TOPOGRAFIA SATULUI Şl HOTARULUI MAIDAN DE SOFRONIE LIUBA şi AURELIE IANA URMATA DE STUDIU DESPRE GELŢI Şl NUMELE DE LOCALITĂŢI DE Dr. AT. M. MARIENESCU Caransebeş isos TIPABIUL TIPOGBAEIEI DIECESANB REPRODUCERE DIN „FOAI ----- ILUSTRITĂTII SALE DOMNULUI NICOLAE POPEA EPISCOPULUI DIECESEI ROMANE A Caransebeşului, Ape BÂTOBilLll ŞI gPBIIISITOBIIIlUI A TOT CE E ROMÂNESC Şl DREPTCREDINCIOS CU DEVOŢIUNE Sofronie Liuba Aurelie lana Dr. At. M. Marienescu P a #P & ,s «t-/*’ (■’ '·, >^BBL10TfîC^v ' Afr ACADEMIEI *) (Stimate amice <§ofrOnle Liuba şi .Aurelie :Iana! Dorinţa, ce mi-aţi descoperit, şi precum mi-aţi scris, şi a altor Români, ca purcederea etimologică şi înţelesul numelor de dealuri, de părîie şi de alte localităţi, înşirate în preţuitul operat presinte al D-Voastre, se le lămuresc pe basa studielor făcute, vin ca să o împlinesc; dar’ mai nainte de toate am, ca se dau lămuriri despre însemnătatea numelor de localităţi şi despre datorinţa, sau în sensul strîns, despre sila morală şi necesitatea naţională, ce pe Români ’i îndeamnă la culegerea numelor de localităţi şi la studiarea înţelesului acestor nume. In Anglia, Francia şi Germania, inteliginţii şi învăţaţii au început încă cu un secul mai nainte, ca să culeagă numele locale şi se studieze înţelesul lor şi prin ei s’a constatat, că numele de localităţi de pe teritoriul, pe care locuesce un popor, din multe puncte de vedere sunt de mare însemnătate pentru poporul respectiv; as1 fel e raţional a deduce, că numele localităţilor, de pe teritoarele pe unde locuesc Românii, sunt de mare însemnătate pentru noi. Aci sunt munţii, dealurile, văile, colnicele şi dâlmele; aci sunt rîurile şi părîiele, tot acele la cari strămoşii noştri — cu 18 secoli mai nainte — s’au aşezat, şi-au făcut locuinţe şi au plămădit poporul dacoromân, Pe acele localităţi înainte de noi au trăit alte popoarS, şi s’au stîns ; pe acele localităţi, după noi, au năvălit alte popoare, şi eele de pănă din secolul al 9-lea, s’au potopit! Strămoşii noştri, din secuii, în secuii, din generaţiuni în ge-neraţinni, aci s’au luptat, aci şi-au versat sângele pentru bunul, esistinţa şi limba lor, pentru aceste teritoare, ca locurile nascerii, vieţii şi patriei lor! Dar’ pe aceste locuri aflăm şi urmele popoarelor de dinainte de noi, şi ici cole. urmele popoarelor venite după noi. Aceste locuri adese-ori sunt legate cu tradiţiuni istorice naţionale, eu mituri păgâne dela strămoşi, cu mituri păgâne încreştinite dela alte generaţiuni ale strămoşilor; cu legende creştine, cu poveşti despre atare familie sau individ al poporului, ori al unui sat. Eată 1 de aceste locuri e legată istoria, tradiţiunea, arheologia şi mitologia daco-română; dar’ aceste locuri foarte adese-ori ni spun numele lor într’o limbă vechia, ce azi nu o pricepem, şi par’că VI adese-ori ne ocăresc: „Ce? în toată ziua ne pomeniţi, şi nu ne înţelegeţi.“ Eată! numele acelor locuri sunt isvoare de scrutare şi pentru limbile vechi din patrie, de mai nainte de colonisarea noastră; şi pentru limba noastră cea vechiă şi ale formării ei şi pentru limba noastră de azi şi din causa aceasta, ne învită, ca se culegem numele locurilor şi se învăţăm de a sci înţelesul lor. Aceste sunt motivele, ce ne îndeamnă, ca se culegem deosebi numele munţilor, dealurilor, văilor, colnicelor, dâlmelor, isvoarelor, părîielor, rîurilor, prejurilor şi câmpiilor, căci aceste în parte mare purced din timpul de din nainte de aşezarea noastră pe aceste teri-toare şi numele aceste în doaue mii de ani, noi le-am susţinut; apoi în parte mare purced din timpul nou al limbei, şi acele nume noi le-am dat dm limba noastră, şi sunt material şi forme din limba de azi. Popoarele trecătoare prin Dacia, parte nici au avut timp — din causa năvălirii altor popoare — ca se se aşeze de ţîniş, parte au căutat locurile mai mănoase dela şesuri şi aci au putut propaga şi nume dm limba lor, noaue streine; pană ce munţii şi dealurile au apărat nu numai esistinţa poporului şi numele nostru, ci şi numele de localităţi, date de popoarele anterioare, şi create de strămoşii noştri şi urmaşii lor; şi pentru aceasta şi numele din limbi străine se pot întâmpina mai numai la numirea oraşelor şi satelor deşi poporul nostru, pentru cele mai multe sate, are şi numiri speciale, susţinute din timpuri vechi. Ce fel de colecţiuni avem pentru nume de localităţi ? Pentru Ungaria şi Ardeal se află numai „A magyar korona orszâgainak helysâgnevtăra“ publicată de oficiul statistic, în interesul adminis-traţiunn, adecă numai cu numele de oraşe, sate şi cercuri Eu în societatea etnografică din Budapesta, am fost atras atenţiunea unor membru la lipsa de culegerea numelor dealurilor, rîurilor etc. dar’ nu am cunoscimţă, ca se se fie făcut ceva; apoi eu din mapele comitatelor, cu multă greutate am cules câteva nume de dealuri şi de rîuri. Ce să atinge de România, Dimitrie Frunzescu la 1872 în Bu-curesci a publicat un „Dicţionariu topografic şi statistic“ şi acesta are primul merit, că a publicat şi multe nume de dealuri dar’ firesce că nu-s complete. Se vede, că Românii din România au avut instinct bun, când au înfiinţat „Societatea greografică“ şi şi-a priceput chiamarea, ca să adune toate numele de localităţi din România şi din 20 de judeţe au produs 20 de dicţionare de nume de localităţi. Dar’ priceperea pentru însemnătatea numelor locale la Români (l să redică ioarte tare, când seim, că regele, principele de tron, societatea geografică şi alţi Români deştepţi, au dat premii frumoase pentru culegerea numelor locale din atari judeţe fdistvieţe). După completarea colecţiunilor, remâne, ca literaţii şi înveţaţu dm România se scruteze materialul istoric, limbistie etc. şi să-l csplice. ^ Şi ce zic streinii despre numele locale de pre teritoriu locuit de Români? şi despre tema presinte ? Trangott Tamm (Über den Ursprung der Rumänen, adecă despre originea Românilor, Bonn 1891 pag. 6) atinge lupta scvietorilor streini, carii zic. că Românii în secolul al 11-lea şi 12-lea au venit din Balean pe teritoriul unde locuesc azi- şi atinge lupta scriitorilor Români, carii zic, că Români, dela colonisare, adecă: dela anii 106—107 nu s’au mişcat dm Dacia şi că de atunci totdeuna au fost aici şi apoi Tamm ni spune: „Dur causa aceasta prerie tot nu poate fi matură de a spune judecată, până când e-inera nu s’a fi cutezat la studiul de nume de tocim; pănă acuma pentru astfel de studiu nu se afiă încă nici pregătirile cele mai dela început şi de lipsă, mai ales în România, aşa meat deocamdată dacă voim, ca întrebarea se o aducem mai aproape de răspuns, nu ni remâne nimic altceva, decât — materialul ce se a A şi e cunoscut — de al supune încă odată unei judecăţi strict-critice. Apoi Tamm (la pag. 86) ’şi dă părerea: „Ca oaspe permanent în Dacia, a păşit slavul, şi dacă. noi acuma în ţara muntoasă a Ardealului, nu-1 mai întâlnim, sau încă numai ca colonişti aşezaţi în timpul de tot modern, — totuş numeroasele nume slavice de sate, dealuri, rîuri şi localităţi, dau testimoniul cel mai nesuspicios despre aceea, că slavul a luat odată o parte mare a tern în posesiunea nedisputată şi durătoare.“ Şi Tamm mai în jos recunoasce, că Slavii au locuit la vale, adecă la câmp şi pustă, eara Romanii sus în dealuri.“ Astfel numele localităţilor din dealuri nu au putut fi slave nici slavisate, şi Tamm face bine. că nu vre se decidă causa. în fine Tamm se mai întoarce odată (pag. 53) la însemnătatea numelor locale pentru Români, şi deoarece el arată, rit nu se află urme, că Românii din Balcon sau din alte părţi au vemt în Ardeal, ba din contră, se află urme, că Romanii din Ardeal s’au scoborît în România, ni mai aduce aminte: „că studiul numehn de locuri - aşa precum sperăm noi - va tace posibil odată ca învederat se urmăm avantarea pas de piţ a Românului dm A, deal în terile de şes; aci e reservat viitoriulul un câmp larg de scrutare, plină de resultate“. , x . Samuel Borovszky în opul seu „A honfoglalas tortene, adeca· istoria cuceririi patriei prin Magiari, 1894 Budapesta“ la pag. G8— ' X sau tn Theba din Boeoţia, ţarii în Grecia vechiă, au locuit cândva Slavi, fiindcă la Poloni debina înseamnă stejar şi stejăret. ■ - Astfel stadieie mele celtice, fiind basa'te pe resultatele scrutărilor unor scrietori renumiţi pe acest teren, şi purcezend pe basa şi sistema lor, am convingerea, că toţi aceia, carii poartă atare interes pentru aceste materii, pe lângă cât de puţină cunosciinţă lim-bistică, vor recunoasce adeverii] în esplicările mele. Gl. Tocile3CU în opul seu „Dacia înainte de Romani“ î 1 mai multe locuri aduce părererea multor scrietori asupra înţelesului numelor locale din Dacia vechiă; şi dacă şi şepte inşi esplică atare nume local, de regulă se arată mai tot atâtea păreri şi la puţine nume, înţelesul mai mult se ghicesce, decât se demonstrează filologice adecă decât să arată, ce e rădecină, ce e sufix, de unde e originea şi ce e înţelesul neresturnabil. B. P. Hasdeu în „Cuvintelele din bătrâni“ în „Istoria critică a Românilor“ şi în „Magnum Etimologieum“ esplică multe nume de localităţi, de pe teritoarele, pe unde locuesc Românii, şi din acele mai multe le-am studiat şi eu, dar’ aflu că fără de bază adeseori le-a încâlcit în slavism. De voiu avea vieaţă, voiu pertracta despre acele esplicări. " Ga adaus acestui operat voiu descrie posiţiunea Celţilor faţă de alte popoare şi voiu arăta legătura Valahilor din Dacia cu Căiţii şi cu limba lor, ca în acest mod se se uşureze priceperea şi judecata Asupra numelor esplicate. Deci, fraţilor Liuba şi Iana ! eată motivele, din cari eu — şi cred că şi cei pricepători de causă — recunoascem preţul naţional şi limbistie al operatului şi vedem cu bucurie nu numai un început frumos pentru culegerea numelor locale şi din părţile noastre, dar’ şi diliginţa şi priceperea, ce aţi aretat-o la culegerea numelor şi cuvintelor de toată ziua; şi pentru aceasta operatul D-Voastre poate servi de o mustră bună pentru alte colecţiuni din alte părţi, eară D-Voastre de esemple mândre pentru preoţii şi învăţătorii diliginţi şi deştepţi. Oradia-mare 15 Decemvrie 1891. Dr. At. M. Marienescu -3H ^ÂOTEC4* I# ACADEMIEI ROMÂMţb TOPOGRAFIA SATULUI ŞI HOTARULUI MAIDAN. j Î I -f f . î I I { $ î PARTEA I. Descrierea satului Maidan şi a locuitorilor lui După ce am satisfăcut din îndemnul nostru apelului Prea Stimatului nostru literat, Domnul Dr. Atanasie M. Marienescu, făcut în „Familia“ din 1892, referitoriu la supranumele de familie la Românii din comuna noastră Măidan, am fost îndemnaţi de acest Prea Stimat Domn a face şi o descriere a sfatului nostru, în carea se înşirăm toate numirile locale din otarul nostru, precum: numele vălilor, apelor, ogaşelor, dealurilor etc. aşa şi a datelor şi legendelor istorice, ce se mai susţin în comună, ca aşa din acestea, se se poată dovedi vechimea şi originea satului nostru şi a numirilor acestora, La aceasta descriere, ne vom folosi numai de date culese din gura poporului, referitoare la singuratecile numiri locale şi legende ori tradiţiuni poporale, păstrate în gura poporului pănă în timpul presinte. Ear prin aceasta scriere, sperăm că vom fi imitaţi de toţi colegii noştri, că aşa toţi din toate părţile se adunăm date istorice din gura poporului nostru, cari sunt cele mai mari dovedi ale esistenţei noastre, pre acest pă-ment, ce’l locuim. Şi fiind-că numele locale de pre teritorii i — 2 — românesci nu sunt culese, se le adunăm şi să dăm oea-siune literaţilor noştri şi în deosebi Dlui Dr. Al. Marie-nescu, ca se cerceteze vechitatea numirilor locale, căci noi credem, cumeâ în ele se reoglindează aşa limba şi istoria noastră, precum şi a popoarelor mai anterioare, premergătoare colonisării noastre. , A) Satul Maidan şi teritoriul Satul nostru se numesce Măidan. Măidanul e o comună mică (sat) cu un teritoriu (ţânut, otar) de 4.120 jugere (lanţe) catastrale, cu 336 numere de case şi 1.260 de locuitori, toţi Români de religiunea gr. ort. Măidanul e situat între dealuri, pre ambele maluri ale vălii Ilişava, (sau Lişava, cum o numesc străinii) rarea isvoresce de cătră răsărit. Izvorul ei este la crucea Ilişavei mici; o vînă izvoresce din dealul numit „Scrînciob“ şi alta din „Dobreia;“ şi împreunându-se, curge spre apus prin mijlocul satului, carele mai sus are trei, eară la mijloc patru rânduri de case, cu trei drumuri (strade) principale. Ilişava în timpuri ploioase, mai vârtos primăvara, esundează de multe ori în holdele cele mai mănoase din hitarăle: Măidan, Rachitova şi Greovaţ (în vechime „Gre-oniu“ ce a fost unicul opid în ţinutul nostru) şi făcând stricăciuni mari, mai cu samă în „Zbeg,“ (o luncă în otarul Greovaţului) unde se îmbină (sau varsă) cu rîul Caraş. în astfel de timpuri ploioase, eomunicaţiunea pre drumuri, preste văii şi ogaşe, e cu totul întreruptă, căci apa cresce repede aducând petrii (borţoane) şi lemne, rupe pnnţile şi umple vadurile sau le surpă şi în acelea — 3 — se fac rîpe. însă îndată ce înceată ploile şi şi neaua dela munţi s’a topit şi s’a scurs, valea scade. Ilişava nu poate eşi din albia sa prin sat, pentru-că oamenii au plântat pre la maluri: sălci, răchiţi, pliuţi (populus piramidalis), nuci, băgrini (cârtaci sau acaţii) etc. B) Satul Măidan şi locuitorii Satul Măidan e aproape de doi kilometrii de lung şi la apus se începe cu Nrul casei 291 lângă „Ogaşnl Gergo-nilor,“ şi spre răsărit se termină cu Nr. c. 60, lângă „Ogaşulu Miului,“ în strada principală, în carea la partea dreaptă (pe malul stîng al Ilişavei) se află 98 locuri de case şi fie-care e câte de 20 metri de lat; ear dacă mai computăm şi locurile de case goale şi ogaşele, lungimea satului este chiar de doi kilometrii. Fie-care loc de casă (plaţ) e de 400 orgii pătrate şi plaţurile sunt îngrădite cu garduri de nuele, împletite printre pari, bătuţi tot de o urmă unul de altul în pâ mânt, sau sunt îngrădite cu gard de zid. înălţimea gardurilor acestora e dela 1 m. pănă la 1 -50 metri cu propte, ca se nu le trântească vântul şi cu streşină acoperită cu paie sau spini, ca se nu putrezească. în grădinile caselor sunt plantaţi pomi, şi mai cu samă pruni, şi numai puţini culţivează în grădina casei şi legumele de grădină. Locuitorii cum am zis la început, toţi sunt Români de religiunea gr. ort. Sunt evlavioşi şi ţin tare şi neclătiţi la datinile şi obiceiurile strămoşeşti, şi sunt isteţi şi foarte curagioşi; sunt bine desvoltaţi, cu o statură comună de 1 70 m. până la 190 m. ba unii sunt şi preste 2 m. înalţi, cu pept şi membre foarte desvoltate, o stă-tură, ce nu se vede în alte sate învecinate. 1* — 4 — Statura femeilor variază între P60 m. pană la U80 metrii dar şi între femei sunt multe de stătură mai înaltă şi bine desvoltatâ. Coloarea feţei esle rumenă brunetă, sau eum zicem noi, oacheşă şi apoi bălă adecă: blondă, cu ochi negri-caprui şi venăţi, per negru căstăniu ori blond. La Măidăneni, caracteristic este traiul comun. Ură sau invidie, nu esistă în Măidan. Cei de o etate se titu-lează cu „frate“ sau „soră“, „vere,“ sau „văruică“, „chi-zule“ (tizule) sau „chiză“ şi „matcuţă.“ Cei mai tineri pre cei mai bătrâni ’i titulează cu „uică“ (unchiule) sau „mamă“ „ceică“ (mătuşă) şi „uina,“ fie înrudiţi sau neînrudiţi ; ear cei bătrâni pre cei tineri, cu „draga“ „nepoate“ „copile“. Cei cu câte puţini ani mai tineri, zic celor mai bătrâni „nenea“ şi „bacea“ ear femeilor „doda.“ Dacă între bărbaţi obvine vre-o ceartă pentru dreptul de proprietate sau pentru vre-o daună, femeile şi familiile respectivilor ştiu de aceea, ele prin desbateri din partea femeilor de ambele părţi, caută a se împăca, ceea ce mai totdeuna să întâmplă prin cedare, sau restituirea daunei în natură. Năcazul din trecut îndată să uită, şi reîncepe dragostea frăţească de mai nainte. Dacă femeile să ceartă, mai vârtos pentru prunci, mânia întră sine nu, durează decât un moment, şi nici când nu să vatămă în onoare unele pre altele, ca în alte locuri; eară de certele femeilor, bărbaţii nu ştiu nimic. Vecinii între sine să ajută împrumutat, ca fraţii. Vecina ce nu e la lucru în câmp, ci acasă, caută de vitele vecinei, carea e ocupată la câmp, îi fierbe şi face bucate pentru cină, îi hrăneşte porcii veniţi dela hîţă, îi mulge vacile etc. Un lucru destul de caracteristic, cu încredere reciprocă, fie-carea lucră, ca în averea sa propriă. „A se strica“ vecin pre vecin, să consideră de mare păcat. w Un străin, ar cerca înzădar, de a pune mărturie pre un Mâidănean contra altui Măidănean, căci: „el n’a văzut nimic, nu ştie nimic.“ Şi din contră, dacă vr’un străin ar atăca pre vr’un Măidănean în presenţa consătenilor săi, acela poate fi sigur, că numai el va fi, cel ee va perde! Măidănenii îşi ţin de păcat, a nu să ajuta la rău unii pe alţii! Când moare cineva în sat, să întrec ai da ajutoriul recerut; ear rudeniile şi mai vârtos vecinii, îşi consideră de păcat, a merge la lucru în câmp, sau a lucra şi acasă, când este un mort la vecini, sau la un înrudit. Pentru facerea sicriului, a crucii sau a groapei mortului, s’ar considera de cel mai mare păcat, dacă cineva ar lua plată pre acele lucruri. Săraci, cari ar fi avisaţi la ajutoriul altora, n’au fost şi nu sunt în Măidan. Ear dacă să întâmplă, că vecina „n’are dela moară“ sau „nu şi-au putut cumpăra“ sare, luminare, unsoare etc. pentru aceea nu duce nici cât rău, nici nu să culcă flămândă, căci altă vecină îi dă împrumut o strachină de fănină, o lingură de sare o erişcă de clisă etc. Când să ia din stână, să culeg pomii etc. toţi vecinii îsi au partea lor, căci vecina le dă „de pomană“ şi „în sănătatea oilor“ „în ştirea lui Dzeu“ etc. Când să „frige“ (fierbe) răchie, merg unii la alţii nechiemaţi şi beau ca din al lor propriu, ear femeile îşi duc unele altora câte o ploscă de rachie, ca să nu ştie bărbaţii, şi ele nu beau nici când, ca să le ştie bărbaţii. Cu un cuvânt, la noi să susţine datina: „a lucra când afli pe cine-va lucrând, şi a mânca când îl afli mân- când.“ Din aceste se vede, că traiul comun înţelegerea si ascultarea reciprocă, păstrată la noi în Măidan dela strămoşii noştri, sunt special caracteristice Femeia se numeşte: „Stîlpul casei.“ Şi bărbaţii şi femeile, bătrâni şi tineri şi toţi la olaltă, îşi zic unii altora „tu“. Se salută unii pe alţii cu: „bună dimineaţa,“ „bună ziua“ după ameazi cu „bună vremea“ „bună seara“ „sănătate bună“ „se dee Dzeu bine“ etc. ” Cei betrâni sunt stimaţi, ear un escendent, sau nemorala, este în general de toţi despreţuitâ. De presinte în Măidan sunt: de genul bărbătesc 656 de genul femeesc 611 la olaltă 1267 suflete. Fiind-că pământul din otarul Măidanului, partea cea mai mare e cu păduri şi loc de păşunat, delos, şi preste 300 jugere steril, locuitorii afară de lucrarea pământului, economia vitelor (la cari le ajută foarte mult femeile), şi de plânţarea de moşii cu pruni, foarte mulţi locuitori se ocupă şi cu industria, anume: ca ocnari la ocnele de cărbuni din Anina, ca stânginari şi ziuaşi la societatea de drumuri de fer şi la calea ferată, carea trece prin Izlazul şi alodiul dominial al comunei noastre, ear partea cea mai mare ca cioplitori de peatră la petrăria de granit în Măidan şi de marmor în „Brădet“, cari prin truda lor aduc mulţi bani în comună. . „ Măidănenii dintre profesiuni îmbrăţoşează fauritul şi lăcă tari tul, cojoeăritul şi preste 200 sunt cioplitori de peatră (Steinmetzer şi Ritzeri). Afară de acestea în Măidan (din fiii Măidanului) sunt : păpucari, rotari, butari, argăsitori, măsari, zidari, cioplitori de lemn, croitori, neguţitori etc. 7 — : în anul acesta un elev din Măidan a gătat cu pic- tura, şi aşa de presinte avem şi un pictor. Ear arta musicei cu fluera, şurla, flueroniul, bucinul, cărăbile şi cimponiul, clănetul, flauta şi alauta e aşa de lăţită, încât mai toţi locuitorii ştiu cânta în câte un instrument de acestea. Dacă „talpa poporului“ adecă ţăranul e muncitoriu si agonisitoriu şi are cunoscinţa de sine, el e inima naţională, şi el pentru bunăstarea generală va cresce in-dustrieşi şi învăţaţi, care vor fi sufletul poporului. Măidanul are „inima“ şi „sufletul poporului“ eşit din fii săi! Ba cu tot dreptul afirmăm, că în întreg comitatul Căraş-Severin, Măidanul se poate număra întră comunele cele mai înaintate în cultură; căci a dat, dă şi va da naţiunii oameni învăţaţi; şi e plăcut a auzi câte pre un ţăran român zicând: „Un Costa Liuba Radivoia, om numai cu 8 lanţă de pământ, şi are un fiu păpucariu, o fată preoteasă, un fiu ferariu cu atelier în Bucureşci, unul învăţătoriu şi altul pictor“ sau „Un Ghiţă Miclea Trifu : un fiu protopop şi un nepot jurist absolut, — ear eu numai un copil am, şi să nu fiu în stare a’l ţinea la şcoală ?“ Dar şi mai frumos, când un biet ocnariu, de multe ori chiar fără păment, emulează, muncind „în fundul pământului“ spre a’şi ţinea fiul său să studieze, „ca să nu ajungă şi acesta a munci în greu ca el". Cu puţine escepţiuni, mai toţi Măidănenii sciu ceti şi scrie, chiar şi cei mai bătrâni din sat. Pănă pre timpul împărătesei Maria Teresia, în Măidan erau preoţii ca învăţători, la acăror scoală veniau tineri şi din satele vecine, ba chiar şi din îndepărtări de unde pregătiţi în scriere, cetire şi cântare, mergeau la Carlovăţ ori la Vârşăţ în teologie. 8 - I Sub împăratul Iosif al II-a la 1782, precum am r găsit în protocoalele scoalei, Măidanul a avut învăţătoriu | pre Gruia Liuba şi scoală publică cu salariu şi emolu-minte staverite pentru înveţătoriu, şi solvite de erariu (cămară). Edificiul scoalei atunci a fost unde astăzi e biserica, ear biserica unde e casa notarială, ear casa notarială în locul de casă Nr. c. 116 de astăzi. Şcoala de astăzi, de lângă s. biserică, este edificată din an. 1825 şi adoptată în anul 1885 ; e din material tare, în stare foărte bună şi e cercetată regulat de toţi pruncii apţi de scoală, cari nici când nu sunt mai puţini de 100 de ambe sexele. Precum şcoala, aşa şi elevii din ea, sunt pro văzuţi cu obiectele şi recuisitele prescrise pentru învăţământ. Salariul învăţătoresc, împreunat cu postul înveţă-toresc e de 350 fi.; apoi se dau 60 fl. pentru procurarea lemnelor pre sama scoalei şi a învăţătoriului, 15 fl. pentru scripturistice, 20 fl. spese de călătorie pentru învă-ţâtoriu, 20 fl. pentru înmormântări, cortel liber cu doauă chilii, stal, podrum etc. şi 2Va jugere de pământ. Spesele cultului, la cererea locuitorilor, să acopăr din darea adrepartată pre credincioşi în părţi egale, după numărul de casă, şi spesele să solvesc regulat. De presinte funcţionează ca învăţătoriu subscrisul. Din anul 1868 până în 1882 ca adiunct al tatălui meu Dănilă Liuba Marcu, ear de atunci pănă azi ca definitiv ; provezut cu testimoniu dela pedagogia conf. din Arad, testimoniu de cualificaţiune dela Ven. consistoriu din Ca-rgnsebeş şi diplomă din limba magiară dela pedagogia de stat din Arad. în Măidan din anul 1782 pănă azi au funcţionat ca învăţători: Gruia Liuba, Păun Liuba, Pavel Popoviciu1)! ') Pavel Popoviciu, acesta este strămoşul protopresbiterulu1 actual din Oraviţa, Al. Popoviciu, i ! — 9 — carele pre la anul 1805/6 s’au dus la Mârcina ca înv. ; Pavel Popoviciu1) dus în 1809 la Agadiciu, Gruia Olariu2) dela 1809—1810*), Ioachim L. Popoviciu8) ca diacon şi învăţatotiu pănă la anul 1816, Geoige Liuba4) pănă la anul 1823, Pavel Liuba pănă la anul 1834. Vicenţiu Popoviciu pănă la anul 1847 când s’au dus la Agadiciu ca învăţătoriu, Daniel Liuba5) pănă la 1868 respective pănă în 1882 şi de atunci pănă azi subscrisul Sofronie Liuba. Măidanul are o biserică micuţă. în socoata s. biserici din 1787 am aflat că în 1786, Maiestatea Sa împăratul Iosif al Il-lea a donat 250 fl. pentru edificarea de nou a turnului tresnit în 1785 şi s’au spesat pentru reedificarea turnului 339 fl. solviţi lui Petru Corb din Oraviţa. Luând în considerare, că episcopul concerninte la edificarea unei biserici dărueşte bisericei antimisul şi că antimisul bise-ricei noastre e din anul 1733 în limba grecească, în carele să poate ceti: Meletie episcopul Rîmnicului ete. atunci biserica a trebuit să se zidească înainte de anul 1733. Turnul bisericei e făcut de nou în 1871 şi e acoperit cu aramă. Biserica are astăzi un capital de peste 2000 fl. Ornamentele s. biserici precum: steaguri, candele, poli-candre, feloane, cărţi etc. etc. sunt donate de credincioşi singuratici, sau în asociaţiune mai mulţi la olaltă. Tot asemenea să fac şi crucile, fântânile şi punţile din ot irul nostru. _ ‘) Celalalt Pavel Popoviciu este strămoşul lui Constantin Po- poviciu înveţătoriul actual din Jdioara. _ 2) Gruia Olariu este strămoşul lui Iuliu Olariu Dr. in teologie şi director la instit. de teologie din Caransebeş şi al Dr. Yaleriu Olariu, medic în Teregova, *) Simion Popoviciu au fost 2 ani 1811 şi 1812 şi înveţătoriu. s) Ioachim Popoviciu este moşul meu de pre mamă. 4) George Liuba este tatăl lui Dionisiu Liuba actualul preot din Măidan. *) Daniel Liuba e tatăl meu. — 10 - în Maidan, de pre Ia anul 1760 pană azi, ca preoţi au funcţionat din familia Lungu; se înţelege însă, că sub nume sârbite, şi anume: Petru Ianoşov şi Ianoşoviciu în parohia I-a, ear în a Il-a Pavel Dragomir şi Drago-miroviciu. Tradiţiunea ni spune, că şi părinţii, şi moşii acestora au fost preoţi, ceea ce şi sufixa „viciu“ adeve-resce. Morind Petru Ianoşoviciu, i-au urmat în parohie fiul seu Damaschin, carele a fost sânţit prin Eppul Şaca-bent la anul 1790D dândui-se numele de familie Popo-viciu; ear lui Pavel Dragomiroviciu fiul seu Dimitrie, asemenea cu numele schimbat în Popcviciu. (Pavel Dragomiroviciu, a mai avut un fiu, cu numele Simion Popo-viciu preot în Maidan, carele a slujit numai odată ca preot în biserică, unde căzând a versat st. daruri; pentru care întâmplare, de întristare s’a bolnăvit şi zăcând un an în pat, a murit ) După moartea lui Dimitrie Popoviciu, în parohie au urmat Ioaehim, fiul lui Damaschin Popoviciu, ear în parohia lui Damaschin pre la anul 1823 s’a ocupat parohia aceluia prin fostul înve-ţătoriu de atunci George Liuba, carele a trăit pănă 1a, anul 1856. La anul 1830 murind Ioaehim Popoviciu, i-a urmat fratele seu Gerge Popoviciu, carele a preoţit pănă la anul 1840, când i-a urmat fiul seu Adam, tatăl actualului preot George Popoviciu. După moartea lui George Liuba la 1856 în parohia a urmat fiul seu Dionisie Liuba actualul preot primariu, lângă care este aşezat ca capelan nepotul seu de fată, subscrisul Aureliu Iana asemenea născut în Măidan. Dacă căutăm genealogia acestor familii de preoţi din Măidan, ne convingem că stau în legătură de sânge *) Damaschin Popoviciu a fost şi înveţătoriu. L’am aflat subscris într’un protocol de circulare „Damaskin Popovits Schuhllehrer in Majdan.“ Circulariul e din 1785, ear el a fost preoţit la 1790. — 11 — şi cuscrie, cu multe familii preoţesci din jur. De unde deducem, că Măidanul încâ din timpurile cele mai vechi, a fost un foculariu al desvoltării naţionale. Şi începând dela anul 1765, am aflat, că din Măidan foarte multe familii au emigiat, mutându-se la câmpie şi cu deosebii’e în graniţa militară la popor numită şi miliţie. Aşa din familia „Ambruş“: mai mulţi înşi s’au aşezat în Cacova, Grebenaţ, Ritişor şi Voivodinţ ear la unii aflăm scris numai: „dus în miliţie;“ din familia „Amajan“ : în Deliblata; din familia „Gerga“ .· în Căitaz, Gravita şi în Câmpie“ (pusta); din familia „Cipu“: in Satul nou şi \ aradia; din familia „Ciroponeriu“: în Târnova, Tîevaniul-mare. Cacova, Gladna-româna, Gerlişte (unde unii se numeşţe Lepa, dela moşul lor Lepa Cim-poneriu) şi miliţie; din familia „Ivan“ în miliţie; din familia „Curia“ în miliţie; din familia „Miclea“ în Grebenaţ, Căitaz, Rachitova, Mârcina, Vraniu, Iertof, Uzdin, Deliblata, Sefcheriu, Orlova, şi miliţie; din familia „Bura“ în Grebenaţ; din familia „Juica“ în Greovaţ; şi din familia „Popoviciu“ în Agadiciu, Ferendia, Vermeş, Mercina, Rachitova, Comorişte, Ciudanoviţa etc. (ca preoţi). Din familia „Liuba“: în Vrăniuţ, Vraniu, Gerlişte, Rusehiţa, Nicolinţul mare, Deliblata, Greovaţ, „Almăj,“ Jurjova, Ciorcea, Agadiciu, miliţie, Oraviţa ,,’si ”dus din sat“ la „Câmpie“; din familia „Merşovilâ“. în Nicolinţul mare „Almăj“ şi miliţie; din familia „Petcu“: în Grebenaţ şi „miliţie“; din familia „Lungu“: în Vrăniuţ, Ber-hsce, Greovaţ, Gerlisce şi miliţie; din familia „Preda“: în Oreşaţ; din familia „Golea“: în Grebenaţ; din familia „Olariu“ : în Cacova, Nicolinţ, Macovisce, „Almăj“ Grebenaţ şi miliţie; din familia „Ştefan“: în Greovaţ şi miliţie; din familia „Tunea“ : Oraviţa, Ciclova, Recita, şi „Almăj“. ’ ' ' — 12 — Afară do acestea, mai g'ăsim o mulţime de preoţi şi învăţători, din timpurile mai vechi şi mai încoaci, aplicaţi în oficiuri în comunele din jur şi îndepărtate. Emigrările s’au întâmplat mai vârtos pre timpul revoluţiunii lui „Horia“ din Ardeal, fiindcă şi ai noştri cercaseră se se revoalte după adunarea de popor ţinută în Răcăşdia la anul 1784 ‘ Strămoşul meu Miuţa Liuba Marcu născut pre la anul 1765 —1768 şi repausat în 1872, când eu eram deja învăţătoriu, mi-a spus că, doi unchi ai săi au fost siliţi se se ducă din sat în miliţie, fiindcă au luat parte la adunarea de rebeli din Răcăşdia; ear alţii, fiindcă au luat parte la resmeriţa aţâţată de Napoleon Bonaparte şi anume, când. Românii au voit se cuprindă Timişoara, dar au fost trădaţi de un popă sârbesc, unii fiind siliţi a lăsa carăle arzând în cetatea Timişorii, de oare ce erau cu arme ascunse în fân, ca duşmanii se nu pună mâna pre ei, au fugit numai cu boii. Eu, dela strămoşul meu am căpătat o sabie din acea răscoală cu inscripţiunea: „FRINCIA“ şi un pistol de aramă, ce li s’au împărţit acolo, ca se se bată cu ele. Sabia aceasta am dat-o Magnificenţiei Sale D-lui Vi-cenţiu Babeş pentru academia română din Bucuresci. Familiile, cari se mai află şi astăzi în Măidan sunt următoarele, înşirate după majoritate: 1. Liuba, 2. Lungu 3. Miclea. 4. Drăghicescu. 5. Gerga, 6. Cipu, 7. Ţunea. 8. Cimponeriu. 9. Olariu. 10. Semaroş. 11. Craşovan. 12. Ştefan. 13. Zbercea. 14. Cică. 15. Ivan. 16. Ambruş. 17. Mârşovilă. 18. Preda. 19. Stepan. 20. Mircea. 21. Sima. 22. Juică. 23. Guramare. 24. Petcu. 25. Borcianu. 26. Velea. 27. Brînzeiu. 28. Blaj. 29. Stoian. 30. Popoviciu. 31. Cârdu. 32. Fraţilă. 33. Filipoviciu. 34. Adam. 35. Pătariu. 36. Guga. 37. Ardeleanu. 38. Simu. 39. Colonello (Italian din Udina, în Italia). 40. Anzolut (din Castella-Vaso în Italia). Nu mai sunt în Măidan, familiile: Andreiu, Golea, Iciu, Vucan, Novac, Pascu, Bura, Vuia, Iovan, Neagul, Băla, Curia, Mărian, Medru, Şutan, Firea, Şoimu, Micleu Blagoe, Zăria, Bosiică, Bordan, Petroane, Borca, Pleşiu, Nistor şi Şutul, cari nume de familii obvin în conscrip-tiunea bis. dela anul 1803 pănă pre la anul 1820. în fine amintim, că într’un Circulariu din 1785 pre foaia din dos am găsit următoarea însemnare, în carea recunoascem scrisoarea (iertatului preot Petru Lungu Ia-noşoviciu: „însemnarea pentru (ca se se scie) câţi feciori au luat în cătane (când au fost bătae) la Franţoz: „1. George Liuba. 2. George Ambruş. 3. Mîndru Zbîrcea au venit. 4. Trâilă Zbîrcea. 5. Paul Lungul. 6. Păun Cică. 7. Pascu Burghie au venit. 8. Ianeş Miclea. 9. Milosav Cimponeriu, 10. Enna Lungul. 11. Medru Gu-rămare au murit. 12. Ian Drîndu. 13. Iancu Preda. 14. Trăilă Liuba. 15. Trăilă Cimponeriu. 16. Trăilă Gherga. 17. Călin Miclea au venit. 18. Meilă Cîrşovanu au venit. 19. Muică Miclea au venit. 20. Păun Cîrşovanu au venit. 21. Micul Miclea au venit. 22. Păun Cipu au venit. 23. Drăgoi Măgureanu. 24. Jiurjiu Miclea au venit. 25. Paul Pistiol au venit. 26. Iancu Ţiganu. 27. Ianeş Lungul au venit1 28. Păun Miclea au venit. 29. Angel Miclea. 30. Păun Curia au murit. 31. Mărtin Ioţa au venit. 32. Adam Sima au venit. 33. Păun Liuba au venit. 34. Gruia Ţunea au murit. 35. Trăilă Bura. 36. Adam Merşevilă. 37. Pavel Velea au venit. 38. Trifu Miclea au venit“. — 14 — C) Portul. a) a băeţilor sau copiilor Copii mici până sunt la ţîţă, se înfăşie în scutece ţesute din lână şi se învălesc într’un petec mai mare ţesut mai gros din canură, ce se zice cuşmă. Preste cuşmă se leagă cu faşia, carea e făcută dintr’un baer gros de lână. De un capăt al fâşiei e înodată o verigă de fier, în carea sunt 9 obiecte de fier şi adecă: trei suliţioare, trei cuţitele şi trei toporele, cari la înfăşierea băeatului vin legate aşa, ca se steie pre peptul lui. Aceste obiecte se pun pentru „Pază“ în credinţa, că mama pădurii, carea schimbă copii săi urîţi cu ai oamenilor, venind şi vezend băeatul înarmat se teme şi-l lasă neatins. Dar se mai crede, că aceste obiecte — arme — se pun la fâşie, ca copilul încă de mic se se joace cu arme, de cari ca bărbat va avea lipsă pentru apărarea sa în vieaţă. Când copiii pot şedea în „cimpit“ adecă pre mâni şi picioare, nu se lasă se şadă pre vatra goală, ci pre o cuşmă de lână şi atunci sunt îmbrăcaţi într’o chimeşuţă, carea îi acopere numai partea dinainte, ear când e frig, li se dă un mânecuri făcut din vrîstă ori lână colorat ori pistriţiu, ce se zice şi „spenţeV‘ tot în forma chimeşuţei. Pre cap li-se dă o căiţă sau căpiţă din lână de bireă, eară fetelor şi ceapsă sau capul li se împropodesce cu cârpe. Când pot umbla li se dă o chimeşă cât corpul de lungă şi preste mijloc se încing cu breciri, şi numai după ce au trecut de 5 ani li-se dau şi izmene fără fund. Preste chimeşă poartă peptari de lână, ear când e frig şi o şubuţă sau şi folare şi mâuecare din piei de miel alb ear fetelor o scurteică. în picioare poartă opinci legate cu aţe sau cu curele ca şi cei bătrâni şi au ciorapi de lână sau obiele 15 — de lână. Tot astfel sunt îmbrăcate şi fetele, cari pănă ce sunt micuţe numai de după cerceii din urechi se pot deosebi de băeţi şi .fetelor numai după ce au trecut de 4—5 ani li se dă o cotrinţă dinainte, ţ ear opreg numai după ce au trecut de 6 ani. Copiii îndată ce s’au desvoltat corporalminte, dau ajutoriu părinţilor în economia şi mai vertos la păzirea oilor, porcilor şi vitelor cornute. b) al bărbaţilor şi femeilor Măidăneanţul de câte ori voesee se caracterizeze pre cineva pentru impopoţonarea prea mare, cu haine scumpe şi luxoase etc. îi zice: Ori te poartă cum ţi-i portul, O-’ţi fă port cum ţi purtarea, adecă, ori te poartă aşa cum ţ’a lăsat Dzeu portul dela strămoşi, ori ţi-1 schimbă după purtare, că adecă nime se nu te mai cunoască, că aparţini neamului, din care te tragi. Cel mai frumos port românesc este portul junilor şi junelor, care de un timp încoace fiind prea luxos a devenit spre dauna poporului. Junii sunt îmbrăcaţi într’o chimeşă albă din fuior de in sau bumbac de multe ori aşa de lungă, că fiind încălţat cu opinci sau cri cizme earna nu li-se mai văd cioarecii ear vara izmenele. Ea constă din doauă foi: foaia din faţă şi foaia din dos. Chimeşă spre poală se lărgesce aşa că dela chiciuri între foi se bagă de ambele părţi o bucată triunghiulară, ce se zice „clini.“ Gulerul cămeşei e lat şi împistrit cu mătasâ roşie şi stă redicat în sus; tot aşa sunt lucraţi şi pumnaşii (la capătul mânecilor de cătră pumn se prinde un petec) dela mâneci. — 16 — Chimeşa sau cămaşa constă şi din umeraş. Preste spate se prinde dela un umăr pănă la celalalt. De acest umeraş so prinde foaia din dos (în partea din jos) ear de cea parte (a umeraşului) de sus se prinde gulerul. La mâneci subsuoară spre a lărgi după măsură mâneca cătră umeri se pun petece cuadrate ce se zic „pă-lăcrinţi“ sau părăclinţi. Izmenele constau din cracul drept şi stâng, făcuţi din câte doauă foi şi sunt destul de largi, nu însă prea largi ca şi ai Ungurenilor (aşa numesc bănăţenii pre fraţii noştrii de preste Mureş) şi de craci este prins fundul izmenelor. Deasupra se civesc aşa, că se lasă o gaură, ca se se treacă prin ea brăcinariul, cu carele se leagă (strîng) izmenele pre lângă corp. Sub locul unde se leagă dinainte brăcinariul este lăsat o gaură ce se zice „ghizdă.“ Tot astfel de chimeşă şi izmene ca şi junii poartă şi bărbaţii cu deosebirea, că la cei bătrâni nu sunt aşa fine şi nu sunt împistrite şi încheiate aşa ca ale junilor. Chimeşa femeilor este sau întreagă adecă pănă la păment sau e compusă din un „ciupag„ şi „poale“. Ciupagul e o chimeşă scurtă pănă la brâu fără guler ci sus la grumaz se fac numai încreţituri şi se civesc cu o panclică împistrită cu mătasă roşie sau venătă; sau preste acele încreţituri (ori pe păntlica împistrită) se prinde o cipcă sau cipsă, ce stă plecată în jos. Cipcă se zice la o împletitură făcută cu ace în diferite figuri şi colţi din tort de bămbac (Spitzen) sau cu fodori adecă o încreţitură cercuată făcută din pânză. Fodori se pun şi la mâneci în loc de pumnaşi. Sub ciupag sau chimeşă se poartă şi un ciupăgariu carele e o chimeşă fără mâneci şi carea e numai preste pept şi strînge pieptul femeilor (ţîţele) se nu se cunoască (un fel de corset). — 17 — în jurul gurei chimeşii la piept încă se împistriţesc flori cu mătasă roşie şi venătă, ce se zic bradi. Nici foile chimeşii, nici foile din care se fac mânecile sau izmenele nu se civesc, ci se prind unele de altele prin nesce ţesături în figuri frumoase făcute cu acul din aţă şi acele se zic „chei“, ear la poala chimeşii şi izmenelor se scot nisce fire din pânză (se răresce pânza) apoi printre firele acelea se fac nisce figuri din găuri cusute cu aţă, ce se zice „ciurătură“ (schingerei). Poalele sunt largi din patru, cinci şi şese foi de pânză făcute şi se leagă preste ciupag. în loc pe civitură între foi se fac chei frumoase, ear la partea de mai jos ale poalelor se face ciurătură (schlingerei) ori se prinde cipcă. Preste poale în faţă se leagă o co-trinţă, ear napoi un opreg sau chiţele. Cotrinţele sunt sau cumpărate şi sunt de lână, somot sau mătasă în diferite colori, sau femeile le ţeasă din păr de lână în diferite colori şi şargate, ori de o coloare pre carea în răsboiu ţesendu-le sau lucrându-le cu acul să împistresc nisce figuri (imitaţiuni de flori, frunze etc.) ce să zic pui; cotrînţele sunt şi din pânză albă ţesută de ele. Opregul constă dintr’un petec cu ochi ţesut din ur-zală de bumbac, ori păr de oaie, şi băteală de fir aurit sau arginţit, pre carele (petec) să împistresce cu acul, cu vrîstă (Berlineiwohl) diferite imitaţiuni de flori şi frunză sau crenge cu flori şi frunze etc. sau se ţese în răsboiu împistrind cu mâna printre fire, diferite figuri; ear dacă opregul e de somot negru, venăt, roşu etc. să împistresc pre el diferite flori cu mătasă, cu fir de aur sau cu ja-nil. împrejurul opregului să pune o sîrmă (ţesătură încreţită din fir) sau o partă (ţesătură din mărgele). Opregul 2 — 18 — ©st© în forma ca şi cotrinţa pusa din derăpt, dela încin-gătură în jos. Dacă petecul ce vine împistrit e numai de jumătate de lung ca cotrinţa, de el se prind ciucuri lungi făcuţi din fir de lână roşii şi răsuciţi — atunci se numesc „chiţele“. Ciucurii sunt roşii, dar sunt învrîstaţi în trei locuri, de ambele margini cu vânăt şi galbăn, ear la mijloc cu alb sau verde sau roşa ori viorint. Ciucurii sunt prinşi în partea de jos a petecului şi sunt lungi de ajung pănă jos, asemenea cu poalele. Ciucurii nu sunt ţesuţi în răsboiu, ci doauă femei îi iac în mâni; de ambele margini a petecului sunt prinse laţuri de ciucuri scurţi, asemenea tricoloraţi (roşu, galbăn, vânăt), ear între laţuri şi petec să prinde o partă sau sîrmă ca să nu să vadă civitura lor. Preste chimeşă, opreg şi cotrinţa să încing cu bră-ciri sau brâne late de păr de oaie ţesute şi foarte frumos lucrate cu diferite colori. Şi bărbaţii şi copii să încing cu brăciri. De asupra de schimburi (chimeşi) să poartă următoarele haine: 1. Peptariul carele să numesce şi prîsluc, ciurtariu şi clintuş e un veşmânt din lână albă sau vânătă, sau de vânătă cu ochi albi din bumbac ţesuţi de femei. Peptariul e fără mâneci şi pre margini în colţuri şi în spate e înfrumseţat cu fiori roşii din câlmăjin (postav roşu) în-cunjurate cu bîrnaş (şînior) negru sau vânăt lat şi îngust. Cei tineri au peptare albe, sau vânăte cu ochi albi mai fine şi mai scurte; eară cei bătrâni au numai albe şi lungi şi pentru închepturat sunt de multe ori pănă la poala chimeşii cu bumbi albi, semigloburoşi. Vara numai peptariul să poartă preste chimeşă. 2. Şubaţa carea să mai numesce duruţ şi suman, e o haină din lână albă cu mâneci, carea ajunge numai 19 — pănă Ia genunchi şi să poartă preste peptariu. Şubuţa sau duruţul să îmbracă primăvara şi toamna; eară earna la lucru să încinge preste ea cu brăciri ori curea. Femeile vara poartă o haină din pănură albă, cu mâneci şi scurtă carea ajunge numai pănă la chiciuri, are earna din cojoc adecă pele de miel şi să numesce mânecariu; dacă haina e de postav, negru, roşu, galbăn etc. este înfrumseţată cu bîrnaş şi pre margini cu prem, somot sau piei de mâţ, jdier ori alte animale cu păr fin şi pre spate e cu ori fără găitani şi această haină să numesce scurteică; ear dacă haina e lungă pănă la genunchi, să zice bundă sau bundric. Femeile şi fetele vara în sărbători mai poartă peptare şi mânecare de mătasă, cărora li se zice vizitle (vi-zicle sing. vizitiu). Hainele, ce nu aparţin portului românesc poporul le numesce tundre şi şpenţluri. Ţundră să mai zice şi unei femei cu purtare imorală. 3. Şuba sau căbăniţa este din pănură de lână albă sau vânătă şi e aşa de lungă, că ajunge pănă la glesne, ear la poale e atâta de largă că aripile ei să se poată arunca şi preste umere1). Şuba e înfrumseţată cu bîrnaş, căbăniţa e fără bîrnaş. La ambele haine pre spate să prinde de guler o glugă (un petec cuadrat) care asemenea e înfrumseţată cu bîrnaş. Aceasta glugă în vremi rele legând ui-se capetele cu nesce aţîşoare apare ca o strai ţă în formă triunghiulară şi să pune (să trage) preste cap. 4. Cuşma sau şi cujma e o haină lungă cu glugă fără mâneci şi să încheptură sub barbă cu o cătăramă de aramă prinsă de o curea. Gluga e făcută dintr’o lăs-taviţă [aşa să numesce o bucată de pânză taiată de pre *) Când umblă româuii noştri pre drum, arunc aripa stingă a şubei preste umerul stâng, aşa că mâna dreaptă în carea de comun se poartă bât, sau boată se fie liberă. — 20 — sulul din răsboiu] de straniu alb din lână cu bete [şărgi] negre sau venăte. Cujma, la tempestăţi servesce ca haină de scutire, ear altcând de aşternut, se poartă numai în călătorii şi mai ales de păstori pentru scutirea celoralalte haine. 5. Folariul se poartă de bărbaţi femei şi copii şi e o haină de piele şi scurtă pănă la brâu şi fără mâneci, e din piei de miel sau ied şi acopere peptul şi spatele. Are cheptori şi bumbi de piele şi se încheptură la umărul stâng şi subsioara stângă. Femeile mai bătrâne mai poartă un peptariu mai lung şi fără mâneci şi împrejur înfrumseţat cu pele de miel laiu (negru). Dar cel al fetelor este mai scurt şi înfrumseţat cu bîrnaş negru sau venăt. 6. Cioarecii sunt din pănură albă de lână şi se strîng cu o cureauă pre lângă corp. Se poartă de bărbaţi earna. Chimeşa se poartă (de bătrâni) preste cioareci. 7. Cojocul e o haină lungă cu mâneci şi chieptori de piele, cu bumbi iarăş de piele de oaie şi e făcut din, piei de oaie şi de miel. Pre marginile cojocului este cusută o fâşie de piele cu perul dinafară, şi lângă care pre ambele părţi ale pieptului pănă la poală se pune o curea roşia de 3—4 cm. de lată, ear la colţul aripilor se înfrumseţază cu flori. Asemenea cureauă se prinde şi la capătul mânecilor, şi se poartă earna. Femeile încă au cojoace, ca şi bărbaţii, albe sau galbine. Astfel de cojoc cu cureauă roşie pre piept poartă numai Măidănenţii, Jitinenţii, Goruenii, Giurgiovenii şi Agadicenii (cei de sub codru). Cei tineri poartă cojoace galbene şi înfrumseţate cu felurite figuri din bîrnaş vânăt, ear cei bătrâni poartă cojoace de toi albe. De pre port să cunosc oamenii noştri, care din ce sat e. Şuba, peptarele şi cojoacele în fiecare sat sunt altfel împistrite cu postav şi şînior (bîrnaş). ·';· & ■ ■ i 'o ■( i — 21 - 8. Păclia e o haină albă din piele de oaie, lungă pănă în păment şi fără mâneci, asemenea cu o curea ro-şiă, trasă pre piept şi mijloc, ear pre spate prins de guler atârnă o piele întreagă de miel alb ori cacioră (pistriţă) cu părul din afară, carea întocmai ca gluga la şubă în vremi grele servesce de acoperit capul. Păclia e o haină grea, deci numai bărbaţii o poartă earna în ger şi la călătorii în trăsuri şi earna servesce noaptea ca haină de acoperit în pat. 9. Ga încingătoare servesc brăcirile, brîul, cureaua şi praşcia. Brăcirile sunt din perul scos din lână şi să ţes în felurite feluri, asemenea sunt şi brîurile, dacă pre ele nu să mai adaug şi alte flori făcute cu acul (împis-trituri). Brîul e de 15-20 cm. de lat şi ca înehepturătoare sunt prinse cătărămi şi curele, cu bumbi pre margini sau împistrit cu fir de aur şi de argint, vrîstă ori mă-■ tasă. Brîul se poartă la sărbători, când e omul aceiat (chitit) frumos. Prascia e o curea lată ce acopere întreg pântecele pănă pre piept şi servesce şi ca armariu pentru purtarea cuţitului cu teacă, pistol, flueră, amnariu, cremene şi iască. Fetele şi nevestele poartă ca înfrumseţare zgardă de taleri ori galbeni legaţi la guşă adecă la grumaz. Acele, cari nu au taleri, poartă mărgele şi o cipca lată ce ajunge pănă la jumătate de umăr. Bărbaţii în cap poartă pălăriă neagră cu aripi semilate, tari din per de vite; clăbăţ alb de piele de miel şi laiu din piei negre. Ambe sunt nalte, verful aplecat spre frunte sau la o parte. Câciulele scunde negre să poartă cu fundul rotunzît şi prins spre cap. Se poartă mai ales de bărbaţi şi de copii. Când ai noştri jălesc pre cineva, umblu cu capul gol, sau ca şi femeile îşi — 22 — |eagă capul cu o cârpă albă sau neagră şi o poartă un an de zile. Ear când femeile jălesc pre bărbaţii lor, se poartă foarte murdare. Jelirea durează un an întreg. La femei în cap se face peptenătură cu peptenul rar ("de descâlcit) şi cu peptenul des (de netezit). La fetele mari se face cărare cu fusul şi perul dându-se napoi, se împletesce într’o coadă, ce în ceafă se face colac şi se înfrumseţează cu flori şi taleri, ear perul de deasupra de urechi se împletesce într’o partă cu mulţe viţe (8) şi trasă preste urechiă se prinde (bagă) în coada de dinapoi. La neveste perul astrângendu-se la un loc, se leagă în jurul peptenului sub crescet de cătră ciafă, şi se leagă apoi cu o cârpă ca semn al aternării dela cineva. Femeile bătrâne însă î-şi. sucesc perul în jurul conciului. Conciul e un fier subţire încovoiat aşa că jumătate să fie pre partea dinainte a capului, în carea e legată şi ceapsa împietrită frumos, aşa că acopere „cernea“ sau craniul, ear jumătate pre partea dinapoi pănâ la ceafă. Preste conciu apoi î-ş leagă fiuntea cu o măramă împăturată în lăţime de 3 degete, şi mărama să înoadă îndărăt la ceafă. Femeile tinere şi bătrâne, cât e săptămâna, preste coadă, pepten şi conciu să împropodesc cu o cârpă, la sărbători sunt cu coada împodobită şi cu capul gol, dar pre cap au o partă de mărgele ori de taleri şi flori lăsată pre fruute. Nevestele îş leagă peptenul cu o cârpă frumoasă de păr ori de mătasă şi o înoadă dinapoi aşa, că cornurile cârpei să spânzure frumos resfirate pre spate, în forma aripilor şi cozii unei paseri sau a unui fluture, şi aceasta, să zice legat. — 23 — Cele mai Mtrâne însă preste eiapţă şi conciu se leagă de st.b grumaz preste urechi cu un fachiu (carele e un ştergariu, însă îngust şi cu capetele frumos împi-strite), şi să înoadă la crescet aşa, că capetele fachiului să acopere conciul dela ceafă. Purtarea fachiului legat preste conciu înseamnă bătrâneţe, neputinţă şi curăţăniă, de unde s’au făcut zicala: (la joc) Nu mi’s muere cu conciu Să mă vait, că nu mai pociu, Ci-’s fecior cu comanac, Ia’n te uită, ce-o să-i fac. Femeile bătrâne îşi mai leagă fruntea şi conciul şi cu un petec alb şi lat de trei degete şi petecul să zice: propoadă. Bărbaţii în picioare poartă opinci, care sunt în parte murate şi făcute de ei înşişi, în parte cumpărate dela argăsitori; ei ’şi învălue picioarele în obiele de lână pi-striţă şi îmbracă opinca, carea la vârf e ascuţiţă, adecă cu gurgui, ear pre deîături cu găuri, ce să numesc nojiţe, printre aceste să trece cureaua, carea leagă mai întâiu fluerite, cari să înfăşură de deasupra pulpelor în jos până la nojiţe (la înfăşurătoare), apoi să prinde de o curea dela călcâiu, dc unde să trece la gurgui şi prin nojiţe pănă să sferşesce. Opincile, când să îngăură (să rup) să cârpesc cu tălpoanie din lăuntru [darabe de opinci], ear când opinca e ruptă, să pun în ea dinlăuntru cătră degete nisce bucăţi de piele, ce să zic „sfârloageCând să rup curelele, acestea să cârpesc cu copcii de fer ori de aramă. în degete să poartă inele de aramă şi de argint gravate cu figuri. 24 — Românii şi româncele noastre când sunt aceiaţi [îmbrăcaţi curat] au o ţinută şi umblare măreaţă şi prin ’ aceea voesc se arete, că sunt fâloşi pe portul lor strămoşesc. D) Numiri familiare şi de rudenie Sunt semnificative numirile ce le dau sătenii noştri membrilor din familie şi neamurilor. Pentru completarea studiului nostru lăsăm mai la vale se urmeze ele aşa cum sunt în graiul poporului nostru sătean: Tată [tătuţă, tuţă, tiţă], mamă, mumă [mami, mămiţa, mumiţâ], părinţi [părinţiori, părinţei], soţi [soţior], soţie [soţioară], bărbat [bărbăţel, bărbătuş], - muere [muerioară, mueruşcă], fiu [fiuţ], fiică [ficuţă], băeat [băeţel, băeţandru], prunc [pruncuţ, pruncşor], pruncă [pruncuţă], copil [copilaş, copilandru şi copiloniu], fată [fetiţă, feţişoară], june [junelaş], jună [junişoară], fecior [fe-ciorel, fecioraş], fecioară [fată mare], frate [frăţior]=frăţini sau frăţie, soră [sorioară, soruică]. Taică [la tata părinţilor mei], maică [la mama părinţilor mei], tată mare [Ia fratele mai betrân al tatălui meu], mamă mare [la soţia fratelui mai mare a tatălui meu], tată mic, mamă mică [fratele mai mic al părinţilor cu soţia sa]. Uică şi unehiu la fraţii şi verii părinţilor şi la toţi cei ce ne-ar putea fi părinţi, dar cu deosebire, că Ia aceşti din urmă când îi strigăm sau vorbim cu ei le spunem şi numele, pre când la rudenii nu, ci numai când vorbim despre ei în a III persoană. Ceică sau mătuşă la sora părinţilor mei, la verele primare şi secundare a acestora. Uină şi uiniţă la muerile fraţilor şi verilor părintelui meu. Taica moş, străbun şi strămoş, la taica părinţilor mei. Maică bună şi străbună, la maica părinţilor. Moş şi babă la oameni betrâni, când vorbim despre ei. Nepot 25 — [nepoţel], nepoată [nepoţă] la copii fiilor, fraţilor şi verilor mei. Strănepot si strănepoată, la fiii nepoţilor mei. Ver [veruţ], vară [văruică, verişoară] primari la fiii fraţilor părinţilor mei. A II-lea veri sunt nepoţii fraţilor. A IlI-lea veri strănepoţii fraţilor. De aci încolo se zice „neamule“ şi „nemoteniă“. Ginere, este bărbatul fieei mele; ginere de nepoată etc. Noră este muerea copilului meu; noră de nepot, de nepot de frate etc, de soră etc. Cumnat, este fratele soţiei mele şi bărbatul surorii mele. Cumnată este sora muerii mele şi muerea fratelui meu. Făşiu pl. făşii, sunt doi înşi cari au de mueri doauă surori. Tătăişe sunt muerile a doi fraţi. Cuscru, cuscră pl. cuscri, sunt cei ce şi-au căsătorit fiii, nepoţii etc. la olaltă. Tată vitreag sau maşter [măştioniu] mamă vitreagă sau maşteră [măştioane], sunt ai doilea părinţi ai mei, cari m’au crescut, dar nu mi au dat nascerea Frate vitreag [maşter] si soră vitreagă [maşteră] sunt fraţii ce au doi taţi şi una şi aceiaş mamă sau doauă mame şi unul şi aceiaş tată. Nunaş sau naş şi nunaşă sau naşă sunt cei ce m’au botezat [încrestinat]. Cumetrii [bărbatul eumătru şi femeea cumătră] sunt martorii dela cununia mea; şi anume: cumetrul mare este martorul feciorului ear cumetrul mic al fetei. Fin şi fină suntem celor ce ni-au botezat şi cununat. Moaşă, îmi este carea mi-a tăeat buricul, ear eu sunt ei „nepot de buric“. Moşoniu ’mi este bărbatul moaşii mele. Afară de acestea se mai consideră ca rudenii şi fraţii sau fărtaţii de cruce, de lanţiu [despărţire]. y, PARTEA II. Descrierea hotarului, a satului Maidan şi a părţilor singulare M ă i d a n u I 1. Maidanul e un sat în cercul Oraviţei-montane din comitatul Caraş-Severin. 2. Curentul Maidan în limba noastră poporală, însemnează un loc deschis, de unde adecă se vede în depărtare 3. La Românii din părţile Timişorii şi Logojului, cuvântul „Măidan“ încă are cam tot acelaş înţeles, d. e. „se-1 scoatem la măidan, ca se-1 vadă toată lumea.“ în unele locuri prin Bănat, cuvântul Măidan însemnează: loc de adunare, loc de petrecere, adecă: locul unde se adună oamenii când nu au de lucru, numai se se vorbească, ear tinerii se-şi petreacă. 4. Maidan după glosariul Acad. Române asemenea se esplică de „locus apertus“ adecă: loc deschis, loc liber, şi anume: un măidan stă după, şi altul înaintea casei ţăranului; a eşi la măidan înseamnă a eşi în faţă cu — 27 —' cineva; a se descoperi ceva, şi Glos. A. R. acest cuvânt ’1 ţine românesc. 5. Măidan la Arabi, şi de aci la Turci înseamnă : piaţa de târg (Marktplatz după Lex. de conv. Meyer). 6. Măidan după dieţionariu sârbesc înseamnă: fo-dină, ocnă (baiă, mină) de aramă. Aramă la Turci se nu-mesce: bacher şi astfel nu dă înţelesul de ocnă de aramă. 7. Măidan la Poloni înseamnă: loc de fabrică, şcoală de călărit. 8. Majdan se află încă un sat în cercul Canija-tur-cească, în Comitatul Torontal. Majdan şi Majdânca o comună mică, ce se ţine de Lapuşanca, şi o pustă în cercul Okormezo, comitatul Maramureş. Maidanpec sat românesc în Sârbia, lângă Negotin, cu port asemenea ca al locuitorilor noştri din Măidan. 9. Prelângă toate aceste numele satului Măidan nu apare esplicat prin limba turcească sau sârbească, mai ales când în alte părţi se află numiri de localităţi, ca şi cele următoare: Majda în Italia, orăşel pre deal. Majdel-berg sat pre deal în Silezia Austriacă. Majdenhad oraş în Anglia la rîul Themse. Majden insulă în Irlandia. Majdstone oraş cu petrărie în Anglia. 10. O tradiţiune ne spune, că în vremile vechi, întemeietorii Măidanului nostru s’ar fi aşezat mai întâiu în vîrful dealului numit: „Obîrşia Măidanului,“ lângă care este şi un ogaş cu numele „Măidan“ în partea sudică dela sat. în vârful acestui deal, este o poiană în carea se cunosc mai multe vetre de foc vechi, lângă cari se află tioace (hîrburi) de oale şi blide de pământ groase pănă la un policariu. Dela acest loc, unde se vorbesce că — 28 — s’ar fi aşezat mai întâiu strămoşii noştri, satul nostru îşi are numele de azi. ' Căutând dela Obîrş;a Maidanului spre vest, vedem satele: Rarhitova, Brosceni, Greovaţ, Vărădia, Mercina, Vraniu, Vrăniuţ, Iam, Ciorcia, Coşteiu, Voivodinţ, Straja etc. până la dealurile de năsip („Flămânda“) din otarul Grebenaţului; ear spre nord, până la dealurile Bocşei. Noi deducem, că numele Maidan, ce’l are satul nostru, este românesc, pentrucă consună cu vorba poporală „maidan“ — loc deschis — de unde se vede în depărtare. După tradiţiune Măidanul, Mercina, Greovaţul şi Vărădia sunt cele mai vechi sate din acest jur. Este adevărat, că în Măidan au fost topitoare de metale, a căror urme se cunosc în 5 locuri de pre zgura, ce a rămas dela acelea, adecă: una a fost unde sunt azi casele Nrii 20, 21, 22, 23, 24, 25 şi 26. In grădina casei Nr. 23, a găsit în seclul trecut moşul lui Jurgiu Liuba Posta o nicovală (ambus) grea de 3 măji, carea şi azi se mai susţine la următorii din acea familie. Durere însă, că afară de nisce liniuţe drepte, plecate, culcate şi grămădite unele preste altele, sau lângă altele, nu se văd pre ea alte semne sau litere. A doaua topitoare a fost unde sunt azi Nrii C. 46, 47, 48, 49 şi 50. în grădina N. C. 48 Fiu Ştefan proprietariul de azi, în tinereţele sale a găsit o bucată mare de plumb. Tot aci se cunoasce şi locul unei caune (ocne). . De aci spre Vest, peste „Valea Cuptoriului“ în grădina N. C. 45, se cunosc şi azi găurile de caune (ocne) săpate în peatră. A treia topitoare a fost pre „Valea Cuptoriului“ lângă moara lui George Liuba Crăciun. — 29 — A patra şi a cincea topitoare au fost pre „Ogaşul Gergonilor“ deasupra de „Cetate". Lângă casa comunală „în Ostru“ (ostrov, insulă,) unde a fost mai de mult moara „Olărescilor“ se pot încă vedea urme de spălătoare sau topitoare vechi, de aur; ear mai spre apus de aci, de topitoare mai noaue, care loc şi azi se zice: „Şteampuri“ (Sciampuri). Este adevărat (după tradiţiune), că Turcii la Măidan ar fi locuit mult timp, şi că ei prin păstorii adunaţi în Măidan fură şcoşi din cetate şi omorîţi pănă într’unul, dar nu e urmare, că ei au întemeiat Măidanul, căci noi vom dovedi cu date istorice, vizibile încă, că Măidanul e cu mult mai vechiu! Se poate însă, că numele Măidan, („loc deschis“) fiind format tot din aceleaşi silabe ca şi turcescul „Măidan“ [minărie], a făcut pe străinii venetici se creadă, că e întemeiat de Turci; ceea ce însă nu stă, pentrucă urmele de ocne, de pre dealurile noastre după constatarea Dlui Steiner geolog din Bpeşta, datează dela Romani. Ear cetatea, după constatarea Dlui George Voiniciu, profesor la şcoala de cădeţi din Timişoara, datează din evul mediu, în carea D. Voinoviciu susţine, că a fost .postată o garnisiune pentru apărarea minelor şi a lucrătorilor de mine; ear din bucăţile de cărămizi găsite aci, după modul cum sunt arse, încă susţine, că cetatea a fost zidită de Romani, sau cel puţin adaptată de ei. Celelalte date, le vom spune mai la vale, la singuraticele numiri locale de pre teritoriul nostru. Otarul nostru Măidan, se mărginesce la Nord cu Agadiciul şi Jitiniul; la sud cu Oraviţa-mont.; la ost cu Ciudanoviţa, Steierdorf-Anina şi Oraviţa-montană, ear’ la Vest cu Rachitova şi e împărţit în următoarele părţi [teritoare]: — 30 — B a r b u r a Spre Sud dela sat, lângă Ogaşul „Maidan“ şi Obîr-sia Măidanului“ este un deal numit „Barbura“ şi un ogaş, numit „Ogaşul Barburii“, sub poalele „Tîlvei mari“. în partea [coasta] nordică a acestui deal, este o ocnă bine conservată, fiind în peatră săpată, căreia nime din cei vii nu-i scie originea, ear pre toate părţile acestui deal sunt mai multe săpături [groape] după metale. Dl geolog Steiner din Bpeşta, carele a visitat mai anii trecuţi otarul nostru, mi-a spus, că toate urmele de ocne din otarul nostru, datează dela Romani. Barbura, e nume femeesc. Sub N. C. 286 locuesce Păun Olariu supranumit Barbura, de după numele mamei sale Barbura Olariu, „Barbure“, se zice la noi şi la ascuţitul securii. în descântecul „de numerătura mare“, obvine înainte: „securi bărburate.“ „Barbar şi Varvar“ se zice la un om fără credinţă în Dzeu. Pre copiii cei mici, când încep a vorbi, părinţii îi prind de barbă, desmierdându-i aşa: „Asta’i barbă barbură“ Asta’i gură bucură. Ăsta’i nas puturos, Că’i mucos şi imos [mânjit], Astea’s buci, cu buze dulci, Astea-’s ochi licurici; , Asta-’i frunte beleuză; Asta-’i cap flocotos. B o g o e Nu departe dela „Barbura“ spre Ost, tot sub „Tîlva mare“, este un deal, ce se numesce „Bogoe“, cu „ogaşul lui Bogoe“ carele se varsă în „Valea Cuptoriului.“ - 31 — '.·■ Pre acest deal încă sunt multe urme de ocne; ear pre „ogaşul lui Bogoe“, — prin pădure — sunt nisce meri vechi, cultivaţi. O tradiţiune ne spune: „că un şerb ar fi venit pre acest deal se caute ocne de sare, dar cheltuindu-şi banii şi negăsind sare, s’a văitat una într’una pomenind pre „Bog“ ; ear d’atunci se fie remas numele dealului „Bogoe“. La noi se mai susţine şi azi credinţa, că în acest deal ar fi sare. „Boghie“ se numesce la noi o danie [plast] de fen. Bogdan în partea sudică, lângă sat, — în izlaz — sunt doauă dealuri numite: „Bogdanul mic“ şi „Bogdanul mare. “ Despre aceste nume nu există nici o tradiţiune; dar se scie, că locuitoriul Iosif Radu, pre ogaşul Bogdanului a aflat mulţi bani vechi de aramă sau bronz, groşi ca bumbii, pre cari „era o vacă la carea sugea un viţel“. „Nefiind buni însă aceşti bani, i-a vindut la un căldăraş, carele i-a topit.