpastie a deznădejdei! Pe cei mai slabi cumplita realitate a tratatului de la Bucureşti i-a înghiţit chiar în tulburea lui genună.
Doi ani de dezlănţuire sufletească, de patimi ce nu-şi găseau locul în matcă, de entuziasmul primului avînt, de înmărmurirea primelor înfrîngeri, de copleşirea dezastrelor îngrămădite, de durerea opacă a iernei de molimă şi de refacere, de umilinţa unei patrii mutilate, de speranţe legate de cei dintîi lauri şi de dezastrul pe care ni 1-a pregătit diplomaţia rafinată a lui Czernin.
Sufletele noastre se zbuciumau şi clocoteau fără să-şi poată găsi o ieşire... în Moldova refacerii noastre nu luasem cu noi decît ruina unui vis. O scînteie, pe care abia o puteam ocroti de vînturile tuturor nenorocirilor ce ne băteau. Puţini şi-au găsit în lupta dintre speranţă şi desperare îndemnul unui scris slobod, viril, încăpăţînat pînă la urmă în atitudinea unei credinţe pe care n-o clătinau dezastrele cele mai tragice. Speram ca şi odinioară, dar nu mai găseam în noi căldura de a împărtăşi şi altora speranţele noastre naufragiate. Ţineam pentru noi convingerile noastre indestructibile, în timp ce peste pene se întindea o rugină simbolică. Sentimentele învălmăşite nu-şi mai găseau expresia lor clară, hotărîtă şi sigură...
Doi ani am lăsat în părăsire fragilitatea fierului peniţei pentru a aştepta hotărîrea supremă a celuilalt fier mai vîrtos în care ne pusesem toate speranţele...
Doi ani am privit cu înfrigurare linia de foc a Şiretului, vicisitudinile luptelor; doi ani am sfredelit cu mintea noastră negurile ce se lăsase grele între noi şi teritoriul ocupat. După o lungă tăcere, au început să sosească rare solii: dureroase solii! Din ciocul de fier al pasărilor morţii au început să se scoboare suluri de hîrtie tipărită. în clipa în care eroii noştri sîngerau glorios în luncile Mărăşeştilor, aeroplanele germane ne aruncau obuze de schijă şi obuze de proză asfixiantă. Prin stilul lui Galaction, ce cunoştea de mult vînzarea şi trădarea, episcopatul românesc Îndemna pc luptătorii noştri să depună armele, pentru că Dumnezeu „fmblîn-zise minia duşmanului". Prin alte cîteva pene mercenare sau ireductibil „mitteleuropene" ne veneau lungi articole de hulă împotriva „fugarilor" de la Iaşi, de ură împotriva celor ce duceau destinele ţării pe căile întunecate ale viitorului, de! totală supunere ţi linguşire faţă de duşmanul biruitor, de sălbatică părtinire faţă de rosturile superioare ale neamului. Condeiele cinstite tăcuse şi la Bucureşti. Mai rămăsese însă condeiele întinate şi „mitteleuropene", care torturau'conştiinţele româneşti cu cugetări şi interese nemţeşti.
După doi ani de suferinţă şi*de nepăsare, sufletele româneşt se dezmorţesc la căldura celei mai frumoase biruinţe ce am putut-o avea vreodată. Să ştergem deci rugina de pe condeiele noastre si să ne învăţăm a căuta din nou cuvintele limpezi şi hotărîte care exprimă bucuria idealurilor realizate, dar şi sentinţele definitive ale asasinilor sufletelor româneşti în aceşti doi ani de singe, de umilinţă, de noroi — şi de izbîndă.
12
ARTA MUTILATĂ...
Printre ruinele fumegînde ale acestui război fără pildă în istoria omenirii se strecoară mii de. palide umbre mutilate. Oameni ce şi-au jertfit o parte a trupului lor trudit pentru ideea sfîntă a Patriei. Din frînturile mădularelor lor au tras brîul ţârii crescute....
Au fost mutilaţi atîţia oameni; au fost mutilate însă şi operele de artă. S-au năruit atîtea catedrale; atîţia demoni gotici s-au răsucit în incendiul obuzelor. Au pierit poate pentru totdeauna. Banii nu vor lipsi, desigur. Va lipsi însă pietatea răbdătoare ce se-ncovoaie tăcută deasupra unui sfînt de piatră o viaţă întreagă, va lipsi credinţa ce acopere cu dantelă de marmură tabernacolele şi subţiază în ace de piatră vîrful turlelor. Din cenuşa războiului nu se vor ridica deci niciodată aceste opere ale unei arte vetuste... .... '
Par în războiul acesta uriaş, n-au fost mutilaţi numai luptătorii şi pietrele centenare ale catedralelor gotice. Au fost mutilate şi gînduţile noastre cele mai bune, ce s-ar fi revărsat, altfel, în armonia cuvintelor sonore. E şi aceasta o artă: artă, pe care o făptuim zilnic, din prisosul unei emoţii şi prin biruinţa unei armonii interioare ce pune un ritm în cele mai neînsemnate manifestaţii ale artistului.
N-am luptat pe front. Mîneca nu flutură în vînt în lipsa braţului mutilat. între degetele înţepenite ale scriitorului, stă totuşi condeiul mutilat. Războiul i 1-a frînt...
Mai întîi, a luat pe artişti ca pe nişfe fulgi în dezlănţuirea forţelor oarbe. Nu vorbesc de cei pe care i-a trimis în umezeala tran-şeelor. Nu vorbesc de cei ce au muşcat pămîntul. Mă gîndesc numai la cei ce au rămas în căldura odăiei lor. Războiul i-a ină-
14
buşit. Gîndurile lor cele mai bune au urmat linia de foc. Cu neputinţă să se poată fringe din cercul de văpaie ce-i înconjura în linii tot mai strînse. De ar mai fi durat războiul, cugetarea şi-ar fi găsit moartea scorpionului în brîul de jar.
Cine mai putea avea răgazul gîndurilor senine, al artei migăloase? Cine se mai putea pune pe lucrul trudnic, care cere o desă-vîrşită libertate a spiritului? Cine să se lase în voia concepţiilor largi şi îndepărtate? Lucrările începute stau şi acum mutilate, aşteptînd vremuri mai bune. Cele neîncepute s-au zgîrcit în fetusul unei idei uitate în borcanele de spirt ale minţei... Se vor mai trezi oare la viaţă în condiţiile noi ale păcei? »
Dacă nu se putea face artă „in mare", se putea face însă artă măruntă. Artă vie ieşită din spectacolul tragic al războiului, artă ieşită din mulţime şi îndreptată spre mulţime, artă de ură şi de iubire, de exaltare şi de sînge, o artă pasionată şi violentă. N-am avut nici această literatură războinică.
Nu ne-a lipsit, desigur, credinţa în dreptatea cauzei. Ne-a lipsit, poate, uneori, ura. Ne-au împiedecat însă în expresia cugetării noastre şi cătuşele cenzurii...
Da! Va veni vremea cînd se va face istoricul cenzurii româneşti... Stau articolele noastre mutilate; stau ziarele pîngărite. Presa din aceşti doi ani e un vast spital de invalizi: unuia îi lipseşte un braţ, altuia o mînă; în pînza albă a unei coloane stă întins articolul unui scriitor sub foarfecele asasin al cenzurei... Ne ştiam totuşi cu cele mai bune intenţii şi cu sentimente româneşti. în patriotismul nostru ne căutam la început numai un îndemn de luptă; Ia urmă, trebuia să ne căutăm şi un îndemn de răbdare pentru a suporta această mutilare cotidiană. Sîngele cel mai bun ni s-a scurs din vine pe drumul calvarului. Şi de la o vreme, în faţa neputinţei totale, am încrucişat braţele ostenite de o neegală luptă fără folos. Am aşteptat vremuri mai burie.
Au venit. Sau nădăjduim că s-au apropiat. Printre imensele binefaceri ale păcei, aşteptăm cu nerăbdare şi descătuşarea cugetării. Ne vom dezrobi de această tiranie apăsătoare ce ne pretinde uniformitatea gîndirii. Scrisul va alerga iarăşi slobod: vom putea iubi şi urî. Din truda noastră de părinte vor ieşi copiii întregi, şi nu mutilaţi. în ziua in care vor apare intacte coloanele ziarelor şi va dispare şi frica oricărei îngrădiri, vom renaşte. Vom şti atunci să preţuim şi mai mult binecuvîntarea libertăţii cugetării...
CE VOIM SĂ FACEM..
Prin editarea Lecturii pentru toţi voim să introducem un gen nou în publicistica românească: genul „magazinului" literar.
Nu e o revistă, urmărind o direcţie literară hotărîtă şi oprindu-se în sferele senine, dar reci, ale artei; nu e nici un album fotografic îmbrăţişînd numai actualitatea. Lectura pentru toţi vrea să fie şi una şi alta, actualizînd literatura şi literarizînd actualitatea.
Neamul românesc trece printr-o prefacere uriaşă. Numai idealiştii au putut ajunge cu visul lor acolo unde ne-au împins fatalitatea istorică, oamenii de stat ce s-au folosit de împrejurări şi vrednicia soldaţilor noştri. Largi perspective se deschid rasei şi culturii noastre. Aproape cincisprezece milioane de români se vor înfrupta din binefacerile unei vieţi de stat comune şi din fagurele unei limbi pe care n-au putut-o înăbuşi atîtea veacuri de vitregie. Membrele risipite ale neamului se adună astăzi la un loc pentru a fi înviorate de şuvoiul unui sînge prin care perpetuăm de aproape două mii de ani în hotarele Daciei eternitatea Romei...
In aceste împrejurări noi, se impun şi scrisului românesc îndatoriri noi. Slova românească se va 'îndrepta de astăzi spre un public larg, felurit, cu adinei deosebiri de cultură. Veacurile de despărţire nu ne-au surpat limba şi simţirea; au pus totuşi între noi oarecare stăvilare, îndreptîndu-i pe unii spre formele culturii germane, iar pe alţii spre cultura rusească. Va fi o datorie a generaţiei tinere de'astăzi de a face fuziunea sufletului românesc. Şi prin nimic nu se poate face mai bine această topire decît prin scris şi imagine.
16
De scris şi de imagine ne vom folosi deci pentru a ajunge In stratele adînci ale neamului românesc de pretutindeni, făcindu-1 să vibreze la acelaşi sentiment al patriei comune, să cuminice în aceeaşi dragoste pentru latinitatea eternă şi să-şi înmlădie gustul şi atenţia pentru toate lucrurile ce trebuie să intereseze şi să lege într-un gînd întreaga românime.
Scrisul nostru va avea deci acest scop: să trezească energiile neamului spre patria comună, să-i lege pe toţi prin firul comun al dragostei şi al interesului. Literatura noastră va fi o literatură ieşită din marile împrejurări de acum, o literatură patriotică de solidaritate naţională, o literatură militantă, o literatură care să ne unească pe toţi prin legătura cea mai puternică a dragostei de neam. Această literatură va izvorî din actualitate; ea va izvorî din frămîntările ce ne cutremură şi din toate clipele solemne prin care Ie trecem. Va fi scrisă, desigur, în marginea vremei, dar va fi înainte de toate o literatură. Cu nici un preţ nu vom renunţa ţ\fx la cerinţele estetice ale scrisului; voim ca emoţia noastră trecătoare ^* să îmbrace formele artei.
^      Acest scris actual va fi împletit cu imaginea; clişeul va prinde ,   icoana fugară a evenimentelor mari şi sărbătoreşti prin care trecem ^ ca într-o feerie minunată, va populariza chipurile acelor ce au o \j parte largă în desfăşurarea momentelor, va face să trezească interesul tuturor pentru tot ce e vrednic de văzut şi de preţuit.
într-un cuvînt, voim ca prin ajutorul scrisului literar şi al ilustraţiei să împletim şi noi firul nostru în pînza actualităţei în această răspîntie istorică a neamului românesc. Şi mai presus de toate, ne vom întoarce cu cea mai mare pietate spre epopeea războiului nostru, pe care îl privim ca pe punctul cel mai luminos al istoriei întregului nostru neam. Mulţi l-au hulit; noi 11 vom exalta, dînd la lumină pagini inedite de glorie şi de adevăr. îl vom premări în eroii lui umili şi în căpeteniile lui destoinice; îl vom zugrăvi prin vorbe şi prin icoane; îl vom descrie in realitatea lui tragică şi înălţătoare, dar îl vom şi cînta şi idealiza aşa cum trebuiesc idealizate toate actele măreţe ale unui popor şi tot divinul care poate sălăşlui în om. Vom da deci pagini emoţionante şi trăite, pagini de istorie şi de epopee.
Credem în datoria de a premări războiul nu numai pentru noi, ci mai ales pentru fraţii noştri care au luptat sub alte steaguri şi pentru alte idealuri. Nu trebuie să roşească de noi. Trebuie să
1T
ne cunoască faptele eroice şi virtuţile, trebuie sa ne cunoască istoria, pe care soldaţii noştri au scris-o cu vîrful baionetelor în aceşti doi ani de încăierare universală; trebuie să ne cunoască jertfele prin care i-am zdrobit şi am putut înfăptui unirea întregului neam românesc.
Programul nostru e mare; mijloacele ne sunt însă, deocamdată, mici. Se cunosc împrejurările dramatice ale tiparului nostru. Nu voim deci să fim judecaţi numai după numărul de faţă. Aşteptăm condiţii tecnice mai bune şi mai lesnicioase, pentru realizarea integrală a intenţiilor noastre.
BERTHELOT
Născut la 7 decembrie 1861 la Feures (Loire). Elev la şcoala specială militară de la Saint-Cyr în 1881. Sublocotenent la 1 oct. 1883 la regimentul I Zuavi în Algeria.
în momentul mobilizării, la 2 august 1914, este pe lîngă generalul Joffre, ajutor-maior general, însărcinat cu operaţiunile, şi rămîne la Marele Cartier General pînă la 18 noiembrie, adică tot timpul bătăliei de la Marna pînă la sfîrşitul perioadei războiului de mişcare.
După aceasta ia comanda unei divizii, în capul căreia conduce operaţiunile de la Soissons, în ianuarie 1915, şi de la Labirint, m mai şi iunie.
Numit la comandamentul corpului 32 de armată, care cuprindea 2 divizii de infanterie, a 40-a şi a 42-a din vechiul corp 6 de armată, ia parte la atacurile din Champagne în septembrie şi oct. 1915.
Corpul său de armată se acoperi de glorie în apărarea Verdu-nului, ţinînd Mort-Homme timp de 3 luni de luptă eroică.
Apoi acest corp de armată se îndreaptă spre Somme, unde intră în acţiune în faţa pădurii de la Saint-Pierre-Vast. în acest moment generalul Berthelot e desemnat ca şef al misiunii militare franceze în România, unde soseşte la 15 octombrie 1916 şi stă pînă la 9 martie 1918. f
De abia întors în Franţa, este însărcinat cu o misiune în Ame-ricape lîngă prezidentul Wilson.
întors în Franţa la 30 iunie 1918, e numit la 3 iulie comandantul celei de a 5-a Armate franceze, cu cate opreşte în trei zile „ofensiva de pace" (Friedensturm) germană, apoi, la 18 iulie şi 6 august, prin atacuri continue, respinge încetul cu încetul şi în fiecare zi mai departe pe germani din teritoriul pe care înaintaseră de la sfîrşitul lui mai şi-i azvîrle la nord de Vesle.
19
r
Actul final începe la 30 septembrie; germanii sunt aruncaţi la nord de Aisne şi de canalul de la Brimont la Berry-au-Bac. Des-presoară cu totul Reims: în acest moment, d. Clemenceau îl ia şi-1 pune în capul armatei Dunărei, care de la 9 la 11 noiembrie (în cele 48 de ore care au precedat armistiţiul) a putut trece marele fluviu românesc de la Turnu-Măgurele la Giurgiu.
Generalul Berthelot este Mare Ofiţer al Legiunii de onoare din iunie 1917 şi M. S. Regele i-a făcut suprema cinste de a-i decerne ordinul Mihai Viteazul clasa I.
PE SPADA DE ONOARE A LUI BERTHELOT
Ar trebui geniul concis şi lapidar al lui Tacit ca să sape strigătul suprem al inimelor noastre pe spada pe care recunoştinţa poporului român o va oferi generalului Berthelot. In cîteva cuvinte, ar trebui să cetluiască sentimentele ce ne »eagă de dînsul şi de rasa generoasă care ni 1-a trimis în două rînduri: în vremurile de restrişte de acum doi ani, In vremurile de bucurie naţională de astăzi.
Toată suflarea românească 1-a binecuvîntat în clipa cînd ne-a adus mîntuirea prin trecerea Dunării la Giurgiu. Prin pasul lui, ţara s-a scuturat dintr-o dată de jugul străin, iar România păşeşte cu arma la picior spre masa tratativelor de pace. Istoria, căreia îi place numai succesul, îl va prinde poate în această atitudine liberatoare. Noi preferăm însă pe generalul refacerii în mijlocul tifosului exantematic...
*
Cine n-a zărit pe drumurile desfundate ale Moldovei automobilul neobosit al generalului Berthelot? Cine n-a văzut pe bunul uriaş cu înfăţişarea lui părintească şi cordială prin toate taberile în care mai bătea suflarea ostenită a ţărei, în toate spitalele în care se închideau atîtea mii de ochi cu iepana dureroasă a patriei pierdute?
Cine n-a auzit pe soldaţii noştri vorbind cu lacrimi de duioşie de „taica Berthelot", care-i bătea pe umăr cu atîta prietenie şi-i alina cu vorbe atît de calde?
Neobosit, metodic, patriarhal şi cu o dragoste neistovită pentru neamul nostru în nenorocire, generalul Berthelot, prin pilda
21
lui şi a admirabilei misiuni franceze, a făcut cu putinţă acea miraculoasă renaştere a armatei române zdrobite din vara anului 1917. Inimele noastre au renăscut din cenuşa disperării în ziua luminoasă de primăvară cînd divizia generalului Popescu a defilat atît de marţial la Hirlău sub privirea părintească a generalului Berthelot şi în admiraţia lui Albert Thomas. Am văzut necunoscuţi îmbrăţi-şîndu-se pe stradă, cu lacrimi în ochi, în ziua de 10 mai: România nu pierise! Din pămînt ieşiseră legiunile căciularilor, care duceau în ritmul paşilor lor bătăile inimilor noastre ce renăşteau la viaţă şi la speranţă.
Cu astfel de soldaţi destinele unei ţări nu sunt pierdute. Şi n-au fost. Cu acelaşi pas hotărît, soldaţii s-au îndreptat spre locurile de groază şi de glorie eternă ce se numesc Mărăşti şi Mărăşeşti. Neştearsă va fi amintirea eroismului lor; neştearsă va fi şi amintirea generalului Berthelot, care a înlesnit prin energia şi credinţa lui acest miracol.
Istoria va zugrăvi momentul intrării triumfale a generalului Berthelot în Bucureştii pierduţi atît de tragic în ziua de 23 noiembrie 1916. Noi vom evoca însă cu strîngere de inimă şi duioşie noaptea întunecoasă din februarie 1918, în care generalul Berthelot şi misiunea franceză au trebuit să părăsească pămîntul ţării româneşti.
Eroismul soldaţilor noştri păruse zadarnic. Prăbuşirea Rusiei ne pusese la discreţia trufiei contelui Czernin. La Bucureşti ni se pecetluise destinul de hinterland german. Sub lovitura soartei, misiunea franceză trebuia să plece grabnic pe drumurile nesigure ale Rusiei.
O noapte sinistră şi opacă... La mica haltă a Nicolinei, stăteau cu inimile strînse prietenii Franţei, în aşteptarea supremă a despărţirii... Miezul nopţii. Prin mijlocul umbrelor tăcute îşi făcu loc cu o făclie în mînă generalul Nicoleanu, anunţînd:
— Maiestăţile lor regele şi regina!
Veneau să aducă cel din urmă omagiu al României marelui ei prieten. Două ceasuri au aşteptat sub cerul fără stele pînă la pornirea trenului ce ducea pe destoinica noastră călăuză, în care ne
deprinsesem să vedem sufletul generos al Franţei adorate. Şi cu uruitul maşinei, au izbucnit suspine îndelung înăbuşite: se retrăgea de la noi braţul protector al celui mai nobil popor. Eram lăsaţi In voia destinului nostru.
în clipa cînd generalul Berthelot a intrat triumfal în capitală ne-am gîndit şi la tragica plecare de la halta Nicolinei, care ni-i tot atît de scumpă. Bucuria de acum e altoită pe suspinul de atunci.
32
UN MARE NEDREPTĂŢIT: KAISERUL
în simplismul ei, omenirea a găsit pe marele şi singurul vinovat al războiului mondial: e Kaiserul. Chiar şi germanii încep să vadă într-însul pe dezlănţuitorul celei mai mari catastrofe pe care a cunoscut-o omenirea vreodată. De izbutea, ar fi stăpînit pămîntul şi acţiunea i-ar fi fost cîntată de toţi poeţii rasei lui. Neizbutind, s-a prăbuşit în scrîşnirea de ură a tuturor.
O nedreptate...
Kaiserul e cel mai strălucit produs al neamului lui. Nu e o apariţie întîmplătoare şi diabolică. E Germania însăşi; e Germania ieşită din tratatul de la Paris, Germania beată de succes şi cu aspiraţii de dominaţie universală, Germania născocitorilor „supraomului", Germania teoreticienilor forţei, Germania lui Bernhardi şi Clausewitz, Germania profesorilor imperialişti, Germania hipocrită a „celor 93" care au iscălit un monument al minciunii, Germania junkerilor, a capitaliştilor, Germania celui din urmă berar din Munchen care visa stăpînirea lumei... Kaiserul era un german ca orice altul. Putea însă ceea ce alţii visau numai. Au fost totdeauna germanii aşa?
Iată o întrebare ce ne poate duce pînă la Germania idealistă şi sentimentală a lui Goethe, Schiller şi Kant, pe care a cîntat-o cu atît avînt Madame de Stael, sau chiar pînă la germanii, hrăpăreţi şi sperjuri, ai lui Tacit... Mai sigur e că dezastrul de azi al Germaniei este moştenirea lui Bismarck, marele reprezentant al politicei forţei. Cimentînd Germania „prin singe şi prin fier" — după propria lui expresie — şi puntnd totdeauna forţa înaintea dreptului, consolidînd unitatea statului german prin militarism şi monarhie absolută, deschizînd perspective imense neamului său prin mijlocirea acestor factori feudali, Bismarck a modelat
sufletul poporului german, ridicîndu-i orice umanitate şi cumpătare în beţia triumfului ce a urmat după pacea de la Frankfurt. Şi dovada acestei mentalităţi de megalomanie bolnavă şi lipsită de umanitate o găsim la toţi cugetătorii şi scriitorii germani, care reprezintă cu mai puţină strălucire ceea ce Kaiserul a dovedit prin baia de sînge ce a stropit întregul glob:
Trebuie să înţelegem bărbăteşte rolul spadei. Acest rol vine de la Dumnezeu.
Generalul von Bernhardi
Războiul nu-i opera milei; nu-i milă în sufletul soldatului. Soldatul trebuie să fie aspru. Fiţi aspri, soldaţi!
Mai bine să moară de foame o sută de femei şi copii ai duşmanului, decît să sufere un singur soldat german.
Von der Ooltz
(Cele zece porunci de fier ale soldatului german) Dumnezeu a murit; mila de oameni a ucis pe Dumnezeu.
Nietzsche
Dumnezeu cere distrugerea duşmanilor noştri.
Dumnezeu, prin gura mea, vă porunceşte să-i împliniţi poruncile.
Wilhelm II (Discurs către armată)
Comandanţii militari pot întrebuinţa asupra duşmanului dreptul de viaţă şi de moarte; ei le distrug avutul după bunul lor plac.
Generalul Hartmann
Violenţa, brutalitatea luptei nu cunosc nici o margine.
Generalul Clausewitz
... Amestecul în afacerile unui alt stat nu-i limitat decît de foita acestui
stat.
Totuşi, ea devine nu numai o justificare, ci o datorie a statului faţă de el însuşi, dacă succesul e sigur.
Profesorul Lasson (Războiul si idealul culturii)
24
25
Cei slabi se măgulesc bucuros cu inviolabilitatea tratatelor. Războiul le dovedeşte însă că un tratat a putut fi rău şi că circumstanţele s-au schimbat. Nu-i decît o garanţie: o forţă militară îndestulătoare.
Profesorul Lasson (Războiul fi idealul culturii)
întreabă fagul cine i-a dat dreptul să-şi înalţe creştetul mai sus decît bradul, mesteacănul şi palmierul.
Cheamă-1 înaintea aeropagului prezidat de fălcile fără dinţi şi pedante. In frunzişul fagului va răsuna ca o furtună: Dreptul meu e forţa mea.
Maximilian Harden
DOUĂ MARI ACTE : UNIREA BUCOVINEI SI A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ
N-a\em să dăm nici o socoteală lumei. Nu o să ne justificăm de nimic. Nu o să ne scuzăm de nimic.
... Movila de pămînt ce acoperă cadavrul unuia dintre soldaţii noştri ne e mai sfîntă decît toate catedralele lumei întregi.
Generalul Dithfurt
Să promiţi mereu ajutoare şi să nu trimiţi nimic.
Frederic II
(Note scrise în marginea unui volum din Tacit)
Dreptul aparţine celui ce posedă forţa de a păstra şi de a cuceri. Forţa e în acelaşi timp dreptul suprem. Procesul se judecă după legea forţei.
Generalul von Bernhardi
Mijloacele se justifică prin faptul că au deplin succes.
Marele Stat Major: Obiceiuri de război-
Din şiragul dureroaselor clipe ale neamului românesc s-au desprins două momente, care vor înmărmuri pe veci ca cele mai hotărîtoare în destinul poporului nostru. în ziua de joi 15 noiembrie şi de duminică 18 noiembrie s-au scris la Cernăuţi şi Alba Iulia cele mai frumoase rînduri pe care le-a scris vreodată o mînă românească, pentru că izvorau din conştiinţa chinuită a cîtorva milioane de români, redeşteptaţi dintr-o impilare seculară. Actele de la Cernăuţi şi de la Alba Iulia sunt scrise cu sîngele a mii de martiri ai cauzei naţionale şi a zeci de mii de morţi sub steag străin şi pentru idealuri duşmane rasei noastre. Actele de la Cernăuţi şi Alba Iulia nu sunt numai răzbunarea cea mai deplină a unui neam oropsit, ci sunt şi semnul biruitor că există o logică în lucrurile omeneşti şi că printre veacuri de întunecime şi de nedreptate răzbate totuşi firul subţire de lumină al dreptăţii; e semnul prevestitor al unei omeniri mai bune.
Noi le publicăm aici în lapidaritatea lor, rămînînd să le închinăm apoi un număr special, dîndu-le însemnătatea ce li se cuvine.
Cine e atît de puternic ca să creeze are şi dreptul să distrugă.
Jundole
27
CĂTRE SCRIITORI ŞI LUPTĂTORI
Indemină paginile Lecturii pentru toţi: scriitorilor, de-a dreptul; celor ce nu au obişnuinţa scrisului, prin mijlocirea redacţiei noastre.
Dorim ca istoria epizodică şi literarizată a războiului nostru să intre adînc în conştiinţa tuturor românilor de pretutindeni: pentru acest scop suntem în drept să cerem sprijinul tuturor celor ce au un nume literar, cît şi celor ce, fără nume, şi-au făurit numai o glorie colectivă prin faptele lor...
Literatura noastră de război e mai puţină şi mai pe jos decît războiul însuşi. In tragedia vieţii zilnice din Moldova nu se putea scrie cu răgaz; în tragedia vieţii morale din teritoriul ocupat nu se puteau răsfăţa decît d-nii A. de Herz, Galaction şi D. Pă-trăşcanu. După pacea de la Bucureşti, a început marea încercare de asasinare a războiului nostru. Nu pornise la luptă o ţară împinsă din adîncurile ei subconştiente spre lumina unui ideal secular, ci numai o mînă de „criminali", cari voiau să tragă foloase din ruina ţării; nu era războiul naţional, ci războiul unui partid oligarhic; nu era pagina cea mai însemnată din istoria milenară a poporului românesc, ci o aventură criminală a cîtorva oameni politici conrupţi... Peste ruina ţării, s-au repezit atunci corbii literari. La nenorocirile noastre s-a adăugat astfel ruşinea unei literaturi scelerate ce tîra în noroi visurile cu aripa frîntă ale unui neam întreg...
în lumina nouă a biruinţei şi a adevărului, a venit vremea să preţuim mai temeinic războiul: să-1 cunoaştem şi să-1 exaltăm,, nu numai în rezultatele măreţe pe care le-a adus poporului românesc, ci în durerile lui, în clipele lui tragice de retragere şi de molimă.
Lectura pentru toţi îşi propune, înainte de toate, de a deveni un fel de arhivă literară şi ilustrată a războiului. Ea se îndreaptă deci către toţi scriitorii ce s-au luptat sau au fost în spatele frontului cu mintea încordată la marea tragedie a liniei de foc; ea se îndreaptă spre toţi luptătorii care au avut răgazul de a-şi însemna impresiile; către toţi cei ce au adunat fotografii documentare din întreaga epocă a războiului, din retragere sau refacere, din lupte sau din ocupaţie. Se îndreaptă spre dînşii, punîndu-le la
28
REVOLUŢIA ÎN GERMANIA
împerechere de cuvinte de necrezut. Cuminţii, metodicii,, disciplinaţii germani, în revoluţie !... Şi încă o revoluţie fără voia poliţiei, ca revoluţia lui Conu Leonida! Sfîrşitul acestui război ne aduce răsturnarea tuturor cunoştinţelor. Cunoşteam o Germanie de o înaintată civilizaţie şi cultură tecnică, dar şi de o totală indiferenţă politică, o Germanie feudală, care, cu toate cele patru milioane de voturi socialiste, n-a ştiut să-şi cîştige prin propriile ei forţe drepturile politice cele mai elementare, o Germanie care n-a cunoscut o adevărată revoluţie în istoria sa, o Germanie care a răbdat patru ani cel mai odios complot militarist fără să murmure,, o Germanie care cu tot imensul ei proletariat şi-a aşteptat realizările democratice de la impunerea duşmanului biruitor.. .
Şi totuşi avem o revoluţie în Germania, despre care, de altfel, ştim foarte puţin. în momentul apariţiei Lecturii se vor şti poate mai multe. Credem totuşi interesant să dăm cîteva ştiri despre această extraordinară revoluţie, aduse din foile germane de către d. Leonard Paukerow, primul redactor al Foaiei poporului român din Budapesta.
Cea dintîi săptămînă a lui noiembrie a fost săptămîna revoluţiei germane, ce a dus firesc pînă la abdicarea Kaiserului de la 9 noiembrie. Revoluţia, de altfel, cu un caracter blajin, a început mai mult în provincie. La Kiel, în urma discursului unui socialist independent, marinarii şi lucrătorii voiră să libereze pe camarazii, lor din escadra a treia. S-au produs ciocniri: opt persoane au fost ucise, 29 rănite. Guvernatorul a trebuit să libereze şi pe cei arestaţi La Munchen s-au făcut impunătoare manifestaţii pacifiste în ziua de 5 noiembrie. Porturile au ajuns în mîinile sfaturilor muncitoreşti; pe bastimente s-a arborat steagul roşu.
30
în Berlin, socialiştii majoritari se menţineau încă împotriva presiunii socialiştilor independenţi şi a maselor. Generalul Linsingen, comandantul suprem al Berlinului, dădea încă ordonanţe severe, pînă ce însuşi Vorwaertsul ceru imediata lui retragere, în zilele de 6, 7 şi 8 noiembrie domnea încă linişte relativă la Berlin. Sîmbătă 9 noiembrie, oraşul era ocupat milităreşte: pretutindeni soldaţi şi mitraliere. Toată lumîa aştepta nerăbdătoare abdicarea împăratului. La ora 12 sosi, în sfîrşit, vestea abdicării. Urmară mari demonstraţii, la care se întovărăşiră regimente întregi cu steaguri roşii şi cu automobile blindate.
A doua zi toate firmele „furnizorilor curţii imperiale" şi cele ce începeau cu K.K. fură acoperite cu pînză roşie. în zilele de 9, 10, 11, 12 noiembrie avură loc ciocniri între partizanii vechiului regim şi ostile revoluţionare. Casele de pe Unter den Linden poartă încă urmele loviturilor de mitralieră. Numărul morţilor nu a fost decît zece, îngropaţi în cimitirul din Friederichshain, unde sunt îngropaţi şi eroii revoluţiei din 1848.
Pentru a ne da seama de mizeria profundă în care e Germania dăm declaraţiile lui Scheidemann către un ziarist:
„în ceasul acesta, cel din urmă — să sperăm — al martirajului nostru, trebuie de a stabili în faţa lumei întregi următoarele: Niciodată încă nu s-a purtat un război în chip mai grozav şi niciodată nu s-a dus o luptă mai neîndurată în cadrele unui război, contra vieţii poporului, ca războiul de foamete contra femeilor şi copiilor noştri în patrie. Cifrele de pierderi sunt teribile, chiar în raport cu pierderile sîngeroase ale tuturor popoarelor. Dar cu greu se poate evalua ceea ce a slăbit în direcţia sănătăţii şi puterii de viaţă. 70 la sută din femeile însărcinate şi lehuze sunt subalimentate şi vin aşa de slăbite, rău hrănite la clinică, încît anemia lor a contribuit ca la epidemia de gripă spaniolă să moară 20 la sută din aceste femei. Apoi copiii noi născuţi nu pot fi hrăniţi de mamele lor şi nici cu sticlele de lapte, aşa că acum înregistrăm o mortalitate infantilă de cel puţin 30 la sută la copiii legitimi şi 50 la sută la copiii ilegitimi. Azi situaţia e de aşa natură în Germania, că domneşte adevărata foamete în populaţia săracă printre mame şi copii." '
Paralel însă cu acţiunea guvernului majoritar socialist s-a dezvoltat şi acţiunea teroristă a lui Liebknecht şi a tovarăşilor lui
31
„Spartakus Leute", reuşind să impună guvernului acest program, I care e începutul bolşevismului german: | „1. Puterea politică rezidă în mîinile sfaturilor de muncitori 1 şi soldaţi ale republicei socialiste germane. Menirea lor este a afirma şi menţine cuceririle revoluţiei şi a le întregi precum şi a înăbuşi contrarevoluţia;
2. Pînă ce adunarea delegaţilor sfaturilor de muncitori şj soldaţi va fi ales consiliul executiv al republicei germane, consiliul din Berlin exercită funcţiile sfaturilor de muncitori şi soldaţi ai republicei germane de acord cu sfaturile de muncitori şi soldaţi din Berlin;
3. Puterea executivă a republicei trece în mîinile sfaturilor de muncitori şi soldaţi din Berlin;
4. Numirea şi concedierea membrilor din cabinetul decisiv al republicei şi păşirea la definitiva regulare a raporturilor de stat se face prin consiliul executiv central, care are şi dreptul de control;
5. înainte de a fi chemaţi miniştrii de resort de către cabinet, trebuie ascultat consiliul executiv. îndată ce va fi cu putinţă, se va convoca adunarea din toată ţara a delegaţilor sfaturilor de muncitori şi soldaţi."
Germania, atît de intransigentă şi trufaşă la Brest-Litowsk, a intrat deci pe calea de descompunere [...].
PROTESTUL „CELOR 93"
Credem de actualitate de a publica in extenso protestarea aşa-zisă a „celor 93 " de învăţaţi şi artişti germani, trimisă la începutul războiului intelectualilor din ţările neutre. în lumina de acum, e dovada cea mai făţişă a mentalităţii poporului german chiar la reprezentanţii lui cei mai străluciţi:
„în calitate de reprezentanţi ai ştiinţei şi ai artei, noi, subsemnaţii, protestăm solemn în faţa lumii civilizate împotriva minciunilor şi calomniilor cu care vrăjmaşii noştri cearcă să ponegrească cauza dreaptă şi sfîntă a Germaniei, în lupta grozavă care ne-a fost impusă şi care ne ameninţă în însăşi fiinţa noastră. Mersul evenimentelor s-a însărcinat să nimicească propaganda mincinoasă, care nu vestea decît înfrîngeri germane. Dar tot mai mult vor să denatureze adevărul şi să ne facă nesuferiţi lumei întregi.
împotriva acestor uneltiri ne ridicăm cu glas tare: şi acest glas e glasul adevărului.
Nu-i adevărat că Germania a dezlănţuit acest război.
Nici poporul, nici guvernul, nici împăratul german nu l-au vrut. Pînă în ultima clipă, pînă la capăt, Germania a luptat pentru păstrarea păcei. întreaga lume n-are decît să judece după dovezile pe care le dau documentele autentice. Wilhelm al II-lea a ocrotit pacea, fapt pe care de nenumărate ori l-au recunoscut înşişi vrăjmaşii noştri. Ei uită că acest împărat, pe care îndrăznesc să-1 compar cu Attila, a fost multă vreme batjocorit de ei pentru dragostea lui neclintită de pace. Numai în clipa în care a fost ameninţat întîi şi atacat apoi de trei mari puteri ce stau la pîndă, poporul nostru s-a ridicat cu avînt.
Nu-i adevărat că am siluit criminal neutralitatea Belgiei.
33
Avem dovada netăgăduită că Franţa şi Anglia, sigure de complicitatea Belgiei, erau hotărîte să siluiască ele neutralitatea aceasta. Din partea ţărei noastre ar fi fost o sinucidere dacă nu le-ar fi luat înainte.
Nu-i adevărat că soldaţii noştri s-ar fi atins de viaţa sau averea vreunui cetăţean belgian fără să fi fost siliţi de marea nevoie a apărării legitime. Căci, cu toate ameninţările, populaţia nu a încetat să tragă pe furiş în soldaţii noştri, a mutilat răniţii şi a căsăpit doctorii în serviciul profesiei lor caritabile.
Nu ar fi infamie mai mare decît trecerea sub tăcere a grozăviilor acestor ucigaşi şi să se învinuiască germanii de pedeapsa dreaptă pe care s-au văzut siliţi să o dea unor bandiţi.
Nu-i adevărat că trupele noastre ar fi distrus Louvain-ul.
înconjuraţi viclean în cantonamente, de o populaţie înfuriată, au trebuit, fără voia lor, să se răzbune, să bombardeze o parte a oraşului. Cea mai mare parte din Louvain a rămas neatinsă. Primăria vestită a rămas neatinsă; primejduindu-şi viaţa lor, soldaţii noştri au apărat-o împotriva flăcărilor.
Dacă în acest război groaznic, operele de artă au fost distruse, sau vor fi cîndva, lucrul acesta va fi sincer regretat de orice german. Deşi nici-o altă naţiune nu are mai puternic decît noi dragostea de frumos, refuzăm cu îndărătnicie să păstrăm vreo operă de artă cu preţul înfrîngerei armatei noastre.
Nu-i adevărat că ne războim împotriva dreptului ginţilor.
în schimb, în răsăritul ţărei noastre, pămîntul suge sîngele femeilor şi copiilor măcelăriţi de hoardele ruse şi pe cîmpul de bătaie din apus gloanţele dum-dum ale potrivnicilor noştri sfîşie pieptul bravilor noştri soldaţi.
Acei cari1 se unesc cu ruşii şi cu sîrbii şi care nu se tem să aţîţe pe mongoli şi pe negri împotriva rasei albe, dînd astfel lumei civilizate priveliştea cea mai ruşinoasă care se poate închipui, sunt de bună seamă cei din urmă care să aibă dreptul să se pretindă apărătorii civilizaţiei europene.
Nu-i adevărat că lupta împotriva a ceea ce se cheamă militarism nu-i îndreptată şi împotriva culturei noastre, cum o pretind vrăjmaşii noştri făţarnici. Fără militarismul nostru, civilizaţia noastră ar fi nimicită de multă vreme.
Pentru a o ocroti, s-a născut acest militarism în ţara noastră, expusă ca nici o alta năvălirilor care s-au perindat din veacuri. Armata germană şi poporul german nu sunt decît una şi aceeaşi
fiinţă. în acest sentiment de unire, sunt înfrăţiţi azi 70 milioane de germani fără deosebire de cultură, de clasă şi de partid.
Minciuna e arma otrăvită pe care nu o putem smulge din mîinile vrăjmaşilor noştri. Nu putem decît să declarăm sus şi tare în faţa lumei întregi că aduc mărturii mincinoase împotriva noastră. Voi, care ne cunoaşteţi şi care aţi fost ca şi noi paznicii averilor celor mai preţioase ale omenirii, vă strigăm:
Credeţi-ne! Credeţi că în această luptă vom merge pînă la capăt ca un popor civilizat, ca un popor căruia moştenirea unui Goethe, Beethoven şi Kant îi este tot atît de sfîntă ca şi pămîntul şi vatra lui.
V-o chezăşuim pe cuvîntul şi cinstea noastră."
Printre iscălituri întîlnim şi pe cele ale lui Behring, Brentano, Fulda, Hauptmann, Lamprecht, Haeckel, Max Klinger, Max Liebermann, Surdemann, Schmoller, Wundt etc...
Cînd învăţaţii şi artiştii unei ţări pot iscăli nişte neexactităţi atît de sfruntate, cum s-a constatat în urmă, e o dovadă că spiritul public al acelei ţări a suferit o păgubitoare deformare sub influenţa unor împrejurări istorice care, de la Capitoliu, pot lesne împinge, un neam spre Tarpeia.
'34
ARTA ŞI OCUPAŢIA
Cîţiva publicişti şi literaţi, dorind să se ferească de asprimele regimului străin de ocupaţie, au dat peste asprimea guvernului nostru. Pentru ei, ziua intrării triumfale a armatei române a fost o zi de jale. Se simţeau mai bine sub ocrotirea faldurilor negru-alb-roşu.. Voind să scape de o asprime ce ridică şi înnobilează, au dat peste" o asprime ce înfierează.
O artistă de seamă presară florile entuziasmului ei zgomotos peste biruinţa aliaţilor şi peste înfăptuirea idealului nostru naţional': ce mai turnee prin Ardeal! Cu puţin înainte această artistă era în asociaţie cu inamicul pentru filme de propagandă. Se pare că rechiziţiona şi artişti de la Teatrul Naţional cu ordine de la Komandatură pentru o întreprindere personală, în care erau amestecate şi interese străine neamului nostru.
Mai sunt şi alte pilde numeroase. Şi atunci chestiunea se lărgeşte. Se pune în discuţie atitudinea artiştilor în faţa regimului de ocupaţie.
Un capitol, de altfel, dintr-o istorie a atitudinei sufleteşti a întregului popor român faţă de cotropitori. Istorie de lumină şi de umbre, istorie care va zugrăvi sumbra înverşunare pasivă a maselor împotriva biruitorului trufaş, demnitatea tăcută în care s-au învelit atîtea caractere întregi... Va zugrăvi însă şi cumplita atrofie morală a păturilor conducătoare, a oamenilor politici mai mari sau mai mărunţi, care s-au pus în slujba inamicului.
Pe această sumbră frescă a conştiinţei româneşti faţă de duşman o vor zugrăvi alţii şi aiurea. Se va ţine seama, negreşit, de veacurile de robie, şi de cea mai rea robie: robia alternată. Cînd la dreapta,
36
cînd la stînga. Cînd la Constantinopol, cînd la Petersburg. Sau chiar în acelaşi timp. O parte dintre boieri porneau să închine ţara la sud şi alţii la nord. Interesele patriei nefiind de sine stătătoare, era îngăduit fiecăruia să le vadă alături de ruşi sau de turci. în această apă tulbure a intereselor contradictorii, noţiunea de patrie îşi pierdea din realitate. Cerînd ajutorul străinului, nu i se părea nimănui că-şi înjunghie ţara. Trecutul trăieşte şi azi în noi. în Beldimanii şi Lupu Costakii de astăzi trăiesc boierii de odinioară ce porneau la Ţarigrad ca să ceară mazilirea domnului. Unitatea supremă a ţării, datoria către steag şi rege sunt lucruri ce nu există pentru dînşii. Fiecare vrea să hotărască rostul ţării aşa cum crede el că e mai bine. De aici, atitudinea nemernică pentru vremurile noi a multora dintre conducătorii noştri politici de astăzi, strigoi ai veacurilor de robie turcească...
în ceea ce priveşte breasla noastră, a artiştilor, nu stăm mai bine. Scriitorii a căror revizuire morală o făcusem înainte de a intra în acţiune şi-au desăvîrşit traiectoria schiţată încă de pe atunci. Nu aşteptau decît sosirea duşmanului. Erau copţi pentru a-1 primi. De altfel, s-au pus mai întîi în regulă cu legile ţării. Au rămas cu ordin de serviciu, în brigada jandarmilor pedeştri. Au rămas să păzească Bucureştii, deşi se ştia că rămînerea lor era o adevărată primejdie pentru conştiinţele şovăielnice. Orient şi aici, cu lanţ de slăbiciuni şi de complicităţi! Unul dintre ei, funcţionar public, după o lungă ucenicie de vînzare, avea să redacteze cu mîna lui nelegiuită acel îndemn la dezertare pe care l-au aruncat apoi în tranşeele noastre aeroplanele germane. Ne puteam aştepta la aşa ceva. Talanţii lui Iuda înăbuşiseră de mult orice conştiinţă românească. Ceilalţi s-au năpustit din prima zi de regim german asupra războiului, asupra regelui şi a guvernului... Dintr-un război naţional, au făcut o mare crimă naţională, pe care trebuia să o judece foştii dezertori sau cei rămaşi cu ordin de serviciu pe la brigada de jandarmi pedeştri sau la Crucea Roşie.
Şi atunci, ce-i de mirat că o artistă a colaborat la filme de propagandă nemţească? Alţii şi-au pus condeiul în slujba aceleiaşi cauze. Alţii au îndemnat la dezertare: şi încă cel mai înalt prelat al ţării. Sunt oameni politici care au colaborat activ la opera
37
duşmanului mult mai dăunătoare ţării decît un film. Inefabilul Demeter Patraskanu teroriza pe cei rămaşi în Bucureşti să se ducă la Berlin şi să se prosterneze înaintea Kaiserului ca să ne primească în supuşenie. Se temea numai că n-o să ne primească!
Rămăşiţă a vremilor de robie turcească, peste care s-a aşternut laşitatea şi conrupţia Fanarului! Iată dezlegarea. O conştiinţă naţională este opera a mai multor veacuri de educaţie patriotică. Să sperăm că prin sîngele nou ce intră în vinele ţării noastre se va întări şi această conştiinţă naţională atît de necesară.
CELE DOUA CRĂCIUNURI
25 decembrie 1918
Moş Crăciun ne găseşte anul acesta în capitala noastră... Lăsîndu-şi cojoacele pe aiurea, a venit, subţirel, cu zîmbetul pe buze şi cu primăvara în privire. A întinerit: şi-a ras frumoasa-i barbă albă şi şi-a tuns englezeşte musteţile. Se simte chemat la viaţa nouă a omenirei. Pe spatele lui viguroase şi-a încărcat darurile. Nu daruri pentru copii, ci daruri pentru luptători, daruri pentru popoarele ce au sîngerat în slujba idealului dreptăţii şi al libertăţii; darurile cele mai bogate ce a adus vreodată acest Moş Crăciun, în timpul celor două mii de ani de cînd se lasă din seni-nătăţile îngheţate pentru a ne amăgi cu lucrurile lui.
Fii bine venit, Moş Crăciun! Ca răsplată pentru suferinţele noastre de doi ani, ne-ai pus în pantoful aşteptărilor noastre realizarea dorului celui mai fierbinte al unui neam întreg. De o mie de ani te aşteptăm să vii. Ai venit. Fii încă o dată bine venit!
Acum eşti tînăr, subţirel şi cu primăvara în plete şi în privire: acum soseşti cu mîinile pline de bunătăţi. Ce cumplit şi amarnic ai venit acum doi ani! Iarna anului 1916! în amintirea noastră va rămîne ca iarna grozavă a retragerii din Rusia a armatelor lui Napoleon. Iarnă de ger şi de mînie cerească, iarnă de foc şi de prăpăd, iarnă de deznădejde şi de corbi scoborîţi deasupra leşurilor, iarna retragerii în care au îngheţat atîţi- copii nevinovaţi, atîţi soldaţi rătăciţi şi atîţi pribegi ce fugeau încotro îi îndrumau privirile. ..
în sus treceau convoaiele lungi ale soldaţilor noştri osteniţi pe drumurile troienite ale Moldovei; în jos scoborau armatele falnice ale ţarului ca să zăgăzească înaintarea duşmanului. Ne uitam spre ele cu ochii plini de nădejde. în zadar: cădeau satele
39
unele după altele. Şi cînd credeam că s-a oprit, Moş Crăciun ne vărsa din coşul lui otrăvit o nouă durere: ocuparea Focşanilor, de care se lega speranţa noastră de ultimă rezistenţă.
Vor evoca alţii Crăciunul soldaţilor în tranşeele umede, cele dintîi tranşee statornice, vor evoca alţii Crăciunul răniţilor prin spitalele reci, Crăciunul celor ce şi-au lăsat copiii, nevasta şi avutul în pămîntul cotropit de duşman. Eu voi evoca numai Crăciunul meu, sătul şi adăpostit, în micul orăşel al Moldovei plin de bolnavi şi de răniţi...
Ce iarnă hohotitoare de crivăţ şi de zăpadă învolburată! îngheţ aprig; zile seu "te mîncate de dimineaţa tîrzie şi de noaptea grăbită. Şi, deodată, cu seara, bezna grea şi sinistră. Nici o licărire de lumină: oraş adormit sub giulgiul de zăpadă... Vîntul urla furios pe uliţele pustii. Doar cîte un rar trecător, vreun rus deprins cu gerul polar îşi făcea loc printre mormanele de zăpadă cu felinarul în mînă.
Comunicatul venea seara. L-aş fi putut aştepta pînă a doua zi dimineaţa. Dar o noapte fără comunicat mi-ar fi părut cu neputinţă, cînd destinul se apropia tot mai strîns de noi... Prin mînia dezlănţuită, mă duceam spre poştă... Cîte ceasuri n-am petrecut în odăiţa murdară a poştei, cu ochii ţintiţi spre tasterul şi mina telegrafistului!... urmăream slovele, unele după altele, ghiceam cuvintele după o literă, punctam propoziţiile cu bătăile inimei îngrijorate... Şi în ziua de Crăciun, căderea Focşanilor!...
Cei ce au rămas în teritoriul ocupat nu-şi pot da seama de ecoul jalnic ce a trezit în noi vestea căderii Focşanilor, anunţată prin laconicele cuvinte: „lupte la nord de Focşani".
Cîte nădejdi din nelămurirea expresiei! Timp de două luni optimiştii credeau că Focşanii n-au fost cuceriţi. Puteau fi la nord, fără să fi pierdut Focşanii. Erau numai în zonă neutră... Se găseau indivizi ce jurau că vin din Focşani, spre care nu mergeau decît trenuri militare... şi speranţa încolţea în suflete... Poate că, în adevăr, n-au căzut... Speranţă sublimă, dt care ne-am legat de atîtea ori sufletele bătute de toate vînturile nenorocirii,
Focşanii căzuseră totuşi... Era încă o treaptă a calvarului nostru, spre care frigurosul Moş Crăciun al anului tragic ne-a împins... După un alt Crăciun de nelinişte venită din răsărit, a sosit şi Moş Crăciunul anului acesta, tinerel, subţirel, cu barba tunsă şi primăvara în priviri, aducînd darurile întirziate ale celor doi ani din urmă...
Fii bine venit, Moş Crăciun!
40
UNIREA TUTUROR ROMÂNILOR
Poetul Mircea Rădulescu scotea acum doi ani strigătul: Se scoală morţii! în faţa nepăsării României neutrale, nu ne mai ră-mînea altă nădejde decît în morţi! Cei vii păreau adormiţi în bunătăţile păcii; le rămînea deci morţilor cinstea de a afirma cerinţele imperioase ale neamului nostru. îi rămînea lui Mihai Viteazul să se scoboare pe soclul nemuririi lui şi să-şi adune căpitanii şi pandurii; le rămînea banului Mihalcea, Buzeştilor şi lui Novac ca să ia drumul munţilor cu ostile lor. Visul, izbîndit o clipă la Alba Iulia, trebuia înfăptuit acum pe vecie în vîlvătaia incendiului universal. Sufletul chinuit al omorîtului de la Turda cerea răzbunare. Viclenia austriacă îi curmase fapta simbolică; venise însă clipa răsplăţii. De pretutindeni, trebuiau să răsară pandurii lui încercaţi în lupte eroice pentru a împlini scrisul neamului, care cerea viaţa laolaltă a tuturor românilor. Deoarece catanele regelui Ferdinand îşi pusese arma la picior, privind cu nepăsare la pieirea neamului românesc pe cîmpuri de luptă streine, trebuiau să se scoale ei din morminte pentru a intra a doua oară triumfal în Alba Iulia.
Nerăbdare de poet. Nerăbdarea celor ce s-au simţit o undă din ritmul poporului nostru. Am dorit intrarea în război. Am dorit-o cu o clipă mai înainte. Ni se părea că scăpăm momentul, aşteptat de atîta timp şi care nu avea să se mai întoarcă. O mie de ani poporul românesc a răbdat jugul neamurilor prădalnice sau al tiraniilor organizate, fără să-şi ridice glasul la cer decît pentru rugăciune. Acum nu mai putea aştepta. Apele stătute ale atîtor suferinţi ameninţau furios zăgazurile neutralităţii. Clipele ne păreau ani. Cei ce căutau un moment mai prielnic pentru a intra în
42
cumplita horă a morţii erau socotiţi ca duşmani ai românismului sau ca laşi. Şi în mijlocul laşităţii oficiale ce ne ţinea pe loc de doi ani, nu le rămînea poeţilor decît să evoce morţii ca să lupte şi să mai moară încă o dată pentru idealurile sfinte ale neamului românesc.
N-a fost totuşi nevoie de pandurii Viteazului. Semnul mîntuirii noastre a venit de la cei vii în seara zilei de 14 august 1916. Un rege, pe care firele rasei îl legau cu ucigaşii cezaro-crăieşti de la Turda, a ştiut să se ridice la înălţimea menirii lui istorice de rege al tuturor românilor, pentru a face gestul liberator al celui dintîi cuceritor al Ardealului.
Istoria nepărtinitoare va şti să preţuiască măreţia morală a acestui gest şi va arunca mai multă lumină asupra conducerii războiului nostru. Ea va statornici greşelile oamenilor în legătură cu greutăţile tehnice şi geografice în care ne zbatem încă din neutralitate. Ea va pune mai multă rînduială în părerile şi pasiunile noastre. De la întîiul entuziasm al intrării în Ardeal, sufletele şovăielnice au căzut în desperare. Cei ce evocase morţii se înverşunau acum împotriva celor vii care luptau din greu în condiţii neprielnice. Istoria va hotărî răspunderile: va pune pe seama oamenilor şi a împrejurărilor sarcina greşelilor celor doi ani de tragic război. Dar orice greşală s-ar fi făcut, istoria, care umbreşte amănuntele, va scoate într-o lumină nepieritoare însemnătatea hotărîrii de la 14 august 1916. E cea mai măreaţă dată din întregul trecut al neamului românesc. Printr-o lovitură de zar ni s-au deschis destine noi. Ceea ce a schiţat s'ib o formă vremelnică Viteazul la Alba Iulia a înfăptuit regele Ferdinand prin puterea unui gest solemn, care, pe drumurile spinoase ale dezastrului, ne-a dus totuşi la întrunirile impunătoare de la 15 şi 18 noiembrie din Cernăuţi şi Alba Iulia şi la întregirea neamului românesc într-o formă de stat unitar. Peste greşeli, va picura balsamul uitării. Rezultatele nu vor fi adumbrite de larma nemulţumirii. Oamenii trec, ideile mari rămîn. Şi cînd aceste idei, oricît de grele jertfe s-ar lega de ele, se tălmăcesc prin forma văzută a realizărilor celor mai largi, recunoştinţa posterităţii, ce nu s-a jertfit cu nimic, e cîş-tigată. Fiii vor binecuvînta deci moartea părinţilor lor, pentru că Ie-a dat o patrie mare, liberă şi bogată.
Şi, totuşi, în această clipă solemnă pentru toţi românii, gîn-dul nostru merge la morţi. Nu pentru a-i scula din morminte ca
43
să ia locul celor nevrednici de perspectivele noi ale neamului. Nu-i chemăm dintr-un gînd răzvrătit de nemulţumire. Generaţia de astăzi şi-a făcut datoria de singe. Morţii pot fi liniştiţi. Nu le tulburăm somnul ca o mustrare pentru cei ce trăiesc încă. Gîndul nostru merge către dînşii din plinul unei bucurii ce nu se poate îngrădi numai în piepturile noastre. Revărsîndu-se, ea ar vrea să cuprindă pe toţi cei cari din timpurile îndepărtate au murit pentru cauza sfîntă a românismului.
La marele praznic al neamului românesc, strîns de pretutindeni într-o unitate latină impunătoare, simţim nevoia de a vă şti aproape de noi, pe voi, din a căror suferinţă a ieşit, luminoasă, bucuria cea mare de azi a întregirii naţionale.
Sculaţi, morţilor, din mormintele voastre!
Scoală tu, cel dintîi, măreţ voievod, din necunoscutul tău locaş de odihnă, pentru a vedea rodirea săminţei tale generoase. Leşul putrezit pe cîmpiile Turdei se va putea împreuna cu ţeasta glorioasă de la Mănăstirea Dealului, care, ca un adevărat simbol al neamului, a gustat din toate durerile lui, luînd drumul pribegiei ruseşti. Morţii ne guvernează. Şi, dacă stăpînirea ta peste întreaga Dacie a fost de scurtă durată, ideea ei a trăit vie trei sute de ani în toate piepturile româneşti. Ai trăit în noi; ai trăit în toţi cei ce au făurit actul de la 14 august 1916... Ia-ţi deci locul ce ţi se cuvine în capul mesei ce uneşte laolaltă întregul neam într-o sărbătoare unică în istoria lui.
Sculaţi, voi toţi cei ce aţi murit pentru cauza românească, sculaţi voi, Horia, Cloşca şi Crişan, cei traşi pe roată, pentru că aţi cerut dreptate pentru neamul vostru obidit; sculaţi voi toţi ce aţi murit în temniţele ungureşti, toţi mucenicii iredentismului românesc, care aţi murit înainte de a vedea biruinţa idealului vostru. Sculaţi, căci a venit ziua răsplătirii mult aşteptate. Şi, mai ales, sculaţi voi cei ce aţi murit pe cîmpiile streine ale Galiţiei, sau în dezastrul de la Piave, voi, morţii cei mai nenorociţi ai neamului nostru, pentru că aţi murit fără nici un rost, sub un steag străin şi în slujba unui spirit de dominaţie universală. Prin moartea voastră voi pregăteaţi lanţuri şi mai grele celor rămaşi acasă. Din jertfa sîngelui vostru steril nu avea să iasă libertatea, ci robia. Somnul ce vă apasă e şi mai adînc şi dureros: sculaţi în ceasul răzbunării pentru a veni la praznicul neamului.
Şi sculaţi voi, zeci şi sute de mii de căciulari români care, la glasul regelui vostru, prin care răsuna imperativul neamului,
aţi lăsat coarnele plugului pentru a-1 urma pe drumul necunoscut al destinului. Sculaţi, voi victime dureroase de la Turtucaia, de la Cîineni şi de la Neajlov; sculaţi voi, jertfe glorioase de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, căci a sosit ziua de glorie pentru care aţi murit.
Sculaţi voi toţi ce, încălziţi de acelaşi ideal, aţi luat calea pribegiei pe drumurile desfundate ale Moldovei, răbdînd de foame şi de frig şi căzînd de molima cotropitoare.
în ziua cea mare a neamului românesc, veniţi cu toţi, pentru că bucuria noastră nu poate fi deplină decît ştiind-o împărtăşită şi de voi şi că sufletele voastre sunt împăcate, căci s-a împlinit idealul pentru care aţi murit.
44
DE LA SARRAIL LA FRANCHET D'ESPEREY
în clipele tragice ale toamnei anului 1916, cînd chivără prusacă începuse să se arate pe crestele Carpaţilor, privirile tuturor se îndreptau spre Salonic.
La Verdun se desfăşura pagina din urmă a unei tragedii mult mai măreţe: era însă o tragedie îndepărtată. Nu i se auzeau bubuiturile pînă la noi. Atîrna de ea soarta lumei; noi ne aşteptam însă soarta imediată de la Salonic... Energia adînc politici a lui Brand hotarîse aducerea acestei armate în coasta Bulgariei, trăgînd un mare front în sud-estul Europei, ce închidea drumul Greciei, minunată bază de submarine, şi deschidea aliaţilor nelimitate perspective politice şi militare. Perspectivele politice s-au realizat prin intrarea noastră în acţiune şi apoi a Greciei; perspectivele militare, prin sabia lui Franchet d'Esperey, care a tăiat, în sfîrşit, nodul gordian al întregului front balcanic, frîngînd rezistenţa bulgarilor.
în toamna anului 1916, privirile noastre se îndreptau cu neliniştire spre Salonic... Cu cît cercul de foc ne coprindea mai strîns mijlocul, cu atît nădejdele ni se îndreptau mai tumultuos spre acest Salonic misterios. La strigătul nostru desperat nu răspundea decît tăcerea. Un singur bubuit de tun mai apropiat: căzuse Monastirul. Şi apoi iar tăcere... Neliniştea intrase nu numai în sufletul cărturarilor ce urmăreau desfăşurarea războiului pe toate fronturile, ci chiar în sufletele simple ale soldaţilor care aşteptau mîntuirea ţării din sud. într-un spital de răniţi am auzit cîntîndu-se:
Aoleu, Sarrail, Sarrail, Noi ne batem şi tu stai.
strigăt de deznădejde aruncat în faţa Sfinxului, ce nu voia să-şi dea taina inactivităţii.
46
Istoria va avea să judece în cunoştinţă de cauză enigma armatei lui Sarrail. Era o inferioritate numerică, o imposibilitate strategică, sau numai un plan ce ne scapă pînă acum? E o întrebare nedezlegată încă.
Nu voi uita însă vorbele d-lui S. Radef, ministrul Bulgariei, cînd l-am văzut pentru ultima dată înainte de război:
„Frontul macedonean nu există sau e ca şi cum n-ar exista. Munţi de stîncă, piepturi de granit, cărări prăpăstioase ce nu cunosc decît pasul catîrului, poziţiuni ce nu se pot cuceri vă despart de aliaţii de la Salonic. Luaţi-vă gîndul de la dînşii; nu vor trece niciodată pe la Ghevgheli. Şi, pe urmă, sunteţi înşelaţi asupra efectivului acestei armate inutile. Vi se vorbeşte de jumătate de milion şi, de fapt, nu sunt decît 150 000 de soldaţi. Numărul sîrbilor abia ajunge la 15 000. înainte de a păşi dumneavoastră la război, gîndiţi-vă bine că nu trebuie să vă bizuiţi decît pe puterile proprii."
Şi în cei doi ani ai războiului nostru cuvintele lui Radef păreau profetice. Sfinxul de la Salonic îşi rumega taina în tăcere, privind cu prefăcută nepăsare la toate dezastrele noastre de la Valea Jiului pînă la Valea Şiretului.
După doi ani însă, sfinxul a vorbit. Nu mai era Sarrail, ci Franchet d'Esperey... Şi nu i-a trebuit decît o lună pentru ca munţii de stîncă să-şi plece crestele, pentru ca pe cărările pe care nu umbla decît un singur catîr să se urce tunurile franceze, pentru ca poziţiile de la Ghevgheu să cadă şi armata bulgară să fie ruptă în două...
O lună, pentru că bubuiturile tunurilor de la Salonic, pe care acum doi ani le pîndeam cu urechea la pămînt, să se audă răspicat şi vesel pe malul Dunării, lăsînd în urmă o Bulgarie şi Turcie zdrobite şi pacificate prin puterea armelor...
Iată pentru ce sosirea în capitală a generalului Franchet d'Esperey a fost întîmpinată cu bucurie de întreaga suflare românească, şi a celor ce-şi dau seama de schimbarea condiţiilor de luptă de acum doi ani, cît şi a acelora ce cîntau cu atîta deznădejde simplă în toamna anului 1916, cu gîndul îndreptat spre Salonic:
Aoleu, Sarrail, Sarrail, Noi ne batem şi tu stai.
LUCRURI ŞI OAMENI DIN GERMANIA
1. Sufletul poporului german în poezia lui patriotică
Prin nimic nu se poate cunoaşte mai bine sufletul unui neam decît prin poezia lui patriotică. Vom da aici, în traducere, cîteva din cele mai celebre poezii patriotice germane, pentru a arăta spiritul de dominaţie universală al acestui popor, ura lui sălbatică împotriva englezilor, duşmănia seculară faţă de francezi şi dispreţul faţă de ruşi. Dăm totodată şi cîteva cîntece devenite naţionale, ca Die Wacht am Rhein sau Rinul german al lui Becker (căruia avea să-i răspundă Alfred de Musset atît de frumos), pentru a complecta această mică antologie patriotică germană:
„Ce ne pasă nouă de ruşi, de francezi? / Ochi pentru ochi! / Dinte pentru dinte. / Nici nu-i iubim, nici nu-i urîm. / Să ne apărăm Vistula şi trecătorile Vosgilor. / Nu avem decît o vrăjmăşie. / Iubim toţi într-un suflet, urîm toţi într-un gînd / Numai un neam. / îl ştiţi cu toţii. / Stă pitit în dosul mării ceţoase, / Despărţit de valuri mai închegate ca sîngele, / Plin de pizmă, de turbare, de şiretenie, plin de viclenie. / Haideţi cu toţii într-un tribunal / Să jurăm cu ochii ţintă / Un jurămînt de bronz, pe care să nu-1 năruie nici o suflare, / Un jurămînt pentru copiii noştri, pentru copiii copiilor noştri. / Ascultaţi bine acest cuvînt; Să huruie în depărtări prin Germania întreagă : / <' Nu vom tăgădui niciodată ura noastră; Iubim într-un suflet, urîm într-un gînd; / Cu toţii nu avem decît un vrăjmaş. / Numai unul:
Anglia!
în cabina de pe bord, în sala de sărbătoare, / Stau la masă ofiţerii vaporului. / Deodată, unul din ei, salutînd, ca o izbitură de sabie, / ca jăpăiala vîntrelei, / ridică, cu o mişcare bruscă, paharul lui plin; / Cu un glas tăios şi biciuitor, / ca o lovitură de vîslă în apă, / şuieră aceste două cuvinte; « Să piară». / Pentru
cine această urare? / Nu au toţi decît o singură ură. / Pe cine ţinteşte? / Nu au toţi decît un singur vrăşmaş, unul singur:
Anglia!
Ia-ţi în slujbă toate neamurile pămîntului, / clădeşte-ţi întă-rituri cu drugii noştri de aur. / Acoperă Oceanul de corăbii, proră lîngă proră, / înţelepţeşte, fără îndoială, dar nu destul de înţelepţeşte. / Ce ne pasă nouă de ruşi, de francezi! Ochi pentru ochi. Dinte pentru dinte. / Ne împotrivim în luptă cu bronz şi oţel, / şi o să facem noi pacea, cîndva. / Dar pe tine o să te urîm,, pe tine, / cu ură de moarte mereu ! / Niciodată nu o să renunţăm* la ura noastră. / Ură pe apă, / Ură pe uscat, / Ura capului, / Ura braţelor, / Ura ucigaşă, / Ura Coroanei, / Ura a şaptezeci de milioane de oameni, / Ura care te va sugruma. / Uniţi în aceeaşi dragoste, uniţi în aceeaşi vrăjmăşie. Nu au decît un duşman, / Unul singur:
Anglia!"
Ernst Lissauer, Cintecul de ură Impotrva Angliei-
Iată faimosul cîntec Deutchland tiber alles :
Germania, Germania mai presus de toate.
Germania va fi stăpîna lumii
De nu va   înceta să se apere şi să se lupte
De la Meuza la Memel,
De la Adige la Belt,
Germania, Germsnia mai presus de toate
Va fi stăpîna lumei întregi.
Femei germane şi credinţă germană,
Vinul german şi cîntecul german
Să păstreze în lume
Faima străveche şi bună,
Să ne aţîţe la fapte cinstite
în viaţa noastră întreagă.
Femei germane şi credinţă germană,
Vin german şi cîntec german.
Germania mai presus de toate.
Hoffmann, Cîntec patriotic 184F
43
49-
Iată şi celebra: Die wacht am Rhein, care a devenit cîntecuj «naţional german:
Un strigăt răsună ca un bubuit de tunet. Ca un zăngănit de arme, ca un freamăt de valuri: La Rin, la Rinul german! Cine vrea să fie streajă fluviului? Ţară scumpă, fii liniştită;
Credincioasă şi neclintită stă de veghe straja la Rin. Strigătul e repetat de sute de mii de piepturi Şi toţi ochii străfulgera scîntei, Flăcăul german cucernic şi puternic Ocroteşte ogoarele lui sfinte. Ţară scumpă, fii liniştită,
Credincioasă şi neclintită stă de veghe straja la Rin. Privirea lui se îndreaptă spre cer, De unde îl privesc umbrele vitejilor Şi jură în înflăcărarea lui războinică: „O! Rinule, rămîi german ca inima mea". Şi chiar dacă inima mi s-ar zdrobi murind Nu vei mai fi francez, Căci albia ta nu-i mai bogată în valuri Ca Germania în sînge de eroi.
Şi atîta vreme cît va curge în vinele noastre o picătură de
sînge,
Cît o mînă va putea ţine o sabie,
Cît un umăr va putea sprijini o puşcă,
Nici un vrăjmaş nu-ţi va călca ţărmurile tale.
Jurămîntul răsună, valul se aruncă,
Steagurile fîlfîie în vînt;
La Rin! La Rinul'german!
Vom fi toţi apărătorii tăi.
Max Schneckenburger
*
Iată un cîntec popular din 1870, împotriva Franţei:
Cine freamătă aşa vijelios la graniţă? Venit-a ceasul judecăţii din urmă? Colnicele sunt înroşite de strălucirea armelor. Văile de pe ţărmurile Rinului sunt ameninţate. Vin germanii.
Vin mînioşi să se lupte înflăcărat.
Franţa! Franţa! Ţi-a sosit ceasul din urmă.
S-au strîns germanii laolaltă.
Cine călăreşte în fruntea lor?
Părul lui e de zăpadă, barba-i e căruntă.
E logodnicul Germaniei.
Vrea să-i aducă de zestre
Alsacia, Lorena, Franche-Comte.
Franţa! Franţa! Ţi-a sosit ceasul din urmă.
Kiirel (1870-1871).
Iată şi Rinul german al lui Becker, grefier din Colonia, închinat în 1841 lui Lamartine. Poetul francez i-a răspuns prinXa Marseillaise de la paix.
Rinul german
Nu va fi al lor
Rinul german.
Deşi au răguşit, cerîndu-1
Ca nişte corbi nesăţioşi,
Cîtă vreme va curge paşnic, Tîrînd după el hlamida-i verde, Cîtă vreme o vîslă clipocitoare Va izbi în valurile lui,
Nu va fi al lor Liberul Rin german, Cîtă vreme buze vor sorbi Din vinul lui de foc.
Cîtă vreme se vor ridica din valuri Stîncile lui neclintite, Cîtă vreme catedralele cu turle Se vor oglindi în luciul luiţ
Nu va fi al lor Liberul Rin german.
5t
50
Cîtă vreme flăcăi îndrăzneţi
Se vor drăgosti cu fete tinere şi zvelte.
Cîtă vreme valurile lui vor purta Peşti în adîncimi, Cîtă vreme vor dăinui cîntecele Pe buzele cîntăreţilor.
Nu va fi al lor
Liberul Rin german
Pînă ce valurile lui vor îngropa
Oasele ultimului german.
Nicolai Becker
.Şi acum iată, în sfîrşit, două poezii din războiul de acum: Ruşi, francezi, Canalia belgiană,
Urmaşii piperniciţi ai Angliei bătrîne, Pe toţ^ striviţi-i fără milă,
îngenunchiaţi-i, Bateţi-i măr
Şi flori de sînge îndungate
Să arate urmele loviturilor primite.
Să-i înmărmurească spaima de germani Şi ca nişte cîini Să ilingă pumnul Care i-a îngenuncheat.
... Şi acum toţi te atacă deodată
Ca vulturi setoşi de jaf.
Te hărţuiesc ca nişte haiduci,
O, Germanie scumpă şi aşa de senină,
Ascunsă între brazii tăi înalţi,
Francezul flecar, englezul hoţ,
Rusul sălbatec... O! Germanie scumpă, sapă-ţi în inima ta O ură adîncă şi nepieritoare! Prea mult nu ai ştiut urî. Acum totul cere răzbunare, răsplată şi furie. Sugrumă în tine orice sentiment omenesc Şi aleargă la luptă. Germanio, urăşte, Sugrumă miile de potrivnici Şi înalţă un monument de hoituri Care să se urce pînă la cer! O, Germanio, urăşte, îmbracă-te în zale de oţel Şi străpunge inima vrăjmaşului. Nu lua prizonieri! Amuţeşte-i, Fă ţara lor un pustiu,
Urăşte, Germanio! Din mînie iţi va veni scăparea. Sparge ţestele cu patul puştii sau cu securea. Vrăjmaşii aceştia sunt fiare sălbatice. Nu sunt oameni. Pumnul tău să cadă asupră-le Ca judecata lui Dumnezeu.
Heinrich Vierordt. Extras din Ctnteeul urei.
înainte, războinici germani, La luptă sîngeroasă;
Groaza de germani să vă meargă înainte. Dreptul sfînt e cu voi.
Dintr-o poezie intitulată: în campanie
52
2. Psihologia fostului Kaiser
Nota cea mai caracteristică şi mai stăruitoare a psihologiei; fostului Kaiser e misticismul: credinţa indestructibilă într-o misiune divină pe pămînt pentru dînsul şi pentru poporul lui ales. In aceste vremuri de civilizaţie, în care „prin graţia lui
53
Dumnezeu" a ajuns numai o formulă anacronică, şi într-o ţară de extremă cultură ştiinţifică, a stat pe tronul Germaniei un împă-i rat care se credea reprezentantul adevărat al lui Dumnezeu pe' pămînt, avînd să realizeze cu vîrful spadei o operă de distrugere.
Că s-a putut găsi un om stăpînit de o astfel de manie religioasă n-ar fi încă de mirat, mai ales că era în folosul lui şi al dinastiei lui. Va fi însă de necrezut pentru generaţiile viitoare că un falnic popor de 70 de milioane de oameni s-a lăsat răpit de aceeaşi idee fixă. E un caz rar de contagiune mintală, pe care Germania -culturii intensive îl plăteşte cumplit acum.
Pentru ilustrarea maniei religioase a fostului Kaiser, dăm cîteva fragmente din prea numeroasele lui cuvîntări:
„Dumnezeu vrea pieirea vrăjmaşului. Dumnezeu, prin guta mea, vă porunceşte să-i împliniţi poruncile."
Discurs către armată.
„Toţi supuşii vechi şi noi ai acestui imperiu, burghezii, ţă-j rănii, lucrătorii, să se unească în acelaşi sentiment, de dragostei şi credinţă pentru ţară! Atunci poporul german va fi stîncă de granit, pe care preaslăvitul Dumnezeu va ridica şi va desăvirşii civilizaţia lumei."
Discurs rostit la Minister, sept. 1917.
„Datorăm izbînda noastră bătrînului nostru Dumnezeu. N-o | să ne părăsească, căci luptăm pentru o cauză dreaptă şi sfîntă."
Discurs către trupele din Dortmund, sept. 1914.
„Aduceţi-vă aminte că sunteţi poporul ales. Spiritul Domnului s-a scoborît asupra mea, pentru că sunt împăratul germanilor !
Sunt unealta Prea înaltului. Sunt paloşul lui, trimisul lui. Nenorocire şi moarte celor ce se împotrivesc voinţei mele! Nenorocire şi moarte celor ce nu cred în chemarea mea! Nenorocire şi moarte laşilor! Să piară toţi vrăjmaşii poporului german.
Dumnezeu vrea pieirea lor, Dumnezeu care, prin gura mea, y/} porunceşte să-i împliniţi voinţa."
Discurs către armata din răsărit
„E un veac şi jumătate de cînd strălucitul meu strămoş Frederic cel Mare s-a împotrivit Europei întregi şi s-a luptat cu vitejie. "^Numele lui a rămas moştenire, şi e gloria cea mai măreaţă a istoriei. Ceea ce acest mare urmaş al Hohenzollernilor a să-vîrşit în veacul al optsprezecelea noi săvîrşim din nou azi.
Prusia s-a luptat împotriva unei lumi de vrăjmaşi, Germania se luptă acum împotriva unei uneltiri care se lăţeşte peste toată, lumea.
... Dar Germania nu va fi învinsă; Atotputernicul se slujeşte de Germania ca să îndeplinească o misiune. A păstrat germanilor un rol deosebit... Germania e o cetate neînvinsă...
Germania e neîntrecută în descoperirile şi progresele ei; va dovedi lumei întregi că poate să-şi învingă toţi vrăjmaşii şi să trateze pacea aşa cum îi va conveni."
Discurs rostit la Cracovia.
3. Wenn ich der kaiser wăr
Dacă aş fi împărat e titlul unei cărţi celebre apărute în 1912,. cu un imens răsunet în toate ţările germane. în lumina evenimentelor din 1914, ea poate fi privită ca un program al marelui complot pangermanic ce se punea la cale încă de pe atunci. Autorul nu se cunoaşte nici pînă acum. Pseudonimul Daniel Fry-mann n-a putut fi identificat: în el se rezumă însă întreaga Germanie feudală, duşmană a libertăţilor politice înăuntru şi a liber-tăţei naţionale în afară, Germania cu aspiraţii de dominaţie universală, într-un cuvînt, a Germaniei ce avea să se arate în toată strălucirea ei doi ani după aceea.
De aş fi împărat e evanghelia pangermanismului răspîndit pînă în straturile cele mai adînci ale naţiunei. E bine deci să o analizăm.
în partea întîia seexprimă nemulţumirea împotriva regimului actual al Germaniei. în frunte, un împărat slab, pacific, cu sabia.
55-
54
în teacă. în jurul lui furnică oamenii de finanţa, evrei sau nu Ballin, Stumm, Thyssen. Adevăraţii germani, nobili de rasă şi caracter, cunoscători ai nevoilor ţării, nu se pot apropia de tronl „nici un domnitor absolut nu-i mai inaccesibil decît acest împă| rat constituţional". Politica Germaniei e slabă şi laşă. Ceea ce reuşit sabia lui Bismarck la 1870 a fost pierdut de umbrele ce s-av ■strecurat apoi în fotoliul lui de cancelar. Germania nu mai anj oameni de stat. Vina e a împăratului şi a sufragiului universal; „acest regim electoral se sprijină pe o minciună: egalitatea oame nilor, ce nu se va realiza niciodată. E un regim imoral." în frunte^ imperiului trebuie un împărat energic, care să rupă cu sofisme democraţiei şi cu politica de „dezinteresare" de pînă acum. „Pă| răsirea Marocului [de] către Franţa a fost o crimă împotrivii torului ţărei noastre. Dacă e o ţară care trebuie să-şi măreas teritoriul e imperiul german...
Suntem flămînzi, flămînzi de pămînt... Partea de glob sub dominaţia germană nu mai ajunge nevoilor poporului gerj man. Placă sau displacă celorlalte popoare: puţin ne încălzeşte! S-o ştie şi să hotărească cît mai e timp, dacă vor să ne dea voie sau de nevoie ceea ce ne lipseşte: pămînt."
Vom lăsa la o parte toate leacurile pe care le propune furiol acest pangermanist, pentru îndreptarea şi însănătoşirea interni a Germaniei. Nu ne vom opri decît asupra condiţiilor conflagra| ţiei, pe care Frymann o prevede ca apropiată.
„Vom ataca, scrie Frymann, fără să ţinem seama de dispc ziţiile tratatelor de alianţă austro-germană şi franco-ruse şi făr să ţinem seamă de Anglia. Ce trebuie să se întîmple se va întît pla. Să se facă ruptura! Vom şti să înfruntăm destinul, asigurînJ du-ne toate avantagiile atacului. Dreptul moral va fi cu noi.^j
Adică ceea ce s-a şi întîmplat.
Iată acum şi întregul plan de război, întocmai cum avea se realizeze doi ani după aceea:
„Forţele principale se vor îndrepta spre Franţa, lăsînd la nord şi la est destule trupe ca să prevină invazia rusă. Războic' împotriva Rusiei va fi dus de Austria, căreia îi vom adăuga de tule forţe ca să-i procurăm o uşoară superioritate numerică asu pra inamicului."
Planul lui Moltke din toamna anului 1914.
„Franţa trebuie zdrobită. Vom cere să ni se cedeze destu pămînt francez pentru a ne garanta desăvîrşită siguranţă.
Vom lua posesiunile coloniale franceze, de care avem nevoie...
E aspru, e foarte aspru, dar adevărat... Aproape toţi germanii vor regreta nimicirea poporului francez; nu vor putea rosti decît acest cuvînt de milă:
Tu l'as voulu, Georges Dandin."
Ce lacrimi de crocodil!
Cît despre Anglia, va fi ce va trebui să fie. „Chestiunea anglo-germană va fi rezolvată prin sînge şi foc. Şi adică de ce recunoaşterea situaţiei noastre în lume nu ar fi preţul unui război cu Anglia? Lupta cu Anglia nu ne înspăimîntă. Va fi grea, dar o vom suporta.
Rusia va fi şi ea zdrobită şi Germania îi va cere pămînturi pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile strategice ale frontierelor şi pămînturi de colonizare, evacuate mai înainte."
Căci Germania nu trebuie să se mai încurce cu populaţii streine, ce rămîn iredentiste.
Nu mai trebuiesc repetate încercările cu Polonia şi Lorena: pămînturile să fie evacuate de locuitori.
Să meargă aiure. Germanii nu au nevoie de oameni, ci de pămînt.
Pe Italia, Frymann nu pune nici un temei. „Italia nu-i aliata noastră, joacă rolul, dar îşi dă atît de puţin osteneala ca să-1 joace bine, încît se vede bine cît îi e de odios acest joc." A văzut deci bine. Italia nici nu intra în planul atacului german din 1914. „Guvernele noastre menţin alianţa pentru că speră că, în repartizarea forţelor militare şi navale în timpul primelor săptă-mîni de război, Franţa şi Anglia vor ţine seama şi de hipoteza în care Italia ar trece de partea noastră şi vor lăsa cîteva corpuri de armată în sudul Franţei şi nu vor goli complet Mediterana decît după hotărîrea italiană."
Acum despre România: „Germania să rămînă în strînsă legătură cu România, în care un rege german, sprijinit pe elementele patriotice şi curate ale claselor superioare, a făcut lucruri mari!... Armatele române vor aduce mari servicii unde vor fi folosite." Frymann nu putea prevedea urcarea pe tron a unui rege român...
Cît despre Statele Unite: „Vor susţine pe Anglia? Prostie. Americanii ştiu bine că vor fi tertium gaudens (al treilea ce trage foloase) şi se vor feri să-şi schimbe acest rol foarte simpatic cu rolul de luptător."
56
■>7
în rezumat Anglia va trebui să cedeze Egiptul, Nigeria, Africa 1 australă; Franţa, bazinul Briey şi minele de cărbuni din nord,'f Algeria, Tunis, Maroc şi Congo; Belgia să cedeze gura Escautului;(, Olanda, drumul Rinului şi lava; Rusia, provinciile baltice şi Polonia...
Cu acest preţ, Wilhelm II va deveni pacific şi parlamentul din Stockolm îi va decerne Premiul Nobel pentru pace.
Iată care e mentalitatea Germaniei ce se prezintă acum învinsă la congresul de la Paris, după ce socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din tîrg.
„NEAMUL ROMÂNESC"
La apariţia ziarului Dacia, d. N. Iorga a publicat în Neamul românesc următoarele rînduri:
.,D. Vlahuţă şi Brătescu-Voineşti fac să apară în cele mai bune condiţii tipografice o foaie de naţionalism şi democraţie, Dada.
în momentul cînd nu mai ştim ce greutăţi ar putea răsări în calea foii noastre, trebuie să spunem — pentru a fi sinceri — că nu acesta era ajutorul pe care-1 puteam aştepta de la marele şi vechiul prieten, de la colaboratorul iubit de ieri care e Al. Vlahuţă.
Ce pot folosi naţionalismul şi democraţia din risipirea fără sfîrşit a forţelor care le-ar putea sprijini?"
Cu prilejul apariţiei Neamului românesc în capitală, d. N. Iorga i-a pus în frunte un apel către cititori, din care scoatem cîteva rînduri:
„în cursul războiului plin de suferinţi cumplite pe care-1 încheie azi pacea cuvenită dreptului nostru şi jertfei noastre, ziarul Neamul românesc a avut mult timp singurul sarcina grea de a mîngîia durerile şi de a întări hotărîrile.
Nu vă vom spune noi dacă şi cum le-a îndeplinit. Acei care le-aţi primit în tranşee o ştiţi destul de bine ca să spuneţi şi altora dacă v-a priit ori ba cuvîntul cinstit spus din inimă chinuită. Cum zice vorba veche, astăzi după război mulţi voinici s-arată.
Răsar foi de partid, urmărind interese pe care le ştiţi, apar foi de speculă ca să facă bani din dorul şi bucuria unui neam, apar foi de scormonire şi înteţire a sufletelor. Ziare care au blestemat în biserica rugăciunilor noastre caută să ne acopere astăzi urlînd psalmi de proslăvire pentru cauza pe care au duşmănit-o."
Desigur, nu-i chipul cel mai cordial de a primi un confrate — şi încă ce confrate! Un tovarăş de lucru, sub garanţia a doi scri-
59
itori de o desăvîrşită probitate literară... Chestiune de temperament. Voim cu toţii binele ţării, dar îl voim prin noi. Gesta dei| per nos.
Desigur, de asemeni, că nu-i chipul cel mai sfiicios de a vorbii de activitatea ta. Chestiune, şi aici, de temperament. Nu căi d. Iorga ar fi depăşit măsura adevărului. Dimpotrivă. Dar suntj nuanţe, pe care unii le respectă.
Zic: dimpotrivă şi voi arăta de ce. D. Iorga face apel la mărturia tranşeelor. Şi va veni, desigur. Pînă atunci, voi să-i aduci mărturia tranşeelor dindărătul frontului. Căci viaţa din micile| noastre oraşe de provincie moldovenească era înăbuşită şi întunecoasă ca într-o adevărată tranşee.
D. Iorga "n-a fost războinic de la început. Nu-i fac nici o vină.
Ştia poate mai multe decît noi. Cînd a izbucnit însă războiulJ d. Iorga a luat singura atitudine naţională ce se putea. Dintr-o| săritură a cîştigat timpul pierdut. D. Iorga a devenit astfel mai] războinic decît toţi cei ce au împins la intrarea noastră în acţiune.] Aşa sunt oamenii cu o pasiune divină într-înşii. De aici, din această pasiune şi din forţa vulcanică ce clocoteşte în d. Iorga, porneşte| activitatea binefăcătoare a Neamului românesc în cei doi ani dej întuneric şi de tragedie.
Cei ce au rămas în teritoriul ocupat nu-şi vor da poate seamai de însemnătatea acestui ziar în vremurile cumplite ale războiului, J în care vegetam prin orăşelele moldoveneşti pradă a tuturor zvonurilor ruseşti. N-aveam lumină. Ziarele nu apăreau sau nu ve-j neau. La început, nici România nu exista. Şi în această beznă del îngrijorare, de întuneric şi de minciuni, sosea din cînd în cîndj firicelul de lumină şi de îmbărbătare al Neamului românesc!\ Cu ce greutate îl puteai prinde, cu ce voluptate îl lăsai să te învăluie!... D. Iorga era unul din rarii cetăţeni ai patriei noastre] reduse care citea ziarele străine şi chiar cele germane, care cunoş- ] tea radiogramele înainte de a trece prin cenzură. D. Iorga mai| avea două însuşiri: o autoritate morală şi o situaţie specială pel lîngă cenzură, pe de o parte, iar pe de alta, o obscuritate şi o întor-tochere de stil care lunecă sub ochiul grăbit al cenzorului. De cîte I ori nu stăteam vreme îndelungată dinaintea unei fraze a d-lui] Iorga pentru a-i stoarce tot misterul pe care trebuia să-1 cuprindă! Şi, în adevăr, se făceau descoperiri interesante în frazele de o] jumătate de coloană ale d-lui Iorga. în obscurităţile d-sale găseam lumină pentru sufletele noastre însetate de lumină. Ajungeam să vedem şi prin clarobscur.
Ţin să-mi arăt aici recunoştinţa adîncă pentru Neamul românesc al d-lui Iorga din tot acest răstimp de doi ani. Ne-a luminat şi ne-a încălzit. Şi aveam nevoie. Peste noi a căzut lava înflăcărată a convingerii lui; la para lui ne-am întremat şi noi şovăielile.
Neamul românesc s-a strămutat acum în Bucureşti. Era timpul deci să-i spunem imensul bine ce ne-a făcut. Aici, cei mai mulţi îşi urmează calea. Fiecare cu scrisul lui, devenit o îndeletnicire. Ştiu că d. Iorga vede în scrisul său un apostolat, pe care însă oamenii grăbiţi sau slabi nu-1 urmează cum ar dori-o poate. Pentru viitor, va hotărî viitorul. Pentru trecutul încheiat prin orbitoarea apoteoză a vremurilor de azi, se cuvenea să arătăm limpede tot ce datorăm d-lui N. Iorga în aceşti doi ani de sumbră tragedie.
60
CUM A ABDICAT KAISERUL
Kaiserul părea foarte mişcat şi, semnînd, a spus: „Să sperăm că aceasta e spre binele Germaniei. Să nu disperăm pentru viitor."
Kronprinţul, care plîngea ca un copil, semnă apoi şi el scrisoarea de renunţare la tron.
în urmă, împăratul a însărcinat pe Hindenburg să facă notificările necesare trupelor şi guvernului. Kronprinţul a plecat imediat la cartierul său general, unde şi-a luat bun-rămas de la ofiţerii şi soldaţii săi şi şi-a predat comandamentul.
Abdicarea Kaiserului a fost provocată de ultimatul ce i s-atl prezentat prin Scheidemann de comitetul diriguitor al partidului*! social-democrat în ziua de 8 noiembrie st. n., prin care se cerea:
1. Libertatea întrunirilor;
2. Poliţia şi soldaţii să nu se amestece la întruniri;
3. Guvernul Prusiei să fie schimbat în sensul majorităţi11 Reichstagului;
4. Influenţa social-democraţilor să fie întărită în majoritatea Reichstagului;
5. Abdicarea Kaiserului şi renunţarea la tron a Kronprinţu- ; lui, în aceeaşi zi înainte de amiază.
Dacă aceste revendicări nu vor fi satisfăcute, socialiştii se vor \ retrage din guvern.
împăratul a semnat scrisoarea de abdicare în prezenţa Kron-prinţului, a lui Hindenburg, a tuturor ofiţerilor de la cartierul general şi a servitorilor săi particulari. Iată textul ei:
„Renunţ pentru toate timpurile la drepturile asupra coroanei Prusiei şi la toate drepturile asupra coroanei imperiale. în acelaşi timp dezleg pe toţi funcţionarii imperiului german şi ai Prusiei, ca şi pe toţi ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii marinei, armatei prusace de jurămîntul prestat mie ca rege, împărat şi comandant suprem al armatei. Aştept ca ei să dea, pînă la noua aşezare a imperiului german, tot ajutorul lor acelor care deţin astăzi puterea în Germania pentru a feri poporul german de anarhie, foamete şi stă-pînire străină.
Dată la Ameronegen, 8 noiemv. 1918.
Wilhelm"
62
CUM S-A ÎNCHEIAT ARMISTIŢIUL
Parlamentarii, înţepeniţi într-o atitudine nemişcată, nu se clintiră. Sfîrşind citirea, mareşalul dădu documentul lui Erzber-
8er-    .   . .
Făra nici o vorbă, parlamentarii salutară şi părăsiră salonul-vagon. Un automobil îi aduse la Francfort, unde avură o lungă conferinţă. Erzberger ceru apoi autorizaţia de a trimite o ştafetă la M.C.G. german la Spa, cu o copie a condiţiilor armistiţiului.
Ştafeta plecă îndată, însoţită de un ofiţer francez spre avanposturi.
