0^ E. LOVINESCU OPERE PAGINI DE CRITICĂ • POEZIA NOUĂ CRIITORI ROMÂNI t-----*• - - Sof î LOVINESCU E. LOVINESCU OPERE IX Ediţi'e i n gr i j i iă de M ARI A SIMIONESCU şi ALEXANDRU GEORGE Note de ALEXAN DRU GEORGE SCRIITORI ROMÂNI EDITURA MINERVA Bucureşti, 19 92 !"■' • IAŞI iri. JLfîîJL "........ I :iSBX 973-21-0291-S JTSEX 973-21-015S-X PAGINI DE CRITICĂ.. STUDII ŞI CRONICI „SBURĂTORUL LITE RARltl încheindu-şi ciclul muncii sale de dor ani, revista literară Sburâtorul se continuă prin SburătoriiF literar. E momentul potrivit de a-i rezuma activitatea de pînă acum şi de a trage linia, activităţii viitoare a noii reviste. Cîtva timp după încetarea ocupaţiei germane şi înainte de a reîncepe orice viaţă literară, am scos revista Sburăîa-rul, în Împrejurări care pot fi apreciate ca vitrege. Am făcwt din ea o tribună exclusiv literară, atunci cînd nimeni mi se gîndea la literatură. întreprinderea noastră, era cu atît mai anevoioasă, cu cit într-o atmosferă atît de viciată de polemici, de lupte mărunte şi de imoralitate publică, am ţikraîfc să păstrăm revistei o atitudine de demnă obiectivitate, înîă-turînd discuţiunile inutile. Ne-am menţinut astfel în. cadrele producţiunii pur literare, riscînd de a merge împotriva spiritului vremii. Din punct de vedere moral, am reuşit pe de*-plin în încercarea noastră... Colecţia celor doi ani ai Sbit-rătorului stă martoră şi a intenţiei şi a reuşitei noastre. Ik ea găsim antologia literaturii române a timpului dait. în jurul Sburâtoruliii s-au grupat cei mai de seamă scriiV tori ai literaturii noastre, nu după o formă obişnuită, cî <3® fapt prin o activitate intensivă. Aproape tot ce au scris ih aceşti doi ani scriitori ca Elena Farago, L. Rebreanu, D. Namir Hortensia Pâpadat-Bengescu, Victor Eftimiu, Caton Theo--dorian, N. Davidescu, Tudor Vianu, I. Petrovici, Ramirsn Ortiz, G. Mumu, Alexandrina Scurtu, F. Aderca, M. Iorgu— s Iescu, C. Narii. Alice Soare, G. Rotică, I.C. Vissarion, Constanţa Marino-Moscu, V. Al. Jean, Al. T. Stamâtiad, Corneliu Moldovanu, A. Mîndru, Y. Demetrius, A. Toma, G. Cair, A. Dominic, Marcel Romanescu, Dragoş Protopopescu, Maria Pamfile, A. Moşoiu, I. Pillat, Maria Cunţan, F. Şirato, Eugen Relgis, 1. Buzdugan, Mihail Celarianu, Igena Floru, I. Dragoslav, L. Dauş, N.. M. -Nigrim, Yirgiliu Moscovici, I. Peltz, I. Sîn-Giorgiu, Al. Rally şi alţi cîţiva mai tineri sau cu o activitate mai parţială, au publicat in Sburătorid. Pentru a da o dovadă palpabilă de contribuţia preţioasă a revistei noastre la progresul literaturii române, vom aminti că din materialul publicat în Sburătorid au apărut sau sînt în curs de apariţie următoarele volume: , - Elena Farago................... Şoaptele amurgului (Poezii) Yictor Eftimiu ................ Candele stinse L. Rebreanu....................Catastrofa (Nuvele) Hortensia Papadat- Bengescu.... Sfinxul ” ” ” ” ..... Femeia in fata oglinzii (Roman) ” ” ” .... Balaurul (Nuvele din război) I. Petrovici .................. Amintiri universitare .Alexandrina Scurtu ........... Sonete Alice Soare ................... Ferestre luminate (Poezii) V. Al. Jean.................... Nodul gordian, (Comedie jucată la Teatrul Naţional) ” ” ” .................. Lacrima E. Lovinescu................... Epiloguri literare ” ” ” ............. Critice, voi. Y n n n n îi yj •ii n ii ii n yh O revistă nu are numai datoria de a publica literatura ■scriitorilor consacraţi, ci trebuie să descopere talente noi, pregătind astfel o noyă generaţie literară. Sub acest raport, pe lingă alte tinere talente în formaţie încă, Sburătorid a avut norocul de a descoperi talentul remarcabil al maiorului Brăescu. Prin volumele sale, Maiorul Boţan şi Cum sunt ■ei... (sub presă), cu schiţe umoristice publicate exclusiv-în Sburătorid, maiorul Brăescu poate fi considerat ca cel mai puternic talent satiric al literaturii române actuale. 6 în poezie, Sburătorul a dat literaturii două talente: pe' Ion Barbuşi pe Camil Petrescu, cel dintîi ţurnînd o emoţiune cosmică într-o formă lapidară şi cel de al doilea aducînd o nouă viziune de un viguros realism'a războiului nostru. * Importanţa realizării literare a revistei noastre este o chezăşie pentru Sburătorul literar, care-şi începe ciclul unei noi activităţi. Pe lîngă partea literară, care va fi tot atît de importantă, adică cea mai importantă pe care a putut-o avea vreodată o revistă în cadre atît de restrînse, Sburăto-rul literar, înmulţindu-şi numărul paginilor şi îmbunătă-ţindu-şi condiţiile tehnice, va fi riu numai un producător de literatură ca pînă acum, ci va oglindi întreaga mişcare literară, culturală şi artistică de la noi şi din străinătate. Iii acest scop rom avea cronici permanente, de pictură, de muzică, literare şi culturale, înregistrînd mersul ideilor şi al curentelor. Aceasta va fi partea cea nouă a Sburătorului literar, în legătură cu nevoile timpului, care cere o informaţie cît mai bogată şi o'orientare cît mai sigură. Cu acest program şi cu aceeaşi dezinteresare ca şi în trecut, Sburătorul literar îşi începe activitatea, continuînd tradiţia vechiului Sburător, adaptînd-o însă la cerinţele indicate de experienţa celor doi ani de existenţă. O NOUĂ BIBLIOTECĂ DE POPULARIZARE Noua casă de editură „Ancora11 incepînd la 1 octombri publicarea „Bibliotecei universale11 , reproducem cuvîntu ei introductiv: ,,Un cuvint înainte — Apariţia regulată a unei bibliotec de popularizare în împrejurările de astăzi ne pare nu numa binevenită, dar chiar salutară şi imperioasă. Criza cărţei tina din consecinţele Tăzboiului, a cărui influenţă insensi bilă incă va atîrna greu asupra formaţiei culturale a epoci noastre. Cartea, îfi formatul obicinuit, devine tot mai inac eesibilă» maselor; condiţiile tehnice se înăspresc din ce în ce preţurile se urcă. în această creştere continuă, cartea n poate fi privită ca un element de primă necesitate; ţara noas tră nu e incă destul de culturală pentru a trece hrana spir' tuală printre lucrurile indispensabile. Pentru a lupta împotriva acestei crize, o blibliotecă d popularizare este arma cea mai nimerită. Neputînd impun maselor urcări continui la care sunt supuse cărţile, nu aver •altă cale decît să scoborîm cărţile spre masele cititorilor, pri ediţiuni populare şi relativ ieftine. încercarea noastră poart •deci intipărirea îngrijorării pe care ne-o produce apropiaţi deficit al culturii române. Pentru a-1 împiedica, am crezu nimerii să publicăm această bibliotecă de popularizare, cai ■ atît prin periodicitatea, cit şi prin selecţiunea sa va deven sperăm, cit de curînd, un important factor cultural. Vom d deci ediţiuni îngrijite şi selectate din clasicii şi scriitorii noş a tri însemnaţi, precum şi traduceri din monumentele literare străine. O vom face intensiv, pentru a ne prezenta repede cu o cît mai bogată colecţiune de opere alese, în care vedem singurul mijloc de a combate criza cărţii şi primejdia deficitului cultural tocmai la începuturile României Mari“. „IDEEA EUROPEANĂ" - AUGUST 15 Prin articolul Ginccratie, semnat Cora Irineu. se repune în discuţie feminismul. Ni s-a părut totdeauna că feministele noastre fac o con-fuziune 7’egretabilă. Feminitatea ca forţă nouă culturală poate fi binefăcătoare în vremea noastră cind sufletul masculin pare că sufere o întunecare. Dacă in această direcţie s-ar îndrepta toate năzuinţele feminismului, dacă rezultatul lui ar fi împingerea la maximum a feminităţei, desigur că atîtea critici inutile, pornite unele chiar din rîndurile femeilor, nu ar mai avea rost. De fapt, feminismul în urmărirea aspiraţiilor sale trece printr-o criză. Femeile, în loc să scuture lanţurile care le înăbuşe manifestările superioare de cultură — căci numai în urma acestor forţe bănuite utile se poate.impune noul curent — pentru a fi cu adevărat femei, îşi greşesc calea, imi-tind sexul opus. Feminismul se găseşte in momentul de faţă deviat de la scop. Ceea ce se numeşte astfel este de multe ori o masculinizare a sexului femenin. Tipurile ce se produc sunt hibride. în locul bărbaţilor adevăraţi ai zilelor noastre avem o clasă de bărbaţi surogaţi: femeile feministe. Pentru primenirea forţelor culturale, feminismul în adevărata lui accepţiune putea fi un bine; aveam chiar motive să mustrăm pe scriitoarele şi artistele de pină acum că feminitatea lor era prea masculinizată. G. Sand o dată cu numele îşi falsificase pare-se şi temperamentul. Romanele ei aveau de preferinţă eroi. Eroinele chiar sunt prea puţin femei. Observam cu alt prilej că romanul Vănge dangereux de K. Michaelis a stirnit furtuna tocmai fiindcă era aşa de femenin, incit toate secretele femeieşti erau dezvăluite. Acesta putea primejdui succesul luptei sexului. Feminismul actual a părăsit principalul obiect:crearea prin cultură a sufletului femenin, pentru a se amesteca în cortegiul vieţii zilnice. Aci tipul femenin practic intîrzie să apară. Profesionista nu şi-a fixat definitiv psihologia.. în schimb, avem goana după masculinizarea formală. De observat este că bărbaţii imitaţi sunt tocmai aceia cari din cauza inferiorităţii lor — cel puţin în vremea noastră — au făcut simpatică mişcarea feministă. Ginecratia, articolul mai sus citat, are darul de a ne oferi aceste asocieri de idei. Încercîrid să explice fenomenul, ajunge la concluzia unei dominaţii femeieşti fortuite. E un simptom al sincerităţii mişcării. Feminismul pescuieşte în apele turburi de după război. Bărbaţii inferiori humericeşte trebuiesc năpădiţi de sexul celalt. Căminul, în care femeia nu mai poate găsi adăpostul şi ţinta vieţii, nu mai are rol pentru ea. Femeia e silită să se ocupe cu aceleaşi lucruri cu bărbaţii de îndată ce împreju- ' răriie nu-i permit să-şi vîneze un bărbat. Ni se dezvăluie unul din dedesubturile feminismului: concurenţa cu celălalt sex pentru stăpînire. Nu e o luptă de idei, ci una de nevoi practice. Menţinîndu-ne la primul punct de vedere, că adică feminismul nu poate fi acceptat decit ca venit în numele unei noi forţe sufleteşti, zîmbim — din delicateţă, căci s-ar putea ride foarte zgomotos — la revendicările ca acelea ale Ideii europene, care publică articolul amintit.^.Concluzia de ordin moral ar fi aceasta: Femeia, trebuind — trebuind* deci nu simţindu-se în stare — să ducă o viaţă bărbătească, are dreptul, pentru ca falsitatea etică să dispară,\să i se recunoască libertatea de la o anumită vîrstă să facă tot ce la 15 ani poate face un băiat. Lucrul acesta nu a fost de nimeni oprit femeilor. Curiozitatea cea mai mare ar fi titlul de doamnă dat oricărei femei nubile — 18 ani după articolul din Ideea — la adăpostul căruia femeile necăsătorite să se poată desfăta de toate voluptăţile alcovului legiuit. LUCA ION ŞI ION LUCA In scurta lui carieră literară, Ion Luea Caragiale a «apărut şi la întrunirile noastre săptăminale. Nu-1 atrăgea, de altfel, spre ele vreo simpatie: nici nu-1 reţinea. Formaţiunea lui literară era prea definită pentru a fi influenţată şi prea neserioasă pentru a influenţa; trecerea lui printre noi nu a rămas însă neobservată. Tinereţea şi lipsa de autoritate personală nu-1 impuneau atenţiei; prestigiul numelui, inteligenţa şi mai ales atitudinea îl aruncau insă dintr-o dată in primul plan al interesului. Scrisul nu-i va fixa o siluetă literară; fiind reprezentativă, fizionomia lui morală merită cu toate acestea o schiţă. Pe soclul statuii lui Ion Luca se poate săpa medalionul lui Luca Ion, nu numai din pietate, ci şi din curiozitate psihologică. Puţind fi strivit de moştenirea lui Ion laica, el o purta totuşi uşor pe umerii lui juvenili. Nu-i impunea; candida lui prezumţie îi inspira chiar o atitudine de liberă critică. Nu s-ar putea spune că Luca Ion era detractorul lui Ion Luca ; literatura tatălui întîmpma insă rezerva fiului. Fără a-i fi ostil, nu o privea cu indulgenţă; nu voia s-o continue. Deşi izbea neplăcut la început, gestul ce stăruia cu ostentaţie să zdrobească tiparul patern închidea totuşi o afirmaţie necesară oricărui progres. Diferenţierea nu presupune numaidecit progresul: producînd o iluzie utilă, o tolerăm cu toate acestea în principiu şi o anulăm după cazuri. Iluzia lui Luca Ion 12 de a face altfel şi mai bine decit Ion Luca era una dintre iluziile anulabile. în fizionomia morală a fiului se simţea moştenirea tatălui,- degradată de la scopurile ei înalte. O inteligenţă de suprafaţă, ce prindea, reţinea, dar nu aprofunda, o memorie ce-i transformase mintea într-un repfertoriu de curiozităţi disparate şi multilingue. Calităţi moştenite, desigur, dar deviate. Inteligenţa nu mergea la esenţial, iar memoria nu cunoştea organizarea; se mărgineau numai în domeniul faptului divers. Trecută în artă, o astfel de .conformaţie mintală nu putea duce decît la Nevinovăţii şirete, adică la tirania-amănuntului multiplu şi absurd. Curiozitatea nestăpînita impune acumularea, iar lipsa de organizare duce la juxtapunere; romanul lui Luca Ion este exemplul tipic al unei concepţii decadente de artă. Frîna paternă se rupsese: aceeaşi, în fond, inteligenţa umbla vagabondă în pădurea amănuntelor neconvergente. Omul care împinsese pînă la extrem arta de a concentra şi de a limita viaţa la linii unice şi expresive nu s-ar fi recunoscut în urmaşul disolut, după cum avarul nu se recunoaşte în fiul i*isipitor. ' Luca Ion împrăştia economiile de observaţie ale lui Ion Luca, fără selectare şi fără intuiţia scopului suprem. încăput în mîna fiului, acelaşi material degenerase în aglomerare. Bătrlnul meşter dusese idolatria verbală pînă la măsuri neobişnuite; şlefuise cuvîntul, reducîndu-1 la rolul lui indispensabil în economia frazei. Tînărul moştenise şi el cultul cuvlntului, nu însă în înţelesul, ci în sonoritatea lui; estetica lui Ion Luca mergea la întrebuinţarea termenilor proprii şi la suprimarea adjectiyului; estetica lui Luca Ion ducea,-dimpotrivă, la abuzul sonorităţii verbale. Arta lui era de pură , esenţă, alexandrinică. Prin sugestia unei psalmodieri ’ monotone, Stanţele lui Ion Luca îşi creau o atmosferă ce impresiona; nu rezistau însă analizei logice; răsucindu-se ca fumul, sensul se şterge după sunete. Dominat de idolatria cuvîntului, lunecase la. o adevărată virtuozitate verbală; uneori ca simplu exerciţiu, iar alteori cu tot dinadinsul, versurile tînă- 13 rului poet deveneau o înşiruire de arhaisme ininteligibile; dicţionarul lui Cihac era colaboratorul preţios al muzei lui Luca Ion. Paradoxal ca şi Ion Luca, paradoxul lui nu era susţinut de verva diabolică a bătrînului; nici tinereţea nu-i dădea, de altfel, libertatea mişcării. Paradoxele literare ale lui Luca Ton se desfăşurau rece. Le enunţa, fără a le susţine: nu înfrunta obiecţia, deşi nu se lăsa biruit de bunul-simţ; proceda numai prin afirmaţii ce nu se sfiau în faţa enormităţii. Şi aici arta bătrînului de a însufleţi cele mai ciudate paradoxe, prin argumentare, fantezie, poezie, degenerase într-o simplă atitudine mecanică. în tot, Luca Ion redusese marea personalitate vie a lui Ion Luca la un simplu gest schematic. 1921 RADU .COSMIN în spaima de banal ce caracterizează generaţiile noi, literatura lui Radu Cosmin reprezintă reacţiunea bunelor tipare; Contestat de unii, hulit de cei mai mulţi şi, în realitate, invidiat de toţi din pricina succeselor literare, omul îşi continua neturburat activitatea lui misionară. Yrînd să le înăbuşe, mîini febrile atentează la viaţa vechilor formule; idolii cad în fărîmi de pe socluri, pentru a face loc altor idoli; e o goană vertiginoasă după ineditul senzaţiei şi, al expresiei. Nu se mai' respectă dreptul cîştigat şi economia i nervului: în pădurea seculară a retoricii se prăbuşesc arborii locuţiilor venerabile.. Căutarea noutăţii răspunde, desigur, în principiu, unei . nevoi spirituale de care e legat progresul umanităţii. Une-ori însă e provocată numai de legea imitaţiei; arta se resimte deci de simulacrele sensibilităţilor în cercetarea noutăţii. Banalitatea subzistă totuşi cu încăpăţînare; nu mai e însă sinceră. Ruşinată, se ascunde în haihe strălucitoare; împinsă la disimulare, îşi pierde puritatea ignoranţei. , în graba generaţiilor literare spre deveniri anticipate, în desolidarizarea cu trecutul dusă pînă la discontinuitate, în simulaţia unei sensibilităţi noi, Radu Cosmin stă înfipt ferm în locul comun, cu o seninătate ce-1 ridică deasupra promiscuităţii; în noroiul faptului divers, candoarea lui rămîne lilială. A exalta banalitatea e o atitudine paradoxală, ce nu i se cuvine unui astfel de scriitor. Oricît am reclama economia şi conserva ţia puterilor noastre cerebrale, nu putem privi talentul decît ca o diferenţiare de sensibilitate comună; îl disociem deci principial de banalitate. Aşa se explică, de altfel, şi antipatia sinceră faţă de literatura lui Radu Cosmin a unor scriitori ce se opresc la aparenţe. Criteriile obişnuite servesc numai măsurilor comune. în anumite limite, lucrurile se clasează normal; banalul este aruncat din rezervele artei; dincolo de ele insă se deschid posibilităţi incalculabile. Defectele devin forţe ce scapă oricărei analize; trebuiesc chiar privite ca nişte elemente supranaturale. Ne-glnd deci banalului obişnuit orice valoare literară, nu i-o putem nega şi lui Radu Cosmin; tăgăduindu-i talentul, trebuie să-i recunoaştem geniul. Radu Cosmin îşi aşteaptă incă Emersonul, care să adauge la categoriile valorilor reprezentative ale supraoamenilor şi categoria geniului banalităţii. Scăpînd analizei critice, ca orice produeţiune vastă, literatura scriitorului nostru nu poate fi decît admirată. Ireductibilă în componente, ea trebuie primită în totalitate, fără nici o rezervă. Negind prin definiţie paradoxul, banalul reuşeşte sa devină totuşi paradoxal prin prestigiul artei. „Raducosminismul“ e deci produsul cel mai remarcabil al acestei generaţii chinuite de probleme estetice insolubile; in mijlocul nevrozei generale, el şi-a afirmat vitalitatea prin-tr-o bogată izbucnire de sevă. Zguduită de catastrofe sociale necunoscute in trecut, frămîntată de mari prefaceri, măreaţă şi incompletă, epoca noastră şi-a găsit, in sfirşit, o retină care s-o privească cu limpiditate şi un talent care s-o redea apoi în trăsături fidele-. Arta lui Radu Cosmin de a reproduce banalitatea vieţii prin banalitatea expresiei este atît de definitivă, încit cred că va trece peste noi in solemnitatea lucrurilor clasice. Atingînd geniul prin lipsă de talent şi prin lipsă de simţ literar, Radu Cosmin este reprezentantul tipic nu numai ai unei epoce sau al unui popor, ci al unei mari părţi a omenirii din toate timpurile: a speciei umane antiestetice. Şi cum estetismul este numai o deformare inutilă a spiritului uman, geniul lui Radu Cosmin e -reprezentativ pentru o infinită gamă umană, începînd de la indivizi ce nu au trecut peste cultura primară, pînă la atîţi intelectuali rămaşi incă neliterari. EM. BUCUŢA Oferindu-ne- Florile inimii sale in versuri, d. Em. Bucuţa şi-a p ăstrat spinii pentru notiţele critice ale Ideei europene, prin fatalitatea legii care, părînd a stimula rezervele prin ;ameninţarea înţepăturii, pune lînga floare şi spini. în toate ■regnurile sale, natura aşază agresiunea alături de fragilitate. Era deci firesc ca lirismul d-lui Em. Bucuţa să aibă ■cuirasa unui criticism cu atît mai acut, cu cît lirismul e ;mai insuficient. Mediocritatea poeziei sale nu ne-a oprit pînă acum; considerat in sine, nici criticul nu ne-ar fi oprit mai ;mult. Prin perseverenţă însă, activitatea lui dovedeşte că răspunde poate unei convingeri şi, cu siguranţă, unei atitudini. Privită astfel, devine reprezentativă; atitudinea indi-f vidului se integrează într-o atitudine mai generală de sec-: ţarism şi de intoleranţă, ce merită o analiză psihologică. Oricît ar fi de odioasă şi oricît ar părea de inteligentă,, i intoleranţa nu trebuie considerată în bloc. Nepercepînd nuanţele, îi datorăm îngăduinţa pe care o refuză altora.. Spiritul sectar e efectul unui dezechilibru sufletesc, fără a presupune numaidecît şi lipsa de inteligenţă. Dimpotrivă,, poate fi expresia unei, minţi ascuţite, dar unilaterale; ceea ce pierde în Întindere cîştiga în adîncime. Unit cu o inteligenţă profundă, dar parţială, este primejdios uneori; adese devine însă un factor esenţial al progresului uman. Religiilei revoluţiile, reformele sunt în genere opera spiritelor copleşite de lumina unui adevăr unic. Armonia sufle- 17 tească e ruptă, cîmpul conştiinţei e întunecat; în pustiu se înalţă o singură idee, care, hrănită din vitalitatea tuturor celorlalte, poate schimba fizionomia globului pămîntesc.^ Dus pînă la fanatism, sectarismul ridică ruguri şi spînzurători, împinge masele spre războaie religioase sau spre revoluţii sociale; impunîndu-i adevărurile elementare ale vieţii morale, pregăteşte însă şi ascensiunea spirituală a omului. în regiunile medii, el poate fi un element de progres. Ritmul mişcărilor culturale e determinat de astfel de concepţii mărginite ; formulele reprezintă cochilia unei intoleranţe ce se crede în posesiunea adevărului unic. Cu timpul, cochilia se sparge, iar adevărul, care, departe de a fi fost unic, era parţial, se amestecă în masa comună a bunurilor spirituale, fer-tilizînd-o. Cu toată injustiţia lui, un astfel de spirit sectar e. folositor; el presupune însă o convingere profundă şi un robust talent de expresie: N. lorga era odinioară la înălţimea acestor postulate. Scoborît din domeniu] curentelor ideologice pe pămîntUl realităţilor, el nu e numai derivatul unor deziluzii, ci provine şi din neputinţa de a înţelege varietatea spiritului uman îr faţetele lui multiple, pe care ideea preconcepută a superiorităţii negaţiei o împinge pînă la atitudine. După cum odi nioară numărul „liberilor cugetători" sporea prin iluzia ce un „liber cugetător" e şi un „cugetător1*, tot aşa şi criticismul beneficiază de iluzia superiorităţii. în realitate, intole rânţa măruntă e- semnul unei sărăcii intelectuale. „A mesuri ■qu’on a plus d’esprit — spunea Pascal — on trouve qu'i y a plusd’hommes originaux" — şi pe măsura unei comprehen siuni mai largi, creşte şi capacitatea gustului literar pentr nuanţe şi chiar pentru principii contradictorii. Spiritul sectar nu dovedeşte competenţă şi negaţi superioritate. Asimilîndu-şi unele procedee stilistice ale d-lui N. Iorg< mai ales negative, d. Em. Bucuţa este expresia sectarismul! mărunt şi a bagatelei critice. Intoleranţa trebuie să aibă îns îndărătul ei activitate pozitivă, talent, autoritate mora şi, mai ales, viziunea energetică a unei noi deveniri. Redu: 18 la proporţiile vriei arme de buzunar cu care asprimea criticului apără amărăciunea poetului mediocru, ea e una din' cele mai insuportabile atitudini literare. * Părăsind norii preocupărilor critice, d. Em. Bucuţa se scoboară uneori printre noi şi sub forma porumbelului mistic al poeziei... După ce ne-am ocupat de cugetător, îi datorăm şi o schiţare a fizionomiei poetului, nu prin comentariul nostru, ci prin propriile lui versuri. 1 * într-o literatură estetizantă şi nesinceră, literatura d-lui Bucuţa reprezintă sinceritatea însăşi. Prin această calitate esenţială d-sa răscumpără lipsa de artificiu. Inima cui, de pildă, ar putea rămîne insensibilă în faţa acestor versuri: Azi îndrăznesc să-ţi spui întîi ( Cît îmi eşti de-aproape şi de dragă Şi să-mi îngădui să-ţi rămîi Supusă slugă viaţa-ntreagă, transcrise ornamentat pe hirtie colorată, sub gravura a două columbe ce se sărută sau a, două inimi ce se Împreună ? Din neantul jocului inutil, arta d-lui Bucuţa se umanizează spre finalităţi umile. In versul lui sincer, simplu şi direct, inimile candide îşi vor găsi exprimarea justă a sentimentelor amoroase. Arta nu e divertismentul unei clase sau . al unei culturi ; democraţia cere întrebuinţarea cuvîntului propriu. Ea cere o legitimă nivelare a sensibilităţii şi traducerea ei prin termeni strict echivalenţi. Nimeni n-ă egalat însă pînă acum pe d. Bucuţa în puterea de expresie directă a unei bogate game de sentimente. Chinuit, de pildă, de atitudinea neînţeleasă a iubitei, poetul îşi declară astfel durerea: Ce ai tu astăzi nu-nţeleg, Că fără vrun temei te mînii, Mi se descheie trupu-ntreg, Mă-njunghie ascuţit plămînii. (Zdrobire) 1 Limităm cercetarea numai Ia Miniaturi, din Florile inimei. 19: Limitarea durerii numai în regiunile sufletului ar fi iip-•sit-o de expresia concretă; poetul o plasticizează deci prin-ir-o echivalenţă fizică. Dacă în loc de „plămîni11 ar fi întrebuinţat cuvîntul de „bojogi11, exprimarea durerii ar fi fost poate mai potrivită vocabularului tinerilor sortiţi să-şi facă din versurile d-lui Bucuţa un breviar sentimental. Cam ■ceea ce reprezintă d. Radu Cosmin în indignare patriotică şi morală, în imn şi în satiră, d. Em. Bucuţa reprezintă in lirica propriu-zisă; sinceritatea simţirii şi lipsa de artificiu formal îi unesc într-o acţiune convergentă asupra adolescenţii. După cum sufletele virtuoase îşi găsesc de pe acum hrana spirituală în opera bardului Radu Cosmin, îndrăgostiţii vor găsi cu ■siguranţă în Florile inimii ale d-lui Bucuţa expresia cea mai tipică a flăcării lor. Nicăieri nu ar putea innemeri, de pildă, >o notare mai lapidară a exclusivităţii amoroase: Do ce l;i tine-aşa cruzime, Cînd tot ce vreau e doar atît SA nu vorbeşti cu alt cu nime Şi să mă ţii mereu de ît? (Ce i'reau ) nicăieri nu ar putea găsi o transcriere mai directă a suspinului inimii de a nu-şi putea mări capacitatea sentimentală: ... un singur ghid m-apasă: Că nu le pot iubi mai mult ! ( Toane) în acest- „că nu te pot iubi mai mult'1 se circumscrie lansarea sufletelor compătimitoare sub forma unui refren definitiv. Alteori, dragostea poetului merge pînă la nevoia supremei umilinţi: Că nic-i cureaua la sandalc Eu nu suni vrednic să-ţi de/.nod. (Paznicul) după ce a cunoscut farmecul intimităţii in doi: ... Cind eiuatit vreau: să fim singuri. Să pot să-ţi cint şi să te-alint. (Stăpina apelor) 20 ;trăbătut de atitea nelinişti dinaintea enigmei citite pe faţa ubitei: îţi povestisem dorul tot Şi nu cătam că noaptea vine, Dar groaza mea s-o spui nu pot Cînd ochii ridicai la tine. (Ceea ce pune întrebări) ;u amestecul de durere şi de plăcere al voluptăţii iubirii, căreia, poetul i-a închinat osteneala „versului său de foc“ : La fel şi eu iubirea noastră O-nchid în versul meu de foc. • (Spre casă ) * „Versul de fop“,iată formula definitivă a artei d-lui Bucuţa: ii revine tot poetului meritul de a o fi găsit. A traduce o simţire elementară printr-o formă directă, plină'incă de căldura sentimentului, e ceea ce dă valoare poeziei d-lui Bucuţa şi o ridică deasupra oricărei vane arte. Opera lui însă nu e unică: reprezenţînd un caz de curioasă reversibilitate, ea continuă un fir întrerupt sau numai pierdut din vedere în literatura cultă. La începutul veacului trecut, boierul Conachi îşi cînta Zulniile, Catincele, Marghioalele cu o sinceritate^ egală şi cu acelaşi „vers de foc“. : Ochişorii ce slăvesc, De-mi lipsesc din vedere, .Cu gîndul tot Si privesc Căci nu-mi lipsesc din părere etc. (Ochişorii ce slăvesc) Sau: Amoriu, spune-mi ce-am greşit în vremea cît te-am slăvit, De mă arzi ca un gelat Fără să fiu vinovat? etc. Sau: Mă sfîrşesc... amar mă doare! Milă n-am la cine cere, - 21 Toate sunt nesimţitoare, Toate-mi zic: Mori in durere! ele. (Măi sfirşcsc, arnar mă doare) Sau: Zic, inima, să aibi răbdare La sfîrşilul acest mare, Mare şi plin de durere. Căci le duci la-njiirifîhicre ! ele. {'/ir, inimă, s-aibi răbdare) cu acea deosebire doar că d. Bucuţa simţea junghiul la plă-mîni, pe cind logofătul il simte in inimă. Sau — si aceasta e ultima citaţie caracteristică operei ambilor poeţi, pe, al cărei autor 31 lăsăm, de altfel, cititorului să-l descopere: l’n dar (i-am ales Din florile ce am cules Cu mina mea azi in zori. Să ţi-1 trimit îndrăznesc. Ca un semn că te doresc Intr-un ceas de mii de ori. ( Darul) „Amoriul“ berbantului boier moldovean a reapărut deci în literatura zilei; peste un veac d. Bucuţa ni-1 dezgroapă cu graţii înnoite. Poate că nu dispăruse deloc, devenind numai subteran. Cu bunăvoinţă, firul inspiraţiei logofătului s-ar putea găsi sărăcit în straturile adinei ale muzei „micului dor“. E un merit al d-lui Em. Bucuţa de a-i fi dat locul ce i se cuvenea în literatura cultă. „IDEEA EUROPEANĂ" . De la l octombrie, ocupîndu-se cu bunăvoinţa-i cunoscută, le reapariţia Sburătorului literar, face un istoric al controverselor editoriale dintre Viaţa românească şi Alcalay. Deşi ie priveau direct, am crezut, din respect pentru litera tipă-ită, că nu avem a ne ocupa cu lucruri ce nu au nici o legă-ură cu literatura sau chiar cu publicitatea. Ideea europeană i avut însă această idee europeană de a-şi interesa cititorii cu dispute comercialei ceea ce ne face să bănuim că europenii acestei reviste sunt mai mult peninsulari. LUCIAN BL A GA Trecut prin poezia modernă vieneză. Extremul Orien ne-a dat un scriitor caracteristic. în evoluţia poeziei român d. Lucian Blaga reprezintă, desigur, o undă. Revoluţia h a fost totuşi mai mult formală: ca întotdeauna aparenţe au impresionat: dispozitivul versului, ruperea bruscă a ri mului au zdrobit rezistenţa tiparelor învechite. Părind si prema descătuşare a formei poetice, versul liber mai aveac urcat o treaptă. Inovaţia mai mult iluzorie a simboliştii' trebuia împinsă Ia consecinţele ei ultime. După cum muzi> modernă tinde să se emancipeze de principiul melodic, ui poeţi vor să desfacă expresia poetică de expresia muzica în muzică văd numai un mod primitiv de exprimare a suf tului omenesc. Această bizară disociere a unor elemente in< solubile poate duce totuşi la rezultate interesante; in ori caz, e o reacţiune explicabilă împotriva preponderenţei mu cale în dauna fondului noţional. Ritmul evolutiv al artei determinat de astfel de asocieri şi disocieri. Prin întrebu ţarea consecventă a versului asimetric şi aritmie, d. Luci Blaga a,trezit deci mai mult interes decît prin însuşi fon< poeziei sale. * In realitate, fondul e mai semnificativ pentru epoca nc tră. Succesul exotismului extrem-oriental nu e o întimpl; ci răspunde unei necesităţi estetice; bătrînele literaturi ri ritene n-au făcut decît să activeze un proces in curs, căr 24 printr-o judecată anticipată, i s-a dat numele de decadentism. ' Decadenţa este însă o noţiune relativă; ea nu se defineşte decît prin ceea ce a precedat-o şi prin ceea ce i-a urmat. Determinîndu-se prin raporturi, are nevoie deci de pers-pectiva timpului; e o problemă mai mult de istorie literară decît de critică actuală. Prin. legăturile evidente cu epoca, preferăm s-o numim modernism. Sub această formă i se pot fixa unele aspecte, fără a i se face injustiţia condamnării definitive; pentru posteritatea îndepărtată n-ar fi exclus ca decadenţa de azi să apară în cadrul riguros al unei epoci clasice. Din sămînţa risipită a genurilor literare în descompunere s-ar putea să rodească în viitor atîtea subgenuri, încît lirismul modern să fie privit ca un punct maximal. Nota caracteristică a epocii noastre este insuficienţa lirică. Nu ne lipsesc, desigur, poeţii mari; nu asistăm deci la o criză momentană de individualităţi, ci la procesul lent al descompunerii poeziei lirice. Intelectualizarea emoţiei spre care se îndreaptă poezia modernă este, de fapt, dovada insuficienţei lirismului; operaţia delicată a exprimării sentimentului prin procedee intelectuale maschează adesea inexistenţa lui. Ca mijloc de artă intelectualizarea e legitimă; prin ea materialul brut se transformă şi se spiritualizează; filoanele sentimentului sunt captate în retorte pentru a ne produce esenţa rară a emoţiei ce ne satisface inteligenţa. într-o epocă în care elementul intelectual este atît de dezvoltat în dauna sentimentului, procedeul intelectualizării e singurul mijloc de a impresiona şi fixa... Expresia directă a unui sentiment poate face dovada sincerităţii, nu însă şi a artei. în artă sinceritatea e necesară, dar nu şi suficientă ; ea trebuie exteriorizată prin mijloace rafinate ce extrag din minereu metalul preţios. Arta supremă a epocii noastre ar fi prelucrarea materialului sentimental cel mai- incandescent în creaţiunile cele mai frigide; turnarea sentimentului cel» mai violent în forme cît mai obiective. E, desigur, un mare merit al simbolismului de a fi operat fuziunea subiectivului în obiectiv, de a fi creat alături de noi o mulţime de simboluri însufleţite numai de acţiunea noastră sufletească. Artistul devine astfel un demiurg înconjurat de fantomele străvezii ale sentimentelor lui reale. Intelectualizarea emoţiunilor este deci un proces firesc al artei moderne, reprezentînd totodată şi un progres. înţeleasă astfel, e reclamată de necesităţile noastre spirituale... Primejdia e alta. Sub masca intelectualizării se ascunde insuficienţa sau chiar inexistenţa emoţiei; din retorta poetului nu mai iese esenţa pură a operei viabile, ci numai simulacrul ei mort. Lipsa de sinceritate şi mai ales substituirea completă şi făţişă a elementului emoţional prin elementul intelectual deviază poezia lirică de la scopurile sale şi dovedesc sleirea înceată a lirismului. II Lirismul d-lui Lucian Blaga nu se distinge prin calitatea intelectuală a emoţiei. Chiar dacă unele din poeziile sale se pot reduce la o simplă cugetare, emoţia rămîne încă discutabilă. Adevărata intelectualizare a poeziei nu consistă în substituirea elementului emoţional prin elementul noţionali ci în extragerea emoţiei din domenii rezervate speculaţie, intelectuale. în acest înţeles, putem avea o emoţie metafizică, matematică sau astronomică pe atît de impresionantă pe cît e de rară. Contemplaţia motorului ce acţionează un vast sistem de maşini prin nervurile lui de oţel trezeşte o emoţiune comparabilă emoţiei entomologului adîncit în contemplaţia unui complicat organism infinitesimal. Poezia viitoare se va alimenta, desigur, din această nouă sursă emotivă într-o măsură necunoscută incă. Miracolele ştiinţei ne rezervă cîm-puri neexploatate pînă acum; poezia va ţîşni nu numai din ceea ce poate mişca, ci din tot ceea ce zgudure inteligenţa, producînd precipitatul rar al emoţiei cerebrale. Poezia d-lui Lucian Blaga nu Cunoaşte o astfel de intelectualizare, care, de altfel, nu-i indispensabilă, după cum nu cunoaşte nici procedeul intelectual al obiectivării sentimentelor prin simboluri. Modernismul lui constă în cu totul altceva. * Oricît ar fi de greu şi, mai ales, de nedrept de a reduce un scriitor la o singură formulă, procesul simplificării energice e necesar caracterizării critice. Injustiţia e răscumpărată 26 rin claritatea ce se aruncă asupra elementului generator l personalităţii artistice. La d. Lucian Blaga procedeul, mplificării e relativ uşor, din pricina evidenţei caracte-lilui dominant. Calitativ, lirismul d-lui Blaga nu se gene-iiază din emoţie, ci din senzaţie, iar ca arhitectonică poezia !ii se limitează la procedeul aproape unic al comparaţiei. • ' ' ' : , Poetul nu cunoaşte stări sufleteşti complexe şi intense; la oarecare excepţii, aproape nu cunoaşte nici emoţia. Se jiărgineşte numai la senzaţie, adică la cel mai primar ele-îent al jocului psihic. Reducerea la senzaţie a emoţiei e Inul din caracterele poeziei moderne; la nimeni însă nu e jtît de vizibil şi nu se poate studia mai lesne ca la d. Blaga. in această reducere vedem tocmai insuficienţa lirismului-liodern. Fascicolul stărilor sufleteşti complexe se rezolvă 1 sentimente disparate, iar sentimentele se rezolvă în simple ‘înzaţii, printr-o descompunere împinsă pînă la pulverizare, lătrîna inimă umană nu mai reacţionează; pare un crater bins. în loc de a vibra, se lasă într-o contemplaţie extatică; îaterialul senzaţional se transformă în uzina creierului în material intelectual. Poezia e silită să se mărginească la aportul netransformat al simţurilor; retina sau timpanul n locul bătăii inimii ostenite. Cele mai multe poezii ale -lui Blaga se pot deci reduce la scheme extrem de simple: ; comparaţie, din care unul din termeni e din lumea fizică, ir celălalt, de obicei, din viaţa interioară. Iată cîteva ;xemple: r „După cum lumina lunii măreşte misterul lumii, tot aşa şi eu cu ;imina minţii mele sporesc taina lumii, niţ o dezvelesc/' (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) „După cum, cînd picurii de rouă răsar pe trandafiri sînt zorile proape; tot aşa, iubito, cînd îţi apar lacrimile în ochi se anunţă şi npăcarea sufletului.11 , : . (Zorile) j „După cum din mugurii amari ies florile pline de nectar, tot aşa in amarul patimilor mele iese bucuria vieţii." I (Mugurii) 27 „Înţelepciunea veche ne vorbeşte de un văl ce ascunde natura — părul tău trecut peste ochii mei este vălul Maei.“ (Din părul tău} „După cum luceafărul vesteşte şi noaptea şi dimineaţa, tot aşa zîmbetul tău Smi aduce cînd moartea, cind viaţa.“ (Luceafărul) „După cum ziua nu vezi stelele pe cer, tot aşa aştept amurguî şi durerea ca să apară stelele pe cerul sufletului meu.“ (Mi-aşlept amurgul) „Ţinînd o scoică la ureche, răsună zvonul mării, ascultînd bătaia inimii, mă întreb de voi ajunge la malul acelei Mări pe care o simt, dar n-o văd.“ (Scoica) „Săpindu.-mi numele în scoarţa unui copae, cu timpul slovele devin uriaşe, tot aşa, iubito, numele tău scris în inima mea a devenit, după ani, uriaş." (Cresc amintirile) „După cum Veşnicul se presimte in bezna naturii, tot aşa îţi presimt şi eu, iubito, buzele 111 întuneric." (Veşnicul) „După cum, cînd eram copil, nu rupeam ghimpii trandafirilor sălbatici, crezînd că-s muguri ce o să înflorească, tot aşa nici ţie,iubito,, .n-am voit să-ţi smulg ghimpii, crezînd că o să înflorească11 (Ghimpii} „După cum în grote se fac stalactite, tot aşa picurii de pace ce cad din bolta cerului împietresc in mine.“ (Stalactita ) „în ochii Magdalenei strălucea divinul, după cum soarele străluceşte şi în noroi." (Isus şi Magdalena) „După cum nuferii cresc din noroiul lacurilor, tot aşa din noroiul sufletului meu creşte floarea rară a iubirii mele pentru tine." (Vei plinge mult ori cei zimbi) * S-ar putea continua; exemplele date sunt insă îndestulătoare. Comparaţia este, desigur, un element legitim al 28 >oeziei; este totuşi numai un accesoriu. în poezia d-lui Lucian Blaga accesoriu] se ridică la valoarea unui principiu organic i aproape unic; mai toate poemele lui sunt cristalizate în urul unei simple comparaţii, adese admirabilă prin noutate, Iar semnificativă prin insuficienţa ei generatoare. m ■ ° A stabili un raport de asemănare între doi termeni dm umi diferite e încă un proces intelectual. Fără a avea va-oarea de abstracţie a unei metafore, comparaţia reprezintă otuşi o sforţare de caracterizare prin asociere. Pe calea •egresivă a efortului intelectual se poate coborî şi mai mult; mpresionismul modern cunoaşte şi simpla transcripţie a ienzaţiei. - Valoarea lui depinde însă de natura impresiunii. Oprin-lu-se în domeniul senzaţiei pure, nu ne poate oferi decît m material poetic neprelucrat; trecînd în suflet, se face nterpretul unei stări sufleteşti neorganizate, elementare, iinestezice. Poezia d-lui Lucian Blaga cunoaşte şi impresionismul exterior limitat la o imagine de ordin fizic; se îoboară însă şi în suflet pentru a-i fixa atitudinea momentană; valoarea lui variază deci după, variaţiile calitative ale mpresiei. Pur vizual este, de pildă, în Izvorul nopţii: „Ochii tăi sînt aşa de negri, încît îmi pare că din ei au zvorît noaptea ce acoperă întreg pămîntul“; sau In Visătorul : „Visînd că raza de lună e aţa lui, paianjenul se înalţă pe ea“; sau în Vara : ' ’ în soare spicele îşi ţin la sîn grăunţele ca nişte prunci ce sug, Iar, timpul îşi întinde leneş clipele 1 şi aţipeşte între flori de mac. La ureche-i ţîrîie un greier. Sau în Gindurile unui mort, Martie, Fiorul, Din copilăria mea, Mă odihnesc lîngă o piatră de hotar şi încă în cîteva « 29 'TT: mici poeme. In altele, poetul trece de la aspecte obiective la aspecte sufleteşti. în La mare, el fixează senzaţia sufletului ce se simte.pierdut în infinit: ' Stau pe ţărm şi — sunetul mi-i dus de-acasă. 1 S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfirşit şi nu-şi găseşte drumul înapoi. în admirabilul Gorun, liniştea gustată sub ramurile copacului e solia liniştii anticipate a sicriului ce i se va ciopli din lemnul lui: ■ Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scîndurile lui o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet — şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru. Aiure, sufletul ostenit se simte renăscînd pe buzele unei femei ce cîntă: j ... Pe buzele! ei calde mi se naşte sufletul. (In lan) * Este evident deci că modernismul d-lui Lucian Blaga nu constă nici în colectarea emoţiei' din domenii rezervate speculaţiei intelectuale, nici în exprimarea ei prin procedee intelectuale, ci în reducerea ei la factorul elementar al senzaţiei. Şi în acest înţeles, nu e o noutate, ci e una din trăsăturile liricii contemporane, căreia exotismul extrem-oriental nu i-a adus decît un stimulent. în clina lirismului, această poezie n-ar fi depăşit un loc modest şi egal. L-a depăşit totuşi; în mişcarea noastră literară, d. Blaga a determinat o undă distinctă şi a solicitat servilismul detestabil al imitaţiei. In dosul psihozelor trebuiesc căutate principii mai active^ şi mai personale. Adevărata originalitate a d-lui Blaga nu stă decît in faptul de a ne fi dat o poezie a senzaţiei (â cărei origine merge la Macedonski), ci de a fi fost un creator 30 ie imagini. într-o epocă în care limba e roasă de o uzură nilenară, în care metaforele au devenit moneda ştearsă a uvîntului comun, în care asistăm totuşi la încercările dis-lerate, dar neizbutite, ale tinerilor^ scriitori de a prinde din Ler imagini rare pentru a crea o figuraţie verbală distinctă Ie cea a generaţiilor ce ne-au precedat, d. Lucian Blaga a idus o contribuţie fericită. Dintr-o dată, cu o artă defini-ivă, a reuşit să pună în circulaţie o serie de imagini poetice, le o originalitate şi frumuseţe incontestabile. Din tiparele or, a roit peste literatura română stolul contrafacerilor upărătoare. Talentul creatorului se desface în jetonul imită-orilor: răsplata dureroasă a orgoliului de a crea ceva! Nu tăgăduieşte nimeni valoarea imaginii în fraza poe-ică. Semnificativ pentru opera d-lui Blaga nu este însă ntrebuinţarea imaginii ca un element util al poeziei, ci ca m scop în sine. Cele mai multe poeme ale lui nu sunt decît magini cizelate' şi preţios încadrate.. In loc de a le insera ntr-o complexă alcătuire poetică, d. Blaga le detaşează şi e prezintă separat; sclipirile lor nu pot însă înlocui flacăra ibsentă. în aceste condiţii, opera d-lui Blaga este o cale actee de pulbere poetică, fără a constitui o poezie consistentă i organică. [AL. CAZABAN] D. Al. Cazaban încetase de mult de a mai face literatură, fără a părăsi totuşi şi pretenţia; neprelucrindu-şi materialul de observaţie, îl înregistra neselectat. Reprezenta deci cazul dureros al unui scriitor pîndit iremediabil-de gazetăria literară. Ziarul Izbinda a crezut că trebuie să-i precipite căderea şi să-l fixeze definitiv sub această formă minoră, dîndu-i posibilitatea unei cronici a birfelor. Prin incultură şi trivialitate, omul era destinat acestui mijloc de expresie. Părăsind deci încercările semiliterare, el şi-a, găsit, în sfîrşit, o realizare francă. Înlăt-urînd orice prejudecată de artă, d. Al. Cazaban Îşi delimitează cu sinceritate fizionomia morală în foiletoanele ziarului Izbînda. E atît cît ne dă, şi nu vrea să ne dea mai mult decît e. Niciodată scrisul n-a fostmai adecvat omului. într-o epocă de nesinceritate, d. Cazaban se spovedeşte fidel în fiecare duminecă. 32 [„JOCUL APELOR"] Jocul apelor, comedia în trei acte a d-lui Alfred Moşoiu, ■ apărut, în sfîrşit, în editura literară a Casei şcoalelor. Lec-ura piesei ne împrospătează impresiile de acum trei ani, înd s-^ jucat pe scena Teatrului Naţional, în condiţii de imp şi de joc puţin favorabile. Situaţia ei psihologică nu ste din cele ce se primesc uşor. O femeie ce-şi iubeşte băr-atul, dar care se simte umilită de stăruitoarea lui gelozie, u-şi poate părăsi casa şi fericirea pentru un tînăr, pe care u-1 iubeşte şi căruia nici nu-i cedează. O astfel de situaţie excepţională. Pentru a o putea primi ca posibilă, i-ar fi rebuit dramaturgului o putere de convingere pe care n-o re încă. Lăsînd însă la o parte acefet punct de plecare psiho->gic, drama' d-lui Alfred Moşoiu e o fină operă de artă, jrisă într-o limbă preţioasă, cu un dialog vioi şi spiritual, u o poezie tinerească, cu o vădită căutare a simbolului, are-i dau o valoare literară şi prevestesc o carieră... ’iesa d-lui Moşoiu n-a reuşit totuşi. După cîteva reprezen-iţii, şi-a frînt aripa. Cu toată tăietura ei pariziană, cu tot agreabilul11 ce se amestecă în conflict, publicul n-a mai urmă-t-o. E mai întîi vina interpretării, de o insuficienţă jigni-3are în unele element'e. Tinerii trebuiesc altfel sprijiniţi, leavînd prestigiul unui trecut, ei trebuie să cucerească o etate bine apărată: indiferenţa publicului. Li se cuvine eci şi mai mult o interpretare desăvîrşită... ApoLmai e şi :cel imponderabil, Care hotărăşte succesul unei piese de teatru, ;ăpî'nd totuşi criticului... E o atmosferă ce se face în jurul 33 ei, pe nesimţite şi fără controlul criticii ...Unii se măgulesc că ar putea înrîuri opinia publică prin presă. Zădârni-. cie! Opinia nu se înmlădie după ziare. Ea suferă întipărirea obscură a unei atmosferi ce iese de sub analiza noastră. Această critică subconştientă a mulţimii a condamnat drama 'd-lui Moşoiu; criticii conştiente nu-i rămîne decît să se închine cu toate rezervele mintale asupra valorii părerilor 7ii uiţi mii. [„CONVORBIRI LITERARE11] Convorbirile literare şi-au ieşit din rezerva lor binecunoscută. Voind să-şi afirme o opinie în chestiuni literare,, debutează printr-o severă notiţă asupra Sburătorului literar. Nu e tînăr refuzat de la Sburătorul care să nu se prevaleze cu o colaboraţie poetică la Convorbiri literare. Nu putem deci discuta cu coşul redacţiei noastre. Ne-ar mai rămîne doar calea unor discuţiuni cu directorul acelei reviste, dar după. vechea tradiţie convorbiri stă, d. S. Mehedinţi nu-şi citeşte' probabil propria Iui revistă şi nu e răspunzător de mărunţii ei cronicari. In aceste condiţii, închidem diferendul înainte de a-1 fi deschis. Nu voi să riscăm dezastrul unei discuţii, de pildă, cu. maestrul Ciuchi. [ANUARUL SOCIETĂŢII LITERARE „GR. ALEXANDRESCU“] Din Focşani primim Anuarul Societăţii literare „Gr. Ale-xandrescuu al elevilor de curs superior din liceul „ Unirea“ — Focşani, anul şcolar 1920—1921. Purtînd no. 2, anuarul presupune existenta unui no. i. Din el aflăm cu satisfacţie că există o societate literară de aproape un sfert de veac şi cu o activitate apreciabilă — aceasta într-un oraş din provincie, cînd in capitală nu cunoaştem astfel de societăţi bine organizate şi cu oarecare continuitate de muncă. Cu aceeaşi bucuroasă satisfacţie aflăm că în anul trecut s-au ţinut conferinţe despre Odobescu, Kogălniceanu, Merimee, Yerlaine. Baudelaire, Dumas, Augier etc., etc., că s-au ţinut un număi important de şedinţe, in care elevii au analizat varii opere române şi străine, într-un cuvînt, s-a întreţinut cu zel interesul pentru literatură. Meritul acestei activităţi revine profesr rului I. M. Raşcu. Cu o sută de -astfel de profesor de limba română s-ar pregăti o nouă generaţie ce ar tăia c altă soartă scrisului românesc. 30 REVERSIBILITATE Părăsind norii preocupărilor grave, pe cari i Ie îngrămădesc ideile europene, d. Em. Bucuţa se scoboară uneori 'rintre noi v sub forma porumbelului mistic al poeziei..'. ;mpunem deci Sburătorului literar datoria obiectivitătii; în aginele lui docile, după ce ne-am ocupat de cugetător, e vom permite să fixăm cu sobrietate şi fizionomia poetului, ’u prin comentariul nostru greoi, ci prin citarea propriilor ;ii versuri 1. : 1 ■*’ într-o literatură estetizantă şi ^nesinceră, literatura l-lui Bucuţa reprezintă sinceritatea însăşi. Prin această 'alitate esenţială d-sa răscumpără lipsa de artificiu. Inima ui, de pildă, ar putea rămîne insensibilă în faţa acestor ersuri: - j. Azi îndrăznesc să-ţi spui întîi Cît îmi eşti de-aproape şi de dragă Şi să-mi îngădui să-ţi rămîi Supusă slugă viaţa întreagă...'. . . înscrise ornamentat pe hîrtie colorată, sub gravura a ouă columbe ce se sărută sau a două inimi ce se împreună? >in neantul jocului inutil, arta d-lui Bucuţa se umanizează )re finalităţi umane. în versul lui sincer, simplu şi direct, himile candide îşi vor găsi exprimarea justa a sentimentelor |r amoroase. Arta nu e divertismentul unei clase sau al j 1 Limităm cercetarea numai la Miniaturi, din Florile inimii. ‘ 37 unei culturi; democraţia cere întrebuinţarea cuvîntului propriu. Ea cere o legitimă nivelare a sensibilităţii şi traducerea ei fie prin termeni strict echivalenţi, fie printr-o^ figuraţie elementară, dar sinceră. Nimeni n-a egalat însă pînă acum pe d. Bucuţa în puterea de expresie directă a unei bogate game de sentimente. Chinuit, de pildă, de atitudinea neînţeleasă a iubitei, poetul îşi exteriorizează admirabil durerea. Ce ai tu astăzi nu-nţeieg, Că fără vreun temei te mînii, Mi se descheie trupu-nt.reg, Mă-njunghie ascuţit, plămînii. (Zdrobire) Limitarea durerii numai în regiunile sufletului ar fi lipsit-o de elementul concret şi ponderabil; poetul o plasticizează şi mai. bine printr-o echivalenţă fizică. Dacă in'loc de „plămîni“ ar fi întrebuinţat cuvîntul de „bojogi“, exprimarea durerii ar fi fost poate mai adecvată vocabularului tinerilor sortiţi să-şi facă din versurile d-lui Bucuţa un breviar sentimental. Căci ceea ce reprezintă d. Radu Cosmin în indignare patriotică şi morală, in imn şi in satiră, d. Em. Bucuţa reprezintă în lirica propriu-zisă. Sinceritatea -simţirii şi lipsa de artificiu formal îi unesc într-o acţiune convergentă asupra adolescenţii. După cum sufletele virtuoase îşi găsesc de pe acum alimentul spiritual în opera bardului Radu Cosmin, îndrăgostiţii vor găsi cu siguranţă în Florile inimii ale d-lui Bucuţa expresia cea mai tipică a flăcării lor. Nicăiri n-ar putea înnemeri, de pildă, o notare .mai lapidară a exclusivităţii amoroase: De ce la tine-aşa cruzime, Cînd tot. ce vreau e doar atît. Să nu vorbeşti- cu alt cu nims Şi să mă ţii mereu de git? (Ce vreau ) nicăiri nu ar putea înnemeri o transcriere mai sigură şi mai ■directă a suspinului inimii de a nu-şi putea mări capacitatea sentimentală: ... un singur gînd m-apasă: Că nu te pot iubi mai mult! (Toane) 38 In acest „că nu te pot iubi mai mult" se circumscrie ntreaga langcare a sufletelor compătimitoare' sub forma lefinitivă a unui refren nepieritor. Alteori, dragostea poetului nerge pînă la nevoia supremei umilinţi şi mărturisiri publice: Că nici cureaua la sandale i Eu nu sunt vrednic ’să-ţi deznod. (Paznicul) \ upă ce a cunoscut farmecul intimităţii în doi: ' _ ... Cînd eu atît vreau: să fim singuri Să pot să-ţi cînt şi să te-alint. (Stăptna apelor) trăbătut de atîtea nelinişti dinaintea eternii enigme citite e faţa iubitei: ’ *1 * îţi povestisem, dorul tot : Şi nu cătam că noaptea vine, Dar groaza mea s-o spui nu pot, . Cînd ochii ridicai la tine. (Ceea ce pune întrebări) u tot amestecul de durere şi de plăcere ce face voluptatea 'ibirii, căreia poetul i-a închinat osteneala „versului său le foc“. ' . ; La Tel şi eu, iubirea noastră • O-nchid îh versul meu de foc. ’ (Spre casă ) „Versul de foc“ — iată formula definitivă a artei d-lui ucuţa; îi revine tot poetului meritul de a o fi găsit. A •aduce o simţire elementară printr-o formă directă, plină că de căldura sentimentală, e ceea ce dă valcare poeziei ■lui Bucuţa şi o ridică deasupra oricărei vane arte. Opera i însă nu e unică; reprezehtînd un caz de curioasă reversi-litate, ea continuă uri fir întrerupt sau numai pierdut din; ledere în literatura 'cultă. La începutul veacului trecut,. boierul Conachi îşi cînta Zulniile, Catincele, Marghioalele cu o sinceritate egală şi cu acelaşi ers de foc . Ochişorii ce slăvesc, De-mi lipsesc din vedere Cu gîndul tot îi privesc ■ Căci nu-mi lipsesc din părere etc. (Ochişorii ce slăvesc) Sau: Amoriu, spune-mi ce-am greşit în vremea cit te-am slăvit-De ce mă arzi ca un gelat Fără să fiu vinovat? etc. Sau: Mă sfîrşesc... amar mă doare! Milă n-am la cine cere, Toate sunt nesimţătoare. Toate-mi zic: Mori în durere! etc. (Mă sfirşesc, amar mă doare ) Sau: , Zic, inimă, s-aibi răbdare La sfîrşitul acest mare, Mare şi plin de durere, Căci te duci la junghiere! etc. (Zic, inimă, s-aibi răbdare) Cu acea deosebire doar că d. Bucuţa simţea junghii la plămîni, pe cind logofătul îl simte în inimă. Sau — aceasta e ultima citaţie ce ar merita să devină liminară pe tru opera ambilor poeţi: Un dar ti-am ales Din florile ce am cules Cu mina mea azi în zori, Să ţi-1 trimit îndrăznesc, .... Ca un semn că te doresc înt r-un ceas de mii de ori. I (Darul) 40 „Amoriul“ berbantului boier moldovean a reapărut deci Ip literatura zilei: peste un veac, d. Bucuţa ni-1 dezgroapă cu graţii înnoite. Poate că nu dispăruse deloc, devenind numai subteran. Cu bunăvoinţă, firul inspiraţiei logofătului s-ar putea găsi, sărăcit, în straturile Qdînci ale muzei „micului dor“. E -un merit al d-lui Bucuţa — reprezentant al ideilor europene — de a-i fi dat, locul ce i se cuvenea în literatura cultă. [„PAIAŢELE11 DE I. PELTZ] Paiaţele e titlul unei broşuri scoase de I. Peltz, în. care tînărul scriitor ia o poziţie ofensivă împotriva unor aspect? politice şi literare, apărute mai ales după război. în politică de pildă, d. Peltz combate ţărănismul, bazat pe lupta de clasă, şi comunismul, care desigur nu propagă armonie socială. în literatură d. Peltz se ridică împotriva polemis mului acut, care, de fapt, vine din epoca de dinainte di război, şi mai ales a superesteţilor,ornamentul tuturor epo celor literare. Intenţia d-lui Peltz e onorabilă şi punctele di atac consecvent alese. Nu cred insă că pamfletul trebui' combătut prin mijloacele lui supralicitate. Obiectivitatea d-cugetare şi stăpînirea de formă sunt singura pavăză de car se poate rupe lancea pamfletarului. Aşa, de pildă, nu înţe legem ce caută printre victimele d-lui Peltz d. Yianu, care pe lingă că e probabil capul cel mai sistematic al generaţie noi, reprezintă în producţia lui literară o linie dreaptă. EM. BUCUŢA Iscălindu-şi notiţele critice-Ideea europeană, d. Em. Bu-:uţa are asupra contemporanilor săi redutabila superiori-:ate a semnăturii. Nu ştim dacă relaţiile lui cu Europa trec dincolo de limita unor studii neisprăvite; Ideea europeană 'iind însă un titlu comercial înregistrat, iscălitura d-lui Bu-juţa se învesteşte cu un caracter de legalitate incontestabilă. Un conflict ideologic cu dînsul ar putea atrage neplăcerea unui .conflict european. Este deci de datoria unei prudenţe elementare de a nu turbura pacea bătrînului continent în împrejurările actuale. Voi accepta deci cu resemnare aprecierile d-lui Bucuţa asupra intelectualismului meu. „descărnat41 şi a stilului „gras". Problema cărnii îl obsedează de mult; numindu-se Popescu, ji-a luat pseudonimul de Bucuţă, care, deşi diminutnr, nu e ;otuşi de poet. Iar dacă stilul meu are „mersul încet al mel-3ului“, recunosc bucuros că nu oricine se poate întrece cu agilitatea de picior a d-lui Bucuţa. . Acum trei ani, la apariţia Sburătoruliii, am primit vizita anui domn ce-mi. aducea un considerabil manuscris poetic al d-lui Bucuţa. Nepublicîndu-i-1, disting în glasul criticului european suspinul poetului înăbuşit în coşul redacţional. 43 ION MINULESCU I Scrise pentru mai tîrziu, Romanţele d-lui Ion Minulescu nu numai că au ajuns la meridianul actualităţii, dar l-au şi depăşit, lunecînd, oarecum, în conul penumbrei. Anticipaţia lor literară a fost deci o iluzie de scurtă durată. Prin sugestia pe care au exercitat-o aproape instantaneu asupra poeziei noastre, s-a dovedit că nu aduceau formula unei sensibilităţi şi estetice tardive, ci aveau în ele toate elementele contemporaneităţii imediate şi caduce. Nici unul din scriitorii noştri — nici chiar Eminescu — n-a fost atît de repede acaparat de imitatori ca d. Minulescu. în cel mai scurt timp poezia lui a devenit punctul de plecare al unei exploatări literare sub cele două forme distincte, a imitaţiei şi a parodiei, care, deşi par a porni din izvoare diferite, proclamă in fond aceeaşi servitudine. Sub aparenţe satirice, parodia este efectul unei obsesiuni ce nu vrea să se recunoască. Prin caracterele ei evidente şi impresionante, poezia d-lui Minulescu s-a despersonalizat repede pentru a se transforma într-un curent, dacă nu şi intr-o psihoză: minulescianismul nu este atît o sensibilitate, o con cepţie sau măcar o atitudine, cit o estetică. în mijlocu acestei literaturi de corăbii, de pelerini ce vin şi se duc di unde şi unde nu se ştie, de catarguri şi biserici, de amant' ce mint şi de berze ce călătoresc, de talismane şi de cifr fatidice, de geografie exotică şi de nume proprii de valoar pur verbală, de cavouri deschise şi de chei aruncate, d balustrade şi de balcoane, in mijlocul acestei literaturi spe :ifice ca muzicalitate, vocabular şi procedee nu numai reto-'ice, ci şi grafice — poetul a fost repede copleşit. Glasul lui s-a pierdut printre ecourile sonore şi crescute, mirat el însuşi le a se simţi multiplicat. Imitaţia excesivă şi mai ales paro-lia au dat poeziei d-lui Minulescu actualitatea unei mode; mprimîndu-i o fulgerătoare mişcare, a făcut lesne ocolul :urioziCăţii publice, sleind-o. Amantele cu ochii verzi: Coloarea wagnerianelor motive .Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare..'. .. morţii ce ies din cavouri,cele trei corăbii,brelocuri,catarguri, a şi cele trei sute de biserici au dispărut cu totul din poezia eneraţiei noi. In Lucian Blaga, Camil Petrescu sau Ion 3arbu influenţa d-lui Ion Minulescu e inexistentă. Cu ătît nai bine. Curăţită de scoria imitaţiei şi a parodiei, ea poate i privită cu imparţialitatea cuvenită unui moment din voluţia lirismului nostru, degajat de sub presiunea con-rarie a obsesiunilor sau a reacţiunilor. * Limitîndu-se în anumite cadre ce rămîn a, se preciza, îfluenţa poeziei d-lui Minulescu nu trebuie exagerată. Cu ot zgomotul ei, n-a trecut din pragul cenaclurilor şi, în rice caz, n-a avut vreun contact direct cu marele public, fimic, de altfel, n-o îndreptăţea la popularizare. Pe cînd oezia lui Alecsandri şi Goga puteau interesa şi zgudui îasele prin latura lor socială sau naţională, pe cînd poezia ii Eminescu putea avea un răsunet imens, nu numai prin restigiul unei arte suverane, ci şi printr-o atitudine defi-ită, aducînd numai o inovaţie estetică, poezia d-lui Minu-scu nu avea cum străbate în straturile adînci. Prin natura , trebuie să rămînă în cadrele artei pure. Nu i se face vreo ină; se constată numai că zona ei de influenţă nu putea igloba decît un număr restrîns de cititori. Pentru un poet i d. Minulescu sunt, de altfel, singurii ce contează. Artă sntru artă s-a făcut, negreşit, şi înainte; nu se insistase să asupra caracterului ei specific de inutilitate şi de deta-ire totală de contingenţele vieţii. D. Ion Minulescu e repre-;ntantul tipic al unei formule intransigente.'” Înglobînd puţin 45 din omenescul ce poate interesa sau pasiona mulţimea, acţiunea lui se limitează de la sine la un punct microcosmic, în care lentila măritoare a esteţilor poate distinge, de altfel, • şi infinitul mare. II De numele d-lui I. Minulescu se leagă, nu fără controverse, istoria simbolismului român. Controversele vin mai ales din impreciziunea unei noţiuni căreia nu i se pot defini încă elementele multiple, disparate şi uneori chiar contradictorii. Fiind o inovaţie, simbolismul s-a confundat la început cu însuşi spiritul de înnoire. Orice nuanţă, mai sin- | gulară a sensibilităţii sau numai a expresiei era privită ca una din formele lui. Macedonski a trecut astfel drept poet simbolist, iar cîţiva tineri s-au crezut iniţiatorii mişcării noi prin simplul fapt al întrebuinţării versului liber. Confuzia izvora şi din nedefinirea noţiunii chiar în spiritele celor ce lucrau la biruinţa ei. Curentele nu pornesc din acţiunea conştientă a formulelor hotărîte; ele sunt precedate de nevoia vagă a unei reacţiuni ce se caută prin o serie de experienţe literare in domenii şi în forme diferite. De reuşeşte să se precizeze, formula este clarificarea ultimă a dibuirilor în întuneric; la triumful ei contribuie însă şi cei ce s-au asociat la luptă din nemulţumire împotriva tiparelor consacrate şi din ignoranţa propriului lor temperament. Fără b acoperi toate sensurile legitime ale simbolismului, d. Minulescu rămîne totuşi reprezentantul cel mai autentic al acestei mişcări în literatura noastră. Chiar dacă ar avea meritu iniţiativei, în artă, modulaţiile minore se absorb în glasu celui puternic. Prin egoismul vital al adevăratei personali tăţi, artiştii îşi consumă şi părinţii şi copiii. Aparent distru de vermina imitaţiei, d. Minulescu o va domina; în ritmu poeziei noastre unda simbolismului va fi reprezentată î notele ei cele mai vizibile tot prin poetul „amantelor c mint“. * Faţă de tendinţa poeziei moderne de a-şi căuta emoţ: în domeniile speculaţiei intelectuale, sau de a o intele tualiza numai prin procedee tehnice, simbolismul pare an 46 cronic. El nu intră în curentul procesului de disoluţie a lirismului. Putem afirma, dimpotrivă, c-a împins lirismul in substraturile cele mai -adinei ale sensibilităţii. Simbolul e an concept şi deci un produs raţional. Simbolismul nu este însă Doezia simbolului; o terminologie improprie l-a putut numai lega de intelectualismul modern, în contra sensului şi ’aţiunii sale. Simbolismul duce lirismul în consecinţele lui îltime. Nu reprezintă o ascensiune spre o, idee, ci, dimpotrivă, fuga de concept; nu este expresia clară a unor sentimente organizate, ci se încearcă să ne- aducă ecouri din urnea impenetrabilă a subconştientului. Simbolismul este le esenţă pur muzicală, nu în înţelesul calităţii muzicale a ixpresiei, ci sub raportul calităţii muzicale a stărilor sufle-eşti, primare, vagi, neorganizate, pe care le traduce; el e o lipertrofie a lirismului în sensul adîncirii izvoarelor de inspiraţie dincolo de pragul conştiinţei în elementele vieţii mimale. Fiind imprecise, aceste stări sufleteşti muzicale iu pot fi exprimate clar; simbolismul nu reprezintă, aşadar, aumai o primenire a .lirismului, ci şi o revoluţie, formală. Subconştientul nu poate fi redat prin noţiuni limpezi; muzi-alităţii vagi de fond trebuie să-i răspundă o muzicalitate le formă: de aici estetica simbolismului. In locul versului e ia forma exactă a gîndirii, se substituie versul fluid, insesi-abil; poezia nu e o transcripţie, ci o sugestie. Noua artă poetică are, desigur, mai multe canoane; senţa ei se poate rezuma însă la sugestie. Nu exprimă, ci ugerează prin dispoziţia savantă şi complicată a ritmului, . limbii muzicale şi imprecise, a unei figuraţii împinse pînă t artificialitate. Cu mişcarea simbolistă se înscrie deci în rtă estetica nouă a sugestiunii, lărgind Hotarele expresiunii rice. ■ Fondul poeziei sale fiind în genere muzical, iar forma agestivă, d. Ion Minulescu reprezintă, aşadar, simbolismul 1 latura lui principală. UI l Prin însăşi natura ei muzicală, poezia d-lui I. Minulescu ! delimitează nu numai în ceea ce e, ci şi în ceea ce nu poate . Nu poate fi, anume, o poezie de concepţie nici în sensul 47 unei complexe organizaţii poetice, ca Ut Eminescu hi Cern a, nici în sensul intelectualizării emoţiei sau a reducerii ei la elementul prim al senzaţiei, ca la unii dintre poeţii mai noi. Prin oricite nuanţe şi forme contradictorii s-ar fi manifestat, şi oricite încercări ar ii făcut teoreticienii de a-1 iixa în ritmul mişcării de inteleotualizare, simbolismul ramîne o expresie a fondului muzical şi deci prin esenţă antiintelectual.^ Chiar dacă n-ar reprezenta o reacţiune conştientă împotriva simbolismului, formula modernă a emoţiuriii intelec tualizate răspunde-tendinţei inverse de eliberare a spiritulu din masa elementară a stărilor sufleteşti neorganizate. îi aceste condiţiuni, prin simpla recunoaştere a calităţii muzi cale, facem şi eliminările necesare. întrebările legitime a! criticii amuţesc in pragul operei: neintimpinind o cugetar organizată şi complexă, nu-i putem cerceta nici izvoarele, nit creşterea sau devierea: cu atit mai puţin, filozofia sau alitu dinea răspicată şi consecventă faţă de problemele vieţi + Ieşind din fondul nostru muzical, simbolismul exc-luc cugetarea organizată, fără a exclude insă şi profunzime sentimentului. Dimpotrivă, o şi implică oarecum. Prin mi locul, imperfect din cauza limităz'ii lui, al cuvîntului el vn să ne dea esenţa lucrurilor, tiparele generale din care £ pornit formele multiple şi diverse, materia inalterabilă neindividualizată încă a sufletului uman. Prin această sfe ţare spre universal, simbolismul păşeşte alături de muzic limba firească a universalului. Fără h intra in consideraţii de ordin metafizic asup i muzicii şi asupra literaturii de calitate muzicală, fără a raporta deci la Schopenhauer sau la Xietzsehe. recunoasU la unii scriitori o capacitate neobişnuită de a ne reda sl sufleteşti elementare, care întrec, eu toată simplicitatea amorfă, dar originară, posibilităţile sensibilităţii orsanize Groaza de moarte este, de pildă, o dispoziţie primară deci muzicală a sufletului omenesc. Raţionalizarea oi n dus la palida poezie a lui \lahuţă; simţită însă puteri ! tragic, prin sursele nealterate. ale sensibilităţii, ea poate il punctul de plecare al unei creaţii profunde. Exemplifica n e lesne, deşi lăra ideafie şi organizare, literatura lui Picf 48 Loti este impresionantă tocmai prin această dispoziţiune-muzicală de a simţi cu intensitate caducitatea universală. Prin amploarea lui, sentimentul morţii transformă deci o operă, vidă altfel, într-un instrument de adîncă rezonanţă. Nu astfel de rezonanţe vom găsi, fireşte, la un poet relativ artificial prin viaţă şi inspiraţie. Oricît ar părea ca izvorăşte din simple reminiscenţe literare, cu tot artificiul şi atitudinea evidentă şi în lipsă de idei organizate, poezia d-lui Minulescu se valorifică totuşi printr-un fond de sentimente primare, muzicale. De la solidaritatea cu precursorii artei noi (Romanţa marilor dispăruţi), poetul trece la o solidaritate mai. largă cu soarta întregii umanităţi, vibrînd de un fior al morţii, ce vine din’fondul adine al sufletului omenesc (La poarta celor care dorm, Romanţa mortului, Pelerinii morţii, Romanţa morţii, Romanţa noastră etc., etc.). La realitatea sentimentului originar al morţii şi al prefacerii universale, trebuie să mai adăugăm încă o realitate: sentimentul statornic, obsedant, al orizonturilor îndepărtate; nostalgia locurilor nevăzute şi enigmatice, instinctul migra-toriu şi al devenirii (Romanţa pelerinului, Spre ţările enigme, Romanţa celor trei galere, Romanţa celor trei corăbii, 'Sosesc | corăbiile etc. j — sentimente care, în mijlocul unei artificialităţi neîndoioase, constituie un incontestabil nucleu poetic. IV Dacă în privinţa fondului poeziei minulesciene se pot face rezerve, nu atît asupra calităţii muzicale cît asupra intensităţii ei, în privinţa formei contestaţiile nu sunt însă cu putinţă. Pe cînd baudelairianismul, de pildă, se caracteriza printr-un complex de elemente sufleteşti ce purtau ■. in ele germinii sensibilităţii moderne, minulescianismul reprezintă numai o revoluţie formală. Inspiraţia lui muzicală . nu e nici prea amplă şi, prin caracterul ei de universalitate, I nu poate ^fi nici specifică; ieşind din fondul general uman, nu se valorifică prin diferenţieri de sensibilitate. Dacă poetul este destul de limitat, artistul, este însă cu [; mult superior. Arta d-lui Minulescu e incontestabilă; ea a r adus cu sine procedee reclamate şi de fond, dar. multiplicate şi de ingeniozitate. Prin originalitatea lor, poetul şi-a făcut un loc în evoluţia liricii noastre. * Am arătat că unei inspiraţii muzicale nu-i putea răspunde decît o formă sugestivă. Estetica simbolismului se rezumă deci la sugestiune; prin acest determinism înţelegem arta d-lui Minulescu şi în deviaţiile aparente. Absurdul însuşi se explică prin valoarea lui de sugestiune. Pentru notarea unor sentimente muzicale era totuşi necesară o formă de-o anumită muzicalitate. Eminescu ne-a dat versurile cele mai armonioase; armonia lor nu este însă independentă, ci funcţională. Deşi sonor, cuvîntul traduce o noţiune precisă, redusă la valoarea ei de sugestie, muzicalitatea d-lui Minulescu se emancipează de înţeles, insinuînd anumite stări sufleteşti vagi şi neorganizate. Calitatea ei este deci cu totul alta decît la Eminescu. Inovaţia formală, susţinută pe o mare bogăţie de resurse, a poeziei minulesciene este însuşirea ei cea mai de seamă. Versul devine liber şi poliritmic, nu la întîmplare, ci din necesităţi interne. Asupra meritului de a fi introdus cel dintîi versul liber pot fi discuţiuni; nimeni nu l-a mlădiat însă mai bine fondului mobil şi insesizabil. Muzicalitatea lui e atlt de excesivă, încît unii poeţi ca Lucian Blaga şi mai -ales Camil Petrescu au reacţionat împotriva servitudinii sonore. Reacţiunea era reclamată de fondul cu totul diferit al poeziei lor; d. Minulescu are însă forma strict cerută de natura muzicală a sensibilităţii lui.' Totul e întrebuinţat în vederea scopului suprem al sugestiei: repeţiri de cuvinte şi de versuri, obsesiunea unor anumite imagini, întrebuinţarea unei terminologii geografice şi istorice de valoare pur verbală şi, mai ales, creaţiunea unei simbolice speciale, care. deşi pare absurdă, urmăreşte totuşi o sugestiune. Pînă şi abuzul numerelor fatidice de trei şi şapte creează o atmosfera voită de mister şi obsesiune, Nefiind plastic, ci muzical, adice • abstract şi inconsistent, materialul poetic se eterizează „Nimicul", „Eternul", „Albastrul", „Cuminţii", „Nebunii" „Credinţele", „Minciuna", „Adevărul", „Durerea", „Tre. ■cutul sunt palide abstracţiuni care, în solemnitatea > majusculelor, defilează în poezia minulesciană descărnate > 50 ! . dar sonore. în procesul lui de abstracţiune, poetul schimbă'-.-pînă şi sensul comparaţiei. în loc de a proceda de la necunoscut la cunosfcut şi de la abstract la concret, în loc de a. plasticiza, el abstractizează prin comparaţii chiar lucrurile materiale : De ce-ţi sunt ochii verzi — Culoarea wagnerianelor motive , Şi părul negru ca greşala imaculatelor fecioare. IDouă braţe întinse: Se leagănă ca două chei negre, descîntate Cu care Vrăjitorii, Şi parcele Deschid Zăvoarele-ncleştate în porţile-ncuiate. adică se aseamănă cu ceea ce n-a putut nimeni vedea pînă > acum. Trei corăbii ancorate în port par, prin acelaşi proces-* de abstractizare: ...nişte suveniruri smulse îndepărtatului trecut .... Prin muzicalitatea fondului — destul de modest, de altfel,, ca intensitate şi complexitate — şi prin sugestivitatea formei, ,| armonioasă şi novatoare, d. Ion Minulescu, nesincer sau pueril de multe ori, reprezintă totuşi cu taţent o formulă legitimă de artă.'El e unicul simbolist român care, cu toată artificialitatea limbii şi chiar a atitudinii, a reuşit să determine o undă în ritmul poeziei noastre. CONDORA După cinci ani, drama Xoi oamenii a d-lui Condora s-a reprezentat, pe scena Teatrului Naţional. înainte de a-mi fi verificat impresia veche, văzind piesa jucata, cred nimerit de a reproduce din Flăcării. 1(5 ort. 191h, cileva rinduri scrise sub impresia zvonului neconfirmat al dispariţiei autorului in dezastrul de la Turlucaia: „Printre actorii dispăruţi de Ia Turtucaia o ţi Condora. Pin-in mai, nu cunoşteam in Condnra decit pe actorul de la Teatrul Bulandra, de o utilitate dramatică fără strălucire. Netrecind pesle rampă, glasul lui nazal şi neconvins nu putea comunica emoţia. în mai, a venit insă Ia mine cu o piesă de teatru a numi prieten», tare. dorea să-mi cunoască părerea. Bănuiam in prieten pe însuşi Condora. Lucrarea se intitula .Xoi oamenii, dramă 111 patru acte. Scrisul literar se ctin< aste de la intiia pagină: meşteşugul dialogului, de la întiia scenă: meştv'şugul dramatic, de la întiiul act. Eram in faţa unui scriitor şi a unui autor dramatic. Mai întîi, talent literar: frază rotundă şi plină. Apoi talent dramatic: o idee teatrală, un conTlic! sufletesc, două caractere in stil mare si mai multe siluete vii: o cucoanS batrina ce se îndeletniceşte cu camăta, 1111 0111 de servicii: într-un birou, ce a ispăşit un păcat in închisoare. Pe linuf latura ei intima şi sufletească, piesa mai are şi o latură nia Ingrată: două acte se petrec într-un birou de întreprinderi j eîinice. Trebuie. mult talent pentru a răsplndi' viaţa în lumea afacerilor: inginerul şi funcţionarii vorbesc limba ineseriei lor. E la mijloc o invenţie — şi invenţia nu e o j:maşină» de teatru, ci pare o realitate, j Intr-un cuvînt, impresia unui talent. Fireşte, şi şovăiri | le începător. Pe lîngă prolixitate, mai e şi nota idealistă ■am forţată a unei femei ce se sacrifică pentru fericirea bărbatului iubit. Condora plecă ochii: j . — E nevastă-mea... i îi trimit ţie aici acest singur cuvînt, dintre alte multe, jle adîncă admiraţie şi de mare-iubire. La despărţire, Condora îmi zise, zîmbind: — Şi de acum, la şanţurile mele... — Unde te duci ? — La Silistra... — Cum stăm pe-acolo ? 1 — Minunat. Sunt cuvintele lui din urmă... Din ziua tragediei de la Turtucaia, i s-a pierdut orice jrmă. Ar fi o fericire să fie prizonier la bulgari.11 Şi, in adevăr, Condora era prizonierul bulgarilor. [O. TAFRALI: „CRITICA OPERELOR ARHEOLOGICE ŞI ISTORICE"] D. O. Tafrali, profesor de arheologie la Universitatea din Iaşi, publică, sub titlul de Critica operelor arheologice şi istorice, o carte în care strînge la un loc toate criticile favorabile scrise în multe din limbile pămîntului relativ la cele două lucrări ale lui asupra Salonicului în veacul XIV, ce i-au servit odinioară ca teze de doctorat la Sorbona. Dacă d. Tafrali a voit să ne dovedească bunele păreri ale învăţaţilor streini asupra lucrărilor sale, cred că era de prisos, fiindcă cei ce trebuiau să le cunoască le cunoşteau de mult. O astfel de culegere de elogii, cu toată aparenţa prezumţiei, e de fapt mai mult un act de diminuare imprudentă. Sunt situaţii în care cineva nu are nevoie de testimoniile nimănui. Cred că d. Tafrali ar fi trebuit să se pună clin acest punct de vedere şi să nu răspundă intrigei decît prin afirmaţia neclintită a unui imperturbabil: laborcmus I 54 [EM. BUCUŢA] Ezitînd de a mai semna, prin licenţă de cugetare, Ideea europeană, şi prin licenţă poetică, „Em. Bucuţă" şi necon-venind încă să se întoarcă la numele adevărat de „Em. Po-pescu“ — colaboratorul Ideii europene îmi răspunde anonim îşi la persoana a treia. ; Din acest răspuns reţin doar protestul indignat al ; d-lui Bucuţă împotriva afirmaţiei mele că în coşul redacţiei Sburătorul se află manuscrisele domniei-sale. Făcînd sonda-giile necesare, am dovedit ceea ce ştiam mai demult; d. Bu-jcuţă era predestinat de a fi la fundamente; coşul redacţiei ; noastre se razimă pe autoritatea operei sale poetice. Şi i pentru că e vorba de fapte, şi nu de păreri şi ca să nu exer-; citez nici o presiune asupra viitoarelor „idei europene" rela-1; tiv la valoarea mea literară, ţin la dispoziţia d-lui Em. Bu-l'cuţă manuscriptul său nepublicat de trei ani şi deci nepu- I blicabil. ^ [„TURCOAICELE" ŞI „SPOVEDANII DE CADÎNE" DE N. BATZARIA] După închisorile turceşti, d. N. Batzaria îşi continuă activitatea în Turcoaicele (Foi volante) şi în Spovedanii de eadine (Viaţa românească), după cum şi-o continuă prin toate publicaţiile României Mari. E neîndoios că in literatura d-lui N. Batzaria se deschide o fereastră asupra unei lumi aproape necunoscute, deşi am avut cu ea legături seculare; venind de la izvor, informaţia orientală a d-lui Batzaria e interesantă prin lipsa ei de obicinuitul miragiu cu care învăluiam lumea islamului. Trebuie însă subliniat caracterul informativ şi de interes cultural al acestei literaturi, în care documentul sincer şi semnificativ e numai rareori literarizat. „Nuvelele" d-lui Batzaria sunt pagini trăite din viaţa orientală, dar prea puţin „nuvele", nu pentru că nu ar fi povestite cursiv, şi chiar cu un umor specific şi autorului şi Orientului, dar pentru că realitatea brută nu este prelucrată, organizată şi înălţată pînă la ficţiunea poetică. HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU | Literatura d-nei Hortensiei Papădat-Bengescu trezeşte l revulsiunea diletantismului. D.eprins de a găsi în artă o plă■ > cere directă şi facilă, el se retrage de la primul contact cu j sîrma ghimpată a stilului scriitoarei. în loc de a-şi recunoaşte 1 insuficienţa, se pune la adăpostul principiului sforţării mi-S nime: ceea ce s-a scris atît de trudnic şi cu un efort atît de prelungit trebuie înţeles dintr-o dată, fără pregătire şi fără încordare. Calitatea supremă a artei devine astfel claritatea, iar măsura de judecată este mintea leneşă ce nu caută în lectură o potenţare, ci un repaos comod. O concepţie atît' de primară nu poate nivela operele de artă potrivit sensibilităţilor estetice mediocre. Perceperea prin simpla prezentare a obiectului artistic nu e un criteriu serios de valorificare chiar şi în arta ce s-ar părea că cere mai puţină pregătire, î Dacă prezumţia criticii intuitive e destul de comună în muzică sau în pictură (de pildă, cazul cortinei lui Ressu), deşi presupun o iniţiere tehnică, ea e aproape universală în literatură, pentru înţelegerea căreia ajunge 'o instrucţie elementară. Generalizarea ei va determina, desigur, un proces de degradare a artei. Nu vorbim, fireşte, în numele ermetismului absolut. Scara manifestărilor artistice este imensă, şi după cum nu recunoaştem percepţiunea imediată ca un criteriu de valorificare, tot aşa nu recunoaştem nici contrariul: învăluind lucrurile cele mai simple în văluri dese şi 1 Cu prilejul volumului Femeia în faţa oglinzii. 57 solicitând colaborarea continuă a efortului intelectual pentru a străbate neguri inutile, ermetismul sistematic procede din nevoia mascării unei insuficienţe emoţionale. Oricum, slăbeşte intensitatea efortului artistic. Bucuria, greutăţii Învinse este, negreşit, o satisfacţie apreciabilă, dar calitatea ei nu-i de ordin estetic; poate fi deci o compensaţie fără a fi şi un echivalent. între arta ermetică şi arta pentru toţi există o infinitate de puncte de tranziţie de o legitimitate neîndoioasă. Nu gradăm operele de artă după efortul de percepţie. Valoarea unora se defineşte uşor şi pentru oricine; a altora cere o pregătire şi un contact mai susţinut. E indiferent: trebuie să ne modelăm criteriile după realizări, iar nu după poziţia noastră faţă de ele. E intolerabil ca dinaintea obstacolului să luăm atitudini negative şi să formulăm judecăţi după simple aspecte stilistice, pe care nu avem chemarea de a le rezolva. Oricît ar fi de complicată, problema-stilului e dominată de principiul armoniei dintre fond şi formă. Nu există deci „un stil“, ci mai multe. Reducîndu-1 la om, marele naturalist nu l-a redus la unitate, ci, dimpotrivă,_i-a acordat o infinitate de forme după felurimea manifestărilor sufletului omenesc. Claritatea este, negreşit, unul din postulatele generale ale oricărei'expresii artistice: e departe însă de a fi un criteriu şi, mai ales, de a se confunda cu simplismul verbal. Stilul trebuie să urmeze ritmul mişcărilor sufleteşti, tradu-cîndu-1 sub forma grafică cea mai fidelă. Nu are deci o valoare absolută, ci numai una relativă prin raportare la fond. Fixin-du-ne asupra acestei legi supreme a stilului, ne schimbăm unele puncte de vedere: stilul clar, sobru, cu aparenţe de echilibru poate fi în realitate un stil dezarmonic dacă nu corespunde ritmului intern, şi contrariu. Anatoie France constata de curind că scriitorii mari — Shakespeare, Tolstoir Rabelais sau Balzac — scriu rău, fringînd legile obişnuite ale stilului. De fapt, e numai o iluzie. Violenţa de imaginaţie a lui Shakespeare nu se putea exprima decit printr-un stil saturat de lirism, de culoare, de abundenţă verbală; minuţiosul spirit de observaţie al lui Balzac şi-a determinat în chip firesc forma congestionată de notaţiuni mărunte. 58 I La lumina principiului relativităţii prin raportare la jfond, problema stilului d-nei Hortensia Papadat-Bengescu jse rezolvă de la sine. Vehemenţa şi abundepţa de senzaţii, jar, mai ales, puterea de inciziune a observaţiei ia la această scriitoare proporţiuni atît de mari, încit nu numai că-i dau un loc unic în literatura noastră, dar îi condiţionează şi jforma. Pletoric prin exces de adjective, supărător prin abuz ide neologisme, obscur prin îngrămădirea notaţiilor, pedant prin ştiinţism şi exuberant prin lirism — stilul d-nei H.P.-B. poate fi lipsit de calităţile obişnuite ale clarităţii şi sobrietăţii; raportat însă la imensa bogăţie a fon'dului şi ia ritmul i sufletesc, e nu numai un stil necesar, ci si unul perfect, prin ! armonie şi echilibru intern. II !• Perfecţia stilistică a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu jnu e un paradox; din moment ce subordonăm ritmul extern ritmului intern, problema ia un aspect cu totul nou: nu se mai dezleagă prin sine* ci prin raportare la conţinut. Sufletul agită masa cuvintelor şi le comunică pulsaţia; într-o adevărată operă de artă forma nu se poate deci despărţi de fond. Numai spiritele neliterare Se opresc la stil ca la un element de sine stătător şi nu ca la o simplă văpaie ce trădează comoara îngropată. * ■ M-am ocupat de mai multe ori de natura talentului d-nei TI.P.B., dar nici una din operele trecute nu exprima ca Femela In faţa oglinzii, sub o formă mai evidentă, caracterul specific al acestui talent, atît de original şi deci atît de puţin înţeles de toţi cei ce caută în literatură o satisfacţie uşoară. Un roman în care nu se petrece nimic; în care traiectoria unui puternic sentiment de dragoste nu e înregistrată prin' nici un semn vizibil; în care nu numai că nu e o acţiune, dar nu e nici măcar o anecdotă: iată Femeia In faţa oglinzii; Procedeul era acelaşi şi în celelalte lucrări; prin amploare, el e împins la limitele lui ultime în Fermia... 59 / Întreaga literatură a d-nei H.P.-B. e lipsită de oricare organizare exterioară; ea nu are alimentul faptelor, singurele ce fixează atenţia în plasa lor modelatoare. în epoca în care femeile luptă pentru emanciparea totală şi vor să umple universul nu numai cu bătaia inimii lor, ci şi cu zgomotul unei activităţi multiple, îndărătul operei d-nei H.P.-B. se zăreşte o siluetă feminină de după zăbrelele unei ferestre. Deşi nu suntem în orientul islamic, în ţara cadînelor, care nu cunosc din viaţă decît atît cît le îngăduie să vadă reţelele fine ale geamurilor, dar care zugrăvesc cerul cu desenele halucinate ale dorinţelor lor, din întreaga operă a scriitoarei noastre răsare aceeaşi femeie, încadrată 3n rama zăbrelelor, consumată de nostalgii irealizabile. Din locul ei obscur şi izolat, toarce firul inepuizabil al dorinţelor înflăcărate, umple văzduhul cu imaginile apocaliptice ale simţurilor flagelate, aşteaptă momentul suprem al evadării ce trebuie să vină din clipă în clipă şi nu mai vine niciodată,, tremură cu toată fiinţa-i alarmată la o şoaptă a vîntului sau la un freamăt al ramurii ce se loveşte de geam şi, plănuind revoluţii şi cataclisme universale, s'e resemnează la inacţiune în colţişorul 'ei uitat. Gîndul face ocolul lumii; după ce a aprins cu torţa-i uriaşă stelele cerului incendiind zările, dorinţa se întoarce, apoi în dosul gratiilor ferestrei, condamnată să se consume în sine — Sfînt Antoniu ce-şi populează chilia pustie cu demonii nervilor lui chinuiţi de ispită, de privaţie şi de concupiscenţă.:. O astfel de existenţă este vidă de acţiune; literatura ei pare lipsită de organizare şi chiar de realitate. Deprinzîn-du-ne de a privi şi considera viaţa numai prin expresia tangibilă a faptelor, nu ne putem închipui că în inima ce bate îndărătul unei perdele se pot petrece tragedii mult mai aprige decît în arenele lumii şi că sub bolta frunţii se pot da ciocniri şi cristaliza forme spirituale mai fecunde decît cele materiale. După cum în viaţa publică atenţia merge spre forţă, spre gest, şi nu spre idee, tot aşa şi în "literatură pasiunea cititorilor obişnuiţi se îndreaptă spre fapte şi ac-.......... ţiune. Am protestat şi, altădată împotriva acestei optici -parţiale. Fapta este de cele mai multe ori expresia unor idei mediocre şi de o valoare imediată; deasupra lor sunt şi idei a căror nobleţe stă în a nu fi deformate prin traducere directă în act, ci in a se avînta in speculaţii de la care pot atîrna destinele lumii, cu toată aparenţa lor de inutilitate. Literatura ideologică îşi reclamă deci drepturile sale de existenţă şi chiar de superioritate. O astfel de literatură e întreaga operă a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, şi mai ales Femeia în fata oglinzii, vidă de orice acţiune, dar bogată într-o ideologie pasională, unică în literatura noastră şi remarcabilă pentru orice literatură. III «» * Calitativ, literatura d-nei Hortensia Papadat-Bengescu este privită Ca o literatură lirică; de noţiunea ei se leagă deci toate rezervele pe, care le avem faţă de lirism şi, mai ales, faţă de fenomenul confuziunii genurilor literare. Natura acestui lirism este însă atît de specială, încît merită să-i delimităm caracterele ce scot pe scriitoare din ambianţa comună, pentru a o izola. . Lirismul este expresia directă a unui sentiment; în acest înţeles strict, el e împrăştiat în dozări de o varietate infinită în orice creaţiune artistică. Limitele inteligenţei sunt limitele înseşi ale lumii; în conştiinţa cea mai obiectivă, realitatea intră în formele de cunoaştere ale omului, alternîn-du-se şi prin ecuaţia personală a individului. Deformînd in mod fatal obiectul, arta trădează deci o involuntară atitudine sufletească. De la această primă formă infuză, lirismul se ridică apoi pînă la forme complexe şi organizate, căutînd in obiect numai un pretext 'pentru exaltarea personalităţii. Lirismul d-nei Hortensia Papadaţ-Bengescu iese din domeniul mediu al sentimentalismului atît de obişnuit la femei: el e lipsit de duioşie, de melancolie şi de acea tonalitate vagă şi dulce de care e saturată mai ales literatura romantică. De după zăbrelele simbolice ale vieţii,. inima scriitoarei nu 61 bate în ritmul potolit al satisfacţiei, ci în zvâcnirea violentă şi chinuită a contrarietăţii; printre reţele, imaginaţia fuge spre cucerirea himerei şi, după ce a făcut ocolul tuturor posibilităţilor, se reîntoarce în neantul iniţial, prefăcîndu-şi exaltarea" în amărăciune. Nici o rezervă şi nici un echilibru static în entuziasm ca şi în disperare, ci o abandonare de sine totală, o forţă emoţională imensă, care, putînd întoarce universul pe axa lui, se mulţumeşte totuşi de a se măcina în vid. _ Era fatal ca această dezlănţuire pasională să atragă după sine o formă tot atît de impetuoasă; ritmul extern trebuia să-i "urmeze ritmului intern printr-o neobişnuită vehemenţă verbală, singura capabilă de a traduce vehemenţa sentimentului. Literatura scriitoarei e o literatură de presiune înaltă; fenomenele sufleteşti depăşesc rigoarea legilor comune; printr-un determinism pe care nu-1 putem decît constata fără nici un fel de dezaprobare, ea displace deci sensibilităţilor medii. Exaltarea scriitoarei nu are numai caracterul pasional atît de firesc unei senzualităţi înlănţuite' şi unei imaginaţii dezlănţuite, ci se menţine cu aceeaşi incandescenţă şi în împrejurări mult mai modeste. Inima ţintuită după zăbrelele vieţii nu arde numai pe rugul amorului imaginar, crescut de vînturile dorinţelor, ci se consumă şi pe rugul unei sensibilităţi ce freamătă la orice adiere, înşfăcînd senzaţia spre a o mări şi multiplica pînă la obsesiune. Nu există în toată literatura ncastră o sensibilitate mai activă şi mai vije; , lioasă decît această sensibilitate condamnată la inactivitate perpetuă în dosul obloanelor realităţii. Cele mai mici ecouri din afară o răscolesc; sîngele curge vertiginos imprimînd impresiei o mişcare iniţială dizolvată apoi în vibraţii infi-nitesimale. Prin spaţiile înguste ale zăbrelelor vin zvonurile lumii pentru a sufla peste bieţii nervi ai lirei umane cu o egală intensitate; lucrurile mari, ca şi cele mici produc aceleaşi reacţiuni şi catastrofe. De aici, şi lipsa de echilibru a literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. Nu există planuri; totul se aruncă deodată în flacăra devoratoare a acestei sensibilităţi nesăţioase şi halucinante. IV Valoarea literaturii d-nei Hortensia Papadat-Bengescu nu se determină prin natura ei lirică. într-un sens anumit, s-ar putea zice: dimpotrivă. Lirismul este o formă primară de expresie a sufletului omenesc. Importanţa acestei literaturi creşte numai prin intensitatea neobişnuită a lirismului, prin exaltarea perpetuă, prin expansiunea unei sensibilităţi, jce se cheltuieşte fără economie şi control pentru lucruri mari, ca şi pentru cele mici, topind totul în incandescenţa ei. Mărginindu-se numai la acest panlirism, literatura drnei H.P.-B. n-ar cîştiga totuşi decît în intensitate; prin natură, nu s-ar diferenţia deloc de întreaga producţie lirică atît de abundentă şi de abuzivă „prin invaziune în toate domeniile literare. Adevărata ei originalitate nu stă, prin armare, în intensitate, ci în dublarea ei de un rar şi, în ade-srăr, miraculos spirit analitic. Pentru umanitatea comună, 'senzaţia se dezvoltă cu atît mai slobod cu cît iese din sfera ochiului atent; observată, ea îşi .scade din amplitudine. Analiza e,-de obicei, nu numai un ferment de disoluţie a acţiunii, dar, împinsă la exces, şi zdruncinînd liberul joc al oricărei activităţi emoţionale. Din moment ce sunt fixate, raţionate şi analizate, frica, ura, iubirea, de pildă, îşi scad din intensitatea forţelor oarbe. Stendhal, cel dintîi, a ridicat totuşi la o valoare de principiu darul său personal de a intensifica acţiunea sentimentului prin observaţie, adică tocmai prin ce-ar fi trebuit s-o paralizeze. D-na Hortensia Papadat-Bengescu e din rasa stendhaliană a analiştilor ce-şi măresc viaţa sentimentală prin colaboraţia analizei. Rar, impresionant şi la noi unic, fenomenul acordă scriitoarei o originalitate ce-o izolează în mijlocul literaturii noastre. Lirismul nu rămîne numai in faza simplei exaltări; b1 nu e numai extaz sau imprecaţie; nu exprimă numai revoltă sau adoraţie; nu e o forţă elementară şi inconştientă ce se revarsă la primul contact cu lumea din afară din cele două izvoare primare ale sufletului: iubirea şi ura. Lirismul scriitoarei se rezumă la o sensibilitate vibrantă şi la o bogăţie de impresii ce se succed vertiginos; dar oricît ar fi "de grabnică succesiunea, în crupa senzaţiei stă înfipt, sigur de sine, spiritul analitic, care o conduce, o amplifică, îi înregistrează minuţios traiectoria ţi, după' combustiunea finală, îi perpetuează amintirea prin imaginea cea mai fidelă cu putinţă. Asocierea celor două forţe contradictorii, emoţiunea şi analiza, dau literaturii d-nei H.P.-B. un caracter patetic de luptă şi fac din fiecare pagină o bucată de lavă, în care s-a solidificat, după multă trudă, forma impalpabilă a unui sentiment in fuziune... Prezentă încă din primele pagini ale Apelor adinei, această asociere a ajuns la virtuozitate în Femeia : analiza strînge de aproape senzaţia, urmărind-o pînă-n cele mai profunde cute ale sufletului. Nimic din literatura română nu egalează şi bogăţia imensă de impresii, şi ascuţimea observaţiei din capitole ca Voluptate, în care extazul muzicii este analizat simfonic, ca Basme, în care amorul devine o impresionantă forţă creatoare de mituri, sau în Agonic, în care dezorganizarea sufletească, în urma unei brusce despărţiri, este fixată pînă în cele mai precise amănunte fiziologice. * Aceasta e opera d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. Netinzînd spre creaţiunea obiectivă — in afară de Bătrlnul, asupra căruia m-am oprit altădată — se defineşte priri asocierea uimi lirism violent cu o analiză incisivă. Distingîn-du-se prin intensitatea fiecărei din aceste calităţi, ea devine profund originală prin împerecherea lor: obiect de admiraţie,-de reflecţie, pentru unii, de legitimă neînţelegere, pentru cei mai mulţi. EMIL DORIAN , Cu toată rezerva pe care ne-o impunem faţă de litera- ■ ra publicată în propriile noastre coloane, debutul d-lui nil Dorian nu poate trece fără a fi salutat cu o adîncă I tisfacţie. D. Dorian păşeşte la lumină cu o maturitate t! simţire şi de realizare atît de definitive, încît s-ar putea | une că-şi creează un gen (Clntecele de leagăn ale d-lui jjcuţă fiind nişte încercări numai în parte izbutite,) şi îl £ epuizează prin atingerea perfecţiei. Copilul pînă la .vîrsta c un an şi-a găsit, în sfîrşit, un poet;, şi cum la această frstă viaţa se reduce numai la fiziologie, era‘fatal ca poetul s fie un doctor. Mişcările copilului au nimerit în d. Dorian ji numai un observator minuţios, dar şi o sensibilitate de j rinte remarcabilă, ce se realizează în imagini de o graţie, f.îgezime şi uneori ingeniozitate fără echivalent. 65 [„COMEDIA ADOLESCENŢII' DE PAUL MIHĂESCU] Comedia adolescenţii este titlul unei cărţi a d-lui Paul Mihăescu, care are particularitatea de a fi însoţită de o prefaţă a d-lui Radu D. Rosetti, cu data din 1897. De altminteri, întreaga colecţiune de articole şi fragmente se resfiră pe spaţiul de timp dintre 1897 — 1921. în aceste cor.di-ţiuni, nu ne aşteptăm la ceva consistent şi unitar; cartea e, în adevăr, adolescentă prin abuz poetic şi sentimental. Nu este totuşi lipsită' nici de stil, nici de intenţii. Venind la timp, adică în preajma celor douăzeci de ani,.ea ar fi con-j ţinut promisiunea unui scriitor. [„FLACĂRA11, „CETIŢI-MĂ!“] în cursul acestei săptămîni publicistica română s-a îmbogăţit cu încă două periodice. A reapărut mai întîi vechea Flacăra, care, prin format, compoziţia şi dispoziţia materialului literar, spirit de concilianţă, caracter documentar şi vulgarizator, continuă tradiţia celei mai răspîndite i reviste săptămînale de dinainte de război. îi urăm, fireşte, i aceeaşi izbîndă şi în împrejurările noi, care sunt cu mult mai grele: le va domina, mai ales, dacă nu le va ignora. în ceea ce priveşte directiva, confratele nostru d. Ion Sîn-Giorgiu debutează prin constatarea preliminară a „dezorientării11 ce domneşte în literatura actuală din cauza insuficienţii criticei noastre. Nu-i putem oferi decît locul vacant de îndrumător. Ir prevenim insă că va avea competitori. Cîţiva tineri eminenţi, formaţi la disciplina estetică a d-lui M. Dragomirescu, • au debutat de curînd in publicistica Rampei, Săgetătorului say a Adevărului literar prin aceeaşi constatare pesimistă a crizei criticei române; alţii mai severi îi contestă chiar existenţa. Uitînd cu uşurinţă lipsurile trecutului sau ale prezentului, noi, dintr-un optimism fundamental, nu reţinem decît speranţele de viitor: dacă n-a existat pînă azi, critica română nu numai că va exista de azi înainte, dar va cunoaşte o epocă mai mare de înflorire. în.urma noastră au răsărit tineri maeştri care şe pregătesc să cureţe literatura de vreascuri şi să taie drumuri noi. E o fericire pentru generaţiile ce se înalţă că vor avea călăuzi. Şi, fiindcă e vorba de buna şi vechea noastră Flacăra, aşteptăm cu firească. 57 încordare îndrumările confratelui nostru d. Ion Sin-Giorgiu. Cea de a doua publicaţie e magazinul lunar Cctiţi-mă, in care estetismul d-lui Ion Minulescu se realizează prin arta decorativă a d-lui Teodorescu-Sion. E o publicaţie de lux, cu un conţinut pur beletristic: nuvele şi poezii. Pe lingă o bucată de proză a d-lui Duiliu Zamfirescu şi o poezie a d-lui Minulescu, au colaborat şi romancierii Vasile Savel, AL Cazaban, V. Demetrius etc., precum şi confraţii lor Henri de Regnier şi Knut Hamsun, care s-au lăsat a fi traduşi pentru a participa şi ei Ja prosperitatea unui magazin literar român. Se notează că Cctiţi-mă nu constată dezorientarea noastră literară: îl vom citi deci fără să ne aşteptăm la vreo directivă nouă, deşi d. I. Minulescu nu e lipsit în genere de directive. i | ] ] j . 1 ' ‘ j- COOPERATIVELE LITERARE i i 1 i , *■ . • ) După zguduiri puternice, literatura română a intrat \ arăşi într-o fază idilică. Încetînd luptele fratricide, scriitorii | nai tineri au înţeles spiritul vremei, care merge spre mutua-'itate; în loc de a-şi aţine calea unul altuia, s-au grupat în j :ooperative de admiraţie reciprocă, după vîrstă, după interese, sau după afinităţi elective. Deşi distincte, aceste comu-îităţi nu trăiesc totuşi în neînţelegere; din spirit larg de vecinătate, se tolerează şi se ajută frăţeşte (o revistă din apitală publică recenziile unei reviste de peste munţi, aşa um i se trimit chiar din redacţia acelei reviste). Tinerii criitori au înţeles, în sfîrşit, că duşmanul lor nu e printre lînşii, ci în afară: indiferenţia publică faţă de literatură. Vcaparînd deci foile cele mai răspîndite, îşi trimit în fiecare j îmbătă saluturi matinale printre glastrele de flori ale feres-J rei. Tînărul Costică declară astfel în cronica unei reviste ne Mitică un „ialent vertiginos11; iar tînărul Mitică declară el Costică în cronica altei reviste „un talent mare şi viguros11. Şi critica ? Critica, după cum se ştie; nu există în literatura română, ■’oezioarele publicate în corpul revistelor îşi [...] 1 de la irmă ale aceleiaşi reviste sau în celelalte reviste, cartelate n coQperativa admiraţiei mutuale. 1 în revistă, textul neimprimat (n. ed.). 69 POLEMICA MĂRUNTĂ Să nu se creadă că republica literelor române a devenit eu totul şi dintr-o.-dată arcadică. Numai poeţii îşi cultivă publicitatea cu o egalitate de tratament idilică. Printre critici surit totuşi şi temperamente mai combative care, pentru a deschide o uşă, preferă să o scoată din'ţîţîni; lupi intraţi în stîna trianonică a publicisticei noastre. Şi ca să nu plutim în generalităţi, vom cita un exemplu. Luind ca punct de plecare teatrul de la Vieux-Colombier şi poziţia actuală a romanului francşz faţă de cel englez, colaboratorul nostru d. Em. Ciomac atacă în Revista vrem ei pe trei fronturi: Viaţa românească, Gindirca şi Sburătorul, cu aprecieri de felul acesta: „dări de seamă Şi note neroade prizărite în unele reviste serioase11, sau „nişte tineri, care nu sunt nici instruiţi, nici obiectivi, flecăresc în neştire cu riscul să scrie cele mai'primejdioase aberaţii...“ etc. Tinerii de la cele trei reviste, pe care-i .^admonestează cu atîta maturitate d. Em. Ciomac, nu au avut cu toţii înţelepciunea de a tăcea. Combativul de la Hiena, care aţipeşte în d. Cezar Petrescu, şi-a adus aminte că d. Em. Cioiyiac e- armean şi i-a servit deci o felie de ghiudem de Botoşani11 şi chiar pe... Arţibur. Şi totul... pentru superioritatea lui Chesterton, Joseph Conrad, Thomas Hardy, John Galsworthy asupra romancierilor francezi — ceea ce arată cît de departe pot ■ duce nobilele pasiuni literare! Preţioasele erau capabile de ,multe sacrificii „pour l’amour du grec11, criticii noştri merg pînă la „ghiudemul "de Botoşani11 de dragul lui Chesterton, Thomas Hardv sau Galsworthy, de care noi n-am citit nimic, într-o ignoranţă atît de flagrantă, nu ne rămîne decît să ne declarăm, fără altă discuţie, Kfiock out şi să ne retragem ’iişinaţi. Colaboratorul nostru M.I. tratat de Em. Ciomac ;u: „Afle d. M.I. pînă ce o învăţa să înţeleagă ce citeşte şi să citească, dacă să'nu vadă, lucrurile despre care vorbeşte. .. “ şi de d. Ion Marin Sadoveanu „un d. M.I.