“ Botul Ursului Aşa se numesce un „crac“ [picior] de deal, ce zace spre ost dela sat, lângă Valea-Cuptoriului. Se vorbesce că aci ar fi fost o vizurină [vizuină] de urşi, şi d’aci îşi are numele „botul ursului“. Aci este peatră moale [tuft]. „Bot“, se zice pre la noi la gura unui animal. Porcul are „flit“. Botul Corcanului în partea nord-ostică dela sat, — pre Goroniş — este un deal, ce se numesce „Botul Corcanului“ şi „Cra- — 32 cui Corcanului“, lângă care este şi un ogaş cu acelaş nume. Se povestesce, că pre acest „Crac“ şi Ogaş, au venit „Căpcânii“ ca se iee dela spate pre „Dalea“, fostul proprietariu al minelor de aici, carele se postase la cheia din „Craeul Subii“ spre a opri calea Căpcânilor. [Vezi „Mormântul Dalii“]. „Corcan* i se zice la noi unui soiu de paseri răpitoare, ce se zic şi şurliţi şi şoimi. Se povestesce, că Tătarii ar fi avut cap de câne, de unde le-a şi dat Românii numele: „Căpcâni.“ „Tătarii aveau un feliu de şoimi, cari sburau prin aier înaintea lor, când căutau se afle pre Românii ascunşi de frica lor prin păduri, cari dacă vedeau pre Români ascunşi, „croncăneau“ prin aer deasupra lor, ear Căpcânii oeolindu-i îi prindea şi mânca.“ E posibil, că dela aceşti corcani [şoimi] se fie căpătat acest deal numele. Borţoane Deasupra satului spre Nord, lângă drumul Ciuda-noviţii [la „Cioacă“], sunt nisce petri mari de rudă de fer şi de după aceste şi locul se numesce „Borţoane“. Aceste petri se cred a fi rămase din topitoare ca „Urşi“ [aşa se numesce la noi metalele ce se îngrămădesc peste olaltâ în cuptoriu şi nu se mai pot topi]. Ear borţoane numim noi petrile mari, singular „bor-ţoniu“]. Buroni în partea sudică lângă sat şi „ogaşul scolii“ este un loc şi un izvor cu ciuciureu [ciuciureul este un vălău de lemn pre care curge sau ciurăiâ apa] numit: „la Buroni“; 33 în acest loc sunt doauă ocne vechi. Una se crede, că e de aramă, a cărei caună (gaură) este sub şcarpul câlei ferate; ear a doaua este lângă ogaş, şi să vorbesce, că ar avea o jîţă de rudă de argint de 17 policari. Din aceasta isvoresce un izvor (cu ciuciurău) cu apă foarte bună. Acest loc şi-ar avea numele dela un locuitoriu din Măidan cu numele „Bura“; azi supranume a unor familii Tiunea. Aceasta ocnă, să poate, că datează dela Turci, pentru că să zice, că acest „Bura“ a fost un „bulibaşă“ turcesc, carele din tot ţinutul încassa dări pentru Turci, pană şi dela Verşeţ. Brad Deasupra satului spre sud, să află dealul munit „Brad“, care nume să zice, că l’ar avea dela brazii, ce cresceau cândva pre acest deal. Pre coasta nordică şi la poalele dealului „Brad“ sunt trei rânduri de case. Rândul de case deasupra — sub calea ferată —· să zice „Curioni,“ prescurtat din Corniarevoni ; să crede adecă, că familia Draghieescu, cari mai toţi locuesc aci, dela Corniareva ar fi venit în Măidan. în vârful acestui deal este o peatră de granit (sienit) cu faţa spre nord, pre carea sunt cioplite semnele acestea : etc. legate prin nisce linii, şi toate sunt bine conservate. 3 34 — O copie cu aceste semne am trimis’o D. archeolog Gr. Tocilescu în Bucuresci, carele zice: că sunt semne de uvrieri (Steinmetzerzeichen), îndatinate la Greci, Romani şi alte popoare antice şi din evul mediu, ca se li-se tragă cont la plată. Eată dară un document, că Măidanul cu minele lui, e mai vechiu decât stăpânirea Turcilor, carii la anul 1552 au cuprins Timişoara şi au stăpânit în Bănat pănă la anul 1717. Din jos de aceasta inscripţiune, tot în partea nordică este o rîpă, din carea ese apă verde, şi se crede, că aci ar fi fost o ocnă de aramă. Spre Nord la poalele acestui deal sunt urme de zgură sau şleagnă de metale topite, printre cari se găsesc cărbuni de lemn, şi din aceasta deducem, că metalele acelea au fost topite cu cărbuni de lemn. în acest loc a fost găsită nicovala, de carea am vorbit mai sus. Ear sub Nr. C. 236 Costa Cimponeriu a găsit 9 căldări de aramă. Spre sud-ost la poalele acestui deal, lăngă „Ogaşul Peiehii,“ se află o ocnă de antimoniu părăsită. Spre Ost la poalele Bradului se crede a fi fost o ocnă de aur; ear dela vale de aceasta, alta de aramă, în grădina conlocuitoriului Nichită Draghicescu Nr. C. 275 se vorbesce, că ar fi o ocnă îngrădită (boltită,) cu peatră. Tot la poala ostică a Bradului peste Valea Cupto-riului şi Casa Nr. 275, lângă moara „Crăciunescilor“ se cunoasce alt loc de topitoare. La poalele „Bradului“ spre nord-ost în grădina NrC. 45 încă sunt ocne vechi, bine de cunoscut; ear de aci peste Valea Cuptoriului sunt urme de zgură şi ocnă în gradinele Nr. C. 46—50. — 35 — La poalele vestice, lângă „Ogaşul Predii,“ este o petrărie de granit (sienit) în direcţiunea petrei cu inscrip-ţiunea din vârful Bradului. Pre coasta nordică a Bradului, ne spun bătrânii, că ar fi fost morminţii (cimiteriul) lucrătorilor de mine, acăror cruci şi „Zleamăne“ (petrile, ce se pun lângă crucea mortului) s’au părăsit şi lăpedat d’aci, după împărţirea acestui loc între Urbariolisti, ca grădini de izlaz (litre) — prin plântarea de moşii. Locuitoriul din Măidan Arsenie Draghicescu, la anul 1890, când a săpat la fundamentul sălaşului, a găsit aci o monetă romană de pe timpul lui Licinius şi mi-a dat-o mie, şi o păstrez încă. Licinius s’au născut în Dacia, împăratul Galerius la anul 307 l’a denumit de August în locul lui Sever împăratului bizantin şi Licinius la 324 d. Cr. a fost ucis în Thesalonica. Aceasta monetă e de aramă sau bronz şi are pe o parte capul împăratului, ear pe alta, lupta unui atlet cu animale. O legendă ne povestesce, că: cel ce ar sci ceti inscripţiunea de pre stânca din Brad, ar găsi ocna, unde fostul proprietariu al minelor de aici Dalea, a ascuns averile sale la venirea „Căpcânilor“ (Tătarilor). Despre aceasta ocnă — în carea ar fi ascuns Dalea averile sale — să crede că ar fi în capul grădinei noastre Nr. C. 91, unde fie-care generaţiune săpând aci, şi-a cercat norocul a descoperi ocna aceia, dar fără resultat. Acest loc este pre „Coasta Miclescilor“ vis-a-vis de Brad, peste Valea Ilişava dela locul, unde au fost topitoarele (Cuzniţele) de sub Nr. C. 20- 26. Moşul nostru Jurgiu Liuba Marcu, a găsit în grădina noastră nisce bucăţi de metal alb cu litere şi numere romane şi o sabie; ear vecinul Florea Sima Nr. C. 92, mai multe măsuri de monete de argint mici şi mai 3* — 36 — mari şi o mulţime de cărbuni de peatră în pământ, la o afunzime de 2 metrii. Acest Florea Sima din desperare „că banii nu au fost de cei buni şi nu i-au putut schimba cu de cei buni. după ce i-a ascuns undeva, a prostit şi nu au mai sciut spune următorilor săi unde i-au ascuns.“ Pre dealul „Brad“ haiducul Păun Ivan, pre la începutul seclului acestuia, a fost tăiat cu roata. După ce în Oraviţa furase o ladă cu bani dela Vasa Petroviciu de Ciudanoviţa (de origine din familia Lungu Păsule din Măidan), acest Păun Ivan fu observat de un păndur, ce străjuia cămara împărătească din Oraviţa, carea se afla lângă casa spăhiii Petroviciu, şi fu împuşcat de acest păndur în avlia lui Petroviciu; de unde apoi fu adus în Măidan, şi ca se inspire frică locuitorilor, au fost tăeat cu roata pre dealul „Brad“ şi lăsat pre furci neîngropat, pănă au picat carnea şi oasele de pre corpul lui. Despre aceşti haiduci se zice, că nu furau dela Români, ci numai dela streini sau dela apăsătorii Românilor. C ă r p e n i ş Cărpenişe sunt doauă „Cărpenişul mic şi cel mare.“ Aşa să numesc doauă dealuri, dela sat spre ost acoperite cu carpini, dela cari credem, că-’şi au şi numele. Ambele Cărpenişe sunt foarte stâncoase, din peatră de var şi cu cârşie (veri stâncos), pe carea nu să poate umbla. în coastele sudice a ambelor Cărpinişe să găsesce peatră moale (tuft). în Cărpenişul mic deasupra acestui tuft este un izvor, care vine dintr’un crater astupat, ear în păretele Cârşiei cu gura spre sud-vest, este o gaură numită: „Gaura buhnitorii“ la carea nu să poate sui nime. Fiind 37 — că aci este şi peatră moale şi crater, deducem, că Căr-pinişele au fost odată nisce Vulcani mici. La poalele Cărpinişului mare pre Valea Ilişava sunt mai multe petri (borţoane) mari, despre cari să crede, că de pre stâncă ar fi fost slobozite (lăsate) într’o bătae a urieşilor, cari s’ar fi bătut la chieia d’aci. Această credinţă poporală să adeveresce prin urmele de urieşi, ce să văd petrifieate pre Valea Ilişavei şi coasta Cărpinişului1), precum şi prin izvorul de aci numit: „Oiu-ciurăul Novăcescilor“2). C ă r p i n i ţ e Aşa să numesc poalele dealului „Faţa mare — Cârhoaie“. La poalele nordice ale „Feţii mari — Cârhoaiei“ este o ridicătură stîncoasă, acoperită cu cărpiniţe; dela aceste cărpiniţe îşi are numele aceasta parte de deal şi să află în partea ostică dela sat. Să zice, că aci ar fi o gaură (pesceră, cavernă) mare, în carea oamenii în timpurile invasiunilor barbare s’ar fi ascuns cu toate vitele lor. Eu am găsit aci o gaură, în-lăuntrul căreia să aude curgând apă ca într’o vale. în tot chipul este apa izvorului, ce ese din pământ din jos de acest loc numit „izvorul din Loznie“, sau cel din coasta sudică a acestui deal (din Faţa Natrii), numit „Fântâna lui Marian.“ Despre aceasta fântână crede poporul că e lecuitoare, la carea vin indivizi şi din satele vecine a bea şi a să spăla cu apa acestui izvor. Cârhoaie Vârful stâncos al dealului ce poartă numele: „Faţa mare,“ „Teiuş“ şi „Teiuşel“ spre Nord, „Natra“ şi „Faţa *) Făcendu-se aci un drum, au fost acoperite mai toate urmele, 2) Poporul crede, că Novăcescii au fost acei urieşi. — 38 — Natrii“ spre sud, se numesce „Cârhoaie,“ de cari sunt trei cu ridicături de peatră de var; şi zac dela sat spre răsărit. în partea sudică a aeestor’Cârhoaie, sunt mai multe găuri şi peşteri, în cari se crede, dar se şi cunoasce, că în timpurile primitive au fost locuite de oameni. Pre stâncile Cârhoaielor se găsesc urme de animale petrificate, ear prin peşteri oase de|animale. Pre partea nordică, omul se poate sui pană în verful acestor Cârhoaie, pre unde sunt tot tufe de Uilieei (Lilieci sau şi Iorgovani), şi omul din verful lor căutând spre sud, vede o prepastiă mare, încât se înfioară fiind stânca aplecată, ca şi când stă gata se cadă. în una din pescerile acestea, am găsit un instrument de os, în forma unui colţ de porc, pe carele îl ţin şi acuma. Cărbunariu Pre „Valea Cuptoriului“ la gura ogaşului „Bogoe,“ este o pădină, ce să zice Cărbunari. Pământul este negru (petriş de arşiţe)1) şi se crede, că aici s’ar fi ars cândva cărbuni, pentru minele, ce au fost în Măidan. Cetate La capătul satului — spre vest, — lângă „Ogaşul Gergonilor“ îndărătul Caselor Nrii 177, 178, 179, 180, 181, 182, 183, 184, 185, 186 şi 187, sunt mai multe plaţuri fără de case („vacante“) cu grădini, ear deasupra şi din jos de acestea sunt mai multe grădini din izlaz („litre“). Acest loc să cbiamă „Cetate“ şi preste ogaş *) *) Arşiţe să numesce un petriş, ce stă în faţa soarelui şi pe care de arşiţa (arderea sau pripeala) soarelui nu cresce nici o plantă. — 39 — delà Cetate să zice „Selişte“, şi se crede, că odată şi aici ar fi fost sat. Ruine de ziduri sau de castele nu mai sunt, dar locuitorii Măidanului sciu să arăte locul, unde să pot vedea nisce canaluri de peatră, cari conduc în mai multe direcţiuni. Pre din afară să găsesc bucăţele de cărămizi arse. în anul 1865 s’au găsit aci un tun mic de aramă sau bronz, care să află acum în museul de anticităţi din Timişoara1). Aceasta cetate, — deşi poporul crede că a fost turcească, — totuş (după părerea Dlui profesor Voinoviciu) nu e adevărat ; pentru că e la strîmtoare între trei dealuri, carea nici o oară n’ar fi putut résista tunurilor, ci în tot chipul e din timpurile vechi primitive, ear mai apoi adaptată prin Romani, pentru că în câmpul dinaintea Cetăţi spre Vest numit „Obrejă“ şi „Gaiuţ,“ arând, să găsesc petri rotunde grele şi săgeţi ascuţite din beică (cvarţi) cristalisată, recuisite de bătae din timpurile primitive. Cumcă şi Turcii au locuit în cetate, este sciut numai din multele povestiri, de cari fie-care moş şi babă sciu povesti destule. O astfel de tradiţiune să susţine şi în familia noastră „Liuba“, şi în povestă să spune: că în seclul al 17-lea, doauă cătane turcesci, voiau să silească o fată din familia noastră ; frateeîe ei venind delà oi, a omorît pre amândoi Turcii, ear apoi întorcêndu-së în codrii, a adunat pe toţi păstorii şi alţi oameni fugiţi de Turci, şi într’o noapte au omorît pre toţi, câţi să aflau în sat şi în cetate. Acest viteaz, a fost denumit de măiestru de poştă aici, ear mai târziu a fost mutat Ia Straja (Lagerdorf) în Cottul Timişului. Ultimului descendinte din aceasta fa- ^ ') Acest tun l’au găsit fraţii Florea şi George Mârşiovilă prinzând pesci, pentru tun a căpătat delà stat premii de 20 de taleri. 40 — milie, înainte eu vre-o 10 ani i-s’au confiscat pământul, apoi a fost suspendat din oficiu. Acest descendinte, — Petru Liuba, — se află acum în Moldova noauă. Este dovedit, că legendele, baladele şi tradiţiunile, sunt rămase din generaţiune în generaţiune. Şi oare nu aflăm noi destule urme? Că în legendele în descântecele noastre etc. etc., este păstrată istoria şi mitul strămoşilor noştri Români ? Fiind aceasta o dovadă nedisputaveră, vom înşira şi noi în aceasta scriere a noastră toate legendele şi tradiţiunile ce le-am auzit despre trecutul satului nostru, şi prin acele vom dovedi vechimea satului nostru. în jocurile copiilor, auzim următoriul vers: Hei, hui! Ce văzui? . Văzui fata Banului, Pre drumul Măidanului; Cu bani vechi La urechi; Cu bani noi din’apoi; Cu cocia Radului, Cu caii ’mpăratului. Apoi, la noi să susţine credinţa, că în cetatea de aici „Căpcânii“ ar fi închis multe fete şi neveste tinere, spre a le duce în ţara lor. 'Aceasta credinţă o întăresce următoarea baladă, cântată cu lacrimi, de lătariul de aici Iosif Miclea Cazimir: Strigă Doamne, cine’mi strigă, Striga Lupul şi Gheorghiţă Şi cu viteazul Ioniţă! De sub poala codrului, Din dealul Măidanului! Că Căpcânii-or adunat 41 — Multe fete din Bănat Şi’n cetate le-o închuiat, în cetatea Banului, La „Cheea“ Măidanului. Şi-or lăsat juni făr’ drăguţă Şi voinici făr’ nevăstuţă. îmi striga cât îmi striga, Dar nime nu-i auzia, Că voinicii să temea, Căpcânii i-or înşela Cum ş’altă-dată făcea: Cătă unul îi prindea Şi pre toţi îi omoria, D’aia nu să răspundea. Atunci ei să sfătuia: In trei părţi se împărţia Şi în trei părţi miş pleca Potere mari a scula. Lupul trecu Dunărea1) Şi’ntoarse la Craiova; Gheorghiţă la răsărit, Ear Ioniţă la sfiinţit; S’adune cătanele Ca să scape fetele. Când potera o scula Şi la cetate pleca Pre drumul Vighemiului (?) Tâlnesc fata Banului în căruţă încuiată, Tot cu aur ferecată, De Căpcâni încungiurată. V1 cunoscuţi şi astăzi peste Dunăre, în ţinutul gotmului, printre Românii d’acolo, cu cari se şi cercetează la Nedee. - 42 - — Alelei! păgânilor ! Duşmanii Creştinilor! Staţi în loc se ne vorbim Căci de nu, ve prăpădim! Pre Domniţa s’o lăsaţi Că de nu, vii nu scăpaţi. Când Ioniţă-aşa vorbia Cincizeci de Căpcâni săria, Potera îi omoria, Cu alţi cineizeci se lupta; Numai unul viu lăsau, Cu lanţuri strîns îl legau; Cu moarte-’l ameninţa, Seama lor de nu va da: Fetele, cari or furat, Unde ei le-au pitulat ? ! Ear păgânul de Câpcân Sciind firea la Român, Mult rugăment n’aştepta, Numai d’una se ruga Cu vieaţă a-1 lăsa, Şi de grabă le spunea: Fetele, care le-am prins, în cetate le-am închis; Sub poalele codrului La Cheea Măidanului, Eară fata Banului, E pre sama Cânelui,1) Cânelui Căpcânilor, Duşmanul Creştinilor. ‘) Oare nu va fi fost acest vers aşa: „E pre sama Chanului, Chanului Tătarilor“ etc. ear mai târziu s'a schimbat? 43 - Ear Ioniţă ce-’mi făcea în fruntea poterii pornia; Săi! din sate şi Bănate Ş’ajunseră la cetate. Cetatea mi-o ’ncungiurară Mândrile şi le scăpară; Pre Căpcâni îi prăpădiră Ţara de ei curăţiră. Cerii Spre nord deasupra satului, în culmea coastei sceam-purilor, este câmpul'„Ceret. “ în acest teritoriu se află 18 jugere de păment parohial, mai multe jugere urbariale şi ocoalele „Olărescilor.“ Cer se numesce un soiu de gorun (lat. quercus cerris), de cari mai sunt şi azi pre Ceret; şi credem că dela pădurea de „Cerii“, ce a fost vr’odată aci, îşi are şi numele „Ceret“. Domnul preot local Dionisie Liuba ni-a spus, că arând cu tatăl seu în sesiunea parohială de aci, (în tine-reţele sale), au găsit nisce dude (ţevi) de fier (nu bădic), cam de vre-o trei urme de lungi şi de 1/a urmă de largi, şi e de părere, că ţevile au fost întrebuinţate la niscar maşini sau pumpe. Tot în pământul parohial de aci, este un vârtop (groapă, lac) unde se crede, că în vechime a fost un pravăţ (ocnă, fântână). C e r n e I e La sudul caselor Nrii 119, 220, 217, 216, 215, 214, 213, 212, 319 şi 211, este un loc băltos (mocirlos), ce se zice „Cernele.“ în capătul grădinilor Nr. 214 şi 215 este un izvor, din carele curge apă neagră, şi să — 44 — crede, eă vine dintr’o ocnă de aur, ce în vechime ar fi esistat aici. Se vorbesce, că mai demult, muerile cerniau (ne-griau) hainele, motchele etc. cu apă din acest izvor. Şi fiind că apa acestui izvor e neagră ca cerneala, credem, că şi locului i-s’au dat numele „Cernele.“ Lângă acest loc se crede a fi fost în vechime şi morminţii comunei. George Liuba Pena Nr. 217, când şi-a edificat casa, a găsit mai multe monete de argint mici şi mai mari, de pre timpul împăratului Leopold I, cu datul 1694 (de cari am şi eu câteva bucăţi). La noi şi azi e datina a se arunca bani în groapa mortului; ear femeiele tinere şi fetele mari se îngroapă cu banii înşiraţi ca partă, legată pre frunte sau ca zgardă de grumaz, purtată de femei uneori cu mai multe monete; în urmare banii cei aflaţi aci (în mai multe locuri) arată, că femeile se îngropau cu partă pre frunte sau zgardă la grumaz, prin ceea ce se adeveresce, că aci au fost morminţi în seclul al ,17-lea. Cioacă Dela sat spre Nord-Ost este un deluţ, ce se zice „Cioacă“ acoperit cu tufe de gorun, şi o parte din acest teritoriu e a comunei (Izlaz), ear pre coastele „Cioacei“ sunt locuri de arat şi livezi ale singuraticilor. Numirea şi-o are dela „cioacă“ (aşa se numesce trunchiul cu ră-dăcinele unui arbor uscat, scos din pământ). în Caraş mai multe înălţimi sau dealuri se numesc „cioacă“. La poala nordică a acestui deal, de unde se începe „ogaşul Giliei,“ se vorbesce, că ar fi fost o ocnă veche rămasă de pre timpul „piticilor“, din acela loc curge apă verde. - 45 - Cercheligi sau Circhiligi Lângă „Lacul Maniului“ şi „Cioacă“ sub drumul Ciudanoviţii spre Nord dela capătul din deal al satului, este un loc ce să zice „Circhiligi sau Cercheligi,“ şi e o parte din izlazul satului, şi aici e o păduriţă cu tufe (smidă) mici. Astfel de tufe mici să zic la noi „circhiligi“ şi „circoni“, şi credem, că dela aceştia îşi are şi numele acest loc. C h e e Dela sat spre Ost, pre lângă valea Ilişava, sunt mai multe locuri, ce să numesc „Chee“ şi drumul din „Chee.“ Astfel sunt: „Cheea din Cracul Subii,“ „Cheia dela Gaura buhnitorii“ „Cheea Cărpenişului“ etc., şi sunt nisce strîmtori între dealuri, cu drumuri tăiate din stâncă (cleanţ). C h i n i s e c1) Poiana (câmpul, livada) dintre „Tîlva mare" şi „Tîlva mică,“ să numesce „Chinisăc“ dimpreună cu valea acestor dealuri, ce să estinde pănă la izlazul nostru, dela sat spre sud. Aci sunt mai multe „opini“ (aşa să numesce materialul scos din ocnă) de ocne vechi, ear în ogaşul „Racoviţa“ lângă „Odăi,“ este o ocnă mare zidită din peatră cioplită şi să zice, că conţine argint. C h i I a v i ţ a Dela sat spre Vest, lângă moara „Cătinii“ este un drum dela vadul Ilişavei, spre stânga, ce merge la Aga-diciu, ear spre dreapta altul, care duce la Ciudanoviţa şi trece preste deal. Drumul acesta de pre deal să zice *) O parte a acestui teritoriu, este în otarul Oraviţei-mont. Ear Germanii îi zic „Konigseck.“ — 4θ — „Colnic.“ De marginea acestui drum este un ogaş cu numele „Chilăviţă“ şi un izvor, al Chilaviţei, carele izvo-resce din coasta şteampurilor (Sceampurilor). Teritoriul dintre aceste doaue drumuri, cu un complex de vre-o 7—8 jugere, se numesce „Chilaviţa“, şi padina acestui teritoriu e mocirloasă (băltoasă). Chilăviţă se zice la noi şi la o sapă ocnărească ascuţită, cu coada scurtă. A chilăvi, chilăvire şi chilav (pre alte locuri schilav) e identic cu a maltrăta, vătăma, lovi, adese-ori cu stricarea unui deget etc. Am auzit din bătrâni, că precând au venit Ungurii pre la noi, au pus la marginea fie-cărui sat românesc spânzurători, roţi, ţepi sau alte instrumente omorîtoare de oameni, asemenea acestora, ca se inspire frica Românilor rebeli, cari nu voeau se-i recunoască de stăpâni etc. Dacă luăm în considerare forma acestui otar, ar semăna cu o chilăviţă de săpat la ocnă. Dacă ne luăm după tradiţiune, atunci teritoriul acesta fiind lângă sat, drumul Agadiciului, Jitiniului şi Ciudanoviţii, adecă cum spun bătrânii, la marginea satului lângă drumurile publice, se poate, că numele Chilaviţa, a remas dela locul de chilâviri cu roata etc. C o r n i ş Spre Nord deasupra satului, este o coastă sterilă cu petriş, ce se zice „Corniş“ şi un „ogaş al Cornişului“. Preste aceasta coastă este şi o poteacă, ce se zice „calea de pre Corniş“. Se crede, că tn vremile vechi, pre aici ar fi fost tufe de corni, şi dela aceia şi-ar avea numele „Corniş“. Pre ogaşul Cornişului încă se eunosc urme de ocne vechi de pre opinele (materialul scos din ocnă), ce se ved. — 47 Coasta Sceampurilor Dela ogaşul „Chilaviţii“ pănă în dreptul bisericii, coasta nordică de lângă sat, se numesce Coasta sceampurilor. La poalele acestei coaste în doauă locuri se ved urme, unde se zice, că au fost topitoare sau spălătoare de aur; eară sceamp numesce poporul presa, cu carea se fac monete sau bani, şi fiindcă la poalele acestei coaste au fost în vechime sceampurile, are acest deal numele: „coasta sceampurilor.“ Coasta Miclescilor Coasta dealului spre nord dela sat, deasupra de casele Nrii 91 pănă la 101, stâncoasă şi de tot sterilă se zice: „Coasta Miclescilor,“ şi e despărţită de Coasta sceampurilor prin ogaşul Ivana. Sub coasta aceasta mai multe familii Miclea îşi au casele lor, şi astfel coasta îşi are numele dela acele familii. Coasta Circhiligilor Coasta nordică, la capătul din sus al satului, între ogaşul Cornişului, al Maniului şi drumul Ciudanoviţii, dela locul numit „Circhiligi“ pănă la valea „Uişava“ se numesce „Coasta Circhiligilor“ — în tot chipul, fiindcă deasupra acestei coaste sunt „Circhiligi“ (tufe mici, smidă). Pre aceasta coastă încă sunt mai multe urme de ocne vechi şi mai noaue. Colnic Aşa se numesc toate drumurile, cari trec preste vr’un deal, şi un deal mai mic. Coasta Coanii Dela sat în partea nord-ostică, preste valea Uişava, lângă moara din Chee, este un deal numit „Lăculeţe,“ 48 — ear coasta acestui deal se zice „Coasta Coani,“ care asemenea e sterilă şi stâncoasă. Aci trebue se fie fost odată o petrăriă, ceea ce deducem din şoterul (sfărimături de peatră), grămădit la poalele acestei coaste. Afară de aceea sunt şi urme de ocne vechi. Se vorbesce, că în aceasta coastă ar fi o ocnă, în carea ar fi îngropat un „burduş“ de bibol (sac de piele) plin cu galbini. Coasta popii Coasta vestică a dealului numit „verful Simii" se numesce „coasta popii“, ear ogaşul (părîul) ce curge la poalele ei (carele pănă aci se numesce „ogaşul Borchii) încă se zice „ogaşul popii,“şi este tot acela, carele se numesce şi „ogaşul şcoalei,“ de lângă biserică. De unde îşi are numele, nu se scie. Aci e loc de păşune în izlaz şi, o parte, steril. ' Coasta pustînle Dela sat spre nord-ost, nu departe de otarele satelor Agadiciu şi Jitiniu, în partea otarului numit cu nume comun „Goroniş,“ este o coastă mai de tot sterilă, pre carea numai unde şi unde cresc nisce tufe de plopi si de fagi, şi e în mijlocul pământelor cu păduri a le singuraticilor locuitori, şi aceea se zice „Coasta pustînîe“. Pănă a nu veni societatea de căi ferate austriace aci, coasta n’a fost a nimerui, căci nime nu a voit, se o ocupe fiind sterilă, şi a remas pustînîe, de aceia au şi numit’o aşa. âştăzi şi aceasta coastă, ca şi tot celalalt alodial, (iberland) formează averea comunei, carea dela societatea ces. reg. austriacă de căi ferate le-a cumpărat în perit, cu preţul de zece mii de flouini v. a. şi cedarea dreptului 49 — de lemnării, păşunat, jirovină etc. pentru trecut şi vii-toriu, ce l’au avut foştii noştri Urbarialişti din Măidan; eară acel alodiu şi industriale, au un complex aproape de 1000 de jugere catastrale. Caosta Găurilor Dela sat spre ost între „Tîlva mare“ şi „Faţa mare“ este o coastă, ce se zice „Coasta Găurilor.“ „Gaură“ se numesce la noi o vizuină [vezurină] în păment adecă o pesceră, cu gura de intrare strimtă. Aci sunt mai multe astfel de găuri şi d’aci numele ei „Coasta Găurilor.“ Cucă ^ Dealul, ce stă spre sud deasupra unei părţi din sat, se numesce „Cucă.“ în partea vestică a Cucei sunt morminţii comunei. în limba poporului Cucă se numesce un deal, care stă singur între dealuri, despărţit prin văii. ^ Peste dealul acesta e tăiat [sepat] un viaduct mare al câlei ferate, în carele un Italian lucrătoriu, în anul 1851 a găsit o comoară cu monete de aur; carele îndată după ce o a găsit, s’a dus, poate înderet în Italia, de unde a venit. în otarul nostru [şi după cum seim şi în satele vecine] sunt mai multe dealuri numite „Cucă“ şi „Cu-chiţă“. Sub „Faţa mare“ este un loc, ce se zice „între Cuci , pentru că se află între „Cuca mare, Cuca Ursului şi Cuchiţe.“ Cucuiul Midii Deasupra de „Barbură“ şi la poalele Tîlvei mari este un deal [sau cum îi zicem noi geaT\, ce se numesce „Cucuiul Midii, şi ear e singur ca şi „Cuca“ între dea- 4 — so- luri ; dela comună zace spre sud, în izlaz, şi e acoperit cu tufe mari de fag. în acest Cucuiu pre toate coastele sunt urme de ocne. Din verful lui se vede peste tot otarul nostru şi otarele vecine despre sud. Lovind cu piciorul în acel deal, dealul resună, ca şi când ar fi o peşteră în el. Tot lângă „Cucuiul Midii“ mai sunt doaue dealuri numite: „Cucuiul mic“ şi „Cucuiul mare.“ ■ Custură Dela sat în partea „sud-ostică“, (la ost dela Tîlva mare), este un deal numit „Custură“, carele e proprietatea societăţii, şi e acoperit cu arbori; ear coama e stîncoasă. Un ofiţir din armata comună la maparea teritoriului a botezat acest deal: „Zuckerhut“ (cap de zăhar). Eu însă i-am spus, că de va întreba pre un român de „Zuckerhut,“ fie sigur că nu-i va sci spune. Convingendu-se acesta, că eu am drept, numele românesc „Custură“ Ta însemnat sub „Zuckerhut.“ Custură se zice la noi la un cuţit stricat, cu carele se rad cişmele (cioboatele) de imală. Coasta ostică a dealului Custură, pănă îa drumul „Ilişavei mici“, se numesce „Bejină.“ Cornul Moater sau şi cornul Tîlvei Cracul vestic al „Tîlvei mari“ (între Tîlva mică şi Tîlva mare) se zice „Cornul Moater“ şi „Cornul Tîlvii“, pentrucă are forma unui corn. Acest teritoriu încă se ţine de proprietatea călii ferate. în cornul Tîlvii mari sau Moater, este o ocnă cu St - coloare roşie, ce se zice boială şi se folosesce de a boi sau a văpsi păreţii cu aceasta boială. Se povestesce, că în partea sudică a acestui Corn şi în Tîlva mare, ce se zice: „Faţa Oraviţei,“ deasupra drumului Oraviţa-Anina, ar fi o peşteră, în carea au fost ascunşi nisce haiduci, urmăriţi spre a fi prinşi. Gătându-li-se bucatele acestor haiduci; ca se nu moară de foame au fost siliţi se tragă sorţi, ear pre cel ce va cădea soar-tea, se-1 frigă şi mănânce ceialalţi. Aşa au şi făcut. Vo-evodul sau harembaşul lor şi-a tăiat din soţul fript o bucată şi băgendu-o în gură, îndată a lăpedat-o afară zicend celoralalţi: „Se nu mai cuteze vr’unul a gusta, căci toţi ne vom prăpădi, căci carnea de om e otrăvită. Mai bine se murim pănă într’unul moarte vitejească, decât se ne otrăvim cu carne de frate!“ După aceea eşind afară, au astupat gaura peşterii de acum nu se mai poate afla. în urmă, scăpând de potera ce-i urmăria, harembaşul a spus soţilor sei, că pentru aceea li-a zis, că de vor mânca carne de om, vor muri toţi, pentrucă carnea de om e foarte dulce, şi aşa s’ar fi mâncat unul pre altul. Locuitorii noştri din generaţie în generaţie caută această peşteră, fiindcă se crede, că în ea sunt comori ascunse, dar se caută fără resultat1)· Cotul Teiuşului sau cum zicem noi „Ceiuşului“. în „Faţa mare“ cătră Ost, este o livadă de trei părţi încungiurată cu pădure, ce se zice „Cotul Ceiuşului.“ * - ^ povestesce, că unii ar ii aflat aceasta peşteră, în carea intrând au văzut un balaur mare, cu ochii sclipitori ca focul, de acărui frică au fugit. Auzind apoi, că acest balaur ar fi din ceară cu ochi de diamant, s’au re’ntors a recăuta peştera, dar înzădar, că nu o mai pot reafla. Toma Lungu Şutul din Maidan ni spune că : a făcut şi semne în arbori lângă acea peşteră, la carea mergând cu Adam Freda, semnele le-au găsit, dar peştera nu. 4* — 62 — La noi afară de cotul mânei şi la unghiul din lă-untru al casei se zice cot. Aci încă e un cot din pădure, şi d’aci numele „cotul Ceiuşului.“ Pre „Maticiu“ încă este un cot numit: „cotul Ma-ticiului.“ Cracul Subii în pământul alodial, lângă gara călii ferate, este un crac (picior) de deal, ce se zice: „Cracul Subii.“ între acest crac şi între dealul „Fruntea perilor“ pre valea Ilişavei este o strîmtoare, cu un drum sepat în stâncă, ce se zice „Cheea din Cracul Subii.“ în vîrful acestui „Crac“ este un loc cu peati'ă de beică (sau cvarţ) bună pentru uiagă. Cracul Olărescilor în „Goroniş" lângă „Coasta pustînîe,“ de câtră otarul Agadiciului, este un crac adecă picior de deal, ce se zice „Cracul Olărescilor.“ în tot chipul, pentrucă acest crac formează posesiunea familiei Olariu; şi preste tot e acoperit cu păduri de gorun. Dela comună zace spre ost. Cracul Iu Lupeiu Lângă cracul Olărescilor, peste ogaşul Olărescilor spre Ost este Cracul lu Lupei. La noi se pune cânilor numele Lupeiu (dela lup). Cracul Corcanului Peste vale dela aceşti craci, este un crac numit „Cracul Corcanului“ sau şi „Cracul Corcanilor“ (şi lângă el, ogaşul Corcanului sau şi al Corcanilor), ce se întinde — 53 — dela Nord spre Sud pănă Ia drumul Ciudanoviţii şi în dreptul cracului Subii. O tradiţiune (sau poveste) ne spune, că Căpcânii, după ce au spart şi devastat Greoniul, au auzit, că la Măidan ar fi un spăiie (domn de pământ) bogat cu numele „Dalea,“ au plecat cu putere mare asupra Iui, dar nu l’au putut bate, căci avea foarte mulţi lucrători la minele sale. Atunci o parte din ei a plecat pre valea Ilişavei ear alta, pre valea Gladeş, şi eşind pre cracul şi ogaşul Corcanului, la cheea din Cracul Subii, i-au luat din dos şi aci s’a încins o luptă, carea s’a terminat cu nimicirea armatei lui Dalea. Despre aceasta vom vorbi mai pre larg la „Mormântul Dalii.“ La noi sunt un fel de paseri răpitoare (un soiu de huli), ce se zic Corcani. Muerile, cari nu voiesc se pomenească în jurămintele şi înjurăturile lor pre dracul sau alt necurat zic: „se-1 ia Corcanul“ sau „te ia Corcanul.“ Nu sciu, de nu vor fi aceşti soiu de huli, din cei ce se zice, că aveau Căpcânii (Tătarii) şi sburau se caute unde sunt oamenii ascunşi, apoi „croncăniau“ şi „coră-iau“ deasupra lor, până veniau Căpcânii, ca se-i prindă. Poate că dela aceşti Corcani, îşi au acest crac şi ogaş numele „Corcanul.“ Cracul cu plopi Lângă gara călii ferate dela Ilişava spre Sud, este un crac pre carele ne suim în „Tîlva lui Ştefan“, ce se zice „Cracul cu plopi,“ pre carele cresc mai mult plopi, decât alţi arbori; dela sat este spre ost şi e averea societăţii. — 54 în acest crac este un tunel, prin carele trece carul de foc. Cracul Slovanului Dela „Ilişava mică“ voind a ne sui la „Mărila,“ trebue se mergem pre cracul Slovanului. Dela comună zace spre Ost. Ajuns în culmea acestui crac lângă „Lup“ sau „Puşcaş“ şi drumul Oraviţa-Anina, este un grop (vîrtop) numit „Gropul Drincionilor.“ Drincionii au fost nisce haiduci, urmăriţi spre a fi prinşi; dar ei au prins aci pre administratorul (Wald-schăfer) erariului din Oraviţa şi l’au purtat cu ei prin codri păr.ă i-s’au rupt hainele şi încălţămintele toate, încât au trebuit să-l încalţe în scoarţe de teiu, silindu-1 se le scrie rogări de graţiare; apoi l’au purtat dela „Ponor“ şi „Tîlva Zinii“ peste munţi pănă la Caransebeş. Pre coama (culmea) acestor munţi este o cale (poteacă), pre carea se zice, că omul din Anina pănă în Caransebeş, ar ajunge în 5-6 oare. în aceşti munţi au aşteptat spionii Drincionilor răspunsul de amnestie, care l’au şi primit, mai mult de mila administratorului; de unde s’au pogorît la Caransebeş, la „Teiuş“, unde Episcopul cu litia li-au eşit înainte, şi după ce i-au cuminicat, li s’a cetit decretul de agraţiare şi a mers fie-care la casa sa. Drincionii sunt familii din Jitiniu, şi se zice, că ei au fost cei mai periculoşi haiduci. Ei au şi cântece (doine) jalnice numite a Drincionilor. Timpul lor din povestiri nu l’am putut apriat constata, dar în tot chipul e mult de atunci, pentrucă se zice, ca li-au eşit Episcopul înainte. Prin urmare va fi fost, când era episcopia noastră cea veche din Caransebeş [la începutul seci. XVIII.] — 55 — Pentru ce se numesce acest crac al Slovanului, nu seim. Clianţul Cerbului La „Cârhoaie“ este un borţoniu mare, ce stă aplecat ca şi când ar sta se cadă şi se numesce: „Clianţul Cerbului.“ Clianţ se zice la noi la o stîncă, pre carea omul nu se poate sui. Dămăcuş Coasta nordică a „Custurei“ se numesce „Dămăcuş“. Aici sunt meri şi peri domestici, bătrâni şi groşi. Asemenea şi de cei sălbatici. în ambe soiurile sunt mere de earnă şărgate. Printre merii aceştia, este un izvor în peatră cu apă buna, şi se scurge în Ogaşul Natrii. în Dămăcuş sunt şi poeni cu livezi mari. Acuma le-au plântat societatea cu moleţi. în aceste poeni, satele din jur şi-au păscut turmele lor, când erau fugăriţi de păgâni. Numele nu-1 seim, de unde şi-l are. Dealul mare sau cum zicem noi Gealu mare Aşa să numesce teritoriul de mai multe sute de jugere dintre sat (la vest), otarul Oraviţei-montane (la sud), otarul Rachitovei (Ia vest) şi drumul mare, ce merge din sat spre Rachitova, pană la Valea Racilor. Unele părţi din acest teritoriu mai au şi alte numiri d. e. ogaşele cu coastele lor, despre cari vom vorbi la locul lor. Vecinii noştri Răchitoveni, numesc acest teritoriu: „pământul Turcului“. Noi însă nu; ci numai un drum deasupra de „Obreja“, ce conduce în cetate, seim, că s’a numit „drumul Turcilor.“ — 56 — Locul e împărţit prin patru ogaşe în trei dealuri şi e peste tot arătoriu şi fertil. Pre dealul mare în multe locuri se află viţe de vie sălbatică numite „struguriţe jidoveşti,“ acăror frupte, când sunt coapte, sunt gustoase. Preste „Dealul mare“ încă trece drumul de fier. Coasta ostică de lângă ogaşul Gergonilor a dealului mare, se zice: „Coasta cetăţii.“ în aceasta coastă deasupra de podul (viaductul) călii ferate, mai nainte cu 40—50 de ani, Georghe Gerga Fren-ţiu voind se restoarne un arbore, a găsit nisce vase de aramă (7), din cari şi-a făcut căldări. Mai la vale de acest loc, în locul numit şi „Selişte“ au găsit Iosif Liuba Şchiopu în anul 1864—5 o nicovală de fer, acărei capete erau de un stîngin de lungi. La „Ceroane“ în otarul Agadiciului, încă s’au găsit mai multe table mari de aramă. în Maidan se crede, că familia lui Jurgiu Liuba ar fi bogată, fiindcă la un strămoş al seu, carele era la lucru în ogaşul Liubonilor, ar fi venit o cămilă, pre carea erau încărcaţi doi disagi cu taleri şi galbini. Acesta luând disagii, camilii i-a dat drumul mai departe. Aceasta s’a întîmplat după alungarea Turcilor din cetate. Se crede, că acea cămilă ar fi fost a „beiului“ carele era mai mare preste cetate, şi căzend în bătălie, cămila a tras la cetate, unde-i locuia şi stăpânul. Dealul Sciubeiului Dela sat la vest, lângă otarul Rachitovei sub dealul mare şi drumul Rachitovei, pănă la drumul Greo-vaţului şi Valea Racilor sau mai bine: locul dintre aceste doaue drumuri se zice: „Dealul Sciubeiului“ şi e peste tot păment negru arătoriu şi fertil. „Sciubeiu“ se zice la noi la un izvor sau fântănuţe, a cărei apă se sprijinesce într’o butoarcă de salcă sau de — 57 — anin ori alt lemn. în sesiunea parohială de aci se află un astfel de sciubeiu, şi poate că pentru aceea se zice acestui teritoriu „Dealul Sciubeiului“ sau şi numai „Sciubeiu“. Dealul (Gealul) Iu Buze La nordul comunei lângă „Gladeş“ otărîş cu Aga-diciul, este un deal şi un ogaş cu acest nume. Lângă acest ogaş este o pădină numită: „Pădina Drăgănescilor“, carea din timpuri uitate a iost şi este proprietatea familiei noastre Liuba. Noi credem, că e posibil, că familia Liuba, mai nainte de a avea preoţi sârbiţi, carii sciut este, că dedeau copiilor nume serbesci, ear numele de familie le serviau, a avut numele de Drâgan sau Dră-gănescu, pentrucă în teritoriul nostru sunt mai multe numiri locale de după numele de familie al posesorilor aşa d. e. cracul Olărescilor, coasta Miclescilor, ogaşul Gergonilor etc. Deci tocmai aşa a putut şi aceasta pădină a fi numită de după numele de familie Drăgan sau Drăgănescu în pădina Drăgănescilor. în familia noastră esistă următoarea legendă despre începutul numelui nostru de familia Liuba.· Un strămoş al nostru fu prins de Turci şi dus în robie în ţara turcească, unde’l turciră. El a lăsat acasă în urma sa muerea şi doi pruncuţi. Pre unul l’a chemat Lupul (cel mare) şi pre celalalt Liuba. După 15 ani scăpând de robie dela Turci, a venit acasă la muere şi copii, pre cari i-a găsit mari. într’o zi a zis feciorului seu mai mare: „ Dragă Lupule! na punga asta cu galbeni, şi dute la oraş (Biserica albă) se-’mi cumperi un „hat“ (un cal de călărit), căci voesc se merg la vlădica se me desturcesc.“ „Ba, eu tată nu me duc, căci me tem, că me prind Turcii din cetate şi me omor“! 58 — Atunci Liuba (fiul seu cel mai mic) a luat punga dela tatăl seu cu sila, (căci fiind acesta încă copil, nu voia tatăl seu să-l lasă, temându-se, că i-s’ar putea în-tîmpla ceva) şi Liuba voi se plece după „hat“ ; atunci tatăl seu văzând, că nu-1 poate opri, îi dete svatul, ca se i-a sama, că Turcii nu-i vor vinde cal de călărit. El însă se întrebe pe Turcii, cari va întâlni cu cai, oare ’i vind calul ? şi cât cer pre el ? Aceşti turci, crezând că el nu va avea bani fiind încă copil, vor cere dela el o suma oare-care pre cal. Atunci el îndată se scoată punga şi se plătească Turcului — fără a se mai pogodi, — cât a cerut pre cal, căci Turcilor, nu li este ertat să-şi retragă cuvântul dat odată. Liuba, nici n’a ajuns în oraş, căci întâlnind un turc pre drum venind spre el călare, Ta întrebat o nu-i vinde calul? „Dacă îmi dai 30 de galbeni ţi-1 vind“ — zise Turcul. Liuba scoase 30 de galbeni şi îi dete Turcului pre cal, luă calul şi-l aduse tatălui seu, ca se poată călători la vlădica, ca se se des-turcească. Tatăl s’a dus şi s’a desturcit, ear apoi pre Liuba Ta binecuvântat zicând: „Se dee Dzeu, Liubo dragă, se te înmulţesci şi nici când se nu fi fără ajutoriu, nici tu nici urmaşii tei, Dzeu să-ţi sporească neamul şi binele (averea) teu, ca nici când se nu aveţi suferinţe de ori ce vă va cere inima. . . Ear tu Lupule! Se dee Dzeu tot singur se fi. Nici tu, nici următorii tei, se nu aveţi pre nime dela cine se cereţi ajutoriu.“ Liuba acesta a avut 12 copii, cari au luat numele de familie Liuba şi dela aceştia se trag toţi Liubonii de azi. Lupul au avut numai un copil. Nepoţii lui Lupul auzind de blăstemul pus pre moşul lor, şi-au schimbat (au luat) mai târziu şi ei numele de familie Liuba, dar pană în ziua de azi, în familia acestora tot numai câte 59 — unul au, şi nu sunt decât 3—4 familii din următorii lui Lupul, precând din a lui Liuba e jumătate satul şi ori unde s’au mutat din Măidan s’au înmulţit. ' Aceasta credinţă au făcut din Liuboni, fii evlavioşi şi cu pietate cătră părinţii lor şi pănă azi. Când un părinte e aproape de moarte chiamă pre fii săi la sine, li pune mâna pre cap şi-i binecuvântează cu cuvintele moştenite: „Se dee Dzeu se te înmulţesci, puţin se te chi-nuesci şi bine se te hrăneşti." Aceste le sciu din propria-mi esperinţă, pentrucă tot aşa mi-au zis şi mie strămoşul meu Miuţă Liuba Marcu, moşul meu Jurgiu Marcu şi tatăl meu Dănilă Liuba Marcu; şi eu recunosc, că e o mângăere sufletească în toată vieaţa mea, când îmi aduc aminte, că aceşti părinţi ai mei cu câtă iubire mi-au dat binecuvântarea lor, ear efectul acelei binecuvântări în adevăr văzându-1 împlinit, a întărit în mine statornicia credinţei în darul lui Dumnezeu, în legea şi în datinele strămoşeşti! Dealul Meii Spre nord-ost, la marginea otarului nostru cu al Agadiciului, Jitiniului este dealul cu acest nume. Teritoriul e parte arătoriu, cu fânaţe (livezi), parte cu păduri (tufe) de gorun. Dos Coasta nordică a dealului numit „Fruntea lui Vra-goviciu“ spre ost deasupra satului, să zice „Dos“. Aşa să numesc toate coastele nordice a dealurilor, ce n’au alte numiri. Pre dos în pământul alodial (iberland) sunt şi ocoale (industriale) cu pruni şi păduri. în dos este o ocnă vechie, despre carea poporul crede că e de pre timpul piticilor, fiindcă e foarte scundă şi să crede a fi conţinut aur. — 60 — / Dosul lui Ruceş Coasta nordică a coastei pustînie, ce se otăresce cu „Gladeşul“ şi otarul Agadiciului se numesce dosul lui Ruceş ; e cu păduri şi e proprietatea locuitorilor noştri. Aici în mai multe locuri se văd urme de ocne vechi. în arhiva oficiului de montanistică din Oraviţa, co-misaiiul Vâradi ar fi aflat nisce date, că aici, mai nainte de venirea Turcilor, ar fi fost o ocnă de aur foarte bogată. Densul a căutat acel loc, dar nu Ta putut descoperi. Noi am rugat pre Magnif. D. căpitan de montanistică Aron Pap din Oraviţa, ca se ne lasă a cerceta arhiva montanistică, dar cu părere de rău ni-a spus, că toate actele vechi au fost duse de aici. Ni-a promis însă, că ne va da nisce date referitoare la Măidan, ce-şi aduce aminte, că le-a păstrat, dar întâmplându-se o nenorocire cu comisariul Vâradi, când le-a căutat, nu le-a mai găsit, unde le-a pus. Dosul Borchii Coasta nord ostică a dealului Barbura se numesce aşa, şi e acoperit cu tufe de fagi. Aici încă sunt urme de ocne. Numele nu’l seim de unde şi’l are. Dobrela Valea dintre Cărpinişul mare şi dealul ostie dela acesta, precum şi ogaşul dintre acestea se numesce „Do-breîa“ şi este proprietatea societăţii, carea a cumpărat acest teren dela Petroviciu de Ciudanoviţa, Domnul de pământ; zace spre nord-ost deasupra garei Ilişava. Dealul e stâncos şi cu păduri, ear coasta vestică şi valea cu livezi, sunt ale Ciudanoviţenilor. în vârful „Dobreii“ este un lac numit „Lacul Gruii.“ — 61 — Faţa mare Dealul, preste care ni-să ivesce soarele şi luna când resar, se numesce „Faţa mare“ şi e loc de păşune în alodiul comunei. în tot chipul pentrucă din sat se vede toată coasta aceasta, se numesce „Faţă,“ căci nici o coastă vestică sau nordică nu se numesce faţă. Se crede, că aici ar fi o peşteră, în carea ar în-chepe toţi locuitorii Bănatului. Noi am găsit gura unei peşteri, carea merge drept în jos, dar se aude curgând apă în ea, de aceea nu am cutezat a întră înlăuntrul ei. Pre Faţa mare sunt mai multe peşteri, din cari unele, ce au fost cu vîrtoape, păcurarii le-au umplut cu petri, ca să nu cadă oile în ele, şi aşa, cu timpul să vor perde şi urmele lor. „Faţa mare“ e din peatră de var. Deasupra mai toate petrile sunt mutătoare. Să crede că Faţa mare, cândva ar fi fost loc de arat sau cu vini. Pre Faţă sunt doauă „priochtri“ (priod să numesce locul, de unde să începe drumul stâncos preste un deal), unul e priodul Ceiuşului şi altul, carele ese la Scofaina. Lângă acestea sunt nisce petrării mari, din peatră de var şi e foarte bună, şi mai ca marmorul de tare. Faţa Cuptoriului Sub Faţa mare la vest, ear dela sat spre Ost, este un deal, ce să zice „Gruniu“, ear coasta sudică a Gruniului să numesce „Faţa cuptoriului“ şi este în pământul alodial al comunei, unde e loc de păşunat. Partea cea mai mare a dealului e din peatră de var, numai lângă sat şi de cătră valea Cuptoriului este o petrărie de beică (cvarţ). — 62 — Faţa Oraviţei Aşa së numesce coasta sudică a Tîlvei mari, carea este propietatea societăţii. Aci încă sunt peşteri. Faţa Natrii Coasta ostică şi sud-ostică a Teiuşului şi Feţii mari se numesce „Faţa Natrii“, delà ogaşul (Natra) ce curge la poalele acestui deal, şi izvoresce din „Faţa Tîlvii mari“ şi „Dămăcuş.“ Aci am găsit peşteri, în cari am aflat oase de animale şi alte scule de lucru din timpurile preistorice. (Unele din aceste le am luat eu, altele le-am lăsat acolo). în aceste peşteri së poate bine cu-noasce, că cândva au fost locuite şi de oameni. Peşterile acestea sunt „sub Cârhoaie şi Cârşie“ (aşa së numesc vîrfurile stâncoase). La resboiu, instrumentul de ţesut, încă sunt „natre.“ Cele doauă lemne cioplite, în cari sunt „cocăile,“ pre cari së sprijinesc „crucelnicul“ şi „brîglele“ së numesc natre. Locul, delà sulul, pre care së învălesce pânza ţesută pănă la „rostul“, printre carele së trece „suveica,“ dintre spată şi pânza ţesută, së zice „spaţ,“ ear delà iţe, pănă la sulul dindărăt së zice „natră“. Poporul crede că pre Natra s’ar fi făcut natre pentru rësboaie şi delà aceste së numesce locul acesta „FaţaNatri“ şi „Natra“. Fântâna lui Mărian1) Pre la mijlocul „Feţii Natrii“ este un isvor cu apă foarte bună, ce së zice fântâna lui Mărian. Acest isvor së consideră de lecuitoriu. încă şi azi morboşii nu numai din Măidan, ci şi din satele vecine merg acolo a së *) Pe valea „Cuptoriu“ lângă moara Crăciunescilor mai este un sciubeiu cu acest nume, carele asemenea se consideră de sânt, cu apă lecuitoare. — 63 — lecui. Nu seim, credinţa, sau buneţa apei şi a aerului curat, ori sânţenia locului (cum crede poporul) sunt vindecătoare, dar seim, că mulţi morboşi îşi ţin, că acolo s’au vindecat! Se zice că Mărian Merşovilă a fost un cărăbaş în Măidan. Pre acesta l’a purtat zinele (miluitele) cu ele prin văzduh, se le cânte în cârăbi; şi el, după ce miluitele l’au eliberat, a căzut într’un morb greu zăcând în pat mult timp. O zină, fiindu-i milă de el, i-s’a arătat în vis, spunându-i, că nu se va vindeca, pănă ce în faţa Natrii nu li va face o fântână. Sculându-se apoi din pat, a mers în car pănă la Faţa Natrii, ear după ce a săpat isvorul şi a beut şi s’a spălat cu apă de aceea pre picioare, a venit sănătos acasă, dar totuş a remas orb de un ochiu. Se crede, că cărăbile lui Mărian cântau şi singure. Pişcoanea, tiriuzul şi butea acelor cărăbi le am eu, şi azi sunt ale mele. Fântâna Zinilor în „Dos“ deasupra căii ferate, este un izvor, ce se zice „Fântâna Zinilor.“ La acest isvor încă merg bolnavi se spală şi beu apa d’aci spre a se însenătoşa. Astfel de „isvoare sânte“ mai sunt în otarul nostru unul pre valea Cuptoriului, unul pre Chinisec şi unul „După Şurcă.“ „Din acesta, decând oamenii au început a sudul pre Dumnezeu şi Sânţii, a secat apa.“ Fântâna rece La „Gladeş“ lângă otarul Agadiciului spre nord dela comună în teritoriul numit „Spinături,“ este un sciubeiu şi teritoriul, ce se numesce aşa. Fântâna Coanii Pre coama dealului „Vragoviciu“ este un grop (acuma e sec), ce se zice „Fântâna Coani." — 64 — Fântâna Panii între dealurile „Părăschiu“ şi „Mărila,“ la obîrşia valii Jitiniu, este o poiană numită „Ţarc,“ în dealul „Ţarcu,“ sub aceasta poiană este o fântână mare (isvor),' ce se zice „Fântâna Panii“. Din această fântână se conduce pre dude [ţevi] apa, la băile Mărila. Apa, după ce se lolosesce în băni, se scurge în valea Jitiniului. F â r I e a Valea, ce zace la nord-ostul comunei între „Planta“ (sau şi „Planiţa“) şi Cărpinişul mare, mârginindu-se cu otarul Ciudanoviţa, se zice „Fârlea“ ear ogaşul din aceasta vale, „ogaşul Fârlii“, care ’şi ia începutul de sub vâr-toapele de pre Planta, deasupra satului Ciudanoviţa, şi este proprietatea societăţii şi a dominiului Ciudanoviţii; are livezi şi păduri şi nisce cucuruzisce a locuitorilor din Ciudanoviţa. F u r n e a Ogaşul spre Nord dela sat, în luncă, dintre „Spină-turi“ şi „Groşi“ se zice „Furnea“, care se varsă în Gladeş. Pre acest ogaş sunt mulţi raci. La obîrşia Furnii au fost în vechime un praveţ (ocnă ca fântâna), carea ar fi pătruns ocnele din „Colnic“ şi „Ivana“, ce se cred a fi esistat în vechime. Fruntea mică Deasupra satului spre sud, sub „Tîlva mare“ şi lângă „Obîrşia Măidanului“ este un deal numit „Fruntea mică“ şi e în izlazul de păşune al comunei. E soat (locul unde pasc trăgătorii) pentru vite. „Faţa ostică“ a acestui deal se zice Faţa Obîrşiei şi este arşiţe, numai cu puţine tufe de fag. în aceasta coastă încă se ved — 65 urme de ocne vechi, ear în coasta nordică sunt grădini cu pruni. Fruntea lui Vragoviciu sau şi Fruntea mare Deasupra satului spre ost este un deal mare, ce se numesce Fruntea lui Vragoviciu. Dela poalele acestui deal spre vest se începe azi comuna. Precum în vîrful acestui deal aşa şi pre toate coastele lui se ved multe urme de ocne mai vechi şi mai noaue. Unele sunt foarte mici (scunde) şi se crede, că sunt de pre timpul piticilor. Astfel de ocne de pitici, sunt în multe dealuri din otarul nostru. La noi este o tradiţiune, carea ni spune, că în seclul trecut de preste Dunăre a venit la Măidan un domn călare pre ain cal frumos, îmbrăcat cu ţol făcut din fir de aur, cu scăriţele dela chingă şi zăbrelele frîului şi cu pintenii dela încâlţăminteie lui, toate de aur. Acestui domn i-ar fi spus cineva (bagseama părinţii sau moşii lui), că de frica Căpcânilor în dealul dela capătul satului Măidan, lângă un borţoniu mare, ar fi astupată gura unei ocne de aur foarte bogată. Acesta a pus aci lucrători mulţi şi a scormonit tot dealul, pănă şi-a cheltuit toată averea, ba şi calul cu podoabele lui, şi mai pre urmă văzend, că nu găsesce nimica, de aici s’a dus pre o mârţoagă de cal cu chingă şi frâu de teiu. Acest domn supărat, că toată averea şi-a cheltuit-o înzădar, una’ntruna pomenia pre „Vrago“, care l’a mânat aici; ear ai noştri în batjocură i-au zis Vragoviciu şi „Frunţii mari“ încă i-au dat numele „Fruntea lui Vragoviciu“. Aceasta tradiţiune o scie nara ori-care om sau copil din Măidan. 6 66 — Dacă trebue se credem acestei legende, că adecă în adevăr a venit aici în dealul din capătul ostie al satului se caut« ocna de aur, şi dacă în dealul din capătul satului nainte cu 200 sau mai mulţi ani în adevăr a fost o ocnă bogată de aur, atunci acel domn a greşit dealul, pentru că strămoşul meu mi-a spus, că Măidanul numai dela alungarea Turcilor de aici, s’a estins în lungimea de azi, ear mai nainte a zăcut dela ogaşul Gergonilor din locul, unde azi să zice „Selisce" şi sunt locuri de case goale şi grădini; pănă la ogaşul Predii, unde în locul de case Nr. 14 şi 15 a fost şi el născut, şi după aceea locurile de case de nou s’au împărţit. Ear tatăl seu i-a spus, că în vechime satul numai pănă aci s’a estins. Atunci dealul căutat de acel domn, nu a putut fi altul decât „Bradul“, in vârful căruia să află peatra amintită mai sus la „Brad“ cu semnele de uvrieri. Fruntea perilor * La nord-ostul comunei, preste Valea Ilişăvii dela Cracul Subii lângă Cheia d’acolo, este un deal, ce să numesce aşa, şi un ogaş numit „Ogaşul perilor*, ear coasta sudică a acestui deal pănă la „Matici“ se zice coasta perilor şi e mai de tot sterilă, numai pre culme sunt livezi şi păduri (aci e şi pământul şcoalei) slabe. Se crede, că numele ’1 are dela nisce peri (pomi), ce ar fi fost acolo. Frapsini Dela „Cucuiul Midii“ pănă la „Brad“ este un deal, ce se zice „Frapsini“; coasta Oştiră a acestui deal, ce să zice „coasta Frapsiniior“ şi un ogaş cu acelaş nume; din acest teritoriu ce în islas, puţin e acoperit cu tufe de 67 — fagi, ear în partea cea mai mare e steril şi petros, coasta vestică a „Frapsiniior“ să zice coasta Predii (Pregii). Se crede, că aci ar fi crescut odată frapsini (frassinus) — acuma însă nu sunt nici tufe de frapsini aci — şi dela aceea şi-ar avea locul numele. G a i u La vestul comunei, începând dela drumul Agadiciului de lângă „Chilăviţa“, întră acest drum, între Ilişava (la Sud), Gladeş (la Nord) şi otarul Rachitovei (la Vest) este un teritoriu cu loc şes, de nisce sute de jugere de pământ negru şi bunişor, şi acela să zice Gaiu, şi este proprietatea locuitorilor. în limba poporală o pădure din şes se numesce „Gaiu.“ Se crede, că în timpurile vechi, aici ar fi fost o pădure, şi poate că dela aceea i-a rămas numele Gaiu. în mijlocul acestui teritoriu e un loc mocirlos, cam de vreo 3—4 jugere, în care cresce trestie şi şovar, şi aproape este un sciubeiu numit: Sciubeiu lui Maxim. G ă i u ţ Dela Gaiu spre Sud preste valea Ilişava şi Zevoaie, întră drumul mare al Rachitovii şi ogaşul Liubonilor, la vestul satului, este un teritoriu cam de vre-o 5-6 jugere pre la mijloc mocirlos, ce să zice Găiuţ. în acest Ioc să găsesc o mulţime de petri rotunde în forma oa-uslor şi mai mari şi grele, cari după formă şi greutate, să cunosc, că în timpurile primitive au fost gloanţe de prascie. · Gaiul Gerului La nord-ostul „Feţii mari“ lângă „Teiuş“ este o poiană, ce să zice „Gaiul Gerului“ (poiană să zice o li- 6* — 68 — vadă din mijlocul pădurii). Nu se scie, că numele de unde şi-l are. Gaura Toni Dela sat spre nord-ost în dealul numit „Dobreia“ la gura valii Jitiniu, este o gaură (peşteră) mare cu gura cătră dealul „Poloni“ şi se zice „gaura Toni;“ ear în Tîlva Dobreii e un lac numit „lacul Toni“ şi e posesiunea societăţii, ţinându-se de dominiul Ciudanoviţii. G o r o n i ş întreg ţinutul din otarul Maidanului la nord-ostul satului, începând dela „ogaşul Giliei“ până la otarul Ciudanoviţii, Agadiciului şi Jitiniului se numesce „Goroniş“. în „Goroniş sunt mai tot păduri de gorun, afară de „Coasta pustînie“ şi unele „Dosuri.“ Livezile cele mai bune din otar sunt prin poenile din „Goroniş“ şi pre şesuri, de unde au fost scoasă pădurea, şi sunt puţine locuri arătoare, din causa că pământul e năsipos şi petros, dar mai cu samă, vânturile mari de ost, prin puternica lor suflare, duc pământul şi aşa de frica vântului, oamenii nu cutează se are, decât în „dosuri“. Goronişul este locul de păşune în timpul ’ iernei, căci locuitorii din tufele gorunului toamna fac frunzare pentru vite (vaci, oi şi capre), ce partea cea mai mare le consumă prin livezile d’aci (dar şi pre câmp), ca se se gunoiască locurile. G I a d e ş Valea, carea în partea nordică desparte otarul Mâi-danului de otarul Agadiciului se numesce „Gladeş,“ şi se începe dela Răpşag; desparte Goronişul, Poiana petrilor, Dealul lu Buză, Spinăturile, Grosul, Gaiul, şi Gro- — 69 — panele din otarul nostru, de otarul Agadiciului, şi la gura vălii Racilor, se varsă în Uişava. Pre lângă aceasta vale cresce un soiu de salca ce se numesce „Gladeş“ (lat. Acer Tataricum) poate că dela aceasta salcă îşi şi are numele. Gropul lui Mărifă La gura vălii „Ilişavei mari“ şi gura ogaşului „Mă-rilă“ şi între dealurile „Căprâreţi“ este un grop (vîrtop) numit Gropul lui Mărilă. Numele nu seim de unde’l are. Groşi Teritoriul dela nordul satului şi „Ceret“ (şesul) dintre „Furnea“ pană în drumul Agadiciului dela „Gaiu“ şi între Gladeş, se numesce „Groşi“ şi este cel mai frup-tifer pământ din otarul nostru (nu humă). Se crede, că numele Par avea dela arborii groşi, ce cândva au fost aci. Păun Drăghicescu Ibrişin din Măidan, voind se asemeneze o movilă din pământul seu de aci, a găsit în ea o lance întreagă bine conservată, mai multe verigi dela frâne de aramă sau bronz, şi o sabie dreaptă, şi la vârf ascuţită de ambele părţi, încovăiatâ (îndoită) la mijloc; şi e de 90—95 cm. lungă şi 7—8 cm. lată, pre gravura de lângă mâneiu se cunosc nisce puncte. Mâneiul a putrezit, şi sabia e ruginită şi acuma e în posesiunea mea. Păun Drăghicescu mi-a spus, că şi tatăl seu a găsit aci mai multe lănci şi săbii frânte, dude de fier etc. şi din aceea deducem, că aci fiind vre-o bătălie, cei căzuţi în luptă au fost înmormântaţi pe loc. Gropurele Spre sud dela sat, între dealul „Barbura“ şi „Sta-nisce“ lângă drumul „Tîlvei mari“ este un ţinut, ce se 70 zice „Gropurele“, şi gropurile sunt urme de săpături după metale. G r u n i u Dealul sau cracul pre carele ne suim în partea os-ticâ a satului la „Faţa şi Tîlva mare“, se numesce „Gruniu“. Gruniul acesta e între „Valea Cuptoriului“ şi „Oga-şul Miului“ ; în pământul alodial al comunei, şi e loc de păşunat. Gruniu-Peichii Cracul, dintre ogaşul „Peica“ şi Valea Cuptoriului, pre carele ne suim la „Stîrmină“ şi „Tîlva mare“ se zice: Gruniul Peichii. Dosul acestui „Gruniu“ se chiamă dosul „Peichii“ şi e plantat cu pruni ear faţa lui e acoperită cu păduri, pre unde sunt urme de ocne vechi. Preste coama acestui Gruniu, e graniţa sau cum zicem noi „şiriţa“ între izlaz şi pământul alodial al comunei. Dosul este în izlaz, ear faţa Gruniul în Iberland. I v a n a Spre nordul satului deasupra numerilor de casă. 109, 110, 111, 112, 113 şi 114 sunt doaue ogăşele numite „Ivana", cari cam la mijlocul coastei „Miclescilor“ şi coastei „Sceampurilor“ se împreună la olaltă. La obîr-şia ogaşului vestic, este o fântână (sciubeiu). Mai anii trecuţi nisce locuitori aci, în locul numit „Boială“ (o coloare roşie) din ogaşul vestic au săpat, ca se caute bani, căci într’o noapte au vezut aci o pară de foc şi au găsit o lopată de lemn şi nisce ţeruşi (pari mici), cu cari se măsoară în ocnă, petrificate. Ocna a fost săpată cătră „Ceret“, ceea ce s’a constatat de pre „scenapii“ (aşa se numesc lemnele, ce se — 71 — pun de marginea şi deasupra caunei [gaurei de ocnă] ca se nu cadă sau se nu se surpe ocna), ce s’au găsit putrezi aci. Aceşti oameni negăsind nimic aci, după ce au săpat vre-o 4—5 zile, s’au lăsat de lucru, mai vârtos pentrucă pământul fiind umblat (săpat) mai de înainte, cât săpau ziua, noaptea se surpa. Tradiţiunea poporală încă ne spune, că aici cândva ar fi fost ocne : cea din ogaşul vestic a mers pe sub „Ceret“ ear cea din ogaşul ostie s’a întâlnit cu alta din „Colnic" la „Obîrşia Furnii“. Ilişava (llişaua) sau cum îi zic străinii „Lişava“ Aşa se numesce apa sau valea, ce tre‘e prin mijlocul satului nostru. Mai departe „Ilişava mare“ se nu. mesce valea adecă locurile dintre dealurile „Dobreia, Tîlva lui Ştefan, Scrînciob şi Mărilă; ear „Ilişava mică“ se numesce valea dintre „Bejină şi Mărilă“. Valea Ilişavei isvoresce din doaue locuri: dela crucea „llişavei mici“ şi din Scrânciob“l) O legendă poporală ne spune că în Ilişava mare şi Ilişava mică odată ar fi locuit unguri, cari de frica Tătarilor, au fost fugit din pustă. în poenile Ilişavei mari se ved urme (groape) de zomoniţe (bordeu) în mai multe locuri. Prin pădure se găsesc pruni, meri şi peri domestici de pre timpul acela. Se povestesce, că tot aci ar fi şi o pesceră mare, în carea Ungurii, la timp de nevoie, s’au retras de Tătari. Ungurii au găsit aci păstorii români, retraşi cu -turmele lor, tot de frica Tătarilor. Se mai povestesce, că ‘) Scrânciob se mai zice la noi şi la un legănuş Se bate un par gros (pociumb) în păment cu un cuniu de fier (toldeu) la ca-petul de sus. în acest cuniu se pune o scândură cruciş, pre carea la ambele capete se pun copii şi se învârtesc. De aci proverbul: „Lucru scrânciob“ sau „întortocat“ (învârtit). Scrânciobul se mai zice şi „Vîrtiloiu.