Itinerarul plenipotenţiarilor germani (Erzberger, contele Oberndorff, generalul von Winterfeld, generalul von Gundell) pentru prezentarea înaintea posturilor franceze fusese stabilit de înaltul comandament francez. Urma drumul de la Fourmies-j La Capelle-Guise, şi pe acest drum era o răspîntie, viu luminat de mai multe proiectoare.
La 9 ore şi un sfert, trei automobile se opriră în această răs-3 pîntie. Plenipotenţiarii se scoborîră. Fură primiţi de ofiţerii de stat-major ai mareşalului Foch, care-i urcară în automobile cui storurile trase şi-i conduseră de-a dreptul la castelul din Francport,] proprietatea marchizului de L'Aigle, unde li se pregătiseră odăi.
A doua zi, vineri de dimineaţă, ofiţerii de stat-major francezii conduseră în automobil pe delegaţii germani în gara din Rethon-j des, unde era tras trenul special al mareşalului Foch.
Mareşalul era în vagonul său salon. Acolo primi el pe parlamentari, asistat de amiralul Wemyss, primul lord al amiralităţii, j şi înconjurat de ofiţeri ai statelor-majore aliate. Erzberger, secretarul de stat al imperiului, prezintă delegaţia. Apoi declară că venise din ordinul împăratului să ia cunoştinţă de condiţiile armis-| tiţiului şi că solicită mai întîi o suspendare a luptei.
Mareşalul Foch, în picioare, răspunse că condiţiile armistiţiului prevedeau suspendarea luptei, care avea să urmeze iscăli-J turii armistiţiului. Erzberger înţelese şi tăcu. Atunci, cu glasj limpede, mareşalul citi documentul de la Versailles.
POLITIA SECRETĂ K.K.
Cunoaştem cu toţi pe ce puternică poliţie secretă se răzima existenţa statului austro-ungar. Cînd am venit în Bucureşti, ne-am putut da seama de munţii de fişe în care se coprindea statutul personal al fiecăruia dintre noi...
în graba plecării lor din Bucureşti, am putut da peste un dosar de 200 pagini in folio, în care se cuprind 1400 de nume şi de biografii şi uneori cu fotografii ale „trădătorilor" cehi în străinătate — tipărit de „Prăsidium der K.K. Polizeidirektion", Prag. Pentru a împiedica întoarcerea acestor „trădători" în ţară, sau pentru a-i trage la răspundere, s-a publicat acest enorm dosar cu toate semnalmentele şi cu toate amănuntele privitoare la fiecare în parte, urmate de un spaţiu alb pentru a se adăuga şi tot ce se va descoperi pe urmă...
Biografia lui Masaryk, preşedintele republicei cehe, cuprinde nu mai puţin de 7 pagini in folio. Nu se uită nimic: naşterea, studiile, călătoriile, viaţa familiară, activitatea ştiinţifică, agitaţiile în străinătate, tot ce a scris şi a vorbit şi ce ar constitui în mintea acestor poliţişti K.K. o crimă de înaltă trădare către o patrie pe care nu vreau să o recunoască. Printre învinuiri este şi un extras din La Tribune din 1 sept. 1916, din articolul Cehii şi Brătianu: „Emigranţii cehi din Paris au trimis lui Brătianu următoarea telegramă: « Consiliul naţional al cehilor din Paris, care reprezintă pe cehii din Boemia, Măhren, Silesia şi pe slovacii din nordul j Ungariei, salută cu satisfacţie şi mare bucurie declaraţia de război a României către duşmanul nostru comun Austro-Ungaria. Acest \ eveniment istoric deschide un nou şi glorios capitol nobilei d-voas-tre ţări. Va aduce după sine eliberarea fraţilor voştri din Transilvania şi unificarea poporului d-voastră. Intrînd în război, vă : luptaţi şi pentru eliberarea şi unitatea poporului ceh, din care o
treime e supusă de veacuri sub blestematul jug unguresc. Ne permitem, domnule preşedinte, să trimitem salutările noastre recunoscătoare guvernului şi glorioasei şi bravei armate române. Masaryk, preşedinte; Benes, secretar general; Stefanek, reprezentantul slovacilor...»"
Şi acum, pentru a arăta cît de departe mergeau investigaţiile poliţiei secrete austriece, cităm următoarele rînduri sub numele cunoscutei dansatoare Ga by Deslys: „Nume artistic, de fapt Hedwig Navratil, născută la 31 oct. 1884 în Ober-Moschteritz în Măhren. La redacţia ziarului din Praga Cech s-a primit o carte poştală anonimă cu ştampila poştei Scotland, S. Dacota, din 2 sept. 1915. Pe partea unde e adresa era lipit un fragment de ziar, cu următorul conţinut: « Gaby Deslys, fosta prietenă a regelui Portugaliei, stă în timpul războiului în Londra. Fiindcă dansatoarelor din rangul întîi nu le merge bine în timp de război, această ingenioasă femeie şi-a găsit o nouă ocupaţie. Ea a intrat în serviciul guvernului englez, recrutînd voluntari, făgăduind la serbările recruţilor de la Comberwill-Palais cîte o sărutare tuturor ce se înrolează în armată şi s-a ţinut de făgăduială sărutînd pe fiecare recrut»."
Cît de interesant ar fi de am avea acum şi dosarul românilor din Transilvania sau chiar al nostru celor de aici!
66
CHELTUIELILE RĂZBOIULUI
Războaiele napoleoniene (1793—1815), 25 miliarde Războiul Crimeii (1853-1856), 6,8 miliarde Războiul secesiunei (1861 — 1865), 32 miliarde Războiul franco-german (1870-1&71), 1,4 miliarde Războiul Africei de Sud (1890—1902), 5 miliarde Războiul ruso-japonez (1904-1905), 2,5 miliarde. Aceste războaie au costat împreună 72,7 miliarde mărci, pe cînd cheltuielile războiului mondial se urcă la peste 700 miliarde mărci.
După socoteala băncei elveţiene, cheltuielile totale ale războiului mondial se ridicau la sfîrşitul lui iulie 1918 la peste 700 miliarde mărci, care se repartizează în felul următor:
Anglia, 147 miliarde
Franţa, 113 miliarde
Italia, 38 miliarde
Statele Unite, 58 miliarde
Rusia, 120 miliarde
Celelalte ţări aliate, 24 miliarde
Total, 500 miliarde
Germania, 139 miliarde
Austro-Ungaria, 65 miliarde
Turcia, 5 miliarde
Bulgaria, 3 miliarde
Total, 213 miliarde
Cifrele de mai sus trebuie să le privim ca fiind izvorîte din sursă germană.
Mulţi apreciază că totalul cheltuielilor războiului dezlănţuit; in august 1914 ar trece de 1000 miliarde franci.
Un economist american a publicat o scriere interesantă asupra : contribuţiunilor naţiunilor beligerante. El compară cheltuielile; acestui război mondial cu cheltuielile războaielor anterioare şi trage concluzia că războiul actual costă de zece ori cît cele şase j războaie mai mari din ultimii 100 de ani la un loc.
68
CE A MAI RĂMAS DIN AVIAŢIA GERMANĂ DUPĂ ARMISTIŢIU
ALBERT THOMAS LA IAŞI
La începutul lui iulie 1918 germanii aveau:
1530 avioane de vînătoare, 300 biplane de protecţie, 10201 de recunoaştere şi 156 avioane de bombardare, din care 12 uriaşe,! care trebuiau să arunce bombe de 1000 de kilogr. şi bombei incendiare. De la 15 iulie la 11 noiembrie au pierdut 500 de avi-? oane; prin armistiţiu au trebuit să predea 1700. Nu le-au rămad deci decît 800, din care nici unul de bombardare. Nu vor ma putea, prin urmare, ataca prin aer de s-ar rupe tratativele de pace^
în zilele de întunerec şi de tragedie ale pribegiei din Moldova am avut şi cîteva momente de înălţare sufletească. Momente rare: deci, cu atît mai preţioase. Pe cînd teroarea germană se lăsa greu peste teritoriul ocupat, noi mai primeam din cînd în cînd solii albastre din Franţa iubită. Nădejdea nu pierise încă în noi. Credeam în ziua răsplăţii.
Una din aceste zile de sărbătoare şi de bucurie naţională a fost şi sosirea la Iaşi a lui Albert Thomas. Cei rămaşi sub stăpî-nirea germană nici nu-şi pot da seama de fiorul sfînt ce ne-a cuprins pe toţi la venirea sa. în Albert Thomas vedeam rezistenţa eroică a Franţei şi augurul fericit al apropiatei noastre ofensive. Lectura pentru toţi, voind să unească pe toţi românii în fiorul aceloraşi emoţii înălţătoare, dă astăzi o pagină din carnetul de pribegie al d-lui Radu Cosmin, în care ni se descrie şedinţa festivă a Parlamentului nostru în cinstea ministrului francez.
şi asupra lumei civile e un element însemnat. Printre factorii morali ce se împletesc în făurirea unei victorii intră într-o largă măsură "şi încrederea poporului în capacitatea acelora ce-i hotărăsc destinul.
GENERALUL AVERESCU1
Nu cunosc pe generalul Averescu decît din imaginea întrezărită într-un automobil fără odihnă. Din stepa Dobrogei, automobilul lunecă în goană pe valea Prahovei, a Oltului sau a Jiului. Din cînd în cînd, are răgazul să se arate într-un praf eroic şi pe străzile înfrigurate ale capitalei...
Trecătorii se înclină în faţa siluetei fine a generalului ce întrupează în ochii mulţimii nădejdea biruinţei noastre de mîine.
*
Toţi cei ce-1 cunosc şi au şi vreo pricepere în arta militară îi preţuiesc înaltele însuşiri militare: luciditatea minţii, spiritul de deciziune, marea lui putere de muncă şi, mai ales, acea lărgime de vedere necesară oricărui comandant pentru a urmări un război în atîtea acţiuni parţiale pe un front vast.
N-am nici o competenţă militară. Sunt străin de noţiunile elementare ale strategiei. în generalul Averescu nu văd deci numai pe generalul destoinic. Văd, mai ales, un factor moral al biruinţii.
Sunt şi alţi generali tot atît de preţuiţi de cunoscători.
Generalul Averescu este preţuit însă de întreaga suflare românească.
Personalitatea lui a ştiut să-şi impună tuturor prestigiul. Prin nu ştiu ce amănunt sau printr-o totalitate de însuşiri, generalul Averescu a trezit în masele populare scînteia electrică a încrede-rei mîntuitoare. Acest ascendent sufletesc şi asupra soldaţilor
1 Acest articol a fost scris în octombrie 1916, cînd generalul Averescu a luat comanda Armatei II. Din diferite împrejurări, nu s-a publicat atunci, îl publicăm acum fără schimbări, ca pe un document psihologic al războiului şi fără nici o legătură cu acţiunea politică a generalului Averescu.
Acum două luni Germania, atît de încercată pe toate cîmpu-rile de luptă, primea o nouă lovitură... Un nou duşman se adăuga celorlalte popoare împotriva dominaţiei teutonice. Poporul german era abătut, ostenit şi îngrijorat... Un război nu se face Intr-o atmosferă de deprimare. Trebuia deci o înviorare a spiritului public. N-a întîrziat: Hindenburg, gloriosul şi uitatul Hindenburg, fu adus din îndepărtata Polonie pentru a fi pus în fruntea statului major... Toţi i-au privit numirea ca o mare victorie naţională. Nici căderea Verdunului n-ar fi fost întovărăşită de o bucurie mai obştească... Lovitura României părea înlăturată. Pe scena războiului cu întreaga lume civilizată, cădea în balanţa germană un nou factor moral: un general nu numai destoinic, ci şi înconjurat de încrederea întregului popor german. Un fel de fetiş naţional. Lucrurile mari nu se fac decît cu o încredere oarbă; îşi are şi fetişismul rostul lui. Venirea lui Hindenburg în fruntea statului major nu însemna numai venirea unui general capabil, ci şi a unui factor moral de mare însemnătate. Baierile economiei germane se dezlegară îndată pentru a o vărsa în noul împrumut de război al imperiului.
*
în lumea românească generalul Averescu e urmărit de aceeaşi încredere. Automobilul lui fantomă e întovărăşit de privirea arzătoare a tuturor...
Acum cîteva săptămîni era o splendidă zi de toamnă...
Calea Victoriei părea o lungă coadă de rochie mişcătoare. Oamenii şerpuiau pe cele două trotoare, mulţi, nesfîrşiţi... Femei elegante; rochii admirabil tăiate; giuvaieruri scînteietoare , în bătaia piezişe a soarelui. Vitrinele străluceau de lucruri preţioase... Pretutindeni luxul şi rafinarea unui popor civilizat, acea floare desăvîrşită a oraşelor mari şi opulente, acea voluptate ce răsare din zîmbetul femeilor frumoase şi din arta infinită a gătelei femeieşti...
Calea Victoriei părea în sărbătoare sub cununa soarelui crepuscular. Aurul de sus se lăsa peste frumuseţea scînteietoare de
72
73
jos... Şi, deodată, în mijlocul acestei mulţimi unduioase de oameni, trecu un automobil prăfuit. Ochii tuturor se îndreptară spre lunga siluetă a generalului Averescu, care mergea spre un alt hotar al ţării ameninţat. Respiraţia trecătorilor se curmă. Şi în minţile cele mai obscure străfulgera o intuiţie biruitoare...
La ce bun toată civilizaţia noastră, toată bogăţia şi strălucirea capitalei noastre, toate femeile elegante şi frumoase, la ce bun atîtea palate, la ce bun chiar arta noastră originală — dacă în momente de mare primejdie n-ar fi un general care să abată furia duşmanului din caie? Toată splendoarea acestei capitale aurite de razele soarelui de toamnă ar fi fost o pradă germană...
Şi, instinctiv, privirile mulţimii se îndreptară cu o adîncă recunoştinţă spre automobilul prăfuit ce ducea lunga siluetă a generalului Averescu...
OSTWALD
Bismarck n-a reuşit numai să facă o singură naţiune dintr-o confederaţie de state, ci a reuşit să unifice oarecum şi gîndirea germană în jurul imperialismului pangermanic. în slujba acestei idei megalomane s-au pus nu numai politiciani ambiţioşi şi generali orbiţi de spiritul de dominaţie, ci şi eminenţi oameni de ştiinţă cu idei pacifiste. Printre aceştia, cel mai ilustru este chimistul Wilhelm Ostwald, fostul profesor al Universităţii din Leipzig şi laureatul Premiului Nobel, care s-a transformat în marele pontif al unei Germanii cu menirea sfîntă de a stăpîni omenirea prin organizaţie: „Francezii şi englezii, scria el, au rămas pe treapta de dezvoltare culturală pe care noi am părăsit-o: pe treapta individualismului. Deasupra ei este însă treapta organizaţiei, la care a ajuns astăzi Germania. Ea vrea să apuce pe un drum nou: să realizeze ideea muncii colective şi să facă să beneficieze întreaga Europă de această măreaţă operă. Ea vrea să organizeze Europa, scoţînd de la fiecare individ un maximum de producţie în înţelesul cel mai favorabil societăţii; e chipul cel mai bun pentru indivizi de a fi liberi, e pentru dînşii libertatea sub forma cea mai înaltă, libertatea care salvează toate forţele, făcîndu-le să concurgă la acelaşi scop."
Ideile lui Ostwald nu sunt ocazionale. Ele sunt de dinaintea războiului şi au o bază ştiinţifică. Numai ştiinţa, după Ostwald, e civilizatoare. Nimic nu se obţine în lume decît printr-o transformare de energie. Nu se poate însă transforma o formă de energie într-o alta mai folositoare, fără ca o parte din forma veche să nu se împotrivească, lucrînd fără să ţină seama de scopul propus. Civilizaţia consistă în a reduce la minimum aceste energii neascul-
73
tătoare. De aici nevoia unei asociaţiuni cît mai mari de oameni care, printr-o coordonare de muncă, să reducă la minimum pierderea de energie.
Iată pe ce bază teoretică se stabileşte doctrina unei Germanii mari, stăpîna a lumei după „principiul de organizare" a energiilor. După ce întreaga lume va fi supusă disciplinei germane, se va realiza minimum de pierdere a energiilor şi maximum de fericire pe acest pămînt.
CULTURĂ ŞI KULTUR
Adeseori se vorbeşte şi se scrie de „cultură" şi „Kultur", fără a se şti precis care e deosebirea între aceste două cuvinte, învăţatul naturalist francez Edmond Perrier s-a încercat să facă această distincţie, pe care o găsim interesantă pentru toţi.
Cultura ţine să ridice spiritul deasupra vulgarităţilor vieţii; «a învaţă pe om să-şi înfrîngă egoismul şi poftele grosolane, ea îl face caritabil, generos, drept şi bun. Ea are ca temei cunoştinţa limbilor vechi, tocmai pentru că din literatura veche nu a ajuns pînă la noi decît ce era mai nobil în cugetarea celor vechi. Din această pricină s-a şi numit umanităţi studiul autorilor clasici.
împotriva acestei culturi umanistice şi inutile s-a ridicat „Kul-tura" germană. „Idealistul, scrie Ostwald, nu e cel ce se ocupă de lucruri nefolositoare, ci e acel ce-şi pune viaţa în slujba ţării lui şi a umanităţii, adică le e folositor."
Utilitatea practică făcută din realizări imediate şi materiale, iată scopul „Kulturii" germane, departe de toate concepţiile morale ale umanităţilor culturei clasice. La baza acestei „Kulturi" e ştiinţa, noul fetiş al Germaniei lui Haeckel şi Ostwald. Nici o urmă în operele acestor învăţaţi de ceea ce se cheamă morală. Un singur lucru are însemnătate în lume: energia, „care coprinde totul ce se poate naşte din muncă şi se transformă în muncă". După concepţia energetică a lui Ostwald, civilizaţia constă în a înfrîna toate energiile nesupuse, în a coordona toată munca omenească în vederea unui maximum de producţie.
7T
CEA DIN URMĂ POEZIE A LUI EDMOND ROSTAND
Cu puţin înainte de moarte, cum se discuta darea în judecată a lui Wilhelm II şi chiar condamnarea lui la exil într-o insulă îndepărtată, Edmond Rostand a scris această poezie, în care propune ca insulă de exil Insula Cînilor, de lîngă Constantinopole, unde şi-au deportat turcii cînii. O dăm ca pe un document preţios:
Un jour qu'il plaisantait pour se croire tranquille „ Irai-je â Sainte-Helene?", a dit Guillaume deux. Que Ies Hohenzollern ne cherchent pas une île; Puisque l'Ile des Chiens existe, elle est pour eux.
Lorsque l'Humanite cessera d'etre esclave, El!e se souviendra que Ies Turcs ont songe A preparer le roc tout couronne de bave Qui doit etre le parc du supreme Enrage.
„ Sainte-Helene", a-t-dit? Le rocher dont une aile Vient immortellement carresser Ies parois? Non! mais le recif bas ou l'eau sordide mele Aux ossements de chiens des carcasse de rois!
Oxia, tu seras l'île nauseabonde,
Fourriere des Kronprinz, chenil des archiducs,
Ou ceux qui dans leur gueule ont fait craquer le monde
Mâchonneront un os pour en tirer des sues.
Sainte-Helene? Allons done! N'acceptant plus vos regies, La Fable aux seuls Titans reserve ses sommets.
L'île ou vous creveriez serait l'île des Aigles? Mais l'Histoire se dresse et rit dans l'ombre. Mais
La „Marseillaise" est lâ qui, levant, hors d'haleine, Le fouet qu'elle se fit de nos antiques liens, Vous pousse devant elle en criant: „Sainte-Helene? L'île des Chiens! L'île des Chiens! L'île des Chiens!".
Car la joie et la paix ne seront qu'ephemeres Et les songes humains resteront en danger Tant que les peuples, Dieu, la Justice et les meres N'auront pas vu ces rois sur ce roc se manger!
Edmond Rostand
78
LITERATURA DE RĂZBOI
D. Corneliu Moldovanu adună în două volume — Sărbătoarea pîinei şi Maiestatea morţei — articolele lui de război scrise în refugiu. Acum cîteva luni am adunat pe ale mele în Pagini de război şi în curînd voi mai publica un volum tot de război.
— Tot de război! va zice, ridicînd din umeri, vreun confrate de la Iaşi pe care războiul a început să-1 obosească.
Şi apoi, cu gesturi leneşe şi cu un uşor căscat abia stăpînit:
— Şi doar abia scăpasem de război! Scăpasem de tirania Marelui cartier general şi de domnia lui Prezan I, scăpasem de ruşi
şi de teroarea zvonurilor falşe. Şi acum pornim iară războiul de | la început. Apar amintiri, jurnale de campanie, impresii sau simple articole scrise la adăpostul unei mobilizări pe loc. Ajunge. Nu mai putem trăi încă o dată nenorocirile războiului chiar cînd sunt înţepenite pe hîrtie. Să ne apucăm de altceva.
Domnul acesta obosit poate avea mai multe înfăţişări. Dacă soarta 1-a făcut prizonier din prima zi a războiului, d. C. Stere a avut grije de a i-o corecta, aducîndu-1 la Bucureşti, pentru a-1 ajuta în opera de demoralizare a spiritului public şi de cooperarea la Mitteleuropa inamicului: am numit pe junele Topîrceanu. Dacă soarta nu 1-a dat inamicului ca prizonier, de abia a aşteptat epoca de aur a armistiţiului pentru a-şi revărsa ura de ţară în proza pamfletară a unui ziar apărut cu subvenţia comandaturei germane din Iaşi: am numit pe şi mai junele Demostene Botez, care devine tot mai mult Botez şi mai puţin Demostene. Dacă soarta 1-a lăsat la Bucureşti, a participat zgomotos la toate comploturile antidi-nastice şi a terorizat pe cunoscuţi cu umbra Kaiserului salvator. Trebuia să batem drumul Canossei berlineze pentru a ni se trimite o odraslă imperială pe tronul ţărei: am numit pe humoris-ticul Patraşkanu. Sau, şi mai rău, s-a scufundat în lectura Biblici
pentru a scoate cuvintele arhaice cu care să îndemne armata română la dezertare, în numele unui Dumnezeu ce a „îmblînzit" mînia duşmanului: am numit pe cucernicul Galaction. Rămas la Iaşi, a făcut propagandă filogermană, a împrăştiat zvonuri alarmiste şi a bîrfit armata cu o perseverenţă infernală: am numit o duzină de agenţi ai „Kulturii" germane, care n-au decît cusurul de a nu şti nemţeşte. încolo, „Mitteleuropenî" şi dînşii ca şi d. C. Stere.
Acest domn e obosit. Mai sunt şi alţii. Unii se zbat încă tn ghearele Curţilor marţiale; alţii presimt că vor ajunge tot acolo. Cei mai mulţi au pe conştiinţă articole din epoca neutralităţii sau a armistiţiului, despre care nu ar mai voi să-şi amintească. Deci: de ajuns cu războiul. Să vorbim de altceva.
Iată că nu vom vorbi de altceva.
Război şi iarăşi război. Şi cred că va fi aşa încă vreo zece ani-Ce s-a scris pînă acum e puţin şi nici nu e la înălţimea evenimentelor. Vor veni alţii mai talentaţi decît noi şi vor scrie mai bine. Dar se va scrie. Va izbuti poate mai bine cine nu a văzut războiul. Dar va izbuti cineva.
Printre alte efecte mari, războiul a adus după el şi o limpezire a valorilor morale în ochii publicului atît de des înşelat. Nu e om cinstit care să nu fi zvîcnit sub bicele lui Arghezi, Cocea şi ale atîtor alţi pamfletari mai mărunţi. Războiul i-a clasat definitiv. Ocupaţia germană le-a demascat putregaiul moral. Galactionul hipocrit al Serei şi al Libertăţii a ajuns, pe faţă, autorul faimoasei „chemări" prin care soldaţii de la Mărăşeşti erau îndemnaţi1 la dezertare. Neputînd apuca vremile de aur ale lui Bogdan-Piteşti şi Hennenvogel, alţii s-au mulţumit cu fărămiturile lui Hef-ter şi ale lui Brandenstein. Şi cînd soldaţii noştri au arestat coman-datura din Iaşi, e de mirat că nu au prins în plasa lor şi pe unul dintre prietenii d-lui Sadoveanu. Mă uit pe fotografie şi nu văd nici unul. O lacună. I-a rezervat pentru însemnări literare.
Din torentul de hîrtie tipărită cu care ne-am înfăţişat fiecare în cel mai istoric moment al neamului nostru, e bine să ne adunăm scrisul, cînd acest moment e trecut. Să arătăm astfel celor ce ne vor citi mai tîrziu cum ne-am cinstit ţara şi talentul şi cum am lucrat după putinţa noastră spre binele neamului.
Iată de ce a făcut bine d. Corneliu Moldovanu că şi-a adunat articolele de război. Rămîne ca să adune pe ale lor şi tovarăşii lui Hefter sau colaboratorii însemnărilor literare.
80
„NOTE DIN ÎNCHISOARE SUBT OCUPATIUNI GERMANĂ" DE D. N. BURILEANU
CEI DOI OAMENI AI RĂZBOIULUI
Bine a făcut d. D. Burileanu că şi-a adunat impresiile de închi-i j soare la Hotelul Imperial, în fine, pagini întreţăsute cu amintiri clasice şi cu alunecări spre consideraţii de ordin general istoric, pe care le putea sugera în chip firesc o situaţie atît de excepţio- : nală. Un capitol neînsemnat din istoria ocupaţiei germane îm.j România. Fireşte. Dar numai din astfel de capitole se va putea întregi odată sinistrul tablou al celor doi ani de ocupaţie. Şi acest tablou trebuie zugrăvit cu orice preţ. Se va cunoaşte astfel regimul; de apăsare morală şi de arbitrar la care a fost supusă pătura inte- j lectuală şi regimul de cumplită sleire economică la care a fost' supusă întreaga ţară. Se va cunoaşte astfel şi felul cum a primiţi populaţia acest regim: nobila rezistenţă şi pasivitate a marelorş mase, precum şi variaţîunile mlădioase ale unora dintre conducă- \ torii fireşti ai spiritului public, în care trăiau instinctele ancestrale ale boierilor noştri ce-şi îndreptau privirile cînd la Peters-] burg, cînd la Ţarigrad. Opera pe care o aşteptăm de la istoricul acestor doi ani de grea încercare morală va trebui să aibă şi caracterul de purificare... La această operă, d. D. N. Burileanu a adus o pietricică, de care se va ţine seama.
Wilson e omul păcei, care pregăteşte omenirii o epocă idilică de pace şi de înfrăţire. Viitorul ne va arăta dacă omenirea e vrednică de visul umanitar al lui Wilson. Pînă la pace, a trebuit însă războiul împins în ultimele lui consecinţe. Pînă la Wilson, a fost nevoie de cei doi oameni ai războiului: Lloyd George şi Cle-menceau. Oameni providenţiali, în care s-au întrupat energia a două nobile rase. Fără dînşii, pacea s-ar fi făcut de mult; o palidă pace de nedreptate şi de compromisuri, care n-ar fi legitimat enormele jertfe de sînge şi de bani ale întregei omeniri civilizate.
în Lloyd George trăieşte spiritul dominator şi energic al lui Pitt. E cel dintîi om al războiului care a reuşit să facă dintr-o ţară nepregătită pentru războiul pe uscat o mare forţă militară. Despre începuturile modeste ale acestui celt s-au scris nenumărate pagini: despre elocinţa lui sarcastică şi iluminată, despre tonul lui mesianic, despre ascendentul talentului său profetic asupra mulţimii.
Sunt zece ani de atunci de cînd, într-o vacanţă de Paşti, îl vedeam zilnic la Dieppe, primblîndu-se singur pe plaja pustie a mării, în bătaia vîntului ce-i flutura pletele blonde. Nu era încă omul războiului, dar era omul revoluţiei. Pornise lupta împotriva lorzilor şi-i doborîse. Proletariatul îşi pusese toate speranţele in democratismul lui. Visa pacea cu aceeaşi neînfrîntă energie cu care avea să realizeze apoi războiul. Căci Lloyd George e înainte de toate omul realizării. Şi pentru a duce războiul la pacea victorioasă de acum nu a pregetat să se pună în capul partidului lorzilor, cînd a văzut că o parte din liberali şi muncitori se lăsau ademeniţi de o pace prematură.
Pentru noi românii, figura masivă, energică şi felină a bătrî-nului Clemenceau e mult mai cunoscută. L-am auzit cu toţii în
82
83
vreunul din discursurile lui incisive, hăcuite şi punctate cu mii •cări energice. Spirit latin fără lirism, pasionat însă, nedrept pasionat, luminos şi muşcător. De cincizeci de ani stă pe scena j liticâ a Franţei, de la scurtul primariat al Montmartrului din tiu pul Comunei şi pînă la apoteoza zilelor de azi. Ani de luptă, de mină şi de_ întunerec, de succese şi de ingratitudine a sufragiuhj universal. învingător şi învins, rival temut şi nedrept, polemist îr verşunat şi violent, încăpăţînat, tenace, cu resursa vorbirei şi i condeiului, a aşteptat 60 de ani pînă i-a venit rîndul să ia răspunJ derea puterei şi a avut suprema fericire de a vedea la adînci bâ-J trîneţe biruinţa Franţei.
Venirea la putere a lui Clemenceau era suprema încercară1 a Franţei ce voia să învingă. Situaţia s-a şi schimbat dintr-o datăj flătrînul luptător a ştiut să-şi impună energia lui sălbatică. J« fais la guerre — cu astfel de cuvinte şi-a început guvernarea. S-a ţinut de cuvînt. A sfîrsit cu bine războiul.
LINIA ŞIRETULUI
Ca printr-o veche consfinţire istorică, războiul ne-a curmat ţarai in două prin linia Şiretului, la care nu se gîndise nimeni înainte Fortificaţiile de la Nămoloasa—Galaţi trecuseră de mult în galeria curiozităţilor strategice. Războiul le-a dat totuşi o ciudată realitate inversă: în loc să ne apere dinspre nord, au trebuit să ne apere din sud...
Ne urmăreşte, desigur, o fatalitate istorică. Şase veacuri această ciudată linie imaginară, care nu are nici o realitate geografică, a rupt trupul neamului nostru de dincoace de Carpaţi în două frînturi tragice... Un searbăd pîrîu ne-a curmat cu un brîu secular. Aceeaşi fatalitate, acum salutară, şi în războiul de ieri.. Ca prin farmec, toată suflarea combatantă a ţării s-a retras îndărătul aceleiaşi linii imaginare. Ne-am găsit iarăşi despărţiţi în două,, sub privirea rapace a celor doi vulturi. Păream destinaţi să cădem; sub gheara vecinilor hrăpăreţi. Ceea ce nu putuseră face veacuri" de cotropire şi de încălecare a atîtor neamuri barbare, era să se-înfăptuiască în doi ani de război, ce ne retezaseră salutar prin: acelaşi fir subţire al liniei Şiretului.
Şi totuşi linia Şiretului a rezistat.
Minunea de la Marna s-a întîmplat şi la noi. La început,, nu prin puterile noastre sleite de dezastrul retragerei; dar mai pe urmă,, printr-o refacere, care poate fi privită, în adevăr, ca un miracol... Minunea noastră s-a întîmplat la Şiret. Şi niciodată nu cred ca sufletele româneşti să fi fost mai tragic legate de o linie bizară de sate şi pîraie ca ceea ce pornea din josul Galaţilor pentru a se ridica pe deasupra Focşanilor, Odobeştilor şi a Sovejeu Luni de zile am stat cu ochii pironiţi pe harta războiului. Ce destin ne fixase-
încă o dată de această linie a Şiretului? Sunt puteri oarbe ce pla nează, implacabil, deasupra noastră... Duşmanul se apropij nestînjenit. Ai fi crezut că întreaga ţară se va prăbuşi sub lovitur lui. Şi, deodată, această oprire neaşteptată în faţa unui zid, care nimic nu te făcea să-1 crezi de netrecut.
Iată cum linia Şiretului a venit să răzbune veacurile de despărj ţire arbitrară. Ne-a despărţit de data aceasta de duşman. Jur tate din ţară a căzut; fiinţa legală a ţării a rămas însă sic dincolo de malul ridicat al rîului... Hula trecutului se întoarc în slavă. Din funia ce gîtuie, a devenit brîul de foc şi de aur puncte de infern şi de glorie, sate cuprinse în vîlvătaia incendiile şi a slavei, pîraie înroşite şi imensul rug al Mărăşeştilor, pe ca neamul românesc, recules din prima zguduire a războiului, înălţat ca pe un ex-voto al aspiraţiilor lui; salbă de pietre, scăpa rînd deodată în irizarea obuzelor; calvar al idealului naţionalj cale lactee a faptelor noastre eroice... Iată linia Şiretului.. trebuie s-o uităm niciodată. De aceea să se facă tot ce se poate fac pentru a se fixa prin monumente, prin conservare de ruine, comemorări această linie hotărîtoare de puncte luminoase.
RĂZBOIUL GENERATOR DE LITERATURĂ
Lîngă trupul încă viu şi cald al războiului s-au strîns la consult toţi doctorii literari... Din punctul de vedere ideologic şi umanitar, războiul a fost o primejdie, declară cei mai mulţi. A înjosit pe oameni, aţîţîndu-i pe unii împotriva altora. Cugetătorii cei mai senini s-au scoborît în arena instinctelor de rasă. De ar fi trăit însuşi blîndul Tolstoi, ar fi propovăduit noua biblie a urei. Războiul a ucis partea cea mai bună din om: umanitatea. în schimb, n-a creat nimic. Literatura de război e slabă. Din această dezlănţuire uriaşe de pasiuni n-a ieşit o singură operă în adevăr mare. Nu ne-am ales decît cu opere de exaltare a sentimentului patriotic sau cu reproducerea fidelă a unor scene de război, pururi aceleaşi. Din tot ce s-a scris pînă acum, n-a ţîşnit încă seînteia pe care au aşteptat-o zadarnic atîţia. Şi nici nu va ţîşni.
Mai mult. E de datoria noastră să reparăm ruinele războiului, închizîndu-i rănile. Să ştergem urmele adinei ale flagelului ce a pustiit cugetarea omenirii timp de patru ani. Să restaurăm lumea nouă pe temeliile umanitare. Să uităm că a fost război, înălţînd din nou prestigiul idealului şi al înfrăţirii neamurilor. Literatura de război e o revenire la instinctele primare. Din punctul de vedere omenesc, e o scădere morală; din punctul de vedere artistic, a dovedit o inferioritate ce nu se poate tăgădui. Războiul nu e generator nici de frumos etic, nici de frumos estetic...
Neintrînd în cadrele unei cronici literare, nu mă voi ocupa de frumuseţea şi justificarea morală a războiului. Ajunge a-1 recunoaşte ca pe un fapt din care izvorăsc cele mai mari prefaceri sociale. Din principiu nu este deci de admis că nu poate şi nu trebuie să devină şi un obiect literar. Cei ce-1 judecă din literatura
87
<de pînă acum se grăbesc în judecata lor. Adevărata literatură a războiului nu numai că nu va înceta; ea va începe de abia acum.]
Cu încheierea războiului, s-a încheiat numai prima fază a] literaturii de război, care are şi cele mai puţin legături cu arţari literatura de acţiune naţională, cu un caracter mai mult retoric; literatura de discursuri răsunătoare; literatura de cîntece patriotice, I literatura de ură şi de îmbărbătare, literatura ce tindea spre fina- , litatea acţiunei... Privită din punctul de vedere al artei, o literatură, fireşte, inferioară.
Războiul a încetat; cu dînsul va dispărea şi această literatură tendenţioasă. Pornită dintr-o necesitate, nu se va prelungi peste limitele acestei necesităţi. Nevoia de acţiune pe care o simt unii artişti se va îndrepta spre alte ţinte. Principiile wilsoniene le-ar | putea lua locul. E o presupunere pe care o facem. Nu stabilim însă nici un determinism. Căile viitorului rămîn totdeauna obscure. E cu putinţă să avem deci o literatură umanitară şi pacifică. E' chiar în orînduirea lucrurilor, în ondulaţia universală, oricărei acţiuni e firesc să-i urmeze o reacţiune. [...] Timpul numai stabileşte echilibrul tendinţelor violent contradictorii, topind excesele. Literaturii de ură s-ar putea să-i urmeze literatura de dragoste. O astfel de literatură e în funcţiune de împrejurări. Luînd culoarea vremei, este deci o artă caducă.
Pentru o privire obiectivă ne trebuie o perspectivă. Vor trece ani pînă ce lucrurile vor lua adevăratele lor proporţii, devenind senin contemplabile. Numai atunci războiul va ajunge generator de literatură epică.
Departe de a crede deci că literatura de război va înceta, ea nici n-a început. Abia peste cîţiva ani războiul va deveni fecund. O imensă literatură de război se va ridica în întreaga lume civilizată. Şi dacă nu vom avea şi noi Jliada noastră, vom avea, desigur, opere de artă în care epopeea celor doi [ani] de luptă va fi fixată sub trăsăturile eternităţii.
Războiul este înainte de toate unul din cele mai însemnate izvoare de inspiraţie epică. Este deci în cel mai larg înţeles un generator de frumos estetic. Literatura universală îi datoreşte unele din cele mai frumoase pagini. Ce este lliada decît o literatură | de război? Ce sunt poemele indiene decît exponentul literar al,, penetraţiunii arice înspre sudul Indiei şi al luptelor seculare dintre rasa învinsă şi cea învingătoare? Toate epopeele antice şi moderne.| trăiesc din războaie. Iar în timpurile de azi, de la Război şi pace, al lui Tolstoi pînă la literatura eroică a lui Sienkiewicz, sau pînă la La debacle a lui Zola, romanul de război face o parte integrantă şi glorioasă din literatura universală.
N-am intrat încă în această fază epică a războiului. Literatura > de pînă acum, chiar cînd vrea să fie epică, e mai mult retorică sauil lirică. E prea aproape de noi. Vedem mărit şi înmulţit. Scriem sub*| impresia încă violentă a faptelor; nu ne putem lepăda de prejude-^ căţi. Fixăm momentele prin prisma urei sau a iubirii.
88
ANUL AL DOILEA
Intrăm în anul al doilea al publicaţiei noastre. Nu intrăm însă : cum am fi voit. Speram că într-un an condiţiile care fac posibilă o revistă în genul Lecturii pentru toţi se vor fi îmbunătăţit. Nu ne închipuiam că dezastrele războiului vor fi atît de tenace. Au însă o viaţă lungă şi intensă. Se acumulează chiar. în pragul acestui an ne aflăm deci în faţa unor greutăţi tehnice şi mai mari. Hîrtia, culesul şi mai ales clişeele s-au scumpit în chip nebănuit. Asistăm la asasinarea cugetării tipărite. în curînd orice publicaţie culturală va deveni imposibilă. Vor rămîne numai ziarele, care şi aşa absorb aproape total atenţia cititorilor.
Din cauza greutăţilor menţionate, am făcut o uşoară urcare în costul revistei. Ţinem să spunem însă cititorilor că această urcare e destul de mică faţă de creşterea cheltuielilor — şi că facem deci o jertfă luptînd cu împrejurări atît de vitrege pentru cultură.
La toate greutăţile care s-au sporit chiar de cînd am scris aceste ■ rînduri — costul hîrtiei s-a îndoit brusc — s-a mai adăugat şi conflictul dintre patroni şi lucrători. Oricît de discutabile ar fi motivele acestui conflict, rezultatul e indiscutabil. Timp de o lună s-a suspendat viaţa culturală a capitalei. N-a putut ieşi nici Lectura pentru toţi. întîrziaţi prin atîtea obstacole mari sau mărunte, am mai adăugat fără voia noastră încă o lună de întîrziere. Pentru o revistă care şi-a propus să fie în cadrele actualităţii, paguba este aproape ireparabilă. Ne luăm totuşi curajul de a face faţă şi acestei adversităţi.
90
APE SUBTERANE
Sunt cîmpii a căror margine se îmbină cu linia îndepărtată şi ştearsă a orizontului. Cîmpii de ierburi îngălbenite şi de miragii, sub arşiţa neistovită a soarelui; cîmpii lipsite de binecuvîntarea roadelor; cîmpii lipsite de binefacerea apelor care zămisleşte viaţa; cîmpii pe care le ocolesc dobitoacele pămîntului şi păsările cerului...
Şi iată că sfredelul sondei scobeşte argila arsă, scoborindu-se pînă în adîncurile virgine. Deodată, zvînceşte în aerul dogorit cea dîntîi şuviţă de apă ce se revarsă sonoră peste tristeţea cîmpiei sterpe, cel dintîi sol al vieţii ce gîlgîie în măruntaiele pămîntului. Sub jalea nerodnică a suprafeţii, se rostogoleau astfel şuvoaiele apelor subterane, pe care sonda dibace le aruncă acum voioase sub razele soarelui. Cu ele vine şi verdeaţa holdelor, vine belşugul roadelor, vine viaţa...
*
De cîte ori mă gîndesc la literatura noastră dramatică, îmi răsare în minte icoana cîmpiei arse de soare, tristă şi stearpă. Puţină vegetaţie îngălbenită: încolo, argilă calcinată.
S-ar crede că menirea Teatrului Naţional e de a juca cele din urmă succese ale teatrelor pariziene. Pentru aceasta au muncit Văcăreştii, Cîmpinenii şi Eliazii în anii grei ai renaşterei naţionale, cînd au pus temeliile „Societăţii Filarmonice": pentru transplantarea teatrului străin pe scena noastră naţională, întreţinută cu banul public...
Şi totuşi, sub bulgării pămîntului înţelenit şi ars de soare, In măruntaiele virgine, sunt şuvoaie de apă vie şi fecundă, ce gîlgîie, aşteptînd numai sonda dibace pentru a se revărsa voioase la lumina unei rampe obişnuite mai mult cu traduceri.
93
Literatura noastră dramatică nu e atît de sterilă după cum s-ar ; părea. In adîncuri este muncă şi viaţă. Se lucrează tăcut şi obscur. Sunt tineri ce-şi irosesc nopţile albe în cadenţa Camenelor alterate. Rasa noastră e înzestrată cu spirit de observaţie satirică şi cu simţămîntul dialogului. Trecuţi prin viaţa şi cultura Parisului, mai toţi scriitorii noştri se îndreaptă de timpuriu spre teatru ca ] spre forma de artă cea mai modernă şi mai vie prin care se poate ' ajunge la sufletul maselor. E de necrezut cită literatură dramatică zace în cartoanele necercetate ale Teatrului Naţional. Aşteaptă ; sfredelirea sondei inteligente, ca să-i dea viaţa scenei.
3
O astfel de sondă ne-a dat zilele acestea bucuria Jocului ape- • lor a d-lui Alfred Moşoiu.
Stîngace uneori ca teatru, plutind pe alocuri între real şi ireal, între viaţă şi convenţional poetic, între poezie adevărată şi subtili-*; tate, lucrarea dramatică a d-lui Alfred Moşoiu e o lucrare de deosebit merit literar şi chiar teatral. Fără puterea definitivă de a ne> j sugera situaţii excepţionale, drama tînărului poet dovedeşte o matură stăpînire a dialogului viu, subtil, rafinat pînă la preţiozi-' tate; un meşteşug de a clădi scenele fine, uşoare, bine închegate, cu odihna necesară a figurilor secundare ce-i înveselesc şi atmos-ferizează o piesă de teatru, din care se desprinde totuşi energip conturul dramei adevărate. Şi mai ales se răspîndeşte dintr-însa o mireasmă de poezie şi de scris cu adevărat literar, ce prelungesc Poezia depărtării a d-lui Duiliu Zamfirescu într-o lucrare cu ma1 < mult simţ dramatic, fără a ne da însă opera definitivă a teatrului ] poetic, în care se unesc două formule de artă adese contradictorii. De la tinereţea poetului aşteptăm piese şi mai mature, mai ales în ceea ce priveşte observaţia vieţii şi ştiinţa posibilităţilor în teatru. Ce a fost mai greu s-a făcut însă: d. Alfred Moşoiu a fost dat notorietăţii. Nu mai are nevoie de o întîmplare norocoasă pentru a-i deschide drumul scenei şi al vieţii teatrale.
Despre piesa acestui actor, Noi oamenii, am scris un articol în Flacăra atunci cînd credeam că d. Condora s-a pierdut în dezastrul de la Turtucaia. Autorul s-a întors totuşi din captivitatea bulgărească, bolnav şi incapabil de orice activitate. Şi deşi piesa lui are două rapoarte foarte elogioase, e încă una din acele ape subterane care aşteaptă dezrobirea sondei binefăcătoare, pentru a se revărsa voioasă la viaţă, dîndu-le la lumină un nou talent dramatic şi o nouă dovadă de vitalitate a rasei.
Aştept de la d. Rădulescu-Motru această dezrobire...
Cazul d-lui Moşoiu e poate mai rar. Nu este însă unic. Deşi nu am căderea de a „sonda" cartoanele Teatrului Naţional, cunosc un altul. E cazul d-lui Condora.
94
MIŞCAREA LITERARĂ
[„DACIA"]
în mica bibliotecă a „Scriitorilor moderni", au apărut Mărgă-i ritarele negre ale d-lui Alexandru Teodor Stamatiad, în care găsimj cele două note ce se zbat în poezia de pînă acum a acestui poet.
Mai întîi, o iubire furtunoasă. D. Stamatiad e poetul pasiuneil şi al violenţei pasionale. în epoca dulceagă a unei iubiri sentimen-i tale şi nuanţate, d. Stamatiad e unul din rarii poeţi ce mai scotj strigătul sălbatic al posesiunei:
„A mea ai fost, întreagă, din tălpi şi pînă-n creştet". Iubirea| pentru dînsul e o luptă aprigă, în care sunt „învingători" şi „în-j vinşi", „triumfuri" şi „dezastre", e o încordare de muşchi şi de| energii cu totul neobişnuită într-un veac moleşit şi rafinat.
în afară de această notă de iubire păgînă, de un naturalism! uneori brutal, pe care am găsit-o şi în Din trîmbiţe de aur şi care-ij făcea originalitatea de pînă acum, se mai strecoară în Mărgări-tare negre (de ce obiceiul titlurilor pretenţioase ?) şi o notă de tris^ tete de toamnă, de oboseală şi de regret al unei tinereţe pierdute.! Poetul are 30 de ani. Aiurea, la această vîrstă, talentele abia seî încheagă. La noi, ele încep să se învăluie de umbrele amurgului,f vorbind de viaţă cu melancolia lucrurilor irosite...
Dacia este titlul noului ziar ce apare sub direcţia d-lor Al. Vlahuţă şi I. Al. Brătescu-Voineşti. Apariţie binevenită şi dorită de mult. Se aştepta un ziar cu tendinţe curat culturale, îmbrăţişînd problemele politice numai din punctul de vedere al interesului general. Noile perspective ce se deschid neamului nostru impuneau chiar un organ de solidaritate naţională. Scrisul nostru se va adresa de azi înainte unui popor de 15 milioane, pe care-1 despart veacuri de înrîuriri culturale streine. E necesar deci ca scriitorii să lucreze mult pentru unificarea lor sufletească, punerea problemelor de interes comun sub lumina superioară a neamului.
Prin numele directorilor ei, cît şi prin program, Dacia intră în linia ziarelor culturale ce vor să literarizeze ziaristica, împlinind o nevoie atît de simţită. Acum vreo 18 ani s-a încercat România jună, prin condeie mai ales ardeleneşti, punînd viguros problema naţională, cu spirit tăios de polemică. Publicul nefiind pregătit, ziarul a trebuit să dispară. Mai fecundă a fost România, din Iaşi, organul Marelui Cartier General. Avînd oarecum monopolul tuturor ştirilor şi fiind redactată de cîţiva tineri de talent, România a satisfăcut o mare necesitate sufletească a frontului şi a celor dindărătul lui, deşi nu se poate şti cît va reţine istoria literară din literatura războinică a acestui ziar. Dar ce va reţine oare istoria din întreaga literatură de război ? E o întrebare pe care nu o vom dezlega-o noi.
Nădăjduim că Dacia va lărgi mai mult succesul României, potrivit împrejurărilor noi la care ne-a chemat destinul. Mai ales de se va convinge că dacă se întîmplă rar ca un ziarist să fie şi literat, nu totdeauna un literat e cu necesitate şi ziarist. Mai e nevoie şi de temperament, şi de un puternic simţ al actualităţii Şi al realităţilor. 1-1 dorim cît mai viguros. Ziaristica cere o atitudine virilă în faţa evenimentelor.
96
97
MIŞCAREA TEATRALĂ [„JOCUL APELOR" DE ALFRED MOŞOIU]
Lectura pentru toţi îşi propune să urmărească mişcarea noastt dramatică. Avem două teatre: Teatrul Naţional, cu menirea a stabili un repertoriu naţional şi încuraja literatura noastră d matică; şi Teatrul Bulandra, care şi-a pus scopul legitim şi frumc de a ne da un repertoriu ales din literatura dramatică străir Amîndouă teatrele par a-şi fi înţeles menirea. Teatrul Naţional] cu toate greutăţile în care se zbate, se deschide bucuros arte1 româneşti. Teatrul Bulandra ştie să-şi aleagă bine piesele dintr-i imensă bibliotecă teatrală, după cum ştie şi monta şi juca.
Le vom urmări pe amîndouă cu simpatie în sforţările ce vo| face pentru arta dramatică.
La Teatrul Naţional se pătrunde greu. Aleele sunt păzit de cei cu trecere. Se ajunge mai lesne prin relaţii sociale sau prii prestigiul unui trecut încercat. E o mare bucurie cînd se strecoar la lumina rampei vreun tînăr talent, ce se prezintă publicului nu mai pe temeiul operei lui.
Jocul apelor al d-lui Alfred Moşoiu, din acest punct de vedere,' ca şi din celelalte, este binevenit. Pentru unii e o adevărată revelat ţie: un nou talent. Situaţia psihologică a piesei d-lui Moşoiu este totuşi din cele ce se primesc uşor. O femeie ce-şi iubeşte băr*1 batul, dar care se simte umilită de stăruitoarea lui gelozie, nu-şi1! poate părăsi casa şi fericirea pentru un tînăr pe care nu-1 iubeşteij şi căruia nici nu-i cedează. O astfel de situaţie e excepţională. Pentru a o putea primi ca posibilă, i-ar fi trebuit dramaturgului! o putere de convingere pe care nu o are încă. Lăsînd însă la o parte^ acest punct de plecare psihologic, drama d-lui Alfred Moşoiu* e o fină operă de artă, scrisă într-o limbă subtilă şi preţioasă, cu' \ un dialog vioi şi spiritual, cu o poezie tinerească, cu o vădită? căutare a simbolului, care-i dau o valoare literară şi prevestesc
0 strălucită carieră... Şi totuşi, piesa d-lui Moşoiu nu a reuşit, pupă cîteva reprezentaţii, şi-a frînt aripa. Cu toată tăietura ei pariziană, cu tot „agreabilul" ce se amestecă în conflict, publicul n-a fflai urmărit-o. E mai întîi vina interpretării, de o insuficienţă jignitoare în unele elemente. Tinerii trebuiesc altfel sprijiniţi. Neavînd prestigiul unui trecut, ei trebuie să cucerească o cetate bine apărată: indiferenţa publicului. Li se cuvine deci şi mai mult o interpretare desăvîrşită... Apoi, mai e şi acel imponderabil care hotă-reşte succesul unei piese de teatru, scăpînd totuşi criticului... E o atmosferă ce se face în jurul ei, pe nesimţite şi fără controlul criticei... Unii se măgulesc că ar putea înrîuri opinia publică prin presă. Zădărnicie! Opinia nu se înmlădie după ziare. Ea suferă întipărirea obscură a unei atmosferi, ce iese de sub analiza noastră. Această critică subconştientă a mulţimii a condamnat drama d-lui Moşoiu; criticei conştiente nu-i rămîne decît să se închine, cu toate rezervele mintale, asupra valorii părerilor mulţimii.
fKIMON LOGHI]
CEI CE LIPSESC.
întreaga lună noiembrie a fost deschisă în Palatul Ateneului] expoziţia pictorului Kimon Loghi. Cea mai bună şi cea mai com- ] plectă de pînă acum a acestui poet al penelului. Căci d. Kimonl Loghi este înainte de toate un poet romantic al artei sale. Natural e numai un punct de plecare pentru viziunea lui bocliniană, carel o transfigurează, idealizînd-o. Iată pentru ce vom găsi în operal d-lui Kimon Loghi parcuri cu frunzele  galbene de toamnă, f în fundul cărora apare silueta graţioasă a nimfelor şi a hamadria-delor, sanctuare troienite de flori, colţuri de natură florentinâi cu umbra masivă şi opacă a chiparoşilor, temple cu treptele mîrM cate de frunze ruginii, lacuri cu ochiul verde al apelor stătute'J înconjurat de coruri graţioase de sirene, trunchiuri de coloană pe care se răsuceşte iedera, cetăţi ruinate prin care suflă poezia toamnei. E o viziune poetică a unei naturi antice, care la v poate fi simplu decor convenţional de teatru, iar la alţii se ridică| pînă la valoarea unei transpuneri de artă. Cu toată inoportunitatea unora din nimfele lui, d. Kimon Loghi e printre aceştia dinj urmă: opera lui ne evocă o natură vetustă şi păgînă văzută prinf imaginaţia unui poet romantic.
îngerul morţii a suflat deasupra noastră doi ani. Au murit mulţi. într-un fel am murit cu toţii în cele mai bune părţi ale sufletului: am murit cu fiecare înfrîngere, cu fiecare pas al retragerii noastre, în toate dezastrele îngrămădite ale celor doi ani tragici, am murit prin toate rănile deschise ale ţării mutilate, prin toţi prietenii seceraţi de urgia războiului.
A pleca e a muri puţin... Plecînd, am murit prin tot ce am lăsat aici şi prin tot ce nu am mai găsit după doi ani de lipsă.
Suntem după sfărîmarea corăbiei pe întinsul mării. Cei scăpaţi pe stîncă primitoare se numără pentru a măsura imensitatea golului celor ce nu mai sunt. E firesc deci să ne numărăm şi noi.
La începutul războiului, în înfrigurarea primelor dezastre, a dispărut personalitatea robustă a lui Constantin Radovici. Cu el a dispărut interpretul ideal al eroilor lui Bernstein, al eroilor masivi şi violenţi, pasionaţi şi voluntari, plebei neciopliţi, în care aşteaptă totuşi scînteia incendiilor distrugătoare, sau aristocraţi ruinaţi, în care se trezeşte cîteodată flacăra marilor pasiuni cotropitoare. Pe Samsonul timpurilor moderne de supremaţie a voinţei 1-a creat Radovici în accente neuitate, după cum crease odinioară pe „Docentul" elementar şi răzvrătit şi alţi eroi ai energiei stîngace şi neînfrînte. Uneori, ca în Amos Bujorescu al lui Caton Theodorian, energia lui Radovici a ştiut să se moaie în bunătate şi îngerească blîndeţe, în gingaşă naivitate de copil... în fond, acelaşi caracter primitiv, sub cele două înfăţişări: a forţei şi a slăbiciunei.
în pribegia laşului, a dispărut şi Ion Niculescu, creatorul lui Caţavencu, al unui Caţavencu „bonhomme" şi viclean, şi al atîtor eroi de două ori pîntecoşi, trupeşte şi sufleteşte, cu un glas de strigător adevăr ieşit totuşi din adîncuri perfide, pe care natura le-a ascuns sub aparenţa sincerităţii.
Falsa bunătate, cordialitate şi naivitate a oamenilor graşi j a fost redată de Ion Niculescu în chip magistral.
Războiul a îndepărtat de pe scenă şi pe d-ra Tina Barbu.
în orăşelul din Moldova în care mi-am petrecut cea mai mare j parte din pribegie zăream adesea pe d-ra Tina Barbu printre j zăbrelele gardului unei grădini bătrîne.
Erau zilele tragice, în care linia de foc a frontului galiţian se|] apropia de Moldova noastră. în frumuseţea încremenită a zilelofi . de iunie, urmăream cu înfrigurare veştile şi zvonurile. Cel di$| urmă „tovarăş" ni se părea că ţine cheia tainei ce ne învăluia.} Aeroplanele începuse să ne cerceteze la ceasuri anumite. Spre j seară, în liniştea cuceritoare a naturei ce se pregăteşte de odihnă^l începeau să se audă tunurile dinspre Cîmpulung şi Gura Humo-f rului. *
La ora comunicatului, cînd mă îndreptam spre poştă, pe uliţele j vetuste şi pline de flori ale patriarhalului orăşel, zăream pe aleele ] gradinei silueta măruntă a d-rei Tina Barbu. ti
Cu acest decor aproape rustic graţia artistei se unea într-o ar$ ] monie intimă. Singură, s-a lăsat troienită de uitare. Două primăverii de nădejde şi două veri de disperare, pe cînd mă duceam cu speranţa unui comunicat mai bun sau mă întorceam zdrobit sub greutatea unei nenorociri neaşteptate, silueta artistei s-a desprins" zilnic în bătrîna grădină cu aleile mîncate de verdeaţă şi cit băncile putrede de vreme...
Duceam cu mine vestea zilei şi nu m-ain oprit totuşi niciodată ] ca să i-o împărtăşesc. I-am respectat taina. N-am vrut să 6 smulg din decorul de uitare al patriarhalului oraş, în care numai j bubuitul înăbuşit al tunului îndepărtat punea o notă de realitate?' tragică.
Credeam însă că această uitare e numai un episod de războij Nu-mi închipuiam că artista va împinge discreţia pînă la uitare! totală. D-ra Tina Barbu s-a retras totuşi din teatru.
Seara trecută, la Jocul apelor. în rolul unei tinere fete naufragiate, jucat, de altfel, de o tînără artistă ce făgăduieşte, m-am gîndit, deodată, la d-ra Tina Barbu.
Un rol pe care nu-1 poţi vedea decît prin jocul ei patetic, p-ra Tina Barbu ne-a dat cea mai puternică expresie a revoltei femenine împotriva tiraniei sociale sau conjugale, cea mai nobilă expresie a durerei înfrînte, a pasiunei înăbuşite. în glasul ei surd, vuiau puterile vulcanice ale unui suflet chinuit şi revoltat. D-ra Tina Barbu era corespondenţa femenină a d-lui Ion Manolescu, celalt ciclop încătuşat, ce se munceşte din greu pentru a scoate Ia lumină aurul unei pasiuni adevărate şi tragice.
Talentul d-rei Tina Barbu, sombru şi aspru, a însufleţit lungul şirag al fecioarelor cuminţi, ce-şi păstrează untdelemnul din candelă pentru un mire ce nu mai vine, al tinerelor femei cu sufletul zdrobit; talentul d-rei Tina Barbu a însufleţit Brînduşa, Zile de sărbătoare, Căminul, Străina, Strada Sender, Voichiţa şi ar fi putut însufleţi şi Păpuşele şi Jocul apelor... în mod voluntar, şi-a întrerupt însă evoluţia.
Silueta fină din grădina bătrînă a orăşelului moldovenesc a despărut prin aleele mîncate de iarbă, făcînd o cotitură ce duce spre casa ocrotitoare a fericirei pămînteşti. Şi cine ar avea dreptul să nu se închine îndurerat dinaintea acestei hotărîri?
102
Cu putinţă. Cu siguranţă chiar. Aplauzele mulţimei sunt dovada vulgarităţii: numai o imagine de o crudă plasticitate poate trezi entuziasmul mulţimii, fie ea cît de aleasă.
FIORUL
O operă de artă nu se judecă prin emoţia ce trezeşte, ci pr Căldura acestei emoţii.
Trece un regiment cu drapelul ciuruit de gloanţe în lupt glorioase. în fruntea lui, muzica militară cîntă un marş oarecar*1 Muzică banală. Şi totuşi, deodată, te simţi cuprins de un fio sfînt: o emoţie pe care n-ai simţit-o ascultînd simfonia cea ma subtilă. în această emoţie se amestecă însă lucruri în afară c* artă: dragostea de patrie. Marşul militar nu e mai presus de muzic lui Beethoven sau Wagner. Dimpotrivă, şi cu mult dimpotrivă Calitatea emoţiunei e alta. De o parte, o emoţiune artistică, ţ de alta, o emoţiune patriotică, neraţionată poate, dar cea ma adîncă şi zguduitoare din cîte cunoaştem...
în poezie tot aşa. Sonetele lui Eminescu sau cîntecele lu Veflaine trezesc un ecou rafinat şi în surdină. Trebuie să stai îl intimitatea lor netulburată. Rostite în mulţime, se pierd fără răsu-Ş net, ca o muzică şoptită în imensitatea unei catedrale. O poezie patriotică, largă şi cu adjectivul zgomotos, ridică, dimpotrivă, sal în picioare. Tunete de aplauze. Entuziasmul nu merge însă cătr poezie.
Emoţia nu e artistică, ci patriotică. Nu arta ne mişcă şi noi cucereşte, ci sentimentul patriotic pe care 1-a provocat. Poet" să nu se înşele. Nu versurile cele mai aplaudate sunt şi cele mi.. bune. Aş putea zice chiar dimpotrivă. într-un poem patriotic asupra Mărăşeştilor, m-am oprit asupra versului:
... îi lua-n baionetă pe şoacăţi cum iei un purcel în frigare.
M-a izbit vulgaritatea cuvîntului şi a imaginei. Atunci p< mi-a răspuns: „Şi totuşi aici a izbucnit cel dintîi ropot de aplauz susţinute".
104
în teatru, o piesă nu trebuie judecată după lacrimile pe care le stoarce din ochii publicului. Am ajunge astfel la supremaţia marşurilor militare în muzică şi a melodramei în teatru. Mulţi ochi s-au secătuit, desigur, de lacrimi la cele Două orfeline, de a putut d. Alfred Moşoiu imagina în una din nuvelele lui pe acel erou care plînge zile întregi la amintirea lor. Multe lacrimi s-au scurs la atîtea melodrame celebre, şi totuşi arta n-a cîştigat nimic. Nu ochii şterşi în grabă şi smîcîirea nasurilor dau valoarea unor piese de teatru. Melodrama nu ne zguduie printr-o emoţie de artă; ea nu voieşte să ne trezească decît mila. Pe această cale ajunge la fibrele cele mai adinei ale inimii. Pentru a fi înduioşaţi nu mai e nevoie însă de artă. O nenorocire văzută în uliţă ne trezeşte o emoţie de aceeaşi calitate. Melodrama transpune tocmai pe scenă situaţii de aşa natură, încît mila şi înduioşarea să iasă din simpla lor prezentare. Găsirea unui copil pierdut după zeci de ani e, de pildă, o situaţie melodramatică, pentru că nu mai are nevoia artei ca să ne înduioşeze. Ajunge să fie prezentată pentru ca ochii albaştri ai frumoaselor spectatoare să se tulbure...
La aceasta mă gîndeam ascultînd frumoasa dramă a lui Lave-dan: Pentru patrie!...
Te cucereşte, te zguduie, te săgetează cu un fior prin tot trupul. Dar stai şi te întrebi: unde se opreşte emoţia patriotică şi unde începe emoţia artistică? întrebarea se pune la toate operele ce caută să răscolească în noi sentimente primare, uşor de aţîţat. Ar fi fost de ajuns pentru ca în amurgul actului întîi să auzim Marseilleza îndepărtată a trupelor care trec prin piaţa şcolilor militare, acum cînd Marseilleza a făcut ocolul biruitor al lumei, pentru ca să ne simţim cuprinşi de o emoţie care nu ar avea nici o legătură cu piesa lui Lavedan. Ar fi fost de ajuns fîşia tricolorului în care se limitează ideea despre viaţă a colonelului Eulin, pentru a nu mai avea nevoie de o altă literatură ca să ne mişte... Conflictul dintre tată şi fiu în privinţa datoriei către patrie, decretarea mobilizării şi rezolvarea acestui conflict în singurul sens cu
105
putinţă, atunci cînd se pune în joc însăşi existenţa patriei şi a rasei, sunt situaţii de aşa natură, încît trezesc în noi cele mai violente emoţii prin simpla lor prezentare. Cu atît mai mult cu cît suntem încă sub stăpînirea emoţiei războiului mondial şi a primejdiei prin care a trecut Franţa, noi Şi libertatea lumei.
Nu zic că arta lui Lavedan e mai prejos de situaţii şi de împrejurări. E însă atît de intim legată cu dînsele, încît critica aproape nu o poate distinge spre a putea da Cezarului ceea ce e a Cezarului. E primejdia operelor ce se îndreaptă la patriotismul nostru.
CAZUL SORBUL - EMILE ZOLA
Acum cîţiva ani am arătat tot în paginele acestui ziar că subiectul Trandafirilor roşii ai d-lui Zaharia Bârsan este acelaşi cu subiectul Jertfei, micul poem în proză a lui D. Anghel din Oglinda fermecată. A urmat, fireşte, o ridicare de scuturi-răspun-suri mai dulci sau înţepate ale celor ce nu aveau nici un amestec. S-a dovedit în urmă că aveam dreptate. Cu o deosebire totuşi: Anghel luase subiectul de la d. Bârsan, tratîndu-1 într-o schiţă fugară, înainte ca d. Bârsan să-şi fi isprăvit poemul dramatic. Concluzia: să nu povestim niciodată un subiect înainte de a-1 fi tratat noi înşine.
într-o zi, pe cînd polemica îşi urma cursul ei prin Rampa, stam de vorbă cu d. Bârsan la o masă de la „Imperial". Un domn bătrîn se apropie de noi, fîlfîind agitat Universul. Apoi bătînd cu degetul într-o coloană a ziarului:
— Bună, nene Zahario, nu-ţi mai face inimă rea pentru nimica toată. Ăsta e un maniac, e nebun de balamuc. Ai citit Universul, nene Zahario?
— Nu, coane Iancule. Dar de cine e vorba? răspunde Bârsan care se [codi]1 totuşi bănuind ceva.
— De Lovinescu, nene Zahario. Acum atacă pe Herz că şi-ar fi furat şi el subiectul! E un maniac al plagiatului. La Suţu!
Universul îmi publicase, într-adevăr, tocmai în acea zi un articol în care dovedeam că subiectul Paiajenului e luat din comedia lui Roberto Bracco: // perfetto amore. Dovadă care a rămas fără replică din partea d-lui Herz.
Mă înălţai puţin, zicînd:
— Pînă la Suţu, sunt aici. Eu sunt Lovinescu.
Lectură incertă datorită deteriorării paginii de ziar (n. ed.).
107
N-am văzut niciodată o figură mai speriată decît figura conului Iancu — cine o fi fost el. Nu-şi închipuise că autorul articolului din Rampa putea sta de vorbă prieteneşte cu autorul Trandafirilor roşii. începu să se bîlbîie, mergînd de-a-ndaratelea spre uşe:
— Scuzaţi, vă rog... Nu credeam... N-am voit să zic... Şi pînă ce nu s-a văzut la uşă, cred că nu s-a simţit în siguranţă. Două concluzii.
Pentru bătrîn: mai multă supraveghere de sine. Să nu vorbeşti prea slobod faţă de necunoscuţi.
Pentru mine, concluzie veche. Resemnare faţă de toate amărăciunile meseriei de critic. Criticînd, eşti privit de mulţime ca invidios sau ca maniac.
Sunt gata să înfrunt asemenea învinuiri şi cu prilejul Dezertorului d-lui M. Sorbul. Asupra valorii dramatice a piesei nu mă voi opri aici. Voi cerceta-o în Lectura pentru toţi. Deocamdată, voiesc să arăt că tema, sau mai bine zic „situaţia" dramatică a Dezertorului este inspirată de un epizod din La Debacle a lui Emile Zola. Vreo învinuire? Nu. Este însă una din datoriile criticei de a face şi puţină istorie literară, stabilind legături şi izvoare de inspiraţie...
Situaţia piesei d-lui Sorbul e următoarea:
Un neamţ trăit la Bucureşti, Schwalbe, se întoarce în capitala cucerită ca locotenent prusac şi cu îndeletnicirea specială de spion. Schwalbe iubise odinioară pe o tînără fată din mahalaua Bucureştilor, Aretia, care se măritase însă cu Silvestru Trandafir. Venit în Bucureşti ca învingător, neamţul se instalează în casa lui Silvestru, pe care-1 crede plecat cu armata în retragere. Silvestru dezertase însă pentru a încerca să-şi ia nevasta în Moldova. Intrarea nemţilor în capitală îl surprinsese aci. Schwalbe îşi arată mai întîi vechea lui dragoste platonică pentru Aretia. Zărind o umbră pe la geamuri, în care bănuia prezenţa vreunui dezertor ascuns, el o voieşte numaidecît ca pradă de război. O avea în mînă, ameninţînd-o cu divulgarea tainei. Un fel de şantaj. La momentul potrivit, intră însă în odaie Silvestru, care, după o scenă violentă, înjunghie pe neamţ. Iată situaţia.
în La Dibăcie avem ceva asemănător.
într-un sat trăia un neamţ ce se ocupa, fireşte, cu spionajul. Folosindu-se de o clipă de slăbiciune, Goliath abuzează de Silvina, servitoarea fermei lui Moş Fouchard, avînd şi un copil. Silvina
. 1
mi-1 iubea însă; îl ura chiar, nevoind să-1 mai cunoască. în război, Goliath se întoarce în sat ca soldat german şi ca spion. O vede pe Silvina; o imploră. Zadarnic. Silvina nu vrea să-1 mai primească. Atunci află că în casa lui Moş Fouchard se adăpostesc adese franctirorii. Şi, ca şi Schwalbe al d-lui Sorbul, Goliath face şantaj: „îţi jur că-i voi aresta pe toţi, pe Moş Fouchard şi pe ceilalţi, dacă nu mă primeşti în odaie marţea viitoare"... Şi, la întîlnire, Goliath e ucis de franctirorii ascunşi în casa lui Moş Fouchard.
E o asemănare, şi nu una întîmplătoare. O dovadă de amănunt.
După uciderea lui Schwalbe, Silvestru strigă:
„Mamă Casiope! Vino c-un hîrdău de apă fiartă să opărim porcul. Avem de făcut caltaboşi de Crăciun."
Aceeaşi moarte şi expresie şi în La Debacle. Sambuc caută un cuţit de bucătărie cu care se tăia slănina, mormăind:
„— Pentru că eşti un porc, am să te înjunghii ca pe un porc".
Aşezîndu-1 apoi deasupra unui hîrdău, ca să nu cadă vreo picătură de sînge, îl înjunghează chiar ca pe un porc.
Tot din aceeaşi pricină vorbeşte d. Sorbul în piesa sa, fără rost, de franctirori. E o reminiscenţă din Zola, în care franctirorii erau în locul lor.
Atît vroiam să arăt. D. Sorbul citeşte. Şi nu face rău. Dar şi eu citesc. Cred că nici eu nu fac rău.
108
li
%
\
„TOADER NEBUNUL" DE ALFRED MOŞOIU
Toader nebunul e întîiul volum de nuvele al d-lui Alfred Moşoiu. D. Moşoiu ne deprinsese pînă acum cu firicelul inspiraţiei lirice: cizela sonete în gloria seculară a parcului de la Versailles sau în liniştea crepusculară a gradinei Luxemburgului, pe care a evocat-o atît de poetic Corot în fumuriul lui unic. Dintr-o dată, d. Moşoiu ne-a dat Jocul apelor. Fibra lirică a poetului a căutat o realizare teatrală; gen hibrid, care cere o mînă dibace pentru a împăca şi topi principii contradictorii. Acum d. Moşoiu ne dă un volum de nuvele realiste, fără nici o urmă de lirism. Nici o pagină poetică aninată dinadins, nici o căutare a adjectivului colorat. Un scris sobru, fără avînt şi uneori fără relief; un contur puţin cam şters; un mers fără nerv. Şi cu toate acestea volumul d-lui Moşoiu dovedeşte un prozator viguros şi o putere de analiză incisivă. Rareori am citit în literatura noastră o analiză sufletească mai amănunţită şi mai îngrijită. Prin micile aruncături de penel stăruitoare, tabloul capătă de la oarecare depărtare o adîn-cime neaşteptată. D. Moşoiu a făcut operă de psiholog, studiind sufletul unui biet copil de alcoolic, cucerit încetul cu încetul de mania religioasă ce-1 împinge la nebunie. Copilăria lui Tudorel sub groaza dascălului alcoolic, încolţirea ideii că trebuie să sufere fără să murmure, ca Isus, stăpînirea de sine progresivă, ucenicia lui de popă, evlavia cu care porneşte la oraş cu icoanele sfinte, fără să le vîndă, din credinţă fanatică, pribegia, internarea într-un ospiciu de nebuni, întoarcerea lui în sat şi tragicul lui sfîrşit sunt treptele psihologice fireşti ale unei nebunii ce invadează o minte degenerată.
Şi nebunia aceasta biruitoare, pe care d. Moşoiu o zugrăveşte prin notaţii laconice, dar îngrămădite, am urmărit-o cu bătaia de inimă cu care am urmărit odinioară nebunia reală a unui prieten
din tinereţe. Un scriitor care putea să devină un nume în literatură: Tudor Cercel. Puţini îşi vor fi aducînd aminte de cele cîteva schiţe şi nuvele publicate în Sămănătorul. Un copil de alcoolic şi dînsul, în care se răzbunau greşelile părinţilor, după scrisa Deuteronomului. O minte isteaţă, dar sfioasă, încolţită de ciudata idee a persecuţiei. Nu poate fi nimic mai mişcător decît lupta dintre lumină şi întuneric, dintre o inteligenţă lucidă cu puterile tainice ale nebuniei. Zi cu zi îl vedeam pe bietul Cercel zbătîndu-se în laţurile imaginare ale unei intrigi ce-1 ferecau, îmi pica în odaie pe la miezul nopţii, cu privirea pierdută de fugă şi de emoţie în faţa unor duşmani nevăzuţi. Alături, locuia un fost colonel a cărui minte naufragiase cu totul în ideea persecuţiei. Toată noaptea îl auzeam mormăind înjurături împotriva celor ce voiau să-1 otrăvească. Nu se mai încredea în nimeni. Nu mai mînca la birt. îşi cumpăra singur de mîncare de la oltenii din stradă şi niciodată de două ori de la acelaşi oltean. Cum bănuia o figură cunoscută, ţipa că vrea să-1 otrăvească.
Alături de această nebunie totală şi furioasă, încolţea acum în răstimpuri nebunia mult mai lucidă a prietenului meu, ai cărui ochi deveneau din ce în ce mai sticloşi şi al cărui rîs era tot mai spasmodic... Şi în faţa acestei tragedii crescînde, nici o ajutorare: leacuri, sfaturi, îndemnuri, nimic. Cu braţele încrucişate, ca în faţa unei mări dezlănţuite...
Au urmat apoi toate momentele unei nebunii întrerupte, dar progresive, toate popasurile drumului ce duce la Casa de sănătate a d-rului Suţu. Şi aici, deodată, liniştire şi limpezire de minte. Ce frumoase scrisori mi-a scris bietul Cercel dintre nebuni! îi vedea pe toţi cu ochi prietenoşi şi înţelegători: unul se credea Achile, un altul, împărat, un altul juca pe miliarde; dincolo, în curtea abia despărţită, femeile i se păreau un cor frumos de hama-driade, de nimfe ale copacilor. Citind duiosul episod al Margaretei — atît de poetic — al d-lui Moşoiu mi-am adus aminte cu emoţie de hamadriadele bietului Cercel.
După cîteva luni a ieşit din Casa de sănătate. Era limpede la minte: îşi dădea bine seama de tot ce se întîmplase. Se alesese numai cu o mare sfiiciune şi silă. I se părea că toţi ştiau de nebunia lui. Mî-aduc aminte că o idee îl chinuia: „De cum am intrat în ospiciu, mă văd dus într-o cancelarie. Nu ştiam încă unde mă aflam. Mă întîmpină un bătrîn cu barba albă murdărită de tutun şi cu un tic nervos al gurei: un fel de mozolit fără dinţi. O mutră nesuferită de ovrei. începu să mă descoase de una şi de alta; de
110
ill
IT"
j părinţi, de ocupaţii, de amănunte intime. Nu mai puteam; fier-
j beam. Şi, nu ştiu cum îmi vine, deodată, în iritarea mea, că la
l o întrebare mai piezişă, mă reped la el de-i zvîrl un picior în
pîntece, strigîndu-i: «La Palestina, jidane». Bătrînul nu zise ■I nimic. Mă potoli cu vorba bună şi mă puse la regimul bromurii
i şi al duşurilor. M-am făcut repede sănătos. După cîteva luni,
la ieşirea din ospiciu, fui chemat iară la cancelarie, unde mă aştepta bătrînul. Ştiam acum că e doctorul Suţu... începu iar să mă descoase părinteşte. îi răspunsei cum se cuvine. Cînd, la urmă, în loc să-mi întindă mîna de rămas-bun, îmi trase două palme de văzui stele verzi. Nu i-am răspuns nimic, şi am plecat."
Şi apoi bietul Cercel se întreba dînd din cap: „E oare răzbunare pentru piciorul din pîntece, ori numai o piatră de încercare ca să vadă starea nervozităţii mele?" •"j Fireşte că era numai o piatră de încercare...
Toader nebunul al d-lui Moşoiu mi-a trezit în suflet ecoul unor vechi şi dureroase amintiri, ce mă înduioşează de ori cîte ori le răscolesc...
în volumul său de nuvele, d. Moşoiu a dovedit în chip neaşteptat mai multă putere decît graţie şi poezie. Va fi un romancier psiholog cu atît mai variat şi mai complex, cu cît îşi va lărgi observaţia lui asupra unor oameni ceva mai feluriţi, căci şi cele-; lalte nuvele se limitează în cercul îngust al monomaniilor.
■ ! »
l
MEDIOCRITATEA OBLIGATORIE
Noul director general al teatrelor a rostit cîteva cuvinte limf-nare controversate. „Teatrul Naţional va juca piese româneşti chiar de n-ar răspunde cerinţelor artei. Puţin sau nimic din ce se scrie la noi e bun. Teatrul Naţional trebuie să încurajeze acest puţin sau acest nimic." în faţa unei astfel de teorii, condeiele ascuţite ale criticei au devenit şi mai ascuţite... Vasăzică am ajuns la doctrina mediocrităţii obligatorii, patronată de stat şi subvenţionată de banul public! Teatrul îşi recunoaşte o datorie în a se scoborî la mediocritatea producţiei curente. Mai mult,, piesele ce au trecut prin încercarea focului la Iaşi, căzînd, mai sunt aduse o dată dinaintea ratificărei publicului din Bucureşti. Nu le ajungea o singură cădere...
Ironie uşoară, cu aparenţe de îndreptăţire. Ironie, totuşi,, nedreaptă. Noul director general al teatrelor a rostit însă ceea ce se cădea. Da. Teatrul Naţional este dator să ocrotească literatura dramatică românească oricare ar fi ea. în lipsa talentului obligator, se va coborî, dintr-o profundă conştiinţă a menirii lui, la o mediocritate obligatorie...
*
Trebuie să intre odată adînc în conştiinţa tuturor, a direcţiei, a artiştilor, a publicului mai ales, că aceasta e menirea Teatrului Naţional, şi nu alta, să joace piese româneşti. întîi, fireşte, cele bune. Dar dacă nu sunt, să se mulţumească şi cu cele mediocre,, cu cele ce se pot asculta. Pentru nimic în lume Teatrul Naţional nu trebuie să joace Cocuţa sau Bărbaţii Leontinei...
La temeliile acestui teatru sunt străduinţi mari ale generaţiilor trecute de scriitori şi bărbaţi politici, care au înţeles astfel crearea „Societăţii Filarmonice" şi apoi a Teatrului Naţional, o instituţie
113
de încurajare a literaturii şi culturii româneşti, pe lîngă care săi adauge o şcoală a frumosului necontestat şi autentic. în hotarele] acestei formule rediscutabile intră toate mediocrităţile naţionale] şi nu intră nici una din acele vodeviluri franţuzeşti care umplu | •sala şi „salvează" un buget în continuă primejdie.
Căci chestiunea care copleşeşte alegerea tuturor direcţiilor e j chestiunea bugetului. „Trebuie să ne acoperim deficitul, zice fiecare director. Nu merge Poezia depărtării, ne restabilim prin: Cocuţa; nu merge Jocul apelor, ne restabilim prin Bărbaţii Leon-tinei". Şi cu o astfel de argumentare, iată că ajungem la teoria mediocrităţii streine obligatorie. Am fugit de mediocritatea naţională; pentru a da de mediocritatea franceză, pe care nu o îndreptăţeşte nimic pentru a fi sprijinită cu banul public. Place mai mult şi umple sala. Sala se poate umple şi altfel. E un frumos autentic şi nediscutabil, pe care ne-am obişnuit a-1 numi clasic la oricare i popor ar fi el.
întru cît s-a făcut oare dovada că acest teatru nu ar fi în j stare să satisfacă bugetul alimentat de subvenţia statului şi de I taxele cinematografelor şi ale tuturor varieteurilor? Pentru ce înj repertoriul Teatrului nostru Naţional nu sunt decît două tragedii ] de ale lui Shakespeare — Regele Lear şi Hamlet, care, de altfel, j nu se pot juca în împrejurările de astăzi? Unde sunt Visul unei\ nopţi de vară, Negustorul din Veneţia, Machbeth şi alte zece drame \ sau comedii care ar umple tot atît sala ca şi Secretarul generali < Unde e Nora lui Ibsen, sau Raţa sălbatică? Ni se va da Borckmann. Foarte bine. Mai avem alte cinci piese ale lui Ibsen care sunt şi ] artă şi pot plăcea publicului, fără a cădea în simbolismul neguros j şi subtil. Pentru ce nu se joacă nimic din Gerhardt Hauptmann? i Pentru ce Stane de piatră, ca şi Amoreuse au trecut alături la 'Compania rivală şi prosperă? Pentru ce din Moliere nu e în repertoriu decît Avarul? Mai sunt încă cinci-şase piese care vor trezi totdeauna un rîs nepieritor... Nu avem încă o traducere frumoasă .a Mizantropului şi a lui Tartuffel Nu face nimic. Avem traducători admirabili. Pentru ce nu-i însărcinează cu traducerea lor? i Să mai amintesc de Racine, Corneille şi cei vechi, pururi nemuri*: tori, de Faust de Goethe sau de Wilhelm Tell al lui Schiller, atît \ de frumos tradus de St. O. Iosif? Pentru ce nu ar figura ca\ prudenţă în repertoriul unui Teatru Naţional? Nu vor umplea ; sala? Nu-i nevoie să facă serie. Din cînd în cînd cîte o reprezen- \ taţie clasică ar fi bine venită şi fără saturaţie. Dar din Beau* marchais, din modernii francezi, din Francois de Curei, din Porto* \
Riche şi alţii, pentru ce nu s-ar da operele cele mai sigure şi mai necontestabile, fără a cădea în vodevilul neruşinat şi suburban?
Teatrul Naţional poate trăi şi altfel de cum trăieşte acum, evitînd Scila mediocrităţii naţionale pentru a cădea în Caribda mediocrităţii streine. Zdrobindu-se de stîncile mediocrităţii noastre, trebuie să se refacă în apele liniştite ale frumuseţelor clasice şi eterne...
Numai în acest scop poate întinde fără ruşine casca lui Beli-sarie la caritatea publică, cerînd obolul subvenţiei publice, al cinematografelor şi al bieţilor artişti de la varieteuri, din a căror artă orizontală se poate întreţine şi adevărata artă, ca şi cultura naţională.
114
TEATRUL NAŢIONAL: „DEZERTORUL", COMEDIE TRAGICĂ ÎN TREI ACTE DE M. SORBUL
Am arătat aiure că subiectul comediei tragice (deşi nu e deloc I comedie) e inspirată dintr-un episod al puternicului roman al] lui Emile Zola: La Debacle.
Iată care e „situaţia" piesei d-lui Sorbul.
Un neamţ, trăit în Bucureşti, Schwalbe, se întoarce în capiţalaJ cucerită, ca locotenent prusac şi cu îndeletnicirea specială de spion. Schwalbe iubise odinioară pe o tînără fată din mahalaua Bucureştilor, Aretia, ce se măritase însă cu Silvestru Trandafir. Veniţi în Bucureşti ca învingător, neamţul se instalează în casa luil Silvestru, pe care-1 crede plecat cu armata în retragere. Silvestru! dezertase însă pentru a încerca să-şi ia nevasta în Moldova. In-f trarea nemţilor în capitală îl surprinsese aici. Schwalbe îşi arata mai întîi vechea dragoste platonică pentru Aretia. Zărind o umbră| pe la geamuri, în care bănuia prezenţa vreunui dezertor ascuns,! el cere pe Aretia numaidecît ca pradă de război. O avea în mînâf ameninţînd-o cu divulgarea tainei. Un fel de şantaj. La momentul potrivit intră însă în odaie Silvestru, care, după o scenă violent* înjunghie pe neamţ.
în La Debacle avem ceva asemănător.
într-un sat trăia un neamţ ce se ocupa, fireşte, cu spionajul Folosindu-se de o clipă de slăbiciune, Goliath abuzează de Sil-j vina, servitoarea fermei lui Moş Fouchard, avînd şi un copiii Silvina nu-1 iubea însă; îl ura chiar, nevoind să-1 mai cunoască! în război, Goliath se întoarce în sat ca soldat german şi ca spioni O vede pe Silvina; o imploră. Zadarnic. Silvina nu vrea sătP mai primească. Atunci află că în casa lui Moş Fouchard se adă postesc adese franctirori. Şi ca şi Schwalbe al d-lui Sorbul, Goliat face şantaj: „îţi jur că-i vor aresta pe toţi, pe Moş Fouchard • pe ceilalţi, dacă nu mă primeşti în odaie marţea viitoare"..
la întîlnire Goliath e ucis de franctirorii ascunşi în casa Iui Moş Fouchard.
E o asemănare, şi nu întîmplătoare. O dovadă de amănunt.
După uciderea lui Schwalbe, Silvestru strigă:
„Mamă Casiope! Vino cu un hîrdău de apă fiartă să opărim porcul. Avem de făcut caltaboşi de Crăciun."
Aceeaşi moarte şi expresie şi în La Debacle. Sambuc caută un cuţit de bucătărie cu care se taie slănina, mormăind: „Pentru că eşti un porc, am să te înjunghii ca un porc".
Aşezîndu-1 apoi deasupra unui hîrdău, ca să nu cadă vreo picătură de sînge, îl înjunghiază chiar ca pe un porc.
Tot din aceeaşi pricină vorbeşte d. Sorbul în piesa lui, fără rost, de franctirori. E o reminiscenţă din Zola, în care franctirorii erau la locul lor.
Silvestru nu e un franctiror. Crima lui nu se putea resfrînge deci asupra întregei capitale. Felul cum se predă nemţilor iese, prin urmare, din domeniul motivărilor logice şi psihologice. Unitatea sufletească a lui Silvestru a suferit o îndoitură dăunătoare piesei.
D. Sorbul are totuşi vigoare dramatică. Vigoare e chiar cuvîntul; caută scenele puternice şi violente. A învăţat ceva de la Bernstein. Se repede la conflicte în care cuvîntul greoi şi injurios ţîşneşte fără şovăire, şi cînd nu ajung cuvintele, intervin pumnii sau cuţitele. Patetic, ieftin, ştiu; te răscoleşte uneori...
Pe lîngă meşteşug, d. Sorbul mai are şi un fel de observaţie psihologică. Cucoana Casiope, de pildă, e ruptă din realitate..
Oricîte merite teatrale ar avea însă piesa d-lui Sorbul, trebuie să mă recuz ca judecător imparţial... E un gen înaintea căruia sunt stăpînit de aversiune. Nu am gustat niciodată mahalaua în literatură. Ajunge Caragiale. Şi, de altminteri, mi se pare că marele Caragiale a istovit genul; tot ce s-a scris după dînsul e numai o palidă şi nesuferită copie. Va fi avînd şi trivialul un rost în artă. în faţa lui mă simt însă cutremurat. Las bucuros pe alţii să-1 guste.
Piesa d-lui Sorbul a găsit în d. Bulfinski şi în d-na Ciucurescu-Bulfinski interpretarea cea mai bună cu putinţă.
FORMĂ ŞI FOND
Mai mult decît atît. „Forma fără fond, scria Maiorescu, nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasăr fiindcă nimiceşte un mijloc de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc, decît să facem o pinacotecă rea."
Cu alte cuvinte, pentru a ne mărgini în chestiunea ce ne priveşte, mai bine să nu se joace piese româneşti decît să se joace o piesă fără vreo valoare deosebită.
Formula „mediocrităţii obligatorii" ar putea întîmpina obiec-i j ţiuni. *
Pentru ce să încurajăm mediocritatea? în folosul culturii naţionale? Nu. Cultura unei ţări nu trăieşte din mediocritate.1 Statul nu trebuie să sprijine decît ce e bun. După vechea doctrinăîj maioresciană, încurajarea mediocrităţii nu numai că nu e de nici1 un folos, dar e şi dăunătoare adevăratei culturi. Iată în cîteva ij cuvinte această doctrină.
Suntem o ţară de forme fără fond. Avem cadre bogat aurite, n-avem însă tablouri. Avem Academie, n-avem însă ştiinţă;* avem universităţi, n-avem însă o mişcare culturală reală; avenrj conservatoare, teatre, scoale de bele-arte, n-avem însă muzică^ naţională, artă dramatică sau pictură naţională. Viaţa noastră*» culturală se mulţumeşte la o serie de simulacre. Facem gesturi I îndărătul cărora nu e o atitudine sau o nevoie sufletească realăi f Drumul pe care am pornit este deci greşit. Să nu ne grăbim cui împrumutarea formelor de civilizaţie apuseană dacă nu răspund*! unei necesităţi naţionale. Cît timp nu avem o pictură originalâT n-avem nevoie de şcoli de bele-arte; cît timp n-avem o literaturaj dramatică de valoare, n-avem nevoie de conservatoare şi de teatr naţionale; cît timp n-avem profesori bine pregătiţi şi o mişcare' ştiinţifică serioasă, n-avem nevoie de universităţi şi de academii:
Să înlăturăm deci formele fără fond, care, cînd va ajungel la maturitate, va secreta de la sine forma. Funcţiunea creează! organul, şi nu organul funcţiunea. Mai întîi am avut necesitatea| nutriţiei şi pe urmă s-a dezvoltat şi perfecţionat aparatul digestiv, Să aşteptăm deci piese de valoare, şi pe urmă să deschidem lărgit porţile Teatrului Naţional.
Teoria pare fără replică şi riguros ştiinţifică. E evident că funcţia creează organul, şi nu organul funcţia. în biologie. Nu tot aşa e întotdeauna în sociologie sau în psihologie. în aceste domenii se poate întîmpla uneori ca şi organul să creeze funcţiunea.
Credinţa, de pildă, ridică bisericile. Iată o funcţie care creează un organ. Totuşi, în cîte împrejurări şi în cîte cazuri formele sacramentale ale bisericii, cultul exterior, pompa, riturile tradiţionale, rugăciunile nu întăresc, dezvoltă şi uneori provoacă credinţa ?
De aceea, de altfel, s-au şi inventat aceste gesturi exterioare, aceste formule şi forme auguste,, pentru a ne reţine şi stimula credinţa, într-o plasă invizibilă, din care adesea nu se pot desface oamenii cei mai raţionalişti şi mai liberi-cugetători. în faţa trăsnetului ce cade, degetele cele mai indiferente se împreună în; semnul crucii.
O formă fără fond e, negreşit, o simulaţie, dar este şi o stimulate. Hipocrizia, spunea la Rochefoucauld, este un omagiu adus virtuţii, pe cînd cinismul este negaţia ei. Tot e mai bună decît hipocrizia: azi o simulează; cu timpul, poate, o va şi avea. Repetînd îndelung un gest, transmitem şi sufletului o anumită atitudine corespunzătoare acestui gest.
Forma fără fond nu trebuie deci înlăturată ca ceva dăunător culturii. Nu e cultura însăşi. Nu o vatămă însăi ci îi ajută. Mai bine o pinacotecă rea decît deloc, mai bine un Teatru Naţional rău decît nici unul; mai bine o universitate mediocră decît fără de universitate.
Şi dovada este însăşi constatarea de fapt... De la Maiorescu încoace progresul nostru cultural nu se poate tăgădui. De la formele goale ale timpului» lui, am ajuns şi la oarecare fond.
ii
118
Altfel sunt universităţile, academiile şi conservatoarele noast faţă de cele ale trecutuluL Forma nu numai că nu a împiedir fondul, dar 1-a şi ajutat prin exerciţiul continuu al unor simulai care au ajuns, în unele privinţi, să răspundă, în sfîrşit, unui fo potrivit...
O piesă mediocră, cît timp nu înlocuieşte din reaua-voin sau din nepriceperea directorului o piesă bună, este un omag adus unor viitoare piese bune. E o forţă în devenire, înaintea careu trebuie să ne închinăm. Mediocritatea naţională devine, prin mare, obligatorie pentru progresul culturii naţionale.