“ n-are altă soluţie decît de a se închide in casă cu John Galsworthy, ^onrad, Chesterton, scriitorii preferaţi ai criticei române, iu fără a-şi aminti şi de anecdota celor doi admiratori ai lui Dante şi Shakespeare care, de la o discuţie in jurul prefe-■inţelor lor literare, au ajuns la duel. înainte de a sucomba, admiratorul lui Dante suspină totuşi: — Şi dacă l-aş fi citit măcar! [NUMĂR ÎNCHINAT DE „FLACĂRA11 LUI N. IORGA] Intră, desigur, în programul oricărei reviste culturale de a căuta toate pretextele pentru a fixa în mintea contimporanilor numele oamenilor mari. Centenarele, datele mai însemnate, producerea unei lucrări monumentale sunt deci bine venite revistelor ce vor să facă o operă de vulgarizare. D. N.. Iorga a intrat într-o fază de celebritate atît de acută, încît nu are nevoie de alte motive pentru a i se închina numere speciale decît serbarea numelui. Sfintul Neculai a intrat deci in calendarul nostru cultural, aşa că Flacăra ne oferă, fără nici o altă explicaţie, un număr închinat în întregime acestui prodigios contemporan. Activitatea d-lui Iorga e atît de încărcată şi de merituoasă, incit cercetările serioase asupra ei sînt bine venite oricînd; nu vedem însă ce putem cîştiga de pe urma unor articolaşe improvizate, rebuc de reportaj literar sau de amintiri ce se dă, de pildă, la oferirea unui pahar de apă profesorului însetat. Tot aşa cred că i se face un rău serviciu d-lui Iorga punîndu-1 să se exprime în chestiuni estetice sau să-şi dea părerea asupra literaturei moderne. Acest artist incontestabil, care ne-a dat pagini admirabile de proză caldă şi inspirată, este atins de o gravă infirmitate în materie estetică. Neinţelegind muzica şi pictura şi, ceea ce e mai ciudat, avînd un detestabil gust literar, încurajează de douăzeci de ani platitudinea artistică. Să nu ni se amintească de Sămănătorul: acolo, d. N. Iorga a venit la o revistă făcută de alţii, cu talente grupate^dina-1 inte, căreia i-a insuflat, negreşit, o actualitate, prin admira- 72 bilul său talent, polemic şi prin activitatea lui neobosită. De atunci însă nu ne-a dt decit o serie de mici publica ţiuni, fără nici o valoare literară şi cu o lipsă de simţ estetic întristătoare. Gustul poetic al d-lui N. Iorga se oprise la 1. U. So-ricu: e de mirare chiar că a progresat pînă la d. Nic-hifor Crainic. A-l întreba deci despre curentele noi literare este un fel de impietate: şi fiii lui Noe cunoşteau întrebuinţarea pioasă şi decentă a viţei de vie. D. N. Iorga e interesant prin cu totul altceva decît prin păreri literare sau drame. [EMIL DORIAN, F. ADERCA, MIRCEA ŞTEFĂNESCU] Notiţa asupra Cinlecelor d-lui Emil Dorian a devenit punctul de plecare al unei mici literaturi şi in jurul ei şi în jurul Cîntccclor. Nu dorim decît să profite Cinlecelor, luînd asupra noastră, ca în atîtea împrejurări, toată ironia confraţilor. în numărul celor ce se disting prin mai multă ironie e şi colaboratorul nostru d. F. Aderca, care pentru circumstanţă iscăleşte I. Laurenţiu şi scrie la Izbînda. Cunoaştem amorurile literare ale d-lui F. Aderca şi le admitem in bloc, deoarece socotim lumea sentimentului ca iraţională. în numărul în care colaboratorul nostru scrie': „în ce priveşte pe d. Emil Dorian bănuim că dacă e om de gust nu va ,fi crezînd, ca d. E. Lovinescu, că versurile sale pentru Lelioara « epuizează un gen literar prin perfecţiei — în acelaşi număr, tot d-sa scrie că d. Bacovia e „cel mai extraordinar talent11. Ceea ce arată că d. Aderca nu e numai un om de gust, ci şi de tact... îi înţelegem amorurile, dar ii înţelegem şi durerile. Nu e rind din scrisul ,d-îui' Aderca din care să nu-i auzim suspinul sufletului. Fie sigur că ne . aplecăm asupra lui cu umanitate şi reculegere. Şi ca o dovadă supremă de înţelegere, acceptăm ironia şi chiar agresiunea d-lui F. Aderca cu egalitate şi fără ripostă. Sper că şi d. Emil Dorian va ajunge la aceeaşi resemnare înţelegătoare şi, intrînd in literatură, îi va accepta datinile dictate de un foarte simplu joc psihologic. 74 CORTINA TEATRULUI NAŢIONAL Evenimentele din ,urmă ne-au dat o admirabilă dezminţire în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de solicitudine a publicului pentru artă. „Afacerea" cortinei de-'la Teatrul Naţional a scos din circulaţie un aforism ofensator pentru capacitatea artistică a contemporanilor noştri. In clipa de faţă, cînd statul e în pragul falimentului, cînd leul e'cotat la opt centime, cînd ne zbatem într-un adevărat haos politic, cînd ne lovim de imposibilitatea de a face un guvern viabil, dacă nu solid, preocupările publicului şi chiar ale guvernului urmăresc cu pasiune peripeţiile cortinei d-lui C. Ressu: va rămmo sau va fi suprimată? De două luni ochii noştri trec înfriguraţi în fiecare dimineaţă de la cota bursei la rubrica polemi-micii în jurul cortinei, pe care.o întreţine mai ales unul din ziarele cele mai populare şi mai cunoscute prin gust estetic şi curaj de opinie. Bărbaţi importanţi, ale căror saloane sunt împodobite cu cromolitografii, s-au pronunţat definitiv impotriva cortinei. Admiratorii grupaţi în jurul ministrului Artelor au sărbătorit însă pe pictor printr-un banchet. Schimbarea regimului a produs, fireşte, şi o deplasare în forţele combatanţilor: noul minisţru e din partidul adversarilor. A dat deci ordinul (în timp ce leul scădea mereu) ca nefericita cortină să fie ridicată, şi cum ordinul nu s-a executat pe loc, directorul general al teatrelor din România Mare a fost înlocuit pur şi simplu. Publicul a urmărit cu emo-ţiune această fază neaşteptată, a diferendului; a ajuns un semn ca să se suprime din nou cortina şi pentru ca direc- torul să fie reinstalat în atribuţiile sale. Ziua de 28 dec. a fost o zi de alertă în lumea teatrului; oamenii, care fusese convocaţi să se prezinte la ora 4 la noul director, găsiră pe vechiul director în biroui său. Istoria se repetă: conspiratorii şi indiferenţii au trăit o adevărată journee des dupes. Oricare ar fi fost emoţiunile acestei zile teribile şi, în genere, ale acestei redutabile polemici încinse între toţi bărbaţii competenţi in materie de artă, oricare sunt sau erau să fie victimele cortinei (fără a mai pomeni de cea dintîi victimă, care e însăşi cortina), ţinem să subliniem şi să ne bucurăm de pasiunea cu care publicul şi autorităţile — atît de autorizate — s-au pasionat pe o chestie de artă ca şi cum ar fi fost o chestie fiscală sau de apărare naţională. în trecut nu putem găsi decît o asemănare: facţiunile verzilor şi albaştrilor ce agitau populaţia Constantinopolului pentru chestiuni de circ, în timp ce armatele barbare se apropiau de zidurile cetăţii. DE LA O CORTINĂ LA LITERATURĂ în dezbaterile naţionale ce s-au ridicat cu privire la cortina Teatrului Naţional s-au auzit glasurile tuturor avocaţilor, doctorilor, al ministrului chiar, dar nu s-a auzit un singur glas: glasul pictorilor. Ne vine să ne întrebăm dacă mai există pictori in ţara noastră, atît de impresionantă e tăcerea competinţii... S-au scris nenumărate articole, s-au dat banchete şi luat rezoluţii ministeriale contradictorii. S-a uitat un singur lucru: la recepţionarea sau la suprimarea cortinei nu s-a numit o comisie de pictori, de critici de artă sau de simpli cunoscători. Soluţia aceasta ar fi fost negreşit prea simplă şi ar fi introdus şi factorul indezirabil al competenţii. Amestecul incompetenţii în problemele de artă pare a fi o necesitate inexorabilă. în pictură conflictul a izbucnit abia acum cu ocazia cortinei: pictura, de fapt, nu răscoleşte pasiunile, şi, apoi, poate că mai subzistă încă prejudecata linei iniţieri. Există o şcoală de pictură, dar nu există nici o şcoală de poezie. Literatura oferă deci cîmpul cel mai favorabil pentru toate incompetentele. în momentul cînd scriem aceste muluri ne cade sub ochi ziarul Epoca, cu următoarele aprecieri asupra no. 15 al Sburătorului: „Citind Amiază dc vară a d-lui Camil Petrescu te întrebi nedumerit: Poezie? Proză? Dai 111 cărţi, cauţi în cafea... nimic — absolut nimic, «fără de iscălitură, care a stîrnit oarecari speranţe. . . deci, nici poezie, nici proză. în Oglinzi sparte d-ra Alice Soare, eternă în revista d-lui Lovinescu, după cum etern e tizii] d-sale pe cer, are, se vede, — sau cel puţin aşa pretinde modestia ce o caracterizează — atita strălucire interioară, incit talentul, răsfrîngîndu-se prin mii de cioburi de oglinzi, rămîne o frîntură palidă şi ştearsă. Şi de multe ori mă întreb: de ce s-or mai fi făcînd oamenii caraghioşi?... de ce o fi vrind să fie cu orice preţ poetă d-ra Alice Soare?" Şi aşa mai departe despre ceilalţi colaboratori. Nu cităm aceste rînduri dizgraţiate spre confuzia cuiva. Viaţa literară ne-a deprins şi cu necuviinţa şi cu orice atitudine sufletească faţă de artă. Voiam numai, ca printr-un simplu exemplu anodin, cules şi nu ales din atitea altele, să arătăm că ceea ce se întîmplă în pictură numai la zile mari în literatură e un fenomen cotidian, căruia nu i se cuvine nici mirare, nici indignare, nici măcar dispreţ. f CRITICA ŞI LITERATURA I Criza. actuală a criticei române nu e numai pretextul : unor viitoare construcţii critice. în acest caz ea ar rămîne ! o iluzie fecundă şi necesară oricărei activităţi ce începe şi i are nevoia „minciunii vitale" pentru a-şi fixa un destin. ! Intrînd în masa convingerilor generale, criza criticei noastre pare a fi depăşit legitima aspiraţie spre renovare; trecînd peste simpla constatare a publiciştilor, se despersonalizează. Cît mai e timp — şi chiar dacă nu mai e timp — ne luăm | deci libertatea de a formula ■ cîteva observaţii, pe care le prezentăm indulgenţii confraţilor mai tineri, înainte de a ' apuca să clădească pe ruinele vechei critici... 1 * | Critica e învinuită, îndeosebi, că lipseşte de la datoria i directivei. într-o literatură cu tendenţe varii şi. contradictorii, ea nu-şi îndeplineşte rolul firesc de călăuză; smulgînd-o ; din deviaţiile unei sensibilităţi ce se caută fără a se nimeri, | n-o îndreaptă spre scopurile ei sănătoase. Renunţînd la i] iniţiativă şi la conducere, critica apare deci la remorca unei jiliteraturi dezorientate... S în epoca noastră de pozitivare, e şi adevăratul ei rol. Deşi cu oarecare principii empirice de un caracter aproape 'evident, dar fără a fi o ştiinţă organizată, critica participă i Va mişcarea generală a spiritului omenesc spre pozitivare, i adică spre limitarea investigaţiei numai în domeniul posibi-I ' 79 lirică s-a prelungit în jos prin simbolism, dincolo de conştient, în fondul muzicalul sufletului uman. Ca formă, rupînd monotonia versului clasic, simbolismul a adus versul liber, poli-ritmic şi deci simfonic; cuvîntul nu se valorifică numai prin înţeles, ci şi prin sugestie; cu cît e mai vag, cu atît e mai bogat în '„nuanţa" scumpă lui Verlaine. Impreciziunea şi estompa devin dogme; ideea poetică nu ajunge la noi prin cunoaştere plastică, ci prin insinuare sonoră. Traducînd un fond insesizabil, dezarticulat, uneori mistic şi turmentat de neliniştea metafizică primară, simbolismul a adus estetica nouă a sugestiei în artă. Cu tot excesul ei, trebuie s-o recunoaştem ca logică şi ca singura potrivită fondului. Aproximativ pînă la obscuritate, pueril pînă la gîngăvire, reducînd în genere mecanismul sufletesc la mobilele lui fundamentale şi inconştiente, simbolismul, prin esenţă, şi nu prin deviaţii, a adîncit izvoarele lirismului. Acţiunea lui legitimă şi apreciabilă in evoluţia artei a trezit totuşi reacţiunea poeziei anilor din urmă. Ciştigurile, mai ales cele formale, ale simbolismului par incă in picioare; versul rămîne definitiv poli-ritmic şi susceptibil de a se mlădia conţinutului; el îşi pierde însă calitatea lui muzicală. Reacţiunea nu priveşte numai fondul — asupra căruia vom reveni — ci şi forma, printr-o tendenţă antimuzicală, vizibilă de mai demult la cîţiva tineri poeţi, consideraţi dintr-o insuficientă discriminare ca simbolişti, dar mai ales acnm la d. Camil Petrescu, cel mai caracteristic dintre poeţii mişcării noi. Sonoritatea romantică sau insinuarea simbolistă sunt privite ca adjuvante primejdioase ale ideii poetice, care trebuie tradusă prin imagini pur plastîce. Valoarea lor nu stă în impreciziune, ci, dimpotrivă, în preciziunea conturului, în justeţe şi expresivitate. De fapt, reacţiunea vine din natura fondului, care, nemai-fiind muzical, nu are nevoie de fluiditatea sunetelor. .Imaginile poetului fiind de ordin vizual, era firesc ca punctul lor de greutate să cadă in precizie. Şi vom vedea, in adevăr, că materialul nostru poetic a fost complet renovat, din mai multe părţi deodată, dar şi - de d. Camil Petrescu, într-o măsură notabilă. Precizia imaginei a atras după sine şi precizia expresiei; de aici eliminarea aşa-numitei terminologii poetice prin graţia unei distincţiuni arbitrare sau a unei sonorităţi indiferente conţinutului. Nu există cuvinte pro- 1 ■ zaice, ci numai cuvinte improprii şi aproximative; valoarea 'poetică a unui termen iese numai din proprietatea lui. Fraza smulsă de sub orice sugestie melodică şi, pentru a-i da un caracter mai independent şi mai viril, e prinsă în copcele.unei, .locuţiuni ca „e evident'1, „de fapt", „se vede că“, „poate că“ ;„în mod firesc" etc., pe care ne-am obişnuit a le socotita o | ultimă expresie a prozaismului. In voinţa lui de a plasticiza i „ideea" pură, fără nici un alt ajutor străin, poetul ia voluntar latitudinea ascetică a mîncăto'rilor de lăcuste din pustiul Iudeei. III Criza lirismului modern nu implică şi criza poeziei înseşi. [ Dimpotrivă: poate niciodată poezia română nu a’ fost fră-i mîntată ca acum de atîtea talente reale în căutarea unor j noi forme de expresie; Criza stă în cu totul altceva. Simbolismul reprezintă expansiunea romantismului prin I anexarea inconştientului; pfin legea, ritmului universal, j sau prin procesul de intelectualizare pe care îl suportă spiritul contemporan în mod evident, acestei mişcări de inte-I grare lirică trebuia să-i răspundă o reacţiune. Criza actuală | "nu e decît momentul de reculegere a poeziei şi din elanul j romantic, ostenit mai demult, şi din explorarea fondului muzical şi neorganizat al sufletului — reculegere care,. | cu toate variaţiile, pare a se face totuşi într-un sens determinat. 1 * •' Prin deviare sau prin fracţionare,' acest sens reprezintă, || Sntr-o formulă mai generală, descătuşarea lirismului din ij principiul generator al emoţiei pure şi ample. Uneori, şi ij In cazul cel- mai bun, emoţia există totuşi, intelectuali-!j zîndu-se numai în esenţă sau în mijloacele ei de expresie. | Avem deci o poezie intelectuală; şi pentru a nu cita decît pe reprezentantul ei cel mai caracteristic, voi numi pe d. Ion ! Barbur. Poezia lui nu e filozofică în felul poeziei lui Cerna; emoţia reală şi uneori chiar frenetică a poetului vine Insă din domenii rezervate speculaţiei intelectuale sau se îmbracă numai sub crusta rece a unui fenomen cosmic. Aspiraţia 83: munţilor, a copacului sau a lavei de a se înfrăţi cu „vasta strălucire11 a cerului nu e decît forma obiectivă a unei emo-ţiuni proprii şi a unei aspiraţii ascensionale. Prin provenienţă sau numai prin mijloace de redare, emoţia intelectuală va fi, cu siguranţă, unul din factorii esenţiali de primenire a poeziei viitoare, în sensul lărgirii domeniului, poetic. Deşi s-ar mai putea urmări şi la alţi poeţi mai puţin cunoscuţi, ea e, deocamdată, în stare larvară. O privim deci ca pe o treaptă evolutivă firească, adaptată mersului normal de intelectualizare şi de pozitivare a spiritului uman. In înţelesul poeziei filozofice, a existat, de altfel, întotdeauna; prin Grigore Alexandrescu, Eminescu şi Cerna, s-a fixat şi în cadrele literaturii noastre. Evoluţia însă nu se va face numai în această direcţie de filozofare asupra vieţii, ci şi în direcţia ştiinţismuluij din care va ieşi o poezie încă puţin accesibilă mulţimei. Reforma cea mare se va săvîrşi totuşi în sens estetic. Va veni o vreme cînd expresia directă a emoţiunei va fi privită ca insuficientă şi ca o formă primitivă şi naivă a unei arte începătoare. Vechiul lirism mussetist al expan-siunei sentimentale, ciripirea amoroasă heiniană sau, la noi,' •tînguirea Cîntccelor lui Iosif par încă de pe acuma anacronice, cu toată impetuozitatea unora şi gingăşia altora. Sinceritatea sentimentului nu mai ajunge ca element unic al expre: siei artistice; emoţia nu trebuie redată ca un element brut, ci distilată în retorte şi prezentată ca o esenţă rară, în care materia a primit purificarea combustiunii. Arta se îndreaptă spre expresia obiectivă a sentimentelor şi, deci, spre expresia indirectă şi simbolică. Procedeu] nu e nou; în stare latentă, el e la baza oricărei creaţiuni mari poetice. Simboliştii l-au folosit şi ei fără a-1 absorbi totuşi ca pe un element generator al artei lor; la mijloc e mai mult o coincidenţă fonetică; simbolismul nu e din principiu arta simbolului. Nu intră în obligaţiile şi în posibilităţile criticei de a tăia drumul artei. Oprindu-se cele mai adese pe terenul solid al concluziunilor, ea îşi poate permite şi oarecare prevederi de o valoare, de altfel, relativă. Ca un efect al procesului de intelectualizare şi de ştiinţism al epocei noastre, se poate prevedea că, anemiat în surs“ele lui, lirismul va invada, pe de o parte, în domeniul speculaţiei intelectuale, 84 I i ducînd motive noi de inspiraţie, iar pe de altă. parte, şi' lai ales, intelectualizîndu-şi procedeele de expresie prin jbiectivare, va duce la o artă pur simbolică, mult mai potri-i ită cu complexitatea noastră sufletească, care cere o satis-kcţie estetică mai rafinată. Această artă poate fi numai un: deziderat. Realitatea ei o constatăm, de altfel, abia după1 iteva semne. Datoria mă obligă să recunosc că totuşi criza ! rismului pur nu se manifestă numai în sensul acesta fericit,. |i, în chip şi mai evident, printr-o pulverizare a fascicolului ric în elementele lui primare. IV îndrumarea lirismului spre intelectualizare şi spre expresia--mbolică ar fi o evoluţie firească. Situaţia- momentană poeziei române nu o confirmă însă într-o măsură satis-ăcătoare. în loc de a evolua în acest sens, lirismul a deviat pre o formă mult mai evidentă şi mai caracteristică; în loc e a se intelectualiza, emoţia se reduce în genere la senzaţia lementară. Prin raportare la romantism sau la simbolism,, momenul poate fi privit, negreşit, ca o insuficienţă lirică, n lipsa termenului de comparaţie cu arta viitorului, pre-;răm totuşi să-i analizăm caracterul, fără a trage concluzii j efinitive. Cu o perspectivă ce nu ne aparţine încă, criza ■ e acum s-ar putea răstălmăci cîndva ca o fructuoasă epocă e tranziţie spre o artă nouă. Ne-am oprit altă dată asupra poeziei d-lui Lucian Blaga, ieducînd-o în elementele ei: ca fond, senzaţia; ca tecnică, . . ' » omparaţia şi deci imaginea. 1 j Senzualismul, sau mai bine zis senzorialismul, este unul l in caracterele cele mai evidente ale poeziei moderne de pe loate latitudinile pămîntului, activată, mai ales, de influ- nţa extrem orientală. înainte de a se transforma în senti- j lient şi emoţie, senzaţia se satisface singură printr-o expresie ! j irectă şi rapidă, care exclude orice organizare şi complexi- ate. Omul trăieşte numai prin simţuri, într-un fel de exci- are ce nu duce la emoţie şi la reflexiune. Dacă intelectuali- ! area este o sterilizare a lirismului pilr prin depăşire sau I \ eviare, senzualismul reprezintă mai degrabă un stadiu antici- 85- pat şi deci rudimentar; nu e o formă a decadenţii anemiate prin ’ preponderenţa intelectualului, ci o formă primitivă ' i( ieşită din contactul bucuros al simţurilor proaspete cu natura. 1 Poezia senzaţiei nu e nouă; o semnalăm numai prin insistenţa * si, cu deosebire, prin realizarea ei. Senzaţia nu e redată a direct, ci printr-o comparaţie; sufletescul îşi găseşte o 1 expresie în lumea fenomenală; imaginea îl încadrează l( într-o ramă de "aur. Sub acest raport, d. Lucian Blaga este ^ poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut 1 literatura româna pînă acum; imagini neaşteptate şi pro- ; 1 fund poetice. Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintîi 1 a auzit zgomotul razelor de lună bătînd în geamuri (Linişte) ; 1 pentru a reda fragilitatea sufletului îa anumite momente, > îl fereşte ca pe o frunză şi de contactul luminii spre a nu-1 ) 1 disloca (Amurg de toamnă); stînd sub un gorun, el cel dintîi , a auzit cum i se revarsă liniştea din sicriul cioplit obscur în copac (Gerantul). Imaginea nu e unul din elementele a poeziei d-lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi. Nu i este totuşi unica raţiune de a fi. Imaginile poetului au în t genere caracterul funcţional; cu toată materialitatea lor, i poartă în ele şi materialul; sunt expresia concretă a unor i stări sufleteşti de o valoare, ce e dreptul, mai mult cine- r stezică, dar incontestabilă. Din poezia d-lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial : senzaţia , proaspătă întreţine mulţumirea vieţii. Găsim deci în poet şi o unitate sufletească, şi o oarecare atitudine. Oricît de puţin organizată şi de complexă i-ar fi r poezia, nu-i putem deci tăgădui nici frumuseţa imaginilor, 1 nici existenţa unei echivalenţe sufleteşti pentru cele mai j multe dintre ele. Influenţa d-lui Lucian Blaga asupra poeziei noastre , moderne e considerabilă. A răzbit, fireşte, prin ceea ce are i mai aparent: imaginea. în imaginile d-lui Blaga se găseşte însă rezidiul sufletesc, din care s-a generat cochilia ca ceva ! organic. La poeţii mai nOi, ele sunt căutate, în sine, ca obiecte ' rare şi preţioase. Poezia recentă e caracterizată prin această întrecere de culegători de perle; mîini febrile le dibuiesc' în ,: fundul oceanului spre a le înşira pe un fir iluzoriu'. Numai | prin artificiu dau uneori impresia unei vagi organizaţii i poetice: la cel dintîi examen, ele se risipesc însă difluente. j \ V I Imaginea la d. Lucian Blaga este deci cochilia organică : j unei stări cinestezice; oricită precădere ar avea, şi prin l outate şi prin arta cu care e pusă în valoare, nu maschează i ju totul existenţa elementului generator al sufletescului, jiedus in calitate şi umbrit de splendoarea expresiei figu-jite, lirismul trăieşte totuşi în . viziunea lui mai viu decît fi cealaltă formă a modernismului, pe care am putea-o numi oe'zia notaţiei. Cu toate inegalităţile ritmice posibile, cu ifectare de prozaism,, cu discursivitate voluntară, această ;>rnîă există de decenii în literatura franceză. La noi, a jitrodus-o poate d. Adrian Maniu; au localizat-o apoi cu (acces inegal alţi cîţiva tineri poeţi şi o întrebuinţează astăzi, i ominînd-o de multe' ori cu virtuozitate, şi numai arereori ; jisîndu-se dominat de ea, d. Camil Petrescu, scriitorul cel jiai reprezentativ pentru specia acestei literaturi. i Dintre toate formele citate pînă acum — intelectuali-Urea emoţiei fie în esenţă, fie prin mijloacele ei de expresie | mbolică, sau senzualismul figurat al poeziei d-lui Blaga — |3ezia de notaţie realistă marchează la unii poeţi şi mai l.zibil procesul de disoluţiune a lirismului. Emoţia nu se j telectualizează, nici nu se, degradează la senzaţie, ci se | lihilează cu totul; imaginea nu mai e cochilia materială l unui sentiment, ci un mod figurat de a exprima tot o i alitate. Poezia devine astfel o succesiune de însemnări, • ■ ■ iieori juste şi interesante prin noutate, alteori banale; iieori convergente pentru a ne da un tablou sau o impresie, fteori numai justapuse sau divergente —şi în orice caz f jsite de elementul animator al emoţiunii. Pentru exempli-| :are vom cita următoarea poezie publicată în Glndirea r Ioana în curtea de culoarea mării rîde o fată slută, şi vîntul îi prinde rochia-n scaieţi şi cucută; aerul e sărat şi foarte vechi gardul pe unde cîte o vită de var murdar pătrunde. 87’ Biserica: plină de bălărie şi de somnul bufniţelor tîrzii cu ochii solzi de zale deschişi în visul de zi; şi tîrcoale de lilieci, pocale inverse, peste mormintele şterse, duc putrede de umbre întinse printre făcliile stinse. Fata care nu ştie citi, fata cu rochia murdară, plînge pe mormintele pustii cheamă păsări galbene din vară. Fată cu ochii cum sînt vopsite şopîrlele, scoală-te de pe lespezi, du-te unde curg gîrlele viaţa să-ţi lepezi. Ziua te latră cîinii , şi te rup copiii; şi te ascunzi cînd seara vine şi te prind oamenii-n spini, şi-ţi dau cioburi cu lumini, şi se duc şi rîd de tine. Poezia nu ne interesează prin lipsurile ei vizibile: alăturare de notaţii disparate (aerul e sărat... şi foarte vechi gardul!), improprietatea expresiei (pocale inverse In loc, probabil, de întoarse), insuficienţa caracterizării (fata care nu ştie citi — determinare vagă) ; nu ne interesează însă prin lipsa de realizare, ci prin intenţie. In faţa imensei suferinţi umane, participarea poetului se reduce la: du-te unde curg gîrlele viaţa să-ţi lepezi, ceea ce ne arată nulitatea lui emotivă. Nemaifiind pusă în serviciul unui sentiment, notaţia se valorifică prin sine. Lirismul e inexistent; poezia însăşi îşi 'pierde caracterul său sintetic, pentru a deveni analitică. ! ★ i Notaţia viguroasă şi caracteristică ' nu are totuşi nimic antipoetic în sine; numai abuzul şi suprapunerea ei fără cimentul emoţiunii duce la dizolvarea poeziei în proză, de care nu se diferenţiază decît prin anumite dispoziţii tecnice. întrebuinţarea elementelor materiale în poezie intră, dimpotrivă, în procesul firesc al lirismului spre obiecţivare. Expresia indirectă, şi deci simbolică, e una din formele pe care o va impune rafinarea gustului nostru; materializarea sentimentelor prin elemente pur concrete va fi reclamată şi mai ; imperios ,de pozitivarea spiritelor. E necesar însă ca notaţiile să fie expresia unei emoţii. Numai prin această calitate esenţială poeziile d-lui Ca.mil Petrescu, atît de plastice întotdeauna, devin' şi emotive. Valoarea Primăverii nu stă îh expresivitatea notaţiei, în incisivul tablou al soldatului ce-şi coase haina nepăsător de'moarte dinaintea tranşeelor inamice, ci în emoţiunea poetului în faţa soarelui generos ■ce împacă sufletele vrăjmaşe prin simpla acţiune a razelor [ lui: tabloul nu e decît expresia materială ă unui sentiment. Tot aşa valoarea Mînii nu stă în plasticitatea descrierii, ci în emoţia poetului care în mîna soldatului simte, ducîndu-1, însăşi mîna destinului: Spre ce inexplicabilă osîndă? Pe poteca, grea de ură neagră Dintre două lumi la pîndă. Definirea poeziei prin „cunoaşterea plastică11 trebuie să includă deci, indispensabil, elementul generator al emoţiunii. ■ . VI Sistemul aglutinării notaţiilor dă poeziei noastre recente aspectul unui impresionism fără consistenţă. De cele mai multe ori notaţia nu intră în domeniul sufletescului; impresionismul nu reprezintă, prin urmare, fixarea unei .stări sufleteşti oricît de fugare — cu atît mai puţin fascicolul unor ■momente coherente. Peisagiul nu e interior, ci exterior; 89 directă, şi deci valabilă numai prin preciziune, sau figurată, şi deci crescută printr-o imagine, notaţia are caracterul pur obiectiv. Literatura română s-a îmbogăţit astfel cu o colecţie de toamne, ce aleargă despletite pe uliţe, de renii, de haine zdrenţuite, de aspecte ale naturii prinse în trăsături originale — notaţiuni care, chiar ■ dacă nu încheagă încă o poezie, constituie elementele prime ale unei arte viitoare. + Din mijlocul acestei poezii dizolvate în amănunte, ameninţate de prozaism şi prin analiză, dar şi prin eliminarea voluntară a oricărui aparat poetic, se desprinde personalitatea originală a d-lui Camil Petrescu, asupra căruia ne-am mai oprit şi ne mai oprim, ca asupra figurii centrale a urfei mişcări contestabile, dar fecunde. Avînd toate caracterele acestei mişcări împinsă pînă la defecte, dintre care nu lipsesc dezarticularea analitică şî prozaismul căutat al expresiei, d. Camii Petrescu îşi valorifică totuşi notaţiile printr-o emoţie ce le dă o unitate; impuse ochiului cu prea multă precizie, infinitesimalele se topesc intr-un tot prin acţiunea subterană a emoţiunii. Insistăm asupra existenţei acesteia pentru că o credem indispensabilă. Calitatea şi intensitatea ei nu sunt totuşi de natură a-i crea o originalitate. Chiar atitudinea poetului faţă de război pleacă dintr-o atmosferă aiure, precedată şi la noi de lirica mai timidă al d-lui B. Luca. Adevărata importanţă a d-lui Camil Petrescu nu stă, prin urmare, atît în natura emoţiei, cît în expresia ei. Arta lui împinge cunoaşterea plastică pînă la o măsură pe care literatura română probabil nu a cunoscut-o încă. în mijlocul unei poezii închinate notaţiei, d. Camil Petrescu ne-a dat impresiunile cele mai pregnante, de ordin pur vizual, expresiile materiale cele mai tipice pentru a traduce o senzaţie şi uneori imaginile cele mai viguroase, din care, spre exemplificare, vom cita cîteva: Impresia unei dimineţi la munte: Pe sub stîncă Au şi pornit spre munte potecile înguste. (Vis, de anemic) • 90 O amiază de vară: Toată valea K acum o carie .în care, infierbînlal, citeşte soarele. (Amiază de vară ) Plecarea din tranşee pentru rond: De-acum Ieşim dintre relele, ca pe o aspră poartă Care-mi reţine mantaua cu degete de cuie. In urma noastră imateriale uşi se-ncuie. (Mina) Tăcerea bruscă în mijlocul unui bombardament: Undeva pe lume se opriră roţi. ( I'eşn ic ic ) .locul amorului: ...Ciiul vrei să pleci de-acum Te-ncurci intre l'irele gîndirii--mele Ca o pisică prinsă-n l'irele de lină... Momentul intrării în repaus a unei coloane: Coloana S-a prăbuşii in marginea şoselei Ca o l'anloşe căreia i-ai scos scheletul. Repausul însuşi: 'Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălii O specie giganlică şi nouă De viermi masivi şi cenuşii. Apoi marşul: Ne reluăm tiritul, Întindem penlru o clipă gîlul Comun, de uriaş miriapod. (Marş greu) Citaţiile ar putea merge şi mai departe, nu cu scopul; colecţionării imaginilor, ci pentru precizarea unei arte poetice, din care abstracţia este aproape cu totul eliminată. Noţiuni ca „amintirea", „nădejdea", „fericirea" devin materiale. In minte, ca „într-un pod de casă", sunt: Nădejdi din care, Sfărîmături de lemnuri poleite, Au mai rămas doar resturi de picioare. în jilţul fericirilor trecute Cu cîlţii scoşi afară Doarme somnoros odinioară... împingînd astfel materializarea pînă la „picioarele" nădejdii şi „cîlţii" fericirii. + Poezia d-lui Camil Petrescu este, poate, cea mai plastică din cîte cunoaşte literatura română. Această calitate eminentă îi fixează locul şi originalitatea. Prin caracterul imediat tangibil şi prin reliefurile ei precise, exclude de la sine abstractul, vagul poetic şi insesizabil, transcendentalul, insinuările inconştientului, adică tot ce vine pe aripa versului muzical şi din acel amestec verlainian: ou l’imprâcis au precis se joint. ( 'într-un cuvînt, poezia d-lui Camil Petrescu reprezintă reacţiunea cea mai violentă şi mai reuşită împotriva poeziei-simboliste. Ea nu se scoboară în noi prin urechi, ci prin ochi. VII Quo vciăis? La capătul acestei cercetări asupra poeziei noastre recente, se cuvine să recapitulăm constatările şi să tragem concluziile: e singura atitudine pozitivă a criticei faţă de fenomenul literar. Plecînd de la afirmaţia insuficienţii lirice, am valorificat-o printr-o serie de manifestări ale poeziei contemporane: prin intelectualizarea emoţiei ce invadează în domenii rezervate cugetării, prin intelectualizarea mijloacelor de expresie a emoţiei, prin reducerea ei la elementul simplu 92 ! ' ' ■ p-! * *’ \ al senzaţiei sau cel mult la o stare cinestezică (Lucian Blaga), i prin exprimarea ei prin mijloace pur obiective şi plastice | (Camil Petrescu) şi, acum în urmă, prin eliminarea ei aproape ■ cu totul, înlocuind-o cu notaţia directă sau figurată — ceea ce | înseamnă sfîrşitul poeziei lirice. Înlăturînd ritmul şi rima, j dispensîndu-se de orice aparat poetic ca- de un factor con - | venţional şi inutil, procedînd numai prin stratificare şi î deci prin analiză, poezia notaţiei accentuează şi mai mult ! procesul de dizolvare â lirismului în proză. In faţa acestei j .situaţii e legitim să ne întrebăm: • — Quo vadis ? . ★ k .Cu toate că nu se manifestă prin lipsă de talente, ci prin anumite tendenţe, criza lirismului poate fi totuşi numai trecătoare. Mişcării hiperlirice a simbolismului îi putea urma din necesitate ritmică reacţiunea poeziei de azi; expresiei sugestive â stărilor sufleteşti muzicale îi putea urma notaţia plastică, de o preciziune ce exclude adîncirea ştearsă a per-pectivei subconştiente. Stînd în punctul maxim de incurvaţie a undei lirice, nu ne-ar rămine, în acest caz", decît să aşteptăm c i jocul normal al mareii poetice, spre a restabili ascensiunea j lirismului. Constatările noastre nu s-ar valorifica decît pentru un singur moment al unei evoluţii ce cunoaşte dubla mişcare ■a ritmului universal. E însă mai probabil ca această criză lirică să nu fie numai punctul de tranziţie al unei reacţiuni momentane, ci efectul durabil al unor condiţiuni speciale, în care se dezvoltă producţia poetică. Plecînd de. la simplul act al constatării , fenomenului şi fără a ajunge la orientări inutile, critica îşi poate exprima regretele, speranţele, sau bucuriile pentru ceea ce e sau crede că va fi. Primind situaţia ca pe o realitate necesară, ea trebuie să o aprecieze în.toată libertatea desfăcută din cătuşele prejudecăţii genurilor literare. Insuficienţa lirismului e o criză lirică, nu şi o criză poetică: sfîrşitul relativ al unui gen poate fi punctul de plecare al unor noi deveniri, mai interesante şi mai mature. Reducerea emoţiei la simpla senzaţie înseamnă, în adevăr, pulverizarea şi deci degradarea lirismului; traducerea ei prin mij- 93 loace pur obiective nu numai că nu e degradare, dar e un termen de evoluţie... Filozofia idealistă poate nega existenţa lumei fenomenale; critica lui Remy de Gourmont poate crede - in imposibilitatea unei literaturi obiective; progresul omenirii se dezvoltă dincoace de problema metafizică a lucrului în sine. In aceste cadre mărginite, se desă-vîrşeşte nu numai curba ştiinţei, ci şi a literaturii. Sub,forma lui directă, lirismul e primar şi infantil. Evoluţia nu se poate face decît în sensul ieşirii din noi prin anexarea unei părţi cît mai mari a noneului; tendinţa literaturii spre obiectivare este deci o tendinţă firească şi un semn de maturitate sufletească. Insuficienţa actuală a lirismului poate fi privită şi prjn prisma acestei ascensiuni generale a spiritului uman spre obiect, a acestui proces de relativă pozitivare. Expresia emoţiei prin elemente materiale, prin notaţii exterioare e un fenomen în strînsă legătură cu exodul sufletului spre cucerirea universului, iar, în ordinea literară, spre obiectivare. La lumina acestor consideraţii, decadenţa lirismului este numai aparentă. Nu se sfîrşeşte nimic: se transformă numai. Naivul şi excesivul lirism de odinioară îşi caută' noi mijloace de expresie; îşi temperează exuberanţa, disimu-lîndu-se sub forme exterioare; în loc de a se revărsa direct şi declamator, se infuzează in lucruri din îmbinarea cărora reiese momentul nostru sufletesc. Încercările poeţilor noştri tineri de' a renova poezia română trebuiesc deci privite cu simpatie, chiar cînd ajung la o notaţie pur exterioară. Din încercările lor va ieşi poezia de mîine. Pină atunci, stricînd tiparele obişnuite, elibe-rîndu-se parţial de rimă şi de simetria silabică, poeţii gene-' raţiei noastre au frămîntat limba şi au turnat ideea poetică în atîtea imagini inedite, încît acţiunea lor este de pe acum fecundă. De la Alecsandri şi pînă la cu tot ’ necunoscutul Camil Baltazar, sensibilitatea şi materialul nostru poetic au descris o imensă curbă de evoluţie. Notaţiuni ca: Stau mobilele vechi şi de cărbune, _■ lăr liniştea-i aşa de deasă şi de grea, Încît de-a-i învîrti o mînă în aer Ceva bătrîn şi-uscat s-ar sfărîma. ( Peisagiu ) 94 IM sau: Podgoria cu trupul cangrenat ' De toamna darnică in ploi şi grindeni Şi-a strins haracii uscăţivi şi i-a-ngropat. ( Podgoria ) sau: 'Copacii ruşinoşi şi-ascund Sub frunzătura trasă peste ochi Dorinţi şi visuri care-au înflorit' ■ Ca într-un suflet tînăr de mireasă. \ (Convalescenţă) ne arată, dintr-o dată, prin noutate, preciziune, frăgezime, progresul poeziei române pe calea emancipării din convenţional. Recunoscînd epocei noastre un caracter tranzitoriu, nu putem privi decît cu încredere şi simpatie talenT tele, mai numeroase ca oricind, care, cu riscul propriei lor caducităţi, taie drumuri noi poeziei lirice spre intelectuali-.zare şi obiectivare. CONFESIUNI ! O optică parţială ar putea să descopere în Sburătorid literar numai necesitatea de exteriorizare ideologică a unui singur om. Această afirmaţie nu poate fi decît vidă de sens. Am în spatele meu o activitate publicistică şi o viziune a lumii care nu şi-a clintit acul magnetic din vîrsta rozelor pînă în aceea a crizantemelor albe. în prima exuberanţă am fost căutat sau am căutat toate publicaţiile contemporane. îmi creasem un public, care mă găsea pretutindeni, nu un cămin, unde m-ar fi călcat puţini. Eram satisfăcut. Puteam să persist în acel stadiu. Dar curînd, curentul care pornise prizărit din condeiul meu a crescut fluvial. El purta pe alţii, iar la urmă mi s-a oprit şi mie halucinant înainte şi mi-a cerut o albie şi un cheu. Alb:a a fcst, Sburătorul, cheul — un salon literar dea-' supra fostei Flacăre. Era pe vremea cînd formula mea: „Intelectualizaţi lite» ratura!“ ieşise din război mai amplă. Pe noi înşine acelaşi război ne trimisese dincoace de Milcov, martiri. N-aveam nici o revistă unde produsul lecturilor mele şi necesitatea imperioasă de a scrie să-şi deseneze traiectoria. Atunci, în popasul meu însetat în această Samarie dezechilibrată, m-a întîmpinat, ca femeia de la puţul de lîngă muntele Gharizim, Micu Alcalay. Eu aveam apa vie; el m-a dus în ' Cetate. Reprezint în critica română o direcţie care e a viitorului şi îmi aparţine. Eficacitatea ei şi a întregei mele opere apare 96 | din titlul chiar al întîilor mele încercări, găsit bun şi de un lom fin ca autorul lUi francez, Paşi pe nisip. Critica nu mai . indrumează. Am luat-o din fruntea şi am pus-o în spatele literaturii, pentru operaţii sanitare, statistice şi barometrice. j Oricît ar părea de paradoxal, în lipsa totală de acum : la celelalte publicaţii a unui criteriu intrinsec, sunt adiacent ;'--u N. Iorga şi O. Densusianu. Sburătorul literar, Ramuri şi Vieaţa nouă duc în trei direcţii contradictorii, dar duc. ■ Negreşit că, ■ între acestea, Sburătorul literar are aripi! ; El işi are scriitorii săi. Cînd nu-i are, şi-i creează. Dacă-i jrin creaţi gata, le dă un nimb particular. Intre ei şi public | interpune straturi măritoare. Cu fiecare număr aduce un ; scriitor nou şi unic. | Aşa că la începutul fiecărui an poate să iasă cu un număr :de carnaval, închinat discret talentului necunoscut. Zeul | pe care Sburătorul îl întîmpină cu myhrr şi cinnamon de fiecare dată, de teama scăpării căruia .cheamă şi găzduieşte, spălîndu-i picioarele, pe orice călător trenţos oprit la poartă, ijpare in tot misterul lui. | Totuşi, de trei ori pînă acum am murit. Dar prin vicisitudini şi privaţii, vehemenţa convingerii mele şi concupiscenţa tiparului celor din jurul meu ău biruit. Sub aceste circumstanţe şi păstrînd toată flexibilitatea şi juneţea, jijungi o instituţie. Nu mai pieri. Cititorii pot să nu mai îxiste. Tu exişti. POETULUI NECUNOSCUT De cînd şi-a deschis larg uşile Poetului necunoscut, ( statistica Sburătorului e semnificativă: poetul tînăr şi ne-'cunoscut a abundat. Constatarea se poate, de altfel, ge-neraliza in ultimii ani, el a avut pretutindeni o pluralitate remarcabilă. Suntem într-o evidentă epocă de renaştere poetică; j asistăm la efortul tinerilor energii spre mlădierea formei şi ^ originalitatea imaginii, pregătind în sute de tipare limba! în care, trăgînd foloase din tot ce se urzeşte acum, va vorbi ■cîndva un mare Izolat. ' I în mormîntul sublim al soldatului necunoscut epoca roşie se odihneşte sub lauri; în corivulsiunea morală şi materială ( a lumii de după război, apariţia poetului tînăr numeros e un semn fericit. La începutul acestui an nou, Sburătorul închină pentru figura lui plurală şi pentru resurecţia simpto-, matică a Idealului. Şi ca să dea o formă tangibilă laurului! său îşi consacră aproape întreg numărul talentelor ce au! debutat, s-au format, ori s-au fixat în atenţia publică în1 coloanele sale. 98 . [„LUMEA COPIILOR11] Fostul director ■ al Institutului Minerva, d. G. Filip,. '«are timp de douăzeci de. ani a lucrat cu atîta pricepere la răspîndirea culturii române, tipărind peste 18 milioane de-cărţi, în ediţiuni cum nu mai sunt astăzi, ne trimete primul număr dintr-o revistă de copii, intitulată Lumea copiilor. ;Prin bogăţia materialului (D. Anghel, St. O. Iosif, G. Galac-tion, Alfred Moşoiu etc.), prin bogăţia ilustraţiilor colorate-(Ary Murnu), prin execuţia tipografică, această revistă este unică nu numai pentru vremurile de acum, dar şi pentru epoca mai fericită de dinaintea războiului. Nu i-ar strica totuşi oarecare îngrijire a materialului şi sub raportul literari Intr-un singur articol citim: uliţele răsun; mahalagii întreb; tinerii plec etc., greşeli de gramaţică ce vor fi observate-chiar de Copii. 99- N. BATZARIA: „DIN LUMEA ISLAMULUI: TURCIA JUNILOR TURCI" Ed. Alcaly & Caiafe teanu Sburătorul a publicat unul din capitolele acestei cărţi, cu indicaţii şi asupra autorului şi asupra importanţei operei. După Dimitrie Cantemir şi N. Iorga, care au scris istoria Imperiului Otoman, i-a fost dat tot unui român să ne însemne cu con-vulsiunile junilor turci, care, sub aparenţele unei regenerări, marcau, de fapt, o agonie. Cartea nu e concepută sub formă istorică, ci sub formă de amintiri personale. Rolul important pe care l-a jucat d. Batzaria în desfăşurarea revoluţiei junilor turci îi permiteau acest gen literar: amintirile unui factor însemnat al unei tragedii istorice devin de la sine istorie, oricît de personale şi anecdotice ar fi. Volumul d-lui N. Batzaria e plin de portretele nu numai ale tenorilor revoluţiei, ci şi ale corului anonim: îndărătul îndrăzneţilor şi al guralivilor, se desprinde întreaga societate otomană, cu toate viţiile şi simptomele iremediabile ale descompunerii. Pe lîngă portrete, anecdote şi povestirea cursivă a evenimentelor, de la prima mişcare de la Salonic pînă la' participarea turcilor la războiul mondial, mai găsim în! cartea d-lui Batzaria şi reflexiurti de ordin general şi istoric j asupra acestei revoluţii neizbutite. Volumul se recomandă j •deci şi prin seriozitate. ,i 100 DIRECTORATUL D-LUI VICTOR EFTIMIU t Prin fatalitatea tradiţiei, care cere ca la schimbarea unui îgim politic să se schimbe şi directorul Teatrului Naţional a orice funcţionar politic, d. Victor Eftimiu a trebuit să dece de la direcţia Teatrului Naţional. Fiindcă am salutat enirea lui în' fruntea Teatrului cu speranţe şi lirism, ne mţim datori de a încheia un mic bilanţ al unei stagiuni cărei răspundere nu-i revine în totul şi al alteia abia începute de ale cărei roade va beneficia, probabil, succesorul. Se oate spune că o eră de mare prosperitate materială şi lorală a domnit la Teatrul Naţional ,pe tot' timpul directo-jitului d-lui Eftimiu. Discreditat atîta vreme şi ocolit de ublic, Teatrul Naţional a devenit, prin acţiunea inteli-mtă a d-lui Victor Eftimiu, un punct.de atracţie incontes-] ibilă şi prin valoarea relativă a repertoriului şi prin pre-jigiul cu care a ştiut să-l înconjure cu ajutorul unanim al resei. Este de asemenea un fapt atît de cert că şi înăuntrul ;atrului d. Eftimiu a arătat o abilitate şi chiar o fermitate 3 care nimeni nu i le-ar fi bănuit. Pacea a domriit în mena-ria mai mult zgomotoasă decît feroce a teatrului! N-am ai văzut procesiuni de actori colindînd ministerele pentru cere înlocuirea directorului şi alte procesiuni cerînd men-nerea^lui. în ceea ce priveşte repertoriul, n-am avut tot ce s-a promis sau am aşteptat. Nici timpul scurt n-a îngă-3it-0. Se pot me'nţiona totuşi: Julia, Electra, Glauco şi gretăm că nu putem adăuga şi pe Macbeth, pentru care )tul e pregătit. Singura învinuire ce i se poate face fostului 101 director al Teatrului Naţional, considerabilă, de altfel, e că n-a fost îndeajuns de pătruns de adevărata menire a acestei instituţiuni: datoria de a încuraja cu orice sacrificii literatura dramatică română. Aceasta nu înseamnă că a jucat mai puţine piese originale' decît alţi directori; le-a jucat însă cu o neîncredere atît de Vădită, încît la regretul publicului, actorilor, personalului, pictorilor, sculptorilor şi chiar al autorilor nejucaţi ce întovărăşeşte plecarea d-lui Victor Eftimiu de Ia teatru, nu se asociază cu o egală căldură şi spontaneitate — în chipul cel mai paradoxal posibil — şi regretul cuvenit, de altfel, al autorilor jucaţi, cu excepţia, bineînţeles, a d-lui N. Iorga. GENIUS LOCI J D. Ion Sîn-Giorgiu a debutat în revista Flacăra prin l constatarea dezorientării literaturii române din insuficienţa pcriticei. Cititorii cunosc emoţiunea cii care ne-am dat la o Uoarte pentru a aştepta îndrumările fostului nostru cola-ihorator. jj Aşteptarea n-a fost lungă.' Fără alte inutile consideraţii i]generale de principii, d. Ion Sîn-Giorgiu a trecut repede la jj 'apte. Sosit de cîteva luni din străinătate, încercarea îi ||DUtea fi dezastruoasă. în Apus se deprind obiceiuri rele: 1 urbanitatea de ton care nu exclude fermitatea de con-| nngeri, simţul nuanţei, ironia, sentimentul relativităţii şi, nai ales, disociarea talentului şi, în speţă a competenţii jritice de violenţa verbală. Era deci de temut ca nu cumva înărul nostru critic să-şi fi pierdut însuşirile autoctone în •ontact cu atmosfera efeminată a universităţilor occidentale. Teamă zadarnică. Prin recentul său articol asupra literaturii sau mai bine ds asupra persoanei d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, 1. I. S.-G. ne-a dovedit că n-a înstrăinat nimic din avutul îostru naţional. Noi, din colţul nostru, i-am citit articolul :u interes. Judecînd pe alţii, criticii se definesc de obicei oe dînşii; valoarea scrisului lor nu iese din caracterul lui Dbiectiv, ci din autoportretura pe care şi-o fac involuntar.. Interesul articolului d-lui I. Sîn-Giorgiu nu se deduce deci prin raportare la obiect (literatura d-nei H. P.-B. depă-şindu-1 cu mult), ci prin raportare la- autor. Printr-un singur- 103: articol, d. I.S.-G. şi-a delimitat în chip definitiv fizionomia morală, capacitatea estetică, talentul literar şi atitudinea in viaţă. Protestînd pe drept cuvînt împotriva • prejudecăţii de a nu se lovi femeia nici cu o floare, d. Sîn-Giorgiu îi aruncă în cap şi ghiveciul. Meritul lui e cu atît mai mare, cu cît a ştiut rezista ispitei bunei-cuviinţi, de care literatura noastră nu are nici o nevoie. Scuturîndu-se numai, a aruncat la pămînt învelişul unei civilizaţii inutile, ca, printr-un gest superb, să ne arate geniu! autocton, conservat pur de orice contaminare. CRITICA ŞTIINŢIFICĂ 1 Din dorinţa merituoasă de a ne instrui şi orienta, urmărim cu interes articolele.de critică ştiinţifică din Viitorul ile tînărului nostru confrate d. Scarlat Struţeanu. Deşi -iu ne-au satisfăcut întotdeauna sau niciodată, mărturisim :ă ne-au inspirat totuşi o mare admiraţie pentru rigurozitatea metodelor ştiinţifice. Aplicate de doi oameni deosebiţi, :le dau rezultate identice. Posedînd toate cele şapte originalităţi indispensabile,' pentru d. Struţeanu, ca şi pentru 1. M. Dragomirescu, d. M. Sorbul e un „geniu total" de năsura lui Shakespeare, pe cînd, împodobit numai cu , ;inci originalităţi, d. Talaz, de pildă, e un „geniu parţial"; oosedînd doar cîteva „originalităţi" minore, pentru d. Stru-eanu, ca şi pentru d. Dragomirescu, scriitorii de la Sbură-■ orul,nu-s vrednici de nici o serioasă consideraţie a criticei ştiinţifice. , j Asistent la Universitate al d-lui Dragomirescu, tînărul j îostru confrate poate duce geanta magistrului cu listele de prezenţă ale studenţilor; pentru demnitatea lui umană, f'sredem că e tot ce-i duce. De aceea identitatea rezultatelor : |î netodelor ştiinţifice ne umple de o adevărată stupoare, j-;a în-faţa unui miracol — pe noi, care suntem deprinşi j! :u varietatea indefinită a părerilor în materie de literatură. ' ţ: Lecţia ce ni se dă e, în adevăr, magistrală. E drept că ceea ce ■ j; jrevala pînă acum în critica ştiinţifică era mai mult iden-jj.itatea rezultatelor; metodele înseşi ne scăpau ca ceva prea ; | subtil şi insesizabil. Abia ultimul articol al d-lui Struţeanu 105 (Viitorul, 10, februarie) asupra d-lui Brăescu ne proiectează o lumină asupra cel puţin uneia din metodele criticei ştiinţifice. Citind din prefaţa volumului Maiorul Boţan: „Decît Legea progresului n-a scris nimic mai bun autorul Momentelor etc..“ d. Struţeanu s-a prins în echivocul frazelor, posibil numai celui ce nu a citit nici pe CaTagiale, nici pe Brăescu. Crezînd deci că Legea progresului e a lui Caragiale, şi nu a lui Brăescu, exclamă: „Stai pe loc, Caragiale! Ai avut-noroc că ai scris Legea progresului, una dintre cele mai puţin bune dintre schiţele tale şi că e vorba acolo de un colonel şi de un caporal, căci altminteri erai deci pierdut.“ Critica ştiinţifică permite deci d-lui Struţeanu să declare că admirabila schiţă a lui Brăescu Legea progresului.e a lui Caragiale şi s-o proclame cu gravitate „ca pe una din cele mai puţin bune ale lui“ — ca şi cum ar fi citit-o. Şi apoi, insistind, nu-1 împiedică să adauge mai departe: „De aceea, singura schiţă cu adevărat cazonă a lui Caragiale, Legea progresului, deşi este inferioară cu mult Telegramelor sau D-lui Goe, dar prin individualizare a devenit poezie, ceea ce n-a reuşit d. Brăescu /“ Iată deci că Legea progresului a devenit poezie prin individualizare, ceea ce n-a reuşit d. Brăescu — deşi Legea progresului .este a d-lui Brăescu, şi nu a lui Caragiale: adică iată-1 pe d. Brăescu combătut cu propria lui operă, considerată ca fiind a lui Caragiale! E rezultatul miraculos la care ajunge critica ştiinţifică. De douăzeci de ani îi caut cu răbdare metodele: lipsa de conştiinţă literară este, desigur, unul dintre ele. Sub aceste auspicii, părerile d-lui Struţeanu asupra lui Brăescu nu mai au nici o importanţă, fiind de o egală calitate ştiinţifică. Ceea ce e mai paradoxal e că d. Struţeanu a scris şi o teză de doctorat despre Caragiale, aplicîndu-i, desigur, aceleaşi 'metode ştiinţifice. Dar asupra acestei chestiuni' vom mai reveni. 10AN SLAVICI: „ÎNCHISORILE MELE" Sub acest titlu localizat după un titlu celebru şi cu o | copertă ilustrată cu ospiciul filantropic de la Văcăreşti, I d. Ioan Slavici îşi povesteşte amintirile din închisoare, i Se ştie că d-sa n-a cunoscut „plumbii" veneţiani sau minele • de la Salzburg din cauza urei dominaţiei streine; dimpotrivă, ] pactizarea cu streinul l-a dus în faţa curţilor marţiale ale ■ j|. ţării sale. închisorile nu pot fi deci decît o falsă replică a celebrelor memorii ale patriotului italian. Confuziunea nu e posibilă; nu orice închisoare e un martiriu. Cartea nu ne aduce nici un fel de lumină asupra variaţiunilor politice ale tristului ei autor; în definitiv, simţi totuşi că numai nevoia materială l-a aruncat de partea lui Mangra, după o activitate patriotică de cîteva decenii; tot nevoia l-a făcut în timpul neutralităţii să scoată cu bani ziarul Ziua şi, în urmă, să colaboreze, sub ocupaţie, la Gazeta Bucureştilor. Singura dovadă invocată a nevinovăţiei sale e modicitatea răsplăţii de la inamic. în adevăr, să te vinzi pentru 50 de lei de articol! Nici Iuda nu s-ar fi mulţumit cu atît. Lipsită de orice interes literar, din cauza stilului prolix şi anacronic, şi aproape chiar de orice interes documentar, cartea — ca şi tot ce a făcut autorul ei de vreo zece ani încoace — porneşte din aceeaşi tragică nevoie materială. Nu reţinem din ea, ca epilog, decît seninătatea resemnată cu care autorul aminteşte metodic de oricîte ori vreun trecător îl scuipă pe stradă. Printre cei ce au făcut din tristul bătrîn o scuipătoare naţională, menţionăm şi pe d-nii N. Iorga şi Ion Grădişteanu. 107 [„PROZATORII NOŞTRI11] Am primit şi noi, fireşte, cele două volume de crestomaţie, intitulate Prozatorii noştri şi publicate de d-nii N.Dună-reanu şi Liviu Marian pentru nevoile Basarabiei. Obicinuiţi a privi lucrurile in ansamblu, şi nu prin erori sau curiozităţi, considerăm lucrarea celor doi publicişti ca binevenită. Prin Ramuri, d. N. Iorga Ie aduce totuşi o serie de învinuiri, uneori îndreptăţite, dar care nu anulează munca şi. în definitiv, utilitatea crestomaţiei. Că lipsesc unii scriitori (dintre care şi d. Iorga) şi sunt de prisos alţii nu are mare importanţă: că ni se dau şi pagini alese din înşişi d-nii Marian şi Dunăreanu iară nu are vreo însemnătate: unde merge mia treacă şi suta. Acum doi ani, un francez tipărea cu colaboraţia d-hii N. Iorga o antologie de traduceri din literatura română. Printre autorii traduşi figura, negreşit şi legitim, şi d. Iorga; figura insă şi d-1 Stahl, stenograful d-lui Iorga. Nu trebuie să pretindem de a nu ne iubi pe noi şi pe ai noştri. Salutăm deci cu bucurie Crestomaţia, din care ne zîmbesc prietenos fotografiile d-lor Marian şi Dunăreanu. scriitori români. „E LATĂ RĂU!“ j In mijlocul atltor rafinamente stilistice din care nu poţi ij surprinde ideile şi cu atît mai puţin intenţiile .subtile ale Scriitorilor (căci intenţiile n-au semne speciale pentru a fi :| dentificate), simţi o mare bucurie cînd dai peste un, scri-jj tor ce se exprimă cu o claritate şi cu o rotunzime perfectă, j Jrmărim deci cu plăcere cronicile dramatice ale d-lui M. Sor-)ul, scrise într-un stil direct, intuitiv, fără reticenţe, fără rane subtilităţi stilistice, odihnitor în cel mai înalt grad. Iu d. Sorbul eşti totdeauna sigur că l-ai înţeles; echivocul iu e .posibil; cetitorul are marea satisfacţie a unei complecte i :omprehenâiuni; cu ajutorul d-lui Sorbul, el este ridicat dintr-o , lată pe planul celor mai redutabile probleme literare. Ceea • e pare o simplicitate e, de fapt, o mare artă, pe care scri- 1 torul o mînuieşte cu o îndemînare suverană. Pentru a da j cetitorilor noştri o idee de meritele acestei arte şi metode e -ritice, vom cita cîteva rînduri dintr-o cronică ultimă din i Viitorul asupra lui Oedip-regc. „Spectatorul nu vrea cu nici un preţ să-şi facă educaţia irtistică. E drept, că traducerea e cam Irogloditică, dar, fie ’orba intra noi, chiar dacă ea ar fi fost mai acătărei, s-ar fi ntimplat acelaşi lucru... Şi totuşi de prin cărţi am învăţat îndva că ar fi fost ccca de capul lui Sophocle. Dar să nu-mi Iau nere că aş vrea să reabilitez pe cel care a învăţat pe toţi uitorii dramatici să lege două scene între ele. Oricine va remarca expresivitatea stilului: „trogloditică, .. ar fi fost mai acătării..., ar fi fost ceva dc capul lui 109 Sophocle11. Căci pentru ce am scrie altfel de cum vorbim? D. Sorbul face fuziunea necesară între două feluri de expresie, pe care numai arbitrarul scriitorilor le-a disociat.' Şi, pe urmă, cu ce familiaritate aduce pe cetitor în intimitatea gîn-dului său: fie vorba între noi! Mărturisim că ne simţim foarte măguliţi’ de cînd ştim că avem o „vorbă între noi“ cu d. Sorbul, şi încă asupra lui Sophocle! Mînuind şi ironia tot cu atîta virtuozitate, _ confratele nostru (încurajat de bonomia lui, ne permitem, la rîndul nostru, această familiaritate) îţi dă satisfacţia supremă de a o înţelege dintr-o dată: „E o constatare tristă, fireşte, cînd ne gîndim ce progrese enorme s-au făcut, de pildă, în arta politicei. Pe aceasta o pricep, toţi o gustă, ba chiar o şi ... mă-nîncă, adică, mai bine zis, mănîncă din ea“. Ce fin şi totuşi ce luminos ! Sau: „Actorii şi-au făcut pioasa datoria să reamintească puţinilor spectatori cum că a fost şi unul Sophocle, care a scris cam de multişor cîteva piese de teatru11. Nu mai e nimic de dorit: ţoată lumea a înţeles. Nu puteam să nu subliniem acest savuros gen stilistic plin de sinceritate şi de efecte directe asupra cititorului. In‘literatură pare a fi nou; diplomaţia, această şcoală a fineţii şi a hipocriziei stilistice, l-a cunoscut totuşi mai dinainte. în 1914, la izbucnirea războiului mondial, în urma consiliului de coroană de la Sinaia, fiind întrebat asupra situaţiei, unul dintre miniştri a răspuns: — E lată rău ! Cuvinte memorabile, ce dădeau, printr-o expresie familiară, dar definitivă, formula dezastrului universal; cuvinte sublime în simplicitatea lor, pe care, în altă ordine de idei, le ajunge numai d. M. Sorbul cînd, vorbind despre traducerea piesei unuia Sophocle, exclamă („fie vorba între noi“): — E trogloditică. Putea să ţie mai acătărei, fiindcă a fost doar ceva de capul lui Sophocle ! UN OM IRONIC i ’ Abia isprăvisem elogiul sincerităţii verbale a d-lui M. Sor-[buljŞine vedem ^siliţi a-i aduce un supliment omagial, priri l dovada primejdiei la care este expusă subtilitatea excesivă. iVorbim de cazul confratelui nostru d. Scarlat Struţeanu. Ceti-i fcorii îşi amintesc că din mâi multe pasagii, dintre care şi din ;următorul: „De aceea singura schiţă cu adevărat cazonă a lui I Caragiale, Legea progresului, deşi este inferioară cu mult | Telegramelor sau D-lui Goe, dar prin individualizare a devenit poezie, ceea ce n-a reuşit d. Brăescu" — trăsesem poncluzia, unica posibilă, că d. Struţeanu îşi închipuia că ÎLegea progresului e a lui Caragiale şi combătea pe d. Bră-iescu cu propria lui operă. Eroare profundă! D. Struţescune declară că a fost ironic, scriindu-şi foiletonul „în bătaie de ioc11. Luăm act şi pentru a-i da o strălucită satisfacţie îi •eproducem pasajul esenţial, prin care caută confuzia noastră: „Şi atunci am ironizat pe călugărul-toreador, care face pe criticul, sau criticul călugărit de contemporani, scriind întregul foileton în bătaie de joc. Plecam de la ideea c& fio-~iil epic al luptelor singulare, in care destinul unui neam stă în muşchiul sau viclenia unui singur individ — este o caracterizare vrednică numai pentru opera unui Caragiale, deşi îl ţineam de rău pe acesta, prefăcîndu-ma că schiţa e a lui Caragiale, şi nu a lui Brăescu, şi arătam că d. Brăescu nu a răuşit măcar să scrie o schiţă .cum e Legea progresului, infe- lll rioară oi mult T< 1< uram* tor sau D-tui (r pretindea ca scrisese d. (dl, lirji'M ii. firown xuhti aceea eu fiorul o scrisese Caragiale, zii ram eu. cealaltă. fără fior. urma să se inţcleagâ do la sine ■ ine a scris-o, din moment ee figurează in volumul Maiorul IluUtn al i impertinenţii. Protestind anticipat. împotriva oricărei inlcm-; .ieranţe verbale, scoatem din cauză persoana, din fericire, nu-j.nai ironică a d, Struţeanu, căruia ii atribuim ştiinţă, conş-: iinţă şi cuviinţă. Ne-am permite totuşi să constatăm că, în | zenei-e, acest cumul este foarte natural; ignoranţa e de obi-j :ei o consecinţă a prostiei, pe care necinstea profesională vrea ; 5-0 mascheze prin poze ştiinţifice. Impertinenţa agresivă i trage la urmă cortina peste această întreagă mizerie umană., i dezvelită prin gestul brusc al Jntimplurii. F. ADERCA: „PERSONALITATEA, DREPTURILE EI IN ARTĂ ŞI VIAŢĂ" Cartea d-lui F. Aderca e prevăzută cu'o triplă pavăză de aramă: o prefaţă a d-lui C. Rădulescu-Motru, o prefaţă a autorului şi o introducere. Prefaţa d-lui Motru putea să lipsească: situaţia de publicist a d-lui F. Aderca îl scutea de pre-cedarea unui bilet de recomandaţie. Cealaltă prefaţă, a autorului, ne-a făcut să lăsăm cartea din mîini. Opera de azi e reeditarea unei publicaţii de acum 12 ani, pe cînd d. Aderca avea 19 ani! Prin pretenţia lui juvenilă, titlul ar fi trebuit, de altfel, să ne dea de gîndit. Ne-am înarmat totuşi cu o merituoasă bunăvoinţă pentru a parcurge paginile de polemică socialo-literară ale tînărului licean cu d. A.C. Cuză. ■ Pentru a-şi aminti de prima lui ocupaţie de vizitiu, regele Murat al Neapolului avea lîngă tron un bici; ca să nu-şi uite originea, un olar, devenit rege al Siracuzei, bea totdeauna la masă dintr-un ulcior de lut. Ascensiunea d-lui F. Aderca n-a fost atît de mare şi de bruscă pentru a-1 determina să-şi insereze în opera sa o lucrare juvenilă ; şi a fost totuşi destul de apreciabilă, pentru a-i impune distincţiile necesare. Nefiind în copilărie nici un minus habens, nici un prodigiu, d. Aderca trebuia să bage de seamă că Personalitatea nu ne poate interesa prin contrast, ca biciul regelui Murat, dar nici 114 iu se poate confunda cu scrisul lui de acum, mult mai viu-;i mai personal. Nereeditîndu-şi opera, d. Aderca ar fi dat :robabilului său biograf bucuria de a o descoperi. Cu ajuto-■ul metodelor criticei ştiinţifice, acesta ar fi f-ăcut apoi din ;a o lucrare de .doctorat în litere. Recenzînd-o vreun Stru-,eanu al Viitorului, ar fi atribuit-o totuşi lui A.C. Cuza,. spre a ne dovedi încă o dată vanitatea scrisului! * EMIL DORIAN Văzută prin prisma principiului gourmontian al diferenţierii (nu-1 numim aşa pentru că ar fi fost găsit, ci numai subliniat cu insistenţă de Remy de Gourmont), opera poetică a d-lui Emil Dorian, atît de circumscrisă şi de specială, atît de definită şi, oarecum, de perfectă, este lipsită de meritul originalităţii. Ca atitudine sufletească şi ca mijloace de expresie, genul a fost creat la noi de d. Em. Bucuţa în Cintece de leagăn. Anumite nuanţe, anumite cadre în care e strînsă inspiraţia, fluiditatea formei, observaţia minuţioasă şi, mai ales, invenţia imaginilor originale şi poetice acordă totuşi Cinlecelor pentru Lelioara o superioritate de realizare evidentă şi o oarecare diferenţiare de amănunt apreciabilă. Raportul ■dintre cele două opere rămîne încă raportul dintre invenţie şi perfecţie. în sine, meritul cade asupra invenţiei; aruncind •cîteva flori peste meritele defuncte, în artă se valorifică însă realizarea. Prin injustiţia ce comandă progresului uman, orice formă nouă de revoluţie anulează pentru cei mai mulţi formele trecute. Stabilirea relaţiilor de dependenţă rămîne numai pe seama celor ce nu trăiesc prin intuiţie, ci îşi stimulează plăcerea prin auxiliare pur intelectuale. Numai ei surprind cum filonul crescut şi irizat în atîtea lumini al Cln-.tecelor pentru Lelioara deviază din izvorul elementar al ■Cîntecelor de leagăn. Atitudinea e aceeaşi. în mijlocul unei bogate literaturi pentru copii, poezia celor doi scriitori este oarecum nouă: 116 Iii e pentru copii, ci inspirată de copii: o literatură minusculă,, brnită din gesturile minuscule, dar cu o proiecţie atît de iiare, ale micei plăpînde omeneşti, ce desface orizonturile cu i mpla tremurare a degetului şi deschide cerurile cu nevino-1 atul ei surîs. O astfel de literatură s-a 'mai scris, desigur, îar fără acea continuitate convinsă şi atentă prin care Bucuţa a făcut din copii o lume parazidiacă, plină de în-; ari bucălaţi, iar d. Dorian, un microcosmos de impondera-iile şi de infinitezimale fixate în preţioase imagini. Nefiind sntru copii, acestă literatură nu e însă nicijirică: poetul nu-şi i ntă dragostea ca Victor Hugo, de pildă; exaltîndu-şi sen-j mentul patern, nu scrie arta de a fi tată, ci rămîne în ati-i idinea lui extatică (Em. Bucuţa) sau încordată (Em. Dorian) I l faţa vieţii plăpînde ca înmugureşte în iradieri atît de suave, i lai spontană, mai angelică, dar mai primitivă, ca fond şi jiai ales ca formă, prin lipsa de muzicalitate şi de proprietate erbală, la d. Em. Bucuţa — această poezie sui-generis devine mai minuţioasă, mai artistică şi mai preţioasă la d._ ',m. Dorian. * ; , Ceea ce defineşte poezia d-lui Emil Dorian este caracterul ei de observaţie strictă. înainte de a fi un mobil de Exaltare paternă, copilul este un obiect de studiu; şi cum isihologia n-a început, fiziologia lui rămîne aproape unicul orincipiu ce domină inspiraţia poetului.- Nici o mişcare nu-i ! capă, şi fără să devină patetică şi solemnă, se înscrie în no-aţii precise; uneori o serie întreagă de imagini, complicate ; au conjugate, dau echivalenţa poetică a unui act al vieţii. A^orba — cel mai impresionant mister al deşteptării su: letului — e circumscrisă prin mai multe imagini, din care ■eproduceam numai una, pentru ingeniozitatea ei împinsă )înă la preţiozitate: Se-nghesuie la gură-n poartă Atîtea vorbe dulci şi par Oiţe albe, care poartă Talange de mărgăritar. Acuma nu te mai înfurii Le Iaşi să se coboare-uşor 11T Şi sună toată valea gurii De farmecul cîntării lor. Şi dacă ;nu se pierd pe vale E că un deget cîrcotaş înfipt în fundul gurii tale Le-ndreaptă ca un ciobănaş. Iată şi „creşterea11 prinsă într-o imagine tot atit de plastică : Găinuşele bălane Care sunt genunchi tăi S-au făcut cam năzdrăvane De cînd umbli prin odăi. Ciugulesc din tivul rochii, Ciugulesc cu zor nespus, Ca să poată scoale ochii Către soarele de sus. Şi de-atunci, se vede lesne, Ciugulind-o cîte-un pic, Rochia, lungă pînă-n glezne, Ţi-a rămas pînă-n buric. Şi pentru a da un ultim exemplu de sensibilitate şi de invenţiune, reproducem şi Rochiţele: în fiecare dintre rochii Tu altă fată îmi răsai într-una sunt cenuşe ochii, într-alta părul mai bălai. Şi ai mişcări aşa cochete Şi-atîtea graţii ştii să pui, Că parcă au.atîtea fete Cîte rochiţe sunt în cui. Albastre, roşii, dantelate, Cu volănaşe sau cu creţ, 118 !• Eu te iubesc la fel în toate — i Dar una-mi pare mai de preţ: E scurtă şi se văd cînd saltă i Genunchii ca doi porumbei, ! Şoptind în taină laolaltă ; Sub streaşina unui bordei. !' Literatură miniaturistică, care seamănă cu acele trud-ice enluminuri din jurul unei pagini sacre; literatură d& : "anspoziţii fine şi graţioase ale atîtor gesturi prozaice; literatură limitată şi, oarecum, specializată la un singur obiect î.iinuscul. îndărătul acestei curiozităţi încordate, nu este iotuşi numai ochiul poetului, ce prinde, elimină şi transpune, i şi o inimă pasionată. Din mijlocul atîtor imagini noi şi jîmbitoare, se înalţă astfel, deodată, şi strigătul dezolat al atălui de a nu fi participat cu nimic la durerea creaţiunii ; opilului său — strigăt pe care nimeni, poate, nu l-a exprimat .ntr-o formă atît de simplă, de directă şi totuşi atît de pate-' ică: }" Amară fuse suferinţa 1 Pe utma umilinţei grele, l Dar azi îţi nasc şi eu fiinţa Prin toafe cîntecele mele. COLOARE LOCALĂ Cititorii îşi amintesc încă de poeziile ce au revelat numele d-lui I. Rarbu; îşi amintesc de versurile lui dure, viziunea lui plastică şi de viaţa frenetică ce izbucnea de sub masivitatea ' formei. După o tăcere mai îndelungată, d. Ion Barbu reapare în literatură cu Selim şi' Nastratin Hogea la Isarlic, publicate în Viaţa românească. Fondul elenic (Eleusinile, Dioniziaca etc.) este înlocuit de data aceasta cu un decor oriental, iar în locul pulsului frenetic al vieţei găsim virtuozitatea unei ; evocări balcanice, plină de cuvinte turceşti şi de atmosferă tembelă (ca să fim în notă). Ceea ce domină aceste poezii e; culoarea locală. Avem deci din belşug: aferim, aliş-veliş turbane, ibrişim, hai bragă bun, tibişir, icusari etc. I în ceea ce priveşte coloarea locală şi,facilitatea cu care se obţine suntem încă dezabuzaţi nu numai de la Orientalele lui Victor Hugo sau de la poeziile lui Bolintineanu, ci şi prin o întîmplare personală. Acum douăzeci de ani, in drum spre Atena, cu excursiu-nea studenţească a lui Tocilescu, ne-am oprit o zi în rada Constantinoplului, fără a ne scoborî. în schimb, s-au urcat pe vaporul nostru negustori turci. Reclamînd. un bacşiş după vinderea unui ciubuc, îi fu dat negustorului turc să se ■audă interpelat astfel de un student român: 120 r . ! | —Bacşiş, efendi? Ioc! Caraghioslic, marafet, giugiuc, î puşlamă, ciulamâ, ghiordum, hatîr, falafasttc, caimac, flraz, caldarim, /«Z2, cărmiz, ciorbalic, moftangiur hai, alabalic, sicZi'r, Z>re / Nu cred să fi văzut un cap mai speriat ca al turcului, ! tropit cu atîta coloare locală în propria lui ţară. De atunci iu prea am însă multă încredere în coloarea locală. ■le !■ ui : ea ; re / .te . ca | ar i iei j rij e !: l! îrejl 'c/f'l ■I rin;) iu- i ;da :at :şiş DUPLEX în unul din articolele din seria Critica şi literatura am inserat poezia Ioana, încadrînd-o cu cîteva observaţii. N-am dat numele autorului, pentru că nu ne interesa; poezia singură ne servea la o demonstraţie; numele I. Yinea n-o valorifica prin autoritate, nici n-o anula prin obscuritatea lui. Două zile după aceea, apărea în Luptătorul şi apoi în Aurora (mi s-au trimis acasă încadrate în roş) articolul Magistrul, iscălit I.Vinea. După ce i-am publicat poezia, ■pentru a defini omul complect, ne simţim obligaţi a-i publica şi proză din cîteva pasagii mai expresive. .. „A împrumutat atitudini şi tonuri îndelung studiate în cărţile altora şi, după o bălăceală atît de zadarnică, a eşuat, rîmă, pe malul criticei. Rînd pe rînd, impresionist şi analitic, tardicul june încearcă să se paraziteze pe coada generaţiilor literare în trecere şi să dăinuiască subcutaneu... Cînd va cădea şi din cămaşele acestor doi pelerini, zarchelinatul critic are să-’şi întoarcă privirile şi cîrligele spre cei ce vin... Vremea şi dezamăgirea are să ni-1 arate alături de copiii de ţîţă sugînd biberonul iluziilor... E tragedia ratatului care ar fi devenit poate un bun subprefect, dar corectitudinea exigibilă funcţionarului a lipsit criticului Lovinescu atunci cînd a plagiat pe Gourmont... Nu poţi face să vibreze o vînă de bou, 122 ; nici nu măsori cu ea sensibilitatea altora. Cel mult te poţi bate pe spate cu dînsa.“ Punct. Cititorii noştri cunosc acum şi pe poet, şi pe prozator, i vrednic unul de altul. Mai apreciază şi graba şi tactul cu care prozatorul e în serviciul poetului. MATURITATE într-o notiţă din Flacăra, se citează următoarele rîn-duri ale lui Saint-Georges de Bouhelier pentru a mă combate: „Critica nu-şi face datoria. îi lipseşte conştiinţa. Ea nu se ocupă să lege operele între ele. Ea face numai o dare de seamă a lucrărilor, fără să se îngrijească de înrudiri şi filiaţii." Şi autorul notiţei trage concluzia că „scriitorul francez are mai mult bun-simţ decît proprietarul Sbură-lorului“. Vai, proprietarul Sburătorului (cunoscutul grajd de cai de cursă) este de perfect acord cu Saint-Georges şi regretă că nu poate fi şi"cu Sîn-Giorgiu; i se pare că impetuosul nostru fost colaborator citeşte grăbit, scrie grăbit şi că, în definitiv, ar putea proceda cu mai multă maturitate, mai ales acum cînd începe o serie de articole în această chestiune, din care primul a şi căzut alături. 124 MIHAIL CELARIANU I I f i într-o epocă in care poezia nu se mai citeşte din atitudini sufleteşti şi cu atît mai puţin din simbolica atributelor exterioare, cazul d-lui Mihail Celerianu e vrednic de notat: incessu poeta patet. Nu e poet în încordarea unui moment de j iluminare. Dimpotrivă: tocmai atunci poezia nu umple | măsura aşteptărilor noastre. Risipind-o in mişcare, în vorbă, i în orice manifestare reflexă, nu şi-o poate concentra in fascicolul unei creaţiuni definitive. Concordanţa dintre om şi operă nu e obligatorie; prin raritatea ei, o semnalăm totuşi bucuros ca pe o armonie preţioasă. Preexjstind oricărei încercări literare, poezia la d. Celerianu e un habitat. Din norul de rezervă, de distincţie şi de candidă emoţiune, tinărul nostru colaborator ar fi rămas poet chiar dacă n-ar fi scris versuri. Lucru destul de rar: superior operii, d. Celarianu se valorifică mai mult prin virtualităţi. Din mijlocul âtitor obscurităţi, se va desprinde totuşi cindva lumina biruitoare versului definitiv, în aceste condiţiuni, încercuirea d-lui Celarianu în inelele riguroase ale criticei ar fi prematură; ajung doar cîteva linii schematice pentru a-i schiţa fizionomia provizorie. De natură mai mult religioasă, nu-i putem atribui totuşi acestei poezii calitatea misticismului. Apărind, din toate răspintiile. Dumnezeu o domină prin prezenţa lui continuă. O domină, dar nu o absoarbe. 0 poezie religioasă fără această contopire in fiinţa supremă, fără acest misticism ce înăbuşe facultăţile raţionale, nu poate fi insă inte- 125 rrali'i. Dumnezeul poetului e conditional: eficacitatea lui. part jaI;'i: in anumiţi* munii'nti* •’ un tovarăş ]>lăi'ut, in altele e >m incomod vizitator poftit pe a doua zi. Arc, di> altfel, atribute determinate: nu i* nii'i Diimnczt’iil panteiştilor, nici Dmnni'zriil imaterial şi concept ual al deişl ilor: ci dumnezeul lt L'i'nilri creştine; un moş bătrin, sprijinit in toiag, cu glas domol şi dulce, dumnezeul iconografiei pioase. Uneori (Păitiinli I nesul atlimimt* prin păduri; sfios, poetul calcă uşure [ieste foile moarte ea să nu-1 ileşteple. Di* In concepţia arestul Dumnezeii portativ şi chiar decorativ (tină la concepţia unui Pan de pură ornamentaţie poetică, distanţa nu e mare. .Sinceră şi caldă, eiedinţa este deei redusa, pe de o paj te. )a o personalizare naivă, iar pe de altă parte, e modernizată prin inteimitenţă şi controversă. Ne/euşiiiil să ne dea pină aeum o poezie religioasă inle-L'ială. pirtul şi-a evocat totuşi o singură (lată Dumnezeul intr-o situaţie atit de nouă şi intr-o formă atit de sugestivă, dar nu ile perfectă, incit tot in lirica religioasă şi-a scris « i n mai lumă poezie. In noaptea' sinistră in care Isus învineţea pe cruce, dintre norii cerului s-a desfăcut, o umbră: Cu fiece pas se rupea o liucală de noapte 1 >in hainele ei fumurii, Şl ciuii se atinse fie cruce, 1 >in falduri zburate pe umeri Ţicniră, im şerpii din cer, două braţe inrinciai] Cu palim.’i lemnul. /Şi Durn rir:rn rent irrlarr) Dumnezeu \ enea să-i ceară iertare: concepţie nouă şi "randioasă. ie ridică pe d. Celarianu eu mult, peste opera lui şi indică măsura vi/1 ualilăţilor ineliise in! r-insul. Fără n fi un vizual şi fără a avea notaţia nouă sau măcar justă a poeziei moderne, d-sa ne-a mai dat şi o imagine imens spaţială a mării: Ilar s-a intriip.it din haina deportării, Imense or^’i au începui si ciule, S-\ fnam.'ile-n tulburătoarea pace, ţi orizonturile au început a se desface: Se desfundă în infiniLuri albe zarea Ca să-ncapâ marea. (La mare) Cu astfel de fulguraţii, norul în care stă ascuns încă d. Celarianu e promiţător de înaltă poezie. { I. VALERIAN Hei. . . Cine a vorbit în liniştea de pîslă? Cu acest vers al său am fi putut interpela pe d. Valerian in ziua cînd ne-a vorbit intiia dată. Visător şi absent, tină-rul tăcea de doi ani. Prezenţa lui ne devenise familiară; îl atrăgea, desigur, poezia altora; n-o cunoşteam însă pe a lui şi nici nu insistam s-o cunoaştem. Şi, deodată, în „liniştea de pislă“ a unei duminici, d.Aralerian ne-a citit Iarna. Ca şi d. Celarianu, ar fi prematur să-i descriem curba poeziei; ca şi dînsul, d. Valerian nu lucrează în materialul inedit al poeziei noi, în care diferenţierile sptecifice se fac mult mai lesne. Avînd numai uneori notaţia proaspătă, amestecată, de altfel, intr-un material poetic destul de vechi şi de banal, d. Valerian nu e un poet al notaţiei plastice. Dacă nu vede intens, are totuşi anumite stări sufleteşti intense, deşi nu complexe. De două ori a ştiut să ne fixeze intr-un relief puternic o senzaţie. Nelimitîndu-se la o clipa, sentimentul dezolării şi al pustiului se integrează in Iarna în cadrul mileniilor. Nu e o iarnă: suprapuse, toate iernile intensifică impresia liniştii cosmice: De sus Cu nepăsare timpul se distramă în fişii lungi de scamă Şi mă îngroapă în giulgiu de milenii. 128 Ce milă uriaşă mă coprinde? Pămînlu-mbătrînit adoarme fără vlagă. Şi pesle toi. O linişte eternă se.încheagă.. • r Trecutul mori se-nvolbură în mine. Mă văd trăind în ierni de-odinioară, învălmăşii în alergări nebune Şi-un zumzet vag de sănii Prin nervi mi se slrecoară... Suni ultimul drumeţ, ce zăbovesc in stradă. Curînd voi fi şi eu înlroienil în iarnă Şi-n urma mea doar timpul o să cearnă Fulgi albi... fulgi proaspeţi de zăpadă. Aceeaşi senzaţie e fixată şi în Linişte: nu liniştea iernii ce trece peste noi, îngrop\ndu-ne în pacea universală, ci liniştea unei oboseli integrale care, şi de data aceasta, ia proporţii cosmice: Pămîntul a clipii încel şi somnoros Din ochi mărunţi de foc, Apoi mi-a adormit pe braţe, lenevos. De sus '■ S-a-mprăştial un somn atît de greu Că, obosii de munca zilei, în mine a venit să doarmă însuşi Dumnezeu. Facultatea de a-şi generaliza şi integra senzaţia l-a împins, desigur, pe poet spre .genul atît de anevoios şi de uscat al poeziei simbolice, în care ne-a dat: Vin caravanele, Albatrosul şi Flacăra. Valoarea simbolului iese însă numai din realizarea lui plastică. D. Valerian se luptă încă in reţeaua expresiilor incolore: n-are decit rareori noutatea cuvintului fi a imaginii. Arhitectonica este totuşi solidă: din substruc-ţia amănuntelor materiale, laborios îngrămădite, simţi cum ?e înalţă, deodată, înţr-un zbor lin de aripi sigure, porumbelul simbolului abstract. — după cum din vatra sufletului >e înaltă flacăra conştiinţii, pentru ca, stingind soarele de pe cer, să lumineze ea singură universul: 129 Curînd se va-nălţa afară, Va mistui în flăcări iarna îngheţată Şi noaptea toată. Se va-ncălzi văzduhul câ-n zi de primăvară, Iar de pe bolta lumei va rîde Dumnezeu, Cînd va vedea în spaţiu năprasnica vîlvoare, Gonind pe vechiul soare Şi, rămînînd să ardă, ea singură, mereu. „SBURĂTORUL" ŞI ALEGERILE jj Alegerile de acum ne dau prilejui unei miei recapitulări i din punctul nostru de vedere. Cercul Sburătorului şi-a pier- ii dut reprezentantul lui in guvern, pe d. I. Petrovici. fostul ministru al Lucrărilor Publice: a ciştigat, in schimb, doi deputaţi in Parlamentul liberal. ..Dulcea şi vesela grădină11 a Bucovinei, care s-a dovedit atît de guvernamentală, ne-a trimes ,,cu o majoritate zdrobitoare" pe faunul Cimpulungului: pe d. G. Rotică. Cu o amabilitate poate excesivă, Ardealul a oferit dintr-o dată două locuri prietenului nostru d. Yaljean. autotul Nodului gordian şi al Lacrimei. Şi pentru a-şi face darul şi mai gustos, i le-a oferit fără luptă. Lipsa aceasta de luptă ar putea insă frustra literatura română de o. comedie de moravuri electorale, cu caracterele specifice ale alegerilor de dincolo. în ceea ce priveşte pe ceilalţi reprezentanţi ai literaturii in Parlament, mărturisim că am trecut printr-o emoţie. Aflînd de turneele sale prin Ardeal, am crezut un moment că d. Radu Cosmin e şi el candidat guvernamental. Nimeni n-ar merita această cinste mai mult decît istoricul turneului d-lui Peretz în Ardeal sau al cuceririi Budapestei de bravele armate române. Din nefericire, ştirea nu s-a confirmat; bardul nu era decît agentul electoral al celuilalt Radu Cosmin al guvernului, d. Jean Th. Florescu. întrunirile din Tirnave, in care au apărut ambii cuceritori, al Ardealului" şi al Macedoniei (de acum vreo douăzeci şi cinci de ani), trebuie să 131 fi fost impresionante. Fiind' nu numai un om de acţiune, ci şi de condei, d. Radu Cosmin ne-a şi dat. de altfel, o scurtă, dar emoţionantă descripţie in Viitorul. D. Duiliu Zamfirescu. conetabilul literelor române, după ce a luptat la Senat, s-a retras la alegerile de la Cameră. Sperăm deci de la domnia-sa continuarea Comăneştenilor; avind răgazuri, ii sfătuim totuşi să se ferească de a veni prin Cişmigiu. unde trebuie să şi fi apărut, in aceasta primăvară prematură, d. Radu Cosmin. cîntăreţul parcului nostru metropolitan. Şi fiindcă cititorii nu vor înţelege.ce legătură facem intre aceşti doi scriitori şi Cişmigiu. vom săvirşi o mică indiscreţie. Era pe vremea rozelor de mai. c-ind un fost ministru povestea intr-un cerc mai numeros, cu acea simplicitate ce e nota principală a personalităţii sale: ..— \u fusesem de ani de zile prin Cişmigiu. cind acum citeva zile. obosit de şedinţele Camerii. trecui prin parc. Nefericită inspiraţie: abia intrat, auzii un glas leşinat: — Ex-ce-lm-lă. . . Mu-rstre. ai venit să respiri aerul imhălsămitor al Cişmigiului ? Mă întorc: era bardul Radu Cosmin. A trebuit să ascult explicaţia tuturor frumuseţilor parcului. Şi apoi. deodată, cu acelaşi glas leşinat: Bine faci. cx-ce-!en-tă. că laşi carul statului şi mai iei puteri în sinul divinului Cişmigiu. Aşa fac şi eu. Eu mă scol la ora 7. Iau locul şi mă pui şi scrin la Babilon. La ora 11 depun tocul. (închipuiţi-vă moment istoric pentru literele române, in care Radu Cosmin îşi depunea tocul cu care scria Babilon ul!) Mă duc de mă refac apoi in Cişmigiu pînă la ora 3. Im ■3 îmi reiau tocul şi scriu pînă la 7. cind depun iar tocul (alt moment istoric) şi mă duc din nou in Cişmigiu." Dar de la alegeri am ajuns la Cişmigiu. prin nu ştiu ce asociaţie de idei. E cald şi frumos, şi ne gindim cu satisfacţie că in timp ce confraţii noştri Rotică şi Yaljean vor lupta asudind pe dealul Mitropoliei, noi ne vom plimba, liberi de grijile statului, prin rozareele Cişmigiului. plini de ginduri poetice şi frivole. STRUŢEANU SE MULTIPLICĂ ii' I ii i Primim o scrisoare de la un elev de liceu..din care extra-; gem următorul pasagiu textual: ; „în Adevărul literar de la 5 martie, d. Nicola Iconarul, vorbind despre poetul Theophile de Viau, pomeneşte despre ^prietenia dintre poet şi Balzac, prietenie urmată de o ură jj inexplicabilă. După ce citează cîteva rînduri, în care Theophile b acuză pe Balzac de invidie şi duşmănie, autorul articolului ţi face următoarea reflecţie: li «Această nedreaptă şi exagerată atmosferă la adresa j, unuia dintre cei mai mari romancieri ai Franţei e o dovadă tj'tristă de legăturile de prietenie efemeră dintre spiritele cele i: mai alese ale omenirii.» ‘ ;i Balzac, contemporanul lui Theophile de Viau, unul din cei mai mari romancieri ai Franţei? Fără îndoială, d. Iconarul [confundă pe Guez de Balzac, autorul unui imens număr de ■ scrisori, al celor 77 dizertaţii, al lui Socrate chretien etc., i cu romancierul Honore de Balzac. E adevărat că trăim în epoca unor ciudate şi sistematice confuziuni, dar a transporta pe H. de Balzac în secolul XVII mi se pare o confuzie cu un ■ j vădit caracter de enormitate. jj D. Iconarul poate însă să fi împrumutat de la d. Stru-| ţeanu acel gen bizar de ironie care constă în a pune pe seama ijunui autor opere scrise de un altul. ! Ion Bazacliu | elev în ci. VI i Liceul Alexandru Lahovari ! Rîmnicu-Vîlcea" „SONATA UMBRELOR11 LA BERLIN în zgomotul alegerilor şi al măruntelor preocupări politice, a scăpat presei politice, fireşte, şi celei literare, in mod mai puţin firesc, evenimentul reprezentării piesei d-lui A. Dominic pe una din scenele Berlinului. Tardiv, nu ne rămîne decît să ne bucurăm de succesul colaboratorului nostru, pe care ne place să-l încadrăm in atenţia binevoitoare a presei berlineze asupra întregii literaturi române. 134 LEALITATE ;; Prin pana excepţional de entuziasţă a d-lui F. Aderca. îi actorul I. Morţun cunoaşte părerile bune ale Sburătoruhă l^supra remarcabilului său talent. De altfel, de cîte ori il j; ntîlnim i le confirmăm şi npi prin viu grai: actorii au avut. [totdeauna superioritatea de a ne obliga să le vorbim ele l! ,ultima lor creaţiune“, fără a se simţi datori să ne citească Ljltimile articole, decît numai cînd sunt despre dlnşii. Preci-! :înd astfel situaţia noastră faţă de talentul de actor al :l-lui I. Morţun, avem toată libertatea de apreciere cind 11-sa încearcă, de pildă, să devină scriitor. Resentimentele i iu pot suplini talentul; iată de ce- nu ne vom feri să-i spunem foarte clar.d-lui I. Morţun că articolul despre fostul său i lirector, d. Victor Eftimiu, e o simplă trivialitate, pe care hu o îndreptăţeşte nici o calitate. Că l-a scris — nimeni nu -o reproşează: dreptul de insultă' este probabil înscris in i ’.onstituţie. Obiectul acestei notiţe" porneşte numai de la inomentul publicării articolului în Adevărul literar. ; Se ştie că d. Victor Eftimiu e un foarte vechi colaborator 11 Adevărului, că de la plecarea lui de la teatru şi-a reluat ctivitatea, scriind o serie de foiletoane despre teatru, cu o ervă, competenţă şi autoritate ce depăşesc cu mult cadrele ldevărului, şi că e un colaborator poetic regulat al Ade-ărului literar. Fără să-l consulte, direcţia acestei foi literare j găsit de cuviinţă să publite insultele neliterare ale d-lui . Morţun, însoţindu-le cu această monumentală introducere: „Toată lumea cunoaşte şi apreciază pe d: I. Morţun ca actor; nu toată lumea ştie însă că acest eminent artist este şi un bun scriitor. Va fi desigur o plăcută surpriză pentru cititorii noştri să afle acest lucru. « Pişcat» de articolul d-lui Victor Eftimiu, care afirmase că actorii cînd vorbesc nu ştiu ce spun, d. Morţun a pus mîna pe condei pentru a face dovada că unii din ei nu numai că ştiu să vorbească, dar ştiu să scrie. Şi astfel trebuie să mulţumim d-lui Vibtor Eftimiu că a dat prilej d-lui Morţun să se producă pe terenul literar." Iată-1 pe d. Victor Eftimiu felicitat că a dat prilejul d-lui I. Morţun.. . să-l insulte („nu e nici turc, nici turleac. . . ci numai un fleac!") în ziarul în care scrie regulat. Situaţia e ; paradoxală şi depăşeşte marginile obişnuitei lipse de solidaritate şi de lealitate dintre oamenii ce lucrează la un loc. Cazul nu e rar, dar niciodată nu l-am întîlnit atît de ; expresiv; să mulţumeşti prietenului tău că a dat ocazie unui ' străin să-l insulte! Şi fiindcă veni vorba de lipsa curentă de lealitate, vom pomeni un caz tot atît de recent, deşi mult mai ' inofensiv. i Cititorii îşi amintesc poate de reproducerea în această j revistă a poeziei Ioana şi de încadrarea ei în cîteva observaţii de ordin general. Voind să probeze că prozatorul este egal poetului, d. I. Vinea, autorul nenumit al acestei poezii,! a replicat a doua zi prin articolul Magistrul, publicat şii republicat prin diferite foi sindicale. Am solicitat atenţia cetitorilor noştri şi pentru proza d-lui I. Vinea, pentru a le da toate elementele cu care se poate judeca un om în dubla lui înfăţişare... Pînă aici lucrurile au mers normal. Unul dintre colaboratorii cei mai asidui ai Sburătorului publică însă imediat într-un ziar următorul comentar al acestui incident minuscul şi, de altfel, perfect inutil: „Nu voim să spunem că nu sunt şi resentimente păstrate în adînc şi mascate cu zîmbete repetate de superioritate imparţială. Dar momentul vine, vine totdeauna, şi atunci.—-dă-i la cap!... Tu nu-1 numeşti (toată lumea ştie de cine e vorba) şi ai rămas imparţial. 136 i Roacţiunea se produce — am susţinut întotdeauna că i poeţii sunt reacţionari!... Poetul (meschin fără hipocrizie) pune mina pe vina , de bou şi ucide pe critic.11 ' Solidaritatea intre colaboratorii unei reviste nu exclude i dreptul de critică, dar cred că ar trebui să excludă dreptul de | insinuare. .ŞI CAMIL BALTAZAR Prin cîteva poezii numai, d. Camil Baltazar şi-a definit personalitatea. Dintre noii-veniţi e singurul ce ne aduce o notă originală. Originalitatea, de altfel, nu implică perfecţia, nici chiar superioritatea'realizării, după cum nu exclude, într-o măsură oarecare, nici influenţele. D. Baltazar e încă departe de a se fi realizat; nesiguranţa îi roade cuvîntul, imaginea şi mai ales arhitectonica poeziei; influenţele se resimt, încrucişate chiar, în expresie, dar nu şi în sensibilitate. Simţirea poetului este atît de specifică, încît îi creează o originalitate numai prin simplă prezentare. Am putea defini specia poeziei d-lui Camil Baltazar — fără a-i defini şi sensibilitatea — un amestec al poeziei de notaţie cu poezia de atmosferă. Prin notaţie, purcede din cel mai plastic poet al generaţiei actuale, , din d. Camil Petrescu; prin atmosferă, din d. Bacovia. Originalitatea lui formală vine tocmai din fuziunea acestor două maniere aparent contradictorii: pe de o parte, atmosfera interioară presupune elemente de sugestie muzicală, fluiditate, repeţiri pînă la obsesia verbală, obscuritate voită'; iar pe de altă parte, notaţia precisă, plastică, nouă, trage lucrurilor din afară un contur definit. Lunfecînd repede spre forma litaniei, adică-spre expresia monotonă şi psalmodică a unui sentiment' profund, impalpabilă şi interioară, poezia d-lui Camil Baltazar e prinsă totuşi în cadrele unei viguroase notaţii plastice. 138 I Am citat' cu altă ocazie exemple de notaţie originală. ; Nu vom mai cita decît. unul singur: fixarea tăcerii încordate ce precede moartea şi sfirşirea ei prin ţipătul suprem: Tăcerea şi-a întins atit de mult elasticul : încît i credeam că va plesni... Apoi un ţipăt neuman de plînset i care .!'■ . a spart tăcerea, prăbuşind-o peste noi ! în fărîmiţele, ; ■ de-am simţit cum grindina ne biciuieşte peste nervi, t . (Imagini din sanatoriu) ; Jntrînd de obicei numai ca un sporadic .element material in poezia mai mult interioară a d-lui Camil Baltazar, no-:aţia se valorifică totuşi uneori prin sine. Şi fiindcă am mai | lat. cîndva un exemplu de această specie poetică, în care se dizolvă lirismul contemporan, vom reproduce acum, în U'eeaşi intenţie-, o întreagă poezie inedită a d-lui Camil îaltazar: I Han vechi ... ! Hangiul e bătrin şi olog; i Hanul e îngrijit de o fată slută, Care, cind vrei s-o mingii, se uită zbanghiu Şi dă să fugă mai sperioasă ca o ciută. Odăile putrezesc sub strat de igrasie, Cu aşternuturile de mult neprimenite, Şi deasupra candelii Maica Domnului (în stampă) Doarme şezînd stîngaci cu braţele obosite... Liniştea calmă a coclit — şi acum în odaie s-a împînzit miros de acreală stătută: , Doar odăiţa din fund e îngrijită cu levănţică, Fiindcă acolo-şi odihneşte ciolanele fata slută... 139 ) Cum e seara şi drumul pustiii de drumefi, Hanul şi-adoarme obloanele grele, Scîrţîind morocănos drugii, ruginiţi de fier, Borliliţi de mari'şi lungi caiele. .Hanul doarme acum răpănos de noapte şi oboseală Şi acum şi-a întunecat geamurile şi le-a oblonii, Pare un hoţ care s-a ascuns să chibzuiască Pe cine-ar mai avea de omorît şi jefuit... Sub influenţe prea evidente, vigoarea notaţiei este împinsă pînă la inestetic; amănuntul inutil violent se aglomerează ostentativ ca să ne impresioneze.’ E şi aceasta expresia unei arte obosite, care confundă violenţa cu vigoarea. * . Originalitatea d-lui Camil Baltazar este de a ne fi dat poezia sanatoriului şi, în specie, a sanatoriului de tuber-euloşi. Din acest mediu, tragic şi antipoetic prin abundenţa amănuntului hidos, el ne-a scos o poezie patetică, desigur, dar suavă prin covîrşirea imaterialului şi a sufletescului asupra tot ce ne-ar fi putut părea respingător. Poezia d-lui Camil Baltazar învăluie pe bolnavi şi pe îngrijitoare, sanatoriul şi moartea însăşi într-o atmosferă de străvezie bunătate şi, oarecum, de poetică irealitate. Sora Verona e: Prietena cu ochii buni — şi veşnic gala de iertare, Prietena cu ochii inelaţi de cearcăne vinej.ite. Vecinul de pat. Mi-a cuvînlat cu grai bun de' frate . De însănătoşire şi de mamă. Sanatoriul: Cu perne albe revărsate, pe ferestrele deschise — sanatoriu Surîde binevoitor în zare. Excesul de suferinţă dezvoltă o sensibilitate tot atî de excesivă. Povestindu-şi mizeriile, vecinii de pat îi „von dărui mîinile“: " Şi aşa de frăţesc le vor strînge, Că sufletele amîndurura vor pluti, sincere, pe gură'.. . 140 şi inlr-n admirabilă proiccl iune a siifl"li'srului ;isii|ira lumii ■ (Jiu îi furii ri(>;ip|c;i < J i n;111 ri t ru va sliiiL'o lampa din perete; | Vii fi ;i~;i (!•• mult noi■ |>t>i in uni avi di' multă trist■ • I>• Că I; 111 < •. tii liresc ca. piiTzindii-şi din oroare. să ne apară senină şi noailea. I’enlru acest ciivint, sfirşilul din Sensuri ii■ dimineaţă, eiml Iii11 ii:iii >'• scoală, (ăl i; i ■ 1111 ■ 11 • ^ i ial ivli.'iri pe ] m 111 11111 ■, Voi ilnrnii lriinins (ăl 111 i i 11 i I < ■ .i rugăciune -- pe picpl inriini--.il>-. . . Şi poale că, vroiilil s’i m.'i deplină in capelă. Mă vnr plinili.i ili-M iipi-ril - prin i;r.'nIină. Şi rum mi.'i vor plimlia l.'irill pe ulei. In 11 i111iin-;11 ii e.ue se i|c-.t<-.ipiă viliiiml ca n coardă de violină Se va pleca n creangă i|e copac, I in11iiM11 ii ini l'ala cu lăcere Şi sâfiil imlii ini 111.i]i11 cu Hoarea-i alb i lla o tir/ie M i nininle min^iii-re. . . I amine.ila va (i o soră care se deşteaptă. I lesplel 111< 1 n--a in vă/duh părul ile soare, Oini iuă vor li lăs.il să huilinese puţin lai faţa e.illienă, lirmlală «le .«11 ■ «le floare. Va ti utila tăi ere iu jurul meu, ij'eunu'a va sta boltită asupră-mi eu teamă. că as vrea in clipa aceea să te rw;: laiul vei alia «le moartea mea Să nu plinei, mamă... Ml Comparaţiile sunt totdeauna primejdioase: ceva din măreţia morţii din Mioriţa a trecut totuşi in această senină evocare a morţii în mijlocul naturii ocrotitoare, în care chiar plînsul mamei e un motiv de tulburare... us#-- Avînd o sensibilitate nouă, o muzica litate proprie şi, ceea ce e tot atît de remarcabil, o expresie figurată personală, pe care, de altfel, o pîndesc manierismul şi nesiguranţa, d. Camil Baltazar e din specia atît de rară a poeţilor originali. Viitorul ne va da totuşi măsura elasticităţii talentului său. 1922 INSTITUTUL DE LITERATURĂ. STATUTUL CONSTITUTIV Primim Statutul constitutiv al Institutului de literatură, pe care intenţionează şă-1 creeze, impunîndu-1 şi ca persoană morală d. Mihail Dragomirescu împreună cu cele cîteva mii ' de studenţi ai săi. Acum doi ani iprimisem tot de la d. Dragomirescu un alt. statut al societăţii „Dacia română*1, monument. de ingeniozitate constructivă. Dacă nu mă înşel, era vorba de a afirma primatul culturii româneşti asupra culturii minorităţilor. Imaginaţia fertilă a fondatorului organizase .pe hîrtie o construcţie savantă de societăţi culturale centrale, filiale-generatoare şi filiale pur şi simplu, ce aveau să coprindă ca într-o plasă oraşele şi plaiurile României Mari. La capătul acestor propilee mijea cupola unui minister al culturii, ce s-a înfiinţat, ce e dreptul, dar în condiţii neprevă-' zute. înainte primisem uh alt statut de cîteva sute de articole il unei asociaţii de profesori, prezidată tot de d. Mihail Dragomirescu, ca să doteze şcolile noastre cu o serie de îărţi tip pentru toate materiile. Şi cu ocazia Institutului de iteratură, d. Dragomirescu dovedeşte acelaşi spirit metodic ;i fertil, in resurse. Numeroase articole cu diviziuni şi sub-liviziuni cu alineate numerotate cu cifre şi cu litere ne lumi-îeaza asupra scopurilor. Institutului şi categoriei membrilor ui. Pentru a da cîteva exemple: scopurile asociaţiei sunt îumerotate pînă la litera j-, membrii institutului sunt: nembri direclori, activi interni, activi externi, protectori, onorari; iar direcţiile sunt: direcţiunea administrativă şi lidactică, direcţia bibliotecii, direcţia studiilor şi direcţia 143 editurii: fiecare direcţie are trei secţii numerotate cu cifre si fiecare, secţie are trei subsecţii numerotate cu litere. Aceasta deocamdată, deoarece „organizarea amănunţită a Institutului se va face printr-un regulament11. ' Nu putem decît să urăm prosperitate acestui institut atit de bine împărţit in direcţii, secţii şi subsecţii, rezer-vîndu-ne bucuria de a-1 şi felicita în ziua cînd vom citi o pagină frumoasă, ieşită din redactarea tuturor direcţiilor, secţiilor şi subsecţiilor reunite in şedinţa plenară. LOCUL CRIMEI în fiecare joi, d. Struţeanu se învîrte, în-coloanele Viitorului, în jurul Legai progresului. Descoperind-o, în fine, tînărul, critic ne dovedeşte cu lux de argumente ştiinţifice că această schiţă n-are nici o valoare. După ce a sfirşit cu dovezile, revine totuşi săptămîna viitoare, pentru a ne-o mai dovedi o dată. Părerile d. Struţeanu asupra Legai progresului, asupra lui Brăescu, sau asupra oricărei chestiuni, fie ea şi viitoarea eclipsă solară, intră la masa lucrurilor neinteresante. Pe acest teren discuţia nu e numai închisă, dar n-a fost niciodată, deschisă. Insistenţa cu care revine mereu la nefericita Legea progresului este totuşi. dovada că obsesia criminalului t de a-şi revedea locul crimei nu e o legendă'. După atacul de artilerie de calibru mic al d-lui Struţeanu,. de o precizie de tir ce ne aminteşte precizia artileriei armatei ruseşti din Moldova, încăpută pe mîna soldaţilor bolşevici ce nu ştiau nici pe unde se încărca tunul, suntem informaţi, de altfel foarte vag, că a urmat atacul de artilerie grea al d-lui M. Dragomirescu, ipsissimus. într-o conferenţă ţinută la Universitatea liberă, se pare că directorul Institutului de literatură a desfiinţat pe Brăescu cu' obuz de 0,42. Mortul e, fireşte, deplin sănătos. în marea lui naivitate âe om ce nu cunoaşte incă moravurile literare, frecîndu-se' 145- la ochi, a exclamat: „se vede că la noi, cînd se ceartă criticii, se răzbună ca birjarii pe clienţii adversarului din fundul trăsurii". Noi l-am consolat totuşi cu norocul de a fi încăput pe mîna criticei ştiinţifice, căci de-ar fi încăput pe mînile mai puţin ştiinţifice ale d-lui Vinea, de pildă, tăbăcit, ar fi devenit de mult „o pereche de pingele". B. FUNDOIANU Căutînd- singularizarea, d. Fundoianu devine totuşi' plural. Subiectiv vorbind, rezultatul ar trebui să-i grăbească părăsirea atitudinii: obiectiv, e singurul lucru ce-i dă o semnificaţie. Dorind să nu se reprezinte decît pe sine, d. 'Fundoianu nu evită nenorocirea de a reprezenta involuntar şi pe alţii. Ridicată la o trăsătură relativ comună, singularizarea nu mai poate diferenţia şi izola complet. Strîmbă sau bine prinsă, masca ei se vede şi pe alte chipuri juvenile. Sub forme felurite, rămîne acelaşi semn de recunoaştere a tinerimii inovatoare, şi superbe. Sentimentul nu se schimbă, numai masca ia relieful generaţiilor succesive. Cu timpul, orice avangardă trece în cadrele de rezervă: spiritul mobil al noilor' veniţi trebuie să-şi caute mereu alte atitudini şi alte exageraţii. Răspunzînd unor tendenţe eterne, masca d-lui Fundoianu nu este totuşi valabilă decît pentru epoca noastră. Fără a o crede, de altfel, rezumativă, ne ocupăm de ea ca de ceva caracteristic. 1 * D. Fundoianu este un duşman al spiritului gregar al veacului. Tot ce-i place mulţimii îi displace lui. Succesul este inamicul artei. Şi fiind vorba de un temperament pasionat — e şi un inamic personal al d-lui Fundoianu. Din colţul nostru urmărim cu emoţiune lupta fără odihnă a tînărului Perseu împotriva balaurului secular şi proteic al succesului... altora. Ceea ce domină o astfel de psi- ■ hologie e, negreşit, spaima de a fi comun şi banal. Uşor de ridiculizat, noi o preţuim Lotuşi ca pe un factor de diferen-ţiare şi, deci. de progres posibil. Plecind de la premisa incapacităţii estetice a mulţimii, d. Fundoianu îşi refuză drumurile bătute şi comode. Prezumţios, porneşte pe potecile solitare, şi dacă ineditul e aproape exclus, mai rămin locurile puţin explorate. Agorafobia duce pe cărarea bisericuţelor de avangardă. Rasa ii uşurează, de altfel, această încordare a atenţiei pentru lol ce e nou: o atitudine, poate voluntară, il fixează şi mai mult in rituri din 'care vulgul e înlăturat. Iluzia superiorităţii intelectuale dictind gesturi şi impunind pasiuni literara, era fatal ca d. Fundoianu să se refugieze în norul lui Mallarme şi să îngenuncheze in capelele lui Francis .Jammex şi Paul Claudel — spre care il cheamă un catolicism atît de autentic: e cel din urmă cuvînt al esteticei ce defineşte de cîtiva ani un gust şi clasează lin om. Nu lunecăm, de altfel, la suspiciuni ofensatoare: nu-i contestăm deci sinceritatea: graniţa dintre convingere şi atitudine e atit de arbitrară, incit trebuie să admitem pe oameni aşa cum vor ei să pară. II fixăm deci şi pe d. Fundoianu in limitele pe care singur şi le sapă poate cu prea multă insistentă. Circumscrierea gustului este 1111 fenomen comun: la artişti esle chiar un fenomen necesar şi o forţă creatoare. La critici, ea nu poate fi insă decît o slăbiciune: valoarea criticului se proportionează cu sfera înţelegerii lui estetice. Paradoxul situaţiei d-lui Fundoianu e de a voi să fie critic, răminînd inlr-o formulă. Nu e vorba de o preferinţă explicabilă, ci de o îngrădire voluntară. In slujba ei, d. Fundoianu pune fanatismul tinereţii: in luptă cu opinia publică şi cu tot ce e recunoscut, mai aduce încredere in sine şi dispreţ pentru alţii. E mereu in poziţie de atac: desconsideraţiei generale, neindreplăţile, de altfel. îi răspunde cu o desfidere anticipată, in care trebuie să .recunoaştem o forţă. Cu toată cultura lui fără substrucţii, d. Fundoianu posedă certitudinea gustului: zarafi ancestrali i-au transmis o balanţă ideală. E poale singurul publicist român care nu numai că ştie ce e talentul, dar il şi determină cu preciziune. Lipsită de orientare ştiinţifică.critica lui purcede totuşi 148 i dintr-un gest infailibil. Incapabil de a ieşi din sine, criticul • îşi face din incapacitate o arm'ă cu care atacă tot ce nu j intră în ecvaţia sensibilităţii sau a atitudinii sale. Prin I nu ştiu ce transformări milenare, pasiunile atavice din jurul textelor talmudice au devenit la dînsul fanatism literar.. D. Fundoianu trebuie să regrete că nu-şi poate înălţa cîteva ' spînzurători pentru eterodocşii literari. Dispreţuind mulţimea în artă, trebuia s-o dispreţuiască şi în politică; era firesc ca d. Fundoianu să devină un duşman al democraţiei manifestate chiar şi sub formă indiscutabilă a instrucţiei primare. Prin acest paradox, el îşi încheie ciclul j paradoxelor mărunte, cu care îi place să ne umilească. în serviciul lor pune, de altfel, o combativitate vioaie pînă la impertinenţă, curiozitate pentru ideile generale, o notabilă putere de asociere şi o informaţie destul de întinsă,, deşi din izvoare din a doua mînă. Nu este exclus însă ca să ajungă mai tîrziu la sursa textelor autentice — despre care tînărul publicist ne informează de pe acum atît de competent şi de familiar. 1922 ■ ir \ „A DOUA TINEREŢE" Absenţa d-lui F. Aderca ne pune în situaţia penibilă ■de a spune cîteva cuvinte despre dezastrul piesei d-lui M. Sorbul. Unanimitatea presei, pe de o parte, şi inexistenţa literară a piesei, pe de alta, ne-ar fi putut scuti, de altfel, de a ne pierde vremea cu .