“ — 72 — acei Unguri cinsteau pre păstorii români cu vin zi ce n du-le : „derai pâitaş“ când le da vin se beie. între Cuci Dela sat spre Ost, între „Cuca Ursului, Cuca Loz-nicului şi Cuchiţe“ sub Faţa mare, este un şes cu pruni numit „între Cuci.“ între Tilve Poiana dintre „Tîlva mare şi Tîlva mică“ se nu-mesce „între Tîlva.“ Aci este o petrărie numită „la Bo-zoru“ şi multe opini de ocne. D’aci îşi i-a începutul oga-şul „Bacoviţa,“ carele lângă Coasta cetăţii, se varsă în ogaşul Gergonilor. J i t i n i u Sub „Brădet“ în coasta oşti că a „Căprăreţului“ is-voresce valea Jitiniu, carea desparte otarul nostru de al Ştaierului. Curge spre Nord printre Dobreia (la Vest) şi Polom (la Ost), întră în otarul Ciudanoviţii, d’aci curge spre Vest prin mijlocul satului; tot asemenea prin mijlocul satului Jitiniu, şi se varsă în rîul Căraş, între otarul Secaşului şi al Ticvaniului mare. Pre valea Jitiniului, cât curge printre păduri, sunt mulţi păstrăvi (pesci). Lacul Maniului Pre „Goroniş“ sub „Cioacă“ (în partea ostică) şi sub vîrful lui „Urduc“ este un lac de un teritoriu de 4 jugere catast. numit „Lacul Maniului,“ de altă parte e pe lângă drumul Ciudanoviţii şi dela sat spre nord-ost zace deasupra coastei „Coanii.“ Despre numele acestui lac, esistă la noi următoarea legendă: — 73 Un nobil Român, numit Maniu, voia, ca din câmpie se fugă la munţi şi d’aci la Caransebeş, ca se se întâlnească cu alţi soţi de arme, dar fiindcă valea Căraşului era (la Giurgiova) oprită de Căpcâni (Tătari), ca se ajungă la munţi, a trebuit se treacă peste Măidan, Ciudanoviţa, Gherlisce etc. Fiind lacul Maniului lângă drum, a crezut, că e un vad, şi voind a trece preste el, s’a înecat aci dimpreună cu familia sa. L ă c u I e ţ e Peste drumul Ciudanoviţii, dela lacul Maniului spre Sud, pre culmea „Coanii“ sunt mai multe bălţi mici numite „Lăculeţe.“ Lacul cu Răchită La obîrşia „ogaşului Corcanului“ este o poiană în carea este un lac, numit „Lacul cu Răchită.“ Dela lacul cu Răchită se scurge apa pre ogaşul perilor, carele la Cheia din Cracul Subii se varsă în Iii şa va. Numele, poate că şi-l are dela Răchitele (un soiu de salce), ce aci vor fi crescut cândva. L o z n i c Teritoriul de sub Faţa mare, începând dintre Cuci, coasta ostică a „Stînei" şi Fruntea lui Vragoviciu, Şurcu (ost) şi cleanţul Cărpiniţelor (la Sud) se numesee Loznic Pre cceasta vale curge un ogaş [părîu], carele isvoresce din Faţa mare şi dintre Cuci, şi asemenea se zice „Loznic“ apoi lângă coasta perilor se varsă în Ilişava. Dela sat zace spre Ost. La gura acestui ogaş este un şes, ce se zice „Selisce“ şi se crede, că cândva ar fi fost aci ni-scari case. Noi zicem viţei de vinie loză. Loznic se zice la loze încâlcite; poate că vor fi fost cândva aci multe loze de vinie, şi dela acelea numele „Loznic,“ — 74 — L o z n i c e I între „Şureu“ şi „Teiuş“ este un ogaş numit „Loz-nicel,“ şi se varsă în Ilişava la gura Maticiului. M a t i c i u Valea şi ogaşul dintre coasta nord-vestică a Cărpi-nişului mic, coasta Perilor şi peatra Berectariului se zice Maticiu. Ogaşul se adună din mai multe izvoare, dar Începutul şi-l are din dealul „peatra Berectariului,“ din locul numit „Obîrşia Maticiului“ (sau şi obîrşia Olărescilor, fiindcă poenile şi pădurea de aci formează proprietatea lor.) — Maticiul, are un teritoriu de vre-o 40—50 ju-gere de pământ; în coasta Cărpinişului sunt livezi, ear celalalt teritoriu e tot pădure. în coasta nordică a cărpinişului sunt doaue izvoare: un ciuciureu şi un sciubeiu ambe sunt sub Cârşia Cărpenişului. în familia noastră sa susţinut credinţa, că de deasupra de sciubeiul, care este în „niva“ (aşa se numesce o livade) mea, erezită dela strămoşi, ar fi o peşteră, carea ar străbate pănă la ceea-laltă parte a Cărpinişului în gaura Buhnitorii şi carea în vechime s’ar fi numit: „Peştera Mătriciului“ ear mătrice la noi se zice la oile cu lapte, şi poate că dela matriciu lăsându-se afară „r“, a rămas maticiu şi de aci numele local „Maticiu“. Mătriciu şi mâtriceriu se numesce păstoriul mătri-cilor. Aceasta peşteră e de mult astupată, prin surparea pământului. M ă r i I a Deasupra de Ilişava mare, Ţarc şi Căprăreţ este un deal numit „Mărila.“ în culmea acestuia este o poiană, în carea de presinte sunt „bănile Mărila“ (scaldele) lângă drumul Ştaierdorfului. — 75 — Locul e cu păduri mai mult de brazi şi e proprietatea societăţii, şi zace la o înălţime de 857 m. deasupra nivelului mării. Mormântul Dalii Din sus de sat, în partea ostică a comunei, pre valea Ilişava, sub coasta Coanii din jos de Cheia din cracul Subii, este un şes ce se numesce „Mormântul Dalii.“ Aci în pămentul alodial, sunt industrialele locuitorilor. O legendă ne spune, că Tătarii (Căpcanii) după ce au spart Greoniul, carele era unicul opid cu târg mare în ţinutul nostru, au auzit că la Mâidan ar fi un nobil bogat cu numele Dalea, carele ar avea atâta aur şi argint, încât se îmbrace tot Bănatul cu aur şi cu argint; Şi apoi au pornit cu putere mare asupra lui, dar Tătarii în câmpul numit „Obrejă“ fură bătuţi şi respinşi de lucrătorii şi „armadia“ lui Dalea. A doaua oară veni „toată Căpcanimea asupra lui Dalea, o parte din ei venia pre valea Ilişavei ear alta a apucat pre valea Gladeşului. Tătarii eşind pre cracul Corcanului a luat din dos armadia lui Dalea şi aci la Cheie între ei se încinse o luptă, carea se fini cu totala nimicire a oastei lui Dalea, ba în aceasta luptă a căzut şi el şi familia sa. Tătarii însă aci nu au găsit nimic preţios, căci Dalea toate averile lui precum: aur, argint şi aramă şi toate sculele de lucru, le ascunsese într’o ocnă, ce era în faţă de topi-toare, care avea gura spre răsărit şi era spre apus, ear locul l’a asemănat de nu s’a mai cunoscut. Fugarii din codrii re’ntornând în sat, câmpul Tau aflat plin de morţi şi i-au înmormântat aci. D’atunci locul se zice „Mormântul Dalii.“ Fiindcă satul era tot scrum şi cenuşă, oamenii au fost siliţi se fugă eară la codri, dar nici acolo n’aveau pace de Căpeânii, carii îi prindeau şi după ce mai întâiu — 76 îi băteau se le spună unde sunt comorile lui Dalea, aceia însă nesciind a le spune, Tătarii îi îngrăşau cu simburi de nucă şi îi mâncau. Se mai povestesce, că Căpcânii siliau pre oameni ca şi ei se mânce carne de om. O altă legendă, carea o am auzit povestindu-se şi în alte sate, ne mai spune: că o iată mare fiind prinsă de Căpcâni şi îngrăşată cu nuci, dintr’un podrum unde erau mai mulţi prinşi, a fost scoasă de o babă căpcână, ca se o lege de picioare, şi se o spânzure cu capul în jos (cum adecă se zice că spânzurau Tătarii pre cei destinaţi spre consumare), dar fata nu s’a lăsat, căci era mai tare, decât baba; apoi ducendu-o la cuptoriul ars pentru a o arunca şi frige în el, a zis fetei: — Pit fată pre lopată! — Pun’te babo de’mi arată! Baba crezând, că fata nu scie cum se şadă pe lopată s’a pus ea, ca se-i arete. Atunci fata prinzând lopata: „vîp cu baba în cuptoriu“ — Fata s’a dus apoi şi a tăiat legăturile celoralalţi prinşi şi slobozindu-i pre toţi s’au dus la codri, unde erau şi ceialalţi conaţionali ai lor. Din aceste legende se vede, că nu Turcii au lucrat la minele de aici, şi că legendele sunt mult mai vechi decât de pre timpul Turcilor. Am zis, că legenda cu fata, pre carea baba tătă-roane a vrut se o frigă, am auzit-o povestindu-se în mai multe sate, în unul şi acelaş mod. Din acele deducem, că Românii au fost strîns legaţi la olaltă, toţi au sciut de soartea şi suferinţele unui frate sau soră! Cei de azi nu suntem oare strănepoţii acelora? Se fie perit de tot mila de frate? — 77 — între dealurile noastre, unde sângele e curat român Ve asigurăm, că n’a perit! ’ v La n°î ?! azi cântă vieaţa oare-cărui frate sau soră, şi păţeniile lor pentru naţie! Esemplu demn de imitat pentru noi şi viitorime. Eată aici un cântec de acestea: „Cântarea lui Moisi Nicoară carele a suferit pentru neamul nostru“1) Merge, merge, cine merge, Merge Nicoară Moise, C’o scăpat dela robiă, De lanţuri împovărate Asuprit fără dreptate. Deputatul Românilor Se easă din sînul lor. Pre carele se-1 jelească Toată limba românească, împărătesc pas se-i ceară. Se scape din a lui ţară; Se scape de necazuri mari, Pornite dela duşmani Pentru neamul seu iubit, La temniţe osândit Patru ani şi jumătate Pentru vorbe de dreptate. Lui Cristos asemănare La robiă la ’nehisoare. Cristos pentru lumea toată Pătimi moarte şi groapă; ·, ,M°is,e Nicoară e născut în Giula Cottul Bihorului si este roaT!îLarSt01 n romamsmului, Pentru despărţirea de Şerbi? (Vezi mai pre larg „Dreptatea“ Nr. 221 din 1894). * · (.vezi — 78 Nicoară pentru Români Primi fiere şi la mâni. Prietenii l’au lăsat, Şi credinţa ş’or călcat. Nicoară fie lăudat De Românii din Bănat; Cât Românii vor trăi Numele i-or pomeni. Despre Dalea se povestesce, că a avut un frate mai mic, carele zi şi noapte âmbla pre un cal de „bidiviu“2) şi să ducea la Căpcâni, că el scia unde sunt ascunse comorile lui Dalea. îi conducea apoi în o peşteră, unde când intrau după el, îi omora unul câte unul. Noi am publicat în „Familia“ o baladă poporală: „Dalea Dămian“ carea se cântă la noi, nu seim însă este tot a acestui Dalea sau ba!? Natra Aşa se numesce valea dintre Tîlva lui Ştefan, Teiuş şi Dâmăcuş. Ogaşul din aceasta vale încă se zice Natra. Aceasta vale încă este proprietatea societăţii. Numele, după cum am spus la „Faţa Natri“ se crede, că-1 are dela natrele de resboaie. N e d e c I i e Dela cetate spre Sud, este un deluţ, ce se zice Ne-declie, şi e plântat cu pruni, ear mai de mult, aci au fost vini. Se crede că sub acest deal este un podrum, acărui intrare au fost din cetate. ’) Bidiviu e un cal ce mânca jeghiu (cărbuni aprinşi) şi se ţine tot în întunerec. cainaMliMi' -re--« — 79 — Numele, îl esprimă poporul „Negeclie“ şi e un teritoriu de vre-o 10 jugere cu grădini (litre) din islazul comunal. O b î r ş i e Aşa se numesce începutul fiecărui ogaş (părîu) d. e. Obîrşia Gladeşului se zice de unde se începe valea Gla-deşului. Obîrşia Maticiului, Loznicului etc. Locul unde, precum am zis mai sus se crede că în vechime ar fi fost aşezaţi primii întemeietori ai Măidanului, se zice şi numai „Obîrşie“ ; ear cuvântul obîrşie în limba poporului însemnează: de unde se trage (derivă, descinde) ceva sau cineva d. e. Obîrşia noastră e dela Romani sau noi suntem din obîrşie Romani. La Obîrşie este urmă de o ocnă veche. Ogaş Aşa se zice la noi unui părîu. La sudul otarului şi satului, luând de centru, drumul principal, şi începând dela Vest [de cătră Rachitova] pănă la „Ilişava mare“, sunt următoarele ogaşe: „Ogaşul Gherghii, ogaşul Liubonilor, ogaşul Gergonilor, şi Raco-viţa, Seceaina, ogaşul popii cu Măidanul şi ogaşul Borchii sau al Barburii, ogaşul Pregii, ogaşul Frapsinilor, Peiea, Bogoe, ogaşul Ursului, ogaşul Miului, Loznicul, Loznicelul şi Natra, cari se varsă în Ilişava. în partea nordică: Chilaviţa, Ivana, Colnicul, Cor-nişul, ogaşul Maniului, Perilor, Maticiului, Fîrlea şi Dobreia; ear pre câmp şi Goroniş tot în partea nordică dela sat sunt: Furnea, ogaşul lui Buză, ogaşul Giliei, (Gilia), al Nicolii, al Petrilor, al Corcanului, al meilor şi Răpşagul. Acesta se varsă în valea Jitiniului, ear cele lalte în Gladeş. La sud sunt şi doaue văii: Cuptoriul şi valea Racilor ear la Nord Gladeşul. Toate aceste văi se varsă în Ilişava, ear aceasta în Caraş lângă Vărădia. — 80 O b r e j ă Lângă sat spre vest, câmpul se începe cu teritoriul numit „Obrejă“, carele este naintea Cetăţii, între drumul Raehitovii şi al Turcilor pănă la ogaşul Liubonilor. Arând cu plugul totdeuna scoatem petri rotunde şi grele, ca oul şi mai mari şi săgeţi din cristal despre cari poporul crede, că sunt din tresnet picate, şi mai vârtos de sub dealul Obrejă [carele este tot proprietatea mea], am scos grămezi de petri de aceste. Odăi Coasta sudică a „Frunţii mici,“ pănă la ogaşul Ra-coviţa şi lângă „Obîrşia Măidanului“ se zice „Odăi“ şi este la Sudul satului, în izlaz. Odaiă se zice la noi la o casă din câmp încungiu-rată cu moşii. Cine va fi avut aici odăi, nu se scie. Numai locul odăilor anumite se mai cunoasce astăzi. Aici încă sunt opini de ocne. O I a r i u La sudul satului întră Cucuiul Midii, Barbura, Frapsini şi vârful Simii, este un teritoriu numit „Olariu“ cu o poiană şi un sciubeiu numite „a Olariului sau dela Olariu.“ Din acest isvor îşi i-a începutul ogaşul Pregii. Aceasta poiană — după credinţa poporului — sau a fost cândva proprietatea vr’unuia din familia Olariu, sau că aci s’au făcut vr’odată oale. E în izlazul comunal soat pentru păşunarea trăgătorilor1). O s t r u Locul din sat în izlaz, după casa comunală se zice Ostru [dela ostrov, insulă] şi e între valea îlişava şi ieruga (canalul) morii foaste a Olărescilor şi a Sceampurilor. — 81 — După Nrii Caselor 65, 76, 75 şi 74 este un isvor cu un lac, din care se scurge apa în Valea Îlişava. Acest loc încă se zice Ostru de şi nu e încungiurat de toate părţile cu apă. Pădină (Păgină) Aşa se numesce şesul de pre coasta unui deal. în otarul nostru sunt următoarele pădini: Pădina găurilor, Pădina Ostoii şi Pădina haiducilor Ia poalele Tîlvei mari. Pădina Ursoanei sub Faţa mare. Pădina găurilor tot acolo. Pădina Cipului sub Teiuş. Pădina sacă în Că-prăreţi etc. Poiană Se numesce la noi un câmp ori o livadă din pădure. în otarul nostru sunt următoarele poeni: Poiana mare în câmp spre nord, începând dela Colnic (drumul, ce iese din sat preste deal la câmp) pănă la ogaşul lui Buză şi ogaşul Giliei. Poiana Turcului este spre Nord dela ogaşul Giliei şi între ogaşul Nicolii şi lacul Maniului pănă la Gladeş. Se numesce a Turcului pentrucă Turcii, cari au locuit în Agadiciu pre poiana aceasta, au avut drum mare, ca se-şi aducă vitele de a le adăpa la îlişava noastră. Poiana cu drog pre Goroniş, între ogaşul Corcanilor şi ogaşul Mieii, este o poiană numită cu drog. Drog este o buruiană amară, ce oile o mănâncă cu plăcere, dar laptele îl face amar. Aci cresce drog de acesta şi de aceea se zice aşa. Poiana Cioarei este pre Goroniş între ogaşul petrilor şi al Nicolii, între vârful lui Urduc şi Gladeş. Poiana cu foiofiu este la clianţul Cărpiniţelor pre Loznic sub Faţa mare. 8 — 82 Poiana petrilor este între ogaşul petrilor şi Gladeş. în aceasta poiană sunt nisce petri mari, şi dela aceste petri îşi are numele. Poiana Peichii este o poiană în Peica având o fântână tot cu acel nume. Poiana mică spre Sud deasupra Cernelelor. , Plisc La capătul satului în izlaz spre nord-ost este un crac de deal, numit Plisc. Coastele lui sunt de tot sterile. Peste Plisc a fost odată colnic de mers cu carul din sat la câmp. în limba poporului vorba plisc însemnează coastă sau deal steril; acoperit cu peatră. Pipirig Locul lângă Racoviţa şi coasta sud-vestică a Bogdanului mare, de cătră otarul Oraviţei montane se zice Pipirig. Pipirig este un soiu de earbă, ce cresce în locuri băltoase. Poate că cândva şi aici va fi crescut pipirig şi dela acesta îşi are numele aşa. Aici în izlas sunt grădini (litre 1/4 de juger catast.) de ale locuitorilor şi industriale. Pământul fost cu vini şi locul de arătură, e bunişor. P I a n ţ a (şi Planiţa) Planţa la nord-ost se mărginesce cu otarul Ciu-danoviţii şi se estinde pănă deasupra satului Ciudanoviţa. Vîrful Planţei e cârşie (stîncos) eară culmea e şes. Pre cârşia Planţei din otarul nostru este pădure, eară pre coasta vestică pănă în drumul Ciudanoviţii, sunt livezi. Planţa din Otarul nostru este a societăţii, ear cea din otarul Ciudanoviţii parte a singuraticilor, parte a comunei dominiale, carea dela familia Petroviciu a cumpărat întreg domin iul Ciudanoviţii. 83 — Numele poate că şi-l are dela culmea Planţei, carea e plană adecă şes. Peatra Berectariului La nord-ost unde otarul nostru să mărginesce cu pădurea urbarială a Agadiciului şi cu Răpşagul este un deluţ şi pre culmea aceluia o peatră mare, numită peatra Berectariului; eară pre coasta sudică sunt industriale cu păduri în întindere de vre-o 4 jugere (Astăzi întreg de-luţul formează proprietatea mea). Mi-a spus moşul meu, că un haiduc din Greovaţ cu numele Guga (pre vremea Turcilor) între drumurile de aci, a fost tras în ţapă, pentru aceia locul unde să cru-cişază aci drumul Măidanului, Agadiciului şi al Ciudanoviţii să zice „Ţapa Gughi.“ Prislop Locul dintre doi munţi, sau doauă dealuri, pe unde este trecătoare pre culmea lor şi are formă de şeauă (de călărit) să zice prislop. Preste prisloape dintr’o vale într’alta să poate trece şi cu carele. Dela prisloape să vede peste văile dealurilor. Astfel de prisloape sunt la noi: „Prislopul scofeinii“ între Faţa mare şi Tîlva mică. „Prislopul Gâdişanului“ între Dămăcuş şi Tîlva lui Ştefan. „Prislopul Uişăvii“ între Custură, Bejină şi Mărilă. Toate acestea sunt dela sat în pădurea ostică a socieţăţii. Racoviţa Aşa să numesce ogaşul, carele la sud-vest desparte otarul nostru de al Oraviţii montane. 6* — 84 — De după numele acestui ogaş şi şesul de sub Tîlva mică din otarul Oraviţii, ’şi are numele Racoviţa. R ă p ş a g Dela sat în partea nord-ostică, unde se mărginesce otarul nostru cu al Agadiciului, Jitiniului şi Ciudanoviţii sunt mai mulţi craci, văi şi ogaşe, cari îşi au începutul de sub Planţa, ce se zice „Răpşag.“ Apoi se mai numesce Răpşag şi ogaşul, carele desparte otarul Agadiciului de al Jitiniului precum şi toate coastele rîpoase a dealurilor de aci, pănă la satul Jitiniu. în toate trei otarele, for-meăză teritoriu de mai multe sute de jugere. Rol sau şi Joi în coasta nordică a Tîlvei mari este un loc cam aşezat, carele din coasta Tîlvei mari se estinde preste „Stîrmină“ pănă la poalele ei şi se zice Rol sau şi Joi. Pre acest Joi trebue se fie curs lava din craterele, ce se află în vîrvul Tîlvei mari, căci sub Joi este multă peatră moale sau tuft. Seciu La Sudul satului în izlas, între ogaşul popii şi al Predii, este un deal, ce se zice „Seciu." Seciul îşi i-a începutul de lângă sat şi se estinde pănă sub Barbuia la Olariu. Se zice că în timpurile vechi pre culmea Seciului au fost morminţi. Bătrânii sciu se spună, că pănă a nu fi aci plântaţi pomi şi arături, s’au putut vedea „Zlea-mene“ (aşa se numesc crucile şi petrile, ce se pun la mormintele celor morţi). în Seciu în mai multe locuri sunt groape şi urme de ocne. Preste Seciu încă trece calea ferată. — 83 — Secealna \alea ogaşului Seceaina se zice Seceaina şi e lângă sat spre Sud deasupra Cuchiţii. Aci este o petrărie mare de granit (sienit), carea locuitorilor li aduce mult venit. Locuitorii Măidanului din această peatră fac petri de păvagiu, cari se transpoartă în toată ţara. în petrăria de aici s’a găsit o ocnă de aramă, din timpurile vechi. Aceasta petrărie e esarendată arhitectului I. Bibi din Oraviţa, carele plătesce economiei rurale din Mâidan 200 fl. v. a. la un an, şi îndatorirea, ca aci numai locuitorii noştri se aibe dreptul de lucru. Lucrul la petrărie locuitorilor le aduce la an venit, de minimul 10.000 fl. v. a. S u r u p i n i Coasta ostică a Tîlvei lui Ştefan se numesce aşa, pentrucă se zice. că cândva coasta aceasta s’a surpat. Şurcu • între Loznic şi Loznicel, este un deal ce stă singur şi se cheamă Şurcu. în vîrvul culmii ai acestui deal e o poeană. Lângă poeană e o stâncă şi lângă aceasta se ved grămezi de peatră lucrată, şi fiind cu muşchiu pre ea, cine scie de când va fi tăiată. Teritoriul între Faţa mare, Teiuş şi Şurcu se zice „după Şurcu.“ Aici sunt nivi (cu livezi) de a le locuitorilor noştri. Şi Şurcu cu industriale şi nivi, încă e a locuitorilor noştri. Nivă se zice la un agru sau livadă, ce e de 3 jugere la pămentele de 11 (i/4 sesiune) şi de 2 jugere la pământele de 7 (1/8 sesiune). — 86 — S c o f a i n a Coasta ostică a Tîlvei mari dintre Dămăcuş-Custură şi Faţa Natri e pădinoasă (la poale) ea un scof (o eorită sau troacă mică de lemn) şi se zice Scofaina. r— Scofuri şi animalele au lângă chiciuri. Unul seacă icând sunt animalele flămânde (cel stâng), ear celalalt când Ssunt setoase. I Foate de aci îşi are numele scofaina, eară scof din [scob, scobit. în scofaina încă sunt peşteri, se crede că oamenii în timpurile critice în ele s’au ascuns de păgânii de Căpcâni. Scămnel Sub Tîlva mare şi Joi, este o padină, ce se zice „Scămnel“ adecă scăunel. Sub această pădină este peatră moale, în carea e o peşteră, unde locuitorii noştri vitele lor le-au ascuns de Turci. Apa, ce pică din aceasta peşteră, se petrifichează şi din ea se formează figuri frumoase, ce proprietarii acelei petrării, le vind cu preţ bun pentru, că se folosesc la facerea de rondouri prin grădini. Gura acestei peşteri de nisce ani încoaci s’a astupat cu peatră neîntrebuinţa-veră, lăpădată de cei ce fac peatră moale. Scămnelul e proprietatea locuitorilor cu industriale, în pămentul alodial. S t î r m i n ă Deasupra de „Scămnel“ pănă în drumul de sub Tîlva mare şi la vest pănă în drumul dela Stanisce adecă o parte din coasta nordică a Tîlvei mari, este o pădure deasă, ce se zice Stîrmină mică şi mare şi e din Iberlandul comunei. — 87 în Stîrmină mică (decătră Stanisce) este o petră-rie mare, de unde s’a făcut peatra, pentru podurile dela calea ferată. Petrăria e din peatră de var şi foarte bună pentru zidiri. ’ Stanisce Teritoriul dela „Barbura“ pănă sub Tîlva mare se zice „Stanisce.“ Aci e locul petros. „Stan de peatră“ se zice la· noi la stâncă. Poate că d’aci îşi are numele. Sub drumul dela Stanisce, este şi un ogaş numit Stanisce şi pre lângă pădina Ostoii şi coasta Staniscii trece spre Vest cătră Tîlva mică şi se varsă în Racoviţa. Spărturi Pre culmea Cărpinişului mic, este o poiană, alta e pre culmea Loznicului, una pre Stînă şi alta pre Stîr-mina mică, şi se zic Spărturi. Se povestesce, că aceste poeni au fost arate de nisce păgâni, cari au voit se se aşeze aici, şi apoi lăsate, căci din ele au fost alungaţi de strămoşii noştri. Stînă Cracul dintre Gruniu, Fruntea lui Vragoviciu, Cu-chiţa şi Loznic se zice „Stînă“1) şi este în Iberlandul [alodiul] comunei, ear la poalele lui de ambele părţi is-voresce „ogaşul Mi ului." Stînă se zice la mai multe boteie de oi, vara adunate la un loc, spre a se mulge. *) Pre stînă sunt mai multe movile, ce au asemănare cu movilele unde sunt îngropaţi soldaţi. Apoi sunt şi îngrădituri cu petri mari, ce samănă cu fundamenturile zidurilor. Se crede, că aici ar fi fost vr’odată o bătae mare. — 88 — La Stîna din lapte se face caşul. Aceasta însoţire o fac păcurarii, ca se nu fie fie-care silit a merge în ţoala ziua spre a-şi aduce laptele. Stîna se face în tot anul şi se începe la „Ales,“ când acolo se fac petreceri. S p i n ă t u r i Teritoriul dintre Furnea, Ogaşul lui Buză şi Gla-deş se zice Spinături şi e în câmp, spre nordul satului. Se vorbesce că aci a fost smidă de spini, dar oamenii scoţendu-i au cultivat acest teritoriu. Aci încă sunt 18 jugere de pământ parohial. Tîlva mare Este dealul sudic (cel mai mare) de deasupra satului nostru de 585 metri înalt. Toate dealurile şi munţii cu coamă (culme) lungăreaţă rotundă se zic „Tîlvă.“ în vîrful Tîlvii mari este un lac numit „ lacul Tîlvii mari.“ Tot aci, în culmea coastei nordice sunt trei cratere, dintre cari cel de deasupra e mai adînc şi mai larg. în Tîlva mare încă se zice, că ar fi ocne de pitici. Tîlva mare e proprietatea societăţii şi e acoperită cu diferiţi arbori. Tîlva mică La vestul Tîlvei mari este „Tîlva mică“ şi e în otarul Oraviţei montane. Aci pre toate coastele şi la poalele ei sunt foarte multe urme de ocne de argint, aramă şi fer, atât vechi precum şi mai noaue. — 89 — Tîlva Dobreii Spre ost dela sat şi deasupra de staţiunea călii ferate din Ilişava spre Nord este Tîlva Dobreii în vîrvul căreia este lacul Toni. Tîlva lui Ştefan Peste valea Ilişavei dela Tîlva Dobreii este Tîlva lui Ştefan. Toate aceste Tîlve sunt ale societăţii. Interiorul lor e de peatră de var, printre cari sunt multe cârtoage, vizuini şi peşteri. Vad Aşa se numesce trecetoarea peste o vale sau părîu (ogaş) şi în otarul nostru sunt multe. Aşa sunt: Vadul din cheia Cărpinişului mare şi Cărpenişului mic. Vadul dela Varniţă lângă Gaura Buh-'· nitorii. Vadul Gruii la Racoviţa sub Tîlva mică, cu nume proprii locale. Celelalte vaduri nu au nume proprii. Se crede, că lângă vadul Gruii, ar fi o ocnă de aur vechie. V r a c· n i ţ ă Poarta dela marginea satului, carea se închide, ca vitele se nu poată ieşi în câmp, se zice „Vracniţă“. La noi numai numele „Vracniţă“ a rămas la capătul vestic al comunei, unde se zice că odată a fost vracniţă (poartă). Valea Racilor Valea, ce la Vest desparte otarul nostru de al Ră-chitovei şi mai spre Sud (la „Prisaca“) de al Oraviţei să numesce aşa. Isvoresce din Cornul Tîlvei mici şi să varsă la gura Gladeşului în Ilişava. — 90 — Se crede, că pre aceasta vale au fost mulţi raci şi d’aceea se zice Valea racilor. Valea Cuptoriului Isvoresce din Stîrmină la poalele Tîlvei mari, carea în sat, la gura Comisului, se varsă în Ilişava. Văcăreaţă Aşa se numesce un loc la poala Cracului Peichii lângă valea Cuptoriului. Vara aci se adapă vacile, ce sunt mânate la văcariu. Vîrful Simii în izlaz la Sud lângă „Olariu“ este un deal numit „Vîrvul Simii,“ e cu pădure şi cu moşii. Aci încă este o petrărie de granit (sienit). Vîrful lui Urduc Lângă lacul Maniului, dela lac spre Ost, este un vîrf de deal cu acest nume, şi e cu pădurile locuitorilor. „Urduc“ dela „a urduca“ a se rădica, a se ardica, a se sui; dar are înţeles şi de: a da se sune. Se zice că în acest vîrf uneori se aude urducăind, pentru aceea îi zic vîrful lui Urduc. Vîrful Iu Rujei Lângă vîrful lui Urduc şi între Lăculeţe este alt vîrf numit „Vîrful lu Rujei“. Acesta e în alodiul comunei şi mai de tot steril. Z e v o a i e începând dela marginea de vest a satului şi pre-lângă ambele maluri a vălii Ilişava pănă la otarul Rachi- tova, e pământ năsipos, de arat, şi în tot otarul nostru e cel mai fruptifer, şi teritoriul pănă la valea Racilor se numesce Zevoaie. Zăbranic între holde, aşa se numesce o pădure a singuraticilor. Unii plânteazâ arbori în jurul colibilor (casei) de câmp, ca se facă zăvat (scuteală,) adăpost de vent. Ulcior Locul unde sunt craterile din „Tîlva mare“ se zice: „Ulcior.“ . , Ulcior se zice la noi şi la un vas de păment (lut) pentru apă în forma cârciagului, cu gura strimtă, fără gaură în coadă. •X· Noi aceste nume locale, le-am descris aşa, după cum ni-au spus bătrânii, şi -după cum se află în vechile documinte urbariale şi în contractele dintre locuitori; şi mai toate se află aşa luate şi în cărţile funduale, că acele ce au aparţinut otarului nostru. Dar’ de când a venit societatea drumului de fer şi e mare proprietariu şi în Măidan, slujitorii ei au început, ca ici colea, unele locuri se le boteze pe nemţie şi ca nu cumva aceşti oaspeţi ai noştri, mâne-poimâne se schimbe şi numirile locale ale acestor dealuri şi văii, am aflat de bine a le descrie, ca se rămână spre pomenire strănepoţilor noştri. PARTEA III. Material limbistie sau cuvinte poporale din satul Mâidan Sciind, că un popor numai după limbă se poate cunoasce şi dejudeca mai bine, şi vezând, că literatura noastră pană astăzi foarte puţină atenţiune au dat părţii asteia — uneia dintre cele mai de căpetenie la alte popoare culte —, tot la îndemnul M. O. Domn Dr. Atanasie Marie-nescu am cules acest material limbistie, care constă din descrierea edificiilor şi a lucrurilor cu toate părţile şi numirile tehnice ale acelora, pre care românul nostru zilnic le folosesce şi care fără îndoială nu fără oare-care însemnătate istorică le-au putut susţinea în graiu atâta timp. I. Casa şi părţile ei Casele sunt zidite eu frontul la drum, numai casele mai vechi, de pre timpul robotelor şi clăcei, sunt zidite în avlie (obor, ocol) şi la stradă au zîd separat (tras pre dinaintea ferestrilor) şi nu frontul casei, eară zîdul este mai înalt decât preajma ferestrilor casei. Acest zîd spun — 93 — bătrânii, că pentru aceia ar fi fost făcut, că, venind sanatorii sau păndurii satului la casă ca se-i mâne la robotă sau clacă, se nu poată întră deloc (nemijlocit) în curte, sau se asculte pre la ferestri, ci se fie siliţi din uliţă a striga la stăpânul casei; ear acesta dacă nu putea sau nu vrea se meargă la lucru se se poată ascunde de păndurii, cari erau opriţi şi câte de un câne reu, de a întră îndată în avlie sau casă. Datina de a nu întră în avlie sau în casă la cineva pănă a nu striga afară pe atarele din casă, la locuitorii noştri se mai susţine şi astăzi. Casele din Mâidan mai toate sunt făcute din lemn de gorun şi numai puţine sunt zidite din peatră şi mai vârtos din peatră moale sau tuft. —- Când se zidesc casele mai întâiu se sapă un şanţ (canal) de 2—3 urme de afund, în care vine < zidit fundamentul, făcut din peatră de var sau din sienit (granit alb), de care mai tot hotarul nostru e plin. Când e gata şanţul pentru fundament, se cheamă preotul ca se sânţească locul casei, l’ănă cetesce preotul rugăciunile usuate ard lumânări de ceară în unghiurile acestui şanţ. în unghiul de cătră resărit, sub peatra ce se pune mai întâiu în fundament se depun monete de aramă şi argint din anul zidirei. Se zice că mai demult, sub aceasta peatră s’ar fi îngropat de viu şi un cocoş, ca prin moarte aceluia se fie rescumperat un membru al familiei destinat a muri, la edificarea casei noaue.1) Şi astăzi se mai crede, că zidindu-se sau adăugându-se (adaptându-se) o casă, unul din casă trebue se moară. Se mai crede, că zidindu-se în fundamentul casei umbra unui individ, acela negreşit într’un an va muri şi se va face stafie sau muronîu. *) Anul trecut edifieându-se de nou casa de sub Nr. C. 3, ear anul acesta cea de sub Nr. C. 127 ne-am Informat pe deplin, că aceasta datină se practică şi astăzi. — 94 — Umbra acelui mort în tot anul în ziua, în carea i-s’au zîdit umbra se va aieta, ocolind casa la mezul nopţii. Tot asemenea se crede, că fie-care casă are o vîlvă carea o pâzesce, şi carea se zice, că este un şerpe. Cu cât e mai mare vîlva, cu atât e ţnai cu stare, mai avut gazda casei. Pentru aceea un şerpe găsit în casă nu se omoare. După ce s’a zidit fundamentul, carele de comun dela suprafaţa pământului e cam de un metru de nalt, de 10—14 metri de lung şi de 5—8 metri de lat, cât adecă are se vină de lungă şi de lată casa. Pre fundament se pun bulvanii de gorun, cari sunt de 20—30 cm. de groşi ear de lungi cât este şi fundamentul. în bulvani se scobesc cu ţiul (o daltă de fier) cu mâneiu (coadă) ascuţit la ambele capete opuse, aşa că dacă dăm în lemn cu o parte a ţiului se face tăetura perpendiculară, ear întorcând ceia-laltă parte şi lovind în lemn se face tăetura orizontală sau culcată. „Cu ţîul nu vrea se lucre dracu, fiind că face cruce.“ în bulvani se fac atâtea „pilugi“ sau ţopuri câte sunt de lipsa, eară în aceste pilugi vin băgaţi căţeii, cari stau perpendicular. în căţei de ambele părţi încă se scobesc vălăie, în cari se bagă bîrnele, uşcioni uşelor şi a ferestrilor. Căţeii de regulă sunt de 2-3 metri, dar sunt şi de 2 9 m. de înalţi, cum adecă stăpânul voesce se fie de înaltă chilia. între căţei se pun bîrne. încheetura bîrnelor (pusul bîrnelor una peste alta) la unghiurile casei se zice cheptoare. Deasupra căţeilor se pun în lungime şi lăţime 4 corzi (sing. coardă), cari ţin obada casei (căţeii aşezaţi perpendicular în acăror vălăie de ambele laturi sunt înşirate bîrnele), ca se nu se desfacă. 95 - Preste corzi se pun grinzile în depărtare una de alta tot câte de 1 metru. Corzile şi grinzile sunt de regulă dela 20—25 cm. (pătraţi) de groase, ear jjje lungi cum doresce se fie casa de largă. în capătul fie-cărei grinzi vin scobite ţopuri (găuri) în cari se bagă cornii. Cornii în partea de sus unul de altul se prind cu cunie de lemn şi au formă de piramidă Cornii sunt de regulă de 10—12 cm. de groşi şi 4 — 5 metri de lungi. Cornii dela fundoane (lăţimea casei) se numesc căpriori. Pre corni se prind lăteţi preste cari se prinde şîndra (şîndila) sau se pune ţiglă. Dacă casa e mai largă decât de 5 metri se face sub acoperiş (sub corni în pod) şi scaun de grinzi, mai vârtos când casa se a ,opere (astrucă) cu ţîglă, ca se spriginească cornii fiind ţigla grea. Părţile de din jos ale acoperişului se zic streşină, ear dacă la fundoane" se fac chible (adecă zidurile din frunte şi dinderept), ce se înalţă pănă la vîrful acoperişului, atunci sunt la casă numai doaue streşini. Căţeilor1) în cari vine uşa, li-se fac cuptuşele din scânduri. Tot asemenea şi celor dela ferestri. Uşile de regulă sunt de 2 metri de înalte şi 90 cm. pănă la 1 m. de late; lăţimea lor se face, ca se aibă proporţiune. Uşile sunt cu brăvi (sing. bravă) şi încuetori sau cu clenţaicâ de fier ori lemn pentru a le ţinea închise, ear ca închuetori au pîteici cu locote. Ferestrile sunt dela 70 cm. pănă la 1 metru şi 20 cm. de înalte, ear lăţimea după proporţie. La casele din vechime, ferestrile sunt şi numai de 30 cm. pătraţi, la cari în loc de uiagă (sticlă) era pănuş (pele de pre târbanul de bou) de animale, prin care stră-bătea vederea în chilii. !) Căţeii sunt la case din lemn, ear la cele de peatră sunt usciori încheeaţi. — 96 Obada casei se lipesce cu imală făcută din lut mestecat cu paie, ce se zice ţîrfă (dela ţire); după ce, se uscă ţîrfa, prin carea se apasă nisce groape pănă ce e moale cu degetele, se spoesce cu muruială sau spoială făcută din var şi piesec [ţârinoiu sau năsip] muiate cu apă. Plafontul se acopere cu scânduri, sau se face din tipie de lemn, ear pre acestea se prind nuele de alun sau trestie, cari spoindu-se se zice cerime. Padimentul ce la noi se numesce şi vatră se face sau din pământ bătut cu malul sau din scânduri. Partea casei deasupra de plafont se zice pod. în lăuntru obezii casei se fac împrimezuri (ziduri) din cărămidă crudă sau din peatră moale [adecă ziduri cari despart chiliile unele de altele] atâtea câte sunt de lipsă pentru încheperile [chilii, sobe], ce vrea se le aibă în casă. Chiliile se fac de comun de 4—5 metri pătraţi. Casele de comun sunt împărţite prin doaue împri-mezuri, cu câte 2 sobe [chilii] şi o casă [aşa se zice la noi bucătăriei] sau cuină. Una din chilii se întrebuinţază şi ca cliet [cămară]; clietul însă la cele mai multe case se află de o parte a tinzii [âmblet, gang], sub care de regulă sunt cârtoage2) sau coteţe pentru porci, gâsce, răţe etc. Casele cele din vechime, înaintea uşei de intrare de cătră avliă au târnaţe adecă o plasă [streşină] răzimatâ pre coarda casei şi pre altă coardă sprijinită de stîlpi sau gireci. [Deasupra de uşa casei, ce duce în curte, se întinde în obor de pre streşina casei o bucată de aco-perement, care e sprijinită de stîlpi, ca se nu ploaie între uşă, ori se bată soarele în casă]. Coşurile caselor, se fac din peatră, lemn sau nuele. Lemnele în coş se pun orizontal, pre ele se pune slasta 2) Peşterile unde locuiau oamenii în timpurile primitive şl culcuşele animalelor selbatice, încă se zic cârtoage. 97 — adecă clisa sau lardul [slănină] si carnea spre a se afuma şi acele lemne se numesc civiguri. Sub multe case se află şi podrum sau pimniţă [celariu] cu copileţe [găuri în zîd de păstrat lucruri, unelte, glaje de prin podrum]. Oamenii în vremile vechi, când bietului român nici vieaţa, nici averea nu-i erau scutite de fierul şi focul popoarelor, ce năvăleau în conţinu preste el, locuiau în zomoniţe. Se sapă adecă o groapă în păment, de 1 m. afundă după trebuinţă [de lungă şi largă] preste carea se pun alfe din arbori în formă piramidală [ca acopere-mântul caselor] presf, aceste lemne se pun glii [bucăţi] de pământ şi locuinţa era gata. II. Lucrurile din casă în casă [bucătărie] se află un cuptoriu pentru de copt pâne sau un cămin pre carele se face focul pentru a se fierbe bucate; cei ce nu coc pită [pâne] şi mălaiu în cuptoriu o coc sub ţest [un fideu mare semioval de bădic] sau în cerine de lut pre cămin, carele e de o margine, ca din coş se nu cadă funingine în bucate. în chilii sunt cuptoare [sobe] de bădic [fier turnat] sau de pământ, în cari [cuptoare de pământ] pre toate părţile sunt zidite bliduşele mici de pământ, anume arse de olari, pentru ca încălzindu-se cuptoriul, ele se împrăştie mai tare căldura. în chilii sunt paturi în pat se află o dricală [strojac] împlută cu paie ori vreji [frunze sau ghijă de cucuruz] pre ccesta se aşterne o poniavă albă; la căpetânîu sunt căpetânîe [perini] împlute cu vreji de cucuruz ori cu pene; apoi pentru astrucat [acoperit] sunt stranie [pro- — 98 — eoviţe] ori ponevi ţesute din lână [la unii am văzut stra-'' nie ţesute din per de capre]. ^ Earna se aeoper [astrucâ] şi cu pădii, adecă cojoace mari fără mâneci; ear cei mai cu stare au duşăgiiri [pilote] cu pene şi paploame sau iorgane împlute cu pămueă [sau bumbac], şi miţe de lână ear preste acestea în pat se pune un covor poniavă împuiat irumos [cu flori din colori diferite]. Proprietariul casei la căpetâniu îşi ţine şui la, filiera şi flueroniul, ca seara, după ce se culcă, se cânte una casnicilor, spre a uita chinul şi osteneala de preste zi. ^ chilii se află şi lăzi sau şi dolapuri (armane scrine), în cari şi pre cari se păstrează haine de purtat şi ponevi [covoară] trîmbe [suluri] de pânza, viguri de cioareci sau pănură din lână etc. lîesboiu! şi furca nu lipsesee din nici o casă. Pre păreţi sunt atârnate în cunie icoane sânte şi nici dintr’o casă nu lipsesee icoana praznicului [a patio-nului casei] cari sunt: „Vinerea mare“ [Luv. Parasehiva] „Aranghelul“ [Arh. Mihail şi Gavril], „Sân-Micoara“ [St. Nicolae, care’l serbează numai 4 case din familia Craşovan], „Sânţionul“ [St. ioan Botezătoriul] şi Sânta Măria mare [Adormirea Nâscât. Dini]. Icoanele după ritul nostru, sunt de pictori desemnate pre uiagă jsticlă) sau pre pânza; în timpul din urmă însă cele mai multe icoane de ritul nostru sunt de hârtie cu inscripţiuni slave sau germane, şi modelul asemenea după rit rom.-catolic. La ferestri între paturi se află masa, încungiurată de laviţe [scaune lungi]. ; După uşă pre părete se află o năruind sau poliţă pre carea se ţin blide şi cinere [tăere] de porcelan şi linguri de metal. Unii au şi „ciasuri“ sau orare de părete. La grinzi sunt chiţi [buchete] de bosioc sau busioc, buziene [floarea unei „miluite“ sau a zinei numite Bu-diana] fmofiu. dumbravnic, leoştean şi priboiu. Toate aceste flori së ţîn [păstrează] în casa, ca se fie Ia îndemână în caşuri obveniente de boale, căci cu aceste flori së fac ci netele şi së descântă. în casa [bucătărie] së află vase de case precum un ţest sau o cerii,e de copt m.Vo.ia, pită, turtă de mălaiu şi pogace de pane .nedospită. De cate ori së coace mălaiu. mama face câte un bohoios [turtă) de prânzişor Idejun J pentru fie-cave membru din familie, ca se nu înceapă mălaiul cald, căci în-cepêndu-se cald se sparge. 'Ear dacă mama s’a uitat së facă boboloş sau când coace parte së facă mai ales copiilor lipind [coapte ambele pre jeg h iu adecă cărbuni vii] totdeuna-i moleoiuesce [împacă së tacă] cu credinţa „că nu’i bine së se înceapă mălaiul ori pita atât timp până ce ajungi şi întorci delà moară,“ adecă pană s’a recit mălaiul sau pita. în casă se mai află un sărcineriu pentru de pus pre el oale, sfruclime, figănn. (o ramă cu 3 picioare) picioruşe adecă ţagre sau pirostvne, ; căldare mică şi mare, cotaie (o căldare mare fără baier) un mfkht (eiubër) în care së află un muc (o lingură mare) de aramă pentru de beut apă. Apă se mai aduce şi cu câreeagul (un vas de pământ cu coadă sau măneiu îngăurit în care întră apa pre à găuri delà gura eâreeagului) o după sau ulcior (o oală cu gura strimtă) şi buriul (un vas de lemn ca o roată); un ciucardn (o al fă (dărab de lemn) de trupină scobită) în care së frământă pâne ; apoi sunt : conţi (troace) cofuri (troci semi ovale) carliţe (troci lungăreţe mari) cotăriţi (coşuri) pentru sprijinit cereale şi legumi şi obo- roace făcute din scoarţe de teiu; o albiă de spălat schimburi în carea se află o obadă (o scoarţă sau coajă de teiu lată) pentru a se pune în ea chimeşile când se toarnă pre ele uncropul (apă feartă); un făcăleţiu, bru-ceriu sau şi coleşăriu şi 2 talpiţe, cari se întrebunţează la facerea coleşei (mămăligă de cucuruz) şi scrobului [făcut din făină de grâu stropită cu apă întocmai ca mămăliga], o mătcă de scrobit [sdrumicat, flecit] legumele fierte; un bădîniu cu matcă de bătut smîntîna pentru unt; un vâtraniu [lopată] de luat foc [lumină]; erupătoare [lo-peţi] de băgat pânea în cuptoriu; chişîţă de scos spuza din cuptoriu şi cărbunii; sită şi dură sau ciururi pentru cernutul făinei, protăc pentru ciurăit grâu (un ciur de piele cu găuri mari) o pivă de pisat, sare, sămânţă etc. o drugă de întins aluatul pentru tăieţei, găleţi [vase din lemn] pentru lapte; ciobârnace [eiubere de 30—50 litre] pentru lăturile porcilor; funduri sau scândurile de tăiat ceapă etc. în cliet se ţine fănina în lăzi, saci sau bădăniţi [căzi]; eiubere cu brânză, cârnaţi şi sângereţi uscaţi păstraţi în unsoare, ca se se ţină mai mult; pre păreţi sunt cu-niere, în cari se spânzură clisa, ca se steie svântată [uscată], ear pre la grinzi şi în cunie pre păreţi sunt motche fuse etc. cu torsături. în cliet se păstrează şi ţeujînele [uneltele] de lucru adecă barda, burghii, ghilăie sau obluri şi alte ciuble [vase] neapărat delipsă la facerea lucrurilor mai mici de pre lângă casă, dar cu deosebire la rânduitul [reparatul] carului, plugului şi alte unelte de lucru. Pre lângă case se mai află grajdiuri pentru vite, şopruri pentru scutit carul de ploi, tream (un şopru cu o plasă] pentru scutirea plugului de ploi; buzaină în carea se ţin căzi şi bădăniţi sau şi brădaniţi pentru conţină de prune; căzile şi brădăniţele sunt la gură de 101 — 1 m. pănă 15 m. largi, şi de U5—2 m. la fund, ear înălţimea de 2-3 m. şi sunt dela 40—100 acoave de mari; ciuberele sunt de 1 acov, ear ciobârnacele au gură strimtă şi fundul mai larg de 60—80 litri şi au urechi prin cari se bagă ciobâmăcariul, iepila sau şi toica, când se duc pre umere. Unii au căzăniţă în care se ţîne cazanul de fript [fiert] răchiâ şi calpacul cu lulele lui, cari să află în cada cazanului, şi fncia sau huria, în carea curge răchia când să fierbe. Vasele [buţile] se ţin în buzaină la cei ce nu au • podrum. Asemenea şi grâul şi ovesul se ţine în buzaină prin căzi, earna când nu sunt prinse cu comină, ear cucuruzul prin poduri căci hambare nu sunt la noi. III Avliă, grădina şi coliba a) în avliă se ţin lemne. Lemnele se sparg (creapă) şi taie cu toporul şi securea [locul acestora e pre scara din casa, ce stă la ocna podului] să icnesc cu ţinte în cari se dă cu mai ui. sau buzduganul. în avliă după casă prins sau lângă grajdiu de o margină se află un şopru sub care se scutesc uneltele de lucru, carul, plugul, rotilele, tânjala, săpe, arşoave loi-trele cele lungi şi leucile când carul ’i cu ladă, ear când e cu loitre se scutesce lada. Şoprul e acoperit ori cu şîndră [la cei mai în stare] sau cu paie [la cei mai săraci]. în avliă sa mai află o cocină pentru porci cu una sau doaue despărţeminte ca se aibă omul când înţarcă purceii unde se bage scroafa, ca se nu o sugă purceii. s fe ACADEMIEI V:j 102 — în fiecare cocină se află şi câte un vălău înţepenit între bîrne, ca se se dee în el de mâncare în cocină porcilor de îngrăşat. Acest vălău e cu doauă despărţeminte, în una se pune cucuruz ear în alta lături ori apă. .Deasupra cocii iei [în pod] adese e coteţul găinilor unde dorm şi unde oaue. Dacă e {iodul mai mare apoi se păstrează în el şi furci, greble, pari de fân unelte de lipsă Ia lucrarea ten ului. b) Avlia se deoparte prin un gard de grădină. Locul unde se poate trece din avliă în grădină prcste gard, se zice priluz şi e mai scund [jos] pentru a putea păşi preste el, carele e astupat cu un tufmlu [o tufă deasă] ca vitele se nu treacă preste el. în grădină sunt semănăturile legumi, şi flori. între legumi amintim, păsul ea mică şi mare, ceea care se înşiră pre tîrşi [jîponi curăţiţi de crenge], crampei, mazere, clapă, agimi [un fel de ciapă ce cresce în agimi ca aiul în căţei], aiu sau usturoiu, pipară sau ardeiu mai ales de cea iute, chişereu un fel de ceapă de primăvară lungăreaţă, morcoave,păirînjeiu sălată, bob [un fel de păsule mare ca buricul degetului], varză, chel, chelerabe etc. în grădină se mai află pomi: pruni, meri, peri, cireşi, vişini, perseci, jorgileni, gutîni, scoruşi ' car pre la capătul grădinii în gard şi pre la lături lemne de gradele (de lucrat lemnarii) frapseni pentru năplafii· dela roate şi fttceii dela loitre; asemenea şi ulmul din care se fac fucei, earfe, năplaţi şi buciumi de roată; bagrini pentru ars şi foarte buni de buciumi. în grădină se mai află şi un ţarc (o îngrăditură cercuală) în care să ţine nutreţul vitelor fân, paie, trifoiu, frunzare (vârfuri de crenge din copacii cârniţi încă cu frunza verde CU deosebire pentru oi), iesle pentru a se 103 pune nutreţul oilor şi vălaie în cari oilor li se dă comină sare etc. , c) Fiindcă o parte însemnată din locuitorii Măida-nului sunt economi de vite, şi la câmp au locuinţa lor şi aceste locuinţe se numesc colibi, ear pentru oi au sălaşe şi pentru vite mari poeţi. Colibele sunt ca şi casele din bîrne, ear poeţile şi sălaşele sunt din nuele şi acoperite cu rogoz şi paie. IV Moara în hotarul Măidanului sunt 15 mori dintre cari 13 pre Ilişava, ear doauă pre valea Cuptoriului; dintre acestea 11 sunt numai a Măidănenţilor, 2 a Măidănenţilor cu Ăgadicenilor una a Măidănenţilor şi a Răchitovenilor şi numai una a Răchitovenilor. Locul unde să edifică moara să zice scoc de moară. Edificiul morii şi părţile aceleia sunt tot ca ale casei şi au tot aceleaş numiri. Dintre aceste, 14 mori sunt cu linguri la roată ear 1 cu vaună [un fus gros împrejurul căruia este o roată cu lăzi în care cade apa] Cele cu linguri [Lofelmuhle] se întorc prin lovirea apei în linguri. Spre a se conduce apa la moară, se face o ierugă [canal] ear în iin>ja nului sn face un iaz |o tulbinâ, dulbinâ] ear lângă moară se face un zătoniu, din zătoniu se conduce-apa pre buduronlu (o butoareă mare de 4—6 metri lungă] în aeărui capăt [din jos] este hăgat în el o ciutură şi în aceasta o ţeavâ, ce stau pieziş ca se lovească tare apa în lingurile din roată. Roata morii e compusă din fus în partea din jos sunt bătute lingurile în buciumul fusului, cari sunt prinse cu un cerc ca cel de pre roată; la capătul de jos de 104 — sub linguri este băgat în fus un cuniu ce se zice căl-câniu, ear în cel de sus alt fer, carele e pătrat în partea de sus, ear cel ce vine băgat în fus e lat şi se numesce stăniu. în apă este o cobilă (un lemn cu geamănă din natură), în carea e prinsă broasca (un fer lat), pre carea se pune câlcânîul fusului cu roata. Peatra de moară cea de din jos se pune pre scoli (un lemn scobit cum e peatra) în peatra aceasta vine un gringeiu (o ţeavă de lemn), ca se nu se clatine fusul, ear în capătul staniului se pune pîrpăriţa (un fer lat care se bagă în peatra de sus), carea întoarce peatra de sus. în prejurul petrilor este o obadă, ce se zice ocoli, ca se nu iasă fănin^ decât pre ciuciureu, ca se cadă în ladă. Deasupra petrilor de moară stă coşul, carele are gură largă şi fund strimt deschis, din carele cad boabele în guriţe (un vălău mic), ear vălăul se leagănă neîntrerupt de un lâtete, ce se tîrăe pre peatra morii şi se numesce chichirez. Când nu este de măcinat la moară, se pune un fund la gura buduroniului, ear apa se sloboade pre o ierugă de o parte, ce se numesce jghiab. La moara cu lăzi de apă, apa se conduce pre un vălău din zătonîu şi cade deasupra în lăzi, cari umplându-se, se întoarce vauna şi cu ea o altă roată cu dinţi, cari întoarce fusul cu peatra. a) Morile ce se întorc cu mâna se numesc rîşniţe. în rîşniţe se macină sare, şi cucuruzul se uruesce (zdrumieă) pentru a se da vitelor „uruiuu cu sare, ear în timpuri săcetoasă se rîşnesce şi grâu şi cucuruz pentru făina trebuincioasă în casă de pâne şi mălaiu. t b) O moară, în care se învăigesc (învertoşază, nete-zesce) ţesăturile (pânura, cioarecii) ţesute din lână se numesce văiagă. Văiaga are iaz, ierugă (canal), jghiab, vălău şi roată ca şi moara. Roata văiegii e cu vaună dar cu lăzi sau cu aripi, în care lovesce apa spre a întoarce roata. Lângă roată este o cadă (vas desfundat la un cap) în care se pun cioarecii, unde se ţin mai multe zile, curgând apa preste ei pre un vălău şi îi învârtesce în conţinu. Deasupra de vaună de o parte a văiegii în grinzi sus sunt prinse doaue ciocane (maie) mari şi grele. în vaună sunt bătute sub ciocane nisce mâni de lemn, cari întorcându-se roata, lovesc în cocăiele ciocanelor şi le ridică în sus treptat, când pre unul când pre altul, cari cad (lovesc) pănura pusă într’o albie (altă troacă) şi carea neîntrerupt se întoarce. învăiegirea pănurei durează 8 zile. Gârlescenii, cari sunt de profesiune văiegari, numesc văiaga şi stupă. Pentru un cot1) de pănură învăiegită li-se plătesce 4-5 cruceri. în Măidan încă au fost în timpurile vechi o văiagă, carea au fost proprietatea Mărconilor, moşilor noştri; dar murind moşii, carii erau deprinşi cu învăiegitul şi alţi următori ne mai îndeletnicindu-se, s’au ruinat. V. Carul, plugul şi ţeujîna [uneltele] economului. a) Carul Carul are doaue dricuri, cel dinainte şi dinderet. Dricul dinainte are o osie, capetele osiei, în care întră roţile se numesc cărâmburi şi sunt ferecate cu doaue morcoaşe; morcoşul scurt de deasupra şi cel lung de din jos. Deasupra osiei se pune o policioară, carea se prinde de osie cu verigi numite scengheriţe. între osie şi policioară vin doaue fălcuţe prinse cu cuie, la eapetul acestora se prinde proţapul, în acărui capet se prinde o cătuşă. *) Cotul e o măsură de lungime cam de 75 cm. de lung. — 106 între cătuşă şi proţap vine băgat jugul, carele se ţine de ele prin un toldău [un cuniu gros defer]. Partea din sus a jugului, care vine preste grumazul boilor, se zice jug, cea din jos policioră; aceste se ţin de olaltă prin doaue fiulare cari sunt sprijinite de deasupra prin scripuşe; ear la capetele jugului şi policioarei sunt găuri, în cari se bagă restăul, când se înjugă boii. Deasupra policioarei de pre osie, care se zice şi masă se pune un ferchedeu, la acărui capete se pun stulpizi, ca se ţină lada sau loitrele. în ferchedeu, policioară şi inima carului se bagă un toldău, ca se ţină inima. Dricul dindărăt constă din osie cu cărâmbe, pre carea se prinde cu verigi un ferchedeu; între aceste se bagă o furcă gemenară din natură, ce se zice ciorobări, la capăt are o gaură, în care se prinde cu un toldău inima carului. Când se cară fân, se pun in car loitre, cari constau din doi fucei, ce se ţin de olaltă prin carfe la capetele cărora sunt cercei de fer, în care vin băgate leucile [roata de fer a leucei ce vine băgată în cărâmb se zice bucle]. Când se cară tulei deasupra loitrelor se pun pătrat nisce prăjini, ca se se poată încărca mai mult în car, şi acele se zic cuberniţi; ear când se cară cereale se pune în car lada, carea constă din loitre mai scurte şi pre cari sunt prinse scânduri. Părţile roţilor se numesc: buciumul în care vin bătute spiţele ear în capul acestora vin năplaţii, ce se ţin în cerc prin mădulare (cunie de lemn) împrejurul cărora se prinde cercul de fer. Ferul din roată se zice cotoroş ear buciumul se ferecă cu verigi, ca se nu se spargă. De inima carului sunt prinse lanţe pentru împedecat, legat etc. Lanţul e compus din zăle; la un capăt are o zalâ mare, ce se zice bielciug, ear la celalalt un cârlig. — 107 b) Plugul , Plugul constă din plug, rotile (espr. rocile) şi'^tân-jală, în carea e jugul. Plugul are o trupiţă de fier cu trei gemene, ce să numesc crenge\ vârful dinainte al trupiţei să numesce barbă; de aceasta şi de creanga dreaptă vine prins cu civii [Schraube] fierul lat, ce trece prin pământ, ear deasupra lui în dreapta este cormanul, carele lapădă breazda de păment în lături. Acest cormăn se ţine de trupiţă prin nesce vergele de fier numite fiulări; un capăt al trupiţei aşa uumita creanga mare, să prinde cu o civie de grindei [un lemn lung, de carele să ţine trupiţă şi toate părţile plugului]. Creanga stângă a trupiţei, carea umblă pre pământ, ca să nu să julească (să se mânce de pământ) să înădesce cu o nadă1) de fier. ’ în capetele crengelor trupiţei dindărăt, vin prinse coarnele, de cari ţine omul la arat. Naintea ferului celui lat, este prins cu o legătură de grindei, ferul cel lung, care tae pământul naintea ferului lat, ear naintea acestuia în grindeiu este băgată măseaua, după carea să leagă lanţul, care ţine grindeiul pre rotile; cu măseaua aceasta să strîng şi destrîng civiile plugului. Rotilele (rocilele) constau din o osie cu doauă roţi, dintre cari, cea dela dreapta (carea umblă pre breazdă) e mai mare; între osie şi roasă la dreapta vine un lemn, ce să zice cârlig, ear de stânga alt lemn lat, din natură săbiat cu găuri, ce să zice sabie, carele servesce pentru a da sau a lua breazda plugului Tenjala are la capătul dinainte cătuşă, în carea vine jugul, ear în celalalt capăt un belciug (zala) de fier, care să pune în cârligul rotilelor.2) ‘) nadă = dela verb. a nădi — a adauge. 3) O unealtă, cu care se curăţă ferul plugului de pămentul prins pe acesta, este oticul sau oticul. (Culegătorii). — 108 — Plugul de lemn e mai simplu şi are tot aceste numiri. Cu Plugul de lemn se ară felină (o livade) şi miriştile (unde au fost grâu), ear cu cel de fier ogoarele (unde au fost cucuruz). c) Ţeujina economului La dealuri se sapă ţelina cu săponml sau bndacul, carele e o sapă de 6—15 cm. de lată şi de 20—30 cm. de lungă şi grea. Cucuruzul, păsulea, curcubitele (dovleţii) etc. se samenă în cuiburi de pământ cu sapa, ear unde pământul e petros cu crasna (o sapă ascuţită la vârf). Când cucuruzul e cu cinci frunze se prăşesce, ear când e mare se îngroapă. Tuleii cucuruzului se taie cu secera. Griul, fânul etc. se cosesc cu coasa, (coasa se bate pre nicovala, carea e bătută într’un butuc [picior de lemn] apoi se ascute cu cutea), se adună cu furca şi grebla, se grămădesc în jîrezi, porşon, clânii, şi plaştii sau boghii cu furca şi furconiul (o furcă lungă la un cap cu doaue coarne). Pănă se încarcă carul, se ţin boii la sângirîu, adecă se desprind dela jug, se leagă de proţap sau de un po-ciumb (par bătut în pământ). VI Pecu rariul Cei ce păzesc oile se zic pecurari, iar cei ce păzesc caprele se zic căprari. La o turmă de oi se zice ciopor, ear la mai multe ciopoare împreunate la olaltă într’o turmă se zice boteu (boceu). „Alesul“ este serbătoarea pecurariului carele cade totdeuna în 22 Aprilie adecă în ziua premergătoare Sân- — 109 — Georgiului. La ales se împodobesce strunga (o îngrăditură de ramuri verzi, în formă cercuală, unde se bagă oile, când să scot a se mulge). La Ales se odârnesc (se înţarcă) şi se aleg mieii de oi şi iezii de capre. , La „Ales“ fie-care proprietariu de oi şi Sîmbraş (aşa se zice celui ce’ş dă în pază altuia spre păzire oile sale) pecurariului îi duce mâncare mai bună, ca de comun, şi un colac de grâu, în care când se frământă se pune un ban de argint«- Acest colac îl trag (spre a-1 frânge) păcurarii la uşa strungei, la care unii stau afară ear alţii în lăuntru strungei. Să udă păcurarii cu gâletă-riţele unii pre alţii. Găleata este frumos împodobită cu flori şi la mănuşe-s legate buruenile descântate: urzică, leoştean, aiu (usturoiu), salcă, pelin, scăete şi areu (laptele cânelui) şi un taler (ban de argint) cu coadă« iar în o cârpşoară bine legată unsoarea gătită de găzdăriţa casei la Todorosale (24 de zile înainte de Rusale), constătătoare din buruenile sus amintite afară de areu, dar adăugân-du-se puţină unsoare de porc, ca vrăji pentru sănătatea oilor. Păcurariul ia banul dela găleată şi de bucurie udă găletăriţele. La Ispas (înălţarea Dlui) sau la Rosalii, să adună ciopoarăle în boteie pentru a să lua din stână. Atunci toţi păcurarii împreunaţi îş aleg un „ Vătav“ carele de regulă este cel mai bătrân şi mai espert, şi să consideră de mai marele lor. Acest vătav rânduesce, care dintre păcurari are să păstorească mătricele adecă oile cu lapte, şi acesta să numesce mătriceriu; mai departe care să păzască miei şi acesta să numesce mielariu, şi care să păzască sterpele (oile sterpe) şi acesta să zice sterpariu. Mieii, dela odârnire pănă tn primăvara viitoare, se zic noatini (bărb noatin, fem. noatinâ) ear de atunci pănă fată femininul se zice mioară, ear bărb. terţîu (ter-tius lat.) pănă când se lasă a se împreuna (mârli) cu oile. în August se despait berbecii de oi şi atunci se zic areţi (lat. aries) iar cel ce-i pâstoresce se zice „areţariu.“ Etatea oilor şi berbecilor se compută: oaie sau berbece de un miel adecă de 3 ani, de doi miei adecă de 4 ani etc. La Rusalii ('au şi la Ispas) se măsoară oile adecă : fie-care proprietarii! ’şi mulge oile, iară laptele ’1 măsoară cu oca [3‘3 lit ]. La măsuratul laptelui, Vătavul ’şi înseamnă cât lapte are fie-carea pre matiţe sau maciţe cu numere romane. Maciţa e o vergea pătrată, făcută din lemn moale [teiu ori salcă] cu următoarele numere : I, V, X pentru ochă ear jumătăţile cu 1 [jumătate linie] şi litrele sau pătrarele de ocă cu punct. Aceste apoi să taie drept în doauă şi jumătate din. semne să scoate afară de matiţe, şi să dă rendaşului sau sîmbraşului, iară părticea din matiţe să chiamă raboş ca aşa să nu poată nici vătavul a înşela pe rândaşul nici viceversa, căci raboşul trebue să se lovească cu tăietura din matiţe pre carea au rămas jumătate din semne, d. e. iată o mustră de matiţe: 1 2 3 4 5 Irrpl I IV vil I y iu IQinj i ri i-f 4117™ 7VT aiaT aa a v ii" Nr. 1 are 3 oche şi Va, Nr. 2 are 51/l oche, Nr. 3 are 15 oche, Nr. 4 are 193/4 oche, Nr. 5 are — iu — oche. Partea din sus să taje şi scoate afară şi să dă rendaşului, ceialaltă remâne la vătav pre matiţă. Cel ce are mai mult lapte, acela ia mai întâniu din^ stână şi anume după o ocă ia zece d. e. Nr. 5 atâtea zile mulge toate oile [a tuturora] pănă ia 3721/a oche, ear Nr. 1 pănă au muls 35 oche. La stână laptele ’1 închiagă în caş şi urdă, adecă laptele să încălzesce d’abiuţa şi în el să pune chiag făcut din zer cu rînza de viţel sau miel sugătoriu şi coajă de corn. Zărul să fierbe şi din el să închiagă urda. Zărul să străcoară printr’un corniţ de lână [un sac triunghiu-lariu]. Caşul apoi să taie fălii să pune rânduri în ciubere, să sară, să pune fundul şi preste fund o peatră, ca se apese şi atunci să numesce brânză. Pre furd să toarnă zăr proaspăt ca să fie totdeuna curăţenie. Dacă oile mai au lapte, după ce fie-carele şi-au luat din stână să repetează măsuratul, dar atunci ia numai 5 oche după una sau şi mai puţine. Păcurarii, ca să aibă grijă bună de oi într’o zi încă iau din stână. Atunci păcurarii fac balmăj, care să face din caş dulce fiert în lapte dulce şi în care fierbând să pune şi puţină fănină de cucuruz, ca să se îngroaşe. Balmăjul e foarte dulce şi bun. Oile încă au nume. Aşa oaia, carea împrejurul ochilor are un cerc negru să zice: Oacheşa. Ogrişceana în jurul ochilor are un cerc galbăn. Pistra e cu pupi negri pre bot. Băla, diminutivul Băluţa este cu botul băl [alb]. Sîrba e cu coarnele ridicate în sus. Cornuta e cu coarnele îndărăt. Cârleba e cu coarnele sucite [rotunde]. Bucălaia e cu botul negru. Coacina e cu botul galben ori roşu. — 112 — Lata e de tot neagră la lână. Caciora sau Bistriţa alb-neagră. Şuta e fără coarne. Ţigaia e cu lână neagră creaţă. Bugara e cu miţele ca cocorii (la verf întoarse rotund]. La capre se dă nume ca : Breaza cu per alb pre frunte. Şîleana e galbenă, Albuia e albă. Şuta e fără coarne. Secera e cu coarne strîmbe. Iedul dela un an pănă fată se zice vătuiu şi vătuie. Ţapului se zice şi pîrciu [lat. hircus = pircus]. Oile şi caprele, ca se se cunoască, Ia urechi se înseamnă cu crestături [v] sau în urechi li-se fac găuri cu potricala [o daltă rotundă] sau li-se fac cercei adecă marginea urechii li-se taie de tot ca se spânzure sau se cieşeşc la urechi, sau li-se face furcă din vârful urechii, ori la bot, se inferează cu jîgul şi aşa fie-care ciopor ’şi are semnul seu în o parte sau alta a urechii sau botului. Ear ca se le cunoască din depărtare, pre o parte a cor pului le boiesc cu boială (o coloare roşie). Oile se chiamă: „hei biabia“ şi „oiţă.