SATURN
Legenda bătrînului Saturn care-şi mînca proprii lui copii e unul dintre acele simboluri greceşti ce-şi găsesc pilda vie în toate timpurile. Sunt şi acum părinţi ce-şi mistuie copiii, viaţă din viaţa lor, carne din carnea lor. Nu numai ca la sălbateci, copiii ce se hrănesc din corpul inutil al părinţilor îmbătrîniţi. Mitul grecesc e şi mai adînc. Era şi de aşteptat de la isteţimea suverană a spiritului grec...
Un artist mare este un Saturn ce-şi ucide propria lui progenitură. Iată o formulă care poate mira. E totuşi o dovadă în marginea bătrînului mit elenic.
Un artist mare e un copac puternic cu o nevoie tot atît de mare de hrană. înfingîndu-şi rădăcinile în măruntaiele pămîntului, copacul absoarbe seva hrănitoare a ţarinei. Cît ţine rotocolul crengilor lui, nu mai înverzeşte nimic. Vegetaţia e pipernicită şi îngălbenită. La umbra copacului nu e nici lumină, nici căldură. Seva pămîntului se ridică în trunchiul uriaş, care o trage din adîn-curi. Ierbei nu-i rămîne decît să tînjească şi să piară cu nostalgia libertăţii şi a cîmpului verde...
Un scriitor mare e acest copac înfipt în inima unui gen literar. Rădăcinile lui pătrund adînc şi-şi absorb hrana abundentă de care are nevoie. Un scriitor mare sleieşte genul în care şi-a dezvoltat trufaşa lui personalitate. în jurul lui nu e viaţă... Sub umbra lui totul piere sau tînjeşte. Nu pentru totdeauna, desigur. Ar fi tragic. Dar pentru un număr de ani sau chiar pentru o epocă... Scriitorul mare e Saturnul nesăturat ce-şi înghite progenitura; el e copacul uriaş în care păsările cîntă armonios, dar sub care iarba plăpîndă îngălbeneşte, lipsită de o hrană ce
121
Altfel sunt universităţile, academiile şi conservatoarele noastre faţă de cele ale trecutului. Forma nu numai că nu a împiedicat fondul, dar 1-a şi ajutat prin exerciţiul continuu al unor simulacre, care au ajuns, în unele privînţi, să răspundă, în sfîrşit, unui foni potrivit...
O piesă mediocră, cît timp nu înlocuieşte din reaua-voinţă sau din nepriceperea directorului o piesă bună, este un omagiu adus unor viitoare piese bune. E o forţă în devenire, înaintea căreia trebuie să ne închinăm. Mediocritatea naţională devine, prin urmare, obligatorie pentru progresul culturii naţionale.
SATURN
Legenda bătrînului Saturn care-şi mînca proprii lui copii e unul dintre acele simboluri greceşti ce-şi găsesc pilda vie în toate timpurile. Sunt şi acum părinţi ce-şi mistuie copiii, viaţă din viaţa lor, carne din carnea lor. Nu numai ca la sălbateci, copiii ce se hrănesc din corpul inutil al părinţilor îmbătrîniţi. Mitul grecesc e şi mai adînc. Era şi de aşteptat de la isteţimea suverană a spiritului grec...
Un artist mare este un Saturn ce-şi ucide propria lui progenitură. Iată o formulă care poate mira. E totuşi o dovadă în marginea bătrînului mit elenic.
Un artist mare e un copac puternic cu o nevoie tot atît de mare de hrană. înf ingîndu-şi rădăcinile în măruntaiele pămîntului, copacul absoarbe seva hrănitoare a ţarinei. Cît ţine rotocolul crengilor lui, nu mai înverzeşte nimic. Vegetaţia e pipernicită şi îngălbenită. La umbra copacului nu e nici lumină, nici căldură. Seva pămîntului se ridică în trunchiul uriaş, care o trage din adîn-curi. Ierbei nu-i rămîne decît să tînjească şi să piară cu nostalgia libertăţii şi a cîmpului verde...
Un scriitor mare e acest copac înfipt în inima unui gen literar. Rădăcinile lui pătrund adînc şi-şi absorb hrana abundentă de care are nevoie. Un scriitor mare sleieşte genul în care şi-a dezvoltat trufaşa lui personalitate. în jurul lui nu e viaţă... Sub umbra lui totul piere sau tînjeşte. Nu pentru totdeauna, desigur. Ar fi tragic. Dar pentru un număr de ani sau chiar pentru o epocă... Scriitorul mare e Saturnul nesăturat ce-şi înghite progenitura; el e copacul uriaş în care păsările cîntă armonios, dar sub care iarba plăpîndă îngălbeneşte, lipsită de o hrană ce
121
se duce gîlgîitoare în ramurile noduroase ale puternicului vecin... Un scriitor mare e un mare cîştig pentru o ţară şi pentru o literatură; e însă căpcăunul mitic pentru contemporanii şi urmaşii lui imediaţi, care, ademeniţi de frumuseţea frunzişului, se Urăsc spre umbra lui ucigătoare...
Eminescu, de pildă, a fost Saturnul poeziei lirice filozofice. A istovit genul... Impunîndu-şi marea lui personalitate, i-a supt seva pînă la sleirea definitivă... Şi-a impus pesimismul lui total ca o formulă a lirismului fără replică. Şi-a creat o limbă a Iui, nouă, puternică, dulce, o armonie proprie, un ritm personal, a încetăţenit cuvinte, a creat chiar cuvinte, într-un cuvînt, cu pecetea personalităţii sale a creat în formă şi în fond o nouă poezie lirică românească, rupînd cu alexandrismul dulceag şi optimist... Desigur, un mare cîştig pentru literatura noastră: un geniu, în umbra căruia au pierit însă cîteva generaţii de poeţi lirici... Lirismul român nu s-a ridicat nici astăzi deplin de pe urma sleirii lui de către Eminescu, deşi au trecut treizeci de ani de la moartea marelui poet...
Ca spre o lumină orbitoare, toate talentele plăpînde s-au îndreptat spre dînsul. Năzuiau după viaţă şi au dat peste moarte. Căpcăunul i-a înghiţit curînd...
După Eminescu, am avut, în adevăr, o literatură posteminesciană, de imitaţie, cu un pesimism copilăros şi prematur, cu q limbă şi armonie împrumutate, o literatură slabă, falsă — o biată vegetaţie palidă şi închircită, care nu putea trăi...
Coşbuc, ce e dreptul, a rupt-o curînd cu Eminescu. Dar Coş-buc nu era un poet liric, ci un poet epic. A creat şi el ceva. Şi la rîndul lui şi-a înghiţit şi el copiii ca un bun Saturn. Numai tîrziu de tot s-a rupt de lirismul lui Eminescu poetul Goga. în prima lui fază, cînd a trăit în atmosfera Ardealului... Pe urmă, cînd a început să scrie Din umbra zidurilor, a fost şi el mistuit de fălcile puternice ale Uriaşului mîncător de copii.
Acelaşi Saturn pruncucigaş a fost şi Caragiale pentru comedia scoasă din moravurile mahalalelor oraşelor noastre. în comediile şi schiţele lui, Caragiale a creat un mitocan definitiv, absolut» ne varietur... Cei mai iscusiţi scriitori n-au putut ieşi din formula fără replică a lui Nae Ipingescu, a Vetei sau a Miţei Baston...
Am ajuns la o sleire atît de desăvîrşită a unui gen, încît nu se mai poate scrie cu originalitate în acest gen. Originalitatea lui Caragiale mistuie pe toţi cei ce se încearcă. A încercat-o, de pildă, acum vreo 15 ani d. N. Beldiceanu în Scene de mahala, o moluscă intrată în fălcile unei balene. S-a încercat şi d. Goga în actul al II-lea din Domnul notar, şi 1-a mistuit Caragiale fără să lase vreo urmă în literatura noastră dramatică. Şi acum încearcă mult trivialul d. M. Sorbul în piesele lui. Umbra lui Caragiale îl aşteaptă însă pentru a-i înghiţi „mitocanii", pe care, de altfel, are cuvinte să-i cunoască destul de bine...
122
POETUL VASILE PODEANU
La apariţia Lecturii pentru toţi mi-am zis: „va fi primită cum va fi primită. Unuia singur îi va face însă cu siguranţă plăcere: lui Podeanu". Şi mă aşteptam să-1 văd venind din Podenii lui iubiţi şi, după o oră de nimicuri, să-mi spună, vîrîndu-şi mîna cu o în'cîntătoare sfiiciune în buzunarul hainei şi roşindu-se pînă în vîrful urechilor: „Ştii că am mai făcut cîteva... drăcii de alea". „Drăciile" lui Podeanu erau cîntecele lui...
Şi după numărul unu al Lecturii... nimic. îmi ziceam: „desigur că n-a prins încă de veste. Altminteri!... O să afle de numărul doi... "Şi cînd să apară numărul doi, o notiţă laconică de ziar îmi aduse vestea înmormîntării lui Podeanu!
Moartea lui Podeanu m-a mişcat adînc... Nu pentru pierderea unui mare scriitor sau a unui prea bun prieten, ci pentru pierderea unei figuri simpatice şi inutile, reprezentativă pentru o întreagă clasă de scriitori.
Un boem — nevindecabil, ireductibil şi definitiv. Era din generaţia care lua pe Antimireanu drept critic şi filozof şi pe Ştefan | Petică drept poet şi sociolog... Un student care şi-a prelungit studenţia zece ani, fără a o isprăvi. Un stîlp de cafenea, fără să fi avut viţiile cafenelei; nu bîrfea, nici nu bea. Nici măcar nu vorbea: sta visător, cu ochii lui languroşi, la un colţ de masă, rumegînd un | vis obscur, pînă la ivirea zorilor. Şi aceasta se chema a duce viaţă de boem — adică viaţă de „poet" şi de „artist"! Veşnic îndrăgostit, nu dintr-o zguduire pasională, ci pentru a-şi ocupa ceasurile goale şi pentru a avea un subiect de conversaţii. Cum te J întîlnea, te apuca ex-abrupto: „Ştii, dactilografa pe care am zărit-o în colţul Lipscanilor acum şase luni... "Şi cum stai mirat: „Trebuie să-ţi aduci aminte. Ţi-am povestit atunci." Aşteptai cu încordare: „Ei bine, închipuieşte-ţi, am zărit-o ieri, tot în colţul
Lipscanilor". Atît. La atît se reduceau aventurile galante ale lui Podeanu: o blondă întîlnită în tren, sau o brună zărită într-o prăvălie din Lipscani...
Se însurase cu o blîndă şi sfîntă femeie, care-1 înţelegea şi-i îngăduia micile lui slăbiciuni. Se retrăsese la vila lui părintească din Podeni, de unde pica adesea la Bucureşti pentru a-şi petrece o zi şi o noapte în vitrina unei cafenele... Nu ştiu ce gospodărie făcea. îl auzeam însă uneori spunîndu-mi: „am mai vîndut cinci pogoane din vie". Şi dacă mai există ceva e, desigur, mulţumită energiei nevestei lui.
Venea în Bucureşti din instinctul lui de boem şi din nevoia de a se apropia de scriitorii mai tineri, cari îi trecuseră cu mult înainte. în grupul nostru de la restaurantul Modern, Podeanu, cu aerul lui de rural visător, era bine venit. Mai avea o particularitate. Drept bilet de recomandaţie, Podeanu îşi făcuse obiceiul să vină cu un curcan de la vie. De cum îl vedeam pe uşă, strigam cu toţii în cor:
A venit Podeanu Şi-a adus curcanu.
Sau cînd nu sosea, deşi-1 aşteptam:
Nix Podeanu, Nix curcanu.
Podeanu nu ne aducea, în afară de curcan, nici o veste din Podeni... Nici vreo idee. Cred că nu citea nimic. Asculta. Şi după ce toţi plecau, Podeanu mă întovărăşea pînă acasă. Murind de sfiiciune, îşi punea mîna în buzunar: „Ştii că am mai adus nişte... drăcii de alea".
Eram criticul lui Podeanu şi aveam sarcina prietenească de a-i strecura cîntecele în reviste care nu-1 mai preţuiau. Şi cu toate acestea, „drăciile" lui Podeanu nu erau lipsite de o anume personalitate, pe care nu o găsim adesea la scriitorii mult mai pretenţioşi. Fără artă, cu mult prozaism în expresie, fără lirism, cîntecele lui simple aveau totuşi întotdeauna o idee poetică şi uneori o „poantă"... Sfiiciunea, ca şi genul cam învechit al poeziei lui, îl înlăturau lesne din calea altora. Ştia şi suferea — căci ce nemărginită şi sfîntă bucurie punea într-un cîntec publicat! Cîte pogoane de vie nu şi-ar fi vîndut pentru ca să se vorbească şi de dînsul în vreo revistă! O, dulce nebunie a acestor eterni visători, care nu-şi trăiesc viaţa pentru a o visa numai!...
124
125
Şi cît de înduioşător de sfios se strecura în viaţă bietul Po-deanu, cu versurile lui, chiar dacă nu adăuga întotdeauna curcanu! De o desăvîrşită modestie. îţi citea în ochi impresia. „Nu-i bună? S-o rupem." Şi o rupea fără remuşcare şi cu o desăvîrşită lepădare de sine.
A tipărit şi mai multe volumaşe din cîntecele lui... Despre unul mi-a spus că s-au vîndut numai zece exemplare într-un an. De atunci tipărea, dar nu mai punea nimic în vînzare. Le împărţea numai prietenilor.
Şi acum, tocmai acum cînd am revista mea şi puteam să-i public cîte un cîntecel fără să mă mai cert cu cineva, Podeanu a murit. Nu-1 voi mai vedea urcînd la mine nici cu curcanu, nici cu buzunarul plin de versuri inofensive. Ani de-a rîndul, ochii lui mari, languroşi şi simpatici păreau că-mi imploră o „vorbă bună" în vreo revistă, pe care n-am scris-o. E singura dată, acum, cînd ar fi nemulţumit că am scris prea mult, cînd nu-i mai poate face nici o bucurie.
PRIETENIE ÎNTRE ARTIŞTI
John_ Gabriel Borkman are un vechi prieten, pe Wilhelm Foldal. în singurătatea tragică a dezastrului său, numai Foldal i-a rămas credincios. L-a părăsit nevasta şi copilul, numai Foldal mai urcă scările odăiei de sus, prin care sună sinistru paşii bătrînului financiar. Lui Foldal îi expune Borkman planurile lui măreţe de imperialism economic; recunoscîndu-şi greşala, duşmanii vor recurge iar la luminile lui; îl vor pune^în fruntea băncei; va deschide noi mine; va capta noi forţe electrice, va ridica noi uzine, într-un cuvînt, toată beţia celor însetaţi de putere, toată poezia minţilor creatoare, care se revarsă tot atît de bine în lumea realităţilor, ca şi în lumea ficţiunei artistice.
Foldal e şi el un biet poet nenorocit. A scris o dramă pe care nimeni nu voieşte să i-o joace sau să i-o publice. Familia îl nesocoteşte. Numai la Borkman mai găseşte o ureche binevoitoare.
Iată-1 urcînd scările bătrînului „lup" singuratic, cu ghiozdanul subsuoară. Ar vrea să-i mai citească o scenă, pe care o schimbat-o de curînd. Borkman îl opreşte: „Ajunge. De ce să te mai încăpă-ţînezi în teatru? Nu vezi că nu merge?" Foldal rămîne cu ochii căscaţi de înmărmurire, în timp ce Borkman îşi dă drumul visului lui măreţ. Va fi reabilitat, va ajunge iar director de bancă, va crea uzine, va deschide mine, va fi mare, va fi puternic... Foldal îl întrerupe:
„— Dar tu ai fost condamnat la 8 anide închisoare, cum o să mai ajungi director de bancă?
— Cum, nu crezi ? -Nu.
— Dar ai crezut atîţia ani în mine ?
Şi atunci acest răspuns sublim al lui Foldal:
— Da, dar pe atunci şi tu credeai în talentul şi în piesa mea."
Borkman nu găseşte alt răspuns:
„Nu ne rămîne atunci decît să ne despărţim pentru totdeauna."
Şi astfel, prietenii ce şi-au amestecat durerile şi speranţele zeci de ani se despart dintr-o dată fără nici o părere de rău, în clipa în care înţeleg că s-au înşelat unul pe altul o viaţă întreagă.
Sunt multe tragedii pe lume şi mai zguduitoare. Pentru oamenii cu o adîncă viaţă interioară, este însă tot atît de zguduitoare şi tragedia acestui schimb de cuvinte dintre Borkman şi Foldal. Ani de zile de încredere, de speranţe împărtăşite, de mizerie amestecată — nimic. Zădărnicie. Adevărul e că nu credem în cineva decît atîta timp cît crede şi el în noi. Ajungem uneori să ne sugestionăm că-i altfel. La cea mai mică zgîrietură a amorului propriu, vălul se rupe însă şi ne dăm seama de realitatea tragică.
De mult m-am gîndit de e cu putinţă o adevărată prietenie între doi artişti — aceste imense rezervorii de susceptibilitate şi de amor propriu. Am ajuns la încheierea că nu e cu putinţă...
Prietenia lor este o complicitate tăcută. Aprobăm pentru că ne aprobă. Nu dintr-o înţelegere conştientă, care ar duce la o mutualitate josnică, ci dintr-o topire involuntară de sentimente şi de interese. Ne idehtificăm cu cei ce ne iubesc şi ne admiră. Fără voie se întinde între noi un lanţ de slăbiciune. Aprobăm nu pentru a fi aprobaţi, ci pentru că ştim că suntem aprobaţi. Şi deşi o ştim, dorim o reînnoire continuă. Suntem nesăţioşi. O aprobare nu e decît o obligaţie pentru cel ce ne-o face, ca să ne aprobe şi altă dată... Şi obligaţia se întinde tot mai mult, crescînd şi îngroşîndu-se. Nu ne mai mulţumesc cuvintele cumpătate şi lauda măsurată, voim laude greoaie şi fum de tămîie. Laşitatea ne împinge astfel cu încetul la capitularea totală... Prietenia pare atunci a fi definit trainică şi nemuritoare... •,
Iluzii...
Un cuvînt numai: o înţepătură de ac în acest balon umflat, O plesnitură groaznică, şi nu ne mai rămîne decît o ruină tragică,; La alţi oameni mai delicaţi şi mai paşnici, o scurgere subtilă de* gaze... Prietenia se dezumflă încetul cu încetul, tînjeşte şi, înj sfîrşit, piere.
Am fost de multe ori de faţă la desfacerea unor prietenii cel păreau pornite spre veşnicie... Ce uşor s-au mistuit într-un sfîrşitj lugubru ! Din zeci de ani de viaţă în comun, de suferinţe ce înnobilează şi de visuri îngemănate, nu mai rămînea decît un nemernic
scrum. A fost Nimic, fără nici o părere de rău, ci poate cu priviri de ura. Prietenia? lunga tovărăşie? Minciună. Nu era decît complicitatea unei admiraţii mutuale... „Şi dacă nu crezi tu m mine, ma eu nu mai cred în tine"... E tragedia exprimată atît de simplu de bătrînul Foldal...
Şi pentru ce aceste reflecţii triste?...
Mi-au venit acum ca de atîtea ori... M-am îndurerat şi pe urmă am uitat. Viaţa omului nu-i cu putinţă decît cu astfel de uitări. Sunt atîtea Calvaluri, încît nu le-am putea urca de n-am putea uita pe cele din urmă. Ne trebuie pururi un suflet nou şi ne încarcerat... Iar dacă am găsit potrivit să scriu chiar acum aceste reflecţii este că le-am scris la lumina unui incendiu pe care un singur cuvînt 1-a aprins ca o scînteie, mistuind fără cruţare o prietenie literară de zece ani.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
în urma propunerii d-lui Brătescu-Voineşti Academia Română şi-a lărgit dreptul de a premia şi cărţi ce nu solicită vreun premiu. Din modestie sau din mîndrie: sentimente deopotrivă de puternice, într-o epocă de competiţie universală, a nu cere şi, mai ales, a nu aştepta nimic e o atitudine de o nespusă frumuseţe etică. Sunt merite ce trebuiesc căutate. Nu pentru că stau aţipite într-o totală necunoaştere de sine. Ci pentru că-şi găsesc raţiunea suficientă în simplul fapt al existenţei lor. Nu poţi bănui crinului de ce nu solicită vreo răsplată pentru imaculata lui splendoare.
Hotărîrea Academiei era deci bine venită. Mai rămînea s-o vedem înfăptuită. Academia se putea împodobi cu meritul iniţiativei. Putea alege din toată truda scrisului literar al unui an, fără constrîngeri de regulament. Aşteptare zadarnică. Propunerea d-lui Brătescu-Voineşti s-a votat fără folos. Niciodată nu s-a dat cui n-a cerut. Meritul poate fi liniştit. Laurul Academiei nu-1 va tulbura din nepăsarea lui printr-o recunoaştere zadarnică.
Şi totuşi rareori Academia putea descoperi cu uşurinţă un talent mai puternic şi mai nou decît talentul autoarei Apelor adinei.
E vorba de d-na Hortensia Papadat-Bengescu.
„Eşti suferinţa şi desfătarea mea" — a zis cineva. Şi, poate, am zis-o cu toţii în vreo împrejurare oarecare. în faţa acestor „ape adinei" şi uneori numai tulburi, ale d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, cititorul simte aceeaşi suferinţă şi desfătare; s-ar întrerupe bucuros, dar îl ademeneşte totuşi ceva. „Şi cu tine şi fără tine, viaţa-mi e cu neputinţă" — scria îndrăgostitul Mecena nevestei lui; şi în acest strigăt geme sufletul celor chinuiţi şi desfătaţi de eternul feminin. Literatura doamnei Hortensia Papadat-Bengescu e femeie: atrage, făgăduieşte fericiri pe cari nu le dă,
cu o ciudată stăruinţă ridică piedici dinaintea cărora vulgul se trage îndărăt, peste care însă alţii trec cu dureroasa plăcere a greutăţii învinse, mîngîie zgîriind şi te lasă cu o nehotărîtă senzaţie de îneîntare şi de nemulţumire.
Nu fără şovăire păşeşte deci criticul pentru a se lămuri pe sine şi pe alţii, încereînd să definească talentul scriitoarei, cu toate ademenirile şi lipsurile lui.
Unui scriitor i se pune de îndată întrebarea: ce creează? ştie să răspîndească suflarea vieţii în plămada nesfîrşită a lumei care aşteaptă întipărirea degetelor puternice? Problema creaţiei este deci problema lui supremă. La d-na H.P.-B. nu se pune decît o singură dată, în Femei, între ele, cea mai bună bucată din întregul volum, de care îmi leg toate speranţele în talentul scriitoarei.
în al doilea rînd, vine întrebarea: ciim povesteşte scriitorul? Nici într-un fel. D-na H. P.-B. nu povesteşte nimic; deşi prozatoare, nu e nuvelistă; nu desfăşoară nici o acţiune cu un început şi un sfîrşit; nu desprinde nimic din caierul vieţei curgătoare...
Aş numi literatura d-nei H. P.-B. impresionism. E, desigur, prin latura ei subiectivă. Nu e însă prin lipsa de mobilitate şi de superficialitate. Apele adinei sunt şi vor să fie adinei. Analiza se scoboară prea cercetător şi prea obositor pentru a se mărgini la prinderea unor impresii fugare. Prin calitatea spiritului analitic şi mai ales prin abuzul ei, d-na H. P.-B. nu reuşeşte pe deplin în literatura impresionistă. Impresionismul se mulţumeşte cu suprafaţa vieţii. D-na H. P.-B. caută însă şi dimensiunea adîncimei; în subtilitatea chinuită a frazelor sale, d-sa pare că s-ar încerca să descopere, de s-ar putea, chiar şi dimensiunea a patra. Poate de aici şi impresia de neisprăvire pentru oameni ce s-ar mulţumi, de altfel, cu mult mai puţin.
Aş numi literatura d-nei H. P.-B. poeme în proză. Dorinţa, de pildă, s-ar apropia de ideea unei astfel de poem. Şi în celelalte bucăţi întîmpinăm anumite cuplete şi anumite extazuri lirice, care par a nu aştepta decît forma versului.-Şi, totuşi, nici Marea şi nici Femei, între ele — cele mai caracteristice pagini ale volumului — nu sunt poeme în proză, pentru că n-au nici poezia îndestulătoare şi nici seninătatea formei.
Ne-am deprins să vedem poezia sub o înfăţişare de armonie, ce lipseşte adîncului chinuit al acestor Ape...
Atunci?
130
131
Din greutatea întrebării pe care ne-o punem la fiecare pagină, vine poate şi sentimentul intim de nemulţumire.
E o nevoie temeinică a minţii noastre de a ne statornici în formule sigure...
Literatura d-nei H. P.-B. scapă oricărei formule. Nu e nici operă de imaginaţie creatoare, nici operă de sentiment. Bănuiesc însă că va ajunge operă de analiză psihologică. In Femei, între ele se vede putinţa unui roman psihologic, dezbrăcat de impresionismul neîndestulător şi de lirismul cu aripele smulse.
în genere, literatura d-nei H. P.-B., deşi nu povesteşte încă nimic şi nici nu creează, adînceşte; ea prinde o serie de momente psihologice fără legătura unei acţiuni. Procedeul e încă stîngaci în Marea, peste care pluteşte umbra lui Maeterlinck.
Bănuiesc în d-na H. P.-B. o mare admiratoare a acestui poet al tăcerii, care n-a prins niciodată nimic din realitate, subtilizînd numai în marginea ei. O simplă nuvelă a lui Maupassant, sobră şi creatoare, cîntăreşte mai mult decît toate migălelile filozofice şi rotocoalele stilistice în jurul unei „idei" ale scriitorului belgian.
A fost negreşit un curent spre această formă de artă, lipsită de imaginaţie creatoare... Curentele şi modele trec însă. Şi va veni vremea cînd fioriturile brodate în jurul locurilor comune ale filozofiei de toate zilele vor fi preţuite după dreapta lor valoare.
în Marea d-na H. P.-B. întrebuinţează cu prea multă stăruin- ■ ţă acest gen de literatură impresionistă, ce se clatină între subtilitatea reală şi obscuritatea voită. Arabescuri adeseori interesante în jurul unor subiecte întîmplătoare ale simţului comun; piroteală filozofică, cu mici extazuri, cu multe izbucniri lirice; adevărată J putere de a răspica lucrurile în firicele nevăzute; observaţii drepte, cu îngrămădiri de icoane ce vor să subtilizeze şi mai mult cugetarea— din care nu se poate însă ascunde sforţarea şi oboseala. Iată cea dintîi formă a literaturii d-nei H. P.-B.
Cu mult mai adîncă şi mai aproape de creaţie e bucata cea mai bună din volum: Femei, între ele... Scăpată din impresionismul filozofic şi trudnic al lui Maeterlinck, d-na H. P.-B.- se îndreaptă spre romanul de analiză psihologică. în Femei, între ele, sunt pagini admirabile în care sufletul feminin e zugrăvit cu toate perversităţile şi ispitele apelor adinei şi tulburi. E partea cea mai trainică a operei d-nei H. P.-B. Din eternul feminin, scriitoarea desprinde momente trecătoare ce tulbură şi ameţesc. Nu ştii de le urmăreşti numai pentru realitatea lor, sau şi din
instinctul pururi nesatisfăcut ce caută senzaţii neîncercate. Şi, în adevăr, în „poveştile ochilor" d-na H. P.-B. a reuşit să ne dea doruri necunoscute şi să ne deschidă orizonturi ce se pierd in depărtare. Prin această putere de a analiza sufletul feminin şi de a ne tulbura imaginaţia pînă la suprema oboseală prin nu ştiu ce sugestie, d-na H. P.-B. va ajunge să scrie romanul psihologic pe care-1. aşteptăm cu toată încrederea de la creatoarea viguroasă a siluetelor feminine din Femei, între ele...
Cîteva cuvinte despre stil şi limbă...
Şi aici „şi cu tine şi fără tine". Nu se poate tăgădui d-nei HL P.-B. o puternică originalitate de stil, în care intră şi multă voinţă, ca în tot ceea ce trece din inconştient în conştient. Gînduri subtile turnate într-o formă abruptă, şirag nesfîrşit de imagini de natură mai mult intelectuală şi abstractă ce se revarsă deodată, fără înfrînare şi fără măsură. Da; e o originalitate de expresie căreia îi lipseşte numai armonia internă şi frumuseţea statică pentru a ne cuceri cu totul. Inegală însă şi obositoare. E o încordare în stilul d-nei H. P.-B. ce te osteneşte după paginile cele mai frumoase. încordare, mărită printr-o tendinţă vizibilă de intelec-tualizare şi abstractizare a lucrurilor celor mai plastice.
Dar dacă stilul d-nei H. P.-B. farmecă şi chinuieşte, mîngîie şi zgîrie, limba e cu desăvîrşire supărătoare. Respectul ce am pentru talentul original al d-nei H. P.-B. nu mă va împiedica să i-o spun limpede: scrie într-o limbă nefericită.
Nu. Nu se scrie aşa româneşte. Am stat şi m-am cumpănit mult dacă d-na H. P.-B. e victima unei totale anestezii a urechei sau a unei voluntare doctrine estetice. înclin spre părerea din urmă: prea e voită şi frenetică goana după neologismul nearmonic şi nefolositor!
întrebuinţarea neologismului îşi găseşte măsura în simţul limbei, pe care puţini scriitori nu-1 mai au astăzi. Dintr-o nevoie de singularizare, d-na H. P.-B. împinge modernismul peste marginele îngăduite. Chiar paginele cele mai bune din Femei, între ele cad alături de interesul legitim pe care-1 avem pentru limba română...
Cînd d-na Hortensia Papadat-Bengescu, cugetînd mai adînc asupra însemnătăţii materialului plastic, fără de care nu poate fi vreo frumuseţe trainică, va lua hotărîrea eroică de a părăsi această cale greşită, ne va da, cu siguranţă, romanul de analiză feminină, întrezărit de pe acum, turnîndu-1 în limba românească
J32
133
pe care i-o dorim din tot sufletul şi pe care o merită prin atîtea calităţi rafinate de cugetare şi de simţire, ce-i dau de pe acum un loc unic de „splendidă izolare" în literatura noastră.
Un talent şi o originalitate: lucruri ce nu se îmbină întotdeauna. Talentul lărgeşte de obicei cărările tăiate de îndrăzneala deschizătorilor de drumuri noi. Pe urma originalităţii, stîngace uneori în expresia ei verbală, a d-nei H. P.-B., vor veni, desigur, talente mai mărunte ca să netezească şi să dea o formă desăvîrşită impresionantei ei noutăţi.
Căci lipsurile prozei d-nei H. P.-B. sunt dintr-acele ce se pot vedea lesne. E chiar o eleganţă de a te preface că nu le vezi. în faţa unui tumult verbal atît de năvalnic, muzele frugale s-au speriat.
Deprinse cu subţirele firicel al izvoarelor de stîncă, au văzut cu îngrijorare şuvoiul despletit al acestor ape adinei.
Era, negreşit, o revărsare' de cuvinte, tulburi uneori, un belşug , neînchipuit de senzaţii şi de imagini noi, puternice, strigătoare, o subtilitate de analiză împinsă pînă la exagerare, multă preţiozitate de formă şi de gîndire, o întorsătură originală a spiritului, j care cerea o iniţiare. Multă vreme literatura d-nei H. P.-B. rămîne deci ezoterică. N-o poţi pătrunde decît printr-o infiltrare] lentă. Exuberanţa verbală şi senzorială îi ascunde miezul, îi accentuează neplăcut noutatea. Pentru spiritele cumpătate, mai ales, deprinse cu armonia liniilor simple, cu farmecul savant all luminii albe şi cu graţia sobrietăţii de cugetare şi de expresie, literatura d-nei H. P.-B. e o imersiune dureroasă într-o viitoare \ de ape rebele, de curcubeie întretăiate, de irizări fantastice — amestec impresionant de spontan şi de preţios, de sublim şi de grotesc.
Trebuie un timp de reculegere. E nevoie de oarecare iniţiare. 1 Lipsurile rămîn, fireşte, lipsuri. Că te-ai deprins cu ele nu înseamnă j că le-ai şi suprimat din conştiinţă; nu-ţi mai împiedică însă viziunea impunătoare a întregului şi libertatea situării în mijlocirii literaturii generale.
Literatura feminină urmează nu numai condiţiile sufleteştii ale sexului, ci şi condiţia lui socială. Izvorăşte din amănuntei interne. Fireşte. Sunt anumite coarde ce vibrează mai mult.J Femeia trăieşte în lumea sentimentului ca într-o lume proprie*
-Funcţiunea ei primară e de a iubi. De altfel, cunoaşte toate felurile iubirii. Acelaşi Eros implacabil ce o mlădie ca pe un metal în fuziune în nenumăratele forme ale dragostei adevărate o aruncă în extaz mistic dinaintea Pelerinului divin, sau o încovoaie în faţa leagănului, deschizîndu-i izvoarele sacre ale maternităţii. Amantă şi mamă, iată cele două tipare în care e turnată întreaga feminitate. Nu numai feminitatea umană, ci şi cea animală. Toate instinctele sunt puse în slujba acestor funcţiuni generatoare. La un loc fac ceea ce Goethe numea eternul feminin. între o porumbiţă şi o femeie sunt lucruri comune ce le apropie, în unele privinţi, mai mult decît le-ar apropia de porumbel şi de bărbat. Aceleaşi instincte puternice le stăpînesc şi le conduc. în apropierea amorului, aceleaşi forţe primare se dezlănţuie, aceleaşi gesturi de cochetărie, de ispită, de tăgadă — şi la urmă de totală supunere. Femeia şi femela iubesc la fel, cu aceleaşi resurse păstrate în toată scara animală. Iar în faţa primejdiei, ele îşi apără puiul cu aceeaşi putere maternă plină de jertfe sublime. Dacă porumbiţele ar avea o literatură, cu siguranţă că s-ar asemăna cu literatura celor mai mari scriitoare contimporane.
Ca şi în poeziile Contesei de Noailles sau în proza lirică şi incisivă a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, sforţarea supremă a artei lor s-ar îndrepta spre umila bătaie a inimei, ce incendiază şi transfigurează universul întreg...
Viaţa socială modelează şi înfrînează totuşi instinctele,..
între pisica ce-şi cîntă cu desperare poemul amorului pe streaşină casei şi femeia ce-şi înăbuşe lamentul de dragoste în piept nu e atît o deosebire de scară animală, cît e mai mult o deosebire de educaţie şi de constrîngere socială. în fond, e acelaşi instinct. Numai expresia lui a variat...
Educaţia şi rolul anumit pe care-1 are femeia în societate i-au impus anumite rezerve şi constrîngeri.
Instinctele s-au învăluit în pudoare. Ferocitatea felinei s-a înmlădiat în gesturi caline, ce nu îndrăznesc să se mărturisească. Din această reţinere a ieşit un nou izvor de poezie: poezia misterului feminin.
Literatura feminină este o literatură de taină şi de şoapte. O femeie nu vorbeşte tare, ci şopteşte, nu se declară, ci sugerează. Peste fior lasă cortina tăcerii. Literatura feminină devine astăzi o adevărată criptografie. înţelegi sau numai pari a înţelege?
134
135
Nu ştii... Bănuieşti numai. Un zvon de cuvinte misterioase, de senzaţii înfrînate pe jumătate, un vag poetic, dar obositor... O literatură cu cheie, ca inima oricărei femei. De n-o ai, rămîi afară sub fereastra cu storurile lăsate...
Lipsită de orice iniţiativă în dragoste şi fără putinţa expresiei clare a bătăiei inimei ei, femeia ne-a dat o literatură de umbră şi de şoaptă, de mister şi de alcov capitonat — dincolo de care nu se aude nimic. în mijlocul acestei literaturi rituale a unei dragoste imateriale, mai mult suspinată decît afirmată, literatura d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, păgînă pînă la impudiciţie şi de o rară putere de analiză pînă la sfîrşire — e de o mare noutate şi originalitate.
într-o literatură feminină de şoaptă şi de umbră, în care bătaia inimei este abia auzită, într-o literatură de discreţie silită şi convenţională, în care dorinţele pîndesc după perdeaua vorbelor măsurate, literatura d-nei Hortensia Papadat-Bengescu aduce, în una din laturile ei, o notă de superbă libertate. Mă gîndesc la Scrisorile Biancei Porporata către Don Juan, în eternitate.
Personalitatea d-nei H. P.-B. se şterge, fireşte, pentru noi în necunoscut. Rămîne numai Bianca. Legătura dintre creaţie şi creator poate fi uneori destul de strînsă. Alteori e mai slobodă. Nu ne priveşte... Artistul trece îndărătul operei. Pentru timpurile ce vor veni, nu va trăi decît fragila adunare de cuvinte a creaţiei lui, mai tare decît zădărnicia trufaşă a trupului. Nu ne supravieţuiesc decît fiicele imaginaţiei.
în faţa splendidelor scrisori ale Biancei Porporata simţim emoţia artei. Ne ridicăm dintr-o dată în lumea ficţiunii. Tot ce-i personal se prăbuşeşte. Negurile se risipesc, iar din golul depărtărilor imense se aude un glas slab... Din sunete răzleţe se înfiripă apoi un răspuns desluşit.
„biancei porporate, .
pe pămînt
îi răspunde
don juan,
din eternitate
Bianca, slovele tale muritoare au ajuns pînă-n eternitatea mea. Prin zgomotul armelor şi al războaielor, cuvîntul tău cald şi dorinţa înflăcărată a inimei tale au răzbătut cu anevoie, dar au răz-
136
bătut! Nu este oţel cît de călit pe care să nu-1 străpungă subţirea săgeată a lui Eros. Şi nu sunt spaţii pe care să nu le sfredelească raza ochiului de femeie ce iubeşte sau numai doreşte.
Sunt în eternitate. Sunt deci dincolo de rău şi de bine. Am trecut în lumea contemplaţiei. Pe pajiştea de asfodele a Cîmpiilor Elizee se primbla nemuritorii, senini şi împăcaţi, vorbind de zădărniciile vieţii de odinioară. Din atîta trudă scoatem picătura de înţelepciune ce ne-a lipsit pe cînd trăiam. E soarta înţelepciunei de a sosi cînd nu mai e nevoie de ea. Smulgînd petale de anemone, Achile regretă şi acum mînia funestă ce 1-a culcat de timpuriu în humă. Suntem robii sîngelui năvalnic. înţelepciunea e rodul vinelor goale... Vorbesc ca un « bachiller » de la Salamanca. Nu mi-am irosit totuşi tinereţea pe băncile şcoalei. în viaţa mea de acţiune n-am avut timp şi de meditaţie. Mi-a rămas pentru dînsa eternitatea întreagă. Şi deşi nu mi-a plăcut niciodată vorba şi scrisul, din lumea spiritului pur nu-ţi trimit decît vorbe...
Bianca, în rîndurile tale de flacără, în care înfloresc toate garoafele roşii ale dorinţelor şi în care licăreşte ochiul verde al păcatului, în aceste rînduri care ar tulbura şi palidele umbre ale Cîmpiilor Elizee, fericite şi fără dorinţi, îmi scrii într-o superbă izbucnire a simţurilor tale:
« Juan! n-ai trecut degeaba prin ţara şi locul meu. Sunt gata. Cu încetul floarea păcatului ce răscoleşti pretutindeni îşi coace seminţele în parcul grădinilor mele, păzite cucernic de Don Camillo.
Bianca Porporata a înflorit superb numele ei alb şi roş în urma drumurilor tale.
Juan, numai o dată n-ai cules. Şi în buchetul tău e parfum de crin, dar crinul lipseşte. » Sau:
« — Nu vrei, Juan, să vii să astîmperi tu ce a trezit amantul meu, vîntul, şi nu a săturat?»
Cuvinte de foc, Bianca, dar cuvinte ce hu trebuiesc scrise niciodată. Ţi-o spun eu, Don Juan. Nu sunt bărbatul ideal, dar omenirea a găsit că sunt amantul ideal. îmi pot deci îngădui îndrăzneala sfatului.
Bianca, te iubeşti... Ochii îţi urmăresc cu exaltare firicelele albastre ale vinelor pe sub marmora pielei cu grăuntele des, curba elegantă a braţului, arcul fin al cotului; îţi îndrăgeşti
137
mişcarea unduioasă a trupului — spic blond şi plin care aşteaptă numai secera divină a Amorului!
Foarte bine. Iubeşte-te! Căci acest omagiu pe care ţi-1 aduci este afirmaţia voinţei de a fi iubită de ochiul nevăzut care te-ar putea zări şi iubi. Natura îşi împlineşte prin tine destinele; prin ispita formelor tale strecoară filtrul plăcerii sterile, sau intenţia diabolică a perpetuării...
Fii deci îndrăgostită de tine, pentru că dragostea ta cere dragostea noastră... Mîngîie-ţi şi cultivă-ţi formele splendide, dar nu ni le arăta în jocul lor natural. Nici nu le ascunde. Aruncă peste dînsele gaza subţire a pudoarii, care le învăluie fără a le acoperi. Căci ceea ce iubim noi, Bianca, nu e splendoarea formei marmoreene, ci misterul ei. Braţul pe care-1 presimt e mai frumos decît braţul pe care-1 văd. De altfel, o ştii. însăşi găteala femeiei e în slujba acestei înşelăciuni a naturei...
Mă aştepţi pe mine din eternitate, sau pe unul din reflexele mele vii. Aşteaptă-mă, dar nu mi-o spune. Căci, dacă am venit cîteodată unde eram aşteptat, am venit întotdeauna unde nu mă aştepta nimeni.
Nu mă pricep în metafizica amorului; n-am învăţat-o pe băncile Salamancei. Unii mă privesc însă ca expresia definitivă a amorului realizat. Bianca, suntem victimele misterului.
Am iubit tot felul de femei: şi brune şi blonde, şi proaste şi deştepte, şi frumoase şi urîte, şi bogate şi sărace, şi cinstite şi uşoare, şi nobile şi simple fete de la ţară. N-am avut deci un ideal practic şi nici n-am căutat «femeia» în varietatea tipului ei. Un singur lucru le lega Ia un loc: misterul. Un singur lucru m-a ademenit şi m-a încordat: obstacolul. Am iubit tot ce nu-mi era îngăduit să iubesc. Am iubit logodnicele altora: ispita fructului oprit! Nu m-am dat îndărăt nici în faţa unei biete ţărance: o ştiam făgăduită altuia. Şi să nu crezi — cum au crezut-o unii — că mă împingea numai instinctul răului. Nu. Era numai instinctul ce ne biciuie pe toţi: ispita tainei. Idealul nostru e întotdeauna sub văluri.
Iată pentru ce implacabilul Eros m-a împins prin toate mănăstirile păzite. Şi n-am simţit voluptate mai mare decît cînd am smuls din braţele Pelerinului divin logodnicele lui crescute de mult timp în fumul divin al tămîiei. Profanare, dar profanarea aceasta mi-a suflat ca un uragan prin strunele simţurilor dezlănţuite. ' (I
în peregrinaţiile mele n-am căutat niciodată spre ferestrele deschise; mi-am aruncat privirea numai spre cele zebrelite. Şi de-am bănuit numai ochii unei fete după zebrele, n-am mai plecat. Un tutore gelos m-a aţîţat şi mai mult. Castitatea m-a înverşunat, trezind în mine forţele imense ale dorinţei nesatisfăcute. Ca în faţa unei cetăţi cu ziduri uriaşe, mi-am săpat şanţurile de apropiere, pierzînd o vreme pe care mi-aş fi putut-o cheltui în succese fără glorie. Le-am dispreţuit, căci ceea ce-am dorit şi dorim cu toţii e imposibilul...
Iată, Bianca, ce aveam să-ţi răspund din eternitatea mea. Şi să mă crezi: e întîiaşi dată cînd am făcut literatură...
don juan, din eternitate"
Astfel a răspuns Don Juan din pajiştea de asfodele a Cîmpiilor Elizee. Răspuns de erou romantic. Căci Don Juan e din vremea sombreroului cavaleresc, a pelerinei tenebroase, a mănăstirilor, a inchiziţiei, a tutorilor şi a ferestrelor zebrelite. Păgîn în apucături, el a suferit totuşi întipărirea creştinismului epocei. Fără să vrea, se lasă cucerit de ademenirile transcendentalului. Nu e numai amantul cărnei, ci şi al sufletului. Vrea misterul. Nu-1 caută în catedrale gotice, nici în groaza vieţei de dincolo; îl caută totuşi în apele ochilor albaştri şi negri. Nu se mulţumeşte cu arcul graţios al braţului Biancei, ci vrea şi arcul încordat al unei conştiinţe ce plesneşte...
Dacă ar fi urmat învăţăturile de la Salamanca, Don Juan ar fi avut însă şi viziunea unei alte lumi libere de teroarea misterului. .. Prin luminişurile timpurilor, ar fi văzut pe Galatea fugind printre sălcii, pe Frinea dezvelindu-se în faţa Areopagului şi din spuma mării răsărind corpul alb al Anadyomenei... Goliciunea ei n-a avut nevoie de taina şi pudoarea creştină. Prin splendoarea impudică a trupului, a stăpînit lumea antică.
Moderna, rafinata şi preţioasa Bianca, după atîtea veacuri, legă firul tradiţiei elenice. Nu rîvneşte totuşi la goliciunea formelor, ci numai la goliciunea sufletului, la dreptul de a exprima în cuvinte clare gîlgîitul tainic al dorinţelor ascunse. Ea este poate exemplarul unei noi feminităţi, pe care o putem aprecia în chip felurit, după concepţii felurite, dar pe care n-o putem tăgădui. E un semn al vremei. Să-1 fixăm la timp. Căci, în curînd, va alerga poate prin toate cuprinsurile lumei. Omenirea cucerită îi va ridica statui încununate cu trandafiri...
138
139
Bianca e una din faţetele literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. în acest fel, e şi unică pînă acum. Stăpînită de un suflu antic, nu este totuşi o Tanagrină; severitatea lipseşte graţiei. E mai mult o statuetă de la Myrina. Coroplastul i-a întipărit o suavă senzualitate. Literatura noastră nu cunoaşte o creaţie feminină mai liberă, mai spontană, cu o mai slobodă afirmaţie a dorinţei. Nu i se poate aduce totuşi vina imoralităţei, după cum nu s-ar putea aduce nici statuelor goale. Emoţia de artă te stăpî-neşte mai întîi. Bianca ar putea însă ajunge punctul de plecare al unei literaturi libertine. De la artă la factură, lunecarea e lesnicioasă.
Mai sigur, va deveni punctul de plecare al unei feminităţi în care dorinţa încetează de a fi un mister.
Lupta împotriva misterului feminin e definirea cea mai bună ce s-ar putea da literaturei d-nei Hortensia Papadat-Bengescu... Bianca îşi dezvăluia numai tulburătoarea ei dorinţă; celelalte eroine îşi dezvelesc sufletul întreg. Senzualitatea e numai o singură; notă; sufletul femeiei e mult mai complicat... Şi nu prin lipsă de complicaţie păcătuiesc eroinele d-nei H. P.-B. Sub orice nume, ele sunt aceeaşi femeie unică, în care instinctele ancestrale au răzbit, subţiindu-se şi rafinîndu-se prin trecerea atîtor veacuri de civilizaţie; aceeaşi Eva modernă, care a dus pînă la înflorirea din urmă principiul eternului feminin; aceeaşi femeie fragilă, produsul delicat al unei societăţi bătrîne, în care nevroza a biciuit simţurile, a mărit nevoile, a înmulţit problemele conştiinţei, pu-nînd în jocul funcţiilor sufleteşti o înfrigurare şi o subtilitate pe care n-au cunoscut-o nici antichitatea, nici chiar străbunicele noastre. Misterul feminin a devenit astfel cu vremea tot mai complicat şi mai insondabil; literatura feminină a ajuns şi ea tot mai şoptită şi mai puţin în stare de a tălmăci nuanţele şi fineţele.
în mijlocul acestei literaturi de taină, opera d-nei Hortensia Papadat-Bengescu e ca o rază biruitoare în mijlocul întunericului; e o imersiune violentă a principiului solar în colţuri de umbră. O sfîşiere: uneori o profanare chiar...
Nimeni n-a proiectat pînă acum în literatura noastră o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin ca d-na H. P.-Bengescu; nimeni n-a adus o putere de analiză şi de pătrundere mai mare.
Ochiul ei este implacabil. Sub privirea lui nemiloasă, bătaia inimei se descompune în mişcări palpabile, iar sentimentul e urmărit pînă în ramificările lui cele mai fine şi mai îndepărtate. Inima nu mai e peştera sacră a misterelor eleusiene, în care se oficiază riturile iubirii. Vălul s-a rupt. Şi, sub privirea înfrigurată a spectatorului, apare gol mecanismul ceasornicului omenesc, în jocul liber al rotiţelor şi al angrenajelor...
Dezvelirea e cu atît mai impresionantă cu cît mecanismul sufletesc e mai complex şi mai viu. Un suflet mort sau opac nu poate interesa. Numai viaţa şi mişcarea ne opresc atenţia... Eroina tipică a literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu este în continuă mişcare; sufletul ei e vibrant şi impresionabil. Nu e o mlaştină stătătoare, ci o apă vie, pe care o ridică toate vînturile şi o frămîntă toate furtunile. Suflet patetic, în care iubirea se dezlănţuie în uragane. Implacabilul Eros îl săgetează cu arcul lui divin. Suflet tragic, în care dezrobirea din urmă a morţii pîndeşte la orice cotitură a vieţii.
Nimic mai impresionant şi mai nobil decît acest zbucium peste care pluteşte un suflu de fatalitate antică. îi ierţi şi frenezia şi nevroza. Şi o mare duioşie şi milă te cuprinde în faţa condiţiei umane, care, între două neante, a creat această sublimă frămîn-tare fără rost ca o protestare împotriva liniştei eterne ce o aşteaptă...
Ne îndreptăm cu siguranţă spre feminismul integral. Urmaşii noştri imediaţi vor trăi sub regimul egalităţii totale. E ineluctabil. Nici nu sunt motive ca să fie altfel. Principiul inegalităţii nu se mai poate susţine. Vom avea femeia alegătoare şi aleasă... Nu a inimei noastre, ci a raţiunii reci. înaintea inevitabilului, ne închinăm. Sunt însă romantici care-şi închipuie că numai în ziua cînd femeile vor avea toate drepturile îşi vor da seama de ceea ce au pierdut. Podoaba lor cea mai mare era tocmai în neegalitate şi în lipsă de drepturi. Cu farmecul fragilităţii au cucerit lumea. Vor cîştiga toate drepturile noastre, vor pierde însă unica armă a sexului lor: maiestatea slăbiciunii. Şi din ziua cînd cu toţii, fără deosebire, vom fi încordaţi spre această bucăţică de pîine, stropită cu sudoare, omenirea va fi pierdut ceva din poezia feminităţii.
Eroinele d-nei Hortensia Papadat-Bengescu nu sunt feministe.. Ar fi greu să ne închipuim că nişte sirene ar cere dreptul de vot.
Căci sunt nişte sirene. Singura lor preocupare e tumultul bătăilor inimei. Urechea fină a scriitoarei îl percepe şi îl descompune, iar ochiul ei, de o remarcabilă pătrundere, străbate pînă în adîn-cul sufletului lor, dezvelind jocul delicat al emoţiei. Ceva din taina feminităţii se scutură în paginele de analiză nemiloasă ale d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. Deşi fără nici o legătură cu revendicările feminismului de azi, acţiunea literară a scriitoarei ar putea părea paralelă prin convergenţa scopului: despoiarea feminităţii de atributul tainei.
Dar şi aceasta poate fi numai o iluzie romantică, pe care o va risipi un viitor apropiat.
PENTRU „ÎNSEMNĂRI LITERARE" ŞI ALTE REVISTE
Nu intră în programul Lecturii pentru toţi de a duce polemici literare şi cu atît mai puţin hărţuieli în care stăpîneşte vechiul spirit de intrigă măruntă şi de bîrfeală zilnică. Voi da totuşi o lămurire însemnărilor literare, care debutează prin a mă pune în contradicţie. Am cerut odinioară „intelectualizarea" literaturii, am cerut artă pentru artă, am fost împotriva literaturii teziste şi, deodată, din senin, în lectura pornesc „o literatură ieşită din marile împrejurări de acum, o literatură patriotică, de solidaritate naţională, o literatură militantă etc."
Liniştească-se confraţii mei de la Iaşi. Nu e nici o contrazicere. Ce am scris despre „intelectualizarea" literaturii sau despre arta pentru artă rămîne şi mai departe sub semnătura mea. Am declarat din prima pagină a acestei publicaţii că Lectura nu e o revistă, ci un „magazin" literar. Teoriile mele literare n-au deci ce căuta în paginile ei. Lectura stă în cadrele actualităţii; acesteia ne silim să-i dăm o hrană literară. Atît. Să nu ni se ceară ceea ce nu voim să dăm deocamdată. Am socotit că din război se pot da pagini frumoase, documente interesante sau numai simple curiozităţi. Le vom da; de vom publica şi altă literatură din preocupările artei pentru artă, va fi un dar al nostru. Şi acum cred că ne-aro înţeles.
143
ACOPERE-ŢI FAŢA, FARFURIDI.
Procesul colonelului Verzea a pus în lumină sumbra figură a unui magistrat. Nu-1 voi numi: toată lumea îl cunoaşte. Mai sunt imaginaţii melodramatice, care văd în actele cele mai simple combinaţii tenebroase. Nici autoritatea lucrului judecat nu pune o piedică unei minţi chinuite de mania bănuielei.
într-un ziar de teatru, o figură atît de teatrală îşi are locul ei. O voi fixa deci, adăugind încă o siluetă la galeria lui Caragiale.
Cine a fost la cenzura poştei în primele luni ale războiului nostru îşi aduce aminte de omul fără tact şi fără măsură care era pus în fruntea cenzurei poştale... Nu de aceste momente neplăcute voiesc însă să-mi amintesc acum. Dimpotrivă: din succesiunea clipelor mohorîte voi desprinde, deocamdată, o singură scenă, vrednică de pana lui Caragiali. Ni se pare adesea comicul lui Caragiali forţat şi mai mare decît natura... Şi totuşi sunt momente cînd bietul Farfuridi rămîne în umbră sub măreţia naturii. Discursurile incoherente de stupiditate hilariantă ale eroilor lui Caragiali devin cuminţi şi serioase în faţa naturei creatoare...
La cenzură erau vreo douăzeci de intelectuali: scriitori, profesori universitari, un membru la Curtea de Apel, pictori şi compozitori muzicali. Oameni fără nici o obligaţie militară. De la începutul campaniei găsiseră nimerit să-şi pună o parte din timp în serviciul ţării. Magistratul din fruntea cenzurei ar fi voit să muncim toată ziua, dezorganizîndu-ne astfel orice altă muncă intelectuală, mai folositoare ţării. De aici neînţelegere...
într-o bună dimineaţă, şeful nostru, cu vocea lui profundă şi vorba împleticită, ne vesti că suntem chemaţi de comandantul „superior", de domnul colonel, pe a cărui elocinţă voiesc s-o fixez
In aceste rînduri. Şi iată-ne deci, cei douăzeci de intelectuali, scriitori, profesori universitari, pictori, compozitori muzicali, urcînd scările Palatului Poştei, pentru a intra în largul birou al d-lui colonel.
Cum ne văzu, d. colonel dispăru pe uşă. înţeleserăm de ce: voia să-şi facă o intrare mai solemnă peste cîteva minute. în răstimp, d. magistrat-locotenent avu vreme să ne înşiruie în faţa biroului şi să strige la deschiderea uşei un „dreeepţi/", care se lovi ironic de hainele noastre civile şi de spiritele noastre foarte "puţin militare. Apoi, cu toată demnitatea cuvenită unui preşedinte de Curte de Apel, rosti aceste cuvinte:
— După cum aţi avut bunăvoinţă să-mi ordonaţi, am onoarea de a vă depune raportul prin care se constată că serviciul cenzurei nu poate merge din cauza domnilor ăştia, care nu-şi văd de datorie.
Tăcere adîncă. Colonelul îşi trecu mîna pe frunte, apoi, vîrin-du-şi două degete în deschizătura tunicei, începu:
— Domnilor, deşi cei mai mulţi dintre dumneavoastră sunteţi oameni „bieeeen " în societate, f iindu-mi cunoscuţi de la Capsa...
Rumoare printre noi. Băgînd-o de seamă, d. colonel reluă:
— Da, domnilor, la Capsa! Căci nu e o ruşine să mergi la Capsa, şi vă voi face o mărturisire: şi eu merg la Capsa!
Adîncă senzaţie printre noi in urma acestei revelaţii zguduitoare.
— Zic, deci, deşi cei mai mulţi sunteţi oameni „bieeen" în societate şi deşi sunteţi numai nişte simpli voluntari la cenzură, ţin să vă declar că rămîneţi totuşi supuşi rigorilor militare ca orice soldat. Pentru insubordonanţe sunteţi, prin urmare, pasibili de garda pieţii şi de fortul Domneşti...
în urma acestor cuvinte, d. colonel tăcu. Apoi izbucni cu violenţă :
— Căci ţara piere, domnilor! Vin de la Ministerul de Război: au intrat ungurii în ţară (era pe timpul surprizei de la Cîineni); au intrat bulgarii în ţară!... Au să intre în capitală şi o să ne găsească cu coşul de scrisori necenzurate... Ce o să facem noi atunci... ? Să ieşim cu ciomegele să ne batem cu duşmanii?...
Şi pe urmă, deodată:
— Pe cîmpiile Franţei au pierit 77 de prinţi germani — şi d-vstr. nu voiţi să lucraţi 7 ceasuri pe zi... Ruşine!
144
145
Iar tăcere. Crezînd că a isprăvit, pictorul Jean Steriadi voi să vorbească:
— Domnule colonel... Nervos, colonelul îl întrerupse:
— Dumneata să taci, şi să vorbeşti pe urmă... Apoi, pierzîndu-şi şirul:
— îmi veţi zice, poate, de ce nu zbor şi eu la graniţă să dau piept cu inamicul. Hei, domnilor, aş fi mers de mult de nu sufeream ' de hemof tizie...
Am plecat cu toţii capul, îndureraţi la această revelaţie. Um-flîndu-şi iară pieptul şi cu gestul larg, colonelul culmina într-o sublimă izbucnire:
— Şi apoi, la urma urmelor, ce credeţi că aici nu sunt la un post de onoare?... Priviţi, domnilor, spre această hartă găurită din perete! O bombă inamică m-a căutat chiar în biroul meu ca să mă distrugă. Mergeţi, deci, domnilor, la datoria d-voastră şi făceţi-v-o tot aşa cum mi-o fac şi eu... Am zis...
Âducîndu-şi apoi aminte de pictorul Steriadi, îl întrebă ce doreşte.
— Eu, domnule colonel, aş voi să mă duc pe front... Colonelul izbucni:
— Bravo, domnule ! Aşa te voi, domnule! Ia notă, domnule S. — adaose adresîndu-se magistralului locotenent — să-mi faci un raport pentru domnul, căci tocmai am nevoie de un vlăjgan ca dumnealui pentru. Cuzgun... O să te trimetem, dolofane!... N-ai grije!
CA LA TEATRU...
sa
Şi acum, Farfuridi, acopere-ţi faţa. Nemurirea ta e în primejdie fie întunecată... :
Teatrul îşi are convenţionalul lui... O situaţie teatrală e întrucîtva o situaţie ce trece de cadrele naturii: „homo ad ditus naturae". E o mină de meşter ce combină elementele brute pentru a scoate elemente neaşteptate, ce nu vin din întîmplarea oarbă. Deşi izvorît din natură, teatrul îşi are optica şi indulgenţele lui. E o natură orînduită cu meşteşug. Sunt situaţii pe care nu le credem cu putinţă. în teatru, le primim totuşi zîmbind: e teatru; adică e convenţie.
De fapt însă natura e mai mare, mai complicată şi mai orînduită decît teatrul. Adaosul omului e mărunt. în faţa infinităţii de combinaţii ciudate şi neprevăzute ce ies din tiparele naturii, imaginaţia creatoare a artistului e un fir de nisip. Lucrează în miniatură. Şi orice ar născoci ca rar şi chiar imposibil devine o jucărie de copil pe lîngă florile exotice ale întîmplării. în faţa lor, te înminunezi zîmbind: e ca la teatru! Mai mult decît la teatru. Regizorul divin combină mai meşteşugit şi mai felurit.
Voi istorisi drept pildă o mică întîmplare. Mi-a povestit-o o doamnă încă sub puterea vie a emoţiunei. Pe scenă ne-ar părea o „situaţie" forţată şi puţin verosimilă. în natură, s-a petrecut cu o minunată simplicitate.
„Mă scoboram, povestea doamna, de pe str. Fîntînii pe str-Luterană în jos. Era ceaţa opacă a serilor de decembrie. Nu se putea deosebi un om la doi metri. Deodată, auzii un ropot de paşi grăbiţi. Şi înainte de a mă dezmetici, mă simţii apucată de braţ de un ofiţer. Speriată abia putui rosti:
— Domnule, ce faci, domnule?
147
— Doamnă, sunt pierdut. Nu protestaţi, nu spuneţi nimic, -veţi înţelege pe urmă.
— Domnule, te rog, strigai eu. Lasă-mi braţul... îngheţasem de spaimă. Credeam că e un nebun. Ofiţerul era
şi el cuprins de o emoţie de nedescris. Abia putea respira. Mă strîngea totuşi din ce în ce mai mult de braţ.
— Domnule, lasă-mi braţul...
— Doamnă, vă implor, scăpaţi-mi viaţa... Sunt în primejdie •de moarte...
— Domnule, sunt măritată şi sunt aproape de casa mea. Ni •s-ar putea întîmpla lucruri grave.
— Se poate, doamnă, dar vă rog nu mai spuneţi nimic, ci ■uitaţi-vă în ochii mei... St! Ascultaţi. Vine...
Şi, în adevăr, din spate se auzea un alt ropot năprasnic. Un domn sosea în goană: cu capul gol, cu haina desfăcută şi gîfîind. în mînă avea ceva: poate o armă. Se opri o clipă lîngă noi, cu privirea pierdută şi cu respiraţia tăiată. Ofiţerul se prefăcea că nu-1 vede. Cu cel mai mare sînge rece, mă ţinea şi mai strîns de braţ, uitîndu-mi-se drept în ochi şi şoptindu-mi cuvinte de intimi- \ tate, ca unei bune prietene.
Domnul ne cercetă bănuitor. Ajunsesem la întretăierea străzei J Ştirbei-Vodă. Discumpănit, se apropie de noi, stăpînindu-şi emoţia.;
— Domnilor, mi-aţi putea fi de mare folos. Vă implor să-mii «puneţi de n-aţi văzut un ofiţer trecînd în fugă... ? Şi, de l-aţi văzut, j pe unde a apucat?
Cu vocea sigură şi stăpîn pe mişcări, ofiţerul arătă cu mîna:]
— Ba da... A apucat chiar acum spre dreapta... Domnul se înclină.
— Vă mulţumesc, domnilor. Şi o luă spre Cîmpineanu. Ofiţerul se desfăcu atunci de braţul meu:
— Doamnă, vă rog încă o dată să mă iertaţi. Mi-aţi scăpatj viaţa. Aţi înţeles acum, desigur, şi dumneavoastră... Ar trebui| să mă prezint... Mi-e ruşine însă într-o situaţie atît de teatrala.! Nu vă întreb de nume. îmi rămîneţi în amintire ca o necunoscută»! care mi-a scăpat viaţa...
Şi după ce îmi sărută mîna, dispăru în ceaţa opacă, apucîii |a stînga înspre Calea Victoriei." v^
Cititorul îşi poate reconstitui scena. Căci se poate vorbi de o adevărată „scenă". Văzută la teatru, ar fi trezit, desigur, un zîmbet indulgent: e „teatru", unde totul e îngăduit. Şi totuşi, nu e teatru, ci realitate. Aproape un fapt divers petrecut în scăpărarea unei clipe. Omului care a dat dovadă de o atît de extraordinară prezenţă de spirit i s-ar putea încredinţa o armată întreagă. Va şti să facă faţă împrejurărilor celor mai neprevăzute; va fi la înălţime şi pe celălalt teatru: pe teatrul de operaţii.
Atît.
148
GALERIA NEDREPTĂŢIŢILOR.
[I]
Răsfoind pe Moliere, am dat din întîmplare peste scena dintre Don Juan şi Monsieur Dimanche. O scenă din cele mai cunoscute şi mai comice. Monsieur Dimanche e creditorul lui Don Juan.'Venind să-şi ceară datoria, Don Juan îl primeşte cu politeţă ostentativă şi cu risipă de amabilităţi: „Luaţi loc, vă rog.. Şedeţi aici. Şedeţi, vă rog. Nu acolo, luaţi loc în fotoliu... E mai moale... Ce mai face doamna Dimanche?... Dar Claudia?... Nicuşor tot bate din darabană?... Dar Cuţu, hămăie şi muşcă mereii?... Nu vrei să mănînci cu mine?... Ce, te duci?... Cum aşa? Nu se poate... Trebuie să-ţi dau pe cineva să te întovărăşească. .. Viaţa d-tale mi-i prea scumpă... îmbrăţişează-mă şi crede-mă sluga dumitale..."
Bietul Monsieur Dimanche e uluit. Nu poate scoate un cuvînt. Venise pentru o veche datorie. Iese, îndoindu-se din şale dinaintea acestui potop de cuvinte flecare, ce nu-i mai dau răgaz să răspundă. Rîdem, fireşte, şi nu de Don Juan, ci de Monsieur Dimanche... Un datornic ce-şi bate joc de un creditor e întotdeauna un subiect comic.
Vasile Alecsandri, care avea o memorie dramatică din cele mai credincioase, şi-a adus aminte şi de această scenă ca de multe altele din teatrul francez. în Creditorii lui, tînărul Alecu se scutură tot cu astfel de vorbe şirete şi zadarnice de un ciubotar, de un cofetar, de un droşcar, de un croitor — într-un cuvînt, de lungul şirag al creditorilor ce îndrăzneau să-şi ceară rodul muncei lor. Rîdem, fireşte. Un croitor care-şi reclamă preţul ostenelei e un ridicol, iar un tînăr ce trăieşte din înşelarea sistematică şi multiplă e un om simpatic. Aduce o notă de poezie şi de fantezie în banalitatea vieţii...
Am ajuns deci la o astfel de rătăcire... Simţul nostru moral se închină în faţa pehlivăniei simpatice. Un creditor a ajuns prin definiţie un monstru vrednic de dispreţ. în debuturile carierii mele provinciale, toată dăscălimea alerga la nevoie la „nenea Oprea". O persoană foarte importantă, cît aveai nevoie de bani! „O iscălitură, iubitule, şi afacerea e făcută... Dar s-o pui colo pe timbru, aşa cum cere legea... Aşa, bun... (şi se mai uita o dată la semnătură ca să vadă de se poate citi). Ei, iată acum şi banii". De cum simţeai însă suta în buzunar, „nenea Oprea" nu numai eă-şi pierdea din importanţă, dar devenea şi odios. Era „cămătarul" — dispreţuit de toţi. De fapt, bietul om ne făcea bine pentru un cîştig neînsemnat. Nu voiam însă să i-o recunoaştem. De am fi avut isteţimea lui Don Juan, cu siguranţă că am fi fost bucuroşi să-1 lăsăm păgubaş.
Un poet, tot atît de fantezist în viaţa ca şi în literatură, îmi povestea de mult un episod din anii lui de Paris.
„în viaţa unui student român la Paris sunt momente hotărî-toare cînd o strămutare « peste apă » devine o necesitate. Fireşte, fără zgomot. Trebuie să fim discreţi.
Iată de ce într-o bună zi am părăsit cartierul, pentru a trece pe malul drept al Senei. Trăiam acum liniştit. Nu mă mai tulbura nimeni. Din prevedere, îmi lăsasem o lungă barbă asiriană, ce-mi dădea o înfăţişare de nerecunoscut. După cîteva luni de viaţă tihnită şi idilică, auzii într-o dimineaţă clopotul... Un domn necunoscut se înclină:
— Domnul X?...
— Eu sunt.
Necunoscutul păru că se îndoieşte:
— Domnul Jean X?
Avui o străfulgerare mîntuitoare. Dintr-o dată recunoscui în vizitator pe un croitor din cartier, căruia îi datoram o sumă rotundă. O inspiraţie:
— Nu. Eu sunt Pierre X... Dar despre bietul Jean nu ai auzit nimic ?
— Ce să aud?...
— Era fratele-meu. A murit, sărmanul, acum două luni. Croitorul rămase înfipt pe loc. Şi cu adîncă mîhnire izbucni:
— Bietul băiat! bietul băiat! N-am ştiut nimic... Şi de ce a murit?
150
151
— O febră tifoidă... ştii, în cîteva zile s-a prăpădit aşa deodată ...
— Bietul băiat! bietul băiat! Ce tînăr cumsecade! Eu prinsei îndrăzneală:
— Şi de ce-1 căutaţi, mă rog?
— O, nimic... nimic. O mică datorie, fără importanţă de altfel... Bietul băiat! Bietul băiat!
Iar eu cu demnitate:
— Ştiţi, a rămas familia... care desigur va ţine seama.
— Ce idee, domnule! O familie atît de încercată... Ce nenorocire, domnule!
Şi după o clipă de tăcere, retrăgîndu-se:
— Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat... Toate condolean-ţele mele şi scrieţi mă rog şi acasă că sunt mîhnit din suflet. Bietul •băiat! Un gar con si charmant!"
Iar poetul încheie această funebră istorisire cu vorba:
— Ce proşti sunt franţuzii! La care eu adăosei:
— Şi ce secături sunt românii!
Oricum am fi şi unii şi alţii, cu siguranţă că ne lipseşte o bună orientare morală. Nu cred că din fire, căci ne naştem cu simţ -moral. Teatrul şi literatura în genere ni l-au deformat. Sunt nedreptăţi pe care le-au consfinţit tradiţii milenare... Creditorul odios e o moştenire greco-latină. Că poate deveni cămătar e cu putinţă... Dar, în fond, e un binefăcător ce îndeplineşte o funcţiune legitimă. Datornicul necinstit şi pehlivan e adevărata primejdie socială. în faţa isteţimei lui imorale ne închinăm însă, sau cel puţin zîmbim cu indulgenţă. Fără să vrem, ne asociem şi noi cu ■perversitatea lui sufletească.
GALERIA NEDREPTĂŢIŢILOR.
[II]
Se mai poate găsi încă un creditor simpatic. Speţă rară, desigur. Nu cu totul ieşită din şiragul posibilităţilor. Vreo piesă de teatru trebuie să fi aruncat vreo lumină mai imparţială asupra omului care, stînd în limitele legalităţii, îşi îndeplineşte o profesiune onorabilă, fiind de folos şi altora.
Există un alt mare nedreptăţit, condamnat definitiv şi fără apel. Nu e odios, decît în anumite cazuri. E însă întotdeauna ridicol. între oamenii cei mai cumpăniţi şi cei mai lipsiţi de prejudecăţi, trezeşte un zîmbet. A apărut, şi figurile tuturor înfloresc de o uşoară veselie. Instinctiv, cîţiva îşi fac un semn din coada ochiului, arătîndu-1. Nu se cunosc poate, dar noul venit i-a apropiat. O atmosferă de cordială înţelegere se stabileşte astfel între oameni indiferenţi. Fireşte, în dauna celui ce a intrat. Cu toţii dau din cap:
— Bietul om!
Şi totuşi, nu e o compătimire, ci mai mult o ironie cordială:
— A păţit-o!
Unul răşchira două degete în formă de unghi. Altul dă şi el din cap:
— încă unul la rînd!
Simpatia se stabileşte dintr-o dată, dar o simpatie jignitoare, formată din dispreţ şi din ironie transcendentă.
Căci noul venit a avut imensa nenorocire de a fi înşelat de nevastă. Toată lumea o ştie; el n-o ştie însă. Este deci un om pierdut în ochii contemporanilor. în jurul lui s-a lăsat o grea atmosferă de ridicol...
153
Literatura franceză, îndeosebi, a generalizat tipul epic al încornoratului. „Le cocu" este un tip clasic şi universal ridicol. De la şcolarii sprinţari din romanul lui Anatole France, care scriau cu mîna lor tremurătoare pe zidurile casei: „Monsieur Bergeret est cocu" şi pînă la Moliere, toată verva şi ironia franceză s-a năpustit asupra bărbatului înşelat. E un om pierdut de ridicol. E bun, e cinstit, îşi iubeşte nevasta, îşi adoră copiii — ce are a face ! îl înşeală nevasta. Ajunge: e ridicol. Dar femeia e o fiinţă perversă, lăsată în voia simţurilor, e o fiinţă incapabilă de un sentiment de omenie şi de cinste, n-are nimic sfînt — ce are a face! Are doar marea superioritate de a-şi fi înşelat soţul. Poate trece cu fruntea sus. Nimeni nu zîmbeşte. Toţi i se închină cu respect şi cu curtenie.
Ea se numeşte Angelique de Sottenville: fiinţă perversă şi feroce, cu fumuri de nobleţe şi cu instincte de curtezană. E biruitoare. El se numeşte Georges Dandin — nume devenit celebru prin ridicol. Nu-i mai rămîne decît să se arunce pe gîrlă, căci are marea nenorocire de a fi un om cinstit. Ea se numeşte Adele. El se numeşte bietul Boubouroche, al lui Courteline, care şi-a pus •imensa lui dragoste cvadragenară în frivolitatea unei femei uşoare. Ea e Ema, el e Charles Bovary... într-un cuvînt, ea e eternul femenin, viclean, mobil şi mai nesigur ca unda; iar el, înşelatul înamorat, pe care copiii de şcoală îl arată cu degetul, care îl împodobesc cu o pereche de coarne pe gardurile oraşului, el e omul la vederea căruia conversaţiile tac, prietenii îşi fac cu ochiul, zîm betele înfloresc:
— A păţit-o!
— încă unul la rînd î
— Ce om ridicol!
bărbatul". Un astfel de om nu e ridicol. E însă odios. Şi satira nu are destule bice pentru a-1 lovi pînă la ţîşnirea sîngelui roş...
Dar un om care nu ştie cu ce-i vinovat în înşelăciunea nevestei lui? Că nu şi-a păzit-o? Are poate ceva mai bun de făcut. Mai mult decît atît. Sufletul lui e aşa de cinstit, încît nu poate concepe necinstea altuia. A rămas într-o completă candoare sufletească. Nu poţi înţelege ceea ce nu simţi tu mai întîi. Bănuitorii au în germine toate defectele pe care le bănuiesc la alţii. Aşa-zisa „orbire" a bărbatului, ce-1 pune într-o inferioritate ridicolă faţă de femeie şi de toţi ceilalţi oameni, e adesea, de fapt, o mare superioritate morală. E totala ignoranţă a răului. Ştiu că uneori poate fi şi o prostie. Noi nu facem însă nici o deosebire. Omul superior, ca şi nătîngul, sunt acoperiţi de acelaşi ridicol:
— A păţit-o.
— încă unul la rînd!
— Ce om ridicol! O mare nedreptate.
Iar femeia adulteră trece şi mai departe în viaţă, ca şi în teatru, fără nici cea mai mică critică. O mare scădere morală.
Şi pentru ce oare ar fi atît de ridicol ? Pentru că aşa a hotărît-o lipsa simţului nostru moral şi mai ales pentru că aşa a hotărît-o o tradiţie literară milenară, ce trece dincolo de Moliere şi de Boccaccio.
Un bărbat înşelat e un om ridicol şi un subiect de comedie. Pentru ce? De consimte, nu mai e înşelat. E unul din acei bărbaţi despre care d. Victor Eftimiu a zis: „Ce ştia satul... ştia de mult
154
AVARUL
Apărarea avarului a mai scris-o, mi se pare, şi d. Victor Eftimiu cu prilejul lui Hagi Tudose al lui Delavrancea. Nu ajunge, în jurul lui s-a îngrămădit hula milenară a întregei literaturi universale. O vorbă bună este deci come piuma al vento. O ia vîntul. Şi dacă mai adaug alta, nu e în speranţa că va rămîne. E din nevoia de a o spune. Şi bărbierul lui Midas trebuie să fi simţit a-ceastă nevoie cînd a încredinţat pămîntului umed al unei peşteri taina urechilor regale. Deasupra a răsărit trestia răzbunătoare. Instinctiv, poate că nădăjduim şi noi că, în adierea vîntului de seară, vreo tainică trestie va repeta şoapta gindului nostru unor urechi mai înţelegătoare...
Avarul e ridicol şi odios de la Plaut pînă la Delavrancea. Moliere 1-a fixat definitiv, sub amîndouă formele, în Harpagonul lui. Balzac, în Grandet. Octave Mirbeau, în Isidore Lechat, cu altă nuanţă însă: avarul ameţit de banii lui, care vrea să-i multiplice prin mijloacele cele mai grandioase şi cele mai fantastice. Nu e un avar clasic. E un mare vizionar al banului. Un poet romantic chinuit de o imaginaţie apocaliptică. O forţă creatoare. Adevăratul avar îşi strînge averea prin economie murdară. Isidore Lechat şi-o adună prin speculaţie. Nu se fereşte de risipă, cînd speră că această risipă va fi un element de producţie viitoare. Deosebirea e mare.
Avarul clasic este însă Harpagonul lui Moliere, sub cele două înfăţişări ale lui: e ridicol şi e odios.
E ridicol prin ciudata boală de a se lipsi de bunurile vieţii, din setea de a aduna tot mai mulţi bani. Se poate aduce totuşi o obiecţie: care sunt bucuriile vieţii? Multe şi niciodată aceleaşi la
fiecare om în parte. Unul îşi găseşte fericirea în lux, altul in mîncare; unul în femei, altul în ştiinţă; unul în aparenţele vieţii, altul în gloria postumă. Pentru ce nu ar fi şi oameni care să-şi găsească plăcerea în acumularea banului? Fiecare din noi este plăsmuit pentru anumite plăceri. Amănunte psihologice sau fiziologice ne fac improprii pentru unele din bucuriile vieţii.
Lipsa de savoare ne ridică bucuria mîncării; lipsa fineţii acustice ne ridică imensa bucurie a muzicii.
Pentru ce nu i-am presupune avarului un simţ nou, ce ne lipseşte? Am voi să-1 vedem mîncîndu-şi banii.
Plăcerea gîtlejului o admitem; plăcerea ochilor nu voim să i-o admitem. Iată că el se bucură prin ochi, văzînd grămada de aur, şi nu prin gîtlej. întrucît ar fi mai normal?
Sunt oameni care nu-şi trăiesc viaţa din grija gloriei postume. Artişti şi savanţi ce duc calvarul mizeriei şi al suferinţii nu numai din incompatibilitatea cu realitatea, ci dintr-o voinţă încăpăţînată. Urmăresc un vis de artă. Vor înfăptui o operă, pe care nu o înţeleg contemporanii, o vor preţui urmaşii. Vor pomeni de ei generaţiile viitoare. Ce nebunie! — vor zice unii. Nobilă şi frumoasă nebunie, din care iese progresul omenirii, dar nebunie, întru cît îi va ajuta ceea ce se va vorbi de bine după moartea lor? Pusă aşa chestiunea, răspundem: nimic. Chestiunea trebuie pusă altfel. Ceea ce se va vorbi pe urmă de noi fireşte că nu ne mai priveşte. Gîndul însă că se va vorbi de noi produce o mare bucurie încă din viaţă.
Poate ţine locul oricărei alte plăceri: ne alungă foamea şi frigul. Din vatra lui se împrăştie o binefăcătoare căldură, ce ne aromeşte şi ne incendiază. Nu simţim frigul vremei din mansarda săracă. Printre lipsuri trecem mîndri şi fericiţi. E o iluzie! Dar ce este iluzia şi ce este realitatea? Cum a putut preciza hotarele uneia şi ale alteia? Măsura e în sensibilitatea noastră. Dacă aceasta e fericirea mea, e tot atît de legitimă ca oricare alta. Şi marea bucurie a gloriei postume e întrucîtva admisă, dacă nu de oamenii simpli, cel puţin de intelectuali.
Pentru ce n-am admite şi bucuria grămezii de aur? E o bucurie inferioară? Desigur. Dar e o bucurie legitimă şi cel puţin tot atît de inferioară ca şi bucuria stomacului. Pentru ce am admite pe un om ce-şi dă averea, cinstea şi chiar viaţa pentru o femeie, şi nu am admite pe cel ce e capabil de privaţiuni infinite pentru un bulgăre de aur? Pentru că mai mulţi aleargă după femei decît după aur? Nu-i de ajuns. Motivarea e insuficientă. Dar se va zice:
156
157
aurul e bun pentru plăcerile ce poate aduce. Avarul va răspunde însă: plăcerea mea cea mai mare este tocmai în posesiunea lui, după cum plăcerea vizionarului e în gîndul că va dobîndi gloria postumă. Eu cel puţin îmi pipăi aurul. Vizionarul meu nu-şi va pipăi niciodată gloria. Trăieşte numai cu gîndul ei.
Ce i se va putea răspunde avarului în faţa acestei logice? Mare lucru nu. Şi totuşi, avarul e acoperit de un mare ridicol universal. îl vedem numai prin gesturile meschine cu care îşi agoniseşte paraua, torturîndu-se pe sine, jertfind marei pasiuni ce-i încălzeşte fiinţa şi i-o transfigurează de bucurie...
Dar se va zice: Avarul nu e numai ridicol, e şi odios. Patima lui e dăunătoare şi familiei şi societăţii în genere. Moliere ne-a arătat pe Harpagonul lui şi sub acest aspect tragic.
— Da. Rămîne] însă de văzut dacă un avar e mai primejdios pentru societate decît, de pildă, un risipitor — marele răsfăţat al literaturii universale.
î
DAR RISIPITORUL?
Avarul e nu numai ridicol, dar e şi odios. Harpagonul lui Moliere se cumpăneşte între comedie şi tragedie. E comic cînd efectele avarului se resfrîng numai asupra lui însuşi; e tragic prin dezorganizarea în care îşi aruncă întreaga familie. E comic în tot ceea ce îl priveşte pe dînsul; e tragic în ce priveşte pe alţii. Stăpîn pe sine, îşi poate îndruma viaţa cum voieşte. Neavînd însă ideile şi prejudecăţile noastre, e firesc să ni se pară comic. Rîdem deci în faţa epicei rupte de toate zilele, pentru a-şi infringe chemările vii ale vieţii în dauna realităţii moarte a banului îngrămădit. Un om ce se flagelează singur e comic; flagelat de alţii, este tragic.
Cele mai însemnate piese ale lui Moliere se pot reduce la o schemă: viţiul unuia singur dezorganizînd o familie întreagă. Frica de moarte a lui Argan îi dezorganizează familia; se însoară cu o femeie ce-i exploatează boala închipuită, vrea să-şi mărite fata cu un morticol, bun de păstrat în spirt, zdruncină liniştea casei prin introducerea doctorilor.
Frica de iad a lui Argan e pe cale de a-i zdrobi familia. Tar-tuffe rîvneşte la farmecele Elmirei şi la mîna fetei. Prin viclenie, pune stăpînire şi pe casa lui Argan. Şi dacă n-ar interveni trimisul regelui, întreaga lui familie ar fi fost aruncată pe drumuri.
Avariţia lui Harpagon îi dizolvă familia. Elisa e contrariată în sentimentele ei. Harpagon ar voi să o mărite cu un bărbat bogat. Cleant e nevoit să trăiască din expediente puţin onorabile. Tatăl lui ar voi să-1 însoare cu o văduvă bogată. în faţa patimei cumplite, legăturile fireşti între părinţi şi copii se frîng. Respectul filial nu poate rezista. Rugina avariţiei roade totul; încetul cu
159
încetul desface legăturile cele mai puternice. Tatăl şi fiul se găsesc astfel unul înaintea altuia ca doi duşmani: călăul şi victima. Şi cînd victima se răzbună, furînd caseta cu bani a avarului, publicul e de partea lui Cleant.
Fireşte.
Un avar e într-o măsură oarecare călăul celor dimprejurul lui. Patima avariţiei se răsfrînge şi asupra lor. începînd de la rochia nevestei şi pînă la banul economisit pentru luminare, avariţia împrăştie în jurul ei tristeţea şi dezolarea. Avarul se bucură de banul adunat: are deci o contravaloare. Ceilalţi se ofilesc însă sub tirania unui viţiu neîmpărtăşit. Lipsa lor silnică nu e înveselită de sclipirea voioasă a aurului adunat... Trebuie să rabde în tăcere un jug de fiecare clipă. Uraganul pasiunei trece pe lîngă dînsul, rozînd încă o economie de un gologan, din haine, din pîine, din modestele plăceri ale vieţii.
Şi, totuşi risipitorul e simpatic. Sub forma unui zîmbet suveran şi a unei mîini întinse cu cordialitate, el apare în opera lui Moliere ca şi în întreaga literatură universală, semănînd totuşi dezastre. Banul aruncat cu o atît de superbă dărnicie este adesea banul văduvei şi al orfanului. Nimeni nu se întreabă însă de unde vine... Cade pe masa verde sau pe nimicurile vieţii cu o elegantă, nepăsare. în loc de dezgust, trezeşte admiraţie. Şi în loc de a fi privit ca un mare ferment de dezorganizare socială, risipitorul este privit cu simpatie şi bunăvoinţă. Nu e nici ridicol, nici odios, ca avarul. E şi aceasta un dezechilibru în modul nostru de a judeca.
Trebuie totuşi restabilit un echilibru.
Un avar îşi poate chinui familia. N-o ruinează însă. Pe căi aspre, triste şi silnice, îi prepară chiar un viitor mai bun. Din durerosul lui ban, va ieşi bucuria de mîine a urmaşilor.
Privită însă chestiunea şi dintr-un punct de vedere mai larg social, avarul e mai puţin primejdios decît risipitorul, marele favorit al tuturor literaturilor. Un avar e un om cinstit. Avînd instinctul proprietăţii pînă la ferocitate, o respectă şi la alţii. Nevoind să piară o fărîmă din ceea ce are, nu se atinge de bunul altuia, decît pe căile legale.
Nu tot aşa e risipitorul. Neavînd nimic, nu respectă nimic. Neavînd instinctul proprietăţii, n-o admite nici la alţii. Un risipitor e un canal de scurgere, prin care banul rotund se rostogoleşte, fără odihnă. Nu-1 întreba însă de unde vine.
Un risipitor îşi cheltuieşte la început avutul. E slobod s-o facă. Pe urmă e silit însă să recurgă la împrumuturi. începe lungul convoi al creditorilor şi al cămătarilor; jocul de cărţi, combinaţiile piezişe, poliţele falşe, cărţile măsluite şi totala degradare morală. Niciodată un avar nu va ajunge în această prăpastie. Nici un avar nu a iscălit o poliţă falsă din avariţie; n-a dat nici chiar una adevărată.
160
TEATRUL NAŢIONAL:
„ROZINA" - COMEDIE ÎN TREI ACTE DE D-NA CLAUDIA MILLIAN-MINULESCU
CAZUL LITERAR AL LUI LOCUSTEANU
Deşi e o lucrare fugitivă, Rozina merită atenţia criticului.
N-are un loc hotărît în evoluţia unui gen literar; are un loc în evoluţia scriitoarei. De la Masca de acum cîţiva ani, e un progres. Trebuie înregistrat.
Dacă n-aş putea spune că d-na Claudia Minulescu e o scriitoare dramatică, pot spune că e o scriitoare. Scrie bine şi îngrijit pînă la rafinare şi prezumţie. Are fraza scrisă, şi nu vorbită. De aici caracterul literar al piesei, cu mici cuplete preţioase, cu legănări de fraze, cu imagini căutate, cu „grădini de banane", de poet modernist, atît de departe de viaţă şi de teatru. Atmosferă de seră; gingăşii de alcov simbolist şi cîteodată izbucniri de senzualitate în faţa căreia ne simţim stînjeniţi: sunt doar o mie de spectatori ce ne văd. Pentru anumite lucruri, preferăm intimitatea. Nu dintr-o falşă pudoare, ci dintr-o nevoie de poetizare.
Rozina are deci merite literare. Le-aş preţui şi mai mult de aş citi piesa. Privită însă ca teatru, ea nu trăieşte. Nu pentru că subiectul ar fi cu neputinţă. Dimpotrivă. 1-1 admitem pînă în cele mai mici amănunte. Ci pentru că-i lipseşte acel ceva ce dă suflarea vieţii unor marionete omeneşti.
De ori cîte ori vorbea despre atmosfera unei piese de teatru, maestrul meu Emile Faguet avea o vorbă: ca baigne; sau: ca ne baigne pas
în Rozina: fa ne baigne pas. Nu circulă atmosferă de viaţă. Impresia artificialităţii te urmăreşte pînă la urmă. Situaţii care ar trebui să te zguduie şi sentimente care ar trebui să fie respectabile trec peste noi, uşor şi fără urme. Le urmărim numai ca pe nişte jocuri intelectuale, cu simpatie sau cu indiferenţă. Tragedia Rozinei nu ne mişcă: poate fi înşelată.
De la d-na Claudia Millian-Minulescu aşteptăm deci şi alte lucrări cu mai puţină literatură şi mai mult teatru, adică viaţă.
Nu despre dispariţia tragică a lui Locusteanu voi vorbi în aceste rînduri. Latura ei senzaţională a zguduit pe toţi; contrastul cu ceea ce ştiam din sufletul lui Locusteanu a înmărmurit pe cei din jurul său. Viaţa nu e atît de simplă şi unitatea psihologică este uneori numai o condiţie pe care o cerem în artă. Servetur am imum — după cum spunea bătrînul Horaţiu. Sfîrşitul să fie ca începutul... Aşa ne cer toate dogmele estetice. Dar iată că viaţa ne dezminte. Un jovial se desparte de dînsa pentru o decepţie de inimă. Şi nu prin impulsiunea unui gest violent, ci printr-o reflecţie rece. Prietenii l-au ascultat argumentînd timp de trei zile asupra nevoiei de a dispărea. Nu l-au crezut, fireşte. A dovedit însă că se ţine de cuvînt. A mai dovedit că nu cunoaştem decît foarte puţin din sufletul omenesc. Sunt reacţiuni năprasnice ce frîng aşa-zisa unitate sufletească, semănînd tragedia tocmai acolo unde ne obişnuisem să nu vedem decît comedie.
Nici despre literatura lui propriu-zisă nu voi aminti. în afară de o serie de portrete, spirituale şi incisive, încercările dramatice ale lui Locusteanu sunt alături de literatură. Acest ziarist, harnic şi isteţ, acest om de teatru îşi limitase gustul pe treptele inferioare ale artei. Nici n-a încercat măcar să treacă dincolo de farsă. N-a izbutit, de altfel, nici în ea.
în Locusteanu nu mă voi opri decît la felul cum a înţeles literatura altora. Nu e vorba de critica lui. Nu s-a ridicat niciodată pînă la critică. Ca ziarist, a aruncat, fireşte, laude şi dojana oamenilor şi lucrurilor. Nu înseamnă însă că a făcut critică literară. A putut fi isteţ şi ascuţit; a asimilat şi a exprimat repede o părere uneori dreaptă. N-a cunoscut însă imparţialitatea şi nici bucuria contemplaţiei senine.
162
163
Locusteanu a fost totuşi un conducător de reviste. Dacă n-a produs o mişcare literară, a suflat puternic din plăminii lui solizi asupra literaturii în mers. A făcut mult zgomot în jurul lui. Ca musca fabulistului, ar fi avut tot dreptul să se pună pe fruntea boilor osteniţi de urcuş, pentru a striga cu mulţumire: — Ce mult am lucrat! E mica satisfacţie a celor ce cred că trag la carul literaturei, bîzîind sau pocnind din bicele îndemnului sau ale dojanii: în care nu intră nici o povaţă, nici chiar o simplă emoţie adîncă...
pentru a-i contesta d-lui A. Davila
sunt cuvinte hotărîtoare dreptul de autor.
Atunci la ce bun atît zgomot? A făcut numai rău. A tulburat liniştea sufletească a unui scriitor şi a semănat în spiritul public o îndoiala care pluteşte şi acum. Nimic nu o va putea înlătura
Am dat un exemplu. Aş putea da şi altele. Cred însă că ajunge pentru a arăta spiritul general al criticei lui Locusteanu Un spirit hotarît, greşit. Literatura trebuie să stea cît mai departe de politica şi de ziaristică. Cei ce se aruncă în ea cu metode străine îi tulbură oglinda apei liniştite.