-1 doua tinereţe şi, în orice caz,, ne reduc rolul la un minim posibil. încă de la Patima roşie, , am contestat talentul de observaţie şi de creaţie1 al d-lui Sorbul. Bine făcută ca tecnică, cu o vădită pornire spre scena violentă, Patima roşie este arbitrară ca observaţie. Era vizibil că autorul lucra numai în vederea < situaţiilor, şi nu din intuiţie creatoare. Patima roşie a avut, fireşte, succesul de public pe care îl şi merita prin valoarea ei scenică. De atunci şi cu excepţia Dezertorului, în .care sunt şi elemente viabile — cariera autorului i-a dovedit pînă la o evidenţă jignitoare incapacitatea de a vedea şi de a crea. Prăpastia de acum doi ani şi, în fine, A doua tinereţe, de acum, au dumerit opinia publică asupra situaţiei exacte . a d-lui Sorbul în- literatura noastră dramatică. Avînd oarecare îndemînare în scenele de violenţă, în care se dezlănţuie o pasiune mai mult verbală, acest scriitor, cunoscut şi" ■ altfel prin lipsă de cultură şi ignorarea scrisului, lucrează într-un material uman inexistent. Nevăzînd şi necitind .150 SilâUlii 'nimic, d. Sorbul este condamnat la resursele unei imaginaţii întreţinute de filmele cinematografice şi poate de ro-... manele foiletoane. Prin lipsă de realitate, prin melodramatis-;; mul ofensator al situaţiilor şi al dialogului, prin atîtea imposi-j i bilităţi acumulate, prin agramaţia stilului — piesa A doua tinereţe este una din cele mai triste catastrofe ce ne-a fost ; dat să vedem pe scena Teatrului' Naţional. CE E CU HOMERUL IRONIC? în legătură eu literatura lui Brăescu scriam (Critice, VI, 171): „Viata militară şi-a găsit, in sfirşit, Homerul ironic, după cum mahalaua, mica burghezime, semidoctismul, politicianismul mărunt îşi găsise un istoric în Caragiale". Această caracterizare a jignit simţul măsurii d-lui Mihail Dragomirescu: văzind in „istoric" şi în „Homerul ironic" o intenţie de diferenţiare şi de gradaţie, d-sa nu se putea să nu se indigneze în numele dreptăţii şi al proprietăţii verbale. A protestat deci într-o prelegere la .Universitatea liberă; iar in presă ciţiva tineri au comentat faptul cu ironie şi spirit. Cu tot regretul ne vedem deci siliţi să dăm cîteva mici explicaţii. întrebuinţat in sens comun, şi nu propriu, „Homerul" nu are decît o legătură extrem de vagă cu Homer, autorul favorit al d-lui M. Dragomirescu. şi al celorlalţi tineri ironici sau spirituali; legătura e cam tot aceeaşi ce e între „Ciceronele" ce-ţi explică tablourile unui muzeu şi Marcus Tullius Cicero. Aşa fiind, „Homerul", nu poate avea decît înţelesul de povestitorul amănunţit şi exclusiv al unui complex de evenimente sau al unui aspect de viaţă, într-un gen literar cu care oarecum se identifică; in acest sens, nu e întru nimic deosebit de termenul de „istoricul mahalalei" aplicat lui Caragiale. Inexistenţa diferenţierii e cu atit mai 152 evidentă cu cit intr-un articol despre Caragiale l-am numit şi pe aceasta „Homerul mahalalei", după cum îl numise, J de altfel, înainte, mi se pare, C. Dobrogeanu-Gherea. | Explicaţia nu se referă, de altfel, decît la proprietatea i unui termen, faţă de care s-au coalizat indignarea, ironia şi I spiritul atîtor cunoscători competenţi ai lui Homer impo-I triva... celui ce şi-a pierdut ciţiva ani pentru a-1 traduce I in româneşte. BACOVIA Simplă atitudine de cele mai multe ori, izolarea poate fi totuşi şi o reacţiune .necesară împotriva marilor curente-ale opiniei publice. Înlăturînd deci exagerarea, trebuie, să considerăm în fiecare caz special, elementul de diferenţiare şi de progres. în acest sens, bisericuţele literare sunţ protestări legitime în contra nedreptăţilor colective} ca de obicei, remediul unei nedreptăţi stă însă intr-o nedreptate opusă. Din jocul lor sismic, violent şi inegal, se precipită astfel linia de puncte luminoase a adevărului, în sfîrşit, stabilizat. O privire mai înţelegătoare a ritmului literar ne îndeamnă deci la indulgenţă; împotrivă convenţionalului e necesară şi răzvrătirea; trebuie să fim răzbunaţi de Radu Cosmin. Alături de catedralele impunătoare ale geniului banal sau numai comun, admitem şi bisericuţele dintr-un lemn ale geniilor solitare. Şi, deşi iconiţele singuratice nu se deosebesc uneori cu nimic de icoanele populare, se cuvine să preţuim gestul care adoră ce nu s-a mai adorat ca pe un gest dfe echilibru şi de progres posibil. ★ în literatura noastră cu puţine catedrale autentice, e firesc deci să avem şi bisericuţe, în care se slujeşte în faţa stranelor goale, numai din satisfacţia izolării. Singulari-, zarea acordă merite netăgăduite; ironizînd-o, îi suportăm încă prestigiul. Recunoaştem fără Aroie în orice cult ermetic existenţa unor elemente ce ne scapă sau ne depăşesc. . 154 I j : | : j Profund necunoscută de mulţime, poezia d-lui Bacovia i Kl,n o astfel de bisericuţă dinlr-un lemn. în care oficiază ! îţi va publicişti, de altfel, dificili. Devenind un criteriu de ■ I «'Jecl.are, „cultul bacovian" acordă astăzi un blazon estetic i antal; în ziua cînd cercul se va lărgi, descoperitorii îl vor bănişi poale cei dintîi. Fără a tăgădui din principiu sinceri-ialea oricărei atitudini estetice, critica trebuie să ţină seamă le factorul voinţii şi apoi de contagiunea ce intră în formaţia nicilor secte literare. Sensibilitatea consonantă a unora se :ntovărăşeşle repede cu snobismul altora; bucuria iniţierii l i a izolării provoacă în toţi un sentiment de superioritate | grosivă. !: ' * I; I). Bacovia a adus totuşi o notă originală. N-a creat, ■ lesigur, poezia de atmosferă: înlrebiiinţind-o cu excluderea oricărui alt element poetic, s-a confundat însă cu ea. Există o atmosferă bacoviniană: o atmosferă de .copleşi-oarc dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori can-: renali, limitată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir si abalor, cu căsuţele cinchile în no-( oaie eterne, cu grădina publică răvăşită, .cu melancolia i' aterincilor şi bucuria ])anor;unelor, in care „prineese oftează i iH-canic in racle de sticlă"; şi în această atmosferă de ililumb, o stare- sufletească identică: o abrutizare de alcool, jj' dezorganizare sufletească totală prin gindul morţii şi al ;leantului, un vag sentimentalism banal, în tonul caterin-; ilor, şi macabru, in tonul păpuşilor de ceară ce se topesc, :> descompunere a fiinţii organice reduse la mişcări silnice li halucinante, într-un cuvint, o anulare a vieţii nu numai jn formele ei spirituale, ci şi animale. Poezia d-lui Bacovia i ste deci expresia unei nevroze. Prin concordanţa peisagiu-I ui inferior ‘cu cel exterior, impresionează în ansamblu; ; iu reţine totuşi prin nici un fel de amănunt. Nicăieri nu se lume mai tulburătoare problema „poeziei de atmosferă" llecit la ,d. Bacovia. Cele două note stridente ale cocoşului ! le pe casă, în mijlocul unei sinistre nopţi de toamnă, creează j'ii siguranţă o „atmosferă"; nu formează totuşi o muzică, j \rla poetică a d-lui Bacovia este tot atît de elementară j a şi cînlecul cocoşului metalic; ea se reduce la cîteva note î lo o sumbră simplicitate. Atmosfera iese din limitarea 155 senzaţiilor, a imaginilor, a expresiei poetice şi din repeţirea lor monotonă şi indefinită. Obsesia dă chiar impresia unei intensităţi şi profunzimi, la care spiritele vaste şi nobile nu ajung. Poezia se reduce astfel nu numai la un nihilism inte- : lectual, ci şi la unul estetic: emoţiunea ei rudimentară nu are nici o legătură cu arta. Ii recunoaştem sinceritatea,' îi recunoaştem chiar un fel de profunzime lugubră de fîn-tînă părăsită; nu-i recunoaştem însă nici o valoare estetică.. Cultul bacovian nu poate fi privit deci decît ca o reacţiune împotriva unei literaturi saturate de estetism, prin jocul cunoscut al saţietăţii ce împinge pe rafinaţi spre primitivism. „FLACĂRA11' ! Revista Flacăra se ocupă aproape în. fiecare număr ;de literatura Sburătorului, nu numai cu severitate, ci şi ,bu un exces de intenţii polemice. Cum n-am răspuns pînă : icnii! şi nu vom răspunde nici de acum înainte acestei inutile perseverări, credem necesar să ne explicăm prin cîteva .cuvinte refuzul nostru principial. Condusă odinioară de alţi |oameni, Flacăra a fost lăsată de d. Banu pe seama unor tineri, care au dus-o în cîteva luni la starea in care se află azi. .Am compara-o cu Universul literar: mi-e teamă însă că se va supăra această venerabilă foaie populară, ce-şi îndeplineşte ' fără ipocrizie menirea. Publicînd ceea ce publică în corpul revistei, nu-i mai recunoaştem Flăcării pretenţia de a fi literară, după eum nu recunoaştem vreo autoritate aprecierilor anonime sau pseudonime de la urma revistei, îndărătul lor se ascund tineri cu totul începători sau condamnaţi să rămînă mereu începători. Lipsite nu numai de o. orientare mai generală, ci şi de seriozitate, şi chiar de o elerr.entşră conştiinţă profesională, care, singură, dă noţiunea proporţiilor, 'părerile acestor tineri, .imodeste şi necuviincioase, nu pot fi privite decît ca nişte documente ale vremii, pe care indulgenţa d-lui Banu le tolerează în Flacăra epigonilor noştri. 157 UNDE DAI ŞI UNDE. Dacă ne permitem uneori în aceste notiţe să surprindem ignoranţa şi s-o fixăm, o facem dintr-o plăcere, îndoielnică, poate, dar cu siguranţă inofensivă. Nu voim răul nimănui. Cunoscînd lipsa de fineţe a contemporanilor, complicatele ironii ale d-lui Struţeanu ne produceau, de pildă, oarecare-neliniştire. Ne temeam de represaliile ziarului la care d-sa scrie şi ale d-lui M. Dragomirescu, căruia trebuia să-i prezinte din nou teza de doctorat asupra lui Caragiale, refuzată pînă acum de mai multe ori. în privinţa ziarului, ne exageram, fireşte, scrupulele: nici un director de ziar nu se interesează de literatura foiletonului său. Numai în privinţa d-lui M. Dragomirescu ar fi putut fi temeri mai, legitime. Suntem totuşi informaţi că notiţele noastre nu numai că hti i-au fost fatale d-lui Struţeanu, dar au avut chiar efectul cel mai salutar asupra carierii sale. Acordîndu-i lui Caragiale paternitatea Leg fi progresului,, te^.a d-lui Struţeanu a devenit, deodată, printr-un amabil paradox,, acceptabilă. Pentru ca lucrul să ilu pară totuşi neverosimil, îl vom explica. Neacordînd probabil decît o genialitate relativa, d-lui M. Sorbul şi recunoscîndu-i cu două originalităţi mai puţin d-lui Talaz, d. Struţeanu îşi manifestase oarecum veleităţi de independenţă critică. în sufletul lui dogmatic, d. Drago- 158 ! ! mirescu avea deci îndoieli asupra ortodoxiei asistentului său. i Dovedind identitatea rezultatelor metodelor ştiinţifice Ia : ambii critici, notiţele noastre au reconciliat însă pe magistru i cu discipolul său. în acest chip fericit paradoxal, am con-; tribuit şi noi destul de eficace la o carieră şi, probabil, la i îmbogăţirea literaturii române cu o considerabilă operă de critică ştiinţifică, in care nu e exclus ca tînărul Ion Bazacliu, elev de la liceul din Rîmnicu-Vîlcea, să facă descoperiri irite-! resanle. T. ARGI-IEZI Agresiunea d-lui Arghezi împotriva romanului d-lui Rebreanu n-a trezit nici o indignare: resorturile indignării sunt de mult slăbite; n-a 11ezit insă nici curiozitate. Fireşte, genul literar n-a murit: işi supravieţuieşte încă: livid, cu vinele goale, cu ochii arşi de friguri, pamfletul arghezian a reapărut printre noi ca o fantomă într-un linţoiu. Incapabil de a mai face rău, şi-a pierdut şi ultima raţiune de a exista. Durează totuşi; nu mai aie însă o existenţă obiectivă; ir diferent a e teimenuJ final a] oricărei manifestări ce nu vrea să trăiască decît prin curiozitatea publică. Exprimind o notă esenţială a psihologiei noastre etnice, d. Arghezi rţte totuşi reprezentativ. Cu toată silinţa, lui de a fi perscr.nl, pin vccabular şi sintaxă, e poate cel mai plural dintre publiciştii rcmâni. în scrisul său curge în torente seva populară a violenţei atit'de caracteristică publicisticei recente. Nevoia cuvintului expresiv (pentru a ne menţine in termeni literari) e una din problemele cele mai serioase ce ni se pun: pe de o parte, ea nu aparţine exclusiv fondului latin: iar pe de alta, nu se văd raţiunile istorice care ar preface-o într-o diferenţă specifică. Fără a avea jiretenţia de a o explica in complexul ei, o privim totuşi mai mult ca pe o problemă de cultură decît de rasă. Expresia plastică pînă la trivial nu vine deci din fondul latinităţii, dovedit aiure altfel, ci din faza actuală a culturii noastre. ] 60 Determinismul culturii este mult mai strict decît al sîngelui; el ne apropie de duşmani seculari şi ne diferenţiază de popoare înrudite. Lipsa de cultură se manifestă însă în domeniul cugetării prin incapacitatea abstracţiei; în domeniul vieţii practice, prin tirania expresiei directe. Cuvîntul propriu, trivial sau numai vulgar, stăpîneşte nu atît fatalităţi organice, cît din neputinţa de a-1 purifica într-o abstracţie sau într-o metaforă. Numai prin această insuficienţă culturală a maselor profunde, care se trădează, de altfel, şi la unele exemplare umane, aparent mai selectate, . ne putem explica persistenţa unui mod de exprimare ce desfide nu numai pudoarea, ci şi bunul-simţ. Pentru orice om cult, limba noastră vulgară e o rană dureroasă: ea ne arată cu evidenţă nivelul culturii şi distanţa enormă ce-o desparte de Apus. Pînă la d. Arghezi literatura reprezenta, prin eliminare, un proces de curăţire; a scrie frumos însemna a te depărta cit mâi mult de tiparele primitive ale limbii. Originalitatea publicisticei d-lui Arghezi este de a se fi întors, sincer şi voluntar, spre aceste tipare. în unele privinţi, stilul a ciştigat în plasticitate reală, deşi limba noastră literară e şi altfel destul de plastică. Contactul literaturii cu placenta limbii este solid. Numai astfel înţelegem de ce spiritul public n-a eliminat încă definitiv forma impură a literaturii pamfletare şi, la un moment dat, a adoptat-o chiar cu oarecare preferinţe. Pamfletul (cel de cuvinte şi nu cel de idei) este, în ge nere efectul lipsei de cultură; ca şi lirismul direct, dar în alt sens, este expresia unui sentiment neintelectualizat. La oameni de oarecare cultură el izvorăşte totuşi dintr-o eroare psihologică: eroare asupra eficacităţii violenţei. Cuvintele n-au valoare absolută: sensul lor se precizează numai prin raportare la cel ce le rosteşte. Prin uzură cuvintele ajung sonorităţi goale, de care nu legăm nici un înţeles; pentru a-şi căpăta deci înţelesul originar, trebuiesc întrebuinţate în mod propriu şi cît mai rar. Violenţa, verbală ca mijloc unic de expresie a gîiidirii se condamnă, aşadar, prin sine: abuzul îi anulează virulenţa. O imensă acumulare de invective nu valorează, pentru minţile echilibrate, cit simpla reflexie impersonală, dar incisivă, a unui om cumpănit. Dacă reapariţia în publicistică a d-lui Arghezi a fost primită cu nepăsare, aceasta nu înseamnă totuşi că pamfletul a murit. Printre efectele războiului nu putem prenumăra şi saltul de nivel cultural care să împiedice expresia brută. După un desfrîu verbal excesiv, suntem, probabil, ' numai într-o perioadă de reculegere care dă un aspect fanto-mal pamfletului atît de preţuit odinioară. Va reveni totuşi — căci ne trebuie încă cincizeci de ani pentru ca fenomenul Arghezi să devină o imposibilitate culturală. ■1922 ÎN SFÎRŞIT, UN OM CINSTIT | Relevînd confuzia d-lui Nicola Iconarul din Adevărul i \ literar în privinţa celor doi Balzac, tînărul Ion Bazacliu de la, Rîmnicu-Vîlcea a dat, în sfîrşit, peste un om onest. Fără a-şi mărturisi eroarea, -dar şi fără a răspunde prin in-i sulte, d. Nicola Iconarul revine mereu la locul crimei: în i două articole ne dă biografiile lui Guez şi a lui Honore de Balzac. Cam tîrziu, dar destul de cinstit. Prin identitatea j confuziunii, bănuisem la început că sub pseudonimul Nicola ; Iconarul se ascunde tot d. Struţeanu. Ne rectificăm de nevoie părerea. Neaspirînd la ironia d-lui Struţeanu, recunoaştem 'în d. Nicola Iconarul purtarea leală a unui om onest. Ignoranţa se poate ierta oricui: numai cînd e impertinentă devine odioasă. i ■ F. ADERCA Simplificînd, am putea reduce pe F. Aderca la curiozitatea pentru tot ce e nou; în artă, a fost unul din primii •simbolişti; în mişcarea socială, s-a ridicat dintr-un salt pe baricada bolşevică. într-un poet simbolist pot fi deci virtualităţi de comisar al poporului. Antinomia e numai aparentă: alţi esteţi şi-au împins convingerile sociale şi mai departe decît d. Aderca. în interiorul acestor manifestări divergente, pîndeşte, in fond, un spirit unic, îndreptat prin toate tentaculele spre noutatea ce trece. Necăutînd-o voluntar, o aşteaptă sub orice formă ar veni: contradicţiile n-au nici o importanţă ; prestigiul noutăţii, şi deci al evoluţiei posibile, • ie îndulceşte şi le înăbuşe. Lipsit de trecut şi nemulţumit cu prezentul, d. Aderca se precipită lacom spre formele artei şi vieţii de mîine. E un pionier al viitorului şi al progresului. De l-am socoti ca pe un deschizător de drumuri, i-am exa: gera totuşi facultăţile de invenţie şi de ingeniozitate. în ţările de curînd descoperite, el îşi împlîntă abia după alţii cortul provizoriu. O dată cu primele lovituri de cazma, ochii colonistului caută însă mirajul pămîntului făgăduinţii şi al evoluţiei indefinite. Psihologia, de altfel, nu e rară. Fără a avea fetişismul sîngelui, o putem considera ca pe o consecinţă a rasei. în sinteza unei culturi, o privim chiar ca pe o antiteză necesară tradiţionalismului. Inhibiţiei fatale a unui popor nu e rău să i se opună şi spiritul mobil, fără rădăcini în huma culturii, deschis, nu dintr-o atitudine, ci dintr-o nevoie primară, 1C4 oricărei inovaţii, oricărui progres. Căci în d.' Aderca nu distingem numai lipsa de tradiţie şi spaima de banal, ci şi o stare de firească receptivitate pentru seminţele tuturor vînturilor — din apus sau răsărit, fără preferinţă. Pe cînd sensibilitatea rămîne în genere invariabilă, inteligenţa e mult mai receptivă. Prin această constatare,* am precizat şi definiţia d-lui Aderca. E un intelectual, nu în sensul speculaţiei; curiozitatea nu l-a împins nici spre filozofie, nici la o construcţie mai sistematică într-o ramură a- cunoaşterii umane. Ingrădindu-se în artă, d. Aderca şi-a aplicat resursele mobilităţii intelectuale în domeniul sensibilităţii ; de aici calităţi relative şi lipsuri fundamentale. Natura eliptică e cea mai evidentă caracteristică a acestei inteligenţi. Nu e vorba de expresia, ci de însăşi. funcţiunea sa; nu este deci o formă stilistică, ci o formă definitivă' de cugetare, pe a cărei origine i-am putea-o pune în mobilitate ; studiul originilor interesează însă puţin; nu ne oprim deci decît la efecte. Mecanismul intelectual al d-lui Aderca funcţionează în mod exclusiv prin soluţie de continuitate; procesul cugetării se înseamnă printr-o serie de puncte luminoase, care, numai prin rapiditate, pot da iluzia unei linii. Expresia eliptică reprezintă, desigur, o economie verbală şi se. adresează unei .inteligenţi exercitate; elipsa cugetării duce însă ,1a rezultate dezastruoase. Ideaţia -d-lui Aderca e o scară pe ale cărei trepte nu s-ar fi urcat nici îngerii lui Iacob. Ceea ce ar fi putut rămîne un efect stilistic devine astfel o 'gravă lacună. Viziunea artistică a scriitorului este discontinuă ; creaţiunile lui sunt fragmentare. Atît în Ţapul, cît şi îri Domnişoarea din strada Neptun, el procedează prin salturi; între momentele psihologice se deschid viduri, in care se îneacă galerele cugetării. Făţă unitate^ fără motivare, eroii săi sunt prezentaţi printr-o juxtapunere de episoade arbitrare, a căror logică internă ne scapă; peste ele, d. Aderca aruncă' punţi aeriene invizibile. - Dacă soluţia de continuitate este unul din aspectele intelectualităţii d-lui Aderca, natura ei analitică, sarcastică şi oarecum sterilizantă este celălalt aspect tot atît de însem- 165 nat şi de negativ. Discontinuitatea îl împiedică de la o viziune armonică; atitudinea sarcastică îl împiedică de la orice simpatie faţă de eroii săi. Interpunîndu-se între noi şi obiect, amar şi incisiv, d. Aderca este un povestitor interesant; nu e însă şi un creator de viaţă. în loc de a-i plăsmui, îşi comentează eroii fără bunăvoinţă. Pentru acest scop are instrumentul necesar al stilului: sobru pînă la nuditate, rece pînă la glacialitate, intelectual şi cu o rezervă ce-1 lipseşte de comunicativitate. înzestrat cu atîtea însuşiri antipoetice, d. Aderca a ţinut totuşi să fie şi poet: curiozitatea mobilă îl împinge spre formulele cele mai moderne şi spre imaginile cele mai îndrăzneţe ; discontinuitatea psihică îi dezarticulează concepţiile ; lipsa de sensibilitate e înlocuită cu un aprig senzualism :. demonul familiar al acestui intelectual chinuit de viziunile Sfîntului Antoniu. [„NĂZUINŢA11] r Năzuinţa este titlul cu mult prea tineresc al unei reviste j totuşi mai mature pe care prietena noastră, d-na Elena | Farago, o scoate la Craiova cu promisiunea de a fi luilară. '■ Acum, cînd aproape toate publicaţiile periodice sunt silite ! să dispară din cauza mai nouă a agravării condiţiilor mate- I riale, pe lîngă cea mai veche a indiferenţii publice, nu putem decît saluta apariţia unei reviste literare, şi încă la Craiova... Asupra ideei ce ne-am face însă despre o revistă în pro-Arincie, suntem în deplin acord cu articolul prim al d-lui S. Mehedinţi: idealul. nu poate fi decît în regionalismul cultural. Am înţelege deci că Năzuinţa să strîngă forţele oltene cunoscute şi să caute a descoperi noi talente locale;, înţelegem mai puţin o revistă craioveană Ca un palid reflex al revistelor bucureştene, cu colaboraţiuni solicitate de la scriitori ce-şi au locul aiure. Dispersiunea forţelor nu poate fi decît dăunătoare celor de aici — şi întru nimic folositoare celor de la Craiova. .167 nnÂKsci: i (jmlrastvil aparenţei cu realitatea tio la baza satirei lui Brăescu ni’ evocă satira lui Caragiale. Materialul uman poate fi altul: mijloacele extracţiei elementului satiric sunt. ins/i aceleaşi. Comparaţia nu inseamna, desigur, idenli- lale, ci mimai o simplă formă a cunoaşterei noastre. Supra• ţi<111iikI sau diferenţiind procedeele a doi scriitori, nu antici-I>.iiii nimic asupr a realizăr ii: arta e.ste insă mai mult o problemă de realizare decit de metod. Satira lui Caragiale are in genere caracterul obiectivi-t,i! ij : lăsind la o parte orice consideraţie asupra suprafeţei, • nliiii imii şi execuţiei, ea este totuşi mai puţin epică ducii satii.t lui Brăescu. In Momente nutorul nu-şi prezintă totdeauna in libertate eroii, ci isi ia faţă de dinţii o atitudine; ii Mililinia/.ă oarecum şi-i comentează. Obiectivitatea hi aiiâ i-sle. de altfel, o problemă relativă; ea nu poate fi impinsă prea depar te fără exageraţie. Prin. simplul fapl. ;tl i'xistenţei sale. orice temperament reflectează lumea din -if.ii.i intr-un mod anumit: unghiul da reflecţie consl.ilui<‘ iix-ruai personalitatea artistului. Impresiile se colorează m *• coordonează după letrile obscure ale individualităţii, in imposibilitatea unei obiectivităţi absolute, evoluţia ;i11 • i se îndreaptă s|)r*i obiectivitatea relativă. Dacă inexistenţa intimului inlăunlrul operei sale e o absurditate, intervenţia lui voluntară este nu mai puţin un element de perlur- nare. Supusă doar determinismului interior, creâţiunea trebuie să aibă aparenţa unei existenţe deosebite de cea a ji'oatoriilui. Numai cînd e directă, contemplaţia estetică ne joate da cea mai înaltă satisfacţie. < ' ’Neproducindu-se sub forma unui comentar explicativ, ntervenţia lui Caragiale se atenuează în ironie.'Ea reprezintă o atitudine, evidentă în multe din schiţele lui, din care ,’Oin face numai cîteva citaţii. în jurul lui Iancu Verigopolu, bărbatul filozof, din Mici ’.cbnomii, scriitorul trage rama comentariului său ironic: ,Pornim la deal, şi merg plin de respect alături cu acest ’ilozof anticT pe care atît de puţin îl pot afecta micile mizerii ila vieţii. Dumneata, ori eu, sau altul, dacă ne-am afla în situaţia amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece prin nulţimea care forfoteşte liniştită pe podul Mogoşoaiei fără ;ă vedem în fiecare dintre aceste fiinţe un motiv mai mult de jmărâciune pentru sufletul nostru destul de amărît .’. . Si bine, el nu! el mă pofteşte la un aperitiv ... Admirabil caracter!“ etc. Tipul păşeşte astfel din existenţa lui obiec-■ivă pentru a se scoborî în cadrul unui comentar subiectiv. Ln cadrul aceleaşi ironii continui intră toată acţiunea febrilă i lui Leonida Condeescu din O zi solemnă: „Un an! un an ntreg de alergături, de stăruinţe, de protestări, de ameninţări ! un an de nelinişte, de neodihnă, de luptă eroică" etc., etc. )rnul e copleşit astfel sub o proiecţiune de ironii. Biata repu-ilică de la Ploieşti sucombă şi ea în Bobornl sub acelaşi ixces de patetism: „A! sînf sublime momentele cînd un popor nartir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei' şi, aruncîndu-le leparte, tare de'dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, nchină des, dar sincer, pentru Sfînta. Libertate şi le pujDă! )! “ Garda civică: este evocată şi ea în Baioneta inicli-’entăîn acelaşi ton de falsă pompă: „Timpuri eroice! arii le la voi frumoase amintiri!“. etc. Atitudinea scriitorului ărnîne tot atit de evidentă şi cînd descrie pe tînărul )ino informat din Amicul X: „Ridic ochii; a! ce plăcere! ;ste amicul meu X. Vine cine ştie din ce sfere înalte să-mi ’acă onoarea a sta într-o berărie populară alături de mine. > strîngere de mînă' îmi ridică imediat moralul11 etc. Ce i-am putea cita însă din comentariul ornat sub care e ■ugrumat Conolan Drăgănescu din Tempdra ? Schiţa res- 169 piră aceeaşi solemnitate ironică: „Pînă aici, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statua eroului de .Ia Călugăreni, era prodigios. Cuvîntarea lui era zguduitoare, încît, auzindu-1, te mirai de nepăsarea eroului de bronz; cum oare nu descalecă, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face şi el o demonstraţie ?“ etc., etc. Ironia este însă o armă pur intelectuală; ea nu-i facultatea oglinzii ce reflectează, ci a observatorului ce înregistrează, comentează şi ia atitudine categorică faţă de lucrurile pe care le observă. Dacă obiectivitatea absolută a artistului este, după cum am spus, imposibilă, obiectivitatea relativa este o condiţie esenţială a artei. Prin ironie, Caragiale se interpune între noi şi obiect; cu ajutorul ei voieşte să nt determine simpatiile şi antipatiile; ne violentează astfe seninătatea contemplaţiei şi a liberului arbitru. Admirabil? armă polemică, ironia este deci un principiu distructiv1 a emoţiei estetice. • • ★ Sub acest raport, satira lui Brăescu reprezintă un pro gres evident. Prin imparţialitate, ea îndreaptă genul satirii spre literatura obiectivă. Imparţialitate, fireşte, relativă din selectarea inconştientă a materialului uman în vedere; efectului satitic, prezenţa unui anumit temperament artiştii este evidentă. După selectarea lui, materialul se grupeazi însă de la sine prin legi interioare; artistul se refugiază îi norul său; nu mai intervine cu mijloace pur intelectuali pentru a-şi sublinia intenţiile satirice; nu se mai pune întri noi şi obiectul contemplat. . Ieşind numai din simpla prezentare a contrastului dintn aparenţă şi realitate, dintre formă şi fond, şi fără nici o intervenţie demonstrativă sau subliniere stilistică, satira Iu iBrăescu este încă un exemplu al tendinţei moderne a tuturoi genurilor literare spre obiectivare. :: • II Caracterul obiectiv al satirei lui Brăescu e specific, fări a-fi şi unic. Multe dintre tipurile lui Caragiale au aceeaş independenţă faţă de scriitor şi. aceeaşi libertate de mişcări 1 iunt, de altfel, şi creaţiunile lui. cele mai trainice. Punem >biectivitatea ca pe una din condiţiile de viabilitate a artei; ) operă e cu atît mai durabilă cu cît prezenţa autorului e mai nvizibilă şi rolul lui mai limitat- la acţiunea inconştientă a jnui temperament ce selectează şi combină elementele de )bservaţie după legile originalităţii sale. Ceea ce la Cara-;iale e mai rar, deşi cu un relief mult mai puternic şi cu nijloăce literare mai mari, la Brăescu este însăşi condiţia irtei sale. Pentru literaţura satirică el este ceea ce e Rebreanu Centru literatura epică: reflectează cu maximum de impar-ialitate posibilă; nu-âi subliniază creaţiunea cu nici o intenţie evidentă; nu cunoaşte simpatia sau antipatia. Lipsa de ititudine ar putea părea paradoxală într-un gen literar ;e presupune o atitudine: Atitudinea există totuşi: ascunsă n felul de agregare a materialului literar,, ea rămîne însă nterioară. Trăind in fiecare mişcare a fantoşelor sale, regizorul jiu se simte îndărătul scenei ce se joacă. Prin temperament, satiricul e un combativ; pornind de la un ideal, acţiunea ui'tinde negreşit spre un scop. Dar chiar de i-am «acorda /reo importanţă oarecare, în nici un caz scopul nu poate fi ţjims mai sigur decît prin obiectivitate. Din verbală şi retorică, pasiunea observatorului se încarnează în fiinţe vii, ju gesturi caracteristice şi definitive. Satira lui Brăescu nu junoaşte deci nici unul din procedeele intelectuale ale satirei obişnuite. Ea nu iese decît din simpla prezentare a unei contra-licţii în locul unei identităţi presupuse: contradicţia între vorbă şi faptă, între aparenţă şi realitate. Contrastul e atît le puternic şi efectul atît de violent, încît orice altă intervenţie de ordin verbal le-ar micşora. Nu vom găsi deci- nici ronia, nici umorul îh sens propriu: procedînd a contraria, ronia acordă calităţi inexistente, pentru a le sublinia tocmai absenţa; ţinînd seama numai de realitate, umorul o acceptă ostentativ, schimbîndu-i însă calificaţia: defectul recunoscut şi copios. zugrăvit devine astfel o însuşire._ Şi într-un caz şi-n celălalt, procedeul trădează prezenţa şi acţiunea voluntară a artistului. Ţinîndu:se strîns de natură, liberă.de orice ironie şi intenţie umoristică, satira, lui Brăescu e ferită de exageraţia atît de comună lui'Caragiale'; dacă nu rezumă cu formule tipice prin adevărul lor amplificat, ea poartă i 171 în sine urma unei observaţii obiective ce-i dă un caracter de verosimilitate desăvîrşită, prin indiferenţă împinsă pînă la impasibilitate. > * * I se obiectează'acestei satire caracterul anecdotic. Nefiind verbală, ignorînd ironia şi chiar umorul — stricto sensu — era fatal să nu se exprime prin descripţie sau comentar, ci prin aoţiune şi deci prin anecdotă; însăşi viaţa nu e, în definitiv, decît o succesiune de fapte. Punctul de plecare a discuţiei porneşte deci de la realizarea şi semnificaţia' anecdotei. Ea trebuie să trăiască mai întîi prin oameni, ce se mişcă, vorbesc şi dau impresia realităţii; în al doilea rînd, şi numai uneori, sensu] o depăşeşte pentru a închide în ea cît mai multă umanitate. La Brăescu, ca şi la Caragiale, anecdota e, fireşte, de valoare inegalăcurentă şi nesemnificativă arare, ea conţine ■ cele mai adese o observaţie adîncă şi prezintă un contrast tipic între categoria ideală şi categoria reală a vieţii; spărgînd cercul îngust al faptului povestit, ea înglobează uneori o psihologie ce trece peste individ, peste profesie, ajungînd pînă la clasă socială şi chiar pînă la naţionalitate. Din această ultimă categorie vom cita două schiţe, de proporţii şi de aparenţe de altfel modeste, dar de o remarcabilă perspicacitate psihologică. Anecdota Ţăranilor noştri e umilă. In timpul refacerii din Moldova, comandanţii coloanelor risipite prin sate primiseră ordinul de a împrumuta ţăranilor sculele şi animalele necesare muncii cîmpului. Intr-o dimineaţă, o femeie, cu o găină subsuoară, veni să-i ceară maiorului o pereche de boi. Făgăduindu-i boii, maiorul zări găina: Ce e cu găina aia? — Ia, aşa, de la mine, că curată pomană iţi faci cu boii. — Nu, femeie, boii ţi-i dau degeaba. — Las’, conaşule, s-o mănînci mata sănătos. Nevoind s-o primească fără plată, maiorul o întrebă cît costă. Femeia răspunse liniştit: treizeci şi cinci de Iei, Indignat, el se răsti: — Dă-i cincisprezece lei, Ioane, şi să vină pe seară să-şi ja boii. 172 — Aşa n-o dau, şi, reprezindu-se, smuci mînioasă găina lin rminile soldatului. — Bine, femeie, nu ţi-e ruşine ? Ce fel de oameni sînteţi ? îu iţi fac bine şi d-ta vrei să mă jupui . . . treizeci şi cinci de ei pe o găină ... ai mai pomenit d-ta de cînd eşti ? — Dac-aşa se vinde la tîrg ... “ Admirabilă formulă a simplismului intelectual. Femeia r fi dat găina pe nimic; n-o poate vinde însă cu mai puţin leoit se vinde la tîrg. A. dărui şi a vinde sunt pentru dînsa oţiuni complet separate-; în ideaţia ei simplă, nu se poate recipita procesul unei asociaţii- său al unui compromis e-noţiuni. în Superstiţie, o ţărancă violată de şase trupeţi de arti-^rieCişi ţipă necazul în gura mare. .Trecînd pe acolo şi îngrijo-at de reputaţia regimentului, colonelul îi dă un pumn de ani să-şi cumpere o viţică. . . ! „— Şi mîine să vii pe la mine, că eu tot îi pedepsesc. Nu ;'ot să-i las aşa. îi bat şi îi dau şi în judecată. — Ba nu, conaşule, săru’mîna ... nu-ţi fă păcatul ăsta... )ac,ă nu te superi mata — adăugă după un timp femeia Ddindu-se, întiiizînd mîna cu sfială— să le dai cite un ’anc, aşa, de la mine,,să-mi trăiască vaca, că-i de baram.“ Superstiţia îi înăbuşe noţiunea cinstei; ca „să-i trăiască aea“, femeia răsplăteşte pe cei ce-o pîngăriseră. Am citat anume aceste două schiţe pentru a dovedi că bservaţia lui Brăescu poaţe trece şi dincolo de lumea mili-uă x. Prin anecdote simple, ea îşi proiectează lumina în olţurile cele mai ascunse ale sufletelor întunecate. III Problema stilului i s-a pus lui Brăescu, ca şi d-nei Hor-însia Papadat-Bengescu. Pe cînd autoarei Bătrlnului i se biecta însă abundenţa, lui Brăescu i se obiectează, dim-otrivă, simplicitatea stilului. Atribuindu-i-se o ‘ existenţă rin sine, independentă, şi nu funcţională, eroarea rămîne, } De psihologia militară a lui Brăescu m-am ocupat în Sburăto-di II, 51, 52. în fond, aceeaşi: nu există un stil, ci mai multe; stilul nu e un corp rigid, ci un raport între conţinut şi expresie. Fiind variabil, calitatea lui nu se determină după anumite principii fixe, ci în fiecare caz în parte; propriu la un scriitor, el devine impropriu la altul. Panlirismului d-nei Hortensia Papadat-Bengescu trebuia să-i răspundă un stil impetuos, exaltat şi prolix; obiectivitătii lui Brăescu i se cuvenea simplicitatea hainei verbale. Diametral opuse prin calităţile lor formale, ambele stiluri sunt totuşi identice prin raportare la conţinut; diferite, ele exprimă cu preciziune temperamente diferite; ritmul extern corespunde ritmului intern. Fiind un raport, şi nu un lucru de sine stătător, orice stil trebuie cercetat numai în funcţie de conţinut. A desprinde unele fraze pentru a le arăta inexpresivitatea înseamnă a separa cele două elemente inseparabile ale oricărei opere de artă, forma şi fondul, ce se condiţionează atît de automatic, încît, determinînd caracterele fondului, determinăm şi natura expresiei lui. Caracterul pur obiectiv al satirei Jui Brăescu îi dictează deci şi condiţiile generale ale stilului: lipsit de lirism, el nu va avea culoare şi avînt; ne-cunoscînd însă bogăţia, va ignora prolixitatea; tinzînd numai la obiectivitate, se va şterge cu discreţie în dosul obiectului; unii îl vor găsi prea cursiv, nimănui nu-i va părea insă impropriu. Deşi mai puţin lucrat, el e, în. definitiv, din specia stilului lui Caragiale. Caragiale a fost, negreşit, un mai mare artist al cuvîntului. Caracterul mai ^complex al satirei lui i-a influenţat însă şi stilul. Obiectiv de cele mai multe ori, el ascunde şi intenţii; prezenţa scriitorului se trădează uneori prin stilism; ironia însăşi nu e decît o figura de cugetare care are nevoie de artificii de expresie. Stilul lui Caragiale este deci mai colorat şi mai personal şi, în acest înţeles, mult mai literar; stilul lui Brăescu e mai şters Lipsit de epitetul rar şi de cuvîntul strălucitor, acest stil este însă' de o proprietate desăvîrşită; topindu-se atît dc intim cu fondul, devine aproape nesimţit. Inexistenţa stilului într-o operă de artă ce tinde spre obiectivitate est( insă o calitate remarcabilă. 174 l Tehnica satirei lui Brăescu esteMde altfel ca şi la Cara-ale, de ordin dramatic. Descripţia e în al doilea plan; ^ntr-un fond sumar indicat, se desprind tipurile, ce nu sunt i hitEţte exterior şi prin comentar, ci prin propriile lor cuvinte ; (ică ar ajunge la acţiuni mai complicate, am avea adevărate jeşe de teatru; procedînd numai prin gesturi repezi şi i>rbe, rămînem în schiţa dialogată. Lăsînd deci la o parte î tirele de un caracter mai epic şi de o construcţie mai com-jjcxă, ceea ce izbeşte în opera lui Brăescu sunt tocmai Ş-o.ste schiţe dialogate, de aparenţe modeste, dar totuşi |j ine de viaţă, din care vom da un singur exemplu. în aptea învierii, un pluton de soldaţi, cu luminările in ^infi, stă nehotărit la un răscruciu, neştiind încotro s-apuce: „—Care eşti, mă, din Bucureşti? strigă înjurînd capo-i lu] care-1 comandă. — Ieşi, mă,. înainte, care eşti din Bucureşti, n-auzi ? — Năstasă... « — îS’ăstasă e dus la dl. căpitan. — Altu care mai eşti, mă, din Bucureşti? — Eu, da nu-s din Bucureşti... — Da de unde eşti ? — Eu sînt din Ilfov. — Unde vine aia? — Tot Bucureşti se cheamă, da vezi că... ' — Păi nu eşti din Bucureşti ? — Ba sînt din Bucureşti. . — Păi de ce nu spuneai, mă camarade, că eşti din Bucu- , Şl i ? ilj! — Am spus, don căprar, da vezi eu nu sînt din Bucu-şti, eu sînt din comuna Săruleşti, jud. Ilfov. — Va să zică cunoşti stradele ? — Stradele le cunosc. — Unde vine strada aia de spunea don locotenent... ,a.'. . Star... — Strnvrichi... . — Străvăreanu... — Străvescu. 173 Strigau oamenii pe întrecute, asezindu-se pe marginea trotuarului. — Cum îi zicea, mă? — Care stradă? — Aia unde ne aşteaptă don snlocotincnt la biserică. — Păi, nu ştiu cum ii zice... dacă nu sint din Buc.ii reşti... Să fiu din Bucureşti, nu mi-ar fi frică. .. m-nş duet cu ochii închişi... la mine te duc unde vrei... Năstasă ăla de la dl. Căpitan, ăla ştie în Bucureşti. — Ştie ăla ? — Ştie, don căprar, ăla a fost precupeţite duce la poşti şi la marmizoh... — Da biserica o cunoşti, mă ? " — Care, don căprar? — Aia unde ne aşteaptă don sulocotinent... — Biserica o cunosc... — Păi, du-ne, mă, la biserică!... — Păi în care stradă, don căprar?... Să ştiu strad; nu mi-ar mai trebui nimic... te-aş duce taman acolo, c biserica o cunosc bine... — Mu, care ştie cum i-a zis don sulocotinent la biscrioă (Un adormit dintre ei) — Care stradă, don căprar. . aia unde ne aşteaptă don sulocotinent la biserică ? — Aia, mă, aia... — O fi aia de a insemnat-o cu plaivazu pe hîrtia do I luminarea mea. — Ceara cui le-a închinat, aprinde o luminare... dă-le-i coa la mine... Oamenii strinşi in jurul caporalului, interesaţi să ci noască strada, ascultă cum caporalul silabiseşte cu ma greutate, la lumina unei luminări, pe care o păzesc cu mîr să nu se stingă. — S, t, a, v, r, o, p, o, 1, e, o, s... — Strangopol! strigă victorios caporalul. Ei. acum şl unde vine ? — Şfrangopol... Şfrang... Tţ, face soldatul clătinîr din cap. De altfel, nici nu mai era nevoie. Tunurile din jurul ca] talei vesteau învierea. ea | — Drepţi, strigă caporalul. Aprinde-ţi luminările, şi cu- i I capetele plecate ascultară mărturia învierii, cu gîndul la-i i biserica din satul lor.“ in Scena e de o rară vioiciune de dialog; prin finâl, se înca-cţ dreiază chiar pe un fond adine uman; ceva din blîndeţea iii; pascală a bisericuţei din sat. se coboară, deodată, peste aceşti oameni surprinşi de marele moment al învierii pe o stradă obscură a capitalei. Virtuozitatea formei se poate urmări, de altfel, şi în alte schiţe, ce se susţin aproape exclusiv prin dialog (Sclect-Club, Soldaţii noştri, Cum sînt etc.j, precum şi în toate celelalte bucăţi mai mari: mentalitatea simplă a ţăranului, şiretenia mascată sub aparenţa prostiei a soldatului, volubilitatea parvenitului, frivolitatea ofiţerilor tineri şi suficienţa goală a superiorilor sunt admirabil fixate în cadenţa vioaie a cuvintelor alterne. Punîndu-şi tipurile să se confrunte şi să se caracterizeze prin arma tăioasă a cuvîntului, îndărătul căruia autorul dispare cu totul, pe lîngă darul observaţiei psihologice, Brăescu mai posedă şi instrumentul expresiei teatrale. Fără să fi scris deci teatru, el e virtual unul din cele mai puternice temperamente dramatice ale generaţiei actuale. lai IV Caracterul dramatic al talentului lui Brăescu i-a determinat ca expresie forma dialogului. Ca şi la Caragiale, tipurile se zugrăvesc prin vorbă şi ca şi.la dînsul dialogul e viu,., caracteristic — copie fidelă şi concentrată a realităţii. Nici un alt scriitor nu reproduce atît de exact ritmul vorbirii ca Brăescu; prin cîteva replici numai îşi însufleţeşte fantoşele; în afară deci de sensul satiric al viziunii lui, el e şi un animator prin simpla acţiune a stilului vorbit. Mai ră-mîne, fireşte, descripţia. în stilul epic, in genere, Brăescu e inferior lui Caragiale: nu are nici economia verbală împinsă iiuj pînă la lapidaritate, nici bogăţia de intenţii literare. Lipsit. de rafinare stilistică, nu înseamnă totuşi că stilul lui Brăescu ţjii1 e lipsit şi de artă; observaţia justă a amănuntului se înregistrează in notaţii tot atît de juste. Iată, de pildă, cum se ■desprinde de viu numai din cîteva rînduri tabloul unei cazărmi în frigurile aşteptării inspecţiei generalului: „Ordonanţele, cu laţele ieşite de sub şepcile prea mari, cu tocurile scîlciate, soldaţi descinşi, cu pantalonii rupţi în spate, aleargă încoace şi încolo, purtînd cu sfinţenie în mîna care o pană de căpăstru proaspăt lăcuită, care o pereche de cizme întinse pe calapoade, sau o tunică cu care aţine parcă drumul trecătorilor să-i îmbrace. In cazarmă soldaţii ies şi intră, se întorc de la spălat rufe ude, ce par scoase de la boiangerie, rămîn cu toţi locului, scărpinîndu-se în cap, gîndindu-se laborios unde să le întindă, lucrul fiind deopotrivă oprit, afară, ca şi înăuntru. La zorii sărace ai unei dimineţi nouroase de toamnă în agonie, unii se văcsuiesc cu picioarele sprijinite pe soclul clădirilor scuipînd de nădejde într-o perie chială, în timp ce la poartă un camarad bărbiereşte pe gornistul de serviciu, care-şi îndură osînda ■ lăsat pe vine, cu goarna în mînă, cu capul sucit, pîndind sosirea comandantului." 1 Nimic nu lipseşte din acest tablou atît de dinamic: de la gesturile cazărmii în fierberea aşteptării fixate în realitatea şi în aparenţa lor (o tunică cu care aţine parcă drumul trecătorilor să-i îmbrace) şi pînă la amănuntele cele mai modeste, dar tipice (peria cheală), totul e zugrăvit cu precizie şi vioiciune; viziunea gornistului ce se bărbiereşte „lăsat pe vine cu goarne în mînă, cu capul sucit, pîndind sosirea comandantului", încheie magistral tabloul acestui furnicar omenesc. Iată acum schiţa, tot atît de vie, a unui orăşel dunărean în zi de sărbătoare: „Din capul străzii grecii coboară de la biserică, bărbaţii raşi de tocmeală, în haine negre, cu ghete late şi pălărie nouă, se opresc, se ceartă, pornesc din nou cu mîinile la spate vorbind de Diadoh şi grîne. Ele, păroase, cu ochii focoşi, cu buze triste, băţoase în rochii bătrîneşti, de mătase, cu umbreluţe şi mitene, pline de aur împletit, s-au oprit la colţ şi se complimentează, şi-şi jură să se revază, şi-şi urează sănătate şi poftă bună şi... «chit ai dat pe pălărie?», şi se'despart, în fine, cu ochii umezi, cu fluturări de umbreluţe, ca într-o călătorie de nuntă. Apoi linişte..."2 1 Echipa specială. 2 Vine d-na şi d-l General. 178 I Viziunea e tipică şi dinamică. Şi pentru a ieşi din des-! cripţia exterioară, dind un exemplu de descripţie psilio- > logică, vom mai cita un pasaj din Declin. E ultima inspecţie a unui general ce urmează să treacă la pensie. „Girbovit, clătinind din cap la fiecare pas, cu genunchii ! nesiguri, cu pantalonii fluturînd, generalul înaintează ne-? temut, cu privirea stinsă, obosit, indulgent peste măsură, ! însoţit de comandantul regimentului care-1 urmează cu j un aer protector, consimţind să-i dea relaţii, permiţindu-şi i păreri personale, sfirşind prin a aproba totul cu o compăti- i mire vădită, cu graba cu care se cedează maniacilor inofen-j sivi. Colonelul îl poartă la întîmplare, fără cruţare, de la cantină pe la furaje şi pe la grădina de zarzavat, iar-gene-ralul îl însoţeşte ascultător, ca un copil, voind a arăta că a rămas verde, oprindu-se şi minunindu-se pentru a-.şi potoli bătăile inimii in faţa unei şire de paie sau pentru a i admira un răzor de ceapă pipernicită, însetată.“ ■ Notaţia amănuntelor materiale şi sufleteşti este admirabil înregistrată in liniile lor suprapuse. Ultima inspecţie a generalului se desprinde astfel in toate notele ei caracteris-j tice; de la primele rînduri se creează atmosfera specială j a i-aporlurilor noi dintre superior şi inferior; superiorul , e privit cu indulgenţă şi, ca să fie tolerat, admiră şirele de paie şi răzoarele de ceapă pipernicită; e întreaga melancolie a lucrurilor ce se duc. ★ Privite in sine, citaţiile făcute i)u au nici o valoare stilistică, nu se susfin nici prin cuvintul rar, nici prin imagini deosebite, nici prin originalitate sintactică. Ele nu reprezintă decît transcripţia exactă a unoi: observaţii exacte; raportate la fond, devin admirabile. îndărătul operei lui Brăescu este spiritul de observaţie. Nu e vorba de observaţia satirică. Referindu-se la lumea morală şi bazîndu-se pe un contrast, spiritul satiric presupune, în fond, o stabilire de raporturi şi, prin urmare, un proces intelectual; am arătat că la baza operei lui Brăescu este tocmai contrastul intre categoria ideală şi cea reală a vieţii omeneşti. în afară insă de acest simţ superior-de A’aloare mai mult morală, Brăescu are şi spiritul de obser. 179 i Taţie a amănuntului caracteristic. E un scriitor care vede; rarele lui descripţii sunt, de altfel, mai mult dinamice declt statice; oricum ar fi însă, ele trăiesc. Cîteva încercări (Balul prefecturii, O carieră) abundă chiar în atîtea amănunte încît reuşesc să ne dea fie atmosfera unui orăşel de provincie, în elementele lui complexe, fie psihologia unui individ integrată în cadrele largi ale unei cariere — semn că Brăescu •e pregătit şi pentru roman. V în cercetarea literaturii lui Brăescu ne mai rămîn cîteva observaţii asupra compoziţiei. Se impun cu atît mai rriult cu cît tendinţele tuturor încercărilor moderne se îndreaptă împotriva ei. Compoziţia pare un obstacol al liberei expresii; romantismul îi dăduse o lovitură . acum un veac; simbolismul s-a încercat şi el s-o dizolve; expresionismul contemporan sub o formă şi mai violentă pleacă de la principiul pulverizării genurilor literare. în fond, lupta e între subiect şi obiect şi orice afirmaţie a personalităţii se face în dauna legilor ce par a îndigui sloboda expansiune a talentului. Negînd valoarea obiectivă a naturii, căreia voieşte să-i substituie numai valoarea de interpretare a artistului, expresionismul reprezintă probabil reacţiunea cea mai integrală împotriva compoziţiei. Determinată de legile interioare, organizarea este totuşi la. fundamentul oricărei creaţiuni biologice sau artistice. Lupta în contra ei nu va putea avea deci decît succese parţiale; introducînd principiul evoluţiei genurilor, va împiedica numai procesul osificării ei. Organizarea e, de altfel, o calitate prin excelenţă latină; în faţa sistemului defensiv al spiritului latin, romantismul şi simbolismul şi-au frînt în zadar lăncile; adăptîndu-se formelor temperate ale geniului nostru, din revoluţionare au devenit paşnice; expresionismul, pe de altă parte, n-a găsit încă nici un ecou în literaturile mediteraneene. După ce a modelat faţa lumii întregi, organizaţia română subzistă încă, intactă, în toate producţiile spiritului latin. Şi dacă la noi, de pildă, acţiunea d-lui Lucian Blaga a pulverizat poezia Ja senzaţie şi imagine, organizaţia e vizibilă şi în aceste- 180 imponderabile; nimeni nu ne-a dat imagini mai organice-şi mai integrale decît însuşi d. Blaga. Economia e principiul cardinal al oricărei compoziţii -obţinerea unui maximum de efect printr-un minimum de efort. Reducerea la -unitatea impresiei nu este deci o lege-arbitrară, ci o necesitate .psihologică şi o condiţie esenţială a artei; n-o cerem de la scriitor ca pe o zadarnică simetrie' exterioară, ci ca pe o categorie'a sentimentului estetic. Ea presupune însă o posesiune a mijloacelor de realizare atit de definitivă, încît n-o găsim decît la maturitate. E firesc deci ca unele din cele dintîi schiţe ale lui Brăescu să fie lipsite de compoziţie şi chiar una din cele mai bune, Legea progresului,- să sufere prin contaminarea a două serii de-fapte. Pe încetul însă compoziţia devine tot mai sigură; . amănuntul inutil sau prolix este înlăturat; luminile converg' spre unitatea impresiei; efectele parţiale se strîng toate într-un efect culminant. Cele mai multe schiţe ale lui Brăescu au ajuns astfel, caracteristice prin arta de a rezuma o acţiune, o situaţie, un tip, printr-o singură trăsătură finală de’ o rară expresivitate. Lăsînd' la o parte’ începutul, încă neconvergent, schiţa Oale sparte, de pildă, poate fi un’model de gradaţie a efectelor. In timpul unei boli molipsiţoare de ochi, generalul, recomandase batiste curate, pe care soldaţii le purtau însă cu ordinul ca să... nu le întrebuinţeze. La inspecţie, prin întrebări şi îndemnuri perfide, generalul face pe un biet soldat să-şi şteargă arma cu batista şi apoi, năduşit, să şi-o treacă pe faţă şi pe la ochi: Iţi place, colonele?..., Iată cum se execută ordiJ nele mele. Şi urcîndu-se în trăsura ce-1 aştepta afară, dispăru fără a saluta pe nimeni. — Eu n-am ce vă face. Dacă nu vreţi să ţineţi seamă de-ordinele reghimentului — o să yă notez şi eu în memoriu, zise încruntat colonelul şi ieşi amărît pe urmiele generalului. — Efectul iniţiativei! intonă sarcastic, la rîndul său,, maiorul. Aveam toată încrederea... credeam că am avut cu cine mă înţelege... — Domnule -maior.... 181! — Mă rog, d-le căpitan, nu te-am întrebat nimic. Ţi-am spus eu ceva? Constat. Consecinţele o să le vezi d-ta pe urmă. — Bine, domnule sublocotenent, izbucni căpitanul după plecarea maiorului. Ţi-am lăsat toată libertatea... să faci ce, vrei. Spune d-ta singur, ţi-am cerut eu socoteală cînd vii şi cînd pleci ? Luat-ai vreo pedeapsă de la mine ? Făcutu-ţi-am vreo observaţie?... Mărturiseşte d-ta singur? ' . — Domnule căpitan, vă spun pe onoarea mea... . —Nimic... nu voi s-aud nimic! Te rog de mîine să pofteşti regulat la serviciu, că te-nchid... imediat. Scurt şi, cuprinzător. Şi plecă, necăjit, cu chipiul pe ceafă, trîn-tind uşa în urma lui. . — Sergenţi sînteţi voi?... Uite hal de gradaţi! Aşa v-am învăţat eu? Ei las’ dacă aşa e vorba. Diseară toţi gradaţii la închisoare... Vă învăţ eu minte!... — Care eşti ăla care te-a întrebat d-1 gheneral? Ieşi la linie! strigă sergentul major, pînă a nu ieşi ofiţerul pe uşă. Dă-te-ncoa la mine, camarade... candela şi mănăstirea... ; Dar tăcerea de moarte ce domnea în cameră nu fu tulburată de nimeni. Soldatul, presimţind ce-1 aşteaptă, dezertase.“ în gama ascendentă a fnîniei ofiţerilor o dată cu descreşterea gradului, dezertarea soldatului produse, în adevăr, un efect neaşteptat. Efectul neaşteptat, deşi logic, încheie multe din schiţele lui Brăescu. Alteori, scriitorul întrebuinţează procedeul leit-motivnlui.: o replică de la început revine la urmă într-o situaţie neprevăzută. Plecînd de' acasă în bombănitul nevestei: „nu trebuia să te însori dacă nu eşti în stare să ţii trenul unei femei“, căpitanul Vărgatu îşi îndreaptă pasul îngrijorat spre cazarmă. Strîmtorat de aceleaşi nevoi, plutonierul Bucurel strîngea tocmai în acel moment banii recruţilor sub cuvînt că-i vor avea mai sigur la dînsul. Surprinzîndu-i şiretenia, căpitanul confiscă el banii ca să-i păstreze şi mai bine. Pătruns de o bucurie -internă, se-ndreptă liniştit, uşurat spre uşă, urmat de Bucurel ca de un cîine plouat. „—Trăiţi, don’ căpitan! Dar căpitanul mergea fără s-aUdâ. — Trăiţi, don’ căpitan, repetă Bucure], tuşind pentru a-şi drege glasul. — Ai? — Daţi-mi voie să vă spun ceva. — Cin'tă! — Eu, după cum ştiţi şi d-voastră, sînt însurat... Acu o săptămînă mi-a făcut nevasta un băiat... şi aşa eu acu n-am cu ce să-l botez... — Păi ce făcuşi solda? — Patruzeci şi cinci de lei... ce să fac mai întîi? — Patruzeci şi cinci de lei... ce, e de colea?... alţii trăiesc şi cu mai puţin... -Am avut cheltuieli... moaşă, doctorii... — Ţine, să mi-i dai la soldă. — Nu-mi ajunge, ce să fac cu un pol... d-voastră nu vă gindiţi?!..'. — De, mă băiete, n-am ce-ţi face, şi plecă. Dar după cîţiva paşi, întorcîndu-se, îi aruncă în obraz cu severitate: — Nu trebuia să te însori, dacă nu te simţeai în starfe să duci trenul unei femei...“ , Prin darul său de a prinde contraste .şi stabili raporturi morale, dar şi prin observaţia amănuntului topic, prin puterea de a:şi însufleţi tipurile, dramatizîndu-le, prin arta compoziţiei, dar, mai ales, printr-o desăvîrşită obiectivitate, care-i caracterizează şi diferenţiază satira, literatura lui Brăescu are nu numai caracterele talentului, ci şi pe cele ale clasicităţii. Căci, încă o dată: topirea artistului în opera pe care a creat-o totuşi atît de personal este semnul cel mai sigur al artei_ clasice — şi deci durabile. — Mă rog, d-le căpitan, nu te-am întrebat nimic. Ţi-am spus eu ceva? Constat. Consecinţele o să le vezi d-ta pe urmă. — Bine, domnule sublocotenent, izbucni căpitanul după plecarea maiorului. Ţi-am lăsat toată libertatea... să faci ce vrei. Spune d-ta singur, ţi-am cerut eu socoteală cînd vii şi cînd pleci ? Luat-ai vreo pedeapsă de Ia mine ? Făcutu-ţi-am vreo observaţie?... Mărturiseşte d-ta singur?' — Domnule căpitan, vă spun pe onoarea mea... — Nimic... nu voi s-aud nimic! Te rog de mîine să pofteşti regulat la serviciu, că te-nchid... imediat. Scurt şi, cuprinzător. Şi plecă, necăjit, cu chipiul pe ceafă, trîn-tind uşa în urma îui. . ; — Sergenţi sînteţi voi?... Uite hal de gradaţi! Aşa v-am învăţat eu? Ei las’ dacă aşa e vorba. Diseară toţi gradaţii la închisoare... Vă învăţ eu minte!... . — Care eşti ăla care te-a întrebat d-1 gheneral ? Ieşi la linie! strigă sergentul major, pînă a nu ieşi ofiţerul pe uşă. Dă-te-ncoa la mine, camarade... candela şi mănăstirea... ; Dar tăcerea de moarte ce domnea în cameră nu fu tulburată de nimeni. Soldatul, presimţind ce-1 aşteaptă, dezertase.“ în gama ascendentă a fnîniei ofiţerilor o dată cu descreşterea gradului, dezertarea soldatului produse, în adevăr, un efect neaşteptat. Efectul neaşteptat, deşi logic, încheie multe din schiţele lui Brăescu. Alteori, scriitorul întrebuinţează procedeul leit-motivului: o replică de la început revine la urmă într-o situaţie neprevăzută. Plecînd de acasă în bombănitul nevestei: „nu trebuia să te însori dacă nu eşti în stare să ţii trenul unei femei", căpitanul Vărgatu îşi îndreaptă pasul îngrijorat spre cazarmă. Strîmtorat de aceleaşi nevoi, plutonierul Bucurel strîngea tocmai în acel moment banii recruţilor sub cuvînt că-i vor avea mai sigur la dînsul. Surprinzîndu-i şiretenia, căpitanul confiscă el banii ca să-i păstreze şi mai bine. Pătruns de o bucurie internă, se-ndreptă liniştit, uşurat spre uşă, urmat de Bucurel ca de un ciine plouat. „—Trăiţi, don’ căpitan! Dar căpitanul mergea fără s-audă. — Trăiţi, don’ căpitan, repetă Bucurel, tuşind pentru a-şi drege glasul. — Ai ? — Daţi-mi voie să vă spun ceva. ’ — Cin’tă! j — Eu, după cum ştiţi şi d-voastră, sînt însurat... Acu j o săptămînă mi-a făcut nevasta un băiat... şi aşa eu acu | n-am cu ce să-l botez... i — Păi ce făcuşi solda? — Patruzeci şi cinci de lei... ce să fac mai întîi? ! —Patruzeci şi cinci de lei... ce, e de colea?... alţii i trăiesc şi cu mai puţin.. . — Am avut cheltuieli... moaşă, doctorii... ■ — Ţine, să mi-i dai la soldă. — Nu-mi ajunge, ce să fac cu un pol... d-voastră nu | vă gindiţi?!... — De, mă băiete, n-am ce-ţi face, şi plecă. Dar după cîţiva paşi, întorcîndu-se, îi aruncă în obraz cu severitate: — Nu trebuia să te însori, dacă nu te simţeai în starfe S să duci trenul unei femei...“ Prin darul său de a prinde contraste .şi stabili raporturi 1 morale, dar şi prin observaţia amănuntului topic, prin \ puterea de a-şi însufleţi tipurile, dramatizîndu-le, prin arta • compoziţiei, dar, mai ales, printr-o desăvîrşită obiectivitate, care-i caracterizează şi diferenţiază satira, literatura lui i Brăescu are nu numai caracterele talentului, ci şi pe cele i ale clasicităţii. Căci, încă o dată: topirea artistului în opera pe care a creat-o totuşi atît de personal este semnul cel mai sigur al artei^ clasice — şi deci durabile. Ir • • UMBRA Primim Anuarul festiv al gimnaziului Al. Donici din Fălticeni ţl870—1921), cu ocazia serbării semicentenarului acestui gimnaziu. Pe lingă istoricul şcoalei, tabloul profesorilor şi al tuturor absolvenţilor, anuarul mai conţine şi un oarecare material literar: amintiri s'au simple închinări ale foştilor elevi ce n-au putut asista la festivitatea din iunie 1921. Dintre acestea reproducem următoarea pagină: " Alţii vor evoca atmosferă morală a bătrînei noastre şcoli; eu îi voi evoca în cîteva rîndilri atmosfera materială. După cum copiii de trupă cresc în umbra cazărmii regimentului şi copiii din corurile bisericilor catolice în umbra capelelor şi în fum de tămîie,. tot astfel am crescut şi eu sud pavăza zidurilor şcoalei noastre. Născut în pitită clădire a „vechiului gimnaziu11, grădina „Cucului11 de alături era pentru mine un fel de Paradou, plin de vegetaţie luxuriantă, de copaci cu roade rare, plin de spaima ruinelor palatului, în care vodă buzdugănise pe Hărtular pentru că bătuse bani calpi. • Noaptea, cînd treceam prin faţa ruinelor, îmi ţineam respiraţia de frică; de pretutindeni vedeam umbre; ziua mă scoboram netămător prin galeriile . casei, condus •de vaga speranţă a unei comori îngropate în beciuri... Şi iată, că într-o primăvară, farmecul şi spaima grădinei părăsite au încetat; sosind meşterii, au ras zidurile‘pînă la pă-xnînt, au nivelat solul şi au tras primul şanţ al temeliei. . Cîţiva ani am trăit apoi în înminunarea continuă â palatu-, lui nou ce se înălţa ca în basme, în zgomote de voie bună, 1 I i I ; chiotele ţiganilor, 111 poruncile „maeştrilor". Nu s-a pus | piatra fără s-o fi văzut si eu. Stăteam toată ziua şi pri-:?am la munca spornică a lucrătorilor, trăgind totuşi cu r.hiul şi in jurul meu. Mă stăpinea o frică imensă: mă le-;.eam • să nu-mi măsoare cineva, umbra pentru a o pune ! zid. Nu voiam să devin strigoi; trăind printre lucrători, ! ă identificasem cu toate eresurile lor. • Nn mi-au luat umbra fizică, dar umbra mea morală a :>st fixată in zidurile noului gimnaziu. Din clasa în Iii m-am ; staiat intr-nsul. Am trăit de-a valma cu viaţa lui minerală: nm cunoscut toate unghiurile şi toate tainele şi in săliţa | n fund. unde e azi Muzeul Sucevei, mi-am petrecut vacanţele ;iolescenţei, muncind din greu la formaţia mea intelectuală: '3 acolo au ieşit şi primele mele încercări literare. De acolo â desprind azi ca o umbră spirituală pentru a asista la •ăznuirea bătrinului nostru gimnaziu. ANTOLOGIA SEGALL Sub acest titlu neobişnuit în datinile publicisticei noasţr< dar şi cu subtitlul mai explicativ „Poeţii români tradui în idiş de Solomon SegalP1, primim o foarte voluminoas lucrare a d-lui Segall, tipărită la Viena în idiş şi cu caracter numai ebraice. Fără a exprima vreo apreciere asupra for dului — deşi avem referinţele cele mai măgulitoare di partea cunoscătorilor — voim să subliniem numai impoi tanţa culturală a acestei lucrări cu aspecte impunătoan In peste 500 de pagini de format mare ni se dă traducere versificată a cîtorva sute de poezii din peste 90 de poe români. Imbrăţişînd atît de mult, selecţia nu putea fi pre severă: ea pleacă de la Ion Eliade Rădulescu şi Grigoi Alexandrescu şi merge pînă la d. Ion Foti. Partea leuli revine însă, în chip fericit, lui Eminescu (Luceafărul, toal satirele, Călin, Glossa, Venere şi Madona etc.j şi lui JCoşbi (Nunta Zamfirei, Ideal, Noapte de vară, Moartea luiFulger etc. Prin noua configuraţie etnografică a ţării noastre, aven printre noi o masă evreiască care nu ne cunoaşte înc limba şi cu atît mai puţin literatura. în afară de valoarea e literară, asupra căreia nu ne pronunţăm, opera d-lui Sega poate avea deci şi un important rol de propagandă culturale Cu ajutorul ei ne putem apropia, pe calea literaturii, de sufle tele evreilor culţi din Basarabia, Bucovina şi Transilv ani- 186 fi : :---------------------------------------------------- i 1 i ol cu ajutorul ei intrăm în circulaţia unei limbi cu o litera- ura citită de citeva milioane de cititori, mai ales în America, j Jartea d-lui Segall trebuie deci răspîndită: ea trebuie să i jungă cu orice preţ în.mînile celor cărora le-a fost destinată. Intr-un cuvînt, merită să intre în prevederile unei ! hibzuite politici culturale de stat. n : r n ii '■ )r ■ . ;e e ei : f . ' !' c |l lt MOARTEA LUI AL. BOGDAN-PITEŞTI Moartea lui Al. Bogdan-Piteşti atinge puţin literatura română: oricît ne-ar fi impresionat in copilărie prefaţa Bronzurilor lui Macedonski, amintirea e prea îndepărtata pentru a-i acorda vreo importanţă. Mai tîrziu, din publicistica semnată a Serii, ne-am convins că omul nu avea talent dc scriitor; Bogdan-Piteşti nu putea interesa deci literatura ci moravurile. Moartea lui a fost totuşi înregistrată prir articole, diri care reţinem pe cel publicat în Rampa de d, B Fundoianu. Cu facilitatea lui de asociaţie, d.' Fundoiani nu putea să nu amintească,. în legături cu Bogdan-Piteşti de Socrate, Alcibiade sau Platon. Şi - dacă Gide lipseşte apare în chip neaşteptat Goethe: „Goethe — scrie d. Fundo ianu — care l-a explicat aşa de bine pe Napoleon, ar f explicat în acelaşi chip seria de rari oameni dintre care er£ Bogdan-Piteşti: «Mai există şi productivitatea in acte» — a spus Goethe." Iată-1 deci trecut pe Bogdan-Piteşti îr categoria creatorilor în acte; cum nu cunoaştem însă acteli eroului decît din ecoul lor judiciar, credem că ar fi ma nimerit să scoatem din cauză şi pe Goethe şi să lăsăm exclush d-lui Fundoianu grija interpretării operei napoleonieni a lui Bogdan-Piteşti. Comparaţia cu Oscar Wilde se impuneî de la sine: „Din Văcăreşti — continuă deci biograful — ma consecvent cu sine decît Oscar Wilde, Bogdan-Piteşti m s-a întors, pocăit, la ţîţa evangheliei: viaţa îi oferea înainti ceea ce îl putea încînta: frumuseţea trupului uman şi ispiti artei". Superioritatea viţiului e, in adevăr, zdrobitoare 188 |;iai rămîne de partea lui Oscar Wilde doar compensaţia jinăruntă de a fi scris Salomcea, Dorian Gray sau De pro-l'/mdis. Şi pentru a ne da ultima lovitură, d. Fundoianu ;;daugă: „Izolat de ceea ce imbecilii continuă să numească ti veneraţie «opinia publică», Bogdan-Piteşti a avut cea îai aleasă societate: ani de-a rîndul pictorii, sculptorii [i scriitorii cei mai buni şi mai de talent ai ţării s-au perindat rin casa lui“. Presupunînd că printre distinşii convivi ai jji Bogdan-Piteşţi se prenumăra şi d. Fundoianu, am fi | ucuroşi să-i punem articolul mortuar pe seama recuno-iiinţei digestiei. In chipul acesta am scoate definitiv din iauză pe Socrate, Platon, Goethe şi chiar pe Oscar Wilde. IARĂŞI AL. BOGDAN-PITEŞTI ŞI D. FUNDOIANU La observaţiile făcute în acest loc asupra articolulu d-lui. Fundoianu cu privire Ia Al. Bogdan-Piteşti, primin din partea autorului o scrisoare. Recunoscîndu-i dreptu răspunsului şi suportîndu-i cu resemnare şi pe cel al iro niei, i-o publicăm deci textual: Stimate domnule Lovinescu, îmi faci onoarea de a comenta un articol în care am voi să sugerez puţin numai din persoana aşa de ciudată, d artist, a lui Bogdan-Piteşti, pe care cei simpli nu o pot i nu o vor putea preţui, nu pentru că n-a scris Salomeea, c pentru că comprehensiunea, chiar aceea a unui mod d bună-credinţă, este tare limitată: îmi pare rău că nu am publicat articolul în filele revisti d-tale. Mi l-ai fi tipărit, probabil, cu aceeaşi indulgent cu care ai binevoit să-mi protejezi şi celelalte eseuri, cari s solidarizează în atitudinea lor cu 'ideile pe care le-am ser la moartea celui mai inteligent om pe care l-a' cunosci ţara românească. Aş fi vrut să-l fi publicat la d-ta, ca, astfe cetitorul să poată lua contact egal cu părerea mea şi c ipoteza d-tale. Deşi n-a apărut în revista d-tale, articolul a fost totu citit. Presupunem însă că, din eroare, fraza în care explicai de ce artiştii s-au cinstit cu vizita în casa lui Bogdan-Piteş a fost trunchiată. Numai pentru că s-a sărit peste „s-a perindat prin casa lui, au trecut pe lingă surîsul Iui, au reţin» 190 < pe o placă de fonograf ceva din verva lui preţioasă, cia-i'.lă şi singulară“ d-ta ai putut bănui, legitim, că tot ce am ris se datoreşte faptului că am mîncat, din cînd in cînd, masa acelui om. Trebuie cu atît mai mult să-ţi mulţumesc, i'cît, sub aparenţa unei insulte meschine, îmi bănuiai un ntiment moral, de recunoştinţă, chiar după clipa cînd lasa, procuratoare de bună digestie, nu mai există. Preţuiesc cu aiît mai mult ipoteza cu care îmi motivezi istenţa unei admiraţii, cu cît am imaginat o clipă ce s-ar fi es din sărmanul articol căzut, de-o pildă, pe mîna unuia n acea speţă teribilă de pamfletari pe care d-ta, cu bun oliv, o deteşti. Un pamfletar ar fi fost capabil să insi- iioze, în stilul acela trivial care le e comun, că am scris I ticolul pentru bani, pentru o eventuală moştenire, sau uj intru cine ştie ce altfel de motive echivoce. Nu e oare ni finit mai delicat să bănuieşti pe colaboratorul d-tale că a ii ndit — dezinteresat — ceva, pentru simplul motiv că a 0 încât la masa celui despre care a scris? A ş fi holărît de partea d-tale, împotriva mea, dacă — ică cetitorul, încă naiv şi neobişnuit cu delicateţea atică, ar fi în stare să bănuiască şi relaţiile cari, din generozi-tea d-lale, există între noi. Te supără dacă îl previn că 1 imesc de la d-la o sumă de bani de fiecare articol şi că — '< ai ales — n-am fost niciodată invitatul d-tale la masă? j! ş vrea ca, măcar, admiraţia mea necondiţionată pentru I ta să nu poată fi suspectată. Al d-tale colaborator, B. Fundoianu | icureşti, 1922 N * (,| La cele scrise în această revistă despi;e Al. Bogdan-n iteşti era poate necesar să se adaoge şi expresia unei admi-iţii atît de dirze. Ne-am permite totuşi să-i observăm |S -lui Fundoianu că impetuozitatea lui porneşte din ignori mţa înţelesului uzual al unui termin inofensiv. Recunoştinţa 5I gcstici, ca şi vizită de digestie, nu conţine nimic ofensator, doar moneda măruntă a unei politeţe de ordin pur social u lire oameni ce au raporturi mai susţinute intre dinşii.. 'o la această expresie curentă, d. Fundoianu se avintă 191 ni presupuneri mari: ocazie bine venită totuşi pentru a-: putea măsura capacităţile admiraţiei şi ale. ironiei. Oricil respect am avea pentru meritul literar şi tactul social a d-lui Fundoianu, revulsiunea pentru geniul lui Bogdan Piteşti este totuşi mai puternică.' Iată pentru ce exilu ironiei tînărului nostru colaborator nu ne e atît de dureroi cît ar fi trebuit să fie; cel puţin acolo nu ne vom intîln cu umbra napoleoniană a răposatului om’de acţiune car< a fost totodată şi cea mai mare inteligenţă a neamulu românesc. IARĂŞI PAMFLETUL Cele cîteva constatări asupra condiţiilor speciale ale culturii noastre care au permis dezvoltarea pamfletului atît de disproporţionat cu restul publicisticei au atras un răspuns autorizat, intre cronicele sportive, de şah, de mode, de jocuri de inteligenţă, de feminităţi, de o atît de înaltă obiectivitate, ale Adevărului literar, D. Pamfil Şeicaru răspunde „mediocrităţii dogmatice", in numele pamfletului român şi deci al talentului. Nu-i cerem titlurile in baza-cărora vorbeşte. Răsfoind colecţia Sburătorului de acum trei ani, găsim înregistrată existenţa de pamfletar român a d-lui Pamflet Şeicaru prin ample citaţii autentice. Confruntând textele, nu ne putem abţine totuşi de la o oarecare melancolie: invenţiunea pamfletarului nu a progresat cu nimic; reeditîndu-se, ne refuză posibilitatea de a-1 mai reproduce in fragmente alese. O altă generaţie de pamfletar» se ridică, care, în curînd, vai! în combustiunea grăbită a timpului, nu-1 vor mai recunoaşte. Nu s-ar putea, de altfel spune că scrisul acestui ambasador al pamfletului român solicită irezistibil discuţiunea academică. Fiindcă in acest nrticol se sforţează totuşi de a ieşi din noroiul adjectivelor şi din obsesia sexuală, pentru a face apologia pamfletului iri persoana lui Voltaire, Yeuillot, Bloy, Maurras, Leon Daudet etc., etc., ne vom permite să-i amintim d-lui Pamflet Şeicaru o distincţiune care încheie orice discuţie înainte de a o 193 deschide. Există un pamflet de idei perfect legitim şi altul de cuvinte perfect inutil. Cunosc idealurile pentru care au luptat sau luptă Veuillot, Bloy, Maurras şi chiar Daudet; dar din cîte mi-a căzut sub ochi pînă acum, n-am distins încă idealul moral sau literar al d-lui Şeicaru, de pildă, pentru a-1 confunda cu însuşi pamfletul român. Pentru oameni cu ocupaţii mai serioase, violenţa pur verbală e o inutilitate imbecilă. MIHAIL DRAGOMIRESCU Cu aptitudini, prin excelenţă didactice, de analiză formală,, de dialectică, de bunăvoinţă faţă de fenomenul literar şi, mai ales, de admirabilă încăpăţînare, personalitatea d-lui Dragomirescu trezeşte totuşi o uşoară ilaritate. Prin exqes, unele însuşiri produc deviaţiuni regretabile. Suficienţa este o astfel de însuşire; profund egoistă, devine şi profund .comică. Cazul d-lui Dragomirescu prezintă, totuşi, o variaţie; reală, suficienţa lui evadează, creşte şi îmbrăţişează; nu se limitează la sine, ci se proiectează, generoasă, peste întreaga literatură română. Ea se integrează deci într-o concepţie hipertrofică; mica noastră ţară â produs o generaţie de uriaşi capabili de a ţinea piept tuturor scriitorilor străini; într-o încăierare universală, d. M. Sorbul ar putea arunca, fără sforţare, Pelionul peste Ossa. Optimism, uşor, dar şi inutil de ironizat. Mărimea nu este absolută, ci relativă; ea se determină prin ■ raport. Recunoscîndu-i caracterul specific al opticei, hipertrofia nu mai are inconveniente grave; devenind cu toţii uriaşi, ne umanizăm; datele problemei reprezintă aceeaşi ecuaţie. E de ajuns să ştim că ideile d-lui Dragomirescu se înregistrează pe un portativ mai sus,, pentru ca să le reducem, mintal, la proporţiile lor fireşti. Âlunecînd totuşi şi la hipertrofii de un caracter mai parţial, fie în sensul unei bisericuţe literare, ■ fie în sensul mai largai patriotismului, sistemul d-lui - Dragomirescu produce şi ■perturbări mai grave. Accidentul e însă posibil oricui:. ■ şi criticei noastre discolice, ca şi criticei eucolice, pe care o Teprezintă d. Dragomirescu cu atîta perseverenţă. In faţa acestei fatalităţi obşteşti, talerele cumpenii rămîn încă egale. Dacă în ordinea poetică, optica măritoare împinge spre elefantiază, în studiul literaturii duce în chip firesc Ja critica ştiinţifică. In fond, domină aceeaşi concepţie; uriaşul care se zbătea adineaori în d. M. Sorbul, contopind în el pe Caragiale, Ibsen şi Bernstein, se zbate acum în însuşi d. Dragomirescu. O disciplină modestă şi o intenţie lăudabilă iau dintr-o dată caracterele definitive ale ştiinţei. Recunoaştem necesitatea criticei de ’ a-şi raţionaliza impresia; urmărim deci cu interes toate încercările de a da o siguranţă judecăţilor estetice. în faza actuală însă a ştiinţii, rezultatele sunt încă puţin importante: critica e supusă unor variaţiuni ce pleacă nu numai de la impresii, ci şi de la concepţii diferite; cavou al experienţelor defuncte, ea e dezarmată în faţa noutăţii, adică tocmai acolo unde ar putea fi mai utilă. Cu o structură intelectuală prin excelenţă didactică, d. Dragomirescu e un maestru al analizei; diseacă macabeul literar pînă în cele mai neînsemnate nervuri; izolînd talentul, îl subdivizează în componentele lui infinitezimale; tinerii săi elevi trebuie să fie încîntaţi, descoperind, de pildă, că, în privinţa intuiţiei, originalitatea lui Eminescu e afectivă, sub raportul conţinutului, deprimantă ca modalitate, imaginativă, sub raportul calităţii, ponderată ca intensitate; că în privinţa originalităţii plastice, ea e cind inhibitivă, cînd contemplativă, cînd explozivă ca tonalitate; cele mai adese realistă, uneori fantastică, foarte rareori incisivă, sub raportul calităţii; primitivă, artistică şi foarte rar artificioasă, ca intensitate. Prin acest schematism scolastic, criticul îşi închipuie că a determinat valoarea poeziei lui Eminescu. Nu ne ridicăm împotriva schemelor; le recunoaştem însă numai o utilitate şcolară. Didacticismul nu este ştiinţism, decît doar într-o concepţie hipertrofică, ce permite d-lui Sorbul de a fi un titan. Etichetarea.„originalităţilor11 sau a figurilor poetice e o anexă inferioară a criticei, după cum posibilitatea de a 396 distinge un asindeton de o hendiadă, o hipalagă de o tmesă e de un interes subsidiar şi pur didactic. Punctul de greutate al criticei cade în capacitatea de a percepe emoţia estetică — capacitate variabilă pînă la inexistenţă. In lipsa ei, didacticismul devine inutil şi, prin prezumţie, primejdios. / Împotriva hipertrofiei putem, totuşi, lupta prin ironie sau prin reducerea scării; didacticismul reprezintă apoi şi* o incontestabilă valoare de cercetare în seminariile de literatură. Ne ridicăm însă cu hotărîre împotriva excesului de dinamism al unei critice care nu e, în realitate, decît un impresionism mascat. Fără a fi obligată, critica poate "fi creatoare de valori. A căuta insă cu orice preţ să creezi valori şi a-ţi tăia un merit din această îndeletnicire e o poziţie primejdioasă, care falsifică imediat instrumentul criticei. Imprecis prin sine însuşi, el e supus la deviaţii şi mai supărătoare ; dinamismul nu se exercită numai în sens pozitiv, ci şi în sens negativ; creaţiunea unor valori nu se face decît pe preţul distrugerii altora. Meritul criticului e, de altfel, problematic ; preferăm să-l punem în ştiinţă, conştiinţă şi talent. Procedeul duce apoi la rezultate dezastruoase; antiştiin-ţific, el răpeşte criticei şi calitatea supremă a obiectivităţii. Critica se rezolvă într-un impresionism dinamic cu atît mai dăunător cu cît, sub etichete didactice, nu ascunde decît atitudini, strategie literară — şi resentimente. ă; 1922 OVID DENSUSIANU Pe omul de ştiinţă, de muncă şi mai ales de metod' î] cunoaştem şi-l preţuim mult; asupra poetului şi îndrumătorului cultural ne atrage abia astăzi atenţia pana zeloasă a unui compatriot prin , Mercure de France. Este deci momentul să ne amintim şi noi de dînsul. ■ . ; . , ' - ' . 1 • ' • * Acum un pătrar de veac, pe băncile liceului, ne impresiona figura venerabilă a lui Aron-Densuşianu: un bătrîri frumos, alb ca zăpada, cu moravuri * austere şi de o severitate legendară. Ştiinţa lui nu' trecea poate cu mult peste construcţia „ablativului absolut" şi a „acuzativului .cu infinitiv11; nouă ne părea însă indiscutabilă. Avea bătrîriul în atitudine ceva atît de impunător şi de aspru, încît i-o acordam bucuroşi. Nu-1 puteam desprinde cu mintea din textele latine, din care părea crescut. Puţin mai tîrziu, contactul cu Criticele lui Maiorescu ne puse însă în faţa unei dezamăgiri brutale: venerabilul bătrîn, care ne domina atît prin severitate şi în care noi întruchipam filozofia antică, se ocupa şi de literatură. Era poet: şi ce poet! Sub ochii noştri speriaţi trecură nu numai epopeele, ce ne puteai încă. înşela prin obscuritatea neGesară a formei, dar şi „horei i lui oţelite“, .cu versuri puerile; epigramele, în care invectiva pe un poet: Poete Ciuciulete, Ţi-e nasul cît un castravete! 198 şi, mai ales, studiile critice, în care Eminescu şi Alecsandr erau scoşi din literatură pentru a face loc lui Bolintineanu şi lui Andrei Mureşanu. Nu ne venea să credem ochilor! I Alături de „ablativul absolut11 şi de „acuzativul cu infinitiv11, j în sufletul auster al venerabilului latinist trăia deci şi poetul' j copilăros al „horelor oţelite11 şi criticul cel mai nul şi mai invidios pe care l-a cunoscut, probabil, literatura .română! Eram prea tineri pentru a reflecta asupra acestei asociaţii bizare; după un pătrar de veac, Mercure de France ne pune în situaţia de a [o] face cu ocazia d-lui Ovid Densusianu. ; Schimbîndu-se timpurile, s-au schimbat, fireşte, şi pro-i porţiile. Materialul prim este însă acelaşi; numai vremea iî-a modelat altfel: în aceasta stă progresul. E cu putinţă | ca inteligenţa umană să fi fost identică în cursul veacurilor .şi să rămînă şi de acum.înainte; aşa o admite cel puţin pro-; babila lege a constanţei intelectuale. Ştiinţa bătrînului i Arune se oprea în ştufişurile sintactice, iar în romanistică i deducea pe „mă!11 din latinescul „me“; ştiinţa lui Ovid Densusianu e mult mai riguroasă; vremea a disciplinat-o. în 1* Şi în unul şi în celălalt, însă, alături de o activitate ştiin-jj ţifică, — şi o aprigă pasiune literară, clandestină, compro-ts.ji miţătoare, pe care n-a putut-o distruge acidul puternic al iu }| indiferenţii publice. .ui jj . ' Versurile bătrînului bard erau patriotice şi „oţelite11. jversuri abia scoborîte din crestele Carpaţilor-, prin ideaţie,. •prin sentimente, prin formă, prin limbă, versurile fiului dezmint poetica tatălui ; în ele se resimte influenţa culturii i franceze. Oricît de primitiv ar fi fost unul şi oricît de moder-jnist ar fi celalt, identitatea fondului este neîndoioasă; şi de-o parte, şi de alta, aceeaşi lipsă de viabilitate artistică, Fie că elementul emotiv se exprima prin stridenţa fluierului rustic, fie că îmbracă graţioase şi anemice învelişuri poetice. Cu un oarecare simplism s-ar putea spune că le lipseşte talentul — dar ce e talentul ? Mai sigur, le lipseşte viaţa şi comunicativitatea. Bătrînul se exprima direct şi fără artă; tînărul, dimpotrivă, are forma căutată şi stilizată, de floare artificială. 199 Ca şi bătrin, poetul e dublat do critic, in locul patriotismului daco-roman, d. Densusianu reprezintă insa modernismul. Nu putem decit să-i aprobăm atitudinea, ca pe orice atitudine răspicată; in faţa sămănătorismului, eu era chiar necesară. Trecind de la atitudine la expresia ei teoretică şi practică, nu mai avem insă cc aproba. Modernismul teoretic a d-lui Densusianu nu s-a manifestat, prin studii estetice sau critice ce ar fi pulul servi de îndreptar generaţiilor noi; speculaţia estetică nu intră, de altfel, in preocupările lui filologice; incapabilă de idei generale şi, mai ales, genei oase, critica lui a fost de asemeni redusă la bagatela 11(>tiţii negative. Spiritul patern, care elimina din literatura pe Eminescu, trăieşte în Fiul identic; în lunga ei existenţă, Virata nouă a tăgăduit, intr-o formă minoră şi inofensivă, loale valorile reale ale tinerii literaturi române: Goga; Orna. losif, Agirbiceanu, M. Sadoveanu, Gârleanu, Hebreanu etc. Sub raportul realizării, ea n-a pus in lumină nici un talent, şi, cum e indiferent dacă mediocritatea e modernistă sau veche, acţiunea revistei poate fi privita ca nulă. Mai mult chiar, poezia modernistă română, în diversele ni tendinţe (Al. Macedonski, I. Minulescu, Lucian Blaga, T. Arghezi, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Camil Ballazar etc:.). s-a dezvoltat aiurea, sub mustrarea sau tăcerea sistematică a d-lui Ovid Densusianu. Dincolo de controversa talentului este insă un fapt sigur: pilda unei admirabile energii. In mijlocul celei mai tragice indiferenţe, acest om de ştiinţă conduce de aproape două decenii galera de hirlie a unei reviste literare, hulind sau dispreţuim! toate adevăratele galere, pline de bogăţiile talentului, cu o minunată consecvenţă: halucinantă reapariţie a venerabilului profesor care, între un „ablativ absolut11 şi un „acuzativ cu infinitiv", sFlşia versurile lui Eminescu cu inoperante săgeţi, pentru a cînta apoi în stihuri proprii „nasul ca un castravete11 al poetului Ciuciulete*. „FLACĂRA11 Am salutat bucuroşi reapariţia Flăcării şi ne menţinem încă salutul nostru; nu o facem, desigur, numai pentru literatura ei, ci, mai ales, pentru spiritul de obiectivitate pe care ni-1 promite şi de care pare a 'voi să se călăuzească. Prin- această calitate esenţială, ea s-ar deosebi de Flacăra de acum şase luni şi de cele mai multe din publicaţiile noastre; cu puţină obiectivitate se pot răscumpăra toate lipsurile inerente unei publicaţii săptămînale de oarecare întindere; preferăm o îndrumare serioasă unei literaturi absolut ireproşabile". Presupunîndu-i deci spiritul de imparţialitate, ne dăm osteneala de a releva o notiţă a d-lui N. Davidescu, prin care îşi exprimă părerea că Sburătorul are „o atmosferă prea voită de cenaclu11 şi apare într-un cadru de admiraţie mutuală11. Citind articolul între public şi publicaţii tot al , d-lui Davidescu am putea răstălmăci reproşul în laudă; cu riscul de a-1 pune în contradicţie, preferăm să-i luăm apre-ciarea drept reproş. Nu-1 acceptăm însă. în primul an al apariţiei sale, în lipsă de orice publicaţie literară, Sburătorul a strîns în jurul lui mai pe toţi scriitorii noştri cunoscuţi. Nu i-a lipsit nici concursul d-lui Davidescu; ne măgulihi chiar că, după activitatea sa poetică de la Sburătorul, n-am n-am mai zărit poezii de ale d-lui Davidescu în nici o altă publicaţie. Cu înmulţirea revistelor, era firesc ca forţele să se împartă; ne-au mai rămas totuşi destule talente. Şi ceea ce e mai important, am selectat talente noi: Brăescu, Ion Barbu şi Camil Petrescu sunt valori reale şi deplin stabilite; 201 alţi zece tineri scriitori s-au format ia vatra aceluiaşi Sburător pentru a-şi urma destinele. Nu ne facem vreun merit deosebit; o menţionăm, totuşi, pentru a da o dovadă şi de buna voinţă de a primi elementele noi şi, poate, şi de oarecare discernere. In ceea ce priveşte reproşul „admiraţiei mutuale11, îl respingem şi mai categoric. Dacă 'am subliniat talentul cîtorva tineri, am făcut-o cu destulă sobrietate şi, în orice caz, pe propria mea răspundere. N-am admis reciprocitate. Nu în Sburătorul Mitică laudă pe Costică şi Costică pe Mitică, Cooperativa admiraţiei d. Davidescu o poate găsi oriunde, răspîndită în toată publicistica noastră. Şi pentru a-i da exemplul unei reviste mai serioase, îi vom numi Viaţa românească, în care d-nii Ibrăileanu, Sadoveanu, Topîrceanu se corecenzează în fiecare număr, găsindu-se admirabili imul pe altul. ,SUFLETE TARI11 Piesa d-lui Camil Petrescu a avut o dublă primire, asupra iăreia merită să ne oprim o clipă. De o parte, presa şi pu-Dlicul au primit-o cu entuziasm, semnificativ şi prin căldură .■şi prin unanimitate. în această epocă întîrziată, Teatrul Naţional şi-a susţinut afişul cu Suflete tari şi onorabil şi 'ruetubs, ceea ce se întîmplă destul de rar; înv,stagiunea viitoare, piesa îşi va însemna şi mai pronunţat succesiunea. Pe de altă parte, în seara premierei, şi apoi prin reviste (nu excludem dintre ele nici Sburătorul), s-a simţit rezistenţa şi chiar reacţiunea confraţilor celor mai apropiaţi, a camarazilor de arme poetice sau dramatice ai autorului. Pentru a ajunge în portul liniştit al succesului şi al consacrării, orice galeră trebuie să dubleze şi Capul Furtunilor: nefiind numai legitimă, rezistenţa confraţilor confirmă, . deci, succesul. Criticile ce i se aduc piesei d-lui Camil Petrescu sunt, în genere, de două feluri. I se obiectează, mai întîi, că nu a renovat teatrul, menţinîndu-se în formula Bernstein-Bataille; formula aceasta este însă formulă a teatrului contemporan. Nu ştim de ce-am pretinde număidecît unui autor să spargă tiparul epocei sale. Putem fi mai puţin pretenţioşi chiar faţă de un compatriot al nostru. Cea mai înverşunată acuzaţie ce i se aduce este însă asemănarea Sufletelor tari cu romanul lui Stendhal Le Rouge et le Noir. Asemănările sunt, în adevăr, mari şi mai mari decît ar fi bănuit cei ce cunoşteau piesa dinainte. Ele se referă însă la anecdotă; credem de prisos de a mai aminti( în această privinţă, 203 precedentele ilustre care anulează învinuirea oricît de insinuant ar fi fost exploatată. Importanţa invenţiunei nu' stă în anecdotă, ci în caractere, şi bătrînul Boiu, Ioana şi Andrei Pietraru sunt originali, deşi nu egal de realizaţi; ei n-au nimic cu eroii lui Stendhal. Dar şi peste această inveriţiune este evidentă, ma'i ales, natura dramatică a talentului d-lui Camil Petrescu, puterea cu care rezolvă conflictele de pasiune. E drept că, în genere, i s-a recunoscut temperamentul dramatic, dar numai în treacăt şi ca pe un singur fapt promiţător, Accentul cade însă asupra acestei realităţi: avem un dramaturg. ic, 3r. •a- S. MEHEDINŢI D. Mehedinţi nu aparţine literaturii prin incompetenţa :u care conduce Convorbirile literare; nu aparţine ştiinţei prin nanualele sale didactice destinate diviziilor urbane şi rurale; iu aparţine politicei militante prin’rarul contact cu puterea. Prin introducerea relativismului în noţiuni integrale, el este :ot.uşi un conducător literar, un om de ştiinţă şi un bărbat oolitic: critica e redusă la talentul de a scrie frumos; ştiinţa, a calităţi didactice; politica, la oratorie. Disociate cele mai îdese, aceste însuşiri coexistă în d. Mehedinţi. Neîndestulătoare în sine, ele devin excesive prin raportare: d. Mehedinţi scrie prea frumos pentru un om de ştiinţă; e prea didactic qentru un om de litere; iar pentru un bărbat politic, are ;,alente literare şi ştiinţifice în adevăr impunătoare. Insufi-, ^ient, dar multiplu, el e necesar unui început de cultură nediferenţiată încă; figurează deci cu cinste la Academie, la Universitate, pe banca guvernului sau în fruntea unei reviste venerabile. ★ Valorificîndu-se prin totalitate, renunţăm de a-1 urmări în diversele categorii ale activităţii sale. Omiţîndu-i deci opera variată şi inconsistentă, ne vom ocupa de om; cu riscul de a ieşi din cercul indeletniciriloc noastre pur literare, nu vom Fixa decît un interesant caz de psihologie. Cu incontestabile însuşiri, d. Mehedinţi ne apare în atitudinea echivocă â unui ambiţios. Ambiţia lui n-a depăşit totuşi limitele normale şi, oricum, e mai justificată decît la mulţi alţii; indulgente în genere, cu arivismul politic, opinia publică e prea riguroas cu un om de o relativă consecvenţă politică şi de o decenţ publică şi privată neîndoioase. Iată cazul psihologic la car voim să limităm figurina d-lui S. Mehedinţi. •k Apariţia unui motociclist la un colţ de drum ne contr! riază; explicarea e simplă: atitudinea marţială a omului n, e îndreptăţită de nimic; maşina merge singură. Dezarmoni intre vorbă şi faptă, între aparenţă şi realitate, loveşte m plăcut ochiul cel mai puţin atent; în literatură, înarmeas satira; în viaţa zilnică, ostilitatea. Nu mai judecăm merit’ pe scara valorii lui reale, ci-1 proiectăm pe scara pretenţi lui ideale. Omul de pe maşină este, in definitiv, regulatori ei; prin gestul teatral ce-i depăşeşte cu mult important el îşi pierde totuşi meritul. Situaţia echivocă a d-lui Mehedin vine din aceeaşi dezarmonie între realitate şi atitudine. Rural prin origine, el a făcut două decenii conservatis nu numai pragmatic, ci şi teoretic. Dezarmonia nu atac poate, fondul; ea este totuşi vizibilă. Sincer conservat prin temperament • şi ideologie, atitudinea lui politică e logică cu sine; logica populară nu admite însă conservatism dogmatic al unui fiu de ţăran. Părăsindu-şi partidul pentru se înscrie Ia ţărănişti, d. Mehedinţi s-a pus în armonie origina; a intrat însă în conflict cu propriul său temper ment; şi aci îl urmăreşte acelaşi destin al unei situaţii echivoc N-am amintit aceste variaţiuni politice decît ca pe exemplu întîmplător; fizionomia morală a d-lui Mehedinţ cu atît mai lipsită de armonie cu cît o caută mai încord D. Mehedinţi tinde cu înverşunare să realizeze tipul omu dematerializat, al omului abstract. Cu privirea absentă supraterestră, vorbeşte numai de „biruinţa binelui în si» a „dreptăţii11; profesează un optimism definitiv asupra for lor ideale ce conduc universul; îl profesează însă nun pentru alţii. In fond, are aceleaşi instincte şi apetituri ca ceilalţi muritori; nu bea numai rouă şi nu se hrăneşte nun cu ambrozie. Binele nu biruie de la sine; el solicită concur 206 iţă mprej urărilor şi al oamenilor, pe care d. Mehedinţi l-a căutat :u hărnicie. Nu-1 înviriuim de nimic; voim numai să-l aşezăm n umanitatea din care voieşte să se smulgă cu ostentaţie. Vimic din ce-i omenesc nu i-a lipsit; nu-i putem deci admite ititudini transcendente şi aere grave. Ochiul atent prinde mediat dezacordul dintre- faptă şi vorbă; prin contrast, oicile abilităţi iau o importanţă exagerată; în aparenţa lezinteresării, opinia publică distinge, mărindu-1, nervul imbiţiei încordate. Norul abstracţiei devine astfel străveziu; jincolo de el se zăreşte fondul nesincerităţii. Cu un ton prea us, atitudinile şi vorbele d-lui Mehedinţi se adresează unor ontemporani presupuşi prea jos; scoborîte puţin, ele l-ar imaniza. în cadrul acestei umanităţi, nu ne-am mai mira um poate conduce o venerabilă revistă cu o incompetenţă tît de francă; cum reprezintă cu atîta convingere o disciplină i tiinţifică pe baza unor simple manuale didactice. Relativi-jatea este condiţia însăşi a culturii române. îi lipseşte deci 1 -lui Mehedinţi numai sinceritatea de a sublinia prin modes- i ia atitudinii pentru a fi o figură reprezentativă şi, prin cali-j ăţi reale, o utilitate culturală. în chipul acesta, nu ne-ar ;j iai sugera icoana motociclistului mîndru de a călări o maşină 3 n m DUILIU ZAMFIRESCU Literatura română a pierdut pe ultimul reprezentant i generaţiei Caragiale—Coşbuc—Delavrancea—Vlahuţă. Coi temporan cu aceştia şi întru nimic inferior unora dinţi dînşii, Duiliu Zamfirescu le părea totuşi un urmaş; a ajur mai tîrzlu la notorietate şi n-a atins niciodată celebritate; Intre cauzele multiple ale acestei nedreptăţi literare, notă) şi pe aceea a caracterului operei sale, care-1 împiedica de figura în cărţile de lectură, cum va împiedica, de pildă, pe Ion al lui Rebreanu de a fi publicat în extrase. Căci trebu să accentuăm că în această ţară, în care aproape nime nu mai citeşte literatură română după ce a scăpat de ] băncile şcoalei, notorietatea vine numai prin cartea i lectură. Acolo se • perpetuează celebritatea Latinei ginte, Sentinelei române sau a dezolantei La icoană, fi.xîndu-le amintire ca modele literare ce nu mai suportă controlul; Duiliu Zamfirescu a fost, înainte de toate, un artist, poate cel mai mare artist al stilului pe care l-a cunoscut lit ratura română. Eleganţă, sobrietate, noutate în expresi amestec ponderat de arhaisme, neologisme,sunt notele ese ţiale ale acestui stil, ce şi-a desfăşurat volutele armonioa într-o serie de romane de valoare inegală. Dintre toate rămîne probabil Viaţa la ţară, prin echilibrul de realism dealism, prin poezia pămîntului şi a vechei noastre boieri iubitoare de pămînt şi, mai ales, prin neuitata creaţiune Saşei. 208 Acest stilist armonios, care şi trupeşte avea linia apolo-nică, prezintă, prin cine ştie ce fatalitate, defectul întristător al unei dezarmonii sufleteşti : greu s-ar fi putut găsi un om de.o vanitate şi ingimfare mai insuportabile. Dpfecte devenite azi fără nici o consecvenţă. Le semnalăm totuşi pe pragul groapei, pentru ca alături de admiraţia pentru artist să ne exprimăm cu o egală sinceritate şi spaima ce resimţim ir. faţa a tot ce strică unitatea morală a unui om. [„YIEAŢA NOUĂ"] Vtrajq nonă, care o in al optsprczecilea nn al inexistenţei •salo, se ridică împotriva „modernismului" Sbnrălnrului, pe cari; l-am confunda cu futurismul sau cu dadaismul. Reven-dieindu-şi pentru sine întregul modernism. Virala nonă Işi promite să rovină asupra lui, arătindu-i adrvăratdr caractere. Aşteptăm această discuţie asupra modernismului pur; pină alunei negăm că el ar avea vreo legătură oarecare cu banalităţile poetice ale poetului Ervin, din acelaşi număr al Virjii noi. Dintr-un ciclu de patru poezii sub pretenţiosul titlu de Sub lampa luminind garoafe reproducem acest exemplu de versificaţie: — Spune-mi: care-i bucuria Ce mai mult te-a-nseninal? — Arătarea neaşteptată Ca un mit reînviat. — Spune-mi: ce privirei tale I-a fost dat mai trisl să vadă? — Urme peste care nimeni Lacrămi n-a lăsat să cadă. înaintea oricărei discuţii asupra modernismului, se pune chestiunea talentului. CIO 7 „CONVORBIRI LITERARE" Amintind de situaţia literară a Convorbirilor literare, n-am dori să rămînem numai în afirmaţii nedovedite; iată de ce ne vedem siliţi să trecem şi la cîteva exemple elementare. O revistă nu poate publica numai literatură bună; suntem deprinşi cu legile aspre ce cîrmuiesc orice redacţie. Dai1 faptul de a publica cu predilecţie şi preferinţă numai platitudini literare ne dovedeşte dezorientarea cumplită în materie estetică a Convorbirilor. Am citat cîndva din imensa banalitate a unui poem închinat lui Maiorescu de d. George Georgian. D. Mehedinţi îl publica în fruntea Convorbirilor. Bietul Maiorescu se vede astfel proslăvit pentru că a publicat Cartea verde: Şi ne dai albit de zile Cartea cea de-a pururi Verde. Un alt nefericit poet cînta în ton familiar pe Eminescu; Fire blinda şi ferită de ambiţiuni nebune, Tu care-ai gustat în viaţă falnica amărăciune Eminescu, dragul meu etc. Un altul cîntă Floarea Reginei: Ia seama, copilă, ia seama odată, Ia seama, căci urma spre culmi e surpată De ploi şi şuvoaie, zăpezi fără milă, Şi stîncile toate ce năruie calea T-.~fcjr-.ar Sunt gata să umple de ţipete valea Ah, Doamne, ia seama! ia seama, copilă. Şi ne oprim numai la creştetele literare ale Convorbirilor literare, căci de ne-am scoborî şi la maestrul Ciuchi... O .astfel de literatură este ofensatoare pentru faza actuală a evoluţiei noastre. EXISTĂ O LITERATURĂ ROMÂNĂ? r Cu o violenţă de cugetare ce s-ar fi putut lipsi de violenţa' expresiei, d. Fundoianu contestă de curînd individualitatea literaturii române 1. Aruncată din arc, săgeata eleatului Zenon rămînea pe loc; după traiectoria unui veac, literatura noastră e încă în punctul său de plecare. Zenon nega mişcarea; mai feroce, d. Fundoianu ne tăgăduieşte însăşi existenţa. Reduşi' la rolul de colonie a culturii franceze, nu putem produce decît o literatură nediferenţiată. Lipsiţi de o expresie originală,, avem un suflet virtual; mişcarea e numai aparentă: săgeata e încă în coarda arcului. Neintegrînd literatura universală prin nici o notă specifică, stăm deci în pragul .Euorpei cu. mînile goale. * Negaţiunii feroce a d-lui Fundoianu i se cuveneau temperamentele d-lui N. Davidescu. Literatura română există;, ea nu-şi începe totuşi viaţa organică decît o dată cu simbolismul. „Pînă la simbolism — afirmă categoric d. Davidescu in Flacăra — nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut doar, cum am mai spus, numai scriitori-accidente. Eminescianismul, care fusese prima încercare în acest sens,. sombrase.“ - Sau, tot atît de Categoric: „Şi adevărul e că simbolismul este, începutul literaturii noastre. El a devenit astăzi singura 1 Imagini şi cărţi din Franţa, Ed. Socec. 213 literatură cu putinţă, iar cadrul lui s-a lărgit, prin raportul variat al atitor talente, atit de mult, incit numirea de simbolism incepe să devină doar o strimtă etichetă istorică; ea j echivalează cu începuturile literaturii româneşti de la care mine vor purcede pe cale de evoluţie de acum înainte toate 1 formulele noi ale literaturii noastre. Nici intr-un caz insă nu se va mai putea trece peste o epocă literară al cărei gust, j începind cu Şt. Petică şi cu Săvescu şi sfirşind cu Philippide, ‘ au îmbogăţit cu cele mai variate mijloace de redare intelec- I lualitatea noastră. Minulescu. Bacovia, ‘Emil Isac şi Cotruş ! fac ca toate provinciile româneşti să fie reprezentate sub 1 steagul acestei mişcări liberatorii şi individualiste de artă." 1 D. Fundoianu făgăduia deci individualitatea intregei ‘ noastre literaturi; d. Davidescu nu i-o recunoaşte decît cînd j şi-o pierde. Ferocitatea unuia şi imparţialitatea celuilalt ne aduc astfel involuntar la căpătîiul literaturii române pentru î a-i constata, pe de o parte, existenţa, iar pe de alta. caracte- ’ rele proprii şi profunde in nici o legătură cu variaţitinile ' şcoalelor literare in genere şi, mai puţin, cu simbolismul in 1 specie. 1 Recunoaştem că o literatură nu există prin individuali- 1 lăţi răzleţe, ci printr-o organizare armonică: nu se valorifica atit prin calitate, cit prin diferentiare. Prezenţa unui geniu ! solitar nu dovedeşte nimic: originalitatea'unei literaturi.stă in acele note specifice care, deosebindu-ne de alţii. ne.constituie o fizionomie proprie. A scrie intr-o limbă poate îi un accident: a avea talent poate fi numai o intimplare personală: pentru a se integra intr-o cultură, talentul trebuie să fie reprezentativ. Confirmind acest principiu, este neîndoios totuşT că literatura română nu-şi afirmă existenţa numai prin talente incontestabile, ci şi prin însuşiri specifice, şi comune. Yirtualităţile artistice ale rasei sunt evidente in poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze: cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun. ci se adună. Eminescu, Coşbuc, Creangă şi Caragiale nu sunţ numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţei noastre sufleteşti. Atitudinea fatalistă a poporului român faţă de viaţă ne situează in Orient ; ne diferenţiază, in orice caz, de Apus. Latentă in poezia populară, ea e ridicată' de 2i4 - : i Eminescu -pe cea mai înaltă treaptă de realizare artistică. Sentimentalitatea caracterizată prin duioşie e specifică locului ; nu o găsim în nici o literatură apuseană şi nici nu o putem confunda cu mila slavă. Humorul românesc este iarăşi specific ; o pagină din Creangă nu-şi are echivalentul în nici una din literaturile universale. Suntem originali nu numai prin fond, ci şi prin expresie; tînăra noastră limbă e plastică şi plină de resurse. Spre exemplificare, nu vom recurge Ia acelaşi inimitabil Creangă, ci ne vom scoborî la unul din scriitorii minori. Iată o pagină din Slavici: „Este oare minune-dacă în urma acestora sărăcinenii s-au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni ? Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera ori unde nu ştie dacă va putea sau nu să secere. Pe « Faţa» locul este nisipos, grîul creşte cît palma şi păpuşoiul cît cotul; pe « Răpoasa » nici merele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. Unde nu e nădejde de dobîndă,. lipseşte şi îndemnul la lucru. Cine lucrează vrea să cîştige, iară sărăcenenii şi-au fost scos gîndul de cîştig, pentru aceea nici nu se aflau îndemnaţi să lucreze. Cît puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; nu puteau, îşi mîncau zilele Iucrînd prin alte sate învecinate. Cînd venea apoi iarna, vai şi amar! Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu se gîndeşte; sărăcenenilor li se părea că decît aşa mai bine nici nu poate fi. Peştele în apă, cîrtiţa în pămînt şi sărăcenenii în sărăcie! Sărăcenii P Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una cîte una. Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţa e satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă; fumul află cale prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dînşii. Cîteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş din paie amestecate cu fin, un cuptor de imală cu prispa bătrînească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pămînt, o uşă făcută din trei scînduri înţepenite într-un par cruciş şi un altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac...“ Atitudinea şi tonul sunt profund specifice; nu le vom găsi în nici una din literaturile cunoscute. Dar nu numai atît: prin caracterul aforistic şi totodată figurat, expresia însăşi e singulară. Nu este popor mai sentenţios decît noi şi nu e limbă mai bogată în expresie metaforică decît limba noastră,. 