“ Caprele: nPiţă, piţă“ ear iezii: „ciciule“ (şîişiule). Când oile se-alungă sau se abat de undeva, cătră ele se strigă: „ţîic bueălaia!“ ear la capre: „herea breaza.“ Fie· care pecurariu la brâu are o flueră, şurlă sau flueroniu şi un cuţit cu teacă. Fluera păcurariului e făcută din alun şi lemnul nu se îngăură cu burghia ca şurla, ci se crapă în doaue, apoi se scobesc vălăie în ele, în unul din aceste vălâie se fac 6 găuri iară în celalalt ochiul, apoi se asemenează — 113 — cum au fost pănă a nu fi crepat cu scoarţe de cireşi, ca verigele se le strîngă Ia olaltă. Fluera este de 25—30 cm. de lungă şi de 2—2'5 cm. de groasă, la ambe capetele asemenea de largă, şi din aceasta causă are sunet mai resunătoriu decât şurla. Şurla e de doaue feluri, mai mică şi mai subţire dela 20—30 cm. şi mai mare dela 50—70 cm. iar grosimea de 1 ■ 5 —-2 cm. şi cea mare dela 2 5—3'5 cm. Şurla este făcută din frapsin sau frăpsiniţă cu 6 găuri şi la capătul de jos mai strimtă. Flueronîul este dela 70 cm. pănă la 1 metru de lung şi dela 4'5 cm. pănă la 5‘5 cm. de gros asemenea crepat în doaue şi îmbrăcat cu scoarţe, dar are numai 4 găuri de bătut cu degetele şi găurile sunt în partea de jos; şi are un ton jelnic care se aude din foarte mare îndepărtare. Tonul asta rând se suflă cu un bas din gît se zice „ison.“ Dela acest nume se zice celor ce sciu cânta frumos în flueră că „cântă pre ison.“ Aceste instrumente se întrebuinţează nu numai de păcurari, ci şi de fie-care român; pănă ce bărbaţii zic în ele, muerile şi fetele acompaniindu-i cântă tot felul de cântece, mai ales în vreme de earnă pre la şezători şi povestesc poveşti mitice şi istorice despre neamul nostru, aşa că din neam în neam sau „pănă-i lumea“ toate se păstrează: şi la aceste zile şi păcurarii de pre la sălaşe să reped acasă. Păcurarii cu sine mai poartă şi un „sbiciu" din lână cu pleasnă (vărful) şi cu „gujba", din care să face laţul spre a să pune în codorişcă; un ciobărnăcari (ori şi măciucă), care e un bât mare cu măciucă la un capăt; o dăstrucă de lemn (troacă) de o parte cu feşcile (aprin- gioare, chibrite, raăşîne) de alta cu rădăcină de spânz 8 114 — (earbă) pentru înierbat (numai în coadă) oile bolnave; foarfeci de codit oile (în Martie, când earba e tineră, se taie lâna de pre coadă şi picioarele din derept şi aceasta se zice codire); o lingură cărei oră, ca se poată mânca lapte din găleată, căci alte vase pentru mâncare afară de găleată nu poartă păcurarii cu sine. La uşa strungii un sărcineriu, în carele ’şi anină şuba, găleata, zbiciul etc. Păcurarii pentru a păzi turma de lupi, au câni cu sine. Cânii de oi au următoarele nume: Cioban, un câne mare flocos. Labeş, cu labe [talpe] mari. Ursu, e de coloare neagră. Lupeiu cu păr vânăt ca lupul. Griveiu e griv adecă pistriţ. Moza are bot cu buze mari. Valeu are piept lat. Ordaş şede la strungă. Potaie este lenos, potaie. Albu e alb. Lupa o căţea şi Griva earăş. Floarea şi Floria are mai multe colori. Ciolac cu urechi laie [negre]. * Porumbac cu păr cenuşiu. Ţelaica e o căţea, carea latră în continuu zi şi noapte. Căstălan păzesce coliba. Vulponiu are coadă stufoasă. Curtu n’are coadă. · Ciulii n’are urechi. Buţu este cu bot laiu. Bujleica e un şpurghel mic. Paris e un câne mic. Liseiu e lis în frunte [alb]. — 115 — Mureş e frumos în păr [ca fumul] şi Tisa au nume de ape, ca să nu turbeze. Diana şi Dudaş sciu urmări urma iepurilor şi a căprioarelor. Modol are miţe [păr ca lâna]. Modoş e comod [lenos]. Moza are glas resunătoriu. Roşea [cu păr roşatic, de regulă câne foarte energic şi dârj]. Timişan cu păr sur. Mai sunt păstori la boi, la vaci şi la cai. 1. Numirile boilor sunt următoarele: Băl şi Bălontu [e un bou alb]. Sura şi s uraniu, surită, sur an e sur. Prin şi Prian colorat. Codalb cu coada albă. Brezu şi Brezoniu cu fruntea albă. Renca, Roşeau roşu. . Siva, Zelea albi suri. Murgii, Murgită negru. Galben. Plava alb-galben. Boian. Lunilâ fătat Luni. Doman fătat Duminecă. Virian fătat Vinerea. Joian fătat Joia. Venet. Calea [alb]. Chitoniu [căpăţînos, flocos între coarne]. Bumbac, Bica, Mărţîlâ [fătat Marţa], Rujan [roşu], Florea, Florian, PistrilA [pistriţ] etc. 2. Nume de vaci. Vacilor li-să dau de comun numele zilii, în carea s’au fătat afară de Mercuri şi adecă: 8* — 116 — Lunioara sau Lunaia, Măr ţuica, Joica sau Joichiţa, Vinioara, Simbi sau Simba, Dornnica apoi Suraia, Pria şi Priana, Bela, Codalba, Florica, Draga etc. 3. Nume de cai: Murgu, Bălan, Mîrgu, Mîi'ga, Lila, Cesar, Sura», Roibu, Vidan, Albu, Sura, Puiu. Tureu, Puica, Mila, Vrana, Lisu, Pirita şi Pinteanu [eu pinteni la picioare, adecă allTfetc, VII, Resboiul cu sculele şi materiile de ţesut Cinstea casei şi a femeii române o formează resboiul. Nu este casă, unde se nu se afle resboiu şi'cea mai urgisită de lume s’ar ţinea femeia, earea nu ar sei ţese în resboiu. Resboiul e făcut din lemn şi constă din următoarele părţi: doaue scenghere sau natre cioplite pătrat, ce vin sprijinite de patru picioare si la capet prinse prin scânduri, ear la mijlocul lor prin o vergeaua de fier. La capete au opritoare pentru suluri. La mijlocul scengherilor sunt doaue cocăi, pre cari se sprijinesce crucelmcul ce ţine iţele şi brîglele (jugul); în aceasta este băgată spata, carea constă din dinţi de lemn prinşi cu aţe între procilă (marginele spetei) şi din labilele dela capet, cari ţin spata, ca se nu se desfacă. Brîglele constau din jug (brîgle) şi policioară, cari se ţin de olaltă prin doaue /iulare în capete. La partea dreaptă a resboiului lângă scaun şi opritoare se află cinzaica, carea constă din un lătete cu găuri multe şi din altul ascuţit, ca se între în gaura din sul, iar de celalalt capet cu jug, în care vine băgat lătetele cel cu găuri. Din partea stângă este un bât, asemenea — 117 — băgat în sulul din deret, ce se numesce zatcă, cu carele se întinde coarda de ţesut. Sub brîgle spre vatră sunt tălpiţele băgate într’o vergea şi prinse cu aţe groase de fuceii iţelor. Locul dela sulul dinainte pană la brîgle, se zice spaţ; ear suveica, în carea se află un sfîrcel (o vergea de fier sau bâtieel subţire) pre carea se pune ţeava cu băteala, trece Jfrin ros! / apoi locul dela iţe pană la sulul dinderet se zice vatră. Iţele se fac din aţă sau eanură resueită pre spetează (o şindră ca o piramidă), industria de casa se susţine Ia noi în fie-care familie. Fetele pană sunt mai miri învaţă a toarce, iar când ies din şcoală, mamele pAată le pun se ţese la resboiu sau se facă ehiei, eiurâtură se împistrească gulere, punwaşi, şi pepturi la rihimeşi, sau se lacre la cbiteîi ori oprege; căci fata care nu scie industria de casă, nu se mai poate mărita. Femeia română lucră la industria casei numai după ce s’a gătat economia câmpului. După ce s’a smuls cânepa, carea e de doaue feluri [de vară masculinul] şi de toamnă [femenina]. Cânepa se leagă în mănuşi sau mănunchi şi se bagă în groape cu apă, ce se zic topile, unde stau 10—14 zile ca se se topească. După ce s’a scos, se uscă la soare şi apoi se bate în proţap [un lemn crepat pănă la mijloc în doaue] cu un năbonic [o sabie de lemn], din aceasta bătaie, pozdările cad jos, ear fuiorul remâne în mână. Acesta se drîglează cu drîglul [peptene cu dinţi lungi de fier]. Din acest drîglat remâne în mână fuiorul bun, ear în peptene stupă, carea iar se mai drîglează şi din stupă remâne în drîgluri căiţii, cari se mai drîglează încă odată până remâne în peptene firele cele mai groase ce se zic drugăloci. Fuiorul Şi stupă să perie eu o periă cu mâneu [coada] făcută din peri aspri de porc, şi sg perie pană remân fini ca mătasa, ear în perie rămân paşiesii sau poceşti. Fuiorul şi stupă se torc subţire pentru urzală şi băteală în pânză şi ponevi sau covoară, iar celelalte mai groase pentru saci, ponevi etc. Din tors se fac motehe pre rîşchitori [un bat cu geamănă la un cap, ear la celalalt cu cruce]. La rîşchiat [facerea motchelor] se ob-searvă aşa numitele numerături şi căţei. într’o numerătură sunt 30 de fire. Trei fire din numerătură fac o vearbă, ear un căţel are 20 de verbe adecă 60 de fire din motcă. Aceste numerături trebuesc bine observate, şi bine păzit, ca se nu se smintească, căci din acelea se sciu câte rîş-chitoare de pânză s’au pus. Lungimea unui rîşchitoriu este de 3 coţi şi o palmă, [cotul se măsură dela cot începând peste vîrful degetelor pănă la nodeiul delângă puls]. Când s’a gătat cu rîşchiatul, motchile se nălbesc [se fierb, ca se albească], se usca la soare şi apoi se pun pre vîrtelniţă [o cruce din lăteţi], carea stă pre un că-proniu [un fus cu 3 picioare] şi se adună fuiorul şi stupă pre mosoară [ţevi mari] cari sunt puse în lietcă [un fuscel de fier cu mâneiu de lemn, ce e ca o suliţă] cu ambele capete băgate într’o stelajă de lemn. Mosoarăle la timpul seu se pun pre alergătoare în nisce vergele [un lemn în-cheeat pătrat]. Urzitul sau orzitul pânzei şi al cioarecilor se lucră aşa: se pun doaue mosoare cu torsul pre alergătoare; la patru mosoară se recer doaue mueri, la 6, trei. într’o grădină cu pomi, se leagă la un pom o furcă cu 2 coarne, după cari se face rostul [adecă se pun firele cruciş] şi se întind firele după atâţia pomi, de câte rîş-chitoare se scie, că are se vină de lungă coarda. La urzit 119 — muerile umblă una după alta, mutând alergătoarele şi firele din mână în mână, la întors. Se crede, că pânza nu e bine a se urzi în toată ziua, ci numai Lunia, Mer-curia şi Vinerea, şi de aceia muerile numai în aceste zile ord sau urzesc. Când se i-a coarda de pre pomi se pun doi fuscei, preste cari firele vin cruciş şi sulul împrejurul căruia se învălesce coarda. La învălit se bat doi pari în păment, după cari se pune sulul, pre carele se învâlesce coarda, şi se zice resboiu de învelit. Coarda se întinde preste nisce scaune mici, ca se nu ajungă la păment se se ime [mânjască]. La capătul celalalt este un vălău în acărui capăt se află un cunîu de lemn, în care vine pus capătul corzii. Vălăul e plin cu petri, ca coarda se steie întinsă. La sul sunt doaue femei, cari rostesc şi au bună grijă ca se nu se strice sau încâlcească rostul, şi cât se învălesce după sulul întors cu doaue restaie, atâta se mână fusceii înainte pănă se gată învălitul. “ Pănă se învălesce pânza, se crede că pruncii cari sufăr de durere de pântece [foaie] şi strînsori, e bine se şeadă în vălău, pănă se gată cu învălitul. Capătul corzii dela vălău, se pune pre barburele securii şi o muere cu un răstău dă în fire pănă se curmă, căci a să tăia cu cuţitul sau foarfecele, să crede că nu e bine. învălitul încă să face afară în loc liber. După ce să gată învălitul, urmează năvăditul. A năvădi să zice la trasul firelor [cu acul] dela capătul tăeat al corzii prin iţe şi spată şi acest lucru să face în resboiul de ţesut acasă; când e gata năvăditul, la care se obsearvă cu bună băgare de samă număraturile dela rîşchiat, se înoadă firele după o vergea de fier, carea să leagă cu brâne [aţe groase] de vijluitura [scobitura] sulului dinainte, apoi se începe ţesutul. ' — 120 — mteala [firele ce sS i)at în urzială] se aduna din moţehe cu socala sa« cU riocârcul [o roata vijluitâ în-PreJur, carea se întoarce mai repede ca socala şi întoarce usuJ, pre carele se află ţeava, lat, tibia], în ghem sau pJ'e ţevi. Firele, cari rămân în capătul corzii, după ce e ţesută întreaga coardă se taie, şi acele remăşiţe se zic urâznic. ’ 1 . ^ Lena, aşa se lucră: mai întâiu se fierbe, ca se ieasa din ea mucul (grăsimea de sudori); din usuc mestecat cu cmt (indigo), se face o coloare vânătă foarte frumoasă. După ce se uscă lâna, se scurmând, apoi se drîg-esce Oin drîglu se smulge cu mâna firele mai lungi de sflnir *6 dîn de făŞÎi Pre după deSetele cutări mulg, şi acesta este perul din carele se torc fire subţiri, ear în peptene remâne canura, din carea se torc fire mai groase pentru obiele, cioareci, zeiche, şube că- maftntT hUPâ Ce-('a,iUra 6 Smulsă diri cât TI IX X Pune’ remâne in peptene seimul sau cimul (fire încâlcite) din cari apoi se toarce băteala pentru stranie. Uizitul, învelitul, năvăditul etc. se fac tot ca la mioare, eu deosebire, că motchele toarse din per pentru urzeala se scrobesc (fierb în tăriţe de grâu sau polineele, eai bu„mbacul se scrobesce cu fănină albă de grâu) Tnmbele de pânză şi vigurile de cioareci se fin în azi, sau dulapuri, ear la praznic, ca gâzdârita se se fă" leasca ca e vrednică, de ambele părţi ale chiliei pre lângă sau' Stranie’ P°nevi (rovoară), măsaie icoanlof'TU ma ^ fereStri’ P1'e Păre^ iraPrejuruI icoanelor şi de grinzi, sunt spânzurate o mulţime de ştergare sau peşchire şi aceasta este causa, ca'femeile noastre emulează unele cu altele întrecându-se de a avea haine mai multe şi mai frumoase. Izmade de covoară, \ — 121 — chiţeli şi oprege, cotrinţe frumoase etc. pentru împrumutare de a avea mustra de pre ele, se plătesce cu câte 5, 10 ba şi cu 20 fl. pre restimp de 10—15 zile pănă-’si ţese sau lucră un ceva asemenea. VIII. Numirile altor unelte sau scule de lucru a) Ale rotariului Rotariul curmă lemnul cm ferestreul sau firizul şi’l sparge cu sScurea, îl cioplesce cu barda, îl netezesce cu mezdreala (carea e un cuţit drept la ambele capete cu mâneie de lemn), îl netezesce sau oblesce cu ghileul sau oblul [şi uglu]; rotunzesce, adecă strujesce lemnul cu strugul (carele e compus din o roată mare şi alta mică, ce se învârtesc una pre alta prin o curea întorcându-se roata cea mare cu mâna). Rotariul ţine pre lemn scoaba carea e o daltă cu vălău în capet şi ascuţită lungăreţ şi cuţitul pieziş ascuţit, cu care se netezesce lemnul rotunzit prin scoabe. Măsoară cu paşnicul (circinul sau circlul); îngăură cu burgia, cu spiţelnicul, cu sfredelul şi cu lingura de îngăurit, iar pilugile ori topurile cu dalta dreaptă, dalta urechiată, (o daltă pătrată cu trei tăieturi). în daltă da cu ciocanul [de lemn sau mai ui]. Când bate spiţele la roţi, pune buciumele pre cobilă [un scaun] măsoară cercul cu şiştariul, un circlu, compus din 3 lă-teţi, dintre cari unul se poate întoarce spre a se forma cercul preste năplaţi. Buciumele roţilor să îngăuţâ cu spiţelnice apoi cu ghinul, carele e o daltă semicercuală. Rotariul are şi chesiriu carele e în forma unui să-poniu, şi apoi mai are ciesle, carea e ca şi chesăriul dar cu ascuţit semicercual. Chesăriul şi ceslea să întrebuinţază — 122 — Ia scotocea vălăielor şi coritilor etc. O cheie de împărţit dinţii Ia ferestree; un ţiu de făcut topuri şi un căloniu (un scaun de lemn pre carele şezînd apasă cu piciorul de o tălpiţă, acărei cap, lemnul ce este de mezdrit îl ţine sus), în carele mezdresce. Mai are tocilă, cutii şi pile (Feilen u. Raspeln) pentru a ascuţi uneltele de lucru. în Măidan sunt 4 rotari. h) Sculele cojocariului Cojocariu se numesce acela, care face haine [cojoace] din piei de oaie, miel şi capră. Cojocăritul îl învaţă mai cu seamă copii oamenilor mai cu stare. Sculele cojocariului sunt: săpia, carea e un ciuber [vas] de lemn la gură larg, ear la fund strimt. în săpie se pun peile în amoiu adecă în apă, ca se se înmoaie, apoi după ce se spală în apă rece, se câr-nuesc, adecă se curăţă de carnea ce pre pei ar fi remas dela belit; după ce s’au cărnuit peile, se direg sau se murează [iar în săpie]. Murătura pentru direseală [gire-seală] se face din apă serată şi posincele [tărîţe fine de grâu]. La un pătrariu de apă [14 litri] să recer 3-4 kilogr. de sare şi 12 kilogr. de posincele. în murătură stau peile 14 zile, după aceea se scot şi se întind la soare, ca se se usche, apoi se curăţă cu bripta (carea e un cuţit în forma secerei cu mâneu de lemn prins de ambe capetele, şi cu ascuţişul din afară), şi cu cârjia (ea e ca bripta dar are mâneu în forma unei cârjii, care vine subsoară când se rad peile), apoi se fătuesc (li-se face faţă, se netezesc) pre aşa numita coasă. La coasă deosebim: 1. scaunul, făcut dintr’un lemn cioplit pătrat, 2. picioarele scaunului, 3. coasa, care este un cuţit cercuat bine ascuţit de 50— 60 de cm. lung şi — 123 7—10 cm. lat, preste cari se trag cu ambele mâni peile încoaci şi încolo, 4. resboiul coasei cu icurile sau ţintele, ce ţin strâns resboiul, ca la ras se nu se clatine. Când se curăţă peile cu bripta şi cârjia se ţin cu meliţa, carea constă din doi liubari [prăjini drepte] între cari se pun peile; are doaue picioare, pre cari stă meliţa răzimată de un părete. Cei doi liubari se string cu o legătură, când se pun peile între ei. Afară de aceste scule cojocariul mai are şi foarfeci şi cuţite pentru croit, degetare sau şi năpârstace, cum le zic bufenii; un cot [pentru măsurare] cleşte, şi ace cu ascuţiş triunghiularii Cojocăritul pentru aeaea-1 învaţă copii oamenilor mai cu stare, ca earna se nu peardă timpul înzedar, ci având de lucru [adecă de făcut de nou din pei proprii, de cârpit casnicilor, slugilor] se mai şi câştige ceva. 'în Măidan sunt 16 cojocari. c) Sculele argăsitoriului („opincari'* sau „dubelari“) Argăsitoriul încă pune peile în amoiu ca se se moaie şi cureţe de imală, unde stau 2—6 zile, după aceea se pun în arnuşy care e o groapă sau o cadă îngropată în pământ şi se bagă cu 1/4 var stîmperat cu */* aPa- în acest amuş se ţin peile 10—14 zile; după ce se scot şi se amuşesce [pică trăgând de el perul cu copîst&ul (o mezdreală tâmpită)] se pun în amuş curat, adecă proaspăt făcut din */4 var şi 1/4apă, în care încă se ţin 14 zile. în amuşul ăsta peile se îngroaşă şi tremură când se atinge de ele şi pielea atunci se zice vargă. Varga se pune pe un căloniu (butuc) cu 2 picioare şi se rade cu coasa de peri şi se cărnuesce adecă se taie carnea şi „pănuşul“ ce dela belire au remas pre pei. Când peile - 124 — sunt rase şi spălate bine, se bagă tn zămi adecă scoarţă de gorun sau pin şi gogoaşe de stejar pisate bine, peste cari se toarnă apă caldă. în zămi se ţin peile 3—10 săptămâni, apoi se scot şi se băţuesc adecă se întind în bâte, ca se se usce. Bâtele, pre cari se întind peile se numesc băţuri. în Măidan avem 3 argăsitori. d) Sculele ferariului sau faurului (covaciului) Locul unde covaciul face focul, se numesce cămin. Căminul e ridicat de un metru dela suprafaţa pământului Pre cămin este un vălău de peatră cu doaue despărţituri, dintre cari în una sunt cărbunii, iar într’alaltă, apă. în cea cu apă este o stropelniţă făcută din făşii de tei legate în forma unei perii în capătul unui mâneiu de fier. Cu această stropelniţă să udă [stropesc] cărbunii după trebuinţă. Pre cămin se mai află vătraiul [o lopată de fier], cu carele să pun şi să grămădesc şi astrîng [adună] cărbunii resfiraţi, în foc; un bruceriu [bruşelnic, scobitoriu] de fier, ascuţit Ia un capăt pentru a bruşi sau scobi în foc spre. a ridica cărbunii, ca să ardă mai bine; un cîrlig de fier, cu care să îndepărtează zgura topită din cărbuni şi în fine cleştele, cu cari ferariul ţine ferul în foc. La cleştele, cari ţin fierul în foc, este o opritoare (o verigă) care strînge capătul deştelor, ca faurul să nu scape fierul din ele şi să nu fie silit a le tot strînge cu puterea sa în palmă. Foiul sau foalele e făcut din piele prinsă de doaue table de lemn. Partea sau tabla de lemn dedesubt este prinsă cu cunie de nisce lemne bătute în păment, ca să nu se mişce, ear de cea din sus, e bătută o clioambă (un cârlig), de carea e legat zălariul. De ăsta să trage apăsând cu piciorul pe un lătete (talpă), ca să se umfle — 126 — foiul, deasupra căruia sunt puse nisce petri, ca să apese spre a sufla tare în foc. La capătul ascuţit al foiului este o bute de fier, carea e zidită în un părete, ce desparte foiul de foc; gura buţii ajunge pre cămin şi suflă în foc. Nicovala mare (ambus) e pusă în mijlocul covăciei, pre un trunchiu mare de lemn, de carele e prinsă cu cârlige de fier se nu se legene când se lucră pre ea. Nicovala mică e la. o margine în covăcie şi aproape tot-deuna de o masă unde se ţin şi felurite scule de lucru. Ambe nicovelele au un capăt (în partea deasupra) ascuţit pentru făurirea verigilor şi cercurilor, şi unul lat. Covaciul are diferite ciocane. Cele mari şi grele se numesc băroase (sing. băros). Cu ciocanele, cari sunt în forma securii, dând în ele cu bărosul, să taie fierul si se zic tăietoare. Se mai află în făurie dălţi, pile şi o bancă de carea e prins şeithd sau civieriul, în care se pun civiile ca să se îngăure şi cu care se strânge fierul, când se pilesce. ... . „ Locul unde se potcovesc boii adecă: lemnele între cari se bagă boii, se numesc menghde; ele sunt făcute din patru stîlpi mari bătuţi în păment în lung la o depărtare de 2 metri, ear în lăţime de 1 metru. Aceşti stâlpi, ca se nu se clatine sunt prinşi jos, aproape de păment cu natre, ear mai sus cu suluri de lemn, în cari sunt nisce cârlige. în aceste cârlige se pun chingile (doaue curele late la capete cu zale), ce vin sub pântecele şi pieptul boului. întorcendu-se un sul de sus cu şcripiţa fixă, se redică şi boul aşa, că neajungend cu picioarele, la păment, nu se mai poate mişca. Capul boului vine băgat şi legat de jugul menghelilor, ca se nu se poată bate, ear picioarele la potcovit să redică şi leagă de natre. în comună avem 20 covaci şi lacatari, cari parte lucră în comună, parte pre la petrării şi la topitoarele din Anina. — 126 — e) Sculele păpucariului sau călţunariului (cijmaşului) Păpueariul lucră la o măsuţă mică. Pre masă se află cuţitul sau dichisul, care e un fier lat ascuţit la verf de o parte şi este de doaue feluri drept şi cârcior; acesta se mai zice şi scoabă, fiind-că cu el se scobesce în căl-câni spre al face oval Croit narea e un cuţit lat semicercual, cu carele se croesce pelea pre o scândură de lungimea unui metru şi lăţimea 4 dem. Muşceaua de mesing sau plumb, care are formă piramidală şi la croit se pune pre piele, ca se nu se mişce. Buma e un fier cu scof sau scob, (de multe ori o bucată de plumb de tun spart), în carele se bate pielea cu ciocanul spre a se întinde. Ciocanul e în forma unui cheseriu şi are un cap cu formă ovală, ear celalalt, ca cheseriul. dar neascuţit. Amnnriul de ascuţit cuţitele, e un fier lung rotund. Cleştele dinţate de întins pielea şi altele de scos cuniele. Capta [plur. capte] este un lemn în forma piciorului. Şamul constă din doaue lemne în forma piciorului, dela glesne pănă la genunchi cu pulpă, în mijlocul căruia se bate icul spre a lărgi turiacul cizmelor după trebuinţă. FrecuşUe sunt nesce mâneie de lemm pentru de a netezi, ca se sclipească talpa şi călcâniul. Pile de ras cunele de lemn şi de fier de pre talpă şi călcâni. Căputariul e forma de lemn triunghiulă, pre carea se faee forma pielei după a picioarelor la glesne, în partea deasupra sau caputa. — 127 — Felii şi lărgitoare se numesc mai multe pei făcute în forma căputei, cari se bagă între captă şi căputa pă-pucilor spre a se lărgi după trebuinţă. Sule, care sunt semicercual e de cârpit, şi drepte de bătut cunie de lemn în găurele făcute. Potricala se numesce o ţeava de fier ascuţită, cu carea se fac găuri la păpuci. Cârligul de scos captele din păpuci şi cizme sau meşi. [La cizme se zice la noi şi meşi]. Măşîna de cernit şi ars la călcânie şi talpe cu fre-cuşele de fier apărţinătoare, dintre cari frecuşe, cel mare se zice ambus ear cel mic fonir. Cleiul de grâu (ciriz), cu care se cleiesce şi lipesce pânza de piele etc. ace, peri de porc, ce se pun în capătul aţei în loc de ace când se coase, ceară, r&pnă şi smoală de uns aţa, ca se nu putrezească iute ; apoi peru de vicsuit. în Măidan sunt 5 păpucari. f) Sculele butanului Dintre sculele, cari nu sunt numite la rotai iu, bu-tariul mai are trebuinţă de gărdineriu, carele este un oblu (gileu) cu 3 tăişe (cuţite) şi trei şeităie cu carele se faee în dogi gardinul buţilor, adecă şanţul cercuat în care vin fundurile burilor, căzilor, ciuberelor etc. în partea opusă a gărdineriului este un fund de lemn carele opresce cuţitele se nu treacă mesura pe unde vine scobit gardinul. Strîngătoriul sau adunătoriul doagelor, carele strînge la olaltă în cerc dogile; este un şeiteu cruciat, pre carele e legată o funie ce se leagă peste doagele cercuate ale buţii, care funie întorcând din şeiteu strînge dogile la olaltă după trebuinţă. — 128 — Paşnicul (circinul), cu carele se înseamnă liniile ceicuate după măsură şi mărimea buţilor . Ţauca este un cârlis lăţîniu (lat) însemnat cu linii mesuratoare (policari sau cu centimetrii), cu care se măsoară cum are să se tragă cu paşnicul, forma cercuată a buţilor (Modl germ.). . Sfredeluşul este o burghie (sfredel), cu carea să fac găurile în cozile ciuberelor şi şofeielor, în forma rotundă. Medulare de lemn (icuri, Tiegl germ.), cu cari să strîng dogile Ia olaltă. în Mâidan sunt 2 butari. Sculele măsariului şi ale Iemnariului sunt tot cele înşirate la rotari şi butari. în Măidan sunt preste 20 de lemnari (cioplitori) şi 4 măsari. g) Zidariul are ciocanul de spart şi tocmit peatra după trebuinţă; lingura de spoit, plumbina (plumbul) de măsurat linia perpendiculară; cântariul [nivela] e o scândură în trei colţuri (triunghiulară), în partea unghiului de sus are un plumb; apoi mai au un cântariu de apă adecă o ţeava de sticla cu apă; ambele cântare servesc pentru a măsura liniile orisontale, ca să se zidească drept, orizontal. Zidarii ca să poată lucra şi Ia înălţarea zidurilor fac (din scânduri) schele, pre cari stau lucrând, şi de carat cu roaba în sus peatra etc. schele costişe; apoi petri şi lemne mari şi grele să ridic cu granicul; peatra moale tuftul să taie cu săcurea şi ferestrăul etc In Maidan sunt vre-o 18 zidari. h) Cioplitorii de peatră sparg peatra cu praf şi dinamită şi anumit: să ia o draga (un fier mare de 2—3 metri lung), cu — 129 carea să face gaura redicend draga cu mânile în sus şi lăsându-o să cază în gaură, în toate direcţiunile, sau cu drage mici, în cari să dă cu bărosul. Pentru ca se poată sparge peatra drept spre a o ciopli pătrat sau după trebuinţă să fac cu dalta ascuţită nisce gropiţe ce se zic cumere şi tasuri, în cari să pun icuri de fier şi în cari să bate cu ciocanul mare (bărosul). . Peătra se netezesce cu dalta lata şi cu dalta ascuţită sau şi cu năpontul (ital. naponti) apoi să aseme-nează cu ciocanul netezâtoriu sau dinţat, apoi se netezesce cu brusul (peatră de tocile) prin frecare cu apa, ear lucie să face prin lungi frecări cu petece de panun şi rîze înmuiate în diferite materii chemice. ^ în Măidan sunt preste 200 de cioplitori de peatra. i) Unelte de pescuit Pre valea Uişava să află 6 soiuri de pesci: mrene sau brene, clieni şi porconi carii au corpul acoperit cu solzi, apoi verlugi (ca tipării dar mai mici şi_ scurţi) muşcătoare, cari la urle (branchii) de ambele părţi ale corpului au câte un ac cu carele împung încovaindu-se Intr’o parte când sunt prinşi, şi în fine un soiu de păstrăvi cu oase tari, nu cu ronţ (sgarciu) ca cei de pre valea ^ Pescii să prind cu străcătoarea (străcurătoarea) ţesută din lână şi fuior şi e făcută din 2 lăstaviţe cosute de 3 părţi, la cele 2 capete înguste şi la unui din cele late; cu 'crîstaşul carele e făcut din o bucată de mreaja întinsă în băţuri şi pusă într’o prăjină lungă; cu verşa carea e o cotâriţe lungăreaţă duplă aşa, ca întrend pescii noaptea în ea nu mai pot ieşi; năpasta e o mreaja rotundă la partea din jos cu plumbi mulţi, ca se se traga la fund când să aruncă de pre mal în tulbina cu apa unde să văd pesci; ostia şi opaiţul. Opaiţ să zice la o 9 — 130 — legătură de nueluşe sau o făclie de răşină, ear ostia e o furchiţă cu 3 coarne. Noaptea se aprinde opaiţul, ea se se poată vedea pescii pe fundul apei, ear ostia se înplântă în spatele pescelui. Pescii se mai prind şi cu răstoaca adecă se abate apa pre o ierugă săpată, ear albia valei remâne seacă. Notă. La descrierea numelor de localităţi, trecând unele cu vederea, ne-au atras asupra-le atenţiunea amicul şi consăteanul nostru Domnul învăţătoriu emerit al Do-manului Iosif Olariu, carele au binevoit a ne şi povesti mai multe legende descrise în acest operat pentru care îi suntem mulţămitori — venim acuma a întregi doaue nume locale de însemnătate: 1. Sub vârtul lui Urduc este un loc apătos, ce se zice „Mlaca lui Urduc“, ear numele local „Mlacâ“ se află în mai multe comune. 2. în mijlocul comunei este un loc gol uumit Prăvălie în prăvălie sunt 2 cruci mari de peatră, una la mijloc, în jurul căreia se întorc tinerii şi bătrânii satului în joc la nedeie şi sărbători jucând jocurile naţionale: hora, pre loc, dunăricea etc. ear spre ostul prăvăliei este altă cruce unde să sânţesce apa la botez şi când ieşim cu s. lithiă. D-l Iosif Olariu ne spune, că străbuna sa i-au spus, că în timpurile vechi aci în prăvălie în faţa poporului să ţineau judecăţile şi adunările şi este foarte drept, căci în acest loc trebue să se fi scoborît bătrânii dela munte şi au ţinut sfătuiri şi s’au făcut planuri de retragere, dar se poate că de aici, în adunări, să se fi dat învăţături acelora, carii să adunau din pustă, ca să se depindă dela • popii şi dascălii din sat. Un asemenea loc în toate satele din prejur nu să află şi cu drept cuvânt susţinem, că ş’ar tr ge originea de pre timpul romanilor. f _ 131 — încheiere. în cele premerse am descris acele părţi şilocurl * L-am crezut şi aflat neapărat de lipsa la descr , o narte pentru demonstrarea ipoteselor acelora cu o parte peiiuu - s a reduce vechimea — fel ^^Stăm" pănă la evidenţă, că obîrşia noastră pre Traian ş ca aci s p UQ mic foeulanu, unde r'mS1"«” dela şes de nf h““e l^to· -limM; pre de altă parte, ca se dăm posterităţii J"4«™'« » noscănd Însemnătatea şt vechimea lor, cu si fe- goste cu aceiaş alipire şi sănţenm se le pazasca şi rpască de intinăciunea duşmanilor seculari. ""Am descris şi schiţat acestea şi Pf - acee^e arătăm, că urme neperitoare legate ® rîns d f dife_ acelea, cari dovedesc vechimea jtului nostru^ ^ ritele datini şi credinţe, ce le folosesce PP descân. neanţ la nasceri, cununii şi moarte, în îocur ş teC‘ Tn speranţă că am tăcut un inceput de W D, Atan«, decât noi. 6* i 4 1 f STUDIU despre r t 1“ i. Studiu despre Gelţi şi numele de localităţi A) Arii şi Indo-arii în Asia vechia a fost o ţară mare, numită Aria, mai târziu Ariana şi aceasta a zăcut în apusul rîului Ind şi de cătră ameazi s’a lăţit dela marea eritreiă spre nord pană la munţii Imaus (Himalaia); iară spre apus s’a lungit departe cu margini necunoscute. în timpul lui Alexandru cel mare 336—374 ant. Cr. Ariana era o ţară mai mică între Ind, Bactria şi Dranghiana, încungiurată de munţi cu rîul Areios, ce trecea prin ea şi cu capitala Artakoana (azi Harran); dar’ Arii şi respective popoarele arice sub nume felurite au locuit spre nord pănă la rîul Iartaxes, la mijlocul rîului Oxus, la marea Caspică şi s’au întins pănă în Caucas; apoi spre apus au trecut preste Media şi Mesopotamia pănă la rîul Tigris, spre Asia mică. înainte de Cristos, cu mai mult de doaue mii de ani, Arii cei dela resărit şi mează-noapte au început de a trece peste rîul Ind, a se aşeza în Inda şi aci a se lăţi pănă la rîul Ganges. Aci Arii ca şi cuceritori şi mai culţi au amalgamisat popoare indice şi prin amestecarea aceasta s’a născut o limbă noaue arică, numită Indo- — 136 — arică şi sanscrita poporală. Aceşti Arii respective Indo-arii au compus cărţile religionare sub numele Wedas în sanscrita, când aceasta a fost ajuns la o cultură foarte nalta, ca nici o altă limbă cultă din lume, şi cu încetul a rămas numai de limba învăţaţilor şi aşa e şi pănă azi; iară limba poporală arică şi indo-arică a devenit limba mamă a multor limbi din lume. Aria vechiă şi Ario-india au fost teritoarele, cari au produs roiuri de popoare indo-arice, şi arice şi le-a mânat mai departe, aşa în Asia precum în Europa; şi pentru aceasta popoarele, cari s’au plămădit pe acele te-ritoare şi de acolo s’au resfirat în lume, se numesc popoarele, ce se ţin de trunchiul de limbă arie, respective indo-aric. Din trunchiul arie s’au rupt roiuri, adecă ramuri de popoare, şi din acele, cari au venit spre Europa, unele şi-au luat calea peste Asia-mică, aşezându-se în Grecia, şi la spatele ei, în Italia şi Spania; altele şi-au luat calea pe dincoaci şi dincolo de Caucas, şi în direcţiunea Dunării şi a Carpaţilor şi apoi s’au oprit la marea atlantică, în Gallia, de unde s’au mai resfirat în toate vecinătăţile ; eară altele, cari trecând peste Caucas, s’au oprit la gurele Dunării şi Carpaţi, şi în nord în ordine la spatele celor mai curând aşezate. Trecut’au mii de ani, şi popoarele Europei nu-şi cunosceau leagănul şi originea La capătul secului trecut descoperindu-se limba sanscrită ca limba cărţilor sânte şi de cultură din India, s’a descoperit şi legătura limbei sanscrite1) cu alte limbi de cultură din Europa, adecă cu limba greacă, latină etc. şi prin aceasta s’a dovedit esistinţa unui trunchiu de limbă, precum şi a ramurilor sau a iamilielor lui de limbi, purcese tot din acel trunchiu adecă s’a descoperit o limbă mamă şi limbeie fete ale aceleşi mame. — 137 — Limba mamă în sensul strîns e aceia arică, în sensul mai larg e aceia indo arică; iară ramurile sau familiele limbei arice sau indo-arice în Europa sunt: 1. Limba grecă, 2. Limba popoarelor italice respective cea latină sau în genere cea romană. 3. Limba illyrică, 4. Limba celtică, 5 Limba germană, 6. Limba litvană şi 7. Limba slavă sau slaveană. Cele 4 ramuri prime să numesc la olaltă: sud-vestice europene; celelalte trei, nord-ostice europene. Teritoriul de azi al vechiei Arii sau Ariane, în genere să numesce: Iran, şi cuprinde în sine ţările Afganistan, Kafiristan, Kelat, Belucistan şi Persia. Limbele popoarelor purcese dela Arii şi remase acasă pe teritoriul vechiu, să ţin de ramul iranic al trunchiului de limbă arie, respective indo-aric; dar fiind-că foarte multe limbi se ţin de ramul iranic, acesta să numesce şi trunchiul iranic sau ostie. Limbile ramului iranic stau mai aproape de samscrita şi Iranii cu Inzii între sine sunt mai de aproape înrudiţi, decât cu ramurile europene; căci aceste s’au despărţit cu mii de ani mai nainte, s’au îndepărtat foarte tare şi timpul a ros la limbele lor, din cari unele în timpul emigrării au stat mai aproape de samscrita, decum stau azi Iranii. După aceste înşirate, vom primi de foarte natural şi raţonal, că limbile purcese dela o limbă mamă, trebue să aibe multe elemente comune şi pentru aceasta, aşa ramurile europene între sine, precum aceste la olaltă cu ramul iranic şi cel ario-indic din India, trebue să aibă aşa material limbistic, precum forme gramaticale, comune. Acum să cercetăm pe scurt ramurile de limbă arică sau indo-arică din Europa. l) Me folosesc de: Glossarium comparativum linquae sanscritae de Franc-Bopp, Berolini 18b7 ; De : Max Miiller’s Sanskrit-Gramaţilţ Leipzig 1868. Opul cel mai renumit. — 138 — I. Greci! Ramul arie al Grecilor desparţîndu-se din Aria, a pornit spre apus, a impopular Asia-mică şi de aci a trecut în părţile dela ameazăzi ale Europei sudice, adecă în Grecia şi Italia de jos, eară de ţtniş a remaş pe ambii ţermi ai mării egeice, şi despre Grecii din Asia mică, prima amintire istorică se face in documentele istorice din Egipet din secuiul al 15-lea ant. Cr. Pe la 1300 a. Cr. popoare din Asia mică încep de a teece pe la strîmtorile dela Propontis în Grecia şi nordul ei şi mai departe spre Italia Toate aceste popoare, trecătoare peste mări, se numesc Pelasghi şi dela amestecarea lor cu Grecii, apar deosebit 4 popoare; Dorii, Aeolii, Ionii şi Grecii mai târziu Helenii (Elinii). , 2. Italicii Ramul italic numit şi latin, mai târziu roman, asemenea e din trunchiul arie şi azi formează ramul cel mai puternic arie. Grecii şi Italicii un timp au trăit ca un popor pănă atunci, pănă când Italicii s’au despărţit şi s’au aşezat pe peninsula apeninâ, adecă: în Italia şi anume în Italia de jos şi de mijloc; dar şi după despărţire Grecii acuşi sub nume de Pelasghii, acuşi sub numele ţărilor de unde au pornit, încă a mai descălecat in Italia de jos şi au nisuit spre Latium. în Italia de sus în timpul mai vechiu au locuit Rasenii, strămoşii Etruscilor, carii în Italia de mijloc dintre Macra şi Tiber au împins elementul italic spre răsărit şi apoi în Italia de sus, în locul Rasenilor, s’au aşezat Celţii. Limbile Italice s’au vorbit deosebi în Italia de mijloc şi dela început s’au despărţit în doaue cracuri, în cel latin cu faliscul la olaltă pe un teritoriu foarte mic 139 - şi în cel oscic sau umbric. în Latium, ţara Latinilor s’a început cultura şi pentru lăţirea limbei latine, ramul s’a numit latin; dar’ pănă ce în Italia de sus s’a vorbit ra-sena şi apoi celtica, în Italia de jos s’a vorbit greea şi messapica. Datul istoric amintesce de Latium şi de Latini mai întâiu, când Evander, fiul lui Echemos, regelui din Arcadia, şi oraşul Pallantion a adus coloniă pelasgică în Latium, şi lângă rîul Tiber a fundat oraşul Palatium. Aceasta a fost cu 60 de ani înainte de răsboiul Troiei purtat la anul 1184 a. Cr. şi astfel la anul 1244 a. Cr. şi anul 491 înainte de fundarea Romei. Cultura Latiului, desvoltarea elementului italic şi puterea de vierţă a lui au produs poporul roman şi azi toate popoarele romanice se ţin de ramul, ce se numesce ramul roman. 3. 111 ir ii La nordul Greciei pe ţermurul mării adriatice în Epir s’a început teritoriul Illirilor şi s’a continuat peste Dalmaţia, Istria şi Veneţia până ce s’a întâlnit cu teritoriul Rasenilor (Etruscilor); apoi în nord a trecut peste rîul Sava şi Drava, iară la răsărit spre Dunărea de mijloc şi Thracia şi Mirii au fost împărţiţi în mai multe popoare. La spatele Illiriei în nordul Greciei şi Macedoniei spre marea neagră şi egeică pănă şi peste Dunăre şi la gurele acestui rîu s’au lăţit Thracii, carii se consideră de un crac al ramului Illiric şi ambele popoare, i purcese din trunchiul arie, sunt amestecate cu Fenicieni, popoare din Asia mică, Greci şi Celţi. Dacii şi Geţii au fost popoare din cracul thracic. Mirii, ca popor de capul lui apar în istorie abia la an. 385 a. Cr. Celţii scordicii apoi la an. 229 a. Cr. ’i supun Romanii, Slavii veniţi de ' preste Panonia la an. 550 d. Cr. cuprind mai tot teritoriul lor şi-i slavisează mai pe toţi, purtând adese-ori numele Mirilor, din cari au rămas numai Albanezii de azi, dar’ săturaţi cu elemente italice şi romanice. Din Thraci nu a rămas nici o populaţiune, ci s’au slavisat şi prin elemente slavice, trecute pe la Dunărea de jos. — 140 — 4. Cel ţii Nascerea şi leagănul Celţilor a fost în Aria, dincoace de rîul Ind şi în partea de cătră muntele Imaus (Himalaia). înmulţindu-se populaţiunea — încât ne servesc datele istorice — Celţii au fost cei dintâiu, carii au pornit din teritoriul Arilor şi s’au lăţit în doauă direcţiuni. Unii au străbătut peste Media şi Armenia spre Caucas şi preste Caucas luând-o spre Nord cătră Finni, şi spre apus preste Scytia europeană, continuând linia Dunării şi Carpaţilor, şi urmând ne’ncetat roiuri noaue, s’au suit la isvoarele Dunării, au trecut Rhinul şi s’au oprit la ţermii mării atlantice, pănă între munţii Pirenei şi Alpi; şi fiind-că pe acele teritoare nu mai încăpură, se respân-diră peste teritoarele vecine, unii trec pe insula mare şi o numiră Britania, alţii peste Pirenei şi Alpi; iară alţii încep un curs înderept preste Rhin şi Dunăre spre nord şi preste Sava şi Drava spre ameazi în peninsula balcanică. O altă cale a Celţilor a fost preste Media şi Mesopotamia spre Asia-mică şi spre Fenicia. Numele cel mai vechiu al Celţilor a fost: Gael (Gal) şi Gael-dae (Găl-dae); şi prin strămutarea lui g în k şi c, iară a lui d în t, s’a format numele Keltoi lâ Greci, Celtae şi Celti la Romani, şi apoi din Gael, la Romani s’a format: Gallus, ce a însemnat un popor special din Celţi. Analele vechi gaelice (galice) sau irice spun1) că primul conducetoriu al Gaelilor din Asia înaltă a fost *) *) 0’ Connor un ir, adecă Gael din Irlandia a edat analele vechi ale Gaelilor din Erin sub titlu „Herum hibernorum scrip-tores veteres“ 1$26, 4 tomuri în limba latină şi irică vechiă. Wilh. Obermüller Kelt-Deutsch Wörterbuch Berlin 1892 în articulii Gaeli, Sinear şi Spania, Sidon le aduce mai pe larg şi mai multe date istorice. M, Bullet Memoires sur la langue celtique Besançon 1754 T. I. cap. 7. 141 — Absal şi pănă la 2244 a. Cr. a locuit în Sinear şi apoi de aci alungat de Assyri, a nisuit spre Caucas. Ardfear, ca pe Gaeli se-i elibere de Assyri, a condus pe alţi Gaeli (numiţi acum şi Gael-ag-i—viţă, neam de Gaeli) spre Eufrat la Ardmion (Armenia) unde el la an. 2213 a. Cr. a murit. Og eu ai sei s’a suit spre nord în Caucas şi moare la an. 2145 a. Cr. Glar cu ai sei la 1933 'trece peste Caucas în Seythia europeană, şi popoarele gaelice împing unele pe altele spre nord şi spre apus şi au ajuns pănă la marea atlantică. Dar Gaelii şi pe a doaua cale, peste Fenicia încă au pornit de timpuriu. Sub conducătoriul Dubar, Gaelii la 1600 a. Cr. descalecă în Spania la gura rîului Ebro si s’au suit în Algarbia, unde au aflat deja Celţi, veniţi de preste Pirenei şi cu ei au făcut legătură. Dair cu Gaelii sei la a. 1514 a. Cr. se află între marea caspică 'şi neagră. După moartea lui e ceartă pentru tron, bătrânii aleg pe Calma, dar Cealgach cu ai sei cuprinde tronul şi respinge pe Calma. Acesta din Iberia Caucasului pornesce cu ai sei spre ameazi, la an. 1491 a. Cr. ajunge în Fenicia şi se poresce la portul Sidon, şi mai târziu sosesce şi fratele Ronard cu cetele sale. Nargal, regele Feniciei, ca să scape de oaspeţii săi, laudă pământul unde s’au aşezat ceialalţi Gaeli (sub Dubbar), le închiriază luntri, şi Calma cu ai săi la an. 1491 se încarcă pe luntri şi după 9 zile ajunge la gura rîului Duero din Spania şi să aşază acolo, dar sunt date şi urme, că din Celţi unii s’au aşezat şi pe ţermii Africei. Celţii au fost ramul cel mai puternic, carele a pornit din teritoriul Arilor, şi au cuprins o parte foarte mare din Europa2). s) Friedrich Earl Mayer, Keltische Völkerschaften Berlin 1863 pag. 8 und so, in der ganzen Strecke von Caucas bis Grönland, von Atlas bis Ural, überall damals keltische Bevölkeiung. — 142 — 5. Germanii Germanii au păstorit în muntenia Asiei de mijloc şi împinşi de Hiungnu au pornit şi ei spre Europa nordică şi s’au aşezat la spatele Celţilor, dar’ ei numai la începutul imigraţiunii popoarelor se fac cunoscuţi. Prima cunosciinţă despre Germani a dat’o neguţe-toriul grec Pythias din Massilia (Marseille în Francia) carele la an. 250 a. Cr. i-a aflat pe ţermii mării nordice, şi răsăritene. Din Germani, popoarele Cimbrii şi Tentonii păşesc mai întâiu în istorie la an. 113 şi 101 a. Ci. călcând în picioare populaţiuni celtice şi oprindu-se faţă cu Romanii. Bătuţi şi respinşi de multe-ori, în fine Germanii îmburdă imperiul roman dela apus. Numele German e dat din partea Romanilor şi Grecilor, căci ei pe sine la început nu s’au numit Germani, cu acest nume colectiv, ci după numele popoarelor singuratice; azi în literatură toate popoarele nemţesci, se numesc Germani, şi ei nomenclatura generală şi bună: indo-aricâ, au strămutat’o în indo-germană, ce din partea Francesilor, Anglilor etc. nu e primită, pentru-că German e nume de ram, iară nu de trunchiu, adecă: celelalte ramuri nu purced din Indo-germani ci din Indo-ari. 4 I v L 6. Litvauii Lilvanii (la Poloni Litvinii) cu Lefii şi Samogiţii la olaltă formează un ram din trunchiul indo-aric. Considerând, că limba litvană are formele cele mai vechi, Litvanii se privesc, că mai nainte decât alte ramuri au imigrat în Europa şi că limba lor e mai antică. Litvanii stau mai aproape de ramul slavean, ei odată în Polonia au format un principat, azi se mai află cam la 3 milioane în guvernamentele rusesci Konno şi Wilna, şi încep de a se stinge în Poloni şi în Ruşi. — 143 — 7. S 1 a v i i Slavii e un nume colectiv, ce s’a dat mai târziu popoarelor ce se ţin de acast ram. Slavii asemenea au venit din prejurul acela al Asiei, de unde au pornit şi alte ramuri indo-arice. Slavii stîng remăşiţele popoarelor scythice şi apar pe teritoriul dela Dniper, Marea neagră şi Don, pănă spre marea baltică la nord şi de aci pornesc în doaue direcţiuni, spre apus pănă la rîurile Elba şi Saala şi de aci, din nord-apus în secnlul al 6-lea d. Cr. calcă în picioare popoare celtice, germanice şi romanice şi prin Panonnia (Ungaria în apusul Dunării de mijloc) trec în Istria, Dalmaţia şi în peninsula balcanică, şi din aceştia sunt Slavenii, Croaţii si Serbii; alte popoare slavice pornesc din nord-resărit şi sub nume de Anţi, Sclaveni etc. trec Nistrul, Prutul şi Dunărea şi se aşază în Moesia şi Thracia. şi aci slavisează pe Bulgari şi parte mare din Români. Aci e întrebarea, că întru cât au străbătut Slavii şi în Dacia anume în Ardeal ? a) Conessinnea ramurilor. Pe basa scrutărilor se deduce, că pe teritoriul celei mai vechi populaţiuni arice, numai la început, doară pela anii 4000—5000 a. Cr. a putut se fie o limbă comună generală; dar limba în aceasta stare nu a putut ţinea mai mult decât vr’o câţiva secuii, căci o limbă poporală în decursul seculilor de sine singură se schimbă, ori că progresează, ori că decade; ear prin influinţe esterne limba se sparge în mai multe limbi, anume în dialecte. Aceste ramuri de popoare, au pornit tot de pe acel imens teritoriu arie, dar’ atunci, când numai era o unică limbă comună, şi când încă acasă se formaseră mai multe limbi. Ramurile de popoare, nu au pornit numai — 144. — depre un şi acelaş teritoriu, ci unele popoare vor fi pornit mai dela răsăritul, altele mai dela nordul sau apusul aceluia teritoriu; mai departe ramurile de popoare nu au pornit toate de odată p. e. îndecurs de 50 de ani, ci în intervaluri de secuii şi în decurs de mai mult de 2—3000 de ani. Şi totuş toate au adus cu sine ceva comun limbistic şi ceva special numai ramului respectiv; ramurile cari au pornit mai la început au avut mai mult comun, iară cele venite mai târziu, mai mult special limbistic, şi flecarele ram desvoltăndu-se chiar independinte, şi a înmulţit specialităţile sale limbistice; dar’ desvoltarea independentă a fost pentru fieearele ram foarte relativă, căci ramurile şi după aşezarea lor au venit în mai- multă coatingere şi prin aceasta au putut de a-ş împărtăşi specialităţile lor limbistice. b) Amalgamisarea ramurilor Materialul limbistic şi formele gramaticale a le unui ram au trecut în limba celuialalt ram prin multe canale şi flecarele ram a nisuit de a-ş face limba sa de organul celoralalte ramuri, şi astfel, de a-se face pe sine centrul unei unităţi şi a disolva unitatea, întregitatea celuialalt ram. Treceri de material limbistic şi forme gramaticale s’au întâmplat prin conlocuirea în vecinătate, adeseori la olaltă, când limba mulţimii are influinţâ asupra minorităţii ; prin cucerire, căci cuceritoriul şi cuceritul îşi împrumută elemente limbistice şi prin cultură, căci prin • aceasta se lăţesce limba cultivatului şi se sparge sau topesce limba necultivatului. Grecii şi Italicii — precum s’a zis —■ 1a, început au trăit ca un popor la olaltă, şi atunci au trebuit, ca — 145 — se aibe ori tot aceiaş limbă, ori foarte mult comun; mai târziu înmulţindu-Ii-se elementele speciale, limbele lor au devenit ca limbi surori; dar fiind-că Grecii au devenit mai curend culţi, ei au mijlocit prima cultură în Latium şi prin aceasta a deschis calea, că limba latină se se culţiveze pe basa culturei limbei grece şi de aci urmează că în limba latină e şi material limbistic, special grec şi sunt şi forme gramaticale grecesci, pe lângă elementul arie comun. Grecii în timpul istoric au fost bătuţi de Celţi, dar’ n*au fost cuceriţi, ca se se poată presupune atare amal-gamisare a lor, şi totuş în limba grecilor se află 2/s de material limbistic, ce se află în limba celtică1) şi aceasta se poate atribui nu numai derivării din trunchiul comun arie, ci şi presupunerii că Pelasghii şi alte popoare din Asia mică, cari s’au amalgamisat în Greci, au adus şi element celtic, căci 2/3 din trunchiuri de cuvinte grecesci sunt celtice şi numai terminaţiunile sunt grecesci. Latinii la început au locuit numai în Latium, o ţerişoară abea de 1500 kilm. [3] şi limba cea mai antică poporală a stat numai din element italic; prin colonisarea şi cultura Grecilor, din latina poporală s’a făcut o limbă cultă latină, carea în multe părţi s’a desvoltat după chipul şi asemănarea limbei grecesci. După ce în Latium, din Latini, Sabini şi Etrusci a început a se forma, poporul roman, şi acesta a cuprins Italia de mijloc, Romanii au cultivat mai departe limba latină, primind noue elemente italice, adecă pe acele umbrice şi oscice în materialul limbei latine, şi dând acestora din formele limbei culte latine, aşa, că au nisuit spre unitatea limbei poporale ‘) Dr. N. Sparschuhe, Kelt. Studien über das Wesen und die Entstehung der griechischen Sprache. Frankfurt a. M 1848 pag. 103. ’ 10 — 146 — şi spre lăţirea limbei culte latine, acuma, mult romani-sată, căci partea mai mare de trunchiuri de cuvinte erau . italice, umbrice şi oscice, pănă ce, numai sufixele erau latine. , „ . T, r Romanii cucerind mai departe alte popoare în Italia de sus, Spania, Gallia etc. în toate vecinătăţile au întâlnit v mai numai popoare celtice, pe acestea le-a cucerit şi prin secuii, în partea mai mare le-a amalgamisat, şi pănă în secolii 5-6 d. Cr. le-a romanisat, dar prin aceasta amalgamisare nu numai limba poporală ci şi cea latină şi-a sporit materialul limbistic, căci a primit trunchiuri de cuvinte celtice, dându-le terminaţiunile latine. Soartea Celţilor a fost, ca partea cea mai mare din ei, se se romaniseze. Bomanisarea lor a fost mai uşoară, pentru-că ramul celtic a stat mai aproape de cel italic, încât privesce gramatica şi aceste au avut şi mult material limbistic arie, comun. După proporţiunea numărului de ostaşi, ce Galhi [Celţii din Gallia] pe timpul resboaielor lui Iulie Cesare, la an. 38—50 a. Cr., puteau se adune în ostile lor, s’a combinat că în cei 5-6 secuii, cât Romanii au domnit peste Celţi, cel puţin 20 de milioane de Celţi s’au ro-manisat; în seculii mai târzii şi pănă azi cel puţin 10 milioane de Celţi s’au germanisat şi anglesit, eară un rest necalculabil s’a slavisat, aşa încât azi mai veţuesc numai cam 4 milioane de Celţi. Astfel vedem, că cum un ram arie a contopit pe celalalt; că din ramul cel mic italic s’a desvoltat un ram mare seau numit azi, roman. Şi e raţional şi natural de a crede, că sângele Romanilor a trecut în al Celţilor şi astora în al Romanilor; ca material limbistic şi forme gramaticale celtice au trecut în limba poporală romană şi că în urmare în limba fie-cărui popor romanic sunt elemente celtice într’o măsură mai mică sau mai mare. — 147 — în acest mod putem cuprinde construarea ’ramului roman şi celtic, cari ne interesează mai de aproape, dar pentru scopul acestei scrieri, se cercetăm pe Celţii de azi. B) Celţii de azi 1) Baschii pin Spania Primii locuitori ai Spaniei vechi (de carea s’a ţinut şi Portugalia de azi) au fost Iberii şi aceştia au locuit în jurul rîului Iberus [azi Ebro] de unde şi-au căpătat numele, şi mai ales pe coastele Pireneilor şi Iberii nu s’au ţinut de trunchiul Arilor. Sub Dubbar, Calma şi alţii s’au aşezat Gaelii sau Gaeleaghii sau Gallaghii. popor din ramul celtic. La 1017 a. Cr. hierarhia apăsând tare popoarele, la Zembra s’a purtat o luptă şi urmarea a fost, că la anul 1600 a. Cr. o mulţime de Gaeli au trecut peste mare în Erin [Ierne sau Irlandia în Anglia]. Gaelii rămaşi acasă încă pe timpul Romanilor s’au numit Gallaeci şi Callaeci, iară teritoriul lor Gallaecia, pe ţărmul mării atlantice la rîul Darius [azi Duero]. Aceasta ţară şi azi să numesce Gal-licia, până ce locuitorii pe sine Gallegos, aflându-se şi formele Gail şi Gaillac (la Nemţi: Gallăk-er). Dela rîul Tagus spre ameazi şi ţermul mării atlantice încă şi pe timpul otomanilor locuia un popor numit Celtici, dar şi din Gallia cea mai vechiă încă au trecut Celţi peste Pirenei în Spania, şi poporul Spaniei în general s’a numit Celt-iberii, ca şi când ar însemna, că Celţii cu Iberii ar fi format un popor. Despre Celtiberii să constatează, că după caracter au fost Celţi, eară după limbă, mai mult Iberi. între Celtiberi a fost un popor numit Vascones şi a locuit lângă Pireneii, ce sunt spre sinul de mare cantabric, azi numit Vascogne şi Gascogne. 10* — 148 — Romanii peste 200 de ani s’au luptat cu Celtiberii şi abia la an. 19 a. Cr. sub August au cucerit Spania, şi apoi acolo au străbătut portul, limba şi datinele romane. Din Vascones poporul celtiberic a remas şi pănă azi un popor, ce se numesce Basconii şi Baschii, eară el pe sine Eskualdun şi e lăţit pe ambele coaste ale Pire-neilor, şi anume: în provinciile Navara, Biscaia, Quipozcoa şi Alava, ca provincii baschice; iară în Francia sunt în despărţemintele Monleon şi Bajonne şi ţara lor se numesce Gascogne (dela vechiul Vascones). Francii la an 602 după Cr. au cuprins teritoriul, ce atunci se numia Gallo-vasconia. Baschii sunt azi la 450,000, V* în Spania */* în Francia şi se consideră de poporul cel mai vechiu. Limba baschică stă din trei eleminte, anume: iberice, celtice şi romanice şi are literatură frumoasă1). 2. Bretonii şi Vallonii în Francia. Gallia a fost o ţară a Celţilor şi anume a Gallilor, un despărţământ din Cel ţi sau cracul de frunte al Celţilor şi teritoriul lor s’a întins peste pământul, pe care azi e Francia, Belgia, unele părţi din Hollandia, din Germania dela Rhin spre apus şi partea mai mare din Sviţera, astfel spre ameazi pănă în Pirenei şi Alpi. Grecii neguţători în secolul al 6-lea a. Cr. cercetând oraşele maritime, ţara Celţilor au numit-o: Keltike; tot sub acest nume se află şi la istoricul Herodot, carele a trăit 484—408 a. Cr.; la Xenophon f 355 a. Cr. în timpul mai vechiu în Italia dela Alpi spre ameazi cătră Gallia şi mare lângă Celţi au locuit Ligurii, popor ‘) Me folosesc de „Elements de Grammaire Basque de Luis Geze, Paris 1875.“ Pe basa acestei gramatice, am publicat studiu comparativ între limba bască şi a noastră în Familia 1887 pag. 480 etc. — 149 — iberic; Rasenii şi apoi la marginile acestora spre răsărit au fost Illyrii. Celţii la 622-612 a. Cr trec Alpii, bat pe Raseni şi pe Etrusci cuprind Italia de sus şi edifică oraşe celtice. Romanii, abea în răsboiul al doilea punic 218-201 a. Cr. vin în coatingere cu Celţii, pe carii i-au numit Galii (dela Gael) şi ţara lor, Gallia, şi aume, ţara lor dincolo de Alpi, Gallia transalpină, şi aceea dincoaci de Alpi, sau Italia de sus, Gallia cisalpină. Dar Romanii au capetat cunosciinţa mai de aproape despre Galii, când Iulie Cesare 58—50 a. Cr. a cucerit Gallia. Gallii în decurs de 5 6 secoli, în partea mai mare s’au romanisat, eară la an. 486, d. Cr. Chlodwig regele Francilor fundează imperiul Francilor şi fiind-că acesta numai cu armata şi fără colonii a cucerit Gallia, Francii se romanisează prin Gallii romanisaţi, şi din aceştia s’a născut naţiunea francesă de azi. Francii au fost de viţă germană, dar’ romanisaţi, formează un crac al ramului roman; şi pe lângă toată romanisarea, materialul de limbă şi azi în partea cea mai mare e celtic respective gallic şi pentru aceasta, Parisienii abea pot pricepe dialectele dela ţară. Naţiunea francesă azi la sud e mai mult romană, la nord mai, mult celtică şi amestecată cu Germani (Flandri şi Vlâmii), iară în Gasconia cu Iberi. Pe lângă aceştia, esistă şi populaţiuni celtice. a) Bretonii în Gallia vechia, anume în Gallia Lugdunensis în nord-apus la fermul mării atlantice era o peninsulă numită Armorica şi avea locuitori Celţi, iară azi pe acel teritoriu e Bretagne şi Normandia în Francia. Angel-Saxonii la 449 d. Cr. cuprind insula Britania (ţara Britilor) şi respingând populaţiunea celtică, o parte 150 — Britti,din carii erau Celţi fug în Armorica, unde era populaţiune celtica. Delà Brittii fugiţi, Armorica së nu-mesce Bretagne, iară poporul : Breton (din Britt şi on, om). Aci Celţii au fost independinţi pană la an. 1532, când Anna duceasa lor s’a măritat după regele Francise I. şi Franciei i-a dat Bretania, ca o zestre. Bretonii în limba lor Francia o numesc : Broehall (bro ţară, chall din gali), iară limba lor şi-o numesc, acuş breizad-ă, acuş armorică, ce s’a susţinut curat celtică şi pănă azi şi mai de aproape stă cu dialectul celtic din Wales, numit Gălsh şi Velsh şi cu acel din Cornish din Anglia, de pe unde au fugit Britti în Armorică. Literatura lor së începe din secolul al 6-lea cu cântecele barzilor (poeţilor cântăreţi), ce së nimeresc cu a le barzilor din Wales, apoi din secolul al 13-lea începând, au literatură mare celtică1), Numéral Bretonilor sue la î milion şi jumătate l>) Vallonii Vallonii locuiesc în despărţămentele Nord, Pas de Calais, Aisne şi Ardenne în Francia, dar’ mai ales în Belgia în provinciile Ilenegau, Ramur, Lüttich, Luxen-burg şi Brabant. Vallonii purced delà Gallii din Gallia Belgica, anume delà Belgii gallici Strămoşii Vallonilor au fost mai puţin romanisaţi decât Gallii din alte părţi şi pentru aceasta Vallonii de azi, sunt mai puţin fian-cisaţi, decât Celţii din alte părţi. Limba lor purcede din gallica vechiă, şi are ceva material limbistic şi german dar’ gramatica e mai de tot romanică, respective francesă2). 1) Me folosesc de: Grammaire Celto-Bretonne par G. T. le Gonidec, Paris 1839 lucrată la însărcinirea din partea Academiei Celtice, după prefaţiune pag XII. 3) MS folosesc de : Grammaire Liegeoise, Française Wallonne, de L. M. Liege 1865. — 151 — Vallonii sunt 21/2 milioane de suflete şi numele lor arată, că sunt Galii, de oare-ce g se strămută în v, de aci vall-gall, iară on în celtica înseamnă om, ca p. e. în Bret-on, Teut-on, deci vallon, om gali. Hollăndezii în limba lor îi chiamă: Wal (în pl. Walen) şi biserica lor, Waal-sche kerk. O parte din Gallia respective Francia în secolul al 11-lea s’a numit Valois (Galois) şi a format un ducat, care s’a împărţit între despărţămintele Oise şi Aisne. 3. Ctlţii sau Gallii în Italia în Italia azi nu se află populaţiune, carea se vorbească celtica sau gallica, dar’ pentru întregirea scrierii despre Celţi sau Galii, şi pentru trebuinţa de datele aceste şi în alte locuri, se cercetăm şi aceasta parte istorică. Galii s’au înmulţit foarte tare, aşa încât nu mai puteau încape în Gallia, şi pentru aceasta au pornit în roiuri mari, ca se cucerească Roma. Galii sub ducele lor Brennus (bren rege) la 253 an. R. 400 ant. Cr. au început de a trece preste Alpi în Italia şi în 18 Iulie 363 an. R. la rîul Allia. bat pe Romani, aprind Roma, şi numai pentru bani mulţi s’au lăsat de ocuparea capito-liului. La 500 an. R. şese popoare gallice, Cenomanii, Saluvii (Salasii) Boii, Lingonii, Seronii şi Insubri trec preste Alpi în Italia de sus. Romanii 62 de ani poartă resboaie cu ei, dar’ la an. 562 (191 ant. Cr.) înving pe toţi Galii din Italia de sus, apoi la 125 ant. Cr. Romanii încep de a trece Alpii în Gallia cea mare, şi până la 50 ant. Cr. îi înving pe toţi. Azi în Italia de sus, în fosta Gallia cisalpină, nu mai csistă Galii, dar’ amalgamisarea Gallilor cu Romanii, adecă romanisarea şi respective mai târziu italianisarea lor nu a fost perfectă, ba populaţiunea gallica a spart — 152 — limba poporală romană şi pentru aceasta şi limba italiană în Italia de sus şi pănă azi e spartă, şi nu poate \ ajunge la o unitate, pentru-ca în Italia de sus sunt mai multe dialecte italiane influinţate de celtism sau gallism; anume, sunt trei grupe de dialecte, una răsăriteană (ve-niţiană), alta apusană (în Piemont, şi e mai mult francesă), iară a treia, mijlocie şi cea mai aspră şi ciuntată, afară de această, şi în grupe sunt nuanţe dialectice. Vecinii, pe aceşti Italieni din Italia de sus, şi deosebi pe acei dela mijloc şi de cătră răsărit, nici nu-i numesc Italiani, ci: Velşi, ce înseamnă: Galii. Şi acei vecini, începând dela căderea imperiului roman dela răsărit [476 d. Cr.], au fost populaţiunile germane, iară în partea grupei răsăritene, din secolul al 6-lea încoaci şi populaţiuni slavice. 