Morţii au, fireşte, dreptul la pietatea noastră. Sunt ceea cc vom fi noi în curînd. Cu un polemist nu e nici chiar cavaleresc să polemizezi cînd te desparte groapa... Suntem totuşi siliţi să trăim din morţi. E una din legile naturei: dură şi inexorabilă! Sub orice lumină ar putea fi privite cele ce voi scrie, nu mă voi feri deci să le scriu. Şi dintr-un sentiment de probitate, şi din credinţa că din încheierea unei activităţi — oricît ar fi de tragică şi de patetică — putem scoate o povaţă. Din activitatea critică a lui Locusteanu, nu putem scoate nici un epilog negativ.
Ziarist, da. Prin toate fibrele inteligenţei lui, Locusteanu se îndrepta spre noutate şi senzaţional. Adulmeca tot ce ar fi putut fi o „lovitură". Cînd ai o astfel de structură încît nervii devin fire telegrafice de înregistrare a evenimentelor zilei, nu eşti înzestrat pentru literatură. în afară de emotivitate, literatura mai cere şi putere de contemplaţiune. Locusteanu nu a cunoscut-o.
Neputîndu-se urca pînă la critică, a scoborît-o pînă la dînsul. A aplicat metodele ziaristicei la literatură. A fost în continuă căutare de senzaţional. A făcut zgomot: de aici impresia unei activităţi şi a unei mişcări. Impresie falsă. Zgomotul nu foloseşte literaturii. Strică uneori.
Locusteanu a crezut că se pot duce „campanii" şi în literatură ca şi în politică. Ne aducem cu toţii aminte de „campania" în chestiunea paternităţii lui Vlaicu-Vodă. Mai întîi, o afirmaţie pe nişte simple prezumţii. Apoi goana după documente: un „document", apoi un „nou document", apoi un „senzaţional document", apoi ce „ne scrie poetul X în chestia lui Vlaicu-Vodă", apoi o „cercetare a ineditelor lui Odobescu" cu „urmarea se va vedea în numărul viitor" — şi tot aşa luni de-a rîndul, pentru a nu ajunge la nici o concluzie definitivă sau la concluzia că nu
164
EPILOG
Prins în conducerea a două reviste literare, Lectura pentru toţi şi Sburătorul, nu voi mai putea colabora deocamdată la Rampa. Aş voi deci să-mi iau rămas-bun de la cititori: nu prin declaraţii sentimentale, ci prin cîteva mici observaţii sugerate de cariera mea de publicist vechi — fără a fi şi bătrîn. O spun gîndindu-mă îndeosebi că o scriu la un ziar citit mai mult de femei.
*
A înceta colaboraţia la un ziar sau la o revistă specială — de pildă, de teatru — înseamnă un fel de sinucidere. Şi nu ucizi numai un copil, ci un lung şirag de copii posibili. Ucizi necunoscutul purtător de mistere şi de viaţă viitoare; atîtea articole ce nu ] se vor mai desprinde de pe ramuri ca fructele. Se va spune că * pierderea nu e mare. Nu despre asta e vorba. A înăbuşi putinţa unei vieţi — oricum ar fi ea — e încă o pierdere.
Şi ce tainică e elaboraţia vieţii literare! Din ce necunoscut vine! Un neînsemnat prilej din afară o provoacă şi o pridideşte. Ajunge o propunere de colaboraţie cu o regularitate fatală. Şi ca prin farmec, impresiile vin şi se cristalizează sub forme concrete. Lucruri nebănuite se lămuresc, atîrnînd în ciorchini gustoşi. E povestea scînteii aţipite în piatră. O lovitură de amnar, şi scîn-teia sare roşie din piatra rece! într-o bucată de cremene doarme atît foc cît ar ajunge să incendieze universul întreg în ziua conflagraţiei din urmă. Şi totuşi cum stă de nebănuit şi de cuminte în culcuşul lui împietrit!
Aşa şi sufletul scriitorului. într-însul stau germenii nenumăratelor deveniri, ai infinitelor impresii care, de nu şi-ar fi găsit şi o expresie, n-ar fi trăit niciodată decît viaţă negativă şi mută.
Plecată din necunoscut şi din întîmplare, activitatea scriitorului se pierde în necunoscut şi întîmplare. Un punct luminos între două neanturi. O împrejurare o înăbuşe fără nici o formalitate. Printr-o uşoară apăsare a mînei se sugrumă astfel şirul nesfîrşit al devenirilor posibile.
în cazul de faţă, teatrul iese din sfera îngustă a preocupărilor mele. îmi iau rămas-bun de la atîtea articole pe care nu le voi mai scrie, deşi trebuie să stea undeva în mine, strivite, în aşteptarea unei noi întîmplări prielnice.
*
în publicistica noastră nu e nici o legătură între scriitor şi public. Scriitorul nu are intuiţia acţiunei lui literare. Din public nu se ridică valul de simpatie sau numai de interes care ar stimula energia şovăitoare a scriitorului. Publicul e marele mut. Citeşte, fireşte. Nu e însă comunicativ. Are probabil impresii felurite şi să sperăm că are impresii bune. Nu simte însă nevoia de a le împărtăşi şi scriitorului. Sunt publicişti cari au colaborat zeci de ani la un ziar sau la revistă: au scris lucruri bune şi rele, lucruri drepte si nedrepte, au aruncat seminţe ce au prins în pămînt rodnic sau au căzut în piatră seacă. Cu putinţă. Lor le e însă totuna: n-au avut cum să cunoască efectele scrisului lor. Nici un răsunet nu se ridică din mulţimea cititorilor pînă la dînsul, sub forma unei aprobări. Marele mut citeşte, dă din cap şi-şi caută de treabă. Nimeni nu ştie dacă aprobă sau nu. Şi mai ales nu ştie cel ce ar trebui să ştie: scriitorul. în nesiguranţele în care se zbate, el ar avea totuşi nevoie de reconfortul moral al cititorului simpatic, ce-1 urmăreşte şi-1 sprijină. Printre puţinele bucurii materiale ce-i aduce scrisul, el ar avea nevoie de bucuria unei comunicaţii sufleteşti cu cei ce-1 urmăresc zilnic. N-o are totuşi. Cititorul simpatic şi uşor emoţionabil, care sub puterea unei vii impresii literare se pune la masă să-şi împărtăşească impresia, tinde să dispară. A existat poate cîndva. Acum a trecut mai mult în domeniul mitologiei. Se plîng poeţii că nici fetele sentimentale nu le mai scriu. Sau cînd trimit vreo poezie „spre publicare", lipsită de cea mai elementară ortografie, se grăbesc să adauge „trimiteţi-mi totodată onorariul prin aducătorul poeziei". O spun ca director de revistă... Trăim într-un veac comercial.
*
Mai există totuşi un specimen de cetitor care scrie. E destul dc rar, dar există: cititorul indignat. Am ajuns cu publicarea
166
167
Lecturii pentru toţi pînă la numărul patru. în aceste patru luni, nu am primit de la adevăratul public cititor decît un singur semn de viaţă. S-a vîndut, s-a citit. Ştiu. Nimeni nu s-a ostenit totuşi să-şi scrie impresiile. Suntem grăbiţi. Numai cititorul „indignat" mai găseşte răgaz. Cîteva zile după apariţia primului număr al Lecturii am primit un plic enorm. Mi-am zis: un manuscris, dar e prea mare. înăuntru, 50 de foi scrise des şi iscălite cu un nume necunoscut. Nu, nu era un manuscris, ci o scrisoare! Un cititor indignat, care se înverşuna împotriva primului număr al Lectwei în cincizeci de pagini! Nimic nu era bun: de la numele tipografului pînă la reclamele copertei: unei cărţi i se făcea reclamă cu litere mai mari! Să nu mai vorbesc de articole, de poezii, de clişee, de vigriete, de hîrtie — sau de editor! Totul venea, fireşte, ca mărturie a unui binevoitor interes.
Iată singura solie a miilor de cititori ai Lecturii. în cei cîţiva ani de cînd scriu la Rampa, n-am primit nici un fel de solie. Mă măgulesc deci că cel puţin nu am indignat pe nimeni...
.SBURĂTORUL"
Sburătorul poeziei eliadice ne evocă palidul chip al tînărulu ce tulbură visurile fetelor. Simbol al primilor fiori ai vrîstniciei' auroră a dragostei necunoscute şi neînţelese ce îmbujorează obrajii pentru a-i îngălbeni apoi deodată, ochi rătăciţi în vagul înserărei în aşteptarea neaşteptatului, dor impetuos de viaţă şi subită aspiraţie spre neantul morţii, foc lăuntric ce mistuie, gheaţă ce înfrigurează, nelinişte şi linişte — iată ce întrupează palida fantomă a simţurilor ce se deşteaptă la dragoste.
... Şi, de altă parte, atîtea senine frunţi ce se apleacă peste o foaie de hîrtie albă. Fiori nelămuriţi, căldură şi răceală, aspiraţii spre frumuseţi imposibile şi, deodată, toropeală, o adîncă răscolire a întregului suflet, sfiiciune şi bizuire nebună, fugă de lume şi de realităţi, unită cu credinţa în himere, neastîmpăr şi sete de odihnă... E acelaşi „Sburător", acelaşi palid domn al visurilor tinere, acelaşi sărut al buzelor calde pe frunţile reci, aceeaşi mistică logodnă cu ce va să fie. Căci Sburătorul e şi apropierea tainică a muzei...
... Cei ce pornesc această revistă au primit de mult sărutarea Sburătorului. Sunt la mijlocul cărării vieţii. N-au uitat însă fiorii de odinioară şi nici gustul şi dezgustul de lume, incapacitatea adaptării şi credinţa în himere imposibile. N-au abdicat de la idealismul lor.
Palidul domn al visurilor nelămurite nu se mai lasă pe raza argintie a lunei. A plecat spre alte generaţii ce se ridică. în noi şi-a desăvîrşit însă opera. Nu mai simţim fiorii de odinioară. Necunoscutul nu ne mai chinuieşte. Ştim ce vroim, dar vroim cu hotărîre ceea ce simţeam odinioară ca un fior tulburător. Cu sînge
169
rece şi in deplină conştiinţă a unei datorii superioare, trecem pe lîngă larma vieţii, renunţăm la bunuri mai înfloritoare, pentru a ne aşterne gîndurile şi visurile pe pagina albă de hîrtie ce se va duce spre tinerii pe care-i sărută astăzi buzele de foc ale Sbură-torului.
Căci ne gîndim şi la cei ce vin. Virilitatea noastră se apleacă fratern peste pubertatea melancolică a generaţiilor ce se ridică, pentru a le limpezi greutăţile începutului. Le vom fi de folos poate. Şi vom fi fericiţi de vom reuşi să-i smulgem din ghearele răzvrătirii în care-i aruncă cele dintîi decepţii literare. Scriitori maturi şi începători, pornim deci la lucru sub ocrotirea aceluiaşi tînăr palid care iniţiază în dragoste şi în artă.
Cît despre piogram, va ieşi din talentul celor ce vor publica la Sburătorul. Meritul revistei va sta în limitele scrisului colaboratorilor lui. Faptele vor dovedi de suntem la înălţimea gîndurilor noastre bune. Atît. De vor voi, cititorii vor trage un epilog la sfîrşitul încercărilor noastre. De prolog nu e nevoie. Cum nu suntem nici prea tineri, nici prea bătrîni, n-avcm nici nesiguran-ţele îndrăzneţe ale începătorilor, nici sfîrşeala pretenţioasă a bătrînilor maeştri. Credem că avem o cumpătare matură. Şi ca unică făgăduială, sperăm să punem între paginile Sburătorului o floare presată: floarea bunului-simţ, care e mai puţin răspîndită decît s-ar crede.
COŞBUC: „TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI' Fragment dintr-o „Revizuire"
Prin însăşi natura inspiraţiei lui, Coşbuc era pornit spre împrumuturi literare. Rar se va găsi un artist atît de mare care să se menţină pînă la sfîrşit în cea mai strictă obiectivitate. De la cele dintîi balade şi pînă la traducerile din urmă, nu-i găsim nici o atitudine lirică. Poet al naturii şi al .ţărănimii idilice a început şi poet epic a rămas. A cîntat sentimentele altora. Nici tinereţea ispititoare nu 1-a îndemnat să se uite în propria lui inimă. A-l pune alături de Eminescu înseamnă a apropia două talente cu totul deosebite: un liric şi un epic.
Substanţa poeziei lui Eminescu vine din el însuşi, din marele suflet zbuciumat, din clocoteala de pasiuni, din încleştarea durerilor, din aspiraţia supremă spre liniştea nefiinţei. Poezia lui Coşbuc e din afară. Elementul pasional îi lipseşte cu totul. Poetul nu-şi tălmăceşte decît emoţiile impersonale. E un artist ce-şi potriveşte sunetele şi icoanele în faţa unei privelişti a naturii sau a unei idile sentimentale.
Dacă n-am găsi tot în Eminescu cele mai muzicale şi mai plastice versuri ce s-au scris în româneşte, am putea spune că poetul ardelean a fost cel mai desăvîrşit meşteşugar al versului nostru. Coşbuc nu ajunge pînă la perfecţia unora din versurile lui Eminescu; are însă o stăpînire de formă suverană. Pe cît e de inegal Eminescu, pe atît e de egal Coşbuc. Nu e poet care să fi mlădiat mai bine limba românească în fine lamele sonore. Fraza poetică se strecoară în şoptitoare versuri; versurile se încheagă în strofe ce curg pe nesimţite în cea mai nesilită alergare...
_ Prin natura epică a inspiraţiei lui, era deci firesc ca poetul sa prelucreze şi materialul altora. Nescoborîndu-se în sine, poetul
171
trebuia să caute în alţii. Poeziile lui pornesc uneori insă dintr-o emoţie adevărată; alteori sunt simple versificaţii pe teme împrumutate. O ilustraţie inspirată de o poezie a lui Lermontov i-a dat prilejul să scrie Rugămintea din urmă. Reminiscenţele din lecturi se versifică astfel de Ia sine cu timpul. Stăpîn pe formă, poetul toarnă în admirabile versuri româneşti lucruri cetite sau povestite. Iată pentru ce a fost o mare emoţie cînd, acum vreo douăzeci de ani, s-au descoperit în Balade şi idile şi cîteva reminiscenţe, pe care poetul nu le putea tăgădui. E neîndoios că poetul a prelucrat şi în material strein: uneori inconştient, alteori însă în chip cu totul conştient. Simţul nostru moral se simte atins. N-avem ce face însă. înainte trece adevărul. Istoria literară îşi are şi ea drepturile ei.
*
Voi arăta deocamdată că populara poezie Trei, Doamne, şi toţi trei este o prelucrare conştientă a poeziei An Anfrag a lui Karl Stieler, scrisă în dialect bavarez şi inspirată de războiul din 1870 (Bern, Deklamatorium, p. 478, Reclam). Din 6 strofe de cîte 4 versuri, Coşbuc a făcut 13 versuri de cîte 6 versuri; dar nici un moment din mica dramă a lui Stieler nu lipseşte din poezia lui Coşbuc. Nicăieri nu se poate urmări mai bine felul de prelucrare a poetului nostru, darul lui de amplificare şi retorica spre care-1 împinge uşurinţa versificaţiei. Căci nu trebuie să uităm că în Coşbuc, pe lîngă poetul sincer emoţionat, mai găsim şi un virtuos al dezvoltării retorice. în Trei, Doamne, şi toţi trei, avem tocmai putinţa de a intra în atelierul acestui meşteşugar. Iată strofa întîi a lui Stieler:
Un ţăran are trei copii Ia război.
Despre care nu se mai aude nimic.
Acum se duce Ia Munchen
Ca să întrebe la cazarmă.
Această simplă strofă se preface la Coşbuc în 5 strofe, adică în 30 de versuri! Poetul dezvoltă ideea războiului cu turcii, eroismul soldaţilor noştri (momente nefolositoare pentru acţiunea poeziei) şi neliniştea crescîndă a bătrînului tată — ceea ce e interesant psihologiceşte:
Avea şi dînsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
172
Ce griji pe dînsul, ce fiori, Cînd se gîndea că-i greu războiul, N-ai timp să simţi că mori.
Şi luni trecut-au după luni — Şi-a fost de veste lumea plină Că steagul turcului se-nchină; Şi mîndrii codrului păuni, Românii,-au isprăvit războiul, Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă-n ţară Toţi cei plecaţi de astă-vară — Şi rînd pe rînd veneau in sat Şi ieri şi astăzi cîte unul Din cei care-au plecat.
Şi-ai lui întîrziau! Plîngînd De drag că are să-i revadă, Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă Cu ochii zarea măsurînd, Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gînd.
Nădejdea caldă-n el slăbea. Pe cît creştea de rece gîndul. El a-ntrebat pe toţi d-a rîndul, Dar nimeni ştire nu-i ştia. El pleacă-n urmă la cazarmă Să afle ce dorea.
Cele patru versuri ale lui Stieler se găsesc deci aproape intacte. Coşbuc a mai adaos 26 de versuri, unele de prisos, cele mai multe zugrăvind insă zbuciumul bătrînului în chip progresiv.
Iată strofa a doua a lui Stieler:
„Cum merge Toni al meu?" întrebă el, Pe dînsul îl prefer tuturor; Atunci ei îl priviră şi-i răspunseră: „A căzut la Woerth".
La Coşbuc avem o traducere literala:
Căprarul vechi îi iese-n prag, „Ce-mi face Radu?" el întreabă, De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag.
— „E mort! El a căzut la Plevna
în cel dintîi şirag!"
La auzul vestei năprasnice, bătrînul lui Stieler nu poate scoate decît:
„O, mein Gott, nein!"
Coşbuc diluează efectul concentrat al ţipătului bătrînului
printr-o tiradă retorică:
O, bietul om! De mult simţea Că Radu-i dus de pe-astă lume, Dar astăzi, cînd ştia anume, El sta năuc si nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-1 înţelegea.
Strofa a treia a lui Stieler este:
— „Şi Hans al nostru?" — „împreună cu 70 de oameni
A căzut la Sedan" — „Şi Sepp?" „Zace la Orleans!"
La Coşbuc avem o simplă traducere:
„Dar George-al nostru cum o duce?" „Sub glie taică, şi sub cruce, Lovit în piept de-un iatagan!" „Dar bietul Mircea?"— „Mort şi Mircea Prin văi pe la Smîrdan."
Strofa a patra a lui Stieler este:
Bătrînul nu spune nici o vorbă şi pleacă,
Se sprijină de dulap,
De scaun, de uşă, de scară,
Ar vrea să se odihnească puţin.
La Coşbuc găsim în loc două strofe, în care pateticul concentrat al lui Stieler este iarăşi dezvoltat retoric:
El n-a mai zis nici un cuvînt; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Ţinea privirile-n pămînt, Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormînt.
Cu pasul slab, cu ochii beţi El a plecat gemînd p-afară, Şi-mpleticindu-se pe scară Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea, de slab, sărmanul, Cu mîna de păreţi.
Strofa a cincea a lui Stieler este:
Jos pe o treaptă dinaintea casei Se aşează bătrînul, El îşi ţine în mînă pălăria Şi uită de toate.
La Coşbuc, momentul de desperare mută a bătrînului se diluează iarăşi în două strofe:
Nu se simţea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simţească; El trebuia să se-odihnească — Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz S-a pus, înmormîntînd în palme-i Slăbitul său obraz.
Şi-a stat aşa, pierdut şi dus. Era-n amiaz şi-n miez de vară Şi soarele-a scăzut spre sear;!, Şi-n urmă soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a pus.
Şi acum strofa din urmă a lui Stieler:
îi treceau pe dinainte multe mii dc oameni Şi multe sute de trăsuri.
174
175
Tatăl stătu multă vreme acolo... „Trei copii şi toţi trei!"
La Coşbuc o găsim cu toate amănuntele. Nu lipsesc nici trăsurile, nici oamenii şi nici energicul strigăt de la urmă:
Treceau bărbaţi, treceau femei, Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau f ăcînd paradă, — Şi-atunci deştept privi la ei Şi-şi duse pumnii strîns pe tîmple: „Trei, Doamne, şi toţi trei!"'
Ne aflăm deci în faţa unei traduceri. Nici unul din momentele poeziei lui Stieler nu e lăsat la o parte. Cîteva au fost numai dezvoltate dintr-o necesitate psihologică uneori, din amplificare retorică, cele mai adese. E şi acesta un punct de istorie literară.
COŞBUC: „FRAGMENT"
Am arătat în articolul trecut că istoria literară îşi întinde drepturile ei asupra operei lui Coşbuc. La nici unul dintre scriitorii noştri de seamă ştiinţa izvoarelor nu e mai necesară ca la Coşbuc. Avînd o inspiraţie epică, putem bănui îndărătul fiecărui motiv un model străin: o bucată literară, pe care poetul o urmăreşte conştient şi o dezvoltă retoric, sau numai reminiscenţa unei „idei" poetice, pe care o prelucrează cu mai multă libertate de spirit.
Trei, Doamne, şi toţi trei e localizarea conştientă a unei poezii bavareze. Avînd textul dinainte, Coşbuc n-a lăsat la o parte nici unul din amănuntele lui; a amplificat însă, fără să-i mărească pateticul.
îndărătul poeziei Fragment, din Balade şi idile, găsim modelul indian al unei poezii a lui Amaru, cu titlul Puterea lacrimilor (traducerea G. Stratulat).
Ideea este aceasta: iubitul vrea să plece. Toate elementele na-turei, dezlănţuirea unui adevărat potop, nu reuşesc să-1 oprească. Ajunge ca Ea să lăcrimeze. Ce n-a putut face potopul de afară a făcut lacrima iubitei.
Un singur strop 1-a oprit în loc.
Fragmentul lui Coşbuc are o mai mare dezvoltare epică. La început ai crede că e la mijloc numai o reminiscenţă literară. Comparînd poeziile, te convingi însă că poetul nostru a avut dinainte textul lui Amaru, de care s-a ţinut strîns pînă şi în unele amănunte destul de umile.
Iată începutul din Puterea lacrimilor:
„Fără să-ncerce să-1 oprească, apucîndu-1 de vestmînt, fără să-şi întindă braţele să-i împiedice ieşirea, fără să-i cadă la picioare, fără chiar să-i fi rostit mîntuitoarea vorbă « Rămîi!» , ea îşi întoarse spre dînsul doar frumoşii ochi încărcaţi de tristeţe".
177
La Coşbuc găsim:
Ea nu-i închide uşa, nu-1 prinde de vestmînt, Nu-1 roagă şi nu-i cade cu hohot la picioare Să-i zică: „— Stăi, iubite!" Nu cată plîngătoarc în ochii lui.
Nici nu se poate o traducere mai exactă: găsim şi amănuntul vestmîntului şi al căderii la picioare...
De aici începe însă dezvoltarea lui Coşbuc. întîi e partea epică: descrierea furtunei de afară. Apoi, presupunînd că femeia ce vrea 1 să-şi oprească iubitul e o femeie vinovată, Coşbuc înnădeşte , vreo 15 versuri asupra înverşunării iubitului împotriva ei:
... Nu-şi ia nici ziua-bună, nu-i vrednică să-i deie Nici mîna, căci pieirea e-nchisă-n mîna ei; Nu vrea să-i vadă ochii sălbateci şi mişei! Femeie e şi dînsa! Gîndirea-i e infamă, înşală, şi-i soţie, ea minte, şi e mamă! A fost un mizerabil, efemeiat poet Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret — Pe-un Dumnezeu să-1 nască satan! etc., etc.
Momentul este logic. Pentru un mai mare efect, poetul trebuiai să zugrăvească hotărîrea neînduplecată a iubitului de a-şi părăsi| casa, plecînd departe. Era deci firesc să-i dezvolte sentimentele. Coşbuc le amplifică retoric, generalizînd. De la o femeie, ura iu-| bitului înşelat se ridică împotriva tuturor femeilor:
O dat-a fost ea numai Marie pe pămînt, Dar ea de milioane de ori e Magdalenă! Vampir, cînd te iubeşte, şi-n ura ei, hienă — Un demon!
După această dezvoltare firească, deşi retorică, poetul revind la textul lui Amaru. Iată sfîrşitul poeziei indiene:
— „... Ea îşi întoarse spre dînsul doar frumoşii ochi încăH caţi de tristeţe. Şi iubitul acesta, care, cu tot potopul de ploaiej era gata să plece, la lacrimile iubitei lui, se simte oprit ca de revăr-J sarea unui fluviu."
Iată cum îl redă Coşbuc:
Atunci din ochii veştezi de dornicul lui drag Tăcînd a şters femeia o lacrimă cu iia,
Şi el, el a văzut-o! Şi-n pieptul lui mînia
O clipă şovăieşte, rămîne-ncremenit —
Şi cum deştepţi din leşin pe om, cînd l-ai izbit
Puternic d-un părete, aşa era! Colosul
De gînduri la privirea femeii s-a topit!
Şi galben la picioare-i s-aşterne furiosul.
L-a pironit acolo un strop, un singur strop Cînd n-a putut tot cerul cu-ntregul lui potop!
Fireşte că e mult mai patetic acest moment în Coşbuc. îl găsim totuşi pe de-a-ntregul în Amaru. Coşbuc i-a aruncat numai bogata haină a versificaţiei lui magistrale. Sunt distincţii pe care trebuie să le facă istoria literară.
178
s
Corăbierul i-o cîntă
Iubitei lui. Acum o cîntă pe străzi şi în piaţă Fetele şi băieţii în cor.
G. COŞBUC ŞI ADALBERT VON CHAMISSO
încă o pagină de contribuţie la cunoaşterea izvoarelor lui Coşbuc. De data aceasta suntem pe urma lui Chamisso. Sub titlul de Romanţa (Balade şi idile, p. 58) şi cu menţiunea „după un cîntec grecesc", Coşbuc ne dă o simplă localizare a poeziei Verratene Liebe a lui Adalbert von Chamisso (Gedichte, Philipp Reclam, p. 87) cu obicinuitele lui lungimi, de data aceasta mai temperate.
Iată strofa întîia a lui Chamisso:
Pe cînd ne sărutam în timpul nopţii, fetiţo, Nu ne-a văzut nimeni; Stele, care străjuiau pe cer, Stelelor ne-am încrezut.
Iar la Coşbuc:
Şi-o stea căzătoare din cer. Ea mării ne-a spus sărutarea, Şi luntrei ne-a spus apoi marea. Iar luntrea ne-a spus la năter, Pe ţărm erau stoluri de fete Cu drag de năier ascultînd Şi ele rîdeau scuturînd Flori albe din negrele plete.
Iar fetele-un cîntec făcură Şi-i deteră aripi de vînt; Batjocur-au pus ele-n cînt Şi patimă, dragă, şi ură, Şi astfel de noaptea d-april în lume sunt cîntece, Radă — Ne cîntă iubirea pe stradă Azi mai fiecare copil.
Nu mai e nevoie de alte lămuriri...
La Coşbuc:
Te-am strîns, sărutîndu-te, Radă, Tîrziu într-o noapte d-april — Azi mai fiecare copil Ne cîntă iubirea pe stradă. Că oamenii, deşi n-au ştiut De noi şi de tainele noastre, Dar stelele bolţii albastre Văd toate şi ele-au văzut.
Apoi la Chamisso:
A căzut o stea Care ne-a spus mării; Marea ne-a spus lopeţii; Lopata corăbierului.
APA BUCURIEI
Blestemul muncii în durere n-a căzut în zadar peste capul lui Adam. Scriitorul român este, desigur, cel mai urgisit urmaş al primului om. Nu numai în ce priveşte situaţia lui materială. Sudoarea frunţei înnobilează munca; picurii săraţi nu tulbură sufletul. Adevărata tragedie a scriitorului român e morală: nu în truda braţelor, ci în tortura sufletului.
Lipsa de răsunet a scrisului nu este încă cea mai mare durere. Cu timpul ne deprindem şi cu mulţimea opacă, peste care lunecă cele mai bune încercări ale artistului. Aruncăm fără răgaz piatra în fîntîna fără fund a conştiinţelor nedesţelinite. Poate să nu ne vină nici un ecou. Ne ajunge solemnitatea actului împlinit.
Dar tocmai în această împlinire întîmpinăm greutăţi. Puteri vrăjmaşe opresc gestul darnic al sufletelor ce se fecundează. înJ loc de a fi însoţită de strigătul de bucurie al eliberării, creaţiunea c copleşită de la început de o ostilitate universală.
Un tînăr cronicar de la tînâra foaie a Letopiseiilor găsea nu j demult că literatura noastră e viţiată de prea multă „amabilitate". \ Ne înăbuşe graţia atică şi elegantele latine. Am ucis în noi pe ţăranul de la Dunăre ce vorbea atît de verde senatului de la Roma; j ne-am efeminat.
Un cronicar mai bătrîn al unei reviste şi mai tinere, uitînd-sectarismul celor zece ani ai Vieţei româneşti, crede că literatura noastră e lipsită de control şi de orientare. îi trebuie o duzină de Botezi hirsuţi ca să verifice valoarea scriitorilor; să dea acte de j naştere şi permis de existenţă literară. La nevoie, un mic vaccin I te imunizează de lipsă de talent...
Nici nu ne-am înfiripat bine de ruinile războiului, şi ne-a şi cuprins nostalgia luptelor fratricide. Ni se pare că ne-am sleit energiile primare ale rasei. în critici tineri şi bătrîni se trezeşte
vechiul instinct al toreadorului; cu batista roşie şi cu săgeţi înzorzonate vor să deştepte mînia naivă a taurului. După ce-1 vor fi istovit, îi vor împlînta în grumaz cuţitul asasin.
Şi totuşi nicăieri nu se dezvoltă mai anormal literatura decît la noi; nicăieri nu e învăluită într-o atmosferă mai neprielnică de parţialitate. Suntem divizaţi încă în triburi, în care domneşte legea scalpului. Fiecare revistă îşi are scriitorii şi talentele ei autentice, îndărătul cărora e cîte un regizor politic sau cultural. N-am ieşit încă din faza luptelor de acum cincizeci de ani. Dimpotrivă, de la ideile de odinioară ne-am scoborît la oameni. Luptele s-au înteţit şi mai mult; personalităţile mari au căutat să absoarbă tiranic pe cele mici. La nevoie, s-a pus în cumpănă şi jocul intereselor. Sectarismul a învrăjbit cu încetul întreaga noastră viaţă literară. Talentul recunoscut de un patron e prin definiţie tăgăduit de ceilalţi.
Şi în mijlocul unei bădărănii atît de naţionale şi al unui control a zece măciuci nestrujite, ni se mai vorbeşte de „amabilitatea" ţăranului de la Dunăre şi de lipsa de control a producţiei literare! Aceşti oameni au instincte inchizitoriale. în insomniile lor au urzit suplicii noi, pe cari le rezervă scriitorilor de după război...
Trăim într-o atmosferă de continuă negaţie. Negaţia poate fi uneori rodnică. Prin saturaţie, nu e decît deprimantă.
Ţinem deci să formulăm chiar de la începutul acestei reviste principiul buneivoinţi faţă de fenomenul literar. Răsărit la noi sau aiurea, de la prieteni sau de la duşmani, el este binevenit prin însuşi actul producţiei lui. E mai bun sau mai rău. E datoria criticei de a doza. Nu trebuie însă privit cu vrăjmăşie şi, mai ales, nu trebuie privit prin cristalul unei formule literare. Cu atît mai puţin al unei duşmănii personale. Pornit dintr-o năzuinţă dezinteresată, e vrednic şi de respect.
Critica nu abdică, fireşte, de la drepturile ei. îşi recunoaşte însă şi o mare datorie, nu numai faţă de publicul pe care vrea să-1 lumineze, ci şi faţă de artişti: datoria imparţialităţii. îndărătul ei trebuie să fie o convingere indestructibilă: opera de artă se naşte dintr-un prisos sufletesc. Şi nimic nu stimulează mai mult sufletul artistului decît bucuria creaţiei. Criticul trebuie să-1 dezlege de blestemul lui Adam. în plină conştiinţă a menirii lui, cu dragoste Şi pietate, trebuie să se plece fratern pentru a vărsa apa bucuriei peste mlădiţa plăpîndă ce va lega rodul de mîine. 1919
182
CEI CE VIN.
Cea dintîi datorie a unei reviste e să dea literatură bună. în nişte timpuri în care hrana trupului e atît de mediocră, o bună hrană spirituală e de două ori bine venită. Vom încerca s-o dăm, 1 sprijiniţi de cele mai alese elemente active ale literaturii noastre, ■ care nici nu încep, nici nu sfîrşesc. Nu înseamnă însă că vom da o literatură mai presus de orice critică. Nu cunoaştem o astfel de literatură. Sunt nuanţe pe care avem datoria să le deosebim. Nu împingem dragostea de a îmbrăţişa pînă la lepădarea de sine a sinuciderii. Critica mai trăieşte chiar şi în revistele la care colaborează la un loc toţi scriitorii de seamă. Şi, dacă nu comentăm în bine sau cu oarecare rezerve fireşti ceea ce publicăm în însuşi Sburătorul, o facem din pudoarea de a nu vorbi de noi la noi. Această pudoare e şi ea una din petalele florii bunului-simţ...
Critica îşi păstrează totuşi drepturile ei în aprecierea activităţii generale a scriitorilor. Nu împingem solidarizarea rău înţeleasă pînă la totala abdicare a spiritului critic. Putem fi mai de folos altfel. în nici un caz, nu voim să ridicăm o şcoală pe temelia laudei reciproce. Aceasta o spunem pentru cei ce ar privi cu oarecare nedumerire neîndreptăţită notiţele critice din această revistă despre scriitorii cu care pornim alături.
Mai avem o datorie.
Nu faţă de public, ci faţă de însăşi literatura noastră. Generaţiile se succed, sfîşiindu-se. Statuile unora se înalţă din sfări- | miturile statuielor altora. O pornire sălbatecă ne împinge să dis-trugem pe înaintaşi pîntru a ne face loc sub soare.
Noi suntem însă la mijloc, între bătrîni şi tineri. Şi, dacă din-Ir-un simţ de relativitate istorică avem respectul pentru înaintaşi,
datorăm în acelaşi timp dragoste şi încurajare şi celor ce se ridică în urma noastră. Nu dintr-un vulgar instinct de conservare, ci din amintirea încă proaspătă a propriilor noastre greutăţi. Voim să-i ajutăm; pe unii voim să-i scăpăm; literaturii voim să-i dăm forţe noi.
O revistă nu e făcută numai pentru cei consfinţiţi de opinia publică. Aceştia pot scrie oriunde. O revistă are datoria să caute şi elemente tinere. Descoperind un singur talent, şi-a îndeplinit menirea cu prisosinţă. Trebuie să ne uităm deci şi în urmă. Din tumultul celor ce se îngrămădesc la viaţa literară, trebuie să distingem pe cel ales, pentru a-i netezi calea. De-i vom cruţa o umilinţă, îi vom spori talentul; îl vom face să rodească în bucurie, în împrejurările actuale, am convingerea că scăpăm şi un suflet de la damnaţie.
E discutabil dacă românul s-a născut poet, în orice caz el devine lesne pamfletar. Pamfletul e adevăratul gen naţional. Toţi cei ce se izbesc de ingratitudinea muzelor şi opacitatea cititorilor lunecă lesne spre cel mai uşor gen literar. Talentul Tor, iritat şi înăsprit, îşi găseşte o întrebuinţare şi o răzbunare în flagelaţie. Pamfletul este deci marea ispită a celor ce nu reuşesc în literatură, pe drept sau pe nedrept. De vom putea scăpa de la pieire numai pe unul singur dintre aceştia din urmă, vom avea mulţumirea de a ne fi făcut datoria.
Iată pentru ce vom deschide paginile Sburătorului şi tinerilor necunoscuţi ce-şi string în palme tîmplele înfierbîntate. La masa noastră rotundă, cu locuri numărate şi hotărîte mai dinainte, vom primi pe rînd, şi în această calitate^binecuvîntată, şi pe oaspeţii inspiraţi ai generaţiei ce se ridică. în fiecare număr al Sburătorului vom da cuvîntul şi unui scriitor cu totul nou, sau care nu e încă îndeajuns de preţuit. Nu va fi poate cea mai bună dintre literaturi; va fi însă cea mai aleasă din materialul ce se polarizează în jurul revistei. Publicînd-o sub forma aceasta specială, atragem atenţia cititorilor asupra tinerilor ce bat la poarta vieţii literare. Timpul îi va selecta, fireşte, mai bine. Noi nu facem decît să ajutăm timpul. Deschidem porţile publicităţii celor ce vin. Şi nu simţim o bucurie mică de a ne face, frăţeşte, vestitorii lor. Din lungimea şiragului se vor desprinde poate adevăraţii lampadofori ai literaturii de mîine, în această goană eternă a generaţiilor ce se urmează, trecîndu-şi torţa luminii pentru ţeluri necunoscute.
184
„FLOAREA CIOCOIEŞULUI, URZELI ODOBEŞTENE" DE G. PARASCHIVESCU
T. MAIORESCU
Un volum de nuvele inedite de un scriitor necunoscut — căci nu e nevoie de spirit epigramatic pentru a defini astfel un volum de nuvele publicate mai întîi în Convorbiri li'erare. După o veche tradiţie a bătrînei reviste — păstrată cu sfinţenie şi de Maiorescu — Convorbirile nu sunt citite nici chiar de patronii lor. Pe biuroul lui Maiorescu se putea vedea întotdeauna o colecţie netăiată a Convorbirilor, pusă cu ostentaţie sub ochii vizitatorilor. Bunicul' voia să-şi arate astfel părerea despre epigoni...
Nuvelele d-lui Paraschivescu meritau să fie cunoscute, chiar de cînd se publicau în Convorbiri. D. Paraschivescu e un scriitor cu viziune matură. Am putea spune chiar viguroasă. Eroii lui se desprind viu: autorul îi iubeşte şi-i însufleţeşte. Se mişcă; îi creează deci şi pe dinăuntru. Defectul scriitorului stă numai în încordarea stilului. Găsim în el o căutare de naturaleţă, în adevăr, supărătoare. Nu numai cuvintele sunt un parfum de arhaism şi de, rusticitate, ci chiar şi orînduirea lor este silnică şi afectat plastică.j; Defect de om matur şi cult, venit tîrziu la literatură. Astfel, de,; pe acum, d. Paraschivescu e scriitor format, ce-şi va cîştiga-, un loc în proza noastră atît de fugitivă şi fragmentară. Din volu—j mul lui îi bănuim o seriozitate în faţa vieţii... •!
TI •1
4
O figură, desigur, impunătoare. Nu atît prin noutatea cugetării, nici prin hărnicia investigaţiei: epicureismul intelectual a fost unul din aspectele acestui olimpian. Ne-a impus însă prin seninătatea şi cumpătarea cugetării, prin ascendentul moral şi prin incomparabilul talent de a săpa în marmora cuvintelor ca un statuar antic. Ne-a mai impus prin acea armonie definitivă ce se desprindea din întreaga lui personalitate, prin adaptarea gestului la gînd, a vieţei practice la teorie, prin euritmia formei şi a fondului, prin incisivitate şi graţie. Ne-a mai impus şi prin optimismul lui viguros: optimismul voluntar al oamenilor superiori, clădit pe un fundament de pesimism. Nu optimismul nătîngilor ce se încordează năprasnic spre bunurile aparente ale vieţii, ci optimismul omului speculativ ce a dat la o parte vălul Maiei, scrutînd insondabilul tragic al destinului omenesc. Nu e om superior fără această viziune pesimistă; nu e însă om mare şi folositor care să nu se reculeagă la timp din ameţeala vidului, pentru a-şi afirma voinţa de a fi şi a dura în faţa neantului şi caducităţii universale. Pilda unui astfel de optimism ne-a dat Maiorescu. Pe temelia unei dezabuzări totale, a ridicat afirmaţia adevărului şi a binelui. Pe un altul, pesimismul l-ar fi aruncat în sterilitate şi negaţie. Cunos-cînd şi una şi alta, Maiorescu a fost însă şi un constructiv. A întrupat teoretic şi practic triumful principiului moral, singura axă a acestui pămînt ce-1 împiedică de a se prăbuşi în neant şi în tină.
în conştiinţele noastre tinere, am făcut toate aceste deosebiri în mod instinctiv şi fără dialectică. L-am admirat deci. Puţini numai l-au şi iubit. Avea în el bătrînul ceva olimpian, un fel de egoism ce-1 apropia de Goethe, o incisivitate şi o prietenie glacială, care-i închideau sufletele fine şi senzitive.
186
187
Nu despre rolul cultural şi literar al lui Maiorescu voiesc să pomenesc în aceste rînduri. Am făcut-o aiurea cu mai multă rotunjime şi cu destulă nepărtinire1. Aş vrea numai să-i fixez personalitatea, trecută prin încercarea de foc a evenimentelor din urmă. Războiul a aruncat o lumină definitivă asupra tuturor factorilor hotărîtori în domeniul gîndului şi al faptei.
A fost, desigur, o personalitate puternică: o minte limpede şi o conştiinţă pură. N-a fost însă mai mare decît generaţia lui. A întrupat-o în ce a avut ea mai nobil, dar n-a depăşit-o. Şi aceasta împreună cu toţi tovarăşii tinereţii lui, cu P. P. Carp, cu T. Rosetti sau cu D. A. Sturdza, de n-ar fi murit la timp. Căci ce am fi devenit dacă în fruntea partidului liberal ar fi supravieţuit mentalitatea centralistă a şefului de odinioară? Generaţiile viitoare ne-ar fi blestemat. Nu trebuie să uităm că şi noi am avut un rol hotărîtor în rezultatul războiului. De n-am fi fost cu revendicările noastre în coasta Austriei, monarhia habsburgică ar fi încheiat de mult pacea, cu jertfe neînsemnate, în faţa dezastrului ce se apropia. Harta sud-estului Europei ar fi rămas aceeaşi...
Om al creşterei şi al generaţiei lui. Atît a fost Maiorescu. îi cunosc atitudinea demnă din timpul ocupaţiei.
Echilibrul sufletesc şi demnitatea lui nu s-au dezminţit nici chiar în clipa în care se putea crede că l-au biruit prevederile. Durerea pentru înfrîngerea ţării i-a fost mai mare decît satisfacţia unei biruinţe personale. Maiorescu şi-a împins armonia cugetului pînă în braţele morţii. A fost un bun român, dar un român al generaţiei lui.
N-a înţeles chemarea vremurilor noi. Dacă ar fi fost un factor precumpănitor în destinele ţării, i-ar fi stricat, desigur, Melancolie.
Nu putem ieşi din epoca noastră. Chiar minţile cele mai olimr pice sunt sclavele timpului şi ale prejudecăţilor lui. Nu ne putem desface din cătuşele maturităţii. Bătrîneţea nu mai poate elabora concepte noi. Nu se adaptează împrejurărilor schimbate. Se opreşte la formulele tinereţii, pe care le cizelează tot mai mult în medalii definitive. Maiorescu a rămas deci credincios alianţei, pe care o preconizase el mai întîi în Deutsche Revue şi pe care o, întărise în unica lui guvernare. Peste zidul solid al Puterilor
Centrale n-a mai văzut nimic. în zguduirea totală, a preferat să împingă consecvenţa pînă la robirea unei treimi din neamul românesc. ..
A fost o inferioritate intelectuală? Nu. A fost mai puţin patriot? Nu. A fost numai un tip reprezentativ al timpului lui. Atît...
Oamenii războiului ne par chiar mai puţin înzestraţi sufleteşte decît oamenii generaţiei trecute. în zadar am căta printre dînşii armonia şi seninătatea personalităţii lui Maiorescu, sau vigoarea intelectuală şi morală a lui P. P. Carp. Nu le vom găsi nici talentul, nici inteligenţa. Le vom găsi însă pecetea vremilor noi; le vom găsi intuiţia problemelor vitale ce se deschideau neamului nostru sub auspicii cu totul neprevăzute; le vom găsi un suflet la înălţimea jertfelor imense ce ni se cereau şi o concepţie largă şi îndrăzneaţă fără de care nu se poate face nimic mare. Nu se durează împărăţiile stînd şi privind.
Pe acest glas al vremii nu 1-a auzit aproape nimeni din generaţia trecută. îţi vine să crezi că bătrîneţea nu e numai nefolositoare, ci şi primejdioasă. îţi vine să crezi în înţelepciunea unor sălbatici ce precipită voluntar succesiunea generaţiilor. E o fatalitate organică, pe care n-a putut-o infringe nici inteligenţa olimpică a lui Maiorescu. Peste figura lui senină se va aşterne deci umbra vremilor noi, pe care nu le-a înţeles şi la înfăptuirea cărora n-a lucrat.
1 Critice, III: T- Maiorescu-
188
„ROMÂNIMEA CULTURALĂ", NO. 7-8
M. SADOVEANU
Sub iscălitura d-lui M. Dragomirescu citim următoarele rînduri:
„De la Goethe şi Victor Hugo, omenirea n-a avut un poet mai mare liric decît Eminescu, şi comicul lui Caragiale poate suporta comparaţia cu oricare comic al literaturii universale, de la Aris-tofan pînă la Rostand! Cine în arta universală ar putea fi socotit mai de preţ în genul idilei graţioase pe care o reprezintă arta lui Grigorescu în pictură şi Coşbuc în poezie ? Şi cine ar fi modelul, în arta actuală a străinătăţii, sau chiar în cea trecută, a noului element literar ce se numeşte comicul-tragic, reprezentat prin Sorbul? Şi daţi-mi în lumea întreagă un erudit mai multilateral şi mai 1 întreg la suflet decît Niculae Iorga."
Şi d. M. Dragomirescu se opreşte aici. Desigur, din modestie. Căci cu obiectivitatea lui bine cunoscută ar fi trebuit să adauge: „Şi cine reprezintă în literatura universală bombasticul mai bine J ca M. Dragomirescu?"
D. M. Sadoveanu intervine în chestia situaţiei morale a unora •dintre redactorii însemnărilor literare. Sub semnătură. Foarte leal.
D. Sadoveanu e un om cu simţul răspunderei. Cei ce s-au ridicat „împotriva colaboratorilor însemnărilor, scrie d-sa, insinuează, calomniază, fac procese de idei şi intenţii. Unii predică şi asasinatul." Pentru un om de măsura d-lui Sadoveanu, grele cuvinte.
Şi cine suntem noi? „Oamenii care ne-am simţit străini de acest popor; indiferenţi de chestiile naţionale; «sustraşi» de la serviciul militar; consumatori inutili în timpul războiului; oameni de afaceri". Scoborît ton.
în faţă stă blocul moral al însemnărilor: răscolitori ai sufletului naţional, luptători de tranşee, oameni de convingeri vechi şi nezdruncinate. Şi cum d. Sadoveanu a călătorit în multe străinătăţi, ne trimite cu „mijloacele noastre neleale şi necivilizate" în ... Cafreria. E, probabil, ţara pe care o cunoaşte mai bine.
Şi, totuşi, d. Sadoveanu e un om cumpătat în cuvinte. E un •scriitor de talent; e chiar un mare poet al naturii. în amurgul nedrept al preţuirii publice ce se lasă peste opera lui mai nouă, d. Sadoveanu nu are un mai cald apărător decît mine. E drept că n-am mai scris nimic de vreo zece ani despre cărţile lui. Aştept să scriu numai bine. Aştept ca totul să se armonizeze într-o' impresie unitară şi definitivă. Prin urmare, nu „socotesc valorile literare după sentimentele patriotice şi ideile politice". Talentul literar al d-lui Sadoveanu, în limitele lui, e în afară de discuţie. Nu ne priveşte decît atitudinea morală a scriitorului faţă de război. Prilej de a începe deci revizuirile întrerupte. Nu dintr-un "Spirit pamfletar, ci din nevoia de a lumina, cuminte şi măsurat,
191
4
opinia publică. Şi mi se pare chiar că voi lumina şi pe d. Sadoveanu. Căci bunul meu prieten se apără de o mulţime de lucruri de care nu-l învinuieşte nimeni şi e departe de a bănui adevărata incoherenţă morală în care se zbate de patru ani. Are deci nevoie de o lămurire. îi voi încărca şi uşura totdeodată conştiinţa.
planul întîi al urei noastre pe bulgari; în suflet şi în vorbă rămăsese, de fapt, credincios teoriilor centraliste ale apostolului siberian. Situaţia morală a d-lui Sadoveanu era deci din cele mai ne-limpezi. între convingere şi expresia ei nu era o coherenţă vrednică de un om de talent.
D. Sadoveanu e un sincer iubitor al ţărănimei. E un fapt. D. Sadoveanu are o întreagă activitate pentru luminarea poporului, a redactat ziare pentru ţărănime, a făcut şezători literare, a răscolit Bucovina şi poate şi Ardealul, ducînd cuvîntul bun al culturii româneşti. De netăgăduit. D. Sadoveanu a fost şi un naţionalist. îndeosebi în Bucovina. Fraţi de acolo mi-au arătat cu lacrimi în ochi vechi scrisori ale d-lui Sadoveanu, prin care îi punea la cale să întocmească societăţi iredentiste. D. Sadoveanu dorea unirea cu Bucovina şi Ardealul. Merite reale: nimeni nu se leagă deci de o activitatea naţională atît de respectabilă. Aceas- ^ tă activitate îi crea însă şi obligaţiuni morale, pe care nu le-a ţinut.
Anul 1914 a adus, din nefericire, o nouă orientare în cugetarea politică a scriitorului nostru. [...] Peste sufletul naţionalistuluii de odinioară plana obsesia ideologiei politice a d-lui C. Stere. D. Sadoveanu rupea deci cu trecutul. Cea dintîi incoherenţă... Doi ani, d-sa a fost unul din producătorii de curente filogermane 1 ce ne veneau de la Iaşi. "
A izbucnit totuşi războiul.
Nu voi aduce nici o învinuire căpitanului Sadoveanu că nu' s-a coborît în tranşee. E rostul marei mulţimi anonime de a face I război; numai puţini îl pot şi scrie. D. Sadoveanu e printre aceşti j puţini. Vigurosul lui talent de povestitor trebuie deci păstrat cur îngrijire. De la el aşteptăm însă lucruri mai solide decît Filelei sîngerate. Vor veni: avem nevoie de perspectiva cîtorva ani. ]
Dar d. Sadoveanu a crezut că poate deveni directorul Româ-Î niei, „organ al apărării naţionale". A doua incoherenţă. I
D. Sadoveanu relua firul naţionalismului de odinioară pestei doi ani de centralism. Era oare drumul Damascului? Nu ştiu-Cred că era mai mult o Canossă, pe care i-o impuneau împrejurările vitrege. Doi ani d. Sadoveanu a reprezentat rezistenţa^ noastră morală şi ură împotriva duşmanului cotropitor. în articole, subtiliza, uneori, ce e dreptul, pe germani, împingînd
Şi a venit armistiţiul şi pacea noastră, cu toate tristeţele ei! La Iaşi a sosit şi apostolul Mitteleuropei — trădătorul de fiece zi al României, uneltitorul antidinastic şi răşluitorul ţării noastre în blocul germanic. Venea acum la Iaşi ca dezrobitor al Basarabiei, încununat de laurii unei colaboraţii de doi ani cu germanii...
Şi cine 1-a primit cu urarea de bun-venit? D. M. Sadoveanu, directorul „organului apărării naţionale şi al rezistenţei naţionale", al ziarului care-1 stigmatiza în fiece zi ca trădător de patrie. Fără nici o pregătire şi dintr-o dată; d. Sadoveanu, printr-un articol în Momentul, vedea în d. Stere pe mîntuitorul României pocăite.
Stupoare!
Printr-un gest necugetat, d. Sadoveanu s-a aruncat într-o prăpastie morală din care nu mai putea găsi ieşire. Era a treia incoherenţă... Dintr-un capăt în celălalt al ţării a fost un strigăt de indignare, de ruşine şi de compătimire, de care am impresia că şi-a dat seama şi d. Sadoveanu. A rămas la acest prim articol. La atacuri nici n-a mai răspuns. Era şi greu. Au răspuns însă alţii pentru dînsul; la România nu făcuse patriotism decît ca ofiţer mobilizat şi cu ordin de serviciu...
Lamentabil!
*
D. Sadoveanu este deci o catedrală dezafectată... Are nevoie de o lungă reculegere şi primenire. Mai are nevoie şi de o ispăşire publică. Mult a greşit. Un om de talent are datorii şi faţă de sine şi faţă de noi. O spun cu un adînc regret. în d. Sadoveanu am preţuit nu numai un vechi camarad, ci şi pe un om de caracter. Numai obsesiuni tiranice l-au putut abate din cale. Acum, cît timp d. Stere e în liniştea Văcăreştilor, d. Sadoveanu ar trebui să-şi revizuiască la timp conştiinţa. Să ne spună ce a greşit şi cînd a greşit.
Să iasă din acest dureros echivoc moral, pocăindu-se cel puţin de data aceasta. Şi la inaugurarea unei conştiinţe noi, vom veni cu toţii ca la o sărbătoare.
192
deci şi d-sa să „mă strîngă cu uşa" în moşia părintească a ideilor ca într-o cramă de La noi în Viişoara.
DEMOCRAŢIA LITERARĂ
Voi cita cîteva rînduri din însemnări literare ca exemple tipice în mai multe privinţe:
„Gingaşul critic impresionist Lovinescu, nefiind în stare să se apere pe teren literar, ne atacă pe o chestie străină de literatură ".
Sau:
„Nu voi scăpa nici un prilej pentru a-i demasca la fiecare pas debilitatea minţii şi stîrpiciunea sufletului, sub danteluţele şi pan-glicuţele de impresionism cu care iese la promenadă".
Sau :
„Cînd apăruse Lectura, am strîns puţin cu uşa pe estetul Lovinescu: — Ce ai făcut cu arta pentru artă şi cu impresionismul? Unde ţi-e «poezia intelectualistă»?"
Sau:
„Noi nu-1 vom slăbi pe d. Lovinescu pînă ce n-o răspunde curat: S-a lăsat de julemetrism? A renunţat la « poezia intelectualistă»?" etc.
Şi cine iscăleşte aceste somaţiuni şi îmi pune aceste dileme în spinosul cîmp al ideilor de direcţie literară? Junele Topîr-ceanu. Nu ştiu dacă a scăpat teafăr din ghearele liceului. Era deci indicat de la sine să nu mă „slăbească" şi să „mă strîngă cu uşa" în domeniul ideilor generale şi literare ce-i sunt atît de familiare şi de predilecte.
în alt loc:
„Despre asemenea oameni care se învîrt cu sumedenie de vorbe goale în jurul unei totale lipse de idei... "
Iscăleşte d. M. Sadoveanu. Un ideolog şi acesta. în literatură, şi-a format un puternic sîmbure de idei din citirea haiducilor; în politică, a cules firimiturile agitatorului siberian. Trebuia
Modele de stil:
„Criticul Lovinescu, care n-a făcut armata, deşi e sănătos şi tare cît un măcelar... " Sau:
„Acest chiulangiu fără pereche, a cărui deviză a fost chiulul pe toată linia". Sau:
„Subtilul chiulangiu are aerul să-mi reproşeze că de ce (sic) n-am stat să mor. Sau:
„D. Lovinescu, pe care această una şi singură dată îl iau în serios, nu e un prostănac oarecare, picat ca din lună, în mijlocul vieţii noastre literare".
Iscăleşte iar junele Topîrceanu. S-ar fi bănuit. Ex ungue leonem. Stilul este omul. Asupra stilului voi mai reveni însă. Acum numai despre un fapt: o dată pentru totdeauna.
în ceea ce mă priveşte, în momentul declarării războiului, nu eram soldat. La revizuire, am fost luat ca oricare altul. Nimeni din contigentul meu, ceva mai vechi, n-a fost chemat însă sub arme. Prin urmare, în mod legal n-am avut nici un fel de atingere cu războiul. La cenzura din Fălticeni, am servit în chip cu totul voluntar. Nici un merit, desigur. Mai puţin însă o vină. S-o spună şi d. Sadoveanu, care, fiind căpitan, a preferat să scrie ceea ce nu gîndea la România. Aceasta pentru că discuţia s-a coborît atît de jos.
Cît despre junele Topîrceanu, este altceva. D-sa pretinde că a scăpat din captivitatea bulgară prin mită. N-o putem crede. Nici un prizonier nu s-a eliberat din lagăr plătind, ci numai aducînd servicii inamicului. Plata a fost colaboraţia la Lumina. Acolo defăima războiul şi ţara. Acolo scria în versuri nemernice „că a fost pus să-şi dea sîngele pentru ţară alături de un ţigan". Iată mita. Şi nu facem filozofie spartană: un soldat trebuie să se întoarcă pe scut sau sub scut. După orice lege militară, un soldat în război nu poate fi însă decît în trei locuri: la postul ce i s-a încredinţat, într-un lagăr de prizonieri, sau sub pămînt. Poziţia soldatului ce „mituieşte" pe duşman pentru a-şi cîştiga o libertate pe care i-o închină sub formă de poizele spurcate nu se cu-
195
noaste, E o captivitate trecută din ordinea materială în ordinea morală. O captivitate mai aspră.
Şi acum, cînd Curtea Marţială îşi deschide braţele nemiloase în jurul „mituitorilor" duşmanului, cari au fost, de fapt, nişte simpli mituiţi, nu-i doresc totuşi nici un rău junelui Topîrceanu: nici la Tisa, nici la Văcăreşti. îi dau însă un sfat: să fie prudent. Să tacă. Dar să tacă, să tacă, să tacă... Cel puţin pînă va trece furtuna. Căci se apropie conştiinţa legală şi revoltată a ţării. în curînd va zice: Unde-i o gaură?
Şi acum venim iarăşi la cugetare şi stil.
Scriam în primul număr al Sburătorului: „Virilitatea noastră se apleacă fratern peste pubertatea melancolică a generaţiilor ce se ridică".
Gravitate castă, pentru oricine. Junele Topîrceanu obsceni-zează în jurul „virilităţii...  aplecate peste pubertate". Mentalitate de gorilă impudică.
Quid ad rem?, ar zice străbunul nostru Horaţiu. La ce atîtea citaţii? la ce atîtea discuţii întristătoare şi mărunte? Cazul militar al junelui Topîrceanu nu-i, desigur, un fenomen literar. Nu ne interesează deci... Vulgaritatea gîndului şi a stilului, luată în sine, nici atît. Luată însă ca un semn al vremei — da.
Salut, democraţie literară!
Numindu-te aşa, ştiu că te înnobilez, insultînd cealaltă democraţie: adevărata democraţie politică, sub regimul căreia vom trăi. Te-aş numi trivialitate. Găsesc însă cuvîntul prea trivial. Numeşte-te deci democraţie.
Nu eşti de azi, dar nici de demult. Nu te-a inventat junele Topîrceanu; te-a inventat însă generaţia noastră. Poate că e o iluzie numai şi că ai existat întotdeauna. Ţi-ai schimbat numai forma. Ai întinerit. Cu putinţă.
Sub mîna viguroasă şi impură a lui Arghezi (căci se mai poate zice oare domnul Arghezi?), te-ai ridicat masivă, furtunoasă şi energică ca un blestem. Un talent demonic te-a însufleţit şi ai început să loveşti furioasă. N-ai recunoscut decît morala negaţiei. Negaţie plătită, dar încă impresionantă prin măreţia vigoarei si a dezastrului...
La Iaşi, ai căzut însă în mîini debile. De zece ani, sub forma lui Nicanor & C-ie sau ai altor Topîrceni, te-ai tîrlt între vulgaritate de gîndire şi platitudine de stil, între peticărie şi trăncăneală inutilă. Ai avut un singur şi mare merit: ai perseverat. Ai durat... Zece ani în literatură e mult. Dintre ruinele războiului, scoţi iarăşi capul sub pana agramată a junelui Topîrceanu, care: „nu mă va slăbi" şi „nu va scăpa prilejul de a mă demasca... "
A „n-o slăbi" ! Iată principiul fundamental al acestei democraţii ce invadează. Vin băieţii din mahalale, vin „catindaţii" de la percepţii, descăleca drumeţii tuturor tramvaielor comunale şi trag la acest ultim fort al nobleţei cugetării şi al simţirii care e literatura. Deschideţi porţile! Să intre democraţia biletului dc zece bani al junelui Topîrceanu, care făgăduieşte că şi în lumea ideilor „n-o să ne slăbească"...
196
ÎN ZILELE MAREI UNIRI: CÎNTĂRI DE LUPTĂ ŞI DE BIRUINŢĂ" "     DE CONST. Z. BUZDUGAN, 1919
„CONRUPŢIA REGATULUI'
Cine nu cunoaşte forţa binefăcătoare care sălăşluieşte în fostul luptător socialist al Galaţilor? Cine nu-i cunoaşte firea entuziastă şi figura jovială? Şi cine nu-i cunoaşte chiar geanta plină de taine literare? Căci cu toată frecventarea întrunirilor muncitoreşti, d. Buzdugan nu s-a înstrăinat cu totul de artă... E drept că se trudeşte să o scoboare pînă la stratele adînci pe care vrea să le mişte. De la Singurătate, volumul de poezie discretă de odinioară, pînă la Cintări de luptă şi de biruinţă, d. Buzdugan a făcut un pas îndărăt în sensul artei: şi un pas înainte în sensul
acţiunei sociale...
Sentimente bune şi inimă românească, cu atît mai merituoase cu cît se zbăteau într-un oraş încercat de influenţa germanică. Dar arta nu se recunoaşte în:
Porneşte Kaiserul tempesta, Visînd la Mitteleuropa. Pornesc cu el Viena, Pesta! ' E barbaria, e sincopa. Vandalii, hunii, alemanii îşi urlă-n lume aroganţa; Dar vii sunt ei, galo-romanii — Latini, trăiască Franţa!
D. Buzdugan se preocupă de educarea naţională a maselor. Pentru a-şi ajunge scopul, se foloseşte şi de calea versului. Arta, fireşte, nu-i cîştigată cu nimic din această încercare. Să sperăm că vor cîştiga mai mult masele. Şi după cît reiese din activitatea de pînă acum a d-lui Buzdugan, acest cîştig îi va face mai multa j plăcere. Altfel n-ar fi părăsit armoniile discrete ale Singurătăţiiţ pentru fanfara războinică a Cîntărilor de luptă şi de biruinţă*1^
Amintind de „conrupţia regatului", d. Octavian Tăslăuanu şi-a arătat din primul număr al Luceafărului dorinţa să nu ia şi drumul Ardealului. Cuvinte cu greutate. De la omul de la care vin, împrumută chiar şi o oarecare gravitate. Pentru a ne însănătoşi, desigur, Luceafărul apare astăzi în cuibul de conrupţie al Bucureştilor, iar d. Oct. Tăslăuanu se află în fruntea unui însemnat institut de editură de aici. Nu demult, d. Eugen Goga, fratele poetului, pocnea din bicile ironiei şi amărăciunei împotriva „oraşului Unirei", care a primit cu flori armatele biruitorului. O făcea într-un ziar cunoscut prin seninătatea, urbanitatea şi lipsa de legături cu vechile noastre partide politice: o făcea în Epoca. Din acest singur fapt se vedea încercarea lăudabilă a d-lui Eugen Goga de a ne îndruma pe o cale mai sănătoasă, departe de miasmele politicei vechi a „conrupţiei regatului".
Am amintit numai două pilde mai proaspete. S-ar mai putea i cita şi altele. Nu solidarizez însă cele trei-patru milioane de fraţi — admirabilă plămadă a românismului etern — cu cei cîţiva cugetători politici scoborîţi de pe crestele Carpaţilor în cetatea conrupţiei noastre. Dreptatea îmi impune totuşi să recunosc că directorul institutului „Albert Baer" nu e singur de aceeaşi părere cu omul politic independent al Epocei. Mai sunt şi alţi fraţi cari n-au văzut în „regat" decît o vastă mocirlă de politicianism şi în „domnii de dincolo" nişte sybariţi ce se îndeletnicesc numai cu obţinerea permiselor de export. Unii dintre dînşii, de pe înălţimile senine ale munţilor, şi-au acoperit ochii cu mîna, jurînd să-şi scuture cît mai curînd papucii de praful „conrupţiei regatului".
IAu rămas totuşi printre noi: d. Oct. Tăslăuanu în fruntea irjşti-'     tutului „Albert Baer" şi d. Eugen Goga, fratele poetului, la Epoca. Au căutat să catechizeze in partes infidelium. Căci nu
198
19»
cred să-i fi ispitit însăşi conrupţia noastră. Altfel, nu le-am mai auzi verbul incisiv si moralizator.
Nu mă gîndesc să iau apărarea politicianismului nostru, nici să tăgăduiesc cu totul „conrupţia regatului". în principiu, mai întîi, şi apoi nu într-o revistă literară ca Sburătorul. Cu atît mai puţin m-aş gîndi să aduc vreo jignire fraţilor noştri de peste Carpaţi. în ei patria noastră iubită şi-a găsit pe cei mai buni fii. N-au cunoscut conrupţia Fanarului. Au cunoscut, ce e dreptul, jugul unguresc. Jug însă de stăpînitori. în faţa lui nu le-au putut opune decît zidul unei strînse discipline sufleteşti şi al unei con-ştiinţi naţionale cu atît mai active, cu cît era mai zădărnicită. Deosebirea e mare. Fanariotismul s-a insinuat la noi în încheieturile unui stat care a existat întotdeauna, viciindu-1. Dincolo, organizaţia de stat se află în mîinile altora. Românii erau o clasă apăsată, fără nici o participare la binefacerile puterii.
Căci nu trebuie să uităm că orice conrupţie politică e legată de putere. Nu e un fenomen naţional. O găsim şi la alte popoare mai civilizate ca noi. Fanariotismul i-a îndoit numai forţele fireşti.
Nu suntem deci o rasă inferioară în privinţa moralei sociale, în viaţa noastră publică au intrat şi agenţi străini, cari au pervertit unele raporturi. îi vom elimina cu timpul. Aşteptăm de la ardeleni nu critica uşoară, ci fapta vie.
Şi mai ales nu trebuie să se uite că îndărătul celor cîteva mii de exploatatori politici avem un popor intact şi admirabil orînduit sufleteşte. Un popor de maturitate şi de cuminţenie; un popor de ţărani care cu sîngele lui a ratificat şi dat viaţă măreţului act de la Alba Iulia. Nici d. Octavian Tăslăuanu, nici d. Eugen Goga să n-o uite. Meritul e al soldatului, al ofiţerilor — dar şi al conducătorilor. Căci nu e totul putred în ţara „domnilor din regat". Avem şi conducători cinstiţi şi patrioţi. Sunt distincţii necesare. Să nu pornim pe calea generalizărilor pripite.
Cerem deci o atitudine mai imparţială şi mai prietenoasă de la unii fraţi de dincolo, ce vin cu ideile preconcepute ale unei prese care nu reprezintă adevăratul suflet românesc. O cerem însă mai cu stăruinţă de la publiciştii ce s-au aşezat printre noi. Din postul de observaţie de la „Albert Baer" şi de la ziarul Epoca, d. Oct. Tăslăuanu şi Eugen Goga, fratele poetului, sunt în măsură să ştie că nu suntem altfel de români decît toţi românii.
MIHAIL DRAGOMIRESCU
Pentru a-şi legitima rîvna la supremaţia politică, Germania şi-a afirmat şi supremaţia culturală. Mintea ce gindeşte înnobilează braţul ce loveşte. De fapt, germanii rîvneau numai la putere şi la expansiune politică. Cultura era numai spiritualizarea materiei, într-un veac care mai are nevoie şi de spiritualizări. Alături de frontul tranşeelor, s-a tras deci şi un front cultural: de o parte, cultura umanistică greco-latină, care ridică pe om peste egoism în lumea speculaţiei dezinteresate; şi de alta, Kultura germană, ieşită din concepţia energetică a lui Ostwald, de pildă, ce nu ţine seamă decît de organizaţia forţelor sociale în vederea folosului practic şi a unui maximum de producţie...
E un adevăr în această distincţie. Fireşte, rînduit şi după nevoile războiului. Trebuia învrăjbit nu numai trupul, ci şi sufletul. Mentalitatea germanică trebuia despărţită de mentalitatea celeilalte lumi civilizate prin stîlpi de foc.
Războiul a încetat. Lupta împotriva culturii germane se duce însă şi mai departe tot cu aceleaşi arme ale sufletelor ce nu vor să demobilizeze. în ce ne priveşte, credem că a venit timpul să privim chestiunea şi dintr-un punct de vedere mai obiectiv.
Campionul român al acestei lupte în contra culturii germane e d. M. Dragomirescu. Nu e de mirare. Preşedinte al „Socict aţii scriitorilor români", al „Societăţii critice", al „Daciei Române", al „Comietului de reformă a teatrelor", al „Asociaţiei profesorilor secundari", al „României culturale" şi al atîtor alte comitete şi comiţii, d. M. Dragomirescu era predestinat şi pentru această cruciadă liberatoare.Luminosspiritlatin.Graţiilecampestre
201
ale Laţiului i-au adus darurile încă din leagăn: limpiditatea cerului mediteranian, din care a ieşit civilizaţia cea mai lucidă şi măsura împinsă pînă la sobrietate. De aici simplicitatea luminoasă a spiritului său şi tot acel aticism ce se desprinde din operă şi om. Minte sintetică, nu se lasă copleşit de amănunte nefolositoare; pornind din intuiţii sigure, nu lunecă la analize migăloase. D. Dragomirescu nu cunoaşte pedantismul formulelor germanice : niciodată n-a făcut construcţii de sisteme, clădite şubred; prăvălia d-sale critică nu cunoaşte săltăraşe şi etichete. D. Dragomirescu a stat întotdeauna pe înălţimi, în contact cu eterul limpede şi generator. Geniul greco-latin îl însufleţeşte; cumpătarea îi moderează cugetarea; graţia îi învăluie expresia. D. Dragomirescu n-a ştiut niciodată ce e exagerarea cugetării, precum n-a cunoscut niciodată masivitatea formei. în stilul lui dănţuiesc charitele antice ca în jurul unui limpede izvor sacru. Euritmie desăvîrşită; îngemănare totală a ideei şi a expresiei.
E de înţeles că un astfel de bărbat, în care se răsfaţă cea mai fină floare a latinităţii, să se ridice împotriva culturii germane, cerînd „înlăturarea din dezvoltarea poporului nostru a tot ce e german ca primejdios acestei dezvoltări". îndărătul d-lui Dragomirescu stau trei mii de ani de cultură greco-latină; prin glasul lui se strecoară subtilitatea milenară a dialogurilor lui Platon şi graţia poemelor lui Horaţiu.
Noi, care suntem mai puţin latini ca d. Dragomirescu, privim altfel problema culturii germane. Recunoaştem o cultură şi o Kultură germană, ce trebuiesc deosebite cu orice preţ.
Kultura este produsul tratatului de la Francfort; al celui mai formidabil imperialism,.de la romani încoace. Kultura e, în adevăr, domnia organizaţiei fără suflet, dezumanizarea civilizaţiei, stăpînirea forţei mecanice. Ea este aberaţia la care au dus patruzeci de ani de prosperitate şi de* imperialism. împotriva acestei Kulturi s-a ridicat întreaga omenire civilizată şi a învins. Germania este zdrobită; supremaţia uzinelor e înăbuşită.
Dar in afară de Kultură, mai e şi o admirabilă cultură germană: cultura Iui Goethe, Kant şi Beethoven. Nu cunoaştem o alta mai idealistă şi mai fecundă; nu cunoaştem o alta mai vrednică de imitat. Nu trebuie să o uităm; nu trebuie s-o dispreţuim.
Aceasta e Germania Doamnei de Stael: Germania marilor poeţi, a marilor filozofi şi a marilor muzicanţi. Sufletul românesc nu poate decît să se îmbogăţească adăpîndu-se la izvoarele acestei arte idealiste. A sosit vremea deosebirilor salutare; dezarmînd sufletele, trebuie să recunoaştem în limba germană un puternic instrument de adevărată cultură.
îmi pare deci rău că trebuie să recomand mai multă cumpătare şi măsură tocmai d-lui Dragomirescu, care e cel mai tipic reprezentant al unei cumpătări milenare.
202
LIPSA DE OLFACTIVITATE MORALĂ ÎN LITERATURĂ
ADAOS LA „DEMOCRAŢIA LITERARĂ'
Nu cunosc numele d-lui P. Şeicaru decît din josul unor articole pamfletare ale Arenei lui Hefter-Braundenstein.
Nu cunosc Hiena decît de pe copertă. Că a putut ieşi o revistă cu un astfel de titlu şi într-o astfel de tendinţă văzută e încă un semn al decăderei spiritului public. Oricum, opera şi omul nu au nici o legătură cu literatura. Nu intră deci într-o cronică literară decît prin spiritul de generalizare al d-lui D. Nanu, care a păstrat încă iluzii.
Există, în adevăr, o lipsă de olfactivitate morală. De mult, în politică. Mai de curînd, în literatură. D. N. Iorga avea dreptate cînd spunea că suntem o ţară în care nimeni nu se poate compromite.
Avem conştiinţa adîncă a acestei inmunităţi definitive. De aici, cele mai fantastice împerecheri: suflete curate şi mari alături de noroiul moral. însuşi caracterul rigid al d-lui Iorga se înmlădiase odinioară la zîmbete prieteneşti faţă de T. Arghezi, iar acum e într-o simpatie făţişă cu subpamfletarii postarghezieni, care nu mai au nici scuza talentului. Teama de bîrfire demoralizează caracterele cele mai întregi...
Aşadar, promiscuitatea noastră morală este un fapt.
Trebuie să-1 constatăm şi să-1 înregistrăm ca pe un semn al vremei. Am protesta din adîncul conştiinţei. Ştim însă că ar fr zadarnic. Disoluţia morală este un proces social, pe care nu-1 poţi stăvili numai cu vorba. Iată de ce nu ne rămîne, naivului poet D. Nanu şi mie, care sunt ceva mai sceptic, decît calea acestor platonice rînduri, cînd vedem lipsa de olfactivitate morală a unor scriitori cinstiţi ce pot sta lîngă putregaiul moral a lut Arghezi, Galaction şi Cocea.
în continuare la articolul Democraţia literară mai dăm cîteva noi citaţii documentare:
„«Impresionistul» Lovinescu insă, această Jeană d'Arc a sexului nici slab, nici tare, nu a îmbrăcat de cînd e el uniforma militară.
N-a putut să sufere tunica nici măcar la bal mascat.
Deşi cu proporţiile unui cal troian, eroul a fost un veşnic scutit. Probabil a postit o lună înaintea zilei de recrutare pentru a apărea debil şi fragil ca o libelulă antideluviană, probabil că-n ziua revizuirii s-a bătut cu coatele de pereţi pentru a avea pulsul precipitat.
Lucru cert este că pe cînd toată lumea şi-a lăsat părinţii şi averea în voia Domnului, acest flacon de intelectualitate s-a refugiat la babaci.
Duminicile se ducea la biserica din Fălticeni să se roage pentru biruinţa oştilor noastre şi la ieşire era mîndru că-i cel mai voinic din bătrînele şi moşnegii cu care fusese vecin de strană.
Şi pe cînd în zilele de amarnică primejdie ţara a chemat îub steag pe copiii văduvelor, pe reformaţi, pe nevrîsnicii de 18 ani şi pe bărbaţii de 50, „criticul" îşi conserva în aer curat de vară, ca-n spirt, virilitatea pe care astăzi o apleacă deasupra pubertăţci colaboratorilor săi, după propriile-i mărturisiri."
Şi ca încheiere:
„Şi cu toate acestea, « eroul» stă acasă, iar noi am fost nevoiţi să aducem catîri de la Salonic".
204
205
Aceste fraze sunt scoase dintr-o revistă intitulata Semnări, la care se adaugă şi epitetul de literare. Sunt semnate de d Demostene Botez - care a ajuns, în sfîrşit, cu totul Botez şi deloc Semostene. E încă unul din cei sosiţi în literatura cu tramvaiul comunal. Si, judecind după greutatea gmdirei şi a stilului cred că a încăput în acelaşi bilet de zece bani cu care a sosit şi d. Topîrceanu. Trăim în vremuri de economie.
CEI DOI PROCOPOVICI
Secţia literară a Academiei Române a ales ca membru corespondent pe d. Alexe Procopovici.
D. Alexe Procopovici? Un sentiment de umilinţă creştină m-a încercat deodată. Mă credeam destul de orientat în lumea scrisului românesc, şi totuşi nu auzisem niciodată de numele d-lui Alexe Procopovici. Cu sfiiciune m-am îndreptat atunci spre un bătrîn prieten al meu, originar din Bucovina. Şi mi-a răspuns: d. Alexe Procopovici e un bărbat cam de 40 de ani, profesor la un liceu din Cernăuţi. N-a scris nimic. Nu înseamnă însă că n-ar fi putut scrie; înseamnă numai că e un înţelept.
Să nu se supere d. Alexe Procopovici. Nu voiesc să-1 mîhnesc. E mai întîiun frate: şi suntem în zilele mari ale frăţiei tuturor românilor. îi presupun o inimă nobilă şi un suflet generos; îi presupun o minte luminată şi plină de roadele unor lungi lecturi şi adînci meditaţii. Dacă ar fi scris ceva, aş fi fost bucuros să-i găsesc talent în clipele mari ale României mari; fiindcă n-a scris nimic, îl găsesc geniu. Scriu hotărît cuvîntul, pe care nu l-am scris pentru nici unul din bărbaţii de seamă ai neamuiui nostru. Mîna nu-mi sovăieste...
Printre altarele ridicate pe bătrîna Acropole tuturor zeilor Olimpului grecesc, tuturor zeilor Asiei barbare şi ai Egiptului, într-un veac de amestec al tuturor religiilor orientale, s-a găsit şi un mic altar în cinstea „zeilor necunoscuţi".
O, divină şi subtilă inteligenţă grecească, cum te recunoşti într-o simplă inscripţie votivă! Zevs, Ares, Afrodită, Hermes,
207
Poseidon? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Astarte, Cybela, Istar, zei şi zeiţe ai Siriei, ai Feniciei, ai Chaldeiei, ai Persiei? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Isis, Osiris, Hor, Thot, Amon-ra şi toţi ceilalţi zei ai Egiptului cu capete de pisică, de crocodil sau de buhă? Bun. Dar dacă mai sunt şi alţii? Zeul nou al unei secte barbare din ludeea cu capul de măgar? Bun. Să ridicăm un altar şi lui Christos. Dar dacă mai sunt şi alţi zei? Cum să conjurăm puterile răufăcătoare ale atîtor divinităţi ce se desprind din lumea infinită a posibilităţilor? Mintea noastră e mărginită. Ea nu poate cuprinde tot divinul ce se ascunde pretutindeni în eterul de sus sau in firul de iarbă de jos. Dacă mai este vreun zeu pe care nu 1-a putut încă descoperi mintea omului din umbra ascunzişului lui?
Şi atunci subtilul spirit grecesc a înălţat in plină Acropole, alături de Parthenon, altarul „zeilor necunoscuţi".
închin şi eu aceste pagini geniului ce stă ascuns de patruzeci de ani în sufletul d-lui Alexe Procopovici din Cernăuţi.
*
Să nu se supere bunul meu frate bucovinean; în el văd un simbol. Imaginaţia mea simpatică îl măreşte în proporţii uriaşe, în modestul profesor de liceu din Cernăuţi bănuiesc puteri latente, talente neîntrecute, un suflet mare şi o inimă de aur; isteţimea Iui Ulisc şi curajul lui Achile. în modestul profesor bucovinean salut, cu fruntea la pămînt, necunoscutul.
Şi în miezul vieţii mele din care s-au scuturat atîtea credinţe şi iluzii, mă simt cuprins de un sentiment de adevărat misticism pentru geniul necunoscut al d-lui Alexe Procopovici şi pentru toate geniile necunoscute pe care le-a ales sau le va alege Academia Română în sînul ei cald.
Nutresc o veche veneraţie pentru Academia noastră, ca şî pentru toate Academiile din lume. O veneraţie de om ce şi-a pierdut douăzeci de ani în biblioteca ei, fără nici un fel de folos. M-am închinat întotdeauna cu smerenie în faţa felului de a judeca şi de a alege al Academiei. Chiar cind mi se părea că a greşit^ mă închinam. Priceperea omului e atît de îngustă! Niciodată n-am putut însă aproba Academia cu mai multă convingere decît cînd a ştiut alege în gremiul ei pe cel mai valoros dintre români; pe omul care nu a scris încă nimic...
A nu scrie nimic...
Ce marc merit!... A fi o albă pagină de hîrtie, plină de făgăduieli, a fi o candidă conştiinţă, un suflet imaculat, pămîntul plin de toate seminţele posibilităţilor, cortina ce stă gata să se ridice peste un spectacol feeric, a fi totdeauna mîne şi niciodată azi şi mai ales niciodată îngrozitorul ieri — ce minunată situaţie pentru un favorit al zeilor şi al Academiilor.
A nu putea fi criticat, pentru că n-ai păcătuit niciodată, a putea umbla prin lume cu pieptul deschis ca un cavaler fără pată şi fără reproş, înfruntînd hula imposibilă — ce admirabil şi preţios privilegiu! D. Alexe Procopovici e vrednic de toate Academiile din lume.
Iar noi aceştia ce păcătuim de vreo douăzeci de ani, înnegrind multe şi inutile volume, sub cuvîntul că facem literatura română, ne închinăm cu o adîncă pocăinţă şi umilinţă în faţa geniului necunoscut şi făgăduitor al d-lui Alexe Procopovici de la Cernăuţi.
Trebuie să revin... Nu-mi prieşte extazul admiraţiei. Nu sunt din linia marilor mistici. Realitatea mă dezminte repede. Primesc cu resemnare sărutul ei rece...
Visasem un Procopovici ideal, şi dau peste un d. Procopovici real. Imaginaţia mea măritoare şi simpatică născocise un blind visător ce-şi purta pasul lin printre secularii copaci ai parcului din Cernăuţi, un mare dezabuzat al tuturor vanităţilor acestei lumi şi mai ales al vanităţei supreme a scrisului. Să înfrunţi eternitatea prin fragile rînduri înşirate pe o albă pagină de hîrtie, să scoţi strigătul trufaş al continuităţii indefinite în faţa neantului ce ţi se cască dinaintea picioarelor — ce mare zădărnicie! Să întinzi mîna lacomă după frumosul fugar şi adevărul înşelător — ce lipsă de maturitate! Să te strâduieşti, cînd ai putea fi liniştit; să alergi, cînd ai putea sta imobil; să te trudeşti, cind ai putea fi senina oglindă contemplativă a acestei lumi de nestatornicie — ce copilărie!
Vîrtejurile vieţii ne pot răpi. Nu pot însă nimici şi visul din noi. Sunt ocnaşi ce au nostalgia minelor curate, laponi ce duc dorul soarelui ecuatorial. Prinşi în formidabila rotativă a hîrtiei tipărite, puteam visa deci la epoca idilică a unei omeniri ce nu
208
209
cunoaşte abuzul literei asasine... Din mormanul paginilor înnegrite, am putut astfel plăsmui un Procopovici ideal: un filozof pătruns de zădărnicia scrisului, ce-şi închide în sine comoara gîndului. Din veneraţia ce am pentru înţelepciunea Academiei Române, i-am putut acorda un prisos de încredere. Am bănuit că a recunoscut în d. Alexe Procopovici meritul cel mai rar într-o ţară de intensă producţie literară: meritul de a nu fi scris nimic. Pentru ce Academia ar recunoaşte numai meritul d-lui N. Iorga, care a fost muşcat de dintele zădărniciei de atîtea ori? D. Iorga poate fi criticat în atîtea sute de cărţi şi în atîtea mii de articole ! Era vremea ca Academia să se pună la adăpostul reputaţiei imaculate a unui bărbat rămas fără prihană pînă la o vîrstă în care scăpăm, de obicei, de ispitele frivolităţii scrisului.
Aşa am crezut...
Iluziune!
Realitatea mi-a dovedit că nici d. Procopovici, nici Academia n-au fost la înălţimea visului meu. Imaginaţia întrece natura.
Căci adevărul este cu mult mai trist. D. Procopovici şi Academia Română mi-au frustrat idealul. îi dau pe seama vindictei publice. Iar eu, impenitent al unui optimism şi idealism înşelător, mă voi supune unei adevărate contriţiuni sufleteşti. Mă voi lăsa tulburat de apele bănuielei pesimiste.
Căci alegerea d-lui Alexe Procopovici la Academie nu e o mistică logodnă cu tînărul domn al paginilor albe. E numai legitimarea unei legături mai vechi. Aflu de abia acum că în MemO- < riile secţiei literare a Academiei d. Procopovici a tratat desprţ ; „nazalele şi rotacismul în limba română". Probleme grave; gravă prezumţiune.
Activitatea literară şi ştiinţifică a d-lui Procopovici s-a oprit aici. Ajunge. D. Procopovici nu mai e un imaculat, d. Procopovici nu mai poate fi un simbol. E un mediocru mîzgălitor de hîrtie — ca mine şi ca d-ta. Prin faptul că a păcătuit numai o singură dată; nu înseamnă că e mai puţin vinovat. Dimpotrivă, dovedeşte 6\ insuficienţă. Nu voinţa i-a lipsit, ci putinţa. în locul superbei su* periorităţi a omului ce ne despreţuieşte cu nimicul scrisului nostru caduc, văd numai gestul mărunt al unui pitic ce nu poate urca| munţii înalţi. Greşesc poate. Mă aflu însă în clipa amurgulfli; zeilor. Voiesc să dărîm idolii, pe care i-a născocit imaginaţia meaj generoasă. Pe cît mă descopeream de bucuros în faţa geniuls
necunoscut al d-lui Procopovici de la Cernăuţi, pe atît întorc spatele cu ciudă autorului „roîacismului în limba română".
*
în tumultul speranţei înşelate de a vedea în d. Procopovici un evreu carlylian al vremilor noastre de maculatură literară, mă simt totuşi ispitit de a vedea în modestul profesor de la Cernăuţi un simbol. Un simbol mai mic, dar încă un simbol...
în perspectiva celor două universităţi de la Cluj şi de la Cernăuţi, ce-şi vor vărsa binefacerile luminii lor asupra României mari, au început să se arate palidele umbre ale cîtorva modeşti profesori care, ca şi d. Procopovici, se agită cu paginile unor bro-şurele despre „rotacism" sau cu vreo altă monografie, asupra vreunui ilustru răposat. Aceşti vrednici bărbaţi de ştiinţă îşi închipuie că universităţile sunt instituţii regionale, şi nu instituţii ce îmbrăţişează cultura unui neam întreg, unit. Nu ştiu dacă d. Procopovici e dintre aceşti regionalişti culturali. Fiindcă m-am grăbit văzînd într-însul un geniu necunoscut, nu vreau să mă grăbesc acum, considerîndu-1 ca pe un simbol al unei noi primejdii. Şi apoi, d-sa s-a ocupat cu „nazalele în limba română"; s-a ocupat deci şi cu lungimea nasului omenesc.
210
ADAOS LA „DEMOCRAŢIA LITERARĂ
CALIBAN
Iată cîteva noi citate, ca adaos la articolul meu Democraţia literară. Sunt tot din însemnări literare şi iscălite tot de d. Topîrceanu. Revista de la Iaşi nu ia nici un supliment pentru intrarea în cabinetul ei secret:
„Quousque tandem abutere, chiulangiule, patientia nostra?"
„Dacă i-aş zice şi eu «junele Lovinescu» i-aş face o reclamă care, desigur, nu i-ar folosi la nimic. O reclamă care în unele momente l-ar pune în mare încurcătură (de pildă cînd două fete nebune l-ar face să pîngărească de două ori familia unui binefăcător). Singur a mărturisit-o — ca să previe orice echivoc în această privinţă, că stă cu virilitatea aplecată peste pubertatea generaţiilor viitoare."
„... Se poate să ne tragă astfel chiulul?"
„... Facit prostum. Face pe prostul."
„... După un simulacru de răspuns, şi prevăzînd o înfrîngere ruşinoasă ca de obicei, d. Lovinescu a părăsit terenul." '„... Redus la tăcere în toate discuţiile literare" etc.
Cred şi eu... Astfel de citaţii ilustrează îndeajuns „democraţia literară" şi decăderea morală la care poate ajunge un publicist român. Nu e nevoie de alt comentar.
îndatoriri profesionale apropiindu-mă de peştera însemnărilor literare, din care nu lipsesc nici cele trei vrăjitoare fatidice, nici lubrica maimuţă, mi s-a desluşit dintre miasmele oalelor ce fierb icoana nepieritoare a lui Caliban şi dintre zgomotele indecente şi animale o frîntură din dialogul lui cu Prospero:
„Robule, îi spunea Prospero, nu eşti în stare de nici o faptă bună. Deşi eşti capabil de toate crimele, mi-a fost totuşi milă de tine. M-am ostenit să te învăţ să vorbeşti. în fiecare clipă ţi-am arătat cîte ceva. Bîlbîiai ca un dobitoc, şi eu ţi-am înzestrat cugetul cu vorba ca să ţi-1 poţi tălmăci. Josnicia naşterii te împiedică totuşi să stai laolaltă cu ceilalţi oameni. Pe drept ai fost deci sur-ghinuit pe această stîncă. Ai fi meritat chiar şi temniţa."
Iar Caliban, bruta păroasă şi hirsută, în ochii căreia sticleşte impudiciţia gorilei, Caliban, bruta legată de josnicile lui instincte, subomul care nu cunoaşte nobila întrebuinţare a mîinilor şi superba înaripare a gîndului şi a vorbei, fiara care vrea să-şi ucidă stăpînul pentru cîteva picături din licoarea divină a vinului, în-ţelegînd prin libertate începerea unei noi robii către un nou stă-pîn, strămoşul cavernelor umede în care instinctul crimei se amestecă cu instinctul adoraţiei fetise ce-1 împinge la Ungerea picioarelor stăpînului din nou temut, Caliban, superba sinteză a imaginaţiei lui Shakespeare, în care trăieşte umanitatea omului abia sco-borîtă de pe copacii pădurelor seculare, plină de seva unei animalităţi proaspete, lubric şi rînjitor, acest Caliban, care după mii de ani se perpetuează încă sub haina atîtor contemporani ce abia-şi ascund labele păroase şi rudimentul cozii, acest Caliban simbolic Şi uriaş rosti atunci printre dinţii lui ascuţiţi şi albi cîteva cuvinte eterne ca adevărul însuşi:
213
212
„Da. M-ai învăţat să vorbesc. Dar vorba nu mi-a folosit decît ca să pot spurca... Fii blestemat deci că m-ai învăţat să vorbesc!"
*
Cititorii acestei reviste^ar avea dreptul să fie îngrijoraţi asupra direcţiei Sburătorului. în loc să zboare pe sus, s-a oprit în faţa peşterii lui Caliban, de unde vin rînjetele bestiei primitive asupra căreia s-au fixat din întîmplare ochii senini ai unei umanităţi cu mii de ani de evoluţie sufletească.
Cititorii Sburătorului pot fi însă liniştiţi. Am simţul decenţei personale şi publice. Am respectul vorbei scrise. Monosilabele injuriei şi gesturile scabroase ale fiarei încălzite nu pot opri decît curiozităţile perverse. Nu către aceste se îndreaptă Sburătorul. Decît ar trăi din specularea lor, mai bins şi-ar închide aripile, aţipind. Ar visa la nişte timpuri mai bune; căci pentru „sufletele bine născute" visul are puterea realităţii.
*
Chestiunea pusă este limitată deci. la atitudinea morală a colaboratorilor însemnărilor în momentul istoric al războiului. Un scriitor îşi schimbă atitudinea de trei ori pe rînd; un altul e eliberat de duşman dintr-un lagăr de prizonieri pentru a se întoarce la Bucureşti să ajute la Mitteleuropa inamicului... Atît. Iată singurul punct de discuţie, asupra căruia opinia publică cere lumină. Din peştera, vin însă monosilabele injurioase ale lui Caliban. Dar cu cel ce n-a învăţat graiul omenesc decît pentru „a putea spurca" nu se stă de vorbă.
*
Fie deci liniştiţi cititorii Sburătorului. în paginile acestei reviste nu vom dialoga cu inarticularea verbală a lui Caliban. Ne simţim bucuros obligaţi la solidaritatea cuviinţei.
în colţişorul tăinuit al notiţelor de la urmă, ca un adaos al Democraţiei literare, îl vom arăta totuşi pe Caliban privirilor cititorilor noştri. Din peştera literaturii lui îl vom scoate ca să-1 fixăm la butucul propriilor lui citate. Nu le vom comenta; le vom reproduce numai, în limitele decenţii... Şi acolo, cu ochii injectaţi, sugîndu-şi laba păroasă, îl vom lăsa să se consume în propria lui vermină şi ignominie, Iov al unei noi lepre ce devoră: intemperanta verbală. Spectacolul aspru şi respingător. Spectacolul salutar totuşi: tinerii trebuie să priceapă care le va fi stăpînul de mîine, dacă fiara ancestrală va scăpa de la butucul la care l-au fixat dispreţul şi dezgustul public.
