Volum apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor din România
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Vasile ARVINTE Cercet. princ. gr. I dr. E. DIMA Prof. univ.dr. C. FRÂNCU
Redactori: Mariana CODRUŢ,
           Florin LĂZĂRESCU Tehnoredactor: Alexandru CVASNÂI Coperta: Manuela OBOROCEANU
ISBN 973-703-163-6
      978 - 973 - 703-163-1
      973-703-176-8
      978-973-703-176-1
© Editura Universităţii „Alexandru loan Cuza”, 2006 700511 - [aşi, str. Păcurari nr. 9, tel./fax: (0232) 314947 web: http://cditura.uaic.ro           e-m aii: editura@uaic.ro
, 31 Mc
                      Laura MANEA
f 32.
                  Dosoftei
Viaţa şi petreacerea svinţilor
                            Studiu lingvistic partea I
EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA“
                                     IAŞI - 2006

(nov. 169731, mai 116724) pentru conjunctiv prezent, persoana a Il-a sg., sâpiiae {nU£) (sept. 1779, oct. 41735, nov. 154714,35, 168726, dec. 18672, 233720, 243719, ian. 2177, febr. 66727, mart. 11/26, apr. 91712, mai 114713, 146716). în textul VS este prezentă forma de gerunziu perind (dec. 211718, apr. 100713).
   De la verbul a sări (< lat. salire) apare forma de conjunctiv prezent, persoana a IlI-a sg. să sae (oct. 87725).
   De la verbul a veni (< lat. venio, -Tre) rezultă, prin evoluţie fonetică normală, formele iotacizate: (eu) viu (dec. 23874), (eu) viiu (mai 132736), (eu) sâ viu (dec. 194712, 238728), (eu) să viiu (mart. 2720), (el) să vie (sept. 24723, oct. 52717, nov. 11675, 145731, febr. 84720, mart. 13/25, 25724, 5574, apr. 72726), viind (oct. 45714, 88724, 92727, nov. 10074, 118712, 149733, dec. 222716). în textul VS este prezenta şi forma noua de gerunziu, venind (sept. 27733, nov. 11875, dec. 190719, 24077, mart. 34718,45vb728,56711, apr. 92728, mai 116714).
   Verbul a muri (< lat. meniri) prezintă la persoana I, conjunctiv prezent, numai forma cu -r- menţinut să moriu (oct. 83729, nov. 102710, 10979, 142733, 1497 23, dec. 244730, mart. 2976, 46730, 54722, apr. 76710, iun. 155715). Forma cu r dur este consemnată numai pentru indicativ prezent, persoana a IH-a pl.: mor (ian. 4672) şi pentru conjunctiv prezent, persoana a IlI-a sg.: să moară (sept. 35730, nov. 10479, 16875). Prezenţa formei moriu în textul VS se explică prin evitarea omonimiei cu forma verbală (eu) moiu ia muia < moale < lat. mollis, -e).
   Din materialul prezentat mai sus se observă că în textul studiat verbele care au astăzi t, d, n, r (cu excepţia formelor mânând, perind, văd, venind) au forme iotacizate. Prin urmare, Dosoftei urmează norma limbii literare vechi, în care formele verbale iotacizate erau aproape generale.
350
!
î
    IV. Lexicul
     1.1.0. Elemente de origine latină
     1.1.1.   A prep. (< lat. ad) 1. Indică/exprimă un raport local: a) în, pe. Crucea Dlolmnlullui a umăr rădicând, mai 10877-8; b) (Din)spre. Strana cea din a direapta. sept. 12732. Mergea... spre a direapta parte. apr. 63724; c) La, în. Şe-dzând a vamă. nov. 12972. Răbdănd vitejeaşte a izgnanii amară, mai 111723.
     2.    (Indică un raport temporal) De Ia, de când. După opt dzâle a Svlâ/nta Sa din Ficioară Naştere, ian. 1721-22.
     3.    (Indică un raport final) a) (Complementul e utilizat metonimic) l-au dus a ierbi la munte şi i-au ucis. oct. 70711. Mearsă în pădure a leamne. (cf. DA, 26/2); b) Ca, drept (dovadă). Stâlpul... stă şi pană astădz a minune, apr. 96717.
     4.    a) (Urmat de pron. invar, ce, în construcţii interogative, are valoare de loc. conj. cauzală) De ce, pentru ce. A ce... te Jură gânduri... pentru mine? sept. 11717. A ce mă iai în goană? id. 22723. A ce-l ascultaţ? id. 30730. A ce nu te veseleşti? oct. 4871. A ce şed osâbiţ? id. 4876. A ce le scrieţ voi aceastea? id. 69714. A ce nu te pleci? nov. 104720. A ce iubeşti deşertăciunea? id. 125717. A ce-m grăieşti aşea dârză? nov. 142716. A ce eşti bătrân fără de ruşine? id. 146731. A ce stai tot înrâutăţât? id. 149724. A ce plângi de viaţa aceştii lumi? dec. 192726. A ce nu mănânci? id. 20578. îl întrebară: „A ce taci?“ mart. 25729. A ce-m dedeş atâta scârbă? id. 43733. A ce gândeşti la mintea... să fiu nălucire? apr, 64732. A ce giudeci tu pre păstoriul fiindu-ţ tu oaie? A ce apuci fariseiaşte giudeţul lui Dlulmniăfdzâu? id. 73730. A ce feceş aşea? mai 13272. A ce ne le-ram, a ce nu ne nevoim să...? id. 13779. A ce minţiţ? iun. 155724; b) (Introduce o propoziţie indirectă, cu nuanţă de scop) La (ce). Să ia sama a ce lucru iaste mai de poruncă, dec. 19672. c) (Introduce o propoziţie cauzală) Pentru că, deoarece. Âu învis pre un slujitoriu... ce să necasă în mare, a ce i să foarte rugară, sept. 29734. Plângând a ce rămasără săraci de... id 32732. Fericit eşti... a ce mult te-ai ostenit, dec. 208726.
  - 5. (Formează, împreună cu substantivele precedate de numerale sau de adjective pronominale nehotărâte sau împreună cu pronumele nehotărât, construcţii cu valoare de genitiv, desemnând apartenenţa, posesia) l-au tăiat capul lui şi a trei ^firmei. sept. 5/2. hţealitori s-au arătat a toate boale. id. 34723. Patriarşii tus-f cinci a toată lumea. oct. 6171. Pentru-ndereptarea a mulţ păgâni, id. 8576. Făp-toriul şi înşirătoriul a toată săzdania. dec. 19272. Obârşiile a toată îmvăţătura. id. 19376. Cu giudeţul sorţului a tot poporul, id. 204726. La 70 de ai a toată viaţa
351
sa, id. 207v/15. Păstoria a multe cuvăntăreaţe oi. ian. 1078. Şi fu a mulţ săraci maică. apr. 82725. Din afară a toată gâlceava fiind, mai L08711. Fiică a creştini buni. mai 135735.
    6.     (Urmat de substantive, formează construcţii cu valoare de dativ) Deade pâne aflămândz. sept. 18730. Fu a mulţ de pokuire. oct. 44720. închinându-vă... a spurcături. nov. 163718. Să-nchina a păpuşi, id. 163728. Ţânea calea a bărbaţ şi a femei. ian. 25722. Să vă spodobască a cereasca sa împărăţâie. mart. 5/35. Deade pre tustreale a trei boiari să le dea strâns oare. apr. 71721. A mulţ fu sol de spăsenie, id. 8773. Să slujască... a stăpâni păgâni, mai 106722. Să-nchină a idoli nesâmţât. id. 115732. Mă închin a DluJmnfâldzău fără moarte, id. 116729. Spunea... a mulţ necredzute. id. 11976.
    7.     (Intră în construcţia unui complement circumstanţial de mod sau cu valoare sociativă) Cu; după. Logodită fiind a bărbat, dec. 215723-24.
    8.     (Intră în componenţa/construcţia unui complement circumstanţial de cauză) Să ciudiră a minune mare. sept. 21728 (aici poate avea şi sens de modal comparativ, „ca de“)- Ieşiră toţ din besearică a minune, nov. 118720.
    9.     (Urmat de prep. de, în povestire, are sensul prepoziţiei despre, introducând un complement circumstanţial de relaţie) A de strânsul svli/ntei pulberii... mai 11272.
    10.     (Introduce un atribut) Mai luat-ai sfulfllelt a om să i-l ducii sept. 30728. Apărătură a tot răul mart. 60730 (în ultimul exemplu are sensul prep. de, loc. faţă de, în faţa).
    1.1.2. ABATE, vb. III. (lat. abbattere) 1. I n t r a n z. (Deseori urmat de prep.
de) A părăsi o anume direcţie pentru a relua o acţiune diferită de cea stabilită iniţial; a se îndepărta de la direcţia dinainte stabilită, de la ţelul iniţial, cu scopul de a întreprinde o altă acţiune; a se strădui, a-şi da silinţa, „er gibt sich Mühe“, cf. Lacea, Untersuchung. Şi abătându-să curăbiarii la un ser unt ari de mare cu vad, îngropară, ieşind la pământ, svWntlelle ei moştii. sept. 2072. Abătu de-ş gătă mormântul de-ngropăciune. id. 2577-8. Abătu femeaia de căotă şi află capul. oct. 68726. Abătu şi feace o sv/â/ntă besearică. id. 68736. Oblicind ep/Usc/o/p/utl, abătu de botedză pre toţ oglaşenicii. dec. 242723. Când fu demineaţă, abătu de-i adusă o piiale de capră. ian. 18721. ♦ P. e x t. T r a n z. (Despre forţe ale naturii) A schimba direcţia unui obiect (aflat în mişcare) Moştii... le-au abătut apa la o râpă. mart. 27719. ♦ A părăsi un mod de a gândi, de a supravieţui, înlocuindu-1 cu o altă conduită, mod de a gândi etc. Ş-au abătutu-ş tot gândul şi voia spre sportul bunătăţâlor. nov. 120720.
    2.     R e f 1. A se opri undeva (sau la cineva), părăsind drumul iniţial. Să luă după dânsul până s-au abătut la... nov. 13373.
352
     3.     R e f 1. A se îndepărta (puţin), a păşi într-o parte. Unul din bătăuş, fiindu-i milă de sv/â/nta Iuliani, anume Stratonic, să abătu na stânga şi credzu în D/oIm-n/u/l H/risto/s. mart. 18/16.
     1.1.3.     ABIA, ABIIA adv. (< lat. ad-vix) 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. Aşea fiind bolnav. Şi abiia l-am înduplecat de-au slobodzât să-ş margă pre-acasă ascultătorii ce era strânşipregiur dânsul, de-i asculta îmvăţătura. nov. 172714. Iară apoi abiia mi-am adus aminte de râutăţâle meale ceale multe. dec. 189712. Le era ruşine sâ-i spuie în faţă. Abiia siliţ şi cu stideală îi spusără. id. 196715. Descoperindu-i s/fâ/nt/u/l obraz, străluciia ca îngerul. Atâta cât abiia putea de-l vedea. mart. 43718. 0 (întărit de locuţiunile cu nevoie, cu mult greu) Abia cu mult greu am scris şi această... carte. sept. 6/15. Luându-ne pre urma ei sosâm la alte râpi şi primejdii. Şi surupându-ne, abiia cu nevoie putum de ne pogorâm la şes. oct. 79734. 0 (Amplificat prin prep. de sau cu) Şi spunea diaconul că „Atâta mergeam de reapede acesta drum, cât îm părea că zburăm de de-abiia de ne vrea agiunge pasăre“, sept. 11734. Cu de-abiia îl înduplecară în sfatul lor. Şi le dzâsă de-ifeaceră o colibiţă. dec. 20974.
     2.     (Cantitativ, intensiv) Foarte puţin, aproape deloc. Abiia vie o aruncară în temniţă, oct. 91735. Apoi multe ceasuri ce-l ţânură aşea spăndzurat, îl pugorâră abiia viu. id. 95732. Slăbiiu de post, cât abia eram viu. mart. 54736.
     3.     (Temporal) De foarte puţină vreme; de îndată ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. Şi slăbind, să voera, blăstămând. Şi abiia iarăş să rădică de căută în sus. oct. 41729. Rar şi galbăn la păr. Abia mesteca cărunteaţe. ian. 17719.
     1.1.4.     AC s.n. (< lat. acuş) 1. Mică ustensilă de oţel, care serveşte la cusut. Folosit şi pentru o comparaţie, pentru a atrage atenţia asupra unei situaţii etc. Dormi-rea îi era şedzând rădzâmat cu pieptul pre genunchi, şi înfigea un ac în lumânare aprinsă şi când agiungea focul lumânării la ac, cădea acul într-o medelniţă de suna, şi-l stămiia de să scula. sept. 3712. Putearea voastră ş-a dumnădzăilor voştri taste ca unfoacel îmflat, plin de vânt, carele deaca-l vor împunge numai cu o-mpuitură de ac, el să face de nemică. nov. 14277.
     2.     (Biol.) Organ de apărare şi de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. Dzeace femei zdrobiră acele şearpelui. sept. 1478.
     1.1.5. ACEL, ACEA pron. dem. V. acela.
     1.1.6.      ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. 1. Pron, dem. .....(Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Acei de mainte de dar,
                            prorocii, sept. 6/24. 0 Loc. adj. Ca aceaia = puternic; însemnat; extraordinar. Feace aşea moarte ca aceaia. dec. 201725. A vă-nchina la dluImnJăldzăi ca aceaia. febr. 55711. IÎU duc la moarte ca aceaia. id. 6074. Loc. adv. Drept "aceaia = prin urmare; deci. S-au gândit ficioara că-i spune de om pemintean. Drept aceaia să schimbă în faţă şi la inemă. nov. 16273. Drept aceaia dimonîi... il ingroziia. febr. 88715. l-au datu-i... să poată face preaslăvite minuni. Drept
353
aceaia au plecat şifemeaia sa pre Aniia. mart. 19/9. Drept aceaia însuş v-au arătat acmu cum să vă îndireptaţi. id. 31714. Dintr-aceaia = din acea cauză; datorită; drept urmare. Era din fire isteţ şi ascuţât la minte şi dintr-aceaia să feace foarte învăţat, dec. 204721. într-aceaia = în timp ce. Şi-ntr-aceaia ce cugeta, adică soseaşte... călare sv/âfnt/ufl miucinic. nov. 11775. într-aceaia ce aşteptam eu aceale trei luni postindu-mă, audzâiu că vrea să stea la-ntrebare Petră. id. 15172. Pentr-aceaia = dintr-un anumit motiv, dintr-o anumită cauză; din cauza (a ceva), ca urmare (a ceva). Pentr-aceaia fu bătuţi preste... obraz. id. 92717, Şi pentr-aceaia s-au şi boîedzat. dec. 188716. Pentr-aceaia fit certat, mart. 35710.
    2.     Adj. dem. Aceale durori. sept. 35710. Unul de-acei... îngeri luminaţ îl luă de mână. oct. 65711.
    3.  Art. dem. Acea mai zăbavnică măcenie a ştiinţii luptară, sept. 6/20.
    4.     (Cu valoare de adj. dem. de identitate) într-aceaia hire ca şi dintâiu. oct. 95/2, într-aceaia dzîa doipărinţ... vădzură ce li-au arătat D/u/mn/â/dzău. mart. 36722.
    1.1.7.     ACEST(A), ACEÂSTA, aceşti, aceste, pron. dem., adj. dem. (< lat. *ecce-istu, ecce-ista) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) N-am aflat nice dănăoară comoară. Ce acestea mi-s de la părinţ. oct 7772. Acestuia i-i moşiia Ţla/rigradul. dec 220728. Cu agiutorul acestuia, feace ş-altă mănăstire, febr. 7476. 0 L o c. a d j. Ca acesta = intens; extraordinar; mult; frumos etc. Cuvinte grăind ca aceastea. oct. 40721. Şi di-ţ putea şi voi suferi ca aceastea, rămăneţ aicea. id. 83735. Ce miros ca acesta? nov. 140718. Loc. a d v. Fără (de-)aceasta = în plus, pe lângă. Oare iaste ş-altă lume, ş-altă viaţă fără de-această trecătoare? nov. 149725. Afai păţând ş-altele fără aceastea, îi tăiară capul. ian. 4718. După aceasta = apoi. Fu prinsă... şi mult muncită... După aceasta, scoasă din temniţă, sept. 3577. Feace ş-altă mănăstire... După aceastea ş-alte mănăstiri feace. febr. 7477. Loc. c o n j. Cu totul cu aceasta = totuşi. Cu totul cu aceasta nu era mai pre jos cu bunătăţile, dec. 201710.
    2.     Adj. dem. (Arată că fiinţa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape în spaţiu sau timp de vorbitor) Uşea aceştii peştere. oct. 82710. De unde s-au luat... pre-aceaste locuri? id. 82729. Pazătoriu aceştii cetăţ. id. 88730.
    3.     Adj. (în legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acţiune) Care este în curs, curent; prezent (sau dintr-un viitor apropiat). într-aceasta lună, 31. oct. 86717. Aceştiia dzăle prăznuim sărbătoare. dec. 204727. ^
    1.1.8.    ACI adv. de timp (< lat. eccum-hic) în construcţia de-aci = apoi; din acel moment (înainte, încolo) Fură urgisiţ de Mihail chesariul... De-aci în Acrită. febr. 53725.
354
    1.1.9.    ACÎIA adv. {< lat. eccum hicce) 1. Adv. de loc (Indică locul apropiat de subiectul vorbitor) Pre Varuh să-l las aciia. nov. 105715.
    2. (In legătură cu prep. de are sens temporal) De aciia (nainte) = a) de aici înainte, de aici încolo. Atunce de-aciia fu nevădzut bătrânul, nov. 139733. Şi de-aciia înnainte săfeace nedespărţât de la îmvăţătoriul. id, 17873. S-au spodo-bit a lua şi daruri dluhnnlăldzăeşti. Că de-aciia nainte nu mai mânca bucate tari. dec. 189732. Şi născu de-aciia nainte destul, trei feţ şi trei feate. id 206716. Păcatul au învincit. De-aciia n-au mai avut nevoie, cum şi sângur spunea, mart. 34722. De-aciia de-atunce, feaceră multe minuni, apr. 103726. b) după aceea; apoi; „nachher“ (cf. Lacea, Untersuchung) întâi pre porunca împăratului tăiară pre svlâ/nt/uil Vasile, de-aciia cuconii. sept. 671. Deci să mâncăm întâi, de-aciia voi spune şi de păcatele meale. oct. 82722. O băutură pre talpe cu vine. De-aciia spândzurară de deagetele mânulor. id 95716. Petrecând săhăstreaşte mulţ ai la pustie. De-aciia venind la Ţlafrigrad, feace multe minuni, dec. 203729. c) ca urmare a acestui fapt; din această cauză (va suporta cineva o pedeapsă, un blestem etc. sau va avea loc un eveniment nefast) Ierusalimul s-au pângărit în pustieciu-nea jrătvelor idoleşti. Şi de-aciia va veni sfârşitul a toată dihaniia. sept. 21475.
    1.1.10.     ACÎCEA adv. de loc (< lat. eccum hicce', atestat de N.A. Ursu şi în PsV, Ut.; lipseşte din atestările lui C. Lacea) Aici. (Deseori precedat de prep. de) De-acicea sânt. oct. 7774. 20 de mile de-acicea. id. 8174. Să arătă ş-acicea. nov. 177733. Să dusă de pre-acicea la sălaşele ceriului, febr. 77711. Ce-ţ cauţ pre-aci-cea? mart. 24/3, Fum acicea în mare strâmtoare, apr. 75730. N-au întrat altul nime acicea. id. 7571. Stai acicea neclătit, mai 125730.
    1.1.11.    ACÎI adv. (< lat. eccum-hic; neatestat de Lacea, Untersuchung) 1. adv. de loc. Aici. Dzâsă să şadm acii. sept. 32720. Acii om şedea astădz■ mart. 54713. (Construit cu prep. de) Rădicaţî-l de de-acii. oct. 47711. Să mă duc de-acii. nov. 15273. (Construit cu prep. până) Până acii iaste epistoliia fericitului Climent. nov. 156729.
    2. Adv. de timp (Construit cu prep, până) Până acii - până aici. Ervan până acii tot tăcea-nspăimat. dec. 230718. Dintr-acela ceas şi pana acii. febr. 57733. (Construit cu prep, de) De acii (nainte) = a) de aici, de atunci înainte. De-acii nainte ca Pavel şi Vamava sau ca Petră şi loan, Ravula cu ai săi era băgat în samă. febr. 74734. b) Apoi, după aceea. De-acii podobiră nâsilia cu multă vărsare de lumină, nov. 3172. întâi îi bătu, făcându-le rane destule... De-acii purtându-i încungiurând oraşele, ian. 3271. întâi acasă, de-acii şi în nârod sa le aducă jrătve. febr. 61720. întâi spăndzurat îl strujiră. De-acii, în cuptor de foc băgat..., s-au săvârşit, febr. 7179. Pasă întâi de te-mpacă, şi de-acii vino de-ţ închină darul tău. mart. 47711.
355
    1.1.12.    ACLO adv. de loc (< lat. *eccum-illoc, cf. DA; „provine din acolo, cu sincopa lui -o-. Forma aceasta apare în Banat“, Gheţie, BD, p. 174, cf. Weigand, B. p. 312) V. pentru definiţie acolo. Şi locurile sv/i/nte cutrierând şi acid puţânel petrecând, să-ntoarsă la moşie, oct. 65727 (v. şi Ivănescu, Probi, cap., P- 341).
    1.1.13.    ACMU adv. Este un cuvânt mult discutat în studiile de specialitate. G. Ivănescu, în Probi cap., p. 341, analizează ambele variante, acum şi acmu, în-cadrându-le unor teritorii lingvistice bine precizate. Autorul explică deosebirea de formă între cele două variante prin „deosebirea de accentuare a cuvintelor: eccum modo a dat acmu, iar eccum modo, acum“. Astfel, „graiul literar moldovenesc din secolele al XVI-lea şi al XVH-lea, având acmu, se deosebea de graiul din Moldova de Sud... Acmu ne duce spre Moldova de Nord şi spre regiunea rotaci-zantă. O altă confirmare, deci, a ipotezei că graiul literar moldovenesc este la origine graiul maramureşean sau al Moldovei de Nord, şi ca deci este graiul aristocraţiei moldovene din primele secole ale principatului“. I. Gheţie, BD, p. 174-175, atestă, în documentele secolului al XVI-lea adv. acmu „în graiurile de tip nordic“, în Moldova fiind „extrem de frecvent folosit în texte“ şi după 1600, „până la începutul secolului al XK-Iea“ (v. şi Arvinte, ST.L.FAC., p. 81, H.7.8.0). Părerea generală este că acest cuvânt provine din lat. *eccu[m] - mo[do] (cf. Arvinte, ST.L.NM,, p. 14, II.7.3.0.). Interesant este că la Dosoftei, în VS, se întâlneşte numai această variantă, ce caracterizează arealul lingvistic nordic. Lacea îl menţionează numai în glosar, fără a da atestări, definindu-1 prin , jetzt“. Numărul mare de ocurenţe al cuvântului ilustrează o paietă semantică la fel de bogată:
    în prezent, în momentul de faţă; în contemporaneitate. Vnaţa şi petreacerea sv[i\n}ilor acmu tipărite, sept. 12. Nu trebuesc acmu, că nu-i vreame. oct. 49726. l-au robit pre toţ cum vedem acmu, în dzâlele noastre, id. 84715. Acmu sânt în Ţara Muntenească svlilntie/le lui moştii. nov. 137732. Acmu asupra besearicii taste mai mare holcă. ian. 37720. 0 (In limbajul liturgic, în sintagma Acmu şi-n pururea şi-n veaci (de veaci) Câruia-i slava acmu şi pururea şi-n veaci. mai 126713. Acmu şi pururea şi-n veacii de veaci. Amen. iun. 149733. 0 (Purtând accentul în frază) Acmu vedem adevărat cuvântul ce-au dzâs D/ulmnfă/dzău. nov. 105731. Dar acmu ce-i aceasta? id. 118726. îl cuprinsă în braţe şi-l sărută dzâ-când\ ,Aetna te ştiu că-m eşti cumnat adeverit. Şi mai ales acmu să spunem de svlâlnt/u/l loan. dec. 193714. 0 (în opoziţie expresă cu trecutul sau cu viitorul) Petrecând în Efes acmu mai apoi ce s-au vârtejit 27 de ai. Şi mai denainte 9 ai. sept. 32715. Precum acolo năroadele în besearică cu milă ai acoperit, cu al Tău... omofor, aşea ş-aemu pre noi, păcătoşii, şerbii Tăi, acopere-ne cu acopere-mântul milii Tale. oct. 40734. Acmu s-au făcut luminată şi slăvită, ceia ce era întâi ponegrită şi necinstită, id. 16372. ♦ De puţin timp; nu de multă vreme. Eu...
356
acmu am venit. nov. 11379. Acmu sosî... şi-i foarte trudit, apr. 74714-15. ❖ Pe loc; imediat. Acea mână ce mă lovi... herile să o împarţă sălbatice, acmu. oct. 4874. Acmu să ne iuşuredz, şi-ţ vom sluji. mart. 59716. 0 (Cu valoare de trecut în povestire; prezentul narativ). Acesta... săbor al şeaptele, ce s-au făcut în Nichela, unde s-au făcut şi întâi. Acmu s-au strâns în dzâlele lui Constantin şi Irina, mai-că-sa. oct. 60V32. Şi acmu vrea să-l arunce într-apă pre cucon. Şi-ndată trimisă stareţul de-l opri. mai 13674. 0 (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Până acmu = până în momentul de faţă. Să căotăm ce păţără aceştea. Carii până acmu era cu noi, lumină, nov. 112731. Creade-mă... că până acmu eram întunecai şi nepricepuţ, de ne-nchinam idolilor, id. 140724. Ţăne acest meş-terşug de tăiat piatră din tinireaţe până acmu. mart. 54726. De acmu (nainte) = de aici, din acest moment înainte, lacă-ţporuncesc... de-acmu nainte aicea să nu mai lâcuieşti. sept. 29720. De-acmu nainte să fiţ robi în rod de rodul vostru, nov. 148735. De-acmu, de-m vei sluji cu direptul şi cu priinţă, nice moartea cea hireşe nu-ţ va birui. dec. 236727. Mi-i voia de-acmu să mă fac şi eu, depreună cu dânsul, oştean, id, 89735. 0 (Cu valoare de atribut adverbial). într-acest de-acmu veac. sept. 4/24. Au minunat şi pre-acei de-atunce şi pre aceşti de-acmu cu minunata lui răbdare, nov. 17172. 0 (Echivalent cu o propoziţie atributivă). Fiiul mieu dulce, Fiiule de-acmu Tatălui ceresc, iacă-ţ iaste gata într-agiutoriu Dlolm-nlull Dumnădzău. mart. 27727. Mai acmu = cu puţin înainte; mai adineauri; de curând. Le-ai pus în patu-ţ mai acmu. sept. 1574. XJnde-i părintele ce-au intrat mai acmu? oct. 56720. Şi mai acmu ce m-am spodobit dorului, nov. 16779. 0 (In construcţii imperative, sugerând momentul din care poate începe o acţiune care până atunci părea imposibil de realizat, nu se putea finaliza din anumite cauze/ motive, sau, o acţiune care începe după îndeplinirea altei acţiuni, anterioare). Scoală, Anail,... şi acmu ia-mblă de-ţ vedz locul. oct. 8279. Pasă de-acmu! dec. 244723. Acmu te-ntoarce, nemică grijind pentr-aceasta. febr. 75723. Du-te acmu la mănăsttre-ţ, cu agiutoriul lui Dlu/mniă/dzău. apr. 66725. Acmu te du sănătos, id. 66726. Mâncaţ acmu, fraţâlor, cât vă trebue. mai 116717. 0 (Precedând verbe dicendi). în cele ce urmează; în continuare; mai departe. Ereasa aceasta, carea vom să povestim acmu, iaste că adaog armeanii... sept. 27v/34.
    1.1.14.     ACOÂCE adv. (< lat. ecculm/ - hocce, cf. TDRG) (Construit cu prep. într-) încoace. Eu sânt Rafail, ce ţ-am îndereptat calea într-acoace. oct. 8379.
    1.1.15.     ACOLEA adv, (în DA cuvântul are etimonul necunoscut. Etimologia propusă în TDRG este preluată de o serie de lingvişti, precum: A. Philippide, Al. Rpsetti, Ciorănescu, V. Arvinte. Probabil din lat. eccufml-liillic sau -lilllăc, cu precizarea că „acest adverb este propriu dialectului nordic, moldovenesc“, Arvinte, ST.L.FAC., p. 81, II.7.1.2.) (Indică un Ioc apropiat de vorbitor, având o
■ valoare intermediară între aici şi acolo) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici.
357
4 bărbaţ sta acolea. oct.80716. Făcându-ş ocolea svli/ntele rugi. dec. 22371. Unul de ceia ce dvoriia ocolea, strigă grăind... ian. 2473. 3femei ceprăviia acolea. febr. 63725. Era acolea o capişte, idolniţa lui Zeves. mai 126712. 0 (Construit cu prep.) De-acolea = indică locul - punct de plecare - de unde începe o deplasare sau o acţiune. Aflând o piatră, să sui pre dansă de stătu... Şi păşind pu-ţântel de-acolea în laturi, dzăsă... sept. 5725. Sosând la Ierusalim, de-acolea mearsă laAntiohiia. ian. 1075. Arătăndu-i cu aceaste vdenii calea ce vrea să facă de-acolea. apr. 9478. De pre-acolea = de acolo; dintr-un anume ţinut (aparţinând unui anume ţinut, unei ţări etc.). Nu-ţ agiunge... c-ai întrat pre-ascuns... în ţara jidovască,... de-ai amăgit pre cei prostaci de pre-acolea? nov. 124732. Acel boiarin de pre-acolea. ian. 32734. Toţ lăcuitorii de pre-acolea. febr. 7473. Din-tr-acolea = a) a se deplasa dintr-o anumită direcţie spre alta. Dorind să-l vadză la faţă, trecu de cea parte. Iară H/risto/s şi-ntorcea şi dintr-acolea iarăş feţişoara. nov. 16272; drept urmare, dintr-aceea... Dintr-acolea fu şi răsâpa sărbătorilor şi nedeaelor eîlineşti. id. 18079. Pre-acolea, indică un loc precis, cunoscut vorbitorilor; în nemijlocită apropiere; prin acele locuri (folosit mai ales în povestire). Intr-acela ceas trecu pre-acolea şi Pelaghiia. oct. 51730. Sosâm la râpă mare şi adâncă', unde nice urmă de om era, nicefire de om îmblasă pre-acolea. id. 79730. Ficiorii argintariului, de răhnă căce-l cinstiia toţ pre-acolea pre sv/â/ntul, îl măguliră de-l dusără... departe, dec. 22872. Intr-acolea, indică deplasarea spre un anumit loc. „Unde mergi, părinte?" Iară Andronic îi dzâsă: „La locurile sv/i/nte. “ Ea dzâsă: „Eu încă mărg într-acolea. “ oct. 56715. în DA este înregistrată doar o unică atestare din VS, pentru construcţia cu prep. într-.
    1,1.16.     ACOLO adv. (< lat. eccufmf - /iflldc; accentul dinamic este întotdeauna pe ultima silabă) de depărtare. In acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbeşte); în alt loc. Mearse la Iracliia Thrachiei. Şi zăbăvind acoló puţân,... cutrie-ra prin oraşe şi sate ce era pre-aproape. nov. 18277. Şi gonind din peşteră fiară ce era într-însă, lăcui acoló hrănit de îngerul, ian. 23724. 0 (Precedat de prep., cu sensul determinat de acestea) Pre-acoló = prin acel(e) loc(uri). Şi-l îngropară aproape de stâlpul unul stălpnic. Şi-mpuţând locul pre acotó, de nevoie, s-au pu-gorât stălpnicul ş-au mutat acel trup mai afund. oct. 65732. Şi izgonind duhurile necurate ce lacuia acoló,... cât de-aciia îmbla pre-acoló fără nevoaie cine şi-i era voia. nov. 18079. De (pre-)acoló = din locul acela. I-au venitu-i ş-acolo poruncă să cuminece cu patriarhul Antonie sau să să ducă şi de-acoló, oct. 6374. Şi cu frică mare trecum de acel iazer de osândă. Şi de-acoló în câteva dzâle sosâm unde era 2 munţ nalţ. id. 79726. Şi, sculându-să de pre-acoló, schimbă multe cetâţ şi oraşe. nov. 17677. Dintr-acoló = (ca rezultat al unui proces încheiat de mult) din aceasta; datorită... Eu, din tinireaţe, petrecând multă vreame cu mimoni şi cu aghirţ, dintr-acoló îm făceam agonesita. dec. 189711.
358
    1.1.17.    ACOPERI vb. IV. (< lat. acco{o)perire] T r a n z. 1. A pune (sau a întinde, fixând) ceva peste un obiect sau peste o fiinţă (pentru a-l ascunde, a-1 proteja etc.). Având un ţăran un cucon aşea cu duh spurcat, l-au pus într-o coşniţă mică şi l-au acoperit cu buruiane şi l-au pusu-l la uşea sv/âlntlu/lui. oct. 42731. Svlifnţia Sa acopere ceriul cu nuorii. apr. 66717.
    2.    A apăra, a proteja. Or putea da ştire... de ferinţa ce i-au apărat D/u/mn/ă/dzău şi i-au acoperit, nov. 106725. Stătu svlâlntlull Mina sănătos. Cu ochi şi cu limbă... Şi încă vădzu... eparhul şi 2 îngeri acoperind şi umbrindpre-giur capul sv/â/nt/u/lui Mina. dec. 207718. îngerii slujesc. Şi cei cu ochii mulţ, heruvimi, pre svlâlntlull prestol trupul D/o/mnului Hlristo/s acoperind, mart. 46722. Să ne acopere şi pre noi... supt aripile darului Său, de toate primejdile. apr. 77730.
    3.    (Atribut al divinităţii) Acţiunea de a proteja un lucru sau o fiinţă, făcându-1 de nerecunoscut în ochii celorlalţi. Dlulmnlă/dzău au acoperit, de n-au mai priceput că-i hiică-sa. sept. 2776.
    4.    A îngropa. Nu ţî s-a naşte cuconul pănă nu ţi-i acoperi bărbatul cu ţăma. oct. 93710. Leul apucă cu brâncile denainte de săpă, cât să acopere trupul sv/i/ntei. apr. 67729.
    5.    A ascunde, depăşind prin intensitate luminoasă un corp care emană lumină. Carea sv/â/ntă Cruce, cu strălucoarea ei, au acoperit radzele soarelui. Şi curcubău pregiur cruce, ca o cunună, mai 11176.
    6.    A ascunde ceva (de cineva); a tăinui. Şi luând boala în prilej, să făcea că nu-i sufăr la bucate, şi cu aceaia-ş acoperiia postul, dec. 223719. In DA acest cuvânt nu are atestări din operele lui Dosoftei.
    1.1.18.    ACRU adj. (< lat. acrus) (Despre miros) Care este înţepător, fetid; (despre aer, atmosferă etc.) cu miros greu. Deci mulţ svlifnţ să fac şi la rus. Şi pănă astădz să fac, c-am vădzut pre arhimandritul Inochentie în Pecersca de pa-tro luni murit. Aşea era de curat, nemică acru sau greu ceva. Ca neşte moştii trupul lui. iun. 162711. Nu este înregistrată nici o atestare în DA, pentru acest cuvânt, din scrierile lui Dosoftei.
    1.1.19.    ACU adv. Etimologia acestui cuvânt a fost îndelung discutată. în DEX apare ca variantă a lui acum\ la fel: TDRG şi Şăineanu, DU. în DA se întâlneşte altă soluţie: „Admiţând că sensul lui acu era «aici» şi că din adverbul local al apropierii s-a dezvoltat un adverb temporal al prezentului, se poate admite un *eccu-huc, cf. lat. adhuc «până aici» şi «până acum»“. Ciorănescu, în DER, spune ca „representa el lat. *eccum huc“. I. Gheţie, BD, p. 174-175, crede că ambele soluţii ar putea fi reale: ,Acu ar putea proveni din acum, prin căderea lui -m, sau dintr-un lat. *eccu-huc“. La Dosoftei l-am întâlnit doar o singură dată, într-o formulă „standard“, specifică limbajului bisericesc. Să te slâvască cu-mpreună
359
nenceputul Tău Părinte şi-mpreună văcuitoriul Tău Dfu/h, acu şi pururea şi-n veacii de veaci. Amin. nov. 17073 - atestare pentru acest cuvânt nu există în DA din scrierile lui Dosoftei. In urma studierii materialului din atlasele lingvistice româneşti, I. Gheţie stabileşte răspândirea teritorială a cuvântului, „pe alocuri“ în sudul Crişanei, Banat, sudul Transilvaniei, Muntenia, sudul Moldovei şi Dobro-gea, fapt care întăreşte - după opinia autorului - supoziţia că „acu provine din acum şi nu din *eccu-hucl‘ (op. cit. p. 174). In documentele din secolele al XVI-lea - al XVII-lea, I. Gheţie are atestări pentru acest cuvânt numai din sudul Moldovei. Faptul că acu apare într-un text specific ariei nordice, cum este cel al VS este un lucru interesant, dar nu ni se pare chiar neobişnuit, deoarece cuvântul este atestat intr-o formulă de cult religios, cu o mare circulaţie în limba scrierilor din acea perioadă. Dacă nu este intervenţia unui tipograf, este posibil să fie o „scăpare“ a cărturarului care, deşi scrie general acmu, cu siguranţă cunoştea şi această variantă „moldovenească nordică“.
    1.1.20.    ADAOGE vb. HI. (< lat. *adaugere) 1. T r a n z. A spune sau a scrie ceva în completare faţă de ce este spus sau scris anterior (totodată şi cu valoare absolută; neputând fi contrazis sau completat). Ereasa aceasta, carea vom să povestim acmu, iaste că adaog armeanii... sept. 27734. Deaca-i învăţă şi scrisără ce-au trebuit, au adaos ş-aceasta. nov. 106729. Dară cum să să poată apropiia patimă de d/ufmn/a/dzăire? Pentr-aceaia rău grăiesc armeanii de adaog patimă Celui fără de moarte, nov. 12074. OP. e x t. (Despre construcţii) A mări, a completa, a largi (prin ridicarea unor noi dependinţe). Adaosă mănăstirea, că nu-ncă-pea de mulţ de câţ veni... în veastea minunelor lui Evfimian. oct. 9374.
    2.    T r a n z. şi in tranz. (urmat de prep. m) A creşte (în), a spori (în), a înmulţi, a acumula. Acesta petrecând acolo 38 de ai, tot sporind munte, ca un novonacealnic când ar hi, tot mergea adăogând nevoinfa. nov. 14374. Deaca să feace mare tot, adăogând în bunătăţ mai cu multul, şi cercând împăraţâi Vasilie Machedon să afleficioară cu bunătăţ şi frumoasă, o aflară... şi o împreunară cu Leont, fiiul lor. dec. 223711.
    3.    Refl. (activ) A creşte. Mâncăm de ne saturăm de dansă. Şi ni s-au schimbat faţa şi vârtutea ni s-au adaos. oct. 80736.
    4.    Refl. p a s. A se dărui (cuiva) ceva, în completare. Asupra duhurilor necurate dobândiputeare şi i s-au adaos lui încă şi... dar. ian. 1876.
    5.    Tranz. S p e c. („Scriitorii vechi bisericeşti fac adeseori abuz de acest cuvânt, întrebuinţându-1, după modelul textelor ebraice, şi acolo unde un adverb ca „mult“, „tare“, „mai“ ar fi mai potrivit“, DA\ nu se dă o definiţie propriu-zisă, ci se face o echivalare semantică: „îi mai dădură cu un lemn în cap“) A lovi. L-au oborât gios. Şi trăgând de moarte, îl adaosără cu un lemn în cap, de-l umorâră. oct. 78713.
360
    1.1.21.     ADĂPÂ vb. I. Tran z. 1. (< lat adaquare) A da de băut (cuiva) apă, pentru a-i potoli setea. Lovindu-i seate, scoasă apă cu ruga din loc sac, de-l adapă. nov. 135v/34.
    2.     A da de băut (cuiva) un lichid sau o materie în stare lichidă, cu scopul de a-1 ucide. îi băgară în vârteaje şi cu plumb topit îi ctdâpară. sept. 34730. Şi-l adă-parâ cu otravă cumplită, nov. 11977. Cufiiare... -i adăpară. ian. 3978.
    1.1.22.    ADAPOST s.n. [< lat. ad appos{i)tum sau ad depos(f)tum] Ocrotire. Te scoală şi pasă noaptea, că-i văzduhul adăpost, iar dzua nu vei putea de fierbinţeala soarelui, apr. 77711-12.
    1.1.23.    ADECĂ inteij., adv. (TDRG propune etimonul latin adeo quod, id est quod etc., iar Ciorănescu, DER, lat. adaeque) 1. Interj. Iată, uite (că...). Şedzu supt umbra unui copaci... şi adecă, cu tocmala lui DfuJmn/ăldzău, soseaşte şife-meaia lui. oct. 5678. Ne rugăm lui Dlulmnlăldzău să ne scoaţâ de acea râpă. Şi adecă o ciută veni... id. 79732. Şi-ngăduind puţântel, adecă miros de mir foarte minunată să feace în peşteră şi ne veniia la nări. id. 81710. Să gătară să-l îngroape. Şi adecă glas din ceriu dzâsă... nov. 10773.
    2.     (Cu sensul expr. adv. când acolo = de fapt, în realitate) Trezându-să, preutul să găndtia c-au visat. Şi adecă, mearele în poală! sept. 14725.
    3.    Adv. Şi anume, cu alte cuvinte, va să zică. Grăi lui: „Vino după mine!“, adecă lui Petră. sept. 32716. Precum să veade la poematele lor, adecă tvoreniile, canoane şi stihire... dec. 19377. Să dusără preste toată ţara romeilor, adecă a creştinilor pravoslavnici, id. 202728.
    1.1.24.     ADEVĂR s.n., adj., adv. (< lat ad de verum) 1. S.n. Ceea ce este real, de netăgăduit; ceea ce corespunde realităţii. Acealea ce să feaceră au fost din farmeci, iar nu dintr-adevăr. nov. 103724. Eu m-am rugat lui Dlulmnlăldzău să nu moriu pănă n-oi face casa mea besearică... şi să strigu adevărul credinţii. id. 142734.
    2.     Adj. Indiscutabil, neîndoielnic, real. Cw adevărat că-i tare şi putearnic şi Dlulmnlăldzău adevăr acesta ce-l mărturiseaşte şi-l strigă Filip. nov. 127713. Mărturisiră... pre D/o/mnlull H/risto/s că-i Dlulmnlăldzău adevăr, febr. 74731. Dlulmnlăldzăul tău iaste adevăr şi dirept. mart. 13/2.
    3.     Adv. Cu adevărat, într-adevăr. Veniia adevăr fericitul Macarie. oct. 81713. Adevărfericiţ sânteţ voi şi nărociţ. nov. 166734. Ferice de tine, Arsenie, şi adevăr ferice, mai 11374. Callinichi, adevăr bună biruitoare, id. 118730. 0 L o c. adv. Cu adevăr = cu adevărat; corespunzător realităţii, în realitate, de fapt. Viaţă cu adevăr îngerească, oct. 65718. Era ucinicul Celuia cu adevăr, nov. 182723. Aceasta feace pre sflâlnt/u/l să să afunde slulfllelteaşte. Şi cu adevăr că aceasta au fost despre vrăjmaşul începătură, să să afunde în chip ca acesta, dec. 18975. O călugăriţă, Melanthiia, ce să tâlcuiaşte Negriia, neagră femeaie, neagră cu
361
adevăr la siulfl/e/t... au îndrăgit pre Evghenie, id. 23571. Cu adevăr credz. mart. 12/26. Cu de-adevăr(ul) - într-adevăr, cu adevărat, în totalitate. Să mărturisi creştin cu de-adevăr. sept. 19713. Oare taste cu de-adevăr aş ea ? nov. 16275. Sv/i/nţia Sa avea a veni cu de-adevărul. id. 178713.
    4.     Adv. Amin; aşa să fie! întru slava lui D/u/mn/ă/dzău, adevăr, sept. 15713. Poftim Mârii[i] Tale sănătate. Şi pace cu viaţă norocită să petreci Măria Ta întru cinstit şi prealuminat scaunul Mării Tale. Adevăr, id. 3/10. Cătră Sv/i/nţia Ta cu frică şi cu credinţă, lafolosănţa rodului creştinesc. Adevăr, oct. 4072.
    1.1.25.     ADINC s.n. (< lat. aduncus) V. adânc2. f\Intr-adincul nopţâi mearsă Sratoclei cu Maximilla... la uşea temniţii. nov. 183719.
    1.1.26.      ADÎNS adv. (< lat, ipsum) (Numai în locuţiuni) Cu de-adins = a) mai ales; în chip stăruitor; în mod special. După ce mărturisiră sv/Unţii Petră şi Pavel, cerca cu de-adins pre ucinicii. febr. 8472; b) tare; mult, cu stăruinţă, insistent. Sv/i/nţia Sa cu de-adins să roagă, nepărăsând, pentru rodul omenesc, oct. 4077. întrebaiu de un neguţătonu cu de-adins. apr. 74730; c) cu atenţie; în mod special; în serios. Nevinovat eşti, precum să veade, şi cu năpaste te-am osândit, că nu mi-am luat sama cu de-adins. dec. 195724. îa-te aminte cu de-adins, să nu faci nice dânâoarăfără voia mea. Că aceasta-i temelia vieţii călugăreşti, id. 195711; d) cu adevărat, într-adevăr. O-ntrebă cum o chiamă pre dânsă şi pre cuconii ei. Şi deacă spusă numile, s-au încredzut cu de-adins. nov. 152716; e) cu orice chip, în mod obligatoriu. Vor cu de-adins să-l preuţască. dec. 190730; f) cu grijă; cum se face; cum trebuie. Deci, îngropând pre Ieremiia cu de-adins, curund... răpăosă şi sv/i/nţia sa. sept. 34710. Sv/i/nt/e/le lui moştii strângându-le cu de-adins neşte rudenii a sv/i/nţii[i] sale,... le astrucară cum să cade. ian 2714. Foarte cu de-adins - a) foarte atent; cu stăruinţă; insistent. Pusă... să prăvască, să vadză foarte cu de-adins. sept. 1274-5. Oglindiiam foarte cu de-adins la masă. oct. 4777. Au luat sama foarte cu de-adins steaoa. dec. 243720; b) serios, fără glumă; cu siguranţă, neîndoielnic, (imediat). Opreaşte cela ce va-ntra întâi în nontru şi te-nchinâ de la mine şi-i dă de la mine ceasta scrisoare pecetluită, şi de la dânsul îţ vei înderepta foarte cu de-adins greşala. sept. 11720; c) foarte bine; cu mare (toată) seriozita-te(a). învăţând bine... scriptură şi cunoscându-o foarte cu de-adins până la vârv de sâmcea... să dusă de la moşie-ş, la schit. febr. 89725. Cu de-adinsul - a) insistent; mult; cu toată silinţa. Şi sosând la vad, descălecă din corabie şi oglindita pre mare şi pre margini, nedejdiuind să-ş zărească sluga plutit, lepădat de mare, să-l îngroape. Şi să trudi cercând cu de-adinsul. nov. 11874; b) cu stăruinţă; cu atenţie deosebită. Astătură naintea boiarinului legat. Pre carii cu de-adinsul bo-iarinul luându-Ie samă, deacă-i audzS că mărturisesc pre... H/risto/s D!u/m-nlăldzău săngur adevărat..., să pomi cu mare urgie de mânie. ian. 42734; c) cu atenţie; în mod serios. Ce cu ispiteala ni-i lesne să-l cunoaştem de ce samă la
362
cuvânt şi îa minte s-au făcut, de pre a lui ostenite canoane şi tropare şi alalte scrisori cu de-adinsul deaca le vom ceti. ian 1579. O griji cu de-adinsul cu ierbi şi cu leacuri de fealiuri, şi să potoliră durorile. iun. 155732; d) în mod special; cu scrupulozitate. învăţă să o pazască cu de-adinsul, doară s-a pocăi în vrun chip. mart. 49712; e) sincer, din toată inima. Mulţ... s-au pocăit în taină cu de-adinsul şi noi păcatele lor am vădzut. apr. 73711. 0 (Construit cu dativul) A fi (cuiva) cu (tot) de-adinsul = cu toată seriozitatea (a lua ceva în serios). Ieşi de să-mbrăcă cu cămeaşe albă, anume că-l glumeaşte. Lui fu cu de-adinsul, şi săfeace creştin adevărat. nov. 103716. El rădea, gândind că-i şagă, iară-mpăratul îi fu cu tot de-adinsul. id. 148732. Foarte cu de-adinsul = cu toată silinţa; în mod serios; asiduu; conştiincios. Gătaţî-vă foarte cu de-adinsul să vă luptaţ. nov. 164724. Ferind foarte cu de-adinsul pravoslaviia. dec. 191718. Feaceră rugă foarte cu de-adinsul. apr. 96730 (poate că aici are şi conotaţia de „din toată inima, cu dăruire“).
    1.1.27.     ADANCj-Ă1, adânci, şi adânce, adj. (< lat. aduncus sau adancus, cf. Arvinte, ST.LLV., p. 16, TV.1.1.1.) 1. (Despre cavităţi sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanţă (relativ) mare de marginea de sus, de suprafaţă; adâncit, afund, adâncat, adâncos. Adânca Râpă. 337traducere pe marginea foii a numelui unei mănăstiri. Groapă adâncă id. 3877, 45728, dec. 213731, mai 10975. O râpă... adâncă pană la Tartar, oct. 4675. Dâlboană adâncă şl mare. id. 79735. 6 E x p r. A fi (sau a sosi ori a se afla) în (sau la) bătrâneaţe adânci (sau adânce) = a trăi până la o vârstă înaintată. Să domneşti... până la adânci bătrâ-neaţele Măriii Taie. sept. 7/16, dec. 210714-15, ian. 39724-25, 4178. în bătrâneaţe adânce, sept. 34723,35715, oct. 58710, ian. 19730. febr. 52733 etc.
    2. Care se află sau se întinde departe (în interior sau pe linie orizontală). Să apropie la peştera orecăruia, intrând într-adânca parte a pustiei, ian. 1479-10. Să dusă la pustie adâncă, ian. 19730. ♦ F i g. Care este puternic, profund; care este intens. Pâcle adânce, dec. 2227. Să adormi şi cu adânc somn pre străjeari ce mă păzăsc. mart. 49720.
    1.1.28.     ADÂNC2, adâncuri s.n. (< lat. aduncus) I. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); fund, străfund. Marea... să turbură şi să îmflă dintr-adân-cul fundului, ian. 37714. învăţă să bage pre svliJnţii într-adâncul temniţii. febr. 8071.1-au aruncat într-adâncul mării. apr. 71720. Să mai iasă dintr-acel adânc întunecat, mai 119736. (în context figurat) Socotiia în ce chip va putea să adune cu năvodul său atâta mulţâme ce era afundată într-adănc de luciul înşelăciunii. nov. 17973. 0 E x p r. Din adânc sau dintr-adâncul inemii (sau al sufletului) = din tot sufletul; foarte mult; foarte tare. Plânsuri dintr-adâncul inemii. nov. 11 (fi 31. Jidovul suspina di-adânc pentru pagubă, id. 118720. Vărsa lacrămi, suspinând dintr-adâncul sufletului, mart. 43733. ♦ Prăpastie, abis. îl ponorâră în râpă de sus într-adănc. febr. 83726.
363
    2. Loc ascuns, aşezat departe (de lume); ia depărtare mare (spre interior, pe orizontală); în fund, în (spre) interior. Am mărs într-adâneul pustiei, nov. 102720. Sosând la adâncul pustiei, întră în peşteră, ian. 16724. Mergea la adâncul pustiei, mart. 3971-2.
    II.    F i g. 1. Temei, sens, esenţă; profunzime. Tropare cu de tot adâncul, oct. 6476. Cu adâncul înţălepciunii cerca dereptatea ce să afla într-adâncul slfi/ntei scripturi, nov. 17775-6.
    2. Greutate, dificultate; suferinţă, chin. Fălcile trase în nontru de adâncul postului, ian. 44724.
    3 E x p r. (A sosi) Ia adânc de bătrâneaţe = (a ajunge) la o vârstă foarte înaintată. La adânc de bătrâneaţe sosând. ian. 15714 (este o posibilă creaţie a lui Dosoftei, prin analogie cu „bătrâneaţe adânce“).
    1.1.29.    ADANS adv. V. a d i n s. Cu de-adânsul = în mod clar, limpede; cu adevărat, într-adevăr; în mod vădit, cert. Cu de-adânsul am cunoscut c-a întreace cu înţălepciunea şipre... Platón, nov. 164728.
    1.1.30.    ADORMÍ vb. IV. (< lat. addormire) 1. T r a n z. şi i n t r a n z. A trece sau a duce pe cineva în stare de somn: a) a face să doarmă. Nu să mai dodeia acea de şeapte ori în dzî laudă şi slavoslovie lui Dlulmnlă/dzău, nice au adormit rápaos fără de lacrămi, durându-o inema pentru săraci dec. 223723; b) a începe să doarmă. Avimeleh... adormi pre coşciugul cu smochinele, de dormi 70 de ai. nov. 105733. loan adormi, dec. 194726. ♦ A nu lăsa în pace; a nu lăsa să se odihnească în linişte. Acolo cu amar vor osândi. Şi viermii nu vă vor adormi şi focul nu vă s-a mai stânge, carii faceţ strămbătăţ. mart. 6278-9.
    2.     Intranz. A muri, a deceda. Adormiră şi ei, şi ea. sept. 7726. Adormi marele Vasilie. nov. 14778. Adormi şi cătră Dlolmnlull purceasă. ian. 9711. 0 (Urmat de construcţia întru Domnul) Adormiră întru Dlolmnlull. ian. 3571, dec. 191713, id. 203710. 0 E x p r. A adormi somnul cel de ripaos = a muri. Adormi somnul cel de rapaos, ian. 9731.
    3.     T r a n z. F i g. A alina, a potoli; a amorţi. Scriind cătră Victor... dzâce aşea cu aceastea graiuri: „ Că am adormit în Asiia stihiia cea mare, carea va să scoale la dzua cea de-apoi...“ sept. 3272. Alalte patime... le adormila, ian. 11713.
