E. LOVINESCU
OPERE V
Ediţie îngrijită de MĂRIA SIMIONESCU gi ALEXANDRU GEORGE Note  de   ALEXANDRU GEORGE
ROMÂNI
SCRIITORI
EDITURA MINERVA Bucureşti,   19 8 7
PAGINI DE CRITICĂ. STUDII ŞI CRONICI
RAMIRO ORTIZ : „PER LA FORTUNA DEL TEATRO ALFIERIANO IN RXJMANIA"
Torino, Ermanno Loescher, 1911
D. Ramiro Ortiz, conferenţiar de limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti, e numai de doi ani în România. Cu toate aceste, d-sa şi-a însuşit atît de bine limba noastră, încît e în măsură de a înţelege textele vechi. Nu era un lucru banal de a vedea un străin, după cîteva săptămîni de şedere printre noi, şi înainte de a fi citit poate un ziar românesc de acum, de a-1 vedea, zic, descifrînd slovele chirilice ale Albinei româneşti, sau ale Curierului de ambe-sexe ! Aceasta dovedea în d. Ortiz un filolog şi un cercetător literar şi mai dovedea un spirit serios şi ştiinţific.
înzestrat cu aceste însuşiri, d. Ortiz a putut astfel după doi ani să ne dea două mici monografii, interesante nu numai pentru cetitorii cunoscutului Giornale ştorico della letteratura italiana, ci şi pentru noi, aceştia, ce ne ocupăm mai de mult cu cercetările de literatură naţională.
Sunt deci bucuros de a putea atrage atenţia tuturor asupra monografiei privitoare la soarta teatrului lui Alfi-eii în ţările noastre. Ea e scrisă într-un spirit cu desă-vîrşîre ştiinţific, cu metodă şi fără abateri de prisos, ce ar fi fost de aşteptat de la Un om căruia totul ar fi trebuit să i se pară nou.
Iată care sunt încheierile la care a ajuns d. Ortiz în lucrarea sa : argumentarea d-sale îmi pare destul de întemeiată, şi cred şi eu că piesa Oreste, jucată în greceşte,
1
acasă la domniţa Ralu Caragea (probabil în 1817, după Ollănescu), e de Alfieri, şi nu de Voltaire. Mai tîrziu, prin
1819—20, pe scena de la „Cişmeaua
roşie",
ştim sigur
că s-a jucat piesa lui Alfieri, şi nu a lui Voltaire ; e deci de presupus că şi întîiaşi dată tot Alfieri fu autorul reprezentat.
ţLa „Gşmeaua roşie" s-a mai jucat în greceşte în 1820 şi Fillipo, tot a lui Alfieri.
De abia în 1836 s-au reprezentat în Bucureşti în româneşte alte două tragedii ale lui Alfieri : Virginia si Saul.
Traducerea lui Saul e opera lui Aristia; se ştie ce senzaţie a făcut pe acea vreme. D. Ortiz studiază cu de-a-mânuntul tot ce s-a scris în jurul traducere! lui Aristia : articolele lui Eliade, din Curierul românesc, scrisorile lui Negruzzi, din Albina, într-un cuvînt, toată literatura, relativ bogată, cristalizată în jurul acestei traduceri, trece prin cercetarea d-lui Ortiz. Saul avea să se joace de altminteri şi la Iaşi cu mare succes.
Aceasta în ce priveşte piesele reprezentate ale lui Alfieri. Iată şi rezultatele în privinţa traducerilor publicate din tragediile scriitorului italian :
Eliade, în Chemarea lui din Curierul românesc (25 mai 1846), anunţînd apariţia „Bibliotecei universale", făgădui şi traduceri din Alfieri, fără însă a se fi ţinut de cuvînt...
Singurele traduceri publicate sunt: Saul şi Virginia de C. Aristia, în 1836, şi FUipo şi Oreste de Simion Mar-covici, în 1847, cari nu par însă a fi avut cinstea rampei.
D. Ortiz se ocupă apoi cu traducerile greceşti din Alfieri, făcute în ţările noastre, mult mai vechi decît cele româneşti, şi asupra cărora nu mai stărui.
Totodată cu această lucrare, d. Ortiz mai tipăreşte un extras din „Studi letterari e lingvistici" dedicate a Pio Rajna, cuprinzînd o cercetare intitulată Un' imitazione rumena dai Gessner e dai Vigny (Firenze, 1911), în care discută încă o dată şi definitiv chestiunea poeziei Potopul a lui Costache Negruzzi.
D. Bogdan-Duică, într-un articol din Convorbiri (XXXV, p. 171), arătase că Potopul lui Negruzzi e mai mult decît o imitaţie, ci aproape chiar o traducere a unei poezii a lui Gessner, intitulată : Etn Gemălde aus der
Siindflut, D. N. I. Apostolescu, în Uinfluence des ro-jnantiques [frangaisj sur la poesie roumaine (p. 159) susţine însă că Negruzzi nu cunoştea pe Gessner şi că poezia £a Potopul e o imitaţie după poemul Le deluge al lui Al-fred de Vigny, care la rindul lui poate să se fi inspirat după Gessner.
D. Ramiro Ortiz, reiuînd părerea d-lui Bogdan-Duică, o dovedeşte biruitor, prin proba punerii pe două coloane, poezia lui Negruzzi e deci o imitaţie şi o traducere a poemului lui Gessner, şi nu a lui Vigny ; de altminteri, aceasta e încheierea la care am ajuns şi eu în volumul meu încă inedit asupra lui Negruzzi.
Aceste două cercetări, făcute în cel mai strîns Spirit ştiinţific, ne dovedesc câştigul ce putem aştepta din cercetările viitoare ale d-lui Ortiz. D-sa are un cfmp vast de studiu aproape inedit: influenţa italiană asupra literaturii şi limbeî noastre.
Pe pagina întâia a uneia din broşuri pe care mi-o trimite, d. Ortiz adaugă că o priveşte ca „una teslimo-nianza ăi vivissimo affetio verso la dolce.terra rumena e U suo populo"... Suntem fericiţi că filo-românismut, ieşind din perioada lui romantică, se vădeşte astăzi, prin lucrări serioase, o mărturie mai sigură decît atîtea vorbe frumoase.
Interlaken, august 1911
8
CU UN VEAC ÎNDĂRĂT...
De cîte ori îmi port paşii sub frumosul peristil al Teatrului Naţional, ce pare un leu culcat pe labe, de cîte ori intru în sala lui scînteietoare de luminile policandrelor, de scăpărările ochilor şi ale pietrelor preţioase, de cîte ori văd mulţimea privitorilor răpită de fiorul tragic, nu pot să nu mă gîndesc şi la trecut, la începuturile sfioase ale acestui teatru ce se ridică astăzi atît de măreţ. Şi totuşi începuturile lui nu sunt atît de îndepărtate. Nici un veac nu s-a aşternut peste dînsele. Oamenii de azi le-au uitat; oamenii de mîine nici nu le vor mai cunoaşte poate. Mergem înainte, cu privirea îndreptată spre drumurile noi pe care trebuie să le desfacem prin volnici a
braţului nostru.
Abia cîte un contemplativ îşi mai roteşte ochii îndărăt, pentru a îmbrăţişa dintr-o dată cărările străbătute cu atîta trudă, popasurile lungi pe care le-am făcut din silnicia împrejurărilor, spinii pe care am trebuit să-i smulgem de sub pasul îngreuiat; abia cîte un rar iubitor al trecutului opreşte din zbor clipa fugară spre a o întreba de unde vine, spre a-i afla rostul adînc, spre a o înţelege şi cinsti mai mult, ştiind din ce osteneală s-a zămislit, din ce lungă şi stăruitoare silinţă s-a închegat, aşa zîmbitoare ca un copil, uşoară ca un fulg, sprintenă ca o zburătoare, cum pare tuturor.
Sunt dintre aceşti contemplativi.
Nu pot înţelege ceea ce e înainte de a şti ce a fost. Nu pot trece pe sub labele de leu ale peristilului Teatrului Raţional fărâ să mă gîndesc că acest leu, înainte de a se culca stăpinitor pe cea mai frumoasă piaţă din Bucureşti, stătea mărunt şi sfios între scîndurile unei şandramale de la „Cişmeaua roşie", care, după multe prefaceri, abia avea o lungime de 18 stînjenî pe lăţime de 9. Cînd intru în sala atît de strălucitoare şi de împodobită, nu mă pot împiedica de a mă gîndi la sofaua de catifea roşie pe care stătea vodă şi la cele 14 rînduri de bănci de lemn îmbrăcate cu postav roşu. Cînd privesc la po-licandru, îmi aduc aminte de sfeşnicele de tinichea cu luminări de seu, ce-şi picurau lacrimile pe duşumeaua nelustruită, îmi amintesc şi de cei doi ţigani ce, printre acte, tăiau mucul luminărilor.
Pe podul Mogoşoaiei zgomot... Se aud lovituri de bice, de arapnice; sosesc caleştile, din care se pogoară jupî-niţele învelite în blănuri scumpe. Sala se umple. Dar ce înfrigurare cuprinde deodată mulţimea ? Se ridică selam-ceaşul, vestind sosirea lui vodă. Sar ţiganii nu-ş maidecît de înlocuiesc luminările de seu cu luminări de ceară. Iar lumea toată se ridică în picioare la intrarea lui vodă Caragea, care vine să-şi vadă fata, pe domniţa Ralu, prefăcută în muză tragică.
Actorii joacă însă în greceşte.
N-avea să treacă însă mult şi, în acelaşi an, în 1819, se dădea cea dintîi reprezentaţie românească. Hecuba, in traducerea lui Nănescu, avu cinstea de a face să răsune pentru întîiaşi dată limba patriei pe scenă, prin glasul lui Ion Eliade Rădulescu, ce ţinea rolul bătrînei bocitoare şi, in răstimpuri, făcea şi pe sufierul.
înainte, un actor rosti un prolog al poetului Ion Văcărescu. EI închipuia pe Saturn, zeul timpului, cu „ceasornicul de nisip şi secera, în poziţie de sosire vestitoare", şi grăia astfel către public :
V-am dat teatru, vi-1 păziţi Ca  un  lăcaş  de muze, Cu el curînd veţi fi vestiţi, Prin veşti departe duse.
U
10
In el năravuri îndreptaţi Daţi ascuţiri Ia minte ; Podoabe limbii voastre daţi Cu româneşti cuvinte t
Din fund se cobora Astrea (zeiţa Dreptăţii) „cu cornul îmbelşugării în mînă, din care se revarsă toate fericirile asupra binevoitorilor patrioţi români**.
N-a trecut nici un veac de atunci...
Unde mai e şandramaua de scînduri, cu băncile de lemn şi cu greul miros al luminărilor de seu ? Unde sunt sfioşii copii din şcoala Măgureanului, cei dintîi actori români ? Şi unde eşti tu, o, Marghiolită Bogdănească, tu, care ai fost cea dintîi femeie ce ai rostit româneşte pe scena unui teatru ? V-aţi dus cu toţii ca nişte umbre, îmbarcate în luntrea eternului yîslaş, Charon...
Astăzi avem însă leul culcat pe labe de pe Calea Victoriei, ce-şi aprinde lampadarele ochilor de foc pe fiecare scară, ca de sărbătoare; astăzi avem artişti mari ce dau un farmec nebănuit unei limbi pe care o mie de ani n-au rostit-o decît guri ţărăneşti pentru umilele nevoi ale trebuinţelor zilnice. Astăzi avem pe Nottara şi pe Soreanu în locul sfiosului şcolar de la Măgureanu, şi atî-tea artiste în locul Marghiolitei Bogdănească... Şi astăzi se mai zic proloage, dar scrisul naiv odinioară sub pana lui Ion Văcărescu prinde aripi sub degetele d-lor An-ghel, St. Iosif şi Victor Eftimiu.
..iln multe direcţii ale activităţii noastre nu se poate tăgădui progresul real. Suntem» de altminteri, latini. Ştim deci să ne judecăm cu asprime şi cu nedreptate... Dar au cred că ar putea cineva să ne tăgăduiască uriaşii paşi făcuţi în teatru, într-un timp atît de scurt, atunci cînd trecînd pe sub labele dominatoare ale leului şi-ar avea în minte umilele începuturi de acum un veac, mucurile de luminare, pe Ion Eliade Rădulescu jucînd pe Hecuba, băieţi de şcoală făcînd pe actorii şi pe Ion Văcărescu scriind prologuri...
12
SUFLERUL...
Se joacă Fedra.
Pe scenă stă regina legendară în tronu-i acoperit de purpură. E galbenă. Se frămîntâ. Pieptul îi zvîcneşte în tresăriri grăbite, plîngerea i se revarsă apoi din gîtîej ca un şuvoi scăpat de sub scocul morii. Cuvintele năvălesc unele după altele, aprige, pornite. Glasul, cînd se înalţă ca un val, cînd se potoleşte, zdrobindu-se în lame ce prevestesc o mînie viitoare.
îşi jeleşte soarta nedreaptă ; îşi pune mîinile pe sîn, voind să-şi aline fiorul strecurat cu sila în inimă. Focul o mistuie. Para ii trece prin vine ; îi dogoreşte obrajii; îi furnică prin trup.
Infrînta de patimă, ea cheamă, cu un glas în care cîntă muzica tuturor îngerilor, pe tînărul prinţ Hipolit, ce rămîne rece la orice ademenire.
Se gîndeşte apoi o clipă. Hipolit e fiul bărbatului ei, rătăcit pe mare. Flacăra iubirii ce o încinge nu e deci fără prihană; zeii şi oamenii o privesc ca pe o nelegiuire. Grozăvia incestului i se trezeşte în minte. Geme acum nenorocita regină, ca şi cum ar fi înjunghiat-o cineva.
De la ruga umilă trece la răzvrătire.
întinde braţele spre cer, blestemînd pe olimpieni, care ca şi vîntul bat para iubirii spre unii, ferind-o de în glas i se încheagă la un loc glasurile tuturor deznădăjduitelor dragostei, ce s-au mistuit de un foc
13
neîmpârtăşit, ale tuturor amantelor tragice, ale tuturor femeilor părăsite, al Ariadnei lăsată pe insula Naxos, al poetesei Sappho din Lesbos, al Berenicei luînd cărările mării, al Didonei înşelate...
Stă publicul ţintuit ca un singur om.
Mii de ochi privesc sfişierea reginei dispreţuite, mii de urechi îi ascultă plîngerea duioasă ca şi vaierul vîn-tului de toamnă. Ţi se pare totuşi că e numai un singur ochi uriaş de ciclop, o singură ureche în pîlnia căreia se aruncă cuvîntul de foc şi de gheaţă al Fedrei.
Sunt mii de inimi, dar numai una singură bate ; sunt mii de piepturi, dar numai unul singur se umflă şi se adînceşte în deznădejde; sunt mii de gîtlejuri, dar numai unul singur se înăbuşe, cerind mai mult aer.
In tot teatrul nu se văd decît două fiinţe : nenorocita regină şi spectatorul. Altceva nu există. Stăm cu toţii atîrnaţi de versul ce cade din gura Fedrei, ca un rod dintr-un ram. O vorbă ne ridică şi alta ne afundă.
Şi cu toate astea, între spectator şi regină mai e cineva la mijloc, pe care îl uităm.
Mai e suflerul...
*
Cine eşti ţu, fiinţă pitită în cuşca luminoasă ? Cine eşti tu, melc cu casa în spinare ? Pentru ce te tirăşti pe brînci ca un troglodit în peştera ce te fură privirii noastre ?
Nimeni nu ştie de unde vii şi unde te duci, nimeni nu ştie de eşti tînăr sau bâtrîn, blond sau brun, frumos sau urît. Nimeni nu te-a văzut.
Eşti tu ceva aieve, sau numai o stafie ? Arunci o umbră pe pamînt, sau eşti omul ce şi-a pierdut umbra ?
Pe afişele colorate nu te zăresc ; în reclamele luminoase nu scuipi încă literele de foc ale numelui tău.
Tu eşti cel ce n-are nume.
Pentru tine lumina zilei nu străluceşte. Dacă ai veni la soare, te-ai topi ca un fulg de zăpadă. Liliac de noapte, nu te iveşti decît cînd se lasă negurile înserării. Te strecori pe străzile întunecoase. Mergi sau pluteşti ? Nu
14
tiu Tu nu trăieşti cu adevărat decît la răsărirea zorilor rampei- Cînd cortina se ridică, începi să respiri. Dar ca nimeni să nu te vadă, ţi-ai luat şi cuşca în spate,, ce ţi-a fost şi leagăn, şi-ţi va fi desigur şi mormînt.
Stăm cu toţii, sub farmecul tragedianei. Plîngerea ei ne înduioşează; versul ei ne înalţă şi ne scoboarăea ritmul unui val de mare, :"- ...
Versul insă i l-ai suflat tu; fiorul ce-i frămîntă sînul a pornit de pe buzele tale şoptitoare. Opreşte-te o clipă, âi vraja ce ne fereca de fiecare cuvînt al Fedrei se risipeşte. Privirea ii rătăceşte; glasul îi tremură nesigur ; firele ce ne ţineau legaţi de fiinţa ei se desfac deodată, lăsîndu-ne dinainte realitatea : o artistă ce trăieşte numai viaţa scenei. Cînd suflerul o părăseşte, îi cad şi broboadele realităţii...
între atîţia actori cunoscuţi şi slăviţi de toată lumea ; intre atîtea ambiţii dezlănţuite ; între atîtea nume zgomotoase ca o fanfară de război; în mijlocul acestei furii de umbre strălucitoare, de regine tragice, de eroi fatali, de cuceritori de inimi şi de ţări; în mijlocul acestui rai de lumini, de scăpărări electrice, de rochii bogate, de sînuri goale, de tinereţe încrezută şi de bătrîneţe neîngăduitoare, îmi place să te evoc pe tine, modest locuitor al peşterilor, Trogloditul pe care nimeni nu-1 vede şi nu-1 aplaudă !...
Şi cu toate astea, ochii Fedrei îndurerate te învăluie mişcător, implorîndu-ţi versul ce urmează ; cu toate astea, şi eroi, şi fraţi, şi cuceritori, şi nebunul prinţ Ham-let ca şi Lady Macbeth stau umiliţi dinaintea peşterii
tale şi se tem de mînia ta.
Fără tine, Cyrano nu şi-ar suspina dragostea la balconul Roxanei, nici mîinile lut Othello nu s-ar înfige în pieliţa subţire a gitului Desdemonei. Fără tine, pumnalul asasinului ar cădea jos şi curtezana nu s-ar mai da plăcerii. Fără tine, Romeo şt-ar pierde farmecul poeziei şi Eedra ar geme, dar n-ar cuvînta !
Pe tine deci te cînt, fiinţă fără nume, fără vîrstă şi ară sex, general ce duci lupta fără să te arăţi pe cîmpul «e bătaie, o, simbol al modestiei!
15
Tuturor de pe soenă le dai tu viaţă; dar aplauzele şl laurii îi culeg numai ei.
Şi, pe cînd florile cad pentru akii, tu, ca un om ce şi-a îndeplinit datoria, te Urăşti din peştera ta fermecată, nevăzut şi neştiut de nimeni, fără invidie şl fără deşertăciune, strecurîndu-te spre îndepărtatele uliţe cc adăpostesc maiestatea ta anonimă.
DUILIU ZAMFIRESCU
1
De mult doream să mă opresc asupra activităţii de romancier a d-lui Duiliu Zamfirescu.
Romanele veneau însă unul după altul, mlănţumdu-se într-un larg tablou; îndărătul lor se întrezărea o minte ce şi-a pus un ţel mai cuprinzător. în lumea grăbiţilor, se vedea astfel un om cu pas măsurat; în pajiştea sclipitoare de scînteierile licuricilor, se zărea o lumină mai puternică ; jerbie cu jerbie se adună spre a se topi într-o largă fîşie.
Şirul romanelor Comăneştenilor nu era însă sfîrşit-Aşteptam pînă la urmă, pentru a-1 îmbrăţişa dintr-o o-chire. Dar mai aşteptam şi din altă pricină. Opera d-lui Zamfirescu, clădită pe încetul, dar pătrunsă de o unitate de concepţie, merita o cercetare mai pe îndelete, pornită nu numai din sufletul tremurător la orice adiere de frumuseţe, ci şi din mintea ce cumpăneşte şi se străduieşte să-i găsească locul cuvenit în mişcarea noastră literară. Viaţa se grăbeşte totuşi cu nevoile ei, abătîndu-ne lua-rea-aminte spre alte lucruri mai mărunte. Operele ce se clădesc pe încetul, deşi se ridică sub ochii noştri, scapă adesea privirii; ele intră astfel în istoria literară înainte de a fi fost trecute sub cernerea criticei.
Cu d. Zamfireseu s-a mai întîmplat însă şi altceva. Soarta d-sale literară a fost din cele mai nedrepte. Se
i 1
17
U LATURA
cuvine deci s-o amintim, în puţine cuvinte, pentru a putea înţelege unele fapte.
D. Duiliu Zamfirescu a început să scrie acum vreo douăzeci de ani ; ca timp, d-sa e deci din generaţia următoare lui Eminescu, generaţie din care fac parte Cara-giale, Delavrancea, Vlahuţă şi Coşbuc. A fost un tovarăş al lor, şi, deşi nu le sta îndărăt prin talent, aceşti scriitori au izbutit a fi populari, pe cînd d. Duiliu Zamfirescu a rămas încă deoparte. Publicul mare n-a venit spre dînsul, dar nici d-sa n-a făcut nimic spre a se apropia de mulţime. Şi aceasta din mai multe pricini.
Mai întîi, d. Duiliu Zamfirescu nu şi-a dat măsura talentului dintr-o dată. A avut începuturi nesigure. Se vedea un suflet de artist şovăitor, fără o originalitate bine hotărîtă încă. Nimic nu cucereşte însă mai repede decît orginalitatea, chiar dacă nu e sprijinită pe o bogăţie sufletească mai mare şi pe un talent mai cultivat. Ceea ce izbeşte mai întîi e o simţire originală, un accent personal, pe care ţi se pare a nu-1 fi auzit nicăieri. Uneori accentul rămine numai un accent; dar e de ajuns ; a prins.
D. Duiliu Zamfirescu a început însă să scrie sub în-rîurirea altora şi, înainte de a-şi fi limpezit personalitatea, a fost întîmpinat de vrăjmăşia d-lui C. Dobrogeami-Gherea.
Criticul simţise în D. Zamfirescu un temperament cu totul deosebit de al său; simţise un duşman mai artist decît scriitorii ce-1 înconjurau. Era firesc deci să se încerce a-1 înlătura cînd se putea încă. In spiritele multora un văl de nesiguranţă se ridică astfel peste cele dintîi lucrări, de altfel nefericite, ale romancierului.
D. Duiliu Zamfirescu a stăruit însă mai departe.
Operă s-a adaos lingă operă, dar înăbuşit, fără un răsunet prea mare în cercurile largi cititoare. Şi atunci a venit mişcarea de la Sămănătorul, ce a trecut peste scriitor, fără cruţare, ca peste alţi cîţiva : ca peste d. I. Al. Brătescu-Voineşti sau -D. Anghel.
D. Duiliu Zamfirescu, un artist mai ales decît atîtea bunevoinţi ce se străduiau, un scriitor mai închegat, mai cult, un făuritor mai discret al limbei, un muncitor literar mai stăruitor, mai iubitor de tot ce e românesc,
Duiliu Zamfirescu, care e desigur cel mai de seamă romancier al nostru, a fost astfel înlăturat.
Cu aceeaşi vrăjmăşie a fost întîmpinat şi de către poporanist! poetul Vieţei la ţară, deoarece literatura lui e mai cuprinzătoare. Nu e numai icoana unei singure pă-ture sociale, ci icoana întregului neam românesc.
E drept că d. Zamfirescu a zugrăvit şi pe ţărani cu căldură şi simpatie ; dar a zugrăvit şi alţi oameni. în mijlocul demagogiei socialiste sau naţionaliste, d. Zamfirescu a stăruit a crede că mai e o pătură conducătoare, cinstită, cultă, împodobită cu oareşicari însuşiri sufleteşti ; a descoperit chiar că mai sunt boieri, nu ciocoi sau fanarioţi, ci români cu dragoste de pâmîntul strămoşesc şi cu omenie faţă de ţăran şi care au avut un însemnat rost în desfăşurarea istorică a neamului nostru : în revoluţia de la 1848, ca şi la Unire, în alegerea lui vcdâ Carol, ca şi în războiul de la 1877...
Boieri cumsecade ? Conducători cinstiţi şi patrioţi ?
E o îndrăzneală.
De aici vrajba.
A venit totuşi timpul să se risipească această atmosferă neprielnică adunată în jurul d-lui Zamfirescu.
Opera d-sale e sănătoasă şi senină prin concepţie e pătrunsă de iubire de neam şi de ţară; nu samănă învrăjbire între păturile noastre sociale ; are aceeaşi caldă simpatie pentru tot ce e bun, jos sau sus ; n-a cruţat nimic, dar nici n-a împovărat nimic, dintr-o doctrină politică; e, într-un cuvînt, clasica.
Ardealul să nu se lase înşelat. De vrea să ne cunoască în părţile noastre sănătoase, să se îndrepte spre opera d-lui Zamfirescu ; de vrea să se vadă într-o icoană luminoasă şi înălţătoare, să se îndrepte iarăşi spre opera aceluiaşi scriitor care într-un roman a cîntat vigoarea şi curăţenia rasei ardelene.
Literatura vremurilor din urmă îşi supravieţuieşte ; nu mai putem îngădui materialismul acesta josnic, literatura aceasta vulgară, mărginită în lumea pornirilor şi nevoilor trupeşti. Să ne întoarcem la opera d-lui Duiliu Zamfirescu, mult mai curată, mai idealistă şi mai intelectuală.
18
19
Iată de ce voi cerceta aci nu întreaga operă a d-luî Zamfirescu, ci numai patru din romanele Comăneşte^ nilor.
Cel dintîi e Viaţa la ţară. Prin concepţia senină, prin inspiraţia idealistă, prin arta sobră şi cumpătată, prin nota lui idilică şi fermecătoare, el poate fi privit ca o adevărată lucrare clasică.
Romanul întreg e o preamărire îmbălsămită a vieţei cîmpeneşti. Poporaniştii noştri ar putea fi mulţumiţi. Nu sunt totuşi, deoarece scenele de beţie, orgiile, căderile sub masă, popa care necinsteşte cele sfinte în aburirea băuturii nu ţin nici cel mai neînsemnat loc în epopeea bucolică a d-lui Zamfirescu. Nici un ţăran nu-şi bate nevasta pînă la sînge; nici o faţă bisericească nu pîngă-reşte casele creştineşti; nici un logofăt de moşie nu schingiuieşte pe săteni.
Şi apoi se zice mereu că aceşti scriitori „poporanist!" cîntă şi slăvesc ţărănimea ! Au slăvit-o desigur, uneori, în arătarea durerilor ei, pe care d. Sadoveanu le-a numit atît de frumos „dureri înăbuşite", prin punerea problemei agrare cu o vădită dragoste pentru cei mici, ce merge pînă la propovăduirea războiului social, ca în unele poezii ale d-lui Goga; au arătat-o mai ales prin ura prin care au zugrăvit păturile conducătoare. Dar numai cîteodată. In genere însă, ori de cîte ori lipseşte elementul activ al propagandei, literatura lor cade în ceea ce-i face temeiul şi-i dă înfăţişarea : în materialism şi în pesimism. In om vede bestia aţintită numai la îndestularea poftelor simţurilor. îndărătul lor nu e nici un joc sufletesc. Suflet, de altfel, nici nu există.
Numai trup.
D. Duiliu Zamfirescu n-a văzut la ţară, după cum am spus, nici Crîşmalui Moş Precu, dar nici apriga problemă socială.
A văzut însă un boier bătrîn, pe Dinu Murguleţ, bun, milos pînă la risipă, cu multă neorînduire, ca atîţi boieri, dar şi cu dragoste de ţăran şi cu o mare iubire de moşie,
20
de pămîntul negru, în care se închega pentru dînsul icoana nemişcată a patriei.
Şi alături, la Com uneşti, a văzut iarăşi o curte boierească de tinere odrasle ale unei mari familii. Nu ştiu cu ce a scris d. Zamfirescu cînd a zugrăvit acest interior atît de parfumat, de primăvăratec şi de însorit.
Printre capetele bucălate ale copiilor, se ridică icoana surorei mai mari, a Saşei, a neuitatei Saşa. Nu cunosc în întreaga literatură românească un suflet mai nobil, mai armonios în toate înmlădierile dinafară şi dinăuntru, o întrupare mai aleasă şi mai divină a însuşirilor feme-nine. Deloc vaporoasă, deloc sentimentală, întru nimic romantică, ea e întruparea realităţii şi a simţului practic al vieţii, nedezlegat însă de tot ce-i face poezia şi nobleţă. Tînără încă, ea e mama surorilor şi fraţilor mai mici ; e harnică, unind bunătatea cu energia ; îşi îngrijeşte moşia cu dragoste ; dar în mijlocul acestor îndeletniciri zilnice, nu şi-a pierdut farmecul femeiesc, nicr acea dulce nevoie de a iubi, de a se jertfi pentru alţii.
Saşa e închegarea visului pe care price suflet cinstit îl urmăreşte în această lume de zădărnicii. Frumuseţea ei severă, toată armonia aceasta desăvîrşită dintre inimă, minte şi trup ne urmăresc multă vreme după citirea romanului, ea o ademenire de fericire.
...Şi a mai văzut d. Zamfirescu la ţară pe un tînăr, pe Matei Damian, ce şi-a petrecut tinereţea Ia studii, în streinătate. Cînd i-a murit mama, ei s-a întors la moşie. Şi dragostea pămîntului i-a răsărit în suflet pe încetul. S-a statornicit la ţară să pună orînduială în treburile părăginite ale casei. Dar ceea ce trebuia să se întîmple s-a intîmplat... Intre Matei şi Saşa începu o dulce legătură de sentimente. Scriitorul ne-o zugrăveşte cu întreaga poezie nobilă şi sfioasă a sufletelor alese, ce se cercetează, tăcînd, pe îndelete, se apropie spre a se topi pentru veşnicie ! Tot farmecul căsătoriei — aşa de rar la fbi — îşi risipeşte aroma din aceste pagini simple, caste, dulct şi idealiste.
Şi a mai văzut d. Zamfirescu şi pe ţărani, simboli-^indu-l m neuitatul baciu Micu» acest suflet pribeag, po-lcr plin de credinţă către stăpîn, în ochii căruia isi re-
21
varsă cerul de sus toată podoaba stelelor sclipitoare, toată poezia nemărginitului albastru.
Şi a mai văzut d. Zamfirescu şi lupta aprigă în jurul pămîntului hrănitor, zugrăvindu-ne chiar o răscoală a ţăranilor, dar nu împotriva cuconului Dinu, a proprietarului de drept, ci împotriva arendaşului lacom, a acelui Tănase Scatiu, care avea să ajungă apoi simbolul neomeniei unei întregi clase ce trăieşte din stoarcerea muncitorului. Toată simpatia scriitorului merge, fireşte, către ţărănime.
Şi acum mă întreb :
Cînd o operă literară vădeşte o dragoste atît de puternică pentru viaţa de ţară, pentru pămîntul milostiv, cînd ne zugrăveşte atîtea suflete cinstite, nobile, idealiste, cum poate să nu fie privită ca o operă, nu numai frumoasă, ci şi sănătoasă şi înălţătoare ?
Cînd un scriitor arată atîta iubire pentru ţăran, ceea ce nu-1 împiedică de a găsi şi printre stăpînitori oameni cumsecade, boieri ce văd în pâmînt un fel de foc al Vestei, pe care se silesc să-1 păstreze neatins, cu sfinţenie, cum poate fi privit ca un duşman al ţărănimii, aşa cum e azi, dintr-o stăruitoare rea-voinţă ? Pentru că nu samănă ura de clasă ? Pentru că dă proprietarului ce e al proprietarului şi ţăranului ce e al ţăranului ? Ori poate pentru că nu s-a afundat în imoralitatea satelor, ca alţi scriitori ? că n-a văzut totul prin aburirea rachiului ? că n-a cîntat bătaia şi adulteriul, ci ne-a dat, numai suflete curate şi legături îngăduite de legile morale ?
Şi cînd o operă risipeşte atîta mireasmă cîmpenească, atîta poezie simplă, atîta dor de viaţă, atîta dragoste pentru tot ce e frumos şi înălţător şi cînd mai ales e scrisă cu o artă atît de discretă, cu un simţ atît da fin al măsurii şi al limbii — cum poate ea să nu fie privita_ ca o operă clasică şi naţională ?
*
lntr-o epocă în care toată hula scriitorilor se în-dreaptă către boierii proprietari, d. Duiliu Zamfirescu a; zugrăvit, aşadar, cu simpatie o clasă socială în care suntj multe elemente sănătoase, înzestrate cu toate însuşirile
sUfleteşti ce se cuvin unei pături suprapuse; d-sa a descoperit că, chiar după amurgul domniilor fanariote, a rămas o boierime curat românească, nu cu latifundii, desigur» dar stăpînitoare de pămînt, boierime cu sentimente naţionale, iubitoare de ţarină, omenoasă... Şi cred că a avut dreptate. Ca«i, dacă suntem astăzi ceea ce suntem o datorim acestei boierimi mijlocii pe care o vedem amestecată în toate faptele mari ale neamului nostru. Boieri au fost urzitorii constituţiei din 1822 ; boieri au fost părtaşii conjuraţiei lui Leonte Radu ; boieri au fost revoluţionarii din 1848, ca şi plăsmuitorii Unirii ; boieri au fost fraţii Goleşti, sau un M. Kogălniceanu, un Vasile Alecsandri, un C. Negri, un Alecu Russo... Pentru ce n-ar mai fi rămas nici un urmaş din rasa celor ce au dezrobit pe ţigani, înainte de a se fi orînduit dezrobirea lor legală, din acei ce întemeiau şcoli lancasteriane pe la sate, ca Dinicu Golescu, din acei ce s-au jertfit pentru ţara, cu o nobilă dezinteresare, ca neuitatul Costache Negri, sau din acei ce au luptat pentru împroprietărirea ţăranilor, ca omul actului de la 2 mai ?
D. Duiliu Zamfirescu s-a făcut poetul urmaşilor acestei boierimi, cele mai adese mijlocii, cu dragoste de neam, de pămînt, de ţărani, care, dacă n-a mai avut prilejul faptelor mari (afară de războiul de la 1877), a păstrat cu cinste însuşirile rasei, sentimentele de omenie-şi tot ce leagă la un loc un lung şir de generaţii într-un, mănunchi uşor de recunoscut.
Era deci firesc ca toţi cei ce ne zugrăvesc boierimea noastră ca putredă, ca nemiloasă faţă de pămînt şi de iobag, ca străbătută de viţiile cosmopolitismului, era firesc, zic, ca toţi aceşti apostoli ai ţărănimii să nu se împace cu literatura d-lui Duiliu Zamfirescu, ce ne-a zugrăvit în linii atît de senine, de colorate şi de calde întregul neam de ispravă al Comăneştenilor, sau ne-â-închegat atît de limpede figura simpatică a bătrînulu^ Dinu Murguleţ şi a tînărului boier Matei Damian, de curînd întors din străinătate, fără a fi pierdut acolo scînteia sfîntă a iubirii de pămînt.
lată pentru ce demagogia e împotriva poetului ce a scris Viaţa la ţară.
22
23
Dar aceasta nu înseamnă că tot ce se petrece în satele noastre e drept şi curat; că munca plugarului nu e stoarsă adesea mai pe nimic; că starea ţăranului nu e îndeobşte vrednică de plîns.
Printre asupritorii pămîntului şi ai ţărănimii se află, desigur, şi boieri, dar nu ei-sunt cei mai numeroşi ; nu ei încheagă simbolul stoarcere! nemiloase. în Viaţa la ţară poetul a idealizat deopotrivă şi pe boier şi pe ţăran; între ei însă s-a aşternut repede un mijlocitor : arendaşii!, în al doilea roman din seria Comăneştenilor, în Tănase Scatiu, d. Duiliu Zamfirescu ne zugrăveşte pe acest nou venit, în care vedem pe adevăratul duşman al ţărănimii, pe vechilul înstărit îndeajuns pentru a lua mai întîi în arendă moşia fostului său stăpîn, pentru a o «toarce apoi prin toate mijloacele neîngădnite, fără milă faţă de ţăran şi de pămîntul sleit de puteri, mînat numai de dorinţa de a se îmbogăţi cît mai repede, prin urgie şl crimă. Şi odată îmbogăţit, îşi cumpără moşia de veci, se aruncă în politica de provincie, ducînd pretutindeni cu sine aceeaşi silnicie, aceeaşi vulgaritate sufletească şi aceeaşi lipsă de idealitate.
Romanul Tănase Scatiu nu are, desigur, nici poezia, nici farmecul idilic, nici seninătatea, nici bogăţia şi rotunjimea Vieţii la ţară. Are însă altceva. Prin mijloace J de data asta mai realiste, povestitorul ne-a întregit, pe deplin, un tip ce există, ajuns acum mare proprietar, deputat şi om cu „influenţă". într-însul se simbolizează o întreagă clasă de „parveniţi", ce, folosindu-se de slăbiciunile boierimii noastre, de risipa ei, a înlocuit-o în stăpînirea pămîntului şi în parte chiar în înrîurirea politică.
Această încercare a d-lui Duiliu Zamfirescu nu e de altminteri nouă. Ea a mai fost făcută şi de Nicolae Filimon în romanul său Ciocoii vechi şi noi, în care tocmai ni se zugrăveşte substituirea unei clase alteia, înflorirea unei noi pături sociale cu însuşiri de voinţă, de viclenie şi poate chiar de activitate, dar fără o fărîrnă de idealism şi de cultură sufletească, pe ruinele unei alte pături sociale superioare, dar pe care o rod atîtea rele. Tănase Scatiu nu e decît un Dinu Păturică adaptat noilor ţ nevoi de trai.
Nu-mi stă în gînd de-a povesti amănunţit întîmplările desfăşurate in acest roman. Nu voi urmări deci pe Xănase Scatiu în umilele lui începuturi, în chipul cum ştie să stoarcă rodul pămîntului şi munca plugarului, în împrejurările în care ajunge să se însoare cu Tincuţa, fata lui Dinu Murguleţ din Ciulniţei, în repedea creştere a stării, a bogăţiei şi suprafeţei lui; nu-1 voi urmări nici în atîtea lucruri mărunte, care, deşi pot părea neînsemnate, îi pun într-o lumină crudă firea lui năprasnică, aprigă la cîştig, trivială, ce culcă în pămînt pe Tincuţa, vîră spaima în toţi şi-i deschide largi porţile biruinţei.
Voi aminti totuşi de scena de la urmă, în care văd un simbol.
într-o stare de plîns, bătrînul Murguleţ îşi duce viaţa de azi pe mîne, la ginere-său. E bolnav; nu se poate mişca. Dar în sufletul lui clocoteşte mînia împotriva lui Tănase şi dorinţa de a se întoarce la Ciulniţeii lui de odinioară, pe care îi ţine acum cu sila Scatiu. Prin dibăcie, el reuşeşte să fugă. Patru cai sprinteni îl duc la moşie. Ţăranii îl primesc cu bucurie, ca pe adevăratul lor stăpîn. Tănase află însă r vine ca o vijelie Ia ţară şi-1 umflă pe bătrîn să-1 aducă din nou la oraş. Ţăranii, prinzînd de veste că li se fură hoţeşte „boierul", se împotrivesc. Scatiu trage cu puşca; se naşte o învălmăşeală, în care Tănase e ucis şi zdrobit în picioare.
Astfel se încheie acest roman sănătos, cu sfărîmarea simbolică a ciocoiului, a arendaşului, a parvenitului fără milă şi cu apoteoza blîndului boier olog, iubit de ţărani, ce se înstăpîneşte din nou pe pămîntul avut dinainte.
Am amintit partea ce se cuvine boierimii — şi mai ales boierimii mijlocii — în toate faptele mari ale neamului nostru.
O dată cu închegarea ţării noastre, s-a încheiat însă şi epoca eroică de frămîntări, atît de rodnică în oameni de seamă. Rostul boierimii s-ar părea cu mult micşorat. Şi a fost în adevăr. De aici vine desigur şi nesocotinţa ]n care e ţinută întreaga boierime de azi şi duşmănia ce 1 se arată de unii doctrinari. România contemporană a mai văzut totuşi un mare act, al doilea în însemnătate
24
după Unire: războiul de la 1877, ce a adus cu sine neatîrnarea ţării.
Dacă boierii pe care i-a zugrăvit d. Duiliu Zamfirescu n-au putut fi părtaşii Revoluţiei sau ai Unirii, ei au fost martorii războiului de la 1877.
Era deci firesc ca poetul Comăneştenilor să ne arate şi partea ce au avut-o ei în sâvîrşirea marelui act naţional ; era deci firesc ca după Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu sa scrie şi In război,.
In aceste pagini mi-am propus S fac cît mar puţină critică literară în înţelesul strimt al cuvîntului. Nu voi povesti, prin urmare, cuprinsul fiecărei opere cu de-amâ-nuntul : nu voi intra în observaţii de mărunţiş. Gîndul meu e de a cerceta rolul social şi naţional al opării d-lui Duiliu Zamfirescu, de a pune în lumină concepţia romancierului asupra societăţii noastre şi rolul cc-l recunoaşte fiecăreia dintre clase, dar, mai ales, de a dovedi că acest scriitor nu e un hulitor al ţărănimii, precum nu e nici un hulitor al Ardealului.
Fără a intra în amănunte, voi aminti totuşi că pentru d. Duiliu Zamfirescu, ca şi pentru întreaga şcoală naturalistă a lui Stendhal sau Tolstoi, războiul nu e nici Griviţa, nici Rahova, nici Plevna, ci o recunoaştere cu barca pe Dunăre în timpul nopţii, pregătirile de luptă, cutare scenă de chef dintr-un han, cu un ofiţer rus, năvălirile hrăpăreţe ale cerchezilor, clipele de ambulanţe, într-un cuvînt, toate scenele mărunte ce intră într-un cadru hotărît şi îngust şi prin îngrămădirea cărora se poate naşte impresia războiului. Astfel răsare, de pildă, în opera lui Tolstoi, din toate acele încăierări, incendii, poduri rupte şi corpuri acoperite de zăpadă... Cînd ai închis romanul, ţi se iveşte dinainte întreaga campanie a lui Napoleon în Rusia. De altminteri, Leon Tolstoi e cel mai mare poet epic al omenirii, de la Homer încoace... Geniul lui creator se risipeşte într-o lume nesfîrşită de imponderabilia, ce nu-şi găsesc dreapta lor preţuire decît în impresia întregului.
Puterea de creaţie a d-lui Zamfirescu e, fireşte, nemărginit mai restrinsă ; scenele zugrăvite de d-sa sunt prea singuratice, prea răsfirate pentru a întregi lă un loc icoana războiului de la 1877.
Dar romanul d-lui Zamfirescu nu e intitulat Războiul, ci In războir adică ne povesteşte întîmplările eroilor săi în războiul de neatîrnare. Privit astfel, în această îngrădire, el scapă . întîmpinărilor de mai sus, dîndu-ne numai ceea ce vrea să ne dea.
Şi anume d. Zamfirescu voieşte să ne arate partea de activitate desfăşurată de boierime în timpul războiului şi să ne învedereze că sentimentul naţional al acestei boierimi părhmtene nu s-a risipit cu desăvîrşire din vre-mile eroice.
Iată pentru ce, la cea dintîi încercare, boierul Milescu, ca şi ;Mihai Comăneşteanu, simt că au o datorie sfîntă către ţară. Nu-şi află locul în Bucureşti, şi, deşi ar fi putut sta la adăpost, zboară la Dunăre pentru a intra mai repede în luptă.
Chipul cum sunt zugrăviţi aceşti doi boieri pămîn-teni, conştienţi de îndatoririle lor, e din cele mai senine şi mai obiective. Povestitorul nu cade în laudă fără măsură, nici în prejudecăţi de castă. Sunt doi oameni cu slăbiciuni, desigur, uşurateci uneori, dar care înţeleg să-şi păstreze toate virtuţile rasei lor, de vor să se bucure şi de bunurile hărăzite de naştere.
Ei se aruncă deci în luptă, nu ca eroii epici, ci ca doi ostaşi vrednici. Calda simpatie a povestitorului îi urmăreşte. Şi cînd mor, simţi că au murit fără părere de răii, ca nişte oameni ce-şi dau seama că deasupra fiinţei noastre pieritoare pluteşte fiinţa nepieritoare a Patriei.
IntrTun cuvînt, dacă romanul d-lui DuiHu Zamfirescu nu are vigoarea epică-ce ar fi fost de dorit, e o pagină duioasă, nobilă şi sănătoasă a unui bun român.
26
27
D. Duiliu Zamfirescu mai trece şi ca un duşman al Ardealului, Un neadevăr1.
Nu demult d-sa a scris un roman, Îndreptări, în care îşi arată concepţia senină şi înaltă ce are despre românii din Ardeal. E tiine deci să cercetăm şi acest roman sub lumina Ardealului, lăsîndu-i la o parte valoarea literară mai mică.
Locotenentul Alexandru Comăneşteanu, fiul neuitatei Saşa şi nepotul eroului mort la Plevna, e amantul Anei Villara, nevasta generalului. Pentru a-1 ţine pe lîngă dînsa, Ana se hotărăşte să-1 însoare cu Porţia . Lupu,. fiica părintelui Moise Lupu, din Hureşti. Ea fusese crescută - la azilul din Bucureşti, fiind ocrotită de Ana în amintirea mamei ei, o fostă prietenă de şcoală.
Chipul acesta de a orîndui lucrurile, ce se poate întîmpla, de altminteri, adese în realitatea vieţii, aruncă-o mare pată asupra întregului roman.
E de mirat ca Porţia să fi primit o astfel de vînzare; e de mirat ca Alexandru Comăneşteanu să fi împins, supunerea pînă aici... Căsătoria a doi oameni din lumi deosebite, prin nimic legaţi între ei, nu se putea face decît în urma unui mare zbucium sufletesc, peste eare scriitorul trece. îi era, desigur, greu să-1 lămurească şi să-1 îndreptăţească. Cei doi soţi, după cum am spus, sunt din lumi felurite. Comăneşteanu e vrednic de neamul lui, e frumos la chip şi la minte, risipind în jurul lui un farmec biruitor; el are sufletul nobil al Saşei şt dragoste de ţară; dar pe lîngă aceste însuşiri, are şi scăderile oraşelor mari : e uşuratec cu femeile şi sceptic sub raportul moral. Porţia e ardeleancă adevărată, dacoromână pînă în adîncul sufletului, faţă a acestui minunat şi bărbătesc Moise Lupu, ce e plin de amintirile vieţii de la Roma, plin de încredere în virtuţile rasei noastre, pe care el cel dintîi le vădeşte în toate actele vieţii lui. îmi place acest Moise Lupu nu numai prin
1 pe la izbwcnkea războiului, s-a dovedit totuşi că d. Zamfirescu ţine mai. mult la... Dardanele decît la Ardeal... De altminteri, In tot acest studiu am avut în vedere numai opera, şi ni* omul.
vrednicia lui sufletească, ci şi prin felul cum ne priveşte şi ne judecă pe noi aceştia din România liberă. în deosebire de atîţi ardeleni, el nu găseşte totul putred fn ţara noastră.
Ardelenii ar trebui să citească paginile d-lui Zamfirescu în care părintele Moise Lupu zugrăveşte cii atîta căldură progresele săvîrşite la noi într-un timp atît de scurt Să le citească; să le mediteze şi să le ia ca pildă, căci numai astfel vor fi mai aproape de adevăr şi vor da şi măsura unei cuviinţe, de nevoie pentru bunele legături între fraţi.
Cei doi tineri, însurîndu-se, se duc în călătorie de nuntă la Roma, unde Porţia îşi regăseşte toate idealurile ei de fată crescută în casa lui Moise Lupu, plină de amintirea străvechiului oraş. In fiecare piatră ei văd o urmă a gloriei străbune.
în ceea ce priveşte legătura lor sufletească, Porţia şi-a dat seama de la început că bărbatul său iubeşte pe Ana. Ea stă retrasă în sine ; pentru dînsa Comăneşteanu nu e decît un tovarăş de drum, pe care îl numeşte „domnule". Situaţia e dintre cele mai delicate. D. Zamfirescu nu intră deloc în mecanismul psihic al Porţiei : el ne-o zugrăveşte ca pe un suflet eroic, hotărit a cere de la viaţă numai ce-i poate da, mulţumit în curăţenia lui şi ademenit de un ideal mai înalt... îşi înţelege starea dureroasă, dar nu i se împotriveşte ; păşeşte hotărîtă cu fruntea în sus.
Cu încetul însă apropierea între cei doi soţi se face, după cum era şi firesc. Paginile aceste sunt scrise cu o mină discretă, oricît de delicată e situaţia pe care o ascund.
La întoarcerea în ţară, cei doi tineri se opresc în Ardeal. Porţia vrea să-i arate lui Alexandru toate frumuseţile lui, dar şi toate durerile de care sufere.
S-au oprit la Sibiu ; s-au dus să vadă pe mitropolit, şi venerabilul bătrîn le-a spus vorbe înălţătoare. S-au dus apoi la Sălişte.
întreaga parte din urmă a romanului d-lui Zamfirescu e închinată zugrăvirii împrejurărilor ardelene : a
locului, a oamenilor, a obiceiurilor. In ele se vădeşte o caldă simpatie pentru toate cele văzute, o dragoste sinceră pentru această rasă viguroasă, ţinută Ia adăpostul atîtor rele :
„Pe locurile aceste despădurate, scrie d. Zamfirescu, se întindeau altădată codrii întunecaţi ai băştinaşilor, gorunii, paltinii şi stejarii, din umbra cărora ieşeau triburile vînjoase ale costobocilor, ale carpilor şi teuriştilor, mergînd să moară, sub ochii taraboştilor lor, pentru apărarea pămîntului Daciei ; pe locurile acestea se izbiseră ei de frontul de granit al legiunei romane, asurzind văzduhul de urlete, de zîngănitul lancei, de rînchezatul cailor; pe aci buciumase cornul din Sarmisegetuza, deşteptînd ecourile Streiului, văile Oltului, umplînd cu fiori de ură inimile dacilor şi roşind de sînge apele.
Au trecut anii şi veacurile, s-au stîrpit stejarii, au amuţit cornurile. Dar, din plămada sîngelui strămoşilor, a crescut o rasă nouă, tăcută şi răbdătoare, al cărui suflet se înalţă sus, în restrişte, şi se pregăteşte pentru victorie. Salve ţie, viaţă puternică de pe malurile Tibrului, ce-ai răsărit în huma neagră a Carpaţilor, şi ţie, pămînt credincios al Daciei, ce-ai păstrat virtuţile avite, salve !w
Apoi tinerii se duseră la Poiana ; traseră de-a dreptul la biserică.
înăuntru, 700 de poporani : bărbaţii în faţă, femeile în fund, iar fetele sus, în balconul corului :
«De cînd era el, Comăneşteanu nu văzuse ceva mai măreţ. Ciobanii aceştia, adunaţi la un loc, păreau senatul roman de pe vremea lui Appius Claudius Caecus, gata a respinge propunerile lui Cineas. Voinici, curaţi, cu braţele rezemate în bîtă, cu pletele albe, stau oamenii drepţi, ascultînd sfînta leturghîe. De la cojoacele înflorite, ce le atîrnau pe umeri, pînă la opinca puternică, ce se înălţa la vîrf ca un vas plutitor, totul era nou, alb ca zăpada. De subt mîneca răsfrîntă a cămăşii, ieşeau braţe vînjoase^ rotindu-se prin aer cu o mişcare largă şi făcînd J semnul crucii. Se îndoiau trupurile puternice înaintea
preoţilor, care slujeau cu glas mare, iar gîndurile se ridicau către Domnul, într-un singur dor, dorul renaşterii în patria comună. Parcă, în adevăr, pe feţele acelea bărbăteşti sta zugrăvită aşteptarea senină a uşurării de jugul străinului, sperarea hotărîtă într-o vreme bună, cînd ciobanii de pe Tibru se vor redeştepta pe văile Carpaţilor în nepoţii lor, în adevăraţii şi singurii lor nepoţi pe pămînt.
Comăneşteanu, mişcat de notele corului şi de propriile lui gînduri, îşi simţi pieptul umflîndu-i-se de emoţiune. Dînsul cu nevastă-sa şi d. notar stau în stranele de sus, lîngă cîntăreţii bisericii. El se întoarse către Mia, întrebînd-o din ochi ce era steagul românesc ce atîrna lîngă o icoană. Mia răspunse încet :
— Acolo nu-1 poate atinge nimeni.
în adevăr, în mijlocul unui părete alb, deasupra unei icoane de aur, sta înfiptă o bîrnă enormă, de care atîrna, ca o pînză de catarg, tricolorul românesc. Ce lucru ciudat !... Drapelul ţării i se păru pentru prima oară frumos şi emoţionant, simbolizînd oarecum patria nevăzută.
Lumina cădea pieziş prin ferestre : fumul de tămîie se înălţa în valuri către bolta templului ! glasurile corului răsunau pline de armonie, repetînd rugăciunea românului : «Doamne, fie-ţi milă, ajută-ne şi ne mîntu-
ieşte».
Era cu adevărat un strigăt al sufletului ce pornea din toate piepturile : «Ajută-ne, Doamne !»■ în gîndurile tuturor sta imaginea ideală a unei patrii comune, ce-i ţinea drepţi, himinîndu-le viaţa chinuită, ca o stea purtătoare de vesti bune."
Cred de prisos de a cita mai departe. Rîndurile de sus ne arată cu cîtă căldură sunt zugrăvite toate aceste privelişti ardelene ; cu ce simpatie şi căldură învăluieşte scriitorul pe fraţii noştri de dincolo ; de ce nobil patriotism e însufleţit.
30
31
Poetul care a scris romanul îndreptări na poate fi duşmanul Ardealului; iar cartea în care sunt atîtea pagini entuziaste, înălţătoare şi pline de nădejde pentru noi, e o carte sănătoasă, ca şl toate celelalte ale acestui
senin romancier
PUBLICIND O CARTE NOUA. „Scenete şi fantezii"
1 Acest articol a fost scris pentru ziarul Românul din Ardeal, în care d. Zamfirescu era atacat ca duşman al Ardealului. In urma intervenţiei nobile şi senine a d-lui N. Iorga, articolul nu s-a publicat însă. Eu am părăsit redacţia Romdmilui. M-am ales, în schimb, cu recunoştinţa d-lui Zamfirescu.
Astăzi îmi apare o carte nouă. A cîtea ?
Nu ştiu. Nu vreau să le număr. Că am scris şi alte cărţi nu are nici o însemnătate, nici pentru mine, nici pentru alţii. Un scriitor, cînd îşi dă la lumină un volum, trebuie să-1 privească ca şi cum ar fi cel dintîi. Despre public, nici vorbă. El n-are nevoie de sfatul nimănui...
O piesă e bună sau rea. Niciodată însă ea nu e opera unui scriitor bun sau rău.
Trecutul se şterge dinaintea cortinei ce se ridică; merite necunoscute nu stăruiesc dinaintea mulţimii doritoare de lucruri noi, de senzaţii neîncercate. Aplaudă sau fluieră, pentru că-i place piesa sau nu-i. place, şi nu pentru că i-a datorat cîndva autorului o clipă de emoţie estetică. Emoţia a fost, şi tot ce a fost e ca şi cum n-ar fi fost. S-a irosit pe vecie : o şuviţă subţirică de fum, risipită în golul bolţii albastre...
Publicînd această carte nouă, pot zice deci că public cea dintîi carte a mea... Nu ies din adevăr nici pentru cititorul indiferent, ce taie foile repede, dar nici chiar pentru mine însumi. Căci nimic nu-i mai ciudat decît psihologia unui scriitor !
Nu vorbesc de mine sau de cei ca mine, modeşti arcaşi ai unui ideal răzvrătit. Vorbesc de cei mari, căci şî aceştia sunt ca şi cei mici. Aceeaşi flacără îi încinge ; la unii mai învăluitoare, la alţii mai potolită... Cu toţii
32
33
suntem sub aceeaşi aprigă îmboldire, nu atît de a fi, ci de a deveni...
Tindem, fireşte, la realizare. O operă e, în adevăr, o realizare, către care s-au încordat toate puterile noastre ; e, oarecum, icoana văzută a sufletului nostru. Şi, după cum egoismul unora cere prelungirea lor în copii, tot aşa egoismul artistului cere înveşnicirea fiinţei lui în* opere de artă...
Dar nu numai atît...
La artist se mai adaugă şi simţul aproape tragic al nestatorniciei lucrurilor, al scurgerii universale, al deve-nirei. Realizarea e pentru o clipă. Vine însă apoi un şirag nesfîrşit de clipe, cu care trebuie să ne măsurăm, dacă nu voim să fim înghiţiţi, striviţi în această uriaşă treie-rătoare a timpului şi aruncaţi apoi ca nevrednice rămăşiţe.
Mulţumirea unui succes — sau numai a unei realizări — e deci pentru o clipă. Clipa următoare nu ne aduce linişte sau lauri cîştigaţi cinstit. Dimpotrivă, ea poartă în cutele ei zbuciumul realizării viitoare, apriga tragedie a omului ce se luptă pentru existenţă... Căci pentru un scriitor a scrie este a exista... Cînd îi cade pana din mîini, el îşi citeşte înfrîngerea în privirea ironică a prietenilor, în ochii nepăsători ai trecătorilor, şi se pătrunde de simţul ruinei lui în fiecare ceas de singurătate, adîncindu-se în sine ca într-o peşteră...
Popas nu cunoaşte ; odihnă nici atît. Arta e lungă şi viaţa scurtă. Ca vrăjitoarele din basme aleargă ceasurile în ropotul cailor, cu părul despletit şi umflat de vînt. Şi noi să stăm oare pe loc ? Să privim pe alţii cum le în-frînează, cum le potolesc în pintenii de argint ? Cu neputinţă. Tot dorul de a fi, de a deveni strigă în noi ; ridicola nevoie a unei eternităţi închipuite ne înăbuşe. Ne trebuie aer. Ne trebuie biciuirea îngheţată a vîntului. Ne trebuie devenirea. A sta pe loc e o viaţă moartă, pe care n-o putem înduraşi atunci scriem, sub înţepătura necesităţii de a fi, nu numai acum, ci mereu, in saecula saecularum...
Iată pentru ce, dînd la lumină o carte nouă, toate celelalte din trecut se şterg, ca şi cum n-ar mai fi fost.
Toate puterile mele sufleteşti se încordează pentru cartea cea nouă.
Pînă cînd ?
pînă mîine, poate...
Atunci Scenetele şi fanteziile mi se vor fi şters dinainte cum se şterge o licărire de lumină pe cer.
Si ce e bun în suflet va căuta o nouă reahzare, ia această luptă pe viaţă şi pe moarte cu timpul.
Sfîrşind acest articol, încep chiar sa ma gîndesc la altceva...
34
DOMNUL „A".„
într-un număr de curînd al Noii reviste române s-au tipărit următoarele rînduri cu privire la volumul meu Scenete şi fantezii, despre care cititorii acestui ziar au mai auzit:
„D. Lovinescu nu e un scriitor de literatură. D-sa are — ce e drept — uneori stil, dar numai atît. încolo, tot ce scrie e măsurat, calculat cu inteligenţa rece a omului care cunoaşte foarte multă literatură şi care şi-a dat — poate — seama de tehnica artiştilor pe care îi cunoaşte. Lipsit însă de o cultură organică, asimilată, şi mai ales lipsit de spontaneitatea aşa de necesară adevăratului scriitor, d. Lovinescu nu reuşeşte să ne dea decît localizarea — îndeminatecă uneori — a unor impresii fundamentale din literaturile străine. Şi astfel, cititorii vor găsi în acest elegant volum un fel de Capus, un fel de Lavedan sau un fel de Maeterlinck... românesc. Nicăieri nu se va vedea însă personalitatea autorului însuşi, care se schimbă, se fărîmiţează, dispare îndărătul profilurilor extraordinare pe care are nenorocul să le evoce ; în zadar va căuta cineva să găsească şi înăuntrul cărţii chipul de pe copertă. El nu este. Altfel, deosebitele bucăţi din carte nu se prezintă rău. Deşi uneori pedante, iar alteori vulgare (Moartea lui Iov), ele reuşesc să intereseze prin atmosfera de înaltă cultură pe care o închid, atunci cînd această cultură nu apare prea mult ca voit adăugită temei generale. Aşa că, dacă d. Lovinescu nu a
putut să dea mai mult, nu a dat nici prea puţin. Cititorii vor vedea aici încercarea unui om care a vrut să înlocuiască prin spiritul critic spontaneitatea, inspiraţia artistică, şi se vor convinge că aceasta nu se poate.
Pentru toate cele de pînă aici însă, volumul face un franc si douăzeci şi cinci de bani. — A."
Iscălit „A" !
Cine e acest „A" ?
— Arun-al-Raşid ?
— Alcibiad ?
— Alexandru Machedon ?
— Anibal ?
Cine e acest „A", căruia îi par „lipsit de o cultură organică, asimilată", deşi găseşte că volumul meu „reuşeşte să intereseze prin atmosfera de înaltă cultură pe care o închide" ?
Cine e acest „A", care binevoieşte să-mi recunoască... uneori stil ?
Cine e acest „A", ce crede că am voit să localizez pe... Maeterlinck ?
Cine e acest „A", ce-şi caută odihna minţii în prejudecăţi naive, ca, de pildă, aceea că un critic nu poate face literatură, şi apoi înşiră toate banalităţile ce s-au spus şi se vor mai spune în această privinţă ?
Ei bine, acest „A" nu e nici :
— Arun-al-Raşid,
— nici Alcibiade,
— nici Alexandru Machedon,
— nici Anibal.
E „A", cum poate fi şi „B« şi „C — cum poate fi toate literele alfabetului. N-are nume. De-ar iscăli, ar rămîne tot anonim. De aceea i se pare mai nimerit să se pitească sub o iniţială. „A" ! Cine să fie „A" ? Vreun distins cugetător, un om cu o cultură organică, bine asimilată, vreun scriitor care nu are numai „uneori" stil, ci întotdeauna, vreun bărbat ilustru, obosit de celebritatea lui, vreun filantrop ce se vede nevoit să-şi ascundă dreapta cruzime sub pavăza unei iniţiale ?!
Cititorule, nimic din toate astea. „A" nu e nici cineva, nici măcar ceva. Şi tocmai fiindcă nu-i, îşi alină durerea împroşcind pe alţii, şi ca să-şi dea mai multă
37
greutate semnează : A, B, C... O iniţială presupune îndărăt pe cineva, pe cînd dacă ar semna aşa cum 1-a botezat taică-său, ai vedea dintr-o dată că sub nume nu se ascunde nimic. Cel mult două picioare care merg, un pîntec care mistuie şi o minte leneşă —• dar nici cultură „organică şi bine asimilată", nici stil... „uneori", nici spontaneitate, nici intuiţie artistică.
Acest „A" are însă un cîntec mai mare. Merită să-1 zugrăvim deci şi mai bine.
El e o rană întotdeauna deschisă a literaturii noastre...
El e adesea un om pe care l-ai nemulţumit cu ceva : nu i-ai dat mina, sau altceva, sau, şi mai ales, căruia nu i-ai dat cîndva consideraţia ce i se părea că i se cuvine ; uneori e un student pe care l-ai necăjit la vreun examen, odinioară. Dacă nu te cunoaşte, e vreun biet trepăduş neterminat, o epavă zadarnică a liceului sau a universităţii, un folicular megaloman ce-şi îngroaşe glasul, doar o face puţin zgomot, o năpîrcă ce-şi picură veninul, doar şi-ar însemna numele cu ceva, fie cu venin...
Căci iată marea lui durere: n-are nume!...
Toată viaţa lui va fi silit să iscălească sub o iniţială adevărată sau imaginară, în nădejdea că numai astfel scrisul ar putea cîştiga vreo însemnătate. Nesfîrşită durere de a nu fi nimic, niciodată ! Nevermore, nevermore ! Sinistru răsunet, ca în poemul lui Edgar Poe. Se resemnează omul cu greu la nefiinţa lui. Dar e o necesitate ineluctabilă. Trebuie să-şi plece grumazul la jug, cu atît mai mult cu cît se pot descoperi şi în anonimat mici compensaţii, mici delicii. Intre altele, plăcerea de a fi grav, sever, aspru peste măsură, cu cîte o rară scăpărare de indulgenţă insultătoare.
Deci, dacă, în loc de a semna A, şi-ar pune numele întreg, de pildă Anostescu, ai putea să-1 apuci de guler, strigindu-i : Cine eşti, domnule, de mă striveşti aşa sub severitatea d-tale ? Care îţi sunt dovezile „de cultură organică, bine asimilată" ? Ârată-mi o pagină bună — nu
vorbesc de o carte —■ în josul căreia stă numele d-tale, ca să-ţi pot îngădui aroganţa asta, neîndreptăţită altfel ?
Nu. El e cuminte. Iscăleşte numai cu litera „A". Cititorul se poate gîndi atunci :
— La Arun-Al-Raşid,
— la Alcibiade,
— la Alexandru Machedon, .
— la Anibal,
sau cel puţin la răposatul bard Vasile Alecsandri. Şi din toată nerozia asta scrisă, poate că ar rămîne o îndoială în mintea bietului cititor grăbit... Pe asta o vînează de altminteri anonimul.
33
CURENTELE CA FRUNZELE...
In invitarea ziarului Rampa de a răspunde la o anchetă literară, văd mai mult o invitaţie de a scrie un articol.
Deşi nu cred in folosul practic al acestor anchete, răspund cu plăcere, deoarece sunt obişnuit să scriu articole pentru Rampa. Nu o voi face totuşi ţinîndu-mă strîns de întrebările puse. îmi par prea grele pentru un critic impresionist; cer păreri prea hotărîte şi definitive. Am fericit întotdeauna pe oamenii de principii sigure. Un principiu le ţine loc de toate ; şi de bucuria soarelui primăvăratec, şi de fiorul artei, şi de înţelegerea podoabelor firii, şi de femeie, poate. Principiul îi învăluie, îi încălzeşte, se preface în codru de pîine sau în picătură de vin, în bradul patului sau în zţmbetul iubitei ideale... După cum Hector era pentru Andromaca şi soţ, şi tată, şi fiu, tot aşa unora o doctrină, adesea foarte simplistă, le slujeşte la toate.
Fericiţi oameni I
Voi lăsa deci fantazia să alerge slobod — aşa că Ia urmă să iasă un articol, dacă nu un răspuns la cele şapte întrebări care mă înfioară prin gravitatea lor.
încep prin a vă spune că nu cred în valoarea de sine stătătoare a curentelor literare. Literatura e una singură : literatura bună. Ea poate îmbrăca, fireşte, deosebite forme. Aceste forme exagerate se numesc de obicei
curente. Mai mult sau mai puţin, ele existau însă de mult, în stare latentă. De pildă, poporanismul... De cînd s-a obîrşit literatura există scrieri ieşite din libera fantezie a poporului, scrieri ce se inspiră din popor, scrieri făcute anume pe înţelesul poporului şi chiar scrieri ce ascund în ele tendinţa de a preamări poporul. Lucruri vechi şi obşteşti.
Ele erau în stare latentă în literatura generală şi nu participau în această literatură decît pe măsura talentului scriitorilor.
Numai pe urmă au venit doctrinarii, luînd un fel de literatură drept toată literatura, exagerîndu-i mai întîi însemnătatea şi ajungînd apoi chiar pînă la înlocuirea talentului literar printr-o formulă.
Simbolismul a existat întotdeauna. îl putem găsi şi în poeţii greci, după cum îl găsim atît de măreţ îh Faust al lui Goethe. El e un element necesar al oricărei poezii, e ceva din nelămurit, din fantastic, din infinit, din neînţeles sau subînţeles, prins în ritmul insinuant al versului, în haina lui străvezie, care descoperă mai mult decît acoperă, şi care ştie şi spune, dar ştie şi tăcea pentru a spune şi mai mult.
în urmă de tot acest simbolism risipit în literatura întreagă, acest simbolism necesar oricărei poezii înaripate a fost turnat într-o teorie, a fost exaltat în părţile lui mai şubrede, a fost exagerat, devenind astăzi o şcoală, un curent. Curentele îmi par, deci, aproape prin definiţie, o exagerare a unei părţi în dauna totului, turnarea într-o formulă anumită a unei singure note din formula adevărată. Aceasta nu înseamnă că le tăgăduiesc dreptul la existenţă şi chiar uneori rostul lor.
Prin exagerare, ele pot pune în lumină unele lucruri uitate sau nepreţuite îndeajuns ; ele pot reuşi astfel să îndepărteze cu ceva acest orizont fugar al frumosului ce ne scapă... Din greşelile atîtor oameni, din avînturile lor îndrăzneţe, din înfrîngerea lor generoasă pot ieşi învăţături de folos. Curentele dispar, da* pe urma lor rămîne de obicei un mic cîştig ce se adaugă la comoara omenirii...
Iată pentru ce nu pot răspunde la întrebarea dv. cu privire la izbînda prealabilă a vreunui din curentele de
astăzi...
40
41
Toate curentele sunt supuse pieirei, deoarece nu sunt decît nişte excrescenţe. Ca şi unele tumori folositoare curăţirii sîngelui, ele se vor resoarbe mai tîrziu.
Simbolism, poporanism, ţărănism — toate se vor scutura ca şi frunzele pădurii spre a îngraşă pămîntul pentru rodirea viitoare.
După cum din romantism n-a rămas şcoala, ci anumite opere, îndărătul cărora era un mare talent personal, tot aşa din simbolism sau din poporanism nu vor rămîne decît operele ce nu trăiesc prin formulă (care e aproape indiferentă), ci prin talent.
Ca scoale, ele sunt unilaterale, şi pricinuiesc multe zădărnicii tipografice, adăpostind erezii şi rătăciri.
Iată deei răspunsul la una din întrebările puse.
Cu alt prilej, mă voi încerca să răspund şi altele. In loc de un articol, veţi avea cel puţin două.
II
LATINITATE
Mai răspund încă la una din întrebările din ancheta ziarului Rampa: care sunt, sau trebuie să fie legăturile noastre literare cu Franţa şi dacă înnoirile de acolo se cuvine să aibă un mai mare răsunet la noi ?
într-o pădure sunt şi stejari falnici şi mlădiţe sfioase, ce abia îşi încearcă puterile, sunt şi covoare de muşchi şi firicele de flori sălbatice, sunt şi pîraie şi stînci, sunt şi desişuri încîlcite şi ochiuri de lumină — toate la lin loc fac însă pădurea, cu farmecul ei, cu foşnetul de frunze şi de pîraie, cu osteneala urcuşului şi odihna poienilor, cu ciripitul păsărilor, cu taina umbrarelor, pădurea vie şi mişcătoare, ce trăieşte prin firicelele de iarbă, ca şi prin stejarii bătrîni, ce cuvântează prin atîtea glasuri subţiri sau puternice, prin şoapta mlădiţei sau prin freamătul zgomotos al copacilor falnici, istorisind aceeaşi poveste sonoră şi seculară.
Aşa şi literatura.
E o pădure cu pietrişuri şi cu pajişti, cu o viaţă înmulţită, unduioasă, ce se arată sub atîtea înfăţişări, mai puternice sau mai plăpînde, mai frumoase sau mai puţin frumoase, rămînînd însă aceeaşi: un tot viu şi proteic, una în fiinţa ei, dar mai multe prin feluritele ei vădiri, ce îşi au rostul lor, mai mărunt sau mai mare, dar un rost sigur.
Ce ar fi o pădure fără mlădiţe sau fără mătasea.verde a muşchiului ? Ce ar fi o literatură fără unele schiţe
43
fugare, fără unele tremurări de note simple şi melo-peice ? Ce ar fi pădurea fără cărările şerpuitoare ce se întîlnesc, se înnoadă şi se desfac, unele pentru a înne-meri la un liman, iar altele a se înfunda într-o încîlcitură de copaci, ştergîndu-şi urma ? Ce ar fi o literatură fără atîtea încercări în toate părţile, încercări ce deschid cî-teodată privelişti largi, iar alţe daţi se adîncesc în înfundături fără privelişti, fără ieşire ?
Aceste încercări sunt deci fireşti; ele îşi au rostul lor, pregătind brazda în care se aruncă sămînţa literaturii viitoare : ele sunt mlădiţe ce pot fi doborîte de furtună, dar pot creşte şi ca nişte copaci trufaşi : pădurea de mîine, literatura de mîine.
în pădurea literaturii noastre e cu deosebire un colţ poetic, o răcoroasă poiană, înconjurată de copaci tineri şi sonori, tăiată încoace şi încolo de izvoare limpezi şi aşternută cu un bogat covor de iarbă verde. E un loc de odihnă; un colţ pe care l-am putea numi un colţ latin, prin farmecul lui potolit, prin liniştea sufletească ce răs-pîndeşte în juru-i, prin măsura liniilor, prin înfrînarea totului, prin armonia aleasă a întregului.
Un fel rafinat şi gingaş de a înţelege arta şi talentul, de a putea tălmăci acest ideal de artă în forma cea mai potrivită, leagă pe aceşti scriitori în aceeaşi şcoală şi dau operelor lor o întipărire asemănătoare... Această literatură trăieşte poate din sentimente mijlocii, dar fine şi alese cu îngrijire, netrecînd niciodată în lumea măreţiei sau a josniciei, dintr-o fantezie ce se joacă, ce îmbină cu o sprintenă gingăşie alcătuiri noi, ispititoare.
Pe lîngă simţire mai e şi artă.
Aceşti scriitori sunt artişti desăvîrşiţi, înţelegînd sclipirile cuvintelor, fără a le căuta sonoritatea în afară de orice înţeles. Ei ştiu alege amănuntele înseninătoare, fe-rindUHse de îngrămădirea lor, ei ştiu să se mărginească în îngrădirea puterii lor, adoptînd astfel forma fondului şi, mai presus de toate, au o măsură şi o sobrietate în simţire şi expresia ei cu adevărat latine.
însuşirea culturii latine şi mai ales a culturii franceze a fost şi' o mare fericire pentru literatura noastră. Lăsînd la o parte unele imitaţii fără însemnătate — şi ca imitaţie, şi din pricina modelelor imitate — prin cunoaşterea
îndelungată a acestei literaturi atît de fine şi de cumpătate, am ajuns să avem astăzi în mijlocul nostru un colţ răcoros, poetic, în care charitele străvechi se adăpostesc adese şi în care e bine să venim şi noi mai des : într-un cuvînt, un „colţ latin".
Trebuie să-1 ştim preţui !
44
AN NOU SINGURATIC
După multă colindare, e cel dintîi an pe care îl petrec aici, în datina strămoşească.
Stau singur la geam. Negurile nopţii se lasă încet. Ninge tot mai des. Cîte o suflare de vînt se repede minată, zburătăceşte fulgii sfioşi la orice atingere, îi alungă năvalnic, îi întoarce apoi în loc, răsucindu-i, şi după ce i-a frămîntat îi risipeşte într-o pulbere fină.
Mă uit afară cu duioşie.
In fiecare fulg îmi pare o viaţă venită — nimeni nu ştie de unde — căzută din înalt, albă şi fără prihană. O adiere o întilneşte în cale, o opreşte învîrtind-o ; o zdrobeşte aruncînd-o la pămînt ca pe ceva netrebnic. Jos, zloată pe jumătate îngheţată. Cade bietul fulg înfiorat de ce-1 aşteaptă. îşi strînge hermina blanei ca să n-o întineze.
E în zadar. O altă pală de vînt îl loveşte din spate, culcîndu-1 în noroi. Priveşte spre cerul nepătruns de unde a venit, cu cea din urmă căutătură, cerînd ajutor. Alţi fulgi se aştern însă peste dinsul, împinşi de aceeaşi suflare năprasnică şi necruţătoare.
A murit acum, îngropînd în cutele lui pîngărite de noroi visul alb al unui văzduh din care s-a pogorît pe o rază de lumină, fără s-o fi cerut. Căci deasupra lui, ca şi deasupra noastră, pîndeşte aceeaşi fatalitate nepă-trunsă, acelaşi destin neiertător faţă de orice năzuinţă şi spre fericire şi spre ideal...
Biet fulg strivit, în acest singuratec ajun de an nou, privirea îmi rămîne ţintuită spre tine şi soarta ta mă învăluie de melancolie.
De unde vii ? Din ce seninătăţi ţi-ai pornit zborul pe care nu l-ai dorit ? Te văd în palatul de cleştar şi de gheaţă, firicel bătut în coloanele de zăpadă, printre care se strecoară icoana fugară a domniţei lui Alb-Impărat... Ţe văd aninat de barba bătrînului voievod ce rîurează pînă la brîu în lungi fuioare de gheaţă... Te văd zugrăvind pe geamurile palatului serpentine de cristale ce sclipesc Ia atingerea unei raze îndepărtate de soare...
Acolo îţi petreceai viaţa tihnită, în alba împărăţie a Domnului-de-Zăpadă, în care nici o altă coloare nu tulbură armonia simfoniei neprihănite... împăcat în tine, îţi trăiai visul tău polar, departe de micimile tulburi ale lumii...
Dar deodată o soartă nemiloasă se abătu asupră-ţi... Palatul de cleştar şi de gheaţă se scutură şi fulgii de zăpadă începură a se nărui.
în loc să te înalţi, fulg uşor, te-ai pogorît în golul văzduhului ce se cască dinainte-ţi... Cîte zile şi cîte nopţi ai călătorit nici tu nu mai ştii! Te-ai prăbuşit, pierzîn-du-ţî simţirea. Ai mers, ai mers prin oceanul fără cărări, învîrtindu-te şi fărîmiţîndu-te... Clipele ţi-au părut zile şi zilele ani...
Şi-ai ajuns, în sfîrşit, în lumea noastră... Nădăjduiai într-un liman de odihnă, dar nădejdea ţi-a fost scurtă... Un zmeu venit din miazănoapte te-a înşfăcat, te-a zdrobit şi, după ce te-a pîngărit, te-a aruncat în zloata murdară, unde ţi se îneacă cel din urmă vis, alb fulg, pribeag al unei lumi mai curate, sol al văzduhului nepătruns...
Suflete, de ce te zbaţi ? de ce te frămînţi aşa cînd vezi fulgul cum piere, singuratec, el care împărăţise odinioară în palatul de gheaţă ? De ce te-nduioşezi şi-i plîngi soarta ? Plîngîndu-i-o, nu ţi-o plîngi oare şi pe-a ta ?
Şi tu eşti un biet fulg pornit dintr-o lume mai bună, scăldat în luminile astrale, legănat în armonia sferelor
46
47
cereşti, ascunzînd în cutele tale o scînteie din dumnezeire, prefăcută in năzuinţă spre bine, frumos şi ideal...
Te-ai prăbuşit din înălţime şi ai ajuns aici.!. în urechi îţi răsună însă armonia cerească şi în suflet mai bate încă ritmul divinităţei căzute o dată cu tine...
Şi ai vrea să le dai viaţă. Ai vrea să le prinzi şi să le torni în forme nepieritoare... Dar o zbucnire de vînt te ia, te aruncă, te risipeşte în mici fărime, izbindu-te, în viroaga pururi deschisă a realităţilor, a micimilor, a nemerniciilor vieţii...
Din zloată, tu aştepţi lovitura din urmă, sau mîna zî~ nei ce-ţi va da pacea vieţei, liniştea creaţiei şi bucuria de a trăi în plina revărsare a însuşirilor tale...
An nou, ce-mi aduci: moartea sau viaţa ?
III
ÎNNOIRI
Am arătat că nu sunt împotriva înnoirilor şi înrîuri-rilor streine. Dar cuvintele sunt prea cuprinzătoare şi înşelătoare. N-am rostit pînă acum nimic fără să simt nevoia de a mă lămuri din nou, tăind rostirea în faţete, ca pe un diamant, pentru a putea răsfrînge toate nuanţele de gîndire, toate apele acestea mişcătoare de impresii, pe care de atîtea ori m-am încercat să le prind, să le statornicesc. Am lăsat pentru alţii dogmele şi m-am luat după năluci, după arătări străvezii, pe care numai arare le-am atins şi niciodată nu le-am putut strînge în braţe...
înrîuririle sunt binefăcătoare. O spun fără sfială. Am amintit de altminterea că, prin afinităţi de rasă şi de cultură, calea pe care ne vin aceste înrîuriri e larg deschisă de mai înainte. Suntem latini; dezvoltarea noastră culturală se face şi trebuie să se facă în cadrul rasei noastre. Prin atingeri stăruitoare, de pildă cu literatura franceză sau italiană, nu putem decît să ne găsim pe noi cultivînd şi subţiind nişte însuşiri ce se aflau mai dinainte în noi. Nu e vorba deci să împrumutăm ceva de la alţii. împrumuturile acestea n-ar avea vreo însemnătate deosebită. Nemistuite, ele ar rămîne deoparte. Ceea ce e însă cu adevărat însemnat e rodirea, fertilizarea propriei noastre individualităţi prin înrîuriri culturale ce pornesc din îndelungata dezvoltare şi înflorire a unor in-
4£
dividualităţi apropiate, peste care s-au aşternut vremuri de civilizaţie...
Aceste lucruri fiind bine înţelese şi lămurite, izvorăsc atunci din ele unele rezerve în privinţa aşa-ziselor înnoiri.
E desigur vrednică de cinstire năzuinţa omului spre noutate ; e poate chiar cea mai nobilă însuşire a lui, ce-i face originalitatea şi-i îndreptăţeşte oarecum dreptul la viaţă. Ne închinăm dinaintea ei.
Dar sunt înnoiri şi înnoiri. Sunt înnoiri ce răspund unei nevoi, sunt înnoiri ce încheagă o treaptă mai departe în mersul evolutiv al spiritului omenesc, după cum sunt şi înnoiri silite, căutate, ieşite din dorinţa zadarnică de a fi sau părea altfel decît e toată lumea, înnoiri îndărătul cărora nu e o evoluţie înceată : adevărate flori ce n-au cunoscut niciodată pămîntul negru.
Nu văd îndreptăţirea unor astfel de înnoiri. Ele pot fi privite, fireşte, ca nişte încercări simpatice uneori, prin scînteierea talentului, dar nu pot închega literatura unui neam. Avem nevoie de altceva.
Oricare ar fi dorinţa noastră de a ne rafina literatura, de a o face mai bogată în nuanţe, în idei şi în senzaţii, nu putem hărăzi decît puţin interes unor salturi mortale de versificaţie, unor frînturi de limbă, precum şi intro-ducerei unor motive de inspiraţie bolnăvicioase, ce ajung adevărate obsesiuni. Sunt, de pildă, poeţi ce au obsesi-unea numărului trei sau şapte. După cum Trissotin punea istoria romana în madrigale, alţi poeţi pun geografia — cu deosebire Orientul — în romanţe.
Primesc cu neîncredere asemenea înnoiri. Cea dintîi adiere a timpului le va spulbera. Ele n-au rădăcini în ţarina noastră şi n-o au poate nici în sufletul poeţilor săi, ce le aruncă în circulaţia vieţii. Noutăţi la noi, ele sunt de mult vechituri în Franţa ! Pripite şi adesea ne-
sincere, ele mai trezesc şi bănuiala şi sfiala legitimă a publicului faţă de adevăratele înnoiri.
*
Aceste păreri ar cîştiga desigur prin exemplificare. Nu e locul s-o fac în ziarul Rampa. în treacăt am facut-o aiurea, şi nu mă voi feri nici altă dată de a o face. In asta îmi stă datoria.
50
INTELECTUALIZAREA LITERATURII
La întrebarea dv. dacă literatura noastră n-ar cîştiga de s-ar revărsa în ea o mai mare bogăţie de idei, de ar culege oarecum şi roadele ştiinţei, am răspuns mai demult. Printr-un şir de articole publicate astă-vară în Românul din Arad, printr-un articol mai mare din Convorbiri literare şi prîntr-o conferinţă ţinută la Universitatea din Iaşi, am propovăduit, după puteri, intelectuali-zarea literaturei.
Literatura ţărănistă e un gen, dar nu e singurul.
Această credinţă nu ştirbeşte deloc dragostea pentru clasele de jos, mila pentru suferinţele lor, interesul sub raportul economic şi politic pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim talpa ţării...
Dar literatura unui neam nu trebuie sa se mărginească aici. Ea trebuie să mai răsfrîngă şi alte bătăi de inimă, alte gîndiri mai înalte, alte griji, alte năzuinţe, alte speculaţii intelectuale şi sufleteşti, alte nuanţe ale subtilităţii de simţire. Fără a cădea in rafinare, în ceea ce unii se grăbesc a numi decadenfă, pentru a scăpa de urmările remuşcării, literatura unei ţări civilizate nu se poate ţărmuri pentru totdeauna în poveştile mucegăite ale lui moş Gheorghe sau ale cuconului Andrieş ; literatura întreagă numai în păţaniile mătuşei Rada, din zugrăvirea scenelor de circiumă, sau a dragostei Domnicăi cu popa satului, din aventurile logofeţilor de moşie...
Cum, în ţara asta nu sunt decît popi beţivi, funcţio-năraşi stricaţi, vornici haini, rîndaşi pribegi, ce se îndrăgesc de stăpîna casei, cobzari amoroşi, boieri ruginiţi, pleava mahalalelor de oraşe şi viaţa necăjită, îndreptată cu toată încordarea spre un bun material, spre o bucată de pîine mai albă, cum e viaţa satelor noastre, ca şi a tuturor satelor din lume ?
Cum, pe lingă aceste revărsări ale vieţii fizice, nu se mai află nimic altceva în ţara noastră ? Nu se află şl palide frunţi aplecate la lumina lămpii pe foi îngălbenite-de vreme ? Nu mai sunt cercetători ai tainelor firii, sau ai trecutului istoric, ochi pironiţi pe firul de iarbă ce creşte, degete ce lunecă pe clapele naturii divine, inimi ce bat pentru idealurile albe ale poeţilor ?
Cum, gama noastră sufletească se ţărmureşte la cele; cîteva sentimente primordiale luate în vădirea lor vio-, lentă : dragostea pornită din instinctul posesiunei, goana: după un trai mai bun, pe lîngă care se adaugă şi viciile; elementare : beţia, cruzimea şi alte cîteva ?
Cum, numai moş Gheorghe, baba Rada, conu Andrieş^ haiducii, hoţii de cai, argaţii, beţivii, logofeţii de moşie >
Nu mai sunt oare şi minţi gînditoare, cugete curate^ suflete in care se îmbină atîtea jocuri tainice de senti-. mente, atîtea năzuinţe dezinteresate ? In ţara noastră: n-au pătruns oare şi largile şuvoaie ale cugetării apu-. sene ? în ţara noastră sufletele nu s-au subţiat încă pen^_ tru a fi deschise la toate adierile înnoirilor, la toate pro-, gresele culturii, la toate ademenirile idealului ?
Cred că da şi mai cred că mă fac tălmaciul unei bune. părţi a publicului cult al neamului nostru cînd zic : destul cu această literatură, sau mai departe numai cut această zăbovire; în adîncurile primitive ale sufletului omenesc nu sunt numai văgăuni, ci mai sunt şi culmi, mai e şi un soare colo, sus, ce se sileşte să risipească^ negurile ignoranţei.
Ţin să mai înlătur aici o singură obiecţie ce mi s-ar-putea face.
— Lăsaţi pe scriitori să scrie ceea ce pot scrie- Nu-i^ siliţi la subiecte străine de firea lor.
53:
52
Creangă şi-a urzit minunatele Amintiri şi poveşti» şi n-ar fi putut compune Scrisoarea pierdută. Caragiale n-ar fi putut cînta Crîşma lui Moş Precu.
— Fiecare îşi ia subiectele din lumea pe care o cunoaşte, din lumea în care a trăit. Cearta pe subiecte e o ceartă zadarnică. Necesar e numai talentul, care preface în artă orice atinge, după cum regele Midas prefăcea totul în aur.
— Fireşte. Nu mai e nici o îndoială în privinţa aceasta. Fiecare cu ale lui... Duiliu Zamfirescu cu Lydda, M. Sadoveanu cu Floarea ofilită şi I. Dragoslav cu Hanul la trei ulcele...
încercînd să scrie altceva, ar rătăci poate pe căi necunoscute ; rămînă deci în făgaşul tras de o întreagă ereditate sufletească. Şi, de altminteri, in orice direcţie se pot face lucruri reuşite ; se poate face, într-un cuvînt, artă.
Dar dacă criticul nu are menirea de a sili sau îndemna pe scriitor să facă altceva decît ceea ce-i în putinţa lui, el are datoria la urmă, cînd judecă o literatură în totalitatea ei, de a hotărî o scară de valori. Arta are vădiri felurite şi măsuri deosebite. Una e de a ne evoca viaţa lăuntrică a unui primitiv şi alta de a ne zugrăvi sufletul unui om cult, în toate zbuciumările lui sentimentale şi intelectuale !
E deci de datoria criticului să stabilească echilibrul valorilor şi, cum şi la noi e un început de literatură mai fină şi mai intelectuală, e de asemenea de datoria lui de a o pune în lumină şi de a strămuta axa interesului publicului cititor spre această literatură, ce ni se pare a fi o icoană mai fericită a vremilor nouă şi a propăşirii culturale la care am ajuns şi noi.
Şi aceasta mă încerc să fac.
GINDACI...
Intr-un articol intitulat Domnul ..A", ridicasem în treacăt chestia anonimilor în literatura. Cînd am scris articolul ştiam, de altminteri, că sub iniţiala A nu se ascunde nici Arun-al-Raşid, nici Abdul-Hamid, ci un student oarecare. îl trec posterităţii: Ionescu. Văzîndu-şi numele tipărit, îi va da poate Cel-de-sus mai multă modestie şi cuviinţă. Dar toate aceste lucruri ar fi prea mărunte, privite nu numai din Sirius, ci chiar de pe pămînt, dacă s-ar mărgini la o chestie de persoane. Domnul A sau Domnul B — ce însemnătate au ? Sunt bune sau rele Scenetele şi fanteziile — cui ce-i face ? Cel mult mie ! Dar şi eu sunt acum atît de departe de ele şi gîndurile şi-au laut zborul spre ţeluri atît de felurite, încît ar fi o adevărată pierdere de vreme de m-aş Întoarce la ceea ce a fost numai o scăpare a unei clipe desprinsă şi statornicită prin prăbuşirea aceasta nesfîrşită a timpului veşnic călător.
Clipele trec însă cu zădărnicia lor zgomotoasă. Ce părea însemnat se risipeşte la întjia adiere a clipei din urmă. Oamenii ce păşesc totdeauna întîi, împinşi de deşărtăciune, sunt aruncaţi la o parte de secera nemiloasă, îndărătul lor se ridică ceea ce trebuie să rămînă, se ridică ideile abstracte, se ridică chestiunile de un interes mai obştesc, care pot fi discutate şi azi şi mîine şi multă vreme încă. Tot astfel, de pildă, îndărătul Domnului jyA" se ridică chestiunea anonimilor, care merită o cercetare mai de aproape.
55
Anonimii sunt una din rănile literaturii noastre, cu deosebire în ce priveşte critica.
Un scriitor dă la lumină o carte. Bună sau rea, el şi-a pus intr-însa tot sufletul şi tot talentul. Oricum, e o nobilă sforţare pe care o face în legănarea iluziilor tinereţii şi mai totdeauna e şi o jertfă. Pe frontispiciul cărţii şi-a pus numele, înţelegînd să-şi ia răspunderea faptelor sale.
In schimb, ce-1 aşteaptă ?
E spaimîntător ce-1 aşteaptă pe bietul scriitor român ! E un calvar ce nu şi-a găsit istoricul, deşi o merită cu prisosinţă.
Din cele patru părţi ale văzduhului se ridică coaliţia anonimilor, a ihfuzorilor literari, a gîzelor supără-cioase... D. Pomponiu Băltănoi, fără să iscălească de altminteri, îţi arată dispreţul său in albele coloane ale Vieţei noi, ce apare în catacombele oraşului Bucureşti ; domnul „A" te ia subţire, deşi cu oarecare indulgenţă, în Noua temsta română; iar vreun elev de liceu te trimite ad patres în Neamul d-lui Iorga. Nu mai vorbesc de bîzîiturile din alte foi mai mărunte; nu mai pomenesc de insinuările injurioase de prin ziare, unde, după tradiţie chiar, nu e nici un control în materie literară. '
Şi sub toate aceste critice, în josul tuturor acestor" notiţe răuvoitoare, nici un nume, nici o iscălitură...
Dar se va zice : ce are a face numele ! Lucrurile sunt cum sunt; ele trebuiesc discutate. Că vin de la un anonim sau de la înţeleptul Arun-al-Raşid nu are nici o însemnătate. Nu iscălitura le dă vreo greutate, ci adevărul, sinceritatea şi obiectivitatea cuprinsului...
Nu e aşa ! Amară înşelare de sine ! Critica nu-i o ştiinţă sigură, ca matematicile, de pildă, în care o teo-' remă nouă nu are nevoie de iscălitura cuiva pentru aŞ fi adevărată. Critica e o artă a cărei întreagă valoare[\ vine de la cel ce o fâce^ In mîinile unui om de talent şi' de caracter ea e o' muză, în mîinile unui nemernic, o pros-' tituată. ;
Şi dacă ar fi măcar o încercare de critică raţionată,; cu argumente şi dovezi, siluite chiar, ar fi încă ceva ! Ci-*; titorul din împletitura aceasta de mărturii şi-ar putea'
face singur o părere cinstită. Dar nu ! Critica documentară a fost înlocuită prin critica sentenţioasă ; lama rece a ghilotinei, în urma unei judecăţi bine cîntărite, a fost înlocuită cu pumnalul împlîntat în spate... Anonimii, cu fata acoperită, se aruncă asupra ta la colţul uliţei. In cele trei rînduri îţi aruncă dispreţul lor în ochi. Cine, mă rog ? Oameni mascaţi...
Apoi nu ! E o mare necinste. Cît timp critica se mărgineşte la o sentinţă, eu, cititorul, trebuie să ştiu cine o iscăleşte, pentru a-i putea da valoarea ce-o merită. Vine ea de la un om de un bun-simţ recunoscut ? Vine ea de la un om cinstit, imparţial, leal ? Numai semnătura poate să-mi dea garanţia morală de care am nevoie. Şi tocmai fiindcă aceşti domni n-ar avea nici o garanţie morală iscălind, se folosesc de calea piezişă a anonimatului, lăsîndu-te să bănuieşti că în spatele lor ar fi oameni cu răspundere : Domnul „A**, pe d. Rădulescu-Motru; d. Pomponiu Băltănoi, pe d. O. Densusianu, iar liceanul corigent la două obiecte, pe d. N. Iorga.,. >■
în astfel de împrejurări îi e dat artei şi literaturei române să propăşească. Triste vremi!...
Critica tinde să dispară. în locul oamenilor de autoritate şi de răspundere, se ridica aceste gîngănii, aceasta vermină odioasă, care se lăţeşte ca o pînză între artişti si neamul românesc.
56
ELOGIUL UREI...
Bătrînul meu prieten Glykyon, citindu-mi articolul Gindaci..., clătină din cap cu neîncredere şi începu '.
— Te ridici împotriva „gîndacilor* pe nedrept. Menirea lor, dacă nu e nobilă, e totuşi folositoare şi rodnică. Merită să fie priviţi cu mâi multă îngăduinţă. Sunt oameni cărora nu le poţi da mîna, nu-i poţi primi în casă, dar nu le poţi tăgădui un rost anumit pe lumea asta... E singurul lor cuvînt de a fi.
Aşa şi gîndacii literari.
Ai băgat de seamă că în urma unei fapte omeneşti, oricît de frumoasă şi înălţătoare ar fi, înfloreşte mai întîi tăcerea ochilor ce se cercetează unii pe alţii pentru a citi gîndul tainic din suflet. Se ridică apoi cîteva laude, cîteva vorbe de încurajare acoperite repede de talazul spumegos al hulei, al criticei violente, al insultelor gîndacilor ce împînzesc văzduhul cu bîzîitul lor...
Te-ai întrebat vreodată de ce atît de puţină laudă şi atît de multă ocară ?
E oare aşa făcută firea omenească ca să nu admire nimic ? Ar fi de deznădăjduit!
Un scriitor dă la lumină o carte onorabilă... Aşteaptă să vezi ce se va scrie de ea... Cîteva laude binevoitoare ici şi colo, scăpate dintr-un condei profesional şi deci pripit. în schimb, domnul „A" îl va măsura cu gravitate în paginile indulgente ale unei reviste. Băltănoiul Vieţii noi îşi va scapără verva sarcastică cu care 1-a dăruit
Cel-de-sus, într-un cuvînt, gîndacii tuturor periodicelor vor începea a bîzîi întîi subţire, apoi prelung, de nu vei mai auzi nimic...
Dacă ar fi să judecăm literatura noastră după răsunetul pe care-1 face, am sta din cale afară de rău. Nu e o operă care să fi stîrnit numai aprobare; nu e o operă care să fi trezit mai mult aprobare. Critica judicioasă şi senină se ţine uneori la o parte, ori îşi spune cuvîntul rar sau numai o dată, pe cînd gîndacii bîzîie aici şi dincolo, cînd la un ziar, cînd la o revistă, deoarece ei sunt anonimi şi se pot multiplica...
Crezi tu însă că in ţara noastră nu se mai află cititori cinstiţi, buni cititori, bucuroşi să guste frumosul oricît de modest ar fi el ?
Crezi tu că în ţara noastră nu sunt bunevoinţi risipite, suflete entuziaste, oameni cuminţi, inimi calde ?
Crezi tu că fiecare scriitor nu are prietenii lui în înţelesul larg al cuvîntului, admiratorii lui, cititorii ce-i aşteaptă cuvîntul cu nerăbdare şi se încălzesc la văpaia lui ?
Desigur că da...
Cum se face atunci că numai hula îşi aruncă spuma în publicistica noastră, pe cînd vorba bună amuţeşte pe buzele prietene ?
Cum se face că e atîta ocară şi atît de puţină laudă ?
Care e dezlegarea acestei taine ? Te-ai gîndit vreodată la acest lucru ?
Nu.
Ascultă atunci.
Sunt bătrîn şi-ţi pot închega întreaga mea înţelepciune în două cuvinte : iubirea, cîtă vreme nu e patimă, e un sentiment pasiv, numai ura e activă. Iubirea e stearpă, pe cînd ura e rodnică.
Toate bunele-voinţi risipite, toate admiraţiile trezite în cele patru colţuri ale ţărei, toată simpatia deşteptată în suflete sincere sunt zădărnicii. Sunt sentimente ce trăiesc, fireşte, dar n-au în ele nici un principiu activ ; se susţin în ele fără a se putea, revărsa în afară.