4. Celţii în Britania Britania stă azi din Anglia, Scoţia şi Irlandia [Hi· bernia la Celţi şi Vergyn] şi Britania la Celţi s’a numit si Alboinn, mai târziu numai Scoţia a rămas cu acest •t ’ ' nume, iară locuitoriul s’a chiemat Alban-ach. Dela numele Albainn a rămas şi pănă azi numele Albion, ce să dă Angliei. Gallii pe locuitorii cei mai vechi i-au numit Briţi şi Britoni [Brython], ei au fost Celţi, şi Briţii după limbă, religiune, datine şi port au sămănat Gallilor; dela numele Britt, purcede numele Brittania. Iulie Cesare la an. 55 ant. Cr. a intrat în Brittania; împăratul Claudie la an. 41—54 d. Cr. din o parte din Brittania face provinciă romană şi pune armată stătătoare; Adrian 117—138 d. Cr. începe de a încungiura „Britania romană“ cu şanţuri şi cu muri, ceealaltă parte s’a numit B. barbară. Romanii au domnit acolo pănă la an. — 153 410 d. Cr. pe timpul lui Honorie, şi apoi au fost siliţi să-şi retragă legiunile, pentru-că prin imigrările popoarelor, era în periclu chiar Italia. Popoarele curat celtice, rămase libere, începură de a să certa între sine şi anume: Brittii cu Pictii şi cu Scoţii, şi nefericiţii de Britti chiemară întru ajutoriu pe Angel-Saxoni, [Germani, Saşi de pre ţărmii nordici ai Europei] şi aceştia venind, la an. 449 d. Cr. bătură nu numai pe Picţi şi Scoţi ci şi pe Britti şi ocupară ţara lor, şi de atunci începe domnirea Angel-Saxonilor, asupra Celţilor şi Gallilor din Anglia, şi din cari trăesc şi azi, dar sparţi şi greu asupriţi de tiranii aristocraţi. în Brittania din ramul celtic au rămas doauă cra-curi, cel găllic sau văllic la apus, şi cel cambric sau cimric [Kymric] la ameazi, însă şi aceste cracuri sunt sparte în dialecte, şi amestecate. Celţi să află dară:1) a) în Wales sau Wallis [la Germani numită şi Wâlschland, ţara Velşilor, şi Walland, ţara Wallilor] o ţară în sudvestul Angliei şi formează o peninsulă; la nord e marea irică [Irlandia] la apus canalul Georg, la ameazi canalul Bristol. Aci în Wales e Corn-Wall, un prejur cu dealuri. Wales pe timpul Romanilor s’a numit Cambria. Numele Wales, Wallis purcede din Galeş, Gallis, unde es, is înseamnă teren; iară Wall e Gali, adecă: ţara Gallilor, Wallilor. La Spanioli şi azi e Galeş. Când Anglo-Saxonii au bătut pe Celţii din ţară, o parte din Celţi s’a refugiat în pădurile şi dealurile Cam-briei, şi aci s’au amalgamisat cu alte populaţiuni celtice; iară o parte a fugit preste mare în Armorica din Gallia [Francia] şi aci s’a format Bretagne. Numele vechiu Cambria s’a susţinut în numele Cymry [nemţ Kymry], ce e numele patriotic pentru Wales, ') MS folosesc de Gramatica celtică, de I. C. Zeuss, Lip-siae 1853. — 154 şi de aci vedem, eă Celţii după teritoriu pe sine se numesc şi Cymri, pănă ce limba lor o numesc: limba Wa-lilor [nemţ. Walen] sau a Wallisilor [uemţ. Walliser], Anglii îi numesc: Welsch, ce e identic cu: gaelic [găliseh]. Limba Walilor după rădăcină stă mai aproape de a Iri-lor, dar’ în pronunciaţiune divergează. Din 1,360 de mii de locuitori în Wales, noaue sute de mii vorbesc velsica si Celţii aceştia se ţin mai tare de limba lor, decât Celţii din Scoţia şi Irlandia, şi pe lângă o literatură însemnată, au azi 11 foi de săptămână. Celţii din Cornwall azi sunt stînşi de tot. b) în Scoţia, carea e partea nordică a Angliei, sunt Scoţi germani şi Scoţi celţi şi aceştia, pe sine — după numele cel mai vechiu — se numesc: Gael sau Cael şi ţara lor Gaeldoch, Caeldoch, ce e un teritoriu de 40.000 klm. □· Aci se vorbesce gaelice [galice, nemţ. găliseh] şi Irii, pe Scoţii din munţi’i numesc Gaelig [nemţ. Galişihe] sau Gaelic. La 1881, au fost 231,594 ae suflete, şi deşi în biserică şi în şcoală au limba lor, Gaelii dela câmpiâ perd din pământ, amestecându-se cu Anglii mai culţi. în seculii 9 şi 10 d. Cr. Gallii sau Celţii din Ir-landia au imigrat în Scoţia sud-vesticâ. Teritoriul acestora se numesce în latina: Gallvegia, la Anglosaxi, Gallveia, iară la popor : Galloway, ce înseamnă : ţara Gallilor; iară o parte din Scoţia celtică se numesce Caledonia. c) Irlandia la Celţii vechi s’a numit Eirin şi Erin [din iar, apus]; la scrietorii vechi s’a numit Ierne, Iernis, Iuvernia şi Hibernia. Irlandia e o insulă a Angliei. Populaţiunea Irlandiei în partea cea mai mare a fost de origine celtică, anume: gaeliiă [gallici] şi descendenţii coloniştilor scoţi, cu acei născuţi în Irlandia, aşa s’au asimilat, încât ei după caracter trebue consideraţi de Gaeli sau Iri adevăraţi. \ — 155 - După istoria barzilor [poeţilor cântăreţi] Irlandia la an. 2736 a facerii lumii [pe basa socoţii lui Rotteck 1248 a. Cr.] a fost ocupată de o seminţiă celtică din Asia. La an. 1881 limba celtică o vorbeau 949,932 şi din aceştia numai 64,167 sciau şi englezesce, dar’ de atunci numărul lor a mai scăzut. Irii şi Scoţii munteni sunt beli [blonzi] şi în partea mai mare sunt Gaeli [răspuns Gheli] iară Walesii [Wa-leser] sau Welşii [Wălschen], după numele teritoriului, numiţi şi Cymrii [Cambri, Cimbri] sunt cu păr negru ca Bretonii şi Walionii din Francia, dar’ în tot caşul sunt amestecaţi cu Gaeli, penfru-eă Cymrii în analele şi cronicile lor, pe sine totdeuna să numesc Gael şi Gaele-ag [gâllisch], Angel-Saxonii sunt un popor din ramul Germanilor, dar’ limba engleză azi e destul de încărcată cu eleminte celtice de ale popoarelor cucerite, şi astfel e mai celtică decât al altui popor german ; iară numele de localităţi în Anglia, şi acolo unde azi sunt numai Angli, afară de numele unor sate şi oraşe, edificate de ei, sunt numai celtice. d) Să vedem, că cum se clasifică limbele celtice de azi între sine. Limbile celtice vorbite azi cam de 4 milioane de suflete, deosebi în Francia şi în Anglia să împart în doauă grupe. I-ea. grupă să numesce cymrica sau britanica şi de aceasta grupă să ţin: a) Gallica [găllische] vechiă. b) Wallisica, [engl. Welsh, nemţ. wallisische] de azi. e) Bretonica [bretonische] în Bretania din Francia, dela Britti sau Celţii din Wales şi Cornwallis, fugiţi în Armorica. d) Comica [kornische] din Cornwallis, cea mai de aproape cu bretonica, dar’ azi rămasă mai mult numai în literatură. — 166 - A Il-a grupă să numesce găllică (găllische) şi cuprinde în sine: a) Irica [irische] sau irlandica, numită şi celto-irica. b) Erse în Scoţia muntoasă, special numită: gălică [gâlische]. c) Manx, limba celtică pe insula Man [azi şi Angelseg]. Limba baschică, afară de elementul iberic şi roman, e gălică, iară cea vallonă, afară de elementul german şi roman, e cymrică. Şi precum a fost în anticitate ramul celtic, că în privinţa materialului de limbă a stat mai aproape de cel german şi în privinţa gramaticei, de cel italic, aşa au rămas corelaţiunile şi între limbile celtice de azi. S’au adus arguminte pentru de a constata, că Celţii cu per negru [Cymrii] au pornit din nordul teritoriului arie, iară Celţii cu per blond [Gaelii] au pornit din sudul acelui teritoriu. De samscrită mai aproape stau dialectele galice [gălische] şi astfel ramul Gaelilor a Gallilor a pornit într’un timp, când limba poporală samscrită nu se abătea tare dela acea cultă. Aci zace causa, că întră limba celtică vechiă şi de azi, şi întră cea samscrită se poate face asemănare, adeseori cu mari resultate, dar’ şi între unele limbi de azi, veţuitoare în Iran. Firesce, că noi, aceste legături nu le-am putut cuprinde din literatura noastră de pănă azi. C) Originea numelui Gallus, Wâllsch (Velş) si Wallach ’ » Se recapitulăm formele numelor purcese din Gael, ca se avem materialul în vie memorie. Am arătat, că Celţii în antreitate mai întâiu apar sub numele de: Gael. în Spania vechia Celţii asemenea apar cu numele Gael-i şi că în analele irice să află şi formele: Gael-ag, Galeg. La Romanii vechi Gallii să numesc: Gallaeci, în sing. Gallaecus, ţara lor Galaecia, (azi Galicia), dar să — 157 - află şi forma: Callaici, deci rădăcina e: Gali, şi sufixul e : ec ; eară azi Spaniolii, pe locuitorii din acea provinţă îi numesc : Galegos, unde os e terminaţiune de plural, şi sufixul e : eg ; dar să mai află şi forma Gaillac, (la Nemţi Galăk-er) deci cu sufixul: ac.1) Romanii vechi, pe Gael-ii din Italia de aus şi pe cei de dincolo de Alpi, i-au numit şi scris: Gall-us în sing. Gall-i în plural, de bună samă, pentru-că pe Celţi înşişi i-au auzit a să numi : Gael, ori Gal2). Colo în Biitania, anume Irii în analele irice pe Celţi ’i află numiţi Gael şi Gael-ag ; eară în Scoţia muntoasă Celţii de azi pe sine să numesc Gael (Gal) şi Cael (Kâl) şi ţara lor: Gaeldoch şi Caeldoch. Şi Irii pe aceşti Celţi ’i numesc: Gaelig şi Gaelic şi Englezii tot aşa, apoi şi Welsh; şi acei Scoţi vorbesc limba gaeligă, sau gae-lică, ba şi a doaua grupă de dialecte celtice, să numesce gaelică : Nemţii traducând : gălische (un ie sch sună ca ş). Bretonii limba franeesă o numesc : Gallets [Gonidec pag. 31); ar Gali le Français; şi fiind-că la ei g trece în c’h [k] ar c’hallaned, înseamnă Francesul. La Spanioli Wales, Wallis din Anglia şi azi să numesce : Gales. înţelesul numelui Gael [scris şi Gal, rostit gliei] şi Gali s’a esplicat in mai multe moduri. a) gael s’a adus în legătură cu cuvêntul celtic : geal, ce înseamnă : galbăn, alb, blond, băl şi s’a zis a fi de un înţeles identic, pentru-că Gaelii au fost cu păr galbăn, blond, adecă băii, şi astfel Gaelii s’au numit blonzi faţă de populaţiunea vecină lor în Asia, adecă faţa de Arabi, carii sunt cu faţa neagră, sau faţă de ') Gonidec pag. 51. Les noms terminés en ek désignant possession ; brezoun-ek, langue bretonne ; gallek, langue français. a) Chr. w. Alwardt: Gălische Sprachlehre pag. 225. Ac kommt nur in dem einzigen worte gallic, vor dem richtiger Gailic, (gâlisch) geschrieben, vor, und wird galic geschprochen. — 158 Cambru, carii sunt bruneţi. Alte motive nu se aduc. Dar şi numele Arab [arap, harap] deşi Arabii sunt negri la faţă, nu înseamnă negru, ci loeuitoriu de pustie, de locuri rele; eară Cambrii înseamnă câmpeni. Negării din Africa numai în timpul mai nou şi prin Francezi au căpătat numel neger, dela latinul niger, la noi negru; deci gael nu poate însemna bknd, bel, galben. Din celticul geal, au rămas şi s’au format o grupă de cuvinte, ce nu stau în legătură eu numele poporului gali; anume din geal la Italiani a rămas chiar forma celtică gialio [noi am putea scrie şi geallo] ce înseamnă galbăn şi giallezza [zz —ţ] gălbeneaţă ; din geal e latinul gilv-us şi v trecând în b, spaniolul: gilbo şi germanul gelb; iară g trecând in y [i] la Anglii, yellon, la noi galb-Sn ; la Francezi jaune [g în j. şi al în au şi n rămăşiţă de o fermă vechiă, asemenea celei a noastre: galben], Virgilie [în Georgicon III. 415, IV 264] a introdus pentru prima-dată în limba latină: galbaneus, cleiu, reşină de arbore, carea de regulă e galbănă, şi cuvântul acesta e după forma latină. b) Gaal la Celţi a însemnat, popor, din Ga-al, toţi la olaltă. E imposibil, ca se însemne numele unui popor şi gael gali să însemne popor. c) Gal la Celţi a însemnat: tare, puteros, luptătorii!, resboinic. In Lex. de Conv. al lui Meyer se zice : Numele Galii purcede dria gal, o rădăcină celtică, ce înseamnă : luptă, resboiu, astfel înţelesul numelui Galii, e: viri pugnaces, armaţi, adecă bărbaţi luptători, armaţi, resboinici. W. Obermiiller (I. pag. 503) gal la galii a însemnat putere, tărie; gal-ui, oameni cu putere, cu tărie; eară [II p. 929] gali, gaille, gallach, înseamnă tare, viteaz. Heinrich Zimmer [pag. 118] gallawnt la Vălşi înseamnă: resboinic, tare, luptaciu, din care cuvânt, g — 159 — schimbându-se în v, la Francezi e : vaillant, viteaz cu-ragios. Galois Ia Francezi înseamnă robust, curagios. Gallant şi vallant azi la Englezi, înseamnă viteaz. I}in acest gael, gal s’a format la Romani numele gallus. Dar pentru numele Celţilor să află şi formele gael-dae, galdae, unde dae înseamnă : oameni ; apoi d trecând în t, să află forma galtae, din carea măi târziu s’a făcut Galatae, şi anume, Celţii sau Gallii porniţi din Gallia şi străbătând prin Macedonia şi Grecia, la an. 280 a. Cr. s’au aşezat în Asia mică, unde au fundat ţara Galatia, ari au locuit Celţii Galateni, cătră cari a scris apostolul Pavel. *) ‘ Grecii vechi, 4—500 a. Cr. cuvântul Gael, Ghel l’au strămutat în Kel, iară sufixul tae în toi şi de aci Keltoi, la Romanii vechi, Celti şi Celtae, şi astfel vedem că Celţii înseamnă : oameni gaeli, şi aceştia sunt identici cu Celţii, deşi pe timpul Romanilor, acei din Gallia cis-alpină şi transalpină să numeau Galii, eară ceialalţi, Celţi. Sufixul unui cuvânt e de asemenea însămnătate, ca trunchiul cuvântului ; ba adese-ori numai sufixul ni es-plică înţelesul, pentru aceasta să vedem sufixele eg, ig, ag; ec, ic, aec, ac, cari caşi sufixe de adiectiv, au înţeles de : ţânătoriu de, viţă de gaeli, de galii şi din cari sufixe în genere s’a format şi susţinut ic, p. e. ital-ic, celt-ic, dac-ic, slav ic, roman-ic, german-ic şi astfel, ghel-ic, gali ic ; dar’ ic anume c la capăt a căpătat aspiraţinnea h, şi astfel s’a format ich p e. gallich. Acest ch însă în limba unor popoare a trecut în ş, p. e. azi la Francezi, chemise (cămeşă) rostit : şemis, şmis, ba şi azi în limba celto-bretonică ch să răspunde ş 2) Germanii, ') în Thracia, după Herodot, carele a trait la an. 484—404 a. Cr. a fost un prejur, „hora Gallaike“. Aceasta formă e identică cu Gallaec-i din Spania ; şi are înţeles de ţara Gallec-a sau gallică 2) Le Gonidec pag. 4 cli se pronunce comme en français dans les mots: charité, cher, chêne. — 160 — ca se scrie pe eh-ş înainte de eh pun un s, scriu sch şi rostesc: ş p. e. gallisch=galliş; pană ce după ortografia altor limbi, s’ar rosti: gallisc, gallisca, dar’ afară de ei, toţi folosesc: gaelică, gallică. Din gaelag, gaillac s’au format galch şi gallach. „ Gallii cătră numele ţărei adaugeau sufixul ach, şi prin aceasta însemnau: omul, locuitoriul din aceea ţară, p. e. ţara Albain (Scoţia) alban-ach (scoţian); mai adaugeau ach şi cătră numele cuiva, ca prin ach se însemne pe cine-va, că se ţine de familia respectivului, p e. Donull (numele Donald) Donull-ach, unul din familia lui Donull1) Ach la gallii vechi a însemnat familie, rasă, linie de neam; ach la Bretoni naţiune, popor; aich la galii şi Jfeetoni, naţiune, ţară2). Ba sufixul ach se află şi în inscripţiunile etruscice, şi se punea la capătul numelui unui oraş, ca cuvântul se însemne pe locuitoriul din acel oraş; acest ach la Etrusci se află şi în ac, la Latini s’a strămutat în acuş de aci: Roma la Etrusci, Ruma, Rumach şi Rumac, la Latini Rumacus, atâta cât Romanus; dela oraşul Cosa, e Cu-siach, dela oraşul Velsina, e Velsnach, Velsnac, Vel-snacus3) în acest mod galch şi gallach înseamnă: om, viţă, neam de gali. d) Ca se ajungem la numele nemţesc: Wälsch rostit Velş, trebue se spunem, că g din gael sau gali, s’a strămutat în v (la Germani în w, pentru-că v are sonul *) *) Galische Sprachlehre de Christ Willi Ahlwardt profes. in Greisswalde în Prusia, tipărită la Halle în usul şcoalelor. Anul tipăririi lipsesce, dar’ aceasta gramatică gallică, dovedesce, că limba gallică de azi s’a învăţat în şcoalele din Prusia. Sufixul ach la pag. 238. a) Bullet in Memoires sur la langne celtique Tom. II. la literă. a) W. Corssen: Über die Sprache der Etrusken. Leipzig 1875 Tom. I. pag. 322, 339 etc. II. 18, 155 etc. — 161 lui f) şi de aci din gallon, (on=om) e Vallon (Wallon) ce înseamnă: om gali. Celţii sau Gallii din Gallia ci-salpină (Italia de sus) s’au romanisat, şi popoarele vecine din galch au format valch (nemţesce walch Cari Rotteck IV. 107 V. 221) şi Valch, (walch) şi fiind-că unele popoare au strămutat pe ch în ş s’a rostit gălş şi apoi vâlş, velş, dar’ de oarece Germanii pe ş ’1 scriu cu sch, ei Velş ’1 scriu: Wâlsch, ce e identic cu : gălch, nemţ. gâlsch, Galch e scurtat sau din gallach, sau din gallich, şi astfel wâlsch înseamnă om gali, sau viţă de gali. Dar’ la spatele Alpilor în Helveţia (Sviţera) este un teritoriu, ce şi azi se numesce Wallis, latinesce Vallis pennina [muntoasă] Ia Francezi Valais, la Italiani Vallese, eară în evul mediu: Galesia latinesce, Galliser-land nemţesce, ce arată că numele purcede dela gael, popor şi nu dela vale, cum au scris unii; căci p. e. valea fran. e vallee, eară numele aicestui teritoriu, Ia Francezi e Valais, atâta cât Galais, şi apoi Nemţii şi pe locuitorii de pe abest teritoriu ’i numesc: Wâlsch-er. încă şi colo în Anglia au fost ţări celtice sau ga-llice şi acele s’au numit Galeş şi Gallis, precum arată numele de azi Galeş la Spanioli şi că o grupă de dialecte celtice să numesce: galică. G şi din aceste nume a trecut în v (la Germani în w) şi de aci e numele de azi Vales (Wales) Vallis (Wallis) ear la Germani ţara aceasta să numesce: Wall-land (ţara valilor, galilor) şi Wălsch-land (ţara Velşilor,) întocmai ca Italia de sus; mai departe, după numele ţerii Vales şi Vallis, (Wales, Wallis) locuitorii de viţă gallică să numesc Valesii (Wales-er) şi Vallisii (Wallis-er) iară la Anglii au numele: Welsh. e) Toate aceste de pănă aci sunt aduse, pentru-că ne interesează numele Valach (Wallach), ce ni l’au dat străinii. Arătând formele Galch şi Gallach, precum Valch, u — 162 — Walch, urmează, că numele Valach, (Wallach) e format din gallach. W. Obermüller despre originea şi înţelesul numelui Valach zice: „Dacă deducem numele Wallach din gali gaille, gallach, atunci acest nume înseamnă: tare, viteaz1).“ Şi recitând cele scrise sub c) unde se arată originea şi înţelesul numelui gali, străinii nu ni-au dat nume de batjocură, ci au spus că suntem: neam, viţă de galii2). Vecinii de bună samă vor fi avut ceva causă ca se ne numească Valachi, ori după limbă, având cuvinte gallice în limba noastră, ori după port. Aceasta apariţiune istorică şi limbistică poate purcede numai de acolo, că în coloniele romane, aduse la an. 106—107 d. Cr. în Dacia, au fost aduşi şi Galii, carii vorbiau încă şi limba lor, sau Galii romanisaţi din Italia de sus şi din alte părţi, ce pe baza numirilor unor populaţiuni în Dacia, se poate şi dovedi. W. Obermüller (II. p. 692) ţările dacice, le nu-mesce celto-romanisate zicând: o înâintare parţială a popoarelor slavice, în tot caşul s’a întâmplat, pe timpul, ') W. Obermüller II. I. 929. Leitet man den Namen Wallach dagegen von gall, gaille, gallach, was stark, tapfer bedeutet; eară II. pag. 8S7. deslucind cuventul uall şi aretând, că u trece în w, zice: uall în înţeles bun înseamnă nobil, fălos, avut de spirit, asemene: wallach. ä) Traugot Tamm : Über den Ursprung der Rumänen, pag. 4. nota 2. was aus unserem wällsch, zumal in der slavischen Form Vlah, nicht mehr so direkt ersichtlich ist. Bekanntlich hiessen seit alters die Deutschen ihre keltischen, später auch ihre romanischen Nachbarn (ahdj Waliah, (mhd) Walich, Walch, Walhe. Yon ihnen fand diese Bezeichnung ihren Weg zu den Slawen: russ. Voloch: poln. Woloch Rumäne, Wloch Italiener; böhm. Valach Rumäne, Vlach Italiener; dann auch griech. Blachos, Rumäne, magyar Olah Rumäne, Olasz Italiener: Türk. Iflah, Rumäne.“ Firesce că mai târziu s’a confundat numele: Gallach, Vallach, ce s’a dat numai (taliilor romanisaţi, şi cu numele: Italian, Roman. 163 - când ei prin Avari au fost împinşi mai nainte, şi din ţările CarpaţiloV (înţelege Carpaţii între Galiţia şi 'Ungaria) au întrat în ţările celto-romanisate [keltisch-romani-sirten) în alpii răsăriteni [Carpaţii între Ardeal şi România] şi peninsula balcanică1) Judecând starea de azi a limbei noastre, că nu e spartă în dialecte, că p. e. italiana din Italia de sus, să dovedesce, că elementul roman în coloniele aduse, fie fost şi cât de mestecate, a fost precumpănitoriu şi acesta a unificat limba şi în parte mare şi portul; dar’ totuşi acei Galchi sau Galaehi, pe cânii i-am contopit în sângele nostru, ni-au băgat multe cuvinte gallice în limba noastră, cuvinte, cari nu am putut să le primim prin mij locirea limbei latine ori poporale rustice din Italia de mijloc. Dar’ ca să se vadă legătura limbei celtice sau gallice cu acea latină şi acea românească şi ca să pricepem interesul mare istoric şi limbistic al nostru pentru studiul limbei celtice, voiu esplica din limba celtică de azi din Vales în Anglia, o sentinţă numai de trei cuvinte: Tad car vab2), D) Tad car vab Aceasta e o zicere celtică, ce înseamnă latinesce: Pater habet carum puberem (vel pubem), sau : Patri caras puber. Nemţesce: Vater hat gern den Bube. Româ-nesce : Tata are în drag pruncul, sau : tatălui e drag pruncul, sau: tatălui ’i drag de prunc. >) B. P. Hasdeu in Istoria critică a Romanilor p. 38. §. 8 are articulul: Originea terminului Vlach. Şi în această materie sunt de părere contrărie. Cine se interesează de temă, se facă însuşi combinările sale. ») Fried. Karl Meyer, Die noch lebeuden Keltischen Sprachen, 1863 Berlin pag. 13. 11* - 164 1. T a d După natura limbei celtice, literile d, t şi z [d] se schimba una în alta1), şi pentru aceasta numele tatălui la Celţii de azi se află în formele: tad, dat, taz şi zad. La noi Românii din toate părţile se află: tat-a, adecă am adaus un a la capăt nizuind, că din cuvântul celtic se facem unul romanic, se-i adaugem un sufix, carele se corespundă naturei limbei latino-romane. Din tad avem formele tătuţ, tătucă, tătuieă şi apoi corumpând originalul prin eliminarea lui t al doilea, avem taică, tâicuţ, tăicuţă în forme de diminutive şi apoi avem: tătăişă, sora tatălui şi astfel capul familiei românesci şi sora sa, şi-au căpătat numele din limba celtică, şi nu din latina sau romana rustică. Tad se află la Bretonii din Francia, în vechia Armorica (Gonidec pag. 39. Sparschuh p. 60). Tad gwyn, tata măştihoiu la Wălli sau Valeşii (Sparschuh p. 12, 52). Tăddi e espresiunea de azi în Helveţia pentru tata-moş celtice taididh (W. Oberm. II 753). Dat la Cambri (Kymrii) şi Cornvali, p. e. hen dat bătrân tată; h se schimbă cu s, şi hen e identic cu latinul sen din senex (Ad. Bacmeister p. 16). Taz la Cornvali p. e. taz gwydn, tată mare, până ce forma tad se ţine de învechită (Sparschuh p. 52, 60) Ba tad la Bretoni se schimbă în zad, p. e. va zadik, al meu tata mic; în zadik, ik e forma de diminutiv (Gonidec pag. 2, 54, 194), cum e p. e. în pit-ic. Tad, după filologie, trebue se se derive din dad, căci d mai târziu s’a schimbat în t, şi în caşul de faţă, dada e forma de azi în Caucas, pentru tată (Sparschuh p. 60). Cu aceasta stă în legătură: ded moş, deda moaşă . la Boiemi, ded tata moşului la Magiari. ' L(ţ Gonidec p. 17. Le d en z, le t en d. în studiu me folosesc mea de: Keltische Briefe, de Adolf Bacmeister, Strassburg 1874. Keltische Studien : Heinrich Zimmer Berlin 1881. — 165 — La Spanioli se află tatarabuello (Ur-gross-vater,: tata moşului) compus din : tat-ar-abu-ello ; unde ar e identic cu germanul ur=mare, abu din latinul avus, şi ello-sufix de diminutiv. La Italiani şi Spanioli se află şi cuvintele tafo şi tata, bărbătesc şi femeiesc, între pruncii cei mici cum numesce sora pe frate sau fratele pe sora dar’ nu cu înţeles de : părinte. Tata în sanscrita e pitar, pitr, la Greci şi Latini e pater, (Iu piter) la Englezi father, la Germani Vater ; din pater a rëmas la Spanioli, Portugali şi Italieni padre la Francezi pâre (a căzut t ori d) ; noi nu avem nimic din pater, ce a fost şi în limba poporală romană vechia, ci din celticul dad, şi încă numele capului familiei ; şi cu acesta numim şi pe Dzeu în: Tată-1 nostru. Dar’ aşa stăm şi cu cuvântul mama, mumă. Mater la greci în genere, dar’ se află şi formele : meter [cu tj] la Attici, metra la Herodot, Plutarch, métros la Homer, Mater la Latini, Mutter la Germani, din mater la Italieni, Spanioli, Portugali azi e madre, la Francezi, mâre (căzând t şi a schimbându-se) şi noi avem matrice, dar în loc de madre avem mamă. în latina së află cuvântul mamma, ce la Latini înseamnă ţîţă, (la Walli tâth ţîţă, Sparschuh p. 58), la Italiani : teta, pănă ce la Italiani şi Spanioli şi azi mamma înseamnă ţîţă, şi nu së află popor, carele numele mamei, a născâtoarii, să-l aibă în înţelesul de : ţîţă, şi astfel românescul mama nu poate purcede din latinul mamma=ţîţă. Din Celţii de azi numai Irii din Irlandia au : mathair [mater] ceialalţi au : mam. La Walli mam gu [mama bună, unde gu e în legătură cu germanul gut] ; hen mam la Cornvali şi Cimbri bătrâna mamă, cum am văzut mai sus, hen dat [Ad. Bacmeister pag. 16]. Mam la Bretoni şi în composiţiune sé află: vamm [Go- - 166 - hidec pag. 22]. Muoma la Iri, sora mamei, muime la Iri, ce e la Germani Muhme şi Amme [Sparschuch p. 13], La Latini se află amita, sora mamei, la noi mătuşă ce e din mat, trunchiul din mater, şi cu sufix de diminutiv. W. Obermiiller [II. 360] iricul mathair [adecă: mat-er] îl deduce din celticul math, maith, ce înseamnă bun, şi din aire [er], ce înseamnă femeie; pănă ce pater din bad* pat, domn, stăpân, şi nu după unii din trunchiul pa, nutritoriu şi dar, tar om, sau tar preposiţiunea stră [II. 896]. După Dicţ. Acad. Rom. Ia mama, se citează din Varro, scrietoriul renumit roman vechiu [născut la an. 116 a, Cr.], carele zice ca la Romanii vechi în limba pruncilor, mâncarea şi beutura se chiamă buas şi pappas şi în loc de matre, mamma, în loc de padre tata. Buas arată la: beu, beutură, pappa şi azi se numesce mâncarea pruncilor, dar se cerde că limba poporală rustică, daca Varro zise adevărat, a eliminat pe mama şi pe tata, pentru că nu le-a aflat romanice. Ori-cum, ni stă mintea în loc, văzând că tata şi mama, doaue cuvinte de frunte în numirea membrilor familiei românesci, sunt de origine celtică, şi încă mai câte. Precum cuvântul tată, aşa şi cuvântul mamă e de origine celtică. W. Obermiiller [I. 20] arată, că cuvântul mama purcede din ma [bună] şi din amha [ama] femeie, în composiţiune: m’ama. [II. 360], Ma în altă formă math, maith, bună şi air om femeiă, de aci la Iri math-air, Ja Latini mater la Greci meter mamă, asemenea : femeiă bună. După dicţ, greco-germ. al lui Rost: Ma la Eoli a însemnat mamă, şi să crede a fi o formă scurtată din mater în vocativ. Dar L. Preller [Griech. Myth. I 504 510] ni spune, că Rhea kybele, ca mamă, în unele părţi s’a numit şi Ma şi Ammas, asemenea şi ca mama lui Zeus [Iupiter], Ama la Baschi mamă, azama, rea mamă, — 167 - ^ k din as în composiţiune urmând vocală, az şi ama [M. Bullet şi Z. Geze]; astfel dacă în loc de az=rea, punem ma=bunâ e mama, şi în Ammas de sus, vedem pe ama. Cuvântul ma cu înţeles de bun, îl aflăm la Latini [L. Preller Röm. Myth p. 72, 453] în numele zinei Maia, carea s’a identificat cu Bona dea [buna zină, die gute Göttin]; dar’ şi Iupiter deosebi la Tusculani s’a numit Deus Maius şi Iupiter Maiuş, venerându-se cu Maia în 1 Maiu. şi luna Maius şi-a căpătat numele dela Iupiter Maius. Unii scrietori latini numele Maius predicatul lui Iupiter şi numele lunei Maius le-a adus în legătură cu latinul magnus [mare], anume cu comparativul neutru maius, dar e smintă, căci cu comparativul nu se poate forma: Deus maius; ci maius e formă bărbătească dela Maia, cea bună. Baba [W. Obermiiller I. 201] la Greci, Perşi şi la alte popoare orientale a însămnat şi înseamnă tată. Baba e atâta cât papă [pentru că b trece în p] şi cuvântul baba purcede din celticul ba (în altă forma baoth) bun şi abh (la M. Boules ab) tată, părinte, deci din ba-ab, bab; din acest baba e papa, tată, pope tată (spiritual) părinte Zeus la Schiţi a fost venerat sub numele Papas şi Papaios (Z. Preller gr. -M. I 511) dar şi la Latinii vechi papus a însemnat tată (M. Boules). Astfel din acel baba, papa e numele preotului mai nalt: Papa, la Nemţi Papst; din acel papa la noi e popa (tată spiritual) la Nemţi pfaffe, la Italiani papasso, preot încă şi azi la Sardini babu, în unele părţi ale Italiei babbo, la Retoromani bab şi bap înseamnă tată. Noi am susţinut numele baba, dar în formă feminină si însamnă 1. mama bătrână, adecă mama tatălui sau a mamei; 2) o muere bătrână, 3) moaşa sau femeia carea ajută la nascerea unui copil La Italiani mamma, nu înseamnă moaşă, şi de aci să poate vedea, ca cuvântul mama şi — 168 — mamana nu poate purcede delà latinul mamma · ţîţă şi uger la animale. Dar së mai revenim la celticul ab, tată. Abu şi bu la Arabi tată, ab-ul (ul=mare) tată mare ; abba şi abbas la Syri, tată, (Oberm. I. 4) ; apa la Magiari tată. în latina creştină abas (abate), abbé Ia Francezi, Abt, Apt la Nemţi înseamnă un preot. După aceste së vedem ceva în latina vechie. ^lc-us tată bëtrân şi ava mamă bë-trână ; din ab sehimbându-se b în v, şi dacă am cel-tiza adecă am pune pe ba (bun) ar fi b-av-us şi b-av-a ; şi aci s’ar putea pune întrebarea, că oare cuvêntul baba la noi, e deadreptul femininul delà babu, ce nu-1 avem, sau e formă din b-av-a? Destul, că din avus latin, eăzend v la noi a remas auş, tată bëtrân (la Magiari ôs, în genere strămoş) şi am ajuns la cuvêntul moş, ce eu îl derivez din ma bun şi a«ş=roş=m’oş, moaşă; apoi strămoş, strămoaşă. Curacă în moş e conceptul : bun ~ma, dovedesc şi formele : străbun, străbună ; ba în unele locuri cătră moş zicem bun, cătră moaşă bună. (cum am zis şi în casa noastră) ; deci bonus avus=moş ; dar chiar şi cuvêntul latin bonus s’a compus cu ba=bun. La noi cuvêntul moş s’a adus în legătură cu maiores la Latini, adecă : mai marii, combinând, că maiores s’au sincopat, scurtat în moşi ; acuş cu maius (comparativul neutru) mai mare, dar deşi moşii sunt şi mai marii noştri, acest concept pentru limbile romanice nu e acomodat; astfel nici mare nu purcede din maiore scurtat, (vezi Marila). O formă asemenea cu m-a(v)us, avem în deus Maius, şi deşi sărbătoarea moşilor së ţine în Maiu, cuvêntul moş nu-1 pot reafla în numele lunei : Maius, ci în m-av-us m-auş, m’oş. Astfel în limba românească, cu cari numim pe membrii familiei, parte sunt de-adreptul cel- 169 — tice, parte së pot esplica numai cu ajutoriul limbei celtice. 2. Car Cary la Valeşi a iubi; carriad iubire; kara la Cornvali, karam la Iri a iubi; [Sparschuh pag. 96]. Kâr la celto-bretoni iubesc, şi fiind-că k trece în g, me a gâr, eu îl iubesc [Gonidec p. 20, eară la 155, chiar acest verb, e esemplu pentru conjugare]. Acest car e din un isvor cu latinul carus, italianul şi spaniolul caro, francesul cher [şer]; la Germani ger în adv. gern [Ad. Bachmeister pag. 13] ich habe ihn gern, îl iubesc sau mi drag de el; iile mihi carus, mi drag de el. La Greci χαίρω [khairo] după dict. greco-german al lui Rost, înseamnă: a) me bucur; b) es gern haben, adecă: a iubi pe cineva, a avea pe cineva în drag. Kar şi Ker în dialectele retoromane, cât latinul: carus [Th. Gărtner Rheto-roma-nische Grammatik Heilborn 1883 pag. 36]. Noi nu avem nimic din carus latin ; carus la slavi drahi, la unguri: draga, la noi: drag-u şi drag-a, deci al doilea cuvânt suntem siliţi se-1 împrumutăm dela Slavi. Noi auzim în cărţile bisericesci: am aflat har la Domnul, cu înţeles de milă, dar şi în toată ziua auzim: har Domnului, mulţămită, graţia Domnului; dar acest cuvânt e verosimil de origine grecească din χαρα [chara] bucuriă, şi a întrat prin traducerea cărţilor bisericesci, schimbându-şi incâtva înţelesul, 3. Y a b Gonidec p. 17 ni spune, că la Bretoni b trece în v, m în v, şi p în b. Vab la Bretoni înseamnă: prunc, fiu. Vab şi mab la Bretoni prunc, fiu [Gonidec p. 3, 20, 36, 54 guale vab, reu fiu, vab mabik, al meu fiu mic]. — 170 — Boupais [zi: bupes] la Greci un tiner marc, la Apollo Rhodius an. 240 a. Cr. pubes. După M. Bullet bab la Galii copil, bab-an copilaş; bob, pob la Galii copil; bambino la Itali copilaş, bab, fab, wab pab vab, sunt identice. La Latini, prunc în stare tineră, pănă ce începe de a-i da musteaţă; puber latinesce prunc, care începe de a fi june. Bube, Biibe la Germani copilandru, adecă prunc nu de tot mic. Bup grec, pub latin şi bub 'german e identic cu vab celtic, sunt purcese dintr’un isvor. Pup-illus latin copil remas mic după părinţi; pupa lat., poupe fr., Puppe nemţ. o figură de om mic, făcută după asemenarea copilului mic. Din vab-pup avem : păp-uşă [uşă diminutiv]; şi de aci: pap-uşoniu, papuşoiu, se înţelege cucuruzul, porumbul încă cu boambele pe cocian, îmbrăcat în ghiji şi cu păr în vârf, concept de păpuşă. Tot din vab-pup e la noi pup, la magiari baba, copilul mic. Noi aşadară din vab nu avem cuvănt ce se însemne prunc,; dar’ vab îl traducem cu cuvântul prunc ce e de origine latină, şi în loimarea sa cuprunde o istorie Hm-bistieă. Puer latin din pu, mic şi air=er, om; adău-gându-se diminutivul compus culus, e puerculus. Din puer s’a făcut pru, a întrat n, şi din culus a remas c, ; deci prunc. Intrarea lui n e de origine latină, p. e. din avus s’a făcut avu-n-culus, avus moş, bâtrân, avunculus, fratele tatălui, şi din avunculus ni-a remas unchiu; u din avus, n a întrat, chiu din culus. Mai avem asemeni formaţiuni, din genuculus, maniculus s’au făcut: genunchiu, mănunchiu, pănă ce din occulus a remas ochiu şi din masculus, avem mascure. In acest mod din trei cuvinte celtice, unul l’am susţinut celtic, pe al doilea l’am tradus cu cuvânt slavean, pe al treilea, cu cuvânt latin. 171 — Dar’ vab celtic, are şi alt înţeles, ce nemţesce înseamnă : Wabe, latinesce favus, ital. spân. port.: favo, românesce fagure. Aşadară celticul vab e identic cu latinul şi romanul fav. Din favus. a fost o formă favulus unde ul (—el) e diminutiv; v s’a schimbat în g, eară diminutivul ulu la noi în ure, (ca în mas-e-ure); de aci dară fagure. în dirt, greco-germ. de Rost, se află boupais (bupes) şi ca adiectiv întrebuinţat la substantivul: albină. Aceste arată, că modul scrutării pentru multe cuvinte românesci şi adese ori şi pentru cele latinesci, poate fi numai ecela, ce l’am arătat aci; pe aceasta cale ade-se-ori vedem, că asistăm la naseerea limbei latinesci şi românesci. Tot deodată am aretăt influinţa limbei celtice asupra celor romanice, şi deosebi românească, şi am pre-mis toate aceste, ca aceia, cari se interesează de astfel de scrieri, se înceapă de a avea o ideiă curată despre celtism, şi se poată fi cu toată încrederea în adevărul esplicării a numelor de localităţi, ce are se urmeze. E) Esplicarea numelor de localităţi a) PSrendarea popoarelor migratoare. In partea generală am arătat pe scurt ramurile indo-arice şi gruparea lor în Europa; iară aci voiu împărtăşi o cronologie despre migrarea popoarelor, cari sau au locuit în Dacia, sau au fost trecătoare prin Dacia, sau pela marginile ei. pentru că unii scrietori străini numele de localităţi de pe teritoriul Daciei, le deduc din limbele slavene, alţii din cele germane mai ales gotice, pănă ce unii aserează în genere, că acele purced din limbele popoarelor migrătoare, şi mai bucuros voiesc ei, ca acele nume să fie de origine americană, decât românească sau din vechime şi susţinute de Români, căci ten- — 172 - dinţa a, de a face lumea se creadă, că noi ne-am aşezat aci, mai târziu decât alte popoare. Trebue se premit o adeverinţă dela mulţi istorici de renume, că mai toate popoarele din timpul migrării s’au oprit de regulă pela Dnipru şi Nistru şi din acest prejur unele Şi-au luat calea pela isvoarele Dnistrului şi Dniprului spre nord, pela spatele Carpaţilor câtră Vistula; eară altele şi-au luat calea pe lângă ţermurii nordici a-i mării negre, spre gurele Dunării şi au trecut Dunărea, şi numai unele şi-au lăţit ţara până în Carpaţii resăriteni, şi mai puţine s’au aşezat în Dacia. După cucerirea Daciei prin Traian şi aşezarea co-lonielor romane la an. 106 -107 d. Cr. popoarele s’au părândat unele pe altele spre apus sau spre ameazăzi. Pe timpul colonisării noastre, la răsăritul Daciei, dincolo de Dnistru (Tyras) şi la nordul Daciei, dincolo de Carpaţi, dela Volga pănă la Vistula, vecinii Daciei au fost Sarmaţii împărţiţi în mai multe popoare, şi ele' au fost îmburdat imperiul Scythilor. Traian şi următorii lui au purtat resboaie cu Sarmaţii. Goţii la începutul secului al 3-lea îmburdă imperiul sarmatic; un ram din Goţi, cei dela apus, pela marea neagră, Dnipru şi gurele Dunării se fac vecinii Daciei; iară celalalt ram la spatele Carpaţilor euceresee pănă în Esthland şi Liefland, şi acest ram împinge pe Sarmaţi peste Carpaţii nordici, şi Sarmaţii năvălesc spre ameazi cătră Tisa şi Dunărea de sus. Goţii cei de câtră marea neagră încă pe timpul împăratului Caracalla la an. 215 d. Cr. înăintează între Carpaţi şi Dunăre şi apoi de aci trec Dunărea şi la an. 215 bat pe împăratul Decius, eară la 268 repoartă o victoriă mare la Nyssa. Aurelian împăratul 270—275 d. Cr. s’a luptat cu Goţii şi uneori i-a bătut, dar’ din causa mulţimii lor, şi-au retras le- — 173 — giunile (ostaşii) din Dacia (după unii şi poporul roman) şi Goţii încep de a scoate tribut dela pământenii Daciei. Vin Hunii peste Goţi, îi bat şi pe cei dela răsărit şi pe cei dela apus. Atanarich un rege al goţilor dintre Dunăre şi Carpaţi cu o parte de goţi scapă în ripele Carpaţilor şi la 375 d. Ci. în Carpaţi, anume în Ardeal bate pe Sarmaţi, despre cari, nu să scie, că pe ce timp au trecut er Tisa şi au ajuns în Ardeal. Attila moare la an. 453 d. Cr. şi în câţiva ani, cade imperiul cel mare al Hunnilor. Bulgarii în an. 487 să arată la ţărmul mării negre şi gurele Dunării; în calea lor bat remăşiţe de Goţi şi de Hunni şi apoi trec Dunărea şi să aşază în jurul Bal-canului. Gepizii, sub regeie Ardaricb, după moartea lui Attila, cuprind Panonnia şi o parte din Dacia, virosimil pănă cătră Olt, şi mai multe triburi de Goţi, împrăşciaţi în ţările nordice ale Dunării, au simţit puterea lui. Nici nu trece o sută de ani şi imperiul Gepizilor, la an. 52 7 să îmburdă. Longubarzii erau cunoscuţi încă pe timpul lui August (f 14 d. Cr.) şi să arată la rîurile Elba şi Rhin. Audoin regele lor la 527 cuprinpe o parte din Panonnia iară fiul său Alboin învinge şi ucide pe Cunimund regele Gepizilor, dar’ Longobarzii strîmtoraţi de un popor nou de Avari, la 568 pornesc spre Alpii Italiei, şi aci după numele lor să fundează Lombardia. Slami între Don şi Nipru şi la nord spre Vistula, cuprind mai tot acel teren, ce’l avură Sarmaţii şi apoi Goţii. Slavii asemenea să împart pe doauă căi; unii trec pela spatele Carpaţilor, alţii sub nume de Anţi, în secolul al 6-lea trec peste Dunăre în imperiul roman dela răsărit. Slavii au fost ajuns şi între Prut şi Carpaţi; şi aci e o întrebare, că trecut’au ei în Ardeal ? — 174 — Dar Acarii nu au lăsat, ca popoarele de mai nainte se se încălzească în Dacia. Avarii după trup şi datine sămănau Hunnilor; ei la an. 560 se arată şi cuprind Dacia. Bulgarii li s’au supus, apoi Longobarzii, cărora Avarii li-a ajutat (567), ca se spargă imperiul Gepizilor, Panonnia devastată au predat-o Avarilor şi Longobarzii s’au retras spre Italia. Un nou ram de Bulgari a pornit dela Volga, a venit în ajutoriul Bulgarilor supuşi. Ku-brat la 635 aruncă jugul Avarilor, eară Asparueh la 678 în Mesia, fundează imperiul bulgar. Popoarele se rescoalâ asupra Avarilor, Francii sub Carol cel mare la 769 îi sparge de tot; frânturi din Avari scapă în Dacia centrală (Ardeal) şi în alte părţi, şi nu trece un timp de o ge-neraţiune, şi de Avari nu se mai pomenesce. Cazarii un popor da dincolo de lacul Maeotis în secolul al 6-lea şi 7-lea au domnit la nordul mării negre şi în Crimia, şi după ce la Dnipru au bătut pe Slavi s’au întors până în Carpaţi; ei încă au contribuit la spargerea Avarilor şi s’au aşezat în unele locuri ale Avarilor. După 850 au fost în floarea puterii lor, eară la 1016 Ruşii şi Bizantinii i-au sfărmat. Umjurii au locuit la spatele Cazărilor, şi la 880—888 cuprind mai întâiu Panonnia de sus, şi de aci se lăţesc. Din aceste se vede, că mai mult a suferit teritoriul între Carpaţi Nistru şi Dunăre, doară pănă spre Olt; că munţii Carpaţilor au oprit calea popoarelor şi au scutit pe locuitorii·din Ardeal; că încât au străbătut popoare şi în Ardeal, acele nu au avut timp destul, ca se se aşeze pentru secuii, căci le-a perfugat alte, noaue popoare barbare; ba, popoarele aceste migrătoare au stat mai mult din armaţii lor şi ale popoarelor supuse. Astfel aceste popoare migratoare nu au avut timp nici se cugete, ca se schimbe numele localităţilor şi aceste mai toate au rămas aşa precum le-a primit coloniştii — 175 romani dela popoarele anterioare sau cum le-a creat strămoşii noştri. Noi suntem de o mie de ani cu Ungurii stâpânitori, la olaltă şi ei numai pe acolo, pe unde s’au aşezat, au creat numiri noue pentru aşezemintele noaue ale lor, iară numele munţilor, apelor etc. în partea cea mai mare au remas toate cele vechi, şi în genere identice cu numele de localităţi de prin Francia, Italia etc. ; ba pe acolo, pe unde Ungurii nu sunt aşezaţi, pe teritoriul locuit de noi, numele de locuri sunt sau vechi sau create de noi. în urmare nu e adevărat, că numele localităţilor noastre purced din limbile popoarelor immi-grătoare în Dacia, şi cum că nu e adevărat, dovedesce limba celtică şi numirea localităţilor de azi, esplieându-se după adevăratul lor înţeles. b) Cum s’au /ormat numele de localităţi Să nu cugete cineva, că e atare misteriu limbistie de a putea esplica numele de localităţi! Toate numele loeale, afară de ale unor sate sau oraşe mai noue, înseamnă chiar aceea, ce e obiectul numelui. Popoarele antice, în limba lor tocmai cu atâta minte şi cu atâta filosofie au numit localităţile lor, cu câtă noi numim azi ale noastre. Muntele p e. în limba lor l’au numit munte, precum azi noi în limba noastră, îl numim munte. Dacă numele unor munţi, dealuri, colnice, dălme, rîuri, părăie etc. azi nu le pricepem, să seim că numele acele, în atare limbă vechie, nu înseamnă alta decât munţi, dealuri etc. Trebue dară căutat, că numele de azi al unui deal — ce nu-1 pricepem — în care limbă înseamnă: deal. în dialectele celtice, dealul s’â chiemat în mai multe moduri; într’un dialect s’a chiemat dait (zi del); în urmare cuvântul del (sau deal) e celtic, în limba latină mons a însemnat şi deal şi munte ; noi — 176 — din mons avem munte, şi pentru-că dealurile nu sunt tot· deodată şi munţi, limba noastră am înavuţit-o eu cuvântul : deal. Ba noi, din cuvântul celtic am mai format încă doaue cuvinte: del-mă; şi pentru-că dealurile şi după formă se deosebesc, am format cuvântul: tel-vă, unde t e din rf, şi va e identic cu: ma. Astfel cu deal, dâlmă şi tâlvă, cu cuvintele celtice, am înavuţit tesaurul, şi am amplificat conceptele limbei noastre. Aceasta e un folos mare pentru limba noastră, şi acest folos ne deobligâ ca să scrutăm celtica, carea ni esplică mai mai multe cuvinte, ce le vorbim, şi mai multe nume locale, ce le exprimăm în toată ziua, dar’ nu le pricepem. După Lex. de Conv. Meyer la Kelten: „Celţii în în toate ţările, unde au locuit, au lăsat după sine numă-roase nume de localităţi“. Dar nu urmează, ca în fiecare loc, acărui nume să poate esplica din limba celtică să fie locuit Celţi; dacă însă atare nume local să poate esplica din limba vechiâ celtică sau din atare dialect celtic de azi, urmează, că acolo au locuit sau Celţi sau o populaţiune arică, carea acel cuvânt l’a avut comun cu Celţii, şi apoi dacă nici nu seim nimica din limba acelei populaţiuni, pentru scrutătoriu şi cetitoriu e destul, când numele îl putem esplica prin limba celtică. Şi ce e mai raţional şi natural, că dacă un nume local de pe teritoriul pe unde locuim, e identic cu alte nume multe de pe teritoarele pe unde în adevăr au locuit sau azi locuiesc Celţii, acel nume demostrându-1 de celtic să-l primim de celtic! . Să aduc un esemplu uşor de priceput. în limba latină mons, (în ablativ monte), în cea francesâ mont, în italiana, spaniola monte, în a noastră munte e un deal mare. Acuma, dacă în Francia aflăm numiri ca p. e. Montabaur, Montagne, Montagnards, Montaigu, Mont Avron ete, în Italia aflăm Montagnana, Mont alto dela Marchese, — 177 — Monte cenicio etc. în Spania aflăm: Montalban, Montana etc. urmează că toate îşi au rădăcina din latinul mons, deşi pe acolo nu în tot locul, au locuit Latini, dar’ au locuit următorii lor, Romanii. în unele locuri nu au locuit ci numai au domnit Românii, în alte locuri au locuit, dar azi nu este urmă de ei, şi dacă azi să află nume de deal, în formă de mont, monte munte, e natural, ca să ne întoarcem la latinul mons, sau la atare romanic, mont, monte, munte. Toate de pănă aci le-am scris ca lămuriri nu numai pentru unele scrieri ale mele referitoare la limba celtică, ci şi pentru de a înlesni pricepeiea esplicărilor următoare. F) Esplicări de nume de popoare Arii. Numele Aria e compus din ar, ce ca substantiv înseamnă: munte, deal, culme, şi e compus din ia, ce înseamnă: ţară, teren, loc, deci Aria înseamnă: ţară de munte, adecă muntenie. Ar la început, ca adiec-tiv înseamnă: nalt, redicat, de sus, de aci; Ar(a)ratb, nalt munte, Ar-menia, nalta muntenie, Armorica, loc la apă mare etc. Arios la Greci, Arius la Latini, omul, lo-cuitoriul din Aria; ar munte, eos, eus om, deci muntean, în Aria a fost rîul Arieos (şi Arios, Arius) din ar munte şi ais eas, apă rîu; Arieos înseamnă: rîu de munte. Arieş e numele unui rîu în Ardeal, şi purcede chiar din forma Arieos. Numele Arieş e mai vechi decât colonisarea noastră. Aran la Gällici înseamnă colnic, deal mic, pentrucă an aci e diminutiv. în Pyrenei să află azi: Val d’ Aran. Din ar, la Latini sunt mai multe cuvinte: ara înseamnă altariu, din ar nalt şi a, remas din ra loc; deci: nalt loc. Alt-ar tocmai aceea înseamnă: alt=nalt, ar=ar loc. Arx, fortăreaţă pe vârful muntelui Gapitolin în Roma; - ia — ns — arista spic de grâu, ce stă în vârful paiului; ars (arte) ce stă mai presus; a se urca românesce a te sui, a te rădica. Şi alte multe. Indii. Numele India purcede din in riu, apă, d (din du) teren, şi ja ţară, deci ţara la teren de riu, de apă. Acest d se află p. e. în numele Pind^pin din ban, ben munte ,,du; şi d (da, du) teren. Unele popoare au pronun-ciat Hind în loc de Ind, altele au schimbat pe h în s şi au rostit Sind. în gallica de azi ean e cuvântul pentru apă, riu, dar în numele rîurilor se află şi formele: an, en, in, on un. Aenus şi Oenus la Latini, Enos la Greci e azi rîul Inn ce curge în Dunăre lângă Passau. Anisus azi Ens, apoi Ain Aniene în Francia. Flecarele poate afla cel puţin 50 de nume de rîuri, purcese din an, en, in, on, un, dacă caută în geografia veche şi de azi. Din an e în latina: anas (raţă) anser (gâscă) an apă, as sau er fiinţă, om, deci fiinţă de apă. Astfeliu Ind-u înseamnă : om dela teren cu apă, şi în acest mod avem cunosciinţă despre numele trunchiului: arie, sau ario-in-dic, sau indo-aric. Cambri. Fiind-că am esplicat numele gael sau gal şi fiind-câ o grupă de dialectele celtice de azi se nu-mesce: cambrică sau kymrică, se cercetăm originea numelui. Cambria azi Camberland, Kumberland, Kymberland, Kymiy. La Galii cmv, cvvmb cvvmm (Wilh. Oberm. 1. 363 II 177) a însemnat: câmp, anume sub un deal, o vale. întră c şi m sau c şi w se auzea un son, ce era asemene sonului nostru â, şi acărui origine gallică se poate bine dovedi. Din cmv, cwmb s’a format Cambria şi anume: camb-air (camb—câmp, air om), ce înseamnă camp-ian, iară Cambria, ţara Câmpenilor. Cuvântul latin camp-us îşi are originea dintr’un isvor cu celticul: cwmb iară air îl avem în ol-ariu, pecurariu etc., pană ce la — 179 Nemţi s’a format în er, p. e. Biirg-er. Astfel grupa cambrică azi înseamnă grupa Celţilor câmpeni. Kymry de azi s’a format aşa, că din cwmb, cmv a căzut w sau b din capet, eară w trecând prin alte vocale s’a strămutat în y. Când degenerează o limbă, aruncă litere din cuvânt ; când progresează, primesce vocale în cuvinte1). G) Esplicări de nume locale din Maidan şl din Dacia Se începem dară espliearea numelor locale de pe teritoriul satului Măidan ! Numele aceste le voiu asëmëna cu nume locale din geografia vechie deosebi a Europei, şi încât së află, cu nume locali din Dacia, căci în acest mod së poate arëta anticitatea numelor locale din satul Măidan ; mai departe le voiu asëmâna cu nume locale din România, Ungaria şi mai ales din ţările celtice şi romanice, căci în acest mod së arata identitatea şi înţelesul lor. Iau ordinea alfabetică, dar’ ici cole numele trebue së le grupez după literile şi formele, ce purced dintr’o rădăcină1). B a r b u r a După operat, Barbura së numesce un deal şi un părău, dar’ în sat e şi nume femeiesc. Barbura së numesce un sat în comitatul Uniădoarei. Numele de botez ‘) Numele geografice şi de popoare vechi, sunt citate din Griech. Deutsches Wörterbuch de Bal. C. Rost; partea geografică şi istorică, din Leitfaden der alten Geogr. de Dr. H. Hahn ; din Régi földleirat de Koczânyi Ferencz ; din Lex. de convers al lui Meyer şi din Deutsch-Keltischen Wörterbuch de Wilch. Obermüller. *) Numele locale din Romania le citez din Dict. Topografie de Dim. Frunzescu şi Dict. geogr. a judeţului Mehedinţi de N. D. Spinean ; cele din Ungaria, din Magyarorszâg helység névtâra ; cele de azi din alte părţi le citez din Geograf. Statis Welt Lexicon, de Emil Metzger, Stuttgart 1888, ce cuprinde în sine 160.000 de nume locale, şi din Lex. de conv al lui Meyer, precum şi din Deutsch Keltisches Wörterbuch de Wilh. Obermüller. ia* — 180 - purcede din Barbara, numele unei Sânte din Nieomedia din Asia mică; la 306 d. Cr. i-s’a tăiat capul. Cuvântul Barbaros şi Barbara se află în limba grecă şi se amin-tesce încă la Herodot f 408 a. Cr. dar firesce, că e cu mult mai vechiu. Colo în Scoţia la an. 1316 d. Cr. a murit poetul Barbour (our=ur). Barbura numele dealului nu purcede dela numele Sântei sau a vre-unei femei din sat, căci e mai vechiu decât începutul creştinismului. Barbaros la Greci, Barbarus la Romani a însemnat un om, carele n’a fost nici grec, nici roman, ci din alt popor; mai departe a însemnat un om sălbatec, prost, necult, cam sinonim cu latinul agrestis, om dela câmp, prost. Celtiştii, cuvântul barbarus îl derivă în doaue moduri, din celticul bur, bar ce înseamnă deal şi ur, bar ce înseamnă om, deci barbar, om de deal; sau din bar-b-ar bar deal, b (ba) prejur de deal şi ar (air) om, deci lo-cuitoriu, om din prejur de deal. Din ur e latinul vir, om, bărbat; şi cu bar=om stă în legătură mar (mas maris, maritus, măriture) ce e din bar strămutându-se b în m, iară sufixele os, us, ce de regulă înseamnă om, aci sunt superflue. Astfel barbar, şi pentrucă strămoşii noştri au schimbat pe b în v, varvar înseamnă: om, lo-cuitoriu dela deal, dela munte şi numele sântei, Barbara, înseamnă femeia dela munte. Bar la Celţi deal, bar-an, (an e diminutiv) del-uţ; bar vârf de deal; bre, bri, bry deal, colnic; bor, braigh deal, brugh spate de deal; bur deal şi cetate; borr la gâllici, mare (magnus) burg cetate (W. Obermiiller I. 219 etc.) Bar la Bretoni vârf, cap; nalt, de sus; barr la Iri vârf, ascuţit, barr la Bretoni sus, de sus; bar la Bret. colnic, munte, elevatiune şi borla la Baschi, vârf, bur-burua, cap; bourcha, bourch, bourg nemţ. Burg, cetate, bure burg oraş cetate (M. Bullet). ier — în România se află Bar-bu munte în judeţul Prahova, şi Bar-ba movila în jud. Ialomiţa. Bar înseamnă deal, ba, bu prejur, teren, loc. în Barbura, numele dealului din Măidan avem bar-b, esplicat deja, şi s’a adaus ar, bar-b-ur. Acest ur (=ar er, ir, or) acuş înseamnă loc (ca mai sus în alt-ar), deci barbur loc la prejur de deal; acuş înseamnă nalt. A din capăt e un adaus românesc ca cuvântul se se asimileze formelor limbei noastre. Fiind că a din bar trece în toate vocalele, şi se produc formele: bar, ber, bir, bor, bur, în România se află nume de dealuri şi de munţi: Bernar, Bora, Borda, Burta şi în Reşinari, Buru şi tot astfel în alte părţi; mai departe, fiind ca vocala a se mută la capet şi astfel şi celelalte vocale, se află nume de dealuri, ce au în rădăcină: bra, bre, bri, bro, bru şi felurite sufixe, despre cari, la locul lor. Din forma barb, schimbându-se b în v şi f, avem cuvântul: vârf; bar înseamnă un deal cu vârf; din bar e Ia Nemţi Ber-g, deal, brdo la Sârbi deal şi brg, dâmp, vrh, verh la Slaveni vârf; la magiari bercz, vârf de deal, rădăcina la toţi a rămas bar ber, dar’ sufixele s’au schimbat; şi toate sufixele c, g, h, d, b, f, înseamnă loc. Să ne ocupăm de cuvântul barba în limba latină şi romanică. Unii Nemţi a esplieat’o cu înţelesul Spitz, vârf, pentrucă cresce având vârf; alţii cu înţeles de: loc de păr; în adevăr barr la Iri şi azi înseamnă: păr (lat. pilus) astfel barba din bar păr şi ba loc. Bart la Nemţi, t=da, asemenea loc; beard la Englezi, brada la Boemi şi Sârbi, broda la Poloni înseamnă barba. Astfel la noi păr e din bar parrucca la Italiani, perrugue fr. bărbat e om cu barbă. Byrsa la greci, e pelea de animal, încă cu păr pe ea. Câteva nume locale pentru asămănare. Baraba un teren la piciorul muntelui Altai. Bar deal, ba (şi în - i8â - forma ibh) prejur. Baradia un deal cu peatră „Agletek“ în comit. Gdmor. Bar deal, da prejur, la loc. Acest la e în latinul scol-la, unde col e rădăcină pentru colo, cultiv etc. Barlang Ia Magiari peşteră, din bar deal şi galice lan, lain gaura, hudiţă; eară g, e un adaus regulat după n. Baratron e o peşteră în dealurile Athenei. Bara/ar=bar-ad-ar, eară on e edaus grecesc, atâta cât ar loc, ce a fost deja în cuvântul vechiu. Baranya comitat în nordul Ungariei, e delos;din bar deal, an mic, ia ţară teren. Bard deal şi Bard fortăreaţă pe deal în Italia. Barga or. în Italia la piciorul muntelui Romeccio Barge or. în Francia la piciorul muntelui Mcmbracco mom din celticul mon, latinul mons, dar’ n înainte de> b, s’a făcut m. Bracco din bar-ac, unde ac, şi ga, ge înseamnă loc, prejur. E apriat, că numele vechiu a fost Bracco şi că romanisându-se s’a adaus mom, şi s’a re-peţit conceptul de deal. Barr oraş în Elsaţia la piciorul muntelui Vasgen; al doilea r e remăşiţă sau din ar, sau din ra=ar, loc. Barş un comitat, preste tot e delos; s din sa (=da ta, za) prejur, loc teren=barsa, bersa, bersa. Aceste forme se află şi întoarse, din ais, teren, loc, oraş, as, ad, az, şi cu toate vocalele. Bergamum oraş în Italia de sus, zidit de Galii; din berg, forma germană, şi am loc, identic cu ma, lor; um din capăt e adaus latin şi supei flu, pentrucă se află în am. Bora deal în Sviţera; n e remăşiţă sau din an diminutiv, sau din an loc. Bure deal în Sviţera. Berge or. în Thraeia, Bermion muntenie în Macedonia pe timpul lui Herodot f 408 a. Cr. Deşi la G 'rmani e berg, nu se poate zice, că Bergamom şi Berge sunt numiri germane, pentrucă cu mulţi secuii sunt mai vechi, decât venirea Germanilor în Europa. — 183 — Bersobis, Bersovia, Buridava, Burticum, Brucla, Brutia, nume locale şi Burii, Buridensii, Bourgones popoare în Dacia. ,v . . Aceste nume sunt toate din Dacia vechiă şi după pregătirile de mai sus, se le înţelegem. Bersobis rîu, Bersovia oraş amintite în calea împăratului Traian, când a mers dela Viminutium (din Serbia) spre Tibiscum (din Caras). Bersobis din ber deal şi sa prejur, teren, deci: Ber-sa; pentru ca se se formeze numele de rîu, s’au adaus celticul: abh, abha, apă, în composiţiune: ber-s-abha; is din cabet e adaus superflu. Acest abha=apă, rîu s’a format în : ava şi ova deci Bersaba, apă din prejur de deal (vezi Ivana). în numele Bersovia, ce se vede a fi o formă mai târzie ia înseamnă loc, până ce de regulă înseamnă: ţară, teren. Din Bersobis avem azi Bersava, Berzava numele rîului ce curge în Timiş în forma Bersa avem numele de azi Bersa ţara lângă Braşov1). Şi acest nume, prin strămutarea lite-rilor, e Bersov. în Palestina a fost Berseba, un lac, unde eba, e abha, apă, ava. Burii au fost un popor în Dacia (Dio Cassius cap. 8) Dacii aduc lui Traian o ciupircă, pe carea era scris la-tinesce, Burii şi că eeialalţi aliaţi sfătuiesc pe Traian, ca se re’ntoarne. Bur înseamnă deal munte, us os, om, i oameni, deci Burii înseamnă deleni, munteni. Am aflat o esplicare din bu (bou, vită) şi air (om) deci. buari boi-iari, prăsitori sau păzitori de boi, — dar’ nu se poate primi. Buridava a fost oraşul sau cetatea Burilor; dava înseamnă cetate, loc întărit. După colonisare se amintesce de un popor Buridensii în Dacia. în bur-id >) Tara Bersei Saşii o numesc Burzenland. Wilh. Oberm. I. 318 arată’cum scrietorii Slaveni D ibrovszky, Kopitar, Kollâr Na-much, Palatzky si alţii s’au tru lif, ci toate numele locale se se es-plice din Slavenâ, dar’ fără succes. Asa burzen din bury întunecos, burza riscol, pora timp rcu, boreas, rent de nord. Ce prostie! — 184 — reaflăm forma: burda, burad burid, unde bur înseamnă deal, ad=id (da) prejur, teren, eară ensii e adaus de pe timpul Romanilor, şi ensis e un sufix, prin care s’a însemnat teritoriul unei provincii, unui prejur în Dacia, p. e. Dacia Malu-ensis, Dacia Apulensis. Buridensii înseamnă locuitori din prejur, teren de dealuri, de munţi, deci Muntenieni, Delinieni. Burticum oraş în Dacia. Bur s’a esplicat; t din ta=da; bur-ta prejur de deal; s’a adaus ic, ce înseamnă loc aci pentru sat, oraş, în composiţiune: bur-t-ic, loc, locuinţă la prejur de deal; um e adaus latin, şi e superflu, pentru-că um tot aceea înseamnă, ce ic; um purcede din celticul, grecul on; şi în altă formă e ma. In România se află formele: Barta, Bărtaluş, Barteni sate; Berta pichet de graniţă pe munte în j. Prahova, Borta părău, Borteş munte în j. Muscel şi apoi: Burta, munte în j. Gorj. Iată şi azi avem forma: Bur-t, ce înseamnă şi azi teren la munte, munte. Ic se reaflă în Celtike, Armorica, Thessalonike. Romanii mai totdeuna, cătrâ numele vechi, au adaus un sufix latin, de regulă: um. Brucla oraş în Dacia. Acest nume s’a format din bru=bar deal; din c remas din ic, prejur, cum e mai sus forma Bracco, pentrucă u a scos pe i din cuvent, şi apoi din la, loc cel văzurăm şi mai sus, în Barad-la, în Scol-la, eară la Celţi a fost; lle, şi lly, ce ca sufix în Anglia şi Francia se află şi în forma ly, în Spania şi Italia în forma lo, la noi în la lu, în alte părţi le şi el. Brutia oraş în Dacia. Forma e identică cu: bur-t, dar bur s’a strămutat în bru. în Italia de jos Bruttia, şi Brettia s’a numit ţara Bruttilor sau a Brettilor, asemenea ţară, ta tu prejur, teren de deal. în România se află formele: Brata-şanca, Brateni munte în jud. Argiş (formă bună numai pentru nume de sat); Bretina munte în jud. — 185 — Muscel (in seau diminutivul, an, en, in sau înseamnă loc); Bratoce munte în jud. Prahova. Oc e identic cu ic. Bourgones nume de popor (Glig. Tocilescu, Dacia înainte de Romani, pag. 601). La Gelţi anume la Cambri, burch şi burg înseamnă şi deal şi cetate; on din Bourg-on înseamnă: om, ce se reaflă în Teut-on, Vall-on, iară es e plural latin, deci Burgonii. La Nemţi Burg înseamnă c,etate, şi la început a însemnat numai o cetate zidită pe deal. Buţgonii mai curend înseamnă: Munteni decât cetăţeni. Borţoane Deasupra satului spre nord sunt nisce petri mari de rudă de fer şi se numesc Borţoane. Petrile aceste se află pe deal şi numele dealului trebue se fie bor-t-on, unde on înseamnă loc. Mulţime de materii ce se ţin de mineralogiă şi-au căpătat numele dela dealurile de unde s’au scos. Borţoane dela dealul Borţon. Barten-stein or. în Prusia; barten e identic cu borton; en şi on sufix ce înseamnă loc. Borţon în Lipova nume de familie; şi e nume şi de batjocură pentru unul scurt şi gros. B u r o n i u în partea sudică dela sat este un loc şi un isvor, ce se numesc Buroniu. Ca nume de loc purcede din bur deal şi on seau diminutiv, şi atunci deluţ, sau, on înseamnă loc şi buron înseamnă loc la deal. Isvoarele de regulă isvoresc din dealuri (cu stânci cu păduri etc.) şi adeseori au nume identic cu dealul fără ca etimoligce şi după natura isvorului şi a dealului se aibă acelaş înţeles. p. e. am aflat Cibinus deal (din cab, deal şi in mic) Cibinus rîu (unde in trebuie se însemne: ean, in apă, — 186 - rîu); şi Cibinum oraş unde um loc, şi astfel loc la deal mic, sau loc la apă, rîu de deal. Us e superflu, e lati-nisat. Din Cib-in s’a format Sibin, cu n, înmoiat Sibiniu şi Sibiiu. Buroniu, ca nume de isvor, purcede din burdeal şi on apă; sau bur din celticul bior apă şi on mică la Galii bior apă, şi bioran apă mică, rîu mic, adecă părău. Pănă ce la Celţi an on etc. erau sufixe de diminutiv, azi la noi sunt de argumentativ, p. e. peatră, şi petroniu, petroane. Astfel buron, ca nume de isvor e identic cu bior-an. Bioi—bar apă, ni-au dat formele Bara, Bera, Bira, Bora şi Bura, pentru mulţime de nume de părăie şi de rîuri; şi fiindcă bar si toate formele trec în bra, şi b în f, p, v, s’au format altă mulţime de nume de apă şi rîu. între altele (W. Obermiiller I. 713) brâu şi ffrau nemţesce înseamnă: Bach, românesce: părău (prau). în Irlandia a fost pârâul Birgus (vezi Ierugă) azi se numesce Barrou; în România Parava, părău în jud. Putna; par=bar deal, ava din abba apă; din acest av a remas ău, în păr-ău. Boura (bura) numele unui rîu în Achaia încă la Herodot f 408 a. Cr. Bourina isvor de apă pe insula Kos. Aci dară bur apă, in, mică; celticul bior-an; din bur-in, bur-un nemţescul Brunn, Brunen fântână, ce e isvor mic, apă mică. Nemţii venind peste Celţi şi aşe-zându-se pe locurile Celţilor, au primit numele locale, cum le-au aflat, dar la numele dealului au adaus Berg [deal] la numele părăielor au adaus Bach [părău din bi mică şi ach apă, vezi Peica] şi pentru aceasta, e plăcere şi uşor de a scruta numele locale de pe teritoarele germane şi aceasta împrejurare a ajutat foarte tare espli-carea numelor locale. Astfel Bernbach (n arată pe diminutivul en, căci ar fi ber-en); Berre fluviu în Francia (rearata pe ar=ra loc, sau dacă e mare din er mare). 