    1.1.31.    ADUCE vb. III. T r a n z. şi r e f 1. (< lat. adducere) 1. T r a n z. (Complementul indică obiecte) A lua cu sine (un lucru) şi a veni (cu el) undeva sau la cineva (pentru a-1 preda). Puteţ să-mi aduce} apă şi unt de lemn să mă botedz. sept. 37710. îl trimisără poruncind să să-ntoarcă să le aducă răspunsul. nov, 10771. 0 (La imperativ) Pasă la viia lui Agrippa... şi ado smochine pentru bolnavii poporului, nov. 105720. Adu lui Dlu/mnfăfdzău sudorile tale cu rugi şi cu lacrămi. dec. 195714. Ado-mi pâine să gustu. mart. 5576. Ado... gătate
364
bunuri, apr. 101728. 0 Loc. v b. (r e f 1.) A se aduce la voroavă (cu...) = a intra în vorbă (cu cineva); a începe o discuţie. Aducându-să la voroavă cu sffi/nţii îngeri, apr. 7977. (t r a n z.) A aduce la cap (sau la capăt) = a isprăvi, a termina, a încheia, a duce la bun sfârşit. Adusă la capăt alergătura s/filntei evlanlghelii. nov. 18478. Care plăzuituri şi nainte veşti aducăndu-le la cap şi arătându-le cu lucrul Dluimnlăldzău... dec. 204733. A aduce moarte = a omorî. Apucând un Juşte, îl înfipsă în coasta s/fâ/ntului de-i adusă moarte, ian. 8713. ♦ S p e c. A etala, a desfăşură, a expune (în faţa ochilor cuiva). într-acea mare strălucire, în carea era slu/flleitul încungiurat, ca într-o radză de soare toată lumea naintea ochilor lui era adusă. mart. 36712.
    2.     T r a n z. (Complementul indică persoane) A conduce, a însoţi (până la cineva sau până într-un anumit loc). Aducând pre... Dada să-l arunce în foc..., focul căminului să premeni. sept. 35734. îngerul Dlolmnlullui rădicând, i-au adus în muntele Gheval. dec. 224730. 0 Loc. v b. (r e f 1.) A se aduce jertfă = a se jertfi, a se sacrifica. Au adusu-ş pre sine jirtvă... lui Dluimnlăldzău. mart. 58721. 0 (Construit cu prep.) Pre mulţ adusă cătră H/ristols. sept. 1972. Au adus şi pre împărăteasă la credinţă, nov. 19730. Fu adus la Hlristols prin sânge, de s-au obărşit vitejască luptă, mai 129711.
    3.     T r a n z. A cita; a demonstra, a susţine o idee prin citarea unei opere sau a unor pasaje dintr-o carte (sau autor). Naintea lui adusără multe căvinte... din... scriptură, mart. 26714-15. Apucându-să acela în tot chipul să-l poată domoli, aducându-i voroave şi dzâcând că... mai 137721. 0 Loc. v b. A aduce la mijloc-a pune în discuţie; a cita (în sprijinul unei afirmaţii sau pentru a demonstra ceva). Dintru care oraşe voi aduce la mijloc unul, lăsând cealealalte pre sama cui le ştiu. nov. 176730-31. Aducând la mijloc una din prorociile slfâlnltlullui, ca dintr-un capăt de ţăsătură vom arăta iubitorilor de agonesâtă toată ţasătura. dec. 210721.
    4.     Loc. v b. T r a n z. şi refl. A(-şi) aduce aminte = a(-şi) aminti. Aducându-ş aminte de străluminarea măririi tătâne-său, i să feace mila. nov. 10272. Dară astădz ţ-ai adus aminte de leremiia, de-l întrebi? id. 106724. Prăz-nuim sărbătoare. Carea ne aduce aminte plazurile şi făgăduinţele ce s-au dat prin îngerul... dec. 204728. (La imperativ) Ado sau (ţ-)ad aminte ori (ţ-)ado la minte - aminteşte-ţi! Şi-ţ ad aminte... şi de apostolii, ian. 39723. Ţ-ado la minte aceas-îea amâdoă. Şi pentru osânda păcătoşilor să suspini şi să plângi, apr. 101732. Ţ-ad aminte, giudeţule, şi fă direaptă giudecată. mai 138720. (Construit cu dativul) Pentru noi ad aminte la Dluimnlăldzău. ian. 39718.
    5.     T r a n z. A face pe cineva să gândească limpede; a lumina (pe cineva) la minte. Este posibil să fie şi loc. v b. Numai Dluimnlăldzău i-au adus a minte a dzâce aşea, de frica argintului, oct. 87732.
365
    1.1.32.    ADUNA vb. I. (< lat. adunare) 1. Tranz. A aduce din toate părţile, a concentra. Până când nu veţ med sătura adunând şi grămădind foc în capetele voastre, lacomilor? mai 145710. (La imperativ) Şedzând în chelie, adună-ţ mintea! „concentrează-te“, apr. 101712.
    2. Refl. (Urmat de prep. cu, subliniază ideea de uniune, de aliere) A se întâlni; a veni în contact; a se întovărăşi; a se alătura (cuiva). „Cuvânt vechi, cu sens diferit de cel din limba literară actuală“; „a se întâlni, a se împreuna“,Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 221. Adunându-să amândoi şi privitind. oct. 43730. Acolo să adună cm frate-său. nov. 179727. S-au adunat... cu un călugăr şi mearsă la mănăstirea neadormiţilor, ian. 14727. S-au adunat cu marele, iubitul ucinic, loan. id. 25711. Adunându-să cu ispravnicul... mart. 25721.
    1.1.33.     A FÂRĂ adv. (< lat. ad foras) 1. Dincolo de limitele unui spaţiu închis sau apropiat; în exterior. Ca un zidiu de adamant de o-ncongiură, pentr-aceaia ieşiţ dintr-însă mainte, pană nu-ncungiură haldeii. nov. 105715. Ieşind afară poruncă să să oprească credinţa în H/risto/s. apr. 8176. 0 Loc. adj. (Despre concepte) De-afară = exterioară; străină (care nu ţine de cultura poporului respectiv). Am învăţat toată dâscăliia de-afară a ellinilor, am învăţat şi a noastră theologhie. dec. 19273. Scriptura a dluimnlă/dzăiasca înţălepciune şi cea de-afară până în sâmeea au îmvâţat. febr. 53716-17. Loc. prep. Den (din) afară = în exterior; prin exterior. L-au închis în cămară-ş, puind răteadzul den afară. oct. 97734. Au bătut în păreate din nontru, de-au cunoscut den afară locul unde or sparge, nov. 159716. Vâdzu zmăul la prag, deasupra, şi pre diaconul den afară, tremurând de frică. dec. 209721. Idolii...-s den afară de aur şi de-argint, de scripăsc, iar din nontru-s plini de necurăţăie. mai 113733. Den afară de = afară de, dincolo de. Le astrucară den afară de cetatea Hersonului. sept. 23735. Ah rămas den afară de hesearică. dec. 24278. Fu scoasă den afară de poarta mănăstirii, febr. 6672. Caută den afară de uşea peşterii, mart. 26vb,727. Nu să cade a mânea den afară de mănăstire, id. 36733. Ascundzându-să den afară de oraş. id. 38714-15. Afară de = în afară; în exterior(ul). Ieşiră împăratul Theodosie şi cu patriarhul, cu tot clirosul, cu tot nărodid, cu mare litie, afară de Ţfalrigrad, la câmp, de frica cutremurului. sept. 27730. Lepădându-i trupul afară de oraş, câinilor, oct. 6777. Ră-maş afară de foc. dec. 242731. Loc. v b. A da afară (la lume) - a răspândi; a face cunoscut. Preuţăndu-să... şi dând afara la lume multe cuvinte de îmvăţătură călugărească, nov. 121720-21.
    2. (Cu valoare substantivală, construit cu prep. de, denldin) Loc aflat în exteriorul, dincolo de limitele altui loc luat ca punct de plecare sau ca reper, (pot fi considerate şi ca loc. pre p.). Cesta înpărţitoriu fiind şi slujitoriu strânsurii be-searicii, vărtejindu-să de-afara locului şes, şi o pungă numai având,... nu să mai deşerta, sept. 3715. O dusără den afara cetăţăi. id. 7720. Să-i ducă din afara ce-tăţâi. nov. 141727. Să mergi den afara cetăţâi trei mile la... id. 139713.
366
    1.1.34.     AFLĂ vb. I. (< lat. afflare „a sufla; a inspira“; mihi afflatur „mi se suflă“ = „aflu“, cf. Şăineanu, DU) 1. T r a n z. A prinde de veste; a lua cunoştinţă (despre ceva). Deaca afla la vrunul că mănâncă mai mult... îl făcea mâncăcios. ian. 34711.
    2.     T r a n z. A descoperi (un adevăr din documente, relatări, însemnări etc.). Pre Onisifor... îl aflăm c-au fost ep/ilsclo/p în Colofoniia. sept. 10713. Acesta... au făcut şi m/o/Uit/va de la pavecemiţă... Adevărat am aflat. ian. 407notă marginală. Socotind cu scrisoarea tăblii, aflară trecuţpatro sute de ai. febr. 71v/20.
    3.     T r a n z. A găsi. Care oraş aflându-l afundat în idoli. sept. 16v/12. Află dănâoară în grădină un urs. id. 26727. Au pus să cearce, să-afle pre acel Urvan. nov. 14078. 0 (Urmat de abstracte) înpăratul... află vină s/făfnt/u/lui Dimitrie şi-nvâţă... de-l giunghiară cu suliţe în coaste, oct. 8678. ♦ Intranz. A ajunge; a veni (asupra cuiva); a cuprinde (v. şi Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 178). Vedeţ, vedeţ câtă frică mă află. mai 113731. 0 Refl. Dară cum iarăş te-aflaş aicea? oct. 48733. Veniră oamenii locului. Aflându-mă goală, mă-mbrăcarâ. nov. 15274. 0 Refl. p a s. Că mort cugetându-să, învinsâră. Şi pierduţ, să aflară. nov. 15571. Pomenirea aflatelor... moştii a s/fi/nţilor mfulcinici de Evgheniia, carile să aflară în dzâlele lui Arcadie împărat, febr. 7973. 0 Refl. recipr. Nime nu s-au aflat în voi să aibă sămăluire să mă miluiască, mai 12373. 0 Expr. A afla vreame (sau prilej) = a găsi un pretext, o ocazie potrivită, un moment prielnic (pentru a îndeplini ceva plănuit mai demult); (construit şi cu dativul). Aflând vreame creştinii... feaceră o... besearică. nov. 101711. Capetele ereaselor aflând prilej de treaba lor... id. 146711. Ieşind împăratul din cetate cu o treabă... şi aşea împărăteasa aflându-ş vreame dorului... id. 167722. Aflară vreame şi-l pârăra. dec. 24773. Află împărăteasa vreame de treaba sa. iun. 15571.
    4.     R e f I. A se trezi (pe neaşteptate) într-un anumit loc. Odânăoară călătorind, de truda călii au leşinat. însăfeace rugă. Şi fit apucat în slavă şi numai ce să află în chilie. Care lucru era cale de 40 de mile. dec. 19077.
    5.     T r a n z. (Construit cu dativul) A procura, a face rost. l-am dzâs: „ Câtă ţi-i datoriia, nevastă?“. Ea mi-au răspuns: „Patru sute de galbeni...“ Şi eu, luân-du-mi sama, i-am aflatu-mi banii dec. 189731. De unde ţ-aflai hrană până as-tădz? apr. 65718.
    6.     T r a n z. A întâlni. Ermioni şi Evtihiia mearsără în Asiia Mică cercând să afle pre sv/âfnt/ufl Ioan. sept. 6732. Să mergi... la cutare loc, că vei afla neşte mişei cerşind... şi să-i întrebi de la mine să-ţ spue pre ep/isc/o/pul. nov. 139714. Aflându-l un argintari ce venisă de la Athine, l-au luat cu sine la Athina. dec. 227720. 0 Refl. Femeaiafu robită Cuconii apuca{ de lei. Şi pre sine la grea sărăcie. De-aciia s-au aflat cufemeia-ş şi cu cuconii, cu minune de lungă poveas-te. sept. 22727.
367
    7.    T r a n z. A născoci, a imagina, a inventa. Iară acela carele aflasă acesta sfat, săgetând şi el, i s-au întors săgeata şi i-au scos ochiul cel dirept. sept. 37724. Preuţâlor le-aflară mai mare munci. dec. 202725.
    8.    T r a n z. A avea parte (de ceva). Află multe iscuşenii de cătră eretici, mai 124730.
    9.     R e f 1. A fi, a exista; p. e x t. a trăi. Acesta aflându-sâ încă diacon, veni la besearlcă... sept. 379. întreceapre aceia ce să afla în vreamea lui. febr. 80732, 0 (Urmat de determinări care atribuie calitatea) Să pomi aşea cum să află, mânios. oct. 41731. V-aflaţ fără minte. id. 5976. Noi nu ne-am aflat harnici să le păzâm. nov. 105728. Şi era aflându-să slabi cătră mărturie, nov. 134732, Nevoindu-mă să mă aflu curat în viaţă. dec. 189715. Să afla în rosturile tuturor lăudat, apr. 70726. 0 E x p r. A se vrea afla (cineva, altul) - extraordinar; care iese din comun; cum nu mai există. Slfâlntlull Carp, om de să vrea afla altul aşea isteţ la... oct. 41716.
    1.1.35.    AFRICĂN s.m. (< lat. africanus) Locuitor al Africii. Ep/i/sc/o/pul africanilor, oct. 87720.
    1.1.36.    AFUMĂ vb. I. T r a n z. (< lat. affumare < adfumare; cf. Rosetti, ILR, p. 161) A obliga (pe cineva) să inhaleze fum (din reziduuri) pentru a-i scurta viaţa prin sufocare; a tortura. îmvăţă de-i spândzurară cu cureate cu capetele în gios. Şi-i afumă cu fumuri iuţ de balegi, febr. 74735.
    1.1.37.    AFUNDĂ vb. I. (< lat. affundare < ad +fundum) 1. T r a n z. şi refl. A intra sau a face sa intre într-un lichid; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. (Această acţiune are drept consecinţă moartea prin înecare). Sv/ilnţii..., luptându-să cu focul şi cu apa, să afundară şi-ş deaderă sfuiflleltele în mâna lui D/uimn/âldzău. sept. 35729. Nu-l lăsa să să afunde, oct. 72710. întrând în mare... s-afundă, ian. 36719. ♦ F i g. A se pierde; a dispărea; a decădea; a decădea moral. Feace... să să afunde slulflle/teaşte. dec. 18975.
    2.    A (se) boteza. Porfirie întră într-apă, anume că batgiocureaşte, afundându-să, strigă: „Boteadză-să Porfirie în numele Tatălui ş a Fiiului ş-a slfâlntului Dlu/h“. sept. 19710. O afundă în scăldătoarea svli/ntei crăstealniţe. oct. 5275.
    3.     (Despre ape curgătoare) A schimba cursul; a înfunda. Păraole pornite de păgâni... le-au afundat în pre supt pământ, nov. 113713. îmbletele apelor, carile le-au stricat împăratul Ezechiia, afundându-le. mai 11476.
    1.1.38.    ÂGER adj. (< lat. agilis) 1. (In comparaţie) Cu mişcări iuţi, neprăvăzu-te; sprinten, agil. Era ca un leu de ager şi sireap... şi... să feace ca un mieluşel de blând. nov. 139721.
    2. Care este înverşunat, îndârjit, neînduplecat, necruţător; mânios, pornit. încă mai ager şi mai cutedzat decât ieri sânt astădz împotriva ta. oct. 95726. Audzănd glasul acesta, aceşti sâmeţ şi vărtoş şi ageri asupra şerbilor lui H/ristoIs, cădzură gios. mart. 4578.
368
    3. F i g. Care este isteţ, deştept; cane are gândire vioaie, ascuţită, pătrunzătoare. Va trimite ager viclean, sept. 30716. Iarăş să cuprindea de agerul dimon să ardză pre apostolul nov. 129712.
    1.1.39.    AGIUNÂ vb. I. (< lat. *adjunare) I ntr. A posti. Agiună trei dzâle nemâncat. sept. 31727.
    1.1.40.    AGIUNGE vb. III. (< lat. adjungere) LI. Intranz. A se afla intr-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. Agiunsă cătră Râm ca un străluminătoriu... De-acolo agiunsă Thivaiăa. sept. 21725. Ni-i voia să agiungem unde să odihneaşte ceriul, oct. 81732. 0 Tranz. A atinge (o limită de timp), a apuca (o anumită perioadă, viitoare). Mâine te va lovi răul, să n-agiungi a veni la-ntrebare. nov, 146720.
    2.    T r a n z, A prinde din urmă; a întâlni (venind din urmă, o fiinţă în mişcare). Slujitorii înparatului o agiunsără, fugind, sept. 38724. Agiunsără un cerb şi bă-găndu-l la mijloc, aruncară cujuşturile să dea în cerb dimbe părţ. nov. 11776.
    3.    T r a n z. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. Zvârlind pietri asupra ei, nu o agiungea. mai 126723. 4 I n t r. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. De dorul lui D/u/mn/ă/dzău agiunse. oct. 44713.
    4.    Intranz. Ase întinde până la...; a atinge. Marea să sui pânâ-n ceriu de-agiungea. sept. 3724. Neamurile... cealea ce agiung la Dunăre, nov. 179718. Vădz o scară de agiunge până în ceriu. dec. 18772. 4 S p e c. (Despre păr) a se lungi, a creşte până la... Musteaţa, acoperindu-i gura, pogorâia de să mesteca cu barba şi-mpreună-i agiungea până la picioare, oct. 81729. Părul îi agiungea până la picioare, febr. 63720. 4 A reuşi să atingă un ideal. Carea, făcând de-aseamenea nevoinţelor maicii sale ceii s/u/fleteşti şi agiunsă la vărvul bunătă-ţâlor, să dusă cătră H/risto/s. nov. 114726.
    5.    Intranz. Afi destul (cuiva) ceva. Dlulmnlăldzău, frate, să te iarte, că încă mult vrea mai agiunge în multă vreame. sept. 3721. laste om ce făcea multe minuni. Căruia agiunge numai sângur cuvântul spre vindecatul a toată boala care-i mai cumplită, nov. 183720. (Ideea este întărită prin dublarea cu un sinonim. Nu credem că, pentru secolul al XVII-lea, se poate vorbi despre tautologie, în sensul actual al cuvântului, ci de o precizare prin sinonimie, cu diferite scopuri, în special pentru a sublinia o afirmaţie, pentru a evidenţia o acţiune etc. Este un „procedeu artistic“, o „figură de stil“ specifică nu numai scrierilor lui Dosoftei, ci şi scrierilor din epocă). ¡Vi dzâsă: „Nu-ţ agiunge, să-ffte destul, o de toţ oamenii mai ticăitule, c-ai intrat pre-ascuns şi cu vicleşug în Ţara Jidovască... de-ai amăgit pre cei prostaci de pre-acolea?“ nov. 124729. 0 (La imperativ) Părintele fea-ce: „Agiunge, fUule! Agiunge! Că Dlulmnlăldzău va purta de grijă. dec. 210732.
    II.    R e f 1. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. Vreamea vieţii meale s-au agiuns cu sfârşitul, ian. 9725.
369
    1.1.41.    AGIUTA vb. I. (< lat. adjutare) 1. Tranz. Ada (cuiva) ajutor, sprijin. Fii cu noi de ne agiută cât vei putea. oct. 72729. Astădz, fiiule, stăm în cumpănă... Şi Dlulmnlăldzău ne va agiuta. nov. 146727. Vă rog săfiţ păzitori nesom-noroş şi să agiutaţ până la moarte, id. 158724. 0 E x p r. Doamne-agiută, formulă de invocare a divinităţii (folosită la începutul unei acţiuni, în vederea finalizării unei acţiuni etc.). Şi dzâsă Dlulmnlăldzău lui Dimitrie: „Agiută-mi“ şi apu-cându-să cu Lie l-au lovit într-inemă. oct. 89712. Suspinând dintr-adâncul inemii dzăce: „Dloa/mne Ilsufs H/ristoas/e, agiută-mi“. mart. 50711.
    2.    I n t r a n z. (Construit cu dativul) A fi de folos, a servi, a sluji (cuiva). Intră, înpărate, de agiută dlulmn/ă/dzăilor tăi, că ei cădzură şi sânguri nu să pot scula. sept. 7717. Aceasta-i piatra ce-au agiutat lui Ieremie. nov. 10871. Fratele lui Vasilisc, agiutănd frăţâne-său, au lovit pre slfâ/ntul în inemă. id. 116732. Fra-ţâi vor agiuta neputinţii tale. mart. 24/9. Agiutănd... îmvăţăturilor părinţeşti, au călcat leagea, porunca împărătească, mai 111723. 0 (Construit cu prep. la, pre-giur) Premenind în aur un porumb viu, de l-au agiutat la nevoia unui lipsit, nov, 121719. Agiutănd Irinarh pregiur manei... fără tăgadă strigă şi mărturisi pre D/o/mnul Hlristo/s. id. 174735. Să trimiţ oaste multă... şi-ţ voi agiuta şi eu la aceasta, dec. 19474. Mearge-voi să agiut fraţelor la lucru. mart. 35723. 0 (Cel care foloseşte, slujeşte, serveşte omului este divinitatea) îngerii cu Sv/i/nţia Sa împreună sprejenind ş-agiutănd altul altuia de-acei oameni să nu cadză să piiae în-tr-acea prăpaste, oct. 41735. Să facă rugă de-a valoma, să-i agiute Dlulmnădzău, să poată întoarce pre acei nebuni, nov. 151718. Aibi nedeajde, că vei avea la ine-ma ta pre H/ristols agiutându-ţ. id. 167721. Voi ispiti de poate H/ristols să-ţ agiute. febr. 56718. Mulţămăsc Sviilnţii Tale că mi-agiutaş în toate, mai 119722.
    3.    R e f I. A se tămădui, a se vindeca (a se servi de cineva). Zgărcitura mădulărilor nu să pot agiuta de la oameni, că îndereptătoriul lor iaste unul, acela ce dintru-ntâi au înşirat pre omul din lut. nov. 126726.
    1.1.42.   AGIUTOR(IU), AGIUTO(A)RE, AGIUTOR(I), AG1UTORURI s.m., s.f. şi s.n. (< lat. adjutor, -is, adjutorium; v. şi Arvinte, ST.L.FAC., p. 65, 1.3.17.3.) 1. S.m. şi s.f. Persoană care sprijină, susţine, ajută pe alta într-o acţiune oarecare, secondând-o şi/sau subordonându-i-se. Ea... dobândi pre slfâlnîul mare agiutoriu. oct. 68735. Fu hrănitoriu şi agiutoriu săracilor, dec. 204728. Dintru carii era comendarisie şi agiutoriul Eladie. ian. 18719. Au afurisit pre Arie şi pre agiutorii lui. mai 106712. Ca o milostivă rugătoare pentru greşiţ şi agiutoare, fă rugă pentru mine. mai 141724.
    2. S.n, Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurări dificile); ajutorinţă. îndrăzneaţă Epihara cătră lance, Agiutoriu având d/u/mnlă/dzăiască pace. sept. 3374. Făcând rugă, cerşu agiutoriu din ceriu. nov. 125718. De la Dlulmnlăldzău sprejineale şi agiutoruri mai larg am însămnat în mărturiia lui, de
370
faß fiind şi prăvind. febr. 62726. Nu mă lăsa... lipsită de-agiutoriu. mart. 4/23. O E x p r. A fi de agiutoriu (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-1 sprijini. Hlristo/s i s-au ivit cu sămnul ce vădzusă în ceriu, şi-l învăţă să fie a ei închinăciune. Ca agiutoriu la război, sept. 177completare marginală. Ado moştii... să ne fie de-a-giutori. dec. 228711. Cărfâle, câte au făcut, de mare agiutoriu sânt credinţei creştineşti, iun. 147722. A fi (cuiva) într-agiutoriu sau a striga, a lua, a avea în-tr-agiutor(iu) (pe cineva) = a fi de folos (cuiva) într-un moment dificil; a sprijini. S-au întors la Cappadochiia, având pre sfântul într-agiutoriu. oct. 68733. Oamenii, strigând pre sfântul într-agiutoriu, mântui şi cetatea de pradă. id. 87729. Să-mfie dumnădzăii într-agiutoriu, să nu mi să tâmple scrăbe. nov. 153734-35. Tindzându-le mâna într-agiutori. dec. 223725. Purceasă cu oaste, având cu sine şi alţ doi voevodz într-agiutoriu. ian. 46718. M-au mănat să-ţfiu într-agiutoriu, să-ţ plinesc toate pre voie. mai 116715. Luând pre Dluimrdăldzău într-agiutoriu, să poată întreace pre unul şi pre altul, biruindu-i cu binele, oct. 41726. Cu agiu-toriul (cuiva, în s p e c. al) lui Dumnădzău - cu sprijinul, cu/sub îndrumarea divinităţii (respectiv al unei persoane care are o funcţie importantă). Păzând Avime-leh cu agiutoriu lui Dluimrdăldzău scoasă întreg, nevătămat pre Ieremiia din groapă, nov. 104717. Cu agiutoriul împăratului Zinon... feace besearică în mijlocul muntelui, febr. 74731. Feace cu agiutoriul lui Dfufmn/ă/dzău atitea vitejeşti lucruri, iun, 156731. 0 (In sintagma agiutori-spori) Sosi la acea limbă necurată, carea o lucră şi o direasă şi o tocmi cu toată nevoinţa, având agiutori-spori şi de la Dulmnlă/dzău datul şie dar. nov. 185716.
     1.1.43.     AÎCEA adv. (în DEX dat ca variantă ia aici < lat. ad hicce\ în Arvinte, ST.L.FAC., p. 81, II.7.1.1.: ,picea < ici < lat. hicce\ a- şi -a s-au adăugat mai târziu“) In acest loc (în apropierea vorbitorului). Stai aicea, nu treace mai înainte. sept. 1174. Am sosât aicea. oct. 82719. laste... aicea vraciul boalei. nov. 125734. Porunceaşte... să vie aicea, denaintea nărodului. mart. 13/25. Mi să aprindea inema să beu, că aicea n-aveam măcară apă să beam. apr. 65734. Mă lăsaţ aicea să moriu de durori. iun. 155715. 0 P. e x t. (în opoziţie cu acolo) Lumea pământeană, imediată, în opoziţie cu cea cerească, divină. Ticăloşii ellini rabdă şi aicea nevoi, şi după moarte iarăş. nov. 15278. Numai puţânel aicea te-a durea trupul în treacăt, şi acolo te vei odohni bine. id. 167722, Aicea nu ne tălnim să vorovim, iară acolo nime nu-i să ne oprească atunce unii cu alalţ să ne petreacem. ian. 38726.
     1.1.44,     AIUREA adv. (< lat. aliubi + re + -a, cf. DEX) în alt loc, în altă parte; undeva (neprecizat), altundeva; la întâmplare, fără a avea o ţintă precisă. Sa veade cum să înghite apa în piatră şi treace de izbucneaşte aiurea, sept. 8731. Să mă mut aiurea, într-altă parte. oct. 8371. Carele drum nu-l putem pre-aiurea treace pre nicăiuri. id. 96715. Simon... fugi aiurea, neputând sta cu Petră. nov. 151730.
371
Astădz mânea intr-un loc, mâine aiurea, ian. 32718. „Spune-mi locul“... „în mijlocul târgoveţii oraşului. Aiurea nu voi", id. 40734.
    1.1.45.    ALÂLT pron. şi adj. neh. (< lat. pop. îllu + alterum, cf. TDRG, Cioră-nescu, DER, Ivănescu, ILR, p. 150, Arvinte, ST.LEX., p. 20, n.4.6.1.) 1. Pron. Celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte. Departe unul de-alalt. sept. 3776. Cei mai mari era de un cot, alalţ şi mai scundz. id. 80726. Alalţâi îl ruga să-i dea alt canon. dec. 19679. Au întrecut pre alalţ din mănăstire, id. 202731. Luând... o părticea, opriră alaltă. ian. 33715. Alaltele a lui slăvite i le scrie pre lung istoriia. mart. 3373. Şi alalte(le) = şi celelalte. Dzâcând: „Aghios, aghios, Chirios Sa-vaoth" şi alalte. nov. 144713. Retorica, filosofiia, gheometriia şi alaltele. id. 164714.
    2.    Adj. Celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte. Alalţ sv/i/nţ şease. oct. 7376. Cu alalţ creştini, nov. 14172. Lovind... şi-ntr-alalte mâdulările sv/â/ntului. id. 1757
7.  Alaltă a ta turmă. dec. 19572. Deprinsă psaltirea... şi alaltă slujbă a sv/i/ntei besearici. id. 20877. ♦ (Determinând noţiuni temporale) Care urmează. Când fu la anul alalt, au mânat oameni la Athene. nov. 151728. Au trăit cu dânşii şeapte ai. Alaltă viaţă... în filosofic. id. 170711. Trăisă cu bărbatul ei şeapte ai şi sfăr-şindu-i-să bărbatul ei, sluji în besearica lui DluimnJăidzău toată alaltă viaţă a ei. febr. 5173. 0 (Urmat de tot, toate) (determinând sau nu un substantiv) împreună cu toţ alalţ sv/i/nţ, oct. 97729. Lăsară alalte toate. nov. 98727. Dumnădzău ce-au făcut ceriul şi pământul şi alalte toate. id. 141733. Părăsi casa... şi alalte toate. ian. 1177.
    1.1.46.    ALB adj. (< lat. albuş) (Şi în comparaţie) 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui, sugerând ideea de puritate, de curăţenie, de nevinovăţie, de candoare (în general despre hainele sau obiectele de podoabă ale sfinţilor, ale îngerilor sau ale celor proaspăt botezaţi). în albe veşminte strălucind, sept. 3713. Haine albe. id 19712, 2179. Un porumb alb ca omătul, oct. 69720. Cămeaşe albă. nov. 103715. îmbrăcate cu podoabe albe. id. 167727. Scuteceale albe. dec. 23777. 9 Săptămâna albă = prima săptămână din postul Paştilor, în care este permis să se mănânce lapte şi brânzeturi. Deaca sosî anul în săptămâna albă, au ieşit din mănăstire în dzua brândzâi. apr. 66735. 0 F i g. Luminat la faţă şi alb la siulfllelt. apr. 68716.
    2.    (Despre părul oamenilor) Care este cărunt. Peri albi. oct. 81713. Alb la păr. ian. 45721.9 (în comparaţie) Şi-i era părul alb ca omătul, oct. 81724.
    3.     (în comparaţie) Care este limpede, luminos. Iar amiadzâdzul, alb ca omătul. oct. 80717.^
    1.1.47.     ALBIE s.f. (< lat. alvea) (La pl., apare într-0 definiţie şi o comparaţie totodată, sugerând mărimea şi forma vasului) Vas lunguieţ de lemn cioplit, folosit pentru spălat, scăldat sau pentru a păstra ceva; covată, copaie. Ostracele-s găocile
372
de ou. Şi hârburile, şi vase mari de lut ca albiile, şi scoice. sept. 47notă marginală.
    1.1.48.     ALBÎNĂ s.f. (< lat. alvina, cf. DA, DEX, Şăineanu, DU; *alvina, cf. Rosetti, ILR, p. 276; alveus + dna, cf. TDRG) 1. (în comparaţie, sugerând unitatea dintre membrii unei comunităţi) Să strânsease ca albinile cu mici, cu mare, de plângea pre iubitul păstoriu. nov. 157719.
    2.     (în comparaţie, sugerând sensibilitatea divină la păcatele oamenilor). Precum fac albinile de fum şi porumbii de putoare, aşea şi s/fâ/ntul înger... fuge de păcatele noastre, mai 134718.
    1.1.49.     ALEGE vb. III. (< lat. allegere < eligere). T r a n z. a prefera pe cineva; a-şi fixa preferinţele asupra unei persoane; a desemna; a selecta; a distinge. Viindu-ş în fire, feace cătră creştini: „De vreame ce nime n-au fost să ne vadză, numai giurământul ne va aleage“. Şi să-mvoiră de mearsără la besearică... nov. 118713. Aleasă doi ucinici dintr-ai săi, hiind unul de-acei doi Andrei, id. YlTiYl. Carele fu ales de D/uimniă/dzău patriarh Ţlalrigradtdui. mart. 25725.
    1.1.50.     ALERGĂ vb. I. (< lat. *allargare < largus) 1. Intranz. A merge, a se deplasa repede, cu viteză; a fugi. Alergă şi grăbi... şi răsturnă sfamicul cu jrătve cu tot gios. oct. 9774. Alergând a minune mulţâmea cetăţeanilor, nov. 12977. Acestea grăind bătrânul şi alergând, sosâră la un pârău săc. apr. 63734. ♦ Tranz. şi intranz. A fugări pe cineva; a sili (pe cineva) să gonească, să meargă repede. Cu încălţări de fier încălţat şi silit să alearge. sept. 1073. Bătân-du-i piroane în talpe, îl alergară lungă alergătură, mart. 38731.
    2. T r a n z. A mâna, a goni (de la spate). Din dos au alergat... calul. sept. 25/2.
    1.1.51.     ALINĂ vb. I. (< lat. *alienare) R e f 1. A se linişti, a se potoli. Cu milosteniile alinându-l. dec. 223731. De vreame ce deaderâ văduvei viia şi să alină marea... dusărăpre s/fâlnt/ull la besearica... ian 37722.
    1.1.52.     ALINTĂ vb. I. [< lat. *allentare (< lentus)] 1. Tranz. (complementul indică ape, valuri, fenomene ale naturii etc.) A alina, a potoli. Cu însămnâtura sv/i/tei cruci marea au alintat, sept. 3732.
    2. Tranz. şi refl. (Despre oameni) A (se) potoli, a (se) linişti; a (se) alina. Arsenie fugi, taci, alinteadză-te şi te spăseaşte! mai 113711. Alintând şi-ndulcind greul şi osteneala bdeniilor cu cântări şi cu peasne dulci. id. 125727.
    1.1.53.     ĂLT, ĂLTĂ, alţi, alte. adj. [< lat. alt(e)rum] Arată că fiinţa sau lucrul al cărui nume îl determină nu este aceeaşi sau acelaşi cu fiinţa sau lucrul despre care a fost vorba, care este de faţă sau care este cel obişnuit. Alţpatru. oct. 42736. Alţ treispreace. id. 94726. Să va duce... la alt oraş să să mute. nov. 151722. Omir dzâce la alt loc pentru acel mare... Zeves cum iaste mincinos, nov. 16573. Feace ş-altă mănăstire, febr. 7476. 0 Loc. adj. De alte - diferite, felurite. Cărând
373
leamne şi de alte uscăciuni, dec. 202715. Plumb topit cu de alte înfocate, febr. 86718.
    1.1.54. ÂLTUL, ALTA, alţii, altele, pron. neh. (< lat. alter) 1. Ţine locul unui nume de fiinţă sau de lucru care nu este aceeaşi sau acelaşi cu altă fiinţă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de faţă sau care este cel obişnuit. Neşte mătalnici îl împingea şi-i da pumni, alţâi îi da palme. oct. 68735. Botedză şi pre alţâi, samă de vro cinci sute. dec. 220713. Că-ţ părea că pate ca cu trupul altuia, id. 245728. 0 (în legătură cu pronume nehotărâte) Altă ceva = un alt lucru sau o altă fiinţă. Să i să iartea de greşală, să nu mai paţă ş-altă ceva. nov, 118727. Nice hiară, nice pasăre n-am vădzut, nice altă ceva. apr. 7474. Nice bani n-au mai purtat, nice pungă. Nice haină deasupra, nice altă ceva. mai 129717. Altuia cuiva - unei alte fiinţe. Eu sunt roabă Dlolmnulluil mieu I/suls H/risto/s, iară nu altuia cuiva. febr. 54731. 9 (în legătură cu pronume negative) Altă nime = nimeni altcineva. Altă nime nu-l vedea. ian. 10717. 0 (Precedat de pronume interogative) Dară cine altul au făcut atâta nebunie să-ş dăruiască toată avuţâia pentru deşartă nedeajde? mart. 6/30. 9 (Se exprimă un raport de reciprocitate) Năzuiesc unii la alţii. oct. 90/1. 0 Altul... altul (altele... altele) = unul... altul; unele... altele. Aflând multe iazere de muncă pline şi de-ntunearece altele cu foc, altele cu neguri împuţâte şi cu viermi, oct. 47718. Pre altul îl făcea săc, altul orb. nov. 185722. Dară noi cu slfâJnta cruce altul pre strâmb, altul cu direptul, ne giurăm. mart. 3179. Altul altuia = unul unuia şi altul altuia. îngerii cu Sv/i/nţia Sa împreună sprejenind ş-agiutând altul altuia de-acei oameni să nu cadză să piiae în-tr-aeea prăpaste. oct. 41735. Nu de alt, numai... = nu pentru alt motiv, ci... Nu plâng de altă, numai pentru Andronic. oct. 57/1, Nice altă ce..., fără numai = nimic altceva, în afară de...; nici alt fel de..., ci numai. Nice altă ce hrană n-au gustat, fără numai curechiu. ian. 19715. Alta nemică, numai... = nimic altceva, ci numai... Alta nemică, numai curund sa-mi învii pre... sept. 2973. 0 E x p r. A se face altul dintr-altă = a-şi ieşi din fire, a se enerva; a-şi schimba înfăţişarea şi atitudinea (faţă de cineva) Audzănd tăgadă ca aceasta, să feace altul dintr-altă. nov. 118711. Acesta cuvânt deacă-l audzî, împăratul să feace altul dintr-altă de mânie. id. 146718. 0 (Singular pentru plural, exprimând un raport de excepţie) Să-m dezleage nepriceaperea... şi altă de câte aveam în cugetul mieu. nov. 1507
10. ♦ (Cu formă feminină şi cu sens neutru; uneori în comparaţie) Poveste, întâmplare. Aceastea şi alte ca aceaste... spuind. oct. 52718. Aceastea şi alte multe dz.â-când. nov. 141728. Prorocind şi alte multe, au dzâs ş-aceasta. dec. 238712. 9 Şi altele, formulă ce sugerează/arată că o enumerare ar putea fi continuată. Grăind cuvinte de hulă asupra acestui loc şi asupra legii şi altele, precum spune la deaa-nie... dec. 24178.
374
    2.     Altceva. Tiranul, neştiind ce le-a mai face altă, învăţă de le tăiară capetele, nov. 111730. Venind un mişel şi neavând altă ce-i da, au tăiatu-ş hainele de pre sine. id. 122712.
    3.     Celălalt, ceilalţi; al doilea. Pomenirea s/fiinţilor mlu/cinici Dada, Govdeal şi Casdoia, carii, unul văr, alţâi cuconi lui Savorie. sept. 35716. Avea 2 muieri. Numele uniia Arma şi numele alţâia Feniana. dec. 205728. Voi bea mainte de toţ căţ îs cu mine... de-acii alţ toţ ce-s cu mine. febr. 8673. Aducându-ş mortul... l-au pus deasupra lor în număr cu alţ, pentru să nu fie despărţât nice trupul de la trupurile, mart. 27713.
    I.     1.55. AMAR1 adj., adv., s.n., s.m. (< lat. amarus) L Adj. 1. (Despre ape) Care are gustul fierii, al pelinului, al chininei; care este nepotabil. Ape amară au îndulcit cu ruga. dec. 216722. O fântână... de-i era apa amară... o au premenit în dulce. mart. 48730. Am băut apă din mare amară. apr. 76736.
    2.     (Despre moarte, pedepse, cazne etc.; deseori dublat de cumplit) Care produce durere, suferinţă; chinuitor, cumplit; de neîndurat; crunt. Amară şi cumplite munci. sept. 9712, febr. 58714, 59721, apr. 71718. Amară cazne. febr. 56733. Murind cumplit, cu pedeapsa amară. mart. 26716. Te voi umori cu amară împroşcătură de pietri. nov. 126711. Fu izgonit în amară urgie de izgonii, apr. 6978. Cu izg nanii cumplite şi mai amară fu supărat, mai 108725, 111723. Periră cu moarte amară. nov. 116724, 14079, 142710, 154712, 165725, 16879, ian. 671, febr. 5871, iun. 15579.
    3.     (Despre lacrimi, suspine etc.) Care denotă sentimente dureroase, amărăciune sufletească; trist, necăjit, jalnic; p. e x t. (despre tăcere) care este profund şi chinuitor, lîln amar suspin, apr. 101717. Să rugă... cu lacrămi amară şi cu suspinuri şi cu înfrântă inemă. dec. 24871. lîln ce ornară tăceare... apr. 101717.
    4.     (Despre oameni) Care este neîndurător; rău. Să feaceră amari şi aprici asupra svli/nţilor. dec. 18978. 0 F i g. (şi oximoronic) Să dobândească puţântea amară dulceaţă a păcatului, oct. 52711. Să ne teamem de acel ceas amar a morţâi, când ne vor tlăni acei groznici şi crudz şi nemilostivi vameş. id. 9671. Că ce-i iute iarna şi-i... amară frântura şi necătura volburilor ce-au venit asupra besearicii. ian. 3779. 0 E x p r. A(-i) fi (cuiva) inema amară = a fi îngrijorat (în legătură sau din pricina cuiva); a-şi face griji. îi inema amară foarte pentru fraţâi săi. dec. 221733. A (nu)-şi face inema amară = a (nu) se supăra, a (nu) fi trist (pentru cineva, ceva sau din cauza a ceva, a cuiva). Să nu-ş facă inemă amară. oct. 54710.
    II.    Adv. Straşnic, amarnic, cumplit. Amar muncite, sept. 1373. Plânsă amar. oct. 52721. Î/U află foarte amar plângând, mart. 35712. 0 Loc. a d v. Cu amar - amarnic, foarte tare; din tot sufletul; foarte mult. Am plâns cu amar. oct. 83732.
375
Plângea cu amar bocindu-să, mai mult decât cela ce i-au murit frate-său. dec. 19676, mart. 43730, iun. 156737, 15976.
    III.   1. S.n. Durere, necaz, tristeţe. A ce... mă lăsaş într-amar atâţia ai? mart. 43735.
    2* Suferinţă, chin. Să ia cel rău... amar şi muncă de vecie. nov. 150726. Să-l mântuiască de-aceale amaruri, dec. 209726. Cumplite le vor fi muncile şi la mai mult amar li să cruţă. mart. 30714. Cu amar vor osândi, mart. 6278. Era o fântână... şi câţ bea dintr-însă muriia cu amar. apr. 10476.
    3.    Răutate, neîndurare. Pică oarece rău şi amar în slulfllelt asupra scărbitoriu-lui aceluia, mai 133714.
    IV.    S .m. Denominaţie pentru diavol. Neputând răbda ranele ce-i făcea amarul. nov. 183717.
    1.1.56.   AMÂNDOI num. V. (pentru definiţie) amândoi (< lat. ambo duo < *ambi-dui, f. ambi doe; lat. *amindoi < *ambi + dui, cf. DEX) îngenunchiară amândoi şi să sărutară, sept 12736. Adunându-să amândoi şi priviţind. oct. 43730. Muriră amândoi cuconii. id. 55727.
    1.1.57.   AMARI vb. IV. (< lat. amarire) T r a n z. A supăra, a mâhni, a întrista. Acela ce amăreaşte pre..., mânie pre Dlulmnlaldzău. nov. 15671.
    1.1.58.   A MET„IŢA vb. 1. (< lat. *omminaciare < minacia < minax, cf. DA) T r a n z. A ameninţa; a ridica arma asupra cuiva, pentru a-1 omorî. Tăetoriul, ameliţând, îi câdzu mâna din umere. dec. 201712.
    1.1.59.    AMESTECĂ vb. I. (< lat. *ammixticare < mixtus) R e f 1. A se pierde în mulţime; a intra într-o mulţime de oameni. M-am amestecat într-alţ o/a/meni ş-au întrat în besearică. apr. 65727.
    1.1.60.   AMEŢI vb. IV. (< probabil din lat. *ammattire < mattus) A zăpăci, a face pe cineva să nu mai gândească logic; a tulbura. Ne ameţeaşte inema şi moşiia noastră mărturisind un tânăr om de proaspăt, anume Usufs. nov. 124710. 0 F i g. Evnomie feace: „Dară pentru ce ameţăşti besearica lui Dlulmnlăldzău?“ iar slfălntul feace: „ Eu nu o ameţăsc, ce o tu ameţeşti şi o turburedz şi casa tătâne-tău, luiSatan“. nov. 145719.
    1.1.61.   AMIÂDZĂDZÎ adv, şi s.f. (< lat. ad mediam diem) 1. Adv. Mijlocul zilei, momentul înălţării soarelui deasupra orizontului (corespunzător, aproximativ, orei 12). Au întrat amiadză dz de s-au arătat împăratului, mai 11079. 0 Loc, adv. într-amiadză dzî sau N-amiadză dz = la prânz; la ora 12 ziua. Veni... într-amiadză dzî. sept. 3710. Arătat într-amiadză dz pre ceriu chipul stfUntei cruci. id. 17725. Şi era n-amiadză dz. Pripăc. oct. 80711. într-amiadză dz tot ceriul au nuorat. nov. 11079. Să-l ardză soarele într-amidză dzî, vara. mart. 57730. Dzua amiadzădz = în plină zi; în toiul zilei. întăi 1 s-au arătat prin vis, de-acii
376
dzua amiadzădz. mai 138733. După amiadză dz = după ora 12, după prânz. După amiadzădz fiind linişte, sâfeaceră holburi şi vânturi greale. sept. 3723.
    2.    S.f. Sud. Vădzură steaoa... că nu îmbla ca alalte spre apus, ce despre mia-dză noapte la amiadzădz■ dec. 238720. Iaste mormântul lui aproape de mormântul împăraţâlor. Din dosul mormântului popilor, spre partea ce dă spre amiadză dz. mai 114723. 0 Loc. a d j, De cătră amiadză dzî = sudic. Când sosâră la locul ce să chiamâ Sickidion, de cătră amiadză dzî parte a cetăţâii. ian. 31713.
    1.1.62.   AMIÂDZĂDZUL (prin articularea adverbului devine substantiv, având acelaşi etimon latin) Sud. Unghiul despre apus era vearde a ceriului... A răsăritului, ca trestia. Iară miadzănoaptea, ca sângele curat. Iară amiadzădzul, alb ca omătul, oct. 80717.
    1.1.63.   AMÎNTRELE(A) adv, (< lat. alteramente, cf. Şăineanu, DU, DEX; aliamente, cf. DA, Ciorănescu, DER, CADE, Rosetti, ILR, p. 114) în alt chip, în alt mod; altfel. Nu va giurareţ nice într-un chip amintrele. mart. 31711. Nu e putinţă amintrelea să te pocăeşti. apr. 10171.
    1.1.64.   AMÂNDOI, amândouă. Num. colect. şi adj. (< lat. ambo-duo, *ambi-dui, fem. ambi doe) 1. Num. colect. Şi unul şi altul (celălalt); ambii. De-amân-doaă vei fi ispitit, sept. 3726. Plănsără amândoi, oct. 56735. Sânt săci amândoaă. nov. 152720. De-a cărora amândurora scăpând necurăţăie. dec. 220732. înţălep-ciunea şi cartea, de-ar hi amândâă la omul, acela-i ca cu amândoi ochii întregi având la trup. apr. 70730.
    2.    Adj. Ambii, ambele. Tu te nevoiaş te să scapi de-amândâă nevoi, să plineşti cum mi te-ai adeverit, oct. 97727. La amândoă braţele, nov. 172723, cf. id. 179719.
    1.1.65.   AMl’RŢÎ vb. IV. [< lat. *ammortire {= admortire)] 1. I n t r a n z. (Despre fiinţe, despre corpul lor sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacţiona la excitarea din afară; a deveni inert, insensibil; a încremeni. îndată au orbit şi trupul i-au amurţât. nov. 125724. îndată amurţî şi rămasă mut. dec. 213722. ♦ F i g. A adormi. Bezglasiia unui diacon ce amurţâsă. dec. 213719.
    2.    T r a n z. A slăbi în intensitate; a potoli, a linişti. Când mă trimisăş de mă dusăra să mă ruşineadze, mearse cu mine un tânăr cu veşminte albe. Şi întră de stătu lângă mine. Carele făcea de amurţâia pofta tinerilor, ian, 24712.
    1.1.66.   AN, ANI şi, la pl., AI s.m. (< lat. annus) 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluţii a Pământului în jurul axei Soarelui şi care cuprinde 12 luni. Nevoinţa tuturor ailor a vieţii sale. oct. 52725. Preste dzeace ai s-au hirotonit preut. id. 9274. Turburând pre nevoitoriul hărăţ alţ ani pre-atăţea. dec. 2097 30. 0 S p e c. Precizare temporală pentru o perioadă în care la conducerea unei ţări, a unui stat etc. se află o anume personalitate istorică; delimitarea acestei
377
perioade (de obicei introdusă prin prep. în sau la). Când fu la 12 ai de împărăţâia bunului şi creştinului împărat Vasilie Machedon, la 40 de ai de vârsta svlălntului. dec. 207735. Era în aii lui Dechie. ian. 1472, cf. dec. 211712, mart. 20/12. 0 Loc. a d v. An pre an = în fiecare an. Aşea făcea an pre an, când ea să suia la casa lui Dlulmnlăldzău. dec. 20574. în toţ ai = în fiecare an, an de an. Sv/â/nta lui Dlulmnlăldzău besearică în toţ ai prăznuiaşte... nov. 101722. Făcea praznic... în toţ ai. id. 13779. La anul = a) în fiecare an, anual. Cu jrătve la anul îl cinstita, ian. 6729; b) anul următor, viitor, l-au dzâsu-i să vie la anul. apr. 72726. Preste (tot) an(ul) = în cursul unui an întreg. Preste tot anul petrecea tăcând. febr. 89733. Hăraciul... de pre tot an. mai 12778. După ai = după mai mult timp. Apoi iarăş, după ai, fu trimis, mart. 23/4.
    2. Vârstă. De pre ai sânt bătrân, nov. 146733.
    1.1.67.    AOREA adv, [ZM: „a -i- oare (sau ori), cf. a-dese-ori, a-rare-ori, a-bună-oară etc., cf, alb. aliere «alsdann, hierauf»“; lat. ad-horam, cf. Rosetti, ILR, p. 158, 553, Ciompec, p. 48] Câteodată, uneori, din când în când; „manch-mal“ (Lacea, Untersuchung). Numai miedzul unii marule îi era în loc de mâncare şi de băut, sau puţănel dzămos, aorea strugur sau somochine schimbând, sept. 379. Numai pâine şi măsline şi aorea veardze. nov. 15175. Cu nâhut şi cu bob muiat să hrăniia. Aorea şi nuci mânca. febr. 69733. Gândurile omeneşti aorea ştiia. mart. 35724. Mul} grăiesc aorea şi dzăc: „ Unde-i goana şi muncile... “ apr. 10277. 0 (Corelat cu sine însuşi; repetat) Aorea..., aorea = (câte)odată ... altă dată; când ... când; acum ... acum. Aorea şi umorând zmeii... aorea iarăş obo-rând spurcaţăi idoli. nov. 18073,5. Când o rădică, aorea să deşchide, aorea să închide, ian. 6716. Făcea aorea coşnice, aorea făcea mici ogoară în pădure şi să-măna. id. 11714-15. Aorea rânjind, aorea coada întindzând. mai 133730.
    1.1.68.     APA s.f. (< lat. aqua) 1. Lichid transparent şi incolor, fără gust şi fără miros, vital pentru menţinerea vieţii terestre. învăţând să nu-i dea nice apă, nice să între nime să-l vadză. Şi mearsă soru-sa de-i deade apă. sept. 36719-20. 45 de stadii mergea pentru apă departe, nov. 156725. Din care apă deaca beafemeaia cea cu prunc..., dobândeaşte lapte. ian. 49722. Alergând toţ la vadră, vădzură plină de apă reace şi să minunară, mart. 39730. 0 (însoţit de determinări: „de pârău“, „din izvor“, precizează proprietatea apei de a fi potabilă) Apa de pârău feace vin. sept. 18731. Mâncarea lui era pită cu sare, băutura apă din izvor. febr. 63719. 0 (In context figurat) Te fă ca cerbul aşteptând şi dorind să vie la izvoară de ape, la dlulmnlăldzăeştile cărţ. mai 13775.
    2. Apă dulce = a) apă de izvoare sau de râuri, care apare în drumul călătorilor însetaţi în urma unei minuni, a unei rugăciuni. Băură toţ mulţămind lui Dlulmnlăldzău de apă dulce ce le-au dat pentru ruga svlălntului. nov. 156729; b) ploaie torenţială cu efecte nimicitoare, slobozită din ceruri de Dumnezeu, supărat de
378
necredinţa oamenilor; pe lângă o conotaţie pozitivă, păstrată, implică şi una negativă, de distrugere. Au dai sănm oraşului Ninive că are să piiae de ape dulci şi de foc. dec. 18672.
    3.     (Singur sau însoţit de determinarea „de ploaie“) Apă ce se adună în vase în urma ploilor; p. e x t. ploaie. Feace stemă, de să strângea apă de ploaie la vrea-mea ploilor, mart. 39714. Ca şi Ilie, apă din ceriuri au pugorât. febr. 76736.
    4.     Apă curată = (urmată de o explicaţie) apă cu însuşiri tămăduitoare (dincolo de calitatea de a fi limpede, pură etc.) Au izvorât izvor de apă curată, carea tămă-duiaşte boale şi neputinţe, dec. 247728.
    5.     Masa de apă formând un râu, un lac, o mare etc. (intră şi în definiţii, ca instrument de argumentare). Piatra de supt picioarele ei au izvorât mulţâme de apă. sept. 33711. Cine va vrea să să-nderepteadze de-acicea, să ia na stânga, dincătro vin apele. Şi cine va-mbla, să ia sunetele apelor şi va ieşi la lumină, oct. 79711-
12.  Altă apă-i aceasta deasupra pre pământ, care să chiamă mare. Şi alta-i cea de dedesupt, carea-i dzâc bezna. apr. 102712-13. 9 Ape trecătoare = ape curgătoare (sugerează nestatornicia şi frivolitatea umană). S/fâfntul le dzâcea aşea: „Gândul şi mintea mea iaste întemeiată întru D/oImnu mieu Iiisufs H/risto/s... Cuvântul vostru neşte vânt. Giuruitele şi groazele voastre ape trecătoare, de nu pot clăti tumul gândului mieu... nice leac“, febr. 54713.
    6.     Ape calde = ape subterane ce au temperatura mai ridicată decât cea medie din luna cea mai călduroasă a unei regiuni şi care are proprietăţi terapeutice (v. ape fierbinţi, cu care Dosoftei le pune în opoziţie: ape calde = ape stâmpărate, apr. 102716). Ş-au scos şi ape calde, cu ruga, din sânul pământului, oct. 76721. Pentru binele oamenilor izbucnesc apele calde, de varsă, mai 137725. 0 (Posibil calc; în sintagmă, denominaţie pentru oraşul Ierusalim; v, şi DB, s. a. oala) SJfi/n-tielle măceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora. Aceastea era surori bune, lăcuind doaă proaşce de la apele ceale calde ce ies din oale. sept. 1371-2.
    7.     Ape fierbinţi - ape termale; ape cu proprietăţi terapeutice (în opoziţie cu stâmpărate). în locul Valsatiei, unde să chiamă Gheron, iaste multă izyorâtură de apefierbinţ, de tămăduiaşte boale preaslăvit. nov. 175718. De la focul ce-i dedesupt izbucnesc afară ape fierbinţ, unele mai fierbinţ, altele mai stâmpărate. apr. 102715-16. Dzâcând că izbucnirea apelor celor fierbinţ să fac fierbinţ din griji-tura dumnădzăilor. mai 137721-22.0 (Ca toponim) Drumul între cetatea Brusii ş-a apelor fierbinţ. iun. 162726.