58
59
Ne place cineva, şi-1 lăsăm să piară de foame, încu-nunîndu-1 cu „expresia" admiraţiei noastre. Nu mă vei sili să-ţi amintesc pe Eminescu...
Admiraţia e un sentiment platonic, care niciodată nu s-a tălmăcit în fapte sigure : în bucăţică de pîine, în adăpostul vieţei nesigure.
Un scriitor trezeşte simpatia în jur. Dar la cine oarr simpatia se preface într-un gest hotărît ? Cine — nu vorbesc de profesionişti — ia condeiul să-şi apere poetul aruncat în tină ? Cine îşi ridică glasul sâ biciuiască o> | nedreptate ?
Nimeni.
Admiraţia, iubirea nu sunt decît o indiferenţă simpatică, dar stearpă, ce nu aduce nici un bine nimănui, ci, poate, mai rău. Ele sunt un fel de egoism şi oricum nu aruncă în circulaţie nici un ferment de progres...
Dar, în schimb, ura !...
Salut ţie, principiu de viaţă, salut, zeiţă, pe care poeţii te-au zugrăvit galbenă, cu părul despletit şî cu unghiile ascuţite, salut, Ură!
Tu eşti simbolul vieţii active. Tu nu eşti prietenia cu ochii galeşi şi melancolici, cu mişcările încete şi nepăsă-toare... Tu te reverşi în afară ca un talaz năprasnic, în-văleşti, rumpi şi cotropeşti totul...
Ai o mie de ochi, o mie de picioare şi o mie de mîini. Nimic nu-ţi scapă nevăzut, eşti pretutindeni, şi degetele mînii îţi aleargă neostenite pentru îndeplinirea înaltei tale chemări care e : răzbunarea...
Din gestul mîinii tale iese însă viaţa.
Puţin îmi pasă că nu urmăreşti decît un scop mărunt şi josnic ; puţin îmi pasă că pe fruntea-ţi lividă îţi citesc egoismul şi răutatea — eu te judec după roade. Şi roadele tale sunt minunate, căci tu singură eşti creatoare.
Tu sădeşti în piept ambiţii uriaşe, în slujba cărora pui energii nebănuite, ce ar fi rămas altminteri aţipite ; voind să dărîmi, tu eşti silită să construieşti. După cum războiul e un principiu al vieţii, după ce e al morţii, aşa şi ura clădeşte mai trainic şi mai puternic pe rumi.
Dar ea nu trezeşte energii numai în piepturile în care plimbă limbile de foc, ci cheamă la viaţă puteri nebănuite in sufletele acelora pe care îi urmăreşte cu pa-
tima ei duşmănoasă. Un lemn stă pe foc; e negru şî stins O lovitură de cleşte, şi din lemn ţîşnesc deodată scîntei şi o pară de foc veselă l Nu te-ai fi aşteptat... Aşa... Dar Glykyon tăcu, zîmbind. ' — Vorbeşte, Glykyon.
_ Asa şi tu, de pildă, prietene. Ai scris pînă acum
vreo douăzeci de volume. Mărturiseşte că n-ai fi scris nici pe jumătate dacă n-ai fi întîlnit în cale ura rodnică a d-lui N. Iorga.
— Ai dreptate, Glykyon.
— Atunci lasă în pace toţi gîndacii literaturii române. Lasă-i să-şi îndeplinească menirea lor de aţîţători de energii...
PERFIDIA
Taine avea dreptate. Ne naştem cu o însuşire stăpi-nitoare, din care izvorăsc toate celelalte ca aţe de ape.
în sufletul unuia sunt sădite avîntul către înălţimi, dezlegarea de cele lumeşti — de unde iese o întreagă atitudine faţă de viaţă, o coloratură deosebită a tuturor faptelor mărunte în care se zdrumcină energia omenească, în sufletul altuia e sădită, dimpotrivă, nevoia de a se scufunda în tina vieţii, de a o simţi aproape, de a se învălui în ea.
în unul stăpîneşte entuziasmul, în altul bănuiala şi criticismul; în unul, mărinimia de a vedea totul mai bun decît e, în altul, nevoia de a scoborî totul. Unul e lacom, voind să strîngă în braţe mai mult decît poate cuprinde, altul e risipitor cu sine, cu ale lui, împrăştiind cu nepăsare în jur florile sufletului...
în artă unul e liric... altul epigramatic ; unul e subtil şi delicat, altul viguros şi brutal; unul e contemplativ, altul activ şi războinic; unul e sincer şi deschis, altul e ascuns şi pieziş ; unul vede, altul aude ; unul are fantazie, altul imaginaţie...
Din atîtea puteri sufleteşti se ridică una în dauna celorlalte, înfrînîndu-le, stăpînindu-le. Ea îndrumează mintea ce gîndeşte şi mîna ce făptuieşte ; ea se resfrînge în cea mai măruntă revărsare a personalităţii noastre, tot aşa după cum albastrul de sus se resfrînge în orice strop de apă în lunecarea lui în nemărginit.
Din literatura oricărui scriitor răsare această însuşire stăpînîtoare : la D. Anghel, fantazia; la M. Sadoveanu, imaginaţia; la I. Brătescu-Voineşti, delicateţa; la Victor Eftimiu, ingeniozitatea şi invenţia.
Fie-mi iertat să pun lîngă aceşti scriitori şi pe d. Ila-rie Chendi.
D. Chendi întrupează în literatura noastră perfidia.
D. Chendi e creatorul a ceea ce s-a numit chendism.
Chendismul e reaua-credinţă împărţită cu dibăcie, în cuvinte ce spun altceva decît ceea ce par a spune, în insinuări ce nu-s în legătură cu obiectul în discuţie ; chendismul e tendinţa de mişcare abia înfrînată, de vulgarizare printr-o familiaritate pe care nimic nu i-o îndreptăţeşte ; chendismul e o lunecare meşteşugită peste texte, răstălmăcirea lor la nevoie spre a le da un înţeles cu totul deosebit de cel drept, ajungînd uneori pînă la o adevărată impostură.
Chendismul e spiritul de intrigă şi de ceartă ; chendismul nu e lovitura dată cu tărie, în faţă, ci un şir întreg de împunsături mărunte, în notiţe piezişe, cele mai adesea neiscălite, în hîrţuieli zadarnice, ce par altora o mare pierdere de vreme.
Chendismul e polemica pentru polemică. Lipsit de alt temei mai trainic de existenţă, el se risipeşte într-o fră-mîntare de gesturi şi de parade, legănîndu-se cu iluzia vieţii. Se mişcă, deci e.
Chendismul mai e apoi şi lipsa unei axe morale, lipsa unei convingeri, nu pentru că are două, ci pentru că n-are nici una, introducerea personalităţii în literatură, cu toate nimicurile ei, cu vorbe aruncate fără socoteală, cu tot ce scoboară pe om în loc de a-1 înălţa.
Fără cîrmă, chendismul oglindeşte trepiditatea vieţii : laudă astăzi pe unul, pentru a-1 ponegri mîine, calcă în picioare prietenia ofilită pentru o clipă, lovind în cele mai ascunse sentimente şi necinstind cuvinte ce sunt sfinte oricui.
Chendismul e renegarea lucrurilor adorate şi revenirea apoi la dînsele, cu zîmbetul pe buze. Nimic nu-1
62
63
opreşte. Îndărăt nu-1 priveşte cu ameninţare o conştiinţă răzbunătoare...
Chendismul e o rătăcire printre lucruri, pe care le răstoarnă în treacăt, din dorinţa de a frînge o armonie ce-1 supără.
Şi mai ales chendismul e perfidia pentru perfidie, ce-şi poate da astfel senzaţia unei măiestrii, a unei arte...
Înzestrat astfel, d. Chendi nu putea să facă decît ziaristică, împrejurările împiedici ndu-1 de la activitatea politică, d-sa s-a îndreptat însă spre literatură. S-a încercat chiar şi în critică, cu oarecare vioiciune şi bun-simţ. N-a izbutit însă, deoarece îi lipsea fundamentul moral, conştiinţa profesională — şi alte lucruri peste care trec din sfiiciune.
Iată pentru ce de mult d. Chendi a ajuns un critic, pensionar, cel puţin pentru noi, aceştia de aici. în jur* i s-a ridicat pe încetul un zid de neîncredere —■ de legitimă suspiciune.
Dar mai e Ardealul.
Bietul Ardeal! Pe dinsul îl disciplinează încă d. Chendi, îl „informează" despre literatura lege [sic !], iar de cele mai multe ori o cerne prin sita d-sale obişnuită : prin perfidie...
în această însuşire, d. Chendi îşi spune cuvîntul d-sale în Tribuna şi despre activitatea mea critică din urmă.
M~aş fi mirat dacă ar fi aprobat-o. E slobod s-o vadă cum va voi. Nici o supărare din partea asta. Dar d. Chendi s-a născut perfid şi o colorează de n-o rnai recunosc.
Să dau cîteva pilde :
Odinioară am scris un mic articol intitulat Pasărea al* bastră\ în care povesteam istoria unui fiu de împărat ce-şi pierde rostul unei vieţi întregi de dragul unei năluci, a unei pasări albastre, pe care o caută fără odihnă.
E critica unei stări sufleteşti atît de răspîndite prin oameni făcîndu-i să alerge după himere, e critica unei întregi literaturi ce rătăceşte în lumea artificialului în loc
1 Critice,  voi.  II.  [în ediţia  de  faţă, voi. IV,  p. 276].
de a căuta frumosul ce stă colea, aproape de mîna întinsă, e critica criticei ce nu se mulţumeşte cu ceea ce ne dă o operă de artă, ci îi cere altceva, şi mai e şi un apolog al bunului-simţ, al înţelepciunei resemnate şi cuviincioase — apolog pe care l-am făcut, acoperit, în mai tot ce am scris pînă acum...
Ei bine, d. Chendi se face că crede că eu urmăresc pe nenorocitul prinţ Cătălin ce umblă după pasărea albastră. D-sa spune cititorilor săi din Ardeal că eu îl idealizez şi că, prin urmare, în literatură nu sunt decît un căutător de imposibilităţi albastre. Cu mărinimie, d. Chendi mă aruncă apoi în braţele d-lui Macedonsti.
A răstălmăci astfel evidenţa e cel puţin o mare perfidie.
D. Chendi, ca un om ce nu s-a contrazis niciodată, voieşte apoi să mă pună în contradicţie cu mine însumi.
Naţionalist şi apărător al literaturii ca „o expresie naţională", după cum o dovedeşte cu un citat al meu de acum şapte ani, azi n-aş fi decît un cîntăreţ al unei literaturi de imitaţie. Şi mă divulgă Ardealului!
D, Chendi putea să citeze însă cele din urmă articole ale mele din Convorbiri, în care privesc literatura tot ca „o expresie naţională", fără a fi totuşi împotriva în-riuririlor culturale din afară, ce nu ne adaugă nimic, ci numai sporesc puterile noastre sufleteşti în cadrele trase de însuşirile noastre etnice. Şi cultura latină îmi pare mai în măsură de a îndeplini această sarcină folositoare.
Dar e cu putinţă ca d. Chendi să nu prea stea bine cu cultura latină.
Ei, atunci !..,
Iată pentru ce, cînd d. Chendi îmi spunea : Odinioară erai cu noi — îmi întorc capul să văd dacă nu vorbeşte cu cineva care mi-ar fi la spate.
Sunt lucruri ce mă fac să cred că n-am fost niciodată cu d. Chendi.
64
HAM! HAM!
— Ham ! Ham !
Mă întorsei să văd de unde venea acest zgomot. Mă; aşteptam la un cine. Nu : era un om. Un om, vă spunj cu două picioare, ce păşea în urma mea, săltăreţ, făcindl un pas înainte şi doi îndărăt. Un tînăr, în clipa ingrată a! pubertăţii — atunci cînd nu e nici bărbat, nici copil.
— Tinere, îi zisei, mă înşeală auzul, ori e adevărat?: Din gîtlejul tău a ieşit acest sunet ce nu aduce întru ni--mic cu graiul omenesc ?
— Ham ! ham !
— Vrăjitoarea Circe din îndepărtata insulă Aea pre-, făcuse odinioară prin descîntecele ei pe tovarăşii lui Ulise* în nişte dobitoace cu pielea trandafirie. Ce vrăjitoare şij mai cumplită şi-a aruncat farmecele asupra ta ?
— Ham ! ham !
— Nu vorbeşti ? Vorbeşte, o, chip de om, în care dumnezeirea a sădit darul lui cel mai scump : graiul... Priveşte în jurul tău. Priveşte la fiinţa ce trece : cît de tristă-, şi fără de viaţă pare ! Dar s-a oprit, întîlnindu-se în calej cu o altă fiinţă. Vorbeşte acum, şi în ochi se aprind două lumini ce-i însufleţesc deodată chipul. îi aleargă cugetarea pe obraz, cum aleargă văpaia unei flăcări în noaptea unei bolţi, înveselind-o cu încetul, înveselind-o, dîndu-i viaţă... Şi vorba cade tot mai repede şi mai caldă. Ascult-o şi îmbată-te de dulceaţa ei. Cîntă privighetoarea, îi e fermecător- cîntecul, dar numai urechile se leagănă în
trilurile ei; mintea nu. Cu cît mai adîne, mai felurit, mai încîntător e glasul omenesc ce-şi lasă să cadă mărgăritarele cuvintelor, pline de înţeles, pline de gîndîre. în ele e un suflet ce se frămîntă, un suflet ce geme îhălţîndu-se spre întrebările albastre, un suflet ce iubeşte, urăşte şi nădăjduieşte, un suflet ce se lasă cucerit de toată poezia firei, un suflet ce-şi caută un vestmînt veşnic pentru toate adierile lui... Sufletul tău n-are oare nevoie de acest ves-mint ?
— Ham ! ham !
— Nu voieşti să vorbeşti ? Ce fel de om eşti, cînd din tine nu Iese scînteia purtătoare de tot ce e omenesc, cînd din tine nu iese solia unei bucurii, a unei dureri, a unei-năzumţi, sunetul plin de înţeles, încărcat de podoabe, mare pe care plutesc corăbii purtătoare de avuţii, rază de soare, aur topit, boabă de rouă ce închide în ea nemărginirea albăstrimelor, lacrimă de femeie, fulg de zăpadă căzut din nesfîrşit ?
— Ham ! ham !
— Şi eşti încă tînăr ! Tristă bătrîneţe îţi pregăteşti atunci cînd negurile te vor învălui, cînd izvoarele vii ale vieţii se vor împuţina sau vor secătui, cînd orice avînt va cădea, cînd îngheţul se va aşterne peste simţire.
— Ham ! ham !
— Pentru ce nu vorbeşti ? De ce laşi să cadă din buzele tale omeneşti — care ar trebui să ştie săruta, adora, preamări tot ce e frumos şi mare, tot ce e generos şi înălţător — de ce laşi să cadă acest : ham ! ce înjoseşte pe om aruncîndu-1 în lumea necuvîntătoarelor, în lumea dobitoacelor, pe care le potoleşti numai cu o fărîmă de pine ?
— Ham ! ham !
— Ori poate vrai o fărîmă de pîne ? Dar sunt atîtea chipuri de a o cîştiga cinstit! Cere-o frumos, sau dobîn-deşte-o prin muncă vrednică. Nimeni nu piere decît din ticăloşia lui. Eşti tînăr ; abia baţi la poarta vieţii. Nu intra în ea printr-o josnicie, pe care o vei purta mai tîrziu în sPate ca pe o povară cu neputinţă de înlăturat. Sunt pete ce nu se mai şterg. Nu vei avea bătrîneţe destul de lungi ca să ispăşeşti apoi o nemernicie a tinereţii.
66
67
— Ham ! ham 1
■— Tinere, tinere, o, frate al meu, o, frate al nostru al tuturor, o, simbol al generaţiei ce se ridică, o, urmaş al: trudei noastre, opreşte-te din calea prăpastiei pe care ai. apucat! înalţă-ţi în suflet demnitatea omenească; n-oj lăsa să se stingă : fereşte-o de viitoare. Căci aşa cum., eşti, eşti totuşi cel ce vei fi, cel ce ne vei urma. Tu vei j duce în inima ta flacăra neamului nostru. N-o arunca în | nori, ci gîndeşte-te şi la răspunderea pe care o ai faţă dej generaţia ce o întrupezi. Şi o generaţie întreagă nu poate hămăi, nu poate luneca în infamie, în bîrîiala, în calomnie, în laşitate anonimă, fără a fi săvîrşit o mare crimă H faţă de neam. Tinere, trezeşte-te!
Nici un răspuns. Mi se păru totuşi că o lacrimă de] căinţă îi căzu din ochiul stins. O lacrimă, un semn bun ! |
Plecai, înviorat, y|
Dar din depărtare, în urma mea, auzii din nou
— Ham ! ham !
BLUFF!
De cîteva luni suntem terorizaţi de d. Emil Isac, un foarte tînăr publicist din Cluj.
Ziarele şi unele reviste îi vestesc gloria apropiată, cu o străduinţă neobosită.
D. Emil Isac e şeful decadenţilor din Ardeal.
D. Emil Işac e un Oscar Wilde.
D. Emil Isac a făcut o piesă într-un act, despre care maestrul Caragiale a zis cutare şi cutare lucru.
D. Emil Isac a prezentat piesa sa Teatrului Naţional.
Piesa d-lui Isac se va juca peste trei luni, peste două, peste o săptămînă, poimîine, mîne, astă-seară.
Autorul e mulţumit de piesa sa.
Lumea vorbeşte mult bine de Maica cea tînără...
D. Emil Isac a sosit în Bucureşti.
D. Emil Isac a vizitat pe viitorii săi interpreţi, dîn-du-le indicaţii pentru jocul lor.
D. Emil Isac a mai vizitat şi foarte multe redacţii de
ziare.
Piesa Maica cea tînără va fi un succes european. Cinci mari capitale o vor vedea la focul rampei :
— Budapesta
— Viena
— Milano
— Berlinul
— şi Parisul, mă rog !
Anatole France îl pofteşte pe d. Emil Isac să se stabilească la Paris ; d'Annunzio solicită această cinste pentru maica Roma cea bătrînă. D. Emil Isac, nedumerit ca şi Hercul între virtute şi viţiu, se hotăreşte să rămînă la Cluj, unde îl statorniceşte un apostol literar.
D. Emil Isac, nemulţumit de ţara românească, de public, de interpreţi, de Teatrul Naţional, în care se joacă doar nişte slabe piese de Batel (citeşte Bataille), îşi va retrage drama după întîia reprezentaţie, mulţumindu-se cu consfinţirea străinătăţii.
Toate aceste lucruri le citim şi le auzim de luni de zile, aruncîndu-ne o senzaţională lumină asupra actelor şi gestelor d-lui Emil Isac, de care pînă mai ieri nu cunoşteam decît cele vreo trei pagini şi jumătate de proză chinuită, publicate în cîteva reviste din. Bucureşti, şi „portretele" d-sale literare zugrăvite cu piciorul de unii gîndaci pe geamul murdar al literaturii noastre.
Ei bine, „dramoleta neoromantică" Maica cea tînârM a acestui tînăr Nerone a văzut lumina rampei. j îmi închipui că mă pricep ceva în literatură. Am vârî zut mult teatru ; am citit şi mai mult. Sunt cunoscut ca un om cinstit. N-am pus niciodată critica în slujba sentimentelor mele. Cît am putut, am stropit multe lucruri cU apă de trandafiri. Şi apoi, nici nu cunosc pe d. Emil Isac — atît cît poate fi necunoscut un bărbat aşa de zgomotos.' Cer deci să fiu crezut ca un om sincer, care ar fi tăcut! dacă n-ar fi văzut că nu în zadar d. Emil Isac a vizitat! redacţiile ziarelor noastre.
Cititori, daţi gologanul îndărăt! Sunteţi înşelaţi. D. Emil Isac nu e „un talent remarcabil ce nu şi-a dat încă măsura", nu e „artist subtil", un poet ce caută o formulă nouă de artă.
îmi pare râu că trebuie să mă pun de-a curmezişulj unui tînăr care ar putea cu timpul să-şi facă un drum* cinstit în literatură, dar cred că, în această conspiraţie tăcerei şi a bunei voinţi captate, trebuie să se audă şi ui glas de sinceritate.
Dramoleta neoromantică a d-lul Emil Isac nu e decît o omletă, în care ouăle sunt Maeterlinck şi cu deosebire Salomea a lui Oscar Wilde...
Nimic original la acest căutător stăruitor de originalitate... Trei sferturi de ceas autorul ne-a chinuit cu :
— Turturica mea, turturica mea, şi-mi zicea, turturica mea !
— Gura lui, ah, gura lui, roşie ca floarea de mac, dinţii ]ui albi, ochii lui câprii !...
— Buzele lui, ah, buzele lui !...
— Braţele, ah, braţele lui
— Sărutarea lui, ah, sărutarea lui \
Toată garderoba din Salomea lui Oscar Wilde a trecut peticită pe dinaintea ochilor noştri, într-o dramoleta ce n-avea nici meritul parodiei. Autorul se lua cu desperare în serios.
O tînără maică, afHnd că iubitul ei se însoară, pleacă să-1 ucidă la nuntă. Un fapt divers, un fapt real, un fapt brutal, ce putea fi înnodat într-o acţiune rapidă şi zguduitoare.
Avem, în schimb, un fel de poem, petrecut sub luna din Salomea lui Wilde, un amestec ciudat de vorbărie zadarnică, de gîngăviri repetate şi bolnăvicioase, se dau amănunte a căror realitate e împinsă pînă la trivialitate.
în toată dramoleta nu e un singur rînd cuminte, o singură vorbă sinceră şi dramatică, un singur indiciu de înţelegere psihologică şi dramatică. Nişte biete femei ce vorbesc singure în întorsături de stil întoarse mai întîi de la un altul!
Un debut nenorocit, se va zice, ca multe altele. Aveţi răbdare, critici, ai răbdare, public !
Avem. Ştim ce e un debut, şi nu-i cerem mai mult decît poate da. Ştim ce se poate scrie la douăzeci de ani. Nu ne grăbim cu judecata şi, deşi nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva mai rău, nu m-aş fi zorit cu un articol pe care nu l-am aruncat nici asupra rătăcirilor unor oameni cu ceva mai multă greutate decît d. Emil Isac.
Dar în acest tînăr văd un simbol, pe care ţin să-1 salut de la ivirea lui.
70
71
.: în d.Emil Isâc salut bluf ful american care, îri sfîrşit, s-a hotărit să vină şi la noi; văd campania de presă încălzită cu dibăcie, văd conspiraţia gîndacilor şi a rataţilor, văd scări de redacţie urcate, văd fraternitatea literară rău înţeleasă; văd reclamă americană ca pentru un săpun sau nişte -ptfule, văd naivitatea încrezuta, văd gesturi, văd „trucul" străinătăţei ce vrea să ne dispute o glorie naţională, văd calculul unora şi nepriceperea multora — văd, în sfîrşit, un amestec de atîtea lucruri dintre care răsare această roşie floare a bluffului.
Critica românească poate acum să dispară. Nu mai are nici o menire. Blufful i-a luat locul. înaintea lui mă închin cu ' respect, zdrobindu-mi pana ce nu mai poate lupta cu o întreagă maşină de scris.
CU PRILEJUL UNEI FOTOGRAFII
Nu demult un redactor surprinse pe poeţii Cinclnat Pavelescu, Victor Eftimiu şi pe. criticul E. Lovinescu, pe la ora unu noaptea, în atelierele de la Foto-Lux.
Se fotografiaseră !
Cincinat era melancolic : de o săptamînă se fotografia în fiecare seară.
— Fraţilor, suspină el, am intrat în anul morţii.
— Sau al însurătorii, îl întrerupse Victor Eftimiu.
— Ceea ce-i totuna !
Cîntăreţul Cocoşului negru se uita cu dragoste la fotografie. Cu imaginaţia o vedea peste cincizeci de ani. în cîte antologii nu va figura ca un document preţios al timpului ?
„Conu" Evghenie — căci aşa-i zic intimii criticului E. Lovinescu, după unele tabieturi moldoveneşti — zîmbi cii scepticism, deoarece are cuvinte să privească mai filozofic zădărnicia slavei pămînteşti.
Pe cînd cei trei scriitori stăteau de vorbă, redactorul nostru le confiscă mai îritîi fotografia şi apoi îi sili să improvizeze ceva pe dosul ei.
Cel dintîi deschise focul Cincinat, ca mai obişnuit cu improvizaţiile. Repede aşternu următorul catren:
între Cincinat şi Victor Se gîndeşte Eugeniu i ■ ■
, — Ei, talente, , Dar eu... geniu I . '
Ca multe din catrenele Iui Cincinat, putea fi şi un madrigal şi o epigramă.
Criticul o luă, fireşte, ca o epigramă. Şovăi o clipă, nedeprins cu acest gen literar, dar cum onoarea îi era în joc, zvîrli într-o sforţare eroică următoarele patru versuri — cele dintîi pe care le-a publicat acest atît de fecund scriitor :
în adevăr, sunt Eugeniu, Odată însă avui geniu :1 In clipa cînd am decretat Că Cincinat e... talentat '.
Criticul făcea aluzie la articolele pe care le-a scris odinioară despre poet; era totuşi vădit nemulţumit.
Obişnuit cu articole lungi, nu se putea hotărî să se concentreze în patru versuri. Căutînd în vastele-i buzunare, descoperi două foi de hîrtie albă, asupra cărora se aruncă cu o sălbatecă licărire în privire. In mai puţin de un sfert de ceas, cele două foi imaculate fuseseră dezvirginate. Reproducem pentru cititorii noştri improvizaţia criticului :
Intre doi poeţi
Odinioară Isus stătea între doi tîlhari... ■ Astăzi un critic stă între doi poeţi. * De o parte, Cincinat Pavelescu, cel mai tînăr, sufleteşte, dintre poeţii clipei de faţă, naiv şi subtil, duios şi muşcător totdeodată, trubadurul pururi înamorat nu de o femeie, ci de iubire, a cărei flacără bate azi aici şi mîine dincolo, poetul melancoliei anilor ce se duc, luînd în poala lor atîtea putinţi, fără a lua şi dorinţele2, poetul
1 Zeţarul e rugat sâ nu culeagă epigrama astfel i
In adevăr, sunt Eugenia
Dar cred c-am fost lipsit de geniu
în clipa cînd am decretat.
Că Cincinat... e talentat î
3 Nu vă compromiteţi, domnilor, faţă de cititoarele d-voas-tră t (n. r.)
elegantelor, bardul atît de fermecător, adevărat copil ascuns sub chip de faun de buduar...
Şi de altă parte, Victor Eftimiu, cea mai de seamă personalitate literară din generaţia noastră, care prin Jnşir'te, mărgărite a schimbat inelul de logodnă cu gloria şi prin Cocoşul negru va sărbători nunta, nu numai spre bucuria cîtorva, ci a mulţimilor ademenite de acest Orfeu, ce a dat glas de sirenă basmelor şi a chemat la viaţă zînele şi Feţii-Frumoşi ai copilăriei noastre de mult adumbrite...
între aceste două raze de lumină, o dungă de întuneric : un critic.
Critica e privită de mulţi ca umbra pe care o aruncă literatura... De o parte, limba de foc ce tremură la adierile vîntului, şi de alta, umbra ce se frămîntă pe pămînt, urmîndu-i mişcările, prinzîndu-i formele zbuciumate, fără a-i putea lua însă şi licărirea de viaţă şi de lumină. Rămâne pururi întunecată. Critica e ca şi cărbunele faţă de coloare : statorniceşte liniile, dar lasă să-i scape suflul ce-i încălzeşte, transfigurează şi încheagă viaţa...
Poate.
Dar nu cu această credinţă am pornit atunci cînd am scris cel dintîi rînd de critică.
Pentru mine, un critic care nu e şi puţin poet nu e critic.
Dacă în sufletul lui nu foşneşte pădurea, nu murmură pîraiele, nu se frămîntă atîtea sentimente tainice şi duioase, nu se resfrînge cu o adîncă cucernicie toate podoabele acestei firi — cum oare ar putea să le lămurească altora ? Povestea e veche : si mis me fiere...
Iată pentru ce mă simt bine între Cincinat Pavelescu şi Victor Eftimiu, de la a căror comuniune sufletească cer sporirea înţelegerii mele poetice.
Criticul îşi pledase cauza...
Dar Victor Eftimiu îl pîndea. Nu-i putea îngădui o încălcare de teren. Dintr-o aruncătură de creion aşternu
74
75
aceste două strofe, în care probabil se fac şi aluzii de ordin mai intim, ce nu privesc pe cititori :
Cu soarele veniră trei muze, de Ia Iaşi.
Amicul Lovinescu, uitîndu-şi primii „paşi",
De dragul lor porneşte pe-a versului cărare...
O, muzelor ieşane, primejdia e mare...
Cum? Versuri — Lovinescu ? Ast gînd ne face laşi —
Oricît ne-aţi fi de scumpe, plecaţi, vă rog, la Iaşi I
Criticul ar mai fi voit să răspundă, dar negustorul îi pofti pe toţi afară ca să închidă prăvălia.
Noi ne-am ales însă cu aceste improvizări, pe care le împărtăşim şi cititorilor noştri.
DE VORBA CU D. E. LOVINESCU Ce spune excelentul nostru critic de atacurile ce i se dau
întîlnind zilele acestea pe d. Lovinescu, criticul cunoscut şi preţiosul nostru colaborator, fui curios să ştiu ce efect au avut asupra d-sale răspunsurile violente, în proză şi în versuri, aduse de o duzină de ziare şi reviste la viguroasele d-sale articole de polemică.
— Cum te simţi în urma acestei ploi de săgeţi, la care poate nici nu te aşteptai ?
— Cum vezi, bine, răspunse zîmbind criticul. Am lovit drept. Era firesc să mă aştept la protestări şi acum m-am obişnuit într-atît, încît mi se pare foarte normal să fiu zilnic asaltat. O revistă provincială mă atacă într-un singur număr prin patru semnături în articole deosebite.
— Au început, aşadar, să semneze anonimii, pe care i-ai înfierat cu atîta virulenţă.
— Atît de aş fi câştigat, şi încă e de ajuns. Au cel puţin sinceritatea de a iscăli. Cu o naivitate încîntătoare se grăbesc să semneze pagini impertinente cu nume ilus-stre : Pomponiu Băltănoiul, Spălatei, Tomescu, Cecro-pide !... La asta voiam să-î aduc.
— Eu, drept să-ţi spun, mă bucur că te ataca atîţia. Spre bucuria Rampei, mă aştept Ia noi articole de polemică viguroasă.
— Aici te înşeli. Misiunea mea e terminată. Cît timp aceşti insultători triviali erau anonimi, li se puteau bănui o însemnătate oarecare. Te aflai dinaintea necunos-
cutului, care poate ascunde multe taine. Eu, de altminteri, ştiam cine sunt aceşti domni — dar publicul nu-i cunoştea. Voiam să-i silesc să-şi dea numele. Am izbutit. Astăzi toată lumea ştie că ei sunt Băltănoiul sau Mausoleu Cecropide ! Mi-au devenit cu desăvîrşire indiferenţi. Să fie sănătoşi şi să scrie ce-or pofti ! Mi-aş tăia mai bine mina dreaptă decît să scriu un rînd de polemică împotriva lor. Le dau libertatea şi impunitatea cea mai desă-vîrşită, căci cred că nu-ţi închipui că am să pui zăgaz demenţei ce izbucneşte, de pildă, în foiletonul ziarului Ordinea. Sunt cu totul străin de aceste lucruri.
— între atîtea injurii, veni şi o vorbă bună de Ia d. Orna-Galaţi. Ce zici ?
— D. Orna-Galaţi a fost amabil, şi mă miră cu atît mai mult cu cît cine te aprobă tace de obicei, numai cel ce te dezaprobă sau te urăşte se grăbeşte să te lovească. De altminteri, mica divergenţă pe care a ridicat-o d. Orna-Galaţi e numai aparentă. Fiecare poate să scrie ce voieşte, dar să semneze. Publicul e dator să ştie cine iscăleşte sentinţa...
— Sper să ne mai dai ceva la Rampa.
— Foarte bucuros. Printre clipele unei existenţe destul de agitate şi de împlinite, cred, şi e o adevărată plăcere să pot spune cititorilor d-voastră un cuvînt sincer în, chestiile literare curente.
Ne-am despărţit de d. Lovinescu cu impresia că în tolba d-sale mai are multe săgeţi, care de abia aşteaptă să fie puse în arcul Rampei.
IN JURUL PIESEI „ZILE VESELE DUPA RĂZBOI" O scrisoare a d-lui E. Lovinescu
Ridicîndu-se în coloanele ziarului nostru o întreagă polemică In jurul piesei Zile vesele după război, întreţinută de d-nii G. Ga-laction, M. Sadoveanu şi Rinaldo, ne-am îndreptat către cunoscutul nostru critic d. E. Lovinescu, care, aflîndu-se în acest răstimp la Iaşi, era în măsură să vadă şi să aprecieze piesa. Şi, în adevăr, nu ne-am înşelat, deoarece d. E. Lovinescu a binevoit să ne răspundă următoarele ;
Iaşi, 6 februarie 911
Stimate domnule redactor,
Am văzut piesa Zile vesele după război şi am citit tot ce s-a scris asupra ei. La atîta pierdere de vreme a altora adaug şi pierderea vremei mele. Căci trebuie s-o spun hotărît şi neted : piesa nu merită nici un fel de luare-aminte. E lipsită aproape cu desăvîrşire de orice valoare literară. Aceasta îi e scăderea cea mai mare ; faptul că a fost prelucrată vine abia pe urmă.
Trebuie să mărturisesc că cele trei acte se pot totuşi asculta pînă la sfîrşit, cu o fluturare de zîmbet, e drept, dar fără nici un fel de indignare. Nu e nimic în ele care să te supere, părîndu-ţi un fel de siluire. Dimpotrivă, plutim pînă la urmă într-o atmosferă amabilă şi atît de candidă, încît te simţi întinerit cu cel puţin douăzeci de ani. Dreptatea mă face să recunosc, de asemenea, că în matineu, cînd am văzut-o, piesa s-a bucurat de o primire
79
simpatică : fragede braţe trandafirii se agitau din loje pentru a aplauda cu căldură.
E şi acesta un merit, în schimbul altora. Dar atît. Pre- 1 tenţia că piesa ne-ar fi dat şi tipuri naţionale, ca politicianul sau filologul, nu se poate primi. Un politician ă că- I rui fiinţă morală se încheagă la vorbele înzecit repetate : „Ca om politic şi serios ce sunt" nu mai e nici o caricatură, ci abia o schiţă făcută de un elev cu cărbunele pe | zidul din dosul şcoalei. Tot astfel şi filologul izvorăşte din aceeaşi candoare psihologică. Ar fi o glumă să stăruim mai mult.
în ceea ce priveşte învinuirea de plagiat, nu am nici o cădere să mă rostesc, deoarece nu cunosc piesa lui La- | biche. Dar e Labiche şi Labiche ! îmi pare rău că autorul n-a fost mai fericit în căutarea modelului său, alegînd un model mai reuşit şi neprelucrîndu-1 cu... tipuri naţio- J nale !
Cine e autorul — nu ştiu şi nici nu ţin să ştiu. So-cot însă inacceptabilă teoria că fundamentul plagiatului 1 stă într-un interes material sau moral. Călugărul de Ia :f m-rea Neamţ, rămînînd anonim, nu putea deci plagia. Mare greşală ! Prelucrare sau plagiat, rămîn ceea ce sunt şi fără vreun interes. Şi, de altminteri, cine mă poate face să cred că, dacă piesa ar fi avut succes sau nu i s-ar fi dat de urmă, n-ar fi ieşit şi cuvioşia-sa la lumină, smul-gîndu-şi masca anonimatului ? Nimeni.
Iată pentru ce direcţia trebuie să adauge pe afiş şi J| cuvîntul de „prelucrare".
Primiţi, vă rog, expresia sentimentelor mele devotate» 1
ŞTREANGUL!
Nu voi uita niciodată întrunirile literare pe care le ţineam astă-iarnă la poeta E. F. şi mai ales nu voi uita seara cînd St. O. Iosif ne citi cele din urmă cîntece ale
sale.
îl văd şi acum sfios, feciorelnic, după ce fiecare isprăvise de vorbit, după ce zgomotul şi veselia încetaseră, îl văd şi acum pe St. O. Iosif petreeîndu-şi mîna spre buzunarul hainei ca spre o tainiţă. Cîteva foi îngălbenite şi nişte degete ce tremurau. Apoi un glas domol, încet, tot mai încet şi mai stins, o şoaptă, o plîngere armonioasă cu ceva cucernic în ea, cu ceva învăluitor. Tăcurăm deodată, pătrunşi de această muzică cerească, de această durere intimă ce cădea dinaintea noastră în limpezi picuri de lacrimă. Cu toţi cunoşteam adîncimea durerii, la toţi ne păruse rău, dar acum o binecuvântam. Căci lovind cu toiagul făcuse să izbucnească în sufletul poetului noi izvoare de inspiraţie, noi armonii nebănuite pînă atunci. Durerea la Iosif fusese ca fierul plugului ce sfîşie sînul Pămîntului, dar îl şi rodeşte ; din brazda răscolită răsărise acest buchet de viorele îmbălsămitoare, prevestirea unei primăveri sufleteşti apropiate.
Şi eram acolo poeţi şi critici, meşteşugari ai versului şi oameni trecuţi prin multe literaturi, ce ar fi putut ră-mîne reci. Pe toţi ne cuprinse insă adevăratul fior al artei, în ochii poetei E. F. zării lacrimi de durere şi de duioşie, iar în suflet mi se trezi ceva nespus de dulce, de
81
înălţător, şi deodată mă învălui bucuria de a vedea pînâj la ce desăvîrşire poate ajunge limba noastră, ce nuanţe dej simţire poate învestmînta, ca într-o gază străvezie, în cu-f vinte simple, necăutate. De la Luceafărul lui EminescuJ nu cred ca limba românească să fi găsit o astfel de armonie...
Şi cîntecele au ieşit apoi în Viaţa românească.
La un timp după aceea, deschizînd întîmplător _ foaie de toleranţă din Bucureşti, căzui peste următoarei* rînduri :
— „D. St. O. Iosif tipăreşte nişte cîntece care amintesc] onorabil pe... cutare poet". Iscălit ?
Şi mă veţi întreba : cine era.
— „A", „B" sau „C" — nu mai ţin minte. Oricum,] unul din tinerii gîndaci ai literaturii noastre,
Şi am stat atunci pe gînduri, întrebîndu-mă :
— Juvenes, quae demencia vos cepit ? Ce nebunie v-â cuprins ? E adevărat, sau numai o înşelătoare arătare ?! Voiţi poate să ne înminunaţi cu seceta închipuită prematură a sufletului vostru, luîndu-vă atitudini reci] şi nepăsătoare faţă de marele taine ale firii ce-şi deş^-l tern în zadar podoabele dinaintea ochilor noştri obosiţi T| Dacă da, păziţi-vă urechile de mîinile părinteşti ce s-a*,| putea întinde să vă zguduie din această înţelenire făţă*-g rită.
Dar dacă nu, atunci să ne acoperim capul cu cern şi să ridicăm braţele către Dumnezeu tare, cuvîntînd ţ|
— Cu ce-am greşit, o, Dumnezeule tare, de ne-ai pe* depsit în odrasla noastră ? Pentru ce ai străfulgerat-o îrl] suflet după cum străfulgeri un pom în măduvă, uscîn-du-1 ? Ţi-ai trecut numai mîna deasupra ei şi i-ai secaţi toate izvoarele de entuziasm, de generozitate, de avînt şlf de admiraţie.
Un tînăr sterp ? Dar e priveliştea cea mai întristătoarei ce se poate vedea ! Un tînăr trebuie să fie o livadă îi care cîntă privighetorile în pomii făgăduitori de roadăuj îmbelşugată. Stau cireşii înfloriţi şi merii îşi scutură pe-J talele rumene ; printre ramurile lor trec şăgalnic adie-, rile vîntului, împrăştiind aroma florilor, mireasma pă-r
mîntului jilav, plin de sevă, umflat de germenii încolţiţi. Ce poezie de primăvară, însoţită de voie-bună, de iarbă abia ivită pe care licăreşte un strop de rouă, de izvoare ce ţîşnesc gîlgîitoare, de viaţa ce răsare de pretutindeni, biruitoare !
Şi în locul acestei grădini a Hesperidelor, un tînăr îmbătrînit, o privelişte de toamnă, cu glasul spart al vîntului rece ce şuieră, cu mireasma frunzelor putrede, cu jalea firii despuiate de orice podoabă ?...
O, decît un astfel de tînăr-bătrîn, mai bine nimic !
Iată pentru ce aş lua bucuros de mînă pe acest tînăr sterp şi, legat la ochi, l-aş duce în mijlocul unei păduri dese, lăsîndu-1 la tulpina unui stejar secular.
Oricît de amorţite i-ar fi puterile lui vii, adîncindu-se în sine, sunt sigur că ar începe să se deştepte glasurile tainice ale unei conştiinţe încărcate. Şi aceste glasuri dinăuntru ar prinde tărie ca şi cum ar fi dinafară...
întocmai ca prinţului Nenoroc din Cocoşul negru al lui Victor Eftimiu, toate se vor pune să-i vorbească în jur.
Stejarul va începe să-şi tremure frunzele1 în gînd cuvintele :
— Ştreangul!
Bufnele, bătind din aripi, ii vor striga :
— Ştreangul ! Liliecii îi vor ţipa :
— Ştreangul!
Veveriţele vor scrîşni, mîncînd o alună :
— Ştreangul !
Pădurea va începe să foşnească şi din fiecare adiere a frunzelor va ieşi îndemnul durerii :
— Ştreangul ! Ştreangul !
Firea întreagă nu va ridica decît un singur glas, înmiit, din fiecare firicel de iarbă :
— Ştreangul! Ştreangul!
1 Omisiune în text (n. ed.).
83
Şi atunci, poate, tînărul, ameţit de atîtea ademei poruncitoare, îşi va smulge vălul de pe ochi, va căta sprtH stejar şi, alegînd creanga ceamai puternică, îi va încre^j dinţa ei greutatea trupului său nefolositor, pe care îl vţjj flutura apoi, ca o ironie, adierea vîntului de seară../
UN CEREBRAL.
După Itiainte şi după Bestia, d. G, Diamandy îşi urmează traiectoria dramatică prin Dolorosa fără nici o abatere din drum...
D. Diamandy nu e încă un om de teatru, adecă un observator al lumei înconjurătoare, nu în latura ei pitorească sau estetică, ci în latura ei morală, în raporturile ei diferite dintre indivizi deosebiţi prin cultură, prin viaţă, prin creştere, prin satisfacţie socială, sau prin fatalităţi organice. D. G. Diamandy nu ştie încă vedea şi cu atît mai puţin crea ceva ce nu a putut vedea. Şi acestea sunt cele două însuşiri de căpetenie ale omului de teatru : să prindă notele esenţiale ale unui individ din lumea largă şi apoi să le încheie sub chipul viu al unui erou. ce trăieşte astfel pe scenă în loc de a sta liniştit în fotoliul molatec din sală,
în schimb, d. G. Diamandy e un foarte interesant cerebral. Să mă lămuresc.
D. Diamandy e un ideolog, adecă nu numai un on> citit, ca atîţia alţii, ci şi un mînuitor pasionat de idei. Dacă pentru d-sa oamenii nu trăiesc încă, ideile trăiesc,, se mişcă, se zbuciumă, au o realitate mai puternică decît realităţile de cari ne lovim în fiecare clipă. E un idealist, în înţelesul filozofic al cuvîntului, ce ar tăgădui pumnalul răzbunător înfipt în plinul pieptului, pentru a nu recunoaşte decît „i^eea" răzbunare! pe care o îndeplineşte...
Această dragoste pentru idei, 'pentru teorii, l-au dus. odinioară pc d. G. Diamandy spre cercetări de antropo-
86.
logie, spre speculaţii de filozofie socială, mai în urmă, şiJ spre teatru, acum de curînd. Din ea izvorăşte şi interesul; pieselor d-sale, interes ce nu poate ieşi, cel puţin deo-i camdată, dintr-o viziune scenică, ce-i lipseşte aproape \ în întregime.
Iată ce face slăbiciunea şi tăria teatrului d-lui G. Di-ii amandy.
Mai întîi, te duce într-o lume ireală. Vin pe scenăl oameni pe care nu i-ai zărit niciodată la noi, amintin-| du-ţi, cel mult, figuri văzute aiurea — în Franţa —■ sat mai ales se zbucnesc din paginile unor cărţi citite odinioară. Aşa se întîmplă, de pildă, şi cu piesa Dolarosa o lume de aiurea îmbrăcată în costumele patriei, obi-| ceiuri de aiurea, atît de specifice atelierelor de la Parisj Te miri că oamenii aceştia vorbesc româneşte, deoarece! nimic, dar nimic, nu e românesc în cele trei acte alşj piesei. Ai pe dată impresia nemijlocită a artificialităţ ţii. Te întrebi dacă nu asculţi o traducere după un dra-j maturg francez. Căci, după cum am spus, d. G. Dişh mandy nu vede, nu e un observator, nu e un Caragiali — o, nu !
Şi cu toate acestea, în Dolorosa, ca şi în Bestia, ei ceva ce trăieşte : e o teorie, o problemă, o ciocnire stă-r| ruitoare de postulate.
Omul ce stă pe scenă se zbuciumă şi vorbeşte car mult, e o umbră, „e ceea ce nu e". Ascultătorul bagă pede de seamă că e numai o arătare înşelătoare, o fai tomă de paie înălţată ca să apere holdele.
Dar după cum fantoma de paie simbolizează toti ideea de proprietate şi de pedeapsă, tot aşa şi eroii d-li Diamandy acoper sub largile lor haine o teorie, primii un fel de viaţă ce reuşeşte să ne intereseze.
în Ioc să se ciocnească oamenii, în pasiunile lor dea lănţuite şi în aprigile lor nevoi, se ciocnesc astfel te riile scăpate dintr-o cutie fermecată : ies pe scenă, închină dinaintea lumei cu plecăciune, ţin „speachuri* împrăştie un rotocol de fum, pînă ce scapă din altă cutt o altă teorie mai războinică. Cele două teorii se masoar-l din creştet pînă în tălpi, apoi îşi izbesc capetele una alta. La urmă, fireşte că una din ele pleacă scîncind îl culise cu capul spart. Cealaltă rămîne pe scenă învingi
toare. îşi pune mîinile în şolduri, şi piesa se isprăveşte astfel cu o biruinţă pe scenă, dacă nu şi în sală.
*
Destul cu răutatea. Nu cu acest gmd am început.
Dimpotrivă, voiam să spun că, deşi lipsit de viziune artistică şi de multe cunoştinţe tehnice, d. Diamandy e.c* personalitate în mica noastră literatură dramatică. D-sa e un om ce gindeşte, citeşte, se lasă străbătut de literatura Apusului, în ceea ce are ea rodnic.
D. Diamandy e frâmîntat de probleme felurite, sociale sau estetice, faţă de care ştie să ia o atitutine. Ca şi în politică, rămîne şi în teatru un ideolog militant şi un cerebral activ, pentru care ideile trăiesc viaţa veşniciei.
E mult. E foarte mult.
Ştiinţa teatrului va veni desigur mai tîrziu.
Am ascultat Bestia şi anul trecut şi anul acesta. Am admirat-o acum, nu atît prin ce are (deşi actul al treilea e destul de puternic), ci prin ceea ce autorul a jertfit, îă-sînd la o parte.
Un autor ce se jertfeşte pe sine — şi încă în chip» priceput — are un merit mai mare decît un autor ce ar fi innemeriţ dintr-o dată o piesă bună.
86
ŢAŢA ROMÂNEASCA
In paginile revistei ieşane Viaţa românească citii cu*; mirare următoarele rînduri :
„E. Lovinescu, Scenete şi fantezii. Edit. revistei Flte căra.
Dăunăzi, în tren, un senator burtos, cu moşii mult şi evlavia omului activ pentru hîrtia tipărită, mă în-] trebă cu pătrundere :
— Cunoşti d-ta pe băiatul lui Lovinescu de la Folti* ceni ?... Domnule, aşa băiat tînăr şi iată-1 ajuns profesorj la universitate şi a scris pînă acum, el singur mi-o spu-| nea, 17 volume !
17 volume ? !... Unde ? Cînd ? Cum ? mă întrebai e\ uluită. 17 volume ?
Îmi aduceam aminte că am citit recenzii... scrise d« autorul însuşi... paşi pe nisip... a suflat vîntul şi i-a stei O, Glykyon ! Apopoi ! opopoi, nu se ademeneşte publici ca ciocîrliile cu oglinda şi ca pe bietul senator cu..,| numărul colilor tipărite !
Izabela Sadoveanu.*!
închisei revista şi mă dusei să văd pe bătrînul se^j nator „burtos".
— Bine, boierule, îi zisei, stai cu doamnele de vor! în tren !
— Dar ce vei fi voind să fac ?
— Te priveşte. Ai putea însă să nu mă amesteci în convorbirile d-tale.
— Dar ce s-a întâmplat ?
Ii întinsei numărul din Viaţa românească. Bătrînul „burtos" citi rîndurile de mai sus, apoi clipi :
— Ai dreptate. Mi-aduc aminte. Am stat cîndva de vorbă cu d-na Izabela Sadoveanu despre d-ta.
— Se vede că o cunoşti bine.
— Fireşte. D-ta nu ?
— Eu aşa şi aşa.
— Se poate ? O scriitoare atît de valoroasă !
— Izabela Sadoveanu e fata...
— ...bătrînului Sadoveanu...
— Ba nu. E fata bătrînului Andrei. E o Sadoveancă numai prin alianţă. Dar ce te făcea să crezi că e născută Sadoveanu ?
— Tenacitatea cu care de ani de zile apără în presă gloria numelui Sadoveanu.
— Te înşeli. D-na Sadoveanu e numai nevasta fratelui d-lui M. Sadoveanu. Ştii, maiorul...
— Care maior ?
— Maiorul de intendenţă.
— Nu ştiu nimic.
— Bine, domnule, cu ce te ocupi d-ta ? Şi ai pretenţia să faci critică literară !
— Aşa m-am născut eu cu pretenţii.
— Fă bine deci de te documentează înainte de a te apuca de scris. D-na Izabela Sadoveanu e un vlăstar al familiei Andrei din Roman...
— Ce spui : din Roman ? N-am auzit,
— Se poate ! Andrei e o familie înrudită cu familia Morţun.
— Care Morţun...
— Vasile Morţun şi toţi Morţunii din nordul Moldovei...
— Şi ce face d-na Izabela Sadoveanu ?
— Cum ce face ? Scrie. înainte de războiul de la 1877 a scris o nuvelă Ei, şi ce-i o fată ?, acum de după război face critică. în Viaţa românească publică articole asupra scriitorilor străini care au avut norocul să fie studiaţi înainte de vreo revistă franceză.
88
80
— N-am băgat de seamă.
— Şi pe urmă d-na Sadoveanu mai e si profesoarăj
— De ce ?
— De filozofie.
— Unde?
— Era întîi la Focşani. Dar să vezi... Cînd veni Vasile: Morţun la putere...
— Opreşte-te, boierule, opreşte-te, că mă striveşti sub| mulţimea informaţiilor d-tale !
îl privii o clipă, apoi cu admiraţie :
— Bine, boierule, îi zisei, înarmat cu o documentaţie^ atât de formidabilă cum eşti, de ce nu te pui să faci cri-, tică ştiinţifică ?
— Ce e critica ştiinţifică ?
— Iată, ai putea, de pildă, să scrii un articol despi d-na Izabela Sadoveanu ; îi ştii locul de naştere, îi cut noştri spiţa familiei, toate .rudele, toate peripeţiile vieţii,; mergi cu cunoştinţa chiar pînă acolo că ai aflat că aceastfc d-nă a şi scris ceva... Ei bine, compune repede un articol...»
— Şi eine-1 va publica ?
— Dar, boierule, te mai întrebi ? Viaţa românească.} Bătrînul se gîndi o clipă, apoi zîmbi ironic : —■> Prea bine, îl voi scrie; dar revista să-şi schimbej
atunci numele. în Ţara românească.
— Te pui şi d-ta pentru un biet nume ! Titlurile sui înşelătoare. De ţii insă, îi voi împărtăşi dorinţa d-tale.]
Ceea ce şi fac cu tot respectul cuvenit unei reviste atît de demne şi de nepărtinitoare.
LA MORMINTUL UNUI PRIETEN
Cel mai nepreţuit prieten al tinereţii mele, nuvelistul T. Cercel, a murit1. Aflu de abia astăzi, deşi a murit de un an...
îi pierdusem urma. Scrisorile mele rămîneau pururi fără răspuns. Prietenii nu mai ştiau nimic de el. Rude nu avea. Doar o bătrînă mamă, ce i-a închis ochii necăjiţi, dacă nu va fi murit ea întîi.
Se ştersese de mult din viaţa mea. Dar acum cînd ştiu că sufletul lui chinuit s-a înălţat dintre noi, pentru totdeauna, acum cînd am pierdut orice nădejde de a-1 mai vedea aici, în această lume, în care atîţia ani am petrecut împreună, frăţeşte, acum, în acest duios amurg de sfîrşit de iarnă, icoana blîndă a prietenului meu se încheagă dintre negurile nopţii ce mă împresoară, prinde fiinţă şi-şi pune mîinile reci peste fruntea mea fierbinte...
Şi stăm de vorbă.
Trec anii tinereţii pe dinaintea ochilor ca ceva aieve; anii singurateci ai celei dintîi veniri la Bucureşti, anii vîr-stei neînţelese, ai năzuinţelor, ai iubirii sfioase şi călcate în picioare, ai atîtor dureri mici ce ni se păreau totuşi un ritm din marea durere universală.
Mă văd rătăcind cu tine, prieten iubit, prin împrejurimile capitalei, fugind de oameni, urîndu-i poate, mer-gînd tăcuţi unul lîngă altul şi ascultînd bătaia inimilor
1 A tipărit cîteva schiţe realiste admirabile în Sămănătorul.
91
noastre nebune, care singure se înţelegeau şi îşi mărturi* seau dorinţele ascunse şi încolţirile unor suferinţe timpurii, ce de la douăzeci de ani aruncaseră o brumă grea peste ogorul sufletelor noastre.
Ne iubeam. Şi acum, în această clipă, am siguranţa că: tu ai fost singurul om ce m-a iubit vreodată, primind în sînul tău prielnic revărsarea unor mărturisiri duioase, care le-ai luat cu tine în mormînt, tu, singurul ce le-aţ auzit şi le-ai alinat nu atît prin cuvîntul tău rar, ci prin dragostea şi încrederea din care scoteam puteri noi dflş| răbdare şi de resemnare.
Şi apoi veniră anii tragici, anii fatalităţii.
Te văd şi acum, prieten iubit, cu ochii rătăciţi, privind în gol, dintr-un colţ al odăiei mele, frămîntat de ac demon al eredităţii ce avea să te doboare. Te aud bătîn-du-mi la geam în puterea nopţii, intrînd cu o suflare vînt, cătînd un adăpost împotriva duşmanilor închipui căzînd zdrobit pe patul meu, în negurile ce-ţi învăluia mintea, o singură lumină mai deosebeai. Şi aceea er eu. Te încredeai în mine. Din toate părţile ţi se părea că răsar duşmani nevăzuţi de care fugeai. Numai eu rămăsesem, stînd împietrit de durere neputincioasă dina intea acestei nenorociri de neînlăturat, dinaintea ncbunieî livide, ce se apropia zi de zi, nemijlocit, şi trebuia să cuprindă în braţele ei neiertătoare. Şi te-a cuprins. Te-a sărutat. Ai nebunit îţi aud şi acum rîsul silnic, îţi văd acum ochii sîngeroşi. Din bun şi blînd, erai rău. Dar mine nu mă uitaseşi...
Te-am dus într-o casă de sănătate.
De acolo, în curînd primeam veşti bune. îmi scriai lu cruri cuminţi, pline de fineţe literara, de descripţii pito reşti. Omul şi scriitorul renăşteau în tine.
Ai ieşit.
Erai tăcut şi mai sfios ca odinioară. Te strecura! lîngă ziduri ca o umbră. Te credeai ţinta tuturor. Nici n mai ridicai ochii în lături. Purtai o cruce în spate. leş numai seara, de frica privirilor cercetătoare.
Apoi viaţa ne-a despărţit ani şi ani de zile, eu du-cîndu-mă în depărtările luminoase, iar tu întorcîndu-zdrobit, să-ţi sfîrşeşti naufragiul vieţii, în satul de und plecaseşi, lîngă bătrîna mamă nenorocită...
Şi acum aflu că ai murit, că suferinţele tale s-au sfîrşit, că firea s-a răzbunat împotriva unor greşeli pe care au tu le-ai săvîrşit. Aşa stă scris : greşelile părinţilor asupra copiilor ! Ai băut întreg paharul. Ai murit cu mintea rătăcită. Scriptura s-a împlinit!
Dar dacă paharul vieţei tale a fost amar, te bucuri astăzi de sănătatea eternităţei. îndoielile ce ne frămîntau nu-ţi mai rod sufletul; realităţile vieţei nu-ţi mai pun cununa de spini; imperfecţiile firei noastre, ce ne-au adumbrit atît tinereţa, nu-ţi vor mai ofili fruntea.
Tu ai murit.
Eu am rămas.
Şi în acest amurg de iarnă tîrzie, în care îmi simt inima sfîşiată de atîtea întrebări dureroase, pe care nu ţi le voi mai putea spune niciodată, o, frate al sufletului meu, nu ştiu dacă trebuie să te plîng sau să te fericesc.
Tu ai intrat în nepăsarea veşnică, .iar eu am rămas acelaşi, ca la douăzeci de ani, nesigur, şovăitor, nefericit, închis în temniţa inimii mele, bănuitor şi neîncrezător, lovit de bicele fatalităţilor sufleteşti. Eu un val zbuciumat şi tu o rază de lumină, doi ochi nepăsători, senini şi eterni, In care nu văd nici iubirea cu care mă învăluiai odinioară.
Te chem, te implor, te ameninţ.
Nimic.
Mă înduioşez zadarnic.
Şi-mi şterg lacrima ce mi se prelinge pe geană. S-o şterg repede şi să n-o întreb :
— Pe cine plîngi, lacrima necruţătoare ?
Constanţa
92
O PAGINA A LUI T. CERCEL
Nuvelistul T. Cercel a publicat pe vremuri vreo cîteva -| schiţe în Sămănătorul, care n-au scăpat cunoscători lor J Fărîme neînsemnate, ele vădeau totuşi scînteierea vieţei' şi înţelegerea artei.
Dar în afară de aceste schiţe mărunte, scriitorul, îi perioada de frămîntare încă, obişnuia să arunce în pripă'l multe încercări şi începuturi. Intre hîrtiile mele trebuie! să am undeva (unde ? poate la Paris) o traducere în ver-jjj suri rimate a cîntecului I din Odiseea şi Iliada, a Batra^ comyomachiei, un şir de scrisori fermecătoare, din car cîteva de la casa de nebuni, pline de observaţii subtile, Cînd le voi găsi, le voi da poate la lumină.
Deocamdată îmi iau libertatea să public un fragment| de scrisoare pe care l-aş putea intitula Peţitorul fără voie.% Fragmentul e plin de fîneţă literară.
„...Plănuind să fac o cură de struguri, doream să mă| duc pînă la baltă, unde sunt mai ieftini. Prilejul se ivi pe^ neaşteptate. Un român, ce-mi vine cumătru, după un naş| vitreg, trimise o femeie, sub cea mai adîncă taină, să măi îmbie la «o primblare» pe la baltă, ca să văd pe o nepoatărj dacă mi-o plăcea să ne fie de bine, da numa să nu fac^ carecumva să nu mă duc doar s-o văz.
— Şi haida, frate, îmi zisei eu cu gîndul să cumpăr^ struguri.
— Păi, că o să te încurci cu vorba, ori o să amăgeşti oamenii. Şi dacă !
Poştalionul cu doi cai buni ne duse duminecă dimineaţă prin crînguri şi păduri, dealuri şi văi pînă la satul cu pricina, pe Argeş.
Pe pragul unei case ţărăneşti, ne întîmpină o femeie cu zîmbet dulce, poftindu-ne într-o încăpere curăţică, gătită cu inuri şi torturi. Un chipeş bătrîn ajută Ia primire, căci — ce ursită ! — domnişoara şi domnul erau la port cu grîu. Bunicul ne spuse lucruri noi şi vechi eu o vorbă măsurată : c-aşa sade bine.
Cu strugurii n-avui noroc. Fiind două sărbători, una după alta, n-am putut găsi pe cineva să «intre-n vie».
Tantum religio potuit suadere malorum !
Cînd soarele scăpată, sosi şi Dorothea mea cu tatăl ei. în mijlocul unui grup de surioare şi frăţiori, mi-a strîns mina, poftindu-mă în salonaşul cu horbote şi bibelouri ieftine, şi în curînd se făcu, aici, la lumina lămpei aprinse de nişte mîini subţiri, un cerc în care tatăl aduse vorba de grîu, de bani, de rude, de revoluţia din Machedonia, de unde se afla rumân, pe cînd domnişoara ne dădea cafeaua. Bat-o vina, era bine făcută, bruna cu ochi vioi, cu faţa s-o tai într-un fir de păr, şi totuşi o fiinţă vădit frămîntată de o mie de griji zilnice, avînd atîţî dolofanei de crescut — fraţii se cresc unii pe alţi în asemenea familii —uşurică pe lîngă toate astea, o mîndreţă de fată !
Eu care nici n-aveam de gînd să mă-nsor de Doamne-ajută, avînd lucruri mai arzătoare de dezlegat, m-am lăsat greu, am rugat pe cumătru să plecăm şi m-am suit în leagănul poştalionului.
Muma cea bună şi duioasă se necăji şi mă pomenii cu ăl cumătru că-mi spune că se aşteaptă în casă un răspuns «hotărît». C-acuşi, vezi Doamne, mă plăcuse jupî-niţa, fetii trebuia să-i placă ce-i place mumei. Ea mă cercetase cu răbdare îndelungul zilei, deoarece tot trecutul cel deobşte cunoscut îi ajunsese pînă la urechi.
(T. Cercel fusese nebun. N. r.)
îi plăcusem totuşi. Şi de ar fi să cred pe cumătru, mama ar fi zis : -Parcă Dumnezeu te-a adus cu băiatul
ăsta-v.
94
05
Avui atunci una din acele clipe ce sapă o brazdă Iu-rj minoasă în viaţa noastră. Mi-a trebuit o silnicie ca să m "* smulg de pe lunecuşul unde intrasem. Răspunsei în d< peri, dar eram şi necăjit.
Pe cînd răspunsul meu se răstălmăcea îndelung untru, casa aceea cu toată populaţia de pe prispă, lumina amurgului, mi se păru că se preface într-o dil nie ce ameninţă să mă tragă la sinul ei, un fel de canţ roaică ce ar fi voit să mă înşface în punga ei :
— Vino, eşti băiatul nostru, să-ţi dăm fata !
Ah, acel amurg !
Avui totuşi tăria să plec.
Lumina lină a cornului lunei ne desluşea calea. Nenaj Ion mă blogorodi, mă dongăni, mă încîntă şi mă descîni tot drumul ca o cumătră : că e fată bună, ş-aşa, că pe colo.
Iar cînd ajungeam pe la poverne, cinstea cîte un cioc de ţuică sau de basamac. Am sosit cu bine.
Nu s-a rupt nici un pod cu noi, deşi mama visase no< tea trecută aşa ceva..."
Şi totuşi, Cercel s-a însurat.
Canguroaîca 1-a ademenit în punga ei. Nu ştiu inj nimic de căsnicia prietenului meu ; cărările vieţei ne dţ părţesc. Scrisoarea în  care  mi-a  povestit  nunta li mi-aduc aminte că era într-adevăr epică...
IN URMA UNEI CRITICI
De la d. E. Lovinescu primim scrisoarea de mai jos : Domnule redactor,
Lipsind mai multă vreme din Bucureşti, acum putui citi scrisoarea d-nei Izabela Sadoveanu din Rampa. Ne-răspunzîndu-i la timp, e singura necuviinţă ce-mi recunosc.
D-na Izabela Sadoveanu scrie cu o convingere pe care n-o pot împărtăşi : „Nu cred să fie nimeni care, oricîtă bunăvoinţă ar avea, să poată găsi în vorbele puse de mine în gura senatorului citat o aluzie, un mahalagism, o indiscreţie relativ la viaţa şi persoana autorului".
D-na Izabela Sadoveanu se înşeală.
Cînd în recenzia unei cărţi vorbeşte de autor că e „băiatul lui cutare din Folticeni" şi că se lăuda faţă de un senator burtos că „a scris 17 volume" înseamnă nu numai a inventa cu rea-credinţă, ci şi a întrebuinţa în critică un limbaj suburban, care poartă numele pe care i l-am dat şi pe care nu-1 regret, oricît ar fi supărat pe d-na Sadoveanu.
Mă bucur că d-na Sadoveanu e în principiu împotriva acestui fel de critică. Rămîne acum să fie şi de fapt. Atunci lecţia mea îi va fi slujit la ceva şi literatura română, şi cu deosebire Viaţa românească, vor fi cîştigat în urbanitatea de care au atîta nevoie.
E aproape de prisos să mai spun că genul de critică din articolul meu nu-mi aparţine. Pentru aceasta stă măr-
97
turie toată activitatea mea de pînă acum. E genul întrebuinţat uneori de d-na Sadoveanu, dintr-un zel familial lăudabil poate, dar condamnabil sub raportul obiectivitătii şi al bunei-cuviinţe.
Voind să mă lovească, i-am întors spada. S-a rănit în propria d-sale armă. Cu atît mai bine. Va simţi astfel cît de gingaşă e mînuirea ridiculului. Şi Israel a pierit prin sine. Ispăşească deci pe unde a păcătuit.
Altceva nu mai am nimic de adăogat. Nădăjduiesc însă că d-na Sadoveanu va înţelege de acum înainte altfel rostul criticei.
Critica nu e un five o'clock.
Primiţi, d-le redactor, expresia consideraţiei mele.
E. Lovinescu
COPACUL
Un copac se înalţă la marginea unui drum prăfuit.
Un copac ca oricare altul, cu rădăcina bine înfiptă în pămînt, cu rotocolul ramurilor frumos rotunjit. Stăpînea singuratic peste cîmpia întinsă, deasupra căreia se jucau apele luminei de vară. Părea învăluit de liniştea ce se cernea din tăria albastră şi nemişcată. Dormea poate vi-sînd la timpul îndepărtat al celei dintîi înmuguriri, sau la spuma dantelată a celei dintîi înfloriri.
Apropiindu-te însă vedeai că nu era singur cum părea, în jurul lui şi pe dînsul viaţa foşnea.
La tulpină, un muşuroi de furnici se încresta printr-o ridicătură din care roia un popor întreg de fiinţe mărunte, grăbite şi harnice. Furnicile se îndreptau spre copac, păşind cu picioruşele lor subţiri, în căutarea unei fărîme de hrană, şi se ridicau pînă în vîrf, frămîntînd scoarţa cu înverşunare.
— Ce nesimţitor şi acest copac ! îşi ziceau ele zorind. Şi treceau mai departe, ca un duşman ce calcă o ţară fără apărare.
Pe trunchi, neamul gîzelor stăpînea slobod; gîngănii mici cu ochii bulbucaţi, viermuleţi tîrîndu-şi inelele colorate ale trupului lor, păianjeni ce-şi întindeau netulburaţi stativele pînzei lor între ramuri, aşteptând musculiţele neprevăzătoare, insecte cu aripioare lucii, un norod cuceritor şi hrăpăreţ de vietăţi ce năvăleau cu zgomotul biruitorilor. Foiau, foşneau şi bîzîiau.
99
— Veniţi aici, păreau a-şi zice. Veniţi aici pe stîrvul duşmanului învins ; veniţi să încingem hora învingătorilor, bătînd din picioare şi din elitrele noastre sonore. Cu noi
e viaţa, cu noi e nemurirea ! Loviţi puternic şi fără cru- | ţâre. Muşcaţi din trupul însîngerat al acestui răpus. Greierii isteţi ne cîntă din iarbă peanul războinic : potriviţi J pasul după glasul lor !
Şi hora începea : o horă nebună, un adevărat Sabbat de Walpurgisnacht, cu scînteieri de scuturi multicolore, ;| cu ciocniri, cu sărituri...
Iar copacul tăcea, părînd adormit.
Pe ramuri se prelingeau omizile greoaie. Dintr-o frunză îşi făceau o împărăţie. Se statorniceau pe dînsa şi o sărutau sugîndu-i seva hrănitoare. Stăteau astfel lungi clipe î de înviorare şi cînd plecau sătule rămînea în urmă pus-1 tiul. Frunza istovită se ofilea, rostogolindu-se în praful % drumului. De pe ram, omida privea biruitoare :
— Eu sunt viaţa, îşi zicea. Eu sunt viaţa ce sfarmă ,| totul în cale-i, pentru a se îndestula pe sine. Eu sunt vic-iî toria ce nu cunoaşte mila pentru învinşi. Trec înainte; | peste cadavre, spre ţelul năzuinţei mele.
Iar copacul tăcea, părînd mereu adormit. Pasările se frămîntau pe crengi. Ciocănitorile loveau '\ în trunchi, brăzdînd răni grele în scoarţa strivită. Vră-* | biile ciuguleau din roade, ciripind voioase de prada lor' uşoară.
Şi în mijlocul acestei navale de vietăţi, în mijlocuV| zgomotelor de biruinţă ce se ridicau din toate părţile, de pe fiecare ramură, de pe fiecare frunză, copacul stăruia^ a tăcea, părînd mereu adormit...
îngerul înserării se lăsă acum din înălţime, aruncîn-1 du-şi vălurile peste lumea aţipită. Pacea se înstăpînea! peste toate ; somnul îşi trecea degetele subţiri pe la ochil;| gîngăniilor, închizîndu-i. încetul cu încetul adormiră sij furnici, şi omizi, şi păianjeni, şi paseri...
O adiere se încreţi însă din miazănoapte, aducind usj dulce fior în frunzele copacului. Ramurile începură a se| mişca, şoptind. Şi de unde copacul păruse înţepenit, se| deşteptă acum deodată ca dintr-un somn adînc. O muzicâ| dulce părea că se desprinde din toată fiinţa lui :
— Dormiţi în pace, grăia el, dormiţi, norod de vietăţi ! Dormiţi, voi harnice furnici, ce-mi petreceţi prin trup o undă de plăcere cu picioruşele voastre subţiri ; dormiţi, omizi prietenoase, ce-mi istoviţi biata mea frunză, dormiţi, păianjeni vicleni ; dormiţi, gîngănii mici şi mari, cu picioare nenumărate, cu ochi tăiaţi în faţete, cu pieptul acoperit de paveze strălucitoare, cu elitrele colorate : dormiţi, păsări hrăpăreţe, ciocânitori războinice... Domnul cu voi ; odihniţi-vă în sînul lui. Dormiţi somnul biruitorului pe trupul biruitului... ce vă dă adăpost şi vă ocroteşte de vînturile nopţii... Dormiţi pentru a vă deştepta în zori, pregătite de luptă împotriva mea. Şi să nu vă temeţi : veţi cînta peanul războinic fără tulburare, căci :
— cu un rod mai puţin, copacul tot copac rămîne ;
— cu o frunză mai puţin, copacul tot copac rămîne ;
— cu un rod mai mult, copacul tot copac rămîne ;
— cu o scorbură mai mult, copacul tot copac rămîne. Şi orice veţi face voi, popor mărunt de gîndaci şi de
pasări, eu voi rămîne copacul în care zvîcneşte seva vieţii, seva ce vă hrăneşte pe voi, paraziţii. Eu vă voi întinde trupul şi frunzele mele ca sa trăiţi voi din ele ; eu voi roti umbrarul ramurilor mele pentru odihna călătorului ostenit; voi rodi spre bucuria păsărilor şi a copiilor ce trec pe uliţă...
Şi oricît aţi fi de multe, la primăvară voi înflori din nou şi la toamnă mă voi încărca de roade. Dormiţi în
pace !
Tot astfel unii scriitori acoperiţi de hula obştească a gîndacilor şi a păsărilor de pradă ar putea spune :
— Huliţi, loviţi cît vă place, dar să ştiţi că din noi
IOD
STILIŢII...
Icoana  mucenicului  Simeon  Stilpnicul  îmi răsare deodată în minte. I-aud şi acum povestea vieţii frămîn tate de idealul religiei creştine.
După ani petrecuţi în tăcerea cuvîntătoare a mănăsti-^ rilor, i se păru că tot nu izbutise să se ridice cu gîndu la înălţimile albastre ale dumnezeirei.
în grădinile mănăstirii erau flori mirositoare, era fîntîni şopotitoare, erau atîtea ispite ce-1 ademeneau c chemări tainice.  Cînd se culca, zărea printre gratii! chiliei sîni trandafirii de fată... Miresme îmbătătoare îl:j învăluiau deodată în somn. Vedenii cu părul despletit se: rostogoleau în îmbrăţişări aţîţătoare. Patul de cedru i sej părea prea moale. încotro se întorcea, ispita sub chip femeiei îi purta dinainte torţa plăcerii. Se chinuia, zdro bindu-şi zadarnic oasele de lemnul tare. Furnicari î: treceau prin vine.
Şi atunci, Simeon fugi din mănăstire, fugi de ade menirile degetelor străvezii şi de  sărutările vedeniil îmbălsămite.
îşi luă toiagul,  ducîndu-se  în  pustiul galben. î: depărtare, găsi o coloană, rămăşiţă a unui templu al 1 Zeus.  Stătea singură, stăpînind depărtările mişcătoa — mărturie a unor zei peste care crucea aruncase amur-; gul morţii. Un gînd îl străbătu deodată.
Cu puteri nebănuite, se ridică în vîrful coloanei. îşfi făcu sălaşul acolo. Abia putu să încapă. De s-ar fi întins?
102
puţin, de s-ar fi lăsat în voia unei ispite, s-ar fi rostogolit din înălţime. Trebuia deci să stea liniştit, să nu se mişte.
Nimic nu-1 mai trăgea în păcat. în toate părţile, numai nisipul galben. Arare trecea o caravană pe drumurile îndepărtate ale Siriei. Simeon nici n-o vedea. Privirea lui se ridica spre cer, ţintind mersul tainic al stelelor, sau ridicarea biruitoare a soarelui...
Era fericit.
Vedeniile cu părul despletit nu-1 mai chinuiau. Miresmele nu-1 mai îmbătau. Un singur gînd avea, şi acela era Dumnezeu...
încetul cu încetul, începu să i se şteargă totul din privire. Nu mai vedea nici deşertul, nici şacalii ce rodeau în trunchiul marmorei, nici coloana, nu se mai vedea nici chiar pe sine. Nu mai ştia de trăieşte. Fiinţa lui trupească începu să se topească în Dumnezeu. Şi, cînd se topi cu totul, Simeon lunecă de pe coloană ca un pumn de cenuşe, după ce trăise acolo treizeci de ani, în fericirea cunoaşterei supreme.
După Simeon, veni lungul şirag al stiliţiîor — al stîlpnicilor, cum îi numeşte limba bătrînă a bisericei... încălziţi de flacăra lăuntrică a unei credinţe stăpînitoare, ei se ridicau pe coloane, rupînd orice atingere cu lumea plină de răutăţi şi călăuzîndu-şi gîndul spre adevărul veşnic...
Cu timpul însă credinţa se scutură ca o floare întîr-ziată. Mucenicii nu se mai urcară pe vîrful coloanelor păgîne, adăpostindu-se în belşugul mănăstirilor împodobite cu operele de artă ale Renaşterii...
Fusul vremilor se răsuci. Grijile omenirii se îndreptară aiurea. Stîlpnicii nu se irosiră totuşi cu totul. Mai rămaseră şi pînă astăzi.
Dar pe aceşti stiliţi nu-i alungă de lume un ideal mai înalt, nevoia unei meditaţii senine, chemarea neînfrînată către un fel de viaţă superior. Nu. îi alungă neputinţa.
încolo, oameni ca toţi oamenii, ce ar fi putut trăi şi munci, cum trăiesc şi pier frunzele, fără să le întrebe cineva de unde vin şi unde se duc. Cei mai mulţi s-au
303
silit mai întîi la o viaţă zilnică şi, îndrumîndu-se spre artă, au încercat să făptuiască ca toată lumea. Şi n-au izbutit. N-au reuşit să însemne ceva. Trebuia talent.
Şi de aici exodul ; de aici evadarea din bunul-simţ ; vilegiatura neastîmpărată în vîrful unei coloane. Au rupt legăturile cu tot ce e bun şi frumos, în înţelesul obştesc.
De aici „insularii" literaturii noastre ; de aici „singularizarea" ridicată la înălţimea unei teorii de viaţă. Oamenii sa trăiască în apă şi peştii pe uscat. Aceasta le este înţelepciunea din urmă.
S-au urcat pe coloană. Bine. Un gust ca oricare altul, nevătămător.  Rămînă   acolo,  în   aşteptarea pasărilor albastre şi a lucrurilor rare. Privească cerul şi adîn-cească-se în idealul artei lor — ca odinioară cucernicul 1 Simeon sau bunul Pafnutie al lui Anatole France. Ridice \ contemplaţia senină Ia un principiu de viaţă.
Dar stiiiţii noştri, după ce n-au putut umbla pe două j picioare, s-au urcat pe o colană in mijlocul bîlciului,. aruncînd de acolo vorbe grele, vorbe lipsite de umbrAJ bunei-cuviinţi peste mulţimea paşnică.
Nimic nu poate fi însă mai ciudat decît să vezi un | om spînzurat într-un vîrf de par (citiţi de voiţi far), care j găseşte du cale să rîdă de drumeţul ce se foloseşte dej cele două picioare pe care i le-a dat bunul Dumnezeu; |
Şi aceasta e priveliştea pe care o avem astăzi.
RĂSCOALA ROBILOR
Mă duce gîndul la răscoala sclavilor din străvechea Italie. Cîţiva gladiatori, scăpînd din obezi, puseseră mîna pe cuţite, pe coase, pe fierul plugului, orice le ieşise înainte. Toţi nemulţumiţii îi întîmpinarâ cu bunăvoinţă : toţi cei pe care îi urmărea ispăşirea unei nelegiuiri, toate scursorile unei societăţi stricate, toţi doritori de lucruri nouă peste ruinele lumii vechi, pleava crimei şi a viciului — se grăbiră să se orînduiască sub flamura lui Spartaeus. Dintr-o mină de oameni, se făcu o armată : dintr-o răzvrătire de robi, se făcu un război, ce aprinse întreaga Italie...
începutul unei astfel de răscoale avem şi noi de cîteva luni de zile în literatura noastră... S-au ridicat robii.
Prin robi înţeleg pe toţi cei ce, fiind lipsiţi de cultură sufletească, nu pot fi de sine stătători fără o adevărată primejdie, pe toţi nevropaţii, pentru că abia au început sau pentru că nu sunt în stare să se mai isprăvească vreodată, pe toţi neputincioşii, pe copiii inconştienţi în mînile altora, ca şi pe bărbaţii maturi înăspriţi de durerea unei vieţi învinse, pe toţi sclavii urei şi ai patimilor multe...
Aceşti robi, ce stăteau pînă astăzi încovoiaţi deasupra brazdei vieţii lor fără soare, au scăpat din obezile ce-i ţineau pe loc. Şi, scăpînd, s-au revărsat, cerînd libertate !
105
O flacără potolită se ridică mai întîi din coşul unei redacţii uitate de nedreptatea contemporanilor. O scîn-^ teie se desfăcu aprinzînd casa vecină. Vintul o aruncai mai departe... Focul se lăţi peste tot.
Astăzi nu e publicaţie literară cît de măruntă în care-să nu fie un sclav cu buzele groase, cu fruntea îngustă»' şi cu părul creţ, un trac, un libian sau un negru ca.j belciugul în nas, care să nu lovească unde poate cu o\ custură sau cu o limbă de cuţit furată din curtea stăpî-j nului.
— Şi ce vor aceşti robi ?
— Puţin !
Vor domnia robilor ! Vor încetarea tiraniei talentului,] a culturei, a inteligenţei  şi înlocuirii ei prin tirania] brutelor râu-crescute, a rataţilor, a ignoranţilor preten-f ţioşi, a nevrîstnicilor obraznici. Libertatea lor şi încătu* sarea stăpînilor; sfărîmarea ordinei fireşti. f,
Atît vor ; în jurul acestui cuvînt s-au unit tristei^' rămăşiţe extraliterare, multiplicindu-se cu o repeziciur în adevăr minunată, pentru a duce campania de dezrt bire cea mai violentă din cîte am văzut vreodată într-literatură   care   nu   străluceşte,   de   altminteri, prii urbanitate.
Toţi cei ce înseamnă ceva în scrisul ţării româneştCJ se văd acoperiţi de luni de zile de necuviinţe, de spumat neputincioasă, de hulă gălăgioasă, pe care nu le poate| acoperi nici  zgomotul lanţului rămas  încă pe fluiei piciorului plin de rănile sclavieî.
Şi acum mă întreb :
— Sunt oare numai robii vinovaţi ? Nu. Cei mai mulţi dintre dînşii n-au rupt singuri obe^
zile.  Au fost liberaţi  şi înteţiţi  la răzvrătire  de st pînii lor.
Mai vinovaţi sunt cu deosebire d-nii N. Iorga O. Densusianu, care, închipuindu-şi că trag brazda unt curent nou şi nefiind urmaţi de nici un om de talei — talentele nu pot trăi în umbra cuiva — au chemat viaţa literară toate bunăvoinţele.
Cel dintîi a dezrobit pe elevii de liceu, pe cîţiva shi-ţ denţi,  pe  funcţionarii comerciali — fundatori de
viste ! — pe oamenii de serviciu din tipografia Neamului românesc; iar cel de al doilea, pe toţi tinerii care, dîn-du-şi seama de la întîia încercare că nu pot avea talent, au luat-o de timpuriu pe căile ciudatului.
în loc de a ne pregăti generaţii noi de istorici şi de filologi, cum era de aşteptat, d-nii N. Iorga şi O. Densusianu ne-au aruncat în circulaţie impertinenţi publicişti naţionalişti, cu stilul noduros, şi neputincioşi efebi simbolişti, care s-au arătat în timpul din urmă că pot fi şi mai rău-crescuţi decît cei dintîi.
Taberele au stat multă vreme faţă în faţă pînă ce s-au încăierat, sub asmuţirile celor doi conducători. Astăzi lupta s-a încins în toate revistele. Sclavii au rupt obezile şi, vâzîndu-se scăpaţi de butuc, au pus mîna pe furci, lovind pe care întîlneau în drum. Pretutindeni răspîndesc cuvîntul sfînt al dezrobirei; pretutindeni aruncă torţa aprinsă a răzvrătirii şi a necuviinţei. în loc să învîrtâ la rîşniţă sau la piatra morii, ca odinioară, ei scot reviste efemere — pentru trei numere —- se ridică în apărători de curente închipuite, în moralişti, în răzbunătorii nedreptăţilor sociale (căci e o nedreptate a fi fără talent).
Simţul nostru estetic, simţul de cinste, de bună-cuvi-inţă şi de rînduială sufere desigur la vederea acestor bande de robi slobozi. Dar trebuie să mărturisim că primejdia nu e totuşi mare. Printre ei nu e nici un Spartacus.
Adică, nu e nici un om de talent.
106
ST. O. IOSIF
închid cartea de cîntece a lui St. O. Iosif şi mă..] bucur.
Mă bucur văzînd  ce  frumuseţi pot  izvorî dintr-c-J simţire adevărată, simplă, dar adîncă. O iubire ca toate/; iubirile de pe acest bulgăr îngheţat ce se rostogoleşte în*| gol. O iubire împletită din dorinţe, din amintirea duioasă a celei dintîi sărutări, a celor dintîi flori de măr căzute în pletele iubitei, a primblărilor tăcute sub lumina prie- 1 tenoasă a lunei. Şi apoi o iubire pe care totul ar trebui ;| s-o risipească, dar nu reuşeşte ; cu cît e pusă la mat | multe încercări, cu atît se înteţeşte mai mult. Ai voi s-oVf înăbuşi şi nu poţi. Simţi cum te învăluie în para ei dogo- f ritoare, cum se înstăpîneşte peste toată fiinţa ta.
Şi această iubire dureroasă, pe care cu toţii am înccr-cat-o într-o anume clipă a vieţii noastre sentimentale, | a găsit în St. O. Iosif un vestmînt de o simplicitate uimi- | toare. Cu o fermecătoare naivitate poetul îşi desfăşoară caierul senzaţiilor, zicînd parcă : luaţi-le, bucuraţi-vă de -| ele ! Ai crede, un copac ce-şi scutură roadele.
O poezie a lui St. O. Iosif nu pune mai multă tncor- |j dare spre a se dezveli decît un rod spre a se desprinde de pe ram. Cade de la sine, fără nici o osteneală. Cade ^ însă pentru că ajunsese la cea din urmă treaptă de % creştere, nemaiavînd nevoie de seva hrănitoare a copacului. Şi acum se duce singură în lume să-şi îndepli- *\ nească taina unui destin nepătruns.
Cîntecele lui Iosif ne mai sunt şi o dovadă că frumuseţea nu e departe, ci aproape. întinde mina şi ia-o ! E în tine ; e în sufletul tău.
Nu-i nevoie să faci ocolul pămîntului, să urci poteci necălcate de picior omenesc, să străbaţi nisipurile pustiului ; nu-i nevoie să cauţi îmbinări ciudate de sentimente. Pune-ţi mina, poete, pe inimă şi cearcă-i bătaia. De vei găsi o frămîntare caldă şi tainică, opreşte-o din zbor. Toarn-o în cuvinte, şi va fi poezie adevărată. Simţirea ta ne va cuceri şi cu atît mai mult cu cît o vom fi avut-o şi noi o dată în viaţa noastră.
Părăseşte deci castelele cu coloane, cetăţile albe sau din zori, părăseşte „amantele ce mint" şi toate nimicurile sonore; lasă gestul larg ce nu poate ascunde golul simţirii, lasă cuvintele chinuite şi adînceşte-te în tine ; loveşte cu toiagul şi vor ţîşni izvoarele vii ale poeziei adevărate, care nu se poate lipsi de sinceritatea unei inimi ce vibrează la toate adierile.
...Mă bucur, şi totuşi cartea lui Iosif e o carte de durere. Din fiecare vers se risipeşte o jală deasă. De la Eminescu încoace iubirea sfîşiată n-a îmbrăcat o haină mai armonioasă.
Şi nu-mi pare rău. Mă bucur. Binecuvintez durerea poetului, cum o binecuvintează şi el.
Iubirea — din plăcere ? Nu. E totdeauna în ea ceva supărător : aducerea-amînte a unui fior prea trupesc.
Durerea e spiritualizarea iubirei ; e purificarea ei într-un foc mistuitor, în care se topesc toate rămăşiţele materiale, tot ce e senzaţie, lăsînd numai flacăra curată a unui sentiment desconcretizat. Plăcerea iubirei o simt toate vieţuitoarele, durerea ei, numai omul, şi, dintre oameni, cu deosebire acei ce au o inimă mai nobilă.
A suferi nu e o ruşine, nu e o slăbiciune. Dimpotrivă, e semnul aleşilor, e semnul poeţilor. Durerea s-a cristalizat în versuri nepieritoare, şi nu plăcerea ; lacrimile s-au prefăcut în mărgăritare, şi nu rîsul. Părerile de rău, chinul unui suflet sfîşiat, dorinţele neîmplinite trăiesc de veci sub forma artei, şi nu mulţumirea omului îndestulat.
10a
109
Cine a suferit ştie, de altminteri, ce largi orizonturi se deschid în clipa suferinţii. înţelege viaţa altfel; îi vede adîncurile. Şi printre ruinele inimii, un gînd duios îl străbate, găsind în sine ceva curat ce trăieşte pentru alţii.
Gîndul acesta e mare ; el te ridică în ochii tăi ; te face să te simţi mai bun, scoţîndu-te din nemernicia fiinţei tale egoiste. Şi bucuria asta e numai a ta, şi mi; a celor ce te fac să suferi. Ei nu' o vor gusta niciodată'!
Slavă deci celor ce sufăr : viaţa viitoare e a lor, viaţa; artei veşnice !
Dar nici „călăii" trandafirii nu trebuie să fie uitaţi. Să nu le aruncăm nici un cuvînt de hulă. îşi îndeplinesc j menirea lor. Aşa le-a fost scris : să-şî împlînte mîna îiv; piept şi s-o învîrtă în rana însîngerată. Stăruiască deci pînă la urmă.  Căci ce e o durere mai mult sau maţ; puţin ? Ce e o viaţă fără noroc în năvala atîtor vieţi ce! se desprind din necunoscut, îndreptîndu-se spre acelaşt" necunoscut ? Ce e naufragiul unuia pe lîngă călătoria fără griji a tuturor ?
Nimic.
Mai mult, durerea ce zdrobeşte pe om măreşte pe^ artist, îi dă conştiinţă de sine, îl înnobilează, îl ridicai deasupra mulţimei doritoare de plăcere. Din mijlocul! scrîşnirilor se înalţă un glas suav, vocea tristă a unui' înger îndoliat, în care plînge irosirea unei vieţi, risipirea^ unor iluzii scumpe, răvăşirea unui suflet.
Ascultaţi-1: e tot ce rămîne de pe urma unei lumfl de zădărnicii. închinaţi-vă : trece Maiestatea-sa Sufe-jj rinţa !
Prin mai l-am văzut pentru cea din urmă dată pe>i St. O. Iosif. Era în biroul unei bănci... Poetul ceruse! desigur un ajutor de la un prieten, fost versificator pe' vremuri şi acum om de finanţe. Cine nu 1-a văzut pe-j Iosif cerînd nu ştie ce-i umilinţa de a cere. Toată fiinţa.! lui suferea ; ochii îi cătau alături, glasul îi tremura. losifţj nu cerea cu vorba, ci cu întreaga expresie a trupului săujj încordat. Nu puteai să nu te înduioşezi, ruşinat de?' ruşinea şi umilit de umilinţa lui. Cit cerea şi pentru ce
cerea nu pot şti, de vreme ce Iosif, în timpul din urmă, nu mai vorbea, ci şoptea. Trebuia să-i ghiceşti cuvintele după mişcarea buzelor.
Eu n-am auzit decît pe directorul de bancă, un bărbat bine hrănit, rostind cu mişcări largi şî protectoare de om cu automobil la scară :
— Dragă Iosif, vezi tu, nu se poate acum. Nu sunt fonduri...
Zărind însă tragedia ce se zugrăvea pe chipul duiosului poet, bărbatul bine hrănit se lumină ca de o nădejde :
— Mai e totuşi o speranţă. Finanţele ţării merg, ce e dreptul, rău, creditul s-a tăiat pretutindeni, dar totul se poate îndrepta în urma conferinţei de la Petersburg. Mai mult decît atît, ştiu dintr-un izvor foarte autorizat că Delcasse a trecut de partea noastră. [...]. Vino atunci şi-Bietul Iosif n-a mai aşteptat [...]. A murit înainte,
într-o crîncenă sărăcie.
Cititorule de acum şi cercetătorule de mîine, vezi în această modestă întâmplare un simbol al vremei noastre, un semn al împrejurărilor în care trăieşte literatura română din acest început de veac. îi lăsăm pe scriitori să moară şi-i încununăm apoi cu flori. După ce au închis ochii, le facem chiar şi cinstea unei bucăţi de marmură. Financiarul bine hrănit e în fruntea listei de subscripţie.
Obolul ce nu fusese aruncat în casca lui Belizariu întinsă carităţii prieteneşti e aruncat acum în coloanele unui ziar pentru zădărnicia unei statui. Bietul poet! în sumbra linişte a celor doi metri de pămînt — singurul avut ce i-a fost dat să aibă vreodată — sunt sigur că nu visează imaculatele splendori ale unui bloc de marmură...
Nu ştiu dacă amintirea lumei de aici ne urmăreşte şi dincolo... Dar dacă da, Iosif va cere, ca şi Temistocle, putinţa de a uita. Firea a sădit în noi amintirea. Nu putem uita nimic din ce am voi... Şi cîte n-ar voi să uite bietul poet în mormîntul rece !
El ar voi mai întîi să se şteargă din minte lunga tragedie a vieţii lui vagabonde, fără căpătîî, fără odihnă, bătută de toate vînturile. Iosif a fost un pribeag. Venit
110
111
dintr-o lume mai simplă şi mai bună, a rătăcit în mijlocul răutăţii noastre. Banchetul vieţii nu era pregătit pentru dînsul.
Bucatele s-au făcut nevăzute înainte de a le fi atins. Pocalul i s-a zdrobit în mînă, lăsîndu-1  însetat şi f înfometat...
Dinaintea nimănui n-am simţit fiorul tragic ca dina-> 1 intea acestui om, pe care l-am iubit atît cît ne putem ;| iubi unii pe alţii. Ce poveste tristă povesteau ochii lui mari, visători, înecaţi în suferinţe, ce farmec sfîşîetor ieşea din toată fiinţa lui sfioasă care cerea parcă tuturor iertare că  aruncă o umbră pe pămîntul  altora ! Căci pămîntul nu era al lui. Nu venise pregătit pentru a-1 putea cuceri. N-avea nici îndrăzneala, nici simţul reali--taţilor, nici voinţa stăruitoare de a ajunge ceva. Avea;| numai talent. S-a trezit cîntînd. Şi a cîntat toată viaţa, fără să ştie pentru ce, fiindcă nu se pricepea să facă J altceva. De cîte ori nu-mi spunea : Ah, de-aş putea face -§ şi altceva ! Nu putea. Trebuia să cînte. A urcat astfel calvarul fatalităţii organice... Căci în ţara aceasta e o-nenorocire de a cînta. Bietul Iosif a băut paharul vieţifi fără să se plîngă. Niciodată nu l-am auzit murmurincf| împotriva cuiva.  Trebuie să  fi  simţit totuşi amarul^ soartei lui.
Umilinţa de a cere de la oameni bine hrăniţi trebuie! să-1 fi durut. Se resemnase însă, deoarece avea în chipul. J cel mai înalt virtutea creştinească a resemnării. Nu^ simţea trufia talentului său. Mîndria, la care ar fi avufr) dreptul, i-o tociseră de mult şi nevoile vieţii, dar şi lipsaj de răsplătire morală pe care o întîmpină scriitorii noştri:'J
Cui ce-i pasă că un poet se trudeşte să cetluiască în 3 versuri o armonie neîncercată încă? Cui ce-i pasă de or| viaţă închinată unei năluci de artă şi de frumuseţe ?
...Să se îndeletnicească cu altceva ! Şi atît.
Că a murit bietul Iosif a fost o mare binefacere pen-*| tru dinsul, dar o pierdere pentru noi. Cîţiva ani să maii
fi trăit, si Shakespeare ar fi găsit un tălmăcitor ideal în limba română. Cele cîteva piese rămase sunt adevărate
minuni... , • -   ■ *
O nemiloasă Parcă a rupt firul vieţu poetului înainte de vreme pentru noi, deşi prea tîrziu pentru dînsul. [...].
Pe poetul venit din plaiurile Ardealului, dupa ce nu l-am putut cîştiga sufleteşte niciodată şi nu i-am dat nici putinţa să trăiască, l-am anexat în sfîrşit pentru totdeauna într-un colţişor de pămînt al capitalei noastre.
112
VOX RECLAMANTIS...
Vox reclamantis...
Adică nu glasul celui ce strigă în pustiu, ci a celui ce strigă în mulţime; nu a celui ce predică ceva, ci a celui ce nu caută decît să atragă luarea-aminte a lumei asupra lui.
într-un cuvînt : glasul reclamagiului. Reclamagiul sunt eu.
Au spus-o o iarnă întreagă toţi robii literaturei române, au spus-o cîţiva liberţi şi chiar şi unii oameni slobozi. Printre aceştia, a spus-o şi onor. d. Dragomi-rescu, care nu putea fi — fireşte — decît cel din urmă.
Şi apoi vine vara... Pleacă lumea în depărtările răcoroase. Certurile se potolesc ; literatura intră în viaţa amorţită.
Am tăcut pînă acum : din nepăsare, din curiozitatea ştiinţifică de a cerceta cu ochii mei cum se înfăptuieşte o legendă şi poate şi din bucuria perfidă de a vedea că liniştea ta revarsă atîta nelinişte în lumea infinitezimală...
Azi, însă, cînd dosarul s-a închis — cel puţin deocamdată — să se asculte şi glasul reclamagiului, chiar dacă ar fi de prisos. Nu te poţi împotrivi legendelor. O primesc pe a mea cu seninătate. Ţin însă ca la sfîrşitul ■dosarului să figureze şi aceste cîteva rînduri ale mele. Toate învinuirile vin de la ziarul Rampa, în care : a) am publicat un articol despre un volum al meu;
b) mi s-a reprodus fotografia de cîteva ori. Atît.
în adevăr, am scris un articol sub titlul : Cu prilejul unui volum 1 şi l-am iscălit. Cine cunoaşte obiceiurile din Apus nu va fi deloc mirat. La Paris cei mai mulţi dramaturgi îşi lămuresc printr-un articol de ziar, înainte de premieră, intenţia în care şi-au scris opera. La Berlin, în cunoscuta revistă Zukunft a lui Harden, scriitorii cei mai de seamă ai Germaniei îşi rezumă în cîteva rînduri opera, în clipa apariţiei.
Eu nici atît nu mi-am îngăduit. Nici nu am pomenit de volumul meu, necum să-1 apreciez. M-am încercat numai să schiţez psihologia unui scriitor cu prilejul unei cărţi nouă. Oricine poate citi articolul. Va vedea că nu vorbesc nimic de Scenete şi fantezii...
Şi totuşi, am citit de zeci de ori învinuirea că-mî scriu singur articole. Pînă şi cel mai modest bărbat de litere român, d. N. Iorga, a scris-o sub propria-i semnătură. Legenda s-a făcut. Sunt omul-reclamă, auto-cri-ticul ce se laudă singur, fără prevederea de a pune pe altul să iscălească. Să trăiască !
Şi acum povestea cu fotografiile...
Am scris cîteva zeci de articole la acest ziar, în eare mi s-a pus de două ori fotografia — alături cu a tuturor artiştilor, a tuturor cîntăreţîlor, scriitorilor, coriştilor, sufleurilor, alături cu a d-lui M. Dragomirescu sau O. Densusianu.