IGNOTUS
Sub semnătura Ignotus am primit la redacţie un volum întreg din „ineditele unui anonim". Ignotus e tot atît de necunoscut pentru noi ca şi pentru public. E un poet tînăr? E un poet mai bă-trîn întors din nou la pasiunea tinereţii? Poate. Cititorii vor judeca singuri. Căci vom publica în paginile Sburătorului aceste poezii. Deoarece Ignotus se prezintă sub anonimatul cel mai desăvîrşit, ne vom abate de la datoria discreţiei faţă de colaboratorii noştri, apreciindu-i talentul. Sub o dulce formă cristalină cam vetustă, în care nu se resimte influenţa curentelor noi literare, Ignotus ne aduce o poezie de intimitate şi gingăşie, o poezie sfioasă de intelectual sentimental şi, în unele din poeme, o nobilă încercare de poezie filozofică. Coardă rară în literatura noastră. Salutăm deci în anonimul nostru colaborator pe un poet de o sinceră emoţie şi de o delicată discreţie sufletească.
DUILIU ZAMFIRESCU SAU
DESPRE DRAGOSTE1
De la o vreme, critica literară nu ne mai poate mulţumi. Dincolo de cuvîntul scris şi îngrădit în sunetele lui hotărUoure, se deşteaptă adincele ecouri ale sufletului; dincolo de imaginea limitată, se deschid largele perspective ale unui orizont îndepărtat. De la o vîrstă oarecare, trăim mai mult din rezonanţele inimei şi cugetului nostru. în faţa paginei tipărite, se trezeşte foşnetul miilor de ginduri ce fac pădurea conştiinţei noastre. Ar fi o hipo-crizie să spunem că nu ascultăm cu mai multă plăcere acest foşnet. Dinaintea cărţii deschise stăm astfel visători. întregim scrisul cu propriul nostru vis. Prelungim creaţiunea prin marele mister al creaţiunii personale. O carte e cu atît mai bună cu cit ne cade mai ades din mînă: în ţesătura ei împletim şi firul emoţiei ce ne răscoleşte apele sufletului şi tumultul simţurilor deşteptate din aţipirea lor...
*
Cei ce mă urmăresc ştiu poate că d, Duiliu Zamfirescu mi-a pricinuit una din cele mai mari mîhniri din viaţa mea literară: conştiinţa de a-l simţi atît de aproape ca artist şi atît de departe ca om2. Cu o şi mai mare bucurie mi-am găsit deci vechea mea emoţie în faţa noilor poezii ale celui mai clasic dintre scriitorii noştri contemporani. Poezii de dragoste. Dragoste de crepuscul. E mai tare dragostea decît noi. Trebuie s-o ştim însă înfrîna şi domina. în loc să ne împingă şi să ne prăvale în deznădejdea simţurilor biciuite, trebuie s-o transformăm într-un principiu binefăcător de armonie. în artă, d. Duiliu Zamfirescu a avut totdeauna
1 Pe Marea Neagră, poezii.
2 Critice, IV.
taina gesturilor armonioase. Şi din această dragoste tirzie, el a ştiut scoate numai euritmie. Nu simţi furtuna. Simţi numai melancolia amurgului. Melancolia este poezia însăşi. Pentru cei ce urmăresc în viaţă frumuseţea şi dulcea blîndeţe a ritmului sufletesc, dragostea crepusculară a acestor poezii trezeşte o adîncă rezonanţă.
Prin tumultul imaginilor ce se desprind la rînd dintre paginile cărţei, nu ştiu de ce se desface deodată şi imaginea unui tînăr... Spre seară. Pe geamurile deschise pătrunde mireasma învăluitoare a Cişmigiului. Dintre gînduri îmbălsămate şi din aromeala amurgului, tînărul prinde chip. Aş zice un efeb, dacă poeţii de astăzi n-ar fi dat cuvîntului o nuanţă de perversitate. Tînărul e însă de o frumuseţe trupească şi sufletească echilibrată. Cunoaşte graţia euritmiei şi farmecul glasului grav şi vibrant. Vine de departe. Vine din antichitatea elenică. E poate unul din discipolii lui Socrat. Pasul lui s-a îngemănat adesea cu pasul maestrului de sub laurii ţărmului însorit al Ilisului. Glasul lui răsună limpede, peste veacuri, în liniştea aceasta crepusculară în care parcă ai putea topi tot universul într-o singură mărgea şi prinde toată nemărginirea timpurilor trecute în mărginirea unei singure clipe. întind urechea şi aud zvonul veacurilor din urmă, aud limpede glasul antichităţii elenice:
— Pe Eros l-am cunoscut şi noi: tiranul zeilor şi al oamenilor, după cum spunea bătrînul nostru poet epic. L-am cunoscut însă altfel. Nu vorbesc de furia amoroasă a Fedrei sau de dezastrele îngrămădite ale Atrizilor. Vorbesc de înfăţişarea morală a unei rase şi a unei epoce ce se desprinde din topirea tuturor notelor discordante. Pot zice că iubirea noastră era mai sănătoasă. Era mai aproape de natură; mai mult amor şi mai puţină dragoste. Amorul e o funcţie firească a organismului. Nimic deci mai necesar şi mai bine venit. E o trebuinţă a muşchilor noştri; răspun-zînd unei nevoi reale, e un joc estetic şi moral. Căci nimic din ce răspunde scopurilor vădite ale naturei nu poate fi imoral. Peste acest amor fizic s-a altoit însă şi dragostea. Nu vorbesc de substratul sentimental de care are nevoie actul fizic. El e necesar. Scopurile naturii se împlinesc mai bine pe căile ispitei şi ale poeziei. Vorbesc numai de completa spiritualizare a dragostei; refugiul actului fizic în neantul sentimentului; tirania inimii care bate în vid. O astfel de dragoste e o nevroză; e dragostea vremilor de
acum. A iubi o femeie şi a-ţi spiritualiza dragostea înmii de nevoi % sufleteşti, de subtilizări şi de nuanţe; a acoperi jocul firesc al naturii într-o atmosferă de pasiune cerebrală, a prelungi instinctul natural al posesiunei printr-un instinct de dominaţie şi absorbţie totală a sufletului înseamnă a împinge la o rafinare care discumpâneşte echilibrul omului. Actul e act şi are nevoie de poezie. Nu trebuie însă să amestecăm în jocul lui toate resursele noastre sufleteşti, într-o măsură oarecare, se cuvine să despărţim trupul de suflet. Căci sufletul n-are decît de pierdut din tirania cărnei: îşi pierde echilibrul forţelor. Amorul nu trebuie să copleşească libertatea
spiritului. Altfel, devine o tragică boală, mai cumplită decît toate l celelalte. E o boală ruşinoasă ce te depărtează de lume şi de toate izvoarele vieţii şi te aruncă în obsesia chinuitoare a gîndurilor tentaculare. A iubi o femeie, a te lăsa dominat de gîndul ei exclu-
siv, de gesturile, de vorbele, de întreaga ei atmosferă fizică şi mo- 'i
rală e o adevărată crimă împotriva ta însuţi şi a naturei. E, prin 1
urmare, imoral. Un îndrăgostit e o fiară ce se retrage în fundul 1
peşterii pentru a-şi linge sîngele rănilor proaspete. E un om ce jf
simte totala inapetenţă a vieţii, ce-şi nimiceşte sursele oricărei |i
activităţi binefăcătoare. O astfel de dragoste este antisocială. Ea I
ne poartă pe drumurile morţei. Fără motive adinei de nemulţu- I
mire, ci dintr-o asociare firească, căile morţii şi ale dragostei I
se împreunează. Sinuciderea pîndeşte la o răspîntie; crima pasio- 1
nală, la o alta. Şi totul pentru o femeie sau pentru un bărbat — Sl
cînd sunt atîtea femei şi atîţia bărbaţi în această lume risipitoare ! w
E monstruos. Să distrugi o viaţă pentru obsesia nesănătoasă a m
unei alte fiinţe, pe care n-o posezi, sau în posesia căreia nu găseşti S
infinitul pe care cu toţii îl căutăm fără să-1 găsim e o nebunie. ■
Toate timpurile au cunoscut-o. S-a răspîndit însă şi  mai mult ■
in această epocă de nevroză. Trebuie să vă împotriviţi; să înviaţi B
amorul şi să ucideţi dragostea. înăbuşiţi mai bine sentimentul ■
decît să înăbuşiţi energiile activităţii voastre creatoare şi binefăcâ- m
toare. în amor găsiţi o expresie mai logică, mai estetică şi mai ■
morală a fiinţei voastre decît în dragostea imorală şi inestetică.. I
Lumea nouă aşteaptă o primenire în sensul frumuseţii fizice şi' H
al sănătăţei spirituale, nedînd amorului decît importanţa unui: W
act firesc, în care nu trebuie să naufragieze celelalte energii sufle- H teşti. -U
Tînărul tăcu. Mărgeaua universului se umflă din nou, îndepăr-tînd zările; timpul, strîns o clipă în el, se afundă din nou în noaptea veacurilor. Glasul antichităţii se adumbri... Mireasma parcului înflorit plutea tot mai puternică, răspîndindu-şi efluviile voluptăţii.
Tăcerea fu însă scurtă. Un fîşîit lung de foi; apoi un vaier, un geamăt ieşea parcă din poliţele de palisandru ale odăiei... Murmur nedesluşit la început; plînset susţinut, pe urmă... Plîngeau sufletele poeţilor rînduiţi în rafturi. Glasurile doiente ale cocoa-relor lui Dante ce se pierd în zarea depărtată; glasurile lui Sappho, lui Catul, lui Leopardi, lui Musset şi al lui Eminescu, topite acum într-o armonie gravă şi solemnă:
„Dar noi? Pe noi de ce ne-ai uitat? Am iubit. Iubirea noastră a fost dragoste, şi nu amor. Versurile noastre n-au ieşit din îndestularea simţurilor, ci din suferinţa obsesiei. O numeşti nevroză contemporană. Poate. Au cunoscut-o însă poeţii tuturor veacurilor; nu e o boală nouă. E o veche şi nobilă suferinţă. Şi nu e o suferinţă stearpă; ea a produs cele mai frumoase opere de artă ale omenirei. Nu enici imorală; nu poate fi imoral ceea ce generează frumosul...
Am iubit, am suferit şi ne-am cîntat suferinţa. Nu ne pare rău. Din sfîşierea inimei a ieşit miracolul artei. Că ne-am surpat propria noastră viaţă — ce însemnătate! N-am murit întregi! Pe urma milioanelor de îndestulaţi ai amorului n-a rămas nimic: cenuşe şi uitare. După noi au rămas strigătele noastre nemuritoare, care vă zguduie încă, trăind în milioane de conştiinţe tinere ce sufăr din suferinţele noastre, înnobilîndu-şi sufletele. Căci suferinţa înnobilează sufletul. Ea răscumpără păcatul şi tina. Plăcerea e stearpă şi imorală. Ieşind îndestulat din peştera iubirei, omul nu simte decît tristeţea opacă şi sterilă a celui ce-şi murdăreşte idealul în noroi. Un astfel de om nu va crea nimic. Va ţine cel mult socotelile mărunte ale vieţei. Se va gîndi la traiul bun şi la continuarea speţei... Speţa noastră nu sunt copiii trupului şi ai plăcerei, ci sunt fiicele nepieritoare ale suferinţii noastre, la-mentul de dragoste al simfoniilor lui Beethoven, desperarea lui Leopardi şi strigătul nemuritor al lui Musset. Şi antichitatea a cunoscut spiritualizarea dragostei. Mai puţin decît noi. E cîştigul vremilor moderne. Arta noastră e însufleţită de un patetic pe care
218
21»
r
arta elcnică nu 1-a cunoscut. Să ne închinăm dinaintea ei, gîndin-du-ne că timpurile merg înainte, aducînd binefacerile progresului. Şi, mai ales, să ne închipuim în faţa marelui mister al dragostei care purifică sufletele, le înalţă şi le face să rodească în suprema floare a artei spiritualizate."
Iarăşi tăcere lungă şi totală... Reculegere a minţei care stă să se cumpănească între cele două concepţii şi glasuri ale două timpuri deosebite.
în artă, da. Spiritualizarea pînă la extrem e nobilă şi rodnică-E deci morală şi estetică. E cel mai mare factor generator de frumos. Operele de artă sunt lacrimile sufletului. Au ieşit din suferinţă. Din nevroza dragostei a ţîşnit tot ce s-a făcut frumos şi sublim în artă. înaintea acestei suferinţe trebuie să ne prosternăm, privind-o ca pe o binecuvîntare a speţei umane...
Dar cîţi sunt artiştii mari ai lumii? Puţini. Cîţiva în fiecare generaţie. Cealaltă omenire muncitoare în toate domeniile prac-( tice, cealaltă omenire care se străduieşte chiar şi în domeniul speculaţiei intelectuale n-are nevoie de nevroza dragostei spiri-, tualizate. Dimpotrivă, trebuie să se ferească de ea ca de un duş-, man al oricărei activităţi binefăcătoare. Dragostea e asasinul, energiilor sufleteşti îndreptate spre ţelurile realizărilor. Fiind stearpă şi chiar protivnică acţiunii, ea este şi imorală şi inestetică^ Trebuie s-o alungăm şi s-o stîrpim ca pe un duşman primejdios/ S-o lăsăm să se adăpostească numai în sufletul artiştilor, care o prelucrează în forme nepieritoare...
Te-am aşteptat, dar n-ai venit Nu, n-ai venit, n-ai mai venit.
(Un trandafir s-a scuturat)
Atît. Melancolie legată de toate nălucele frumoase ce pier Mciancolie poetică şi graţioasă. Şi peste tot, apoi, suflarea antichităţii care infrinează pasiunea şi o toarnă în formele senine ale unei arte pururi tinere.
Şi în acest amurg melancolic de iunie, ochii mi-au căzut din,( nou pe cartea deschisă a d-lui Duiliu Zamfirescu. O uitasem.. Versuri de dragoste... Dragoste de crepuscul... Nu versuri însă* de nevroză... O arătare tînără şi frumoasă.. vară şi de iubire... Apoi:
Cînd vestea a venit pe vînt în primăvara viitoare,
O clipă de primă?
C-a înviat ca din pămînt Şi roză şi privighetoare,
220
D. MIHAIL DRAGOMIRESCU DESPRE SINE ÎNSUŞI
La articolul meu asupra Germanofobiei culturale, d. Dragomirescu răspunde printr-un articol intitulat Impresionismul... moral al lui Eugen Lovinescu. Domnia-sa ajunge la concluzia că am călcat „alături de buna-cuviinţă morală". în intemperanta verbală a democraţiei literare de azi, e cea mai benignă învinuire ce mi se poate aduce. Căci d. M. Dragomirescu este o fină floare a aristocraţiei intelectuale româneşti.
D. Dragomirescu mă învinovăţeşte de „incorectitudine", fiindcă am spus că d-sa a susţinut că trebuie să îndepărtăm din cultura noastră tot ce e german. D. Dragomirescu arată că nu s-a ridicat niciodată împotriva „coloşilor care se numesc Kant, Beethoven, Goethe". Nici n-am bănuit-o vreodată. Prin fina lui ureche muzicală, d. Dragomirescu e de rasa lui Beethoven; prin puterea de abstracţie şi dezinteresare, e de rasa lui Kant; prin spiritul olimpian, e de rasa lui Goethe. Ne-am înţeles.
Nodul discuţiei e însă altul.
Liga, comitetul sau comiţiul în numele căruia scrie d. M. Dragomirescu nu s-a ridicat împotriva Iui Kant, Beethoven şi Goethe... Cu atît mai bine pentru Kant, Beethoven şi Goethe. S-a ridicat „în contra limbii germane, ca limbă deosebită cu desă-vîrşire de organismul limbei noastre". într-un cuvînt, liga, comitetul sau comiţiul d-lui Dragomirescu a înscris în programul eliberării noastre culturale eliminarea limbei germane din învăţămîntul nostru... D. Dragomirescu are, fireşte, toată evlavia pentru „capodoperile culturii germane" — dar „tocmai fiindcă sunt] capodopere sunt în acelaşi timp produse ale spiritului universal".' D. M. Dragomirescu e un elegant. Iată-1 scăpat de Kant, Goethe-1 şi Beethoven. I-a trimis în domeniul spiritului universal, pentru;; a se întîlni cu celalt colos al culturii umane: cu d. M. SorbuL
„Cuviinţa mea morală" va fi stînd cum va fi stînd. Dialectica •d-lui M. Dragomirescu mi se pare cam invalidă. Singurul punct în discuţie este utilitatea limbei germane în învăţămîntul nostru. Părerile d-lui M. Dragomirescu despre Kant, Beethoven şi Goethe nu ne pot sluji decît ca o preţioasă documentare personală, în chibzuirea procesului limbii şi culturii germane, ele n-au ingrat ca un element ponderator.
D. Dragomirescu a preferat să se gîndească la dezavantagiile „Kulturii" şi la caracterul cu totul strein de noi al limbei germane, în numele ligei, comitetului sau comiţiului său, el cere deci să rupem cu o limbă şi cu o cultură de la care nu ne putem folosi cm nimic.
Iată cadrul discuţiei. în acest cadru sunt dispus să mai stau de vorbă cu d. M. Dragomirescu chiar pe aceste călduri caniculare.
Se cunoaşte, îndeobşte, admiraţia ce nutresc de mult pentru personalitatea literară a d-lui M. Dragomirescu. Din excesul ei am căutat să-i fac un portret plin de discretă bunăvoinţă. Aveam în d. Dragomirescu viziunea unui latin în lupta lui seculară împotriva germanismului. D. M. Dragomirescu nu-mi dă dreptate. Arta portretului e foarte grea. Nu satisface niciodată pe cel zugrăvit. Mă retrag deci umilit. Sunt totuşi dator o compensaţie şi d-lui M. Dragomirescu şi cititorilor Sburătorului. înlocuiesc un portret prin altul. Cu un autoportret. Fără alte artificii de stil, voi arăta prin simple citate felul cum d. Dragomirescu ar dori să apară în faţa posterităţii şi contemporanilor. Nu mi se va tăgădui imparţialitatea.
Solidaritate şi modestie:
„Fireşte, nu aştept să-mi ia apărarea vreunul din numeroşii scriitori formaţi de mine, care stau cunună în jurul abilului scriitor care, de pe săculeţul de aur al cetăţeanului Alcalay, pozează în naţionalist înfocat dar practic".
Pentru luminarea cititorilor, voi aminti numai că încă de la apariţia primului număr al Sburătorului, d. Dragomirescu, mînat numai de superioare interese naţionale, a făcut o vie propagandă prin toate comitetele şi comiţiile pe care le prezidează şi pe lîngă numeroşii scriitori pe care — cum zice cu atîta modestie — i-a format, ca să nu colaboreze la Sburătorul. D. Dragomirescu are instinctul solidarităţii — cu sine însuşi.
222
223
în faţa oglinzei:
„Şi nici eu însumi nu m-aş fi grăbit să-mi iau apărarea dacă nu ar fi vorba să chem la ordine pe un profesor care, văzînd că nici la Universitate, nici la Academie nu poate răzbi fără voturile filogermanilor, caută să li se recomande prin atacul la adresa mea..."
Se ştie că d. Dragomirescu e cel mai recent, dar nu cel mai puţin entuziast admirator al d-lor N. Iorga şi O. Densusianu. S-a întors de pe drumul Damascului. Nimeni nu îndrăzneşte însă să bănuiască dezinteresarea acestei convertiri subite, în care combinaţiile de voturi nu pot avea cădere.
Logică :
„Pe Eugen Lovinescu îl incintă limpezimea lui Xenofon, nu adîncimea lui Tacit... "
Fireşte. în timp ce eu îmi pierdeam cîţiva ani traducînd în două mari volume pe Tacit şi publicînd şi o ediţie latină a lui, d. M. Dragomirescu stătea să se „încînte" cu acest autor, probabil în traducerea mea.
Cultul incompetenţei:
Despre acelaşi Tacit: „pe care E. Lovinescu a reuşit să-1 baga-« telizeze într-o traducere".
D. M. Dragomirescu nu are nici un fel de cunoştinţă del limba latină. Era indicat deci să mă judece cu atîta severitate.
Dezinteresarea de cele materiale:
Odinioare era „săculeţul de aur al cetăţeanului Alcalay" carej tulbura conştiinţa spartană a drlui Dragomirescu, acum privitor la traducerea lui Tacit, adaugă: „plătită destul de binişor la CasaJ Şcoalelor... " Probabil că de aceea d. Dragomirescu se oferisfj atît de intempestiv să traducă din franţuzeşte pe Tacit.
Strămoşii literari: jii „... Se numesc Pindar, Eschil, Tucidide, Lucreţiu, Tacit Dante, Shakespeare, Bossuet."
Despre sine însuşi:
... „Pentru cine nu a avut ocazia sau nu vrea să aibă oca să urmărească culmile sintezei ce slujeşte de temelie judecăţii^ mele..."
... „Avînd o metodă proprie şi completă de cercetare în literatură. .. "
... „E firesc să pătimesc de exagerarea cugetării, care insă caracterizează pe toţi cugetătorii, fără excepţie..."
...„Nu sunt un «limpede izvor sacru», fiindcă, de!, acest izvor c mai mult un fluviu, dacă nu chiar mare..."
O, mare! lasă-mă să mă scufund în valurile tale adînc şi răcoroase!
224
ÎN PEŞTERA LUI CALIBAN
încîntătoarea naivitate a poetului D. Nanu m-a pus brusc în faţa unui număr din Hiena (no. 11, din 28 iunie 1919). Cu tot dispreţul anticipat şi definitiv ce am pentru astfel de publicaţii, l-am răsfoit pentru întîiaşi dată. Va fi şi pentru ultima. Sunt totuşi un ingrat. N-aş fi putut niciodată strînge sub un volum mai mic o recoltă mai bogată de dovezi autentice şi felurite despre existenţa lui Caliban. Cititorii Sburătorului îl vor putea vedea sugîndu-şi laba păroasă în noua lui peşteră.
Deci:
„Prostia îmi dă dureri fizice, iar cînd citesc o pagină de indignare a moralităţii unui nerod mă sufoc.
D. Eugen Lovinescu are putinţa de a mi le provoca. îi putem scuza infirmitatea cerebrală, defect congenital, căci din zgîrcenie şi spirit zărăfesc Lovinescu-tatăl 1-a făcut din economie pe Lovi-nescu-fiul. Şi aşa explicînd sărăcăciosul duh al d-lui Eugeniu, ajunsesem la oarecare milă dozată de indulgenţă pentru invalidul intelectual care se agită cu atîta dureroasă tenacitate în toate domeniile literare."
Sau:
„E. Lovinescu? Băiatul coanei Prof irita, crescut cu banii jicmăniţi de onorabilul d-sale tată prin camătă de la bieţii oameni necăjiţi, săraci, şi-a adăpostit trupul mătăhălos în iatacurile calde de la Fălticeni."
Iscăleşte: Pamfil Şeicaru.
Calibanul de la Iaşi se uzase în „virilitatea peste pubertate". Devenise vieux jeu... D. Şeicaru, de la Bucureşti, a găsit o nouă temă. A împrospătat subiectul. Nu mai face variaţiuni pe aceeaşi strună. Ideea de a ataca pe „Lovinescu-tatăl" şi pe „coana Pro-
firiţa" e, în adevăr, nouă şi fecundă. Pînă cînd respectul de părinţi? Să dărîmăm formulele vechi. Loc omenirii noi scăpate din bîrloagele ancestrale...
Mi-au mai rămas fraţii şi surorile... Le va veni rîndul, desigur. Progresul ingeniului uman e indefinit.
Dintr-un alt articol:
„Poftit afară (de d. N. Iorga), junele Lovinescu a plecat păstrînd o dulce amintire de debut, sub forma unui picior directorial aplicat în partea cea mai statornică a criticilor impresionişti".
„Sosit de la Paris cu o prefaţă cerşită de la Faguet... "
Sau:
„Cine nu-şi aminteşte exasperarea cu care Viaţa românească i-a aruncat la coş dulcegăriile impresioniste cu care o asedia junele critic, romancier, nuvelist, fantezist, etcetera...?"
Sau:
„Oare d. Lovinescu nu apela acum cîţiva ani la acelaşi Cocea pe care-1 înjură astăzi — pe atunci director al Rampei — unde îşi trimetea hebdomader un articol, un clişeu cu fotografia şi polul reclamei neruşinate?"
Sau:
„Iar pentru a da mai multă greutate acestor revizuiri, tronează astăzi la directoratul a două reviste întocmite după chipul şi mintea sa: una ilustrată, pentru fetele de magazin de pe Lipscani, alta de proză şi versuri sentimentale, pentru sergenţi-majori reangajaţi.
De la această înălţime pontifică astăzi ca un Jupiter între orătănii, viril şi năbădîios ca orice sedentar bine hrănit. Literaturei noastre nu-i putea fi rezervată altă ruşine decît de a fi judecată de un astfel de om."
Iscăleşte: Cezar Petrescu.
Cezar Petrescu? N-am auzit. N-am citit nimic sub această iscălitură. Ba da. Parcă am auzit de un Cezar Petrescu, cîndva şi undeva. Cu siguranţă că am auzit. Nu însă în literatură... Numele acesta a adus un element de senzaţie în micul orăşel în care mi-am petrecut anii războiului.
Un tînăr inspector comunal dintr-o plasă învecinată, delapi-dînd suma de 70 000 lei (aş putea da cifra exactă după acte), s -a sinucis cu banalul mangal. L-am văzut muribund pe un pat
226
227
de spital, între baionete. Cîteva săptămîni după aceea, luam zilnic informaţii despre sănătatea lui de la venerabilul doctor ce-1 îngrijea, în convalescenţă fiind, tînărul a încercat şi o evadare. Mai tîrziu, printr-o sfîşîietoare jertfă de sine a unor fiinţe scumpe, banii au fost puşi la loc şi — vremurile fiind tulburi — puşcăria a redat societăţii un moralist mai mult: pe d. Cezar Petrescu. Căci astfel se numea.
întreb pe directorul Hienei dacă e unul şi acelaşi cu delapidatorul sinucigaş din Fălticeni. De nu e, îi voi face scuze — celuilalt. Dar cred că e. Numai o conştiinţă atît de pură îi poate da autoritatea morală de a cenzura viaţa noastră publică şi literară
A mai rămas o tînără violetă. O veche cunoştinţă a acestor rubrici: foarte junele Demostene Botez, de la Iaşi. Un Caliban care îşi schimbă din cînd în cînd peştera.
Articolul se intitulează: Răspunsul unui caraghios. Cititorul ghiceşte de la sine că între d. Demostene Botez şi mine, „caraghiosul" nu pot fi decît eu:
„Iar d. Eugen Lovinescu, care a fugit de armată, care a făcut cenzură Ia Fălticeni şi din cărţile poştale ce se scriau fără dată şi fără loc a cules impresii de război, e un erou. Pe subt nu ştiu ce text de lege şi-a strecurat statura masivă şi grasă de vagmistru, şi în puful patului cotidian, blînd şi fricos, a făcut ce a făcut Toine a lui Maupassant. A fost chiar la Odessa atunci cînd frontul se apropiase la 500 de kilometri de tihnita d-sale locuinţă. Nu e un erou?"
Şi alte multe. Nu mai citez. Lucruri cunoscute: poşta din Fălticeni, cărţi poştale, vagmistru... D. Demostene Botez a început să fie un Caliban prea banal şi destul de fixat pentru cititorii Sburătorului. N-are spiritul inventiv. Vorba lui Caragiale: nu mai ai haz, dragă!
Ultima noutate a lui Caliban e că articolul meu Procopovici, sau meritul de a nu fi scris nimic, este „o palidă reeditare a articolului Vive Vadecard al lui Emile Faguet, publicat în Le soleil din ianuarie 1903".
Noutatea nu e semnată. Trebuie să fie opera vreunui preţuitor al bunului străin — ca să nu zic al banului străin.
ÎN PEŞTERA LUI CALIBAN
Reproducem pentru ultima dată din însemnări literare: „Cavalerism însă nu se poate cere decît unui bărbat. Şi mi-ar veni greu să trimit martori unui om care a fugit de armată şi leşină cînd vede o armă: am impresia că aş provoca un infirm. Totuşi trebuie să-i spun că acela ce se coboară pînă la infamia de a tîrî în discuţie publică nişte duduci se numeşte laş. Cred că-i ajunge. Adresa mea o cunoaşte.
G.T."
Am arătat o răbdare şi o seninătate ştiinţifică destul de mare reproducînd, fără omisiuni, rînd pe rînd, ignominiile însemnărilor literare. Le doresc şi cititorilor noştri aceeaşi răbdare. Cred Insă că, deocamdată, ajunge. Caliban a fost situat şi în timp şi în spaţiu. Şi prin ample citate i s-a făcut definirea morală. De aceea, cînd îmi dă adresa, nu ajunge pînă la mine. Sunt multe mii de ani ce ne despart. Pe pămînt nu cred să ne întîlnim vreodată; poate sub pămînt. Şi chiar de ne-am întîlni, nu ne-am înţelege. De la nearticularea omului peşterilor şi pînă la articularea omului modern e o prăpastie pe care n-o poate trece nici o bunăvoinţă. Cînd îţi spune „laş" un om asemenea cu tine e, desigur, ceva; cînd ţi-o spune un antropopitec căţărat în vîrful unui copac, eşti dispus să crezi că aceasta e singura monosilabă pe care o poate rosti o conştiinţă întunecată, ideaţia lui se mărgineşte la atlt. Trivialul îşi are pedeapsa în sine. Lipsa de variaţie şi banalitatea. Descrierea conţinutului sufletesc al lui Caliban s-a isprăvit, relativ, repede. Repeţirile nu ne mai interesează. însemnările literare încetează de a ne interesa deci şi sub această formă specifică. Nu le vom citi şi cita decît atunci cînd ni se va atrage atenţia că au adus o notă şi mai accentuată în expresia decăderii sufleteşti a scrisului românesc.
229
î
UN NOU IDOL NAŢIONAL
îmi închipuiam că Academicianul care n-a scris nimic mi-a sleit toate puterile admiraţiei. Era numai o iluzie.
Forţele noastre sufleteşti sunt imense. Din exerciţiul lor nu iese o descreştere, ci, dimpotrivă, o înviorare. Capacitatea lor se dezvoltă pe măsura funcţionării. Natura nu pune nici un frîu în creşterea afecţiunilor noastre: doar spargerea vasului pămîn-tesc în care se prepară cultura sentimentelor. Pînă la suprema nimicire nu cunoaştem altă înfrînare.
Iubind, iubim şi mai mult. Admirînd, puterea de admiraţie creşte şi ea. Devine o adevărată necesitate sufletească... Aţî-ţată, îşi caută obiectul sacru asupra căruia să se poată revărsa, siobodă.
Rătăcindu-se în lumea „nazalelor" şi a „rotacismului", d. Procopovici s-a desprins brusc din încleştarea admiraţiei mele, care-1 ţinea înţepenit pe un piedestal. înşelat, l-am prăbuşit în tină, prefăcîndu-1 în mii de fărîmi. A rămas un soclu liber... Puterile mele afective, puse în mişcare, nu şi-au găsit însă răgaz pînă ce n-au înălţat o nouă statuă. Avem nevoie de idoli. Suntem încă idolatri. Ne concretizăm nevoile sufleteşti în obiecte tangibile de cult. Din amurgul unui zeu se înalţă aurora unui alt zeu. Credinţa se proiectează astfel sub forme deosebite: cînd se prăbuşeşte una, răsare alta la loc, răspunzînd aceleiaşi nevoi de adoraţie a unor puteri mai mari decît noi.
Din fărîmiturile statuiei zdrobite a unui Procopovici ideal, voi ridica statua pură a unui alt erou. De data aceasta cred că voi trece posterităţii un exemplar unic al vremilor noastre lipsite de eroi. Voi înălţa statuia d-lui Cezar Petrescu.
Sunt oameni cuminţi ce mă-nvinuiesc de a pune plumb în aripa Sburătorului. în loc de a-1 lăsa să străbată căile văzduhului, îl cobor în ponoare. Cu putinţă. Mergem pe pămînt, dar gîndul ni-e pe sus. Nu ne mulţumesc abstracţiile. Din tina frămîntată voim să scoatem elementele unei umanităţi superioare. Cu cît ne coborîm mai jos, cu atît meritul e mai mare. Descoperim comori nebănuite. De pildă, acest Cezar Petrescu ar fi stat multă vreme necunoscut în galeria lui întunecoasă de cîrtiţă harnică dacă admiraţia noastră n-ar fi proiectat deodată o lumină vie peste importanţa lui simbolică. Dintr-o rîmă obscură, d. Cezar Petrescu trece la apoteoza unui simbol.
*
Un moralist e de obicei un om lipsit de orice sentiment moral» El caută, însă, cu o atît mai mare înverşunare în alţii ceea ce nu găseşte într-însul. Natura cunoaşte jocul unor astfel de compensaţii. Cînd ne lipseşte ceva, devenim mai riguroşi cu ceilalţi. Ne urmărim lipsurile, flagelîndu-le, în contemporani. Simţim poate o vagă răscumpărare a propriilor noastre defecte. Biciuindu4e în alţii, ne închipuim că ne purificăm. Nimic deci mai firesc că din galeria moraliştilor noştri să se desprindă figurile măreţe şi impunătoare ale d-lor Bogdan-Piteşti, Tudor Arghezi şi N. D. Cocea. Pe doi dintre dînşii, societatea geloasă pe orice supremaţie intelectuală sau morală i-a trimis în umbra puşcăriei. Celalt stă încă vajnic apărător al moralei politice, cerber nemilos al corupţiei politice. Nimic nu 1-a doborît: nici destăinuirile asasinului lui Davila, nici revelaţiile brusce ale dosarului Giinther, nici atîtea şi atîtea descoperiri. Ca şi pe eroul lui Horaţiu, înseşi ruinele cerului l-ar găsi neînfricoşat cu arma la picior, luptător al binelui şi al frumosului.
*
Amurgul zeilor...
Pe ruina acestor eroi ai moralei noastre se înalţă astăzi gloria tînără a d-lui Cezar Petrescu, care adumbreşte tot ce s-a mai văzut pînă acum. Cazul lui e din cele ce se pot săpa în marmoră. De-am fi pe vremea vechilor eleni, poeţii gnomici i-ar fi pus viaţa în stihuri. Numai frumuseţea poeziei i-ar putea cetlui în forme nepieritoare frumuseţea etică.
Fiind funcţionar public, d. Cezar Petrescu a delapidat suma de 70 000 de lei. Banii statului — deci banii nimănui. Ca un martir d. Cezar Petrescu a intrat în puşcărie, cu fruntea sus. O singură slăbiciune 1-a încercat în această urcare a Calvarului. într-o clipă
230
231
de adormire a conştiinţei, d. Cezar Petrescu a încercat să se sinucidă. O clipa trecătoare. Martirul a scăpat, însă, de ispitele morţei. Şi din puşcărie a trimis o scrisoare comisarului regal, recunoscind delapidarea şi aruncînd vina pe conrupţia societăţii în care trăia, în d. Cezar Petrescu veghea de pe atunci moralistul...
Banii nu i-a pus la loc, după cum am crezut o clipă. Ar fi fost mai pe jos de eroul nostru... Puşcăria a redat totuşi societă-ţei, în chip provizoriu, pe d. Cezar Petrescu. Curţile marţiale au mii de procese de felul acesta. Puşcăriile ţării româneşti nu încap pe toţi Cezarii Petreşti ai războiului. Fiecare la rîndul lui. Pînă la judecarea procesului, d. Cezar Petrescu e unul din cei mai vajnici apărători ai moralei publice.
*
D. Cezar Petrescu nu e mare şi simbolic prin martiriul puşcăriei lui, nici prin eliberarea provizorie, nici prin noul martiriu ce-1 aşteaptă; d. Cezar Petrescu e mare şi unic prin felul cum a ştiut să-şi întrebuinţeze timpul între cele două puşcării...
Omul e un punct mobil între două neante. între neantul nefiinţei şi al morţei, el îşi înseamnă dîra lui de activitate înfrigurată. Spectacol măreţ al unei energii pe care n-o înspăimîntă nici amintirea nopţii din care vine, nici spaima nopţii care o aşteaptă ca s-o înghită! Privelişte vrednică de cele mai adînci meditaţii. ..
în această viaţă limitată de la sine, d. Cezar Petrescu a mai pus alte două limite: cele două puşcării. Două neante provizorii înaintea marelui neant al morţei... Clipă dureroasă şi tragică, clipă de spaimă şi de laşitate pentru orice conştiinţă debilă, strivită de amintirea unei puşcării şi de perspectiva celeilalte..
Pentru d. Cezar Petrescu, moment unic de exaltare sufletească şi de înălţare eroică. în astfel de momente se zămislesc supraoamenii, întocmai ca floarea ginestrei, care-şi atîrnă efemera-i viaţă pe lava Vezuviului, tot astfel d. Cezar Petrescu şi-a afirmat expresia superbă a voinţei lui de a moraliza în clipa trecătoare ce desparte cele două puşcării. Un altul şi-ar fi simţit secate înseşi izvoarele vieţei în faţa marei spaime a morţei morale. Dimpotrivă, d. Cezar Petrescu şi-a recules forţele sufleteşti. în pragul puşcăriei apropiate, d-sa scoate sublimul strigăt al unei conştiinţe ,| iritate, al unui simţ moral ascuţit, al unui blestem de cea mai înaltă frumuseţe etică...
Un astfel de erou e vrednic de admiraţia noastră. Sburătorul e fericit de a se face piedestalul acestui nou idol naţional.
DOI PAMFLETARI: N. IORGA ŞI T. ARGHEZI
D. N. Iorga confirmă printr-o notiţă din Neamul românesc că, în urma unei scrisori a d-lui T. Arghezi, a intervenit pe lîngă suveran pentru graţierea lui. Pamfletarul N. Iorga va reda astfel literaturii române pe pamfletarul Tudor Arghezi1.
Dacă gestul d-lui Iorga vine dintr-o simplă compătimire omenească, renunţăm de a-1 aprecia. Nu voim să lunecăm în adîncurile mizeriei umane. în faţa ei, părerea ne amuţeşte pe buze. Dar dacă d. Iorga sprijină prin marea d-sale autoritate morală o cerere de graţiere ce se îndreaptă spre un anumit fel de publicistică — atunci protestăm. D. Iorga era cel din urmă care ar fi trebuit să înmîneze clemenţei regale suplica întinată a lui Tudor Arghezi.
D. Iorga a fost şi este încă prin temperament un pamfletar. Să nu ne speriem de cuvinte. II n'y a pas de sot metier... Sunt numai oameni de un fel sau de alt fel. Totul atîrnă de scopul pentru care se folosesc mijloacele; calificativul moral cade numai asupra ţintei...
D. N. Iorga a fost şi este un pamfletar. Un pamfletar insă al unui ideal. Ceea ce-i stăpînea activitatea literară de la Semănătorul era, negreşit, o anumită concepţie literară şi culturală; ceea ce-i stăpîneşte activitatea politică de acum este, desigur, o concepţie politică. Mijloacele pentru realizarea acestui ideal sunt
1 Ceea ce s-a şi întîmplat.
233
o problemă de temperament. Unde cineva ar fi întrebuinţat puterea logicei reci şi a cuvîntului măsurat, altul întrebuinţează logica fierbinte şi măritoare a sentimentului, lava verbului înflăcărat. Suntem victima temperamentului nostru; suntem instrumente de precizie sau instrumente deformatoare, în mare sau în mic, după pulsaţiile inimei. Nu suntem răspunzători de ritmul sîngelui; suntem însă răspunzători de îndrumarea morală a fiinţei noastre. Un pamfletar îmbrăţişează mai mult decît poate strînge; aruncă dincolo de ţinta pe care o are în vedere; mărin-du-şi mereu obiectul urei sau al dragostei lui, e un David cu praştia întinsă împotriva unui iluzoriu Goliat; nu arare e chiar nobilul cavaler al Tristei figuri în faţa morilor halucinante. Un pamfletar e cu siguranţă o lentilă măritoare sub acţiunea unui soare meridional; e o balistă în perpetuă funcţionare. Nu cunoaşte decît prieteni sau duşmani; ignorează mijlocia filozofică. Şi nu dintr-un îndemn personal sau dintr-un capriciu, ci din imboldul fatal şi inevitabil al unui ideal.
D. N. Iorga este un pamfletar al ideei. De un pătrar de veac frămîntă, cu vigurosul lui trident, ca un Neptun, cugetarea românească în toate direcţiile. Că a putut fi nedrept cu mine, cu altul sau cu mulţi alţii n-are nici o însemnătate... Lutul nostru pie-ritor — al tuturora — se va scutura ca mîine în lut. Nu rămîne decît gestul care frămîntă ţarina şi o fertilizează. Mai mult. Cuvintele înseşi ale unui astfel de pamfletar nu mai au nici o însemnătate. Sunt umflate, mînioase, exagerate. Sunt uragane ce răscolesc inutil valurile, dar duc din spate şi corăbiile spre ţărmuri hotă-rîte şi folositoare. Nu interesează decît finalitatea unei astfel de mînii de vorbe. Şi chiar dacă şi această finalitate e uneori contestabilă, rămîne încă intenţia din care porneşte. Idealul literar, cultural şi politic al d-lui N. Iorga intră în domeniul lucrurilor ce se pot discuta. Prezenţa unui nobil ideal este însă un fapt sigur. Ajunge pentru a-1 preţui cum se cuvine într-o lume de instincte.
ral şi, acum în urmă, lipsă chiar de talent verbal1. Nu însă şi la d. Arghezi. îi recunoaştem o acţiune puternică asupra frazei şi a cuvîntului; un suflu creator de imagini noi, vulgare, dar energice; un viol perpetuu al tiparelor învechite ale limbei. Atît. în aceste tipare n-a pus însă nici suflet, nici credinţă. Dimpotrivă, şi-a modelat convingerile în lutul celor ce l-au plătit. A spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnică de a spurca, alteori din porunca banului ce-1 subjuga. A spurcat uneori frumos, cu aruncări uriaşe de ape murdare. Cu atît mai rău. Pilda şi succesul lui uşor au ademenit lunga teorie a pamfletarilor noştri de azi, care nu cunosc respectul de alţii, pentru că nu cunosc respectul de sine şi care nu aruncă din zadarnicele lor baliste decît norul negru al cuvintelor stercorare, lipsite de idei şi de convingere.
O astfel de lipsă 1-a dus pe T. Arghezi la puşcărie. Liberîndu-1, d. Iorga ajută la substituirea pamfletului de idei prin pamfletul de cuvinte. Este deci asasinul propriului său ideal.
De la rasa pamfletarului de idei am lunecat repede la rasa pamfletarului de cuvinte. De la d. N. Iorga la d. Tudor Arghezi. Hotă-rît, d. Arghezi e un şef de şcoală, al celei mai formidabile „şcoli literare" de astăzi, ce răspunde unui viţiu naţional. Armata lui e legiune. Nu se cere nimic. Lipsă de cultură, lipsă de idei, lipsă de bună-cuviinţă, trivialitate şi scatologie, lipsă totală de simţ mo-
1 Dc pildă: însemnări literare, Hiena etc.
I
EMILISAC RFDIVIVUS!
Războiul a trecut. Mari prefaceri s-au săvîrşit. Şi cu toate aceste, în literatură suntem tot acolo de unde am pornit. Vechi obiceiuri, vechi reviste, vechi oameni. Iată-ne acum, o dată cu Ardealul, şi pe d. Isac Emil, de la Cluj, redat literaturii. Cataclismul universal a trecut peste dînsul fără să-1 prefacă. A rămas acelaşi vajnic apărător al... modernismului, într-un limbaj atît de pitoresc. E un titan obosit, gata însă de luptă aprigă:
„Eu unul stau şi — obosit mort de politică, de lupta grea a intelectului — mă gîndesc la reformarea teatrului în Ardeal... Cred că la toamnă ori Ia iarnă, dacă nu părăsesc pe prea multă vreme ţara românească, voi putea realiza un vis avut de demult: a înjgeba teatrul modern român."
O ameninţare ne paşte deci. E cu putinţă ca d. Emil Isac să părăsească ţara. Şi cum vom rămîne atunci cu înjghebarea teatrului modern român?
Pînă atunci:
„Mă retrag într-un colţişor de ţară, lîngă un înger iubit, mă plimb în marea de grîu galben, sorb eterna lumină a soarelui, ca noaptea să apuc condeiul şi să scriu, să scriu, să scriu..."
La toamnă vom avea deci veşti de la „îngerul iubit" al d-lui Emil Isac, pe care îl va iubi, desigur, ca şi în trecut, „pînă ce-i vor plesni patru nasturi la gheată".
ALEXANDRINA SCURTU
D-na Alexandrina Scurtu îmi aminteşte prieteneşte că n-am pomenit încă nimic în Sburătorul despre apariţia la Galaţi a Dunării, revistă literară-culturală.
Foarte adevărat. N-am pomenit încă nimic. Nu dintr-o uitare regretabilă. Mă temeam ca actul meu de botez să nu devină un act de îngropăciune... O revistă literară la Galaţi? în cîte numere putea apare? Unu, două, trei... Nu. Iată că-mi soseşte al zecelea număr din Dunărea, revistă cu „Redacţia şi administraţia la d-na Alexandrina Scurtu".
E înduioşător! O revistă literară la Galaţi, scoasă prin energia, mai ales, a două doamne din societate! E drept că-şi dă sprijinul şi neobositul d. C. Z. Buzdugan. Căci de s-ar fi făcut ceva în Galaţi fără dînsul, i-aş fi trimis cuvintele energice pe care le-a primit odinioară Crillon. Meritul principal revine însă d-nei Alexandrina Scurtu.
Şi iată că, săptămînal, ne sosesc pe Dunărea albastră a d-nei Alexandrina Scurtu versuri, versuri... Sonete parnasiene ale d-nei Scurtu şi alte multe versuri mai puţin inspirate sau cizelate ... Duce Dunărea ce poate în marea umflată a lirismului românesc.
236
... Căci se scriu versuri multe... Prea multe. Nici nu vă puteţi închipui cîte inimi poetice palpită în toate plaiurile ţărei noastre. Inimi fragede de liceeni sau de sublocotenenţi de intendenţă, inimi romanţioase de simpatice fete ce tremură după perdeaua ferestrelor, cu glastre de flori, ale micilor căsuţe din mahalaua oraşelor de provincie. Material plastic al unui Eros şăgalnic, fără furtuni şi tragedie, în care se Încrustează cei dintîi
237
zimţi ai aripei divine... Inimi simţitoare ce-şi cred suferinţele nemuritoare şi Ie acordează pe o liră frustă, pe lîngă care naiul lui Pan ar părea încă prea meşteşugit.
Poeţi, nu dispreţuiţi aceste modulaţii primitive!... Nu au nici o artă; trădează totuşi o stare sufletească poetică, legată de primii fiori ai primăverii vieţei. închinaţi-vă în faţa acestor umili versificatori din provincie; sunt singurii voştri cititori, sunt singurii ce vă urmăresc poeziile în revistele noastre literare.
D-na Alexandrina Scurtu, care nu e numai poetă, ci şi administratoare de revistă, o ştie ca şi mine. E dureros. Nu se citesc poeziile. Numai cei ce versifică şi dînşii urmăresc şi poeziile altora. Cîţi cititori de poezie, atîţia poeţi actuali sau viitori! Cînd surprind vreun tînăr silabisind versuri sub castanii Cişmigiului, sunt sigur că-1 voi întîlni la poşta redacţiei Sburătorului.
Iată adevărul asupra situaţiei poeziei române... De aceea, apariţia unei reviste poetice la Galaţi mă înduioşează peste măsură, ca un mare act de credinţă şi de jertfă, ca un melodios glas singuratec într-un pustiu.
Din zgomotul sirenelor vapoarelor din Galaţi şi din mijlocul atîtor pagini de bunăvoinţă, se desprinde totuşi un talent ce se afirmă tot mai mult. E talentul d-nei Alexandrina Scurtu.
D-na Scurtu îmi va îngădui să-mi aduc aminte de cele dintîi versuri pe care mi le trimetea acum patru ani pe foiţe de mătase; îmi va îngădui să-mi amintesc prima noastră întîlnire. Nu ştiu ce impresie îi va fi lăsat. Mi-a trebuit însă oarecare mlădiere pentru a-i spune în cele mai acoperite şi subtile cuvinte că nu credeam în vocaţia ei poetică. I-o pot mărturisi acum. Nu spre mîndria, ci spre confuziunea mea. N-am putut prevedea. Era şi greu de prevăzut. D-na Alexandrina Scurtu cînta ca tamburinarul din Valmajour: din instinct. Era lipsită de cele mai elementare cunoştinţe prozodice. Confunda încă rima cu asonanta; şi nu ştiu bine de număra silabele unui vers. Rămînea numai un firicel de inspiraţie, înaintea căruia m-am închinat, de altfel, cum se şi cuvenea. I-am scris atunci multe scrisori de un scepticism amabil, căutînd s-o dezgust de primejdiile vieţii literare... D-na Scurtu a fost mai tenace decît mine. M-a învins. O recunosc bucuros. S-a răzbunat frumos. După cei doi ani ai războiului, în care legăturile noastre s-au rupt, d-na Scurtu mi-a trimis dintr-o dată un
caiet cu peste o sută de sonete. Le-am citit cu emoţie. Nu numa: cu emoţie unei revelaţii, ci şi a unei nedreptăţi săvîrşite.
Nepătruns mister al femeiei! Taină a puterilor latente ce izbucnesc deodată! Vă aduc omagiul meu. E în femeie o forţă de devenire şi de perfectibilitate în adevăr miraculoasă. D-na Scurtu, care nu cunoştea cele mai elementare regule poetice, a ajuns în
trei ani o adevărată virtuoză a formei plastice. O parnasiană
*
Nu consider totuşi talentul d-nei Alexandrina Scurtu ca definitiv. E încă în evoluţie. Se va afirma şi mai mult. Cine a avut o ascensiune poetică atît de rapidă mai are încă paşi mulţi de străbătut. Şi genul de perfecţiune a formei, pe care-1 cultiva d-na Scurtu, e din acele ce reclamă o posesiune totală a meşteşugului. Sonetele parnasiene sau sunt impecabile, sau nu există deloc. Aproximaţiile nu se primesc.
Cititorii Sburătorului cunosc din paginile revistei Satirul, Viitoarea, Nimfa, Visul spicelor — cunosc deci inspiraţia cam rece şi viziunea pur plastică a acestei „parnasiene ". Voi mai cita cîteva strofe pentru a da măsura talentului d-nei Scurtu.
Iată, de pildă, cele două terţine din sonetul Lîngă foc, de o plasticitate şi de o senzualitate remarcabile:
Dar focu-i straniu, plin de voluptate. Deodată-ncins în fluturări nebune Albastre, roşii, vii, destrăbălate.
El vrea femeia, şi pe mînă-i pune într-un reflex ce arde cu păcate, Săturul lui de flori însîngerate.
Iată un alt sonet, Ce-ar fi?, de o mare putere de evocare şi de o frumoasă sonoritate melodică:
O! Taci! Ascultă! Parcă-n depărtare Sunară paşi! Ce-ar fi, din vijelie De s-ar desprinde umbra plumburie A celor duşi în nesfîrşit de zare?
E miezul nopţei, ceasul întîrzie Pe-un ultim dangăt ca o întrebare Şi-i poate chiar a timpului chemare Ce-n noapte pasul morţilor învie.
238
239
Deschide uşa! Vreau să-i văd de-a rîndul
Cum vin încet, cu capete plecate,
Solemni şi trişti, purtîndu-şi, stranii, gîndul.
Cu vijelia care-n geamuri bate Vreau să-i întreb, să le ascult tăcerea Şi să pricep de-au cunoscut durerea
în cenuşia lor eternitate...
Şi acum un ultim sonet, într-o notă mai intimă:
Trandaf irul
Discret închis în lunga mîngîiere A cutelor scrisoarei d-altădată, Sfîrşind cu viaţa lui cea parfumată, Un trandafir mai mult pe lume piere.
sian nu trebuie să laşi astfel de asprimi. Totul trebuie să fie luciu şi desăvîrşit. Stăpînind o uşoară formă alexandrinică, d-na Scurtu să nu se lase cucerită de fluiditatea ei. Materialul în care lucrează trebuie să fie: noutatea imaginei, proprietatea cuvîntului evocator şi raritatea rimei. Sfaturi ce se pot da şi lucruri ce se pot cîştiga. Pe deasupra pluteşte însă emoţia zguduitoare. In această privinţă, suntem încă în aşteptare. Căci d-na Scurtu s-a dovedit pînă acum mai mult o artistă decît o poetă lirică. Dar de la o tenacitate atît de încordată şi de fericită la ce ne putem aştepta?
Petala i se spulberă uscată: Un vis de frăgezime şi durere. Dar unde încărcate de mistere învie slova cea de mult uitată.
Senzaţii grele cu esenţe rare Amestecă viitoarea lor nestinsă Şi viaţa tipărită-n slove are
înaripări de vrajă necuprinsă;
Ridică lumi de feerii, de soare,
De cer albastru şi grădini în floare.
... în plicul galben trandafirul moare.
Fireşte, nu toate sonetele d-nei Scurtu sunt de această plasticitate sau putere de evocare. E şi de înţeles. Chiar în Trandafirul găsim „viaţa lui cea parfumată". D-na Scurtu va înţelege mai tîrziu că acest „cea"1 (de două ori în Trandafirul) e o formă pletorică şi antipoetică. Cînd sapi în marmora sonetului parna-
1 Sau emistihul cu hiatusuri „ca o întrebare" din Ce-ar fi? Trei vocale de legătură în trei cuvinte, „a, o, î".
în Viitorul din 3 august 1919 găsim următoarea scrisoare a d-lui E. Lovinescu, care credem că face epilogul afacerii Cezar Petrescu. O reproducem încheind:
PENTRU CEA DIN URMĂ OARĂ CHESTIA CEZAR PETRESCU
Revin încă o dată asupra cazului d-lui Cezar Petrescu. Să nu mi se ia în nume de rău. Acest viguros polemist este directorul unei reviste de asanare a vieţii noastre politice şi literare. Acum în urmă aflu că e şi directorul ziarului Bucovina din Cernăuţi. în cruciada lui moarlă, d. Cezar Petrescu a trecut şi în România nouă. Nu se va spune că d. Iancu Flondor nu ştie să-şi aleagă elementele cu care să regenereze neamul românesc.
în această Bucovină din Cernăuţi, mi se arată o notiţă a d-lui Cezar Petrescu prin care eroul nostru îmi contestă afirmaţiile. D. Cezar Petrescu pune totul pe seama imaginaţiei mele fertile: un adevărat roman pentru Sburătorul.
Mă frec la ochi. Cu ochii aceştia l-am văzut doar, între baionete, am văzut mandatul de arestare al Curţii marţiale.
Mai mult decît atît. Tot cu aceşti ochi văd chiar acum mandatul de aducere al Curţii marţiale împotriva „numitului Cezar Petrescu", lansat în ziua de ieri. Căci, închipuiţi-vă, sunt Curţi marţiale ce-şi mai aduc aminte de clienţii ei lăsaţi în libertate provizorie... E drept că d. Cezar Petrescu devenise între două puşcării un aprig biciuitor al vieţii publice...
Să sperăm că nu va fi împiedicat din oficiul lui decît pentru scurtă vreme. O altă eliberare provizorie îl va pune în măsură să-şi continue salutara lui activitate. Iar noi vom intra din nou în polemică literară cu d. Cezar Petrescu. Căci aşa ne e destinul.
E.L.
„Domnule director,
Văzînd că şi Viitorul se ocupă de chestia lui Cezar Petrescu. directorul Hienei şi al ziarului Bucovina din Cernăuţi, cred nimerit să vă trimit următoarele desluşiri.
Am arătat în Sburătorul că acest viguros apărător al moralei publice nu e decît un delapidator. Furînd în calitate de inspector al plasei Mălini din judeţul Suceava suma de lei 70 000, d. Cezar Petrescu a încercat o sinucidere, lăsînd o scrisoare către procuror prin care recunoştea delapidarea, dar arunca vina pe societatea în care trăia.
Scăpînd cu viaţă, a fost arestat şi predat Curţii marţiale. Pro-fitînd de libertatea provizorie în care 1-a pus Curtea marţială, pentru că se afla în imposibilitate de a găsi loc în puşcăriile noastre tuturor Cezarilor Petreşti, eroul nostru s-a prefăcut în unui din cei mai nemiloşi cerberi ai vieţei noastre publice.
La aceste învinuiri, d. Cezar Petrescu răspunde prin Hiena şi Bucovina cu indignare, afirmînd că nu a fost niciodată în puşcărie şi că totul nu e decît o născocire a imaginaţiei mele.
Pentru a lămuri opinia publică cu ce fel de individ are a face, voi recurge la date oficiale.
Mandatul de arestare «împotriva numitului Cezar Petrescu» s-a emis de către judele de instrucţie Suceava cu no. 1442/918. Cu adresa no. 2866, din 13 iunie 1918 a Parchetului Suceava s-a trimis d-lui comandant al garnizoanei Fălticeni dosarul no. 64, din 1918 al instrucţiei pentru a-1 înainta Comisarului regal al Curţii marţiale a corpului 4, o dată cu arestatul. Fiind pus în libertate provizorie şi uitînd de situaţia lui reală, d. Petrescu s-a pus să asaneze moravurile publice. Iată însă că Onor. Comisar regal al Curţii marţiale din Iaşi şi-a adus aminte din nou de dînsul. Sub no. 23550, din 24 iulie 1919, s-a dat un nou mandat de aducere «împotriva inculpatului Cezar Petrescu» . Desigur că şi de data aceasta va obţine vreo eliberare provizorie, ca să nu ră-mînă cele două publicaţii văduve de o pană atît de austeră şi de neprihănită.
Primiţi, vă rog, expresia deosebitei mele consideraţii.
E. Lovinescu"
'242
IMPIETATE LITERARA
în Glasul Bucovinei din 21 iulie, sub iscălitura unui domn •din Botoşani, C. Iordăchescu, găsim un foileton cu titlul Vrăjmaşi proletari ai lui Eminescu. După cîteva crîmpeie din scrisorile Henrietei şi după articolaşul Ironie al lui Caragiale — scrise, desigur, ab irato — acest domn din Botoşani, vrea să dovedească, nici mai mult, nici mai puţin, că Maiorescu nu numai că n-a sprijinit cu nimic pe Eminescu, ci 1-a şi exploatat. „Ceea ce a făcut T. Maiorescu, punîndu-1 la munca de salahor de la Timpul, care,' pe deasupra, i-a atras atîtea duşmănii, este condamnabil."
Mai mult decît atît, acest implacabil cenzor de la Botoşani unecă şi la insinuaţii grave. Ce a făcut Maiorescu cu banii de pe editarea poeziilor lui Eminescu?... „Cîte exemplare s-au vîndut din aceste patru ediţii? Cît costa hîrtia şi tiparul? Cît a primit Eminescu? Cine a beneficiat de rest?"
Iată ce enormităţi se pot scrie de mîni impii în preajma marilor morminte ce abia s-au închis!
CELE DOUĂ COARDE: LIRISMUL ŞI PAMFLETUL
Părem dumbrava sacră a muzelor... N-o spun dintr-un sentiment de încredere în sine, ci mai mult dintr-o ispăşire publică... Versuri, versuri, versuri... Cîntă muzele prin glasul grav şi mistic aî lui D. Nanu şi prin glasul tragic şi impresionant al Elenei Farago, prin fantezia graţioasă a lui Victor Eftimiu şi prin versul abrupt, plin de idei şi de imagini căutate, al lui N. Davidescu; cîntă muzele prin acordurile melodice ale atîtot poeţi maturi sau începători...
Răsună paginile Sburătorului de zumzetul rimelor; răsună saltarele biroului meu de freamătul poeziilor în aşteptarea marelui mister al luminii; gem ca într-o „bolgie" dantescă poemele troienite în neantul coşului... Versuri, versuri, versuri... Şi nu numai Sburătorul. Muzele ciripesc în toate colţurile ţării; la Craiova, la Galaţi, la Iaşi sau la Botoşani... Umplu paginile revistelor cu melodia îor frustă sau armonică, cu glasul lor subţire sau sonor...
Versuri, versuri, versuri... De pretutindeni se aud versuri ce împînzesc aerul!... Se aud, dar puţini le şi ascultă. Sunt atît de rari cititorii de versuri în această dumbravă sacră a muzelor patriei noastre! Doar muzele se ascultă între dînsele, în răgazuri ... Ceilalţi sunt grăbiţi cu rosturile vieţii... într-o societate tînără, fiecare e zorit spre bucuriile clipei, de teamă să nu-i ia altul înainte. Gîlgîie în noi ritmul impetuos al vieţei lacome...
Şi totuşi, din toate părţile, în zgomotul oraşelor înfrigurate de îmbogăţire, ne vin versuri, versuri, versuri...
S-ar putea crede că în amurgul zeilor antici muzele despletite s-au adăpostit în dumbrăvile noastre, de teama creştinismului palid şi ascetic. Nu puteau trăi numai din hrana mistică a rugă-ciunei: le trebuia şi libertatea mişcărilor graţioase. S-ar putea
245-
«crede că,Mupă noaptea lungă a barbariei, corul lor s-a refăcut în plaiurile ţării noastre. O formulă binevoitoare a lui Alec-sandri ne-a şi hotărît destinul: românul s-a născut poet.
Şi totuşi, nici muzele nu şi-au oprit spaima în văgăunele sălbatice ale Carpaţilor, nici nu e vreo raţiune istorică pentru ca românul să se fi născut mai poet decît alte neamuri.
Suntem, dimpotrivă, din tulpina unui popor lipsit aproape cu desăvîrşire de însuşiri poetice. Abia amestecul slav ne-a turnat în sînge ceva din darul absurd al visării deşarte şi din puterea sterilă a contemplaţiei. Străbunii noştri romani îmbrăţişau doar numai realităţile vieţii. Nu se luptau cu himerele. Aproape n-au cunoscut lirismul. Nu puteam moşteni de ladînşii nici instinctul frumosului inutil, nici fiorul emoţiei comunicative. Muzele n-ar fi putut găsi deci la strănepoţii lupoaicei preţuirea unui gust cultivat. Convinse de inutilitatea mişcărilor lor alterne, ele cer însă mîngîierea unei priviri pricepătoare.
Şi totuşi, se scriu versuri, versuri, versuri... Din toate colţurile văzduhului se aude zumzetul de albine al rimelor. Te-ai crede "într-un stup al poeziei...
*
Lirismul literaturii de azi nu este un privilegiu al rasei, ci e numai o formă de evoluţie literară, la care ne-am oprit deocamdată. Atît. Şi pentru a spune mai limpede: este forma cea mai primitivă a emoţiunei artistice. Suntem lirici pentru că suntem într-un stadiu de evoluţie cînd sufletul vibrează mai lesne.
Lirismul e prima expresie a emoţiunei: ce frumos e ! în această exclamaţie, modulată sub mii de forme şi de variaţiuni, se traduce cea dintîi atitudine lirică a unui suflet ce se deschide în faţa naturii. Paginile cele mai umile, ca şi cele mai frumoase ale literaturii universale ies din acest extaz, pe care nu-1 întunecă umbra vreunei îndoieli şi pe care nu-1 roade nici o întrebare dureroasă... Un strigăt simplu şi sublim. Atît. Şi acest strigăt poate fi şi expresia lirică a omului primitiv pus în contact brusc cu un fenomen impresionant şi exponentul sufletesc al poetului celui mai mare...
Singura deosebire stă numai în artă; chestie în afară însă de discuţie. Căci versurile ce împînzesc aerul cu zumzetul rimelor lor nu presupun cu necesitate o artă rafinată...
*
Lirismul nostru nu se traduce însă numai sub forma specifică a versului. A copleşit şi celelalte forme literare. Proza română
abia poate răsufla sub iedera înăbuşitoare a poeziei lirice,.. Nu mai vorbesc de aşa-zisul poem în proză, care devenise o primejdie naţională acum cîţiva ani. Manii poetului D. Anghel sunt şi acum neîmpăcaţi în Cîmpiile Elizee. Au remuşcarea perturbării stilistice pe care o pricinuise arabescurile Oglindeifermecate. Nu mai era amestecul limbilor, ci amestecul formelor literare.
Dar şi genurile obiective — nuvela şi romanul, de pildă — sunt pline de seva tînără a lirismului. Proza lui Delavrancea e lirică; nuvelele d-lui Brătescu-Voineşti reproduc sub diferite nume sufletul scriitorului; mai sinceră, d-na Hortensia Papadat-Bengescu îşi notează, fără înconjur, bătaia inimei în pagini patetice de lirism sau de analiză subiectivă fără pildă în literatura noastră.. Romanul, de la Dan al d-lui Al. Vlahuţă şi pînă la Marin Gelea al d-lui N. Pătraşcu, fără să uităm nici pe Neculai Manea al d-lui M. Sadoveanu, este oglinda aceluiaşi lirism primar şi dovada neputinţii scriitorilor noştri de a ieşi din personalitatea ior pentru a scruta rece şi obiectiv lumea din afară, dîndu-ne icoana omenescului sub feluritele lui forme. Pentru dînşii, lumea se reduce încă la arcanele eului...
Iată pentru ce literatura noastră pare încă dumbrava sacră a muzelor şi paginile Sburătorului răsună de freamătul rimelor. Şi din urmă vin încă alte multe versuri, în aşteptarea marelui mister al luminii...
Lirismul e numai una din coardele sufletului nostru. Nu e însă cea mai caracteristică. A te înminuna e încă semnul unei, oarecare distincţii sufleteşti. Nu toţi o cunosc. Sunt suflete închise entuziasmului. Şi lirismul e, în genere, expresia unei iubiri, a unui avînt, a unei totale contopiri a fiinţei tale în altceva. E un gest spontan, tălmăcit printr-o monosilabă sau prin cîntecul celui mai rafinat poet modern.
în faţa iubirii stă însă ura. Tot atît de primitivă; mai puternică totuşi, mai obştească, mai activă. N-are nevoie de simulacrul artei, nici de constrîngerea formei poetice. Ţîşneşte dîrză în gestul impudic, în cuvîntul trivial; nu cunoaşte nici o înfrînare; îşi afirmă dreptul de a fi în pocnitura indecentă a sunetelor.
Alături de lirism, avem deci pamfletul. Lirismul e expresia sufletelor sfioase... Sunt încă multe. Pamfletul ne domină însă şi ne acoperă... Urlă din toate părţile ca o furtună dezlănţuită; se desfundă văzduhul; cerul se învoiburează; se desfac dintr-o
246
247-
•dată izvoarele eterne şi abundente ale urei şi ale prostiei. Pamfletu' stăpîneşte activitatea noastră publică şi privată; tîrăşte totul în noroi fără deosebire, pe cei buni, ca şi pe cei răi, amestecînd valorile. Nici ochiul cel mai limpede nu le-ar mai putea da rînduiali firească.
în fata acestui Leviathan biblic, ar fi o nerozie să ne proptim ■cu înverşunare. Dimpotrivă, ne închinăm proslăvindu-1:
— Salut, divinitate a sufletelor primitive şi virgine, în care ura găseşte forţele elementare ale naturei, simun înflăcărat şi crivăţ îngheţat, stăpîn al cinstei, al meritului şi al muncei noastre!.,. Salut, pamflet divin, şoaptă, insinuare, clevetire, insultă, trivialitate, infamie, uragan de porniri josnice şi de bestialitate — eşti arbitrul ceasului de acum! Nimeni nu-ţi dispută puterea. Loveşte-■ne cu sceptrul tău de spini... Stăpîneşti de mult politica ţării noastre; a venit vremea să-i subjugi şi literatura. Fii fără cruţare ân săvîrşirea oficiului tău implacabil!...
*
Din capriciul nu ştiu cărei asociaţii de idei, gîndul mi se duce dintr-o dată la Pompei. Temple, amfiteatre, basilice, terme, case, mozaicuri, totul ne evocă splendoarea vechei cetăţi campaniene. A fost acolo o viaţă acum două mii de ani. Azi stau capitelurile coloanelor, pline încă de zgura lavei, ca paznici tăcuţi ai acestei singurătăţi împietrite. Nu-ţi poţi stăpîni emoţia: nimic nu e mai impresionant decît fantomele trecutului mort. Un oraş întreg, •din care suflarea vieţii s-a risipit. E mort, dar vorbeşte încă din fiecare piatră...
Vorbeşte din basilici, din temple şi din amfiteatre; vorbeşte •din măreţia inscripţiilor consulare. Din nimic nu mi-a vorbit însă mai viu, mai omenesc, decît din liniile nesigure ale unor grafitti... Pe dosul unui zid un copil a tras cu ascuţişul unui styl: „Crispus era un măgar. Publia 1-a prefăcut însă în cerb."
*
Iată viaţa! Inscripţiile populare sunt pompă şi arătare — poză în faţa posterităţii. Au fost săpate în marmoră pentru a face mărturia maiestăţii poporului român. Temple închinate zeilor cu dedicaţii votive răsunătoare şi cu protestări de pietate? Dar cine mai credea în zei pe vremea bunului Titus? Simulacre. Păgî-nismul se prăbuşise, iar creştinismul nu-i luase încă locul. Scepticismul stăpînea lumea antică.  Templele erau numai una din
248
i
formele munificenţei publice şi a ipocriziei universale. Glasul lor nu e sincer. Glasul adevărului vorbeşte prin inscripţia copilului ţugit de la şcoală: „Crispus era un măgar. Publia 1-a prefăcut insă in cerb.
— Crispus, de două mii de ani te-ai scuturat în cenuşă. Eşti poate unul din cadavrele păstrate atît de frumos în muzeul de la intrarea oraşului. Ai căutat să fugi, şi lava te-a surprins pe drum ca pe atîtea mii de fugari.
Ai murit de două mii de ani; trăieşti totuşi şi astăzi. De pe dosul unui zid ne vine vestea că eşti un măgar prefăcut de Publia într-un cerb.
Crispus, o frate al meu, nu ştiu ce rosturi ai avut in viaţa ta sublunară. Ai fost un om cumsecade, un meşteşugar sau poate un publican. Ai fost însă un „cetăţean roman", înaintea căruia s-au închinat toate neamurile pămîntului. Ţi-ai iubit nevasta, şi Publia nu te-a înşelat niciodată. Presupun. Ai înmărmurit totuşi pe vecie ca un măgar prefăcut într-un cerb. Două mii de ani n-au putut nimici insulta copilului fugit de la şcoală. Şi vor trece mii de ani încă, şi tu vei rămînea, nevinovate Crispus, pentru posteritatea cea mai îndepărtată, sub oprobriul imaginarei tale nenorociri conjugale.
Crispus, aşa ţi-a fost destinul. Pamfletul nu c numai opera vremurilor noastre, ci a existat în toate timpurile. Cinstea ţi-a fost la discreţia primului copil căruia i-ai lungit urechile într-o zi memorabilă... Eşti un învins al soartei. Căci tu, Crispus, n-ai ştiut scrie pe ziduri, nici nu te-ai putut scoborî cu nici un preţ la insultă sau la calomnie...
*
Din capriciul unei alte asociaţii de idei, călătoresc, nu ştiu pentru ce, de la Pompei la d. Haralamb G. Leca...
Nu^sunt un admirator fierbinte al talentului retoric al d-lui Leca. îi cunosc totuşi o apostrofă, pentru care îl preţuiesc mai mult decît pentru Cancer la inimă.
în vremea aceea, d. Leca era director de scenă al unui teatru. Suferea deci zilnic asaltul micilor actori nedisciplinaţi şi inculţi. D. Leca nu este însă omul care să se lase intimidat. Are de partea lui un fel de a fi distant, ce proiectează pe convorbitor la mari depărtări, şi un ton nazal, ce nimiceşte, dispreţuind. Tonul nazal
i
249
a
prinde, fireşte, totdeauna. Nu pot să nu-mi aduc aminte ilaritate ce a trezit cîndva d. Leca în rolul unui june-prim. în replica tăioasă e însă neîntrecut.
După cum spuneam, în vremea aceea d. Leca era director de scenă, şi cum un tînăr figurant voia să-şi impună punctul de vedere într-o chestiune, d. Leca lăsă să cadă tăişul celui mai flegmatic ton nazal:
— Dragul meu, mai mult decît patru clase primare nu ai; mai mult decît Universul nu citeşti; mai mult decît Braşovul n-ai văzut. Cum eu am însă mai mult decît patru clase, cum citesc mai mult decît Universul şi am trecut dincolo de Braşov, ascultă-mă pe mine.
*
N-am făcut decît să împletesc o ghirlandă suveranului zilei: pamfletul. E nemuritor. Căci totdeauna vor fi tineri ce n-au decît patru clase primare, nu citesc decît Universul şi n-au trecut dincolo-de Braşov...
Dar pentru a fi atît de răspîndit, de tenace, de multiplu, pentru a nu fi eliminat de la sine de rezistenţa morală a publicului, înseamnă că e un exponent al unei epoce. Răspunde unei faze a evoluţiei noastre culturale. După lirism, e a doua coardă a arcului nostru sufletesc. S-o primim deci, fără protestare, ca tot ce e natural... Din fatalitatea legilor cosmice şi psihologice, trebuia ca literatura să se limiteze mai ales la lirism, iar spiritul critic la pamflet, produse ale unui subiectivism primitiv şi iritabil. Obiectivitatea e un semn de maturitate. Şi vom fi cenuşă de multă vreme cînd „scriitorul" român va fi ieşit din faza „celor patru clase primare", a Universului şi a „Braşovului", cîştigînd cea mai grea din calităţi: respectul de sine din care iese şi respectul de alţii....
D. D. PĂTRĂŞCANU
D. D. Pătrăşcanu nu mai e în vîrtejul actualităţii... E un înţelept... Stă liniştit într-un colţ de umbră. Şi pentru a nu fi rău înţeles, voi adăuga: la umbra brazilor, şi nu la umbra opacă a zidurilor groase. Mi-1 închipui adîncit într-o carte, în mijlocul naturii pe care, ca şi Caragiale, n-a zugrăvit-o niciodată. Gustă o linişte bine cîştigată.
Căci d. Pătrăşcanu a muncit pentru ţară. în temelia României Mari posteritatea va găsi şi piatra pe care a pus-o cu atîta trudă şi discreţie. A fugit de zgomot: zgomotul 1-a căutat însă. Sunt lucruri ce nu se pot săvîrşi decît cu buciume. Prin cele o sută de guri ale poetului antic, presa ne-a povestit multă vreme gesturile şi vorbele memorabile ale d-lui Pătrăşcanu. Atenţia neamului atîrnă de buzele lui în perpetuă mişcare...
A trecut însă vremea acţiunei... Mai repede poate decit dorea energia neistovită a d-lui Pătrăşcanu. Din cerul tulbure s-a lăsat porumbelul păcei. Şi pacea şi liniştea au trebuit să se aştearnă peste binefăcătoarea activitate a d-lui D. Pătrăşcanu. Nu i s-a mai auzit glasul apostolic; nici nu i-am mai citit proza vehementă. Un văl de discreţie s-a culcat peste energia ce fierbea neobosită în matca ei. D. Pătrăşcanu ştie deci să şi tacă. Pentru unii e chiar mai mare în tăcere decît în vorbire. Căci tăcerea unui bărbat vorbăreţ e impresionantă prin sine însăşi.
într-un colţ înverzit al naturei, meditează deci la schimbările firii omeneşti şi la vicisitudinele istoriei. în sufletul d-lui Pătrăşcanu nu poate încăpea amărăciune. Dragostea lui de ţară e prea mare pentru a nu se bucura de întorsătura evenimentelor. Şi bunul lui simţ e destul de cunoscut pentru a nu-i fi servit de factor moderator în ciocnirea sentimentelor potrivnice.
După febrilitatea acţiunei, d. Pătrăşcanu e bucuros chiar de a fi fost redat cugetării. Asumînd greutatea răspunderilor politice, el cunoaşte, în sfîrşit, bucuria senină a speculaţiei. înţelegător adînc al trecutului nostru istoric, meditează la destinele actuale şi viitoare ale neamului românesc, pe care le-a prevăzut atît de bine. îi pot culege alţii roadele muncii. înţeleptul nu-şi caută răsplata decît în mulţumirea lui. Şi în toată activitatea publică din vremea neutralităţii şi a războiului, d. Pătrăşcanu a dat o dovadă de atîta măsură, cumpătare şi maturitate de gîndire, încît nu-i putem tăgădui podoaba supremă a înţelepciunei.
*>
D. Pătrăşcanu n-ar vrea poate să fie tulburat din meditaţia lui, în care zgomotele lumei i se par o deşartă rumoare. D. Pătrăşcanu gustă, în sfîrşit, voluptatea tăcerii şi a liniştei. Nu i-o putem respecta totuşi. D. Pătrăşcanu nu e numai un cugetător politic, ci şi un scriitor. Scrisul e pururi actual. Şi cum citesc acum pentru întîiaşi dată Candidat fără noroc, d. Pătrăşcanu ia pentru mine proporţiile uriaşe din epoca apostolică a armistiţiului. ..
Hotărît, d. Pătrăşcanu nu e un artist. Nu cunoaşte truda cuvîntului bine ales şi armonia frazelor cadenţate; nu cunoaşte chinul absurd al formei. Cu atît mai bine. Arta e imorală; ea reclamă forţe ce ar putea fi întrebuinţate aiure mai cu folos... E inutil să potriveşti cuvinte şi să rotunjeşti propoziţii pentru urechile rafinate. Dragostea excesivă a formei duce la căutarea unor voluptăţi vinovate, pe care d. Pătrăşcanu n-a cunoscut-o niciodată. D. Pătrăşcanu e un auster; n-a jertfit perversităţii simţurilor. Pentru d-sa un cuvînt nu are decît valoarea înţelesului; sonoritatea lui e zădărnicie diabolică.
Nu numai nu e artist. Aproape nu e nici literat. N-a căutat niciodată acele podoabe care fac din scrisul cuiva un scris literar. Scrie ca toată lumea, nu dintr-o simplicitate căutată, ci dintr-o nepăsare filozofică pentru ornament. D. Pătrăşcanu se teme, desigur, de învinuirea frivolităţii, căci nimic nu e mai frivol decît literatura celor ce fac risipă de imagini, de colori şi de alte zadarnice podoabe. Gîndirea d-lui Pătrăşcanu merge drept la ţintă; n-are nevoie decît de haina decenţii.
Fără artă şi fără literatură chiar, operele d-lui Pătrăşcanu au totuşi humor. De unde vine acest humor? Desigur, dintr-o artă
252 /
1. nevăzută, care nu stă nici în cuvinte şi nici în orînduirea lor, ci în observaţie... Poate nu atît în observaţie, cît în darul comunicativităţii ...
D. Pătrăşcanu ştie povesti. Nu e sfătos, dar pune o căldură ce însufleţeşte şi împărtăşeşte; te prinde în şirul povestirii lui fruste. El ştie comunica buna-dispoziţie şi veselie. Nu e un satiric de felul lui Caragiale. N-are nici observaţia incisivă, nici arta lui sobră. E un humorist. Din ridicol şi-a tăiat un domeniu. Deşi s-ar părea că ridicolul circulă pretutindeni, comicul este totuşi de o extracţie rară. Nu devine literar decît cu greu. Nu tot ce ne face să rîdem în viaţă ne face să rîdem şi în literatură. Sunt glume ce îngheaţă pe pagina albă de hîrtie şi situaţii care se răcesc sub pana scriitorului, deşi păruse comice observatorului. într-o lume cu atîtea aspecte ridicole, literatura humoristică este, prin urmare, restrînsă. Prostia omenească este totuşi imensă, faţetele ei nenumărate. De mii de ani se luptă cu spiritul. Şi în această luptă, nu învinge întotdeauna spiritul. Tot aşa şi în literatură, «a rezistă talentului, care n-o poate fixa sub formele artei.
Am recunoscut bucuros d-lui D. D. Pătrăşcanu humor şi simţul rar al ridicolului în Schiţe şi amintiri şi în Timoteiu Mucenicul. Nu i le recunoaştem în Candidat fără noroc... Dar deloc... O povestire monotonă şi fără relief. Aventurile electorale ale lui Ionică Lucan n-au humor, n-au varietate, n-au nici acea putere de comunicativitate care circulă în toate celelalte schiţe ale scriitorului. Povestirea nu trece peste pagina cărţii, nu te prinde şi nici nu te răpeşte în şuvoiul ei. Nu te opreşte măcar in podoaba unui amănunt sau în frumuseţea unei imagini. D. Pătrăşcanu e tot auster. Nu cunoaşte senzualitatea formei rotunde şi armonice. Va intra în rai. Mai puternic în credinţă decît anahoreţii Egiptului, d. Pătrăşcanu n-a fost încercat nici de adierea caldă a ispitei...
în Candidat fără noroc d. Pătrăşcanu nu şi-a găsit deci nici verva, nici humorul cu care ne obicinuise. Aventurile electorale ale lui Ionică Lucan se strecoară ca o apă subţire pe cîmpie, pînă ce nisipul o suge. Şi totuşi, alegerile noastre sunt destul de'pitoreşti. D. Pătrăşcanu avea de unde culege boaba nepreţuită a ridicolului.
253
Una din schiţe e smulsă din tumultul ce a precedat intrarea noastră în acţiune. Nici ea nu are mai mult humor. Şi e de mirat. Căci în încleştarea atîtor pasiuni şi interese, în desfăşurarea uneia din cele mai tragice pagini ale istoriei neamului nostru, a rodit şi sămînţa comicului, ca în toate lucrurile omeneşti... Peste sutele de mii de morminte şi peste mina ţării a crescut dirz.
D. Pătrăşcanu n-a voit s-o vadă... îi lipsea încă perspectiva timpului. Să-1 ajutăm puţin... Să-i schiţăm numai pe unul din „eroii" războiului. D. Pătrăşcanu îl va putea învălui apoi ir» humorul lui.
*
Numele eroului nu are nici o însemnătate. Nu ne numim cum ne numim, ci cum am dori. Eroul meu ar fi dorit să se cheme Veveriţă. îi vom spune deci aşa. Un democrat, fireşte, şi prin naştere şi prin idei. Democraţia adevărată nu urăşte decît pe strămoşii... altora: strămoşii autentici, cu hîrtii, cu privilegii şi mai ales cu oarecare distincţiuni sufleteşti. Pe ai ei nu-i dispreţuieşte, îi caută chiar cu o oarecare febrilitate. Şi cînd i se pare că descoperă în trecutul îndepărtat vreun boier mare, nu-1 tăgăduieşte ca pe un duşman ce a pus un semn sigur în şiragul unei ascendenţe nesigure. Dimpotrivă, îl îmbrăţişează ca pe o moaşte sfîntă. Astfel şi eroul nostru a descoperit că e din linia strălucită a lui Veveriţă. Democratismul lui a prins deci şi patina timpului.
O cultură mijlocie ce duce la o catedră secundară din provincie, cu ceva literatură franceză şi unele broşuri roşii în anii studenţiei. Povestea vieţei lui Veveriţă s-ar fi încheiat aici, dacă democraţia n-ar avea o putere de adaptare fără seamăn. Individul e o forţă prea şubredă ce se pierde în dezlănţuirea puterilor sociale ... Ele trebuie să se întovărăşească. Numai prin unire se poate zgudui inerţia cosmică şi se poate „ajunge". încă de pe băncile şcoalei, tînărul Veveriţă a înţeles acest principiu al devenirii universale... Cu mai mulţi prieteni s-au strîns deci în jurul unui profet socialist. Au străbătut o frumoasă epocă de idealism, biciuind societatea burgheză. Idealismul e drumul cel mai lung, dar şi cel mai sigur ce duce la beneficiile vieţei. Apostazia se plăteşte ca un sacrificiu. De fapt, poate fi numai un calcul. Iată pentru ce în ziua cînd marele profet socialist a devenit un împărţitor de bunuri lumeşti, idealiştii de odinioară au ajuns profesori universitari, deputaţi, directori de bancă... Veveriţă a ajuns numa
254
deputat. Şi cum a fi deputat nu înseamnă decît atît cît poti scoate dintr-o situaţie care e numai o posibilitate, cariera lui Veveriţă părea că se va încheia în tăcere. Opt ani glasul lui Veveriţă nu s-a auzit în Parlament. Personalitatea lui se estompase deci în discreţie...
într-un tăciune stins aţipeşte totuşi o flacără care ar putea incendia o pădure; în om aţipesc puteri latente ce ar fi în stare să răstoarne aşezarea universului. Aşteptau numai lovitura de cleşte a soartei. Uneori nu vine niciodată. Alteori vine foarte tîrziu, ca unii copii ce se ivesc după zeci de ani de căsătorie. Pentru Veveriţă, războiul mondial a fost lovitura de cleşte a soartei...
Războiul a aruncat multe figuri din umbră în primul plan al atenţiei noastre... Mai întîi, piraţii conrupţiei germane, politi-cianii, directorii de ziare vîndute, moneda măruntă a ziariştilor stipendiaţi pentru servicii limitate; apoi oameni politici de concepţii hotărîte, de la imperativul categoric al lui P. P. Carp şi pînă la arivismul desperat al d-lui Virgil Arion, de la ideosin-crasia d-lui C. Stere şi pînă la feudalismul d-lui Lupu Costache. Războiul ne-a aruncat pe scenă inconştienţa senilă a mitropolitului primat sau smerenia creştină a lui Galaction, autorul Chemării către soldaţii de la Mărăşeşti. Flori ale conrupţiei timpurilor noastre, sau fantome ale Bizanţului; spirit de intrigă fanariotă, sau lipsă totală de patriotism; fanatism megaloman, sau versatilitate decadentă. Războiul a aruncat pe scene sumbre figuri de trădători sau iluminaţi apostoli ai unei concepţii hotărîte; oameni ticăloşi sau numai primejdioşi. în furnalul de patimi şi de interese al celor doi ani s-au făurit astfel monştri şi eroi, de o parte şi de alta a sîrmei ghimpate. Mulţi s-au încărcat de hulă, de ură, de dispreţ. Unul singur ne-a descreţit frunţile. N-a trădat, nu s-a vîndut, n-a lucrat în numele unei concepţii, dar s-a revărsat în atîtea vorbe şi discursuri, şi-a făcut atîtea gesturi disproporţionate cu rostul şi talentul lui, încît s-a pus într-o situaţie binecuvîntată de humorişti.
£ d. deputat Veveriţă.
îl recomand d-lui D. Pătrăşcanu, care ştie atît de bine prinde şi fixa ridicolul.
255
Prietenia unui „om mare" e desigur o binefacere a zeilor: Veveriţă a simţit-o. Poate fi însă uneori şi o nenorocire, căci pentru oamenii subţiri nu e o nenorocire mai mare decît ridicolul.
Nimic nu îndreptăţea germanofilia lui Veveriţă. Nu cunoaşte o vorbă nemţească; n-are nici urma unei culturi germane, nici vreo concepţie politică deosebită. Şi, totuşi, Veveriţă a devenit filogerman. Oricui, de altfel, îi e îngăduit să devină. Cu măsură însă. Unui profesor de istorie i se cuvinea chiar o îndoită rezervă. Era doar vorba de idealul nostru naţional!
Veveriţă a devenit însă filogerman cu frenezie. Cine a văzut dervişii urlători de la Constantinopoli îşi poate face o idee. Un demon 1-a cuprins, agitîndu-1 ca în Scriptură. Forţele necuratului nu sunt un cuvînt zadarnic. Pun stăpînire pe om şi-1 scutură ca de friguri.
în necuvîntâtorul deputat ce-şi face o carieră din discreţie, se ridicară dintr-o dată zăgazurile tăcerii, lăsînd să curgă şuvoaiele vorbirii. îşi găsise, în sfîrşit, obiectul lui de cult: casca germană.
Privind cu admiraţie „trupele imperiale" ce treceau pe Calea Victoriei, el striga patetic către trecători:
— Uite, domnule! Uite cum merg... De ăştia ne trebuia nouă ca să pună ordine în ţară... Asta e, domnule, civilizaţie!...
Sufoca omul de entuziasm. Ai fi crezut un apostol în ţara gentililor. Doi ani Veveriţă a făcut pe dervişul urlător al pumnului german, blestemînd politica criminală a ţării, comploţînd împotriva regelui şi făcînd declaraţii de amor Kaiserului...
— Să mergem, domnule, la Berlin, să-i cădem în genunchi ca să ne ierte... să-i sărutăm picioarele ca să ne trimeată pe unul din fiii lui pe tronul ţărei. Dar n-o să ne ierte, domnule, n-o să ne ierte! Că suntem nişte ticăloşi...
Ocupaţia germană impunea totuşi o înfrînare şi limita posibi-tăţile intemperantei verbale. Elocinţa lui Veveriţă se irosea numai cu trecătorii de pe stradă, cu prietenii şi prin cluburile politice.
A sosit şi epoca armistiţiului; epoca de aur a lui Veveriţă. ;
Sunt în oameni rezerve nebănuite. Sunt puteri pe care le crezi i sleite, şi ele ţîşnesc dintr-o dată mai violente, mai virgine. Mira- I colul omenesc e pururi reînnoit. 1
256 I
Abia acum avea să vină cel mai epic spectacol...
Cînd va schiţa aventurile acestui nou „candidat fără noroc", d. Pătrăşcanu nu va uita intrarea triumfală în Iaşi a lui Veveriţă, atitudinea lui cuceritoare, încarnarea într-însul a unei răzbunări imanente a lucrurilor... Iaşii i se părea refugiul conrupţiei şi al crimei, ce trebuia trecut prin focul ispăşirei. Cînd îl ruga vreun prieten să-i mijlocească un „ausweis" de întoarcere acasă, Veveriţă izbucnea:
— Dar de ce să te mai întorci, domnule? Război ai vrut, război ai avut! Rămîi deci aici unde te-au adus păcatele...
Bietul om ridica din umeri. El nu venise doar la Iaşi decît în urma unui ordin de serviciu. Cînd vedea vreun invalid tîrîn-du-se în cîrje pe strada Lăpuşneanu, Veveriţă îl arăta cu degetul, mormăind sarcastic:
— Ha, ha! Iacă încă unul care a dorit războiul! România Mare, crima cea mai mare!
în parlamentul cel mai ridicol pe care 1-a avut ţara românească, Veveriţă a izbutit totuşi să-şi croiască rolul cel mai frumos. Nici o notă din vasta gamă a comicului n-a fost uitată: întreruperi peste întreruperi, interpelări peste interpelări, discursuri, rechizitorii (şi cine va uita „rechizitoriile" lui Veveriţă din Lumina?), toasturi la banchete, intervievuri, somaţiuni, apostrofe, gesturi necuvincioase faţă de coroană, articole de ziar, agitaţie, trepidaţie, vorbe, vorbe. Tot ce tăcuse opt ani de zile a dat acum la iveală în trei luni... Nu se mai isprăvea. Pe deasupra capetelor uluite, Veveriţă învîrtea sabia vindictei publice. Şi cînd vorbele nu i se mai legau pe limbă, se auzea numai rînjetul:
— Ha, ha! Au voit România Mare, iată România Mare, iată România Mare!...
Avea ce avea cu România Mare profesorul nostru de istorie.
£
Pe oricine altul atitudinea aceasta l-ar fi făcut odios; pe Veveriţă, nu. Nu era un om vîndut germanilor. Hotărît, nu. Nu era un mare ambiţios politic cu resurse bizantine, ca d. Virgil Arion. Nu. Dar nu vorbea nici în numele unei vaste culturi, al unei educaţii germane, al unui trecut, sau al unei solide concepţii politice.
Veveriţă nu reprezenta nimic: nici cultură, nici convingere, nici talent, nici personalitate. îndărătul lui era însă profetul Const.
257
Stere. Atît. Nu avea nici o cugetare proprie. O biată paiaţă cuprinsă de gesturi frenetice. I se vedea însă capătul aţei.
Iată pentru ce vorbele şi spasmul discursiv şi ambulatoriu al lui Veveriţă nu trezea nici un fel de odiu, nici măcar un resentiment. Dimpotrivă, o dulce şi binecuvîntată hilaritate se împrăştia în jurul acestor vorbe prea violente, al acestor gesturi prea largi, a acestei frenezii spasmodice în dosul căreia nu vedeai nici talent, nici cultură, nici personalitate, ci doar ridicolul care ţîşneşte întotdeauna din contrastul între ceea ce spune un om şi ceea ce reprezintă el de fapt.
Şi acest ridicol a fost unul din puţinele delicii ale unei sumbre epoce.