    8.     (Urmat de determinări, pentru precizarea sau evidenţierea calităţilor unei substanţe) Miruri, ape scumpe de miros, mai 117729.
    1.1.69.    AP ARA vb. I. (< lat. apparare). T r a n z. şi r e f 1. 1. T r a n z. A proteja, a pune Ia adăpost (de), a feri (de); a garanta siguranţă personală. V. acoperi2. Milostenia va putea de cătră sâlă drăcească să ne apere. oct. 9677.
379
Or putea da ştire... de ferinţa ce i-au apărat D/u/mn/ă/dzâu şi i-au acoperit, nov. 106725. Să o apere de ruşine, ca un stăpân şi dfofmn oraşului, iun. 158726.
    2.    R e f 1. A se împotrivi unei acţiuni ostile, unui atac etc.; „sich hiiten“, „sich in Acht nehmen“ (Lacea, Untersuchung, fără atestare). Făcusă giurământ să nu-ş mai iasă din chiliia peşterii, săvai de i s-ar fi tâmplat şi primejde, să nu poată a să apăra, însuş s-au legat pre sine şi legătura să dezleage n-au avut cum. oct. 43724.
    3.    R e f 1. A se împotrivi; a nu fi de acord; a nu consimţi. Am cădzut la picioarele lui, de scaun apărându-mă. Iară el dzâsă: „Nu te apăra, filule, de cătră voia lui DJu/mnlă/dzău. nov. 15675.
    4.    R e f 1. A se scuza, a găsi un pretext, un prilej pentru a nu îndeplini o acţiune sau o poruncă; a nu vrea; a refuza. El s-au apărat... că i-i urât a să osteni, sept. 30724. întâi să apără a face rugă. Apoi, supărat, feace rugă. oct. 42721. Şi-l ruga să între la rugă. Şi li să apără Pavel. Şedea afară şi plângea, apr. 68712.
    5.     R e f 1. (în construcţii negative) A nu se da înapoi de la o acţiune; a nu respinge, a nu refuza să facă sau să ducă la capăt o acţiune (îndatorire, însărcinare, poruncă etc.). De mă va agiuta DIu/mn/ă/dzău, împărate, nu mă voi apăra. Şi nu-/ face voia rea. Că cealea ce nu pot oamenii le poate DIu/mnfă/dzău. mart. 60731.
    6.     E x p r. (Cu inversarea construcţiei) Apere Dumnădzău = Doamne fereşte! Păzească Dumnezeu! Apere DIuImnJăldzău să Jug eu de cununa mărturiei şi să fiu vină să paţă nevoie temnicearii, febr. 56711.
    1.1.70.    APLECĂ vb. I. (< lat. applicare) T r a n z . A alăpta, a da să sugă (unui copil). Pruncul... l-au aplecat şi l-au crescut, sept. 2715. Veniia capra de la turmă însăş de-l apleca, id. 26724. Ai aplecatu-ţ hucă. dec. 20474. Cu tinerea de maică dragoste mângâie drăgăluind, aplecând şi-ncăldzându-l. id. 237730. Acea-le mădulări carele te aplecară de la maică-ta. febr. 55724. Doica ce l-au aplecat, mart. 33720. Cuvântul are sens diferit de cel actual (v. Arvinte, ST.L.EX., p. 47, IV.2.2.3., Rosetti, ILR, p. 579), care „provine din terminologia păstorească“ (Arvinte, ST.L.FAC., p. 96, IV.2.3.9.). în DLRLV, s. a., autoarele precizează aria de răspândire a termenului: „Moldova, Banat, Crişana, Transilvania de sud“.
    1.1.71.    AP6l adv. şi adj. (< lat. ad-post) I. (Local) Loc. adj. Mai apoi de toate = ultimă; care e situată la urmă. O curte ghizdavă şi mai apoi de toate. oct. 49718.
    II.    1. Adv. (Temporal) După ce s-a încheiat o acţiune. Şi apoi multe ceasuri ce-l ţânură aşea spândzurat, îl pugorâră abiia viu şi deadera la temniţă, oct. 957 31. Spun că apoi, că după ce-l arsără, i s-au tocmit limba de la Dlulmnlăldzău de grăiia curat. ian. 2373. Apoi de astrucat vădzură orbi ş-au prorocit surorelor cum „aceaia ce iaste să-m iau, îm voi lua după 40 de dzâle“. apr. 8876. 0 Loc. adv. Mai de apoi = (mai) pe urmă; ultim; mai târziu (decât altcineva). Ceaia ce-au
380
murit mai de-apoi au spus de-amănunt de stăpâna lor cine-i şi de unde-i. ian. 31722. Mai apoi de = după, în urma. Şi mai apoi de alte munci îi dusără în Nico-midiia, de le tăiară slfilntlelle capete, oct. 40720. Mai apoi de izgnaniia învăţăto-riului îmblând, cercetând sv! ini ţii de prin temniţe, id. 44727. Mai apoi de munci îi tăiară şi s/fâ/ntul cap. apr. 86727. Mai apoi = mai târziu. Iară, mai apoi, împăratul fiindu-i a minte şi dorind cum mai curund să audză casele gata..., îi spusără de toate. oct. 49713. Iară mai apoi, după moartea lui Dioclitian,... mearsă iarăş la Tir. id. 57733.
    2.     Adv. Pe urmă, în viitor. De cealea ce vor fi apoi au prorocit, nov. 103718. Vedera strălucoarea ce avea să aibă în cea de-apoi cuconul. apr. 94719 (în ultimul exemplu, posibilă loc. adv. în cea de-apoi, cu sensul menţionat). 0 (în construcţia) Apoi pre o dzî = după ce s-a scurs o zi. Apoi pre o dzî, iaiena... i-au adusu-i plată. mart. 20/36.
    3.     Loc. a d j. (în opoziţie cu bătrân) Mai apoi = nou, recent; nu vechi, Leagea ellmUor iaste bătrână..., iar credinţa creştinilor iaste mai apoi şi puţâni o priimiră. apr. 8275.
    4.     Mai apoi de toţ = ultimul (dintr-un şir), la urmă, la sfârşit. Iară mai apoi de toţ adusără şi pre fericitul... Aretha, legat. oct. 84711. Apoi de toţ, la Terţii, deaderă-ş fericita fărşenie. mai 121721.
    5.     (Mai) apoi de toate = la urma urmelor, la sfârşitul sfârşitului; într-un final. îl deaderâ berilor să-l mănânce, mai apoi de toate îi spintecară pântecele, sept. 2722, Mai apoi de toate l-au izgonit la Cucusul Armeniei, nov. 12379. Mai apoi de toate au cunoscut tată-mieu adevara. id. 15472.
    6.     Că apoi = altminteri; de nu... Fă porunca împăratului, că apoi te voi trimite la anthipatul. apr.85714.
    IU. 1. Loc. adj. (Cel, cea) de-apoi = ultim(ă); cel (cea) din urmă. Aceastea i-au dzâs la noaptea cea de-apoi Dlo/mnul. nov. 168710.
    2.     S p e c. Giudeţul (cel) de-apoi sau de-apoi venire = vremea judecăţii din urmă; sfârşitul lumii. Giudeţul de-apoi. oct. 97. începând de ia faptul lumii şi zidirea întâiului strămoş, până la de-apoi venire a D/o/mnului H/ristoIs. nov. 1627 25. Deade giudeaţul cel de-apoi. mai 119715.
    3.     Loc. adj. Cel de-apoi (în opoziţie cu denainte) = din spate, de dinapoi; din capăt, margine. Iarăş întorcându-să, ieşi de mearsă la pritvorul cel de-apoi al hesearicii ce-i denainte, şi să-ncuiară uşile s/filntei besearici de Dlulmn/ăldzău. nov.133735.
    4.     Loc. adv. Cea mai de-apoi = în cele din urmă. Cu multe bătăi de rane fu căznit. Şi, cea mai de-apoi, îi răstigniră pre cruce. sept. 22717. Şi, cea mai de-apoi, în foc fu băgat. ian. 879.
381
    1.1.72.    APRINDE vb.DL (<lat.apprefhejndere)Tranz. şi ref 1.1. Tranz. (complementul indică obiecte care servesc la luminat) A face să lumineze. Adusă un creştin neşte făclii mare şi frumoase, şi-ngădui pană le aprinsă, oct. 8976. Iosîf îndată ieşi să aprindză candilă, lumânare. Şi deaca aprinsă, o lipi la zidiu. dec. 237v/3. Au dzăs acelora carii să ducea în robie să ia focul. Acesta foc era nestâns a besearicii, carele era în besearică, din care aprindea jrătvele şi tămâia. mai 116715.
    2.    T r a n z. A da foc; a face să ardă („a încălzi un cuptor, un feredeu printr-un foc mare“, DA), l-au făcut a-i sluji ca neşte robi. Ioan să aprindă iadul feredeu-lui, iară Prohor să pornească apa la feredeu. sept. 28720. Un cămin foarte-mfo-cat aprinsără. id. 35731. Aprinsă o focare mare şi-i aruncă pre toţ. oct. 8476. 0 Refl. p a s. (în context figurat) Foc nestâns vă strânge), ticăloşilor! Acela foc să va aprinde în pântecele vostru cel de iad nesăţâos, foc veacinic. mai 145721.
    3.    T r a n z. A incendia. Şi coliba îi aprindea tiranul acela. oct. 4378. Te vom aprinde cu toată casa ta. febr. 56735. Comisul... ieşiia călare den afară de oraş, spre besearica creştinilor, să-i aprindză, să-i ardzăpre toţ. mart. 51711.
    4.    Refl. (Despre sentimente, pasiuni) A izbucni, a se încinge. Măniia tiranului mai mult s-au aprins, sept. 7725. ♦ T r a n z. A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Cunoscu-ţ, om-iubitorule D/oafmne, ieftmătăţâle, pomindu-ţ bănatul carele l-aprind pururea păcatele noastre, oct. 88728. Aceastea... icoane cu aceastea chipuri slfilnte ce arată tuturor, nu numai proştilor ce nu ştiu carte, ce şi cărtularilor, ca mai multă dragoste pre Dlulmtdăldzău aprindprăvindu-le şi cinstindu-le, ducând cinstea sus, cu inema la D/u/mn/ă/dzău. mai 13671.
    5.    Refl. (Despre oameni; construit cu un complement indirect introdus prin prep. cu) A se înflăcăra, a se încinge. Uar s-au aprins cu Dfulhlull svfâint şi astă-tu naintea ighemonului. oct. 73722. Atunce s-au aprins cu s/ulfUeltul credinciosul înpărat. id 84733. Ieşind la locul unde era lepădat trupul sifâJnt/u/lui, cu inema aprindzându-să şi asupră-i lăcrămând, de-acolo... veni la locul unde făcea huidui idoloslujitelii. febr. 72727. 0 Refl. (Cu determinări introduse prin prep. de) Tiranul aprindzându-să de mânie. nov. 17571. Să aprinsă de mânie, nov, 17571. Aprindzându-să de mânie ighemonul. mai 143716. ♦ (Complementul direct este un sentiment, o pasiune etc.; deseori întărit printr-un fals instrumental) A provoca, a face să izbucnească, să răbufnească trăiri care au drept urmare luarea unei atitudini sau a unei decizii extreme, îndeplinirea unor acţiuni, în opoziţie/discordanţă cu firea celui care va înfăptui aceste acţiuni. Aprindzându-ş dragostea credinţei cătră Dluimnlâldzău cu fierbinţeală,... mearse la mănăstirea sifâintului Vasian. nov. 113717-18. Aprindzându-ş s/u/fl/e/tul cu dor cătră Dlolmnlull Hlristo/s, s-au pugorât de la munte şi întră în mijlocul idoloslujitelilor, de stătu. id. 117723. Aprindzându-ş măniia, trimisă de chemă pre... dec. 221715. Aprindzându-ş dorul
382
ce avea cătră D/o/mn/u/l H/risto/s .... să râpedzî, ca un leu ele la pustie, la oraş. ian. 3715. ♦ S p e c. A să aprinde inema (sau inemile) (cuiva) poate fi considerată o expresie sau o construcţie echivalentă cu expresia a durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a suferi, a se mâhni, a se tulbura. Cu cât să trecea vremile, cu atâta mat mult sâ aprindea inemile lor, dorind să le vie veaste de iubitul lor. mart. 4279. Mi-aăuceam aminte vinul cel mult ce beam în Eghipet. Şi mi să aprindea inema, că aicea n-aveam măcară apă să beam. apr. 65734,
    6.     T r a n z. (Despre oameni; construit cu prep. asupra) A incita pe cineva să facă un anumit lucru, să ia o anumită atitudine faţă de altcineva; a întărâta, a instiga, a asmuţi, a aţâţa. Pre acesta necurat oarecânâ îl aprinsără şi-l îmfocară asupra creştinilor sfeatnicii lui. mart. 3273-4. 0 Refl. pas. îmblândzănd spre puţânel s/uffletul său, iarâş să aprindea de agerul dimon să ardză pre apostolul. nov. 129712. Aprindzându-să-mpăratul de aflătoriul răului, veni să umoară sân-gur, cu mânule sale, pre apostolul, id. 129730.
    1.1.73.     APROAPE adv. (< lat. ad-prope) 1. (în construcţia/loc. prep., cf. DA, aproape de sau aproape la) La o mică distanţă în spaţiu de ceva sau de cineva; în preajmă, în vecinătate. Să face săborul ei unde-i aproape la-ntraturile Domionu-lui. dec. 23379. Mlulc/e/n/i/ciia lui, unde-i aproape de Constantiane. id. 241721. Şi-l goniia pre drumul Comanelor. Şi, sosând la satul..., găzduiră aproape, la o femeae, anume Taiani. mai 139719. 0 (însoţit de adverbe care precizează distanţa) Să dusă la altmetoh, aproape de-acolo. oct. 63732. [I]( dusără la ostrovul ce-l chiamă Levcada, că era acii aproape, nov. 160723. îl chemară nu aproape undeva, ce la Trachiia. febr. 65715. Să mergi la apa Iordanului, la mănăstirea ce-i acolo aproape, apr. 6379-10. 0 (construit cu prep. de, care poate lipsi) Săpară un părău de-aproape de-acolo. sept. 8723-24. 0 Loc. adv. Pre aproape = prin apropiere. După apusul soarelui nu cutedza nime a treace pre aproape. Dară preste puţân s-au mântuit locul de dimoni. mart. 20/2. De aproape - din apropiere. Ivindu-să... un zmău mare de-aproape, din pustie, nov. 99724. Ermioni... dza-ce la acel munte de-aproape. mai 112716.
    2.     (despre persoane) Cei apropiaţi, intimi, prieteni (în opoziţie cu cei străini). Să feace la to{, şi pre-aproape, şi pre departe, tuturor dorit. nov. 10078-9.
    3.     Cât pe ce, gata-gata, mai-mai. O cerca domnul ei şi apropiindu-o la o piatră, aproape era să o prindză. sept. 2276.
    4.     Loc. adv. Aproape de = asemănător cu, la fel ca, aidoma cu; cam ca; ca şi. într-aceastaş dzî, s/fâ/nt/u/l mlulcinic Alexandru, aproape de svliinţii apostoli. ian. 12716.
    1.1.74.    APROPIA vb. I. (< lat. appropiare) T r a n z. şi r e f 1. I. 1. Refl. A se deplasa în spaţiu (tot) mai aproape de ceva sau de cineva. Veni să umoară cu mânule sale pre apostolul. Şi deaca să apropie aproape, îmbla învărtindu-să...,
383
că orbisă. nov. 129732. Unde... veţ audzîpre Arsenie, nu vă apropiiareţ acolo. mai 113715. 0 (Construit cu prep. la) Vădzu acolo şi pre magherul mănăstirii... şi apropiindu-să la dânsul, îl întrebă, sept. 14713. Sosând la ostrovul Hion, s-au apropiat la un munte. mart. 50719. ♦ A ajunge din urmă pe cineva. Şi-ndată stătu de mă apropiiaiu şi mergea naintea mea şi m-au dus 2 dzâle. oct, 82731. ♦ A se contura, a se zări, a se vedea în apropiere, nu departe; (spre direcţia de deplasare a cuiva). Mariia Magdalina şi cei 70 otroci sânt în muntele ce să apropie, de să chiamă Milion, mai 112714. 0 (în context figurat) Apropiindu-să d/u/mn/ă/dzăes-cul dar la inema lui, l-au străluminat, nov. 14773-4. Cu credinţă să te apropii, şi cu frică mare, şi cu pocăinţa adevărată, şi cu ştiinţa curată la dlulmnlăldzăeştile taine şi la s/filnţie te atinge, apr. 73734. ♦ T r a n z. A veni aproape de...; a ajunge pe cineva urmărindu-1, cu scopul de a-1 prinde. Şi o cerca domnul ei, şi apropiindu-o la o piatră,... era să o prindză. sept. 2275. Vădzu un cerb şi începu a-l lua în goană. Şi apropiindu-l să-l agiungă, veade între coarne-i cinstita-i cruce. id. 22721. ♦ Intranz. A veni aproape. Dzâsară slugii să-i ducă la stăpânul casii. Şi apropiind la intratul cătră slfâ/nta radă... oct. 88712.
    2.    Intranz, A ajunge, a fi pe punctul de, a fi aproape de împlinirea unei acţiuni. Să măhniia făcând voia rea, c&ce nu era cădzuţ, şi apropiindu-U-să de multe ori să cadză... oct. 41727.
    3.    Intranz. Afi gata să..., a fi aproape să..., a fi cât pe ce... Vădzu pre cei doi oameni ce-i blăstâma. Era naintea sa, la gura aceii prăpăşti căscate, îngroziţ şi tremurând, şi să scăpăta din picioare căte puţân, de apropiia să cadză în pră-paste. oct. 41718.
    II. T r a n z. A duce, a aduce, a aşeza, a pune mai aproape de ceva sau de cineva. Giuru-te... ca să nu iai ceva de la mine, smeritul, parte de-a trupului mieu. Nice până la un păr. Nice să apropii de dans îmbrăcămănt de haină. apr. 77723. 0 (In context figurat) Au înduplecat pre mulţ de-au apropiiatu-i la Dlo/mnJull H/risto/s. mart. 37726.
    1.1.75. APUCĂ vb. I. (< lat. aucupare) T r a n z. şi r e f 1. I. 1. T r a n z.
A lua, a înhăţa, a înşfăca (cu mâna); p. e x t. a opri. Stânga era înfiată ca un stlăp. Goală şi foarte râstinsă. Cu carea apuca pre cei osândiţ de-i arunca într-acea prăpaste. oct. 46719. Zosim vru să-i facă metanie. Şi-l apucă s/fâ/nta de nu-l lăsă. apr. 66725. 0 (La imperativ) Apucă reapede puţănea apă din fântâna mea să o duci împăratului să bea, să să tămăduiască. iun. 15275.
    2.    T r a n z. A prinde, a lua cu forţa (pe cineva, trăgându-1). Apucând pre alt călugăraş, îl trasă în... besearică să-i arate s/fâ/nta icoană, oct. 63714. Apucân-du-l săîbâtăceaşte, îl dusără la paliaţul cel de sfat. nov. 12676.
    3.    R e f 1. A se prinde (cu mâna), a se atârna, a se agăţa de ceva. Să apucă de veşmintele s/fâ/nt/u/lui loan... şi pusă preste ochiu, în cap. nov. 112728. 0 (Con-
384
struit cu prep. pre) S-au frânt curabiia şi s-au necat toţ. Numai eu am rămas, o becisnică. M-am apucat pre o scândură ş-am scăpat, nov, 152736.
    4.    Refl. reciproc (Uneori construit cu la luptă) A se lupta, a se înfrunta, a se bate. Şi apucându-să cu Ide, l-au lovit într-inemă. oct. 89713. Nu să mai apucă sângur la luptă, ce strânsă pre toţ şerpii vicleani cu sine şi purceasă. dec. 20972-3.
    II.    1. T r a n z. A pune stăpânire pe un lucru al altuia, a lua în stăpânire, a ocupa cu puterea sau cu de-a sila, a uzurpa; a cuceri. Apucasă frâncii Ţ/a/rigradul de-l ţânea. oct. 65728. Ea apucasă viia unii sărace, nov. 12372. Fiind eu viu, miau apucat scaunul mieu. ian. 3971. Apucasă neştepărţ de Anatol. apr. 9972.
    2.    A elibera, a salva, a scăpa, a slobozi. Am apucat ficioara din mânule voastre ceale păgâne, apr. 73714.
    3.    A lua din mâinile cuiva sau de sub stăpânirea cuiva. Temându-să să nu t-l apuce de-a mână, învăţă de-l dusără... în Maghedon. nov. 136729. Acealea ce tu le pusăş de ruşine şi de ocară, Păstoriul cel Bun le-au apucat de la tine şi le-au băgat la locul unde va să vie şi Drosila. mart. 4973.
    4.    A răpi, a lua cu forţa. Să nu o lase Slfilnţia Sa să o ia şi să o apuce slujitorii cei domneşti, oct. 54725. 0 E x p r. A apuca (pe cineva) un dimon = a se îndrăci, a deveni îndrăcit. L-au apucat pre ighemon un dimon. Şi cădzând la s/fâ/ntul, l-au isfealit. mart. 15/9. A apuca învăţătură (de la cineva) - a învăţa, a fi educat, învăţat (de cineva); a lua, a primi învăţătură (de la cineva). Apucând învăţătură de la s/fâ/ntul Nonon, epliisclolptufl, şipocăindu-să,... lepădă toate. oct. 5173.
    III.    1. T r a n z. (Determinat de cu giurământuri) A lua pe cineva din scurt, a trage la răspundere, a interoga, a întreba sub jurământ. Aflând pre Evfrosân în sâbor, la besearică, l-au apucatu l cu giurământuri să-i spuie unde au fost astă noapte, sept. 14728. Pentr-aceaia te-am apucat cu giurământuri, pentru văditul măririlor lui Dl ufmnJăldzău. id. 14731.
    2.    A prinde să..., a începe să...; a se adresa. începui a-ntreba... şi apucă de-m grăi. apr. 75726.
    3.    A opri, a întrerupe (pe cineva) dintr-un discurs (pentru a-1 convinge să-şi schimbe părerea; eventual, o locuţiune verbală) Slujitorii lui, îndată apucându-i cuvântul, îi dzâsără: „Nu face aceasta, doamne!“ apr. 89714.
    IV.     1. Refl. p a s. A primi sau a moşteni (ceva) prin tradiţie. De atimce s-au apucat de să ţâne sărbătoare a svlifntei cruci. sept. 18715.
    2.    T r a n z. A avea timp, a avea când să facă ceva, a avea răgaz; a găsi momentul potrivit. Deaca audzî, apucă vreamea şi alergă după spăsâtoriul, cursă la s/fâinta besearică, cade la pământ... oct. 5376.
    3.     E x p r. A apuca nainte (de...) = a prinde să... Au poruncit să-i aducă naintea sa. Dară Glafira au apucat nainte de s-au răpâosat. apr. 99717.
385
    4.    T r a n z. A recurge la.., împăratul pusă grija cătră sv/âlntă, ispitind în tot chipul să o-ntoarcă la păgănăţâia lui. Şi neputând cu siloghizme filosoftceşti, apucă cu dezmierdări, nov. 166719.
    5.    R e f 1. A începe o nouă viaţă (o nouă meserie, o nouă ocupaţie) Să apucă de viaţă călugărească, oct. 93731.
    6.    E x p r. A apuca înaintea (cuiva) =a trăi înaintea cuiva. Sv/â/ntul acesta Moisi... apucat-au înnaintea Domnului... 1485 de ai. sept. 6725.
    V.     1. R e f 1. A porni într-o direcţie oarecare, a călători undeva, Sămnându-ne cu numele Tatălui şi a Fiiului şi a s/fâ/nt/u/lui D/ulh, ne-am apucat de cale. oct. 7978.
    2.    T r a n z. A o lua înaintea cuiva. Dimitrie apucă nainte, de le ieşi în tâmpi-nare, deşchidzându-le uşea. oct. 88712. Apucă nainte... şi aştepta pre Climent. ian. 27722.
    3.    E x p r. A apuca înainte = a o lua unul înaintea celuilalt; a se întoarce. Cunoscând ca s-or svădi pentru trupul lui după mutarea cătră ceriu, făcând be-searici şi racle, gâtindu-să carii de carii să apuce înainte. Pentr-aceaia giurâ pre ucinicul său cel mai mare... să ascundză trupul lui departe, nov. 100711.
    VI.     1. Refl. (Uneori construit cu cu giurământ) A făgădui, a promite, a se prinde, a se lega (să îndeplinească o sarcină, un angajament etc.); a se angaja solemn să...; a-şi asuma responsabilitatea. Chinops s-apucă să i-l aducă viu. sept. 3172. Via cădea la primejdea capului, precum s-au apucat, febr. 58715. împăratul au poruncit să să apuce Veniamin să nu mai aducă la mijloc îmvăţătură ca aceaia. mart. 61737. Dzăceam: „Fie-vă milă de mine şi mă voi pocăi-mă “. Atunce dzâsă unul cătră altul: „Apuci-te să să pocăiască?“ Şi el dzâsă: „Apucu-mă“. apr. 101735.
    2.    R e f 1. A jura. De toate s-au apucat sluga că va face deplin porunca, nov. 101736. Deci s-au apucat solul că doară s-a feri diaconul... de-aceasta. mart. 6272. Făgădui că va face porunca, cu giurământ apucându-să. iun. 15576.
    1.1.76.    APÚNE vb. III. (< lat. apponere) I n t r a n z. (Despre aştri) A dispărea, a trece sub orizont; a asfinţi, a scăpata. Soarele apuind,... s-au rugat lui Dlulmnlăidzâu. sept. 272. Să opri soarele din calea sa să nu apuie. id. 274. 0 (în context figurat) Au răpăosat în 5 dzâle a lui ghenuarie cătră sară, apuindu-i soarele în mâna lui Dlulmnlăidzâu. ian. 5719.
    1.1.77.    ARA vb. I. (< lat. arare) T r a n z. (în context figurat; atestarea nu este înregistrată în DA şi nici în TDRG) A pregăti (pentru a oferi); a se îngriji (de...). Gheorghie, trupul lăsându-ş în ţară, Sufletească hrană creştinilor ară. febr. 787Í3.
    1.1.78.    ARAMĂ s.f. (< lat. *aramen, „prin asimilare din aeramenArvinte, ST.L.EX., p. 16, II. 1.1.1.) 1. (La singular, folosit de Dosoftei mai ales ca epitet)
386
Cupru; din cupru. Un uriiaş foarte mare, legat cu 8 lanţuje de aramă preste trup. oct. 79728. în nontru, alt păreate de aramă. id. 8175. îmvăţă să facă o topitoare mare şi să bage cu dânsele aramă multă, să să meastece arama cu cenuşea trupurilor slfUntelor, topindu-să şi arama şi iale. Şi dintr-acea aramă să facă fundurile căldărilor feredeului celui mare de gloată, mart. 49714-16. în bou de aramă şi Pelaghiia arsă. mai 107731. învăţă... de feaceră cămeaşe de aramă cu găuri din patro părţ să-l bage. id. 118737. 0 (Peiorativ) Dzânii ellinilor sânt numai leamne şi pietri, aur şi argint, aramă şi her. oct. 6273. 0 (în comparaţii) Stătu nemişcat şi necreţât, ţâindu-ş mâna zdravănă ca de aramă sau de fier. nov. 13172.
    2.     (La pl., în varianta arămî) a) Obiecte făcute din aramă; vase de aramă. Mai apoi s-au mutat... la Halcopratie, la besearica unde să vând arămile. apr. 83717; b) (Cu sensul reieşind din context) „Spunefi-mi aceasta. Doară s-au făcut vrofar-măcă de la creştini.“ Iară ei dzâsără: „Ba, împărate. Ce arămile ce s-au făcut din moştiile canonicelor... o feaceră aceastea“. Deci îmvăţă să facă alte aromi. mart. 49728-29.
    1.1.79.     ARĂTĂ vb. I. (< lat. * ar rectare) T r a n z. şi r e f 1.1.1. T r a n z. A expune ceva intenţionat privirilor cuiva; a înfăţişa vederii; a da la iveală, a lăsa să se vadă. Vădzu minune preaslăvită. Ce i-au arătat mult milostivul să să umilească inema lui. mai 141710. Sfârşitul drumului mieu au sosât, precum Despui-toriul mieu mi-au arătat, nov. 155727.
    2.     A da pe faţă, a dovedi pe cineva drept..., a descoperi (pe cineva) ca pe... îi arătă ca pre neşte cuconi pre aceia ce le părea a fi nalţ şi nemvinciţ. nov. 181728.
    3.     A indica printr-un gest pe cineva sau ceva; a face semn spre ceva. Veade pre slfălntul Dimitrie călare viind, cu suliţa asupră-i, de departe, şi-ncepu a arăta boiarilor şi a dzâce: „ Căutaţ ia cum vine călare cel grec... “ oct. 88724. Deaca audzîpre dascălul că arată pre I/isuls Hlristols cu deagetul şi dzâsă: „Iaca mieluşelul lui Dlufmn/ă/dzău“, îl lăsă şi urmă D/o/mnului Hlristols. nov. 176712.
    4.     (Construit cu un complement în acuzativ) A da dovadă de.,.; a vădi; a dovedi; a demonstra. Au arătat mare bărbăţâe la nevoinţele pentru... credinţă, oct. 64728. O pusă iarăş la podvig. Carea arătă atâta nevoinţă, lacrămi, post şi trudă. id. 92713. Veţ arăta înţalepciunea de la moşii voştri, nov. 164719. 0 (Construit cu o propoziţie circumstanţială de excepţie) Dară vedereala aceştiia deşertăciuni, ce altă arată, fără numai că desăvârşit direptate oarece ştirbă avură, mai 13278.
    5.     A avea efect; a dovedi. Ş-au gustat că giudeţul lui Diulmnlăldzău au arătat asupră-i mai multă facere decât focul cest trecătoriu. dec. 202716.
    6.     A se manifesta, a se exterioriza; a-şi face cunoscute sentimentele (pentru cineva) prin vorbe, gesturi, atitudini. Diulmnlăldzău... arătă cătră dânsă socotinţă.
387
Ţ"
nov. 16871. Vrând să-ş arate cătră Împăratul priinţa. id. 168733. Carele arătând asupră-i multe reale,căznindu-l cu foamea multe dzâle. apr. 100710.
    7.     A explica; a indica (se include şi ideea de a învăţa pe cineva). Mearsă la acea cinstită roabă de o rugă să margă să-i arate chipul de besearică, cum să face besearica. Nu ştiia. Şi mearsă roaba de-au arătat, şeruind chipul pre pământ. oct. 90730-32. Zosima, audzând că grăiaşte din carte, o-ntrebă:„Ştie carte? Şi aratatu-i-au cineva?“ apr. 66719.
    8.     A părea, a semăna cu... Deci tată-mieu arăta că-i Simón. Şi aceasta ofeace spurcatul cu vicleşug... Ca săpiiae tată-mieu în locul lui. nov. 15479.
    II. 1. R e f 1. A se înfăţişa (înaintea cuiva). Mearsă în Ţarigrad şi s-au arătat la patriarhul Gheorghie. nov. 14874.
    2.     A apărea în mod miraculos, a se ivi pe neaşteptate. Acesta marele nostru de spăsenie socotitoriu şi folosâtoriu,..., la mulţ ivindu-sâ, s-au arătat. Arătatu-s-au lui Avraam şi lui Lot la răsâpitura şi prăpăditura sodomilor. nov. 11373-4.
    3.     A se da pe faţă; a-şi da la iveală o însuşire sau o calitate; (construit cu un element predicativ suplimentar) a se dovedi, a se vădi. Trăgând cătră sine cu bine, până a nu-ş arăta păgânăţiia, pre toţ eplilsc/oipii. mart. 45713. Să arătă ascultători, dec. 22971.
    4.     Expr, impers. Aise arăta = a se părea (că vede). Acestea grăind, spunea că i s-au arătat de vădzu că să de pripă cutremură casa unde sta şi des-picându-să... oct. 4777. Nici la s/fi/ntle/le nu începea taine a sluji deaca nu i să vrea arăta vidente întâi, la-nceputul mlo/lliltvelor. mai 13377 (?).
    1.1.80.     ARDE vb. III. (< lat. ardere) 1. Intranz. Afi aprins (focul). Supt căldare foc mult ardea, păzându-l cu leamnele. nov. 142722.
    2. Intranz. Exprimă acţiunea distrugătoare a focului. Pomina înfocării s-au tămplat prin păcatele noastre şi au ars Ţarigradul cu foarte mare înfocare... Ş-au ars mai multă parte decât au rămas. sept. 179-10. ♦ (Subiectul este focul) A distruge prin foc, a mistui, a preface în cenuşă; p. e x t. a nimici, a face să dispară; a omorî. învăţă să-l bată... şi să ardză svlilntele icoane în capul lui, ce i s-au aflat. oct. 59731. S-au aplecat bobotaia în afară asupra oamenilor vărtucioş şi i-au ars, de i-au făcut zgură. nov. 130723. Eu, împărate,..., mă tem să nu cumva cadză foc din ceriu să mă ardză şi să mă mistuiască. mart. 4675. 9 (în context figurat) Acela foc să va aprinde în pântecele vostru cel de iad nesăţâos, foc veaci-nic, foc de muncă veacinică, de s-a arde toată rămăşiţa voastră, mai 145723. Pentr-aceaia focul vostru va arde-vă şi urgiia voastră vă va mânca. id. 145734. 0 Intranz. Cărară vrascuri şi tearşuri uscate pregiur besearică, să dea foc, să ardză creştinii, dec. 242722. De viu ardzu în foc pentru s/fâ/nta maică lui D/ufm-nlă/dzău, Mariia. iun. 15076. 0 (în context figurat) De-a vedea că te-ndoieşti, va răsuci inema ta, să nu eş de la voia lui, ce ca să te bage în focul nestâns, să ardz
388
cu dânsul în veaci. mart. 2725. ♦ T r a n z. (Subiectul este omul) A omorî; a curma viaţa (cuiva) prin aruncare în foc sau prin incendierea clădirii în care se află. îngrozând că-i vor da foc cosii de l-or arde cu totul. sept. 2976. Aprinsă o focare mare şi-i aruncă pre toţ de-i arsă. oct. 8477. ♦ (In context figurat) A incendia, a şterge de pe suprafaţa pământului. Această seacere mâniia lui Dfufm-n/ăldzău iaste, să sloboade din mâna Dlofmnfuflui asupra acelora ce să giură cu strâmbul, să le ardză casele lor. mart. 30729.
    3.     T r a n z. A încinge, a încălzi tare, a face să dogorească, a înfierbânta. Simplichie învăţă de arsără un cuptoriu şi aruncară în nontrul cuptorului pre... sept. 2171. învăţă... să aprindzâ un cuptoriu să ardză 7 ăzâle. febr. 86719.
    4.     R e f 1. A se încălzi, a se înnegri, a se pârli la soare. Căută din fereastră de-l vădzupre acest cinstit şi bun om ardzându-să în soare şi înpulbărat. nov. 10272,
    5.     T r a n z. (fact.) A suferi sau a face să sufere o durere vie, o arsură, la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte. O spândzură şi o arsă, frigându-i pântecele multe ceasuri, sept. 20724. Uncropul herbea aruncând unde, iară s/sâ/nta nice leac nu să ardea. nov. 142723. îi arsără urechile cu jigale de her înfocate, ian. 3724. ♦ Intranz. Afi cuprins de foc, a suferi acţiunea mistuitoare a focului. Aşea, ardzându-i palma şi topindu-să, s-au spart, rumpându-să vinele. nov. 13172. Aflară moştiile lor întregi şi nebetejite, că nice părul nu le-au be-tejit să ardză. id. 166712. 0 (în context figurat) A ce arsăş inema mea cu jeale ca aceasta? mart. 43737. Cumu-ţ voi povesti, avvo Zosima, focul ce-mi ardea inema pentru curvie? apr. 6674. Să pare că-ţ scăpa de foc nestâns a iadului şi elu-i ascuns în pântecele vostru, cu care ardeţ voi inemile asupriţilor, mai 145733.
    6.     Intranz.A fi cuprins de un sentiment profund, puternic (de dor, de iubire, de nerăbdare etc.; în contexte figurate); p. e x t. a fi chinuit de (sete). Ardzând de dragostea ce avea cătră Dumnădzâu. nov. 114710. Slu/fllehul mieu ardea în grijea besearicii. nov. 15871. Ardzând cu inema la Dlulmnfă/dzâu. dec. 247714. Odănăoară,... de seate ardzând, cu sămnatul crucii în văzduh, amara şi nebăuta mare în dulceaţă o premeni. febr. 76727. Cu caldă şi mare nevoinţă ardzând, să siliia a să osteni pentru a cununelor dobândă, id. 8076.
    1.1.81.    ÁRE, arifle), s.f. (< lat. area, -um) Arie. Cum grâul nu-l bagă în jitniţe până nu-l curăţăsc cu-mblăcie într-are, de-l osăbăsc de la pleavă, aşea şi sluiflieltvd mieu nu poate întră în slava fericinţei. febr. 55710. Aflând lângă arile satului o căşcioarăpustie, petrecu într-însă. id. 81716. Atâta-l arsără, cât... oasele să feace ca şi pravul cel dintr-are. mart. 3379. Cuvântul, în această variantă, este atestat în DA numai în scrierile lui Dosoftei (v. şi N.A. Ursu, Glosar la PsV, Lit.). Varianta este întâlnită şi astăzi în anumite regiuni din Bihor (cf. Pompiliu, Bih. 1004).
389
    1.1.82.     AREÂTE s.m. (< „lat. aries, arietem“, Arvinte, ST.L.FAC., p. 85, IV. 1.1.2.) Este un cuvânt specific limbii române literare vechi, cu circulaţie în Moldova şi Transilvania (cf. DLRLV)\ astăzi, se întâlneşte în Banat, dar şi în Oltenia şi în Transilvania, în părţile învecinate cu aceasta (cf. DAI). Primele atestări înregistrate în DA sunt din scrierile lui Dosoftei {PsV, Parimiile), apoi din Cante-mir, IST., BIBLIA 1688 (v. şi N.A. Ursu, Glosar la PsV, Arvinte, loc. cit.). Sensul cuvântului este cel de berbec (de reproducere). O ucisără cu un corn de areate. mai 136734.
    1.1.83.     ARGINT, arginţi s.n. (< lat. argentum) 1. Metal preţios de culoare albă-cenuşie strălucitoare (apare şi ca epitet). Satan feace meşterşug de s-au aprins besearica slfâlnltlului... şi ardea ca argintul [icoana (de argint)] s/fâ/n-tlullui de să topiia. oct. 87721. Uşile de argint, sept. 1173, nov. 135728. Hainele... aceale scumpe, de argint şi de aur. ian. 2974. Raclă de argint, mart. 4477. 0 (In context figurat) Idolii păgânilor sânt argint mut şi aur, făcuţ de om. ian. 2173.
    2.     (La pi.) Bani (de argint); p. e x t. plată. Minuni-făcătorifără arginţ, Cozma şi Damian. mai 110729. Acest sens este înregistrat în DA şi în PsV. El face obiectul comentariului lingvistului V. Arvinte, care îl atestă şi în paginile Bibliei (v. Arvinte, ST.L.LV., p. 36, IV.2.2.5.). Autorul îl consideră „arhaic şi popular“.
    3.     P. e x t. Avere, avuţie. Dlulmnlăldzău... nu l-au lăsat să-ş împle lăcomiia argintului, febr. 5775.
    1.1.84.     ARINĂ s.f. (< lat. arena). în TDRG, prima atestare a acestui cuvânt este înregistrată în scrierile lui Dosoftei, dar, în DA, substantivul în discuţie apare în CV, PS, apoi la Dosoftei. Acest termen este un element propriu limbii române vechi (v. Arvinte, ST.L.FAC., p. 85, IV.1.1.3., ST.L.EX., p. 29, IV.1.1.1.), care avea circulaţie în Moldova (cf. DLRLV). Astăzi, cuvântul se mai întâlneşte în centrul şi în nordul Transilvaniei, fără Maramureş, şi în unele regiuni din Moldova (v. I. Gheţie, BD, p. 179). Se defineşte prin sinonimul său, de origine bulgară, „nisip“ (v. şi Lacea, Untersuchung, N.A. Ursu, Glosar la PsV). La Dosoftei, în V5, Întră şi în comparaţii. îl băgară într-un sac plin de arină. mart. 39712. Un sac plin de arină i-au încărcat, mai 109717. Mulţâme de cuconi. Ca arina mării de mul}, oct. 46735. Nune n-ar putea lua sama ca şi arina mării să le numere, dec. 216730.
    1.1.85.     Aripă s.f. (< lat. alapa). în cazul acestui cuvânt este interesantă notarea accentului pe silaba iniţială. Este un tip neobişnuit de accentuare pentru limba literară din aria nordică a ţării, mai precis pentru moldoveni (cf. şi DA), acesta fiind specific (cf. cercetările lui Weigand, I. Gheţie, BD, p. 94) Banatului, Transilvaniei şi Munteniei. (Numai la pl.) Organ al păsărilor, al unor insecte şi al unor mamifere care serveşte la zbor; p. e x t. înzestrare a îngerilor. I s-au arătat un chip de vultur cu aripile de aur. nov. 125719. Cei cu şase aripi serafimi, mart.
390
46723. Că păsărilor drept aceaia li s-au dat âripile, să scape de mrejile şi laţele vânătorilor, apr. 70731. 0 F i g. (în sintagma) Aripile grijinţei = ocrotire, protecţie. Nedejdiuesc că darul lui DIu/mn/ăldzău va acoperi şi pre voi cu âripile grijinţei Sale, să biruiţ toate nevoile, nov. 158734.
    1.1.86.     ARMĂ s.f, (< lat. arma) 1. Obiect, unealtă etc. care serveşte la atac sau la apărare. Pre acesta mearsă să-l prindză slujitorii idolilor, iară s/fâ/ntul, în loc de armă, scoasă herul plugului, nov. 11179. 0 (în context figurat) Sărutându-o cu dfu/mnfăfdzăiască frică la partea de gios, acea cinstită şi dlu/mn/ă/dzăiască armă. dec. 239711.
    2.     (în sintagma) Mai marele armelor = şeful, conducătorul unei armate; căpetenie de oşti. Ş-au venit cu alalţ ş-acesta, anume mai marele armelor, maghis-trian, şi nepotu-său. dec. 24775 (este posibil să fie o traducere a polonezului hetman, chiar dacă şi împrumutul, hatman, apare în textul VS).
    1.1.87.     ARMĂTURĂ s.f. (< lat. armatura; poate şi prin „filiaţie polonă“, DA) Totalitatea armelor unui soldat. După ce să-mbrăcară cu platoşile în toată armătura şi darul ce luară de sus a slfâfntului... Duh..., să găta spre calea ev/an/glhe/liii. nov. 17977.
    1.1.88.     ARSURA s.f. (< lat. arsura; în TDRG este dat ca etimon ars, participiul verbului a arde) 1. (La pi.) Faptul de a arde (pielea cuiva) cu foc, provocân-d(u-i) leziuni grave (în VS este doar unul dintre modurile barbare în care sunt torturaţi sfinţii). Durori de arsură, sept. 20727. Golită, ofripsără cu arsuri, oct. 617 23. Adevăsătă fiindu-i carnea de arsurile focurilor, stând tare în credinţa Dloim-n/ullui Hlristols, l-aruncară în mare. apr. 69716.
    2.     Rană, leziune provocată de foc (sensul nu este atestat, în DA şi TDRG, în scrierile lui Dosoftei). Preste arsură o sărară, dec. 161728.
    3.     (La sg.) Incendiu (nici pentru acest sens nu există atestări din Dosoftei în DA) Dzidi... besearica... carea o a izbăvit şi de arsura cea mare. Că încungiu-rându-o focul... ian. 10716.
    1.1.89.     ARUNCĂ vb. I. (< lat. eruncare; în DA: averruncare) 1. T r a n z. A azvârli (ceva), a face (ca ceva) să ajungă într-un alt loc (printr-o mişcare violentă). Aruncară pietri asupra slfâfntului. oct. 29716. Aruncându-i rasa de o-nibră-că, mearsă de-ifeace metanie, apr. 6476.
    2.     Loc. v b, A arunca sorţ = a trage la sorţi. Aruncând sorţ s/filnţii apostoli cui unde-i va cădea să margă să strige s/fâ/nta evlanlglhe/lie. sept. 2872.
    3.     T r a n z. A trânti, a culca, a trimite, a doborî (pe cineva) la pământ; a face să cadă. Aruncându-l la pământ, nov. 143725. Aruncând şi trântind gios pre vicleanul boinic şi luptătoriul. ian. 3710.
    4.     T r a n z. A da afară, a scoate, a azvârli (ceva din sine). Uncropul herbea aruncând unde, iar s/fâ/nta nice leac nu să ardea. nov. 142722.
391
    5.    T r a n z. A împinge (pe cineva) în... Apuca pre cei osândiţ de-i arunca într-acea prăpaste căscată. Şi acei osândiţ, aruncându-i în prăpaste, striga: „ Vai, vai!" oct. 46721. 6 L o c. v b. A arunca (pe cineva) în (sau la) temniţă = a închide, a întemniţa. L-au aruncat în temniţă, sept. 36731. l-au aruncat la temniţă. apr, 103723.
    6.    A smuci, a trage, a smulge. I-au băgat în temniţă aruncându-i şi trăgându-i. sept. 23712.
    1.1.90.    ASAMANA vb. I. (< lat. assîmilo, -ăre) Tranz, şi r e f 1.1. Tranz. (Complementul indică terenuri cu diferenţe de nivel) A nivela, a netezi; a aduce la acelaşi nivel. Cădzură dealurile îmbe preste şearpe, de vindecară tăul şi îl asă-mănară, de să feace şes. dec. 21073. Aruncă pre s/fâ/ntlull... într-adâncă căscă-tură de pământ, legat. Şi asămănă groapa cu brazdă şi deasupră-ş pusă scaunul preste vindecătura prăpăştii. id. 219730.
    2. R e f 1. A se face asemenea (cu...), a deveni, a ajunge, a fi asemenea..., a fi ca..., a semăna cu... înpărăţâia ceriului să asâmeneadză cu dzeace feate. sept. 1476. 0 (Construit cu dativul) Hie-ţ milă de o păcătoasă, părinte preacuvioase, asămănându-te Stăpânului tău. oct. 53710. Mă voiu asămăna Ţie. id. 88730. Te asemeneadză lui Ştefan, mart. 46v/33.
    3.    R e f 1. A se compara, a se egala (cu), a se asimila (cuiva). Acea dinceput crescutăpăgânătate cu carea nu să cade să să asamene creştinii, apr. 8278.
    1.1.91.    ASAMANARE s.f. (considerat de majoritatea dicţionarelor ca abstract verbal de la asemănă; în ST.L.EX., p. 12,1.3.10.2., V. Arvinte dă ca etimon latinul assîmilo, -are; trebuie făcută precizarea că în DA nu sunt înregistrate atestări din VS) 1. Faptul de a se asemăna (2); similitudine, analogie, corespondenţă. Asămă-narea sau cuviinţa, oct. 597notă marginală. împărate, să trăieşti în mulţ ai. Cu carea să cade bună priinţă şi vreadnică închinăciune închinăm împărăţâii tale. Pentru asămănarea credinţei noastre, dec. 193735.
    2. Chip, figură identică, leită cu a altcuiva. Eu sânt ţarina şi tină. Şi m-au plăzmuit Dlulmnlăldzău în formă ca aceasta. Şi m-au cinstit cu închipuirea sa şi cu asămănarea. nov. 164729.
    1.1.92. ASÂN s.m. V. a s â n.
    1.1.93.    ASEÂMENE(A) adj. invar, şi adv. (< lat. assimile) 1.1. Adj. (Construit cu prep. de, cu sau cu dativul) Asemănător, deopotrivă; la fel (cu); care seamănă (cu). Mare mfufciniţa şi aseamene cu apostolii, Thecla. sept. 26732. O adeverea-dză marele dascal şi aseamenea apostolilor Limba de Aur, loan. id. 32730. Ruga Dlulmnlăldzău să ştie cu cine-i aseamenea de ceia ce-au slujit lui Dlulmnlăldzău. Şi audzî că iaste de-aseamene în împârăţâia lui Dlulmnlăldzău lui Comilie Mi-mon, carele lăcuia în Damasc, dec. 18971-2. Poveastea ceii de-aseamenea cu îngerii în femei, Măriei Eghipteancei. mart. 2877.
392
    2.    De acest fel; de această natură; ca acesta; analog, similar, Aşijdere sâ vad şi alte de-aseamene de ocara d!ulmnlă/dzăilor voştri, nov, 16576. De-aseamenea dar H/risto/s lui Achepsima Şi lui Isidor prin focul ce le-au dat stima. dec. 201725.
    3.    Aşa, atât de..., una ca asta. Dlo/mnul mieu, Totputeamicul vraci, carele are de-aseamenea puteare cu vrearea. dec. 19722.
    II. 1. Adv. Tot aşa, tot astfel, în aceiaşi mod, aşijderea, la fel. Au scris şt pre sv/â/nt/u/l în cuconii lor, osăbind şi lui parte din tot, de-aseamenea cu ficiorii. In cartea cea de limbă de moarte, dec. 227733.
    2. (Asemănarea se indică prin prep. cu sau printr-un dativ) Deopotrivă, ca şi, tot ca, la fel ca. Carea făcând de-aseamenea nevoinţelor maicii ceii slu/flle/teşti... să dusă cătră H/risto/s. nov. 114725. Ardzându-i coastele, l-au închis în temniţă. Pentru să paţă de-aseamenea cu de-mpreună nevoitoriul său. id. 135718.
    1.1.94.    ASCULTA vb. I. [< lat. ascultare (= auscultare)] 1. T r a n z. (La imperativ; prin adresare directă se cere atenţie deplină din partea persoanei căreia îi vorbeşte cineva) Dzâsă sv/â/ntlu/l loan: „Ascultă, dimon spurcat! lacă-ţ po-runceaşte apostolul... să nu te mişei“, sept. 30734.
    2.    T r a n z. A fi atent la vorbele cuiva. O, oameni orbi şi prelestiţ, ascultat calea direptăţâi. sept. 30711.
    3.    I n t r a n z. (Construit cu dativul) A lua în seamă, a lua aminte; a împlini o rugăminte, o dorinţă. Tu, frate, nu vreai să-mi asculţ. Iară D/u/mnfă/dzău mi-au ascultat ruga. mart. 3672. M-am rugat de trei ori cătră părintele mieu... dară nu mi-au ascultat, mai 14174.
    4.    T r a n z. A urma sfatul sau îndemnul (cuiva). Să-nduplecarâ supt învăţătura lui şi ascultară de să botedzară. nov. 138712. Mai bine ascultă-ne, giudeţule viclectne, şi cadz cu tot s/u/fl/e/tul tău la adevăratul D/u/mn/ă/dzăul nostru, ian. 21735.
    5.    T r a n z. şi i n t r a n z. A se supune, a se conforma, a da urmare (unei porunci, unui ordin). „Dară a ce-l ascultaţ?“ Şi dzâsă dimonul: „Toată putearea Satanei lăcuiaşte-ntr-însul şi au făcut ceată cu toţ mai marii şi eu cu dânsul, şi el cu noi. Că el ne-ascultă şi noi l-ascultăm, sept. 30730-32. De te vei pleca să faci cum te voi ruga, ţ voi face mult bine şi mănăstirii tale. Iară de nu mi-i asculta, te voi spândzura“. mart. 2972. De precizat că în DA sunt înregistrate exemple numai din PsV.
    1.1.95.    ASCUNDE vb. HI. T r a n z, şi refl. (< lat. abscondere) 1. T r a n z. A face (ca cineva sau ceva) să nu fie văzut de alţii; a sustrage vederii sau căutărilor. Răspunsă că nu-l ştie unde-i, săvai că el îl ascunsease. dec. 23377. 0 P. e x t. A îngropa (pe cineva), astfel încât să nu poată fi descoperit. Să ascundză trupul lui departe de la colibă, să nu fie price. nov. 100714. 0 (Prin de cătră -
393
după gr. ¿ord, cf. TDRG, se indică fiinţa sau lucrul de la care vine primejdia sau ameninţarea) Vrând să tăinuiască şi să ascundză nu numai de cătră vrăjmaş, ci şi de cătră puterile ceriului,..., spusă taina numai unuia din sffilnţii îngeri, mart. 5279. ♦ A tăinui, a face să nu fie cunoscut, ştiut sau înţeles de alţii; a disimula, a acoperi, a masca. Pentru sa poată ascunde, să nu î priceapă că-i femeaie, priimi acea năpaste, sept. 14720. Ascunde taina mea, Varvaro! oct. 69734. Spune-mi, nu ascunde nemică. apr. 6473.
    2.     R e f 1. A se sustrage vederii sau căutăturilor (cuiva). îl sfătuiră să să dea în laturi, să s-ascundză. sept. 9718. Clevetit fiind la ighemonul, s-au ascuns pre sine. ian. 7718. ♦ (Construit cu prep. de cătră) A scăpa din vedere. Sta în gânduri diaconul de cugeta cândai va fi înger acesta ce să veade om. Şi nice aceasta nu s-au ascuns de cătră acel sifălnt om. sept. 11716. 0 (Construit cu prep. pentru, indică motivul acţiunii) Aceştea... să ascundea („tăinuia“ - sinonim marginal) pentru frica tiranilor, dec. 214716. (în context figurat) De vreame că bunătăţâle nu să pot ascunde, stăi tu patriarh în Râm. febr. 77725.
    3.     Refl. (Despre aştri) A apune. Luceafărul ascundzându-să, nu giunghiară pre Theodul. ian. 13733. Acest ultim sens (cuvântul este folosit în context cu valoare stilistică) nu este înregistrat în dicţionarele cercetate.
    1.1.96.    ASCUŢÎ, ASCUŢÎ vb. IV. (probabil din lat. *excotire < cos, cotis „gresie“, cf. DA, TDRG', din cotem „cute“, cf. Ciorănescu, DER, Şăineanu, DU) T r a n z. şi r e f 1.1. T r a n z. A face vârf tăios unui obiect, prin cioplire. Ascuţî trestii şi le bătu preste tot trupul lui. sept. 37720.
    2.    (în context figurat) T r a n z. (Construit cu prep. la) A îndemna (spre); a determina pe cineva să-şi canalizeze toate forţele într-o singură direcţie, pentru atingerea unui singur scop. Că multe sânt măestriile diavolului, cu carile vănea-dză oamenii... Pre alţâi la mândrie ascut şi la scumpeate îmvaţă. apr. 7173.