215 de la cimilitură şi pînă la Creangă, această sinteză a creaţiunii artistice populare. Literatura română deci nu se prezintă ca o suprapunere de individualităţi, ci ca 0 sumă, ca o totalitate organică şi armonică de însuşiri etnice, virtuale în producţiunea populară si realizate în literatura cultă prin artişti de un talent incontestabil. între cei patru pilaştri (Eminescu, Creangă, Coşbuc, Caragiale) ai expresiei artistice a sufletului românesc se întinde reţeaua unei întregi literaturi reprezentative. (Cîteva nume de scriitori mai recenţi: Hogaş, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Gârleanu, Brătescu-Voineşti etc.). Departe de a pAşi in pragul Europei cu mîinile goale, păşim nu numai cu posibilităţile unui suflet original, şi ca fond şi ca formă, ci şi cu afirmaţii categorice, solidare între ele, dar diferenţiate în cromatica literaturii universale. II D. Fundoianu vroia să ne suprime; d. N. Davidescu ne reduce la simbolism. Ca formulare doctrinară, şi deci conştientă, literatura română ar începe, prin urmare, cu articolul d-lui Tudor Arghezi din revista Linia drca.ptă de acum douăzeci de ani; ca realizare, ea s-ar situa intre Şt. Petică şi generaţia actuală'de simbolişti, trecînd prin Eugeniu Speran-ţia, Mihail Cruceanu, Eugeniu Ştefănescu-Est, Th. Solacolu, Emil Isac, Cotruş şi alţi tineri sau bătrini divers reprezentativi, pe care d. Davidescu îi crede legaţi prin aceeaşi conştiinţă artistică, deşi reprezintă de fapt tendinţe divergente. în momentul în care simbolismul a încetat pretutindeni a mai fi un steag de luptă, d. N. Davidescu afirmă că literatura română începe şi se continuă printr-nsul; carabinieri tardivi, sosim şi in literatură după mistuirea marilor mişcări Jiterare. Aceste mişcări nu pornesc din concepţiuni definite şi pozitive; îndărătul lor e numai spiritul comun de reacţiune împotriva unei formule învechite de artă; formula viitoare vorăşte dintr-o elaboraţie lentă, ce nu prinde conştiinţă de ne decjt mult mai tîrziu. Ura împotriva înaintaşilor este desea singura trăsătură de unire a soldaţilor idealurilor noi; upă victorie, totul îi desparte. Simbolismul a pornit negreşit el dintr-o reacţiune; nu trebuie să-l considerăm însă numai rin latura lui negativă, ci şi prin caracterele esenţiale care dau un aspect şi o unitate interioară. Ieşind din faza inili-antă a negaţiunii şi înscriindu-se în ritmul curentelor literare .a o undă distinctă, simbolismul poate fi redus la elementul l;ji .caracteristic. El nu mai poate fi confundat cu individua-j.smul in artă, cum îl confundă d. Davidescu: orice talent ;i,ou este afirmaţia unui individualism; el nu e principiul jliberator dintr-o formulă literară veche: orice şcoală nouă 'reprezintă principiul unei eliberări. în literatura română, himbolismul nu înseamnă deci descătuşarea poeziei din tipa-! ele eminescianismului: Coşbuc ar fi atunci primul nostru iimbolist şi, desigur, cel mai talentat. Simbolismul nu repre-' '.intă de asenjeni numai o revoluţie metrică, după cum nu ' eprezintă nici căutarea ineditului senzaţiei sau expresiei: ! irimenirea fondului şi a formei este din fericire un fenomen ţeneral al evoluţiei artei. Simbolismul eşte în realitate de o latură mai specifică. în ultimă analiză, el nu e decît o adîn--ire a lirismului în subconştient prin exprimarea pe cale mai nult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc. Natura fondului impunea de la sine stările sufleteşti vagi, neorganizate; natura formei sugestive impunea solubilitatea versului şi revoluţia prozodică. în acest sens esenţial, simbo-ismul a dat pînă acum literaturei române poezia d-ltii Minu-escu, a d-lui Bacovia sau, mai de curînd, a d-lui Camil Baltazar, cel mai caracteristic reprezentant al simbolismului tinerii generaţii. în nici un caz însă tradiţionalismul clasic al d-lui 1. Pillat sau imagismul d-lui Blaga nu aparţin simbolismului, în care ar voi sa-i înglobeze d. Davidescu, între d-nii, Mihai Cruceanu şi A. Cotruş. * Iliperliric, sondînd inconştientul, mistic uneori, simbolismul reprezintă esenţial o reacţiune împotriva intelectualismului ; prin această notă fundamentală, el par3 a fi inactual. Duşmanul lui cel mai perseverent la noi este totodată şi istoriograful lui cel mai pios: d. N. Davidescu. Reclamînd intelectualizarea emoţiei, el a luat in realitate poziţie împotriva simbolismului. Numai o confuzie de elemente pur exterioare, spiritul de frondă şi nevoia de reconstrucţie l-aii putut face apoi să afirme că literatura română începe şi se continuă prin simbolism. Critic antisimbolist (de pildă, în volumul Aspecte şi direcţii literare), d. Davidescu este şi 'un poet antisimbolist (de pildă, în seria de poeme Cintccul omului). Antisimbolismul poeţilor mai noi se manifestă fie prin intelectualizarea emoţiei, fie prin reducerea lirismului,' ca fond, la senzaţie, iar ca expresie, la imagine; acest gen de poezie elementară nu reprezintă, de altfel, numai o reacţiune împotriva simbolismului, ci o dizolvare a lirismului însuşi. III Afirmînd inactualitatea simbolismului, nu-i tăgăduim nici existenţa, nici acţiunea literară. Orice formulă de artă reprezintă punerea în lumină, pînă la exagerare şi absurd, a unei singure atitudini, a unui singur aspect. Latent, simbolist mul, ca şi orice altă formulă, îşi preexistă deci; l-am putea găsi la greci şi, cu siguranţă, în mistica evului mediu. Mişcarea literară contemporană nu a făcut decît să-i, dea o doctrină şi o realizare complectă şi exclusivă; a anexat astfel subconştientul nu numai poeziei, ci, prin Mâeterlinck, teatrului şi, prin Bergson, filozofiei. Acţiunea simbolismului trebuie deci privită legitimă: începută de romantici, explorarea sufletului a străbătut şi în regiunile turburi ale fondului muzical, neorganizat şi solubil; prin sugestiune, ne-a exprimat şi ceea ce, din absenţa formei, era considerat ca inexprimabil. Arta nu ne poate însă veni numai din aceste regiuni subconştiente; ar fi să renunţăm la toate binefacerile inteligenţii umane-Era firesc ca unei mişcări de anulare a activităţii intelectuale să-i urmeze o afirmaţie a primatului inteligenţei; prin intelectualizarea emoţiei, această poezie este poate poezia de azi sau. va fi, probabil, cea de mîne. Puterea de agresiune a simbolismului pare oricum în descreştere; în locul lui Belphegor, se arată in zare casca Minervei. 218 ninj npo pui l-ai ji'Sj i it i ui tecin i fii îluij i de iune iusi, nici )Iis-îtea irea ii şi :On-şi, leci îlui ne-ce, nu ite; ine-;aJe lec-sau ilis-, se Privit în cadrul literaturii române, simbolismul a produs, ipă cum am spus, romanţa sonoră şi funâmbulescă a d-lui Minulescu, poezia interioară, dar limitată, a d-lui Bacovia litania muzicală a d-lui Camil Baltazar. Valoarea acestei (iezii antiintelectuale este apreciabilă. Problema a fost pusă ii!ă altfel: d. Davidescu porneşte literatura română de la un irent literar care, prin esenţa lui, se aşează în afara continentelor etnice. Originalitatea artistică a unui popor nu se poate găsi în ;are pură decît în producţiile populare. Nu credem, de altfel, rcreaţiunea colectivă: în artă, mai puţin ca oriunde, nu jvtem idolatria democratică.. O operă de artă este elabora-juinea unui singur creator;' colectivitatea rotunjeşte său J eformează. Din regiunile adăpostite şi obscure de unde vine, * teratura populară este însă, înainte de toate, semnificativă ; |â traduce în forma cea mai nemijlocită suma însuşirilor siliice ale unui popor. Suh acest raport, rasa noastră şi-a ;ăcut dovezile.; sufletul românesc are note specifice şi virtuali-|rtŞii'ăţi 'artistice incontestabile. .Mai mult decît atît: prin condiţiile speciale *ale dezvoltării noastre culturale, spiritul litera-j urii populare s-a continuat şi în literatura cultă; Creangă şi j ]oşbuc, îndeosebi, duc pînă la cea mai înaltă expresie artistică j ufletul etnic păstrat în forma lui pură. Orice literatură kuttă. nu se; poate dezvolta totuşi decît dacă este fecundată Iii de spiritul universal; contagiunile artistice nu schimbă luifletele.popoarelor, ci le determină numai expresia; şcolile ;unt receptacolele variate ale aceluiaşi conţinut. .Prin exaltarea trecutului, a tradiţiei, a literaturii populare, romantismul a lucrat şi mai energic în sensul naţional; deşi influenţaţi ’3e Literatura franceză sau germană,, Alecsandri şi Eminescu sunt. .încă reprezentativi pentru sensibilitatea românească; romantismul le-a sporit chiar însuşirile etnice. Prin cercetarea ţiţentă.a mediului — a naturii:sau a societăţii — prin analiza sufletului omenesc în notele lor specifice, şi naturalismul-a impus literaturii cadre naţionale; metodele pot veni de ăiiirea, materialul sufletesc rămîne acelaşi; influenţa lui Maupassant'se poate resimţi astăzi, după cum se resimţea odinioară influenţa lui'.Lamartine, ne regăsim însă în povesti- 219 torii noştri nu numai prin însuşiri, ci şi prin obiectul literaturii lor: oameni şi lucruri, peisagiu interior şi peisagii exterior. Nu tot aşa şi în literatura simbolistă. Sondînd sufletul pentru a ajunge pînă la fondul Iu: muzical, simbolismul nu e arta particularului, ci a generalului; nu e o artă naţională, ci o artă umană; nu porneşte din conştient, ci din inconştient; izvorînd din lumea instinctelor e mai mult de resortul fiziologiei decît al psihologiei. Prir esenţă, simbolismul nu e românesc, ci omenesc; prin tecnică el e o adevărată producţie de colonie franceză. Literatura română nu poate deci începe nici nu se poate continua prin-trDBul. Fizionomia ei e cu totul alta: prin Alecsandri, Eminescu Creangă, Caragiale, Coşbuc, Goga, Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, Hogaş, Rebreanu şi alţii, sufletul românesc nu se ridică numai pînă la o expresie artistică întîmplătoare, ci pînă la o artă naţională, conştientă de solidaritatea ei şi profund originală. IV Încercarea d-lui N. Davidescu de a limita literatura poporului care a produs pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc la simbolismul d-lor Eugeniu Ştefănescu-Est sau A. Cotruş ne oferă prilejul unor observaţii generale asupra raporturilor dintre critică şi literatură. Prin oricîte forme, aparent ireconciliabile, s-ar exprima arta, ele se reduc totuşi la două tipuri ce corespund unor categorii specifice de sensibilitate: tipul obiectiv şi tipul subiectiv. Sub nume diferite, Nietzsche le-a găsit în tragedia greacă: de o parte, exţazul dionisiac, iar de alta, contemplaţia apolonică. Nevoia unei sinteze l-a făcut poate să le găsesoă reunite; ele există totuşi ca punct de plecare al oricărei creaţiuni artistice; nu se poate concepe o formă care să nu purceadă fie din contemplaţia obiectivă a lumei, fie dintr-o exaltare subiectivă. în jurul acestor două axe s-a grupat deţii arta tuturor evurilor: clasicismul şi naturalismul, prin CU,' I IU- se ci şi r&' jjjj unoaşterea lumei pe cale sensibilă; romantismul şi simbolis-iul, prin adîncirea în subiect, fie pentru a-1 cerceta, fie entru a se folosi de dînsul ca. de un principiu exclusiv al unoaşterei. Idealismul lui Kant nu a rămas numai în dome-iul speculaţiei filozofice; multe din încercările de arta de zi se reclamă de la o filozofie care tăgăduieşte posibilitatea urioaşterii obiective. Din moment ce lumea este reprezen-area mea, pare logic ca şi arta să nu purceadă dinafară, ci linăuntru, şi să nu cunoască alte legi decît legile interioare ale t! piritului creator. Expresionismul este ultima concluzie a lra’i|îealismului kantian; suprimînd realitatea, aşa cum o-per-jn ij:epem prin simţuri, el o creează din nou prin elaboraţia pur ubiectivă a artistului; suprapunerea reprezentării peste lealitate devine inutilă; artistul e demiurgul propriei sale ‘;pere. j Intre reproducerea cît mai exactă a lumei pe baza unei observaţii amănunţite, pe care ne-a dat-o, pentru studiul [omului, literatura clasică, şi, pentru studiul vieţii sociale, Naturalismul contemporan, şi ultimele producţiuni expresioniste ce nu ţin seama de natură, se desfăşoară evoluţia artei arin şcoli şi genuri diferite. Toate încercările se polarizează in jurul obiectului sau al subiectului; extremiste sau conci-j iante, ele sunt deopotrivă de dominate de una din aceste două ten dinţi ale spiritului omenesc de a reflecta prin contemplaţie sau de a se proiecta şi a deforma; de la marmora lui Praxiteles sau mimiambii lui Herondas pînă la dramele lui iaiser sau la picturile arbitrare ale expresionismului german. în faţa acestor variaţiuni, multiple, dar reductibile, ne rămîne să precizăm atitudinea criticei: ea nu se poate afirma decît prin comprehensiune. înlăturând încercările extremiste, 3are vor să facă din artă fie o copie fotografică, fie plăsmuirea arbitrară a unui ideal estetic aruncat, dincolo de natură, critica nu trebuie să procedeze prin parţialităţi exclusive, 3i să înţeleagă toate manifestările artistice, oricît de contradictorii ar părea: determinate de cele două tendenţi ale spiritului, ele sunt şi legitime. între obiectiv şi subiectiv s-a desfăşurat ritmul tuturor mişcărilor artistice; cu dominaţii alte rnative, ambele tendenţe şi-au supravieţuit, ducînd mai 221 departe apriga dorinţă de a coprinde o cit mai vastă omenii I sau împingînd tot mai adine temeliile artei in terenul mo! j a] subiectivităţii. Critica trebuie să fie prin esenţă recepth > Prin acest fel. de a înţelege fenomenul artistic, nu pute fi din principiu în contra nici unei şcoli; constatăm nurr progresul realizat în una din cele două direcţii, cu ignorai-celor mai elementare adevăruri estetice; e preţul cu care înscrie progresul în orice domeniu spiritual. Credem că ev luţia artei se va face în sensul obiectivării; nu putem 1 totuşi o atitudine duşmănoasă chiar faţă de excesele prim ■ piului subiectiv. Admitem deci simbolismul; îi recunoaşttj meritul în adîncirea izvoarelor lirismului; şi oricît de parţ' ar fi fost, acţiunea lui rămîne salutară: formulele cad după eliminarea învelişurilor inutile, se prevale în pămînt , primitor sîmburele ce va rodi. „ 1 Critica este, aşadar, o operă de acceptare inteligent 1 care nu exclude discriminarea; sub nici un cuvînt, ea nu a 1 însă căderea de a rupe dintr-o literatură variată, dar cu l( remarcabilă unitaţe interioară, o modestă derivaţie, peni :,! a o declara singura literatură română legată prin solidarital i11 unei conştiinţe artistice. CONST. KIRIŢESCU: „ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI, 1916-1919“ Volumul 1 Războiul ne-a adus o suficientă literatură de război şi o' i mai abundentă literatură patriotică. Aprigi. în dorinţă, untem tot.atît de aprigi şi în saţiu; după ce am reclamat-o, m început să privim cu nelinişte vălul de literatură răz-loinică. îngrijorarea, de fapt, n-ar trebui să vină de la îatura acestei literaturi, ci de la calitatea ei; distanţa de imp ce ne desparte de război fiind prea mică, nu am depăşit ncă, în literatură, faza retorică, iar în istoriografie, faza urnalului de campanie sau a relatărilor singulare. Şi în ma, şi în alta, ne găsim în faţa unor manifestări obiective i hipertrofice. Âbia am păşit în pragul obiectivării; dincolo de 1 ni se deschid posibilităţi imense. Departe de a se fi epuizat, ăzboiul- va deveni cu timpul un- ferment şi mai fecund de' nspiraţie poetică şi de cercetare istorică. în literatură, zorii mor timpuri mai bune se văd în versurile de o viziune atît le realistă ale lui Camil Petrescu, în două nuvele ale lui rlebreanu (Iţic Ştrul, dezertor şi Catastrofa) şi în două nuvele ile d-nei Hortensia Papadat-Bengescu (Ca să te pomenesc şi "imul căruia i se vedea inima). în istoriografie era nouă ncepe cu remarcabila lucrare a d-lui Const. 'Kiriţescu. Nu e nici rostul, nici competenţa noastră de a ne ocupa le Valoarea de amănunt a acestei lucrări; sperăm că i se va ace o critică militară. Datoria noastră este numai de a ublinia spiritul de obiectivitate ştiinţifică în care e concepută upera, ţinuta literară şi sobră a stilului, expresia cumpătată 222 şi înfrînată a sentimentului. Om de ştiinţă — deşi nu istoric — autorul a adus în lucrarea' sa djsciplina cercetării adevărului. Pentru a se menţine în strictă obiectivitate, unu din capitole ar fi putut lipsi. Agonia unei capitale (scem trăite) s-ar fi putut publica într-o broşură separată; îr domeniul impresiunei, se deplasează ceva din linia simplă a obiectivitătii în care se desfăşoară întreaga această îucrare. prima încercare de evadare din cîmpul retorismului şi impresionismului spre a fixa ştiinţific momentele esenţiale ale războiului pentru întregire a României. itorj ade unt fccn ! ii >lâ i ' TEATRUL NAŢIONAL: ,CIUTA", PIESĂ IN 3 ACTE DE VICTOR ION POPA rare ipre aii Cititorii noştri ' cunosc cronicele artistice publicate în \%urătorul de d. Victor Ion Popa şi le vor fi apreciat competenţa şi cumpătarea de judecată. Mai puţin incisiv şi câ | imţ critic şi ca ştii decît d. F. Şirato, d. Popa s-a distins iurin obiectivitatea omului care nu e închis într-o viziune personală. Vizitatorii expoziţiei de astă-primăvară au desco-berit în d. Popa, pe lîngă un admirabil caricaturist şi desena-,or cunoscut şi din ziare, şi un modelator de statuete expresive. Puţini ştiu că d. Popa a debutat prin a fi actor şi că i uneori şi pdet; mai rămînea să găsim în acest tînăr atît le dotat şi un autor dramatic. Premiată anul trecut de îritica dramatică a ziarelor noastre, Ciuta a văzut lumina ■ampei anuPacesta nu numai în concertul de elogii ale presei potidiane, care nu putea decît să se repete, dar şi la adăpostul jmei remarcabile favori publice. Spectatorii au subliniat lîordial debutul unui scriitor român, semn al conştiinţii dato-•iei faţă de literatura dramatică originală. Ar fi de dorit ca iceastă cordialitate spontană a publicului să lumineze şi ’onştiinţa tutulor celor ce sunt sau vor mai fi în fruntea .eatrului. Cea mai de seamă datorie a unui'Teatru Naţional !ste de a crea un repertoriu naţional,.de a stimula literatura Iramatică originală. [Nici un fel de alte reprezentaţii, în )rice condiţii s-ar da, nu ne-ar putea despăgubi de lipsa unei niţiative inteligente în alegerea repertoriului român. Teatrul Vaţional a publicat lista bogată a-pieselor străine pe care le 225- va juca în stagiunea aceasta. E cu mult mai important să cunoaştem lista pieselor originale Cu care se va prezenta spre a-şi justifica menirea. Cu toată fragilitatea construcţiei sale arhitectonice (actul III) şi a literaturizării retorice a'unor scene (actul II), ■Ciuta, d-lui Victor Ion Popa are nu numai elementul viu al ■dialogului, ci şi meritul unui întreg act (actul I) de atmosferă provincială admirabil prinsă, deşi în slabă legătură cu ţesătura piesei. Prin figura doctorului Mincu şi a nevestei sale, d. Victor Ion Popa a dovedit că are darul observaţiei, esenţial oricărei opere dramatice. D. N. Soreanu a făcut din bătrînul Mincu o creaţiune magistrală. Cu aceste însuşiri, Ciuta e promisiunea unui viitor dramaturg, iar pentru Teatrul Naţional reprezintă un început bun. [DUILIU ZAMFIRESCU] După întreruperea din timpul verii, Sburătorul literar reapare eu aceeaşi directivă şi cu aceiaşi colaboratori. Duiliu Zamfirescu. Publicînd una din scrisorile lui Duiliu Zamfirescu, revista Convorbirile literare face un apel către toţi cei ce au corespondenţă de la răposatul romancier pentru a i-o comunica spre publicare. Publicăm şi noi o scrisoare,, in care scriitorul se zugrăveşte destul de caracteristic: Odobeşti 21 novembrie 1911 Stimate' domnule Lovinescu, Întorcîndu-mă la ţară, am putut ce'ti în linişte studiul d-voastră asupra a 4 din romanele mele. îmi pare rău că nu v-aţi Întins şi asupra celorlalte, A/ma şi mai cu seamă Lydda. Aşa cum e pusă chestiunea — adică dovada de făcut contra oamenilor de rea-credinţă sau pentru cei ce nu au cetit lucrările mele, că aceste lucrări nu sunt nici ăntinaţio-naliste, nici antiardeleniste ■— ea e tractată cu mare compe-tinţă. Bine că se mai găsesc şi oameni de treabă, care să nu fie terorizaţi de comitetul ariviştilor de la Iaşi!... După cîte am Înţeles, însă, dv. aţi dat dovadă nu numai de curaj faţă de oameni nesinceri, ci şi de dezinteresare faţă de naivii de; la Românul, respingînd colaborarea remunerată la ziarul de peste munţi. ■ Eu apreciez foarte mult această bărbătească hotărîre de-a nu ceda din convingerile noastre atunci cînd simţim că se- 227 comite o nedreptate sau se atacă adevărul. Dacă ar fi mai multă lume curată la suflet, s-ar trăi mai uşor. Dar mincinoşii, ariviştii, toţi acei ce au înţeles că prin teroare se pOate ajunge încă departe în ţara românească sunt legaţi între ei, şi cu atît mai strîns, cu cît sunt mai lipsiţi de talent. Fireşte că talentele adevărate străbat întotdeauna; dar uneori ele străbat tîrziu, şi adesea le iau înainte .îndrăzneţii fără talent, ce sintetizează un moment politic sau economic. Eu, personal, nu mă tem de nimeni, decît de propria mea conştiinţă. Cîţi oameni pot zice acelaşi lucru ? Din nenorocire,: foarte puţini. D. Stere se ascunde după Nicanor şi muşcă de unde poate. Panlelimon e mai subţire la obraz. Mă uit împrejur şi mă înspăimînt de cită laşitate văd. Laşitate, platitudine, încovăire de şira spinării, minciună şi lipsă de lealitate. Asta este marfa cu care se speculează in piaţă. Aşa că, chiar atunci cînd cineva nu împărtăşeşte în toate politica unui bărbat ca primul-minisţru de astăzi, d. Carp răsare deodată, din mulţimea asta de pleulres, ca o raritate şi o frumuseţe morală incomparabilă. Vă rog să ştiţi că eu pun foarte mare preţ pe un om care ] mai degrabă renunţă la o leafă decît la o convingere: să ; ştiţi şi să luaţi notă. , Al dv. foarte obligat, Duiliu Zamfiresci ■ Finalul în care scriitorul mă invită atît de apăsat să iau ; notă de buna lui părere depăşea întru atît convenienţele mele, încît relaţiile noastre nu aveau perspective de continuare. Ceea ce s-a şi întîmplat. „FLACĂRA* Răspunzind invitaţiei Videi noi de a fuziona cu Sburăto-ul, Flacăra găseşte că Sburătorul ar fi „zbirnîitul incomod al mei viespi în armonia unei sonate de Chopin“. Slrăbăt.ind umărul ultimului număr al Flacărei, îi reproducem lista olaboratorilor, fără nici o omisiune: I. Foti, N. Beldiceanu, lihail Munteanu, Perpessicius, Julieta Lascarov Lupaşcu, ir. Popiţiu, D. F. Dima, Const. A. I. Ghica, Al. Negură, îugen Titeanu, V. Corbasca. Este acum uşor de înţeles de e Flacăra reprezintă „armonia unei sonate de Cliopin": ste însă şi mai uşor de priceput resemnarea cu care ne irimim rolul zbîrnîitului viespei în armonia unei astfel de onate. 229 „LEGEA PROGRESULUI11 r Citim în ultimul număr al Adevărului literar: „Nu st poate tăgădui că îndeosebi în ceea ce priveşte comedia arr făcut — de cînd cu Alecsandri şi Caragiale — cam aceleaş progrese care în literatura franceză au fost realizate de 1; Bărbierul de (sic) Sevilla pînă la Zgircitul lui Moliere11. Autorul acestei constatări a unui progres â rebours < cunoscutul nostru critic literar Ioan Slavici, deşi ar fi putu .fi d. Struţeanu. 230 ________________________________1 CAZUL IO.RGÂ-,.MERCURE DE FRANCE11 sc Puţin atentă faţă de 'conflictele culturale, presa s-a ocupat totuşi cu abundenţă de aventura d-lui N. Iorga în coloanele revistei Mercure de France. Tot ce se referă la lf d. Iorga aţîţă curiozitatea şi interesul publicului: i se cuvine această dreaptă Recunoaştere. - însărcinat de Mercure "de France cu «rubrica literaturii române, d. Pompiliu Păltînea, student la Paris, a debuta . prin a prezenta literatura română modernă gravitînd în jurul' inexistentei reviste Vieaţa nouă a d-lui Densusianu; în al ‘ doilea rînd, a căutat să discrediteze situaţia d-lui Iorga în faţa opiniei publice franceze, prezentîndu-1 ca pe un vechi duşman al culturii franceze. Situaţia d-lui Iorga, în această privinţă, este nu se mai poate mai limpede. Atitudinea sa duşmănoasă faţă de literatura franceză nu s-a manifestat 1 numai în consiliile faculţăţii, dispreţuind diplomele franceze, în cursurile universitare, combătînd politica şi mai. ales ideile Revoluţiei Franceze, într-o activitate publicistică de peste treizeci de ani, ironizînd literatura franceză modernă, ci s-a manifestat şi printr-o mişcare de stradă de un destul de mare răsunet. Lucrurile acestea nu erau o taină pentru nimeni, după cum nu e o taină nici faptul că, şovăind doi ani în timpul războiului mondial, d. Iorga s-a raliat cel din urmă la situaţia de fapt a războiului alături de aliaţi. Variaţiuni ce trebuiau însă să rămînă o chestie de polemică internă, deoarece poziţia actuală a d-lui N. Iorga are o importanţă internaţională; d-sa este ambasadorul culturii române la Paris. Oricare 231 i-ar fi fost atitudinea trecută, nu putem decît să ne bucurăm că şi-a schimbat-o; în loc de a ne încerca să-i zdruncinăm situaţia, trebuie deci să i-o consolidăm; prestigiul său ne măreşte pe al nostru. Căci nu putem contesta că d. Iorga e personalitatea cea mai reprezentativă a culturii române ir timpul de faţă; nimeni nu-1 ajunge nici în erudiţie, nici îr putere de muncă, nici în marele dar de a fi comunicativ ş de a împrăştia, oriunde ar fi, viaţa. Învinuirile d-lui Pompiliu Păltînea din Mercure de Franca pot fi deci juste; ele sunt însă o faptă rea şi nepolitică şi ci atît mai regretabile cu cît îndărătul lor se ascunde d. Densusianu, apărătorul „geniului latin“, fidel, desigur, dar făre talent şi personalitate. TATĂL, FIUL ŞI SFÎNTUL DUH Am subliniat altă dată meritul criticei ştiinţifice de a da rezultate egale ori de cine ar fi fost aplicată. Era deci firesc ca focurile d-lui M. Dragomirescu şi ale discipolilor săi, d-nii Struţeanu şi Papadopol, să fie convergente; sincronismul este încă un element de preciziune al acestui gen de critică ştiinţifică. , . Acum cîteva săptămîni un tînăr scriitor se prezintă în biroul d-lui Dragomirescu cu nişte traduceri pentru editura Casei şcoalelor. Ţinîndu-i un discurs asupra condiţiilor)literare ce se impun acestei edituri, d. Dragomirescu se rezumă astfel: — Condiţiile noastre de stil şi limbă aşadar este... ■ în acest este îl găsim pe d. Dragomirescu în întregime:' victimă a solicismului perpetuu, a prolixităţii emfatice, a pedanteriei greoaie. Cu aceste însuşiri, d. Dragomirescu era indicat-să se ocupe de stilul altora (în Viitorul: Eczema literară) cu severitate şi să ne expună condiţiile stilului frumos, care, după d. Dragomirescu, este... Dar de ce să mai arătăm care este aceste condiţiuni! ? Cităm din însuşi d. Dragomirescu definiţia medicală a eczemei: „Este destul să se ştie că la «persoanele nevropatice» sau atinse de «scrofule » şi « artritism », eczema se manifestă ca nişte pete mai mici sau mai mari de culoare trandafirie sau purpurie, care astfel aduc o variaţiune în culoarea firească a pielei“. Oportunitatea acestei definiţii ştiinţifice îmi aduce aminte de fostul meu profesor de filozofie de liceu. Vofrid să ne 233 explice ce este o noţiune şi luîndu-şi ca exemplu un copai el ne aruncă următoarea întrebare patetică: — Ştiţi, desigur, ce e un copac ? A fost de ajuns ca un elev din fundul clasei să-l întrerupă — Eu nu ştiu, pentru ca filosoful nostru să se piardă în consideraţii explicaţii şi definiţii de o oportunitate egală cu definiţi, eczemei a d-lui M. Dragomirescu. Căci fie-ne permis şi nou. a ne rezuma — condiţiile de stil şi de limbă ale unui bui scriitor este sau, mai bine, sunt subsidiare talentului. în orice ţară de cultură, iipsa de probitate literară d care a fost dovedit d. Struţeanu l-ar fi eliminat pentri totdeauna din publicistică; înlăturat de la Viitorul, el reapar totuşi la Flacăra. Procedeele sale ştiinţifice il făceau acun cîteva luni să-mi rezume figura literară la schema unu „călugăr11; aceleaşi procedee îi schimbă viziunea mea în.. „Kaizerul Wilhelm II11! Critica ştiinţifică evoluează; n norul lui Polonius, vede cînd un şoricel, cînd un elefant Ignorînd „legea progresului11, numai d. Struţeanu rămîn într-o identitate definitivă. în această ordine de idei, trebuie să mai semnalăm exis tenţa unui discipol literar al d-lui M. Dragomirescu. Sul semnătura lui Paul A. Papadopol, Adevărul literar a publica I pe vară cinci articole împotriva studiului meu asupra lu Caragiale: articole împărţite in capitole, diviziuni,-subdivij ziuni, numerotate cu cifre arabe şi latine, italice sau cij întregul alfabet grecesc, după cele mai recente recomandaţi: ale metodologiei critice. Numele d-lui Papadopol l-am văzui pentru prima oară în revista Dunărea de la Galaţi; in josu unui articol m-a izbit semnătura: „Paul A- Papadopoll prof. sec.11. E singura dată cînd am fost de acord ci! d. Papadopol. - Căci în această trinitate, d-sa nu pare a fi Sfintul Duh 'pac, I. C. YISSARION „SUB CĂLCÎI“ Nole si schiţe din timpul nemţilor, voi I )uh. La seria grăbită de volume pe care le publică acum în urmă d. Vissarion, se adaugă şi acest .volum de literatură de amintiri. Este genul în care s-ar fi bănuit că va izbuti mai bine acest admirabil povestitor. Sunt scene pe care mi le-a istorisit în ceasuri lungi; nu e un alt povestitor mai însufleţit decît d. Vissarion: vorbă, gest, căldură, totul contribuia a-împrăştia viaţa intensă, a te pasiona pentru orice amănunt. Cartea e o decepţie şi ar fi de dorit să fi,e şi o învăţătură: literatura e o prelucrare foarte migăloasă a materialului brut. D. Vissarion are un remarcabil, dar frust talent de povestitor; unele din nuvelele sale, dintre care două publicate în Sburătot rul (Averea răposatului şi 6 presimţire), sunt pagini admirabile. Ceea ce nu are d. Vissarion şi nici nu vrea să aibă (mă . refer la atîtea discuţii rămase fără folos) e o concepţie mai înaltă şi mai epurată de artă. El este robul talentului său de povestitor brut: povesteşte cu însufleţire, dar fără selectare;-totul se aruncă în primul plan, lucruri importante şi amănunte pletorice; nici-o sforţare de eliminare, de gradare şi de com-. poziţie. Vizibilă şi în unele din primele lucrări, această lipsă de artă este ridicată aproape la un principiu în ultimile volume ale ‘d-lui Vissarion ; nimic nu-1 poate convinge că nu tot ce i se întîmplă e interesant sub raportul artistic; Ar fi de dorit ca un insucces zgomotos să-l readucă la realitate.-Volumul Sub călăi ar putea fi acest insucces dacă viaţa noastră literară ar înregistra exact valoarea producţiei noastre literare; ce e bun şi ce e rău trec însă sub aceeaşi indiferenţă. . ; 235 CONSTANŢA MARINO-MOSCU: „TULBURAREA“ Nuvele Sub forma cea mai elegantă' şi cu interesante desene de pictorul Alexandru Moscu, doamna Constanţa Marino-Moscu şi-a adunat nuvelele în volum; cele mai multe au fost publicate mai întîi în Sburătorul. Avem deci mîndria de ă privi şi acest volum, alături de alte zece sau cinsprezece volume, ca pe o contribuţie pe care revistă noastră a adus-o literaturei române. Realismul viguros al acestei scriitoare, alături şi de literatura altor scriitoare, ne face să remarcăm un fel de virilizare a talentelor feminine. Căci în afară de Elena Farago, atit'de feminină în toate poeziile sale, celelalte scriitoare sunt mai mult virile: inspiraţia d-nei Alice Soare e de ordin mai mult intelectual; d-na Alexandrina Scurtu îşi sculptează ou impasibilitate sonetele; ocupîndu-se de feminităţi, d-na Hortensia Papadat-Bengescu le tratează cu o aprigă iuci-ziune aproape ştiinţifică, iar în Bătrinul ne-a dat una din cele mai mature şi mai virile opere pe care le-a produs un creier românesc. Literatura d-nei Constanţa Marino-Moscu nu se ocupă decît prea puţin de femeie; prin temă şi prin tratare, e bărbătească. Cea mai caracteristică dintre nuvelele scriitoarei e Moştenirea, sumbră dramă în jurul banului, magistral zugrăvită, cu dezlănţuiri de patimi şi de interese. In această mină a egoismului feroce, a mobilelor meschine, a unei umanităţi lipsite de poezie, mi se pare că ar trebui să se adîncească observaţia scriitoarei atit de scurtătoare şi1 de bănuitoare, susţinută de un stil atît de ferm. ţGNOTUS: „'ÎN UMBRĂ ŞI TĂCERE11 Poezii Cititorii noştri îşi mai aduc poate aminte de apariţia lui Ignotus în primul an al Sburătorului şi nu vor fi uitat chiar unele din poezii: Căutătorul de comori, Paharul, V'asul myrrhin, Reîntoarcerea, Tripticul zilei— poezii extrase dintr-un caiet cu multe altele. Sub arhaismul unei versificaţii simpliste şi al unui material poetic scos din uz, Ignotus, arăta nu numai o sensibilitate caracterizată prin dulcea melancolie a revoluţiei iremediabile a timpului, dar şi o tendenţă de intelectualizare (cu mijloace verbale insuficiente) a inspiraţiei. Ignotus e un om de ştiinţă: de aici şi caracterul întîrziat, dar şi gravitatea poeziei sale. In volumul apărut de curînd, cercul activităţii lui poetice se lărgeşte; aproape întregul caiet a trecut în volum: stingăcia formei se acuză deci în dauna poetului. Dar ceea ce nu i se poate ierta lui Ignotus e felul cum şi-ă tipărit volumul: pe copertă, un tînăr (învăţat, desigur) priveşte inexpresiv printr-un microscop, deasupra căruia străjuieşte un fluture; ştiinţa unită deci cu poezia. O simbolica atît de ieftină şi un desen schematic de abecedar nu trebuiau să ascundă cartea în care se află, totuşi, Căutătorul de comori. ine, i sade 237 OVID DENSUSIANU Figurina d-lui Ovid Densusianu publicată primăvan trecută în Sburătorul ne-a adus oarecare neplăceri: nu a fos înţeleasă de însuşi d. D&nsusianu. Noi i-am dedicat-o oma gial; ne doare deci să ne vedem neînţeleşi. Am putea, fireşte recurge la posteritate; mărturisim că am fi preferat înţelege rea contemporanilor şi mai ales a d-lui Densusianu. Punctu de plecare al neînţelegerii noastre este deosebirea pe care ■ facem între talent şi caracter.-Opera poate fi caducă; pri: atitudine scriitorul poate deveni totuşi un ferment mult ms -fecund decît operele cele mai izbutite: este cazul d-k Densusianu. Prin anemia inspiraţiei, prin artificialitatea formei, vei şurile poetului Ervin nu trăiesc; prin lipsa de personalitat a literaturii colaboratorilor şi a criticei d-lui Densusiani .fără idei generale şi fără sevă, Vieaţa nouă n-a determina nici o mişcare în literatura română, cu toată atitudinea ( necesară: nimic, nu se face fără talent. N:ajunge să reclam poezie nouă; dacă eşti poet, trebuie s-o faci; iar dacă eşl critic, trebuie s-o selectezi şi s-o impui şi prin căldura convir gerii, dar şi printr-o simpatie şi solidaritate pe care d. Densi; sianu nu le cunoaşte. , Acestea sunt rezervele; ele trec însă în planul al doile; Peste poetul Ervin şi peste îndrumătorul Vieţii noi se ridic; dincolo 'de cadrele literare, personalitatea d-lui Densusiani Faţă de ea ne exprimăm o admiraţie fără reticenţă. Să fii u învăţat onorabil şi necontestat de nimeni şi să te piteş ivars fost Dma- •este lege' nctu ire ( prii ; ma d-lu ver litati ianu nina ea e îlam eşt nvin ensu oilef idict iia'rii fii ii jiteş1 louăzeci de ani sub un pseudonim pentru a tipări poezii inofensive, despre care nimeni nu,scrie, nimeni nu,vorbeşte, ;a de un mic păcat clandestin; să scoţi cu imense sacrificii nateriale timp de două decenii o revistă pe care n-o citeşte limeni şi în care nu tipăresc poezii decît cîţiva studenţi ncepători şi cîteva domnişoare sentimentale — este dovada mei perseverenţe admirabile. Lipsit de darul comunicativităţii, izolat ca un stilist din deserturile Egiptului, să-ţi pui ;andidatura de deputat independent sub regimul votului jniversal (pentru a întruni cîteva zeci de voturi); sărac, să icoţi un ziar politic, pe care să-l scrii aproape singur şi, de iltfel, fără talent, de la articolul de fond pînă la adresele de De bandă — este dovada unei forţe imense, împinsă pînă la îalucinaţie, desigur, dar din care se fabrică stofa eroilor, în ordinea cosmică, o astfel de forţă ar fi determinat revoluţia oămîntului în sens invers; e păcat însă că se cheltuieşte pe ooeziile lui Ervin şi pe notiţele inofensive ale Vieţei noi. D, D. PĂTRĂŞCANU: „DOMNU NAE“ Scene din vremea ocupaţiei. ... Suntem în întîrziere cu Domnu Nae; domnu Nae ne va ierta totuşi. Volumele d-lui Pătrăşcanu merg pînă la ediţia; a doua; notiţele criticei au deci perspectiva de a-şi păstra o actualitate şi după un răstimp oarecare. Cazul d-lui Pătrăşcanu a mai fost explicat în Sburătorul: lipsit de simţul formei în genere şi al limbei în specie, franc cacograf deci, d. D.' Pătrăşcanu ne-a arătat în primele două volume (Schiţe şi amintiri şi Timothei mucenicul) un fel de humor şi comunicativitate în povestire care, în lipsa artei, sunt totuşi talent. Fără să fi cîştigat ceva în artă, Candidat fără noroc nu mai poate fixa atenţia cititorului; comunicativitatea s-a volatilizat. Dar de la Candidat şi pînă la Domnu Nae distanţa e mai mare; criticei române i-a scăpat .catastrofa acestui talent nativ. Atitudinea scriitorului în timpul războiului a fost odioasă; criticul trebuie să-şi facă deci violenţă pentru a nu confunda' pe scriitor cu oratorul intempestiv din parlamentul de Ia Iaşi. E drept însă că d. Pătrăşcanu nu-1 ajută cu nimic. Scrise în timpul ocupaţiei, cînd se credea deci în biruinţa germană, schiţele acestui 'volum, cu o încăpăţînare vrednică de o cauză mai bună, au fost păstrate intacte: humorul, de altfel, puţin inventiv al povestitorului se îndreaptă asupra a tot ce s-a realizat apoi. Întrucît poate fi ridicol bietul domnu Nae cînd susţine, de pildă, că vor veni în Europa un milion de americani — cînd, de fapt, au sosit două milioane; sau că vor veni aeroplanele franceze de la Salonic, cînd aceste aeroplane au sosit ? Tot domnu Nae a prevăzut mai bine Incredulitatea lui generoasă decit d. deputat Veveriţă în încă-păţînarea lui maniacă. Toate insultele pe care le putea arunca ţării un om cuprins de o subită demenţă în momentul în care îşi credea prevederile biruitoare — toate aceste insulte aduse sentimentului naţional au fost menţinute, deşi pălmuite de brutala dezminţire a evenimentelor. Nimic nu l-a schimbat pe d. Pătrăşcanu; e omul lui Iloraţiu, pe care ruinele cerului nu l-ar clătina. Hotărit, avem caracter; şi aici este însă cazul de a regreta că astfel de forţe nu găsesc o întrebuinţare mai fericită. Ofensîndu-ne sentimentele noastre româneşti, cartea d-lui Pătrăşcanu nu ne poate despăgubi prin nimic altceva. Lipsit de invenţie, istovit de orice humor, cu o evidentă imitare a manierii lui Caragiale din Momente, fără compoziţie şi mai ales fără stil.' Domnii Nae nu are nici un contact cu: literatura. ALEXANDRU BILCIURESCU: „MORŢII11 Versuri - ' Tînărul colaborator al tuturor revistelor literare (cu «xcepţia celor ce nu sunt în capitală) care apar şi vor mai apare este victima facilităţii sale poetice; poate scrie pe orice temă şi în orice formă un număr nelimitat de versuri, într-o broşură de 48 de pagini, scoasă destul de pripit, d. Bilciurescu îşi adună cîteva poezii sub titlul Morţii, deşi nu s-ar putea vedea legătura dintre ideea morţii şi tinereţea zîmbitoare a autorului. I-a plăcut totuşi d-lui Bilciuresu să-şi oprească mai stăruitor facilitatea asupra morţii, după cum miine îşi va opri-o asupra vieţii. Titlul viitorului volum anunţat pe copertă: Fii fericirea mea ! ne arata, de altfel, de pe acum că nu trebuie să ne îngrijorăm de soarta eroului smuls din braţele morţilor, el şi-a şi găsit fericirea. Asupra conţinutului broşurii nu credem că trebuie să insistăm prea mult: e destul să spunem că în versuri de un prozaism uneori voit, d. Bilciurescu vrea să ne prindă nota comică legată de orice înmormîntare. Pentru caracterizarea genului, cu toate riscurile lui, desprindem una din poezii, caracteristică, deşi nu cea mai bună: Balada omului' care a murit El a murit, el a murit, . _ \ Şi l-au bocit, şi l-au bocit... Şi-au comandat, şi-au comandat / Un coşciug, şi-n el-l-au pus; 242 In haine negre s-au îmbrăcat, Şi-apoi ]-au pus... apoi ]-au dus-La cimitir au venit mulţi. Un tînăr domn, dintre cei culţi, După ce popa a cîntat, în ir -un discurs a spus: • „Păcat Că pierdem un om eminent Plin de viaţă şi talent!...“ ... încolo, multe flori. Şi i se Aduseseră chiar coroane, pe care „Regrete eterne" şi alte cuvinte Cu slove de aur fuseseră scrise... , MIHAIL SADOVEANU: „STRADA LĂPUŞNEANU" / Cronică clin 1917 Nu ştiu dară tinerii mai citesc ultimele volume ale lui Mihail Sadoveanu: oamenii din generaţia mea nu-1 ' mai urmăresc pe scriitor de vreo zece ani. Nu că nu ne-ar da şi acum, poate, unele povestiri admirabile'; dar le cunoaştem specia frumosului şi limitele pe care le-a umplut de la începui talentul povestitorului. Am citit totuşi Strada Lăpuşneanu. cu speranţa unui progres; în primul său roman (Floare ofilită ) d. Sadoveanu era atît de nefericit, încît se putea nădăjdu: că în cincisprezece ani, prin experienţa vieţii şi a scrisului să fi evoluat. Speranţa ne-a fost înşelată. Scriitorul ne dovedeşte aceeaş: incompetenţă în tot ce priveşte analiza psihologică a oamenilor mai civilizaţi şi în tot ce e viaţă socială. Sub acest raporl d. Sadoveanu a rămas încă la desenurile liniare ale copiiloi de Şcoală. Romanul nu poate fi deci accesibil acestui mare poet al ţarinei moldoveneşti şi al naturilor primitive orice evadare spre genuri mai complicate, şi ca psihologie şi ca viaţă, nu poate duce decît la încercările penibile ci Strada Lăpuşneanu. 244 REVISTE NOI lui mai a şi tem iput mi, cfi-jdui îlui, eaşi eni-port iilor nare ive; jgie. ? ca Vom începe cu o enumerare. Au reapărut: SburătorulT Năzuinţa, Gindireă, Hiena, Facla; au apărut: Ţara nouă, Se zice, Clopotul; se mai anunţă încă alte cîteva reviste.Toam-na aceasta e deosebit,de darnică faţă de literele române; impărţitoare, obişnuit, de iluzii literare, s-a întrecut pe sine; fiecare scriitor şi, mai ales, fiecare polemist aspriră să-şi aibă revista. ■ Criza tiparului e insuportabilă; criza cititului e îngrozitoare. Nu înseamnă nimic; fiecare crede că posedă formula unică prin care va frînge incantaţiunea ce planează asupra tuturor întreprinderilor culturale. Experienţa nimănui n-a servit altuia: bai să scoatem deci o nouă revistă! Unele acopăr poate numai interese personale; cele mai multe dintre reviste pleacă însă dintr-un idealism ireductibil. Averi întregi (şi e averea săracului!) se mistuie astfel în pîntecele a-cestui Moloh ce dă afară o hîrtie tipărită, pe care publicul, setos de alte plăceri sau muşcat de alte nevoi, nu vrea s-O' citească. 245 MATEI CANTACUZINO Intr-o epocă în care literatura a devenit o profesie, d. Ma-lei Cantacuzino nu poate face literatură: preferă să comenteze în coloanele Adevărului evenimentele importante ale zilei. Noi ni-1 revendicăm lotuşi: nu pentru linia unui stil plin de graţiile veacului XVIII, euritmic şi şerpuitor, ci pentru 1111 temperament artistic evident in întreaga lui acţiune publică. Nu ne amestecăm in politică: ne reclamăm numai ce ni se cuvine. Armonizînd atitudini atit de contradictorii, a venit timpul să aşezăm pe d. Cantacuzino in cadrul său natural. Prin distincţie şi seriozitate profesională, personalitatea d-lui Cantacuzino domina de mult laşul: s-a impus, totuşi, abia după război atenţiei unui public mai larg. înainte de a ajunge la această supremaţie morală, el a trebuit să urce treptele multiple ale gloriei locale. Naşterea, situaţia, legăturile il soroceau şefiei Partidului Conservator: indeplinin-du-şi rolul, cu o aristocratică rezervă, a păstrat-o apoi, din obicei, şi la conducerea Partidului Liberal. Sunt oameni pe care distincţia ii destină oriunde locului de'căpetenie: la întemeierea Ligei Poporului, era fatal ca şefia să-i fie, rezervată tot d-lui Cantacuzino. Pentru scurtă vreme insă: inse-lale de noutate, privirile lui mobile s-au întors repede spre zorile democraţiei ţărăniste. Pe ţărani ii iubea, de altfel, de mult: le-a dovedit-o, rost-indu-se împotriva împroprietăririi. f Dacă a votat-o, totuşi, la sfîrşitul unei şedinţe memorabile,, a făcut-o din nevoia aceleiaşi unităţi în dezarmonie, care, In altă împrejurare, i-a permis să propună suspendarea, din motive naţionale, a d-lui Stere, pentru a-i reclama apoi, cu eleganţe retorice, reintegrarea. Cazul Stere a devenit, astfel,, un punct de discordie civilă, în jurul căruia s-au desfăşurat o vară întreagă volutele graţioase ale stilului voltairian al d-lui Matei Cantăcuzino. Ma- teze ilei. plin itru puii ce ii, a' i na- atea tuşr, i de urce egâ-' nin-din i pe i in->zer-inse- Faptul de a trece pe la şefia a trei partide sau de a-şi schimba părerea în chestiuni importante în spaţiul unei şedinţe sau al cîtorvaxani se întîmplă destul de rar; se întîmplă totuşi. Dominată de interese materiale sau numai de ambiţii feroce, politica frînge unitatea conştiinţelor celor mai organice. Nu acesta este însă cazul d-lui Cantacuzino: în dosul acţiunii sale nu e nici un mobil interesat sau ambiţie. A fugit de situaţii; cînd nu le-a putut ocoli, s-a despărţit de ele brusc. Dezinteresat deci sub toate formele, de o reală capacitate şi talent, conştiincios în dubla lui profesiune, orator şi om de distincţiune, d. Matei Cantacuzino a trecut prin toate partidele şi părerile cu o neegalată eleganţă morală. în discontinuitatea unei astfel de atitudini, oricine şi-ar fi pierdut consideraţia publică; nu însă d. Cantacuzino. Crescut prin prestigiul situaţiilor voluntar părăsite, el vrea, dimpotrivă, să devină'", în convulsiunile momentului, directorul conştiinţei româneşti; şi dacă părerea lui de azi nu se aseamănă cu cea de ieri nu are nici-o importanţă; d. Cantacuzino nu urmează legea consecuţiei. . . Privim această lipsă de consecuţie ca însăşi raţiunea existenţei publice a d-lui Cantacuzino: ca şi d. N. Iorga, deşi cu mai puţine mijloace şi cu un alt temperament, d. Cantacuzino este un apolitic. Victimă a unei mobilităţi de impresie şi a unei sensibilităţi ce invadează. în toate domeniile- rezervate cugetării obiective, d. Cantacuzino aparţine tipului artistic. Prejudecata vremii l-a putut împiedica de a-şi realiza vir-tualităţile literare. Regretînd-o din",toată inima, nu ne mai spr® rămîne decît să urmărim cu interes atitudinea estetică de I, de se desprinde din toate controversele politice în care se zbate ririi' acest bizar director de conştiinţă. 247 IARĂŞI PROBLEMA LITERATURII ROMÂNE Primul articol al seriei Există o literatură română? n atrage o primă replică a d-lui N. Davidescu prin Flacăra D-sa rămîne la punctul său de vedere că ,,poezia simbolişti ■constituie primul aspect organic“ al literaturii. române, dej nu ne lămureşte încă nimic asupra dezacordului posibil i: privinţa înţelesului ce-I acordăm' fiecare din noi sirnbo lismului.. . Prin explicaţiile date, am limitat noţiune simbolismului la anumită sensibilitate; cei mai mulţi diritr poeţii citaţi de d. Davidescu nu numai că nU sunt simbolist dar reprezintă tendinţi contrare. In aceste condiţii, o discuţi în privinţa importanţei simbolismului în sinul literatur: române este de prisos, pînă' la acordul asupra conţinutuk noţiunii. Din moment ce d-nii Blaga, :Pillat sau Demosten Botez sunt simbolişti, am vrea‘să ştim cine nu mai esimbolis in tînăra poezie română? Atacul d-lui Davidescu se îndreaptă însă mai ferm asupr. încercării mele de a arăta că literatura română are o fizic nomie proprie prin scriitori de diverse talente, ‘ desigur, da pe care îi leagă anumite însuşiri, ce dau un aspect unitar 1: teraturii noastre ca o expresie fidelă a sufletului românesc Pe.lîngă Eminescu, Creangă, Coşbuc, Caragiale, am citat p Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Hogaş, Agîrbiceanu, Brătesci: Voineşti, pentru a nu numi şi pe alţii. De o valoare estetic inegală şi uneori limitată, (mă pot referi în privinţa acea’st la volumele de Critice destul de severe), dili şc61i literare’di ferite, ei fac totuşi la un loc o literatură românească originale prin notele ei specifice. Această parte a argumentaţiei mele era, de altfel, adresată ferocelui nostru colaborator d. 13. Fundoianu : nu ne aşteptam de la maturitatea d-lui N. Davidescu la atitudinea radicală de a numi pe scriitorii de sus „scribi mărunţi şi povestitori de mofturi11. Voind să tragă harta literaturii române prin impunătoarele personalităţi ale d-lor Eugeniu Ştefănescu-Est, Mihail Cruceam], Eugeniu Speranţia, A. Cotruş, Emil lsac şi alţii, d. ÎS'. Davidescu ar fi putut fi mai indulgent cu Rebreanu, Goga. Hogaş sau Sadoveanu. RECIDIVĂ Am arătat în cîteva cuvinte părerile d-lui .Fundoianu asupra literaturii române; ele ne permiteau să încercăm o schiţă a notelor specifice ce ne acordă o originalitate. D. Fundoianu crede că trebuie să revie asupra atitudinii sale. Cu spiritul lui bine cunoscut de obiectivitate, Sburătorul va publica unul sau mai multe articole >ale ferocelui nostru colaborator, din care se va vedea că literatura română nu trăieşte decît din împrumuturi şi că nu suntem într-o fază estetică propriu-zisă, ci într-una culturală. în ceea ce priveşte împrumuturile, bănuim că d. Fundoianu confundă fondul cu expresia lui; formele literare, şcolile şi manierele deci sunt transmisibile; toate literaturile lumii se influenţează reciproc; originalitatea nu se manifestă decît în sensibilitatea specifică fiecărui popor: tocmai,aceasta m-am încercat să schiţez pentru literatura noastră. Cît despre puţina consideraţie pe care ar avea-o d. Fundoianu pentru valoarea estetică a scriitorilor români, începînd de la Eminescu şi pînă la vigurosul Rebreanu, e o nenorocire ineluctabilă; o acceptăm cu aceeaşi resemnare cu care i-am suportat, deşi doctor în literatura franceză de la Sorbona, una din notiţele articolului său din numărul acesta: „D. E. Lo-vinescu crede poezia populară română superioară poeziei populare franceză; dar oare a cetit-o pe aceasta?“ Căci acest-tînăr Nerone, pe lîngă modestie, mai are şi cultul compe-tinţii. C. HOGAŞ nu o în- în parabola unei mişcări literare atît de determinate, nimic n-ar trebui să scape privirii atente; s-ar cuveni ca o pagină să-şi claseze autorul; producţia noastră literară se je desfăşoară în cadrul unei intimităţi atît de stricte, încît, ri,i admiţînd contestarea, nu înţelegem ignorarea. Contestările ]uj sunt legitime în toate domeniile şi, mai ales, în artă faţă de talentele ce anticipează o epocă; pare însă o enigmă cum, na lzj neprocedînd dintr-o formulă nouă sau dintr-o sensibilitate exotică, ci din sensibilitatea însăşi a rasei noastre, realizata dj în forma cea mai directă, un mare scriitor a putut muri la re. adînci bătrâneţe aproape necunoscut. Stăm deci nedumeriţi in faţa operei lui Hogaş. Balta clară â literaturii române devine, astfel, o mare cu adîncuri şi furtuni; printr-un destin neînţeles, sunt scriitori ce naufrâgiază in ea sub privirile indiferente. în cercul îngust. al evoluţiilor noastre, trăim izolaţi : dominaţi de visuri-interioare, nu ne vedem unul pe altul. Luminîndu-ne orizontul, nu distingem totdeauna talentele autentice. în mîni înfrigurate, lampa mizantropului antic devine oarbă; în firava, ei lumină identificăm cadrele literaturii române cu înseşi conturele propriei noastre umbre. Azi ne izbeşte cazul Hogaş: criticul de mine va înregistra miracolul Brăescu. 'n- '/)- n- u- ru 3 t- Scrisul se învăţă; ceea ce pare talent nu este adese decît efectul unei ucenicii: din energia unui creator de sensibilitate sau numai de expresie artistică trăiesc imitatorii pre- 251 J zumţioşi; servitutea faţă de unul acordă privilegiul dispreţului faţă de ceilalţi; in penumbra acestei indiferenţe trebuie să fi naufragiat şi literatura lui Hogaş. Nimic modern; o natură primitivă; o personalitate frustă. Intre stilism şi abuz de contemporaneitate, originalitatea vine şi de data aceasta din regiunile inspiraţiei chtonice; poezia lui Sado-veanu (in latura ei cea mai expresivă) se ridică din şesurile şi bălţile Moldovei; poezia lui Hogaş se desprinde din munte: Moldova şi-a găsit astfel cîntăreţii in ambele ei aspecte. Hogaş nu este, de altfel, un vizual; ochiul lui nu vede nuanţe picturale. E însă un poet: şi nu cunosc în toate literaturile un suflet in care să fi cîntat mai simfonic întreaga orchestră a pădurilor, în care răşina bradului să fi împrăştiat o mireasmă mai puternică, furtunile să-şi fi dezlănţuit mai violent şivoaile, natura să fi încremenit mai extatic în miezul zilei de vară, viaţa vegetală şi animală a muntelui să se fi revărsat mai multiplu. Comparaţia cu Hamsun e profitabilă lui Hogaş. Puterea viziunii interioare l-a scutit de vizualitatea exterioară ; violenţa sentimentului îl scuteşte de rafinarea expresiei: nici o urmă deci de imagism modern. Şuvoiul ritmului sufletesc se înscrie în mapa unei proze ample, cadenţate, în care epitetul homeric, întrebuinţat cu abilitate.a-duce o solemnitate rituală; nimic rar, nimic căutat; nici o inovaţie lexicală; pasiunea interioară ridică lotuşi uzuali-tatea cuvîntului şi înşiruirea sintactică îi dă o noutate şi o gravitate la care au ajuns numai marele talente epice. S-a spus despre opera lui Hogaş că e un peisagiu neînsufleţit, un decor ce-şi aşteaptă acţiunea umană. Peisagiul lui trăieşte însă: nu obiectiv, ci în sentimentul animator al poetului; foşnesc brazii, se rostogolesc,izvoarele, creşte muşchiul gras. In acest decor însufleţit apare totuşi şi omul; nu specia sociabilă a citadinului; în cadrul sălbatic al muntelui era firesc să apară omul primitiv; decapitat (literatura română nu e cerebrală), omul acesta nu e mai puţin interesant prin profunzimea lui emotivă în faţa naturii, prin atitudinea instinctivă în faţa vieţii, prin jocul liber al sentimentelor, prin suavă candoare; nefiind pus în conflict nici cu socie-, tatea, nici cu sine, trăieşte totuşi în schiţa unei simple li- -nii. Siluetele lui Hogaş de călugări, de plutaşi, de pădurari, 252 ; de bandiţi, de muntence sunt definitive; în decorul naturii ! vegetale, ele aduc prelungirea necesară a unei umanităţi ! limitate, dar profunde. In momentul în care lămpi oarbe nu izbutesc să descopere literatura română, ne permitem să strigăm: iată literatura română! Originală nu numai prin peisagiu şi material, uman, ci şi prin sensibilitate şi expresie, prin umorul atît de specific rasei noastre, opera lui Hogaş este. de o înaltă valoare estetică; incendiul unei pasiuni primare consumă notele particulare,' pentru a ne da spectacolul unei transfigurări universale. S ALEXIS V. DRĂCULEA: „ÎNTRE VENUS ŞI MARTE“ Nuvele . , D. M. Vlădescu revine la literatură sub pseudonimul de Alexis V. Drăculea. Săvîrşim poate o indiscreţie, căci sub numele său adevărat, d. Vlădescu era un important'bărbat politic; interpela guvernul în chestii externe şi prezida clliar o comisie însărcinată cu verificarea gestiunei războiului. Puţin a lipsit ca întregul Partid Liberal să nu fie trimis la puşcărie; soarta făcînd însă ca liberâlii să vină la putere prea curînd, au intrat în puşcărie mulţi dintre colegii d-lui Vlădescu. E bascula vieţii politice. D. Vlădescu a debutat în literatură. acum vreo 16 ani prin piesa ţărănească Florica, publicată sub bizarul pseudonim Ana, despre care s-au scris la timp elogii. Gum n-am cetit-o, sunt dispus s-o cred admirabilă. După mulţi ani, d. Vlădescu a reapărut în literatură ca Alexis-Drăculea prin două volumaşe, în retragere şi Jurnalul meu de război, de o factură mai puţin literară. Nici volumul de faţă nu e fericit. în afară de vioaia schiţă Gonrad (publicată în Sburăto-rul), celelalte nuvele (şi îndeosebi Arhiducesa şi Cea mai frumoasă fată nu poate da'decit ce are) dovedesc o ignorare surprinzătoare a ceea ce este literatura. Vom semnala totuşi cu elogiu o prefaţă anonimă sub formă de scrisoare adresată autorului; ceea ce se spune acolo nu se referă deloc la încercările d-lui Drăculea, dar scrisoarea e vioaie şi interesanta; dacă autorul ei este însuşi d. Drăculea, îi recomandăm această formă directă şi plină de umor. TE. 1 de sub rbal liiar ului. is la ilere j-lui ani pse- i-am i ca talul imul 'âto-fru-sur-li cu sată icer-ntă; diîm ORIGINALITATEA ÎN PRIMEJDIE Jf 1 .. i Ineficace, în genere, persuasiunea e şi mai ineficace in naterie literară; condiţionată de sensibilitate şi de gust, moţia estetică nu se poate comunica pe calea discuţiilor ogice. Problema împrumuturilor literare,, de pildă, este o iroblemă în care dialectica poate încă avea un rol; problema stetică n-are însă decît soluţiuni individuale, cari numai iriri presupunere pot deveni soluţiuni cu ,un caracter mai ;eneral. Renunţăm deci de a convinge pe d. Fundoianu de aloarea literaturii române; ne permitem numai cîteva ob-ervaţii de actualitate asupra atitudinilor principial nega-ive. Atitudinile radicale sunt legate de o mare tinereţe de pirit; ele vin din nevoia legitimă a originalităţii. Pe scoarţa icestui bătrîn univers, tinerii cred, de obicei, că nu-şi pot ace loc decît suprimînd pe înaintaşi-. Fenomenul e prea general, n timp şi în spaţiu, pentru a mai insista asupra lui. La noi este ncă şi mai violent; fiind prea tînără, cultura noastră îngă-luie un prisos de iluzii; toţi vor să cucerească opinia publică ie calea negaţiunei. în politică şi în literatură, atitudinea jamflelară e deci covîrşitoare. Şi tocmai acest exces de negaţie ar trebui să dea de gîndit celor ce vor să fie cu adevărat originali. Prea sunt mulţi! în afară de presă, avem şi o ju-nălate de duzină de reviste în care într-un stil violent, plin le imagini, voit personal — dar vai! uniform în originalitatea lui — toate valorile sunt sistematic răsturnate. Fiecare oleacă, desigur, de la ideea de a fi original; izbutind să fie 255 cu toţii originali, încetează însă de a mai fi in parte. Avem prea mulţi maeştri. Uitîndu-se unii in ochii celorlalţi. ;>r trebui să aibă un moment de tragică reculegere: prea seamănă intre dînşii! . . Momentul îmi aminteşte de o scenă povestită de d-na de Stael. Intrind costumată într-un bal, costumele erau asemănătoare, încît privindu-se intr-o oglindă nu s-a mai putut distinge de cei ce o înconjurau. A trebuit să-şi'pună degetul pe nas pentru a se recunoaşte. Susţinînd, de pildă, inexistenţa literaturii române, d-nul Fundoianu va trebui să se pipăie pentru a se deosebi de atîţia tineri confraţi iubitori de originalitate prin negaţie. Căile negaţiei fiind deci închise, prip abundenţa celor ce se îngrămădesc, cred că a venit momentul unei alf.e, îndrumări. Tinerii noştri maeştri s-ar putea gîndi şi la originalitatea afirmaţiei.- In ziua în care d. Fundoianu, de pildă, ar afirma frumuseţile nepieritoare ale lui Bolintineanu, Conuohi sau Costache Stamate, locul său în miljocul tinerii' generaţii ar fi fixat dintr-o dată, căci negaţia literaturii române' nu înseamnă nimic într-o epocă în care sunt negate zilnic toate valorile sociale, morale şi literare... Cu atît de puţin lucru nu suntem scuturaţi din indiferenţa noastră iniţială. ve® tre- tânâ s Je ‘mă-uiut ?tul ■\is-\ se 'i de -ălor in-;ina-i, ar aohi raţii : nu n'ate jcru AL. A. PHILIPPIDE Apariţia poeziei d-lui Al. Philippide n-a trezit numai en-uziasmul editorial sau amical: cu acesta suntem obişnuiţi;: a trezit însă şi interesul multora din cei ce se ocupa sincer cu poezia română: s-au scos deci la iveală solemne teorii este-:ice; s-a rostit numele lui Mallarme: unii .au preţuit-o âir noutate; d. Davidescu a anexat-o, fireşte, simbolismului., ralentul destul de afirmat al d-lui Philippide nu ne mai: oermite tonul indulgenţei; tinereţea lui nu exclude totuşi’ îvoluţia. Cumpănind lucrurile, înclinăm spre severitate ca: ;pre un omagiu adus A'irtuozităţii premature. Poezia d-lui Philippide se distinge dintr-o’dată prin lipsa: lirismului. Că nu cunoaşte avîntul e poate un semn al vre-nii; e mai regretabil că nu cunoaşte nici emoţiunea. Poezia este totuşi în funcţie de suflet; ochiul şi urechea ajută numai' la expresia lui: n-au deci o valoare independentă. Lipsită, le emotivitate, o astfel de poezie nu poate fi comunicativă: rămînînd un joc de imagini exterioare, se limitează normali in peisagiu sau în domenii intelectuale; de aici şi pornirea tî-îărului poet fie spre pastel, fie spre filozofare sau cel puţin, spre atitudini meditative: vidul, veşnicia, nimicnicia, gloria,, lamlet, Prometeu, moartea, revolta devin teme poetice: 257’ J Căci Veşnicia-n noi s-a năruit Şi-n veci pe sufletele noastre moarte Funinginea tăcerii s-a sleit. ' ( Prohod ) -sau: Mi-e sufletul o năruire de statui. Le-aud cum cad, fărîmă cu fărîmă, Veoii de vis în mine se dărîmă, Făclii aprinse-n templul Nimănui. (Cintecul Nimănui) ,-:sau: . Pămîntul... Spasm puternic de dragoste şi ură! în fiecare bulgăr un pumn ascuns se zbate etc., etc. (Veghe) Exemplul îşi duce, fireşte, firul mai. departe. Neexis tind, sufletul devine o adevărată obsesie; e o mină profund: în care poetul se scoboară; e în orice caz un punct de plecare pentru diverse comparaţii; el este deci: ... o năruire de statui ■sau: Mi-e sufletul în hrube-adînci boltit sau după circumstanţă: Mi-e sufletul de vechi amurguri plin. ' Tăcerile se materializează sub diferite forme; elemente cosmic abundă; cel intelectual se ţese fără a ajunge îns la concepţie. Personalitatea nu înseamnă numaidecit origi nalitate; presupune totuşi o unitate sufletească, o atitudine conştientă sau, mai ales, inconştientă, în faţa vieţii, un f( ■de determinat de a asimila şi de a elabora. în domenii intelectual, d. Philippide nu are o astfel de unitate; atiti dinea lui de cugetare nu este perceptibilă nici chiar în pre blemele esenţiale ale vieţii faţă de care orice om trebui să aibă totuşi o atitudine. Cu atît mai puţin în domenii •258 etc. ghej ee.xis îundâ ecare îentu i ins; origi udine an fe tieniu atitu j pro rebui* neniu entimental, nu găsim o rezonanţă unică; aş putea zice-:ă nu găsim nici una. Din lemnul vioarei interioare nu se ridică irmonia, ritmul specific al oricărui poet adevărat. Deşi nuzicală în genere, poezia d-lui Philippide n-are decît o nuzicalitate exterioară; nimic nu vine dinăuntru. De esenţă, nai mult intelectuală — deşi facem restricţiuni asupra ^alorii acestei intelectualităţi mai mult verbale — o astfel le poezie nu are nimic comun cu simbolismul. Numai trăsă-uri pur formale au putut produce confuziuni de situare.: Înglobată pe nedrept de unii critici sub eticheta simbo-ismului, literatura nouă dă impresia solidarităţii formei->e scrie astăzi altfel decît scriau Coşbuc sau Goga; diso-, uţia versului a deschis posibilităţi ritmurilor noi; imaginile' unt inedite; transpoziţiile de senzaţii au devenit curente; isociaţiile mai neprevăzute; limba s-a îmbogăţit prin neo-ogismul sonor; într-un cuvînt, întreg materialul poetic ;-a primenit. Simbolismul a contribuit, fireşte, la această >rimenire; nu însă prin esenţă, ci prin Caracterul de con-emporaneitate. Chiar dacă n-ar fi existat, evoluţia poeziei: -ar fi făcut încă în sensul rafinării tuturor elementelor-poetice. Solidaritatea formală a poeziei de azi nu este deci îfectul simbolismului, ci reprezintă un termen de evoluţie şi ;emnul grafic al contemporaneităţii. Sub luciul ei, sunt: otuşi curente diverse şi contradictorii... Poezia d-lui Al. Philippide nu s-ar fi impus; desigur,, orin calitatea ei intelectuală. A impresionat şi determinat, mitaţia prin formă. într-o literatură saturată de imagini,, tînărul poet a reuşit să fie totuşi nepreA'ăzut; dus pînă la ibuz, imagismul lur se desfăşoară pe o gamă variată şi negală. Originală şi plastică de multe'ori, imaginea se deformează prin împingere la ultimile ei consecinţe. Iată un singur-exemplu: în astă-seară vîntul s-a năpustit pe cer, Şi trupul lui de taur cu coada-n căi lactee S-a povîrnit pe boltă ca s-o ieie în coarne, S-o răstoarne: 259' Dar ceru-a scîrţîit prelung' şi vîntul De-atunci în coarne vrea să ia pămîntul, — Şi aleargă acum sălbatic pe cîmpie Rănit şi orb,- iar cornul lui stingher E.luna care tremură, pustie, înfiptă-n cer'. Acest procedeu de a dezvolta imaginea nu poate duce •decît la absurd: este tocmai ceea ce a influenţat pe-unii poeţi şi mai tineri. Filozofînd „în marginea veşniciei", d. Philippide nu poate interesa prin intelectualism, deoarece îndărătul lu: nu găsim o concepţie sau măcar o atitudine; lipsit de emotivitate şi fără acea rezonanţă unică ce face personalitatee (indiferent de originalitate), d. Philippide nu e un liric ş cu atît mai puţin un simbolist; este însă un poet pur exterior cu o' notaţie ‘ adese interesantă şi originală. j I. BUZDUGAN: „MIRESME DIN STEPĂ“ uni Poezii, Ed. Casei şcoalelor ni f lu noti :ate: ic şl De d. Buzdugan ne-am ocupat în două rînduri, î-anr >rioi publicat chiar şi cîteva poezii; cititorii nu au uitat poate:: Căsuţa noastră, Vinerea patimilor, Seceriş de aur, Făuritorii sau Rîndunica. Am salutat cu bunăvoinţă şi bucurie des-călicarea d-lui Buzdugan în literatura noastră; în el vedeam, un sol al unei tradiţii întrerupte aproape un veac; prin forţa împrejurărilor, era fatal însă ca d. Buzdugan să reprezinte un stadiu.de evoluţie literară de mult depăşit. Nu tăgăduim deci sensibilitatea lui poetică (şi în .Căsuţa noastră am remarcat-o chiar ca originală), dar cum arta e mai ales expresie, poezia d-lui Buzdugan se integrează mai mult în-cadrele culturii decît ale artei române. Inspiraţia lui iese de-a dreptul din poezia populară, fără să fi fost trecută printr-o elaboraţie mai subtilă (cum e în cazul lui Eminescu); prin caraoterul ei de „frunză verde“ şi prin nota patriotică, această poezie este deci mai culturală; iar prin nota ei specific locală, ea trebuie privită ca o primă ccntributie basarabeană în literatura română. 25n DEMOSTENE BOTEZ D. Al. A. Philippide se distingea prin lipsa lirismulu şi printr-o atitudine intelectuală, fără'a se fi ridicat, de altfe la concepţie; d. Demostene Botez, cel de al ;doilea poc ieşean, se distinge, dimpotrivă, prin lirism direct; nu o ati iudine meditativă, ci, fără ipocrizie, una pur sentimental!'; Emotiv, el are şi curajul emotivităţii sale; dezvelind-brusc, îi îndulceşte totuşi banalitatea prin expresie. Speci sensibilităţii d-lui Demostene Botez e lipsită, negreşit, d noutate: din ea a • izvorît poezia lui Traian Demetresci a d-lor Radu Rosetti şi G. Rotieă — dar şi romanţele lt Eminescu. Capabilă de prelucrări diferite, sensibilitate nu precizează, singură, şi valoarea artistică a scriitorulu Nu disociem, aşadar, decît cu rezerve cele două element indisolubile, a fondului şi a formei; între Traian Demetresc şi Eminescu rămîne destul joc liber talentului d-lui Demostei Botez. Numind-o erotică, nu i-am definit destul de precis sei sibilita’tea; ne-am deprins să distingem în erotism şi el mentul pasiunii. în poezia d-lui Demostene Botez ne opri în regiunea animismului sentimental; natura se însufleţeş prin prezenţa sau amintirea femeei iubite; peisagiul îşi pu colori; tristeţea se îndulceşte în melancolie; gîndul supriii depărtările; totul însă la temperaturi medii, fără furtu .şi avînt, ci numai în vagi efuziuni şi sentimentalism de i 262 lîtnlă ; material uzat şi dulceag poate, dar susceptibil încă ; a fi turnat în tipare noi şi modernizat prin imagine, ersul armonios are un timbru specific. Rezumîndu-se la ■ezenţa unei rezonanţe unice, personalitatea nii trebuie tuşi confundată cu originalitatea; ea nu ajunge .pînă la ferenţierea absolută. Uşor elegiacă şi prea directă, specia acestui sentimenta-,m şi-a atins culmea realizării în romanţele lui Eminescu; a deci fatal să resimţim influenţa marelui poet şi în poezia lui Demostene Botez. Neaducînd o sensibilitate nouă, nu putea aduce nici o armonie sau limbă nouă. Versul ’ ninescian se continuă deci, fără constrângere, cu puterea iei obsesiuni: Pe sub tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători, în urma ta pe aceeaşi stradă am rătăcit de-atîtea ori. ( Castanii) Ca să mai revăd încă o dată seninul clarei tale frunţi, Am rătăcit atîta vreme pe urma paşilor mărunţi. De ieri nu le-am văzut şi-aşa mi-e dor De parcă-s ani de cînd nu te-am văzut ele. (Dor) Şi-tot mă poartă vremea ceas cu ceas Şi visurile toate înapoi, Cînd mă gîndesc ce singur am rămas, Şi cum stăteam odată amîndoi. Citesc pe cartea ta şi nu, ştiu bine De ce din rînduri mi se pare-ades Că ochii tăi se uită mari la mine De tremur tot şi uit ce-am înţeles. (Pe o carte a ei) mulu altfel poe o aii 11 • ntală . lind-i jpeci; it, d 11: rescu ile lu litate ' DruluJ nent j trese 1 ' lostenl s sen şi el opri J îleţeş şi pu' uprin furtu' de r ;5au: Se lasă pîclă deasă pejte cîmpuri Şi-n noi şi peste noi mereu se lasă etc. ( Putrezim ) Alteori, poetul întrebuinţează elemente din poezia baco viană; acum în urmă, chiar din atît de personalul Cami Baltazar: Şi ne-am strins simplu minele-amîndouă Mai tîrziu, după ce ne-am spus puţine cuvinte Şi-am tăcut mult cum tac doi copaci, Ne-am despărţit... etc. ' (Ultima elegie, în Gindirea, II, .1) * Întîrziată prin sensibilitate şi( puţin psrsonală prii -armonia exterioară a versului şi limbă, poezia d-lui Dsmosteni Botez devine modernă prin imagine. Imagismul este carac teristica scrisului contemporan; de la un simplu instruman al expresiei poetice, el a ajuns un scop în sine; imaginea n mai e funcţională, ci independentă; nu mai este însă inte grală, ci parţială. în mijlocul acestui imagism, d. Demosten Botez e unul din cei mai fecunzi şi mai originali creatori c expresie figurată. Poeziile lui se rezolvă aproape toate într lungă succesiune de comparaţii proaspete şi graţioase nu e imaginea laborioasă, ci imaginea simplă şi totuşi nouă nu e unică, integrală şi săpată pînă în amănunt, ca la d. Lucia Blaga, ci multiplă, într-o cale lactee. Nu facem nici o. citaţie ar trebui să cităm prea mult. întrebuinţarea prelungit .a comparaţiilor nu putea evita dezarmonia; eterogene i parţiale, ele alterează uneori, prin suprapunere unitate fondului. Vom da două exemple. Evocată în cadrul patriarh: -al peisagiului cîmpenesc, iubita apare astfel: ...Să vii ca o rîndunică mică, Guralivă, Şi-n vastitatea primitivă ' Să pari şi măi mică. ”264 I baco Cami prin isten; carac imani lea ni . in te osten tori d într-;ioase' nouă Lucia' litaţie ungit ane ş litate riarhf Vino să alergi prin holda foşnitoare,. ! Cu rochia ta de mătase, • Cu părul despletit . . Ca un uragan de noapte furtunoasă. Vîntul rochia ta albă să o poarte Ca’ pe-un nouraş alb, Luminat de lună, Şi să pari, pe coastă, de departe Ca o mînă de zăpadă. Netopită încă ■ f Întîrziată într-o văgăună. \ Obosită, să te opreşti o clipă în răstimpuri, Corpul tău subţire, Mlădios şi fin Să apară ca un crin Rar şi delicat, sădit pe cîmpuri etc. (De la iară) Graţioase şi precise în parte, dar neintegrale, aceste comparaţii succesive tulbură unitatea totului: iubita e cînd o rîndunică, cînd cu părul despletit ca un uragan, cînd un nouraş alb, cînd o mînă de zăpadă, cînd un crin... Sau un alt exemplu şi mai evident: Stă patul alb de perne troienit Ca încrustat în sînuri de fecioare: E ca un bloc neregulat de soare Căzut şi împietrit Cu un reflex de lună solitar, Stropit acolo neglijent şi fin Schiţează-un rug imaculat de crin Pentru jertfirea urtui vis bizar. Ca-ritr-un gheţar în care-ai fi topit Cu trupul moale gheaţa dimprejur, A mai rămas fluidul tău contur, Uşor săpat în patul răscolit... (Interior) 263 Prin caracterul parţial al comparaţiei, patul devine in trei strofe succesive: un bloc de soare, un reflex de lună şi un bloc de gheaţă, adică lucruri nu numai diferite, ci şi contradictorii. ★ , în mijlocul unei poezii ce se caută pe căile jntelectuali-zării, depărtîndu-se voluntar de emoţie, sau ignorînd-o din insuficienţă, poezia d-lui Demostene Botez reprezintă o revenire la matcă; sincer sentimentală, şi deci întrucîtva flaşnetară, graţioasă, luminoasă, uşor melancolică şi cîteodată chiar cu o îmbucurătoare gravitate, pe care i-o dă gîndul morţii, această poezie nu se impune, desigur, prin originalitatea sensibilităţii sau a armoniei externe, ci prin capaci-, tatea expresiei figurate împinsă pînă la abuz. / CORNELIU MOLDOVA NU: „PURGATORIUL" Roman în două volume, Cartea românească De mult tipărit şi nerăbdător aşteptat, Purgatoriul -d-lui Corneliu Moldovanu a apărut, în sfirşit, în două volume compacte, imense. înainte de a formula vreo apreciere de fond, i se cuvine omagiul sincer şi neprecupeţit adus nu atît cantităţii brute, cît efortului cerebral ăl scriitorului de a se înalta la compoziţii atît de vaste. După Ion, Purgatoriul atacă , franc şi cu o sforţare lăudabilă romanul naturalist lucrat în frescă pe o scară exagerată poate. Mulţumindu-se pînă acum cu schiţe sau cu romane strict autobiografice sau monografice, literatura română îşi pune, în sfîrşit, temelii mai solide din blocuri, uneori granitice, alteori comglomerate. Aprobăm deci şi admirăm în principiu încordarea d-lui Corneliu Moldovanu şi-i recunoaştem un suflu epic cu totul neobişnuit şi mai ales neaşteptat de la un scriitor ce s-a Închis pînă acum în cadre limitate. Rezervele noastre nu vin decît de la traducerea în fapt a acestei sforţări imense, care nu e proporţionată cu. subiectul. Modest în sine, susceptibil totuşi, de a deveni un bun roman psihologic, subiectul este nu numai amplificat prin nenumărate soluţii de continuitate şi reluări ale povestirii întrerupte, prin subtilităţi de analiză sentimentală ce despică firul în mai mult decît în patru secţiuni, prin diluări şi disertaţii, dar1 şi prin înglobarea lui în nişte cadre imense, în care e mereu gata să-şi piardă interesul. Nemulţumit numai cu o povestire sentimentală, autorul a voit să ne dea şi marea frescă a vieţii bucureştene. încercarea e merituoasă (suntem cu 50, de ani în urma naturaiis- 267 mului francez),' dar trebuie să recunoaştem că această viaţă, în aspectele ei exterioare, e, literar vorbind, extrem de puţin interesantă. Plecînd de la această concepţie ^caleidoscopică, ni se zugrăveşte în interminabile pagini tot ceea ce face viaţa bucureşteană; asistăm la premiere de teatru sau de opere, la curse, la cluburi, la întruniri publice, în cabinetele separate ale restaurantelor elegante, cu o îngrămădire de scene şi de amănunte picante asupra tuturor vieţilor posibile. E, cu siguranţă, un exces ce împovărează mult cele două volume; apelînd numai la curiozitatea meschină, toate aceste scene constituie un element' senzaţional, care îi va aduce d-lui Moldovanu un număr respectabil de cititori, dar care dăunează valorii artistice a romanului. Dacă mai semnalăm abuzul de retorism, mai ales în declamaţiile sentimentale, vai, prea numeroase, şi o dezvoltare sistematică a locurilor comune, am subliniat tot ce scade importanţa Purgatoriului. Defectele lui vin însă din exces; uşurat cu.două sau trei sute de pagini, romanul rămîne remarcabil şi prin efortul epic, şi prin analiză, dar mai ales prin schiţarea unui număr impunător de siluete ce se agită pline de viaţă, în cadrul prea larg al unei opere prea abundente. ' 1 H. SANIELEVICI' U|î,i mţ-in j pică, naţa pere, irate >i de cu ime; ■cene d-lui dău-îlăm tale, irilor ului. D. Sânielevici mi-a inspirat întotdeauna o admiraţie sute amestecată cu spaimă. E un om ce-ţi citeşte în faţă: din epic, unghiul cefalic, din lumina ochilor, din podoaba capilară im- sau din simpla galbă a craniului, surprinde erori ancestrale, prea groaznice împerecheri de mase; în fiecare din noi indo-germanul se încrucişează în dozări sayante cu semitul; tura'nul .cu arabul; mongolul cu negrul; aberaţiile sexuale ale-strămoşilor nu mai au nici o taină pentru domnul Sanie-levici. Zguduiţi în solidaritatea cu morţii iubiţi, plecăm ochii: de aici admiraţie, dar şi spaimă. Pasiunea antropologică a scriitorului nu se opreşte, de altfel, numai la experimente asupra cunoscuţilor; ea îi incendiază; cel puţin pe jumătate, şi critica literară. Ciocul blond al d-lui D. Pătrăşcanu, ochii albaştri ai d-lui M. Sadoveanu sau părul negru ca pana corbului al lui Vlahuţă devin elemente esenţiale de investigaţie critică. Literatura este una din expresiile sufletului colectiv al popoarelor: popoarele nu au însă unitatea cu care se prezintă în aparenţă; în structura lor intră multiple amestecuri, ce nu scapă ochiului perspicace al d-lui Sanie-levici. Pentru a-şi confirma, de pildă, teoria clasicismului de provenienţă exclusiv germanică (homo europaeus, producător de clasicism şi epopee), el nu se împiedică de Cor-neille, Racine, La Fontaine sau Moliere; constatîndu-le o origină nord-estică, din regiunile cu o populaţie blondă şi înaltă, ei siint eliminaţi din literatura mediteranienilor; tot aşa şi Iliada e produsul cuceritorilor blonzi veniţi din 269 \ nord. Rasa explică deci în trăsături generale creaţiunile artistice ale popoarelor, şi, în haosul ei', d. Sanielevici îşi proiectează lumina ei arbitrară; iată pentru ce nu numai filia-ţiunea autentică, ci şi sensul nebăgat în seamă, dar sugestiv, al ciocului blond al d-lui Pătrăşcanu sau al ochilor albaştri ai d-lui Sadoveanu devin factori de valorificare estetică. ★ Rasa determină numai aptitudini generale pentru clasicism şi epopee, pentru realism didactic sau pentru lirism şi romantism. Indicaţiile ei sunt însă insuficiente; nu-i, aşadar, de ajuns să ştim că Delavrancea avea buze răsfrînte, păr blond şi creţ, că Vlahuţă era un brachicefal vest-asiatic; trebuie să ştim şi ce mîncau. Reducem, desigur, problema la elementul ei ultim: cititorul a înţeles însă că, în afară de psihologia de rasă, critica trebuie să se mai bazeze şi pe concepţia materialistă a lui Marx; nu-i destul să cunoaştem psihologia diferenţială a oamenilor blonzi sau bruni, ci şi interesele economice ce hotărăsc variaţiunile literare. Literatura este o producţie de clasă socială; ea este deci o armă de luptă. Nimeni nu scrie din imperativul categoric al unei emotivităţi specifice, al unei inspiraţii de sine stătătoate, ci din impulsiunea inconştientă sau voluntară a unei clase sociale îndestulate sau flămînde. Continuînd pe Gherea, d. Sanielevici explică deci literatura română nu numai prin cioc sau ochi albaştri, ci şi prin provenienţa socială a scriitorilor: oamenii şi opera lor. Sămănătorul devine, astfel, „organul alianţei burgheziei liberale cu 1 mica-burghezime rurală"; inofensiva nuvelă Ion Ursu a d-lui Sadoveanu e „fructul alianţei între Nicolae Filipescu şi d. Nicolae Iorga“; Vlahuţă e „reprezentantul tipic al intelectualilor micii-burghezii, cărora alianţa cu lipitorile statului trebuia să le dea acces la banchetul neproductivei noastre oligarhii11. Această concepţie materialistă devine şi mai evidentă în analiza mobilelor care au îndemnat pe factorii noştri răspunzători de a împinge ţara in viitoarea războiului mondial: „Liberalii şi conservatorii-naţionalişti — scrie d. Sanielevici — au intrat în război de frica penetraţiei capitalului german... Brătianu a vrut războiul pentru & menţine, Take Ionescu pentru a dărtma zidul protecţionist.11 270 Subordonînd fenomenul estetic pigmentului, ciocului sau interesului de clasă, era fatal ca d.-Sanielevici să reducă şi marile probleme naţionale lâ chestiuni economice. > Nu s-a gîndit o clipă că au fost români care au cerut războiul din simpla aspiraţie spre un ideal naţional. Căci într-o astfel de concepţie materialistă, factorul ideologic este înlăturat cu totul. Psihologia diferenţială a raselor şi concepţia materialistă aplicate literaturii au dat destul cîmp liber talentului polemic şi iubitor de idei generale al d-lui Sanielevici pentru a-i crea o personalitate; egocentrismul i-o leagă într-un fascicol isolid. Din tot ce scrie şi din tot ceea ce vorbeşte d. Sanielevici, radiază o imensă încredere în sine; articolele lui sunt momente culturale; revista Curentul nou a produs o revoluţie literară; cartea asupra biologiei mamiferelor, ce Ara apare în străinătate, după o muncă titanică a douăzeci de ani, va răsturna datele ştiinţei biologice. Şi în timp ce auzim sau citim aceste lucruri, cu admiraţie şi spaimă, zărim în ochii visători ai criticului galerele raţiunii navigînd spre zări misterioase... 1922 • ' . ■ N. DAVIDESCU - IR0NI8T Urmărim crQnicele literare ale d-lui N. Davidescu cu privire la literatura simbolistă şi pentru interesul lor critic, dar şi pentru interesul provocat de deviaţiile pe care le poate aduce în spiritele cele mai judicioase un punct de vedere determinat aprioric. D. Davidescu e cunoscut printr-o severitate de apreciere turnată într-o formă masivă şi impersonală. Din moment ce a conceput însă ideea de a limita literatura română la poezia simbolistă, luîndu-şi rolul de istoriograf ale acestei mişcări (amintirea lui Remy de Gourmont îl tulbură), severitatea lui s-a răstălmăcit într-un fel de indulgenţă universală. Poeţi mediocri, nu numai contemporani (asupra cărora e mai uşor să ne înşelăm), ci mai vechi (asupra lor controversa nu mai e posibilă), se văd spălaţi săptămînal în apele criticei d-lui Davidescu pentru a fi prezentaţi publicului ca fenomene simboliste. Rostit cu gravitate, elogiul d-lui Davidescu e totdeauna ponderos; citaţiile însă par neadaptate textului. Era şi greu să fie altfel: cei mai mulţi dintre poeţii d-lui Davidescu n-au ajuns la volum; neputînd fi făcute decît după revistele sau ziarele la îndemînă, citaţiile trebuiau, fatal, să fie întîmplătoare. Oricum, disproporţia dintre comentariu şi exemplificare subzistă. Articolul despre inefabilul d. Emil Isac sugerează totuşi bănuiala că d. N. Davidescu ar putea fi un pince sans rire, citînd, între altele: „O, Paris, dragostea dîntîi. O, Cafe de la Paix; O, doamna Matilda... O, redacţiunea Mălinului şi reflectoarele lui 272 i Stephane Lausanne... O, cum te-am uitai! Am uitat emeile şi asfalturile tale, teatrele ce gemeau de public, lanseuzele şi diseuzele spaniole, la belle Olhero, Cleo de .Ierode, Liane de Pougv. Am uitat, de Josepli din Gafe le la Paix, care poruncea garsonului: Adevărul pourmon-,ieur Isac etc., etc.“ Aceste şi multe alte pure divagaţii literare, care ne-au imuzat atit acum vreo 10 — 15 ani, reapar azi în citaţiile 1-lui N. Davidescu drept modele de sensibilitate nouă in ‘ iteratura română. Sub greutatea masivă a criticei sale, d. Davidescu e şi un fin ironist. NICHIFOR CRAINIC D. N. Iorga a recunoscut în d. Nichifor Crainic pe adt vârâtul poet al generaţiei noastre. Dezorientat, in generi în materie literară, d. Iorg& nu s-a înşelat de data aceast decît asupra generaţiei; poezia d-lui Nichifor Crainic est expresia cea mai caracteristică a semănătorismului de acur douăzeci de ani. O spunem nu pentru a-i tăgădui meriteh reale, ci pentru a i le confirma, aşezîndu-le în cadrul lc firesc. In proză, semănătorismul se cristalizase în literatur d-lui Sadoveanu; în poezie, rămăsese în faza primitivă imitaţiei populare sau a servilismului coşbucian; prin d. Ni chifor Crainic, se realizează, în sfîrşit, postum. Pe drept, deci d. Iorga şi-a recunoscut în el poetul. •k Semănătorismul lui nu se traduce, de altfel, prin influ enţă folcloristică; nici prin ritm,' nici prin armonie, nic prin imagine, nici prin fond, poezia d-lui Nichifor Crainic ni e o derivaţie literară a poeziei populare. Pornind din sensi bilitate, semănătorismul lui s-a înălţat apoi la o concepţii integrală ce-i dă o unitate interioară: solidaritatea, în spaţiu cu pămîntul şi, în timp, cu rasa; pe de-o parte, deci, o inspi raţie realistă şi actuală; iar pe de alta, conştiinţa unei exis tenţi fragmentare dintr-o totalitate diseminată in veacuri Cu d. Nichifor Crainic ne scoborîm de la muntele lu Hogaş la şesul d-lui Sadoveanu: aparent, e cîntăreţul apei ■274 e ade-;enere, ceast c este acum ■ritele. ul loi ratura :ivâ a d. i\i-, deci. influ- , nici îic nu sensi-cepţie paţiu, inspi-exis-acu'ri. le lui apei văiei, cimpiei, al ogorului, privită sub toate aspectele otimpurilor sau prin variaţiile de lumină ale aceleiaşi zi. j îtonică, poezia lui se integrează în cadrele unei literaturi, (■esc, limitate la orizonturi natale: literatura lui Alecsandri iu Coşbuc, a lui Hogaş sau Sadoveanu. Armonizîndu-se restul literaturii tradiţionale, n-o depăşeşte insă prin i-iginalitatea viziunii; d. Nichifor Crainic nu e poetul peisa-jilor exterioare sau' lăuntrice, ci al solidarităţii, de fapt, !i natura înconjurătoare. Indiferent în liniile lui exterioare, i îisagiul nu mai e nici o stare sufletească mobilă; el nu se ilorează prin variaţiunile sentimentului şi nu-i împru-mtă personalitatea; poetul nu-1 cîntă şi nici nu se cîntă în el. îspiraţia lui se exaltă asupra unei idei abstracte; poezia sa «prezintă o ideologie: pămîntul cu orizonturile lui limitate supremul modelator al sufletului uman; el nu e numai un, oectacol şi un generator estetic, ci şi un determinant bio-igic şi etic al conştiinţei. D. Nichifor Crainic este poetul cestui determinism. De la dependenţa „şesului natal“ la determinismul ances-ral, trecerea era. firească; nu numai pămîntul modelează,, i şi lungul şir al strămoşilor; invizibili, morţii trăiesc in oi şi prin instinctele pe care le-au determinat, dar şi prin ieologia lor ce se amestecă în deliberările conştiinţei;, iecare din noi e consecinţa ultimă şi necesară a unei succesiuni le generaţii în tiparele unui anumit peisagiu. Prin natură i strămoşi, ciclul servitudinii noastre e încheiat; poezia iberului arbitru şi a mobilităţii e 'înlocuită cu poezia soli-laritătii cosmice si a tradiţionalismului. Pornind de la o sensibilitate, tradiţionalismul d-lui Nichifor Crainic s-a transformat, după cum am spus, într-o concepţie şi s-a formulat apoi într-o doctrină: de aici şi caracterul unitar, rotunjit al unei adevărate personalităţi ;e reflectează universul sub un unghi unic; dar tot de aici şi natura conceptuală şi abstractă a acestei poezii închinate unei solidarităţi invizibile. Influenţa formala a lui Eminescu şi mai ales a lui Coşbuc e de puţină importanţă; ea se poate înlătura prin .eliminări uşoare. Rămîne totuşi Vlahuţă, 270 -ceea ce e cu mult mai-rău: rămîne adică abuzul de lucid tate şi logicitate, caracterul discursiv şi demonstrativ unei expoziţii sistematice, raţionale— şi prin excelen-antipoetice a locului comun poetic. Solidaritatea nu trebu împinsă pînă la servitudine; în nici un caz, ea nu trebu ■delimitată la morţii definitivi (căci sunt şi de aceştia 1 teoria celui mai pur tradiţionalism) şi; în genere, numai ! morţi; trebuie să trăim şi în veacul nostru, solidari cu mari mişcări de sensibilitate ale contemporaneităţii. Jucid itiv | ■eleni :rebuîi ■rebuţi jtia mai marii VISSARION - POET Toţi cei ce au asistat acum cîţiva ani la una din reuniunile loastre n-au uitat momentul cînd în mijlocul unei tăceri ■xpresive Vissarion luă cuvintul: „să-mi daţi voie să vă-iţesc şi eu ceva în genul poemelor în proză ale doamnei Japadat-Bengescu“. (Scriitoarea publica tocmai atunci în Zburătorul nişte scurte poeme în proză.) O izbucnire de rîs, ;urmată de o tăcere curioasă, urmă acestor cuvinte pro-niţătoare. Scoţîndu-şi foile din buzunar, scriitorul ne citi itunci cîteva invocaţii către iubită (o Mariţă oarecare, dacă iu mă înşel), pentru a veni în „braţele11 lui de vultur, ca să olutească împreună la ceruri, peste convenţiile şi zădărniciile meneşti. S-a rîs, fireşte, şi, asociindu-se cu noi, scriitorul Dărea a conveni că împrejurarea era, în adevăr, veselă.. Rămînînd- apoi singuri, mi-am dat seama că lucrul nu era ie rîs. Vigurosul nostru prozator avea teoriile sale asupra ooeziei; dezaproba cu violenţă tot ce se scrie în versuri ;i reducea la absurd orice imagine poetică. La urmă, mi-a mărturisit că avea un întreg volum de versuri, pecare-lva publica pentru a arăta el ce înseamnă poezia. Fireşte, n-am. insistat ca să-i văd versurile. Revista Ramuri găseşte-oaritabil de a publica... o poezie de Vissarion, compro-miţînd un real talent de povestitor. După calamitatea versurilor lui Dragoslav, publicate odinioară de d. Dragomirescu,. vom avea deci si calamitatea versurilor lui Vissarion! •277' CAMIL BALTAZAR Periplul d-lui N. Davidescu în jurul simbolismului rom -a avut numeroase escale: a trebuit deci să admirăm „poezi d-lui Eugen Ştefănescu-Est şi a d-lui Emil Isac. Nu în şi poezia d-lui Camil Baltazar. Cum avem însă convinger că acest poet reprezintă contribuţia cea mai originală a simt lismului român, ne permitem să adăogăm încă un capii în hagiografia d-lui N. Davidescu. ★ De specia poeziei d-lui Camil Baltazar ne-am mai ocup cu destule caracterizări spre a nu mai reveni asupra ei alt decît prin consideraţii suplementare. înrudirea ei cu poes lui Bacovia este, de pildă, un punct de plecare ce mai a nevoie de discriminări. Poeţi de atmosferă, şi aparent aceleiaşi atmosfere, natura intimă a poeziei lor este în profund deosebită. Asemănarea se limitează la elemer. pur exterioare: peisagiu de orăşele de provincie, văzut n ales în cadrul jilav al toamnei, colţuri de mahala înnoroial ' aspecte de cimitire desfundate şi pretutindeni zări împî zite de ploaie. Peste acest peisagiu şi peste vocabulai înrudit, nu găsim însă decît diferenţieri. Poezia bacovia este poezia dezorganizaţiei sufleteşti; a unei morbiditi incurabile; este o reîntoarcere la materie prin anularea int’e genţii şi a voinţii. Plecînd din aceleaşi elemente morbi< poezia d-lui Camil Baltazar reprezintă, dimpotrivă, o asce rom poezi, 'U in ingeri simb capit ocup :i altf poez nai a renf te in emen ut m jroiat impi bular :o'iai bidit i inte' îorbid ne; ea este poate aspiraţia cea mai suavă pe care o cunoaşte-=ratura română spre lumină şi spre soare. Boala e o infirmitate a materiei; porumbelul spiritului r se înalţă însă peste mizerii spre seninătăţi; pînzele ploilor toamnă se dau la o parte, spre a face loc principiului solar. } cît este, aşadar, de astenică şi de deprimantă poezia Bacovia, pe atît e de sănătoasă şi, în definitiv, de opti-stă poezia d-lui Camil Baltazar; diferenţiarea e cu atît ii semnificativă, cu cît poezia d-lui Camil Baltazar e poezia berculozei: o tuberculoză In care suferinţa se spirituali-ază, sanatoriul devine o „casă albă11 cu o atmosferă de bună-te, de „blajinătate11, de „frăţinătate11, şi moartea însăşi prumută ceva din seninătatea augustă a naturii. Sufe-iţa fizică, peisagiul bolnav al toamnei, elementul opac întunecos sunt numai puncte de plecare: fundalul necesar pe care se desprinde şi mai energic setea de lumină, de nătate si de viată. Poezia de atmosferă a lui Bacovia se susţine printr-o taţie sobră, sumbră şi bizară, dar vădit simplistă; în ară de sugestia muzicalităţii psalmodice, atmosfera poeziei lui Baltazar este obţinută' şi prin acumulare de imagini, îagismul este un fenomen prea răspîndit pentru a crea diferenţiare; se pot face totuşi distincţiuni. Poeziile d-lui aga sunt clădite pe o imagine unică, integrală şi definitivă;. 3 lui Demosţene Botez, pe succesiune de imagini, graţioase, oaspete, suprapuse, dar nu destul de topit pentru a ne da impresie unitară; şi tînărul Ilarie A^oronca este un creator ' admirabile comparaţii, difluente pînă la saturaţie. Imagi-le d-lui Camil Baltazar se disting nu numai prin noutate sea ce n-ar fi tocmai o notă diferenţială), ci prin omogeni-te; din substanţă unică, ele se integrează nu numai într-o >ezie, ci în totalitatea poeziei d-lui Camil Baltazar: de aici posibilitatea unei atmosfere. Temperament original, dar circumscris, poetul scoate din materia omogenă a inspi-.ţiei sale un număr limitat de imagini, personale, deşi. ■ diforme. 279- I Originală prin sensibilitate, prin armonie, prin exprei figurată, poezia d-lui Gamil Baltazar este originală şi pi invenţie verbală: repetarea obsedantă a unor cuvinte noi s întrebuinţate cu o accepţie nOuă contribuie şi mai mult determinarea atmosferii speciale. Nefiind înfrint de pose unea temeinică a limbei, instinctul creator lucrează pr slobod în elementul sonor: soarta poeziei d-lui Baltazar va decide, în parte, şi prin rezultatul luptei dintre spiril de inovaţie verbală a poetului şi spiritul de inhibiţie limbei. Pînă atunci, întîmplarea a făcut din acest tîr plăpînd, agitat şi insuficient pregătit din toate punctele vedere, pe cel mai original reprezentant al simbolismu român şi, peste orice distincţie de şcoală, un poet care înce cu sine. • !%e; Şi pr noi g: mult pose; ;ă prt azar spirit 3iţie , t tim tele ismul ince; „CUNOSCUTUL LUPTĂTOR" Vorbind de d. Eugen Relgis, un ziar îi adaugă epitetul de „cunoscutul luptător1'. Iată-1 deci pe plăpîndul nostru colaborator devenit un „cunoscut luptător11! L-am crezut cîndva poet, şi poate ne-am înşelat; ne-am pus speranţe în cele cîteva romane, inedite încă, în care bănuiam filonul unei analize psihologice, de om zidit prin fatalitate în el, şi acum nu mai auzim nimic de ele. în schimb, de cîţiva ani d. Relgis se luptă pentru umanizarea omului; traduce sau rezumează cărţi de umanitarism; le comentează în volume proprii ce vor apare în franceză, engleză, germană şi idiş; se scoboară la broşuri de propagandă cu frazeologie de _ iluminat; formează cercuri de umanitarism, în care propovă-duieşte evanghelia lui Neculai;'candidează la Premiul Nobel, căci umanitarismul nu exclude ridicolul. . într-un cuvîht, pierzînd un scriitor, ne-am ales cu un „cunoscut luptător11. 281 CUVÎNT DE ÎNCHEIERE Cu acest număr Sburătorul îşi încetează apariţia. Am putea spune că trei ani s-a luptat cu indiferenţa publică; de fapt, el nu s-a luptat însă nici o singură clipă. Linia lui trasă de mai înainte excludea complicitatea interesului maselor cititoare; în ţări şi mai culte (în Franţa sau în Germania) nu există o singură revistă pe săptămînă care să poată rezista numai prin literatură; toate îşi fac pivotul din aer tualitate. Înlăturînd-o cu desăvîrşire, spaţiul celor trei ani de apariţie a Sburătorului este încă destul de lung ; meritul nu revine, de altfel, cititorului român, ci rezistenţei noastre morale şi materiale. Cu riscul de a intra în categoria beatitudinii universale, privim cu satisfacţie drumul parcurs; munca nu ne-a fost nerodnică. Scopul Sburătorului nu era sa publice literatura scriitorilor de talent, ce au stat lîngă noi de la primul pînă la ultimul număr; nu era să devină punctul- de plecare a zeci de volume apărute mai întîi în paginile lui. El era altul; să descopere talente tinere, să le disciplineze şi să le impună prin insistenţa şi autoritatea sa. Fiindcă ne-am încheiat activitatea, putem afirma categoric: şi l-a ajuns. N-a existat niciodată o revistă română care, cu mijloace atît de puţine şi într-un timp atît de restrîns, să fi creat, din necunoscut, atîtea valori literare pozitive: unele deplin formate şi recunoscute, altele făgăduind recolta literaturii de mîine. Din vatra Sburătorului şi-au pornit primul zbor: Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, 282 " - Alexandrina Scurt'u, Alice Soare, Emil Dorian, Vladimir Streinu, Yirgiliu Moscovici, M. Celarianu, I. Valerian, Sanda Movilă, G. Silviu şi Uarie Voronca; din vatra lui, mai ales, s-a desprins marele talent al lui Brăescu. în momentul cînd unii tineri se întreabă de avem literatură, el este o apariţie definitivă, cu care se poate cinsti orice literatură. Sub protecţia acestor valori noi, pentru care s-a străduit, Sburătornl poate avea odihna conştiinţii împăcate. ’BE.WENISTI Dedicaţiile lui Ernest Renan şi Anatole France editoruk lor Calmann-Levy mi se păreau acum douăzeci de ar excesive: nu bănuiam că între scriitori şi editori se pot înnod legături de prietenie şi, cu atît mai mult, nu puteam între vedea rolul fecund al editorului în evoluţia nu numai a un_ scriitor, ci şi chiar al unei literaturi. După ce, timp de tre ani, în paginile Sburătorului au, apărut atîtea nume con s aerate sau noi, este o datorie de conştiinţă de a înscri p ultima pagină numele discret al regizorului nostru: d. S Benvenisti. Fără dînsul, publicaţia noastră n-ar fi exista şi atîtea talente nu s-ar fi valorificat la timp. într-o ţar: în care publicul nu-şi face datoria şi în care oficialitate; „reprezentată prin. Ministerul Artelor11 arată cea mai superb; indiferenţă pentru destinele scrisului românesc (deşi sub venţionează operete vieneze sau turnee de trupe ce joac; piese de bulevard), într-o ţară în care au dispărut, dintr-( nepăsare condamnabilă, toate revistele săptămînale, e c fericire că se găsesc particulari ce-şi înţeleg rolul lor cultura (mai mult decît^simplii miniştri. Unul din aceştia e şi d. Ben venisti. Cu mijloace restrînse a stat la' postul de abnegaţie; t suportat senin vicisitudinile revistei; cu un admirabil 284 optimism şi cu o Înţelegere intuitivă a nevoilor ideale ale meseriei noastre, ne-a încurajat, dimpotrivă, întotdeauna. In numele tuturor tinerilor scriitori ce s-au ridicat de pe urma gestului lui fertil, ţin deci să-i mulţumesc la încheierea revistei. Doresc ca cercetătorul viitor al străduinţelor noastre să găsească pe ultima pagină numele acestui dezinteresat iubitor de literatură română şi prieten al tuturora. CRITICE IX POEZIA NOUA • 'jtt ' <*idi£Â PREFAŢĂ Volumul IX de Critice se înfăţişează ca un studiu unitar şi inedit despre Poezia română nouă. Cercetarea porneşte de Ia mişcarea simbolistă, o studiază, inchizînd-o in limitele ci fireşti, apoi în derivaţiile ce ne-am obicinuit să le numim simboliste şi în reactiunilc pe care le-a trezit, şi sfirşeşte prin a da un tablou al tuturor curentelor ce determină fizionomia poeziei noastre contemporane. Intr-o astfel de lucrare, de caracter mai mult general, nu ne-am putut ocupa de toţi poeţii ce ar fi meritat să intre într-un repertoriu al poeziei de azi; ne-am mărginit numai la ciţiva mai reprezentativi, ce punctează mai luminos ritmul mişcării noastre poetice. E.L. Noiembrie 1923 289 I ATITUDINEA CRITICEI FAŢĂ DE FENOMENUL LITERAR S-a scris prea mult de criza criticei române-pentru ca această constatare să fie numai punctul de plecare al unor încercări de viitoare construcţii critice. Convingerea că suntem într-o criză de autoritate pare a se fi răspîndit şi In cercuri mai largi. E timpul deci să stabilim adevărata poziţie a criticei faţă de fenomenul literar. * Critica e învinuită, îndeosebi, de a fi renunţat la rolul ei de directivă. într-o. literatură cu tendinţe potrivnice, ea nu-şi mai îndeplineşte sarcina firească de călăuză; smulgînd-o din abaterile unei sensibilităţi ce se caută fără a se nimeri, n-o mai îndreaptă spre scopuri bine determinate. Renun-ţind la iniţiativă, critica şi-a pierdut autoritatea. Deşi cu oarecare principii empirice, dar fără a fi o ştiinţă organizată, critica ia parte la mişcarea obştească a spiritului spre pozitivare, adică spre limitarea cercetării la domeniul posibilităţilor. A-i recunoaşte un rol de inţiativă înseamnă a-i deforma instrumentul, lipsit, negreşit, de precizie, dar cu o" întrebuinţare .hotărîtă. Nefiind un produs raţional, arta nu poate fi stimulată prin directive; ea se'naşte dintr-o sensibilitate anumită şi orice sensibilitate creatoare e spontană. Rolul criticei nu este deci să anticipeze, ci să înregistreze, să compare şi să claseze. 291 M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, C, Dobrogeanu-Gheres şi intrucîtva şi N. Iorga au exercitat, totuşi, sau au voii să exercite o acţiune asupra mersului literaturii noastre Rolul acestor îndrumători n-a fost însă de natură pur literară La începutul unei culturi noţiunea artei nu e cu totul des făcută din noţiunea mai largă a culturii. In faza unei astfe de confuziuni, acţiunea lui Maiorescu era legitimă şi sănă toasă; ea a statornicit unele principii de un simplism ce m pare azi' uimitor. Mai aproape de noi şi privind mai mul literatura decît cultura, acţiunea lui C. . Dobrogeanu-Ghere) a rămas stearpă de cîte ori, abătîndu-se de la rolul inter pretativ şi clasificator al criticei, a încercat să producă îi chip artificial literatura 1. Literatura română a ieşit din faza culturală. Confuziune pe care o mai făcea d. N. Iorga in Sămănătorul nu mai e c1 putinţă. Trăgîndu-şi hotare proprii în cadrele generale al culturii, arta îşi scoate vitalitatea şi îşi determină progresi din sensibilitatea artiştilor în continuă evoluţie şi în căii tare de noi forme de expresie. Ţelurile ei nu pot fi deci preci zate dinainte în chip dogmatic. Depăşind faza raţionalist a îndrumării, critica română a intrat şi ea în faţa pozitivări în loc de a dicta legi şi de a deschide drumuri, ea vine în urm mişcărilor literare, statornicindu-le rezultatele şi trăgîn concluziile. La lumina acestor principii de acceptare obiectivi întreprindem şi noi cercetarea de faţă asupra poeziei no 1 Asupra acţiunii critice a lui T. Maiorescu, C. Dobrogean Gherea şi X. Iorga, cf. Critice, IV. iherea i voit 'astre. erară. J des-astfel sâna-ce ne mult iherea inter-îcă in nunea i e cu le ale greşul i cău preci-îalistă ivării iurma rărind ictivă i noi II CARACTERELE ESENŢIALE ALE LITERATURII ROMÂNE ogeaou 'Discuţiile principiale fiind destul de rare în critica noastră, vom porni de la o îndoită polemică asupra caracterelor esenţiale ale literaturii române şi asupra rolului pe care-1 are sau ]-a avut simbolismul In economia ei, deoarece luăm ca punct de plecare al cercetării noastre acţiunea acestei mişcări literare. Cu o violenţă de cugetare ce s-ar fi putut lipsi de violenţa expresiei, d. Fundoianu a contestat într-un studiu recent indivîdualitaitea literaturii române *. Aruncată din arc, săgeata eleatului Zenon rămînea pe loc; după un veac de evoluţie, literatura noastră ar fi rămas şi ea în punctul său de plecare. Zenon nega mişcarea; mai categoric, d. Fundoianu ne tăgăduieşte însăşi existenţa; Reduşi la rolul de colonie a culturii franceze, nu putem zămisli decît o literatură nediferenţiată. Lipsiţi de o expresie originală, avem un suflet virtual; mişcarea e numai aparentă: săgeata e încă in coada arcului. Neintegrînd literatura universală prin nici o notă. specifică, stăm deci în pragul Europei cu mîinile goale. Negaţiunii totale a d-lui Fundoianu i se cuveneau îndulcirile d-lui N. Davidescu. Literatura română există; ea nu-şî începe totuşi viaţa organică decît o dată cu simbo- 1 Imagini ţi cărţi din Franţa, Ed. Socec. 