187 — Birbach, Borbaeh, Borebach; Borna (na ori loc, ori din bor-an) Bourne fluviu în Francia; Brawbach Brubach, Brambach, Brumbach, [un m din n=an diminutiv, strămutat în m înainte de b, deci bar-an bach, apoi Bauerbach şi numele părăului e identic cu Barbach ori Burbach. Dar Celţii, ca se esprime apa sau rîu mic, înainte de nume a pus cuvântul bi, ce înseamnă mic, astfel: Biber-bach; Biber-an (unde şi an e diminutiv), Bibra, Bi-vora, unde b s’a schimbat în v. Acest vor se află la noi în is-vor mai nainte s-vor din bar apă. Svir un rîu în Rusia. Pe acest bi (fi, mi, pi, vi, şi şi cu alte vocale) îl vom mai revedea. Brad Brad după operat e un. deal dela Măidan spre ameazi. Brad ca nume de deal purcede din forma bar-ad (ce o avurăm în numele Bar-ad-la) bra-ad; bar, bra deal şi ad=da loc. Dar’ în găllica şi formele braid, braidh (W. Obermiiller I 294 297) înseamnă deal. Bratanus azi Bradano rîu în Lucania, din brad, deal, an, mic, şi us (os) apă. După M. Boulet: braid la Scoţi, foarte nalt braida la Galii cel mai nalt, de aci şi su-veran; brad foarte nalt, bredalle în Picardia mare foarte, braid, cel mai nalt. Brad deal în jud. Gorj, şi d trecând în t, z, -în România: Bratoce, Brăteni (va fi braten cu en loc, însă cu n înmoiat) Bratila (il mare, nalt) Bretina, Brezen, Brezom (brez-on) tot nume de munţi. Dar de o miă de ori se poate dovedi, că cuvântul ce înseamnă deal, munte, înseamnă şi mare, nalt, şi atunci de regulă e pus înainte de cuvântul, ce înseamnă deal, munte. M. Boulet în dicţionariul celtic arată că brad la Celţi, braz şi vraz la Bretoni înseamnă nalt, mare, breit la Germani lat. în operat se zice că Brad deal îşi are numele dela brazii 188 - carii au fost cândva, pe acel deal;,dar’ după cele de mai sus un deal poate avea numele Brad, fără ca oare-eândva se fie fost brazi pe el. Dar’ se cercetăm cuvântul brad, ca arbore nem-ţesce: Tanne, Fichte etc. cari se ţin de soiul pin-ilor. La Dioscorides I. 104 se află arborele bratty, ce e tradus cu Sevenenbaum, sadebaum, la Magiarii Ciprus fenyo fr. sapin, Tanne. La Pliniu Ist. Nat. 24 41, sub brathy se amintesce uu arbore, acărui frunze se folosesc ca ma-teriă de afumat. Sparschuch (pag. 29) cuventul brathy îl aduce în legătură cu celticul: bratha, ce înseamnă a împunge. De aci purcede cuventul brad, pentrucă bradul are frunze ce împung. Dar’ şi latinul pinus, numele soiului pentru abietine (abies) are înţeles de a împunge. Din pin(us) e spinus lat. spin sau spine românesce spi-netum (spin-et) şi aceste cuvinte, în limba latină mai întâiu le-a introdus Vergiliie (în Eclog. 2 v. 9. 5, 39) carele a fost celt şi a murit la an. 19 a. Cr. Din brad, brad-et, din fag, făget ca şi spinet; terenul de brazi de fagi. La Celţi aid (ed) un sufix ce arată plenitudine, mulţime de ceva; acest aid=ed==et e în spin-et fag-et; loc plin de spini, de fagi; dar et purcede şi din da=ad ce înseamnă loc. Dar în loc de et se află şi ik, brad-ic ce înseamnă loc ’) de aci în România satele: Brad-ic-eni Brad-ic-esei etc. Din pin-us e pun în îm-pun-g şi stră-mutându-se p în f, e fenyo la Magiari, fin-ior la noi, cu care se afumă în casă. ‘) Acest ic la Celtobretoni azi e ek (ec). LaGonidec pag. 51. Les mones termines en ek, quand ik servent a designer un lien (loc); Kanab-«k cânepisce; din canap, canal la noi. Acest ek sfi află în multe nume locale din părţile Slavene, şi Slavenii ţinându-1 de slavean unde ved nume cu ek la capăt îl dechiară de slavean. - 18» - B o g o i e Bogoie e un deal nu departe de dealul Barbura şi e sub Tâlva mare. Numele de localităţi cu bog în rădăcină, Slavii le dechiară de slavene. Adevărat că la Poloni boh buh, la Boiemi bog, la Sârbi bog şi boga înseamnă Dzeu, dar încă nime nu a aflat nume de localitate, ca să însemne Dzeu, ori şi în ce limbă. Bog la Celţi (M. Bullet) elevaţiune, rădicare munte, bogue (boc) în Franc-comte elevaţiune, emininţă, tot ce e nalt; şi bog=fog, mog, pog, vog, după M. Boulet, bouge la Franceşii vechi, grămadă. Bog la Obermüller din celticul buach, buagh spate de deal, un deal fără vârf, carele are ceva câmp deasupra, pană ce bar înseamnă un deal cu vârf. Din buach e Buck-el spate la Germani, ghîb. în anticitate Bagacum azi Bavay în Belgia, oraş la deal cu ocne şi marmorie; Bag (deal) ac (=ie, loc) um e sufix latin, ce înseamnă loc, astfel e superflu. Bagous munte în Carmania, de pe unde au venit Celţii; Bogadium (azi Münster) în Germania. Bogdo munte mare în Asia, (do=da teren) Bogdoola munte în legătură cu munţii Altai (ol nalt şi la loc). Şi numai aceste nume a scăpat dealul Bogoie, că să fie fost botezat de Slaveni. Din buach e Boca deal în jud. Mehedinţi; Bucina deal, Bgcegiu munte în jud. Prahova, Bahane (c, g, h=) munte în jud. Putna, şi alte multe, cine să interesează e ma-nudus ca să le esplice. De aceste să ţin Bacher-gebirg (er=mare) în Stiria, Silva Bac-ensis la Cesar, apoi Ba-kony în Ungaria. Din buagh e Baghiu munte în jud. Mehedinţi, Ba-giura (ur=mare şi ra loc) din deal, sat în jud. Dorohaiu apoi formele: Bagala, Bagau, Bagolat. în alte părţi sunt p. e. Bager deal cu vii, Baguer în Franeia; Baggio în — 190 — Italia, Bagur în Spania; Bogay Pic, deal în India vestică ; Bogra o înălţime şi district în India englesă. Boege în Francia Boghoved delime în Schlesvig; Bugey comitat pe coasta sudică a muntelui Iura. In Bănat Bogda sat cu scaldă (bog deal da loc) Bogşa (şi Bocşa) orăşel (şa =da=za) Bogoltin etc. Boigrich spate de deel în Moravia (rich=rog, rii'ken vezi Rugeiu); Bogna, Bognau, Bogza, Buga, Bughea nume locale din România. Astfel bogoie se esplică prin bog, spate de deal, deal, ie=iă teren, loc, Bogdan După operat, Bogdan e un deal. Bogdan deal în Argeş, Bogdan măgură în jud. Dolj şi apoi mulţime de nume formate din Bogdan. Bogdan ca nume de botez se ţine de nume slavean. W. Oberm. numele Bogdan îl arată purces din celticul bochd sărac, sclav şi an, om; bochd s’a susţinut la Nemţi şi de aci numele de familie : Puchda Puchta; Bogdan ca nume de botez s’ar putea esplica din bog, Dzeu, şi celticul duin, om, deci omul lui Dzeu, dar slavii nu au cuvântul duin, nici forme din acesta, la ei cîolovek înseamnă om; şi apoi nu e cu putinţă ca într’un nume o silabă se fie slaveană, şi una celtică. Se şi primim, că în Romania pe atare boiariu l’a chiemat Bogdan, şi satului iau dat numele seu, — dar dealurile încă nu au căpătat nume dela persoane. Bogdan ca nume de deal se formează din buagh, bog, deal spătos; d (da=ad) teren, loc, cum e numele Bog-da, Bog-şa şi an, loc. Diminutivul an stă de regulă după numele dealului p. e. bog-an ; augmentativul ar, asemene, p. e. bogar, dar după bog-d, an înseamnă loc; — aşa p. e. Bogşa se numesce şi Bog-ş-an. Dacă undeva ar fi un părău cu numele vechiu Bogdan, atunci bog înseamnă deal şi dan înseamnă apă, riu (vezi Toni) şi numele se esplică: riu de deal, de spate de deal. 1 — 191 — Bogoniciu (Pogăniş) Se venim la un nume vechiu din Dacia. Gh. Toci-lescu (în Dacia înăinte de Romani pag. 441. 463.) arată că după itenerariul lui Trăian, acesta — pe teritoriul de azi al Banatului — a trecut pela rîul Bugalus azi Bogoniciu. Numele Bugal nu-i nume de rîu ci de deal, bug deal spătos, al, mare, înalt şi us din os, ais apă. Numele Bogoniciu, sau pe cum îl sciu eu Pogăniş, e nume de rîu, şi e în comitatul Căraşului; — eu am fost la ţermii lui şi am trecut peste el. Numele Pogăniş purcede din bog=pog, deal, an mic şi iş apă, deci apă, rîu de deal mic; iş e tocmai forma ce e eş în Mureş, Som-eş Sebeş, aş în Caraş, iş în Cr-iş Timiş, etc. La Celţi au fost multe cuvinte pentru de a numi apa, rîul, astfeliu ais, de unde s’a putut face es, asemene oiche (ch=ş în multe limbi) asemene ach şi uisge etc. în Tibiscus, iscus arată că a purces din uisge, şi s’a format Timiş, — în alte nume, sufixul eş stă mai aproape de alte forme, p. e. Ma-risus (us superi!u) Mureş. (Vezi Gladeş; Ogaş). Bogancf un rîurel în Albania, din bog deal şi ean, an apă; dacă Bogana ar fi deal atunci bog deal, an mic, na loc. Eu am aflat numele vechiu în forma de acusa-tiv: „ad Poganim“ şi astfeliu numele rîurului a fost Po-ganis. „Deinde ad Bersobium et Poganim“ (după aceea Trăian a mers la Bârzava şi la Pogăniş) Jfogan din Bogana e identic, cu pogan, după litere, dar în Pogăniş pog înseamnă deal, an mic şi iş apă, aci iş purcede chiar din ais. Wilh. Obermiiller zice: Bogen un deal în pădurea Bavariei, din Buagh deal şi en diminutiv. Bogenau teren delos lângă Regensburg, bog-en, şi au din av (va) prejur. Se mai auzim. Bogenau în vechime s’a chiemat: Pogena şi acolo au fost doaue durele cu numele: Po- - m — gana. Pogesania, Bogzania1) azi la nemţi „Hoekerland.“ Aşadară colo lângă Regensburg au fost 2 rîurele Pogana şi colo în Albania, un rîurel Bogana. Poglisa sat în comitatul Uniadoarei, Poglizza (zz=ţ) teren delos în Dalmaţia. Pogarile 2 dealuri în plaiurilej Cerna şi Cloşani în România. în acest mod se vede, că Romanii din Bănat, anume din Caraş numele rîului Pogăniş, auzit întâiaoară pela anii 103—104 d. Chr. l’au susţinut pănă azi, pentru că au stat pe loc şi barbarii nu au avut timp, ca se le deie nume locale. B trecând în f, m, p, v, din bag se formează rădăcinile derivate: fag, mag, pag, vag, şi aceste toate au înţeles de: deal, nalt, mare, p. e. Făgăraş, din fag deal ar nalt, aş apă rîu; din mag s’a născut: măgură, apoi latinul: mag-nus, mare, magiarul magaş, înalt maha la Inzi, meg-as la Greci. Din acest bog e la noi boghie, căpiţă de fân, carea ni dă conceptul de un deal. La magiari boglya. Care pe care l-a împrumutat? Bouge la Fr. vechi, gramadă, căpiţă e o gramadă. Cârhoaie fi Cârfie După operat, Cârhoaie e vârful dealului cu numele Telva mare; Cârhoaie sunt trei ridicături stâncoase, şi în operat se observează, „că în Mâidan în limba poporală Cârhoaie şi Cârşie se numfesc vârfurile munţilor stâncoşi. “ Un ceva grandios pentru tema noastră. în Măidan adecă pricep încă înţelesul unor cuvinte celtice, ba aceste sunt cuvinte de toată ziua. ‘) în Bogzania forma mai de aproape pentru Bogdania, căci d se schimba cu z. Moldova s’a chiemat şi Bogdania, anume Turcii ar fi numit’o aşa după numele unui domnitoriu. Numele Bogdania corSspunde posiţiunii Moldovei. — 193 — ■ Car in celtica înseamnă: stâncă, peatrâ, deal, munte; apoi nalt mare. Carn înseamnă corn, lat. cornu, nemţesce Horn; carn grămadă de petri, teren de petri; kearn vârf de stâncă. Carric la Iri, carneeou la Cimbri, karrygg la Cornvali, petri stânci. Se facem unele asemănări cu numele citate din Măidan. Corhaix or. pe un colnic în Francia; Karrhă or. în Mesopotamia, în bibliă numit Charam şi Haram. Kars în Asia un teren stâncos, şi acolo şi oraş. Karst ital. Carso munteniă foarte stâncoasă lângă alpii Iulii; Carsoli în Italia cu cetate vechiâ; Corsica o insulă cu dealuri stâncoase. Karia o ţeară muntoasă în Asia mică; Carrara o ocnă de marmore în Italia. Carintia, Carnia, Carniolia nume de ţeri cu terene stâncoase. în Cârhoaie h purcede din c, ori din g, de aci forma originală care ori carg; oaie din onie ori din olie; on, ol înseamnă loc, deci carc-on, carc-ol o s’a diftongit în oa, iară n, 1 s’au înmoiat, şi astfel oaie sufixul de azi are înţeles de: loc cât oie în Bogoie. în Cârşie car înseamnă deal, stencă peatrâ, ş a remas din şa teren, cum e p. e. în Bog-şa, seau Boc-şa, şi ie înseamnă loc, purcezând de a dreptul din ia, deci Cârhoaie, Cârşie. Cârhoaia e din o formă Cârconia, Cârcolia. Din care, avem: cârcă, cu înţeles de vârf desupra; încărcare. Al=ol înseamnă şi nalt [vezi Mărilă] în Carniolia. Carsidava, Cartum, (seau Kartum) Cer sie fi Certie; Cernenum nume locale, şi Iupiter Cernensis. Aceste sunt numiri din Dacia vechiă. Carsidava oraş după Ptolomeu, Cartum (Kartum) oraş după tabulele cereate Cersie şi Certie or. după tabula Peutingeriana, Cernenum or. după tabulele cereate, Iupiter Cernenus, după inscripţiunile romane din Dacia. 13 — 194 — Carsidava se compune din Car deal, stâncă; sa prejur, teren; a din sa în composiţiune pere şi întră i ca literă legătoare, dara la Daci a însemnat cetate, oraş întărit. în Cersie şi Certie, cer e din car, deal, stâncă s din sa, t din ta, teren prejur: ie loc. Cernenum din Kearn vârf de stâncă, en loc, um e adaus latin şi e superflu, pentrucă um asemenea înseamnă loc. Predicatul Cernensis se compune din Kearn, cern, sau din cerna, iară ensis e sufix roman cum am arătat în Burid-ensii, Dacia Malvensis. Numele din tabulele cereate sunt ale oraşelor din prejurul Abrudului; predicatul Cernensis s’a adus în legătură cu numele rîului Cerna, ce pe la Mehadia şi Răşava curge în Dunăre. în Romania se află formele de nume locale: Cârna, Cârnul munţi, Cârsa, Cars, Cartai, Cartiu etc. Cerşani, Certieni, Corsor vale, Cortil deal, etc. adecă forme de rădăcină tocmai ca cele vechi din Dacia. Predicatul Cernensis mai de toţi s’a esplicat, că purcede dela numele rîului Cerna, că Cerna la Slavi înseamnă neagră şi că Cerna e nume Slavean şi deşi istorice e documentat, că Slavii în Europa dela nord şi ameazi s’au arătat numai în secolul al 6-lea, totuş mulţi au primit, că Cerna e nume slavean, ba unii au enerat că şi pe timpul lui Traian au fost Slavi pela Cerna, căci numai aşa i-au putut da numele. E o prostie mare! Nume mai vechi decât Slavii în Europa, a le deduce din limba slaveană e şi impertininţă. Cerna şi pe timpul Romanilor s’a respuns tot Cerna şi aceasta o demustră o inscripţiune romană aflată la Mehadia cu cuvântul scris: Tsiern1). Inscripţiunea purcede din an. 157 d. Cr. adecă din anul al 50-lea după *) Dacien de Dr. I. T. Neugebauer pag· 10 pr. 6. Inscrip-ţiunea e pusă la an. 157 d. Cr. întru onoarea lui Hercules, adecă: Iorgovan. - 195 colonisarea noastră. Dar eu nu sciu pe cineva în lume ca se fie aflat, că Cerna e o apă neagră! Eu am vezut’o în Septemvrie şi aşa era de curată încât unii m’au făcut atent, că aci şi aci apa e de 2—3 metri de afundă, şi totuş să vedeau petrile pe fundul ei. Ba şi în balada poporală „Iovan Iorgovan şi şerpele“ să zice: înceată înceată, Cerna mea curată! Dar Cerna isvoresce din stânci şi toate rîurile cari isvoresc din stânci, sunt limpezi pănă curg printre petri; apoi trebue sciut că rîurile îşi au numele cum i-le-a dat poporul, carele locuesce la is-voarele lor. într’o inscripţiune latină, aflată în oraşul Sinuessa în Latium (la Mommsen Nr. 4024) e numele: M. Cacius F. Cerna. Pe acolo nu a ajuns puiu de Slav, dar pe atunci nici numele Slav nu a esistat în lume. Nume locale purcese din Cearn, Kearn, Kern, cern, să află şi în ţări, asemenea pe unde nu au străbătut Slavii, p. e. Cernay 2 sate în Francia. Cerne Abbas un sat şi un rîu în Anglia. Cerneux, Cerniak, Cernier sate în Sviţera, Cer-nin oraş şi cerc în Francia; Cernoy or. în Francia Cer-nusco 2 sate în Italia; apoi Kerneir în Prusia, Kernenried în Sviţera, Kernevel în Francia, Kernice în Belgia, şi încă alte multe. în acest mod am arătat, şi forma Cernen din Cernenum, şi cern din Cern-a şi în urmare numele rîului Cerna purcede din Kearn, Kern, cern stâncă peatră şi aa, aba, apă, deci Cerna înseamnă apă, rîu de stâncă1). Fiind materia de interes mare se auzim pe scrutătoriul Âd, Bachmeister la pag. 50. „Mai sigur apar numele gallice de localităţi şi de popoare: Carnuntum, Carnetum Carnutes etc. şi doară şi mai târziu Cornugallia (Cornwallis), carea după aceea s’a zis: Cerniu Budic, azi Cor‘) Din cern, negru slavean avem: cerneală, cernesc, adecă negreală şi negresc. 13* - 196 — nubium, cymrice Lann Cerniu, Cernyu, precum şi Karnitu în inscripţiuni gallice, arată pe iricul carric, peatră, stâncă; cymricul Carnecon, corn. Karrygy, petri stânci. Aci zace de fundament, Kar, rădăcina cea mai departe crăcurată. “ încât azi Monte-negro sârbesce Ţrna şi Ţernagora, din ţrn negru (Dict. sârbesc şi Lex. de conv. Meyer pentru pronunciare) la Poloni asemenea czern şi czarny, numai la Boemi csernj, iară alţi străini respund Cerna-gora acestui cern îi zace de fundament cuvântul celtic Kearn, cearn, pentrucă la Grecii şi Romanii vechi în Albania şi Illyris greca, din carea Montenegru face o parte un şir de munţi s’au chiamat Keraunoi sau Ceranni montes, cu capul de munte Akro Keraunia. în şirul de munţi daţi Montenegrului se află munţii Dormitor de 2606 m. şi Rumija. Când s’au aşezat Slavii, au aflat acolo numele Cerauni şi au adaus gora (vezi Lissa-gora la Lişava) şi Monte-negro e o traducere mai târziu, dar nici acolo nu sunt munţii mai negri decât altundeva. Car aş şi Criş Caraş e un rîu în Comitatul Caraş, Criş e un rîu în Ungaria între Ardeal şi Tisa şi se compune din mai multe ramuri, toate sub nume de Criş, dar unul repede, altul alb al 3-lea negru. Fiind diregătoriu în Caraş într’o es-cursiune ara fost pănă aproape de isvorul rîului Caraş. Vr’o două oare am umblat tot între păreţii de stânci; isvoresce şi curge dintre stânci. Numele Caraş din car stâncă, peatră şi aş apă (vezi Gladeş). M’am informat anume, că şi Crişul isvoresce din stânci şi curge o cale lungă printre stânci. La Magiari se numesce Kdros. Numele Criş din car, cir, cri stâncă şl eş, iş apă, în composiţiune Cr-iş. Limba magiară întră consonante a băgat vocala b, deci kor, stâncă, peatră, şi pe eş apă l’a format eu vocala din rădăcină în <5s, deci Korbs. Cerat Merat să numesce un câmp. Acolo trebue să fie fost o pădure de arborele cer (ital. cerro, lat. quercus cerris, nemţ. Zerreiche). Aci ne interesează numai sufixul at în cer-at, fiind-că obvine arare-ori. At e identic cu et din brad-et, fag-et etc. şi înseamnă: teren, loc plin de brazi, de fagi, Cercheligi sau Circhiligi După operat, aşa se numesce o parte din islasul satului şi aci e o păduriţă cu tufe mici. După D. N. Spinean „la Rocşoreni e pădurea Cerchezelor“ apoi: Cerchezele, loc nnmit astfel la com. rurală Negomir, ambele în jud. Mehedinţ; iară la Frunzescu să află: Cereazie moşie în jud. Ilfov, Cerehezeni sat în jud. Botoşani, Cer-chezeni locuinţa isolată în jud. Ialomiţa; Lunca la Cerchez pădure în jud. Mehedinţ. Numele Cercheligi sau Circehiligi nu arată posiţiunea locurilor, adecă: deal, colnic, câmp etc., ci însuşirea cu păduri de atari arbori. Keirk la Celţi, querc-us la Latini, nemţesce Eiche, ca soiu de arbore. Aşa ke din keirk; precum que din querc, să strămută în ce, şi de aici „cerch şi circh“ în numele Cercheligi, Circhiligi cum p. e. din quinpue latin avem: cinci. întră speciele arborelui querc-us, una e: cerr, la Nemţi Zerreiche, quercus cerris alta e quercus suber, la Nemţi Kork-eiche, de unde vedem, că kork asemenea purcede din keirk. La Latini arbor querna un nume general, adecă al soiului Querc-us şi din querna, que=cher, strămutându-se în g, avem gorun ca specie, (şi alta stejar, stegiar). Din querna==cherna — 198 — la Francezi che(r)ne şi căzând r, apoi căderea lui în-semnându-se eu circumfles p. e. e. chêne, Eiche, chênaie pădure [unde aie înseamnă loc, teren] deşi azi ch sună ca ş. în Cercheligi şi Circhiligi e şi i înainte de lig e literă legătoare, iară lig respective ligă e sufix, cum p. e. din ţeapă avem ţepligă, şi e sufix de diminutiv, ce arată că cercheligi, circhiligi sunt arbori mici, sunt tufe. Liga sau lig e compus din doue diminutive din li şi eg1) La Celţi [W. Obermüller I. 532 VI 180] afară de keirk a mai fost cuvântul keirt cu înţeles asemenea şi de pădure ; din keirt [ke trecând în ge=ghe] la Nemţi s’a făcut cuvântul Gerte, nu ea, vergea. Din keirt la M. Bullet gort, la noi joardă, c=g~j după forma Gerte. Numele Cerca zie, Cerchezeni, Cerchez, Cerchezele, din România ne îndeamnă, ca së scrutăm mai departe. Cerchesii, Cerchezii [W. Obermüller II. 837] numele vechiu l’au avut Kerketi, din keirt pădure de cerr, şi Cerchesii din keirk, quercus pădure de cerr. Cerchesii au locuit în jumătatea apuseană a Caucasului şi azi în genere së chîamă : Circasii ; dar’ numele cel mai vechiu a fost Cor-conti ; astfel, iată formele keirk, kork, cerc, circ, corc. în secolul al IV-lea d. Cr. [II. 180] între Altai şi Ienisei a fost o ţară Cherchis, azi Kirgisia şi locuitorii së numesc : Kirgisii, din forma keirk, kirg, quercus, cerr şi respective pădure de cerr. Numele Corconti din corc, keirk, on loc şi tae, oameni locuitori. La Maidan şi în România nu au locuit Cerchezi, carii doară ar fi venit în timpul emigraţiunii sau pe timpul Turcilor, cum s’au aşezat în Dobrugia, ci înainte de Cristos, cu câteva sute de ani a locuit popor din strămoşii Cerchesilor de azi din Caucas. Pe teritoriul României mai sunt multe nume, cari s’ar putea înşira aci, cu origine din keirk, keirt, ‘) Din talpă, talpigă, numai ig, cârlig şi apoi cătăligă. — 199 — dar’ lipsesce o descriere bună a lor, şi pentru aceasta nu se poate face hotar întră keirk şi cele zise la Câr-hoaie, din car, care stâncă, peatră, dar în faţa locului s’ar putea deosebi, că din cari rădăcini purced ? Astfel sunt numele: Cârce, Cârceni, Câreiu, Cârgaz, Cârja; Cer-chiţa, Chereişoara, Chereculbic, Chirca, Cârceoaie, Chir-citesci, Corciovan, Corcodel, Corcoian, Curcubeta etc. Dar’ trebuie se ne mai oprim la aceasta materia. Am amintit de cuvântul gorun şi aduc şi cuvântul gor-goaşă, ce în dicţionare X’omânesci nu l’am aflat. W. Ober-miiller [I. 513 543] arată cuvântul garan la Galii şi că înseamnă pădure de tufă, şi pădure tânără de cerr. Din garan s’a format la Nemţi: garn, gern, găhren cuvânt de toată ziua cu acelaş înţeles şi pentru nume locale. Gărâna, după Ilie Traila, în jurul Oraviţei înseamnă: pădure tânără. Noi avem cuvântul gorun şi precum am zis mai sus îl deduc din Querna, keirn. Dict. Ac. Romane îl aduce în asemănare cu un cuvânt latin închipuit querc-neus, dar’ din acesta ar trebui se fie gor-g-on . şi nu gorun. W. Obermiiller pentru keirk, arată forme celtice garh, garg=querc-us căci K=h=c,=qu=g. [I. 513] Ajungând acuma la cuvântul gorgoasă, ce e ca o nucă mare, fructul gorunului, vedem că gorg din gorgoaşă e identic cu kork cu gorg, astfel querc-oşa keirk-oşa, gorg-oşa. Iată cuvânt celtic în limba noastră. W. Obermiiller zice, că în numele dealului Garganus din Apulia vechia, gorg înseamnă quercus, deci pe deal a fost pădure de keirk. Dar’ gar [ger, gir, gor, gur] de origine din car, peatră stâncă, deal, munte, înseamnă şi aceste; pentru aceasta în lipsă de descriere bună a numelor locale precis nu poţi face otar întră garg prejur de deal şi garg, keirk, quercus gorun. în România p. e. se află Goran pădure de 1160 de pogoane în jud. Argeş; Gorgan, pădure în jud. Mus- — 200 — cel, dar’ şi Gorgana [ca garganus din Apulia] munte în jud. Muscel. încât numele următoare locale nu zac la deal, la munţi, etc. înseamnă garg keirk, p. e. Gărgăcei, Gărgăuni, Gergani, Gergulie, Gergheana, Ghergisani, Gherghiţa, Giurgena, Giurgiţa, Giurgiu, Gergota, Gurg; iară încât zac la munte şi sunt păduri pe localităţi în prima liniă înseamnă deal, aceea ce se vede din departe şi în a doaua linie, pădure. Cioacă, Cucă, Cucuiu După operat, Cioacă e un deluţ. Cucă, dealul ce stă spre sud; Cucuiu Midii, un deal ce stă singur între două dealuri din sus de Barbura. în Transilvania Nrii 1 şi 2 din 1891 am scris despre muntele Cogaion din Dacia, amintit de Strabo, f 24 d. Cr.; am scris despre muntele Caucas, ce după o inscripţiune a fost în Dacia un munte cu numele ca Caucasul, dintră marea neagră şi caspică, amintit şi de Herodot f 404 a. Cr. şi apoi că pe timpul Goţilor în Ardeal a fost o ţară Cauca. Cine se interesează ca se citească materialul, lucrat foarte pe lung îl poate afia în locul citat; dar aci aduc înainte numai aceaa, că la Celţi coiche a însemnat deal, munte, deci, formele Cioacă, Cucă, Cucuiu, coga coca etc. şi toate rădecinele numelor de munţi în formele cac, cec, cie, coc cuc, apoi c trecând în g, în formele gag, geg, gig, gog, gug au înţelesul de deal, munte. Unii profesori de filologiă au ajuns la acel resultat că rădăcina unui cuvânt se poate împărţi în mai multe înţelese [împărţire sematologică] şi pentru atare rădăcină au adus câte 3—4 esemple. Eu plecând din această orientare, rădăcina cac [deal, munte] am împărţit’o în toate înţelesele şi cu esemple din alte limbi, si astfel semato-logice am esecutat ceva. ce numai esista în atare literatură. ti 201 — Chilăvita 7 Chilăviţa e un ogaş adecă părău lângă dealul numit Colnic, hil înseamnă deal apoi urmează abh, abha, apă, deci chil-ava apă de deal, iţă sufix de diminutiv astfel Chilaviţa înseamnă: apă mică de deal. Col la Celţi, collis la Latini, col-nic la Români; colean la Celţi [ean diminutiv] colnic mic, deal mic; din acel col e cul-men la Latini, culme la noi. Calavon rîu în Francia, cal deal, avon rîu. Kilb la Găllici deal, de aci Kilben deal mic în Argan, Kilpenstage deal în Schwartz-Wald ; Kilbeagh deal în Irlandia. Kleith, cleith la Celţi deal din cal=cle şi aith nalt; de aci Klettberg lângă Erfurt; Klotiberg lângă Mahlsfuren. Cal, cel, chel, cil, chil, col, cui înseamnă deal, munte, colnic. Câteva asemănări. Kail-as munte în Himalaia. Kalathien [cal-aith-ion] deal în Laconia; Kalidromus deal la Thermopile [drom din drum spate]; Calauca munte în jud. Buzău. Monte Celiu în Roma; Celeiu măgură în jud. Dolj, Celcoviţa munte în jud, Me-hedinţ. Celc ov-iţa înseamnă apă mică din prejur [c=ic] de deal; deci e nume de părău şi nu de munte. Clefmont şi Clefs [din kilb] în Francia. Keilberg în Bavaria. Să cercăm forma chil=kil deal Kil-ic-ia ţară muntoasă în Asia mică. Kyllene [col-ean] delime în Pelopones. Kili-dromia [drom=druim] insulă stâncoasă. Chilivani staţiune de drum de fer în Italia. Chili munte şi Chilie deal în jud. Romanaţi; Killeberg în Svedia; Kolias promontoriu în Attica ; Ciolan [col-ean] deal şi munţi în România. Din asemenea rădăcini e la Latini: Cel-sus, Col-os-sus, columna; la noi: deanţ, clonţ, colţ, [vezi Nedeclea], Ava din Chil-ava, e din găllicul abh, abha, apă. Litera b trece în f, m, p, v, şi astfel af, am, ap, av, înseamnă apă (vezi Ivana). La Cimbri afon (on dimin.) înseamnă pârău. Apfa un rîu în Epir. Parava academiei % — 202 — părău în jud. Putna, din par=bar deal, ava apă. Tima-vuâ p. e. în Grecia, din tim, taom pădure şi abh apă. Oraviţa din or, deal, ava apă, şi iţa diminutiv. Acolo este un părău Ora, din or deal şi aa, aha apă. Slavenii zic, că sufixul iţa, la numele părăielor e diminutiv sla-vean şi ei îl scriu cu: ice (unde c sună ca ţ), W. Obermüller II. 137 zice : Itz, vechiu iza, itze la Boemi ice (c=ţ) sufixe de diminutive slavice, anume la nume de părăie şi de rîuri şi aceste corespund celticului ci (ţi) şi sunt femenine, pentru că woda (apă) la Slavi e feminin şi sub iţa se subînţelege woda (apă). ' Adevărat că sunt nume de părăie şi de alte loca- lităţi — pe unde sunt Slavii — şi au sufixul: ice, ica (iţe, iţa) dar’ la Poloni, Boemi, Slovaci şi Şerbi, în limba comună nu esistă diminutiv cu sufixul iţa, ori ţa, căci p. e. vodă apă, dim. la Poloni wodka şi wodeczka, la Boemi wodicska; baba dim. babecska, iară dim. bărbătesc e ek, p. e. beran berbece, berauşek mieluţ şi beruşka mieluţă; şi încât în limbele slavene se află sufixul ice (iţe) nu e diminutiv, p. e. stolice la Boemi, stolica la Sârbi, înseamnă scaun, stolicska scăunel; mai departe încât se află sufixul ice (iţe) purcede din ik, ca se se facă adiectiv, de genul femeesc, p. e. dluzsnik detoriu, dluzsnice detoare; sau la Slovaci: dluznica. La Sârbi se află sufixul iţa dar’ asemenea fără ca se fie diminutiv, p. e. beştiţa strigoane, vrăjitoare; bruciţa ferbinţeală, goriţa epilepsiă. La noi în limba comună se află sufixele de diminutiv iţa, uţu şi uţa, respective ţa, ţu pentrucă vocala premergătoare, înlocuind vocala din cuvântul premers, se consideră de literă legătoare, p. e. pădure, pă-duriţă, părău, pără-uţu, casă căsuţă. Ette e sufix de diminutiv la Francezi pentru nume femeiesc, p. e. Henriette, Ieanette; ot e sufix pentru nume de bărbat, p. e. Iohann-ot. Astfel la noi Aniţa, Catiţa; Ionuţ, Petruţ, — 203 — Lenuţă, Mariuţă. în vocabulariul Iui Pietro Fanfani pentru pronunţia toscană de azi, se află diminutivele etta, etto, otta, otto, ozza (zz=ţ) ozzo, uzza, uzzo, p. e. ba-lletta, balzetto, ballenotto, burilozzo, bergelluzzo, barbuzza (Hiiar bărbuţă) şi pentru aceasta, nu e cu putinţă, ca se fim împrumutat diminutivul iţă dela Slavi, când acesta la ei nu esistă, şi astfel sufixul iţă în Chil-av-iţă l’am dat noi din limba noastră voind a însemna o apă mică adecă părăuţ. Cu diminutivul celtic: ci (ţi) se află p. e. bior-ci, bior apă, ci mică, precum bar-ci apă mică. Dar’ altcum şi în limbile celtice de azi se află cuvinte finite în iţă, p. e. la Baschi alda-itza, figură, aditza cugetare; la Bretoni cu itza, p. e. aboitza, obediinţă, bondiza saltare, săritură, (M. Bullet) fără ca se fie forma de diminutiv (vezi diminutive la Gilia). Dămăcuş, Domoclet, Sclaietis, Tamasiăava şi Tibiscus Dămăcuş se chiamă coasta nordică a dealului Custură, unde azi sunt meii şi peri domestici şi sălbatici şi sunt poeni de păscut. Un Magiar ar putea zice, că Dămăcuş e cuvânt magiar, pentrucă Domokos e numele de botez Dominicus. Numele Dămăcuş purcede din dam, pădure, ac teren, loc şi uş e un adaus românesc, ce asemenea înseamnă loc, p. e. culc-uş loc de culcat. în România se află formele: Dămăcuşa sat, Dămăcuş ear sat, Domoco-şeni sat în Solnoc-Doboca. Forme aproape de Damac, trecând a în i, sunt Dimache şi Dimacheni în România. Din anticitate se află nume personale: Damasias un antiste în Athena, Damasus numele a duor papi, apoi Damasos nume de oraş. în România Domoşeni 5 sate Domoşiţa părău în jud. Putna, Dumasca sat, şi aci putem înşira Damascus oraş în Cele-Siria, zace pe o vale de deal. — 204 Damas aux Bois sat în Francia; bois azi înseamnă arbore, (lat. ar-bos) şi pădure; şi e traducerea numelui Damas, din dam pădure, as loc. Damazan sat în Francia Damaset în Belgia, Damsay în Scoţia, Damsdorf, Dam-ville, Damaso în Italia, Domaşa în corn. Zemplin, Doma-şina în com. Ung. Pe timpul Romanilor în Dacia a fost o localitate „ad Densas“ (la desimi, ce numai la pădure se referează) şi unii o pun acolo pe unde azi e Demşuş sau Dimşuş în com. Unedoarei. Dem şi Dim înseamnă pădure, s (din sa) teren, prejur, us loc. Ad Densas poate fi traducerea pentru Demsus, ce e mai vechi decât ad Densas. La Celţi tam, tem, tim, tom, tum sunt cuvinte, ce a însemnat pădure, la Latini dumus tufă de spini, dumetum (spinet) în genere pădure. Dumosos spinos, tufos; locus dumosus, rupes dumosa. Domleschg-thal în Sviţera, la Italian! Tumiliasca, o vale; din tam pădure, li-le mic şi ase, uisge, apă; sau il nalt, mare. în dict. topogr. al lui Frunzescu se află: Domogleţ o locuinţă isolată în jud. Mehedinţ; în dicţionariul lui Spinean : Domocleţ pe poalele muntelui Domocleţ; apoi Domogleţ 2 dealuri în plaiul Cerna şi plaiul Motru de sus. Cei de pe lângă Mehadia încă cunosc muntele I)o-moclet. Dumuculta munte în jud. Mehedinţ. Domo, dumu înseamnă pădure; clet, cleţ, şi pentrucă c trece în g, glet, gleţ purcede din Kleith, cleith (ce am aretat la numele Chilaviţa) kle, şi cle=cal, cla deal, munte, eith sau ith din aith, aithe, nalt, nălţime; la G iul ici col-aith tradus cu „Hiigel-hoch“ nalt ca colnic; cleith-ean unde ean, e diminutiv, ce l-am aretat în Klet-en-berg. Astfel, Do-moclet, e din dam-cleith, şi înseamnă pădure la colnic, la munte nalt; o e literă legătoare. în Dacia după tabulele cereate a fost un oraş numit „Sclaietis11. La cineva am cetit, că 1 înmoiandu-se sau eliminându-se numele purcede din românescu „scăiete“ *4 — 205 - Dar’ deşi prin România vor fi mulţi scăeţi, astăzi nu se află nici o localitate: Scăiete; din scaiu se află Scăi-eni. Dict. Acad. R. scăietele îl derivează dela latinul scabies, rîiă de unde noi avem: sgaibă, şi nu scăiete. Clayette canton şi or. în Francia. Din Sclaietis, aruncând pe s dela început, ce e numai o siflare, avem: claiet, identic cu cleith celtic, deci Sclaiet înseamnă: jiălţime de deal, iară is, din ais, la nume locale înseamnă loc. (Vezi Ne-decleia) Claia la noi înseamnă căpiţă, boghiă de fen. în trei dicţionare slavene nu i-am dat de urmă, deci fiind claia în formă de dâmp, de deal o deduc din cal, cla esplicat în articulii din urmă. Tamasidava după Ptolomeu a fost un oraş în Dacia. Numele purcede din tam pădure, as=sa teren, cât Damas de mai sus, i e literă legătoare, respective a putut se fie Tamasa şi ca literă legătoare a împins pe a afară, ca în mii de caşuri, iară dava la Daci a însemnat cetate, loc întărit. în anticitate au fost localităţile: Tamasos şi Temese or. pe insula Cipru; Tamesas (azi Temse) rîu în Britania; Temesai locuitorii din Temese, Tim-av-us rîu în Grecia (tim pădure, abh apă, us superflu); Ti-machus azi Timok rîu în Servia (tim pădure, ach apă, us superflu) Tomoi sau Tomis or. în Mesia (Dobrugia) Tomys deal în Messena. Azi Tamise or. în Belgia (la Vlămi de origine germană: Temsehe). în România se află formele de nume: Tamaş, Tămăşeni, Tămăşesci; To-maş, Tomşa, etc. Tămaşa în com Cluj, Tamaşda în com. Bior, Tămăşeşti în com. Unidoarei, Temeşeşti, Tomeşti în com. Aradului. Aici nu poate fi vorba, că toate aceste nume purced dela numele de botez Toma la Români, Tomâs la Magiari. Tamaşi dava în Dacia şi numple vechi sunt din timpul de dinainte de sântul Toma. «“ 206 — W. Obermiiller (I. 151, 300, 392 II, 391, 807) arată că cuvintele celtice taom. taomh, taomb, tem, tim, tom, tumb; şi a schimbându-se în celelalte vocale, au însemnat : pădure, tufă. Afara de Timavus, Timachus etc. aduce de esemplu şi Tibiscus, rîu în Dacia, azi Timiş la Ma-giari Temeş şi îl traduce cu tem pădure, şi uisge (iscus în genere din uijge) apă, rîu adecă rîu de pădure se şi fie fost pădurea pre deal. Dela numele rîului s’a chie lat Tibiscum un oraş pe linia întră Logoj şi Caransebeş un um (on) e de lipsă pentru de a însemna loc de oraş, oraş. Fiind-că dam şi tam înseamnă şi deal, ne întâlnim cn o greutate, (dacă posiţiunea localităţii nu e descrisă bine) de a face diferinţă întră deal şi pădure. Din celticul taomb, ce înseamnă pădure, tufă, schim-bându se în taomf, avem noi cuvântul: tufă, aşa de arbori tineri, precum tufă de per ce e numai o asemănare. Tufos spân. în plural tot aceea; touffe şi toupet franc, tot aceea; touffu fr. tufos la noi, toupillon franc, tufă mică; toppo ital. tufo spân. perul de pe frunte; tuft engl. tufă şi t trecând în z (ţ) zopf nemţesce tufă de per. Se zice şi tufă de flori. Punendu-se s la început, sunt formele: stuf, stufiş, pădure de arundine, stufos. Beai, delmă, telvă, tellus Deal şi dehnă la noi sunt cuvinte de toată ziua, iară telvă, ce înseamnă deal după o anumită formă, în unele locuri e cunoscut numai ca nume de deal. în celtica dail înseamnă: a) del (deal) b) ca adiectiv, nalt, rădicat; b) vale, terenul de lângă un deal; c) cetate, fortăreaţă castel pe deal. Deal, dail, doi cetate (I 237.339). Dail ca deal şi ca cetate pe deal stau în aşa legătură ca ar (deal) şi arx (cetate pe deal) la Latini, ca Berg (deal) şi Burg (la început cetate pe deal) la Germani. — 207 Cătră dail adăugându-se ean, sufixul de diminutiv, dail-ain a însemnat şi deal mic şi cetate mică, un castel. Şi fără se atrag atenţiunea, fie-carele a putut afla, că cuvântul del (deal) purcede din celticul: dail (respuns şi dai, ca gail şi gal, şi respuns şi del); asemenea dâl-ma din dail, deal şi ma loc, ce e identic cu ma din Roma, şi la noi dâlmă e concept pentru un deal mic; d trecând în t şi m din ma în va, e tâl-va, ce după operat se esplică, că: „toate dealurile cu coama (culme) lungăreaţă rotundă se numesc: tâlvă şi astfel tâlva în Măidan e cuvânt de toată ziua, şi fiind-că în deal vedem pe e diftongii, dâlma şi tâlvă se le scriem cu â. La Vlaho-Mo-gleni din Macedonia, del înseamnă colnic şi Dr. Gust. Weigang (pag. 8) îl ţine de cuvânt slăvean, fără de a-i spune etimologia. La Slavi gor şi hor înseamnă deal, ară doi înseamnă: jos şi dolny, de jos, de din jos, deci cu înţeles contrariu. Dail se vede a fi fost un cuvânt arie, şi din el mai multe popoare indo-arice şi-au format cuvinte sinomime. Adolf Bachmeister (Kelt. Briefe pag. 49) arată, că la Iri talam înseamnă pământ (tal nalt, am=ma, Ioc) că talamnat la Galii înseamnă pămânţel, adecă pământ mic şi talmande, pământesc şi pe talam îl aduce în legătură cu latinul tel-lus sau tel-lur, ce înseamnă pământ, iară eu, cu magiarul talaj, ce asemenea înseamnă pământ. Ce-i pământul ? un loc rădicat din apă! tal=tel înseamnă dară nalt, rădicat şi am=ma loc, precum şi în tel-ur, pe ur îl cunoascem din artieulul Arii şi din alte espli-cări, că înseamnă: loc. Din dail la Nemţi e teii în steil, ce înseamnă precipis, deal ripos, prepăstios, pănă ce s e numai o siflare, şi pentru acesta e superflu; mai departe la Nemţi e thal vale, unde h e aspiraţiune şi pentru înţeles asemenea e superflu, deci: tal, vale=dal. — 208 — Acest dail celtic în numele locale se află în formele : dai, del, dil, doi, dul, dyl, tot cu înţelesul, ce l’am esplicat mai sus, şi se află aşa în numele locale din anticitate, precum în acele de azi. In anticitate: Dal-mion or. în Dalmaţia, Corydallos deal în Africa; Delion or. în Bootia încă la Herodot f 408 a. Cr. Delion or. în Lucania. Delos deal lângă Tegira în Bootia, la Plutarch 50 d. Cr. Delos o insulă în marea aegeica, amintită încă la Homer 950 a. Cr. Insula e un spate de deal de 5 chilometri şi vârful mai înalt Kynthos e de 106 m. de nalt. Fie-care insulă e un deal eşit deasupra feţei mării; pentru aceasta insulele au numele de dealuri. Delphi or. la muntele Parnassus, în provincia Phokis şi a zăcut la nălţime de 700 m. sub stencele Phâlriade. Delphi se amintesce la Herodot, şi numele purcede din dail deal, pha (=ba, fa, ma, pa, va) prejur, teren, iară i, identic cu celticul y, pentru sufix de nume de oraşe. Del-pha e identic cu tel-va. Delphinion castel pe insula Chios, amintit la Thucidide, născut 471 a. Cr. Numele vechiu Delph-in, ion adaus grecesc, identic cu in, ce înseamnă loc. Dellius Plutarchus nume vechiu roman. Dilem o delime în Persia. unde em e=am, ma, prejur, loc. Dolopii popor în muntenia Pindului, op aci e din pa, dol-pa=tel-va. Doliones popor tracic în Myssia; Doliche insulă şi două oraşe; che=ca loc. Dulgibini popor în Germania lângă Pyrmont (pyr—pir în Epir, din bar deal, mont adaus latin, asemenea deal) şi Padeborn. Dulichium insulă, se ţine de Acarnania; Doliche arată că forma vechiă a fost Duliche, ium e adaus mai târziu şi e atâta cât che; um latin, pentru nume de insulă e superflu. Azi se afla: Dalberg la Rhin; Nemţii adăugând berg, ce înseamnă deal în limba lor, cătră Dai, numele — 209 vechiu, berg arată positiv, că dai înseamnă deal. Dâlboaca sat în jud. Mehedinţ, dâl=deal, boca, din buach, spate de deal, apoi Dalcan, Dâlga, Dalhauţ. Csik-Delne în comitatul Csikszereda. Delmus deal de 1092 m. de nalt în com. Uniadoarei. Delciu (forma ca Doliche) Delaghi, Dele, Delen munte în jud. Râmnicul-sărat. Delia în Italia, Delitz am Berge în Prusia; Delle în Francia. Dello în Italia, Delsberg la Nemţi Dell-mont în Francia; Delve (chiar tel-va) în Francia; Dalven-au în Prusia, Delvina în Turcia. Dilsa sat în comit. Uniadoarei, Dils-berg la Baden. Doi de Bretagne or. în Francia lângă Mont Dai. Dai celtice deal, mont adaus romanic, munte latinesce se află: Dola. Dole în Sviţera lângă muntele Iura. Dolmen la Găllici înseamnă petri mari; doi aci e mare, men din main peatră. Dolfana părău în jud. Prahova, din doi deal fa, prejur, ana apă. Dolie şi Dolota munte în jud. Vâlce. Dolj e un judeţ doi e deal, j, din ca, ga (cât Doica, Dolga) prejur, la Dolmar în Messingen, doi, nalt, mar, deal; sau doi deal, mar mare (vezi Mărilâ). In anticitate numele dealurilor, munţilor, a servit şi de nume pentru zei, şi de titlu pentru domnitori, domni mari, ce în scrierile mele am arătat mai adeseori. La Usi titlul unui principe, beliduce e: Talou cât Dalou. La noi dulău, în unele locuri căpitanul, capul satului; în alt. le, cânele cel mai mare din turmă. Dulfu se află nume familiar românesc, din dul deal, f=fa, prejur, şi u, om; dulian înseamnă la noi: om cu posiţiune înaltă om de frunte, om avut. La Magiari dolf şi dolyf înseamnă sumeţie, măreţia, dolfos ce-1 ce se îngâmfă, se sume-ţesce, sumeţ. Ajunserăm la telva, ce s’a esplicat mai sus. — Tuia la Galii înseamnă colnic. în numele locale se află răde- u — 210 — cina din dail, în formele: tal, tel, til, toi, tul, tyl şi de astă-dată las cu totul la o parte formele ce se nasc strâmutându-se d în s şi z iară t siflându-se. — Numele locale din România, lipsind adese-ori descrierea posiţiunii lor, fac şi greutate pentru esplicare, dar asemănarea lor cu alte identice, nu lasă îndoială pentru înţelesul lor. Talaba sat, Talapan sat şi pădure, Tale, Talie sate, Talpa, Talpa-Trivale Talvac sate; acesta din tal-va-ac; Telveşti. Telpos deal în Ural (tel-pa); Telfs (tel-fa) şi Telve (tel-va) în Tirol. Thilphusa deal în Bootia. Tolfa deal lângă Viterbo în Italia (tel-fa). Tolfta sat în Svedia, ta =ad=pa loc. Tolifa în Bosnia, Tulbe, Tulpan în România. Se vedem câte-va nume compuse. Talmello or. în Francia, tal=dail, mello asemenea celtic, din mael, deal petros. Talmona şi Talmone în Italia, Talmont în Francia; din dail şi mons. Talmas (tel-ma) în Francia, Tal-mason în Italia. Telegu, Telejan, Telejna, Teleorman în România; Tela or. şi colnic în Mesopotamia, Telde în Spania; Tillberga în Svedia, Tyldesley în Anglia, Tilce în România. Tolmazza în Italia; tolmadh în celtica, plin de colnice rotunde, atâta e Tâlmaciu în Ardeal, Tălmacu deal şi movilă în România ; Tolna comitat în Ungaria, partea mai mare stă din colnice. Tullingii popor în Svi-ţera, daiBean, deal mic; Tullnbach [dail şi an apă] pârău în Austria. Dar’ se auzim! Tullus mons, azi Terglou muntele cel mai înalt din Alpii carnici. De aci numele romane vechi Tullus, Tullius, Tullia! Ni-se deschide o lume noauâ! Do brei a După operat: Valea cu livezi dintre dealul Cărpe-nişnl mare şi dealul ostie, precum şi ogaşul (părăul) dintre ambele dealuri se numesc Dobreia. în vârful dea- — 211 — lului Dobreia e lacul Gruii. Spre Ost e tel va Dobreii, în vârful telvei e lacul Toni. Astfel Dobreia e deal, tâlvă vale şi pârău, e un teren. Numele Dobreia s’a format din Dobra şi sufixul ia. în composiţiune a din Dobra s’a schimbat în e, şi a devenit literă legătoare între Dobr- şi ia. Dobreia înseamnă prejurul terenul, ţinutul Dobrei, şi numele Dobreia nu s’ar fi putut forma, dacă pe acel teren nu ar fi sau nu ar fi fost şi o localitate, deal ori părău cu numele Dobra. Asemenea formaţiuni sunt Galilaea, Lebadea, Titho-rea, Aquileia, Celeia, Tituleia etc. în comitatul Uniadoarei, colo sus în dealurile cătră hotarul Caraşului se află: a) Dobra, părău, ce curge de cătră Muncel şi se varsă în Mureş; b) Dobra oraş lângă Mureş şi pe ambii ţermi ai părăului Dobra; c) Dobra un deal dela oraş spre apus, între Mureş şi Ge-rend. Apoi sus pe deal mai este: Vadul Dobrei, aproape de isvor, iară jos, gura Dobrei sat din sus de oraş. în România se află doaue sate Dobra fără, ca se li-se descrie positiunea, că zac la părău sau la deal. Apoi se află Dobra în Saxonia, Dobra (în documente vechi Dabra) în Austria şi o mulţime de nume locale formate din numele Dobra, dar’ cu sufixe felurite. Slavenii numele Dobra şi toate derivatele le ţin de nume slavene; ei zic că numele Dobra şi celelalte formaţiuni purced din slavenele; dobro ce înseamnă: bun, nemţ, gut, ung. jo, şi din dobra ce înseamnă bun (bine) adecă sat, ung. joszâg. Dar’ nu esistă nici un deal, părău sau sat, cari se aibă înţelesul: bun, şi precum am zis, numele unui deal înseamnă numai deal, al unui părău numai părău. în nota dela Bersa văzurăm, că cuvintele de toată ziua, ce nu înseamnă de-adreptul dela etc. sunt rătăcitoare. Acuma p. e. în România se află 11* — 212 — munţii şi dealurile: Găină, Muiere, Mălalu, Pasere, Faraon, Faurel, Porc, Porumb, Păriete, Preoteasă, Pupăză etc. şi ar fi o prostie a cugeta, că numele aceste purced dela găină, muiere, mălaiu etc. şi a face poveşti despre găină etc căci deşi aceste numiri apar a fi românesci, ele toate sunt celtice, căci mai toate se află şi în teri nelocuite de Români, şi înseamnă: munte, deal, stânca dar’ popoarele, numirile asemeni unor cuvinte în limba lor, le asimilează tare limbei lor. Astfel Slavenii din dobro, dobra deduc aceea, ce nu esistă. Se ni vorbească Celţii. 1. Dobra ca nume de pârău. Dobra, ca nume de părău înseamnă: apă mică, riu mic, şi apoi în ginere: rîu. W. Obermtiller (I. 400. 410 etc. II. 815 etc.) arată, că la Celţii vechi, dwr a însemnat : apă, părău, rîu. Abea este alt cuvânt celtic, ca în dialectele celtice şi în gura altor popoare se se fie strămutat aşa de tare şi în atâtea forme, ca: dwr, — şi causa o putem pricepe, adecă, pentru că dwr = apă e cuvântul repeţit de multeori în toată ziua şi noaptea. Eu voiu arăta pe scurt regulele străformărilor, şi pe basa acestora, unul, carele pănă azi nici n’a auzit de Celţi, poate se reafle nume de părăie şi de rîuri, în număr foarte mare, şi anume: a) mai întâlu în dwr, întră d şi w sau întră w şi r au întrat pe rând toate vocalele, adecă, a, e, i, o, u, y, şi aceasta, din lipsă pentru o pronunciare mai uşoară. b) w s’a strămutat în vocală, sau întrând altă vocală, w s’a scos afară din cuvânt. c) w s’a schimbat în b, f, m, p, eară d în t şi în z=ţ şi în fine: 213 — d) s’a pus s înăinte de numele început cu t. Mai întâiu să arăt cuvintele celtice de azi şi purcese din dwr, — pănăee în numele rîurilor, formele vechi sunt şi mai variate. Din dwr la Cymrii (Cambri) azi e: dwfr, dupr, la Găllici e dobbar, tobaire, tobbair, toibre, şi mai usi-tat, tobar, ce în limba de toată ziua, înseamnă: apă. Din dwr la Greci, schimbându-se w în o, şi punându-se arti-culul y, cu aspiraţiune, e: h-y-dor, apă. Eară Adolf Bac-meister kelt. Briefe pag. 24. zice: „Dover (un fluviu în Anglia) sau Dour de azi, gâllice s’a chiămat: Dubrae şi Dubris. Un fluviu în Irlandia s’a chiămat: Dabrona; în Gallia (Francia) a curs Verno-dubrum, ce şi azi se zice Verno-dubre. în secuiul al 8-lea se amintesce rîul Dabra., azi Tauber, ce curge în Maina. Lu Iii dobar, dobur înseamnă : apă; de aci la ei dobarchu, câne de apă. Dobur e cuvânt iric pentru a numi rîul, La Cymrii dufyr, dwfr, dyfyr înseamnă: apă; Camdubr e nume de rîu, unde cam înseamnă: strîmb; duffryn înseamnă terenul unui rîu, valea rîului (yn teren). La Cornwalli dowr, douer, dour, dur, la Armorici dour înseamnă: apă. Eară după M. Bullet: deifr, dewr la Galii apă, dobur la G. apă, rîu; dovar la Iri, apă, riu; duwer, dwer la G. apă; dwor la G. fântână; dwr la Cornvali apă, la G. fântână, duwer dywr la Galii apă. Atâta ar fi destul pentru de a arăta, că numele părâului Dobra, purcede din celticul dwr, şi la început va fi fost dobr, şi numai prin influinţa limbei romane, a devenit: dobra. Să facem asămănare cu unele nume. Da-ber-see (See la Nemţi lac, apă) lac în Prusia. Debriach sat lângă un lac în Carintia. Dibra sat în Turcia. Do-brau sat la rîul Ziilser în Pruşia; Dobrinca fi. în Prusia. Dovera în Italia, Dovert-court în Francia, Dubro sat în Prusia. Dobrica părău în Mehedinţ; Valea Dobrotei în j. m - Prahova. W. Oberm. (II. 460). numele: Dobrudzia (cum s’a scris) îl esplică din tobar, dobhar apă şi deosebi din tobracha, apă ee încungiură. Dobrugia se scrie bine; ug se reduce la aeh, ac, teren, prejur, deci de apă. D trecând în t, sunt formele: Tobiiach azi Debriach. Tauber rîu, în vechime Dubi a şi Tubar; Tuberis azi Taufers rîu Tirol. Tyburnia azi Tyburn un părău în Londra; n e rămăşiţă din diminutivul an. D se schimbă în z=ţ, Zabergau un teren la rîul Neckar. — Cu s înăinte, vezi Streiu, Ostru etc. Dar formaţiuni asemeni purced şi din alte cuvinte. Bar şi bior la Celţi înseamnă apă, rîu; (vezi Buroniu) şi dacă diminutivul di [mic] ti [mic] se pune înăinte, sunt formele: di-bar, ti-bar, dibior, tibior etc. 2. Ddbra ca nume de deal Flecarele va pricepe, că dealul nu poate însemna părău, şi părăul nu poate însemna deal, deşi vedem: Dobra părău şi Dobra deal. După litere sunt identice, după înţeles sunt diferite. Dobra se află un deal în Bavaria. W. Oberm, [I. 261, II. 890 etc.] zice, că la Celţi dob şi tob a însemnat: cap de deal; dub, dubh şi tub, deal; tom colnic, taobh, coastă, lăture de deal, spate de deal, un deal ce desupra are puţin şes, deal, care are terase, de te sui pe el, ca pe trepte. Tabor [după Lex. de conv. M.] în genere înseamnă un vârf, un glob tâmpit deasupra. Astfeliu dealul cu numele Dobra şi alte formaţiuni trebue se fie un deal fără vârf, un spate de deal, — deci Dobra purcede din dob, deal, spate de deal, şi ra loc; — ra în altă formă: ar er etc. Câteva asemănări. în România Dobra munte şi deal; Piscul Dobrei, deal, Do-briaş, Dobrica, Dobron, Dobro-vârf, nume de munţi. în — 216 alte părţi. Daber deal cu stânci în Prusia; Dobersberg deal în Austria de sus, Dobrasburg, cetate pe deal în Moravia; Bobraberg deal de 743 m. în Frankenwald ; Dobronhegy în Comit. Zala. în anticitate Dober-es un po-popor în Thracia după Herodot f408 ant. Cr. Dober-os or. în Pootiia după Thucidide născut la 471. ant. Cr. Nu seim zăcut’au la rîul ori la dealul: Dober. D trecând în t, Tabernae or. în Gallia azi BergZabern în Elsatia, zace la muntele Voges. Taburnus deal în Campania. Tabor sau Tavor, muntele pe carele Cri-stos s’a schimbat la faţă, e de 1700 m. nalt, astfeliu tab deal, or nalt. Tabris oraş în Persia zace pe o coastă de deal, la înălţime de 1348 m., Tibur or. în Latium, a zăcut pe un deal de 250 m. şi alte multe. în România sunt formele: Tabăra, Tăbărţoaie Tâmp, Tebru, Timor etc. Dar formaţiuni asemeni purced şi din alte cuvinte; bar la Celţi deal [vezi Barbura] şi dacă se pune înăinte diminutivul di, sau ti, di bar, ti-bar, înseamnă deal mic. Dab, tab şi celelalte forme, ce înseamnă deal ca adjectiv înseamnă şi : nalt, rădicat, ce stă deasupra. Din acest dab, tab, etc. e latinul tub-er şi tum-or, o îmflătură, ce pe trupul omului stă rădicată, ca un colnic pe pământ, în celtica tope, în sanscrita veche stupă [tup cu s înăinte] înseamnă, ce e latinul tum-ulus [tum deal, ulus mic] dealul, dâmpul de mormânt. Tupa la Spanioli grămadă, asemene e qgneept de ceva rădicat, de colnic. Din taobh e la noi dâmp, la Magiari domb. Taobh un colnic fără vârf; — de aci S-tumf la Germani, tompa la Magiari, tâmp la noi. T din tab se siflează, adecă i se pune s înainte. Vezi Stiubeiu. — 216 — 3. Dubhras la Celţi a însemnat: sat. Dubhras la Celţi sat, şi e compus din dubh sat şi aras locuinţă, e tradus cu Wohn-ort. în urmare toate numele de sate şi de oraşe, cari nu zac nici la deal, nici la părău, şi sunt asemeni- formelor înşirate mai sus, purced din cuvântul dubhras. W. Obermuller (I. 400) arată, că din dubhras, anume forma drubh s’a format , nemţescul: dorf (sat) în alte forme: dorp, twarp etc. prin ţările germane. Astfel Slavenii cu dobro şi dobra lor, nu au zis ceva serios. 4. Dubh la Celţi a însemnat: negru. i Dubh la Celţi, dub azi la Iri, du la Cymri, Corn-walli, Armorici înseamnă negru. Când decade o limbă, din cuvintele ei aruncă şi vocale şi consonante, iară când se desvoaltă o limbă, în cuvinte primesce deosebi vocale p. e. cum văzurăm formaţiunile din : dwr. Dubhar a fost un principe, un beliduce, carele a condus pe Gali în Spania; numele purcede din dubh negru şi ar, om ; forma veche air bărbat, şi aire femeiă. Aceasta e la noi în Ol-ariu, pecur-ariu, etc. „Dubhoda la Găllii vechi un nume bărbătesc, purcede din dubh negru şi od sau aud, urechiă (W. O. I. 408).“ Din acest aud (urechiă) s’a format latinul aud-io, la noi aud-u. Urechiă e instrumentul cu care omul aude; auzirea, auzul e activitatea urechei. D din aud s’a strămutat în s, de aci aus, la Latini aus-is şi auris urechiă; din aus urechiă e la Latini: aus-culto, la noi ascult, aus urechiă şi colo, din care culto în asculta; asemene e activitatea urechei, când ascultă. în scrierea mea despre Caucaland am arătat, că cog înseamnă cap şi că latinul cogito (cuget) e activitatea capului. La Celţi benn a însemnat cap, de aci la Găllici 217 — gu-benniol, cervicale; azi la Cambri penn cap, la Corn-walli pen, cap; impinion, creeri, la Armorici penn cap, em-penn creeriu; (Ad. Barhm. p. 11). Din acest pen e pin în lat. o-pin-io, părere, activitatea capului; e men-s (minte) e Mein-ung nemţ. părere. Minerva zina sciinţii, din min cap, minte, er mare, va femeiă. lată v’am condus, ca când şi când să vedeţi, şi că în ce mod s’a născut limba latină! Pe această cale s’a născut cuvinte şi în limbele de azi p. e. szâj (ung. gura) szo (cuvânt) activitatea gurei; gură, activitatea ei e: graiu, etc. Drugă sau ierugă Locul din sat, între valea llişava şi ierugă (canal) să zice Ostru. După Dict. Ac. Rom. eruga e canal, duet de apă. La D. Barcian eruga şi ierugă, şanţ canal de apă. Dict. Ac. Rom. citează de unde-va şi „arrugia“. în Dict. latin al lui Du Cange să află: arrogium rîurel, şi îndrumează la spaniolul arroyo, dar la spanioli ca cuvent antic să află şi arrogio, părău (tradus cu Bach). Eu în Caraş am auzt cuvântul ierugă cu înţeles: a) de canal săpat pentru moară; b) de părău, ce curge, de pe deal, şi în escursiunile mele pela Câlnic mi-s’a arătat o ierugă, ce curgea, ca părău natural pela spatele unei case. în dict. geografic al lui Spinean să află: Eruga părău în jud. Mehedinţ are isvoare calde. Eruga Morii, părău, să ţine de satul Gâila mare. Iacă un cuvent poporal şi iară e de origine celtică. W. Obermuller (I. 412, 451. II. 296 etc.) arată, că la Celţi, earc şi earg a însemnat: apă, rîu; earg-an [an diminutiv) apă mică, rîu mic, deci părău, şi aduce de esemplu, Argen (earg-an) rîu în Wurtenberg ce curge în lacul Boden. Ergines azi Erkene rîu lângă Constantinopole (es superflu). Apoi W. Obermuller arată, că se află nume — 218 — de părăie, la cari la început s’a pus mi (dim. mic) p. e. Marich-pach părău în Austria de sus, din mi şi earc; Margus rîu în Mesia, azi Morava în Serbia, din mi şi earg, eară us e superflu. Atâta ar fi destul pentru de a recunoasce originea cuvântului erugă, şi a multor nume de rîuri, sau de oraşe situate la ţermi de rîuri, purcese din earc, sau earg, cari se şi iotiseaza, adecă capătă pe i moale la început, şi de aci iearc, iearg; ba uneori se aspirează cu h, de aci hearg. Cuvântul erugă, ierugă s’a format aşa, că între r şi g din earg, a intrat u; deci forma dela început era: ear-u-g, şi romanisându-se s’a» adaus a dela capăt. Se aduc şi eu câte-va nume. Irlandia la Ptolomeiu s’a numit Uergion (earg apă, ion loc), marea din prejur, Okeanos uerginos; numele se află şi Bergion, Yergion, unde b, v apare din u (ergion). Argenis rîu în Gallia, azi Erguen-on. Ergavica, un oraş al Celtiberilor în Spania tocmai la ţerm de rîu; din earg, şi wigh celtic, vic-us latin, sat. Erginos fi. în Macedonia, azi Ergene, Erigon în Macedonia, azi Cerna. Irgis fl. curge în Volga; Iercea sat în jud. Mehedinţ, zace la valea Coşuştei. Iergeviţa sat în jud. Mehedinţ, lângă Dunăre; numele e pentru un părău. Ierka or. în Prusia, Ierga or. în Rusia, zac la ape. Iericho or. în ludea, zace tocmai la rîu, peste rîu a fost Gilgal (vezi Gilia); rîul isvoresce din dealurile dela Bethel. Ierichow în Prusia, mai multe oraşe la rîul Elba. Areole se espică cu earg apă şi le loc Wasserort (I. 129). în anticitate după Ştefan Bizantin au fost mai mult de 24 de oraşe numite Heraclea şi situate la ţerm jle mare sau de rîuri. H e aspira ţiune erac e din earc, le din lly, lle, loc. Heraclea pontica, azi Eregli Bender pe ţeimul mării negre; alta Heraclea pe ţermul mării 219 — marmorice, azi asemenea Eregli. Heraclea în Lucania, pe ţermul mării şi rîul Aciris. Heraclea în Grecia pe ţermul rîului Mopus. Heraclea Minoa în Sicilia, H. Sintica în Macedonia şi încă altele. Astfel de nume de oraşe s’au adus în legătură mitologică (vezi Griech. Rom. Mith. de Z. Preller) cu Heracles la Greci, Hercules la Români pe carii une ori i-au făcut de fundătorii oraşelor respective. în România se află formele: Erculesti sat în jud. Râmnicul-sărat, Ierculeţ 2 sate în jud. Olt; Iercălan pădure în jud. Prahova; adecă departe de Mehadia, şi numele aceste purced din earc, apă, rîu, dar’ sunt culese fără de nici o descriere a posiţiunii. Heracles (Hercules) a fost zeu de isvoare (L. Preller gr. Myth. II. 274) şi iubitoriu de nimfe (zine) de isvoare. După inscripţiunile romane aflate la Mehadia lui Hercules şi zinelor şi sântelor (numinibus) apelor, li-s’au ridicat multe monuminte. El a trebuit se fie zeu de isvoare, de ape, pentrucă numele şi l-a căpătat dela earc-le, şi es ce înseamnă om deşi am întîmpinat altă filologie1). Cele trei zine din balada lui Iovan Iorgovan, sunt zinele apei Cerna. Şi la Mehadia a trebuit se fie şi poate că esistă şi azi un is-vor, cu numele, ce purcede din earc, sau earg, şi care a dat ansă pentru cultul lui Hercules în Mehadia (în anticitate ad Mediam, verisimil din.maidh, med, un câmp între dealuri, (vezi Măidan) şi nu din latinul medius= de mijloc, de unde avem: meziu-miez p. e. de pâne. *) Heracles la Greci, Hercoles şi Hercules la Latini, Herecles, Hereclus la Osci, Hercle la Etrusci, Herclus la Samniţi Herykalos în Sicilia, dar Heracles se află în Asia înainte de Greci şi Latini. Z. Preller Rom. Mitli. p. 640 deduce din gr. erkein, lat. hercere, a escliide a separa, astfel H. e eschizetoriu de streini, de inimici. Erkos gard, erkion îngrăditură, erkane îngrăditură. Dar’ atunci H. ar fi numai un păzitoriu de garduri, de casă. Unii celtişti numele Hercules l’a esplicat şi din earc, domn ul mare, es is, om. (I. 79). Dar care întră în serviţiu, nu poate fi domn mare; alta ar fi, dacă earc ar însemna şi viteaz. — 220— . Oricum oraş în Epirus, azi Orco şi Eriche; Orco fluviu în Italia, Iork sat în Prusia la rîul Elba; Seo ele Urgel or. în Spania la rîul Segre. York or. în Anglia la gura rîului Tees, în anticitate York-vik (vezi Erga-vica). Cu prefix de diminutiv BirgUs azi Barrow părău în Irlandia; Mirce (mi şi earc) isvor în jud. Buzeu; Verce vale, Verigă baltă, Veroga părău în jud Râmnicul sărat; unde v e din bi-vi=mic. Neargen rîu isvoresce în dealul Semenic şi pela Şasea trece în Dunăre; ni e încă diminutiv, şi en la capet, asemenea. Se află şi cu prefix de augmentativ, il=:tnare. Il-arg-us fluviu în Vin-delicia; Tl-arg-aonii, popor, celtiber în Spania, la rîul Iberus; acolo au locuit si Il-erg-etae. în composiţiuni se află : Bisu-erga fluviu în Spania, azi Pisuerga, la Romani şi Pis-oraca; Visurgis fluvu în Germania, azi Weser. Passarge fluviu lângă Königsberg, bis, pas, pis, vis înseamnă pădure, bois fr., bos-co ital., ar-bos lat., earg apă. Târlea, Fur nea, Trateria Fârlea e valea, ce zace între dealul Planiţa şi Car-penişul mare, mârginindu-se cu otarul Ciudanoveţului, şi Fârlea e cu livezi şi păduri, astfel e un teren, ce z n e între dealuri, zace nalt. Ogaşul (părăul) din aceasta vale se numesce: Ogaşul Fârlii, sau ogaşul Fârlea. Numele Fârlea, ca teren ce zace nalt, purcede din bar deal şi fiind-că b din bar trece în f, m, p. v, purcede din far deal şi lle, loc, deci loc la deal, loc înalt. încât,, numele Fârlea îl luăm de nume de părău, nu poate însemna tot aceea, ce înseamnă Fârlea, ca loc la deal, ci trebue se însemneze apă, rîu ; şi numele pârâului trebuie se fie Fâr-lia, şi purcede din far deal şi lia apă mică, părău; lia e compusă din li mic şi a, sau aba, apă (W. Obermiiller II. 221 — 229). 