    3.    R e f 1. A se pregăti, a sta gata (să riposteze sau să argumenteze); a nu renunţa la un punct de vedere; a se îndârji. S/fâ/nt/u/l nemică domolindu-să, ce încă mai tare ascuţându-să, râsă de nebuniia ighemonului şi batgiocuri ticăiţiia idolilor, mart. 16/15. 0 Expr. A-şi ascuţî dinţii (asupra cuiva) - a se pregăti să atace (pe cineva). Deaca audzî aceasta, antipatul să feace în tot fealiul de mânie şi-ş ascuţâia dinţii asupra s/fâlnt/u/lui ca leul. nov. 183712.
    4.    R e f 1. A se amplifica, a creşte, a se intensifica (dorinţa de a realiza ceva); a prinde (mai multă) inimă pentru a-şi îndeplini (cineva) visul; a-şi întări inima (sau forţele). Mai vârtos s-au ascuţât şi s-au într-aripat cătră podvigurile nevoinţei. apr. 79722.
    1.1.97.    ASEMENÂ v. as ămăna (2). Nu dzâce aşea, ce te asemeneadză lui Ştefan şi lui Iacov... Pentru ceia ce-ţfac rău te roagă. mart. 46733.
394
    1.1.98.    ASIN (fem. asână, pi. asâni, dar şi asini) (< lat. asînus) Măgar (domestic sau sălbatic) Odânâoară iarăş mearsă în pădure a leamne cu asânul. sept. 26731. Dobândind ca şi Saul ce-ş pierdusă asinii... oct. 68733. Mă tălni asână sălbatică păscând, id. 82729. Făcea slujba asănului. mart. 17/11.
    1.1.99.    ÂSPRU adj. şi adv. (< lat. asper) 1.1. Adj. (Despre obiecte) Care nu este neted; cu suprafaţa zgrunţuroasă, ce dă (la pipăit) o senzaţie neplăcută. Cămeaşea îi era tearfă aspră. ian. 1279.
    2.    (Despre anumite locuri, regiuni) Care este greu, dificil, anevoios de străbătut. într-acea aspră pădure îşfeace fericitul trup ca ţestul broaştei de muşcăturile ţânţarilor ce era în pădure, ian. 4720. Fu legat la cai şi fu gonit în vreame de iama preste locuri greale şi aspre. febr. 49724.
    3.    (Despre oameni) Care este lipsit de indulgenţă, sever, neînduplecat, necruţător, crud, neîndurător, nemilos, neomenos, rău. Stareţul fiind aspru, nu s-au înduplecat nemică spre milă. dec. 19679. Un om aspru şi fără omenie, anume Dio-ghen. mart. 10/11. ♦ (Construit cu prep. asupra) Care este înverşunat, pornit (împotriva cuiva), drastic (cu cineva); de neîmpăcat, de nestăpânit, de neîmblânzit. Adusără pre Neon iarăş într-aceaia hire ca şi dintâi, aspru asupra păgânului, oct. 9579.
    4.    (Despre modul în care cineva îşi duce existenţa) Care este plin de privaţiuni; anevoios, greu, auster. Cu aspră petreacere. nov. 110714, cf. dec. 226727, ian. 18712, mai 108713. Petrecaniia cea aspră, mai 11379. Petrecând viaţă aspră. id. 14072. 0 (în context figurat) Petrecea cu totul înpănat cătră Dtu/mn/ăfdzău. Ascuţâtă şi aspră cale călcând, oct. 65725.
    II. Loc. a d v. Cu aspru = cu mustrări; cu certare. Fură trimiş... de la patriarhul Ierusalimului la-mpăratul Theofil iconoboreţul cu aspru; carii, stând naintea lui de faţă, îl înfruntară ca pre un luptătoriu înpotriva lui Dlulmnlăldzău. oct. 60731.
    1.1.100.    ÂSTĂDZ adv. (< lat. ista die sau din astă + zi) 1. în ziua de faţă, în ziua în curs, azi. Vei vedea două cununi frumoase de flori ce ne-au adus astădz din rai. nov. 140722. 0 (Cu funcţie adjectivală, precedat de prep. de) Trei sânt părechile a svlitnţilor bezsrebrănici, pre numele acesta şi pre acesta meşterşug... A treii sânt aceştea de astădz. oct. 70712. ♦ (în corelaţie cu mâine) a) când..., când... Astădz mânea într-un loc, mâine aiurea, ian. 32717; b) (posibilă loc. adv.) Zi după zi, zi de zi; zilnic; mereu, în permanenţă. Era mâhnit şi astădz şi mâine. nov. 120717. 6 Loc. a d v. De astădz de mâine = de pe o zi pe alta; de azi pe mâine. Să nu mutăm vreamea pocăinţii zăbăvindu-ne în păcate de astădz de mâine. Că nu ştim până mâine agiunge-vom? apr. 67710.
    2.    In prezent, în zilele noastre, în contemporaneitate. Acolo i să strânge săbo-rul svfi/nţiii sale astădz. dec. 205711. 0 (Deseori precedat de prep. până; arată că
395
o acţiune sau un proces început(ă) cu mult înainte nu şi-a încetat nici până în prezent desfăşurarea) laste de trăiaşte fântâna până astădz întru slava Dlolmnluflui nostru Ifisu/s Hfristo/s şi pomană s/fi/ntei. sept. 5731. l-au svinţitu-i casa besea-rică denaintea ei, carea iaste până astădz în Râm şi o fân la multă cinste toţ. nov. 14276.
    1.1.101.      ASTRUCÂ, ASTROCÂ vb. I. T r a n z. şi refl, pas. [< lat. *astruicare (= astruere) cu sensul lui obstruere, cf. DA] 1. T r a n z. A înmormânta, a îngropa (cu determinări care indică locul: în pământ, sau obiectul: în secrii) Să adunară... să astroce s/filntele ei moştii. oct. 5479, cf. mai 113728. //// astfrlucară în pământ, oct. 86715. Astrucându-l în secrii. dec. 2417 18. O astrucară într-un secrii de marmure, febr. 57719. 0 Refl. pas. Adormiră şi ei... şi să astrucară lângă sv/â/nt/u/l. dec.246731. S-au astrucat... în câmp. ian. 375,
    1.1.102.      ASTUPA vb. I. T r a n z. (< lat. *asstuppare) Trebuie menţionat că în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei şi că acest cuvânt, în VS, apare numai în expresii. 1. A(-şi) astupa urechile = a nu voi să audă sau să cunoască ceva. 4 dzâle audzând şueratul zmeilor, ne-am astupat urechile, că nu puteam răbada şueretele lor. oct. 79727. Ca o aspidă astupându-ş urechile, n-au vrut să-nţăleagă. mart. 26715.
    2.     A astupa gura (cuiva) = a face (pe cineva) să tacă, să nu mai clevetească; p. e x t. a închide gura (cuiva); a amuţi (pe cineva); a reduce la tăcere. Au astupat gurile şi le-au făcut mute acelora ce să sâmeţăsă cu filosofiia lor. dec. 21376. An priimit şi obreazaniia legii. Pentru să astupe şi gurile ereticilor, ian. T/14. Astupa gurile pricitorilor. mart. 17/32. 0 Refl, p a s. Să să astupe gura ereticilor, dec. 238714. De s-ar astupa aceaia gură carea grăiaşte hulenii spre DJo/mnul mieu H/risto/s. dec. 245715.
    1.1.103.      ASUDA vb. I. (< lat. assudare) 1. Intranz. A transpira, a năduşi. Mâncaiu puţântea şi am asudat cum aş nota într-apă şi fără de grija fu s/u/fl/e/tul mieu şi măfeci ca nice dănăoară ostenit, apr. 74716.
    2. R e f 1. (în context figurat) Spun că ceale şeapte săptămâni de păreasemi a slfâ/nt/ullui post, numai 15 somochine uscate mânca. Cu aceastea sudori asudân-du-să, în noîdzăci de ai vieţuind, au şi mai bine. febr. 69711. De precizat că în TDRG este înregistrat, ca primă atestare pentru sensul 1., un citat din Eminescu, iar pentru sensul al doilea, un citat din Ureche. în DA, pentru sensul 1. este citat Clain, iar pentru sensul 2., I. Vâcărescu.
    1.1.104.      AStJPRA şi ASUPRA prep. şi adv. (< lat. ad-supra) 1. Prep. Pe, peste; deasupra, lîli adusă racla mluicinicului. Şi spusă... că cu dânsa au tămăduit în Persidapre un îndrăcit, puindu-o asupra lui. ian. 33710.
396
    2.     Prep. (Cu de partitiv) Loc. p r e p. De deasupra = de pe. Descărcând de deasupră-ş acea multă avuţâie, mearsa la Alexandriia. dec. 246718.
    3.     E x p r. A fi (ceva) asupra (cuiva) = a purta răspunderea (pentru ceva); a (se) muta responsabilitatea (la, către altcineva). Dă-m grău să hrănesc oamenii aceştea şi datoriia-ţ va fi asupra mea, mai 12677.
    4.     E x p r. A avea asupră = a putea numi ca al său; a avea la activ. Având asupra sa şi boerie de eparh. oct. 86732. Eu sânt un om păcătos. Şi n-am asupră nice un lucru bun. nov. 133718.
    5.     Prep. (După verbe care exprimă o domnie, o stăpânire etc., indică persoana sau obiectul asupra căruia se întinde puterea, stăpânirea etc.) Peste. împăratul... îi deade puteare asupra a tot creştinul, sept. 35725.
    6.     Prep. (După verbe care indică o năvală, o năpustire, o lovire) Spre, pe, peste. Năroadele să porniră asupra s/fâ/nt/u/lui Ioan. sept. 31713. Când fu demineaţă, slobodzâră asupră-le multe fealiuri de godine cumplite, nov. 138720. Năvăli asu-pră-i un varvar. ian. 23735.
    7.     Prep. (Mişcarea înspre cineva sau ceva, asupra cuiva sau a ceva se face cu intenţie duşmănoasă) împotriva, contra. Biruire asupră de vrăjmaş, sept. 5/30. Eu i-am invitat pre toţ pre-aceştea asupra voastră, sept. 29718. 0 (în context figurat) Amară frântura şi necătura holburilor ce-au venit asupra besearicii, o ştiu aceasta şi eu. ian. 39710. 0 E x p r. A se scula asupra (cuiva) = a ataca (pe cineva) pe neaşteptate. Să sculă noaptea asupra oaspelui şi-l ucisă. nov. 11771. Să sculară asupră-le necredincioşii de-i legară fără milă. mart. 23/2. A veni (ceva) (cuiva) asupră = a veni pe neaşteptate. Pentru leagea noastră şt credinţă nu vom răbda tot răul ce ne va veni asupră. oct. 94727. Cându-ţ vine asupră gândul cel viclean, smulge-f sabiia... şi-ţ vei tăia pre toţ vrăjmaşii, mai 136713.
    8.     Prep. (Despre spusele, gândurile, sentimentele, acţiunile îndreptate împotriva cuiva sau în legătură, referitor la cineva) împotrivă, în contra; p. e x t. în legătură cu, referitor la. lacâ-ţ porunceaşte apostolul lui D/u/mnlăidzău, Ioan, să nu te mişei nice dânăoară să te ispiteşti asupră de om cu rău. sept. 30736. Pomindu-să cu iboste spurcate asupră-i maică-sa, şi el nevrând, i-au pusu-i în pizmă o năpaste. id. 31713. Deaderă acesta sfat asupra slfâ/nt/u/lui. id. 37722. Au dăruit asupra diavolului s/fâ/nta cruce, iară asupra mrejilor lui, s/fdntlelle cărţ. apr. 7179.
    9.  Prep. Pentru. Tigaia... carea el gătasă asupra s/filnţilor. febr. 60729.
    10.      Loc. a d v. (Mai) cu asupră = (şi) mai mult; cu prisosinţă; peste măsură, din cale-afarâ. Din rudă ca aceasta luminată şi vederoasă fiind slfâfn-tlull, şi mai mult crescând în credinţa cea bună, luă mai cu asupră, cu multul, de la-mpăratul, de-l pusă preste altă boerie ce avea. Ii deade şi hătmăniia cea mare. dec. 216712.
397
    11. Adv. (Urmat de prep. de ajută la formarea superlativului absolut) Foarte. Poruncit fiind să facă puţântea rugă pre vreame de năduşală, întindzându-o cu asupra de mare fală ce avea, îndată amurţî şi rămasă mut. dec. 213721.
    1.1.105.    ASURDZÎ vb. IV. I n t r a n z, (< lat. *assurdîre) A deveni surd. îndată i-au săcat mâna şt i-au orbit şi ochiul aceiia părf ş-au asurdzât dimbe urechile, nov. 126723.
    1.1.106.    AŞCHIE (Numai la pl., aşchi) s.f. [< lat. ascla (= astula sau assula)] Bucăţele mici şi subţiri desprinse dintr-un material. Strujind pre sv/â/nt/u/l cu aceale brânci au mănuş de her... sărind aşchi de carnea svlâlntiullui. oct. 97711.
    1.1.107.    AŞEA adv. şi adj. invar. (< lat. eccum-sic + -a, cf. Arvinte, ST.L.FAC., p. 56, 1.3.5.2.) I. Adv. în felul, în modul, în chipul acesta, astfel. I-au tumatu-i jeratec preste cerbice şi aşea o au mutat dintr-această viaţă trecătoare, sept. 2078. Nu iubi, cinstită fecioriţă, a muri aşea, fără de cinste, ca făcătorii cei de râu. nov. 141719. 0 (în construcţie) Nice aşea = nici într-un fel; cu nici un chip. L-au pusu-l şi fără voe în slujitorii cei de oaste. Iară sv/i/nţia sa nice aşea nu-ş părăsîpodvigul. febr. 73726.
    2.     Astfel, (după) cum urmează; cum se va vedea în continuare. Deci aşea i-au fostu-i începătura, dec. 20878. I-au venitu-i gând aşea... apr. 6374.
    3.    (întărind un adevăr) Astfel, în acest mod. Aşea au fost voia lui DluJm-nlăldzău, să să tâmple trei, de vreame ce şi svlâ/nta scriptură aşea adevereadză. dec. 22477.
    4.    (întărind o afirmaţie) întocmai, exact. „Iaste adevărat aşea ce spun de tine?“ „Aşea iaste adevăratdec. 188729.
    5.     (Cu nuanţă conclusivă, mai ales în construcţia şi aşea) Aşadar, prin urmare; aşa stând lucrurile; după aceea. Şi aşea sviilnţii lui D/u/mn/ăldzău luptându-să cu focul şi cu apa, să afundară, sept. 35728. învăţă boiarinul de-i tăiarâ capul. Şi aşea mearsă la D/u/mnfă/dzău. dec. 189718.
    6.    E x p r. Aşea cum = pe când, în timp ce. Sv/â/nt/u/l... făcea rugă întru sine aşea cum era spândzurat. sept. 3677. Aşea cum sta ei legaţ denaintea nărodului lagiudeţ, să scorni vivormare. nov. 148721.
    7.    Pe loc, în aceeaşi clipă; numaidecât; numai ce. Şi deaca le dzâsă, aşea fu nevădzut. oct. 4871. Cum era în cort, unde descălecasă, aşea veade pre sv/ăfn-t/u/l Dimitrie viind cu suliţa asupră-i. id. 88722.
    8. (Urmat de un adverb) Atât de... Cum te schimbaş aşea îndată, febr. 8573.
    n. Adj. invar. Să părăsască aşea mare oraş care l-au răscumpărat cu cinstitul
său sânge. oct. 88723.
    1.1.108.    AŞEDZÂ vb. I. T r a n z. şi r e f 1. (< lat. *assediare\ ad-sediare, cf. Arvinte, ST.L.FAC., p. 57, 1.3.5.4.) 1. Refl. p as. A (de)pune trupul unei persoane decedate în biserică. Să feaceră ş-alte minuni când să aşedză fericitul părinte, febr. 83714.
398
    2.    T r a n z. A pune, a instaura ordine (într-o ţară); a institui disciplină, supunere; p. e x t. a linişti, a potoli (o revoltă); a reorganiza. L-au mânat... de-au aşedzat împărăţâia perşilor... când s-au rădicat asupră-i. ian. 9729.
    3.    A aranja definitiv (ceva); a pune în bună rânduială; a rândui. Aşedzându-i în svlăinta credinţă, să dusă cătră parii. nov. 125717. Aşedzănd besearici şi făcând multe minuni, mai apoi s-au săvârşit de păgâni cu focul. id. 12979.
    4.    R e f 1. A se stabili (cu locuinţa) definitiv într-un anume loc; a se sălăşlui. Să aşedză în ţara Senaar. sept. 23728. S-au aşedzat cu lăcuinţa la munţ. apr. 6973.
    5.    T r a n z. A găzdui (pe cineva); a lua (a primi) în gazdă. Svlâlntlull îl aşedză la casa sa. oct. 97728.
    6.    T r a n z. A domni, a conduce, a guverna. Acest sv/â/nt, aşedzăndMaximian, l-adusără la dânsul legat. sept. 473.
    7.    (S p e c.) R e f 1. A se resorbi; a se pune la loc; a reveni (în poziţia iniţială). Să apucă de veşmintele sv/â/nt/ullui loan, ce era-mbrăcat, şi pusă preste ochiu, în cap. Şi îndată... i s-au aşedzat ochiul la loc. nov. 112730.
    8.    T r a n z. A distribui, a împărţi, a repartiza; a amplasa, lîtş aşedză... bine avearea ei şi ieşi din toată grijea. mart. 5/35.
    în DA sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei numai pentru sensurile 4 şi 6.
    1.1.109.    AŞTEPTA vb. 1. [< lat. *astectare (- ad-spectare, printr-o formă intermediară astectare); cf. deştepta] Intranz. (Cu sens figurat) A se pregăti, a se găti (cuiva ceva); a fi prevăzut pentru cineva. Pre... Rim aştaptă ceriul, ian. 21716. Munci vă aştaptă. mart. 5773. Spuindu-i slava ce-l aştaptă să-l priimască. apr. 9871. 0 Refl. pas. E x p r. A i se aştepta (ceva de la cineva) = a i se cuveni. Lăsă cinstea ce i să aştepta de la-mpăratuL nov. 10376. Pentru sensul figurat nu sunt înregistrate atestări în DA din scrierile lui Dosoftei.
    1.1.110.     AŞTERNE vb. UI. T r a n z. (< lat. astemere) 1. A împrăştia (ceva) pe jos. Şi aştemândpietri, o pusără în temniţă, mai 126732.
    2.    A întinde (pe cineva) în poziţie orizontală; a culca, a lungi (pe cineva), cu scopul de a(-l) ucide. Ii aştemurăpre grătariu înfocat, nov. 113730.
    1.1.111.     ATÎNGE vb. III. T r a n z. şi r e f 1. (< lat. attingere) 1. T r a n z. (Prin prep. la se indică locul în care se face contactul) A lua contact direct (sau superficial, uşor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafaţă. Gazneanul loan... bolind la ochi de cursoare, l-au tămăduit atingându-l la ochi cu părticea de sv/â/nta priceaştenie. sept. 3733. Nu l-au atins focul nice la un par. mai 122729. 0 R e f 1. (Prin prep. la se indică obiectul sau partea supusă contactului din partea subiectului) Năroadele să-ndesa să să atingă la sv/ilntele lor trupuri, mart. 28719. ♦ P. e x t. A întinde mâna cu scopul de a apuca. Dzâsă părintele cătră Pavel: „Şedz la masă. Şi ia aminte să nu te atingi la bucate mart. 25710. 0 (Prin
399
prep. cu se indică obiectul sau partea prin care se face contactul) Mearsă de să atinsă cu mâna de căldare şi-i rămasără unghile la căldare lipite, sept. 771.
    2.    (Glosat marginal) A se stropi. Părându-i că-i stâmpărată apa, cercă anume că-i reace şi, cum să atinsă (stropi - notă marginală) pre obraz, i-au ars ochii şi i-au scos şi sufletul. febr. 52724.
    3.     (în context figurat; despre privire) Ferice de ochii tăi că nu cutedzară, nice să atinsără de ceva omeneşti lucruri, apr. 7573.
    4.     R e f 1. A se apropia de...; a îndrăzni să... Cu credinţă să te apropii şi cu frică mare, şi cu pocăinţă adevărată, şi cu ştiinţă curată la d/u/mn/ă/dzăeştile taine, şi la sv/i/nţie te atinge, apr. 73735.
    5.    R e f 1. (Construit cu prep. la) A răni, a vătăma. Să nu să teamă de ceia ce ucig trupul şi la slulfllelt nu pot să să atingă, apr. 81714.
    1.1.112. ATÎTEA adj. neh. V. atât.
    1.1.113.     ATÂT, atâta, atâţ(a), atitea, adv., pron. şi adj. neh. (< lat. eccum-tantum) I. Adv. 1. E x p r. De cât... de-atâta = pe măsură ce..., tot mai mult. De
cât mai mult îl munceaşte, de-atâta mai mult să-ntăriia ceialalţ toţ svli/nţii creştini. nov. 15774.
    2.     (Corelativ) Atâta..., cât... = în aşa măsură (atât de...), încât... Neştiind ei acesta meşterşug feredeuşesc, i-au drlăfmălitu-i atâta, cât i-au domolit, de i-au făcut a-i sluji ca neşte robi. sept. 28720. Atâta-l zmâciră şi-l dărâmară, cât îl lăsară nume de mort. id. 31714.
    3. L o c. c o n j. Atâta cât - încât. întărindşi-nvăţândpre ucinici, atâta cât şi pre-mpăratul mai apoi l-au înduplecat de s-au creştinat, oct. 48714. Gurile li să strâmbară şi să schimosâră graiurile, atâta cât sa-nspăimară toţ de mare minune. nov. 148732. Fu bătut... atâta cât tot locul s-au roşit. dec. 213725.
    4.    (în construcţia) Atâta de (adj.) ... ce + vb. = deoarece atât(a) ... Le era greu că n-avea apă aproape să să stâmpere în zăduvul lucrului, atâta de greu la murmuri împărăteşti ce tăia. nov. 156724. Virgula introdusă de autorii DA după substantivul lucrului poate fi pusă şi după adjectivul greu, rezultând, astfel, o construcţie alcătuită dintr-un adverb + prepoziţie care, stând pe lângă un adjectiv, creează superlativul absolut al acestuia. Situaţia este interpretabilă, ambele soluţii fiind viabile. Rezolvarea aparţine cititorului care poate să decidă, în context, unde cade accentul în frază.
    5.    (Restrictiv) Numai acest (singur, unic) lucru, mai mult nu. Nu nădejdui altă mai mult de-atâta de la mine. oct. 95716. Şi atâta-i mai mult a dzâce: Că de-ar trebui la oameni să să facă o icoană..., să fie făcută de-amănuntul din tot fealiul de bunătăţ, însuş acesta era marele Grigorie. ian. 33715,
    6.    (Nu) tocmai, (nu) în aşa măsură de... Şi târpiră toată truda, neavănd atâta trup tare. febr. 8074.
400
    II. Pron. neh, (înlocuieşte un nume sau o propoziţie, exprimând o cantitate, o măsură etc.) Aţâţa mi-s banii. nov. 13475. Hrana ei era puţântea, cât o unghie, a treia sau a patra dzî, altă nemica, fără numai pită. Atâta. dec. 245726.
    in. Adj. neh. Astfel de...; care este aşa de (mult, îndelungat etc.). Unde erai atitea ceasuri şi la ce videnie îţ suiai mintea? oct. 45v/21. Să mira de-atitea la-crămi. id. 53718. Acesta blâdnică... au spurcat atâţea oameni, mart. 3/18. 0 (In construcţie) Milostivul Dlulmnlăldzău nu o au părăsât, nice-i fu greaţă de-atâta spurcată şi necurată, oct. 51717 („de o femeie aşa de spurcată şi necurată“, DA).
    1.1.114. ATUNCE(A), adv. V. atunci.
    1.1.115.   ATUNCI, adv. (< lat. ad-*tunce) I. 1. (Cu sens temporal, în opoziţie cu acum) Pe vremea aceea, în acel timp, în momentul acela (despre care este vorba). Era giudeţ a un neam atunce, în dzâlele când n-avea împărat, sept. 23729. Şi era atunce toate besearicile închise şi pecetluite, nov. 14575.
    2.    într-un moment concomitent cu o acţiune sau urmând imediat după aceasta. Silind pre toţ să facă jrătvă dracilor, atunce această sviâJntă stanţă... începu a cânta. oct. 5774. O astrucară acolo, precum Xeniia au poruncit. Atunce şi cearcănul cel de steale s-au ascuns, deaca s-au astrucat svliintlelle ei moştii. ian. 317
14. 0 (însoţit de alte adverbe, cu sensul precizat de acestea) Petră atunce amu era plătit cu slujba şi iertat de robie. ian. 22721. 0 (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Pre-atunce = (cam) în timpul acela, (cam) pe vremea aceea. împărăţândpre-atunce Dechie. dec. 18872. Pre-atunce tămplându-să o vicleană şi cumplită eresă... ian. 2278. De-atunce(a) (înainte, încoace, până as-tădz, până acmu) = a) începând cu acele timpuri; din acel moment sau din acea epocă (până astăzi). De-atunce s-au apucat de să ţâne această sărbătoare a sv/i/ntei Cruci. sept. 18715. De-atunci până astădz pururea varsă mir de bun miros. dec. 21278. Cinstitul Zotic de-atunce până acmu... face minuni multe. id. 24876. Sânt mai la cinste aceastea decât toate câte-s făcute de-atunce încoace şi câte s-or face. ian. 44715. De-atunce înainte şi până astădz fraţâi aceiia au mare agiutoriu pre fericita Thomaida în războiul trupului, apr. 8477; b) încă de pe acele vremuri; chiar din timpurile acelea. Pancratie de-atunce cunoscându-să cu svlălntlull Petră, când fu după Nălţarea Dlo/mnluflui H/risto/s, urmă lui. febr, 63733. 0 (Cu funcţie adjectivală) De (pre-) atunce(a) = din vremurile acelea; contemporan (cu ceva din trecut). Epli/sclolpul de-atunce. nov. 129734. Au minunat şi pre-acei de-atunce şi pre aceşti de-acmu cu minunata lui răbdare, nov. 17171. Arhiepiscopul de pre-atunce. febr. 75736.
    II. (Cu sens restrictiv) Numai în acest caz; numai aşa; numai astfel. Vrând să ucigă pre sv/â/nt/u/l loan, nu i-au lăsatu-i..., dzâcând: „Lăsaţi Deaca veţ vedea altele mai mare, atunce va fi de certare. “ sept. 30736. In DA nu sunt înregistrate, s. a., atestări din scrierile mitropolitului.
401
    1.1.116.     AŢĂ s.f. (< lat. ac ia) S p e c. Sfoară specială, întrebuinţată în zidărie, pentru măsurători (verticale şi orizontale). în TDRG şi în DA apare înregistrată doar sintagma aţa zidarului (;ziditorului), cu o unică atestare, din Biblia (1688). Dosoftei întrebuinţează cuvântul cu aproximativ acelaşi sens ca cel menţionat în DA (numai că în VS nu se indică numai direcţia verticală), dar fără determinare. Cerşu de-i deade galbeni să mâie să cumpere ce trebuie pentru temelie, arătându-i cu aţa măsura caselor şi locul... Cu lesne măguli firea-mpăratului, că luând a mână aţa cu vărtealniţa, şi zugrăvindu-i urdzâîurile cu măsuraturi, de-l bucură şi-i ogoi gândul, oct. 48728-30.
    1.1.117.  AŢĂPIvb. IV. V. a ţapi.
    1.1.118.     AŢÂPI vb. IV. Intranz. f< lat. *attepire (— tepere)] A începe să doarmă,cuprins de un somn uşor şi scurt; a aromi. Pre acea rogojioară a hiică-sa aţâpind, răpăosă. sept. 27719. M-au mânat la pomătul lui Agrippa... Ş-am aţăpit, de-am adormit supt umbră de un pom. nov. 106735. Fiind la utrăne, cetindu-să citenie slulflle/tească, am aţâpit puţănel. apr. 7073.
    1.1.119.     AŢÂŢA vb. I. T r a n z. şi r e f 1. [< lat. *attitiare (< titio, -onis „tăciune“)] 1. T r a n z. A incita, a întărâta, a asmuţi, a provoca, a stârni (sentimentele, pasiunile cuiva). Aceastea cuvinte aţâţară şi trasără la multă turbare... pre trufaşul, dec. 188733.
    2.     R e f 1. p a s. A instiga, a provoca, a agita, a stârni (o acţiune). Trecând trei dzăci de ai. întru carii aţâţându-să de la vrăjbitori ca de la nescare vivor turbu-rătura goanei, da în creştini mare iscuşenii de munci. mart. 6177.
    1.1.120.     AU conj. şi adv. (< lat. aut) 1. (Cu funcţie disjunctivă) Sau, ori. Anului nou au tânăr. sept. 176. Acestea le adeveriia... că le-au vădzut avidomă au în bui-guit. oct. 8879. Patro au cinci mile. mart. 39711. 0 (Cu funcţie explicativă) Zidind dlulmnlăidzăeşti hesearici. Au mai vârtos a dzâce, isprăvind şi pre oameni besearici lui D/ufmn/ă/dzău. nov. 182710. Şi la 70 de ai a toată viaţa sa, au dm-ce-vom a umorâciunii sale, ş-au datu-ş... sfu/fl/eltul. dec. 207716. 0 (Leagă propoziţii sau noţiuni care se exclud ca opuse sau contradictorii; mai ales în interogaţii) Oare numai tu, Teofile, şi cu de-ai tăi, v-aflaţ fără minte cu-nchinăciunea icoanelor? Au împăratul şi cu ai de noi ce săntem vede roş şi dlo/mnim? oct. 5977. Aceasta-i cetatea au rătăcitu-m-am? nov. 106712. Plânge-ţ-voi moartea au prăznui-ţ-voi aflarea? mart. 4473. Dar să-ţ dobândeşti au urgie să-ţ iai? id. 467 17. 6 (în alternanţă cu sau) Au lipsecu-vă cai sau haine sau bani? mai 118720.
    2.     Adv. (Singur sau precedat de prep. de sau de adv. dară; în propoziţii intero-gativ-negative) Oare, dar. Dară au nu-i şi el împărat? Au nu poartă alurgkidă şi cunună? nov. 146720-21. Oare stricatu-i-au ceva sărăciia celuia, de au nu-l du-sără în sânurile lui Avraam? ian. 38727. De au nu ca pre un tâlhar legat îl petre-cură de-l băgară în groapă, ducându-ş s/ulfl/eltul gol de la lume? id. 38732.
402
O (Singur sau precedat de doara) Dacă. Şi-t întrebă: „Au doară-i diaconul lui No-nos?“... Şi el dzâsă: „Aşea-i.u oct. 54731. Spune-mi... au doară tu eşti nazorian? mart. 45¥bl735. O-ntrebă au voia îi iaste împreună cu dinsele să fie în petreacere şi-n vieţuire? mai 132720.
    1.1.121.    AUDZI vb. IV. T r a n z., i n t r a n z. şi r e f 1. (< lat. audire)
1. T r a n z. A percepe sunetele, zgomotele etc. cu ajutorul auzului. S-au spodobit de-au audzât glas de-acolo. dec. 203v/5. Ceti... de audzâia toţ. mart. 43728. 0 (Absol.) Idolii păgânilor sânt argint mut şi aur, făcuţ de om. Au gură şi nu pot grăi. Au ochi şi nu pot vedea. Urechi au şi n-aud. ian. 2174. 0 Refl. Fiind mare plănsoare de Romana, s-au audzât preste tot oraşul Efesului, şi audzî şi tatăl lui Dioscorid. sept. 28731. Ţâpetele i să audzâia 30 de mile. oct. 79730.
    2.    Intranz. A afla despre ceva sau despre cineva. Audzănd împăratul că-i tot viu... sept. 36710. Intorcându-să de la Africa, audzî de minunile sv/â/n-t/u/lui... Şi deaca audzî de ciudease,... mearsă la svfâ/nt/uH. oct. 74716,18. Foarte o-ndrăgisă audzănd de bunâtâţăle ei şi de vitejie, nov. 167717.
    3.    (Construit cu pronumele reflexiv în dativ) A asculta (vorbele cuiva); a se şti vizat (de vorbele cuiva). In DA se dă echivalarea semantică: „auzindu-se batjocurii). O-ntrebâ: „Cine eşti tu?“ Iară svlâlnta îi dzâsă: „Poate hi că fi s-au întunecat mintea. Că de-ai fi treaz, m-ai cunoaşte că sânt Teodotiia. “ Şi audzăndu-ş aşea Simplichie, învăţă de arsără un cuptoriu şi aruncară în nontrul cuptoriului pre sv/âlntă. sept, 20735.
    4. T r a n z. A afla, a cunoaşte. Să audz din rostul lui adevărul, nov. 150723.
    5.    I n t r a n z. (Construit cu dativul) A asculta, a se supune (poruncii) cuiva. De vreame că-m porunceşti, de nevoaie-i să-ţaudzu împărăţăii tale. mai 117723. Acest ultim sens nu este înregistrat în nici unul dintre dicţionarele cercetate.
    1.1.122.     AUR s.n. (< lat. aurum) 1. Metal preţios, galben lucitor, din care se fac obiecte de valoare (prep. de indică materialul din care este făcut un obiect). Şi cine a sta povesti neatedul zidiului şi porţâle zidiului tocmite cu aur şi argint de-ameastecul. oct. 46724. Şi-n nontru deaca-ntrai, în cetate, pre o pomostină de aur, case de aur cu jilţuri aurate şi secrie de aur. id. 46725-26. Luă bodzâi cei de aur şi de argint, febr. 61722. Veşminte de aur. id. 8076. Podobise cu haine scumpe, cu aur şi mărgăritar, mai 11779. 0 (In sintagma) Cămara cea de aur (este posibil ca, pe lângă sensul de „camera în care se află obiecte de valoare, din aur“ - pentru că aceasta aparţine unei fiice de împărat, sau chiar împăratului - să-şi lărgească înţelesul spre „camera în care sunt strânse bogăţiile, averea cuiva; un fel de vistierie“)- învăţă să bage... pre svlâlnta Fotini, cu cinci a ei surori, să o ducă în cămara lui cea de aur. febr. 8672. învăţa... să-mparfe la săraci avuţâia ce să afla în cămara ei cea de aur. id. 86717. 9 (In sintagma) Aur curat (probabil prin contaminare cu argint curat), se întăreşte sensul de „pur“, „real“, „adevărat“.
403
Schimbând şi premenind mult fân în aur curat. sept. 32712 (se referă şi la calita-tea/valoarea superioară a acestui metal). 0 (In context figurat) Dau tină şi pământ putred, ce nu-i de nice im preţ, şi voiu lua aur de multă cinste, nov. 141725.
    2.    F i g. (în sintagma) Rostul (sau cu rostul) de aur: se zice despre cel care vorbeşte cu eleganţă şi cu uşurinţă, despre un orator bun. Tradus din Chrysosto-mos, epitet ce i se dădea vestitului orator bisericesc, sfântul Ioan - cf. DA, unde nu sunt însă înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei. Fericitul Ioan, cu rostul de aur. nov. 13773. Ioan, Rostul de aur. ian. 36714. D/u/mnlă/dzăescul Rost de Aur. id. 43732. Pentru variaţie, căci sintagma este frecventă în VS, Dosoftei recurge şi la construcţia: Marele dascal şi aseamenea apostolilor Limba de Aur, Ioan. sept. 32731.
    3.    P. e x t. Bani (de aur); bogăţie; tezaur. Apostolul împărţând tot aurul în mă-nule mişeilor, oct. 4971. Tremisă şi altă cumpănă de aur la apostolul, id. 4976. Un zmău foarte mare, de dzăcea la uşea visteariului (cămările — sinonim marginal), unde era tot aurul împărătesc, febr. 8278.
    1.1.123. AVEÂ. vb. H. T r a n z. şi r e f 1. (< lat. habere) LI. T r a n z. A deţine, a poseda; a stăpâni, înţălepciunea şi cartea, de-or hi amândouă la omul, acela-i ca cu amândoi ochii întregi având la trup. apr. 70730. După doîdzăci de dzâle mi să fărşi şi apa ce aveam, şi slabiiu. id. 7477. OP. e x t .Eu s-aibu în ceriu curţ? Dară de unde? oct. 49720. 0 Loc. v b. A(-şi) avea lăcaşul = a locui; a avea domiciliul, reşedinţa în. Lăcaşul avându-ş în Damasc, ian. 15730. A(-şi) avea ruda = a se trage, a veni (din...); a fi originar (din...). Acesta... avea ruda sa de la Antiohiia. nov. 130728. 0 (La imperativ; construit cu pronumele posesiv în dativ) Aibi-ţ cămeaşea ta şi păgănăţâia tal mart. 61731. ♦ A deţine o anumită poziţie socială, un rang. Brâu, carele îi era sămn de comiţiia lui, boerie de oaste ce avea. sept. 9722. Avea multe a ţărâi boerii mari. mai 125710.6 E x p r. A avea putere = a avea dreptul nelimitat şi necondiţionat de a acţiona. Lavrentie, bărbatul Hrisippei, hiică-sa, carele avea mare puteare în ostrov, sept. 3076. Eu am puteare să umor pre toţ. nov. 14271. 0 (în construcţie negativă) A nu avea putere (asupra cuiva) = a nu putea atinge (pe cineva); a nu putea provoca nici un rău (cuiva); a nu avea nici o influenţă asupra cuiva. N-au puteare asupra voastră. oct. 80725. ♦ (La imperativ) Foloseşte! Ia! Pune mâna pe...! Siujeşte-te de...! Frate, cându-ţ vine asupră gândul cel viclean, smulge-ţ sabiia, adică frica lui D/u/mn/ă/dzâu, şi-ţ vei tăia pre toţ vrăjmaşii. Şi-n loc de trâmbiţă, aibi d/u/m-n/ăldzăeştile cărţi Că în ce chip trâmbiţa strânge oşteanii, aşea sv/i/nt/e/le cărţ strigă cu noi, şi strâng gândurile noastre la frica lui Dlu/mrdădzău. mai 136715. 0 E x p r. A (nu) avea (ceva) la mână = a (nu) avea la dispoziţie, în stăpânire; aici: a fi sărac, a fi lipsit de bunuri materiale. „Roagă-te pentru mine, părinte, că sânt om păcătos şi n-am la mâna mea nemică. “ Iară eu dzâş lui: „Hire-aş vrut şi
404
câte ai să nu aibi.“ mart. 56v/34. A avea (ceva) pre mână = a dispune de... Mearsă cu aurul ce avea pre mânule sale. oct. 51718.
    2.    (Complementul este parte integrantă a subiectului) A purta (un semn, o urmă). Unde şi chipul lut cetăţeanii pusără, având în cap cuiele răstignirii Dioim-niuilui nostru îiisuls Hlristols. mai 12276. ♦ A fî vinovat; a fi răspunzător (pentru...); a purta vină. Savin şi cu Crischentin şi alţ mulţ, ce avea mai multă vină, nu numai ce negriră, ce şi gurile li să strâmbară, nov. 148730.
    3.    A purta asupra sa (ceva) în permanenţă. Având la sine, de la părinţii săi, parte de aveare. dec. 18874. 0 F i g. Avându-l în limba sa, şi-n rostul său numin-du-l, goneaşte dracii, nov. 124712. Câte aveam în cugetul mieu. id. 150710.
    4.    (Construit cu un complement circumstanţial) A fi posedat de...; a fi locuit, a fi bântuit de... El îm spusă că întru sine de-avidomă are pre Satana, nov. 15176. Acela ce-i iubitoriu la argint şi la mărseaiele averii... are în sine pre Mercurie, idolul ce-i dzâc Ermis. apr. 102728. Acela ce slujeaşte curviei... are în sine idolul Afroditei. mai 114715.
    5.    (Ca o posesie pot fi considerate drepturile părinţilor asupra copiilor; p. e x t. puterea stăpânului asupra slugii) Având un ţăran un cucon... oct. 42730. Avea slujnice şi slugi multe. id. 51713. Iertându-ş robii ce avea. apr. 79718. De-aş mai avea un cucon, l-aş da la mănăstire şi i-aş da giumătate de avearea mea... Şi cea-lalalt să-l căsătoresc. Dară avăndu-mi numai pre tine, mă mir carea din doă oi face. iun. 15872.
    6.    (Construit cu acuzativ dublu, când este numită persoana sau fiinţa care este rudă, prieten etc. cuiva) Având sor creştină, oct. 45721. Aşijdere un jidov, având priiatin pre un creştin..., lîlş lăsa multe ori la dânsul odoarăle casii şi aurul. nov. 11872. 0 E x p r. A avea (pe cineva) ca pe o soră = a ţine, a iubi (pe cineva) ca pe... Nice leac atingându-să defemeaie-ş, ce avându-o ca o sor. oct. 44718.
    7.    (Construit cu un adverb) A fi pregătit (pentru ceva). Ascultându-l împăraţâi, mânară cine avură gata să aducă mai curund. mart. 32714,
    II. T r a n z. A considera, a socoti, a ţine (pe cineva) drept... Carii încă le era mintea peminteascâ. Şi avea mai de cinste pre loan decât pre Ilisuls. nov. 177721. 0 E x p r. A avea (pe cineva) chip = a considera (pe cineva) ca model. Am pre Isaiia chip. ian. 3879. A avea (pe cineva) la cinste = a pune mare preţ (pe cineva); a considera (pe cineva) superior; a crede foarte mult (în cineva). O samă de dânşii îl avea la cinste ca unul dintru sv/ifnţi. dec. 20374. A avea veste (în...) = a fi renumit, a fi recunoscut. Avea mare veaste în creştini, fiind de rudă mare şi întrecănd pre aîalţ la râvna sv/ifntei credinţe, mart. 38716.
    m. T r a n z. (Complementul indică o noţiune de timp sau de spaţiu) E x p r. A avea vreame (de ai) = a trăi, a vieţui, a locui undeva de mult timp. Are multă vreame de ai într-acel loc. sept. 30724. A avea cale - a avea înaintea sa un drum
405
(lung). Odânăoară având cale departe, lăsă la dânsul o pungidiţă cu 100 de galbeni, nov. 11874.
   IV.     (Complementul e o noţiune abstractă) E x p r. A (nti) avea grijă = a (nu) se teme; a (nu) se îngrijora. Să n-aibă nice o grijă. nov. 183727. A avea grijă (de cineva) = a fi îngrijorat (pentru cineva); a-şi face gânduri în legătură cu cineva. Având grijă de svlâlntlull, că era numai cu o haină. apr. 10576.
   V.      T r a n z. A se ocupa (de ceva anume), a se îndeletnici, a se preocupa de... Avea mare grijă a-ş podobi slu/jVe/tul cu bunătâţ. sept. 2571. Părinţ... ce... avea grijea şi slujba pregiur oaspeţ. oct. 60725. Avea lucru pre-ascuns. de rădica s/filntlelle lor moştii. mart. 37732. 0 E x p r, A avea (ceva) de grijă = a fi atent la..a lua seama la...; a se îngriji, a se preocupa de... Să aibă de grijea strigatului ce-i era pre samă dată. nov. 180724. Lumină pre toţ. Având de grijea slulfle-telor, agiutând săracele şi săracii, febr. 7679.
   VI.     1. (Complementul indică noţiuni abstracte) E x p r. A avea nădejde = a nădăjdui, a spera, a avea încredere. Aibi nedeajde, că vei avea... pre Hlristo/s agiutându-ţ. nov. 167720. Să aibi bună nedeajde. nov, 183725. A avea nădejde (spre cineva) = a-şi pune speranţa în cineva. Mă închin a Dlulmnlăldzău fără moarte. Iară mincinoşii dumnădzăi sânt draci şi vă momăsc să vă ia s/u/fletele la pierdzare. Deci să n-aibi spre mine nedeajd nemică, ci fă cum îţ iaste voia. mai 116731. A avea prepus (pre cineva) = a bănui. Avea prepus pre împărăteasa. iun. 156720. A avea în gând (ceva) = a avea intenţia; a voi să... De măritat... n-avea în gândul ei. nov. 139720. A avea gând asupra (cuiva) = a avea intenţii rele faţă de cineva; p. e x t. a dori (pe cineva); a-şi propune (ceva) (în legătură cu cineva). O răhneaşte... şi are gând asupra ei. apr. 99710. A avea silă - a fi silit, a fi obligat (eventual, a fi grăbit să...). Mă opreaşte oputeare de la Dlulmnlăldzău şi mi să cutremură oasele. Şi n-am nice o sâlă. oct. 6973.
   2.     (împreună cu un complement abstract corespunde unui verb cu sens pasiv) Ce om hi greşit, s-avem iertare de la iubiţii lui H/ristofs şi sv/ilntii cititori, febr. 90719.
   VII.     T r a n z. (Despre oameni) A fi înzestrat (cu...). Acesta au avut multă puteare la cuvinte, fiind eplilsdolp Ţlalrigradului. nov. 121710. înţelepciunea lui ce avea la cuvânt şi la poruncă de-mvăţături. ian. 33722. Pentru cugetul şi mintea ce avea a gândurilor... săfeace episcop, febr. 2672. Bună stidinţâ ce avea de mic. apr. 87725. 0 E x p r. A nu avea ştire (de ceva) = a (nu) avea cunoştinţă (despre ceva), a (nu) şti (nimic) (despre ceva). Fu scoasă den afară de poarta mănăstirii trei ai. Şi cuconul ce ea n-au avut ştire, i-l lepădă fata. febr. 6673.
   VIII.    1. (Complementul e o stare sufletească) A simţi. Având dor să mărturi-sască de Dlolmnlu/l H/ristols. nov. 142728. Având dor ca acesta nepărăsât la inema sa. id. 150734. Am dureare la inemă şi frică, nu cumva păcatele meale să-m
406
ţâie calea de cătră Dlo/mnfu/l. ian. 30v/20. De atunce nu mai avu nice o supărare de iscuşenie. apr. 6679.
    2.     (Construit cu prep. cătră, la) A nutri un sentiment faţă de cineva. S-au aflat oarecare femeae în Ţlalrigrad, anume Anastasiia. Având frică la Dfulmnfăldzâu. mart. 26bls/9. Toţ creştinii, de priinţa şi de credinţa ce avea cătră Dlolmniull H/risto/s, sarde să aruncă înşiş în foc, în cuptoare, id. 49713. 0 E x p r. A avea inema (Ia) (ceva sau undeva) = a se gândi permanent la cineva (sau la ceva); a fi cu gândurile (la...). Şi soarele apuind, având inemă la războiu, s-au rugat lui Dlulmnlăldzău şi dzâsă să stea soarele, sept. 272. Alexie avea inema în ceriu cu tot slufflfeitul. mart. 4174. A avea nevoie = a avea necazuri, a se afla în impas, la necaz, la greu; a suferi (din pricina cuiva) greutăţi, necazuri. Agiutând sv/i/ntei besearici, ce avea nevoaie şi război de cătră eretici, dec. 21176. Nu era om... lipsit. .. să aibă nevoie, ce era înger acela. mart. 3071. A avea oarece = a avea trecere; a fi luat în seamă, a fi preţuit. Noi cu totul celora ce ne vor face sărbătoarea şi pomenirea, vom nevoi spre spăseniia lor. Că socotim a avea şi noi oarece la Dlulmnlăldzău. ian. 4473.
    3.     A sta sau a fi cu cineva într-un anume raport. Pentru libovul ce avea împăratul, s-au înşelat de s-au lepădat de Dlolmniull H/risto/s. mart. 45vb7l5.
    IX.     1. A suferi. Firea sa cea d/u/mn/ăldzăiască n-au avut nice o patimă, nice are. nov. 120732-33. 6 E x p r. A nu avea nici o pagubă = a nu suferi nici un prejudiciu moral. Eu n-am pagubă, căce mă uit ţie, de vreame că din coasta ta m-au zidit Dlulmnlăldzău. ian. 40714.
    2. A provoca (cuiva) o suferinţă. Nice o mânie n-au avut cătră împărăteasa, nice avea de mâna noastră ceva rău. apr. 71720.
    X.      A primi ceva de la cineva; p. e x t. a i se permite cuiva să facă ceva. Acesta sămn au vădzut şi dzua, şi noaptea. Şi în vis încă au avut răspuns, sept. 17731. Având voaie veghiată la-mpărăţâie, să strângea la dânşii neguţătorii ce veniia ocolea, creştinii, din ţara creştinească, nov. 185729. Având slobodzenie toţ fără de nice o sâială în vedeare să margă la dânsâ, carele cum vrea. ian. 24732. Avea de la svlâ/nt/u/l socotinţă să o ducă la loc pustii, să nu afle oamenii, mart. 374. Eghipteanii, având bine de la slfilnţia sa, l-au slăvit cu cinste, mai 10575-7.
    XI.     1. (Construit cu infinitivul) A trebui, a avea îndatorirea, a fi dator să... Având poruncă de la necestivul să aibă toţ a să lepăda cu giurământ de Dlolm-n/ull Hlristofs, şi ceaia ce nu s-or pleca, să le fie moartea gloabă, ian. 875.
    2.     (Exprimând viitorul) De-i adevărat..., să aibă a da berilor pre boiarinul, să-l mănânce, febr. 58727.
    3.     (Construit cu infinitivul fără a) Până când nu veţ mai sătura adunând...? mai 14579.
407
    XII.     1. (Construit cu un conjunctiv) Urmează să... S-au spus de mainte că va să fie vas de ales. apr. 9773. Va să margă. mai 132731.
    2. (La imperativ, cu sens de imperativ) Amar voî carii râdeţ, că veţ să plângeţ şi să tânguiţ. mai 145726.
    XIII.    (Construit cu un participiu cu funcţie de element predicativ suplimentar, marcând mai mult ca perfectul) O femeae oarecarea cerşindu-ş odorul ce avusease dat pre mânute hiică-sa. dec. 213710.
    XIV.      (Construit cu adv. cum sau cu pron. rel. ce, urmate de infinitiv fără prep. a) A (nu) şti; a (nu) putea. însuş s-au legat pre sâne şi legătura să dezleage n-au avut cum. oct. 45725. îngerul feace: „N-ai tu cum lăcui într-aceaia curte, că-i a frăţâne-tău ". id. 4976. Având ce-i da vină şi cu creştinăţâia. nov. 18471.
    XV.      A fi alcătuit din, a se compune din. Octovrie având dzăle 31. Dzâua are ceasuri II. oct. 3976. Maie are 31 de dzile. Dzua are ceasuri 14 şi noaptea 10. apr. 105721. Iunie are 30 de dzile. Dzua are ceasuri 15. iun. 14771. 0 P. e x t. H/risto/s să aibă o voie, după-ntrupare. ian. 29722.
    XVI.     Refl. A fi (probabil latinism, cf. „res sic se habet“ = lucrul stă, este astfel; cf. DA). Micşor Ioan de pre stat să are, Ce la Dlulmnlăldzău are cinste mare. nov. 115720. 0 E x p r. A se avea în cunoştinţă (cu cineva) = a se cunoaşte (de mai multă vreme); a fi prieteni, cunoştinţe vechi. Rugat foarte de Nichifor Foca..., cu care s-avea în cunoştinţă şi în priinţă,... zidi o sv/âlntă besearică. iul. 3715.
    2.1.0. Elemente de origine slavonă
    2.1.1.   AIÂVE(A) adv. (< v. sl. ajave, cf. Arvinte, ST.L.FAC., p. 81, H.7.3.O.).
1. In realitate, cu adevărat, într-adevăr. Şi adecă mearele în poală. începu aiavea a să mira de mirosul şifrămseaţea lor. sept. 14726. 0 (Urmat de prep. în, într-, la) Arăta-ţ-voi şi-ntr-aiave adevârătatea. nov. 16473. Mărturisi într-aiave pre D/o/mnul H/risto/s. febr. 6376. Nenduplecându-să a să tăgădui de D/o/mnul H/risto/s, ce mai vârtos propoveaduindu-l în aiavea. mai 122735. Mărturisind într-aiavea pre H/risto/s D/umn/ă/dzău adevărat, id. 128721. Vădzându-le jidovii mărturisind la aiavea numele lui Ifisuls H/risto/s, D/o/mnul nostru, le băgară într-o şeaică fără cârmă. iun. 148723. 0 (In comparaţii) l-au arătatu-i videnie în vis ca-ntr-aiavea. nov. 148728. Depreună tustrei, nu în vis, ce ca aiavea, cui era atunce arhiereu... dzâsără cu un glas catră dânsul... ian. 44718.
    2.    Clar, limpede, exact. Cu opt ai mainte ştiu de ducerea sa la Dlulmnlăldzău. Arătând mainte aiave de tot lucrul său. dec. 239730.
    2.1.2.   AGAREÂN, -I, s.m. (< v. sl. Agareninu) Nume biblic dat mahomedanilor (şi în special turcilor, cf. Şăineanu, DU), care s-ar trage de la Ismail, fiul lui Agar, roaba şi concubina lui Avraam. Agareanul Avrahin. sept. 25730. Năvala
408
agarenilor. oct. 63736. Zborul agarenilor. dec. 212714. Cf. şi sept. 26718, oct. 84716, 88719, dec. 191715, 19272,18, 221730, ian. 4734, 11720, febr. 60729, mart. 21/26, apr. 69720, 96721. în DA nu sunt înregistrate atestări din operele lui Dosoftei.
    2.1.3.    AMEN v. a m i n (pentru etimologie şi definiţie). Cf. oct. 6874,22, 70729, nov. 102728, 108717, 142717, 186719, dec. 230717, apr. 83720, mai 110730,118729,120729, 147721.
    2.1.4.    AMIN interj. (< v. sl. aminu < gr. bpr\v = ebr. amen) Adevărat! Aşa să fie! Formulă liturgică de final, preluată din iudaism, la origine având rolul de a sublinia acordul comunităţii la spusele preotului, devenită ulterior semn de întărire al propriilor spuse (cf. A. Bertholet, DR). Cuvânt folosit adesea de Iisus în vorbirea sa pentru a întări cele afirmate (cf. I. M. Stoian, DR). Cf. sept. 7/36, 9722, oct. 66716, 98712, nov. 11074, 112735, 17073, dec. 230723. Acest cuvânt nu are atestări din operele lui Dosoftei în DA. Varianta amen este amintită, într-o singură ocurenţă, cu precizarea:,,mai rar“.
    1.2.5.    ANTIHRIST (accentuat de Dosoftei antihrist) (< v. sl. antîhristu < gr. ¿nmxpioroq „duşman al lui Hristos“, cf. DA) Nume dat principiului răului în creştinism, lui Satana şi ereticilor; demonul care, potrivit apocalipsei, va veni la sfârşitul veacurilor încercând să dezlănţuie apostazia generală, dar va fi învins ireversibil de Iisus Hristos (cf. I.M. Stoian, DR). L-au făcut necredincios şi fără D/u/mnfă/dzău şi lui Antihrist sârguitoriu, oct. 40733. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    1.2.6.    APRÎLIE s.m. [< v. sl. Aprilii (şi Aprili) sau din medio-gr. AnpiXtoq, cf. DA unde, prima atestare este înregistrată din N. Costin, LET. II, 44] Deade s/u/fl/eltul în dzua întâie lui aprilie. mai 117718.