Fotografiile mele au sărit însă în ochii tuturor, pînă şi în ochii imaculatului d. N. Iorga, care şi-a fabricat mărci poştale, pentru propaganda naţionalistă, cu maiestuosul d-sale chip, şi împarte mii de cărţi ilustrate din editura „Neamului" cu fotografia d-sale însoţită de această modestă însemnare : „N. Iorga, mare istoric". Era firesc deci ca d. Iorga să se ridice împotriva reclamei...
Şi acum, infuzorii literari ce protestau cu atîta înverşunare împotriva „fotografiilor" mele încep şi ei să-şî arate chipurile nepieptănate, prin toate foiţele şi revistele în care pot răzbate la lumina zilei...
1 Titlul exact: Pe un volum al meu (n. cd).
Ce băieţi simpatici ! Cu ce căldură apărau astă-iamă modestia strivită în picioare ! Cu ce imaginaţie fierbinte văzuseră  in   cele   două  fotografii   ale  mele :   şapte, | cincisprezece, douăzeci, magazine întregi de clişee ! —ţ • deşi fiecare ascundea în buzunarul  haine o fotografie] mototolită pe care  abia  puteau  aştepta  s-o furişeze într-un ziar...
Iată în ce chip am ajuns reclamagiu, literat oficia? pentru care statul român se ruinează :
eu care n-am apărut niciodată în public, eu care n-am luat parte la nici o şezătoare literară,
eu care n-am fost la Palat,
eu care nu particip nici la şedinţele Societăţii scriitorilor,
eu care n-am fost nici măcar directorul unei reviste-apărută într-un număr, trei sau zece...
eu care n-am luat nici un ban de la stat. Şi acum ce pot zice, decît:
— înşiră-te, mărgărite ! încheagă-te, legendă !
Mai am cîteva vorbe pentru onor. d. Dragomirescu.
Pe d. Dragomirescu îl cunosc prea bine pentru a nu fi indulgent cu unele asperităţi de limbă, care, venite de la un altul, ar fi jignitoare.
.Şi dau totuşi o lămurire pentru d-sa şi pentru alţii.., J
Am colaborat cîţiva ani la Convorbiri critice, cu o.J regularitate eroica, cu o singură condiţie : ce scriu eu. nu-1 priveşte pe d-sa şi ce scrie d-sa nu mă priveşte pej mine. N-am avut niciodată două idei comune. O ştia,"\ de altminteri, prea bine. Iată de ce, deşi sub învelişul aceleiaşi reviste, eram totuşi la două poluri opuse. Pentru ce atunci, în loc să-mi fie recunoscător de o îndelungată colaborare dezinteresată, îmi aruncă vorbe grele, fiindcă n-am mai colaborat în cele cîteva din urmă numere ? Mai multă obiectivitate nu i-ar strica.
îl mai rog să creadă că, după părerea mea, a colabora la o revistă nu înseamnă a fi solidar cu direcţia acelei reviste. Ce solidaritate aveam, de pildă, cu Viafo românească ?
Scriu ce am de scris. De atît răspund şi nu oblig pe nimeni să ia răspunderea celor ce scriu eu.
Cît despre „lipsurile morale" şi despre afacerile pe care le-as fi făcut de cînd scriu din întîmplare la Convorbiri literare, ar putea să-i fie ruşine. E om matur, insinuările acestea pot fi bune la Acţiunea patriotica, unde d-sa dezvoltă atîta activitate, dar nu în literatură... Să lase acolo procedeele urîte ale politicei.
116
CUTIA CU SCRISORI
PENTRU ILARIE CHENDI
Cuvîntare rostită de d. E. Lovinescu la şezătoarea literară de la 26 octombrie
Din partea colaboratorului nostru dl. E. Lovinescu, primim! următoarele rînduri:
Stimate d-le director,
Pe afişele de inaugurare a „Cinematografului clasic"; mă văd trecut cu un cuvînt de deschidere.
A fost o singură vorbă, retrasă curînd. Cu toati simpatia cu care privesc întreprinderea talentatului artisl N. Grigorescu, cred că importanţa cinematografului m mai e de dovedit printr-un cuvînt de introducere. Iati de ce nu pot participa la festivitate decît ca simpli spectator.
Primeşte expresia simpatiei mele.
Bucureşti, 31 mai 1912
E. Lovinest
Numele dureros [al] sărbătoritului de astă-seară vă e cunoscut desigur tuturor ; personalitatea lui literară,, poate numai unora din d-voastră. Căci întreaga activitate a lui Ilarie Chendi a fost şi e închinată criticei. Dacă am cinsti pe un poet, aceste cuvinte de introducere ar fi de prisos. Poeţii cîntă în sufletele noastre. Ei nu-şi trăiesc numai viaţa lor, ci trăiesc şi în noi, în avînturile noastre, în durerile şi bucuriile, în ritmul fiinţei noastre care se zbuciumă spre ideal şi spre nemurire, uitînd ţărîna ce-i atîrna pe aripi. Suntem cu toţii copacul la care vin paserile Domnului să se adăpostească. De le primim cu roade şi cu flori, privighitorile cîntă pe ramuri ; cîntă goana zorilor de opal, biruinţa luminii împurpurate, bucuria de a trăi, binecuvîntarea muncii,, poezia năzuinţei şi a încordărei spre mai bine. Viersul îndulceşte amarul vieţii; pe aripa uşoară, dar sonoră a cuvîntului, el se pogoară în adîncul sufletelor ca pe o scară de mătase, aducînd o bucurie neaşteptată. Cînd eşti mîhnit, se preface în mîngîiere de femeie ; cînd ţi-i foame, se plămădeşte ca trupul Domnului în azima albă şi aburită ; cînd ţi-i sete, iţi picură pe buze roua întremării. Cu un viers înăbuşi o durere, acoperi zbuciumul unui talaz de mare sau zbuciumul şi mai puternic al unei inimi ce iubeşte ; cu un vers astupi o gură care cere pîine sau dragoste, cu un vers opreşti un braţ înarmat sau, ca şi anticul Orfeu, îmblînzeşti o fiară... Feri-
citi sunt poeţii ! Ei trăiesc în tainiţile conştiinţei noastrej în urechile şi pe buzele noastre. Ca şi divinul Puck, ei^ ne ingînă cînd aţipim, alergînd pe genele ostenite, nejj sufla peste ochi ca să visăm, ne gîdilă cu picioarele lorj mărunte ca să ne trezim, ne fac să fluierăm la munca| grea, ne umplu de voie-bună, pînă ce urcăm sus pef dealul pleşuv al vieţii...
Soarta unui critic e mai puţin ademenitoare. «
Cuvîntul lui nu e şoptit de buze trandafirii, nu sel ascunde sub plicuri parfumate şi nu se îmbină cu negu-f rile amurgului, cu taina boschetelor, cu îndrăzneala scă-i rilor de mătase, cu farmecul îunei pline şi poezia boltef| înstelate ce-si picură beteala peste perechile îndrăgostiţilor.
Criticul nu cunoaşte  această  fericire.  El vorbeşt minţii, şi nu inimii; el luminează, dar nu încălzeşte ; îndreaptă spre raţiune, şi nu spre simţire. Pe critic înţeleg mulţi, dar îl iubesc puţini. Şi totuşi,  de atîtt ori pe nedrept ! Adevărata meserie a criticei nu e de micşora plăcerea, ci de a o mări, de a o înnobila, de a fo intelectualiza,  dîndu-i  un temei mai  puternic şi mi adînc...
Inchjpuiţi-vă un fermecător colţ de natură acoperii de umbrele nopţii. Deodată bezna întunericului se frînge La început bănuieşti numai o sforţare, apoi palele sţ dau la o parte străpunse ca de o suliţă ascuţită de argint! care, după ce a scormonit încetul cu încetul, cu o munci stăruitoare, îşi arată vîrful luminos. Pare înmărmurit! o clipă, apoi se prăbuşeşte în văzduh ca un fulger arginS ţiu. Se luminează înălţimile, se tîrăsc norii ca un fir d^ sidef, şi raza se pogoară tot mai grăbită. Iat-o acum p pămînt, alergînd în jurul lacului  liniştit, limpezinda-adîncul, poposind în potirul de zăpada al unui nufăl lunecînd de-a lungul gîtului încovoiat al unei lebed adormite. Făcînd ocolul lacului, sare pe mal, se anini în firele de iarbă, se încurcă printre dînsele, dar scai biruitoare, pentru a se căţăra de grumazul unui mîndi^ stînjinel, gîdilîndu-1 pe sub musteaţă... stînjinelul aţip3[ se trezeşte ; petalele înflăcărate se strîng într-o sărutare^j dar raza a scăpat. Acum e departe. A zărit o lacrimă d» rouă, în jurul căreia se învîrteşte. Focurile ascunse îi
adîncime se trezesc deodată pîlpîind. E serbare mare : ard făclii nenumărate.
Dintr-o picătură de rouă, raza a făcut un diamant scmteietor, cu ape de lumină, cu candele ce se sting şi se aprind. Apoi aleargă mai departe, înflăcărind ierburile de scînteieri înmiite, aleargă semănînd viaţa pe copaci şi zîmbetul pc flori, aleargă, aleargă de-a lungul caselor.
Dibace, ea se strecoară prin îndoitura unei perdele, într-o clipă a pătruns în camera întunecată. Se cuibăreşte puţin în fotoliul străvechi, apoi îşi începe goana nemfrînată, aprinzînd focuri nenumărate în oglinzile de cristal, amestecîndu-se prin pulberea părului încreţit al femeilor din vechile portrete, trecîndu-le un fior sub fîşiitul mătăsei grele şi un suris pe buzele subţiri, aurind cadrele, înflorind glastrele, şerpuind printre horbote şi luminînd slovele aruncate pe hârtiile împrăştiate.
Critica poate fi multe lucruri, dar mai presus de toate e această rază, ce sfredeleşte întunericul, purtînd bucuria lumei pretutindeni, oprindu-se cu dragoste acolo unde trebuieşte, arătind înfăţişările felurite ale lucrurilor ca ale cristalelor, aprinzînd focuri ce împrăştie un nimb de poezie. Critica e raza de inteligenţă ce străbate opera unui poet, luminîndu-i adîncurile, mărindu-i frumuseţile sub căldura admiraţiei pricepătoare, ce se npreşte stăruitor asupra podoabelor, pentru a le scoate mai mult la iveală.
Şi opera prietenului nostru Chendi nu arare a fost raza de lumină a criticului scoborîtă în templul oblonit al scriitorilor.
Iată pentru ce, cînd norul se aşterne între noi şi lumină, scriitorii au găsit nimerit de a sărbători pe Ilarie Chendi, sărbătorind în el biruinţa apropiată a razei ce se luptă azi amarnic cu întunericul.
120
ALEXANDRU MACEDONSKI
După legendă, o cunoscută epigramă a d-lui Mace-donski împotriva lui Eminescu nebun i-a înstrăinat orice simpatie, slujindu-i de giulgiu literar.
A crede aşa este a reduce o împletire mai mare de pricini la una singură mai reprezentativă. De fapt, noi toţi cei ce am trecut prin şcoala bunului-simţ am crescut în cea mai deplină nerecunoaştere a acestui poet. Publicitatea îndoielnică făcută în jurul persoanei sale, cabotinismul literar, viaţa publică fără unitate şi vertebrare, pe care o ducea cu nepăsare, efebii ce-1 înconjurau, lipsi de măsură şi de disciplină sufletească, ciudăţeniile orto-î grafice, gongorismul stilistic în care căzuse făcuse pen-1 tru noi dintr-un poet, oricum talentat, un personagiu dej operetă... Cînd ne-am  deschis la viaţa literară  şi ami început să judecăm prin noi înşine, aşa l-am cunoscut :{ cu atitudini plastice, cu efebi geniali, cu o amărăciune! în suflet ce-1 făcea nedrept cu tot ce e talent în această! ţară,  cu o atmosferă nesuferită de laudă de sine, df smirnă îndoielnică, cu casca lui Belizariu întinsă cu o» mînă pentru a culege obolul public şi cu fulgerele luîş Juvenal în cealaltă mînă, îndreptată împotriva nerecu-i noştinţei neamului  şi  a nepriceperii contemporanilor,! Veşnic, nemulţumirea unui om neînţeles. Povestea e, dej altminteri, veche.
D. Al. Macedonski a fost negreşit un om de talent...? La începuturile Literatorului se ridicase ca şef de şcoalăl
şi oarecum chiar ca un rival al lui Eminescu ; gloria lor se cumpănea... Pentru scurtă vreme... Soarele lui Eminescu se avînta tot mai sus, pe cînd d. Macedonski se oprea pe înălţimile mijlocii ce-i erau fireşti... In suflet însă avea un demon ce nu-i îngăduia să se îngrădească la atît. Dorea mai mult. Şi fiindcă în brazda luminoasă a lui Eminescu nu mai putea străluci, poetul se trase deoparte, încercînd pe alte căi mai singuratece... De aici porneşte desigur fatalitatea soartei d-lui Macedonski. Istoricul literar va trebui să ţină seamă de această clipă hotărîtoare. Eminescu reprezenta tradiţia naţională, conservatorismul istoric, dragostea pentru poezia, limba, legendele populare, şi totodată cultura germană, pe Schopenhauer, în filozofie, pe Heine şi pe Lenau, în poezie ; era deci firesc ca idealul d-lui Macedonski să fie potrivnic : modernismul exagerat, exotismul, cultura franceză în ce are ea mai putred, preţiozitatea de formă, frînturile de limbă goale de înţeles, nerecunoaşterea pentru tot ce e etnic şi, mai ales, o lipsă desăvîrşită de măsură.
Aici stă pieirea lui Macedonski : nu în epigrama împotriva lui Eminescu, ci în dorinţa de a cumpăni pe Eminescu, reprezentînd contrariul.
Calvarul poetului dăinuieşte de peste douăzeci de ani.
Un astfel de ideal de artă nu putea fi pe gustul şi pe înţelesul mulţimei.
D. Macedonski îşi înstrăina dintr-o dată masele populare. Dar, ceea ce e mai trist, nu putea fi nici pe gustul oamenilor cumpătaţi, cu judecată serioasă, cu adevărat culţi, ce înţeleg să se mlădie formelor noi de civilizaţie, păstrîndu-şi tradiţia şi individualitatea etnică. Mulţimea şi elita intelectuală îl părăsiră.
De atunci d. Macedonski e o tristă rămăşiţă ce se zbate pe marea dezlănţuită spre a ajunge la mal... A făcut tot ce i-a stat în putinţa pentru a atrage atenţia publicului. In jur nu i-a mai rămas decît o gardă de fideli, un cheag de „efebi" şi de esteţi, cari au crezut că pot înlocui preţuirea mulţimei şi oamenilor de gust prin tam-tam-ul infernal al negrilor şi prin muzica zgomotoasă a coribanţilor... S-au înşelat. Prăpastia s-a săpat
122
123
tot mai adînc. Nimeni nu mai urmărea ce scrie d. Macedonski. Ar fi putut arunca poeme de lavă, şi tot n-ar fi luminat şi încălzit pe nimeni. E-o mare şi meritată răzbunare. Nu-ţi poţi bate joc nepedepsit de bunul-simţ. Şi cînd ridicolul a acoperit pe cineva sub apele lui tulburi, scăparea e grea.
După ani lungi de tăcere ispăşitoare, de uitare şi de exil voluntar, d. A. Macedonski reapare nevindecat, tn jur, acelaşi zumzet de efebi extaziaţi dinaintea Maestru-* lui, acelaşi zgomot de notiţe, de ecouri în cari ni se vesteşte că „ţara a cîştigat, în sfîrşit, pe Macedonski după ce încercase Franţa să ni-1 fure", aceeaşi mireasmă de smirnă îndoielnică... Curînd, curînd, publicul înduioşat" o clipă de nenorocirile poetului va cădea în vechea nepăsare faţă de acest cabotinism nelecuit, care nu are nici farmecul unui ridicol nou.
înainte de a ajunge în această stare ce e de prevăzut, d. Macedonski a dat un volum de poezii. Să ne grăbim să-1 citim, cît îl putem citi cu indiferenţă şi înainte ca atitudinea poetului să ne strice efectul poeziilor d-sale. Pentru aceasta trebuie să ne sforţăm a uita cele cîteva articole publicate de d. Macedonski, goale de înţeles^ nesigure ca formă şi lipsite de umbra umbrei bunu-^ lui-simţ.
Dacă n-am cunoaşte nimic din activitatea trecută a d-lui Macedonski, nu i-am înţelege reputaţia ce nu răspunde deloc cuprinsului acestui volum... Pentru ce a fost privit ca şef al şcoalei simboliste ? ca poet „damnat" ? ca vînzător de cuvinte seci ? ca Zeus nefelegeritul — adunător de nori aristofanici, de sonorităţi zadarnice ? Pentru ce i s-a aruncat atîta hulă din partea contemporanilor ? Pentru ce un sfert de veac a fost acoperit cu nepăsarea despreţuitoare a lumei cititoare ? Pentru ce, pe de altă parte, a fost ridicat pe scuturile cîtorva esteţi entuziaşti ce au văzut în d-sa un şef de şcoală, un novator, un pontif al simbolismului neînţeles ? Volumul Flori sacre nu ne dă dezlegarea tainei.
în el nu găsim nimic nou, nimic care să treacă peste obişnuit şi în rău şi în bine, nici o urmă din simbolismul.
poeţilor dezorbitaţî, a îngrămădirilor de nouri sonori. Dimpotrivă, versuri limpezi, multe frumoase, unele foarte frumoase, cele mai multe fără căldură, de o plasticitate însă mai totdeauna căutată.
într-un cuvînt, toate însuşirile unei poezii parnasiene, al cărei ideal stă în frumuseţea formei, a conturului, în bogăţia rimei şi în strălucirea icoanelor. Hotărît, d. Macedonski e un parnasian, şi nu un simbolist... Pentru ce atunci a trebuit să urce atîţia ani calvarul înnoitorilor, cînd şcoala parnasiană şi-a dat de mult măsura în poeţi mari şi e privită ca o şcoală veche, împotriva căreia nimeni nu se mai ridică ? De ce răstignirea, buretele plin de oţet şi suliţa centurionului pentru un poet ce cîntă un Avatar sau Vasul, pe urma lui Jose-Maria de Heredia ?...
Uitată mi-este groapa sub flori <şi sub parfume, (sic) Dar tot mi-aduc aminte... — fu Cretus al meu nume, Şi-n for purtam tunică (?) cu ciucuri eiineşti.
...te gîndeşti îndată la cunoscutele Trofee, cu mai puţină eufonie.
Citind Levki şi 7mn la Satan te gîndeşti la un Leconte de Lisle, cu mai puţină filozofie, avînt şi mitologie. Psalmii moderni amintesc pe Verlaine. Mărgele de Olt sunt un tribut întîrziat şi stîngaci poeziei şi ritmului popular... Pretutindeni ne cuceresc aducerile-aminte... Unde e deci noutatea „detestabilă14, pe care atîţia au înfierat-o şi cîţiva au proslăvit-o ca ceva fără seamăn ? Dimpotrivă, nu întîlneştî decît un vers fără multă taină, cam laborios închegat, dar sonor ; nu întîlneştî decît un poet ce a citit multe şi nu uită, ce ştie spune frumos, dar nu are în adevăr o personalitate impunătoare.
Cînd scriu despre un poet sunt obişnuit să-i caut toate strunele lirei sale, să văd ce anume îl inspiră şi, de se poate, să ajung pînă la însuşirea lui de căpitenie... Am încercat şi cu d. Macedonski, şi nu mi-a fost CU putinţă.
Ce cîntă acest poet cu deosebire ?
Dragostea ? — niciodată...  Neantul vieţei ? — nujj Iubirea de  viaţă ? — nu.  Moartea ? — nu. Liniştea Fericirea ?  Natura ?  Trecutul ?  Viitorul ?  Oraşul tentacular sau cîmpia bucolică ? — nu, nu. Atunci ce ?
Nimic anumit şi stăruitor nu te cucereşte. Poate;, cîţiva vagi „efebi", melancolia poetului ce şi-a pierduţi tinereţea pentru zădărnicia unei arte neînţelese. Atîti' încolo :
...fu Cretus al meu nume, Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti...
Adică o poezie plastică, evocatoare, dar fără suflet fără viaţă, fără căldură, o poezie sculpturală, dar fărj zbucium, fără personalitate.
Sonoră şi armonioasă de multe ori, să nu se creat însă că şi impecabilă. D. Macedonski e încă departe de^ maeştrii săi. Nu arare găseşti în versurile sale nesigu-; ranţă de limbă, expresii ce nu spun nimic şi mai ales un amestec de eleganţă şi vulgaritate ce izbeşte.
Cîteva pilde :
Vorbi în al meu sînge al patimilor grai. Eram atletul plastic întors abia din castre, Ş-am pus, sub piept zdrobind-o, cînd lung o sărutai. Jăratecul de buze pe florile din astre.
...Florile din astre nu înseamnă nimic. O ! singur zeu, fiindcă rău — iar răul singur este forţă...
...Fiindcă rău e o construcţie franţuzească de neînga-j duit.
Şi cuprindă ambrozie sau poşircă de vin acru.
...Ambrosie şi poşircă e ca şi cum ai spune Napoleon Tănase.
...Dar ascundă sau Tenedos, sau otravă şi puroi, Cfaio roşu, sau miresme — meargă tot in voia soartei — Cînd e vasul de-aur virgin... moralistul e greoi, Şi în fond se bea tot viaţa chiar cînd bei balsamul morţei.
...Puroi e vulgar ; în fond e gazetărie.
pretutindeni e^ntuneric, neagră moarte pretutindeni, Sub uitare, ca-ntr-o vatră, zace al traiului transport;
„.Al traiului transport!
Străvezie palpitare de nobleţe sufletească...
...Cînd întrebuinţezi cuvîntul palpitare trebuie să pui diafană. La haine negre se pun şi ghete de lac.
Şi-ţi aduc un corp In. zdrenţe şi un. suflet ultragiat (!!>
Tar pe vechiul zid pe care liliacu-atîrnă grape.
Şi că giulgiurile morţei sunt drapări de-nvingători.
în tot volumul, o singură poezie se ridică peste celelalte şi prin unitatea ideii, şi prin bogăţia formei : Noaptea de decembrie. în sărăcia şi îngheţul odăiei, poetul zăreşte deodată o flacără sub vatră, ce-i aduce inspirarea. I-apare ca în vis emirul Bagdadului. înconjurat de toată bogăţia şi feeria orientală; el e neliniştit: voieşte să vadă Mecca. Cu o caravană de cămile şi de robi, porneşte spre cetatea visată. Merge de-a dreptul, prin pustiu, zile şi ani îndelungaţi. Nu mai ajunge. Pier cămilele, pier caii, pier şeizii. Rămîne singur emirul, dar iată şi Mecca !.,. Minune însă : zidurile cetăţii încep să fugă şi ele ca o nălucă.
Spre albele ziduri aleargă — aleargă, Şi albele ziduri lucesc — strălucesc. Dar Mecca începe şi dînsa să meargă. Cu păsuri ce-n fundul de zări o răpesc — Şi albele ziduri lucesc —■ strălucesc !...
Poetul simbolizează pe visătorul, pe artistul îndrăgit de un ideal pe care îl urmăreşte fără a-1 ajunge vreodată. Simbolul nu e nou, dar e susţinut cu vigoare, cu o risipă de icoane poetice şi o bogăţie de decor oriental ce trece de hotarele simplicităţii clasice. Oricum, e o poezie nobilă, frumoasă, deşi cam prea ostentativă.
226
127
Pe lîngă emirul ce merge în pustie, d. A. Macedonski" a zugrăvit un alt drumeţ, „pocit", care, tîrîndu-se pe drumuri cotite, ajunge în cetatea visată :
...Şi vede pe-o iazmă ce-i trece sub poartă..
Pe cînd şovăieşte cămila ce-1 poartă...
Şi-n Mecca străbate drumeţul pocit.
Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit,
Pe cînd şovăieşte cămila ce-1 poartă-Mi se spune că în acest „drumeţ pocit"' poetul a zugrăvit pe Eminescu, după cum se zugrăvise singur în* emir. Nu ştiu dacă e adevărat. Dar dacă ar fi aşa, e o greşală. Nici un scriitor n-a mers mai drept ca Eminescu; nici un scriitor nu s-a luptat mai cinstit cu ideea, cu forma, cu limba decît Eminescu ; după cum nici un scrii-' tor n-a mers mai pieziş decît d. Macedonski.
E drept că, după ce a rătăcit pe atîtea căi cotite ani îndelungaţi, ne vine acum cu un volum de versuri ce nu aduce nimic nou, decît doar o muncă cinstită, pe urm* altora, cu frumuseţi de amănunt şi cu pretenţii cumpătate.-Citindu-le, uiţi şi lauda şi vrăşmăşia cu care a fost troienit pînă acum d. Macedonski şi că, oricum, e un poet
care nu merită : ■ iv
■ j#
Ni cet exces d'honneur, ni cette indignite...
CENTENARUL LUI GR. ALEXANDRESCU
1812—1912
E de mult simţită nevoia unor biografii amănunţite ale scriitorilor noştri, nu pentru a aduce la lumină micile scăderi prin care oamenii mari se apropie de noi, cei mici, sau din zadarnica plăcere de a ne crede deopotrivă cu dînşii, ci din datoria de a-i cunoaşte în desăvîr-şita împrăştiere a străduinţei lor, în lucruri mari, ca şi in lucruri mici, din închegarea cărora se întrupează viaţa lor — una.
După cum curcubeul e acelaşi în fiecare strop al unei aruncări de ape, tot aşa înfăţişarea sufletească a unui om e aceeaşi, oglindită în fiecare amănunt al vieţei lui zilnice ; după cum nemărginirea tăriei albastre se răsfrînge într-o lacrimă de rouă, tot aşa unitatea sufletului nostru se poate bănui într-un gest, în mîna pe care o ridicăm, în înmlădierea glasului sfios, în orice ritm al fiinţei noastre ce se răspîndeşte în afară ca şuvoiul scăpat de sub scocul morii, doritor de mişcare, de zbucium, sub calda sărutare a soarelui de primăvară.
Trebuie deci să cunoaştem această viaţă, s-o urmărim, s-o prindem în cele mai fugare revărsări ale ei, pentru a înnemeri părticica de adevăr veşnic pe care o ascund într-însele, pentru a descoperi încă un fir din această pulbere fină din al cărei joc armonios se urzeşte viaţa.
Şi se cuvine s-o facem cu atît mai mult, cu cît, dacă n-o vom face acum, va fi apoi, poate, prea tîrziu.
129
Anii trec, şi cei din urmă părtaşi sau martori ai renaşterii noastre culturale şi politice se sting unul cîte unul, ducînd cu dînşii atîtea lucruri preţioase, atîtea comori de ştiri asupra vremilor în care au trăit şi asupra oamenilor mari cu care au făptuit, pe care i-au văzut trăgînd brazda activităţii lor, cu care au stat de vorbă în întreţineri familiare pe aleea de platani a gradinei lui Epicur. în urechea lor răsună încă glasul elocinte şi impetuos al lui Kogălniceanu, sau anecdota spiritualului Grigore Alexandrescu ; în pupila ochiului lor stă culcată încă icoana liniştită a atîtor oameni de seamă, făptuitori în împrejurările grele ale închegării neamului nostru ! Şi aceşti bătrîni tac ; în amurgul vieţii nu găsesc îndemnul de a scrie povestea tinereţii lor eroice, ce ni se va părea nouă, celor tineri, un basm pierdut în legende ca în lumina craiului nou. în vremile acele — de altminteri ca şi astăzi — cărţile de amintiri se iveau foarte rar. E o mare pagubă. Istoria nu înscrie în paginile ei decît firul roşu al evenimentelor — dar în jur, cîte lucruri mărunte, cîte amănunte pitoreşti, preţioase, păstrînd, adese fără să pară, în cutele lor atît înţeles, ce nu aşteaptă decît un ochi ca să-1 vadă şi să-1 priceapă !
O rază de soare se furişează pe geam şi în camera întunecoasă o lume neînchipuită răsare deodată.
Ce înseamnă această pulbere de aur ? Ce înseamnă aceste fiinţe neaşteptate ce freamătă într-o horă de Wal-purgisnacht ?
E o viaţă pe care nici n-o bănuiam...
Tot aşa o carte de amintiri — de memorii — e o rază de soare strecurată în noaptea trecutului spre a lumina o lume nebănuită şi care totuşi este şi merită să fie cunoscută ; căci fără această pulbere de aur, fără această atmosferă fină ce scaldă lucrurile, realitatea nu e în toată plinătatea, în toată rotunjimea formelor.
Pentru a întregi însă icoanele trecutului nostru, nouă nu ne mai rămîn decît hîrtiile cu scrisul lor încurcat, puţinele notiţe de prin ziarele timpului, rarele ştiri prizărite cine ştie unde, pe care trebuie să le căutăm cu multă trudă şi nu întotdeauna cu izbîndă.
în loc deci de a putea închega o icoană, colorată, plină de viaţa atîtor amănunte, trebuie să ne mulţumim cu
un desen tras in linii sumare, ce nu prind decît împrejmuirea rece a lucrurilor; în locul unei picturi, trebuie să ne mulţumim cu o schiţă cam ştearsă, în care nu tresare plinul învălmăşit al vieţii.
Peste tot ce n-a fost faptă istorică sau înnegrire de hîrtie, uitarea începe a se aşterne tot mai deasă ; contemporanii dispar fără să-şi facă datoria ; scrisul de pe foile bătrîne ale timpului e prea necuprinzător pentru a întregi o viaţă în felurimea vădirilor ei.
Iată acum cîteva notiţe biografice asupra poetului Grigore Alexandrescu, al cărui centenar îl serbăm 1.
Ca şi Eliade, ca şi Cîrlova, ca şi Văcăreştii, Grigore Alexandrescu s-a născut la Tîrgovişte. Ca dată a naşterii se admite anul 1812. Asupra întregei lui copilării, petrecută în acest bătrîn oraş, asupra împrejurărilor de viaţă a celor dintîi ani ai tinereţii lui nu ştim nimic. Prin 1827, rămase orfan ; în 1830, îl găsim la Bucureşti, în beciul de sub scara Mitropoliei, la unchiul său, părintele lere-mia. în 1831, se întîlni cu Ion Ghica, „la clasa de limba franceză a dascălului Vaillant, într-o odăiţă în Sfîntul Sava". Iată-1 pe tînărul Alexandrescu „înfăşurat într-un surtuc cafeniu, oacheş, foarte oacheş, părul negru, sprîn-cene groase îmbinate, ochii căprui seînteietori ; musteaţa îi mijea pe buze", iată-1 recitind epistola lui Boileau către Moliere. Din ziua întîlnirei lor, Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu se împrieteniră — prietenie care avea să dăinuiască pururi senină şi neştirbită peste cincizeci de ani, neistovindu-se decît o dată cu moartea lor. Pildă rară de statornicie în sentimentele cele mai alese — a doi bărbaţi cari aveau să ajungă două glorii ale neamului nostru !
Curînd după aceea Alexandrescu intră în casa lui Take Ghica, tatăl lui Ion de pe podul Caliţii. Aici cunoscu pe Iancu Văcărescu, autorul Primăverii amorului, care-i prevesti că va fi un poet mare. Tot aici cunoscu şi pe Eliade, ce-1 luă la el, în mahalaua Dudescului, avînd mai tîrziu să-1 duşmănească atît de cumplit. Eliade îi şi tipări
1 Pentru mai multe amănunte, a se cerceta volumul meu : Grigore Alexandrescu, viaţa şl opera lui, Ed. Mirierva.
130
131
cel dintîi volum de poezii traduse şi originale : Eliezer.şi Neftali, apărut în 1832. De la Eliade, Alexandrescu intră în casa primitoare a lui Ion Cîmpineanu. După cum vedem, poetul nostru e unul din cele dintîi exemplare ale bohemei literare, trăind veşnic la masa cuiva.
Prin 1836, el intră în armată ca „junker", alipit la Djurstvă. Şeful lor, nefiind mulţumit de caligrafia poetului, îl trimise la Focşani pentru a cerceta paşapoartele călătorilor. Aici i se uri lesne, aşa că în 1837 îşi dădu demisia din armată, venind, din nou la Bucureşti spre a stărui în activitatea lui literară.
în urma puternicei sale poezii Anul 1840, Alexan-descu gustă şi din plăcerile închisorei de la Gorgani.
Sub noul regim al lui Gheorghe Bibescu, poetul intră oarecum în intimitatea curţei şi apoi în cariera administrativă. După 1848, el începu a se amesteca din ce în ce mai mult în politică ; pe măsură ce adevărata lui inspiraţie lirică se sleia, el se amesteca în vălmăşagul luptelor politice, în care căuta un îndemn pentru a face versuri de aprigă satiră. în 1859, însemnătatea lui socială era atît de mare, încît i se propuse să fie ministru, ceea ce de altminteri nu primi.
La 1860, Alexandrescu fu trimis în comisia interimară de la Focşani, unde şi fu lovit de cruda boală ce avea să-i întunece mintea vreme de douăzeci şi cinci de ani. în 1864, i se votă de către Adunare o recompensă naţională.
Anii trecură apoi, unii după alţii, fără a ne aduce ceva nou; un văl greu acoperi mintea poetului, fără putinţa de tămăduire. La 25 noiembrie 1885, Alexan-dresc se stinse, uitat aproape de toţi, fiind întovărăşit la groapă numai de prea puţini prieteni. Dar dacă cei din jurul lui, împiedicaţi de alte nevoi ale clipei de faţă, nu i-au adus prinosul cuvenit marelor lui merite, posteritatea i-a pregătit o răzbunare strălucită : din lumea atîtor măriri trecătoare, figura poetului se încheagă tot mai vie, trăind în conştiinţa cărturarilor cari, oricît de puţini ar fi, fac pătura cea mai aleasă a unui neam.
Fără a fi popular — afară doar prin unele fabule — Grigore Alexandrescu a înfruntat rugina timpului şi îm-
preună cu Eminescu se desprinde pentru generaţiile ce vin ca cel mai luminos talent literar al patriei noastre.
Ne rămîne acum să preţuim pe Grigore Alexandrescu în ceea ce priveşte valoarea lui literară.
Ion Ghica, în cunoscuta lui Scrisoare, afirmă că Meditaţiile poetului se ridică pînă la înălţimea lui Lamar-tine, Satirile lui au „împunsături" ca cele ale lui Boi-ieau, Fabulele ar putea fi semnate de La Fontaine.
„El a fost un suflet mare şi nobil, adaugă Ghica, o inimă curată şi generoasă, vesel, glumeţ ; îi plăcea societatea aleasă şi dacă cîteodată căuta singurătatea era mai mult ca o alinare la amărăciunile vieţii, de aceea şi scrierile lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melancolică a sufletului său".
Apreciarea aceasta a lui Ion Ghica nu trece prea cu mult măsura cuvenită.
Mai întîi, în privinţa firii poetului.
Deşi cele dintîi versuri ale lui Alexandrescu răsună de o durere sfîşietoare şi o statornică chemare a morţii, firea poetului era veselă, deschisă, bucuroasă de a se arunca în ritmul voios al vieţii. Melancolia din poeziile scrise în preajma anului 1832 era sinceră. Nenorociri timpurii izbiseră pe poetul abia copil; părinţii îi muriseră, lăsîndu-1 singur pe lume şi fără ajutor ; ceva mai tîrziu, viaţa nesigură petrecută în Bucureşti, cu atîtea umilinţe, întrista pe poet, făcîndu-1 să-şi ridice glasul împotriva soartei. Pe lîngă aceasta, se mai adaugă şi în-rîurîrea poeţilor romantici ai timpului, ca Lamartine şi Byron.
Mai apoi, cînd nevoile începură a se risipi şi cînd caracterul lui nu mai era înăbuşit de atîtea împotriviri şi nemulţumiri din afară, găsim un Alexandrescu isteţ, muşcător, observator, plin de humor, poetul epistolelor, al fabulelor şi al satirelor.
Ca poet liric, găsim la Alexandrescu o pornire firească spre o cugetare mai înaltă, mai abstractă, spre meditaţie; şi dacă uneori versurile lui sunt înecate şi greoaie, o lovitură de aripă ne vesteşte urcarea apropiată. Poetul se avîntă într-un zbor falnic pentru a pluti în
132
133
văzduhul liniştit : de acolo, pămîntul nostru i se pare o jalnică vale de plîngeri, departe, departe, în care ne fră-mîntăm în zadarnice şi neputincioase zvîrcoliri.
Dar mai toate poeziile lirice ale lui Alexandrescu poartă întipărirea celor două personalităţi ale poetului. Avem, mai întîi, un Alexandrescu plin de avînt, plin de nădejde, un iluzionist, ce nu se încrede în ziua de azi pentru a preamări pe cea de mîne, bogată în fericiri şi în prefaceri, un cîntăreţ inspirat al anului 1840, poet al nădejdei înaripate şi totdeauna înşelate — şi alături, un Alexandrescu înzestrat cu un bănuitor spirit critic, ce-i împiedică zborul, un Alexandrescu cu plumb în aripă, cercetător, cumpănit, dezamăgit uneori înainte de a fi avut vreme să fie înşelat în speranţele lui. Cele mai bune dintre poeziile sale poartă urma acestei întorsături de spirit. Poetul vesteşte, preamăreşte, evocă şi pe urmă se opreşte deodată. Farmecul e rupt. Plumbul din aripă atîrna şi vulturul cade din înălţimea albastră a, nădejdiilor pe pajiştea verde a bănuielilor... In afară de asta, Alexandrescu mai e un intelectual, un cugetător pornit nu numai spre gînduri înalte, ci spre cercetare amănunţită, care răceşte uneori inspiraţia. De aici vine că poetul a reuşit în meditaţie şi înalta poezie patriotică, fără să fi putut izbuti, de pildă, în poezia erotică.
Spiritul lui, îndreptat spre mare, spre măreţ, nu se simte la locul lui în cadrul restrîns al unor sentimente mijlocii.
Intelectualismul poetului, unit şi cu darul firesc de observaţie, l-au făcut să rămînă neîntrecut în fabule şi epistole.
Talentul lui de cercetare, pornit spre idei, spre pil— duiri, sprijinit de o deosebită putere de observaţie şi de un ales simţ moral, au făcut din el un fabulist şi un satiric de un însemnat înţeles social.
Morala lui se înalţă pînă la cel mai desăvîrşit altruism. Alexandrescu fu astfel un apărător al dreptăţii, un aprig duşman al celor mari, al asupritorilor, al stă-pînitorilor, un poet social şi politic, ce se împotrivi guvernului, Rusiei, obscurantismului, luptînd pentru patrie, pentru dreptate şi uneori chiar pentru umanitate, biciuind iprocrizia, prefăcutul liberalism, prostia îngîmfată,
samavolnicia celor puternici. Forma chiar a acestor poezii îmbracă mai bine ideile, le urmăreşte cu versificaţia ei liberă în toate cotiturile, dă viaţă animalelor, leului, ca şi iepurelui, e mai mlădioasă, mai firească, mai vioaie.
Acesta fu Grigore Alexandrescu : figură măreaţă a li-teraturei noastre şi, după Eminescu, una din cele mai trainice. Dacă în aripa inspiraţiei nu ar fi purtat şi plumbul criticei, ar fi fost un poet liric şi mai mare, dar atunci n-ar fi ajuns fabulistul şi satiricul care e ; iar dacă nobila lui cugetare, simţirea lui zguduitoare, puternicul lui dar de observaţie ar fi fost ajutate şi de un simţ mai fin al formei, de o înţelegere mai adîncă a ritmului, a muzicalităţei versului, de o plasticitate mai desăvîrşită, atunci, ca şi Eminescu, ar fi putut pune stă-pînire pe sufletul neamului şi n-ar trăi numai în conştiinţa cîtorva, ci în conştiinţa tuturor românilor...
134
CARAG1ALE
Moartea lui Caragiale fu un apus de soare, grăbit, $ neaşteptat. Nu un apus de soare în largul mării, o stingere înceată în sălaşul umed al apei, o scăpărare prelungă spre orizontul îndepărtat, în jocuri de lumină, în mijlocul norilor însîngeraţi şi al valurilor purpurii, ci un apus nebănuit, tragic în pripirea lui, în dosul unui şirag de munţi întunecoşt. în clipa cînd se stinse, el părea pregătit la o lumină nouă... Serbări zgomotoase îl întâmpinase pe pragul celor 60 de ani. O piesă inedită era | aşteptată cu nerăbdare... Semne de viaţă veneau de pre- 'A tutindeni. In jurul maestrului întinerit se ridicau mai ,| mult ca oricînd mireasma smirnei şi a laudelor necumpă-nite.
Şî deodată, vestea morţii — a morţii fulgerătoare. Fu (ţ un doliu naţional. •
Caragiale era privit ca cel mai mare scriitor în viaţă, ca singurul ce putea sta alături de Eminescu. Pe calea mai lesnicioasă a scenei, el pătrunsese în toate straturile neamului nostru : sus şi jos, la noi, ca şi peste munţi.
Popularitatea i se văzu, de altfel, în clipa morţii. Fa 1 un strigăt de îndurerare în întreaga suflare românească, I Scriitorii mari si mici îşi plecară fruntea deasupra trupu- % lui neînsufleţit; oamenii politici îl premăriră ; criticii îl J însoţiră cu laude în pacea sfîntă a panteonului nostru, j Unul din ei îl binecuvîntă chiar ca o mare figură euro- | peana, Sntr-o epocă în care gustul literar e ameninţat
să fie stricat prin scrierile... lui Anatole France şi d'Annunzio. Nici un cuvînt de pogorîre ; nici o îndoială; numai recunoaştere deplină, încredere în veşnicia teatrului său.
N-a venit timpul cuvîntului din urmă asupra lui Caragiale. Oricît de mare ar fi fost, el n-a trecut încă în istoria literară. Trăieşte în noi; scrisul lui are un răsunet în simţirea noastră. Nu-1 judecăm numai cu mintea rece, ci şi cu pasiunile, cu amintirile, cu tot ce ne leagă de eroii lui şi de cele dintîi impresii pe care le-am avut odinioară.
Suntem totuşi dinaintea unei activităţi încheiate. Moartea i-a curmat firul. Un pătrar de veac s-a aşternut peste cele mai de seamă opere ale scriitorului. L-am putea deci judeca şi mai cumpănit.
Mă voi incerca. în prinosul admiraţiei tuturor, un glas mai acoperit e puţin. Nu schimbă nimic. Poate fi totuşi folositor. Sau dacă nu, e încă o scăpărare a unei conştiinţi ce încearcă să-şi vadă limpede în ţesătura ei.
Nu sunt posteritatea lui Caragiale. Ea îşi va avea cuvîntul mai tîrziu. Sunt însă din generaţia următoare, care, cu tot ce se scrie, cu toate laudele necumpătate, e plină de nedumeriri faţă de dramaturgul nostru, pe care aş voi să le tălmăcesc cu pietatea ce se cuvine unui om de talent netăgăduit... Cunosc îndeajuns istoria noastră literară pentru a nu pierde din vedere criteriul istoric ; pentru a privi pe scriitor în timp şi opera în evoluţie. Sunt pătruns de cinstirea trecutului şî nu umblu după noutăţi neizvorîte din nevoile vremei şi din desfăşurarea firească a lucrurilor... înţelegînd opera lui Caragiale, nu pot totuşi ocoli anumite întrebări şi îndoieli.
Le voi însemna aici nu pentru a-1 pogorî, ci pentru a-1 pătrunde şi mai adînc. Nu voi spune, fireşte, tot ce se poate spune. S-a scris, de altfel, atît de mult de Caragiale ! Voi merge la întîmplare, fără a intra în amănunte. Voi stărui însă asupra scăderilor, nu pentru că ar fi mai mari, ci pentru că au fost mai puţin puse în lumină. Despre merite n-ar fi prea multe de adăogat la tot ce s-a scris pînă acum... Voi merge mai pe jos, pe cărări mai puţin bătute. Uneori voi păşi poate prea grăbit; în schimb, voi poposi altă dată mai mult.
136
137
Caragiale e privit ca adevăratul întemeietor al teatrului de satiră socială... Poate cel mai de seamă. Nu însă şi cel dintîi prin originalitatea satirei. Meritul acesta e al,lui Alecsandri. Teatrul lui Caragiale nu-i decît urmarea firească a teatrului bardului de la Mirceşti, atît de uitat azi — şi pe drept cuvînt.
în întîia fază a activităţii sale dramatice, şi înainte de a fi ajuns la teatrul în versuri, Alecsandri fusese şi un observator satiric, zugrăvind moravurile timpului într-o anumită tendenţă. Satira lui Alecsandri nu are ascuţişul şi nici realizarea artistică a satirii lui Caragiale, dar | lunecă, în schimb, peste mai multe scăderi sociale. Şi f unul şi altul au trăit în nişte epoce de prefacere.
în preajma lucrurilor mari, răsar însă figuri ciudate, | nici din trecut, nici din prezent. Era firesc deci ca amîn- | doi să încerce zugrăvirea acestor vremi pline de contraste, pline de oameni în care se luptă două vîrste şi două culturi ; oameni nelimpeziţi încă sufleteşte, neîm-lădiaţi împrejurărilor noi, uneori trecînd dincolo şi alteori rămînînd dincoace de spiritul timpului. Alecsandri, mai uşor, mai întors spre vodevil, dar mai felurit şi mai bogat; Caragiale, mai adînc, mai tăios, deşi mai îngrădit :',| la un număr restrîns de deformări sufleteşti, izvorîte din f neadaptarea la unele tipare noi sociale şi culturale.
Bogăţia lui Alecsandri vine din bogăţia epocei în care I a trăit. Prefacerile dintre 1848—1870 au fost mult mâi fi mari decît cele pricinuite de introducerea regimului constituţional.
Pretutindeni vechea clădire a culturii fanariote trosnea ; tinerii, întorşi de la Paris, aducînd un aer proaspăt, | o adiere revoluţionară, înviorau totul, nu fără a trezi şi | iluzii, neîntemeiate şi exagerate.
Venind şi el de la Paris, Alecsandri nu putea fi bănuit ca om al regimului vechi. Spiritul lui de observaţie îi îngădui totuşi să vadă că printre „înnoitori" erau şi din cei stăpîniţi numai de spiritul de critică negativă, fără simţul realităţii şi fără îndemnul de mai bine.
Comedia Iorgu de la Sadagura cuprinde tocmai critica exagerărilor partidului din care făcea parte însuşi Ale-
csandri. După ce prin atîtea piese, ca, de pildă, prin Iaşii în carnaval, luptase împotriva vechiului regim al ^ruginiţilor" şi al „simandicoşilor", poetul atacă şi slăbiciunile „revoluţionarilor". în această privinţă teatrul lui Alecsandri se deosebeşte de teatrul lui Caragiale, fiind şi un teatru de luptă. Satira lui Caragiale e negativă : o satiră pentru satiră. Teatrul lui Alecsandri e însă şi meliorist. Poetul fusese unul dintre făuritorii anului 1848 şi ai Unirii. Cîteva din piesele lui sunt scrise anume în vederea unor idei scumpe. Cineî-Cinel, de pildă, nu e decît apologul Unirii.
Un astfel de teatru e, desigur, primejdios. Alecsandri n-a ocolit primejdia : scopul întrece realizarea lui artistică, însemnătatea lui morală şi socială e mare ; arta e însă mediocră. Odinioară, cu o înrîurire hotărîtoare ; astăzi, ieşit din actualitate. Arme de luptă generoase ; modele literare slabe...
Alecsandri nu era însă numai un meliorist. Ca şi Caragiale, putea fi şi un observator negativ. Am văzut-o în Iorgu de la Sadagura. O vedem şi în alte piese...
Omul care la 1848 iscălise la Cernăuţi, împreună cu Negri şi Cuza, actul prin care se legau să dea pămînt ţăranilor fu nevoit ca în Rusalii şi în Zgîrcitul risipitor să se ridice împotriva celor ce speculau ideile înaintate. Răzvrătescu din Rusalii nu-i departe de eroii lui Caragiale :
„Oameni buni, striga el ţăranilor, aţi fost lipsiţi de toate, şi de libertate, şi de egalitate, şi de fraternitate, şi de legalitate şi de inviolabilitate... şi de... şi de drepturi cetăţeneşti, şi de drepturi comunale, şi de drepturi municipale, şi de drepturi civile, şi de drepturi politice, si de sufragiul universal. Dar, în fine, a unsprezecea oră a sunat pentru voi ! Cel proletar va scăpa de proletariat! Cel mic se va face mare, şi viceversa, cel mare se va face mic ! Cel slab va fi putinţe şi cel putinţe neputinţe !"
Acţiunea se petrece în 1860. Suntem deci departe de iluziile anului 1848. Exagerarea se iveşte. în dosul actului de la Cernăuţi, se arată subprefectul liberal Răzvrătescu, care, douăzeci de ani după aceea, avea să se
138
139
numească Rică Venturianb, „colaborator la ziarul Vocea patriotului naţionale, publicist şi studinte în drept" şi, ceva mai tîrziu, o dată cu experienţa vieţii de provincie, Nae Caţavencu, preşedintele societăţii „Aurora economică română", al cărei scop era ca „România să fie bine şi tot românul să prospere".
Această nouă atitudine critică a lui Alecsandri apare k mai ales după 1860, cînd, ieşind din faza de luptător,, scrutează cu agerime primejdiile situaţiei în folosul că-' ) reia lucrase. Tînărul venit de la Paris, plin de „libertate,,'/] egalitate şi fraternitate", era acum mai prevăzător faţă' } de puterea magică a unor cuvinte.
In această privinţă, eroul unui cînticel e tipic ca şi\l unul din eroii lui Caragiale :
„Vreu respectul Convenţiunei, striga el, cu condiţiuneŞj de a fi schimbată în totul...", adică tot ce voia şi Farfu- 7 ride la revizuirea Constituţiei.
„Vreu, mai glăsuieşte acelaşi erou, libertatea absolută !... Să nu mai atîrne servitorii de stăpîni, copiii de. părinţi, soldaţii de şefi... Vreu egalitatea perfectă !... să nu mai fie săraci şi bogaţi, mici şi mari, slabi şi graşi, proşti şî cu cap, oameni şi vite... Vreu să imitez în ţara-mea toate fazele revoluţiunii franceze, căci numai prin. *| tulburare o naţiune se civilizează..." ^
Şi aceste dorinţe le striga o dată cu Mihai Viteazu^tf şi Ştefan cel Mare, după cum le va striga şi Rică Ven-% ? turiano...
Ales deputat, el îşi va îndeplini „acest mandat sacru/J ca cetăţean liber şi liberal, apărînd cu energie şi cu logică?-! libertatea, egalitatea, dreptatea, fraternitatea, inviolabili litatea, inamovibilitatea, autonomia, Convenţiunea, drept-if turile naţionale, garda naţională, partidul naţional şi ce—| lelalte". Programul lui Clevetici nu e departe de pro-; gramul lui Nae Caţavencu. *
Acest Clevetici mai apare şi în Zgîrcitul risipitor cu aceeaşi frazeologie. Lîngă el mai e şi Tribunescu : ■
„Şi ce este un conservator ?... Un om care... conser- |j vează !... Un om care voieşte să conserve privilegiul de a nu fi supus la nici una din îndatoririle cetăţeneşti. Insă eu !... Au doară sărmana noastră Românie să zacă
mult timp încă sub o rugină atît de... inconstituţională ! Nu ! Căci eu voi susţinea, voi apăra totdeauna : (rapide) dreptatea, libertatea, egalitatea, fraternitatea, inviolabilitatea... Drepturile naţionale, autonomia, independenţa, gloria naţională, garda naţională, sufragiul universal..."
Pînă şi garda naţională şi sufragiul lui Caragiale !
„Cerul politic e ameninţător ; să priveghem cu atenţiune după altarul patriei, să avem ochii deschişi spre frontiere, să ne ferim mai cu seamă a depărta de la cirma statului pe unii oameni capabili... Timpurile sunt grele, politica Europei, aşa ş-aşa."
Ţara lui Caragiale, în care te naşti bursier, trăieşti funcţionar şi mori pensionar, începuse prin a fi ţara lui Alecsandri. Paraponisitul poetului cere slujbă cu toată încrederea că i se cuvine, fiindcă „am fost, zice el, unul din corifenţii liberalismosului şi m-am îndulcit în profundul sufletului... de serbarea regimentului constituţionale, daţi-mi voie să iau permisiunea a-mi recomanda meritele pe altarul patriei spre a fi integrat în vreun serviciu public, unde... să am şi eu slava glorioasă a mă îngiuga la carul Statului cu deplină amoare patrioti-cească şi iubire de patrie..."
In chipul acesta trebuie să fi cerut slujbă şi Conu Leonida de neuitată amintire. Iar la moartea lui, Coana Efimiţa trebuie să fi cerut pensia ca şi Kera Nastasia, din Mania pensiilor : „şi tocmai pentru aceea am venit să te rog ca să-ţi faci o pomană şi cu mine să mă pui în pensie, ca pe cei mulţi... că helbet !... poate să ai şi d-ta vrodată nevoie să te descînte bunica de deochi sau să-ţi cat în cărţi de vro slujbuliţă, că m-ai ameţit, cînd te de-deseră afară pentru nişte bani ce lipseau"...
Am făcut această apropiere nu pentru a tăgădui ascuţimea satirei lui Caragiale, ci pentru a arăta că atitudinea lui nu e nouă, izvorînd pe de-a ntregul din Alecsandri.
Satira lui Caragiale e prelungirea satirei lui Alecsandri, mult mai tăioasă şi mai artistic exprimată, dar nu mai felurită. în teatrul uitat al poetului găsim întregul şirag al eroilor lui Caragiale, politicianul ambiţios, vînzătorul de vorbe goale, redactorele Gogoasei patriotice, vînătorul de slujbe, exploatatorul credulităţii publice...
140
141
Şi unul şi altul biciuiesc demagogia. Caragiale, mai ascuţit şi deodată, pe cînd Alecsandri, mai uşor şi mai ţîrziu, după ce fusese la începutul activităţei liii uri sprijin politic şi literar al ideilor înaintate.
După cele spuse în treacăt aici şi după cele ce s-au spus în atîtea studii critice, e de prisos de a stărui prea mult asupra înţelesului comediilor   lui   Caragiale :   O | noapte furtunoasă, Cona Leonida, O scrisoare pierdută. I Ele sunt rodul unei minţi critice, aţintite asupra unei J epoce de trecere de la vechea stare de lucruri, de la for- f mele orientale ale bunului plac, ale nepăsării, la noul* regim constituţional ce statornicea nişte cadre cu mulţi mai presus de realitatea noastră sufletească. Sinteza aces- J tui contrast a dat-o dramaturgul cu deosebire în Seri'- f soarea pierdută, în care avem, pe de o parte, aparenţele! unei slobode cercetări a voinţei naţionale, iar pe de alta, !j administraţia arbitrară a lui Tipătescu, servilismul oriental al lui Pristanda, demagogia lui Caţavencu, parodia unei întruniri contradictorii în care se discută „principii" şi, la urmă, „unanimitatea" guvernamentală ieşită din urna tăinuitoare a voinţei ţării...
Tot din această atitudine critică izvorăsc şi celelalte două comedii, care, dacă nu lovesc în însăşi ficţiunea| „curat constituţională", ne prind totuşi figuri tipice dini marginea unei epocc de trecere... în care cuvintele îşi a«| puterea lor magică asupra sufletelor nepregătite. LiberT-| tatea, egalitatea şi fraternitatea poartă în cutele lor tdt| farmecul unui paradis apropiat... Republica se prefacel
în capul lui Leonida într-o ţară ideală : „fiştecare cetă-1 ţean ia cîte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate",! „nimeni nu-şi mai plăteşte datoriile", nimeni „nu mal| are dreptul să-şi plătească birul".
Democraţia e în mintea lui Jupîn Dumitrache, Nae| Ipingescu şi chiar Rică Venturiano un fel de talisman.^ Rică, teoreticianul democraţiei, combate „cu energie pen-J tru sufragiul universal, singura cale a veritabelului pro?-J greş", iar cei doi negustori „combat şi ei reacţiunea fiind-1 că mănîncă sudoarea poporului suveran".
Pretutindeni, un ciob de oglindă, strîmb şi murdar, în care se aruncă o rază de lumină curată ; pretutindeni, nişte minţi întunecate, în care se resfrînge în chipul cel mai fantastic cu putinţă un popor întreg de idei noi...
Iată opera lui Caragiale. în comediile lui, el a statornicit pentru totdeauna cioburile ce deformează ideile timpului... Scoborînd cîteva trepte mai jos, un scriitor ar putea cerceta cum se oglindesc frumuseţile lumii din afară în mintea unei maimuţe. La ce cugetă, de pildă, un cimpanzeu dinaintea unui apus de soare ? care e părerea unei gorile scăpate din cuşcă despre estetiea oraşului ? Sunt atîtea puncte de vedere nouă ce s-ar deschide cercetării, dacă am putea pătrunde în conştiinţa animalelor ! Noi vedem lumea cu ochiul nostru : cum o va fi văzînd-o însă o muscă prin miile de faţete ale ochiului său ? întrebarea lui Anatole France e nedezlegată încă.
Pînă atunci, unii scriitori ne zugrăvesc felul în care se oglindesc în minţile primitive unele idei mai înalte. Caragiale e dintre aceştia.
Nu se poate tăgădui că scriitorul a reuşit pe deplin în opera lui. I se pot face întîmpinări asupra acestui ideal de artă. Odată înţeles şi primit, criticul trebuie însă să se închine dinaintea înfăptuire! lui artistice.
Caragiale a avut darul suveran de a crea oameni. Dacă nu i-am fi întîlnit vreodată, ni se pare a-i recunoaşte totuşi în nenumăratele tipare ale societăţii noastre... Iorgu de la Sadagura, Clevetici, Tribunescu şi ceilalţi eroi ai lui Alecsandri, deşi prinşi după natură, sunt uitaţi de mult, neridieîndu-se la valoarea simbolică a unor „tipuri". Caţavencu, Pristanda, Conu Leonida, Brîn-zovenescu trăiesc însă, închizînd în ei note sufleteşti răzleţe, dar avînd şi o flacără de viaţă ce nu se poate tăgădui. Caragiale e singurul nostru dramaturg care a dat eroilor săi actele stării civile. Tot teatrul de dinainte şi după dînsul — afară de Manasse — e un teatru de iluzii scenice, de ficţiuni dramatice mai bine sau mai rău îmbinate. Nimeni nu a creat viaţă, nimeni nu a aruncat în circulaţie eroi reprezentativi. Caragiale a înmulţit populaţia ţării noastre cu un şir întreg de cetăţeni, reprezentînd mentalitatea unei pături într-o anumită epocă.
142
Pentru a da viaţă sufletească unor astfel de „tipuri", Caragiale a trebuit să-i facă să vorbească în limba lor. A izbutit şi aici. Nu e scriitor care să fi potrivit mai bine forma fondului, plăsmuind pe de-a-ntregul o limbă spe-, cială, inestetică şi trivială, dar plină de realitate trăită, o limbă necunoscută în chip literar pînă la dînsul.
Caragiale i-a dat deodată încetăţenire... Singur Eminescu îi poate sta alături în această privinţă. După cum acesta a adus o limbă nouă, o armonie neîncercată, un şir ^ întreg de icoane şi de figuri ce au intrat în întrebuinţarea rostirii poetice, tot aşa şi Caragiale a adus cu dînsul o 1 limbă a lui, prinsă după natură, monstruoasă, dar plină | de sevă, vie, o culegere de expresii ce au rămas legen-. a dare, de glume de care ne împiedicăm la fiecare clipă. Oricît am voi să ne ferim, „caragializăm" fără voie, tot ,| aşa după cum în versurile poeţilor noştri moderni găsim cuvinte şi armonii cu întipărirea suverană a lui Eminescu.
Un dramaturg care a izbutit să dea viaţă unor tipuri, simbolice, care a izbutit să creeze pe de-a-ntregul o limbă; j şi un fel de a se rosti — oricît de respingătoare ar fi(?';||l ele — e un om de o deosebită intuiţie artistică, semnull;!^ de căpetenie al unui mare talent.
Aceste în privinţa talentului dramatic al lui Cura— || giale.
Un artist se preţuieşte însă nu numai după puterea;J lui de expresie, ci şi după înălţimea idealului în slujba';! căruia şi-a pus talentul. Darul de observaţie, intuiţia 1 creatoare nu ajung pentru a da măsura desăvîrşită a unui^J scriitor. Mai trebuie să ştim încotro i se îndreaptă ob-*l servaţia, în ce lume de sentimente şi de idei pătrunde,' 'f ce anume înfăţişări ale vieţii ştie prinde şi apoi însufleţi.'
Căci viaţa are felurite feţe : mai mici şi mai mari,| .| mai bogate şi mai sărace. Un artist poate să ne dea pe' Ş unele sau pe altele ; meritul lui stă nu numai în măsura"'^| înfăptuirei, ci şi în valoarea relativă a înfăţişărilor pe ş care le zugrăveşte. Sunt suflete şi suflete. Sunt suflete -\
în care viaţa se zbate, âducînd cu ea toate problemele timpului, toate ciocnirile de idei şi sentimente, zbuciumul tuturor nedumeririlor şi întrebărilor dureroase ; sunt suflete în care lumea se oglindeşte de-a dreptul şi de-a-ntregul, cu toate nuanţele ei, în care se statornicesc raporturi noi, în care peste viaţa afectivă se aşterne o bogată înflorire de idei... Dar mai sunt şi suflete, adevărate cioburi de oglindă aburite, în care totul se pătează, se frînge. Luminile se sting, nuanţele se şterg, frumuseţea lumei se îngroapă sub învelişul unei ceţe nelămurite; ideile cad fără răsunet, ca în adincul unei fîntîni părăsite, sentimentele nu trăiesc o viaţă înmulţită, ci stau mugind ca nişte fiare înfometate după zăbrelele unei cuşti... Pentru un scriitor nu e totuna de ne zugrăveşte un om sau o gorilă, cum ar fi pentru un pictor. Şi lumea lui Caragiale nu e departe de lumea gorilelor...
Lumea comediilor lui Caragiale e lumea unor primitivi, ce cred că au scăpat de primitivitate şi de viaţă vegetativă pentru a trăi din viaţa oamenilor cugetători.
De aci vine şi simplicitatea lor. Dacă ar gindi, ar avea două idei ce s-ar ciocni poate. Aşa, au numai una. Mai toţi eroii lui Caragiale se pot rezuma într-o singură formulă, cele mai adese bine aleasă, care se repetă mereu cu o stăruinţă ce ţi-o impune. La urmă, o vezi miş-cîndu-se pe scenă, ca un adevărat simbol al unei fiinţe... Sub ea însă nu e nimic, nici un fel de viaţă, nici un fel de zbucium sufletesc, nici un fel de înflorire de sentimente.
Ce e, de pildă, Ipingescu ? E omul care spune : — Rezon !
Atît. Nimic mai mult. Oricît l-ai scutura, nu va iest o fărîmă de idee din el. La toate răspunde: rezon! Aprobă totdeauna; e omul care îţi taie cuvîntul, mî-rîind : mie îmi spui !
Formula prinde. Slabă şi subţire ca o virtute teologală, ea trăieşte totuşi. Te cucereşte. In Ipingescu-Rezon mijeşte un număr oarecare de indivizi, care, dacă se numesc oameni, e pentru că limba nu e încă destul de încăpătoare spre a tălmăci fiecare noţiune printr-un cuvînt.
144
145-
Jupîn Dumitrache ţine la onoarea lui de familist; toată fiinţa lui se încheagă la umbra acestei formule : nu vrea să fie înşelat, tocmai fiindcă e înşelat cu seninătate chiar sub acoperişul casei iui.
Dumnezeu a creat vorba şi a sădit cugetarea în mintea omului pentru ca Pristanda să poată spune :
— Curat aşa, coane Fănică..., deoarece toată viaţa lui sufletească s-a sfîrşit cu aceste cuvinte. Nu discută ; merge orbeşte cum i s-a poruncit. E un simbol al subordonatului, al umilitului. Execută. Dacă am cerceta tot rolul lui Pristanda, nu vom găsi o vorbă mai mult care să ne ajute la cunoaşterea lui. O psihologie primitivă ţinută sub o formulă unică, ce cade ca o fatalitate, acesta e Ghiţă Pristanda. Trăieşte totuşi. Te cucereşte chiar prin unitatea lui, deşi nu e decît o paiaţă automatică, articulînd un singur cuvînt.
Formula lui Trahanache e : „aveţi puţintică răbdare". Omul cu toată naivitatea lui, cu moderaţia vîrstei şi a situaţiei, cu liniştea şi înţelepciunea lui sumară e în această formulă lapidară... Nu se iuţeşte, e „parlamentar" şi în toiul unei discuţii electorale se stăpîneşte, poruncind : „onorabile, dă pe stimabilul afară". în Trahanache se întrupează toată seninătatea omului încrezător, pe care nu i-o biruie nici evidenţa. El stăruie să aibă „puţintică răbdare".
Lui Farfuride îi e frică de trădare. E bănuitor, ciuleşte urechea ; în pîlnia ei îi vin zvonuri ciudate ; nu vrea să fie înşelat. Pe patul de moarte ii va fi încă frică de trădare...
Cetăţeanul turmentat e omul care nu ştie cu cine votează... Agamiţă Dandanache e : „eu, familia mea de la patuzsopt, tocmai acuma să rămîn fără coledzi...".
Pretutindeni procedeul simplificării psihologice. Nu avem oameni în care se ciocnesc atîtea lucruri, atîtea contraste, în care viaţa înfloreşte atît de înmulţit, ci nişte păpuşi îmbrăcînd o singură formulă energică. în orice prilej rostesc cuvintele magice : „aveţi puţintică răbdare",, „eu cu cine votez ?", „curat aşa, cucoane Fănică", „rezon", „eu, familia mea de la patuzsopt..." Atît... Poţi învîrti manivela şi nu va ieşi nimic mai mult ; automatul atît
ştie rosti. înăuntru nu are nici creieri, nici nervi, nici inimă, ci răsătură de lemn...
Formulele sunt totuşi puternice, lovite ca adevărate medalii. Prin simplitatea lor energică, prin repetarea lor neobosită se întipăresc adînc în mintea ascultătorului... De aici, în parte, şi succesul eroilor la Caragiale.
Dacă aceşti eroi ar fi oameni adevăraţi ne-ar cuceri cu mult mai greu, Nereprezentînd decît o singură stare sufletească, o reprezintă cu energie ; te ţintuieşte prin limpezimea ei. Formula ajunge astfel un fel de simbol. Iată pentru ce întîlnim la fiecare colţ de uliţă pe eroii lui Caragiale, pe Trahanache cerînd puţintică răbdare sau pe Ipingescu mîrîind mereu „rezon"... Subt o formulă unică şi bine aleasă e mult mai uşor să cetluieşti o răs-pîndită categorie de indivizi.
Teatrul lui Caragiale nu e teatrul omului lipsit cu desăvîrşire de cultură, al omului lăsat numai în voia instinctelor ; nu e nici teatrul sufletelor simple şi umile în care înfloresc totuşi atîtea sentimente frumoase, atîta poezie. Din ogoarele înţelenite ale ţării noastre a ieşit totuşi o literatură plină de frumuseţe şi de poezie naivă. Eroii lui Caragiale plutesc între două lumi, între două clase ale căror cusururi le au fără a le avea şi însuşirile. Sunt lipsite şi de poezia sufletelor simple şi de intelectualitatea oamenilor civilizaţi.
în comediile lui Caragiale foşneşte o lume întreagă de bărbieri, de „Miţe ploieştence", de „catindaţi", de „Bibici", de Vete, de Pristanda şi de Rică Venturiano, o lume de la periferiile oraşelor mici, un şirag de irozi de mahala, în mintea cărora totul se perverteşte şi se deformează. Vorbesc o limbă specială, o caricatură de limbă falsificată. Sufletul lor e o picătură de noroi, în care cea mai curată rază de soare se potmoleşte fără a o fi putut străbate. Omeneşte, toate aceste rămăşiţe ale societăţii sunt puţin interesante. Nimeni n-a descoperit pînă acum poezia trivialului.
Ei sunt şi imorali.
Imoral e Tipătescu în viaţa publică şi privată ; imorali Zoe, Veta, Dandanache, Chiriac ; imoral Caţavencu, „plastograful", imorali şi interlopi toţi eroii din D-ale carnavalului ; cînd nu sunt cu totul imorali, sunt imbecili ca Tra-
346
i47
hanache sau Jupîn Dumitrache, Unul singur e cinstit şi acela e un viţios şi beţiv : Cetăţeanul turmentat, un adevărat simbol !
Teatrul lui Caragiale e un izvor întinat cu apa tulbure şi miloasă în care joacă atîtea necurăţenii. Comediile de moravuri sunt în genere aşa : trăiesc din nimicurile, din scăderile şi cusururile unei societăţi, pe care le zugrăvesc pentru a le biciui ori pentru a deştepta veselia. Sunt totuşi unele deosebiri.
Iată, de pildă, o comedie care în multe privinţi seamănă cu piesele lui Caragiale : Duşmanul poporului al lui Ibsen. Găsim şi aici tipuri de ale scriitorului nostru, găsim pe Tipătescu sub figura primarului, găsim toată laşitatea şi necinstea omenească sub chipul blajin al tipografului oportunist sau al directorului de ziar, găsim coaliţia proştilor, a mulţimei nerecunoscătoare, a şireţilor, a necinstiţilor, ca şi în piesele lui Caragiale, găsim chiar un „cetăţean turmentat", care la întrunirea doctorului Stockmann e singurul de partea adevărului şi a cinstei... Dar din această lume imorală, din mijlocul acestei gloate lacome şi înguste la minte, se ridică un om cinstit, doctorul Stockmann, care îşi jertfeşte ptinea lui şi a familiei pentru adevăr, ridicîndu-se deasupra tuturor micimilor pămînteşti. Omenirea e răzbunată. Un singur om ca Stockmann răscumpără lunga teorie a invalizilor morali... în tot teatrul lui Caragiale nu găsim însă nici măcar amintirea îndepărtată a doctorului Stockmann ; nu găsim nu un erou, ci un om cinstit, din pornirea firii lui, un om normal. Pricina e vădită. Ibsen avea un ideal moral ; teatrul lui e un teatru de luptă, e satira unei lumi pe ruinele căreia el ar fi voit să ridice o lume nouă în plina revărsare a individualităţii fiecăruia... Caragiale era lipsit de acest ideal; teatrul lui e o satiră pentru satiră ; e un cheag de imbecili, de ramoliţi şi imorali, de automaţi ce nu ştiu rosti decît o formulă. Oricît de spiritual ar fi în forma lui scînteietoare, e întristător. Ieşi din el ca dintr-un spital de infirmităţi morale şi intelectuale... în crivatele în care stau înşiraţi bolnavii, nu găseşti un singur om căruia să-i poţi întinde mîna fără să te simţi pătat. Numai Cetăţeanul turmentat. Dar aces-
tuia nu i-ai face plăcere, deoarece „l-ai zgudui". E veşnic beat...
Pe cînd mocirla vieţii zilnice slujeşte, aşadar, lui Ibsen şi altora ca fond din care se desprinde şi mai bine superioritatea morală a unui erou, a unui Stockmann sau a unui Bernick, la Caragiale ea se răsfaţă fără altă ţintă decît de a se răsfăţa. Nici o adiere răcoroasă nu trece pe deasupra ca să risipească miasmele : nici un fel de milă n-o îndulceşte ; nici o bunătate n-o îmblînzeşte... Dimpotrivă, stă nemişcată şi ameninţătoare ca ochiul verde al unui rîmnic necurăţit şi părăsit de grădinar... Caragiale n-a fost un grădinar de suflete, ci un adunător de obiecte, un colecţionar pentru muzeul Dupuytren. A. răscolit rănile pentru plăcerea de a le răscoli...
Caragiale n-a fost lipsit numai de idealism şi de generozitate, dar şi de poezie. Eroii săi nu au nici cea mai mică umbră de farmec, nici o eroină nu aduce cu ea o-nelămurită mireasmă de feminitate, o notă de duioşie ; pretutindeni chipuri deformate şi groteşti, pretutindeni dragostea văzută prin prisma mahalalei... Natura de asemenea n-a existat pentru Caragiale. Nici un scriitor român n-a văzut mai puţin natura decît Caragiale. Acest ascuţit observator al unei anumite categorii de oameni nu şi-a aruncat ochii în jur la podoabele firii. Afară de cîteva pagini din Hanul lui Minjoala, în întreaga lui operă nu vom găsi un apus de soare, un foşnet de pădure, un murmur de izvoare, un farmec de lună plină ; nu vom găsi o clipă de duioşie, de extaz, de înminunare, o încleştare a sufletului dinaintea frumuseţilor cuceritoare ale naturii ce ne învăluieşte, ce ne pleacă genunchii ca într-o adorare, ce ne sfîşie inima sau ne-o mîngîie, a naturii în care păşim cucernic ca într-un templu, ca într-un cavou sau într-un palat fermecat cu geamurile înflorite de lumini, cu pereţii sticlind de oglinzi, cu grădinile răsunînd de muzici nevăzute.
Limba ! Toţi au lăudat limba lui Caragiale : o limbă, proprie, nervoasă, energică ; un stil sobru, eliptic.
în piesele lui, limba e ceea ce trebuia să fie : o limbă tulburată de toate gunoaiele mahalalei, dar expresivă,, energică, de o rară viziune scenică, limba lui Ipingescu şi a Cetăţeanului. La nişte astfel de oameni nu se putea
348
un alt grai. E cel mai propriu cu putinţă, concis, tîrîtor, deformat, atît de deformat şi legat de o clasă de oameni şi de o clipă din evoluţia noastră culturală, încît va fi o veşnică nedumerire pentru posteritatea mai îndepărtată.
De cîte ori insă această limbă sparge forma dramatică a dialogului, pentru a se revărsa în descripţie sau în cercetare psihologică, ea îşi mai păstrează din vulgaritatea şi din cruditatea care jignesc de astă dată. Sobrietatea nervoasă nu poate ascunde lipsa de avînt, de poezie, de înţelegerea unei subtile armonii şi mai ales a simţului unei limbi curate, adevărat româneşti, crescută de toată seva limbei populare şi de toată bogăţia unui ritm generos, în schimb : o frază scurtă, osoasă, ce trosneşte din toate încheieturile, fără contur şi fără moliciune volup-tuoasă ; o limbă orăşenească, împestriţată de cuvinte nearmonice, străine şi supărătoare.
Iată cîteva pilde numai din Păcat, una din cele mai bune lucrări ale sale :
„Cînd seminaristul a îndrăznit să nesocotească reco-mandaţiile imperioase ce-i fuseseră comunicate... scump a trebuit să-şi plătească pasul imprudent. A fost o maltra--tare meritată... Zbirii însărcinaţi cu corecţiunea cutezătorului au făcut exces de zel...0
„Cu-ncetul însă membrele pierd siguranţa şi simetria mişcărilor ; cîntecul e surd, articularea inegală... O sfor-i ţare, excitat de îndemnul unanim al amatorilor'1.
„Succesul colosal şi spontaneu n-a afectat cîtuşi de puţin pe omul nostru."
„Era o pagubă reală pentru atîţia amatori de gimbu-şuri."
Citaţiile ar putea merge cît mai departe... Toată proza lui Caragiale — proza descriptivă — e pătată de vulgarităţi orăşăneşti, de neologisme. Caragiale a fost lipsit de simţul cuvîntului estetic şi armonios. Astăzi, o astfel de limbă nu se găseşte nici chiar la scriitori mai mărunţi. în această privinţă, am făcut progrese netăgăduite.
Mă opresc aici.
Caragiale a fost un dramaturg înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre formă şi fond si cu un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri, care prin unitatea lor sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboale ale mentalităţii unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere... Spiritul lui de observaţie nu a mers însă pînă în adîncimile sufleteşti, pentru a ne prinde aspecte veşnice — cum făcuse, de pildă, Moliere în Misanthrope şi Tartuffe — ci s-a mărginit la o suprafaţă uşor de ridiculizat şi într-o tendinţă în care nu era el cel dintîi deschizător de cale... Alecsandri începuse mai dinainte.
Cu toată rara intuiţie şi putere de creaţiune — darul cel mai de preţuit al unui scriitor — opera Iui Caragiale mi se pare săpată într-un material puţin trainic. Timpul a început să-1 macine încetul cu încetul... Lipsită de adîn-cime, de orice ideologie, de orice idealism, de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate, de altminteri, colorată — ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi prea actuale, dar va rămîne mai tîrziu cu realitatea unei valori mai mult documentare.
150
{SCRISOARE CĂTRE REDACŢIE"j
COSTACHE NEGRUZZI (1808—1908*
Din partea d-lui Lovinescu primim rîndurile de mai jos:
Domnule redactor.
Unul din redactorii dv. sub rubrica „Scîntei" se întreabă de ce nu mai scriu nimic, după ce odinioară am făcut de toate.
In cele din urmă şase luni am publicat :
1. Un volumaş de nuvele intitulat Crinul, apărut în biblioteca „Lumina".
2. Un roman, Aripa morţei, apărut în foiletonul Uni-versului şi care în curînd va apare în volum în Editura Flacăra.
3. Un volum de aproape 400 de pagini apărut la „Mi-nerva" asupra lui Costache Negruzzi.
4. Un volum asupra lui Gh. Asachi, apărut în fascicolele Convorbiri literare.
5. Mai multe articole critice în Convorbiri, din care.<j unul asupra lui Caragiale e cel puţin considerabil prin lungime şi sinteză.
Dacă colaboratorul dv. a fost mai rodnic în acest răs- $ timp, îl rog să aibă toată indulgenţa pentru modestele J mele străduinţi.
Primiţi expresia deosebitei mele consideraţii.
E. Lovinescu
Costache Negruzzi...
Nu-1 pot vedea bătrîn. închid ochii şi-mi răsare dinainte tînăr. Avea totuşi 60 de ani cînd a murit şi au trecut de atunci mai bine de patruzeci,.. A rămas însă tînăr : oacheş, smolit la faţă, cu mustaţa de cuceritor normand, cu părul rar. Stă totdeauna lîngă cămin şi vorbeşte. Povesteşte anecdote, istorii de vînătoare. De buzele lui spirituale atîrna atîtea urechi nerăbdătoare... D. Iacob Negruzzi mi-1 zugrăvea într-o cameră scundă, învăluit într-un nor de fum ca un zeu olimpic. Intrai şi nu vedeai nimic. Norul era atît de gros, „de l-ai fi putut tăia cu un cuţit"... Cînd ochii ţi se deprindeau, zăreai în fund, şezînd greceşte pe o sofa, un om bine închegat, stînd de vorbă cu Kogălniceanu.- Alături, feciorul aştepta în picioare. Cînd boierul bătea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgînd cîteva fumuri de încercare, apoi îl trecea stăpînului...
Obiceiuri de boier bătrîn... Şi totuşi nu mi-I închipui aşa. De unde vine că pe unii oameni ai trecutului îi vezi numai bătrîni şi pe alţii numai tineri ? Cine şi-ar putea închipui pe un Asachi fără plete de moşneag, fără groasa lui mustaţă albă ? Şi totuşi Asachi a fost şi tînăr. în vremea îndepărtată a celor douăzeci de ani a iubit Cetatea eternă şi a cîntat pe Bianca lui în versuri inspirate. Eliade e „bătrînul Eliade", părintele literaturii române. Nu-1 poţi vedea altfel decît cu masivul lui cap leonin,
152
153
încărunţit. Alecsandri, cu tot creştetul lui pleşuv şi nins, e tînăr, e „veşnic tînăr şi ferice".
în afară de icoana trupească, mai e şi o icoană morală, ce se desprinde din întreaga fiinţă a unui om. Sunt tineri bătrini şi bătrîni ce rămîn totdeauna tineri. Sunt copii cărora o maturitate de simţire sau de gîndire le încovoaie fruntea : Grigore Alexandrescu şi Eminescu, de pildă.
Nu sunt bătrini, ci prematuri. De la întîiul pas, s-au uitat rotitor în lume cu un zîmbet grav. Alecsandri şi Negruzzi au păşit rîzînd ; pînă la urmă au rămas senini. în viaţă au fost „aequo animo", veseli, primitori, glumeţi ; în scrisul lor au fost aceiaşi. Printre rînduri zăreşti doi ochi sclipind binevoitor ; la urmă o mînă ţi se întinde prietenoasă.
Literatura lui Negruzzi c o literatură cu desăvîrşire sociabilă. De la povestitor la tine, se răsuceşte un fir de simpatie. Ea are una din însuşirile cele mai rare : simplicitatea... Scriitorul nu vrea să te înminuneze. Nu te so-coate nici prea jos, nici prea sus. Sunt unii oameni lîngă care te simţi dintr-o dată bine. Abia au spus cîteva cuvinte, şi le eşti un prieten vechi. Mare ştiinţă a vieţei de a deschide cu Iesniciune porţile inimilor ! Negruzzi ţine să-ţi placă. De aceea se pune la înălţimea ta. Nu vrea să-1 admiri, ci să-1 înţelegi şî să-1 iubeşti. Ca să nu-ţi rămînă dator, te iubeşte el mai întîi... De aici, în parte, farmecul literaturii lui cordiale...
A fost şi a rămas veşnic tînăr, spiritual, uşor şi cu ceva de diletant. Mulţi îl privesc şi azi cu un aer de micşorare, ca pe un diletant simpatic, la care nu te poţi opri prea mult... Sunt bărbaţi însemnaţi şi maeştri ce nu se pot scoborî la nimicurile gingaşe ale vieţei... Să-i lăsăm, cu atît mai mult cu cît se înşeală.
Negruzzi diletant ?
Da şi nu...
A fost diletant pentru că a fost un artist ce a iubit mai multe lucruri deodată, cătînd însă sub toate acestea înfăţişări numai frumosul unduios şi schimbător. N-a fost un om de ştiinţă, n-a fost un filolog sau un apostol. A fost însă un artist, făcînd de toate : poezii, nuvele sau
-teatru. Fără să izbutească întotdeauna, el şi-a revărsat neastâmpărul creaţiei sub tot ce e înveliş de cuvinte. Dacă a făcut mai multe lucruri, nu înseamnă însă că n-a avut nici o convingere. N-a fost diletant în înţelesul acesta. Oriunde a pus şi dragoste şi artă. Mai mult decît atît : a pus şi o pregătire pe care nici n-ai fi bănuit-o... La vîrsta de 13 ani, în vremea unei bejănii în Basarabia, el aşternea pe hîrtie, cu slova lui citeaţă, traduceri din Le Sage, din franţuzeşte şi greceşte, oprindu-şi mintea lui de copil asupra unui tratat de morală, iVfo-raliceşti haractiruri, pe care îl tălmăci din greceşte; la 16 ani el compunea un larg poem filozofic de patru sute de versuri — Afemnon, după o nuvelă a lui Voltaire, citită în greceşte; la 28 de ani scria poemul epic Aprodul Purice şi traducea, în versuri frumoase, baladele lui Victor Hugo; la 32 de ani dădea la lumină cea mai reuşită nuvelă istorică ce s-a scris în limba română : Alexandru Lăpuşneanu.
Şi totuşi a fost un diletant!
Diletant, omul hrănit de literatura clasică, cunoscătorul literaturei franceze şi ruseşti ; diletant, scriitorul care a statornicit în linii atît de sobre şi de trainice una din icoanele cele mai epice ale istoriei noastre ! Pentru ce?
Pentru că a avut arta de a-şi ascunde lunga lui pregătire, încercările lui numeroase, ce stau astăzi sub bolta Academiei Române. Pentru că şi-a arătat gestul, ascun-zîndu-şi sforţarea, ca o floare ce-şi răsfaţă corola, fără a-şi vădi munca ascunsă a sevei ce se înalţă tainic din pămîntul negru. Pentru că a fost plin de voie-bună, zdrobind în faşă orice fel de afectare, de îngroşare de voce şi de rostogolire surneaţă de ochi. Pentru că a fost simplu — mare artă ! — cu un mic aer de scepticism, atît cît se cuvine între oameni bine-crescuţi, dar nu fără nici o [convingere în afirmaţiile lui] *.
A crezut în ceea ce a spus ; nu a tiranizat însă pe nimeni cu ceea ce a crezut. A spus, a zîmbit şi a trecut mai departe... N-a bătut cu pumnul în masă, n-a apucat
1 Lacună în text. Completat după monografia Costache Ne^ gruzzi (n. ed.).
154
155
pe nimenea de piept. A fost un om de salon, fără ochelari petrecuţi pe după ureche, fără nazalizare de strană,: fără dicţionare prăfuite aruncate în capul cititorului... în problemele limbei a avut convingeri ce au biruit mai toate împotriva greoilor filologi. Le-a spus totuşi, sub o formă uşoară, glumeaţă, de bun-simţ, „dacă vrai bine, dacă nu, nu". El însă credea în ce spunea... Diletantismul lui era numai o eleganţă mai mult: eleganţa simplicitate! şi a bunei-cuviinţi. Părea că se joacă şi, fără să stăruie mai mult, trecea Ia altceva. I s-a luat în nume de rău această lunecare. Negruzzi scria cu condeiul, şi nu cu ciocanul. A ştiut zîmbi în viaţă şi în literatură ; a ştiut plăcea şi instrui ; a ştiut spune o mulţime de lucruri de folos, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare că poate învăţa ceva pe cineva. A făcut-o din modestie ? Nu atît. A fă-cut-o mai degrabă din adîncul simţ al omului de lume, ce pune o înfrînare discretă nu în convingeri, ci în expresia lor.
Şi aceasta cînd trebuia : în Scrisori, de pildă. Cînd nu trebuia, ştia să fie hotărît fără ocoliri, sculptînd maî mult decît scriind. Diletant, făuritorul lui Alexandru Lăpuşneanu ! Diletant, omul care a tăiat aşa de sigur în marmura istoriei, desfăcînd un bloc atît de măreţ, atît de trainic, o dramă în patru acte scurte şi energice !...
Şi avea numai 32 de ani !
Fericită soartă a acelui care la o aşa vîrstă a făurit c* operă nepieritoare şi totodată a pus începutul unui geni literar !... Toată proza noastră literară izvorăşte dini Alexandru Lăpuşneanu. Şi nu mă înşel crezînd că mal bine nu s-a scris pînă astăzi, că în toata literatura românească nu e o nuvelă mai creată pe dinăuntru, mai severă şi mai meşteşugit clădită decît acest Alexandru Lăpuşneanu, de care s-au lovit zadarnic atîţi scriitori...
A fost un scriitor impresionist...
A fost şi cel dintîi! Să ne descoperim dinaintea acestui străbun, care, pe de o parte, tăia în marmură, iar pe de alta împletea din firul de mătase al cuvintelor cea dintîi horbotă de proză literară. A fost însă cînd şi unde trebuia. Inteligenţă mlădioasă, el şi-a întins aţele în toate
ungherele. în plasă s-au prins multe lucruri. La toate s-a oprit, încercîndu-le. Scrisorile lui sunt cele dintîi foiletoane impresioniste. Dintr-o dată, a creat un gen ce nu există la noi. Zic numai un gen, pentru că nu-mi închipui că impresionismul e întreaga literatură. Alături de scrisorile lui spirituale, săltăreţe, şerpuitoare în jurul atîtor lucruri, Negruzzi poate arăta şi blocul de marmură al lui Alexandru Lăpuşneanu, Care nu mai e jocul unei minţi rafinate, ci o creaţie pornită din intuiţie artistică...
A scris puţin...
Cu atît mai bine ! A scris cînd a avut ceva de spus, pe îndelete, în răgazurile îngăduite „jocului superior" ce e arta... N-a scris pentru bani. Nu era un „proletar" grăbit. Fericite timpuri cînd scriitorii erau un Kogălniceanu, un Negruzzi, un Alecsandri — oameni cu largă cultură, cu bună-creştere, cu mult timp liber şi cu puţină vanitate literară. Rămîneau cel puţin egali cu dînşii. Nu fugeau după inspiraţia silită.
Şi, totuşi, ca încheiere — i s-a întîmplat şi lui Negruzzi să fie o dată grăbit; dar a fost pedepsit.
Un număr din Propăşirea trebuia să apară. Nefiind material literar, Kogălniceanu îl zori pe Negruzzi să-i dea ceva. Negruzzi nu avea nimic. Azi ar fi aruncat o schiţă pe hîrtle, în repegiune. El, mai tacticos, deschise pe Me-rimee şi traduse legenda Federigo sub numele de Tode-rică, jucătorul de cărţi. După obiceiul timpului, o tipări ca a Iui...
Se întîmplă insă ca nuvela să fie privită ca jignitoare pentru religie şi preoţi. Negruzzi, ca autor, fu surghiunit la moşie, iar revista suprimată...
Astfel, scriitorul şi-a primit pedeapsa unei fapte pe care n-o săvîrşise. A tăcut însă, în loc să-şi mărturisească adevărata greşeală — care însă îmi pare mult mai de iertat decît dacă s-ar fi grăbit să scrie ceva sub măsura talentului său...
156
„COCOŞUL NEGRU*
Abia au trecut doi ani de cînd stăruiam în Convorbiri literare asupra „unui nou scriitor", d. Victor Eftimiu, care prin poemul dramatic înşir'te, mărgărite adusese pe scenă basmele noastre înviorate de un suflu modern, împrospătate de o interpretare neaşteptată.
De atunci, d. Victor Eftimiu a străbătut cale lungă.
La o vîrstă cînd alţii abia încep a se face cunoscuţi, d-sa a pătruns în cele mai adinei pături ale conştiinţei publice. Poet al tuturor şezătorilor literare şi al tuturor festivalurilor artistice, director de teatru de vară, autor al altor cîtorva piese mai mărunte, dar nu lipsite de talent şi de poezie, colaborator al mai tuturor revistelor noastre, de la cele mai însemnate, pînă la cele mai vîrst-nice, prin belşugul producţiei, prin tinereţea lui cuceritoare şi printr-o spontaneitate întotdeauna mai preţuită decît meditaţia matură, d. V. Eftimiu şi-a cîştigat o largă popularitate, ce nu putea fi cumpănită decît prin duşmănii tot atît de puternice şi tot atît de fireşti oricărui succes prea vădit.
Cocoşul negru, cea din urmă „fantezie dramatică" a poetului, era celebru înainte de a fi cîntat pe scenă. Prin titlul lui răsunător, prin notorietatea poetului, prin crîm-peile date la lumină, prin prieteniile dăunătoare şi duşmăniile folositoare ce se dezlănţuiră în ziare, Cocoşul negru ajunsese un eveniment literar, dar şi o mare piatră de încercare pentru poet.  Toate aşteptările erau
158
îndreptate spre dînsul. Pe cînd înşir*te, mărgărite fusese un succes spontan, cald şi îngrădit în marginile cordiali-tăţei cuvenite unui debut, Cocoşul negru nu putea fi decît un triumf sau o cădere. Publicul nepăsător sau simpatic aştepta triumful; confraţii aşteptau căderea. De fapt, n-a fost nici una, nici alta, deşi mulţi dintre ziarişti s-au grăbit a vesti căderea...
Acum cîţiva ani am avut fericirea să fiu la premiera poemului Chantecler. Era o sală cum nu mai văzusem; plină de toată electricitatea nerăbdărei, pornită la exagerare, duşmănoasă fără a o mărturisi, neiertătoare cu celebritatea piesei înainte de a i se fi cerut părerea, chinuită de 10 ani de încordare, o sală bucuroasă să se răzbune. S-^a răzbunat. Chantecler, cu toată superioritatea de concepţie asupra Iul Cyrano, cu toată frumuseţea simbolică, cu toată noutatea, cu toată suflarea lui poetică mai largă şi mai umană, a fost primit cu răceală de public şi cu o duşmănie vădită de critica literară...
Ceva din această electricitate neprielnică s-a simţit şi la premiera Cocoşului 7iegru.^Erau în sală atîtea suflete jignite, atîţi poeţi nemîngîiaţi, atîtea genii necunoscute, atîţi confraţi întunecaţi la chip, veniţi înadins să acopere glasul Cocoşului!
Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, strecurînd destulă tulburare în sufletul publicului nebănuitor... N-au izbutit însă deplin. Căci, dacă piesa nu a avut triumful ce l-ar fi meritat, n-a avut nici căderea trîmbiţată... în ochii criticului literar, ea reprezintă totuşi un mare progres faţă de înşir'te, mărgărite, prin puterea suflărei poetice, şi cu toate scăderile ei, asupra cărora voi stărui poate prea mult, e cea mai frumoasă dramă lirică românească.
Nu voi intra în amănuntele acţiunei, în desfăşurarea ei cam slobodă, cam revărsată în epizoade, pitoreşti sau simbolice, ce frîng uneori linia dreaptă, nu mă voi opri nici asupra atîtor frumuseţi risipite dintr-o comoară poetică ce nu cunoaşte înfrînarea. Despre acestea s-a scris îndeajuns. Voi stărui asupra concepţiei poemului şi mă voi încerca să găsesc pricinile pentru care o piesă susţinută şi de o idee sau de mai multe idei centrale, şi de un
vers teatral fără seamăn în literatura noastră, şi de toate ajutoarele unui spectacol felurit, n-a întîmpinat totuşi primirea ce i se cuvenea nici chiar din partea puţinilor ce ar fi fost bucuroşi să i-o facă.
Părerea mea e că în Cocoşul negru al d-lui Victor Eftimiu se găsesc elementele a două tragedii deosebite, cari par a se îmbina şi topi uneori, dar cari, de fapt, se stînjenesc între ele, aruncînd piesa peste marginile îngăduite unei piese şi ciocnindu-se în dauna unităţei psihologice. Poemul păcătuieşte prin abundenţă ; cu anumite eliminări, el ar fi mulţumit şi pe critic, şi pe spectator, îndestulînd logica internă pe care o cerem de la orice acţiune teatrală.
Cea dintîi tragedie pe care a voit s-o povestească d. Victor Eftimiu e tragedia fatalităţeî, a nenorocului, simbolizată prin voievodul Nenoroc, la naşterea căruia cîntase „Cocoşul negru".
Mi-aduc aminte de-o noapte tot ca asta... Gemea, la poale, marea subt cerul înnorat; Odaia-mpărătească şi-atunci a luminat Tirziu, în toiul nopţii... Mi-aduc aminte bine. Pe-o noapte tot ca asta, în chinuri şi suspine. Pe cînd urca din mare un cîntec de prohod. Muri împărăteasa născînd un voievod 1...
Acum, după atîţia ani, pluteşte deasupra palatului lui Verde-împărat aceeaşi atmosferă de fatalitate ; marea | geme înăbuşit, cerul e greu, „Cocoşul negru" cîntă din nou. Împăratul are presimţiri, in adevăr, el e ucis de un | sol al lui Roşu-împărat, care cuprinde ţara, aruncînd în temniţă pe cei doi tineri voievozi, pe Voie-Bună şi pe ,!| Nenoroc...
Actul acesta, amintind ca tehnică pe înşir'te, mărgărite, e un adevărat act de expoziţie a unei tragedii pe care o aşteptăm. Vedem un om, venit pe lume în ceasul rău, J menit să fie zădărnicit în tot ce va face, să fie nenorocit. Tragedia aceasta a mai fost scrisă. Tot teatrul grecesc al J lui Sofocle şi Eschil e stăpînit de suflarea fatalităţei cef bate asupra familiei Atrizilor, în care incesturile se în- j grămădesc peste paricidii. Deasupra lui Edip sau Aga-memnon domneşte nemiloasa „ananke", în încătuşarea 1
căreia voinţele se zdrobesc şi energiile se macină... Eroii nu sunt vinovaţi; ei luptă cu puteri mai mari decît dîn-şii, cu mînia zeilor, cu scrisul vieţei lor.
Ne aşteptam la aceeaşi tragedie a lui Nenoroc. Aşteptarea noastră nu va fi îndestulată decît ceva mai tîrziu, deoarece poetul adaugă o nouă idee, bogată şi aceasta, dar care nu se topeşte cu cea dintîi.
în actul al doilea, anume, găsim pe cei doi voievozi închişi în temniţă. Se apropie ceasul spînzurătoarei. Vine duhovnicul. Voie-Bună îl primeşte. Alături de Nenoroc, poetul a vrut să zugrăvească şi pe omul născut într-un ceas fericit. E fiul cel mai mare ; lui îi va veni coroana împărătească, fără nici un alt merit deosebit. El păşeşte pe calea datoriei şi a ascultare! ; în sufletul lui nu se zbuciumă nici o întrebare, nici o dorinţă. Tot ce va face îi va izbuti mai tîrziu. De altminteri, el ştie îndoi grumazul fără murmure şi răzvrătire.
Paralelismul între aceşti doi oameni cu o menire deosebită, deşi e firesc, deşi va ajuta la urmă la desprinderea unei idei morale, nu-mi pare destul de fericit din punctul de vedere teatral. în loc de a se îndrepta asupra unui singur erou, atenţia noastră se risipeşte în două părţi, ceea cc nu e un cîştig pentru piesă...
Nenoroc nu primeşte pe duhovnic. El e un răzvrătit. Sufletul lui e mult mai bogat în nuanţe, mai doritor de lucruri nouă , de necunoscut, de zarea nepătrunsă ; el e fiul din poveste ce a plecat din casa părintească1.
E cel pe care viata de rlnd 1-a obosit ! L-a scos din fire viaţa cu lanuri semănate In orice primăvară — şi vara treierate. Aceleaşi vii culese sub cerul înnorat. Aceleaşi oi păscute si mulse pe-nserat. Aceleaşi griji mărunte, sfirşite ca furnica. Mereu aceeaşi viaţă, nimica nou, nimica. Mereu aceeaşi viaţă în pieptul său trezi Un dor de-o viaţă nouă, sporit din zi în zi...
De aceea, cînd vine duhovnicul, Nenoroc nu-1 lasă să intre. în schimb, Intră Dracul. Aici piesa la o nouă înfă-
1 Act. I, pag: 28.
160
161
ţişare. Sub haina vistierului din actul întîi, Dracul aduce aur şi mijlocul de a scoate din temniţă pe Nenoroc. Dracul îi zugrăveşte viaţa nouă ce-1 aşteaptă. Viaţa de ispite, de plăceri, viaţa pe care totdeauna o purtase în suflet voievodul în dorul lui de necunoscut şi de zări îndepărtate... Nenoroc şovăieşte o clipă, apoi se hotărăşte să-1 urmeze... Atunci se arată şi Arhanghelul Mihail, cu sabia Dreptăţei în mînă... O luptă epică se începe între Arhanghel şi Drac, pentru a cîştiga pe Nenoroc... Principiul răului intră în luptă cu principiul binelui ; iadul, cu raiul ; ispita, cu beatitudinea. La sfîrşit, fireşte, Nenoroc urmează pe Drac...