221 — Toate ce le-am zis în articolul Barbura, despre bar ber, bir, bor, bnr, deal, şi ce le-oi zice în articolul Mă-rila despre mar, mer, mir, mor, mur, deal, se pot zice şi despre far, şi celelalte forme, cu înţeles de: deal, stâncă, vârf, şi ca adiectiv: nalt, mare. în acest mod, am dat ocasiune, ca fie-carele se poată esplica numele locale din satul seu, încât sunt identice cu acele aci înşirate. Din înţelesul numelor Fârlea se facem atari asemănări. Farallon insulă spaniolă; precum am mai zis, insulele toate sunt dealuri eşite din mare şi Farallon purcede din far deal, al mare, on Ioc; dacă numele e baie scris cu 2 1, atunci far deal. al mare, la loc, şi on e superfln, căci înseamnă, loc. Farallones de los Fiayles, trei insule spaniole mici şi stâncoase; Frayb s din fra deal yl din aii. oii ttencă. Failey nume de familia din Dublin în Anglia ; dar’ e nume de sat, din far deal, le loc şi y, loc, locuinţa, ce se adauge la numele de oraşe şi sate. Astfel în acest nume reaflăm numele' Far-le din Maidan. Farleigh, Farlington sate în Anglia ; Farlede sat în Francia ; iată şi aici de trei ori Far-Ie. Dar a din far se schimbă în celelalte vocale. Ferla orăşel în Italia, Ferlach 2 sate cel de sus şi cel de jos dela părăul Ferlach; din fer deal, la loc şi ach apă, deci apă din loc, teren de deal. Firlejow sat în Galiţia, firle=fârle, j literă legătoare, o\v, dacă e părău acolo din abh apă, cum e ach în Ferlach, dacă nu e părău, din aobh, aoibh, de unde nemţescul Hof, curte. Forli provinciă şi district muntos în Italia, Furlo un pas în Apenini. Sfurle (furie si fi a t) e nume de familia românească în comit. Biorului. în România se află Faurel deal în jud. Putna, şi Faurul deal în jud. Mehedinţ Nici decum d»la faur (covaciu) ci din far deal, şi dacă dealul e nalt, el din il — 222 i ■ J « nalt., altcum din le loc; el în limba noastră pentru faur e diminutiv. Furu şi Furul mic munte în jud. Buzău;' nu din fur (lotru) ci din bar, far deal; în Furul, ul e articulul nostru, arătând pe dealul mic. Din formele ca Fârle, cu bar sunt: Bârla, Bârlesci, Bârleni, Berlesci Birlesci, dealul Borlei, astfel Borla e deal, Borlesci, Bu-rilă mare şi mic; Burla etc. Se pot asemăna toate numele, în cari se află: paria, marla şi varia şi sunt localităţi de dealuri sau de înălţimi. Fim ea e părăul între Spinături şi Groşi şi se varsă în rîul Gladeş. Furnea ca nume de părău purcede din bior, la Găllici şi feor apă, rîu, şi an mică, deci bior-an, feor-an părău; furean. Vezi acele ce am zis la Buroniu ; şi Furnea e identic cu burun, brun, Brumbach şi s’ar putea numi şi Furoniu. Din furun a căzut u din urmă şi s’a format iurn. Far singur încă înseamnă apă, părău şi aceasta dovedesce numele: Far-bacb, For-bach, Fur-bach din ţările germane; astfel n în furn a putut remânea numai din diminutivul an, un, căci încât n uneori purcede din an, on loc, sau întors na loc, e în numele deosebi de câte ori zac la deal, ori zac la apă. Fure see lac în Dania; See înseamnă lac. Fures isvoare de ape minerale şi lângă ele oraş în Franeia. Furnari sat în Italia cu ape minerale; feor-an apă mică, ar loc i oameni; Furnas sat în Portugalia cu ape mine· rale, şi solfuroase tot aceea formă, dar as, dacă e vechiu înseamnă loc; Furnaux sat şi Furnes or. în Belgia zace t lângă un canal, ce curge în Yeurne (=Beurne, Feurne) altul, la unirea a treor canale,. Numele Vt-urne şi Beurne e atâta cât Furn-ea. Furnes un teren în Anglia zace la ţerm de apă, şi aci n poate ti din on, na loc, cum pentru esemplu Fourmies or. în Franeia la rîul Ilalpe; four= apă rîu, mi (=ma) loc. t — 223 — Şi din nume de deal încă se poate nasce forma furn, baran, fair-ean la Găllici, deal mic, şi din aceasta formă e p. e. Far-en-berg. Phorunna [ior-un-na] or. vechiu în Thracia; dacă a fost la deal, atunci din for deal, un mic, na loc ; dacă a fost la părăn din bior apă, an mică, na loc ; Furnios la Greci, Furnius la Latini nume personal. trateria, scris şi Phrateria. Frateria după Ptolo-meiu, un oraş în Dacia. Frater latinesce, frate românesce dar nume local purces din frate, sora, tata, mama etc. nu se află nicâiri, deşi în România să află localităţile : Fratesci, Frăţie, Fraţita, etc. Astfel frater din Frateria nu e latinesc, şi acest nume e mai vechiu decât coloni-sarea noastră. Nu să scie, că zăcuţ-a Ia apă sau la deal, pentru-că derivaţiunile sunt diferite, Eu cred, că a zăcut la deal şi atunci numele Frateria purcede din : barad, brad, braţ, frat deal, er nalt, mare, şi ia loc şi în cazul acesta toate, ce am zis la Brad ca deal, să nimeresc şi aci; Ephrata mai târziu Betlehem, azi Bet Lach’m, stă pe două colnice de 722 metri de înalte, împreunate prin un spate de deal ; e mic, phrat deal, şi ar trebui doi t, ca ta să însemne loc. în acest deal e peştera delà Vitleiem. Dacă Frateria a zăcut la apă, atunci frat purcede din celticul, ffrwd, ffrwt, frowd, ce înseamnă rîu, er mare, ia loc, dar’ ia e deosebi sufix pentru numele de ţeri, de ţănuturi. Din cuvintele celtice e azi numele Frat, în anticitate Euphrates un rîu în Asia, eu aci înseamnă mare, phrat rîu, e chiar numele Prut, rîul delà otarul României, spre Besarabia, şi atunci Frateria a zăcut la un rîu mare, căci er aci înseamnă mare ; dar’ de multe-ori părăul mai mare decât celelalt încă să numesce apă mare. — 224 — Numiri asemenea sunt: Phraata or. în Media; Fratta sat în Ungaria, Frătăuţ sat în Bucovina, Fratello sat cu vii, Fratta Magyiore district şi oraş, Fratte Rosa sat cu struguri renumiţi în Italia. Fratostiţa munte în judeţul Dolj; iar i pentru apă: Frăţie pârău în jud. Vâlce, Fratta pârău in Italia, cuige în Brento. Gilia Ordessus La poala nordică a dealului Cioacă se începe pârâul Gilia. îmi saltă inima întâlnind în operatul acesta atâte nume locale frumoase şi de interes pentru legătura limbed noastre, cu aceea celtică. Gaii, gil şi giol la Găllici apă, pârău, rîu : gail la Iri vapmre şi gil apă. Gelchi la Galii a spăla, gill pârău, apă în cantitate mică; Gilles în Cumberland torente de munte, rîu repede. Galen la Baschi lac mic; goloa hidropiă. Gilga la Tatarii din Tobol, rîu. Gille în Germania superioară, apă ce se scurge de undeva. Formele numelor pâraielor sunt: gal, gel, gil, gol gul gyl, aşa pentru nume din anticitate precum şi de azi. Galaesus fluviu în Sicilia, Gallos fluviu în Britania; azi Galeso fluviu, curge în sînul Tarent. Gela rîu în Sicilia, amintit încă de Thucidide, născut la 471 a. Cr. în Anglia, Gala rîu, Galodhiels oraş la rîul Gala, în Scotia. Gilford or. în Anglia la rîul Baun; Argyllshire sau Argyle un comitat în Anglia, o ţară a Găllilor, din ar munte, gyll apa şi shire e latiuesce terra, deci ţară h rîu de munte Dollgely capitala în Nordwalles la rîul Wnior, la piciorul dealului Cader Idris, Doi din dail— deal, gel rîu, ly sau şi numai y, loc, locuinţă, sat, oraş. Galego fluviu în Spania, cuige în Ebro; eg din Galeg e diminutiv. în Francia sunt formele: Gelie, Gil- ley, Gilly, în Belgia Gilly. 225 — Galthera (der mic) curge în Schelde. Gailthal o vale în Carintia la rîul Gail, la Romanii vechi s’a numit Vallis Iulia. Gelau în vechime Campus Gelau un ţinut în Unter-pusterthal, gel apa. au din va=ua, prejur, Gilge ramul sudic al rîalui Memce, Galga fluviu în Ungaria etc. în celtica de azi giol-an înseamnă rîu mic, an e diminutiv, şi de aci numele: Gallenbach, Gellenbeck, Glan, Glin etc., mai departe în celtica de azi aid (=ed, et) e sufix de diminutiv, şi de aci gail-aid, giol-aid înseamnă părău, apă mică. Din acest aid^et, în numele de părăie pe teritoriu românesc, ţ şi eţ e sufix de diminutiv. După aceasta instrucţiune se vedem numele pe teritoriul nostru. Lângă forma Gilia din Maidan în Româ-Inia e Ghile sat în jud. Băcău. Acuma fie-carele pricepe că Ghile înseamnă părău, deci Ghile nu e nume bun pentru sat; pentru nume de sat trebue adaus lle=la, ly etc. deci în limba noastră: Ghil-a, loc la apă. Lângă satul Ghile trebue se fie părău şi doară chiar Ghile, dar aşa e cu culegerea rea a numelor locale. Gailil, lac în judeţul Bolgrad, gil apă, il mare. Gilesci sat în jud. Buzău. Gilort rîu isvoresce din coasta petroasă şi se varsă în Jiu. Gilort, nu e nume de rîu ci de terenul muntos al Gilului; gil apă rîu, ort din ard, teren nalt aspru muntos; numele de rîu ar trebui se fie: Ort-gil cum văzurăm mai sus formele din ţara Celţilor: Ar-gyl, Dol-gel. Ort din ard, airde, de unde latinul arduus, ce în vechime se află în numele Ordessus rîu în Dacia, (Ord=ard teren de munte şi ais apă rîu), amintit de Herodot, şi azi se află în numele: Orzesci, Ozoaie, Ordorean etc. Gilt în jud. Mehedinţ; gil apă, t din ta teren, prejur, loc. Goliuţa lac în jud. Dolj ; diminutivul ţa nu e bun pentru nume de lac, căci lacul 15 — 226 — ' e apă mare; dar e format din Gol apă, at prejur teren teren (ce e p. e. în Carp-at) şi ia loc. Giula părău lângă satul Orzesci. Dar’ se auzim! g trece în j (zs) şi se află formele de nume de pârăie, de rîuri, de ape în jal, jel, jil, joi, jul. în Spania rîul Galego (eg diminutiv) şi Jalon (on diminutiv). In Dalmaţia Gelsa se numesce şi Jelsa şi Ielsa. Jilveo fluviu în Spania curge în Ebro. Joliba şi Jolimetz sate în Francia; unde ba înseamnă loc, metz e loc măsurat lângă rîu. Colo mai sus văzurăm: Vallis Julia, numele latin pentru Gailthal (thal nemţesce vale) Julbach pârâu şi sat în Bavaria; Nemţii cătră părăul Jul au adaus bach, ce înseamnă părău. Se vedem numele frumoase din România! Jaleş părău curge în Jiu. Eş asemenea înseamnă apă, ca p. e. în Mur-eş, Seb-eş etc. Pe teritoriul nostru eş se află adeseori. Jieţ părău se varsă în Jiu; eţ în Jieţ e diminutivul aid ait=at, eţ ce l’am mai arătat; forma originală: gil-ait, din carea g în j, 1 s’a înmoiat, şi pentru aceasta bine scris e. Jiie-eţ; Jiiu asemenea e din Gil-u, deci Jiiu şi nu Jiu. Jil rîurel în comitatul Huni-doarei, Jileţul curge în Jil; Jily Zsilvl '•omune. Jilaval sunt trei sate, din gil apă părău şi ba=va, ca Joliba în Francia. Jilov un târguşor, ov din aoibh, curte. Jilţu 6 părăie în jud. Mehedinţ, din gil şi ait=et-eţ ţ diminutiv; forma vechie: Gil-aid, Gil-et. Mai poate avea cineva îndoială, cum că pe aceste teritoare, nu au locuit , Celţii? mai poate avea cineva îndoiala despre anticitatea acestor nume şi despre susţinerea lor prin noi, în timp de 2000 de ani! Mai poate avea cineva îndoială, despre adevărul ce l’am descoperit eu! în Ardeal e oraşul Alba-Iulia, la Magiari Gyula-Fehervâr, la Slavi Belgrad. Am cetit undeva o combinare, — 227 - că Iulia purcede dela Iulia, o soră a lui August, măritată dnpă atare rege dacic, apoi am cetit combinarea magiară, că numele Gyula purcede dela numele Gyula sau Gyyla al unui beliduce sau principe magiar. Combinări fără de bază. Belgrad e nume slavean şi Feher-vâr e traducerea magiară, românesce ar fi Alba-cetate. La Boemi bel alb, belati a fi alb, belotok fluviu la Poloni bialîa, faţă, pele albă, bialjko albuş de ou etc. Mai este un Belgrad în Servia; acela zace lângă rîul Mureş, acesta lângă rîul Dunăre. W. Obermtiller arată, că bel în aceste nume nu înseamnă alb, şi că purcede din celticul bial, apă rîu (ce e p. e. bal în bal-tă). Astfel Gyula nu e alta decât giol-la, loc la apă, şi Iul-i-a, tot aceea; aceea, ce văzurăm în Vallis-Iulia. Din gil, jil avem cuvinte de toată ziua: jil-av ce înseamnă apătos, umed ; avem jil-ip, canal de apă la o moară. Aceasta arată că strămoşii noştri când-va au priceput, că gil înseamnă apă la mori, a putut fi cuvânt de toată ziua. Se nu ne despărţim încă de Gilia. în indicele tablei regesci din Oradia am căutat după nume familiare românesci, şi în indicele din 1891 Nr. 730 am aflat: Gilea Illarion, sub Nr. 835 Gilya Perszida, sub Nr. 1126 Gilyan Iuon; deci bine scris e: Gilian. La Wilh. Obermtiller II 306 se află numele celtic: Ghilian, şi îl deduce din gil apă an, om, deci locuitoriu la apă, la rîu. în Iunie 1895, Gilian, un colonel francez a căzut în lupă în Africa. Argelies numele unui deputat în camera de azi din Francia; nume de o origine cu Argyle din Anglia. Dar’ încă câte s’ar mai putea culege! Mii de nume familiare românesci se pot esplica numai din celtica. Gilia din Măidan şi celelalte nume citate din Biharia, sunt de peste 2000 de ani în Dacia, şi sunt dela Gelţi, întocmai ca şi cele din Francia. 15* — 228 — Gil apa rîu, în composiţiune aigial şi aigiol la Gâllici, sunt cuvinte de toata ziua şi înseamnă: apă de deal, Berg-wasser, hegy viz, din aigh deal şi gil, giol apă riu. Cătră gil se adauge şi prefixe, ce înseamnă mic, îngust, strîmt, suplinind diminutive; acele prefixe sunt de regulă: a, e, i, p. e. Aeglette părău mie curge în Laon în Francia, ae strîmt, gil apă rîu, aid mică, din ae-gil-aid, la Latini s’a numit Aquila din a îngust, gil rîu ; aci quil=gil, pănă ce aquila în latina înseamnă vulture. Asemenea sunt Echel-bach, Egels-bach, Igel-bach etc. în România se află numele Igliţa şi Mâna Igliţa, ce e identică cu Aeglette din Francia; din forma glette e gelţ, gilţ, unde ţ e diminutiv. Gil se siflează punându-se s înainte: de aci forma s-chil, s-gil, iară unele popoară înainte de s pun vocală, de aci la Francezi formele: esgil, isgil. Iskila e numele vechiu pentru pârâul dela Salzkammergut, azi Ischel (işel); skelte forma vechiă pentru de a însemna: părău mic, din s-gil apă şi te=ait, mică. Schela (schel-la) loc la apă din s-gel, apă şi la loc, iară nu din latinul scala, scară. G l a d e ş Gladeş e valea sau rîurelul, ce curge între otarul satelor Măidan şi Agadiciu. Numele Gladeş purcede din gal apă, aid=ad sufix de diminutiv, adecă mică; gal-ad gla-ad apă mică. Sufixul eş asemenea înseamnă apă, părău, rîu, deci e superflu. Acest eş l-am aretat şi în numele Jaleş, apoi în numele: Mureş apoi Sebeş, Someş, Brateş, Argeş; iară cu iş în Timiş, Criş, Tichiris, Peris etc. Acest eş (iş aş etc.) purcede din mai multe cuvinte celtice, ce înseamnă apă, p. e. ais, aus, eas, os, şi o formă aflăm în is din Maris, Mureş, iară în Maris-us, - 229 - us e latin superflu; uisge, ce s’a prefăcut în isc-us în numele multor rîuri, p. e. Tibiscus, azi Timiş; apoi ach aches, oiche la Cymbri şi azi ach, apă şi cu formele aş [în Car-aş] şi eş în multe, ce le ţin derivate din ach, pentrucă ch la multe s’a schimbat în ş, de aci aş şi eş Ardeche fluviu în Francia curge din Ceveni, din ard, prejur de deal, şi ach=ech apă, la Francezi se respunde Ard-eş. Dar’ aş, eş, etc. şi singure se află, adecă nu ca sufixe, p. e. Aisch rîurel în Franken; Eisch-bach părău în yBonigbeim, Eis-bach pârău lângă Sulzbach; Aisne rîurel în Francia, în anticitate Asona [din uisge-an]; asemenea din ach, oiche, se află Aich părău în Wiirtenberg; Aicha sat lângă Ieschkenbach (uisgean) în Boemia; aich apă rîurel, cha loc. Aichbach Eihbach în Bavaria. Ambele forme ach etc. şi ais etc. sunt cimbrice şi din ambele forme s’a făcut: aş, eş etc. Pănă-ce, precum s’a mai aretat, la Galii abh, apă, la Medii apa. Din cuvintele ais, eas, avem sufixe în eassa=essa la mai multe nume de părăie, p. e. Ibăneassa, Budeassa, Mocuneassa, Voi-neassa; în assa, Subassa, în ossu, Bolohănossu, în oassa, Racoassa, Butucoassa. Uneori eş din sminta culegetoriului e sufix neacomodat pentru nume de munţi p. e. Babe munte în jud. Prahova, Babic (ic diminutiv) munte în jud. Romanaţi; Babeş munte în jud. Prahova; trebue că acolo se fie părăul Bab-eş, ce înseamnă apă, rîu de munte, şi ast-fel Babeş, ca nume de munte nu e acomodat. Din ait, aith deal forma siflată adecă t trecând în s, se află ais, ce înseamnă deal, apoi nalt, p. e. Aisperg deal în Waldshut, unde cătră celticul ais e adaus nemţescul berg, deal; apoi Aispell, un deal mic tot acolo din ais deal, bill mic; acest ais=deal, încă s’a putut forma în aş, eş. Gladna sat în comitatul Carasului, din gal-ad, glad apă mică părău şi na loc. în Banat a fost un principe cu numele Glad, şi unii combină, că la Gladna a fost -cetatea lui. Nu poate fi nici o legătură între aceste nume. Eu numele principelui Glad îl deduc din Vlad ; blad, flath la Celţi principe; din acest blad e la Slaveni Vladimir şi Vladislav, unde mir şi slav înseamnă servul, sclavul, deci al principelui. Din acest blad e şi vlad-ică şi obladuiesc, guvernez. V cu g se schimbă. Se căutăm acum nume de părăie analoge părăului Gladeş. Gladbach curge Li Lahn, altul lângă Neuss, al treilea în Prussia. Gladbeek în Prusia şi altul în Westphalia: beck=bach. Glaadbach si Glaidbach, ce curg în Eifel. în aceste nume se ved diminutivele aid şi ad de tot apriat. Gladenbach în Hessen de sus; aci en e al doilea diminutiv. Gladhammar iabrică de fer în Şvedia, la rîul Glad. Gladsmuir părău în Scoţia; aci muir şi în limba de azi înseamnă apă, deci e superflu. Gladsa sat în Şvedia, sa înseamuă loc, cât na în Gladna. Fiindcă d din glad trece în t, sunt formele: Glatt 2 părăie în Sviţera; Glattbach în Bavaria, Glatten în Wiirtemberg, Glatz în Silezia. în anticitate: Galdius rîu în Brabant; azi Geule. Dar g a trecut în c în k şi în h, şi în acest mod se află încă o mulţime de nume purcese din gal, gail, gel etc. şi diminutivul aid etc. Nici numele aceste curat celtice n’au scăpat de combinarea Slavilor în poloneza esistă gliod şi în boemica hlad, ce înseamnă foame şi astfel Glad e un rîu, ce peste vară sacă, adecă are foame de apă! Ba, odată am auzit şi dela un Român, că Gladna, ar însemna flămândă. G e identic cu c, de aci Cladios rîu în Arcadia lângă Olimp, din gla-ad; Clodianus rîu în Spania vechiă: gol-aid, şi an al doilea diminutiv; ios, us, sufixe superflue. Din clad=glad forma — 231 — Gladna. Dacă cătră glad—rîu mic, adaugem u—om; atunci Cladu, Gladu, înseamnă om dela părău, rîu mic. Din gol-ad avem: Glod ce e lut, îmmoiat în apă. în România sunt nume locale din glod, dar’ nume de interes e: Glod-Gilesd în com. Uniadoarei, par-că gil arată, că se reaflă şi în Glod. G r u n i u Cracul de deal dela sud-ostul comunei pănă sub dealul Faţa mare se nnmesce Gruniu. Gruniul Peichei e cracul dintre ogaşul Peichei şi valea Cuptoriu, pe carele se suie în Tîlva mare. Astfel Gruniu sunt doaue cracuri de deal. în operat se zice: „Pe gruniu ne suim într’un deal sau munte!“ în acest mod înţelesul cuvântului gruniu e priceput în comună, şi înseamnă dară un crac de deal, un deal mai mic, o parte mai din jos de deal, pe care se suie la înălţime mai mare. Numele Gruniu purcede din gar=gra deal şi an, un mic, sufix de diminutiv, deci deal mic, şi astfel în Măidan îi pricep înţelesul, ca şi când şi azi ar locui Celţi pe acolo. Giri în sanscrita deal, giri guhan, gaură, peşteră de deal; gahan=caună; giri domn demn de venerare. Eh! dar Slavii, toate numele locale deosebi de dealuri purcese din formele gar, ger, gir, gor, gur, gra etc. le ţân de slavene pentru-că în poloneza gora în- seamnă munte deal, goral cel ce locuesce pe deal, gurnic ocnariu; muntean; în sârbeasca: gora deal munte, 2) pădure, gorjaniu muntean, gore sus, de sus; şi fiindcă g trece în h, la Boiemi: hora deal, hornic om de munte; de ad Hornjakii se numesc Slovacii, carii lo- cuiesc pe dealurile nord-vesticeale Ungariei, şi Horakii Slavii de pe dealurile Moraviei spre Boemia. în limba românească din Bănat se folosesce gornic pentru păzito-riul de păduri şi câmpuri. La întâia vedere par’ că te prinde groază, când sei atâtea nume cu gar şi alte forme, şi se fie slavene! Dar’ Slavii au uitat lucrul principal, anume, că ei au venit în Europa în secolul al 6-lea, şi că Europa vechiă era deja plină cu nume din rădăcina gar şi celelalte forme! Se le vedem. Garganus munte în Apulia; Gargaron vârful muntelui Ida în Troas, de 1750 m. amintit la Herodot, 408 ant. Cr. Geraistos vârf de deal în Attica; Geraistos deal şi oraş în Euboea, la Herodot. Gerania delime de 1370 m. între Corint şi Megara; an aci e diminutiv; ia înşeamnă teren. Gergovia deal în Gallia în Aquitania; Gerontion deal în Arcadia, aci on e diminutiv; t prejur, ion loc. Granius Licinianus un scrietoriu roman pela 44 ant. Cr. Groneia oraş în Phokis. Gryneia oraş în Aeolis; on şi yn sunt diminutive. Gyrai Petrai stânci în Euboia încă la Homer, pela 950 a. Cr. Alpii Grafi la Romanii vechi, munţii dela Cenis pănă la Sanct Bernard. Gauras, munte în Campania. Pare-că mi-se uşurează inima. Dar’ ne mai ajută şi Celţii. W. Obermüller [I 560, 568] arată, că la Celţi grianan a însemnat Bergrücken adecă spate de deal. Acest cuvânt purcede din gir=gri deal, an mic şi an din capăt, loc; deci grian a putut fi odată cuvânt de toată ziua la vechii locuitori ai Măidanului, căci numai aşa a putut remâne pănă azi Gruniu, ce şi după literă şi înţeles e identic cu grian. Nume locale din alte părţi sunt: Garanberg deal în YVürtemberg; Garenberg un spate de deal în Reinhardtwald. Greingau un teritoriu, ce zace pe spate de deal, lângă Osnabruch, Granberg deal în Şvedia. Gran- 233 — inge sat în Sviţera; inge e un sufix compus din in loc şi ca=ga, loc, să folosesce la nume de sate; ba adese-ori se mai adaugă un en şi astfel ingen. Granen, Gronon 2 sate în Spania; Grinsperg deal In Sviţera. Gruna în Prusia şi în Satonia, Grunebo [bo loc] loc în Svedia. Grunigel un prejur de dealuri în cantonul Bern. Guâret [ghere] oraş pe o coastă de deal în Francia, Guernica în Spania; Gir o muntenie în India, Giraumont munte în Francia, unde cătră celticul gir, s’a adaus romanicul mons. GrtTe [auzi, auzi!] în Norvegia, Gryon în Sviţera. Agrinion demos, un ţinut mic în Grecia vechie. Granit un fel de peatră; petrile să numesc de regulă după numele dealului, de unde s’au scos. Graniti loc în Italia. Să ajungem la numele de pe teritoriu românesc. Gruin sat în com. Caraş. în nume de deal in e diminutiv, în nume de sat, in înseamnă loc; deci gar-in deluţ, sau loc la deal. Gruinhegy [hegy deal] sat în comitatul Biorului. Grui-lung ung. Hosszuliget sat tot acolo, în România: dealul Graiului, Graiul gardului, munte în jud. Gorj, apoi Gruiul negru, Gruia, Gruianca, Gruieni; Granole. în formele Gruiu, adecă fără de n, n s’a immuiat elidat, cum p. e. zicem şi cuiu şi cuniu. Gorj e numele unui judeţ muntos; din gor deal, munte; j din ca, ga-ja prejur, ţinut; după înţeles e identic cu Dolj, asemenea prejur de deal. Aşa sunt convins, că Slavii la aceasta temă nu vor mai sta de vorbă, căci gor nu-i special slavean, ci arie. Ivana, Apus La nordul satului Măidan sunt două pârăie numite Ivana. Pârâul poate însemna altceva, decât pârăuî Ba! Numele Ivana purcede din abh-an, abh apă şi an mică, adecă părău. La Cimbri aeh, aha apă; la Găllici abh — 234 — apa, âbh-an apă mică, la Cimbri aber nume pentru rîu . adecă apă mai mare, din abh apă er, mare; în celtica în genere afon şi avon pentru părău (abh-on). După M. Bullet la Galii, Bretoni, Iri, Scoţi: ab, am, av, apă rîu; aban, aman, avan, apă mică, rîurel: afa apă, abin, apin, abon, afon, apon avon, rîurel; uva la Baschi apă, appia, o specie de vas de apă după Glosarele antice. Ap în Sanscrita apă; Apaş la Indi nimfele de apă; sau dev apatnis (dev lat. divus, apatnis, apă t loc, nae femei, a'bnadi, amnadi lat. amnis) fluviu de apă. Ivan la Slavi, deosebi la Ruşi e atâta cât numele Iuan, Iuon. Nu va crede nime că părăiele au nume de botez, creştine. Apoi deşi p. e. în România se află, Mătuşa Ioana, fântână însemnată în j. Mehedinţ, Ioana nu-i dela numele de botez, ci din ean apă, din care cuvent e părăul Anio de lângă Roma, marea Ionia, şi vadul Anei din România. Celticul ab trece prin o mulţime de forme; a se schimbă în toate vocalele şi b în f, m, p, v; astfel Ivana purcede din iv, apa şi an mică. Esemplele ilustrează mai bine. Abana fluviu în Siria, ab apă, an mică. Aban, rîurel la marginea ţerilor Curland şi Lifland. Ab-aeh fl. în Prusia, ach apă. Abbeg fl. în Irlandia, beg mic. Abbeville oraş la rîul Somme în Francia, ab apă, be loc, viile sat. Ablach lângă Mengen curge în Dunăre, ab apa, 1, din li mic, şi ach apă; Abbenbrunnen în Hessen, din abh-an. Abersee lac în Austria de sus, ab apă, er mare aber nume comun pentru rîuri, se reaflă în Dan-aper Dnipru. Af-ar teren la ţermul mării roşii, af apă, ar loc. Africa din af apă, er mare, ik loc. Af-er, af apă er om. Apaach părău în Reichsland; Apamea or. la Euphrat, ap apă, am=ma loc; Ape curge în Diemel; Apt or. în Francia la rîu Cal-avon (cal deal, avon părău, vezi Chil- — 235 - av-iţa). Ava [Av-va] or. la rîul Irawady în India. Ave fluviu în Portugalia Avis fluviu în Italia. Avondale or. în Scoţia, dale cetate. Aflvnbach, Ape, Holzape, Appen-borri, Appenbach, Apel, Apfelbach, Avenbach, Avens fl în Etruria, Avon multe ape în Anglia. Effenbach, Epp-bach; Eapa pârău în jud Neamţ se varsă în Bistriţa, din ab, ep apă şi nu animalul iapa. Ibadi [abh-ach] părău în Baden; Ibar fluviu în Serv(ia, ib apă, ar mare=aber. Ibben-buren, abh-en, iară buren e tocmai aceea, ce e Buroniu. Iffelsdor în Bavaria, if=abh şi el=li mic; dor e repetiţiune din dwr. Ips fluviu în Austria, în vechime Ipha [abha]. Ivar [abh-ar] numele vechiu pentru Salzach curge în Inn. Ipek în Turcia la rîul Bistriţa, din ip=abh, ek loc. Ipoly nemţ. Eipel rîuri, unul în Boemia altul în Ungaria, ip apă şi el=li mică. Iver în Anglia, Ivenus în Irlandia. Ivrea în Italia la rîul Dor Baltea, Ivrey în Francia la rîul Eure. Astfel Iv-ana înseamnă: abh an, apă mică. Ibanolis un nume din Caria, încă la Herodot. în România se află Ibana sat, dar’ nume rea pentru sat, şi dacă zace la apă mică, trebuie scris: Ib-an-na. lbaneasa părău se varsă în Jijie; în essa e adouă-oară apă. [Vezi Gladeş], Am, amh apă şi cu diminutiv amhain părău la Celţi. Am-ur rîu în Asia, am apa, ur mare; amphora la Greci cârceag de apă, din am apă, phor purtâtoriu; amnis la Latini rîu, deosebi părău, din amhain, în amnis n e diminutiv, is nu înseamnă nimic. Din am e la noi um-ed la Latini cu aspiraţiune, humidus şi azi la noi urna, pă-ment moale, udat; din ab-ar la Latini uv-id-us la noi umed ; id=ed e sufix de însuşire. Din abh, prin strămutarea lui a în toate vocalele şi a lui b în f, m, p, v, se află eâte-va sute de nume de părăie, de rîuri, de lacuri; şi apoi vocalele iotisân- — 286 — du-se, adecă punându-se i moale înainte, se află alte sute de nume. Apus rîu în Dacia. Gl. Tocilescu p. 611 scrie: „Ape rîu în Prusia; apu-s fântână, isvor; litv-upi^, sanscrita âp, apă, persice ab. Aff rîurel în Francia, Abus, numele vechiu al rîului Dava în Spania. Abos, Abus; rîu în Britania mare [la Ptolomeu] Ave rîu în "Portugalia Aci sunt de o părere. Jitiniu Val.ea sau rîurelul Jitiniu desparte otarul Măida-nului de al Steiernlui, curge prin satul Ciudanoveţ şi satul Jitiniu şi se varsă în Caras. Astfel Jitiniu e un rîurel, şi un sat şi fiind când-va acolo, sciu că zace pe deluţ şi între dealuri; posiţiunea satului e dară la deal mic Jit [zi zsit] înseamnă deal, in înseamnă mic; deci deluţ: iară numele rîului înseamnă jit deal şi in, apă, deci apă, rîu de deal. Prea adese-ori se află, că numele dealului şi al părăului după litere sunt identice, dar’ nu şi după înţeles. Până aci încă nu avem conceptul, că Jitin e şi sat şi lipsesce atare sufix; dar in înseamnă şi loc deci Jit-in înseamnă şi loc la deal; dacă p. e. Romanii vechi ar fi făcut aci un oraş Par fi numit Jit-in-ium, iară Grecii Jitin·ion. încât în operat e Jitiniu, i, e numai imoiaraa lui n. în România se află numele Jitie pădurice şi în alt judeţ Jitie, sat; unde ie înseamnă loc. Jitiean o mănăstire numită după numele localităţii, unde en=ean e sau diminutiv pentru jit deal, sau înseamnă apă. Jitiean podul pe Tesluiu. Nu are înţeles, e reu cules. Jitioara o moşie nelăcuită. Aci oara e sufix românesc, şi acest nume ar corespunde pentru o apă mică la deal. Astfel e destulă materie pentru de a ne interesa de numirile aceste. — 237 Jit purcede din id, deal, identic tu Id-a dealul de pe insula Creta; la Ida s’a născut Zeus. Ida deal în Troas în Asia mică; Idalion promontoriu şi oraş pe insula Cipru; id^deal, al=nalt, ion loc pentru a însemna oraş. Id s’a iotizat, adecă s’a pus i moale (la alte popoare j), care a trecut în j (zse, la unele popoare) de> i îid jid, ce se rcaflă în numele Jid an, Jidov, si ce însemnează om de deal, delean nemţ. Berg-er. Ar fi destul atâta, dar’ acest material literariu fiind nou, trebuie se demustru. Precum la alte rădăcini, aşa şi aci aret, că formele ad, ed, id, od, ud, apoi d trecând în t, at, et, it, ot, ut, şi toate cele iotizate şi cele cu j< înseamnă deal, şi ca se nu-mi lungesc scrierea prea tare pe viitoriu numai unele localităţi le voiu spune, că unde zac, iară altele le citez numai pentru formele numelor. Adula numele celtic, Adulas numele latin a muntelui Gotthord în Alpi, din ad deal, ul mare, la loc· Adel deal lângă Bern, el=al nalt. Iaderberg, er=nalt. Iad în comit. Biorului, deal, rîu şi sat. Edelberg, Edel-biihl, Ieddberg, Iedersberg. Jidela deal în Persia de 15000 urme de înalt; id deal, el mare (I 159). în România Edu şi Eduţ, dar’ posiţiunea nu-i descrisă, însă nu dela iedul caprei. Edinburg, Edom sau Idumăa o ţară muntoasă în Palestina. Edonia ţară la muntele An-gita. Idarwald, ar=nalt; aci părăul Iedraha, ed deal, er mare, aha apă. Odersberg, Oderberg, Uddtholm în Şvedia; ludeia ţară muntoasă în Palestina; ud deal şi iotisat îud, unii aşa respund, iud=jidov; eia ţară teren, deci ludeia teren la deal, Iudenburg în Stiria pe deal de 734 m. nu pentrucă Jidanii ar fi zidit cetatea, ci pen-trucă Iuden înseamnă deal mic, sau loc la deal. Iuda pădure, Iudeni sat în România, nu dela numele Jidanilor ci dela ud nalt, deal. 238 — Aetolia o ţară muntoasă în Grecia, aet deal, ol mare, ia ţară. La Celţi aith deal, şi nalt, aithe delime şi nălţime. Acesta e unicul cuvânt celtic, din care s’au născut toate formele din acest articul constatate prin scrutătorii şi explicatorii numelor lo ale. In România e Etulie, sat, după litere se vede identic cu Aetolia, dar’ po-siţiunea nu-i descrisă. Aettenbuhl deal, en e diminutiv Aitne sau Aetna, muntele vomătoriu de foc în Sicilia; ne=na înseamnă loc, teren. Athena capitala Greciei, întru adevăr zace pe dealuri miri ; ath deal, en mic, a din na, loc. O esplicaro am aflat din aidhe (de unde aedes casă la Latini) şi en diminutiv, adecă : căsuţă, dar’ asta nu e de primit. Aetenberg azi Atttnberg în Bavaria. Ata-bryon deal pe insula Rhodos, aci ata înseamnă nalt, pentrueă bry (=bar) e deal şi on loc, Atlas munte, Athos la Ioni Athon munte. Eitenberg, Eiterberg, Ettenberg, Etterbeig. Iettenbiilv-1 Iottenburg. Din forma Ietten e Jitin. Iton în Thessalia, Itone în Italia. Itbberg un şir de dealuri, Oeta şi Oiţe deal în Thassalia, Oetzberg, Otzenburg. Iotunfjelde munţi gigantici în Norvegia. Ottin-gia un teren în Flandria. Utznaberg în Sviţera, aitna. Iuterbogh, ut deal; er mare, bogh, buach spate. După aceste lămuriri se mai vedem unele nume locale din România. Jideni, Jidesci sate, Jidostiţa pârău şi sat, Jidov, vale. Odobesci. un şir mare de dealuri în jud. Putna. Rău nume pentru dealuri, căci în esci e sufix pentru nume de sat. Od înseamnă deal, ob din ba va prejur, teren; deci numele terenului cu dealuri ar trebui se fie Odba, sau Odva, iară pentru pronunţiare mai uşoară, Odoba, Odova, unde o din mijloc e literă legătoare, şi aceasta de regulă e egală cu aceea din rădăcină cum e p. e. Odova lângă Buzău. Odvoş părău şi sat în corn. Aradului, lângă Mureş. Od deal. v din va — 289 — teren, iş oş apă; Ia Magiari şi Otvos. Am fost acolo cu vr’o 35 de ani mai nainte. Otăşău părău în jud. Vâlce Ot deal, aş apă; au în multe nume e din abh, apă, ca în părău. Odorin sat în com. Sepeş, din od deal, or nalt, anume ar, dar’ pentru vocala o din rădăcină, or, şi în loc. Oţcul deal în jud. Arg-ş, Itu sat, Valea Itului etc. Când eram în Oraviţa am cunoscut săteni cu numele Itu, din it deal, u, om, deci delean. Dar când vom începe de a scruta înţelesul şi a numelor familiare romane. Ah! ce tesaur limbistic şi istoric zace şi în aceste! Dar’ să află şi nume aspirate. Hedylion delime în Phokis, Hedonii popor în Thracia. Hetioneia o întăritură în Grecia Hetis loc în Laconia etc. Aşa la noi cele cu had, hat etc. în Ungaria să află numele locale: Zzedan patak, patak înseamnă părău; deci Zsedan purcede din jed, deal şi an apă. Zzedeny (jed-en deluţ sau loc la deal); Zsid, Zsida (ar trebui doi d, unul din da, loc) Zsidahegy, auzi şi aci dealul Jid. Jdioara sat [va fi acolo şi părău] în comit. Caras, la Magiari Zsido-vâr, adecă cetatea Jidovilor. Cum să înşală. Am trecut pe acolo, şi acolo sunt delu-şoare. Jidovin sat în com. Caras din jid deal, va=av, ov teren în loc locuinţă. Zsitfa şi Zsitva sate în Ungaria; iată aci acel va, identic cu fa, cu ba. Cu câţiva ani mai nainte am cetit o scriere, în carea pe basa numirilor locale să argumenta, că încă în secolul prim au fost Jidovi în Dacia, şi ca de buna-samă au venit aci, când Titus a risipit Ierusalimul. Vezi Doamne! şi ei vreu să fie aci, vechi locuitori. Lişava san Ilişava Ilişava, sau Ilişaua, iară precum zic streinii, Lişava e un rîu, ce isvoresee din dealuri şi trece prin mijlocul satului Măidan. Este Ilişava mare şi mică. în Geogr. Welt-Lexicon, staţiunea drumului de fer, la acest rîu e scrisă Lissava. îndată ce numele înseamnă un părău, un rîu o apă, şi în nume se află: ava, e apriat că ava înseamnă apă, din celticul abha, precum s’a demustrat încă la Chil-ava, Chilaviţa, şi la Ivana etc. Rîurile, pă-răiele, ce curg din dealuri, de regulă înseamnă: apă de deal, deşi nu poartă numele dealului, sau înseamnă apă mică. Ni remâne dară de a esplica iliş respective liş sau liss. Lişava trebue se însemne apă de deal, şi în urmare liş liss îuseamnă deal; aşa şi e; dar’fiindcă lis are mai multe înţelese, trebue se le spun şi aceste. 1. Lis purcede din li mic şi ais sau eas apă (ce s’a mai arătat, şi vezi şi la Gladeş, Ogaş) şi astfel înseamnă chiar apă mică, părău; dar’ în nume, ava înseamnă deja apă, în urmare lis aci, nu poate însemna pârâu. Se află şi nume duplicate, dar acele sunt de regulă dela alt popor, venit mai târziu, p. e. cum e Montberg sau Achbach. Lyssos în antieitate pârâu în Gallia, unde os e sufix latin superfiu; Lissy azi rîu în Irlandia din li mic, ais apă; în antieitate, Madonus, azi un Lys în Belgia, şi altul la graniţă întră Belgia şi Francia, Lisle or. în Francia la părăul Tarn, lis apă mică, le loc, ce l’am arătat în Fârle. Leslie sat în Scoţia, la apă, les=l’ais apă mică, lie=le, loc. 2. Lis purcede din li mic şi aith deal, aithe năl-ţime, dar’ t a trecut în s şi de aci încă în antieitate au fost ais, ce a însemnat deal, nalt, nălţime, deci lis, lais, Ies etc. înseamnă deal mic, însă s’a desvâlit de înseamnă deal, munte, vârf de deal. Numele locale sunt probă aşa de mare, încât şi cel mai neiniciat, să convinge. Lyskam e un vârf de munte de 4538 m. de nalt în Svi- . f ■ ' — 841 — ţera, în grupa munţilor Roşa. Kam înseamnă coamă, lys deal munte. Valea muntelui la Italiani Val de Lys, la Germani Lysthal. Sus în Carpaţi spre Galiţia sunt munţii Beschizi. Aci e un deal ce să scrie. Lissa-Hora şi Lysa-Gora. Hor şi gor forme slavice pentru deal, şi acestea încă demustră, lys înseamnă deal, şi că Slavii au venit mai târziu, precum, că ei au adaus hor şi gor, cătră numele celtic, ca Nemţii Berg (deal), p. e. Lisberg deal în Bavaria, Liszberg, deal în Hessen. W. Obermuller la Lysa-gora zice, că aci lys, e celticul los sau lus, ce înseamnă: vârf. 3. Llys la Găllici a însemnat cetate, loc întărit pe deal. Aci ne întâlnim iară cu o analogie frumoasă; precum e ar şi arx, berg şi burg, dail şi daile, aşa stă lys şi llys de aci la Găllici lios şi llios s’a numit şi curtea, ce asemenea e îngrădită, prin gard întărită. în Francia să află: Lisburg; burg arată, că lis aci înseamnă cetate. Mi-a succes de a afla în Sviţera un nume de pârâu între dealuri, anume: Lissach, formaţiune tocmai ca Lissava; liss deal ach la Cimbri apă: abha la Găllici apă, deci în Lissava e formă din dialect găllic. Din lis s’au născut şi formele las, Ies, los, lus şi aceasta o dovedesc numele următoare: Lasberg în Austria de sus. Lesmont deal şi sat în Francia, Ies deal, mont deal. Lessina o insulă a Austriei, cu dealuri pănă la 650 m. in e diminutiv; Lessines or. în Belgia cu petrărie. Leuss-berg, Leusbohel sunt multe. Lis-gau un teren muntos dela Harz spre sud-vest. Losberg, Lospuhel srit multe. Losburg în Prusia, Loszburg în Wiirtemberg Luss colnic în Wiirtemberg. Luszburg în Sviţera; Lusen deluţ în Bohmerwald. Dar’ să vedem forme de nume şi din lumea vechiă. Las oraş în Lucania, Lasion or. în Elis. Lsisos oraş 16 — 342 — în Dalmaţia şi 2 pe insula Creta, apoi un părău la Thermopile, şi altul în Sicilia. Los insulă lângă Thessa-lia; Lusias fluviu în Spania, Lusios fluviu în Arcadia. Lusius nume roman. Unele sunt nume de apă, altele de dealuri. Dar’ e întrebare, că ce înseamnă I în numele IIi-şava. Am arătat părăie cu numele Lyssos, Lissas. în Attica, nu de parte de Athena e rîul Ilissus, în care curge Chephisus ; i din Ilissus, e remăşiţă din 11, mare, deci U-lissus mare apă. Poate că în anticitate s’a făcut diferinţa în Lişava mică şi Lişava mare, deci Uişava poate însemna, cea mare; acest il se reaflă în Illyricum, il mare, lyr apă; în Uliberis, il mare, ber deal; dar uneori, când sunt 2 păraie aproape, se înseamnă cel mic deosebi cu e, i, şi a însemnând mic, strîmt, ângust, (vezi la Gilia, numele cu vocală înainte de gil) une ori se află şi articolul y, cum se crede, că e în Is-ter, Hi-ster. Se auzim o analogie minunată! Lissabon capitala Portugaliei (vezi mappa din Lex. de Conv. Meier şi descrierea) zace pe cracuri de deal, lângă rîul Tejo şi aproape de mare; numele purcede din lis deal, abha apă şi on, loc, sat oraş. Azi în faţa locului, unii îl numesc Lisboa, lis deal, şi doară ba, prejur loc. în anticitate s’a chemat Olisipo sau Olisippo. în lis-ip-po vedem lis deal, ip o formă din abha apă, [vezi Ivana] şi o respective po—ba va loc. Aci Lisipa e identic ou Lişava, şi dacă satul şi ar fi căpătat numele dela acest rîurel, numele format bine ar fi fost Lis-av-va; sau Lis-av-von. în Olisipo e o înainte, în Uişava e i. W. Obermiiller crede că o purcede din articul. Ce înseamnă deal, înseamnă totdeodată şi stâncă, peatră. Las la Gre u peatră, laas, laos peatră. Lissai la Greci stâncă goală, adecă pleaşă, fără pământ pe ea; — 343 — Lissos tot aceea Loss (şi Briz) în mineralogie un fel de peatră; Briz din bar deal; Briz e borţ. în borţoane. La noi Ies în lespede. Dict. Ac. R. zice şi lespede, se deduce din lapis latin, cu un s adaus. Dar’ lapis purcede din altă redâdină. Nici nume de aceste nu au scăpat neatăcate de Slaveni. W. Obermiiller se luptă cu ei şi la rădăcina lis luând de basă Lissa din Posen. La Slaveni lesno e alun; lesno şi lesny adj. de pădure; liska aluniş, tufă de alun; dar’ cred, că îndată ce li aducem aminte de Aissa-hora şi Lysa-gora, vor pricepe, că lis înseamnă deal, şi că astfel de nume, sunt cel puţin cu 2000 de ani mai vechi decât venirea Slavilor în Europa. în teritoriul lor, pela nume de aluniş şi de pădure, vor avea şi ei drept. în România: Lesa deal, pentru-că e: Piscul Leşii în jud. Putna, Leş deal în jud. Gorj, Leşile sat, în jud. Ilfov. Lisa loc, isolat în jud. Yâlce, Lissa sat în jud. Teleorman etc. Cine se interesează, are instrucţiune, ca se poată esplica alte mai multe. ■ M ă i d a n în operat se spune, că satul Măidan zace între dealuri şi pre ambele maluri a rîului Lişava. Astfel zace pe câmpul de lângă rîu şi de lângă dealuri, şi câmpul acela trebuie se fie mic, pentru-că Măidan înseamnă câmp mic; maid câmp, an mic; sau fiind-că an înseamnă şi loc, maid câmp, an loc. în limba celtică: mahd, madh şi maid, maidh, may, înseamnă câmp (W. Obermiiller I. 281—289, 307. II. 706 etc.) nemţesce Feld, ung. mezo (din maid d trecând în z) şi păment de arat.1) Celelalte forme le vezi în articulul Maticiu; l) Irice mais, maes câmp, cornval. mes, armorice waes. Cu z, wormaz (bior-madh) made wor e apă şi maz=mez6 câmp. 16* 844 - deci nu mai-dan, ci maîd-an. Târgurile încă şi azi în parte mare se ţin afară la câmp; şi prin aceasta s’au deslucit cele din operat, aduse pentru cuvântul maidan în dict. Geogr. al lui N. G. Spineanu: Maidan e deal în comuna Crainesci. Dară maid e câmpul de lângă deal şi dealul trebuie se aibă alt nume. Maid-stone or. în Anglia la rîul Medway; Maidenhead or. în Anglia la rîul Themse; lângă ambele localităţi aproape sunt şi dealuri, deci au o posiţiune tocmai ca Măidan, lângă apă şi dealuri, şi pe un câmp mic, ce dovedesce en diminutiv în Maiden. Maidoi (resp. Medii) popor în Thracia, ţara lor Maid-ike (ca Celt-ike) şi se amintesce încă la Thucidide născut 471 ant. Cr. Maidii un despărţământ, un trib din Scordisci celţi şi în Albania. Maidanum or. vechiu în Gallia, ori dela maid-an câmp mic şi um sufix latin pentru sat ori oraş, cu înţeles de loc; ori may, mai câmp şi dun, oraş întărit, cetate. Ma-daoi [Madaii] şi Medoi [Medii] la Greci locuitorii Mediei din Asia; din madh, maidh, câmp; Media a fost o ţară la câmp. Mediolanum oraş zidit de Galii (Celţi) la an. 359 a. Cr. în Italia, din maidh, med câmp şi llan şopru magazin; Mediolanum sau Mediolanium or. mai vechiu în Gallia, zidit de Celţi Insubri, unde împăratul Adrian a fundat colonie romană. Mediolanium din Italia azi să chiamă Mailand, la Italiani, Milano, şi zace la câmp. Medin înseamnă câmp mic, in e diminutiv. Să auzim numai nume de oraşe în Spania: Medina di campo, să vede, că nu au mai priceput ce e Medina şi au adaus şi câmp pănă ce în med e deja conceptul de câmp. Medina di rio Ieco, Medina di Sidonia. în operat să zice: Padina să numesce şesul de pe coasta unui deal; adecă câmpul de lângă deal; pad din madh, căci m trece în p; deci padina=madina, medina. — 945 — în România să află formele de nume: Madeni, Ma-derjac, Maderjăsci, Medeleni, Medoja, Mezu, Modoaie etc. Cele dela câmp să pot înşira aci; dealurile şi munţii să înşiră la articulul „Cornul Moater.“ Mărilla şi mare Deasupra de Ilişava mare, de Ţarc şi de Carpăneţ este un deal şi să numesce Mărilă. Pe culmea lui Mărilă este o poiană în carea sunt băile climatice Mărilă. După Lex. de Conv. M. se scrie Manila şi e deal de 820 m. deasupra feţei mării. Numele e curat celtic, şi purcede din mar, deal şi il nalt şi atâta e destul pentru de a-i sci numele; însă pe deal este şi altă localitate, atunci în legătură cu il să adaugă la, ce înseamnă loc, şi pentru aceasta trebue scris: Mar-il-la. în celtica, forma mai vechiă bwr şi de aci bar, a însemnat: deal, munte; din acea formă: bar, far, mar, par, var, încă înseamnă deal, munte. (Vezi Barbura, Fârle). Astfel mar 1) înseamnă deal, munte şi cetate, loc întărit pe deal, şi dacă mar e înainte de un cuvânt ce înseamnă deal, munte, atunci mar 2) înseamnă : mare [lat. magnus, nemţ. gross, ung. nagy] şi nalt. Dar mar înseamnă şi părău, apă, din mi mic şi ar apă, precum bior [vezi Buroniu] din bi mic şi ar apă, şi apoi precum bar aşa şi mare în genere înseamnă rîu, apă; de aci latinul, mare [nemţ. Meer, ung. tenger] românesce mare adecă: apă mare. Numele Marilla nu stă singur în lume Marilas or. pe insula spaniolă Luzon. întreaga insulă e stâncoasâ şi vulcanică. Marilles sat în Belgia. Marigliano sat în Italia; g nu să esprimă Mirila sat în Romania, cu ruini vechi, deci trebue să zacă pe deal, deşi Frunzescu nu o spune Morefla castel pe deal în Spania. Aci s’ar puţş^ — 346 — înşira: Borolea din deal în jud. Dorohoiu,. Burilă în jud. Mehedinţ, Farigliana sat în Italia. Tarillas sat în Spania, acest il arata, că zac pe nălţimi. Câteva nume, în cari mar [mai vechiu mwr] înseamnă deal. Marberch deal în Elsaţia mar deal, berch nemţ. berg, ieră deal, câtră numele celtic s’a adaus cel german. Marburg or. în Hessen, zace pe coastă de deal aci mar înseamnă deal, ori cetate, ce esplică burg. Marsberg deal în Westfalia; aci nu e vorbă de zeul roman de îesboiu Marş, ci de celticul mar deal, şi s poate purcede din ais nalt, sau din as=sa loc Marsi popor în Latium au locuit pe dealuri lângă Sabini. Alt Marsberg în Prusia, de 913 m. nalt e mai nalt decât Mariliă, dar Marsberg trebue se aibă în apropiere, soţi mai nalţi şi aceştia au sufixul il, ori ir ce înseamnă nalt. Marug deal în Ciclova, lângă peatra Rolul [vezi Rol]; se vede că e mai mic decât Rolul, de aci mar deal şi ug e diminutiv, dacă deal ar fi mai mare, atunci mar, mare şi ug din aigh deal (vezi ogaş). Moresberg în Odenwald’din mor deal ais nalt. Moria, doac de 743 m. la Ierusalim. Passo del Moro un pas de deal de 2862 m. în Alpii Valisilor. în composiţiune: Dolmar deal lângă Meiningen. doi nalt (altcum deal) şi war deal. Marisia şi Maris-os rîu în Dacia, din mar deal, şi is din ais apă, azi Mur-eş la Magiari Mar-oş. Murad un rîu ce curge în Eufrat, din mur deal şi ad apă. Marsaille un oraş în Francia zace pe teren stâncos în formă de potcoavă; la început mai afund între dealuri, azi lungit spre port, sau din mar deal, saille (=daille cetate şi d a trecut în s) sau din mar-sa-lJy unde lly înseamuă loc. lângă acest nume punem Mai-sil-leni sat în jud. Ialomiţa. Numele nu seamănă din întâmplare, ci pentru-că în ambele locuri au trăit oameni de o viţă. Muranum or. vechiu, azi Murano — 347 — in Italia edificat pe terassele dealului Coscile, an sau e diminutiv sau înseamnă loc de sat. Murnau or. climatic în Bavaira, la piciorul alpilor; n a remas din an, şi în vechime a fost: Muran; au e din av=va teren prejur, pentru un ţinut mai mare; loc pentru un sat. Din go mic şi av prejur, s’a format la Germani cuvântul: gau un prejur deosebi la deal şi cu câteva sate; gova ar putea fi la noi. Mornussul deal în jud. Mehedinţ, Mourne Mountains deal în Irlandia; adecă numit şi celtice şi romanice. Murn-er Thomas nume de familie germană, murn deal mic, er om; Murn-u numele unui literat al nostru, de origine din Macedonia; unde u e de lipsă, ca se însemne om; ce e an în muntean. După aceasta instrucţiune. cine se interesează, poate afla sute de nume de dealuri în rădăcina numelui cu mar, mer, mir, mor, mur, myr. Dar’ acum să pertractâm cuvântul nostru celtic: mare (magnus, gross, nagy). Am mai arătat, că ce înseamnă deal înseamnă şi nalt, mare (vezi Bogoie, Brad). Să auzim formele la Celţii de azi. Mor (tradus cu grosz) mare, şi fear mor, bărbat mare [fear lat. vir, ung. ferii, ferj] în limba găllică [Găllische Sprachlehre pag. 245]. Cenn mar, tradus căpiţe magnus, adecă: cu capul mare, unde cenn, cap, mar mare; lin mar tradus cu pedibus magnus adecă cu picioare mari; logmar, pretio magnus de preţ mare. Mor şi mar, [gross]. Kelt. Studien de H. Zimmer pag. 130 137]; iară W. Obermiiller II 295 etc. arată formele: mavr, mar, maor, mer, mor, toate înseamnă mare. Din cenn cap, a fost cinna la Celţi căpitan, Ce-cinna, vice sau mic căpitan; ce sunt şi nume vechi romane de familie. Dar lin purcede din glin, ce înseamnă genunche, deu lin doi genunchi, lat. genu [Fr. e. Mayer, die noch lebenden keltischen Volkers. pag. 4]. La Bar- 848 — cian este gleaznă, în Glossariu glesna şi acest din urma ni spune că purcede din germanul Knöchel. No! ce minunat. Dar’ se revenim la adiectivul: mare. Marbod şi Marbodus, despre care Romanii vechi a zis, că Marbod a fost regele Marcomanilor. Marbod nu e numele, ci titula lui; mar [mare) bod [de aci vodă] deci mare vodă. Altul a fost Merbodo; unde mer e mare. Aci îmi aduc aminte de Arpad; acesta asemenea nu e nume, căci ar însemna mare, [vezi Aria] iară pad, bod, vodă. Colo lângă Bretagne în Francia, cândva o parte de mare s’a numit Armora, unde ar înseamnă mare şi mor [celt. muir] mare adecă apă; de aci apoi numele vechiu Ar-mor-ica. Numele Marmora a unei mări, din mar [mare magnus] şi mor [mare apă]. Ne întâlnim aci cu cuvântul marmor un fel de peatră tare, şi după litere e identic cu numele unei mări, dar are alta origine; bur, mvr, 1>ar, mar, ce înseamnă deal înseamnă şi stâncă, peatră; deci mar deal, mor stâncă peatră; peatră de deal. Unii de ai noştri au combinat, că mare [magnus] purcede din latinul maiore [mai mare] căzând io afară; dar’ am dovedit, că mare e cuvânt celtic; iară tare ca cuvânt celtic se dovedesce în articolul Stirmina. Mama şi tata zice copilului se cresci mare şi tare. în toată ziua auzim vorbind pe Celţi în familiele noastre. M a t i c i u - A/aticiul Olărescilor e o poiană, are teritoriu de vr’o 40 de jugere de pământ, zace pe coasta Cărpenişului în Maticiu sunt livezi, celalalt teritoriu e pădure. Maticiu se numesc şi valea şi ogaşul [părăul] dintre coasta nord-vestică a Cărpenişului mic, Coasta perilor şi peatra Be-rectariului. — 34!) — Astfel Maticiul e poiană, e atare câmp unde sunt livezi, e pământ, ce se ţine de agricultură. Din cuvântul Maticiu, mat purcede din madh [vezi Maidan] prin strămutarea lui d în t, de aci math şi maith [W. ObermüRer II 281] la Celţi înseamnă câmp; iară cătră aceste cuvinte së află alăturate acuş sufixul aidh şi astfel math aidh înseamnă pământ de agru [Ackerland] apoi sufixul ach ori aich, astfel [W. Obermiiller II 3071 math-ach şi mathaich pământ de câmp [Feldland]; aşa precum din ton pădure s’a format ton-aich, păduros. în celtica së află sufixele gălliee aigh, igh, ighe, ce se adaugă nnui substantiv ca së-i arête atare însuşire şi acest sufix aci corespunde germanului ig; p. e. roine celt. per, roin-igh păros, cum e nemţesce Haar şi haarig dar tocmai' aşa sunt şi sufixele ach şt aich, şi din aceste ach, ich och uch. Math-ach şi mataich înseamnă teren ţeară de câmp (Feldland) teren de pământ pentru agricultură ; iară cu sufixul aidh, math aidh, aidh, înţelesul e: câmpos pănă ce forma e câmpet. Ik de origine înseamnă teren, prejur ţară, p. e. Celtike ţara Celţilor, din acest sufix la Latini sufixul icus, ce arată o însuşire, de aci celticus ce se ţine de Celţi. Sufixul iciu în Maticiu arată însuşirea terenului, că e câmpos ; astfel nu câmp curat Mi-a succes de a afla numiri asemeni. Mattb'h-gau, numit şi Mat-gau, un prejur în Austria de sus între rîul Iun şi de lângă dealul Hausriick, Mattich-gau în Bavaria ; Mattiachi teren în Rhein-gau, un camp de deal ; math şi sufixul ich, din care la noi ch s’a schimbat în cî, Mattighofen (hofen din aoibh=Hof şi en loc), sat curte şi cerc în Austria de sus ; aci sufixul ig e din igh, identic cu ich, cu iciu. Lângă Mattighofen e şi părăul Mattich ce nu poate însemna câmpos, ci purcede din math câmp şi ich din ach apă; deci apă rîu de câmp. Afattic sat — S50 — în Italia, A/attiacii (math-iach) au fost un popor de viţă germană şi au locuit unde azi e Rhein-gau; au fost supuşi de Romani, au căpătat municipalitate, darUa an. 70 d. Cr. au fost cu Batavii în contra lor; deci ilfattiacii înseamnă: locuitori dela câmp, dela pământ de agru. Oraşul lor Mattiac-um (math câmp, iac teren, loc) unde um latin e superflu, pentru-că înseamnă iară loc. Aquae sau fontes A/attiaticae azi Wiesbaden (Wiese livadă); unde sunt ambele sufixe, şi aidh (în iat) şi ich în icae A/ataseo la cei vechi, azi A/atsee loc îu Saizburg; math câmp, seo celt. sua sia, apă, de aci nemţ. See. A/atiene o ţară în Armenia, înseamnă tocmai: camp-en-ia.. A/atta în Sviţera, A/atta de Lobos în Spania, A/atain-court în Francia (in e diminutiv) etc. în România sunt formele: Afatac-esci, A/atac-ina, A/aţuc etc. A/aden azi în secolul al 11-lea după documente s’a numit şi A/adan-um şi A/athen-um, forme identice cu A/athain-court, şi cu maid-an. Padina-A/ateiu un sat în Caraş; aci A/ateiu e forma vechiă, şi Padina, mai noauă dar după înţeles sunt identice, adecă şi A/ateiu înseaţnnă padină, iară aceasta, din madh-in-a. Toate numele locale în cari se află mat, met, mit, mot, mut şi localităţile zac la câmp, după formele citate înseamnă: câmp un teren câmpos. Dar’ aşa madh precum şi math etc. au şi alte înţelese, ce se vor lămuri în articolul viitoriu. Cornul Moater, Amutrium, Matava Cracul dela apus al Tâlvei miri se numesce Cornul A/oater, pentru-că are forma unui corn. în Italia, Spania Francia şi Anglia sunt mulţime de nume de dealuri şi de munţi, cari se numesc Corn, iar corn stă în compo-siţiune cu cuvântul ce înseamnă munte sau alt nume al muntelui p. e. Cornimont în Francia, Cornvalles un teren - 351 - muntos, Cornhills, un vârf de deal de 400 m. în Anglia etc. La Celţi kearn, cearn corn de stânca, karn vârf de deal, corn în limbele romanice, şi c trecând în h horn la Nemţi (vezi Cerna etc.) p. e. Hornberg sau A/atter-horn. A/ad şi mat în celtica înseamnă: 1. deal, munte, şi ce înseamnă deal, munte, înseamnă şi 2. nalt, mare puternic, 3. bun. în operat neavând nume de^ munte cu Ld în rădăcină înşir nume din România: A/ădaşor munte, Aiedin movilă, AZode, A/odetul munte, A/odoie deal, Afo droghin munte şi mă restring la rădăcina mat şi celelalte forme ale ei. A/adeira o insulă a P°rtugahe1’ din un şir de stânci, 1200 m. nalte; A/adeira e vârful unui vulcan de sub apă; mad deal, ev nalt. Numele A/oater purcede din mat=mot diflongit moat, munte deal, şi er (=ar ir, or, ur) na t ma ’ dar er (ar, ir, or, ur) îeseamnă şi loc, teren, ^ sc - bându-se literile se află formele: ra re etc. (cornul lui Afat-er) un munte de 4461 m. în Sviţera p apus dela muntele Roza, e Cornimont din Francia dar Germanii au mutat cuvântul corn-horn, la cape u nu melui. A/atterberg, dealul A/at-er, căci duplicarea lui t e superfluă, si A/attenberg în Sviţera, en în nume e diminutiv, sau înseamnă loc, A/atera oraş în Italia, zace pe deal, are stânci şi peşteri, ocne de peatra; nume e scris bine e Afat-er-ra, unde ra înseamnă loc. A/atese un trunchiu de munţi în Apeninnii neapolitam; ese din a nalt; A/atlock Bath oraş cu scălzi în Anglia, între r pe de stânci de var, şi ape minerale; unde 1 purcede din il nalt, şi oek, ac loc. Dar’ avem şi în Ungaria Matra deal de 910 m. de nalt, şi apoi Fatra deal; fat din bat, mat=pat, vat, şi Tatra deal; nu din mater (mamă) iată, tata, cum combină unii. Mattra şi A/uttra provincia muntoasa în — 862 — India engleză. Meteora în Thesalia o mănăstire, ce zace pe un corn de munte redicat drept în sus şi e de 770 metri şi Grecii esplică din meteor, ce stă în mijlocul aierului, pănă-ce numele se derivă din met munte şi er mare. Meterez munte în jud. Dumboviţa, unde ez înseamnă teren, din ad, az, ce e în Cauc-az. Mitarce munte în jud. Dâmboviţa, mit-ar-ce, ar nalt, ce teren, loc; Mitez munte în jud. Mehedinţ; acest ez e identic cu ese din Matese de mai sus; ese din ais şi deal şi nalt. Motru munte şi deal în jud. Mehedinţ şi alt Motru munte în jud. Vâlce; ca munte trebue se fie înalt şi de aci mot munte er=ar=ru nalt; Motru, cât Matra. Motherwell oraş în Scoţia, pe deal cu ocne de cărbuni şi de fer; well=wille oraş; Motiers în Sviţera, de 736 m. Moutier oraş în Sviţera şi altul în Francia cu saline, cu scoală montanistică; Motril oraş şi cerc în Spania pe deal cu ocne de sare unde 1 e din la, loc. Iată aci formele identice cu raoater. Mutthorn în Sviţera, corn de munte de 3200 m. în trunchiul dela Gotthard, şi Mutu munte în jud. Gorj. (vezi unele mai pe larg în Transilvania Nr. 65 după „Meterea turba“ dela mine). · Amutrium la Ptolomeiu, Amutria în peutingeriana s’a numit un oraş în Dacia, şi posiţiunea lui s’a pus la rîul respective părăul Motru, care isvoresce din dealul Bou, în jud. Gorj, şi astfel nu e într’un judeţ cu munţii Motru Dacă părăul ar fi lângă atare munte Motru, s’ar putea crede, că şi-a împrumutat numele de munte, cum adeseori se află, dar numele părăului Motru trebue se însemne :f părău adecă apă mică şi nu munte mare; ş penthi aceasta numele părăului purcede din rîu (mic) şi dwf (apă), rîu (vezi Dobreia); acest dwr s’a schimbat în dor, tor, tru. în anticitate a fost părăul Madona, numit şi Matrona, azi Marne, din ma (mic) dwr-an=tor-an — 868 — tron, dwr cu diminutivul an, deci mic rîurel, şi nume de acestea sunt multe. Matreum oraş în anticitate azi Windisch-Matrey, la isvorul rîului Drava, în Valea Ta-ferna; alt Matreym azi Matrey în Tirol în Valea Wipp, şi Matrey-gau. Primul Matreium a zăcut la părău, deci numele purcede dir ma mic, dwr apă rîu; um e sufix latin, înseamnă loc, sat; al doilea Matreym, verosimil a zăcut iară la părău, dar încât a zăcut într’o vale, a putut fi şi la înălţime, şi atunci purcede din mat deal, er nalt, um sufix latin. în mutrium şi mutria din Amutrium reaflăm: M&-treium; Matreia (din ia y în Matrey); ca şi când am zice Motreium; a dela început din Amutrium înseamnă îngust strimt (vezi prefixele la Gilia, înainte de gil) şi astfel iară sâ documentează, că Romanii vechi în genere au susţinut numele locale aflate în Dacia, şi că au adaus un sufix latin. S’a zis, că ce înseamnă deal, munte, înseamnă şi nalt, mare, puternic Matva şi Matava s’a chiemat Dunărea la Schyţi; mat mare şi abha apă; acest ava e şi ţn Lişava etc. Matiane un lac în Persia, lat. Matianus lacus; din mat mare şi ean apă. Mat înseamnă şi bun de aci Mathias, Matiia, math maith bun, ias=ens, om. Mater lat. Mutter nemţ. azi math-air la Iri, mama; din math bună, air om, aire femeiă; dar şi mad înseamnă bun la Bretoni (Gonidec pag. 3, 4, 55). Mattus şi Ma-ttius nume la Latini; bun