293 lismul. „Pină la simbolism, afirmă categoric d. Davidescu nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut do'a: cum am mai spus, numai scriitori-accidente. Eminesciani: mu], care fusese prima încercare în acest sens, sombrase. Sau, tot atît de categoric: „Şi adevărul e că simbolistm este începutul literaturii noastre. El a devenit astăzi singui literatură cu putinţă, iar cadrul lui s-a lărgit prin aporti variat al atîtor talente, atît de mult, încît numirea de sin bolism începe să devină doar o strimtă etichetă istorici ea echivalează cu începuturile literaturii româneşti de ■ care mîne vor purcede pe cale de evoluţie, de acum înaint formulele noi ale literaturii noastre. Nici într-un caz în: nu se va mai putea trece peste o epocă literară al cărei gus începînd cu Şt. Petică şi cu Săvescu şi sfîrşind cu Philippid a îmbogăţit cu cele mai variate mijloace de redare intele tualitatea noastră. Minulescu, Bacovia, Emil Isac şi Cotri fac ca toate provinciile româneşti să fie reprezentate si steagul acestei mişcări liberatorii şi individualiste de artă D. Fundoianu tăgăduia deci individualitatea întreg noastre literaturi; d. Davidescu nu i-o recunoaşte dec înd şi-o pierde. Negaţiunea unuia şi parţialitatea celuila e aduc astfel, involuntar, la căpătîiu 1 literaturii româi pentru a-i constata, pe de o parte, existenţa, iar,pe de alt caractere proprii şi profunde, în nici o legătură cu varia unile şcoalelor literare în genere şi, mai puţin, cu simt lismul în specie. O literatură nu există prin individualităţi răzleţe, printr-o organizare armonică. Prezenţa unui geniu solit nu dovedeşte nimic; originalitatea unei literaturi stă notele ei specifice; deosebindu-se de alţii, ele ne constiti o fizionomie proprie. A scrie într-o limbă poate fi o întîi plare; a avea talent poate fi numai un accident person; pentru a se integra într-o cultură, talentul trebuie sa: reprezentativ. Literatura română nu-şi afirmă exister numai prin talente neîndoioase, ci şi prin însuşiri specif şi comune. Virtualităţile artistice ale rasei sunt evidente poezia noastră populară, superioară poeziei populare france; cifrele realizărilor literaturii culte nu se alăturează, ci' 1Aspecte ţi direcţiuni literare, voi. II, Ed. Cultura naţion: 294 . - i lescu t doar. ;eianis-brase." ilismu i lingura iportu le sim torică de li nainte iz ins :i gust ippide ntelec Cotru te sul artă.' ntrege deci Juilal o mân le alta variaţ simbo leţe, solită stă i nstitui intin Tsonal să fi [istenţ pecifii lentei ancezf i, ci' aţional dună. Eminescu, Coşbuc, Creangă şi Caragiale nu sunt numai criitorii de talent, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre isihice. Atitudinea fatalistă a poporului român faţă de viaţă ie situează sufleteşte; ne diferenţiază, în orice caz, de Apus. ^atentă în poezia populară, ea e ridicată de Eminescu pe ea mai înaltă treaptă de realizare artistică. Sentimentali-atea caracterizată prin duioşie e specifică rasei; n-o găsim n nici o literatură apuseană şi nici n-o putem confunda cu nila slavă. Umorul românesc este iarăşi specific; o pagină lin Creangă nu-şi are echivalentul în nici una din literaturile iniversale. Suntem originali nu numai prin fond, ci şi prin ixpresie; limba noastră e plastică şi plină de invenţie. Ca >ildă nu vom recurge la acelaşi neîntrecut Creangă, ci ne 'om scoborî la unul din scriitorii minori, lată o pagină lin Slavici: „Este oare minune dacă în urma acestora sărăcinenii -au făcut cu vremea cei mai /leneşi oameni ? Este nebun icela care seamănă unde nu poate secera, ori unde nu ştie Iacă va putea sau nu să secere. Pe « Faţa »locul este nisipos, rrîul creşte cît palma şi popuşoiul cît cotul; pe « Râpoasa » lici merele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. Unde iu e nădejde de dobîndă, lipseşte şi îndemnul de lucru. Cile lucrează vrea să cîştige, iară sărăcenenii şi-au fost scos ;îndul de cîştig, pentru aceea nici nu se aflau îndemnaţi să ucreze. Cît puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; iu puteau, îşi mîncau zilele lucrînd prin alte sate înveci-îate. Cînd venea apoi iarna, vai şi, amar! Iar cine e deprins cu răul la mai bine nici nu gîndeşte: ;ărăcenenilor le părea că decît aşa mai bine nici nu poate fi. -’eştele in apă, pasărea în aer, cîrtiţa în pămînt şi sărăcinenii n sărăcie! ' Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie sa fie. Ici o casă, colo ,0 casă... tot una cite una. Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţa e satul întreg. \t fi prost lucru un horn la casă ; fjimul afla cale prin acoperiş. N’ici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot ;ade cu vremea de pe dînşii. Cîteva lemne clădite laolaltă, jn acoperiş din paie amestecate cu fin, un cuptor de imală 3u prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi n pămînt, o uşă făcută din trei scînduri înţepenite c-un 295 par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bui Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac ..." Atitudinea şi tonul sunt evident specifice; nu le vom gu în nici una din literaturile cunoscute. Dar nu numai atît: prl caracterul aforistic şi totodată figurat, expresia însăşi singulară. Nu este popor mai sentenţios decit poporul no tru şi nu e limbă mai bogată în expresie -metaforică dec limba noastră: de la cimilitură şi pînă la Creangă, aceas sinteză a creaţiunii artistice populare. Literatura română nu se prezintă deci ca o suprapune de individualităţi, ci ca o sumă, ca o totalitate organi şi armonică de însuşiri etnice, virtuale în producţiun populară şi realizate în literatura cultă prin artişti de i talent neîndoios. Intre cei patru pilaştri (Eminescu, Creang Coşbuc, Caragiale) ai expresiei artistice a sufletului rom nesc se întinde reţeaua unei întregi literaturi reprezent tive. Departe ,de a păşi în pragul Europei cu miinile goa păşim nu numai cu posibilităţile unui suflet original, şi fond şi ca formă, ci şi cu afirmaţii categorice, solidare înt ele, dar diferenţiate în cromatica literaturii universa u bun )m gas it: prii nsăşi f ul nos-ă deci: aceastf ipunere rganic cţiunei de ui reangă roma-■ezenta > goale 1, şi c-re întn versale III CARE E ESENŢA SIMBOLISMULUI? Ca formulare ■ doctrinară, şi deci conştientă, literatura omână ar începe după d. Davidescu cu articolul d-lui Tudor \xghezi din revista Linia dreaptă de acum douăzeci de ani; ;a realizare, ea s-ar situa între Şt. Petică şi generaţia actuală ie simbolişti, trecînd prin Eugeniu Sperantia, Mihail Cru-:eanu, Eugeniu Ştefănescu-Est, Th. Solacolu, Emil Isac, Hotruş şi alţi tineri sau mai bătrîni divers reprezentativi, pe care d. Davidescu îi crede legaţi prin aceeaşi conştiinţă artistică, deşi reprezintă de fapt tendinţe divergente.. In momentul în care simbolismul a încetat pretutindeni le a mai fi un steag de luptă, d. N. Davidescu afirmă că literatura română începe şi se continuă printr-însul'; carabinieri întîrziaţi, sosim şi în literatură după mistuirea marilor mişcări literare. • Mişcările literare nu pornesc, în genere,de la concepţii definite; îndărătul lor e numai o tendinţă comună de reac-ţniiie împotriva unei formule învechite de artă; formula viitoare izvorăşte dintr-o elaboraţie înceată şi obscură, ce nu ajunge la conştiinţa; de sine decît mult mai tîrziu. Ura împotriva înaintaşilor este adesea singura trăsătură de unire Y a soldaţilor idealurilor noi; după victorie totul îi desparte. . Simbolismul a pornit şi el dintr-o reacţiune; nu trebuie să-l considerăm deci numai prin latura lui negativă, ci şi prin caracterele esenţiale care îi dau un aspect şi o unitate 297 interioară. Ieşind din faza militantă a negaţiunii şi înscriin-du-se in ritmul curentelor literare ca o undă distinctă, sim holismul poale fi acum redus la elementul lui caracteristic El nu mai trebuie confundai cu individualismul in artă. cunr îl confundă d. Davidescu şi cum l-au confundat şi alţi islo riografi ai simbolismului, ca Remy de Gourmont. văzinc în simbolism: „une litteralure tres individualiste, tres idea liste el dont la variete et la liberte memes doivent corres pondre â des visions personnelles du monde“ : orice talent noi este afirmaţia- dintr:o formulă literară veche: orice şcoaJ; nouă reprezintă principiul unei emancipări. în literatura ro mână, simbolismul nu înseamnă deci descătuşarea poezie din tiparele eminescianismului: Coşbuc ar fi fost atunci pri mul nostru simbolist şi, desigur, cel mai talentat. El nu repre zintă nici căutarea ineditului senzaţiei sau al expresiei primenirea fondului şi a formei constituie un principiu d evoluţie generală. Simbolismul este de natură mai specifică în esenţă, el reprezintă adincirea lirismului in subconştien prin exprimarea pe cale mai mult de sugestie a fonduh muzical al sufletului omenesc. Esenţa muzicală a simbolismului a fost recunoscută chia de făuritorii simbolismului. Dacă principiul: Do la musique avani toute chose al artei poetice a lui Paul Yerlaine se poate raporta incă o muzică exterioară, alte indicaţiuni ale unor poeţi ce a cugetat asupra propriei lor arte nu mai lasă nici o îndoia] asupra acestei chestiuni. „Un souci musical — scria Mallarni — domine, et je l’interpreterai selon sa visee la plus largi Symboliste, Decadente ou Mystique, Ies Ecoles... adoj tent, comme rencontre, le point d’un idealisme qui (pare llement. aux fugues, aux sonates) refuse Ies materiaux nati rels et, comme brutale, une pensee directe Ies ordonnani pour ne garder de rien que la suggestion.“ Iar continuatorul lui Mallarme, poetul şi teoretician! atît de preţuit azi, Paul Valery, stăruie în acelaşi sens „Ce qui fut baptise Symbolismc se resume tres simplemei dans 1’intention commune â plusieurs familles de poetes (d'a lleurs ennemies entre elles) de « rcprcndrc ă la Mitsiqitc Ici bivn . . . »“ scriin- ii sim- ■i'istic. >. cum ;i isto- s'ăzind i idea- corres- nt nou şcoală ira ro- poeziei ci pri- repre- iresiei: piu de cifică nştient ndului î chiar . Natura fondului impunea de la sine stările sufleteşti vagi, inorganizate; natura formei sugestive impunea .solubilita-ea versului şi revoluţia -prozodică. în acest sens esenţial* imbblismul a dat pînă acum literaturii române cîţiva poeţi le talent, asupra cărora ne vom opri. în nici un caz însă tra-liţionalismul d-lui I. Pillat sau imagismul d-lui Blaga . nu iparţin simbolismului, în care ar voi să-i înglobeze d. Davp lescu, între d-nii Mihail Cruceanu şi A. Cotruş. Adincind lirismul pînă în inconştient, mistic uneori, simplismul reprezintă în esenţă o reacţiune împotriva intelectua-ismului; într-o epocă de intelectualizare, el este deci inac-,ual. Prin jocul întîmplării, unul din duşmanii lui la noi i-a levenit şi istoriograful cel mai părtinitor: d. N. Davidescu. Critic antisimbolisţ în amîndouă volumele ale Aspectelor ■i direcţiilor literare, prin reclamarea intelectualizării emoţiei, 1. Davidescu mai este, după cum vom vedea, şi poet anti-limbolist. Numai o confuzie de elemente mai mult formale -a făcut să pună ca punct de plecare al studiului său princi-riul unei literaturi române ce ar începe şi s-'ar continua, organic, prin simbolism. în unele pasagii ale cărţii sale, d. Davidescu nu tăgăduieşte jxistenţâ altor mari talente solitare (de pildă: Eminescu); 3] pare deci a-şi pune greutatea afirmaţiei în spiritul de orga-, nizare şi conştiinţa unei solidarităţi profesionale: simbolis-Imul român a fost în adevăr o scoală ce s-a întreţinut din inca ce a ^0ia^ tate firească minorităţilor ce vor să răzbească. Reducînd chestiunea la spiritul gregar, nu ar mai fi nimic de adăugat: imitaţia literaturii-curente franceze şi a practicat o solidari illarmf large (parei-: natu-nnant icianui i sens lement s (d'ai-ne lew simbolismul a fost stăpînit de psihologia de grupare, în care fermentează şi entuziasmul, şi dispreţul. Dar şi în această direcţie, d. Davidescu trece cu avînt dincolo de ţintă: organizaţia şi solidaritatea nu s-au manifestat numai în şcoala simbolistă; dimpotrivă chiar: de au încolţit aci, se datoreştfe poate faptului că simbolismul avea de luptat cu o altă „organizaţie" mult. mai închegată şi,mai conştientă şi de puterea şi de valoarea sa reprezentativă. D. Davidescu şterge, dintr-o dată literatura ultimelor două decade de dinaintea războiului, stăpînită de spiritul 299 atît de compact al „sămănătorismului11, continuat prin ,.pc poramsm“.ISTu e vorba de a, judeca acest curent, ci de ă-1 consta ta qa pe un neîndoios fenomen literar; conştiinţa lui de sine fost cu atît mai tiranică, cu cît, pe de o parte, ea era sigur de a fi în linia tradiţiei literare şi de a purcede din realită ţile noastre sufleteşti, iar, pe de alta, se întrupa în talent mai viguroase decît tot ce ne aducea simbolismul. Şi în aceast privinţă deci, istoria .literară a d-lui Davidescu e lipsită d obiectivitate. -po onsts, sine i siguii ealită aler.t eeastj ită di IV SITUAŢIA SIMBOLISMULUI ÎN RITMUL LITERATURII Formele artei se reduc la două tipuri ce corespund unor •:ategorii anumite de sensibilitate: tipul obiectiv şi tipul ■ubiectiv. Sub alte nume, Nietzsche le-a constatat în tragedia greacă: de o parte, extazul dionisiac; de alta, contemplaţia apoloriică. Nevoia unei . sinteze l-a făcut poate să le găsească reunite: ele există totuşi ca puncte de plecare ale îricărei creaţiuni artistice; nu se poate concepe o formă oare să nu purceadă fie din contemplaţia obiectivă a lumii, Fie dintr-o exaltare subiectivă. în jurul acestor două axe 3-a grupat deci arta tuturor timpurilor: clasicismul şi naturalismul, prin cunoaşterea lumii pe cale sensibilă; romantismul şi. simbolismul, prin adîncire în , subiect, fie pentru. a-1 cerceta, fie pentru a se folosi de dînsul ca de un principiu exclusiv al cunoaşterii. Idealismul lui Kant n-a rămas numai în domeniul speculaţiei filozofice; multe din încercările de artă de azi se reclamă de la o filozofie care tăgăduieşte putinţa cunoaşterii obiective. Din moment ce lumea este reprezentarea mea, pare logic ca şi arta să nu purceadă din afară, ci dinăuntru şi să nu cunoască alte legi decît legile interioare ale spiritului creator. Expresionismul este ultima concluzie a idealismului kantian; suprimînd realitatea, aşa cum o percepem prin simţuri, el o creează din ribii prin elaboraţia pur subiectivă a artistului; suprapunerea re'prezentării peste realitate devine zadarnică; artistul e1 demiurgul propriei sale opere. " 301 între reproducerea cît mai credincioasă a lumii pe ba: observaţiei amănunţite, pe care ne-a dat-o, pentru studi omului, literatura clasică şi, pentru studiul organizaţiil' sociale, naturalismul contemporan, şi ultimele producţiu expresioniste ce nu ţin seamă de natură, se înseamnă evoluţ artei prin şcoli şi genuri diferite. Toate Încercările porne de la obiect sau de la subiect; extremiste sau împăciuitoai ele sunt stăpînite de una din aceste două tendinţe ale spirit lui de a reflecta prin contemplaţie sau de a se proiecta şi deforma: de la marmura lui Praxiteles sau mimiiambii J Herondas pînă la dramele lui Kaiser sau la picturile expr sionismului german. * In faţa acestor variaţiuni afirmăm încă o dată atitudini de comprehensiune a criticei. Înlăturînd încercările extr mişte, ce vor să facă din artă fie o copie fotografică,, fie re lizarea arbitrară a unui ideal estetic aruncat dincolo de n tură, critica nu trebuie să purceadă din puncte de plecu exclusive, ci să înţeleagă toate manifestările artistice, orii de potrivnice ar părea: determinate de cele două tendir ale spiritului, ele sunt şi îndreptăţite. Înţelegînd astfel fenomenul estetic, nu putem fi do din principiu în contra nici unei şcoli; constatăm numai pr greşul înfăptuit în una din cele două direcţii, cu ignoar altor adevăruri elementare: e preţul cu care se înscrie pr greşul în orice domeniu spiritual. Evoluţia viitoare a ari se va face probabil mai mult în sensul obiectivării; nu p tem lua totuşi o atitudine duşmănoasă chiar faţă de exc sele principiului subiectiv. Admitem deci simbolismul; recunoaştem meritul în adîncirea izvoarelor lirismului; oricît de parţială s-ar fi arătat, acţiunea lui a fost bine venit formulele cad, şi, după înlăturarea învelişurilor nefolositoai se prăvale în pămîntul primitor sîmburele ce va rodi. Critica este, aşadar, o operă de acceptare inteligentă, ce ce nu înlătură distincţiunile; sub nici un cuvînt, ea nu pon insă rupe dintr-o literatură felurită, dar cu o netăgădui unitate interioară, o modestă derivaţie pentru a o pri ca pe singura literatură română legată prin solidaritatea ur conştiinţi artistice. e baza studii zaţiild ucţiuij TOlliţj lornei litoar ipiriti ta şi bii I expr V SIMBOLISMUL NU POATE FACE CARACTERUL SPECIFIC AL UNEI LITERATURI udint extri ie re de n, plecai , Orie îndin ’i dei ai pri noare ie pri i ari nu pi i exei iul; lui; i-eniti litoan li. ă, cec i pont ;ăduit prii ea un1 Am afirmat inactualitâtea, ca şcoală, a simbolismului, Iară a-i tăgădui totuşi însemnătatea. Orice formulă de artă reprezintă punerea în lumină, pînă la exagerare şi absurd, a unei singure atitudini, a unui singur aspect. Latent, simbolismul, ca şi orice altă formulă, îşi preexista deci; l-am putea găsi la greci şi, cu siguranţă, în mistica evului mediu. Mişcarea literară contemporană n-a făcut decît să-i dea o doctrină şi o înflorire; a anexat astfel subconştientul nu numai poeziei, ci, prin Maeterlinck, teatrului şi, prin Bergson, filozofiei. Acţiunea simbolismului trebuie deci privită ca legitimă: începută de romantici, exploatarea sufletului a străbătut şi în regiunile turburi ale fondului muzical, neorganizat şi solubil: prin sugestiune ne-a exprimat şi ceea ce, din absenţa formei, era considerat ca inexprimabil. Nu intrăm încq în discuţia valorii literaturii noastre simboliste. Voim, deocamdată, să răsturnăm afirmaţia d-lui N. Davidescu şi să dovedim că, departe de a ne constitui o fizionomie proprie, simbolismul, prin esenţa lui, se aşază dincolo de contingenţele etnice. Originalitatea artistică a unui popor nu se poate găsi în stare pură decît în producţiile populare. Nu credem, de altfel, în creaţiunea colectivă. Opera de artă este elaboraţiunea uimi singur creator: colectivitatea rotunjeşte sau deformează. 303 Din regiunile întunecoase de unde vine, literatura populai are, mai ales, însemnătatea de a fi reprezentativă; ea tn duce suma însuşirilor sufleteşti ale unui popor. Rasa noasti şi-a făcut dovezile; sufletul românesc are note specifice virtualităţi artistice netăgăduite. Prin condiţiile specia ale dezvoltării noastre culturale, spiritul literaturii popula s-a continuat chiar şi în literatura cultă: Creangă şi Coşbi duc pînă la artă însuşirile colective ale -rasei. O literatu: nu se dezvoltă totuşi decît prin fecundarea ei de spiritul ur versal; contagiunile artistice nu schimbă sufletele popo relor, ci le hotărăsc numai expresia; şcolile sunt felurite forme ale aceluiaşi conţinut. Prin exaltarea trecutului, tradiţiei, a literaturii populare, romantismul a lucrat , mai energic în sensul naţional; deşi influenţaţi de literatu franceză sau germană, Alecsandri şi Eminescu rămîn repr zentativi pentru sensibilitatea noastră;- romantismul le sporit chiar însuşirile etnice. Prin cercetarea migăloasă mediului — a naturii sau a societăţii — prin analiza sufi tului omenesc ;în notele lui specifice, şi naturalismul a imp literaturii cadre naţionale; metodele pot veni de aiurea, m terialul rămîne acelaşi; înrîurirea lui Maupassant se poa resimţi, astăzi, după cum se resimţea odinioară înrîurir lui Lamartine — ne regăsim totuşi în povestitorii noştri ) numai prin însuşiri, ci şi prin obiectul literaturii lor: oamf şi lucruri, peisagiu interior şi peisagiu exterior. Nu tot aşa şi în literatura simbolistă. Explorînd sufletul pentru a ajunge pînă la fondul ! muzical, simbolismul nu e arta particularului; nu e o ai naţională, ci o artă umană; nu porneşte din conştient, ci c inconştient; izvorînd din lumea instinctelor, e mai mi de domeniul fiziologiei decît al psihologiei. Prin esenţă, ,si: bolismul nu e românesc, ci uman; prin tehnică, el e o ,ade'\ rată producţie de imitaţie franceză. Literatura română poate deci începe, nici nu se poate continua printr-însul. Fiz nomia ei e cu totul alta: prin Alecsandri, Eminescu, Crean; Caragiale, Coşbuc, Goga, Sadoveanu, Agîrbiceanu, Brăesi Brătescu-Yoineşti, Hogaş, Rebreanu, Ion Pillat şi alţii, i fletul românesc nu se ridică numai pînă la o expresie aft tică întîmplătoare, ci pînă la o artă naţională, conştientă' solidaritatea ei,şi profund originală. eratiiri ■ul uni] popoa-JuritelfJ «lui, | :rat .f eratur repre ul le-ioasă i suflt i impi' ;a, mf i poat riurire ştri ii oamei :dul li o art ci di ii mu :ă, sin adev; ână n I. Fizi< Ireang: îrăesc Iţii, s> ie arti entă ( SIMBOLISMUL ROMÂNESC După ce am determinat nota specifică a simbolismului, fără să ţinem seamă de atîtea elemente de ordin mai mult formal şi de atîtea atitudini cerute de necesităţile luptei; după ce am dovedit că prin caracterul de universalitate a conţinutului şi de imitaţie a formei simbolismul nu poate constitui singura noastră literatură organizată — ne mai rămîne acum să-l privim ca pe un fenomen literar ce a existat, a produs o revoluţie în poezia română, după ce produsese aceeaşi revoluţie şi în alte literaturi, a fost depăşit în propria lui direcţie de expresionism, iar în direcţia potrivnică, a întîmpinat o reacţiune prin încercarea de intelectualizare a emoţiilor, a încetat ca şcoală organizată, deşi îşi supravieţuieşte nu numai prin cîştigurile trecute în patrimoniul obştesc al lirismului, ci şi prin cîţiva poeţi de talent, investiţi cu toate caracterele simbolismului pur. Ieşind din faza lui militantă, simbolismul ar putea fi un obiect de cercetare nepărtinitoare. Am arătat că nu putem privi ca atare încercarea d-lui N. Davidesou; Aspectele sunt mai mult un act de credinţă lirică; ele răspund unui moment psihologic de mult depăşit; d. Davidescu e un întîrziat; pe urma unei şcoli defuncte, îşi mistuie forţe de entuziasm fără obiect; din acest entuziasm, el a construit edificiul unei literaturi române arbitrare. Nu vom încerca totuşi această istorie a simbolismului român, pentru că nu intră în cadrele lucrării noastre. Noi ne-am propus să cercetăm curentele ce se întretaie în poe zia noastră actuală şi fizionomia ce se desprinde; simbolis mul e, desigur, unul din aceste curente: nu este însă singu rul, şi, după cum vom vedea, a trezit reacţiuni cărora tre buie să le dăm tot atîta loc ca şi simbolismului însuşi. Nu vom începe deci cu premergătorii simbolismului ş nu ne vom opri nici la Şt. Petică, nici la Iuliu Săvescu, ori cîte confuziuni am avea de risipit; cu atît mai puţin ne von opri la Macedonski; poezia lui aparţine unei alte epoci şi nt se încadrează în mişcarea simbolistă. Cazul acestui poet i o pildă vie de greutatea cu Care se situează o activitate lite rară în chiar momentul desfăşurării sale; şi contemporani şi poetul s-au înşelat în aprecierea ei. Pe temeiul unor ati tudini voluntare şi al unor asemănări întîmplătoare, poezii macedonskiană a fost integrată în simbolism. Prin esenţă nu e totuşi în legătură cu simbolismul; nu vom găsi în e; nici una din marele teme muzicale ale sufletului omenesc nici dragostea, nici moartea, nici vreo aspiraţie mistică. Poe zia lui Macedonski e de natură plastică şi deci parnasiană muzicalitatea reală a unora din versurile lui e exterioară încercările lui de versuri melopeice au asimilat, de asemeni unele metode mai mult mecanice ale simbolismului. Lirismul lui Macedonski nu se scoboară decît pînă la senzaţie fără nici o prelungire în inconştient. Nota de individualism de eliberare (Stepa etc.) şi de.răzvrătire e reală; individualismul nu se poate însă confunda cu simbolismul. Răzvrătirea l-a împins, pe de o parte, la un egotism mărunt şi antipoetic, şi chiar la paranoia persecuţiei, iar, pe de alta, la un fel de romantism social puţin nou, de modest relief şi violent antisimbolist. Situată astfel, poezia macedonskiană nu-intră în cadrul cercetării noastre; înlăturînd-o, nu înseamnă insă că-i tăgă-duim valoarea; într-o epocă în care didacticismul gnomic al lui Vlahuţă trecea drept poezie, credem, dimpotrivă, că arta mult mai personală a lui Macedonski a fost subvalorifi-cată; epoca noastră a răzbunat-o însă, deoarece influenţa ei, în unele privinţe, asupra poeziei noi nu poate fi tăgăduită.. . 306 n pop. nbolij. singura tre-j i. ului şi u, ori-e vora 1 ?i nu 30et e e lite-' lOranii 'r ati-poezia senţă, in ea enesc: . Poemă; ioars; meni, Liris-izaţie, alism, ualis-ătirea oetic, fel de anti- adrul tăgă-jomic ă, că lori/i-jenţa. jădu- Nevoia de a ne mărgini numai la esenţial, fără a luneca la etiologii îndepărtate, ne sileşte totuşi să privim simbolismul în actualitatea lui şi numai prin cîţiva din reprezentanţii săi mai caracteristici: pe aceştia îi vom defini, chiar de n-am fi in sensul opiniei obişnuite; ne vom opri astfel şi la cîţiva presupuşi simbolişti, şi la cîţiva poeţi de esenţă muzicală, pe care nu i-a integrat încă nimeni simbolismului. 1. I. MINULESCU Nu putem tăgădui d-lui I. Miriulescu meritul de a fi fost axa mişcării simboliste şi, oarecum, de a fi absorbit-o. Fără a fi ermetic, prin fond şi, mai ales, prin formă, simbolismul nu poate fi popular; e o artă de relativă iniţiere şi, oricum, de rafinare estetică. . D. Minulescu e în situaţia paradoxală de a fi redus simbolismul pe înţelesul tuturor şi de a-i fi popularizat metodele. De aici, o primă bănuială asupra calităţii acestei poezii atît de comunicative. Am studiat altă dată mai pe larg poezia minulesciană L; acum nu ne vom opri decît asupra punctelor esenţiale. Această poezie este întrucîtva de esenţă muzicală, nu numai in înţelesul calităţii muzicale a expresiei, prin care, de altfel, excelează, ci şi sub aspectul calităţii muzicale a stărilor sufleteşti primare, vagi, neorganizate, pe care le traduce. Recunoaştem numai în această calitate nota specifică a simbolismului: prin mijlocul nedesăvîrşit, din pricina mărginirii lui, al cuvintului, el vrea să ne dea esenţa lucrurilor, tiparele ideale din care au pornit formele multiple şi felurite, materia neindividualizată încă a sufletului omenesc; prin această sforţare spre universal, simbolismul păşeşte alături de muzică, limba firească a universalului. De un simbolism mai mult exterior şi mecanic, poezia d-lui Minulescu conţine, totuşi, pe alocuri, o gîndire muzicală. De la solidaritatea cu precursorii poeziei noi: Iar miine-n zori, de-o fi să ne-ntîlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi 1 Critice, VII. 307 Noi vă privim, O! ... Mîine-n zori, de-o fi să ne-ntilnim, Vă vom primi cu braţele deschise, Şi-obrajii voştri-adeseori scuipaţi I-om săruta — Căci voi ne sînteţi fraţi!!... (Romanţa marilor dispăruţi) trece la solidaritatea cu soarta întregei omeniri şi e zguduită de fiorul „muzical11 al morţii şi al caducităţii universale: De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pămîntul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi; Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... (La poarta celor cari dorm) sau: Paznicul mi-a-nchis cavoul Şi;am rămas în ploaie-afară. Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri Unde-ai noştri dorm în paza luminărilor de ceară — Şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii Şi pe crucile de piatră,să citesc ce-au scris cei vii. (Romanţa mortului) sau: Şi-n timp ce-n poarta veche, trei lovituri te cheamă, Ca trei refrenuri triste de cîntece uitate — . în timp ce-ai vrea să afli în poartă cine-ţi bate; > Adormi, proptindu-ţi fruntea pe cheile de-aramă, Păstrate-n negre turnuri de piatră, crenelate. (Romanţa morţii) sau: ■ ' - Pe-acelaşi drum, Mînaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, 308 De-aceleaşi ne-nţelese-avinturi spre tot mai sus, Pe acelaşi drum Pe unde ieri, trecură, poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani, Noi — Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse Şi-al idealurilor scrum > Pe acelaşi drum . ' Vom trece mîine, cerşind din literele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani! (Romanţa noastră) Dar dacă senzaţia morţii şi a periciunii universale, împinsă pînă la tragic, cere o sensibilitate mai profundă decît e, în genere, sensibilitatea d-lui Minulescu, găsim, în schimb, la acest poet o nelinişte care, ce e dreptul, nu e de ordin metafizic şi deci superioară, ci o nelinişte legată de timp şi de loc, un instinct de migraţie, o dorinţă neraţională de orizonturi noi, care i-au populat poezia cu atîtea „ţări enigme“, cu atîtea „galere11 şi „corăbii11 ce pleacă sau sosesc, cu atîţia pelerini şi berze călătoare: Şi aşa pluti-vom toată ziua, Şi aşa pluti-vom noaptea toată, Şi aşa pluti-vom vreme multă. Căci prea mult Nu e niciodată Cînd ne-ndreptăm spre ţări enigme, . Spre ţări în care, mîine-n zori, Găsi-vom poate Aureola eternei noastre rărbători. (Spre ţările enigme) . din care, fireşte, nu lipseşte verbalismul, caracteristic, de altfel, acestui poet prin excelenţă verbal şi sonor. Sau: ' Sint obosit de drum şi-aş vrea Să dorm trei nopţi, 309 Trei vieţi în şir, Culcat pe-un aşternut, Aşa Cum dorm culcaţi în cimitir... Ca sfinţii palizi din altare, Cu pumnii-ncrucişaţi pe piept, Din somnul fără deşteptare Aş vrea să nu mă mai deştept... etc. (Romanţa pelerinului) sau: Ciudate fiinţe, bizari pelerini, Cu ochii albaştri, ca albastrul senini, Spre care cetate pornirăţi-armată De oameni cu cranii şi iriîini de schelete Cu feţele albe ca albul perete, Şi gura-ncleŞtată? (Pelerinii morţii) sau: Porniră' cele trei corăbii... Şi-n urma lor rămase portul, . Mai trist ca muntele Golgotei însingerat de-un asfinţit Şi-n urma lor, Pe cheiul umed, Un singur albatros rănit Mai stă de pază, Ca Maria, Venită să-şi vegheze mortul!... (Romanţa celor trei corăbii, Şi, pentru a încheia, mai cităm încă o strofă, cu toatî grandilocvenţa ei geografică: Şi-aşa cum dorm, nedespărţite — ca trei tovarăşe de luptă Ca nişte suveniruri smulse îndepărtatului trecut, Par trei sicriuri profanate, Din care morţii-au dispărut, Cu-ntregile comori de aur Şi pietre scumpe — Adunate 310 \ De cei ce le minau pe-Atlantic, Din ţărm in ţărm, Din val în val, De cei ce le-ancorau cu grijă pe coasta-Antilelor bogate Şi-n urmă le-ndreptau cu grabă — Ca nişte pasări albe-n zbor — Din insula San-Salvador Spre Spania — Spre taciturnul şi lacomul Escurial! (Romanţa celor trei galere) * Succesul poeziei minulesciene nu vine însă de la fondul ei muzical şi de la lărgirea lirismului în regiunile subconştientului, ci.de la muzicalitatea ei exterioară. Spre a o deosebi de cealaltă, am prefera să o numim sonoritate; poezia d-lui Minulescu e cea mai sonoră din literatura noastră actuală; ea e prin excelenţă declamatoare; de aici, şi repedea sa răs-pîridire şi în straiele în care poezia nu se scoboară decît pe calea cuvîntului rostit. Revoluţia prozodică e mai mult aparentă şi tipografică; în genere, versul e solid construit şi de o sonoritate plină. Revoluţia lexicală e mult mai reală; limba cristalină şi cu tendenţe arhaizante a lui Eminescu, limba mai mult rurală a lui Coşbuc a fost siluită şi modernizată. încercarea a părut la început îndrăzneaţă şi procedeul lesnicios; în locul arhaismului cu sunete sumbre, a' apărut neologismul sonor şi armonios, cu o stăruinţă ridicată la principiu. După douăzeci de ani de evoluţie, lupta a fost cîştigată; expresia noastră poetică s-a îmbogăţit simţitor cu un mare număr de cuvinte mai susceptibile de a traduce nuanţele sensibilităţii noastre. Problema limbii, ca şi problema stilului, nu se poate desface de problema fondului; după cum nu-i numai un „stil“, ci mai multe stiluri, tot aşa nu-i numai o limbă, ci mai multe; valoarea limbii nu iese din puritatea sau din tendenţa conservatoare şi chiar reacţionară a deznodămîntului cuvintelor irosite, ci din raportarea şi adaptarea la fond: unei anumite sensibilităţi i se cuvine o anumită expresie. în afară de armonia internă dintre fond şi formă, greu de realizat, mai este o altă armonie, a formei privită în sine. 311 A r lin i 7:1111A sau neo|oţ:ist ic Ti. limba nu trebuie să răspund mimai fundului, ci să aibă şi o unitate externă; din lips unei astfel de unităţi, limba de violente contraste a d-ll (îalaction e antiestetică. Nu tot aşa şi limba poeziei minţi leM-iene; ea e străbătută de amindouâ armoniile; e crescut din fond şi are şi o tonalitate eirală : neologismul răspundi hi genere, unei necesităţi şi e şi susţinut prin tot ce-l incon j".nă ; nu ţipă: cind ţipă, stridenţa lui se armonizează I, stridenţa L'enerală. In procesul de formaţie a limbii noaslr literare, şi îndeosebi poetice, putem deci privi incercarc d-lui Minulescu, alături cu a altora, ca rodnică. Şi cum difi icnţierile se fac, in eenere. după semne exterioare, inovaţi neologistică a trecut drept o notă caractcrist ică a noii por zii simboliste. * l'nei inspiraţii muzicale, adică de stări sufleteşti vni! iieor^anizate, trebuia să-i răspundă si anumite mijloace d «■xpresie; forma muzicală, adică muzicalitatea exierioari iste linul din aceste mijloace esenţiale in poezia d-lui Mini1 Iim'ii: versurile lui nu se insinuează totuşi discret ; nu in el vom L'ăsi: llii'll <| !■<• l.i IIII il (I o* şi nici acea tonalitate fumurie: ... l.i ch:ms(Mi ris<■ 011 riml.Vis au |>r<"i■ is se juiiit a artei poetice verlainieiie. Muzica minulesciană e plină d fanfare, fie sonorităţi, de metale lovite; versul e declamator lari' şi adese pol; el procedează prin acumulare de imafjin sau uneori numai de cuvinte sonori'; fiind retoric, şi-a asi "ura! şi succesul, dar şi-a limitat şi putinţa de-a exprim ernoţiunilf adinei. In afară de muzicalitatea exterioară, inspiraţia de caii tale muzicală are şi alte- mijloace de expresie, ce se pot 11 zuma la sugestie. .Sugestia constituie deci estetica simbolb inului: „Nommer un objet — scria Mallarme — c'ent Kuppri mei Ies trois quarts de la jouissance du poeme qui est fait du bonlieur de deviner peu â peu: la ni'.'i.'erer, voilă I re\e”. j.n^l Nu d. I. Minulescu avea să lase-la o parte armele esteti-jl)saicii simboliste; le-a întrebuinţat deci cu indiscreţia caracteris-. tică întregii sale poezii şi în contradicţie cu însăşi esenţa a,nu| simbolismului, ce stă în discreţie. Şi în procedeele de suges- tie poetul rămîne ostentativ. Senzaţia apropierii morţii sau a misterului ce ne învăluie e exprimată de Maeţerlinck prin mijloace de insinuare ; d. Minulescu ne-o exprimă prin sunete de trîmbiţe, prin chei aruncate, prin terminologie geografică şi istorică, prin obsesie de numere fatidice, prin cavouri ce se deschid şi prin schelete rămase afară, adică prin o serie de elemente pur externe şi de valoare mai mult verbală. Este totuşi 'un mister în poezia minulesciană; un mister îmbrăcat însă în forme oratorice ; e o nostalgie după alte orizonturi, după alte ţărmuri, ce lunecă curînd în „dezvoltări funambuleşti: A fost un vis trăit pe-un ţărm de maro, Un cînloc trist, adus din alte ţări Do nişte păsări albe-culătoare Pe-albastrul răzvrătit al altor mări — Un cintec trist adus de marinarii ■ Sosiţi din Boston, Norfolk Şi New-York, Un cintec trisl, ce-1 cîntă-ades pescarii Cind pleacă-n larg şi nu se mai întorc. Şi-a fost refrenul unor triolete Cu care-all’dată un poet din Nord Pe marginile albului fiord, Cerşea iubirea blondelor cochete... (Celei care pleacă) Am dat destule elemente pentru situarea poeziei minu-lesoiene. Cu aceste însuşiri, dar mai ales cu aceste defecte, d. Minulescu a purtat steagul simbolismului, nu fără succes. Lipsit de profunzime şi de viaţă interioară, el n-a adîn-cit cu nimic lirismul; în schimb, n-are nici obscuritatea obişnuită sau necesară a celor mai mulţi poeţi simbolişti. Poezia d-lui Minulescu a putut deveni astfel populară: a fost parodiată şi imitată; în genul ei, n-a putut, fi totuşi depăşită. Pornită de la suprafaţa sufletului, ceea ce-i paradoxal pentru o .poezie simbolistă, ea s-a înălţat în acorduri largi şi zgomotoase, cu violenţe de imagini şi de cuvinte, cu atitudini şi îndrăzneli, încărcată de toate semnele exterioare'ale simbolismului şi ale modernismului formal, cu mistere- uşor de ghicit, colorată, lăudăroasă, voluntar perversă şi, mai presus de toate, retorică. I-a fost dat simbolismului român să se identifice de la început cu această poezie superficială şi declamatoare, de o cuceritoare muzicalitate externă. 2. ELENA FARAGO Trecerea Elenei Farago printre poeţii simbolişti, şi încă printre cei mai reprezentativi, va mira, desigur. Nimeni, după cît ştim, n-a aşezat-o în acest curent; investigaţia: d-lui Davidescu, atît de zeloasă în a solidariza cu mişcarea simbolistă elemente nu numai străine, ci şi fără talent, şi deci indiferente din toate punctele de vedere, n-a mers şi spre poezia Elenei Farago: în ea ar fi găsit, totuşi, o inspiraţie de calitate muzicală, cu mult mai lăuntrică decît cea a poeziei minulesciene. înainte de a-i preciza legăturile cu simbolismul, voim totuşi să-i caracterizăm natura: puţin -cunoscută, poezia Elenei Farago nu-i nici destul de preţuită, pentru cuvinte ce rămîn a’ se determina. * „S-a spus de Lamartine că e poezia însăşi. Formula s-ar putea aplica şi Elenei Farago. Părînd prea mare, lauda are nevoie de a fi limpezită. E poezia însăşi, prin reducerea ei la elementul esenţial al sentimentului; un lirism incapabil de a ieşi din domeniul emoţiunii sentimentale. Poeta nu-şi trage substanţa poeziei din afară: paiajen ce-şi scoate din organismul lui minunata reţea a pînzelor; muncitor obscur şi îndărătnic, ce-şi descrie în unghere traiectoria vieţii... Poezia Elenei Farago este deci mărginită la emoţie şi la una singură: emoţia erotică. Forţă uriaşă ce poate incendia şi cuceri tot universul prin expansiune biruitoare sau îl reduce la un punct tenace şi invizibil ce nu vrea să moară. 314 pen.[i Sentimentul Elenei Farago nu e propulsiv. Nu se avîntă pînă zţ-oJ-a cer şi nu poartă făclia incendiatoare prin golurile albastre; im'sjjhu duce afirmaţia vieţii dincolo de marginile ei. Neizbucnind sirt).lin din nevoia organică a multiplicării, se strînge în sine, ir (je I j ntunecînd astrele, stingînd sorii şi reducînd lumea fenome-pre. [hală la punctul ascuţit şi tăios al unui diamant. în poezia in sg 1; Elenei Farago nu vom găsi deci bucuria vieţii sau exaltarea lă si J! naturii, ci aprigul cîntec al unui sentiment tiranic şi fără ’ i! bucurie. Numai uneori plăcerea iubirii devine lîncezeală şi ijblîndeţe; nu cunoaşte însă niciodată frenezia ce creşte pînă ij la. distracţie. Obscură din pudoarea sexului şi delicateţa artei, il poezia Elenei Farago este o forţă concentrată şi tragică, ii Simţi în ea un freamăt surd, o putere care nu vrea să iasă, i! ci se mistuie lăuntric în prada durerii şi a regretului, un izvor Incă [[.monoton, dar rodnic, ce se zbate în matcă, nemulţumit, un I suflu despletit ce vuieşte fără sonoritate, dar impresionant, ! şi, mai ales, totala absenţă a lumii din afară şi a oricărui 'element intelectual. între patru pereţi şi cu obloanele trase 1 asupra vieţii, Elena Farago ar fi înstrunat acelaşi cîntec ; patetic redus la o frază melodică. Netrecînd la gesturi şi i la realizare, iubirea e rezultatul unui proces psihologic ce i nu are aproape nevoie de prilejuri din afară. în clarobscurul | unei atmosfere de ceaţă, ca într-o pînză de Carriere, versurile i poetei cîntă litania unui amor fără extaze, dar mişcător prin j accentul lui profund. Unui fond atît de puternic şi de unitar îi răspunde o formă tot atît de personală şi unilaterală... Poezia Elenei Farago şi-a secretat de. la sine forma ce-i convenea; o melopee mono--tonă şi învăluitoare, fără imagini concrete, limitată la un vocabular abstract din lumea sentimentului, cu abur de obscuritate şf complicaţie de expresie — şi cu toate aceste, o formă personală, muzicală şi adaptată ritmului sufletesc.... Prin adîncimea sentimentului din care porneşte şi a emoţiunii ce ţîşneşte cu jertfa unor renunţări şi dezastre atît de mari, prin reducerea poeziei la principiul ei fundamental, Elena Farago este, poate, cel mai patetic poet al generaţiei noastre11 *. 1 Critice, V. . , ' îem. raţia area t, şi *$ si ispi-cea ! cu uţin iiiă, s-ar are iţial niul >oe- nu- e'-şi i la idia . il 16 1 d-n- roet- *■ pri: nc'iri i. poe; nim mintu mm rospâ izie 'c-: ilitat' lt maf Simbolismul poetei a lunecat, adesea la poezia simbolică — ?ea ce nu e totuna. Şi la d. Minulescu găsim un aparat unbolic de „chei“, de numere fatidice: totul era insă'între-uinţat în vederea unei sugestiuni sau a unei obsesii; cheile eschideau poarta unor mistere bănuite. Simbolica Elenei Farago nu vine poate atît din nevoia ugestiunii, cit din necesitatea temperamentală de a eluda uvintul propriu, de a transpune realitatea intr-un plan ideal: te aici şi efecte, dar şi primejdia continuă a unei superstruc-iuni de alegorii, şi preţioase, şi greu de înţeles.. . Pentru a la un exemplu, vom cita. două strofe numai ale unei poezii, lin care reiese şi frumuseţea, dar şi primejdia acestui fel de sxpresie poetică: ,.5' a| Durerea mea! în parcul ce l-am privit prin spinii ■’PVj înşiruiţi de pază pe gardu-ţi negru, M jn, Ieri, lifj Erau aşa de firavi în iarba verde Crinii! Şi n-am putut să intru, Că nu mi-ai dat puteri Să-l trag din poartă lanţul IIRto- Avarelor tăceri, n'?"e Nici să-i clintesc pe-o clipă, -;1 ce Din gardu-ţi negru, izaîii. Spinii! derni.1 totul Şi acuma stau prj[. Şi-mi caut în palmele rănite — - ■ Cum mă-nţepară spinii ! luai ' ... ■ * ♦ • Ce mi i-ai pus străjen, î1 Neînduraţi, • :i din în calea nădejdii chinuite! Cum îmi răniră darul Celei mai albe vreri! Durerea mea! Ce rude-ţi sunt viespele pornite 317 Să-nţepe azi in ginduri Cum mă-nţepară, ieri, în palme spinii negri? (Durerii) Durerea poetei este deci un parc înconjurat de un gon negru, în care stau de pază spinii; în iarba verde a parcului.. poeta a zărit crinii albi, dar n-a intrat ]a ei, căci n-a putu trage lanţul Lăcerii avare ce-i imprejmuieşte parcul dureri şi nici să dea la o parte spinii. Aceşti spini i-au înţepat palmei şi i-au rănit dorul „vrerii celei mai albe"; mai apoi viespeli i-au înţepat gîndurile şi aşa mai departe... Poezia are negreşit, un sens; e chiar de o nuanţă lilială, caracteristici intregei erotici, lipsită de senzualitate, a acestei poete ; sentimentului pur şi muzical; ar vrea să se apropie de crinu imaculat al durerii extatice şi o împiedică atiţia spini, atîte; viespi şi atîtea ispite! Poezia se pierde totuşi în superstruc ţiuni de simbolică medievală, în care crinii, spinii, viespele lanţurile transpun realitatea in alt plan; poezia moderni s-a dezrobit de această figuraţie poetică... în aparenţă „viespele11,. „spinii" sau „gardurile" reprezintă o plasticizari a ideii poetice; de fapt, insă, ele fac din poezie o îngrămădiri de alegorii factice... Procedeul generalizării e legat di estetica simbolismului; pînă şi in versurile, de altfel, mul) mai sanguine ale d-lui I. Minulescu trec, descărnate şi sonore „Nimicul", „Eternul", „Albastrul". „Cuminţii", „Nebunii" „Credinţile", „Minciuna", „Adevărul", „Durerea", „Trecutul" comparaţiile purced în sens invers, adică de la concret, h abstract: părul e negru „ca greşala imaculatelor fecioare" corăbiile din port sunt „nişte suveniruri smulse îndepărtatulu trecut"... Poezia Elenei Farago împinge şi mai departt procedeul abstractizării şi al generalizării; vom găsi deci S-adaog în suflet pe tristul A'-a fost Cu blindul Că n-a fost să (ie. sau . . . statornicul Este sau Şi iar ca-n atîţia zadarnici „atunci" Şi moartă o floarea albaştrilor „cind“ ? Şi frunza verzuilor „poate!"... etc. 318 ' gard ilui putut iurei îlraele espele i are, risticâ1 )ete crinul atîtea struc-‘spele, dernă rentă eizare lădire it de mult )nore, unii1' ret la iare' îtului ■parte deci: Abstractizarea decolorează cuvîntul; îi ia seva, vulgară poate, dar singura savuroasă şi vie. Prin acest abuz de decolorare, poezia se anemiază, se eterizează; versul devine, in schimb, solubil şi capabil de a transmite stări sufleteşti vagi şi neorganizate, esenţial muzicale. O astfel de poezie vagă, muzjcală şi deci simbolistă este poezia Elenei Farago în cele mai bune din creaţiile ei. Din umbrele ce o învăluie, se desprinde un zbucium patetic, o dramă cu strigăte înăbuşite a unei sensibilităţi pure, care suferă fără să blesteme, căci, dincolo de frămîntări, luceşte lumina limanului odihnitor. 3. BACOVIA Şi asupra lui Bacovia, şi din aceleaşi pricini, vom reproduce mai întîi o caracterizare făcută înainte de a fi tras cadrul acestei lucrări 1: „Simplă atitudine de cele mai multe ori, izolarea poate fi totuşi şi o reacţiune necesară împotriva marelor curente ale opiniei publice. Trebuie deci să privim în' fiecare caz special elementul de diferenţiare şi de progres. în acest sens, bisericuţele literare sunt protestări fireşti în contra nedreptăţilor colective: ca de obicei, remediul unei nedreptăţi stă însă într-o nedreptate opusă. Din jocul lor sismic, violent şi inegal, se precipită astfel linia de puncte luminoase a adevărului, în f sfîrsit, statornicit. . O privire mai înţelegătoare a ritmului literar ne îndeamnă deci la îngăduinţă; împotriva convenţionalului e necesară şi răzvrătirea; trebuie să fim răzbunaţi de Radu Cosmin. Alături de catedralele impunătoare ale gemului banal sau numai comun, admitem şi bisericuţele dintr-un lemn ale geniilor, solitare. Şi, deşi iconiţele singuratice nu se deosebesc uneori cu nimic de iconiţele populare, se cuvine să preţuim gestul care adoră ce nu s-a mai adorat ca pe un gest de echilibru şi de progres posibil. Critice, VII. 319 In literatura noastră cu puţine catedrale autentice, firesc deci să avem şi bisericuţe, în care se slujeşte mai mu] din mulţumirea izolării. Singularizarea acordă merite neti găduite; ironizînd-o, îi suportăm însă prestigiul. Recunoaş tem fără voie în orice cult ermetic existenţa unor element ce ne scapă sau rie depăşesc. Profund necunoscută de mulţime,'poezia d-lui Baeovi este o astfel de bisericuţă dintr-un lemn, în care oficiaz cîţiva publicişti, 'în genere, dificili. Fără a tăgădui din principiu - sinceritatea oricărei at: tudini estetice, critica trebuie să ţină seamă de factorul voir ţei şi apoi de contagiunea ce intră în închegarea micilor sect literare. Sensibilitatea consbnantă a unora se întovărăşeşt repede cu snobismul altora; bucuria iniţierii şi a izolării prc voacă în toţi un sentiment de superioritate agresivă. ★ Bacovia a adus, totuşi, o notă originală. N-a creat, de sigur, poezia de atmosferă; întrebuinţînd-o cu înlăturare oricărui alt artificiu poetic, s-a confundat însă cu ea. Exist o atmosferă bâcoviană: o atmosferă de copleşitoare dezc lare, de toamnă cu ploi putrede,' cu arbori cangrenaţi, limi tată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, int.r cimitir şi abator, cu căsuţele cinchite în noroaie eterne, c grădina publică răvăşită, cu melancolia caterincilor şi bucu ria panoramelor, în care „princese oftează mecanic în răci de sticlă11; şi în această atmosferă de plumb, o stare sufle tească identică; o abrutizare de alcool, o deplină dezorga nizare sufletească prin gîndul morţii şi “al neantului, ui vag sentimentalism banal, în tonul caterincilor, şi macabri in tonul păpuşelor organice Ia mişcări silnice şi halucinate într-un cuvînt, o nimicire a vieţii nu numai în formele e spirituale, ci şi animale. Poezia lui Bacovia este deci expre sia unei nevroze. Prin concordanţa peisagiului interior ci cel exterior, impresionează în ansamblu; nu reţine totuş prin amănunt. S 1 ” ★ Nicăieri nu se pune mai tulburătoare problema «poezie de atmosferă» decît la Bacovia. Cele două note stridente aii '320 :ice, , i niuli ^noaş- niente i'-ovia .'ioiazâ ■i ati voin ' secte aşeţte i pro t, de-irarea Îîistă dezo-limi-intre ie, cu buoii' racle sufle-:orga-li, un abru, inate, ele ei xpre-jr cu lotuşi oeziei ^coşului de pe casă, în mijlocul.unei nopţi sinistre de toam-ă, creează cu siguranţă o «atmosferă»; nu formează îtuşi o muzică. Arta poetică a lui Bacovia este tot atît de lementară ca şi cintecul cocoşului metalic; ea se reduce la iteva note de o sumbră simplicitate. Atmosfera iese din mitarea senzaţiilor, a imaginilor, a expresiei poetice şi din 3peţirea lor monotonă. Obsesia dă chiar impresia unei in~ ensităţi şi profunzimi, la care spiritele vaste şi mobile nu jung. Poezia se reduce astfel nu numai la un nihilism intelec-ual, ci şi la unul estetic: emoţiunea ei rudimentară nu are iici o legătură cu arta privită ca jun artificiu. Cultul bacovian o reacţiune împotriva unei literaturi saturate de estetism,. >riri jocul cunoscut al dezgustului ce împinge pe rafinaţi pre primitivism.“ * Legătura unei astfel de poezii cu simbolismul e prea fă--işă pentru a fi nevoie s-o subliniem mai mult. Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stări •.ufleteşti; e poezia cinesteziei imoblie, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionali-ează; cinestezie profund animalică; secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; inestezie ce nu se diferenţiază de natura putredă de toamnăT ie ploi şi de zăpadă, cu care se contopeşte. O astfel de dis-aoziţie sufletească e prin esenţă muzicală; i s-ar putea lă-ădui interesul,, nu i se poate tăgădui realitatea primară;. :n ea salutăm poate cea dintîi licărire de conştiinţă a materiei :.e se însufleţeşte. / Redusă la un cojiţinut sufletesc atît de elementar, a-ceastă poezie şi-a găsit expresia cea mai firească; prin estetica ei, se realizează integral şi se diferenţiază cu totul de poezia lui J. Minulescu şi a.Elenei Farago. Poezia, minulesciană are o muzicalitate externă ^ ea e-copleşită de sonoritate; se declamă şi e esenţial retorică;. poezia Elenei Farago e muzicală, fără a fi sonoră; n-are zgomote de alămuri, dar violoncelul pasiunii geme în gîlgîirî’ înfrînte, profunde; de altfel, şi ea e atinsă de verbalism;, plîngerea se despleteşte, rîurează, se opreşte, se revoltă şi; apoi se potoleşte; nu-i totdeauna o litanie melopeică şi ne- 321 păsătoare, ci un net de persuasiune; pe deasupra pluleşl o fiinţă pururi prezentă; patetismul se nuanţează deci 1 retorică. Prin acest retorism, şi unul şi altul prelungesc estetic romantismului, 'a dezvoltărilor poetice. Bacovia înăbuşe vei balismul; el aplică principiul esteticei verlainieno: Prends l’eloqucnce ct lonls lui son con ! Nici nu se putea altfel: cleiul de pe copac, mucegaiul d pe zid nu pot. fi retorice; poezia bacoviană e imens staticii ea nu e susceplibilă de nici un fel de devenire. . .Adaptare formei la fond a acestei poezii este nt.il. de desăvîrsită, inc! îndepărtează gîndul oricărei intenţii artistice; mijloacele d expresie sunt atit de simple- şi de naturale, incit, par croi cute din obiect. în fond, există totuşi un instinct, artiştii care ştie alege nota justă. Şi pentru a nu ne raporta Ia poezii! din care emoţia iese mai mult. din obsesia repetiţiei şi dec se reduce la expresia aproape directă a unei cinesIezii bo! nave, vom cita o poezie cu o notaţie organizată: L actislr ă Dc-atitca nopţi and ploiiînd, And materia plingind. . . .Sînt singur, şi mă ducc-n gliul Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pc sclnduri ude, în spale mă i/.bcşto-mi val — Tresar prin somn, şi mi se parc Că n-am tras podul do la mal. Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri ţnfi găsesc... Şi simt cum de atîta ploaie Piloţii greu se prălnişcsc. De-alilea nopţi nud plouind, Tot tresărind, tot aşteptind... Sînt singur, şi mă duce-n gînd Spre locuinţele lacustre. leci ] „Materia care plînge“, golul „istoric11, organizarea în-tregei impresii prin amănunte ne arată în BacoA'ia şi o in--stf(jcl tenţie şi o putinţă de realizare conştientă. O notaţie pregnantă şi nouă,.dar pur exterioară, mai găsim şi in alte poezii: :e vei liul di' • Umbra mea stă in noroi ca un trist bagaj. Sau in această viziune plastică a unor foi roşii de toamnă,, atică:!ce Pe statui de femei: ptare;' | . inci; ; ele di' i Acum cad foi de singe-n parcul gol, Pe albe statui feminine; Pe alb model de forme fine, .cr^'i! Acum se-nşiră scene de viol... 'tisticj j • ' ■ oeziil;’!. Sau chiar in această notaţie a unui început de primăvarăr. i deci"' li Mit Primăvară... . -O picătură parfumată cu vibrări de violet, în vitrine, versuri de un nou poet. (Nervi de primăvară) | în genere însă claviatura poeziei bacoviene se mărgineşte ila două note, pe care le-am numi melopeice, de n-ar fi lip— ! site de sonoritate; prin repetiţie, ele traduc totuşi cea mai ! deplină dezorganizare sufletească din cîte a cunoscut lite-j ratura noastră şi sunt expresia unui simbolism elementar. 4. CAMIL BALTAZAR D. Camil Baltazar este cel din urmă venit al simbolismului; într-o mişcare ce părea .istovită ca mişcare, deşi nu şi ca principiu (anterior şi postum simbolismului), a apărut acest poet, în care vedem cea' mai pură expresie a simbolismului nostru de esenţă muzicală şi de expresie sugestivă, cu un fond uneori de o simplicitate şi profunzime bacoviană,. dar cu o formă mai muzicală, cu o expresie figurată mult mai bogată şi mai originală, cu o rezonanţă personală şi cu o putere de înnoire organică. Si ■: x 323^ Locul d-lui Baltazar nu e încă precizat pe scara valori rilor noastre poetice; ne luăm deci sarcina de a i-1 determin cu o stăruinţă ce va rupe poate economia acestei lucrări O privim totuşi ca pe o datorie: după ce am anticipat1^ fi :resc să facem suma realizărilor. ★ în Vecernii mai întîi, apoi în F-lţiutc de mătase şi, î: urmă, în poeziile neadunate încă, poetul a evoluat intr-u: •sens virtual indicat; e deci necesar să-l privim în deosebite le lui popasuri. D. Camil Baltazar a început prin poezia spitalului d tuberculoşi; d. Camil Petrescu, poet, desigur, dar şi spiri ■critic, a afirmat că ar fi realizat-o, după cum a realizat d. Phi ilippide Vecinicia — adică verbal 2. D. Camil Petrescu se in şeală. Spitalul de tuberculoşi poate fi astfel; el a fost trecu însă printr-un temperament organic, dematerializat şi pu pe un plan ideal; prin unitate, el are o existenţă poetic tot atît de reală ca cea mai credincioasă copie. Nu intere ,-sează spitalul de tuberculoşi, ci unitatea de emoţie,, şi d expresie a poetului. Şi aceasta e neîndoioasă. Spitalul bal tazarian este expresia unei sensibilităţi determinate; nimi fioros în el; în zadar au întors capul oamenii simţitori; î acest spital nu se aud horcăituri; moartea nu e grozavă •ea pluteşte pretutindeni ca o împăcare aşteptată ; bolnav nu-s înrăiţi; apropierea sfîrşitului le pune, dimpotrivă, î •ochi bucurii venite de dincolo. Sanatoriul e „casa albă“ p caie o: ■ • împrejmuie blajina copacilor turmă, Coperindu-te cu patrafir de răcoare... 3>e ale cărei ferestre le sprijine: Ramuri proaspete ce vor cu primăvara să te binecuvinte. Pretutindeni un aer de blîndă resemnare, de linişte, d bunătate; lucrurile şi oamenii sunt văzuţi într-o străvezi irealitate. 1 Critice, VII; articolul despre d. Camil Baltazar, în Anticipai literare. 2 Articol din Revista vremei, III, 15. 324 valori-•rmina ucrări. t1, e fi- şi. in ntr-un sebite- lui de spirit l.Phi-se Întrecut ji pus loetică intere-şi de il bal-nimic )ri; in jzavă; Dinari vă, in )ă:: pe ■te, de ■âvezie licipof11 Sora Verona e: •' Prietena cu ochii buni — şi veşnic gata de iertare,. Prietena cu ochii inelaţi de cearcăne vineţite. Vecina de pat: Mi-a cuvîntat cu grai bun de frate De însănătoşire şi de mamă. Suferinţa spiritualizează chipul bolnavilor şi le ascute sensibilitatea. Povestindu-şi durerile, vecinii de pat îşi vor ,dărui miînile“; | Şi aşa de frăţesc le vor stringe, • | Că sufletele amîndurora vor pluti, sincere, pe gură... t ; îi prin proiecţiunea sufletescului asupra lumii din afară, inoaptea dinăuntru stinge lampa din părete: Va fi aşa de mult noapte şi în noi aşa de mult tristeţe, Că lampa se va stinge. , Moartea chiar se spiritualizează; ea, soseşte cu o linişte | Dcrotitoare şi augustă, pe care nici plînsul mamei nu trebuie ş să o tulbure. Vom mâi cita o dată minunatul final al Ultimei scrisori mamei: i i . Spre dimineaţă, cînd bolnavii se scoală, Cu gemete şi întrebări pe jumătate, Voi dormi frumos Cu mîinele — a rugăciune — pe piept încrucişate... i Şi poate că, vroind să mă depună în capelă, Mă vor plimba descoperit — prin grădină, Şi cum mă vor plimba tăcut pe alei, în dimineaţa care se deşteaptă vibrînd ca o coardă do violină.. Se va pleca o creangă de- copac, Umbrindu-mi faţa cu tăcere Şi sărutîndu-mă blajin cu floare albă, Ca o tîrzie şi cuminte mîngîiere. Dimineaţa va fi o soră care se deşteaptă, Despletindu-şi în văzduh părul de soare. 325 i '.uni mă ' or fi l.'is.il să lioi]iiicsi' |)ii|iii • In faţa '„'.illirnă, liroiliil'i (lc‘ nlb ilc flnaiv. Va fi alila tăcere iu jurul meu, (IrranjM va sla Imllilă asupra-mi cu leauiă, l'.ă aş vum iu clipa acea să Io roi;: (.iuti vri afla de umarlca iium Să mii plinei, mamă... 1). Camil Pclrescu. poet al notaţiei plastice, găseşte ci o astfel di’ poezie ..<■ ieftină şi nefericită - in ‘zi'hcmiI — ci c\presie", că ..c inferioară ca adincime şi calilate a senii montului alini' poeţi de azi"; noi credem insa că, in afan 11(> Mioriţa şi de Mai am uit singur ilar, moartea n-a fus niciodată evorală cu n mai marc adincime de sentiment cu alila semnalate si cu mai multă content plat i vil al r. Pin acest prim popas al poeziei d-lui liallazar, nu t.rc huie reţinui sanatoriul, ci sensibilii a I ea poetului, de o uni laie ireductibilă: o bunătate, o ,,bla jinătale'1, o duioşie, cari învăluie chiar şi cele mai respingătoare aspecte şi le t.rans pune pe un plan ideal. O astfel de dispoziţie sufletească esle primară şi deci mu zicală; «I. Camil l’elrescu ii refuza profunzimea: noi nu con fundăm insă profunzimea eu violenţa atitudinii: deşi pn-sivă şi resemnată, ea e adincă şi colorează întreaga claviie l.ură sufletească a poetului; cu o estompă uniformă şlergi contururile şi spiritualizează malerin. I). liallazar e un lienli Angelico al mizeriei trupeşti. Întregind o atmosferă, poezia d-lui liallazar are onrecari înrudire cu poezia lui Bacovia. Asemănarea se opreşle inşi la unele elemente exterioare; peisagii de orăşele de provin ••io, văzute in cadrul jilav al toamnei, colţuri de mahala inno roiată.aspecte de cimitire desfundate, zări irnplnzitede ploaie similitudine de vocabular şi de imagini. Iri fond, insă, poe zia bacoviană e expresia dezorganizării sufleteşti, a relnlonr cerii la materie prin nimicirea inteligenţii şi a voinţii. He cind de la aceleaşi elemente morbide, poezia haliazariaril reprezintă, dimpotrivă, o ascensiune: ea e o suavă aspiraţii spre lumină şi spre soare. Tţ că -ca nti- fară fost ent, tre- uni- lare ins- BU- :on- pa- ria- :rge >ato Boala e o infirmitate a materiei; porumbelul spiritului1 ur se înalţă însă peste mizerii spre seninătăţi; pînzele plo-or de toamnă se dau la o parte spre a face loc luminii. Pe ;t era deci de dizolvantă poezia lui Bacovia, pe atît e de să-ătoasă şi de optimistă poezia d-lui Camil Baltazar. Suferin-i fizică, peisagiul bolnav al toamnei, elementul opac şi în-jnecos sunt numai puncte de plecare: fundalul necesar, de e care., se desprinde şi mai energic setea de lumină, de să-ătate, de A7iaţă. Nimeni dintre poeţii generaţiei actuale -a revărsat un mai puternic şuvoi de lumină înviorătoare-3ste un mai sombru peisagiu sufletesc. Şi, ca să ne mărginim numai la un citat, vom reproduce singură poezie, cu toate rezervele ce am avea de făcut supra unor imagini: o cităm însă pentru beţia ei luminoasă: Clopotele \ Clopotele, bunici înţelepţi, au purces a glăsui în limba lor rugi luminoase, şi tot oraşul a căzut in genunchi — copleşit de limpezimea sunetelor armonioase. Clopotele, Acum şi-au îngemănat glasurile şi mîinile şi vor cu limpezimea cîntecelor să-mprospăteze toate' fîntînile. :are insă vin-îno-aie; poe-oar-Ple-ană aţie Cad boabe mari de .mărgărint pe coperişurile lucii de lumină,, asemeni unor ploi de-argint. Cad boabe mari şi limpezi şi sună clar, cum ar suna zorile r’ -într-un iatac cu geam de mărgăritar.- Iubito, vin’afară; întinde-ţi mîinile să cuprinzi toată limpezimea solară a rlopol i'lor şi «Iară le va durea atita primăvară luminoasă. închide ochii, ~i-ţi vor piea pe pleoape boabe mari use, dar nu indeajuri.s de topite pentru a ne da o impri'i tinil-ară. Imaginile d-lui Camil Baltazar se deosebesc şi pr noutate şi prin omogertilale; dintr-o substanţă unică, < se integrează nu numai intr-o poezie, ci In totalitatea ere ţiunii lui: de aici şi putinţa unei atmosfere. Tempernme original şi organic, poetul scoale din materia omogenă inspiraţiei sale un număr nelimitat de imagini persona deşi uniforme. 32H Nu e în intenţia noastră de a reproduce totalitatea imaginilor acestui fecund imagist; însemnătatea lor nu , stă, de altfel, numai în frumuseţe, ci şi în omogeneitate; citatul devine astfel sensibilizări. Liniştea: Tăcerea: Primăvara: Toamna: neîndestulător. Vom reproduce totuşi cîteva Stau mobilele vechi de cărbune în liniştea-i aşa de deasă şi de grea, Incit de-ai învirti o mînă-n aer Ceva bătrîn şi uscat s-ar sfărîma. ■ (Peisagiu) Tăcerea şi-a întins atît de mult elasticul, Încît credeam că va plesni. (Ceasuri de veghe) Copacii, ruşinoşi, şi-ascund Sub Irunzătura peste ochi trasă Dorin ţi şi visuri cari-au înflorit Ca într-un suflet tînăr de mireasă. (Convalescenţă ) Acum toamna toarce la capul muribundului. Poate îi.toarce cămaşa de moarte; Afară văzduhul E o. nedesluşită carte. (Ceasuri de veghe) De ce mă ţin în frig şi în spital! i Liniştea mă, îngenunche şi mă doare. Afară ninge liniştit şi frumos, Şi în mine ceva sfîrşit şi bun .moare. (Clipe de sară) Lumina: Iar soarele care a intrat, tîrzin, în salonaş, A fîşîit pe fruntea bolnavă Al' luminii galben talaş. (Tragedii mici) 32J Dun'rv pentru moartea uni'i surori iubito: Şi-atit s-a înduioşat soarele, lîâsind portretul vechi decolorat Al fetiţii earo şaiie ni miiiiile pe piept -cruce Şi cu surisul 'i Mi^pin*-Kroul m*u " i « roi, (infu^i, ap<»>t«*li, «Jiu muţit»- piti ).< mîri»,7 Ji«- i j n < f * * * •«• '«'.M/i pi.* f r/t cu /»•{*> <1** n«»PM .7» m'trifwl cu fnruri */ur m nil>im,„/ ( Htt'jfi di 1 r c< nu, ) * Am fitul i 1111■ ‘1 j 1111 s ţii-ntni ;i situa cu narecare lini|>o/ime nudei uismtil ba udelairia n al acestui [iod -• miulcrnisii! 1111ici|nit acum 11 <■ i sferturi ile veac şi devenit de atunci leatul di- curent. I’rin esenţa lui intelect ualâ, acest iimdcr-lisin n-inc nici ii |c;Mtiira cu simbolismul. Ml lunecă, (le llltfe). ie|ie(|e sjile „filozofare" n|i spic lle-lainaţie; şi nu arareori il. Arirlie/i filu/ofea/ă, dezvolta şi lecljiină, făta 111 it'inalilate ile cuu’et are şi chiar de e\presie : lnţi'!' |M iun*', \ .nici,-, ,şi tel ce ciuţi ia inserare l!o p.iliil.'i /.'ul.'iniicie l > ţi 111.n• .'i lri-%1 in cm,vtare. ’l e du ple-uv prin mnenire, Spu/it in sufl'-t şi livid ; I >c i (i-llţelepl , (J, - - î fi stllpill Aiveaşi sur.t.'i neclintire In^lie,ij.t siill.-t. lc-n viii. tv-i (i li.iiiilil s.iu vi-ătnr, Il.spul cil s111 */cte pe lillllij ; Aecc.işi lev’iir.'i te niinli.l, Şi pentru p.iMi-ţi i'.'il.'itur Or.irc.i \ 1 • 111 »-i 1111 se si'liiiiil.'i. . . 11) hnlţi- ) Sau : Infinit ! Infinit ! AllllIl.Vţi Kilţitc . . . e!c. 341 Simbolic Infiniţi Te strînge..............' Demonic Infinit! Descinde-n mine .............. (Rugă de seară) Inspiraţia e, în genere, largă şi respiraţia, adîncă. Ideea se încurcă încă în expresie; versurile au totuşi şi fluiditate şi avînt; ele lunecă chiar spre amploare şi dezvoltare retorică. Sunt obscure; obscuritatea nu le vine însă din concentrare, ci din împrăştiere. Puţine din aceste poezii se susţin de la început pînă la sfîrşit (exceptînd, fireşte; Litanii, Tu nu eşti frumuseţea...) printr-o unitate de sentiment, de ton şi de expresie; cele mai multe se pierd în drum, fie prin îngrămădire de abstracţii, fie prin digresii, fie prin- improprietate. D. Arghezi e totuşi un artist remarcabil; chiar cînd se pierde, se reculege apoi în strofe admirabile, nu numai în sensul plasticizării, ci, mai ales, în sensul suavităţii. Iată, -de pildă, expresia aspiraţiei spre o dragoste castă: Visez o dragoste suavă, O sărutare lină, rece, Cum simt molifţii din dumbravă Cînd peste dînşii luna trece; ■ Cum simt în umbră heleştaie în cari tresar lumini de candeli, Cînd v/n tul serilor le taie Cu aripi fragede de-arhangheli. O sărutare fără spasme, 0-mbrăţ.işare solitară Şi corpuri limpezi de fantasme Din care setea seculară Să verse vinul sideral în arşiţatele caverne . Din stînca mea de mineral» Înmormîntată prihtre perne. (Dedicaţie) -342 J :;'i evocarea frumuseţii pure: Tu mii eşti frumuseţea spiralelor candide. i In ochi Iii mii (lini moartea şi perlele lichide Im rari i'ăsfring mislerul văpăilc livide. I: i’ Nici flori alingu-ti fruntea Spre dinsele plecată, !! Nici pagini cm poeme rămase de-altădată j Nn se desfac nostalgic in dreapta-(i inelală. | (Tu nu /şti frumusrtcn . . . ) S u minunata viziune n iubitei imaculate: !| Inmormintează-ţi graiul oprii, sul) sărutare, i' Şi lasă-ti singur trupul, cu albelc-i tipare, [ învăluit de umbră, el singur să murmure, ;; l'şure cii o frunză, adine ca o pădure. Să vieţuiască singur în haosul de forţă ţi C.e le trimite noua prăpaslie şi torţă. ii De ce n-ai fi volula topită, de tămiic, ! Şi singură mireasma, din tine să răiniie. | llrepl pildă ia vecia ce-şi mină-n mări uscatul f Şi tăinuieşte-n raze potecile si leatul, j Şi fii-ne iubită in rostul lău sublim ■ Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. i j A)iriiHle-ţi dou'ă umbre din fiece lumină, ;| Fii nouă (împotrivă suroră şi străină. I Fii ca o apă pură, in care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. Fii eintecul viorii ce doarme nerostit, | Smaraldul care încă pe miini n-a strălucit, Poleea-n palma ţârii, ce nu e încă trasă j Şi poate duee-n ceruri sau poate-nloarce-acasă. ji (Stihuri) ’ Prin jmiitntoa armoniei si noutatea imaginei, astfel de (•rsuri sunt opera unui remarcabil artist; ele trebuiau su-jiniate la un scriitor cunoscut, mai ales, prin expresia jastiră, împinsă pină la vulgaritate. * Evoluţia d-lui Arghezi pare a se fi înscris in sensul acestei asticizări. Poetul s-a desfăcut cu totul de sub inrlurirca lui Bamlolaire. Nu-i găsim încă unitatea inspiraţiei şi iile nti-i putem delimita sensibilitatea: ii putem insă schiţa e\\ luţia artei poetice. Estetica poeziei argheziene nu se mai îndreaptă spre doi voltare. ei spre concentrare şi spre masivitate: nu mai gi sim fluiditatea graţioasă, armonioasă şi chiar eterată di Stihuri sau din Tu nu eşti frumuseţea...: iui mai L'ăsii insă nici imprecaţiile din lîugd de seară. Expresia poetic se stringe şi. mai ales. se plasticizează: spiritul nu se im înalţă spre abstracţie, ci se pogoară in materie. Procesul (1 vulgarizare a limbii, urmării cu atita stăruinţă in proza li pamfletară, îşi are corespondenţa poetică: cuvintul proprii nud şi aspru e căutat făţiş. Poezia ia, astfel, un aspect pietros şi colţuros; versuri! înţeapă şi jignesc uneori: şi prin formă devin antisimbi liste: nu insinuează, nici nu sugerează: le poţi insă pipi suprafaţa scorţoasă. Din specia acestei poezii granilii am putea cita in întregime admirabilul Belşut’ ; fiind îns prea cunoscut, nu-i vom reproduce însă decit ultima slrofi in care ni se evocă ţăranul înaintea boilor: K o tăcere de-neeput de leat. Tu nu-ţi întorci privirile-napoi. C.ăei Dumnezeu, păşind apropiat, li vezi lăsată umbra printre Îmi. Pentru o mai dreaptă situare — cu defecte şi,calităţi -a acestei estetice vom cita o altă poezie 'mai reprezenti ti vă: Inscripţio pe un portret Cunoşti in vreme visul că sfir.şcşte. Ţi-aî aşteptat oşteanul trist pe scut Să-ţi iriLre-n zale reci in aşternut Şi să-ţi frăruinte trupul tllliăreşte. Şi te socoţi ea iedera, deodată, Rămasă-n legănare ţi pustiu. Ai bănuit că platoşa-i pătată, l’e care odihniseşi, cu rachiu. -344 i u; i ev- î df' )i f' ă l găsi' 3eti 3- ni iii] za -ipri suri imb1 pip nitii I illi trof aţi - :ent Făptură vrăjitoare şi duioasă! Nu le-am oprit s-aştepţi şi să suspini Ci le-am . lăsat să-l încilceşti in spini Fuiorul vieţii tale de mâtasă. Mi-am stăpinit pornirea idolatră Cu o voinţă crincenă şi rece; Căci somnul tău nu trebuia să-nece Sufletul meu de piscuri .mari de piatră. Durerea noastră-aduee cald şi bine Celor hrăniţi cu jertfele din noi. Eu, noaptea, ca un pom, ascult în mine Căzînd miloase-n cuiburi, sfinte foi. Poezia se caracterizează mai întîi prin lapidaritate — ceea ce nu înseamnă că şi prin proprietate: d. Arghezi s-a luptat întotdeauna cu proprietatea expresiei; se caracterizează prin întrebuinţarea cuvîntului crud, prozaic („ai bănuit că platoşa-i pătată cu rachiu“) sau numai familiar {„durerea noastră — aduce cald şi bine“), dar, mai presus de toate, se caracterizează prin plasticizări de înaltă poezie şi prin ton sentenţios: Şi te socoţ.i ca iedera, deodată, Rămasă-n legănare şi pustiu. Ci te-am lăsat să-l încîlceşti în spini Fuiorulivieţii tale de mătasă. Căci somnul tău nu trebuia să-nece Sufletul meu de piscuri mari de piatră. Şi mai ales: , Eu, noaptea, ca un pom ascult în mine Căzînd miloase-n cuiburi, sfinte foi. Deşi plastică, poezia, pare însă obscură; deşi simplu, înţelesul ei nu se străvede decît după oarecare reflecţie. Obscuritatea,, ca un efect artistic, vine mai ales din întrebuinţarea elipsei de cugetare şi de expresie; elipsa este poate cheia de boltă a esteticei argheziene. 345 Am făcut, numeroase citaţii din poeziile il-hii Arghezi, pentru că, nefiind adunate in volum, pot fi considerate aproape ca inedite: din ele se vede un remarcabil artist, în lupta cu o formă rebelă: lupta cu forma e totdeauna impresionantă. Artistul copleşeşte insă pe poet : nu i-nm putut statornici piuă acum unitatea temperamentală, la care se reduce orice mare poet. Nu înseamnă totuşi că nu găsim in opera d-lui Arghezi poezii admirabile. Ca o luminoasă dovadă vom cita in întregime o poezie, de armonie, do altfel, pui' eminesciană, pe care o privim ca pe una din cele mai frumoase ce s-au scris in urmă: T o .1 m u a Străbatem iarăşi parcul la pas na mai-nairite, Cărările-nvelite-s de palide-oseminle. Aceeaşi bancă-a frunze ne-aşteaplă la finllni. IJoi îngeri duc beteala Ciulinilor pe mini. Ne-am aşezat alături şi bra|n-i m-a cuprins. Un luminiş in mine părea că s-ar Ti stins. Mă-ndrepl încet spre mine şi sufletul mi-1 caut Ca orbul, ca să ciule, spărturile pe flaut. Vreau să-ini ridic privirea şi vreau/pă-i mingii ochii Privirea întîrzie pe panglicile rochii. Vreau degetul uşurc să-l iau, să i-l dezmierd... Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plinge? Apusul îşi întoarce cirezile prin singe. O! mă ridic, pe suflet s-o slrîng şi s-o sărut — Dar braţele, din umeri, le simt că ini-au căzut. Şi de-am venii ca-n timpuri, a fost, ca înc-o dală. S-aplec la sărutare o Trânte vinovată, . , Să-nvingem iarăşi vremea dintr-o-nlărire nouă Şi să-nviem adîncul izvoarelor de rouă. 3-iG Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată, îmi pare veche luna — şi steaua ce s-arată, Ca un părete de-arme, cu care-aş ti vînat. ' Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat. Nu cunoaştem data acestei poezii; o credem însă mai eche. Pe lîngă toate celelalte însuşiri argheziene de 'plastici-ate şi de expresie eliptică şi aforistică, mai are o tonalitate '•legiacă şi o caldă armonie, absente aiurea: şi poetul poate eci deveni remarcabil. 1 încheiem aici această caracterizare a unei activităţi joetice pe care n-am preţuit-o pînă acum pentru că n-am :unoscut-o, şi n-am cunoscut-o pentru că a fost copleşită I le o activitate publicistică, profund vătămătoare sănătăţii norale a acestei ţări. De îndată ce am cunoscut-o însă, am irezut că e o datorie de probitate intelectuală de a-i da locul ;uvenit în cadrul acestui' studiu. Nu dorim decît ca istoria l iterară de mîine să confirme ceea ce spune critica de azi. 2. N. DAVIDESCU .1 Cazul d-lui N. Davidescu ,e şi mai caracteristic decît cel al d-lui T. Arghezi: d. Davidescu e privit şi se crede poet simbolist; de curînd.a devenit chiar istoriograful apologetic al acestei mişcări poetice. Am indicat deosebirile ce ne despart nu numai de concepţia d-lui Davidescu, ci şi de concepţia generală asupra simbolisniului; modernismul, idealismul, individualismul, sau oricare altă nuanţă a sensibilităţii contemporane se pot întretăia cu simbolismul; nu se confundă însă cu el. După cum vom vedea,,poezia d-lui N. Davidescu nu e simbolistă; apologist e deci preotul unei credinţe streine. Ca şi d. Arghezi, şi mai mult decît dînsul, d. Davidescu e un baudelairian; influenţa poetului francez se resimte nu numai în ,fond, ci şi în formă, adică în materialul poetic şi în construcţia lui; baudelairianismul lui devine deci 347 şi mai ivpnvi'iitativ. l’olrivit acostoi influi'nţo, vom jîăsi şi la dinsid asorioroa voluptăţii cu di'si'ompimi'rt'a organică, soiimalitatoa provocată tio putronchmi': Vis'T femeia-n rari’ să ador Sclipirea piUnviMor on;ano. Şi să respir prin vine diafane Miresmele dorinţelor ce mor; Să urmăreso mm inimai îngheaţă Sn li lu n - mi sărutare, şi să sul;, l'in lrnj'ii-i pnu.’.Mit pentru coşoiui;. Puterea il.1l.Mo.in' de viaţă; Să văd mm creşte Irayim-i finul tulr-uii sn^liiţ iii- sin^e şi salivă, Şi mm, in sărntaroa-nii eonuivă, Si' Mini;.' fri)mnst*ţ«':i-i il<' spital; Apoi să simt mm frigul mă străbale, Şi-111'<> 1Acit de corpui în^lu-ţaI, Să mor intr-nu llr/in intoxicat IV dragoste şi de morbiditate. < 1) VYmvilo sunt descompuse trupeşte şi sufleteşte: l-'emei m masca roasă de fard, m gesturi ^rave, Kostoi;olindn-şi oeliii In roarrăno «Io l;lml, No-nvălnio-n tristeţi'.! privirii lor bolnave Şi turbure doalbasl rut vaporilor dealcool. Si ineţo, mohorilo e.i şi sterilitatea, t rmale de vaporii n.in'oticului spleen, îşi eantâ plăi'erea şi pufla-n răntalea Oi oare ilistilează prin dragoste venin ele. ( Tuluri,r ) şi aşa mai departe. ju alto ritfva sttofo, după «ca mai auton-tica viziuni' liaudelairianâ. ieşi} Sau: i Aş vrea, cu striinbătura nebuniei, ) Sii pllng pe minu ta fosforescenta ij De praful tragic :il melancoliei. I (Endecasilab) j Cn şi Bnudolriiro, vom respira din atmosfera de tavernă: | Femei alcoolizate vin şi cer cu gesturi funerare j Sâ-rni viiulâ dragostea pe vin Şi mlngiierea pe-o ţigare... etc. (Concert) Nu e vorba numai du viziunea femeii. amestec de puri-lotft şi de perdiţiune, ci şi de nevroza caracteristică poeziei baudelairine: nevroză pur citadină; nevroza boemei condamnate la o silnică viaţă de cafenea, artificială, cu viziuni tulburi, cu oboseli premature, cu nostalgiile solare ale omului Învăluit in norii de lum şi doborit de o veghe inutilă: Şi-n murmurul tăcerii mă simt un condamnat, Cu ochii grei şi putrezi de vise şi de viciu, Cu frnntea-nvine|ită dc-al ghidului supliciu Şi buzele de-un rictus hidos (le-asasinat. ( S/ileen ) sau: ' Acum sunt numai ginduri risipite, A căror viaţă cind so-apriude, 10 un asalt de viermi care cuprinde l'n rest al miei inimi putrezite. (Sentimentalism ) Sau: Tăcerea se desface din mobile şi-ncel Cu aripele-i pe fruntea-mi Irtsată-n jos m-atinge, şi-n jurii-mi grămădită mă-năbuşe discret, Iar S|)leenul — spleenul zilnic, pe ziduri se prelinge în chip de perle negre de lacrimi de regret. (Singurătate ) 349 ^.naiiimuu .lhawj Sau această impresie de sfîrşit de toamnă, întrezărit prin geamurile cafenelei, după o noapte albă: Prin cafenele, oameni, visînd trecutul mai Şedeau şi, sub asaltul de gînduri ne-nţelese, Cu ochii duşi în fundul paharului de ceai, Doreau tovărăşia vecinilor de mese. în mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros De moartea dureroasă a zilelor in noapte, Şovăitoare, iarna, intra ca un miros Sublil de pîine caldă şi de castane coapte. (Sfirşit de toamnă) Sau nota descompunerii sufleteşti prin puţin autohtonul, absint: . Eu mestec azi un rîs amar în gura-mi putredă de-absint Şi-n hohotitu-i funerar Ca un şacal flămind vă mint... (Bis de cobe) Redîndu-ne nevroza vieţii de boem, baudelairianismul d-lui Davidescu este mult mai organic decît cel al d-lui Arghezi. Influenţa lui Baudelaire nu se mărgineşte, de altfel, numai la sensibilitate, ci se întinde şi la expresia ei. Ca şi poetul francez, acest modernist e un clasic: fiecare poezie cuprinde o idee strict delimitată, harnic dezvoltată şi solid construită; compoziţia devine astfel un instrument esenţial. Versul e corect şi amplu; strofa regulată; nici urmă de aritmia sau arimia versului liber; totul merge după un robust instinct de conservaţie formală. în structura versului, găsim, ce e dreptul, un număr oarecare de „cloroze“, de „zaimfuri11, de „teorbe11, de „nevroze11, ce puteau speria pe cititorii de acum 15 ani; ele ne par astăzi anodine; limba a evoluat cu paşi grăbiţi; neologismul şi cuvîntul exotic au devenit autohtone. Nu mai vorbim de imagini. Unui critic de acum zece ani, o strofă ca: Eu sunt o piramidă a vechiului Egipt/ Pe-al cărei creştet luna clorotică s-a-nfipt 350 j Şi-n care faraonii culcaţi sacerdotal ^ j Se-nşiruie-n sicriuri masive de santal. (Eccc Iiomo) putea să-i pară bizară sau de neînţeles1; sufletul a devenit de atunci „o năruire de statui11, „în hrube adinei boltit", „de vechi amurguri plin“ (Al. Philippide), sau „un covor persan" (Baltazar), sau chiar „o gară de provincie". în aceste împrejurări, comparaţiile d-lui Davidescu au devenit inofensive, iar forma ce părea torturată curge astăzi pură, plină şi clasică. ★ Pe lingă nevroza baudelairiană, poezia d-lui Davidescu j se mai distinge şi prin cugetare. j Intelectualul nu-şi petrece numai nopţile in colţul cafe-| nelei, la soarele artificial al globului electric, nu e numai j omul abrutizat de alcool sau de „absint" ; pe lingă nevroza j situaţiei lui, pentru a fi un adevărat intelectual, trebuie să : şi gindească; preferinţa noastră merge spre această poezie | francă de cugetare, ce-1 situează pe d. Davidescu în linia urmaşilor lui Grigore Alexandrescu şi la celălalt pol al simbolismului. De nu-i găsim o concepţie generală, îi găsim o serie de „concepţii", adică de idei, acte de pură cugetare, înclinată, în genere, spre paradox. în tragedia calvarului, rolul lui Iuda a fost un rol predestinat şi necesar; profeţii îl prevestesc; trădarea e hotărîtă de mai înainte de Dumnezeu ; prin contrastul ei, acţiunea sublimă a lui Isus creşte deci. Iată o idee susceptibilă de a fi susţinută: e subiectul Parafrazei, sărutării Ini Iuda, solid bătut şi puternic argumentat in versuri pline. La începutul lumii, Iahveh reprezintă imensitatea inertă şi haotică, iar Satan, seînteia, care, rupînd armonia nemişcării, a creat întregul univers. Mîndru de ceea ce făcuse, Satan suferea totuşi că nu există şi in natură conştiinţa operei sale: Simţea că e puternic, dar îl dm'ea că nu e în spaţiu conştiinţa profundei lui mîndrii; Dorea o existenţii capabilă să spuie Că el e l’i'omeleul divinei atonii. 1 Flacăra. III, 16. '• 351 ui.Luiwjj.um.wi Atunci a creat ţip om! E a concepţie baudelairiană n lui Satan: un act fle pură cugetare, expus cu forţa in Darnwnica Potmata. in versuri pe n căior nialurilale de expresie ne-o dovedeşti' îndestulător strofa citată. Veacul s-a intrus spre nepăsare: in sufletele noastre Isus'a murit deci a doua oară. Speranţa fericirii intr-o viaţă viitoare ne-a împiedicai insă să culegem fericirea vieţii de aci. De s-nr reîntoarce pe pămint, Isus ar înţelege răul pe care l-a făcut omenirii: durerea l-ar încovoia atunci mai mult decit il incovoiase odinioară crucea de pe calvar. 15 o idee exprimată sul) forma unui discurs: Cu senior Cristos de vorbii, in strofe de factura versurilor lui Grigore Alexan-drescu: Dară noi trăim in vremuri cam trec ni nepăsare Peste sacrele morminte Cu versuri dulci şi triste, cum îţi place ţid, — Şi cum ai multe, dacă le mai ţii. I (Vai ce amară doctorie.) ' ' — Pe fereastră nu se mai poate vedea nimic. I Şi de gemete vîntul nu se mai aude. Patului de lîngă mine i se pregăteşte dric. j ’ Mincărurile sunt arse şi sfaturile doctorului crude. Vai! — Ol pu.in cîteva minute să stai. j De gîtul tău să-mi încălzesc mîinile de gheaţă, j Şi cîteva flori ieftine să-mi dai [ Să mi se usuce pînă-n dimineaţă. Şi aş cînta cele mai frumoase cuvinte | încet — fiindcă de abia pot vorbi. i!. Le-ai crede jucării — < jl . Ar fi totuşi cîteva adevăruri sublime şi sfinte li • i ..................... ş Şi criticii ar zice „e tot nebun“, Neştiind ce aproape sunt de tăcere. Cînd aş fi vrut să fiu atît, atît de bun. (Şi nimeni bunătatea nu mi-o cere.) î 361 Probabil că nici n-ai să mă citeşti, nici n-ai să vii. Să fi ştiut că scrisoarea sub ochi o să-ţi cadă Aş fi încercat mai bine, şi n-aş fi pulut seri. Vai — iarna cu argint de zăpadă! Trebuia să cred în adevărul banal; Pe mine n-are de ce să mă iubească — Dar nu — părerea asta e prea firească, De ce nu mi-aş minţi speranţa — convenţional. Cînd poate atunci are să mă-nţeleagă. Şi cum sunt îngenuncheat — o să-mi ceară iertare ' Şi fiind în agonie — o să-mi zică — „a la viaţa întreagă11 (Probabil doctoriile îmi dau iar aiurare.) Fiindcă allfel nu poate să fie, Fiindcă de ce — de ce m-ar iubi vreodată? . Iarna cu fulgi argintii o să vie. N-am fi stăruit atîta asupra acestei prime maniere a d-lui Adrian Maniu, în care se amestecă atîta puerilitate voita şi atîta strîmbătură clovnească, de nu i-am recunoaşte o apreciabilă influenţă asupra ,unor poeţi mai tineri şi chiar asupra altora ce l-au depăşit cu mult. Tonalitatea minoră şi lăcrimoasă a acestei elegii de spital precede întreaga poezie de sanatoriu a d-lui Camil Baltazar; iar: pentru cazul cînd nu mai am de trăit (Vai ce amară doctorie !) Mîncărurile sînt arse şi sfaturile, doctorului crude. Dar nu — părerea asta* e prea firească,' De ce nu mi-aş minţi speranţa — convenţional. (Probabil doctoriile imi dau iar aiurare.) Fiindcă de ce — de ce m-ar iubi vreodată? •362 î. I .. : jiu trecut, de-a dreptul, în arta poetică a d-lui Camil Petrescu, {i are, ridicind prozaismul, la valoarea unui principiu estetic, j!i-a prins versurile in copcile unui impunător număr de: jj probabil", „evident", „fiindcă de ce", „de fapt", ij Suspensiunea gîndirii prin reflecţii sau paranteze inutile, ji lipsa sistematică de cugetare sau de expresie, tonul prozaic (iau numai intim şi alte mici amănunte tecnice, ce mişună Jji poezia cîtorva tineri de azi, vin, trebuie s-o recunoaştem, • e-a dreptul de la d. Maniu, care cel dintîi le-a localizat după ii ules Laforgue; „maniuismul" este deci o realitate literară, I e care se cuvenea să ţinem seama. i f [, Această atitudine antisimbolistă, de pură parodie intelectuală, de înclinare spre farsă şi de căutare de mici originalităţi discursive, nu era atît de temperamentală cum s-ar fi i; rezut. Poetul ce se străvedea în cele mai voite elucubraţiuni i oexista şi pur; încă din acea epocă, găsim în d. Maniu o i 'iziune personală a peisagiului, un instinct al amănuntului, o t tăpînire a notaţiei precise, ce fac dintr-însul un pastelist mai ; ealist decît Alecsandri; vom cita numai un singur exemplu: I Coline îşi destramă în scînleiere creste sure, | Şi drumurile-s urmărite cu procesiunile de plopi, • | Metalul bălţilor îşi rupe în ciob oglinda sub pădure, i Şi arăturile cu mure şi rugi sl'irşesc în şanţ de gropi, jj Fîntînile spînzură-n pîrghii burdufe vechi, sau o găleată, Cu şarpe-n plisc, scoboară-barza, pe cerul de apus strivit, ;] Cirezi de vaci peste ogoare pornesc o linie bălţată. i Cu abur şi cu baie-n botul ce picură argint topit. .Zbor vrăbii multe de pe c.împuri, ca bulgări de pămînt zvîrliţi' Pitiţi în mărăcini sunt iepuri, clipind urechea să ia seamă. Spre bubuirile de puşcă şi înspre cîini chelălăiţi. Ş-apoi e linişte în care îşi torc păiajeni ţesături, ■ Păduri, ogoarele, prundişul, sub cerul larg, coclesc, aramă, Şi vînlul smulge pumni de paie, din carele ce merg spre şuri. 363 Evoluţia d-lui Maniu a mers în acest sens; înspre notaţia precisă şi originală a unei viziuni plastice, înspre imaginea inedită în serviciul unei sensibilităţi discrete: .. .Azi un soare plăpînd dogoare fior, Vrăbiile ciripesc dezmăţate Şi albina din argintul florilor Umple pungi de aur la şold agăţate.' Fericiţi pomi'— cînd va trece surioara, Cu părul pe ochi şi ochii lăsaţi,, întindeţi-vă cît ţine ulicioara ' Şi mîngîiaţi *> Cu albele voastre confeti > Obrazii fetii. . • (Rugăciune pomilor In primăvară) De la atitudinea ironică şi „superioară" a Salomeei sau a Meditaţiei, poetul a luat toiagul vieţii v simple în mijlocul naturii, şi-â închinat sufletul în praguri de bisericuţe, şi-a purtat buzele pe icoane învechite, s-a înfrînt spre umilinţă; s-a aplecat spre pămîntul strămoşesc, spre ritmul popular, spre basmul românesc, spre tradiţie. Arta lui s-a simplificat; dar şi în această simplificare se simte o voinţă încordată, căci ceea ce domină în d. Maniu e încă inteligenţa artistică. După cum, la început, ea îi dictase o ironie ce-i punea piedică lirismului aproape la fiecare vers, acum îi dictează o simplicitate şi de suflet, şi de expresie, în care distingem, totuşi, stilizarea voită. în serviciul acestei savante naivităţi, d. Maniu îşi pune aceeaşi viziune proaspătă, aceeaşi notaţre neaşteptată, aceeaşi formă fără avînt şi puţin solubilă, plină de prozaism voit, de comparaţii eliptice, de voluntare nepăsări ritmice şi de rimă, de noutăţi de expresie spontană— de care s-au folosit poeţii mai tineri. Căci pornind de la imagini ca: ...clatină (măgarul) urechile învechite ca două limbi de ceas, potrivite, să foarfece timpul zbieratului. Şi noaptea vine — înainte pe marginea satului — ■ casele se fac o clipă roşii, i 364 fiindcă soarele s-a tăiat în spini, ii lini. (Măgarul) ’’ j Pe urmă scîrţiie osii e î | şi trec oameni străini. ij sau de la versuri eliptice ca: Timplele bat mai fierbinţi, şi ceasornicul ore. (In adincun ) şi de la atîtea impreciziuni Aroite (chiar în Salomeea găseam: „semn al nenorocirii sau al unei mici neglijenţe'1) şi de la atîtea „trucuri" stilistice, le vom găsi urma în poezia şi mai nouă română, ce nu intră în cadrele cercetării de faţă. 4. F. ADERCA N-au trecut zece ani de cînd o strofă ca: .. Iat-o! Linia ce curge de la umăr la picior ( şi se-aloge, de mi-o caut visător — dintr-un melc şi-un ton de flaut. (Unei femei de cretă; publicată în Noua revistă română, 1914) în care, prin transpunerea senzaţiilor, impresia plastică era redată printr-o senzaţie muzicală, trezea nu numai nedumerirea cititorului comun, ci chiar şi protestarea unui poet ca Duiliu Zamfirescu. Corespondenţa senzaţiilor se e 1 cunoştea totuşi de ,1a Baudelaire; nu pătrunsese însă în î, practicele poeziei române. De atunci ea avea să se populari- zeze. însuşi d. Aderca avea să mai scrie versuri ca: Unde-i mîna care să dezlănţuie Muzica prin aer, palpifînd parfum. (Sonata iubirii) în care senzaţia auditivă e redată printr-o senzaţie olfactivă, iar d. Philippide avea să scrie: Un brad bătrin mormăie în barbă Că i-au furai culoaren-n miros nucii. ( Pastel) 365 in care. in chipul cel mai firesc, mirosul are culoare. Acest singur exemplu ne poate arăta/ progresul poeziei româno, clar şi relativitatea valorilor estetice. Acum zece ani, versurile d-lui Aderca trezeau nedumerirea şi zimbelul oamenilor serioşi; ele ne par azi nu numai depăşite, dar chiar de o prea mare simplicitate de mijloace. Spirit neliniştit, fără tradiţie şi deci deschis In orice Înnoire, d. Aderca s-a ridicat pe baricada simbolismului, l-n susţinut teoretic; şi-a asimilat unele din procedeele lui: fondul i-a rămas însă intelectual. Nu e vorba numni de încercarea de a distila în mărunte şi graţioase versuri concepţii filozofice, de a prinde icoana uriaşă a „haosului modern11, a „antropomorfismului elen11, a „spinozismului ştiinţific11, In oglinda minusculă şi mobilă a unor vcrsurele ce lunecă sprinten pe lespedea strofelor: îu galeşa floare ce-şi suflă în aer din al slaminelor caier firul descendenţii viitoare; I în şarpele rece, ce-şi creşte inclalura cu natura pe nnde frece; în steaua — pendul în albastru — ce-nscrie arcul de unghi pe Zenit, formînd un triunghi ' cu ea, pămînl şi astru; ( e aceeaşi forţă obscură, ce-n adevărul ei ucise o dată cu Zei chipul omenesc din natură. (Panteism) ci chiar şi in senzualitate, singura ^notă esenţială a aceste poezii; am numi-o frenetică, de n-am găsi-o intelectualizatu în plăcere, simţi zbuciumul minţii; simţi biciul imaginaţie peste nervii osteniţi; simţi nevoia de a-ţi analiza instinctul de a^l încadra in consideraţiuni generale; de a-1 proiecta îi rasă sau în specia umană. Obsesia erotică e, în adevăr, < 366 ! -ealitate de care te izbeşti în întreaga operă a acestui poet; iu este însă de ordin muzical; ea pare, mai degrabă, pro-lusul unei sleiri iritate de imaginaţie; e o nevroză de om nodern; violenţa nu-i ascunde sterilitatea. In. afară de această distincţiune esenţială de fond, poezia 1-lui F. Aderca are cîteva din podoabele simbolismului ormal: e o poezie muzicală, desigur, nu de orchestră, ci de lăut cu găuri puţine, în care imaginea e cele mai adesea de ;alitate abstractă; e o poezie lipsită de plasticitate, fluidă, lolubilă; ideea se exprimă şerpuitor, cu uşurinţă dialectică ii, mai presus de toate, graţios; căci graţia măruntă este ;alitatea dominantă â acestui om de baricade... Vom repro-3uce, totuşi, din d. Aderca o poezie de o vigoare brutală şi de o putere de obiectivare a pasiunii puţin caracteristică ■emperamentului său; o reproducem ca îndeosebi de rea-izată: Medievală Pasiunea mea e un călugăr medieval, cu o sutană lungă şi neagră-n călcîie să-i ajungă, şi la git o cruce de opal. Cu-ochii arşi de o ideală spuză . el bate uliţa cotită cam pe unde în geam, după perdele, se ascunde sinul tău şi umeda ta buză. Ha! Prindeţi pe călugărul mîrşav şi duceţi-1 în piaţa sfintei Ane, acum cînd toamna fulgeră sutane de lumină-n cerul ei suav. întinde-mi-ţi-1 drept în pat de scînduri; şi ardeţi-1 cu bice pesţe ochi, , muieri şi popi. şi fete-n albe rochi să-l scuipe rînduri, rînduri. ■ ‘ 1 încrucişări de suliţi, cînt pios de orgă — hai, acum să mi-l-urce, carnea lui cu oasele s-o-ncurce roala de lemn noduros. Iar lu, din balconul ca o plasă, in faţa supliciului, madonă mică, să vezi, porumb alb, cum se ridică iubirea-n filfiire de mălasă. Toate amănuntele concurg spre o impresie unitară de , vigoare, in care doar „madona mică“ aduce nota de graţie diminutivă a poeziei d-lui F. Aderca. Această poezie însă, după cum am spus, nu e organică în opera poetului. în poeziile sale din urmă (Adagio, Sonata iubiriiJ, eliminînd anecdota, d. Aderca s-a îndreptat din ce în ce mai mult spre simbolismul de esenţă pur muzicală. TOI e | - IMAGISMUL Dacă asupra esenţei muzicale a simbolismului mai pot fî controverse, asupra valorii imaginii în poezia simbolistă nu mai e nici o discuţie. De la început încă simbolismul şi-a creat o expresie figurată atît de nouă, încît, prin,confuzia fondului cu forma, acţiunea mişcării simboliste a fost luată drept o revoluţie formală. Nevoia sugestiei impunea o astfel de expresie figurată; imaginea este deci un element necesar al simbolismului. Cu timpul însă, dintr-un instrument, ea a devenit un scop; funcţională la primii simbolişti sau chiar la falşii simbolişti, ca la d. T. Arghezi, care a împrospătat-o atît de fericit, ea a-ajuns un obiect în sine. Pe descompunerea simbolismului s-a creat astfel imagismul. In acest capitol vom cerceta opera a trei poeţi, de tendenţ.e variate, dar pe care ii leagă la un loc întrebuinţarea excesivă a imaginii. Fondul e altul, forma este însă aceeaşi; la d. Blaga ea traduce o idee; la d. Philippide, cele mai adese pretenţia unei idei; la d. Demostene Botez, un sentiment. La d. Blaga e unică, organică şi mipunat cizelată; la d. Philippide e multiplă, pînă la risipă, rezolvîndu-se în naive personificări. Oricare i-ar fi calitatea şi orice fond ar acoperi, imaginea a devenit una din notele cele mai caracteristice ale poeziei noi; se cuvine deci s-o studiem sub diferitele ei aspecte. 363 1. LUCIAN BLAGA Şi cu poezia d-lui Lucian Blaga ne-am ocupat pe larg. altă dată.1; ne va rămîne acum să insistăm mai ales asupra punctelor ce intră în cadrul lucrării de faţă. Dacă simbolismul înseamnă expresia unei dispoziţii sufleteşti muzicale, atunci, departe de; a fi în plină mişcare simbolistă, suntem într-o fază de reacţiune antisimbolistă; în cursul acestor pagini de pînă acum am şi făcut unele diferenţieri şi am şi situat pe unii scriitori altfel decît sunt, în genere, situaţi în conştiinţa publică; am disociat, îndeosebi, noţiunea modernismului de cea a simbolismului. D.Lucian Blaga ne serveşte şi el la demonstraţia noastră. Violent modernist, şi chiar expresionist- în dramele sale, d. Blaga e nu numai un antisimbolist, ci, după cum vom vedea, şi un antiliric. Asupra modernismului său de influenţă orientală germanizată nu vom insista; ne vom opri numai la reacţiunea antisimbolistă, pe care o reprezintă. Versul liber a fost unul din. cîştigurile simbolismului; întrebuinţarea lui Înseamnă emanciparea din uniformitate şi putinţa de a exprima mai bine şi mai variat nu numai ideea poetică, ci şi sugestia ei muzicală. Versul liber răspundea deci unei necesităţi de fond; în descătuşarea lui, el mai avea însă o treaptă de urcat. Scriitorii mai noi l-au întrebuinţat, dimpotrivă, ca o reacţiune antimuzicală; versul a devenit •aritmie şi fără rimă; la d. Camil Petrescu, voit prozaic, iar la d. Lucian Blaga, cu un caracter lapidar şi aforistic. Fiind formală, această reacţiune este, de fapt, de puţină însemnătate; adevărata reacţiune vine însă de la fond. Poezia d-lui Blaga reprezintă o scoborîre în inconştient -spre fondul neorganizat al dispoziţiilor sufleteşti primare, mistic uneori şi turmentat de o nelinişte metafizică; ea nu purcede nici chiar dintr-o emoţie profundă, ci din regiunea superficială a senzaţiei sau din domeniul cerebralităţii. Stările sufleteşti complexe se descompun deci în senti-. -mente disparate; din continuarea procesului de pulveri- , zare, sentimentele se descompun la rîndul lor în senzaţii. 1 Critice, VII. 370 jiBătrîna inimă umană nu mai recepţionează; pare un crater ;(ins. In loc de a vibra, rămîne într-o contemplare extatică;. i iiaterialul senzaţional se exprimă direct sau e prefăcut jl.n uzina creierului în material intelectual. Senzorialismul pţine deci locul lirismului; din contactul liber al simţurilor : ui natura, găsim in poezia d-lui Blaga nu numai o impresie , j de prospeţime, ci şi un fel de bucurie de a trăi, un optimism îi şi chiar un fel de frenezie aparentă, cu răsuflarea scurtăr 'limitată la senzaţie sau sprijinită pe consideraţiuni pur intelectuale. \ Lirismul d~lui Blaga se reduce deci, in genere, la' un impresionism poetic; alteori, la o cugetare plasticizată. > Pentru noi, demonstraţia caracterului lui antisimbolist j e făcută; nevoia unei caracterizări cît mai Complete ne face i totuşi să ne oprim şi la tehnica acestor poezii. Cele mai i multe*se reduc la o schemă foarte simplă; o impresie sau • j o constatare de ordin intelectual se fixează prin procedeul comparaţiei cu un alt termen din lumea materială. Astfel cugetarea: „Lumina minţii mele sporeşte taina lumii, nu o dezveleşte11 se situează prin corelaţia ei cu un fenomen din lumea materială: „după cum lumina lunii măreşte misterul lumii11. Iată strictul mecanism al poeziei Eu nu strivesc corola-de minuni a lumii. Constatarea: „Lacrimile ce-ţi apar in ochi anunţă împăcarea sufletului11 se fixează prin corelativul material: „după cum cînd picurii de rouă răsar pe trândafirL zorile sunt aproape11. (Zorile) Şi prin acelaşi procedeu vom avea: „Din amarul patimilor mele iese bucuria vieţii — după cum din mugurii amari ies florile pline de nectar.11 (Muguri) „Zîmbetul tău îmi aduce cînd moartea, cînd viaţa —după cum > luceafărul vesteşte şi noaptea şi dimineaţa.11 (Luceafărul) „Aştept durerea ca să apară stelele pe cerul sufletului meu—după cum numai noaptea se văd stelele • pe cer.“ (Mi-aştept amurgul) „Numele tău, scris în inima mea, a devenit după ani uriaş, după cum, cînd sapi numele în scoarţa unui copac, cu timpul slovele devin uriaşe.11 ( Cresc amintirile) „îţi presimţ buzele în întunerec, după cum veşnicul se presimte în bezna naturii.“ (Veşnicul) „Picurii de pace ce cad din bolta cerului împietresc în .mine, — după cum în grote se fac stalactite.“ ( Stalactite) „N-am voit, iubito, să-ţi smulg ghimpii, crezînd tă ct Să înflorească, după cum, cînd eram copil, nu rupeam ghimpii trandafirilor sălbatici, crezînd că-s muguri ce o să înflorească.“ - (Ghimpii) „în ochii Magdalenii strălucea divinul, după cum soarele tstrăluceşte şi în noroi.“ (Isus şi Magdalena) „Din noroiul sufletului meu creşte floarea rară a iubirii mele pentru tine, după cum nuferii cresc din noroiul lacurilor. “ (Vei plînge mult ori vei zimbi) . în jocul strict al comparaţiei, impresionismul d-lui Blaga ■se înseamnă prin imagine. Acest poet e, în adevăr, unul din ■cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre; imagini neaşteptate, fin cizelate. Pentru a ne reda impresia liniştii, el aude zgomotul razelor de lună bătînd în geamuri: Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud Cum se izbesc de geamuri razele de lună. (Linişte ) ■'■372 nil j :er- I' •4 ipiif! :lo- ele Pentru a reda fragilitatea sufletului în unele momente,. I îl fereşte ca pe o frunză şi de atingerea luminii spre a nu-1. isloca: . ‘ O rază ce vine goana din apus şi-adună aripele şi le lasă 'tremurînd \pe-o frunză: dar prea e grea povara — Şi frunza cade... O sufletul! Să mi-1 ascund mai bine-n piept şi mai adînc. să nu-I ajungă nici o rază de lumină: s-ar' prăbuşi.. . E toamnă. I (Amurg de toamnă) J Liniştea, pe care o simte sub un'gorun, i se pare că vine-jdin sicriul ce i se ciopleşte obscur în copac: ................ Poate că • din trunchiul tău îmi vor ciopli i nu peste mult sicriul, ' şi liniştea ce voi gusta-o între scîndurele lui o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet — • şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, , . cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru. (Gorunul) Cu o artă definitivă, poetul a pus astfel in circulaţie o serie-de minunate imagini, adevărate cochilii, ornamentat sculptate, ale unor impresii, fie de ordin senzorial,.fie de ordin intelectual. In loc de a fi inserate înţr-o complexă alcătuire poetică, ele sunt risipite într-o pulbere de adevărată Cale Lactee..Accesoriul a luat deci locul esenţialului; elementul. intelectual se substituie elementului emoţional, iar lirismul deviază de . la scopurile lui. 2. AL. A. PHILIPPIDE Apariţia poeziei d-lui Al. Philippide a fost salutată ca un eveniment literar.' Cu prilejul ei s-au scos la iveală solemne teorii estetice; s-a rostit numele lui Mallarme; unii au preţuit-o în noutate; d. Davidescu a anexat-o, fireşte, simbolismului. Maniera destul de răspicată a d-lui Philippide nu ne mai îngăduie tonul îngăduinţei; înclină deci spre severitate ca spre un omagiu adus unei virtuozităţi formale premature. . ★ Cu tot modernismul ei, noi nu privim poezia d-lui Philippide ca un succedâneu simbolist; e drept că n-o privim nici ca pe o reacţiune conştientă împotriva simbolismului. O considerăm, mai degrabă, ca pe o manifestaţie caracteristică .de pe clina de pulverizare a lirismului. Ea nici nu urcă, nici nu coboară; n-are nici avînt, nici nu adînceşte inconştientul. Aproape nu cunoaşte emoţia. Poezia este, totuşi, în funcţie de suflet; neajutînd decît la expresia lui, ochiul şi urechea n-au o valoare independentă. Lipsită de emotivitate, o astfel de poezie nu poate fi nici comunicativă; rămînînd un joc de imagini exterioare, se limitează normal în peisagiu sau în domenii intelectuale; de aici şi pornirea tînărului poet fie spre pastel, fie mai ales spre filozofare sau cel puţin spre atitudini meditative: vidul, veşnicia, nimicnicia, gloria, Hamlet, Prometeu, moartea, revolta devin teme poetice: Căci Veşnicia-n noi s-a năruit, Şi-n veci pe sufletele noastre moarte Funinginea tăcerii s-a sleit. ( Prohod ) sau: Mi-e sufletul o năruire de statui. Le-a.ud cum cad, fărîmă cu fărîmă, Vecii de vis in mine se dărîmă, Făclii aprinse-n templul Nimănui. (Cinlecul Nimănui) ,374 au: Pămîntul... • ' Spasm puternic de dragoste şi( liră! în fiecare bulgăr un pumn ascuns se zbate etc., etc. (Veghe) s Exemplul îşi duce, fireşte, firul mai departe. Neexistînd,. |sufletul devine o adevărată obsesie; e o mină profundă în ;are poetul se scoboară; e în orice caz un punct de plecare; jentru diverse comparaţii; el este deci: ... o năruire de statui sau: ' . . Mi-e sufletul in hr'ube-adînci boltit, sau, după circumstanţă: Mi-e sufletul de vechi amurguri plin, ( sau patosul verbal din: O simt mereu in mine cum se'zbate Şi gheara ei sub fruntea mea străbate. Ca un cuţit! Şi-mi răzvrăteşte gîndurile toate... Dar cînd, tîrziu, în viaţa mea pustie,. Deasupra visului nebun şi sfînt, Avîntul deznădejdilor din urmă, Dezlănţuit prin mine ca un vînt, Va izbucni; — Cînd freamătul Luminii supreme şi lucide-Pe totdeauna mă va stăpîni — La rindul meu atunci — te voi ucide. (Odă hleslemaiă) sau: - Ohe! Mai este mult? Nimeni nu ştie... O veşnicie S-a isprăvit, cînd ai făcut un pas. în urma ta tu singur ai rămas. 