    1.2.7.    ARHIMANDRIT s.m. (< v. sl. arhimandriţii, ngr. ăpxipavSpiw]q, din ăpyi- şi păvSpa ,Joc închis, mănăstire“, cf. DA, unde prima atestare este din Ureche, LET. I, 143) Titlu onorific dat stareţului unei mănăstiri sau unor călugări care au o funcţie înaltă pe lângă o eparhie sau se disting printr-o viaţă duhovnicească ori prin preocupări cultural-ştiinţifice; persoană care are acest titlu. Mearsă la arhimandritul, nov. 144730. Socotitori ta sv/i/ntele vase... l-au tuns..., hiroto-nindu-l diacon, l-au făcut şi preut. Şi.,, s-au făcut călugăr... şi... fu şi arhimandrit. apr. 78716.
    1.2.8.    ARMEAN s.m. (< v. sl. armeninu) (la pl.) Persoană (originară) din Armenia. Neşte eretici scomisea.se o eresă pierdzătoare la slu/flet, carea au rămas la urâţâi armeani, de fân şi până astădz între multe erease ce au. sept. 27733. Au oprit adăosătura... ce-au adaos neşte vicleani credinţa..., carea armeanii o ţân, puind patimă dfufmn/ă/dzăirii. nov. 120729. //// dzăcea ca armeanii. ian. 35731. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
409
    1.2.9.    AROMÂT (La pL: AROMATE şi ARROMATURI) (< v. sl. aromaţii < gr. ăpcopa, -aug) Substanţă (vegetală) cu miros plăcut şi puternic (ca balsamul, tămâia, scorţişoara), întrebuinţată ca parfum, medicament sau condiment; mirodenie. împărăteasa luând aromate, mirosuri scumpe ce aburesc de la sine dulci miroase, şi cu acelea unsă trupul a sv/â/nta sa hiică. sept. 38725. Implând văzduhul de mirodeniile aromatelor, oct. 51731. Şi-ndată luă lopata şi mătură şi-ncepu a-ş ima mânule, cealea ce oarecând mirosâia de mirosuri scumpe şi de aromate, dec. 196719. De pripă veni lumină din ceriu şi miros de aromate nepovestit, care nu-ş sămâna cu mirosuri peminteşti şi cu tămâi. ian. 31712. învăţă să aducă dot curve, femei frumoase foarte, podobite cu haine scumpe, cu aur şi mărgăritar şi unse cu unsori scumpe şi cu arromaturi. mai 117710.
    1.2.10.    ASPIDA s.f. (< v, sl. aspida < gr. âmtlâa) (Un fel de) viperă sau năpârcă (şarpe veninos), de prin părţile Egiptului şi ale Libiei, cu gâtul umflat. Scârş-cări de dinţii lor, de aspide şi de bălauri şi ehidne. oct. 79722. O aspidă ce se află acolo îl apucă de mână. Şi-i de moarte gânganiia aceaia. ian. 19736. Pre aspidă şi preste vasiliscă mă voi sui. mart. 3877. 0 (în comparaţii) Naintea lui adusără multe căvinte svlâlntul din sv/âJnta scriptură, dară el, ca o aspidă astupându-ş urechile, n-au vrut să-nţâliagâ. mart. 26715.
    1.2.11.    AVÎDOMA adv. (< a + v. sl. vidomu „vizibil“) 1. (Cf. DA, care are atestare din Dosoftei numai la acest sens) în văzul tuturor, în faţa tuturor, în mod evident - mai poate avea atât sensul de „real, palpabil; în mod concret“, cât şi cel de „clar, limpede“). Arată-te, Sv/i/nţia Ta, la dânşii, ca să te vadză avidomă şi să ie creadză pre adevăratul D/u/mnJăldzău. dec. 230721.
    2.    Aievea, într-adevăr, realmente; în realitate. Acestea le adeveriia acel sv/îln-ţit illustrie că le-au vădzut avidomă au în buiguit. oct. 8879. Citindproloagele, îi părea că cumuş i-ar vedea avidomă cum să nevoiesc sv/i/nţii mluicinici. ian 26717. Dracii nu prin visuri, ce avidomă i să arăta să-l îngrozască. mart. 35718-
19. 9 (Construit cu prep. de are şi sensul de „chiar“) El îm spusă că întru sine de-avidomă are pre Satana. Şi pentru să amăgească năroadele face nălucinţe şi minuni mincinoase, nov. 15176.
    3.    La fel, în acelaşi mod; de asemenea. Aflând un săhastru la loc osăbit, învăţând şi luând veaste de toate ce i să vor tâmpla, căruia şi marele apostol Petră i-au spusu-i avidomă obărşindu-i-le şi alalte toate. dec. 22978.
    1.2.12.    AZ-BUCHE s.f. (< v. sl. azu + buki „a şi 6“) (La pl.) Alfabet chirilic. Slovele azbuchilorfeace cu fratele său, cu svlâlntul Chirii, mai 123715.
    1.3.0. Elemente de origine rusă/ucraineană
    1.3.1.    A-VÂLOMA adv. [cuvântul este lucrat în DA sub articolul A-VÂLMA, cu explicaţia etimologică: „Din a2 (3) şi voinţă, care e paleosl. valumu (instru-
410
mentalul lui valii „val“, devenit adv., cu sensul original „ca valurile“)“]. Forma de-a valoma e luată din ruseşte vâlomit „im Haufen, in hellen Haufen; im Ganzem Grossen, en gros“, care (ca şi cech. valem „en foule, en masse, impdtuesement“ reprezintă aceeaşi formă ca şi cuvântul paleoslav. La cuvintele româneşti s-a mai adăugat adverbialul a). La Dosoftei apare construit cu prepoziţii. De-a valoma este considerat în DA ca specific „vechilor scriitori moldoveni“ (o singură atestare şi în scrierile ardeleanului S. Barcianu (a. 1858) ap. HEM. 2143.
    1.    (Despre lucruri) L o c. a d v. De-a valoma - unul peste altul, fără deosebire, fără ordine. Au cădzut... şi alte multe sv/ifnte besearici şi de-a valoma case. ian. 10728.
    2.    (Despre oameni în mişcare) Loc. adv. De-a valoma = la un loc, laolaltă, împreună (fără să se ţină seama de deosebiri). Să facă rugă de-a valoma, să-i agiute D/uImnlăldzău. nov. 151718. Să facem de-a valoma sărbătoare în aflarea lui Favst şi Matthidiei. id. 155735. Oblicind locuitorii oraşului Gangrelor, să strânsără acolo, plângând de-a valoma, şi luară svlUntele moştii... le dusără în oraş. febr. 83v/8. 0 Loc. prep. De-a valoma cu... = împreună cu, laolaltă cu. O, minune! Cine să nu să mire?! O femeaie între atâta mulţâme de bărbaţ călugări, carea era de-a valoma cu dânşii în mijlocul şanţului, sept. 14727. 0 (Construit cu prep. cu şi în) Săfeace obeştnic praznic cu de-a valoma. oct. 77719. Slujind lui Dlu/mnJăldzău nu în de-a valoma la obşte, ce la sângurătate, sângur la sângur. dec, 216718. Să fie cu tot omul la jirtvă, toţ în de-a valoma, nime să nu lipsască. id. 227717. 0 (Adjectival) Toţ într-o voie şi cu de-a valoma giudef îl suira în scaun. nov. 145715. Atunce-i porunci iarăş de răpăosă, să dormă pană când va fi în deşteptatul cel de-a valoma, la înviere, apr. 10571.
    3.    Este posibil să aibă, în context, sensul de „obşte, sfat, for de decizie“ sau cel de „mulţime“, funcţionând ca un substantiv ori este o construcţie inversată a loc. prep. de mai sus. Cu giudeţul de-a valoma, fu pus eplilsc/olp oraşului iconeilor. nov. 143730.
    1.4.0. Elemente de origine greacă
    1.4.1.   ACATIST s.n. (cuvânt grecesc intrat în română prin limba slavonă sau medio-bulgară, cf. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p, 426; v. sl. akatistu < gr. ¿ocădiorog vpvog sau Kavcbv). Imn de mulţumire închinat Fecioarei Mana, cântat de credincioşi în picioare, la începutul sau la sfârşitul unor servicii bisericeşti, având forma unui poem compus din 24 de icoase şi condace, fiecare icos urmat de o litanie alcătuită din 12 stihuri (după descrierea din Apocalipsă, cap. 12), care se încheie cu invocaţia: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară“. Acatistul poate fi închinat şi altor sfinţi. Cf. I. Bria, DTO, A. Bertholet, DR, DA. Dosoftei explică, pe scurt, termenul. Pomenirea acathistului, adecă mulţămitoriul praznic a prleal
411
sv/i/ntei Dfulmnlăldzău Născătoarei ce-au izbăvit Ţ/a/rigradul de limbi. mart. 27rbi733.
    1.4.2.    ACOLISI (şi ACOLESI) vb. IV. R e f 1. (< ngr. oocokkâ, prin aor. ¿aco^aa) A se ţine, a se lega de capul cuiva (mai ales cu gânduri sau cu intenţii rele) S-au acolisit şi de mine să mă măgulească, dec. 235710. îndrăgindu-l fata cârşmariului, să scoală noaptea şi mearge la aşternutul lui, acolisindu-să şi-m-pungându-î spre mestecară. Iară svlâlntul dzâsă: „Hie-ţ, soro! Destulu-i! Nu te acolisi, nice pohti a-ţ spurca ficioriia. Şi mă tragi şi pre mine la pierdzarea iadului. id. 236721,23. Du-te de-aciia, unche, nu te acolesi, că n-ai puteare să trăieşti cu mine. mart. 24/16.
    2.14.3.    ADAMÂNT s.n. (< gr. bt&âpaq, -ăvriq; cf. v. sl. adamantu) Diamant. Acolo petrecu acel sfulfllelt de adamant şi bărbătesc, mart. 26vbl75. Marele cu mintea şi de adamant cu s/u/fletul Uspasian. id. 32720. 0 (Ca termen de comparaţie) Rugile voastre sânt ca nişte stâlpi tari şi vărtoş în mijlocul lor ş-a cetăţâi. Şi ca un zidiu de adamant de o-ncungiură. nov. 105715. Au răbdat multe cazne şi munci pentru H/risto/s de la boiarin, ţâind tare ca un adamant şi ca un viteaz. dec. 246716. 0 F i g. De multă caznă şi patime, păţând de cursul ochilor şi de zgârcitura a tot trupului, rămasă nemişcat Adamantul acesta, dec. 227714.
    1.4.4.    AFEDR6N s.n. (< gr. cspsdpdiv, cf. TDRG; în DA nu este lucrat cuvântul) Anus, rect. //// bătură prin afedron un băţ cu clinciuri de toate părţ. mart. 62717.
    1.4.5.    Termenul AFORCHÎST, s.m., cu sensul de „slujbaş bisericesc“ (cf. Lacea, Untersuchung: „ein kirchlicher Beamter“) este tot de origine greacă. Cităm contextul în care Dosoftei explică termenul printr-un sinonim marginal, zaclinaci. Deocamdată nu am găsit decât echivalentul rusesc, care are însă sensul de „vrăjitor, fachir“. Fiind diacon şi aforchist la poporul Chesariei (,g.aclinaci era, de giu-ra neputinţa şi să isţealiia‘7notă marginală), nov. 134729.
    1.4.6.    AFTOCRATOR s.m. (< gr. avxoKpăxmp) Monarh absolut; despot, tiran; (persoană) care impune tiranic voinţa sa. Constantin stătu aftocrator Răsăritului. sept. 17730.
    1.4.7.    AFURISÎ vb. IV. T r a n z. [„Din m.-grec. cspopEjw (aor. cspopiaa), probabil prin mijlocire paleo-slavă: afurisati. Termin intrat în limbă prin cărţile bisericeşti“; DA, unde nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului; v. şi Ciorănescu, DER, Şăineanu, DU] 1. A exclude dintre credincioşi; a excomunica. IÎH afurisisă svlâlntul ca pre un vrăjmaş lui D/u/mnlă/dzău. nov. 157723.
    2. A blestema, a arunca anatema; a procleţi. Au afurisit pre Arie. mai 106712.
    1.4.8.    ÂGALMĂ s.f. (< gr. ăyâkpa, -ceea) (Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 148, atestă acest cuvânt la Dosoftei, în VS, o singură dată, cu menţiunea că provine din neogreacă, fără a preciza etimonul) într-o capişte era o agaltnă, adică
412
idol făcut de argint şi de aur de Maxim, dfolmnul chilichilor. sept. 9731. Pe baza acestei atestări, Lacea, Untersuchung, defineşte cuvântul: „Götterbild“ („idol“). Mai există un citat în care termenul apare, fiind explicat de către Dosoftei: Agal-ma, Cumir femeiesc, mai 114732.
    2.14.9. AGHIÂZMA s.f. (medio-grec. otşiaopa, paleo-sl. agiazma, cf, DA; v. sl. agiazma, cf. DEX; gr. mod. agtasma, cf. Şăineanu, DU) Apă sfinţită. Iară mâncarea, sâmbăta şi dluhnliineca, nafora numai şi bea apă din aghiazma svfâln-tului. sept. 977. Acesta sviăfnt şi păraole pornite de păgâni asupra sv/i/ntei besea-ricii aghiazmei sv/i/nţiii sale la Colase le-au afundat în pre supt pământ, nov. 113713. îi deade un toiag şi-i dzăsă: „la aceasta şi te pugor din munte şi apro-piindu-te laMirmina să-l împlântedz la ghizdealele aghiazmei. id. 129719.
    1.4.10.    AGHIOPOLÍT s.m. (?) Este posibil ca sensul acestui cuvânt, utilizat de Dosoftei ca supranume, refermdu-se la o singură personalitate, să fie conferit de cele două elemente din care se compune: ayiog şi JzóAig, anume de „cetăţean sfânt“. Părintele nostru Cozma, Poeticul de canoane, ep/i/scio/pul de Maiuma, Aghiopolitul. oct. 64725. Cozma Poeticul. Episcopul de Maiuma Aghiopolitul. ian. 15726.
    1.4.11.    AGHÎRŢ s.m. (La pl.) (< gr. éryvpvrjg, cf. Lacea, Untersuchung). Cuvântul nu este înregistrat în dicţionarele studiate. Lacea precizează şi sensul acestuia: „Bettler“ („cerşetori, milogi“); Marktschreier („strigători la bâlci, la târg; negustor, precupeţ care-şi strigă marfa; şarlatan“). Petrecând multă vreame cu mi-moni şi cu aghirţ. dec. 189711.
    1.4.12.    AGONISÍ (şi AGONESÍ) vb. IV. Refl. şi t r a n z. [< medio-grec. óycovíCopai (aor, ăydivma) „a lupta“, DA] 1. R e f 1. A se chinui, a se munci, a se trudi. Intr-acesta chip agonisându-să şi nevoindu-să sv/â/ntul, îl trimsă darul D/u/hului svlâ/nt la un loc ce era în prejma besearicii. dec. 216730. încă în tânără vârstă s-au agonisit cu bună şi svlâlntă vieţuire şi fit numit Malahiia, ce să t/â/lcuiaşte „înger“, ian. 2729. în toate agonisându-să cu podvig hun, săfeace vas svlâlntulu Dfufh. mart. 26vb,718.
    2. T r a n z. (în general se dobândeşte harul divin, viaţa veşnică sau, f i g., Hristos) A dobândi, a câştiga prin muncă sau printr-o lungă suferinţă (chin, trudă). Purceasără aşea la D/ofmnul Hfristo/s, încununate, ce şi-L iubiră până la moarte. Şi nu-ş cruţară viaţa pentru să şi-L agonisască mire veacinic. sept. 2729. Socotind toate lucrurile aceştii vieţ ca gunoaiele numai pentru să-ş agonesească pre Dfolmnul Hfristo/s. Deci luă îndrăznire şi astătu naintea boiarinului. oct. 62712. Mulţămăscu-vă, fraţălor, că m-aţ învăţat de mi-am agonisit viaţă veacinică. oct. 73733. Ck multă osteneală îm agonisăsc pita. nov. 154717. Tartarul vă chiamă. Unde-s bodzâi ellinilor, strigoii aceia, de ş-au agonisit acolo a lăcui? mai 13774. 0 (în context f i g.) (Despre moarte, pieire) Lui Agatanghel ca o veaste bună,
413
Moartea de lance agonisind cunună, nov. 109716. Aşea, în caznă, au murit Evdo-xiia, împărăteasa carea au fost prilej şi începătură a atâta fărădeleage, de-au agonisit perire şi ep/i/scopilor acelora, id. 123720. Tu ai smomit pre... şi le-ai agonisit moarte, id. 142711.
    3.    T r a n z. A pune deoparte; a strânge, a economisi. Nemică nu ş-au agonisit pemintesc, nice în colibă acoperită au petrecut, mai 129720. In DA sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei numai Ia sensul 1.
    2.14.13, ALLILUIA interj, („din ebraicul hallelu-Jah, prin mijlocire slavă, iar cuvântul slav, din gr. âĂĂrjXoma“, DA; sl. aleluija) Exclamaţie în psalm, care în limba ebraică înseamnă „Lăudaţi pe Domnul“, cf. DA, unde nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei. Nu putea diaconul să răsfireadze a deprinde fără numai alliluia. sept. 12718.
    1.4.14.    ALURGHIDĂ s.f. (< neogr, ăkovpyiâa, din ăkovpyiq, cf. TDRG, DA). Manta regală; haină de purpură. Au nu poartă alurghidă şi cunună? nov. 146721. Alurghida şi cununa cea împărătească, id. 166731. în DA cuvântul este lucrat pe baza unei singure atestări din VS.
    1.4.15.    AMĂGEU s.m. şi adj. (< gr. *paysvq, -scoq „vrăjitor“, din paycvm, cf. DA). 1. S.m. (dublat de fărmăcătoriu sau explicat) Şarlatan; impostor. Să creadeţ voi, orăşeanilor, că-i amâgeu omul acesta, sept. 30724. Amâgeu şi fărmăcătoriu spuindu-l nov. 15477. Să-l ducă la Râm ca pre un amâgeu şi fărmăcătoriu. id. 154711. Limba săhastrului amâgeu, awa Santavarin. dec. 223718. Pre amăgeul Timothei, ce i-au înşelat, febr. 8976. 0 (Peiorativ, despre Iisus Hristos, în concepţia păgână) Caută ce-m feace acest amâgeu, că nu numai pre uscat opreaşte hrana casii meale, ce şi pre mare îmface perire. mai 126727. 0 (Denominaţie pentru diavol) Tălhariul acela, slulfletesc amâgeu. nov. 17274.
    2. Adj. Ticălos. Zeves... iaste mincinos, amâgeu şi măestret şi şuvealnic. nov. 16574.
    1.4.16.    AMĂGÎ vb. IV. T r a n z. şi r e f 1. (< gr. paysvco „bezaubem“, cf. TDRG; din pâyog, cf. DA; probabil prin intermediar latin) 1. T r a n z. A ispiti, a ademeni, a atrage (prin vorbe, prin promisiuni mincinoase). Amăgiri pruncii a nu să închina dlulmnlăldzăilor. sept. 6/1.
    2.    T r a n z. A înşela. Ai intrat pre-ascuns şi cu vicleşug în ţara jidovască... de-ai amăgit pre cei prostaci de pre-acolo. nov. 124732. Vădzu Irod că-l amăgiră şi să mânie foarte, dec. 243719.
    3.    R e f 1. A se lăsa înşelat (sau ispitit de ceva). Ce te amăgeşti, omule? Dară nu ştii că m-am spodobit a fi partnică mărturiei Dlufmnfăfdzăului mieu? mai 146717.
    2.14.17. AMBON v. amvon (pentru etimologie şi definiţie). Feaceră un ambon nalt afară şi să sui svtălntul Macarie... cu svlălnta cruce, de o rădică şi o
414
vădzură toate năroadele din lume ce era strânse, sept. 18712. învaţă de-i feaceră pre ambón nalt scaunul, nov, 124723.
    1.4.18.    AMIRÁ şi AMIRÁN s.m. (< neogr. àprjpâç. ,Amiran... pare a fi o formă disimil. din *amirar, ce apare şi în arom. amirăroane = amiroane „împărăteasă“, DA) împărat; sultan. Era la-mpâratul Damascului, la amira, boiarin mare. dec. 191731. Amira, adică soltanul Misirului, id. 225728.0 P. e x t. Guvernator. È adusărâ la amiranul a sv/i/ntei cetăţ. dec. 22274.
    1.4.19.   AMVON s.n. (< gr. ápfímv, cf. v. si. amúbonü şi amuvonu ) Loc ridicat (estradă sau mic balcon) într-o biserică, de unde se ţine predica sau se citeşte evanghelia (cf. I. M. Stoian, DR)\ apărut în sec. 4 ca o platformă înălţată la limita corului (stranei) (cf. A. Bertholet, DR). S-au suit pre amvon şi începu a cânta. oct. 39721. Eplilsclolpul feace besearică svIâJntului şi-ncă silind sa-ifacă şi chivot şi un amvon, luă grijea lucrului sv/â/ntul. id. 87724. In DA este atestată în scrierile lui Dosoftei numai varianta cu v.
    1.4.20.    ANAGNÓST s.m. (< gr. âvayvdxm/ç: cf. v. sl. anagnostu) Cititor la biserică; citeţ (definit şi de Dosoftei). Era anagnost, adecă citeţ, cumu-i rândul svli/ntei săbomicii besearice. dec. 218711.
    1.4.21.    ANAHORÍT s.m. [< gr. ccvaxcopr¡Tr¡g < àvà „depărtare“ (de lume) şi XQipetv „a merge“, cf. DA] Pustnic, sihastru. Anahoritul, oşelnicui. ian. 18732.
    1.4.22.    ANÂT(H)EMĂ s.f. şi adj. invar. (< gr. crváOspa, -axoç „object dévoué, maudit“, cf. Arvinte, ST.L.NM., p. 25, IV. 1.5.1.) 1. S.f. Afurisenie, blestem, excomunicare. Trântind pre Arie supt anatemă şi sulpft blăstâm, pre dânsul şi pre-acei într-un gând cu dânsul, cu hulenitle lor. mai 139719. (Este posibil ca să fie considerată şi ca loc. vb. sau ca expr. a trânti supt anatemă, echivalentă cu „a blestema, a excomunica“).
    2. Adj. invar. (cf. DA, în care, pentru sensul 1., nu sunt înregistrate atestări din scrierile tui Dosoftei) Care este afurisit, blestemat; excomunicat (pe de altă parte, seamănă şi cu o construcţie fixă: a fi anatema - se spune despre cel care încalcă preceptele creştine). Anathema să fii tu, d/u/mn/ăJdzâii tăi. sept. 6727. Cine iaste de nu să închină D/o/mnului nostru llisuls Hlristo/s, cuprins cu scrisul în icoană, acela fie anathema. dec. 239719.
    1.4.23.    ANATHEMATISÍ, dar şi: ANATHAMISÍ, ANATEMISÍ, ANA-THEMISÍ, ANĂTIMISÎ, ANATHIMISÍ vb. IV. T r a n z. (< gr. cvadepariÇa), cf. Arvinte, ST.L.NM., p. 25, IV. 1.5.2.). A afurisi, a blestema; a excomunica.
Strânsă svlâ/ntlu/l acesta săbor şi anathimisiră pre Serghie şi Petră şi Pir, ce fusease eplilsclolpi Ţ/aJrigradului. sept. 18732. Să strânsără asupra iconoboreţâ-lor şi anathematisiră toate ereasele, anume cu scrisoare, oct. 6174. Să să leapede la vedearea tuturor şi să anathamisască eresa lui... dec. 190723, Idolii voştri blas-tăm şi anathimisedzu. 199/1 (cf. DA). întărind cu scriptura ca să cade a-i anate-
415
misi cu blăstăm pre eretici, apr. 78724, Lepădăndud din besearică şi anathemi-sindu-l, id. 87'722-23. Să strânsă svlâlntul al treile săbor asupra spurcatului Nes-torie, de-l anătimisiră şi-l procleţiră, lepădându-l de la svlâlntul scaun. id. 9377. Oborând pre spurcatul Arie şi pre soţâile lui şi anatemisindu-i, veni iarăş în Larisa. mai 131724. Au trimis încungiurătoare cărţ la de pre-alocurea ep/ilscopi, învitându-i ca să anathematisască pre exarşii şi începătorii ereaselor. iul. 2716.
    1.4.24.    ANATOLICONI s.m., pl. (probabil că denumirea este preluată direct din greacă: óvaroXncóg „de 1’ orient; oriental; de 1’est“ sau avaroXtKtog „du cote de rorient; vers (â) l’orient; â l’est; au levant“; cuvântul nu este înregistrat în dicţionarele cercetate) Locuitori ai Anatolului (Anatoliei). Ţânutul anatoliconilor. nov. 12073.
    1.4.25.    ANAUR (este un supranume, o poreclă; probabil din gr. avaipéto „a distruge, a nimici, a face să piară“) Oarecare Timothei, pre poreclă Anaur. febr. 88730.
    1.4.26.    ÁNDREA nume propriu (< gr. ’AvSpéag, cf. TDRG) Numele popular al lunii decembrie. Dechevrie, luna lui Andrea, dec. 186721.
    1.4.27.     ANTHIPÁT (accentuat şi anthipat) s.m. (< m.-gr. avOvttatog „proconsul“, „probabil prin mijlocire paleo-slavă“, DA, unde nu sunt înregistrate atestări din operele mitropolitului) Proconsul (având şi funcţie de judecător); guvernator al unei provincii. Dublat şi de sinonimul podstaroste. Când credzu şifemeaia an-thipătului, Nicanora, şi casa lui Stahie fu arsă de anthipâtul. nov. 12477, cf. 1767 16. Fură aduş la anthipat. ian. 8729. Cărora era căpetenie antkipatul Chiest. febr. 62713. Daţpre mâna anthipatului sau podstarostelui oraşului, mai 111728.
    1.4.28.    ANTHROPOLÁTRU s.m. (< gr. hvQpmnoXmprjg, cf. DA) Partizan al antropolatriei; eretic care adoră pe om în persoana iui lisus Hristos; adorator al omului (cf. DA). Nestorie anthropolatrul. dec. 2487foaie volantă.
    1.4.29.    APOLOGHÎTICĂ s.f. (< gr. cmoXoyijiiKÓg. din ¿atoÁoyéopai „(mă) apăr, fac apologie“, cf. DA; cf. lat. apologéticas, -a, -um. In DA nu sunt înregistrate atestări din F5) Ramură a teologiei sistematice care încearcă dovedirea existenţei lui Dumnezeu prin probe raţionale sau argumente logice (cf. I. M. Sto-ian, DR). Ş-altă carte asupra tuturor ereaselor, carea pomeneaşte în apologhitica ce-au dat lui Amoniu, lui Pio împărat, iun. 147721.
    1.4.30.    APOSTÁT şi APOSTATA s.m. („La scriitorii mai vechi din lat. apostata sau direct din grec. âstoarâTtjg“, DA) Persoană care s-a lepădat de o religie, care a săvârşit o apostazie. în dzâlele lui apostat Iulian, un tânăr oarecare... oct. 9773. Astând naintea lui apostata Iulian, nov. 127735. în DA este atestată numai varianta apostata.
    1.4.31.    APÓSTOL s.m. (< gr. CBtómoXoq „trimis“; cf. v. si. apostolü) Nume dat fiecăruia dintre ucenicii Mântuitorului (este un cuvânt frecvent în textul V£).
416
Cădzură toţ la apostolul, nov. 127719. Mearsâră apostolii cineş unde i s-au venit sorţul, id. L29712.
    1.4.32.     APOSTUL s.m. V. apostol. Patrova, carele şi sv/â/ntul apostul Pavel, în poslaniile sale pomeneaşte, au fost epli/sclo/p. nov. 108717. In DA este înregistrată, pentru această variantă, o atestare din ŞEZ. HI, 1/6.
    1.4.33.     ARĂVON s.n. şi ARĂVONĂ s.f. (< gr. ctppafkbv) Arvună; chezăşie, zălog, amanet. în DA este înregistrată numai varianta arăvon (în VS). Dându-le şi arăvonul împărăţâei ceriului, oct. 5071. Acesta vis l-au vădzut sv/âlnt/u/l Theodul şi până a nu-i prinde, ca cum li s-ar hi dat arăvonă de ineale, pentru stradaniia mărturiei cu care-ş dobândiră ceriul, apr. 71728. (In acest ultim citat este posibil să fie vorba despre cel de-al doilea sens notat în DA, s.a., şi anume: „daruri făcute la logodnă“, având în vedere determinarea de ineale. în VS este general conceptul logodnei cu Hristos prin moarte, simbol al vieţii veşnice, dobândită prin sacrificiul suprem pentru credinţă, Dacă nu este un calc sau o construcţie-tip, „arăvona de ineale“ putând reprezenta şi o realitate a epocii în care trăia Dosoftei, un anume fel de zălog, înclinăm să credem că se cuprinde sensul, considerat special, din DA).
    1.4.34.     ARGÂT s.m. (La pl.) ARGAŢÂI (< medio-gr. âpyâvrţg „muncitor agricol, lucrător cu ziua“, Arvinte, ST.L.LV., p. 20, IV. 1.4.2., v. gr. (o) spyàxrjç, -ov „ouvrière“; „termenul grecesc a pătruns şi în v. sl., bg., ser., alb.“, Arvinte, ST.L.EX., p. 35, IV. 1.5.4. în DA se dă ca etimon neo-gr. qpyâxrţg, preluat şi de E. Munteanu, SLB, p. 85) Şerb, rob, slugă. Feace budăi mare şi mânea argaţâi de căra apa, de-l împtea. mart. 4076. Cuvântul nu este înregistrat în glosarele întocmite de N.A. Ursu, nici în cel al lui Lacea.
    1.4.35.     ARHÂNGHEL s .m. (< gr. ctpxăyycĂog', cf. v. sl. arhangelu) Căpetenie a îngerilor; (la pl.) numele uneia dintre cele 9 cete ale îngerilor care, împreună cu „începătorule“ şi cu „îngerii“ alcătuiesc treapta a treia a ierarhiei lor, tăcută de Dionisie Areopagitul (cf. LM. Stoian, DR), Sv/âJntul arhanghel Mihail. sept. 8726. Trimiţândpre arhanghelul Sv/i/nţiii Sale, Cavriil. dec. 237716, Ado şi cea-lea ce sânt gătate svli/nţilor bunuri: îndrăznirea şi prieteniia cu Dlulmnlâldzău şi cu svli/nţii Săi îngeri, cu arha/n/ghelii, cu stăpănitorii şi cu tot nărodul împâră-ţâei ceriului, apr. 101729.
    1.4.36.     ARHIDIÂCON (şi ARHIDEÂCON) s.m. (< gr. ûpxiSiàKovoç', cf. v. sl. arhidijakonu) Primul diacon dintre diaconi (cf. I.M. Stoian, DR); întâiul diacon pe lângă un episcop. Luă cu sine şi pre arhidiaconul său. nov. 145736. Evlo-ghie, cu îngerul lui Dfufmnlă/dzău vorovind ca cu arhideaconul papei, fu nevâ-dzutde denaintea lui. febr. 67721.
    1.4.37.     ARHIEPÎSCOP s.m. (< gr. àpxiCTtimcoTzoç; cf. v. sl. arhiepiskopu) Titlu onorific dat unui episcop care conduce eparhia principală din cadrul unei
417
mitropolii sau, în cazuri deosebite, al unei eparhii (cf. I.M, Stoian, DR) Un episcop trimis de arhiepiscopul cel mai mare la părţâle Râmului, dusă moşteile sviălntlullui la Chesariia. ian. 33713. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    1.4.3$. ARHIERAŢÎ vb. IV. („Format de Dosofteiu de-a dreptul după gr. àpxiepazEva) «devenir prélat»“, DA) A fi, a funcţiona ca arhiereu (cuvântul este menţionat şi de AI. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 432, între elementele ante-fanariote, cu sensul: „a fi episcop sau prelat“, fără a se preciza în ce scrieri apare şi fără a i se preciza etimonul). Acesta dintru sv/ilnţ părintele nostru Ipatie, născut la Chilichiia, şi nevoindu-să cu podvig în Galatiia, şi arhierăţând în Gangra,... era cu totul împlut de D/u/hul sv/â/nt. febr. 82v/l.
    1.4.39.     ARHIERÉU s.m. (< gr. âpxiepcvç, -écoç; cf. v. sl. arhierei) 1. Persoană care aparţine celei mai înalte trepte a preoţiei, urmaş direct al sfinţilor apostoli prin succesiune, întâiul-stâtâtorul unei eparhii; arhipăstor, ierarh (cf. I.M. Stoian, DR). Strânsease patriarhul Antiohiei arhiereii cu o treabă, oct. 51721. Au trimis rugăminte la svlâ/ntfu/l Constantin împărat pentru preuţ şi arhiereu, id. 90735. Te-au mânat H/ristols arhiereu şi păstoria aceştii cetăţ. nov. 159728.
    2. Preotul cel mare la evrei (cf. Arvinte, ST.L.LV1, p. 20, IV. 1.4.3., ST.L.NM., p. 25, IV. 1.5.3.). în context, fiind vorba despre Fecioara Maria şi despre preotul evreiesc, este posibil ca împrumutul să fi fost făcut direct din gr. (<S) àpxiepcôç, -écoç „grand-prêtre“, „grand-pontif“, cf. Arvinte, stud. cit. Petrecu acolo... unde numai dănăoara într-un an întră arhiereul, nov. 138723. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    1.4.40.     ARHIERIE s.f. (< gr. apyjspeia) Rangul de arhiereu; cea mai înaltă treaptă a preoţiei; arhipăstorie; episcopat (cf. I.M. Stoian, DR). în 13 ai şi giumă-tate de arhieriia sv/i/nţii sale. sept. 3711. Petrecând... acesta marele părinte 38 de ai în arhierie, de-au împlut preste tot 97 de ai. dec. 228730. Acesta..., strălucind în arhierie, cătră DlolmnJull au purces, id. 232722.
    1.4.41.     ARHISTRATIG s.m. [Din gr. bpximpârrjyoç „exercitus imperator“. Cuvântul a intrat în trei epoce diferite în limba română: 1. în limba veche, prin scrierile bisericeşti, din limba medio-greacă (sau din cea paleoslavă: arhistratigă), cu sensul fig. de „mai marele cetelor îngereşti“, ca epitet pentru „arhanghel“, întrebuinţat în teologia greco-slavă, cf. DA)] Căpetenie a cetelor îngereşti; arhanghel; calificativ dat arhanghelilor Mihail şi Gavriil, cf. I.M. Stoian, DR. Arhistra-tigul Mihail. sept. 1728, Săborul sviălntlullui arhistratig Mihail. nov. 11273. Asupreşti-mă, arhistratije, deaca vei tu spăsîpre această blâdnică. mart. 3/17.
    1.4.42.     ARIAN s.m. [< gr. àpeiavoç, cf. v. si. arijanü, lat. arianus), cf. DA, unde nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei] Adept al arianismului; partizan al doctrinei Iui Aria (Arie). Valent... era arian. Ieşit din calea lui Dlulm-
418
nlăldzău afară. sept. 35725. Fură scoş de Constandie, cu-ndemnarea ariianilor. nov. 109731. Puindu-sa tare împotriva ariianilor ş-a ereaselor lui Arie. id. 14471, cf. dec. 202724, febr. 65710, 8671,3, mai 107719.
    1.4.43. ARÎE s.f. şi adj. (< gr. Ăpeiog; cf. v. sl. Arii, lat. Arius) 1. S.f. Arienie, arianism; doctrină ariană. Mutând vina cu năpaste asupra sv/â/ntului, cu învăţătura acelor episcopi eretici la inemă şi partnici ariei, febr, 7879.
    2. Adj. Eretic, păgân; care ţin(e) de doctrina ariană. Fură goniţ depre la sv/i/n-tlelle besearici, căce nu primiră ereasele ariie, fiind el arian, acesta-mpărat Val. sept. 874. în TDRG şi în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    1.4.44.    ARITHMITICHI subst. (< gr. ctpt6pr)maţ, din apiQpkm „(în) număr, socotesc“, de la apidpâq „număr“, cf. DA, în care nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei) Aritmetică (v. şi Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 148, care citează termenul „neogrecesc“ la Dosoftei, VS). Am învăţat toate meş-terşugurile dăscăliii, filosofici, ritorichi, dialectichi, arithmitichi, gheometria. dec. 192731.
    1.4.45.    ARMONÎE s.f. (La pi. ARMONII) (< gr. öppovia „încheietură, adaptare (a unui lucru la altul), armonie“, DA). Articulaţie desăvârşită, organică, a părţilor unui întreg (cf. E. Munteanu, SLB, p. 19). Stricăndu-Î toate armoniile trupului şi toate-ncheieturile, îi arsără şi pieptul cu plase înfocate, nov. 11972. (Poate fi o confuzie cu armurile „articulaţii“ ?).
    1.4.46.    ÄSCHIT s.m. [< gr. ămcqrrjg „deprins, exercitat (cu o viaţă de schimni-cie)“, de la arnceat „a se exercita în..., a-şi întări trupul prin exerciţii“, cf. DA\ Anahoret, pustnic, sihastru, schimnic; ascet. Pomenirea preacuviosului părintele nostru liacov postnicul. Aschitul. ian. 43/31. Părintele nostru liacov postnicul. Aschitul. ian. 41731.
    1.4.47.    ASCHITÄC s.m. (La pl. ASCHITACI) („Cuvânt românizat de Do-softeiu din neo-gr. ämcrftiKÖg“, DA) V. a s c h i t. Prepodobnicii părinţii noştri, blo/gonosnicii săhastrii, aschitacii carii acea mai zăbavnică şi mai trudnică mâcenie a ştiinţii luptară, sept. 6/19.
    1.4.48.    ASÎ1LGHIE s.f. (< gr. aoeXyeia) Desfrânare („Übermut, Frechheit, unsittliches Leben“, Lacea, Untersuchung). Atât în TDRG cât şi în DA (unde este considerat „cuvânt literar rar“; v. şi DLRLV) sunt înregistrate atestări doar din VS. Termenul este, prin urmare, un împrumut direct din greacă, utilizat, în scris, probabil numai de Dosoftei. în alte scrieri, această noţiune apare tradusă diferit: necurăţie (Biblia 1688), desfrânare (I 1847), fapte de ruşine, spurcăciune (Biblia 1914), fapte de ruşine, necumpătare (Biblia 1968) etc. (cf. W. Barclay, Analiza..., p. 35.). Să mă ducă la aselghiia cea dintâi (curviia/notă marginală), oct. 53730. Vă trag cătră aselghie, înfterbădzări de păcate şi pohte spurcate, nov. 164725. Se observă că termenul este explicat de autorul VS prin notarea unui sinonim mar-
419
ginal ori prin apoziţie. Cuvântul se înscrie printre alte cuvinte împrumutate direct dintr-o limbă cunoscută lui Dosoftei, dar care nu s-au impus în limba literară de mai târziu.
   1.4.49.    ASTROLOG s.m. (< gr. ămpoXoyoq „astronom“ şi „astrolog“, din borpov „stea, constelaţie“ şi Ăeyco „socotesc“; cf. lat. astrologus ) Persoană care practică astrologia, cititor în stele. Eram astrolog la Râm. nov. 15477. Neşte jidovi astrologi .mart. 26710. Trebuie precizat că în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului (prima atestare este din Cantemir, IST.). Totodată, este posibil ca Dosoftei să fi preluat termenul direct din greacă.
   1.4.50.   ASTROLOGHIE s.f. (< gr. dmpoXoyia „ştiinţa despre stele“, din cmpov „stea“ + Xoyoq „cuvântare, vorbire“, cf. DA; v. şi Arvinte, ST.L.FAC., p. 88, IV. 1.3.3, unde autorul precizează că „prima atestare din Tiktin este din anu 1683, din Dosoftei VS“. în DA, accentuarea este diferită pentru atestarea din VS, pe i, faţă de tipăritură, unde accentul este notat pe al doilea o) Ştiinţă care pretinde a cunoaşte, a dezvălui viitorul prin cercetarea poziţiei şi mişcării aştrilor; citire în stele; astrologie. Şi încă şi din astrolâghie n-am lăsat nemică, din toată, nemvăţat. dec. 192734.
   1.4.51.    ASTRON6MIE s.f. (< gr, ămpovopia, din borpov „stea, corp ceresc“ şi vopoq „num cf. DA, în care este înregistrat numai cuvântul, nu şi contextele în care acesta apare) Ştiinţă care studiază corpurile cereşti şi legile mişcării lor. Deprinsă de-mvăţarâ tot meşterşugul cărţâi de toată înţălepciunea omenească, grammatica şi filosofiia, astronomiia, gheometriia. oct. 64733. Deprindzând desăvârşit filosofiia şi astronomiia. febr. 89724.
   1.4.52.   AUDZ s.n. („Poate grecism: anor\ - «auz, auzire, comunicare din partea altora, povestire»“, DA) Cele ce se povestesc, se mărturisesc, se spun, se comunică (de cineva, în faţa cuiva); povestire; veste, ştire, zvon; mărturisire. Acesta audzu nesuferind Maxentie, gemu de la inemă. nov. 169713.
   1.4.53.   AVAN adj. („E turc. Havan «traître, perfide», care poate să fi intrat în limba noastră şi prin filiaţie n.-greceascâ: ofiâviq «calomniateur»... De origine grecească e, probabil, la Dosofteiu“, DA) Straşnic, grozav, cumplit, aprig, amarnic, hain, barbar, crud; iute la mânie. Pre acel tiran facându-l bezbojnic şi avan, şi alte multe mustrări, apr. 10071.
   1.4.54.    AVGUST s.m. sing. tantum. A opta lună a anului. V. şi august. (< gr. Avyouavoq, cf. TDRG) Cum să veade la 16 a lui avgust în sinaxariul proloagelor. mart. 41733.
   1.4.55.   AVTOCRÂTOR s .m. V. aftocrator. Dzâsără cătră avtocrato-rul... nov. 146712. Strigat de tatăl său avtocrator şi samodărjeţ. dec. 223723.
   1.4.56.   ÂWA subst. sing. tantum („împrumut literar din grec. ăfifaq «abate»“, DA; din ebr. ab, abha „părinte“, cf. I.M. Stoian, DR) Părinte, tată, în limba
420
pe care a vorbit-o Iisus (aramaică) (cf. I. Bria, DTL)\ apelativ cu care se adresează între ei călugării ortodocşi (cf. I.M. Stoian, DR). Avva Athanasie. oct. 56724. Avva Dorothei. ian. 4729. lartă-mă, părinte, avva Zosirna, pentru Dlolmnlull. apr. 6472,9. Ce vrei să faci, avvo Zosirna? id. 66716. Să dzâci lui avva Ioan, egumenul mănăstirii voastre, să ia aminte, că multe reale sânt în mănăstirea voastră. apr. 66733.
    1.5.0. Elemente de origine maghiară
    1.5.1.     ALCĂTUÎ vb. IV. T r a n z. (< magh. alkotni „a crea, a face, a rândui“, cf. TDRG; „ung. alkudni «a se tocmi»“, DA) (complementul indică viaţa) A organiza, a orândui; a ordona. Suind şi procopsind la multă cunoştinţă cu reapedea firii sale şi cu tot întinsele sale trude, şi alcătuind bine viaţa sa, întâi s-au hirotonit şi să feace eplilsc/olp în Chizic. mai 125717. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    1.5.2.    ALEŞ adv. [„Din prep. a (= la) şi ung. Ies «pândă», cf. lesben âllani «a sta la pând㻓, DA\ v. şi TDRG, DLRLV] La pândă, pândind. Ereticii... puindu-să aleş la locuri strâmte şi ponoroase, pre unde avea obiceai sv/â/nt/u/l a treace, ieşiră reapede, ca neşte fieri sireape. febr. 83723.
    1.5.3.    AMISTUI vb. IV. T r a n z. şi r e f 1. [< a + mistui (< magh. emeszteni)]
1. T r a n z. A ascunde, a salva, a scăpa (pe cineva de primejdie) (v. şi DLRLV, N.A. Ursu, PsV) Cădzură-ncuitorile şi să deşchisără uşile. Şi scăpă iarăş la acea sv/â/ntă femeaie, de-l amistui şi-l dusă la svfâ/ntul Meletie. oct. 9875.
    2.    R e f 1. A se ascunde, a se refugia, a se face nevăzut, a se dosi (v. şi Lacea, Untersuchung, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 336). Nevoind să să amis-tuiască de cătrâ părinţii săi, să nu o poată afla. sept. 27722. Fugi în ţara jidov as-că şi să amistui. nov. 154715.
    3.     R e f 1. A dispărea; a pieri (cf. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 148). Apele să amistuiesc în pământ, sept. 8728.
    4.     T r a n z. A face sa dispară. Câf ei turna, atâta poala... amistuia. mart. 55719.
    5.     T r a n z. A distruge (prin ardere); a preface în scrum, în cenuşă; a topi. L-au amistuit focul. sept. 21722.
    1.6.0. Termeni neologici
    1.6.1.    ADAMANTEÂN s.m. (din adj.) Cuvântul, nefiind atestat în DA, nu putem decât să facem câteva presupuneri în legătură cu originea sa. O eventualitate ar fi ca termenul să fie o creaţie a lui Dosoftei, după modelul altor substantive terminate în -(e)an, de tipul cetăţean, orăşan, având la bază slavul t^MJUTh (< ngr. adâpag, gen. aSâpavrog), care a dat rom. adamant, cuvânt ce se întâlneşte în
421
paginile VS. Cealaltă alternativă ar fi împrumutul din lat. adamantinus, pentru rom. adamantin care, de asemenea, apare la Dosoftei, tot substantivat (v. DEX); astfel adamantean poate fi considerat variantă a lui adamantin, deoarece sunt folosite cu acelaşi sens: „om care are caracter asemănător proprietăţilor adamantu-lui: strălucire în gândire şi tărie de caracter“. Din umere trasă una de-aceale cu-reale de pre sine s/fâ/nt/u/l, adamanteanul acesta, şi o zvârli în obrazul ighemo-nului. mart. 48718. Nepărăsind adamanteanul a să chinuirea în greale osteneale, s-au silit să prefacă în mai frumoasă făptură căldările oltariului. iul. 3721.
    1.6.2.     ADAMANTIN s.m. V. adamantean. Au petrecut sffâlnt/ufl la casa părinţilor săi necunoscut ca un mişel şi ticălos. De vrăjmaşul luptat. De dragostea părinţilor ars şi de slugile sale batgiocorit, nu dzeace sau o sută de dzâle, ce J 7 ai încheiaţ, adamantinul acesta, iar nu de came. mart. 42731.
    1.63. ALEXANDREÂN s.m. (< lat. alexandrinus) Cetăţean, locuitor al oraşului elen Alexandria. Alexandreani, -i. sept. 1579, dec. 207732, febr. 88716. Poporul alexandreilor. nov. 120724. 6 (In sintagmă) O!ai menii de Alecsandriia. dec. 18977.
    1.6.4.     ALTÂR(TU) s.n. (< lat. altărîum; v. şi Arvinte, ST.L.EX., p. 30, IV. 1.2.1., care îl consideră „un împrumut recent din limba latină a Bibliei“) 1. Ridicătură de piatră, de pământ sau de lemn pe care, în antichitate, se duceau jertfe zeilor, se făceau libaţii şi se săvârşeau diferite ceremonii cultuale (precizat şi prin determinantul „cel idolesc“). Altariul au crăpat şi să vărsă jrătva pre cuvântul prorocu-lui. mart. 59713, apr. 86734, mai 122721. Oborî gios altariul cel idolesc. iun. 148730.
    2.      Masă de cult pe care preotul, în religia/biserica creştină, oficiază liturghia. Strigă prorocul cuvântul D/o/mnului şi dzâsă: „Altariule, altariule!“ mart. 5976. Că va fi cuvântul ce-au grăit cu cuvântul D/o/mnului asupra altariului ce-i în Vethil. mart. 6077. Cum au băgat în peşteră în muntele de unde au prăvit ţara cea făgăduită cortul şi chivotul şi altariul cel de aur, de le-au ascuns, mai 106719.
    3.     Mormânt al sfinţilor, păstrător al moaştelor acestora, Fu pus s/fâ/ntul Evtihie în altariul slfilnţilor apostoli în temelia sifă/ntului prestai, unde dzac slfilntele moştii a s/fi/nţilor apostoli, apr. 78728. Acest ultim sens nu l-am întâlnit în nici unul dintre studiile cercetate. Informaţia am luat-o din A. Bertholet, DR, care precizează: „O dezvoltare deosebită a înregistrat în creştinism, trecând de la semnificaţia mesei pentru împărtăşanie la cea de mormânt sfânt, şi deci, păstrător al moaştelor“ = altar de mormânt.
    1.6.5.     AREOPAG s.n. [< lat. areopagus (= gr. â ’Apsioq izâyoq „colina lui Ares“), DA] In DA şi în TDRG atestările înregistrate sunt mult mai recente, iar în glosarele întocmite de N.A. Ursu, nu apare menţionat. Cuvântul nu se întâlneşte
422
nici în studiul lui Lacea. Sensul este: tribunal suprem în Grecia antică, cu sediul pe colina lui Ares. Era unul din sfeatrucii areopagului. oct, 4179, cf. 43719.
    1.6.6.    AREOPAGHÎT s.m. [< lat. areopagites (< gr. dpmoKayixpq)) Membru al areopagului. Dionisi areopaghitul. oct. 4177. Dionisie areopaghit. mai 133736. Cuvântul este înregistrat în DA fără atestări.
    1.6.7.    ARTÎCUL s.n. (< lat. articulus) Punct al unei dogme sau credinţe. Am optat pentru încadrarea citatului din VS (înregistrat în DA s.a. ARTIC) aici, deoarece ni se pare câ, în context, cuvântul în discuţie nu ar avea sensul de „plângere, petiţie“ (DA), ci că ar fi vorba despre ceea ce adaugă cineva (o explicaţie suplimentară) unui text deja cunoscut, încheiat (Evanghelia): Ce vrea sărnna altă adăosura articului, fără aceasta: că dzâcând pre Mesia, arăta Andrei că aştepta cu adevărat pre Hlristofs, care n-avea nice o sâmbră cu ceialalţ. nov. 177730.
    1.6.8.    ASÎR (Numai la pl.: asiri) s.m. Persoană care făcea parte din populaţia semitică a statului antic Asiria. împăratului asirilor. nov. 113710, cf. dec. 2247 24. Cuvântul nu este înregistrat în TDRG, iar în DA este lucrat articolul asirian, neologism din franceză. Cf. Quicherat, etimonul ar putea fi numele topic lat. Assyria, -ae sau lat. assyrius, -a, -um.
    1.6.9.    August s.m. (< lat. augustus) A opta lună a anului. S-au mutat în svlâlnta raclă, la Halcopratie, la besearica unde să vând arămile, la trei dzăci şi una a lui august, apr. 83719.
    1.6.10.    AUGUSTĂ s.f. împărăteasă. Augusta... avea mult dor să să-mpreune cu svlâlnta. nov. 1.67716. Fericitul Porfirie luă de la augusta (împărăteasa - sinonim marginal) 2 cântare de aur, să facă besearică. febr. 84723. Acest cuvânt, care apare în VS numai în varianta feminină, este considerat în DA (unde nu sunt înregistrate atestări din operele cărturarului moldovean) ca provenind din lat. augustus, -a, -um. în dicţionarul Latin-român al lui T. Iordănescu, termenul, cu sensul de „mama, soţia, fiica sau sora împăratului“, are ca etimon lat. augusta, -ae. Ca articol de dicţionar, separat, pentru forma feminină, cuvântul este înregistrat, cu acelaşi semantism, şi de Quicherat.
    1.6.11.    AULĂ s.f. (< lat. aula; din gr. ătulp „cour d’une maison; palais, cour d’un prince“, cf. Quicherat) Curte a unei case; curte a unui domnitor; palat. Să strânsă sv/âlnt/u/l acesta săbor într-aula, în poiata ce-i dzâc... sept. 18731. Cuvântul nu este atestat în DA în scrierile mitropolitului.
    1.6.12.    A VĂR s.m. (Numai la pl., avari) (< lat. med. Avarus) Persoană făcând parte dintr-o populaţie turcică venită în Europa în timpul mi graţiilor (cf. DA, unde, ca primă atestare este înregistrat un citat din Cantemir, HR.; în TDRG cuvântul nu este lucrat). în vremile lui Mavrichie împărat, la războiul avarilor. oct. 8876. Făcând vitejie mare în războiul avarilor, carii să jusease rădicaţ
423
asupra Râmului. febr. 8477. S/fî/nţii părinţ uciş de avari în s/fâ/nta mănăstirea sv/â/nt/u/lui Savei. mart. 47715.
    1.6.13.     ÂVGUSTA s.f. (< lat. augusta) v. augusta (pentru partea a doua a definiţiei: „mère des filles ou des soeurs de l’empereur“, cf. Quicherat; cuvântul nu este înregistrat în dicţionarele studiate. Are loc şi o schimbare de accent, faţă de augusta. La Dosoftei are rol de apoziţie explicativă). Silindu-o cu multe rugări cinstita şi credincioasa împărăteasa, avgusta Irina, maică-sa, sa şadză cu dânsa să împărăţască depreună, iară ea n-au vrut. apr. 82727.
    1.7.0. Elemente cu origine necunoscută sau cu etimologie nesigură
    1.7.1.     ABUR s.m. (cf. alb. avull) 1. Tărie, efluviu. Aflând iaiecinţa caldă cu aburi de mirosuri, apr. 96724.
    2.     Miros. Budzele noastre de dulceaţa aburilor acelora... să lipiia ca de stride. oct. 8078.
    3.     Răsuflare, suflu. Aburi veninaţ de cumplit zmău. mart. 7/37. în DA apare doar o atestare, pentru sensul 3., din PsV.
    1.7.2.     ADEVĂSÎ (şi ADĂVĂSI) vb. IV. T r a n z. şi refl. (DA-ul consideră cuvântul de origine necunoscută. în TDRG se dă ca etimon si. do + vusêjati. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 148, cu atestare din scrierea lui Dosoftei, îl încadrează printre elementele de origine maghiară. Autoarele DLRLVpropun ca etimon magh. odayeszni) (Despre trup) A chinui, a istovi, a slăbi, a face să devină extenuat, cu scopul de a înfrâna dorinţele, poftele trupeşti; a înfrâna (acest sens, cf. DA, se găseşte, pentru secolul al XVll-lea, numai în scrierile lui Dosoftei, iar, mai târziu, este atestat şi în dicţionarul lui Budai-Deleanu). Nevoinfa cu carea au adevâsât ş-au topit acel trup moale şi gingaş, sept. 2TI25. Ş-au ferecatu-ş trupul. .. ş-au adevăsâtu-ş mădulările. dec. 245732. Cu atâta privegheare şi dvorbă trupul ş-au adăvăsât şi l-au înfrânt, cât neclătit mai multă vreame petrecu, nice leac putând să păşască. febr. 68734. 0 Refl. Suind în munte şi adevăsându-să foarte, şi dobândind boală de îmflăciune, să cunoaşte numai de pre grai, cine-l ştiia. nov. 137725.