om, Magmattius nume latin, în care mag e celticul mac, fiu. Mac Mahon generalul francez a fost celt din Irlandia, familia lui pe timpul căderii Măriei Stuart s’a refugiat în Francia. Mac în* seamnâ fiu; mag-d la Nemţi fată, fecioară, serva, — 854 — Nedecliie, Natra, Netindava , Nedecliie e un deluţ, ce zace dela cetate spre sud şi e un teritoriu de vr’o 10 jugere; mai nainte era plântat cu vii, acuma cu pruni. Se căutăm ned şi alte nume de dealuri, şi numai |şi aceasta asemănare, ne va covinge, că ned înseamnă: deal. Neda, şi de aci vârful Nedei munte în jud. Argeş, Nedele munte în jud. Gorj şi Nedele deal în jnd. Vâlce; e din mijloc e lung şi el purcede din il, nalt mare ; deci ned-il; e din urmă arată că a mai fost un sufix: lle=da, loc; dar d trece în s, t, z, şi de aci. Natamenia deal în jud. Mehedinţ. Natamenia e' nume compus din nad=nat deal, dar fiind-că men înseamnă iară deal, nat aci înseamnă: nalt; tocmai ce înseamnă Armenia, din ar nalt, main deal deosebi petros, şi ia teren, ţară, şi Nedemin sat în Mecklenburg, cum e Coll-men sat în Saxonia. Nâtha în sanscrita, domn, am mai arătat că cuvintele ce înseamnă deal, sunt şi nume de zei, titule etc. Nesec munte în jud. Mehedinţ, nu dela sec ci din nes deal şi ec sau diminutiv, sau loc, astfel este Nedec loc isolat în jud. Mehedinţ, Neted şi Neteda 2 munţi; poate că vor fi netezi altcum net deal şi aid diminutiv, Netot şi Piscul Netot în jud. Vâlce şi Muscel şi alt Netot, sat în com. Făgăraş; nu are înţelesul, că e neîntreg, nu-i tot, ci net deal, ot din ad, da loc. Nuza măgură în jud. Dolj. Nedeia dela Retezat spre nord-apus de 1951 m. de nalt; unde eia arată, că muntele cuprinde un teritoriu, un prejur mare ; forma cum e Dobreia. Şi fără a cugeta la Celtica, nnmai numele de pe teritoriu românesc, încă dau dovadă, că ned înseamnă deal şi nalt. Dar’ câteva nume şi din alte părţi. Na-dailhac sat în Francia; il nalt, ac loc; Nadrag sus la dealuri, cu fabrică de fer în comit. Caraş; Nedenas dis- — 355 trict în Norvegia, cu o parte foarte muntoasă şi cu multe cataracte; Neddenaven-bergen loc în Prusia Neidenfeld şi Neidstein în Bavaria, Neidenstein In Baden; Fels şi Stein înseamnă stâncă, peatră. Nods sat pe deal în Svi-ţera, Nudion după Herodot oraş în Elis, provinciă muntoasă. Natternberg deal în Bavaria, Pic de Nethon vârf de deal de 3404 m. cel mai nalt în Pyrenei. Nothberg deal în Prusia. Nota oraş în Sicilia pe o planiţă de dealuri petroase. Nazareth la Arabi Nazira oraş în Galilaea, zace pe un colnic. Nadir la Perşi, Nasir şi Nazir la Arabi supravi-ghietoriu, supra-administrator, Nazir la Ţuici titlu pentru gradurile cele mai înalte şi pentru miniştri; din naz nalt, mare şi ir (air) om. Nadir e numele şachului de azi din Persia. La Slaveni se află preposiţiunea nad ce înseamnă desupra de sus; dwor, wor înseamnă curte, da act udvar la Magiari, iară^Nador Palatinus, e slavean din nad şi wor, peste curtea regelui; şi astfel nâdor nu purcede din nadir. Palatinus din palatium, curte. La Celţii de azi nad înseamnă vârf, ce-i cu veri; nodh şi nuadh, ce e rădicat, înălţat, eşit în afară; apoi aceste şi naiadh înseamnă nobil, tare. Act şi au isvorul comun, Nadei la Germani ac, vârf mic; Niet cuiu; nodus (nod) nasus (nas) la Latini, ce asemenea e rădicat; noada din dărăpt, nodeiele dela picioare, nodiţele dela degete la Români; aşa e p. e. orom la Magiari vârf de deal, şi orr, nas. Din Nedecliie sau Nededia, ned s’a esplicat; al doile e, e o literă legătoare, urmează dară de a espliea cliă. Nedecliă e nume compus din doauă cuvinte ce înseamnă deal, şi astfel ned aci înseamnă nalt, ca în Natamenia şi în Neddemin. Clia purcede din cil=cli deal şi a loc. La \Y. Obermiiller (I 352 etc.) cli şi clee în- — 356 — seamnă: deal, apoi cetate sau loc întărit. Col la Celţi, collis la Latini colnic; collean, colnic mic, p. e. Colberg şi Collenberg. (Vezi Chilaviţa şi Domoclet). Clabucel mai mulţi munţi în România, din cal=cla deal, buc, din buach spate; cum este Clabuc munte în jud. Putna, Clâmce C'leja, ClujbI ete. munţi, Clay ca nume de deal sunt în Anglia şi în Francia peste 00 de localităţi. Claudius mons, un deal în Panonnia, din cal, cla deal şi aid mic; ius sufixul latin e superflu. Clee Hills şi Clent Hills (cleanţ) doaua trunchiuri de dealuri în Anglia, hill la Englezi înseamnă colnic, nâlţime. Cles în Tirol planiţă de 653 m. înaltă; din de deal şi ais nalt, Cleveland în Anglia se traduce cu Felsenland, ţară de stenci. Cleto (din ele şi aithe nălţime) sau Pietramalana în Italia. Clibanus deal în Brutium, din di nalt şi ban deal, Climax deal în Lycia; Ciydach deal cu ocne renumite. Astfel Cli în Nedeclia, îşi are semenii sei în anticitate. Cli-sura se numesce în Bănat o strîmtoare de deal, un pas de deal, o vale, carea e închisă prin dealuri. Natra e valea dintre dealurile Telva lui Ştefan, Teiuş şi Dămăcuş; şi ogaşul (părăul) se numesce Natra. Nada şi nadi în sanscrita înseamnă: fluviu; nâdi, venă; (=b-v mic, en apă, rîu). Nada trestiă în sanscrita, nâd unguresce, nendre la Litani. Naodh, naoth şi naoz, precum nuath la Celţi înseamnă: apă, părâu, rîu; şi au sufixele an şi der (mic) pentru diminutiv şi er şi dear (mare) pentru augmentativ, der dear se află strămutate în ter tra etc. Formele celtice sunt dintr’un isvor cu nass (umed) nemţesce; cu nat-are latiuesce, cu în-Hot-are românesce; numai în apă=nat, not, poţi înota. Ais la Celţi apă, usz-ni la Magiari a înnota; uszoda loc de scaldă. Natra la noi un soiu de şerpe, nemţesce: Wassernatter, lat. natrix [natric(u)s, în forma de adiectiv]; — 357 — înţelesul e: trâitoriu în părăie, 'în ape; fiinţă de părâie. Nadra rîu în Gallia cisalpina, azi Nura. Nadrovia o ţară între doue rîuri relative, mari; între Pregel şi Memel; numele i-s’a dedus din nadth apă, deor mare, ibh prejur; ia ţară; Natra şi Nâtraby oraşe în Şvedia, Natra-docota oraş în India; astfel forma Natre din Maidan are surori în departe în lume. Naters sat în Sviţera la Rîul Rhone; s din sa loc, nat rîu ea mare; Natternbach pârău în Austria de sus, unde n e al doilea diminutiv; Nether-Burg în Anglia; Netra pârău Netragau prejur, Netra oraş în Prusia. Neutra la Germani, Nyitra la Magiari un rîurel, ce curge din dealul Fasco şi trece prin comitatul Nyitra (Nitra); Netro sat în Italia. Nidder părău mic [der mic] curge în Nidda. Nitra rîurelul din com. Nitra. Nitry [y înseamnă loc] sat în Francia. Noutria [nutria] oraş vechiu în Illyricum. Astfel numele Natra fiind ogaş adecă părău, purcede din naot apă şi der mică ;=Nid-der. Netindava, după Ptolomeiu a fost un oraş în Dacia. Firesce, că posiţiunea nu i-se scie. Net aşa poate însemna deal, cum e net în Neth-on, Net-ot; precum poate însemna apă, iară in, în Netin, e diminutiv; dava înseamnă cetate, oraş întărit. Neda părău la graniţă între provinciile Elis şi Messenia din Grecia vechiă. Nedon părău la graniţa Lu-caniei. Neda la Euphor Nedee (Neâtrj); Neda şi Nede, nimfă [zină] de apă, nutricea lui Zeus. Nadei părău în jud. Mehedinţ; el e diminutiv. Gârla Nedeielor, părău prin care curge balta Nedeia şi se varsă în Dunăre. Nadi în sanscrita, rîu. Nedad în anticitate Nitra; ad din Nedad înseamnă apă. Nidda fluviu curge în Maina, Nidelv 2 fluvii în Norvegia; Niede fluviu cuvge în Saone, Nied fluviu în Niedgau. Natisan fluviu în Gallia cisalpină, Nat 16 — 358 — vale la Motrul de jos. Natelsitz p. în Prusia, identic eu Nadei din Mehedinţ. Netha foarte multe părăie; N.ethe părău în Belgia, curge în Rupel. Nethen şi Netinne sate în Belgia. Nette părău curge în Rhin; Netting părău curge lângă Pforzheim; Nettingsdorf sat în Austria de sus; Nettin sat în Moravia. Nite mai multe părăie; Nittenau Nittendorf; Nottbach în Ortenau, Nottenbach curge în Maina; Notte în Dahme Nottingham oraş în Anglia la gura rîului Lene. Litera g din unele nume nu înseamnă nimic, ei unele popoare, în parte şi Nemţii o adaug după n. Nuthe fluviu curge în Havel. Numele de părăie în rădăcină cu nas, naz etc. nu le mai înşir. Ogaş, Âcmonia, Ocnă, Agnavis, Napuca, Naparis După operatul presinte, Ogaş se zice unui părău şi se înşiră mai multe nume de ogaşe. După dicţ. topografic al lui Frnnzescu ; Ogaş, părău, Ogaş vale, Ogaştil Mierlei, pădure în jud. Mehedinţ; iară la Spinean se află Ogaşul Mănăstirii părău, Ogaşul cu Perii, vale şi Ogaşul Floarei loc în jud. Mehedinţ. în dicţionarile românesci cuvântul ogaş—părău nu se află. Ogaş e cuvânt celtic şi purcede din og deal, munte şi aş apă adecă din aigh deal, munte şi la Cimbri: ach aches oiche, precum ais eas, aus, os, uisge apă; rîu deci ogaş înseamnă: apă rîu de deal, tocmai ce în limba nemţască e: Bergbach, Bergwasser, (vezi Caraş, Gladeş). în limba găllică ca cuvânt de toată ziua se află: aigial şi aigiol, din aigh deal şi gil, giol apă, rîu; adecă: ogaş. Un nume identic cu ogaş e: Ogeava [Ogiava] părău în jud. Râmnicul sărat, numele purcede din Og deal şi abha la Găllici, apă; Oreava părău curge din muntele Cucu tot în acel judeţ; or deal, şi eva din abha [vezi Lişava, Chilaviţa], Areva [azi Ucero] rîu în Spania, lo- — 359 — f cuitorii dela rîu au fost Celtiberi şi s’au chiemat: Ar-ev-ac-i. Gura Orevului sat în jud. Râmnicul-sărat; Orev e părău pentru că cuvântul Gura îl arată, dar numele Orev nu e cules. Oreviţa părău în jud. Mehedinţ. încă un nume frumos : Aref, isvor în jud. Argeş, din ar deal şi ef, abha [vezi Ivana] Astfel aş e dela Cimbri, eava etc. dela Galii, sau Găllici, şi în acest mod în Dacia se pot constata doauă dialecte celtice. Dar’ se mai auzim; Ogeloie măgură în jud. Dolj, Og e deal, el din il nalt, Ogial movilă în jud. Brăila. Ogian loc isolat în jud. Dolj, an e diminutiv; în celtica aigh-ian, aigh-ean. Oghiza pădure, Ogiza sat, iară tre-bue să zacă la loc nalt. Dar’ şi în alte părţi og înseamnă deal, p. e. Ogulin or. în Slavonia la piciorul stâncii colosale Klek; og deal, munte ul nalt, in loc. Oggers-heim sat pe o planiţă în Bavaria, og deal er nalt, s=sa ţinut loc. Dar aigh trece şi în formele ag, eg, ig, og, ug,; iară g se schimbă cu c, ch, k, şi astfel se formează o mulţime de nume; însă acestea le trec şi vin la Ochian deal, în plasa Motru de sus şi Ochian deal în plaiul Cloşani [după Spinean], nu dela ochiu, ci din och deal şi ean mic, adecă diminutiv; pănă ce Ocean (apă) din Oe*mare, afundă, şi ean apă (de unde Ionia). Din ach, oiche apă, se pot forma nume în och, og p. e. Ochte părău în Prusia te=di mic; Ocher fluviu în Prusia, er=mare; Oka fluviu în Rusia, etc. dar og din Ogaş nu poate purcede din ach=og apă, pentru că în cuvântul ogaş, aş=ach înseamnă apă, rîu. Ahnonia sau Armonia după Ptolomeu, Augmonia după tabula peutingeriană oraş în Dacia; Akidava sau Acîdava după tab. peuting. oraş în Dacia. Ac-mon-ia din ac=aug, nalt mare, mon celtice, mon-s latinesce munte 17* - 360 - ia loc, căci ia pentru teren mare înseamnă prejur, ţară. Aci-dava din ac deal, i literă legătoare şi dava înseamnă cetate, loc întărit. Akte (la Greci cu k, la Latini cu c) cap de deal iese din muntele Athos în Macedonia; Akte o peninsulă, iese din Argolis; ak deal, te loc. Aktion (Actium) un promontoriu al provinciei Akarnania, azi Akri. August împeratul după bataia de aici a edificat Actia Nicopolis. Akra la Greci, Akre la Joni (din ak deal, ra, re loc); înseamnă vârf, gimp, deosebi vârf de deal; Ocra deal în Rhaetia; pentru vârf de deal din ak deal şi ar nalt Akteoni popor vechiu în Attica muntoasă, petroasă. Achaia în anticitate Aegialos o provinciă în Grecia, numai la sud are un şes strimt, spre mare, încolo e străbătută de dealuri pănă la 1927 m. de nalţi, din ac-ak, ach deal· şi ia ţară1). Achalm vârf de deal isolat de 701 m. în Alpi cătră Neutingen ; al=il nalt, m=ma loc. Acimincum azi Peterwaradein, cetatea de sus zace pe stânci serpentine 49 m. mai naltă ca Dunărea. Aci din ac, deci ac-ma, loc la deal şi inc, e celtic, iară um latin superflu. Agemont deal în Niederland, Agimont, deal în Franeia; cătră celticul ag deal s’a adaus romanicul mont, ce înseamnă deal, dar în Ac-mon-ia ac-ag înseamnă nalt, pen-tru-că mon e cuvântul pentru deal. Numele de dealuri şi munţi din România, în rădăcină cu man, men, min mon, mun, şi-le poate esplica fie-cine. Agde oraş în Franeia zace pe nălţime; e tocmai Akte de mai sus; căci d în t se schimbă. La Latini Agatha; iară Ogial movila din România, are nume identic cu Agial-os. Din aigh=ag=ac, deal avem cuvântul: Ocna, la Magiari akna; na [=an] înseamnă loc. Ocna loc în Şvedia, Ukna, loc cu ocne de ') Am aflat esplicare din ach apă şi ia ţară; adevărat că o parte din Achaia e la mare, însă partea mai mare stă din munţi, dealuri, stânci. Grecia e mai încungiurată de apă si Italia, si totuşi nu au numele dela mările din prejur. ’ ’ ’ — 361 — fer'în Şvedia. Ocna sunt multe nume de localităţi pe terenul locuit de Români. Minnă din min deal şi na loc, tocmai ce înseamnă ocna. Minei al, ce se scoate, din minnă, din deal. Stollenj la Nemţi; s e numai siflai e, toi înseamnă deal [vezi deal]; en=na, loc. Pănya la Magiari ocnă, din ban deal; bană p. e. e în numele : Al-ban-ia nalta munteniă. Agnavis şi Agnaviae după tabula pmtingeciaiă ora, în Dacia. Numele să împarte în ag-nav-is; ag, ce înseamnă deal, aci înseamnă: nalt, mare, întins.; nav înseamnă deal şi is loc. Se află foi mele rădecinale; nab, naf, nam, nap şi nav şi celelalte strămutându-se vocalele. în celtica de azi se află cnap, gnob şi knop, apoi formele lăsând pe c, g, k, afară adecă nab. Aceste cuvinte înseamnă colnic, deal, apoi cap de deal, ce năvălesce spre o vale, ce iese dintr’un trunchiu, ca un promontoriu Rădecina nab să mai formează şi în alt mod, d n ni sau n, mic şi abh apă, şi atunci e nume de apă, de pârău de rîu, cum p. e. s’a format din ni-ach Nack din ni-aha Nah etc., dar aceste nu le înşir, şi fit -carele poate se si-le culeagă, ci aci înşir numai numele de dealuri, pentru-că ag arata, că Agnavis a zăcut la deal sau lângă deal mare, nalt. în Italia pe ţărmul mării adriatice a fost un oraş: Egnatia; aci eg din aigh înseamnă mare, nat [naot] apă [vezi Natra] şi ia loc, adecă loc de locuinţă; în acest mod stă şi ag în Agnavis. Nume ce se referă aci, sunt: Nabateii popor jidan în Arabia Petrăa, cu capitala Petra : Nab-ta; nab deal, ta prejur; eii oameni. Nabelgau, un trunchiu de dealuri în Thuringia; el aci e din il, nalt. Nebelhorn, cornul Nebel în alpii Algăici, cat Nabel. Nebo, deal în Palestina, Nebrodi montes, munţi în Si- — 362 cilia, aci neb la început nu mai înseamnă deal ci nalt, pentru-că rod înseamnă deal. Abnoba munte si pădure în Schwarczwald ; aci ab [ce înseamnă deal] are înţeles de: înalt, ca şi ag, iară nob de deal. Năfels sat pe nâl-ţjme în Sviţera, naf-il-sa; Neffiach în Francia, loc cu parau şi ape minerale, din nef deal şi ach apă; acest ach la Fiancezi se respunde aş, ca ach la noi în Og-aş [vezi acolo]; NeffiPi sat în Francia cu ocne de cărbuni de peatră, deci zace la deal. Napata oraş vechiu în Egipet cu cataract sec, renumit, deci zace între stânci. Napf deal în alpii lucerni, Napfberg deal în Bavaria. Napita insulă în marea Caspicâ, Napfios, demos [ţinut] în Grecia; oleul de peatră nafţa, se numesce după numele locului. Napf deal în Pilsgau. Neph şi Nephrit în mineralogiă un fel de peatră şi ce cresce în rărunchi Nepete oraş în Etruscia, azi NTepi, are mine. Nipf deal în Bop-fingen, Nipfale;, în vechime dealuri în Armenia şi Assma Nif-dagh în Turcia, şi nif şi dagh înseamnă deal, dagh=dac, deal. Navarra un regat vechiu în Spania pe coasta sudică a munţilor Pyrenei; nav deal, ar nalt, ra loc. Navassa o insulă în india, de 100 m. naltă; nav deal, as din ais nălţime sa loc, Na vas de Tolosa sat în Spania; Tolosa încă înseamnă deal [vezi Tilva] Siena Nevada deal în Spania; iVeviges oraş în Prusia pe nălţime de 150 metri; ig aci e diminutiv. Nevos insulă în india, cu munţi de 1096 metri şi cu vulcani. Am ajuns de a esplica : Nopoca după tab. peutin-geriana, Napuca după Ptolomeiu, oraş în Dacia. Nap e identic cu nav din Agnavis ; adecă înseamnă deal, şi oc, sau ac înseamnă loc de locuinţă, identic cu ac, ec, ic-amintite adese ori. Posiţiunea oraşului trebue căutată la un deal, ce iese în vale, la un promontoriu. într’o mapă — 363 — şcolastică Napoca se pune la Szâmosujvâr ; alţii combina cu satul Poka din corn. Maros-Torda, că ar ti rëmas numai poca din Napoca ; acesta e imposibil ; Poca e cu-vênt întreg, Poca-hegy së află în comit. Moson, poca së derivă din bog [vezi Bogoie]. Identice sunt Nabrad sat în cercul Felmigyarirţat şi Naprad în cercul Jibou, forma ca Neb-rod, şi poate că şi Nepos sat în cercul Radna se înşiră aci. Am mai arătat, că numele zeilor şi titlul domnitorilor, adeseori sunt nume împrumutate delà dealuri, cari stau înnalte. Astfel Nabu şi Nebo la Babilonieni a fost zeul lor. Nanab titlu pentru un domnitonu în India, de aci Nab-ob. Nab së reaflă în numele domnitorilor din Babilonia, anume Nabonassar, Nabupolassar, Nabukudunassar [Nabucudonosor din bibliă] etc. Nabis numele unor regi din Persia. Din nab^nob la Latini e nob-ilis, nobil; din celticul gnob e gnom, spirit de deal [Berg-geist]. Dar së vedem numiri din România, purcese din nab etc. Nama[iesci] schit zidit în mijlocul unei stânci, ce formează un colţ al dealului petros [după Frunzescu] ; adecă së vede, că dealul cu colţul s’a întins spre vale; nam, înseamnă deal. Nav-ruţ [nav-ar] munte; cum e Navara din Spania, nav deal, ar nalt, şi uţ sau e diminutiv românesc sau purcede din ta, ty, loc. Nebunul mare şi Nebunul mic, munţi, dar nu delà ne şi bun, adecă rëu, prost, ci din neb deal, an diminutiv. Nemerca şi Nemernic munţi, nem deal, er mare, ca loc Deal nebun şi nemernic nu esistă, dar sunt multe cazuri, când poporul asimilează numele unei localităţi, cuvintelor din limba de azi. „ Neamţu e o mănăstire în jud. Neamţu dupa rrun- zescu într’o câmpiă mică şi unde së împreună munţu, ca şi când ar îngrădi acea vale. Cetatea Neamţu zidita — 364 — de Ştefan cel mare, lângă drumul ce merge la mănăstirea Neamţu, cure se ridică pe coasta unui munte superior. Mai sunt 12 localităţi Neamţu, şi apoi judeţul Neamţu, ce stă din plaiul Munte şi Peatra, ce arată însuşirea teritoriului. Aci nu e vorba de numele poporului „Neamţ“ ci de numele celtic al prejurului; nem deal, şi ty înseamnă şi prejur şi loc; egal cu da ta. Aci o asemenaie: Semausus a fost în Gallia un oraş azi Niems [la unii Niemes, Nimes] în Francia, zace la coasta unui şir de colnici, purceşi din munţii Ceveni, şi zace 45 de metri de nalt. Namasus un deal în Asia. Nemrud=dagh munte de 2000 metri în Curdistan, aci nem=nalt, rud, munte, cât Neb-rod din Sicilia. Nevoieş trecătoare pe munte, Nievuţ deal în Mehedinţ; Nimir mare şi mic, munte şi deal din nim deal şi er mare; ari am putea înşira şi Nopterca şi Noptesei. Novac munte, din nob nov deal şi ac loc; nu dela numele de familie şi une-ori de botez, Novac, unde nov e nou şi ac om = Neu-mann. Naparis s’a ehiemat în Dacia un riu, a purces di n Carpaţi şi a curs în Dunăre; se crede că e Ialomiţa. Numele se amintesce încă la Herodot, f 408 ant. Cr. Numele Naparis purcede din nap (nab) deal, ar mare, is apă. întră Lueania şi Bruttium a fost rîul Sybaris, din dab-tab-sab deal ar mare, is apă. De aceeas origine e seb în numele rîului Seb-eş, unde eş înseamnă apă, rîu, e Semenic, deal în Caraş-Severin, sem deal, en mic, ic loc. Mai sus am arătat, că nap înseamnă şi rîu; în Scoţia se află rîul Nav-er, ce se esplică cu nav rîu, er mare. Ad. Bakmeister pag. 25 arată că în gallica ve-chiă un rîu s’a numit Nava; acela din secolul al 8-lea încoacea, s’a scris Naba şi Nawa; în secolul al 9-lea Naab, lat. Nabaens în Britania; şi rîul Nau, care la — 365 — 1003 s’a numit Navna, la 1150 Nawa, la 1515 Naw. Un alt rîu Arnava, din ar deal nava apă; sau arn prejur de deal şi ava apă. Ostru, Ister, Banaster, Fireiu, Strigiu, Bistra După operat, locul din sat, întră valea (apa) Uişava şi ierugă (canal) se zice Ostru. Un teren, unde e un isvor cu lac, se zice Ostru. în comitatul Uniădoarei sunt două sate cu numele Ostru şi zac la rîurele. Ster la Celţii vechi şi de azi, anume în limba Cimbrilor din Anglia (W. Obermiiller I. 855. II. 132, 726) precum şi în limba armorică sau bretonă din Francia, [Hein. Zimmer p. 41] înseamnă: apa, părău, rîu. înainte de cuvintele începute cu litera s, popoarele au pus câte o vocală, a, e, i, o, u, y, şi din ster s’a format: aster, ester, ister, oster, uster, yster; iară e din ster stramu-tându-se în alte vocale, sau mutându-şi locul la capăt, s’au creat alte forme, toate cu înţeles de ster. Numele Ostru purcede dară din o, literă afixă, fără ca să însemne ceva, din str, ce înseamnă apă rîu, şi din w [=um lat. on celt.] cu înţeles de loc, teren; deci Ostru înseamnă: teren la apă. ^ Se începem cu numele antice. Colonisarea noastră în Dacia a fost la anul 106—107 d. Cr. Strabo geograful •j- 60 d. Cr. la cap 13 zice: Dunărea de jos de pre lângă Geţi se cheamă Istros. Dunărea de sus, pănă la Nicapole în Mesia (Bulgaria) s’a ehiemat Danubius, iară dela Nicapole în jos Istros, la alţi scrietori şi Ister, Hister, unde h e o aspiraţiune. Dar’ Istros, Ister e nume vechia, e de peste 1000 de ani înainte de Cristos. Istros (după Hesiod din Kumă în Aeolis pela 850 a. Cr.) e numele zeului, al rîului Istros. Istros la Herodot f 408 a. Cr. Istros după Ştefan Bizantin, mai multe oraşe în Pont, şi pre — 366 — insula Creta. Istropolis oraş în Mesia inferioară (Dobrugia) întră gurele Dunării şi Torni. Istria o colonie greacă la gurele Dunării, după Herodot; locuitorii. Istrienos; la Stefan Bizantin Istrianos en şi an înseamnă om, os grecesc, tot aceea, deci superflu. Istria o ţară la Marea Adriei, s’a ţinut de Italia, azi de Austria. La marginea Daciei, cătră Sarmaţia a fost rîul Danaster la Greci şi Danastris nume duplu; dan se reaflâ în Danubius, Dunăre (vezi lacul Toni) şi ster la capăt atâta cât dan, apă, rîu. Din Danaster la Români azi e Nistru. Se cercetăm localităţile de pe lângă Dunăre, în cari se reaflă ster. Durosterum (dur-o-ster-um) oraş pe ţărmul Dunării în Mesia, azi Sil-istr-ia unde sil înmoiat din dail cetate, oraş. Istriganum mai târziu Strygonium, azi la Magiari Esztergom; gan înseamnă cetate, întari-tură, um ium, loc. Mai sus e ţara Oesterreich, oe superflu, ster rîu, reich din reg-num, regat, azi cu înţeles de imperiu, latinesce: Au-str-ia; deci Austria, Oesterreich înseamnă ţară la Ister. Tot aproape de Dunăre e Styria (la Nemţi Steuermark) din ster rîu şi ia ţară. Numele aceste, — faţă de unii serietori vechi — dovedesc, că Dunărea şi din sus de Nicapole s’a chiemat Ister, şi astfel celtica îndreaptă şi pe geografii vechi. Se cercetăm acuma numele apelor purcese din ster, şi aflătoare pe teritoriu locuit de Români. După Dict. Topografic a lui Frunzescu se află: Istriţa, munte în jud. Buzău; numele purcede din ister şi diminutivul iţa respective ţa şi înseamnă rîurel, părăuţ, apă mică, deci e nume rău pentru un munte, căci muntele numai munte poate însemna. Istriţa se mai află două sate în jud. Buzău ; pe acolo trebue să fie părăiele Istriţa. Ostraşa pârău în jud. Mehedinţ, în acest nume de doauă ori se află conceptul de apă, de rîu; ster odată, şi aş=apă (vezi Ogaş, * . f r - 867 Gladeş). Iată o formă identică; Ostr-ach părău în Hagan unde şi ster, şi ach înseamnă apă, părău. Ambele sunt din doauă dialecte celtice. Osterbach curge în Blies, unde bach e adaus germanic, cătră celticul ster. Ostrăşoara părău în jud. xMehedinţ, unde oara e sufix de diminutiv românesc. Stirţa,„părău în jud. Buzău; din ster şi diminutivul românesc: ' ţa; celticul: ci [ţi] şi după limba noastră: ţa, tu; în Stirţa e ţa, şi acest ţa cu literă le-gătoare e iţa, cum să află în I-str-i-ţa; să află şi diminutivul ţu, p. e. Jil-ţu 6 părăie [vezi Gilia]. Numele aceste sunt dintr’o epocă cu numele rîului Ister. în comitatul Uniădoarei, este un rîu ce să numesce Streiu şi curge în Mureş şi este satul Ohaba-Streiului. Streiu din ster=stre, şi sufixul el ori en, ca diminutiv, apoi 1 sau n s’a înmoiat; din strei ori stre-en, Streiu. Pe o mappă am aflat: Strei. Streiului Magiarii îi zie Strigy [Strigiu] unde ig e diminutivul eg; ec sau ge; ce. Stima, părău tot acolo, curge în Bistra. Stirna din ster-ean, unde ean=an, n, e diminutiv; pentru nume locale na [=an] înseamnă loc. Dar să facem asămănare şi cu alte nume din alte ţări, pe unde au locuit Celţii. Formele mai de aproape sunt: Stre două rîurele în Belgia; Streh-la sat pe ţer-mul Elbei, unde la înseamnă loc ; Streu părău în Saxonia ; Estree în Francia. în Anglia: Ulster; anume în Irlandia ul înseamnă mare. Stour 4 rîuri. în Francia Esteron curge în rîul Bar (on e diminutiv. Estree Blanche,=Stre-iul alb; Estry sat, unde y înseamnă loc. Istres, doue. în Belgia Sterrebeck (beek=bach); în Italia: Istrana, Stura în Piemont, la Grecii vechi Storas, la Romani Astura rîu în Latium. în Spania Esteribar, unde bar înseamnă iară apă (ca în Ostraşa, Sterrebi ck). La Estrella rîu si sat. Astura şi Astorica (ca diminutiv) azi Ezla 868 - curge în Durius; Asturia ţară şi Asturiga sau Astorga oraş la rîul Durius; ga=loe. Alster în Holstein, al=mare Elster lângă Lipsea, Ulstra curge în Werra; el=ul=mare. Inster curge în Ostsee, aci in, ce de regulă e la capăt e diminutiv. Sterbach, Esterbach, Ister-bach în Würtemberg; Störe in doc. vechi Stura curge în Elba, Storbach. în Austria, Styr şi Ztyr fluviu în Boemia, Stryj rîu în Carpaţi curge în Dnistru. Hestra în Şvedia, Histriaea în Grecia; Styra demos acolo; Stry-mon fluviu în Thracia azi Struma. Dar’ se auzim un secret despre ster; acest cuvânt e derivat din dwr apă, rîu (vezi Dobra, ca părău); d trecând în t, e twr, de unde tar, ter, tir, tor, tur, tyr, şi siflate, adecă cu s înainte e ster. Din formele fără s, aduc numai 2 esemple. Dyras rîu în Thesalia la Herodot; Tyras la alte popoare Danaster. Cine se interesează, pe basa instrucţiunilor date, poate însuşi descoperi peste o sută de nume de rîuri şi părăie, cu formele tar, ter, tir, tor, tur, tyr în rădăcină. Chiar aceasta demustră positi-vitatea scrierilor mele. Bistra un rîurel în com. Huniădoarei, isvoresce între dealul Negru şi vârful Murgan, trece în comitatul Caraşului şi din jos de Caransebeş întră în Timiş. în comitatul Severinului (după înformaţiuni dela prof. Dra-galina) Bistra e un rîurel, şi apoi Bistra Mărului, carea curge în Bistra, ce vine din com. Huniădoarei; apoi Bistra Mărului are 2 părăie, unul iară e Bistra şi altul Bistri-şoara, şi astfel Bistra se află pe teren locuit numai de Români. Numele Bistra purcede din bi=(fi, mi, pi, vi) mic şi ster apă, rîu; acest bi şi celelalte forme, duplicate, bibi, mimi, pipi sunt la multe popoare, pentru de a însemna ceva mic, dar acest bi la Slaveni nu esistă (W. Obermüller II 477). Bistra se află şi cu alte dimi- - 869 - nutive, p. e. Bistriţoara, Bistrişoara, şi Bistriţa. Bistreţ baltă, schit şi sat în România; aci eţ e diminutiv masculin. Bistriţa (bi^pi) părău în jud. Mehedinţ (nu dela pistriţ); Vistriţa rîu în Macedonia sudică; Feistntz în Austria de jos, şi în Stiria. în Italia Mister Bianco [Bistra albă]; Mistreta [eta, ta diminutiv,=iţă, ţâ] Mestre, Mestrino; în Francia Mestras, Mistre, în Anglia Misterton în Şvedia Misterhalle etc. Röszler [Dacier oder Rumänen pag. 37. La Glig. Tocilescu Dacia înainte de Romani pag. 613] numele Ister, Bistriţa, le dechiară de Slavene, când numele Ister a esistat cu 1000 de ani înainte de Cristos şi când Slavi, au apărut şi s’au lăţit în secolul al 5-lea şi 6-lea d. Cri Dar’ dacă ster nu e slavean, nici bister nu poate fi sla-vean. Streinii cu multe stupidităţi vreau se ne încâlcească. Borovszky Samu în „A honfoglalâs törtenete“ 1 94 pag. 59, numele: Bistra, Beszter, Besztercze etc. le deduce din cuvântul slavean: bâstră, ce zice, că înseamnă ung. sebes, rom. grabnic. La Boemi se află: bystre adj. grabnic, bystrec [ec=eţ] bystrice [ce=ţe] adj. cu minte ascuţită; bystrak om sprinten, grabnic; la Poloni bystry, rapid, vehement; dar’ din adiective nu se formează nume de munte şi de părăie, ci adiectivul poate da numai o însuşire rîului, p. e. Sebes Körös [Crişul repede]; şi dacă bistra ar fi ca adiectiv pe lângă numele unui părău, şi acesta pe teritoriu slavean, atunci adiectivul ar purcede din cuvintele slavene citate, dar bistra ca însuşirea unui părău nu esistă în toată nomanclatura geografică. Şi apoi încât se află p. e. Rapide părău în România, s’a dovedit, că Bistra, nu înseamnă răpede, ci rîu mic. * Heinrich Zimmer [pag. 41] şi Adolf Bachmeister [pag. 23] difereazâ despre germanicul Strom [rîu] şi îl derivă din ster; şi chiar slavicul ostrov [insulă] din ster — 370 — cu înţeles încungiurat de apă; ba în vechia slaveană bisericească, se atiă struja [ia] din ster cu înţeles de a curge. Astfel, dacă Slavii au împrumutat pe ster, şi pe bi, ce în limba lor, in diminutiv, nu esistă, e prea natural, că Bistra, Bistriţa etc. sunt nume tocmai aşa de celtice, ca Ister, şi sunt dintr’o epocă premergătoare Slavilor. Peica, Bega, mic, pic, Bior După operat se află părăul Peica. în România se află Beica pârău în jud. Vâlce, şi Beica loc, isolat în jud. Romanaţi, de bună samă lângă un pârău, măcar azi s§ nu se şi numească Beica. Beica purcede din celticul anume găllicul be, by, bi, prefix şi sufix de diminutiv, şi înseamnă mic, şi purcede din celticul anume cimbricul ach, oiche ce înseamnă apă, rîu, deci Beica e din bi-ach. bi-oiche, mică apă, mic rîu. — Cuvântul nemţesc Bach, ce înseamnă pârău asemenea purcede din bi-ach. Ach-ean şi oiche-an la Celţi apă mică, cu diminutivul ean. Bi — precum am arătat la Bistra — trece în fi, mi, pi, vi,; ba, i schimbându-se şi în alte vocale, sau remânând numai b, f, m, p, v, ca diminutiv, apare în foarte mnlte forme, p. e. baica, beica, biica, boica, buica, şi apoi: faica, maica, paica, vaica etc, dar fiindcă în celtica, apă înseamnă nu numai ach, aches, oiche, ci şi ean, ais, abh etc. prefixul bi şi cu toate formele sale se află şi înaintea acestor cuvinte. Mai de parte beag la Celţi anume la Galii înseamnă mic, şi de aci se află numele de persoane, cu înţeles : mic, Begga la celţi, Bicco, Piggo la Italiani, Pignot la Francezi, Piccolo (colo sufixul de diminutiv ca în culus) la Italiani, apoi din acel beag la noi Micu şi mic, precum şi Picu şi pic, un pic; acest beag se află şi la nume de părăie, p. e. Beg-a, — 371 — unde a din capăt e din a, sau aha apă. Bega e părău în com. Caraş şi pentru prelungirea lui s’a săpat canalul Bega. în România să află formele: Baican sat în jud. Dolj, Baiceni isvor cu apă sulfuroasă în jud. Iaşi şi satul Baiceni; din aceste să vede apriat, că a esistat sau esistă şi azi părăul Baica (bi-oiche); Baican din baica-an unde an înseamnă loc; Baic-eni din baica-eni, unde eni,=ani, oameni locuitori la părăul Baica. Aci.se pot înşira formele: Baic-oiu, Baic-ulesci, Boic-eni, baltă în jud. Râmnicul-sărat, Buic-esci. Bica sărată părău în jud. Buzău, din bi-acha sau beag-a şi nu dela bica, taur. Maica mare şi Maica mică, două locuri în jud. Bolgrad; din mi-acha, şi nu dela mamă, maică; Mica sat în jud. Argeş; Moic-eni sat în jud. Pi’ahova. Paie sate în jud. Ilfov şi Cahul, şi acum am ajuns la forma Peicha, pi şi oiche. Leica părău în jud. Râmnicul-sărat, din li mic, şi oiche apă, rîu, cât Peica. Peicani sat în jud. Fâleiu. Vechita părău în jud. Bolgrad, din bi=vi —v, oiche şi it (aid, ed, et) al doilea diminutiv, şi corespunde numelui Bech-et, baltă în jud. Dolj. Voica (v-oiche) părău în jud. Băcău, de aci numele: Voicaşiţi, părău în jud. Vâlce, Voic-esci etc. Unele forme din alte părţi. Baic-al lac în Rusia; al—il mare. Bajka sat în com. Bars, la părău cu fabrică de papir. Bajoca în anticitate azi Bayeux, în Fronda, din bi-oiche; Beikos oraş în Turcia asiatică; Bich-el see lac în Sviţera, Bichel baltă în Tirol; el=al mare; Bi-chenbach . .ai multe, bi-oiche-an, sau biachean; beag-ean. Faichio în Italia; Feuchten sat în Bavaria; feucht nemţ. umed. Maiche sat în Francia cu firesteu; Meich-ov sat în Prusia; aceste stau mai aproape de îorma: Maica. Meiches în Ilessen, din mi şi aches. Pojkam sat în Bavaria 372 — lângă rîul Abbach (abh-bi-ach) unde m din am=an loc. Vajk şi Vajka şi Vejke în Ungaria; Vichio în Italia (nu din vecbiu); Wojk-an în Boemia, unde an din an loc, prejur. Diminutive cu alte cuvinte: Maina rîu, din mi-ean Viena rîu, din vi-ean, iară oraşul se scrie cu doi n, Vien-na, unde na înseamnă loc; Bina părâu în Bavaria Miesbach mi-ais. Becsbi-ajh, bi-ech. Fiind la diminutivul bi, se ni aducem aminte de Bior, Bihar, Bihor, o grupă de dealuri mici faţă cu Carpaţii. -Bior din bi mic şi or deal munte. Bihar, Bihor arată originea din beag-or, mic deal. Bigorre o ţară pe coastele Pyreneilor în Francia, din Beag mic, or deal, şi re teren. Hor şi Gor la Slavi deal, dar neavend ei diminutivul bi, bihor nu s’a putut forma din slavicul hor sau gor; iată xormaţiune identică în Beag-or-re. Migore munte în jud. Dâmboviţa, din mig (mic) şi ar or deal; tocmai Bigorre din Francia. Bol fi Joi După operat, pe coasta nordică a Tîlvei mari, este un loc cam aşezat, care se estinde din coasta Tîlvei pănă la Scăunel şi se chiamă Rol şi Joi. în Foaia diecesană Nr. 2 din 1895 un ciclovan descrie unele părţi din Ciclova, şi zice: „Ciclov se poate deriva dela apropiata stâncă (cleanţ) ciclopică, aşa zisă: Peatra Rolului.“ ^ Câtă anticitate, cel puţin de 3000 de ani se află în numele Rol şi Joi! Ce cuvinte vechi sunt şi aceste şi s’au susţinut de Românii din prejurul Oraviţei. Din ambele descrieri se vede apriat, că Rol şi Joi trebue se însemne: stencă, peatră, deal, munte; înseamnă aşi precum am mai zis, că numele unui deal, munte, stencă peatră etc. în limba vechiă, nu poate însemna alta decât ce a fost şi ce e azi, adecă iară deal etc. Rol purcede — 373 — din ral, şi acesta, în numele locale are şi formele rel ril, rol, rul, ryl. Se premit nisce esemple şi asemănări. Ril, deal în jud. Muscel, Rilly la montagne, deli-mea, dealul Rilly; Rilly aux Oies, ambele în Francia, în ţara Gallilor, Celţilor. De unde Ril în România, Rol în Măidan şi Ciclova dacă nu ar fi fost pe aci locuitori cu limba, ce a dat numele Rilly în Francia. Numai un tăhul, un prost nu s’ar mai putea pricepe la această le-gătuiă antică. Rilo-Dagh e trunchiul de munţi în Balcan, leagă munţii Despoto şi Bitos. Dagh şi tagh e cuvânt comun în Asia, pentru de a însemna: deal; din dac e dag=deal e numele Dacia, delime, munteniă, Rhil orăşel în Anglia, Rill în com. Sepeş, cercul Măgura. în celtica rhwyll, înseamnă: pas de munte, munte peste care se poate trece; trecetoare. In celtica w adeseori e o literă, carea acuşi se lasă afară, acuşi se folosesce; pentru aceasta ryll, în Francia, în România şi în Balcan. în Dict. Topogr. al lui Frunzescu se află numele de localităţi: Ralet, Relesci, Ruleni, şi în cât aceste localităţi zac ia nălţime, la loc de trecere peste un deal, numele purcede din rwyll, şi sunt de o origine cu Ril. Abea este limbă aşa de amplă şi aşa de aptă pentru nume de localităţi ca acea celtică, şi cred, că cetitoriul s’a convins deplin despre aceasta. Se vedem acuma nume de localităţi din alte părţi. Cu ral: Raille-court sat în Francia. Raleigh oraş, zace pe deal în Canada (igh=ich, forma each, vezi Maticiu), stencos, petros. Ralle lat. rallus, paserile cu picioare nalte. Rallswich sat în Prusia. Cu rel: Reil în Prusia, Reil-lanne orăşel şi Canton în Francia. Reilsheim în Baden; Rellen or. în Spania, Reuilly (=rhwyll) sat în Francia. Cu ril: Rihl în Prusia, Riello şi Rielves în Spania, Ril-hac în Francia, Rillaer în Belgia, Rille în Francia, Ril- 18 — 374 — lington în Anglia. Cu rol: Rolleto în Italia (forma ca în Ralet, unde et sau e diminutiv din aid, ed, sau e din da, de=ed, et, ce înseamnă loc, teren, şi ce e et din fag-et). Rolle cerc în Sviţera, Rolle-bois sat în Francia Rolo în Italia, Rolaur în Belgia, Rouillac 3, Rouille 1, Rouilly 2 sate în Francia. Cu rul; Ruhla sau Ruhl or. în pădurea Turingen, la nălţime de 329 m. unde este un părău şi trecetoare. Rulle în Prusia, Ilulles în Belgia Rully în Francia, Rula un loc lângă Eisenach, pe care e trecerea dela Gotha la Henneberg; Riilsheim, vechiu Riilich-scheim pe deal, cu ruini de castel roman, lângă Germersheim. Airolo sat în Italia, loc de pas de deal; =y-rhwyll în operat s’a zis, că este un loc cam aşezai, şi acela se chiamă, Rol. Aşa e! rhwyll înseamnă un loc mai aşezat între dealuri; un loc pe care se poate trece e rol, însă nu e identic cu joi. ' în operat se zice: Pe acest Joi (Zsolj trebue se fie curs lava din craterul, ce se află în vârful Tîlvei; căci sub Joi e multă peatră moale! Minunată descriere! ca şi când Liuba-Iana, ca Celţi ar esplica însuşirea locului. Joi înseamnă stâncă, peatră, lavă! Ah! ce tesaure vechi limbistice sunt în numele locale din hotarul Maidanului ! Aii, oii, ol, la Celţi înseamnă: stâncă, peatră, deal stâncos. Formele acestea se iotizează, adecă înainte li se pune un i, carele la unele popoare sună ca i moale [j unguresc] la altele ca j [zs unguresc]. Alpes Juliae s’au numit în anticitate alpii [munţii] de stânci din Carintia, dela Pusterthal şi Gailthal spre ameazi, din i-oil, stâncă, peatră; din i-ol, e joi, stâncă, peatră. Julius, Julia, numele romane cu certitudine se pot deriva din i-oil; dar forma Julia purcede şi din gil apă; [vezi Gilia]. Julier-Pass în alpi în Sviţera la nălţime de - 375 - 2287 m. Joulis oraş pe insula Keos, una dintre Cyclade, cari stau numai din stânci eşite afară din mare. Jalyssos oraş pe insula Ilhodos, încă la Homer p cari odinioară nu se nu pai e — se chiemau Dai, de unde apoi s’a lătit si 1·» Romani numele servilor, Geţi şi Dai.“ Horatius (sat. I. II. Epist II) pe servul seu îl numesce Davus. ' i* i , ,^ar H· smintesce când arată tach, tag, dag darii în fi dialecte şi aceste le ţine identice cu dab, dav etc., căci tach etc sunt ldenţice cu dac (deal munte) în Dacia, Muntenia. ' ■ „ J *ernţont, cu înţeles de verde munte la Francezi nu este c mont vert, ital. monte verdi. în Vermont ver nu înseamnă verde’ 309 Astfel H. sufixul dava îl esplică prin munte, deal, colnic, atâta are drept că dava înseamnă munte, deal, colnic, dar ca sufix de nume de oraş nu înseamnă acestea. înainte de a dovedi, că ce e înţelesul adevărat al sufixului dava, trebue ca prin asemănări să cunoascem formarea numelor de oraşe şi la alte popoare. In articul Arii, am arătat, că ar înseamnă munte, deal şi apoi înalt, am arătat că cuventul latin arx (ar-c-s), ce înseamnă cetate, întăritură pe deal purcede din ar, deal, c (din cae ca) aci prejur şi s din ais, ois loc; şi arx a fost chiar cetatea din Roma. în acest mod s’a născut cuventul latin urbs, [cetate, oraş] ce a zăcut pe 7 dealuri, şi anume : ur [=ar] deal, b din ba [=va] prejur şi s din ais, ois loc, dar aşa s’a născut şi cuventul orbis [lume], unde or înseamnă mare [magnus]. - în mai multe locuri am arătat că în celtica vechia bwr a însemnat deal munte, şi că sau născut formele : bar, ber. bir, bor, bur asemenea cu înţeles de deal, munte de unde la Germani: Berg şi bwr, bwrg la Celţi, Burg la Germani cetate, oraş întărit. Şi cuventul magiar vâr (cetate) e din bar .schimbăndu-se b fer v, şi vâr-os, oraş. Dar din articulul deal, delmă ni aducem aminte, că dail la Celţi înseamnă şi deal şi cetate. -Şi să mai auzim. Naga la Inzi şi în sanscrita, munte, Naga-ra [unde ra= loc] înseamnă urbs adecă cetate, loc întărit. Durga în sanscrita: urbs munita, aix, adecă: cetate întărită [Bopp 189 207] si dar=dur [la Bullet] atâta cat ar la Galii, elevaţiile, ga teren, loc, cât ca. Dar în geografia vechia, mai ales în Gallia cunoascem o mulţime de nume de ci deal, din celticul ber (nemţ. berg) şi venind Romanii peste celţi au adaus mont, ca germanii, berg, precum am aretat in sute de cazuri. Aşa e în Ber-burg, la Francezi Beaureberg. Despre Giunn berg vezi la Gruniu. — 310 — oraşe cu sufixul: dun-um, unde um e adaus latin şi înseamnă loc, dar dun înseamnă şi deal şi cetate, oraş întărit (W. Obermiiller I. 367, 392, 414, II. 397 m etc.) Burg, veste nemţesce. Din ruinele multe, ce se află pe dealuri în teritoriul Daciei, p e. la Vilâgos, Solymos, Deva etc. se vede apriat că cetăţile s’au făcut pe dealuri, căci acolo s’au putut apăra mai bine, deşi mai târziu s’au făcut şi la câmp, dar tot sub acel nume. Cumcă dava ca sufix în numele de localităţi nu înseamnă deal, munte, colnic, se dovedesce prin espli-carea trunchiurilor, rădecinelor de nume cu sufixul dava. Astfel Aicidava, şi Areina, Arcobadarâ, unde ar-c (prejur la deal) e identic cu arc din arx (=ar-c-s) iară i şi o sunt litere legătoare; asemenea Argidava e atâta, cât Aicidava căci arg e identic cu arc. Mai departe De-cidava, Docidava, unde dec=doc e dac, deal munte, precum Decitom (la D. Frunzescu) numire romană de oraş în Moldova de stânga Şiretului, şi Docirana (doc deal, ii nalt, an loc) oraş, şi în acest mod toate numele în rădăcină au înţelesul: prejur, teren de deal, iară pentru aceasta, în dava nu poate fi conceptul de deal, căci popoarele încă au avut minte, ca cetăţile, oraşele întărite se nu le numească: munte la prejur de munte, şi în urmare dava înseamnă cetate, oraş întărit. ’ Glig. Tocilescu (pag. 601—608) arată că au mai fost nume de oraşe cu sufixul bara, în Dacia Zurobara, în alte părţi Sfymbara, Eistobara, Zobara, şi apoi cu sufixul para, p. e. Bespara, Besipara, Bospara etc., dar îndată ce în Stym (din dab deal, vezi Stiubeiu) Eislo (din ais-da nalt loc) şi Bes [pădure vezi Ieruga la capăt] sunt de descifrat, e apriat că bara, para, sunt din bur, bar deal şi că în sufixe au înţelesul de Burg, cetate; şi — 311 — numai acea combinare e încă posibilă, că bara înseamnă şi părâu [vezi Buroniuj· Ne-a remas încă de a vorbi ceva despre sunxul. deba, la 5 oraşe din Tracia şi unul din Caria. Nici acest deba din căuşele aduse la dava, nu poate însemna: munte, deal, colnic, şi deşi în filologie e permisă derivarea din dava, şi se poate primi, că deba asemene' înseamnă cetate, loc întărit [Ia deal], deba purcede din dev, teb (vezi articulul premergătoriu] şi înseamnă loc sacru, loc sânt, adecă: templu [biserică]; e un sufix ca în Glan-deve, Lodeve. Stalberg, Stabiae, Stiubeiu, Stiob Aşa în cuvintele de toată ziua, precum în numele locale, litera s joacă o rolă foarte mare, încât ea se pune la începutul cuvântului, fără ca să însemne ceva, şi dacă o lăsăm afară, cuvântul sau numele, după filologie are tot acel înţeles. S se pune înaintea a tuturor consonantelor, cari încep cuvântul şi astfel se pune înaintea rădăcinei. Aci voiu arăta pe s înainte de t. La deal dâlmâ am arătat, că dail, etc. înseamnă deal şi că d trece în t şi astfel s’au format mulţime de nume noue, iară cu s înainte se află: Stalberg, Stelberg, .Stilberg, Stolberg, Stulberg, şi unele cu h înainte de litera 1, şi apoi mulţime de formaţiuni şi pe basa îndrumării acesteia, flecarele îşi poate esplica numele locale din anticitate şi de azi cu formele s-tal etc. De aceste forme se ţân numele locale: Stâlp, Stele, Stelnica, Stilbeţ, Stolniceni, Stolojani. Tocmai aşa stăm cu dab apă, dab deal, la numele unde d trece în t, şi astfel tab—ştab, staf, stăm, stap, stav şi celelalte forme, şi unii poate că vor afla plăcere întru asămănarea celor următoare, cu cele din articulul Daphne etc. căci în acest mod vor fi suprinşi de adevărul arătărilor mele. — 312 Stab întâiu nume de rîuri şi localităţi la rîuri, la ape. După operat : Isvorul Stiubeiu. în Măidan stiubeiu se numesce un isvor sau o fântână, aeării apă se spri-jinesce într’o butoară de salcă, ori de anin, ori de alt lemn. în sesiunea parohială se află un astfel de Stiubeiu. După Dieţ. lui D. P. Barcianu Stiubeiu e o fântână saca. Stabiae oraş veehiu din jos de Neapole, şi lângă rîu şi ţerm de mare; tab=stab apă, iae loc. Stablo oraş în Belgia, numit şi Stavelot lângă rîul Ambleve; lo şi el înseamnă loc; ot=ta da, loc; ot arată un adaus superflu, din alt dialect. Stabaken sîn de mare în Svedia, Staban-dzsa (=gia) sat în Boemia, Stabio în Sviţera. Stăfa în Sviţera la lacul Zürich, taf apă, ar trebui doi f, fa loc. Lacul Steffelsee în Bavaria; aci el înseamnă mare (magnus). Staffenbach, în Bavaria, Staffora fluviu în Italia, Stafford multe oraşe în Anglia la apă şi cu port. Staffnăs oraş în Svedia, Stampfenbach pârău lângă Zürich, Stapel sat în Prusia la rîul Eider. Stapelburg la rîul Eker. Stavanger oraş în Norvegia la lacul Nordsee, Stave în Belgia. Stavnic părău în jud. Iaşi se varsă în Bârlad. Steb-bach în Baden, Sieben cu scălzi în Bavaria, Step-pach în Bavaria, Stimniţa părău în jud. Râmnicul sărat. Stober curge în Oder; cât Tauber. Stoboi veehiu în Macedonia, azi Stobi lângă rîul Kurschull Kara. Stobwo şi Stoboy în Prusia, Stoby în Svedia, Stowe în Anglia, la rîul Gipping. Stubay în vechime Stupeia o vale şi un rîu în Tirol, lângă dealul Stuben. Ay din Stubay e identic cu eia din Stupeia, ce înseamnă teren, deci e nume bun pentru vale, formă ca Dobreia Stüb-ach, Stub-bech, Stubenbach nume de părăie (unde en e diminutiv). Stubyna în cercul Köszeg, Stubnya în corn. Turocz cu loc de scalde. Stubien loc de scaldă în Slavonia, Stubline sat — 313 — în Servia, Stubno sat în Galiţia, şi din aceste se vede, că Slavii au primit numele vechi de localităţi. Stup-pach în Wiirtemberg. Astfel în Stiubeiu, s, e superflu, tiub din tab apă, eiu din en diminutiv, forma s-tub-en. Şi instrumintele, în cari se ţine apă, încă şi a căpătat numele dela tub apă. Sliob în dicţ. lui D. P. Barcian, înseamnă ciuber, ciuber de clătărit. Stabh la Gâllici, pahar, pocal; stoup la Nemţii vechi, păhar, stamha la Gâllici vas; Stave (Lex. de conv. M.) păhar, Stava la Iri vas (Sparrschuh. p. 66) Astfel Stiubeiu şi Stiob sunt cuvinte celtice. Acum se trecem la s-tab, deal. Stiubeiu, Stepenium După operat: Stiubeiu sau dealul Stiubeiului se află la Vestul Măidanului şi cuprinde un teritoriu mare. Dar Stiubeiu munte în jud. Argeş, Stiubeiu 4 sate, 2 localităţi, apoi satele Stiubeiana, Stiubeieni şi Stiubesci pădure în România. Poate, că unele nume s’ar fi putut înşira la Stiubeiu fântână, dar din lipsa de descriere le-am înşirat aci. în Tirol se află dealul, Stuben,-^alea Stubaythal, în vechime, Stupeia. îndată ce Stiubeiu cuprinde în sine teritoriu mare, sufixul eiu aci e^^ay, ai (vezi Rugeiu) ce înseamnă teren, prejur, şi astfel Stub-ay=Stiub-eiu, Stupeia. _ Unele forme de nume. Stabrock deal cu stânci în Belgia, Stabben insulă deloasă în Norvegia. Stafia o insulă între Hebride, renumită pentru columnele sale de bazalt şi peşteri. Staffelstein şi Staffelberg în Bavaria, aci el înseamnă nalt. Staffelegg şir de dealuri în Iura; Staufberg în Argan, Staufen sunt mulţime, Steben sat în Bavaria la nălţime de 580 m. Steplberg, Stofelberg, mul- — 314 — ţime. Stufe nemţesce treaptă, terassa (taorab spate de deal); Stufenberg, Stumpfberg multe. Stubben, munţi de cretă pe insula Eugen, Stubenberg şi Stubersheim în Wiirtemberg, Stubendorf în Boemia. Stymphalos deal în Arcadia nordică, la Homer; Stymphaia ţară în Epirus= Stubay, Stubeia. Aci şi Stymbara, şi apoi Styberra. în Europa sunt mulţime de nume locale eu rădăcina : stef, şi cu an diminutiv Stef-an şi cu alte sufixe, p. e. Stefanshart, Steffeln şi Steffien, Steffenswalde, Steffisburg în Sviţera; şi la aceste nume nu e vorba de numele creştin Ştefan, ci de s-taf, s-tef=dab, deb. Şi în Eomânia se află Stei movilă, Ştefan munte, Stefanesci deal, Stevi movilă; Stup movilă, Stupină deal [s-taben] şi alte multe, ce ni aduc aminte de Stupeia din Tirol. Dar şi în Dacia a fost oraşul: Stepenium şi Frunzescu zice, că ruinele vechei cetăţi sunt din jos de Câmpul-Lung Ia Predeal lângă Jidov. Stepenium din teben cu s nainte şi ium adaus latin, loc de oraş. Stepho la Greci s’au în prejur, încungiur, de aci Stephane: a) partea de cap, pe carea cresc perii; b) coif, căciulă, şi din aceasta asemănare, Stephane cunună coroană. Conceptul acesta nu corespunde numelor locale, şi numai mai târziu s’a adaus predicatul Sânt la unele nume locale vechi, sau s’au fundat şi sate în onoarea lui St. Ştefan. Styphon nume personal la Thueidide 471 a. Cr. Stephanos nume personal la Plato 348 a. Cr. Stephane oraş în Phokis, Toni, Dan, Iordan, Danuhius, Danaster, Danaper, Dinogetia, Dunăre, tină, tendră. După operat: în tălva Dobreii e un lac numit „lacul Toni“. în Bănat la Nemţi Toni e nume de botez din Anton{ius), dar lucru natural, că aci nu e vorba de — 315 — Toni, nume de botez. Asemenea întâlnire a numelor o văzurăm si mai sus la Ştefan. Numele lacului Toni din Maidan purcede din ton apă rîu, şi y, loc. După dict. celtic al lui Bullet, dhoni la Celţi înseamnă, apă, rîu; iară după W. Obermtiller (I. 394 etc.) la Celţi: tain, tan; dan, don înseamnă apă rîu. Dar în numele locale se află formele redăcinale: dan, den, din, don, dun, dyn, şi fiindcă d trece în t, tan, ten, tin, ton, tun, tyn. De astă-dată me ţin numai de formele aceste, deşi uneori d trece şi în z, t în ţ. Sufixele de diminutiv sunt an, en, in, on, un, iară de argumentativ, ar, er, ir, or, ur, cari uneori se află şi la început, iară uneori întoarse: ra, re etc. Dan etc. e o rădăcină, carea pentru numele geografice din Dacia, ne interesează foarte mult, şi pentru aceasta trebue se o pertractez cât mai completă. în Palestina e rîul Dan, ce curge în Ior-dan. lor s’a esplicat din iar, eor, apus şi astfel Iordan înseamnă rînl dela apus. Iar-thar la Iri se află „ţară la apus.“ Eor-o-pa sau Europa, din eor apus, o e literă legâtoare şi pa (ba=va) prejur, t°ren, privind-din Asia spre Europa. Eu numele Iordan îl esplic altcum. Ar=or înseamnă: a) deal, munte, b) nalt, mare, i-or e or iotisat; astfel Iordan înseamnă: Eîul Dan mare, căci Dan cel mic e fără predicat. Ural, un munte mare în Asia, ur=ar, aci mare, şi al munte, deal; sau ur munte şi al mare. Pe acest ur îl aflăm iotizat în numele muntelui I-ura, în Gallia, în vechime la Komani Iurassus mons, unde as e din ais nalt, (ce e în Cauc-as) iară us e latin şi superflu. -Iardanus rîu în Elis încă la Homer. I-ar (mare) dan (rîu) us nu e de Ppsă. Dunărea la Romanii vechi s’a chemat Danubius pănă la Nieopole, iară de aici în jos, Ister, (vezi Ostru — 310 — Streiu etc.) şi se zice, că e nume duplu din dan (apă) ub (abil, apă) iară ius adaus latin superfiu. Numele duplu numai aşa s’a putut nasce, că numele rîului a fost Dan, apoi a venit altă populaţiune şi după limba sa a adaus abh (apă şi rîu), dar’ nu se află ca oare-cândva numele a fost numai Dan. Eu aceasta nu o cred, ci zic, că în Danub, dan înseamnă: mare (magnus) căci dan (vezi sufixul dun-um) înseamnă: a) deal, munte, b) nalt, mare, iară ub=abh apă, rîu. Şi dovedesc cu următoarele. Aşa Danubius (Dunărea) precum Rhinul şi Padus (Po) rîurile aceste mari s’au chiemat toate trei şi Eridan, din er [mare], i [literă legâtoare] şi dan apă rîu. Pentrucă aceste trei rîuri s’au chiemat şi Eridan, în eomentarele poesiei despre câletoria Argonauţilor e mare confusiune. în Attica, o provindă a Greciei încă se află un pârău Eridanus, ce curge în Ilinus, şi de bunasamă în Eridanus au curs pă-răie mai mici, şi în caşul mai reu, numele părăului Eridanus purcede din er deal şi dan apă. Iravvady rîu în India, din ir=mare [magnus] a literă legâtoare, Wady din vad apă rîu [de unde vodă la Slaveni, was-er la Nemţi]. Apidanus rîu în provincia Haestiaeotis [ais=nalt, ti loc, vezi Eistobara], asemenea apare duplu compus din ap [abh apă] şi dan [apă, rîu], e numele întors Dan-up, dar ab=deal, mare. Damsler şi la Greci Danastris s’a chiemat rîul de azi: Dnistru sau Nistru. Dar’ [la Ostru, Ister] am arătat, că ster înseamnă apă, îîu, astfel ter din Danaster e deja conceptul de rîu, dan Ia nume de rîuri, ape, înseamnă apă, rîu, şi e greu de a crede, că poporul, carele a dat numele a vrut se esprime: dan-ster, rîu rîu, apă-apâ, ci dan mare, ster rîu. Tocmai aşa stăm cu Danaper, azi Dniper şi Nipru, pentrucă precum am arătat: av-on [av apă, on mică] şi ab-er, ap*er [ap apă, er mare] au fost 317 — cuvinte de toate z:lde pentru a însemna apă. mică şi apă mare, şi aper în Dan-aper însuş înseamnă un rîu deosebi mai mare, şi dau nu mai poate însemna apă, rîu. Alte nume locale. Dania-o'ţară în nordul Europei, îneungiurată de ape, de mari; num« le din Dan apă, ia ţară. Danae, Danaii, Danaos din mitologia greacă, toate numele lui dan=tain apă. Dahnbach părău în Ravaria, Dahnbarh părău la Münster. Dange fluviu în Prusia, Danzig or. la rîul Vistula şi Mi abătut de ape, din dan apă, da=ta-za=prrjur, eg—uu itSCfi' ACADEMIEI ·&) DOMÂhSS sasasca®**' Cuprinsul ACADEMIEI Române ·&) Epistoala sau prefaţiunea................................ Topografia satului şi hotarului Maidan: Partea I. Descrierea satului şi locuitorilor lui: A) Satul Maidan şi teritoriul.......................... B) Satul Maidan şi locuitorii.......................... C) Portul....................... ...................... D) Numiri familiare şi de rudenii...................... Partea a Il-a. Descrierea hotarului, a sacului Maidan şi a părţilor singulare, Maidanul................... Barbura, Bogoe, Bogdan, Botul Ursului.................... Botul Corcanului, Borţoane, Buroni, Brad, Cărpeniş, Cărpiniţe, Cârhoaie, Cărbunariu.....................’ Cetate, Ceret, Cernele, Cioacă, Cercheligi sau Circhiligi, Chee, Chinisec, Chilaviţă, Corniş, Coasta sceampu-rilor, Coasta Miclescilor, Coasta Circhiligilor, Colnic, Coasta Coanii, C. popii, C. pustinie, C. Găurilor, Cucă, Cucuiul Micii, Custură, Cornul Moater si Cornul^ Tîlvei, Cotul Teiuşului, Cracul Subii, Crâ-cul Olărescil.ir, C. Iu Lupeiu, C. Corcanului, C. cu plopii, C. Slovanului, Clianţul Cerbului. Dămăcuş, Dealul mare, D. Sciubeiului, D. la Buză D. Meii, Dos, Dosul lui Buceş, D. Borchii, Dobreia. Faţa mare, Faţa Cuptoriului, F. Oraviţii, F. Natrii, Fântâna lui Mărian, F. Zinelor, F. Rece, F. Coanii, F. Panii, Fârlea, Furnea, Fruntea mică, Fr. lui Vragoviciu sau Fr. mare, Fr. perilor, Frapsini. Gaiu, Găiuţ, Gaiul Gerului, Gaura Toni, Goroniş, Gla-deş, Gropul lui Mărilă, Groşi, Gropurele, Gruniu, Gruniu Peichei. •Ivana, Ilişava, între Cuci, între Tîlve, Jitiniu . . . Lacul Maniului, Lăculeţe, Lacul cu Răchită, Losnic, Losnicel............................................ Maticiu, Mărilă, Mormântul Dalii, Natra, Nedeclie . . Oberşie, Ogaş, Obreja, Odăi, Olariu, Ostru............... Pădină, Poiană, Plisc, Pipirig, Planiţă, Peatra Berecta- riului, Prislop..................................... Racoviţă, Băpşag, Rol şi Joi............................. Seciu,^ Seceaina, Surupini, Şurcu; Scofaina, Scămnel, Stîrmina, Staniste, Spărturi, Stîna, Spinături, Tîlva mare, Tîlva mică, T. Dobreii. T. lui Ştefan. Vad, Vracniţă, Valea Racilor, Valea Cuptoriului, Văcă-reaţă, Verful Simii, Veriul lui Urduc, V. lui Rujeiu Zăvoaie, Zăbranic, Ulcior . . . . ?................. Partea a IlI-a. Material limbistic....................... I. Casa şi părţile ei, II Lucrurile din casă, III Avlia, grădina şi coliba, IV. Moara, V. Carul, plugul şi ţeujina, VI. Pecurariul, Vil. Resboiul cu sculele pag. V. , 2. 3. 14. 24. 26. 30. 36. 38. 55. 61. 67. 70. 72. 74. 79. 81. 83. 84. 89. 91. 92. t pag. şi materiile de ţesut, VIII. Numirile altor unelte de lucru. încheiere............................................. Slutii ii despre Celţi şi numele de localităţi........ Arii, şi Indo-arii. 1. Grecii, 2. Italicii, 3. Illirii, 4. Celţii, 5, Germanii, 6. Litvanii, 7. Slavii, a) Conessiunea ramurilor, b) amalgamisarea ramurilor B) Celţii de azi. 1. Baschii din Spania, 2. Bretonii şi Vallonii în Francia. 3. Celţii sau Galii în Italia. 4. Celţii în Britania. C) Originea numelui Gallus, Wâllsch (Velş) şi Wallach D) Tad car val), sentinţă celtică................... E) Esplicarea numelor de localităţi: a) Perendarea popoarelor migrătoare, b) cum s’au format numele de localităţi. F) Esplicări de nume de popoare..................... G) Esplicări de nume locale din Maidan şi din Dacia: Ilarbura, Berşobis, Bersovia, Buridava, Burticum, Bru- cla, Brutia, Burii, Buridensii, Burgones. Borţoane, Buroniu, Brad, Bogoie, Bogdan, Bogoniciu (Pogăniş)......................................... Cârhoaie şi Cărşie, Carsidava, Cartum, Cersie şi Certie Cernenum, Iupiter, Cernensis, Caras, Criş, Cerat, Cercheligi, Circhiligi, Cioacă, Cucă, Cucuiu, Chilaviţă. Dămăcuş, Domoclet, Sclaietis, Tamasidava şi Tibiscus Deal, delmă, tîlvă, tellus, Dobreia, Dobra, Dubhras Dubh Erugă sau ierugă ..................................... Fârlea, Furnea, Frateriu.............................. Gilia, Ordessus....................................... Gladeş, Gruniu, Ivana, Apus ■.....................· . Jitiniu, Lişava sau Ilişava........................... Măidan, Mărilla, mare, Maticiu........................ Cornul Moater, Amutrium, Matava,...................... Nedeclie, Natra, Netindava............................ Ogaş, Acmonia, Ocna, Agnavis, Napuca, Naparis . Ostru, Işter, Danaster, Streiu, Strigiu, Bistra, Peica, Bega, mic pic, Bior............................... Rol şi Joi............................................ Rliceş, Rujeiu, Ruconium.............................. Slovan, Slava, Slavi ................................. Stârmina, Tiriscum, Torda............................. Daphne, Deva, Tapae, Tavianus, Tovetis, Deva, Dacia, Decebal, Doamna. Thipulon, Ţefeleaga, Trifulon, Trivale, Theben, Tbeba, sufixe celtice. Dava, Deba, arx, urbs, Burg, Arcidava, bara, para . Stalberg, Stabiae, Stiubeiu, Stiob.................... Toni, Dan, Iordan, Danubius, Danaster, Danaper, Di-nogetia, Dunăre, tină, tendră. Epilog................................................ 131. 135. 143. 147. 156. 163. 177. 179. 185. 192. 203î 216 217. 220. 224. 228. 236. 243. 250. 254. 258. 265. 272. 27 3. 282. 287. 294. 303. 307. 311. 314. 321. Pagina 3 4 7 8 11 19 21 22 30 40 41 44 44 50 57 68 104 îndreptările smintelor de tipariu 111 «Topografia satului şi hotarului Măidan“ rêndul în loc de 3 şi 2 de jos Ρ70 1 de sus 1-60 16 „ Radivoia 9 r> adoptată 10 „ Amajan 7 « are 3 de jos prins 9 » la serbători 12 de sus 286 7 de jos lătariul 5 « Vighemiului 10 de sus 1694 19 „ 27 5 » sud n serveau 1 de jos Gros 8 de sus scoli se se cetească. l-do—1-90 ba unii sunt şi preste 1 stîngin înalţi etc. 1-50—1-80 etc. Rădivoiu. adaptată. Almajanu. iară împins spre cap fetele la serbători 186. lăuta riul. Vigheniului. 1664. 17 (seclu) nord sîrbiau Groşi ocoli în „Studiu despre Celţi şi numele de localităţi“ Reu pagina şirul iine. Aissa 343 \ 10 Lissa. aume 149 6 anume Boules 167 23 Bullet Bôbraberg 215 3 Dobraberg canal 188 nota canaf cantinul 301 5 cantonul cerde 166 16 crede cuprinpe 166 22 cuprinde Darius 147 19 Durius dawa 307 6 jos dania delà 211 . 2 jos deal deac 346 20 deal diferează 369 2 jos diserează dir 253 7 din drum 201 15 druim după 352 21 despre Seu pagina ' şirul bine. ens 354 ’ 23 eus hil 201 2 chil Inda ■·' 135 17 India loc 320 19 lac Lsisos 341 jos Lissos Lu 2)8 14 La lupa 227 27 lupta mariture 19 măritare Merat * 187 6 Cerat mones 188 nota nomes nnmit - 187 16 numit Nabaens 364 jos Nabaeus ora 361 8 oraş Ozoaie 225 4 jos Orzoaie poresce 141 21 opresce Pornas 380 jos Parnas Radna ' 363 8 Rodna Satonia 223 6 Saxonia Seronii 151 23 Senonii s’au 314 19 i’au Streadra 319 4 jos Arcadia strinae 393 7 stringe Stiria 396 5 Siria Streadra 319 27 Svedia tanscritae 393 5 jos anscritae Uscudawa 307 6 jos Uscudama war 346 29 mar Zzedan , 239 14 Zsedan. în epilog· din derept neuitare 324 23 uitare. T { i 4 i i