D. Pătrăşcanu, care are un simţ atît de fin al humorului, va reuşi — cred — să-1 fixeze în linii nemuritoare. îi pun deci la îndemînă acest material sufletesc.
SNOBISM LITERAR
De la o reprezentaţie a Candidei lui Bernard Shaw. Fireşte, nu o cronică dramatică. O învăţătură de psihologie literară — singura ce ne e îngăduită în aceste Epiloguri...
Piesa lui Bernard Shaw a fost primită cu o admirabilă unanimitate de aprobare de către critica română. Cred că şi spectatorii nu vor fi de altă părere. Este înduioşătoare această fină înţelegere a noutăţii literare pe care o dovedeşte publicul român.
Practica îndelungată a teatrului francez şi mai ales a vodevilului parizian nu i-a deformat simţul frumosului superior. în faţa teatrului lui Bernard Shaw, sufletul lui s-a regăsit într-o armonie desăvîrşită. Era predestinat să-1 înţeleagă. Am putea spune chiar că teatrul lui Bernard Shaw preexista în conştiinţa lui ca o fatalitate estetică. Nici o împotrivire de nicăieri. O unanimitate completă, de la criticul cel mai precepător al tuturor formelor literare şi pînă la cel mai novice cronicar ce-şi potriveşte acum vorbele pentru prima lui cronică. Formula dramatică a lui Bernard Shaw n-a trezit nici un fel de rezistenţă. Mai mult: nici un fel de mirare. A părut crescută din sînul tradiţiei noastre literare ca o superbă floare hrănită de seva pămîntului străbun.
La Paris, acum cîţiva ani, Candida n-a izbutit totuşi. Critica dramatică şi publicul au fost de aceeaşi părere. Putem fi deci mîn-dri de lărgimea gustului nostru. Dintr-o dată, îmbrăţişăm formele cele mai streine de geniul rasei. Ne adaptăm la tipare felurite. De la Finul coniţei trecem la Candida în chipul cel mai firesc, ca dintr-o lungă convieţuire cu această stranie formulă dramatică, ce pătrunde în sufletul nostru ca într-o casă cu uşile deschise
250
De fapt, nu e o înţelegere mai fină. E, mai întîi, o lipsă de tradiţie literară. Trecem prin toate formulele artistice cu atît mai lesne cu cît nici una nu este a noastră. N-avem îndărăt cîteva sute de ani de literatură. Primim deci noutatea mai uşor. Apoi, mai e şi un caz de psihologie. Recunoaştem în această unanimitate de apreciere fenomenul snobismului.
Teatrul lui Bernard Shaw a fost întimpinat pretutindeni cu rezistenţă. I-a trebuit cîteva zeci de ani ca să pătrundă mai întîi în Germania şi apoi în Anglia.
Acum e consacrat. A primit consfinţirea celor aleşi. A-l preţui e un snobism. E o dovadă de pricepere artistică a tuturor noutăţilor. Dintr-un exces de misoneism cădem în excesul contrariu: admirăm fără rezerve noutatea. Numai astfel ne putem explica preţuirea unanimă de care s-a bucurat Candida din parte criticei noastre dramatice.
Căci uşor se pot distinge slăbiciunile de meritele piesei lui Bernard Shaw.
Un teatru intelectual şi o interpretare personală şi arbitrară a vieţii: iată punctul de plecare. Un dialog viu, sarcastic, saturat de observaţie şi de idei generale; o nobilă tendinţă spre simbol. Atît. Dar acest teatru nu satisface nici formula teatrului, nici măcar logica internă. Luptînd împotriva convenţionalului tradiţional, cade într-un nou convenţional. Situaţia pastorului Morel şi a poetului Marchbanks nu corespunde unei realităţi. Nu sunt rupţi din viaţă. Sunt nişte simboluri care rămîn în lumea ficţiunei. O singură clipă n-ai impresia că trăieşti o dramă reală. Nu poţi simţi decît cel mult o emoţie cerebrală, dinaintea unui conflict abstract, în care nu se ciocnesc doi oameni în carne şi oase, ci două idei generale.
+■
Faţă cu această lipsă de viaţă, meritele intelectuale sau formale ale teatrului lui Bernard Shaw devin relative şi secundare. E un teatru de concepţie. E însă o construcţie arbitrară. Dovedeşte un temperament personal şi un luptător social; nu însă un mare creator de viaţă omenească. înaintea lui se închină totuşi critica română ca înaintea unei opere geniale. Şi nimeni nu are îndrăzneală să spună, ca şi copilul din povestea lui Andersen sau din piesa lui Fulda, că împăratul e gol... Toţi îl mint că e îmbrăcat în haine de preţ...
TABLA DE MATERIE
De la cel dintîi număr al Sburătorului am simţit nedumerirea sfioasă a bunului cititor român; pe buzele multora am citit întrebarea care nu îndrăznea totdeauna să vină: dar programul?
în fiecare din noi aţipeşte un Famulus... Voim negru pe alb:
...Denn was man Schwarz auf Weiss besitzt, Kann man getrost naeh Hause tragen.
Voim o formulă. în lipsa unei formule coprinzătoare, ne mulţumim şi cu un cuvînt.
Cînd apare o revistă, cititorul vrea numaidecît un program. El vrea să ştie cu cine votează: cu simboliştii sau cu ţărăniştii, cu poporaniştii sau cu venerabilele peruci ale inspiraţiei senine şi clasice, cu răzvrătiţii sau cu mulţumiţii de sine.
Obsesiune a formulei, venerabilă torţă a cuvîntului, am pornit la drum fără ajutorul tău. în exerga Sburătorului nostru n-am bătut nici o formulă. N-am ţinut seama de datele elementare ale psihologiei popnlare care cere un punct de raliare şi prestigiul unei formule definitive. Am rupt mai ales cu tradiţia lectorului român aşa cum l-au format cincizeci de ani de lupte literare.
De la formula publicaţiilor lui Asachi, în care traducerea şi imitaţia ajunsese aproape singurul principiu de cultură serioasă, am trecut la formula Daciei literare a lui Kogălniceanu, în care literatura era adusă la izvoare naţionale. De la formula estetismului romantic şi a artei pentru artă a Convorbirilor literare, am trecut la formula artei sociale a Contimporanului lui Gherea. De la formula ţărănismului exclusiv şi militant al Sămănătorului,
261
am trecut la formula simbolistă a unor publicaţii mai anemice sau la poporanismul Vieţii româneşti.
Pururi, o formulă şi un steag de luptă.
Formula e o slăbiciune şi o forţă.
E o slăbiciune prin unilateralitatea ei. A formula este a limita; este a privi numai o faţă a problemei; este a reduce o complexitate la o unitate.
Această slăbiciune îi face însă şi forţa... Izbeşte imaginaţiile simpliste; satisface nevoia de unitate ce e în noi; prinde şi fixează în  linii  hotărîte. Răspunde  deci  unui imperativ psihologic.
întreaga noastră evoluţie literară e străbătută de ritmul formulelor. Şi, deşi s-ar părea că nu e nici o continuitate în succesiunea lor, se poate totuşi distinge o legătură şi un progres. Să-mănătorul a dus mai departe formula Daciei literare, după cum Viaţa nouă a dus mai departe principiul artei pentru artă al Convorbirilor literare, sau Viaţa românească a continuat preocupa-ţiile sociale în artă ale Contemporanului.
Orice formulă este insuficientă prin definiţie. Vede numai o latură sau un amănunt şi le exagerează. Arta nu stă nici în opinca ţăranului, nici în nevroza estetului. Arta e mai largă şi mai multiformă.
în epoca de fermentare a unei literaturi, formula e încă un factor de progres, cu toată limitarea ei violentă. Nu trăieşte prin negaţie, ci prin afirmaţia ei energică. O formulă dezvoltă un singur element al unui tot; îl pune însă într-o lumină atît de orbitoare, încît îi dă o viaţă nouă. îl fertilizează. E părtinitoare, negreşit. Din viziunea ei parţială, cade totuşi o boabă de sămînţă în negrul ogor ce primeşte toate seminţele. E un principiu evolutiv; exagerările sunt îngrăşămintele moarte din care rodeşte viaţa plăpîndă. Progresul omenirei a ieşit din aceste exagerări şi limitări violente. Ce ne zice un veac ne deszice celalt veac. Cu putinţă. Din cenuşe, rămîne totuşi un germene viu care se adaugă la patrimoniul spiritual al omenirii. Formulele sunt caduce. Slujesc însă de trepte progresului.
N-am pornit Sburătorul sub ocrotirea unei formule literare. Nu cred c-am ieşit încă din epoca luptelor literare. Cred că a venit însă vremea unei reculegeri şi a unui eclectism luminat în
domeniul felurit al artei. Nu e revistă mai de seamă în Apus care să nu fi ajuns la această concepţie matură şi aşezată. Peste curentele necesare ca fermente de viaţă, trebuie şi o operă de armonizare.
„Programul Sburătorului, astfel scriam în primul lui număr, va ieşi din talentul colaboratorilor lui." Şi, după jumătate de an de străduinţi, sunt bucuros că pot oferi cetitorilor, ca îndreptăţire, o tablă de materie din care va putea vedea că, în împrejurările de acum şi cu t;lentele pe care le avem, Sburătorul nu putea da o literatură mai bună.
2«2
E CU PUTINŢĂ O DISOCIAŢIE ?
Scumpe domnule Vianu,
Ne cunoaştem puţin.1 Noi oamenii, Ne atingem, de obicei, prin faţete trecătoare; ne ferecăm în convenţionalul unei atitudeni; ne zîmbim; pozăm. Şi atît. Viaţa e prea grăbită pentru a simţi nevoia adîncurilor. Şi, dintr-un îndemn de pesimism, aş putea spune şi prea urîtă pentru a o merita. Trecem deci unii pe lîngă alţii, în înfăţişări hieratice şi cu priviri distrate. Jucăm cadrilul vieţii cu ceremonie şi cu deferentă. Rar se întîmplă numai că de sub învelişul convenţionalului să ţîşnească un cuvînt sau un gest care să trădeze un suflet şi să demaşte un om. Ceea ce mi s-a întîmplat cu d-ta.
Vorbindu-mi odată de un prieten din generaţia d-tale, de care te leagă o solidaritate atît de pasionată, îmi spuneai:
— Scrie poezii de o rară emoţiune.
— Toţi poeţii scriu poezii de o rară emoţiune.
— Are talent...
— Ce-i talentul şi cine n-are talent? Şi atunci, cu o sfioasă iluminare:
— Şi apoi, e un om care ştie preţui munca şi meritul altuia. Din fiecare ştie alege partea bună pentru a o respecta.
Pe negîndite, ţi-am spus:
— Unde ţi-e prietenul, ca să-1 cunosc mai repede. E, în adevăr, un om rar...
Nu ştiu dacă prietenul d-tale preţuieşte, în adevăr, meritul. Din flacăra ochilor şi din convingerea glasului am avut însă intuiţia că d-ta îl preţuieşti. Din clipa aceea te-am cunoscut.
1 Răspuns la o scrisoare a d-lui T. Vianu, publicată in Sburătorul.
Ceea ce n-ar fi putut face ani şi multă literatură a făcut o singură vorbă. Am văzut în d-ta nu numai darul însemnat al imparţialităţii grave, ci şi dragostea de om şi de umanitate. Mi-am adus aminte de filozofia bătrînului Luca din Azilul de noapte al lui Gorki, pe care o repetă în fumurile alcoolului beţivul Satin:
— Nu există decît omul, tot restul e rodul minelor şi al creierului lui. O-mul! Ceva măreţ! Omul, să respectăm pe om.
Sau în altă parte:
— Nu jigni pe om. Sau:
— Să cinstim pe tot omul.
Nu ştiu de te vei simţi umilit, dar filozofia d-tale e filozofia lui Satin. Şi a mea. Suntem discipolii vagabondului Luca. De cincisprezece ani strig mereu:
— Să respectăm pe om.
In scrisoarea d-tale faci acelaşi lucru...
Aşadar, să cinstim pe om şi umanitatea. „Să ne aplecăm unul asupra altuia, nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne înţelege; pentru a ne bucura de umanitatea fiecăruia din noi."
E un program, un nobil şi frumos program, pe care mi l-am pus de mult. Conştient — căci din instinct lucrează în mine, ca şi în d-ta, principiul negaţiunei. Nu ne lipseşte spiritul critic. Yedem răul tot atît de bine ca şi alţii. Este chiar o mare virtute şi stoicism de a te face că nu-1 vezi.
A nu te opri asupra lui nu înseamnă însă a-i tăgădui criticei existenţa, după cum nu înseamnă nici a abdica de la ea. Criticei îi mai rămîne încă un rost fecund.
Munca nu-şi ajunge sie înseşi şi nici prezenţa visului nu motivează absurdul şi chiar hidosul, decît în formula unui paradox. O astfel de disociare ar duce la anularea oricărei judecăţi şi distincţii. Estetica s-ar reduce la concepţia mecanică a unei înregistrări a muncei. De fapt, numai roadele sunt valabile: o ştii tot atît ■de bine ca şi mine. Respectăm munca, dar n-o preţuim decît
264
265
în rezultate. Să ne aplecăm însă asupra lor cu pietate şi umanitate; să le căutăm: trebuie să fie. Ar fi anormal ca o muncă să se piardă în sforţări cu totul inutile. Iată datoria criticei pozitive: imens cîmp de investigaţie cu ajutorul lanternei simpatiei. Nu cred deci în defecţia d-tale de la datorie. Vei reveni la brazda pe care o începi şi pe care eu o sfîrşesc poate. Nu putem sta cu braţele încrucişate. Dacă nu putem crea, să ajutăm creaţia prin apa înţe-legerei simpatice. într-o lume de negaţie măruntă şi violentă, gestul d-tale de solidaritate umană va putea părea anticipat. Nu va fi lipsit însă de o nobilă frumuseţe morală.
VICTOR EFTIMIU
— Am citit mai întîi înşiră-te, mărgărite, lui Lovinescu, care, sceptic şi descurajator ca întotdeauna, mi-a spus: „Poţi s-o prezinţi; nu angajează la nimic".
Victor Eftimiu, în Rampa.
Istoria literară va înregistra, în sfîrşit, că d. E. Lovinescu a descurajat de la literatură pe d. Victor Eftimiu.
Reluarea poemului dramatic înşiră-te, mărgărite e un fel de revizuire. După zece ani, se ridică o nouă generaţie de ascultători, iar în noi se deşteaptă o conştiinţă mai severă. Scăpaţi de emoţia neprevăzutului şi a surprinderii, ne cenzurăm cu plăcere: în severitate găsim semnul cel mai sigur al progresului. Timpul se schimbă. Trebuie să ne schimbăm şi noi cu dînsul. Evoluţia merge în sensul negaţiei trecutului. Renegîndu-ne, aducem o dovadă de maturitate. Vremea usucă de la sine cu mîna ei rece: o ajutăm însă şi noi. Eternei schimbări şi pulverizări i se adaogă şi un mobil lăuntric: nevoia de a fi şi sufleteşte în spiritul prefacerii universale.
*
Am ascultat totuşi cu plăcere poemul d-lui Victor Eftimiu. E cea dintîi confruntare cu timpul vorace. Nu 1-a înghiţit: dovada unei valori pozitive. Acum opt ani a plăcut însă mai mult prin latura feerică. Şi nu mă gîndesc la ciorchinii tinerilor ascultători. Ei îşi vor avea totdeauna puterile virgine ale spiritului îndreptate spre misterul basmelor. Mă gîndesc la cei ce fac opinia publică. Impresionase feeria: evocarea lui Alb-împărat, a lui Făt-Frumos şi a Ileanei Cosinzene. Mai impresionase şi lirismul tineresc al „mărului de aur" sau al versurilor de dragoste. Acum, feeria a
267
rămas ca un fond firesc şi necesar; iar lirismul s-a scuturat puţin ca un element facil şi caduc. A păşit însă în primul plan spiritul modern şi ironic ce însufleţeşte basmul şi concepţia originală a Zmeului şi a lui Făt-Frumos. O interpretare nouă şi o justiţie nouă. Nu însă şi o mare creaţiune. în Zmeu e numai o fărîmă din sufletul răzvrătit al lui Satan. Vrea să-şi croiască o împărăţie. Atît. Nu vrea să răstoarne ordinea eternă a lumei. E un plebeu care-şi reclamă lotul lui din stăpînirea pămîntului. E ciclopul unui ideal terestru. Făt-Frumos, dimpotrivă, umblă după o himeră poetică: îşi limitează idealul în posesiunea unei femei. Pe amîndoi îi învăluie legenda: pe unul îl idealizează şi pe altul îl năpăstuieşte. E marea nedreptate a tuturor legendelor. înşiră-te, mărgărite e uneori protestarea împotriva acestei nedreptăţi: Zmeul o aruncă în versuri energice. Alteori, e punerea într-o lumină ironică a felului cum se urzesc legendele.
Limitat la o lume de basm, şi deci la un decor feeric, în care se perindă mai mult siluete decît fiinţe vii şi complexe, poemul d-lui Victor Eftimiu şi-a regăsit şi frăgezimea şi originalitatea. E cu mult deasupra unei feerii; nu are însă puterea şi amploarea unei creaţiuni. Eroii lui nu trăiesc în basmul şters şi convenţional; nu păşesc însă nici pe pămînt în carne şi oase. Plutesc în nelămurita şi graţioasa lume a fanteziei poetice.
*
Nimănui nu i s-ar putea aplica mai bine teona_ „facultăţii principale"1 a lui Taine ca d-lui Victor Eftimiu. în fantezie avem cheia ce-i dezleagă personalitatea literară: o situare şi o limitare. Lirism fără pasiune; teatru fără observaţie puternică. Opera lui multiplă şi inegală se explică numai prin fantezie. D. Victor Eftimiu are cea mai bogată fantezie din literatura noastră. O avea, desigur, şi Anghel: mai fină, mai spirituală şi mai artistică.
Dar fantezia lui Anghel se îndrepta spre amănunt, spre imagine, spre coloare şi spre sonoritate. Anghel era un miniaturist. Fantezia lui nu s-a ridicat la construcţie. S-a încercat abia in Cometa. Valoarea Cometei stă însă tot în amănunt. Fantezia d-lui Victor Eftimiu e, dimpotrivă, constructivă. Pornind de la înşiră-te, mărgărite, în care se joacă atît de fericit prin lumea basmelor, interpretînd şi modernizînd venerabile legende, ea se lăr-
1 „ La^faculte maîtrcsse".
geşte şi se umflă pînă la vasta şi haotica alcătuire a Cocoşului negru. O fantezie susţinută şi organică; drojdie ce depăşeşte şi creşte aluatul unei opere închegate. Nu cunoaşte decît defectul abundenţei şi al excesului. Fantezia poetului sparge formele literare, se revarsă; lunecă în amănunte multiple ce acopăr obiectul principal. Din instinctul simetriei arhitectonice şi din beţia înălţimei se uită în fiorituri, în ornamente, în cornişe şi în acro-tere încărcate. Din deviaţia fanteziei încintată de sine au ieşit cele două acte de prisos din înşiră-te, mărgărite, şi prin stăruinţa unei continuităţi inutile, domniţa cea mai mică a lui Alb-împărat apare sub forma Zînei florilor pentru a face şi desface firul unei povestiri ce nu ne interesează. Prin aceeaşi intemperantă a fanteziei pe stufosul copac al Cocoşului negru a crescut vîseul actului al II-lea şi al III-lea, contradictorii ca înţeles, deşi bogate în amănunte poetice. Prin acelaşi exces de fantezie, Prometeu apare în actul al cincilea sub forma lui Christos: apropiere fericită şi măreaţă. Strică însă formulei dramatice şi iluziei teatrale.
Opera d-lui Victor Eftimiu este deci plină de seva unei fantezii fecundante; şi oricît ar părea de variată şi inegală, se reduce la o unitate elementară. Necăutînd în ea ceea ce poetul nici n-a încercat să dea, ea stă în picioare prin virtutea unei facultăţi care nu e, desigur, cea dintîi în ordinea literară, dar care este totuşi impunătoare prin amploarea ei: fantezia constructivă.
268
CASA D-LUI IORGA
ION BARBU
I
O seamă de admiratori ai d-lui Iorga i-au făcut dar o casă în Bucureşti...
E poate pentru întîia oară, la noi, cînd admiraţia pentru un om într-adevăr de seamă, cum este d. Iorga, se traduce într-o faptă frumoasă.
Gestul se cuvine să fie relevat cu onoare...
Din primele numere mi-am arătat intenţia de a deschide paginile Sburătorului1 şi tinerilor scriitori. Articolul meu Cei ce vin a avut un mare răsunet printre începători. Am primit un număr impunător de manuscrise, din care era puţin de ales. Cel aşteptat nu venea însă. Veneau alţii. începeam să-mi regret apelul: era însă o chestie de răbdare. Trebuia să vină. Şi acum cred că a venit.
In ziua înmormântării lui Vlahuţă, cînd meditaţia mi se îndrepta în chip firesc spre destinele literaturii noastre văduvite de cel din urmă stejar al generaţiei Caragiale-Coşbuc-Dela-vrancea-Vlahuţă, s-a prezintat în biuroul meu un tînăr sub numele de Ion Popescu. Un tînăr bizar, ce-şi alesese pseudonimul de „Popescu" spre a sta pitulat în anonimatul unui astfel de nume...
De la cele dintîi versuri, am avut intuiţia unui remarcabil talent poetic.
Sburătorul îşi face o cinste deschizîndu-şi coloanele acestui nou poet, căruia i-am dat numele de Ion Barbu. Nimănui nu-i va scăpa viziunea genetică, lapidaritatea concepţiei şi a expresiei, sobrietatea relativă a acestui tînăr, care ne evocă în versuri frumoase şi reci poezia forţelor naturii, a materiei inerte, a prefacerii universale şi a misterelor germinaţiei. Prin vigoarea geometrică şi noutatea concepţiei, cît şi prin stăpîhirea formei pietroase, literatura română s-a îmbogăţit cu un nou talent tocmai în clipa în care îşi pierdea pe cel mai autorizat reprezentant al generaţiei trecute. Este eterna goană a torţei.
1 6 dec. 1919.
/
II
Poeziile d-lui Ion Barbu au trezit oarecare discuţiuni şi controverse. E tot ce puteam face şi dori. Unui scriitor nu i se poate da ceea ce n-are, nici lua ceea ce are. D. Barbu n-avea nimic de cîş-tigat din preţuirea mea liminară, după cum n-are nimic de pierdut din negaţia altora. N-am dorit decît să atrag atenţia asupra lui; am făcut-o cu destulă ponderaţie. I-am dat poetului numai o mişcare iniţială de circulaţie. Opera lui îşi va îndeplini apoi destinul, pe care nu-1 poate nimeni provoca sau zădărnici.
it
Cu prilejul d-lui Ion Barbu se ridică o chestiune care merită o oarecare discuţie. Mai toţi criticii i-au recunoscut talentul; nu i-au găsit însă sentimentul şi emoţia. D. Barbu a fost trecut deci printre poeţii formei glaciale.
O confuziune. O confuziune provenită din mărginirea obişnuită a noţiunii de emoţie. Poezia lirică nu se limitează numai la poezia erotică şi emoţia nu iese numai din jocul sentimentelor elementare. Sunt şi emoţiuni de ordin intelectual. Mai rar şi mai puţin accesibile, dar cu atît mai preţioase.
Un om de ştiinţă ce se scoboară în infinitul mic prin ajutorul microscopului sau se avîntă în infinitul mare prin telescop, un astronom ce pătrunde armonia sferelor cereşti sau un matematician ce sondează calculul probabilităţilor, un entomolog sau un metafizician sunt capabili de emoţiuni puternice. Nimic nu se opune ca)aceste emoţiuni să îmbrace haina artei. Trebuie numai, fireşte, talentul; nu orice emoţiune presupune şi expresia ei.
Aceasta în principiu. Nimeni nu va tăgădui deci legitimitatea unei poezii pornite dintr-un izvor atît de pur şi de înalt.
Rămîne în discuţie numai d. Ion Barbu.
Zbuciumul lavei ce năzuieşte spre albastrul cerului:
De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde... , Cu slava-intrevăzută, un dor fără de saţiu Ar vrea să te-mpreune... şi, ca s-o poţi cuprinde, Tentacule lichide îţi adînceşti în spaţiu.
(Lava)
Dorinţa munţilor de a se înfrăţi cu „vasta strălucire";
Ds mult, cînd dorul lor nebiruit îi logodi cu vasta strălucire.
Un braţ semeţ au repezit spre fire... — Dar gheaţa înălţimii 1-a-împietrit.
( Munţii
Spasmul copacului de a soarbe opalul de sus:
Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea Să sfarume zenitul şi-nnebunit să bea. Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină!
( Copacul)
ne arată o puternică emoţie a poetului în tendinţa lui înfrăţită cu cea a naturii,  spre o ascensiune.
Repeţirea acestei emoţii ne dovedeşte realitatea existenţei ~i într-o consecvenţă multilaterală. Nu avem deci o descripţie parnasiană a „munţilor", a „lavei" sau a „copacului", ci ne aflăm în fala unei emoţii ce însufleţeşte natura, dîndu-i o impulsiune şi o interpretare personală...
Alături de această inspiraţie ascensională, mai găsim şi concepţia unui panteism frenetic. în Dionisiaca şi în Panteism nu e numai o emoţie, ci un tumult de emoţii, o aruncare impetuoasă în sînul naturii cuprinse de spasmul germinaţiei indefinite.
Poetul care s-a ridicat pînă la simbolul Copacului şi al Arcei, care ne-a dat fiorul iniţiatului în aşteptarea marelor mistere ale naturii din Pentru marile Eleusinii (îi lipseşte numai o oarecare coherenţă), poetul care a avut graţioasa viziune a Banchizelor ce răspîndesc în mările sudului lumina absorbită din efluviile boreale, poetul care a însufleţit natura printr-o emoţie reală — nu e un poet descriptiv. Poezia lui nu e o poezie exterioară decît în aparenţă. Sub „lavă", ca şi sub „munţi", sub „banchize", ca şi sub „copac", este o emoţie intelectuală. Prin ea, d. Ion Barbu aduce o notă relativ nouă în literatura noastră de azi. Rămîne numai ca viitorul să ne fixeze asupra lărgimii şi intensităţii acestei inspiraţii.
272
DEPUTATUL PASUICA
Nu cunosc pe d. Păşuică, deputat al României Mari care aşteaptă de cîteva luni să devină o simplă Românie, fără altă cali-ficaţie. Banatul 1-a născut şi Banatul ni 1-a trimis în Parlament. E deci un bărbat politic. Monstrul cu o mie de guri al presei are sacra datorie de a-i transmite vibraţiile cugetului pînă în depărtările noastre umile.
De la înălţimea reală şi simbolică a tribunii parlamentare, d. Păşuică şi-a expus programul pentru consolidarea României Mari:
„— Domnilor, a grăit el în substanţă, trebuie să privim cu ochii trecutului şi ai experienţii altora. Să ne adîncim în noaptea luminoasă a istoriei. Să cercetăm bazele civilizaţiei Babilonului... (urmează o expunere fantezistă a istoriei babilonene)... să trecem acum la asirieni (urmează consideraţii inactuale asupra asi-rienilor)... Dar China, domnilor, să nu uităm cea mai bătrînă din civilizaţii! (Urmează o privire asupra Chinei) ... îmi veţi zice poate că am uitat Japonia? N-am uitat-o!... (Urmează o copioasă incursiune umoristică în istoria Japoniei)... Şi acum să luăm pildă de la aceste popoare pentru a pune bazele României Mari..."
într-o altă savantă analiză a situaţiei din Rusia, d. deputat Păşuică s-a exprimat lapidar:
„— Toţi ruşii se împart, domnilor, în două categorii: bolşevici şi mencevici. Adică: ruşii mari şi ruşii mici..."
După această teorie, d. Iorga ar fi expresia cea mai tipică a bolşevismului românesc.
întîlnind un ministru ardelean, l-am întrebat dacă numai erudiţia 1-a trimis pe d. Păşuică în Parlament...
— Nu, mi-a răspuns ministrul... Omul avea o bicicletă cu care a făcut campania electorală. Pe vremurile astea o bicicletă e ceva.
Un umorist de alături mormăi:
— De avea o motocicletă, te pomeneşti că ajungea ministru.
Nu cunosc pe d. Păşuică. îi stimez însă erudiţia şi simţul politic. Din colţul retras al acestei reviste literare privesc cu emoţiune şi respect caleidoscopul oamenilor noi, pe care i-a pus în lumină jocul forţelor latente. Prin însuşirile lui îmi pare o figură reprezentativă. Nu e un om: e un simbol al sofismului sub care trăim de la începutul războiului mondial.
Sofismul oamenilor noi...
Războiul a dezlănţuit o putere de distrugere atît de uriaşă, încît oamenii în sufletul cărora stă pururi nestinsă scînteia meliorismului şi-au închipuit că nu se poate distruge atît fără o refacere din temelii. Din tranşeea murdară şi cu mîinile pline de sînge, luptătorii au început să viseze la o alcătuire mai bună. Prea era crud prăpădul! îi trebuia o justificare morală şi ideală. Nu puteau pieri atîtea milioane de oameni fără nici un folos pentru omenirea viitoare. în imensa flacără a incendiului mondial se mistuiau viţiile trecutului, piereau veacuri lungi de păcat şi de tină. Din scrum avea să renască însă o lume nouă, cu mai multă dreptate. Prin dîra de foc a războiului timpul avea să se despartă în două; istoria avea să înregistreze o epocă nouă, ale cărei legături cu trecutul fusese distruse în cataclismul universului.
Am crezut-o cu toţii. Simpli sau deştepţi. Nu puteam bănui holocaustul inutil a zece milioane de oameni. Am crezut-o din instinctul unui idealism ireductibil. în urma unei catastrofe, ne aşteptăm întotdeauna la o bruscă renaştere. Răstălmăcim înseşi forţele răului în interesul binelui şi al progresului indefinit. Credinţa într-o omenire nouă ne-a adus la sofismul oamenilor noi.
Destul cu trecutul. L-am înmormîntat pentru vecie. Lumea nouă se va răzima pe oameni noi, forţele latente care au stat oprimate sub tirania vechiului regim. Oamenii trecutului ne-au dus la catastrofa universului.
274
275
în lături, deci, cu dînşii! Să vină oamenii noi. Şi fiecare ne plăsmuim, după puterile imaginaţiei, pe omul-nou, care va reface o omenire-nouă...
După cum filozofului antic ce definea omul „un animal cu două picioare şi fără pene" Diogene i-a aruncat un cocoş jumulit, strigîndu-i:
— Iată-ţi omul!,
tot aşa şi providenţa ironică ne-a aruncat pe tribuna Parlamentului pe d. Păşuică, strigîndu-ne:
— Iată-vă omul nou!
în adevăr, acest ciudat om-nou, care a ajuns deputat pentru că avea o bicicletă, ne convinge că bazelp României-noi trebuiesc puse ţinîndu-se seamă de civilizaţia babiloneană, asi-riană, chineză şi japoneză...
ALEXANDRU VLAHUŢĂ I
Problema supravieţuirii este neliniştitoare pentru orice scriitor. Lui Vlahuţă i s-a pus din viaţă. în ochii noştri poetul îşi întreba cu îngrijorare posteritatea. Din tact şi bunăvoinţă universală, dezarmase hula şi violenţa. Descifra, totuşi, tăcerea care îl durea poate. Lutul se încăpăţînează în nemurirea spiritului: vas nemernic al unei preţioase miresme de eternitate.
*
Contemporanii l-au rînduit pe Vlahuţă printre poeţii eminescieni, iar răuvoitorii, printre eminescoizi. Mulţimea simplifică, de obicei, drept, reducînd liniile multiple la o singură linie energică; nu recunoaşte în personalitatea cuiva decît nota cea mai caracteristică. Restul se şterge.
în fixarea lui Vlahuţă optica mulţimii a greşit. Nepolarizînd amănuntele în jurul unei axe sigure, s-a lăsat înşelată de aparenţe. Cultul zgomotos al poetului pentru Eminescu, cele cîteva forme eminesciene, armonia unor versuri, amestecul de poezie şi de familiaritate devenită dintr-o dată poetică i-au impus o apropiere forţată:
Ce fericiţi am f i-mpreună!...
Ne-am alinta, ca doi copii. Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii!...
(Ce fericiţi am fi-mpreună!)
A fost să mi te-arăţi în cale,
Asupra-mi ochii blind să-i pleci.
277
în farmecul privirii tale, Durerile să-mi le-neci...
(în fericire)
Sau acest rar exemplu de falsă memorie:
De mult a noastre inimi, poate,
Fără să ştim, s-au cunoscut, Căci prea ne-am înţeles în toate,
Din clipa-n care ne-am văzut.
(în fericire)
Dominaţia lui Eminescu în partea formală e evidentă. Nu şi în atitudinea faţă de viaţă. Nedistingînd, mulţimea 1-a fixat însă în umbra marelui poet.
Critica a făcut mai tîrziu deosebirea necesară, arătînd pesimismul integral al unuia şi optimismul celuilalt. Printr-o interpretare tendenţioasă şi unilaterală, C. Dobrogeanu-Gherea 1-a numit „decepţionist", luînd una din atitudinile poetului drept nota caracteristică a personalităţii lui. Om de doctrină şi de sistem, n-a văzut în scriitori decît ceea ce-i ilustra teoriile.
Vlahuţă a fost un optimist. O formulă asupra căreia nu se mai poate reveni. Rămîne numai să-i precizăm natura.
Pe cît era de total şi de definitiv pesimismul lui Eminescu, pe atît e de relativ şi de raţional optimismul lui Vlahuţă. Nu răspunde unei viziuni spontane şi energice, nu aduce un ritm nou în dezvoltarea poeziei române. Reacţiunea împotriva pesimismului eminescian a aşteptat momentul exploziunii optimiste a lui Coşbuc, deoarece curentele îşi taie drum numai prin acţiunea unui temperament hotărît. Nu un astfel de temperament avea Vlahuţă.
Fiind de natură intelectuală, optimismul lui are paloarea lucrurilor trecute prin raţionament; e un punct de discuţie ce suportă o argumentaţie şi o concluzie...
Din prag a devenit deci subiectul predilect al criticilor, care, nesimţind poezia, o analizează.
Poezia e o discuţie de ordin didactic şi de caracter retoric în jurul problemei morţei. Omul de temperament o rezolvă însă prin instinct...
A muri? E singura scăpare:
......O să fiu acolo-n tihnă!
Nici urît, nici dor; nici cobea neprielnicelor gînduri N-ar mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scînduri.
Murind, nu va şti de nimic. .. Deodată se deşteaptă însă gîndul eternităţii morţii:
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei. Să nu mai trăieşti?
Să nu mai gîndesc nimica, nici să văd, nici să aud? Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară, Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară, Şi s-ascult, pe gînduri, doina etc.. etc.
Argumente de ordin senzorial... Cît despre viaţa de dincolo, cine ştie?
Altă viaţă?... Altă lume?... e-o poveste minunată. Numai ce e pe pămînt e sigur. Are stele, flori, păsări. Deci: înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă.
Fiind pusă în ecuaţie, problema morţii a dat un rezultat negativ. E preferabilă viaţa. S-o iubim, dintr-un cşlcul conştient, dintr-un optimism voluntar şi raţional, fără amploare şi vehemenţă, ce nu poate sta în faţa negaţiunii superbe şi totale a lui Eminescu. Prin rezerve şi cumpăniri, a dat loc chiar la con-cluziuni în minţile simpliste. Pentru spiritele scrutătoare, e un criteriu sigur că sursa inspiraţiei lui Vlahuţă e pur intelectuală şi, într-o măsură oarecare, antipoetică. j
u
Moartea e o problemă. Dumnezeu este o altă problemă. Nu o intuiţie. Din intuiţie nemijlocită a ieşit însă adevărata poezie religioasă. Credinţa este o graţie divină: nu stă la capătul unui raţionament. La Vlahuţă ea este totuşi o concluzie de ordin intelectual.
278
279
în Dormi în pace poetul stă la mormîntul iubitei. O revoltă îl înăbuşe: cum de-a putut muri o fiinţă atît de gingaşă şide nevinovată? într-o lume strîmbă nu poate fi Dumnezeu:
De ce — fulger — cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită,
Şi în ţăndări crapi icoana Maicii Domnului trăsnită?
De ce-aşterni omătul iernii peste floarea lui april,
Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
E întîiul moment de răzvrătire în faţa tragediei morţii... Reculegerea vine. Luna îşi revarsă de sus farmecul... Universul întreg este o armonie. Numai o mînă divină putea tăia drumul astrelor ca să nu se atingă între ele:
A, ce mic şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea Marii străluciri, ce-n raze-i inima-mi scălda şi mintea! Şi adînc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii Slavă şi-nchinare-adus-am bunului stăpîn al lumii.
Sentimentul religios al poetului este deci deductiv. E produsul unei contabilităţi riguroase. De o parte, ilogismele vieţii împing la negarea divinităţii; de alta, splendoarea spectacolului naturii presupune o fiinţă armonizatoare. Contemplaţia naturii învinge. Ca la o nouă Canossă, poetul putea spune, în sfîrşit:
Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul.
E un pocăit. Nu e un iluminat. Nu e un mistic; e un palid epigon raţionalist. Nu ne putea da deci adevărata poezie religioasă.
*
Poezia erotică e prin esenţă subiectivă. Nu poate ieşi decît dintr-un sentiment. Vlahuţă a găsit totuşi mijlocul să raţionalizeze iubirea în poezia liminară a unei serii. Ce este iubirea?
Iubire, sete de viaţă, Tu eşti puterea creatoare, Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare...
Şi ce mai este iubirea?
Al tău surîs de alma parens. Tu prima rază de lumină...
Şi ce mai este iubirea?
Şi, de căldura ta, planeţii Treptat se dezmorţesc, învie... Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă Universala simpatie.
Şi ce mai e iubirea?
Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire,
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremei să se-nşire...
Şi ce mai este iubirea?
Prin tine, valuri de vibraţii. Din depărtatele planete, Trezesc în sufletele noastre Dureri şi bucurii secrete.
Obosit de atîtea definiţii, poetul încheie:
E greu să-mi desluşesc ce cuget... Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă De care nu ştiu ce putere Cu doruri mistice mă leagă.
Şi rece de dezvoltări şi de definiţii ce nu pot da căldura scîn-teiei absente.
*
Se va zice emoţie intelectuală... Ar fi legitimă. Emoţia intelectuală este însă o emoţie... Pleacă dintr-o lume din care noi nu scoatem decît cunoştinţi, dar din care un poet poate scoate şi emoţii. Din contemplaţia forţelor oarbe ale naturii, Lucreţiu a scos o emoţie; din contemplaţia forţelor mecanice, Verhaeren a simţit o zguduire generatoare. Există o emoţie matematică sau cosmică. Mai rece, desigur, mai puţin comunicativă, dar încă destul de motrice.
Nu o astfel de emoţie intelectuală găsim la Vlahuţă. Găsim numai înlocuirea emoţiei puternice prin o serie de elemente intelectuale.. în faţa morţii, a vieţii, a lui Dumnezeu, a iubirii, poetul raţionează. Nu are vibraţia necondiţionată şi instinctivă a poeţilor mari. Argumentează, filozofează şi— dramatizează:
280
281
înzestrat cu o inteligenţă lucidă, Vlahuţă ne-a dat o poezie de analiză psihologică cu o reală pătrundere şi dramatism.
Din prag e drama sufletească a unui om ce vrea să-şi răpuie viaţa. Criticii îi admiră gradaţia savantă şi lovitura deznodă-mîntului:
înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă.
La icoană este iarăşi de natură dramatică şi chiar melodramatică : lupta unei mame ce-şi aduce pruncul bolnav la icoana făcătoare de minuni. Şi cînd copilul moare, femeia izbucneşte:
— O, desigur, n-ai fost mamă şi de porii un prunc la sîn, E-o minciună !... ce smintită-s unei scînduri să mă-nchin!
Nu există Dumnezeu; iată concluzia logică a unei mari dureri; există Dumnezeu este concluzia tot atît de logică a celeilalte drame din Dormi, iubito. Tocmai din această concluzie diferită vedem natura dramatică a talentului lui Vlahuţă, ce se adaptează subiectului.
Şi iubirea e văzută uneori prin latura ei obiectivă şi dramatică: o problemă ce se pune. în Iertare avem o femeie tînără: Ct frumoasă eşti! Cu cîtă voluptate îşi mlădie Trupul formele-i rotunde etc.
Valsul o ameţeşte în braţele unui tînăr:
înadins, parcă, natura v-a făcut să vă iubiţi!
Scena se schimbă. Efect dramatic. în ietac:
... Sfiicios, în prag s-arată Un bătrîn pleşuv şi gîrbov, slab, nervos şi mic de stat...
în faţa acestei tragice împerecheri, poetul ajunge la concluzia moralei naturale:
... Ale tale dulci păcate Negreşit că şi de oameni şi de sfinţi îţi sunt iertate!
în poezia în mînăstire se pune psihologia călugăriţei ce se* deşteaptă deodată la dragoste; lupta între legea divină şi ceajj umană.
282
învinge, fireşte, legea naturii:
La ce pustii să-ţi treacă anii Şi inima să-ţi îngrădeşti In pacea sfintelor citanii Ş-a pravilei bisericeşti?...
Poetul o absolve.
lui I^T* drafmattiCe- traSC CU reală cun°a§tere * meşteşugului teatral, cu efecte şi suspensiuni căutate de cugetare cu locuri comune filozofante şi cu intenţii moralizatoare, dar mai
bfvrw-T*Crr Pslhol°gică ~ ia*ă primul aspect al operei Iui Vlahuţă. Mai lipseşte doar lirismul.
in
Lucid şi cu un bun-simţ practic, adaptat artei, psiholog, dramaturg şi moralist, Vlahuţă era menit să-şi canalizeze talentul mai ales în poezia didactică. N-a făcut-o totuşi decît în treacăt. Discreditul universal al genului 1-a împiedicat, poate, de Ia o atitudine francă, s-a strecurat numai printre fabulă, satiră şi epigramă, în atingeri ocazionale. în alte timpuri, s-ar fi oprit cu predilecţie la ele; le-ar fi fructificat în gesturi largi. Didacticismul lui ţîşneşte totuşi pînă şi în poezia erotică.
Nu-1 poate masca nici intenţia, nici chiar subiectul. Roade obstacolul,cerîndu-şi dreptul la viaţă şi izbutind să-şi facă drum: picătură de apă ce se prelinge pe calcarul peşterii.
#
Tendinţa spre demonstrare şi definiţie este deci firească. Izvorînd din raţiunea practică, talentul lui Vlahuţă e discursiv şi instructiv.
Ce e, de pildă, „cuvîntul"?
Ca-n basme-i a cuvîntului putere! El lumi aievea-ţi face din păreri, Şi chip etern din umbra care p'ere, Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
283
Şi ce mai e „cuvîntul"?
El poate morţii din mormînt să-i chei ne ?tc.
Şi ce mai e „cuvîntul"?
Aprinde-n inimi ură sau iubire, — De moarte, de viaţă-i dătător. Şi neamuri poate-mpinge la pieire Cum poate-aduce mîntuirea lor.
O analiză a conţinutului notional. Operaţia intelectuală s-a sfîrşit. Rămîne finalitatea poveţii:
Voi, căror vi s-a dat solia sfintâ De preoţi ai acestei mari puteri etc
Nu duceţi minunatul vostru dar
Ofrandă mîinilor nelegiuite,
Ci, ca pe sfîntă masă din altar,
A-mpărtăşirii taină preacurată, Aşa cuvîntul să vi-1 pregătiţi, — Ca mii de inimi la un fel să bată, Şi miilor de veacuri să vorbiţi.
De aceeaşi natură demonstrativă şi didactică e şi Triumful aşteptării:
Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă !
El ştie:
Că... este o dreptate şi... trebuie să vie. Talazurile îl pot asalta; ura lumii îl poate înconjura:
Copiii lui închidă-1 în casa de nebuni! Lovească-1 orice mînă! hulească-1 orice gură !...
Zadarnic. Va birui. E ca picătura care în surda-i muncă milenară izbuteşte să iasă la suprafaţă sub forma izvorului:
Un fluviu nou vesteşte Triumful aşteptării.
Ajunge.
Am putea face şi alte inciziuni în opera poetică a lui Vlahuţă cu acelaşi rezultat. Vom găsi filonul ascuns al intenţiunii didactice în Vechilor ateneişti sau în Linişte, în Unde ni sînt visătorii? sau în Slăvit e versul. Nicăieri nu-1 vom găsi însă mai franc şi mai fericit realizat decît în paginile lui de proză.
Problema supravieţuirii literare e conjecturală. Este, de altfel, şi relativă. Măsurăm imensităţile cu măsurile noastre. Destinul orb ne dezminte. Trece posterităţii opere pentru anumite amănunte ce ne scapă deocamdată. îngroapă altele, peste prevederi.
Nu se poate şti deci de va cerne ceva din opera lui Vlahuţă. Critica e dezarmată faţă de întîmplare. O domină totuşi prin judecata ei, care n-are nevoie de valorificarea timpului...
Perfecţia unei opere stă în desăvîrşită adaptare a talentului scriitorului la subiectul tratat. Didacticismul lui Vlahuţă îi turbura ritmul inspiraţiei lirice; e însă bine venit în România pitorească, în Din trecutul nostru sau în Grigorescu. Calda evocare a trecutului, cu viziunea pitorescului, poetică şi fără o originalitate dezar-monică, posesiunea meşteşugului formal, combinarea utilului cu frumosul dau impresia adaptării genului la natura talentului scriitorului. Ne micşorează poate noţiunea despre valoarea operei lui Vlahuţă. O precizează însă.
IV
C. Dobrogeanu-Gherea îşi făcuse din Vlahuţă o exemplificare tipică a teoriilor lui sociale. Pe Eminescu îl mutilase prea mult în patul lui Procust. Din pesimismul lui integral îl scobo-rîse în rîndul nemulţumiţilor, decretîndu-1 un optimist deviat spre pesimism din pricina „anomaliilor sociale". Operaţia era însă prea violentă. Cine a scris la 20 de ani Mortua est! nu poate intra într-o formulă atît de arbitrară.
Cu Vlahuţă operaţia era mai uşoară, deoarece la rigoare i se găseau urme de nemulţumiri sociale. Era una din atitudinile poetului ce putea fi ridicată la importanţa caracterului dominant. Am avut deci un Vlahuţă „decepţionat" şi nimic altceva. Personalitatea lui fiind, de altfel, mai puţin viguroasă, era lesne de influen-
284
285
ţat. Şi, de fapt, o directivă gheristă în activitatea lui literară este evidentă.
Cu un filon liric atît de firav, era natural ca inspiraţia poetului să-şi caute izvoare în afară. De aici problemele morale şi scenele dramatice; de aici poezia psihologică şi didactică. De aici şi poezia socială, mai puţin totuşi decît s-ar crede şi nu totdeauna „decepţionistă". îndeosebi, 1-a preocupat situaţia poetului în societate. în Linişte i-a adus pe buze cuvinte de satiră amară, cu un decepţionism fără lărgime umanitară.
în Unde ni sînt visătorii? găsim, dimpotrivă, un fel de reac-ţiune în contra pesimismului prematur. Ca şi în Cuvîntul, mai găsim o exaltare a puterii verbului şi a menirii sociale a poetului. Iluziuni romantice legate de rostul poeziei şi al poetului. Gesturi ample de pontif şi de sămănător. Cunoscute de mult, sunt totuşi bine venite oricînd. Sporind conştiinţa de sine a artistului, sporeşti şi principiul activităţii lui. Ar fi mai rău dacă poetul şi-ar lua în serios menirea socială de conducător al maselor.
Pe măsură ce declamaţia şi chiar acţiunea i-ar creşte, poezia i-ar scădea...
*
Dar dacă „decepţiunea" abia mijeşte în opera poetică a lui Vlahuţă, ea izbucneşte şi-i incendiază proza. în versuri îl mai reţinea prejudecata artei pentru artă şi o atitudine fermă dintr-o campanie literară. în proză, gherismul a pătruns şi i-a fecundat-o cu fermentul unei ideologii accesibile şi primare. Artistul e o victimă a unei societăţi rău întocmite; e un membru aruncat din jocul firesc al factorilor ce concurg la mersul vieţii de stat. Societatea burgheză" îl înlătură ca pe un element inutil existenţei ei... [...]
Acum un sfert de veac, „anomaliile" lui Gherea l-au ademenit totuşi pe Vlahuţă. Şi cum nu era un om de vastă ideologie socialistă pentru a cuprinde problema în complexul ei, a limitat-o numai la condiţia artistului. A micşorat-o deci, nedîndu-i adevăratul înţeles umanitar. O văicăreală lipsită de nobleţea dezinteresării personale.
*
Ieşind din proza de doctrină şi încercîndu-se în creaţiunea obiectivă, Vlahuţă s-a oprit la formula inadaptării, la care s-a
oprit şi sterilitatea stagnantă a d-lui Brătescu-Voineşti. S-a multiplicat în mai multe exemplare. De un lirism insuficient în poezie, a devenit prea liric în proză. S-a descris cu plăcere... Vlahuţă a adăugat deci cîteva tipuri în galeria tinerilor poeţi neînţeleşi, eliminaţi prin inutilitate, mai întîi din societate, şi apoi, din tuberculoză, din viaţă...
în mod sintetic, ne-a dat pe acel Dan, în care poetul s-a proiectat pe sine însuşi, dramatizîndu-şi durerea de a nu fi înţeles de societate şi de tovarăşa vieţii.
Nu-i mai rămînea decît refugiul casei de nebuni. Generalizare pripită şi tendenţioasă. Dar şi în Dan, ca şi în toată acţiunea lui socială, poetul nu vedea departe şi nu îmbrăţişa larg.
v , ,
Mai rămîne să-i cercetăm creaţia verbală şi valoarea artistică, îl putem închide într-o formulă definitivă; n-a fost un creator; a fost însă un artist.
N-a creat nimic în limbă. N-a adus o armonie, un vocabular nou. Eminescu a fecundat limba poetică. Pe urma lui uriaşă, Vlahuţă şi-a tăiat brazda laborioasă. Şi cum forma impresionează mai mult, publicul 1-a rînduit printre eminesciani. Am citat din Ce fericiţi am fi-mpreună şi în fericire, în care sugestia eminesciană era imperioasă... Se mai pot face şi alte citaţii, mai ales din primul volum:
De-acum nici voi să mai ascult La glasurile din trecut. Fiinţa mea cea de demult în noapte s-a pierdut.
în urmă stă un larg pustiu. Un vis nelămurit. Din tot trecutul meu nu ştiu Decît că te-am iubit.
(Tot alte vremi)
Sau:
Peste unda-i călătoare, Ramuri salcia-şi îndoaie, Printre foi cernind o ploaie De lumini tremurătoare.
286
287
Sau:
Vin' — sub farmecul de stele, Pe-al meu piept fruntea să-ţi reazimi, Cu-al tău zîmbet luminează-mi Noaptea gîndurilor mele! etc., etc.
(Nu căta)
Stînd la geam c-o floare-n mină, Cată-ntrebător spre mine: „Nu-i aşa că-mi şade bine Şi c-ai vrea să-ţi fiu stăpîna?"
(Partea cea mai bună)
Armonie, ritm, vocabular — totul poartă întipărirea suverană a lui Eminescu. Fluture ce se zbate în lumina orbitoare a maestrului.
Vlahuţă a fost totuşi un artist.
Ca toţi marii inovatori, Eminescu nu prezintă o suprafaţă netezită şi egală. Alături de cele mai gingaşe sonorităţi şi cele mai îndrăzneţe icoane şi vorbe, găsim căderi şi asprimi. La nici un poet nu se poate simţi mai mult durerea creaţiei ca la dînsul: armonia pură a cîtorva poezii e răscumpărată printr-o dibuire, surdă muncă de miner în căutarea cristalului preţios —
Vlahuţă a fost un epigon; a fost deci şi un profitat. A venit pe drumul bătut de altul. Pe unde Eminescu îşi tăiase cărarea prin sforţări bărbăteşti şi printr-o ihutiţie genială a formei armonioase, Vlahuţă a sosit în trapul cailor. Rădăcinile erau scoase; pămîntul era bătătorit. Rămînea doar de presărat nisipul.
A făcut-o conştiincios. A netezit drumul deschis prin pădurea virgină a limbii noastre poetice... Nu are deci asperităţile lui Eminescu. Nu-i simţim munca şi nesiguranţa. în lipsă de intuiţie verbală şi de spirit creator, a avut instinctul cuvîntului just, al proprietăţii terminului. A fost un artist sobru, ce şi-a lustruit o formă pe care o crease altul.
între cei doi piloni (de altfel, de valoare inegală), între Eminescu şi Coşbuc, care au orientat poezia română în direcţii deosebite şi ne-au turnat limba în tipare noi, Vlahuţă e o verigă de tranziţie...
N-a fost o mare personalitate; i-a lipsit mai ales invenţia, în formă, a procedat pe de-a-ntregul din Eminescu. Prin temperament, a fost însă mai mult un optimist, fără energie, fără spontaneitate şi repede congelat de unele „nedreptăţi" sociale... N-a avut o puternică inspiraţie lirică.
Poezia lui porneşte dintr-un substrat intelectual, ii lipseşte deci avîntul, pasiunea; are, în schimb, claritatea, preciziunea, calcularea efectului dramatic, fineţa analizei psihologice, finalitatea moralizatoare: calităţi onorabile şi antilirice.
în tot, Vlahuţă a fost mai mult un artist decît un poet. Prin echilibrul personalităţii lui, a ţinut totuşi interimatul poeziei române în vreme de secetă. S-a impus la urmă ca un fel de choreg. Istoria literară îl va rîndti însă în şirul poeţilor minores sau al necesităţilor poetice ale unei epoce.
288
Din cele cfteva schiţe ale maiorului Brăescu începe să se proiecteze pe fondul armatei române figura colonelului îngust, tipicar, adevărat asasin al spiritului de iniţiativă, ignorant (A căzut Turtucaia!) — figuri sinistre, ce ne-au dus în pragul dezastrelor. Scriitorul 1-a fixat pînă acum în scurte anecdote, pe care le domină totuşi valoarea reprezentativă a individului. E de dorit să o lărgească şi mai mult, în multiplele linii şi aparenţe ale vieţii, pentru a lega simbolul complex al unui moştecism ireductibil, fără exageraţii, fără caracterul vodevilistic, ci în viguroase trăsături realiste, în care ironia e cu atît mai puternică cu cît e mai sobră.
Poezia a anticipat asupra prozei nu numai în evoluţia spiritului omenesc, ci şi în evoluţia literaturii noastre. Poeţi mari ne-au subţiat limba în fine sonorităţi, sentimentele primare şi-au ţesut haina lor de armonie.
Proza presupune nu numai o mai deplină maturitate a cugetului, ci şi o construcţie mai solidă şi mai savantă a limbei. Alături de atîţi poeţi mari, avem deci puţini prozatori. Cu cît apar mai rar, cu atît trebuie să le subliniem apariţia: cîştigul preţios al unei literaturi saturate de lirism.
Am atras atenţia de la început asupra maiorului Gheorghe Brăescu... Prin schiţele publicate pînă acum, scriitorul şi-a precizat o fizionomie, fixîndu-şi un loc în literatură. E cel mai autentic urmaş al lui Caragiale şi, prin noutatea lumei pe care o zugrăveşte, un humorist unic. Viaţa militară şi-a găsit, în sfîrşit, Homerul ironic, după cum mahalaua, mica burghezime, semidoc-tismul, politicianismul mărunt îşi găsise un istoric în Caragiale.
Decît Legea progresului n-a scris nimic mai bine autorul Momentelor. Nu numai o anecdotă, ci o scurtă acţiune epică, sugrumată în cîteva rînduri magistrale. Cînd caporalul se ia la întrecere cu colonelul, unul luptînd pentru onoarea batalionului lui, iar celalt pentru cinstea pasului prusian, încordîndu-se ca două forţe elementare în vederea unei victorii decisive, cînd îi vezi ocolind repetat curtea cazărmii, în emoţia crescîndă a regimentului, ne pătrunde fiorul epic al luptelor singulare, în care destinul unui neam sta în muşchiul sau viclenia unui singur individ... E o emoţie comprimată. N-o destinde nici oarba furie a colonelului învins, ce se năpusteşte asupra caporalului.
Brăescu nu se distinge numai prin observaţia ironică, limitată. Are şi darul observaţiei amănuntului pentru amănunt. E un acumulator de amănunte care întregesc o atmosferă. Nimeni nu ne-a evocat mai bine prin mărunte notaţiuni atmosfera micelor garnizoane, cu viaţa hierarhizată a familiei militare, formalismul rigid al cazărmii, căruia nu-i răspunde nici o realitate sufletească şi, în genere, viaţa provincială, cu rivalităţile dintre civili şi militari, cu seratele de la cluburile militare, cu pîcla deasă a banalităţii şi a plictiselei...
Prin darul de a prinde nota dominantă şi ridicolul ce plesneşte ca un mugur, sub aparenţe, prin colectarea laborioasă a imponderabilului, prin cunoaşterea unei lumi puţin zugrăvite pînă acum, şi, deşi nu posedă încă arta compoziţiei, maiorul Brăescu păşeşte în primul plan al literaturii noastre satirice.
*
D. F. Aderca e cunoscut mai de mult prin căutarea originalităţii în poezie. N-a reuşit. Necăutînd-o în proză, a izbutit fără sforţare.
Nota esenţială a literaturii, ca şi a rasei noastre, e duioşia, în romanul unui scriitor sămănătorist, la moartea unei viţele plîngea bărbatul, plîngeau copiii, plîngeau vecinii, plîngea tot satul. Un simbol. Se şterg multe lacrimi în nuvelistica lui Gane Gârleanu, Sadoveanu sau Brătescu-Voineşti.
291
290
In mijlocul unei literaturi sentimentale şi lirice, tonul vini şi amar sună nou, chiar de n-ar fi mai bun. Nu se poate ţncă şti cît va îmbrăţişa observaţia d-lui Aderca şi care sunt limitele talentului lui; pînă acum posedă însă instrumentul formal; stilul. Un stil voluntar, incisiv, de o ironie îngheţată; o notaţiune încordată a amănuntului; o atitudine pur intelectuală şi sarcastică. Aşteptăm de la aceste calităţi antilirice o realizare rotundă şi definitivă şi dovada că d. Aderca nu ştie lua numai o atitudine, ci şi crea.
„PROMETEU'
A rămîne la o formulă poate a fi semnul suprem al consecvenţei, dar şi dovada unei lipse de mlădiere critică. Aspecte contradictorii ale oricărei atitudini, principiu^de bine şi de rău, de lumină şi de întuneric, manicheism universal ce se zbate stăruitor în viaţă, ca şi în opera d-lui Victor Eftimiu1. Problemă a ochilor ce rid şi a ochilor ce plîng; neputînd a ocoli, trebuie atacată frontal cu acceptarea urmărilor posibile. Şi după Prometeu rămîn deci la vechea mea formulă2: facultatea dominantă a d-lui Victor Eftimiu e fantezia constructivă, cea mai bogată fantezie din literatura română.
S-ar crede că a trata un subiect consacrat de o venerabilă legendă înseamnă a-i primi normele şi circumscrierea... D. Victor Eftimiu îşi face însă o lege din libera revărsare a fanteziei. în înşiră-te, mărgărite, zdrobise formula basmului milenar, schim-bînd planul perspectivei sub care ne obişnuisem să privim pe unii dintre eroii imaginaţiei populare. E un drept al fanteziei de a mişca monotonia liniilor, încercînd combinaţii noi. în imuta-bilitatea lucrurilor, e un principiu de viaţă. în teatru, ca şi în alte încercări, d. Eftimiu a împrăştiat-o generos în vreascurile tradiţiei... A binemeritat deci.
In concepţia miticului Prometeu coexistă ideea revoltei împotriva lui Zevs cu cea a iubirei de oameni. Un Titan, dar şi un Everghet al neamului omenesc; un revoltat, dar şi un binefăcător. Tragedia greacă s-a oprit mai mult asupra titanului; binefăcătorul
1 în Cocoşul negru şi în Prometeu.
2 în articolul Victor Eftimiu; v. actualul volum de Opere, p. 267 (n. ed.).
293
aţipeşte sub cuvintele sumare ale unui mit. N-a băut din apa de viaţă a artei. Era şi firesc. Pentru grecii lui Eschil zeii erau o realitate; gigantomahia era pagina patetică a unei tragedii divine, încă proaspete. Pe pămîntul frămîntat al Tesaliei se vedeau munţii de pe înălţimea suprapusă a cărora se încercase uriaşii să răstoarne tirania Olimpianului. Lupta lor trezea un ecou viu în spectatori; era urmărită cu emoţie...
Ce reprezintă însă pentru noi, modernii, această luptă? Nimic. Nu-i răspunde o realitate sufletească. Zevs, Apollo, Hercule, Vulcan au pierit în crepusculul zeilor antici. Conflictul lor cu monştrii pămîntului nu reprezintă conflictul simbolic al forţelor naturii, uitat şi de greci; nu mai e însă nici încăierarea unor divinităţi a'ntropomorfice, în care nu mai credem. O tragedie modernă a lui Prometeu nu trebuia deci să rămînă în formula lui Eschil. Lupta lui Prometeu cu Zevs nu ne-ar mai fi interesat. Revolta titanului n-ar fi găsit în noi nici un fel de răsunet. Trebuia căutat altceva. Prometeu mai e şi binefăcătorul omenirii. E aducătorul focului şi iniţiatorul progresului. Sub această înfăţişare, figura lui creşte. E un uriaş nu prin revolta faţă de un zeu inexistent, ci prin măreţia gestului lui binefăcător unei omeniri existente. Raptul focului devine un act de înaltă valoare dramatică. Din-tr-însul poetul a scos cel mai mare efect, punîndu-i în faţă omenirea îndobitocită şi îngheţată, care aşteaptă cu emoţii contradictorii apropierea torţei...
Printr-o intuiţie dramatică sigură şi, mai ales, printr-o înţelegere a spiritului modern, poetul a spart formula miticului Prometeu, fecundînd-o în ceea ce are mai larg şi mai umanitar, în locul revoltatului eschilian, apare în primul plan lampadoforul everghet.
Titanul nu putea dispare cu totul; revolta lui se confundă cu însăşi acţiunea legendei, singura cu putinţă. Popasurile ei ne dau momentele dramei. Nu se puteau ocoli. îndărătul lor răsărea însă simbolul gestului dezrobitor, pornit dintr-o dragoste de oameni ce întunecă revolta...
Numai suflul umanitar al tragediei ne interesează însă. Cearta lui Zevs cu Prometeu, cu violenţe şi ameninţări, cu argu-ţii sofistice, cade alături de noi. Nu ne convinge; nici poetul nu-i convins. Era şi greu de găsit accentul adevărat al unor dispute perimate. Rămase în formulă eschiliană, actul II şi III suferă
294 i
deci de anemia lucrurilor moarte. Maiestatea zeilor olimpici e adumbrită de indiferenţă. Ne gîndim involuntar la parodia imperiului al doilea... O impresie imprecisă... N-o înlătură definitiv nici „patima" titanului, nici strigătul Iui ascuţit ce sfîşie tenebrele.
Adevăratul Prometeu al d-lui Victor Eftimiu e în actul intîi, al patrulea şi, într-o măsură oarecare, al cincilea, întrupare a unei concepţii generoase şi fecunde în frumos uman.
Ii
Fecundînd în Prometeu ideea iubirei de oameni, poetul ne-a dat primul act al tragediei lui: cel mai generos, mai patetic şi mai teatral.
Titanul nu e un binefăcător întîmplâtor. Fapta lui nu e micşorată prin ignorarea primejdiei. Dimpotrivă, o vede şi o înfruntă. Ştie ce-1 aşteaptă; glasuri iubite caută să-1 abată de la acţiune. Le infringe ca un adevărat erou al voinţei şi al liberului arbitru. Nu recunoaşte fatalitatea. Vrea binele omului cu tenacitate. în „şoimul" roş al flăcării vede progresul indefinit al omenirii, vede căldura, dar vede şi arta şi ştiinţa; vede cununa firească a unui umanitarism conştient. El a dezlegat limba omului; prin grai i-a împrăştiat tenebrele minţei şi i-a deschis izvoarele dragostei: i-a dat deci un suflet.
Aducerea pe scenă a unor oameni primitivi e un act de îndrăzneală şi de fantezie poetică. Cu mijloace insuficiente de interpretare, realizarea poate fi încă îndoielnică. Simbolul şi poezia rămîn totuşi în noutatea lor covîrşitoare... Apariţia lui Than şi a tovarăşilor lui nu ne mişcă numai, ci şi plasticizează gestul titanului. Ii dă toată amploarea; la poalele Olimpului stau oamenii sperioşi şi înfriguraţi, recunoscători şi îngrijoraţi, aşteptînd minunea paserii roşii adusă în colivia socului. Faptul devine o emoţionantă acţiune dramatică, pe care o urmărim, prin bucurie şi disperare, pe figura oamenilor... Cei ce se îndoiesc de simţul teatral al d-lui Victor Eftimiu pot găsi în acest final nu numai o emoţie, ci şi o gradaţie şi un meşteşug scenic stăpîn de sine...
Fantezia poetului nu s-a limitat numai la creaţiunea pitorească şi sugestivă a lui Than, în spaima frigului şi în emoţia aşteptării, în tragedia antică omul nu exista; în tragedia modernă, devine adevăratul pivot. Prometeul mitic era în funcţie de zei; Prometeul
295
modern nu trăieşte decît prin om. Gestul lui nu e un act de revoltă, ci un simbol al dragostei de oameni; nu al unui răzvrătit orgolios, ci al unui binefăcător pînă la uitare de sine. înlocui unei tragedii divine, d. Victor Eftimiu ne-a dat o tragedie umană; peste conflictul cu Zevs, păşeşte în planul întîi conflictul cu oamenii, în fiara devenită om a rămas ingratitudinea ca un semn al bestiei ancestrale. E tragedia intimă a tuturor celor ce au făcut vreodată binele; e o răzbunare a principiului răului tocmai în fibra gingaşă a recunoştinţei...
Dezlegat de pe stîncă, Prometeu păşeşte ostenit spre valea opacă a muntelui. îi e frig. Tremură... în cale, îi apare focul lui Than. Vrea să se-ncălzească. Omul miluit odinioară este acum şeful considerat al unui trib. Nu vrea să-şi recunoască binefăcătorul; îl izgoneşte de la căldura focului...
Actul al patrulea se sfîrşeşte deci prin gestul simbolic al ome-nirei ingrate. Un tragic adevăr, pe care nici civilizaţia atîtor mii de ani nu 1-a perimat. Acum, ca şi atunci, binele se dizolvă în rău prin acţiunea trufiei... Prometeu bleastemă; îşi tăgăduieşte fapta generoasă. Se leapădă de om şi îşi înclină grumazul pocăit în faţa divinităţii ironice.
E desigur prima explozie a unei mînii legitime. Nu este însă ultimul cuvînt al titanului. Se va răzgîndi. Principiul binelui se îndestulează prin sine. Nu are nevoie de satisfacţia răsplăţii... Poetul ar fi putut să ne arate un Prometeu mîndru de fapta lui, cu aceeaşi cerbicie în faţa adversităţii umane cu care se arătase şi faţă de Zevs, mulţumit de gestul lui, mai mare prin lipsa oricărei recunoştinţi, încununat de dubla aureolă a martiriului, renegat de zei şi de oameni. Am fi avut astfel o tragedie, limitată la cadre teatrale, antică prin subiect şi modernă prin fecundarea lui, cu un înţeles adînc omenesc, solidă ca structură, dar şi ingenioasă şi poetică prin jocul liber al fanteziei constructive...
Pe lîngă fantezie, d. Victor Eftimiu are şi excesul calităţii lui principale. Din constructivă, fantezia devine lesne difluentă şi temerară; din organică, devine anorganică. în chip firesc se îndreaptă spre grandiosul clădit din elemente disparate şi feerice. Tragedia lui Prometeu era terminată în fond ca şi în formă, în tulpina mitului precis şi în floarea simbolului. Poetul o mai prelungeşte încă un act. Simbolul se prelungeşte şi se proiectează în timp. Titanul devine Isus crucificatul pentru dragostea lui de oameni. Asimilarea nu e nouă; este totuşi poetică. Dintr-o sobră şi viguroasă tragedie, opera d-lui Victor Eftimiu devine însă deo-
dată o amplă fantezie feerică, care nu respectă nici o lege. Poetic în sine, actul al cincilea strică piesei prin elementele lui arbitrare ...
Unde trăise Prometeu pentru a nu şti de prefacerile lumei care adusese la cîrmă pe Sabaoth? Prin ce apropiere facilă şi anorganică Hefaistos a putut deveni satanul modern? Hefaistos fusese doar un zeu obedient; cum de a devenit deci principiul negaţiunei şi al revoltei? Revolta e mai degrabă unul din atributele lui Prometeu, o revoltă binefăcătoare însă omenirii. Introducerea lui satan în scenă ne dă, de altfel, prilejul de a mai auzi încă o dată tiradele manicheiste ale poetului, pe care le cunoşteam prea bine din Cocoşul negru... îngrămădire de materiale fragile şi arbitrare în vederea unui sfîrşit grandios; acele de piatră ale unui uriaş turn gotic deasupra solidului templu antic, orînduit totuşi şi pentru nevoile noastre sufleteşti, care e, de fapt, Pro-meteul d-lui Victor Eftimiu.
în tot, o impunătoare operă străbătută de o fantezie constructivă prin bogăţia ei, dar şi destructivă prin exces şi temerar, nobilă, ingenioasă, plină de idei poetice, dar şi de facilitate, abundentă, cu un puternic simţ teatral, dar şi cu alunecare spre feeric, întregul viu şi interesant al unui poet care nu ştie să-şi puie măsură şi stăpînire în forţa explozivă a fanteziei lui.
296
„BĂTRÎNUL'
I1
Unicul obiect al literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu e sufletul feminin în unduioasa lui mobilitate, în abnegaţie, ca şi în trădare, în sublim, ca şi în josnicie. De la o femeie nici nu ne puteam aştepta decît la o literatură subiectivă. Pînă aci d-na H. P.-B. îşi urmează deci condiţia sexului. în locul lirismului obişnuit, găsim însă o rară putere de analiză. Nu e exaltarea sentimentului, violenta reclamare a dreptului la fericire cu care ne-a deprins romantismul feminin; nu e explozia lirică sau exuberanţa senzorială cu care ne-a învăţat Contesa de Noailles; nu e langoarea vaporoasă, sensibleria rafinată şi discretă a unei palide literaturi lipsite de nerv şi de viaţă; ci e apriga inciziune a unui instrument de precizie în jocul complicat al inimii feminine. Rigoarea şi interesul ştiinţific domină; asistăm ia o adevărată disecţie, în care sentimentele sunt urmărite pînă în cele mai depărtate aderenţe, cu o rece pasiune de cercetător al adevărului... E o atitudine bărbătească, fără duioşie şi sentimentalism, pornită din setea cunoştinţii pure. Feminină prin obiectul studiului său, literatura d-nei Hortensia Papadat-Bengescu este deci virilă prin procedeul riguros ştiinţific, prin ton şi prin eliminarea dulcegăriei şi a sentimentalismului.
Limitată la psihologia feminină, era firesc ca această literatură să se fixeze aproape exclusiv asupra iubirii. Nu e totuşi un poem de dragoste, ci un manual. Nici un scriitor nu ne-a dat o analiză mai incisivă a amorului, cu toate perturbările lui de ordin fiziologic sau psihologic; nici un scalpel n-a pătruns atît de adînc în bătaia inimii feminine.
1 Cu urf*an înainte de a se juca.
Efectele amorului sunt studiate şi zugrăvite în varietatea şi mobilitatea lor. Cauza rămîne însă în intunerec; e îndepărtatul pisc troienit sub zăpezi eterne... E misterul insondabil. De unde vine amorul? Din ce regiuni inconştiente îşi revarsă forţa lui conştientă de sine, victorioasă şi nimicitoare? Problemă nedezlegată. Din opera d-nei H. P.-B. îi reiese fatalitatea implacabilă şi impresionantă, ca toate forţele absurde ce nu cunosc legi şi nu-i dau cheia tainei; un principiu generator de care cercetarea nu se poate atinge.
Ştiinţifică prin caracterul ei analitic, în ceea ce priveşte cele mai îndepărtate efecte ale amorului, opera scriitoarei devine o exaltare lirică cînd se apropie de forţa misterioasă şi infailibilă din care se generează... Literatura noastră nu cunoaşte pagini mai patetice decît paginile din Pe cine a iubit Alisia? Simţim în ele fiorul fatalităţii ce învolburează inima omenească în jocul puterilor oarbe şi nemiloase. Retrăim emoţia destinului antic.
Privit ca o fatalitate necontrolabilă şi mistică, amorul scapă de epitetul moral al lucrurilor ieşite din liberul arbitru. Calificaţia devine o zadarnică preocupare omenească de a cataloga forţele naturii în cutiuţe determinative. Amorul se dezlănţuie. Nu răspundem de venirea lui; suntem victime inocente. Bun sau rău, sublim sau josnic, el iese din genunea puterilor latente pentru a-şi împlini rolul lui creator şi destructiv...
O concepţie măreaţă prin amploare şi vehemenţă. Nu răspunde însă decît marilor pasiuni. Şi o pasiune mare e mai rară decît geniul.
Scoborîtă în lumea măruntă, o astfel de concepţie poate deveni legitimarea comodă a unor libertine variaţiuni sentimentale, ascunse sub haina largă a fatalităţii. Eroinele d-nei H. P.-B. au însă sufletul mare; simţi în ele pasiunea venind din zări necunoscute, crescînd, umflîndu-se şi cotropind... Spectacol măreţ şi impresionant, în faţa lui măsurile noastre se culcă la pămînt, supuse şi înlănţuite...
O operă de artă este o forţă stăpînită. Talentul d-nei H. P.-B. este o forţă şi prin concepţia grandioasă a amorului ce se ridică pînă la pasiune fatală, şi printr-o putere de analiză unică. îi mai rămînea acestei forţe să se realizeze in măsură şi în economie; ii mai rămînea stăpînirea de sine. Numai cînd ajungi să închizi forţa în gestul cel mai simplu şi să înăbuşi efortul în atitudinea
298
299
cea mai naturală, izbuteşti să realizezi armonia fără care o operă de artă nu poate fi durabilă. Şi într-o largă măsură, d-na H. P.-B. a izbutit, în sfîrşit, s-o realizeze în Bătrinul...
*
Fiind o piesă de teatru, Bătrinul îşi va preciza valoarea dramatică prin optica scenei. Nu e lipsit, de altfel, de nesiguranţe tecnice: se vor fixa însă în momentul reprezentării. Dincolo de legile teatrale, ce impun, de pildă, suprimarea unui act1 şi stabilirea echilibrului între acţiune şi figura bătrînului, care o domină fără a o conduce direct, opera d-nei H. P.-B. e o creaţiune cu o adîncă viaţă interioară. Ne putem' deci opri de pe acum asupra ei...
Din subiect, d-na H. P.-B. a sărit în obiect: o definiţie, dar şi un miracol.
Nici un scriitor nu părea mai concentrat asupra lui însuşi; nici un scriitor nu părea mai absorbit în inciziunea propriului lui suflet, înregistrînd cu preciziune bătăile inimii; dorinţa senzuală a Biancei, uraganul pasiunii fatale a Alisiei, sau fluxul dragostei contrariate a Manuelei; nici un scriitor nu părea mai aţintit asupra unicului fenomen al iubirii, misterios în rădăcinile lui, dar real şi tumultuos în efecte. Observaţia scriitoarei sfredelea subconştientul în fascinaţia ochilor aprinşi de obsesia posesiunii, în noaptea instinctelor ce ne împing dincolo de criteriile morale.
Bătrinul fringe incantaţiunea inspiraţiei subiective. Scriitoarea sare în afară, fixînd o umanitate diferită şi multiplă: strîmbătura dragostei, pe care n-o văzuse pînă acum, ambiţia şi spiritul dominator, ce nu respectă nimic, stîrpiciunea sufletească, viţiul şi frivolitatea, resemnarea învăluită în demnitate şi în refugiul unei afecţiuni filiale şi, mai ales, strălucita intelectualitate a Bătrînului, în jurul căruia omenirea cealaltă mişună, meschină şi inutilă...
O fiinţă vie a intrat în literatura noastră prin apariţia lui Luca Delescu - a „Bătrînului". Un om cu o puternică viaţă interioară şi cu o netăgăduită realitate: trăieşte şi prin bogata sevă a omenescului, şi prin precizia gestului mărunt care particularizează ; un individ prins în cătuşa unei tragice celule şi a unor contingenţe jignitoare, dar şi un simbol al unei umanităţi superioare. .. Un savant, un descoperitor, fixat asupra eprubetei mira-
1 S-a suprimat la reprezentaţie.
culoase în care se zbat posibilităţile de mîine. Un maniac, ursuz şi ironic, care din întunericul laboratoriului lui răspîndeşte lumina; un creier puternic organizat, cu un fel original de a vedea, incisiv, cu o lipsă de sensibilitate familială împinsă pînă la aparenţa inumanităţii, uman şi slab însă faţă de Gina, cu toate apucăturile lui brusce şi cu toată vorba lui în faţete ironice.
Bătrinul este înăbuşit în mijlocul unei familii balzaciene: o nevastă, expulzată de mult din viaţa lui sufletească, cu resturi de frumuseţe şi de o trivialitate compactă, o fată căutînd în aventură un bărbat, o alta declasată printr-o căsătorie inferioară, un fiu redus la o viaţă de mici expediente şi, în sfîrşit, fiul mai mare, înzestrat cu talent şi ambiţie politică, unul din stăpînitorii zilei de mîine. în tot, o mică lume de aprigi interese, de clevetire şi de ură, ce se lovesc de zidul impasibil al Bătrînului: haită cemîrîie, dar nu muşcă, avînd încă respectul instinctiv al mîinei ce-o hrăneşte.
La o scriitoare deprinsă numai cu analiza subiectivă a fenomenului iubirii şi pentru care lumea din afară părea că nici nu există, izbeşte o putere de observaţie atît de multiplă... De la silueta feciorului Frantz, ironic cu unii şi respectuos cu alţii, şi pînă la puternica personalitate, masivă şi impunătoare, a Bătrînului, avem o gamă variată a umanităţii turnată în tipare modelate cu o mînă sigură. Jean, Cleo, Fred, Codea, Maria, Frangulea: strîmbe crîmpeie de natură omenească, degeneraţi rafinaţi ai civilizaţiei, sau simpli Calibani păroşi, aventurieri lipsiţi de simţul moral sau simpli imbecili; au primit totuşi, în graba apariţiei lor, germenele vieţii. Viaţa se amplifică şi mai mult în Dinu Delescu, dospit de ambiţie, lucid, feroce, fără scrupule, cuceritor; şi triumfă, complexă şi bogată, în Bătrinul.
Literatura română e de natura senzorială. Trăieşte din simţuri: în Sadoveanu, din văz, în Caragiale, din auz. Prin sămănătorism şi prin poporanism, s-a limitat voluntar în lumea instinctelor tînjind într-un pesimism brutal. îi lipseşte floarea fină a intelectualităţii. Instinctele ne conduc poate pe toţi; la oamenii culţi, ele se filtrează totuşi prin straturi suprapuse, ce le deviază şi le îndulcesc.
în mijlocul tendinţii universale spre primitivitate, literatura d-nei H. P.-B. se distinge prin rafinare şi intelectualizare. Porneşte de sus şi se îndreaptă în sus; e floarea unei civilizaţii coapte.
301
300
După ce ne-a dat analiza cea mai riguroasă a nevrozei feminine, cu subtilităţi pe care literatura noastră nu le-a mai cunoscut, ne dă acum sinteza Bătrînului, care, din modestul lui laborator, împrăştie belşugul unei adînci vieţi interioare nu numai prin gînduri ce se gravează în formule definitive, ci şi prin tăceri pline de înţelesul solemn al cugetării ce pluteşte întotdeauna în jurul celor în care bate ritmul unor înalte preocupări intelectuale.
în sumbra galerie a Bătrînului, în care se destinde o gamă atît de variată a omenescului, de la instinctul gîngav al lui Codea pînă la superba intelectualitate, rece şi ironică, a Bătrînului — mai e şi o luminoasă şi suavă pată de poezie feminină. Alături de Cleo, Maria, d-na Raliu sau de bătrîna Delescu, mai e şi liliala Gina.
O fiinţă crescută la adăpostul laboratorului părintesc, cu lumina lui dulce şi filtrată, în mijlocul gravelor preocupări ale omului de ştiinţă, în afecţia distrată a tatălui bătrîn. După zbuciumul căsătoriei dezamăgitoare, o retragere voluntară, fără zgomot şi fără despărţire, în laboratorul socrului — al „Bătrînului". în umbra acestei vieţi monacale, printre fiole şi precipitate, frageda plantă a feminităţii nu-şi pierde însă din poezie. Nu se virilizează sub şorţul alb, nu se înăspreşte în contactul zilnic al naturii nesimţitoare, nu devine nici pretenţioasă, nici preţioasă. Rămîne lilială, în atitudinea graţioasă a unei femei dornice de a şti şi fără mîndrie pentru ceea ce ştie; pupilă spirituală, plină de docilitate faţă de înalta personalitate a tatălui ei sufletesc.
Piesa îşi descrie traiectoria într-o direcţie ce nu revoluţionează tradiţionalul conflict dintre bărbat şi femeie; Dinu vrea să-şi recucerească nevasta. Din desperare, Gina fringe însă cercul obsesiei, evadînd într-o aventură fără poezie şi fără indispensabilul element al sufletescului. Săvîrşeşte ireparabilul. Atitudine discutabilă prin efectele ei asupra viitoarelor raporturi conjugale; mai discutabilă încă prin pata ce aruncă asupra frumuseţii morale a Ginei. Fiica spirituală a Bătrînului, păstrată ca o floare presată între foile unui tom erudit, fiinţa dulce ce-şi făcuse din resemnare şi demnitate unica-i armă împotriva violenţei şi răutăţii celor din jur, nu putea cîrmi spre aventură decît prin impulsul acelei nevroze feminine din care d-na Hortensia Papadat-Bengescu şi-a făcut un domeniu de analiză, trecînd de măsurile şi criteriile
noastre... Gina se reîntoarce în laboratorul Bătrînului cu aceeaşi resemnare. Ceva din demnitate şi din poezie i s-a scuturat însă în aventura ei de o noapte, care nu rezolvă nimic, deşi o umbreşte mult.
Piesa pare a fi aceasta. E chiar aceasta, întru cît ne mărginim la anecdotă şi acţiune; de fapt, însă, interesul nostru nu merge spre conflictul dintre Dinu şi Gina, ci spre legătura spirituală dintre Bătrîn şi Gina... Un fel de adopţiune sufletească împinsă pentru minţile vulgare pînă la suspiciune; pentru noi, e un admirabil exemplu de afectivitate electivă, care, neţinînd seama de obligaţiunile sîngelui, îşi trage substanţa din miracolul consonanţelor sufleteşti.
E între Gina şi tatăl ei spiritual un flux de idei şi de sentimente: de o parte, o receptivitate graţioasă şi docilă, iar de alta, o nevoie de apostolat sub forma cuvîntului aspru, în care tremură totuşi dragostea conţinută: e între dînşii solidaritatea afectivă a oamenilor pe care mediul vulgar i-a aruncat într-o singurătate studioasă, ce mă face să mă gîndesc la intervertirea legendei lui Oedip şi a Antigonei... Nu un Oedip orb, rătăcind la braţul Antigonei pe potecile pline de leandri de la Colonos, ci un Oedip retras în laboratorul lui, de uşa căruia se lovesc ura şi clevetirea familiei; un Oedip înduioşător de cîte ori se pierde în „lume" pe urma Antigonei lui în prada instinctului de posesiune al unui om voluntar. Şi cînd Antigona a găsit o soluţie atît de neaşteptată în aventură, Bătrînul îşi părăseşte casa pentru a-şi urmări fiica spirituală în alcovul unui clubman. Lumina minţii nu-i mai serveşte la nimic; afecţiunea fidelă şi neraţională îl duce instinctiv spre aceea pe care, nemaiputînd-o conduce, o lasă bucuros să-1 conducă...
Prin viaţa interioară ce tremură în cele mai neînsemnate siluete ale acestei opere, dar mai ales prin vasta viaţă ce se revarsă din marea personalitate a Bătrînului, prin observaţie multiplă, ca şi prin analiza nouă a unei legături spirituale, prin atmosfera de intelectualitate şi îndeosebi prin acea armonie între fond şi formă şi lapidaritate aforistică a cugetării, atît de neobişnuită în opera tumultuoasă şi prolixă a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, putem privi destinele necunoscute ale Bătrînului în convingerea indestructibilă a poetului antic: Nescio quid majus...
302
303
II»
După sforţări, care în altă ordine de activitate omenească ar fi tăiat istmuri sau scobit tuneluri, Bătrinul a fost, în sfîrşit, jucat pe scena Teatrului Naţional cu o montare îngrijită, cu o interpretare excelentă — dar şi într-o atmosferă de ostilitate acumulată prin anticipaţie. Presa a reflectat-o apoi cu destulă obedienţă. S-au pus, de altfel, şi formule. Talentul literar al autoarei fiind pe deasupra oricărei sugestiuni şi revizuiri, i s-a accentuat chiar importanţa. Am asistat astfel la recunoaşterea unor merite literare, cu atît mai impresionantă, cu cît venea de la oameni ce nu citiseră, probabil, nici Ape adinei, nici Sfinxul. Adorăm virtualităţile necunoscutului. Cu o mînă cronicarii noştri au aruncat deci flori prozatoarei de talent, iar cu alta i-au zăvorit porţile teatrului împotriva oricărei intruziuni. Prin zelul acestor apărători ai bunelor principii am aflat astfel de existenţa unor legi dramatice imuabile, peste care nu se poate trece nepedepsit. Leghioana critică stă de veghe la aplicarea canoanelor aristotelice, în numele cărora d-na H. P.-B. a fost trimisă la literatură, unde nu umbreşte pe nimeni şi mai alese pe cei ce au, au avut sau vor avea vreo piesă de teatru.
Nu-mi stă în intenţie de a contesta competinţa critică a confraţilor mei. Voind totuşi să le exemplific starea de spirit prin-tr-un singur citat caracteristic, voi recurge la Romania nouă: „Dacă vreţi, Bătrinul este ceva mai mult decît o piesă de teatru. Dar în teatru, ca şi în orice altă manifestaţie caracterizată prin preciziune, prisosul este tot atît de dăunător ca şi lipsurile. în teatru se păşeşte pe lucruri solide, pe constatări legalizate şi pe insinuări legitimate. Teatrul este scara ideală, pe care o putem urca toată lumea deopotrivă cînd treptele îi sunt în bună stare, în faţa primei trepte frînte, teatrul încetează."
Iată sentinţa inexorabilă a d-lui Ion Minulescu. Realistul viguros, dramaturgul nostru clasic era indicat pentru orice severităţi dogmatice. în poezie, ca şi în fecunda lui operă dramatică, d. Minulescu reprezintă o scară ideală fără nici o treaptă frîntă. Nimănui nu i se nimerea deci mai bine paloşul arhanghelului biblic la porţile dramaturgiei române.2
1 La jucărea piesei. * . .
2 Prin răspunsul trivial pe care 1-a dat d. Minulescu acestei obiecţiuni, a dovedit că nu merită să i se facă. Sub aparenţele unui simbolism occidental, se ascunde în scriitorul citat o mentalitate specific autoctonă.
Pe lîngă tot ce am scris odinioară despre Bătrinul, voi adăoga cîteva observaţii sugerate mai mult de spectacolul criticei declt de cel al piesei. Reprezentînd oarecum cultul unei tradiţii milenare, mă văd deodată întrecut de unii confraţi a căror tradiţie nu depăşeşte în realitate un pătrar de veac. Punîndu-se la studiul Poeticei lui Aristotel şi al Artei poetice a lui Boileau, confraţii noştri îşi cîştigă din timpul pierdut printr-un exces de severitate. Teatrul devine dintr-o dată un corp rigid, guvernat de legi fixe; poetul versului liber vorbeşte în numele celor trei unităţi; autorii de „reviste" sunt riguroşi cu ceasornicăria de preciziune a operei teatrale. Incomodul creator de viaţă este astfel izgonit din templul artei dramatice de către cele din urmă vestale ale principiilor ermetice.
Discuţiunea poate fi limitată însă la o singură chestiune: este sau nu Bătrinul o lucrare teatrală? Voi răspunde fără nici o ambiguitate: este, şi încă în aşa grad, încît domină literatura dramatică a anilor din urmă.
Teatrul nu este numai o construcţie artificială, cu o frumoasă ordonanţă aristotelică sau bernsteiniană. înainte de toate, teatrul e creaţiunea tangibilă a vieţii. Numai pentru a o face accesibilă publicului într-un spectacol mărginit, viaţa e turnată în forme definite de logica internă a genului. Regulele pot comanda succesul unei piese de teatru; nu trebuie să comande însă oamenilor puşi să cumpănească valorile în esenţa lor. Regula nu se poate substitui creaţiunii. Publicul o reclamă din economie intelectuală ; regretîndu-i lipsa, criticul nu trebuie să-i recunoască tirania. Nu fără stupefacţie, oamenii ce erau datori să afirme primatul creaţiunii s-au pus la adăpostul principiilor rigide; cei ce reclamau libertatea shakespeariană sau erau în căutarea tuturor moder-nismelor s-au zăvorit în intoleranţa tradiţiei. în faţa miracolului creaţiunii, am asistat astfel la coaliţia tuturor forţelor latente sau conştiente ce se vor pune întotdeauna în calea irupţiunii la lumină a unui principiu nou şi liberator.
Căci adevăratul miracol al teatrului este creaţiunea vieţii. Toţi criticii au simţit-o, în fond, în Bătrinul, şi-au şi afirmat-o după sîrma ghimpată a principiilor; însuşi d. Minulescu o recunoaşte, deşi numără cu atenţie treptele scării ideale a teatrului. Nici nu se putea tăgădui. De la gîngavul Codea, „ultimul vlăstar
304
105
al Dcleştilor", şi pină la Bătrînul Luca Delescu, de o intelectualitate atît de înaltă şi cu o viaţă interioară atît de fecundă, umanitatea se revarsă în exemplare diferite şi tipice, fixate in gesturi definitive. Oamenii aceştia trăiesc; nu sunt ficţiuni literare. Avînd toate dimensiunile vieţii şi fiind puternic individualizaţi uneori numai printr-o singură trăsătură, sunt teatrali în cel mai înalt grad. Scriitoarea nu trebuie trimisă la literatură cu flori ce nu acopăr spinii şi resentimentele, ci reţinută în teatru, unde o reclamă darul suprem al creaţiunii. După cum „bătrînul" îşi povesteşte emoţia în faţa primului lui copil, în care pîlpîie minunea existenţii pe care mintea omenească aproape n-o poate înţelege, tot aşa dinaintea Bătrînului resimţim aceeaşi emoţie: o operă dramatică în care bate pulsul violent al vieţii; făptura omenească trăieşte. Iată miracolul! în faţa lui invit pe d. Ion Minulescu să se încline, uitînd pentru o clipă doctele principii în numele cărora îşi agită sabia de foc la poarta paradisului nostru dramatic.
Conflictul între Bătrînul şi Gina, de o parte, şi restul familiei, de cealaltă, e evident; unii reprezintă o nobilă concepţie de viaţă, închinată muncii, ceilalţi sunt zoriţii bunurilor materiale. Pornind de la distincţia atît de categorică a acestor două lumi diferite, d. Rebreanu a încercat o ingenioasă interpretare a Bătrînului. A substituit oamenilor ideile; în locul unui conflict de persoane a văzut un conflict de concepte. De o parte, blocul vieţii pure, spirituale, reprezentat prin Luca Delescu şi Gina; iar de alta, blocul vieţii materiale, reprezentat prin toţi ceilalţi membri ai familiei Delescu. Prin acest schematism simbolic, se înlătură obiecţiile de ordin tecnic. Nemaifiind indivizi, rolul Bătrînului nu mai pare excesiv într-o acţiune la care nu participă efectiv. El se integrează cu Gina într-un singur erou colectiv. Actul întîi nu mai pare pletoric; întreaga familie, multiplă şi zgomotoasă, se reduce la un personagiu unic. Aceşti doi eroi simbolici şi polimorfi se ciocnesc astfel într-o piesă de construcţie solidă, în care totul se aliniază spre bunul mers al ideii dramatice. La baza acestei interpretări e, desigur, un element evident, împins pînă la un schematism ce satisface nevoile arhitectonice dramatice. Verificînd cu severitate scara ideală a teatrului, d. Minulescu va constata cu stupefacţie că sub mîna abilă a d-lui Rebreanu Bătrînul şi-a refăcut cele cîteva trepte ce i se părea că-i lipsesc. Marea valoare a piesei d-nei H. P.-B. nu creşte însă cu mult.