373 Nu zăbovi. Tăcerea vine. Se prăbuşeşte noaptea de catran... ^ Şi-mbră|işal cu Moartea laolaltă, Tot mai aproape gîfiie Satan. (Îndemn Ilu- Pe lingă „cioburi" (le ger, nvem vin orologiu cu burbS şi cu genunchi, cerul e cu umeri: timpul merge ca un om; fereastra merge şi ea şi are ochi. Sau: .Miresme moi ca minele mărunte Cil zimbelele.,. ...Lăsaţi pe ochi molatice pleoape. Pe buze albe sărutări. ( Crinul) Miresmele sunt personificate: nu miini, zimbele, pleoape şi săruturi: Sau: Strivii de pumnii de nouri, cerul des îngenunchează, molioril, pe zări, şi drumul singur, rătăcii pe şes, S-afundă, sehiopătind, în depărtări. (Desen murdar) Norii au pumni; cerul îngenunchează, drumul şohionpăla; intr-o altă poezie, Prin mijloc drumul lrece-n noapte eiunţ;. Sau: Înfăşurate cu văzduhul moale , Lumina cu picioarele pe cer Păşeşte agale, Copacii rătăciţi pn cîmpuri cer Cu crengi (lăminde muguri de pomană. Sunt buzele pămînlului răsfrlnte... Lumina merge cu picioarele pe cer; copacii cer; pămîntu) are buze. Sau: Îşi suflă vintul nările. ( Primăvara ) Şi-auzi cum ţiuie-n adlncul serii Urechea tăccrii. ( Pădure ) Duminicile-n fiecare săptămâni, Cînd clopotele-n mantii de bronz se ian de mină. I ' (Clopotele) Sau: în fiecare bulgăr un pumn ascuns se'zbate... Şi cerul orb deasupra deschide-n gol o gură ajv’ : . ■ Cu vineţi dinţi, sclipind sălbatec toate! J Cu ochi de mări, cu gura vulcanilor, cu frunţi De stînci, cu nări de peşteri, cu braţ de munji, cu avintul Cutremurului urlă îndurerat pămîjUul! (Veghe) Cosmosul ia caracterele anatomiei umane. Alteori imaginea se organizează şi-se deformează mergînd ’înă Ia cele mai absurde consecinţe ale ei: în astă-seară vînlul s-a năpustit pe cer Şi trupul lui de taur cu coada-n Căi Lactee S-a povîrnit pe boltă ca s:o iee In coarne S-o răstoarne: Dar ceru-a scîrţîil prelung, şi vîntul De atunci în coarne vrea să ia pămîntul, — Şi-aleargă acum sălbatec pe cimpie Rănit şi orb, iar cornul lui stingher E luna care tronează in pustie înfiptă-n cer. . (Vint) Am făcut atît de numeroase citaţii anume pentru a in-redera calitatea imaginii d-lui Philippide, după cum am arătat, şi calitatea cugetării sale. Filozofînd „în marginea veşniciei11, poetul nu poate interesa prin adevărat intelectualism: totul se încheie la o atitudine verbală. Ca expresie, a adus uneori notaţii' interesante, mai ales cu nuanţă umo-rească. Şi pentru a da şi un caracter antologic acestei cercetări asupra poeziei noi, vom reproduce una din cele mai reuşite schiţe descriptive in gen grotesc ale acestui poet: Pastel' Pe dealuri dogorite do podgorii, Aprinse-n vinăt crunt de poamă coarnă, Din sita unui soare roş cocorii, Ca nişte simburi negri, se răstoarnă. % Din pilnii de azur, cu zurgălăi De stele mici ca ghimpi de aur — iată % Că noaptea se revarsă peste clăi, Stropind.cu verde luna-ncovoiată în punte peste-ntunecimi do văi. — CJăni pline; focuri roşii, chiot; noapte — Un vinăf zbor de prune coapte piere, Dezmiardă-n drum parfum de piersici coapte; Harbuji buzaţi, gutui, bronzate pere... < De undeva s-aprinde-un rug de struguri, Pe care arde-o lună de lămiie; Pe cer stau stele verzi ca nişte muguri, Şi vintul vine-mprăşliind tămiie... în mreaja vrejilor de viţ,ă verde Un flutur, cută de văzduh, se pierde... Ciulind urechile ca două scufii, Vinat vioi s-ascunde-n dosul lufii; Dar vînătorii stau in finul cramei De dragul vinului şi al pastramei... Bostani cu pintec cobză, blinzi şi lucii, Cu coada sfirlă verde, dorm prin iarbă ; Un brad bâtrîn tot mormăie în barbă Că i-au furat culoarea-n miros nucii. Pitit în brusturi, un bătrln pitic Mănîncă morcovi c-un motan peltic... 380 / — Foc stins: somn bun; vis blînd — ‘ i Pe drumul lung ' Un fir de praf s-a îmbătat şi zburdă; Şi-un greier gîngav gîdilă prelung Cu ţîrîitul lui tăcerea surdă... Procedeul personificării rămîne, fireşte, acelaşi: harbujii 11 ,unt buzaţi; bostanii au pîntec şi coada sfîrlă; bradul mor- ii riăie în barbă; praful se îmbată; notaţia este însă justă, onul unitar şi transpoziţiile de senzaţii interesante: ...Că i-au furat culoarea-n miros nucii. ! In genere, poezia d-lui Philippide se reduce la un ima-| jism frenetic şi lă gongorism. Lipsit de emoţie reală, şi cu , itît mai mult de o inspiraţie muzicală, d. Philippide n-are I !iecît o atingere de ordin formal cu simbolismul. : 1 o 3. DEMOSTENE BOTEZ D. Al. A. Philippide se distingea prin lipsa lirismului şi i printr-o falsă atitudine intelectuală ce nu se ridica pînă la concepţie; d. Demostene Botez, cel de al doilea poet ieşean, | se distinge, dimpotrivă, prin, lirism direct; nu o atitudine ( meditativă, ci, fără ipocrizie, una pur sentimentală. Emotiv, jel are şi sinceritatea emotivităţii sale; dezvelind-o brusc, j ii îndulceşte totuşi banalitatea prin expresie. Specia sen- i sibilităţii d-lui Demostene Botez e lipsită, negreşit, de noutate: jj din ea a izvorit poezia lui Traian Demetrescu, Radu Rosetti jl sau G. Rotică, dar şi romanţele lui Eminescu. Capabilă ' de prelucrări diferite, sensibilitatea nu precizează, singură, şi valoarea artistică a scriitorului. Nu disociem, aşadar, decît ■cu rezerve cele două elemente indisolubile, al fondului şi ■al formei; între Traian Demetrescu şi Eminescu rămîne ■destul joc liber talentului d-lui Demostene Botez. Numind-o erotică, nu i-am definit destul de precis sensibilitatea ; ne-am deprins să distingem în erotism şi elementul pasiunii. în poezia d-lui Demostene Botez ne oprim în regiunea animismului sentimental: natura se însufleţeşte prin prezenţa sau amintirea femeii iubite; peisagiul îşi pune 381 1 colori: tristeţea se îndulceşte in melancolie; girului suprimii depărtările; totul insă la temperaturi medii, fără furtuni şi avint, ci numai cu vagi efuziuni şi sentimentalism de romanţă: material uzat şi dulceag poate, dar susceptibil încă de a fi turnat in tipare noi şi modernizaţi prin imagine. Versul armonios are un timbru specific. Rezumindu-se In prezenţa unei rezonanţe unice, personalitatea nu trebuie totuşi confundată cu originalitatea; ea nu ajunge pînu In diferenţiarea absolută. Uşor elegiacă şi prea directă, specia acestui sentimentalism şi-a atins culmea realizării in romanţele lui Eminescu; ern deci fatal să resimţim influenţa marelui poet şi în poezin d-lui Demostene Botez. Neaducind "o sensibilitate nouă, ea nu putea aduce nici o armonie sau limbă nouă. Versul eminescian se continuă deci, fără constringere, cu pulercn unei obsesiuni: Pe sub tunete mari de umbră ce-nIind castanii visători, în urma la pe-aceeaşi stradă am rătăcii de atîtea ori. (Castanii) sau: Ca să mai revăd încă o dată seninul clarei tale frunţi, Am rătăcit alîla vreme pe urma paşilor mărunţi... sa u: De ieri nu le-am văzut, — şi-aşa jni-i dor, De parcă-s ani de cînd nu le-am văzut, ele. ( Dor ) sau: Şi toi mă poartă vremea ceas cn ceas Şi visurile loate înapoi, Cînd mă gîndesc ce singur am rămas, Şi cum stăteam odată amlndoi. sau: Citesc pe carlea la şi nu ştiu bine De ce din rînduri mi se pare-ades, Că ochii lăi se uilă mari la mine, De tremur tot şi nit ce-am înţeles. (Pe o carte a ei) Se lasă pîclă deasă peste cîmpuri . , Şi-n noi şi peste noi mereu se lasă etc. ( Putrezim ) Alteori, poetul mâi întrebuinţează şi elemente din .poezia acoviană, ca in Putrezim; acum în urmă, chiar din atît e personalul Camil Baltazar: ‘ Intîrziată prin sensibilitate şi puţin personală prin armo- i ia exterioară a versului şi limbă, poezia d-lui Demostene Ijotez devine modernă prin imagine. Imagismul este carac-eristica scrisului contemporan; de la un simplu instrument 1 expresiei poetice, el a ajuns un scop în sine; imaginea nu nai e funcţională, ci independentă; nu mai este integrală, i parţială: în mijlocul acestui imagism, d. Demostene Botez • unul din cei mai fecunzi şi mai originali creatori de expresie igurată. Poeziile lui se rezolvă aproape toate într-o lungă uccesiune de comparaţii proaspete şi graţioase; nu e imaginea laborioasă, ci'imaginea simplă şi totuşi nouă ; nu e mică, integrală şi săpată pînă în amănunt, ca la d. Lucian 31aga, ci multiplă, într-o Cale. Lactee. Cităm cîteva: ei ezi rsv ?re; Şi ne-am strîns simplu mînele-amîndouă. Mai tîrziu, după ce ne-am spus puţine cuvinle Şi-am tăcut mult cum tac doi copaci, Ne-am despărţit.. .-etc. (Umilă elegie) Vii prea tîrziu, tîrzie Primăvară. în noaptea ta nimic nu mai aştept Şi umbra teilor din astă-seară îmi cade ca o piatră peste piept. (Noapte de primăvară) Sau: •i 383 Pe dealuri pustiul lungit ca o fiară. (Pastel dc toamnă) Nopţi albe de iubire fără vină, Mi-nţi atîrnat de cornul lunci frînt O togă de răcoare şi lumină. Pe umerii mei aspri de pămînl. (Nopţi) Iar pe cimpia pustiită, intr-o metanie înceată, O cumpănă in depărtare îngenunchează pentru rugă. (Vecernie de toamnă) întrebuinţarea prelungită a comparaţiilor nil putea evita dezarmonia; eterogene şi parţiale, ele alterează uneori prin suprapunere unitatea fondului. Vom da două exemple. Evocată în cadrul patriarhal al peisagiului cimpenesc, iubita apare astfel: ...Să vii ca o rindunică mică. Guralivă, Şi-n vastitatea primitivă Să pari şi mai mică. Vino, să alergi prin holda foşnitoare, Cu rochia ta de mătasă, Cu părul despletit, Ca un uragan de noapte furtunoasă. Vintul rochia la albă să o poarte Ca pe un nouraş alb, Luminat de lună, Şi să pari, pe coastă, de departe, Ca o mînă de zăpadă Netopită incă, Întîrzială într-o văgăună. Obosită, să te opreşti o clipă in răstimpuri, Corpul tău subţire, . Mlădios şi fin, Să apară ca un crin Rar şi delicat, sădit pe cîmpuri etc. (De la ţară) 384 ii Graţioase şi precise in parle, dar neintegrate, aceste jiomparaţii succesive tulbură unitatea totului: iubita e cînd rindunică, cind cu părul despletit ca un uragan, cînd un iliouraş alb, cînd o mină de zăpadă, cind un crin..." Sau [ţin alt exemplu şi mai evident: •j Stă palul alb de perne troienit, ij Ca incrustat în sinuri (le fecioare: ;j Ii ca un bloc neregulat de soare jj Căzut, şi împietrit... |ţ ;j Ca un reflex de lună solitar, j! Stropit acolo neglijent şi fin, [j Schiţează-un rug imaculat de crin j- Pentru jertfirea unui vis bizar, jj Ca-ntr-un gheţar, in care-ai fi topit ij Cu trupul moale gheaţa dimprejur, ‘I A mai rămas fluidul tău contur, ji Uşor săpat în patul răscolit... li (Interior) 'fi- ii Prin caracterul parţial al comparaţiei, patul devine hi îi (.roi strofe succesive: un bloc de soare, un reflex de lună fi şi un bloc de gheaţă, adică lucruri nu numai diferite, ci şi | contradictorii, în mijlocul unei poezii ce se caută pe căile intelect uali-| zării, depărtindu-se voluntar de emoţie sau ignorînd-o jj din insuficienţă, poezia d-lui Demostcne Botez reprezintă ij o revenire la matcă; sincer sentimentală, şi deci întrucîtva |j flaşnetară, graţioasă, luminoasă, uşor melancolică şi citeodată | chiar’ cu o îmbucurătoare gravitate, evidentă mai ales In f noul volum Povestea omului, pe care i-o dă gindul morţii, j această poezie, nu se impune, desigur, prin originalitatea j, sensibilităţii sau a armoniei externe, ci prin capacitatea 1 expresiei figurate împinsă pînă la abuz. ÎS’ici ea n-are deci alt punct de contact cu simbolismul, deşi se pare că va evolua spre o inspiraţie mai adîncă de esenţă muzicală. IX • POEZIA NOTAŢIEI Imaginea e expresia firească a simbolismului; unii poeţi mai tineri şi-au făcut însă din ea un scop; prin"această răsturnare de poziţie, calea era pregătită spre notaţie. Imaginea reprezintă un proces psihic; e o transpunere de valori; notaţia simplă se mulţumeşte cu transcrierea, netransfor-jnată, a amănuntului caracteristic. După cum însă la unii poeţi imaginea se ridicase de la rolul de instrument la acela al unui scop în sine, tot aşa şi notaţia pregnantă a devenit la alţi poeţi adevăratul obiect •al poeziei. Ca-un element întîmplător, ea a existat, desigur, întotdeauna; ca un element însă mai caracteristic, de o natură voit familiară, prozaică Şi discursivă, ea a fost introdusă în literatura noastră poate de d. Adrian Maniu; dîndu-i un relief cu mult mai puternic, organizînd-o, - d. Camil .Petrescu a realizat cu ajutorul ei o poezie de cunoaştere plastică, asupra căreia ne vom opri mai mult. Imaginismul e, în genere, o deviaţie a simbolismului; poezia de notaţie plastică reprezintă mai mult o reacţiune împotriva inspiraţiei .muzicale. CAMIL PETRESCU Asupra atitudinii versurilor de război ale d-lui Camil Petrescu ne-am oprit altă dată, într-un articol ce le-au prezentat cititorilor Sburătorului1. Nu vom reveni asupra acestei 1 Critice, VI. -386 ■probleme şi din altă pricină: nemaifiind o noutate, atitudinea-, 'poetului nu mai are decît o însemnătate relativă. în cei cinci ; ani de după război "s-au produs toate reacţiunile fireşti; i după tirania literaturii patriotice, a venit emanciparea umani-! taristă. în unda acestor reacţiuni se înscrie şi activitatea | poetică a d-lui Camil Petrescu; umanitarismul lui nu e totuşi nici principial, nici declamator; el nu purcede din ; negaţiunea postulatului naţional; ca la orice poet adevărat, | se bănuieşte mai mult decît se afirmă. O astfel de atitudine părea, în momentul producţiei sale, nouă; rămîne însă şi acum 'o pildă de discreţie artistică. Literatura din urmă a depăşit-o cu mult ; umanitarismul a ajuns tot atît de antipoetic ca şi patriotismul. Din acţiuni şi reacţiuni violente se precipită, de obicei, după un răstimp, o calmă indiferenţă; revenim astfel la inerţia iniţială. înlăturăm deci problema ideologiei poeziei d-lui Camil Petrescu ca inactuală şi nu ne oprim decît la semnificaţia ei poetică. r. * -..--7--: Privim această poezie ca o reacţiune împotriva simbolismului. Nu e vorba de dispoziţia muzicală, primară şi neorganizată, ce face fondul simbolismului; împotriva ei s-au ridicat, de fapt, mulţi dintre poeţii ce, fiind modernişti, s-au 'crezut şi simbolişti. Intejectualizîndu-şi emoţia, nu numai că n-âu pătruns în inconştient, dar şi-au cerebralizat şi organizat conştientul; poezia intelectualizată nu poate fi, prin esenţă, decît antisimbolistă; toate inovaţiile formale, de origine, în parte, simbolistă, nu pot schimba fondul problemei: modernismul nu trebuie confundat cu simbolismul. Reacţiunea poeziei d-lui Camil Petrescu priveşte mai: mult latura formală; de aceea a fost şi mai făţişă. Ea tinde să disocieze expresia poetică de expresia muzicală. . Estetica simbolismului se reduce la sugestie şi la expresia muzicală; era deci firesc să se producă o reacţiune împotriva acestei preponderenţe muzicale în dauna fondului noţional. Ritmul oricărui progres e determinat de astfel de asocieri şi disocieri. Deşi indisolubil legate, asistăm totuşi la încercări, de altfel interesante, de a despărţi cu totul expresia muzicală de cea poetică: procedeul se putea vedea 38 r. la d. Lucian Blaga; el se amplifică, conştient şi exagerat, in poezia d-lui Camil Petrescu. Nu se vădeşte numai prin aritmie sau lipsă de rimă, prin disimetrie sistematică si prin prozaism voit, adică prin toate mijloacele formale ce pot reacţiona împotriva sonorităţii romantice şi a insinuării muzicale simboliste, ci prin însuşi principiul său: poezia d-lui Camil Petres'cu nu e auditivă, ci vizuală. Definiţia ei este „cunoaşterea plastică11 a lumii; poezia devine astfel mai mult o problemă de sensibilizare decît do sensibilitate; totul se reduce deci la materie'şi la ochiul care o statorniceşte; procedeu] obicinuit a] simbolismului de a abstractiza se răstălmăceşte 111 sens contrariu; senzaţiile se plasticizează, prin contururi energice; poezia 1111 mai e sonoră, ci tactilă; e poezia ochilor, a degetelor şi nu a urechilor... Această pofezie a invadat mai toată literatura noastră poetică. Alăturarea notaţiilor a dus la un fel de impresio-, nism fără consistenţă. Notaţia nu intră totdeauna în domeniul sufletescului; impresionismul nu reprezintă fixarea unei stări sufleteşti oriei t de trecătoare, şi cu atît mai puţin unirea unor momente coerente. Peisagiul nu e interior, ci exterior; directă, şi deci valabilă numai prin preciziune, sau figurată, şi deci crescută pi;intr-o imagine, notaţia are caracterul pur obiectiv. Literatura română s-a îmbogăţit astfel cu o colecţie de toamne ce aleargă despletite pe uliţe, de ierni in haine zdrenţuite, (le aspecte ale naturii prinse în trăsături originale — notaţiuni care, chiar dacă nu încheagă încă o poezie, constituie elementele prime ale unei arte viitoare. Din mijlocul acestei poezii dizolvate în amănunte, ameninţate de prozaism şi prin analiză, dar şi prin înlăturarea voluntară a oricărui aparat poetic, se desprinde opera d-lui Camil Petrescu. în ea găsim notaţii de ordin pur vizual, expresii materiale din cele mai tipice- pentru traducerea senzaţiei şi unele imagini viguroase, din care vom cita cîteva: Impresia unei dimineţi la munte: Pe sub slîncă Au şi pornii spre munte potecile înguste. (Vis de-anemic) 388 O amiază de vară: Toată valea K acum (i carte In care, tnficrbintal, citeşte soarele. (Arnin;ă dc vară) Plecarea din tranşee pentru rond: De-.icum Ieşim dintre reţele, ca pe o aspră poartă, Care-rni reţine mantaua cu degete de cuie. tn urma noastră imateriale uşi sc-ncuie. (Mina ) 'ITicorca bruscă in mijlocul unui bombardament l’ndeva pe lume se opriră roţi ( Veşnic ir ) .locul amorului: ...Cind vrei .să pleci de-acnni Te-iicun-i ini re firele gîndirii mele Ca o pisică prinsă-n firele de lină... (Un luminiş /icnlru liishikcm) Momentul intrării in repaus al unei coloane: Coloana S-a prăbuşii in marginea şoselei Ca o fantoşe căreia i-ai scos scheletul. Repausul însuşi: Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălit O specie gigantică şi nouă Pe viermi masivi şi cenuşii. Apoi marşul: Ne reluăm lirilul, întindem pentru o clipă gitul Comun, de uriaş miriapod. (Marş «rru) Citaţiile, ar putea merge şi mai departe, nu pentru a face !' ■o culegere de imagini, ci pentru precizarea unei arte poetice, din care abstracţia este aproape cu totul eliminată. Noţiuni , ca „amintirea11, „nădejdea11, „fericirea11 devin materiale. In .minte, ca „într-uri pod de casă11, sunt: , Nădejdi din' care, . ! Sfărîmături de lemnuri poleile, l Au rămas doar resturi de picioare. • I în jilţul fericirilor trecute . ] Cu cîlţii sccşi afară ' 1 Doarme somnoros odinioară... impingînd astfel materializarea pînă la „picioarele11 nădejdii şi „cîlţii11 fericirii. Valoarea unei astfel de expresii poetice nu stă în impreci-xiune şi sugestie, ci, dimpotrivă, în preciziune. Precizia imaginii a atras după sine şi precizia terminului, de aici şi eliminarea aşa-numitei terminologii poetice, determinate pe temeiul unei sonorităţi indiferente conţinutului. Na există cuvinte poetice, ci numai cuvinte improprii; valoarea poetică a oricărui cuvînt iese numai din proprietatea lui. Fraza e smulsă de sub orice sugestie melodică şi, pentru a avea un •caracter mai independent şi mai viril, e prinsă în copcile unor locuţiuni ca: „e evident11, „de fapt11, „se vede că11, „poate că11, „în mod firesc11, pe care ne-am deprins a le privi ca prozaice. In această tendenţă, am văzut aiure influenţa d-lui Maniy. în dorinţa de a plasticiza „ideea11 pură, fără nici un alt ajutor străin, poetul ia voluntar atitudinea ascetică •a mîncătorilor de lăcuste din pustiu] Iudeiei; vrea să scoată poezie din detritusuri verbale. Pe lîngă prozaismul voit al expresiei, el cultivă şi metoda analizei. Ne-am obicinuit să privim poezia ca o sinteză; d. Camil Petrescu ne-a zdrobit însă în cioburi oglinda fermecată a poeziei. Notaţia lui ,nu se exprimă totdeauna printr-o puternică imagine sintetică, ci lunecă adese la descripţie analitică, la alăturare tihnită de ■amănunte prozaice. Notaţia riguroasă şi plastică nu are totuşi nimic anti-ipoetic în sine; numai suprapunerea ei fără cimentul emo- >390 junii duce la dizolvarea poeziei in proză, de care nu se '< iferenţiază decît prin anumite dispoziţii aparente. ! Valoarea Primăverii, de pildă, nu stă în vigoare notaţiei, ii incisivul tablou al soldatului ce-şi coase haina, nepăsător i e moarte, dinaintea tranşeelor inamice, ci in emoţia poetului ii faţa soarelui generos ce împacă sufletele vrăjmaşe prin mpla acţiune a razelor sale: tabloul, zugrăvit atît de viu, j u e decît expresia materială a unui sentiment; „poezia11 i cunoaşterea acestui sentiment prin elemente pur plastice. ’ aloarea Munii nu stă numai in preciziunea descrierii, ci i emoţia poetului, care, în mîna soldatului, simte, ducîndu-1, îsăşi mîna destinului. Cu tot caracterul lor cu mult prea analitic, versurile d-lui amil Petrescu sunt deci poezie'prin sentimentul interior ce ;; susţine într-o construcţie solidă şi printr-o putere de generalizare şi de sinteză ce seridică, de pildă, de îa elementul materia] şi redus a] celor două tranşee, la uriaşa luptă a ■ouă lumi şi a două concepţii ce se dă „de la Riga la Galaţi‘L Drumul morţii). Definirea poeziei prin „cunoaşterea plasti-â“ trebuie deci să închidă în ea şi elementul indispensabil 11 emoţiei. I Plastică înainte de toate, poezia d-lui Camil Petrescu, îşi ixează locul şi originalitatea prin această calitate eminentă, î’rin caracterul ei vizual, prin reliefurile ei energice, înlătură ; e.la sine abstractul, vagul poetic, transcendentul, insinuările nconştientului — adică tot ce vine pe aripa versului muzical, î -leacţionînd împotriva simbolismului, e o poezie de realităţi, | le puternică organizare şi nu-i lipsită de un dramatism ! alculnt. X TRADIŢIONALISMUL ŞI NEOCLASICISMUL Nepunîndu-ne ca ţintă numai cercetarea poeziei noi — nouă prin sensibilitate şi prin expresie —, ci şi studiul tuturor curentelor ce se Întretaie in poezia actuală, ne vom ocupa cu acelaşi interes obiectiv' si ele poezia care, nerupînd solidaritatea cu literatura trecutului şi eu însuşirile elementare etnice, se dezvoltă în albia tradiţiei. Cu tot asaltul încercărilor de primenire a fondului şi formei poetice, tradiţia rămîne tenace: seva pămîntului şi a rasei se ridică dirză în cîţiva poeţi şi se exprimă în ereaţiuni chtonice. Vom studia deci tradiţionalismul mai mult conceptual şi abstract al d-lui Nichifor Crainic şi cel mai mult familial şi cu un peisagiu limitat al d-lui Ion Pillat. Şi la unul şi la celălalt găsim acelaşi echilibru a] forţelor spirituale, aceeaşi seninătate şi acel aşi optimism cu care ne-a u deprins literaturile clasice; acestui neoclasicism îi alăturăm şi pe d. Marcel Romanescu, poet al luminii şi al bucuriei. i. NICHIFOR CRAINIC D. N. Iorga a recunoscut în d. Nichifor Crainic pe •adevăratul poet al generaţiei noastre. Dezorientat, în genere, în materie .literară, d. Iorga nu s-a înşelat de data aceasta decît asupra generaţiei; poezia d-lui Nichifor Crainic este •expresia cea mai caracteristică a sămănătorismului de acum -192 douăzeci de ani. O spunem nu pentru a-i tăgădui meritele, j reale, ci pentru a i le confirma, aşezîndu-le în cadrul firesc. 1 în proză, sămănătorismul se cristalizase în literatura d-lui - Sadoveanu; în poezie, rămăsese în faza primitivă a imitaţiei -populare sau a servilismului coşbucian; prin d. Nichifor ■i Crainic se realizează, în sfîrsit, postum. Pe drept, deci, d. Iorga şi-a recunoscut în el poetul, i Sămănătorismul lui nu se traduce, de altfel, prin influenţă folcloristică; nici prin ritm, nici prin armonie, nici prin imagine, nici prin fond, poezia d-lui Nichifor Crainic nu e o derivaţie literară a poeziei populare. Pornind din sensibilitate, sămănătorismul lui s-a înălţat apoi la o concepţie inte-_ grală, ce-i dă o unitate interioară: solidaritatea, în spaţiu, j cu pămîntul şi, în timp, cu rasa; pe de o parte, deci o inspiraţie realistă şi actuală; iar pe .de alta, conştiinţa unei. existenţe fragmentare dintr-o totalitate diseminatăln veacuri. Cu d. Nichifoz1 Crainic ne scoborîm de la muntele lui Hogaş la şesul d-lui Sadoveanu; aparent, e cîntăreţul apei, al văii, al cîmpiei, al ogorului, privite sub toate aspectele anotimpurilor sau prin variaţiile de lumină ale aceleiaşi zile. Chtonică, poezia lui se integrează în1 cadrele unei literaturi limitate la orizonturi natale:, literatura lui Alecsandri sau Coşbuc, a lui Hogaş sau Sadoveanu. Armonizindurse în restul literaturii tradiţionale, n-o depăşeşte însă prin originalitatea viziunii; d. Nichifor Crainic nu e poetul peisagiilor exterioare sau lăuntrice, ci al solidarităţii cu natura înconjurătoare. Indiferent în liniile lui exterioare, peisăgiul nu mai e nici o stare sufletească mobilă; el nu se colorează prin variaţiunile sentimentului şi nu-i împrumută personalitatea; poetul nu-1 .cîntă şi nici nu se cîntă în el. Inspiraţia lui se exaltă asupra unei idei abstracte'; poezia sa reprezintă o ideologie: pămîntul cu orizonturile lui limitate e supremul modelator al sufletului uman; el nu e numai un spectacol şi un generator estetic, ci şi un determinant biologic şi etic al conştiinţei; D. Nichifor Crainic este poetul voluntar şi ostentativ al acestui determinism. De la dependenţa „şesului natal11 Ia determinismul ancestral trecerea era firească; nu numai pămîntul modelează, ci şi lungul şirag al strămoşilor; invizibili, morţii trăiesc în noi şi prin instinctele pe care ni le-au determinat, dar şi prin ideologia lor ce se amestecă în deliberările conştiinţei; fiecare din noi e consecinţa necesară a unei succesiuni de generaţii în tiparele unui anumit peisagiu. Prin natură şi strămoşi, ciclul servituţii noastre e încheiat; poezia liberului arbitru şi a mobilităţii e înlocuită cu poezia solidarităţii cosmice şi a tradiţionalismului. In poezia d-lui Nichifor Crainic găsim şi influenţa lui Eminescu şi a lui Coşbuc; cum se raportă numai la formă, nu punem în ea nici un temei. Cotropitoare e. numai influenţa lui Vlahuţă; spunem influenţă, deşi, de fapt, e mai mult o asemănare de atitudini; inspiraţia e înlocuită printr-un proces pur intelectual; ideea e dezvoltată după legile logicei pînă la demonstraţia finală; luciditatea expoziţiei nu mai lasă nici un loc spontaneităţii lirice. Vom lua ca pildă „o compoziţie11 în nouă strofe asupra Patriei, din care desprindem ici şi colo cîteva versuri, pentru a fixa verigile acestei arte poetice: în mărul ce se pîrguie pe creangă Noi ţi-am gustat pămîntul roditor... E sinul tău de mamă piinea moale Şi laptele domoalelor cirezi. Ai frămintat credinţi nemuritoare îa sîngele focoşilor băieţi... Profetic luminezi peste dezastre Cărări ce-n zări de răsărituri pier... îţi lămurim, pe lespezi de morminte, Sculptatul grai din timpul glorios. Trecutul adormit şi viitorul în clipa care bate le-mpreuni... Prin noi răsufli-n marile elanuri, Tu gemi cînd sîngerările ne dor; etc., etc. i Noţiunea patriei este astfel disociată în toate elementele ; in această pulverizare dispare însă emoţia. Aceeaşi de-nistraţie sistematică se găseşte şi în Magii, în Cămin \ynas' departe, in Cinlecul pămînlahd sau în Durere: s!i !■ 1 f| .. .Tu, geamătul ce nu sg mai ogoaie .. .Tu vinul nou. ...Durere, vilvătaio nevăzută ...Tu fierbi in inimile noastre, mută... ...Tu cea născută din'mîndrii strivite ...Tu cea crescută din mînii sfinţite etc., etc'. Procedeul dezvoltării placide e atît de intim legat de irsonalitatea artistică a poetului, îneît îl găsim nu numai Clnlecele patriei, fatal retorice, dar chiar şi în cele mai ,ine poezii ca, de pildă, în Un cintcc pc secetă. liţFriVvV'A - * eu ni; era ilă; ăţii pri tm îs Această poezie de o puritate de formă împinsă pînă la perfecţie, de largi acorduri bucolice, de un netăgăduit echilibru, in care fondul lui Coşbuc e tratat, cu inteligenţă şi ! iciditate, după metodele antipoetice ale lui Vlahuţă, în juire cele două teme eterne, a pămintului tangibil şi a patriei ţUistracte, sunt atît de metodic şi de armonios dezvoltate, ceasta poezie de un neîndoios clasicism se integrează cu inste în-patrimoniul literaturii naţionale: firida cărţilor de |: itire o aşteaptă. !f * ij Sunt critici ce au văzut totuşi în ca un îhisticism frenetic; K,misticismul“ d-lui Nichifor Crainic e, de fapt, mai mult de !■ intură didactică; fconştiinţa de sine nu l-a părăsit niciodată ij:u luciditate, poetul şi-a precizat deci menirea după toate • ji-egulile dezvoltării unui program poetic: :■! Din -/.borul eo-1 grăbeşte ciocîrlia, ■I » ji Am învăţat aprinsele avinturi, Şi ritmul, caro naşte armonia, . jj Din legănarea grînelor 111 vînturi. ij jj Tu scrii şi-acum cu plugul, primăvara, A ţarinii mănoasă poezie; 395 j Eu, grea, dar dulce, mi-am primit povara De-a zugrăvi divina-i măreţie etc., etc.. Tradiţionalismul lui a pornit, desigur, dintr-o sensibilitate ; curînd s-a transformat însă într-o concepţie; necunoscuta ecuaţiei devenind foarte cunoscută, a rezolvat cu egalitate toate temele poetice. ■ ' Cu o astfel de poezie, literatura şi limba unui popor se limpezeşte în exemplare onorabile şi cu aspecte definitive; i se pot atribui deci felurite merite, afară de cel al noutăţii; o amintim, în urma lecturii unui studiu 1 în care d. Nichifor Crainic e prezentat ca un poet „de o desăvîrşită noutate11, deoarece „sentimentul de înfrăţire cu natura îi aparţine întru totul lui“ — ca şi cum poezia noastră populară n-ar fi o poezie de „frunză verde11. Să-l încadrăm mai bine pe d. Nichifor Crainic în mijlocul acestei literaturi fatal sau voit tradiţionale; fixînd armonios o sensibilitate obştească’ poezia lui n-are nici unul din elementele sensibilităţii specific contimporane; cu atît mai mult nu înnoieşte ceva. 2. ION PILLAT într-o literatură în care realizarea artistică coincide de obicei şi cu cea dintîi sforţare, cazul d-lui Ion Pillat este rar: ca să ajungă la Pe Argeş In sus, poetul ,a trebuit să treacă printr-o serie de laborioase deveniri; în rodul copt de acum musteşte seva multor ani de infructuoase încercări. Numai după şovăiri şi lungi ocoluri, el a izbutit să-şi găsească originalitatea şi să se situeze literar. Întîmplarea e cu atît mai rară, cu cît domeniul în care s-a situat nil e nici îndepărtat,, nici exotic; după vane ispite budiste, poetul a revenit şi s-a împlîntat în cîmpul strămoşesc, între dealul şi via Floricăi, între castanul cel mare şi apa Argeşului, în peisagiul familiar al copilăriei, între orizonturile poetice şi poetizate de amintire. Dintr-o desăvîrşită consonanţă a sentimentului elegiac, atît de simplu şi de profund, cu mijloacele de realizare tot atît de elementare, a ieşit această operă de cristalină rezonanţă, cu sunetul ei propriu, deşi se integrează în întreagă simfonie a literaturii noastre' băştinaşe. ' 1 Al. Busuioceanu, Figuri şi cărţi. . . Această literatură are un caracter, tradiţionalist; cum îsă şi d. Nichifor Crainic a întrupat ferm aceeaşi atitudine, lebuie să facem diferenţierile cuvenite. Deşi a pornit de la jiurile natale, şi deci de la un orizont determinat, viziunea j>etică a d-lui Nichifor Crainic s-a lărgit apoi Şi s-a abstrac-uat; slobozind contactul cu realităţile umile, singurele ce j)t sensibiliza, s-a conceptualizat; devenind conştientă, a j at un ton teoretic sau chiar didactic. Poetul e la intersecţia j iturii cu rasa; sufletul lui exprimă spectacolul neschimbat unor orizonturi limitate; e stropul din urmă al unor lungi ; ;neraţii de oameni ce se scurg şi se mlădiază în aceeaşi i'.atcă; tradiţionalismul îmbrăţişează şi rasa şi se ridică !!tnă la ideea larga de patrie, în care intră atîtea elemente ostracte. Tradiţionalismul d-lui Ion Pillat e mult mai îngrădit şi lai concret; el purcede de la realităţi: de la „vie11, de la castanul cel mare“, de la „vîrful Dealului11, de la „luncă11, i e la „odaia'bunicului11, de la „capelă11 — de la tot ce încheagă Iu numai orizontul Floricăi, dar şi patriarhala casă a bunicu-!n, de la „putina unde îşi lua băi de foi de nuc11, pînă la i ceasul lui de pe masă ce şi-a mai păstrat tictacul11.'Acest Jradiţionalism nu se ridică nici la neam,% nici la patrie; ca ; eisagiu el se opreşte la hotarele Floricăi; iar ca solidaritate, e mărgineşte la o simplă legătură familială: bunica şi mai Ies bunicul domină această poezie domestică: Tc-ai cununat cu moartea ca-n, basmul Mioriţei, Păstorule de oameni, bunicule. Acum Eşti zumzet de albine şi-mprăştiat parfum în via îmbătată de înflorirea viţei. Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însufleţit Şi l-a pătruns iubirea-ţi de ţară, ca seminţa. Stejarilor prieteni le-ai dăruit fiinţa Şi sîngele, ce curge cu seva înfrăţit. Orice copac din juru-mi il simt că mi-e părinte, Cu cea din urmă iarbă,, de mult am legămînt, De dincolo de oameni, de timp şi de mormînt, Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte. (Mormintul) Sau: Văd rochia tunicii cu şal şi malacov, Văd uniforma veche de „ofiţer" la modă Pe cînd era el junker — de mult — sub Ghica-Vodă, - Cînd mai mergeau boierii în butcă la Braşov. Şi lingă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie, Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc. A scîrţiit o uşă... un pas. .. şi-aştept năuc Să intre-aci bunicul dus numai pînă-n vie. Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi? Ecou îşi fac, în. taină, ca rimele poemii... Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii, Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi. (Odaia buniculuij Figura lui Ion Brătianu se desprinde, astfel, din toate lucrurile mărunte ce l-au înconjurat şi se risipeşte, imnul-ţindu-se, în reînnoirea naturii de primăvară; un nou panteism familial se iroseşte, parfumat,. din aceste versuri d( pietate... Emoţia,poetului e reală: ea are însă o şi mai marc rezonanţă în noi prin însăşi pietatea pe care o simţim cu toţi faţă de „păstorul de oameni11; sentimentul se generalizează şi familia mică se leagă de familia mare. Tonul nu este totuş ridicat; nu se înalţă la epos; nu lunecă nici la panegiric patriotismul îşi împinge discreţia pînă a se şterge cu totul Pietatea se încheagă din sentimente strict personale şi st materializează prin lucruri mărunte şi zilnice: acest intimisir într-un subiect ce s-ar fi putut lesne amplifica şi trata solemr e adevăratul principiu de emoţiune al poeziei d-lui Ion Pillat Dragostea pentru moşie (în sens mărginit) şi instinctul d( familie, la care se reduce tradiţionalismul poetului, sunt legate în armătura unui sentiment elegiac, general, de altfel, dai pe care m\-l găsim nici în tradiţionalismul d-lui Nichifoi Crainic, nici în poezia descriptivă â lui Vasile Alecsandri Acest sentiment este profundul regret a] copilăriei pierdute, relicvele casei de la- Florica, toate elementele peisagiului exterior — castanul, via, cireşul, pădurea din Valea Mare lunca, zăvoiul, căsuţa din copac — nu devin material des- 398 ' ■ ! ’iptiv, ca ]a Alecsandri, şi nici puncte de plecare ale unei ilidarităţi teoretice cu solul modelator. Ele nu-s văzute rin realitatea lor de acum, ci-s însufleţite prin amintirea jpilăriei şi colorate prin părerea de rău a trecutului; un şîit al vremii, o nostalgie după timpurile de odinioară, un ţntiment de dezrădăcinare1 şi o dorinţă de reîntoarcere la i alura şi la locul de baştină străbat versurile volumului: Castanul între struguri şi-a înţeles menirea: Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stînd pe loc, , Şi, adincind pămîntul aceluiaşi noroc, Cu zeci de ramuri ţine în braţe fericirea. Mă simt, Florică-n preajmă-i atîta de sărac! De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină, Şi să rămîn al viei ca pomul pe colină, Şi să mă strîng de line ca viţa de arac. .. (Castanul cel mare) Sau în: Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu, -Şi crezi, pornind aiurea rănii de-un dor tîrziu, Că asia e Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă, Pe-albast.ra depărtare a luncii de demult, Trecutul meu ce arde sclipind în Rîul Doamnei — M-ai auzit, deodată, rupînd tăcerea toamnei, Vrrr... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult. , (Străinul) O astfel de poezie se situează în realităţile noastre sufle-eşti şi cosmice; ea se integrează deci în acea literatură utohtonă, cu profunde însuşiri naţionale, ce porneşte din ilonul popular şi se afirmă printr-un lanţ neîntrerupt de criitori, cu un fond comun, deşi cu variate mijloace de rea-izare, nu numai pe măsura talentului, ci şi pe a timpului. Joezia d-lui Pillat e transpunerea poeziei lui Alecsandri, irin tot progresul de sensibilitate şi prin toate prefacerile imbii pe care le-au putut înfăptui cincizeci de ani de evolu- 399 ţie. ... Aceeaşi viziune idilică a naturii, aceeaşi seninătate pătrunsă însă şi de un sentiment elegiac, ce-i creşte emotivitatea şi deci lirismul, şi aceeaşi simplicitate de limbă şi mijloace de materializare poetică. Ar fi o interesantă comparaţie de făcut între Pastelurile bardului de la Mirceşti şi poeziile cîntăreţului Floricăi, nu pentru diferenţieri de fond, asupra cărora ne-am oprit, ci pentru evoluţia formei; printr-o astfel de comparaţie s-ar putea preciza, prin pilde, progresul realizat nu numai de limbă, ci ,şi de expresia poetică, prin intelectualizarea şi rafinarea imaginii. Aoeastă cercetare ar fi interesantă şi pentru poeţii de azi; într-o literatură de imagism exagerat, s-ar vedea de cîtă forţă se poate bucura imaginea rară, topică şi armonioasă. Pentru nevoile studiului de faţă, ne vom mărgini doar la cîteva citaţii: Nu e amurgul încă, daiyziua e pe rod Şi soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie. Acum — omidă neagră — spre poama lui se suie Tîrîş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod. Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia. Prin foi lumina zboară ca viespi de,chihlimbar. , O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia... S-a dus... şi iarăşi sună... şi"tace... Dar aud — Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată — în inimă cum prinde o toacă-ncet să bată, Lovind în amintire ca pasărea-n agtid. . (In vie) Toate notele sunt topite armonic pentru a da impresia toamnei: ziua e pe rod; lumina zboară ca viespele şi, la urmă, întregul peisagiu se interiorizează. Sau aiure: Pe flori, ca pe-o velinţă, stau de la cîntători, ; Pîndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen Cum soarele soseşte rotund ca un egumen Şi numără pe ceruri mătănii de cocori. (Cucul din Valea Popii) 400 ] --S5 Cu-apusul luna albă căzu în heleşteu: Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-aşează brotăceii. (In luncă) Sau: O, virf de deal! O, capăt liniştitor de drum! Opresc aicea pasul şi îmi dezleg privirea, Cînd prin amurg se-nalţă, visînd nemărginirea, Din fiecare vasă un crin înalt de fum. (Vîrful dealului) Apoi îşi dă pe spate tot părul de beteală Şi sare învîrtindu-şi al razelor hanger Şi unde ţalpa-i roză atinge albul ger Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală. (Lumina, iarna) în stăpinirea . unui instrument atît de simplu şi totuşi atît de meşteşugit şi a’ unei vine -poetice atît de proaspete, deşi atît de tradiţionale, era firesc ca poetul să caute să-şi lărgească filonul inspiraţiei sale. Bătrinii o lărgesc, în adevăr, fără să prezinte totuşi aceeaşi armonie internă de fond şi expresie ca şi Florica: există în aceste bucăţi un oarecare patetism ^retoric şi o insuficientă caracterizare a marilor strămoşi. Şi volumul anunţat Satul meu porneşte din aceeaşi fericită inspiraţie; f din fragmentele publicate pînă acum \ găsim însă că poetul .mpinge prea departe prozaismul voit şi nota pur descriptivă (nu a naturii, ci a umililor săi ,,eroi“). Din aceste descripţii de caracter epigramatic (în sens antic), desprindem pe: Ilie Baciu Proptit în bîtă stau în trei picioare, în sarica lăţoasă cit un urs — . Aci sunt de cînd ţara e sub soare, în juru-mi oi şi veacuri mi s-au scurs. > Glndirea, III, 5. 401 l-l. ti'.tinuilm,';,1; Şi mă gîndesc senin în noaptea lungă Că poate şi acolo un oier îşi mulge toate stelele în strungă, Do curge Calea Laptelui pe cer. Am citat aceste strofe şi pentru imaginea frumoasă de la urmă, dar şi pentru caracterul literar şi teoretic al primelor versuri: nici un ţăran nu-şi exprimă atît de teatral conştiinţa eternităţii lui pe moşia strămoşească. Poezia d-lui Ion Pillat ne dovedeşte că, dacă forma poetică evoluează, fondul este însă un bun comun pentru toate generaţiile; viziunea idilică, echilibrată şi deci fundamental •clasică a lui Alecsandri reapare astfel împrospătată prin limbă şi imagine şi modernizată printr-un ton elegia'c; tradiţionalismul .teoretic reapare şi el în cadre discrete, redus la orizonturile limitate ale locului copilăriei şi- la instinctul de solidaritate farpilială. 3. MARCEL N. ROMANESCU N-am putea încheia acest capitol fără a pomeni şi de •activitatea poetică a d-lui Marcel Romanescu: poeziile lui nu se deosebesc prin conştiinţa unei solidarităţi cosmice sau etnice; nu le vom lega deci de inspiraţia tradiţionalistă sau numai familială. Cu toată inegalitatea lui de compoziţie, Ja care a prezidat o amabilă indulgenţă, volumul Izvoare limpezi presupune totuşi o unitate de temperament poetic; parnasian, în genere, şi deci pur exterior, el se interiorizează totuşi uneori. Şi într-un caz şi în celălalt, găsim un echilibru sufletesc, o viziune senină, repede împinsă la idilă şi bucolică, o armonie limpede şi graţioasă, ce ne fac să-l rînduim pe poet printre neoclasici. Nu limităm neoclasicismul la evocarea unor subiecte antice, în care vedem mai degrabă exerciţiul unei arte îndreptate spre decorativ, tot aşa după cum elementul bucolic nu ne pare îndestulător pentru caracterizarea tradiţionalismului. Clasicismul stă în echilibrul forţelor sufleteşti, din care iese o împăcare de sine şi deci o viziune opti- 402 Juristă a lumii; clasicismul mai reprezintă şi o tendenţă spre-| obiectivare. Eminescu e un chinuit şi, deci un romantic; i Coşbuc e un echilibrat'şi deci un poet clasic; talentul nu stă , j totuşi in formulă. O astfel de idilică seninătate o găsim mai | în toate poeziile d-lui Marcel Romanescu. Existenţa ei nu 3 I ne-ar fi. obligat decît să-l rînduhn ca pe o cifră într-o sumă;, ' cel puţin două dintre poezii ne fac, însă, să vedem în acest jj poet un talent personal de o rară prospeţime de expresie şi |i suavitate de simţire: Jj îţi mulţumesc, I îţi' mulţumesc că mi-ai călcat în prag j cu ochii luminaţi de-atîta drag; j că mi-a sunat aromitor prin casă f nebănuitul foşnet de mătasă.; ! c-a tresărit podeaua mea de scînduri ! sub pasul mic, tulburător de gînduri. ’. ' . Şi-ţi mulţumesc I c-ai rupt cu-o vorbă'trudnica tăcere Ş ' ce-mi zace cuibărită prin unghere; j c-ai destrămat năvoade de păianjen S - cu degete tremurătoare j şi m-ai călcat, neştiutoare, ' j; pesle suflet. ' îţi mulţumesc că te-ai plecat j! ' pe urna mea adincă i ' (aşa cum te-ai pleca de pe o stîncă pe-un ocbi de lac); c-ai oglindit în neagra-i strălucire { icoana ta fluidă şi subţire; || şi le-ai înfiorat de-o presimţire I " că-n urna mea i! lumma ca o lacrimă dormea, j O! rîsul tău şovăitor, fremătător ca nişte aripi de Vîntrele, şi-acum răsună-n fundul urnei mele, cutremurînd lăuntrul ei sonor, îţi mulţumesc că-n inimă zglobie s-a aciuit ia vatra mea pustie; j că mîna, ta străină ■j a dat iar glas vîrtelniţii’ străbune, 40? că, scormonind prin valra în ruină, ai speriat din cîntec greieruşii şi că ai scos din inima cenuşii fărîmă de cărbune; fărîmă mea de jar curat, pe care ai luat-o şi-ai jucat-o în podul palmei tale; fărîma-n care ai suflat pîn-ce obrazul tău s-a-mbujorat şi pînă ce, deodată, însufleţitnl sîmbur de lumină a scăpărat steluţe de polei, s-a-mprăşliat în jerbă de scîntei, şi-a izbucnit în flacără divină. (Litanii) Fără intensitatea frenetică a poeziilor de dragoste ale lui Cerna, această poezie ne produce totuşi o puternică impresie •de bucurie, obiectivată prin imagini proaspete şi familiare. Mai cităm acum şi: Se-nvăluia-n cenuşă amurgul pe furiş; . ' şi bolta răcoroasă a negrului frunziş pe sufletele noastre punea acoperiş. Cu inima prea plină de sunet şi culoare, cu genele-obosite de-'atita colb-de soare, noi ascultam tăcerea cum prinde să coboare. Mergeam în pas molatic alături amîndoi, purtam pe umeri umbre ca nişte pene moi, prinsese stropi de lună să picure prin foi. Cuvinte-abia şoptite se-opriseră pe buze; şi, din adîncul nostru', dorinţele confuze urcau în slava clară cu susur de havuze. Deodată, obosită, te-ai răzimat de-un trunchi; sclipea în ochii-ţi tineri al razelor mănunchi: tot sufletul din mine căzuse în genunchi. •404 ; O! clipii do tăcere scăldată in lumină, \ Cirul iniinile-ti întinse in noaptea opalină Cercară rugătoare s-ajungă luna plină! Ce teamă înă cuprinse de-am întrebat: Ce vrei? ’ C-ai tresărit uimită, cu ochii duşi şi grei, Cu inima-iicărcată de-al cerului polei. 1 Cum iţi sorbeam privirea topită de plăcere, In apa ei un zimbet crescuse fără vrere in cercuri luminoase sporilc de tăcere. ,Şi cum zimbeai la mine, pierduţii, fără grai, tn ochi-ţi buni şi limpezi citii că tu purtai poveri de floare albă in sufletul bălai. Şi ne-am întors in noapte cu aur pe vestminte, cu aripi de lumină — şi-ţi mai aduci aminte? — cu-o lacrimă de lună in inima cuminte. (In tăcere j Ar» fitl in întregime aceste terţine pentru a invedera, prinţi—im singur exemplu, că, pe lingă bucurie şi seninătate, pe lingă viziunea sa idilică şi optimistă, d. Marcel Romanescu, in cliij) firesc, este şi un poet al luminii. Nimeni — negreşit, in afară de d. Camil Baltazar — nu ne-a dat o mai orbitoare impresie de lumină: e ceva ireal şi paradisiac in aceste terţine danteşti, epifanie'poetică de care legăm viitorul d-lui Marcel Romanescu. XI ALTE ASPECTE înainte de a încheia această cercetare asupra poeziei române contemporane, ne vom opri la alţi doi tineri poeţi; neînglobîndu-se în curente distincte, îi privim ca pe două individualităţi. în d. Ion Barbu găsim o concepţie frenetică a vieţii multiple, exprimată prin mijloace cosmice; în d. George Gregorian găsim un aprig simţ al deşertăciunii universale, nerealizat însă, din pricina insuficienţii de expresie artistică. 1.. ION BARBU După o bruscă afirmare a unui talent personal şi matur, activitatea poetică a d-lui Ion Barbu s-a întrerupt tot atît de brusc. Ea n-a dat'pînă acum ceea ce am fi fost în drept să aşteptăm de la un astfel de început; s-a fixat, totuşi, îndeajuns şi a aAnit o înrîurire destul de vădită asupra unor tineri poeţi pentru a merita cîteva rînduri de situare. Poezia d-lui Ion Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esenţă intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică. Nu-i vorba de o poezie intelectuală sau „filozofică" în sensul poeziei lui Grigore Alexandrescu, Eminescu sau Cerna. Evoluţia poeziei intelectuale nu se va face numai în sensul filozofării, ci şi în direcţia ştiinţismului. Va veni poate o vreme cînd expresia directă a emoţiunii va fi privită ca 406 1 suficientă şi ca o formă primitivă a unei arte începătoare.. nceritatea sentimentului nu va mai părea îndestulătoare; Inoţia nu va mai fi redată ca un element brut; trecută prin j torta inteligenţii, materia va primi purificarea combustiunii. jrta se va îndrepta, astfel, spre expresia obiectivă a sentimentelor şi, deci, spre expresia indirectă şi simbolică. Proce-iîul nu e nou; în stare latentă, el e la baza multor creaţiuni petice. . Şi simboliştii l-au folosit uneori ca pe un factor de suges-i-une; simbolul nu trebuie însă privit ca un element carac-îristic al simbolismului. în urma procesului natural de inte-i ctualizare şi de ştiinţism al epocei noastre s-ar putea jitîmpla ca, sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze i domeniile speculaţiei intelectuale, aducînd motive noi de îspiraţie. Omul de ştiinţă ce se scoboară în infinitul mic ■rin ajutorul microscopului sau se avîntă în infinitul mare rin telescop, astronomul ce pătrunde armonia sferelor ereşti sau matematicianul ce sondează calculul probabilită-! lor, entomologul sau metafizicianul sunt capabili de emo-uni puternice. Nimic nu se împotriveşte ca aceste emoţiuni de ordin pur ntelectual să îmbrace haina poeziei... Deşi om de ştiinţă, nu găsim atît la d. Barbu o emoţie de rdin ştiinţific, cît mai ales o emoţie exprimată prin elemente i osmice. Aspiraţia, tendenţa ascensiunii, de pildă, se traduc prin o erie de transpuneri de ordin cosmic: De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde... -Cu slava-ntrevăzută, un dor fără de saţiu Ar vrea să te-mpreu'ne... şi, ca s-o poţi cuprinde, Tentacule lichide îţi adînceşti Sn spaţiu. (Lava) ;au prin dorinţa munţilor de a se înfrăţi cu „vasta strălucire11: De mult, cînd dorul lor nebiruit îi logodi cu vasta strălucire, Un braţ semeţ au repezit spre fire... Dar gheaţa înălţimii 1-a-împietrit. (Munţii) . 407 sau prin spasmul copacului de a sorbi opalul de sus: Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină , A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea - Să sfarîme zenitul şi-înnebunit să bea, Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină. (Copacul) Departe de a presupune insensibiiitatea, parnasianismul formal al acestui poet cuprinde chiar un simţimînt frenetic al vieţii multiple, împins pînă Ia „isteria vitală". O astfel de concepţie se găseşte şi în Dionisiaca şi mâi ales în Panteism, pe care îl cităm în întregime pentru expresia lui cosmică: Vom merge spre fierbintea, frenetică viaţă, Spre sinul ei puternic cioplit în dur bazalt, Uitat să fie visul şi zborul lui înalt, Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă! Vom coborî spre calda, impudica Cvbelă, Pe care flori de fildeş sau umed putregai îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă. Smulgîridu-ne din cercul puterilor latente, Vieţii-universale şi-adînci ne vom.deda; Iar nervii noştri, hidră cu mii de guri, vor bea Interioara-i mare de flăcări violente. ' Şi peste tot, în trupuri şi voci fierbinţi — orgie' De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit, Cutremurînd vertebre de.,silex sau granit, Va hohoti imensă, Vitala Histerie.- Am citat această poezie şi pentru a învedera expresia ■cosmică a emoţiei poetului, dar şi pentru a da un exemplu tipic de specia formei acestei poezii. D. Ion Barbu şi-a fixat-locul în tînăra noastră literatură mai- ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. 408 Nimic fluid şi -solubil, nimic muzical,; ci totul aspru, dur; joezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcţie î clopică; poezie fără mister, cu largi acorduri împietrite: • Şi-n toamna somptuoasă de purpură şi nacru, | în toamna unde seara încheagă tonuri vii, Prin surda picurare a orelor tîrzii îţi vei purta" tristeţea, încet, pe Drumul Sacru, Nocturne bolţi vor ninge din slăvi misterul lor. Ţi s-o răsfrînge-în suflet tăria-îngîndurată, Şi sfînta ta durere va trece legănată, ■ în ritmuri largi .şi grave, de corul sferelor. (Pentru marile Eleusinii) E în poezia d-lui Barbu un dinamism, o concepţie energetică, o frenezie de simţire, redate prin elemente obiective şi, mai ales, cosmice şi deci satirice, într-o formă aspră, care-i constituie o-originalitate. 2. G. GREGORIAN După cum vina inspiraţiei idilice şi optimiste, cu adînci rădăcini în pămînt şi în rasă, s-a perpetuat, împrospătîndu-se prin noi n>ijloace de expresie, de la Alecsandri şi pînă la d. Ion Pillat, tot aşa şi eminescianismul a găsit în d. Gregorian un continuator: e singura notă de rezonanţă adîncă pe care o reţinem la acest poet. în poezia d-lui Gregorian freamătă, în adevăr, o nelinişte metafizică, o spaimă de neant, un zbucium şi o disperare ce vin din stratele elementare ale sufletului; o astfel de inspiraţie e de esenţă muzicală; nefiind de natură intelectuală, creşte, dar nu porneşte din reflecţie; ea purcede dintr-o-sensibilitate ce vibrează în faţa zădărniciei universale, se exasperează şi sfirşeşte prin a se resemna într-o atitudine de amărăciune crispată. La aceasta se circumscrie tot ce-i de. preţ în inspiraţia d-lui Gregorian; şi nu-i puţin — principiu de mare şi universală poezie!... Dacă mijloacele de realizare poetică ar fi la inălţimea,unei astfel de inspiraţii profunde şi muzicale, alta ar fi valoarea poeziei d-lui Gregorian; arta este însă prin definiţie 409 expresie. S-ar putea, totuşi, cita în întregime cîteva poezii (într-o noapte albă, Floarea reginei), puternice şi ca fond şi realizate şi ca formă. Vigoarea şi noutatea expresiei se susţin însă numai în cîteva poezii; neimprospătîndu-şi forţa creatoare de imagini şi chiar de simplu vocabular, ea se istoveşte iute, intr-un material verbal limitat şi decolorat, fie prin impreciziune, fie prin abuz. Visul, neantul şi viciul' se arată obsedant la fruntariile expresiei poetice a d-lui Gregorian; de le vom adăuga haosul, abisul şi infinitul, sfirşim mijloacele cu care poetul îşi plasticizează spaima sensibilităţii sale în faţa nimicniciei universale. N-o afirmăm numai, ci o vom dovedi, pentru că această insuficienţă de expresie e caracteristică poeziei d-lui Gregorian. Vom avea deci: Rana ce-1 tăia, abisc i Deschizînd in ea. (Intr-un cîrnp) Cu negura ce haosul o ţese.. . Sub streaşină se aduna abis. Un ceas, picînd neantul strop cu strop. (Balada mea ) Cu pietre eu dibui abisul Pe urmele-i mute: E visul! (Balada cintăreţului) Din stratul meu suav de infinit... De nostalgia dulcelui neant. (Balada ultimului clnt) ■. ■ Şi umed de vis Ce-mi zvîrle pe umeri enormul abis! Pierdut în atîta neant... (Un glas) Din pămînt şi-atît abis Fărîmioara ta de vis... (Floare mică) Dar ochii mei cu abisurile una.. . (Drumul meu) M-ating.de dulci abise diafane... (Eu singur) Şi-am îndrăznit neantului să-i cer. (în neant) Cînd orbi şi reci, vom trece neantului de zări.. Aproape ca o mamă, departe ca un vis Mai pîlpîie-n azururi şi scăpată-n abis. (Un clopot sună-n seară) în ochii tăi ce-n visuri scad Necunoscîndu-i v-am visat De cînd mă ştiu cu visele Cu zări şi toate-abisele ! ' (In ochii tăi) în caldul pleoapelor abis Şi dulce zîmbitor de vis'.. . Odihnitoarele visări. (Dintr-o scrisoare) Nebuna şi sărmana mea visare ! (Din mîna ta) Te văd ca-n visul meu timid. (Aţa cum stau cu ochii limpezi) Şi de lumină caldă şi de vis ■Ce-şi dormitau frînturile-n abis Şi cald le mîngîia în infinit. (Icoana ci) Cînd visul meu, pălind, se-nmlădiază. (Elegie) 411 Ce sin i-a strîns pe-atîta infinit? (Cei duşi) Mă-nalţ din neant ca din negura Mindrelor vise... Visele toate! Dulce din haos / (Balada mulţimei) îţi pleci petala fină spre basmul din abis.. ■ Şi sufăr pe culmea ta de vis! (Floarea reginei) ' Pleoapele ce-mi atîrnau pe vid! Şi clnd de tot neantul respirat... (Crucificare ) Şi respirînd neantu-11 care apoi... (Om ul) Neantul ei umezeşte plinul., (Patru sonete) Şi pe Golgota, vînăt, cum se-nnopta abisul... Şi cum intreg văzduhul-lua culori de vise. ' (Pe Golgota) Spre masa visătoare... /• Şi proza cu visarea. (Am stat cu visătorii) Pe-abise reci îmi picurau din zare. (Şopirla) Eu biet, cu .visele-mi smintite. (Trăind şi eu) Acelaşi procedeu l-am putea întrebuinţa şi pentru lut, ’ aromă, parfum, scrum, zare, adie, stinge, iar ca determinări adjectivale, pentru fin, vag, dulce, adică pentru tot ce nu determină nimic, ca să dovedim cît e de limitată expresie 412 asstui poet de vise şi abise. Insuficienţa verbală se uneşte Ă1 o egală insuficienţă de expresie figurată; într-o literatură Jj.t de imagistă ca literatura noastră de azi, poezia d-lui f egorian pare, în adevăr, întîrziată; ea se luptă cu o supă-fl;oare atonie. Calitatea muzicală a inspiraţiei îl îndepărta, la plasticitate; şi pe calea abstractizării putea fi însă nou personal; imaginea d-lui Gregorian rămîne, in genere, colorată şi banală, îj Insuficienţa de expresie a acestei poezii este un defect ligativ; improprietatea o îngreunează însă şi mai mult; l-reori s-a zbătut un poet într-un cerc mai restrîns de cuvinte, ii trebuinţate şi ele imprecis. D. Gregorian împinge impro-fietatea pînă la un fel de geniu al ei; înainte de a ne scoborl 1 citaţii mărunte, dar caracteristice, vom reproduce una. fntre cele mai bune poezii: în. neant In zori mi-am pus sandalele de fier Şi fără drum, pe drumuri am plecat. Pe drumuri lungi de aur, şi am stat în marginea pămîntului, sub cer, Mi-era de spaţii ochiu-nfometat, Mi-era nebună setea de mister! Şi-am îndrăznit neantului să-i cer O mînă din hambarul-său bogat. Voiam să-mi satur sufletul, şi iar Pe drumuri lungi de aur să apar în mijlocul pămîntului, spre-apus; Voiam să vin cu raze ca un sol, Dar marginea pămîntului dă-n gol! Şi-acolo am rămas de-a pururi dus! A te duce şă ceri neantului „o mînă din hambarul lui )ogat“ înseamnă a nu cunoaşte înţelesul cuvîntului neant, :are reprezintă lipsa oricărui conţinut. Prin aceeaşi improprietate de termeni avem şi „în mijlocul pămîntului, spre-apus“. Oriunde am deschide poeziile d-lui ' . ■ 413 ■i;i1[) ijaisp j^; ■uui.irj3o.if) m[-p op.ms.iOA 115 ijunsiui oo jijioi.ulo.uluii 'junii „ofturis 00 [oS‘‘ un uns •(ujir/.uoi op o.i.jtiruls (HM) o op wq.iOA ij o|uot( nu is) „uiosu; uiu 00 tHuo.iy" (III Utljl/J Uf) ■ i!;li( o.) [iipiii iij si.'j ijiu jiii | op tui<( li 11 rjc 1') ‘suim;.! 1:• 1 iu o.) |(>1 11.) rdii o i!.) i.MpfopiHi/op 00 i.'upiiin'i ‘W/.IVI/J IJlll 'IO lllll'ljy :i:| 1:1111 ii i_îJ1 ,*.> 11il op imiii 1;.* 1 im.ij 11 j i_:s 11 i.K 111 ■> ui n-»i■ 111 (inis o ni.i.iis 1111-J 1111 i:;i : j.ij ,tj> iui/hui ‘|ii.n;s )n| 1-1;^ o|odho.kIu-|r> m;| j 11 air.j '.10 jsiw ţj o-1 iîij mu ii p u 1-f i£ •o.ii!iţn uip .iii.iii 'ui ii.iui (iis-j.)iu qn^ 1111 u 1 tjd vi|i!.isii ţHuo.10 o)>iii ii;) ‘ i; 1111 ij oii 111 .ji i» h- ui i.ui.'jn-op ijoij pnj.t • • • .lljdoolMII ,1l!.\ IM | IIII.IJ li;) i li1'!'’ ’ JiiJiMU 11-.11111! o;> 1 iija iii[iiiiiiii[o.id |iijim(I ji.'o|> l!K |lliMi|j.\ |iuo.) iu:ot| ojim uip |II[|:UI 111(1 ■Jtuj i> 111 luuuiui ii-is .1.).) i.'îiiiij 11UIS M.KI l|lis op IJpiOil IÎOJIM ,lll yillis' .1.) lISIHl III sl![ ţJH piA uip oim: i>ih .mop o.i mu: 111 |ii.)o.i| |<11 un:-o[i/. ii|([ : .1.1 lî[li ILl J JHI »![ OpIlUO.YO «A0)1.) up U10 Y 'U.VţltîUlj.VO.Illl! OI|l!|l)ll O II.) OJSOUIII'HlllU 05 ii i.in|u|i! y.1 .u 1111 u u.uoui : 111uihio.nl pijin.uio ujupoiJiu urni ojâositfi iui |ii|ood : imu)u[iluiu op 'i![i!.iouor> oiuuii; op Vmmzi.lo.uluu U| lUIUOIU|Z op 'IjUMOJ op iuk suoh op |.UU[|S op \)|s'0.ul\0 0[) I jţ))OJ.Illo.l(luij op [OJ|SU OJiJ.lll l.’[) IUDA UI.MIOrio. I Nu simt că vremea i-a-nserat. ! .......................................... I O, gindule,ce-n ruine scinteiczi, ! Mereu şi pretutindeni să gem... I Te-nalţi şi-ncil e piscul, tu singură tronezi. Şi tot pe stratul morţii lumina ţi-o respiri. Pe trupul ineu, adine m-ai scinlciat Ca nimeni să mă nasc. Citaţiile de acest fel ar mai putea continua: improprie-tea este însăşi condiţia de existenţă a poeziei d-lui Gregari in; de îndată ce abisul nu mai rimează cu visul, fumul sau -tunul, de îndată ce hăţurile versurilor scapă din locuţiile miliare ale parfumului, neantului, haosului, aromei, vidului, finitului, expresia poetului începe să şovăie: verbele in-anzitive devin tranzitive (auie, adie, sună); pămîntul cepe să... înece; golul începe să... stingă; aroma... să seteze, lumina... o respiri şi aşa mai încolo... Pentru complectarea acestei caracterizări critice, nu cred , mai e nevoie să insistăm asupra unor poeme ca în Sahara u Pe Golgota; în ele nu găsim decît compoziţii didactice ! teme dnle; acelaşi lucru putem spune şi despre oda Omul, i nvint pe alocuri, dar de un caracter pur retoric; de o halizăm, de altfel, mai de aproape găsim versuri ca: Eşti Tatăl meu! Suav ca-o-ml>ălsămată crcacă, Frumos cum nu e nimeni să te-ntrcacă! ui mai departe: ..................sunt fiul Tău, Copilul celui mai de scamă Tată ! e o improprietate de caracterizare ce atinge măsuri ne-igăduite. De la Eminescu n-a avut poate nimerii o intuiţie mai înfundă a zădărniciei universale ca d. Gregorian,- prin îsuficienţă artistică, poetul rămîne insă mai mult virtual. 415 XII Încheiere La capătul acestei cercetări asupra poeziei române contemporane, se niviiin s/i recapitulăm constatările şi să tragem concluziile: singura atitudini' pozitivă a criticei faţă de fenomenul literar. Definind simbolismul ca o poezie de inspiraţie pur muzicală şi deci ca o adîneire a lirismului în inconştient, i-am studiat, sul) acest singur aspect., in ciţiva dintre; simboliştii noştri (I. Minulescu, Elena Farag<>, Bacovia, Camil Balta-zar) şi l-am disociat de elementele eterogene ale poeziei altor cîţiva poeţi (T. Arghezi, i\. Davidescu, Adrian Maniu, F. Aderca). Mişcarea simbolistă a lost fecundă; iricetind ca mişcare, ea îşi supravieţuieşte, mai ales, printr-o bogată moştenire de mijloace formale; acoperind un fond adesea felurii şi chiar antisimbolist, imagismul purcede prin expresie figurată din simbolism... Literatura noastră poetică mai nouă, după cum am văzut, e reprezentată prin mai multe curente; in mod general ain putea totuşi afirma că suntem intr-o epocă de reacţiune antisimbolistă şi de pulverizare lirică. Aceasta se constată fie in intelectualizarea mijloacelor de expresie a emoţiei, fie in reducerea la elementul simplu al senzaţiei sau in înlocuirea ei prin un act de cugetare (Lucian Blaga), fie in imagismul hiat ca scop in sine, fie in exprimarea emoţiei cu mijloace pur obiective şi plastice (Camil Petrescu), fie In substituirea ei prin notaţia directă sau figurată ce se observă la mai mulţi 416 jieţi mai tineri, interesanţi doar ca atitudine generală de, «I rit. Poezia de ultimul ceas e poezia imaginii şi, mai ales, a n taţiei: ea reprezintă o criză a lirismului tradiţional. Ij Inlăturînd ritmul şi rima, înlăturînd orice aparat poetic ţj pe un factor convenţional şi nefolositor, procedlnd numai pin stratificare şi deci prin analiză, poezia notaţiei accentuează şi mai mult procesul de dizolvare .a lirismului în —oză. In faţa acestei situaţii e legitim să ne întrebăm — Quo vadis ? * ^ Cu toate că nu se manifestă prin lipsă de talente, cî imai prin anumite tendenţe, criza lirismului e, probabil, imai trecătoare. Mişcării hiperlirice a simbolismului îi putea rma din necesitate ritmică reacţiunea poeziei de azi; expre-îi sugestive a stărilor sufleteşti muzicale, ii putea urma )taţia plastică, de o brutala preciziune, ce exclude adîncirea eţii subconştiente. Ştînd în punctul cel mai scăzut, al irbei lirice, nu ne-ar rămîne, în acest caz, declt să aşteptăm cui normal al mareei poetice ce va readuce lirismul. E însă cu putinţă ca această criză lirică să nu fie numai jjnctul de trecere al unei reacţiuni. momentane, ci efectul l ainic al unor condiţiuni speciale în care se dezvoltă pro-liicţia poetică. Plecînd de Ia simplul act- al constatării fenomenului şi fără a impune orientări riscate, critica îşi poate cprima regretele, speranţele sau bucuriile sale pentru ceea ! e sau crede că va fi. Primind situaţia-ca pe o realitate îcesară, ea trebuie s-o. aprecieze în toată libertatea, desfăcută in cătuşele prejudecăţii genurilor literare. Insuficienţa lirismului e o criză lirică, nu şi o criză poetică: sfîrşitul relativ unui gen poate fi punctul de plecare al unor noi deveniri >t atlt de interesante. Reducerea emoţiei la simpla senzaţie înseamnă, In .adevăr,, ulverizarea şi deci degradarea lirismului; traducerea ei prin îijloace pur obiective nu numai că nu e o degradare, dar e n termen de evoluţie... Filozofia idealistă poate nega xistenţa lumii fenomenale; critica lui Remy de Gourmont oate crede In / imposibilitatea unei literaturi obiective; rogresul omenirii se dezvoltă dincoace de problema meta-, zică a lucrului In sine. In aceste cadre mărginite, se desăvîr-aşte nu numai curba ştiinţii, ci şi a literaturii. Sub forma lui directă, lirismul e primar. E firesc cft evoluţia să se facil in sensul ieşirii din noi prin anexarea unei părţi cit mai mari a noneului; tendenţa literaturii spre obiectivare este deci naturală şi un semn de maturitate. Insuficienţa actuală a lirismului ar putea fi privită şi prin prisma acestei ascensiuni centrale a spiritului uman spre obiect, acestui proces de relativă pozitivare. Expresia emoţiei prin elemente materiale, prin notaţii exterioare, ar putea fi un fenomen in sţrlnsu legătură cu exodul sufletului spre cucerirea universului, iar, Jn ordinea literară, spre obiectivare. La lumina acestor consideraţii, decadenţa lirismului ar putea fi numai apaitmlă. Nu se sfirşeşte nimic; se transformă numai. Excesivul lirism de odinioară îşi caută noi mijloace de expresie; îşi temperează exuberanţa, disimulîndu-se sub forme exterioare, in loc de a se revărsa direct şi declamator,’ se infuzează în lucruri, din îmbinarea cărora reiese momentul nostru sufletesc. .. încercările poeţilor tineri de a renova poezia română trebuiesc deci privite cu simpatie, chiar cînd ajung la' o notaţie pur exterioară. Din încercările lor va ieşi poezia de miine. Pînă atunci, stricînd tiparele obicinuite, eliberîndu-se parţial de rimă şi de simetria silabică, poeţii generaţiei noastre au frămîntat limba şi au turnat ideea poetică1 In atîtea imagini inedite, încît acţiunea lor este de pe acum fecundă. • -i Chiar de am recunoaşte epocei noastre un caracter de tranziţie, nu putem privi declt cu Încredere şi simpatie talentele, mai numeroase ca oriclnd, care, cu riscul propriei lor caducităţi, taie drumuri noi poeziei lirice. : NOTE ! ] j ! [ i ' Volumul IX de Opere de E. Lovinescu se prezintă drept o eon- I uînre a celui precedent, încercînd să urmărească, după aceleaşi :iterii cronologice, publicistica autorului. Prima secţiune, purtînd î eîtişi titlu pe care, şi în cazul volumelor precedente, l-am dat laterialelor de acest gen, adică Pagini de critică. Studii ţi cronici,. ;e acelaşi caracter. Volumul VIII se încheia o dală cu ultimul hmăr al revistei Sburătorul din 7 mai 1921; volumul de faţă începe ! materialele publicate de E. Lovinescu în Sburătorul literar, apărut I toamna aceluiaşi an (şi asupra căruia facem cuvenitele precizări cadrul acestor Note, la p. 422—424) şi se Încheie o dată cu sfîrşitul estei publicaţii (nr. 52, 22 decembrie'!922). Va urma un oarecare-j ;ol“ în cariera de autor de articole a criticului; fiind lipsit ctţiva ii de o revistă proprie (pînă la reapariţia Sburătorului, la 1 martie * >28} el se va concentra îndeosebi asupra unor lucrări ample, de liteză: Istoria civilizaţiei române moderne (1924—1926) şi Istoria ' I ’.eraturii române contemporane (1925 — 1929). Tot acuma va între-j'inde „refacerea" volumelor de Critice, topind întreg materialul iliţiilor anterioare lntr-una „definitivă", hărăzită însă, din păcate*, itorită vicisitudinilor editoriale, să se oprească la volumul VII. Aşadar, şi din punctul de vedere ăl delimitărilor cronologice, ;tualul volum credem a-şi justifica forma pe care i-am dat-o-şoarece seria de Pagini de critică. Studii şi cronici se întrerupe , "ovizoriu dar logic prin ultimul text dat de noi în acest volum-umai că, în continuarea Iui, E. Lovinescu a făcut să apară volumul £ de Critice, subintitulat Poezia nouă (1923) şi dat drept unul de hxte „inedite", ceea ce nu e însă întotdeauna. Vom discuta şi acest lucru în notele volumului de faţă (p. 519 )., dar trebuie de pe acum precizat că el se înscrie perfect justificat în acest loc atît prin Con- y ţinut, cît şi prin data de apariţie. Mai mult încă, el este în oarecare n măsură o reluare a materialelor publicate în presă despre o serie dc poeţi tineri, în curs de afirmare, încercînd, aşa cum jnai făcuse, o r, precizare cît'mai exactă a situaţiei acestora. Şi din acest punct de c, vedere, era necesară aşezarea lui în continuarea articolelor ce fac p obiectul primei secţiuni, deoarece este întru totul adiacent lor. u în ceea ce priveşte modalitatea de editare a articolelor, ea ii rămîne cea din volumele precedente. în cazul că ele au rămas în ii paginile revistelor în care au apărut, au fost reproduse ca atare, t; în cazul că au intrat în ediţia I de Critice, le-am reprodus, ca şi 1 pînă. acum, de acolo, marcînd puţinele diferenţe între cele două r „versiuni11. O parte din textele prezente în Critice, IX au apărut v într-o variarită destul4e’diferită-în Sburătorul literar. (Camil Baltazar, Demostene -Boiezy'.AL\A,rPhilippide etc.).; am dat în acest caz amhQle s • vofsiuni, coiisiderînd-că „reluarea11 lor Într-un volum voit unitar > şi subintitulat/‘Poezia.ooaS'leschimbă caracterul de articole disparate şi le integrează întu-ovschemă .mai complexă, rezultat ţi unei viziuni < de ansamblu, de fapt într-un tablou cu pretenţii de sistematizare..' s Aceasta, în afara-unor-diferenţe-de formulare şi de amploare dintreş t celfe două-versiuni, care'au impus şi ele publicarea lor..de sine. stă.v! ( tătoare; ;:>■•. = •,. •.; . ..... , .. 1, ' , - V ;,_j , V r;i: ... ■_ . ■ .... ".. . j | ‘-...t'-- ■: ., . ... . , , 1 ,.sih:i>vAtorul i,itf.rar“ j i Apărut ,în Zburătorul, literar,, anul I, nr. A, 17 septembrie 10*21,'^ p..l,.. de.,, .unde;.reproducem, textul. ... , . ' 1 JSste un-;articol:de: explicaţii care şş. adaugă celor „programatice11 apărute pînă atunci: in - Sburătorul: De fapt,revista. Sburătorul.li'terar era o directă continuatoare^ a primei, cu un număr de pagini ceva. mai mare (32 faţă de-24), dar în--acelaşi-format şi cuprinzînd în linii .mari aceleaşi rubrici,; Directorul'lui- avea ,să;-l considere ulterior rea. Xiind -totuna cu „primul Sburător“,-;dar, după cum yede.mt'e-o revistă c:u .alt. titlu, care îşi începe jiiimerotaţia din nou şi este trecută ca.atare în txî'ăt'e cataloagele -de' biblioteci şi repertoriile bibliografice. .. I 422 ' Aşa cum s-a dezvăluit ulterior, în timpul vâcanţei de vară, E. Lo-mescu, părăsind capitala, lăsa de obicei revista pe mîna unor colegi aitineri, care desigur că alcătuiau sumarul din materiale deja exis-:nte în redacţie. De data aceasta, cele cîteva.luni sînt efectiv de intre-ipero şi publicaţia apărută în toamnă nu -era formal continuarea >lei; „încheiate11 înaintea vacanţei. Se întîmplase ceva destul de grav: litura trecuse din mîinile succesorilor lui Leon Alcalay sub dominaţia nei firme anonime care avea s-o alipească unei societăţi de curîrid ichegate, „Viaţa românească11 S.A.R. Asupra'acestui lucru avem o iformâţie preţioasă chiar'in''presa, vremii.. 'în .Ideea europeană o no-ţă anbhimă (care ar putea fi a lui Emanoil Bucuţa, dacă nu a lui C. eldie) la rubrica „Revista săptă'mînii, Fapte şi recenzii" a întîmpinat iparaţia' Sburătoruliii,'oîevmi'ş\ un comentariu la articolul lui E. Lo-ihescu:' 1 ’ • ■ ' r : lesedin nou Sburătorul^' A început'însă iară; de la anul întîi şi şi-a îhimbat puţin numele. Acum'îşi zice: Sburătorul literar. 'Motivarea Liestor prefaceri articolul-program o face în chipul cel mai nenorocit: înclieindu-şi ciclul muncii sale de'doi ani, revista literară Sburătorul . i continuă prin Sburătorul literar ». Ca şi cum ar exista între publicaţii îrioase cicluri '« de doi ani», după carc ar trebui să spună lumii că 3ea ce au făcut pînă atunci «se» continuă, însă, aşa, dintr-o toană, :i alt nume! . .. ■ N-am stărui dacă acest amănunt de ris> n-ar fi caracteristic re-istei şi atmosferii ei artistice şi omeneşti. în loc să strige că titlul i-a ist furat şi că, dintr-o prostie a vechiului editor, s-a trezit într-o bună r ,şi fiind;Şi n&fiind, umblă cu acoperiri şi cu moftul ciclurilor.de doi ni'.• : • 7 ‘Sburătorul era editat'de Alcalay şi, la intrarea acestuia în societatea rViaţa românească )>, l-a urmat. Cînd Alcalay a fost silit să .plece şi JiŞi'lâSB firmei de la Iaşi întreprinderea, în această moştenire s-a ăs'it !şi 'Sbi&ătorul. « Viaţa rom'âheăscă »' l-ar putea scoate mai departe aCas-iir! putea găsi' un al doilea director care să-i menţină spiritul, ar d-1 E. Lovinescu a fost nevoit să-şi înceapă revista, după o vară e' rM^cere. Haec vcritas!“- (-lăeea europeană-,, anul iii, nr. 76, i2'5 sep-ekft'b’rie/1'-octombrie1 1921, p. 4). ■ 'isTu^i' excluâ câ lucrurile «ă se fi petrecut astfel, versiunea de mai tfs'fiind întărită de toate dbcumentele contemporane existente. într-deyăi*', Viaţa fomănedscă şi-a făcut în aicfel moment o spectaculoasă eăpariţie după'o eclipsă de ciţiVa ani. Se Crezuse chiar că, dată fiind rirhproiriiterea'politică'a! Corifeilor' grupului în timpul ocupaţiei ger- '423 mane, revista va rămîne îngropată, soluţia cea mai bună fiind scoaterea unei noi publicaţii. S-a ales insă formula învierii şi aceasta s-a datorat deosebitelor ef6rturi depuse de D- D. Pătrăşcanu, dar mai alea munificienţei unor bogătaşi care i-au oferit fondurile necesare, deoarece | de vechiul sprijin al Partidului Liberal nu mai putea fi vorba. Astfel ! s-a constituit Societatea anonimă „Viaţa românească11, avînd o activitate editorială mai largă decît înainte; în editura ei au ajuns cliiar şi E. Lovinescu şi cîţiva sburătorişti să-şi publice cărţi. | Desigur că directorului Sburătorului nu-i putea conveni o atare ; situaţie, care de altminteri n-a durat mai mult decît 4—5 ani. Avem un ( ecou în acest sens într-o scrisoare a lui D. D. Pătrăşcanu adresată hii G. Ibrăileanu la 12 ianuarie 1920, cînd proiectul abia prinsese contur: [Luca Ion] Caragiale a spus că nu mai dă nimica nimănui. Se duce să retragă tot ce a dat la Sburătorul. Mi-a spus că Lovinescu e tare afectat de apariţia Vieţii româneşti (Scrisori către Ibrăileanu, Ediţie Îngrijită de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu şi Al. Teodo-rescu, 1966, p. 148). O NOUĂ BIBLIOTECĂ DE POPULARIZARE Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 1, 17 septembrie 1921 la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Notiţa aceasta, cu caracter evident explicativ şi justificativ pentri apariţia unei colecţii populare de literatură adresată publicului lipsi' •de mijloace şi pe care desigur că autorul ei o conducea, ni-1 prezint,' lntr-o ipostază „culturală" mai puţin avută în vedere de cei care nu-cunosc cu adevărat profitul intelectual. E. Lovinescu era şi în ace; epocă departe de a fi un „estet“ intransigent; nefăcînd concesii în jude cata lui literară, criticul a fost un democrat In sensul cel mai larg a •cuvîntului, făcînd tot ce se putea pentru a clştiga pentru literaturi bună cit mai mulţi cititori. Biblioteca „Universală" a încercat să realizeze acest program ti cadrul Editurii Ancora, proprietatea lui Alcalay-Calafeteanu, apoi; lui S. Benvenisti. Printre titlurile ei se numără cărţi legate.de nu mol unor colaboratori ai Sburătorului: L. Rebreanu, Norocul; I. Petroviei Simţiri rostite; Al. Stamatiad, Poemele tn proză ale lui Baudelaire E. Lovinescu, Portrete literare; Voltaire, Prinţesa Babilonului (trad de M. Iorgulescu); V. Alecsandri, Ovidiu cu o prefaţă de E. Lovinescu etc ... „IDEEA EUROPEANĂ" - AUGUST 15 Apărut în Sburătorul literar, anul I, rir. 2, 25 septembrie 1921, p. 54—55, la rubrica „însemnări literare",de unde reproducem textul. Semnat E.L. . - Nota lui E. Lovinescu despre problema feminismului a fost prilejuită de apariţia în Ideea. europeană, anul III, nr. 73, 14/21 august 1921, p. 2, a unui articol intitulat Ginecreaţie şi datorat uneia dintre ;elt; mai interesante pene din redacţia acestei reviste, Cora Irineu. Născută la 1888, ea şi-a făcut studiile de filpsoîie la Universitatea din Bucureşti şi a desfăşurat o activitate susţinută de eseistă în acei ani, îndeosebi după apariţia Ideii europene, nu fără legătură cu prietenia ei cu C. Beldie şi Nae loiiescu. Dar opera ei cea mai interesantă vor fi Scrisorile bănăţene (1924), o carte a cărei apariţie a coincis aproape cu sinuciderea autoarei. A lăsat şi pagini de jurnal. | , LUCA ION ŞI ION LUCA | Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 3, 17 septembrie 1921, p. 57 — 58, la rubrica „Epiloguri", secţiunea „Figurine", de unde reproducem textul. Reluat în Critice, VII, [1923], p. 99 — 102, drept punctul 4, Luca Ion şi Ion Luca, din secţiunea „Figurine". în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-BenveniSti, 1928, p. 113—116, o versiune cu multe modificări de ordin stilistic figurează drept capitolul XV. Luca şi Ion Luca Caragiale al cărţii. Această „figurină" închinată de curînd decedatului Luca Ion Caragiale (1893—1921) se constituie mai curînd dintr-o paralelă în stilul cel mai clasic între acesta şi ilustrul său tată. Luca Ion Caragiale. frecventase cercul Sburătorului şi îşi văzuse publicate unele Stanţe în Sburătorul (nr. 37, 27 decembrie 1919; nr. 40, 17 ianuarie 1920 ; nr. 1, 15 mai 1920).'Apoi se orientase spre Viaţa românească; unde ă» asemenea nu va lăsa o impresie prea favorabilă despre 'talentul său liric. E desigur şi acesta un motiv pentru care E. Lovinescu nu l-a privit nici. măcar încurajator pe tînărul poet şi nu l-a considerat demn dc o „anticipaţie" literară. Personalitatea lui pare a se fi definit, pentru 42* portretistul său, doar prin contrast, ceea ce va indritui o reluare, într-un cadru mai complex a figurinei din 1921, cind, in Memorii, III, 1936, E. Lovinescu va scrie Cei trei Caragiale. : • RADU COSMIN . ,-::Apăfut;în Sburătorul literar, anull, nr: 4, 8 octombrie 1921, p‘.i$îv.: la rubrica „Figurine", de unde reproducem.textul.1, ■iReluat în Critice, VII, ed. .1, Ed. Alcalay, 1923, p. 95 — 98, la seCf, ■ ţiunea.!de -Figurine. . . . i u .-. ■ > •••-l-. . > în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. • Anco'ra-Benvenistiv 1.928,■ ~p.-,'110—112, figurează o versiune cu unele-.mici •mqdificŞri'itfo. ordin-stilistic-, şi: constituind cap. XIV. Radu Cosmin al cărţii..,Datat; 1922. .-I. > , i • • > . ’ ■' ' îî! ..; - t r i r ♦ Figurina închinată lui Radu Cosmin este desigur una dintre cele mai crude şi mai nimicitoare pagini critice dedicate de E. Lovinescu vreunui scriitor. Ca şi în cazul paginilor închinate lui.Al. Procopovici (v. actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 207 — 211), şi aici avem a face. cu o ironie excesivă frizînd. pamfletul, în ciuda tonului fals deferent adoptat de autor. Radu Cosmin .(pe numele lui . adevărat Nicolae Tănăsescu, n. 1883) se afla atunci în plină glorie, recentul',săli' roman Babylon constituind un excepţional succes de librărie, dar şi' capul unei întregi1 serii de scrieri "care înfăţişează capitala "ţării ca pe un infern sau un lâc de perdiţie (Purgatoriul de Corneliu 'Mol-'-dovanu, Cartea■ facerii de Eugen- Goga,- întunecare de Cezar Petrescu, Bucureşti; orăşuiprăbuşirilor' de Ocţav Desilla): Scriitorul sd afjrţiiss'0-însă încă dinainte de război şi avusese un moment de celebritatcr'prin:-lirica sa patriotică, de certă audienţă în publicul larg şi care se va prelungi şi în anii următori,‘cel puţin în împrejurări festivişte. Jn-.acaastă calitate, dar şi ca publicist de război, Radu Cosmin fusfese un colabpra,tţo,r.. al Lecturii pentru .toii. , - ; ... I -. . ■, EM. BUCUŢA , ,1, .ll: • ■ :• . ..■• ■' i - • Apărut-.în Sburătorul literar,-, anul, J, ,-nr. 5,' .45 octombrie; fi92ţ;; p. 1Q5—107, la rubrica „Epiloguri", subrubrica „Figurinp“„ de ifridB; reproducem textul. . : <:i:; • • 42GJ în Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 103 —111; o ver'siiiiie fcu unele modificări de ordin stilistic figurează sub titlul 6:Em. Bucuţa, 'din secţiunea Figurine. ■ ' în Critice, V^ed. definitivă, Ed. Ancora-BenvenisCi, 1928, ’p. 134 — 142, o versiune mai amplă şi cu modificări de ordin stilistic figurează ’.sub titlul Em,].BucuSfi. şi'-'coiistituie capitolul'XIX al cărţii. - - ' Acest articol de răfuială cu un adversar care îl atacase pe 'critic (dar nu cu violenţa altor pamfletari ai vremii) este desigur unul dintre cele mai nedrepte în aprecierile sale estetice din cîte a semnat E. Lovinescu. Personalitatea poetului şi prozatorului Em. Bucuţa merita cu ..totul alt tratament şi situaţia reală a scriitorului şi omului de cultură va, fi recunoscută foarte curînd de alţii (de Perpeşşicius în primul rînd, apoi do G. Călinescu). Cel lezat a răspuns atunci printr-o notiţă’re,emoţională anonimă: ......Directorul Sburătorului literar; încearcă . să ;facă o-..'«figurină » ..din, pagina a. 4-a a revistei noastre. Amintindu-şi de cele trei scurte .notiţe,..pe care în aproape trei.ani ne:a dat..prilejul să i le închinăm, şgrie două pagini întregi de generalităţi pe înţelesul .tuturor, despre sectarism,.,intoleranţă şi lipsa, interesului multiplu. .Pentru' apărarea „dj! .surpare a .clădirii sale critice, d:nia şa calcă pe urmele Meşterului Manole şi vrea să zidească, zidu-i de;vînt'pe unul din colabpraitorii noştri. _ Colaboratorul nostru are altă treabă decît să rămînă în acel zid. Sărind peste trebuinţele de suavitate, de armonie şi de inedit al directorului Sburătorului literar, peste'- zadarnicile nevrednicii de vechi şi nerăsplătit ucenic al reclamei, care se încumetă să vorbească despre ■ '«Simularea rezervelor prin ameninţarea înţepăturii»' şi despre "«as- 1 primea criticului -i> ■' care ‘■« apără ' (!) • amărăciunea ‘poetului1 omtfl''îşi caută de ale'lui. '■;;;' > 'v; Dacă am fi avut vreodată ceva cu Sburătorul, pricină ri-âre de ce să'Mea în 'vreo rezervă de venin redacţional: Ea Sare'!în 'ochii' oricui ne-ar pune alături; Am' căutat ;St6 âtătăm înşine'; discret,- în’ vorbele de întîmpinare ale reapariţiei revistei. Înţelegîndu-le greşit, Sburătorul literar-şi-a mobilizat şi directorul şi-redacţia ca să ne dovedească pfe unii •mediocri, nesuavi,' intoleranţi: şi'■'sectari,--, iar 'pe toţi îndeobşte, în' loc dceuropeni, peninsulari. • ’•••• • ' ...^ '"''Dece' suhtfe'm siliţi să:Ie''z'ic'ern'îucruriior'pe nume?' N-am'amintit de nekdeVărui jfără. duh cu care Şbiirăiorui literar a venit pe lume,'fiindcă am fi avut cap şi hîrtie pentru încurcăturile 427 de editură ale revistei; nici nu ne-am oprit, altădată, la directorul său fiindcă am fi fost lipsiţi de interesul multiplu; ci, fiindcă nu putem suferi intelectualismul descărnat şi sterp de acolo, găunoşia înfumurată, absenţa de bărbăţie, tînjala somnoroasă şi litcraturizantă, scrisul de melc, rece, gras, încet şi trebuind neapărat — ca să se realizeze şi aşa — să-şi pună coarne” (Notiţă fără titlu, semnată /JE., apărută la rubrica „însemnări literare" In Jdeea europeană, anul 111, nr. 78, 23/30 octombrie 1921, p. 4). „IDEEA EUROPEANĂ" Apărut in Sburătorul literar, anul I, nr. 5,15 octombrie 1921, p. 128, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat B.L. Această notiţă este răspunsul lui E. Lovinescu la comentariul făcut de revista Jdeea europeană (după toate probabilităţile sub pana lui Emanoil Bucuţa) Jn legătură cu apariţia revistei Sburătorul literar (v. în actualul volum de Opere, p. 423 — 424). Apărută In acelaşi număr cu „figurina" Închinată lui' Bucuţa, ea va accentua conflictul dintre cei doi scriitori, care va dura în tot cursul anului, atingînd un ton nejustificat de „adversitatea" reală dintre ei. LUCIAN BLAGA Apărut în trei numere consecutive din Sburătorul literar, după cum urmează: anul I, nr. 6, 22 octombrie 1921, p, 129—130; nr. 7, 29 octombrie 1921, p. 153 — 156 şi nr. 8, 5 noiembrie 1921,-p. 177 — 179, la rubrica „Figurine". In Critice, VII, od. 1, p. 15 — 25, [1923], studiul figurează dropt capitolul Lucian Blaga, de unde reproducem textul. Acest studiu despre Lucian Blaga este primul contact al criticului cu tînărul poet ardelean care In cei doi ani de la debut făcuse să apară Poemele luminii, 1919, Pietre pentru templul meu (aforisme), 1919 şi Paşii profetului (1921), avînd probabil în curs de apariţie şi poemul dramatic încă nejucat Zamolxe. Despre prima culegere de versuri scrisese în Sburătorul din 5 iulie 1919 C. Gerota, dar fără nici un 428 ; entuziasm, iar despre Cugetările d-lui Lucian Blaga un articol mult mai ! favorabil T. Vianu (anul I, nr. 8, 7 iunie 1919, p. 179-180). Deşi se I poate spune că face dată în bibliografia critică închinată lui Blaga, studiul lui E. Lovinescu a fost resimţit ca insuficient de toţi cei care l-au luat ulterior în consideraţie. Ca în majoritatea cazurilor, năzuinţa critîctilui de a „fixa" o imagine memorabilă a unui scriitor încă dintru început nu putea avea decît un succes limitat în sesizarea în cel mai bun caz a unor aspecte ce uneori se dovedeau tranzitorii, cum avea să se întîmple şi cu poetul în cauză, hărăzit unui lung destin creator şi unei evoluţii lăuntrice dintre cele mai semnificative. Lovinescu va I reveni deci cîţiva ani mai tîrziu în'Critice, VII,ed. definitivă, 1929, i şi în cele două versiuni ale Istoriei literaturii române contemporane, : j fără a se putea desprinde total de unele impresii de prim moment, ceea i oe pe poet îl va nemulţumi profund. El va scrie în 1944 Melaniei Livadă ! aceste rînduri concluzive pentru întreaga atitudine a criticului său: : „ -.atitudinea din (?) Lovinescu e scandalos de opacă. Omul era | însă total lipsit de sensibilitate metafizică. Fireşte că el şi-ar fi dat !■ silinţa să simuleze şi o asemenea sensibilitate, dacă i-aş fi frecventat cenaclul. Căci era foarte înclinat spre revizuire11 (apud Corespondenţă Lucian Blaga, II, publicată de I. Oprişan, în Revista de istorie şi teorie J literară, t. XVIII, nr. 2, 1969, p. 283). Cam aceleaşi aprecieri le regăsim şi la Eugen Simion în marea sa monografie închinată lui E. Lovinescu şi în care se notează lipsa lui de aderenţă la adresa poetului ardelean: „despre Blaga părerile nu sînt defavorabile, dar nici prea entuziaste. îl socoteşte «un scriitor caracteristic», nu însă şi un scriitor mare. întrebuinţarea versului aritmie, asimetric, ar fi, desigur, uri semn de modernitate în poezie, dar'nu şi de profunzime. Emoţia e redusă la senzaţie..Şi autorul rezumă articolul lovinescian'subliniindu-i justeţea parţială, dar lipsa de intuiţie a ansamblului: „Lovinescu n-are, acum, sentimentul că •poezia lui Blaga înseamnă ceva mai mult decît, să zicem, poezia Elenei Farago şi crede, oricum, că importanţa ei în epocă e mai redusă decît aceea a lui Camil Baltazar. Nici în Evoluţia poeziei lirice nu-şi modifică impresia." Totuşi, monografistul nu omite unele „disocieri exacte" şi conchide asupra confruntării dintre critic şi poet în următorii termeni: „Să recunoaştem că într-un text aşa de concentrat nici un comentator nu a. făcut atîtea observaţii drepte despre o poezie ce nu se dezvăluie oricui. Dar, ce ciudat: criticul demonstrează mecanismul metaforei blagiene, dar n-are curiozitatea să vadă ce se află dincolo de aceasta cugetări plasticizate. El observă versul şi nu poezia din Poemele luminii, Paşii profetului etc., senzaţia imediată şi nu mitul cosmic, supra- «9 Tetele şi nu neliniştea colosală din spatele lor, obiectele şi nu tenebrele din inima lor, Aprobîndu-1, în acest caz, pe G. Călinescu, putem spune-' că spiritul clasic al lui Lovinescu nu vede în poemul blagian decît' vizibilul. Partea lui de mister îi rămîne străină" (E. Lovinescu, scepticul mintuit, 1971, p. 330-332). Obiecţia generală, că E. Lovinescu a avut unele intuiţii exacte-as\ipra poeziei lui Blaga, dar apare deficitar, in sesizarea ansamblului ei, că a .făcut o justă critică de întîmpinare dar una insuficientă iii raport cu profunzimile acestei poezii este reluată şi de Emil Vasilescu fn studiul introductiv la-antologia sa Lucian Blaga intrepretat de. . .', de unde cităm: ........ modernismul, reprezentat prin Ovid Densusianu ' şi mai cu seamă de E. Lovinescu şi de cercul său, au deschis larg evantaiul..receptării tînărului poet transilvan, aşezind luminoasa afîr-mare în imensa bucurie produsă de înfăptuitorii Unirii [...]. în acest' sens, însemnările lui T. Vianu din Sburătorul despre Cugetările d-lui Lucian Blaga marchează situarea creaţiei poetului sub zodia generaţiei tinere, chemată [...] să se constituie în nucleul propulsor al progresului României11 (p. S —9). Referindu-se mai în amănunt asupra poziţiei speciale a lui E. Lovinescu, autorul studiului' notează că acesta ..avea să analizeze situaţia poetică a lui Blaga şi, cu toate observaţiile flatarite — de genul: « Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care'l-a cunoscut literatura română » —concluziile sale nu aveau să fie decît parţial îndreptăţite: Blaga este un senzitiv şi uii imaginativ, dar acestea sînt sfere în interiorul unui tot mult mai.complex, cu rădăcini şi. ramificaţii răspîndite în soluri şi văzduhuri ale-inspiraţiei foarte diverse. Tot lui E. Lovinescu i se datorează şi re: ducerea tehnicii poetice a lui Blaga la o comparaţie repetată în diverse., variante. Fără îndoială, Poemele luminii oferă elemente pentru asemenea concluzii; Paşii profetului, însă, izvorînd din alte zone, se detaşează evident de volumul de debut şi prin noutatea mijloacelor expresive" (Lucian Blaga interpretat de..., studiu, antologie, tabfcl cronologic şi bibliografie de Emil Vasilescu, Ed. Eminescu, 1981, p. 12). . în acelaşi spirit scrie şi George Gană, editorul seriei de Opere ale lui Lucian Blaga inaugurată in 19S2 şi-pe care a intovărăşit-o dc cele mai pertinente comentarii critice: „După ce-1 lăsase pe Constantul-Gerota să scrie ..] despre Poemele luminii, Lovinpscu examinează în Sburătorul literar poezia lui Blaga abia după cîteva luni de la publicarea celui de al doilea volumIPaşii profetului](22 octombrie — 5 noiem-.- 450' brie 1921)“. George Gană'supune unei analize cu citate concludente micul Siten lovinescian, subliniind justeţea situării istorice, a analizei etc., care conchide: „Constatările şi judecăţile criticului sînt reluate într-o pagină finală ce se cuvinc transcrisă pentru prezenţa multor formulări şi pentru că ea rezumă unul din punctele de vedere cu autoritate in epocă — şi nu numai atunci11 — aceasta deşi autorul notelor i nu acceptă ideea că „imagismul" ar fi definitoriu pentru acel stadiu i al poeziei tinărului Blaga aflată in plină evoluţie. Iar mai departe, el | semnalează că aceeaşi constatare făcută de Lovinescu revine doar la Al. Bogdan într-un articol din Adevărul literar fi artistic din 21 noiem-lVrfe,1921, Poezia idealistă: Lucian Blaga sau la tînărul N. Iordache (viitorul Vladimir Streinii) in cadrul unei şedinţe memorabile din 8 şi 15 iunie 1922 a Institutului de literatură condus de Mihail Dragomirescu (George Gană, Note ţi comentarii la Lucian Blaga, Opere, I.,"Ed. Minerva,' 1982, p. 393-397). ' 1 . [AL. CAZABAN] ' Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 6, 22 octombrie 1921, p.' 151, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. .Semnat E.L. ! ' ' Activitatea literară a lui Alexandru Cazaban (1872 — 1966) nu fiiitea inspira lui E. Lovinescu sentimente prea bune, scrierile sale de‘ imaginaţie, care ajunseseră la acea dată să numere douăsprezece volume, netrecînd cu mult graniţă instantaneului gazetăresc. A cola-1)orăt şi la Sburătorul frecventînd poate în-primii ani cercul revistei. IA" tot cazul în redacţia revistei se va petrece o scenă care avea să-i inspire mult mai tîrziu lui E. Lovinescu un portret cu totul nefavorabil al’prozatorului, cuprins în Memorii, III ( VII. De la vulgaritate la literatură). [„JOCUL APELOR11] ' 4 : Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 7, 29 octombrie 1921, p:'175, la rubrica „însemnări literare", semnat J5X. • E o revenire la semnalarea acestei piese de un autor tînăr plin •de'promisiuni) „Jocul apelor“ de Alfred Moşoiu, în Lectura pentru toţi, , - 431 anul I, nr. 1, decembrie 1918; Sn actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 98—99), dar care nu va obţine succesul scontat pe scena Teatrului Naţional. Criticul pune pe seama interpretării căderea respectivei comedii şi face o serie de consideraţii pe baza textului tipărit, deşi impresiile sale de lectură nu vor fi mult mai favorabile. [„CONVORBIRI LITERARE"] Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 8, 5 noiembrie 1921, p. 200, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textui. Sem; nat E. L. Această scurtă notiţă se referea la. venerabila revistă a „Junimii", unde tînărul E. Lovinescu avusese o colaborare susţinută timp de . mai mulţi ani cu pagini de critică şi contribuţii de istorie literară. Despărţirea se produsese Încă înainte de război şi toate evenimentele ulterioare din viaţa literară dar şi din cea politică o accentuaseră, cele două părţi urmîndu-şi destinele în cu totul alte direcţii. Convorbirile literare îşi suspendaseră temporar apariţia o dată cu intrarea ţării -noastre în acţiune, dar vor reveni pe arena publicistică aproape imediat după încheierea războiului (ianuarie 1919), sub direcţia aceluiaşi S. Mehedinţi care conducea revista incă .din 1907 şi nu o va părăsi decît în 1924. în timpul lungului directorat al profesorului He geografie de la Universitatea din Bucureşti, Convorbirile literare şi-au accentuat distanţarea faţă de vechiul radicalism estetic şi cultural al „Junimii" din faza ieşeană, ba chiar de polemismul intemperant al unui M. Dragomirescu sau N. Iorga din faza bucureşteană. Ceea ce predomina era ţinuta academică, oarecum abstractă, distincţia. intelectuală, un anumit protocol al politeţii (dar şi al rezervei faţă de actualităţile fierbinţi ale vieţii culturale), respectat deopotrivă de redacţie şi de’ foarte variaţii colaboratori, veniţi din cele mai diferite zone alelumii ştiinţifice. O revistă care nu „ataca" în principiu pe nimeni nu o putea face cu un fost colaborator al ei, rămas în fond un neutral şi care nu cuprinsese în „revizuirile" sale morale pe cei din cercul de conducere, cu toată germanofilia lor bine cunoscută. • Surprinde, aşadar, această . notă răuvoitoare, care sparge „tăcerea" regizată în genere de revistă, , în acea fază a ei, împotriva persoanelor neagreate: „Sburătorul literar, nr. 1, 2, 3 fi 4. Fostul Sburător renaşte ca Sburătorul literar* 432 t ? I | 'irectorul amînduror acestor' publicaţii crede momentul potrivit de i rezuma activitatea de pînă acum şi de a trage linia activiţătii viitoare noii reviste. Iar aceasta constă în faptul de a fi grupat pe cei mai de îamă scriitori ai literaturii noastre. De pildă: F. Aderca, Mihail Ior-ulescu, C. Narii, V. Demetrius, G. Cair, A. Dominic, M. Romanescu, (. Dauş, V. Moscovici, I. Peltz, A. Rally etc.“ Şi continuă pe acelaşi on persiflant: „D. B. Lovinescu este în plină evoluţie a spiritului cri-ic al d-Sale. Acum îl preocupă figurinele. Astfel, cu o remarcabilă ompetcnţă se ocupă de cunoscutul bard Radu Cosmin şi, de data .ceasta, ai impresia că s-au întîlnit două spirite ocongeniale »“ (Cro-lica f...] 3. Reviste, în Convorbiri literare, anul LIII, nr. 9, septembrie .921, p. 685-686). J Autorul articolului este identificat de E. Lovinescu drept-Eugen i^iuchi (de fapt, semnătura notiţei e E. I. F.), căruia Sburătorul lite-•ar îi publica şi un catren, pentru a adăuga: „Cu talentul poetic se uneşte şi competenţa critică, deoarece E. I. V. se ocupă cu severitate de revista noastră". De fapt, era o lovitură indirectă, de avertisment, prin care.E. Lovinescu îl viza pe S. Mehedinţi, directorul Convorbiri-lor, atrăgîndu-i atenţia asupra isprăvii unui mărunt publicist din redacţia sa. Directorul Sburătorului literar nu va lăsa lucrurile în aefist stadiu, văzînd că adversarii săi nu au receptat avertismentul. ANUARUL SOCIETĂŢII LITERARE „GR. aLEXaNDRESCU" • Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 8, 5 noiembrie 1921, p. 200, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat E. l: Această scurtă notiţă semnalează o publicaţie şcolară al cărei animator era poetul I. M. Raşcu, profesor de limba română la Liceul „Unirea" din Focşani. Lauda pe care o pronunţă E. Lovinescu este cu atît mai demnă de semnalat cu cit I. M. Raşcu, poet din şcoala Vieţii noi a lui Ovid Densusianu, nu s-a apropiat niciodată de criticul de la Sburătorul, care la rîndul lui i-a marcat existenţa literară doar în Istoria literaturii române contemporane, în mod sumar şi fără nici o cordialitate. I. M..Raşcu (1890 — 1971), descendent pe linie maternă dintr-o familie de francezi, a studiat în Franţa şi a fost (prin studii, conferinţe, 433 •articole) un promotor al orientării culturalo spro această ţară. A 'trecut Ia catolicism şi a re unele scrieri în carc-şi descrie experienţa religioasă, mi Iară legătură cu simbolismul poetic mai recent, din aceeaşi sferă spirituală franceză. A fost profesor în continuare la feluriie liceo din Bucureşti, după ce la un moment dat Ibrâileanu avusese intenţia dea-l lăsa succesor la catedra sa universitară din Iaşi. •Vii. REVERSIBILITATE Apărut in Sburătorul literar, anul I, nr. 9, 12 noiembrie 1921, p'. 201—204, Ia rubrica „Epiloguri", de undo reproducem textul. Republicat cu unele modificări de ordin stilistic în Critico, VII, ed'.' I, Ed. Alcala.v, [1923], p. 103—111, undo constituie capitolul 5. Em. Bucuţa din secţiunea Figurine. în Critice, V, Figurine,ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisl.i, 192R, p‘.‘137— 142, o versiune cu unele modificări de ordin stilistic figurează, drept punctul 2. Poezia din capitolul XIX. Em. Bucuţa şi esle datat ]922. ' ' Această prozentare defavorabilă a unui poci cu carc E. Lovinescu se atlase în polemică şi care conducea în acea vreme revista Ideca europeană reprezintă lin moment regretabil în activitatea sa critică — chiar dacă analiza poeziei lui Bucuţa e „limitată" la ciclul Miniaturi. Fără să fie lin scriitor de primă mărime, cel în cauză s-a afirmat în perioada debutului şi ca poet, culegind unele laude de la mai toţi criticii, inclusiv de la Felix Aderca într-o cronică din Jzbtnda (anul III, ■nr. 714, 31 ianuarie 1921, p. 1), care, într-o nolijă nesemnală din acelaşi ziar, va reveni după apariţia articolului lovinescian Reversibilitate, la rubrica „Săptămîna literară": „D. E. Lovinescu deschide acest număr [al Sburătorului] cu o analiză a d-lui Em. Bucuţa, pe care-1 găseşte înrudit cu poetul moldovan Conachi. Analiza e însă parţială: se opreşte numai asupra unui fragment din Florile ininiei şi citează numai fragmente din «miniaturile » sale. Şi mai e încă ceva: de cînd lumea, poeţii au avut totdeauna dreptate împotriva criticilorI..... E şi tragedia domnului Lovinescu" (cf. F. Aderca, Contribuţii critice, I, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Margareta Feraru, Ed. Minerva, •1983). -^34 [„PAIAŢELE" DE 1. PELTZJ Apărut în Sburătorul literar; anul I, nr. 9, 12 noiembrie 1921, pi: ii 4, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Sein-11 /•:. L. Broşura de care vorbeşte criticul in această notiţă nu am putut-o si. in vreo bibliotecă cercetată de noi, şi lucrul se explică prin tirajul ji probabil foarte redus şi prin difuzarea defectuoasă. Atacul lui PelU }J ipotriva lui Tudor Vianu apare destul de surprinzător (sau poate ţ:plicabil) prin faptul că ambii scriitori aparţinuseră redacţiei Lii'e-! torului în ultimul an de apariţie a acestuia. . ... | Peltz (n. 1899) se afla pe atunci la începuturile sale 1Î-t rare, operele sale caracteristice apărînd abia in deceniul al IV-Iea , secolului nostru. Scriitorul va fi un familiar al cenaclului Sburătorul] 3 care-1 va evoca pînă tîrziu, la ani de zile după moartea lui E. Lo-inescu (cf. şi Maestrul, în Revista Fundaţiilor Regale, XII, nr. 2, febr. 945). EM. BUCUŢA • -o- Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 9, 12 noiembrie 1921, p, :24, la rubrica „însemnări literare", de unde.reproducem textul. 1 în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora— BenvcnisLi... 928, p. 136 —137, o versiune cu unele modificări de ordin stilistic şi,. :u întreg pasajul final suprimat figurează ca o notă de subsol la punctul î. Critica de la „Ideea europeană" al capitolului XIX. Em. Bucuţa, Această succintă notă de „răspuns11 la articolul lui Bucuţa din Ideea europeană, din 23/30 octombrie 1921 (fără titlu şi semnat intr-adevăr cu iniţialele revistei, I. E., angajînd-'o astfel în polemică), este o continuare a notiţei „Ideea europeană“ apărută în Sburătorul literar cu cîteva numere mai înainte (v. actualul volum de Opere, p. 23),!' accentuînd astfel conflictul dintre cei doi scriitori. ION MINULESCU ■ Apărut în Sburătorul literar în patru numere consecutive, la rubrn. ca Epiloguri, după cum urmează: anul I, nr.. 10, 19 noiembrie 1921^ p.-225 — 226; idem, rir. 11, 26 noiembrie 1921,.p. 249 — 250 ; idem, nr. 12.,3. 