    1.7.3.     ADULMA vb. I. T r a n z. (DA propune ca etimon lat. *adolmare, pe baza unei singure atestări, din N. Costin, LET.) (în context figurat) A adulmeca; a presimţi. Ferice... că... nice nările tale adulmară de putearea nepriiatinului. apr. 7573.
    1.7.4.     APRICI (Numai la pl.) adj. Care este neîndurat, nemilos, rău, aspru, crunt, înverşunat. V. a p r i g (2). Să feaceră amari şi aprici, crudz şi nemilostivi asupra creştinilor, dec. 18979. în DA se discută etimologiile propuse de către unii lingvişti. Această variantă a cuvântului aprig, pi. aprigi, mai este atestată la CORBEA (c. 1700), ap. HEM 1357.
424
    1.7.5.    APRIG adj. 1. Care este iute la mânie, repezit. Nu fii, fiiule, aprig, că pentru pricea ta cea în sat nu vream sâ-ţ spuiu. mart. 54719.
    2.    (Construit cu prep. la) Care este aspru, nemilos, înverşunat. Nicefii aprig la giudeţ când giudeci. mai 138723.
    3.    Care este lacom, hrăpăreţ, avid, setos de câştig. Doi îngeri sânt la omul. Unul bun, de la DluImnJăldzău, şi altul rău, de la Satana... îngerul... cel viclean iaste mânios, mândru, zavisliv, aprig, scump şi nepriitoriu fratelui şi neplecat. apr. 93733. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei, cu excepţia variantei aprici.
    1.7.6.    ARAP s.m. [în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei, dar se dă o explicaţie etimologică detailată: „din bulg. arap (sau sârb. arap, harap, sau din rus. arapii, paleosl. arapinu, n.-gr. dpataţg, toate din turc. arab)“] Pentru sensul 1. DA citează, ca primă atestare, BIBLIA (1688), iar pentru sensul
2., Cantemir, ap. ŞIO. 1. Locuitor al Arabiei sau originar din Arabia; arab, maur. 33 de părinţ în Raithu uciş de arapi. ian. 1373.
    2. (întărit prin epitetul „negru“) Om cu pielea şi cu părul de culoare neagră. Preste puţân vădzuiu pre Evloghie izgonit de la faţa cuconului şi-l trăgea un arap negru. mart. 55736.
    1.7.7.    ARGEA s.f. Boltă a unei biserici; cupolă; „ein Teii von dem Innem der Kirche“ (Lacea, Untersuchung). Cuvântul este atestat de N.A. Ursu şi în Litur-ghier. lîlnîră în argeaoa besearicii cea din mijloc, sept. 1277. întronă în beseari-ca sv/â/ntului, la locul ce să cheamă Trivolon, la-ntratul în argea, între cei 2 stâlpi mare de Thessaliia, ce stau spre-apus. oct. 8879. Suind în argea, cătră uşile ceale de argint, nov. 133728.
    2.1.0.    Cuvinte create pe teren românesc şi formaţiuni lexicale proprii lui Dosoftei
    2.1.1.    ACELAŞ, ACEEAŞ [< acela1 + ş(î)] (Numai cu valoare adjectivală) Care este tot acela, chiar acela; care este tot la fel ca (şi) mai înainte. Supărat... de aceeaş boală. oct. 74735. Glasul aceluiaş sv/â/nt înger. nov. 14475. Vrea să ia de-aceeaş moarte de carea au murit Despuitoriul sau. id. 18474. l-au cântat de doă ori şease, dzâcând tot acelaş psalom. mart. 2578. într-aceaiaş dzî. apr. 76714.
    2.1.2.    ACESTAŞ, ACEASTAŞ pron. dem. şi adj. [< acesta + $(i)l 1. Pron. dem. Chiar aceasta, chiar acestea (cft Arvinte, ST.L.EX., p. 20, Ti.4.4.2.). „Nu iaste moarte ceaia ce-i pentru H/riso/s. Cea iaste viaţă neavând fărşit. “ Aceastaş şi Licarion... dzăsă. febr. 62720. 0 L o c. a d v. într-acestaş chip - astfel; la fel. Victor, hatmanul de Italiia, şi Sevastian, duxul cetăţâi, mărturisesc strigarea lui Petră şi Pavel... Ce şi maica lui Victor, stratilatul, Fotini, cu losi, fiiul ei,... fac într-acestaş chip. febr. 85714.
425
    2. Adj. Curent, actual; în prezent. într-aceastaş dzî, sv/ilntele 40 de femei m/ulceniţe. sept. 2711. într-aceastaş dzî, pomenirea svlâlntului Comilie, sutaşul. id. 1673. în DA nu sunt înregistrate atestări din operele lui Dosoftei.
    2.1.3.    ACflŞ adv. terap. [< acii2 + ^(i)] îndată, imediat (cf. Arvinte, ST.L.FAC., p. 81, II.7.1.4.). învaţă aciiş să aprindză un cuptoriu. febr. 88718.
    2.1.4.    ACMUŞ adv. [< acmu + f(i)l îndată, imediat, pe loc. Te-nehină dumnă-dzâilor sau acmuş te voi umorî cu amară şi cumplită moarte, nov. 14279. Iacă, mă duc la loc departe, şi acmuş m-oi întoarce, dec. 187717. Pasă, Mario, cu oamenii aşea, la cutare loc, unde voi veni şi eu acmuş, de ne vom primbla, iun. 155717-
    2.1.5.    ACOPEREMANT s.n, [< acoperi + -(S)mânt, după coperământ, cf. DAI 1- Obiectul cu care se acoperă (sau care acoperă) ceva. Femeaia cneajului Asclipie tocmind cu mirosuri scumpe racla svli/nţilor mlu/cinici, au întins deasupra ei un acoperemânt scump. mart. 28728. 0 (In comparaţie) Prorociile ceale de DIoImnul nostru Ilisuls H/risto/s... era ascunse în cuvânt ca supt un acoperemânt. nov. 17778. ♦ P. e x t. Haine. Aflară pre părintele lor la rădăcina muntelui, fără leac de acoperemânt. dec. 208732. îi deade şi acoperemânt de rasă. mai 124716. 0 (In context figurat) Precum acolo năroadele, în besearicâ, cu milă ai acoperit cu al Tău sviâlnt şi d/u/mnlă/dzăesc omofor, aşea ş-acmu pre noi, păcătoşii, şerbii Tăi, acopere-ne cu acoperemântul milii Tale, rugând pre... DIoImnul nostru Ilisuls H/ristoIs să ne spăsască pre toţ. oct. 40735.
    2. Acoperiş; adăpost; casă; p. e x t. bolta cerească. Casa... despicându-să întâi din acoperemânt în 2 părţ, prin mijloc, oct. 4178. lî/mpăratul... nevoia să ştie de lucrul şi audzî că lipseaşte numai acoperemântul. id. 4975. S-au suit într-un munte şi rabdă numai într-un veşmânt, şi fără acoperemânt. nov. 129714. Mearsă la văcuit cinstitul Maron, a căruia viaţă râvnind, iubi a petreace fără acoperemânt. febr. 7976. 0 (In context figurat) îndată mă sculaiu şi căuatiu şi vădzuiu slu/fletul svlâlntului unde-l ducea îngerii, îmbrăcat cu un veşmânt alb, şi-l suia în ceri. Şi să descoperi acoperemântul ceriului şi iară ceatele drăceşti vădzuiu stând gata. apr. 77734. ♦ F i g. Ocrotire, protecţie, protejare, apărare. Au zidit... găvoaz-dele răstignirii D/o/mnului nostru Ilisuls H/risto/s pentru slava Svlilnţii Sale şi pentru acoperemântul oraşului. oct. 68730. Dau într-acoperemântul tău turma aceasta, nov. 15975. Ah luat din sv/ântul chivot... o mică părticea din cinstitul trupul D/o/mnului H/risto/s... să-i fie de acoperemânt şi de agiutoriu. mart. 10/27-28. ♦ (Prin personificare) Ocrotitor, protector, proteguitor, apărător. Ne-deajdea mi-i D/ufmn/ăfdzău, scăparea-m iaste H/risto/s, acoperemântul mi-i D/u/hul cel sviâlnt. nov. 103716. Fu hrânitoriu mişeilor şi agiutoriu săracilor şi văduvelor sprejeneală şi fit... golilor acoperemânt. dec. 204729.
426
    3.   (?) Capac, dală la mormânt. Şi cerşind Magnetic sămn, de s-ar scula vrunul de acei ce era îngropaţ în mormântul ce era acolea, carii era de multe vremi muriţ, făcând rugă sv/â/ntul asupra acoperemântului groapei, s-au sculat mortul. apr. 95712. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei pentru sensul 2., fig.
    2.1.6.  ACOPERÎT adj. (participiul lui acoperi) Care are calitatea de a adăposti; care este prevăzut cu acoperiş. Nemică nu ş-au agonisit pemintesc, nice în colibă acoperită au petrecut, mai 129721.
    2.1.7.  ACOŞ (La pi.) (< ac + suf. -os) Care este plin de ace; ascuţit, tăios. îl tăvăliră preste spini şi scai de cei acoş. oct. 73721. Acest cuvânt poate fi considerat o creaţie a lui Dosoftei. Atât în DA cât şi în TDRG cuvântul este înregistrat numai pe baza citatului din VS.
    2.1.8.  ACU adv. (din „acum, prin căderea lui -m“ sau din „lat. *eccu-huc'\
I. Gheţie, BD, p. 174-175; cf. şi DA, Ciorănescu, DER. în dicţionarele cercetate nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei). (într-o formulă a limbajului bisericesc) în acest moment; în prezent. Să Te slăvască cu-mpreună nenceputul Tău Părinte şi-mpreună văcuitorul Tău D/u/h, acu şi pururi şi-n veacii de veaci. Amin. nov. 17073.
    2.1.9.  ACUPEREMANT s.n. V. acoperemânt (2). Tremisă şi altă cumpănă de aur la apostolul, scriind: „Să-m faci acuperemânt ca mai frumos caselor“, oct. 4977.
    2.1.10.  ADAOS s.n. (participiul verbului adaoge, devenit abstract verbal, cf. DA\ v. şi Al. Rosetti, ILR, p. 154) Ceea ce se adaugă la ceva; supliment, completare, întregire. Lua de la D/ulmnfă/dzău adaos vieţii sale 15 ai. dec. 224722. Ş-au întinsu-ş toată nevoinţa şi lupta cătră adaosul bunătăţâlor. ian. 379. In DA nu sunt înregistrate atestări din VS.
    2.1.11.  ADAOSĂTtJRĂ s.f. (din adaos + suf. abstr. -ătură) Ceea ce se adaugă (în mod abuziv) unui text deja scris; compilare; inserare. Sv/i/nţia sa au oprit adaosătura la ..., ce-au adaos neşte vide ani. nov. 120727. în DA, pentru acest sens al cuvântului, este citat Cantemir, HR.
    2.1.12.  ADĂOSURĂ s.f. (din adaos + suf. abstr. -ură) Completare, suplimentare; inserare, anexare (într-un text). Dară ce vrea sămna altă adăosura articului fără aceasta?... nov. 177729. Nădzâle şi adaosurile scârbelor ce-l supărară 9 ai, nu le-a băgat samă. dec. 209733. Fuiu... în mare strâmtoare şi nevoie, de foame şi seate... şi de diavoleşti adaosuri, apr. 75731. Este posibil ca şi acest cuvânt să fie o creaţie lexicală a lui Dosoftei. ZM-ul lucrează termenul pe baza unei singure atestări din VS.
    2.1.13.  ADĂPĂTOARE s.f. [din adăpa + suf. -iă)toare\ cf. lat. med. adaqua-torium, DA] Loc unde se adapă animalele; jgheab sau instalaţie de adăpat (cf. şi
427
Arvinte, ST.L.FAC., p. 100, W.2.3,116). Murindu-i vitele otrăvite din adăpătoare. dec. 228717.
    2.1.14.     ADĂPOSTEÂLĂ s.f. (din adăposti + suf. abstr. -ealâ) Loc sigur, ferit, care ocroteşte (de necazuri). Sv/ă/nta nice leac nu să ardea, ce ca într-o răcoare şi adăposteală trăiia în unde. nov. 142724. Avându-mi... trupul chinuit de boale dease, am vrut de-am can şedzut la văzduh iuşor şi adăposteală bună ca să mă în-sănătoşedz. dec. 221723. Cuvântul a avut, probabil, circulaţie numai în secolul al XVII-lea, deoarece atestările din DA se reduc la Varlaam, Dosoftei, ap. HEM, şi Antim.
    2.1.15.     ADEASE adv. (din prep. a + adj. des) De multe ori, în repetate rânduri, des, Adease strigăndu-o „mamă", i-au pusu-i nume Mamant. sept. 2715. Ei nemică nu-i răspundea, ce adease să-ntorcea unii cătr-alalţ. id 6717. Ficioara întră în cămară adease, de făcea rugă. nov. 139722. Bătut adease. id. 174726. Urdinând adease la cinstita besearică. dec. 222733. Adease cercându-i, ca nu ceva mai mult decât trebue să cumva aibă în chilie, ian. 3479. Care trestie vârând şi scoţând adease, făcea-i mare şi cumplite usturimi, mart. 62715.
    2.1.16.     ADEASEA adv. V. adease. Şi-n toate dzâle postiia adeasea, făcând metanii, nov. 139712. Eu, de multă voia rea şi de obidă, adeasea îm muşcam mânule. id. 15278.
    2.1.17.     ADEÂSEORI adv. (din adease + -ori) Adesea. Călca leagea adea-seori. oct. 69716. Aducăndu-ş aminte de adeaseori ce-l jusease svlâ/ntul loan dojenit să fie-nduraţ cătră săraci, nov. 120712. Deprins la cuvinte ritoriceşti. Căfu-sease învăţat mai adeaseori la Athine, de dobândisă limbă, ca ceaia că era de rudă athinean. dec. 20772. Să băgă într-un cuib, în carele adeaseori mânea heri cumplite, id. 216713.
    2.1.18.     ADESEA adv, V. adease. Adesea fugita şi iarăşi veniia la sv/âln-tul. mai 121720.
    2.1.19.     ADEVARĂ s.f. şi adj. (Este considerat în DA variantă a subst. adevăr, cu observaţia: „un astfel de adjectiv substantivat, sub forma feminină adevară, se întâlneşte destul de des în textele vechi, în concurenţă cu substantivul adevăr şi adevărătate“. Al, Rosetti, B. Cazacu, L, Onu, 1LR, p. 592, extrag acest termen din VS şi constată că „inovaţiile artificiale în ceea ce priveşte formarea substantivelor rămân la periferia limbii literare, ele nefiind acceptate de limba de mai târziu“. Trecând în revistă atestările din DA constatăm, însă, că acest cuvânt apare doar Ia Varlaam, într-o singură ocurenţă şi, în rest, numai în scrierile lui Dosoftei. „Textele vechi“ se reduc, aşadar, doar la scrierile a doi autori, dintre care este cunoscut că Dosoftei l-a avut ca model pe mitropolitul Varlaam. Este posibil, prin urmare, ca autorul VS să fi preluat termenul din Cazanie şi, din considerente de ordin stilistic, să-l fi promovat prin scrierile/operele sale. Cuvântul adevăr este mult mai
428
întrebuinţat de cărturar.) 1. Subst. Adevăr (opus Jui m i n c i u n ă). Au luminat ochii ei, a sufletului, cu adevara. oct. 5 lv/20. Au cunoscut tată-mieu adevara şi au venit cătră credinţa cea bună. nov. 154v/2. Ai cunoscut adevara. id. 154725. Că ruşine mare vă iaste a fi voi atâta de orbi spre adevară. id. 163718. Atunce vei vedea adevara. id. 164736.
    2.     Adj. Adevărat. Cerceind adevara cunoştinţă a credinţii noastre, au strâns în Nichea, de pretutinderea, arhierei, mai 139715.
    2.1.20.     ADEVARA vb. I. T r a n z. (din adevăr + suf. vb. -a, cf. Arvinte, ST.L.FAC., p. 76, II.6.1.0., p. 84, IH.1.9.0.) A mărturisi, a spune adevărul (demonstrând, precizând); a întări, a confirma. Aşea au fost voia lui Dumnădzău, să să tâmple trei, de vreme ce şi sv/â/nta scriptură aşea adevăreadză. dec. 22477. A ştiutului năravurilor tocmală au învăţat şi au adevărat cunoştinţa celora ce sânt. ian. 1723. în DA nu sunt înregistrate atestări din operele lui Dosoftei.
    2.1.21.     ADEVARARE s.f. („Infinitivul lui adevăra, devenit abstract verbal. Se găseşte numai la Dosofteiu“, DA) Ceea ce este adevărat, real; adevăr, realitate. Ai vădzut o nălucire, iară nu adevărare. nov. 133723. N-am mai părăsât rugând pre D/u/nmlă/dzău să cunoşti adevărarea, şi să te-ntorci cătră svlilnţia sa. dec. 21272.
    2.1.22.     ADEVĂRAT adj. şi adv. [participiul verbului adevărâ; sau din adevăr + suf. -(«)/] 1. Adj. Care este veritabil, real (în opoziţie cu mincinos, fals). Sv/â/nta şi adevărata lui Dlulmnlăldzău besearică. oct. 60727. Cu veasteă ceaia ce feace clisiiarhul, de să găci adevărat ce-i părea că nu-i adevărat, au mântuit sv/â/ntul de acea limbă plăvâie au roşie a slovacilor, id. 8872. I-au adus cătră adevărata credinţă, nov. 99734. Slavă adevărată şi fără moarte, id. 166735. Adevăratul şi nemăzditul vraci... d/u/mnlăldzăescul apostol, id. 182730. 0 (în comparaţii) Un părinte bătrân de-a hirea şi dlulmnlăldzăesc, cu chip de săhastru şi adevărat ca un înger. ian. 29728. în acest ultim exemplu este posibil ca termenul să funcţioneze ca un adverb, cu sensul 2.
    2. Adv. Cu adevărat, într-adevăr. Cunoscu câ-i adevărat putearea lui Dfulm-n/ă/dzău. oct. 71717. Cine... le defaimă iaste adevărat eretic, dec. 193725. Să cunoşti adevărat prieteşugul mteu. id. 19472. Iaste adevărat o gură de iad. febr. 57717. 0 Loc. a d v. Cu adevărat - într-adevăr, real. Şi-l află cu adevărat cinstind pre Dlo/mnul H/risto/s. sept. 35723. Au venit la noi carele cu adevărat are graiul nemvăţat. nov. 12479. De va fi cu adevărat înger, voi face precum vei dză-ce. id. 13977. Mulţeami-ţ, visule, că nufuseş cu adevărat, id. 148735. Cu adevărat părinte, mare lungime iaste. apr. 74731. Cu adevărat, frate, c-ai astrucat trup ce nu-i iaste lumea vreadnică. id. 77710. Cu de-adevărat = într-adevăr. Un jidov să făcea că-i mort, iară sv/â/ntul feace rugă şi fu jidovul cu de-adevărat mort. nov. 132712. Veade cu de-adevărat în direapta sa inelul, id. 163721.
429
    3.    Adv, Clar, limpede; cu siguranţă (sigur). Ca ceaia ce-i chiar şi adevărat lui Dlulmniăidzău maică. sept. 6/3. De n-oi lua-o, adevărat pre alta n-oi lua. iun. 156714. Avea prepus pre împărăteasa şi nu i-au spus gândul până va înţăleage adevărat, id. 156721.
    4.    Adv. Amin. lată-ţî-i, dară, că-i fără de vreame şi Fiiul, după glasul B/o/go-slovului. Adevărat, nov. 14674. în DA există doar două atestări din scrierile lui Dosoftei (din VIS), pentru cele două locuţiuni adverbiale.
    2.1.23.    ADEVARATÂTE s.f. (creaţie a lui Dosoftei de la adevăr + suf. -¿date) Adevăr; p. e x t. credinţă (tn Ii sus Hristos). Pre mulţ întoarsără spre cunoştinţa adevărătăţâi cu minunea aceasta, nov. 166Y15. Ea învăţă pre multe femei... cuvântul adevărătăţm. ian. 28718. De ţi-i voia să te-ncredz de adevărătate, leapădă aceale scumpe a tale podoabe şi te-mbracă cu proaste şi mişeale haine, mart 2726. Omul cărtulariu şi beţâv nu să poate îndirepta la odevărătatea spăseniei. apr. 70724. în braţe să-ţ fie suspinile pentru păcate. în limbă, odevărătatea. id. 122719. Alergă la odevărătatea lui I/isufs H/risto/s. id. 124710. (Posibilă expresie) A fi (cineva) cu adevărătate - a spune adevărul. „Tu eşti... aşea de fără ruşine!“ Iară svlâlnta răspunsă lui cu blândeaţe: „Eu sânt. Dară nu fără de ruşine, precum dzâsâş, şi cu buiecie, ce cu cumpăt şi cu adevărătate. “ nov. 165716.
    2.1.24.    ADEVASFT adj. (participiul lui adevăsî, devenit adj.) Care este extenuat; sfârşit, topit. Piialea... era adevăsâtă şi sfârşită de post. dec. 209728. Fiin-du-i carnea adevăsâtă de arsurile focurilor,... l-aruncară în mare. apr. 69715.
    2.1.25.    ADEVERI vb. IV. T r a n z. şi r e f 1. (derivat cu suf. vb. -i din adevăr, cf. Arvinte, ST.L.FAC., p. 76, II.6.1.0., p. 84, m. 1.9.0.) 1. T r a n z. A afirma, a spune, a susţine; a mărturisi. Aceastea le adeveriia acel sv/ilnţit illustrie că le-au vădzut avidomă au în buiguit. oct. 8878. Adeveriia la îoţ cum veade pre sv/â/ntul înger. id. 94711, ♦ (întărit prin cu giuramâni) A spune, a afirma, a povesti, a dezvălui cu scopul de a încredinţa pe cineva de adevăr. Cu giurământ ne adeveriia diaconul cum că pre la stepena uşii... vădzuiu limpede... sept. 1279. ♦ R e f 1. A (se) afirma, a (se) întări (la judecată) prin jurământ o mărturie; a (se) jura. Svlâ/n-tul pricepu meşterşugul lui Leon. Şi să adeveriia cum nice în gând nu i-au fost, nice în ştire. dec. 194722.
    2. T r a n z. A arăta starea cea adevărată a unui lucru sau a unui fapt, a unei situaţii etc.; a confirma, a întări un adevăr; a demostra, a dovedi ca fiind adevărat. Pârât cătră-mpâratul de oarecine, şi trimiţând la dânsul împăratul pre Ardame-leh, mai marele din boiarii săi, să adevereadze. Şi-l află cu adevărat cinstirii/ pre D/oimnul H/risto/s şi scrisă cătră-mpăratul. sept. 35723. Voia mi-i să adeveresc ca mai vederat credinţa cea bună. nov. 130714. Sv/â/ntul feace toată noaptea rugă la Dlulmniăidzău să-l înţălepţască şi să-l lumineadze, să adevereadze şi să-ntărească pravoslaviia credinţei, id. 146723. D/o/mnul nostru şi D/u/mn/ă/dzău...
430
trimisă pre îngerul Său cătră svU/nţii şi direpţii Sv/i/nţii Sale loachim şi Ana... dând ştire şi vederând de mainte vreame îngrecarea ceiia ce nu făcea cuconi, fiind stiră şi stearpă, pentru ca să adevereadze naşterea Ficioarei. dec. 204715. ♦ A da pe faţă, a dezvălui, a desconspira; a da de gol, a trăda. îi adevereadză a fi diu/mn/ă/dzăi. nov. 165726. ♦ P. e x t. A identifica, a recunoaşte. Cine-s părinţii tăi, să vie să te adevereadze. oct. 7676.
    3.     (Construit cu dativul) A (se) confirma; a (se) întări, a (se) dovedi (cuiva) ceva ce urmează să se îndeplinească ca adevărat. Şi i să adeveri c-a-mbla de i-a purta grijea de-aceasta, oct. 97713.
    4.     T r a n z. A încredinţa, a convinge, a asigura (pe cineva de ceva). Dlulmn/al-dzău..., vrând să te adeverească, au făcut pentru mine, un prostac, această preaslăvită taină, de ţ-au arătat, sept. 14735. 0 R e f 1. (conţine şi sensul de „a se limpezi, a se lămuri, a se clarifica“) Să-ncredzu şi să adeveri în credinţa D/o/mnu-lui H/risto/s marele Constantin şi să boteadză. sept. 17724. Aceastea eu deac-am audzât, m-am adeverit, că-m spunea cu direptate. Şi poftiiu sv/î/ntul botedz. nov. 150734. Mă duceam adease la case de filosofi, întrebând, să mă adeveresc, id. 149728. Nu mi să putea adeveri s/ulfletul, să ştiu cumu-i adevărul, id. 149730.
    5.     T r a n z. şi r e f 1. A (se) făgădui, a promite; a (se) jura. Tu să plineşti cum mi te-ai adeverit, oct. 97727. l-au cerşut să facă doaă besearici în Iconiţa... I s-au adeverit să le facă şi le-au făcut. nov. 147730. Multe ori te-ai adeverit şi nemică n-ai făcut. febr. 75719. ♦ (întărit prin cu giurămânf) A obliga, prin promisiuni, pe cineva, să accepte o situaţie, să ia o decizie. începură a adeveri pre egumenul cu giurământ că, întorcându-să acasă, are vrea să-ş aibă cu sine cuconul, să-ifacă o... mănăstire în cheltuiala lor. oct. 59713.
    6.     T r a n z. A întări, a îndemna; a conjura. I-au întăritu-i şi i-au adeverit să-l ţăie ca mai mare. dec. 20778. Şi-i adeveriia pre toţ spre credinţa Dlolmnului H/risto/s. id. 23175.
    2.1.26.     ADEVERINŢA vb. I. T r a n z. (de la adeveri + suf. vb. -inţa, cf. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 152; „derivat din adeverinţă, după modele ca credinţă-încredinţa“, DA) A confirma. Şi pecetluind şi adeveri/n/ţănd împreună cu toţ alalţ sv/i/nţ a sv/â/ntului săbor câte s-au strigat, de s-au mărturisit acolo cu bună credinţă, mearsă la Ţla/rigrad. oct. 97729. Fu adus... Neocorie. Cu carele au venit în voroavă pentru blogocestiia, cu răspunsuri din scriptură şi cw istorii... şi adeverinţadză din cealea ce-aufost şi ce or să fie. mart. 28722.
    Se pare că acest cuvânt a avut o circulaţie restrânsă în epocă, pe baza atestărilor din DA unde, în afară de Dosoftei, se mai citează o frază din MAG. IST. IV (a. 1634), 334/10. Este posibil, prin urmare, ca mitropolitul să fi cunoscut acest cuvânt şi să-l fi preluat (eventual dintr-o scriere pentru care nu există, până în prezent, atestări) sau să-l fi creat, cum a făcut şi în alte situaţii, când i-au lipsit
431
termenii adecvaţi (mai ales în cazul abstractelor). Sâ fi avut circulaţie în limba vorbită (?)
    2.1.27.    ADEVERINŢÂRE s.f. (infinitivul verbului adeverinţa, devenit abstract verbal; în DA nu este lucrat termenul. Prin urmare, se poate presupune că ar fi o inovaţie a cărturarului) încredinţare, confirmare, atestare, certificare. Aduce la mijloc, pentru adeverinţarea, înfocatele picuri, ploi de foc, cu carea au ars ţara sodomilor. mart. 28725.
    2.1.28.    ADEVERINŢĂ s.f. (din adeveri + suf. abstr. -inţă) 1. Adevăr, credinţă, încredinţare. Au prorocit poporului şi minuni multe pentru adeverinţa feace. febr. 62734. 6 L o c, a d v. Cu adeverinţa = în realitate; de fapt. Făcându-să că îmbla după meşterşugul doftorielor, cu adeverinţa pliniră lucru apostolesc, oct. 60714. Loc. v b. A da adeverinţă = a dovedi, a demonstra, a arăta (a confirma?). Mulţâmea carea au credzut, au zdrobit stâlpii idoleşti..., lî/ş arsără cărţâle ceale ellineşti, dând adeverinţă credinţei sale. nov. 182732.
    2.    Asigurare, făgăduinţă. Ispoveduindu-i jealea sa, cercând adeverinţă de iertare. sept. 11711. Luându-ş adeverinţă iertării sale..., fărşi videniia şi sâ dusă acasă, mai 141716.
    3.    Mărturisire; mărturie. Spun că plătiră unii mueri ce dobândisă atunci prunc, curvă fiind, de-au mărturisit naintea lor că l-au făcut cu Evstatie. Dară eifeaceră acesta vicleşug întărind adeverinţa numai cu giurământ. iun. 154732. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile iui Dosoftei.
    2.1.29.    ADEVERIT adj. (participiu adjectival de la vb. adeveri) 1. Care este adevărat, veritabil, real, autentic. Acmu te ştiu că-m eşti cumnat adeverit, de vrea-me că credzMş intr-adevăratul Diu/mnfăldzău. nov. 14075. Iaste a adevăratului D/u/mnlă/dzău adeverit apostol, id. 154733. Mărturisi de D/o/mnul Hfristo/s că-i Dlulmnlăldzău adeverit, ian. 2721.
    2.    Care este demn de crezut, convingător, concludent; sigur, dovedit; bine documentat. Pentru adeverită arătare credinţii sale, deade pre mâna apostolului 12 bodz... ai săi. nov, 127723. Vi le-au trimis... din rai... pentru sămn adeverit, sa vă-ncreadeţ că sânt cereşti, id. 14075. Petră i să pusă-mpotrivă cu răspuns adeverit. id. 15472.
    3.     Care este convins, încredinţat; ferm, hotărât, neclintit. Stătu adeverit cu credinţa. dec. 217731. Nu gândim numai, ce aşeaş sântem adeverit, că îndată ne vor priimi buneplâţşi odihneale. iun. 14878.
    2.1.30.     ADÂNCA vb. I. R e f 1. (din adânc, cu suf vb. -a sau lat. *adancare, cf. DA, „în loc de“ aduncare, cf Ov. Densusianu, MLR, II, p. 22, 23) A se afunda, a se adânci. Atâta s-au topit cu postul şi cu truda, cât i s-au schimosât frămseaţea feaţii..., ochii s-au adâncat, numaipiialea şi oasele au rămas. mart. 4176. în DA nu este atestat Dosoftei.
432
    2.1.31.      ADÂNCAT adj. (participiu adjectival de la vb. adânca) Care este scobit; afundat; adâncit. Părintele nostru Vasilie... era smad la peliţă..., nasul plecat..., frunceaoa încreţâtă..., lungăreţ la mearele obrazului, tâmplele adâncate. ian. 1731. El nu o cunoscu, că era uscată şi fărşită de post, ochii adâncaţ şi numai oasele şi piialea. oct. 54729.
    2.1.32.      ADÂNCÎT adj. (participiul adjectival al vb. adânci) Trebuie precizat că această variantă, care se va impune în limba literară modernă, este singulară în VS, verbul adânci nefiind folosit în scris de Dosoftei (nici în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile sale). Autorul VS introduce termenul adâncit în expresia în adâncite bătrâneaţe = la o vârstă înaintată. Această expresie este o posibilă creaţie a sa, echivalentă cu expresia (a sosi) la adânc de bătrâneaţe, înregistrată, în studiul de faţă, s.a. adânc1, mult mai sugestivă decât bătrâneaţe adânci (v. adânc1). Părintele nostru Anastasie de muntele Sinaiului..., în adâncite bătrâneaţe ieşi, de mearslăl la Dumnădzău. apr. 93725.
    2.1.33.      ADORMÎRE s.f. (infinitivul verbului adormi, devenit abstract verbal) Moarte. Adormirea sv/i/nţit sale. sept. 2872. După a lui lacov, acelui dirept, adormire, apr. 94730. Nu ştiia de adormirea sv/â/ntului. mai 130714. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.34.      ADORMÎT adj. (participiul verbului adormi, devenit adjectiv) 1. Care adoarme, care este cuprins de somn. Luară pre asânul, adormit fiind leul. mart. 17/8. 9 L o c. a d v. intr-adormite = în timpul somnului. „Hiindu-mi", dzăce, „în mai din nontrul pustiei, într-adormite... visam..." apr. 74710. Intr-adormite mearsă vrăjmaşul dându-le... şi învitându-i spre rău. id. 83711.
    2. Mort, decedat. întru Sv/ilnţia Sa adormiţ. sept. 5/14. 0 (în comparaţie) Sv/i/nţii adormiţ ca cum vrea fi de somn. mai 10779. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    2.1.35.      ADUCERE s.f. (infinitivul verbului aduce, devenit abstract verbal) Acţiunea de a a d u c e1 şi rezultatul ei. într-această lună, în 7, săborul svlâ/ntu-lui proroc prieidetici şi botedzâtor loan. Şi s-au strâns. Şi a cinstitei şi svIUntei lui mână aducere în Ţarigrad. ian. 6714. A preacinstita lui mână... aducere, id. 6722. E x p r. Aducere-aminte = amintire. Să aibă fietecarele aducere aminte în toată viaţa de mângăiare de la sv/i/nţia sa. nov. 184728. într-aceastaş dzî... aducerea aminte de minunea mare în Nichea, când Marele Vasilie cu ruga au deschis uşea besearicii ceii săbornice şi o deade pre mâna pravoslavnicilor, ian. 20720. E. Munteanu, în SLB, p. 127, enumeră, între unităţile lexicale rezultate prin calchiere din greacă în secolul al XVII-lea, şi expresia aducere-aminte. în DA este înregistrată o singură atestare a expresiei, din Eminescu, P. 138.
    2.1.36.      ADUS1 s.n. (participiul lui aduce, devenit abstract verbal) Aducere. Adusul svlUntelor moştii. ian. 3679, cf. 42729, mart. 28733, 31721. Audzî... di-adusul ei. iul 1715,
433
    2.1.37.     ADtJS2 adj. (participiul verbului aduce, devenit adjectiv) Troiţă întreagă..., nice streinată, nice şi-i zidit ceva sau slugă în Troiţă, nice adus, ca cum mainte n-ar hi fost şi mai apoi suprăntrat. nov. 13176.
    2.1.38.     AFLÂRE s.f. (infinitivul verbului afla, devenit abstract verbal) Acţiunea de a afla şi rezultatul ei; găsire, descoperire. Să facem de-a valoma sărbătoare în aflarea lui Favst. nov. 155736. Plânge-ţ-voi moartea au prăznui-ţ-voi aflarea? mart. 4473. în DA, pentru acest sens, prima atestare este din LB.
    2.1.39.     AFLÂT1 s.n. (participiul verbului afla, devenit abstract verbal) Aflare, descoperire, găsire. Aflatul svlilntelor moştii. sept. 19715. Aflatul svli/ntei cruci de sv/â/nta Elena. mart. 22/5. Aflatul svlilntelor cuie a răstignirii, id. 22/6. Aducea stâlpii şi marmurii de departe şi să făcea multă nevoinţă pentru aflatul şi pentru adusul, apr. 9672. „Dosoftei substantivează participii după model slavon, procedeu, în general, străin limbii române“ (Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 153).
    2.1.40.     AFLAT2 adj, (participiul verbului afla, devenit adjectiv) Care este descoperit, găsit. Cugetând că-s banii de vro comoară aflată, oct. 76728. Pomenirea aflatelor svlilntelor moştii a sv/i/nfilor mlu/cinici de Evgheniia, carile să aflară în dzâlele lui Arcadie împărat, febr. 7972.
    In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei pentru valoarea adjectivală a participiului.
    2.1.41.     AFLĂT6RI s.m. (afla + suf. -ător) Cel care află, cel care descoperă; născocitor, inventator. Prin sintagmele: aflătoriul răutăţâlor (nov. 12673) şi află-toriul râului (id. 129730) este (de)numit diavolul.
    2.1.42.     AFLĂTURĂ s.f. [afla + suf. abstr. (ă)tură\ Stare, întâmplare (existenţa cuiva sau complexul de împrejurări în care se găseşte cineva la un moment dat, din întâmplare sau în urma unei hotărâri ce nu-i aparţine). Răhnit de nepotul lui Iraclie au şi scopit pre cuconul ucisului, pre Gherman, fiind mititel. Şi l-au pus în clirosul besearicii ceii mare. Deci el, slujindu-să cu ceaia ce i s-au tămplat aflătură, să deade în chititul dlulmnlăldzăeştilor scripturi, mai 125715. Cuvântul nu este lucrat în dicţionarele studiate.
    2.1.43.     AFUMAT adj. (participiul verbului afuma, devenit adjectiv) Care este de culoarea fumului; fumuriu; sur; grizonat. Barba, pre la margini, afumată, ian. 33729. Afumat marginea barbei. id. 45721.
    2.1.44.     AFUND adv. [a (— lat. ad) + fund] Adânc. ICruceai... o îngropasă jidovii afund. sept. 17735. De afund de prăpaste ieşiia şerpi. oct. 41719. Să vedea în prăpastea aceaia afund un pârău. id. 46710. An mutat acel trup mai afund. id. 65733. Când grăia ţ părea că grăiaşte de afund. id. 81730. V. Arvinte regăseşte acest cuvânt în textul Bibliei, cuvânt ce „caracterizează graiurile româneşti din Transilvania propriu-zisă, din Banat, Crişana şi Maramureş, pe când adânc este atestat într-o arie unitară situată la răsărit şi la sud de Carpaţi (Bucovina, Mol-
434
dova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia“ (Arvinte, ST.L.LV., p. 16, IV.1.1.1.) şi explică prezenţa lui în ms. 45 „prin intervenţia în textul lui Nicolae Milescu a mitropolitului Dosoftei, care a pus în circulaţie în acest text şi alte cuvinte de aceeaşi provenienţă“ (ST.L.NM., p. 18,1.1.0.).
    2.1.45.    AFUNDÂT adj. (participiul verbului afunda, devenit adjectiv) (în context Fig.) Care s-a pierdut, a dispărut (total); care cu greu mai poate fi recuperat (din punct de vedere moral). Fu trimis în gazdă la unul de cei ce ţânea jidoveaşte şi socotiia în ce chip va putea să adune cu năvodul său atâta mulţâme ce era afundată într-adânc de luciul înşelăciunii, nov. 17973. Cei afimdaţ în nevoi şi scârbe şi grij. dec. 223726.
    2.1.46.    AGĂRENÎE s.f. Religie, lege păgână (cuvântul este lucrat în DA pe baza unei singure atestări din Dosoftei, VS, ca derivat de la subst. agarean + suf. abstr. -ie; credem că acest termen a fost creat de Dosoftei, pentru a evita folosirea excesivă a termenului păgânătate/păgânăţâie, foarte frecvent în textul analizat, dar şi pentru a preciza tipul de „păgânătate“, referindu-se exact la poporul care practică un anumit cult sau o anumită religie). Să feri de agărenie. dec. 221720.
    2.1.47.    AGARINEÂN s.m. (DA-ul aminteşte acest cuvânt într-o paranteză finală, ca variantă a lui agarean, deci cu etimonul v. sl. Agareninu; este posibil să fie şi un derivat, cu suf. -(in)ean. Dosoftei foloseşte termenul numai o singură dată în VS, preferând forma agarean. Prima atestare în DA a variantei este din 1. Văcărescul, IST., la pl.). Agarinean sânt. dec. 211726.
    2.1.48.    AGARINESC adj. (agarean + suf. adj. -esc) Care este specific agare-nilor; p. e x t. necredincios; păgânesc; necreştin, l-au datu-i la carte agarinească. sept. 25734. Oştindu-să Elini, amira agarinesc, asupra aceiia ţâr. oct. 39734. Agarinească păgânătate. dec. 221715. Agarineasca ocărând leage, ca o mincinoasă şi deşartă, id. 22278. D/o/mnului agarinesc. apr. 96725. Dosoftei a creat acest cuvânt de la denumirea poporului. în DA cuvântul este lucrat numai pe baza a două atestări din VS.
    2.1.49.     AGIUN s.n. (derivat regresiv din agiuna) Ziua sau seara care precede o sărbătoare mare, când se posteşte. L-au înduplecat a posti... toate agiunurile praznicilor cu pâine şi apă. mai 14171. Termenul nu este atestat în DA din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.50.    AGIUNS1 (participiul lui agiunge) Numai în Ioc. a d v. De-agiuns = destul, îndestul (de mult); suficient. Au turnat... apa multă, de-agiuns. sept. 37714. Dându-i de-agiuns de cheltuială, oct. 48735. Prindzâdu-l de-agiuns usturimile muncilor, nov. 136729. Fu certată de-ndrăcil de-agiuns. id. 14873. Trăind cu cât avea de-agiuns părinţii lui, cu al său cât avea. dec. 202726. Ai plâns de-agiuns în ceasta lume. mai 11374. ♦ P. e x t. (despre păr, barbă) Potrivit.
435
De-agiuns de lungă barba. ian. 1732. Barba de-agiuns pogorâtă, id. 4577. în DA prima atestare pentru loc. adv. este din Ureche, LET.
    2.1.51.     AGIUNS2 adj. (participiul lui agiunge, devenit adjectiv) Femei de dorul lui Dlulmnlăldzău agiunse. VS44/1 (cf. DA). 0 Loc. adj. De-agiuns = (care este) în cantitate suficientă; destul(ă); care este în cantitate sau în număr mare; mult(ă), mare. Pentru de-agiuns vitejie, nov. 100734. întreagă-i şi de-agiuns mărturie, id. 183723. Şi-mpărţâia hrană de-agiuns şi socotinţă văduvelor celor rămase de soţ. dec. 22375.
    2.1.52.     AGIUTARE s.f. (infinitivul verbului agiuta, devenit abstract verbal) Ajutor. Toate le biruia cu darul D/o/mnului H/ristols şi cu agiutarea Sv/i/nţiii Sale. nov. 176729.
    2.1.53.     AGIUTORÎ vb. IV, T r a n z. şi refl. (derivat din agiutor cu suf. vb. -i) 1. T r a n z. A da cuiva ajutor, sprijin (moral sau material). Au tăiatu-ş hainele de pre sine, de-au împărţât cu mişelul, agiutorindu-l la vreame de frig. nov. 122713. Pogorând din loc în loc, agiutoriia şi întăriia părinţăştile dogmate şi porunci, apr, 82711. IÎU dojeni sa deşchidză svHlntele besearici şi să le agiuto-readze, de-i iaste voia să nupiiae fugind de vrăjmaş, la război, mai 146715.
    2.     A fi de folos (cuiva); a trimite (cuiva) ajutor; sprijin. Tiparniţa sv/i/ntei mitropolii de laş, la care tiparniţă i-au agiutorit de la Mosc sv/i/nţia sa părintele... patriarhul ioachim. sept. 1/10.
    3.    R e f 1. A-şi fi de ajutor, de folos; (urmat de un instrumental) a se folosi de cineva ca ajutor penţru atingerea scopului propus. Agiutorându-să ca cu o măes-trie cu sluga fericitului, dec. 22174. Mult poate ruga direptului agiutorită, dară să agiutoreadză când, pocăindu-să, să trudeaşte şi roadă de pocăinţă face. mart. 4678.
    2.1.54.     AGIUTORIT adj. (participiul lui agiutori, devenit adjectiv) Ajutat. M-am întors la lume ş-am mărs agiutorit iarăş de-acela ce m-au întărit întâi. nov. 102723. Mult poate ruga direptului agiutorită. mart. 4678.
    2.1.55.     AGIUTATOR s.f. (agiuta + suf. -tor) Persoană care ajută altora la nevoie; protector. Fu a mulţ săraci maică şi a văduviţe agiutătoare. apr. 82725. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.56.     AGONISÎTĂ şi AGONESÎTĂ s.f. (participiul lui agonisi, devenit abstract verbal) 1. Muncă, lucru. îşi ţinea viaţa cu agonisita mânulor. nov. 1777 25. Să ţinu cu pâine din agonesita mânulor. ian. 572.
    2. Folos, câştig (mai ales în sens figurat); experienţă. Socotind că nu să cade să să ungă capul lui din undelemnul păcătoşilor, nice s-aibă a fi ocinătoriu agonisiţii ceii trupeşti aceluia ce nu vru să fie ocinătoriu agonisitei s/u/fleteşti. nov, 184716-17. Eu, din tinireaţe petrecând multă vreame cu mimoni şi cu aghirţ, din-tr-acolo îm făceam agonesita. dec. 189712. Aducând la mijloc una din prorociile
436
sv/â/ntului, ca dintr-un capăt de ţăsătură vom arăta iubitorilor de agonesâtă toată ţăsătura. id. 210722. ♦ P. e x t. Faptă, acţiune caritabilă realizata în numele lui Dumnezeu. Această agonisită dhdmnlătdzăiască nu să tăinui de la mulţ. dec. 247723. 0 (Peiorativ) Rea agonisită = curvie. Făcând curvii cu oamenii oraşului şi strângând bogăţăiefără samă de multă dintr-acea rea agonisită... oct. 51v/2-3.
    3. Economie, avere. Făcură aveareaşi agonisita lor în treipărţ. oct 55719.
    2.1.57.    ALÂLTAIERI adv. (alalt + ieri) Cu o zi înainte de ieri. Şi punea nainte-ne preacurviia ce făcusăm alaltăieri, apr. 101729, Prima atestare din DA este din Biblia 1688.
    2.1.58.    ALĂTUREA adv. (a + lăture, ci. lat. ad-latera) 1. (Local) Lângă cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. Şedzând alaturea cu fiiul împăratului, sept. 35727. Alaturea stând cu preacuviosul. ian. 20721. Cela ce şedea alaturea cu comitul. mart. 51723. ♦ în alt punct decât cel vizat, dar foarte aproape de acesta. Purceasă la Trapezont, oraş lângă mare, şi în Lazichiia, ce-i alaturea. nov. 179722. Pomenirea obnovleniilor a cinstita apostolie a svlâfntului şi-n tot lăudatului vărv apostolilor, Petră, carea-i alaturea, în svlâlnta Besearică cea Mare. apr. 98724.
    2. (Modal) Unul lângă altul, unul împreună cu altul. Lucrând viile alaturea cu alţ lucrători, oct. 51711. O-ngropară alaturea cu cuconii ei. id. 7173. Deşchi-dzând mormântul sv/ilntei Theodorei ca să pue pre egumenie alaturea ei. apr. 72718.
    2.1.59.    ALĂTURĂ vb. I. T r a n z. (derivat din alature) A compara, a confrunta. Aceasta videnie alăturându-o şi dezlegând ucinicul lui Dlulmnlăldzâu cătră ep/i/sc/o/p, mulţămi lui Dlulmnlăldzâu, nov, 129717.
    2.1.60.    ALBENEŢ adj. (alb + suf. -ineţl-eneţ; „derivat din albin, prin suf. adj. -eţ“, DA) Blond, bălai, albicios. La peliţă albeneţ. ian. 20730. Era luminat la vârsta statului. Albeneţ. Rumân la faţă. apr. 97725. 0 (Nuanţa este precizată şi cu ajutorul altor adjective) Era... albeneţ galbân. oct. 42720. Plecat nasul, cu nări mare. Plăvâi albeneţ. ian. 44718.
    2.1.61.    ALBÎE s.f. (alb + suf. -ie) Albeaţă (culoare albă, foarte intensă). Pârul alb ca omătul. Ni se punea pre ochi ceaţă de albiia lor. oct. 81724. Se pare că este vorba despre o creaţie a mitropolitului, ţinând cont că şi în DA cuvântul este lucrat pe baza acestei atestări din VS.
    2.1.62.    ALERGĂTURĂ s.f. [alerga + suf. -(ă)tură\ 1. Acţiunea de a alerga; alergare, goană. Cw încălţări de herfu pogonit... de la oraşul sevastionilor până la Nicopoli. Şi-ntr-aceia alergătură prăvindu-l...6ec. 215716. Bătându-i piroane în talpe, îl alergară lungă alergătură, mart. 38731. 0 (In context figurat) Adusă la capăt alergătura svlilntei evanghelii, nov. 18479.
    2. (însoţit şi de determinări) Trudă, muncă, chin. Să obarşesc şi eu această alergătură de nevoinţă cu inema nendoită. nov. 15973. A nevoinţei întinsă alergătură, până într-o sută şi 13 de ai. ian. 14716, cf. 3476. împlându-ş alergătura mărturiei, febr. 62719. Veselindu-să... în alergăturile vieţii postniceşti. apr. 69734. Să-ş obărşască alergătura vitejiei, mai 139710.
    2.1.63.     ALES adj., s.m., adv. (participiul verbului alege) I. Adj. 1. Care este deosebit dintre alţii sau dintr-un tot (eventual în urma unei hotărâri). Creştinii... le luară moştiile şi le astrucara în Efes, la loc ales şi însămnat. sept. 7728. Strânsă ep/i/sc/o/pul călugări aleş şi sfătui preste dânşii de pusă pre fericitul Toma. dec. 208719.
    2. Care este deosebit, distinct, remarcabil; de seamă, deosebit de valoros. Hiru-tonind... preuţ din cei mai aleş şi mai de treabă, nov. 181713, Egumenul au strâns pre cei mai aleş. dec. 20377. Chemară pre carii era cei mai aleş din călugări. mart. 31730.
    II.     S .m. Deosebit (de alţii); cei mai de seamă, cei mai de frunte; (cei) selectaţi (dintre mai mulţi) datorită calităţilor lor, pentru a ocupa o anumită funcţie sau, în cadrul clerului, o anumită poziţie în ierarhia bisericească. Să vedz acealea ce sânt gătate pentru ce aleş. sept. 14734. Toţ aleşii şi boiarii şi bătrânii Athinei. nov. 124726. Cu aleşii, bun te vei aleage. VS 52 {ap. DA).
    III.    Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. Şi mai ales acmu să spunem de svlâintul loan. dec. 193714. Intr-alesuri = la liberă alegere, după (bunul) plac. Ţ-am cânta, Mihaile, cântecul cu viersuri, Ce n-am de-agiuns muzică să-ţ cânt într-alesuri. nov. 11276.
    2.1.64.     ALESĂTURĂ s.f. (ales + suf. -ătură) Alegere; din voia (lui Dumnezeu), Fu pomăzuit, cu alesătura lui D/u/mn/ă/dzău, arhiereu, mai 144733. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.65.     ALINGARI vb. IV. T r a n z. (« + linge + suf. -ari) A linguşi. împăratul chemă lângă sine pre svlâintul şi, alingărindu-l, începu a grăi cuvinte de hulenie asupra numelui D/o/mnului. dec. 245712.
    2.1.66.     AL6CUREA adv. fa + locuri (locure, la care s-a adăugat adverbialul -a), pluralul substantivului loc, cf. DA] (Precedat de prep. (de)pre) în/din unele locuri; pe ici, pe acolo. De-acolo mearsăm în ţara căpcănilor. Şi nemică rău nu ne feaceră, numai ce ne căuta. Şi pre-alocurea era cu muieri şi cu copii. oct. 797 14. Prăznuim... în besearica cea mare şi în alalte sv/i/nte besearici de pre-alocurea. ian, 5733. Au trimis... cărţ la de pre-alocurea episcopi. iul. 2715. In ultimele două exemple are funcţie de atribut adverbial şi sensul de „din împrejurimi, din vecinătate“. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.67.     ALALALT Pron. şi adj. neh. (Numai la gen.-dat.: ALORALALŢ, ALORALALTE [ăl(a) +- alalt] Celorlalţi, celorlalte. 1. Pron. neh. Aloralalţ era nevădzut. oct. 66730.
438
    2. Adj. Pomenirea... aloralalf feate şifeţ. sept. 34715. Făcând ş-aloralalte praznice condacelor. oct. 39723. Moartea aloralalţ tmpăraţ. dec. 224721.
    2.1.68.     ALTĂOÂRĂ adv. {altă + oara) Altă dată; în alt moment. Altăoară au mânat pre un frate la călugăriţe să le înveaţe. mart. 35716. Altăoară un tată pre fiiu-său mort l-au adus la mănăstirea sv/ă/ntului Benedict. id. 36714. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    2.1.69.     ALTORALÂLŢ (Numai în forma de mase., pl.) [probabil din alt(ul) + alalt] Celorlalţi. Rămasă... şi izvod altoralalf. ian. 16726. Să arătu... şi altoralalţ bărbăţâia. mart. 61712.
    2.1.70.     AMĂGIRE s.f. (infinitivul verbului amăgi, devenit abstract verbal) Viclenie (întărit prin subst. înşelăciune) Poveştile lor sânt vreadnice de ocărât, pline de-nşelăciune şi de amăgire, nov. 165725. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    2.1.71.     AMĂGIT adj. (participiul verbului amăgi) Care este înşelat, prostit. Fiind amăgit de cuvintele lor, l-au ţânut închis 2 ai şi giumătate. nov. 148715. 0 (Substantivat) Te las şi eu nebăgat samă de iastă dată, ca pre un amăgit şi înşelat, nov. 124736. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.72.     AMĂGITURĂ s.f. {amăgi + suf. -tură) Amăgire; amăgeală; vorbe, promisiuni viclene, înşelătoare, ispititoare, mincinoase. O adusără naintea sa, ispitindu-să cu amăgituri să o măgulească de cătră Wristo/s. sept. 776. Făgă-duindu-să-mpăratului cu amăgitură c-ajrătvi la idoli. dec. 213723.
    2.1.73.     AMĂNUNT adv. (prep. a + mânunt „mărunt“) (Numai în) 1 o c. a d v. Cu de-amămmt(ul), de-amânunt(ul) sau pre-amănunt(ul) = până în cele mai mici detalii; amănunţit. Cu de-amănuntul: Sporind nainte cu de-amănuntul pre părţ spiţele suitului, pururea i să arăta svlâlntul. apr. 94725. De-amănunt(ul): Luând sama de-amănunt, aflarâ pre svlâintul că credea cu tot slulfletul. sept. 35728. Povestiră de-amănunt... toată patima cu necatul curabii. nov. 153729. Deaca vădzurâ că să zăbăveaşte, începură a-mbla ş-a-l întreba, până obliciră de tot, de-amănunt. dec. 228730. Câte nevoi păţi nu-i putinţă de-amănunt a le scrie. ian. 4734. De-ar trebui la oameni să să facă o icoana şi o şeruitură de izvod, să fie făcută de-amănuntul din tot fealiul de hunătăţ, însuş acesta era marele Gri-gorie. ian. 33717. Pre-amănunt(ul): Să luăm pre-amănunt istoriia aceştii svinte. oct. 5176. Mai pre-amănunt am scris. nov. 14479. De vrea trebui oamenilor icoană şi stat, pre-amănunt, din toate bunătăţ încheiată aceasta era marele Grigorie. ian. 45723. Visul pre-amănuntul i-au spus. febr. 71713.
    2.1.74.    AMELIŢÂRE s.f. (infinitivul verbului ameninţa - în varianta ameliţa, devenit abstract verbal) 1. Gest care arată puterea divină (a lui Iisus Hristos). IU!sus,... numai cu ameliţarea, potoleaşte holbura. ian. 37722.