Actul al IV-Iea al Bătrînului solicită oarecare observaţiunu Nedumerită în actul I, zguduită în actul II, interesată în actul III, atenţia publicului declină în actul ultim. E un fapt peste care nu se poate trece. Situaţia Bătrînului e de asemenea felurit interpretată; prezenţa lui în casa lui Lungeanu poate părea ca o deviare de la linia lui sufletească; dorinţa momentană de a rămîne acolo îl micşorează: şovăirea şi prelungirea unei conversaţii aproape inutile în casa amantului Ginei pare nu numai antiteatrală, dar chiar supărătoare pentru anumite scrupule morale. E o atmosferă de echivoc şi de disoluţie a interesului dramatic, care trebuie risipită.
Mai puţin teatral prin însăşi natura lui, actul al IV-lea e totuşi cel mai poetic şi mai omenesc din întreaga piesă. O restitutio in integrum nu e o soluţie dramatică; nu zguduie prin neprevăzut. Este totuşi soluţia vieţii înseşi, care se rupe, se înnoadă şi se reia indefinit. Viaţa e o cîrpeală; soluţiile definitive sunt rare; meşterul divin coase ceea ce se desface; existenţele cele mai solide se spri-jinesc pe echivocuri şi compromisuri. Deşi lipsită de nerv dramatic, reîntoarcerea Ginei în situaţia ei anterioară este deci profund umană; prin caracterul ei elegiac, este şi profund poetică... Simţim inutilitatea gesturilor. Ne răzvrătim; voim să violentăm destinele. Zadarnic. Apele încropite ale vieţii ne aşteaptă. Ne întoarcem la vechile dureri; sunt dureri cunoscute şi le putem suporta mai lesne. Este în această reîntoarcere o melancolie impresionantă : melancolia pe care o împrăştie toate sufletele resemnate la destinul lor... Ce i-a servit Ginei gestul ei aventuros? Nimic. Ia din nou drumul laboratorului, lîngă „Bătrînul"; viaţa o recîş-tigă în formele ei imutabile: cearta cu „cei de sus" şi agresiunea senzuală a bărbatului ei. Melancolie — şi nimic nu se realizează mai greu pe scenă decît aceste situaţii statarii, de un potolit ritm interior. De aici şi disoluţia atenţiei, ce se susţine totuşi atît de încordată în paginile cărţii.
Venirea „Bătrînului" în casa lui Lungeanu aruncă un echivoc moral numai aparent. în realitate, situaţia e profund omenească. Deprins cu lumea abstractă a gîndirii, „Bătrînul" e dezorbitat în viaţa practică. Nu e din cei ce se opresc în pragul unor conve. nienţe.Afecţia lui pentru Gina îl aduce casa în aventurii de o noapte.
306
307
Nu vine ca un justiţiar sau ca un sfătuitor, ci ca un om tîrît de o afecţie unică şi ideală. îşi abdică voinţa în fragilele mîini ale Ginei. Situaţia e extrem de delicată; e şi tratată cu o abilitate magistrală. Omul nu ştie ce să spună. O singură dorinţă îl stăpî-neşte: vrea să fie împreună cu Gina. Căile îi sunt indiferente. Ar prefera, desigur, să se întoarcă în laborator; nu voieşte totuşi să exercite vreo ingerinţă; ştiinţa 1-a dus la respectul desăvîrşit al libertăţii omeneşti. De aici, dialogul tangenţial, digresiunile şi acea piroteală pe^ loc ce au părut puţin teatrale. Sunt izvorite însă din situaţie. îndărătul cuvintelor se urzesc hotărîrile printr-un determinism inconştient. Ei îşi zic mereu „să mergem" — şi nu mai merg; sunt două mari slăbiciuni ce-şi călesc în comun o voinţă, fără a se influenţa unul pe altul. Şi cînd s-au hotărît, se întorc la brazda muncii lor părăsite o clipă, cu o nobilă şi umană resemnare. ..
Prin reprezentarea lui, Bătrinul şi-a împlinit prima etapă a destinului, deşi n-a dezarmat nici ostilitatea, nici incomprehen-siunea. îl aşteaptă însă şi alte etape mai glorioase. Alături de Ion al d-lui L. Rebreanu, prin viaţă, prin concepţie şi prin intelectualitate, Bătrinul e fructul unei literaturi intrate în maturitate.
ANUL AL II-LEA
Intrăm în anul al II-lea; spaţiu neînsemnat pentru revoluţiile solare, imens pentru greutăţile literare de azi. într-o epocă tulbure, ce se zbate între apriga grijă a unora de a avea cu ce trăi şi aviditatea altora de a putea risipi un belşug nesperat, literatura stă discumpănită. Chiar şi cei ce se dedau speculaţiilor intelectuale se îndreaptă mai bucuros spre problemele sociale; fermenţii revoluţiei ameninţă cu distrugerea unei civilizaţii milenare. Ochii curioşi sau îngrijoraţi se întorc înspre Răsărit. Pentru contemplaţia senină rămîne puţin loc. Artistul îşi ţese încă pînza lui fermecată; cititorul străbate însă nervos ultimele telegrame.
în mijlocul unei nevroze universale, în mijlocul trepidaţiei perpetue de a trăi, de a se îmbogăţi sau de a risipi, în nesiguranţa zilei roşii de mîine, primim ca o jertfă, voluntar consimţită, de a ne ocupa numai cu literatura. în prăpastia căscată a indiferenţei sau a grijilor materiale ale maselor, ne aruncăm voios, înarmaţi, ca Decius. Se va împlini astfel umilul nostru destin. Suntem siguri însă că în luminişurile glorioase ale unui viitor apropiat se va ţine seamă de străduinţa noastră dezinteresată — la care vom asocia bucuros şi sprijinul luminat şi tot atît de dezinteresat al editorului.
309
Nu vine ca un justiţiar sau ca un sfătuitor, ci ca un om tirît de o afecţie unică şi ideală. îşi abdică voinţa în fragilele mîini ale Ginei. Situaţia e extrem de delicată; e şi tratată cu o abilitate magistrală. Omul nu ştie ce să spună. O singură dorinţă îl stăpî-neşte: vrea să fie împreună cu Gina. Căile îi sunt indiferente. Ar prefera, desigur, să se întoarcă în laborator; nu voieşte totuşi să exercite vreo ingerinţă; ştiinţa 1-a dus la respectul desăvîrşit al libertăţii omeneşti. De aici, dialogul tangenţial, digresiunile şi acea piroteală pe loc ce au părut puţin teatrale. Sunt izvorîte însă din situaţie. îndărătul cuvintelor se urzesc hotărîrile printr-un determinism inconştient. Ei îşi zic mereu „să mergem" — şi nu mai merg; sunt două mari slăbiciuni ce-şi călesc în comun o voinţă, fără a se influenţa unul pe altul. Şi cînd s-au hotărît, se întorc la brazda muncii lor părăsite o clipă, cu o nobilă şi umană resemnare. ..
Prin reprezentarea lui, Bătrînul şi-a împlinit prima etapă a destinului, deşi n-a dezarmat nici ostilitatea, nici incomprehen-siunea. îl aşteaptă însă şi alte etape mai glorioase. Alături de Ion al d-lui L. Rebreanu, prin viaţă, prin concepţie şi prin intelectualitate, Bătrînul e fructul unei literaturi intrate în maturitate.
ANUL AL II-LEA
Intrăm în anul al II-lea; spaţiu neînsemnat pentru revoluţiile solare, imens pentru greutăţile literare de azi. într-o epocă tu]bure, ce se zbate între apriga grijă a unora de a avea cu ce trăi şi aviditatea altora de a putea risipi un belşug nesperat, literatura stă discumpănită. Chiar şi cei ce se dedau speculaţiilor intelectuale se îndreaptă mai bucuros spre problemele sociale; fermenţii revoluţiei ameninţă cu distrugerea unei civilizaţii milenare. Ochii curioşi sau îngrijoraţi se întorc înspre Răsărit. Pentru contemplaţia senină rămîne puţin loc. Artistul îşi ţese încă pînza lui fermecată; cititorul străbate însă nervos ultimele telegrame.
în mijlocul unei nevroze universale, în mijlocul trepidaţiei perpetue de a trăi, de a se îmbogăţi sau de a risipi, în nesiguranţa zilei roşii de mîine, primim ca o jertfă, voluntar consimţită, de a ne ocupa numai cu literatura. în prăpastia căscată a indiferenţei sau a grijilor materiale ale maselor, ne aruncăm voios, înarmaţi, ca Decius. Se va împlini astfel umilul nostru destin. Suntem siguri însă că în luminişurile glorioase ale unui viitor apropiat se va ţine seamă de străduinţa noastră dezinteresată — la care vom asocia bucuros şi sprijinul luminat şi tot atît de dezinteresat al editorului.
309
•miloşi n-au voit să execute ordinul; dar ofiţerul bestial a tras. „Al cincilea tremura... tremura ca varga... Era un tinerel frumos şi alb ca varul... Cînd i-a venit rîndul, a căzut în genunchi şi a început a plînge cu hohote... Plîngea în gura mare... Mă ruga ca un nebun să nu-1 împuşc... Mă ruga cu ultima lui nădejde, ca un disperat... Şi săruta pămîntul..." (Urmează zece rînduri patetice, în care prizonierul se trudeşte să mlădie ferocitatea ofiţerului român, arătînd că are acasă un copil niic.) „— Şi ce ai făcut?
— O, m-a cuprins emoţia...
— Şi l-ai iertat?
— ... nu... l-am trăsnit...   în cap..."
Aceasta e „umanitatea," prin care d. Adonis Popov vede pe ofiţerul român. Tînărul exemplifică bine teoriile d-lui dr. Parhon: se impune dezarmarea.
Jean-Jacques Rousseau spunea că unii oameni se simt coprinşi deodată de o mare dragoste pentru turci şi tătari, spre a se dispensa să-şi iubească aproapele.
Fac apel la noii noştri compatrioţi, d-nii Enric Furtuna, Eugen Relgis, B. Luca, G.Spina, Lazăr Florin, Virgiliu Moscovici, colaboratorii primului număr al revistei, ca-nainte de a-şi istovi forţele afecţiunii lor pentru umanitatea îndepărtată şi abstractă, să-şi aducă aminte şi de noua lor patrie apropiată şi tangibilă.
Iunie 1920
CEEA CE NU SE MAI POATE
D. Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, directorul Camerii, directorul Lamurei, membru al Academiei Române, membru în comitetul de lectură al Teatrului Naţional, directorul Daciei, membru în comitetul Cărţii româneşti şi al Vieţii româneşti şi autorul a două preţuite volume de nuvele, a fost numit prin delegaţie şi director general al Teatrului Naţional. Fecunditatea literară a marelui nostru prozator se va resimţi poate prin această numire; teatrul a cîştigat însă în fruntea lui un dramaturg de valoare, cu o competenţă, o energie, o iniţiativă şi o autoritate incontestabile.
Sarcina esenţială a unui director de teatru este întocmirea repertoriului. Alegru, d. Ion Al. Brătescu-Voineşti a păşit Ia muncă din prima zi. Cu ajutorul gărzii fidele ce se formează în jurul oricărui director, d-sa a rezolvat problema repertoriului cu rapiditatea omului deprins cu realizări prompte. După cît ni se spune, s-au dezgropat cîteva succese din trecut ale Teatrului, ca Prostul, Banii, Cărăbuşii; s-au mai adăugat si noutăţi ca Nepoţelul.
Mai lipsesc Venera şi Papagalul, Cocuţa şi Bărbaţii Leontinei pentru ca toate vechile succese ale Teatrului Naţional să fie reunite într-un program de conciliare. Vremurile noastre nu-1 mai pot însă primi.
Un astfel de repertoriu e ceea ce nu se mai poate.
Teatrul Naţional e făcut ca să joace piese româneşti. Formula trebuie înscrisă pe frontispiciul leului culcat pe labe din Calea Victoriei. înţeleasă de Pompiliu Eliade, ea a fost aplicată aproape
313
I
integral, deşi cu succese variate, de d. Ion Peretz. Legea teatrului poate prevedea trei piese româneşti pe an; conştiinţa datoriei ce avem faţă de cultura română nu ne mai permite însă să ne punem la adăpostul unor articole, îndrăzneţe, pentru timpul lor, perimate pentru epoca noastră. în afară de repertoriul clasic, mare şi necontestat, în afară de Sofocle sau de Shakespeare, în afară de Moliere sau de Ibsen, Teatrul Naţional nu poate juca sub nici un cuvînt Nepoţelul sau Bărbaţii Leontinii. în anii din urmă am cucerit oarecare drepturi. Drepturile cîştigate nu se pierd şi dreptul culturii româneşti într-o instituţie de stat susţinută cu jertfe apreciabile s-a înfipt atît de adînc în conştiinţa noastră încît cu greu l-am putea abandona de gustul armoniilor interne.
Artiştii se pot gîndi numai la punerea în lumină a calităţilor lor. E şi firesc. O direcţia vigilentă trebuie să aibă însă în vedere interesul culturii naţionale. Cu acest gînd au pornit, de altfel, scriitorii şi bărbaţii politici ai generaţiei trecute la întemeierea „Societăţei Filarmonice". în afară de frumosul necontestat, care e un factor educativ şi cultural prin însăşi prezentarea lui, Teatrul Naţional nu-şi poate avea alt ţel decît încurajarea literaturii naţionale, cu orice fel de sacrificii. Nu va evita mediocritatea. Cu putinţă. E preferabilă însă mediocritatea naţională mediocrităţii străine; ocolind Scyla să nu dăm peste Caribda. Simularea e şi o stimulare; încurajarea temporară a mediocrităţii precipită mersul progresului, şi e datoria noastră să-1 ajutăm chiar cu riscul protestării legitime a artiştilor şi cu oarecare neplăceri bugetare. O ţară care-şi suportă cu atîta dărnicie viţiile şi parazitismul trebuie să-şi suporte şi literatura. E cea mai mare dintre obligaţii şi cea mai neînsemnată dintre jertfe.
Nu se mai poate reveni la vechiul sistem al pieselor bulevardiere şi al comediilor cu humor tudesc. Conştiinţa vremei nu va mai îngădui reluarea unei tradiţii facile, care reduce munca repertoriului la colaborarea interesată şi parţială a artiştilor.
O spun cu atît mai multă convingere cu cît mă adresez unui dramaturg român preţuit. Autorul Soranei va şti să apere mediocritatea naţională. Iar de la un scriitor robust şi fecund, mă aştept la o încredere tot atît de robustă în destinele literaturii naţionale.
OCTAVIAN GOGA MINISTRU
Scriitorii au sărbătorit printr-un banchet „ascensiunea" ministerială a d-lui Octavian Goga. Un poet ministru! Scriitorii şi-au exprimat cei dintîi mirarea şi prin faptul singular al banchetului, şi prin insistenţa discursurilor ce subliniau ascensiunea ca pe un eveniment însemnat, şi ca pe o revendicare legitimă a viitorului...
Punct de vedere bizar. Individualişti prin însuşi talentul şi profesia noastră, avem încă miragiul ierarhiilor sociale. Ne ignorăm forţa interioară şi ne închinăm înaintea puterii exterioare. Suferim ascendentul cuvintelor şi ne lăsăm dominaţi de contingenţe. Robii care au muncit cu palmele sau au mucegăit prin obscuritatea birourilor mai trăiesc în noi, plecîndu-ne grumazul în faţa fascelor consulare. Sau poate mîna ancestrală ce n-a făcut decît să se întindă se descleştează de pe condei pentru a prinde din zbor obolul solicitudinii publice. Eredităţi şi instincte, nu însă atitudine francă şi potrivită valorii şi nobleţii talentului. O iobăgie pe care trebuie să o scuturăm; să ne biruim fatalităţile organice, privind drept înainte. Meritul stă în noi, nu în recunoaşterea din afară. Cu ajutorul unei foi de hîrtie, putem cuceri tot universul; gîndul incendiază infinitatea timpului... Suntem o forţă uriaşă; din materialul fragil al cuvintelor am clădit construcţii arhitectonice ce au încremenit de mii de ani în amintirea oamenilor şi nu se vor împrăştia decît o dată cu rasa. Nu lucrăm numai dintr-o satisfacţie imediată şi dintr-un spirit de dominaţie temporară, ci escaladăm cerul şi eternitatea cu frînghia de mătase împletită a versului sau a gîndului subtil şi sonor. Voim să ne prelungim fiinţa pieritoare prin eternitatea artei.
Numirea unui scriitor ca ministru nu este deci o „ascensiune", ci o deviaţie... Din domeniul eternului, a intrat în domeniul
315
Vremelnicului şi al ierarhiei. Ca poet, Octavian Goga e. unic; a scris o pagină în literatura română pe care n-a mai scris-o nimeni altul, cu o sensibilitate, un accent şi o invenţie verbală create pe de-a-ntregul. Ca ministru, e cel de al nouăsprezecelea coleg al d-lui Stan Păpuşă; mîine va fi înlocuit de un anonim sosit în ropotul altor nouăsprezece învingători ai unei ţări fecunde în bărbaţi politici.
Scriitorii nu sunt absolvenţii cursurilor comerciale de seară ce-şi serbează un camarad ajuns in fruntea ierarhiei sociale. Suntem substanţa intelectuală a unui neam în funcţie de problemele ei vitale şi perene. Luptăm cu veşnicia şi pentru justificarea existenţei rasei. Cultura este opera ingeniului nostru. Reprezentăm deci, cu mai multă îndreptăţire decît avocaţii din provincie, floarea intelectualităţii.
Un scriitor mare nu „ajunge ministru". El se poate îndrepta şi spre acest nou cîmp de activitate cu regret. Dintr-un oficiu cultural mult mai important, se poate scoborî şi în domeniul organizării practice. Poate face şi aici lucruri folositoare. Arta pierde însă momentan o forţă mai utilă, pe care n-o poate înlocui nimeni. Unui ministru îi urmează un altul, ca printr-o lege cosmică. Unui scriitor mare nu-i poate lua însă nimeni locul. E mare tocmai prin individualitate. E un exemplar unic. Spre a nu servi la reeditarea unui număr infinit de exemplare, natura i-a zdrobit tiparul.
Intrînd în minister, d. Octavian Goga a făcut deci un mare sacrificiu. Primind de a fi cel de al nouăsprezecelea coleg al d-lui Stan Păpuşă, literatura a suferit o pierdere reală. Nu va fi răzbunată decît atunci cînd, retrăgîndu-se în cetatea cuvîntului etern, poetul va da un volum cu un suflu nou.
MARCEL ROMANESCU
Conjectura e una din armele criticei. O armă însă primejdioasă: uneori ia foc în mîna celui ce o întrebuinţează; alteori, se întoarce îndărăt, după un răstimp, prin efecte neaşteptate. Critica nu trebuie să se menţină totuşi în domeniul constatărilor şi al înregistrărilor: oficiul ei ar lua poate aspectul certitudinii: s-ar despoia însă de meritul iniţiativei şi al prevederii. Şi numaii pe măsura divinaţiei, critica îşi înnobilează caracterul şi îşi ridică misiunea. Riscurile sunt legate de orice previziune. Să le primim cu fermitate şi să le atenuăm prin prudenţă; sunt tristeţa şi gloria meseriei. Nu trebuie deci să le ocolim. Să le înfruntăm chiar: mîndri că din domeniul posibilităţilor putem precipita certitudinea sau consolaţi de a sucomba pentru o cauză căreia ne-am devotat cu dezinteresare. A netezi calea unui talent, dîn-du-i o consacrare timpurie, înseamnă nu numai a sprijini ofensiva frumosului împotriva indiferenţei publice, ci şi a întări o încredere în sine salutară îndoielilor începutului...
Deşi tînăr, d. Marcel Romanescu scrie de mult şi destul de multe. Arătase un meşteşug, fără a arăta şi o personalitate: se limitase în parnasianism. în cele două poezii publicate în urmă în Sburătorul, d. Marcel Romanescu ne-a dovedit însă o sensibilitate şi o realizare atît de fericite, încît nu i se poate refuza o menţiune.
în terţinele din poemul în tăcere este redată emoţia unei iubiri atît de suave şi de serafice şi cu o profuziune de lumină atît de
ELENA FARAGO
Iulie 1920
S-a spus de Lamartine că e poezia însăşi. Formula se aplică şi Elenei Farago. Elogiul ar putea părea prea mare; are deci nevoie de preciziuni.
E poezia însăşi, prin faptul reducerii ei la elementul esenţial al sentimentului; un lirism incapabil de a ieşi din domeniul emo-ţiunii sentimentale. Poeta nu-şi trage alimentul poeziei din afară: păianjen ce-şi scoate din organismul lui minunata plasă a pînzelor; muncitor obscur şi îndărătnic, ce-şi descrie în unghere traiectoria vieţii...
Poezia Elenei Farago este deci limitativă la emoţie, şi la una singură: emoţia erotică. Forţă uriaşă ce poate incendia şi cuceri tot universul prin expansiune biruitoare sau îl reduce la un punct tenace şi invizibil ce nu vrea să moară. Sentimentul Elenei Farago nu e propulsiv. Nu escaladează cerul şi nu poartă făclia incendiatoare prin golurile albastre; nu duce principiul afirmativ al vieţii dincolo de limitele ei. Neiradiind în afară din nevoia organică a multiplicării, se strînge în sine, întunecînd astrele, stingînd sorii şi reducînd lumea fenomenală la punctul ascuţit şi tăios al unui diamant. în poezia Elenei Farago nu vom găsi deci exuberanţa vieţii sau exaltarea naturii, ci aprigul cîntec al unui sentiment tiranic şi fără bucurie. Numai uneori plăcerea iubirii devine lan-goare şi blîndeţe; nu cunoaşte însă niciodată frenezia ce se dilată pînă la distrucţie. Obscură din pudoarea sexului şi delicateţea artei, poezia Elenei Farago este o forţă concentrată şi tragică. Simţi în ea un freamăt surd, o putere care nu vrea să iasă, ci se consumă lăuntric în prada durerii şi a regretului, un izvor monoton, dar fecund, ce se zbate în matcă, nemulţumit, un suflu despletit ce vuieşte fără sonoritate, dar impresionant, şi, mai ales, to-
1
319
tala absenţă a lumii din afară şi a oricărui element intelectual. Intre patru pereţi şi cu obloanele trase asupra vieţii, Elena Farago ar fi instrunat acelaşi cîntec patetic redus la o frază melodică. Netrecînd la gesturi şi la realizare, iubirea e rezultatul unui proces psihologic, ce nu are aproape nevoie de ocazii exterioare. în clarobscurul unei atmosfere de ceaţă, ca într-o pînză de Carriere, versurile poetei cîntă litania unui amor fără extaze, dar impresionant prin accentul lui profund...
Unui fond atît de puternic şi de unitar îi răspunde o formă tot atît de personală şi unilaterală... Poezia Elenei Farago şi-a secretat de la sine forma ce-i convenea; o melopee monotonă şi învăluitoare, fără imagini concrete, limitată la un vocabular abstract din lumea sentimentului, cu abuz de obscuritate şi complicaţie de expresie, şi, cu toate aceste, o formă personală de o rară muzicalitate şi într-un ritm potrivit ritmului sufletesc...
Prin profunzimea sentimentului din care porneşte şi a emo-ţiunii ce răsare cu sacrificiul unei renunţări şi dezastre atît de mari, prin reducerea poeziei la principiul ei fundamental, cît şi prin originalitatea formei, Elena Farago este cea mai patetică şi mai personală poetă a generaţiei noastre literare.
T. V. STEFANELLI
Pentru publicul mare existenţa lui Stefanelli se va releva o dată cu vestea morţii lui. El nu era totuşi dintre călătorii rămaşi în drum, din lipsă de mijloace sau din inadaptare: a mers încet, dar a ajuns pe culmi. în cariera lui tenace de Beamter austriac s-a urcat pînă la treapta de consilier la Curtea de casaţie din Viena şi, printr-o activitate culturală pur românească de cîteva decenii în înstreinata Bucovină, bătrînul şi-a deschis porţile Academiei Române. Cele două oficialităţi i-au dat deci răsplata cuvenită, la Viena şi la Bucureşti; i-a mai lipsit doar notorietatea. Discreţia persoanei lui şi obişnuinţa unei cariere ermetice l-au făcut însă să n-o dorească. A murit, aşadat, cam la o parte, în tăcerea pe care o impunea şi modestia caracterului şi larma evenimentelor...
Moartea îşi lărgeşte domeniul printre cei^ cu care ne-am amestecat destinele. Deşi dezrobeşte uneori, e totdeauna impresionantă. După secarea izvoarelor dorinţelor şi la amurgul unei cariere multiple, ar trebui să fie bine venită. Ne emoţionează însă prin tragedia despărţirii definitive; în durerea noastră e şi un egoism. Mortul se duce cu suava senzaţie a eliberării; îl plîngem totuşi. în realitate, ne plîngem pe noi: dispariţia lui ne-a desposedat. Viaţa nu e numai un fapt de conştiinţă solitar, e un fenomen social. Trăim nu numai în noi, ci şi în alţii, în toţi cei cu cari ne împărtăşim ideile şi sentimentele. Fenomenul conştiinţii se petrece în noi; rădăcinile lui se întind însă departe în jos spre a-i alimenta viaţa. Cînd domeniul acesta se resfrînge mereu prin moarte, viaţa noastră îşi împuţinează şi ea izvoarele. Vai de omul rămas singur în mijlocul generaţiei şi al prietenilor lui!
321
în Stefanelli nu voi evoca pe omul de carieră şi de cultură, ci pe bătrinul meu prieten şi pe tovarăşul unui refugiu de doi ani. în orăşelul în care scriu aceste rînduri nu e tei sub care să nu ne fi adăpostit, împărţindu-ne temerile şi speranţele. Se refugiase din Bucovina lui la începutul războiului mondial, şi dintr-un impunător K. K. Hofrath devenise un modest pensionar fără pensie (fără „penziune", cum spunea el), împresurat de nevoile alimentaţiei şi de nesiguranţele viitorului...
Cia dînsul şi cu bătrinul general Em. Lăzărescu, atît de juvenil în nesecata lui vervă, ne-am încovoiat îngrijorarea deasupra tuturor comunicatelor, comentîndu-le, exaltîndu-le fără să ne pierdem nădejdea. Numai cînd ostile crăieşti au recucerit Cîmpulungul şi tunurile bubuiau la Gura Humorului, ne-a cuprins desperarea. Cîtă strategie şi diplomaţie n-am făcut împreună în grădiniţa •comunală, în timp ce aeroplanele bicefale se roteau deasupra noastră şi zările se înroşeau! Se apropia cercul de fier al împrejurării, cu portiţe de ieşire pentru noi, dar atît de ameninţător pentru bătrînul refugiat bucovinean, pe care-1 aştepta răzbunarea 'împărătească...
în zilele friguroase, cînd zăpada ne alunga, ne strîngeam in pacea binefăcătoare a unei librărioare locale. Printre tomurile brăcuite şi în faţa slovelor străbune, uitam de război. Ca în romanele lui Anatole France, ne petreceam timpul în docte conversaţii: bătrînul avea o minte intactă, o cultură făcută şi, ce e şi mai rar, o curiozitate mereu aţîţată.
i. * T
Cînd m-am întors acum din nou în orăşelul meu, Stefanelli siu mă mai putea recunoaşte. La cîteva zile a şi murit. Nu ştiu dacă trebuie să-i plîng dezrobirea, sau să mă plîng pe mine, •care-mi petrec singur serile sub teii prieteniei noastre de doi ani, ■să răsfoiesc ceasloavele librărioarei locale, fără a-mi mai putea comunica impresiile. Ceea ce e dincolo de mormînt nu se ştie. îmi rămîne însă zbuciumul şi regretul. în mormîntul lui, Stefanelli duce şi o parte din mine, de care nu avea dreptul să mă desposedeze; doi ani de intimitate sufletească, de speranţe, de îndoială şi de biruinţă...
UN NOU CETĂŢEAN ROMÂN: VICTOR EFTIMIU
într-un furgon cu alţi 25 de fraţi macedoneni, d. Victor Eftimiu a intrat în cetăţenia română. Printr-un joc ironic al legii, toţi străinii înglobaţi în România Mare sunt de drept români; numai românii din Macedonia au încă nevoia unui vot al Parlamentului. O lungă aşteptare deci pentru toţi, iar pentru unii furcile caudine ale contestaţiilor. Douăzeci şi patru dintre fraţii noştri, de profesiuni onorabile, dar obscure, au avut doar neplăcerea aşteptării; unui singur i s-au făcut rezerve: d-lui Victor Eftimiu. în calitatea lui de istoric af Imperiului Otoman, d. N. Iorga voia să-1 dăruiască Turciei.
Astfel urmaşul autentic al lui Alecsandri, care, singur, a ştiut însufleţi şi moderniza basmul românesc, poetul luminos şi fecund, dramaturgul îndrăzneţ prin fantezia lui bogată şi constructivă, e lovit de suspiciunea d-lui Iorga. Dacă ar fi avut norocul să vîndă băuturi spirtoase, încetăţenirea lui n-ar fi întîmpinat nici o opunere. Nefericirea de a fi unul din fruntaşii scrisului românesc i-a atras interpelarea istoriografului literaturii. în variaţiunile convingerilor lui politice şi în mutabilitatea universală a lucrurilor, d. N. Iorga a avut să ne dea şi spectacolul neaşteptat al unei consecvenţe: consecvenţa urei. Acest ciclop al istoriei a făcut, de altfel, întotdeauna şi istorie măruntă şi pasionată de notiţe ofensatoare şi necontrolate. Documentarea e bună cu răposaţii: nu fac umbră nimănui şi nici nu au succese teatrale răsunătoare; celor vii, autorul atîtor „învieri" sau „morţi" ale lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul nu le oferă decît duşmănia lui implacabilă. Nu-i cercetăm mobilul; îi salutăm însă consecvenţa. O continuitate chiar şi în ură poate da aparenţa unei convingeri. Şi sunt oameni care au nevoie chiar şi de aparenţă.
323
D. Victor Eftimiu a fost numit director general al teatrelor.
într-o epocă de prefacere ca a noastră, în care cultul incompetenţii pare a fi o caracteristică şi sistemul tragerii la sorţ a tuturor posturilor de competenţă profesională pare a deveni
0 perspectivă a viitorului, numirea unui om la locul cuvenit e, în adevăr, un miracol. Ca să-1 prevină, d. Iorga tăgăduia naţionalitatea scriitorului ce ne onorează limba şi rasa. Tot astfel un dramaturg voia anul trecut să înjghebe o societate a autorilor dramatici. în ea se putea intra şi fără talent şi fără succes, nu însă şi fără o naţionalitate certă. Ne iubim tovarăşii de lucru şi le cinstim munca trudnică şi idealistă, făcîndu-i să guste din potirul tuturor amărăciunilor. De am putea, i-am trimite ca o compensaţie în braţele Turciei amputate de atîtea provincii. Spectacolul întristător şi una din mizeriile meseriei noastre intolerante, ce se manifestă de la inofensiva muşcătură anonimă a unei notiţe de ziar pînă la interpelarea unui mare istoric şi dramaturg, lipsit de imparţialitate, de cumpătare şi chiar de generozitate.
Salut în venirea d-lui Victor Eftimiu la direcţia teatrelor nu pe scriitorul dramatic, ci pe omul de teatru cel mai competent din cîţi cunosc. Din toată fiinţa lui, de altfel atît de puţin pasionată, Victor Eftimiu respiră pasiunea teatrului. A scris teatru, a organizat teatru, a jucat teatru; de zece ani trăieşte prin teatru şi pentru teatru. Cunoaşte repertoriul mare al tuturor literaturilor şi e însufleţit de spiritul modern ce domină mai ales scena germană. Pe nimeni nu l-am auzit discutînd despre teatru cu mai multă comprehensiune şi la nimeni n-am văzut acea flacără a pasiunei interne, fără care nu se pot face lucruri mari. E un spirit novator şi îndrăzneţ; îi doresc o egală energie şi artă în a mînui oamenii. Cu venirea lui în fruntea Teatrului Naţional sunt sigur că începe o activitate nouă şi fecundă; vom avea spectacole mari şi o montare îngrijită. în dragostea lui de grandios şi de perfecţie tehnică cred că nu-şi va uita datoriile către literatura naţională. De le va uita,
1 le vom aminti noi. Menirea unui Teatru Naţional stă în dozarea fericită a Artei şi a artei naţionale. Cred că Victor Eftimiu va fi omul acestei dozări şi că din competenţa şi marea lui pasiune va ieşi o eră nouă nu numai pentru teatru, ci şi pentru literatura noastră dramatică, ceea ce e cu mult mai important.
I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
Literatura poate avea o acţiune determinantă asupra spiritului public. Critica o cercetează, exagerînd-o sau trezind reacţiuni fatale. Luînd o atitudine militantă, se clatină între afirmaţia generoasă şi negaţia incomprehensivă. în faţa noutăţii, îşi urmează instinctul în cele două direcţii posibile şi contradictorii. Nu e critică statică, ci dinamică. Se entuziasmează sau se revoltă; se adaptează sau se emancipează. Scoţîndu-şi raţiunea existenţei din literatură, i se pare totuşi că o conduce. Uneori o exploatează chiar în beneficiul unei doctrine proprii. Acţiunea critică a lui C. Dobrogeanu-Gherea, de pildă, a fost oneroasă literaturii; în loc să o explice şi să o fecundeze, a stors-o de forţe, deformînd-o, în folosul unei elaboraţiuni teoretice fără legătură cu arta.
Critica sincronică literaturii îşi are deci miragiile şi primejdiile ei. Neputîndu-se pune la adăpostul sugestiilor vremei, nu e nici obiectivă. Noutatea impresionează. Avînd aceeaşi sensibilitate, are parţialităţi şi admiraţii excesive; nu dintr-un calcul, ci dintr-o uniformitate de simţire. Cu cît o operă se armonizează mai bine epocii, cu atît e mai expusă revirimentelor. Nu numai atît. Pe lîngă concordanţa sensibilităţii, se mai adaugă uneori şi concordanţa sentimentelor. Pe lîngă operă, mai e şi omul. Suntem înconjuraţi de imponderabile. în jurul unui scriitor se pot cristaliza deci prestigii, pe care nu le îndreptăţeşte nici o calitate durabilă. Atitudine de viaţă, concurs de împrejurări, cointeresări sentimentale sau comerciale, totul ridică un merit real pînă la potente inadmisibile.
într-o epocă, de altfel, sceptică şi feroce, se creează astfel valori şi fetişi, în aprobarea sau tăcerea noastră îndelungată.
324
325
Una din nedumeririle criticei viitoare va fi, desigur, suprava-lorificarea operei d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti. Zilnic şi din diferite părţi, adeseori contradictorii, se adaugă alături de numele lui şi calificativul de „marele nostru prozator". Niciodată un adjectiv nu mi s-a părut mai antitetic. Adjectivul trebuie să impresioneze; nu să şi contrasteze violent.
D. I. Al. Brătescu-Voineşti e un talent, dar un talent precis şi limitat. Nimănui nu i se pot trage cadrele cu mai multă uşurinţă. Duioşia şi delicateţa plac şi emoţionează; sunt însă calităţi secundare. Lipsit de darul de a ieşi din sine, şi deci de a crea obiectiv, lovit de o tragică sterilitate, lipsit chiar şi de invenţie verbală şi de stil, d. Brătescu-Voineşti e un miniaturist. Repetîn-jdu-se în fiecare nuvelă, poate crea o atmosferă; nu poate da însă impresia mărimii. E singura impresie pe carei-o refuză talentul lui minor şi diminutiv. Dulceagă, delicată şi lirică, literatura lui e de măsuri atît de mediocre, încît nu i se poate aplica, prin nici o latură, atributul măreţiei. E negaţia ei energică. Că s-au găsit contemporani cari să-i acorde calificativul de „mare" va părea mai tîrziu o ironie nemeritată. Literatura d-lui Brătescu-Voineşti n-a pretins niciodată să ne dea mai mult decît ne dă. I se cuvine această dreptate.
*
Deasupra criticei sincronice, se suprapune critica tardivă a revizuirii valorilor, într-o perspectivă mai îndepărtată. Critica nu mai iese din primul contact cu opera de artă: contact violent, ce deformează. Anii răcesc entuziasmul; împrăştie însă şi o lumină mai uniformă. Ne înflăcărăm mai puţin; înţelegem mai bine. Pierdem în sensibilitate; cîştigăm în siguranţă şi pătrundere. Din dinamică, critica devine statică. Nu e o armă de luptă în . serviciul unei formule noi, ci un instrument optic de preciziune. " Pentru a-1 întrebuinţa trebuie însă ca scriitorul să-şi fi luat o formă j definitivă şi să se fi pus între dînsul şi noi un spaţiu. O astfelgl de critică nu se opreşte asupra amănuntului, ci îmbrăţişează totul.^
între opera d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti şi noi e destul timpf Scriitorul nu şi-a lăsat totuşi pana. Ar putea fi deci capabil şi dpi alte evoluţii. E un punct ce trebuie luat în consideraţie într-fi revizuire.
în Viaţa românească de la 1 martie 1920 găsim ultima încercare literară a d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti, intitulată Rătăcire.
Scriitorul ne povesteşte viaţa lui Scarlat Delureanu, „un om închis, căruia nu-i plăcea să intre în legătură cu fitecine şi trăia retras". E deci din rasa eroilor predilecţi scriitorului.
Singuratic şi ursuz, boierul Delureanu rămăsese holtei, deşi avea 40 de ani. Numai în urma stăruinţelor lui Conu Andronache,, Scarlat se însura cu Maria Helmer, fata unui farmacist. O fiinţă minunat de bună; o căsnicie ideală. Aveau să aibă un copil. Din facere muriră însă şi mama şi copilul; bietul Scarlat înnebuni.
De unde cunoaştem oare povestea flăcăului tomnatic ce-şi găseşte o tîrzie fericire, curmată repede de moartea femeiei şi de înnebunirea lui? De unde cunoaştem pe Scarlat, pe Maria şi pe Conu Andronache? Chiar din d. I. Al. Brătescu-Voineşti. Scriitorul se plagiază. Scarlat Delureanu e Pană Trăsnea, Conu Andronache e Manolache Moldoveanu, iar Maria e Eliza din Pană Trăsnea Sfintui, în care era totuşi un alt relief şi o altă putere de emoţie. Uniform şi egal cu sine în toată opera lui, d. Brătescu-Voineşti nu mai are nici invenţia anecdotei. în tipare ce i-au servit, vrea să toarne palide duplicate literare, fără viaţă şi fără originalitate.
Rămîne să vedem acum invenţia stilistică.
„Terminasem mai devreme decît credeam procesul — astfel îşi începe scriitorul povestirea — care mă adusese în acest oraş de provincie. Tren să mă întorc în Bucureşti n-aveam decît a doua zi dimineaţa; propunerea unora din confraţii baroului local de a mă duce cu ei la club nu mă ispitea deloc. Era o vreme îneîntă-toare de septembrie, cu un cer de un albastru-vioriu, în care etc..."
Model de stil şi compoziţie pentru uzul şcoalelor de ambe sexe.
„Ar fi fost o crimă (11) să mă închid pe o astfel de vreme m fumăria clubului", adăugă cu aplicaţiune scriitorul1... Ajunge.
Cred deci că despre d. I. Al. Brătescu-Voineşti se poate scrie definitiv şi, foarte pe scurt, fără teama evoluţiilor viitoare şi a dezminţirilor posibile.
Nici un scriitor nu e atît de egal cu sine ca d. I. Al. Brătescu-Voineşti. Nici unul nu lasă o impresie atît de definitivă de uniformitate şi, în limitele înguste ale talentului lui, de perfecţie. Putînd fi uşor redus la unitate, e o binefacere pentru critică: îi dă prilejul unei umanităţi rare. T. Maiorescu şi d. G. Ibrăileanu i-au putut preciza natura talentului în termeni identici, deşi în proporţia unei pagini faţă de cincizeci. în opera d-lui Brătescu-Voineşti nu te poţi rătăci. De la prima nuvelă o domini. Criticei nu i se oferă posibilitatea controversei în ceea ce priveşte analiza: din orice direcţie ar veni, ajunge la ideea ei centrală şi generatoare. Literatura d-lui Brătescu-Voineşti e sferică: nici un punct nu e pe o rază mai mare sau mai mică; nu ne rezervă bucuria unei surprinderi sau a unui regret. Critica i-a fixat fizionomia cu les-niciune; ţinînd seama de caracterul senin al operii, a făcut-o şi cu simpatie legitimă. Era datoria unei critice actuale de a-i sublinia echilibrul clasic, după cum e de datoria criticei tîrzii de a o privi în totalitate şi în perspectiva timpului. Criteriul judecăţii se schimbă întrucîtva. Meritul nu se răstălmăceşte în defect. Limitat însă şi în economia unui complex de calităţi necesare, devine de o importanţă secundară şi unilaterală.
Numai nevoia unei revizuiri fără trimeteri mă obligă să amintesc că literatura d-lui Brătescu-Voineşti e literatura inadaptării. O formulă atît de simplă îi explică şi unitatea, şi sterilitatea... Un om bun, cu nobile însuşiri sufleteşti, delicat, cu o fină percepţie a frumosului şi mai ales a muzicei — iată eroul nu numai predilect, ci şi unic al scriitorului. în mijlocul unei lumi egoiste, aprige după cîştig material, un astfel de om e dezarmat şi învins. D. Brătescu-Voineşti s-a făcut istoriograful acestei înfrîngeri, de la Microbul pînă la Andrei Rizescu, într-o gamă fără variaţii... Şi cum inadaptatul tinde să dispară, scriitorul 1-a proiectat cu deosebire în epoca de tranziţie a societăţii patriarhale spre formele noi. De aici cele cîteva figuri simpatice de boieri bătrîni, cinstiţi, senini, iubitori de pămînt şi de obiceiuri vechi, izolaţi şi nepăsători la mersul vremii, închişi în dulcea manie a genealogiei sau într-o dragoste tomnatică pentru vreo fiinţă ideală. Simplu.
Atmosfera aceasta curată nu e lipsită de frumuseţe şi poezie' deşi e deprimantă. Nu i se poate aduce totuşi o obiecţie scriitorului. Lumea e rău făcută, iar istoria universală nu e decît înregistrarea grafică a multor nedreptăţi. Numai tendinţa şi lumina pot scoborî o operă de artă; exactitatea observaţiei, dimpotrivă, oricît de dureroasă ar fi, o întăreşte.
Aceasta e formula.
Din pasta ei fragilă, scriitorul şi-a modelat figurinele învinşilor săi fără luptă. Sensibilizîndu-le, a uitat să le insufle şi voinţă. N-au viaţă şi nici nu dau gustul vieţii. Dacă am privi arta ca' o stimulatoare a energiei, literatura d-lui Brătescu-Voineşti n-ar răspunde scopului; ea violentează idealul sub lovitura'brutală a realităţii. Cum însă arta nu e în funcţie de morală, o privim numai ca insuficientă şi uniformă.
E insuficientă pentru că nu-i alimentată de o observaţie multiplă şi se mărgineşte numai la o singură faţetă psihologică. Opera d-lui Brătescu-Voineşti e lirică şi subiectivă. Nu identific pe autor cu ea; dintr-un şir de nuvele nu se poate scoate o autobiografie. Lirismul pleacă de la o simţire personală. O amplifică însă şi o exaltează. Nu ne zugrăvim aşa cum suntem, ci aşa cum am voi să fim; lucrăm inconştient la o dedublare ideală. Similitudinea psihologică a eroilor d-lui Brătescu-Voineşti ne face să-i reducem la numitorul autorului: un numitor idealizat însă. De fapt, sensibilitatea lor nu e atît de incompatibilă cu viaţa; e numai o impresie a tinereţii melancolice şi totuşi grăbite. Inadaptabilul îşi descopere însuşiri de adaptare; s-a speriat numai de primele ciocniri cu realitatea; viaţa îi rezervă mai tîrziu destule compensaţii plăcute.
Dintr-o astfel de spaimă pare a fi ieşit şi opera d-lui Brătescu-Voineşti. E lirică şi pesimistă; e povestirea deformată a unui suflet blînd ce, ignorîndu-şi resursele, se crede strivit de realitate. Poetul Al. Vlahuţă ne-a povestit-o într-un chip şi mai naiv şi subiectiv. Eroul lui e un poet simţitor, pe care-1 biruie oamenii sau boala; la d. Brătescu-Voineşti nu e niciodată un scriitor. Este totuşi un senzitiv rătăcit în zilele noastre; alteori rămîne în epoca de consumpţie a unei societăţi patriarhale ce-şi supravieţuieşte în cîteva exemplare simpatice şi inutile. Faţă de literatura pur lirică a lui Vlahuţă, literatura d-lui Brătescu-Voineşti reprezintă totuşi un progres spre observaţie obiectivă.
328
329
Progresul este însă neînsemnat. De fapt, acelaşi material e turnat în forme diferite. Andrei Rizescu sau Pană Trăsnea sunt tot d. Brătescu-Voineşti. Numai epoca şi anecdota s-au schimbat: sufletul a rămas acelaşi. Insuficienţa e evidentă.
într-un romancier, lumea trebuie să se reflecteze în variaţiile ei infinite, cu cît reflectarea e mai complexă şi mai minuţioasă, cu atît romancierul e mai mare: Balzac, de pildă. în loc să oglindească, d. Brătescu-Voineşti se oglindeşte. în undele mobile ale lumei, nu se vede decît pe dînsul. Se înduioşează asupra soartei lui nefericite. Plînge şi solicită compasiunea noastră. E duios şi lăcrimos. Ne emoţionează uneori. Nu-i neg emoţia. O caută însă cu prea multă stăruinţă; şi deşi este pură, o socot totuşi prea ieftină.
Cu un talent atît de plăpînd şi lucrînd într-un material atît de fragil, un scriitor s-ar fi pierdut fără răsunet într-o literatură bogată; într-o literatură umilă ca a noastră, merită un loc onorabil. Modestia operei lui nu o autoriza însă la destinele spre care au mînat-o vînturi prea favorabile. Prin descrierea simpatică a unei epoci patriarhale, d. Brătescu-Voineşti a plăcut tradiţionalismului conservator al Convorbirilor literare; prin manifestele lui pacifice din ultimul timp, a satisfăcut aspiraţiile tinerimii internaţionaliste ce se ridică pe urma războiului mondial. A reuşit deci ca pentru amîndouă generaţiile, principial contradictorii, să fie „marele Brătescu-Voineşti", uzurpînd un epitet antitetic.
N. IORGA
Amintiri universitare, 1900 — 1904 1
I
D. N. Iorga a avut o epocă de dominaţie asupra universităţii noastre; a dominat apoi literatura prin mişcarea Sămănă-torului; acum se pregăteşte să domine politica ţării. Este deci o personalitate puternică şi imperioasă; răscoleşte ca să stăpî-nească; stăpîneşte ca să răscolească apoi în alte domenii ale energiei omeneşti. Pe unde trece lasă urme.
Fazele acestei activităţi multiple sunt însă cunoscute. De la 1907 d. N. Iorga a trecut la mîridianul conştiinţii publice. Gesturile lui au răsunet. E admirat sau contestat; e iubit sau urît. A fost un tribun şi un agitator al tinerimii; în curînd va deveni al maselor populare. Acţiunea lui se desfăşoară în lumină şi în zgomot; trezeşte nu numai atenţie, ci şi pasiuni contradictorii. Istoria acestei activităţi e uşor de făcut; o găsim înregistrată în paginile efemeridelor noastre. Actualitatea aruncă o lumină mobilă asupra ei. Cercetătorul se va documenta deci uşor.
Amintirile d-lui I. Petrovici merg spre o fază mai puţin cunoscută. Ele fixează momentul în care d. Iorga se pregătea să fie cineva. E încă un bloc de piatră, din care nu se ştie de va ieşi: un Jupiter sau un stîlp miliar. Momentul e interesant şi pentru psihologia d-lui Iorga şi pentru istoria culturii noastre. Merită să fie şi mai bine luminat. Nu cred deci inutil de a-mi însemna şi eu amintirile mele: amintirile unui tînăr de douăzeci de ani, care în mijlocul admiraţiei lui îşi păstrase totuşi simţul critic.
1 In legătură cu Amintirile universitare ale d-lui I. Petrovici.
331
In preajma anului 1900, atenţia studenţimii începea să se îndrepte spre d. N. Iorga. Tînărul apostol se prezenta sub două forme. De o parte, un neobosit adunător de documente, cu o autoritate misterioasă şi necontrolabilă şi cu un ciclu de legende asupra precocităţii şi memoriei lui; pe de alta, un iconoclast al valorilor consacrate. Luase deci calea cea mai bună pentru a impresiona tinerimea. Totul era superficial în instituţiile noastre culturale: Universitate, Academie, Ateneu; totul era de reformat. Se repeta, cu alte mijloace, lupta lui Maiorescu împotriva Şcoa-lei ardelene şi, mai ales, împotriva formei fără fond. Nu se spunea cuvîntul; tendenţa însă era aceeaşi. Tocilescu, Urechiă, Hasdeu continuau, în unele privinţi, generaţia de la 1848. Ştiinţa lor era, desigur, alta; metodele rămîneau însă aceleaşi. Nu intrasem în faza pozitivă; practicam încă un romantism ştiinţific. Cream forme şi fondul nu venea. Stăruiam mai puţin în exagerarea patriotică, deoarece Maiorescu o zăgăzise; amestecam totuşi sentimentul naţional în toate manifestările culturale.
După douăzeci de ani, tînărul istoric continua opera distructivă a criticului de la Iaşi. Dacă nu avea ponderea incisivă a lui Maiorescu, avea verva, pasiunea, o tinereţe comunicativă şi stăruinţa de a reveni asupra aceluiaşi lucru, neobosit. D. Iorga lovea şi dărîma. Spectacol impresionant al unei adevărate giganto-mahii. Trăiam în crepusculul zeilor. Zeii lui Maiorescu erau departe de noi: nu crezusem în ei. Zeii d-lui N. Iorga erau însă zeii noştri. Ne închinasem la dînşii: ne bucuram, deci, văzîndu-i rostogolin-du-se de pe soclurile lor. Trecea duhul răzbunării peste capetele lor mari; din ruina lor speram poate să ne înălţăm noi: e instinctul obscur ce aduce pe tineri în jurul catastrofelor. Se prăbuşeau Tocilescu, Urechiă, Xenopol şi chiar Hasdeu; ss despica pămîn-tul, în bubuitul tunetelor. Din rotocoalele de fum şi în mirosul de pucioasă se desprindea totuşi, încetul cu încetul, o nouă statuă ridicată din sfărîmiturile celorlalte. E povestea mai tuturor reputaţiilor. Viaţa vine pe căile morţii. Biruitorul generaţiei de la 1900 n-a făcut apoi decît s-o continue, cu altă ştiinţă, cu alte metode, dar cu acelaşi romantism vulnerabil. Ion Eliade Rădulescu — B. P. Hasdeu — N. Iorga, acelaşi suflet neastîmpărat, proteic, vast, fără o adîncime egală, răzvrătit, cu un fond totuşi conservator, de un romantism nelimitat, războinic şi neconsecvent, egocentric pînă la monstruos, devorat de imaginaţie şi de ambiţie
232
capabil de lucruri mari, neignorînd însă micimea... Suflet transfuzibil, ce nu se recunoaşte pe sine de cîte ori apare sub un nou înveliş pămîntesc...
L
Descălicaţi din provincie, ochii noştri se îndreptau deci lacomi spre autorul Opiniilor sincere. Nalt, părînd şi mai nalt încă deoarece era subţire ca o trestie, cu o fină figură terminată printr-o bărbiţă de Crist, cu o frunte largă, luminată de doi ochi de o rară vioiciune şi inteligenţă, fără a fi apostolul autoritar de acum, d. Iorga avea aerul unui tînăr misionar în ţara Gentililor... Prin prestigiul unei ştiinţe enorme, printr-o irascibilitate redutabilă şi printr-un anumit talent de expoziţie, d. Iorga ştia să domine o sală nu încă definitiv cîştigată.
Nu era oratorul de acum; nici nu se putea bănui că va deveni vreodată. Un vorbitor, da; de un debit verbal prodigios, deşi cu o uşoară gîngăvire, de o facilitate uimitoare în ton minor şi familiar şi cu o putere remarcabilă de însufleţire. Era un animator; cuvîntul cel mai propriu pentru genul oratoriei d-lui Iorga.
Maiorescu îşi dramatiza cuvîntarea prin modularea lui incomparabilă şi prin acea mimică atît de caracteristică oratoriei lui. D. Iorga n-avea nici modulare, nici gesturi. Vorbele lui curgeau ca o uriaşă pînză de apă, uniformă; nu le punea în valoare prin accent; mîinele imobile nu le sculptau înţelesul în mirarea auditorului ce auzea şi vedea în acelaşi timp fraza lui Maiorescu. Dramatismul cursului d-lui Iorga nu venea din acţiunea lui oratorică; nu venea din afară, ci dinăuntru. Maiorescu era rece; d. Iorga era cald, fără să fie încă lava de acum. Prin monotonia imensului debit verbal, simţeai totuşi un suflet ce se zbate şi o pasiune ce se frămîntă. Lipsit de compoziţie şi de arta exterioară a dicţiunii şi a acţiunii, d. Iorga îşi însufleţea cursul nu numai prin forţa lăuntrică, ci şi printr-un fel de dramatism familiar, însuşirea de căpetenie, dar într-o_măsură şi mai mare, a lui Emile Faguet. Avea arta dialogului. îşi răspundea singur obiecţiilor retorice; expoziţia se dramatiza astfel; monotonia iniţială se înviora. Nu vorbea un singur om, ci doi, trei; catedra devenise o mică scenă, pe care se juca un guignol, uneori naiv, totdeauna însă viu şi interesant. Cînd pînza de cuvinte începea să devină din nou monotonă, la intervale prevăzute, plesnea anecdota sau spiritul. Ah, spiritul d-lui Iorga! Era expresia cea mai delicioasă a unei ingenuităţi incurabile. Se vedeau mai întîi doi ochi luminoşi,
333
ce se dilatau fulgurînd; apoi un rîs copilăros izbucnea în cascade irezistibile. Eram pregătiţi: după cîteva minute venea abia şi vorba de spirit. Calitatea ei aproape nu mai importa; avea [într-în-sa o putere de comunicativitate şi o candoare atît de francă, încît erai cucerit. Ar fi fost o ingratitudine să nu rîzi.
Oratorul avea, negreşit, un mic carton dinaintea ochilor. Lecţiile d-lui N. Iorga nu păreau totuşi „compuse". Peste tot, o impresionantă dezordine şi o digresiune continuă, ce acapara tema principală. între subiect şi predicat se intercalau adese un număr impozant de propoziţii incidente. Pentru noi, legătura era ruptă; pentru orator, legătura se făcea totuşi cu o preciziune de memorie ce înminuna. Digresiunile plăceau, fireşte, şi prin aerul necontestat al improvizaţiei; lecţia pierdea însă în unitate şi în armonie. Ceea ce la Maiorescu era atît de echilibrat şi rotund exprimat în jurul unei singure idei centrale, la d. Iorga devenea o revărsare verbală în mii de digresiuni valabile prin sine, dar care anulau ideea generatoare. Unul era un arhitect solid; celalt, un romantic imaginativ. Neputîndu-şi stăpîni amănuntele, le lăsa să crească luxuriant şi parazitar peste şubreda schelă a construcţiei lui.
II
Cursurile d-lui Iorga impresionau nu numai prin abundenţa verbală şi prin dinamismul lor formal, ci şi prin procedee şi structură.
Aveam dinaintea noastră un om de o ştiinţă incontestabilă, un mare adunător de documente, un învăţat de o memorie prodigioasă. Era deci firesc să ne aşteptăm la un curs de erudiţie, minuţios şi precis, cu o metodă riguroasă, informat pînă la saturaţie, pătruns de acel spirit ştiinţific pe care-1 cerea înaintaşilor lui.
Voi mira poate pe unii: nu-mi voi renega totuşi impresia. Notele aceste vor avea cel puţin meritul sincerităţii; vor fi un document pentru d. Iorga sau pentru generaţia celor dintîi auditori ai lui. Voi afirma deci că lecţiile d-lui Iorga nu erau concepute într-un spirit strict ştiinţific. Informaţia lui era, desigur, mare; imaginaţia i-o domina totuşi. Peste documente şi, adeseori cu ignorarea lor voluntară, ea se ridica, formidabilă, în construcţii superbe şi arbitrare. Cu toată ştiinţa lui, d. Iorga era un poet
romantic al istoriei, iar în critica faptelor şi a o; menilor, un impresionist.
Nimic riguros, strîns, timid ca orice dibuire ştiinţifică, legat de slova documentului, împiedecat în amănunt şi controversă — ci o bruscă evadare din lianele informaţiilor contradictorii, un zbor impresionant prin albastrul afirmaţiei pure, ce nu cunoaşte îndoiala ştiinţifică. O creaţiune, desigur, dar nu o creaţiune metodică şi migăloasă, prin aşezarea laborioasă a pietrelor una peste alta, ci creaţia fantezistă şi arbitrară a unui artist, care nu acumulează datele şi elementele, ci procedează prin imaginaţie constructivă.
D. Iorga e privit de obicei ca o victimă a memoriei lui prodigioase şi ca un sclav al amănuntului inutil. Imaginea nu e falsă. Multe din cărţile lui de erudiţie sunt dominate de fapte; notele acaparează pagina; informaţia umilă se răsfaţă trufaş; nicăieri procesul eliminării metodice, ci o risipă de fişe scăpate dintr-o vastă bibliotecă pe o rază de lună într-o noapte de Walpurgis; nicăieri frumoasa ordonanţă latină ce aşază în planuri deosebite, lăsind inutilul la o parte. Ştiinţa domină; artistul, de altfel, tumultuos şi dezordonat întotdeauna, e înăbuşit sub greutatea infini-iesimalului prezumţios.
E, desigur, unul din aspectele d-lui Iorga, şi poate cel mai popular. A impresionat mai mult; publicul s-a închinat în faţa abundenţei; oamenii de gust şi de măsură au clătinat însă din cap. Din lecţiile de acum douăzeci de ani, voi evoca totuşi un alt Iorga, antiştiinţific, un artist impresionist, stăpînit de imaginaţie şi de pasiune, cu o putere de a mări pînă la grandios sau şi de a deforma pînă la caricatură.
Dintr-o epocă sau dintr-un om, istoricul alegea o notă, nu printr-o aritmetică riguroasă, ci dintr-o impresie pur intuitivă. Prin mijloace de ordin literar şi artistic, o valorifica apoi. Pentru această operaţie d. Iorga avea mijloace diferite: putere de caracterizare, verbul colorat, talentul repetiţiei sub forme variate, fuga de abstracţie şi arta expresiei vii şi figurate — procedee ce se adresează imaginaţiei şi sensibilităţii. Caracterizările repezi şi colorate ale d-lui Iorga impresionau întotdeauna; convingeau numai rareori. Nici nu solicitau, de altfel, convingerea ştiinţifică.
334
335
Ţinteau numai să ne emoţioneze şi să ne producă o plăcere estetică. în furnalul verbal al istoricului, oamenii deveneau nişte paste ce se transformau sub acţiunea simpatiei sau antipatiei în eroi sau în monştri. îi vedeai crescînd sau deformîndu-se în caricaturi.
Aplicat unor timpuri îndepărtate, impresionismul e lipsit de elementul pasional; el se poate apropia deci de ştiinţă. Aplicat însă unor timpuri recente sau contemporane, duce de-a dreptul la pamflet.
Nu e o taină pentru nimeni că d. Iorga e un pamfletar de talent. Evadînd brusc din vasta bibliotecă a minţii, el devine robul temperamentului lui pasional. Cutiile cu fişe nu-i servesc la nimic; o povară pe care o aruncă în notele unor cărţi rebarbative. Scăpat de această datorie de conştiinţă faţă de memoria şi de erudiţia lui, se reculege îndată în gestul energic al discobolului: îşi aruncă adevărurile cu propulsiunea unei puternice baliste verbale. Simplificare în gîndire pînă la o singură notă dominantă şi apoi amplificarea ei prin toate procedeele retoricei şi ale artei: formula pamfletului şi a talentului d-lui Iorga. Istoricul caută, fireşte, adevărul; adevărul lui nu are însă un caracter ştiinţific, ci e ieşit dintr-o impresie. Este deci de o importanţă secundară; greutatea cade asupra artei cu care e prezentat.
Pamfletul poate fi numai un joc al unor calităţi verbale; poate avea însă şi o finalitate. Tratînd despre epoci uitate, pamfletul se tempera, deşi impresionismul era încă destul de vizibil chiar pentru tineri fără pregătire ştiinţifică. Ajungînd însă la Revoluţia Franceză, de pildă, nota pasională şi pamfletară se accentua.
Ceva mai tîrziu, cînd d. Iorga avea să devină un important factor cultural şi politic, pasiunea nu putea decît să crească în proporţia finalităţii. L-a prefăcut în ceea ce e astăzi: un tribun, de convingeri variate, impresionant ca formă, dar de o obiectivitate nulă...
Nu ştiu care vor fi destinele operii ştiinţifice a d-lui Iorga; în domeniul documentar sunt de obicei mediocre. După cum însă din cursurile de acum douăzeci de ani nu mi-a rămas în amintire decît relieful puternic al unor caracterizări largi, tot aşa cred că din vasta operă a istoricului nostru vor rămîne cu deosebire unele pagini impresioniste, colorate, pasionate — şi nedrepte. E răzbunarea artei asupra ştiinţei.
Cîţiva ani după aceea, de la primele mele articole şi volume de critică, în care profesam un impresionism principial şi metodic, m-am lovit de vrăjmăşia d-lui N. Iorga. Am avut o nedumerire iniţială. Sub o formă oarecare, continuam totuşi mai sistematic şi mai ponderat ceea ce d. Iorga făcuse cu mai mult talent. Abia mai tîrziu am înţeles prăpastia ce ne despărţea.
Impresionismul meu era saturat de scepticism. Impresionismul d-lui Iorga e de natură dogmatică şi apostolică. Unilateral şi parţial, domnul Iorga crede în formulele lui simpliste; tn serviciul lor pune o pasiune imensă. Fiind un cap antifilozofic, impresionismul lui ia un caracter de fanatism intolerant. în alte timpuri şi sub cerul torid al Spaniei, d. Iorga ar fi fost un mare inchizitor, căci pentru acest impresionist feroce nu e mai mare crimă decît delictul opiniei.
III
Cursurile d-lui Iorga nu impresionau numai prin dinamismul formei şi prin întrebuinţarea excesivă a unei metode de simplificare şi apoi de amplificare; impresionau şi prin tendinţa lor. Nu le voi preciza, desigur, nici substanţa, nici directivele. Mă voi opri numai asupra uneia singure, pentru că e de mai multă actualitate. Lovea, de altfel, mai puternic o minte tînără, doritoare de a fi îndrumată.
Pentru cei ce cunosc pe Iorga de-acum va fi o surprindere cînd le voi spune că tînărul misionar în ţara Gentililor zvîrlea cu totul altă sămînţă în fragilele noastre suflete.
Dintre figurile pe care d. Iorga ni le evoca, cu invenţie verbală, cu vervă caricaturală, în anecdote mărunte şi în largi caracterizări sîngeroase, inundîndu-le sub pînza vorbelor monotone, sau însufleţindu-le în scurte dialoguri, biciuindu-le cu incizivitate sau ridiculizîndu-le în naive exploziuni, era şi figura lui Jean-Jacques Rousseau.
D. Iorga nu-1 iubea. Bunătatea primară a omului, deformată de viaţa în societate; egalitatea indivizilor între dînşii şi chiar suveranitatea poporului erau ideile asupra cărora tînărul misionar îşi încerca verva începătoare... Omul s-a născut bun, şi îl vedem totuşi rău; s-a născut liber, şi-1 vedem totuşi în lanţuri — iată prima faţă a ideologiei lui Rousseau... De aici, întoarcerea la o stare socială aproape de umanitatea primitivă, în care individul
336
337
să aibă libertatea mişcărilor. Limitînd societatea la forma cea mai simplă, filozofia lui Rousseau tindea deci spre individualismul absolut. Contractul social a răsturnat însă baza acestei doctrine. Societatea nu mai e nelegitimă; dimpotivă, ea trebuie să absoarbă forţele tuturor. Suveranul nu mai e individul, ci colectivitatea ; ea face legea civilă, politică şi religioasă. O astfel de doctrină ar duce normal la o democraţie reprezentativă: prin mandatarii lui, poporul îşi impune voinţa. Iluzie. Parlamentul devine de fapt o aristocraţie efectivă; hotărîrile lui trebuiesc ratificate de popor, a cărui suveranitate nu poate fi nici reprezentată, nici înstreinată. Filozofia socială a lui Rousseau împinge deci la tirania absolută şi iresponsabilă a mulţimii, din care avea să iasă, sub o formă tangibilă şi singura posibilă, votul universal.
D. Iorga nu ne expunea ideile lui Rousseau pentru a le pune în contradicţie între ele; le distrugea pe fiecare în parte. îndeosebi, se înverşuna împotriva ideiei suveranităţii poporului şi a votului universal. Noţiunea poporului ajunsese pînă la dînsul prin ironia lui Caragiale. Praotica deci un conservatism rural incisiv. Nu printr-o doctrină laborios clădită, ci din neîncrederea într-o mulţime fără valoare politică. Supunîndu-se temperamentului, d. Iorga ne trăgea astfel larga frescă a Revoluţiei Franceze şi a democraţiei în linii caricaturale. Generozitatea ideilor dispărea cu totul; nu se vedeau decît contorsiunele danteşti ale făuritorilor lor. Din Revoluţie nu se desprindeau marile principii ce domină astăzi viaţa constituţională a mai tuturor popoarelor, ci setea sanguinară a bestiei dezlănţuite şi insuficienţa grotescă a eroilor revoluţionari...
D. Iorga nu era omul revoluţiei sociale. Se aplecase totuşi de pe atunci asupra ţăranului, din romantism literar şi din solicitudine gospodărească. Nu se gîndise însă la valoarea lui politică. Filozofia lui socială ieşea din ideologia reacţionară a lui Eminescu, pe care o descoperise atunci: o ţărănime înstărită în armonie cu o boierime iubitoare de pămînt; ura împotriva burgheziei orăşeneşti, cosmopolite şi liberale; un protectionism cultural şi economic împins pînă la fobie; revenirea la o viaţă patriarhală, cu nevoi simplificate, pentru a trece prin toate treptele formale ale civilizaţiei printr-o lentă gestaţie...
De pe buzele vibrante ale tînărului misionar cădeau deci vorbele catehismului conservator al lui Eminescu; iar în materie -culturală, junimismul lua o culoare violentă, pamfletară. Nicio-
dată n-am auzit rostindu-se cu mai multă ironie cuvintele de „libertate, egalitate, fraternitate". Am şi acum în urechi rîsul d-lui Iorga, cu acea sfîntă satisfacţie de sine, ce încîntă şi cucereşte... Libertate! egalitate! fraternitate! — ce lucruri vesele îi păreau profesorului nostru !... Din ele trăgea forţa unei verve nesecate, cu mirări, indignări, exploziuni de umor, cu un flux verbal prodigios şi cu doi ochi vioi sclipind irezistibil. Misoneîsmul d-lui Iorga nu ne împăca cu ideile Revoluţiei Franceze; bucuros ne-ar fi întors la Alexandru cel Bun, pe vremea pîrcălabilor sau a plă-ieşilor...
Suveranitatea poporului i se părea una din minciunile democraţiei. Ca şi Stendhal, ar fi preferat să facă curte lui Guizot decît portarului lui. La 1906, Guizot era Petre Carp, bărbat cunoscut prin democratism.
D. Iorga avea ideile temperamentului lui: un temperament iritabil, autoritar, dominator, care nu rabdă în jurul lui nici talentul, nici independenţa caracterului, nici măcar demnitatea omenească. Meritînd prin atîtea însuşiri şi talente să fie înconjurat de alţi oameni, d. Iorga s-a mulţumit cu mediocritatea sau inocenţa. A ignorat meritul şi caracterul prin intoleranţă şi autoritarism. Politica 1-a mlădiat poate, împingîndu-1 la compromisuri utile. Acum douăzeci de ani, era însă intransigent; ducea pînă la exces principiul autorităţii. în faţa contradicţiei, avea reacţiuni neaşteptate.
Răposatul Chendi, în care pamfletarismul de azi îşi serbează un precursor, de altfel inofensiv, încheiase un articol asupra naţionaliştilor cu ameninţarea retorică de a-i spînzura pe aripile morilor de vînt. Mînios ca un zeu marin, d. Iorga apăru a doua zi în biroul de la Academie a lui Chendi cu un revolver în mînă. „Ai noroc — îi strigă el melodramatic — că am copii, căci altfel te-aş suprima".
Aceasta era atitudinea sufletească a d-lui Iorga în faţa libertăţii cugetării...
Pentru un om care a ridicat digresiunea la valoarea unu principiu activ, nu voi fi fără scuză de mă voi abate puţin din cale.
într-una din şedinţele Parlamentului, d. Iorga a povestit împrejurările în care s-a apropiat de partidul conservator în anul
.338
339)
1906, în urma tratativelor cu Nicu Filipescu şi Maiorescu. A dovedit că nu d-sa a fost solicitat să se înscrie la conservatori, ci P. P. Carp trebuia să intre în redacţia Sămănătorului. „Şi atunci, declară d. Iorga, am spus, eu mă duc, eu ţiu cuvîntarea (e vorba de congresul junimist de la «Liric»); cuvîntarea nu angajează la nimic (?!). După aceea, dacă dv. transformaţi toată politica dv. şi îmi daţi ziarul Epoca pe mînă, atunci voi şti ce am eu de făcut... Şi m-am dus... Programul nu mi s-a admis însă. Epoca nu mi s-a dat niciodată."
N-am nici o calitate de a comenta tratativele d-lui Iorga cu răposaţii Filipescu şi Maiorescu. Voi adăuga totuşi o notiţă în josul acestei pagini de istorie politică.
în acea vreme îmi începusem activitatea de critic în foiletonul Epocei. Duceam o luptă principială împotriva excesului ţărănesc al Sămănătorului. Cum mijloacele mele polemice erau altele decît cele ale lui Chendi, voi declara că n-am cunoscut niciodată ameninţarea revolverului d-lui Iorga.
A preferat procedee mai civilizate.
Fiind invitat într-o duminică la Maiorescu, bătrînul mă aştepta în bibliotecă, cu figura lui expresivă, tăiată dur în lemn, cu mişcarea fulgurantă a ochilor sub sprîncene stufoase. Fără nici o altă introducere, mă primi de la uşă cu inflexiuni inimitabile în glas:
— Doamne, ce are a face literatura cu politica!...
în urma unui articol al meu, d. Iorga pornise agitat şi impetuos, în puterea nopţii, la Filipescu şi apoi la Maiorescu. în biblioteca aceea luminoasă în care prezida o minte atît de ponderată şi un respect atît de desăvîrşit al opiniei altuia, d. Iorga ceruse, nervos şi intemperant, ca să fiu îndepărtat de la Epoca...
Bătrînul se preumbla în lung şi în lat, mişcîndu-şi viu luminile ochilor, barbişonul atît de expresiv, ridicînd din umeri, tăind cu mîna aerul şi repetînd în vorbe sculptate:
— Doamne, ce are a face literatura cu politica!...
Nu-şi exprima nedumerirea numai cu glasul, ci cu gestul elocvent al întregului său corp armonios. Nu e o taină pentru nimeni că bătrînul nu avea nici o simpatie intelectuală pentru d. Iorga. Măsurat şi respectuos faţă de părerea altuia, Maiorescu nici nu putea concepe atentarea la libertatea cugetării. Se primbla deci agitat:
— Şi totuşi Filipescu ţine ca Iorga să vorbească la „Liric"!
îi înţelesei perplexitatea. Făcui un gest de imolare. Bătrînul îmi puse mîinile pe umeri:
— Nu. Suspendă deocamdată apariţia criticelor d-tale pentru cîteva săptămîni. Vom mai vedea apoi.
în adevăr, peste cîteva săptămîni, Maiorescu mă chemă dini nou. Era vesel şi uşurat. De la uşă îmi spuse, zîmbind olimpian:
— Ei, de-acum poţi să-ţi începi activitatea la Epoca... Iorga a vorbit la „Liric" !
Şi apoi, cu acea inegalabilă expresivitate la care participa întregul lui trup, exclamă iarăşi, ridicînd braţele spre portretul lui Kant:
— Doamne, ce are a face literatura şi politica!...
*
Am povestit această întîmplare pentru a aduce o neînsemnată contribuţie la psihologia d-lui Iorga de odinioară. Conservator prin doctrină şi instinct, imperios, arbitrar, dispreţuitor faţă de individualitatea altuia, d. Iorga a ajuns unul din şefii democraţiei „sociale ".
Acum cincisprezece ani, el ducea o campanie împotriva culturii apusene; voia vamă pe cărţile străine. Şi cum tinerii lui colaboratori îi făceau obiecţiuni timide, d. Iorga se înflăcăra, expu-nîndu-le măsurile pe care le-ar lua de ar fi prim-ministru. Ridi-cîndu-se apoi în picioare, se duse la oglindă şi, drapîndu-se într-o demnitate imaginară, zise contemplîndu-se:
— Oare cum mi-ar sta de aş fi tiranul acestei ţări?
în împrejurările de acum, n-ar fi nici o mirare ca să se ajungă la o „tiranie" interimară pe calea sufragiului universal, înainte de a intra cu toţii sub dictatura luminată a d-lui Ilie Moscovici — „bunul tiran", la care s-a gîndit, desigur, Renan în reveriile lui sociologice.
IV
Nu mi-am propus să zugrăvesc portretul complet al d-lu1 N. Iorga. Planul acestor articole e mult mai umil; vrea să fixeze figura profesorului într-un număr limitat de ani. Activitatea multiplă a poligrafului şi omului politic, precum şi inegalităţile caracterului lui ne-ar oferi, desigur, multe puncte de vedere interesante fie pentru istoria culturii, fie numai pentru psihologia omului
340
341
Din zborul involuntar spre generalizare şi caracterizare, trebuie să ne reculegem însă în cadrele voluntare ale unor date şi ale unei singure lăture de activitate. Fixaţi asupra mijloacelor de sugestiu-ne ale noului nostru profesor, rămîne să precizăm şi atmosfera universitară în care îşi dezvolta acţiunea lui revoluţionară.
*
Situaţia nu era nici limpede, nici cîştigată... în faţa iconoclastului, idolii se solidarizează. Cu o simpatie mediocră pentru fostul lui elev, Hasdeu trecuse totuşi de partea lui Tocilescu. Nu se punea chestia pe oameni şi pe merite personale; o generaţie întreagă a ştiinţei române se simţea zguduită din temelii; era deci firesc să facă un front comun. Şi cum prin scris s-ar fi luptat cu arme inegale, bătrînii preferară defensiva din meterezele situaţiilor oficiale. Universitatea era un fort bine întărit. Tocilescu, îndeosebi, exercita o influenţă reală asupra studenţimii. Desigur, nu prin valoarea contestabilă a ştiinţei, ci prin acţiunea lui naţionalistă, prin excursiuni organizate în stil mare şi, mai ales, printr-un sistem de favoritism ce trecea dincolo de cadrele universitare, intrind şi în domeniul privat. Prin 1900 studenţii mai înaintaţi erau încă de partea lui Tocilescu. Noi am fost prima serie a soldaţilor anonimi ai luptei spirituale a d-lui Iorga. Şi, deşi nu aveam nici un fel de contact cu profesorul nostru, lucram după puteri pentru răspîndirea noii învăţături.
Faţă de masa incertă a ascultătorilor, d. Iorga avea o atitudine mai mult agresivă. Nu ne capta pe calea seducţiei personale sau a unei prebende universitare; dimpotrivă, întrebuinţa arma ironiei şi a invectivei.
Impresionabil şi bănuitor, împingea nervozitatea pînă la ultragiu. în sala de curs se credea înconjurat numai de ostilitate; nu presimţea simpatiile noilor-veniţi. Cerea o linişte sepulcrală; orice şoaptă i se părea un comentariu defavorabil; orice foşnet de hîrtie îl irita; nimeni nu putea intra mai tîrziu în sală, iar, odată intrat, nu-i era permis decît să asculte sau să ia note. Pentru orice alte îndeletniciri tînărul apostol avea izbucniri pe care le asemănăm cu mînia Nazarineanului împotriva zarafilor din templu. Voind să zugrăvesc atmosfera exactă a acestor cursuri, voi povesti o întîmplare ce o rezuma printr-un relief puternic.
Scena se petrece în mijlocul unei lecţii asupra barbarilor. Pînza prodigioasă a cuvîntării cădea cîntăreţ şi monoton, cînd se
deschise deodată uşa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate,, roşcat, cu ochelari groşi şi încotoşmat în palton. D. Iorga îl privi glacial; nu era un student; era totuşi un oaspe nepoftit. Omul salută şi se îndreptă spre bănci. I se făcu un loc. îşi scoase paltonul, tacticos; se aşeză comod; privi circular şi curios prin ochelarii groşi, întinse o foaie de hîrtie, ascuţi un creion — totul în mişcări lente, neobservînd încordarea din jur. îl priveam, emoţionaţi, aşteptînd un dezastru. Din însufleţirea vorbei, presim-ţeam iritarea crescîndă a profesorului, care-1 sfredelea cu privirea lui mînioasă. Intrînd în labirintul unei fraze interminabile, d. Iorga dădea definiţia barbarilor: „barbari sunt acei care... barbari sunt acei care" — şi după opt definiţii, rostite pe un ton tot mai iritat, culmina prin o nouă definiţie: „barbari sunt acei cari, venind la un curs, nu ştiu păstra cuviinţa necesară". Omul părea a nu fi auzit. Liniştit, îşi scoase din buzunar un sul de ziare; desfăcu unul cu un foşnet ce lua proporţii uriaşe în tăcerea emoţionată a tuturor; citi' cîteva rînduri; îl împături din nou. Situaţia era încordată. în debitul lui volubil, d. Iorga intercala din nou: „previn pe domnul din capul băncii a patra din dreapta că, dacă-1 nu-1 interesează ceea ce spun eu, n-are decît să iasă din sală". Omul nu auzise nici de data aceasta; examina sala îndelung; voia să intre în conversaţie cu un vecin; se răsuci, se uită pe geam, şi apoi se puse să scrie. Situaţia începea să devină tragică, în adevăr, dintr-o săritură, d. Iorga zvîcni de pe catedră şi în salturi se repezi ameninţător spre ascultătorul rămas calm şi indiferent. Cîţiva studenţi săriră în jurul lui. Omul îşi puse ochelarii, privind mirat la mulţimea ce-1 înconjura. Taina se dezlegă îndată. Oaspele nepoftit era un ziarist din Viena; liniştit, îşi scria o corespondenţă despre Universitatea din Bucureşti, deşi nu ştia româneşte. N-am să uit mirarea lui cînd înţelese despre ce era vorba: Was fiir ein Land!, exclamă el după sfîrşitul cursului...
Suspiciunea în care ne ţinea d. N. Iorga s-a risipit o dată cu. afirmarea succesului definitiv. Studenţimea avea să devină garda lui fidelă şi răsfăţată, din care a răsărit „partidul naţionalist"; trecînd mai tîrziu prin faza „secăturii entuziaste", a lunecat apoi încetul cu încetul în indiferenţa totală de acum, cînd d. Iorga nu se mai sprijină pe elementul tînăr şi intelectual, ci pe masa electorală şi lupta de clasă.
34J
342
I
Au trecut douăzeci de ani de atunci...
Urînd politica şi repetînd mereu refrenul „eu, care nu voi fi niciodată deputat in ţara asta", d. Iorga a ajuns nu numai deputat, ci şi şeful unui partid de guvernămînt. Naţionalist excesiv şi paradoxal, pînă la exterminare, tradiţionalist prin cultură şi educaţie, revoluţionar prin temperament şi talent oratoric, nu însă în sensul ideilor socialiste, ci în sensul unei reacţiuni ce ne-ar duce la o viaţă patriarhală, junimist prin negaţie şi prin doctrina unui progres real în cadrele noastre etnice, admirator al culturii, ordi-nei, ştiinţei germane şi susţinătorul germanismului în Universitate, mare duşman al spiritului şi conrupţiei franceze — d. Iorga a străbătut o evoluţie surprinzătoare. în serviciul altor idei, pune însă acelaşi temperament aprins, irascibil, pasionat care 1-a prefăcut dintr-un istoric cu o amplă cunoaştere a lucrurilor morale într-un pamfletar contestabil în tot ce este materie vie, susceptibilă de a trezi un sentiment.
CHENDI
La şapte ani, cînd cenuşa scriitorilor se aşază în columbariile definitive ale literaturii, s-a evocat cu oarecare insistenţă figura lui Chendi. I s-a lăudat nu numai talentul, ci şi atitudinea. Morţilor li se cuvine adevărul: pe dînşii nu-i mai atinge; noi putem însă trage o învăţătură din naufragiul unei vieţi.
Inteligent, dar poate mai mult vioi, harnic, de o hărnicie risipită însă în lucruri mici, de o oarecare lectură, deşi-i lipsea cu totul fundamentul umanistic şi cultura latină, om de gust şi de bun-simţ, judicios, fără a fi pedant, uşor, fără a fi frivol, cu un talent literar ce nu 1-a împins totuşi pînă la artă, deşi i-a dat o claritate suficientă, stilist întru cît nu i se simţea stilul, fără idei directive, dar cu intuiţii sănătoase, cu un indiscutabil curaj intelectual, dizolvat adese în gest şi paradă, agresiv şi temerar pînă la lipsa de probitate intelectuală — Ilarie Chendi avea destule calităţi pentru a se vorbi de dînsul; i-au lipsit totuşi multe pentru a-şi marca şi un loc
Viaţa i-a risipit activitatea în sforţări cotidiane; nu atît însă viaţa, cît nevoia răsunetului imediat. Din plăcerea unui zgomot repetat, şi-a desfăcut talentul în monedă măruntă; n-a capitalizat; n-a căutat să-şi însumeze sforţările în cifre mari şi impunătoare, învinuim de obicei împrejurările; şi sunt, în adevăr, uneori potrivnice, în afară însă de fatalităţi cu totul duşmane, o voinţă energică îşi poate organiza ea însăşi împrejurările. Trăind în atmosfera pură şi liniştită a unei vaste biblioteci, Chendi a avut răgazul elaboraţiei lente. De acolo de unde totul îl îndemna la contemplaţie obiectivă şi la răbdare constructivă, el ieşea gălăgios şi războinic, risipindu-şi talentul în gesturi inutile. Şi-a creat totuşi o reputaţie de „polemist", întreţinînd  actualitatea prin atacuri
345
ce păreau „superbe", deşi erau numai nedrepte, prin notiţe maliţioase, multiplicate cu o insistenţă perversă, prin zgomot de cuvinte şi ceartă de persoane. A lucrat deci cu materialul qaduc al momentului. Impresionist, n-a ridicat impresiunea pînă la o convingere robustă, sau pînă la o operă de artă; pătimaş, nu s-a înălţat pînă la nobila pasiune pentru o cauză în numele căreia ţi-e permisă şi injustiţia. A evoluat printre oameni şi opere, hărţuind şi baga-telizînd. S-a făcut poate temut de unii: nenorocită satisfacţie. A lucrat pentru clipa trecătoare, şi clipa 1-a înghiţit în zborul ei. Citit acum, nu mai rezistă, interesul e mobil, schimbîndu-şi mereu obiectul. Micile pasiuni literare de acum zece ani s-au congelat total; paginile lui Chendi par zgură îngheţată. Neavînd în ele forţa unei mari călduri iniţiale sau a unei mari arte, n-au solidificat'nici măcar scheletele victimelor lui literare, spre a le prezenta posterităţii ca pe o specie a unei epoci perimate... Polemist violent şi temut pe vremea lui, a fost depăşit cu totul, în clina moravului literar, a devenit un precursor anodin. Nu i-a lipsit nervul; a avut însă mai multă reţinere, bun-simţ şi relativă onestitate decît ii cerea genul. Mai consecvenţi, urmaşii s-au lăsat în voia instinctului; iar în limbă, au captat filoanele ascunse ale verbului impur.
înzestrat cu multe însuşiri i-a lipsit totuşi însuşirea esenţială ce i se cere unui critic: obiectivitatea. Chendi s-a oprit în regiunile inferioare ale pasiunii mărunte şi intolerante. N-a cunoscut superba satisfacţie a înfrîngerii de sine pentru a se înălţa la cunoştinţa pură. A urît sau a iubit; din ură şi iubire se poate face numai artă — niciodată critică. Lipsit de această elevaţie hotă-rîtoare pentru o activitate critică, scrisul nu poate fi decît inutil, iar o viaţă închinată cu aplicaţie şi convingere unei ocupaţii inutile nu poate fi decît tragică.
N. IORGA
închinaţi producţiei literare, nu putem totuşi trece fără un cuvînt pe lîngă un fenomen social care pune în joc nu numai comoditatea existenţei, ci însuşi principiul ei. Lovindu-ne în pîine, în apă, în lumină şi în scris, greva generală ne loveşte în nevoile ideale şi materiale. E un obiect deci de serioasă reflexiune.
Intervenţia d-lui N. Iorga în favoarea grevei generale este surprinzătoare. „Eu cred — scrie d-sa prin Adevărul — că statul n-ar fi fost înjosit printr-o cedare a ministerului, căci nu cedezi unui om, ci dreptăţii umane. Şi un părinte poate ceda celui mai mic dintre copiii săi, ba poate chiar să-i ceară şi iertare."
Fiind pentru politica unei concesiuni principiale, d. Iorga pare a nu-şi da seama de primejdia momentului istoric sau vrea să fie un complice al ei. în dosul unei greve economice, poate fi o chestie de revendicare profesională şi de dreptate umană; în dosul unei greve generale de caracter politic e numai o formidabilă armă de luptă de clasă. Pînă la războiul civil, greva generală e instrumentul decisiv al revoluţiei sociale. [...]
Demonul literar ne face însă ca în zvîrcolirile sociale cele mai tragice să căutăm aspecte literare. într-o revistă ca Sburătorul ne oprim mai bucuros asupra atitudinii d-lui N. Iorga ca asupra grevei înseşi. Deşi pe cale a interesa mai mult politica decît cultura ţării, d. Iorga e o figură imunătoare a vremii. La încercarea de a-i preciza fizionomia în momentul iniţial al acti. vităţii lui, voi mai adăuga o trăsătură. în mutabilitatea tuturor convingerilor şi în jocul atîtor atitudini, regăsesc în articolul din
347
Adevărul o notă cu un caracter de constanţă şi durabilitate. Zugrăvind pe alţii, d. Iorga pare a-şi fi găsit o formulă şi o oglindă.
„Cunosc, scrie d-sa, mentalitatea ciocoimii noastre, al cărei suprem argument constă în vorbele: Ştii d-ta cine mnt eu?"
Formula mă duce îndărăt cu mai bine de douăzeci de ani, în sala în care d. Iorga îşi călea fulgerele unei elocinţe ce se încerca „graseind" simpatic. îl auzeam pentru prima oară. Mă impresiona, fireşte, şi pînza nesfîrşită de vorbe şi candoarea rîsuluişi a spiritului juvenil. Auditorul îmi părea cîştigat; nu i se părea însă şi d-lui Iorga. în ochii lui vioi treceau îngrijorări nervoase; suspecta fiecare mişcare sau şoaptă ca opera ocultă a marelui său rival. De afară, de pe scară, veneau zgomote. Ieşind de la vreun curs, studenţimea de la drept evolua turbulentă pe la uşa sălei noastre. Lucru firesc pentru oricine; enorm însă pentru d. Iorga, care bănuia mîna lui Tocilescu în simpla întoarcere a unei foi. Tulburîndu-se deodată, zvîcni furtunos afară. Deşi nu avea încă barba neptunică şi nici vreun ascendent deosebit asupra studenţimii streine, în larma voioasă a unei tinerimi scăpate la libertate, se distinse totuşi glasul ascuţit al tînărului apostol într-o apostrofă ce mi s-a gravat în minte:
— Mă aştept de la d-voastră, domnilor, care sunteţi nişte simpli ingurgitativi de bere, să respectaţi pe Neculai Iorga!
în chipul acesta am luat contact cu personalitatea d-lui Iorga prin una din faţetele ei cele mai caracteristice.
Cîţiva ani după aceea, în zgomotul asurzitor al unui bilei de oraş provincial, între o panoramă şi o roată a norocului, în înghesuiala lumei de gură-cască, ca răspuns la un surîs uşor-sceptic şi uşor-ironic al meu, d. Iorga izbucnea:
— Te rog să mă crezi, domnule, pentru că eu sunt Neculai Iorga, şi Neculai Iorga nu minte niciodată.
Sunt cele din urmă cuvinte ce l-am auzit rostind. Nu ne-am mai vorbit de atunci. Dar de douăzeci de ani nu-mi răsună în urechi decît vorbele:
— Eu sunt Neculai Iorga...
Omul n-a încetat încă de a se mira de a fi Neculai Iorga. Mulţi ani nu putea scrie un articol fără să nu adauge „eu care sunt un om cinstit". Se mira de cinstea lui ca de o virtute singulară şi pozitivă.
De cînd face politică, în fiecare discurs revine cu refrenul: „Eu ca istoric"... D. Iorga nu s-a convins nici pînă acum că
e un mare istoric. Repeţirea nu poate fi decît efectul mirării, iar ciocoismul nu este, de fapt, decît afirmarea stăruitoare prin gest şi prin atitudine a unei situaţii de care te miri singur. D. Iorga 1-a fixat minunat în formula:
— Ştii d-ta cine sunt eu?
Şi cu acea admirabilă inconsecvenţă care e principiul formaţiei lui intelectuale, el adaugă cîteva rînduri mai jos din acelaşi articol :
— Eu ca cercetător istoric... Adică:
— Ştii d-ta cine sunt eu?
Ar fi timpul să se convingă că ştim — şi nu de acum, ci de mult.
348
G. ROTICA
în tendenţa firească de a suprapune pe autor operii, identifi-cîndu-i într-o singură imagine, Rotică ne contrariază. în faţa imposibilului, nu ne rămîne decît să procedăm la o disociere violentă, privindu-i scrisul ca o protestare împotriva omului...
Lutul e mai totdeauna indiferent. O critică serioasă nu-i caută corespondenţe tainice cu spiritul ce-1 însufleţeşte. Sunt totuşi cazuri în care se semnalează printr-un contrast atît de energic, fncît, sustrăgînd pentru un moment critica din domeniul ei pur spiritual, nu-i putem omite prezenţa...
Sosind din munţii Cîmpulungului Bucovinei, suntem pregătiţi la apariţia unui rural, frust şi înţepenit în gesturi sfioase. Rotică nu e totuşi numai rusticul speriat de civilizaţia noastră. Ascendenţa lui nu se opreşte la liziera pădurilor natale, ci se adînceşte în fundul munţilor, spre capătul izvoarelor populate de nimfe şi fauni. Rotică e un fragment viu de mitologie. Simpla lui înfăţişare ne apropie de antichitate, prin masca turmentată şi hilară, prin ochii mici şi sfredelitori, prin plăcile mobile de roşeaţă, prin relieful obrazului, prin iluzia a două corniţe ce par a-i creşte din frunte, prin aerul de salacitate ce-i dă urmărirea fictivă a unei nimfe invizibile. îi mai lipsesc miţele bărbii şi piciorul bifurcat pentru a realiza imaginea faunului legendelor antice, în care se întrupa elementul naturii subumane, încă silvestre, şi hirsute, lascive şi fecunde.
Fără rudimentul codiţii sau relieful corniţelor, sunt mulţi fauni; un faun însă atît de bine modelat într-o pastă maleabilă e un exemplu rar. Fagii Bucovinei ni l-au conservat şi după milenii ni l-au dat ochilor uimiţi de a găsi perpetuarea naturii în tipare invariabile... în loc să cînte din naiul străbunului Pan, Rotică armonizează totuşi pe liră.
De aici începe contrastul violent.