435-' decembrie 1921, p. 373 — 374 şi idem, nr. 13, 10 decembrie 1921, p.297 — 299, de unde reproducem textul. Republicat. In Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 3—14. In Critice, VII, Literatura notiâ, ediţie definitivii, Ed. Ancora, Bucureşti, 1929, p. 34 — 46, o versiune cu unele modificări de ordin stilistic figurează drepl capitolul III. Ion Minulescu. Acest studiu despre Ion Minulescu reprezintă una din obişnuitele revederi „globale" despre un scriitor ajuns la maturiate, dooarece Îşi dăduse de fapt încă de atunci operele caracteristice. Deşi relntiv tînăr (n. 1881), poetul nu va mai evolua, momentul său autentic de afirnuiru fiind cel antebelic. Faptul e însă sesizat ca atare de criticul său (nr fi fost şi greu de prevăzut o asemenea situaţie), aşa că „epilogul" lovines-cian nu are un caracter de „revizuire", cum se întîmplase cu un 1. A. Brătescu-Voineşti, de pildă (v. actuala edific de Opere, 1989, p. 325 -330). Ion Minulescu mai făcuse obiectul unui succint articol semnat de E. Lovinescu în Convorbiri literare, revista lui M. Dragomirescu (1 iulie 1908, v. actuala ediţie de Opere, IV, 1986, p.230 —234)', în care era introdus într-un Triptic de scriitori tineri, cu Elena Farago şi A. de Ilerz Întîlnirea dintre cei doi nu fusese, aşa cum am arătat în Notele volumului de mai sus (p. 471—473), dintre cele mai adecvate, articolul lo-vinescian fiind conceput în complementaritate cu unul al directorului publicaţiei şi avind drepl obiect mai mult „originalitatea" poetului şi mai puţin valoarea în genere. Deşi nu e unul dintre cele mai fericite texte lovi-nesciene, el era destul de generos în recunoaşteri; laudele nu au fost socotite însă suficiente de cel în cauză, pe care-1 vedem ataclnd pe criticul său (Obsesii contemporane, E. Lovinescu, în Insula, I, nr. 1, 1921) sau numai ironizindu-1 în toate ocaziile pe care le va „căuta" şi după apariţia articolului din Sburătorul literar. Noua abordare a poeziei lui I. Minulescu e de cu lotul altă anvergură, personalitatea poetului se definise între timp şi impunea prin ea însăşi o judecată globală, eventual definitivă. (în volumul IX de Critice, Poezia noită, numele poetului nu va mai apare). E ceea ce E. Lovinescu va face, deşi cu oarecare întlrziere (De vorbă cu mine însumi apăruse în 1913), textul său rămînlnd fundamental In bibliografia minu-lesciană şi nefiind depăşit decît de cel al lui G. Călinescu, redactat două decenii mai tîrziu în Istoria literaturii române (1941), şi aceasta în ciuda tonului uşor ironic şi a evidentei lipse de aderenţe cu esenţa acestei poezii. 436 Meritul studiului Lovinescian ni se pare cu atlt mai demn de a fi' 1 bliniat cu cît Ion Minulescu este un autor puţin analizat şi cu atît ai puţin studiat, în nici un caz pe măsura importanţei sale. Succesul ; popularitate al poeziei minulcsciene, care a precedat cu mult abor-irea ei critică, i-a făcut pe critici să se „Încline" mai degrabă în faţa i, 6fl-l accepte fără prea multe discuţii. CONDORA Apărut în Sburătorul'literar, anul I, nr. 11, 26 noiembrie 1921, p. 54 — 265, la rubrica „Cronica literară", de unde reproducem textul. Piesa Noi oamenii, dc care pomeneşte E. Lovinescu, s-a repre-entat în toamna anului 1921 pe scena Teatrului Naţional din Bucu-eşti, fără a recolta un succes nolabil, deşi a avut parte de unele comentarii (între altele, cronica din Sburătorul literar, semnată, în acelaşi umăr cu articolul lui E. Lovinescu, de Felix Aderca, p. 267.-268, ; a care se relevau „serioase calităţi" şi autorul era încurajat să eonii-, ;iue, încercînd a-şi construi piesele după modelul Bataille-Bernstein). n regia lui Paul Gusty, Cleo Pan-Cernăţeanu, Victor Antonescu şi îlena Niculescu-Buda au încercat să dea viaţă unei intrigi artificiile şi fără coerenţă dramatică. N. Condora (un actor care se afirmase in cadrul companiei tlarioara Voiculescu) a căzut prizonier în bătălia de la Turtu-I ;aia, unde a fost rănit grav, urmările acestei nenorociri obliglndu-1 să părăsească scena. Notiţa pe care E. Lovinescu i-a închinat-o atunci In Flacăra din 16 octombrie 1916 nu am putut-o descoperi deoarece numărul respectiv al revistei lipseşte din toate bibliotecile pe care le-am consultat. în cazul că o vom găsi şi ea diferă de textul citat de E. Lovinescu în corpul articolului său, o vom reproduce în volumul X de Opere, care va cuprinde toate articolelş lăsate de noi deoparte, cele mai multe nu din vina noastră, în cursul acestei ediţii. [O. TAFRALI: „CRITICA OPERELOR ARHEOLOGICE Şl ISTORICE"] Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 12, 3 decembrie 1921, p. 295, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Articol nesemnat. 437 Scurta notiţă dd faţă veştejeşte un procedeu destul de neobişnuit "in lumea savantă, aceea a adunării criticelor favorabila pe care cârtea vrejului autor le-a trezit în sferele dţi specialitate. R un procede'irii-pic începătorilor, obligatoriu în cazul iândidnţilor care-şi susţin :cu'o 'listă de „Titluri şi lucrări" pretenţiile ştiinţifice. Or, Oresl Tafrali (1S76 —1937) era un veteran al ştiinţei, profesor de arheologie şi antichităţi la Universitatea din laşi, unde fusese titularizai încă din 1912. S-a ilustrat printr-o. mulţime de lucrări de arheologie, istoria artelor, medievistică, bizantinologie şi manuale didactice de nivel secundar şi universitar. _ 1 : Cartea de care vorbeşte E.- Lovinescu apăruse la laşi şi era un opuscul de 132 pagini suscitate în lumea specialiştilor de un op al savantului, Thessalonique, des origines au . XlV-c siecle, XIX + 344 p., Paris, 1919. Interesant e că Orest Tafrali era un destul de susţinui ■colaborator al Sburătorului şi va rămîne în continuare, publicînil pa-(gini de proze. în acelaşi ah, făcuse să apară şi un scurt' roman,' 'Vrni&-rind idealul. ' ' ' [EM. BUCUŢA] . Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 13, 10 decembrie ‘1921, p. 318 — 319, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat E. L. Această notiţă de punere la punct a problemei pe care o r^ljcase Em. Bucuţa e o replică deosebit de drastică,şi, avînd un caracter ,personal, circutnstanţiat, motiv pentru care a rămas, probabil, în paginile Sburătorului literar.. Ea a fost prilejuită de notiţa Iui Bucuţa, care sună. astfel: .... “ ...... „Directorul Sburătorului, care a izbutii să-şi aibă în multe publicaţii rubrică anume, unde să i se urmărească scrisul stăruitor, cum a fost acea reuşită «Ce ţi-e cu prostul? » a unui confrate de la Iaşi, încearcă să-şi cîştige .un loc asemenea şi în Ideea europeană. Dacă însă pentru cele mai lustruite ticluiri ale sale n-am putut în alîţia ani să ne descoperim nici un interes, de ce putregai ar fi să fim azi roşi ca să ne oprim la poticnelile şi ieşirile din făgaş ale aceluiaşi? ■ , Crezînd că are temei să ia în alt'înţeles decît cel strict figurat, vădit din text, caracterizarea găsită de noi uscrisului său de melc, rece, gras, încet, şi care trebuie neapărat — ca să se realizeze şi -aşa! ■438 î şi pună coarne », directorul Sburătorului Sşi uită deodată că e doc't'ol* ij litere de la Paris, că a trecut prin Atica cea cu vestită sare şi că 1£ ficureşti face şcoală ca arbitru al criticii lucide, placide, grâcile şi' iane şi; cu toţi dinţii în văzul lumii, se dă de-a. dreptul la om. Nă&-ieşte pentru aceasta diminutive «de • dulce » numelui unui colabo1" ;or al nostru, îi strigă pe urmă, din plin maidan literar, ocări făra: ;ătură nu cu literatura, dar nici cu o-elementară bună-creştere. •ie negru pe .alb neadevărul că vreodată ar fi avut de la acesta vreun inuscris, considerabil sau infinitezimal, şi că l-ar fi aruncat la coş — ^al cui coş? al Sburătorului, recunoaştem, cea mai înjositoare vină făcut cuiva! — i se năzarc de studii neisprăvite, se agaţă de firma vistei:noastre. Critica însăşi e adusă cu deznădejde în 'ajutor, 'de: iţea: orii prinsă ca sluga prost plătită şi tocmai la toate, în casa mă-‘ ntelor sau neputincioaselor patimi lumeşti ale patronului. Dacă i-am fi pregătit o capcană n-ar fi ieşit mai hărtănit din această.' aeroare. ' ■ ■ > ... Bl să fie directorul Sburătorului, un fel de .Suzană în !baie faţă' de' ice discreţie şi distonare? Polemistul cu sare atică în blazon, acest" jposit lingă bolovanul băştinaş de sare vînătă, cii' limba solzoasă Joianel? Să fie el criticul lucid, placid, gracil şi uman?“ (ârtiCdl jiSemnat, fără.titlu, la rubrica „Însemnări1', în Ideea europeană','itriuL ’ ■I,. nr.'80, 20/27 noiembrie 1921, p. 4). . , ■' ‘‘ [„TURCOAICELE11 ŞI „SPOVEDANII DE CADÎNE“ , DE N.BÂTZĂRIA] . Apărut ,în Sburătorul literar, anul I, nr. 13, 10 decembrie 1921,: . 319, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul*»- ...■. Scurta notiţă, mai mult; informativă, despre cărţile lui N.'Bat*-' aria este desigur un gest de bunăvoinţă al directorului SburătoriilUi' iţă de un publicist care se afirmase pînă atunci ca un campion al resei şi învăţămîntului în limba română în Peninsula Balcanică. N. Batzaria, născut la Crtişova, în Serbia,. în 1874 a fost profesor-ecundar la liceele româneşti: din Bitolia sşi• Ianina, apqi senator în mperiul otoman, în sfîrşit chiar ministru al acestei ţări la Departamentul jucrărilor Publice. Era un bun-,cunoscător al situaţiei din această ară, pe care o şi prezenta. în cărţile sale.: în timpul,războiului ,(1916)‘ a trăit refugiat în Elveţia, pentru ca în 1920 să devină senator.In România în calitate de adept al generalului Averescu. A desfăşurat şi o activitate de gazetar în ţara noastră, în cele din urmă părăsind literatura şi devenind unul dintre cei mai prolifici şi apreciaţi autori de cărţi pentru copii. A fost redactor-şef al revistelor Dimineaţa copiilor şi Universul copiilor. HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU Apărut în Sburătorul literar, anul 1, în patru numere consecutive, după cum urmează: nr. 14, 17 decembrie 1921, p. 321 — 323; nr. 15, 24 decembrie 1921, p. 1921, p. 345—346; nr. 16, 31 decembric 192), p. 369 — 370 şi nr. 7 ianuarie 1922, 393 — 394, de unde reproducem testul. - ' \ ’ In Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, 1923, p. 27 — 35, articolul esto reprodus cu linele modificări de ordin stilistic şi avînd în nota de subsol indicaţia : „Cu ocazia volumului Femeia in faţa oglinzii“. în Critice, VII, Literatura nouă, ed. definitivă, Ed. Ancora-Bcn-venisti, 1929, p. 110 — 118, articolul figurează, într-o ordine schimbată a feluritelor lui secţiuni, drept subcapitolele: 1.Femeia in faţa oglinzii, S. Lirism şi analiză, !). Stilul, din capitolul V. Hortensia Papadat-Bengescu. Deşi este dat drept un text prilejuit de apariţia recentă a romanului Femeia in faţa oglinzii, articolul lui E. Lovinescu nu e o recenzie, ci un studiu global asupra lirismului, caracterului confesiv şi condiţiei feminine a scriitoarei — probleme generale ale acestei literaturi şi oare vor rămîne încă definitorii în bună măsură pentru ceea ce romanciera va încerca, fie şi în faza ei „obiectivă". E o pledoarie caldă şi subtilă în favoarea Hortensiei Papadat-Bengescu, o scriitoare pe care criticul o urmărea cu atenţie şi simpatie în procesul ei evolutiv, destul de greu de prevăzut în acel punct al carierei sale. EMIL DORIAN Apărut în Sburătorul literar, anul 1, nr. 14, 17 decembrie 1921, p. 343, la rubrica „însemnări literare", semnat E. L. •340 Această notiţă este prima semnalare a existenţei unui poet pe ■.avi: Sburătorul îl publica şi care va aduna în Cintece pentru Lelioara j .in florilegiu de poezii, rămase ca punctul suprem al activităţii sale Literare. Criticii contemporani vor socoti că E. Lovinescu a exagerat i valoarea poetului, în tot cazul inferior lui Emanoil Bucuţa, Cintecele de leagăn (1920) ale acestuia constituindu-i probabil modelul. Emil Dorian (1891—1957), de meserie medic, a putut lăsa la debut impresia unei certe promisiuni. Din păcate, activitatea lui ulterioară de poet şi romancier nu avea să-i asigure un loc realmente stabilit în Istoria .literaturii şi el va dispărea în deceniile următoare din .preocupările criticului şi istoriografului E. Lovinescu. [„COMEDIA ADOLESCENŢII" DE PAUL MIHĂESCU] Apărut Jn Sburătorul literar, anul I, nr. 14, 17 decembrie 1921..p. 344, la rubrica „însemnări literare“, de unde reproducem lextiil. Semnat E.L. Această semnalare a unei „promisiuni" literare, cu restricţia că nu -a fost confirmată, este în realitate un prim contact al criticului cu un scriitor care va evolua şi va ajunge Ia realizări destul de interesante, pe care E. Lovinescu le va recunoaşte deschis mai tîrziu. Paul Mihăescu (1879—1954) îşi va alege ulterior inexplicabilul pseudonim Sărmanul Klopstock şi se va afirma ca un prozator în epoca interbelică (îndeosebi prin evocările lumii mahalalei bucureştene, de indiscutabilă factură autobiografică: Feciorul lui nenea Tache Vameşul,în două părţi,1935). La data aceea, nu mai era un „tînăr" propriu-zis;a fost, în limite fără strălucire, un scriitor cu cristalizare tardivă, care abia în jurul vîrstei de. cincizeci de ani îşi va preciza adevărata vocaţie, încercările sale paralele de a scrie şi romane eşuînd lamentabil. [„FLACĂRA", „CETIŢI-MĂ"] Apărut tn Sburătorul literar, anul I, nr, 15, 24 decembrie 1921, p. 367, de unde reproducem textul. Semnat S. Articolul semnalează apariţia a două reviste foarte diferite, dar earactcristice pentru climatul de optimism literar imediat postbelic. Flaedra, o continuare într-o nouă serie a unei publicaţii foarte răspîn- 441 dite şi unde E. Lovinescu publicase susţinut, făcuse să iasiV primul: număr la 10 decembrie 1921. în textul criticului se lasă surprinsă o ciudată desconsiderare pentru această publicaţie, în ciuda, tonului convenţional amabil cu care îi salută revenirea în arena publicistică, •în acelaşi timp, îl vedem pe E. Lovinescu luind poziţie (pentru a cîta oară?) împotriva autoritarismului în critică şi a ideii de directivă, cu atît mai contradictorii faţă de ţelurile autentice ale criticii cînd ele sunt exprimate de un publicist tînăr, aproape necunoscut. Jt'.lacitm va păstra o atitudine destul de amabilă, în tot. cazul obiectivă, drir nimeni din redacţia nu pare a-şi aminti cu simpatie de cel ce publitiiise acolo în trecut atîtea pagini de critică literară sau do cronică dramaliflă. Cel care susţinea cronica literară la Flacăra în perioada de imediat după reapariţie era Ion Sîn-Giorgiu (1893—1950), un intelectual distins, cu studii în Germania şi care a desfăşurat şi o oarecare activitate de cronicar literar. Era doctor în îilologie la Leipzig şi membru al Partidului Liberal, ceea ce explică întrucîtva orienlarea sa spre publicaţia condusă măcar nominal de C. Banu,: Ulterior se va orienta spre dreapta şi va deveni membru al Partidului Naţional-Creş|.iu,..Jn timpul celui de al 11-lea război mondial alunecînd spre fascism. A fost profesor de literatură germană la Universitatea din Bucureşti şi a avut o intensă activitate de germanist, prin studii, traduceri, convînt-' tarii, culminînd cu o monografie despre Goethe (1938). A avut şif contribuţii în dramaturgie prin piese proprii, traduceri şi cronici de .teatru. ■ ■ >, ■ ■■■■. m; Cetiii-mă ! a apărut din decembrie 1921 pînă în martie 1922, sub conducerea lui Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu, doi scriitori.^arg.fuseseră lăsaţi la o parte de editorul Alcalay atunci cînd se pusoşe^la cale apariţia Sburătorului. în ciuda unor colaborări destul t|(ij ,d>"' verse (printre care nu lipsesc G. Galaction, V. Demclrius, Ion .Piţlyt', I. A. Bassarabescu, Victor Eftimiu, ba chiar şi Duiliu Zamfirescy;), revista trădează pecetea personalităţii lui Ion Minulescu şi poaţe-ifi considerată o publicaţie simbolistă. Titlul, destul de curios, nu e îijsă o invenţie a inspiratului poet; el mai fusese al unei reviste efemere apărută la Iaşi in 1909, cu colaborări şi orientare eclectică, mai ales sămănătoristă. COOPERATIVELE LITERARE 1 Apărut, în, Sburătorul literar, anul I,:nr, 15, 24 decembrie; .1^22,' la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. 1i/,- 442 ...în acest articol autorul revine la o idee destul de curioasă, pe ; care o mai dezvoltase cu cîţiva ani înainte în Mu-tmlitaie (din Rampa, ! ŞSj.şi 29 iulie 1916; în actuala ediţie .de Opere, VI, 1988, p. 321 — 325) J şi .şusţinînd că aspectul predominant în viaţa literară a epocii ar fi j înţelegerea mutuală şi un climat.de laudă intercolegială. Dacă această Qcinstatare (pe care noi am discutat-o în notele respectivului volum, , p.,_ 460) avea poate oarecare îndreptăţire înainte de război, în anul 1922, cînd violenţa tonului era caracteristică majorităţii publicaţiilor litprare, .ar fi fost greu să şe.mai observe „împăcarea" de care vorbeşte ‘ E.. Lovinescu — de altminteri în termeni foarte generali'şi fără să furnizeze nici un exemplu propriu-zis. însuşi autorul va reveni, dîndu-şi probabil seama de nedreptatea susţinerilor sale şi limilîndu-Ie la cazul „poeţilor",în articolul Polemica măruntă (Sburătorul literar,-.anul I, nr.. 16, 31 decembrie 1921; în ac-“tunlul volum de Opere, p. 70 —71). . 'POLEMICA MĂRUNTĂ' Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 16, 31 decembrie 1 f.21, p. 391, la rubrica „însemnări li.rerare", de unde reproducem textul. Semnat S. - Notiţa aceasta se ocupă de un anume stil al polemicii .pe care E. Lo.ympscu nu l-a îngăduit niciodată dar pe care a fost obligat eă-l-con-:şţaţe în multe publicaţii ale vremii, uneori întreţinut de persoane cu totul onorabile, deşi cu manifestări neaşteptate. E,cazul lui Emanoil Ciomac, tînăr publicist afirmat şi în paginile Sburătorului, care a declanşat o astfel de polemică datorită articolului său Critica informativă ^ţi. cultura franceză, apărut în Revista vremei, o publicaţie de ţinută intelectuală unde mai colabora şi un alt, „sburătorist", Camil Petrescu, spb conducerea lui Grigore Gafqncu şi Sebastian Şerbeşcu. Articolul lui ■Ciomac, după ce face o referire amabilă la Viata românească .(unde şi colaiora), la Sburătorul şi Gîndirea, riscă o serie de critici la adresa ui)or tineri care redactau „notele" respectivelor reviste, afirmind: „ţnţr-adevăr, fiecare din aceste publicaţii vrea să ne ţie la curent, hunftoară, cu mişcarea literară şi dramatică din Franţa. Şi atunti, nişte tineri care nu.sunt nici instruiţi, nici obiectivi, flecăresc în neştire, cu-xisfc'ul să scrie cele mai primejdioase aberaţii." : 44'3 aimm Tinerii In chestiune ar fi Ion Darie (la Glndirea), Mihail P.alea (la Viaţa românească) şi M. [ihnil] I. [orgulescu] (la Sburătorul literar). Superficialitatea informaţiei i-ar face să scrie depreciator despre cultura franceză: nDefăimarea culturii franceze e urmărită cu o rea-cre-dinţă conştientă şi sistematică, informatorii tendenţioşi de mai sus nti-şi compromit numai numele lor, dar şi pe cel al revistelor însemnate în care scriu" (Revista vremei, anul I, nr. 4, 11 decembrie 1921, p. 12, la rubrica „Litere —arlă —ştiinţă"). Cezar Petrescu, care se ascundea sub pseudonimul Ion Darie, li va da o replică lui Emanoil Ciomac în Glndirea, de unde E. Lovinescu citează cîteva fraze, viitorul prozator folosind stilul insultător specific unui pamfletar, ceea ce mai făcuse şi in alte intervenţii alo sale (cele din Hiena vizlndu-1 chiar pe E. Lovinescu). In ceea cel priveşte pe Ciomac, el Va reveni cu un articol de răspuns împotriva lui Cezar Petrescu în numărul următor al revistei, dar se va limita la aces! „adversar" al său,fără a se mai referi la ceilalţi. De altfel, revista la care scria păstrase o atitudine favorabilă Sburuto-rtilui, după cum se vede din Notele la acest volum de Opere, Ciomac însuşi semnallnd într-un rînd meritul lui E. Lovinescu şi al lui Tudor Vianu de a-1 fi descoperit pe poetul Camil Petrescu [Revista tremei, anul I, nr. 5, 25 decembrie 1921, p. 15). [număr Închinat de „flacăra- lui x. iorga] Apărut, fără titlu, în Sburătorul literar, anul I, nr. 16, 31 decembrie 1921, p. 392, la rubrica „însemnări literale", de unde reproducem textul. Semnat E. L. Semnalînd numărul din revista Flacăra închinat lui X. Iorga, cu ocazia semicentenarului acestuia (n. 1871), E. Lovinescu are prilejul, de a se disocia Încă odată de stilul de admiraţie excesivă pe care începuseră să-l cultive unele publicaţii faţă de marele cărturar, mai ales după ce atitudinea sa potrivnică din timpul războiului ii ridicase mult cota politică. Aşa cum n-am Încetat să arătăm In Notele la această ediţie de Opere şi cum textele lovinesciene o dovedesc din plin. criticul a fost literalmente obsedat de personalitatea lui X. Iorga, de care ştiuse să se distanţeze încă din tinereţe şi pe care o va fixa în cele mai juste aprecieri de critică lucidă. Pitstvlndu-şi (oală admiraţia pentru1 activitatea culturală şi istoriografică a marelui savant, recunoscindu-i 444 temperamentul şi talentul literar cu toate ocaziile (deşi acestea se aflau la antipodul propriilor sale calităţi), E. Lovinescu a respins categoric Încercările „îndrumătorului", ieşit din circulaţie de mai bine de un deceniu şi jumătate, de a da directive în literatură sau măcar de a-şi exprima opinii literare. . ' ' Mai preţioasă încă ni se pare observaţia criticului cu privire la adevăratul raport al lui N. Iorga cu Semănătorul; el a venit la o revistă cu personalitate deja configurată prin colaboratorii e> de bază (St. O. losif, M. Sadoveanu, Ilarie Chendie etc.), a însufleţil-o in mare măsură prin talentul său vulcanic, dar nu el a creat revista pe care; dimpotrivă, prin caracterul său irascibil, prin spiritul de autoritate susţinut şi de o superioritate intelectuală zdrobitoare, el o va duce la disperare şi ruină. In numărul pe care îl avea în vedere E. Lovinescu în afara unor articole omagiale foarte diverse se afla şi interviul de care pomenea cu dezaprobare criticul.Acolo N. Iorga afirma: „Eu nu pot crede ceva despre un lucru decît cînd este. Noua literatură nu este caracterizaţă. Aş mai adăuga că, pentru a judeca o literatură, ea trebuie să fie grupată şi ierarhizată, ca orice manifestaţie omenească avînd o latură socială. Dar individualismul sălbatic de astăzi împiedică şi una şi alta." 1 Punîndu-şi oarecare speranţe doar în literatura lui Nichifor Crainic (primul volum al acestuia de versuri Şesuri natale în 1916; iar ultimul Darurile pămîntului în 1920), N. Iorga1 conchidea: „Noua literatură vine şi din copierea pe fereastră a ultimei mode pariziene, ori din Sforţarea nefirească înspre tainele întunecate ale actualei poezii gcr-rhane, ori dintr-o jucărie — pe care o recunoso foarte dibace — cu toate rimele râre, cu toate cuvintele extraordinare" (Dl. N. Iorga despre literatura nouă — O convorbire cu Ion Sin-Giorgiu, în F-lacăra, anul VII, nr.-3, 24 decembrie 1921). [EMIL DORIAN, F. ADERCA, MIRCEA ŞTEFĂNESCU] > Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 17, 7 ianuarie 1922, p. 415, la rubrica „Însemnări literare", de unde reproducem textul. i'Jste răspunsul criticului la notiţele ironice ale lui Felix Aderca din ziarul Izbtnda, cu ocazia apariţiei diferitelor versuri ale lui Emil Dorian în; paginile Sburătorului literar. Aderca s-a sesizat imediat do «roarea lui E. Lovinescu de a-I pune pe acest poet pe deasupra lui Em. 445 Bucuţa, considerînd cil în Reversibilitate criticul a desconsider»!, grav pe autorul Cinlecelor de leagăn. în numărul din 19r decembrie al ziarului unde scria, Aderca se întreba ironic: „Să nu merite oţire ' d . Emil Dorian [. . .] nici un studiu măcar? Să nu mai fie pe pămîţiţu.l acesta nici o dreptate? Voim să credem că de această opinie q colegul nostru Gh. Rotică". Iar o săptămînă mai tîrziu, în acelaşi,ziar: „în ce priveşte pe d. Emil Dorian, bănuim că dacă e om de gust nu.ya fi crezînd ca d. E. Lovinescu că versurile sale pentru Lelioara « epuizează un gen literar prin la perfecţie »“. Dar Aderca nu fusese singurul critic în dezacord cu E. Lovinescu în această privinţă. Recenzînd numărul 14 din Sburătorul literar, Mircea Ster făneseu scria: „în nr. 14,d. Emil Dorian continuă să ne obosească cu Cin* tecele pentru Lelioara.T>-sa. e lipsit de orice intuiţie artistică atunci cînd,crede că un motiv banal— care a putut să prindă într-o poezie —, poate fi prelungit la infinit. [. . . ] în sfîrşit, d. E. Lovinescu găseşte un pqet.în d. Emil Dorian. . . cu toate că găsise în Coşbuc, un plagiator. D-sa numeşte un poet doctor; subsemnatul îşi rezervă dreptul să-l mimeaşciii un poet al buricului" („Sburătorul literar", nr.13 şi 14, în Epoca, 2,5 de,- ' cembrie 1921, la rubrica „Răsfoind revistele"). , , Şi totuşi, chiar după replica lui E. Lovinescu, Felix Aderca a rămas la părerile lui, încît, făcînd un bilanţ, Anul literar 1921, putea să scrie: „în domeniul criticei, au lucrat cu stăruinţă toţi scriitorii cei cunoscuţi. Cel mai. harnic a fost d. E. Lovinescu. Munca sa esţe ingrată căci se mulţumeşte doar a face analiză minuţioasă şi a pipăi talentele tinere româneşti. A analizat astfel, cu multă măsură şi un sigur simţ artistic, ba( chiar cu o tendinţă de. depreciere,caro stă atit. de bine • j unui contemporan, pe cîţiva scriitori deseamă.Nouă ni se pare că afcpuş, i prea mult despre d-na H. Papadat-Bengescu şi prea puţine despre J Lucian Blaga — şi suntem siguri că n-a voit să priceapă pe Emanoil j Bucuţa, deşi înţelege mai mult decît trebuie pe G. Rolică şi Emil Do(-rian. Dar într-o dezordine generală a publicului, d. E. Lovincscu rămîne totuşi îndreptarul cel mai sigur şi mai serios. Numai de la el încolo, de la aceasta analiză minuţioasă, de la această încercare dc conştiincioasă cumpănire, se va putea merge mai departe" (Contribuţii critice, I, ed. cit., p. 448). „ CORTINA TEATRULUI NAŢIONAL Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 17, 7 ianuarie 1922,,pir , 415 — 416, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem tex* tul. Nesemnat. • 446 I '■ "Notiţa, nesemnată, dar purtînd marca spiritului lui E. Lovinescu, i i îost: inspirată de afacerea „Cdrtiijei Teatrului Naţional11, un fel de ! urtună într-un paliar cu apă, poate un incident anume speculat de j jp'oziţîe pentru a şubrezi şi mai mult situaţia guvernului Al. Averescu. j Dperă a lui Camil Ressu, cortina a trezit reacţii pro sau contra, venite luai ales din partea cercurilor opozante, ajungîndu-se şi la discuţii ■:n Camera deputaţilor (interpelarea lui C. Xeni, deputat takist, şi i iceea a profesorului de la Facultatea de Drept Anibal Teodorescu, | adversari .ai cortinei). Susţinătorii ei au fost, îndeosebi, artiştii care : au'şi organizat o masă la Hotel Boulevard în cinstea pictorului: Oct. j’Gb&a,'N. D. Cocea, Victor Eftimiu, Păstorel Teodoreanu, Dem. The- l.odo'rescu, B. Fundoianu dar mai ales artişti plastici: N. Tonitza, ; Şt/'Dimitrescu, C. Medrea, H. Maxy, Poitevin-Skeletti etc. Poate cel | mai înflăcărat partizan al operei lui Ressu a fost vechiul său prieten, | T.'Arghezi, care intr-un articol despre Cortină publicat în Rampa nouă ilustrată (26 noiembrie 1921) s-a exprimat aproape în aceiaşi termeni oii' E. Lovinescu, ironizînâ crunt pretenţiile unor nechemaţi de a judeca opera unui artist şi de a agita opinia publică împotriva ei. ... Totuşi pînă la urmă, cortina lui Ressu a fost îndepărtată graţie lui Vasile Dumitrescu-Brăila, noul ministru al Artelor, şi a lui C. Xeni, devenit şi el membru al guvernului în efemerul cabinet Take Ionescu. Ea a fost înlocuită cu o nouă cortină, -executată de Traian Cornescu. ' DE LA CORTINĂ LA LITERATURĂ .. Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 17, 7 ianuarie 1922, p. [ 416, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. | Nesqmnat. Această notiţă, scrisă în vădită continuare a celei precedente, reia o problemă pe care criticul o mai atinsese în decursul carierei sale atît de plină de contestaţii, anume dreptul oricărui neavenit de I a-şi spune cuvîntul în materie de literatură (a se vedea, în această privinţă, Glndaci, Răscoala robilor, Hăm-Ham!, Ştreangul din 1912; I în actuala, ediţie de Opere, V, 19S7). 1 * Cu toate că, după trecerea atîtor ani, ar fi trebuit să fie blazat | d(;l!ceea ce se întîmplase pînă atunci şi de ceea ce vedea petrecindu-se şiib-ochii lui, E. Lovinescu se referă încă o dată la „incompetenţă11, I oferind un exemplu care privea chiar revista condusă de el. Exemplul 447 „anodin" este acela al unei notiţe semnat*' M. S. şi apărute In lipncn umul XXVI. nr. 300, ‘-9 decembrie 1921, p. 2), la rubrica luVsfniml rci'istrlc şi caro sună aşa: ..Sburătorul literar (Anul /, nr. Io). Citind Amiaza tic ennl a d-lui Camil l’elrescu, te întrebi nedumerii: poe7.ie? pro7.il? lini in cărţi, cauţi in cafea... nimic, absolut nimic! (afară de iscălitură, care a sllrnit oarecari speranţe...); deci, nici poezie, nici pro7.fi. tn Optimi sparte, d-ra Alice Soare, eternii In revista d-lui Lovinescu, după t uni etern e tizul d-sale pe cer, are, se vede — sau cel puţin aşa pretinde modestia care o cnmr.teri7.ea7.il — atîta strălucire interioară, lnr.ll talentul, resfringindu-se prin mii de cioburi de oglinzi, riltnine o frln-turâ palidil şi ştearsă. Şi, de multe ori, mii întreb: de ce s-or mni fi făcind oamenii caraghioşi?... De ce o fi vrlnd să se fncil cu orice preţ poeţii d-ra Alice Soare? In versurile d-lui Hilcinrescu plouil... pionii... pionii... Dur poetul nu preci7.ea7.il: talent?... clrnaţi?... I). Dorini [mc/], dncil s-nr mărgini la poezii ca .SYnl, nu no-ar irita atita contra nevinovatei Lelioara. D. Al. Rallv e antipoet, deşi are viziuni de studente la mari'. Cirul II citesc, îmi vine sil urlu ! 1 Nu ştiu ce-o fnce d. Rotică in Ceasul judecăţii, dar mă lom co-au să-i facă cititorii. Ce să mai spun de Sburătorul literar? E o revistă amuzantă: mărturisesc că o citesc cu plăcere." Autorul notiţei de mai sus nu poale fi decll Mircea Şlefane.scu, tînărul dramaturg In curs de afirmare. Nilsc.ul In 1898, el va deveni un frecventator al cercului Sburătorul unde işi va citi piesele l’riinitn-tări şi Maestrul; pe vremea aceea făcea doargazetărie literară şi deţine» cronica literară In organul conservator al lui Or. N. Filipescu, unde a mai scris diverse lucruri devaforabile despre unii scriitori din revista lui E. Lovinescu. CRITICA ŞI LITERATURA Apărui in Sburătorul literar, anul I, In şapte numere consecutive* după cum urmează: I, nr. 18, 14 ianuarie 1922, p. 417 — 419; II, nr. 20, 28 ianuarie 1922, p. 4G5-4G7; III, nr. 21, 4 februarie 1922, p. 489 — 491 ; IV, nr. 22, 11 februarie 1922, p. 513-514; V, nr. 23, lft 448 'ebruarie 1922, p. 537 — 539; VI, nr. 24, 25, februarie 1922, p. 562 — ! 563 şi VII, nr. 25, 4 martie 1922, p. 585—587. Ţoale au apărut la ru: jarica Epiloguri, de unde reproducem textul. ; | Această serie de articole fără omogenitate şi fără Iegăturăesen-jiială intre diversele texte, deşi puse sub acelaşi titlu generic, constituie un material de referinţe asupra situaţiei poeziei şi criticii,pregătind, consideraţiile mult mai închegate din volumul de Critice, IX-, ■Poezia nouă pe care autorul îl, va face să apară în anul următor. în j cadrul acestui volum de critice, textele lovinesciene din Critica şi lî-| teratura vor intra măcar parţial, fragmentar, dar problematica va fi j reluată şi sistematizată cu. totul.altfel (v. actualul volum de Opere, jp. 290 — 304). [.': ■ în seria sa do articole, criticul pleacă de la .acelaşi fenomen care !nu încetase să-l surprindă de la război încoace: proliferarea extraordinară a lirismului şi "varietatea acestuia: derutantă. De aceea,'el [pleacă in consideraţiile sale de la poziţia.reală pe ,ca.re trebuie să o adopte critica, aflată şi ea în „criză", de fapt înt.r-un, proces de adaptare. Lovinescu recunoaşte astfel încă o dată şi în modul cel mai des-j chis caracterul subordonat pe care-1 atribuia disciplinei sale ; nici vorbă nu mai putea fi de o critică de directivă de specia celei a unui T. Ma-iorescu, Dobrogeanu-Gherea sau N. Iorga, dar nicj măcar de aceea cu pretenţii ştiinţifice şi ideologice (adăugăm noi) pe care o”enunţaseră un.M. Dragomirescu şi G. Ibrăileanu. Critica fusese supusă unui greu examen, pq.care şe va dovedi că ■din generaţia' sa4numai E. Lovinescu l-a trecut j.pijmai el reuşind să se adapteze, deşi nu integral, situaţiei noi create de erupţia lirică din ,acel moment istoric. Critice, IX, Poezia nouă..y.& pune în lumină meritele şi limitele acestui proces pe care Lovinescu îl trăise încă de la apariţia Sburătorului, dar care se afla Ciipriiife4 ni:mlce în însăşi personalitatea ' critică, deschisă oricărei iniţiative, subordonată realităţii' literaturii. Limitele sensibilităţii „moderniste!1 a criticului se vădesc în citarea, cu sens negativ, a poeziei Ioana de Ion Vinea, apărută în Gtn-dirca, anul I, nr. 18, 15 ianuarie 1922, o poezie în care cu greu un cititor actual ar vedea o .elucubraţie; chiar dacă E. Lovinescu face unele observaţii juste, .ele nu reprezintă defecte, ci caracteristici ale unei maniere poetice foarte moderne. Cum.era de aşteptat, t.înărul 449 . autor al poeziei, vechi adversar al criticului, n-a lăsat fără replică această eroare a preopinentului său; sub titlul Magistrul, el a publicat o diatribă avînd ca obiect întreaga personalitate a lui E. Lovinescu: '„Dl. Eugen Lovinescu urmează seria debuturilor sale, marcînd astfel peste un sfert de veac de începuturi. A încercat cu egal insucces nuvela, romanul şi dialogul scenic. în disperarea sa de veşnic debutant, s-a năpustit în notele de călătorie. A împrumutat atitudini şi tonuri îndelung studiate în cărţile altora şi, după o bălăceală atît de zadarnică, a eşuat, rîmă, pe malul criticei. Rînd pe rînd, impresionat şi analitic, tardicul june încearcă să se paraziteze pe coada generaţiilor literare în trecere şi să dăinuiască subcutaneu. Dar şi sarcoptului îi trebuie virulenţă şi văzurăm pe incapacele critic agăţat cînd de trinitatea Anghel, Iosif, Chendi, cînd mâi tîrziu de Cincinat Pavelescu şi Victor Eftimiu,cînd de Cocea şi Arghezi,faţă de cari speră să existe ca adversar. Toţi s-au perindat lăsîndu-1 în praf şi-n soaresă pîndească trecerea unor sandale noi. Astăzi rîcîie, infantilul, epiderma ultimei generaţii, de-care îl despart douăzeci şi cinci de ani de maculatură." Tenacitatea şi osînda reînceputurilor îl mînă "să răzbească prin acest pachet tumular de manuscrise pentru a dăinui înfipt în Lucian Blaga sau -Camil Petrescu. . Cînd va cădea ,şi din cămeşile acestor doi pelerini, zacherlinatul critic are să-şi Întoarcă privirile şi cîrligele spre.cei care vin, scărpi-nînd în aptitudini pe elevii săi de la liceu. Vremea şi dezamăgirea are să ni-1 arate alături de copiii de ţîţă sugînd biberonul iluziilor, căci pruncii sunt cei mai originali poeţi: gun-gun-gu. S-ar instala mamoş la căpătîiul femeilor, dacă în chipul acesta, cu noii săi camarazi recunoscători, i s-ar asigura o renaştere critico-literară, lui, defunctului din 1900. Pe noi ne impresionează solemnitatea cu care d. Lovinescu, în a doua serie a Sburătorului, printre glumele nepioase ale colabora-, torilor, stăruie într-un nou deces. E tragedia ratatului care ar fi devenit poate un bun subprefect, deşi corectitudinea exigibilă funcţionarului a lipsit criticului Lovinescu atunci cînd a plagiat pe Gour-mont. îi trebuia pentru a reuşi în critică inteligenţa sfîrtecătoare, verbul sprinten şi mai ales un nerv plăpînd şi vibrant de poet. Nu poţi face să vibreze o vînă.de bou, nici nu măsuri cu ea sensibilitatea altora.-Cel mult te-poţi bate la-spate cu dînsa“ (luptătorul, anul III, nr. 502, 22’februarie 19.22, p. 2; reprodus în Aurora, anul II, nr. 102, -25 februarie 1922, p. 2.). CONFESIUNI Apărui în Ideea europeană de carnaval, numărul special al revistei deea europeană, anul III, nr. 84, 15/22 ianuarie 1922, p. 4, purtînd itlul general Pro M inerva! Floarea revistelor literare .şi culturale colaborează la „Ideea europeană“. E vorba de un număr în care condu-ălori ai mai mullor reviste culturale care apăreau alunei inserează ile un-articol pus sub frontispiciul reprodus în facsimil (Flacăra, Convorbiri literare, Ramuri, Viaţa românească, Vieaţa nouă ete j. 3. Lovinescu, în calitate de director al Sburătorului literar, e prezent u acest articol. E unul dintre cele mai grave şi revelatoare confesiuni pe care cri-icnl le făcuse pînă atunci despre cariera sa şi mai ales despre vocaţia ie.care şi-o descoperea de conducător de publicaţie literară. în cîteva raze concise (poate chiar prea concise, dacă ne gîndim la cei ce ig-; iorau trecutul lui E. Lovinescu), el aminteşlş de perioada lui iiici-!3iehtă şi de tranziţia spre directoratul Sburătorului. El se mărturiseşte un adversar în continuare al spititului de autoritate în critică şi' al ideii de directivă în literatură, care fuseseră predominante în cri-. lica românească în primele două decenii ale veacului nostru, dar mai ales în anii debutului său. în sfirşit, ideea cea mai interesantă dar şi orgolioasă şi care se va vedea confirmată în continuare de acţiunea sa publică e transformarea sa, prin consecvenţă şi stăruinţă (dar noi credem că şi prin talent, putere de muncă şi onestitate), într-o adevărată instituţie — dar nu în sensul unei fundamenl&ri principiale sau al unei cristalizări dogmatice, ci în sensul flexibilităţii şi al putinţei de a răspunde apelurilor realităţii pline de necunoscut a .viitorului. Apare, pentru aceste motive, cu lotul surprinzător că aceste importante Confesiuni au rămas (uitate?)'în paginile unei reviste, fără a mai fi reluate în volumele autorului sau măcar a fi amintite în evocările sale retrospective, atît de numeroase şi de amănunţite în acest sector al activităţii sale, POETULUI NECUNOSCUT Apărui în Sburătorul literar, anul 1, nr. 19, 21 ianuarie 1922, p, 441, de unde reproducem textul.- Semnat Sb: l.. în,seria de apeluri adresate scriitorilor „necunoscuţi", pe care-i presupunea a fi mai ales tineri, succintul text de faţă, dat drept unul 451, de',.Început de an“, este un fel de preambul la sumarul respectivului număr, în care se publicau pagini de Camil Petrescu, Emil Dorian, Al. Bilciurescu, Gh. .Brăescu, Mihail Cosma, Mihail Celarianu, Alice Soare, Alexandrina Scurlu, Eugen Relgis, Virgil Moscovici (ulterior Monda), I. Valerian, Sanda Movilă, Georgc Silviu, Vladimir Streinii si B. Fundoianu. După cum se vede, nu sînt, numai „debutanţi" in paginile Sburătorului şi nici toţi „tineri"; dar e de asemenea evident că revista lui E. Lovinescu făcuse, un efort deosebit pentru a-i faco cunoscuţi în faza lor incipientă. Autorul articolului şi-l va comenta astfel, douăzeci de ani mai tirziu: „Pentru a-şi marca definitiv atitudinea faţa de debutanţi, pe care ii solicitase, îi aşteptase, şi acum îi îndruma şi susţinea,doi anide la apariţia lui, Sburătorul îşi închina numărul din 21 ian..1922 Poetului necunoscut. . .“Şi mai departe: „Criticul acesta rece, puţin comunicativ, nesociabil, a arătat o încredere in forţele tinere, un fel de. misticism, de iluminism al tinereţii, îndeplinind fl operă de .rabdomanţ.ic, căutînd febril cu nuiaua de altiii izvoarele surde şi nebănuite de apă dirf nisipiş şi stîncă — mereu vibratil şi. în aşteptarea forţei noi, a talentului necunoscut — pînă la apariţia marelui «Izolai », care să dea o expresie poetică generaţiei de după război", (Anonj'mus Notarius, E. Lovinescu — schijă biobibliografică, în volumul omagial E. Lovinescu, Ed. Vremea, 194 2, p. 52 — 53). .......... ' [„LUMEA COPIILOR"] Apărut în Sburătorul literar, anul 1, nr. 19, 21 ianuarie -1922,' jj. 463, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat E.L. Iniţiativa lui G.Filip, unul dintre foştii coproprietari ai „Insli-t utului Minerva" (editură, stabilimentul tipografic şi ziarul) de a scoate' o revistă penlru copii (avînd sediul redacţiei la parterul imobilului unde locuia E. Lovinescu) poate surprinde dacă ne gindim la vîrsta celui in. cauză şi la fa.ptţii că în perioada antebelică nu avusese nici o veleitate scriitoricească, nu fusese nici măcar un publicist oarecare. Totuşi revista editată de'el a avut destul succes şi s-a menţinut (1922-1927) in centrul publicistic graţie unor colaborări diverse şi a unei bune alcătuiri a sumarului, fără ca să marcheze şi un moment cu adevărat artistic. 452 liv liATZAKIA: „DIN LUMEA ISLAMULUI: TURCIA JUNILOR TURCI" Apărui In Si urătorul literar, anul I; nr. 20, Ii8 ianuarie 1922, ]i. i hh‘, l:i rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. l'iemnat. E. L. i : DIRECTORATUL D-LUI VICTOR EI-TIMIU ij Apărut tn Sburătorul literar,'nnul I, nr. 21, 4 februarie 1922, p. 'i îl2, Iu rubricii „ însemnări literare", de unde reproducem textul, .i-ieinniit IC. L. i Directoratul lui Victor Eftimiu a durat din toamna anului 1920 ii -i piuă tn 23 ianuarie 1922, deci o stagiune şi jumătate, cind noul gu- •ern liberal format de I. I. C. lirălianu avea să-l iiducă in l'rtmlea inş- ii iluţiei pe Alexiindru Mavrodi. Articolul lui IC. Lovinescu nu e unul !; te bilanţ, ci o vedere generală retrospectivă in care tonul amiral se ;j nipleteşte cu .severitatea critică. Repertoriul, adică aspectul care liipare criticului drept cel mai discutabil, a cuprins, in afară de cele ‘uninlito de el, Noaptea regilor, de SliaUespearc, Tartuffe de Moli‘>rc. i; tepertoriul a număriit şi multe piese româneşti, in afară de Viforul f: le Delavrancea sau Scrisoarea pierduţii de Caragiale sau chiar Sorana |j le I. Al. Brălescu-Vuineşti sau Domnul notar de Octavian' Gogii, să ;Ş iii uităm premiere dintre cele m:ii riscante, cu opere de autori debu- anţi: lliltrinul de II. I’apiulat-Hengeseu, Lulti l'ojx'scu de Ioan Mi jj nilesc.u. Sonata umbrelor de Al. Dominic, Cărarea de l’aul l'rodan. ■ ; n sfîrşit A'otlttl gordian şi Lacrima de V;ilj;m sau 'J'udor Vladimin’scu ’j.le N. Iorga Întregesc, printre altele, labloul dramaturgiei naţionab-.Sirouiovate pe prima scenă a ţării de ttnărul director, căruia eu greu i -am putea reproşa absenţii acestei preocupări in condiţiile date. „Lipsa :Uc Încredere" cu cure au fost jucate .şi de care pomeneşte IC. Lovinescu i; loate însemna că ele i-au fost mai mult „impuse" lui Victor Eftimiu j i acceptate de el decit rodul unei iniţiative proprii. GENIUS LOC 1 Apărut in Shurătorul literar, anul 1, nr. 22, 11 februarie 1 ;)22. p Iii rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul Semnat 453 O versiune cu unele modificări de ordin stilistic şi avind in notă un adaos extras dintr-un alt articol (v. actualul volum de Opere, p. 67 — 68) constituie capitolul XXVII, Genius loci, din Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, p. 179 — 181. Această scurtă notiţă este o replică Ia articolul lui Ion Sîn-Giorgiu din Flacăra despre romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, Fe- ■ meia în faţa oglinzei (anul VII, nr. 8, 26 ianuarie 1922, p. 127'). Articolul este o cronică foarte defavorabilă la această carte de curînd apărută, din care spicuim: Femeia în faţa oglinzii nu e un roman şi nici măcar un subiect. Nu-i nici o puternică şi organică caracterizare de tipuri. E o izbucnire lirică, o lungă şi încîlcită poemă în proză. In cele două sute de pagini nu se petrece nimic[...] Autoanaliza Manuelei se reduce în general la o colecţie de locuri comune, pe care preţiozitatea stilului şi expresiei, atît de proprie d-nei Papadat-Bengescu, nu le-a putut înnobila." Rezervele criticului se referă cu deosebire la stil şi la caracterul poematic al romanului în care el vede o deformare monstruoasă a poemelor lui D. Anghel (aşadar, apropiindu-se de obiecţiile pe care E. Lovinescu le adusese .acestui gen „hibrid"): „Manierismul exagerat şi preţiozitatea d-nei Papadat-Bengescu nu putea crea în literatură şi în stil decît pe un fel de Radu Cosmin de sex feminin, pudrat, fardat şi îmbrăcat în mătăsuri şi broderii falşe. Limba d-nei Papadat-Bengescu a fugit de venal, n-a reuşit însă decît să se îmbrace în horbote şi malacofuri de cea mai ieftină calitate. Femeia în faţa oglinzii nu e decît banalitatea, căreia oglinda preţiozităţii şi a pretenţiei stilistice îi dă proporţii uriaşe" (Cronica literară — Hortensia Papadat-Bengescu — Cu prilejul -volumului „Femeia în faţa oglinzii“). E. Lovinescu nu va intra în analiza acestei cronici, considerînd' că literatura autoarei îl „depăşeşte" pe tînărul critic şi se limitează la a o semnala ca un act de inconvenienţă — ceea ce,: adăugăm, noi, nu are a face cu judecata estetică. Iritarea directorului Sburătorului este explicabilă prin decepţia pe care Ion Sîn-Giorgiu, un fost colaborator al revistei, i-o putuse provoca, altminteri valoarea cărţii rămînînd să fie obiect de discuţie, încît mult mai tîrziu un G. Călinescu, de pildă, va spune despre aceasta cam acelaşi lucru: „Ape adinei, Femeia în faţa oglinzii, scrieri care acum. douăzeci de ani interesau prin spiritul lor de observaţie introspectivă, azi sunt superficiale, cu neputinţă de recitit" (Istoria, literaturii române de la origini pină in prezent, ed, II, 1982, p. 7,37).- ' 454 CRITICA ŞTIINŢIFICĂ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 23, 18 februarie 1922, p. 559, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat E. L. O versiune cu unele modificări de ordin stilistic figurează în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, p. 38 — 39, sub titlul'2. Rezultatele „criticei ştiinţifice": d. Sc. Struţeanu şi „Legea progresului", din capitolul VII. Mihail Dragomirescu, anexe. Notiţa aceasta destul de succintă semnalează un caz curios de confuzie sau ignoranţă literară pe care o comisese cronicarul literar al oficiosului liberal Viitorul, Scarlat Struţeanu. într-o cronică la volumul „Cum sunt ei“ de Maior Brăescu, pe care-1 recenzează foarte sever, acesta polemizează şi cu E. Lovinescu pentru sprijinul acordat afirmării prozatorului care debutase oarecum sub auspiciile sale (Prefaţai Maiorul Boţan,v. actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p! 290 — 291) şi ajunge să afirme: „D. E. Lovinescu încearcă să-i descuie uşa nemuririi întorcînd cheia în felul următor: «E cel mai autentic urmaş al lui Caragiale. După această primă învîrtitură a cheii, d-abia aşteptăm să deschidă ca să-l dăm afară pe Caragiale, istoricul politicianismului şi să-i facem reverenţe Homerului ironic, care a aşteptat pe nedrept afară. Dar cheia se mai învîrteşte o dată: Decît Legea progresului [şi urmează un fragment din prefaţa lui Lovinescu, după care recenzentul exclamă:] «Stai pe loc, Caragiale! Fii liniştit. Poţi rămîne înăuntru, fiindcă ne-âi dat fiorul epic al luptelor singulare, în care destinul unui neam stă în muşchiul sau viclenia unui singur individ. Ai avut noroc că ai scris 'Legea progresului, una din cele mai puţin bune dintre schiţele tale şi că e vorba acolo de un colonel şi de un caporal, căci altminteri erai pierdui» Şi după ce dă un nou fragment, Struţeanu continuă astfel: „Ne putem închipui ce s-ar fi întîmplat dacă în opera lui Caragiale n-ar fi fost nici un colonel sau ce s-ar fi.întîmplat cu armata română dacă nu i s-ar fi proiectat pe fondul ei figura colonelului îngust, tipicar etc., etc. De altfel, armata franceză a fost salvată de autorul căpitanului Ramollo, care a proiectat pe fondul armatei lor figurile sinistre ce au dus pe francezi la dezastrul de la 1870“ (Viitorul, anul XIV, nr. 4175, 10 februarie 1922, p. 1). Această stranie confuzie care devenea de-a dreptul inexplicabilă dacă ne gîndim că autorul ei era autorul unui studiu nepublicat Încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale, dar care-i va 455 servi drepl teză de doctoral (1924) este speculată în scopuri polcmice de E. Lovinescu pentru a discredita nu numai pe autor ci şi pe maestrul său, M. Dragomirescu şi Institutul de literatură pe care acesta îl patrona, deopotrivă cu metoda „ştiinţifică11 ce-i stătea In bază. Scarlat Struţeanu (1891 — 1947) era, intr-adevăr, un elev al lui M. Dragomirescu, la catedra căruia era în acel moment asistent şi unde va rămîne pînă în 1927. Eroarea sa însă nu avea nici o legătură cu metodologia „ştiinţifică11 a maestrului, ci dovedea doar superficialitatea cunoaşterii operei marelui dramaturg. Procedeul lui E. Lovinescu, de a discredita 'o-metodă sau o direcţie ştiinţifică printr-una din expresiile sale nefericite şi accidentale este unul tipic pamfletar .şi fusese folosit cu abilitate de Maiorescu în Beţia de cuvinte. Ca şi în acest caz ilustru, adversarul criticului va face eroarea de a replica şi ase justifica, ba chiar de a folosi un ton agresiv în susţinerea unor aberaţii, după cum se va vedea din paginile următoare ale acestor Note. IOAN SLAVICI: „ÎNCHISORILE MELE11 Apărui în Sburătorul literar, anul I, nr. 23, 19 februarie 1922, p. '560, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat E. L. Acest scurl articol este închinai ultimei cărţi pe care I. Slavici o făcuse să apară imediat după eliberarea sa din. delenţia prilejuită' de sentinţa Tribunalul militar care sancţiona activitatea sa publicistică in Bucureşti, în timpul ocupaţiei germani;. El trădează o ne-ascunsă antipatic, pe care E. Lovinescu mai avusese ocazia să o arate autorului Marei (i>.. actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 107), o antipatie care se îmbina destul de curios, în cazul unui spirit atît de disociativ, cu desconsiderarea operei literare. în tot cazul, valoarea prozatorului ardelean, care-i'asigură un" loc important în istoria literaturii române, nu este nici o clipă avută în vedere de critic în această scurtă diatribă. . Închisorile mele repetă intr-adevăr titlul unei cărţi celebre. E vorba de 1 miei prigioni de Silvio Pellico, un patriot italian care a luptat împotriva dominaţiei liabsburgice şi a petrecut ani de zile In temniţele austriece. Situaţia lui Slavici era, aşa cum observa Lovinescu, exact inversă; el putea cel mult invoca o „nedreptate" cît priveşte severitatea senţinţei şi să solicite clemenţa opiniei publice, dar nu să se com- -456 ire cu patriotul italian. Condamnat la închisoare împreună cu o serie : gazetari colaboraţionişti, T. Arghezi, D. ICarnabatt, Dem. Theo-irescu ele., el nu a. semnat cererea de graţiere înaintata de N. Iorga golui, care,avea să-i ducă la eliberare, aceasta desigur datorită in-dcnlului cu marele istoric amintit de B. Lovinescu şi petrecut în mpul transportării inculpaţilor la Malmaison. [„PROZATORII NOŞTRI"] , Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 24, 25 februarie 1922, p. 83, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. ; emu a t S. - i ' K -Notiţa de faţă, în mod cert scrisă de B. Lovinescu, semnalează i-n act cultural meritoriu, pe care îl întîmpină însă cu unele rezerve i-1 tratează cu oarecare bunăvoinţă ironică, specifice tonului său în ! stfel de împrejurări. Cei doi autori erau doi prozatori destul de cunoscuţi; N. Dunăreanu n. 1881) era chiar autorul mai multor cărţi de povestiri din mediul ural şi pescăresc (Chinuiţii, 1907 ; Răsplata, 1908; Nuvele şi schiţe, 909; în împărăţia stufului ele.), el însuşi fiind un fost marinar, apoi uncţionar în mediul porturilor şi al Deltei Dunării. ... Liviu Marian (n. 1883) mai făcuse obiectul interesului lui E. Lo-vinoscu, după cum cititorul poate constata din actuala ediţie de Opere, VII, p. 140-141 şi p. 292. „E LATĂ RĂU !“ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 25, 4 martie 1922, p.607, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat S. ■ " ' ‘ Notiţa ironică pe care E. Lovinescu o închină unui text de Mihail Sorbul dovedeşte insistenţa criticului de a ridiculiza un „adversar", corifeu în acelaşi timp al „Şcolii noi" patronale de M. Dragomirescu. Frazele incriminate fac parte" din Cronica teatrală la Teatrul Naţional: „Oedip-rege“, tragedie in <5 acte de Sofocle. Iscălită de M. Sorbul, în Viitorul, anul IV, nr. 4180,18 februarie 1922, p. 1, e o dare de seamă asupra reluării spectacolului într-un cadru festiv:- .... în ordine cronologică, însemnăm reluarea lui Oedip-rege, olimpica tragedie a lui Sofocle, rămas pînă în zilele noastre cel mai frumos şi mai perfect, model de tragedie. Este o reluare fericită deşi spectatorul, nu numai cel românesc, fuge de asemenea manifestări de artă superioară. Spectatorul nu vrea cu nici un preţ, să-şi facă educaţia artistică. E drept că traducerea e cam troglodită, dar, fie vorba între noi, chiar dacă ea ar fi fost ccva tnai acătării, s-ar fi întîmplat acelaşi lucru. E o constatare tristă, fireşte, dacă ne gîndim ce progrese enorme s-au făcut, de pildă, în arta politică. Pe aceasta, toţi o pricep, toţ-î o gustă, ba chiar o şi... mănîncă, adică, mai bine zis, mănîncă din ea. Şi totuşi de prin cărţi am învăţat cindva că ar fi fost ceva de capul lui Sofocle! Dar să nu-mi dau aere că aş vrea să reabilitez pe cel care a învăţat pe toţi autorii dramatici să lege două scene între ele." Şi, după ce face unele observaţii asupra distribuţiei, spune că actorii „şi-au făcut pioasa datorie să reamintească puţinilor spectatori cum că a fost şi unul Sofocle, care a scris cam de multişor cîteva piese de teatru". Din textul de mai sus se vede că E. Lovinescu n-a speculat toate valenţele lui comice, dar mai ales contrastul dintre expresia frustă şi aerul de superioritate a autorului cronicii faţă de nivelul gustului publicului. UN OM JRONIC Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 25, 4 martie 1922, p. 607 — 608,1a rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat £. L. . s în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, p. 40 — 42, o versiune mai redusă şi cu multe modificări.de ordin stilistic figurează drept punctul 3. „Ironia“ d-lui Sc. Struţeanu, din capitolul VII. Mihail Dragomirescu, anexe. Este o revenire la problema pe care Scarlat Struţeanu o ridicase prin atacul său necugetat şi pe care ţinea s-o continue într-un stil deviat. Criticul de la Viitorul scrisese un nou articol, Eugenie critică 458 in acelaşi ziar, anul XIV, nr. 4185, 24 februarie 1922, p. 1 — 2), în are face o prezentare generală a lui.E. Lovinescu în acest mod: „în :poca de corupţie trupească şi sufletească în care vedem pe alţii bă-ăcindu-se, d. Eugen Lovinescu este totuşi un virgin intelectual. Mintea 1-lui Eugen Lovinescu nu a suferit \|ncă violul ideilor şi al nuanţelor le cugetare. A rămas flăcău pînă la adînci tinereţe. Această calitate •nintală a făcut pe contimporani să-l călugărească în turnul de hîr-;ie ridicat cu sîrg din volumele sale pe care le scrie şi le transcrie mereu, pentru că domnul Eugen Lovinescu este critic literar." Şi Struţeanu, înainte de a-i răspunde cu argumentele pe care adversarul său le va reproduce şi comenta copios, încercă să-l ridicu-.1 lizeze prezentîndu-1 drept susţinătorul unor scriitori nuli ca Hortensia "Papadat-Bengescu sau G- Brăescu şi. detractorul unor mari personalităţi precum Ioan Slavici, autor al Închisorilor mele: „Cartea făcînd zgomot,1 călugărul înfuriat a scuipat pe ea şi, cerîndu-şi scuze dipticului la care se închina, a numit pe marele nostru novelist «o scuipătoare naţională »“ (Sburătorul literar, anul I, nr. 13, p. 560). După care, Struţeanu încheie nimicitor: „Autorul unei comedii ca O scrisoare pierdută, diac al mahalalelor, autorul unei novele ca Popa Tanda o scuipătoare naţională; iar Brăescu un Homer.şi Hortensia Papadat-Bengescu un Sofocle! * - Plecăciune, părinte, că tare eşti evlavios!" F. ADERCA: „PERSONALITATEA, DREPTURILE EI ÎN ARTĂ ŞI VIAŢĂ" Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 25, 4 martie 1922, p. 608, la rubrica „Însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat E. L. Scurtă notiţă este prilejuită de apariţia unei cărţi de Felix Aderca (Bucureşti, Ed. Socec, 1922, 137 p.), pe care autorul şi-o dăduse drept o reeditare a unei încercări de pe vremea cînd era foarte tînăr. Nu reiese însă clar dacă ar fi vorba de o reeditare a unei cărţi deja apărute sau de publicarea unui text rămas manuscris care ar fi putut fi fundamental îmbunătăţit cu ocazia prezentării lui la tipar. E. Lovinescu (necunoscînd prima versiune) admite prima ipoteză şi tratează cu o destul de crudă ironie gestul lui F. Aderca, adică al unui scriitor care devenise un fidel ataşat al cercului revistei şi un colaborator dintre cei mai preţioşi, chiar în respectivul număr viitorul autor al romanului 1916 iscălind o notiţă critică imediat după aceea foarte puţin binevoitoare a criticului său. în realitate, după cum se poate constata din compararea celor două „versiuni", Personalitatea este o. reeditare talequale a opuşcului lui F. Aderca, semnat Oliver Willy şi intitulat Naţionalism? Libertatea de a ucide, apărut în 1911 la Craiova (Tipografia David J. Benvenisti, p. 123). în ea tînărul autor replică teoriilor rasiste în domeniul, artei şi îndeosebi cărţii lui A. C. Cuza, Naţionalitatea in artă, 1905, siişţinînd, intr-un spirit de oponenţă excesiv, drepturile individualităţii artistice prin negarea oricăror determinări de ordin general, fie ele rasiste, naţionale sau de clasă. Sînt nişte idei care se vor afirma plenar în toată activitatea scriitorului şi pe care E. Lovinescu nu le va accepta în extremismul lor, după cum vom arăta în Notele la actuala, ediţie de Opere. . ' ' EMIL DORIAN Apărut in Sburătorul literar, anul I, nr. 26, 11 martie 1922, p. 609 — 612, la rubrica „Anticipaţii literare"’ Reprodus în Critice, VI, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 151—156, drept capitolul 1. Emil Dorian din secţiunea Anticipaţii literare, de undei reproducem textul. , ‘ Articolul deschide o serie de Anticipaţii literare, cu următoarea introducere: - „Cu riscul dar şi cu emoţia anticipaţiei, vom schiţa silueta literară a cîtorva tineri poeţi care, stînd încă pe pragul interior al Sburătorului, scrutează zarea. Riscul iese din încercarea de a defini' u'n talent, tocmai în momentul delicat al formaţiei; emoţia, din priveliştea • aripelor ce nu şi-au tras încă linia presimţită: i: Le transparent glacier des vols qui tionl pas fui! 1 Înfrurjtîndu-le pe amîndouă, încercăm totuşi aceste caracteri-- ■ zări provizorii în clipa dificilă a îngînării zorilor cu noaptea." , ' 3 Mallarme (n. lui E. Lovinescu): <60 Articolul este o revenire asupra unui tînăr poet pe care-1 mai re-arcase în paginile Sburătorului (v. actualul volum de Opere, p. 65) j|i cîteva luni mai înainte. Deşi este scris într-un amestec de laude j rezerve circumspecte, el va fi considerat mult prea laudativ, aceasta jîsigur şi datorită minimalizării subsecvente a poeziei lui EmanoiI ucuţ.a. Ca atare, va rămîne pînă tîrziu o eroare de apreciere estetică hcît, G. Călinescu îl dădea ca exemplu tocmai in acest sens: „Emil ! orian declarat superior lui EmanoiI Bucuţa" (Istoria literaturii ■jtmâne, 1941, p. 721): COLOARE LOCALA I! Apărut îii Sburătorul literar, anul I, nr. 26, 11 martie 1922, p. 626, j i rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. i ■, I Această succintă semnalare a schimbării de inspiraţie în cazul I nui poet care debutase la Sburătorul într-o manieră cu totul diferită, J urnită de critic „parnasiană", şi care acum începuse să evoce Orientul apropiat sau lumea balcanică, poate însemna şi o uşoară ati-udinâ de blam faţă de un „transfug", deoarece poeziile din acest iclu Ion Barbu şi le publicase în majoritate în Viaţa romanească, evista rivală, de curînd apărută. Depistarea acestei „culori locale" avea ceva contrariant şi ne- i şteptat pentru E. Lovinescu, motiv pentru care fragmentul de mai us va fi integrat cu unele schimbări de.ordin stilistic în portretul pe are vl va închina poetului în Memorii, II, 1932, p. 123—125. , ... DUPLEX ' ' Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr.126, 11 martie 1922, p. 527, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat E.L. ■ ’ • ' ' 1 Notiţa de faţă tete un „răspuns", construit mai mult din citate voit concludente, la articolul Magistrul de Ion Vinea, apărut în Luptătorul şi Aurora cu cîteva săptămîni înainte (v. actualul volum de Opere, p. 450). E. Lovinescu îl invită pe cititor să creadă că prin cele două manifestări ale sale, prozatorul şi poetul Ion Vinea s-au definit suficient de bine pentru ca orice discuţie să înceteze. în realitate, criticul 461 I greşea de două ori; în primul rind pentru că activitatea artistului Ion Aţinea se afirma şi avea să se impună pe cu totul altă cale decît aceea a articolelor injurioase, iar pamfletarul din el nu va dezarma deloc aşa de uşor. El va replica în acelaşi ziar printr-un nOu articol, in acelaşi stil şi practic vorbind cu acelaşi conţinut: „Pe ogorul literaturii române, d. Eugen Lovinescu se mişcă greu. I-au trebuit două săptămîni să rumege o pagină pe care i-am oferit-o de islaz. Şi încă d. Lovinescu e de-abia in prima fază a digestiei, căci după atlta vreme observăm că hrana propusă i-a revenit între fălci şi o expune oribil zdruinicată lumii literare pe limba sa masivă pe' care stă scris Sburătorul. Nu ne îndoim că peste alte două săptămîni va fi realizat, prin orificii opuse.,, produsul lent şi deplin al maţului său cerebral şi-şi va invita şi acum cititorii să «aprecieze ».“ După care, I. Vinea susţine că citatele din articolul Lovinescu i-au deformat ideile şi repetă acuzaţia do „plagiat" din Gourmont şi Jules Lemaître, nicăieri susţinută: „D. Lovinescu a făcut dovada cinstei sale polemice prin felul cum a înţeles să citeze articolul nostru, după cum. făcuse dovada onestităţii sale critice cînd, repetăm, a plagiat pe Gourmont şi pe Jules Lemaître. Cu privire Ia aceste delicte, magistrul nu se îndură să cuvîntcze nimic, deşi în ardoarea sa cornută caută, cînd hăis, cînd cea, un loc de sprijin. Tot ceea ce obţine e repetarea corecţiunei pe care cu o evidentă milă i-am aplicat-o rîndul trecut. Poate că acesta era chiar scopul replicei Sburătorului şi trebuie să ghicim în predilecţia d-lui Lovinescu de a fi definit cu biciul şi codirişca fondul sadic care îl nelinişteşte. Dacă e aşa, ne oferim serviciile noastre neobosite, căci avem putinţa de a-i îmboldi şi sensibiliza pahidermia, pînă la punctul care contopeşte suferinţa cu deliciul. Sarcină grea, desigur, pentru noi care-i cunoaştem învelişul, pentru noi care am exclamat adesea la. trecerea d-lui Lovinescu pe uliţă, privindu-1: — Ce bună pereche de ghete ne-am face dintr-însul!“ (Pe spinarea magistrului, în Luptătorul, III, nr. 519, 13 martie 1922, p. 2. Semnat I. Vn.J. Moment dintre cele mai penibile în întîlnirea dintre cei doi scriitori, el nu va fi fără efect asupra judecăţii de ansamblu pe care criticul o va formula despre un poet risipit într-o publicistică îndeosebi-pamfletară şi nerevelat prin opera poetică decît cu păgubitoare intermitenţe. Atmosfera de ostilitate pe care Vinea a prelungit-o împotriva unui critic care ştia totuşi să Ireacă peste problemele personale în 462 aporturile sale cu opera vreunui artist, nu' se va risipi decît tîrziu, ie la mijlocul anilor ’30 şi mai ales în timpul războiului — prea Ur- ii u insă pentru a le influenţa pozitiv. MATURITATE Apărui în Sburătorul literar, anul I, nr. 26, 11 martie 1922, p. >27, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat L. / E o reluare a polemicii cu Ion Sîn-Giorgiu, care în acea perioadă se titularizase ca un fel de critic literar oficial al Flacărei. Articolul de care pomeneşte E. Lovinescu este Scriitorii francezi şi critica şi este un nou atac la adresa criticului; de fapt un răspuns succint la cele afirmate de acesta în semnalarea activităţii lui Sîn-Giorgiu în Flacăra, deşi pretextul ar fi seria de articole Critica şi literatura (v. actualul volum de Opere, p. 103—104): „Dl. E. Lovinescu a scris cî-|evn articole de critică neîngăduind acesteia să indice drumuri în literatură. După criticul Sburătorului, critica nu merge alături cu literatura, ci vine In urma ei. Ea «constată, nu judecă»", rezumă Ion Sîn-Giorgiu, deşi E. Lovinescu nu exclusese judecata, care oricum e ulterioară operei, ci doar acţiunea de directivă. „Noi care nu scriem un volum de critice pe an nu avem fireşte dreptul să discutăm cu pontiful literar din strada Cîmpineanu. Găsim însă întimplălor în revista Les Annales părerea unui scriitor francez care nu e critic şi nu are cenaclu literar şi care, cu toate astea judecă cu mai mult bun-simţ decît proprietarul Sburătorului. Cităm din convorbirea d-lui Saint-Georges de Bouh^llier: «Gă-scsc că critica nu-şi face ţoală datoria. îl lipseşte conştiinţa. Ea nu se 1 ocupă să loge operele între ele. Ea face numai o dare de seamă a lucrurilor, fără să se îngrijească de înrîuriri şi filiaţii. Să fie oare lene?' Să fie miopie? » . în cazul teoreticianului de la Sburătorul, desigur că vina o au amîn-două, şi miopia, şi lenea" (Flacăra, anul VII, nr. 12, 25 februarie 1922, verso copertei 1). E greu do admis din observarea acţiunii critice a lui E. Lovinescu o carenţă în privinţa modalităţilor diverse de a şi-o exercita, reducîndu-le pe acestea la „darea de seamă". Totuşi rezerva lui Ion Sin-Giorgiu faţă de foiletonisin este tipică unui critic de formaţie germană şi va reveni şi sub pana altor critici de aceeaşi structură, nemulţumiţi de ceea ce izbutea să facă autorul Criticelor. 463 MIHAIL CELARIANU Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 27, 18 martie 1922, p. 1 — 2, la rubrica „Epiloguri", cu subtitlul Anticipaţii literare, de unde reproducem textul. Republicat în Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, 1922, p. 157 — î59, constituind capitolul 4. Mihail Celarianu al secţiunii de Anticipaţii literare. Prezentarea tînărului poet Mihail Celarianu (n. 1893) căruia îi apăruse deja un volum, necunoscut pare-se critic, Poeme şi proză (1913), este una dintre cele mai calde pagini lovinesciene de încurajare pe care i le inspirase vreun tînăr. E mai mult o „figurină", deoarece stăruie mult mai mult asupra apariţiei umane a poetului şi mai puţin asupra firavei sale opere. Poetul va recunoaşte ceva mai tîrziu, într-o pagină din ziarul Dimineaţa, meritul intuiţiei lovinesciene, punct de pornire al unor raporturi destul de cordiale între cei doi: „Am fost printre primii sbură-torişti; m-am bucurat totdeaunade atenţia generoasă a d-lui Lovinescu, iar asprimea d-sale pentru unele din producţiile mele poetice nu a făcut decît să-mi răscolească sufletul şi să-mi întărească voinţa de depăşire" (apud G. Gheorghiţă, „Sburătorul“, revista şi cenaclul, Ed. Miherva, 1976, p. 348). Mai tîrziu însă şi niai'ales după moarteacriticului, Mihail Celarianu va reveni cu nuanţări şi precizări, ajungînd să spună lucruri destul de defavorabile la adresa mentorului său. Recunoscînd meritul Iui Lovinescu de a-şi închina viaţa literaturii şi promovării talentelor, el a contestat sistematic putinţa reală a criticului de a sesiza noutatea. Asemeni altora, Celarianu a considerat că în ultimul caz meritul ar reveni tinerilor scriitori şi critici"din jurul său, .care au sfîrşit după îndelungi eforturi să-i modifice opţiunile şi să i le, orienteze mai just: „Nu s-a vorbit îndeajuns despre faptele de arme de care s-a învrednicit grupul de tineri critici care, într-un careu inextricabil, a luat apărarea unor poeţi neînţeleşi la'vreme de E. Lovinescu, aceiaşi cavaleri care, în perioada de «lupte sîngeroase » au stat în jurul lui cu acelaşi eroism, cu aceeaşi lepădare de sine, cu aceeaşi îndreptăţire înaintea istoriei culturale" (o însemnare din 16, iunie 1973, în Manuscriptum, anul V, nr. 1, 1974). în sfîrşit, într-un-interviu, cu' Ileana Corbea şi N. Florescu, poetul, devenit aproape octogenar, îşi aminteşte de primul său contact cu criticul în termeni ;încă mai defavorabili": „începuse să creadă că deţine vocaţia de a descoperi talente. De unde şi încercările sale de a strînge scriitori tineri în jurul lui şi -Î64 jle a înjgheba un cenaclu [. . .]. Prima întîlnire cu Lovinescu mi-â pro-jlus o impresie sub aşteptări. L-am găsit chiar jos, la scară, la locuinţa iui din CSmpineanu. Totul mi s-a părut plat, de la felul cum întindea mîna, pînă la conversaţia pe care o purta. Era un om placid, cu o bo-îomie unsuroasă şi cu neaşteptate gheare sub eleganţa voită" (Biografii posibile, II, Ed. Eminescu, 1976, p. ,45). i Şi Lovinescu îşi va modifica ulterior impresiile despre tînărul poet pe care îl văzuse iniţial în culorile cele mai trandafirii, dar viziunea lui se menţine în limitele unor mereu buhe aprecieri. Acest lucru se va înlîmpla după apariţia romanşlor lui Celarianu în anii ’30, îndeosebi după Femeia sîngelui meu (1936), care-i va revela o structură sufletească de cu lotul altă natură, obligîndu-1. să conchidă. în sensul tinei deosebiri fundamentale dintre personalitatea artistică a cuiva şi impresia care o face în viaţa lui particulară (Un seraf pogorît printre oameni: Mihail Celarinnu, în Memorii, III, 1937, p. 77 — 82). Romancierul fusese acuzat de pornografie şi, împotriva unei campanii generale care-1 viza şi pe el, E. Lovinescu i-a luat apărarea, după cum în 1927,-In calitate de referent la Casa Şcoalelor, a avizat favorabil asupra unei cărţi a aceluiaşi intitulată Drumul (cf. E. Lovinescu, Scrisori şi documente, ed. cit. p. 347). , • I. VALERIAN Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr.- 27, 18 martie 1922, p. 3 — 4, la rubrica „Epiloguri", avînd drept subtitlu Anticipaţii literare, de unde reproducem textul. Republicat în Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 161 — 163» unde constituie capitolul 3. I. Vaierian din secţiunea Anticipaţii literare. Puţinele rînduri închinate acestui poet aflat în faza incipientă a activităţii sale pot fi în multe privinţe, chiar prin aerul lor nehotărît, definitorii totuşi pentru personalitatea artistică a celui în cauză. I. Vaierian (Vaierian Ionescu, n. 1896) a avut o activitate scriitoricească susţinută, între cele două războaie mondiale, dar fără realizări majore în vreunul din genurile abordate. Caravanele tăcerii înseamnă momentul lui cel mai caracteristic în lirică, ceea ce ar îndritui trecerea lui printre „modernişti" (G. Călinescu), în acelaşi capitol cu E. Lovinescu sau T. 465 -Arghezi. Colaborarea lui începe de la ultimul număr al Sburătorului, ■dar va fi mai masivă în Sburătorul literar. A întreţinut relaţii bune cu E. Lovinescu şi în calitate de director al revistei Viaţa literară, care a apărut cu intermitenţe între 1926 şi 1941, a publicat articole sau informaţii favorabile despre cei din cercul Sburătorului, o parte constituind materia unor volume de evocări sau interviuri. „SBURĂTORUL" ŞI ALEGERILE Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 27, 18 martie 1922, p. 18 —19, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat S. Notiţa aceasta persiflantă la adresa unui eveniment care mobiliza opinia publică, anume alegerile pentru Camera deputaţilor, care au avui loc la începutul lunii martie 1922, ne dezvăluie personajul prin excelenţă apolitic care a fost totdeauna E. Lovinescu, dacă luăm cuvîntul în sensul unei neadeziuni la disputele de parţid şi la folosirea -căilor politice de expresie a unei personalităţi. Cercul „Sburătorul“ a fost dominat de acest spirit, aceasta îngăduindu-i conducătorului :său să trateze'ironic participarea unor membri la convulsiile momentului. Dincolo de aceasta, să semnalăm tonul nimicitor în care el prezintă unele amănunte definitorii pentru personalitatea poetului Radu ■Cosmin, aflat cu un an înainte în faza elaborării voluminosului său roman Babilon, care apăruse între timp (1921). Radu Cosmin mai făcuse obiectul preocupărilor lui E. Lovinescu prin „figurina" pe care i-o inspirase cu cîteva luni înainte (Sburătorul literar, anul I, nr. 4, 8 octombrie 1921 ; v. actualul volum de Opere, p. 15-16). STRUŢEANU SE MULTIPLICĂ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 27, 18 martie 1922, p. 19, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, p. 42 — 43, scrisoarea elevului Bazacliu este republicată de E. -466 «c l c*! I vinescu, făcîndu-i-se o altă prezentare {din care nu mai rezultă că'. iittul publicat în revistă e un fragment),-totul constituind nota de= Cf! Bbsol la punctul 3. „Ironia“ d-lui Sc. Struţeanu, din capitolul VII-ca' J ihail Dragomirescu, anexe. „SONATA UMBRELOR11 LA BERLIN Apărut în Sburătorul literar, anul-I, nr. 27, 18 martie 1922, p. 19* P Jj rubrica „ însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat E.L- Iul | Această scurtă notiţă semnalează cu bunăvoinţă prezentarea la ierlin a piesei lui A. Dominic Sonata umbrelor. Piesa se jucase şi la lucureşti, pe scena Teatrului Naţional, la sfirşutul stagiunii 1920, ără a recolta vreun succes de public sau de critică, în ciuda distribuţiei, care a numărat pe un C. I. Nottara, Ana Luca, Lilly Popovici. soţia autorului piesei), G. Ciprian, Ion Sîrbu, Aurel Athanasescu.. A. Domini» s-a remarcat ca poet în aceeaşi perioadă, o culegere Ie versuri, Clopote peste adincuri (1917), constituind paftea cea mai. onsistentă a acestui, autor minor. LEALITATE Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 27, 18 martie 1922, p_ 19 — 20, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul-Semnat E. L. Scurta notiţă de faţă veştejeşte un procedeu destul de neobişnuit totuşi în practica publicaţiilor c|e atunci, anume apariţia cîte unui articol injurios la adresa unuia dintre colaboratorii acelei publicaţii în chiar paginile ei. Aici e vorba de articolul lui Ion Morţun,'un: actor de vază al Teatrului Naţional din Bucureşti, împotriva fostului, director al instituţiei, de curînd obligat să demisioneze (Răspunsul, unui troglodit — Artistul Morţun despre directorul Victor Eftimiu, îni Adevărul literar şi artistic, seria III, anul IIJ, nr. 67, 5 martie.1922,. p. 2 (.Articolul, scris pe un ton de o violenţă neobişnuită, îi aduce lui. Eftimiu tot felul de acuzaţii, de la aceea că n-ar fi fost român, la incompetenţa profesională, la modul cum a condus instituţia şi s-a purtat cu salariaţii ei. Textul este plin de „întîmplări" şi incidente-, 467 ,,.............................. msm narate din punctul de vedere al autorului articolului, fără dovezi concrete şi fără a se schiţa măcar o analiză corectă a situaţiei. Gestul redacţiei de a primi cu plăcere un asemenea articol şi a-1 recomanda cititorilor apare cu atît mai curios cu cit în acelaşi număr, pe pagina următoare, i se publică lui Victor Eftimiu o poezie. Interesantă pentru problema pusă, notiţa lovinesciană este încl o doyadă de bunăvoinţă pe care criticul i-o arată prietenului său urgisit. ... ...'ŞI CAMIL BALTAZAR . Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 28, 25 martie 1922, p. 21 —25, la rubrica „Epiloguri", de unde reproducem textul. Reprodus în Critice, VII,_ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 165 —170, capitolul 4. Camil Baltazar ai secţiunii Anticipaţii literare. Scurtul articol despre Camil Baltazar este o „anticipaţie",'.ca şi cele dm numărul precedent despre Mihail Celarianu şi L Valerian, Noul poet, extrem de tînăr (n. 1902), trimisese o serie-de poezii care prin subiect păreau a fi operele unui bolnav aflat într-uri sanatoriu de tu-berculoşi. Atît amintirile lui E. Lovinescu cît şi, corespondenţa dintre ei confirmă această „confuzie" întreţinută de cel care încerca să debuteze acum în genul liric într-o revistă de cert prestigiu. „în debutul său printre noi, Camil Baltazar s-a folosit cu dibăcie de factorul psihologic al misterului creat şi susţinut ’în jurul persoanei şi literaturii sale; a cîştigat astfel şi prin sporul de prestigiu produs întotdeauna de necunoscut, posibilităţile imaginaţiei fiind mai mari decît cele ale realităţii, şi prin tot ce ar fi pierdut numai prin simpla sa prezenţă. într-o duminică ne-au şosit, aşadar, trei poezii scrise ,la maşină", scrie E. Lovinescu în Memorii, II, 1932, p. 165 — 166, şi el se referă probabil la Podgoria început de iarnă, Peisagiu şi Spital de tuberculoşi, care vor vedea lumina tiparului în numerele 16, 31 decembrie 1921, şi 17, 7 ianuarie 1922 ale Sburătorului literar. „CîteVa luni, pe, căi misterioase, continuă el, în plicuri de formate ciudate, cu fast de prezentare, a urmat după aceea un ciclu întreg de versuri [...]. Misterului anonimatului i s-a mai adăugat totodată şi sugestia poetului tuberculos, istovit pe un pat de'spital." Pentru ca pînă la urmă, indiscreţia unor confraţi tineri să izbutească „în sfîrşit să-l identifice pe noul colaborator al Sburătorului sui) forma lui Leopold Goldstein, din Focşani, 468 '] I ].solvent de patru clase primare, nu demult colaborator poetic al I; impei sub pseudonimul Luca Luminiţă". Aşadar, ca şi în numeroase (j te cazuri (G. Brăescu, Ion Barbu, Camil Petrescu) nici Camil Bal-j zar nu era un debutant pur, descoperit ca atare de E. Lovinescu; j iticul l-a susţinut cu entuziasm şi înţelegere, marcîndu-i în acest fel I grad suprem destinul literar. I Dar „descoperirea" autorului misterios va fi contestată zece ni mai, tîrziu de Camil Petrescu în diatriba sa antilovinesciană l.ugen Lovinescu subl zodia seninătăţii imperturbabile, 1933, p. 62 — 13. El va relua o frază din fragmentul cilat de noi mai sus din Memorii jj. va adăuga: Ij. „De la primele versuri, cu toată opunerea unora dintre ascultători, îm avut siguranţa apariţiei unui nou poet. Şi acum,în sprijinul afir-jiaţiei, o întîmplare de prin 1922, în biroul din strada Cîmpineanu. |- D. E. Lovinescu, către Camil Petrescu: | — Domnule, ai început să faci şcoală... Toată ziua primesc ver- ; uri în .maniera d-tale. II , ~ ‘ ' , ■ j —• Mi-s sertarele pline... Numai imitatori, j Zîmbesc şi ridic din umeri nedumerit: i — Dă-mi-le să le văd şi eu. | — Ce să ţi le dau... ? N-au nici o importanţă... E unul care ţi-a î nat şi numele: Camil Baltazar... sau aşa ceva... De trei luni trimite mereu versuri. - ■ ■ j Rîdem: E. Lovinescu, Perpessicius care e de faţă, şi Camil Petrescu. j — Domnule, m-amuză... Dă-le să le vedem." Şi, abia după lectura lui Camil Petrescu, E. Lovinescu ar fi căpă-jtat înţelegerea noului poet. il Corespondenţa criticului cu Camil Baltazar începe’ o dată cu pri-j ma poezie publicată în Sburătorul literar, deci e anterioară datei di-j vulgate de Camil Petrescu. Este însă posibil ca acesta din urmă să ( fi avut un oarecare rol în decizia directorului revistei de a o publica. Prima scrisoare pe care i-o adresează poetul datează din 19 ianuarie 1921 şi din ea se vede că emitentul încercase să intre în legătură cu adresantul misterios cu cîteva luni înainte: „Stimate domnuţe, Baltazar, informaţia falsă a aducătorului primei d-tale scrisori m-a făcut să-ţi scriu a doua zi pe adresa propusă de la Bisericani. în acea scrisoare îţi spuneam că, deşi influenţatde Bacovia şi de Camil Petrescu, sensibilitatea d-tale e încă destul de specifică şi personală pentru a ne pune speranţa în talentul d-tale“ (E. Lovinescu, Scrisori, şi docu- 469 .mente, ed. Cit., p. 2S). „Anticipaţia" lovinesciană va repeta accsto constatări, dar ea va veni la o distanţă destul de mare de primul lor • contact, deci într-un moment în care talentul tinărului autor dăduse din plin măsura. (în Sburătorul literar i se publicaseră un mare număr •'de poezii în tot cursul anului. 1922, vreo treizeci, aproape în fiecare număr al revistei.) în cel mai rău caz, se poate spune că E. Lovinescu a girat „descoperirea" altuia, în cazul că relatările lui Camil Petrescu sînt absolut reale, luîndu-şi. răspunderea unei afirmaţii publice. (Sc ■cuvine totuşi de semnalat că autorul Sufletelor tari a precedat în presa vremii „anticipaţia" lovinesciană. Făcînd Revista revistelor în Revista ■vremii, anul II, nr. 11, 2G martie 1922, p. 18, el vorbeşte de „Scrisoarea .din sanatoriu a d-lui Camil Baltazar [care] aduce o hotărîloare dovadă împotriva celor care neagă cu o atît de imperturbabilă seninătate că poezia nouă, fără, rimă, fără ritm şi fără nici un element denaluraleţă într-însa, poate fi o poezie. Adevărul e că de mult nu s-a publicat în româneşte cpva mai simplu, mai delicat şi mai adevărat emoţionant." în sfîrşit, după apariţia „anticipaţiei" lui E.Lovinescu, cliiar şi ! Flacăra,.o revistă destul de ostilă criticului de la Sburătorul, a semnalat sub pana unui anonim că „Dl. E. Lovinescu defineşteiîn «anticipaţii» — de data asta just şi într-un ton convenabil — şi pe Camil Baltazar. E în adevăr un început de talent care, deşi purcede ca atmosferă din Bacovia şi poate dintr-o anume lătură a lui Adrian Maniu, iar ca plastică din Camil Petrescu, are o îmbinare personală de curent patetic, ,de versuri gingaşe şi uneori emoţionante" (Sburătorul literar, nr.28, în Flacăra, anul VII, nr. 37,.1 aprilie 1922, p. 272). Asupra aceluiaşi eveniment a oferit informaţii preţioase poetul însuşi într-o Autobiografie publicată în efemera revistă a lui G.Călinescu Capricorn (anul I, nr. 1, noiembrie 1930). El l-ar fi cunoscut personal pe critic în luna ianuarie 1921, după ce îi fuseseră publicate cîteva poezii în Sburătorul (ceea ce.corespunde adevărului, mai puţin însă dala reală: dintr^o scrisoare a lui E. Lovinescu, datată 28 ianuarie 1921, se vede că poetul aflat la Cîrligele nu apăruse pînă atunci în casa criticului : şi aproape că era somat să o facă; cf.E. Lovinescu, Scrisori şi documente, ed. cit., p. 28.) „Primele trei poezii, cu teme din atmosfera de sanatoriu — va spune el în continuare — au recoltat, în sînul cenaclului, un entuziasm franc şi, pare-se, unanim. Iar criticul acestui cenaclu s-a gr? bit să mă caute şi să-mi dea apoi de urmă." Şi, mai departe, într-un text datînd din 1946: „Efuziunea cu care Lovinescu s-a ridicat şi m-a primit, interesul cald arătat, dojana" că am stat atîta vreme într-un ase: menea anonimat.au avut darul să bulverseze cu totul pe tînărul neex; perimentat de 20 de ani ce eram şi răsfăţul, ăsta neobişnuit avea să 470 T >sle mai tîrziu destule supărări pc pontiful încărunţit înainte devreme, ilrucU mezinul, pus dintru început la loc de frunte în stima şi pre-îirea criticului, avea să treacă de la ipostaza de critic şi compunător e stihuri la aceea de auditor intransigent cu literatura unora dintre jmponenţii cercului11 (Sburătorul, în Lumea, anul II, nr. 33, 19 mai 940). Dincolo de această recunoaştere deschisă a meritului lui E. Lo-/j ] inescii în descoperirea poetului, trebuie precizat că acesta va pu-jjŞj lica multe articole defavorabile la adresa lui, culminind cu texte de-a jflrcptul denigratoare apărute mai ales după moartea lui E. Lovi-: eseu, în ciuda bunelor raporturi sociale dintre coi doi şi a prezenţei ui Camil Baltazar în cercul „Sburălornlui11. Este, pe de altă parte, Irept că susţinerea tînărului poet de către critic a constituit pentru inii un subiect de ironie, raporturile juste nel'iind nici pînă astăzi sta-jililc. Pentru unii critici, precum G. Călinescu sau Ion Negoiţescu, miorul Flautelor de mătase rămîne un poet considerabil, în timp ce ilţii au considerai aprecierile lui E. Lovinescu mult exagerate. în îfîr.şiL, pentru cei de la Viaţa românească sau din cercurile dragomi-•escinne, pentru a nu vorbi decele naţionalislesnu gindirisle,Camil Bal-lazar e un seriilor fără nici un merit, gestul criticului de la Sburătorul de a-1 releva fiind o acţiune ridicolă, compromiţătoare. INSTITUTUL DE LITERATURĂ Stalului constitutiv Apărulîn Sburătorul literar, anul I, nr. 28, 25 martie 1922, p. :i9 — 40, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem lexlul. Semnat E. L. j în Critice, V, Figurine, 1928, p. 3G — 37, o versiune cu unele modU ficări de ordin stilistic şi cu adaosul unei nole la subsol, figurează drepl punctul 1. Institutul de literatură al capitolului V/J. Mihail })rago»ii-rescti, anexe. Notiţa ironjeă, prin care E. Lovinescu semnălează naşterea Institutului de literatură, fondat şi prezidat de M. Dragomirescu, este o sj pagină prin excelenţă hazlie, autorul ei crezind cuvenit să Irateze astfel o nouă iniţiativă a colegului său de critică, alîl de deosebii in in ceea ce priveşte aplicaţiile disciplinei, intr-adevăr ideea de a „or- 471 ganiza" critica şi cercetarea literară într-un institut de departamente, secţii şi grupe ierarhice stabilite era ceva cu totul străin spiritului lovinescian, care a rămas pînă lâ urmă credincios ideii de libertate şi personalism în judecarea literaturii. LOCUL CRIMEI Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 28, 25 martie 1922,'p. 40, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat S. în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, p. 43, o versiune redusă la prima parte a notiţei, pînă la paragraful secund, figurează drept punctul 4. Epilog: locul crimei, din ca-' pitolul VII. Mihail Dragomirescu, anexe. E o ultimă revenire asupra cazului lui Scarlat Struţeanu şi a polemicii pe care acesta o susţinea împotriva criticului pe tema schiţei Ini Brăescu, Legea progresului. Deşi criticul de lă Viitorul se dovedise mult prea insistent în această chestiune, care .trebuia de mult închisă, afirmaţia lui E. Lovinescu „în fiecare joi.. reprezintă o mare exagerare pentru cei care ar verifica faptele. B. FUNDOIANU ■ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 29, 1 aprilie 1922, p. 41 — 43, -la rubrica „Figurine". ^ - . Republicat în Critice, VII, ed. I, Ed. Alţalay, [1923], p. 125—128,' la secţiunea Figurine, de unde reproducem textul. în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928* p. 156 — 159, o versiune cu unele modificări de ordin stilistic •figurează sub titlul 1. B. Fundoianu şi constituie primul punct al secţiunii XXII. - între figurile literare cu care a venit în contact imediat după apariţia Sburătorului, cea a lui B. Fundoianu (1898—1945) este îndeosebi .interesantă prin contrastul pe care-1 prezenta din toate punctele.der" .vedere: artist de avangardă, fanatic arghezian, spirit disociativ, de ' multe oiâ pqradoxal, om de mare acuitate intelectuală, dar lipsit de .472 !_■ in'iură, el se înfăţişa ca un dublet opus de multe ori lui E. Lovinescu. , Tlîlrul poet şi eseist va colabora la revistă şi-l va frecventa pe amfi-U n. Dar o va face într-un spirit de totală independenţă, pe care cri-ti il mai vîrstnic o va sublinia în portretul mult mai complex din it morii, II, 1932. Legătura dintre cei doi s-a făcut doar pe unele puncte ci nune, Fundoianu privindu-1 pe Lovinescu rezervat, cu o anume cu-rizitate, cu grija permanentă de a nu părea că-i intră cumva în sub-b line, (p. 151 — 156). i0. jj S. ii . j; „A DOUA TINEREŢE" ij ■ ii Apărut în Sburătorul literar, anul, I, nr. 29, 1 aprilie 1922, p. 58, la iibrica „însemnări literare11, de unde reproducem .textul. Semnat E.L.- ij Această notiţă net defavorabilă, redactată cliiar pe un ton ostil, ji e în vedere piesa cu acest titlu a lui ,Mihail Sorbul, un autor dramatic j< iloc prizat de E. Lovinescu, după cum s-a văzut din primirea rezervată ji arilor realizări ale acestuia, Patima roşie (v. actuala ediţie de Opere, ji I, 1988, p. 222—230) şi Dezertorul (v. actuala ediţie de Op ere,. VIII, ji ?89, p. 116-117). ji De data aceasta, severitatea lui E. Lovinescu apare mult mai jus-J ficată, piesa lui M. Sorbul, jucată spre sfîrşitul stagiunii 1921/1922, ij fost o indiscutabilă cădere, în'ciuda unei distribuţii strălucite (Maria ji ’ilotli, Eugenia Ciucurescu, Gh. Storin, N. Soreami, I. Morţun). Ac-jl iunea se petrece la Napole pentru a i se justifica violenţele şi nu e ji ipsită de un anume interes psihologic, neservit însă de mijloace dra-jinaiice şi-psihologice pe măsură, deşi G. Călinescu avea s-o considere ■j .foarte vie11, asemănînd-o chiar prin defecte cu „piesele lui Crommel-’imck11 (Istoria literaturii române, 1982, p. 724 — 725). îi Credem că judecata lui E. Lovinescu, întărită şi de aceea a pn-i' blicului şi criticii contemporane cu premiera piesei, este cea justă şi jj aceasta e motivul pentru care A doua tinereţe n-a mai fost reluată ul- ii terior. pe scena vreunui teatru. . ■CE E CU HOMERUL IRONIC? Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 29, 1 aprilie 1922, p. 60, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat E. L. 473 Accastă punere la punct asupra justei semnificaţii u unei expresii figurate, devenise necesară in măsura în care diverşi publicişti o semnalau cu ironie, făcindu-se a nu-i sesiza sensul figurat. Astfel, într-un articol intitulat Descoperitorii de genii, publicat, în Cn-zcia Ardealului, amil II, nr. 54, 12 martie 1922, p. 2, tinărul Gib Mi-hăescu ridiculizează pretenţiile unor critici din „capitala ţării", care „s-au pus pe descoperit genii şi talente'1. Şi, după ce identifică pe Mihail Dragomirescu, autor al unor exagerări inadmisibile, il menţionează şi pe E. Lovinescu în următorii termeni: „Mai modest, celălalt, directorul Sburătorului, se va mărgini numai la găsirea unui nou Homer, adică mai bine la găsirea Momerului al lor colţ uri din viaţa publică românească. Astfel, pînă acum a descoperit, un Homer cugalon: Homerul cazărmilor. Acum îi mai rămîne să aibă acelaşi noroc cu Homerul tribunalelor, Homerul C. F. R., Homerul Soc. de tramvaie, Homerul serviciului barometric etc. Pină cînd se va găsi şi pe cel din urmă Homer: autorul cărţii intitulată: Epica' întrecere literară între o-broască ţi un şoarece“. El va reveni în O polemică bucureşteană (I), în care-1 ridiculizează încă o dală pe „descoperitorul d-lui maior". „Ei bine, domnilor, ac.csl domn maior Brăescu este ofiţer activ. Pină a ajuns maior, domnia sa nici nu s-a gîndit vreodată să scrie. Şi, înlr-o bună zi, constată că făcoa proză fără să ştie şi încă ce proză. Pe garanţia d-lui Eugen Lovinescu că e cel puţin egală cu poemele homerice" [idem, nr. 55, 14 mari,io 1922, p. 1, articol nesemnal; reprodus în: Gib I. Mihăescu, însemnări pentru timpul de azi, ed. îngrijită de Diana Cristev, Cluj-Napoca, 1975, p. 158-162). . Disputa dintre cei doi a continuat să fie comentată de unele ponc ale timpului, chiar dintre cele ce-i fuseseră ostile lui E. Lovinescu. Dar chiar şi de Gib Mihăescu, acesta revenind în O polcmieă bucureş-teană (II) asupra notiţei sale precedente din care am cilat mai stis: „Reproduceam în numărul „ trecut reclama pe care descoperitorul de genii, d. Eugen Lovinescu, o făcea în jurul Homerului său cazon, d. maior Brăescu, dovedind că, cu schiţa acestuia, Legea progresului, bătrînul Caragiale e lăsat mult în urmă... Unul din acoliţii celuilalt descoperitor de genii... trage un fulminant foileton In Viitorul dovedind cit de amarnic se înşeală d. Lovinescu considerînd pe maiorul Brăescu mai mare decît Caragiale. Dar, în avînlul său juvenil, noul Brandes face unele confuzii...“ Şi Gib Mihăescu rezumă „Replica" lui Struţeanu şi ii subliniază absurditatea. Şi conchide în acelaşi stil pamfletar, dar dindu-i indiscutabil dreptate lui E. Lovinescu: „Şi 474 Ilf reţ. tfi' ft ); ta: M Uj ort Jici scâ i îir. (ni rvi- ier: m [J - Kă cum un asistent, la cursul universitar de literatură romana ia apa-jrea lui Caragiale, apărîndu-1 cu o bucată care nu e a lui — şi tocmai , ji o bucată literară cu care i se pune întîielatea la îndoială. Bravos jiărători, halal critică! — vorba lui Caragiale, unde o fi sărmanul i vadă pe mina căror Farfurizi a ajuns (Gazeta Ardealului, anul II, Ir. 56,15 martie 1922, p. 2). Gib Mihăescu va continua într-un articolaş tterior\0'polemică\bu.cureşteană, III, în idem, nr. 57, 16 martie 1922, . 1) din ce în ce mai în favoarea lui E. Lovinescu, rc/.umînd răspunsul ii Struţeanu din Viitorul şi conchizînd cu o generalizare pripită şi eloc justificată: „E suficient, credem, ca să se vadă în ce constă această ] ctuală critică literară'română, cum o reprezintă şi cu ce bagaj de iei discută aceşti demni reprezentanţi ai ei" (apud Gib I. Mihăescu, j-y. cit., p. 162 — 167). BACOVIA .■ne cu. «- is: X- Su ro~ (« ■d ■ul .ui :ui li! Şi Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 30, 8 aprilie 1922, p. 61 — 63, li Ia rubrica „Figurine". jj in Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 117—120, de unde SJ jj reproducem textul, articolul figurează drept punctul 7. Bacovia din jj secţiunea Figurine a cărţii. ■ Fraza iniţială avea în revistă forma: în loc de „ale opiniei publice", „de opinie publică determinată de spiritul gregar".' Iar următoare fraza nu se încheia cu „opusă", ci cu „în sens contrariu". - în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, p. 169 — 172, o versiune cu unele modificări de ordin stilistic figurează 'drept capitolul XXIV. Bacovia al cărţii. in •est cea seu ;lie' | ori; i i 75,: I Acest succint dar substanţial articol reprezintă prima luare de contact a criticului cu lirica unuia dintre cei mai importanţi poeţi din propria sa generaţie. Bacovia (n. 1880) nu publicase decît un volum, Plumb (1916), dar acesta capital şi rezumativ, îngăduind criticii să-şi facă o idee clară despre valoarea sa. Volumul, apărut în preajma intrării ţării noastre în război, nu s-a bucurat însă de o recepţie pe măsură, fiind înregistrat abia la cîţiva ani de cînd văzuse lumina tiparului. Recunoaşterea promptă a noului poet a venit doar din partea tinerilor critici F. Aderca, N. Davidescu, B. Fundoianu (poeţi ei înşişi), cei din generaţia lui Lovinescu nerostindu-se niciodată despre el. '475 Cînd criticul de la Sburătorul scria pentru prima dată despre el ^ Bacovia, era un artist pe deplin realizat; care nu va mai evolua notabil fr ci îşi va nuanţa numai prin reveniri nu totdeauna originale notele 11 sale fundamentale, vădite încă de la debut. De fapt, ca şi în cazul lu Arghezi, se poate spune că era vorba de un debutant tardiv, dar ş de un „maestru" care putuse exercita o influenţă subterană asuprs • liricii ulterioare, dacă ne gîndim că primele lui poezii semnificative ie fuseseră publicate încă de la începutul secolului. ^ Recepţia lui E. Lovinescu ni se pare, aşadar, înlîrzială dar şi fun-' CJ damental eronată, deoarece, deşi depistează extraordinar de bine unele !' note fundamentale, el nu le dă un sens pozitiv, ci aproape ajunge să le considere defecte. El va reveni asupra lui Bacovia cu recunoaşteri din , pe în ce mai generoase, dar fără a stabili valoarea poetului într-o ie- j rarhie cu adevărat îndreptăţită. Să admitem totuşi că abia în ultimele j trei decenii critica a făcut reabilitarea cuvenită. De aceea poale nici: i nu i s-a reproşat lui E. Lovinescu eroarea comisă, cum s-a făcut cu j insistenţă maliţioasă i’n cazul întîlnirii sale cu Arghezi, deşi, după opi- i nia noastră, ea era chiar mai gravă şi mai inscuzabilă. Nu a făcut-o | nici unul dinlre criticii din posteritatea criticului, dar nici măcar F. Aderca, un spirit attt de acul şi care, încă din acei ani, nu ezitase să marcheze unele erori de apreciere ale lui E. Lovinescu, restâbilind, în respectivele cazuri, adevărul. Acest fapt s-ar explica şi prin aceea că lirica, autorului Plurţxbului a marcat un constant declin în anii ce au urmat şi critica interbelică nu a avut prilejul să încerce o reabilitare, cu noile plachete de versuri în faţă, ci doar să ia act de activitatea sa îf» totalitate. Numai G. Călinescu i-a închinat un studiu comprehensiv, pe măsură, în Istoria literaturii române (1941), unde, fără să polemizeze direct cu E. Lovinescu, el îi opune aproape în toate punctele o'cu totul altă interpretare, con-siderînd-o pe a acestuia „clasică". • ' „FLACĂRA4* ■ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 30, 8 aprilie 1922, p. 79, la rubrica „însemnări literare", de' unde reproducem textul. Semnaţi?. L- ' Această scurtă notiţă, destul de surprinzătoare prin conţinut, se ocupă de o revistă la care E. Lovinescu colaborase foarte susţinut j 476 sc vremuri şi care, păslrîndu-şi „directoratul11 sub acelaşi C. Banu I din ce în ce mai acaparat de viaţa politică), nu-şi schimbase în esenţă j profilul. Fusese o foaie de informaţii şi comentarii literare, teatrale, i'f irtistice, deschise tuturor tendinţelor, dar avînd o altă simpatie pentru ii literatura mai nouă (ea fusese încă de la îriceput o susţinătoare a lui iAl- Macedonski, de pildă). 5 După război (reapare la 10 decembrie 1921), colaborarea şi prezenţa în redacţie a tinerilor (Ion Pillat, Adrian Maniu, Horia Furtună, | Perpessicius, dar . mai ales N. Davidescu) i-au accentuat'această tendinţă.' în nici un caz nu s-ar putea numi ostilă atitudinea faţă de Sburătorul şi de directorul său, cu care s-a aflat într-o cordială dispută prin notiţe mai mult de semnalare a sumarelor, redactate în totul alt ton decît adoptai de publicaţiile adverse. UNDE DAI ŞI UNDE. Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 30, 8 aprilie 1922, p. 80, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat L. Notiţa aceasta subliniază încă o dată, cu ironie, raporturile partizane ale criticilor universitari, cultivate (între atîţia alţii) şi de Mihail Dragomirescu, profesorul la catedra căruia Scarlat Struţeanu era asistent. Deşi E. Lovinescu susţine că primul ar fi continuat să-l sprijine pe publicistul incorect de la Viitorul, trebuie precizai că, ulterior, Struţeanu şi-a încetat, colaborarea la oficiosul liberal şi şi-a văzut zădărnicită cariera universitară. Şi-a susţinut totuşi teza de doctorat avînd ca temă comicul dramatic al lui Caragiale, dar abia în 1924. T. ARGHEZI ' Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 31,15 aprilie 1922, p. 81 — 83j la rubrica „Figurine", de unde reproducem textul. Semnat'E. L.' Reprodus în Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 143 — 146, în cadrul secţiunii de „Figurine". — Pornind de la articolul lui T. Arghezi Cum se serie româneşte? publicat în Cugetul românesc, anul I, februarie 1922, p. 99 — 104 , E. 477 Lovinescu rovine asupra problemei pamfletului, care îl preocupa atit de mult şi asupra căruia se mai oprise anume în legătură cu viitorul autor al Cuvintelor potrivite: Cum devii pamfletar, 1916 (în actuala ediţie de Opere, VI, 1988, p. 246 — 2iS), Ironii, 1916 (idem, p. 280 — 282) şi Doi pamfletari: N. Iorga ţi T. Arghezi, 1919 (în actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 233 — 235). Pretextul era un gest de răsunet, nu prin violenţa tonului, ci prin obiectul pe care-1 ataca. Ion al lui Rebroanu cîştigase adeziunea aproape unanimă a criticii din acel mo- ! mont, cei care păstrau unele rezerve preferaseră să nu şi lo facă publice. : Este insă discutabil că'articolul lui Arghezi e un pamflet propriu-zis; ' el atacă viziunea şi stilul naturalistic al romancierului, dar mai cu seamă propune propria sa artă poetică, aplicată şi în cazul prozei, ceea ce desigur că, rămîne destul de discutabil. Tonul e mai mult exclusivist decît pamfletar şi textul arghezian contează în gradul cel mai înalt drept o profesiune de credinţă estetică, pomenită ca atare şi de Lovinescu în ocazii ulterioare, deoarece îi va putea opune propria sa poziţie faţă de proza dorită de el din ce în ce mai „obiectivă". Discutabilă rămîne şi încadrarea acestui articol în seria „figurinelor" carc presupuneau o viziune de ansamblu asupra cite nnui autor şi o intuiţie esenţială asupra personalităţii sale, ceea ce aici e departe de a fi cazul. In sfîrşit, un om cinstit \ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 31, 15 aprilie 1922, p. 99 — 100, la rubrica'„însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat L. , Notiţa aceasta ironică are ca scop de a compromite încă o dală procedeul incorect de a pomeni de autori pe care cel în cauză nu-i cunoaşte — aceasta cu referire la cazul recent al criticului Struţeanu. in Adevărul literar şi artistic din 5 martie 1922 un elev de liceu Ion Bazacliu : relevase confuzia făcută de un publicist, Nicola Iconarii, între episto-lierulşi apologistul creştin Guez de Balzac (1597 — 1654) şi romancierul 1 HonoriS de Balzac (1799 — 1850), l'ăcindu-1 pe ultimul prietenul lui Thfiophile de Viau (1590 — 1626): împotriva oricărei aşteptări, autorul confuziei şi-a recunoscut eroarea, ceea ce E. Lovinescu subliniază cu satisfacţie şi mirare, asemeni unui eveniment extraordinar. 478 Semnalăm că „scrisoarea" elevului Ion Bazacliu' a fost publicată de .. Lovinescu în Critice, V, ed. definitivă, Editura Ancora-Benvenisti, 928, p. 42 —43, într-o notiţă de subsol la capitolul VII. Mihail >ragomirescu, anexe. 