Luat în sine, ca valoare poetică şi chiar scenică, acest act e cel mai puternic, prin simplicitate, prin încordarea lui şi prin frumuseţea versurilor. Luat însă în întregul piesei, el e o abatere de la concepţia ei dintîi.
Poetul plecase de la ideea fatalităţei antice. După aruncarea în temniţă a eroului, ne aşteptam să-1 vedem izbit şî de alte nenorociri, pornite din acelaşi neînţeles scris al soartei. Deodată însă băgăm de seamă că Nenoroc nu mai e un erou al fatalităţei, ci se bucură de liberul arbitru de a alege între rău şî bine, între rai şi iad, între plăcerea de azi şi scrîşnirea de mîine. Stăpîn pe faptele sale, el alege aşa cum crede de cuviinţă. Orice faptă pornită din libertatea voinţei intră însă în categoria lucrurilor ce pot fi judecate şi sub raportul moral, primind şi o sancţiune. In vederea acestei sancţiuni, şi-a îndrumat poetul piesa altfel decît cum ne-am fi aşteptat...
De îndată ce s-a ivit pe scenă Dracul, publicul a zis : Faust! în amîndouă piesele e vorba de un suflet ce se vinde Dracului. Dar atît. încolo deosebirea e mare. în Cocoşul negru, avem un om ademenit de bine şi de rău, de plăcere şi de virtute, îmbrăcate sub chipul Dracului si al Arhanghelului, amintind mai degrabă legenda lui Hcrcule ispitit de două femei, de Viţiu şi Virtute, lăudîn-du-şi fiecare însuşirile, Hercule a ales Virtutea. Nenoroc, pe Dracul. în Faust nu e această luptă. în schimb, e ceva mai mult.
Ce-1 face pe Nenoroc să urmeze pe Drac ? Dorul unei vieţi vagabonde, al unei vieţi de plăceri, ce-1 mîna şi de 3a Curtea tatălui său, şi, dacă am voi să facem o legătură
Intre ideea fatalităţei din actul întîi şi ideea ispitei din actul al doilea, am şi adăuga că ceea ce-1 îndeamnă să urmeze pe Drac era piaza-rea. Căci în poemul lui Victor Eftimiu, dracul e şi fatalitatea, dar şi ademenirea răului, el e şi „Cocoşul negru" ce cîntase în clipa naşterei lui Nenoroc, dar şi marele „Ispititor" ce apăruse şi lui Isus în pustie... Această contopire a două idei în Drac a fă-cut-o dinadins poetul pentru a da o oarecare unitate piesei. Faust reprezintă însă o concepţie mult mai înaltă. El e un om al cărui izvor de plăceri intelectuale e sleit. Cunoştea tot ce se putea cunoaşte şi nu era mulţumit. Ar fi voit să treacă peste limitele cunoştinţei omeneşti. Numai din această dorinţă, mult mai adîncă şî mai frumoasă, se vinde lui Mefistofeles. Tot ceea ce face pe urmă e o ascensiune lăuntrică. Sufletul său cîştigă noi puteri de iubire curată, de cunoştinţă şi, la urmă, după ce a învăţat de toate şi-a gustat viaţa în tot ce-i face amestecul, îşi încunună traiul prin apoteoza muncei, a activităţei practice, cu bogate roade sociale. Epopeea aceasta a omului modern, setos de a trăi, de a şti, de a-şi găsi o axă morală şi un rost de viaţă, e atît de măreaţă, încît puţine sunt operele geniului omenesc ce i-ar putea sta alături.
Actul al treilea continuă pe al doilea. Nenoroc s-a vîndut Dracului, ce-1 duce în lumea plăcerei într-o închipuită grădină a lui Epicurus (sic), cu zîne, Feţi-Fru-moşi şi chiar cu filozofi rătăciţi în „lumea unde se petrece".
Dracul d-lui Victor Eftimiu se deosebeşte de asemenea de dracul Iui Goethe. Mefistofeles e un drac ironic, glumeţ, cumsecade şi un tovarăş plăcut. Face tot ce se poate pentru a sluji pe Faust cu credinţă. Din clipa ce e sigur că-i va avea sufletul, el nu-i precupeţeşte nici o plăcere.
Dracul d-lui Eftimiu, după cum singur poetul ne spune, „nu rîde el singur de ceea ce spune, ci vorbeşte convins", prin urmare nu e un filozof sceptic şi spiritual, ci un adevărat Satana biblic, un Satana al tuturor poeţilor romantici, al lui Victor Hugo sau Carducci. E un diavol ce vorbeşte în numele unui principiu, principiul râului; neîmblînzit şi neiertător. E răzvrătitorul Belzebuth, care n-a putut suferi umilirea, voind să fie
162
163
el însuşi un Dumnezeu. A fost alungat din rai, dar i-a rămas iadul, unde stăpîneşte. I-a mai rămas şi pămîntul, unde se mai luptă pentru întîietate cu Dumnezeu *.
...Lăsaţi-mă pe mine să urlu pe pămînt
Cu cei ce n-au în viaţă, nici hrană, nici vestmînt.
Cu cei ce riu cer milă şi fruntea nu şi-o pleacă,
Cu cei ce vor să urce, s-ajungă şi să-ntreacă.
Cu cel ce nil vrea jugul, de-ar fi chiar Dumnezeu,
Cîntaţi! cîntaţi, arhangheli t lăsaţi să urlu eu !
înţelegerea dintre Nenoroc şi Dracul nu e o înţelegere cinstită, nici chiar bine hotărîtă. Voievodul îl urmează pe Satana, fără a-şi fi pus condiţiile dinainte, cum făcuse Faust. De fapt, Dracul poetului nostru întrupează mai mult pornirea spre rău ce se luptă'în om cu pornirea spre bine, după cum Ahriman se lupta cu Ormuz... Aceste două acte, în cari Dracul apare ca Drac, ştiut ca atare, cu toată frumuseţea lor poetică, ies din logica internă a piesei. Dracul fiind un instinct al răului, sau o piază-rea, cum va fi în actul al IV-lea şî al V-lea, ne luptăm cu el, dar nu cădem la învoială în deplina lumină a conştiinţei de sine şi de valoarea morală a faptelor noastre...
Dracul din poemul d-lui Eftimiu nu-1 slujeşte credincios pe Nenoroc. îi dă plăceri, nu pentru a-1 îndestula, ţinîndu-se de făgăduinţă, ci pentru a avea prilejul să-1 arunce pe calea pierzaniei. Dialectician pervers, el răsT tălmăceşte cu o artă de sofist principiile oricărei morale omeneşti.
în această privinţă, actul al III-lea e de o frumuseţe neîntrecută în literatura noastră. Prin tirade uneori pline de avînt poetic, iar alteori numai de subtilitate, Dracul răstoarnă orice criteriu moral, îndemnîndu-1 pe Nenoroc ; să-şi facă chip cioplit, să ucidă, să ia femeia altuia.
Cum vedem, suntem departe de bunul şi credinciosul Mefistofeles şi foarte aproape de Satana, de ispita răului ce mijeşte în sufletul omului. Mai adăugăm că în această grădină fermecată s-a mai rătăcit şi o fecioară, Mira Miralena, domniţa lui Rosu-împărat, ce părăsise
1 Act III, p. 65.
palatul împărătesc pentru, că nu voise să se mărite cu Voie-Bună. în. această grădină găsise pe mult doritul Făt-Frumos, pe care însă Nenoroc îl ucide, ca să-i ia iubita. Mira imploră dreptatea lui Dumnezeu. Arhanghelul Mihail trăsneşte lăcaşul de orgii, scăpînd dintre ruine numai Dracul, Nenoroc şi Mira...
Astfel se încheie actul al III-lea, care împreună cu actul al II-lea sunt o abatere de la întîia concepţie a piesei. Luate de un loc, ele fac un fel de mic Faust românesc, cu destule deosebiri însă, un fel de schiţă numai a unei înţelegeri dintre Om şi Drac, în* care însă Dracul e mai mult un geniu al răului, decît un tovarăş cinstit, ce dă bucuria vieţei spre a cîştiga un suflet pentru veşnicia lumei celeilalte.
, II
in actul al IV-lea, Nenoroc îşi dă seama de nelegiuirea legăturei făcute cu Dracul, voind să se desfacă de ea. E prea tîrziu'însă !"Aşa o voieşte poporul, pentru a putea trage o învăţătură de înaltă morală în epilogul din urmă. A avut de ales, şi a ales/De acum soarta lui s-a hotărît. Orice va face, nii va scăpa din gheara diavolului •:
Al meu vel fi de-a pururi î Mai chemi pe Dumnezeu ?
Ai crezi/că la chemarea-ţi o gata să se-arate ?
El vine cînd îl cheamă fecioarele curate.
Iar nu cei răi ca tine... Să nu-1 chemi l-Amîndoi
Păstra-vom învoiala tăcută dintre noi.
Al meu ai fost din leagăn şi n-ai să scapi de mine ! în orice om din cale e dracul care vine... Sub .fel ăe fel de chipuri în preajma ta voi sta .■; Vei vrea sâ fugi de mine.— voi fi în calea ta ! Chiar .tu.ai să mă cauţi, cînd nu-ţi voi fi "în cale ;
Voi fi făclia vie. a gîndurilor tale, .....
îndemnul, remuşcarea, căinţa, piaza-rea... Şi-acuma, du-te !1
1 Actul al IV-lea, pag. 131.
165
Cu aceste din urmă versuri, piesa intră din nou în făgaşul ei, legîndu-se de întreaga concepţie. In adevăr, din această concepţie a fatalităţei nu e nevoie să izgonim pe Dracul, care e şi fatalitatea, dar şi ispita răului. Dar Dracul trebuia să rămînă mereu nevăzut, ascuns în lucruri, în licărirea ochilor primejdioşi, în ademenirile vieţei, un Drac multiform, după cum e şi zugrăvit în versurile citate, dar nu un drac ce apare sub înfăţişarea lui cunoscută şi pe care eşti liber să-1 primeşti sau să-1 respingi. Cînd ai o astfel de libertate, e cu putinţă o morală la urmă, dar atunci ai ieşit din concepţia fatalităţei, care nu presupune şi un liber arbitru...
De acum piesa se înnoadă mai bine... Dracul apare sub chipul unui călugăr, fără ca Nenoroc să-1 mai recunoască. In cuvinte prefăcute şi dulci, îl face să ucidă un cerşetor ca să-i fure pîinea, tot aşa cum pune pe nişte tîlhari să-1 prade de haine. Pînă aici actul e şi pitoresc, şi simbolic, dar mai ales în strînsă legătură cu ideea centrală.
Din nefericire, însă, Nenoroc se mai întîlneşte pe acelaşi ţărm al mărei cu rătăcitoarea domniţă Miralena, care străbate toată piesa fără vreun rost. Nenoroc o îndeamnă să se mărite cu Voie-Bună, pe care poetul nu-1 uită.
Dar dacă această apariţie a Miralenei e cu totul supă* rătoare luată în sine, ea dă prilejul lui Nenoroc de a-şi J povesti încă o dată tragedia vieţei în versuri minunate :
...Ace] ce hotărăşte al sufletelor joc Jn cartea vieţii mele a scris să n-am noroc ! Am fost născut pe-o noapte cumplită, fără stele... Cînta cocoşul negru vestindu-mi zile grele. ; Şi eu venii In lume tîrziu, în zori de zi, Şi mama-mea, sărmana, născîndu-mă, muri f Eu n-am noroc şi nu pot măcar să fac un bine. De atitea ori trecut-a norocul lîngă mine Sub fel de fel de chipuri... Priveam la el cu jind. Dar mîna-mi fu legată şi n-am putut să-1 prind. Şi nu numai pe mine mă paşte nenorocul — împart nenorocirea oricum şi în tot locul! Acei ce vor să-mi facă un, bine pier pe rînd... Eram copil: Plecasem pe ţărmul mării, vrînd
Să caut nişte păsări cu penele ciudate. j_.e văd pe-un vţrf de stîncâ... Alerg. înfricoşate Zburară. După ele ! Şi-aşa, pe urma lor, Deodată cad în apă de sus. Un păzitor Văzuse de departe grozava întîmplare Si-aleargă să mă scape ! Viteaz, s-aruncă-n mare. Mă caută... mă prinde... mă scoate, am scăpat! Dar cel ce mă scăpase, sărmanul, s-a-necat... Oriunde-aş fi mă roade păgînul dor de ducă. Şi plec. De vreau să mingii o floare, se usucă ; De stau pe-o noapte verde, cu ochii către cer. De stau visînd Ia stele, în linişte, stingher, Şi ochiul meu se-opreşte pe-o stea îndepărtată, Deodată văd că steaua sclipeşte-nspăimtntată, Se-ntunecă... descreşte... se spulberă... S-a dus...
în aceste frumoase versuri e sîmburele întregului dramatic ; din ele ar fi trebuit să rîureze piesa, zugrăvin-du-ni-se tragedia omului nenorocos, dinaintea căruia luminile se sting, stelele se prăbuşesc în gol, florile se scutură, bucuriile vieţei se usucă, izvoarele seacă. Aşa se începuse acţiunea în actul I, pentru a se frînge în cele două acte şi a se înnoda abia acum, cînd piaza-rea se arată sub chipul cucernicului călugăr.
Pînă aici Dracul fusese, după credinţa populară, vistiernic şi călugăr, în actul al V-lea, după aceeaşi credinţă, el apare sub chipul unui hangiu, ce vinde rachiu poporului. Nenoroc, căutat pretutindeni de cercetaşi! lui Roşu-împărat, se adăposteşte la han ca argat, unde timp de un an îşi agoniseşte un mic avut. Hangiul şi apoi şi Nenoroc suflă duhul răzvrătire! printre ţărani, îndem-nîndu-i la revoltă împotriva stăpînirei şi a boierilor asupritori. Ţăranii pleacă beţi să dea foc conacelor si avutului străin şi, după ce îşi îndestulează setea lor de sînge, se întorc la han. Nenoroc află din gura lor că turmele şi casa Iui fuseseră mistuite. Episodul acesta, pe lîngă adevărul simbolic ce-1 coprinde, e în strînsă legătură cu ideea centrală a piesei, arătîndu-ne încă o dată că orice ar face Nenoroc se întoarce împotriva lui.
Dar poetul n-a uitat nici pe Voie-Bună, pe care noi tl uitasem  îndelungul  celor  patru  acte.  Pentru dînsul,
166
167
Voie-Bună simbolizează pe omul născut în ceas bun, pe omul care a primit pe duhovnic şi s-a pus sub pavăza Arhanghelului Mihail. După ce a pribegit un an, se*în-toarce în împărăţie, auzind că poporul nu e mulţumit de Roşu-împărat şi că îl aşteaptă pe dînsul să-şi ia tronul părintesc. Poposind la han, cei doi fraţi se intîlnesc. Peste noapte însă, hangiul sădeşte ura în sufletul lui Nenoroc, îndemnîndu-1 să ia el tronul... Nenoroc, ameţit, se pregăteşte să-şi ucidă fratele, şi ar fi făcut-o dacă Arhanghelul Mihail nu l-ar fi împiedicat. Voie-Bună pleacă neatins. Nenoroc e coprins de remuşcări. Ce-i mai rămîne de făcut ?
...Să te spînzuri! Da ! Da ! Să-ţi legi de gît Un ştreang, şi scapi de toate !...
îi şopteşte pervers hangiul. Nenoroc se cutremură, în-ţelegînd abia acum că hangiul nu e decît Satana ce-1 urmărise pretutindeni pentru a-i lua sufletul. Şi, după ere- rr dinţa populară, sufletele sinucişilor sunt ale Dracului : j
Da, sunt Dracul; şi astăzi, ca şi ieri, Iţi sunt mereu în cale. Sunt cel ce dă plăceri Orieînd, oricui le cere. Dar vreau în schimb răsplată. Răsplata ta e ştreangul. O viaţă zbuciumată Aşa mi se plăteşte !
Sfîrşitul acestui act e de o rară frumuseţe, şi poetică, J şi scenică, de o frumuseţe adevărat shakespeariană. El ar J fi meritat să fie citat şi' pentru puterea lui fără seamăn \ în literatura "noastră, dar şi pentru a face cîteva obser-^ vaţii ce-mi păr hotărîtoare. Nenoroc nu trebuia să cruţe | pe frăte-sâu;1'trebuia să-1 ucidă. Acesta ar fi fost sfîrşitul ţ cel mâi firesc al unui şirag de fapte rele... Furase, ucisese, luase femeia altuia, semănase răzvrătirea — dar nici o ;< crimă nil e mai mare decît fratricidul. Biruinţa Dracului ?j ăr fi fost atunci desăvîrşită. După ce-1 îndemnase la -| atîtea nelegiuiri, acum l-ar fi împins să săvîrşească şi ( crima lui Cain. Atunci remuşcările, sensibilizate prin strigăte, prin rînjete şi chiote drăceşti, ar fi fost fireşti î r iar Satana, ce-i cîntase sub chipul cocoşului negru îh J clipa naşterei, ce-i ţinuse calea sub atîtea înfăţişări, s-ar ;j fi dat pe faţă acum pentru întîiaşi dată, silindu-şi vie- J
tima să se spînzure... Piesa ar fi avut astfel un fina] măreţ simbolic şi mai ales logic...
Poetul a voit altfel, gîndindu-se mereu la: morală, la Voie-Bună şi la Miralena.
* Nenoroc nu ucide pe Voie-Bună; prin urmare, nu mai are de ce să fie coprins de remuşcări, el care făptuise atîtea rele cu multă uşurinţă. Dracul se descoperă, grăbind un deznodământ fără vreun cuvînt puternic... Şi dacă ar fi fost măcar un deznodămînt ! Nu, e numai un simulacru... Remuşcările gem în văzduh, iadul se deschide, Dracul îşi suflă para lui dogoritoare, Nenoroc cade la pămînt, dar nu se spînzură... Toată înscenarea aceasta atît de minunată şi de zguduitoare e zădărnicită ; e ca şi cum n-ar fi fost; în teatru, mai ales, o astfel. de'zădărnicie e dăunătoare. Orice i s-ar putea ierta poetului, numai greşeala de a nu fi isprăvit piesa aici nu i-o putem ierta... Cu moartea lui s-ar fi isprăvit tragedia voievodului Nenoroc, la a cărui naştere cîntase cocoşul negru şi pe a cărui pieire a grăbit-o Dracul...
Poetul a mai adăugat, vai! un al şaselea act; crezînd că voim să cunoaştem şi povestea lui Voie-Bună şi a Miralenei. Amară iluzie şi neiertată greşeală ! Interesul nostru nu-1 mai urmăreşte. Roş-împărat' (ce-mi pasă de Roş-împărat ?) e răsturnat; Voie-Bună (ce-mi pasă de Voie-Bună !) îşi cîştigă tronul şi vrea să ia de soţie pe Miralena, fata lui Roşu-împărat (ce-mi pasă de Mira-lena !). în mijlocul bucuriei obşteşti, soseşte ca o fantomă — ca un rescape — şi Nenoroc. Voie-Bună îl primeşte cu dragoste ; i-ar da orice, i-ar da împărăţia chiar. El voieşte însă pe Miralena, deşi în actul al IV-lea o îndemnase să ia pe Voie-Bună,' care sigur ar putea-o face fericită... Ciudată şi tîrzie dorinţă! Şi cum Voie-Bună nu i-o dă, Nenoroc se aruncă în mare sub ochii Dracului prefăcut în sfetnic !...
Ah ! cum a putut d. Eftimiu să scrie acest act de prisos şî care scade cu atît interesul dramatic al piesei !
Cum a putut ? Iacă cum : poetului îi trebuia o apoteoza morală — indicată mai ales în epilogul nejucat. voie-Bună a ascultat de Arhanghel şi a mers pe calea Urcptaţei : i se cuvine deci răsplata tronului si a raiului. JNenoroc a urmat pe Dracul, va merge în iad.' A încercat
168
169
să se pocăiască în actul al patrulea. E prea tîrziu... Religia creştină ce iartă e o religie de sclavi. Poetul n-o îngăduie ; trebuie să fie totdeauna pe calea binelui. Nenoroc avea de ales. A ales pe Dracul; cu el să rămînă. Autorul uită că Nenoroc e victima fatalităţii şi deci nu putea alege. Uitînd, ne-a dat două acte foarte frumoase (II şi III), în contradicţie cu ideea centrală a piesei, şi un alt act (VI) şi tardiv, şi de prisos...
în această cercetare am lăsat la o parte amănuntele pitoreşti, pline de fineţe şi de observaţie ; am lăsat la o parte atîtea pasagii, adevărate modele de vers teatral şî de vervă lirică, ce vor trece de-a dreptul în antologie. N-am voie decît să discut valoarea de concepţie a Cocoşului negru, care, cu toată lipsa de unitate, e deosebit de însemnată.
Putem privi poemul d-lui Victor Eftimiu ca o nobilă sforţare de a pune o cugetare pe scena noastră şi, oricum, ca pe cea mai bogată concepţie pe care o avem pînă acum în teatrul românesc...
COCOŞUL NEGRU" DE VICTOR EFTIMIU
Acum doi ani atrăgeam atenţia cititorilor acestei reviste asupra unui „nou scriitor", d. Victor Eftimiu, care astăzi, departe de a fi un nou scriitor, e unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai noii generaţii de scriitori şi din cei mai consacraţi printr-un succes ce nu s-a ostenit încă.
De atunci d. Eftimiu, pe lîngă un volum de poezii Poemele singurătăţii, pe lîngă nenumărate schiţe şi articole, ne-a mai dat un poem dramatic în versuri, lntîia rază, o comedie într-un act, Ariciul şi sobolul, şi un poem dramatic în proză, Poveste de Crăciun, toate jucate pe scena Teatrului Naţional într-o atmosferă de cordialitate şi de simpatie ce n-au scăpat nimănui. Acum în urmă poetul ne-a dat şi o mare „fantezie dramatică", Cocoşul negru, în şase acte, ce cucerise atenţia tuturor înainte de a se fi jucat... Prin ea, dacă d. Victor Eftimiu n-a cucerit triumful pe care era firesc să-1 aştepte şi de la talentul său şi de la vădita simpatie a publicului, a afirmat un progres de cugetare şi de vigoare dramatică cu mult mai preţioase în ochii criticului literar, ce pune mai mult temei pe „devenire" şi înnoire decît pe statornicia „realizărilor" într-o strimtă îngrădire...
Am stăruit aiurea destul de pe larg asupra compoziţiei tecnice  a Cocoşului negru1, aşa că  aici mă voi
1 Flacăra, nr. de la 2 şi 9 martie.
171
mărgini să-mi spun în cîteva cuvinte sintetice părerea.
Fantazia dramatică a d-lui Victor Eftimiu păcătuieşte prin lipsa unitiţei de concepţie. Nu e o dramă, ci sunt două... E mai întîi tragedia omului nenorocos, născut în ceasul cînd cînta cocoşul negru şi pe care avea sâ-1 urmărească fatalitatea în tot ce va face. Faptele lui scapă oricărei răspunderi, deoarece ele nu pleacă din libera voinţă a eroului, ci dintr-un destin de neînlăturat. Această tragedie a fatalităţii, ce e unul din elementele de căpetenie ale teatrului grec, a fost schiţată de poet în actul întîi, apoi reluată în actul al IV-lea şi al V-lea, cînd piaza-rea întrupată în drac sub deosebite chipuri : de visternic, de călugăr, de cîrciumar, împinge pe voievodul Nenoroc pe drumul pierzaniei, îndemnîndu-1 la furt, la viţîu, la crimă, spre a-1 sili la spînzurătoare. In aceste trei acte — şi s-ar mai fi putut adăoga încă unul sau două, izvorite din aceeaşi concepţie, se încadrează tragedia adevărată pe care ă voit să ne-o dea poetul. Paralel însă cu ea, s-a desfăşurat o altă concepţie, în contradicţie cu ideea fatalităţii. In actul al I-lea şi al II* leă găsim Un Nenoroc stăpîn pe faptele sale, bucurîndU-se de un liber arbitru necondiţionat. Avînd a alege între doi sfetnici, între Drac şi Arhanghelul Mihail, el alege pe Drac, ştiind bine că*i vinde sufletul în schimbul unor plăceri pămînteşti. Alegînd în deplină libertate, el e răspunzător de faptele sale. Căinţa lui tîrzie nu e primită. îşi va lua deci pedeapsa după o lege morală mai riguroasă decît morala creştină, care împrăştie lesne balsamul iertărei. Aceste două acte şi cu morala epilo-, gului, deşi sunt cele mai frumoase, păşesc deci alături de," concepţia dintîi a piesei, contrazicînd-o. In această contradicţie mi se pare că stă scăderea cea mai însemnată a dramei.
Luat însă act cu act, luat. în episoade, în amănunte, poemul d-lui Victor Eftimiu e plin de frumuseţi poetice.
Nimeni numînuieşte cad. Eftimiu versul teatral, cu atîta .limpede sonoritate, cu atîta avînt liric, cu atîta căldură cuceritoare, nimeni nu ştie împrăştia cu mai multă dărnicie icoanele luminoase, nimeni nu e mai bogat în resurse teatrale, nimeni nu a vădit o mai mare ingeniozi-
tate scenică. Şî ceea ce e mai preţios, prin Cocoşul negru, d Victor Eftimiu s-a arătat un poet de concepţie, pe care nimic nu-1 sperie — nici amintirea strivitoare a lui Goethe — un poet care, ieşind din făgaşul feeriei uşoare, clădeşte o vastă poemă simbolică, însufleţită de o cugetare isteaţă şi multiformă, ce, cu toată lipsa de unitate, ne cucereşte nu numai admiraţia, ci şi respectul datorat omului ce ar fi putut avea un succes netăgăduit pe alte căi mai lesnicioase.
CINCUANTENARUL ROMANULUI ROMÂNESC
Se împlinesc cincizeci de ani de la apariţia Ciocoilor vechi şi noi. Şi, după cum proza noastră literară începe la 1840 cu Alexandru Lăpuşneanu al lui Costache Negruzzi, tot astfel romanul îşi are punctul de plecare de la Ciocoii lui N. Filimon.
Pentru un stat tînăr ca al nostru, jumătate de veac e aproape un trecut, iar un cîncuantenar e un prilej fericit de a arunca o ochire îndărăt.
Pe toate căile am mers repede. Prin trezirea la viaţă a unor puteri sufleteşti îndelung înăbuşite, am făcut primejdioase sărituri în dezvoltarea firească a unui popor. Privind această creştere grăbită, înţelegi într-o măsură pe entuziaştii de după 1848 ce-şi închipuiau că ochii lumii întregi sunt aţintiţi cu înminunare asupra noastră, înţelegi pe exaltaţii ce proclamau pe zidurile capitalei, la răsturnarea lui Cuza : „Români î în mai puţin de două luni aţi trăit mai mult decît 2 secoli. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii cilivizate. Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi aşteaptă tot de la voi. Nu simţiţi, fraţilor, că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră ?"
Scumpi vizionari, cît de departe sunteţi de sufletele generaţiei de astăzi. Am plătit scump entuziasmul vostru copilăresc. După epoca celor ce căutau cu ochii în stele, a venit epoca „inimilor reci" şi a „harfelor zdrobite" ; după epopee, a venit şi critica ; după masă, a venit
174
si socoteala. Am răscumpărat astfel greşelele voastre generoase printr-o cumplită neîncredere de sine. Avîntul a fost fulgerat de îndoială. Ironia latină a stînjenit sloboda revărsare a spiritului... De treizeci de ani suntem cu zîmbetul pe buze. Nu credem în nimeni : nici în alţii, nici în noi. Cuvintele mari au fost repede ocolite cu un fel de sfiiciune. Un bard naţionalist îmi spunea cu mîndrîe că n-a scris niciodată în versurile sale cuvîntul „român". Nici unul dintre poeţii mai de seamă nu s-a inspirat din împrejurările glorioase de astă-vară... Poporul s-a arătat însufleţit; scriitorii însă, nu. Dimpotrivă, îndată după campanie au început ei o „campanie" de micşorare a faptelor împlinite 1. E drept că ea fu făcută mai mult de ziarişti, din nevoi profesionale. Scriitorii s-au ţinut numai deoparte, deşi unii dintre ei erau cuceriţi sufleteşte. Teama de ridicol i-a împiedicat de la orice avînt. Să-ţi cînţi ţara, neamul, vitejia soldatului, năzuinţele naţionale într-o vreme atît de întîrziată ar fi putut părea copilăresc. Cunosc poeţi ce au şovăit pînă la urmă dacă trebuie să slăvească războiul, iar unul dintre ei — şi din cei mai de seamă — mă îndemna să scriu un articol despre poeţii ce n-au cîntat războiul, ca o mărturie de sinceritate artistică, deşi, de fapt, e mai mult un semn al vremii de îndoială în care trăim. Caragiale a murit; ironia lui ne pîndeşte încă !...
Acest spirit de tăgăduire şi de neîncredere e de obicei rodul unei civilizaţii înaintate şi îmbătrînite. Şi în negaţie am mers repede. într-o jumătate de veac am istovit întreaga gamă a entuziasmului şi a scepticismului.
Au trecut cincizeci de ani de la cel dintîi bun roman românesc... Şi, deşi pe toate căile de activitate naţională am făcut progrese neîndoioase, deşi în poezie am primit cea din urmă formulă simbolistă şi în pictură ne mai rămîne numai cubismul, Ciocoii lui Filimon n-au dispărut încă în lumea umbrelor. Ei trăiesc. Epopeele lui Eliade şi nuvelele lui Asachi nu se mai citesc, pe cînd romanul veselului Filimon stăruie încă în mîinile tine-
1 E vorba de campania din Bulgaria din 1913.
175
rimii. Mai mult decît atît : e o dată în literatură noastră. De la el porneşte un gen literar, din cele mai grele şi din cele ce s-au dezvoltat mai puţin. Romanul românesc, ca şi teatrul de altminteri, nu sunt ceea ce ar trebui să fie. In poezie am făcut progrese cu mult mai însemnate. Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă şi unii dintre poeţii generaţiei tinere nu au semenii lor în roman sau în teatru. Faptul îşi are desigur tîlcul lui. Oricît am părea de îmbătrî-niţi înainte de vreme, sufletul unui popor urmează legile unei evoluţii neturburate. Noi suntem încă la faza lirică. Romanul şi teatrul fiind genuri obiective, e firesc ca evoluţia lor să se facă mai anevoie, cerînd o altfel de pregătire sufletească.
Şi totuşi Filimon a izbutit.
Acest „copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de ţîrcovnlc" a fost corist în trupa Madamei Karl, flautist în trupa lui Papa Nicola şi aspirant de preoţie ; acest obişnuit al grădinilor Bucureştilor, tovarăş de chefuri cu Anton Pann, Unghiurliu, Chiosea şi Nănescu ; acest „mălai mare", cum îi spuneau prietenii, a reuşit să ne dea într-o literatură lipsită de tradiţie cel dintîi bun ro--man românesc...
Pînă la jumătatea veacului trecut, literatura noastră a fost opera unei boierimi inimoase, ce se străduia pentru redeşteptarea noastră culturală. Boieri au fost Văcăreştii, Conachi, V. Alecsandri, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, Costache Negruzzi; de o largă cultură şi ajunşi la cea mai înaltă treaptă socială au fost Eliade, Asachi, Gr. Alexandrescu sau Bolintineanu. Cu Anton Pann şi cu Nicolaî Filimon încep cei dintîi „boemi*4 în literatura noastră, ce aveau să se înmulţească apoi în chip. atît de îngrijitor, mai ales de la Eminescu încoace. Păturile sociale suprapuse au renunţat la literatură. Nu numai că n-o fac, dar nici n-o citesc. Ramurile de activitate s-au împărţit. Literatura a rămas în sarcina proletariatului intelectual. In locul boierilor sau al oamenilor de cultură de odinioară s-a ridicat astăzi o numeroasă armată de muncitori ai condeiului, cu mai mult talent şi. hărnicie, dar cu mai puţină zăbavă, cultură şi chiar demnitate profesională. Cei mai mulţi scriitori de acum nu au nici stare civilă, nici vreun rol social. Alexandrescu şi Bolintineanu puteau
aiunge miniştri prin lirica lor; Eminescu n-a ajuns decît în redacţia ziarului Timpul... Scriitorii generaţiei eroice erau în fruntea mişcărilor naţionale, ca cea mai înaltă vădire culturală şi socială ; scriitorii de azi sunt nişte chinuiţi meşteşugari ai condeiului, fără nici un rost în viata publică... Scrisul lor, mult mai căutat şi mai artistic, nu are nici o legătură cu rostul naţional...
Boema literară, dacă îşi recunoaşte cea mai înaltă expresie în Eminescu, trebuie să-şi recunoască strămoşul în Nicolaî Filimon — în acest pierde-vară, fără arbore genealogic, vesel, nepăsător la viaţă, făcînd de toate fără vreo pregătire deosebită, chefLîu, mîncăcios ca un erou homeric, ţîrcovnîc şi critic muzical, nuvelist romantic cîtăva vreme şi apoi deodată romancier social, bun observator, ascuţit, care, dacă în viaţa n-a ajuns nimic, a lăsat după moarte un nume şî o operă trainică...
Ciocoii lui Filimon sunt în adevăr o operă trainică ; nu însă şi un monument artistic. în privinţa aceasta am făcut progrese mari. Jumătatea de veac ce ne desparte de romanul scriitorului nostru n-a trecut fără a nu ne fi poleit limba, fără a nu ne fi deprins urechea cu o cadenţă mai armonioasă a frazei şi, mai ales, fără a nu ne fi sădit în. conştiinţă cîteva noţiuni elementare de artă. De la Ciocoi pînă la Tănase Scatiu a d-lui Duiliu Zamfirescu am străbătut un drum mare sub raportul compoziţiei. Romanul lui Filimon este o frescă, neisprăvită, dar destul de bogată şi de revărsată, pe care o străbate o povestire nu îndeajuns de înnodată şi nu cu destulă alegere a amănuntelor. Pentru un cititor de literatură obişnuită, romanul pierde. Suntem «deprinşi cu o mai mare economie de trăsături şi cu o convergenţă a efectelor, ce nu se găsesc întotdeauna în Ciocoii... Intenţia scriitorului fiind de a ne da mai mult un tablou social decît un roman, unele pagini pot avea un interes documentar. Strică însă impresiei artistice. Sunt capitole întregi ce s-ar putea lăsa la o parte fără nici o pagubă pentru desfăşurarea povestirei. Dimpotrivă, ar uşura-o, făcînd-o mai sprintenă.
176
177
Filimon n-avea, fireşte, o lungă tradiţie literară îndărătul lui, cultură prea mare de asemeni nu avea şi nici o intuiţie artistică hotărîtoare pentru a-i limpezi calea. Trebuia deci să greşească. Lipsindu-i un simţ artistic cultivat, 1-a înlocuit cu o firească putere de observare şi cu un dar de a zugrăvi în mare, ce fac din romanul lui cea mai reuşită icoană a sfîrşitului epocei fanariote. Luată astfel, şi nu ca un roman modern, opera lui Filimon şi-a împlinit ţelul. în capitolele uneori cam didactice ale ei, străbatem întreaga societate fanariotă. în-cepînd de la vodă Caragea şi pînă Ia indivizii îndoielnici ce trăiau din fărimiturile bogatului paznic al domniilor fanariote. Prin legăturile lui cam ancilare cu Tudor Cio-lănescu, vătaful de curte al banului Grigore Băleanu, cu Neagu Chioftea al banului Constantin Bălăceanu, cu Ghe- | orghiţă de la Armaşu Mânu, cu Zamfir Ploscă de Ia Isac i Ralet, scriitorul putu zugrăvi tabloul viguros al începutului de veac, peste care aruncă uneori o lumină ce se vedea a fi trecută prin geamurile aburite şi înguste ale bucătăriei, pe care o cunoştea mai bine Filimon decît bogatele saloane boiereşti... Dintr-un astfel de punct de observaţie şi de la un boem cu spirit neatîrnat ca Fiii* mon nu ne puteam aştepta decît la un tablou satiric. Şi> în adevăr, Ciocoii sunt cu prisosinţă o satiră socială.
Dar scriitorul nu reuşi numai să ne dea icoana unei epoci în amănunte uneori dezlegate şi didactice, ci izbuti să insufle şi viaţă unui erou, în carne şi oase, unui erou reprezentativ nu numai pentru o generaţie, ci rupt parcă din realitatea de astăzi, ridicîndu-se la înălţimea unui simbol.
Dinu Păturică este o mare creaţie. El este un erou naţional, mai neruşinat, mai bogat în resurse sub fanarioţi, dar înfloritor încă şi astăzi.
Iată-1 venit la Bucureşti pe băiatul lui treti-logofăt Ghinea Păturică, ot Bucov sud Saac, ca ciubucciu in casa postelnicului Andronache Tuzluc, neînsemnat încă, dar aproape de urechea stăpînului.
Harnic, credincios la început, cuviincios cu cei mai mari, umilit, linguşitor, ascuns, Dinu Păturică se aruncă în cariera ciocoismului, minunat pregătit sufleteşte pentru a ajunge. Quo non ascendam ? e lozinca în slujba
178
căreia pune răbdarea de a suferi orice în vederea ţelului din urmă- Romanul lui Filimon e epopeea magistrală a ciocoiului român. De la paza ciubucului boierului, Dinu trece Ia paza iubitei lui Andronachi, Chera Duduca. Din ochi se înţelege cu ţiitoarea grecului pentru a stoarce pe stăpîn. *n tovărăşie intră apoi şi Chir Costea Chiorul, cămătarul evreu ascuns sub nume grecesc. Jaful începe. Dinu fură din toate, din administraţia moşiilor, din hrana vitelor, din leafa ţiganilor, din întreţinerea caselor; Chera Duduca cere juvaeruri, pe care le vinde apoi. Costache Chiorul dă bani cu dobîndă înzecită. Moşiile zboară una cîte una ; grecul e sărăcit.
Chera îl părăseşte, cununîndu-se cu Dinu, ajuns astăzi bogat. E drept că Filimon a căutat să-şi ridice opera printr-un sfîrşit moral. Dinu e aruncat în ocnă de către domnul pâmîntean restatornicit. Chera fuge şi ea peste
Dunăre cu un turc.
De fapt, însă, romanul e apoteoza ciocoiului, a parvenitului naţional, lunga descriere a unei cariere strălucite, pentru traiectoria căreia nu e cruţat nici un amănunt. Zi cu zi suntem martorii acestei ascensiuni încete, dar sigure, şi la ruina unei stări înfloritoare. Nici un mijloc de îmbogăţire nu e uitat; nu e umilinţă si îndrăzneală, vlclenie şi mlădiere pe care Filimon să nu le fi zugrăvit, dacă nu totdeauna cu o mînă uşoară, cel puţin cu o stăruinţă şi bogăţie ce sfîrşesc prin a impune.
Opera lui Filimon trebuia să fie un diptic : de o parte, ciocoii vechi, de cealaltă, ciocoii noi. Scriitorul a murit însă înainte de a fi putut zugrăvi şi partea a doua a dipticului. A trebuit să vină d. Duiliu Zamfirescu pentru a întregi opera lui Filimon. Tănase Scatiu e strănepotul lui Dinu Păturică, e ciocoiul nou, lustruit de jumătate de veac de progres, care nu mai începe de la paza ciubucului boierului, prin a sfîrşi, după o scurtă prosperitate, la ocnă, ci începe ca vechil,, pentru a ajunge stăpînitorul pămîntului şi reprezentantul poporului în parlamentul ţării. Tănase Scatiu e scutit de lungul şirag al umilinţelor legate de soarta slujnicarilor. El e răbdător, harnic, fără milă faţă de cei mici, asupritor al pluga-
179
rilor, strîngător, lacom la bucăţica de pămînt a altuia. De la vechil se înalţă la rangul de arendaş. Luînd pe fata boierului, ajunge proprietar, om cu influenţă în judeţul lui, tiran cu ai, săi şi cu ţăranii, dar bine văzut de prefect şi de guvern, în curînd. deputat şi, desigur, în a doua generaţie, şi ministru. Aceasta e realitatea ţării de azi. Opera lui Filimon, ca şi cea a d-lui Duiliu Zamfirescu (mai puţin bogată, dar mult mai artistică), izvorăsc din procesul social pe. care îl putem urmări şi acum. Se duc boierii ca şi berzele. Se primenesc cadrele ; se nă-ruiesc averile. în locul fanariotului jaeaş şi el, dar generos uneori, cu gesturi largi şi om cu oarecare cultură, ■s-a ridicat Dinu Păturică, şi în locul boierimii noastre obosite, nepăsătoare, cu mari însuşiri sufleteşti, dar lipsită de energie, se ridică vechilii harnici, hrăpăreţi, cu puteri neostenite încă. Quo non ascendam ? îşi zic şi ei se înalţă în adevăr în cele mai mari situaţii, zgomotoşi, plebei în apucături, dar împrăştietori de noi energii. Ţara * a lor, viitorul e tot al lor. Bunurile acestui pămînt sunt ale acelor ce ştiu să le dorească cu toată pofta sălbatică a unor suflete ce nu s-au înfruptat încă din nici o plăcere a vieţii. Cei ce le-au primit pe nemuncite se fac repede nevrednici de a le mai avea...
E o fericire că acest proces social, atît de văzut şi de izbitor, a fost prins în opere literare de o deosebită însemnătate, ca Ciocoii şi Tănase Scatiu, dar e o nedumerire că romanul social românesc s-a mărginit numai la atît.
S-a spus că literatura este expresia societăţii. Dacă însă din civilizaţia noastră de azi n-ar rămînea ca mărturie posterităţii decît puţinele romane.ce avem, urmaşii noştri sau străinii şi-ar face o ciudată idee despre fizionomia noastră socială... Şi anume, eroul de predilecţie al romanului românesc este învinsul.
De la DIonisie al ,lui Eminescu, fără stare civilă, cu capul în lună, fantastic,, străin de orice realitate, necălă--zuit de ambiţia de a fi cineva sau ceva, pînă la eroii celor mai noi romane, găsim gama întreagă a unor oameni
înz'
llltestraţi sufleteşte, dar în desâvîrşită nearmonie cu cerinţele unei vieţi ce e înainte de toate o luptă.
Dan al d-lui Vlahuţă e un tînăr cu iluzii şi cu însuşiri de inimă, pe care viaţa îl zdrobeşte repede ca pe un om nefolositor şi-1 aruncă în casa de nebuni. Toţi eroii d-lui Brătescu-Voineşti sunt, după cum s-a mai spus, nişte inadaptabili. Suflete distinse, discrete, se ofilesc încetul cu încetul într-un colţ de provincie, fără a fi însemnat ceva. Niculai Manea ăl d-lui M. Sadoveanu e iarăşi povestea unui profesor pe care viaţa de Bucureşti îl aruncă repede din circulaţia ei ca pe un netrebnic şi neputincios; Provincia îl primeşte şi pe acesta în sînul ei de ape do-moale şi potolite. Pînă şi Marin Gelea al d-lui N. Pe^ traseu ne povesteşte ruina unui suflet de artist.
Şi acum se iveşte întrebarea : societatea românească, în generalitatea ei, este compusă oare din oameni distinşi sufleteşte, dar nepregătiţi pentru luptă, incapabili de acţiune, învinşi dinainte ? Şi dacă nu, pentru ce atunci literatura noastră a făcut din învins un fel de erou naţional ?
Ţara noastră e încă tînără şi plină de energii. în sînul ei sunt un număr nesfîrşit mai mare de Dinu Păturică şî de Tănase Scatiu decît de Dan şi de Niculai Manea. Din toate unghiurile ţării se ridică oameni noi, aprigi la luptă, harnici, ambiţioşi, voind să ajungă cu orice preţ, călcînd totul în picioare, afecţii, legături sfinte, în vederea ţintei din urmă, de a fi bogaţi şi puternici.
Adevăratul erou naţional, care tălmăceşte mai bine înfăţişarea societăţii noastre, e, aşadar, Tănase Scatiu.
Atunci ?
Faptul se poate înţelege lesne. Am spus că, fiind la începutul vieţii noastre literare, suntem încă în faza lirică.
Deşi îmbrăcînd haina romanului, operele scriitorilor noştri sunt mai mult nişte poeme, în care ei îşi cîntă întrucîtva povestea vieţii şi suferinţii lor. Şi Dan, ca şi Niculai Manea, nu sunt luaţi din observaţia lumii înconjurătoare, ci sunt frinţi din însuşi sufletul scriitorului. D. Brătescu-Voineşti se povesteşte în fiecare din nuvelele d-sale ; toţi eroii d-sale seamănă, fiindcă sunt chiar d. Brătescu-Voineşti.
181
într-o ţară în care Tănase Scatiu ajunge deputat sau ministru e firesc ca artiştii, care în genere sunt nişte solitari şi nişte vizionari, să fie de-a dreptul nişte învinşi.
Oricîte merite artistice ar avea însă această literatură lirică şi personală, ea nu e nici în tradiţia, nici în formula adevăratului roman, gen obiectiv, izvorît din observaţie. Societatea românească se recunoaşte foarte puţin în oglinda ce i se întinde.
Viitorul romanului nostru va ieşi, prin urmare, din brazda Ciocoilor lui N. Filimon. Cincuantenarul acestei opere trainice să ne slujească şi de aducere-aminte a ceea ce trebuie să fie un roman : icoana împrejurărilor de viaţă într-o epocă anumită.
ZECE ANI DE CRITICA
Sunt zece ani de cînd am scris cel dintîi articol de critică.
Pentru activitatea unui scriitor, zece ani pot fi prilejul unui popas. Porneşte omul la iucru cu inima plină de nădejde şi cu mîna plină de seminţe. Unele prind. Cele mai multe cad însă pe piatră seacă. Grăbiţi şi cu ochii îndreptaţi mereu spre ţintă, nu ne mai uităm îndărăt să vedem dacă munca noastră a dat vreun rod. Şi apoi, şi noi ne schimbăm. Mergînd zoriţi, ni se pare că rămînem aceiaşi, deşi ne prefacem. în drum lăsăm atîtea credinţe şi ni se trezesc atîtea idealuri noi, încît, fără să bănuim» devenim cu totul altfel. E bine deci ca în răstimpuri mai mari să ne oprim o clipă şi să ne întrebăm conştiinţa ; să cercetăm cu ce idei am pornit şi cu cîte din ele am mai rămas. Dacă se revizuiesc constituţiile, e bine să se revizuiască şi conştiinţele. Trupeşte, ne primenim celulele după cîteva luni ; sufleteşte, nu putem sta cristalizaţi sub aceeaşi formă. Evoluăm.
Am pornit cu convingerea că critica nu e o ştiinţă.. O am şi acum. Atunci mă bucuram ; acum însă îmi pare rău. Mai mult decît atît : o privesc ca pe o nefericire.
Mi se părea că unul din farmecele criticei e de a fi o arta : un minunat mijloc de a ne întipări personalitatea.. Cînd suntem tineri, ne vedem pe noi în toate, prefacem lumea după pornirile noastre. Critica e o lungă primblare în jurul operelor de artă. în această călătorie ne
183:
pătrundem de frumuseţile dimprejur, le simţim şi le mărim prin adausul nostru sufletesc. Orice operă e ea şi noi. Fiind o artă, critica e unduioasă, schimbăcioasă, ca norul lui Sully Prudhomme, acum aşa şi acum altfel ; acum lîncedă, acum războinică; acum rece, acum volup-tuoasă, val de mare ce se frînge de stîncă sau se revarsă molcom pe nisipul ţărmului. Neputînd atinge cu siguranţă adevărul, ea se învîrteşte în jurul lui. Şi împrejurimile sunt mai frumoase. O critică ştiinţifică ar fi o critică sigură, dar tristă; ea ar înlătura orice fantezie, orice legănare a minţii, orice avînt, orice patima zămis-litoare de frumos. Un critic ar fi un om adus din spate, încovoiat asupra unei cumpene în care atîrnă însuşirile şi scăderile operei de artă. Un cîntar fără greşeală, fără şovăire, sigur şi rece ca un cuţit ce cade greu pe grumazul vinovatului. A înlocui întreaga gamă a subtilităţii minţii omeneşti printr-o singură formă rece şi lapidară este a tăia aripile criticei, prefăcînd-o din şoim în pasăre de curte.
Aşa credeam.
Nu mai sunt de aceeaşi părere. Pe drum mi-am pierdut bucuria. Critica e o artă şi nu o ştiinţă. Ce nefericire ! Ca Filoctet, părăsitul erou pe stîncile Lemnosului, mă jăluiesc : Opopoi ! opopoi! Unde v-aţi dus, trireme făţarnice, lăsîndu-mâ pe ţărmul insulei pustii ? Aţi pornit spre zidurile Troiei, uitîndu-mă cu piciorul rănit de săgeata înveninată a lui Hercule.
Au trecut triremele ştiinţei spre ţelul din urmă : adevărul. Critica a rămas tot pe stînca Lemnosului. E uitată. Toate bucuriile vieţii se irosesc, spunea Vergiliu, afară de una singura : dragostea de a şti. în noi este o dorinţă neistovită de a cunoaşte ; suntem însetaţi de apa ştiinţei. Voim lucruri sigure, hotărîte. „Dacă ai o- idee sigură, spunea Goethe, dâ-mi-o, căci idei probabile am şi eu îndeajuns.a
Adevărul — iată punctul în jurul căruia ne polarizăm tendinţele. Voim să ştim ceea ce e şi ceea; ce nu e ; ca şi Famuluş, voim, negru pe alb, un cuvint, o formulă liniştitoare. Nu ne mai mulţumesc legănările între două idei, între două concepţii, ,
Critica e încă silită la legănare ; ea se mai învîrteşte m jocul probabilităţilor. Adevărurile ei sunt în mare parte subiective. Plecînd din intuiţia noastră, ea poartă întipărirea personalităţii. Noi suntem chezăşii celor ce spunem. Gustul şi moralitatea noastră cîntăresc mai greu decît forma frumoasă sub care ne exprimăm convingerile.
Aceasta e încă o schimbare. Nevoia de a spune frumos trebuie înlocuită prin nevoia de a spune cinstit.
Am fost de la început un impresionist. Sunt şi acum. Cu timpul am atribuit însă acestui cuvînt un înţeles în-trucîtva deosebit
Impresionismul nu înlătură convingerea. Dimpotrivă, o presupune, şi o poate chiar presupune în chipul cel mai energic şi mai exclusiv. Impresionismul nu e numai expresia unei păreri trecătoare, a unei nesiguranţe, nu e numai frica de orice răspundere. Dimpotrivă, e o afirmaţie care, chiar dacă ar fi greşită, se cuvine să aibă chezăşia răspunderii noastre. Fără o astfel de chezăşie, ea nu are nici o valoare. Impresionismul intră în tehnica criticei ; el e un anumit mijloc de a tălmăci o convingere.
în jurul oricărui lucru se ridică nenumărate probleme ; aspectele sub cari poate fi privită o operă de artă sunt felurite. Dacă am sta să le cercetăm pe fiecare în parte, ne-am risipi în amănunte, pierzînd din vedere întregul. Impresionismul răspunde unei nevoi de unitate fundamentală minţii omeneşti. Tindem spre simplificare şi spre unitate. Din noianul de impresii ce ne copleşesc, trebuie deci să alegem pe cele mai caracteristice şi, de se poate, să le reducem şi pe acestea la una singură regeneratoare. După cum o noţiune subsuma o infinitate de exemplare, tot aşa o impresie critică trebuie să fie o formulă în care să se împletească un număr cit mai mare de impresii de amănunt. Impresionismul este alegerea căutată sau intuitivă a principiului dominator din orice operă de artă. în acest înţeles, făcînd critică ştiinţifică, Taine a fost totuşi cel mai puternic impresionist în ceea ce priveşte tehnica criticei. Spirit generalizator,
184
185
el a căutat să reducă operele de artă şi chiar pe scriitori la o singură formulă explicativă.
Fiind o artă, impresionismul trebuie sprijinit şi prin mijloace artistice. O impresie e o afirmaţie. Neavînd tăria adevărului ştiinţific, ea poate fi întărită prin toate resursele artei ce sensibilizează ideile.
Acest aspect artistic al criticei nu e însă un imperativ categoric. Critica se poate lipsi de el. Cu cît trece timpul, cu atît mă conving că peste frumos se ridică adevărul şi în lipsa unui adevăr obiectiv, credinţa noastră luminată, sinceră, în ceea ce luăm noi drept adevăr. Dacă criticul e şi un artist, cu atît mai bine. El trebuie însă să fie nu-maidecît un om moral, sub pedeapsa zădărnicirii întregei lui activităţi. Un scriitor lipsit de bună-credinţă nu are ce căuta în critică. Să fii om de gust mai întîi şi apoi om cinstit. Atît. E mai folositoare părerea sinceră a celui din urmă cititor decît şiretenia sclipitoare a celui dintîi dintre pamfletari. Poetul poate fi oricum ; criticului i se cere însă o anumită cinste profesională, ce-1 pune mai presus de bănuiala unei tranzacţii cu convingerile sale. O părere trebuie să fie expresia întregei noastre fiinţe morale.
In această privinţă stăm rău.
Literatura română e un lung Calvar.
Pe de o parte, o impunătoare masă de neştiutori de carte, străini deci de orice literatură ; alături, o pătură cu o cultură fără temelii etnice, îndestulîndu-şi nevoile artistice din alte literaturi. La mijloc abia un strat naţional, cu o cultură mijlocie, ce nu poate gusta decît o anumită literatură. Atît. în ceea ce priveşte însă atmosfera morală în care trăieşte literatura noastră, stăm şi mai rău...
în jurul scriitorilor roiesc sămănătorii de ură. De o parte, aşa-zîşii „îndrumători", făuritorii de scoale şi de bisericuţi literare, iar de alta, tot felul de pătimaşi ce nu-şi găsesc un alt rost pe lume decît în pîngărirea zilnică a celor sfinte.
Un vînt de vrajbă şi de ură suflă în critica română — un duh de înjosire şi de călcare în picioare a celei mai dezinteresate năzuinţe din cîte i-au fost date omu-
186
lui : creaţia artistică. O plebe intelectuală s-a ridicat deodată, peste zăgazurile fireşti, o plebe de o rară paupertate morală, însufleţită de duşmănie împotriva cinstei si a muncii : ruit irrevocabile vulgus...
Castelar spunea că în spanioleşte nu poţi tăcea, atît e de expansivă limba. Am început să cred că în româneşte nu poţi fi cuviincios. Pretutindeni e o întrecere în necuviinţă şi în insultă. Critica română e fără milă. în loc să ajute arta, o înjoseşte ; în loc s-o răspîndească prin simpatia ei înţelegătoare, ea caută s-o degradeze.
Ar fi zadarnic să te aştepţi la bunăvoinţă. Criticul român nu ştie ce e bunăvoinţa. A critica e a tăgădui, începe deci cu negaţie. Atît nu e însă de ajuns. Găseşte nimerit să lovească şi în intimitatea fiinţei morale a scriitorului, în sentimentele lui cele mai delicate. Tot ce era îngăduit în politică, printr-o largă indulgenţă, se strecoară acum şi în literatură.
Lucrurile şi oamenii se înlocuiesc unii pe alţii. E firesc ca totul să meargă după o lege a progresului. Dar se cuvine ca şi progresul să respecte ceea ce înlocuieşte. Fiecare din noi e însă făuritorul propriului său destin. Buni sau răi, suntem ceea ce voinţa ne făureşte, prm rodirea germenilor sufleteşti înnăscuţi. Ne ridicăm prin noi şi cădem prin noi. Ce vine din afară lunecă în afară.
Critica nu are menirea de a zădărnici ceea ce e. Ceea ce nu e se risipeşte şi fără ajutorul ei... Nu are menirea, dar nici nu poate. Ar trebui să se înrădăcineze în conştiinţa noastră că tot ce porneşte din orbul imbold de a distruge e o pierdere de vreme, e o sleire de puteri ce s-ar putea îndrepta mai cu folos aiure. Credinţa că o statuă nu se poate ridica decît din fărâmăturile unei alte statui e o deşărtăciune. Sub soare e loc pentru toţi. Creaţia artistică a unui scriitor e uneori negaţia operei unui scriitor dinainte, prin însăşi fiinţa ei tăgăduieşte fiinţa alteia. A face o operă de artă înseamnă a face o afirmaţie, ce nu poate să nu se lovească de altă afirmaţie. In acest înţeles, lupta e firească şi îngăduită. A te lupta nu
187
înseamnă însă a urî. Soldaţii ce se luptă sunt b afirmaţia naţională. Ei se luptă totuşi fără să se urască.
Sub nici un cuvînt critica nu trebuie pusă în slujba unei uri personale, cum e la noi.
Iată pentru ce nu poţi decît regreta că, din nefericire* critica nu e o ştiinţă care, punînd cîteva formule limpezi şi sigure, să zădărnicească această-risipă de patimi ruşinoase... '
UN CUVÎNT1
încă un ziar închinat teatrului...
Poate fi.şi un cîştig pentru progresul artei, poate fi şi o pierdere. Un cîştig dacă va da artei tot ce i se cuvine : cinstirea frumosului şi a talentului, bunăvoinţă pentru orice sforţare dezinteresată, obiectivitate în judecata critică, trezirea simpatiei publice pentru orice manifestaţie artistică, printr-o înţelegere largă şi cordială. O pierdere dacă îşi va închipui ca a face critică este a mînui o dibace piraterie în dauna oamenilor de talent. Totul atîrnă de la cum îşi înţelege menirea. Eu îi doresc din suflet să şi-o înţeleagă ca şi mine. Poate că n-ar fi în spiritul vremii, dar ar fi pe drumul cel bun ce trece peste vreme. A cere unor oameni să înfrîngă vremea e mult, dar nu e cu neputinţă. La nevoie s-ar putea sprijini şi pe ajutorul unor scriitori dezinteresaţi, care mai cred încă în tăria celor sufleteşti.
Am zis că n-ar fi poate în spiritul vremii.
Vremea noastră — vremea ce curge între hotarele Carpaţilor şi ale Dunării, o vreme deci legată de un pămînt — cere altceva. E lucru văzut.
într-o ţară departe, ziaristul ce a publicat cîteva rîn-duri dintr-o scrisoare privată a fost culcat la pămînt de un glonţ. Noi sîntem în ţara lui Caţavencu şi a lui Aga-
1 La apariţia ziarului Comedia (n. ed.).
189
miţă Dandanache : în ţara scrisorii pierdute. Toate mijloacele sînt bune. Peste cadavre, înainte !
In politică sîntem de mult într-o   anarhie morală. Oameni publici s-au aclimatat cu această atmosferă, după j cum Mitridad se imunizase împotriva otravei. Trupul şi| spiritul se oţelesc împotriva duşmanului. Dar, dacă omul politic s-a deprins cu defăimarea, cititorul e încă nedu- j merit. Nu izbuteşte să despartă binele de rău, adevărul de minciună, dreapta înfierare de calomnie. Şi de această] nelămurirea se foloseşte cel vinovat. Pierdere pe toată linia, şi nici un cîştig.
Anarhia morală a înaintat acum şi în literatură. Critica a ajuns un fel de piraterie sau e pusă în slujba! unor uricioase sentimente. Dreapta judecată, buna-cu-.f viinţă, înţelegere simpatică — anacronisme ! Să-1 dobori pe cutare, să-i loveşti în cinstea de om şi de scriitor, să-1 stropeşti cu noroiul insultei zilnice, să-1 dezguşti de meş-f teşugul lui, acesta e ţelul din urmă al oricărui tînăr ce " şi-a frecat întîia oară ochii la lumina soarelui. Tristă meserie.
E cu putinţă ca publicul să urmărească cu oarecare! interes aceste lucruri murdare. Cu atît mai rău pentriţ I el. O generaţie întreagă de foliculari l-au pogorît sufle-; i teste. Nu înseamnă însă că nu trebuie să punem odat^l un răgaz acestei revărsări de vulgaritate şi de patimî.J Dacă aţi pornit cu acest gînd, veţi fi bine veniţi. S4| simte nevoia unor oameni hotărîţi să zădărnicească nă~;-vala zăcămintelor ruşinoase în circulaţia vieţii culturalul şi literare. Alt program nu v-ar trebui. Sisteme noi, „lu-^ mină nouă" şi „crai noi" — nu. Dimpotrivă, tot lucruri! vechi : respectul omului şî al artistului, izgonirea a tot f ce e personal din discuţiile artistice, măsura, buna-cu-; viinţă, curăţirea limbii de toate impurităţile ce se îm-1 bulzesc sub penele grăbite, onestitatea profesională. Lucruri vechi, bătrîneşti. jl Dar cu un astfel de program de vechituri, veţi strîng» 1 pe lîngă ziar scriitori cinstiţi şi veţi putea   face   şi o: operă educatoare.
OCTAVIAN GOGA
In noul volum de poezii Din umbra zidurilor, d. Oc-tavian Goga îşi caută cu străduinţă o nouă originalitate, încercarea e frumoasă. Nimic nu sfinţeşte mai mult pe cei aleşi decît truda de a se înnoi. Chiar de la început îi suntem datori d-lui Goga recunoştinţa cuvenită tuturor celor ce se frămîntă, se caută, spre a se găsi sau spre a se depărta de ei înşişi, tuturor celor ce urcă şi pogoară uriaşa piatră a eroului legendar pe o culme în veci neatinsă... Şi meritul e cu atît mai mare, cu cît d. Goga ar fi putut sta pe loc. în întîiul volum de poezii el îşi cucerise o pagină în literatura noastră, aducînd o notă nouă. Un alt poet s-ar fi mulţumit cu atît. E de ajuns să prinzi o clipă de eternitate, despletind un fir din fuiorul inspiraţiei naţionale. D. Goga a încercat să despletească şi alte fire. Critica trebuie să ţină seamă de această nobilă încercare.
Literatura noastră a început prin a fi patriotică. De la 1821 ea a însoţit evoluţia neamului în toate creşterile lui şi, pornind mai ales de la 1848, s-a întreţesut şi mai strîns cu toate împrejurările prin care am trecut. Momentele istorice fiind mari, am avut şi o literatură ce răspundea acestor momente ; o literatură mare nu prin valoarea artistică, ci prin sufletul şi entuziasmul ei, prin redeşteptarea tuturor puterilor naţionale, o literatură războinică, îndrumătoare, un glas de bucium ce striga adunarea oştilor răzleţe sau cînta  melancolia ruinelor
191
trecutului.... Eliade, Cîrlova, Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri au fost şi poeţi, dar şi patrioţi ; inspiraţia lor poetică izvorăşte şi din cultul strămoşilor, dar se îndreaptă şi spre viitor. O soartă nouă ni se ţesea la stati-vile istoriei. Scriitorii vremei n-au stat deoparte, ci au pus şi ei mîna, ajutînd după puteri. Poetul urmărea mai mult o faptă bună decît o opera de artă. Şi aşa, cu îndrumători politici luminaţi şi cu scriitori însufleţiţi de rolul lor naţional, am ajuns ceea ce suntem : o ţară slobodă pusă pe temelii sănătoase.
Lucrurile s-au schimbat apoi şi era firesc să se întîm-ple aşa. După o generaţie entuziastă, trebuia să urmeze o altă generaţie, cu mai multă supraveghere de sine, cu mai puţin avînt şi cu mai multă neîncredere în puterea sentimentului şi a cuvîntului. După generaţia de la 1848 a urmat generaţia de după 1870, plină de îndoieli scrutătoare, harnică, dar reculeasă, şi în literatură, o generaţie îndreptată mai mult spre meşteşugul artei decît spre cuprinsul ei generos. Peste toţi aceşti treizeci de ani a plutit suflarea amară şi batjocoritoare a lui Caragiale,-strîmbătura dispreţuitoare a gurei lui. Patrie, viitor, idealuri, au devenit ironii sîngeroase; neamul a devenit „naţia" lui Caragiale, naţie de găgăuţi, de imorali, de utopişti interesaţi, de Tipăteşti şi de Leonizi, de Caţa-venci, de Venturieni ce trăiesc din exploatarea sentimentului naţional. Satira lui Caragiale ne-a vindecat de încrederea şi de greşelele trecutului, dar ne-a sădit în suflet scepticismul faţă dc patriotism. Ni-era frică să rostim cuvîntul „român", pe care-1 rostise Alecsandri cu atît drag, dar pe care-1 pîngărise cu atît cinism Caragiale.
în mijlocul acestei secete patriotice de peste treizeci de ani, au sosit poeziile d-lui Octavian Goga, ca o adevărată înviorare pentru toate sentimentele naţionale îndelung înăbuşite. Era deci firesc să fie primite aşa cum au fost. Şi apoi soseau din Ardeal, cu tumultul durerilor şi nevoilor de acolo. Poeţi din Ardeal ne-au mai venit; poezie naţională şi socială ardelenească, nu. Mureşanu cîntase pe „Mihai, Ştefan, Corvine", adică pe românii din toate ţinuturile; poezia lui Coşbuc e legată de împrejurările de viaţă din Ardeal, dar nu are nici un vers de naţionalism ardelenesc. Iubirea poate' fi a ţăranului de
192
acolo, dar năzuinţele sunt ale noastre, celor de aici... In trecut, inspiraţia lui Coşbuc se duce spre Ştejăniţă-Vodă, spre Voichiţa lui Ştefan, spre Oltenii lui Tudor :
Domnul Tudor să trăiască ! Sus cu toţii, pui de lei. Pentru ţara românească. Pentru drepturile ei...
se mai duce Pe drumul Plevnei, spre Smîrdan, spre Stema ţării şi spre Zece Mai...
St. 6. Iosif n-a fost poet patriotic. Cînd împrejurările l-au silit să înstruneze lira lui Tirteu, el ne-a dat La arme sau lungul poem închinat lui Ştefan cel Mare...
D. Octavian Goga e deci singurul poet al iredentei ardeleneşti. Nota aceasta a talentului său e însemnată : ea statorniceşte şi originalitatea poetului, dar ne lămureşte şi succesul uşor şi zgomotos al celui dintîi volum...
E drept să amintim că în al doilea volum. Ne cheamă pămîntul, poetul şi-a lărgit inspiraţia. Nimic mai primejdios decît inspiraţia naţională. Retorica o pîndeşte din urmă. Gama e restrînsă. Era firesc deci ca d. Goga, pornind de la inspiraţia Clăcaşilor din întîiul volum, să ajungă poetul celor obijduiţi, ai robilor fără patrie şi al ţărănimei, cum a ajuns în Ne cheamă pămîntul. Era deci firesc să cînte :
Povestea-ntunecat-a plinlL-
sau, îndreptîndu-se spre coasă :
— Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă ?
sau, luîndu-şi rămas bun de la un biet muncitor :
Rămas bun, biete mîini de trudă Atîta vreme-mp o vara te, Ce staţi pe pieptul slab acuma Intîia dată-ncrucisate...
Poetul e, prin urmare, social, ceea ce intră încă în firea lui, adică de a fi poetul credinţelor, nevoilor şi năzuinţelor altora. în cel din urmă volum, Din umbra zidurilor, d. Goga bate drumul personalităţei sale, şi, fără
193
a mai fi tribunul altora, se întoarce spre dînsul. D. Goga se descopere şi lui şi nouă. Cîntînd „cîntarea pătimirei noastre" sau răzbunarea „vremilor ce vin", poetul se leagănă între artă şi declamaţie. Era deci firesc să se îndrepte spre poezia lirică intimă, în care numai arta biruie. Fireşte că şi în acest volum găsim urme din vechea inspiraţie. Vorbeau azi-noapte două ape e ieşită din izvorul celui dintîi volum. Iar :
Strigaţi să ştie largul zării, S-auză toţi cîţi trag In jug : Că focul roş al răzbunării Topeşte fierele de plug f
din Carmen îaboris porneşte din inspiraţia socială al celui de al doilea volum.
Cunoştinţe vechi, dar, trebuie să adaug : cunoştinţe bune. Aici e originalitatea d-lui Goga. Oltul, Clăcaşii, Rugăciune, în aceste poezii e întreg poetul. Poezii declamatorii ? Poate, dar cu totul noi în literatura noastră. Cînd s-a încercat să facă altceva, n-a reuşit. A făcut un pas mai aproape spre artă, dar şi-a pierdut puternica lui personalitate.
Volumul Din umbra zidurilor ne dă icoana unui exod : exodul poetului de la ţară la oraş. Prin poezia sa de pînă acum, d. Goga era un rural. Fiind poet al Ardealului, nici nu putea fi altfel. De o parte, cîntecul pîinei şi al muncei, şi pe de altă parte, cîntecul robiei seculare. Aceste erau cele două feţe ale liricei d-lui Goga. Eroii poetului erau : cosaşul, clăcaşul, dăscăliţa satului, „domnul părinte", lăutarul sau natura părtaşe la suferinţele bietului român... Cu vremea însă, poetul a frînt cercul îngust al inspiraţiei sale. A ieşit pe uliţa satului ce duce departe spre zidurile oraşului. A trăit printre citadini. Dacă ar fi rămas în făgaşul inspiraţiei sale, ar fi găsit şi în oraş tragedia vieţei chinuite a meşteşugarului, a proletariatului ce doarme sub poduri, a plebei înfometate... D. Goga a rupt însă cu trecutul, părăsind nota socială. După ce a cîntat „pătimirea unui neam întreg", ne-a cîn-tat şi pătimirea sa. Căci poetul a pătimit printre orăşeni şi s-a înduioşat asupra nefericirei sale. Se simte, un dezrădăcinat :
194
In mine se petrece-o agonie.
Ca într-o tristă casă solitară,
In sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un biet pribeag cu rostul de la ţară Se duce-acum şi n-o să mai învie Cu chipul lui senin de-odinioară...
Strămutat la oraş, poetul e un pribeag. De ce ? Răspunde această notă a unei realităţi sufleteşti ori unei atitudini ? Pribegii ! Dar cunoaştem cîntecul pribeagului ! La noi, 1-a cîntat uneori năsăudeanul Coşbuc, dar mai ales pururi nostalgicul St. O. Iosif. In sufletul blînd al acestui poet se petrecea într-adevăr o agonie. A trăit cu trupul printre noi, dar cu sufletul n-a petrecut niciodată cu noi. Iosif a fost omul cel mai nepregătit pentru traiul orăşenesc. Banchetul vieţei nu era pentru dînsul... Dar d. Goga — luptătorul naţional Octavian Goga, bine înzestratul d. Octavian Goga, răsfăţatul capitalei, pribeagul tuturor oraşelor mari din Apus, omul cult, harnic, isteţ, pregătit sufleteşte pentru toate bucuriile vieţii !... O întîie îndoială îţi încolţeşte sufletul...
Iată-1 pe d. Goga la Paris, în „oraşul-lumină", pe care l-au slăvit atîţi poeţi. îi cîntă d. Goga frumuseţa, lumina, trecutul glorios ? Nu... Poetul e obosit :
Ca pe-un ostaş înfrînt de oboseală M-a biruit năprasnica cetate.
Şi ca un naufragiat al vieţii, ca un St. O. Iosif, se visează acasă :
Dar nopţile, cînd umbre moi se lasă Şi-n jur de mine urlă Babilonul, Eu mă visez în sat îa noi, acasă...
(Paris)
Poetul se visează acasă ! Nimic nu-1 silea să plece de-acolo. Nu grelele nevoi ale vieţei l-au dus la Paris. Dimpotrivă, belşugul vieţei şi, credem, şî avîntul unui suflet doritor de a cunoaşte, de a şti.
19r>
In poezia Mama, scrisă dinaintea unui tablou reprezentând pe Mmtuitorul răstignit, la picioarele căruia stă prăvălită adînca durere a Măriei :
De ce si chinul unei mame K-n preţul unei mmtuiri ?
se mai găsesc şi următoarele versuri de încheiere : .
Şi stau pierdut... In jur de mine Se schimb-al oamenilor val...
Ce-o fi făcînd acum o mamă Acolo-n satul din Ardeal ?
(Mama)
Prindeţi icoana : poetul e Mîntuitorul răstignit printre străini. Ce-i va fi făcut Parisul d-lui Goga ? Pentru ce din întreaga bogăţie a marelui oraş el n-a văzut decît cum :
sau :
Pe uliţă trece hohotind păcatul...
Prin boltituri de arcuri triumfale,
Văd turnurile vechei catedrale,
Ca două braţe blestemînd Gomora...
(Notre Dame)
Pentru ce ?
După ce a fost poetul „răzbunare! viitoare", d. Goga ar vrea să fie şi poetul nevrozei contemporane. Veacul se-ntoarce spre oboseală, şi e frumos să întrupezi una din înfăţişările veacului în care trăieşti... Din nefericire însă, povestea tînărului rural strivit sub greutatea caselor şi a vieţei silnice de oraş o cunoaştem. Au cîntat-o alţii mai bine şi mai simţit. De la d. Goga ne aşteptam la altceva.
Nevroza poetului merge încă şi mai departe. Se arată şi în alte manifestări sufleteşti. In iubire, de pildă. Da, iubirea poetului e-o lungă şi amară nevroză, o :
Dragoste cu vină. Dragoste bolnavă, Cupă de lumină, Cupă de otravă.
Cine mi te-a dus la buze, cupă de otravă ?
Departe de a fi o dragoste senină şi dătătoare de puteri, e o dragoste primejdioasă :
Am rătăcit departe-n lumi străine, Crezînd că scap de-a patimii prigoană, Că-n sufletul meu însetat de goană Mai poate creşte-o floare pe ruine.
(Mă-ntorc din nou...)
Scrisoarea iubitei nu e solie de pace şi o binefacere, ci o otravă :
Scrisoarea ta mi-a destrămat A visului beteală, Ce viperă ţi-a-mprumutat Veninul drept cerneală ?...
(Scrisoarea ta.,.)
Dar iubirea aceasta patetică, bolnavă, ohinuiiă, legănată între iad şi rai, împletită cu strigăte de biruinţă şi cu scrîşnet de dinţi, din recunoştinţă şi din .blesteme, o cunoaştem... O cunoaştem din Eminescu, ce o turnase în forme nepieritoare.
Rostind numele lui Eminescu, marele poet al nevrozei contemporane, am rostit judecata din urmă asupra versurilor d-lui Goga. Umbra uriaşe a lui Eminescu pluteşte peste întregul volum al poetului ardelean.
D. Goga fusese un poet original. Adusese un fond nou, dar mai adusese şi o formă nouă : un ritm, o armonie, o limbă, un vers ce purtau întipărirea personalităţii şale. Această noutate de formă în poezie e tot atît de însemnată ca şi noutatea de fond. Poate chiar mai însemnată. Nu e poet mare fără o formă noua ; de aceea privim pe Eminescu şi pe Coşbuc ca poeţi mari pentru că au făcut o revoluţie şi în metrică.
196
107
Cît timp d. Goga a avut o originalitate de fond, a avut şi pe cea de formă. îndată însă ce a voit să fie poetul „nevrozei", Eminescu 1-a copleşit. Mai toate poeziile din acest volum au o haină împrumutată, o limbă şi o armonie eminesciană. Nu e un vers (afară de Coarde vechi) care să poarte întipărirea originalităţii d-lui Goga. Eminescu pretutindeni ne vine în minte din armonie, din ritm, din cuvinte. Această observaţie e atît de covîrşi-toare, încît o voi întări mai pe larg.
Mai întîi, făţişe transpuneri de versuri : Părea că printre nouri negri Spre iad s-a fost deschis o poartă...
(Blestem)
din Melancolia lui Eminescu :
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă.»
sau :
Cum mi te pierzi departe... mai departe
(Eu stau la mal...)
după versul Povestea teiului:
Mai departe... mai departe sau din Peste vîrfuri :
Mai departe, mai departe. Mai încet, tot mai încet.
Dar ceea ce e mai izbitor e armonia eminesciană. O strofă ca :
îmi tremură durerea-n gene Cum calc pe vechiul drum bătut; Sărmane crînguri şi poiene. Vă năpădiră buruiene De cînd noi nu ne-am mai văzut...
şi mai ales versul din urmă din Revederea d-lui Goga e de factură eminesciană. în Revederea lui Eminescu, cu alţ fond, găsim, de altminteri, versul : ...Că de cînd nu ne-am văzut...
întreaga poezie La mal este scrisă din fărimiturile lui Eminescu :
Mîndra apelor crăiasă, Nc-ntîlnirăm azi în cale : Eu, cu gîndurile mele, Tu, cu valurile taie.
Versul chiar :
aminteşte pe :
...Lasă-mă uitat Ia malu-ţi... Lasă-ţi lumea ta uitată
al lui Eminescu.
In poezia Scrisoarea ta... găsim, pe lîngă întreaga armonie a Luceafărului, şi versuri ca :
Cetind-o azi, ca alte daţi, In mine-un gînd tresare,
ce amintesc pe Eminescu :
EI tremură că alte daţi...
în Eu ştiu un basm găsim versuri ca":
El, ascultînd al lor cuvînt, A chibzuit şi-a priceput...
cu aceeaşi înrîurire a Luceafărului ;
El asculta tremurător, Se aprindea mai tare...
Versuri ca :
— Vis răzleţ de-odinioară, Unde sunteţi, ochi căprii ?
(Cîntece) _ "■
sunt reminiscenţe din Eminescu :
Mînuşiţe, ce făcurăţi De atîtea săptămîni ?
Sau versul:
De ce azi grija să-mi mai porţi Cînd dragostea ta tace ?
198
199
e luat pe de-ntregul din Despărţirea marelui poet: ...La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi... ?
Reminiscenţă eminesciană e şi strofa :
Ascult şi simt că genele mi-s grele : Pare că-n vasta îngropare-a firii Aud şi plînsu-ngropăciunei mele.
(Sonet)
O strofă ca :
Unde eşti tu, să ne plouă Plînsul frunzelor ce mor, Şi cu braţele-amîndouă Să oprim căderea lor ?.,.
(Amurg)
aminteşte Freamăt de codru:
Cucu-ntreabă : Unde-i sora Viselor noastre de vară ?
Se întreabă trist izvorul; Unde mi-i crăiasa oare ? Părul moale despletindu-şi
etc.
întreaga poezie La moarte e o transformare a poeziei Mai am un singur dor:
La moarte nu-mi aduceţi mie Odoarele maicei biserici. Nu vreau nici blinda armonie Din trăgănatul cînt de clerici,
etc.
cu armonia din :
Nu voi sicriu bogat. Făclie şi flamuri. Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri.
Să mai amintesc acum de rime, de epitete, de cuvinte caracteristice eminesciene? Iată cîteva la întîm-plare :
L-au despoiat de toate cele De tot sărmanul lui avut...
(Poet)
Le vezi rotitoarele unde...
(Furtuna) Că pururi fără crezămînt Durerea lui l-a petrecut (Eu ştiu un basm)
ce amintesc versurile lui Eminescu :
Trăind în cercul vostru strimt
Norocul vă petrece...
(Luceafărul)
Apoi :
Vei mai veni vreodată, minune călătoare...
(Singur)
Cu dulce zvon, cu tainici veşti...
(Cum zbori cu trenul)
Chiar şi o expresie greşită a lui Eminescu:
Şi din a chaosului văi Jur-împrejur de sine... (Luceafărul)
devine la d. Octavian Goga un bogat prilej de versuri
greşite:
Şi-n jur de mine urlă Babilonul...
(Paris)
Şi stau pierdut., tn jur de mine...
(Mama)
In jur de patul alb îşi strînge...
(Coboară toamna)
Cred că ajunge.
Din volumul Din umbra zidurilor d. Goga a volt să facă un pas mai aproape spre arta intimă şi. discretă — departe de retorica patriotică. L-a făcut însă în dauna iui. Eroul lui Chamisso. Peter Schlemihl, îşi pierduse odinioară umbra; d, Goga şi-a pierdut personalitatea» cît fusese de original în întîile versuri — oricîte lipsuri
201
£00
artistice ar fi avut — pe atît de puţin original e în volumul din urmă, pe care nu-1 putem privi decît ca pe palidă reminiscenţă din Eminescu.
II
Acum în urmă d. Goga a scris o dramă.
Succesul Domnului notar a amintit întrucîtva succ sul întîiului volum de versuri. Entuziasm în sală. —, arme şi Deşteaptă-te, române, sus în galeria înflăcărată^ Mişcare, in presa de aici şi de dincolo; banchete li Bucureşti şi la Sibiu ; intervenţia unei puteri străine frica dezlipirei României de la politica Triplei Alianţe „ serbări în folosul Ligei culturale ; cununi de lauri... în-| tr-un cuvînt, toate vînturîle prielnice ce suflase în pîn-| zele întîiului volum au suflat şi de data aceasta asupri Domnului notar. Şi pe drept. Drama d-lui Goga e operi poetului Oltului şi al Rugăciunei, şi nu e nicidecum iz-vorîtă Din umbra zidurilor. A pornit de la ţară şi dir imaginaţia unui luptător. Punînd o problemă naţionaU înainte de a pune o problemă estetică, era firesc să fie. un succes naţional, cu toate atributele entuziasmului^ Curcanii lui Ventura avusese înainte aceeaşi soartă no-| rocoasă, legitimă de o parte şi de alta. Presa i-a dat] sprijinul ei ; publicul mare, pe al lui ; scriitorii, pe ă lor. Din unirea atîtor bunevoinţi a ieşit un succes, u% mare succes. Critica a depus securea şi fascele consu-1 lare dinaintea Domnului notar. Vergele ce fustigasera pe atîţia scriitori.de merit s-au îmblînzit în faţa bardu-, lui ardelean, care înfăptuia o operă de unitate naţională.i Drama poetului şi-a urmat deci neturburată drumul.i Nu i s-a aşezat nimeni de-a curmezişul. D. Goga nu se| poate plînge ; s-a bucurat de o frăţească primire, ca în-I totdeauna cînd a atins o coardă patriotică. închinîn-l du-mă însă de la început dinaintea bunelor intenţii ale| poetului, dinaintea meritului de a fi pus pe scenă pro-j blema naţîonalităţei noastre în Ardeal, dinaintea meri-', tului şi mai mare de a fi trezit în publicul de dincoace; o nouă solidaritate faţă de soarta fraţilor de dincolo — şi aceasta fără să cadă în exagerare şi în declamaţie^
202
goală, ci cu destulă măsură — se cuvine să privim drama d-lui Goga ca pe o dramă oarecare. Lăsînd deci la o parte orice sentimentalism de rasă, Domnul notar rămîne încă o piesă vrednică de luare-aminte, meritind nu numai un succes zgomotos, ci şi o cercetare critică.
în cîteva cuvinte s-ar putea spune : un act întîi, de expoziţie, frumos, deşi cu unele amănunte mai mult epice decît dramatice, un act al doilea, şi nefolositor ac-ţjunei şi foarte slab ca artă, un act al treilea, patetic prin nota naţionalistă ce vibrează cu multă căldură, deşi pierde din frumuseţea simbolică ce i-ar fi fost lesne s-o aibă.
Subiectul : o alegere într-un centru românesc al cîmpiei Ardealului. Subiect mărunt în sine, dar şi mai mic prin felul cum e desfăşurat. Toată acţiunea se strînge în jurul a doi oameni : al lui Traian Văleanu, notarul renegat, şi al lui Nicolae Borza, socrul notarului şi român bun. încolo, nimic : părintele Solomon Nicoară şi Mitruţ, pristavul satului, mai pot fi încă nişte schiţe, dar celelalte figuri sunt numai nişte umbre. îngrădită la doi oameni, oricît ar fi ei de reprezentativi, drama d-lui Goga are, fireşte, o acţiune cam mărginită. O varietate ar fi voit să aducă actul al doilea, fără însă sa izbutească. Dimpotrivă, după cum voi arăta, acest act trebuie înlăturat în întregime.
Şi în Scrisoarea pierdută acţiunea se învîrteşte în jurul unei alegeri, dar cu ce bogăţie de chipuri şi de amănunte ! Pe lîngă Tipătescu şi Caţavencu, mai e mult răbdătorul Trahanache, neuitaţii Brînzovenescu şi Farfuridi, epicul Pristanda, simbolicul Cetăţean turmentat, senilul Agămiţă Dandanaehi, Zoe — o galerie întreagă de figuri zugrăvite cu un contur viguros, deşi uneori redus numai la liniile mai caracteristice. Nimic din această bogăţie în drama d-lui Goga. Aproape întregul interes al piesei se concentrează în figura renegatului. D. Goga a încercat să ne dea psihologia renegatului. Această psihologie e primitivă.
Un renegat, în genere, e un om lipsit de simţ moral. Nu e un prost, nu e o brută, ci e un om cu anumite însuşiri intelectuale, care, văzînd că nu va putea ajunge
203
acolo unde crede el că ar merita, rupe legăturile de rasă, pentru a se adapta unor împrejurări noi de viaţă. Un renegat vrea să ajungă cu orice preţ, cu preţul chiar al zdrobirei legăturilor de sînge. Un om însă ce vrea să ajungă trebuie să pună în slujba acestei voinţe, pe lingă o lipsă de simţ moral, şi anumite însuşiri de isteţime, o anumită mlădiere. Faptul de a părăsi pe ai tăi e atît de grozav, încît e totdeauna acoperit prin nenumărate dibăcii ; lipsa simţului moral e înlocuită prin sofisme sclipitoare şi prin atitudini şirete. Un renegat nu e deci un brutal ce-şi trîmbiţează renegarea de la început pînă la sfîrşit cu o violenţă pe care nimic nu i-o îndreptăţea. Cu toate aceste, d. Goga mi-ar putea spune : sunt şi renegaţi ca Traian Văleanu. Poate că sunt, dar un astfel de renegat e cu mult mai puţin interesant. Intîi, nu mai e reprezentativ pentru speţa sa; al doilea, avînd o psihologie restrînsă, nu mai dă prilejul vreunui conflict sufletesc. Şi aşa e Traian Văleanu. Căci, în adevăr, în sufletul acestui om nu se petrece nici un conflict. E renegat de la început pînă la sfîrşit : n-are nici o îndoială, nici o mustrare de cuget, nu sufere de pe urma faptei lui în nici o părticică, cît de depărtată, a sufletului său. E un renegat fanatic... Crede d. Goga că aşa sunt renegaţii ? Oricum, din întreaga gamă a tuturor conflictelor cu putinţă, nici o urmă in Domnul notar. D. Goga şi-a ales un erou a cărui psihologie e fără nici o varietate, şi aproape fără nici un interes, un erou care din punct de vedere dramatic e prea puţin însemnat. Asupra lui Traian Văleanu se resfrînge toată pornirea autorului ce cade într-un lung fuior de lumină,    neîngăduind nici nuanţe, nici umbre. Văleanu e tipul eroului de melodramă ; e trădătorul în sine — an sieh, cum ar spune Kant — împotriva căruia freamătă galeria generoasă. N-are nimic bun în el. Simplificarea aceasta psihologică impresionează, fireşte, mulţimea, dar nu poate îndestula gustul celor ce s-au obicinuit să vadă în om un joc mai slobod de însuşiri şi de scăderi, de sentimente bune şi rele. Un hoţ, de pildă, îşi poate iubi nevasta, fiind totodată şi un tată minunat; un risipitor poate avea simţul solidarităţei omeneşti; un zgîrcit e de obicei cinstit. Eroul d-lui Goga e trădătorul de melodramă, trădătorul
204
înnăscut, negru la suflet, mic, nedrept şi fioros în toate atitudinele lui. Mai întîi, şi-a lepădat neamul fără nici un fel de şovăire, fără nici cel mai mic conflict sufletesc care ar fi putut poate să-J. facă mai uman. Apoi, în toate împrejurările vieţei e acelaşi; e rău cu oamenii din jurul său, linguşitor faţă de cei mari, face alegeri pătate de sînge, fără să se clatine o clipă — e un rău soţ, chi-nuindu-şi nevasta şi înşelînd-o fără nici o ruşine, e un râu ginere, deoarece şi-a izgonit socrul din casă de vreo doi ani, e un om necinstit, însuşindu-şi banii ce nu erau ai lui. Trădător în afară, trădător în casă. Un erou ce întrupează în el tot răul de pe faţa pămîntului poate mişca gloata, dar nu intră nici In ordinea firească, nici nu ne poate cuceri pe noi. Cît de interesant din punct de vedere dramatic ar fi fost Traian Văleanu dacă şi-ar fi iubit, de pildă, nevasta! Pus între dragostea de femeie şi de casă, de o parte, şi între năzuinţele lui de renegat, de alta, ar fi avut un zbucium sufletesc plin de nuanţe şi de interes pentru noi. Un trădător poate fi un fiu bun : pus între iubirea filială şi ambiţia lui, ar fi dat un prilej la atîtea efecte. Şi aşa mai departe. Nimic din toate acestea în piesa d-lui Goga : nici un contrast, nici o nuanţă, nici un conflict. Poetul ne dă pe trădătorul tip.
Apoi, nici un fel de gradaţie. Drama are o intrigă, dar aceasta e în alegerea din Lunca. în sufletul notarului nu e nici una. După cum e fără variaţie şi ciocniri, tot aşa e şi fără gradaţie. Starea lui sufletească am putut-o numi exasperată... Un fel de „furor" îl stăpîneşte. Nu are clipe bune şi rele, nu e duios şi mînios, ci de la început pînă la sfîrşit e furios, bufnind şi ţipînd la toţi. La urmă, te întrebi de ce atîta vijelie ? De ce nu poate vorbi şi ca ceilalţi oameni, ci mereu răstit ?
Cu Mitruţ, pristavul satului, vorbeşte aşa :
— Repede... Dă-i odată... Eh,  ce-i ?  Mai repede...
Bestie... Zi înainte... Şi tu, slabule, coada  colac,  ha ?
Idiot, taci! Idiot, ţine-ţi gura! Las'că vă învăţ eu. Ieşi
afara... Stai... Ieşi !
Am reprodus mai toate replicele lui Văleanu din lunga scenă a VIII-a a actului întîi.
205
Faţă de socrul său Borza, pe care ar vrea să-î ademenească cu binele de partea candidatului guvernului, Văleanu nu are mai multă mlădiere sufletească. în loc să-1 ia cu blîndeţe, după ce spune obişnuitul lui „ieşi!° nevestei cu care sta bătrînul de vorbă, se îndreaptă spre el cu adevărate lovituri de măciucă :
— Să vorbim limpede... Iacă ce-i... Cum nu poţi?... De ce, omule ?... Tot cum te-am ştiut... Cum asta ? De ce, omule ?... Cu de astea mă scoţi din ţîţîni pe mine... Am să pui să-i îmblătească să le piară pofta... Ştii, cînd te văd aşa întunecat, pămîntos, îmi vine să întorc capul, să plec, să nu mă mai uit îndărăt... Mi-e urît de voi... Sunteţi proşti,., proşti... Stăi să-ţi spun... Să-ţi spun că mi-e scîrbă de voi, de pipa voastră... mi-e scîrbă... Eu mic ? Auzi ţăranul... Să pleci ! Ieşi odată, înţelegi ! Ieşi din casa mea, auzi ! Nu vreau s-ascult... Nu vreau ! Du-te... Destul... destul, nebune... Ieşi de aci !
Şi cînd Ana deschide uşa :
— Afară, sărăcie !... Apoi către Borza :
— Ieşi. Du-te ! Repede ! Du-te afară... Canalia, canalia...
în actul al treilea, nici o gradaţie. Acelaşi ton furios. Către oameni :
— în lături, prostule, că te plesnesc... Ce te bagi în mine... Repede afară.
Către Lina :
— Şi tu, sărăcie ?
Către Ana, care pleacă pentru totdeauna :
— Tîlharul (Borza) să nu-mi vie, să nu-mi calce aici, înţelegi ! Să nu-1 întîlnesc... Ieşi afară... ieşi...
Către Mitruţ şi Hopîrtean :
— Voi aici ? Ce-i ? Ce vreţi ?... Ce vorbă ? Ieşi afară, blegule ? Ce-i, mă ? Ce bîlbîi ?... Curăţă locu.
Cantorul Tioplea intră :
— Iaca... Aici ? Ce cauţi... Dă-1 afară... Dă-1 afară, înţelegi... Aşa, canaliile...
Vine părintele Solomon Nicoară din partea satului :
— Ce pofteşti ?... Mă rog, ce pofteşti... Mă rog să părăseşti... Mă rog, ce vrei ! Ei, acum nici o vorbă mai mult... Să ieşi de aici. Da, repede... Repede... Să ieşi !
206
Cum adică ? Auzi, canaliile !... Să ieşi... Am isprăvit... afară !... Afară, popo. Afară, ori îţi zbor creierii. Afară, afară. Afară cu dinele.
Rămînînd singur cu Hopîrtean :
— Cîinele... Nimeni să nu cuteze să puie piciorul aici, înţelegi; nimeni, altfel o păţeşti cu mine... Să-1 iei de gît pe cîinele care vrea să vie. Să te baţi cu el, să-i rupi grumazii... înţelegi... Ieşi... Canaliile....
în sfîrşit, scena cu Borza :
— Alaltăseară, Gal ţi-a făcut socoteala. Am isprăvit, ieşi afară... ieşi de aici !... Bine ţi-a făcut, cîîne bătrîn... Trebuia să-ţi fărime ţeasta capului... căpăţîna aia colţuroasă de cioban pravoslavnic... Pleacă... Ţi-am mîncat banii... da, banii tăi... i-am băut Ia Aiud cu domnii, cu ţiganii, banii... Ieşi afară... Nu-mi pasă de Dumnezeul tău... Du-te să-ţi deie el banii... Canaliile.
Traian Văleanu e la urmă ucis de socru-său Borza.
De prisos... După încordarea în care îl vedem de la început pînă la sfîrşit, un anevrism nu era departe ; putea deci avea o moarte firească.
Astfel e eroul dramei d-lui Goga ; un erou foarte puţin interesant, o brută, un om aproape de natura primitivă. Cu un Traian Văleanu, psihologia renegatului e departe de a fi dezlegată. Eroul d-lui Goga pare un idol cioplit în piatră, alături de Apollon de Belvedere. Cum însă aproape întreaga dramă a d-lui Goga se strînge în notar, întreaga dramă respiră aceeaşi primitivitate, sănătoasă în ceea ce priveşte năzuinţele noastre naţionale, dar cu puţine întretăieri cu adevărata artă, obiectivă, felurită, ce nu intră în formule sufleteşti aşa de simple ca cea a d-lui Goga.
Sub acelaşi acoperiş, alături de Traian Văleanu, e şl nevastă-sa Ana, fata lui Borza, rămasă încă în bunele ei sentimente de româncă. Din acest contrast de sentimente ar fi putut ieşi un conflict de fiecare ceas cu mult mai puternic decît cel iscat cu prilejul alegerilor. Dar acest conflict ar fi fost de o natură mai intimă şi cerea o artă mai discretă şi mai stăpînă pe sine, pe cînd celalt aduce după sine discursuri patriotice, răscoala norodului, cuvîntările frumoase ale preotului Solomon Nicoară
207
şi intrarea jandarmilor pe scenă, primiţi în întreaga sală a teatrului cu murmure, după care galeria răspunde cu La arme !
Buna noastră româncă, Ana, nu are nici un rost în casa bărbatului său. Cum o vede, notarul îi strigă : „ieşi afară, sărăcie !". Şi Ana iese fără nici o protestare ; se supune cu o resemnare ce-i ridică orice personalitate. Ana, sufleteşte, nu există. Piesa întreagă suferă prin această ocolire şi a greutăţii dramatice, dar şi a întregului firesc pe care î-am aşteptat. Vedem pe renegat numai în manifestările lui din afară, în atitudinea lui politică, şi nu în intimitatea casei, în zbuciumul sufletesc, în lupta cu nevasta lui, în ciocnirea a două tendinţe opuse. Ana ar fi trebuit să păşească pe planul întîi al dramei; despoind-o de orice individualitate,
d. Goga a aruncat-o însă în fundul scenei ca pe o umbră fără nici o însemnătate.
Sfîrşitul piesei nu mi se pare, de asemeni, că ar avea înţelesul simbolic pe care ar fi trebuit să-1 aibă. Alegerile s-au făcut prin vărsări de sînge ; candidatul guvernului, Ieronim Blezu, izbuteşte. E firesc să ne aşteptăm la răzbunarea românilor : e o dramă naţională. întreg satul răsculat se îndreaptă spre casa notarului. întîi vine preotul, ce voieşte să silească pe notar să plece pentru totdeauna din Lunca. E dat afară. în urmă intră Borza, spre a-şi cere banii depuşi în casa satului. Notarul nu vrea să-i dea, spunînd că i-a cheltuit. Borza, văzîndu-se sărăcit, se repede la el şî-1 gîtuie. Tocmai atunci soseşte şî satul răsculat.
în locul unui deznodămînt de caracter naţional şi politic, cum cerea întreaga ţesătură a piesei, avem un deznodămînt de ordin domestic şî pe o chestie de bani. Drama a cotit. Dacă piesa d-lui Goga s-ar fi mărginit la un conflict familiar între Traian Văieanu, Borza şi Ana, sfîrşitul Domnului notar ar fi fost firesc aşa cum
e. D. Goga, strămutînd însă interesul piesei sale într-un conflict politic între două rase, sfîrşitul lui cade alături. Nu mai e semnificativ. E un sfîrşit oarecare. Şi ca dovadă : să ne închipuim o clipă că Văieanu ar fi înapoiat banii lui Borza. Piesa nu ar mai fi avut nici un sfîrşit. Actul de renegat al notarului, samavolnicia întrebuinţată
208
în alegeri pentru a scoate pe candidatul guvernului ar fi rămas fără nici o sancţiune. De fapt, ele au rămas şi acum. Văieanu nu e pedepsit în trădare, ci în necinstea lui într-o chestie de bani. Alegerile pătate de sînge din Lunca rămîn nerăzbunate ; numai mîncarea banilor lui Borza e răzbunată, ceea ce e altceva şi e puţin. E drept că d. Goga adaogă la urmă un amănunt de oarecare însemnătate ; mînia lui Borza se înteţeşte văzînd pe notar că loveşte cu cravaşa icoana şi candela Sfîntului Nicolae. E un moment în adevăr frumos şi fericit, dar neîndestulător pentru a ne face să uităm că cearta pleacă de la bani şi că chiar şi acest moment nu are nici o legătură cu alegerile din Lunca, deşi lărgeşte conflictul, punîn-du-1 pe tărîmul religios....
S-ar fi cuvenit ca sfîrşitul să fie altul. Poporul trebuia să sfîşie pe notar, sau preotul Nicoară sau Borza trebuiau să-1 culce la pămînt în numele obştei răsculate. Acest sfîrşit ar fi fost şi simbolic, şi potrivit caracterului piesei. Căci nu trebuie să uităm că drama d-lui Goga nu e o dramă intimă şi psihologică, ci o dramă naţională, in care ni se arată conflictul politic între două rase. Voind-o aşa autorul, trebuia ca şi sfîrşitul să fie de aceeaşi natură.