439
    2. Pomenirea, menţionarea numelui divinităţii. Alte minunate să fac numai cu ameliţarea Lui. febr. 55724.
    2.1.75.   AMESTEC s.n. (prin derivare regresivă din amesteca) (Numai în) loc. a d v. De-ameastecul = amestecat; la un loc; amalgamat. Tocmite cu aur şi argint de-ameastecul. oct. 46724. Viespi şi gărgăuni şi tăuni... de-ameastecul. febr. 78726. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.76. AMKTUÎv. 1.5.3.
               Ar w                      a
    2.1.77.    AMANA adv. (prep. a + mână) In mână. Vădzuiu limpede cu ochii că un diacon, ieşind din oltariu cu cădelniţă amână şi cădind svfâJnta aghiaz-mă... sept. 12712. în cetatea Paris tăiară capul sv/Unţiii sale şi capul luând amână, au mărs pre picioare-ş 2 mile ţăind amână capul. oct. 4279. Lucind amână aţa cu vărtealniţa şi mgrăvindu-i urdzâturile cu măsurături. id. 48733. Luând amână tăetoarea cu care tăia la peaşte. id. 70719. Ţâind amână toiage de aur. id. 80720. Săbiile de foc ţâiind amână. id. 81711. Luă amână secriiaşul. id. 8777. Cu blidul amână. nov. 11875. Luând... un brâu amână. dec. 212714. Purtând amână idolii. ian. 25720. Cu o scândură amână. febr. 57722. Măslin amână având, mai 11078.
    2.1.78.    AMÎT adv., conj. (din acmu, „prin schimbul cunoscut între ac- şi a-“, Gheţie, BD, p. 174-175; v. şi Arvinte, ST.LNM., p. 14, II.7.3.0.) 1. Adv. în prezent, în momentul de faţă. Scriind cătră Victor, eplilsdolpul de Râm, dzâce aş ea: „...Că amu au adormit în Asiia stihiia cea mare, carea va să să scoale la dzua cea de-apoi“. sept. 3272. Dlulmn/ăldzău te-au trimis să-mi astruci oasele, că mi-au amu iertat şi greşala. nov. 102717. Amu, D/oa/mne, cunoscum că dai cetatea pre mânule pizmaşilor ei. id. 105736. 0 (Referitor la vârstă) Ş-au datu-ş siuifletul în mâna lui Dlulmn/ăldzău, fiind amu în vârsta cea de-apoi. nov. 18472. Fiind amu de trei dzăci de ai. ian. 9725. Au venit în ţara kaldeilor. Amu bătrân. febr. 62732. 0 (în opoziţie cu trecutul sau cu viitorul) (întâia) amu..., de-aciia (-acii) = (mai) întâi..., apoi (după aceea). Era amu faţa şi trupul sviălntului dză-când la pământ. Neşte creştini de-acii strânsără, de-l astrucară în pământ, oct. 86714. Şi întâi amu strălumina ca o stea luminată în petreacerea călugărească. De-aciia... au surupat cu totul pre eretici, dec. 238729. Aceştea întâia amu le-gându-ş s/u/fletele sale cu a lui D/uImnfăidzău jelanie, de-aciia îş băgară mânule în cătuş. mart. 37714. ♦ Curând; imediat, pe loc. Sv/â/ntul, cu linul îndemnat şi cuprins amu să cadză--., den darul lui Dlulmn/ăldzău, până a nu cădea, să sculă de la cădeare. febr. 6771. ♦ De puţin timp; nu de multă vreme. Pre tatăl, amu răpăosat, lăcrăma, mai 110712. ♦ într-adevăr. Să vedea că Ioan, iubitul lui H/ris-tols, au murit amu, de vreame că şi mormântul i-i de faţă. sept. 32729. Pre cruce preste noapte trăind, părăndu-i lui Lichinie că amu au murit. febr. 6276. ♦ Gata-gata. Oamenii..., umiliţ stând la gura prăpăştii, de era amu să cadză intr-însă. mai 133729.
440
    2.     Adv. (Purtând accentul în frază, introduce o povestire) Deacă sosî amu la svlâlntul oltariu, plecă ş-acolea capul, de feace rugă. sept. 11710. Deci amu trecând un pârău între doi voinici, să rădicară caii voinicilor... în doă picioare. febr. 57v/6. ♦ (Referitor la momente ale zilei) Din acest moment înainte. Şi era amu sară. oct. 81719. Ea i să rugă, amu însărănd, sa rămâie preste noapte la vo-rovă sufletească, mart. 36731. ♦ în cele ce urmează, în continuare, mai departe. Dintr-aceştea, amu svlâlntul Athanasie. ian. 17725. Pomenirea svlilntelor mâce-niţe şifeateficioare Enatha, Valentina... într-aceastea, amu Enatha. febr. 6472.
    3.     Conj. (Reia firul povestirii) Deci, prin urmare, aşadar. Era pre chipul trupului amu marele Athanasie la măsură de vârstă, ian. 17710. Petră atunce amu era plătit cu slujbaşi iertat de robie. id. 22721.
    4.     (Cu valoare de interjecţie) Iată. Mi-am îndrăgit de dansă şi o luaiu să mă culc cu dansă. Şi amu, cumu-ş sosâiu într-îns păcat, îndată fu nevădzuiă de la mine. oct. 83726.
    2.1.79.     AMtJRG s.n. (a + murg „amurg“) înserare, crepuscul. Şedzură acolo până însâră amurgul şi începu fratele a face sfade cu stareţul, mart. 54720. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.80.     ANDE* art. (a + lî/nde) Alde; cei din jurul cuiva; ai lui... Oare numai tu, Theofile, şi cu de-ai tăi v-aflaţ fără minte cu-nchinăciunea icoanelor, au împăratul şi cu ande noi, ce sântem vederoş şi d/olmnim? oct. 5977.
    2.1.81.     ANDE2 prep. (a + fUnde, cf. DLRLV, N.A. Ursu, Lit.\ v. şi Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILR, p. 122, care discută cuvântul, atestat în scrierea lui Varlaam) (Exprimă ideea de reciprocitate) Ei între ei; între sine. Să voroviră ande sine să strige, mărturisind pravoslaviia. mart. 53723. Să voroviră ande ei să stea bărbăteaşte... pentru mărturiia D/oImnului Hfristo/s. apr. 81710.
    2.1.82.     ANEVOÂIEadv. (a + nevoie)(Numaiîn) loc. ad v. Cuanevoaie = cu greu, cu dificultate, cu multă trudă, cu mult chin. O aruncară într-o groapă adâncă, din carea cu anevoaie putură creştinii de o scoasără. oct. 45729.
    2.1.83.     ANUME adv., adj. invar, (a + nume) LI. Adv. (în legătură cu verbul a striga) Cu numele, pe nume. începu a striga anume şi pre ucisul şi pre ucigăto-riul. sept. 3173.
    2. (Precedând nume proprii, cu valoare explicativă) Adică. Luă o nepoţea a lui, anume Marina, dec. 186717.
    n.l. Adv. Sub cuvânt, sub pretext că..chipurile. Luându-ş voie de la maică-sa anume să morgă pănă la mamcă-sa. oct. 54734. Puindu-ş numele Doroftei, fă-cându-să anume că-i scop. ian. 4723. Să-mbrăcă cu cămeaşe albă, anume că glu-meaşte. nov. 103715. O lăsară în căldare anume de moartă, id. 142723.
441
    2. în mod special, înadins; cu scopul...; cu intenţia clară de a... Mearsă în casă-i anume pentru rugă. oct. 43717. Părându-i că-i stâmpărată apa, cercă anume ca-i reace. febr. 52723.
    III.     Adj. Anumit; oarecare. Un someş l-au învăţat să margă la un sâhastru în pustie anume. sept. 1178.
    2.1.84.     APĂRĂMANT s.n. [apăra + suf. -{a)mânt\ Apărare, protejare; protecţie. învăţă să zugrăvască pre svlâlntul pre scândură, să să puie la împărătescul visteariu. Pentru apărământ şi depărtare a tot răul. febr. 83717.
    2.1.85.      APARATORIU s.m. [apăra + suf. -toriju)] Persoană care apără o cauză (aici, religia creştină), în raport cu altele, considerate de vorbitor ca nefondate sau greşite. Stând împomciş tuturor zloslavielor şi ereaselor şi apărătoriu pravo-slaviei. mai 131713. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    2.1.86.      APARATURA s.f, (apăra + suf. -tură) Mijloc de protecţie, de apărare; ferire, protejare, cruţare, scutire; p. anal. obstacol, piedică (în faţa primejdiilor). Cura mir din trupul lui, foarte frumos mirosând, dând isţealenii... şi aparatură de cătră toate primejdele şi boale fără leac. oct. 68720. lîtifeaceră icoana şi o au pus... de apărătură a tot răul. mart. 60730.
    2.1.87.      APLECAT s.n, (participiul verbului apleca) Perioada de alăptare (a unui copil). La vreamea aplecatului veniia capra de la turmă însăş de-l apleca. sept. 26723. In DA nu sunt înregistrate atestări din operele lui Dosoftei.
    2.1.88.      AP6STOLĂ s.f. (forma feminină a substantivului apostol; poate fi considerată o formaţie a Iui Dosoftei, cu atât mai mult cu cât în DA termenul este înregistrat pe baza unicei atestări din VS) Botedzându-să, să feace apostolă, mărturisind la toţ învierea fiiului ei. nov. 124731.
    2.1.89.      APOSTOLESC adj. (apostol + suf. adj. -esc) Care ţine de apostoli; în maniera apostolilor; apostolic. Luminând cu apostolească destoinicie, păţî nevoi de ariiani. nov. 12274. Feaceră un secriiu de fier şi băgă într-însul trupul aposto-lesc. id. 130734. Nu-i al nostru, ce-i apostolesc acesta lucru. mart. 36717.
    2.1.90.      APOSTOLEAŞTE adv. (apostol + suf. adv. -eaşte) Aşa cum făceau apostolii; în felul, în chipul, în modul apostolilor. Obărşindu-ş apostoleaşte viaţa, cătră Dlolmnul au mărs. sept. 16715. Părinte, svli/nte evlanlglhelliste,..., ai plinit apostoleaşte slujba ta. nov. 159729. Trimiţând... episcopi pre la osabite limbi să strige credinţa apostoleaşte prin păgâni, mart, 22/14.
    2.1.91.      APOSTOLÎE s.f. (apostol + suf. -ie, cf. gr. cmoarolrj) Apostolat; slujirea unui apostol, a unui trimis al unui Hristos sau al bisericii, în numele şi sub ascultarea acesteia. Să feace săborul lui întru cinstita apostolie a sv/i/nţilor Petră şi Pavel. ian. 10735. Apostoliia lui ştii Pavel. id. 1472. în nontrul apostoliei lui ştii Ioan B/o/goslov. febr. 49730. Cuvântul, cu acelaşi sens, este accentuat şi: Să
442
feace săborul lui în sv/i/nţii apostolii cei mare. apr. 87727, probabil sub influenţa lui „apóstol“.
     2.1.92.     APRINS1 s.n. (participiul verbului aprinde, devenit abstract verbal) Faptul de a aprinde; aprindere; incendiere. Cu aprinsul besearicii au scornit nărodul. oct. 87736. Cu acest sens cuvântul nu apare atestat în DA în scrierile lui Dosoftei.
     2.1.93.     APRÍNS2 adj. (participiul verbului aprinde) 1, Care este cuprins de foc; incendiat. Băgaţ într-o curable, şi aprinsă curabiia cu foc, în mare să necară. sept. 3878. ♦ (în context fig.) Care este înflăcărat, înfocat. Arătară căldura cea aprinsă a s/u/fletului lor. nov. 17874.
     2. (Despre corpuri incandescente) Care arde, care dă lumină. înfigea un ac în lumânare aprinsă şi când agiungea focul lumânării la ac, cădea acul într-o me-delniţă, de suna. sept. 3V/12. 6 (In context fig.) Acmu să veseleaşte ca mai adevărat împreunăndu-să cu svfilnţia sa, mirele ei..., ţăindu-ş îmbe feclii aprinse: m/ulcinicească şi ficiorească. mai 108714. In acest ultim citat, cuvântul are rol de element predicativ suplimentar. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
     2.1.94.      APRINSATÚRA s.f. (aprins2, + suf. -tură) înflăcărare, înfocare (sentiment trăit cu intensitate). Părintele acela prozorliv fiind şi socotind aprinsătura jealii inemii lor şi vrând să le spuie, să-i mângâie, adusă la mijloc amândoi tinereii. ian. 35721. Despre acest termen citim în DA: „cuvânt rar, atestat numai la ANON. CAR.: aprinseture = «accensîo»“. Dacă nu îl cunoştea, cu siguranţă Dosoftei l-a re-creat.
     2.1.95.     APROPIÁT adj. (participiul verbului apropia) (în opoziţie cu inaccesibil, inabordabil, semeţ, trufaş etc.; urmat de explicaţie) Prietenos, afabil, accesibil; persoană care se apropie sufleteşte cu uşurinţă de oameni sau de care te poţi apropia uşor. Era dară blând şi bun, cu toţ apropiiat. Adică grăiai lesne cu dânsul, sept. 35716.
     2.1.96.     APUCARE s.f. (infinitivul verbului apuca, devenit abstract verbal)
1.  (La sg.) Faptul de a a p u c a (II. 4); răpire, luare pe neaşteptate. Striga: „ O, ce sâlă şi ce apucare! Că nazoreul H/risto/s au venit noaptea de-au furat legaţâi ". mart. 37725.
     2.     (La pi.) Apucături, obiceiuri (rele); p. e x t. abuzuri; jafuri. Vădzând apucările şi strămbătăţâle sâlnicilor, lepădă boeria. dec. 189726. în DA nu sunt înregistrate atestări din VS.
     2.1.97.     APUCÁT adj. (participiul verbului apuca) 1. Care este luat prin surprindere, atacat. Femeaia fu robită. Cuconii apucaţ de lei. sept. 22726.
443
    2.     (Urmat de prep. in, într-) Care este luat pe sus; ridicat, înălţat; mutat, prin putere divină, în alt loc. Pomenirea marelui cutremur întru carele fit apucat în ceriu un cucon. sept. 27723. Furăapucaţ... într-un rai. dec. 203712.
    3,     Care este luat ca prizonier; ridicat, săltat. Fu apucată îndată fi deaca astătu, o siliră să jrătvască idolilor, ian. 24722. în DA există atestări din V5 numai pentru sensul 1.
    2.1.98.     APUCĂtGrIU s.m. [apuca + suf. -tor(iu)] 1. Lacom, hrăpăreţ, avid de câştig. Aceştea ce să giură şi să blastămă cu strâmbul, măzditorii şi luâtorii de mită şi apucătorii, de-ş petrec cu hişug adunat cu vicleşug, unii ca aceia sânt ca mascurii cei hrăniţ de giunghiat. mart. 3076. Era vamăş lacom, apucătoriu, mult rău făcea oamenilor, mai 140715. Strâmbilor, apucătorilor şi ceia ce luaţ mai mult, amar voă, bogătaşilor! mai 145729.
    2. (Dublat de răchitoriu) Uzurpator; jefuitor, prădător. Era împărat Ţ/alrigra-dului Leon Isavrul... ca alt leu apucătoriu şi răchitoriu. dec. 193715. (aici poate fi şi adjectiv). în DA nu sunt înregistrate atestări din operele lui Dosoftei.
    2.1.99.     AP(JS s.n. (participiul verbului apune) 1. (Construit cu prep. dintru, întru, după, precizând momentul temporal) Asfinţit, scăpătat; moment al zilei când soarele apune. Dintr-apusul soarelui... pănă ce toca de utrăne. ian, 30731. După apusul soarelui nu cutedza nime a treace pre aproape, mart. 20/2. lî/ntr-apusul soarelui, adecă cei doi oşelnici... sosără. apr. 7778.
    2.     (Construit cu prep. de câtră, despre, spre, precizând locul unde se află ceva sau cineva ori locul spre care se îndreaptă cineva) Regiune a cerului unde apune soarele; unul din cele patru puncte cardinale, opus răsăritului; p. e x t. vest. Aflăm o căşcioară de cătră apusul cetăţăi. oct. 78729. Vădzură steaoa Domnului H/ris-to/s că nu îmbla ca alalte, spre apus, ce despre miadză noapte la amiadză dz. dec. 238719. Cetatea Persana despre apus de apa Efratului. febr. 71728. Acesta fericit... era despre apus de leagea latinească, din ţara nemţască. mai 130710.
    3.     Regiune, ţară situată spre acest punct cardinal; Occident; p. e x t. popor care trăieşte în această ţară sau în această regiune. Acesta... au prorocit pentru sfărşe-niia besearicii că are să să facă de neamul Apusului, dec. 18773. Mărgănd cu sv/â/ntul Petră la apus, l-au hirotonit eplilsclolp Catanei. mart. 48725.
    2.1.100.     ARĂPESC adj. (arap + suf. adj. -esc) Care aparţine arapilor (1); privitor la arapi (1); arăbesc. Mearsă asupra ţărâi arăpeşti. oct. 8573. în DA nu sunt înregistrate atestări din operele Iui Dosoftei.
    2.1.101.     ARAMARIU s.m. [aramă + suf. -ar(iu)] Persoană care (pre)lucrează arama sau care vinde obiecte din aramă (este posibil ca să fie porecla persoanei respective). Un Evstatie arămariul. iun. 15471. în DA cuvântul este lucrat fără atestări din textele literare.
444
ir
    2.1.102.      ARĂTARE s.f. (infinitivul verbului arăta, devenit abstract verbal) 1.1. Acţiunea de. 9 (se) a r â t a (I. 1.) şi rezultatul ei. Rugându-sâ de-aceasta lui D/ulmnfădzău, s-au spodobit arătării Svfi/nfiii Sale. mai 139v/l i. 0 (Posibilă sintagmă) Cărţi ale arătării lui Dumnezeu = cărţile profeţilor. Aceastea înţălegând, fraţâlor, din svHlntele cărţ a arătării lui D/u/mnlăfdzău... Că cu Isaiia ne-au făgăduit... să ne spălăm..., şi iarăş culezechiil, cu giurământ dzâce... apr. 68713.
    2.     Dovedire, vădire; demonstrare (v. arăta I. 4.). Pentru adeverită arătare credinţii sale, deadepre mâna apostolului 12 bodz... ai săi. nov. 127723.0 E x p r. De arătare = drept exemplu în faţa tuturor, ca să vadă şi să tragă învăţătură. Să-i vadză mâna cea dereaptă trâgându-o câinii, de-arătare tuturor, oct. 48720. în arătare = ca/drept exemplu (pentru a fi urmat şi pentru a se trage învăţăminte). Datu-i-au puteare... Diulmnlaldzău a face minuni. Carile dintr-însele puţâne, în slava Sv/ilnţii Sale, şi în arătare celor greşiţ, să să polzuiască. mart. 6/15.
    3.     E x p r. Cu arătare = de ochii lumii. Nepriimind nice cu arătare să să facă a da cinste la idoli, precum îl sfătuia ighemonul, ce denaintea tuturora, mărturisind, dzâsă... apr. 84726.
    II. Vedenie, apariţie (v. arăta II. 2.). Sv/i/nţia Sa... să roagă... pentru pravoslavnicii creştini, că de-aceasta fu arătare şi-n Ţiairigrad svli/nţilor... Andrei şi Epifanie. oct. 4079. Din videnie şi din arătare dumnădzăiască. nov, 113727, cf. id. 14872, dec. 228713, 22972, ian. 774, 23726, febr. 7978.
    2.1.103.     ARĂTAT1 s.n. (participiul verbului arăta) V. a r ă t a r e (I. 1.) Din arătatul sv/i/nţilor îngeri, să-mplura de bărbăţăe. oct. 50723.
    2.1.104.     ARĂTAT2 adj. (participiul verbului arătă) Cu înfăţişare de; în chip de... Apropiindu-să trimişii, era de faţă şi coconul I/isuls Dumnădzău, arătat ca un prunc. nov. 129726.
    2.1.105.     ARĂTĂTURĂ s.f. (din arăta + suf. -tură) Arătare (I. 1.). Astădz, dzua întâi, taste începătură indictionului, adică Anului nou au tânăr. Trebuie a şti că indictionul îl prăznuiaşte besearica lui Diulmnlăldzău, din bătrâni luând obi-cină. Că la rândeani iaste rândul de-ncep anul din indiction. Şi indiction pre limba lor să dzâce „poruncă“ şi „arâtătură“. sept. 1710. Acea cătră cu bună a de-preunâ şerbi cinste arătătură are cătră obştnicul stăpân de bună minte. id. 4/16.
    2.1.106.     ÂRDERE s.f. (infinitivul verbului arde) (Sinonim notat marginal de Dosoftei pentru cuvântul „înfocare“ din text) Incendiu, foc. Pomenirea înfocării (arderii/notă. marginală) ceii mare. sept. 171.
    2.1.107.     ARDZĂTORIU adj. [arde (prez. ardz) + suf. -ător] 1. Care arde, care dogoreşte; incandescent (sintagma foc ardzătoriu = lavă). S-au deschis muntele acela ş-au aruncat afară foc ardzătoriu ca unpărău mare. febr. 57719.
    2. (în context fig.) înfocat, fierbinte. Ţânearea mâniei, cumplită patimă are şi ardzătoare. mart. 4774. în DA cuvântul nu este atestat în scrierile lui Dosoftei.
445
    2.1.108.     ARDZÓS adj. (din ardz, prezentul verbului arde, + suf. -os) Care se aprinde uşor; inflamabil. Tocmi acel fără leage o unsoare de smoală cu său şi cu de alte pucioase şi unsuroase şi ardzoase lucruri şi le topi, de le feace una. nov. 12877.
    2.1.109.     ARGINTARI s.m. (argint + suf. -ar, v. Gheţie, BD, p. 84; lat. argentarías, cf. DA) Persoană care confecţionează sau vinde obiecte din argint. Un argintari ce venisă de la Athine. dec. 227721. Ducându-l argintariul la arhiereul locului, l-au oglăşuit şi l-au botedzat. id. 227723. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei,
    2.1.110.     ARHANGHELESC adj. (arhanghel + suf. adj. -esc) De arhangheli. Preste cugetăreaţe şi arhangheleşti ceate căpetenie fu rânduit, nov. 112724. Credem că acest cuvânt este o formaţie lexicală a mitropolitului, deoarece nici în DA nu mai există atestări din operele altor autori. Am regăsit cuvântul în dicţionarul lui I.M. Stoian. Este posibil ca termenul să mai fíe utilizat şi astăzi în limbajul bisericesc, dacă nu cumva autorul dicţionarului l-a preluat din DA, semnalat în lista bibliografică.
    2.1.111.     ARHIERÉSC adj. (iarhiereu + suf. adj. -esc) Care ţine de arhiereu, privitor la arhiereu; de arhiereu; episcopal. Veşminte albe, arhiereşti, sept. 12714. loan... s-au ivit din prea slăvită zemisliciune de rod arhieresc, nov. 177723. S-au spodobit arhierescului scaun. apr. 80716.
    2.1.112.  ARIANÍE s.f. V. a r i e n i e.
    2.1.113.     ARICIT adj. (participiul verbului arici) Care suferă de boala de piele numită „arici“ sau „ariceală“; flechtenartig „de felul pecinginii“ (Lacea, Untersu-chung). Atâta era de schimosât şi orbălcit preste tot trupul, cât sămăna cu piialea pilului, aşea-i era peliţa aricită, ian. 19736. Aricipă ţâţa unii femei cu bunătăţ. Cu sămnatul sv/i/ntei cruci o au tămăduit, febr. 7074. în ultimul citat cuvântul este scris greşit. Şi în DA este lucrat termenul numai pe baza atestărilor din VS. Dosoftei a cunoscut, prin urmare, sensul latinului ericiu, deşi în scrierile sale nu a fost atestat substantivul arici(u), cu sensul pe care şi ZM-ul îl lucrează după LB: „o zgrăbunţă primejdioasă: herpes, lichen, impetigo;... die Flechte, Schwinde, Schwindflechte“. Când întâlnim asemenea cuvinte, create pe baza unor radicali latini, cuvinte care nu au mai fost utilizate, în scris, de autorii din secolul al XVI-lea, dar nici din secolele următoare, ne dăm seama că Dosoftei stăpânea nu numai limba slavonă ori pe cea greacă, ci era un foarte bun cunoscător al limbii latine.
    2.1.114.     ARIENEÂŞTE adv. [arian + suf. adv. -e(a)şte] După regulile, obiceiurile, legile ereziei arieneşti; în spiritul acestei erezii. Papa... ispitind... să-l cuminece arieneaşte. nov. 98729.
    2.1.115.     ARIENESC adj. (arian + suf. adj. -esc) Care aparţine doctrinei lui Arie. Să umoară pre toţ carii n-or vrea să să de iznoavă boteadze pre botedzul
446
arienesc. dec. 202719. Muiarea craiului Odacru, ce domnita Râmul, fiind şi ea în înlăngoare arienească, făcea sâlă unii orăşeance să să de iznoavă boteadze în botedzul arienesc. id. 202v/6,7. în DA singura atestare este din Antim, P. 196.
     2.1.116.     ARIENIE şi AR1ANÎE s.f. (arian + suf. abstr, -ie) Doctrina lui Arie; arianism. Ispitind... să-l poată cumva întoarce la arienie. nov. 98730. Stând împărat hiiu-său, Constantie, şi prelestit în arianie. dec. 247728. Este posibil ca acest termen să fie o formaţiune lexicală a lui Dosoftei (v, şi DA unde cuvântul este lucrat numai pe baza aceloraşi două atestări din VS).
     2.1.117.     ARM AŞ s.m. (armă + suf. -aş) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temniţelor, cu aplicarea pedepselor corporale şi cu ducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. Domnul ostrovului... i-au datpre mâna urmaşului, să-i poartepre la capişti. Şi de n-or vrea să jârtvască, el să-i munciască în tot fealiul. dec. 234728. în DA nu este înregistrat cuvântul în scrierile lui Dosoftei; apare, însă, atestat la Varlaam, C.
     2.1.118.     ARS adj. (participiul verbului arde) 1. (Cu sens pasiv) Care a fost incendiat. Casa lui Stahiefu arsă de anthipatul. nov, 12477. ♦ Care este mistuit (de o anumită senzaţie, de un sentiment etc.). Călătoriul, mărgândpre vreame de pripăc,... ars de seate. ian. 38715.
     2. (Despre inimă, suflet) Care este chinuit, distrus, zdrobit. Măr gând la propo-veadanie, ars de dlu/mn/ăldzăiască răhnâ. oct. 5575. Au petrecut... de dragostea părinţilor arş. mart. 42730.
     2.1.119.     ARUNCAT adj. (participiul verbului arunca) Care este azvârlit, lepădat, zvârlit. Fu aruncat în temniţă, sept. 3678, Dascălul lor încă au ieşit, aruncat de mare. ian. 3776. OLoc, adj. (sau e x p r.) Aruncat cu sorţâi = tras la sorţi. Fu sv/â/ntul Joan aruncat cu sorţâi şi, cu giudeţul svlilnţilor.eplilscopi,... hirotonit şi pus patriarh. nov. 122722.
     2.1.120.     ARUNCĂTOR s.m. (arunca + suf. -tor) (La pl.) Persoană care aruncă, azvârle cu ceva. Petrile să-ntorcea de-i ucidea pre dânşii, pre aruncători. sept. 29721. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
     2.1.121.     ASÂRĂ adv. (a + searălsara) In seara zilei precedente, ieri seară. Şi-n sunetul pietrilor să deşteptară sv/i/nţii şi-mvisără, nice leac jigniţ de putre-giune, nice hainele lor. Ce cu totulproaspeţ, ca de-asară culcaţ. oct. 76715. Pasă de cumpără pâine şi iai mai multă, ca asară cumpăr aş puţână şi ne culcăm jlă-mândz. id. 76720. Acela ce-ai priimit asară, de i-ai dat gazdă în pohreb. nov. 125735. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
     2.1.122.     ASCRUMÂ vb. I. T r a n z. (a- + scrum) A preface în scrum, a arde. Au opărit de-au ascrumat ş-au ars buruianele. nov. 110724.
     2.1.123.     ASCULTĂRE s.f. (infinitivul verbului asculta, devenit abstract verbal) 1. Acţiunea de a a s c u 1 t a (2) şi rezultatul ei (urmarea sfatului,
447
îndemnului, poruncii, învăţăturii cuiva); conformare, supunere. El, pre porunca svfâ/ntului Theodosie, dusă avearea aceaia şi o aruncă în foc din toată inema, făcând ascultare şi posluşanie învăţatoriului său. mai 121v/33.0 E x p r. A să da supt ascultare = a da urmare sfaturilor, învăţăturilor cuiva; a se încrede şi a se conforma acestor învăţături, loan... s-au ivit din preaslăvită zemisîiciune de rod arhieresc. Şi de la pustietate lăcuit. Şi tot nărodul alerga la dânsul de i să da supt ascultare de-nvăţătură, ca unui mare. nov. 177725.
    2.     Supuşenie, cuminţenie, docilitate, supunere. Să umiliră la inemă şi priimiră învăţătura lui cu ascultare, nov. 180733.
    3.     Ucenicie făcută de cel care intră în viaţa monahală, sub îndrumarea directă a unui superior. Supt ascultarea unui părinte... ieşi de supt ascultare şi să dusă... oct. 66732, 34. De vei avea ascultare şi vei posluşi fără cârteală,... vei putea să te Spăşeşti adia, iară de nu vei face ce-ţ voi dzâce, în zădar te osteneşti, de nu te întorci dincâtro ai venit. mart. 24/20. Mănăstire cu egumen ce-l chema Marin. Om sv/â/nt şi cinului călugăresc foarte de-adins nevoitori, de cărmăciia şi aducea pe cei de supt ascultarea sa la cerească viaţă. iul. 2733. 0 E x p r. A să da supt (sau în) ascultare = [călugăr care a fost rânduit să slujească în mănăstirea unui alt călugăr (superior sau egal în rang), pentru] a-şi face ucenicia. S-au călugărit şi s-au dat supt ascultare, mart. 58723. S-au dat în smerenie şi ascultare /la mănăstire/. apr. 68732.
    4.     E x p r. A fi supt ascultarea (cuiva) = a fi în slujba, sub autoritatea, sub stăpânirea sau sub suzeranitatea (cuiva). Damascul era... supt ascultarea agarea-nilor. dec. 191714. Arhiereul creştinilor, Simeon, şi alţâi mulţ, nu vor să-f fie supt ascultare şi să-ţ dea hăraci. apr. 8674.
    în DA este înregistrată o singură atestare din V5, pentru sensul 3.
    2.1.124.      ASCULTÂT s.n. (participiul verbului asculta, devenit abstract verbal; cf. şi lat. afu/scultatus, ap. DA) Faptul de a asculta; ascultare. Urechile să-ţ fie la ascultatul svHJntelor cărţ. mai 122718.
    2.1.125.      ASCULTĂTOR s.m. (asculta + suf. -tor) Persoană care audiază (asistă la) o predică. (La pl.) Dzâsă cătrâ asculătorii cazaniei, nărod ce era strâns, oct. 5276. Să-ş margă pre-acasă ascultătorii ce era strânş pregiur dânsul, de-i asculta învăţătura, nov. 172715.
    2.1.126.      ASCULTOl adj. şi s.m. {asculta + suf. -oi) Adj. Ascultător, supus, plecat; şi în construcţia: a fi ascultai = a fi ascultător, supus, plecat. Cum poate... omul ascultoi să moară? nov. 171713. Fiind isteţ la carte şi smerit şi ascultoi, fu iubit dascălului său. apr. 99722. 0 (Construit cu dativul sau cu prep. cătrâ, la) Nu că doară să fi fost spre părinţ nemilos, ce, mai vârtos, cătră Tvoreţul ascultoi. mart. 42724. Toţ prinţipii şi ighemonii şi boiarii cetăţâlor siliia să să arate la-mpă-ratid ascultoi. mai 11578. Fii ascultoie poruncilor împărăteşti, iulie 7 {ap. TDRG).
448
O (Substantivat, m.) Tâmplându-i-să a fi şi igumen, să pusă pre sine întâia chip de filozofie, întru toţ ascultoi. nov. 143T/12. Acel cu minte bună ascultai şi după moarte arătă ascultare şi posluşanie. id. 171711.
    2.1.127.     ASCUNS1 adj. (participiul verbului ascunde, devenit adjectiv) 1. Care este dosit, pitit, retras, tăinuit. Creştinii carii şedea ascunş, de frica ellinilor. nov. 141r/15> (Despre un loc, o regiune) Care este izolat, retras, singuratic; tăinuit; tainic. Ducându-l acel părinte Roman, la loc ascuns, îi ducea de mâncat tinerelului la pustie. Şi trăind în peşteră trei ai neştiut de nime, mart. 33729.
    2.     (Despre un obiect) Care este acoperit; camuflat, mascat; secret, tainic. într-o cămară ascunsă şedea un moşneag bătrân... şi învăţă nişte brudii de cuconi să nu cinstească pre dluhnnlăldzăii, ce să cinstească pre cel răstignit, sept. 5728. Cercând, află uşea cea ascunsă şi căutând, vădzu bărlici adânc ca un puţ. dec. 221730.
    3.     (Despre oameni) Care îşi ascund gândurile sau faptele. De acela fu pugorât şi cu agiutorii lui, ereticii cei ascunş. febr. 70721.
    4.     Care este necunoscut; nedat pe faţă; tăinuit. Audzî sv/â/nta evlanfglhellie unde dzâce că nemică ascuns n-a hi nedescoperit, sept. 14713.
    5.     (în context figurat) Care este nevăzut (dar existent); acoperit; necunoscut. Cum vă pare că veţ putea să scăpaţ de urgie? Şi ea iaste în inema voastră ascunsă, cu carea măncaţ săracii, mai 145731. Vă pare că-ţ scăpa de foc nestâns a iadului? Şi elu-i ascuns în pântecele vostru, cu care ardeţ voi inemile asupriţilor, id. 145733.
    6.     (Despre abstracţiuni) Care este criptic, enigmatic, misterios, ocult, secret. Unde-ai tu învăţat aceaste minunate şi ascunse taine? nov. 140729. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.128.     ASCÎJNS2 s.n. (participiul verbului ascunde, devenit abstract verbal) (Numai la pl.) Taină, secret, enigmă (mai ales în sintagma ascunsele inemii. Probabil că, prin analogie, Dosoftei crează sintagma ascunsele ruşinei, cu sensul de „păcate; gânduri rele şi necuvioase; fapte reprobabile“). Prea înnălţate D/u/m-n/ădzău,... dară ce răspuns îm voi da naintea Ta, că ştii ascunsele inemii. oct. 52727. Şi prăviia fericitul pre îngerul cu ostie cu trei colţ trăgându-i dintr-îns sufletul. Şi-mpreună glas audzâia ascunsele ruşinei arătând a călugărului, ian. 217 1, Dloalmne Hisuls H/ristoas/e, Acela ce ştii ascunsele inemii,... porunceaşte să să scoale toţ aceşti umorăţ de foc. mart. 12/14. 9 Loc. a d v. Pre (sau întru) ascuns = tainic, pe furiş, în secret. Au ieşit pre-ascuns şi s-au depărtat de s-au ascuns. sept. 15710. /î/l hrăniia pre-ascuns ofemeaie. id. 3879. Ai intratpre-ascuns şi cu vicleşug în ţara jidovască. nov. 124730. Mergea noaptea pre-ascuns. id. 141713, cf. 16979. Maică-sa, carea era într-ascuns creştină, id 161715. Scăpă
449
într-ascuns... de priiatini. mart. 33725. împărţând milostenie mişeilor în vedeare şi-ntr-ascuns. id. 41r/10. S-au născut într-ascuns. apr. 94710.
    2.1.129. ASCUŢĂTURĂ s.f. V. a s c u ţ â t u r ă.
    2.1.130. ASCUŢIT adj. V. a s c u ţ â t (1).
    2.1.131.   ASCUŢÂT1 adj. (participiul verbului ascuţî, devenit adjectiv) 1. (Despre obiecte) Care este prevăzut cu tăiş sau cu vârf; tăios, înţepător. Aşternutul, pietri ascuţâte. sept. 973. Trestie ascuţătă. oct. 63733. Cu mănuş ascuţâte, brânci de her, îi strujiră coastele, id. 73728. Ţăpuş ascuţâte. id. 74725. Darde ascuţâte, de luciia. id. 80717. Cuie ascuţâte. ian. 49717. Hârburi ascuţâte. mai 133725. Scoice ascuţâte, tăioase, iun. 161717. ♦ P. e x t. (Despre locuri, regiuni) Care este greu de străbătut cu piciorul; pietros. Şi desculţă întirindu-o pre locuri ascuţâte. sept. 2075. Trudindu-mă prin pustie ascuţătă. apr. 74727. ♦ (Despre modul cum îşi duce cineva existenţa) Care este plin de privaţiuni; aspru, anevoios; auster; greu. Cu postul şi priveghearea trupul zmâcind,... petrecea..., ascuţătă şi aspră cale călcând, oct. 65725. Lucrând ascuţătă nevoinţă, sa feace făcătoriu a multe minuni, id. 75714. Deprmdzăndu-să cu viaţă aspră şi ascuţătă şi cu post. dec. 187720.
    2. L o c. adj. Ascuţât la mânie - care se înfurie uşor, irascibil; violent. Un eparh oarecare,... ascuţât la mânie şi la muncit maestru, nov. 168732. In DA este înregistrată o singură atestare din VS, pentru sensul 1. (p. e x t.).
    2.1.132.   ASCUŢÂTURĂ s.f. (ascuţî + suf. -tură) 1. (La pl.) Ascuţiş. //// trăgea pre gios şi i să lua carnea pre ascuţâturile pietrilor. apr. 9878.
    2. Agerime a minţii, perspicacitate; ascuţime, pătrundere, subtilitate (v. ase u-ţ â t2). Era pentru isteciunea sa şi pentru ascuţătura firii, foarte îmvăţat şi multe ştiutori, ca altul nimerea, apr. 83734. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei (pentru sensul 1. este citat Cantemir, IST.).
    2.1.133.   ASELGHICUJNE s.f. (aselghie + suf. -ciune) Desfrânare. Ellinii,..., făcând pângărite aselghiciuni cu dânsul, febr. 74720. Cuvânt creat de Dosoftei de la subst. aselghie, termen atestat numai în paginile VS.
    2.1.134.   ASAMŢI vb. IV. (a- + simţilsâmţî) JPar’că, cu o nuanţă de mai mare intensitate: «a simţi adânc»... Hasdeu crede că ar însemna «réfléchir, méditer»“, DA. Definiţia este preluată şi de autoarele DLRLV. închidzându-să într-un borde-iaş, au împlut 70 de ai, nice vădzut de nime, nice grăit cu nime, ce întru sine asâmţând şi pre Dlidmnlă/dzău chitind, nov. 10076. Verbul a simţi {a sâmţî -prezent în paginile VS) nu putea exprima, probabil, ceea ce dorea să sublinieze autorul, în contextul citat. Soluţia propusă de Hasdeu este cea mai apropiată de ceea ce a vrut să comunice Dosoftei, deoarece meditaţia presupune, în primul rând, retragerea într-un spaţiu sigur, netulburat de intruziunea vreunui factor perturbator, un spaţiu propice creării unei vieţi/trăiri interioare proprii. Cuvântul
450
sugerează concentrarea maximă (ca la călugării budişi sau ca la isibaşti), sondarea propriului suflet şi cuget, pentru dobândirea unei stări cathartice; iar introspecţia este/stă în strânsă legătură cu asceza.
    2.1.135.    ASTA vb. 1.1 n t r a n z. şi t r a n z. („Cuvântul se găseşte numai la Dosofteiu, care-1 întrebuinţează foarte des, aşa că pare a fi mai degrabă o formaţiune a lui, după cuvântul latin, decât urmaşul popular al lat. asto, astiti, astarel\ DA\ cf. şi TDRG\ v. şi DLRLV: a + sta) 1.1.1 n t r a n z. A fi, a sta în slujba cuiva. La întâie dzî astând cuconul, stropindu-i cu mirosuri policie, de urmă pre cale pană la curte şi la masă bucatele,.,, şi-mplându-să de greaţă şi urât, fugi de mearsâ la Antiohiia. oct. 97722.
    2.    P. e x t. (Uneori construit cu prep. înaintea) A sta în faţa cuiva. Cutea-dză!... Că ţă să cade să astai naintea ighemonului. oct. 85732. Astând la giudeca-tă, mărturisiră pre D/o/mnul Hlristols. id. 90726, cf. id. 93732, nov. 10973. Astând naintea divanului lui Maximian..., lîli tâe capul. nov. 11276, cf. id. 136726, dec. 20171,207732,208713, 228718,23477, ian. 3724,18716 etc.
    3.    A fi prezent, a fi de faţă. Aceastea audzând carii era astând, să cutremurară şi, cădzând la pământ, striga... mart. 43719.
    4.    A se prezenta înaintea cuiva sau în faţa unei autorităţi; a se înfăţişa. Sv/âln-tul, sosănd la Nichea, astătu la giudeţ. oct. 59732. Astătu la giudeţ şi fit întrebat... febr. 5274.
    5.    A înfrunta; a contracara; a replica cuiva într-o dispută; a contrazice. Prin-dzând pre fericitul Filip, astătu naintea împăratului. Iară împăratul neputând asta înpotriva sv/â/ntului, l-au datu-l, cu soţâile lui, pre mâna voevodului Amfilo-hie carele...i-au spândzurat în leamne. Mart. 57728. Acest sens nu este lucrat în dicţionarele studiate.
    6.    A se ivi; a apărea în faţa cuiva, a se arăta cuiva. Deac-am călcat cale de 2 dzâle, îm astătu înainte îngerul D/o/mnului. oct. 8374.
    II. T r a n z. A aduce, a prezenta pe cineva (înaintea, în faţa cuiva). Aducându-l păgânii, îl astăturâ naintea ighemonului. apr. 8271. ♦ P. e x t. A da, a preda (pe cineva) pe (sau în) mâinile cuiva. Acea maştihă a noastră... ne-au astătut în pola-tele tale..., silind să ne mănânce avearea părinţilor, oct. 94729.
    2.1.136.    ASTĂTÎIT adj. (participiul verbului asta) (Şi în context figurat) Care este înfăţişat, adus să stea înaintea cuiva. Pârâtă la ighemonul şi astătută naintea lui, într-o legătură de her legată, o bătu. oct. 61721. Mainte astătut la luptă m/ulcinicească, cu sv/âlntul Evtropie şi Cleonichie, caru au fost împreună viteaj cu svlâ/ntul Theodor. mai 13976.
    2.1.137.    ASTÂRA adv. (ast, -ă + seară/sară) Astă-seară; în seara zilei curente; deseară. Porunci egumeniei să-i trimiţă pre Mariia astară. iun. 158724.
451
    2.1.138.     ASTĂ NOAPTE loc. a d v. (ast, -ă + noapte) Noaptea trecută, care s-a scurs, precedentă. Astă trecută noapte mă batea sv/i/nţii îngeri pre mine, pre un necredincios, nov. 154736. Astă noapte, făcându-mi eu ruga,... am vădzut videnie straşnică, id. 158712. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile mitropolitului.
    2.1.139.     ASTRANGE vb. III. T r a n z. (a- + strânge sau direct din lat. astrin-gere „a strânge la un loc“, DA) A strânge laolaltă, a aduna; a tezauriza. Ducân-du-să preutul cu Evdochiia ia casa ei, astrânsă toată bogata ei bogăţâie şi o au dat pre mâna lui. mart. 5/20.
    2.1.140.     ASTRUCÂT adj. (participiul verbului astruca) Care este înmormântat, îngropat. Fu astrucat în mănăstirea svlâlntului Arsenie, în ţara lăzilor, ian. 2371. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.141.      ASTUPÂT adj. (participiul verbului astupa) Care este acoperit, închis complet; blocat; p. e x t. zidit. Sv/âJntul Evghenie, într-o gaură de zidiu băgat şi astupat cu var, s-au săvârşit, nov. 160730. Diodor, prezviterul, şi Mar-chian, diaconul, astupaţ într-o peşteră, să săvârşiră, mart. 4674. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.142.      ASUDÂT adj. (participiul verbului asuda) Care este transpirat. Sv/â/ntul, în loc de armă, scoasă herul plugului asupra tor şi scăpară toţ cu fuga,... asudaţ şi încruntaţ. nov. 111711.
    2.1.143.      ASUPREÂLĂ s.f. (asupri + suf. abstr. -eală) 1. Asuprire; încălcare a drepturilor cuiva; împilare, exploatare, năpăstuire, oprimare, persecutare, prigonire; nedreptate. In cuvintele sale învăţa îmvitănd pre toţ cătră aceastea bunătăţ. Şi să să ferească de la camătă şi de la asupreale. nov. 122736. Viermii nu vă vor adormi şi focul nu vă s-a mai stânge, carii faceţ strămbătăţ şi asupreale cui puteţ. mart. 62710. Cuvânt... pentru ceia ce fac strămbătăţ şi asupreală ţărâi şi mişeilor. mai 14578.
    2. Năpastă; (pericol de) catastrofă; potop etc. Feace cu ruga de s-au pornit ploi. Şi iaraş le-au oprit..., cu ruga, asupreala ploilor, dec. 212730. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.144.     ASUPRI vb. IV. T r a n z. şi refl. (din asupra) 1. T r a n z. A nă-păstui, a oprima, a oropsi, a prigoni. (Aici, într-o invocaţie). Asupreşti-mă, arhi-stratije, deaca vei tu spăsî pre această blâdnică ce-au spurcat atâţea oameni. mart. 3/17.
    2,     T r a n z. A îndemna, a împinge, a forţa, a sili, a constrânge. Asuprindu-l iscusâtoriul, vai de cădeare!, strigă cucoana, ian. 41719.
    3.     R e f 1. A se chinui, a se munci, a se nevoi, a se trudi. De asupritura trudei călugăreşti ce să asupriia, nice părul nu-i putea creaşte. ian. 19729. Nu sunt înregistrate atestări în DA din operele lui Dosoftei.
452

    2.1.145.     ASUPRÎT s.m. (participiul verbului asupri, substantivat) Persoană care este chinuită, oprimată, împilată, exploatată, nedreptăţită. îndereptând pre cei asupriţ şi năpăstuiţ. dec. 23278 (aici poate fi interpretat şi ca adjectiv). Ţâpetele săracilor şi asupriţilor de voi strigă la Dumnădzău asupra păcatelor voastre, mai 145715. Ardeţ voi inemile asupriţilor, id. 145734. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.146.     ASUPRTTOR1U s.m. [asupri + suf. -torţiu)] Persoană care asupreşte, împilează, oprimă, exploatează, nedreptăţeşte. Un asupritoriu ce giura strâmb să ia de la altul. nov. 116721.
    2.1.147.     ASUPRITURĂ s.f. (asupri + suf. abstr. -tură) Asupreală (1); asuprire. De asupritura trudei călugăreşti ce să asuprea, nice părul nu-i putea creaşte. ian. 19728.
    2.1.148.     AŞEÂŞ adv. (aşea + şt; cf. lat. itaque, DA) 1. Chiar într-o astfel de stare; aşa cum (era), deşi (era); tocmai (aşa). în temniţă fiind, l-au cunoscutu-l maică-sa aşeaş, în legături, sept. 2713. Când fu de s-au strâns săborul în Ni-chea,... fericitul Mitrofan, pentru bătrâneaţe şi pentru neputinţă, au rămas că aşea-ş dzăcea în pat, de-a lungul vremii veştedzându-i-să putearea firii. iun. 15379.
    2.     (Cu nuanţă concluzivă; şi în construcţia şi aşeaş) Aşadar, prin urmare, în concluzie. Sv/âlntul nacealnic şi învăţătoriu vieţii aceii mai presus de firea omenească şi cu sine aşeaş, cu totul, au sosăt la sâmceaoa obârşiei, ian. 16/30. Ră-păosă aşeaş în Ţia/rigrad,... febr. 68727.
    3.     Chiar, (în)tocmai. învăţă să moară toţ creştinii. Carea să şi feace aşeaş. dec. 24373.
    4.     îndată, fără întârziere, fără zăbavă, pe loc. învăţă tată-său de-i tăiară capul în temniţă aşeaş. nov. 98733.
    5.     (urmat de un adverb de timp) Aşeaş atunci = îndată, chiar atunci, în acel moment. îndată lăsară masa, ieşind aşeaş atunci din sv/â/nta liturghie, ian. 31727.
    6.     (Păstrând nuanţele de „în acest moment“, „îndată“, „pe loc“ şi de „în acest mod“) în urma..., din cauza... (drept urmare...). După ce o munciră ca mai cumplit, deade aşeaş, din munci, siu/fletul în mănule lui Diuimniăidz&u. oct. 94714.
    7* (în construcţia) Şi aşeaş = ori(şi)cum. L-au învăţat Dluimniă/dzău să nu priimască de la nime nemică, ce să să ţâe din râcodealiia sa. Că şi aşeaş nu priimiia nemică de la nime. ian. 578.
    2.1.149.     AŞEDZÂRE s.f. (infinitivul verbului aşedza, devenit abstract verbal) 1. Acţiunea de a a ş e d z a (1) şi rezultatul ei; (de)punere (a unui lucru undeva). într-aceastaş dzî prăznuim obnovleniia besearicii svlâfntului mare m/uceniic Ghiorghie, în Lidiia. Adică aşedzarea sv/i/ntelor lui moştii. nov. 100725.
    2. Aranjare, orânduire, ordine. Feace aşedzare preste tot ce avea acasă, avea-re şi moşii. nov. 101712.
453
    3. Locul în care s-a stabilit cineva. O băgară în nontrul oltariului, de petrecu acolo 12 ai încheiaţ, în nontru, acolo unde numai dănăoară într-un an întră arhiereul. Iară Svlilnţia Sa şedzu cu aşedzare acolo totdeauna neschimbat, de o hrăniia îngerul lui Dlulmnlăldzău. nov. 138724.
    2.1.150.     AŞEDZÂT s.n. (participiul verbului aşedza, devenit abstract verbal; nu există atestări în DA) Acţiunea de a aşedza (1); aşedzare (1). Să feaceră ş-alte minuni, când să aşedză fericitul părinte. Şi apoi, după aşedzat, carile pentru multe ce sânt, le-am lăsat pentru nelesnea. febr. 83713.
    2.1.151.     AŞEDZAMANT s.n. [aşedza + suf. -(a)mânt\ (Cu sens figurat) Locul în care vor merge sufletele după moarte (rai, respectiv iad). Mi-au tămăduit toate întrebările, cu scurtă voroavă, dovedindu-mi troiţa în dlulmnlăldzâire şi faptul lumii,... învierea morţâlor cea de-apoi şi a păcătoşilor şi a direpţilor aşedzământ. nov. 150715. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.152.     AŞÎJDERE(A) şi AŞUDIRE(A) adv. [JfE, de bună seamă, o formă contaminată din aşiş şi sinonimul sârbesc takozdere (Hasdeu, Etym. Magn. 2004) sau din sinonimul paleosl. takozde, cu adăugarea unui -re adverbial (TDRG)‘\ DA] Tot aşa, la fel; de asemenea. Să sfârşi întru D/oimnul H/risto/s. Şi Theodor aşijdere. sept. 23732. în palmele ei ca un odor dlulmnlăldzăesc l-au pus. Aşijdi-rea şi uceanicii sviUnţiii sale. oct. 42713. Derepce că toată începătura iaste din sus de vreame, aşijdere şi Tatăl iaste din sus de vreame. nov. 145729.
    2.1.153.     AŞTEPTĂT6R adj. (aştepta + suf. -tor) (Numai în varianta feminina) Care aşteaptă, care este pregătit să întâmpine (un eveniment). Mărturisiia... aşteptătoarea bucurie a sv/i/nţilor la împărăţăia ceriurilor. sept. 573.
    2.1.154.     AŞTERNUT1 s.n. (participiul verbului aşterne, devenit abstract verbal) 1. Totalitatea obiectelor cu care se pregăteşte patul (sau locul) pentru dormit; rufarie de pat; p. e x t. pat. Cela sac ce era plin de spini, îi era căpătâi de dormit. Şi aşternutul, pietri ascuţâte. sept. 972. Nu lipsiia nice dănăoară cu faţa mâhniţea în taină şi cu lacrămi udăndu-ş aşternutul, ce era luminat cu scumpe straturi şi odialuri scumpe, dec. 223711. Culcaţ gios, într-aştemuturile curabiei, plângând şi văerându-să. ian. 37718. îl pusără într-un aşternut, de dzăcu trei dzâle. febr. 84735. 0 L o c. v b. A merge la aşternut = a se culca. Mearsă la aşternut. Şi vădzu adecă ferecaturile ceale de her şi bolovanul... că sta spăndzurate la patul lui. dec. 219735. ♦ P, analog. îmbrăcământ pentru tapisarea sicriului. Să tocmască aşternut scump şi să-l puie pre aşternut, mart. 43717.
    2. (Este posibil să fie vorba despre sensul discutat anterior, cel de „pat“) Mormânt sau monument ridicat în amintirea cuiva. Era un om oarecare în ŢlaSrigrad, unul fiind de ceia ce era de păzăia aş te mut utl lui Alexandru împărat, carele au fost mai nainte de Roman. oct. 4573. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
454
    2.1.155.    AŞTERNUT2 adj. (participiul verbului aşterne, devenit adjectiv) Care este întins, desfăşurat. Vădzură.,. drum aşternut din mănăstirea lui până în ceriu. mart. 36723. Citatul nu este atestat în DA.
    2.1.156.    ATHINEÂN (pl. athineani şi athinei) (Atena!Athina + suf. -ean) Care aparţine Atenei sau locuitorilor ei, privitor la Atena sau la locuitorii acesteia; locuitor la la Atena. Sfatul athineilor. oct. 41711. Era... de rudă athinean. dec. 20773. Bărbaţ athineani, agiutaţî-mi! mai 129719.
    2.1.157.    ATOCMA adv. (a + tocma) (Numai în locuţiuni) 1. L o c. a d v. De-atocma (cu) (sau construit cu dativul) = întocmai, la fel (cu), asemenea, în mod egal. Cu bunătăţăle mai de-atocma potrivindu-să cu îngerii, ian. 43729. Fericitul Antonie nevoindu-să şi el cu trupul său cel bătrân de-atocma tinerii, febr. 80712. De-atocma luciia bunătăţăle sufletului lui cu harurile trupului, apr. 98718.
    2.    L o c. adv, De-atocma = întocmai, la fel. Iară pre sv/ă/ntul Theofan pă-ţându-l de-atocma, l-au trimis în Thesalonic, la-nchisoare. oct. 6075. Cel mai bătrân, Anastasie, de-atocma ca şi dascălului său, mâna şi limba tăiată, ian. 2376. Cu acelaşi leu s-au luptat de-atocma ca şi Andrian, svlâ/ntul mJu!cinic. febr. 51728.