3. „Ironia“ d-lui Sc. Struţeanu. F. ADERCA Apărut în Sburătorul literar, anul I,"nr. 32, 23 aprilie 1922, p. 101 ! -103, Ia rubrica „Figurine", de, unde reproducem textul. ! Republicat în Critice, VII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 113 — 116, ■ Irept capitolul 6. F. Aderca, din secţiunea Figurine. Este cel de. al doilea articol al criticului despre Felix. Aderca un : ooet, critic şi prozator ataşat cercului Sburătorului şi care va rămîne idei prieteniei sale cu E. Lovinescu pînă la moartea acestuia, bachiar pînă la propria sa moarte", survenită aproape două decenii mai tîrziu [v. actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 290 — 292 şi 501 — 502). Tînă-rul. colaborator al Sburătorului era în acel moment autorul a nu mai puţini de patru plachete de versuri şi, deci, avea dreptul să-şi aştepte „consacrarea" din partea criticului său în limitele acestui gen. E. Lovinescu îl „descoperise" şi-l aprecia însă ca prozator, ceea ce lui Aderca nu-i putuse face o mare plăcere, fiindcă în acest domeniu, cariera sa era abia incipientă. Totuşi criticul nu greşea în esenţă (chiar dacă-1 nedreptăţea în mod cert pe poet) deoarece, personalitate plurivalentă, Aderca a părăsit practic vorbind poezia după acea dată şi a'dat o serie întreagă de volume de proze, eseu şi roman, justificînd , astfel aprecierile lovinesciene pînă într-atît încît G. Călinescu îl va trece pe scriitor la capitolul Romancierii din vasta sa Istorie a literaturii române, 1-941 .amintind doar în final că „a scris şi poezii" (p. 792). Puţin după această figurină, E. Lovinescu îi va acorda totuşi poetului Aderca un mic loc în Critice, IX, Poezia nouă, trecîndu-1 la capitolul Falsul simbolism, clasificare îndreptăţită, chiar dacă nu delimitativă, deoarece poetul Aderca nu are nici o legătură cu autenticul simbolism pe care l-a susţinut cu ardoare. în tot cazi)l, experienţa poetică a reprezentat o fază preliminară, utilă în cristalizarea personalităţii sale artistice şi fără ea nu vom înţelege .pledoariile lui pentru proza lirică şi dislocată pe care o prac- 479 ticnii in Murite fornu' pe atunci Adrian Maniu, Ion \’ inea, Tudor Ar cliov.i. Mateiu Caragiale, dar şi Hortensia l’apadat-lîengescu, in lp. gătură cu ciirc Aderca a rămas să creadă pină la moarte |şi in oponcnţ,’ totală cu E. Lovinescu) că îndrumarea ei spre proza „obiectivă" a fost o mare eroare. NĂZUINŢA”) Apărui in Sburătorul literar. anul I, nr. 32, 22 aprilie 1922, p. 11(1, la rubrica „Însemnări literare", de tinde reproducem textul. Semnul /.. Notiţa aceasta de semnalare a unei reviste de curînd apărute Iii Craiova este desigur un gest de bunăvoinţă al directorului Sluint-turului literar, in care se strecoară .•şi o observaţie crilică destul de aculă. Dacă Năzuinţa s-ar fi limitat insă să concentreze Torţele locale craio-vene sau olteneşti, ea ar fi oglindit spiritul tradiţionalist local, cu aderenţe sămănătoriste, aşa cum făcea Jtaintiri — Drum . Intervenţia lui Şoicaru în chestiunea pamfletului pornise desigur de ln recenta reafirmare a poziţiei lovincscienc în figurina închinată lui T. Arghezi (Sburătorul literar, anul I, nr. 31, 15 aprilie 1922, p. 81 — S3 ; In actualul volum de Opere, p. 1G0 — 162). Acolo criticul relua vechile sale acuzaţii asupra unui gen detestat de el şi pc care îl respinge» cu totul în ceea ce priveşte discuţiile literare şi afirmarea unei poziţii. Ba chiar risca afirmaţia (contrazisă de realităţile care vor evolua cu lotul altfel) că pamfletul e un gen perimat pe care sporul de cultură şi atmosfera mai calmă de după război îl vor elimina de la sine. Pamfil Şeicaru, un gazetar care se afirma tocmai în această atmosferă impură, respinge In termeni categorici aceste alegaţiuni, dar şi pretenţia socotită de el „dogmatică" de eliminare a unui gen: ..'în ţara românească, scrie el, există un om şi'o revistă: d. Eugen Lo-vinescu şi Sburătorul literar. Legătura dintre om şi revistă nu e determinată do faptul că sub titlul revistei stă, lîngă numele convenţional de « director )>, adaosid E. Lovinescu, ci de puţin măgulitorul fapt că nici Sburătorul, nici Lovinescu nu au cititori." Şi stabilind o paralelă între un escroc al vremii care se intitula Magnificenthis Imperiilor şi „Lovinescu, imperatorul literaturii", Şeicaru încearcă să spulbere pretenţiile criticului de a decide în problemă. „Pamfletul nu o o manieră de stil, ci o atitudine sufletească",care ar fi proprie numai luptătorilor. Şi, după ce repetă acuzaţiile de laşitate la adresa criticului, pe care le formulase imediat după război in articolul Olfactivitate morală? (v. acluala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 467), el susţine că: „Violenţa de vocabular nu formează caraclcrul pamfletului", aşa cum afirmase Lovinescu; „Pamfletul Osie o violentă afirmare a unei independenţe dc cugetare, o curajoasă înlrîngere a unei ipocrite pudori şi o utilizare cu artă a unui vocabular şi a unor imagini ocolite de cei care nu au lalenlul, nici fineţea cerută". Desigur că expresia pamfletară are de multe ori această sorginte, dar, nu mai puţin, există forme de exprimare 484 unei gîndiri foarte radicale (chiar şi in domeniul ştiinţei pure) care ,;i folosesc violenţa, stilul deformator, insultarea adversarului, j Cea mai importantă observaţie a lui Şeicaru priveşte faptul că jimfletul ar.fi ,.un primitivism de cugetare [..un fenomen al incul-! rii“. El aduce o serie de exemple ilustre, incepînd cu Rabelais şi ;Dltaire şi ajungind la pamfletari moderni ca Louis Veuillot, Laurent ! îilhade sau Leon Daudet, care ar contrazice teza lovinesciană. De J pt, aici e vorba de o deplasare a discuţiei, deoarece un autor de pam-jjte poate fi un om foarte cult, care să cultive momentan un gen i nferior11 (cazul unui Hasdeu, N. Iorga sau chiar Lucian Blaga în iele momente) şi să cedeze enervării, comiţînd nedreptăţi la adresa îuia sau altuia, în tot cazul neservind adevărul chiar dacă obţine j momentană victorie, sau un anumit efect artistic prin violenţa ex-j'imării. ] Desigur că un Pamfil Şeicaru, care nu se afirmase ca un artist, j j era chemat să vorbească în numele acestora; dar genul pamfle-! dui şi desfăşurarea lui în continuare în forme foarte variate vor con-j azice teza lovinesciană cu privire la caducitatea lui. Pamfletul va jtmîne o constantă a publicisticii româneşti interbelicei indiferent j î regretele ce se pot exprima asupra acestui fenomen, j. | MIHAIL DRAGOMIRESCU ]■ - I : | Apărut în Sburătorul literar, anul 1, nr. 38,3 iunie 1922, p. 221 — 223, rubrica „Figurine11. Republicat în Critice, VIII, ed. I,- Ed. Alcalay, 1923, p. 101 — 104, ,i secţiunea de Figurine, de unde reproducem textul. în Critice, V, Figurine, ediţie definitivă, Ed. Ancora-Benvenisli, 928, p. 31 — 35, o-versiune cu unele modificări de ordin stilistic figu- • !az.n drept capitolul VI. A doua figurină: M. Dragomirescu, critic. î Noua „figurină11 pe care i-o închină E. Lovinescu colegului său mi vîrstnic, Mihail Dragomirescu, este centrată pe ideea de exage-ire, predominantă în activitatea acestuia, şi speculează contradicţia e care această pornire o prezintă faţă cu pretenţiile de obiectivitate ;Hnţifică ale celui ce o practică. Insistînd atît de mult asupra „adverbului11 său cu care avusese iniţial raporturi destul de bune, E. Lo-inescu nu numai că cedează el însuşi unei intenţii pamfletare, dar junge astfel a. se defini în primul rînd pe sine, prin opoziţie. Căci, | -485 intr-adevăr, o dală cu trecerea vremii, poziţiile celor doi critici se depărtaseră din ce în ce mai mult, M. Dragomirescu închizîndu-se în dogmatismul său pretins „ştiinţific" şi supravieţuind biologic: în toată perioada de după război, în care nu a mai desfăşurat o activitate adiacentă,literaturii,şi,cu atît mai puţin nu -a exercitat vreo „îndrumare" a ei, , , ; Este, ceea ce va accentua şi mai mult un critic .de descendenţă lovinesciană, G. Călinescu, ducînd linia de interpretare â autorului figurinei din,1922 la ultimele ei consecinţe, transformîndu-1 pe Mihail, Dragomirescu într-un personaj mai ales comic (Istoria literaturii .române de la origini pînă în prezent, 1941, p. 571). Nu aceeaşi avea să fie părerea unui alt apropiat de E- Lovinescu, anume tînărul Camil Petrescu, pe care-1 vedem încercînd o punere la punct destul de drastică a chestiunii. într-o dare de seamă asupra cîlorva numere din Sburătorul literar, el se opreşte cu o categorică dezaprobare la figurina lovinesciană din numărul 38 şi scrie: „Desigur însă că nu totdeauna năvodul drlui Lovinescu e tot atît de fericit. Iată că, de pildă, proporţiile greoaie ale d-lui Mihail Dragomirescu i-au rupt din fire. Fin şi precis, directorul Sburătorului literar a vorbit despre incapacitatea sistemului critic al d-lui Mihail Dragomirescu de a înregistra « poezia lirică »şi a trecut cu uşurinţă — recunoscîndti-i totuşi oarecare 'importanţă — asupra deosebitei valori didactice a acestui sistem. Dar atît cît ne putem da seama.din preocupările dăscăleşti [-..] această valoare didactică literară este-imensă,şi greu de găsit chiar la atîtea lucrări străine de mare reputaţie.,Şi numai atît poate şi ar justifica părerea că o «figurină »e prea puţin ca să cuprindă şi ea activitatea profesorului de literatură al Universităţiibucureştene." Şi, după ce face o serie de consideraţii elogioase asupra „sistemului" dragomirescian, el îşi.sintetizează opinia: „Chiar din purict de vedere strict ştiinţific, valoarea sistemului de critică estetică ni se pare considerabilă". Şi conchide:; „Din toate acestea bineînţeles nu i se recunoaşte .aproape nimic d-lui Dragomirescu pentru că abuzează de numiri rebarbative şi scrie fără stil" („Sburătorul literar“ (anul I, nr. 3S,.39, 40.\\\n Revista vremii, anul II, nr. 18, 2 iulie 1922, la rubrica „Revista revistelor"). ■ OVID-' DENSUSIANU Apărut ţn Sburătorul literar, anul I, nr. 39, 10 iunie 1922, p. 241 — 243, la rubrica figurine, de unde reproducem textul. ; s 486 Reluat în'Critice, VIII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 112—126, In ■ secţiunea de Figurine. în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisli, 1 192S, o versiune uşor modificată din punct de vedere stilistic figurează drept capitolul JV. Oi'id Densusianu. \ Această „figurină" reprezintă in modul cel mai sintetic o judecată 1 definitivă asupra personalităţii şi activităţii literare a unuia dintre j | cei mai ciudaţi adversari ai criticului. înlr-adevăr, aşa cum an observaţ- ii toţi comentatorii, cei doi critici, prin formaţia comună franceză, prin :| distanţarea de sămănătorism, prin tendinţe lor de înnoire bazate pe o | cultură clasică prevalent latină, ar fi trebuit să fie in modul cel mai ij firesc aliaţi in bătălia literară a vremii (aşa cum fusese Pompiliu Eliade ij cu colegul său de la Universitatea din Bucureşti). Şi totuşi lucrurile Ijiili s-au petrecut astfel şi Ovid Densusianu (1874 —1938) aversă se !| manifeste încă de la început drept un implacabil şi foarte eficient ii atlvorsar al posibilului său aliat.mai tînăr. in tot cazul, el a zădărnicit ij numirea lui E. Lovinescu drept profesor la Universitatea din Bucureşti • după dispariţia lui Pompiliu Eliade, şi acesta a fost cu adevărat un ; eşec hotărîlor 111 cariera didactică a autorului Criticelor, nu eşecul de i la Iaşi, cînd i-a fost refuzat concursul şi a fost preferat G. Ibrăileanu i care nu îndeplinea condiţiile legale dar avea încă de pe atunci „merite ! excepţionale". ' • Bararea drumului la Universitatea din Bucureşti s-a produs în ■" ihoriieniul în care Ovid Densusianu s-a opus prelungirii prezenţei lui ! E."Lovinescu in funcţia de suplinitor la catedra lui Pompiliu Eliade şi a preluat el însuşi această sarcină. Episodul acesta, destul de obscur şi nespeculat sau ncexplicat ; de biografii de,pînă acum ai lui E. Lovinescu (deoarece ci însuşi; nu a pomenii de el), i-a decis carieră universitară şi, intr-adevăr; după ac’est eşec, el nu va mai face nici o încercare în acest sens. (Din informaţiile pe care ni le-a furnizat Barbu Solacolu, un student şi apropiat în .acei ani al lui Ovid Densusianu, acesta ii „păstra" locul pe care i-1 refuzase lui E. Lovinescu, lui Pompiliu Păltănea, un student, al său trimis în acei ani la Paris pentru a-şi lua doctoratul în vederea ocupării acelei.catedre şi despre care vom mai da informaţii în cursul acestor note). ■ ; ■ ' 487 E posibil ea ideea unui articol închinat lui Ovid Densusianu sfi i fi foM insţiiraI,'i tocmai do exagerările acestuia. Intr-adovăr, l’ompHiii l'ăltănea publicase în revista Mercure de France (tuiul I. CLV, nr. '.71, I aprilie 11*22, p. 2H.ri — 2/i.ri, la rubrica „Reviie de la Quinzaine") ii notiţă despre literaturi: nmii'mu, in caro Schiţa un istoric al poporului român de curînd întregii şi al literaturii sale, de la Coresi Încoace. Prezentarea foarte sumară nu avea cum sâ fie un act de atitudine critică, ea fiind insă, in limitele propuse, destul de obiectivii. Doar In paginii" ei finale, atunci cînd ajunge la reacţia unlisâmănăloristă, <1 face un elogiu Vieţii noi şi lui Ovid Densusianu, pro7.onlindn-l ca pe nu campion al literaturii noi româneşti şi dindu-i o importanţă pe care n-a avul-o in realitate. Ovid Densusianu (autor al notiţelor nesemnate din revista sa rim['! nouţ}) comentase in mod nefavorabil cile va numere din Sburătorul ; tot lui i se pot atribui şi articolele anonime din revista satelit intitulată Farul in IUI 2 (a se vedea actuala ediţie de Opere, V, 1987, Îndeosebi p. Ar,r. —5G). In ciuda faptului că războiul recent încheiat dezvăluise frică o dată poziţiile lor comune (amlndoi fuseseră consecvenţi şi Însufleţiţi susţinători ai intrării României In război alături de forţele Antantei, iar Densusianu se transformase în anii imediat postbelici intr-un vehement acuzator al celora din tabăra adversă, In primul rînd a) colegilor sâi de la Universitate şi Academie, neiertlndu-1 nici (»• N. Iorga pentru germanofilismul său de mai Înainte),'criticul de la fii aţa nouă a rămas arelaşi adversar implacabil al lui E. Lovinescu. Shuiât'irul fusese semnalat doar la rubrica „Pliviri" din revista sa, cu accente defavorabile (anul XV, nr. ă/fi, iulie/august 1*J19; iilrm, AVI, nr. 4/0, iunie/august 1920; idem, 8/10 septembrie/octombrie 1920). Se poale- afirma că, prin această „figurină", Ii. Lovinescu răspunde atacurilor repetate şi ostilităţii implacabile ale profesorului de la Universitatea care-şi închisese porţile In faţa sa. Dur atiludine.-i lui se lasă mai degrabă bănuită ; articolul, deşi ironic, face o disociere netă Intre1 activitatea ştiinţifică a savantului şi veleităţile sale de îndrumător literar şi de poet. Fără a fi acceptabilă In toate concluziile lui (Tudor Vianu, unul dintre foştii studenţi oi lui Densusianu, va lua atitudine In Lumm Ini O. Călinescu, intr-un număr care urmează celui ce cuprinde un prozil originală «Figurina» d-lui Ovid Densusianu este dovada I' mtăritoare a indemînării d-lui E. Lovinescu de a surprinde Intr-o [‘ ilasă de linii graţioase şi fine o întreagă personalitate literară. Pe două i xigini şi jumătate numai, d. Ovid Densusianu e definitiv fixat. ! Alături de figurile d-lor Bacovia, Fundoianu etc.,se alătură, surprinzător de explicată şi organizată, aceea a directorului Vieţii noi“ ;' 'Revista revistelor). „FLACĂRA" Apărut in Sburătorul literar, anul I, nr. 39, 10 iunie 1922, p. 259, î:ta rubrica „însemnări literare", de unde repjoducem textul. Semnat E. L. \ • ; Acest scurt articol este un răspuns, în termeni destul de blinzi, I' la adresa unei afirmaţii făcute de N. Davidescu în Flacăra, unde de-jj venise un colaborator foarte susţinut — poate îndeplinind şr funcţii !! tn colectivul redacţional, deşi nu e menţionat ca atare pe frontispiciul y. revistei. N. Davidescu fusese un destul de activ colaborator al Sbură-ji torului in prima lui fază şi rămăsese în raporturi destul de bune cu ij directorul acestei reviste. In tot cazul, nici unul dintre ei nu pomeneşte ; de vreo „ruptură" survenită din vreun motiv, deşi ar trebui adăugat ! că în memoralistica sa de mai tîrziu E. Lovinescu nu pomeneşte de ! episodul „colaborării" dintre ei. N. Davidescu mai semnalase existenţa 1 Sburătorului în organul marghilomanist Steagul; acum însă publică ; următoarea notiţă: „Sburătorul literar, anul 1, nr. 33, într-o atmosferă j prea voită de cenaclu, menţine totuşi şi interesul cititorului independent i prin unele observaţii de ordin general ale d-lui Lovinescu şi prin bucăţile cari, din cind în cînd, urmează pilda directorului revistei şi, j dincolo de cadrul de admiraţie mutuală în care se complace această | publicaţie, iau contact cu ritmul ceva mai larg al vieţii noastre intelectuale" (în Flacăra, VIII, nr. 21, 26 mai 1922, p. 338, la rubrica „Revista revistelor româneşti". Semnat N. £>.). Afirmaţiile acestea, nereprezentînd acuzaţii foarte grave, rămin totuşi discutabile şi de aceea au suscitat replica celui lezat. Intr-adevăr, dacă.atmosfera ..de cenaclu" se lasă întrucîtva surprinsă în paginile 312, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat E.L. Volumul prozatoarei Constanţa Marino-Moscu prezentat de E. Lovinescu reprezintă momentul de vîrf al unei scriitoare care şi-a desfăşurat activitatea mai ales în paginile Vieţii româneşti, trecînd însă şi pe la Sburătorul, încă de la apariţia acestuia în 1919, adică ur- 501 . mînd întrucitva o traiectorie similară cu aceea a Hortensiei Papadat-Bengescu, prietena sa. Constanţa Marino-Moscu (1875—1940) nu avea să stăruie decît sporadic în literatură în deceniile următoare (a scris însă pagini memo-ralistice neadunate în volum)', imaginea ei fixîndu-se prin nuvelele >ce fac din ea o meritorie precursoare în proza de analiză psihologică. IGNOTUS: „ÎN UMBRĂ ŞI TĂCERE11 Poezii Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 43, 20 octombrie 1922, p. 327, la rubrica „însemnări literare11, de unde reproducem textul. Semnat E. L. ,E a doua menţionare din partea criticului a activităţii poetice a acestui distins amator care nu a stăruit dincolo de începuturile sale promiţătoare şi care va ieşi din raza preocupărilor lui E. Lovinescu (v.şi notiţa din Sburătorul din 21 iunie 1919, în actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 215 şi 473). Poetul îşi adunase în volum toată producţia lirică, publicată în majoritate chiar în Sburătorul, unicul lui volum de .versuri, pe care-1 semnalează directorul revistei, fiind în umbră şi tăcere,(1922), care-1 va-consacra drept o expresie a „intimismului11, ceea ce va relua G. Călinescu două decenii mai tîrziu cu unele aprepi-eri mai favorabile, dar în mod sigur încercînd să rectifice opinia lui E. Lovinescu: „Naturalistul ascuns sub pseudonimul Ignotus (Dan Rădulăscu) a publicat în Sburătorul un număr de poezii de amator adunate ,în culegerea în umbră şi tăcere. Remarcate la apariţie, ele au fost apoi pe nedrept uitate, deşi sunt pline de un discret parfum de floare de cîmp“ (Istoria literaturii române, ed. II, 1982, p. 848). OVID DENSUSIANU Apărut în. Sburătorul literar, anul I, nr. 43, 20 octombrie 1922,-p. 327 — 3 28, la rubrica .„însemnări literare11, de unde reproducem textul. :502 I ] E o revenire asupra figurinei închinate de E. Lovinescu lui Ovid ' i Densusianu şi care, departe de. a avea un caracter omagial, era o pa-f gină de cruntă ironie, poate dintre cele mai crude din întreaga lui pu-: j blicislică (v. actualul volum de Opere, p. .198 — 200). j i Nu ştim unde şi-a exprimat Densusianu supărarea; dar revenirea 1 | lui E. Lovinescu, în care-i reduce la neant calitatea de îndrumător I literar, nu putea decît accentua disensiunile dintre ei, acestea datînd ! j de mai bine de un deceniu şi neatenuîndu-se nici de acum încolo. Ar-i Ucolul lovinescian, precedat de notiţa despre Vieaţa nouă (v. actu-i aiul volum de Opere, p. 210) este unul de răfuială definitivă j j cu O. Densusianu, sintetizind reproşurile ce i se puteau aduce şi care: ! I nu aveau cum să fie modificate de activitatea ulterioară a victimei sale. : j Se poale crede că această ieşire violentă i-a fost inspirată lui-E: i Lovinescu de următoarea notiţă (ca de obicei) nesemnată, apărută’în • j. revista-lui Densusianu, la rubrica „Pliviri": „în aiurări explicabile j cînd pubertatea se intilneşte cu un Sburător, aşa-zisa critică a d-ltii j Lovinescu aruncă mereu litere pe un bruion şi cel din urmă ţine să ne ; aducă revelaţia că «modernismul» în poezie nu a găsit pînă acum critic mai priceput ca d-sa. Aflăm acestea cind d. Lovinescu se ocupă de d. Ovid Densusianu, despre care spune că nu a făcut critică decît do «notiţe ». Să fie numai «notiţe » atîtea articole şi conferinţe pe care le-a publicat d. Densusianu despre poezia nouă, despre poeţi ca H. de Râgnier, Verhaeren ş. a.? Şi să nu ştie d. Lovinescu că la Universitate d. Densusianu a vorbit ani întregi de „modernism », că in Vieaţa nouă s-au publicat, cîteva lecţiuni? — acum mare parte din ele apar în două volume. Acestea nu le ştie poate d. Lovinescu pentru că acum de curînd — convins că nu mai poate rămîne prea în urmă —" a .început să ia atitudini de «modernist », după ce ani de-a rîndul s-a simţit bine în chiliuţele literare cu bureţi şi s-a extaziat în faţa poeziei d-lui Eftimiu şi altora, tot aşa de «noi». Dar d. Lovinescu nu mai.ştie, nici altceva: că despre Angliei, Macedonski, d. Minulescu ş. a., d. .peji-susianu nu a vorbit cu «mustrări» sau a tăcut «sistematic iea/a. nouă, I,p. 118; IV, p. 1S3; VIII, p. 314 îl invită să controleze.. După acest control, ca şi după altele, aşteptăm ca■ Sburătorul să-ne; aducă sub semnătura d-lui Lovinescu o serie de cautorevizuiri »'— seria cea mai nimerită de «uitorevizuiri » şi epilogul care va par totuşi că vine prea tir'ziu" (Vieaţa nouă, anul XVIII, nr. 3/4, mai|iu-nie 1922, p. 75; pe copertă, notiţa poartă titlul: Inexactităţile unui criticaştrii). IX L>. PĂTRĂŞCANU: ..DOMNU NAE" Scene din vremea ocupaţiei . . . Apărut în SburStorul literar, anul I, nr. 43, 20 octombrie 1922, )>. :)2S, la rubrica ..însemnări literare", de unde reproducem textul. Semnat E. L. Ultimul volum de schiţe ale lui D. D. Pătrăşcanu,care ajunsesn la ediţia a Il-a, după ce văzuse lumina tiparului pentru prima oară cu un an înainte, este primii de E. Lovinescu cu o deosebită rezervă, deşi fl nu e mult, altfel decît, ccle precedente. Scriitorul, profund ataşai cercului Vieţii româneşti, nu era, nici prin persoana sa, nici prin concepţiile politice, nici prin arta elementară, un artist pe caro criticul l-ar li putut agrea. Mai scrisese despre el după război (v. actuala ediţie de Opcrc, VIII, p. 251 — 258) şi va mai reveni, îndulcindu-şi tillorior severitatea şi acordindu-i un loc în Istoria literaturii române ivntanporane, într-iun spirit de obiectivitate ce se cere semnalul, şi paţie căruia structura talentului acestui umorist se va vedea rixată în termeni destul do exacţi, confirmaţi şi de alţi critici. ALEXANDRU BILCIURESCU: „MORŢII" Versuri Apărut !n Sburătorul literar, anul I, nr. 44, 27 oclombrio 1922, p. 344, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. Volumul dc versuri pe care-1 semnalează această notă aparţinu unui scriitor extrem de abundent, care se va manifesta In perioada dintre cele două războaie mondiale îndeosebi ca prozator. Alexandru Hilrinrescu e un nume literar mereu prezent In vitrinele librăriilor, dar complet absent din repertoriile'critice ale epocii, din care cauză nu putem să dăm despre el informaţii elementare. A semnat volume do proze şi romane (Tu, fericirea mea! . . ., 1923; Tichia de mărgăritar, 1935; Femeia din noroi, 1939; Vagabondul sentimental, 1939; în sflrşit, 5n colaborare cu Ionel .lianu, Cavalerii verticali, 1931, şi cu Alexis Nour, Dr. Ygrec şi Sărmanul Klopstock, Stafiile dragostei), fără a sw puica impune ca un nume notabil în literatura epocii. A fost publicat şi In Sburătorul, anul II, nr. 48, 9 aprilie 1921, p. 348 (schiţa Cerşetorii) şi cu o serie Întreagă de poezii In mai multe nu- 5M iere din Sburătorul literar, la sfîrşitul anului 1921 şi începutul celui rmător. în aceste condiţii, notiţa critică a directorului publicaţiei ipare destul de curioasă prin severitatea ei, căci e vorba, de fapt, de ( n act de descurajare pe care E.r Lovinescu nu-1 obişnuia faţă de cola-| .oratorii revistei, desigur pentru că avea drept principal mijloc pe cola de a le refuza publicarea. MIHAIL SADOVEANU: „STRADA LĂPUŞNEANU" Cronică din 1917 Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 44, 27 octombrie 1922, p. 344, la rubrica ^însemnări literare", de unde reproducem textul. Nesemnat. Deşi nesemnată această scurtă notiţă este în mod cert de E. Lovi-! nescu prin tonul adoptat faţă de autorul romanului şi prin spiritul In jcare se emit judecăţile. Desigur că, fără a fi o „încercare penibilă", i Strada Lăpuşneanu nu e unul din cele mai realizate romane sadoveni-,! ene; în tonul drastic negativ al notei se pot descoperi ecouri ale „dis-| pntei" penibile dintre critic şi autor, ce avusese loc cu vreo doi ani înainte (v.- actuala ediţie de Opere, VIII, 1989, p. 191 — 193 şi 458 — 461). I\Tu e mai puţin adevărat însă că, pentru observatorul contemporan al creaţiei lui Sadoveanu, incapacitatea de a trece de la povestirea şi romanul istoric la epica urbană de oarecare complicaţie psihologică începuse să devină vădită. Deceniul imediat postbelic reprezintă o fază de repetiţie şi încercări fără strălucire, reabilitarea spectaculoasă a marelui artist săvîrşidu-se abia după apariţia romanelor sale Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), care, chiar dacă nu intră în formula ideală preconizată de E. Lovinescu, reprezintă adevărata culme a creaţiei sale şi-i vor forţa admiraţia, făcîndu-1 să „revină" asupra fostului coleg de şcoală, deşi, după opinia generală a criticii, nu cu atenţia cuvenită. 1 REVISTE NOI Apărut Sn Sburătorul literar, anul I, nr. 44, 27 octombrie 1922, p. 344,1a rubrica „însemnări literare1'; de unde reproducem textul. Articol nesemnat. 5W Deşi acest articol nu e semnat nici măcar cu iniţiale sau cu-sigla redacţională şi nici nu apare în Tabla de materii anuală a revistei-în grupul de articole date ca fiind opera lui E. Lovinescu, noi îl considerăm a fi fost scris totuşi de directorul publicaţiei. Aceasta pentru-că exprimă un punct de vedere general al revistei (ceea ce numai acestuia îi era îngăduit să facă), iar în textili lui.se recunosc uşor unele expresii şi contururi stilistice lovinesciene. în afară de aceasta, în aceeaşi Tablă de. materii generală a Sburătorului literar, notiţa despre Reviste noi nu figurează între articolele ce sînt atribuite altui colaborator al publicaţiei. MATEI CANTACUZINO Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 45, 3 noiembrie 1922, p. 345—346, la rubrica „Figurine11, de unde reproducem textul. "în Critice, VIII, ed. I, Ed. Alcalay, [1923], p. 109 —112, articolul figurează la secţiunea de Figurine. ' ' în Critice, V, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928, o „versiune cu unele modificări de ordin stilistic figurează drept capitolul i/J. Matei Cantacuzino al cărţii. „Figurina" de faţă e închinată nu unei personalităţi literare, .aşa cum fuseseră toate celelalte, ci unui om politic notoriu. (E de precizat că eroul în chestiune n-a fost şeful partidelor conservator, liberal etc.,,.oum reiese din articolul lovinescian, ci al organizaţiilor ieşene ale acestos partide.) Matei'Cantacuzino (1854 — 1925) a fost intr-adevăr mai ,mul,t. o expresie a aristocraţiei moldoveneşti decît un om politic. Membr.u,..al Curţii.de Apel, profesor de drept civil la Facultatea de Drept dirvlaşi, unde a ocupat şi funcţiile de decan şi de rector, el a ajuns.şi ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1918) şi de justiţie (1920). S-a .opus j ntr-adevăr împroprietăririi ţăranilor în memorabila şedinţă a Parlamentului refugiat la Iaşi, in 1917, dar a făcut-o nu din reacţionarism, ci pentru că a socotit că aprobarea de către el, un mare latifudiar, a unei legi de expropriere a moşiilor ar putea fi considerată un act de concesie demagogică. La apelul lui Barbu Delavrancea, care dorea ca legea să fie votată în unanimitate, el şi-a schimbat hotărîrea. şi exproprieţga ş-a votat în unanimitate, minus unul, votul lui A. C. Cuza). SPfî IARĂŞI PROBLEMA LITERATURII ROMÂNE i j Apărut în Sburătorul literar, anul, I, nr. 45, 3 noiembrie 1922 , | jp. 860, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. , I Este o revenire a criticului faţă de ceea ce ,el numeşte „atacul" ! j lui N. Davidescu la adresa sa, în chestiunea existenţei sau inexistenţei 1 j literaturii române. De fapt, replicind'lui E. Lovinescu şi seriei saîe de I * articole Există o literatură română?, preopinentul său considera că | -personalităţi izolate şi fără urmaşi (aprecia el), precum Eminescu, Ca-f ragiale, Coşbuc sau chiar Creangă nu constituie o literatură; doar j „poezia simbolistă Constituie primul aspect organic, cu posibilităţi | I de viitoare dezvoltare" (Revista revistelor româneşti, în Flacăra, anul i J VII, nr. 42, 10 octombrie 1922). El repeta şi acum că înţelegea prin !■[. „existenţa" literaturii prezenţa activă a unui curent anume, a unor ' grupări constituite de scriitori, cu un program explicit şi o solidaritate ; de corp — şi aceasta se întîmplase să fie mişcarea simbolistă. Şi opu-: nea această concepţie, lui E. Lovinescu, ultimul încercînd să prezinte i nişte „scriitori-accidente în bloc organic", cînd ei şi-au desfăşurat j -existenţele „în plin haos primitiv". RECIDIVĂ Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 45, 3 noiembrie 1922, p. 360, la rubrica „Însemnări literare", de unde reproducem textul. în Critice, V, Figurine, ed’. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, 1928( p. 160, o versiune cu uşoare modificări de ordin stilistic figurează-drept notă de subsol la punctul 2. Anexe: d. Fundoianu şi literatura română din capitolul XXIII al cărţii. E răspunsul lui E; Lovinescu la unele afirmaţii făcute de B. Fun-' doianu în chiar numărul de faţă al Sburătorului literar, în cadrul articolului Spiritul critic în cultura românească şi care, în principiu, era o recenzie la cartea lui G. Ibrăileanu, reeditată în acel an în cea de a doua sa ediţie. în ea, tînărul poet şi critic revenea în spiritul mai vechilor sale susţineri despre lipsa de „originalitate" a literaturii române, despre „împrumuturile" ei constante din literaturile străine, în special-din cea franceză. Era întrucîtva firesc să-l vedem pe E. Lovinescu luînd încă o dată atitudine faţă de ele şi, de data aceasta, încheind pe • un ton mai tăios ;j- ■ .. j. .ORIGINALITATEA ÎN PRIMEJDIE ’j Apărut* în Sburătorul literar, anul I, nr. 46, 10 noiembrie 1922, ?!• p. 376, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. >! Articolul nesemnat. • | în Critice, V, Figurine, ed. definitivă, Ed. Ancora-Benvenisti, ;i 1922, p. 159^160, notiţa figurează într-o versiune cu unele modificări J de ordin stilistic drept punctul 2. Anexe: d. Fundoianu şi literatura ij. română, din'capitolul XXIII. B. Fundoianu. | . Este răspunsul lui E. Lovinescu la un articol al lui B. Fundoianu ! -pe care nu l-am putut identifica, dar care se înscrie pe linia susţinerilor acestuia paradoxale cu privire la existenţa sau inexistenţa literaturii române. Replica lui E. Lovinescu urmează direcţia sa ponderată, respingînd orice exagerare şi’ punînd-o pe aceasta în-seama voinţei de originalitate cu orice preţ, ceea ce l-ar caracteriza1 în mod deosebit pe tînărul poet şi eseist. • AL. A, PHILIPPIDE Apărut în Sburătorul literar, anul I,.nr. 47-, 17 noiembrie 1922, p. 377 — 379, Ia secţiunea „Figurine", la rubrica „Poeţi tineri", de unde reproducem textul. ■ 509 Tinărul poet a cânii prezenţă în peisajul liricii postbelice o semnala E. Lovincscu era pe atunci autor al unui singur dar substanţial volum, Aur sterp, apărut la Iaşi in chiar acel an, în Editura „Viaţa românească11. El va face obiectul atenţiei afectuoaâe a lui G. Ibrăileanu şi va fi considerat 1111 scriitor specific acestui cerc în perioada postbelică, în care deci părăsise programul poporanist. Al. A. Philippide (n. 1900) a publicat la mari intervale de timp (a doua culgere de versuri dalînd abia din 1930), dar îşi va prelungi activitatea lirică, cea eseistică şi de traducător pe aproape şase decenii. Personalitatea lui se configurează însă chiar de la primele versuri, caz rar în lirica vremii, comparabil doar cu un Goga, Minulcscu sau Bacovia. în acest sens, caracterizările succinte ale lui E. Lovinescu nu s-au văzut contrazise de evoluţia ulterioară a poetului, ci doar de ceea ce el însuşi era pe atunci. Trebuie menţionat că deşi a fost profund ataşat cercului Vieţii româneşti, Al. A. Philippide se va abţine de la orice atac la adresa lui E. Lovinescu, mulţumindu-se să ignore în mod absolut existenţa şi activitatea unui critic care scrisese despre el în faza sa incipienta cîteva pagini dintre cele mai substanţiale. „Şi totuşi, critici cu o reală comprehensiune a fenomenului politic modern au exprimat rezerve în această privinţă, vizînd, in principal, răceala actului reflexiv, austeritatea conceptuală (E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I, 1973, p. 639)“ scrie, de pildă, Horia Avrămuţ în cartea sa Alexandru Philippide. La răscrucile memoriei, Bucureşti, 1984, p. 10. Aceeaşi fusese şi opinia lui George Gi-bescu, autorul unei antologii de texte critice despre poetul ieşean: „Pentru E. Lovinescu, încă dintr-o primă intervenţie, caracterul intelectual al versurilor din Aur sterp echivala lipsa de emotivitate, incapacitatea de a comunica, limitarea la un joc de imagini exterioare. Criticul de la Sburătorul reducea creaţia artistului la un imagism frenetic şi la o expresie gongorică. E. Lovincscu a fost in perioada dintre cele două războaie mondiale campionul celor mai nedrepte judecăţi, de valoare privitoare la Philippide11 şi urmează un citat din capitolul pe care i-1 închină criticul in Istoria literaturii contemporane, III, 1927, p. 393, „prima intervenţie11 fiind articolul din Sburătorul literar pe care-1 publicăm acum şi pe al cărui titlu G. Gibescu îl schimbă, nu ştim din ce motive, in Lipsa lirismului, Sburătorul literar, 17 noiembrie 1922 {AI. Philippide, interpretat de..., antologie alcătuită şi îngrijitu. de George Gibescu, 1972, p. VIII). '510 j | • De fapl, adevărul oponent categoric. în epocă al poeziei lui Al. ijhilippidc a fost Camil Petrescu, tînărul poel şi critic „ataşat" numai | ircului „Sburătorului", care, crede G.-Gibescu, ar fi reluat „locurile i: imune [sic!] din .exegeza lui Densusianu şi Lovinescu [. • ■] do pe |;latforma unui subiectivism violent". „Pamfletar redutabil, Camil şi’etrescu simulează o delimitare de lovinescianism, pe motiv că nu S rismul i-ar lipsi lui Philippide, ci autenticitatea inspiraţiei" (idem, |i . IX). De fapt, diferenţele faţă de afirmaţiile lui Lovinescu sini mult i; lai numeroase şi nu sini deloc „simulate", Camil Pelrescu luînd ati- I adine faţă de acestea într-un adevărat preambul „istoric" în care i: tabileşfe, împotriva criticului mai virstnic, descendenţa romantică I. noului poet, într-un text redactat pe un ton foarte violent, care, . ncă o dată, se „delimitează" de acela destul de ponderat al criticii •; ui Lovinescu, între ele nefiind decîl o probabilă şi perfect, admisibilă !i angenţă de idei. i- I. BUZDUGAN; „MIRESME DIN STEPĂ" Poezii, Ed. Casei Şcoalelor ii !; Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 47, 17 noiembrie 1922, jip. 392, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. }; Ca şi în celelalte notiţe de prezentare a acestui poet basarabean I, de care pomeneşte, în această notiţă E. Lovinescu (şi pe care cenzura j‘ nu ne-a îngăduit să Ie cuprindem în aceaslă ediţie de Opere), el se ocupă iî pe un ton care nu depăşeşte bunăvoinţa de un poet de peste Prut care ■i izbutise să-şi facă după unire un oarecare nume literar şi în ţară cu '{[■Cintece din Basarabia, apărute în 1921, la Cliişinău. DEMOSTENE BOTEZ Apărui în Sburătorul literar, anul I, nr. 48, 24 noiembrie 1922, p. 393 — 396, la secţiunea „Epiloguri", la rubrica .iPoeţi tineri", de unde reproducem lextul. Acest prim contact cu poezia lui Demostene Botez este prilejuită •de afirmarea tînărului poet în anii imediat postbelici graţie volumelor 511 Munţii (1918) şi Floarea pămlntului (1920), pentru ca Povestea omului să vadă lumina tiparului cîteva luni după apariţia articolului lovines-cian. Deşi nu-şi precizase cu adevărat personalitatea lirică, Demostene Botez reprezenta o certă promisiune, incit criticul a putut semnala aceasta într-un spirit larg comprehensiv, subliniindu-i talentul minor, în vecinătatea simbolismului, şi avînd cil Bacovia mai mult decît o tangenţă întîmplătoare. - . Recunoaşterile lui B. Lovinescu sîrit cu atit mai demne de luai în seamă cu cit poetul se dovedise, concomitent cu producţia lirică, unul dintre cei mai îndîrjiţi şi vehemenţi adversari ai săi. Publicaţia lui Demostene Botez însemnări literare cuprinde, aşa cum am arătat' în cursul acestor Note, o serie de atacuri continue şi'fără nici o măsură la adresa directorului Sburătorului, pe care le-am comentat la locul cuvenit (v. actuala ediţie de Opere, VIII,. 1989, p.,462; 467—468; 475; 477 — 478), Aflat în continuare sub un fel de tutelă spirituală a lui G. Ibrăileanu (primul lui volum de versuri apăruse la Iaşi în Editura „Viaţa românească", cu o prefaţă a acestuia), tînărul poet, mai apoi romancier şi publicist, a fost strîns legat de cercul revistei ieşene, sfîrşind prin a-i fi un fel de director de onoare în ultimul său deceniu de viaţă. Fără să-l mai atace direct pe Lovinescu, el a rămas tenace în antipatia faţă de acesta, într6ţinînd o ostilitate, măcar indirect exprimată, în toate funcţiile pe care le-a deţinut in anii-noştri. A fost şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Româpia. CORNELIU MOLDOVANU: „PURGATORIUL" ; Roman în două volume,...'Cartea Românească Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 48, ,24 noiembrie 1922, -p. 408, la rubrica „însemnări literare", de unde -reproducem textul. Această scurtă notiţă reprezintă o judecată definitivă despre ' cartea lui Corneliu Moldovanu (1883 — 1952), un scriitor cu care E. Lovinescu se aflase în bune relaţii ,şi care se afirmase pină atunci îndeosebi ca poet, mult apreciat de „şcoala" lui M. Dragomirescu. El nu apare însă, deloc în preocupările criticului de la Sburătorul, deşi publicase susţinut pînă atunci (Poezii,-1908, Cetatea soarelui, versuri, 1910; Pe aicea nu se trece, 1919 ; Maiestatea Morţii, 1918 etc). Era, la data aceea, o personalitate literară de certă distincţie, secretar ăl Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, apoi profesor la aceeaşi instituţie, ulterior devenind chiar director al Tea- 512 I Irului .Naţional din Bucureşti şi, pentru o rilai lungă perioadă de timp, II preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. | j Purgatoriul poate fi considerată opera lui--majoră în genul; epic,, j j pe care poetul îl aborda într-o încercare foarte- ambiţioasă, -scontînd j! desigur alte rezultate. El i-a trimis criticului său cârtea'în c’ursţi-l;verii 11 acelui an şi asupra acestui fapt avem ca document biletul de'Făspuns }i al lui E. Lovinescu: „Scumpe amice, Am primit ‘Pdrgaloriul şi^ţiunul-i lumesc. Deocamdată trece prin purgatoriul nevestei mele, care'citeşte j mult mai repede decît mine şi apoi îl voi citi şi eu. Cu imiltă prietenie,, j cordial, E. Lovinescu“ (scrisoare din 1 iulie 1922, Fălticeni, în E. Lo-j-vinescu, Scrisori ţi documente^ ed. citată, p. 225). ' - '■' - Lectura urmează foarte curînd, deoarece criticpl'este în măsură : să-i dea verdictul într-o ■ scrisoare redactată'la Vreo' trei săptămîni: după aceea: - : ■ ■ „Scumpe amice, Deşi aş fi dorit să-fni rezerv * părerea- asupra romanului d-tale exclusiv publicităţii, fiindcă mi-ai -ceMll-'o, ţi-o. dau în i.două cuvinte. . / ---: ■ •.- . • Un mare efort epic — poate cel mai mare diii‘literatura noastră. I Suflu'puternic, viziune amănunţită, facilitate Verbală; toate deformate j printr-o intenţie prea vizibilă de a face «mare ». : : i . | Interesant — dar prea interesant prin senzaţional ei «-epatant!) j (ceea ce-1 aruncă în cosminism), grandios ca'tratare,'dar hipertrofiat i prin reveniri, amplificări, enorm patos — romanul: d-tale cuprinde I mari calităţi sufocate de o mare revărsare de amănunte. Ce păcat că te-ai încordat atît, biciuind interesul şi avîntul! Iată pe scurt părerea mea, o dată cu felicitări pentru atîtea surprize;şi mulţumiri. Cordial,. E. Lovinescu" (Corneliu' Moldovanu în corespondenţă,, ed. îngrijită de Julieta Moldovanu, Ed. Minerva, 1982, p.. Textul scrisorii, de o concentrară extraordinară-a judecăţii, spune esenţialul despre carte, cu destule menajamente şi:alt sale contemporane (Lucian Plaga, -Demostene Botez, Ilarie Voronca) pentru a se dezvălui jnai bine ori- 516 & ! |! inalitatca de expresie a poetului şi ă:i defini temperamentul, pe care-Îl'riticul'îl considera destul de „circumscris11. jj Fără să adauge vreo laudă sau să exprime o rezervă faţă decele j! firmate în articolul de „lansare", textul lovihescian' dovedeşte o insistenţă în încercăTea de aprofundare, marcînd desigiir şi o preferinţă de: ji'rdin estetic. ... ; „CUNOSCUTUL LUPTĂTOR" u! î Apărut în Sburătorul literar, anul I, nr. 5.1, 15 decembrie 192‘2r di j;>. .456, la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem ţestul, ir ‘.1 Irticol nesemnat. ' .. . li ” ' p jj. Deşi această notiţă, nu esemnată şl nu figurează \arTabla de materie }|iub numele lui E. Lovinescu, îi aparţine acestuia indiscutabil, deoarece j;n cuprinsul textului se vorbeşte despre unele raporturi ale cpnducăr Sforului publicaţiei cu tînărul poet, ceea ce-1 divulgă pe primul ca autor., jî'ntr-adevăr, E. Relgis mai făcuse obiectul interesului lgi E. Lovinescu ilar numai ca publicist umanitarist, ceea ce nu se va ;d.oyedi^uficient !-jentr.u un spirit cu preocupări, diverse, în cele din urmă mai„.mull I îxtraliterare, şi cu ambiţii mult mai mari "decît îi justifica talentul j ;u to.tul modest (v. actuala ediţie de,Opere, yill, 19.89, p. ,310 — 312). ire lin n,, j de Ini :â. )le jr. că >Je de de' ;a, ri- CUVÎNT DE ÎNCHEIERE ' - Apărut în! Sburătorul literar, anul I, nr. 52, 22 decembrie 1922, p. 456, la rfibrica' Epiloguri, de unde reproducerii' textul. Reluat în Critice, VIII, ed.-I, Editura Alcalay, [1923]; p. 188-^-190, unde figurează-drept partea a .IV-a din capitolul Popasurile unei reviste. ' - 1 ■ ■ - Articolul de adio pe care directorul Sburătorului 'literar îl scrie pentru cititorii revistei sale de care se desparte este deosebit de; semnificativ pentru ceea ce s-ar numi: prima judecată globală a unui critic şi istoric litarar foarte lucid despre un capitol din viaţa sa şi a literaturii. După cum s-a observat de toţi cei ce s-au ocupat de aceasta, revista a însemnat un moment capital în existenţa liii Lovinescu’, eâ 517 cris(ali7.indu-i unele tendinţe şi punind in valoare călit«1 ţilt* do om (ie «ere, foarte puţin bănuite de cei care-1 cunoşteau, ba chiar neştiute nici de, el însuşi. Singurătatea si independenţa socială, tn sensul cel mai larg al cuvînUilui, i-au marcat prima parte a vieţii, de la debutului din 190'i produs la o gazetă din al cărei colectiv redacţional nu făcea parte şi pină la colaborarea foarte susţinută la publicaţii (Flacăra, llampa, Naţionalul) unde i se îngăduia o mare libertate in alegerea subiectelor şi unde nici nu fusese vorba să sc subordoneze unei politici de grup. Conducerea unei publicaţii proprii, unde libertatea de cure s-n bucurat a fost fireşte absolută, nu i-a încurajat pornirile autoritare, ci, în mod destul de neaşteptat, a scos la lumină tendinţa lui, vădită incă de pe cînd se. ocupa de scriitorii din generaţia sa, dc a se subordona creaţiei altora, de a ajuta afirmarea unor tineri sau a unor necunoscuţi, de a promova o literatură nouă, indiferent de formulele sau etichetările artistice. Sburătorul, chiar dacă a adunat în jurul său un număr destul de mare dc scriitori, n-a formal un grup exclusivist, intolerant, şi mai ales, de solidaritate intercolegială, cum toate revistele anterioare sfârşeau prin a promova, iar Convorbiri literare şi Via/a românească dăduseră expresie acestei tendinţe legînd apartenenţa la un cerc dc adeziune la un partid politic. Promovarea tinerilor, pe care o semnalează fi. Lovinescu şi pe care o va relua c.u accente deosebite în toate evocările sale, dar mai ales puţin înainte de a muri, în autobiografia sa iscălită Anonyinus Nota-rius (volumul omagial E. l^ovincscu, 1942), ar fi reprezentat gloria acestui prim Sburător (e semnificativ, pentru ceea ce directorul lui credea, că, în textul lovinescian de mai sus, el numeşte aşa revista .Sburătorul literar, subliniind deci că ea face corp comun cu prima). Motivul se poate să fi fost şi cauza eşecului ei editorial (pe care noi l;am semnalat in eseul nostru In jurul Iui E. Lovinescu, 1975, p. 120 — 121. Intr-adevăr, considerăm că prin însăşi această orientare revista era hărăzită insuccesului. în afara unui oarecare sprijin financiar (pe care Sburătorul l-a avut pe întreaga perioadă _a existenţei sale), nici o revistă nu se putea menţine decll dacă punea in prim-plan numele sonore ale momentului respectiv, nu tineri necunoscuţi, oricît nr fi fost de merituoşi. Această observaţe credem că trebuie făcută la bilanţul Shurăto-tutui, fără a se exclude şi celelalte temeiuri pe care E. Lovinescu ie oferă in momentul cind revista sa îşi înceta apariţia (faptul de a fi 518 r î i \ i _ i j[ fosl o revistă pur literară etc.). Sburătorul şi prelungirea sa, Sburătorul |j literar, au fost orientate spre literatură in primul rînd şi doar mai apoi i i spre un spectru mai iarg de preocupări {spectacole teatrale, expoziţii îi de pictură etc.) care i-ar fi putut largi profilul pînă la a-1 transforma ;j într-un magazin cultural eclectic, divers şi cu o probabilă priză mai ![ mare la public. ■i ’ ’ ij BENVENISTI li ' " 9 . j ' 'Apărut in Sburătorul literar, anul I, nr. 52,22 decembrie 1922,p. 477/ . i j la rubrica „însemnări literare", de unde reproducem textul. I . .Este un scurt, dar cald omagiu din partea lui E. Lovinescu adus !’• editorului său S. Benvenisti, proprietarul de mai lîrziu al editurii ;! Ancora. în tot cazul, el fusese cel care finanţase apariţia revistei după1 j ! deprinderea Sburătorului de editura lui Alcalay şi de societatea „Viaţa ii românească". De fapt, Sburătorul îşi va relua apariţia în 1926 sub egida ’l aceluiaşi S. Benvenisti, care va edita în acea perioadă mai toate scrierile ■j lui E. Lovinescu şi multe dintre cele ale membrilor cercului său. Să precizăm însă că numele acestui editor nu apare pe coperta reT ■ j Vistei Sburătorul literar. \ •• " • . CRITICE i ' ■■ .IX ! • POEZIA NOUĂ .. • Gel de al IX-lea volum de Cn«ce(din seria celor care au încep-ut să apară încă din 1909 în prima lor ediţie, se prezintă sub forma unui I „studiu unitar şi inedit", aşa cum autorul* însuşi îl considera în Prefaţa i. datată noiembrie 1923. j -■r- ,;într-adevăr se poate afirma că e cel mai unitar volum din seria de j Critice}, conţinind texte redactate în cursul anului de apariţie şi a j celui precedent. Textele nu mai pot fi considerate articole disparate j adunate sub copertele aceluiaşi volum, cum erau toate celelalte; chiar şi volumul IV, Revizuiri; ele au fost, după toate probabiliLăţile,gîndite car'riişte1 capitole sau părţi ale unui tot. Dacă autorul a reunit-său nu să depăşească stadiul unei investigaţii analitice, în'structură rhozai-călă, ecti'totu] altă chestiune. ">■ ' :>•- '519 Acesla a fost. motivul caro ne-a determinai să it dăm ca alare, con-MiJorind astfel că.nu trădăm criteriul cronologic pe caro l-am respectat pcc.it a fosl .posibiltin reeditarea, textelor critico iovinescieno adunate în Critice sau lăsaţii deoparte do autorul tor. Secţiunea de Pagini tic criticii. Studii pi- cronici va fi continuată cu volumul următor dc Opere. Poezia nouă se înfăţişează,aşadar,ca un tablou al liricii româneşti, aşa cum îi apărea ea autorului în anii acoia de după primul război mondial, in care, după cum se ştie, un Arghezi, Minulescu, Bacovia ajunseseră la maturitate, iar alţii se afirmau col puţin pregnal prin colo dinţii volume caracteristice (Lucian Blnga, Camil Petrescu, lou Barbu, A). Philippide,Camil Baltazar, Demostene. Botez). Asemeni tulurorincor-căriloi- similare, şi tentativa lui E. Lovinescu de a surprinde ce ora esenţial in harta poeziei \le atunci şi in manifestările atit de felurite ale fiecărui poet în parle surprinde, dacă nu prin altceva, prin lemerilalo. Toţi ţcriilorii aceştia erau în viaţă, în plină activitate, unii dinlro oi ■chiar tineri; evoluţia lor, oric.il de „previzibilă", prezenta o cotă considerabilă dc neaşte'pfal. Dezvoltarea ulterioară (sau, toi atil de grav, •oprirea lor într-un'aitlime stadiu, chiar abandonarea poeziei) era greu să nir aducă drîislicc'dezminţiri tabloului lovinescian şi să modifice uneori fundamental dalele analizelor sale oarecum anticipative'. întrebarea esto dacă pentru stadiul de atunci al poeziei romăneşli cartea lui Lovinescu surprinde realitatea, dacă ca dădea cil mai exact scama de o situaţie reală. Pentru că tocmai în acesl sens crilicile ce i-au lost aduse aveau cu adevărat justificare,nu opiniile retrospective,beneficiind de experienţa dobindită ulterior din evoluţia tuturor poeţilor •cuprinşi in carte. Inlrucîl judecata e la îndemîna oricărui cititor, no mărginim să spunem că Lovinescu însuşi va roveni foarte ropedu, In Jstorin literaturii româneşti contemporane, III, Evoluţia poeziei lirico, 192H, încercind încă o dată să „fixeze" ceea ce nu putea fi fixat In nici un caz definitiv. . ,. . Tentativa-din ,1923 rârntne, aşadar, una provizorie, dc mare te-jiicrilati-, numai că ea are in cariera criticului o importanţă majoră, asemeni unui moment ce-i marchează existenţa. Problema „poeziei noi" începuse să .fiii. agitată in acei ani de mai mulţi leorclicieni şi critici literari. Cel care deschisese seria discuţiilor fusese G. Ibrăileanu In proaspăt reapăruta Viaţă românească, o publicaţie pe cârc izbucnirea războiului o secţionase oarecum in două, mai înainte ca reprezcntfnd direcţia voită „poporanistă", cu o oarecare deschidere spre literatura că în Viaţa românească un foarte -mportant (!art;col Poezia nouă (anul XIV, nr. 6, iunie 1922, p. 440 — 445), care |; reprezintă un fel de „adio" luat de el de la poezie în sensul celei contemporane sau „noi“. Deşi avea meritul de „recunoaştere" a unei situaţii de fapt,' criticul lua în acelaşi timp poziţie faţă de un fenomen ce-i apărea I profund străin: ieşirea la lumină a tendinţelor moderniste (care se | făcuseră simţite şi înainte de război, dar fără să li se poată fjtribui ptnă j-dc curînd alt sens decît acela al unor extravaganţe artistice şi dorinţe | dc epata re). Ibrăileanu, care se închina altor idoli şi se ştia prizonierul altei formule şi epoci lirice, scrie atunci fraza aceasta de definire extrem de semnificativă:1 „Poezia nouă poate însemna două lucruri, ori poezia ■celor tineri, ori un anumit lei de poezie, ale cărei caractere sînt senzaţia şi impresia rară, curioasă, stranie, uneori morbidă, disociaţia ori asociaţia extraordinară şi epatantă, eliberarea de logică, sugerarea inexprimabilului, evitarea poeticului tradiţional şi poetizarea nepoe-ticiilui, exotismul, satanismul, confuziunea, obscuritatea, primitivismul rafinat, naivitatea subtilă, intelectualizarea impresiei, imbecilitatea, gîngureala ori numai afectarea acestora [...] apoi, din.neputinţă sau voluntar, ori ca efect natural al fondului, lipsa de vers ori versul liber, sau j)ur şi simplu greşit — caractere divers prezente şi divers combinate la diferiţii poeţi noi ori la diferite specii de poezie nouă" (G. Ibrăileanu, Opere, III, ed. îngrijită de Al. Piru şi Rodica Rotâru, Ed. Minerva, 1976; p. 383). Această definiţie foarte cuprinzătoare rămîne totuşi extrem de semnificativă dacă o luăm drept tipar negativ al unei realităţi; încit, venind de la un critic reputat în acea vreme, va fi luată câ'rfcper într-o discuţie asupra poeziei noi în cadrul căreia volumul IX de Critice al lui E. Lovifiescu constituie momentul final, concentrlnd' sintetic unele atitudini şi dîndu-le o formulare definitivă. In acelaşi timjp însă, e demn de remarcat faptul că, cel puţin pentru moment, criticul de la Sburătorul nu face referinţă directă la articolul lui G. Ibrăi-Ieami, deşi subtitlul cărţii sale repetă titlul acestuia; ci la oponenţii lui.icare, într-un spirit de exagerare contrar, ajunseseră, combătîndu-1, săisusţină la rîndul lor teze inadmisibile. i .In articolul lui G. Ibrăileanu (neadunat în vreuna din culegerile salp de critice şi urmat curînd de o recenzie nimicitoare' la adresa primului volum din Antologia poeţilor de azi scoasă de Ion Pillat şi Per- 521. pcssicius) sc schiţează şi o explicaţie istorică a apariţiei „poeziei noi"; criticul observa bine că e vorba dc un curent, existent şi mai înainte, dar un curent subteran aproape, precumpănitor „muntean", ilustrat de Macedonski, mai modern, mai antitradiţional, mai lipsii de „originalitate tradiţională". „Poeţii munteni, crede el a putea constata, sunt in cea mai marc parte tirgoveţi puri [...]. Curentul poporan esto exclusiv moldovenesc". în acest tel se schiţează ideea, rodnică pciil.ru viitoarele preocupări ale criticului Ibrăileanu, dar invalidată de alţii, cum că specificul naţional se constituie în afara experimentelor novatoare, precumpănitor non-moldoveneşti, şi că el va fi apărat' şi ilustrai legitim doar dc revista do la Iaşi. împotriva acestor interpretări şi alegaţiuni s-au ridicat nuniai-decît vocile unor poeţi „bucureşteni" precum Felix Aderca, N. Davidescu sau B, Fundoianu, care vor lua apărarea noii poezii încerc,înci să o definească şi s-o întemeieze istoriceste, silulnd-o în continuarea unei tradiţii mult mai largi. Intervenţiile acestora, dar îndeosobi acejea ale ultimilordoi.au provocat reacţia lui E. Lovinescu pe care am comei)-' lat-o la Notele ce întovărăşesc articolele sale din Sburătorul literar (v. actualul- volum de Opere, p. /i93 — A96). In varianta finală a acestor articole, el îşi menţine şi îşi întăreşfe poziţia, reţinînd o definii simbolismului cu care cel puţin unul din preopinenţii săi, N. Davidescu, nu fusese de acord. Încît, profilînd de ocazie, poetul-critic,fost, după cum se-ştie, un colaborator al revistei lui E. Lovinescu, publică o recenzie la apariţia volumului IX de Critico, limilînd totul la această problemă a simbolismului şi definiţiei salo: , , . „D. Eugen Lovinescu se ocupă de poezia nouă în accl al noptoa volum de critică, pentru a constata existenţa puternică a acestei ,mişcări. O constantă însă teoretici pentru a o nega atunci cînd priyjjţjt/» faptele în desfăşurarea lor firească. Autorul pleacă de la definiţia, cunoscută azi în critică franceză, a simbolismului ca o mişcare de Ruţ)-. sibililate pur muzicală în poezie. Tancrfole de Visan, Lîţlp, Ad,rjcn Mithouard, Duhamel, chiar, au făcut această definiţie. Şi ea, în lot c;ijvW.> e justă. E justă însă în Franţa, unde a fost ilustrată de up Vfirlyino, de un R^gnier, de un Mallarm6, de o feerie de poeţi mai'noi, şi-şi.con* tinuă această latură în toate tnanifestaţiile ei. La iloi însă, nii se potriveşte deloc." Şi, continuînd să afirme că prin „simbolism" în Frânţii şî în ţara noastră trebuie să înţelegem două lucruri destiil de dcoâtfltilc, N. Davidescu rămîne la definiţia sa amplă, generală, după cart- ’nij am avea a face cu o „mişcare unitară*1, ci cu ceea ce s-a Intlrfl/ZIat 522 o dată cil „sfîrşitul eminescianismului în poezia românească, prin 'J tendinţa unei .originalităţi personale ale fiecărui poet înparte". •f ' • Această definiţie (după opinia noastră, prea vagă, nereuşind, ' j . do fapt, să fie o definiţie) îi Serveşte lui N. Davidescu să-şi arate deza- ’ j cordul faţă de autorul Poeziei noi, care a fost silit să scoată din definiţia ! sa prea strimtă, „rînd pe rînd, pe d-nii Bacovia, Arghezi, N. Davidescu, '( Adrian Maniu, F. Aderca, Lucian Blaga, Philippide, să-i găsească apoi «alte aspecte» cu d-nii Ion Barbu şi Gregorian, să o subdividă ’! în poezii de notaţie şi în tradiţionalism şi neoclasicism, pentru ca, pe 1 calea aceasta, a eliminării treptate, să se vadă redus la d-nii Ion Minu- Icscu, Elena Farago şi Gamil Baltazar;" Reproşul lui N. Davidescu ar fi întemeiat dacă E. Lovinescu şi-ar fi propus să facă o istorie a simbolismului'românesQ sau să-şi'centreze cartea în jurul acestui 1 curent. El îl păstrează însă doar ca reper, folosindu-1 în Încercarea i dc a determina originalitatea fiecărui poet în parte, dar nu priveşte i respectivele personalităţi în „subdiviziunea" simbolismului. Încît, se poate afirma că recenzia lui N. Davidescu (publicată în r CUvlntul^liber,seria II,anul I,nr. 3, 9 februarie 1924 ;am‘citat din 'As- r piele şi direcţii literare, ed. cit., p. 340 — 341) priveşte'mai mult disputa l dintre cei doi şi mai puţin cartea în sine. E. Lovinescu îi va răspunde i : în critica sa privitoare la volumul meu de Critice, voi. 9: Poezia nauă, d. N. Davidescu admite principiul fundamental al cărţii mele, care constă în stabilirea caracterului muzical al simbolismului, dar adaugă că acest caracter a fost recunoscut în critica franceză de Tan-crfcde de Visan, Lalo, Duhamel etc., şi că dacă e just în Franţa, nu se potriveşte deloc la noi şi că mişcarea n<)astrâ simbolistă nu e obligată să intre într-o definiţie justă la Paris. D. Davidescu se înşală... Caraclerul muzical al simbolismului a fost, desigur, recunoscut şi de alţi critici şi esteticieni; el nu forma însă o diferenţă specifică a simbolismului, ci era asociat şi cu alte clemente ce-i treceau înainte. Fundamentul cărţii mele stă în izolarea acestui caracter de inspiraţie muzicală şi în fixarea lui ca singurul principiu în adevăr organic al simbolismului. în acest înţeles; cartoa mea purcede de la un punct do vedere cu totul nou, a cărui exemplificare am făcut-o în cadrele literaturii române ; cu tot atîla temeinicie s-ar putea aplica şi în cadrele literaturii franceze, ceea ce nu s-a făcut încă acum cu stringenţă. îri. aceeaşi revistă prin următoarele notiţă Iarăşi «Poezia nouă» Potrivit cu acest criteriu* am înlăturat din conţinutul simbolismului românesc cîţiva poeţi care, deşi de nuanţă intelectuală, erau priviţi ca simbolişti; în nici un caz însă nu l-am"eliminat pe Bacovia, în care am văzut expresia cea mai primitivă a simbolismului român. Cît despre ceilalţi poeţi (Blaga, Pillat, Gregorian etc.), pe care d. Davidescu crede Că i-am scos din simbolism, ei rămîn unde sunt, deoarece nici un critic nu i-a considerat ca simbolişti. Prezenţa lor în cartea mea sub alte rubrici se exprimă prin faptul că prin « poezia nouă » am înţeles totalitatea curentelor noi poetice, din care cele mai multe sunt însă anti-simbolistice. Tocmai împotriva confuziei dintre « poezia nouă » şi « simbolism » e scrisă cartea mea, care, disociind şi precizînd noţiunea simbolismului, îl limitează în cadre pentru prima oară statornicite" (Ca-vlntul liber, seria II, anul I,'nr. 4, 16 februarie 1924* p. 20 — 21, la rubrica „Cronica"). • Cu toate aceste precizări, chestiunea definirii simbolismului nu a fost lichidată, încît unul dintre cei mai importanţi recenzenţi•. ai cărţii, Felix Aderca, nu va face o dare de seamă propriu-zisă (în Omul liber, anul I~-nr. 17/18, oct. 1924), ci se va concentra asupra definirii' simbolismului sau mai bine-zis asupra imposibilităţii de a se realiza acest lucru. Bl pretinde o deducere a esenţei simbolismului din operele poeţilor de acest tip, nu din definiţiile lor explicite, chiar dacă le-am găsi în Verlaine,înMallarmă sau Valery. „Definiţia d-lui E.Lovinescu: «Simbolismul în esenţă reprezintă adîncirea lirismului în subconştient prin exprimarea pe cale mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc » — suferă de aceleaşi metehne ca celebrul vers verlainian de la care purcede. în această definiţie încape în întregime un singur poet cu un singur volumaş: Maeterlinck, cu ■Serres chaudes. Ceilalţi ar trebui supuşi la grele şi dureroase operaţii. Astfel, poezia lui Rim-baud,de o perfectă cruzime şi de o limpezime pe care o neagă numai cei ce nu fac încă deosebirea între limpezime şi facilitate ; poezia, precisă, de diamant şi azur, a lui Mallarmâ; poezia energetică şi tentaculară a lui Verhaeren; poezia parodică şi autoflagelantă a lui.Laforgue — trebuie să rămînă' pe dinafară!“- Şi Aderca observă în continuare incongruenţa provenită din articularea studiului lui E. Lovinescu în jurul noţiunii de simbolism şi folosirea'celei de „fals simbolism", ambele de • natură să deruteze, pentru că, de fapt, sînt insuficiente: „îh clarificarea d-lui E. Lovinescu Sunt- adevăraţi simbolişti — evident, poeţi de mare valoare: d. Minu- ’ lescii, Elena Farago, G. Bacovia, Camil Baltazar. Dar sunt falşi sim- ' bolişti — deşi unii au luptat decenii întregi sub steagul simbolist — T. Arghezi, A. Mariiu, A. Philippide şi alţi cîţiva. O formulă care, 524 tn literatura franceză şi literatura română, lasă deoparte sau socoate false cele mai de seamă figuri literare ale mişcării, nu poate fi acceptată — oricît ar fi de ispititoare prin originalitatea ei substanţială11 (Expresie şi poezie — E. Lovinescu'. „Poezia nouă"', Ed. Ancora, 1924,în Contribuţii critice, I, ed. îngrijită de Margareta Feraru, Ed. Minervaj 1983, p. 546). ţ Acelaşi reproş îi va'fi adus mult mai tîrziu şi de Eugen Simion, aiitorul importantei monografii E. Lovinescu — scepticul mîntuit, 1971, care a înţeles că problema acestui „curent11 literar depăşeşte circumstanţele unei discuţii literare şi angajează capacitatea criticului de:a defini şi a se defini. Beneficiind, deci, de un plus de perspectivă, monografistul supune unei analize foarte strînse cele spuse de E. Lovinescu şi, recunoscînd acestuia că „vede mai,bine configuraţia -mişcării şi e mai aproape de esenţa chestiunii decît animatorii şi doctrinarii curentului11, nu-i menajează observaţiile critice. îndeosebi îi reproşează autorului Poeziei noi insuficienţa în explicarea apariţiei ■unui anume curent, considerat „produsul sincronic al unei atitudini literare răspîndite prin contagiune, cum se răspîndesc toate atitudinile şi 1 toate şcolile literare11. „Simbolismul — replică Eugen Simian — nu poate fi [...] socotit o fatalitate în cultură, deoarece sunt.multe literaturi europene unde această şcoală nu a avUt nici un ecou-11 (p. 24 1—242). ' ‘ Un dezacord tot atît de grav se produce în analiza procesului de subiectivizare lirică pe care Lovinescu SI recunoştea simbolismului drept una din calităţile lui majore: „Luînd, din punctul lui de vedere,' apărarea simbolismului, Lovinescu oferă,-fără să vrea, un argument foarte solid adversarilor noii mişcări. Fiind.o elaboraţie pur subiectivă, tn timp ce arta modernă tinde spre contemplaţia obiectivă, coborînd în ' zonele ' tulburi ale sufletului omenesc-, simbolismul, prin esenţa lui, Se fixează, observă criticul,'dincolo :de contingenţele etnice11 (p. 243-244). ■ ' ‘ Să notăm apoi, că deşi nu-şi structurează cercetarea pe polaritatea: sirnbolişti — fals simbolişti, E. Lovinescu foloseşte noţiunea din urmă, ceea ce poate apărea ca o conotaţie negativă, depreciativă. T. Arghezi e desigur un fals simbolist, dar etichetarea aceasta nu cuprinde -nici pe departe adevărul asupra complexităţii liricii poetului, ce-i drept încă neajuns la volum. Lui E. Lovinescu i s-a reproşat acest lucru de mulţi critici şi mai ales de către argheziologi, fără să se ţină seama că poetul ,îşi făcuse o reputaţie cu totul scandaloasă şi îşi risipise poeziile prin publicaţii aproape necunoscute, singurul lucru sigur fiind aparlenenţn lui la grupul estet al unui Al. Bogdan-Piteşti. Analiza de fond a unei aslfel de lirici nu se putea face pe baza unui material probant alît de nesigur, dnr nici limita la raporturile oi cu simbolismul pe care, de. altminteri, autorul studiului le defineşte cit so poale de just. Capitolul pe care i-1 închină 13. Lovinescu este totuşi cea mai substanţialii cercetare pe care o suscitasc pinii atunci lirica argheziană, depilşiml cu mult stadiul unei „semnalări'1 elogioase, fără justificare critică, tn cadrul lucrării sale „Bătălia" Arghezi, 1984, in care a refăcut etapele afirmării poetului şi ale disputelor pe care Ie-a suscitat, Dorina Gră-soiu putea afirma: „Prin Critice, IX, poezia nouă este statutală, pentru Intîia oară, de critica literară românească, iar !ij ceea ce-1 priveşte pe Arghezi volumul rămine ca prima analiză serioasă şi competentă a creaţiei sale lirice de pînă atunci. Fiindcă, spre deosebire de ceilalţi poeţi comentaţi, el constituie un caz cu totul aparle. Deşi numele Iui circulă mult în epocă, deşi influenţa sa sc face simţită pregnant asupra liricii momentului, totuşi opera nu-i este cercetată şi discutată de critice matură11 (p. 43). Este sigur că nu toţi, poeţii se aflau in situaţia lui Arghezi, dar posibilităţile de eroare erau nu mai puţin numeroase. Do fapt, efortul plenar al criticului fusese precedat do numeroase încercări parţiale. Poezia nouă fusese fenomenul predominant postbelic şi F. Aderca (un critic de la care nu vor lipsi nici mai tîrziu reproşurile că E. Lovinescu s-a „adaptat11 numai unei noi situaţii, fără a poseda însă cu adevărat sensibilitatea necesară înţelegerii fenomenului liric) putuse scrie cu mai bine de un an înainte, cind condamnase neînţelegerea criticii faţă de noua poezie: „Excepţii onorabile fac: d. E. Lovinescu, caro după o activitate literară foarte diversă, dar fără accent grav, sprijină azi, cu toate meritele riscului, o parte a poeziei noi — şi una din manifestările ei de imediată valoare, deci de mare valoare şi pentru Întregul curent11 (Ce e „poezia nouă", in Lupta, nr. 187, 189, 192, din august 1922, în Contribuţii critice, 1, ed. cit., p. 497). Încercarea lui E. Lovinescu rămîne să fie apreciată în primul rîrid pentru temeritatea ei, pentru efortul (unic în cazul unui critic din generaţia sa) de a da un tablou cît mai exact al poeziei conteipporano, un fenomen proteiform, imposibil de a fi cuprins cu adevărat într-un. „cadru11. Chiar şi un recenzent de talia lui Aderca, spirit în genere lipsit de menajamente, a-trebuit să conchidă în acest sens, adică al indulgenţei: „Fireşte, o carte asupra poeziei române contemporane — cînd nici unul din poeţii pomeniţi n-a încetat de a produce — e sorlită t>5 , 526 ic iln actualitate, cu toate scăderile şi valorile actualităţii. E un nobil instrument literar, pc care noi il putem preţui intr-un fel sau altul, nicuiindu-ne că un anumit poet a fost lăsat deoparte, sau regretind I :ă altul a fost pomenit cu admiraţie. Nu trebuie să ne mirăm şi mr '< uulnn cere mai mult. E cuvinlul zilei. 1; l’rin efortul către imparţialitate, autorul a trecut dincolo cu inult ; Je moravurile noastre literare. Vor înţelege oare cindva poeţii eleganţa : estetică şi morală a d-lui Lovinescu, măcar atit cit ei socot că a înţeles ; iloninia-sa poezia lor?" (Felix Aderca, op. cit., p. 5'i8). .Situat pe cu totul alte poziţii, un alt critic, C. Oerota va iscăli , o ilare de seamă care reprezintă intr-un fel reacţia aşteptată de o carte :ca Poezia nouă din partea criticii non-moderniste şi din care cităm: ; „Fără să le mai tipărească in corpul vreunei reviste literare, d-1 ! Lovinescu îşi dă la iveală criticile ce au ajuns Ia al nouălea volum, j întotdeauna critica d-lui Lovinescu mi-a făcut impresia că e opera unui ! poet ratat. .Şi, tn adevăr, prin acest dar comun cu poeţii, criticul alunecă I repede in opera literară; prin afinităţile pronunţai poetice, are acea Împărtăşanie divină ce Irebuie să prezideze in orice încercare critică | şi ii răstălmăceşte frumuseţea operei în inţălesul nostru al tuturor. I Opera literară prinsă in mod sintetic e Înfăţişată- cititorilor in mod : analitic. Decît, criticul pentru a interpreta opera, îşi stinge impresia emOLîvă şi, printr-o experienţă literară şi in baza unor principii eterne de estetică, alege principalul de accesoriu, aşa eu in deosebeşte focul ■/gura de fier. Criticul spiritualizează emoţia şi, printr-o elaborare estetică, frumosul e scos In evidenţă' din puzderia de amănunte ce întovărăşesc totdeauna opera literară. De aceea se şi explică o unitate ile vederi la critic, o compoziţie slrinsă şi consecventă, un mănunchi de idei care, legate într-un sistem cil. ile cil, caută să procedeze <• more geometrico » şi să dea criticei o disciplină ipiasi ştiinţifică. Poetul e variat şiirisipit ca şi natura. El e fragmentat, concretizat in atîtea şi atitea lucruri individualizate. Criticul e poet in recepţiune şi e om de ştiinţă în aprecierea şi in judecata operei." După această prezentare a criticii lovinesciene, despre care nu s-nr putea spune că ar fi inexactă, autorul recenziei continuă: ..1)-1 Lovinescu, reducind critica doar la impresiunile sale, subiective, a-evoluat in sensul poeziei nouă, iar criticul, bizuit pe gustul de eternă .frumuseţă ce ţi-1 dă principiile de estetică generală, s-a şters si de data sista, aşa cum a fost şters întotdeauna [...]. 1)1 Lovinescu e un rafinat 527 ar- literar, un stilist colorat, un om de fantezie bogată, dar ca c.ritiCl'ai'e o mare răspundere: de a canaliza forţele reale înspre poezia* adti-vărată..Ceea ce i se părea lui Gerota că nu e nici pe departe caziil, Lovinescu cedînd spiritului de cenaclu şi încurajînd nulităţi ' sau personalităţi discutabile: „Poate d-1 Lovinescu să susţină serios pe Baltazar .şi pe atiţi/i alţi aşa-zişi poeţi noi? Poate fi o înrudire intre Baltazar şi Elena Ea-rago? Sunt atîtea lucruri ciudate în critica d-lui Lovinescu, că de nji l-aş cunoaşte şi aprecia, nu m-ar supăra, cum nu mă supără furnicarul de poeţi ce ies în timpurile acestea fără valută. Ciupercile nu trăiesc decît zile“ (C-G-, ..Critice“ voi. IX. „Poezia nouă“ de E. Lovinesc'u, in Năzuinţa, anul III, nr. 1, mai 1924, p. 55 — 56, la rubrica „Din lumea cărţilor"; identificarea autorului cu C. Gerota am făcut-o pe baza precizării lui E. Lovinescu însuşi din Istoria literaturii române ;contemporane, II, 1926, p. 190). Autorul acestui articol, Constantin V. Gerota, a fost un critic do oarecari promisiuni în perioada imediat postbelică. Născut în 1886, a fost licenţiat în litere şi profesor la numeroase licee; încă de la apariţia Sburătorului a.fost un colaborator asiduu cu recenzii şi cronici. Numele lui nu mai apare însă în ultimul Sburător, Gerota, care devenise şi depiitat între timp, nedepăşind nivelul începuturilor sale promiţătoare. în 1916 publicase un studiu despre Poezia lui A. Vlahuţă, iar în 1928 şi-a adunat paginile de cronici în volumul Însemnări critice. A mai publicat şi unele ediţii şcolare din scrierile Iui Ispirescu, Eminescu etc. 1 în multe privinţe observaţiile lui Aderca vor reveni sub pa no unui critic foarte tînăr, Şerban Cioculescu, încă de pe atunci destul de sever cu producţia vremii, dar mai ales cu confraţii săi criticii şi caro va rămîne să considere şi mai tîrziu că E. Lovinescu nu a foâL'cu adevărat un înţelegător al poeziei noi, dar că a aderat la ea printi'-un efort intelectual ce-i face'numai onoare. într-o recenzie în care remarcă şi el că volumul IX de Critice „îşi are obîrşia'din polemica de'anul trecut cu d-nii Davidescu şi F. Aderca, din atenţia cu care criticul urmăreşte de la război încoace, zi de zi, poezia nouă, complectată de foarte recenta cunoştinţă a poeziei d-lor Arghezi şi Maniu“, el aprobă definiţia lovinesciană a simbolismului pe care o numeşte „bergsonianS“, ridicînd însă şi obiecţii cu privire la „scara valorilor" propusă de autorul -cărţii. Camil Baltazar i se pare supravalorificat, deoarece volumul acestuia Flaute de mătase Srar înfăţişa „cu o mare scădere faţă de -cel dintîi“. „Considerăm — scrie Cioculescu — articolul despre d. Pillat 528 / j dintre cele mai bune. Aceeaşi notă justă caracterizează articolul despre d. Bacovia şi acela despre d. Nichifor Crainic." Numai cel „privitor ■; la d. Blaga" esto dezaprobat de recenzent, deoarece „judecata d-lui , j Lovi/iescu de la volumul al VI 1-lea la al IX-lea este simţitor mai seacă", i în sfîrşit, dincolo de atari inevitabile obiecţii (de altminteri, in-' dreptăţile), criticul tnai tînăr dă şi judecată de ansamblu: „In general. trebuie menţionat că analizele sunt foarte pătrunzătoare şi exacte şi j că simţim un real regret, gîndind că parti-pris-ul a falsificat prea ades ! In acesl volum admirabila intuiţie artistică a d-lui Lovinescu. Trebuie ! iarăşi relevat că dintre-cei trei sau patru critici literari profesionişti ; pe care ii avem, d. Lovinescu are marele merit de a fi cel dinţii care i cunoaşte poezia nouă şi căruia i-a fost dat să scrie despre dinsa o carte j Intr-adevăr frumoasă şi, in mare parte, definitivă, credem.". | Dar momentul cel mai interesant al criticii lui Cioculescu ni se parc relevarea capitolului despre T. Arghezi, venit din partea unui viilor arghcziolog, incă de pe atunci interesat de manifestările poetului: „Articolul despre d. Arghezi este un act de probitate intelectuală. Intr-adevăr, care ii face cinste d-lui Lovinescu, şi deplingem înţelegerea obtuză a d-lui F. Aderca dintr-uri recent articol care îl clasează. 1). Arghezi este deplin recunoscut ca un o artist remarcabil », totuşi in luptă permanentă cu forma, şi ca un « poet » nu incă desemnat. In ceea ce priveşte sensibilitatea si temperamentul.' Necunoaşterea d-lui Arghezi de către d. Lovinescu este de o impor-tan|ă considerabilă, deoarece piuă astăzi poetul nu era recunoscut decil de către un număr, e drept, destul de mare de prieteni şi ciraci, remarcabili printr-o admiraţie foarte indiscretă şi geloasă"(„Criii'cc‘% volumul IX, dr E. Lovincscu, în Săptăniinu mumii intelectuale, anul 1, nr. 1, fi ianuarie 1924, p. 5, la rubrica „Cărţile"). Se cuvine notat că ulterior, criticul mai tînăr va reveni asupra recunoaşterii vreunor merite ale lui K. Lovinescu în judecata şi impunerea poeziei lui Arghezi; el va considera că autorul Poeziei noi a receptat totuşi cu prea mare întîr/.iere opera marelui său contemporan şi va sublinia in revenirile sale asupra istoriei carierei poetului mai curînd latura negativă, de neînţelegere a criticului. Oricum, noi considerăm că încercarea de a pune o primă ordine şi a recunoaşte iu valorile şi diversitatea ei esenţială poezia română imediat' postbelică nu s-ar Ti putut realiza fără larga deschidere a criticului spre toate formele pos:b:le ale lirismului. (10 de semnalat că formulele pe care criticul le manipulează, destul de restrînse, au un rol exclusiv iu clasificare, nu in ierarhizarea valorică.) De aceea, ni se 529 R'f-»M(«uwsr pare surprinzător că, descopcrindu-i lipsa dc exclusivism sau do spirit partizan în favoarea vreunei formule, Eugen Simion a pulul, vedea in ea un deficit: „După 1919 [...] Lovinescu recomandă, şi in privinţa poeziei, bunăvoinţa cea mai largă. Să trecem, deci, lolul prin apa bucuriei şi simpatiei. Să nu punem nici o piedică in calea artei, miracol incontrolabil. Acesla, prezentindu-se, lotuşi, sub o varietate do forme şi o scară de valori cu infinite Ireple, criticul nu are cum (şi nici nu e recomandabil) să le accţpte pe toate. [•■•] Opţiunea e inevitabilă şi comentatorul, spirit prndent, temălor de a nu greşi, dă preferinţelor lui. o rază foarte întinsă. Ele s-ar putea regăsj in formula poezie modernă sau poezie nouă. Acesteia, Lovinescu ii consacră un volum de Critice (IX, 1923) [...]. Parcurgîndu-le, îţi dai numaidecît. seama că Lovinescu se fereşte a miza pe o unică formulă. Nu arc, cu alte cuvinte, o singură preferinţă şi, dacă vedem bine, el se fereşte să aratiî cu decizic vreuna. Poezia nouă [...] criticul o cercetează cu atenţie, prin exponenţii ei cei mai însemnaţi, recapilulînd, la sfirşit, constatările şi trăgind concluzii ce nu-1 aranjează: unica atitudine, după el, pozitivă, a criticii faţă de fenomenul literar. E greu în acest caz, a-ţi face o idee sigură despre poezia pe care o recomandă Lovinescu. Sînt. mai limpezi retractările, nemulţumirile sale" (Eugen Simion, op. cit., p. 309 — 310). Indiferent de rezultatele pozitive sau nu ale demersului critic din Poezia nouă şi de contribuţia reală în momentul apariţiei acestei cărţi pentru fixarea unei imagini cit mai exacte a liricii romaneşti dc atunci, să nu lăsăm să treacă observaţia capitală pe care orice istoriograf ar trebui s-o facă în privinţa importanţei ei în cariera lui E. Lovinescu: ea l-a precipitat pe aulor în rîndurile criticilor avansaţi in înţelegerea fenomenului literar contemporan şi procesul se va desăvirşi o dată cu Istoria literaturii romune contemporane, apărută doar ciţiva ani mai tirziu şi al cărei cel de al III-lea volum (Evolu/ia poeziei lirice) este preludat de schiţa mai sumară dar foarte ferm trasată din 1923. Reputaţia sa de critic „modernist" se va consolida acum, momentul istoric fiind acela de cumpănă între epoci. Chiar dacă aceaslă calitate nu-i va fi recunoscută de spiritele de avangardă (şi nici nu a fost primită cu mare plăcere de beneficiar, după cile se pare), ea se va stabili începind de la acest punct. INDICE DE NUME A' Aderca, Felix, 5, 74, 114—115, 135, 150, 164-166, 365-368, 416, 433, 434, 437, 445-446, 459-460, 475, 576, 479-480, 490, 494, 495, 496, 522, 523, 524, 526, 527,. 528, 529 Agîrbiceanu, Ion, 200, 248, 304 Alcalay, Leon,' 423, 424 Alcalay, Micu, 96 Alcibiade, 188 Alecsandri, Vasile, 45, 94, 199, .219, 220, 230, 275, 304, 363, 398, 399, 402, 409, 424, 499 Alexandrescu, Grjgore, 84, 186, 351, 352, 406 Angelico, Beato, 326 Angliei, Dimitrie, 99, 450, 454, 503 Antonescu, Victor, 437 v Arghezi, Tudor, 160-162, 200, 216, 297, 336-347, 369, 416, 447', 450, 457, 466, 476, 477-478, 480, 483, 484 Athanasescu, Aurel, 467, .520, '523, 524, 525, 526,-528, 529 Augier, Emile, 36 Averescu, Alexahdru, 447' Avrămuţ, Horia, 510 B Bacovia, George, 74, 138, 154— 156, 214, 217, 219,' 278, 279,. 294, 319-323, 326, 327, 328, 416, 470, 475-476, 489, 495^ 496, 510, 512, 516, 520, 523,. 524, 529 Baltazar, Camil, 94, 138—142,. 200, 217, 219, 264, 278-280,. 282, 323-334, 351, 362, 382, 416, 422, 429, 468-471, 480, 495, 516-517, 520, 523, 524r 528 Balzac, J. L. Guez de, 133, 163,, 478 Balzac, Honore de, 5S, 133, 163,-478 Banu, C„ 157, 442, 477 , Barbu, Ion, 7, 45, 83,.120, 20'l,. 282, 406-409, 461, 469, 520,. 523 Bassarabescu, ;I. A., 442 Bataille, Henry, 203, 490 Batzaria, N., 56, 100, 439-440, 453 Baudelaire, Charles, 36, 337, 338, 344, 349, 350, 365, 424 P.azacliu, Ion, 133, 159, 466, 478 BiUcescu, Nicolae, 499 Beaumarchais, 499 Beldiceanu, N., 229 Beldie C., 423, 425 Benvenisti, David J., 460 Benvenisti, S., 284 — 285, 424, 519 Bergson, Henry, 218; 303 Bernstein, H., 198, 203, 490 Bilciurescu, Alexandru, 242 — 243, 448, 452, 504-505 Blaga, Lucian, 24—31, 45, 50, 85, 86, 87, 93, 180, 181,- 200, 217, 248, 264, 299, 328, 369, : 370—373, 376, 382, 388, 416, 428-431, 446, 450, 485, 515, 516, 520, 523, 524, 529 Bloy, L6on, 193 Bogdan-Piteşti, Al., 188+189, 190, 191, 192, 431, 482—483, 526 Bolintineanu, Dimitrie, 120, •199, 359 Bordeianu, M., 424 Botez, Demostene, 248, 262 — 266, 279,328, 369',381-383, 422, 511-512, 516, 520 Botez, Grigore, 424 Botez, Viorica, 424 Brandes, Georg, 474 Brăescu, I., 6, 106,111,112,145, 152, 168-183, 201,'251, 282, 304, 452, 455, 459, 469, 472, 474, 480-481, 499 Brătescu-Voineşti, Al., 216, 220, 248, 304, 436, 453 Brătianu, Ion, 398 iBrătianu, I.I.C., 453,-497 Bucufa, EmanoiI, 17—22, 37, 38, 39, 40, 41, 43, 55, 1 65, 116, 117, 423, 426-428, 434, 435, 438-439, 441, 446, 461, 480 Bulfinski, Ronald, 490 Busuioceanu, Al.y 396 Buzdugaft, I., 260, 51T: 0 Cair, G., 6, 433 " • Calafeteanu, 424 Calman-Lâvy, 284 . Cantacuzino, Matei, 246 — 247 5°6 '? Cantemir, Dimitrie, 100 . Caragiale, Ion Luca, 12^14,106, . 111, 112, 152, 153, 158, 168, 169, 170, 171, 172, 174, 175, 177, 198, 208, 214, 216, 220; 230, 234, 241, 248, 295, 296;. 304, 425, 453, 455, 474, 475, 477, 492, 494, 499, 507, 508 Caragiale, Luca Ion, 12 — 14, ■ 424, 425 Caragiale, Mateiu, 480 Carp, Petre, 228 Carri&re, Eugene, 315 Cazaban, Al., 32, 68, .431 I Câlinescu, G., 427, 430, 436, 454, 461, 465, 470, 471, 473, I 476, 479, 486, 488, 502, 508 Celarianu, Mihail, 6, 125 — 127, > I 128, 283, 452, 464—465, 468 | Cerna, Panait, 48, 83, 84, 200, j . 404, 406 | Chendi, Ilarie, 445, 450 I Chesterton, G. K., 70, 71 i •' Chopin, Fr., 229 Cicero Marcus Tullius, 152 i Cihac, 14 j Cioculescu, Şerban, 528 529 Ciomac, Em., 70, 443, 444 | Ciprian, G., 467, 490 ). Cîuchi, C., 35, 212, 433 ij Ciucurescu, Eugenia, 473 ■ | Claudel, Paul, 148 , . Cocea, N. D., 447, 450 ! Conachi, Vasile, 21, 40, 434 I Condora, 52 — 53, 437 Conrad, Josepli, 70;y71 Corbasca, V., 229 Corbea, Ileana, 464 Coresi, - 488 Corneille, 269 . Cornescu, Traian, 447 Cosma, Mihail, 452 Cosmin, Radu, 15 — 16, 20, 38, 131, 132, 154, 319, 426, 433, , 454, 466 Coşbuc, George, 186, 208, 214, 216, 217; 219, 220, 248, 259, 275, 295, 296, 298, 304, 311, 393,394,395,403,446,494, 507 Cotruş, Aron, 214, 216, 217, 220, 249. 294. 297. 299 Crainic, Nichifor, 73, 274—276, 392-396, 397, 398, 445, 515, 522 Creangă, Ion, 214, 215, 216, . 219, 220, 24Ş, 295, 296, 304, 507 Cristev, ,Diana,. 474 Crommelynck, Ferriand, 473 Cunţan, Maria, 6 Cuza, A. C., 114, 115, 460, 506 D Dante, 71 Darie, Ion (v. Petrescu, Cezar) Daudet, Lâon, 193, 194, 485 Dauş, L., 6, 433 Davidescu, N., 201, 202, 213,. 214, 216, 217, 218, 219, 220, 248, 249, 257, 272-273, 278, 293, 294, 297, 298, 299, 300, 303, 305, 314, 336, 347-354, . 373, 416, 475, 489, 490, 493,. ' 494, 495, 496, 507, 514-515, 516, 522, 523, 524, 528 Delavrancea, Barbu, 208, 270,. 453, 506 ' Demetrescu, Traian, 262, 381 Demetrius, V., 6, 68, 433, 441 Densusianu, Ovid, 96,198—200,. 210, 231, 232, 238—239, 430, 433,- 486-489, 492, 495, 496,. 502-503, 511 Densuşianu, Aron, 198 Desilla, Octav, 426 Dima, D. F., 229 Dimitrescu, Şt., 447 Dominic, A., 6, 134, 433, 453. 467 Dongorozi, Ion, 480 Dorian, Emil, 65, 74, 116—119, 283, 440-441, 445-446, 452, 460-461 Dorini, 448 Dragomirescu, Mihail, 67, 105, 143, 145, 152, 158, 195-197, 233, 234, 277, 431, 432, 436, 449, 455, 457, 458, 467, 471, 472, 474, 477, 479, 485-486, 500, 512 Dragoslav, I., 6, '277 Drăculea, Alexis (Vlădescu, M.), 254, 508-509 Duhamel, Georges, 522, 523 Dumas, Alexandre, 36 Dumitrescu-Brăila, Vasile, 447 Dunăreanu, N., 108, 457 E Eftimiu, Victor, 5, 6, 101 — 102, '■ 135, 136, 359, 442, 447, 450, 453, 467, 468, 503 Eliade, Pompiliu, 487 - Eminescu, Mihai, 44, 45, 48, 50, 84, 186, 198, 199, 200, 211, 214, 215, 216, 219, 220, 248, 250, 260, 262, 275, 295, 299, 304, 311, 336, 381, 394, 403, 406, 415, 494, 507, 528 Enescu, Vasile, 498 F Farago, Elena, 5, 6, 167, 236, 314-319, 321, 416, 429, 436, 480, 523, 524, 528 -534 Feraru, Margareta, 434, 494, : 495, 515, 525 Filip, G., 99, 452 Filipescu, Nicolae Gr., 270, 448 Filotti, Măria, 473, 490 Florescu, Al. G., 499 Florescu, Jean Th., 131 -Florescu, N., 464, 499 Floru, Igena, 6 Foti, Ion, 186, 229 France, Anatole, ,58, 284 . Fundoianu, B., 147—149, 188, 189, 190, 191, 192, 213, 214, 250, 255, 256, 293, 294,.,447, 452, 472-473, 475, 482, .483, 489, 490, 493, 495, 507, 508, 509, 522 Furtună, Horia, 477 G Gafencu, Grigore, 443 Galaction, Gala, 99, 312, 442 Galsworthy, John, 70, 71 Gană, George, 430, 431 Georgescu, I. B., 480 Georgian, George, 211 Gerota, Constantin, 428, 430, 480, 527, 528 ' Gheorghiţ.ă, G., 464 Gherea, C. D., 80, 153, 270, 292, 449, 492 ■■ , Ghica, A. I., 229 Gibescu, G., 510, 511 Gide, Andr6, 188, 337 Gîrleanu, Emil, 200, 216, Goethe, 188, 189, 442 Goga, Eugen, 426 ■ TI i I Goga, Octavian, 45, 200; 216, i '220, 248,'249,. 259, 304, 447, ; 453, 510 > Goldstein, Leopold (v. Baltazar; > Camil) j Gourmont, Remy de, 94, 116, I j ' 122, 272, 298, 316, 417, 462, 496 Grădişteanu, Ion, 107 . Grăsoiu, Dorina, 526 Gregorian, G., 406, 409 — 415, ' 523, 524 Guşti, Paul, 437. H Hamsun, Khut, 68, 252 Hardy, Thomas, 70, 71 Hasdeu, B. P., 485 Herondas, 221, 302 Herz, A. de, 436, 499 Hogaş, Calistrat, 216, 220, 248, 249, 251-253, 274, 275, 304, 4 .393, 508 Homer, 152, 153, 459, .474 Horaţiu, 241 Hugo, Victor, 117, 120 Ibrăileanu, G., 202, 424, 434, 449, 487, 493, 494, 510,. 512, 514, 520, 521 Ibsen, Henrik, 198 Ignotus (RSLdulescu, Dan), '237, 502 . • Ionescu, Nae, 425 Ionescu, Take, 270, 447' Ionescu, Valerian (v. Valerian, I-} Iordache, N. (v. Streinii, Vlâdimir) Iorga, Nicolae, 18, 72/73, 80, . S-l, 96, 100, 102, 107, 108', 231, 232, 247, 270, 274, 292, 392, 393, 432, 444-445, 449,. 453, 457, 478, 485, 488, '499' -500, 501,514 ■ ; "; lorgulescu, Mihail, 5, 424, 433, 444, 490 Iosif, St. O., 84, 99, 200, 445;,. 450 Irineu, Cora, 10, 425 Isac, Emil, 214; 216, 249, 272, 278, 294, 297, 515 Ispirescu, P., 528 ■ ' J ' Jammes, Francis, 148 " Jianu, Ionel, 504 K j. Kaiser, Georg, 221, 302 .... r Kant, Immanuel, 221, 301 .. Karnabatt, D., 457 ... Kiriţescu,.Const., 223 — 224, 497 Kogălniceanu,' Mihail,' 36; ' s\i', '292 : - I, - ■ ll’i La Fontaine, 269 , . „;!lV Laforgue, Jules, 359, 360, 363.,' 524 . ' ’ : Lalo, Charles, 522,'523 ''il'‘ 553 Lamartine, ‘219, 304, 314 Lasearov-Lupaşc-u, Julieta, 229 Lasserre, Pierre, 354 Lăzărescu, J., 424 Lemailre, Jules, 462 Livadă, Melania, 429 Loti, Pierre, 49 Lovinescu, Vasile, 482 Luca, Ana, 467 Luca, B., 90 Luca Luminiţă (v. Baltazar, Camil) Lruicescu, Angela, 498 M Macedonski, AI., 30, 46, 188, 2.00, 305, 337, 477, 492, 494, 495, 503, 508, 522 Maeierlinck, M., 218, 303, 313, 316, 524 Maiorescu, Titu, 80, 198, 211, 292, 449, 456, 492 Mallarme, St6phane, 148, 257, 298, 312, 359, 373, 460, 496, 522, 524 Mangra, 107 Maniu, Adrian, 87, 200, 354 — 3(i5, 386, 390, 416, 470, 477, 480, 496, 523, 524, 528 Marian, Liviu, 108, 457 Marino-Moscu, Constanţa, 236, 501-502 Marx, Karl, 270 Maupassant, Guy de, 219, 304 Maun-as, Charles, 193, 194 Mavrodi, Alex., 453 Wa.vy, H., 447 Medrea, C., 447 Mehedinţi, S., 35, 205 — 207 211, 432, 433, 491, 493 Merimdc, Prosţier, 36 Michaelis, K., 11 Mihăescu, Gib, 474, 475 Mihăescu, Paul (v. Sărmanul Klopstock), Minulescu, Ion, 44 — 51, 68, 71, 200, 214, 217, 219, 294, 307-314, 317, 318, 321, 416, 435-437, 442, 453, 495, 496, 503, 510, 520, 524 Mitliouard, Adrien, 522 Mîndru, A., 6 Moldovanu, Corneliu, 6, 267 — 268, 426, 512-513 Moldovanu, Julieta, 513 Molare, 230, 269, 453, 499 Monda, Virgiliu (Moscovici, Virgiliu), 6, 283, 433, 452 Morţun, I, 135, 136, 467, 473 Moscovici, Virgiliu (v. Monda, Virgiliu) Moscu, Alexandru, 236 Moşoiu, Alfred, 6, 33 — 31, 99t 431 Movilă, Sanda, 283, 452 Muntcanu, Mihail, 229 Mural (regele Neapolului), 114 Mureşanu, Andrei, 199. Murnu, Ary, 99 Murnu, George, 5, 480 N Nanu, D., 5,, 480 ' ' Narly, C„ 6, 433 Negoiţescu, Jon, 471 ->36 i îJegruzzi, C., 499 ll'lci'ui'ă, Al., 229 Iconarul, 133, 1G3, 478 1'Jiciilescu-Buda, Elena, 437 j 'lielzsclie, Fr„ 48, 220, 301 jVigi'im, N. M., 6 ;MoUnra, C. I., 467 Nour Alexis, 004 I ij I o îi fi Odoboscu, Alexandru, 36 ji (Jpriîjan, I., 429 jj Orii/., Ramiro, 5, 480 jjOvidiu, 424 I ^ ■■ Paml'ile, Maria, 6 l’an-Ccrnătescu, Cleo, 437 Papadal-Bengescu, Hortensia, .r), 6, 57-64, 103, 173, 174, 223, 236, 277, 440, 446, 453, 454, 459, 480, 502 Papadopol, Paul A., 232, 234, 500, 001 Pascal, 18 Paveleseti, Cincinal, 450 Pflllilnea, Pompiliu, 231, 232, 4H7, 488 PiUrilşeanu, D. D„ 240-241,-269, 270, 424, 504 Pellico, Silvio, 456 l'tillz, I., 6, 42, 433, 4.15 l’miîlz, Ion, 131 l*o.|n>;sioiusţ 229, 427, 469, 477, AtiO, 521 Petică, Ştefan, 214, 216, 294 297, 305, 493 Petrescu, Camil, 7, 45, 50, 77, 82, 89, 90, 92, 93, 138, 200, 201, 203, 204, 223, 282, 324, 326, 363, 370, 376, 386-301, 416, 443, 444, 448, 450, 452, 469, 470, 480, 486, 489, 490, 491, 511, 520 Petrescu, Cezar, 70, 426, 444, 480 Petrovici, Ion, 5, 6, 131, 424 Philippide, Al- A., 214,257 — 260, 262, 294, 351, 365, 369, 37o- 380, 381, 422, 509-511, 520, 523, 524 Pillat, Ion, 6, 248, 299, 304, 392, 396-402, 409, 442, 477, 480, 521, 524, 528 Piru, Al., 521 Platon, 188, 189 Poitevin-Skeletti, 447 Popa, Victor Ion, 225, 226, 497 — 49S Popescu-Telega, Al., 480 Poptyiu, Gr., 229 Popovici, Lilly, 467 Praxiteles, 221, 302 Procopovici, Al., 426 Prodan, Paul, 453 Protopopescu, Dragoş, 6 Pumnul, Aron, 199 K Rabelais, Franţois, 58, 485 Racine, Jean, 269 Ralea, Mihail, 444 Rnlly, Al., 6, 433, 448 Raşcu. 1. >!., .'!<>, 433 Rădulescti, Daii (v. I^notusl Hădulescu, Ion Kliade, 18G lîâdulescu-Motru, C., IU Rebreanu, Livin, 5, fi, 171, 20(1, ■jos, -Jir., 220, 223, 248, 24'.i, 250, :m, 2, 442, 7s Rrfînier, Henri ile, G8, f>0:î, 522 Hclgis, Kiigcn, fi, 281, 452, r> 17 Renan, lirnesl, 284 lîessu, C., 57, 75, 447 Rimbaud, Arlhur, 524 Romanesc», Mareei, fi, 392, ■102--105. A3:î Roselli, Radu D., OG, 2G2, URI Holani, Rodica, 521 Rotirii, O., 0, UI, 132, 2G2, 381, 44G, 448 S Sadoveanu, I011 Mnrin, 71 Sadoveanu, Mihail, 20(1, 202, 21G, 220, 211, 248, 249, 2.r.2, 2G9, 270, 274, 275, 304, 393, 4 45, ->05 Sninl-Cieorges do Houhellier, 124, 403 Sanielevici, II., 200-271, 51-1 Savel, Vasile, G8 Sărmanul Klopslock (.Mihăescu, l’aul), 60, 111, 504 Săvescn, Iuliu Cezar, 214, 294, 305, 495 Schopenhauer, 48 Scurtu, Alexandrina, 5, G, 23G, 283. 452 Serali, Solomon, 1S0 — 1S7, -1S2 Shakespeare, 58, 71, 105, 453 53S Silviu, (îeorge, 283, 452 Simion, Ku^en, 429, 525, 530 Sin-Ciimyiu, I., G, G7, 103. 104, 124, 442, 445, 454, 4G3 Sirlm, Ion, 4G7 Slăviri, loan, ]U7, 215, 23(\ 295, ■l.l()- i;>7, 459, 499 ' Soare, Alice, G, 77, 78, 23G, 2SÎI, 448, 452 Socralo, 188, 189 Sofocle, 458, 459 Solaroln, Theodor, 2IG, 297, 487 , ; it. Sorbul, Mihail, 105, 109, ..Ufl, III, 150, 151, 158, 197, ,198, 457, 458, 473 Soreann, N., 22G, 473, 498 Sorini, I. U., 73 Spcranţia, Eugeniu, 249, 297 Staul, doamna dc, 25G Slamale, Coslnc.he, 25G Slamatiail, Al. T., G, 42,4, Stendlial, 203, 204, 490,, , Slere, Constantin, 228, ^47,. Slahl, II., 108 ■ Slorin, (ih., 473 ' Slreinu, Vladimir (lordaelit'j'M.), 283, 431, 452 |l'1'' Struţeanu, Srarlal,' 105,' ’'iOfi, 111, 112, 113, 115, i:i:i;: \A5, 158, 1G3, 230, 232, 234;- 4.55, 458, 459, 100-107, 472,-)474, 475, 477, 478, 500,.501,;,. Ş Şeicaru, Pamfil, 193, 194, '484, 485 Şerbescu. tbaslian, 443 Şiralo, F., 225 Şlefănescu, Mircea, 74, 444 — 44G, 448 Şlefânescu-Est, Eugeniu, 216, 220, 249, 278, 297 T 'fafrali, Orest, 54, 437 — 438-Tailhade, Laurent, 485 Talaz, ’ George, 105, 158 Tănăsescu, Nicolae (v. Cosmin, Radu) Teodoreanu, Al. O., 447 Teodo.escu, Al., 424 l’eodorescu, Anibal, 447 Teodorescu-Sion, 68 Theodorescu, Dem., 447, 457 Theodorian, Caton, 5 Titeanu, Eugen, 229 Tocilescu, Gh., 120 Tolstoi, Lev, 58 Toma, A., G Tonilza, N., 447 Topîrceanu, George, 202 V Valerian, I., 128-130, 2S3, 452, 465-466, 468 V:il6ry, Paul, 298, 496, 524 Val jean, 6, 131, 132, 453 Vasilescu, Emil, 430 Văcăreşti (poeţii), 188 Verhaeren, Emile, 503, 524 Verlaine, Paul, 36, 82, 298, 496, 522 Veuillol, Loilis, 193, 194, 485 Vianu, Tudor, 5, 42, 429, 430, 435, 444, 4S8 Viau, Tlieophile de, 133, 47S Vinea, Ion, 122, 136, 146, 449, 461, 462, 480 Visan, Tancrede de, 522, 523 Vissarion, I. C., 235, 277, 501, 516 Vlahuţă Alexandru, 48, 208, 269, 270, 275, 305, 394, 395, 492, 528 Vlădescu, M., (Drăculea, Alexis), 254, 509 Voiculescu, Marioara, 437 Voiculescu, V., 480, 515 Voronca, Ilarie, 279, 283, 516 Vollaire, 193, 424, 485 W Wilde, Oscar, 188, 189, 339 Wilhelm al IMea, 234 Wily, Oliver (v. Aderca, Felix) Z Zamfirescu, Duiliu, 68, 132, 208 — 209, 227-228, 365’, 442, 491-492, 498 Zenon, 293 X Xeni, C., 447 Xenopol, A. D., 508 T Ygrec, dr., 504 539 CUTRIN'Sl :L PAGINI m: CKITICA. STUDII ŞI CKOS'ICI „Sburătorul litcr-ir" ............................................ O nouă bibliotecă do popularizare ................................ „Ideea europeană" — august 1T> ................................... Lucn Ion şi Ion Luca ............................................. Radu Cosmin ...................................................... Km. Bucuţa ....................................................... „Idoea europeană" ................................................ Lucian Bla^a ................................................ 'Al. Cazaban] .................................................... („Jocul apelor"] ................................................. („Convorbiri literare"] ..........................'............... [Anuarul Societăţii literare „Or. Alexandrescu"] ................. Reversibilitate .................................................. l„raiaţele“ de I. I’eltz] ........................................ Em. Hucuţa ....................................................... Ion Minulescu .................................................... Condora .......................................................... [O. Tafrali: „Critica operelor arheologice ţi istorice1']......... [Km. Bucuţa] ..................................................... [„Turcoaicele" >.i „Spovedanii Poetului necunoscut ................................................. 98 i [„Lumea copiilor"] .................................................. 99 [ N. Batzaria: „Din lumea Islamului: Turcia junilor turci" .... 100 Directoratul d-lui Victor Eftimiu...................................... 101 Genius loci .............................:............................. 103 Critica ştiinţifică ................................................... 105 Ioan Slavici: „închisorile mele" ...................................... 107 [„Prozatorii noştri"] ................................................. 108 „E lată rău!“ .................................................... 109 Un om ironic .......................................................... ;111 ij F. Aderca: „Personalitatea, drepturile ei în artă şi viată".......... 114 !l Emil Dorian ......................................................116 |j Coloare locală ...................................................... 120 ij Duplex ...........................•.........................................122 ij Maturitate ................'........................................... 124 jj Mihail Celurianu .................................................... 125 ij I. Vaierian ......................................................... 128 „Shurfltorul" şi alegerile ............................................ 131 Struţeanu se multiplică ............................................... 133 „Sonata umbrelor" la Berlin ........................................... 134 Lealitate .............................................................. 135 ... .Şi Camil Baltazar ................................................ 138 Institutul de literatură. Statutul constitutiv ........................ 143 Locul crimei .......................................................... 145 B. Fundoianu .......................................................... 14" „A doua tinereţe" .......................;...................!......... 150 Ce e cu Homerul ironic? ............................................... 152 Bacovia ............................................................... 154 „Flacăra" ...................................................’......... 157 Undo dai şi unde....................................................... 158 T. Arghezi ............................................................ 160 1n srirşit, un om cinstii ............................................. 163 J'\ Aderca ............................................................ 164 [„Năzuinţa"] ...................................................... 1G7 Brăescu ........................................................... . 1G8 Umbra ..................................^.......................... .184 Antologia Segall .................................................. 186 Moartea lui Al. Bogdan-Piteşii .................................... 188 Iarăşi Al. Bogdan-Piteşti şi d. Fundoianu ........................ 190 Iarăşi pamfletul .................................................. 193 Mihail Dragomirescu ............................................... 195 Ovid Densusianu ................................................... 19fî „Flacăra" .*....................................................... 201 „Suflete tari" .................................................... .203 S. Mehedinţi ...................................................... 205 Duiliu Zamfirescu ......................*.......................... 208 [„Vieaţa nouă"] ................................................... 210 „Convorbiri literare" ............................................. 211 Există o literatură română? ....................................... ■ 213 Const. Iviriţescu: „Istoria războiului pentru întregirea României, 1916—1919". Volumul I ......................................... 223 Teatrul Naţional: „Ciuta", piesă in 3 acte de Victor Ion Popa .. 225 [Duiliu Zamfirescu] ............................................... 227 „Flacăra" ......................................................... 2S9 . „Legea progresului" ............................................. 230 Cazul Iorga—„Mercure de France" ................................... 231 Tatăl, Fiul şi Sfintul Duh ........................................ 233 I. C. Vissarion: „Sub călcii". Note şi schiţe din timpul nemţilor, voi. I ........................................................ 235 Constanţa Marino-Moscu: „Tulburarea". Nuvele .'............ 236 Ignotus: „în umbră şi tăcere". Poezii ............................. 237 Ovid Densusianu .'................................................. 238 D. D. Pătrăşcanu: „Domnu Nae". Scene din vremea ocupaţiei... 240 Alexandru Bilciurescu: „Morţii". Versuri .......................... 242 Mihail Sadoveanu: „Strada Lăpuşneanu". Cronică din 1917 .... 244 Reviste noi ....................................................... 245 Matei Cantacuzino ................................................. 246 . Iarăşi problema literaturii române .............................. 248 Recidivă .......................................................... 250 C. Hogaş .......................................................... 251 Alexis V. Drăculea: „între Venus şi Marte". Nuvele ............ 254 Originalitatea în primejdie ....................................... 255 Al. A. Philippide ................................................. i ]. Buzdugan: „Miresme din stepă". Poezii ......................... 261 : Demostene Botez .................................................. 262 ! Corneliu Moldovanu: „Purgatoriul". Roman in două volume 26" j H. Sanielevici ................................................... 269 j N. Davidescu — ironist ........................................... 272 j Nichifor Crainic .................................................. 274 Vissarion — poet.................................................... 27" Camil Baltazar ..................................................... 278 „Cunoscutul luptător" .............................................. 2S1 Cuvînt de încheiere ................................................ 282 Benvenisti ......................................................... 2S4 CRITICE, IX POEZIA NOUĂ Prefaţă ............................................................ -S9 I. Atitudinea criticei faţă de fenomenul literar ........... 291 II. Caracterele esenţiale ale literaturii române ................. 293 III. Care e esenţa simbolismului? ................................. 297 IV. Situaţia simbolismului în ritmul literaturii ................. 301 V. Simbolismul nu poate face caracterul specific al unei lite- raturi ..................................................... 303 VI. Simbolismul românesc .'....................................... 305 1. I. Minulescu ............................................ 307 2. Elena Farago ............................................ 314 3. Bacovia ................................................. 319 4. Camil Baltazar .......................................... 323 VII. Falsul simbolism ............................................. 335 1. T. Arghezi .............................................. 336 2. N. Davidescu ............................................ 347 3. Adrian Maniu ............................................ 354 4. F. Aderca ............................................... 365 VIII. Imagismul .......................'............................ 369 1. Lucian Blaga ............................................ 370 2. AL A. Philippide ........................................ 374 3. Demostene Botez ......................................... 381 IX. Poezia notaţiei .............................................. 386 Camil Petrescu ............................................. 3Sfi 543 X. Tradiţionalismul şi neoclasicismul 1. Nichifor Crainic ................ 2. Ion Pillat ...................... 3. Marcel N. Romanescu ............. XI. Alte aspecte ......................... 1. Ion Barbu- ...................... 2. G- Gregorian ...........'........ XII. încheiere .................... Note .............................. .'..... Indice de nume ............................ i / 1 ■ \ Lector: MARGARETA FERARU ‘ Tehnoredactor: GEORGETA ClRSTEA Bun de tipar: 27.07.1V92 Coli tipar 34 întreprinderea'poligrafică: ROMCART Tipărit la “ROMCART“ S-A. sub comanda 685- ISBN 973-21-0291-8 ISBN 973-21-0158-X LEI 498 T.L. 2 Total 500