în această cercetare critică am lăsat la o parte întreg actul al doilea. înadins. Fiind cu desăvîrşire de prisos de la întîîa pînă la cea din urmă replică, acest act e o stupefacţie. Lipsind, acţiunea are o urmare neîntreruptă ; rămînînd, vrea să aducă o varietate fără să izbutească, în schimb, aduce cu el o notă trivială, străină atmosferei totale a piesei. Episodul e cunoscut: în preajma alegerei, Traian Văieanu îşi petrece noaptea la Otilia Sfetescu, fata săteanului Oprea Sfetescu, devenită femeie galantă în Bucureşti. în mijlocul unei încordate acţiuni de cuprins naţional şi politic, se aşază deodată un crîmpei al vieţei de mahala bucureşteană. Amestecul acesta ne jigneşte adînc. Ce caută aici mahalaua noastră ? întru cît ne interesează faptele lui Traian Văieanu ce nu sunt în legătură cu atitudinea lui de renegat ? Că îşi petrece noaptea cu o femeie nu are nici o însemnătate. Interesul nostru merge aiurea.
209
In afara de aceasta, întregul act e scris sub înrîu-nrea tiranică a lui Caragiale. După cum în volumul din urma de poezii, voind să ne cînte nevroza contemporană d. Goga fu copleşit, înghiţit şi mistuit de Eminescu, tot aşa m Domnul notar, ieşind din nota patriotică, el căzu in servitudinea lui Caragiale. Inrîurirea lui Caragiale se vede, de altminteri, pretutindeni în piesa d-lui Goga : nu în acţiune, nu în subiect, care, deşi se învîrteşte în jurul unei alegeri, se deosebeşte de'subiectul Scrisoarei pierdute, nici în limbă, care poartă întipărirea limbei ardeleneşti, ci în stil. Toată drama d-lui Goga e scrisă in stilul lui Caragiale : un stil ce vrea să fie eliptic, nervos, un stil în care nici o propoziţie nu are un început şi un sfîrşit, ci e frîntă la mijloc prin puncte de suspensiune, un stil ce se poate uneori apropia de ritmul vorbirii, dar n-are, de fapt, concizia pe care mulţi i-o atribuie. După părerea mea, e la mijloc o falsă conciziune; cînd în locul unei propoziţii armonice pui trei propoziţii eliptice, ţi-ai dat numai aparenţa scurtimei. De fapt, ai fost mai lung. Nu e însă nimerit să discutăm aici această chestiune de stil, ci atunci cînd am studiat pe Caragiale. D. Goga e numai un imitator.
Inrîurirea lui Caragiale e mai vădită în actul al doilea, în care nu numai stilul, ci şi situaţiile sunt asemănătoare. Otilia e una din florile de mahala ale lui Caragiale. Transplantată în atmosfera ardeleană, jigneşte. Iată cîteva crîmpeie din felul de a vorbi al acestei femei :
— Nu se poate, bibicule...
— Ah, ce noapte... ce noapte. Şi luna, uita-te sus... amoroasă... ah ! şi un miros, tuberoza ta... e să înnebuneşti... Ieşi, puiule...
— Aşa, porumbelule, bibicuţule... Mai aproape... Vis şi amor... şi tăcem şi visăm...
— Parol doner, ca la Flora... La Flora, pisule.
— Ţi-am spus, Titi, de atîtea ori, să mă tratezi cu mănuşi... te rog... da să nu mă ofansezi... Lasă... eu sunt femeie onestă... da... eu nu sunt de alea...
— Ba mă supăr... Cînd a venit văru lui madam Po-pescu, şefu de minister, şi m-a întrebat : „Domnişoară, de ce eşti tristă?" — „E fasonul meu, domnule", aşa i-am răspuns... Şi cînd s-a apropiat şi mi-a strins mîna, aşa ca
vas'zică să mă ciupească, am făcut scandal : „Fii la distanţă, musiu, şi la locul dumitale" etc, ete.
Ce să mai citez ? Aş trebui să transcriu tot rolul Oti-liei. Nu e o vorbă care să nu iasă pe de-a-ntregul din garderoba de vechituri a lui Caragiale...
Scena de dragoste dintre Otilia şi notar e întreruptă de sosirea pristavului Mitruţ, în creaţia căruia autorul a fost chinuit de amintirea lui Pristanda. Şi la Mitruţ vedem mereu aceeaşi atitudine sufletească : „Domnule, eu, slujba mea..." „Vai de mine... Slujba mea, domnule..." Cu alte cuvinte, un slujbaş, şi nimic mai mult. în povestirea din actul al doilea a scenei petrecute la crîşma lui Caiafa, ne amintim îndată de scena în care Pristanda povesteşte lui Tipătescu întrunirea de la „Aurora economică" :
— Erau acum... am văzut, trei erau, unu cu ochelari... Mă vîr eu încet pe poartă, trec frumos pe fereastră, mă uit în dreapta, în stingă. Iaca Stan... şi aşa mai departe.
Şi cînd Mitruţ le vesteşte că vine satul să-i găsească împreună, ne aminteşte scena dintre Tipătescu şi Zoe în urma pierderet scrisoarei :
— Să ştii că vin mojicii pe noi... Titi, mă prăpădesc... Aoleo, cum să tac, frate, cum să tac ? Nu vezi tu ? Aici, onoarea mea e în joc, onoarea mea...
Sau cînd se apropie satul :
— Cu sutele... bibicule... săraca de mine mor, mor, nu mă lăsa... Hai în casă. Ne încuiem, facem întuneric. Stăi. Tu mă iei în braţe, Titi... Titi dragă... mă iubeşti ?..-Să murim aşa Dacă n-am avut parte de noroc (aşa zisese şi Ziţa din Noaptea furtunoasă). Să ne găsească îmbrăţişaţi... Cum spunea la Universu... Titi dragă, puiule...
Ajunge.
în Ardeal, aceste lucruri pot fi lucruri noi. Aici sunt vechituri ieşite la soare. Le cunoaştem de vreo treizeci de
ani...
Acum, fireşte, piesa d-lui Goga are şi frumuseţi : o frumoasă, dar epică povestire a păcei -de la Vilafranca, o frumoasă figură de ţăran român, Borza, un înălţător preot, Solomon Nicoară, care nu vorbeşte în numele Iui, ci în numele „satului întreg" {odinioară d. Goga în-strunase „cîntarea pătimirii" unui neam întreg), are o
2X0
211
mişcare a~ mulţimei bine rînduită, jandarmi unguri foarte oportuni, şi peste tot o caldă suflare patriotică fără de-= clamaţii prea răsunătoare. Toate aceste amănunte fericite au căşunat entuziasmul publicului românesc. Cu atît mai bine pentru public : e un public inimos şi cu dragoste de neam. Dar şi critica îşi are datoria ei. Trebuia deci să arate că dacă Domnul notar e o faptă bună şi dreaptă e departe de a fi şi o dramă fără lipsuri.
M. CODREANU"
Statueîe d-lui Codreanu sunt o cetate întărită ; le-ai crede muiate în apa nemuririi ca şî eroul homeric.
E greu să nimereşti călcîiul pe unde să poată pătrunde critica. Sub învelişul lor solid, aceste sonete, par nişte cavaleri medievali ferecaţi, cu sabia într-o mînă si cu lancea în cealaltă, cu viziera coifului trasă peste figură... Pe unde să vîri ascuţişul săbiei ? Cavalerul se mişcă poate greu, dar e bine păzit. Sprijinit în pulparele lui de oţel, crestează muchia văzduhului ca un trofeu viu ridicat în urma unei biruinţe.
Căci poeziile d-lui Codreanu sunt o biruinţă : biruinţă asupra limbei, asupra versului, asupra formei... Rar ai putea găsi în limba română pilda unei forme mai desăvir-site : cîteva sonete ale lui Eminescu şi Vlahuţâ, vreo patru ale lui St. O. Iosif şi prea puţine altele. Prin belşugul şî prin frumuseţa versului, d. Codreanu trebuie privit ca. cel dintîi sonetist român.
■*
Dacă „un bun sonet ar preţui cît un lung poem",, multe din sonetele poetului nostru ar preţui cît nişte lungi poeme. Cred însă că Boileau a trecut dincolo de marginea adevărului. Un sonet e un sonet : adică patrusprezece versuri, cu anumite rime şi cu un anumit număr de silabe ; e o idee concentrată într-o formă hotărîtă şi stâpînită de legi statornice. într-un poem sunt mai
215.
multe idei ; apoi, o formă hotărită nu e totdeauna o piedică. Dimpotrivă. Nevoia unei rime poate aduce după ea o icoană nouă ori o asociaţie nebănuită de idei. Cred deci ca i se dă sonetului o mai mare însemnătate decît o are : pînă la „un lung poem" mai e destulă cale.
Dar din neschimbarea formei mai iese o impresie : impresia unei transpuneri de artă : poezia devine o artă plastică. Un sonet poate trece încă nebăgat în seamă ; pe al doilea îl vezi cum începe să se desprindă de pe hîrtie ; al treilea s-a desprins cu totul... După un şirag mai mare, sonetele merg cu paşi de marmură şi se urcă pe socluri de piatră ; ele se prefac astfel în „statui" în chip firesc. Imaginea nu e prea îndrăzneaţă. Volumul poetului e o lungă galerie de muzeu în care stau înşiruite chipurile sculptate de un meşter statuar. Seamănă între ele şi au ceva hieratic în gest şi în privire. Oricum, titlul nu depăşeşte cuprinsul ; dimpotrivă, îi răspunde pe de-a-ntregul.
D. Codreanu este un sculptor, şi, pot adăuga, un sculptor foarte dibaci al versului românesc. Fiecare sonet este lucrat de o mînă de artist iscusit, dacă nu pornit totdeauna şi dintr-o inspiraţie de poet: fiecare sonet e o operă de artă desăvîrşită sub raportul formei, tăiată pînă în cele mai mici amănunte într-o marmură cu grăuntele des şi strălucitor.
Toate la un loc. prin mulţimea, prin regularitatea lor fatală, prin rectitudinea lor trufaşă, fac o galerie de marmoră, în care ai uneori un fior de îngheţ, deşi sfîrsesc prin a te stăpîni, după cum te stăpînesc perfecţia, de orice natură ar fi ea, munca şi stăruinţa meşterului ce se cheltuiesc pentru clădirea unei opere, pe îndelete, în lungi sforţări.
Nimic nu ne mişcă mai mult decît gestul unui om încovoiat o viaţă întreagă deasupra materiei inerte ce prinde viaţă sub degetele lui, iscusite, dar şi răbdătoare.
O critică chiar de la început.
Artistul e în plină maturitate a artei sale împinsă pînă în cel mai neînsemnat vers ; poetul, după cum vom vedea, e inspirat în multe din sonete. Nu-i pot descoperi însă şi o personalitate felurită, dar armonică. Un
critic deprins să pătrundă sufletul scriitorului din opera lui va fi puţin luminat asupra personalităţii poetului Statuelor... Cu ce ochi priveşte d. Codreanu lumea — vorbesc de ochii minţei ? De ce probleme abstracte sau omeneşti e frămîntat ? Cum vede viaţa ? Se va zice : poeţii n-au nevoie de idei. Poate. Dar au nevoie de sentimente. Originalitatea Ie stă în simţire. Ideile sunt de folos obştesc; fără culoare şi fără viaţă, ele călătoresc dintr-o minte în alta fără a îmbrăca haina personalităţii. La poeţi, aceste idei ale tuturor, trecute printr-o simţire originală, devin idei-forţe. „Viaţa e un râu" — iată o idee la îndemîna oricui. Străbătînd prin simţirea lui Eminescu, se înalţă la puterea unui principiu dominator, ce se prelungeşte pînă în cele mai îndepărtate resfirări ale cugetului şi ale inimei... Toată activitatea cerebrală a poetului se roteşte în jurul acestei axe. Din abstractă şi obştească, ideea „nefiinţei" devine personală şi originală, aruncînd asupra problemelor vieţei o lumină puternică.
Nu orice poet e Eminescu. Fireşte. Dar orice poet îşi proiectează sufletul peste lucruri. însemnătatea lui stă în intensitatea acestei proiecţii. în zadar am încerca să găsim lumina pe care o aruncă d. Codreanu asupra lumei. Cînd am dinaintea mea un poet, doresc să-i fac ocolul personalităţii. Mă întreb : ce cîntă ? care sunt notele liricei lui ? e un erotic ? e un pesimist ? încotro îi merge inspiraţia : spre natură ? spre dragoste ? spre ţară ? se răsfrînge asupra lui ori se revarsă în afară ? A studia un poet înseamnă a studia gama întreagă a fiinţei lui morale.
Criticul e nedumerit dinaintea Statuelor d-lui Codreanu. Nu găseşte un fel nou de a simţi şi, în lipsă de noutate, nici un fel hotărît şi intens. Nicăieri nu e nota stăpînitoare ce face personalitatea unui scriitor... Motivele de inspiraţie n-au unitate şi nici originalitate de simţire. Cu greu deci am putea defini pe d. Codreanu. Cite coarde are lira lui : patru sau şapte ? Nu ştim. Şi aceasta, şi dintr-o lipsă sufletească, dar şi dintr-o teorie de artă.
D. Codreanu e un parnasian. Maestrul său e Heredia, dinaintea căruia se închină mulţi. Nu sunt dintre aceştia. Artist mare, da Poet însă cît de mic. Poezia nu este o artă plastică. Dacă n-am şti-o de mult, de la Homer, ar
21-t
21»
trebui s-o ştim cel puţin de la Lessing. Fiecare artă, după cum are şi mijloace proprii de expresie, are şi un obiect propriu. Artele plastice, fiind întinse în spaţiu, reproduc natura în nemişcarea ei. Ieşind din urmarea cuvintelor, poezia ne dă o succesiune de momente sufleteşti. A face din poezie o artă plastică înseamnă a trece dincolo de hotarele ei. Heredia şi alţi parnasiani au făcut acest pas, luîndu-se la întrecere cu pictura şi sculptura. în dauna poeziei însă. Trofeele pot înminuna prin arta lor desă-vîrşită. Nu ne pot însă încălzi ; vorbesc ochiului şi ure-chei, nu şi inimei; trezesc admiraţia, nu şi emoţia.
Pe urma acestui maestru a mers şi d. Codreanu. Unele din sonetele lui sunt statarii, adică ne dau o descripţie în versuri, în loc să fie în marmoră sau în ulei : de unde un amestec supărător de arte. Tinzînd să fie obiectivă, poezia nu mai e expresia unui suflet, ci a unui meşteşug. Ea îşi pierde însuşirea de a fi lirică, adică de a fi subiectivă, superbă revărsare a unei inimi ce simte în chip personal. Ea nu mai e proiectarea unei individualităţi asupra lumei, ci vrea să fie o rece reproducere a anumitor colţuri din natură.
E drept că şi în sonetele d-lui Codreanu e o gradaţie ; nu toate au aceeaşi valoare. Desăvîrşite ca formă, unele au suflet, altele nu ; unele sunt reci, altele ne pot cuceri.
Pe treapta de jos sunt sonetele ce se mărginesc la o simplă evocare a unui lucru sau a unui moment din trecut, fără cuprins emoţional şi fără noutatea ideii : Iată, de pildă, sonetul Vedenii:
Castelul vechi cu turnuri feudale E părăsit acum de generaţii: Baroni ţi conţi şi duci şi toţi magnaţii S-au strîns din fastul încăperii sale.
E-un gol imens cu bolţi monumetale Ce dau fantastice halucinaţii. Pe ziduri: arme, cadre, decoraţii. Uitate de pe vremi medievale.
In nopţile cînd luna nu s-arată,
Pustietatea asta-ntunecată
îşi pierde cu desăvîrşire lustrul;
Iar către parcul unde mor castanii. Se furişează umbre : Castelanii Ascultă frămîntîndu-se austrul...
Evocarea unui castel medieval: turnuri, arme, cadre, bolţi, luna, parcul, austrul... Nimic nou. Emoţie nu e; vreo idee poetică originală, nici atîta. Ca acest sonet mai sunt şi altele, de pildă : Atila, Nostalgii medievale, Statua lui Alecsandri, Doina, Piramida leilor, Statua lui Miron Costin, In părăsire etc. Literatura nu cîştîgă mult cu astfel de poezii.
Pe o treaptă mai sus sunt cîteva sonete care, deşi descriptive, sunt totuşi însufleţite de o idee poetică nouă, ce le ridică însemnătatea- Iată o pildă :
Însufleţit în bronzul nemuririi,
Eroul vremilor medievale,
Cu buzduganu-ntins şi-nchis de zale,
Se-nalţă ca fantoma răzvrătirii.
Şi-un harmăsar mai sprinten ca zefirii Stă-n frîu ţinut şi spumegă-n zăbale ; Iar fastul mantiei voievodale îşi strînge-n falduri nimbul strălucirii.
Din soare, sîngerînd pe după dealuri, Ale Moldovei sfinte idealuri Coboară pc figură-i ca o slavă...
...Şi razele coroanei domnitoare
Iau tonuri de rubin, — pe cînd, sub soare,
S-aprinde-n zări o Roşie Dumbravă...
Terţetul din urmă înalţă întregul sonet: asociaţia între statuia domnitorului şi „Dumbrava roşie" aprinsă de soare e atît de nouă şi de fericită, încît fecundează şi încălzeşte descripţia rece a statuiei voievodului.
216
217
In Meîoterapie biblică, David cîntă din harpă pentru a potoli nebunia Iui Saul :
Toţi demonii din inima regală Adorm în atmosfera muzicală Şi epilepticul se reculege, —
Pe cînd David zîmbeşte-n colţul buzei : Frumosul cîntăreţ, la braţul muzei. Se urcă-n vis spre purpura de rege.
Icoana visului lui David, aşternută peste cîntecul harfei, dă o nouă perspectivă întregului tablou. în acelaşi gen mai sunt: Moartea anahoretului, Sturzul şi chiar Gioconda etc.
Din fericire, d. Codreanu se ridică şi la înălţimi mai mari. Vreo douăzeci din sonetele lui sunt adevărate ju-vaeruri nu numai de formă plastică şi uneori de armonie, ba chiar de simţire şi de noutate a imaginilor. Iată o pildă de concentrare de simţire :
Mi-e lira-n părăsire azvîrlită De cînd spre tine sufletul-mi s-abate, Căci n-am putut pe coarde numărate Să cînt iubirea mea nemărginită.
Dar frunte-mi, de privirea ta robită, Sub jugu-i se revoltă şi se zbate : Ce vultur cu aripile tăiate, Nu-şi geme soarta Iui înlănţuită ?
In ochii tăi mi-am îngropat avîntul, — Deşi, ca-n ei să nu-mi găsesc mormîntul, Mă lupt cu mine şi cu voia sorţii !...
Fiert de lună Prier, O noapte, Unei părăsite, Testa-^nlut^nTpoet necunoscJ, Cum ^™ <™*£ Mi-aş pierde paradisul şi alte cîteva adevărate bucăţi de
anVommul d-lui Codreanu este deci un eveniment literarZn el literatura noastră se îmbogăţeşte cu un şir de sonete mtoWeauna de o formă elegantă şi armonioasa si uneori frumoase chiar şi prin ideea lor poetica-
Şi te iubesc cu-nfiorarea vagă
Pe care-o dă presentimentul morţii...
Şi te urăsc că-mi eşti atît de dragă !...
în acest gen s-ar mai putea cita pe de-a-ntregul : Sonata lunii, Sonet artezian, Călăreţul (cu mici preţiozităţi), Plopul (o minune de descripţie sensibilizată),
2is
EM. GÂRLEANU
Emil Gârleanu a murit. E tributul de vară, pe care îl plătim unor zei neîmpăcaţi şi învrăjbiţi... Cei vechi ar fi adus jertfe de vite nevinovate ca să potolească mînia Olimpului; fecioara ar fi pornit în procesiuni armonioase ; Ifigenia ar fi căzut pe treptele altarului din Aulis ; fumul victimelor s-ar fi înălţat drept în sus spre bolta albastră... Noi, însă, nu mai credem în zei şi în răzbunarea lor ; nu le mai putem aduce prinosuri de adoraţie. Amurgul s-a lăsat peste Olimp. Deasupra noastră pluteşte o fatalitate oarbă, pe care n-o ademenim prin cărnuri arse. Mergem spre o ţintă necunoscută, fără nădejdea unei vieţi viitoare, fără balsamul unei mile dumnezeieşti... în durerea şi în îndoielile noastre nu mai putem ridica braţele în sus, rugîndu-ne puterilor nevăzute sau blestemmdu-le, chemîndu-le în ajutor sau îndepărtîn-du-le. Cerul e gol ; la ce ne-am mai îndruma spre dinsul ?
Emil Gârleanu nu mai e...
Din bărbatul cu ochi mari şi melancolici, trişti şi du-ioşi ca o salcie plîngătoare, cu glasul cald de tenor sentimental, cu mlădieri femenine, cu naivităţi de copil, încrezător, entuziast, prietenos, învăluitor, lesne atins ca o senzitivă, împrăştiind din toată fiinţa lui tremurătoare o adîncă simpatie, n-a mai rămas decît un pumn de oase. Pentru mine a mai rămas şi o privire de dincolo a doi ochi tulburi şi obosiţi ce m-au învăluit cu un mut strigăt
de durere şi de chemare. Ştia că ne vedem pentru cea din urmă oară. Amîndoi plecam : eu, deocamdată, peste Hotarele ţării, el peste hotarele pămîntului, în lumea umbrelor scumpe... Şi ochii lui mă înconjurau într-o caldă dragoste, prinzîndu-se de mine ca de ceva ce rămîne. Se simţea mai bine. Moartea trecuse pe lîngă dinsul, dispreţuitoare. Dragostea de viaţă începuse să-i dea puteri noi. Nu voi uita niciodată flacăra ochilor lui îndreptaţi asupra unui salcîm înflorit ce-i bătea geamul cu ramurile. îmi vorbea aprins : ce bine e să trăieşti, să stai aşa nemişcat, să nu faci nimic, dar să poţi privi pe fereastră la un copac înflorit! Atît şi ajunge fericirii unui om : să se poată bucura de darurile firii, de podoabele unui salcîm vestitor al verii... Măriri, năzuinţe, lupte pentru a-ţi face un rost, un nume, o avere — păreri ! Nu e nevoie de ele pentru a fi fericit. Fericirea e mai aproape. E de ajuns să trăieşti, să ai doi ochi deschişi cu seninătate asupra naturii, să simţi căldura razelor soarelui şi năvala molcomă a sîngelui în vine...
Bietul Gârleanu, după ce se zbătuse o viaţă întreagă în căutarea unei fericiri ce l-a ocolit întotdeauna, o găsise acum în puţin : în salcîmul de la fereastră. Nici de data aceasta însă nu i-a fost dat s-o guste îndelung. Salcîmul stă tot acolo, verde încă, dar cei doi ochi fericiţi de verdeaţa lui nu mai sunt să-1 vadă.Peste lumina lor vînătă şi obosită au căzut pe vecie pleoapele grele...
A rămas numai un pumn de oase...
Nu. A mai rămas şi o operă. Aceasta e singura mîn-giiere ce l-a făcut pe poet să strige : non omnis mortar! Pămîntul se întoarce la pâmînt, dar sufletul, înainte de a se fi risipit în vînt, şi-a lăsat întipărirea în opere de artă.
Gîndul duios ce ne leagă de prietenul mort nu ne face însă să-i mărim însemnătatea literară. Fără a fi adus ceva nou şi mare, istoria culturii româneşti îi va păstra totuşi un loc. Opera lui nu e rotunjită, nu e isprăvită, poartă întipărirea nevoilor din împresurarea cărora a ieşit, e fugară, îmbucătăţită. Şi gînduri mari i-au lipsit, însă şi răgazul unei vieţi liniştite ce, singură, dă putinţă unei munci de desăvîrşire. Dar dacă opera lui Gârleanu rămîne mai mult în schiţă, ridicîndu-se numai de cîteva
220
221
ori la nuvelă şi neajungînd niciodată la roman, ea nu-i lipsită de valoare artistică.
Gârleanu a fost un artist. Nu e fărîmă din scrisul lui care să nu ne arate un suflet îndrăgostit de frumos şi un meşter priceput al graiului românesc. Şi sunt atît de puţini cei ce înţeleg farmecul unui cuvînt, nuanţele sonorităţilor, cadenţa înşiruirei lor, armonia unei fraze ! Gârleanu a fost dintre aceştia, scriind o limbă sobră, atică, uneori dulceagă, dar deseori poetică. Literatura lui e cam măruntă : subiecte mici, oameni mijlocii, dobitoace şi chiar lucruri neînsufleţite. Gârleanu a fost un minia-turist, un enlumineur. Cu peniţa lui fină a tras arabescuri şi chenare gingaşe în preajma frînturilor de viaţă, a unor amănunte sufleteşti, a unui firicel de iarbă, sau a unei necuvîntătoare. Din banchetul vieţii a cules adese numai fărîmiturile ; dar cu ce dragoste le-a adunat, le-a zugrăvit, cu ce poezie şi mai ales cu ce duioşie ! Duioşia e însuşirea lui de căpetenie. Din ochii lui mari şi melancolici, din sufletul lui dulce şi visător, a picurat această lacrimă dumnezeiască a duioşiei, lacrimă ce trebuie să fi căzut şi din ochiul lui Christ pe cruce pentru durerile întregei omeniri, pentru încercările şi ispitele omeneşti, pentru întreaga tragedie ce se leagă de un fir de tină...
Acum, o amintire...
Au trecut patru ani de cînd, întorcîndu-mă din Paris, Gârleanu mă rugase să scoatem împreună revista Fat-Frumos, ce mai apăruse o dată la Bîrlad. Ne-am înţeles. Atunci am scris două pagini de introducere, pe care le-a iscălit şi Gârleanu. Revista nemaiapărînd, public acum în amintirea prietenului mort aceste pagini :
„Doi scriitori se întîlnesc.
— Facem o revistă, zice unul. Orice scriitor plănuieşte o revistă.
— Facem.
îşi dau mîna. Se înţeleg dintr-un cuvînt şi apoi în lungile ceasuri ale instalatelor seri de toamnă pun la cale rostul literaturii neamului, se luptă cu negurile clipei de faţă, prinzînd din întunericul celor ce au să vină o slabă licărire de nădejde în mai bine, de ideal. Vremea trece dulce în această tăinuire sub umbrele gradinelor, în
schimbul încrezător al părerilor, în naiva năzuinţă spre slavă, în încrederea oarbă a prefacerilor omeneşti. Gîn-durile se dezleagă repezi, se încheagă în icoane' fericite şi în cuvinte potrivite. Nopţile curg astfel pline dc farmec şi poezie.
Pe cînd cealaltă lume — această lume nepăsătoare si grăbită cu alte treburi — iroseşte alături o viaţă fără rost şi zgomotoasă, cei doi scriitori îmboldiţi deodată de puterea tainică a iluziunii clădesc din albastru o lume nouă, mai bună ; dezlegaţi pentru o clipă de nevoile materiei, ei se înalţă în gînd deasupra tuturor.
Sus, doar luna priveşte zîmbind peste cei doi scriitori pierduţi în gînduri frumoase şi în planuri de viitor : ea, care a văzut multe, ştie ce înseamnă farmecul nopţilor de toamnă, ştie ce înseamnă risipa cuvintelor frumoase, ştie ce înseamnă tinereţea sănătoasă care se fră-mîntă în matcă. Această veşnică călătoare a văzut atîtea valuri de mare zbuciumîndu-se, ca şi cum ar fi să ajungă la dînsa, şi tot ea le-a văzut căzînd apoi jos, zdrobite în năzuinţa lor deşartă de a se înălţa... Zîmbeşte şi nu se încrede. în liniştea serilor, atîtea cuvinte înaripate au voit să se ridice pînă la ea ! Atîtea planuri măreţe de viitor şi-au luat zborul spre dînsa, pentru a cădea apoi, cu aripele ostenite, ca păsările călătoare ce se lasă pe pînzele unei corăbii, care, încet, dar sigur, se îndreaptă spre un ţel hotărît, fără a fi cunoscut farmecul şi beţia văzduhului.
Dar cei doi scriitori nu privesc spre sclipirea şîreată a lunei. Ei fac planuri de viitor ; ei voiesc să îndrepte rosturile literaturii neamului lor... Şi astfel vechea revistă Făt-Frumos va apare.
Ne îndreptăm acum spre cititori şi le zicem :
— Făt-Frumos vine... Cosînzeano, ieşi la fereastră."
Dar Făt-Frumos n-a venit, iar în locul Cosinzenei s-a ivit la răspîntie scheletul înfricoşat al Morţei cu coasa în spinare. Aplecîndu-se pe chipul lui Gârleanu, l-a sărutat ue frunte şi i-a închis pleoapele pe vecie...
222
Acum, cîteva cuvinte despre cele din urmă lucrări ale lui Gârleanu : Nucul lui Odobac şi Din lumea celor ce nu cuvîntă... într-un volum de schiţe şi de nuvele, scris în răstimpuri destul de mari, e firesc să găsim, pe lîngă bucăţi desăvîrşite, şi pagini de o mai puţină însemnătate.
Despre acestea mai întîi.
Gârleanu a izbutit mai ales în schiţă, prinzînd în pagini repezi scînteieri de sentimente, ce se şterg iute, imbolduri de viaţă şi de dragoste, înăbuşite în frageda lor încolţire, cea dintîi durere, ca şi cea din urmă iubire, tot ce ar vrea să fie, pentru a fi numai o clipă, precum şî tot ce ar vrea să piară, pentru a trăi o veşnicie, tresteţea lucrurilor duse spre a nu se mai întoarce şi atîtea momente duioase ce ne împresoară la fiecare pas cu păreri de rău şi cu ademeniri zadarnice...
Gârleanu a mai încercat totuşi şi schiţa humoristică sau anecdotică în Domnul Seneca, Demisia sau Oratorul. Anecdota e bine şi repede povestită. Nu străluceşte însă nici prin prea mult humor, nici nu deschide o privelişte mai largă asupra vieţii sufleteşti. E anecdota pentru anecdotă, gen cam zadarnic şi destul de uşor. După cum sunt înfrîngeri care cinstesc, sunt şi victorii care nu aduc prea multă glorie. Literatura anecdotică a lui Gârleanu e din aceste.
încă din cele dintîi volume povestitorul atinsese, în Punga, şi genul nuvelei, care, mărginindu-se numai la cîteva momente hotăritoare, ştie întregi o viaţă, un om, ştie arunca lumini şi asupra celor trecute sub tăcere. Astfel de nuvele sunt în volumul de faţă Hambarul, Nucul lui Odobac şi întrucîtva şi Fetiţa mamei, partea cea trainică din opera lui Gârleanu.
în Nucul lui Odobac avem mai multe caractere bine zugrăvite. Iată-1 pe bătrînul Teodar Odobac. îl vezi înalt, spătos şi uscat ca un schivnic cum îşi poartă sprinten cei o sută de ani. E o figură ruptă din literatura eroică a celor dinţii povestiri ale d-lui Sadoveanu. Poate să treacă măsura vieţii de toate zilele. Se bucură însă de o viaţă mai puternică şi mai simbolică. într-însul veghează o energie neînfrîntă şi un imbold de stăpînire asupra a tot
224
ce-1 înconjoară; zădărnicit în pornirile lui, nu-i rămîne decît să se spînzure în strămoşescul nuc, ce se ridică şi el la înălţimea unui simbol, înfăţişînd icoana vie a neamului cuceritor al Odobăceştilor.
Alături de acest vînjos bătrîn şi de nepotul lui, Gheorghe Odobac, o figură mai ştearsă, mai şovăitoare şî întrucîtva femenină, povestitorul ne-a mai zugrăvit pe Ruja, un suflet cu aceeaşi întipărire eroică, cu aceeaşi voinţă încordată către anumite ţeluri, unită însă şi cu toată mlădierea meşteşugită şi sigură de sine a femeiei. Vlăstar de hoţi de cai, ea însăşi hoaţă de cai, voinică, bărbată şi totuşi cu un deosebit farmec femeiesc, cu ceva nelămurit şi tainic, Ruja aminteşte pe Malva lui Gorki.
Mai mult decît în Punga şi în Furnica, mai mult decît în toate celelalte încercări, în Nucul lui Odobac Gârleanu ne-a dat o nuvelă cu caractere ce s-ar fi crezut că depăşesc măsura povestitorului. Mijloacele sobre de care se slujeşte, felul plastic în care e zugrăvită ura sătenilor împotriva nucului, înteţită de uneltirile Rujei, tabloul tragic de la urmă, cînd nucul se prăbuşeşte, acoperind sub ramurile stufoase trupul neînsufleţit al Iui Toader Odobac, ne arată că scriitorul a furat o scînteie din talentul lui Maupassant, atît de sobru, atît de incisiv, atît de clasic... După cum în literatura noastră de la începutul veacului găsim întipărirea adîncă a lui Lamartine, tot aşa istoricul viitor va găsi în literatura de astăzi întipărirea covîrşitoare a lui Maupassant. Toţi prozatorii noştri s-au inspirat din marele scriitor realist al Franţei contemporane. Unii poate cu mai multă imaginaţie tragică, alţii cu mai multă poezie. Puţini au ajuns însă mai aproape de Maupassant decît Gârleanu în această nuvelă prin vigoarea trăsăturilor şi mai ales prin simplicitatea concepţiei şi a stilului.
După Nucul lui Odobac, dar cu mult îndărătul lui, putem aminti Hambarul, nuvela anecdotică în care se luminează totuşi un caracter. în năprasnicul Suhopan se ascunde vechea rană a unei dragoste neîmplinite. Ajunge ca mina iubită s-o atingă, pentru ca rana să se închidă şi ca firea omului să se prefacă. Fără o perspectivă mai îndepărtată, nuvela, în măsura intenţiei ei, e desăvîrşită. Mai încordată, mai patetică, de un patetic însă cam căutat, e
225
tragica povestire din Fetiţa mamei, mult mai amănunţită, mai stăruitoare şi mai puţin clasică. La un loc, aceste trei nuvele ne arată popasul din urmă al artei lui Gârleanu.
Gârleanu a mai atins un gen — ilustrat de un mare scriitor francez, mort de curînd, Jules Renard, în Histo-ires naturelîes sau în Bucoliques; gen întemeiat pe o observaţie îndreptată asupra lucrurilor neînsufleţite sau asupra „celor ce nu cuvîntă".
■ Lipsit de orice imaginaţie, de orice invenţie, Jules Renard îşi îndrumă rara lui putere de observaţie asupra celor mici, asupra dobitoacelor, scoţînd scînteia de viaţă ascunsă sub cenuşă şi redînd-o prin cîteva cuvinte, sau mai ales printr-o icoană sugestivă, deşi căutată.
Iată, de pildă, marea încreţită de valuri : „La mer est moutonneuse. Un invisible et infatigable menusier lui ra-bote le dos fait des copeaux."
Un cîmp de cartofi e asemănat cu : „...quelque peuple de lapins qui broutent et remuent Ies oreilles".
Cîteva fiare de călcat înşirate pe masă i se par : „â ge-noux sur leur planche par rang de taille comme des reli-gieuses qui prient voilees de noir et Ies mains jointes".
Iată toamna zugrăvită într-o imagine : „...une supreme rose qui se deshabille et meurt" sau : ^...une poire oubliee qui lâche tout et tombe sur son derriere."
Iată ciocîrlia : „L'alouette retombe ivre morte de s'etre fourree dans l'oeil du soleil".
Şi aşa mai departe. Toate animalele curţii, toate paserile domestice, toate gesturile cîmpeneşti au găsit în Jules Renard un Hesiod, fără avînt epic, dar mai incisiv şi de o rară invenţie verbală. Fluturele e un bilet dulce îndoit în două ; albina, o domnişoară strînsă în corset : plopul, un deget întins ce arată luna plină...
La Gârleanu, invenţia verbală e mult mai mică. Găsim totuşi ici şi colo icoane izbutite. Un iepure ce fuge e „o coardă ce se destinde". Sau aiurea : „Dar în gîndul ei toate lucrurile astea se încîlciră, se înnodaseră, apoi ca şi cînd nişte degete iscusite ar fi prins capătul firului aşa se limpeziră toate şi se depanară potolit". Un fluture în potirul adînc al unui crin e ca un călugăr într-o mănăstire.
Cu tot numărul mic al icoanelor şi, mai ales, cu toată lipsa de relief, care la Jules Renard'e foarte incisiv, izbutind să prindă chipul unui biet dobitoc ca într-o efigie de imperator roman, însemnările lui Gârleanu din „lumea celor ce nu cuvîntă" sunt totuşi notaţii fine după natură, lipsite de nervozitate şi de ac, dar' amănunţite, exacte, transcrie într-o limbă frumoasă şi învăluite uneori într-o moale atmosferă de sentimentalism duios.
226
.CRONICI LITERARE" DE ION TRIVALE
Volumul de critică al d-lui Trivale nu trebuie lăsat să treacă în uitarea zilei de ieri. Scriitori sunt mulţi şi se citesc mai mult; criticii sunt puţini şi se citesc cu mult mai puţin. Meşteşugul criticei a fost adese pogorît la o clevetire măruntă ; amară pentru scriitori, zadarnică pentru cititori, dispreţuită însă şi de unii şi de alţii... Critica a ajuns astfel un fel de transpunere pe hîrtie a clevetirei zilnice cu care ne chinuim viaţa. Ea nu mai are nici o întretăiere cu literatura ; artistică nu e, pentru că nu e scrisă de artişti; îndrumătoare nu e, fiindcă nu e făcută de oameni cu o directivă ; informativă nici atît, pentru că nu porneşte dintr-o sinceră nevoie de a lumina pe alţii. Ea intră mai mult în rîndul manifestărilor pasiunilor omeneşti, după cum e şi ziaristica politică. A lăuda pe unul şi a bîrfi pe altul, a nimici ceea ce e şi a crea ceea ce nu e, iată rostul la care e strimtorat un gen literar, care, neputînd fi nici artă, nici ştiinţă, lunecă în tulburea bolgie a îndeletnicirilor zadarnice.
Sunt deci bucuros de apariţia volumului d-lui Trivale, în care se vede chiar de la început o conştiinţă literară. Legile noastre pedepsesc numai anumite fapte materiale ; în sfera lumei morale ele nu au însă nici o putere. Curtea cu juri a publicului cititor achită întotdeauna pe calomniatori; moravurile noastre nu pun nici un frîu pornirilor rele. Dimpotrivă. A fi onest în literatură este, prin urmare, mai greu decît s-ar părea. Şi tre-
228
buie să spun chiar de la început că cercetările critice ale d-lui Trivale respiră (mai toate) o adîncă onestitate, o nobilă încercare de a înţelege cît mai mult, de a pătrunde, de a analiza în marginele priceperii sale. De nu-i aprobi întotdeauna părerile, recunoşti însă că ai dinainte părerile unui om cinstit, ce se pot discuta ca orice convingere sinceră. în slujba lor, criticul aduce şi cunoştinţi literare destul de numeroase, şi oarecare dialectică, uneori prea greoaie şi prea didactică, dar care te poate totuşi mişca prin seriozitatea ei. D. Trivale citeşte cu amănunţime pe scriitorii pe care îi critică, caută să-i înţeleagă şi să-i iubească. De cele mai multe ori pricepe să fie şi cuviincios : încă o virtute nepreţuită pentru un tînăr critic român !
înzestrat cu aceste însuşiri de înţelegere şl de simţ' moral, d. Trivale mai are totuşi din lipsurile vîrstei sale şj ale oricărui început.
E foarte tînăr, de pildă, cînd vorbeşte de „dezorientarea generală a literaturii --noastre" sau cînd adaugă : „Cronicarul de azi, amintindu-şi de literatura eroică de altădată, priveşte îngîndurat literatura industrială de azi, apăsat de conştiinţa neputinţei lui de a schimba lucrurile"...
„Dezorientarea" de astăzi e numai Un efect de optică ; pentru urmaşii noştri, vom fi cu siguranţă si. noi „eroi"... ■ ' '
E tot atît de începător cînd caută să doboare scriitori tineri ce s-au ridicat fără ajutorul său. Scriind raidurile : „Izbutit-am a reconstitui în toată hidoasa lui diformitate acest monument grotesc al farsei poetice care e Cocoşul negru ?" — criticul dovedeşte naiva credinţă în cuvintele tari împinse peste marginile îngăduite.
Tot atît de începător e cînd se simte dator să ridice cu zgomot pătimaş de laude scriitori necunoscuţi, ca, de pildă, cînd scrie : „Scena noastră, profanată de operele calpuzanilor dramatici, va fi regenerată (! !) prin reprezentarea Letopiseţilor, care trebuie să-şi facă, în sfîrşit, intrarea triumfală în Teatrul nostru Naţional, fie că porţile lui i se vor deschide cu recunoştinţă, ca unui mîn-
229
tuitor (! !), fie că va trebui să le sfărîme cu forţa cuceritorului (.' !)". Ce zădărnicie de cuvinte I
Tot pe seama tinereţii trebuie să punem primirea necondiţionată a tuturor ideilor d-lui M. Dragomirescu şi a tuturor schemelor scolastice ce sunt presărate pretutindeni în acest volum...
Voind de asemenea să caracterizeze prea mult, d. Trl-vale cade adeseori în contradicţie. Mă voi mărgini la un exemplu luat din articolul asupra d-lui S. Mehedinţi : „Fără îndoială, scrie criticul, că această, lipsă de vigoare a stilului d-lui Mehedinţi este compensată prin calităţile lui intelectuale".
Şi mai jos pe aceeaşi pagină : „Imaginaţia autorului se arată cu mult mai puţin dibace cînd e vorba să mînu-iască abstracţiunile şi să construiască edificii de ideia.
Sau : „D. Mehedinţi are desigur stilul cel mai clar dintre toţi prozatorii noştri de azi"...
Dar mai jos : „Dacă înclinarea sa firească pentru amănunt îl îndreaptă spre încărcarea pedantă a stilului..."
Nu poţi avea în acelaşi timp şi stil clar şi stil pedant...
înzestrat cu însuşiri morale, cu cinste profesională, cu cunoştinţi literare, cu putere de analiză, d. Ion Trivale e de pe acum un critic literar. îi mai trebuie economia de vorbe, grija artistică, fuga de formule nebuloase şi mai ales fuga de „idolii" la care se închină toţi începătorii ce-şi închipuie că au o misiune reparatoare sau distrugătoare pe acest pămînt...
D. ANGHEL
încă un prieten, încă un scriitor de talent ce se duce. Şi totuşi trecuse de patruzeci de ani; ceilalţi s-au scuturat înainte de amiaza vieţii. Destinul nu ne e prielnic : în vremea din urmă s-au împrăştiat la vînturile văzduhului cele mai curate energii ale neamului. Unde se va opri acest destin ? Prin ce l-am putea oare întoarce spre alte hotare ? Care e cuvîntul de dezlegare ? Mulţi dintre noi nici nu-şi dau seama de ce pierdem prin moartea utîtor scriitori... Un poet nu se pune la loc aşa de lesne... Codrii înverzesc, natura întinereşte, generaţiile se urmează ca frunzele, dar tălmaciul lor răsare rar.
Trecem printr-o grea încercare : cîntăreţii noştrii cei mai aleşi cad săgetaţi în mijlocul cîntării lor. Unul cîte unul, osteniţi de cîntec fără răsunet, necăjiţi de nevoi mărunte, adeseori înfometaţi, arşi de patimi neizbăvite, se rostogolesc în pămîntul primitor al unei ţări neprimitoare... Vai, însă, de pădurea fără paseri şi de neamul fără poeţi.
Literatura noastră a pierdut pe cei mai de seamă scriitori ai generaţiei de azi : Iosif, Cerna, Chendi, Gârleanu, Anghel... Iar cei ce au rămas stau mîhniţi dinaintea gropilor deschise atît de timpuriu : al cui e rîndul acum ? I-am iubit pe toţi aceşti scriitori de o vîrstă cu noi ; ne-am amestecat traiul laolaltă ; ne-am ciocnit uneori, şi totuşi ne-am simţit legaţi unii de alţii prin aceeaşi
231
fatalitate ce ne-a sădit în suflete pornirea spre cele spirituale, idealismul unei vieţi îndreptate pe căile spinoase ale cultului frumosului, cu lăsarea la o parte a oricărei griji pămînteşti. într-o ţară de grăbiţi si de înfometaţi de bani şi de locuri, scriitorii sunt paserile cerului, ce duc dragostea cîntecului pînă la eroism... Oricît s-ar lovi unii de. alţii, ei se adună fără voie la un loc, în îngustul ostrov al celor chemaţi să pătimească in viaţă şi să trăiască cu adevărat numai după moarte...
Cînd dispare cîte unul, ostrovul e străbătut de o adincă înfiorare : încă unul! Se duce, luînd cu el atîtea amintiri, atîtea ceasuri petrecute împreună, atîtea întretăieri ale vieţii, atîtea lucruri văzute cu aceeaşi ochi, atîtea senzaţii schimbate, atîta dragoste şi ură învălmăşite la un loc, încît prin moartea lui se iroseşte şi o întreagă comoară din sufletul nostru... Unde sunt ceasurile petrecute cu Anghel ? Unde e putinţa împrospătării lor? Un vînt puternic a scuturat o întreagă livadă de amintiri... în "Anghel nu plîng numai pierderea unui poet şi a unui prieten, ci plîng şi moartea unei părţi din mine... Viaţa mea era crescută prin viaţa lui. în groapa rece i-au dus nu numai lutul, ci a mai tîrît şi ceva din fiinţa mea vie încă. Plîngînd, îl plîng şi pe dînsul, dar mă plîng şi pe mine pentru toate frunzele îngălbenite ce s-au scuturat de pe ramurile vieţei mele sufleteşti.
Aş dori să fie o viaţă viitoare...
Aş dori ca pe Cîmpiile Elizee să se întîlnească St. O. Iosif şi D. Anghel, dioscurii de altădată. Tinereţea i-a unit, odinioară, în viaţa rătăcitoare a Parisului, iar talentul şi nevoile i-au strîns mai pe urmă laolaltă într-o rodnică colaborăţie. O femeie trecu. Şi tragedia începu, întîi muri poetul colaboraţiei — A. Mirea ; apoi St. O. Iosif şi după un an şi Anghel.
Dacă e o dreptate dincolo (de vreme ce aici nu e), aş dori ca Iosif şi Anghel să se revadă la umbra platanilor Cîmpiilcir Elizee, înnodînd vechea lor prietenie de la Closerie des Lilas sau din anii bogaţi in poezie. Sunt sigur că bunul Iosif îl va ierta pe tovarăşul de altădată de -toate necazurile ce i-a pricinuit, de toate lacrimile ce le-a vărsat în nopţi nedormite, de toată acea furtună de
232
nenorocire ce a zguduit zilele din urmă ale celui mai blînd şi mai nevinovat dintre poeţi, ll va ierta, căci şi Anghel a suferit mult: nu cu lacrimi şi gemete, ci cu fiere, cu o adîncă învălmăşeală de patimi, cu ură, cu mîndrie înfrîntă, cu zbucniri de mînie, cu o fringere sufletească de ani, cu ruşinea faptei şi cu neputinţa de a * o nimici, cu o viaţă fulgerată în izvoarele vii şi, la urmă, cu cea mai cumplită pedepsire de sine... Manii lui Iosif sunt împăcaţi, dacă mai aveau nevoie de împăcare. Anghel a suferit prin ceea ce a păcătuit. Sufletul lui a intrat în veşnicie purificat de tina patimilor pămînteşti. Senin şi mulţumit în sine, el poate acum rătăci sub umbrarele gradinei sfinte, în tovărăşia prietenului de altădată şi de totdeauna. Nimic nu-i mai desparte. De acolo, de sus, pot privi cu nepăsare nimicnicia de jos, năpasta ce i-a învrăjbit pe ei, care s-au iubit atît şi şi-au împerecheat talentul într-un cîntec melodios : Iosif punînd simţirea şi Anghel arta. încununaţi cu frunze de mirt, ei vor în-struna acolo noi cîntece pentru urechi mai pricepute şi mai recunoscătoare decît ale noastre. Nimic nu Ie va friuge armonia sufletelor.
Moartea i-a împăcat în lumea umbrelor ; să-i împăcăm şi noi pe pămînt. In una din grădinile capitalei să ridicăm pe o coloană bustul lor îngemănat, după cum îngemănaţi sunt în dragostea, recunoştinţa şi pietatea noastră, după cum îngemănaţi vor trece în istoria literaturii române „ca doi ochi într-o lumină"...
Nefiind încă momentul unei judecăţi reci şi amănunţite — voi însemna cîteva notiţe asupra activităţii din urmă a lui D. Anghel. Vorbesc de activitatea din urmă, şi nu de anii din urmă. Căci poetul îşi frînsese pana de cîtva timp.
De la încetarea colaboraţiei „dioscurilor", Anghel nu mai scria poezii. Sau prea puţin. Din cînd în cînd, ţîşnea cîte o scăpărare dintre durerile ce-1 frămîntau. Nu voi uita, de pildă, o noapte petrecută la mine. Poetul se afla în restrişte. Ar fi voit să facă un pas mare. îl ţineau însă legat de trecut firele neînţelese ale sîmţirei, slăbiciunea lutului nostru.
233
De pe buzele lui înveninate curgeau amintirile dureroase, strigătele inimii lui zbuciumate, blestemul vieţii, urgia sîngelui. Tăcut întotdeauna asupra vîrtejului de care fusese spulberat, el se lăsa acum pentru întîiasi dată în voia mărturisirilor, a amănuntelor ce făceau tragedia lui zilnică şi neîndurată ca o fatalitate antică. De atunci ştiam că lunecase într-o prăpastie adîncă. E drept că am încercat să-1 scap. Era însă prea tîrziu.
Apăruse tocmai Cîntecele lui St. O. Iosif.
Anghel era neliniştit, şi pentru înţelesul lor, dar şi pentru larma ce trezeau în jurul lor. Frumoasele şi naivele versuri ale celui mai blînd dintre poeţi nu-i plăceau. Le găsea prea simple, fără artă şi mai cu seamă lipsite de orice mîndrie.
— Suferinţă din dragoste — da ! Toţi poeţii au suferit. Nu s-au umilit totuşi. Durerea nu trebuie să fie josnică. Să nu ceară milă. Dimpotrivă, să fie netedă şi trufaşă. Şi, înainte de toate, să îmbrace cele mai desăvîrşite forme ale ficţiunei artistice.
Tăcu o clipă. Apoi scoase cu sfială o hîrtie :
— Şi eu am suferit şi sufăr încă. Mi-am tălmăcit însă durerea altfel. Iată o poezie în care mi-am turnat întregul meu amar.
îmi ceti apoi Vezuviul, apărut mai tîrziu în Flacăra : o splendidă poezie, cu belşug de icoane rare. Nu se asemăna într-un nimic cu cîntecele lui St. O. Iosif. Poetul fanteziei nu putea înţelege pe poetul simţirei naive şi adinei. Durerea lor era însă" aceeaşi şi poate şi arta. Şi simplicitatea cere o artă migăloasă. Ieşind din topirea întregului curcubeu ceresc, lumina albă pare totuşi atît de simplă...
Oricum, Vezuviul e una din cele din urmă poezii ale lui Anghel. Va trebui culeasă şi pentru frumuseţea ei, şi pentru înţelegerea nefericirii poetului.
încolo, Anghel nu mai scria poezii. Se îndreptase spre proză. într-o vreme chiar lunecase la un scris grăbit şi îngrijitor. Din maldărul de hîrtie înnegrită, ieşiră patru volumaşe. S-ar mai putea aduna şi altele. Cu toată bogăţia de icoane, cu toată risipa de fantezie, încercările în proză ale lui Anghel nu cuceriră totuşi nici pe puţinii cititori pricepuţi. Anghel o ştia şi suferea. într-o clipă de
234
îndoială, îşi frînse pana, aşteptînd să se limpezească în conştiinţa lui artistică noi idealuri. Moartea nu-i dădu însă răgazul.
Scriind proză, Anghel nu deveni şi prozator. Nu mai înşirui versuri, dar înşirui icoane sprijinite pe un ritm sufletesc pururi acelaşi. însuşirea de căpetenie a poetului fusese fantezia. Aceeaşi însuşire o găsim şi la prozator. Poetului îi ajunge, prozatorului nu. Aici e scăderea încercărilor din urmă ale lui Anghel.
Un nuvelist e un om pentru care lumea din afară există, nu numai în colori, ci şi în latura ei etică. Un nuvelist e mai întîi un observator şi apoi un creator. Creaţia lui nu e subiectivă, ci obiectivă, îmbrăţişînd feluritele aspecte ale vieţii. în acest înţeles, Anghel n-a fost un nuvelist. Pentru dînsul, lumea din afară n-a existat niciodată. Ca poet, e cu putinţă. Ca prozator, nu, în toate volumele lui nu vom găsi un om ce trăieşte, _o povestire închegată. Nimic epic, nimic obiectiv. Proza lui rămîne lirică şi subiectivă; îi lipsesc numai anumite forme mecanice pentru a fi tot poezie.
Ieşind din largul cîmp al epicei, încercările lui Anghel se abătură spre un ostrov foarte mărunt al literaturii : poema în proză, care nu presupune nici observaţie, nici creaţie, ci numai fantezie şi artă. Fantezie avea Anghel din belşug. Micile lui poeme o vădesc cu prisosinţă. Artist de asemenea era.
Proza are însă anumite legi. Ea tinde spre simplicitate şt spre economie de cuvinte. Trebuie să ai mai întîi ceva de spus, dar hotărît, limpede, organic, cu un început şi cu un sfîrşit. Fiecare propoziţie trebuie să aducă o idee, un lucru nou. Cînd nu aduce, e de prisos. Nu tot aşa şi în poezie. Un sentiment sau o senzaţie ţin locul unei idei. Cuvintele adese n-au decît o valoare de sugestie. Ele nu aduc o idee, ci ne trezesc numai o stare sufletească, fie chiar şi prin simpla lor muzicalitate. De ori de cîte ori scriu proză, poeţii sunt deci încurcaţi. îi recunoşti după nelămuritul ideilor şi după întrebuinţarea mijloacelor poetice. Acelaşi lucru îl observăm şi la Anghel.
Mai întîi, nu are multe de spus. Anghel nu ne-a dat niciodată o povestire vertebrată. Plecînd de la un senti-
235
ment sau de Ia icoană, a brodat în jurul lor. Adese cu măiestrie : imaginile scapără, colorile strălucesc, perioadele cad sonore şi ritmice. Urechea ne înşeală însă în poezie, în proza, nu. Ne aşteptăm nu numai la cadenţe, ci şi la fapte. Nu e de ajuns ca vorbele să fie pline de imagini. Mai trebuiesc şi idei.
Fraza lui e larga, bogată, încărcată de adjective, sonoră şi ritmică. Cu cît o strîngi mai de aproape, vezi însă că e lipsită de echilibrul statornic dintre formă şi fond. Forma se revarsă peste cuprins.
S-a zis — şi o credea şi el însuşi — că Anghel a creat o proză poetică neîncercată de nimeni înaintea lui. Nu e un merit deosebit. Genul prozei poetice e un gen mort, ce porneşte din necunoaşterea temeiului prozei. El există de mult. Anghel îi dădu o strălucire nouă, pentru că era un poet de talent şi un artist rafinat. Multe sunt în adevăr podoabele risipite cu dărnicie în perioadele lui. Viitorul poate le va culege cu pietate. La un loc nu fac totuşi o operă în proză, după cum mai multe sunete nu fac nu-maidecît o simfonie.
De altfel, Anghel nu se folosi întotdeauna cu destulă meştesugire de instrumentul muzical pe care îl crease. întrebuinţîndu-1 prea des şi cu grăbire, el lunecă repede la anumite procedee stilistice supărătoare. Aşa, de pildă, adjectivele aşezate înaintea substantivelor pot trezi un efect muzical ; repetînd însă această topică nefirească, Anghel căzu într-un manierism obositor.
El, mai arare. Cei ce-1 imitau însă, mai întotdeauna. Caci Anghel găsi imitatori, foarte mulţi. Sute de fantezii în proză răsăriră în brazda lui. Fu o adevărată nenorocire. Toţi cei ce nu aveau nimic de spus şi puteau totuşi vîn-tura cîteva imagini şi sonorităţi se repeziră asupra poemei în proză, gen hibrid şi nevertebrat, hidră cu mii de capete. Neavînd un subiect, le puteau atinge pe toate. Spre a le sprijini, nu aveau însă talentul poetic al lui Anghel. Poate că dinaintea acestei navale de „fantezii", se cutremură şi poetul Cometei. Şi cum cititorii nu fusese cuceriţi, el se cumpăni o clipă, înainte de a începe altceva.
TEATRUL NAŢIONAL :
„ANDREI BRANIŞTE", EPISOD DRAMATIC ÎN 3 ACTE DE MARIN SIMIONESCU-RÎMNICEANU
încep aceste cronice dramatice cu un adînc sentiment de tristeţe... A scrie cronica înseamnă a prinde clipele în zbor, făcîndu-te istoricul lor. Dar o clipă ne poate aduce o lucrare însemnată, pe cînd cele mai multe ne aruncă o spumă zadarnică. Cronicarul trebuie să se oprească asupra tuturor. Nu mai e alegere, nu mai e răgaz, nu mai e dreaptă cumpănire a încercărilor omeneşti. Timpul uşurează sarcina criticului ; pe a cronicarului, nu. Criticul lasă la o parte tot ce timpul înăbuşe încă în faşe, ca un Saturn ; cronicarul ia înaintea timpului, voind să-1 ajute. Ajutor, de altfel, zadarnic. Ce e rău se scutură de la sine, şi încă repede...
Cu sentimentul acestei zădărnicii încep, aşadar, cronica dramatică asupra lui Andrei Branişte. Publicul chiar de la început a aruncat-o dincolo de îngăduinţa lui. în clipa'cînd vor apare aceste rinduri, nu ştiu dacă piesa d-lui M. S.-R. va mai fi printre fiinţele vii, ori ca o jalnică umbră va rătăci prin magazia de decoruri a Teatrului Naţional, purtînd încă în suflet amintirea de a fi avut norocul unei scurte fluturări la focul rampei. Poate va fi murit de mult. Ar fi fost mai pios s-o lăsăm în reculegerea clipelor din urmă. Datoria de cronicar cere altfel. Şi deşi sunt morţi ce trebuie ucişi a doua oară, mărturisesc că Andrei Branişte nu merită această cruzime. E un mort ce nu se răsuceşte în mormînt şi nici nu ne ameninţă să se întoarcă printre noi sub o altă formă stră-
237
vezie. în clipa cînd s-a sinucis, Andrei Branişte a murit pentru totdeauna.
Mai întîi, o mică spovedire...
D. M. S.-R. e un tînăr începător. Mă închin înaintea începătorilor ; în ei se închide nădejdea rodirii viitoare, pe care închipuirea noastră o vede mai frumoasă decît va fi... O sămînţă aruncată : ce taină ! Din ea poate ieşi un lan întreg. Anul acesta mai puţin, la anul mai mult. Toate devenirile sunt cu putinţă. Nimeni deci nu e mai vrednic de dragostea noastră părtinitoare decît un începător : ce măreaţă chemare îl "poate aştepta ! Trebuie să-i dai răgaz, să-i netezeşti calea, să ai răbdare. în aceste împrejurări, şi Andrei Branişte s-ar fi bucurat de marea indulgenţă pe care ar fi meritat-o îndeajuns. Din nefericire însă n-o mai merită.
Printr-o prea zeloasă solicitudine, Andrei Branişte a fost vestit lumei încă de mult ca o lucrare de mare valoare, o operă dramatică ce va rămîne în literatura românească sau chiar în cea universală (Copyright 1913 by „Thespis Verlag", Berlin-Charlottenburg, Hardenberg-strasse 24).
Povestea se schimbă... Poezia sfiiciunei începătorului se risipeşte... în loc, avem solicitudini prea zeloase şi o trufaşă încredere de sine. Atunci să spunem şi noi lucrurile aşa cum sunt, verde şi fără subînţelesuri îngăduitoare.
Şi părerea mea verde e că Andrei Branişte nu e numai o piesă slabă, fără valoare literară, dar mai ales dramatică, ci de-a dreptul o piesă penibilă. M-am cumpănit mult asupra epitetului şi n-am găsit un altul mai nimerit. Ascultîrid-o, suferi. Am suferit şi eu, a suferit un rînd întreg de bănci, a suferit poate o sală întreagă. Era o suferinţă universală. La o piesă slabă nu e nevoie să suferi ; o asculţi, şi atît. Andrei Branişte nu e o piesă slabă ; la ea suferi. E penibilă. O piesă e slaba prin ceea ce nu are din cîte ar trebui să le aibă ; o piesă e penibilă prin ceea ce are din tot ce n-ar trebui să aibă. Şi piesa Andrei Branişte nu e o nevinovată încercare de începător, fără în-
238
suşiri, ci o vrednică strădanie de a părea mai mult decît e, de a silui cel mai elementar bun-simţ pentru a te în-minuna, de a clădi scene neverosimile, situaţii de-a dreptul monstruoase, de a ridica o zadarnică schele de umbre pe care cel dintîi raţionament le risipeşte...
O voi dovedi, oricît ar fi de prisos dovada mea...
Subiectul piesei e gelozia retrospectivă a unui virtuoz pentru un mare compozitor, în slujba căruia îşi pusese talentul şi viaţa. Ani mulţi după moartea compozitorului Dragomir, Branişte află că prietenul lui îi înşelase nevasta. De aici, gelozia şi piesa... Subiectul nu e nou, dar nici prea istovit nu e. Se putea deci lua. A face dintr-un mort eroul principal s-a încercat şi de alţii, şi se mai poate încerca încă : e o încercare frumoasă, ce aduce cu ea o oarecare taină plină de efect. Dar felul cum e desfăşurat acest subiect e pînă în cele mai mici amănunte în afară nu numai de regulele teatrului, ci chiar de cele ale bunului-simţ...
Un act întîi care începe bine : o conversaţie de prieteni, bine dusă, cu lucruri uneori interesante, cu cugetări luate de pe aiurea, dar ce se pot citi totuşi cu plăcere (de ex. : „Activitatea omului e lupta lui de a nu rămîne singur cu sine" etc), un burlac hursuz care pare a fi un om de duh, deşi se va dezminţi apoi atît de grozav... în sfîrşit, un bun început, puţin teatral, căci a părut cam lung, dar destul de literar.
Prietenii pleacă. Rămîn Andrei şi Anca, ce-şi serbează '26 de ani de căsnicie. Andrei zice în glumă : „Spune drept, m-ai înşelat vreodată în aceşti 26 de ani Apoi cîteva paradoxe ieftine : „O femeie care n-a fost iubită si de alţii înseamnă că n-a meritat-o". Şi atunci. Anca, deodată : „— Da, am iubit pe Dragomir !"
Lovitură de teatru. Nu poţi primi o astfel de situaţie dramatică. în logică, o premisă greşită se numeşte : proton pseudos, adecă minciuna dintîi. în adevăr, e o minciună. Se va zice : Maupassant ! Da. într-o nuvelă a lui Maupassant e ceva asemănător. Dar acolo, cînd femeia vede că bărbatul se încruntă, răstălmăceşte mărturisirea în glumă şi orice discuţie se curmă. în Andrei Branişte, nu. Şi înşelătorul nu e un oarecare pierdut în noaptea trecutului, ci Dragomir, cel mai bun prieten, pentru glo-
239
ria căruia Branişte se jertfise o viaţă întreaga, şi chiar acum pornea în lumea largă să-i răspîndească muzica...
Pentru nimic sub soare nu putem primi o astfel de situaţie.
Aşadar, întîia minciună — şi toată piesa rîurează din această minciună...
Andrei e gelos. Cum se vădeşte însă gelozia la un om de 50 de ani, la un artist ? Pornind vîrtej de acasă, Andrei îşi petrece noaptea în cimitir, unde dărîmă monumentul de marmoră ce ridicase pe mormîntul lui Dra-gomir. Deuteron pseudos : a doua minciună. Adevăratul monument ridicat de Branişte era în sufletul lui şi în conştiinţa contemporanilor cărora le interpreta muzica lui Dragomir... A dărîma un monument în cimitir — unde a văzut autorul acest lucru printre noi ? Teatral, e o materializare grosolană ; sufleteşte, e încă o minciună...
De altminteri, în cele două acte din urmă aproape nu găseşti o scenă sau o situaţie care să aibă o urmă de bun-simţ şi care să nu fie respingătoare.
întors acasă, Andrei începe un lung şirag de incoerenţe, ce ar voi să tălmăcească o adîncă durere sufletească. Dar durerea lui nu e concentrată şi demnă, ci se risipeşte în multe şi mari vorbe, ibseniene adese, în bănuieli şi învinuiri. îşi închipuie, fireşte, că cele două fete, Zoe şi Marghita, nu sunt ale lui... Bănuială, dealtfel, în ordinea lucrurilor, asupra căreia nu avem însă nici o lumină pînă la urmă. O astfel de bănuială se păstrează în adîncul sufletului, Andrei le-o spune dintr-o dată fetelor — ■ a treia minciună. Şi de aici porneşte un fel de dramă între cele trei femei şi Branişte, care nu mai e o minciună, ci este şi o pervertire sufletească. Fiecare devine o fiară, gîndindu-se Ia el, la interesul lui. Nici o omenie, ci numai ferocitate. Fetele se sfîşie cu Anca şi toate la un loc cu bătrînul. Anca îşi necinsteşte viaţa ei de 26 de ani înaintea fetelor; Zoe, fata măritată, se înverşunează asupra propriei sare nefericiri casnice şi asupra Ancăi, pînă şi Marghita se iţeşte mereu cu : .,.„Ce ? Vrei să m'ă nenoroceşti şi pe mine ? Că dacă te-ai despărţi acum, se va afla peste tot... Şi de gustul tău să putrezesc eu fată bătrînă ?"
240
Joii interieur! Frumoasă familie \ Nu este o replică care să răspundă unui ritm sufletesc adevărat. Autorul a voit să shakespearizeze, punînd în gura eroilor săi cuvinte ce cad alături de sfera simţului comun...
Abia cînd ieşim din această peşteră de antropoizi feroci şi trecem în actul al treilea, la zugrăvirea demenţei morale a lui Andrei, găsim cîteva note mai adevărate şi mai patetice. Scena de la piano, de pildă, e bine. Andrei vrea să devină şi el compozitor ca să darme gloria lui Dragomir. Ar fi trebuit însă s-o facă de la început — înaintea scenei din cimitir.
Dar şi actul acesta e un atentat la bunul-simţ şi cade în monstruos. Andrei, voind să se sinucidă, se destăinu-ieşte bunului său prieten Cosma, omul atît de isteţ din actul întâi. Acesta nu numai că nu-1 împiedică, ci-i spune, pierind : „Spune-mi cel puţin că faci pasul acesta... din îndemnul tău propriu... că eu sunt cu desăvîrşire nevinovat..." Şi pleacă...
Şi acest individ e tot din peştera antropoizilor feroci; după cum tot o gorilă impudică mai e şi Şapski sau Eugen, „omul carierii"...
Aş fi voit să stărui şi asupra scenei din urmă, în care Andrei se sinucide dinaintea Ancăi, spre a se... răzbuna ! Mi se ridică însă sufletul : e un şirag nesfîrşit de vorbe goale, de momente incoerente. Anca e cînd fiară, cînd laşă, cînd eroică şi sublimă... E cea mai falşă pagină din întreaga piesă...
*
Iată atîtea rînduri de prisos despre o piesă zadarnică, care nu are nici măcar meritul de a fi românească prin concepţia ei. Nimic nu e de la noi. Dar e drept : nimic nu e de nicăieri. Piesa pune o problemă : e cel mai uşor ger* de teatru, ce te scuteşte de observaţie şi de intuiţie creatoare. Problema e pusă însă atît de nedibaci (ceea ce se poate ierta), dar şi atît de ostentativ paradoxal şi pretenţios (urîm pretenţia), încît după reprezentaţia ei nu ne rămîne decît amintirea unei seri chinuitoare şi a unor sforţări merituoase ale maestrului Nottara ce trec peste cuvintele textului...
2it
TEATRUL NAŢIONAL :
„NĂPASTA", DRAMA ÎN DOUA ACTE DE I. L. CARAGIALE
S-a jucat şi anul acesta Năpasta, ca şi anii trecuţi... Drama lui Caragiale a intrat astfel în repertoriul naţional, alături de Scrisoarea pierdută sau O noapte furtunoasă.
Amintirile mele nu merg pînă la cea dintîi reprezentaţie a Năpastei. Ştiu însă că a fost primită rău şi de public şi de critică. Ziarele i s-au pus de-a curmezişul: Din nenumăratele cronici ale timpului ne vine doar răsunetul a două articole ale d-lui Gherea, ce s-a străduit să apere piesa lui Caragiale. încolo, un maldăr de hîrtie înnegrită, deasupra căreia s-a scuturat uitarea. Azi Năpasta a trecut în literatura clasică. Critica şi-a frint pana, tăcînd sau lăudînd-o. Tot ce e de Caragiale e deopotrivă de bun. Un scriitor e cernut de critică în începuturile lui. O dată ce a siluit însă poarta slavei, critica pleacă fascele dinaintea învingătorului. Din îndrăzneaţă devine slugarnică. în carul lui de biruitor, scriitorul ia tot ce a scris, şi mai rău, şi mai bun. Punîndu-şi pe frunte cununa de laur, Caragiale a trecut în nemurirea rece. Nu-1 mai putem critica. Tot ce am avea de spus îngheaţă pe buze, sau se preface într-o şoaptă nelămurită... Opera lui e o catedrală în care nu se vorbeşte. Astfel se nasc idolii şi s.e propagă latriile...
Ceea ce scriu aici nu va avea poate o înrîurire prea mare. Scriitorii şi cărţile îşi au destinul lor. Năpasta va fi ce va fi. Judecind însă cumpănit, criticii vremei au avut dreptate. Scrisul lor e uitat azi, dar adevărul e încă ne-
242
stins sub cenuşa lui. Năpasta e una din lucrurile cele mai puţin trainice ale lui Caragiale- Critica de atunci a văzut bine; cea de acum e înăbuşită de un sentiment religios faţă de dramaturg. Publicul însă — şi de atunci, şi de acum — a ocolit piesa. Dintr-un instinct drept, şi fără vorbe — a simţit că în Năpasta nu e o realitate văzută, ci numai o invenţiune scenică.
Căci Năpasta are nenorocul de a fi opera cerebrală a celui mai bun observator al nostru. Tot ce a scris Caragiale porneşte din observaţie. Dacă i se poate uneori tăgădui înălţimea de vederi, simţul unei moralităţi mai curate, înţelegerea unei umanităţi ceva mai ridicată decît cea din comediile sale, nu i se poate totuşi tăgădui darul observaţiei incisive. Eroii comediilor lui sunt toţi văzuţi, uneori numai în nişte neînsemnate amănunte ale vieţii sufleteşti, dar care sunt totuşi caracteristice pentru o-epocă şi pentru o clasă socială... Vremea trece, moravurile se îndulcesc, şi eroii lui Caragiale încep să samene tot mai puţin cu oamenii de astăzi. Noi însă i-am cunoscut si i-am găsit asemănători. Urmaşii noştri vor găsi în comediile lui Caragiale mai întîi întipărirea sigură a unor vremi de prefacere a ţării noastre ; în lutul operii lui vor găsi tiparul orâşanului român din a doua jumătate a veacului al XlX-lea, în întîile atingeri cu formele culturale ale Apusului... Vor găsi însă şi oarecari note mai universale : vor găsi, de pildă, inconştienţa senină a lui Jupîn Dumitrache Titircă Inimă-Rea şi a lui Trahanache, care e una din însuşirile sufletului omenesc din toate timpurile ; vor găsi slugărnicia lui Pristanda, nemuritoare şi ca... în afară deci de amănuntele legate de o anumită vreme, în comediile lui Caragiale mai e ceva trainic şi statornic...
Năpasta e singura operă a lui Caragiale pe care dramaturgul n-a scos-o din observaţie. Pe cînd în celelalte piese scriitorul a pornit de la viziunea limpede a unul tip, pe care 1-a pus pe scenă numai din plăcerea de a crea o realitate, în Năpasta el a pornit de la o problemă sufletească şi din nevoia de a obiectiva un sentiment. Iată pentru ce putem arăta cu degetul pe Trahanache şi
243
pe Pristanda, dar nu vom arăta niciodată pe Anca sau pe Dragomir. Cei dinţii au fost văzuţi; chiar dacă n-ar intra în ţesătura unei piese bine înnodate, ei ar trăi totuşi prin amănuntele fiinţei lor fizice sau morale. Cei din urmă nu au altă viaţă decît aceea a unui sentiment pe care dramaturgul vrea să ni-1 zugrăvească, în afară de acest sentiment, Anca şi Dragomir sunt două nebuloase : un nucleu şi materii în fuziune sau chiar nimic.
Cum a reuşit sa întrupeze acest sentiment vom vedea mai pe urmă. Ajunge acum această deosebire hotărîtoare : de o parte, o operă izvorîtă din observaţie nemijlocită, operă cam măruntă pe alocuri, plină de amănunte supărătoare, dar vie, reală, plastică, şi de alta, Năpasta, ce ţinteşte spre un ţel mai înalt, de a ne da icoana unui mare sentiment omenesc, nepieritor, dar care nu porneşte de la o realitate văzută, nu trăieşte, ci rămîne în lumea creaţiilor cerebrale, a abstracţiilor. O piesă de teatru nu este însă un paragraf din Etica lui Spinoza. Netrăind altfel, nu trăieşte deloc.
•
Sunt doi eroi în piesă : Anca şi Dragomir. Anca întrupează sentimentul răzbunării, Dragomir, pe cel al re-muşcării. Despre Dragomir se pot spune lucruri bune, despre Anca, nu. Toţi criticii au condamnat-o, ca pe o plăsmuire imaginară. Acest lucru l-a înţeles şi d. Gherea, apărătorul Năpastei. Simţind că latura slabă a piesei e Anca, d. Gherea a căutat să dovedească că figura ei centrală nu e Anca, ci Dragomir, că axa în jurul căreia se învîrteşte acţiunea nu e răzbunarea femeiei, ci remuş-carea bărbatului ucigător... „Cum am zis deja (scrie d. Oherea, şi cer iertare cititorului pentru acest deja), simţirea principală care e zugrăvită în Năpasta e groaza re-m uscării şi groaza înaintea ispăşirei unei crime comise... Acei care au văzut în Anca o persoană tot aşa de importantă ca Dragomir, şi chiar mai importantă, aceia n-au înţeles piesa lui Caragiale..."
244
Ba au înţeles-o. Aş zice că d. Gherea n-a înţeles-o dar a înţeles-o şi d-sa. Ceea ce face e numai o tactică, bună poate aiurea, dar desigur alături de adevăr. Nu.
Sentimentul principal zugrăvit nu e remuşcarea, ci răzbunarea; axa piesei nu e Dragomir, ci Anca. Şi iată
pentru ce.
Sentimentul remuşcării la Dragomir e un sentiment statariu. Mustrarea de conştiinţă îl frămîntă, mici lucruri se adaugă, amănunte se îngrămădesc (nu totdeauna în chip firesc), hrănind această remuşcare, mărind-o chiar,, fără să-i dea totuşi şi o evoluţie şi o acţiune. O piesă de teatru este însă o acţiune. Remuşcarea lui Dragomir nu poate fi o desfăşurare dramatică, ea nu duce la nimic şi nu are un deznodămînt, deoarece, după cum vom vedea, mărturisirea lui e in afară de conflictul dramatic. Nu tot aşa e, de pildă, remuşcarea lui Raskolnikof, care creşte pas cu pas, se înteţeşte şi ajunge la spovedirea de bunăvoie a crimei săvirşite. Da : iată o evoluţie şi o acţiune de cel mai înalt interes dramatic. A arăta cărările fatale pe care un vinovat e dus pînă la spovedirea din urmă poate fi obiectul unei piese de teatru. în Dragomir nu găsim de^ cît remuşcarea, şi atît : subiect de nuvelă, şi nicidecum de dramă. Mărturisirea lui e de prisos, nefiind pornită din nevoia ispăşirei. în piesa lui Caragiale, Dragomir e, de altfel, pe planul al doilea al interesului nostru, iar remuşcarea lui, un fapt de o oarecare însemnătate literară, dar intr-o slabă legătură cu adevărata piesă. Acţiunea dramatică e în sufletul Ancăi. Fără răzbunarea ei nu mai avem nici o dramă ; pe cînd fără remuşcarea lui Dragomir piesa rămîne în picioare. Să presupunem că Dragomir nu s-ar fi căit şi că ar fi fost un nepăsător. Răzbunarea Ancăi şi-ar fi urmat tot drumul ei, fiind o acţiune cu un deznodămînt. Răzbunarea ei e un sentiment cursoriu: are un început, o desfăşurare şi un sfîrşit culminant. Anca este deci întreaga Năpasta.
Acum că remuşcarea lui Dragomir e mai bine zugrăvită decît răzbunarea Ancăi — aceasta e altceva. Şi tocmai de aceea piesa sufere.
245
Un lucru deci cîştigat : Năpasta este Anca. Şi dacă am cîştigat acest lucru, piesa lui Caragiale se clatină, deoarece creaţia Ancăi e în toate amănuntele ei lipsită de realitate sufletească. De altfel, toţi criticii timpului i-au tăgăduit-o. Nici d. Gherea n-o poate apăra îndeajuns.
„Anca, zice d-sa, e o răzbunătoare per excelentiam, şi o răzbunătoare conştientă. Răzbunarea însă, şi mai cu seamă o răzbunare lentă, prin torturi îndelungate, e foarte antipatică. Ea jigneşte cele mai bune simţiminte omeneşti de simpatie, iubire şi solidaritate socială... Anca dar e un caracter crud şi antipatic... Anca e o femeie rea, cum sunt unele femei ; ea nu e capabilă de izbucnirea deodată a unei cruzimi îngrozitoare, ci e rea prin acumularea cruzimilor mici. Dacă am zis că ea e mai puţin reuşită decît alte tipuri e pentru că uneori e prea unilaterală şi nu se simte acea mlădiere sufletească cum se simte la alte tipuri."
...Şi apoi multe şi multe pagini despre ceea ce e şi ceea ce nu e Anca. Anca e cutare, dar nu e cutare. Nu. Anca nu e nimic, pentru că n-a existat niciodată. D. Gherea ne aminteşte cîte ceva şi din psihologia sălbaticilor. Poate —- acolo. Pe aceia nu-i cunosc.
Ştiu însă cu siguranţă că în vremile noastre Anca iese din sfera posibilităţilor. Nu putem primi că o femeie ce şi-a iubit bărbatul se poate căsători cu acel pe care îl bănuieşte drept ucigaşul lui, că poate trăi opt ani cu el numai din gîndul răzbunărei şi că după ani se răzbună... Cum ? Invinuindu-1 de o crimă pe care n-o făptuise el. E aci un lanţ de neverosimilităţi de care mintea noastră ■se izbeşte ca de un zid de aramă. E mai tare zidul decît priceperea noastră. Şi nu s-a născut încă mintea ce să-şi fi găsit în creaţia Ancăi „raţiunea suficientă".
Dacă bănuiala Ancăi s-ar fi trezit abia în cursul celor ■opt ani; dacă ar fi crescut; dacă ar fi izbucnit la urmă ca o lumină de adevăr, înarmîndu-i braţul răzbunărei, atunci ea ar fi fost mai aproape şi de adevăr, şi de teatru. Căci adevărul şi teatrul sunt două lucruri deosebite, ■ce nu merg de la sine împreună, ci trebuie îmbinate cu multă meşteşugire de artist. Nu tot ce e adevărat e şi teatral...
:246
Aşa, de pildă, în Oedip al lui Sofocle. Bănuiala eroului se trezeşte pe încetul; amănunte noi se adaogă înte-ţindu-i-o, pînă ce, în sfîrşit, adevărul izbucneşte. Atunci abia Oedip îşi scoate ochii, culminînd o acţiune dramatică dibaci dusă prin toate treptele formale ale teatrului, în Năpasta, dimpotrivă,  vedem din  fiecare  replică a Ancei că ea e sigură de crima lui Dragomir. Aşteaptă numai mărturisirea lui. Nu mai avem aproape nici o creştere a interesului dramatic. Răzbunarea din urmă, care ar fi trebuit să fie încununarea acţiunei, e pulverizată chiar de la început printr-un şirag de mici răzbunări. Anca, de fapt, e mai mult o torturătoare şi o sadică. De aceea poate a şi trăit opt ani cu Dragomir. Acţiunea răzbunărei ei este de asemenea în linie frintă. întîi voieşte să pună pe Gheorghe să-1 ucidă pe Dragomir ; dar renunţă la acest plan. Se hotărăşte să-1 ucidă ea ; dar renunţă şi la acest plan. Cînd Ion Nebunul e pe cale să-1 omoare, ea îl împiedică. Se răzbună, în sfîrşit, învinuindu-1 de o crimă pe care nu o săvîrşise... ca şi cum e cu neputinţă de a te dezvinovăţi de ceea ce nu eşti vinovat.
Drama are deci un şir de linii frînte, ce nu sunt teatrale. D. Gherea răspunde : aşa se întîmplă adesea în viaţă. Se poate — dar teatrul e teatru şi viaţa e viaţă. Nu tot ce e în viaţă trebuie pus pe scenă în neorînduirea firească. D. Gherea mai răspunde : Hamlet. Da, e drept, şi în Hamlet acţiunea e în linie frîntă. Dar mai întîi Hamlet e Hamlet.
Apoi, Hamlet e studiul unui caracter şovăielnic, ceea cc nu e Năpasta.
In sfîrşit, capodoperile nu trebuiesc imitate prin slăbiciunile lor, şi Năpasta nu se aseamănă cu Hamlet decît prin această stăruitoare frîngere a acţiunei dramatice.
*
Am dovedit, aşadar, că Anca este şl în afară de natură şi în afară de teatru ; că datele ei sufleteşti nu sunt nici luate din observaţie, nici împletite cu meşteşugire după legiie teatrului, în  vederea unui  efect dramatic.
Rămîne Dragomir. Remuşcarea lui e mai bine zugrăvită, cu toate amănuntele şi micile împrejurări ce o înteţesc. Dar am arătat de la început că Dragomir e o
247
figură secundară în piesă, că remuşcarea lui nu e cu desăvîrşire necesară dramei şi că ar fi putut să lipsească. Sentimentul lui nu are nici o evoluţie şi nu hotărăşte* nici o acţiune. E drept că duce la spovedire, dar spovedirea în clipa în care se face e de prisos. Anca ştia de aproape opt ani... De mult se hotărîse „să-1 curâţe" ; era numai în căutarea unei răzbunări mai crude, învinu-indu-1 de o crimă pe care n-o făptuise. Il învinovăţeşte că a ucis pe Ion, cheamă pe primar şi pe oamenii din sat înainte de a se fi spovedit Dragomir... Abia după ce a orîn-duit întreaga răzbunare, se întoarce către Dragomir, zi-cîndu-i : „Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul... Stăi drept... adună-ţi minţile cîte le mai ai şi răspunde la ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai omorît ?..." Şi Dragomir mărturiseşte, cînd mărturisirea lui era de prisos. Răzbunarea îşi pornise cuţitul peste grumazul vinovatului; ea nu adaugă nimic la acţiune... Mai mult decît atît, prin mărturisire, Dragomir nu se gîndeşte să-şi ispăşească vina, dîndu-se pe mîna jandarmilor. Dimpotrivă, vrea să plece în lume pînă la prescrierea legală. Mărturisirea lui deci e un amănunt fără valoare teatrală, pe care o avea, de pildă, mărturisirea lui Raskolnikof...
în afara de aceasta, în zugrăvirea Ancăi şi a lui Dragomir avem o strămutare supărătoare a interesului nostru simpatic. Simpatia noastră merge spre cel vinovat — spre Dragomir — pe cînd antipatia merge spre cel nevinovat — Anca. O greşală ce-şi are greutatea ei...
în Năpasta mai avem şi alţi doi eroi : pe învăţătorul Gheorghe şi pe Ion Nebunul. Cel dintîi e o siluetă ştearsă, fără nici o însemnătate. Ion Nebunul culege însă toată căldura noastră, prin adînca lui bunătate, prin lipsa de şir a vorbelor, prin suferinţa, prin poetica şi mistica povestire a fugei din ocnă, prin sfîrşitul lui tragic. E figura cea mai izbutită din întreaga piesă, dar şi cea mai uşor de izbutit. Altceva ar fi însă dacă am sta să^cercetăm verosimilitatea aducerii lui în scenă — după cum altceva ar fi de ne-am opri asupra atîtor coincidenţe nefireşti, atîtor sfori dramatice şi monoloage supărătoare ce se împletesc în ţesătura celor două mici acte ale Năpastei...
Năpasta are, fireşte, trumuse*literatscrisă de Crfl n-a Lnoscut-o îndeajuns.
248
SPECTACOL ÎNTH OT FOTOW .
DE DEL A VR ANCE A
Nu eram în ţară la acea dintîi reprezentaţie a dramei istorice a d-lui Delavrancea. Am văzut-o cîţiva ani după aceea. Am văzut-o din nou. N-o citisem Insă pînă acum. Am citit-o : las teatrul si mă întorc la carte, străbătînd drumul Damascului... Nu că nu s-ar juca într-un fel bine : cu mişcări largi, încete, cu psalmodieri de slujbă sfîntă, cu solemnitate în cuvînt şi în gest, cu praf de cronici peste vorbe... Dar, mai întîi, Apus de soare e mai mult un pcem epic decît o dramă : se citeşte deci cu o mai mare plăcere decît se ascultă. Apoi, teatrul prea e ceva aievea : acesta e Ştefan voievod, acesta e Bogdan, aceasta e doamna Măria, acesta e castelul din Suceava... Nu. Lasă pe seama minţei mele sâ-i cheme din r'mdurile liturghiei eroice a d-lui Delavrancea ; lasă-mă pe mine să deschid letopiseţul bătrînului Ureche : „...Era acest Ştefan-Vodă om nu mare la stat, mintos şi degrabă vărsa sînge nevinovat; dc multe ori la ospeţe omora fără judeţ... Era întreg Ia minte, nelenevos şi lucrul său ştia să-1 acopere ; şi unde nu cugetai, acolo îi aflai..." Era, sau mai bine, este. îl văd la lumina focului ; îl văd în toate înfăţişările lui eroice, şi în biruinţele tinereţii, şl în pragul morţei, cînd, „ca un leu gata de apucat, ce nu-1 poate nimeni îmblînzi", după cum zice cronicarul, năvăli în Po-cuţia... închipuirea merge mai departe decît îngrădirile teatrale : după cuvîntul actorului, nu e nimic, după slova cartei, ni se deschide o largă privelişte.
250
Şi apoi teatrul îşi are legiuirile lui. Alungind din desfăşurarea unui şir de fapte poezia ce învăluieşte orice lucru omenesc, închizînd orizonul ce se desface îndărătul oricărui gest, el se sileşte să prindă cît mai strîns realitatea. Zdrobindu-ne aripile, ne ţine legaţi de pămînt, în mijlocul unei reţele de amănunte strigătoare de adevăr. Teatru fără adevăr nemijlocit nu se poate : şi fapta, şi vorba, şi cea mai mică mişcare trebuie să te zguduie prin realitatea lor...
Să citim, de pildă, povestea Ilincei din Apus de soare : „Război... că de mult nu fusese. Aproape de doi ani. Şi se-mplinesc 20 de ani de cînd pîrcălabii Gherman — bietul tata — şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Ce-tăţei Albe. Şi-a zis Oană lui Gherman : «Scapă tu»-... Şi a răspuns Gherman lui Oană : -«Ba tu !»... Şi s-au grijit amîndoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia... Şi-a zis Oană lui Gherman : «Ţie-1 Dumnezeu pe Ştefan Şi-a zis Gherman lui Oană : «Amin !»... S-au pierit ei cu toţi ai lor."
Frumos. Minunat. Toată naivitatea vechilor cărţi bisericeşti, toată frumuseţea cronicelor bătrîne, toată curăţenia şi farmecul arhaic al bunei noastre limbi răsar din aceste rînduri... Te cucereşte graiul aşezat şi cuminte al letopiseţelor : „Şi-a zis Oană lui Gherman... Şi-a zis Gherman lui Oană..." Pentru un om cu înţelegere şi dragoste de trecutul nostru, pentru un om ce s-a plecat adese peste slovele cronicilor, nu poate fi plăcere mai mare decît această dibace evocare a unei limbi uitate... Pe scenă, lucrul se schimbă. „...Şi-a zis Gherman lui Oană... Şi-a zis Oană lui Gherman..." sunt rostite cu mişcări largi, cu psalmodieri de preot ce slujeşte, tocmai pentru a mai păstra ceva din poezia arhaică şi măreţia primitivă. Izbutind, pierde însă ca teatru. Teatrul nu e o liturghie : teatrul trebuie să ne dea impresia unei realităţi imediate : să ne zguduie prin mijloace actuale, şi nu prin mijloace poetice fără legătură cu acţiunea dramatică. O declamaţie solemnă şi rituală ne poate trezi o emoţie estetică, dar ne aruncă afară din iluzia teatrală. Cel puţin pe noi cei de acum, realiştii. Căci din vremea lui Thespis si a lui Eschil:
251
...Qui docuit magnumque loqui, nitiqoe cothurno,
şi pînă la noi teatrul a străbătut un drum mare. |
Iată pentru ce Apus de soare e mai mult un spectacol 1
într-un fotoliu: lăsînd teatrul, mă întorc la carte, pe | drumul Damascului...
Mai înainte însă mă întorc la amintirile pe cari mi le trezeşte d. Delavrancea...
Am scris mai multe volume despre morţi. Morţii au trecut în istorie ; la ei ne putem gîndi cu seninătate. Scrisul lui e înşiruirea rece a unor cuvinte înmărmurite pentru vecie. Cînd erau calde, cînd vibrau nu numai ca sonorităţi, ci ca puteri vii, atunci nu eram noi să ne-încălzim la flacăra lor...
Am scris şi mai multe volume despre literatura ce se ridică de vreo zece ani încoace. Pe aceasta o facem noi; o trăim ; o cumpănim ; o tăgăduim sau o întărim ; o hulim sau b slăvim. Oameni suntem ; simţiri omeneşti avem. Şi paterni —'• multe ! Greşim adese. Adevărul pierde, dar cîştigă frumosul. Talentul se căleşte la focul paternii. Cele mai frumoase discursuri ale d-lui Delavrancea sunt şi cele mai pătimaşe. Nu zic însă şi cele mai drepte...
Despre d. Delavrancea n-am scris nici un rînd. Nici despre d. Vlahuţă... Şi nu din întîmplare, ci dinadins. Aceşti doi scriitori n-au trecut încă în istorie, dar nu mai sunt nici în clipa închegării talentului lor. Sunt cineva ; au o operă întregită; un nume consfinţit. Apoi, de scrisul lor mă leagă un întreg trecut, un întreg şir de amintiri — amintirile iniţiării literare. Cînd am început să citesc literatură, cu Revista nouă m-am pomenit pe masă : cu largile ei pagini lustruite, cu slova incisivă şi nedreapta a lui Hasdeu, cu ilustraţiile lui Jiquidi şi cu nuvelele d-lui Delavrancea. Ah ! unde sunt vremile acelea cînd îmi stătea sufletul la Domnul Vucea : — „Ha, ha, tătarul, îndărăt, tătarul... ha,'ha, tâtarule !a, sau cînd îl lua nevasta la bătaie : — „Ce faci, Bibiloi ? Stai, Bibiloi ! Nu da, Bibiloi ! Cumpăr, Bibiloi!" Pe toţi institutorii mei
î-am văzut prin Domnul Vucea ; aprigi cu noi copiii la şcoală, dar grozav de pocăiţi acasă.
Mai tîrziu, cînd m-am dus la internat, de ori cite ori îmi scăpata capul pe pupitru, gîndul îmi fugea la Bursi-erid d-lui Delavrancea. Pe dinaintea ochilor închişi îmi treceau şi mie „femei cu părul blond şi parfumat, goale şi uşurele, în contururi albăstrii". Şi cit n-aş fi dat să-mi arunce şi mie Berta un mototol de hîrtie : „Zgumbul meu, te gum de-am văzud de-am iubid". Dar nu mă îndrăgea nimeni... Pe vară, la ţară, visam o idilă. în toate veri-şoarele căutam pe Irinel ; şi de ori cîte ori iubeam, iubeam ca în Irinel: sfiiciunea îmi înăbuşea cuvintele în gîtlej... Dar Trubadurul, dar Sultănica şi Paraziţii cît ni-au tulburat .' Mai ales Paraziţii. îmi sună şi acum £n urechi lugubrele cuvinte : Mi-ze-ra-bil gre-fi-er ! ale bă-trînului Melerian. Pe Saşa   am iubit-o   cu patimă : ME înaltă, mlădioasă, cu ochii negri şi scînteietori, parcă ar fi de pisică. O mînă îi aluneca pe plimbul scărei, iar cu cealaltă-şi ridica puţintel rochia ca să nu se împiedice"... Aşa a pogorît şi în închipuirea mea de adolescent, fer-mecîndu-mă : „cu braţul ei ce se încolăceşte de braţul lău, înfiorîndu-te; cu un zîmbet neînţeles şi plin de înţelesuri vagi şi căldicele ; cu răsuflarea ei apropiată de obrajii tăi..." Da, da, am iubit-o. Apoi am înşelat-o cu Celi, fata cu sufletul nobil şi curat, ce alungă pe Cosmin
din culcuşul pîngărit...
Tot pe atunci l-au auzit pe d. Delavrancea ca orator...
Eschil, cetind un discurs al rivalului său Demostene, adăugă către ascultătorii : „Şi să-1 fi auzind rostindu-1 pe însuşi monstrul!" Auto to theridn... Eu l-am auzit pe însuşi „monstrul..." Sunt mulţi ani de atunci; eram prin clasa a doua de liceu. întregul Fălticeni fremeta de o dramă : nevasta colonelului încercase   să-şi otrăvească bărbatul. A apărat-o d. Delavrancea. în mintea mea o asemănăm cu Saşa, „înaltă, mlădioasă, cu ochi negri şi scînteietori, parcă ar fi de pisică..." O văd şi acum în zăbranicul pocăinţei. Trei zile am trecut prin toate emoţiile. Apoi, la urmă, de Ia miezul nopţii Şi pînă înspre zori, a vorbit d. Delavrancea. Nu voi uita niciodată ceasurile acele. Peste capul meu înfrigurat trecu ca o limbă de foc elocinţa pătimaşă a marelui orator... Cuvintele
253
zburau învălmăşite, icoanele ropoteau, frazele se desfăceau şerpuitoare. Dintr-o dată mi se deschise privelişti adînci; graiul românesc mi se lumină de o podoabă pe care nu i-o bănuisem. Ce frumoasă mi s-a părut atunci limba noastră şi cît de mare talentul ce poate răstălmăci lucrurile ! Adevărul se întunecase, şi din întunecime ieşeau şuviţe de foc, printre cari vedeam chipuri fantastice : pe Trubadurul palid, pe ciudatul doctor din Linişte, pe Berta şi mai ales pe Saşa, pe neuitata Saşa... Tot ce citisem din scriitor se amesteca în şuvoiul de cuvinte sonore, în jocul luminos al imaginilor scăpărătoare... Şi de atunci am rămas cu această icoană despre d. Delavrancea. N-am mai citit Paraziţii sau între ins şi viaţă de acum douăzeci de ani, şi nici nu le voi mai ceti vreodată. De ce m-aş întoarce îndărăt ? Trăiesc în mine. în jurul lor s-au cristalizat atîtea sentimente şi emoţii, încît n-aş voi să le ating cu o mînă nedibace. De cîte ori mă gîndesc la dinsele, mă cucereşte aceeaşi evlavie ; mă încolţesc ispitele copilăriei, deschiderea celor dintîi senzaţii şi visuri timpurii... Nu. E prea departe şi prea frumos ! Rămînă acolo, în trecutul acela de care e legat, fără să ştie, şi d. Delavrancea. Opera lui stă înăbuşită între amintirile copilăriei ca sub un maldăr de flori...
Aceste mi-au trecut pe dinainte deschizînd Apus de soare, după o reprezentaţie ce nu mă încălzise cum aş fi dorit...
O critică nu-i voi face : e noapte tîrziu şi în faţă stă voievodul, pe care îl văd aieve. Ştiu ce se poate spune. Apus de soare e un poem, şi nu o dramă. Aşa e : dar spectacolul meu se petrece într-un fotoliu.
Şi citind poemul d-lui Delavrancea, voievodul s-a lăsat din seninătatea albastră pentru a mi se pogorî în faţă. E dinaintea mea. Figura lui măreaţă, cuvîntul lui cînd glumeţ, cînd hotărît, energia sufletească, înţelepciunea, bunătatea şi cruzimea, toate sunt minunat prinse, în cea mai frumoasă limbă ce se poate, arhaică fără sa fie grea, sobră şi împodobită de vreme, plină de poezia trecutului, onduioasă şi liturgică... îmi ajunge.
254
Copilăria mi-am petrecut-o pe urmele marelui voievod, printre ruinele castelului său de la Suceava, ale ce-tăţei de la Neamţ, pe lîngă biserica lui de la Baia şi pe lîngă mormîntul de la Putna. Mai tîrziu adese m-am plecat peste slovele cronicarilor, urmărindu-i cu evlavie faptele. Sunt moldovean din locurile prin care a trăit el; străbunii mei au luptat poate aproape de dînsul. Amintirea lui trăieşte în sufletul meu ancestral... Nici o figură istorică nu mă putea deci cuceri mai mult decît Ştefan-Voievod. Şi nici o recunoştinţă nu putea merge mai caldă decît spre scriitorul ce ne-a evocat în cel mai frumos poem eroic românesc pe eroul nostru naţional — al nostru, [al] moldovenilor.
Memento dramatic
îndatoririle de cronicar mă silesc să amintesc şi de alte piese jucate în răstimpul din urmă.
Despre Apostolul lui Hyacinthe Loyson, jucat la Teatrul Naţional, aş fi scris mai pe îndelete şi cu dragoste dacă nu m-aş fi hotărît să stăruiesc mai mult asupra repertoriului naţional. De altfel, o nobilă dramă : drama unui apostol al ideilor laice, al moralei fără religie, care, după o viaţă de ideal, ajunge ministru. într-o încercare de conrupţie parlamentară întreprinsă de congreganişti, Baudouin descopere vinovat şi pe fiul său. După o clipă de şovăială, rămînînd credincios vechiului său ideal, îl dă pe mina justiţiei, deşi putea să-1 acopere.
Un act întîi puţin interesant pentru noi, apoi două acte frumoase, strînse, sobre, mergînd de-a dreptul la ţintă. Problema şcoalei laice, lupta împotriva congregaţiilor ne sunt străine ; dar lupta în care se zbate conştiinţa lui Baudouin ne mişcă şi ne zguduie.