Ne-am fi aşteptat ca din variaţia cîtorva simple note să ţîş-nească aprigul senzualism al chemării; ne-am fi aşteptat la ţipetele stridente ale syrinxului ancestral; ne-am fi aşteptat la o rustică melodie, potrivită primitivităţii cîntăreţului şi sălbăticiei decorului. în locul acestei muzici a naturii animale, de pe lira lui Rotică se desprinde o suavă melodie, plină de delicateţă şi gingăşie, în care dorinţa e spiritualizată în impalpabile nuanţe sufleteşti. Nu e nevoie ca nimfele să fugă speriate, în foşnet de frunze: versul faunului modern e pudic, discret şi fin...
Urechile rafinate găsesc poezia lui Rotică încă primitivă şi n-o disting de gama melodică a syrinxului străbun. Se înşeală. Invenţia lui verbală e, în adevăr, nulă; nici un poet modern nu se foloseşte de un vocabular mai limitat la noţiuni esenţiale, de un număr de imagini mai simple... în epoca rimei rare şi a cuvîntului preţios, uzualitatea formală a lui Rotică poate preveni în rău. Poezia este însă în primul rînd emoţie. Plecînd de la această propoziţiune elementară şi aplicînd-o cu stricteţe, o bună parte a producţiei contemporane iese din cadrul poeziei adevărate, fără a ieşi şi din cadrul unei arte formale, în care plastica şi sonoritatea pot fi puse în valoare de retorică. Poezia nu stă nici în cuvînt, nici în imagine: haina verbală are numai o importanţă secundară. Dispreţuirea ei e regretabilă; nu anulează însă elementul sufletesc. Materialul poetic al lui Rotică e luat din fondul verbal al lumei întregi din care iese totuşi o frăgezime şi o sinceritate de simţire ce însufleţesc fraza poetică, dîndu-i o originalitate, neegalată de multe din atitudinile simbolismului român. Rotică e un exemplu tipic al noutăţii izvorîte din mijlocul banalităţii prin singurul agent al sincerităţii poetice şi al unei elocinţi sentimentale fără artificii. Simplă sau ştearsă ca formă, poezia lui este totuşi plină de nuanţe sufleteşti, cu elegante sentimentale instinctive, cu o fină cazuistică amoroasă, cu delicateţi de simţire care presupun mai multe găuri la naiul străbunului silvestru. în locul chemării brutale, avem modulaţii abia şoptite, tragedii mute ce se petrec în schimbul unei singure priviri, dorinţe înăbuşite în scrupule, tot jocul etern al atracţiei şi respingerii iubirii. I-a fost dat acestui Faun, scoborît din munţii Cîmpulungului, să exprime amorul discret, fin, delicat, cu sfiiciuni de fecioară şi ezitări de moralist. Rotică e nu numai un paradox poetic, ci şi unul biologic.
350
CAMIL PETRESCU
Versurile d-lui Camil Petrescu au întîmpinat şi recunoaşterea cuvenită talentului incontestabil şi rezerva datorită noutăţii.
Pentru un debut rezerva e mai sugestivă decît recunoaşterea. Fără (
pretenţia de afi definitivă, formula poetică a d-lui Camil Petrescu ; îşi consacră noutatea prin rezistenţa cititorului tradiţional. Va răzbi totuşi, nu pentru a inaugura o nouă artă poetică, ci pentru
a-şi legitima numai existenţa... 1
* l
ş
Exaltînd sentimentul patriotic, războiul a creat, desigur, |
o psihoză literară. Paralel cu uriaşa încăierare a tuturor forţelor I
materiale şi morale ale omenirii întregi, era firesc să se producă f
şi o ideologie corespunzătoare. Am avut deci o literatură de război §
subordonată necesităţilor superioare de existenţă a rasei; necău- .1
lîndu-şi principiul în emoţia estetică, arta a devenit încă o armă I
de luptă a conflictului mondial. Legitimă prin forţa împrejură- |
rilor, s-a deformat repede prin tendinţa violentă ce o însufleţea. I
Gravitînd în jurul urei sau a entuziasmului, a căzut pradă decla- I
maţiei şi pateticului. Cultivînd excesivul, n-a mai cunoscut nuan- §
ţa; exaltînd eroismul, a ignorat tragedia mizeriei cotidianej I
propagînd ura, a înăbuşit umanitarismul. Această literatură I
războinică îşi mai supravieţuieşte şi acum prin tardiva complici- I
tate a atîtor poeţi ce se înverşunează să ne înăbuşe prin insistenţa I
lor sentimente respectabile. $
Războiul n-a încetat totuşi de a fi un creator de valori poetice. I
Mai mult: abia acum începe să ofere perspectiva necesară crea- §
ţiunii artistice. Scăpată de finalitatea patriotică, era fatal ca noua 1
literatură de război să procedeze printr-o reacţiune. în locul ■
patriotismului feroce, simţim nevoia unei solidarităţi umane: suntem oameni şi fraţi; în locul eroismului factice ai asaltului la baionetă, al retoricii patriotice, ne reculegem într-o atitudine ostilă acestei contagiuni mintale distrugătoare de ideal şi de energie; în locul poeziei convenţionale a gestului ucigaş şi a sacrificiului voluntar consimţit, avem tragedia tranşeei şi a degradării fizice şi morale. în Franţa, literatura lui Barbusse, iar la noi versurile d-lui Camil Petrescu, după lucrările în proză ale d-lor L. Rebreanu şi F. Aderca şi, mai ales, după versurile d-lui B. Luca, deschid calea acestei reacţiuni literare.
Plecîni din atmosfera aceleiaşi ideologii generale, poezia scriitorului nostru ne pune totuşi antitetic formula umanitară. Libsrată de tirania declamaţiei patriotice, nu cade sub tirania declamaţiei umanitare, deopotrivă de neartistică. Umanitarismul e numai infuz; se simte impalpabil, fără violentare şi fără să recurgă la negaţia postulatului naţional. Lipsită de vreo tendenţă vizibilă, poezia lui nu are numai valoarea unei reacţiuni facile, ci şi acea elevaţie pe care o dă numai obiectivitatea în artă.
Cu mult mai caracteristică este însă nota realistă.
Nu mai găsim acea idealizare a tuturor gesturilor războiului eroic, privit ca o paradă în faţa eternităţii, cu dispreţul de moarte Şi cu nobleţă luptelor singulare, în conştiinţa unei jertfe sublime aduse patriei, ci realitatea tragică a războiului, cu mizeria marşurilor istovitoare şi a mocirlei tranşeelor. Tabloul e evocat în trăsături de un realism impresionant. Fiind un vizual, d. Camil Petrescu a fixat momentele războiului în imagini de o plasticitate ce merge pînă la obsesiune.
Prin introducerea consecventă a elementului material, versurile d-lui Camil Petrescu au mai mult caracterul analitic al prozei. Sunt totuşi poezie şi prin sentimentul interior ce le susţine 'ntr-o structură încă destul de solidă, şi printr-o putere de generalizare şi de sinteză ce se ridică, de pildă, de la elementul material 5i redus al celor două tranşee la uriaşa luptă a două lumi şi două concepţii ce se dă de la „Riga la Galaţi" şi de la scena soldatului ce-şi coase haina ruptă în lumina ireală a soarelui la o puternici
352
353
apoteoză a primăverii, care, peste duşmănia şi încordarea războiului, înfrăţeşte pe oameni în acelaşi extaz în faţa marelui miracol al soarelui tînăr.
Pulverizată prin amănunt, neestetică uneori prin prcciziunea cuvîntului, lipsită de armonia versului riguros construit, literatura d-lui Camil Petrescu nu aduce, desigur, o formulă poetică definitivă. Este totuşi o producţie literară de valoare prin noutatea situării, prin vigoarea realismului şi prin suflul ei umanitar.
Noiembrie 1920
L. REBREANU
Am înregistrat de mai multe ori fîşiitul primului zbor al atîtor talente literare, cu emoţia pe care o trezesc întotdeauna posibilităţile indefinite. Deşi de altă natură, romanul Ion1 ne trezeşte o emoţie tot atît de puternică. Ajuns la o relativă situare literară, prins în celula unei formule de artă şi de viaţă, virtual istovit prin blestemul unei legi psihologice şi al unei atmosferi morale ce înăbuşe timpuriu efortul literar al scriitorilor noştri, d. Rebreanu s-a recules într-o muncă de mulţi ani, adunînd în tăcere enormul material al amănuntelor imponderabile, pentru a ne prezenta o operă masivă, ce fixează o personalitate şi un gen literar. într-o epocă grăbită şi frivolă, gestul impune. în locul suavei privelişti a ecloziunii talentului, avem spectacolul impresionant al maturităţii încordate într-o sforţare supremă.
Redusă la inocuitate, sinceritatea retrospectivă devine nu numai posibilă, ci şi obligatorie: momentul solemn al recunoaşterii lui Ion ne dă putinţa afirmării impreviziunii lui. Din germenii modeşti ai unei literaturi caracterizate, dar sterile şi inestetice, nu se putea bănui revărsarea unei vieţi atît de bogate într-o compoziţie vastă şi armonică. în colectarea amănuntului inexpresiv şi trivial din Golanii, nu se putea bănui multiplicarea lui în aşa proporţii încît să ne dea realitatea în toate dimensiunile ei prin acţiunea unei forţe cretoare ilimitate. Realismul scriitorului ţinteşte spre viaţă, fără s-o poată ajunge; calcă însă, cu siguranţă, alături de artă; i se recunoaşte intenţia o dată cu insuficienţa ei. Legitim în sine, dar nevalorificat în complexul creaţiei, amănun-
1 Ion, 2 volume.
355
tul rămîne un element mort şi indiferent; netransfigurat prin 1 artă, mediul zugrăvit nu-şi pierde caracterul lui repulsiv. Cultivînd infinitesimalul, distingem o tendinţă estetică fără nici o indicaţie asupra amploarei şi realizării ei. Renunţînd uneori şi la realism d. Rebreanu renunţă şi la avantajul unei concepţii legitime totuşi. Din Cadrilul se desprinde o lume caricaturală, neobservată şi convenţională, ca o sfidare adusă nu numai unui trecut laborios, ci chiar şi seriozităţii profesionale; mărginindu-se la mediocritatea unei povestiri cursive, emoţia reală a Calvarului nu se urcă nici ea pînă la artă...
Din această operă contradictorie, legată în linie generală de * amănuntul umil, netransformat prin artă în viaţă circulantă, •; iar uneori evadînd ca o protestare într-un convenţional fără fan- î tezie — se desfac două nuvele de război semnificative prin ati- j tudine şi viguroase prin desen şi concepţie. în Catastrofa avem ; psihologia renegatului ardelean aruncat în viitoarea războiului J mondial. De altfel, nu e un renegat principial şi feroce, ci un om împins pe clina dulce a vieţii comode de spiritul de obedienţă j şi din lipsa de combativitate. Pus în faţa problemei războiului, '[ îi găseşte o rapidă soluţie în împlinirea datoriei. Se luptă deci i conştiincios în Serbia, în Galiţia, în Polonia, acumulînd stele şi grade. Adus pe frontul italian, are o vagă licărire a conştiinţei de solidaritate a rasei, pe care o înăbuşe însă în sentimentul , absolut al datoriei. Adevărata zguduire vine abia în momentul f intrării românilor în Ardeal... E ameţit. Problema trece peste § simplicitatea lui naturală. Ce va face în clipa supremă? Imaginea f datoriei îi păleşte în sufletul leal şi obtuz. în jur, unii camarazi | se predau; deşi români buni, alţii mor de glontele fratern. Hazar- ş dul le dictează atitudinea, iar moartea îi seceră fără alegere. în î timpul încăierării, mitraliera lui David Pop latră neîncetat, fără să-i dezlege problema conştiinţii chinuite. Cinci ore de-a rîndul, maşina lui varsă moartea printre ai noştii. înşfăcat, în sfîrşit, ,\ de un ofiţer român, David Pop abia poate murmura: '* „— Datoria... Frate... român... " I Era bucuros că i se sfîrşise zbuciumul sufletesc. f „— Ne omor îşi cinci ceasuri cu mitraliera, şi acum ne zici I că eşti frate... se răsti ofiţerul român, în timp ce cu patul puştii § îi zbură creierii pe ţeava mitralierii." I Lipsit de energie, cu un suflet obscur şi vegetativ, David Pop | nu e interesant prin dezbaterea conştientă a unei imense probleme §
sufleteşti; este însă cu atît mai reprezentativ prin simplicitatea lui amorfă. E unul din cei mulţi, anonimi, fără iniţiativă în faţa evenimentelor.
Prin sfîrşit, Catastrofa participă la emoţia tragediei forţelor oarbe, în care se amestecă ferocitatea ironiei transcendente.
Cu mult mai strînsă, mai sobră şi de un realism ce deschide perspective în tenebrele sufletului, este nuvela Iţic Ştrul, dezertor. Marşul prin zăpadă al căprarului Ghioagă şi al soldatului Iţic Ştrul, cu gînduri şi turmente diferite, mila progresivă a românului, iruperea lentă a adevărului tragic în mintea ovreiului fac din ei două fantome ce se măsoară şi se cercetează într-o încordată luptă de sentimente... E, în adevăr, în această zugrăvire, fără insistenţa analizei de altfel, o adîncire a mobilelor sufleteşti ce trec peste conştient în inconştientul generator.
Două nuvele sunt însă numai două pietre. Pe o substrucţie atît de minusculă se ridică totuşi realizarea vastă şi solidă a lui Ion.
II
Satirico-social în Ciocoii lui Filimon, sentimental în încercările lui Bolintineanu, idilic şi armonios stilizat, printr-o concepţie de viaţă şi de artă, în ciclul d-lui Duiliu Zamfirescu, eroic în povestirile d-lui Sadoveanu, subiectiv şi psihologic în Dan şi în mai toate încercările din ultimul timp (afară de cele ale d-lui Demetrius) — adevăratul roman, realist prin metodă şi epic prin amploarea planului, se fixează, în sfîrşit, în Ion al d-lui Rebreanu. Nu e unic, desigur, nici în această privinţă. în lentul proces al literaturii noastre spre creaţiunea obiectivă este însă nu numai un popas, ci şi o realizare definitivă.
în evoluţia genurilor literare după necesităţile sufleteşti ale timpului, epopeea antică n-a supravieţuit întreagă în romanul modern. E o venerabilă oglindă, al cărei cristal nu s-a conservat sub forma lui intactă, ci în nenumărate cioburi, perpetuînd în mic imaginea oglinzii iniţiale. Amplă şi îmbrăţişînd destinele unui popor prin eroi reprezentativi, prin icoana crescută şi exaltată a virtuţilor colective, epopeea antică ne-a dat vaste tablouri nu Humai sociale, ci şi naţionale. în poemele homerice s-a crista-
356
357
tenacitatea şi lipsa oricărui scrupul moral sunt aceleaşi. Julien rîvneşte la o bruscă ascensiune socială, cu toate resursele energiei lui plebee; feciorul Glanetaşului rîvneşte la delniţele lui Vasile cu foamea de pămînt a unei vechi sărăcii. Pentru amîndoi femeia e numai treaptă necesară unui scop suprem; un obiect cu valoarea unei simple vehiculări a energiilor spre posesiunea bunurilor pă-mînteşti.
într-un veac saturat de literatura voliţională a lui Stendhal, conjugată cu ideologia nietzscheiană a forţei, un astfel de erou intră în cadrul lui firesc. Şi cum suprema manifestare a vieţii pare a fi acţiunea, privim o astfel de literatură ca cea mai apropiată de viaţă. Aplicăm artei criterii străine. Arta nu e cu necesitate exaltarea vieţii, nu e un imn al voinţii de a ajunge la cucerirea unui petec de pămînt sau a lumii întregi. A voi e o condiţie pentru continuarea speţei umane; dintr-un punct de vedere şi mai înalt, a nu voi este expresia unei supremaţii intelectuale, în numele acestei supremaţii, se poate protesta împotriva consacrării tipului volitional ca o formulă definitivă a adevăratei crea-ţiuni artistice.
Un om energic e folositor sieşi şi societăţii. La rigoare, îl putem admite ca pe un factor indispensabil progresului, deşi tot ce depăşeşte măsura comună e un act mai mult de contemplaţie decît de voinţă. Acţiunea e numai punerea în valoare a cugetării. Chiar şi sub acest raport, s-ar putea deci susţine superioritatea ideală a fenomenului intelectual asupra acţiunii.
A voi este de obicei a limita; cu cît voinţa e mai energică, cu atît limitarea e mai violentă: monomania este ultima expresie a voinţii, izolînd din fascicolul complicat al apetenţelor elementul unic al dorinţii. Marii oameni de acţiune sunt nişte mari izolaţi de restul vieţii pentru a se închide în obsesia unui singur gînd. Numai printr-o astfel de concentrare se pot descoperi continente noi sau spinteca istmuri. La bază, ca şi la eroism, e un dezechilibru — adică distrugerea jocului armonic al funcţiunilor sufleteşti prin creşterea anormală a unui singur factor. Acţiunea energică şi tiranică este semnul logic al paupertăţii intelectuale.
Arta ia viaţa aşa cum e; toate tipurile au dreptul la reprezentare ; tipul volitional, ca şi cel reflexiv...
Măsura importanţei lui nu trebuie însă pusă în faptă, ci în cugetare. în sufletul speculativului nemişcat din scaunul lui e mai mult zbucium şi viaţă decît în sufletul unui erou al acţiunii.
Redus la un instinct puternic, Ion e un om de voinţă şi de acţiune; agitîndu-se în dedalul complicaţiilor pentru a pune mîna pe pămînt, este totuşi mai inexistent sufleteşte decît contemplativul care, cu un braţ de fîn sub cap, s-ar întreba despre enigma armoniilor cereşti.
IV
Romanul d-lui Rebreanu reprezintă realizarea integrală a idealului semănătorist. Ceea ce n-a reuşit să ne dea tendenţa agresivă şi lirismul romantic al acestei şcoli literare ne-a dat realismul viguros al d-lui Rebreanu — epopeea ţărănimii noastre prinsă în celula vieţii unui sat ardelean. Rurală, prin situare, nu e încătuşată totuşi în atitudinea unei formule exclusive; îşi lărgeşte deci cadrele, înglobînd şi pe conducătorii imediaţi ai poporului: învăţătorul, „domnul părinte", avocatul candidat la deputăţie, tînărul poet luptător naţionalist. Ascensiunea nu merge mai departe; dar şi în aceste limite modeste e destul loc pentru jocul slobod al factorilor esenţiali ai românimii de dincolo; nu dă impresia decapitării voluntare, pe care ne-o dădea literatura semănătoristă. Lipsită, de altfel, ca şi semănătorismul, de orice ideologie, de orice preocupare pur artistică, de latura speculativă şi analitică, epopeea scriitorului nostru o domină şi prin lărgimea concepţiei şi prin vigoarea constructivă de adunător de materia-luri pentru piramide faraonice, dar, mai ales, prin acea obiectivitate fundamentală, care o scoate din inferioritatea literaturii de luptă, înălţînd-o pe treapta unei creaţiuni fără cauze eficiente şi finale vizibile.
în psihologia eroului principal scriitorul a întrebuinţat simplificarea artei clasice... Ion e redus la un singur instinct, tot aşa după cum eroii lui Moliere se cristalizează în jurul unei singure pasiuni. în cele mai însemnate creaţiuni ale lui, Balzac a accentuat şi mai mult procedeul, la adăpostul unei viziuni unice; bogăţia neegalată a amănuntului susţine enormitatea caracterelor. Concepţia nu este însă în spiritul adevărului; nu este nici în linia naturalismului. O pasiune absorbantă e un caz rar; arta trebuie turnată în tiparele multiple ale vieţii. Nefiind numai o abatere de la generalitate, singularizarea prejudiciază interesului dramatic...
360
361
lizat o întreagă civilizaţie. Celelalte urme ale timpului au putut I dispărea: în dactilele aedului anonim se recunosc şi acum o rasă ţ. şi un mileniu...
Vremea a spart tiparul acestei literaturi eroice şi cuprinzătoare. Din masa ei elementară a iradiat materia în fuziune a noilor sisteme. Epopeea s-a pulverizat astfel în subspeciile romanului < modern, tinzînd spre amănunt şi particular. Sfera s-a restrîns, f intensificîndu-se; cazul special a luat locul generalului. Rar numai ; cîte un mare scriitor s-a încercat să adune într-un efort uriaş ţăndările oglinzii fermecate pentru a reflecta în ea un neam în stra-tificaţia lui complexă şi o epocă: Balzac, în ciclul Comediei umane, sau Tolstoi, în Război şi pace. Lucrarea d-lui Rebreanu participă şi ea la această sforţare de a lărgi cadrele romanului î modern pînă la epopee. 1
Ceea ce impresionează în primul rînd în romanul scriitorului nostru e tocmai evadarea din captivitatea unei formule înguste şi particulare; e intenţia de a îmbrăţişa larg nu'numai o clasă socială, ci toate stratele vieţii românilor din Ardeal. Prin importanţa punctului de plecare, prin metoda şi prin realizarea unui plan atît de vast, romanul d-lui Rebreanu e tolstoian. Pentru mo- ■ desta noastră literatură el este echivalentul nemuritorului Război şi pace, procedînd prin aceeaşi colectare indefinită a amănuntului, prin aceeaşi difuziune a observaţiei, ce merge pînă la dispersiunea atenţiei, prin aceeaşi vigoare de creaţiune obiectivă, prin acelaşi i haos de episoade ordonate totuşi în tainice corespondenţe, prin impresia de nelimitat: romanul începe şi se sfîrşeşte arbitrar; e o modestă porţiune dintr-un şuvoi ce vine şi se duce spre destine îndepărtate; simţi palpitul vieţii nemărginite; limitarea e deter- I minată numai de necesităţile noastre sufleteşti; dincolo de pagina fi ultimă a cărţii, viaţa continuă tumultuos prin propriile ei virtua- jl lităţi... Rupîndu-se cordoanele ce leagă creaţia de creator, ai | impresia unei lumi reale, mobile, care trăieşte prin sine după prin-1 cipii interioare şi fatale şi fără o finalitate demonstrativă. Ion * e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române, şi j cum procesul firesc al epicei e spre obiectivare, poate fi pus pe | treapta ultimă a scării evolutive. Toate genurile sunt legitime;',! în limitele lor sunt susceptibile de perfecţie. Se pot totuşi determinaj între ele raporturi şi clasificări. Peste toate domină criteriul suprem al creaţiunii vieţii. Viaţa e un fenomen valorificat prin sine şi fără alt scop; ştiinţa nu i-a descoperit pînă acum nici o
358 I
finalitate. Sforţarea ultimă a artistului este deci de a o crea în aceleaşi condiţiuni de obiectivitate, ignorînd orice punct de plecare preconceput...
Sub prestextul unei reproduceri mai exacte a vieţii în tot ce are mai uniform şi şters, iar în realitate dintr-o intenţie satirică împinsă pînă la nihilism, naturalismul francez a lunecat uneori la reproducerea principială a banalităţii; naturalismul rus a introdus „intenţia" milei dintr-un sentiment de purificare morală. Au derogat însă de la principiul obiectivitătii absolute din considera-ţiuni respectabile poate, dar prejudiciabile creaţiunii.
III
în confuziunea aparentă a unei materii haotice, se surprinde totuşi destul de repede o mişcare giratorie.
Din pulberea figurilor secundare, se desface o figură centrală, ce le grupează şi le armonizează. Ion e axa solidă în jurul căreia masa amorfă se organizează; în natura Iui simplă şi frustă, este o fiinţă voluntară, viguros construită din amănunte convergente.
Din linia ţăranilor lui Balzac, dar mai ales ai lui Zola, Ion e expresia instinctului de posesiune a pămîntului. Împingîndu-I pînă la potente grandioase, îi pune în serviciu o inteligenţă suplă, o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă. Ştie voi tenace, adunînd energiile difluente într-un singur fascicul. Nimic nu-i rezistă. În faţa ogorului aurit de spice, e cuprins de beţia unei înalte emoţii. Vrea să-1 aibă cu orice preţ; dragostea devine şi ea o armă călită în vîlvătaia focului ce-1 încinge. Prinsă la mijloc, în epica luptă pentru pămînt dintre Ion şi socru-său, Vasile Baciu, biata Ana e o tragică epavă. Omul nobil şi milos dispare, pentru a nu lăsa decît fiara. Cele două voinţe se încordează în sforţări uriaşe, ce ar fi meritat un obiect mai vrednic; în locul unei froie ireale, rezervoriile forţelor se consumă pentru cîţiva bulgări de pămînt: simbol al supremei zădărnicii omeneşti.
S
Ion este deci expresia violentă a unei energii. Subordonîndu-şi mecanismul complicat al sufletului unui singur impuls, este un tip unitar. în limitele ideaţiei lui obscure şi reduse, e un erou stendhalian; numai obiectul dorinţii e schimbat; încordarea,
359
tenacitatea şi lipsa oricărui scrupul moral sunt aceleaşi. Julien rîvneşte la o bruscă ascensiune socială, cu toate resursele energiei lui plebee; feciorul Glanetaşului rîvneşte la delniţele lui Vasile cu foamea de pămînt a unei vechi sărăcii. Pentru amîndoi femeia e numai treaptă necesară unui scop suprem; un obiect cu valoarea unei simple vehiculări a energiilor spre posesiunea bunurilor pă-mînteşti.
într-un veac saturat de literatura voliţională a lui Stendhal, conjugată cu ideologia nietzscheiană a forţei, un astfel de erou intră în cadrul lui firesc. Şi cum suprema manifestare a vieţii pare a fi acţiunea, privim o astfel de literatură ca cea mai apropiată de viaţă. Aplicăm artei criterii străine. Arta nu e cu necesitate exaltarea vieţii, nu e un imn al voinţii de a ajunge la cucerirea unui petec de pămînt sau a lumii întregi. A voi e o condiţie pentru continuarea speţei umane; dintr-un punct de vedere şi mai înalt, a nu voi este expresia unei supremaţii intelectuale, în numele acestei supremaţii, se poate protesta împotriva consacrării tipului volitional ca o formulă definitivă a adevăratei creaţiuni artistice.
Un om energic e folositor sieşi şi societăţii. La rigoare, îl putem admite ca pe un factor indispensabil progresului, deşi tot ce depăşeşte măsura comună e un act mai mult de contemplaţie decît de voinţă. Acţiunea e numai punerea în valoare a cugetării. Chiar şi sub acest raport, s-ar putea deci susţine superioritatea ideală a fenomenului intelectual asupra acţiunii.
A voi este de obicei a limita; cu cît voinţa e mai energică, cu atît limitarea e mai violentă: monomania este ultima expresie a voinţii, izolînd din fascicolul complicat al apetenţelor elementul unic al dorinţii. Marii oameni de acţiune sunt nişte mari izolaţi de restul vieţii pentru a se închide în obsesia unui singur gînd. Numai printr-o astfel de concentrare se pot descoperi continente noi sau spinteca istmuri. La bază, ca şi la eroism, e un dezechilibru — adică distrugerea jocului armonic al funcţiunilor sufleteşti prin creşterea anormală a unui singur factor. Acţiunea energică şi tiranică este semnul logic al paupertăţii intelectuale.
Arta ia viaţa aşa cum e; toate tipurile au dreptul la reprezentare; tipul volitional, ca şi cel reflexiv...
Măsura importanţei lui nu trebuie însă pusă în faptă, ci în cugetare. în sufletul speculativului nemişcat din scaunul lui e mai mult zbucium şi viaţă decît în sufletul unui erou al acţiunii.
Redus la un instinct puternic, Ion e un om de voinţă şi de acţiune; agitîndu-se în dedalul complicaţiilor pentru a pune mina pe pămînt, este totuşi mai inexistent sufleteşte decît contemplativul care, cu un braţ de fin sub cap, s-ar întreba despre enigma armoniilor cereşti.
IV
Romanul d-lui Rebreanu reprezintă realizarea integrală a idealului semănătorist. Ceea ce n-a reuşit să ne dea tendenţa agresivă şi lirismul romantic al acestei şcoli literare ne-a dat realismul viguros al d-lui Rebreanu — epopeea ţărănimii noastre prinsă în celula vieţii unui sat ardelean. Rurală, prin situare, nu e încătuşată totuşi în atitudinea unei formule exclusive; îşi lărgeşte deci cadrele, înglobînd şi pe conducătorii imediaţi ai poporului: învăţătorul, „domnul părinte", avocatul candidat la deputăţie, tînărul poet luptător naţionalist. Ascensiunea nu merge mai departe; dar şi în aceste limite modeste e destul loc pentru jocul slobod al factorilor esenţiali ai românimii de dincolo; nu dă impresia decapitării voluntare, pe care ne-o dădea literatura semănătoristă. Lipsită, de altfel, ca şi semănătorismul, de orice ideologie, de orice preocupare pur artistică, de latura speculativă şi analitică, epopeea scriitorului nostru o domină şi prin lărgimea concepţiei şi prin vigoarea constructivă de adunător de materia-luri pentru piramide faraonice, dar, mai ales, prin acea obiectivitate fundamentală, care o scoate din inferioritatea literaturii de luptă, înălţînd-o pe treapta unei creaţiuni fără cauze eficiente şi finale vizibile.
în psihologia eroului principal scriitorul a întrebuinţat simplificarea artei clasice... Ion e redus la un singur instinct, tot aşa după cum eroii lui Moliere se cristalizează în jurul unei singure pasiuni. în cele mai însemnate creaţiuni ale lui, Balzac a accentuat şi mai mult procedeul, la adăpostul unei viziuni unice; bogăţia neegalată a amănuntului susţine enormitatea caracterelor. Concepţia nu este însă în spiritul adevărului; nu este nici în linia naturalismului. O pasiune absorbantă e un caz rar; arta trebuie turnată în tiparele multiple ale vieţii. Nefiind numai o abatere de la generalitate, singularizarea prejudiciază interesului dramatic...
360
361
într-un suflet dominat de o singură pasiune nu mai sunt cu putinţă ciocnirile. în Harpagonul iui Moliere conflictul dintre avariţie şi dragoste era încă posibil; în monomanii lui Balzac, pasiunile sunt exclusive. Ca şi baronul Hulot sau Goriot, Ion e lipsit deci de interesul unei lupte interne. „Glasul pămîntului" îl stăpîneşte; in faţa lui totul tace. Numai din spirit de simetrie i s-a adăugat şi „galsul iubirii". Cele două impulsiuni se succed insă. Ajungînd la stăpînirea pămîntului dorit, Ion se umanizează; devine un om ca oricare altul; poate deci iubi pe Florica, fără ca dragostea să-i contrarieze marea şi unica pasiune, a vieţii. Prin succesiune s-a eludat însă nu numai conflictul, ci şi adevăratul interes dramatic. Unitatea lui sufletească îi dă proporţii impunătoare. Simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pămîntul iubit cu ferocitate. Prin gesturi voluntare şi tenace, condiţia lui umilă se topeşte în imensitatea simbolică a unei creaţiuni chtoniene.
Impasibilitatea neclintită a scriitorului îi subliniază şi mai mult realitatea. Nici o atitudine: eroul merge pîna la crimă, pentru a se umaniza apoi, în liberul joc al unor acţiuni, pe care nu le comandă nici o intenţie sau rezervă; e o forţă ce se destinde prin virtutea legilor ei interioare. Scriitorul n-o înfrînează, nici n-o accelerează; nicăieri nu simţim opera unei mîini febrile.
Cu aceeaşi supremă indiferenţă sunt tratate şi celelalte figuri secundare. învăţătorul Herdelea, popa Belciug, Ana, Florica, Titu, Vasile Baciu, Pintea, Zăgreanu, Grofşoru şi toţi ceilalţi, atît de numeroşi şi de individualizaţi, suflete simple şi unitare, se desfăşoară din imboldul resortului lor intern, în acţiuni morale sau imorale, fără preferinţă şi fără nici un accent de simpatie sau de antipatie. Impasibilitatea scriitorului în faţa vieţii devine şi mai impresionantă în faţa marelui act al morţii. Sinuciderea lui Avrum şi a Anei, moartea lui Dumitru sau a lui Ion sunt povestite cu o indiferenţă atît de totală, încît egalează indiferenţa augustă a naturii înseşi în faţa fenomenelor biologice. în această epopee, interesantă mai mult prin amploarea totului, sunt pagini ce vor cunoaşte, desigur, solemnitatea antologiei.
Unei literaturi care abia acum începe să se înfiripe în elabora-ţiuni mai subtile, chinuită şi fecundată totdeauna de o ideologie şi de o vibraţie nervoasă, de probleme de conştiinţă, vehiculată prin complicate procedee de analiză şi de stil, unei astfel de literaturi nerealizate încă definitiv, dar care se poate presimţi prin atîtea eforturi remarcabile, e o fericire că i s-a pus substrucţia solidă a acestei epopei ţărăneşti. Pentru a justifica trepidaţia nervoasă, dezordonata bogăţie de senzaţii, incomparabila putere de analiză, exuberanţa lirică, febrilitatea intelectuală a literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu — de pildă — trebuia să arătăm alături blocul granitic, rud, dar solid, al lui Ion.
362
I. C. VISSARION
I
Prin singura forţă a talentului lui, Vissarion nu şi-ar fi fixat locul în galeria acestor figurine. Avînd darul de a povesti colorat şi natural, el îl împinge totuşi pînă la o prolixitate primitivă. Nu-şi trădează origina; dimpotrivă, o proclamă prin cel mai mic gest... Vissarion este un exponent etnic. Spontaneitatea lui Creangă e filtrată printr-un temperament de artist; naturalul iese dintr-o elaboraţie succesivă; cuvîntul e produsul ultim al unor încercări suprapuse: floare hrănită din seva pămîntului aegru.
Topit în masa anonimă a rasei, Vissarion îşi pierde individualitatea; se descărnează. Fără nici un efort, îl proiectăm peste modesta lui literatură, în depărtări tutelare. Omul profită din această proiectare; sustrăgîndu-1 din sfera convenienţelor, îl tratăm ca pe o vastă sinteză. Gesturile lui cresc; inutilă şi meschină cu alţii, simpla anecdotă îi creează o atmosferă. Pe fondul mulţimii amorfe, umilul ţăran din Costeşti se desprinde în linii precise şi în mişcări viguroase; fiinţa lui e multiplicată de tot ce reprezintă confuz şi tumultuos. Scriitorul nu mai e judecat prin realizare, ci prin semnificare, iar omul intră în cercul luminos al interesului nostru prin amănunte topice.
*
Era în primele luni ale războiului, în sumbrele zile ale lui octombrie. Mulţi dintre intelectuali şi artişti aduceau patriei mediocrul tribut al timpului lor sub forma cenzurii. îndărătul fortă-reţelor de cărţi poştale, gîngave şi sublime, torceam astfel gînduri dureroase; veştile se adunau ameninţătoare de pe fronturi; din orizontul întunecat se presimţea furtuna ce avea să izbucnească.
984
într-o dimineaţă, în monotonia unei munci inutile şi în enervarea disproporţiei ei faţă de posibilităţile noastre, furăm treziţi din piroteală de irupţia bruscă a unui plutonier ovrei, copilandru de douăzeci de ani;
— Domnule locotenent... domnule locotenent... s-a întîmplat o mare nenorocire... soldatul Vissarion a... turbat!...
Emoţionat peste măsură, gîfîind ca pe urma unei panici, plutonierul ne povesti apoi în crîmpeie brusce cum era să fie victima ; turbării lui Vissarion. Pe cînd ascultam încă nedumeriţi, intră
! însă pe uşă şi eroul. îl vedeam pentru prima dată: scund, înco-
î toşmat într-un palton cafeniu din vremuri vechi, cu părul într-o
i dezordine definitivă, cu capul întors la o parte cătînd îndărăt cu
i o inegalată expresie de şiretenie. Ceva din vulpe în toată fiinţa
lui uşor încovoiată, cu o privire ce vrea să te mintă şi cu o gură ce ar vrea să muşte. Nu muşca, dar vorbea. Omul avea o vervă \ guturală şi un umor rustic.
Cu o mimică pitorească ne explică deci povestea „turbării" lui...
... După inenarabile aventuri în serviciul grajdurilor şcoalei j veterinare, fusese trecut la cenzură. Din nefericire însă i se umflase
I tocmai acum obrazul din cauza unei măsele rebele. Locotenentul,
J un vechi prieten, îl sfătui să şi-o scoată. Şi pe cînd Vissarion ezita,
| plutonierul ovrei, rătăcit nu se ştie cum pe la cenzură, interveni
i spre a se face util:
ţ — Domnule locotenent... lăsaţi să-1 duc eu la d. maior-dentist
> Popovici, care mi-e prieten. I-o scoate numaidecît...
' Propunerea nu suferea nici o obiecţie. Soldatul Vissarion plecă
j deci cu plutonierul Kaufmann în căutarea domnului maior-dentist
; Popovici.
I Maiorul era însă prea ocupat cu propria lui clientelă. Vă-
zîndu-i, se încruntă şi-i trimise la medicul regimentului. Fără să-şi piardă cumpătul, plutonierul se gîndi o clipă; îşi aduse apoi
l aminte că printre cunoştinţe avea şi pe d. căpitan-dentist Irimia.
?        Străbătură deci Bucureştii în lapoviţa dimineţii de toamnă în di-
f        recţia Oborului. Primindu-i, d. căpitan Irimia dădu şi el din
'j        umeri:
} — Adu-1 într-o zi de consultaţie gratuită...
I în stradă, în timp ce Vissarion se ţinea de falcă, d. plutonier
I medita iarăşi adînc şi fructuos. Avea, desigur, mulţi prieteni In I        lumea medicală. Protector, mormăi la urmă:
1 365
— Fii fără grije, domnule Vissarion, te duc eu la d. locotenent-dentist Goldstein, care ţi-o va scoate imediat.
O porniră din nou în direcţia Labirintului, în lapoviţa nesfîr-şită a dimineţii de toamnă. Dar nici d. locotenent-doctof n-avea răgazul să scoată măselele „soldaţilor" în cabinetul lui. Situaţia devenise tragică: plutonierul era totuşi plin de resurse. în timp ce Vissarion uitase cu totul de măsea, renunţînd la orice demers, plutonierul se încăpăţîna dîrz:
— Am ordin să te prezint cu măseaua scoasă, trebuie să fac un raport în privinţa d-tale...
Hotărît, omul era plin de zel sublim; nu se putea hrăni decît din pîinea datoriei împlinite. Pe dată îşi aminti de d. sublocote-nent-dentist Georgescu din şoseaua Jianului... Şi ca două umbre călătoare începură să străbată pentru a patra oară Bucureştii tn căutarea unui dentist militar. Vissarion nu mai putea răbda; picioarele îi refuzau orice efort. Ar fi voit să se întoarcă; i se opunea însă rezistenţa plutonierului, care făcuse dintr-însul o chestie de încredere şi obiectul unui viitor raport circumstanţiat.
Scriitorul rămase deci pe gînduri; dintr-o străfulgerare o idee îi lumină însă catapeteasma minţii. îşi puse mîna brusc pe falcă, scrîşnind:
— Vai!
— Ce ai, domnule Vissarion, întrebă plutonierul.
Omul nu răspunse. îşi strîmbă încă o dată gura, dînd ochii peste cap.
• — Ce ai, domnule Vissarion? Te doare? întrebă plutonierul alarmat.
Vissarion murmură aiurit:
— Nu ştiu ce am... nu ştiu ce am...
îşi strîmbă din nou gura în convulsiuni violente, arătîndu-şi albul ochilor; o uşoară spumă îi tivi colţul buzelor...
— Domnule Vissarion, domnule Vissarion... ce ai? .. .spune-mi ce ai?...
Scrîşnind cu ochii injectaţi, Vissarion se uşura într-un spasm suprem:
— Nu ştiu ce am. îmi vine să muşc... uite aşa... îmi vine să latru... ham! ham!... săptămîna trecută m-a muşcat un cîne... ham! ham!...
într-o clipă plutonierul se făcu nevăzut. Iar Vissarion adaose cu acea lumină de neegalată şiretenie:
i
— Apoi cum era să mă scap de ovreiul ăsta, care voia să raă prezinte cu raport precum că mi s-a scos măseaua!
Şi astfel autorul Nevestelor lui Moş Dorogan şi al Privighetorii negre mi-a intrat brusc în conştiinţă prin calitatea lui esenţială.
II
Fixîndu-mi-se în atenţie şi prin masca luminată de doi ochi mobili şi şireţi şi prin spontaneitatea gestului, omul merită să fie cunoscut mai de-aproape...
Din zidul de cărţi poştale, în care se înscria izvodul războ-I iului în slove fruste, Vissarion îşi făcu o cetăţuie inexpugnabilă. i Cătind şiret în lături, dar mai ales printre crenelurile zidului spre a nu fi surprins de inamic, omul începu apoi să se reverse într-o ■ binefăcătoare ploaie verbală, Avea rezerve de tăcere. Cîteva , săptămîni curăţise ca simplu soldat grajdul şcoalei veterinare, sub } ochiul sever al d-lui căprar Papiţică. Sărind de mai multe ori gar-î durile şcoalei, evadase de la postul de cinste pe care i-1 dase patria | în războiul întregirii, se plînse miniştrilor, obţinuse intervenţia I       unui general. în zadar. Caporalul Papiţică era inflexibil la da-
Itorie; stăruinţele îl îndîrjeau în atitudinea lui fermă, îl punea deci la servicii şi mai grele, apostrofîndu-1 cu un sarcasm superior: „Ha... ha... şi zici că eşti unul din ăia care scriu... un Alecsandri... un Eminescu... ia curăţă mai bine grajdurile "...
| Prin puterea de comunicativitate a darului povestirii, aventu-
% rile lui Vissarion deveniră repede de interes obştesc. îşi crea astfel | o atmosferă personală; involuntar suferirăm o mişcare de rotaţie I în jurul axei lui. Amintiri de copilărie, amănuntele unei vieţi I agitate, iniţiarea în învăţătură şi în scris — lucrurile umile sau | surprinzătoare, mizeriile de acasă, de la ţară, sau tribulaţiile prin-| tre oamenii oraşului, în redacţii şi pe la editori formau alimentul I incoruptibil al unei istorisiri nelimitate. Epizoadele se succedau: I contactul cu prima formulă algebrică întrezărită în cartea unui | anticar de pe chei şi apoi irupţiunea devorantă în studiul mate-I maticilor, pasiunea pentru chimie şi instalarea unui mic laborator I in unica odaie a bordeiului de la Costeşti, în care locuieşte cu cei I nouă copii (Voltaire, Benedict, Edison Vissarion etc.!), trudnicile 1       lui începuturi literare şi atîtea alte momente se materializau în
I 367
SC6
forme vii. Din acumularea vorbelor şi a gesturilor, din participarea fizicului la mişcările sufletului, omul se desprindea pe încetul ca o sinteză a însuşirilor etnice.
Mai întîi, o isteţime incontestabilă, cu o curiozitate speculativă ce-1 făcea să treacă peste nivelul culturii lui reale, ducîndu-1 pînă la invenţia teoretică a unui tun ce ar nimeri, prin calcule matematice sigure, aeroplanul inamic din zbor.
La bază, un strat imens de şiretenie evidentă în cele mai micî gesturi. Prin această formă inferioară de inteligenţă, omul îşi trădează sutele de ani de robie, frica de lovituri; în faţa forţei nu-i mai rămîne decît arma vicleniei. De aici clipirea laterală ce caută o evaziune de sub o opresiune imaginară; de aici nesiguranţa de raporturi, neîncrederea ascunsă sub forme naive a ţăranului ajuns chiar la o înaltă intelectualitate. în atitudinea lui de fiară încolţită, trăieşte încă străbunul bătut la scara boierului... Supus la munci grele, el găseşte în şiretenie singura posibilitate a economiei vitale. După ce a curăţit grajdurile şcoalei veterinare, Vissarion se pitea acum după zidul de cărţi poştale în beatitudinea unei linişte definitive. Se refăcea de tot ce risipise înainte. Zelului procedural al d-lui plutonier Kaufmann nu-i putuse, de asemenea, opune decît arma pasivă a şireteniei pentru a restabili echilibrul forţelor...
Această inteligenţă cu dublu aspect întrunea şi avantajul unei rari puteri de expresiune. Omul avea nu numai darul vorbei, ci şi defectulei. Povestea cu naturalul şi umorul ţărănesc, dar şi cu lipsă de supraveghere. Lucra în el o forţă misterioasă, ce-i da posibilitatea creaţiunii instantanee. Invitat să improvizeze cîteva cuvinte copiilor adunaţi la Eforie la un festival, Vissarion începu să născocească un basm. După un ceas jumătate, nici nu intrase încă în inima subiectului. La şezătorile de la Costeşti, putea povesti şapte ceasuri la rînd; ascultătorii aţipeau cu toţii, în timp ce povestitorul îşi urma încă firul imaginaţiei lui fecunde, cu singura satisfacţie pe care ţi-o dă invenţiunea...
Vissarion fiind o expresie tipică a poporului, îi lipseşte literaturii lui numai anonimatul pentru a fi o adevărată literatură populară, încolo, o identitate completă: fantastic, umor, senzualism, sănătos, şiretenie, facilitate verbală, natural — şi o totală lipsă de compoziţie. Prin această identitate literatura lui Vissarion e reprezentativă, iar emul mi se pare că o depăşeşte prin virtualităţi
TEATRUL NAŢIONAL: „CAIN" DE AL. SABARU
Cain, piesa în trei acte a d-lui Sabaru, jucată la Teatrul Naţional, se poate mulţumi şi cu o scurtă menţiune.
E o încercare, fireşte, a unui debutant; i s-ar cuveni deci toată indulgenţa pentru lipsurile de meşteşug. Cain este însă o piesă de meşteşug, lucrată din scene violente, în vederea unui mare efect teatral. E o melodramă clasică. Nimic nu-i lipseşte: asasinarea unui cămătar odios pe scenă, o penibilă anchetă judiciară făcută chiar de fratele asasinului, ca judecător de instrucţie, intervenţia şi blestemul mamei celor doi fraţi, lupta între datorie şi dragoste şi, în fine, înnebunirea judecătorului în momentul în care trebuie să iscălească mandatul de arestare a fratelui său...
în faţa unei astfel de acumulări de efecte patetice, spectatorul modern resimte o legitimă stupefacţie. Melodrama, la care plîngea Margot, trăieşte încă! Trăieşte chiar o viaţă tenace. Ajunge să vezi cămătarul din actul întîi, ghebos, tenebros, tuşind mereu şi urzindu-şi răzbunarea prin unghere, pentru a înţelege că, teatral, suntem daţi cu o sută de ani îndărăt... La urmă, melodrama e şi ea un gen popular. Trebuie să-şi atingă totuşi scopul: să emoţioneze. Rolul nevestei judecătorului este însă atît de echivoc, lipsa de discernămînt a judecătorului din actul al doilea atît de neverosimilă, blestemul mamei din actul al treilea atit de nejustificat (în piesa d-lui Sabaru Cain e omul integru şi Abel asasinul!), dialogul atît de retoric, încît nu resimţim nici o emoţie în faţa atîtor dezastre acumulate. Situaţia autorului devine deci penibilă: i-a scăpat tocmai ce urmărea pe căi atît de violente. Şi, cum pentru a-şi ajunge scopul suprem, a lăsat la o parte orice literatură, dezastrul e definitiv. Cain nu e numai o melodramă — ci o melodramă neizbutită.
369
ALEXANDRU MACEDONSKI
I
Omul a dăunat operii: iată cheia cu care mulţi s-au încercat să rezolve misterul tragediei literare a lui Macedonski. Şi, în adevăr, am fost martorii unei lungi vieţi contradictorii, dincolo de marginile bunului-simţ, într-un dezacord cu opinia publică neiz-vorît din realitatea unor încercări revoluţionare, ci dintr-o atitudine căutată şi nejustificată. Dezarmonia omului în gesturile lui cotidiane trezea deci o revulsiune ce se răsfrîngea asupra operii. în agresiunea vieţii, moartea putea părea o eliberare; din cătuşele contingenţelor porumbelul spiritului îşi va lua zborul. Miracolul trebuie să vină. Miracolul n-a venit încă.
După cea dintîi estompă a timpului, critica ar putea totuşi face şi alte previziuni fără riscul paradoxului. Gesturile se pierd o dată cu mîna scuturată în pulbere, şi din tina amănuntelor impure ar putea răsări flacăra pură a omului lăuntric. Rupînd brutal reţeaua deasă ce ne desparte de realitate, moartea ne-ar putea dezveli o statuă pe care n-am bănuit-o. Pe lîngă micimi ofensatoare, omul avea o mare forţă de iluzie, care, împinsă pînă la astfel de proporţii, devine un simbol. Destinele lui Macedonski nu stau deci atît în opera lui, cît în împrejurări exterioare. De va găsi un istoriograf nu numai iniţiat şi pios, ci un artist capabil să fixeze sub o formă definitivă viziunea unei halucinaţii atît de măreţe, Macedonski va ajunge la o potentă ce va depăşi cu mult valoarea secundară a unei opere întrecute de pe acum de noile generaţii poetice.
*
însuşirile devin defecte sau calităţi după domeniile în care se dezvoltă. în viaţa cotidiană, invenţiunea e minciună: în artă,
370
!
ea devine un element fecund. întreaga Odisee se sprijină pe inven-! tivita tea rasei elenice. întorşi diri peregrinaţii îndepărtate, negustorii greci minţeau în povestirile lor despre oameni şi lucruri; coordonate de un mare poet, minciunile au devenit o operă de artă şi o oglindă definitivă a rasei. în anumite condiţii, minciuna poate fi deci creatoare de frumos şi de adevăr. Evadînd din do-; meniul utilităţii în regiunile senine ale creaţiunii dezinteresate, ea participă la jocul liber al fanteziei ce combină peste legile naturale.
Adaptîndu-se la împrejurări diferite, criteriile se modelează şi ele; morala se închină în faţa necesităţii de stat; crima devine 1 eroism. Momentul şi proporţiile deformează valoarea acţiunilor noastre. Redusă la măsuri modeste, nebunia tristului Cavaler e ridiculă; proiectată de Cervantes pe scara unei halucinaţii continue, devine sublimă. Amănuntele se şterg, lăsînd în toată strălucirea ei iluzia. Sub alte forme, Macedonski a fost şi el un erou al iluziei.
A crezut în artă. într-o ţară lipsită de orice tradiţie culturală, în care creaţiunea artistică nu este o funcţie legitimă, a trăi numai pentru artă e un act de credinţă de o înaltă valoare. Poetul nu 1-a urcat însă pe piedestalul vreunui sacrificiu sau al unei demne rezerve; dimpotrivă, 1-a scoborît prin lamentaţii, prin proclamarea dreptului la caritate sau indignare. Timpul le va şterge însă cu estompa lui. Nu va rămîne viu decît gestul omului care în lungul unei vieţi roase de nevoi, învăluite sub faldul unei persecuţii reale si imaginare, a stat închis în visul lui interior, impropriu pentru orice realitate, consumat de o viziune pe care n-a tradus-o în opere definitive, dar pe care a trăit-o cu o putere de iluzie unică. Macedonski a fost cel mai mare vizionar pe care l-am avut pînă acum. Lipsit de simţul comun, insensibil la ridicol şi la asprimea realităţii, a păşit în viaţă cu ochii fixaţi spre lumina orbitoare a unei fantasmagorii. A trăit într-o hipnoză. Nimic nu 1-a putut opri din călătoria lui somnambulică. Putea viaţa să-şi întindă cursele, poetul nu le vedea; putea realitatea să-1 lovească sub biciul dezminţirilor, tragica ei evidenţă rămînea ineficace. Nici mizeria, nici hula unanimă, nici exilul interior în care a trăit cîteva decenii nu i-au putut zgudui credinţa în omnipotenţa verbului, nu 1-a putut deştepta din visul lui poetic, din concepţia unei arte sonore şi inutile. Pe deasupra tuturor dezastrelor, forţa imensă a iluziei îşi arunca apele multicolore în jocuri fantastice. Mizeria lua patina poeziei. Aurul închipuirii curgea din izvoare nesecate.
371
Era în Macedonski o forţă creatoare în vid, o minciună ge- f neroasă a vieţii ce-1 făcea să trăiască într-o lume halucinată; j la bătrîneţe, o glorie pururi insesizabilă şi un aur pururi inexistent >. aveau încă pentru dînsul o evidenţă ps deasupra oricărei realităţi. Se împărtăşea cu o cuminicătură invizibilă în gesturi ce păreau ridicole, deşi — în perspectivă — nu sunt lipsite de oarecare măreţie, î
De se va ivi artistul care să creeze din Macedonski simbolul { poetului însuşi în mijlocul unei societăţi antipoetice, viaţa lui atît de ofensatoare, de altfel, va deveni mult mai emoţionantă decît ; opera. j
II
Şi după moartea poetului, critica rămîne încă discumpănită în faţa operii sale. în viaţă, ostilitatea generală se lovea de forţa latentă a unei admiraţii tenace. Putea fi critica unanimă în severitate (T. Maiorescu) sau în indiferenţă (cei mai mulţi); în jurul poetului se menţinea nu numai un cult, ci şi o influenţă căreia i se putea contesta uneori calitatea, nu însă şi continuitatea. Pe măsură ce opinia publică se îndîrjea în ostilitate sau nepăsare, admiraţia cîtorva devenea şi mai excesivă. Poezia lui Macedonski nu este totuşi ermetică; n-are nici unul din caracterele ezoterismului pentru a justifica o iniţiare. Ea reprezintă un impresionism de o valoare poetică îndoielnică, dar uşor inteligibilă; nu are un ritual deosebit şi nu se adresează unei sensibilităţi speciale. Ignorînd cele mai adese emoţia, se sprijine numai pe senzaţie. Nu răscoleşte arcanele sufletului; se opreşte în domeniul sensibilităţii comune... Contradicţia dintre opinia publică şi opinia unei pagode este deci un punct de controversă literară, pe care nu 1-a rezolvat nici moartea poetului. Procesul e deschis.
Fără să fi venit încă momentul unei revizuiri definitive, criticul ar voi poate bucuros să aplice capătul lecuitor al^ lăncii lui Achile. E firesc să simtă nevoia reparaţiilor postume. între poet, ce se afirmă cu 6 nobilă continuitate timp de atîtea decenii, şi o opinie publică amorfă, incompetentă şi lesne influenţabilă, preferinţa criticului e indicată. Gestul lui reparator nu e atras de forţa irezistibilă a aventurii, ci a unui idealism consolator. Gestul rămîne însă abia schiţat; dorinţii legitime de reparaţie îi urmează nu numai o rezervă comandată de contactul prelung şi imparţial cu opera poetului, ci şi o stupefacţie ce se deşteaptă în faţa opi-
niilor violent contradictorii. Opera lui Macedonski nu e prea abruptă pentru a justifica antinomii principiale. Neînţelegerea rămîne încă o enigmă.
Dacă unui poet adevărat îi cerem o emoţie, iar unui mare poet îi cerem şi un suflet organic, o concepţie şi o atitudine hotărîtă, într-un cuvînt, o filozofie, Macedonski n-a fost, cu siguranţă, un mare poet şi s-ar ridica chiar îndoieli şi asupra calităţii lui poetice privită numai în esenţa ei. O operă poetică e o cristalizare sufletească în jurul unei axe stabile. Pe axa unui pesimism fundamental, se grupează întreaga poezie a lui Eminescu, considerată sub toate aspectele ei, în poezia de dragoste sau filozofică, în satire, ca şi în poeziile inspirate de natură; în jurul unui erotism idilic şi optimist se poate grupa întreaga poezie a lui Coşbuc. îndărătul operei lui Macedonski nu găsim o unitate fecundă, un sentiment generator sau numai un simplu focar radiator; poezia lui nu e cristalizată şi organică; o simţi mobilă şi inconsistentă. Optimist şi plin de elan spre pacea sublimă a naturii, în cea mai frumoasă creaţie a lui (Noaptea de mai), el devine mărunt pesimist, mărunt nemulţumit şi amar în cele mai "multe încercări versificate. Sufletul lui nu împrăştie o lumină puternică şt uniformă asupra lucrurilor; se schimbă după moment; optimismul iniţial se dizolvă în notariuni contradictorii, nesusţinute de un accent robust. Nu numai nu posedă lumea, reducînd-o la propria lui substanţă, dar nu se lasă a fi posedat de ea.
Cu excepţia a cîtorva poezii, asupra cărora vom reveni, nimic nu a zguduit sufletul impasibil al poetului; nici unul din marele spectacole ale naturii, nici unul din marele momente ale vieţii nu l-au emoţionat. Macedonski prezintă cazul rar al unui poet liric ce n-a cîntat amorul şi n-a cunoscut, aproape, nici un fel de pasiune. A trăit fără extaze şi fără nedumeriri; nu 1-a atins nici misticismul, nici tragedia problemii ultime. Ignorînd femeia, pe Dumnezeu, moartea şi, cu mici excepţiuni, natura însăşi, poezia lui Macedonski ignorează temele fundamentale ale unei adevărate poezii; îi lipsesc filoanele de largă inspiraţie, ce alimentează nu numai lirismul, ci şi simpla emotivitate a unui om sensibil.
Privată de agentul fecund al emoţiei în faţa problemelor vieţii şi ale morţii, poezia lui Macedonski trebuia să se scoboare la modulaţii minore. Emoţia e înlocuită prin senzaţia instabilă; poezia e redusă la un fel de impresionism de o incontestabilă
373
372
valoare artistică, dar de o mediocră valoare poetică. Tocmai prin această calitate pur senzaţională poezia lui Macedonski ia un caracter de modernism şi îşi legitimează succesul. într-o epocă tîrzie de insuficienţă lirică, în care izvoarele de emotivitate şi de expansiune s-au împuţinat, e firesc să se producă o poezie limitată la senzaţie sau cel mult la un proces intelectual. Trăim în epoca intelectualizării poeziei. Fără a fi ajuns la o intelectualizare francă, poezia lui Macedonski rămîne mai mult la senzaţie. Insuficienţa ei emotivă i-a făcut succesul; îi va fi însă şi principiul dizolvant.
III
Evocînd figura inspirată a „poetului", Macedonski îl caracterizează:
Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte
Ca fulgere pe creasta înaltului Liban.
Nou Moise, el se urcă atunci pe vîrf de munte
Şi alte legi aduce la generul uman.
(Avlnt)
Concepţia unui poet-profet e una din ideile romantice pe care Macedonski a profesat-o cu oarecare consecvenţă, nu pentru a-şi înălţa tonul şi a-şi lărgi gestul, ci pentru a-şi atribui drepturi, pe care societatea nu putea să i le recunoască. în poet, Macedonski a văzut amestecul necesar de lirism şi de satiră; şi cum ne făurim idolii şi idealurile din propria noastră substanţă, trebuie să recunoaştem în Macedonski aceeaşi fuziune. Am arătat insuficienţa lirismului lui. Lipsit de emoţie, poetul trebuia să încline spre satiră. Şi, în adevăr, elementul satiric e mult mai fecund în poezia lui.
Căutînd, din nevoia psihologică a simplificării, o unitate în fiecare om, am putea-o găsi la Macedonski în nemulţumire. Poetul se cristalizează pe încetul în jurul acestei axe; poezia lui Tenunţă la orice elevaţie pentru a se tîrî pe pămînt. Şi lirismul lui Eminescu e străbătut de un sentiment de revoltă; revolta lui este însă vastă, primordială, filozofică; plecînd de la un pesimism fundamental, ea atacă înseşi sursele vieţii. Satira lui Macedonski nu izvorăşte dintr-o concepţie mai largă, dintr-o privire dispreţuitoare; ea nu are un caracter obiectiv, ci e de o natură pur subiec,-
374
tivă. Pleacă de la o nemulţumire strict personală; mobilul ei e mărunt şi meschin. Revolta poetului nu e nici filozofică, nici impersonală; nu are meritul dezinteresării; satira lui nu atacă inegalităţile sau viţiile, ci loveşte în propriile lui cătuşe. înclinînd spre optimism şi spre izvoarele pure ale vieţii, poetul deviază repede spre o poezie tînguitoare, decepţionată, lipsită de elevaţie. Această notă antipoetică de nemulţumire nu-i întîmplătoare, ci esenţială; e sîmburele în jurul căruia se cristalizează întreaga lui poezie. Pentru a o dovedi, voi proceda prin numeroase citaţii luate în ordinea in care sunt aşezate în primul volum. Invocînd pe morţi, poetul aspiră la lumea lor;
Căci nu se află-n lumea moartă Mişei.
(Cu morţii)
în Psalmi, găsim aceeaşi atmosferă a unei lumi ostile:
Duşmanii mei se înmulţesc Şi nedreptatea mă-nfăşoară... Abia mai pot să mai trăiesc De cine n-am lăsat să moară, Aleargă toţi şi mă-nnegresc...
( Duşmanii)
Sau:
Şi-au zis: — e singur — e pierdut:
Asupra mea se năpustiră...
Onoarea mea o nimiciră,
Mă înjosiră, mă loviră,
Cu mici, cu mari mă prigoniră...
O ţară-ntreagă s-a-ntrecut Să-mi dea venin — şi l-am băut.
(Şi-au zis...)
Sau:
Pe fruntea mea n-am nici o pată — Zadarnic! — sunt un osîndit, în lume nu este răsplată.
(CU am trudit...)
375
I
Prin aceste întîmplătoare citate poezia macedonskiană se situează aproape în întregime. Ea are caracterul unei inadaptări fundamentale. Pornind de la concepţia romantică a poetului-profet şi atribuindu-şi aprioric un rol pe care societatea nu i-1 poate acorda, deziluzia era o urmare fatală. De aici tragedia vieţii lui Macedor.ski, sterile, dar zgomotoase, şi caracterul atît de înveninat al atitudinii lui poetice. Pretutindeni numai duşmani; oamenii îl lovesc; e o conjuraţie universală de forţe obscure şi vrăjmaşe. Simpatică prin faptul reducerii ei la resemnare (la d. Brătescu-Voineşti, de pildă), inadaptarea e supărătoare cînd lunecă la agresiune neputincioasă. Ceea ce la Vlahuţă era numai întîmplător devine la Macedonski o obsesiune. Suferinţa însă îşi pierde din valoarea poetică cînd se prezintă sub forma unei perpetue tînguiri. împotmolit în degradarea lui, poetul îşi continuă blestemul împotriva destinului nedrept şi a societăţii ingrate.
Dar nici Muzele pe-atuncea, legănîndu-mă în şoapte, Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit.
(Noaptea de martie)
Sau:
M-am născut în nişte zile cînd tîmpita burghezim;, Din tejghea făcînd tribună, legiune de coţcari, Pane-o tălpi noroioasă ps popor şi boierime;
N-ai ca glorie duşmani şi ultragiile toate? N-ai ca glorie ingraţi ce-ai creat în urma ta? N-ai ca glorie Restriştea, care-ţi pune beţe-n roate, Şi voind să te oprească, îţi ajută a-nainta? etc.
(Noaptea de ianuarie)
Sau:
înjuraţi-mă, prieteni, Daţi-mi cupa cu amar, Veţi avea destulă vreme Să mă plîngeţi în zadar.
(înjuraţi-mă, prieteni...)
Sau:
Din ce în ce mai multe Amarnice insulte
376
Intîmpin nencetat,
Cît inima-mi sărmană
întreagă e o rană.
Un hoit de sfîşiat t (Din ce In ce...)
\ Sau:
Vieaţa este tristă; lupta ei, grozavă...
Orice zi le-aduce un pahar de otravă... etc.
(Tu ce esti a najtt)
\ Sau:
*
i Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel
î La un timp ce nu coprinde decît patime în el etc.
■ „ (Epigraf)
Sau :
Căci în natură — nencetat — Din tot ce moare şi trăieşte E numai omul un ingrat.
(La bestii)
*
Am procedat prin acumulare de citate pentru a dovedi natura nemulţumirii poetului. D. 1. Vianu o crede venită din linia poeţilor latini; aceia erau însă prea puţin poeţi şi mai deloc lirici. '.      E cazul, de altfel, al lui Macedonski. Insensibil la sublimul şi I     tragicul vieţii, el s-a fixat repede într-o atitudine îndîrjită de om j     nemulţumit de soartă şi de societate. Izvorînd dintr-un simplu <      accident personal şi fără să deschidă alte perspective generale asupra vieţii, satira lui Macedonski e de o valoare literară mediocră: Noaptea de noiembrie, de pildă, în care nu găsim nici obiectivitate, nici spirit filozofic; redus la o tînguire măruntă împotriva unei conjuraţii universale, lirismul lui e lipsit de nobleţe.
Fixînd axa poeziei lui Macedonski în sentimentul unei nemulţumiri strict personale, ar fi nedrept de ne-am scoate dovezile numai din producţia lui minoră. Psalmii sau Noaptea de martie, Tu ce eşti a naşte sau Noaptea de ianuarie atîrnă puţin în opera poetului. Pentru a fi incontestabilă, axa trebuie să treacă şi prin Noaptea de mai, prin Stepă şi prin Noaptea de decemvrie.
377
I
Macedonski a fost puţin sensibil faţă de natură. N-a cîntat-o dintr-o emoţie unică, ci numai prin descripţii impresioniste: Bucolica undă, Sub frunze sau Naiada sunt mici peisagii erotizate; Zi de iarnă procedează dintr-o inspiraţie satirică; Pe balta clară e un pretext al unei vagi stări sufleteşti; toate celelalte sunt numai notaţiuni graţioase. Pentru un astfel de poet limitat la senzaţie, Noaptea de mai reprezintă, în adevăr, nu numai o fericită invocare a unei naturi balsamice şi pure, cu o gradaţie abilă ş1 cu o limpede viziune clasică:
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle de cer;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in, Ce-n mîini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin, Şi printr-a serii lăcrămare de ametiste şi opale, Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Teocrit,
ci o stare emotivă aproape unică.
Ascensiunea sufletească a poetului nu porneşte însă dintr-un sentiment dezinteresat; admiraţia nu e pur contemplativă. Natura e refugiul trecător al unei nemulţumiri:
Iubirea şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie...
Veniţi: privighietoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit.
Sau:
E mai şi   încă mă simt tînăr sub înălţimea înstelată...
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stînca tot rămase stîncă, şi unda tot rămase undă...
Se lumină întinsa noapte de poleieli mîngîietoare, Şi astăzi e parfum de roze şi cîntec de privighietoare.
Poetul nu se înalţă în lumea senină a poeziei şi emoţiei decît rar şi rupîndu-se cu greutate din lianele unei vieţi „de jalnică nevroză", de „ură şi trădare", de „duşmănie".
3T*
Entuziasmul este altoit pe acelaşi fond de nemulţumire şi pe aceeaşi concepţie mărunt pesimistă a unei lumi de vrajbă şi de persecuţie.
în Stepa sentimentul unei vieţi libere, în mijlocul naturii sălbatice şi sub unicul pinten al instinctului, este real. Poezia porneşte dintr-un individualism care ar fi putut da o consistenţă inspiraţiei macedonskiene, dacă ar fi fost mai statornic şi dacă n-ar fi izvo-rît dintr-un egotism întinat:
în picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund, Uit o viaţă amărîtă de ultragii sîngeroase.
Sau:
... Şi se uită, şi se uită mizerabilul destin.
La bază e deci aceeaşi revoltă împotriva unei vieţi de „ultragii". Evadarea poetului nu se face, de altfel, în domeniul spiritual, ci în domeniul unei libertăţi pur fizice în mijlocul stepei, unde:
Melancolică te-aşteaptă fidanţată pe confine...
Nimicită o vei ţine sub triumful masculin,
cu acea scurtă evocare a posesiunii brutale — singura notă ce revine stăruitor în poezia antisentimentală a lui Macedonski.
Alături de Noaptea de mai poate sta şi Noaptea de decemvrie... E o concepţie fără noutate, susţinută printr-o lungă încordare şi realizată printr-un fast de imagini prea oriental.
în viziunea unei Mece ce-şi îndepărtează zidurile dinaintea emirului dornic de a ajunge la ea, vedem tragedia idealului în veci neatins. Limitată aci, poezia s-ar fi oprit în lumea contemplaţiei senine şi impersonale. Alături însă de emirul idealist ce nu intră niciodată în Meca, poetul imaginează şi un drumeţ „pocit şi şchiop" ce intră în Meca, apucînd pe căi cotite:
Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă... Pe cînd şovăieşte cămila ce-1 poartă... Şi-n Meca străbate drumeţul pocit, Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit — Pe cînd şovăieşte cămila ce-1 poartă...
3»
Ce fel de „ideal" poate fi însă o Meca în care intră „o iasmă" pe drumuri piezişe; desigur, nu un ideal spiritual, ci un ideal mărunt, mărginit la bucuriile vieţii. Numai acolo se poate ajunge şi pe căi cotite: unde nu intră cei mari şi drepţi, intră piticii prin mijloace abile. Concepţia poeziei este deci micşorată; în aripa ei atîrnă plumbul aceleiaşi nemulţumiri împotriva celor ce reuşesc în viaţă: e o revoltă meschină şi fără valoare poetică.
Prin această analiză, ce nu s-a oprit numai la producţia minoră a poetului, ci a trecut şi la cele cîteva poezii construite organic, ajungem la convingerea definitivă că revolta este elementul generator al întregei poezii macedonskiene. Revolta lui nu are însă nimic comun cu revolta lui Eminescu sau Byron; e o revoltă dizolvată în tînguiri împotriva „tîmpitei burghezii", a contemporanilor „ingraţi", sau a unei conspiraţii universale. Prin această obsesiune a persecuţiei, poezia lui Macedonski e paranoică. Rămînînd la vechea concepţie romantică — agravată însă — a poe-tului-profet cu drepturi nediscutate, Macedonski nu se putea simţi decît străin într-o societate clădită pe alte principii. Neînzestrat cu nici una din calităţile omului pozitiv, el nu putea fi decît un inactual. în loc să-şi primească soarta cu resemnare, mulţumin-du-se cu lumea creaţiunii poetice, a devenit un revoltat social fără avînt şi amploare. Şi-a pus astfel realele sale calităţi artistice în serviciul unui sentiment steril şi antipoetic. Poezia lui va suferi deci de pe urma acestei degradări.
SCRISOARE DESCHISĂ D-LUI DIRECTOR GENERAL AL TEATRELOR
Au trecut mulţi ani de cînd suiai calvarul lui Akim, pe vremea directoriatului d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti. Prin subita ezitare, pe care o cunoaşte orice om împovărat cu o răspundere, şi prin coaliţia imponderabilelor ce se grupează ostil în jurul irupţiunii la viaţă a oricărei lucrări dramatice, repetiţiile piesei d-tale fusese suspendate. O mînă invizibilă se lăsa greu peste ea ca să o înăbuşe. Erai amărît şi ţi-am înţeles amărăciunea. Cred în valoarea solidă a lui Akim. în teatrul d-tale de fantezie poetică, figura sinistră a bătrînului vagabond e o creaţiune realistă şi masivă; anecdota ia amploarea unei caracterizări. Sunt convins că procesul literar al lui Akim va fi revizuit într-o zi. în afară de aceasta, reprezen-taseşi pe scena Teatrului Naţional înşiră-te, mărgărite şi Cocoşul negru. Erai un autor dramatic încercat; teatrul românesc îţi datora o contribuţie fericită; ţi se cuvenea nu numai o încurajare, ci şi o satisfacţie legitimă; nu meritai umilinţa amânărilor şi gluma jignitoare a pretextelor.
Erai amărît, şi amărăciunea d-tale a trecut în mine, întreagă, multiplicată nu numai de o veche prietenie, ci şi de o convingere indestructibilă. Artistul trebuie să producă în bucurie. într-o ţară în care totul conspiră la ostilitate sau indiferenţă, într-o ţară în care aproape nu există răsplată morală şi materială, artistul are nevoie de reconfortul unei atmosfere prielnice imediate. Dacă publicul nu răspunde atîtor glasuri pierdute în pustiu, trebuie să le răspundă măcar cei ce au sarcina unei solicitudine publice: directorul teatrelor, de pildă. Dramaturgii sunt puţini; nu trebuie împuţinaţi şi mai mult prin rea-voinţă. Erai un element de valoare; teatrul îţi era obligat nu numai pentru trecut, ci şi pentru posibilităţile viitoare. Ţi se cuvenea bucuria fără care nu se poate crea. Crescută prin ecoul sonor al acestei convingeri profunde, amără-
381
ciunea d-tale, devenită şi a mea, a luat forma unei scrisori deschise, adresate prin Adevărul d-lui Brătescu-Voineşti.
A doua zi, Akim era pus din nou în repetiţie pentru a-şi îndeplini destinele.
D. Brătescu-Voineşti nu-mi datora, de altfel, nici o favoare specială. Glasul sincerităţii mele 1-a convins însă. îi aduc aici omagiul cuvenit comprehensiunii strictei lui datorii...
Au trecut mulţi ani de atunci şi mulţi scriitori au urcat Calvarul Teatrului Naţional. Prin urechea mea amicală s-au vehiculat multe amărăciuni spre a-mi dospi în suflet. Ajuns la o situaţie dramatică definitivă, aveai dreptul să pretinzi dacă nu o recunoaştere anticipată, cel puţin o liberă trecere nediscutată. în Prometeu, formula d-tale teatrală venea plină de maturitate şi de fantezie constructivă; ţi se cuvenea o primire caldă şi prin trecut şi prin realizarea gravă a unei nobile concepţii poetice. în faţa evidenţii, emoţia judecătorilor d-tale a fost spontană. A doua zi au început însă micile socoteli şi marile amărăciuni. D. Peretz şi d. Caton Theodorian erau preocupaţi de piesele lor şi de împărţirea premiului cvincvenal; nedescoperindu-ţi încă talentul, d. Mihail Dragomirescu sta cufundat în piesele d-lui Sorbul. Prometeu rămînea, fireşte, o piesă admirabilă — după cum mi-o spunea zilnic d. Caton Theodorian. Prudentul meu amic întîrzia totuşi să-şi depună raportul. Iar cînd îl depuse în plină primăvară, temindu-se de intervenţia mitropolitului, ceru o refontă pravoslavnică a piesei.
Prometeu fu silit deci să treacă pe scena teatrului de alături. O carieră strălucită te-a răzbunat apoi de Pui de cuc, de Comedia inimii şi de Prăpastia.
Şi iată, ai ajuns director general al teatrelor.
Din fotoliul în care anul trecut ascultam cu atîta participare şi indignare lunga poveste a amărăciunilor d-tale cu ocazia lui Prometeu, ascult astăzi cu aceeaşi tristeţe amărăciunile d-lui Caton Theodorian cu ocazia Nevestelor d-lui Pleşu. Omul ce nu-şi depunea raportul anul trecut a devenit la rîndul lui o victimă dureroasă.
Cunosc Nevestele d-lui Pleşu. în cadrul voit al unei comedii uşoare, fără spirit de vorbe, dar cu umor de situaţii, piesa d-lui Caton Theodorian are germenul vieţii. Sunt oameni ce trăiesc în
gesturi mărunte. într-un teatru de ficţiuni, calitatea vieţii este imensă. Fabula şi loviturile de teatru importă puţin; creaţiunea este esenţialul. Dramaturgul care ne-a dat pe Amos şi pe bătrînul Bujorescu, continuînd viziunea aceluiaşi Amos în figura mai puţin adîncită a lui Pleşu, dar cu aceleaşi elemente indiscutabile de viaţa, e un creator. Poate să nu-şi depună raportul la timp, poate umbla cu hîrtiuţe compromiţătoare, meritul lui literar este indestructibil. De aceea, cînd U aud povestindu-mi seria umilinţelor lui, mă mişcă profund. în scepticismul meu găsesc încă intacta convingerea că artiştii trebuie lăsaţi să lucreze în bucurie şi că Teatrul Naţional n-are altă datorie decît de a crea, încura-jînd-o, o literatură dramatică naţională.
382
I
TEATRUL NAŢIONAL:
„NODUL GORDIAN", COMEDIE ÎNTR-UN ACT DE VALJEAN
Reproducerea integrală a Nodului gordian face aproape inutil orice comentariu critic. Cititorul are dinainte elementul indispensabil al aprecierii: corpul delict, cum ar zice comisariul Ti-berie. înainte de război, d. Valjean ne-a dat poate cea mai bună comedie într-un act; Ce ştie satul; Nodul gordian e din aceeaşi linie. în jurul unei mici anecdote, se desfăşoară o acţiune vie, cu siluete precise, de un comic natural. E geniul lui Courteline. Anecdota poate fi oarecare; observaţia este justă şi incisivă, împreună cu maiorul Gheorghe Brăescu, d. Valjean este cel mai bun observator satiric al generaţiei noi literare.
TEATRUL NAŢIONAL:
„SORANA", PIESĂ ÎN TREI ACTE DE I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI ŞI DE A. HERZ
Cu ocazia reprezentării Bătrînului s-au făcut discuţii doctorale asupra deosebirii dintre teatru şi literatură; acum cred nimerit de a reproduce deci cîteva observaţii critice scrise acum cîţiva ani, după premierea Soranei. Se va vedea că teatrul nu este regula, ci viaţa, pe cînd literatura se poate îndepărta uneori de viaţă...
Subiectul Soranei e literatură... Nu e viaţă; e literatură generoasă. S-ar putea urmări sub nenumărate forme în atîtea încercări : o fiinţă care împinge lepădarea de sine pînă la totala jertfă a fericirii sale pentru liniştea şi fericirea altuia.
Dacă scriitorul ar fi fixat-o într-o nuvelă sau roman, am fi putut asculta cu mulţumire şi pînă la urmă această poveste albastră a unui sacrificiu eroic... Ar fi fost literatură pusă în cadre literare şi cu mijloace literare: fineţe de stil, duioşie, generozitate, părţi lirice împletite cu părţi descriptive, cordialitate şi simpatie, cu care, de altfel, ne-a obişnuit literatura onestă a d-lui Brătescu-Voineşti. La sfîrşit, am fi şters o lacrimă discretă pentru această învinsă a vieţii, după cum am şters-o după toţi înfrînţii povestitorului nostru: după Microbul sau după Rizescu, după Finuleţ sau după Pană Trăsnea Sfîntul.
Teatrul e însă altceva. Nu e literatură sentimentală şi dulceagă. Cere dintr-o dată, ca o supremă condiţie, viaţa. în locul basoreliefului delicat ce se desfăşoară în fantezii de dantelă, avem statua liberă in jurul căreia circulă lumina orbitoare.
Subiectul Soranei nu mi se pare, totuşi, imposibil. Vina lui nu e atît în premis pe cît e în lipsa de „viaţă". El stă aţipit în liniile şterse ale basoreliefului şi nu vrea să se desprindă în statuă rotundă şi energică. E o istorioară duioasă şi generoasă, fără să fie şi o acţiune în care să simţi ritmul vieţii. N-ai impresia că
384
385
te afli în faţa unor oam      adevăraţi. Eroii Soranei nu trăiesc, pentru că nu sunt personalizaţi.
Subiectele se pot discuta: pot fi mai mult sau mai puţin verosimile. Ele pot deveni un obiect de dialectică. în fond, însă, subiectele înseamnă atît de puţin! în teatru, chestiunea e alta: eroii trăiesc sau nu? Şi nu e vorba de conflictul în care sunt puşi, ci în afară de orice conflict. Ajunge o mişcare şi cîteva crîmpeie de frază pentru a vedea dacă un erou trăieşte sau nu. Un critic obişnuit are îndată o impresie ce nu-1 poate înşela. Această impresie e refractară dialecticei. E însă elementul de căpetenie al aprecierii criticului. în Sorana d-lui Brătescu-Voineşti plutim într-o lume convenţională. Plutim în literatură... Eroii n-au fost evocaţi decît pentru a ilustra un „caz" de jertfă sublimă... k N-au însă nume; nu trăiesc decît în funcţiunea unei istorioare.    , |
După cinci-şase ani, Sorana revine într-6 lumină mai favora- | bilă. Părînd la început de o pură esenţă romanţioasă, subiectul 1 a devenit totuşi acceptabil. Timpul a lucrat pentru dînsul. Pri- J mim deci sacrificiul Soranei: spiritul omului se deprinde cu orice. ; După prima zguduire, in care luciditatea egoismului uman a ' protestat cu vehemenţă, ne-am lăsat bucuros în voia imolărilor . sublime... I
Eroii n-au părut nici acum destul de individualizaţi pentru | a da impresia vieţii; sunt încă în funcţia unei anecdote generoase. ţ Piesa a părut totuşi mai bine legată, logică după primirea tezei, şi cu o excelentă ţinută literară. A fost şi b'ne jucată şi frumos f montată. f
MAIORUL GHEORGHE BRĂESCU
I
Cazul tînărului poet ce-şi înseamnă o traiectorie sigură de la prima bătaie de aripă e destul de comun; cazul scriitorului ce se realizează numai după lungi dibuiri e recent; cazul omului matur ce-şi găseşte brusc un talent la o vîrstă în care ceilalţi şi-1 pierd de obicei este însă aproape unic. Fără nici o pregătire, fără nici una din acele indispensabile încercări ale tinereţii, ignorînd arta scrisului, îndepărtat prin meserie de la orice ocupaţie literară sau activitate culturală, maiorul Brăescu a început să scrie spre cincizeci de ani. întîmplarea i-a pus condeiul în mînă; de la prima schiţă a arătat însă nu numai un incisiv dar de observaţie, ce putea preexista în stare latentă, ci şi o siguranţă de ton, o sobrietate de stil, o consecvenţă de procedee literare, o atitudine unitară şi spontană care fac dintr-însul un scriitor ajuns la maturitate fără să fi cunoscut iniţiarea.
*
între satira maiorului Brăescu şi cea a lui Caragiale sunt asemănări şi deosebiri. Izvorînd în genere din prezentarea realităţii meschine în cadrul unor pretenţii disproporţionate, ea se bazează la Caragiale pe contrastul dintre fond şi formă. Nu atacă un om, ci un moment din evoluţia noastră culturală; este deci strîns legată de o epocă de tranziţie. E o satiră de valoare socială; întovărăşeşte timpul în procesul lui de clarificare. Nu se scoboară în jocul resorturilor intime ale sufletului, ci se opreşte ta aspectele schimbătoare; din mobilitatea lucrurilor fixează cîteva trăsături caracteristice.
Din acelaşi contrast dintre fond şi formă iese şi satira maiorului Brăescu. Caragiale operase de  predilecţie  în domeniul
387
politic, zugrăvind practica vieţii noastre constituţionale în cadrele unor principii ce o depăşeau. Maiorul Brăescu aplică aceeaşi metodă vieţii militare. Prin seriozitatea punctului de plecare, prin sobrietatea mijloacelor de care se serveşte, prin stricta transpunere a realităţii, opera lui nu e în nici o legătură cu celelalte încercări satirice privitoare la armată. Le întrece nu numai ca execuţie, ci şi ca procedee. Nu deformează realitatea; nu ţinteşte la crearea unui vast tip de sinteză, dar şi de exageraţie; nu e o operă de fantezie satirică, ci de observaţie precisă. îşi prezintă eroii fără comentarii, cu o scrupulozitate aproape ştiinţifică. Satira nu iese nici din vervă, nici din ton, nici din accentuarea unor linii caricaturale; nu e nici exuberantă, nici chiar comunicativă. E totuşi cu atît mai impresionantă cu cît e mai impalpabilă; discreţia îi dă o rezervă necunoscută lui Caragiale; îi lipseşte nu numai insistenţa demonstrativă, dar chiar şi elementul destul de vizibil al ironiei. Exprimată prin termenul pompos şi exagerat, ironia lui Caragiale îi trădează intenţia satirică; din atitudinea de falsă admiraţie faţă de eroi, scriitorul îşi descopere uneori jocul. Ironia este o formă intelectualizată a satirei; în tonul ei găsim semnul unui comentariu al lucrurilor, interesant în sine, dar de un caracter pur cerebral. Satira maiorului Brăescu reprezintă însă un proces de obiectivare; străină de orice element intelectual, ea iese din simpla juxtapunere a lucrurilor şi din contrastul evident dintre formă şi fond, nesubliniat de nici un accent personal.
Fiind exprimarea realităţii a contrario, ironia lunecă uşor la deformare; cu greu se poate abţine scriitorul de a nu-şi exagera instrumentul pînă la grotesc. Umorul, dimpotrivă, reprezintă o falsă adaptare la obiect; defectul e descris cu preciziune milimetrică şi devoţiune. Nu i se atribuie unui individ calitatea ce-i lipseşte, ci i se descrie viţiul ca şi cum ar fi o calitate. Procedeul este deci invers; ca şi la ironie, îndărătul lui găsim însă o atitudine. Caragiale a posedat şi ironia şi umorul, întrebuinţîndu-le alternat. Satira lui are deci un accent personal; prezentarea realităţii e sprijinită de procedee intelectuale care o subliniază. Satira maiorului Brăescu e mai simplă; n-are artificii intelectuale. Nu e atît de vizibilă; ţîşnind însă din înseşi lucrurile, şi nu din părerea noastră despre ele, este mai obiectivă şi mai epică.
388
II
Schiţele maiorului Brăescu ridică planul topografic al armatei române într-o epocă de tranziţie. Epocele de tranziţie sunt cele mai vulnerabile. Satira lui Alecsandri, insuficientă, de altfel, fixează momentul cultural al bonjurismului; cu mijloace reduse de expresie, ne zugrăveşte deformarea ideilor liberale din Apus în paşoptismul nostru naţional; satira lui Caragiale surprinde, în trăsături mai incisive, inadaptarea empirismului nostru politic tradiţional la nişte forme de tăietură occidentală mult mai largi. Inadaptarea este în genere unul din izvoarele rîsului. Nepotrivirea dintre vorbă şi acţiune produce o situaţie comică. Alcest vrea să trăiască în saloane şi să rămînă totodată sincer; nu e de fapt decît un inadaptat; natura lui se luptă neîntrerupt cu bunele intenţii; de aici scena nemuritoare a sonetului lui Oronte.
Din inadaptarea mult mai generală a unor forme înaintate la o realitate sufletească primitivă iese nu numai satira lui Alecsandri şi a lui Caragiale, ci şi satira maiorului Brăescu; circumscrisă la armată, din culturală şi politică ea devine militară. Momentul ales nu e momentul iniţial ce a prezidat la creaţia rudimentarului şi grotescului Moş Teacă, idol grosolan schiţat într-un material prea moale; el e momentul de tranziţie de la o epocă haotică la o formă mai civilizată; momentul reformelor neasimilate încă — în care satira fixează caracterele hibride ale unei duble deveniri nesincronizate: devenirea spiritului mult mai lentă decît devenirea materiei plastice.
Tabloul, zugrăvit de maiorul Brăescu atît de amănunţit şi de incisiv, se poate reduce uşor la o schemă expresivă. Reformele au rămas încă ineficace; nu s-au scoborit din abstracţia legiferării la realitatea sufletelor. Ele n-au dat armatei decît o serie de principii şi de reglemente acceptate în litera şi nu în spiritul lor. De aici automatismul mişcărilor ce nu corespund necesităţilor sufleteşti; de aici comicul puternic ieşit din simpla prezentare a contrastului. Aparatul funcţionează în vid; huruie maşinile fără să macine ceva. Viaţa e pur mecanică. îndărătul gesturilor rigide şi automatice nu e un spiritus rector, nu e nici chiar o conştiinţă umană.
Celula vieţii militare e regimentul, iar axa în jurul căreia gravitează e colonelul. Satira maiorului Brăescu e pe cale de a
380
ne crea figura colonelului acestei epoci de tranziţie. Nu are nici i
o legătură cu Moş Teacă; nu e împins nici la caricatură, nici la I potente simbolice; nu e construit din fantezie, ci prin observaţie riguroasă. Colonelul e militarul de modă veche, terorizat totuşi
de metodele noi, de spiritul reformelor ce s-a abătut şi asupra 1 armatei, ca asupra tuturor ramurilor vieţii noastre publice. Dintr-un om lăsat în voia naturii lui reale, devine un fel de automat cu mişcări ordonate de principii străine şi neasimilate. Se crede un reformator, deşi n-a înţeles nimic din spiritul nou; acţiunea lui se reduce deci la parada unor gesturi inutile şi comice prin lipsa lor de conţinut. De aici acea admirabilă serie de schiţe; Metoda nouă, Legea progresului, Punerea la punct, .1 căzut Tur-
tucaiaf, in care scriitorul surprinde disproporţia dintre efort şi |
rezultat, dintre formă şi fond, cu o preciziune şi totuşi şi cu o |
discreţie de ton unice. Reformismul e numai o pojghiţă superfi- |
cială; în dosul' ei stă insă omul vechi, cu instinctele lui brutale, |
cu metodele lui tradiţionale. Iată cîteva  exemple. Văzîndu-se 1
învins in lupta ce se încinge in jurul superiorităţii „pasului pru- 1
sian", colonelul se repede la caporal ca o fiară şi „îl umple de J
singe, lovind cu pumnii pe bietul om, care sta în poziţie nemiş- I
cat, cu mînile la vipuşcă, aşa cum îl învăţase la batalion sublo- |
cotenentul Bujor Marin". I
Impresionat de „metoda nouă" a căpitanului Massacrier, I
care duce la tragere pe recrut a treia zi după sosirea lui la cazarmă, 1
colonelul convoacă pe ofiţeri, ţinîndu-le o cuvîntare energică. 1
„Citiţi, luminaţi-vă, puneţi-vă la curent cu civilizaţia, pentru I
Dumnezeu. în timp ce d-tră vă bateţi de muscă, în alte armate 1
se lucrează mereu, se descopăr noi metode de pregătire a recru- I
tului. Ei bine, domnilor, s-o rupem cu trecutul şi să intrăm pe 1
calea judecatei, a luminei, a adevătului. V-am adunat ca să facem I
împreună o şedinţă practică, urmînd metoda chicheroniană a J
căpitanului Marcassier." I
Scena în care colonelul aplică metoda chicheroniană a căpi- |
tanului Marcassier asupra celui mai prost soldat din companie, A
Ion din Băileşti, e de înaltă comedie: metoda „chicheroniană" j
a colonelului se loveşte de inerţia soldatului. Uitînd atunci de I
orice metodă, colonelul se repede furios la soldat „şi, cu cîteva I
palme fulgerătoare, brazdă figura de ceară a voinicului cu urmele t
unor mini inconştiente. Pentru cei rămaşi cu frunţile plecate, 1
metoda lui Marcassier nu era nouă." ■
Reformele sunt deci reduse la simple forme, îndărătul cărora stau imutabil spiritul vechi şi metodele primitive. Armata nouă nu e decît o vastă şi impunătoare faţadă; numai aparenţe şi gesturi automate. Totul se îmbină în vederea efectului. Inspecţia generalului e momentul suprem spre care se încordează toată atenţia regimentului; forţe uriaşe se desfăşoară pentru a surprinde vigilenţa generalului, trecîndu-i-se pe sub ochi o serie de simulacre: farmacii ce nu servesc la nimic, „echipe speciale" care dispar o dată cu sfîrşirea inspecţiei, efecte militare scose din remiză numai la zile solemne. Ofiţerii nu se gîndesc decît la „memoriu" şi la carieră. Tabloul „carierii" zugrăvit de maiorul Brăescu e magistral. Prin acumulare de amănunte caracteristice ne reconstituie viaţa de cazarmă, adulaţia din jurul colonelului omnipotent, emulaţia de a se distinge, aprobînd, exagerînd, captîndu-i bunăvoinţa prin servicii mărunte, dovedind aptitudini speciale pentru gospodăria regimentului, luînd aere de reformator în aranjarea unor butoaie de varză sau a unor straturi de ceapă. Din căpitanul Drăgoi, scriitorul a creat o figură reprezentativă, iar din avansarea lui, un simbol al carierei militare.
îndărătul ofiţerului inferior docil, slugarnic, chiar aţintit numai la înaintare, şi a colonelului mărginit, tipicar şi totuşi cu pretenţii de inovator, îndărătul vieţii de „mică garnizoană", cu intrigi mărunte, cu baluri militare, cu certuri între cluburi rivale, cu emoţia inspecţiilor, îndărătul acestei lumi în care masca ascunde realitatea — scriitorul a observat şi pe soldatul român. Psihologia lui e schiţată în linii sumare, dar sigure. Metodelor noi el le prezintă un suflet simplu şi opac, iar sălbătăciei gradaţilor le opune dintr-un fel de viclenie primitivă o prostie incurabilă. Obţinînd gloria de a fi cel mai prost din compania lui, soldatul Bolocan îşi pregăteşte un trai la adăpostul oricăror experimente. Schiţele în care e prinsă psihologia soldatului, în acţiunea lui defensivă împotriva superiorilor, sunt de o vioiciune de dialog unică în litertura noastră.
Prin observaţia precisă, incisivă, care surprinde inadaptarea, fondului la formă, prin caracterul obiectiv şi epic al satirii prin siguranţa şi sobrietatea tonului, prin naturaleţa neegalată a dialogului, literatura română a cîştigat in maiorul Brăescu un mare scriitor satiric.
390