în totalitate, piesa a fost slab jucată şi cu o distribuţie nedibace, deşi d. Sturdza a redat cu vigoare şi cu lărgime figura epică a lui Baudouin. Figuraţia însă şi, cu deosebire, rolul eroinei au fost de o insuficienţă jignitoare pentru public.
Compania Voiculescu ne-a dat o veche şi învechită melodramă : Moartea civilă, pe care au jucat-o atîţi actori italieni şi pe la noi. în piesă e numai un rol plin
255
de efecte scenice, dar departe de orice adevăr. Acest roi a ispitit pe mulţi virtuozi ai scenei; 1-a ispitit deci şi pe d. Manolescu. ' L
Că d. Ion Manolescu e un artist minunat şi una dini marele speranţe ale teatrului românesc o ştie oricine'; | că d. Ion Manolescu a jucat cu patetic şi cu mijloace bogate rolul mortului civil, aceasta şi-o poate închipui oricine. E greu însă de închipuit o piesă mai melodramatică, în întregimea ei, mai falsă, mai supărătoare la orice replică. Răbdarea spectatorilor a fost pusă la grele încercări !
TEATRUL NAŢIONAL : .REGELE LEAR" DE SHAKESPEARE
Pentru admiratorii fanatici ai Iui Shakespeare voi spune de la început că marele Willy a fost un scriitor genial şi că îndeosebi Regele Lear e una din cele mai reuşite creaţii ale lui. Am împăcat astfel şî manii scriitorului şi sufletele idolatre. întocmai ca în ospeţele celor vechi, am vărsat cîţiva stropi şi pentru potolirea umbrelor scumpe...
Că Regele Lear e o dramă minunată nu mai e deci nici o îndoială. Frumuseţile le înţelege însă oricine. Nu Ia ele mă voi opri în aceste scurte rînduri. Sunt însă şi scăderi : asupra lor voi stărui. Shakespeare e un haos; un amestec de lucruri bune şi de lucruri rele, de lumină şi de întuneric, de frumos şi de urît. Astfel îl văzuse şi Victor Hugo : ca pe cea mai înaltă şi mai bogată întrupare a idealului romantic.
Pină aici h-ar fi nimic : scăderile sunt pe deplin răscumpărate de frumuseţi. Primejdia e alta. Cu timpul, prestigiul numelui a înfrint orice judecată cumpănită. Shakespeare ! Ajunge... Cutare lucru se găseşte şi în marele tragic, prin urmare e bun. Prin greşeli, scriitorii mari sunt mai lesne de ajuns. De aceea scăderile lui Shakespeare s-au răspîndit şi au crescut chiar în nenumărate alte drame...
O lipsă este însă o lipsă, oriunde ar fi ea : fie chiar la Shakespeare. Şi pentru a o dovedi, scriu aceste rînduri fugare. Fireşte, voi ocoli amănuntele ; nu voi stărui,
257
de pildă, asupra lipsei de cunoştinţi a lui Shakespeare,] In Regele Lear se vorbeşte şi de Nerone şi de turci. Cîţivaj eroi, bretoni de origine, se jură pe Apollo, Mercur şi Ju-' pîter, cari numai zei bretoni nu erau. Aceste sunt mărunţişuri în Regele Lear, ca şi în celelalte drame, în cai_. găsim că Delfi e o insulă, că atenienii lui Pericles sej slujeau de pistoale sau că Antigona debarcă pe ţărmurile, Boemiei...
Alte greşeli mai mari merită luarea noastră aminte.
Mai întîi, lipsa de unitate de acţiune.
Iată ceva însemnat, mai ales pentru o piesă de teatru. De o parte, e tragica poveste a lui Lear încolţit de nerecunoştinţa fetelor lui, iar pe de alta, povestea lui Gloccster lovit de aceeaşi nerecunoştinţa a fiului său vitreg, Edmond... Două povestiri de nerecunoştinţa. E prea! mult. Pentru o piesă, una singură era de ajuns. Cealaltă e de prisos. Aceste două acţiuni se împletesc întrucîtva la un loc, dar interesul nostru e împărţit : mare greşală pentru o desfăşurare dramatică.
Ţin a stărui asupra acestei greşeli atît de ispititoare. . Mulţi scriitori s-au lăsat ademeniţi. La noi, de pildă, $ d. Victor Eftimiu a înnădit in Cocoşul negru două acţiuni. Cînd faci observaţia, ţi se răspunde : aşa e şi Sn viaţă şi apoi aşa e si în Shakespeare : două acţiuni in Regele Lear, în luliu Cezar, în Negustorul din Veneţia şi în multe alte drame... «
în viaţă, poate. Dar nu numai două acţiuni, ci zece. | De ce nu o sută ? A tăia tablouri din viaţă nu înseamnă insă a face o piesă de teatru. O piesă este un tot organic, unitar... Orice e pe de lături e de prisos. Teatrul îşi are legile lui mărginite : în spaţiul a citorva ceasuri trebuie să vezi desfăşurarea unei singure povestiri... Că altfel se petrec adesea lucrurile în Shakespeare e neîndoios. Dar aceasta e una din marile greşeli ale dramaturgului englez, şi trebuie primită ca atare. Nu se cade să te pui la adăpostul ei.
Povestea lui Glocester şi a lui Edmond trebuia deci înlăturată cu totul din cealaltă poveste de nerecunoştinţa, a fetelor regelui Lear, după cum, de fapt, şi era în piesa înaintaşului de care s-a folosit Shakespeare.
Dar Regele Lear nu sufere numai de lipsa de unitate de acţiune, ci, ceea ce e şi mai rău, de unele lipsuri de unitate psihologică. Aşa, de pildă, în creaţia lui Edmond.
Edmond, ca şi Iago, este tipul trădătorului de melodramă, a trădătorului dintr-o bucată, în amănunte şi în tot. Asupra felului cum îşi urzeşte el uneltirile ar fi multe de spus. Plăsmuind o scrisoare ca din partea lui Edgar, face pe Glocester să creadă că fiul său vrea să-1 ucidă. Nimic însă din trecutul lui Edgar nu-1 arăta ca pe un ucigaş. Totuşi Glocester crede. Pe de altă parte, Edmond convinge pe Edgar să-şi ia lumea în cap pentru a fugi de mînia neîndreptăţită a tatălui său. Lesnicioasă credulitate! Are dreptate trădătorul să zică : „învăluiesc prostia lor cinstită în plasa reţelelor mele".
Dar, în sfîrşit, aşa a voit dramaturgul. Edmond e un trădător cu sufletul negru şi norocos. Pretutindeni urzeşte, învingător, el porunceşte ca Lear şi Cordelia să fie ucişi. Pînă aici rolul e susţinut. Rănit însă în duel de Edgar, se îmblînzeşte deodată şi trimete ordin ucigaşilor să nu-i mai îndeplinească porunca : „împotriva firei mele, zice el, voi face şi o faptă bună"...
Fapta bună a făcut-o (pe jumătate numai, căci Cordelia fusese spînzurată), dar şi-a frînt unitatea sufletească. Mărinimosul Edmond nu mai e fiara pe care am cunoscut-o în lungul celor cinci acte. E altcineva. Şi aceasta e o scădere.
Regele Lear e plin de efecte melodramatice. Prin efect melodramatic înţeleg mijloacele violente, senzaţionale, adică izbind cu putere şi în chip exterior simţurile noastre. Rătăcirea lui Lear nebun prin cîmpiile sălbatice, în bătaia vînturilor şi a trăsnetelor, e un efect melodramatic izbitor. Din nefericire însă sunt prea numeroase. Cornouailles orbeşte pe Glocester, scoţîndu-i ochii chiar cu mîna lui; Cornouailles e ucis de un servitor; Regana ucide pe servitor ; Regana e otrăvită de Goneril; Goneril îşi răpune singură viaţa ; Edgar ucide pe Edmond ; Lear
258
259
vine pe scenă cu trupul neînsufleţit al Cordeliei; Leafcj moare... Şi toate aceste grozăvii dinaintea noastră...
Apoi travestirile nu se mai isprăvesc, ca în mai toal tragediile lui Shakespeare. Izgonitul Kent, schimbîndu-* hainele, se întoarce la curtea lui Lear fără să fie bănurl de stapînul lui. Edgar se preface de nu mai e cunoscut; de tatăl său, Glocester. Şi toţi vorbesc în lungi mono-1' loage, explicîndu-şi faptele sau planurile lor. Trâdătorull Edmond îşi lămureşte în faţa publicului uneltirile lui! viitoare cu privire la Glocester şi la Edgar ; în fiecare; act are cîte un monolog. Kent şi Edgar, înainte de a-şi; lepăda vechea lor personalitate, se spovedesc ascultă- \ torilor...
Omoruri, travestiri, monoloage sunt însă mijloace; teatrale învechite şi senzaţionale, pe care dramaturgia, modernă nu le mai îngăduie şi pe care nervii noştri sub-; ţiaţi nu le mai pot suferi.
pentru că îndărătul lor e Shakespeare, cel mai mare plăs-muitor de icoane ce a fost vreodată.
O astfel de limbă metaforică e la locul ei în Shakespeare, legată fiind de vreme, de eroii şi geniul poetic al marelui dramaturg. Nu se cuvine însă să fie imitata. Totuşi a fost. Voi arăta poate altă dată de cine şi cum.
De altminteri, întreaga operă a lui Shakespeare e din-tr-acele ce se admiră nemărginit, dar nu trebuie imitate în nici un chip.
Să mai amintesc de „nebunul" din Regele Lear ? Nu. Comicul lui Shakespeare de mult nu mai e gustat. Nebunii lui au dispărut din teatru. Rar îi vedem străbătând piesele modeme. Eram să zic niciodată, dar mi-am aduâ aminte că felul de umor al bufonilor lui Shakespeare îl găsim cel puţin o dată în literatura noastră dramatică...
O problemă mult mai însemnată ar fi limba lui Shakespeare, acea limbă plină de imagini noi, violente, neaşteptate, încărcată de o formidabilă retorică, saturată de poezie şi de o imaginaţie dezlănţuită, acea limbă sublimă şi ridicolă, în care găsim la fiecare pas imprecaţii în felul acesta : „Iad şi diavol! O, nerecunoştinţa ! demon cu inimă de marmoră, mai uricios cînd te arăţi la un copil decît monştrii mărilor ! Nelegiuită parte fe-meiasqă de vultur î Ascultă, natură, ascultă! scumpă zeiţă, ascultă ! Schimbă-ţi gîndul, dacă voiai să faci fecundă pe o astfel de creatură ! fă-i pîntecele sterp ! usu-că-i organele genitale" etc, etc. — după cum blestemă Lear pe Goneril...
E, fireşte, o limbă de o mare frumuseţe poetică pe alocuri, dar adesea plină de o retorică pe care n-o mai putem îngădui astăzi. ŞL mai toţi eroii vorbesc la fel,
(60
SACHA GUITRY
COMPANIA VOICULESCU: CU PRILEJUL LUI „BERG-OP-ZOOM"
Anul trecut la reprezentaţiile lui Sacha Guitry îi. aminteam povestea veche a vameşului biblic. Doi oamer se duseră la templu să se roage. Unul era fariseu şi lalt vameş.
Fariseul se rugă astfel : — Iţi mulţumesc, Doamnej că nu sunt rîpitor ca acest vameş. Postesc de două ori pef săptămână şi dau zeciuială din toate cîte cîştig. f
Iar vameşul nu-şi ridica nici ochii la cer, ci-şi bătea pieptul, zicînd :
— Doamne, fie-ţi milă de mine, păcătosul. Zic vouă : acesta s-a dus acasă mai îndreptat decît!
acela, căci tot cel ce se înalţă pe sine însuşi se va umili,' dar cel ce se umileşte se va înălţa.
Astfel glăsuia Mîntuitorul acum două mii de ani, şL cuvintele lui sunt încă tinere. De atîtea ori auzim înj jurul nostru :
— îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai împodobitj sufletul cu însuşiri alese. Trăind uneori în tină, el se ri-j dică totuşi peste nevoile omeneşti. Lucrurile mărunte nu-lj pot încătuşa. Se îndreaptă spre tot ce e mare şi frumos;] fără şovăire ţinteşte spre culmi... Multe se scriu ; multe: încercări îşi caută un rost. Trebuie să ştim însă alege.J Arta e lungă, viaţa e scurtă. Se cuvine să nu ne risipim, puterile sufleteşti pe lucruri mărunte, pe nimicurile artei, îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat un suflet ce merge de-a dreptul spre tot ce e înalt şi sublim.
De cîte ori aud pe fariseu rugîndu-se astfel în casa pomnului, mă cuprinde umilinţa vameşului :
„Doamne, fie-ţi milă de mine, păcătosul. Faptele tale sunt mari şi minunate. Dar ochii mei nu pot căta numai spre soare, ci se apleacă şi în jos. Ai încins pămîntul cu brîie de munţi nesfîrşiţi, mie îmi plac însă şi colinele înverzite ; mai mult decît pădurile sălbatice, mă cuceresc dumbrăvile sacre pe care le-au iubit şi muzele Eladei. în artă îmi plac şi lucrurile mărunte. Prin suflet nu-mi bate numai vîntul tragediei, ci şoptesc şi adieri line. Iartă-mi, Doamne, această slăbiciune. îmi pot strînge cugetul dinaintea unei opere măreţe, lăsîndu-mă cuprins de evlavia clipei. Mă farmecă însă şi drăgălăşiile artei. Mă lepăd lesne de orice încordare. Rîd de tot ce e de rîs, la scăpărările unui spirit vioi; mă înduioşez de toate nimicurile sentimentale. Fie-ţi milă de mine."
Astfel mă rugam bunului Dumnezeu de cîte ori mă duceam la piesele lui Sacha Guitry. Deşi uşoare, pe mine mă încîntau, prin noutatea scenelor şi a situaţiilor, prin originalitatea spiritului.
Lîngă mine* erau însă farisei ce-şi lăsau capul greu pe piept, şoptind : „îţi mulţumesc, Doamne, că nu rid ca vameşul de alături la sclipirile unui talent mărunt. Aceasta nil e artă adevărată. Sufletul meu deprins cu alte emoţii nu se poate scoborî pînă la nevinovatele fantezii ale lui Sacha Guitry. Fii binecuvîntat, Doamne, că ai înăbuşit în mine orice rămăşiţă de zădărnicie...**
Şi fariseii n-au descreţit fruntea. E, desigur, o plăcere în a nu simţi nici o plăcere...
Iar eu, vameşul, am rîs şi m-am bucurat în toată umilinţa cugetului...
Pînă acum vreo şase ani nu ştiam nimic de Sacha Guitry.
Intr-o joi după-amiază mă dusei din întîmplare la o conferinţă la Odeon. Subiectul : Arta în Birmania; conferenţiarul : Sacha Guitry. în sală, lumea obişnuită : copii scăpaţi de şcoală şi bătrîni şi bătrîne, în care, după cum
262
263
spune poetul, orice dorinţă a secătuit afară de dorint de a şti. Şi, în adevăr, conferinţele Odeonului sunt tot deauna instructive.
Un tînăr grăsuliu şi nepăsător înaintează spre mass peste care se plecase atîtea capete, pleşuve şi împovărate de ştiinţă. Cînd să ia loc, lumina se stinse. Hei, maşinist, ce faci ? Lumina se aprinse ; dar se stinse din nou¥\ O înjurătură din sală plesni ca o împuşcătură sub castj cupolă a Odeonului. O ceartă se încinse între conferenn ţiar şi spectator — ceartă care intra în programul confe-rinţii. Cînd totul se isprăvi, Guitry îşi împreună mîinil* în semn de adoraţie şi de rugăciune către o loje : înă-] untru, un privitor în turban şi caftan închipuia pe ui Rajah din Birmania. Rajahul făcu semnul încuviinţării] şi conferenţiarul porni. Se aşeză la masă cu spatele spi public — aşa e obiceiul în Birmania. Porunci mai înty să i se aducă de mîncare. Cu paharul la gură începu apoi cetirea unor foiţe despre Arta în Birmania...
Conferinţa ? Nu voi încerca s-o zugrăvesc nici în cî-| teva cuvinte. O lungă fîşie de scîntei pîrîitoare. FaunaJ flora, obiceiurile, arta birmană trecură pe dinaintea noasfj tră în îmbinările de cuvinte cele mai fantastice şi majf neaşteptate. Parcă-1 aud cu glasul lui aspru :
„Fauna, domnilor, ştiţi că înseamnă studiul animalt lor. Animalele cele mai însemnate din Birmania sunt si Karaka, arkalogon, mekarat, sakero, rokeso, osteraniu;] partoleka, bakatesno... Aceste sunt cele mai însemnate,1! dar mai sunt şi alte multe mai puţin însemnate, pe caret! le trec cu vederea, pentru a nu vă împovăra memoria.^ Desigur însă că pe aceste nu le veţi uita niciodată..."
Artişti de seamă, ca de Max, se perindară să citească! poezii birmane, din împerecheri de silabe greoaie şi ne-1 prevăzute, lipsite de orice armonie şi înţeles ; cîntăreţef de la Opera comică înfiorară sala cu jalnice arii birmane dansatoare încondeiară pe scînduri jocuri ciudate, fantas-j ţice. La urmă, Tiarko Richepin se puse să cînte la piano| imnul naţional, întîi părea a fi ceva. Cîntă cu o mînă, cuj amîndouă, cu nasul, apoi cu un picior, cu amîndouă, cu; coatele,  cu. picioarele scăunelului. In sfîrşit, întregul! piano se desfăcu în mîna artistului într-un clămpănit dej
bucăţi de lemn şi de clape de sidef împrăştiate în toate părţile.
Conferinţa era sfîrşită...
Guitry se înclină înaintea publicului :
„Domnilor, vă rog să nu mă aplaudaţi; doamnelor, nu-mi aruncaţi flori. Păstraţi coloarea locului. în Birmania, bărbaţii aruncă bani artiştilor, iar femeile juvae-rurile din mîini, din urechi şi chiar şi pe cele din nas."
Sala ropoti. E drept că unii ce veniseră cu tot dinadinsul să afle ce e cu erta în Birmania schiţară un uşor fluierat.
Astfel l-am cunoscut pe acest copilăros, ingenios, şăgalnic şi fantezist Sacha Guitry, care avea să ajungă apoi una din figurile caracteristice ale Parisului.
De atunci l-am urmărit în toate : în piese, în nenumărate articole, în vreo două volume de fantezii. Poate că sunt un biet vameş — dar le-am urmărit cu o plăcere pe care n-o tăgăduirea
Lucruri mărunte, uneori copilăreşti '■— e "neîndoios. Literatură fără adîncime, fără avînt, fără compoziţie, desigur. Totuşi literatură vie prin atîtea amănunte, printr-un spirit de observaţie incisivă, fără să pară ;. literatură sănătoasă, veselă, de un kumour cu totul nou, pe care nu 1-a avut nici Moliere, hici Labiche, nici Meilhac... Rîsul lui Guitry e răsfăţat, nesilit, pornit numai din nevoia de a rîde.
M-am gîndit adese la temeiul talentului lui Guitry. Care sunt însuşirile ce ne farmecă atîta, fără să ne cur cerească pe deplin... ne desfată, fără să ne silească a le preţui cum am dori? Şi.am ajuns la următoarea încheiere. •
Opera lui Guitry este o împletire de fantezie şi de observaţie psihologică... Subiectele cad adese alături de adevăr. Privite ca subiecte de vodevil, sunt însă îndărătul multor vodevile ce slobod în situaţiile cele mai comice şi mai neprevăzute, în efecte repetite, în încurcături fără ieşire, într-o îngrămădire de scene vesele. Privite ca subiecte de adevărată comedie, ele n-au nici verosimilitatea cuvenită, hici arta compunerii sobrei.. Stau astfel Iă
264
26s
mijloc. Pornind, în genere, de la o observaţie dreaptă, se lasă tîrîte de fantezia bogată a scriitorului, fără a cădea totuşi în împerecheri silite de efecte, ca în vodevilurile obişnuite. Teatrul lui Guitry e numai un teatru fantezist. Vezi că în şiragul de amănunte bine prinse s-a jucat un gînd şăgalnic şi viclean, ce le-a schimbat rîndui-rea, căutînd o plăcere într-o zburătăcire de fulgi.
Şi pe această fantezie în subiecte, în situaţii, împinsă uneori pînă la nereal, se altoiesc mijloacele de expresie cele mai realiste cu putinţă. Nici un scriitor, afară de Tristan Bernard, nu are ca Sacha Guitry minunata însuşire de a da impresia realităţii nemijlocite, a vieţii zilnice, a atmosferei ce circulă, nesilit, fără sforţare, fără efecte căutate, ci simplu şi firesc, ca şi cum ar fi lucrul cel mai uşor din lume... Mare talent ! Dialogul este o în-cîntare prin seva vieţei pe care o simţi în el.
E atît de realist şi de curgător, încît uneori strică
piesei. Teatrul cere anumite îngrădiri ; subiectul trebuie strîns în anumite zăgazuri.
Pe Sacha Guitry vorba îl fură, dialogul îl rătăceşte în lucruri de prisos, aşa cum e şi în viaţă.. Realismul tihnit şi amănunţit al unor scene merge pînă la realismul vechilor mimi greceşti. Nimic nu-1 tulbură în expresia aşezată a unui crîmpei din viaţă. De aceea unele comedii ale lui Guitry nici n-au un subiect înnodat, ci sunt un şirag de scene, minunate uneori, dar care nu se leagă într-un mănunchi unitar.
Teatrul lui Guitry este deci un teatru paradoxal. Farmecul ce-1 simţim, dar şi puţina preţuire pe care i-o dă-ruim vin din acest amestec ciudat a două însuşiri ce nu sunt făcute una pentru alta. De o parte, fantezie slobodă, tendenţa spre efecte de vodevil, iar pe de alta, realismul cel mai strîns în expresie, care pentru o clipă îţi aduce în lumea posibilului lucruri ce, de fapt, se petrec în lumea albastră a fanteziei.
din cele mai bine făcute (ceea ce e de mirat). Autorul si Charlotte Lyses au jucat-o anul trecut într-un chip ce nu se poate uita. Lipsa de mlădiere şi de uşurinţă a limbei noastre şi a unei anumite fineţe şi nuanţe de joc ştirbeşte multe din strălucirea reprezentaţiei româneşti.
Berg-op-zoom e nu numai una din comediile cele mai fine ale lui Sacha Guitry (ceea ce nu e de mirat), ci şi
266
In marginea „voichiţei* de duiuu zamfirescu
Ieşind de la Teatrul Naţional, fui oprit în drum de un 1 trecător. Un om bine închegat, ras, cu ochi luminoşi, părea să fi păşit dincolo de pragul întîiei tinereţi.
— Nu mă cunoşti ?
— Nu.
— Sunt Fingal... Numele nu-mi spunea nimic.
— Doctorul Fingal, eroul comediei d-lui Duiliu Zam-f irescu de la care vii. M-ai uitat!
II privii. Ochii nu-mi erau împăienjeniţi şi urechile nu-mi vîjîiau. Il vedeam şi îl auzeam. Era, desigur, doctorul Fingal, un om adevărat, şi nu o arătare.
— Aveai şi de ce să mă uiţi, începu doctorul. Cum as fi putut să-ţi statornicesc amintirea ? Negreşit, sunt cuceritor de femei. Aşa v-o spune d. Zamfirescu, cel mai bun romancier român. în jurul meu e o goană nebună. Toate mă vor ; toate aşteaptă o sărutare, o vorbă în treacăt, o strîngere de mină, o privire prietenoasă.
în ochii mei femeile se adîncesc ca într-o prăpastie, cu ameţeala unei dulci scufundări. Atingînd numai umerii doamnei Niemene, am înfiorat-o de sus pînă jos. Abia a plecat, şi alta i-a luat locul. Suflete mici unele, dar altele nu. Voichiţa mă iubeşte cu toată dragostea ei neistovită, pătimaşe şi cinstită de fată urîtă, pe care nici o ispită n-a încercat-o. Sunt cuceritor. Nu mă mîndresc însă, pentru că nici eu nu ştiu cu ce ademenesc feme-
ile. Mr-ai auzit o seară întreagă. Am venit pe scenă şi am ieşit. Am venit din nou. Am vorbit îţi aduci aminte de un singur cuvînt al meu ? Nu. Nici n-ai ce-ţi aminti. Sunt ca şi cum n-aş fi : lumina ştearsă -a zilei de" iarnă. N-am scăpărări în vorbire; n-am duh ; n-am isteţime; n-am nici una din acele însuşiri de inimă ce-pot-cuceri lesne o femeie. Sentimental nu sunt : poetic, nu. Nici chiar cinic. Sunt un om din mulţime. îmi zice doctorul Fingal, deşi de fapt mă cheamă ■ doctorul Nimene.
Mai bine n-aş avea nume. Ai fi crezut poate că sunt frumos. Priveşte-mă : n-am fost niciodată. Plete n-am, ochi galeşi nu şi nici sfîrcul îndrăzneţ al mustăţilor. Lipsit de orice însuşire, cu ce am cucerit totuşi atîtea femei ? Te miri, după cum mă mir şi eu. Nu mi se pare firesc.
în romanul Anna mă numeam Alexandru Comăneş-teanu. Eram ofiţer. Nu eram băiat urît, dar n-aveam duh, n-aveam nici un fel de avînt. Mă mişcăm şi eu de ici pînă colo, ca oricare altul. Pentru ce toate acele femei frumoase, dintre care unele, ca Elena, de o aleasă înfăptuire sufletească, se roteau în jurul meu atît de stăruitor şi ameţitor ? Pentru ce vorba mea ştearsă şi potolită le aducea fericire, ca un albastru sol de primăvară ? Citeşte încă o dată romanul d-lui Duiliu Zamfirescu şi vei vedea că n-am meritat cu nimic darul atîtor inimi... în ce-mi stă puterea de cucerire ? Taină nepătrunsă. Mă arăt, şi nările freamătă, ochii se aprind, tîmplele zvîc-nesc. Pluteşte oare ceva în jurul meu care ademeneşte şi robeşte ? Mă întreb şi eu. Dacă e aşa, trufia ar fi zadarnică. Farmecul stă în afară, şi nu înăuntru. Meritul deci nu e al meu.
La d. Zamfirescu sunt cel puţin un oarecare. Tot e bine. La alţii cad şi mai rău. Nu numai că n-am însuşiri, dar am numai scăderi. Sunt ridicul. Aşa, de pildă, într-o piesă a lui Henry Bataille mă numeam Saint-Vast. Mi-e ruşine cînd mă gîndesc : eram o secătură spelcuită, fără pic de duh. Purtam şi corset. Toate femeile leşinau după mine : se întreceau să mă cîştige. Iar eu tăceam ca zidul, ori cînd spuneam cîte ceva, zîmbeau şi candelabrele. Altădată, în Le monde ou Von s'ennuie al lui Paille-r ron, mă numeam Belac. Nu tăceam, şi vorbeam mult, ne-
268
269
sfîrşit de mult. Eram oratorul femeilor, spovâduitorul lor sufletesc... Dar cum vorbeam ! Jalnică amintire. Imprăş-tiam urîtul ca o pîclă deasă ce cade; deschideam fălcile oamenilor cuminţi, închizîndu-le ochii. Cum mă arătam, zvîcneau cu toţii pe uşă. Femeile totuşi mă înconjurau, mă sorbeau, oftau la vibraţia caldă a glasului meu. Toate mă iubeau şi mă doreau. Pentru ce ?
Te-ai întrebat vreodată dacă e firesc să secer în jurul meu atîtea inimi, fără să am. vreo însuşire ? De unde acest farmec neînţeles al fiinţei mele lipsite de poezie ? E cu putinţă oare ca toată taina să stea în nişte josnice amănunte ? Bine. Să zicem pentru femeile uşoare. Dar Voi-chiţa ? Ea nu mă cunoştea altfel. Pentru ce mă iubea totuşi cu nestinsul foc cast al fecioriei ? Cu inima ei caldă, cu mintea ei isteaţă putea pătrunde în fundul conştiinţei mele. Dacă n-ar fi găsit nimic, după cum crede d. Duiliu Zamfirescu, nu m-ar fi iubit. Trebuie să am şi eu vreo podoabă sufletească. Altminteri, ar fi împotriva firei...
N-am fost însă totdeauna aşa...
Generaţii întregi de scriitori m-au văzut altfel. Dar pe atunci nu mă numeam Belac, Saint-Vâst ori doctorul Fingal, ci Don Juan. Da : eu sunt Don Juan. Acest şters doctor Fingal, nici frumos, nici prea deştept, nici inimos, a avut vremuri de mărire. Eram cavaler, eram mîndru, eram întreprinzător. Aruncam scări de mătase, cîntam din ghitară, îmi zîngăneau pintenii pe sub geamurile ze-brelite... Azi aici şi mîine departe, pe toate drumurile, prin toate locurile cu femei frumoase unde era un tutore năprasnic, sau un bărbat bătrîn de înşelat. Nu cunoşteam osteneala. Totdeauna gata la o dragoste nouă ; cu mîna pe inimă, dar şi pe spadă... Ştiam să-mi apăr cinstea. Viaţa fără onoarea de cavaler nu avea nici un preţ pentru mine... De nenumărate ori, mi-am dat-o pentru un sărut, pentru o mănuşe parfumată aruncată pe geam. Am fost groaza bărbaţilor ; femeile însă m-au iubit. Şi m-au iubit pentru că le-am iubit şi eu. E drept că le înşelam pe urmă, aruncîndu-Ie în ghearele deznă-
dejdei, dar cît au fost ale mele le-am îndrăgit din tot sufletul. Le-am cîntat serenade, le-am făcut madrigale, le-am purtat chipul săpat în pieptul meu. Nu prefăcut, ci din adîncul cugetului. Pentru ele am ucis şi am fost de atîtea ori ucis... Unii pot vedea viaţa altfel. Eu astfel am văzut-o : prin doi ochi albaştri de femeie iubită. încolo, nimic. în lumea de apoi nu cred ; mă mulţumesc deci cu ce apuc să gust aici pe pămînt. Mi-am pus capul pe atîtea sînuri moi şi calde ! în goana unui ideal de frumuseţe şi de iubire, l-am căutat în atîtea braţe sculpturale ! Idealul nu l-am ajuns, dar călătoria a fost frumoasă. Mă îmbată încă amintirea acelor vremuri fericite. Şi atunci eram cuceritor ca şi astăzi, dar cu cît mă simţeam mai mîndru ca acum ! Eram cuceritor şi ştiam de ce. Taina stătea în sufletul meu nepotolit şi învăpăiat, în isteţimea şi in frumuseţea mea, în cultul poetic pe care i-1 închinasem femeiei, în cavalerismul meu plătit cu preţul vieţii. Cînd strîngeam o femeie în braţe, ştiam că e jertfa cuvenită însuşirilor mele.
Astfel m-au văzut toţi poeţii mari ai trecutului romantic. Astfel m-a conceput geniul lui Byron şi al lui Alfred de Musset : eroic, superb, poetic şi întreprinzător. Trebuia să fiu şi isteţ. Niciodată n-am cucerit o femeie numai cu sfîrcurile mustăţilor mele, ci şi cu avîntul cald al sufletului. Cînd mă numeam Chiristian, n-am putut cuceri pe Roxanne numai prin frumuseţea apolonică a trupului. Mi-a trebuit tot spiritul lui Cyrano, toată poezia, toată dragostea lui frumos cuvîntătoare, sonoră, învăpăiată şi melancolică pentru a ajunge pînă la inima iubitei mele...
Scriitorii de azi m-au dezbrăcat de vestmintele romantice. Nu mai port haine de catifea, nici mantie brodată. N-am spadă la coapsă, nici pană la pălărie. Nu mai sunt eroic şi poetic, nu mai sunt nici cavaler, nici falnic. Am suferit o cruntă metempsihoză. M-am trezit din Don Juanul romantic sub forma unui paşnic cetăţean fără nume. Circe nu putea face o schimbare mai umilitoare... Pînă mai acum cîtva timp eram încă tenor de operă, mai tîrziu am devenit un simplu ţigan lăutar. Astăzi sunt ce
270
271
vrei, dar mai ales doctor sau dentist, de cîtăva vremii mi-e frică să nu ajung şi şofer. Nu mai sunt nici deştept,] nici spiritual, nu ştiu răsuci un madrigal, nici nu mai iu-j besc femeia, închinîndu-i un altar in inima mea. Sunt' umil şi prostuţ — şi totuşi femeile ca şi altădată se.; aruncă în braţele mele. După cum se arunca şi Elvira... De ce ?
întrebarea n-are decît un răspuns : sunt un mare ca-^ lomniat. Romanticii m-au ridicat prea sus, naturalista.' m-au scoborît prea jos. Din Don Juan am ajuns astfel. Caliban. Şi nu-i adevărat. Căci pentru a cuceri o femeie frumoasă trebuie acum, ca şi odinioară, acelaşi prisos sufletesc ca pentru a săvîrşi o operă de artă sau orice fapta mare. Dragostea e o poezie trăită... Şi nădăjduiesc, că generaţiile viitoare îmi vor da cinstea ce mi se cuvine:'! de cuceritor de femei cu toate însuşirile lui sufleteşti.
II
Mă despărţii de doctorul Fingal : văzusem ruină unui om. Din Don Juanul mîndru nu mai rămăsese decît o, umbră omenească, urcîftd' melancolic Calvarul „cuceririlor" sale ; un erou fără bucuria dionisiacă a menirii lui ; o biserică diri ale' cărei iconostase :
Abia eonttfre triste $i umbre-an mai rămas
Pe cînd stam astfel pe gînduri, o femeie mă opri în loc. Venise grăbit, cu obrajii îmbujoraţi, cu ochii tulburi, cu păru] răscolit de palele vîntului. Pieptul îi zvîcnea, glasul i se curmă :
— Spune-mi unde s-a dus ? O privii îh tăcere.
V-ăm văzut de departe. Am venit repede.
Tot nu mă pricepeam ce să-i răspund.
— Sunt doamna Fingal.
— Voichiţa ? -
— Voichiţa Fingal. Mă închiria! adînc. .
— Ştiam numai de logodnă. Eram de faţă cînd v-aţi jurat credinţă pe scena Teatrului Naţional. Mărturisesc însă că nu puneam temei pe cuvîntul doctorului Fingal.
— Şi l-a ţinut totuşi. Port azi numele ce-mi părea odinioară frumos ca în Ossian. Doctorul Fingal şi cavalerescul rege Fingal, pe a cărui logodnică, Grainne, o furase războinicul fenian Diarmait — ce depărtare ! Multe credinţe mi s-au scuturat în două săptămîni. Avîntul şi-a închis repede aripile.,.
— Avîntul e întotdeauna aşa.
— Dar numai tn două săptămîni !
— Mai bine. .'
— Te aşteptai ?
— Bănuiam. Doctorul Fingal e un cuceritor de femei. Ţi-o spun pentru că o ştii mai bine decît mine. Aceasta pare a fi menirea lui : să fie iubit şi să nu iubească. Ai văzut singură ce goană nebună era în jurul lui. Că e lipsit de însuşirile, cuvenite unui cuceritor nu înseamnă.mult. Se întîmplă şi aşa. D. Duiliu Zamfirescu ne-o spune. Ne-o mai spun şi alţi observatori ai vieţii: în lumea morală vom fi mers poate îndărăt. Dar mai & ceva: îl iubeai. Dragostea preface totul; uritul în frumos, ce e josnic în sublim. Ea este sucul de flori stropit de Puck peste ochii Titaniei : dintr-un măgar plăsmuieşte un Adonis, Povestea e veche şi veşnică. Puteai deci să vezi în bietul doctor Fingal pe legendarul rege Fingal. L-ai iubit. Ajunge. Mă mir numai că te-a iubit şi el, fâgâ-duindu-ţi să te ia de soţie. Mă aşteptam să se răzgm> dească. Vei zice poate : şi Don Juan s-a convertit. Da, Rămîne însă să ştim cum. Dl Zamfirescu trebuia să ne-o arate, şi nici n-a încercat s-o facă. Fingal, un om uşuratic, te iubeşte, luîndu-te de nevastă deodată... Pentru ce ? Nu te sfii : nu mă uit la cocoaşă. Ea nu te-ar fi putut împiedica să ai un suflet mare şi generos, înaintea căruia să se închine orice bărbat. Nu vreau să te jignesc, înţeleg dragostea lui Fingal.. Ţin numai să ştiu în ce chip s-a urzit; din ce adîncuri necunoscute a pornit. Cînd un om fără suflet simte deodată bătîndu-se in piept un suflet cinstit e o schimbare la faţă vrednică de cercetat, în harul divin nu mai credem. Nu te scoli dimineaţa altfel cum te-ai culcat seara. Paşii ce urcă sunt mărunţi
272
275
şi îndesaţi. O ascensiune morală nu se împlineşte dintr-o largă săritură. Altminteri, nu are temei : firea nu face sărituri. D. Zamfirescu trebuia să ne ducă pe potecile pe care s-a ridicat sufletul lui Fingal. Altfel stăm la poala muntelui Măslinilor, străini la ce se petrece sus. Numai dacă...
Tăcui. O sfială mă opri.
— Vorbeşte, zise-'Voichiţa.
— Nu îndrăznesc.
— îndrăzneşte.
— Transfiguraţia sentimentală a lui Fingal ar fi putut totuşi avea un temei.
— Care ? Rostii apăsat:
— Voichiţo, ce zestre ai ?
— N-am zestre.
—- Atunci nu mai are nici un temei. Cum d-lui Duiliu Zamfirescu îi plac „situaţiile sociale", îmi închipuiam că şi doctorul Fingal are aceeaşi frumoasă pornire spre bunurile pămînteşti... Sunt oameni care, neputind fi oameni de societate, se mulţumesc a fi numai oameni de situaţie socială.
Voichiţa tăcu o clipă îndurerată. Şterse o lacrimă şi începu :
— Ai dreptate şi n-ai. Judecind după ce se arată în comedie, ai dreptate ; altminteri, nu. Dacă ascensiunea sufletească a lui Fingal nu se vede, vina e a scriitorului. N-a ştiut s-o zugrăvească. în realitate, putea să se în-tîmple. Nu te uita din nou la spatele meu şi nu te gîndi la bani. Da : sunt cocoşată şi n-am zestre. Dar am suflet.
Eu o privii cu ochi cercetători şi fără încredere. Ea mă înţelese şi se îmbujora :
— Ţi-am citit în privire. Ai vrea să-mi spui, Voichiţo, de unde ştii că ai suflet ? îţi voi răspunde : de nu l-aş fi avut n-aş fi putut cuceri pe Fingal. îmi vei zice : îl ai, dar nu se prea vede deloc. Pentru d. Zamfirescu
274
nu sunt decît o biată fată cocoşată ce se ţine de capul unui doctor, pe jumătate crai şi pe jumătate şarlatan. Atît, şi nimic mai mult. Rostesc oare vreo vorbă care să-mi tălmăcească înălţimea sufletească, avîntul inimei, puterea nesfîrşită de jertfă şi de uitare de sine, devotamentul desăvîrşit ? Nici una. Un singur lucru mă chinuieşte : cocoaşa. Ah, de n-aş fi cocoşată ! Ah, de aş fi frumoasă ! Acesta e singurul meu gînd. Mă tăvălesc pe jos; îmi turtesc cocoaşa; ridic greutăţi; întrebuinţez tot felul de aparate de gimnastică pentru a-mi grăbi circulaţia sîngelui. Mă ridic, mă pipăi, mă uit în oglindă, mai citesc cărţi de medicină, îmi fac haine meşteşugite. Nu văd decît cocoaşa. O piramidă într-un deşert: cocoaşa pretutindeni. Aş vrea să fiu frumoasă : e firesc, îndărătul acestei dorinţe fireşti nu vădesc însă un suflet unduios, plin, cald, exaltat, învăpăiat de dragoste. Iubesc, dar nu-mi arăt iubirea decît printr-o cicăleală măruntă de femeie geloasă. Intru şi ies, urmărind mişcările doctorului; sunt nesuferită, certăreaţă ; el, rece şi nepăsător. Ascult pe la uşi şi mă uit cu ochii lacomi la dînsul. E cu putinţă oare să fie aşa ? Ce deosebire ar mai fi între mine şi femeile uşoare printre care trăiesc ? Nici una. Atunci prin ce l-am cucerit pe Fingal ? Nădăjduiesc că nu prin cocoaşă. Adevărul e că d. Zamfirescu nu m-a înţeles. Sufletul meu i-a fost închis ca o carte cu şapte peceţi. Din mine n-a văzut decît spatele şi efectele ce se pot scoate dintr-o infirmitate trupească. Şi Cyrano avea nasul mare ; pe dînsul însă îl mîntuie sufletul. Pe mine nu mă mîntuie decît bunăvoinţa scriitorului ce-mi aruncă în braţe pe doctorul visurilor mele. De altfel, sunt şi eu ca şi ceilalţi eroi şi eroine : o biată umbră chinezească, fără viaţă adevărată, îmi port cocoaşa în lungul celor trei acte, în care nu bate nici un vînt de realitate ; mă mişc printre fiinţe ce-şi petrec vremea în situaţii de un comic scos din sacul uitat al lui Scapin : un bărbat, de pildă, e pălmuit de nevastă-sa, căreia îi face curte fără să o recunoască. Teatru e aceasta ? Nu. Un fel de primitivă commedia dell'arte...
Voichiţa tăcu. Un tremur de îngrijorare trecu prin frumoşii ei ochii. Apoi zise :
275
— Fac literatură, deşi nu mai e vreme de literatură. S-a întîmplat ce trebuia să se întîmple. Măritată abia de două săptămîni, ossianicul meu Fingal mă înşeală cu doamna Niemene. S-a dus la ea. Mă duc si eu! Nu uita să citeşti mîine ziarele... ', .
Şi, fără să-şi mai ia rămas-bun, Voichiţa porni ca o suflare de vînt.
SCRISORILE PERSANE ALE LUI MIRZA-USBEK
I
Teheran, 20 luna Rabiab-
Acum cîteva luni, treceam cu tine pe Calea Victoriei plină de oameni şi de jale. Murise şahul vostru mult iubit. O clădire mare, culcată pe labe ca un leu în deşertul galben, mi-a ţintit privirea prin zăbranicul lung cu care era învăluit perisfilul şi prin lampadarele funebre din înălţimea terasei. Teatrul vostru era în doliu. Nu ştiu de ce de atunci nu-1 mai pot vedea altfel. De aici mi se pare că zăresc fluturînd steagurile cernite şî fîşiile largi de pînză neagră... Facă Alah să nu fie vreun semn rău! - ...
M-ai rugat ca, odată ajuns în ţara mea, Doulet-î Aatiye-i Iran, sau Persia, cum îi ziceţi voi, să-ţi trimit ştiri şi despre mine, dar mai ales cîteva amănunte despre teatrul din Teheran : Tekiyş* După cum vezi, nu te-am uitat. Persia nu e ca România şi nici Teheranul ca Bucureşti. Multe si minunate lucruri am văzut, la voi. Aţi mers repede. Noi, deşi avem îndărăt cîteva mii de ani de civilizaţie, deşi încă pe la anul o mie Abu'l Quasim Firdousi   scrisese   epopeea   lui   naţională Şah-Namet
suntem în urma voastră... Vă putem lua de pildă. Doreşti totuşi să ştii cum e şi pe aici, în nădejdea că vei afla: ceva. vredniq de luare-aminte. Ai dreptate : nu-ţi poţi da seama de măsura, ţa pînă ce nu cunoşti şi pe alţii, Şi, deşi nu strălucim prin cultură ca voi, în cutele instituţiilor noastre stau obiceiuri îngrămădite de sute de ani, făurite de o înţelepciune îndelung încercată. Avem
277
cel puţin vechimea şi tradiţia ; avem o bogată literatură milenară; avem un trecut eroic de mărire. Azi ne zbatem între ruşi şi englezi, dar originea noastră, a iranienilor, se pierde în întunecimea timpului; civilizaţia noastră înflorea cu mult înaintea civilizaţiei greceşti. Istoria aţi făcut-o voi. Minciunile lui Herodot au micşorat figura lui Khşayarşa (Xerxes) şi Artakhşathra, dar şi printre ponegririle greceşti se străvede măreţia acheme-nizilor noştri... Iată pentru ce mă ţin de cuvînt, trimi-ţîndu-ţi deocamdată numai cîteva amănunte. O fac la întâmplare, fără nici un gînd de rînduire. Poate mai tîrziu le vei lega tu însuţi spre a întregi o icoană. Acum, mulţumeşte-te cu fărămituri — şi fie ca între ele să găseşti şi o învăţătură bună pentru frumosul şi cernitul vostru teatru de pe Calea Victoriei !
Teatrul nostru e făcut să joace piese, ca şi cel din Bucureşti. Nici o deosebire. în fruntea lui se află un muluk et tawaif, adecă un satrap ce are toată încrederea şahului. De obicei mulukul e străin de teatru, ceea ce-mi pare foarte cuminte. Fiind din altă lume, slobod de făgaşul tradiţiei, îşi poate păstra toată neatîrnarea, aducînd chiar o suflare nouă în această instituţie veche. Apoi mai e ceva. Ţara noastră e o ţară absolutistă, dar totodată şi democratică. Toate atîrna de şah — dar şahul poate ridica pe cineva din pulbere pînă pe treptele tronului. S-au văzut trecători chemaţi de la fereastra palatului spre a fi făcuţi mare-viziri. Astfel e adevărata democraţie, şi nu ca la voi. Azi cerşitor sau apar, şi mîne vizir, fără nici o pregătire, fără linguşire, fără îndelungi dibuiri şi înaintări mărunte... Stratele societăţii se priminesc necontenit : oameni noi se ridică, iar alţii se afundă pentru a dobîndî în tăcere puteri proaspete. Cu toţii stau însă în aceeaşi nemernicie dinaintea şahului.
Mulukul e şi el un fel de şah în teatru. Domneşte şi sţăpîneşte. Nimeni nu-i poate înfrîna porunca. In jurul lui are totuşi un divan de sfătuitori : giavidan-khirad, adică divanul „înţelepciunei eterne". Cei mai mulţi sunt bătrîni astrologi, cărturari în toate învăţăturile, afară de
teatru. Căci şi aici aceeaşi înţelepciune : ne trebuie oameni noi, străini de teatru, pentru a nu se opri la amănuntele meşteşugului. De altminteri, aceşti bătrîni încărcaţi de vîrstă, de onoruri şi de învăţătură n-au nici un amestec în cîrmuire. Mulukul face totul ; ei sunt numai spre înfrînarea năzuinţelor rele ale scriitorilor. E de ajuns să zici că „divanul înţelepciunei eterne" a hotărît, pentru ca orice nesupunere să cadă.
Puterea mulukului e aşa de mare, încît, de cîte ori face vreo călătorie mai îndepărtată prin ţări străine, poate lăsa în loc pe cine voieşte, şi e ascultat ca şi cum ar fi el de faţă. O singură îndatorire i se cere : să fie şi mai străin de teatru decît mulukul, îndatorire uneori foarte greu de împlinit. Dar nevoile teatrului o cer astfel. Trebuie o unitate de nepricepere. Săriturile nu sunt bune.
S-a întîmplat odată că mulukul a plecat prin împărăţii îndepărtate, deoarece văzduhul sîngera şi la apus şi la răsărit. în grabă, a uitat însă să-şi lase un înlocuitor al puterii lui suverane sau poate nu găsise pe nimeni mai nepriceput decît el.
A doua zi „divanul înţelepciunei eterne" se adună. Veniră bătrînii pleşuvi, gîrbovi şi cu barbele lungi şî mare le fu durerea cînd văzură că mulukul plecase pe neaşteptate. Trei zile şi trei nopţi statură astfel în divan, revărsînd valuri de înţelepciune, cuvîntînd îndelung şî dibuind planuri măreţe pentru bunul mers al teatrului. Dar în zadar. Nu ajungeau la nici o hotărîre. Lipsea lumina divină a mulukului. Toate chibzuirile cuminţi nu o puteau înlocui. Pe cînd unul dintre ei vorbea de jumătate de zi, citind din Malkzanul-asrar, adică din Cartea tainelor, cel mai bătrîn dintre înţelepţi, un astrolog din Ispahan, îi curmă vorbirea strigînd :
— Ruba i fez! Ruba i jez!
Toţi priviră încotro arată bătrînul : după uşe era un fes într-un vîrf de băţ. Atunci astrologul cuvîntă :
— Muluk a plecat, dar iată mulukul! In locul lui ne-i lăsat fesul. Pe acesta să-1 ascultăm. El e stăpînul nostru.
Toţi se sculară, căzînd apoi în genunchi dinaintea fesului :
278
279
— Ruba i jez! Ruba i jez l
De atunci fesul a purtat destinele teatrului vreme îndelungată. înţelepţii se adunau în fiecare dimineaţă şi prin descîntece, prin citirea în astre îi aflau gîndurile. Şi teatrul merse bine, spre mulţumirea tuturora...
Spuneam că teatrul nostru e făcut să joace piese» Pînă acum cîţiva ani piesele erau mai toate străine. Persanii noştri au scris poeme minunate şi poveşti fermecătoare, dar în teatru n-au lăsat vreo urmă adîncă. Nu suntem croiţi pentru teatru. Avînd atîtea însuşiri, nu ne e ruşine să ne recunoaştem şi o lipsă. Apoi, scriitorii noştri, văzîndu-se jucaţi, ar fi rîvnit poate să aibă o înrîurire şi mai mare asupra poporului. Porniţi pe un drum atît de primejdios, cine ştie unde s-ar fi oprit! Ţara noastră n-are nevoie de vîntul răzvrătirei. întreaga ei înţelepciune stă în mintea unui singur om, a şahului. Ajunge. Nu ne trebuie ape tulburi. De aceea comediile lui Mirza Giafar n-au fost jucate niciodată pînă acum.
Dar, vai, ursita ne-a fost alta. în timpuri grele, o ceată de nesăţioşi au făcut mişcări sîngeroase de uliţă, cerînd dreptul de a fi jucaţi şi ei. Mulukul, strimtorat, şi-a smuls trei fire de păr din barbă. S-a încruntat mai întîi, apoi a zîmbit zicând :
— Alah e mare şi Mahomed e profetul lui. Vor piese persane, le voi da piese persane.
Şi aşa a fost cum a zis mulukul. De atunci se scriu nenumărate piese şi în limba noastră. Dar libertatea aceasta desfrînată a scrisului e înfrînată de înţelepciunea mulukului şi a divanului „înţelepciune! eterne".
Piesele se dau mai întîi în cetirea divanului. Foarte multe din ele sunt primite şi încărcate cu laude. Numai cîteva sunt respinse...
De jucat însă nu se joacă decît cele respinse. închi-na-te de trei ori pînă la pămînt dinaintea isteţimei mulukului nostru şi pătrunde-te de adînca lui dreptate. Nu în zădar şi-a zîmbit el în barbă cînd s-a hotărît să primească şi piese naţionale.
Mai întîi, e drept şi democratic. Unii scriitori se aleg cu laudele, alţii cu piesele jucate. Fiecare se alege deci
cu ceva — aşa cum se cuvine îritr«o ţară în care toţi sunt deopotrivă între ei şi toţi supuşi voinţei unuia. La ospăţul vieţii, cel mai de rînd îşi are fărămitura lui de pîine. Darurile nu trebuiesc încărcate numai asupra unui singur muritor. Nu poţi fi şi primit de divanul „înţelepciune! eterne" şi jucat pe scenă.
Apoi mulukul e şi isteţ. A dovedit, tuturor că ţara noastră nu poate avea încă un teatru naţional. Cei mai binevoitori au ajuns la convingerea aceasta, în timp ce mulukul îşi zîmbeşte în barbă zicînd :
—r- Alah e mare şi Mahomed e profetul lui. Aţi voit piese persane, v-am dat piese persane...
Aşa, de pildă, anul acesta pe scena Teatrului din Teheran s-au jucat numai trei piese originale : Haft-Peiker ? (A cui e' vina ?), Andrehaş Branişteh şi Tarikh-Jamini (O viaţă pierduta). Fireşte că toate fuseseră respinse mai întîi cu multă înverşunare. Divanul le afurisise cu cele mai crîncene formule de blestem... Apoi, dintr-un spirit de dreptate, le-a jucat. Publicul nu le-a răbdat. Piesele căzînd, s-a văzut că divanul avusese dreptate în „înţelepciunea lui eternă" şi că mulukul se poate spăla pe mini, cu drept cuvînt...
Acum se va face dovada din urmă. în curînd se va juca drama Ahl-i Haqq .' {Tot înainte), respinsă de vreo cinci ani, urgisită pe nedrept, afurisită de toţi astrologii cu bărbi mari şi de un năprasnic muluk odihnit în Alah. Ce se va întîmpla îţi voi scrie la timp...
Dar pînă atunci cugetă mai adînc la înţelepciunea rîndu[ieli]lor noastre şi, dacă ai vreo trecere în ţara ta, îndeamnă şi pe mulukul din Bucureşti să ţină seamă, de amănuntele pe care ţi le dau şi ţi le voi mai da.
Memento dramatic
Compania Voiculescu ne-a dat drama Luminătorii (Les Flambeaux) a lui Henry Bataille. Pe lîngă obicinuita fecioară nebună din teatrul lui Bataille, mai găsim o nobilă figură de învăţat, ce ridică conflictul prea cunoscut. Nu voi intra în amănuntele subiectului. Maeştrii criticei noastre dramatice, d-nii E. D. Fagure şi Emil Nicolau, i-au arătat pe larg toate' frumuseţile ei
280
231
quaedam alta. Ţăranului de la Dunăre i s-a părut însă piesa cu mult prea lungă, cu multă vorbă de prisos şi cu scene ce se pot lăsa la o parte fără pagubă — ca, de pildă, începutul actului al III-lea, pînă la intrarea lui Bouguet rănit — mai ales cînd nu sunt jucate în chip strălucit.
în actul I d. I. Manolescu ne-a dat cu adevărat Impresia unui mare artist; d-na Macri-Eftimiu şi d. Bulandra au jucat bine, lucru cu atît mai merituos pentru cel din urmă, cu cît nu era în rol.
Teatrul Naţional ne întinereşte. După Hamlet şl Regele Lear, a urmat un lung şirag de noutăţi : Apus de soare, Primerose, Punctul negru, Heidelberg'ul de altădată.,. Cu aşa muncă disciplinată, pe nimeni nu-1 va încolţi boala veacului : neurastenia. E bine să ne conservăm, păstrîndu-ne energia pentru idealurile naţionale.
II
Teheran, luna Gemmadi -4
îţî spuneam în scrisoarea trecută că o piesă originală, ca să fie jucată pe scena Teatrului Naţional din Teheran, trebuie să fi fost mai întîi respinsă de Givia-dan-Khirad — divanul „înţelepciunei eterne". Piesele se joacă astfel în rînduirea respingerii. Mai sunt totuşi şi abateri.
înţelepţii din divan iau parte la reprezentaţii dintr-o cuşcă de aur, zăbrelită, ce se numeşte Hajt-Aurang, sau cele şapte tronuri. De acolo torc caierul înţelepciunei lor, zîmbîndu-şi în barbă, urmărind cu ochii aprinşi mişcările huriilor frumoase... Şi oricît ar fi ei de cuminţi, oricît ar fi de adînciţi în ştiinţa sublimă a astrologiei, teatrul începe să-i ademenească prin ispitele luî vii. Căci teatrul e mulţimea de oameni ce ropoteşte în aplauze, rîsul cald al celor mulţumiţi, chemarea la focul rampei; teatrul e gloria văzută şi pipăită, mîinile ce se întind să te felicite ; teatrul sunt huriile isteţe, pe care nici un eunuc nu le păzeşte ; teatrul e zgomotul ziarelor de a doua zi, larma laudei sau a hulei deopotrivă de
262
scumpe unui biet suflet omenesc... Şi astfel unii din înţelepţi cad în ispită. Privind ani de zile dindărătul zăbrelelor la piesele ce cad sau izbutesc, un şarpe îi muşcă : de ce n-ar face şi el teatru.? O viaţă întreagă s-au adîncit în astrologie, prin mijlocirea căreia au ajuns în divanul teatrului., La bătrîneţe îi încolţeşte slăbiciunea scenei.
In afară de piesele respinse, se mai joacă deci şi încercările înţelepţilor din Giavidan-Khirad. Cu deosebire avem un astrolog minunat. îl cheamă Ahtir-Uddin-Akhsiketi. Nume lung, dar prea scurt încă faţă de qbîrşia strălucită şi de ştiinţa lui adîncă. Neamul i se trage din soare.' Pe cînd străbunii lui: erau mirza,,, cărturari ai noştri „nu se pogoriseră încă din maimuţă*, Umblă totuşi ca şi noi,pe două picioare. E cuviincios, sfios, modest şi binevoitor. Niciodată nu ţi-ar pomeni de > părinţii lui scoborîţi din soare. Acum, o mie de ani un strămoş ştia să numere pînă la zece — şi Ahtir-Uddin-Akhsiketi nu e mîndru... Trece prin valea plîngerei ca o albă umbră a înţelepciunei divine : e o mînă întinsă şi prietenoasă, un sfat binevoitor, un cuvînt dulce şi legănat. Niciodată nu vorbeşte de el şi de cinstea de care se bucură la curtea şahului. Bunurile sufletului le recunoaşte ; pe cele pămînteşti, nu. înţelepciunea lui trece pe deasupra, îndreptîndu-se numai spre lucrurile veşnice şi nemişcate. Cînd îţi spune ceva< n-are decît o grabă_: să te asculte pe tine. E o ureche pururi plecată la orice părere, un braţ gata să culeagă bobul de grîu din mijlocul neghinei.
Un astfel de înţelept se cuvenea să fie în divanul înţelepciunei eterne şi a şi fost ales. Dar chiar de la început se ridică o îndoială. Ahtir-Uddin-Akhsiketi scrisese odinioară un şir de frumoase povestiri : Tohfat-ul Iraqain. Era deci un scriitor şi putea deveni şi un dramaturg. Un fior de groază străbătu întreg divanul. înţeleptul cel nou se arăta ca o ameninţare.. Un an de zile Ahtir-Uddin-Akhsiketi stătu, aşadar, într-un colţ, privit pe sub gene, ocolit, cercetat totuşi în cele mai mici mişcări, ca un vrăşmaş ce nu s-a dat încă pe faţă. Putea fi el blînd, bun şi îndatoritor, nimeni nu-1 asculta însă şi nici nu-i primea sfatul.
283
într-o zi, pe cînd Giavidan-Khiradul cumpănea adînci învăţături, intră şi Ahtir-Uddin-Akhsiketi, sfios ca întotdeauna, şi se aşeză mai ia o parte. După ce înţelepţii isprăviră de cuvîntat, Ahtir scoase un maldăr de hîrtie şi trecu în mijloc :
— Străluciţi fii ai înţelepciunei divine şi tu muluk et tawaif, plecaţi urechile voastre răbdătoare la cele ce vă voi citi...
La începuţi toţi se ridicară în picioare, făcind zgomot. Voiau să-1 oprească. Bănuiau că adusese o piesă de teatru. Duşmanul de care se temuse atîta vreme se arăta acum în toata goliciunea Iul. Un înţelept se repezi să-1 sfîşie. par ■mulukul îl înduplecă :
—. Nu se cuvine să atingem pe unul din ai noştri; nu trebuie să necinstim sfinţenia divanului înţelepciunei eterne. Citeşte, o, Ahtir-Uddin-Akhsiketi, şi fie ca lumina cerului să se reverse asupra ta.
Ahtir începu să citească, liniştit, blînd, fără nici o tulburare, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Cu cît îrjsă se adîncea in citire, cu atît feţele se înseninau, ochii se înviorau, gurile zîmbeau. Cînd isprăvi, toţi se sculară şi-1 sărutară. Iar miiluk et tav^aif împreună mînele spre cer, rostind străvechile cuvinte : , — Alah e mare şi Mahomed e.profetul luî.
Piesa se jucă şi, iireşte, căzu. Persia întreagă respiră ca după o furtună. Ahtir nu mai era o primejdie pentru Teatrul Naţional din Teheran. Dimpotrivă, era o fală şi o strălucire. îşi luă deci locul de cinste cuvenit înaltei înţelepciuni şi firei lui cumpătate. O singură îndatorire i se ceru : să scrie în flecare an cîte o piesă, Ahtir.o scrie, teatrul o joacă şi publicul ridică din umeri, Anul acesta, bunăoară, ne-a reprezentat o comedie — Zuleica cea. cocoşată, asupra căreia Teheranul întreg avu altă părere decjt autorul ei... \,\
Pilda a' dat roade. Unii înţelepţi au început şă scrie teatru. Pînă şi marele, muluk a fost.cucerit de ispitele scenei. în viaţa lui plină de gînduri înalte şi de griji felurite, găseşte răgazul unei piese pe an.
La temelia instituţiilor noastre este spiritul de familie. Inchină-te dinaintea acestui simţ, pe care se rea-zimă milenarul nostru neam. Teatrul tinde să fie şi el
o familie : o rudă e fesul mulukului ; o alta scrie drame apocaliptice, pe care Teatrul Naţional le joacă. Viitorul ne mai făgăduieşte şi alte lucruri minunate, AU Rustan Batterie, qualiofin, sau purtătorul de narghileh al mulukului, a scris şi el o tragedie. Privind mereu pe scenă prin geamul cuştei de aur a divanului „înţelepciunei eterne", ispita teatrului l-a încercat şi pe dînsul. Pînă acum n-a îndrăznit încă s-o citească divanului. Aşteaptă numai clipa prielnică de mulţumire de sine a marelui muluk. Cînd va sosi, te voi vesti.
Dar mă vei întreba : ce fac scriitorii voştri de talent ? Aşteaptă. Mai întîi, nu i-a pus nimeni să serie teatru. Apoi, dacă au talent, să fie mulţumiţi cu aţît. Să nu ceară două lucruri. Să năzuiască mai degrabă spre geniu. Geniul este însă' o lungă răbdare. Să-1 cîş-tige, răbdînd, răbdînd, răbdînd...
Memento dramatic
Acum doi ani scriam în Convorbiri literare, între altele, şi următoarele rînduri despre încercările dramatice ale d-lui Diamandy :
„După Bestia, d. G. Diamandy îşi urmează traiectoria dramatică prin Dolorosa, fără nici o ocolire din drum.
D. Diamandy nu e încă un dramaturg : adică un observator al lumei înconjurătoare în latura ei etică, în legăturile felurite dintre oameni deosebiţi prin cultură, prin creştere, prin stratificaţie socială sau prin fatalităţi organice. D. G. Diamandy nu ştie încă vedea şi cu atît mai puţin plăsmui ce n-a putut vedea. Aceste sunt însă cele două însuşiri de căpetenie ale dramaturgului : să prindă notele esenţiale ale unui om din lumea largă şi apoi să le statornicească în icoana vie a unui erou ce trăieşte sub ochii noştri.
D. Diamandy e, în schimb, un cerebral: adică un mînuitor de idei. Dacă pentru d-sa oamenii nu trăiesc încă — ideile trăiesc, se mişcă au o fiinţă mai puternică decît realităţile de care ne lovim în fiecare clipă. E un ideolog ce ar tăgădui pumnalul înfipt în plinul pieptului, pentru a nu recunoaşte decît- ideea răzbunării pe care o împlineşte. ,
283
284
Aceasta e slăbiciunea şi tăria teatrului d-lui G. Diamandy.
Mai întîi, ne duce într-o lume închipuită. Vin pe scenă oameni pe care nu i-ai zărit niciodată la noi, amin-tindu-ţi doar figuri cunoscute din paginile unor cărţi citite odinioară. O lume de aiurea, cu obiceiuri de aiurea. Te miri că vorbesc româneşte.
Şi totuşi în Dalorosa, ca şi în Bestia, trăieşte ceva : o teorie, o problemă, o lovire de postulate.
In loc să se ciocnească oamenii, se ciocnesc teoriile scăpate dintr-o cutie fermecată. întîia iese pe scenă, se închină lumei, ţine o cuvîntare, pînă ce scapă din cutie o alta mai războinică. Cele două teorii la început se măsoară, apoi se năpustesc vajnic. Pe urmă, una din ele se duce cu capul spart. Cealaltă rămîne învingătoare. Dar biruinţa e în piesă, nu şi în sufletul nostru.
!ntr-un cuvînt, d. Diamandy n-are viziune artistică şi nici cunoştinţe tehnice prea multe. E totuşi o personalitate : citeşte, gîndeşte şi se lasă străbătut de literatura Apusului în ce are ea mai rodnic. D. Diamandy e frămîntat de probleme felurite, sociale sau estetice, faţă de care ia o atitudine. Ca şi în politică, rămîne un cerebral, pentru care ideile trăiesc viaţa veşniciei.
Deocamdată, e destul. Ştiinţa teatrului va veni poate mai tîrziu — dar intuiţia artistică
Aceste rînduri au fost scrise acum doi ani. De atunci,
d. Diamandy a făcut un pas înainte cu Chemarea codrului şi altul îndărăt cu Tot înainte ! De altfel, această dramă e şi cea dintîi lucrare dramatică a autorului. Vitregia timpurilor numai i-a împiedicat realizarea scenică. E cea dintîi şi cea mai artificială. Un singur merit are mai mult decît Dolorosa şi Bestia: sinceritatea. Nu se petrece la noi, ci în lumea lucrătorilor din Franţa. Sau mai bine : în lumea cărticelelor roşii socialiste, a discuţiilor doctrinare, a broşurilor de propagandă. O operă pe de-a-ntregul cerebrală, uneori interesantă, vioaie, a unui cunoscător al problemelor sociale, dar lipsită de intuiţie artistică şi de tecnica scenică. Teatru nu
e. O înnădire de discuţii nu fac la un loc o piesă. Oamenii intru şi ies, se ciocnesc în teorii, dar nu se desprind ca fiinţe vii. Umbre palide. Nici chiar figura
patronului, singura mai adînc cercetată, nu e limpede, p: un patron bun sau rău ? Ce însemnătate are orbirea lui ? Accidentele nu interesează în teatru. La urmă, am trage doar încheierea că d. Diamandy e pentru cooperative, în Bestia fusese pentru Casa rurală. Toate bune. Rămîne însă ca aceste idei să devină şi idei teatrale.
Aşa, de pildă, în La Clairiere a lui Maurice Donnay şi Lucien Descaves, găsim o critică a cooperativelor de lucrători — dar cu ce minunată înfăptuire artistică, cu ce viziune limpede a caracterelor î Orice idee e bună. Mai trebuie şi intuiţia creatoare.
După cum am spus însă, Tot înainte ! e cea dintîi piesă a d-lui Diamandy. I se pot ierta multe, afară de greşala de a fi fost jucată după alte piese mai reuşite. Chemarea codrului o dase de mult uitării.
in
SCRISORI PERSANE
USBEK SCRIE LUI IBBEN
Bucureşti, 10 luna Gemmadi
Bunul meu îbben, mă ţin de cuvînt trimeţîndu-ţi cîteva rînduri asupra teatrului din Bucureşti. Pe dinafară, o casă mare, galbenă şi impunătoare, păzită de un rînd de muscali, din acei din care vedem şi prin Adher-baigianul nostru. Pentru că nu-i prea de demult, şi ca să nu pară şi mai nouă, nimeni nu opreşte măcinarea zidurilor. Noi avem vechimea milenară : coloanele sălei tronului lui Darius din Pasargada stau şi acum în picioare. Alţii însă, neavînd-o, o caută. Arta se adaugă naturei spre a trezi credinţa unui trecut îndepărtat. Un arhitect supraveghează anume sfărîmarea zidurilor, oprind mîna nelegiuită ce s-ar încerca să împiedice biruinţa timpului asupra lucrurilor omeneşti. Mai mult chiar: o ajută, prelungind cu meşteşugire crăpăturile pereţilor în arabescuri ciudate... Astfel, numai la cinci-
286
287
zeci de ani, nobila rugină a vremei s-a aşezat peste Teatrul Naţional; o clipă te-ai crede printre ruinele din Fars sau Servîstan, în care găsim urme de artă egipteană rămasă de la lucrătorii aduşi de Cambyse din împărăţia Nilului...
Doresc să-ţi povestesc mai amănunţit chipul cum am petrecut o seară de teatru.
Se reprezenta o piesă naţională, Zuleica cea cocoşată, a unui mare cărturar din Giavidan-Khirad, pe care îl voi numi lussuf. La căsuţa luminoasă a biletelor, doi tineri jucau şah : o undă de bucurie împrospăta icoana patriei îndepărtate. Unul dintre ei mă iscodi bănuitor, fără să mă întrebe totuşi ceva. Schimbă un pion şi aşteptă. Celalt mormăi, făcînd o mişcare greşită. Pierduse un turn. Eu cătam cu încordare ; încăierarea se înteţea. Un cal şi un nebun lunecară în groapa întunecoasă a morţilor. Regina era ameninţată. O lovitură măiastră aduse şah la rege. Lupta se sfîrşise. Cei doi tineri mă priviră din nou, nedumeriţi. Unul dintre ei, în sfîrşit, mă cercetă :
— Ce doriţi ?
— Un bilet.
Se uitară uimiţi la mine, ca la ceva rar şi ciudat. Apoi, pentru că nu puteau altfel, mi-1 dădură. La vestiar, păzitorul adormise lungit pe doua scaune. Prin colţuri, păianjenii harnici întinseseră pînzele lor subţiri. Reprezentaţia începuse. Totuşi nu-mi fu greu să mă aşez. Un bilet îţi dă dreptul la un rînd întreg de scaune. Poţi sta astfel întins. Asculţi sau dormi, după voinţă. Nu te supără nimeni din faţă, din spate sau pe de lături.
Nu-ţi voi scrie nimic despre piesă, de vreme ce n-am înţeles-o îndeajuns. O fată cocoşată se tăvălea pe jos, ridicînd greutăţi, şi un doctor se înduplecă la urmă s-o primească şi pe dînsa în haremul lui plin de hurii frumoase. Cocoaşa aduce noroc. Nu ştiu dacă îi va fi adus şi strălucitului lussuf.
Din locul meu avui totuşi răgazul să privesc pe scenă şi prin sală, la actori, la înţelepţii Giavidan-Khiradului, ia cele cîteva femei aproape goale din' loje... Privirea
mea răscolea întunericul şi ca un djin străbătea cugetele ascunse.
Cum nu mai ascultam piesa, îmi veneau în ureche şoapte nelămurite ce se desluşeau pe încetul.
Gîndurile mute îmi vorbeau. Lucrurile parcă îşi înălţau glasul lor nebănuit. Stam în mijlocul unei simfonii auzite numai de mine.
în cuşca de aur a divanului „înţelepciune! eterne" intră un bărbat măreţ, cu pieptul răsfrînt. înainta pînă la margine, se plecă spre sală, biruitor, ca şi cum noi toţi am fi fost robii lui. Privindu-1 îndelung, îi citii gîn-dul. îşi zicea :
— Eu sunt lussuf din divanul „înţelepciunea eterne", făuritorul acestei comedii. E oare cineva să nu mă cunoască ?
Din sală îi venea ecoul mut :
— Nimeni, strălucite lussuf.
Măreţul bărbat se îmblînzi. Inima i se îndulci la adierea mulţumirei de sine. Zîmbi o clipă. îşi aduse aminte însă că avea datorii de împlinit faţă de slava numelui. Se înăspri iar. Părea turnat pentru veşnicie. îşi retrăi în minte lungul şirag al strămoşilor falnici : învăţaţi cronicari şi împăraţi bizantini, din care el era cea din urmă înflorire. De cîte ori intra cineva în sală sau în cuşca de aur, îşi zicea :
— Eu sunt lussuf din divanul „înţelepciunei eterne". Apoi se chibzui dacă trebuie să dea din cap sau să-i
întindă mîna. îi cerceta în gînd spiţa neamului şi, numai dacă spiţa mergea departe, lussuf îşi înclina fruntea nepăsătoare. Pe unii nici nu voia să-i vadă. Şartul vieţei lor nu-i apropia de dînsul. Nu erau nici din divan, nici pe aproape de el. îi învăluia deci cu ochi ce nu văd, zicîndu-le parcă în treacăt :
— Eu sunt lussuf din divanul „înţelepciunei eterne".
Alături, un tînăr grăsuliu, cu obloanele pleoapelor lăsate peste ochii adormiţi, torcea un gînd îndepărtat... Icoanele nebune ale Parisului îi jucau pe dinainte, în
2£8
289
rotiri de rochii subţiri, de dantele stropite de spuma şampaniei, de buze încondeiate cu roşu, in şiragul nopţilor nedormite la masa verde, de caii ce aleargă, de oameni încrezători ce vin să-şi ceară banul împrumutat... E Hussein, „fesul" mulukului. Pe umerii lui moi stau ruinile Teatrului, ce-1 îngroapă ca pe un Samson fără vlagă. Teatru, literatură, cultură, vorbe fără înţeles. Ochii lui umbriţi urmăresc alte plăsmuiri. Pe lussuf nici nu-1 vede, deşi îi citeşte pe buze veşnicul gînd :
— Eu sunt lussuf din divanul „înţelepciunei eterne". Mai  departe, într-un colţ al sălei, Hafiti, marele
emir al ştiinţei, sta încărcat de slavă şi de cinste, lîngă o hurie a artei, şoptindu-i :
-— Eşti frumoasă şi fermecătoare, mlădioasă ca o floare de crin. Cînd te văd pe scenă, glasul mă încîntâ ca o muzică ; mişcarea, ca tremurarea unei raze de soare. Cu un singur lucru nu mă împac.
— Anume ?
— Faci fericirea altuia.
Huria îşi arătă ispita dinţilor albi :
— De multă vreme nu mai fac fericirea nimănui, înţeleptul Hafiti rămase pe gînduri. Apoi întrebă pe
un alt înţelept cunoscător în ale teatrului :
— Huria de lîngă mine nu e Fatima din haremul batonului Yahya Kachi ?
— Nu. E Leila, ce fusese odinioară în haremul lui Nizhami. Acum e a cui ar voi.
Hafiti îşi muşcă buzele.
— Şi eu care credeam că e Fatima lui Yahia Kachi ! Mie Fatima îmi place, şi nu Leila !
Ieşi atunci grăbit din teatru, cu pumnul strîns :
— Ah, Yahia Kachi ! Va veni şi rîndul tâu...
Iar Leila rămase singură, plîngînd pe ruina unei clipe de deznădejde.
întins pe un rînd de scaune, sta aţipit Djami, un aspru judecător al teatrului. Prin minte îi treceau cîrm-peiele sentinţei de mîine :
„Zuleica cea cocoşată e o comedie minunată. O fiinţă care, cu toată urîciunea ei trupească, ştie ademeni prin
290
frumuseţea sufletului pe cel mai zburdalnic cuceritor de femei. Marele nostru lussuf din Giavidan-Khirad şi-a pus pe frunte o nouă cunună de nemurire. Din bogatele izvoare ale geniului său..." Un prieten îl atinse pe umăr :
— La ce te gîndeşti, ilustre Djami ? Djami se scutură încruntat:
— îmi scriu articolul. Citeşte Haosul de mîine : voi fi tare ; voi fi aspru. O astfel de piesă e o ruşine pentru teatrul nostru...
în Haosul de a doua zi Zuleica era însă tot o podoabă a literaturei române...
Lojele goale câscau de urît, arătîndu-şi fundul negru al gurei. Nu se mai uitau nici pe scenă, nici la lussuf, ce le spunea mereu :
— Priviţi. Eu sunt lussuf din divanul „înţelepciunei
eterne".
Frumosul candelabru se gîndea :
„Mi s-a amărît cu atîtea efecte scoase dintr-o biată cocoaşă. Cred c-aş fi mai de spirit eu dacă aş cădea în mijlocul sălei."
Pe vreo şapte scaune stătea aromit criticul Zaraf-Badhil, cufundat într-o adîncă visare. Şi lui îi treceau prin minte crîmpeiele articolului de mîine. Toate i se păreau minunate. Comedia, de o vervă scinteietoare. Autorul se întrecuse pe sine, ceea ce e atît de greu cînd e vorba de un nemuritor ca lussuf. Actorii jucau dumnezeieşte ; decorurile, „specialitatea casei"...
Dar Zaraf-Badhil se scutură deodată, mormăind :
— Mă furaseră cuvintele pe dinainte. Uitasem că mă aflu la Teatrul Naţional. Mă credeam în dulcele rai al teatrului Walhala-Rublandra. Aici totul e rău : comedia fără sare, actorii fără talent şi decorurile fără gust.
Fotoliul E. 18 gemea din încheieturi :
— Abia scăpasem de Locusteanu, şi dădui tot peste un critic cu... greutate.
Candelabrul nu mai căuta efecte. I se urîse pînă în adîncul sufletului. Se gîndea :
„Cum aş putea oare să cad fără zgomot şi apoi prin întuneric să zvîcnesc pe uşă ?"
291
începuse să se lase încetinel, dar lussuf îl privea din cuşca lui de aur :
— Bună seara, candelabre. Eu sunt lussuf din divanul „înţelepciunei eterne"...
Şi bietul candelabru trebui să rămînă.
IV
SCRISORILE PERSANE ALE LUI USBEK
Teheran, 18 luna Zilcade
îţi spuneam că menirea Teatrului nostru Naţional nu fusese de la început ca să se joace piese persane. Astfel hotărîse mintea înţeleaptă a înaintaşilor noştri. Vremurile însă se schimbară. Duhul răzvrătirei suflă printre cărturarii noştri. Veacul se povîrni. Mulukul fu silit să se închine. Cum se închină, ţi-am scris. Teatrul începu să reprezinte şi piese persane. Anume cele respinse sau ieşite din pana meşteră a astrologilor din divanul „înţelepciunei eterne", care ar fi fost respinse, dacă n-ar fi izvorît dintr-o obîrşie atît de strălucită. Cuminţenia mulukului înlătură astfel primejdia ce ameninţa destinele teatrului nostru. Sub învelişurile prudenţii lui se păstră neatins firul tradiţiei.
Şi tradiţia e limpede şi hotărîtă : teatrul persan trebuie să joace piese străine. Aşa ne-o arată şi fargardele sau versetele Zend Avestet „Fii îndrăgiţi ai lui Ahura Mazda, plecaţi-vă ochii harnici pe Vispered ; culegeţi în mintea voastră toate rugăciunile prin care puteţi cuceri pe cei treizeci de «Izedi» ai celor treizeci de zile ale lunei.... Fiţi credincioşi lui Ormuzd şi feriţi-vă de Ahri-man, ai cărui ochi strălucesc în toate ispitele şi poftele pămîntului. Nu luaţi în deşert făptura lui Dumnezeu şi nu încercaţi să-1 ajungeţi prin degetele voastre nedibace. Gura păstraţi-o pentru rostirea Yachtului liturgic al fiecărui Ized şi Amasaspand. Mîna să vă ducă toiagul
vieţii, care e greu. Lăsaţi pe necredincioşi în încercările nelegiuite ale lui Ahriman."
Astfel grăi Zarathustra în versetul LXIX din Vendt-dad Sadeh. Mulukul înţelese că nu se cuvine persanilor să se îndeletnicească cu artele şi îndeosebi cu teatrul. Dar bunele obiceiuri se pierd, după cum se pierd şi cîntecele bătrîneşti. Lumea se apropie de pieirea ei. în lupta milenară a celor două principii, Ahriman se înstă-pîneşte tot mai mult peste ruinele globului nostru de tină.-,
Pe cît putu însă mulukul scăpă de pedeapsa judecăţii din urmă sufletele persanilor noştri iubiţi de Ahura Mazda. Teatrul Naţional fu lăsat pe seama necredincioşilor, ce nu cunosc mei dulceaţa limbei pehlevi, nici adîncimea învăţăturilor lui.Zarathustra. Aceasta e-adevărata lui datorie, pe care, prin toate rătăcirile vremi-lor de azi, şi-o îndeplineşte cu bărbăţie. Ţi-o spun cir s-o ştii — după cum ar zice înţeleptul nostru Akhtir-Uddin-Akhsiketi...
Necredincioşii sunt însă mulţi. Ei au împînzit căile lumei. Ieşind din cuvîntul cărţilor sfinte, s-au răspîndit în toate unghiurile pămîntului. înmulţindu-se, îmbogă-ţindu-se,"harnici, isteţi, născocitori, încereînd şi uneltind orice, pururi înteţiţi de îndemnul neastîmpărat al -lui Ahriman. Văzduhul s-a umplut de sîrme de fier, de turnuri de oţel, de coşuri uriaşe ce scot suflarea caldă a ciclopilor vajnici. Mîna omului n-a lăsat nimic neatins şi neîndrăznit. Şi în teatru, ea s-a străduit cu înverşunare. Munţi întregi de piese s-au ridicat ameninţători.
Strănepot al şahilor din Roma, opreşte-te o clipă la cele ce-ţi voi spune. Cumpăneşte încă o dată înţelepciunea fiilor Iranului şi preţuieşte mintea divină a mulukului nostru.
Un nesfîrşit şirag de piese de teatru sosesc la porţile teatrului. Oricine ar rămîne nedumerit. Unii poate s-ar pune să aleagă în lungile seri de iarnă ce e mai bun sau mai potrivit cu firea noastră de iranieni rătăcitori... Zadarnică încercare ! Să alegi dintr-un aşa belşug ! Şi, pe urmă, de ce să alegi ? „Fii ai aceluiaşi pîntece sunteţi
203.
292
toţi, şi toţi deopotrivă dinaintea lui Ahura." Astfel grăia Zarathustra în Yasna, şi mulukul îi înţelese învăţătura. Pentru ce să joace o piesă şi nu alta ? Pentru ce această nedreptate tocmai în ţara dreptăţii sfinte ? Mulukul nu putea îngădui o părtinire ruşinoasă. Dacă toţi credincioşii sunt deopotrivă între ei, se cuvine ca şi necredincioşii să se bucure de aceeaşi bună rînduire.
îndărătul cuştei de aur a divanului „înţelepciunei eterne" se află deci o urnă mare de alabastru. înţelepţii se adună în jurul ei. După ce săvîrşesc rugăciunile sfinte, chemînd împlinirea voinţei dumnezeieşti, cel mai bătrîn dintre ei scoate cu mina tremurătoare un bilet pe care e scris un număr de piesă.
Atunci mulukul cuvîntează :
— Alah e mare, şi Mahomed e profetul lui.
Apoi citeşte numele piesei. înţelepţii se închină pînă la pămînt : voinţa lui Alah s-a rostit. Un muezin ridicat pe vîrful teatrului împrăştie văzduhului hotărîrea soar-tei, pe care toţi o primesc cu supunere. Căci nu a fost aleasă de o minte omenească, supusă şovăirei şi greşelii, ci de însăşi mintea celui ce nu greşeşte niciodată. în chipul acesta toate neamurile şi toţi scriitorii sunt împăcaţi. Nimeni nu poate înălţa glasul nemulţumirei împotriva lui Alah.
Aşa, de pildă, anul acesta au ieşit la sorţi următoarele piese :
Ayidahâka Yima sau Nunta in revoluţie a unui danez. Yezdegird Balkh sau Venera si papagalul a unui german.
Feridun y America sau Un jiu din America a unui francez.
Div Akoân sau Ca să trăieşti fericit a unui francez.
Sorţul înţelept a călătorit astfel prin mai multe ţări şi ca orice sorţ a fost orb. Poate n-a căzut bine. Cu siguranţă însă că n-a părtinit pe nimeni. Mare lucru, într-o lume în care toţi trebuie să fim deopotrivă dinaintea lui Alah. Mulukul nu e decît mîna ce ţine spada divini-tâţei. Autoritatea lui nu trebuie ştirbită de bănuiala că mintea i-ar putea luneca prin alegere la părtinire — unealta străvechiului Ahriman al cărţilor noastre sfinte.
2!)4
Teatrul Naţional din Teheran, fiind teatrului statului, nu poate fi şi al publicului. Nu se cuvine să fie al amîn-durora. Banul statului e tot banul nostru. Nu trebuie hă dăm de două ori. „Unde ai dat cu mîna dreaptă, nu mai da şi cu cea stingă" — astfel zicea Zarathustra în Vendidad Sadeh (CLXII). Şi înţelepciunea lui e străjuită de mintea cumpănită a mulukului.
Teatrul Naţional n-are deci nevoie de spectatori numeroşi. Idealul lui ar fi să nu aibă nici unul. Ideal greu de atins, dar nu cu neputinţă. Mai mult chiar : a şi fost ajuns. Ca om de puţină credinţă, nu te îndoi de toate, ci închină-te dinaintea faptelor împlinite. Vremea noastră a văzut multe minuni. I-a fost dat s-o vadă şi pe cea mai mare. Era o zi frumoasă, de sărbătoare, cu soare ademenitor ieşit dintre nori risipiţi. Pe scena Teatrului Naţional trebuia să se joace o piesă a unui Gal învăţat. Şi, clipă vrednică de trecut în amintirea veşnică a oamenilor, nici un pas nu se rătăci spre Teatrul Naţional, înţelegi tu măreţia unei său' văduve de privitori ? Fu o zi neuitată : năzuinţele noastre seculare se înfăptuiseră. Ca şi Simion al vostru, mulukul putea zice : „Şi acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău".
Pe dată se adună divanul „înţelepciunei eterne", adu-cînd mulţumiri lui Alah şi prăznuind pînă noaptea tîrziu. Unii dintre astrologi trăiseră o sută de ani spre a vedea cu ochii lor obosiţi cea mai frumoasă clipă a vieţii. Iar mulukul porunci ca ziua de 2 luna Zilcade să fie trecută în fastele naţionale.
Desigur că nu putea fi decît o zi trecătoare : fericirile sunt scurte. A doua zi începu să vină iarăşi privitori ; uneori se ridică la cîteva zecimi. Oricum, nu mulţi. Teatrul Naţional nu trebuie să stînjenească rnersul celorlalte teatre pornite din sîrguinţa particularilor îndrăzneţi. Nu se cuvine să tăgăduiască altora dreptul de a trăi sub soare. Dimpotrivă, să-i ajute. Apoi, Teatrul Naţional, fiind o instituţie de stat, are îndatorirea de a le face toate frumos şi cu şart. El trebuie să se îngrijească de sănătatea publică. în sala lui mare şi încăpătoare se cade să fie loc din belşug pentru hrănirea plămînilor. „Căci nu te vei gîndi numai la suflet, ci şi
291
Ia trup" — zicea Zarathustra. „Focul care purifică toate să nu te prindă de viu", rosteşte o altă învăţătură a aceluiaşi profet. Şi pentru ca lumea să nu fie primejduită de foc, adaugă mulukul nostru, e bine să nu se adune prea multă la un loc ! Şi nu se adună.
Vrednicia mulukului de acum a îndreptat lăcomia de bani a mulucilor de odinioară. Lumea se duce aiurea. Acolo poate să ardă. Statul nu mai are nici o răspundere.
Dar pentru a ajunge la un ţel atît de greu, au trebuit multe măsuri şi grele strădanii. Despre unele ţi-am amintit: căci felul alegerii pieselor persane e una din aceste măsuri. Mai sunt şi altele.
Memento dramatic
Usbek trăieşte într-o ţară îndepărtată, cu alte obiceiuri, cari, deşi bătrînă, a mai păstrat din urmele vieţii patriarhale. La noi e altfel. Teatrul nostru Naţional nu-şi face repertoriul prin întîmplările zarului. Dimpotrivă. Divanul se adună şî cîntăreşte cu multă scumpătate fiecare piesă înainte de a o juca. în lungi zile înţelepţii cumpănesc meritele fiecărui lucru. E drept că după atîta chibzuială, repertoriul nu iese întotdeauna mai fericit ca cel din Teheran. Dar înţelepciunea veche a zis : ni-mium aîtercando veritas amittitur — discutînd prea mult, adevărul se întunecă. Dintr-un astfel de întuneric, a ieşit desigur şi ideea divanului nostru naţional de a juca Dragoste neîngăduită a lui Pierre Wolf, o piesă meşteşugit făcută pe o temelie şubredă. Din ea ne rămîne în amintire mai ales jocul patetic al d-rei Tina Barbu. De altfel, d. Ion Manolescu şi d-ra Tina Barbu sunt cei doi artişti patetici ai noştri.
Compania Voiculescu-Bulandra ne-a dat învierea lui Henri Bataille, după Tolstoi. Romanul e formidabil prin sufletul lui epic. deşi străin inimilor noastre. Prinţii noştri nu se devotează prostituatelor. Dacă ar fi fost scris acum cincizeci de ani, l-am fi numit melodramatic. Ieşit însă din pana celui mare poet al timpurilor moderne şi din mijlocul unei literaturi pietiste, e privit ca o capodoperă. Din enormul bloc de granit al lui Tolstoi,
Bataille a tăiat o piesă de teatru cu destoinicie şi cu realism. Nu înseamnă însă că poate fi pusă alături de roman.
D-na Marioara Voiculescu, artistă de temperament şi de pasiune, dar totodată şi cea mai neverosimilă dintre artistele noastre bune, a căutat să adapteze felul d-sale artificial de a spune cu cerinţele realiste ale piesei. Me-lopea convenţională a glasului se întreba mereu ce cată în mijlocul gesturilor pline de realitate şi" viaţă.
296
,MĂRIOARA VOICULESCU" SAU „DESPRE CELEBRITATE"
în învierea lui Henry Bataille, după romanul lui Tol-stoi, d-na Marioara Voiculescu întrupează pe Maslova.
Una dintre cele mai frumoase şi mai elegante artiste joacă un act întreg sub haina cenuşie a puşcăriei, în mijlocul atîtor femei neţesălate şi viţioase. Stă pe o bancă alături de sticla de rachiu. Soarbe prelung din băutura fericirei. Se şterge la gură cu dosul palmei. îşi petrece degetele prin părul roşcat ce cade în ţurţuri. Apoi îşi pune mîna în sin. Se cutremură nervos! Ride. Pufăie dintr-o ţigare neisprăvită. Plînge. Pe sub piele îi trece un lung fior... Setea o chinuie. Se înăbuşe. Mai bea lacom, în înghiţituri largi, năvalnice. Apoi ochii i se umezesc, mintea i se întunecă. Şovăieşte în mers, cuvintele i se împleticesc. E beată. într-un cuvînt, d-na Voiculescu e în rol. E o adevărată Maslova, o fiinţă trecută prin purgatoriul unei case ospitaliere şi legănată pe unda turbure a alcoolului. Mişcările o ajută. Viţiul, lunecîndu-î sub pielea trandafirie, o furnică în mii de înţepături ; vulgaritatea i se pogoară în vîrful degetelor harnice, în umerii ce se mişcă mereu, în picioarele aruncate unul peste altul.
Dar Maslova trebuie să şi vorbească. Şi atunci se în-tîmplă ceva neaşteptat. O melopee scurtă, zvîcnitoare, aspră, fără sonoritate, sacadată şi nefirească lunecă printre gesturile fireşti :
— Am iu-bit şi eu o-da-tă... Vin-o în-coa-ce, dră-gu-ţo... Pa-ra-le ai ? Ştii că aş a-vea ne-vo-ie de ce-va ba-ni...
Stai o clipă nedumerit... Sunetele cad unul după altul, desprinse, dezarticulate, cu o urcare monotonă a glasului şi cu frîngerea lui deodată. Ideea se rupe astfel în două : o jumătate se înalţă năvalnic, iar cealaltă se pierde în începuturile sfioase ale ideei ce vine... Lucrurile cele mai potolite freamătă sub lava clocotitoare. Ar voi să izbucnească. Nu izbuteşte însă niciodată. Artista nu e un vulcan stins. Nu e nici un vulcan în erupţie. în adincurile pămîntului gem ciclopii, lovind pe nicovalele înroşite. Zgomotul ne vine. Opera mînilor lor nu iese totuşi la lumina zilei...
Dacă ai auzi pentru întîiaşi dată această silnică melopee, pătimaşă şi abruptă, ai avea poate un sentiment de nedumerire. Noi am auzit-o însă de atîtea ori! în aceeaşi surdă şi nefirească cîntare, psalmodia şi Salo-mea :
— lo-kha-na, Io-kha-na, dă-mi buze-le ta-le ro-şii ca jloa-rea sîn-ge-lui, gu-ra ta... O, Na-ra-bod, Na-ra-bod, ui-te lu-na.
Din pieptul frînt de boală al Margaretei Gautier picurau notele liturghiei :
— Ar-mand, sa ştii că te-am iu-bit. Eu mor, dar te-am iu-bit...
Şi aceeaşi flacără se zbătea şi atunci cînd zicea servitoarei :
— Ma-ri-o, dă-mi un pa-har cu a-pă. Mi-e se-te, du-te şi a-dă-mi un pa-har cu a-pă...
Cum nu pui temei numai pe părerea ta, te uiţi împrejur. Vezi oameni bine hrăniţi, pleşuvi şi cu ochelari de aur ascultînd cu încordare cupletele smucite ale d-nei Voiculescu. întregul Lipscani plînge şi rîde cu talentata noastră artistă. Uitînd o clipă muzica aurului, finanţa vine la teatru să audă „cealaltă muzică ce-i place"... D-na Marioara Voiculescu e în gustul burghe-zimei. Dacă s-ar hotărî într-o zi să rostească numai silaba dinţii a cuvintelor, născocind o limbă nouă, ar găsi acelaşi răsunet cald.
De ce ? '
208
299
D-na Mărioara Voiculescu — sau mai bine „Mărioara Voiculescu" — a păşit pragul celebrităţii...
N-am cunoscut-o totdeauna aşa.
Pe vremuri era domnişoara Mărioara Voiculescu de la Teatrul Naţional. Nu ajunsese încă celebră, dar era talentată. Inchizînd ochii, o văd şi acum în alba apariţie, a Clarei din Stingerea, a Leliei din Manasse, a Julietei din Romeo şi Julieta, a Jeanei din Papa Lebonnard. Păşea atît de sfios şi punea în joc atît firesc ! Avea glasul ca toată lumea : nu prea armonios, dar natural. Pe atunci, d-ra Voiculescu mai socotea că năzuinţa din urmă a unui artist e să se apropie de viaţă, s-o prindă în vădirile ei cele mai mărunte. Nu-şi crease încă un gen personal. Stăruia să fîe în marea artă ce curge potolită in marginile adevărului. Nu era insă singură. Şi alţi artişti păşeau alături. Cu timpul însă i se urî cu această tovărăşie. Trîntind uşa Teatrului Naţional, ieşi să adulmece aerul proaspăt al libertăţii...
O văd ca acum în podoabele tinereţii biruitoare, stră-bătînd pe jos Calea Victoriei. Era o zi însorită. Lumea unduia, în mişcări leneşe şi cotite, bucuroasă de viaţă. Toţi se dădeau la o parte, făcîndu-i loc. Unii o cunoşteau şi o iubeau ca pe o speranţă a scenei. Cei mai mulţi o admirau ca pe o femeie frumoasă, fără s-o cunoască. Toate capetele se întorceau. îndărăt mergea un mare bărbat al ţărei noastre : Hasdeu. Nimeni însă nu-1 privea. Ochii se îndreptau numai spre d-ra Voiculescu. Mă gîndii atunci la un articol al lui Jules Lemaître. Fiind întrebat ce ar fi dorit să se fi născut, el răspunse : întîi o femeie frumoasă, apoi un ţigan lăutar cuceritor de inimi (era pe vremea lui Rigo) şi la urmă un stăpînitor de popoare.
D-ra Mărioara Voiculescu alesese soarta cea mai bună : era femeie frumoasă şi artistă de talent — adică de două ori femeie frumoasă... în drum secera prinosul de închid nare al tuturor trecătorilor.
Pe cînd păşea biruitoare prin mulţimea ce se dă la o parte, cineva mă întrebă :
— încotro se îndreaptă oare d-ra Mărioara Voiculescu ?
:sC0
Nu i-am răspuns nimic.
D-ra Voiculescu îşi cunoştea însă ţinta. Ieşind de la Teatrul Naţional, pasul i se îndrepta spre... celebritate.
A ajuns. D-ra Voiculescu e astăzi „Mărioara Voiculescu". E celebră. A fi celebru nu înseamnă cu necesitate a avea şi talent. „Mărioara Voiculescu" are însă şi talent. E o întîmplare. Nu e celebră numai prin talent. Aş zice : dimpotrivă.
A fi celebru înseamnă a pătrunde în cît mai multe conştiinţi. Cum şi pe ce căi ? Oricum şi fără alegere. Ziarele au mii de glasuri. Să le punem în slujba noastră, întîi le arunci, a doua oară dai din cap, a treia oară îţi rămîne un crîmpei de părere, care încetul cu încetul se înfiripează şi se întăreşte. Zidurile Ierichonului au căzut la o armonie de harpă. Conştiinţele noastre sunt mai slabe. Picătura de apă a lui Aristoteles străbate piatra cea mai puternică. Prin pereţii moi ai minţei noastre se preling infiltraţiile părerilor altora. Că aceste păreri pornesc uneori dintr-un izvor întinat n-are nici o însemnătate, îşi împlinesc rostul lor şi aşa. Stăruieşte — iată punctul de razim pe care îl căuta în zadar Archimede. Bunurile acestei lumi sunt în voinţa ta. Sorii se vor po-gorî de pe boltă în mîna celui ce va şti să-i rîvnească cu hotărîre.
Celebritatea nu e un bun al sufletului. Sufletul nu se schimbă atît de lesne. Prin voinţă nu poţi cîştiga talent. Celebritatea e un bun din afară. Ea stă în părerea altora, în nisipurile mişcătoare ale opiniei publice, pe care vuiturile le suflă în toate părţile. Trebuie deci să ademeneşti pe Eol. în puterea lui sunt adierile şi furtunile.
Mai trebuie să-ţi făureşti şi o originalitate. Oricare : bună sau rea. Originalitate să fie. Să păşeşti alături, să-ţi mlădiezi glasul altfel, să cînţi sau să gemi. să urci sau să pogori, să stai nemişcat sau să te zbuciumi, să ţipi sau să şopteşti. Să ai numai un fel al tău : felul Sarah Bern-hardt, felul Lavaliere sau felul „Mărioara Voiculescu". Poate fi împotriva artei, poate fi chiar împotriva gustului nostru Ercule torcea la picioarele Omfalei. Publicul vine cu vremea încătuşat la picioarele artistului răb-
301
dator. Noutatea ispiteşte, răbdarea întăreşte şi Eol suflă puternic în focul ce sporeşte... Dintr-o scfnteie se face un adevărat prăpăd.
„Mărioara Voiculescu" este deci o celebritate naţională. Toate faptele sale, publice sau intime, sunt un bun al contemporanilor. în jurul lor acul harnic al limbei brodează înflorituri nenumărate. Sunt un subiect în jurul ceaiului de la cinci, ca şi războiul european.
Ajunge.
Prin sfatul meu n-aş putea-o abate din această cale. Nici n-aş voi. Artistul dramatic nu vieţuieşte printr-o operă trainică. După el nu rămîne nimic, pentru a fi judecat cu scumpătate de urmaşi. Arta lui se risipeşte o dată cu noi. Sa nu-şi pună deci un ţel prea îndepărtat. Să ne învăluie într-o reţea de ademeniri, să ne mişte, să ne cucerească. Oricum. Pe orice căi : chiar prin cele mai nefireşti. Gustul nostru n-are decît o dorinţă : să fie siluit. El e femeie : îi place forţa. Totul poate prinde. Contagiunea mintală e un fenomen social. Trebuie să ştii numai s-o trezeşti. Artistul dramatic să n-o ocolească. Arta lui, neavînd caracterul perenităţii, să se mulţumească cu clipa de acum : cu toate bunurile morale şi materiale ale celebrităţii.
TEATRUL NAŢIONAL :
„MĂTUŞICA" („MA TANTE D'HONFLEUR") DE PAUL GAVAULT
Ieşind de la Mătuşica fui oprit în drum de un necunoscut :
— Să nu mă întrebi cum mă cheamă, îmi zise. N-am nume. Sunt un cetăţean ce-şi plăteşte dările către stat. Printre dări privesc şi pe cea a teatrului : viu la toate piesele ce se joacă. împing îngăduinţa şi mai departe : mă cred dator să-ţi urmăresc şi cronicile. Te caut de mult. Te pîndesc la ieşire, dar pleci înaintea căderii cortinei. Să fie un dezgust al meseriei, sau o vină a repertoriului ? Poate şi una şi alta. Acum eşti al meu. Nu vei scăpa pînă nu-mi vei fi ascultat plîngerea. Şi ţine bine minte : eu nu vorbesc numai pentru mine. Dacă glasul meu nu e solul unui neam ce piere, e totuşi pris-tavul unui public ce se înstrăinează de Teatrul Naţional. Aşa m-a învăţat se vorbesc d. Goga. Căci în răgazuri mai citesc şi poezii patriotice. Stînd în casă, cuceresc adesea Ardealul.
în vremea aceasta, în cronice dramatice, întinzi şerbeturi lungi şi beai cafea turcească. Ce zic, turcească ? Persană !... în „amurgul scăzut" cad povestirile lui Us-bek ca grele boabe de chihlimbar... Mulukul din Teheran, divanul înţelepciunei eterne, măreţul lussuf, învăţăturile lui Zarathustra, întîmplările emirului ştiinţei Hafiti şi ale lui Zaraf-Badhil se leagănă într-o proză pe care d. Duiliu Zamfirescu o numeşte cu drept cuvînt „o bel-tea lipicioasă". Asta ne trebuia nouă acum : poveşti per-
303
sane înnădite la Cele o mie şi una de nopţi ! Pe cînd şi minuni din timpul califului Arun-al Ra'şid ? îmi vei zice : nu-s poveşti, ci ficţiuni cu un înţeles străveziu şi hotârît. Cu putinţă : dar oare e vremea ficţiunilor ? Â învălui totul în pilde, parabole şi alegorii e o lene a minţei. Spune bărbăteşte ce ai de spus, nu ca în Orientul trîndav. O cugetare se rosteşte neted ; după ea trebuie să vină alta, tot atît de netedă. Cînd te opreşti să dai broboade ademinitoare celei dintîi înseamnă că cea de a doua a rămas pe drum : fie că a plecat dintr-un izvor sărac, fie că a fost oprită în creştere de lucruri zadarnice. In artă mai merge : arta e o lene a minţei. în critică, nu. Pornind de la o idee, înfige-o adînc în sufletul cititorilor. Efeminere nu ne trebuie. Atitudinile obosite, epicureice, învăluite în jocuri de pînze, străvezii pot fi'bune în marea zădărnicie a artei. Critica trebuie să fie îndrumătoare şi educativă. Ia pildă, de la d. lorga. Iată un om hotărît, ce im-şi chinuieşte cuvintele, nu se încurcă în nevrednice remuşcâri şi pentru care Isis nu mai arc nici un văl : nuda sed non impudica.
Lasă-ţi deci persanii în pace. Usbek odihnească-şi peniţa prea harnică. Nu mai rătăci pe întunecoasele uliţi ale Teheranului, ca un calif ce se îmbracă în cerşetor spre a auzi nevoile adevărate ale poporului. întoarce-te bărbăteşte în mijlocul nostru, printre contimporani şi în jalea Teatrului Naţional. Lucrurile vorbesc : sunt lacrymae rerum. Fă-te tălmaciul lor. Ai îndrăzneala de a numi oamenii şi greşelile pe nume.
Eu făcui speriat cu mîna :
— Na' onzon, billahmin ech şeitan er redjin! Adică : îndărăt, diavole !
Şi vrui să plec. Necunoscutul mă ţinu pe loc :
— Nu vei pleca. De cînd cu scrisorile persane, nici nu mai ştii româneşte Nădăjduiesc însă că nu ne vei fi uitat limba cu totul. Mă vei înţelege deci. Fiindcă nu vo-ieşti să-ţi cunoşti datoria, îţi voi arăta-o eu. Şi pînă nu vom isprăvi, nu vei scăpa de mine.
întoarce-ţi privirea îndărăt spre Teatrul Naţional şi gindeşte-te la lungul calvar pe care l-am urcat împreună de la începutul acestei toamne. Piese româneşti slabe : patru din ele respinse mai întîi şi apoi jucate prin mes-
teşugiri şi învoiri de curte orientală. Au căzut toate. A cincea e Voichiţa unui înţelept din „divanul înţelepciunei eterne", după cum şi trei din celelalte patru fuseseră pornite tot din seraiul divanului. A căzut şi ea, fireşterŞi cu dînsa s-a curmat repertorul naţional. Teatrul încetează de a fi Naţional, pentru a se pune în slujba frumosului etern. E încă o menire a lui foarte îndreptăţită. Cum şi-a împlinit-o insă ? Ştii tot aşa de bine ca şi mine. Uneori la întîmplare, trăgînd la sorţi din numărul neisprăvit de piese ale teatrului universal : Nunta in revoluţie, Apostolul, Venera şi papagalul, Dragoste ne'mgăduitâ... Piese oarecare, întru nimic mai altfel decît altele. Unele cu totul străine de nevoile şi preocupările noastre sufleteşti, ca Venera şi papagalul sau Apostolul; altele, discutabile, ca Dragoste neîngăduită. Nici una însă făcută să oprească alegerea unei direcţii ce îmbrăţişează un repertor universal de doua ori milenar. Alteori s-a pogorît de-a dreptul la farsă. Şi nu din întîmplare, ci cugetat şi pe îndelete. în urma unei căderi naţionale trebuia să vină un succes străin, ca şi cum acest succes străin ar fi răspuns unei nobile încercări de artă nerăsplătită de publicul nepriceput. Atunci am avut : Ca să trăieşti fericit, Un fiu din America şi acum Mătuşica.
întîi, un principiu greşit : Teatrul Naţional n-are menirea să joace farse franceze. Apoi, o alegere greşită : aceste farse sunt luate la întîmplare. după străruinţele actorilor.
Căci ce este această Mătuşica ? F, oare o comedie ? De m-aş vedea silit să mănînc pine K.K. şi tot n-aş mărturisi că e o comedie. Nimic nu e mai jalnic decît o farsă ce ar voi să pară comedie : e jalea hainelor negre ce încep să se roadă. Dar Mătuşica e o farsă cinstită ; i se cuvine această recunoaştere. Intrări şi ieşiri fanteziste, întîmplări silnice, scene nelogice, substituiri de situaţii — în sfîrşit, un joc sincer şi deschis. O farsă ce nu se ridică dincolo de picior, ca pantofarul lui Apelles. Locul ei nu era deci la Teatrul Naţional. Trebuie s-o spui hotărît, cum au mai spus-o şi alţii. Să intre odată în conştiinţa direcţiei că nu se poate scoborî la acest fel de cîrpeli dramatice. Să ia pildă de la celalt teatru, care, cu toată libertatea de a juca orice, şi-a făcut totuşi un repertor din
305
Tolstoi, Oscar Wilde, Bataille, Alexandru Dumas. I-a fost dat Teatrului nostru subve»ţionat de stat să alunece la farsele bulevardelor pariziene. Nici literatura noastră dramatică nu cîştigă, nici arta. Spune-o — şi nu o dată, ci de zece ori, ca să zdrobeşti nepăsarea celor ce duc frînele teatrului. Fâ-ţi datoria...
Necunoscutul se opri să răsufle. Găsii prilejul, înainte de a pleca, să-i răspund :
— Cetăţene, ai vorbit cuminte. Îmi cunoşti datoria. Fiecare însă ne purtăm fatalităţile naşterii. Melcul îşi duce casa în spinare ; pe unele femei le supără şi cămaşa de noapte. Lasă-mă deci cu persanii mei şi cu fumurile poveştilor orientale. Şi cum văd că spiritul d-tale îmbracă forme „naţionale", fă-ţi dreptate singur. Pune mîna pe condei sau pe vergi. Căci după cum spunea poetul Horatiu :
Adică
...vertere modum Cormidine fustis.
...îsi schimbă omul fehil si de frica bîtei.
IN MARGINEA LUI „HAMLET"
La notiţele asupra Regelui Lear} publicate în Flacăra, mai adaug cîteva însemnări în marginea lui Hamlet. Desigur că şi de data aceasta încep cu o adîncă închinare dinaintea lui Shakespeare şi a nemuritoarei lui tragedii., îndeplinindu-mi pioasa datorie cuvenită şi geniului, dar şi superstiţiei pe care scurgerea a trei sute de ani a ţesut-o în jurul lui, îmi iau apoi libertatea acestor note marginale...
Rolul lui Hamlet a ispitit pe cei mai mari actori. Fiecare i-a dat o interpretare deosebită : lucru vrednic de ţinut în seamă. Racine şi Corneille sunt tălmăciţi numai într-un fel. Se pot juca mai bine sau mai rău, dar nu e nici o şovăire asupra concepţiei lor. E numai un Neron, numai un Cid, numai un Polyeucte, numai o Berenice sau o Phedre, pe cînd sunt nenumărate chipuri de a înţelege pe Hamlet. Pentru ce această deosebire ?
Teatrul francez este un teatru limpede. La temelia lui se află cele două unităţi : unitatea de acţiune şi unitatea psihologică. Tartuffe este ipocrit de la început pînă la sfîrşit; Avarul avar; Mizantropul mizantrop. Bătrîna povaţă a lui Horaţiu e păstrată cu neştirbire :
...Servetur ad iraum, Qualis ab incepto processerit, ct &ibi constet... !
307
Tot aşa şi 'n teatrul grecesc. Nu sunt doi Oedipi, după cum şi Oreste sau Agamemnon e unul. în eroii lui Shakespeare întîinpinăm, dimpotrivă, o bogăţie sufletească mai mare, cu un amestec mai îmbelşugat de însuşiri si scăderi, de patimi şi de seninătăţi.
înlăuntrul acestei preţioase bogăţii se află însă şi unele elemente ce se ciocnesc fără a se putea topi într-o unitate armonică. De aici, felurimea interpretărilor. Prin coprinsul lor, eroii lui Shakespeare sunt, fireşte, mai aproape de noi modernii decît eroii teatrului clasic. Dar acest coprins merge adese divergent pînă la contradicţie, în Hamlet găseşti orice ai căuta ; l-ai putea tălmăci cu temeinicie oricum ai voi. Un rînd din text îţi vine totdeauna în ajutor... Nehotărît, şovăitor de obicei, uneori însă hotărît, energic, punîndu-şi toată viaţa în slujba unei idei de răzbunare ; trist, melancolic, visător mai totdeauna, deşi din cînd în cînd spiritual, vorbăreţ, vesel ; delicat sufleteşte, plin de drăgălăşie, prietenos şi dulce ^V. odată, adese însă brutal şi crud ; religios şi chiar supersli,,os în unele clipe, sceptic în altele ; acoperit, bănuitor, ascun-zîndu-şi-cu grijă planurile, prefăcîndu-se numai nebun, pentru a fi apoi îndrăzneţ sau nebun pe dn-a-ntregul... Toate contrastele sunt unite ; frumoasa unitate clasică e numai un cuvînt. S-ar crede totuşi că arc o axă statornică în dragostea fiiască.
Dar cînd umbra tatălui său vorbeşte de sub pămînt :
— Juraţi pe sabia mea. Hamlet îi răspunde :
— Bine ai spus, cîrtiţă bătrînă... Cum poţi tu însă lucra aGolo sub pămînt ?
Sau :
— Ei, prietene din pivniţă...
cu o bătaie de joc ce nu se potriveşte cu pietatea şi respectul cuvenit unui tată.
Tot aşa, de pildă, la început iubeşte pe Ofelia, apoi n-b mai iubeşte... Pentru ce ? Omeneşte, se poate fără nici o lămurire alta. Sentimentele se nasc din adîncul inconştientului şi se topesc în acelaşi inconştient. în teatru, îmi trebuie o motivare. Şi dacă n-o mai iubeşte, de ce o înjoseşte mereu, trimiţînd-o la „mănăstire", fără nici un prilej de nemulţumire ?
în jurul lui Hamlet se pot ridica astfel nenumărate întrebări. Unele din ele n-au nici un răspuns. Cele mai multe însă au două sau trei răspunsuri. Aruncate în sufletul nostru, ele trezesc un lung şirag de ecouri...
Pentru ce, de pildă, ori de cîte ori se apropie de ţintă, Hamlet se îndepărtează repede de ea prelungind îndoiala ? Cînd Claudiu se spovedeşte, Hamlet nu-1 străpunge cu sabia. Găsindu-1 îngenuncheat în rugăciune, îl cruţă pentru a nu i se duce sufletul în rai. Şi totuşi, în monolog zisese : „A muri, a dormi, nimic altceva...", semn că nu credea în viaţa de apoi. Altă dată între el şi mama lui se pune umbra bătrinului tată... Acţiunea se opreşte. La mijloc se aşterne episodul Ofeliei, nenumărate disertaţii filozofice şi alte amănunte ce abat mersul ei firesc in linii cotite.
într-un cuvînt, caracterul lui Hamlet e mult mai cuprinzător, mai vast şi mai modern decît caracterul eroilor clasici, dar lunecă adese la contrazicere. Acţiunea ia astfel o desfăşurare ce nu ajunge la un sfîrşit decît după prelungi rătăciri... Laolaltă, definiţia lui Goethe e dreaptă : „Hamlet e un suflet împovărat cu o mare sarcină şi nedestoinic să o îndeplinească". în marginile acestei definiţii, sunt totuşi atîtea abateri de amănunte cu privire la caracterul lui Hamlet !
Aceleaşi observaţii se pot face asupra fiecăruia dintre eroii shakespearieni. Din Hamlet voi lua numai pe Polo-nius. Mare discuţie şi In jurul acestui sfetnic al Danemarcei I E un erou de comedie, un guraliv stupid şi comic, sau un vrednic curtean, cam mărginit, dar demn-şi cu greutatea cuvenită sarcinei lui de ministru ? La noi a fost totdeauna jucat în caricatură. D-nii Ion Niculescu şi Belcot ne-au scos în lumină efectele comice. în alte părţi (la Comedia Franceză, de pildă) i s-a dat mai multă seriozitate. Unde stă adevărul ?
Şi de o parte, şi de alta. Vina cade asupra lui Shakespeare. Polonius e lipsit dc unitate sufletească. Nu e acelaşi de la început pînă la sfîrşit. în actul întîi, el este un bărbat cumpănit, cu oarecare Înfloritură zadarnică în vorbă, dar cuminte, după cum se şi cuvenea unui sfetnic
309
308
de rege. Căci să nu uităm că regele Claudius zice despre dînsul : „Capul nu e mai unit de inimă, inima nu slujeşte mai credincios gura, decît e legat tronul Danemarcei de Polonius". Cînd Laerte pleacă în Franţa, Polonius îi dă sfaturi pline de bune învăţături. Şi tot aşa şi Ofeliei. Nici o urmă de ridicul în cuvintele lui.
Peste acest substrat sufletesc, Shakespeare aşterne mai apoi un altul. In locul venerabilului sfetnic, vedem răsărind un bătrîn copilăros, gureş şi gol, pierzîndu-şi şirul gîndirei, încîlcindu-se într-o vorbire comică fără sfîrşit, rm adevărat erou de farsă, o largă caricatură a curtezanului senil şi linguşitor. Cel dintîi Polonius era mai aproape de adevăr, dar acesta din urmă e mai plin de efecte şi mai simbolic. Şi unul şi altul se găsesc însă alăturaţi, fără a face la un loc un singur om.
Una din caracteristicile cele mai zguduitoare ale teatrului lui Shakespeare e ceea ce s-a numit cu drept cuvînt materializarea ideilor. Sub lovitura puternicei imaginaţii a poetului, ideile abstracte se concretizează, devenind elemente dramatice de o mare putere sugestivă... De aceea au şi fost întrebuinţate apoi în teatrul romantic cu prisosinţă.
Macbeth omorînd pe Banquo, îi vede umbra la banchet. Umbra desigur este materializarea remuşcării lui Macbeth. Nimeni n-o zăreşte, dar el o vede acolo pe scaunul lui. După cum grecii, aceşti mari simbolişti, au întrupat remuşcarea în Erinii, tot aşa şi Shakespeare a dat acestui puternic sentiment un corp. Cele trei vrăjitoare de la începutul piesei sunt personificarea ispitelor. Voind să ucidă pe Duncan, el vede înaintea cehilor un pumnal : altă ispită a crimei. Lady Macbeth zăreşte pe mînă o pată închipuită, „pe care n-ar putea-o spăla toate apele oceanului". Pata este mustrarea de conştiinţă. Ri-chard al III-lea e înconjurat pe patul morţei de fantomele oamenilor pe care i-a ucis.
Şi în Hamlet avem o umbră şi poate cea mai cunoscută. Cu toate acestea, ea nu are înţelesul adînc al celorlalte umbre shakespeariene. Dacă fantoma bătrînului rege ar închipui ideea răzbunărei şi imboldul împlinirei dato-
riei filiale, ea s-ar arăta numai lui Hamlet, ca o prelungire a propriilor lui frămîntâri sufleteşti. Fantoma ar fi simbolică. în Hamlet însă umbra se arată şi lui Horaţio, şi lui Bernardo, şi lui Marcellus, ce nu erau deloc amestecaţi în drama din Elseneur. Avem deci o stafie adevărată, văzută de ochii tutulor, şi nu proiectarea unei con-ştiinţi bolnave şi chinuite. Noi nu credem însă în stafii.
Astfel se întîmplă că cea mai celebră dintre „fantomele" lui Shakespeare este şi cea mai lipsită de valoare poetică.
Multe ar fi observaţiile de amănunt asupra lui Hamlet. Mă mărginesc însă aici. Shakespeare e un haos şi întru nimic asemănător scriitorilor clasici. A fost un om de geniu, cu o imaginaţie uimitoare, dar şi un profesionist al teatrului. Actor şi director de trupă, el a lucrat în grabă, strîns de nevoile zilei. Piesele lui, de la o reprezentaţie la alta, s-au mlădiat după împrejurări, au crescut prin înnădirile lui sau ale colaboratorilor lui. Iată de ce le lipseşte unitatea şi desăvîrşîrea amănunţitelor. Teatrul lui nu e o operă de migăleală artistică. Uneori Shakespeare a trebuit să-şi potrivească eroii după actorii ce aveau să-i joace... O singură pildă. Noi ne închipuim pe Hamlet un tînăr palid, melancolic, visător şi imberb, după cum se şi reprezintă ades. în textul lui Shakespeare, Hamlet e însă cu barbă şi gras... De unde această nepotrivire ? Actorul care trebuia să-1 joace, Richard Bur-badge, era scurt, gras, bărbos şi astmatic.
Astfel împrejurările din afară pot înrîuri asupra concepţiilor artistice.
MO
[„POVEŞTILE FOCULUI" DE VICTOR EFTIMIU]
Sub titlul de Poveştile jocului, d. Victor Eftimiu îşi adună la un loc, în ediţia Minerva, cîteva povestiri mai scurte şi una mai lungă.
Mai toate sunt luate din viaţa macedoneană.
D. Victor Eftimiu e poetul liric cunoscut şi poetul dramatic şi mai cunoscut. Ne aşteptam deci să ne dea o proză poetică. E povestea veche a poeţilor scoborîţi pe pămînt ce se împleticesc în aripele lor nefolositoare. E povestea, de pildă, a lui Anghel, care vîntură perioade nesfîrşite şi sonore pentru a spune lucruri ce s-ar fi putut cetlui în cuvinte puţine.
Notiţele critice închinate volumului d-lui Victor £f-Jimiu preamăreau, fireşte, proza lui poetică. Lauda era însă convenţională.
Proza d-lui Eftimiu nu e lirică. Nici n-ai bănui ca e scrisă de un poet. Nici o căutare de icoane. Nici o migă-leală de vorbe sonore şi colorate. Dimpotrivă, cea mai mare simplicitate pretutindeni. Fraze scurte şi curgătoare.
Prin cuprinsul lor, ce îmbrăţişează un colţ necunoscut al vieţii fraţilor noştri, ele adaugă interesul literar şi pe cel etnologic. în Cel din urmă albanez cadrul se lărgeşte înspre roman.
Toate aceste povestiri te cîştigă prm simplicitatea lor liniştită şi prin economia verbală. Una din ele, Spovedania lui Hagi-Tudose, se ridică peste celelalte prin fantezie şi prin nuanţa observaţiei.
312
TEATRUL NAŢIONAL :
„RINGALA", DRAMA ÎN CINCI ACTE DE VICTOR EFTIMIU
. Prin ziarul Dimineaţa, d. Victor Eftimiu face următoarele declaraţii :
„Mai întîi, ţin să spun că Ringala este plină de -«greşeli istorice>-. O spun eu cel dintîi, ca să iau confraţilor plăcerea de a descoperi ei acest cusur al piesei... Cred însă că anumite lipsuri de «adevăr istoric» nu micşorează valoarea literară a unei opere dramatice."
Aşadar, în cîteva cuvinte, d. Victor Eftimiu pune problema teatrului istoric, sau — şi mai larg — problema întrebuinţării, trecutului în creaţiunea artistică. Şi, fireşte, d. Victor Eftimiu crede că adevărul istoric e un lucru aproape zadarnic. Artistul nu poate fi robul iui. Ficţiunea pluteşte pe deasupra realităţii. Dacă ar fi avut mai mult răgaz, ne-ar fi adus pilde din Shakespeare. Sub mantia lui Shakespeare e atîta loc, încît se poate găsi orice. Cele mai întunecoase melodrame romantice au crescut din tulpina viguroasă a marelui dramaturg. D. Victor Eftimiu ar fi putut deci zice :
Shakespeare nu ţine seamă de adevărul istoric. Adese nu respectă nici coloarea epocei în care se desfăşoară tragediile lui. Răsfoind cronici vechi, el nu urmăreşte decît efectul teatral; pe stativele istoriei îşi împleteşte bogatele lui ficţiuni. Lăsînd cercetarea trecutului pe seama altora, îşi dezlănţuie imaginaţia în ciocnirea patîmelor omeneşti'. „Omul" se recunoaşte în oglinda lui, „oamenii", nu totdeauna. Şi nici nu e nevoie.
313
Iată pentru ce abaterile de la adevărul istoric sunt numeroase în teatrul marelui Willy. Le poţi găsi la cea dintîi întoarcere a foaiei.
în Coriolan, se pomeneşte de Alexandru cel Mare şi de Galian, Hamlet a învăţat la universitatea din Wittem-berg. în Henric al V-lea, se vorbeşte de cucerirea Con-, stantinopolului. în Hernie al Vî-lea, e citat Machiavel. în Troilus şi Cressida, se serbează duminica. In Timon din Atena, hîrtia e cunoscută ; în Pericles, pistoalele. în Visul unei nopţi de vară, se trag descărcaturi de tun şi un tată îşi trimite fata la mănăstire. Lartius numeşte pe Coriolan „un soldat cum ar fi dorit Caton", deşi Caton trăieşte sute de ani după Coriolan. în Poveste de iarnă, Delfi e o insulă ; Antigona debarcă pe ţărmurile Boe-miei. în tragediile naţionale, pe lîngă victoriile de Ia Poi-tiers, Crecy şi Azincourt, Shakespeare înnădeşte şi alte biruinţe, spre preamărirea Angliei. în Regele Lear, bretonii se închină lui Jupiter, Apollo şi Marte. în Popeşte de iarnă, Giulio Romano e sculptor, şi nu pictor. în Henric al Vl-lea (partea 1), Jeanne d'Are e o vrăjitoare desfrînatâ.
Cezar e arătat ca un lăudăros şi îngîmfat. „Lucrurile care m-au ameninţat, zice el, nu m-au privit decît din spate ; îndată ce-au văzut faţa lui Cezar, au fugit". Sau ; „Primejdia ştie bine că Cezar e mai tare ca ea ; suntem doi lei născuţi în aceeaşi zi, dar eu sunt cel mai mare şi mai puternic". Sau : „Cunosc un singur om împotriva căruia nu poate izbuti nici un atac şi care rămîne nemişcat, nezguduit — şi acel om sunt eu".
Shakespeare semănînd cu atîta ncatirnarc mlădiţele imaginaţiei printre vreascurile uscate ale istoriei, urmaşii lui au mers în aceeaşi brazdă. Nu mă voi opri asupra lui Alexandre Dumas-pere. Din Henri III et sa cour ieşi întreaga dramă romantică franceză. Istoria devine un cui. Rămîne să atîrni de el şi un tablou. în Ruy-Blasr regina Marie-Anne de Neubourg e zugrăvită cu trăsăturile reginei Marie-Louise d'Orleans, luate din Memoriile Curţei Spaniei ale contesei d'Aulnoy. Prin trecutul Franţei, Victor Hugo îşi primbla lumina fantastică a ochilor săi : Francisc I e un desfrînat, Ludovic al XHI-lea, un slab de minte, Richelieu, un însetat de sînge...
Libertatea poetului e deci neţărmurită... Teatrul e studiul sufletului omenesc. Ţinta lui e adevărul psihologic. Adevărul istoric poate fi uneori siluit. Amănuntele pot fi născocite şi încătuşate în vederea unui anumit efect teatral... Şi, pe urmă, cine ştie ce a fost odată — acum cîteva sute de ani ! Istoria zilelor noastre ne trece pe sub ochi şi nimeni nu e în stare s-o statornicească în linii sigure. în zugrăvirea ei se amestecă felul de înţelegere al fiecăruia. Epocile trecute sunt un larg cîmp de presupuneri, pe care istoricii se încearcă să-1 umple cu mărunţişul lor. Artistul are altă menire. El creează...
Astfel ar fi zis d. Victor Eftimiu dacă ar fi avut răgaz. Şi astfel se pune problema : o problemă delicată, în privinţa căreia aş înclina spre următoarea părere, răs-punzîndu-i :
Mi-ai scos înainte pe Shakespeare. Mă aşteptam. Nu mi-ai dovedit însă nimic... Greşelile lui Shakespeare nu pot deveni merite nici la el, nici mai cu seamă la alţii. A vorbi de pistoale pe timpul lui Pericles şi de Caton pe timpul lui Coriolan înseamnă a face un anacronism. Că l-a făcut Shakespeare, nu e mai puţin un anacronism. Nu-i vom căuta un alt nume mai dulce. Admiraţia nu trebuie să meargă pînă la idolatrie. Să ne păstrăm spiritul critic în orice împrejurare şî pentru oricine. Siluirea adevărului istoric rămîne o siluire şi la Shakespeare, ca şi la cel mai neînsemnat scriitor. Shakespeare e Shakespeare prin alte însuşiri. Să le imităm, de putem, şi să nu ne mărginim numai la scăderile lui. Despre teatrul lui Victor Hugo nici nu mai vorbesc : adevărul psihologic e tot atît de puţin respectat ca şi adevărul istoric...
Problema se dezleagă altfel...
Pentru ce se îndreaptă scriitorii spre trecutul ţării lor ? De ce nu se mărginesc numai la timpurile de faţă, pe care le cunosc mai bine ? Dacă, de pildă, Ringala ar fi fost numai o simplă dramă de dragoste, de ce a aruncat-o d. Eftimiu îndărăt cu cîteva sute de ani, în loc s-o îmbrace în haina dramei moderne ? Am fi simtit-o mai
314
315
aproape de noi şi am fi înţeles-o mai bine... Ringala însă nu e un conflict oarecare de iubire. E o piesă istorică. Ţinteşte să ne zugrăvescă o epocă, nişte oameni anumiţi, un mediu... Altminteri, chiar dacă scriitorul ar fi voit s-o aşeze în trecut, ar fi pus-o să se petreacă în tara Himerei, şi nu în ţara Moldovei.
Eroii fiind Alexandru cel Bun şî spătarul Coman, înseamnă că a voit să ne trezească în suflet ecoul sentimentelor închinate acestor mari figuri ale neamului nostru. Altfel, i-ar fi chemat : voievodul Pace-Bună şi spătarul Spată-Lată. Pe Alexandru cel Bun îl iubim ; de el ne leagă amintiri ancestrale. Figura lui o vedem numai într-un fel. Nu e îngăduit poetului să ni-1 schimbe. Dacă voieşte, născocească un alt erou închipuit. Acestei creaţii dăruiască-i orice însuşiri şi scăderi. Unui Alexandru cel Bun, unui Ştefan cel Mare sau unui Mihai Viteazul nu i se poate însă micşora valoarea simbolică, fără a ştirbi ceva din cuprinsul conştiinţei noastre naţionale. Hasdeu a ales pe Răzvan, d. Davjla, pe Vlaicu-Vodă ; amîndoi, figuri aproape necunoscute în panteonul rasei. In jurul lor, scriitorii puteau ţese slobod plasa ficţiunei.
Operele literare ce-şi scot subiectul din trecut trebuie deci să observe coloarea istorică. Altfel, n-ar avea nici'un cuvînt să se îndrepte spre trecut. Cînd se încheagă în jurul unei figuri mari a neamului, se cuvine să observe şi adevărul istoric. Cu atât mai rău dacă nu e teatral : nu trebuia adus pe scenă. Din noaptea vre-mei se pot alege însă şi figuri mai şterse, lunecate în amurgul sufletului nostru. în jurul lor poetul e liber să-şi scuture prisosul imaginaţiei': adevărul istoric nu mai e un imperativ categoric. E un cîmp totuşi şi mai bogat : cîmpul pe care 1-a desţelenit cu atîta stăruinţă Walter Scott şi Prosper Merimee. Subiectele lor sunt plăsmuite ; eroii sunt creaţii pe de-a-ntregul. Poetul păstrează numai coloarea vremei ; opera de artă ţinteşte la evocarea unei epoci şi a unui mediu. Aici e viitorul romanului şi al teatrului istoric.
D. Victor Eftimiu şi-a luat o sarcină cu mult mai grea : a voit să ne zugrăvească un erou naţional. Alte-
316
raţiile aduse personalităţii lui Coman sau a Ringalei nu ne mişcă prea mult. Micşorînd însă icoana lui Alexandru, ne ştirbeşte ceva din avutul conştiinţei noastre. Aceasta în principiu : amănuntele le vom vedea mai tîrziu.
II
Ringala d-lui Victor Eftimiu e o „dramă istorică", după cum o numeşte însuşi autorul. Dar nu e numai atît. Mai e şi o dramă sentimentală, în nici o legătură cu drama istorică şi crescută peste dînsa într-o măsură îngrijitoare. Avem deci două piese amestecate, deşi netopite într-un singur metal. Povestea e veche. La strămoşul nostru Terenţiu se numea : contaminatio. La d. Victor Eftimiu e un obicei înrădăcinat. In înşir'te, mărgărite, fata cea mică a lui Alb-împărat se prefăcea în Zîna florilor. Prefacere supărătoare. în Cocoşul negru, piesa se împleticea din două fire nu numai deosebite, ci şi învrăjbite. De o parte, tragedia fatalităţii antice a voievodului Nenoroc din actul I, IV şi V, iar pe de alta, tragedia omului pornit pe cale rea după o chibzuinţă coaptă. Nu mai era la mijloc fatalitatea lui Oedip, ci liberul arbitru al lui Faust. Şi aceste două idei dramatice divergente călătoreau alături, se îmbrăţişau fără a se topi într-un tot armonios, în Ringala, de asemeni : drama istorică e zădărnicită în mers de o altă dramă de dragoste, la ale cărei scăderi ne vom opri mai tîrziu...
Poate că sunt un critic cu perucă şi nu văd teatrul decît prin Aristot şi Racine... Dar nici Shakespeare nu m-ar îndupleca să cred că teatrul e altceva decît un spectacol ce ştie să-ţi încătuşeze interesul în jurul unei singure acţiuni. Două acţiuni e mai mult decît una, dar totodată şi mai puţin. Aritmetica dramatică nu se aseamănă cu cealaltă. Am spus-o de mai multe ori şi nu voi înceta s-o mai spun : o piesă e o construcţie geometrică şi logică în jurul unei singure idei dramatice. Cînd e polimorfă, e ca si cum ar fi amorfă.
D. Victor Eftimiu e cel mai de seamă talent dramatic al. generaţiei de după Caragiale. învîrtindu-sc însă prea
317
i
repede, nu şi-a găsit încă o axă stabilă. După o activitate atît de rodnică şi de generoasă, ar fi vremea să se pătrundă de gîndul că în artă nu trăiesc decît operele puternic clădite în jurul unui principiu unitar. Tot ce nu e organic se macină cu timpul...
Ringala ar fi trebuit deci să fie numai o dramă istorică. Ar fi fost de ajuns; o linie dreaptă, şi nu una frîntă. De altfel, găsim în Ringala aproape întreaga dramă cioplită în tăieturi viguroase. D. Eftimiu nu păcătuieşte prin lipsuri, ci prin adausuri. Dacă s-ar mai scutura, opera lui ar rămîne ceea ce se cuvine să fie...
Piesa istorică e netedă : Ringala, nevasta polonă a lui Alexandru cel Bun, îmboldită de episcopul catolic Ion Sartorius, voieşte să troacă ţara Moldovei la catolicism. Bătrînul Alexandru se lasă ademenit de Papa. Mitropolitul ţării şi unii dintre episcopi lunecă şi ei la învoire. Se împotrivesc însă boierii, şi mai cu seamă logofătul Jumătate şi epicul erou de la Marienburg, spătarul Co-man... Uneltirile papistaşe sunt zădărnicite. Alexandru îşi înţelege în sfîrşit datoria către legea strămoşească. Ringla e izgonită...
lată drama istorică. Nici nu se putea un subiect mai bine înnodat şi mai vrednic de interes. Mai întîi, o lume aproape necunoscută, din care s-ar fi desprins cei doi eroi mai însemnaţi, Ringala şi spătarul Coman, prea puţin cunoscuţi şi ei. Dramaturgul i-ar fi zugrăvit deci cu o oarecare libertate de penel, fără a fi nevoit să se ţină strîns legat de amănuntele unui adevăr istoric prea silnic. Alexandru ar fi fost aruncat în fund, ca un munte uriaş acoperit de ceaţă şi de nori — aşa cum se şi cuvenea...
Actul întîi este actul firesc de ..expoziţie" al acestei acţiuni istorice. La un sfat al boierilor se ridică conflictul dintre boierii patrioţi şi Ringala şi Sartorius, ce împinsese pe domn la închinarea ţării către Polonia şi acum urzeau şi lepădarea Moldovei de religia părinţilor...
Subiectul e bine şi neted pus. A părut totuşi lung şi pe alocuri prea cunoscut. D. Victor Eftimiu e un scriitor pitoresc ; uneori însă înnădeşte prea multe petice pito-
318
reşti. Perindarea armeanului Avedik cu daruri, a tătarului Petru Şoldan cu cei cincizeci de flăcăi ai lui, a ţiganului Şofultea cu cincisprezece ţigani, a călugărului Teodosie din părţile Ohrîdei încetinesc acţiunea, ca şi episodul pri-mîrei evreilor în ţară. Nu pare nici nouă. Ne gîndîm la perindarea voievozilor peţitori din tnşir'te, mărgărite. Piesa nu se înnoadă decît numai în clipa în care Alexandru vorbeşte de închinarea steagului Moldovei către Polonia, iar spătarul Coman se ridică trufaş din mijlocul sfatului, rostind : „De ce să închini steagul Moldovei, măria-ta ? De ce închini steagul ?" Şi Ringala, pentru a scăpa de Coman, îl trimite să ajute pe poloni împotriva teutonilor, sub cuvînt că Vladislav i-ar fi făgăduit nea-tîrnarea ţărei de va fi ajutat de moldoveni. E o minciună. De aici numai ar fi trebuit să vină pieirea Ringa-lei.
Acţiunea nu înaintează apoi decît în actul al treilea. Ringala, scăpată de Coman, hotărăşte pe mitropolitul Grigore şi pe cîţiva episcopi să treacă la religia catolică. E sfat mare. Se chibzuieşte trecerea întregei ţări. Logofătul Jumătate se împotriveşte, dar e prea slab ca să poată stăvili răul. Soseşte însă şi Coman, biruitorul Marienburgului. Cînd afiă ce se uneltise în contra legei strămoşeşti, cînd află că Vladislav nu făgăduise niciodată neatîrnarea Moldovei, izbucneşte în cuvinte grele şi amare. Partea din urmă a acestui act e cea mai frumoasă şi mai epică din întreaga piesă. Mai are şi meritul de a fi izvorită din miezul ei, şi nu pe de lături, ca de obicei. E o pagină nobilă şi plină de avînt, care ne-a încălzit şi înălţat.
Acţiunea s-ar fi putut prelungi încă printr-un act, pînă ce Alexandru, luminat pe deplin de urzelile primejdioase ale Ringalei, ar fi izgonit-o. Astfel s-ar fi sfîrşit drama.
După cum am mai spus însă, d. Victor Eftimiu a mai adăugat şi o dramă sentimentală. „Nu se putea şi fără puţină dragoste." Se putea. într-o piesă istorică şi cu un subiect politic, dragostea ar fi putut lipsi. Iar dacă e, ar fi trebuit topită în acţiune  şi nu alăturată.
319
O fată de la curte, Despina, iubeşte pe Sorin, fratele lui Coman, cu oastea căruia şi plecase în Polonia. întors -j în solie, oşteanul intră în camera doamnei. Ringala nu-1 mai văzuse, deşi era fiul fostului domn şi nepotul lui Alexandru. Cit pare de puţin adevărat ! Dintr-o ochire; se îndrăgeşte de Sorin, silindu-se să-1 ademenească, ca în vechea poveste biblică a lui Iosif şi a nevestei lui Putifar. întregul act al doilea nu c numai cu desăvîrşire de prisos, ci şi îndoielnic... Sorin nu e cucerit de cuvintele înflăcărate ale Ringalci. înfuriată, doamna porunceşte să fie închis într-un turn, cu toate că în curte îi .păştea calul, iar Despina şi voievodul aveau să-1 caute peste cîteva clipe...
Povestea aceasta e nefolositoare, melodramatică şi plină de neadevăr. Din nefericire, nu se isprăveşte aici. îşi aruncă zadarnica ei umbră şi în actul al III-lea şi al IV-lea, dar mai ales în actul al V-Iea. Aflîndu-se cuvîntul pentru care Sorin fusese închis în turn de Ringala, în hotărirea lui Alexandru de a-şi alunga soţia netrebnică intră şi mînia soţului înşelat. Sfîrşitul, de altfel frumos şi eroic, este deci întrucîtva scoborît din acest, amestec mărunt şi nefolositor unei drame istorice. Singură dragostea de ţară trebuia să îndrumezc gîndul cel bun al voievodului...
Lipsită de episodul sentimental şi îngrădită la actul întîi, al treilea şi la un alt act rotunjit din actul al patrulea si al cincilea, Ringala d-lui Victor Eftimiu ar fi fost în adevăr o „dramă istorică", vrednică de a întregi repertoriul nostru naţional.
III
Trecutul poate fi folosit în trei feluri intr-o creaţie artistică.
Mai întîi, ca.o îndepărtată epocă, pe al cărei pitoresc poetul voieşte să-1 însufleţească. Ţinta scriitorului e numai evocarea lui ; subiectul şi eroii sunt însă luaţi din lumea Închipuirii. în acest înţeles, Walter Scott a tras larga frescă a evului mediu în minunatele lui romane ; Prosper Merimee ne-a schiţat tabloul Franţei războaielor
religioase în Chronique de Chartes IX şi chiar Sienckie-wiez ne-a zugrăvit Roma imperială în Quo vadis ? E drept că în Quo vadis ? se perindă şi Neron şi Petroniu : se perindă totuşi ca nişte umbre. Greutatea povestirii cade asupra eroilor plăsmuiţi : Vinicius, Lygia, Ursus, Chilon. Prin felurimea lor, ei întregesc vasta icoană a Romei ne-roniane, singurul ţel al romancierului.
Operele aceste cuprinzătoare se razimă, prin urmare, mai mult pe îndemînarea „compoziţiei" decît pe însemnătatea fiecărei figuri în parte. Şi dacă nu li se poate cere un strîns adevăr istoric, li se cuvine însă păstrarea tonalităţii timpului. Aşa, de pildă, în Ringala sunt cîteva scene lipsite de întipărirea vremei.
Discuţia din actul I, „vrednică de soborul cărturarilor din Cracovia", asupra obîrşiei moldovenilor şi asupra felului cum s-a plămădit limba noastră, arată o luminată conştiinţă naţională nefirească veacului al XV-lea, în care se petrece acţiunea Ringalei. Tot aşa în actul al IV-lea, Despina scrie letopiseţul ţării cu „slove latineşti şi grai moldovenesc" — ceea ce cade iarăşi alături de epocă.
Am dat numai cîteva pilde. Ringala, de altfel, nu şi-a pus ca ţintă evocarea pitorească a trecutului, prin mijlocirea unor eroi plăsmuiţi. Are, negreşit, şi dintre aceştia, şi din cei mai bine zugrăviţi, în care imaginaţia poetului s-a jucat slobod.
începutul actului al IV-lea, bunăoară, e plin de poezie arhaică, de măreţie primitivă şi de fantezie. Coman dictînd stareţilor letopiseţul ţării, cei doi călugări Timofte şi Pafnute nemernici şi tîmpiţi, centenarul episcop Iosef vorbind într-aiure întregesc un interior îndemînatic prins. Tot aşa şi ostaşul Binişor, trimes de spătarul Coman din Polonia la curtea lui Alexandru. E pitoresc, dar şi zadarnic mersului acţiunei. Un alt vestitor sosise înaintea lui Sorin. Cîteva clipe după aceea vine şi Coman. Solia lui Binişor era deci de prisos. Coman nu aşteptase învoirea lui Alexandru spre a porni din Polonia. Binişor nu mai avea ce căuta pe scenă. într-o piesă de teatru totul ar trebui subordonat acţiunei. D. Victor Eftimiu îşi revarsă însă fantezia în figuri lăturalnice, fără a se gîndi la înlănţuirea dramei.
321
Din_ aceeaşi lume a ficţiunei sunt luaţi de asemeni şi Sorin şi Despina — creaţiuni şterse, ce stăvilesc desfăşurarea faptelor, printr-o silnică idilă de dragoste. Toată partea aceasta ar putea fi înlăturată. Nu e scrisă pentru noi, ci, ca şi povestea Mirei Miralenei din Cocoşul negru, pentru cei ce vor şi... „puţină dragoste".
In al doilea rînd, trecutul poate fi folosit în creaţiuni artistice prin chemarea la viaţă a unor figuri adevărate, asupra cărora, însă, istoria nerevărsînd o lumină prea orbitoare, poetul şi-o împrăştie pe a sa. El cercetează ungherele trecutului, risipindu-şi belşugul imaginaţiei. Din cîteva rînduri ale lui Miron Costin, Hasdeu a scos icoană vie a lui Răzvan; din întunericul preistoriei noastre, d. Davila a scos pe vicleanul Vlaicu-Vodă. Şi în Ringala găsim astfel de figuri lăturalnice smulse din negurile vremei : pe spătarul Coman şi pe însăşi Ringala.
Spătarul Coman e creaţiunea cea mai izbutită a dramei, un erou întreg sufleteşte, tăiat din granitul cronicarilor, un iubitor de ţară, de neatîrnarea şi de legea ei strămoşească, un cuvînt drept şi răspicat, o mînă proptită pe paloşul războaielor, iar la nevoie, şi pe pana ce înne-mureşte povestea eroică a Moldovei. De la început şi pînă la sfîrşit e o fiinţă vie, hotărîtă, neşovăitoare, epică şi simbolică pentru rasa acelor boieri de ispravă care, printre atîţia nemernici, ne-au păstrat pînă în zilele noastre o moşie şi iubirea de moşie.
Abaterile istorice cu privire la Coman n-au nici o însemnătate. Că n-a fost fiul lui Iuga-Vodă şi deci nici nepotul lui Alexandru cel Bun e un amănunt fără greutate. Că strălucita bătălie de la Marienburg s-a urmat cîtva timp după plecarea Ringalei din ţară, e iarăşi cu putinţă. Poetul e slobod să înlănţuie împrejurările în vederea efectului teatral. Faptele sunt luate din penumbra istoriei. Ele n-au intrat încă în conştiinţa naţională. Dimpotrivă, de abia acum le scoate poetul la lumină, orîn-duindu-le cu meşteşug, spre a ne cuceri şi mai temeinic. Libertatea lui e neţărmurită.
Nu tot atît de armonic turnată e şi Ringala, din care autorul a voit să facă figura centrală a   dramei sale.
322
Fiind ispitit de această domniţă poloneză, rătăcită pe tronul Moldovei, d. Eftimiu a voit să-i întregească oarecum „monografia sufletească". Deşi zugrăvirea caracterelor e unul din temeiurile cele mai de seamă ale artei dramatice, această zugrăvire trebuie totuşi determinată în marginile unei acţiuni hotărîte. Pilda lui Shakespeare nu poate fi adusă nici aici : e totdeauna o pildă rea celorlalţi scriitori.
în Ringala, d. Eftimiu a văzut trei note : dragostea pentru religia catolică, la a cărei statornicire în Moldova lucrează sub îndemnul episcopului Ion Sartorius ; dragostea pentru Polonia, căreia vrea să-i închine ţara ; suspinul acoperit al inimei de a avea un bărbat cu mult mai bătrîn decît dînsa...
Dragostea pentru catolicism îşi scade din înţelesul şi puterea ei, din faptul că Ringala singură o explică prin ademenirile frumoaselor rugăciuni latine, prin cîntecile orgei, în sfîrşit, prin latura tulburătoare şi poetică a cultului apusean. Ea nu porneşte deci dintr-o neînfrînată credinţă religioasă sau dintr-o concepţie politică. Cînd pleci numai de la un sentiment poetic, nu te războieşti să-1 înrădăcinezi gloatelor de ţărani încovoiaţi pe brazda neagră...
Dragostea pentru Polonia e cu putinţă. îşi iubea ţara copilăriei şi socotea că e bine ca Moldova să i se închine. Din nefericire însă, întregimea sufletească a eroinei se frînge sub penelul d-lui Eftimiu. Voind să scape de Coman, Ringala spune că Vladislav i-a făgăduit neatîrnarea Moldovei. Şi cînd nu i-o dă, Ringala se întoarce împotriva Poloniei. îşi aduce aminte de celălalt frate, Svidri-gelo, cerînd lui Alexandru să-1 ajute împotriva lui Vladislav. Ringala doreşte deodată neatîrnarea ţării, cu primejdia oricărui război. Arzînd ce a adorat, rostul ei politic pe pămîntul Moldovei e îndoios şi şovăitor zugrăvit.
Mai rămîne nemulţumirea Ringalei de a avea un bărbat cu mult mai bătrîn decît dînsa, ce o face să lunece la dragostea pentru necunoscutul Sorin, dragoste nepregătită, silnică şi supărătoare. De altfel, după cum am mai spus, nu intră nici în ţesătura unei piese istorice a cărei axă e un fapt politic. Aşa că, deşi Ringala sufleteşte e
323
din rasa năprasnicei doamna Clara şi a ambiţioasei Vidra, nu are nici vigoarea, nici unitatea acestor două eroine.
Trecutul se mai poate folosi încă într-un fel, smulgînd de pe înălţimi marele figuri naţionale încununate şi de lumina istoriei, şi de dragostea noastră recunoscătoare. D. Delavrancea a făcut-o in minunatul d-sale poem Apus de soare. Sarcina poetului e cu mult mai grea ; cîmpul fanteziei lui e cu mult mai îngrădit. Se cuvine ca mîna artistului să fie mai sigură şi mai pioasă. Să nu pogoare. Dacă poate, să înalţe.
E drept că în Ringala Alexandru cel Bun nu e figura centrală a dramei. Greutatea ei cade mai mult asupra Ringalei şi a spătarului Coman. Totuşi şi Alexandru are un rost cumpănitor...
Acest Alexandru, pe care cronicarul Ureche îl zugrăveşte ca : „fiind mai întreg şi mai cuminte decît cei trecuţi înaintea domniei lui, şi multe rîvnind şi nevoind spre cele de folos sufletului şi împodobit cu darul de înţelepciune" ; acest Alexandru, pe care imaginaţia noastră îl vede ca pe adevăratul întemeietor al aşezării moldoveneşti, se coboară la d. Eftimiu la rolul îndoielnic al unui bătrîn supus poruncilor nevestei sale mai tinere. Ringala îl întoarce cum voieşte. Sub ochii lui, ea minte boierilor că Vtadislav a făgăduit neatîrnarea Moldovei de-1 vor ajuta împotriva teutonilor. Alexandru, voind să tăgăduiască, murmură ceva... O privire aprigă a Ringalei îi taie însă şirul vorbirei. Epica războire a lui Coman de la Marîenburg porneşte, prin urmare, din această minciună a tinerei doamne, pe care Alexandru n-o putuse înfrunta la timp. Sub barba albă a voievodului, Ringala unelteşte trecerea ţării la catolicism, închide într-un turn pe Iosef, episcopul Rădăuţilor, şi pe Sorin, iubitul ei de-o clipă, fără să se gîndească că ar putea fi descoperită. E gata chiar să împingă ţara spre război cu Polonia, ajutînd pe Svidrigelo, ducele Lituaniei... Un astfel de rol ruşinos nu i se potriveşte lui Alexandru. Numai opereta scoboară zeii din Olimp, spre a-i preface în eroii din La belle Helene sau din Orphee aux enfers... O dramă istorică, nu.
E drept că în actul al V-lea, d. Eftimiu vrea să înalte din nou pe Alexandru în clipa cînd îşi alungă nevasta'... Voievodul povesteşte boierilor că el a făcut întotdeauna ce a voit, că sub masca îngăduinţei şi-a urmat gîndul ascuns, lăsînd pe Ringala să creadă că-i îndeplineşte voia. Cu alte cuvinte, un fel de Vlaicu-Vodă. Vorbe... vorbe... vorbe... cum ar spune d. Eftimiu. Bietul voievod se laudă.
îndelungul celor patru acte, el nu fusese decît o unealtă în mîinile voluntare ale Ringalei... Şi aceasta e vina de căpetenie a dramei d-lui Victor Eftimiu.
Sunt lucruri ce nu pot fi frămîntate după voinţă, pentru a fi turnate în tipare prea strimte.
324
CEL DINTÎI CÎNTAREŢ ROMÂN AL ITALIEI : GHEORGHE ASACHI
Fără a fi un mare poet, Asachl a fost un poet; nu pentru că a făcut versuri, ci pentru că simţirea i-a vibrat. E drept că inspiraţia lui s-a frînt curind, o dată cu primăvara vieţii, după ce se deşteptase în cea mai mare poetică ţară din lume : Italia. împrejurările învălmăşite ale Moldovei au ucis repede în pieptul lui Asachi poetul ce se înfiripase la vederea ruinelor Forului Roman şi la flacăra dragostei ideale pentru Bianca Milesi ; înăbuşind poetul, au trezit în loc pe omul de bine şi de iniţiativă nepregetată, ce şi-a revărsat peste Moldova darurile activităţii lui timp de jumătate de veac. Şi, cumpănind lucrurile, ţara noastră avea pe atunci mai mare nevoie de o energie practică decît de un talent poetic.
Deşi poetul n-a trăit în Asachi decît atît cît trăiesc trandafirii, artistul a rămas totuşi pururi viu în el. Prin pornirea firei lui şi prin buna şcoală pe care o urmase în Italia, în mijlocul neamului celui mai pricepător al frumosului, Asachi a rămas un artist. Versurile lui, lipsite de căldură, au o armonie necunoscută pe vremea aceea, o varietate de metru şi o preţiozitate de formă în care se vede înrîurirea italiană. Limba lui Asachi e câteodată nesigură : nu vom găsi totuşi decît puţine abateri de la eufonie şi de la euritmie.
Asachi a înţeles frumosul întotdeauna, deşi l-a înfăptuit mai arare, neavînd o chemare hotărîtă. A alergat de la una la alta, ostenindu-se repede. în locul unui poet,
găsim adesea numai un artist. E şi aceasta ceva : literatura noastră a cunoscut puţini artişti în începuturile ei. Printre versificatorii timpului, lipsiţi de inspiraţie poetică şi de priceperea frumuseţei exterioare, Asachi se ridică aproape singur ca un om cu o ureche simţitoare la cadenţe, ca un înţelegător al sonorităţei şi al metrului felurit.
Cele două coarde însemnate ale lui Asachi au fost : dragostea şi patriotismul. Amîndouă au vibrat mai întîi la Roma.
Dragostea lui Asachi cu Bianca Milesi e cunoscută prin studiul d-lui dr. C. I. Istrati. Ea fu un viu îndemn pentru Asachi în înţelegerea frumosului şi în iubirea neamului său îndepărtat, pe a cărui slavă o citeau împreună pe pietrele Columnei lui Traian ţintuindu-1 chiar de la început într-o atmosferă de artă, de iubire şi de frumuseţe morală.
E neîndoios că această dragoste a fost platonică. Poeziile în care e cîntată sunt dezbrăcate de orice senzualism. Ele au fost scrise mai întîi în italieneşte, prin înrîurirea poeţilor italieni, şi mai ales a marelui cântăreţ al dragostei neîmplinite, a lui Petrarca, care a rămas pînă la urmă „maestrul" lui Asachi. Versurile acestea, şi prin noutatea formei —- sunt sonete — şi prin frumuseţea plastică a unora din ele, dar, cu deosebire, prin înălţimea şi seninătatea sentimentului, se ridică peste poezia timpului, nesigură ca armonie şi plină de senzualismul poeziei noi greceşti. Se vede pe dată că izvorul de inspiraţie a lui Asachi nu e în Anacreon sau în Ata-nasie Cristopulo, ci în Petrarca.
Deşi motivele nu sunt noi, deşi limba şovăieşte uneori, e o fericire totuşi că la începutul poeziei noastre găsim acest ciclu de versuri de dragoste în care o pasiune nobilă îmbracă o haină armonioasă.
Icoana Biancăi e evocată într-un vers minunat :
Uşurel, pe Monte-Pincio, între pinii verzi răzbate...
ca o umbră elisiană ce se plimbă pe aleile umbroase ale Muntelui Pincio.
Cele trei sonete Patima, cu toată preţiozitatea simţirii, sunt încă frumoase şi, cu unele prefaceri de cuvinte învechite, ar putea fi gustate şi azi pentru fineţea lor. Pe alocuri găsim o plasticitate cu adevărat parnasiană :
Auzit-au Apeninul eho al durerei mele
Ce din sîn Amor îmi stoarce in tăcut-a nopţei clipă ;
Răsunat-au pin'la Istru patimile cele grele,
Ce nu vindecă Higea, nici Fîntîna Aganipă.
A doua notă mai puternică a poeziei lui Asachi e nota patriotică. Roma a fâcut-o să vibreze.
Toate gîndurile poetului zboară la „Maica Roma cea bătrînă". El rătăceşte prin For cu acelaşi suflet ca şi învăţaţii ardeleni, ca un Şincai sau un Petru Maior. Asachi e un adevărat daco-roman, cucerit de pulberea de aur a trecutului.
Abia ajuns la Roma, el scrie oda Către Italia, aducînd o mişcătoare salutare ţărmurilor fericite ale Ausoniei.
Vă urez, frumoase ţărmuri ale-Ausoniei antice, Cungiurate de mări gemeni, împărţite de-Apenin, Unde lîngă dafin verde creşte-olivul cel ferice, Unde floarea nu se trece subt un cer ce-i tot senin, Unde monumenturi mîndre-a lumii domnitoare ginte, Inviază mii icoane la aducerea-aminte !
întreaga odă e frumoasă, plină de avînt, plină de în--J ţelegerea podoabelor firei, plină de poezia trecutului. To- § tul îl mişcă la Roma, dar nimic nu-1 putea zgudui mai adînc decît Coloana lui Traian :
Intre surupate temple, obelisce şi coloane,
Ca un turn de fer întreagă stă coloana lui Traian ;
Pe ea văd : Istrul se pleacă iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-al Decebalului oştean,
Şi cum In deşartă Dacie popor nou se-ntemeiazâ.
De unde limba, legi şi nume a românilor derează.
Oda lui Asachi respiră pietatea filială a copilului ce trece pe lîngă casa bunicului :
Un român, a Daciei vine la strămoşi, ca sâ sărute
Ţărna de pe-a lor mormînturi şi să-nveţe-a lor virtute !
Dar ea nu e numai un strigăt de recunoştinţă către „maica Roma", ci şi un imn către frumuseţea Italiei moderne, a Italiei lui Galileu, Rafael şi Ariost, a Italiei îmbălsămate de flori de mirt şi de laur, pe care n-o văzuse nici Şincai, nici Petru Maior. Asachi nu era numai un daco-roman, ci şi un artist. în sonetul Către Tibru, admiraţia lui nu merge spre Italia veche, ci spre Italia Renaşterii şi a sonetelor lui Petrarca :
Nici sunînd pe fluier doine încă-n Dacia umbroasă N-auzit-am în junie dulce viersuri aşa line. Precum sună-a lui Petrarca lira cea armonioasă.
în Asachi vedem, deci, cu drept cuvînt, pe întîiul nostru cîntăret al Italiei...
328
TEATRUL NAŢIONAL. : ,BUJOREŞTIIa, COMEDIE ÎN PATRU ACTE DE CATON THEODORIAN
Asupra comediei d-lui Caton Theodorian, toţi criticii au fost de o părere : un act întîi de prisos, ce ar fi trebuit topit cu cel al doilea, un act al treilea fericit prin-tr-un amestec măsurat de dramă şi de comedie, un act al patrulea destul de reuşit.
La un loc, o piesă binevenită, întemeiată pe un spirit de observaţie original, pornită din împrejurările vieţei noastre sociale, cu figuri netede; o comedie fără o vorbă de spirit, în care circulă totuşi o atmosferă spirituală. Intr-un cuvînt, încercarea pe alocuri stîngace a unui observator (cel mai rar neam de scriitori) şi a unui viitor dramaturg.
Voind să ieşi din această judecată, ar fi să cauţi originalitatea. Şi cum cariera dramatică a d-lui Caton Theodorian nu umbreşte încă pe nimeni, nici un critic n-a căutat-o, tăgăduiridu-i adevărul. I s-a spus limpede şi nepărtinitor tot ce trebuia să i se spună : fără prisosul de bunăvoinţă cuvenit începătorilor, fiindcă nu avea nevoie de el, dar totdeauna fără duşmănia cuvenită scriitorilor cu succese numeroase. D. Caton Theodorian a trecut prin clipa cea mai senină : clipa în care poţi auzi adevărul. E una singură în viaţa de aici. A doua vine în viaţa de dincolo, în :
Uies irae, dies illas... cînd vom sta în faţa tatălui ceresc pentru a ne da seamă de faptele noastre pămînteşti...
La întîia lucrare tăgăduitoare, inimele se deschid, mîi-nile se întind, gurile se dezleagă. Vorba bună cade argintie; vorba rea se îndulceşte într-o nădejde. Pămîntul făgăduinţei se arată ispititor sub ploaia razelor amiezii şi sub umbra laurilor pletoşi. Porneşte voios scriitorul spre ţara lui Mignon, în care înfloresc lămîi şi îmbălsămează mirţii. E departe, şi pare totuşi atît de aproape ! O va înţelege mai târziu, atunci cînd sîngele cel mai bun va stropi spinii drumului, atunci cînd va vedea că fiecare pas ce urcă trebuie răscumpărat cu înăbuşirea atîtor glasuri ale inimii...
Pun umbre : obicei de critic. Dar d. Caton Theodorian cunoaşte de aiure greutăţile urcărei. Numai în arta dramatică e încă logodnicul ameţit de cele dintîi ropote de aplauze şi de farmecul clipei în care toţi îi aruncă o vorbă de încurajare, în care critica e ca şi lancea lui Achile : răneşte cu un capăt şi vindecă rana cu celălalt. Adevărul i se spune, negreşit. Dar un adevăr îmblînzit într-o cuşcă zăbrelată ; un adevăr felin, ca o pisică ale cărei labe şi-au catifelat ghearele. Laba aceasta prietenoasă şi moale va sfîşia mai tîrziu. Acum se alintă şi mîngîie cu nevinovăţie. Dezmiardă ceea ce va însîngera apoi cu un fel de bucurie a cruzimei.
D. Caton Theodorian a putut deci citi neturburat că ne-a dat o comedie cu merite netăgăduite şi că va ajunge un bun dramaturg. Soarbă din adîncul sufletului plăcerea acestei clipe, căci n-o va mai întîilni niciodată. Va scrie poate lucruri mai bune, dar nu-i vom mai spune-o cu toţii într-un glas. Făgăduieşte să ajungă un bun dramaturg ; dar nu va ajunge niciodată. Unii îl vor huli de-a dreptul, cu înverşunare, pe măsura succesului ; alţii îl vor clătina din pacea sufletului cu o falangă macedoneană de observaţii de amănunt şi-1 vor părăsi înainte de cîntarea a treia a cocoşului... Acei cari vor avea nenorocirea să-1 laude vor fi stropiţi de bănuiala părtinirii. Armoniile limpezi se vor pierde în strigătele înfometaţilor de glorie, ale neputincioşilor, ale acelor pe care îi nefericeşte laurul altuia. Oricît ar voi să stăpînească glasurile şuierătoare, amestecul notelor clare cu scrîşnirile furioase, îl va răzbi duşmănia valurilor, zgomotul nearmonic al elementelor dezlănţuite. Şi va simţi cum din zbuciumâ-
330
331
rile dureroase ale inimei i se va desprinde, înălţîndu-se în văzduh, o pasăre albă : liniştea sufletului, încrederea în puterea lui, bucuria creaţiei senine. S-o plîngă, căci a pierdut-o pentru veşnicie.
D. Caton Theodorian e cunoscut de mai de mult ca un scriitor realist. Literatura lui pleacă dintr-o observaţie migăloasă a amănuntelor, a acestor infinitesimale care peticite la un loc dau un crîmpei de viaţă. E ceva şi un crimpei, căci sfînt e darul creaţiei in mic, ca şi în mare. Dar nu e de ajuns : de la amibă pînă la un om suie viaţa un număr nemărginit de trepte... Observaţia stă negreşit îndărătul tuturor creaţiilor, după cum celula e în ţesătura celui mai desăvîrşit corp organic. Amănuntele sunt prin urmare binevenite. Mai trebuie însă să fie şi cernute. Firea aruncă ; arta alege. Şi după ce a ales, vine şi fantezia să le îmbine în întocmiri originale şi imaginaţia să le învăluie în suflarea de foc a vieţii...
D. Caton Theodorian e de mult povestitorul gesturilor mărunte, observatorul ungherelor întunecoase, al bătrî-nilor uitaţi de vreme, în care trăieşte totuşi un instinct, pictorul flamand al naturilor moarte şi al amănuntelor îngrămădite. în aceste miniaturi a reuşit, înnădind cuvinte rare şi vechi, cu dragoste de pricepător, care nu presupunea totuşi şi o fantezie mai bogată. Anticarul nu e numaidecît un artist. A şterge praful de pe cuvinte, a le înşira cu migăleală şî trudă nu înseamnă numaidecît a avea o armonie în ureche şi un ritm în suflet.
Fac negreşit o critică. Aduc însă şi o laudă, şi nu din cele mai mici. A crea e un dar preţios. Şi nu se poate tăgădui că în nuvelele d-lui Caton Theodorian, oricît ar fi ele lipsite de imaginaţie, de suflare generoasă şî de viziune colorată, sunt prinşi ca într-un clopot de apă germenii mărunţi ai vieţii ce tremură din codiţă, bucuroşi că trăiesc...
De la gesturi mărunte şi de la unde de viaţă, d. Caton Theodorian a trecut în Bujoreştii şi la oameni. Din mijlocul umbrelor fără întreita dimensiune a realităţii, răsar
Î32
deodată două fiinţe adevărate : boierul Bujorescu şi spiţerul Amos.
Bătrînul Bujorescu e un om din alte vremuri, strein de simţirea noastră, vrednic de galeria halucinată a lui Balzac. Un om în care toate sentimentele omeneşti tac dinaintea unui singur instinct : perpetuarea numelui. Că voim să ne prelungim existenţa prin copii e lucru obştesc. E adierea unei nemuriri înşelătoare. Dar ca să ne mulţumim numai cu prelungirea unor sunete zadarnice se înţelege mai puţin. Sunt totuşi si maniaci de aceştia. D. Caton Theodorian a reuşit să ne însufleţească unul dintre ei, fără a cădea în satira lesnicioasă, ci în marginile vieţii învălmăşite şi nepăsătoare la toate rătăcirile naturii; iar d. Bulfinski 1-a întrupat cu vigoare şi siguranţă de joc.
în faţa acestui maniac se ridică un biet spiţer din Huşi, sfios ca o fată mare (din alte vremuri, căci cele de azi...), iubitor al naturii, al florilor şi al papagalului din farmacie, simplu şi cinstit, în sufletul feciorelnic al căruia s-a pogorît o pală din azurul cerului şi o lacrimă din ochiul celui răstignit. Pe acest amestec de bunătate şi de simplicitate, d. Radovici 1-a tălmăcit în accente de mare artist.
D. Caton Theodorian e la şcoala cea bună : şcoala observaţiei. Bujoreştii, îngrădiţi în trei acte, însufleţiţi în figurile episodice, ar fi o comedie vrednică să rămînă in repertoriul nostru original.
II
Mă întorc din nou la Bujoreştii d-lui Caton Theodorian. Am spus că această comedie ar fi trebuit îngrădită în trei acte ; actul întîi e de prisos acţiunei şi îndoielnic ca ţesătură. D. Caton Theodorian e de aceeaşi părere. Ar fi deci zadarnic să mai stăruim asupra unui lucru înţeles. Rămîne acum să-i cernem acţiunea şi eroii mai caracteristici.
333
Acţiunea e îndemînatic dusă : o îndemînare uimitoare la un începător in arta dramatică, O singură dată economia teatrală îmi pare ştirbită.
Amos Bujorescu se întoarce cu nevastă-sa din străinătate, după doi ani de căsătorie. Situaţia e aceeaşi : o căsnicie fără nici una din realităţile ei, ci numai pentru a da un nume rodului unei dragoste străine ; o căsnicie silită, care nu poate fi decît prilejul unei despărţiri. Şi, în adevăr, vor să se despartă. Bunătatea lui Amos a cîş-tigat-o pe Olga : dar i-a cîştigat numai sufletul, nu şi inima. Dragostea ei merge spre tatăl copilului, locotenentul Cărbuneanu. Olga e hotărîtă. Vrea să limpezească o situaţie nefirească. Pentru aceasta, ea îşi dezvăluie taina vieţei şi mamei, care o bănuia, dar şi prietenului casei, doctorului Scarlat Chiru. Amîndoi descoperă, în sfîrşit, bătrînului Fotin Bujorescu cumplita înşelăciune a căsniciei fetei lui. Bătrînul se cutremură o clipă de mînie. Apoi izbucneşte în rîs batjocoritor. Un bărbat ce nu şi-a putut cuceri nevasta în doi ani e bun de dispreţ — şi i-1 aruncă în faţă. Scena e viguroasă. Caracterul bătrînului boier — în care o anumită concepţie asupra legăturilor dintre sexe întunecă înţelegerea durerei altuia şi chiar instinctul de perpetuare a numelui, căruia îi era, de altfel, atît de robit — e bine zugrăvit. Dar îndrumată astfel, comedia se îndrepta spre despărţirea celor doi tineri. Dintr-o dată însă, ea se răsuceşte pe loc şi porneşte spre un alt sfîrşit.
Olga e cucerită de iubirea şi bunătatea lui Amos. Nu-1 va părăsi ; căsătoria lor va îmbrăca deci toate realităţile unei adevărate căsătorii. Sfîrşitul acesta e mai frumos şi mai omenesc. Face însă de prisos cele trei scene premergătoare, care cereau un alt deznodămînt. Hotărî-rea, întrucîtva neaşteptată, a Olgăi nu e pornită dintr-o nouă motivare sufletească.
D. Caton Theodorian mi-ar putea totuşi spune : — Aşa e şi în viaţă. înainte de a face un pas, nu numai că şovăim, ci mergem adese dimpotrivă. Un bărbat îşi prinde nevasta. întîi strigă, loveşte şi scoală pe vecini.
După ce lumea îi cunoaşte nenorocirea, se împacă din nou cu nevasta.
îi voi răspunde însă ca de obicei :
— Cu putinţă. Dar una e viaţa şi alta e teatrul. E drept că tot ce e în teatru trebuie să pornească din realitatea vieţii, dar nu tot ce e în viaţă se cuvine să fie pus şi pe scenă. Teatrul îşi are legile şi economia lui. El e o construcţie logică şi limitată.
Comedia d-lui Caton Theodorian are şi eroi văzuţi, adevărate creaţiuni, dar mai are şi cîteva biete umbre omeneşti. în actul al doilea străbate scena o familie vecină, însoţită de un pictor, de un poet şi de un muzicant. Ar putea fi nişte schiţe prinse în fugă. Nu sunt nici atît. N-aduc măcar un comic convenţional. D. Caton Theodorian nu are scăpărări de cuvinte. Comicul d-sale nu iese din ciocnirea silabelor : n-a izbutit deci în silueta uşoară. Dar mai e încă ceva : comedia întreagă se zbate într-o nelămurire în privinţa timpului. Fotin Bujorescu e un om de vremea veche. Nu-1 putem vedea decît cu 30—40 de ani îndărăt. Tinerii din actul al doilea aduc un aer proaspăt. Se vorbeşte chiar de „salonul" de pictură din Bucureşti. Văpseaua aceasta nouă, şi, de altfel, neizbutită, nu se armonizează cu tonalităţile bătrîneşti ale în-tregei comedii. E deci de două ori nefericită. Scriitorul trebuia să păstreze nuanţa vremei.
Profira şi Olga Bujorescu, deşi nu frîng armonia co-loarei, nu se ridică totuşi pînă la adevărate creaţiuni. N-au nici o individualitate. Vorbesc cum trebuie, fără a se simţi în ele o realitate izbitoare. Căci oricît ar fi de ştearsă o fiinţă omenească, ea are totuşi o personalitate, o suflare de viaţă, care nu e a alteia...
Cu totul altfel sunt bătrînul Fotin Bujorescu, spiţerul Amos şi doctorul Scarlat Chiru. In viziunea lor, d. Caton Theodorian s-a ridicat pînă la creaţie.
Fotin Bujorescu e un strigoi din alte vremuri : un om chinuit de gîndul perpetuării numelui, în ce are el mai zadarnic, în înşirarea unor sunete. Că nu intră în cadrele psihologiei obicinuite nu înseamnă nimic. Cei mai mari scriitori s-au întrecut în zugrăvirea maniacilor. In jurul
334
331
acestei ciudate axe sufleteşti, Bujorescu roteşte o viaţă plină, bogată, pe care o simţi din orice cuvînt. E un om rotunjit, care păşeşte îndesat, respiră adînc şi îşi revarsă personalitatea pînă în cele mai îndepărtate concluziuni ale tristei lui manii. Toată autoritatea familială a vechilor boieri, savoarea graiului lor deschis şi necioplit, pornirea pentru glume îndoielnice şi senzuale trec prin energica fiinţă a bătrînului Fotin Bujorescu.
Doctorul Scarlat Chiru e şi el de sine stătător. Personalitatea lui se învîrteşte în jurul unei singure idei : preţuieşte pe oameni după sănătatea trupească. Ca să J cunoşti pe cineva trebuie să-1 fi văzut mai întîi la baie. Cam puţin, dar ajunge pentru un doctor rural. în cercul acesta îngust, Chiru se mişcă cu vioiciune. Trăieşte ; are destul aer pentru a nu se înăbuşi.
Spiţerul Amos Bujorescu din Huşi e însă cu mult mai nuanţat şi mai adîncit sufleteşte : un amestec de bunătate, de nevinovăţie şi chiar de prostie. Un om ce se jertfeşte unei alte fiinţe chinuite. îşi pierde liniştea şi viaţa spre a scăpa liniştea altcuiva. La urmă, iubeşte cu adevărat, şi e firesc să fie şi el iubit pentru frumuseţea lui sufletească.
în actul al II-lea şi al III-lea, d. Caton Theodorian 1-a zugrăvit ca un penel sigur, cu fine nuanţe de sfiiciune, de simplicitate, de naivă poezie, de revoltă şi apoi de duioşie, ce-1 duce pe calea jertfei de sine. în actul al IV-lea însă îmi place mai puţin : nu prin simţire, care e tot atît de fină şi de frumoasă, ci prin expresia ei... Şi anume, limba d-lui Caton Theodorian e în genere o limbă teatrală, adică vie, plină de miez, fără jocuri de cuvinte, ;|| dar cu scăpărări ce luminează o întreagă situaţie sufletească. Bătrînul Bujorescu (de pildă) vorbeşte totdeauna aşa cum trebuie, în cuvinte nestrujite. în împrejurări mai delicate, această limbă îşi pierde totuşi realismul şi siguranţa. Explicaţia dintre Olga şi Cărbuneanu din actul al III-lea e într-o limbă nefirească, ce ar voi să fie poetică, dar nu mai e teatrală. De altfel, întreaga scenă e şubredă şi ca motivare psihologică. Tot aşa şi încordarea sufletească dintre Amos şi Olga din actul al IV-lea e scrisă pe o gamă cu totul ridicată, cu înfloriri de limbă căutate, cu ciripiri alegorice, cu icoane poetice cam gre-
oaie. Pentru a tălmăci o înălţime sufletească, d. Caton Theodorian şi-a înălţat stilul pe un scripete ce scîrţîie, i-a dat aripi ce foşnesc. Socot că ar trebui să revină asupra acestor scene spre a le scrie omeneşte, simplu, viguros şi mai ales teatral, aşa cum e turnată întreaga piesă. Numai în chipul acesta comedia d-sale va avea acea armonie de fond şi de formă cuvenită operelor de artă ce rămîn.
336
MARGINALIA
Cercetînd un mare număr de cranii din cimitirile Elveţiei, Italiei şi Franţei, un învăţat elveţian ajunsese la încheierea că aceste, cranii se aseamănă sau se deosebesc mai mult pe temeiul claselor sociale decît pe temeiul etnic. Craniul unui lucrător italian e mai aproape sub raportul antropologic de craniul unui lucrător francez, decît de ţeasta unui nobil italian. Rasa desparte pe oameni mai puţin decît îndeletnicirile vieţii. Acei care din tată în fiu au trăit în adîncul unei mine, sau pe brazda pământului ars de soare, sau în fundul întunecos al unei prăvălii lipsite de aer vor căpăta anumite întipăriri nu numai sufleteşti, ci chiar şi trupeşti, oricare ar fi deosebirile de rasă... Centrele nervoase cresc sau se ofilesc. Craniul ia forma însuşirilor noastre ; însuşirile însă sunt mlădiate de automatismul vieţii zilnice. înăuntrul aceluiaşi neam vom găsi, prin urmare, o bogată stratificaţie de conformaţii craniene, cu deosebiri mai mari decît cele de la rasă la rasă...
La aceste cercetări antropologice mă gîndeam în timpul reprezentaţiei comediei daneze : Onoarea biurou-lui a lui Nathansen.
O lume de funcţionari cu toate cusururile breslei : frica, încovoiarea şi umilinţa faţă de şef, nepăsarea şi brutalitatea faţă de bieţii contribuabili rătăciţi prin biu-
338
rou cu vreo nevoie ; rîvna de a înainta pe orice cale ; duşmăniile neputincioase ale tuturor împotriva celui ce i-a întrecut; unirea lor in numele unei „solidarităţi" repede desfăcută, cînd unul dintre ei izbuteşte ; amarul vieţii fără soare, tristă şi prăfuită, a vieţii fără noutate şi fără ideal; neplăcerile unei frecări neîncetate cu tovarăşi răi, cu glume crude şi uri neîmpăcate ; încătuşarea cugetărei în tiparele unui stil birocratic pretenţios ; jocul liber al minţii înlocuit prin anumite formule ; dreptatea ferecată în legalitate ; spiritul legei izgonit de litera ei; litera redusă la un sunet zadarnic ; dezvoltarea totuşi a unui sentiment de „onoare" profesională — care se mulţumeşte apoi numai cu păstrarea aparenţelor.
Astfel e lumea comediei lui Nathansen. De unde sunt însă aceşti funcţionari înguştî la minte şi clevetitori ? Numai din Danemarca ? Nu. Ii cunoaştem de mult si de pretutindeni. La noi i-am găsit în schiţele lui Caragiale, prinşi cu gesturile lor umile şi tiranice ; procesul-verbal din Onoarea biuroului e vrednic de stilul comic în oficialitatea iui al eroilor satiricului nostru. în literatura franceză, ei au fost zugrăviţi de penelul ne'ţitrecut al lui Courteline în Les ronds de cuir, adevărată epopee homerică petrecută în praful dosarelor, în amurgul biurou-rilor. în literatura rusă, Cehov s-a făcut istoricul lor. Pretutindeni la fel : muşcaţi de aceleaşi năzuinţi, ofiliţi de acelaşi aer înăcrit, nivelaţi de aceeaşi rînduire a vieţii. Deosebirile de rasă n-au nici o însemnătate; danezi, români sau francezi, ei poartă întipărirea meseriei lor. care i-a prins în braţele ei puternice, modelîndu-i. Dacă bolta craniului sfîrşeşte prin a se schimba, cu atît mai mult se prefac funcţiunile sufleteşti. în cătuşa îndeletnicirilor zilnice se formează o anumită mentalitate, ce nu cunoaşte relativităţile geografice. Funcţionarul tipic din Bucureşti are mai multe apropieri sufleteşti cu funcţionarul din Copenhaga, decît cu latifundiarul din Dolj sau din Bărăgan. Postulatele rasei sunt stăvilite de postulatele mult mai energice ale meseriei. Individualitatea e copleşită. Un funcţionar devine „funcţionarul" ; un meşteşugar, „meşteşugarul" — cu anumite însuşiri profesionale, cu anumite forme de cugetare, cu anumite obiceiuri trecute în instinct. Individul se ridică la înălţimea unui factor
Î3<>
simbolic pentru o clasă socială ; pe lîngă naţionalitate, mai are şi o breslă : o adevărată zale, în ale cărei forme de oţel îşi mlădiază puterile sufleteşti.
lată pentru ce, ascultînd comedia lui Nathansen, nu * ne simţim într-o lume necunoscută. Dimpotrivă, ne-am J crede în lumea lui Caragiale, Cehov, Courteline, sau a atîtor alţi scriitori ce şi-au pus ca ţintă să ne zugrăvească • în toate limbele pămîntului deformaţiile pe care Ic în- ). cearcă un suflet omenesc încăput în carapacea strivitoare a birocraţiei universale...
Există deci o psihologie a meseriei care trece peste hotare : psihologia funcţionarului sau a soldatului, a lucrătorului sau a preotului. Se cuvine ca teatrul să ţină seamă de ea. Indivizii nu trebuiesc văzuţi numai prin prisma rasei, ci şi prin prisma profesiei, ce se adaugă naturii ca o a doua natură.
Negreşit... Dar nu e de ajuns. Pe lîngă rasă, pe lîngă profesie, mai e şi individualitatea. Dramaturgul trebuie să străbată întreitul înveliş al sufletului omenesc. Să nu se mărginească numai la generalităţile psihologiei etnice : un evreu fricos, un german metodic, un francez curtenitor, un american miliardar; să nu se oprească numai în învelişul psihologiei meseriei : un soldat cu necesitate „gloriosus", un profesor în orice împrejurare „doctoral", un lucrător cu necesitate „sindicalist" şi răzvrătit împotriva orînduirei sociale. Să pătrundă in individualitatea fiecăruia. Ea singură desparte pe oameni în varietăţi nenumărate. Funcţionarii au, fireşte, însuşiri comune, dar nu sunt doi cari să semene între ei cu desăvîrşire. înlăturînd notele individuale, unii scriitori se mulţumesc cu o psihologie limitată şi nedezvelită. Comedia lui Nathansen nu scapă acestei scăderi : s-a oprit pe drum în învelişurile de deasupra ale sufletului. în loc de a ne da un anumit funcţionar, reuşeşte să ne zugrăvească pe funcţionarul „în sine", împrăştiat într-un număr mai mare de exemplare, fără deosebiri însemnate, încăpînd pe mîini şi mai puţin dibace, felul acesta de a înţelege natura omenească lunecă la o psihologie primitivă. Psihologie de altfel veche ca şi dramaturgia. Chiar
340
şi în străbunele attelane găsim pe Maccus, Bucco, Pappus, Dossennus, tipuri populare înţepenite într-o anumită psihologie convenţională ; în comediile lui Plautus toţi sclavii sunt la fel, isteţi şi porniţi să-şi înşele stăpînii, vânzătorii de sclavi „lenones" sunt hrăpăreţi şi cruzi, tinerii de familie, bătrînii, curtezanele, soldaţii sunt abia nişte schiţe omeneşti, fără nici o individualitate. Umbre zadarnice ce aveau să treacă prin commedia dell'arte italiană pînă şi în comedia franceză a veacului al XVI-lea, cu întregul şirag de figuri de ceară ; îndrăgostiţii Leandru şi Isabela ; servitorii Arlechin şi Scapin ; doctorul pedant din Bologna ; ostaşul fălos, fie el Fracasse, Tran-che-Montagne sau Rhinoceros, şi atîţi alţii care nu sunt mai puţin simbolici decît Pristanda sau Nae Ipingescu...
Simbolismul profesional e, aşadar, primejdios : are două tăişuri. Pe de o parte, reprezintă un pas mai departe faţă de psihologia rasei, iar pe de alta, scuteşte pe mulţi scriitori de a mai studia caracterele individuale, oprindu-i la nişte tipuri convenţionale, abia superioare teatrului de păpuşe.
II
Scriind despre Bujoreştii d-lui Caton. Theodorian, adăugam între altele : „iată o comedie binevenită, pornită din împrejurările vieţii noastre sociale".
O judecată. Totodată şi o formulă. Preţuim operele literare scoase din observaţia lumei înconjurătoare. Ne place să ne găsim pe noi şi pe ale noastre. Voim să prelungim pînă şi în cea mai impersonală emoţie estetică grijele clipei de acum, frâmîntările fugare ale minţei, să ne prelungim în toate întretăierile vieţii din afară, care, prin faptul ciocnirii cu noi, devin încă o formă de manifestare a personalităţii noastre.
îndărătul oricărei opere de artă stă observaţia. Fireşte. Dar această observaţie în nimic nu poate fi mai lesne verificată decît într-o lume cunoscută. Masurînd adîncimea observaţiei scriitorului, o preţuim mai temeinic. Ne preţuim poate şi pe noi, dovedindu-ne ascuţişul ochiului. Ne simţim atît de măguliţi de ori cîte ori ne
341
vedem gîndurile prinse in cuvintele unei cărţi, încît succesul merge spre artiştii ce tălmăcesc mijlocia idealităţii unei epoci. Admirăm pe scriitor adesea pentru că am nimerit în el formula noastră sufletească : ne admirăm deci pe noi...
Iată pentru ce punem un mare temei pe operele pornite dintr-o observaţie nemijlocită. Le numim „originale** şi le trecem în patrimoniul neamului. Nu seamănă cu altele ; fac parte din avutul conştiinţei naţionale. Fiind tăiate din împrejurările vieţii înconjurătoare, închid o părticică de adevăr, pe care n-o mai găsim aiurea. Aduc o contribuţie preţioasă în întregul civilizaţiei universale. Sunt ca o plantă nouă într-un bogat herbariu. Fiecare neam, după cum spunea Lamprecht, îşi merită rostul lui sub soare dacă adaugă chiar numai un amănunt original la cultura obştească. Arta însă e cea mai nobilă expresie a originalităţii unui popor. în ea găsim felul lui particular de a simţi şi îndreptăţirea lui la viaţă. Cu cît deci arta e mai naţională, cu atît cîştigă o însemnătate mai universală, deoarece civilizaţia nu e decît totalitatea contribuţiilor individuale.
în literatura noastră dramatică, de pildă, preţuim comediile lui Caragiale, pentru că în ele găsim un colţ din viaţa noastră socială. în opera lui se oglindeşte o epocă de trecere de la o îndelungată tradiţie orientală la formele unei culturi apusene, fără să presupună totuşi şi un fond potrivit. Din procesul vieţii noastre sociale, el şi-a scos galeria de tipuri. Teatrul lui e un teatru trăit : îndărăt simţi o realitate socială. Tot pentru acelaşi cuvînt fusese preţuit şi Domnul notar, în care se răsculau împrejurul [sic !] vieţii românilor de dincolo, iar acum Bujoreştii, cu elementele unei observaţii caracteristice.
Ne zicem : sunt icoane „de la noi", motive din viaţa noastră, o observaţie proprie. Sunt- deci opere originale. Şi cum în artă criteriul din urmă e criteriul originalităţii, Tînduim operele de caracter etnic sau local în fruntea scărei valorilor.
Pe drept — dar numai într-o slabă măsură.
Observaţia e, fireşte, în dosul operelor de valoare. Ea e cu atît mai uşor de verificat cu cît se îndreaptă spre o lume mai cunoscută. Ne face apoi şi o plăcere mai mare, punînd în joc şi însuşirile noastre proprii. Din asemănarea lor izvorăşte o adîncă mulţumite sufletească. Lucruri neîndoioase.
Nu este adevărat însă că valoarea unei opere e cu atît mai mare cu cît se întemeiază pe o observaţie mărginită la un popor şi chiar, dacă se poate, la o localitate anume, îngrădită într-o epocă sau la o clipă din evoluţia ei culturală. Nu caracterul particular ridică însemnătatea artei, ci caracterul ei etern şi uman. A fi „de la noi", cu icoane tipice, cu împrejurările vieţii naţionale sau numai locale, e un merit — dar e departe de a fi meritul cel mai mare al unei opere de artă. E mărturia unei conştiinţe artistice, dar nu şi siguranţa unui talent creator. Dimpotrivă. Cu cît vom găsi mai multe elemente dezbrăcate de contingenţele timpului şi ale spaţiului, cu atît valoarea operei e mai crescută şî mai universală.
Cîteva pilde din Caragiale.
în O noapte furtunoasă place, desigur, tabloul vieţei de mahala scos din epoca de prefacere socială : cu negustori deveniţi căpitani la garda civică, cu Vocea patriotului naţionale, cu Rică Venturiano, care „combate" pentru „suveranitatea poporului", cu frazeologia demagogici liberale trecută prin nişte minţi înguste, cu atîtea amănunte tiqice şi reale. A le fi prins înseamnă a fi făcut o operă de artă. E cu putinţă ca succesul comediei lui Caragiale să fi venit în parte din această meşteşugită zugrăvire, în care oricine a recunoscut o pană ascuţită. Valoarea ei mai de seamă nu stă totuşi în asemănarea tabloului legat de o clipă şi de un loc. Stă, dimpotrivă, în cîteva din elementele ei adînc omeneşti şi generale.
Greutatea comediei nu cade nici asupra lui Rică, nici asupra lui Ipingescu, nici chiar asupra lui Jupîn Dumi-trache, în funcţie de negustor şi de căpitan de gardă ci-
342
343
vică, ci asupra aceluiaşi Jupîn Dumitrache în funcţie de soţ înşelat. Nu stă deci în nişte împrejurări din afară, ci în anumite aspecte sufleteşti veşnice şi fără caracter etnic. Jupîn Dumitrache ţine la „onoarea lui de familist" şi e cu toate acestea înşelat cu o seninătate epică. îşi pune „onoarea" tocmai în paza celui ce i-o necinsteşte — ca întotdeauna. Cînd, la urmă, toate se lămuresc, Jupîn Dumitrache îşi aduce aminte de legătura găsită în patul Vetei. E neliniştit. Dar Chiriac îi spune :
— Aş ! Ado'ncoa, jupîne ; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata ?
Jupîn Dumitrache îi răspunde atunci înseninat :
— Ei bată-te să te bată ! de ce nu spui aşa, frate ? Ei ! vezi ?... Uite aşa se orbeşte omul la necaz !...
Această scenă preţuieşte mai mult decît întreaga comedie de moravuri. Caragiale a reuşit să ne zugrăvească cu măiestrie ironia sîngeroasă a soartei ce ne face să ne îndoim de toată lumea, afară de cine ar trebui să ne ferim. în acelaşi chip fericit ne zugrăveşte în Scrisoarea pierdută pe Trahanache, eroul încrederii desăvârşite. Nu se îndoieşte de nimeni. Credinţa lui e granitică. Nimic nu-1 urneşte. Are răbdare. Pus în faţa unei scrisori de dragoste a Zoei, el zîmbeşte : nu poate fi decît fapta unui plastograf.
Această încredere senină şi dumnezeiască a lui Trahanache e una din funcţiunile eterne ale sufletului omenesc, peste timp şî spaţiu. Opera lui Caragiale e mult mai însemnată prin faptul că a tălmăcit-o prin două tipuri deosebite, decît prin amănuntele realiste şi locale ale comediilor lui de moravuri. Alegerile noastre ş-au schimbat în parte înfăţişarea, garda civică nu mai e, formele de cultură s-au primenit, Brînzoveneştii sunt pe cale să dispară — dar setea de încredere în femeie şi sîngeroasă ei batjocură vor fi atît cît va fi şi o luptă între sexe — luptă dintre putere şi viclenie.
E un aspect al sufletului omenesc... Caragiale 1-a zugrăvit în trăsături sigure, după cum îl zugrăvise şi Cour-teline în nemuritorul lui Boubouroche. Naţionalitatea n-are nici un amestec ; conflictul e universal. Peste teatrul de moravuri se ridică, aşadar, teatrul de caracter, de o mai largă însemnătate. Greutatea lui Moliere nu
cade in Les precieuses ridicules sau în alte comedii in care se biciuiesc obiceiurile timpului, cu marchizi pretenţioşi, cu femei pedante, cu tipuri deformate de cusururile unei anumite epoci, ci în Avarul, Mizantropul sau in Tartufje, în care sunt zugrăvite caractere universale : zgîrcitul, mizantropul şi hipocritul tuturor timpurilor... Prin pătrunderea acestor aspecte obşteşti ale sufletului omenesc, opera lui Moliere se ridică la înălţimi nebănuite de Caragiale. Nu prin icoana credincioasă n timpului în care trăia.
Adevărul, prin urmare, e altul. Observaţia e la temelia oricărei opere de artă. Dar sunt două feluri de observaţie : una se mărgineşte la o lume îngustă şi vremelnică, cu un caracter etnic şi chiar local, iar cealaltă se îndreaptă asupra însuşi sufletului omenesc, urmărind jocul pasiunilor eterne, dincolo de timp şi de hotar.
Toate operele mari sunt mari prin universalitatea lor -— şi nu pentru că sunt „de la noi".
344
CARAGIALE INEDIT
Cu toţii ne-am îndreptat paşii copilăriei şovăitoare spre comediile lui Caragiale, atunci cînd teatrul ne părea o lume plină de farmec şi de taine, cu cei dintîi ochi de femeie sclipitori sub lumina rampei, cu cea dinţii ispitire a unei vieţi rătăcitoare, cu cea dintîi bătaie grăbită a inimei şi poate şi cu cea dintîi Intîlnire de dragoste. Cu toţii am fost apoi cîştigaţi de cuvintele de duh ale lui Caragiale, de tipurile lui, pe ale căror originale le mai cunoaştem în oraşele noastre de provincie. Am văzut pe contemporani prin ochii lui Caragiale ; am silabisit abecedarul vieţii în piesele şi schiţele lui, atît de necruţătoare faţă de micimi şi de aparenţe.
De Caragiale ne leagă deci amintirile copilăriei. Tipurile lui au ajuns adevărate simboale ; cuvintele lui de spirit, rostogolindu-se prin lume, au intrat în limba noastră zilnică. Nu le poţi ocoli ; le întîlneşti pretutindeni. Trăiesc în miile de guri ce le rostesc fără să le ştie izvorul. Sunt cuvinte ce au rămas cu un anumit înţeles dat de Caragiale : de pildă, expresia „micile economii" va păstra încă multă vreme ironia celui mai muşcător dintre scriitorii noştri.
Cînd atîtea înrîuriri sentimentale se răsfring din opera lui Caragiale, cum am putea-o judeca in toată nepărtinirea ? Cînd fiecare vorbă a lui găseşte încă un răsunet, cum am putea-o cîntări cu scumpătate ? Cu toţii — din generaţia mea — am cunoscut pe Ghiţă
3-16
pristanda, pe Conu Leonida sau pe Caţavencu. Suntem deci în drept să-i socotim nemuritori, după cum generaţia trecută socotea nepieritori pe Coana Chiriţa şi pe Guluţă ai lui Alecsandri. E la mijloc o legătură sentimentală. Să lăsăm scurgerea vremii. Judecata viitorimei va fi mai cumpătată şi mai rece, cînd „tipurile" lui Caragiale vor fi dispărut cu desăvîrşire. Căci încep să dispară ; unele sunt chiar numai o amintire.
Nedumeriri grele se ridică, aşadar, în preajma operii lui Caragiale. Ea poartă într-însa multe elemente de succes trecător, de actualitate —- pe care le luăm drept lucruri veşnice.
„Fie de orice şcoală, scria undeva Caragiale, de orice gen, de orice dimensiuni şi proporţie, aibă tendinţă sau nu, urmărească sau nu vreo teză, dacă e însufleţită de un talent, opera va fi şi va trăi, puţin importă cît: o clipă, un veac ori mai multe. Oricît va fi trăit, dacă a trăit, e destul. între a nu fi şi a fi e o nemărginire, faţă de care deosebirile de durată a fiinţelor sunt reduse Ia nimic."
Pusă astfel problema (şi parcă scriitorul a bănuit că i se va pune şi lui), negreşit că opera lui Caragiale a trăit şi trăieşte încă...
E întrebarea însă : o clipă, un veac, sau mai multe ?
— „Puţin importă", adaugă scriitorul.
— Dimpotrivă, cred că „importă" foarte mult.
Astfel de nedumeriri aveam cu privire La opera lui Caragiale. Am citit-o din nou, căutînd să desprind o judecată nouă, dar impresiile vechi trăiesc ; impresii de peste douăzeci de ani, întretăiate cu amintiri duioase şi cu o întreagă înflorire de sentimente pe care nu ni le putem smulge din suflet. Nu putem ieşi din personalitatea noastră, după cum nu ne putem lepăda de umbra pe care o aruncăm fără voie. Povestea lui Peter Schlemil e numai o poveste. în viaţă e altfel : sufletul este aderenţa actuală a unui lung şirag de amintiri şi de momente trecute.
Un volum inedit de Caragiale trebuie deci să fie binevenit. Prin ajutorul lui îmi puteam verifica impre-
347
siile despre scriitor, fără să fiu zădărnicit în desfacerea judecatei limpezi de adaosurile sentimentale. Un volum nou e mai ales o piatră de încercare pentru un scriitor satiric şi spiritual. Rîsul e „mobil" ca şi femeia... în zece ani îşi schimbă cu totul expresia şi obiectul. Ce ne făcea să rîdem odinioară ne lasă reci acum. Nici nu ne descreţim fruntea. Din întreaga operă a lui Shakespeare n-a dispărut decît partea comică. Bufonii lui sunt siniştri. A fi spiritual nu e un imperativ categoric al talentului. Dar nimic nu e mai jalnic decît un spirit ce nu te face sa rîzi.  Nefiind  o obligaţie pentru  nimeni,  devine o silnică tiranie pentru cel ce şi-a luat de bunăvoie sarcina de a ne înveseli. Cind nu izbuteşte, nu i-o iertăm... Iar cînd izbuteşte, nu e pentru totdeauna. Formele spirituale se primenesc într-un număr de ani. S-au văzut scriitori care au făcut să rîdă o generaţie întreagă. După o lungă tăcere, începînd să  scrie din nou, păreau nişte stafii — atît erau de străini de gustul nostru şi de mijloacele rîsului de acum ! Nu-ţi venea să crezi că au putut plăcea cîndva. Numai arare spiritul unui scriitor străbate veacurile, rămînînd proaspăt, şi anume atunci cînd nu e ieşit din ciocnirea cuvintelor, ci din situaţii. E spiritul lui Aristofan sau al lui Moliere, care nu frămîntă limba şi nu chinuieşte cuvintele pentru a scoate scînteia veseliei. Rîsul lor e rîsul larg şi bogat al naturii ce împerechează adesea atit de ciudat lucrurile. Din contrastul ascuns în firea vie sau moartă se naşte rîsul veşnic.
Iată pentru ce am deschis cu o îndreptăţită nerăbdare noul volum Abu-Hasan. Caragiale inedit! Nici nu se putea un prilej mai bun pentru verificarea impresiilor mele asupra marelui satiric. Plecîndu-se peste lucrări necunoscute încă, judecata critică urma să se desfacă din lianele vechilor păreri. Puteam, în sfîrşit, citi ceva. din Caragiale cu ochi noi...
Din nefericire,  însă,  nerăbdarea  îmi fu zadarnică.
în fruntea volumului este o bucată necunoscută încă : Abu-Hasan, o poveste orientală, în care nu găsim ascuţişul incisiv al penei lui Caragiale. N-are nici meritul de a fi originală. Intîmplarea lui Abu-Hasan, făcut calif pe
348
o zi de Arun-al-Raşid, e cunoscută. Lipsită de investiţia subiectului, nu străluceşte nici prin pitorescul amănuntelor. Trebuie să fie o lucrare mai de mult a lui Caragiale. Oricum, nu poartă întipărirea personalităţei lui.
Mai rămînea totuşi stilul şi limba...
Limba ! Toţi criticii au lăudat limba lui Caragiale : o limbă proprie, nervoasă, energică ; un stil sobru, eliptic.
în piesele lui, limba e ceea ce trebuie să fie : o limbă tulburată de mahalagisme, dar expresivă, energică, de o rară realitate, limba lui Ipingescu şi a Cetăţeanului. La nişte astfel de oameni nici nu se putea alt grai. E propriu, concis, deformat, atît de deformat şi legat de o clasă socială şi de o clipă din evoluţia noastră culturală, încît va fi o veşnică nedumerire pentru posteritatea îndepărtată.
De cîte ori însă această limbă sparge forma dramatică a dialogului spre a luneca la descripţie sau la povestire, ea îşi păstrează din vulgaritate, ceea ce jigneşte de astă dată. Sobrietatea nervoasă nu poate ascunde lipsa de avînt şi de poezie, de armonie şi mai ales a simţului unei limbi curate, adevărat româneşti, crescută cu toată seva limbei populare şi cu toată bogăţia unui ritm generos. In schimb, o frază scurtă, osoasă, trosnind din încheieturi, fără contur şi fără moliciune ; o limbă orăşenească împestriţată de cuvinte ncarmonîce, străine şi supărătoare.
Iată cîteva pilde din Păcat, una din cele mai bune lucrări ale lui :
„Cînd seminaristul a îndrăznit să nesocotească reco-mandaţiîle imperioase ce-i fuseseră comunicate... scump d trebuit să plătească pasul imprudent. A fost o maltratare meritată... Zbirii însărcinaţi cu corecţiunea cutezătorului au făcut exces de zel."
„Cu încetul însă membrele pierd siguranţa şi simetria mişcărilor, cîntecul e surd, articularea inegală... O sforţare, excitată de îndemnul unanim al amatorilor"...
„Succesul colosal şî spontaneu n-a afectat cîtuşi de puţin pe omul nostru."
„Era o pagubă reală pentru atîţia amatori de gium-buşuri."
349
Tot aşa şi în Abu-Hasan, care păstrează totuşi farmecul povestirei orientale, găsim vulgarităţi ca :
„Să nu mă crezi vreun terc/iea-bercbea..."
„Ori gîndeşti că-ţi spun moşi pe groşi...a
Familiarităţi neliterare ca :
„Şi mătăluţă eşti o mincinoasă."
„în sănătatea mătăluţă
„Eu tot aş zice că ochii mătăluţă".,.
Şi în multe alte exemple, pe care nu le mai citez. Ori mai găsim construcţii neromâneşti ca :
„Îmi plăcea mai bine... Al tău vechi Caragiale..."
Sau o întrebuinţare învechită şi greoaie a infinitivului în locul subjonctivului :
„E încîntat a primi... Să-i facă cinste a veni"...
*
Volumul acesta nu ne aduce deci nimic din ceea ce ne aşteptam de la el : adică putinţa de a ne verifica impresiile despre Caragiale printr-o impresie nouă. Cum va fi întregit printr-un alt volum, să zicem nădejdiilor noastre să aştepte pină la apariţia lui.
PSIHOLOGIE FEMENINÂ : EROINELE LUI ALECSANDRI, CARAGIALE — DOAMNA CHIAJNA, VIDRA, DOAMNA CLARA
ŞI ALTELE...
Nicăieri n-a avut femeia un rost mai însemnat ca în Franţa : în societate sau în politică, în roman sau în teatru. în literatura franceză găsim un întreg şirag de eroine încântătoare : fete sprinţare, naive cîteodată, dulci şi iubitoare mai totdeauna ; femei cu însuşiri temeinice, pornite poate spre cochetărie, dar totuşi soţii bune, îndrăgostite şi harnice în ale casei, preţuind curăţenia căminului şi a cinstei.
în teatru avem întreaga teorie a panatheneelor : Pau-line se luptă între dragostea pentru Severe şi admiraţia pentru Polyeucte ; Camille voieşte să-şi smulgă logodnicul săbiei unui frate eroic. In Racine, Monime se ridică la măreţia unei figuri corneliene. Apoi, pe rînd se desprind de rodnica imaginaţie a celui mai mare poet al pasiune! şi mai adine cunoscător al sufletului femeiesc : dulcea şi resemnata Ifigenie, nevinovata Hermione, elegiaca Berenice, senzuala şi cruda Roxane, pasionata Phedre, nefericita Junie. în Marivaux ne zîmbesc Syl-via, Angelique şi Araminte, spirituale şi graţioase. In Beaumarchais, neuitata Rosine.
Nicăieri nu străluceşte mai mult dragostea ca în sufletul femeii. Năzuinţe neînţelese, sfişieri ale inimii, dulci făgăduieli citite într-o privire, zadarnice iluzii ale unei fericiri veşnice, melancolia nădejdelor înşelate, toate aceste nimicuri îi tulbură inima. Şi nicăieri nu vom găsi o galerie de eroine mai îneîntătoare decît in teatrul fran-
351
cez, cu un gingaş amestec de simţire şi de inteligenţă | sănătoasă. Charlotta lui Goethe leşină aproape după un 1 vals. Deschide geamul şi, arătînd furtuna apropiată, 1 strigă : „Klopstock !". Ofelia are de la început un far- 1 mec bolnăvicios şi sfîrşeşte prin a înnebuni ; Margareta 1 chiar nu ne vădeşte o deplină sănătate a minţei. Le-ai putea iubi cîndva, dar nu le-ai putea încredinţa liniştea întregei tale vieţi. Ai muri pentru ele, dar n-ai putea j trăi cu ele, după cum ţi-ai lăsa bucuros fericirea în mîi- f nile Silviei sau ale Rosinei. Mai e Moliere.
Negreşit cel mai mare creator de oameni din întregul f teatru francez şi un mare cunoscător al sufleîului femeiesc, cu toate însuşirile lui caracteristice, ce fac pe porumbiţă şi pe panteră să se asemene mai mult între ele decît cu porumbelul şi leopardul. Moliere a zugrăvit „eternul feminin" în toată felurimea lui, în bine, ca şi în ş rău. Ca poet comic, aţintit asupra scăderilor şi micimilor,| ei : deşertăciunea, viclenia, pornirea spre rău, credulitatea... Charlotta, convinsă în cîteva clipe de Don Juan că o va lua de soţie, îşi părăseşte fără nici o şovăire lo-, | godnicul : „Va, va, Pierrot, ne te mets pas en peine et si je suiş madame, je te ferai gagner quelque chose et tu apporteras du beurre et du fromage cheuz nous". An-gelique de Sottenviile, nevasta lui George Dandin, şi Dorimene, din Mariage force, sunt perverse ; Celimene e vicleană şi rea... în schimb Elmira, nevasta lui Orgon, e cinstită. Arată totuşi poate prea multă şiretenie şi sînge rece pentru a prinde în laţ pe încrezătorul Tar-tuffe. Henriette, din Les femmes savantes, are o minte sănătoasă şi o cinste sigură. E o fată pe care o poţi lua de nevastă. Va fi o soţie credincioasă ; va face mulţi copii, pe care îi va îngriji bine. E lipsită însă de farmec. Spiritul ci prea se tîrăşte pe pămînt. Bunul-simţ e lipsit de aripi. Virtutea fără gratie nu face poezia vieţii : şi o viaţă fără poezie e urîcioasă...
Moliere, prin natura geniului său satiric, trebuia să zugrăvească sufletul femeii şi cu instinctele lui rele, ce-1 apropie mai mult de natură. L-a zugrăvit însă şi în părţile lui bune. I-a lipsit poate frăgezimea poetică a lui Racine, a lui Marivaux sau a lui Beaumarchais, dar
nu trebuie să uităm nici firea operii lui, nici împrejurările de viaţă în care a trăit. Moliere a suferit de pe urma femeii ; în comediile lui nu putea să nu tresară amărciunea unui suflet de atîtea ori înşelat şi umilit. Nu putea să nu vadă în femeie pe duşmanul biblic ce întinde cursele vicleniei împrejurul bărbatului încrezător. Totuşi, cu toate durerile lui casnice, el ne-a dat şi chipuri senine : gingaşele Lenor şi Angelique, din Bolnavul închipuit, buna Marianne, din Tartujje, Lucile, din Le bourgeois gentilhomme, şi mai ales cuminţea şi încîn-tătoarea Alcmene din Amp/iîfcrt/on, în care găsim nu numai virtute, ci şi graţie şi farmec. Aceste eroine se adaugă la nesfîrşita teorie a atîtor figurine graţioase ale teatrului unui Gresset sau Sedaine, ale unui Des-touches sau Piron — pentru a nu mai trece pragul veacului al XlX-lea. Ele fac una din cele mai preţioase gingăşii ale literaturii dramatice franceze...
La noi ?
N-aş voi să strivesc literatura noastră prin comparaţii nepotrivite. Măsura trebuie păstrată oriunde. Cu toate aceste, după cum vom vedea mai tîrziu, avem şi noi suflete de femei viguros zugrăvite, dar cu o psihologie atît de ciudată, încît va trebui s-o cercetăm la timp mai pe larg...
Pînă atunci, să ne oprim la dibuirile dramatice ale lui Alecsandri ; să căutăm printre nenumăratele lui schiţe o înţelegere a sufletului femenin, cu toate gingăşiile şi vicleniile lui, cu farmecul şi duioşia lui, cu cruzimile pasiunei şi cu desăvîrşita uitare de sine, cu egoismul şi mărinimia lui ; prin atîtea cioburi să căutăm tanagrina cu zîmbetul în colţul gurei şi cu taine în privire ; statueta peste care pluteşte ceva din „eternul feminin" al marelui Goethe... Căutare zadarnică !...
Cunoaştem, fireşte, împrejurările în care a fost scris teatrul lui Alecsandri. îi cunoaştem valoarea legată de timp, pripa fericită ou care a fost zămislit, bunele intenţii, legăturile mărturisite sau nu cu o anumită literatură franceză, al cărei răsunet a fost. Cred totuşi că n-ar fi fost cu neputinţă să găsim şi o licărire de femi-
352
353
iritate adevărată în plămădeala această de viaţă omenească aruncată în tipare nesigure şi imperfecte. N-o găsim totuşi.
La care femeie te-ai putea, de pildă, opri în lunga galerie a siluetelor lui Alecsandri ?
Smărăndiţa din Rămăşagul nu şovăieşte în ideile ei : „Femeia, zice dînsa, poate oricînd să-şi înşele pe bărbat, fie bărbatul cît de isteţ, pentru că orişicare femeie are cîte un drăcuşor mititel, care o slujeşte". îi întorci spatele şi te îndrepţi spre tînăra Tinca. „După ce mă voi mărita, îţi spune ea, voi fi şi eu de părerea Smărăn-diţei."
Neîncrezător, păşeşti pragul coanei Zamfira, din Piatra din casă, care umblă după un ginere, căci „s-au scumpit mirii ca vămile". Coana Zamfira îţi dă zor să te încurce. Tu stai deoparte. Te uiţi la frageda Marghiolită cum se opinteşte să cucerească pe nătîngul de Nicu ; „Monsiu Nicu, îţi aduci aminte de notr anjans ?" N-are decît un ideal : să se mărite. „Baluri la Curte şi loje la teatru, strigă ea. Cît sunt de fericită ! Toate cîte le-am dorit oi să le am... şi în sfîrşit oi să ies în lume, să fiu slobodă, să scap de cuşca asta în care mă usuc." Fireşte că mai pe urmă îşi va înşela bărbatul :
...cînd la Curte li va face curte Vrun tînăr frumos.
Ai cuvînt să nu doreşti rolul bărbatului înşelat şi pleci din vreme... Dar duhul cel rău te îndreaptă spre casa neuitatei Chiriţe a banului Grigori Bîrzoi de la Bîr-zoieni. Coana Chiriţa e la Iaşi şi vrea să-şi mărite fetele. I se pare că „a şî prins doi în capcană", pe aga Bondicescu şi pe spătarul Pungescovici. Noroc că soseşte la vreme conul Bîrzoi, pentru a-şi scoate fetele din ghearele acestor pungaşi. Aristiţa şi Calipsiţa se întorc în provincie, să facă fericirea altor naivi.
Cucoana Lucsiţa Fespezeanca, din Agachi Flutur, vrea să-şi mărite şi ea fata, şi „chiar iarna aceasta i s-a prezentat mai mulţi tineri... vreo şapte, foarte buni". Tînăra Tinca se lasă însă cucerită de un bătrîn cămătar, Zografopulos Coscodan. O clipă după aceea jură
credinţă unui ofiţer de artilerie, strigînd din adincul inimii : Cum, iar să rămîn fată mare ?
Ai putea colinda şi mai departe, la Zoiţa lui Kîulo-foglu, din Iorgu de la Sadagura, la Tarsiţa lui Taki Lu-natescu, din Iaşii în carnaval, la Afrodita lui Kir Zulia-ride, la contesa Irma de Pupăzamberg, din Zgîrcitul risipitor, la tînăra văduvă Adelina Dorian, din Nobila cerşitoare, dar ai colinda în; zadar. în întreg teatrul lui Alecsandri nu vei găsi o singură figură de femeie senină şi dulce, curată şi ispititoare, ca să-ţi tăgăduiască o viaţă de cinste, dar şi de farmec.
ii
Mă voi opri la teatrul fui Caragiale înainte de a ajunge la ţinta acestei cercetări, care e alta, şi anume : pornind de la o ciudată psihologie femenină, tălmăcită pentru întîiaşi dată în Doamna Chiajna, scriitorii mar noi au răspîndit-o printr-un şirag de eroine pe cît de asemene între ele, pe atît de deosebite de psihologia comună. Nici teatrul celalt nu avusese norocul unei psihologii femenine mai fericite. La Alecsandri, fetele nu se gîndesc decît la măritiş. Privite ca „pietre din casă", sunt pururi în căutarea unui bărbat : bun sau rău, tînăr sau bătrîn, n-are nici o însemnătate. Să aibă numai bani şi să le dezlege de robia casei părinteşti. în orice bărbat mijeşte un Perseu, ce descătuşază pe Andromeda. Măritate, se gîndesc la nimicurile vieţii, n-au nici o poezie şi lunecă repede la ispita şarpelui biblic. Mame, se, căznesc să se scape de fetele lor şi, după pilda Coanei Chiriţa, pornesc la Iaşi cu Aristiţa şi Calipsiţa, în căutarea unui ginere. Ciclul psihologiei femenine e încheiat în acest cuvînt : măritişul. Nici în Caragiale nu găsim o mai mare bogăţie de nuanţe sau delicateţe artistică.
Caragiale e un satiric, pe cînd Moliere nu era numai atît, Moliere era un mare creator de suflete omeneşti. Şi cea dintîi cerinţă a creaţiei este observaţia obiectivă, în Caragiale observaţia e deformată de o anumită intenţie satirică ; în Moliere, nu. Alături de Celimene, Do-rimene şi Angelique de Sottenville, găsim pe Henriette,
354
355
Lenor, Lucile şi Alcmene, care întregesc psihologia fe-menină a lui Moliere prin atîtea note senine şi gingaşe, poetice şi sănătoase. Moliere e un observator nepărtinitor. Nu tot aşa şi Caragiale. Scriitorul nostru ţinteşte să ne dea icoana satirică a unei epoce, în ceea ce are ea mai tulbure şi mai josnie. Observaţia lui nu se îndreaptă spre caracterele veşnice omeneşti, ci spre anumiţi oameni priviţi în lumina unei societăţi şi în intenţia de a-ri biciui. Observaţia lui Caragiale nu e nepărtinitoare. Dimpotrivă, ea scoboară modelele pe care le zugrăveşte, ingrădindu-le în cîteva linii caricaturale.
Ar fi, prin urmare, zadarnic să căutăm în teatrul dramaturgului nostru o intuiţie senină şi armonioasă a sufletului femeiesc.
în Noaptea furtunoasă avem pe Veta şi pe Ziţa. Pe Veta o cunoaşteţi: „e ruşinoasă, mie-mi spui !" îşi înşeală bărbatul, cu adîneu'l unei conştiinţe împăcate. O clipă nu se gîndeşte la Jupîn Dumitrache şi „la onoarea lui de familist". Senină, îşi dăruieşte maturitatea vrednică de respect tînărului Chiriac. E drept că pe acesta îl iubeşte cu cel din urmă zbucium al unei vîrste critice. Plînge, se jură, ar vrea să moară. Cu tot ridicolul situaţiei şi trivialul cuvintelor, e la mijloc un sentiment adevărat, duios şi chiar tragic. Simţi că e o suflare de viaţă, pe care n-o găsim niciodată la Alecsandri. în Ziţa ne pogorîm insă mai jos. Ziţa nu iubeşte. Ea caută aventură. Divorţată de Ţircădău, se „ambetează absolut", se duce pe la „Junion", „de un capriţ, de un pamplezir", ca să se „curteze cu amploaiaţi*'. Cînd Veta nu vrea să mai meargă, ea izbucneşte : „fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită ! că m-a făcut mama fără noroc ! N-am avut parte şi eu pe lume de o compătimire"... Mergînd prin grădini de vară, şi-a găsit, fireşte, idealul : Rică Ventu-riano e poftit pe înserate în casa văduvei. E drept ca îa urmă „pun pirostriile", dar mă îndoiesc de temeinicia unei astfel de căsnicii...
Trecînd la D-ale carnavalului, ne scoborîm într-una din bolgiile infernului lui Dante ; dăm peste menadele ce au sfîşiat pe Orfeu. Orfeu e Nae Girimea, „frizer şi
subchirurg", iar menadele — Didina Mazu şi Miţa Baston.
Pe Miţa o cunoaştem. Umblă cu „vitrion englezesc" ca să se răzbune pe „musiu Naică", căruia îi fusese totdeauna „fidea". Miţa e republicană; în vine îi curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie. Didina îi dispută inima lui Nae, strigîndu-i : „Ce cauţi aici, madamo ?" E firesc să se apuce la urmă de păr.
în Scrisoarea pierdută, Zoe Trahanache, ca odinioară Veta, încununează cu razele unei dragoste întîrziate tinereţea lui Tipătescu. Şi, deşi legătura aceasta nu-i tulbură conştiinţa, găsim totuşi în sufletul ei o iubire sinceră pentru Fănică şi un fel de omenie din clipa în care nu mai e în primejdie : îl iartă pe Caţavencu. Cetăţeanul turmentat are dreptate : „Coana Zoiţica e damă bună". Ce păcat însă că e „damă" !
De altfel, în întreaga operă a lui Caragiale găsim o lume de „dame bune" : madame Esmeralde Piscopesco sau Miţa Protopopesco, din Five. o'clock, Aglae Verigo-pol, din Mici economii, sau mămiţica din Bubico. Pretu-tindeni^ femei ce-şi înşeală bărbatul, cicălitoare, lipsite de orice farmec şi feminitate adevărată, în mîinile cărora nu numai că nu ţi-ai încredinţa liniştea vieţii, dar nici chiar bucuria senină şi graţioasă a unei clipe. Satira lui Caragiale s-a îndreptat spre adîncurile vieţei sociale ; în opera lui de scafandru n-a cules mărgăritarele, ci frînturile corăbiilor sfărîmate şi căzute în fundul mărci. De aceea, în tot ce a scris nu vom găsi nici un chip de fată. Ocolirea aceasta statornică nu putea fi decît voluntară. Ea e şi simbolică.
O singură dată observaţia lui Caragiale nu e satirică, ci voieşte să fie obiectivă : în Năpasta. Din nefericire însă, nu izbuteşte. Căci, pe cînd în celelalte piese scriitorul pleacă de la o viziune limpede a unui tip, pus pe scenă din plăcerea de a crea o realitate, în Năpasta el porneşte numai de la o problemă sufletească.
Anca, după cum âm mai spus-o, e în toate amănuntele lipsită de realitate sufletească. Ea cade alături de lucrurile cu putinţă. Nu putem primi că o femele ce şi-a
356
35ţ
iubit bărbatul se poate căsători cu ucigaşul lui, că poate trăi opt ani cu el numai din gîndul răzbunării şi că după cei opt ani se răzbună, învinuindu-1 de o crimă pe care n-o făptuise. E un lanţ de neverosimilităţi de care mintea noastră se izbeşte ca de un zid de aramă...
Dar aceasta e altceva. Nu ne oprim acum la neexis-tenta Ancăi, ci la psihologia ei. Caragiale a voit să facă din Anca o fiinţă aprigă, bărbătească şi răzbunătoare peste măsura omenească, o femeie fără urmă de feminitate. Că tipul acesta nu e cu putinţă n-are nici o însemnătate. Ne izbeşte numai intenţia lui Caragiale, cu atît mai mult, cu cît vom vedea că această psihologie virilă a femeii e răspîndită şi în alte exemplare ale teatrului nostru.
III
-Odobescu într-o cercetare de critică dramatică? -S-ar bănui o nouă străduinţă în jurul lui Vîaicu-Vodă. Totuşi, departe de mine acest gînd. Nefiind nici o dovadă hotărâtoare, Vlaieu-Vodă rămîne a celui ce l-a dat la lumină. în ceea ce mă priveşte şi întru cît ne e cunoscută opera lui Odobescu pînă acum, am ajuns la credinţa că nici nu poate fi opera marelui nostru prozator. Odobescu n-a fost un creator de viaţă. Puţinele lui încercări literare sunt lipsite de imaginaţie. Un erudit, un cercetător pitoresc, un prozator de seamă, un artist al cuvîntului şi al amănuntului topic — da. Un creator, niciodată. De două ori s-ă încercat să arunce suflarea fiinţei peste uscăciunea cronicelor, în Mihnea-Vodă şi în Doamna Chiajna, dar a făcut-o numai cu sfiiciune şi sîrguinţă. Nu şi eu însufleţire. S-a ţinut strîns de slova izvoarelor, brodind în jur arabescuri de cuvinte vechi, izvodite dintr-o imaginaţie de artist, dar nicidecum dintr-o imaginaţie creatoare. Creatorul nu se opreşte la fireturile strălucitoare ale hainelor, la pitorescul obiceiurilor, ci se pogoară în suflete. Odobescu nu s-a po-gorît însă niciodată. Doamna Chiajna şi Mihnea nu ne sunt zugrăviţi pe dinăuntru. Sufletele lor nu ne sunt tălmăcite. Ni se dau numai faptele şi gesturile,.. Cu
358
douăzeci de ani înainte, Costache Negruzzi se încercase în nuvela istorică în chip mult mai izbutit. Alexandru Lăpuşneanu e, în adevăr, o creaţie şi totodată şî o dramă in patru acte, clădită cu un rar instinct teatral. Nuvelele lui Odobescu sunt şi ele împărţite în tablouri, dar fără înlănţuire dramatică. în ele nu găseşti elementele unei tragedii. Ţinîndu-se strîns de izvoare, Odobescu a urmat şirul firesc al povestirei în largi sărituri, după obiceiul timpului.
Negruzzi prelucrase altfel cronicele, cu libertatea unui adevărat creator, dînd o viaţă lui Motoc şi celorlalţi boieri, pe care n-o aveau la Ureche, zugrăvind pe Lăpuşneanu prin fapte şi vorbe pline de viaţă lăuntrică. Cuvinte ca : „De nu mă vreţi voi pe mine, vă vreau eu pe voi" sau „Proşti, dar mulţi" — ajung să ne lumineze psihologia voievodului. în Odobescu,, nimic din această putere creatoare, care printr-o singură vorbă ne zugrăveşte un suflet. în schimb, o însăilare dibace de fragmente din Şincai, Engel, Constantin Căpitanul, Hammer, Cantu şi alţi cronicari şi istorici, legate cu firicelele de aur ale unei proze bogate şi pitoreşti. Găsim totdeauna documentul în spate, nu însă şi viaţa şi ni ci chiar lesni-ciunea. Nuvelele istorice ale d-lui N. Gane, de pildă, sunt mai curgătoare. Povestirea e mai slobodă, deşi mai puţin meşteşugită.
Odobescu a fost desigur un artist al limbei, cu urechea simţitoare la armonia şi cadenţele vorbelor.
Nu numai că a ştiut preţui cuvintele pentru sonoritate, dar chiar şi în înlănţuirea lor. El ne-a adus cel dintîi fraza largă, ritmată şi orchestrată aşa cum o găsim la Cicerone sau la Flaubert. Pentru o limbă nefrămîn-tată ca limba noastră, meritul e mare. Odobescu a ciocănit-o, a subţiat-o în fine plăci sonore.
Viitorul ne va arătă totuşi că nu acesta e idealul prozei. Bănuiesc că ne vom întoarce la o mai mare simplicitate ; de la fraza cromatică vom ajunge la fraza scurtă şi albă, în care nu se pun decît cuvintele strîns necesare pentru exprimarea noţiunilor. De la poliritmie, vom veni la simplicitatea meşteşugită a monoritmiei. Pînă atunci însă, limba noastră a trebuit să treacă şi
359
pe nicovala lui Odobescu, înmlădiindu-se în lamele străvezii. Poate fi de acum topită şi aruncată în tipare mai noi.
Odobescu nu intră, prin urmare, în ţesătura unei cercetări asupra teatrului prin Vlaicu-Vodă, ci prin nuvela Doamna Chiajna, pe care a smuls-o din trecutul | ţării noastre. Chiajna, de altfel, nu e atît de însemnată I prin vigoarea creaţiei, cît prin anumite particularităţi 1 de psihologie femenină. La drept vorbind, nu e o femeie, ci un bărbat, cu adaosul acelei împotentia muliebris de care vorbea Tacit, zugrăvind pe Livia. O femeie aprigă şi virilă. „Pe chipul ei în veci încruntat, scrie Odobescu, nimeni nu putea dovedi păsurile inimei sale : părul îi începuse a cărunţi, dar trupul său era nalt, portul ei drept şi falnic, ochirea-i straşnică şi hotărîtă, capu-i căta mîndru în sus, fără grijă şi fără sfială." La moartea bărbatului ei, Mircea Ciobanul, rămase să privegheze singură norocul celor doi coconi, Petre şi Alexandru, şi al celor două fete. Boierii bătîndu-şi joc de mortul întins, Chiajna se repezi la ei :
„— Ce ! oare socotit-aţi voi că unde a răposat Ciobanul o să rămînă turma în ghearele voastre ca să o jefuiţi după cum vă place ? Hei, măre băieţi, mai va pînă atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său a rămas şi Chiajna îi e mumă şi va şti să-1 apere de voi."
Apoi, smulgînd buzduganul şi sabia domnească de pe sicriu, le puse în mîna lui Petre Şchiopul :
w— De e şchiop şi mărunt, iată cîrja ce-i va sprijini betegia şi iată paloşul ce-1 va înălţa cu capul mai presus de toate capetele voastre".
La un semn al Chiajnei, lefegii se aruncară asupra boierilor cîrtitori. Prin acest gest îndrăzneţ, Chiajna îşi deschise drumul în istoria Ţării Munteniei. Prin intrigi aşeză pe tron pe Petru Şchiopul. învinsă mai întîi da boierii pribegi, trecu Dunărea şi veni cu ajutoare de la paşa din Rusciuc. „Chiajna, scrie Odobescu, încălecată bărbăteşte şi purtînd zale pe piept ş-un hanger în mînă, străbătea rîndurile, îmbărbăta pe români cu vorbe linguşitoare, pe turci cu bogate făgăduieli şi le insufla
tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi dc înverşunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga şi le da pildă ca să lovească pe vrăjmaş, deteră năvală..." Boierii fură astfel înfrinţi la Şerbâneşti...
în Chiajna mai vedem apoi un năprasnic simţ politic, cautînd sprijinitori pretutindeni, cu jertfa tuturor sentimentelor. îşi mărită pe una din fete, Ancuţa, cu bătrînul şi uriciosul Andronic Cantacuzino, pentru trecerea pe care o avea la Constantinopole, pe cealaltă, cu tînărul Stamate Paleologul, nepotul patriarhului din Constanţi no pol.
Ancuţa ar fi voit să se împotrivească, „dar ochii ei întîlniră căutătura straşnică a Chiajnei, în care sta tipărită o nestrămutată hotărîre, şi îi fu şi ei nevoie de a se supune în tăcere". E drept că Ancuţa avea să se răzbune, fugind cu tînărul Radu Socol, fugă pe care Petru Şchiopul o plăti cu pierderea tronului. Dar Chiajna era mai tare decît neamul Cantacuzinilor. Ea căpătă firman de domnie pentru Alexandru, fiul ei mai mic. Răzbunătoare, ucise o mulţime de boieri. Radu fu ucis şi el în braţele Ancuţei, într-o chindie părăsită. Prin uneltiri şi bani, ea căpătă firman şi pentru Petru în locul lui loan-Vodă din Moldova. Porniră cu oaste muntenească şi turcească, se opri la Săpăţeni, în lunca Mil-covului. Aici i se vesti că boierii moldoveni, părăsind pe loan-Vodă, aveau să vină spre a se închina noului lor domn, Petru Şchiopul. Boierii sosiră, în adevăr, avînd în frunte pe vornicul Dumbravă.
Intrînd în cort, Dumbravă cătă cu ochii pe cei doi tineri domnitori pe care voia să-i ucidă.
„—• Unde-s puii de năpîrcă ? Le-a sunat ceasul pieirii." Chiajna se ridică mîndră,
„— Taci, muiere, strigă Dumbravă. Nu bîrfi ! Nu doară că-ţi socoti voi că-i Moldova ţară de jac, să ni joace ca pi urs o mişa pripăşită pi la munteni şi doi feciori di lele..."
Chiajna abia putu striga : „Cîni neruşinaţi, liftă rea", şi fu izbită în cap de ghioaga lui Dumbravă. „Tru-pu-i se zvîrcoli, cu scrîşniri de dinţi, săltă încă de cîteva ori, se rostogoli cu creştetul în ţarină, se zgîrie şi se
360
361
întinse în cîteva încordaturi dureroase şi apoi căzu înţepenit într-o baltă de sînge."
Astfel se sfîrşi doamna Chiajna.
Această năprasnică Chiajna, ce merge la război călare, îndrăzneaţă, intrigantă, crudă, voluntară, mamă vajnică şi mai presus de toate nesăţioasă de domnie, e o realitate istorică. Odobescu, zugrăvind-o, ne-a creat tipul unei psihologii femeieşti din care feminitatea e înlăturată. Ea a slujit, după cum vom vedea, drept model la alte creaţiuni literare, care, fără să fi avut îndărăt un document istoric, au frînt dintr-un trecut închipuit tipul atît de rar al femeii ambiţioase, năprasnice, lacome de putere şi lipsit de orice dulceaţă feminină.
IV
Doamna Chiajna a lui Odobescu văzuse lumina la 1860 ; opt ani după aceea apăru şi Răzvan şi Vidra a lui Hasdeu. Nu mă voi opri asupra dramei întregi : un „amestec de lucruri bune şi rele, de reală intuiţie istorică (Nicolai Costin ne povestise atît de puţine despre Răzvan) şi de influenţe romantice şi chiar melodramatice. S-ar putea arăta pînă în cele mai mici amănunte gheara suverană a lui Victor Hugo — în suveranitatea lui cea mai tăgăduită astăzi. Nu mă voi opri nici asupra caracterului lui Răzvan, atît de nesigur zugrăvit. D. P. P. Carp îl cercetase acum jumătate de veac cu o isteţime critică în adevăr hotărîtoare.
Ceea ce mă opreşte e numai Vidra.
Chiajna fusese o femeie virilă şi năprasnică, crudă şi lacomă de putere. Vom vedea că şi Vidra e un fel de mulier impotens, minată numai de ambiţie; o femeie ce-şi face din bărbat un braţ, păstrîndu-şi pentru dînsa nesaţiul stăpînirii şi spiritul de iniţiativă.
362
Vidra e nepoata lui Motoc. In vine îi curge deci sîn-gele hainului vornic. Letopiseţul nu vorbeşte despre dînsa. Meritul creaţiei cade deci pe de-a-ntregul mai întîi asupra lui Hasdeu, apoi asupra lui Odobescu şi, după cum vom vedea, şi asupra nemuritorului poet al ambiţioasei Lady Macbeth.
Un hoţ o zugrăveşte astfel :
Un fătoi ce călăreşte şi-mpuseă chiar ca un zmeu !
lntr-o zi am întîlnit-o alergînd la vînătoare...
E voinică, n-am ce zice ! Şi-i frumoasă ca o floare !
Pe acest „fătoi", căpitanul de hoţi Răzvan se prinde să-1 aducă îndrăgostitului boier Ganea. Unul dintre hoţi şi pune mîna pe dînsa :
Căpitane ! Iţi aducem pe nepoata lui Motoc.
ÎI cam cu nărav ciocoaiea : n-o auzi vorbind deloc.
Vidra, trufaşă, nu vrea să scoată nici o vorbă de mîndrie. Adusă în faţa lui Răzvan, tăce. Dar cînd îl vede făcînd o faptă bună (iertase pe un vechi duşman al lui), izbucneşte :
Nu-i femeie să nu simţă-n inimft-i o turburare, Cirid s-aşterne dinainte-i lumiirlnd o faptă mare ! Şerb, ţigan, haiduc, d-oriun'de soarta-să te-H-Ettras, Un suflet c-al dumitale îşi va face. loc în sus.
Putem striga şi noi ca ţiganul Tănase : Aferim \ Ce mai muiere I...
în adevăr, nu mai e „un fătoi", ci „o muiere". A pus ochiul pe Răzvan : voieşte să facă dintr-însul un om mare. în loc să fie dusă la boierul pentru care fusese furată, rămîne la „ţiganul" ei. Lipsa de motivare psihologică nu ne opreşte ; trecem numai la studiul caracterului Vidrei. E o ambiţioasă ce şi-a găsit omul căruia îi va înarma braţul.
Răzvan părăseşte pădurile Orheiului şi intră în tabăra leşilor, slăvindu-şi numele cu fapte eroice. E mulţumit. Nu însă şi Vidra,
363
Ambiţia ei creşte. Doreşte mai mult :
Pe cînd tu goneai vrăjmaşul, dînd cu pieptul la năvală. Alţi mai mulţi s-ascund în umbră, d-unde, răsărind cu fala, Ii vezi mari, îi vezi în frunte, lăudaţi, slăviţi, aleşi, Iar tu rămîi tot în urmă, ca o slugă printre Ieşi !
Sîngele lui Motoc, pornit spre trădare, îi curge năvalnic în vine. îl sfătuieşte deci pe Răzvan să părăsească pe Ieşi spre a trece la muscali, unde-1 aştepta căpitănia :
Hai în oastea muscălească ! Atîta ne-a mai rămas... Te-aşteaptă căpitănia, de-i face numai un pas !
_ Răzvan e mai cinstit : respinge ispita muscalilor. Rămîne printre Ieşi, care îl fac căpitan. Vidra însă nu se mulţumeşte numai cu atît:
Cum ? Atîta veselie ? Pentru ce ? Pentr-o nimica ? Căpitan ? Ce mare lucru I Căpitanu-i o furnică !
Ea vede dinainte scara lui Iacob pe care se urcau îngerii la cer :
Cînd omul urcă vreo scară, poftind s-ajung-un deva, Şi-a trecut d-abia o treaptă sau două trepte d-abia. Iar partea de sus a scărei de păşit îi mai rămîne, El nu poposeşte-n cale zicînd : destul pentru mine.
în acest act al III-lea se dezvăluie caracterul adevărat al Vidrei de ambiţioasă fără saţ :
Setea de-a merge-nainte... Iată ceea ce-ţi lipseşte.
Acea sete care ferbe şi-ngheaţâ inima mea !
Dar trebui s-o aibi, Răzvane I Eu voiesc, şi-o vei avea...
Ca o ispită îi şopteşte mereu la ureche :
Cugetă acum, iubite, de-i cinste pentr-un Răzvan O biată căpitănie : şi dînsul e căpitan !
Şi cînd Răzvan şovăieşte, această nouă Lady Macbeth .îl îndepărtează cu dispreţ :
Fugi ! Mi-e milă şi mi-e jale ! Mic, tot mic şi iarăşi mic! In desert din înjosire eu mă-ncerc să te ridic I
Du-te dar de te-nvîrteşte-n păcătoasa-ţi vizuină : Cearcă mintea-n întuneric, scaldă-ţi sufletul în tină ! Eu te las ! Te las, Răzvane ! Om tîmpit şi sfiieioş ! O prăpaste ne desparte: eu prea sus şi tu prea jos !...
în actul al IV-lea Răzvan mai urcă o treaptă pe scara măririlor : e colonel leşesc. Ostăşind pe hotarele Moldovei, îl apucă însă dorul de ţară, un dor duios de locurile copilăriei. în sufletul Vidrei nu intră însă un astfel de sentiment poetic şi fără folos. Pe ea o roade numai ambiţia : iubirea plăpîndă a moşiei îi pare nemernică :
Omul ce-şi iubeşte ţara cu adevăratul dor, Nu-i pasă de lutul ţării, ci de-al ţârii viitor ! Inalţă-te, fă-te mare, năzuieşte pîn'la stele. Şi slava o să se verse dasupra Moldovei tele...
In tot lungul actului al IV-lea Vidra cată să împiedice pe Răzvan de a se întoarce la o viaţă fără strălucire. 11 hotărăşte. Dar cum leşii pornesc cu război în Moldova, Răzvan nu mai poate sluji împotriva ţării lui. Nu-i mai rămîne decît să treacă Nistrul. Vidra acum îl îndeamnă şi ea, nu în vederea unei vieţi tihnite, ci pentru a-1 împinge şi mai sus :
.........Ţi-a mai rămas .
Să faci pe calea măririi un singur, un singur pas! "1 ...Ca s-apuci cu fală scaunul lui Ştefan cel Mare.
Iată-1 deci pe bietul ţigan pe drumul domniei, sub biciul de foc al nepoatei lui Motoc.
Norocul îl ajută o clipă. Aron-Vodă e alungat, Răzvan îi ia scaunul. Vidra îngenunchează :
......Iţi mulţumesc. Doamne sfinte,
C-ai auzit cu-ndurare o rugăciune fierbinte
Ajungîndu-şi ţelul, după care tindea de atîta vreme, Răzvan îi poate spune în sfîrşit :
Eşti doamnă, Vidro...
Pentru cîteva clipe numai. O revoltă răpune pe Răzvan. Eroul moare sub ochii Vidrei, înlemnită de durere :
364
365
visul unei vieţe întregi i s-a spulberat tocmai atunci cînd i se înfăptuise...
într-un cuvînt, Vidra e şi ea din rasa doamnei Chiajna. Dacă nu e crudă, e totuşi ambiţioasă şi lacomă de mărire şi de putere, ieşind, prin urmare, din brazda fecundă a lui Odobescu, urzitorul acestei ciudate psihologii femenine.
V
Voi înlătura chiar de la început ca zadarnică discuţia în jurul lui Vlaicu-Vodă. E iscălit „A. Davlla" — e a d-lui Davila. Şi pe urmă, lipsa de simţ teatral şi de creaţie internă din opera lui Odobescu ne împiedică să-i dăruim, fără altă dovadă, o dramă clădită cu meşteşug scenic şi cu pătrundere a caracterelor. Nu-i mai puţin adevărat totuşi că între doamna Chiajna şi Clara doamna sunt asemănări sufleteşti. Fără nuvela lui Odobescu, doamna Clara n-ar fi fost clădită pe aceleaşi temelii psihologice.
Căci, după cum vom vedea, prin Clara doamna literatura română se mai îmbogăţeşte cu o eroină lipsită de feminitate, în care inima e înlocuită prin minte şi jocul slobod al sentimentelor femeieşti printr-o bărbătească ambiţie de a domni şi de a ţese intrigi politice... Ca si Chiajna şi Vidra, doamna Clara e tot o mulier im-potens. S-ar crede că domniţele noastre obicinuiau să părăsească îndeletnicirile paşnice ale fusului şi ale dragostei, spre a pune mîna pe buzdugan şi pe sceptrul domnesc. Un lucru totuşi neadevărat. Vina e a lui Odobescu şi a doamnei Chiajna. Poate şi a lui Shakespeare — mai ales în ceea ce priveşte pe Hasdeu. Dar Shakespeare nu plăsmuise numai pe Lady Macbeth, pe Gone-rila şi pe Regana, ci şi pe plăpînda Ofelia, pe nevinovata Desdemona şi pe buna Cordelia. în literatura noastră dramatică însă nu găsim decît femei ambiţioase şi crude, [cu] diplomaţie şi piezişe, în care îndrăzneala condotierului italian se uneşte cu isteţimea lui Metter-
nich. Dacă ne-am cunoaşte trecutul numai din dramele istorice, l-am cunoaşte foarte rău, deoarece scriitorii noştri s-au oprit la un fel de psihologie convenţională.
Din Vlaicu-Vodă voi înlătura întreaga piesă, spre a mă opri numai la Clara doamna.
Chiajna fusese aprigă, crudă şi nesăţioasă de domnie ; Vidra, numai ambiţioasă, Clara doamna e trufaşa şi totodată şi o minte realistă, uneltind intrigi, din anumite idei politice şi religioase, pe care vrea să le înfăptuiască...
De la început i se vede însă mai mult trufia. E mama vitregă a unui domnitor slab şi prefăcut, pe care îl striveşte sub greutatea autorităţii de fostă soţie de domn. Cu putinţă. Dar această trufie izbucneşte în cuvinte atît de amarnice şi de nedibace, încît ne îndoim de destoinicia diplomatică a celui ce le rosteşte :
Eu, ce port şi pentru tine mîndra stemă basarabă
— Grea povară, pentru care biata-ţi frunte e prea stabă —
Eu, ce sunt spre mîntuirea ta ş-a-ntregului norod,
Eu, de viţă palatină, eu soţie de voivod,
Eu, eu, pavăza domniei, sufletul ce duce ţara,
Eu, puterea, eu, stăpîna, în sfîrşit, eu doamna Clara...
Eu, eu şî iar eu... Prea mulţi „eu". Biata femeie se înăbuşe sub năvala unei trufii bolnăvicioase. Şi cine urcă atît de sus cărările mîndriei nu e departe şi de nă-tîngie. înfrîngerea doamnei era deci de prevăzut... în tot actul al doilea găsim o femeie năprasnică, cu o psihologie masivă şi fără mlădieri. Vrea să fie stăpînă, nu prin cărările ascunse ale învăluirei femeieşti, ci prin silnicie şi prin afirmaţia statornică a voinţei ei :
...Azi de pildă, poruncit-am — c-aşa-mi place —
Voi impune-a mea voinţă împotriva orişicui, Şi te plîng, sărmane vodă, dacă-n loc d-o aliată Vrei să vezi în Clara doamna a stăpînă nendurată.
366
367
E drept că în faţa ei găseşte un domn slab şi prefăcut, care, îndoindu-şi mereu grumazul, îi sporeşte încrederea de sine :
Că te vreau pe veci stăpînă, -naltă doamnă, tot nu ştii ? Sunt mai vîrstnic decît tine, totuşi mumă vreau să-mi fii.
Vreau să ştie toată Curtea — astfel cred eu nemerit —
Că de sunt voivod, sunt totuşi robul tău — si rob smerit.
Dar oricît ai ştii că sub această supunere se ascunde o viclenie, situaţia e silnică. Rolurile sunt răsturnate, Clara doamna e un adevărat bărbat, a cărui psihologie nu se ridică uneori peste psihologia unei măciuci. Alteori însă se mai îndulceşte, învăluindu-şî loviturile în şiretenie şi diplomaţie. După cum Chiajna îşi măritase fata cu bătrînul Andronic Cantacuzino, Clara e bucuroasă şi ea să dea pe Anca lui Mircea, spre a zădărnici planurile politice ale lui Vlaicu. Pietroasa ei inimă se potoleşte, dar nu din dragoste adevărată, ci din îndemnul lui Kaliany... Încercarea neizbutindu-i, Clara trece de partea boierilor. După ce luptase o viaţă întreagă ca să-i doboare, nădăjduieşte să-şi facă din ei o unealtă împotriva voievodului. Temistocle se putea da pe mîna perşilor şi Napoleon pe mîna englezilor, dar această amarnică duşmană a boierilor n-ar fi trebuit să fie atît de încrezătoare. Psihologia ei e în adevăr primitivă şî impulsivă. Fireşte că boierii nu puteau fi înşelaţi aşa de lesne. Cînd însuşi Mircea respinge sarcina de a ucide pe Vlaicu, Clara doamna îi aruncă în faţă :
»***-"    * .„...Tu m-ascultă, Basarabe !
Pentru frînele puterii mîinile ţi-s încă slabe. '(Către ceilalţi.)
Iar voi, suflete plăpînde, voi viteji ? Nişte mişei !
Ar fi, cred, de prisos să mai stărui asupra desfăşurare! dramei. Se ştie cum Clara doamna se pregăti să-1 ucidă pe vodă, cum se strecură noaptea în odaia de culcare a domnului. Fu însă prinsă. Se cunosc zvîrco-
lirile ei din actul al cincilea ; iertarea lui Vlaicu şi izbucnirea Clarei :
Zici că mai iertat! Nu, Vlade, n-am de ce să-ţi mulţumesc.
Iacă ruga ce voi face pururi domnului Ceresc. Din tot sufletul cu care te urăsc, da, te urăsc !
Clara fu închisă în mînăstirea Snagov. După cît o cunoaştem totuşi, tremuram pentru liniştea zilelor din urmă ale lui Vlaicu. Şi-a cruţat prea mult duşmanul !....
Ceea ce mă opreşte e numai psihologia eroinei, ambiţia şî trufia ei dezlănţuite, uneltirile ei politice cu ungurii prin Kaliany, amestecul ei pînă şi în religia ţării — îndeletniciri ce cad alături de psihologia obicinuită a femeiei.
•
Despre Ringala d-lui Eftimiu am scris prea de curînd chiar în acest loc, pentru a mai stărui şi acum. Ringala e şi ea din rasa înaintaşelor ei Chiajna, Vidra şi Clara doamna. Pe lîngă misticism femeiesc, îi mai găsim în suflet aceeaşi virilitate în năzuinţe : unelteşte să statornicească catolicismul în Moldova, ţese intrigi politice cu polonii şî cu Svidrigelo, se războieşte cu boierii ţării, pătează prin fapte voluntare bâtrîneţeie senine ale lui Alexandru cel Bun. Şi ea lunecă deci din adevărata noastră tradiţie istorică şi din cercul de aur al psihologiei femeieşti în făgaşul unei psihologii convenţionale.
MU
ÎNCA UN NEDREPTĂŢIT : MIRCEA CEL MARE AL D-LUI DA VILA
Am cercetat altă dată dreptul de prelucrare al scriitorilor în subiectele istorice. înainte de toate să se păstreze întipărirea vremilor ; căci una e coloarea istorică şi alta adevărul istoric. Adevărul poate fi uneori siluit, coloarea niciodată. Trebuie împrăştiată atmosfera timpului, fără de care eroii nu respiră. Nu e acelaşi aer pentru toate epocile şi veacurile.
în dumbrăvile tăinuite ale istoriei, scriitorul poate lucra în linişte, tăind vreascuri şi mlădiţe sănătoase, smulgînd iedera acăţătoare şi, la nevoie, plăsmuind icoanele graţioase ale imaginaţiei lui, plutitoare ca zî-nele lacului. Să întrunească numai condiţiile vieţii. Şi atît. Realitate istorică nu li se cere ; posibilitate numai.
în pădure mai sunt însă şi stejari falnici, peste care s-au aşternut sute de ani de viaţă ; şi nu de viaţa pie-ritoare a cărnei, ci de viaţa nepieritoare a sufletului. Trăiesc în amintirea noastră, crescuţi de seva atîtor imaginaţii şi măriţi în perspectiva pustiului vremilor. Ce a fost s-a scuturat în mare parte. Umbrele omeneşti s-au şters. Rămîn numai eroii, unul la veac, înălţaţi şi hrăniţi din moartea tuturor necunoscuţilor, înfoiaţi prin seculara lor rostogolire în atîtea minţi. De ei nu te poţi atinge. Nu-Î poţi micşora fără a micşora şi comoara neamului. Nu-i poţi aduce la adevărul lor istoric. Adevărul sufletesc îşi are drepturile lui asupra istoriei. Dacă unii dintre aceşti eroi naţionali au pete, istoria le poate cer-
370
ceta, arta însă nu. Ea are întrucîtva şi o funcţie socială. Ea e reprezentativă şi trebuie să desprindă din eroi numai ce e caracteristic şi educativ. O figură mare face educaţia unui neam mai mult decît toate poveţele morale.
Şi noi avem cîţiva eroi educatori : pe Alexandru cel Bun, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul. Despre Alexandru cel Bun al d-lui Victor Eftimiu am avut prilejul să scriu chiar în acest loc : un biet bătrîn cu dragoste de pămînt, dar prea încărcat de ani şi cu voinţa, slăbită. în locul lui domneşte o tînăra doamnă, aprigă şi voluntară, care îndrumă ţara pe căile catolicismului şi ale supunerei către streini. Alexandru doarme în seninătatea maiestăţii şi a vîrstei lui obosite. Abia se mai poate înţelege cu mintea de copil a Des-pinei...
A-l reprezenta în acest chip însă e a-1 micşora. Chiar de ar fi fost istoriceşte astfel, nu trebuia totuşi pus pe scenă cu hainele lui de rînd. Alexandru trăieşte numaî prin ceea ce ne închipuim noi că a fost. închipuirea noastră însă îl vede în vestmintele lui de sărbătoare, cu podoabele dăruite de împăratul Paleologu, cu braţul ager şi cu privirea bîîndă şi împăciuitoare, dar nu orbită de zvîrcolirile unei femei.
îmi rămîne să arăt că nici Mircea cel Mare al d-lui A. Davila nu e mai fericit. Dimpotrivă.
în Vlaicu-Vodă, d. Davila putea prelucra după voie. Doamna Clara şi Vlaicu sunt nişte mlădiţe neînsemnate din pădurea istoriei noastre. Era slobod poetul să le răsădească, împrumutîndu-le o nouă personalitate. Şi, într-adevăr, amîndoi sunt caractere, poate prea romantic concepute prin pornirea lor masivă şi năvalnică, dar puternice şi pline de viaţă. Alături de ele însă mai găsim şi pe Mircea, nepotul lui Vlaicu. Un tînăr fără mare însemnătate, deşi avea să ajungă Mircea cel Mare. Voi arăta în ce lumină jalnică l-a pus d. Davila. E drept că pe atunci îşi dibuia abia cărările vieţii. Greşala e mal mică, dar nu e înlăturată. E drept, de asemenea, că pentru a ajunge la tron, Mircea ucisese pe Dan, fratele
371
său. Cu putinţă. Dar pentru noi Mircea nu e ucigătorul lui Dan, ci e eroul de la Rovine, de la Cossova şi Nico- 1 pole şi „de amîndouă părţile şi peste Dunăre, pînă la | marea cea mare a cetăţei Durustorului stăpînitor". E eroul nemuritor al lui Eminescu.
Un bătrîn atît de simplu după vorbă, după port... E un simbol naţional.
Iată pentru ce d. Davila nu trebuia să ni-1 arate ca pe un tînăr uşuratic, zănatic, cu sîngele iute şi pornit spre trădare şi crimă.
Chiar de la început îl vedem aprins de o dragoste lipsită de înălţime sufletească pentru Anca :
Fie. Dar la ce mi-s bune sînge, neam, străbuni şi nume ? Nu. Iubirea ta mi~e totul, Anca mea, p-această lume. Uite, astăzi chiar, boierii, cu moş Costea-n capul lor. Vreau să ţină, nu ştiu unde, o-ntrunire, un sobor Ca să facă, nu ştiu care, vitejie boierească. Meargă ei. La ce mi-e slava ? Anca mea să mă iubească! Şi de mi s-a da domnia — dac-aceasta s-ar putea ! — Eu m-aş lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea.
Un Mircea care nu ţine la „sînge", „neam", „nume", „străbuni", „slavă" şi ar renunţa la tron pentru doi ochi albaştri de femeie e un Mircea străin cu totul de sufletele noastre.
Şi, în adevăr, cînd boierii, în tăinuita lor întâlnire din poiană, vor să-1 aleagă domn al Moldovei, îndem-nîndu-1 să primească, în cuvîntări ce-ţi răscolesc sufletul, Mircea nu primeşte. Ar fi trebuit să părăsească pe Anca ! Avea dreptate boierul Costea să-i spună :
...Nevrednic eşti de slavă ; slava nu se preţuieşte.
ori falnicul Groza :
...Ne-am pus nădejdea-n tine Dar ne-am înşelat: oricine nu-i făcut pentru-a domni.
Mircea e un tînăr efeminat şi fără pic de vlagă eroică în vinele lui, nu numai prin această dragoste, ci prin întreaga lui fire. Iată cum îl zugrăveşte Clara doamna :
Mi-ai părut uşor la suflet şi d-o fire cam ciudată. Prea nepăsător de toate, prea pornit pe desfătări...
Mircea „un tînăr uşor la suflet" 1 Ce depărtare intre acest tînăr şi „bătrînul atît de simplu după vorbă, după port" al lui Eminescu !
Pînă aici, Mircea e numai o victimă a lui Eros, un voluptuos ca atîţia alţi mulţi. Cînd e însă zădărnicit în dragostea lui de planurile lui vodă, devine repede un sîngeros. Tînărul acesta uşurel aţîţă pe boieri la răzvrătire împotriva lui Vlaicu :
Ascultînd acea poruncă, eu mă pun în răzvrătire Cu voivodul cel nemernic ce ne mînă la pieire. Ce — smerit, viclean, făţarnic, închinîndu-se orcui — E-o primejdie d-a pururi pentru noi şi ţara lui.
Nu mai e „nepăsător", ci o năpîrcă veninoasă. Nici nu se putea ca doamna Clara, auzindu-1, să nu-i strige :
......Vom fi doi...
Sunt, în adevăr, doi : o femeie isteaţă, aprigă şi virilă şi un tînăr zănatic, învăpăiat şi uşuratec. învăpăia-rea i se mai potoleşte totuşi cînd Clara îi pune pumnalul în mînă. E un răzvrătit, numai ; nu încă şi un ucigaş :
......Doamnă, gata sunt să mor.
Dar nu vreau nici fericirea, nici domnia p-un omor.
Se întoarce mai bucuros la trădare. O avea, de altfel, în sînge. Trădase pe Vlaicu, acuma trădează pe Clara, dindu-i pe faţă complotul, ca şi cum s-ar fi căit :
Oh ! m-am înşelat amarnic ! Dar îmi voi plăti greşala Fără preget. Doamna Clara, unchiule, i-a dat lui Pala Sarcina să faptuiască re-ntîi mie mi-a propus : Este-o uşă  doar de dînsa cunoscută, cum a spus. Şi pe unde poate-n taină să răzbească pîn'la tine.
Vâzînd însă că nici prin această trădare nu izbuteşte să-1 hotărască pe Vlaicu să-i dea pe Anca, face şi cel din urmă pas al nemerniciei. Se năpusteşte asupra lui vodă cu pumnalul în mînă. Credinciosul Gruie, punîn-du-se la mijloc, ispăşeşte cu sîngele lui nevinovat crima lui Mircea. E drept că la urmă „tânărul" se cuminţeşte, iar Vlaicu îl iartă. Dar meritul e al lui Vlaicu. Şi ne îndoim de cinstea si cuvîntul lui Mircea. Prea le călcase
372
373
de multe ori. Cum vodă e nestrămutat în voinţa lui de a mărita pe Anca cu altul, Mircea d-lui Davila mai e in stare şi de alte fărădelegi...
Cu ce va fi greşit oare bietul voievod pentru a fi atît de micşorat ? întîlnindu-se în cîmpiile Elizee cu Alexandru cel Bun al d-lui Victor Eftimiu, trebuie să macine împreună cugetări triste asupra nerecunostintei strănepoţilor...
S.P.L.
Mari zguduiri revoluţionare  ne-au  dat „drepturile omului". Drepturile se cîştigă prin sînge. Sîngele a curs. Sunt generaţii ce se jertfesc în folosul urmaşilor, dintr-o trainică solidaritate a vieţii omeneşti ; sunt altele ce mistuiesc numai roadele jertfei altora... Drepturile omului le-am cîştigat, în sfîrşit, prin îndelungi străduinţi străine, după cum am cîştigat şi dreptul liberii cugetări, înainte de a avea şi o cugetare românească. Aveam totuşi o limbă : o adevărată martiră. Sunt cunoscute patimile ei ; cuiele cu care a fost ţintuită pe cruce, suliţa centurionului şi oţelul amar. Sunt cunoscute luptele din jurul trupului ei lînced : unii îi sorteau hainele cu carul ca nişte adevăraţi legionari romani ; alţii, mai miloşi, voind s-o întremeze, îi întindeau paharul. Era un oţet; ei şi-1 închipuiau însă ca pe o băutură fermecată, pregătită în lungi nopţi de nesomn după formule tainice şi încurcate. Braţele se întindeau ; paharele se înmulţeau ; lecuitorii i se perindau la căpătîi. Unii propuneau o primenire desăvîrşită; sîngele se otrăvise cu totul; trebuiau înlăturate necurăţeniile streine tîrîte de veacuri, în organismul ei viu. Latiniştii, de pildă, au stăruit îndelung în strădania lor de a înlătura părţile vii din limbă, pentru a le înlocui cu părţi moarte. Trăiau visul unei vieţi de acum două mii de ani. Bunul-simţ i-a măturat însă după lupte singeroase. Neputînd învia un mort de atît timp, unul a crezut că poate imita viaţa de odi-
375
moară prin mijloacele ştiinţei de azi, după cum o păpuşă imită o fiinţă. Fonetismul lui Pumnul a fost măturat şi el. Alţii i-au turnat în vine viaţa italiană ; cei mai mulţi, viaţă franceză,
£ de mirat că după atîtea leacuri limba română n-a murit cu totul. A închis numai ochii — înviind a treia zi după Scripturi... A înviat şi s-a întremat, intrînd în matca realităţilor : o limbă ce răspunde vremei şi în-tregei mase a poporului românesc. Nici limba imaginară, a făuritorilor de viaţă artificială, dar nici limba celor înstrăinaţi de sufletul neamului. Jertfind mersul vremei, nu trebuie să ne închinăm modei şi conrupţiei orăşeneşti. Şi am avut norocul unor artişti pricepuţi ce ne-au arătat drumul cel bun. Literatura noastră s-a clădit astfel dintr-o piatră trainică...
E drept însă că nu toţi românii vorbesc româneşte... Unii îşi fac creşterea şi cultura în altă limbă.
N-au trecut mulţi ani de la lupta d-lui Iorga pentru „drepturile limbei române". E încă în mintea tuturor apriga d-sale cruciadă împotriva înstrăinaţilor, împotriva celor ce adusese limba franceză pînă pe scena Teatrului Naţional. Cu toţi am aprobat-o. Suntem, în adevăr, încă intr-o fază culturală nelimpezită. Deasupra noastră e o clasă de oameni pregătită sufleteşte în altă cultură şi vorbind altă limbă în trebuinţele ei zilnice. Lucrurile merg acum totuşi înspre bine. Iar cei ce vor stărui să rămînă înstrăinaţi nu ne vor aduce o pagubă prea însemnată. Nu sunt factori culturali. Nu scriu. Sunt alături de organismul românesc, pe care nu-1 p»t îmbolnăvi...
E o primejdie însă şi mai mare : primejdia dinlăun-trul acestui organism... Drepturile limbei nu trebuiesc apărate numai împotriva celor ce n-o vorbesc. Mai bine să n-o vorbească decît s-o vorbească rău sau, mai ales, s-o scrie rău. Drepturile ei trebuiesc apărate, mai ales, împotriva celor ce-şi fac din cultivarea ei un fel de sa-cerdoţiu public. Nu mă gîndesc la ziare. Ele nu sunt în slujba frumosului, ci a adevărului sau a minciunei. Mă gîndesc numai la scriitori. Sunt, în adevăr, scriitori ce
376
ne siluiesc limba în chipul cel mai nelegiuit. Să ne punem de-a curmezişul lor. Avem prea multe drepturi do-bîndite pe neluptate. Pentru limbă însă am luptat. Martor ne e un veac întreg de străduinţi. Ni se cuvine o pace meritată şi un drept cîştigat pe deplin : dreptul de a fi respectaţi în creaţia cea mai originală şi mai nobilă a unui popor — în limbă. Acum, cînd inimile se înduioşează pentru tot felul de lighioane, înlăturînd ochelarii cailor sau punîndu-le pălăriuţe de paie spre a-i apăra de soare, e timpul să ne gîndim şi la protecţia limbei. E timpul unei : S.P.L.
Dintre scriitorii noştri de azi, nimeni nu pîngăreşte limba română cu o stăruinţă mai barbară decît d. Gala Galaction. O voi dovedi cu prisosinţă — pînă ce nu va rămîne un singur cititor care să nu-mi dea dreptate. D. Gala Galaction a scris şi pagini frumoase ; o nuvelă pare chiar a fi ieşit din mîna altuia. Ştiu. O voi arăta la urmă, căci aceste părticele de frumos sunt înecate în putregaiul unei limbi conrupte. Am crezut întotdeauna că o faptă bună răscumpără multe greşeli. Sentimentul crimei ce săvîrşeşte d. Galaction împotriva limbei rnă stăpîneşte însă mai mult. II las să treacă deci înainte. D. Galaction fiind un scriitor citit, primejdia e mai mare decît folosul cîtorva pagini bine scrise.
Şi acum stau cu volumul d-lui Galaction, însîngerat de mii de semne roşii : răni făcute limbei române. Unele mai mici, altele mai mari ; unele de cuvinte, altele, de construcţie. Şi peste tot, o grea necunoaştere a limbei, o grea lipsă de armonie şi de simţ estetic. Un adevărat artist are un ritm şi o intuiţie a limbei. Stau şi mă întreb ca oratorul antic : Quid dicam? Quid non dicam ?... Cum să încep ? La întîmplare, dar stăruitor: conştiinţa nu mi-ar ierta niciodată de a fi învinuit pe cineva pe nedrept sau cu uşurinţă. Şi acum, ca regele Lear : Suflaţi, vînturi !
*
La întîmplare deci din Gloria Constantini. Tînărul Tudor Fierăscu iubeşte. Cum iubeşte ? „Cu un fel de exas-
377
perare amoroasă, care ar fi voit să simtă în acest trup splendid şi indolent deşteptîndu-se un suflet de adevărată soţie". Filoftei-a însă muri „de două gloanţe rămase absolut misterioase 1!" în urma ei lăsă un copil „ce se afirma cu totul altfel de natură... indiferent la dogmă şi fără altă regulă de activitate decît fantezia... Prin lipsa lui de aplicaţie (!!), era printre codaşi... îl interesau întîmplările extraordinare... Ocupaţia lui predilectă era pentru arheologie... Ajunsese în sfîrşit un mediocru absolvent de cinci clase primare... Preotul şi-a dat cu părerea (!) că e bun de seminarist". Se duse însă la şcoala de meserii, în care „o greşală gravă, venind în urma altor mai multe, anterioare, i-a adus eliminarea din toate şcolile statului". Iată-1 deci „un meşteşugar leneş şi incomplet, deşi bine zidit şi rezistent". Mergînd la Fata aerului, Constantin simte „o revelaţie" şi ar fi rămas în teatru dacă „o somitate ambulantă nu i-ar fi spus că. nu are focul rampei în sînge". Povestea lui Constantin aluneca apoi mai departe prin : „germenul posibilităţilor..., prin gînduri dezinteresate şi mai precise... lungi epistole cu un dictando ireproşabil... cu o mătuşă filozoafă practică şi indulgentă, cu respectuoase convingeri... care dăscăleşte pe Frusina, spu-nîndu-i în concluziune (!) ... Tînărul e într-o situaţie proastă din toate punctele de vedere... oarecare perspective... iluzii imposibile... o idee irealizabilă... o soluţie omnipotentă... asistă cu stoicizm la pregătirea evenimentului... fraternizează zgomotos... prinde ocazia curioasă... colegialitate... prim-amorez, în afară de cazul unei minunate transformări... îşi deschide inima fără rezerva (!) spunînd lucruri văzute prin temperamentul lui de pse-udo-mîlitar..."
Şi apoi, deodată, o stană de piatră. Rog pe culegător să pună litere cît mai negre :
,flefericita-i întîlnire cu Muşat, tocmai pe calea reculegerii forţelor şi a bunelor lui deciziuni, echivala cu o bruscă decapturare de vapori pentru cilindrul unei locomotive în mers".
Povestirea şchioapătă apoi încetinel printre neologisme, vulgarităţi (îşi dă cu părerea...) şi prozaisme (din toate punctele de vedere) fără nici o contenire...
378
Sufletul lui Constantin e „imprecis şi sugestionabil". Iubind-o pe Frusinicâ, lunecă în „preacurvie convinsă" (!) ; el nu-şi mai bate capul cu analiza situaţiei şi a intereselor", ci merge înainte „conform legii destructive a sufletului său... Vechile proiecte erau un colb iluzoriu !"
După neîmperecherea acestui „colb iluzoriu", găsim şi enormitatea expresiei : „afară de acestea şi prealabil" Frate-său îl dojeneşte : „vîrîndu-i în ochi toată viaţa lui de indolent şi de aventurier şi poftindu-1 să-l slăbească cu dragostea" O ! vulgaritate...
Constantin petrece în „aşteptare corosivă şi combinări istovitoare". Nişte „flăcări-fecioare cădeau în velura spumegîndâ şi instinctivă şi se individualizau..." „Noaptea era compactă, dar Constantin ştia perfect direcţiunea". Apoi: „ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu..."
Ştiu ce pierdu definitiv pe Constantin, e grozava ner cunoaştere a limbei şi lipsa de simţ artistic a d-lui Ga--lactipn.
Trecîhd,,în grabă, prin celelalte nuvele, găsim ; „Neîncrederea şi prevenirea mea". Un suflet „de o discretă amabilitate şi de 0 siibstanfă omogenă cu o taină Completă şi fugară". O păreehe de oameni : „atenţi unul pentru altul şi discreţi ca nişte diplomaţi..." „Un om mediocru mulţumit ce prinde un debil pretext: uh comision către Clara". Sau : „Prin urmare, în toate călătoriile extraordinare la care fantazia mea aprinsă o asocia, Clara participă cum s-ar zice numai în efigie." Sau : „Acest om îmi impunea cu însuşirile lui excepţionale. Pe nevasta lui o iubeam în vid; pe el îl respectam pentru inima lui jfrancă." Nuvela în drum spre păcat merge apoi mai departe cu : „Ce imbecil am fost... absolut nimic nu mi-a permis să trag vreun comentar" ; cu : „posibilităţi pasionale... palori de ametistă... Omul îmi fu antipatic şi mi se păru scandalos de serviabil şi de galant. Resentimentul meu îmi fulgeră prin minte cîte şi mai cîte absurdităţi". Sau cu : „nuda certitudine... un post egal în parte... m-ăm regăsit cu aceeaşi temperatură... privirea stra-niu-fixă şi langoarea ei... eu, în definitiv (iarăşi!)... detalii de nimic îmi reveneau cu evidenţă... ştiam perfect de bine că există o femeie... frigul se lăsa insinuant... e penibil să analizezi: frumuseţea ei mă intimida şi mă des-
379
cumpănea numele de Clara nu i se potrivea sub raportul viziunii pe care o provoacă, ci numai sub raportul insinuării de pace..."
Sau aiurea, înspăimîntătoare vulgaritate : „el a refuzat şi refuza categoric..."
Pildă de prozaism şi de banalitate :
„Erau domnişoarele pregătite în particular şi care veneau acum să depună examenul la şcoala statului. Una din ele, văzînd că locul al doilea din banca mea era liber, binevoi să se aşeze lîngă mine... Tînăra persoană care mă onorase cu vecinătatea ei era..." Urmează apoi tot astfel în cea mai sarbădă proză de practicant de tribunal, cînd nu lunecă la erudiţie uşoară : „păr inextricabil împletit; eram din ce în ce mai agitat; ...îmi auzii numele pronunţat de venerabila barbă albă (ce enormitate !) ; ...supliment de lauda publică; ...vag fericit, vag bolnav; ...graţioasă coleopteră a amintirei ; ...salutară teamă". Sau, în alt loc, această neiertată expresie franţuzească : „dar lă-saţi-mă să vă mărturisesc că povestea aceasta..."(!J).
Sau : „O femeie tăiată într-un bloc zaharoid; ...era lucru frecvent; ...curiozitatea de lucruri vechi proiect teribil; ...luptă vehementă".
Sau : „Badea era un frate mai mare, complet indife-> rent, care profitase, cu stăruinţa prostului, de situaţia lui civantagioasă".
Sau : „Frusina, cochetă şi nesentimentală, dar natură senzuala, care se deschidea de-abla acum soarelui pasiunii".
Sau, într-un pasagiu :
„Aşa cum s-ar petrece cu o sămînţă adormită şi închisă, pe care un fachir ar pune-o în palmă-i şi, constrîn-gînd-o cu vraja unor insistenţi nepricepute şi oculte, ar face-o (în cîteva minute) să germineze, să crească şi să se despletească în foi şi filamente şi să se încunune, văzînd cu ochii, cu chiorchini trandafirii şi parfumaţi" (!).
în aceeaşi mult cîntată De la noi, la Cladova, găsim ;
„Borivoje, iritata de atîta nesucces; ...se întoarse cu fermitate... Cugetul lui Popa Tonea, care suspenda" (ho-r rror !)„intervenirea aceasta era dureros de inutila..."
Iată cîteva rînduri despre moartea Borivojei : „Din patul alb şi imobil... răspunse o exclamaţie prelungă... Borivoje se agită... Şi preotul s-a recucerit... condiţia o tot divină a religiei lui Isus Christos (!)... Apoi Borivoje recăzu între perne, ascultă rugăciunile împărtăşirii ca pe un murmur al grădinilor Raiului şi primi Dumne-zeieştile Taine cu ultimul şi supremul palpit al sufletului ce se eliberează."
Sau : „Unde era şcoala unde se învăţa această meserie incomparabila".
Şi acum, înainte de a încheia, două pilde de lipsă de gust literar. Fiind vorba de nişte bani de aur : „Două sute de ochi de stele de mărimea întîia..."
Rică Venturiano nu cred să fi zis Ziţei : „Angel radios, de cînd ţi-am văzut întîiaşi dată pentru prima oară ochii, aceste stele de mărimea întîia...u
O astfel de preciziune ştiinţifică atrăgea apoi de la sine în Moara lui Călifar următoarele rînduri :
„Stoicea aruncase prin toată casa ochi de vultur şi porunci de mîna a doua".
Aşadar, stelele sunt de mărimea întîia, iar poruncile, de mîna a doua...
Domniilor-voastre ce vă place mai mult ? Eu sunt de părerea d-lui Galaction, zicînd : „O nenorocitul ! de aş putea să mor aici Ia răscruce, să nu mai voiesc să vreau să mă decid nici spre stingă, nici spre dreapta" — după cum se poate citi la pagina una sută şaptezeci şi opt...
O astfel de literatură ar dovedi mai întîi o mare lipsă de talent literar. Voi arăta totuşi că, printr-o ciudată întîmplare, d. Galaction are şi pagini frumoase. Mai presus de toate însă e o literatură imorală, siluind bunul nostru cel mai nobil : limba.
Sunt ani de cînd naivul cenzor de la Budapesta, citind Cronica lui Şincai, spunea : „Opera e vrednică de foc, autorul de spînzurătoare". I se păreau ideile primejdioase. Azi nu mai sunt idei primejdioase. Avem libertatea cuge-tărei. Ar trebui să ne păzim însă limba.
380
381
Spînzurători nu mai avem. De la arderea Regulamentului organic în 1848 nu s-a mai ars nici o carte în public. y
Iată pentru ce volumul d-lui Galaction n-a putut fi decît premiat de Academie, în urma raportului d-lui Barbu Delavrancea, autorul frumosului poem Apus de soare...
ii
înainte de a ajunge în miezul literar al d-lui Gala Galaction, trebuie să mai străbatem printr-un alt înveliş. Un miez avar : se ascunde adînc. Am putea numi acest înveliş : impresionismul scriitorului. Lăsînd creaţia artistică, d. Galaction a lunecat la o îmbelşugată activitate de scriitor impresionist. Cu cea mai mare părere de rău, voi arăta că această activitate cade alături de literatură, nu în parte, ci în întregimea ei.
Impresionismul poate fi judecat în chipuri felurite r n-are nevoie de un bogat fond sufletesc, de o concepţie artistică, de o putere de creaţie. Cu putinţă. Are însă nevoie de alte însuşiri, fără de care nu mai e literar. Impresionismul zugrăveşte în marginea vieţii ce curge, a clipei grăbite, icoane repezi şi mişcătoare, jocuri de lumină şi de umbre. El e o artă : arta de a închide în cîteva linii o siluetă hotărîtă. El cere deci un ochi ager şi o mînă dibace. Fără să pătrundă, prinde... însuşiri, de altfel, ale rasei noastre, isteţe, vioaie, artistice, fără răbdare şi fără adîncime; rasă iubitoare de lumină, de simplificare şi de unitate. Impresionismul e deci una din podoabele literaturii franceze, din care roiesc sutele de articole zilnice, sprintene, spirituale, şerpuitoare, zîm-bitoare şi limpezi. în marginea unui fapt neînsemnat al vieţii, mîna artistului trage linii de foc : puţină fantazîe, o cultură întinsă, dacă nu şi adîncă, un zîmbet muiat într-o lacrimă şi un zbor grăbit deasupra lucrurilor mici pentru a se ridica apoi la cugetări mai largi, un spirit călit în oarecari cunoştinţî filozofice. Şi atît. Iată impresio-
nismul : unii, plecîndu-se mai mult într-o parte ; alţii, în alta; cu toţii avînd cîte ceva din aceste însuşiri. Le-a avut, de altfel, şi Costache Negruzzi, cel dintîi impresionist român. Mîna lui a mers ageră, desprinzînd din cronica vieţii pagini artistic încondeiate, uşoare, spirituale, lunecînd între anecdotă şi statistică, între însemnări de călătorie şi îndemnuri patriotice, între amintiri de copilărie şi cercetări asupra limbei, între impresionism critic şi folclor — pretutindeni însă cu măsură, farmec literar şi o uşoară atingere a condeiului. Le-a avut în parte şi D. Anghel sau, dacă nu le-a avut pe toate, le-a înlocuit prin fastul fantaziei : arabescuri, jocuri de icoane, cuvinte multicolore şi o proză de o bogăţie orientală...
D. Galaction face impresionism. Scrie articole despre orice, în marginea întîmplărilor. Face rău. D. Galaction n-are nici una din însuşirile impresionismului. Mai întîi : e cel mai puţin artist dintre toţi scriitorii români. Scrie, hotărît, rău. Nu vom găsi nici urma însuşirei de căpetenie a lui Anghel : n-are fantazîe. Scriind despre flori (Trandafirii, Narcişii etc.), n-are graţie ; scriind despre evenimente, n-are uşurinţă ; evocînd, n-are căldură ; desfăşurînd locuri comune, n-are picătura de paradox ce le-ar putea lustrui. într-un cuvînt, d. Galaction ar putea face orice afară de impresionism.
De aceea îl şi face.
N-am, fireşte, la îndemînă decît cîteva articole, la în-tîmplare. Le voi răsfoi fără a stărui prea mult. Iată cîteva lungi, foarte lungi coloane : Ad virginem redeuntem. O fată crescută la Paris se întoarce acasă. Va trebui să trăiască cîtva timp la ţară. D. Galaction îi scrie atunci : „Te-ai gîndit bine vreodată, domnişoară, cînd zvîrleai, la Paris, banii pe pălării, pe flori, pe parfumuri şi pe automobile, cum poate tatăl d-tale să-ţi trimită bani, d-tale, care nu eşti unicul lui copil ?"
Iată tema : un loc comun în toată strălucirea. Nu e nimic.
Un artist scapă orice loc comun, prin arta lui ştiind să-1 facă literar şi, la nevoie, să-i dea o întorsătură paradoxală. D. Galaction nu e un artist. Nu e nici un revol-
382
333
tat — un revoltat ca d. Iorga, de pildă, ar fi scăpărat
blesteme singeroase şi ar fi lovit din bice de foc peste neoamenii claselor asupritoare. D. Galaction scrie liniştit :
„întreabă, însă, pe departe (o ! naivitate) pe tatăl d-tale, vorbeşte cu administratorii dv., ai, mai ales, curiozitatea să descoperi cine fabrică marile venituri proprie-tăreşti în ţara aceasta ?..." etc.
Sau :
„Tatăl d-tale şi marea majoritate a proprietarilor din ţara aceasta, ca să poată să vă crească pe dv., odraslele lor, în lux, în automobile şi în ţara franţuzească, fac cu ţăranii contracte grele..."
Banalitate : un loc comun, peste care se aşterne proza cea mai potolită, cea mai lipsită de relief artistic.
Şi care sunt sfaturile pe care le dă d. Galaction acestei „fecioare ce se întoarce"' ? Iată cîteva pilde :
„îţi scriu lucruri crude şi ofensatoare (!)... Aş vrea — prin absurd! ■— ca d-ta să nu semeni cu doamnele şi domniţele noastre, castelane (sic). Cînd va fi să primeşti pe ţărani, îmbracă-te cît vei putea mai simplu, piaptă-nă-te cu cozile pe spate şi ascunde toată armata d-tale de flacoane, de panglici şi de botine... Roagă frumos pe celelalte doamne din casa dv. să facă tot aşa, ori cel puţin să se îmbrace cît se poate mai neinsultător (!)..."
Iată cum dezleagă d. Galaction chestia socială. Dar nu asupra sociologiei d-lui Galaction mă opresc, ci asupra literaturei. E oare literatură? Nu. Nu are nici una din podoabele ce prefac un scris oarecare într-un scris literar. E oare ziaristică ? Nici măcar atit. îi lipseşte interesul.
în alt loc d. Galaction face critică literară, scriind despre Poezia lui Eminescu. Deşi despre Eminescu, după cum zice autorul, „s-a discutat suficient" şi „s-au construit înalte şi multiple ipoteze" — fondul a rămas totuşi „intangibil". Deşi „utilizează reminiscenţe" sau „facturi străine şi săvîrşeşte inadvertenţe istorice", Eminescu e totuşi un mare poet al iubirei. Şi atunci, d. Galaction îşi pune o întrebare :
„Au mai scris şi alţi poeţi poezii de iubire — pentru ce însă poezia lui Eminescu subjugă atît de dulce ?"
Iată o întrebare firească. Un critic ar da răspunsuri temeinice ; un impresionist ar broda ghirlănzi de flori. D. Galaction nu e nici una, nici alta, Răspunul d-sale e banal şi fără literatură : Eminescu a avut o viaţă nefericită, iar poezia lui e simţită, nu ca la „autorii altor poezii, care au scris lucruri pe care nu le-au simţit : durerea lor e falşe, muza lor e fardată şi visul lor o fumărie (sic) nesuferită".
O astfel de banalitate nu merită rama unui articol, mai ales cînd în loc de podoabe anini expresii ca „vibra-tilitate excesivă" sau „culoarea, parfumul şi talia unei flori" — talia unei flori !
în Amintiri de Crăciun, d. Galaction vrea să ne evoce cîteva sărbători de Crăciun petrecute la Cernăuţi. N-are nici culoare, nici duioşie. Scriitorul ne vorbeşte de o „respectabilă familie teologală" :— din care însă „excelenta doamnă nu mai e în lumea noastră pămîntească condiţională (sic), pe cînd soţul e „de o discreţiune academică, pe care am admirat-o în vorba şi conduita lui". Iată proza amară şi neliterară în care d. Galaction „a deprins obiceiul trist şi prejudiciabil" să scrie.
în Pentru slavă — pentru bani !, iarăşi un loc comun. „Nu c nici o ruşine să primeşti parale pentru munca ta de scriitor."
Fireşte că nu e nici o ruşine. E ruşine însă să scrii ca d. Galaction.
„Astăzi banii guvernează lumea, chiar şi pe monarhi, chiar şi pe poeţi."
Nu e nici literatură. Nu e nici ziaristică. Banalitate ca idee, un scris neliterar ca formă.
într-un alt articol, despre d. Iser, d. Galaction scrie :
„Şi bizar şi iremediabil obsedat de această latură inexplicabilă a operei celui cu nume inefabil" etc.
Aceasta ca stil. Ca adîncime de cugetare :
„Iser e unul dintre acei mulţi nebuni de înalt talent care, voind sau nevoind, lucrează încet şi sigur la marile prefaceri viitoare..."
Scurt, dar hotărît. Uneori d. Galaction ar vrea să aibă fantazie. O scrisoare găsită în zăpadă nu e însă decît o lungă încercare neliterară, într-o limbă supărătoare : „E
384
385
ceva ce ne desparte iremediabil. E prăpăstioasa deosebire între condiţiunea mea şi condiţiunea dumitale (sic)... Automobilul plin de flori şi de insinuările caloriferului... absolut convins..." etc, etc.
Nu cred însă să se fi scris vreodată ceva mai lipsit de simţ artistic, mai naiv cugetat şi exprimat decît Scrisorile^ către Simforoza. Nu le am dinaintea mea. Mi-au lăsat însă o amintire neştearsă. în ele văzusem marginele pînă la care poate ajunge barbaria literară.
Cred că e de ajuns.
Lipsită deci de orice însuşire artistică, întreaga (pot zice întreaga) activitate „impresionistă" a d-lui Galaction cade alături de literatură, fără a ajunge măcar pînă la ziaristică.
D. Galaction a început să publice şi un roman... Am citit cîteva crîmpeie. E cea din urmă lucrare a d-sale. E creştinesc să-i spun : s-o scrie din nou. Crîmpeiele de pînă acum rostogolesc numai banalităţi în limba cea mai pîngărită cu putinţă.
Din rîndul întîi a fragmentului Intermezzo :
„în cîteva minute, această frumoasă zi de iunie schimbase cerul ei".
Iată un ei fără gramatică. Sau :
„înfăţişările întîlnite în cale-i împiedecau şi mai mult şirul gîndirilor lui".
Iată încă un lut fără gramatică.
Gramatica lipseşte numai uneori. Limba însă totdeauna :
„...Mai poate un om de conştiinţă să rabde şi să-şi poarte respect sieşi, mai poate el să se considere ca om de conştiinţă, atunci cînd aruncă peste bord" (!!)...
Sau :
„Convingerile lui de mai nainte, de om tăcut şi resignat legăturilor şi datoriilor contractate, admiteau o interpretare nouă, poate chiar şi un articol suplimentar".
Sau :
„Domnişoară Salomeie, ţi-am spus aproape în termeni proprii (!!) că te iubesc**.
Sau :
îmi dau seama prea bine că stoicismul d-tale nu e un argument improvizat, bun pentru circumstanţă şi pentru confuziunea mea..."
Ajunge şi din roman. Ca şi articolele, începutul de roman al d-lui Galaction e în afară de literatură, vrednic de supravegherea acelei S.P.L., pe care o doresc din tot sufletul.
N-a fost însă publicat în volum. Va fi. Şi cum nici pe atunci nu vor fi spînzurători şi nici nu se vor arde cărţile în foc, d. Barbu Delavrancea, autorul frumosului poem Apus de soare, va face un raport în care va spune cu glas tremurat că nici nu poate avea Academia o menire mai mare decît să premieze cartea d-lui Galaction...
III
Şi totuşi, e şi o parte bună în opera d-lui Galaction...
Nu pornisem cu gîndul s-o pun în lumină. Nu voiam să fac critică literară. Un singur sentiment mă stăpînea : nevoia de a ne apăra limba împotriva siluirilor neîngăduite. Literatura d-lui Galaction îmi părea cu atît mai primejdioasă cu cît e întretăiată şi de pagini ce reuşesc să acopere rănile llmbei; sîngele e luat drept purpură, îndeplinindu-mi sarcina, mă cuprinde însă şi un sentiment de nepărtinire. Nu pot trece pe lîngă merit fără să-i spun pe nume.
A avea două conştiinţi e un fenomen sufletesc rar. Se întîmplă totuşi. L-am întîlnit şi în Procurorul Hallers al lui Lindau. Un procuror îşi pierde dintr-o dată conştiinţa, căpâtînd o alta în loc. Pe-nserate, se-mbracă în bluza cavalerilor nopţii : sparge uşi şi goleşte saltare. Dimineaţa c iarăşi procuror : adevărata conştiinţă îi revine. Ca procuror, îşi urmăreşte astfel faptele de peste noapte. în pieptul lui sălăşluiesc „două conştiinţe" mai deosebite de-
386
387
cît cele „două suflete" ale lui Faust. Nu însă şi decît cele „două conştiinţe" ale d-lui Galaction.
în urma bunelor pagini din Moara lui Călifar sau La Vulturi, d. Galaction se înarmează pe înnoptate cu un pumnal pentru a ne însîngera limba în Gloria Constantini sau în Trandafirii. D. Galaction e procurorul Hallers al literaturii române.
*
în cercetarea operii d-lui Galaction voi lua o călăuză. O rea călăuză. E caracteristică totuşi pentru un anume fel de critică. La noi bîntuie critica impresionistă. Fiecare e slobod să spună ce vrea, fără nici o înfrînare. Sentimente ce n-au nimic cu literatura sunt astfel prefăcute în lauda zilnică sau mai ales în otrava zilnică : critică sentimentală, pătimaşă, fără nuanţe, o critică „latrans", pe care nimic nu e în stare s-o stăvilească...
Mai e însă o critică mult mai rară : critica doctorală, în care, sub citaţiile cele mai erudite, sub aparenţele ştiinţei apusene, se ascunde de obicei o paupertate de simţ estetic. Voi pomeni, ca pildă, studiul din Viaţa românească intitulat Un poet nou şi iscălit de d, D. Caracostea. Cum citesc întîiaşi dată numele acesta în josul unei pagini tipărite, ar merita toată îngăduinţa1. Cine nu cunoaşte naivităţile întîiului articol, în care autorul ar voi să pună întreaga ştiinţă a lumii! Articolul e însă o lecţie de deschidere înaintea unor studenţi români de la Viena. Universitatea din Viena şi literatura începătoare şi şovăielnică a d-lui Galaction ! E un mare semn de întrebare cu care întîmpinăm pe cuvîntător. Studiul mai e şi caracteristic : e un simbol al criticei doctorale în toată strălucirea ei. Pe autor îl iert de neîndemînarea lui ; nici nu-1 voi mai numi. Studiul rămîne însă. Vom vedea unde ne duce falşa ştiinţă.
*
Găsind talent d-lui Galaction, orice critic i-ar fi cercetat talentul. Criticul doctoral nu se mulţumeşte însă numai cu atît. El îi „priveşte mai întîi opera poetică în
] Quantum mutatus ab illo !
388
perspectiva literaturilor sud-est-europene l" Iată-ne ridicaţi la o mare înălţime. Stăpînim cu privirea o întreagă peninsulă.
„Opera poetică a d-lui Galaction, scrie deci criticul, în ce are ea mai caracteristic — o adîncă inspiraţie religioasă unită cu observaţia realităţii obiective — se deosebeşte răspicat de literaturile sud-dunărene, în care simţul pentru partea transcendentală a credinţîi şi pentru problemele vieţii morale e foarte redus, poate datorită formalismului bizantin, dar mai ales scăderii ortodoxiei de la începutul sec. XVI încoace. Mai înrudită ar fi nota aceasta religioasă cu o parte a producţiunilor literaturii ruseşti... Se cuvine totuşi să amintim că în viaţa .popoarelor sud-est-europene această trăsătură mistică-ascetică, de renunţare, a jucat un mal mare rol decît credeam îndeobşte, şî de bună seamă un Teodosie din Tîrnave..sau vestitul patriarh Evtimie" etc...
Pornind de atît de departe, îi vine lesne apoi'„să amintească de influenţa hesichaştilor", citind'pe: Mirkoj pe profesorul ceh Th. Masaryk, pe Vladimir Solojev, pe Briîckner şi „mai ales însemnata lucrare a profesorului berlinez R. Meyer*. întocmai ca Belac al lui PaiHeron, âr fi putut cita şi pe Tocqueville ! Ar fi fost mai răspicat^ de ne-ar fi spus : fiind teolog, d. Galaction, îşi presară nuvelele cu citaţii din Scriptură, foarte nelalocul lor ;avînd totuşi un adevărat sentiment religios, a izbutit să-i dea cel puţin o dată o forma artistică — fără ajutorul lui Teodosie din Tîrnava, a vestitului patriarh Evtimie, a profesorului „berlinez" şi a scăderii ortodoxiei de la începutul secolului XVI...
Pogorît de la generalităţi asupra literaturilor „sud-est-europene", criticul se opreşte asupra literaturii române, îndeosebi : urmează, fireşte, o descriere a luptelor noastre literare. Şi cum putea părea d. Galaction seninătăţii doctorale a unui critic ce-şi scrie întîiul său articol ?
Fireşte, „o primă încercare integralistă de împreunare în o sinteză nouă de elemente şi direcţii ce păreau de neîmpăcat". D. Galaction e deci sinteza literaturii noastre : romantic în... cutare; realist în... cutare ; simbolist in... cutare; adesea modern, profund modern, şi totuşi
3Sy
păstrînd totdeauna contactul cu „glia" şi cu elementele caracteristice trecutului nostru.
în alte privinţi se aseamănă şi cu Ibsen : „Cum Ibsen, în prima Iui fază, trecea în alegerea elementelor, personajelor, dincolo de hotarele ţării lui, căci o simţea făcînd una cu nord-vestul; tot astfel scriitorul nostru introduce in plăsmuirile lui figuri şi situaţii menite să întregească icoana vieţii noastre în cadrul ei antropogeografic". Cu alte cuvinte : pentru că în nuvelele d-lui Galaction sunt un turc, un bulgar, un grec sau o sîrboaică, d. Galaction devine un adevărat „sud-est-european", care „întregeşte antropogeografia" noastră, pe cînd Ibsen e un „nord-vest-european".
Să ne pogorîm acum în miezul literaturii d-lui Galaction...
Moara lui Călifar e singura nuvelă a d-lui Galaction care, în privinţa limbei, se poate citi pînă la sfîrşit, fără nedumeriri. Cum a putut-o scrie după Gloria Constantini e taina procurorului Hallers : o limbă curată, viguroasă. O adevărată creaţie artistică ca proză, deşi cu o mare greşeală de concepţie... Un flăcău Stoicea e ispitit de taina morei lui Călifar, despre care se spunea că e Satana. Voind să se vîre argat la moară, Călifar îl îndeamnă să se spele mai întîi cu apă din iaz. Trecîndu-şi apa pe la ochi, el visă un vis frumos. Scuturat din vis, se trezi iarăşi bietul copil de pripas ce era. Dinaintea lui sta morarul batjocoritor. Mînios, Stoicea zdrobi capul diavolului, arun-cîndu-se şi el în apa iazului.
O poveste ca multe altele, cu diavoli ce se prefac acum în morari, acum în cîrciumari, acum în motani. D. Galaction i-a păstrat nota fantastică. Sfîrşitul e patetic şi sobru... Povestea sufere însă de pe urma celei mai caracteristice lipse a d-lui Galaction : lipsa unei concepţii unitare, a unei armonii sufleteşti. Neavînd încă o personalitate hotărîtă, d-sa pluteşte printre cele mai felurite genuri literare — fără a reuşi să facă „o sinteză", după cum credea criticul „sud-est-european". în Moara lui Călifar găsim, pe un fond de fantezie populară, şl un supărător episod inspirat de fasciculele Iul Ignat Herz. Foarte
390
cuminte observase un critic anonim că visul lui Stoicea vine din colecţia romanelor de senzaţie. Bietul flăcău îşi închipuise în vis că. ucjzînd o ursoaică, scăpase de la moarte pe domniţa Tecla (!). Boierul Rovin (Rovin şi Te-cla !) îl făcu apoi ginere, ca în Mattre de forges.
Are acum castel, copii şi nevastă frumoasă. Sosesc însă tătarii. Atunci aruncă el „ochi de vultur şi porunci de mîna a doua". Cînd să se lupte cu năvălitorii, se trezi din vis, strigînd : „Tecla mea ! copiii mei! casa mea !" Ca un nobil conte ce ar striga : „Contesa mea ! Vai, scăpaţi pe nobila contesă /"
Să vedem cum se oglindeşte în mintea unui critic „sud-est-european" această poveste.
Fără ajutorul „profesorului berlinez" R. Meyer... şi al lui Tocqueville, criticul crede că visul lui Stoicea e foarte izbutit. „Motivul omului de jos care, prin fapta lui, ajunge să capete mîna unei princese, îl găsim cu oarecare modificări şi în Der Traum ein Leben al lui Grillparzer şi la scriitorii romantici, tocmai în povestiri fantastice, cum îi bucata de care ne ocupăm".
Da. Niciodată însă la băietanul Stoicea — şi cu domniţa Tecla ! Fireşte că de aici încep citaţiile pe tema visului în teatru : Lope de Vega, Calderon şi Farinelli—şi să nu se uite şi docentul vienez dr. St. Hock...
Nevăzînd ceea ce e, un critic „sud-est-european" trebuie să vadă ceea ce nu e. Va vedea deci în vis o „concepţie poetică a deşertăciunei, care e una din notele ce apar mai des în literaturile est-europene". (Vezi şi Dietrich, op. cit., cap. IV.) în cîteva clipe flăcăul Stoicea a gustat în scurtul lui vis din „deşertăciunea fericirilor lumei acesteia. Nimic mai potrivit deci decît ca la moara lui Călifar să capete conştiinţa că bunurile lumii sunt spumă, vis." în adevăr, să te visezi soţul domniţei Tecla şi să te trezeşti apoi băiatul Stoicea ! Dar deşertăciunea e „premisa fundamentală a concepţiei creştinismului..." D. Galaction e deci un scriitor creştin. Morarul, moara, iazul sunt „elemente simbolice". Iată cum prin această bucată simbolul capătă în proza noastră dreptul de cetăţenie ! Nici nu se putea o constatare mai „sud-est-europeană"...
391
Nu voi intra tot astfel şi în amănuntele celorlalte nuvele ale d-lui Galaction, urmărind şi pe criticul „sud-est-european". Voi arăta numai în cîteva trăsături uşoare că tot ce spune e cu desăvîrşire alături de adevăr.
Ca parte descriptivă, Copca rădvanului e o nuvelă reuşită. Fondul e de un romantism copilăros, ieşit din cel dintîi volum de Povestiri al d-lui Sadoveanu : un ţigan îndrăgostit de stăpînă lui. Sfîrşitul e însă frumos. Cele cîteva pagini în care ni se zugrăvesc cîntecul lui Mura şi înecarea rădvanului cu îndrăgostiţii în Olt; plutirea vioarei răsunătoare pe apele Oltului, descîntecul vlădicăi de Rîmnic; plesnirea, în sfîrşit, a vioarei; şi găsirea în Oltul dezvrăjit a lui Mura şi a Olenei îmbrăţişaţi — aruncă o notă fantastică de basm, care e partea cea mai reuşită şi a nuvelei, şi a d-lui Galaction...
Criticul „sud-est-european" găseşte, fireşte, dragostea ţiganului ca foarte izbutită, iar sfîrşitul ca o încheiere „încărcată cu note de prisos, exagerate"...
Nuvela Trandafirii e scrisă de procurorul Hallers în clipa în care îşi lasă toga pentru a-şi pune'bluza. Cînd nu e o încercare neliterară, e proza sentimentală a unui „ca-tindat" de la percepţie, fără leafă. Ar trebui însă să i se facă reţineri. Pentru un critic „sud-est-european" e „un juvaer, caracterizat prin o psihologie fină, adîncă, şi prin o poezie discretă şi suavă".
Gloria Constantini e iarăşi o sîngeroasă rănire a limbei româneşti. Am citat, la timp, un lung şirag de grozăvii. Ca fond, e o povestire realistă, fără nici o licărire de talent : o banalitate neliterară. D. Galaction n-are darul observaţiei realiste. Din cele 50 de pagini, nu se poate citi decît una singură. Rău scrisă, de altfel, ea ne dă patetica viziune a comoarei pe care o găseşte Constantin. D. Galaction reuşeşte încă o dată în poezia fantastică. ' Pentru un critic „sud-est-european", în această nuvelă neizbutită „ni se destăinuieşte o latură nouă a aces-tm complet talent : povestirea curat realistă, în care soarta personajelor stă sădită în propria lor fire, care la rîndul ei este un produs al atavismului".
în nuvela In drum spre păcat, cîteva note de poezie sunt înmormîntate într-o amară proză neliterară. Pentru critic, „e remarcabilă această nuvelă prin gradaţia firească a fluxului şi refluxului iubirei, prin tabloul idealizat al judecătorului" — dar tocmai această spălăcită idealizare a judecătorului ca şi a Clarei izvorăşte din lipsa de observaţie a autorului.
Voi mai aminti şi de nuvela De la noi, la Cladova.
Rău povestită (momentele povestirii nu sunt într-o înşiruire firească), rău scrisă (trebuie scrisă pe de-a-n-tregul din nou), cu o idealizare a Borivojei, care nu poate ascunde lipsa de analiză sufletească, De la noi, la Cladova e totuşi cea mai puternică povestire a d-lui Galaction prin figura părintelui Tonea. Zbuciumul lui sufletesc, lupta în care se zbate sunt, în adevăr, bine zugrăvite, deşi în chipul cel mai lesnicios : prin monolog... Sfîrşitul, mai ales, e măreţ : trecerea Dunării a popei cu sfintele taine in sîn... E o pagină biblică, simţită, în sfîrşit, şi de criticul „sud-est-european", cu ajutorul lui Iagic, care a scris cîndva despre Dunărea în Archiv fur slavische Philologie şi a fatalului „profesor berlinez" R. M. Meyer, unul „din cei mai buni cunoscători ai literaturii europene".
într-un cuvînt, d. Gala Galaction e un scriitor fără o personalitate artistică formată deplin, în care se ciocnesc elementele cele mai strigătoare. Nestăpînind limba, nea-vînd nici intuiţia artistică a stilului, în mijlocul celor mai rele pagini ce a îndrăznit să publice vreodată un scriitor, ne-a dat şi pagini frumoase, izbutind, mai ales, în poezia fantastică, ridicată uneori pînă la un simbolism ce lărgeşte povestirea, şi în anumite analize morale, cum e, de pildă, lupta între iubire şi datorie. Teza aceasta creştină pusă însă de cîtva timp cu o prea mare stăruinţă începe să fie obositoare.
Cînd un scriitor ne-a dat şi pagini frumoase, e o datorie să nădăjduim că se va rupe cu totul din negurile începutului, pentru a-şi rotunji o adevărată personalitate.
393
Cît despre criticul „sud-est-european", e la întîiul lui articol. Să mai scrie. Cînd va ajunge la al zecelea1, va vedea că, pentru a face critică, nu te ajută nici profesorul „berlinez" Meyer, nici Wesselovsky, nici Murko... Ajunge intuiţia critică — după cum o spune şi docentul munche-nez Schmidt în nu ştiu ce Untersuchungen...
1 A mai scris. Nu i-a ajutat nimic. Profesorul „berlinez" nu poate da nimănui talent. Nici chiar bună-credinţă.