    3.    L o c. adj. De-atocma = asemenea, deopotrivă, egal; întocmai, la fel. Dintru sv/iinţ, părintele nostru şi de-atocma cu apostolii, Averchie. oct. 76711. Eu nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decât mine cu ruda şi bogăţâia şi frămseaţea şi înţălepciunea, de.aca nu-m va fi într-aceastea de-atocma. nov. 161725. Nevoindu-să tare, cu de-atocma luptă a sv/i/nţilor. mai 111725. In DA este înregistrată o singură atestare din scrierile lui Dosoftei, din PsV.
    2.1.158.    ATUNCEŞ adv. [atunce + £(i)l Chiar atunci, atunci imediat, chiar în acel moment; tot atunci. Şi atunceş mă luară acei bătrâni de la masă şi ieşim din cetate, luând alt drum. oct. 47715. Atunceş eu merş şi-l aflaiu învăţând la vedeare nărodul. nov. 150728. Atunceş credzură. ian. 7732. Şi atunceş dându-i-sâ acea cumplită usturime,... şi-ş ruga agiutor. febr. 56724. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.159.    AUDZ s.n. (derivat regresiv din verbul audzî) Simţ prin care se percep sunetele (în context figurat). Mearsâ veastea pănă-ntr-audzul împăratului. oct. 48721. înspăima audzurile veastea. nov. 178730. 0 E x p r. (în sau) într-au-dzul tuturor = în public; astfel încât să poată auzi toţi. Mărturisi pre Dlolmmd H/risto/s într-audzul tuturor, oct. 92717. Cartea s-au cetit într-audzul tuturor. nov. 107711. Să ispovedui de toate în audzul tuturor, id. 14979.
    2.1.160.    AULMÂ. vb. I. T r a n z. (pref. a-, „care indica direcţia spre ceva“, DA, şi ulma < olm „miros de fiară“ < lat. *olmen) A adulmeca, a mirosi, a simţi (prin miros), a da de urma (cuiva); „reichen, auf die Spur kommen, empfinden“, Lacea, Untersuchung. Venind sv/âlntul la peşteră spre noi, ne aulmă de departe. oct. 81716. Şi aulmând miros minunat, să miră şi-ntrebă: „ Ce miros ca acesta, că
455
nu-ş samănă cu pemintesc?“ nov. 140717. ♦ F i g. (i n t r a n z.) A simţi din vreme, a presimţi. Scriind de ia inema sa o taină. Şi pecetluind, o trimisă la sv/â/ntul, să-i facă răspuns rugăndu-l. Iară sv/â/ntul, aulmând cu s/ufflettd (săm-ţârul!notă marginală), ştiu de tot şi gătând scrisoare cu tot răspunsul, ieşi de-ntâmpină îmblâtoriul împărătesc, dec. 210726. Cuvântul este o formaţie a lui Dosoftei, fiind atestat şi în Molitvenic.
    2.1.161.     AURAT adj. („La Dosofteiu cuvântul pare a fi o formaţiune a sa, cf. argintai, DA) Aurit. Şi-n nontru deaca-ntrai, în cetate, pre o pomostină de aur, case de aur, cu jilţuri aurate. oct. 46725.
    2.1.162. AVÁLOMA adv. V. 1.3.1.
    2.1.163.     AVEÁRE s.f. (infinitivul verbului avea, devenit abstract verbal, apoi concret) Totalitatea bunurilor aflate în posesia cuiva; stare, situaţie; p. e x t. bani (în cantitate mare), avut; avuţie. Făcură avearea şi agonesita lor în trei părţ. oct. 55719. Avearea..., carea era samă aproape de cinci sute de litre de aur. dec. 189728. Prin avearea bogăţâei şi isteţealafirei şi bunătămare tătâne-său, la vâr-vul învăţăturilor s-au suit. ian. 15711. 0 F i g. Fu călugăr. Şi n-au căutat de avearea lumii aceştiia, ce petrecu ca o păsăruică, nemică nu ş-au agonisit pemintesc. mai 129719. In DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    2.1.164.     A-VEDEÁRE loc. a d v. [a + vede(a)re] (Precedat şi de prep. întru) Pe faţă, făţiş, în faţa tuturor. Şi pre acesta înfruntând cu cuvântul şi strigând într-a-vedeare aşea... dec. 239718. Mărturisind a vedeare şi cu îndrăznire. mai 1357 23. Cu acest sens, construcţia (cf. DA) nu este atestată decât în VSm, este posibil să fie o creaţie a lui Dosoftei.
    2.1.165. AVfDOMA adv. V. 1.2.11.
    2.1.166.     A-VÂNAT loc. a d v. (a + vânat) La vânat. Dânăoară, ieşind a vânat, vădzu un cerb. sept. 22720. Şi trecând pufână vreame, ieşi-mpăratul a vânat. oct. 90725. Când fit a doa dzî, ieşi cufrate-său a vânat. nov. 11775. Locuţiunea se întâlneşte numai în V5 (cf. DA, unde există un singur citat, ap. HEM. 2167), fiind, prin urmare, o creaţie a mitropolitului.
    2.1.167.     AVUŢAIE s.f. (avut + suf. -ie) Avere, bogăţie. Că în ce chip doresc bogătaşii să aibă cuconi pre urmă la avuţăia lor, aşea şi filosofii la dăscălită lor doresc să lase ucinic pre urmă. dec. 19278. învăţă pre hiică-sa... să între la din-sele... şi să să puie avuţăie multă, odoară şi podoabe de aur şi veşminte de aur şi brâie. febr. 8675. Ca să împarţ la săraci avuţăia ei. mart. 5/16. în DA nu sunt înregistrate atestări din scrierile lui Dosoftei.
    3.1.0. Cuvinte sau construcţii calchiate
    3.1.1.    ADÁOGE vb. refl. (urmat de prep. la, cătră) A se alătura, a se alipi, a se reuni, a merge către..., a se ralia; „a se alătura, a trece de partea cuiva, a se
456
r~
asocia“, cf. Arvinte, ST.L.NM. p. 28, IV.2.1.i. V. Arvinte consideră că acest sens calchiază gr. KpomiQr\pv, „a se apropia de cineva“, cf. Densusianu, HLR, H, p. 267. Slava lui crescând în toate dzâle, să adăogea slugile lui Dluhnnlăldzău, lă-sându-să de lume. mart. 34736. Pentru-aceasta minune mulţ credzură, adaogân-du-să la credinţă, apr. 95717. S/fi/nţia sa... aşea obărşindalergătura cea bună, şi podobindu-să cu îndoite cunune, s-au adaos cătră arhierei ca un arhiereu, mai 140721.
    3.1.2. ADUNÂRE s.f. (infinitivul verbului aduna, devenit abstract verbal)
A
întrunire, sobor, sfat. Tâmplăndu-să a să face o adunare de dimineaţă şi a intra Andrei cu toţâi ai săi, îl întreba cine-i şi de unde şi cefeliu de strigare au venit să strige, nov. 17974. V. Arvinte, în ST.LFAC., p. 96, IV.2.3.5., consideră că „modelul este gr. dq ovvaycoyijy cOvojv“, iar E. Munteanu, SLB, p. 166, vorbeşte, în cazul acestui cuvânt, cu sensul precizat, despre o „calchiere semantică sintetică“, „prin ignorarea prefixului grecesc şi transferul valorii sale semantice asupra unor note semantice ale corespondentului românesc“ (p. 165); „modelul“ este gr. tmva-vaorpotpij, respectiv lat. conversatio (p. 166). în DA nu este înregistrată atestarea din VS.
    3.1.3.   ADUNĂTURĂ s.f. (aduna + suf. -ătură) Adunare; întrunire, reuniune; „Versammlung“, cf. Lacea. Adunătura sv/i/nţilor apostoli, oct. 43723. Se observă că Dosoftei foloseşte două derivate (v. adunare) pentru a comunica acelaşi sens. Este posibil ca şi acest al doilea termen să fi avut (pentru semantism) modelele greceşti discutate de cei doi lingvişti ieşeni cu referire la adunare.
    3.1.4.   ALERGĂTURA CAILOR (calc din gr. Imtodpopoq, cf. Arvinte, ST.LFAC., p. 92, IV.2.2,2.). La Dosoftei apare în varianta: (a face) alergătură cailor = (a ordona susţinerea unei) curse de cai. Scris-au şi porunci să strângă voevodzii şi boiarii di-mpregiur să facă alergătură cailor pentru să să mângâie ceva, să nu moară dejeale. iun. 156723. Citatul din VS nu este atestat în DA.
    3.1.5.   ALERGÂTE(LE) s.n. (participiul verbului alerga, devenit abstract verbal) Alergare, alergătură; cursă hipică. Să răşchira nărodul de la prăvit şi lăsară alergatele cailor, de-au rămas deşert locul acela, ippodromiol. sept. 3726. Este posibil să fie o sintagmă, echivalentă cu alergătura cailor, calc din gr. Imtodpopoq, deci, şi aceasta, o traducere a termenului grecesc.
    3.1.6.   ALERGĂRIŞTE (DE CAI) s.f. (alergare + suf. -işte) (Probabil) Probă de hipism; turnir. Feace cu agiutoriul lui D/ulmn/ă/dzău atitea vitejeşti lucruri şi iroiceşti harţuri la acea alergărişte de cai, cât toţ de dânsul voroviia. iun. 1567 32. Cuvântul nu este lucrat în dicţionarele studiate. Este posibil să fie tot un calc semantic.
    32.11.7. AMĂR2 interj, [calc după interjecţia slavă gore! „wehe!“; rus. gore! „id.“, din subst. gore „Leid“, „Gram“ (= suferinţă, mâhnire), cf. Arvinte,
457
ST.L.NM., p. 17, II.l 0.1.0.; acest sens nu este înregistrat în DA] (Exprimă o ameninţare) Vai! Dzâsă: „Amar pământului, că numai ce sânt creştini cu numele, iară nu cu faptele!“ apr. 7678. Amarvoă, bogătaşilor! mai 145724.
   3.1.8.   Apă vie - apa ca element dătător de viaţă; apă de izvor ca dar ai divinităţii către oameni (cf. gr. ndopţcovtov, lat. aqua vivens ebr. hay mayim, în opoziţie cu apa de cisternă, cf. Munteanu, SLB, p. 71). Daţ slavă lui D/u/m-n/ă/dzău că braţele bătrânului izvorăsc apă vie. mart. 39729. l-au trimis D/u/m-niăldzău... apă vie. Drept aceasta s-au numit Siloam, carea să tălcuiaşte „trimisămai 11479.
   3.1.9.   Apă supt piiale (glosat marginal îmflătură; reluat, pe aceeaşi pagină şi pe acelaşi rând: udropică; calc din lat. hydropisis) Hidropizie. dec. 21774.
   3.1.10.   APROAPELE subst. (Numai în sintagma) De-aproapele = orice om (în raport cu altul, considerat apropiat); semen (calc din gr. ohtlrjoim, cf. E. Munteanu, SLB, care tratează acest concept biblic pe larg: p. 233-239; v. şi Arvinte, ST.L.EX., p. 41, IV.2.1.3.). Atât în DA, cât şi în lucrarea menţionată a lui E. Munteanu sunt înregistrate atestări numai din PsV. lubiia pre D/u/mn/ă/dzău şi pre de-aproapele. ian. 40728. Nemiluind pre de-aproapele. mai 114721.
   3.1.11.   APRINDZĂTORIU s.m. [aprinde + suf. -toriiii]] Persoană care avea sarcina sau meseria de a aprinde lumânări (în biserică sau în/la locul unde se aduceau jertfe zeilor), este folosit de Dosoftei numai cu determinarea „de lumini“; poate că este o construcţie calchiată. Un aprindzătoriu de luminile sv/â/ntului, anume Onisifor. oct. 88733. Vădzând şfeaştnicele şi aprindzătorii de lumini aprtndzând, le zdrobi luminile şi le călca. febr. 72730.
   3.1.12.   ARTICUL (La pl., în sintagmă) Le îmvăţă articurile credinţei şi să bucurară cunoscând pre adevăratul Dlulmnlăldzău. mai 117737. Acest citat nu este înregistrat în DA, unde, prima atestare este din Istoria ieroglifică a lui Cantemir. In latină (cf. Quicherat), sensul cuvântului este: „fig. de construction, section, cha-pitre d’un livre“. In Scara din Istoria ieroglifică a lui Cantemir apare explicaţia: ,(încheietura osului şi a voroavei, capete“. E. Munteanu, în SLB, p. 127, discutând despre calcul lexical în cadrul unor sfere semantice cu conţinut mai „tehnic“, sesizează că acesta va fi înlocuit printr-un neologism şi exemplifică: „substantivul încheietură (a credinţei), după gr. âpOpov (ttjg maretog), care apare frecvent în Mărturisirea ortodoxă (1691), va fi înlocuit în toate versiunile ulterioare, începând cu cea din 1844, cu neologismul romanic articol. Potrivit atestării din V5, se poate observa că şi înainte de data menţionată de lingvistul ieşean apare neologismul romanic într-o construcţie similară, articurile credinţei, la Dosoftei. în textul VS cuvântul încheietură se întâlneşte, în contexte, cu sensul, tributar modelului grecesc, de „capăt, -e“. Dosoftei îl înlocuieşte cu articul, preluat dintr-o limbă cunoscută lui, poate şi pentru că în latină semnificaţia termenului are susţinere
458
reală. Singulara apariţie a cuvântului de origine romanică într-un text de sute de pagini întăreşte supoziţia că elementul este „străin“, deci neuzual în textele epocii, un „cultism" care, deşi corespundea unei necesităţi lingvistice, nu corespundea scopului scrierii, adresată nu numai păturii instruite.
    3.1.13.     ASCUŢAT1 adj. (Despre minte; uneori construit cu prep. la) Care este ager, fin, iscoditor, pătrunzător, perspicace, scormonitor, subtil (după E. Muntea-nu, SLB, p. 161, este un calc de semnificant după gr. Ăsiaog „fin, subtil“, lat. subtilis „idem“, slavon, ostru „ascuţit“). Cu firea cea isteaţă, ce avea, şi ascuţâtă, deprinsă şi-mvaţă tot meşterşugul îmvăţăturilor ellineşti. nov. 12279. Cei mai ascuţâţ la gândit şi la grăit. id. 164722. Era din fire isteţ şi ascuţât la minte. dec. 204720 (în acest ultim exemplu nu este calc).
    3.1.14.     ASCUŢÂT2 s.n. (participiul verbului ascufî, devenit abstract verbal) Agerime, pătrundere, subtilitate (este un posibil calc - v. supra; în DA acest sens este atestat numai în scrierea lui Dosoftei). Şi atâta să nevoiră şi îmvăţară cu ascuţâtul firii, şi cu multul poftii, şi cu străstuire, cât preste puţâni ai sosâră la obârşiile a toată îmvăţătura. dec. 19374.
459
V. Concluzii
    Lectura integrală a scrierii lui Dosoftei ne-a întărit convingerea că multe aspecte ale activităţii sale de traducător vor rămâne puţin cunoscute în filologia românească fără o cercetare aprofundată a acestei opere. Cunoscând şi utilizând în scris în egală măsură greaca, slavona, latina şi polona, pe care le învăţase sistematic, în tinereţe, Dosoftei nu mai percepe aceste limbi, în special limba slavonă, ca unica limbă a tradiţiei, ci doar ca surse ce trebuie respectate datorită prestigiului unei îndelungate cultivări în scris. Atitudinea sa faţă de limbile de cultură ale tradiţiei, dobândite în mod artificial, prin educaţie, transpare şi dintr-o notă finală din Psaltirea slavo-rontână: „Iubite cetitoriu, să socoteşti această tablă, că-ntr-însa am îndireptat bogate cuvinte ce să află schimbate într-această carte, carile rumâ-niia nu să potriveşte cu sârbiia, pentru căci că s-au tălmăcit de pre izvodul lui S-tii Ieronim, carile-i elineaşte şi lătineaşte şi evreiaşte. Deci noi de pre-acel izvod foarte am silit de am pus cuvintele precum să afla acolo. însă pentru ceale schimbate şi pentm greşuri iată c-am îndireptat cu acest meşterşug, precum să veade aici. Deci socoteaşte că numărul dintâiu iaste al psalomilor, al doilea al listurilor, al treilea a feaţilor, al patru al rândurilor. Şi aşea vei afla îndireptare cuvintelor chiar pre sirbie“. Se observă, prin urmare, capacitatea extraordinară a lui Dosoftei de a opta pentru o altă variantă decât originalul slavon tradiţional.
    Că mitropolitul „manipulează“ cu uşurinţă un vast material documentar ne-o dovedesc numeroasele precizări pe care le face în VS cu privire la sursele de unde a preluat anumite pasaje: „Viaţa şi petreacerea... Măriei Eghipteancei, tălmăcită de pre elineaşte greceaşte de smeritul Damaschin ipodiaconul şi studit. Dară de mai denainte-i scrisă de sv[â]nt[u]l patriarh Sofronie de Ierusalim, cum scrie la 11 lui mart“ (apr. 63r); „Cuvânt de învăţătură a dintru sv[i]nţ părintele nostru loan Zlatoust“ (apr. 70v); „Sv[â]nta icoana Pr[e]cistii l-au vădit în Edesa. Acest cuvânt iaste-n locul napoi în 41 de foie, a doa faţă, în 32 de verş“ (mart. 43v/notă marginală); „Iară cutremurul acesta scrie şi Evagrie sholasticul la istoriia sa cea bisericească, la 17 capăt“ (ian. 35v) etc.
    Interesant este că Dosoftei dă crezare şi istoriilor transmise prin tradiţie: ,,Acesta s[fâ]nt de unde iaste şi din ce părţ şi-n ce ani... nu putem spune... că tre-cându-să de lungimea vremilor scrisorile ce s-au scris de spunea de dânsul, iar cum c-au fost călugăr îl spun icoanele lui, scriindu-1 în chip ca acela şi-ntr-aceaia shimă. Şi cura au fost episcop de Chipm şi cum fu adus la Hfristojs prin sânge... am luat din poveşti bătrâne. Şi învăţându-le fără scrisoare de la cei de mai
460
denainte, le creadem“ (mai 129r; s.n.). Alteori se adresează direct cititorului pentru a-i capta atenţia şi pentru a sublinia, încă o dată, interesul său faţă de anumite surse pe care le preferă din diverse motive sau urmărind un scop precis: „Să ştii, iubite cetitoriule, de ceaste 21 de vămi că le-am scris din s-tii Vasilie Novii. Că într-acesta prolog numai trei le spune pre nume, alalte le tace. Dară noi nu le-am lăsat nescrise, pentru folosul s[u]fl[e]tesc“ (apr. 101T). Câteodată, renunţă la unele pasaje, considerându-le neinteresante: „Acestea şi alte mai multe dzâcând... carile le lasu, nelungind“ (nov. 1661)-
    Prin urmare, în activitatea de traducere a cărturarului care, pe lângă izvoare diverse operează şi cu „lexicoane“, factorul conştient, intenţionat, joacă un rol decisiv. Dosoftei se detaşează deseori - în planul limbii scrise - de normele impuse de tradiţie. Şi aceasta pentru că, în primul rând, opera sa trebuia să apară în limba poporului, deci nici în slavonă, nici în greacă, şi pentru că era adresată „iubitului cetitor“. Pentru ca mesajul să fie corect receptat de acesta, Dosoftei urma să găsească exprimarea potrivită. Totodată, autorul era conştient că prin tipărirea de scrieri în limba română realiza un act de cultură. Conceperea VS, ca şi a PsV, a Liturghierului etc. presupunea deci un efort major: adaptarea erudiţiei la mijloacele de exprimare populare, ajustarea limbii cărturăreşti pe potriva limbii auditorului sau a cititorului. Din acest motiv abundă în operele sale fapte de limbă populară. Numai acest lucru poate da de gândit celor care sunt de părere că mitropolitul nu cunoştea bine limba română.
    Vorbind despre formarea şi dezvoltarea limbilor literare, G. Ivănescu, Studii, p. 16, arată că procesul are loc „numai prin acţiunea voluntară şi conştientă de creare [...], de îmbogăţire şi de perfecţionare a limbii literare incipiente, de transformare a acestei limbi într-un instrument de cultură superioară“. Acelaşi lingvist observă că Dosoftei a introdus în limba scrisă a epocii sale o mulţime de fapte populare, ceea ce ne determină să vedem în el şi pe planul limbii, nu numai al versificaţiei şi imaginilor poetice, un precursor al curentului popular de la 1840“ (Studii, p. 56). Tar, dacă „la noi, până la Dosoftei literatura populară este singura literatură artistică de mare valoare“, el „începe literatura artistică cultă a poporului român, şi acest început se prezintă deosebit de valoros din punct de vedere estetic“ (loc. cit., p. 60). G. Ivănescu, după ce precizează că „eposul popular românesc este creaţia evului mediu“, subliniază că „Dosoftei este un reprezentant la români al Renaşterii târzii şi al umanismului“ şi chiar dacă opera sa este „o operă de traducător“, prin ea mitropolitul „a înzestrat literatura română cu o operă literară pe care puţine popoare au realizat-o“, făcând „o sinteză între influenţa cultă şi literatura populară, ca mai târziu I. Budai-Deleanu, Alecsandri, Caragiale, Slavici, Coşbuc, Delavrancea, Arghezi, Ion Pillat, Voiculescu, Sadoveanu, Blaga“ (id. ib.).
    Faptele populare specifice variantei nordice a limbii române literare vechi sunt reflectate cel mai bine de un studiu fonetic asupra limbii VS. Pe parcursul lucrării
461
de faţă apar numeroase observaţii referitoare la particularităţile limbii (scrise sau vorbite) în regiunile dacoromâneşti nordice, explicabile prin normele lingvistice ale graiului poporului din zonele respective. Nu s-a scăpat din vedere nici faptul că existau şi fenomene comune întregii limbi literare vechi, care caracterizau limba textelor nordice din secolul al XVI-lea şi care s-au răspândit pe întreg teritoriul românesc prin circulaţia cărţilor şi a manuscriselor, prin „migrarea“ tipografilor dintr-o regiune în alta etc. Pornind de la părerea generală că limba literară de atunci se deosebea - din punct de vedere fonetic - de graiul poporului din Moldova, rezultă importanţa rolului jucat de Dosoftei în dezvoltarea limbii române literare: el a încercat să apropie limba literară cărturărească, cultă, din cărţile traduse fidel după originale redactate în diferite limbi (în special din slavonă), de graiul popular din zona în care îşi desfăşura activitatea. Pe cât i-a stat în putinţă, a urmărit să „creeze“ o normă mai „unitară“, mai „regulată“, uşor aplicabilă, acolo unde existau oscilaţii de pronunţare. Metoda comparării unor fapte de limbă din paginile V5 cu datele referitoare la răspândirea actuală a aceloraşi fapte, înregistrate în atlasele lingvistice şi în monografiile dialectale, a permis observarea corectă a evoluţiei unui fenomen, viabilitatea sa în limba vorbită azi în diferite zone ale ţării.
    Analiza de faţă şi-a propus sa aducă o contribuţie la cunoaşterea fazei în care se afla varianta nordică a limbii române literare. Rezultatele din prezentul studiu au încercat să ofere o imagine cât mai complexă şi mai nuanţată (faţă de studiile lui C. Lacea şi D. Puşchilă), privind modul de funcţionare a normei (sau a normelor) literare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Fenomenele caracteristice variantei literare nordice, descoperite în scrierea lui Dosoftei, au fost analizate şi prezentate pe larg, însoţite fiind de numeroase atestări din paginile VS. Caracterul exhaustiv al lucrării se explică prin importanţa ştiinţifică a fenomenelor studiate, din perspectiva istoriei limbii române literare. în acest studiu s-a urmărit în permanenţă raportarea limbii din scrierea lui Dosoftei atât la graiurile populare nordice, cât şi la limba din textele provenind din arealul sudic (respectiv la graiurile populare de acolo) pentru ca această epocă hotărâtoare în evoluţia limbii române literare să ne apară într-o lumină nouă. Nu ne rămâne decât să prezentăm, succint, particularităţile limbii VS, cu specificarea că, pe lângă particularităţile fonetice regionale, în textul VS apare şi o uşoară tendinţă de arhaizare. Există însă şi o serie de inovaţii lingvistice, în stare incipientă, dintre care unele se vor generaliza în limba română literară din secolele următoare. Dintre fenomenele fonetice studiate, merită a fi reţinute următoarele:
    A. 1. Fonetisme comune întregii limbi literare vechi:
     1.  a aton > ă în substantivul psaltire-,
     2.  alternanţa -a- Ia sg., -ă- accentuat la plural, în jigănii, petrecanii’,
462
     3.      -â-, în forma de plural a unor substantive: găuri, pasări, săbii, sudalmi, vrăbii;
     4.  -a- neaccentuat etimologic, în substantivele măslin, măslinei, masliniş;
     5.  -e- în loc de -d-, în strein, streina, streinat, streinătate',
     6.  -ă- neaccentuat, păstrat în păhar,
     7.  -ă- neaccentuat etimologic, păstrat în latinesc, lătineaşte;
     8.  -a- păstrat în prepoziţia cătră;
     9.  -ă- neaccentuat, păstrat în băsearică, lacrămă, lăcrăma, lăcuv,
    10.  -ă- neaccentuat, în năsâp, rădica;
    11.  e lat. > ă după r iniţial, în rătund;
    12.  -ă- în adv. încătro, respectiv dincătro;
    13.  -ă- neasimilat, în forma săbor a substantivului sobor,
    14.  -ă- în cuvintele măcenic şi zmăci;
    15.  forma de feminin dinsă;
    16.     e neaccentuat netrecut la i, în cuvinte precum: adecă, adânce, atunce, be-searecă, ceti, comes, demineaţă, deneaurea, nimeri, nemică, neşte, nice, premeni, prestol, sprejeni etc.;
    17.     ă > e (prin asimilare: ă-i > e-i), în peminte, pemintean, pemintesc şi în forma verbală nu te spemintedzi
    18.  formele verbului a (se) spăimânta fără i epentetic: a (sa) spămănta;
    19.     formele frămseaţe, înfrâmşa; numai aceste variante apar în VS, deşi, în textele redactate în secolul al XVI-lea existau şi realizările cu -u;
    20.  conservarea diftongului iu în iuşor;
    21.  menţinerea lui h, în pohtă, pohti;
    22.  prezenţa grupului -mp-, în verbul a rupe.
    II. Trăsături fonetice populare moldoveneşti (şi unele care nu sunt specifice exclusiv Moldovei):
     1.       a protetic în amistui, ascruma, asâmţî şi în formaţii lexicale proprii, precum: alingări, astâ\
     2.  e în nedeajde, nedejdur,
     3.  ă neaccentuat în (o)dânăoară; în VS se întâlnesc şi formele cu ă > â;
     4.  ă în dătorie\
     5.  ă în răgoz, răstogoli, văpsr,
     6.       un fenomen regional, popular, curent şi în afara Moldovei, este trecerea lui e neaccentuat în poziţie medială şi finală la i- în scrisul lui Dosoftei alternează, uneori pe aceeaşi pagină, formele cu e şi cele cu e > i, fenomenul ultim nefiind, prin urmare, ridicat la rang de normă, textul VS prezentând un amestec de forme;
     7.  o aton se închide la u în cucon, cucoană, cucor,
     8.       alternanţa o diftongat (la oa, în poziţia metafoniei) cu o nediftongat: doă Udoaă, noă H noaă, voă // voaâ, roă II roaă.
463
    m. Fenomene fonetice specifice dialectului literar nordic:
     1.      a aton > ă, în cuvinte de diferite origini: anătimisiră, balaur, cazanie, po-căanie, în zădar, zăhar- a aton este păstrat, însă, în paralel, în variantele verbului anatemiza şi în substantivele balaur, pocaanie şi cazanie;
     2.  â (< a), în formele de conjunctiv prezent să blâstăme, să spârie‘,
     3.      ă proton > a în sahastru - excepţie în scrisul lui Dosoftei, care foloseşte frecvent formele cu ă {sahastru, săhăstri);
     4.  ă neacc. neasimilat la e, în: blăstăma, păreche, părete, sparta;
     5.       ă etimologic păstrat, în fărmăca, fărmâcătoriu, fărmăcăciune, fărmăcitor, fărmăcitură, fărmăcăreasă;
     6.  ă neacc., în mulfămi;
     7.  reflexul â, în adv. molcom (mălcom) şi în derivate;
     8.      prezenţa variantei substantivale vonic - în textul VS apar şi: voinic, voini-cie, voiniceaşte, alături de vonic, vonicel, vonicie;
     9.  fenomenul trecerii lui â la u prin asimilare vocalică, în curund;
    10.     o neacc. nu trece niciodată la u în verbe de origine latină precum dormi, adormi, dormita;
    11.  o neacc. > u, în cuvântul preut;
    12.  palatalizarea labialelor;
    13.  formele hipercorecte movilă, viclean, vicleni, vicleşug;
    14.  prezenţa africatelor g şi dz;
    15.  prezenţa formei verbale dejghină;
    16.  prezenţa fenomenului veiarizării prin iabiale;
    17.  velarizarea prin ţ, dz şi prin spiranta z;
    18.  velarizarea prin sibilanta s;
    19.  forma -toriu a sufixului -tor, trăsătură arhaică moldovenească;
    20.  fenomenul veiarizării prin oclusiva dentală t;
    21.  forma Dumnădzău;
    22.  prezenţa variantelor jac,jâcui,jecuit;
    23.  prezenţa variantelor moldoveneşti buhni, bolohan.
    IV.  Fonetisme (sau forme) arhaice:
     1.  vocala e + n +voc. sau n,m + cons. nu s-a închis la i, în dumenica, pentre;
     2.      e neacc. + n + voc. şi n, m + cons. este reflectată de prepoziţiile den, pren şi de compusele denainte, denapoi, dentăi, dentru şi de câteva cuvinte precum: al-beneţ, loc. adv. pre cătenel, forma gerunzială cumenecând, subst, cumenecare, cumenecatul, cumenecătură, forma de conjunctiv să smentească;
     3.      lat. i- + n + cons. > *e- > *ă- > î-, în cuvintele intro, -are > întru şi invîto, -are > invită;
     4.  formele dzua, dzuă;
464
     5.       formele nesincopate derepce II direpce, derege II direge, derept II dirept, dereptariu H direptariu, dereptate II direptate, înderepta II îndirepia, îndereptare H îndireptare;
     6.  fonetismele nuar, buăr, alături de formele noi nuor, nuora, buor,
     7.      menţinerea lui -u final nu este caracteristică limbii VS, formele în care apare putând Fi considerate arhaisme grafice;
     8.       menţinerea terminaţiei -iîâ (şi -âîâ) la imperfectul verbelor de conjugarea a IV-a, caracteristică a limbii textului VS;
     9.  păstrarea lui d, în verbul a putredi;
    10.  menţinerea lui h, în pohtă, pohti;
    11.  varianta verbală a turbura;
    12.  verbele iotacizate.
    V.      Forme mai apropiate de etimon, care reflectă faze vechi din evoluţia fonetică a cuvântului:
     1.       lat. â + n + voc., în cuvinte de tipul calcanéum, capitaneus, *antaneus - textul VS prezintă oscilaţii în redarea fazei cu -ă- şi a celei cu -â-;
     2.      ă nu a evoluat la â, în cuvinte precum: manie, fâşie, tâlhar, alternanţa -ă- --â- în pângări ~ pângări;
     3.  forma până alternează cu până;
     4.       lat. â + n + voc., în cuvinte de tipul pane(m), manus, caniş (canem), mane (v. III. 1.4.0.);
     5.       lat. â 4- m + cons. (din lat. ambălo) > *ă- > Î-: îmblu; la fel, dar cu alt punct de plecare, împlu, înfla, îmbe, curente şi în limba textelor redactate în secolul al XVI-lea;
     6.  variantele fonetice ale substantivului pârâu;
     7.  ă nu a trecut la o prin asimilare vocalică în năroc, nărod, năroi;
     8.       e etimologic păstrat în hetman - frecventă în textul VS este însă varianta hatman.
    VI.     Inovaţii sau fenomene specifice normei literare sudice reflectate de limba textului VS:
     1.       Apariţia variantei daca, particularitate de limbă munteană, în paralel cu deacă, frecventă în VS.
     2.       Prezenţa formelor pâine, mâine, câine, în care apariţia elementului palatal este o inovaţie a graiurilor munteneşti. Se observă folosirea, în paralel, a formelor mai apropiate de etimon (pane, pane etc.).
     3.       Cuvântul fântână reflectă evoluţia din graiurile sudice: â + n + voc. (şi & + n, m + cons.) > ă.
     4.  Apariţia, singulară, a fonetismului pă nâdrept.
465
     5.      e neacc. + n + voc. sau e neacc. + n, m + conx. > e > i, cu atestări mai puţin numeroase în textul VS, în care predomină fonetismele arhaice, cu e: din, dintru fşi dântr{-însă) - caracteristică a normei sudice], prin, cătinel, cătineluş, forma verbală te-ai cuminicat. Aceste inovaţii, în stadiu incipient, vor fi preluate de limba literară modernă.
     6.      Prezenţa, o singură dată, a formei sincopate dreaptă care aparţine, probabil, vreunui tipograf.
     7.  Apariţia variantei curând faţă de curund, care este frecventă în VS.
     8.  Prezenţa vocativului ado!, inovaţie a graiurilor munteneşti.
     9.      Norma, literară şi astăzi, în forme ca ia, iai, iai (vb. a luă), tăia, tăiat. Ceaiurile nordice prezentau, în aceste cuvinte, ie.
    10.     Apariţia formei uşurare (v. IU 1.42.1.), faţă de iuşor, iuşura, iuşurare, frevent folosite de Dosoftei.
    11.     Durificarea lui r într-o serie de cuvinte terminate în -ar, -er, -or sau în suf. -ariu, -eriu, -(ă)toriu, -{i)toriu este specifică atât graiurilor populare din zona sudică a ţării cât şi dialectului literar sudic. Inovaţia este rareori acceptată de Dosoftei, care promovează în limba textului VS formele moldoveneşti în care mu a fost durificat în aceste sufixe. Excepţiile demonstrează însă că inovaţia începuse să pătrundă şi în dialectul literar nordic.
    12.  Faza incipientă de durificare a lui l, în cuvântul feliu.
    13.     Sonorizarea lui s- din grupul sonor sm- {> zm-), considerată de specialişti ca fiind de origine sudică.
    14.     Apariţia, sporadică, a formelor verbale „deiotacizate" {mânând, perind, văd, venind, mor).
    15.  Anticiparea articulaţiei lui n, în genunchi, îngenunchea.
    B. Trăsături caracteristice ale limbii literare din VS; unele dintre normele lui Dosoftei:
     1.      Numeroase exemple reflectă faza incipientă a monoftongării diftongului oa la o.
     2.  Eliminarea, aproape sistematică, a lui -u.
     3.      „O pronunţie pe atunci populară într-o mare parte a Moldovei era aceea a vechiului ea ca e, în cazul în care urmau e, i, sunet muiat, diftongul ea. Dosoftei a introdus în Psaltirea în versuri grafia e şi a notat deci prin e, fie pe e, fie pe ?. Dar, în tipăriturile care au urmat, Dosoftei a revenit la semnul i, care notează şi pe şa, şi mai ales la A care nota, desigur, pe (G. Ivănescu, Studii, p. 55). Valoarea slovelor t, a> este discutată la Vocaiism.
     4.      Deşi promovează, în scris, palatalizarea lui f, specifică graiurilor de tip nordic, Dosoftei nu este consecvent în notarea acestui fonetism, textul VS reflec-
466
tând o alternanţă a formelor palatalizate cu cele nepalatalizate: fiară ~ hiară, fierbând ~ herbând, înfierbânta - înherbănta,fier ~ her, răşchira etc.
     5.      Palatalizarea lui p este accidentală (cheptâna, chiaptini, răchitoriu), iar cea a lui v nu este prezentă.
     6.      Prezenţa africatelor g şi dz într-un text confirmă apartenenţa acestuia la arealul lingvistic nordic. Africatele g şi dz individualizează limba literară a textelor redactate în varianta nordică, conferind însă caracter specific şi unor graiuri dacoromâne în raport cu altele. Dosoftei ridică la rang de normă a limbii literare un fapt popular moldovenesc şi ardelenesc, deoarece „acesta aducea regularitate fonetică limbii române literare“ (G. Ivănescu, Studii, p. 55).
     7.      în ceea ce priveşte velarizarea prin şuierătoarele ş, j, textul VS se caracterizează printr-un amestec de forme. Autorul rămâne, în mare parte, tributar tradiţiei grafice maramureşene, cu toate că şi realitatea din graiuri este ilustrată în scrierea sa.
     8. Caracter regulat are transcrierea lui ş fără i consonat final.
     9.      Velarizarea prin labiale se realizează în varianta nordică a limbii literare, în scrisul lui Dosoftei, velarizarea prin labiala p şi cea prin labiala sonoră b sunt slab reprezentate spre deosebire de fenomenul velarizării prin nazala bilabială m şi prin labio-dentala sonoră v.
     10.     Fenomenul velarizării prin africatele ţ şi dz are caracter regulat în VS. Tot aici trebuie încadrată şi norma silabei finale -ţi, în care i este ultrascurt şi şoptit. Acest i final, datorită rostirii dure a lui ţ, dispare din scrisul lui Dosoftei, aşa cum dispăruse şi din graiul popular moldovenesc. La fel, i final dispare şi după dz.
     11.     Dosoftei ridică la rang de normă literară şi fenomenul velarizării prin sibi-lantaj.
     12. Velarizarea prin consoana z este rar întâlnită în paginile VS.
     13.     Caracterul velarizator al vibrantei r este ilustrat de o serie de cuvinte, fără a avea caracter regulat. în text apar, datorită respectării tradiţiei grafice, unii termeni cu r „muiat“.
     14.     Fenomenul velarizării prin oclusiva dentală surdă t nu are caracter regulat, dar este mai bine reprezentat în textul VS decât fenomenul velarizării prin oclusiva dentală sonoră d. Primul fenomen este caracteristic ariei nordice, cel de-al doilea, ariei sudice.
     15.     Un fenomen caracteristic zonei Banatului, Hunedoarei şi Crişanei centrale şi sudice este velarizarea prin nazala dentală n a vocalelor e, i. în textul VS fenomenul este ilustrat doar de cuvântul Dumnădzău şi de derivate.
     16.     Prezenţa în textul VS a formelor jac, jăcui, jecuit, specifice dialectului literar nordic.
467
    17.     în cazul substantivului poftă, Dosoftei foloseşte varianta arhaică, cu -h-, pohtă, iar în cazul verbului pofti, pe cea nouă, cu -fi-.
    18.     Dosoftei promovează norma dialectului literar nordic de trecere a lui h > v în cuvinte ca: vătav, vârv, zăduv, vivor, prav, ovili, volbură (dar şi holbură), vultur (dar şi hultur).
    19.     Prezenţa în textul ViS a variantei pohoi, în care v > k, fenomen specific dialectului literar nordic; acelaşi fenomen este reflectat şi de substantivele pohod, ibohnic (dar şi ibovnici), râhnă (dar şi râvnă).
    20.  întrebuinţarea formei vechi şi ardeleneşti fănină.
    21.     Promovarea inovaţiei nordice de propagare a lui n, în genunchi, îngenunchea, mănunt, mănuntăi şi rărunchi.
    22.     Păstrarea fenomenului specific textelor redactate în secolul al XVl-lea, rotacismul, în adv. pretutinderea, tutinderea.
    23.  Evoluţia lui n la r în pronumele negativ nimeni: nimerea, nimărui.
    24.     Referitor la fenomenul metatezei, Dosoftei a introdus norma scrierii cu i + r, l sau x + r, l (faţă de grafia r,l + h, ar) în cuvinte precum vârf, târziu, gâlceava etc.
    25.     Dosoftei a introdus şi norma de a nota pe ă (f) prin iusul mare şi pe a prin ierul tare.
    26.     Mitropolitul promovează norma veche de scriere, cu -rb-, în cuvântul tulbura: turbura.
    27.     în cazul scrierii verbului a rupe, textul V5 oglindeşte atât varianta cu menţinerea grupului -mp- (a rumpe), cât şi varianta cu -mp- > p.
    28.     Promovează norma limbii literare vechi, în care formele verbale iotacizate erau aproape generale.
    C. Alte fenomene fonetice discutate:
     1. evoluţia cuvântului biserică',
     2.  prezenţa variantei şigubăţ, alături de şugubăţ;
     3.  formele verbului dezlipi;
     4.  prezenţa formei verbale a jipui;
     5.  prezenţa variantelor lontru, nontru;
     6.  cuvinte care reflectă fenomenul alternanţei vocalei o neacc. cu h;
     7.  prezenţa variantei a şuvăi:
     8.  realizările substantivului văduv,
     9.  alternanţa o - u în cuvântul porunci ~ poronci;
    10.  alternanţa o ~ u în substantivul omor ~ umor şi în verbul omorî ~ umorî',
    11.  transformarea lui u de la iniţială de silabă în v (v. HI. 1.29.0.);
    12.  alternanţa grupurilor au- ~ av-, respectiv eu- - ev- în câteva neologisme;
468
   13.  prezenţa variantei umşor;
   14.  fenomenul „despicării vocalelor“;
   15.     fenomenul de labializare în variantele ciucore, ciumilituri, respectiv cel de delabializare în zbucimcr,
   16.  prezenţa diftongului urcător -iu-, în substantivul zidiu;
   17.  evoluţia grupului latinesc -scl- > -scT- > -sk- în deşchide, deşcheia;
   18.  realizările verbului a scuipa*
   19.     schimbarea fonetică latinească populară a grupului -ccîc-, -cîc- (verbele a muşca, a mişca);
   20.     evoluţia grupului consonantic sc + e, i, în verbul a casca, fenomen fonetic arhaic;
   21.  fenomenul metatezei;
   22.     evoluţia grupurilor consonantice vechi slave sv-, suv-, skv- la sf-, în împrumuturi româneşti de origine slavă;
   23.     reflectarea grupului lat. -bt- ca -pt- într-o serie de cuvinte, precum: supt, supfăre;
   24.  conservarea lui h etimologic, într-o serie de cuvinte: antihrist, catastih etc.;
   25.      fenomenul transformării lui h, f urmaţi de i final în ş (ieromonaş, monaş, patriarş etc.),
   în domeniul lexicului merită menţionate o serie de fapte precum:
     1.      Cuvinte neînregistrate în dicţionarele româneşti (în special în DA, DLR, TDRG): adamantean, adeverinţare, afedron, aflăturâ, aghirţ, aîergărişte (de cai), anatoliconi, asir, avar, avgustă, cumpătăreaţă, a înminuna, ritorie, tălhăreţ, văditor(iu).
     2.      S-a modificat prima atestare faţă de DA, DLR, TDRG: adaosătură, aducere-aminte, aflare, agarinean, alaltăieri, apostul, aprilie, arap, areopag, arienesc, ascuţâtură, astrolog, asuda, avar, varianta bisearică, catapetazma, catedră, chihribar, fie ros, fliastrâ, încolţâtură, măslin, măslinei, meteahnă, păşiuni, petrecanii, potică, pripus, a da procopseală, puhâ, romaicesc, romei, stiracă, stângăci, tâlhăriţă, teapa.
     3.  Sensuri noi, neînregistrate în dicţionare, ale unor cuvinte şi sintagme:
acoperemânt, altariu, amar!, arsură, articul, ascunde, astă, aţă, auzi, boldi, enco-mii, engomii, friptură.
     4.      Precizarea atestărilor care în DA, DLR apar înregistrate ap, TDRG, GCR etc.: adăposteală, ascultoie, a-vănat, bulboacă, câşliga, covăsi, gomîţă, hăsnui, iaiecinţă, joardă, milo tar iu, măniiaci, muncealniţă, năcladă, poiată, po-meanic, rapură, stemă, şervănea, tălniş.
469
     5.      în DA, DLR nu sunt înregistrate atestări din VS ale unor cuvinte sau ale unor sensuri: abur, acestaş, acoperi, acru, acu, adamantean, adaos, adevăra, adeverinţă, adânca, adâncit, adormire, adormit, aducere, adunare, afurisi, aga-rean, agiun, agiutător, alcătui, alesatură, alliluia, alocarea, altâoară, amăgire, amăgit, amestec, amin, amurg, antipat, apărâtoriu, aplecat, apologhitică, aprig, aprins, apucare, apucătoriu, ara, arap, arămariu, arăpesc, ardzătoriu, areopa-ghit, argintari, arhiepiscop, arhiereu, arian, arie, aritmitichi, armaş, armean, arsură, aruncător, asară, asămănare, ascuns, astă noapte, astronomie, astrucat, astupa, astupat, asupreală, asuprit, aşedzat, aşedzământ, aştepta, aşternut, atun-ceş, atunci, augustă, aulă, aveare, avuţâie, bisericesc, blagă, buiguială, cergă, cislă, ciumă, dătorie, fiiastră, fărmăca, fărmăcătoriu, ispiteală, însănătoşa, jră-tavnic, ladă, lătinesc, lătineaşte, leaspede, leaneş, neleaneş, molcom, metohariu, mreajă, mulţămi, mulţămire, nemulţămit, nemulţămitoriu, nameastnic, nădi, nă-roi, nemearnic, neputeamic, nevăjit, nevreadnic, ocina, ou, păndârie, părgă, pecete, peteală, pomăzui, poznă, preabun, preacinstit, preacurvă, preacurvariu, preacuvios, preafrumos, preaminunat, prea-nţălept, preaslăvit, priceavă, pripus, propoveadnici, rădăcinat, rătund, rostogoli, ritoră, râsuri, robi, samaritean, sarcină, schităcie, sfărşitură, sâială, solă, şeatre, şved, tălhar, tâlhări, tâlhărie, tălmăci, tălmăcită, tărgovaţă, cu ticneală, tindeală, ţemiteriiul, ţer, ţâstemă, umoră-tură, văditoriu, vedera.
     6.     Numai atestări din V5 sunt înregistrate în DA, DLR pentru anumite cuvinte ori sensuri: acoş, adăosură, adevară, adevărare, adevăsî, adăvăsî, afund, agalmă, agarinesc, agărenie, alaturea, albie, alurghidă, are, arhanghelesc, arhierăţî, aricit, arianie, arienie, ascuţât, aselghie, aselghiciune, astă, anima, aurat, avedeare, a-vânat, bisericucea, bojniţă, căşuţă, chihiteală, chilă, curvantă, feclii, feleagă, gărbi, iainâ, isteciune, jipui, milotariu, mâniiaci, mun-cealniţă, muricioasă, neveştedzâcioasă, nomizme, osăl, plăvâi, pleavniţă, ponoră-toriu, povăţariu, prăplăzmui, prenesenie, prohiti, răhnă, răhni, răhnace, răhnito-riu, răsâpiciune, roman, rula, sămănat, spogreşi, strenepoată, stidivos, şigubăţ, şuiurat, ţesturi,
     7.     Cuvinte proprii limbii române vechi şi unele cu sens diferit de cel actual: a {se') aduna cu, afla, aleş, amână, apleca, areate, arginţ, arină, de-a va-loma.
     8.     Numeroase locuţiuni; a) loc. adv.: cu de-adins, foarte cu de-adins, cu de-adinsul, cu de-adânsul, foarte cu de-adinsul, drept aceaia, dintr-aceaia, într-aceaia, pentr-aceaia, fără de-aceasta, după aceasta, cu adevăr, cu de-adevărul. cu amar, într-amiadză dzî, n-amiadzâ dzî, dzua amiadzădz, după amiadză dz, an pre an, în toţ ai, la anul, preste {tot) anul, după ai, mai de-apoi, mai apoi de, mai apoi, cea mai de-apoi, pre aproape, de aproape, aproape de, cu aspru, de
470
astădz de mâine, mai cu asupra, de-a valoma, într-acestaş chip, cu adevărat, cu de-adevărat, cu adeverinţa, intr-adormite, de-agiuns, mai ales, cu de-amă-nunt(u[), de-amănunt(ul), pre-amănut(ul), de-ameastecul, cu anevoaie, pre {întru) ascuns, de-atocma cu, de-atocma, avânat, cu ticnealâ; b) loc. adj.: ca aceaia, ca aceasta, de-afară, de alte, de cătră amiadză dzî, mai apoi de toate, mai apoi, (cel, cea) de-apoi, cel de-apoi, de-agiuns, aruncat cu sorţâi, ascuţât la mânie, de-atocma, în pohod, de posleade; c) loc. conj.: a ce, cu totul cu aceasta, atâta cât; d) loc. prep.: den (din) afară, den afară de, afară de, de deasupră, de-a valoma cu; e) loc. vb.: a se aduce la voroavâ cu..., a aduce la cap (sau la capăt), a aduce moarte, a aduce jertfă, a aduce la mijloc, a-şî aduce aminte, ado sau (ţ-)ad aminte sau (ţ-)ado aminte, a da afară (la lume), a arunca sorţ, a arunca în (sau la) temniţă, a-şi avea lăcaşul, a-şi avea ruda, a trânti supt anatemă, a da adeverinţă, a merge la aşternut, a purcede grecioasă.
     9.      Numeroase expresii: a fi (sau a sosi sau a se afla) în (sau la) bătrâneaţe adânci (sau adânce), din adânc sau dintr-adâncul inemii (sau al sufletului), (a sosi) la adânc de bătrâneaţe, a adormi somnul cel de rápaos, a afla vreame (sau prilej), a se vrea afla, a fi de agiutoriu, a fi (cuiva) într-agiutoriu sau a striga, a lua, a avea într-agiutoriu (pe cineva), cu agiutoriul lui Dumnădzău, a se face altul dintr-altă, a(-i) (cuiva) inema amară, a (nu-)şi face inemă amară, apere Dumnădzău, a să aprinde inema (sau inemile) (cuiva), a apuca (pe cineva) un dimon, a apuca învăţătură, a apuca nainte (de...), a apuca înaintea (cuiva), a apuca înainte, a i se arăta, a-şi ascuţî dinţii, a-şi astupa urechile, a astupa gura (cuiva), a fi (ceva) asupra (cuiva), a avea asupra, a se scula asupra (cuiva), a veni asupra, aşea cum, a i se aştepta (ceva de la cineva), a avea putere, a nu avea putere, a (nu) avea (ceva) la mână, a avea (ceva) pre mână, a avea (pe cineva) ca pe o soră, a avea (pe cineva) chip, a avea (pe cineva) la cinste, a avea veste (în...), a avea vreame (de ai), a avea cale, a (nu) avea grijă, a avea grijă (de cineva), a avea (ceva) de grijă, a avea nădejde, a avea nădejde spre (cineva), a avea prepus, a avea în gând, a avea gând asupra (cuiva), a avea silă, a nu avea ştire (de ceva), a avea inema la (ceva sau undeva), a avea nevoie, a avea oarece, a nu avea nice o pagubă, a se avea în cunoştinţă, aducere aminte, a fi (cineva) cu adevărătate, în adâncite bătrâneaţe, de arătare, în arătare, cu arătare, a să da supt ascultare, a să da supt (sau în) ascultare, a fi supt ascultarea (cuiva), în (într-)audz.ul tuturor, a pune poară.
     10.     Numeroase construcţii şi sintagme: de-aici, de aciia (nainte), de acii (nainte), acmu şi pururea şi-n veaci (de veaci), până acmu, de acmu (nainte), mai acmu, într-acoace, acu şi pururea şi-n veacii de veaci, şi alalte(le), altul... altul (ialtele... altele), altul altuia, nu... de alt..., numai..,, nice altă ce... fără numai, altă nemică, numai, şi altele, aorea... aorea, apoi pre o dzî, apă dulce, apă
471
curată, apă trecătoare, ape calde, ape fierbinţ, mai apoi de toţ, mai apoi de toate, că apoi, giudeţul de-apoi sau de-apoi venire, aripile grijinţei, mai marele armelor, nice aş ea, atâta..., cât..., atâta de (adj.)... ce + vb., cămara cea de aur, aur curat, Rostul (sau cu Rostul) de Aur, Limba de Aur, de-aproapele, aflătoriul rău-tăţâlor şi aflătoriul răului, rea agonisită, într-alesuri, întâia acmu..., de-aciia, cărţi ale arătării lui Dumnezeu, foc ardzătoriu, a fi ascultoi, ascunsele ine mii, ascunsele ruşinei, şi aşeaş, aşeaş atunci.
    11.     Cuvinte sau construcţii calchiate: adaoge, adunare, alergatele cailor, a face alergătură cailor, alergărişte de cai, amar!, apă vie, apă supt piiale, de-aproapele, aprindzătoriu de lumini, articurile credinţei, adj. ascuţâţ, subst. ascuţât, întuneric, preabun, preacinstit, preacurat, preacurvă, preacurvariu, preacurvie, preacuviinţă, preacuvios, preafrumos, preaînţălept, prealuminat, preamare, preaminunat, preaslăvit.
    12.    Formaţiuni ale lui Dosoftei: acoş, adaosătură, adevărare, adevărătate, adeverinţare, agărenie, agarinesc, albie, apostóla, aprinsătură, arhanghelesc, arhierăţî, arianie, arienie, aschitac, aselghiciune, astă, aulma, aurat, avânat.
472
Bibliografie
Sigle şi abrevieri
ALLR.
Maramureş
ALR I
ALR n
ALR II, s.n. ALRMI
ALRM II
ALRMII, s.n.
An L
Andriescu, Al.
Arvinte, V. Arvinte, ST.L.FAC,
Arvinte, ST.L.EX.
Arvinte, ST.LLV.
Arvinte, ST.LNM.
Arvinte, ST.L.DT.
Arvinte, V.
= Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş, de Petru Nciescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, voi. l-TV, Bucureşti, 1969-1977.
= Atlasul lingvistic român, Partea I, de Sever Pop, voi. I, Părţile corpului omenesc şi hoalele lui, Cluj, 1938; voi. n, Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu - Leipzig, 1942.
= Atlasul lingvistic român, Partea a II-a, de Emil Petrovici, voi. I, A. Corpul omenesc, boale (şi termenii înrudiţi), B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu - Leipzig, 1940.
= Atlasul lingvistic român [//], serie nouă, voi. I-VII, Bucureşti, 1956-1972.
= Micul atlas lingvistic român, Partea I, de ScveT Pop, voi. I, Părţile corpului omenesc .... Cluj, 1938, voi. 11, Familia, naşterea.... Sibiu - Leipzig, 1942.
- Micul atlas lingvistic român, Partea a Ii-a, de Emil Petrovici, voi. I, A. Corpul omenesc ..., Sibiu - Leipzig, 1940.
= Micul atlas român [Zi], scrie nouă, voi. 1,1956, voi. II, 1967, voi. 1967.
= Anuar de lingvistică şl istorie literară [Anuar de filologie din 1964-1965 continuă revista Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie, 1950-1964], Academia Română, Filiala Iaşi, Iaşi, 1950 şi urm,
= Studiu introductiv în Dosofteî, Opere 1. Versuri, Ediţie critică de N.A. Ursu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
♦  Român, românesc, România. Studiul filologic, Bucureşti, 1983.
= Arvinte, Vasile, Studiu lingvistic asupra primei cărţi (Facerea) din Biblia 1688, în comparaţie cu ms.45 şi cu ms. 4389, în Monumento Linguete da-coromanorum, Biblia 1688, Pars I, Genesis, Iaşi, 1988.
= Arvinte, Vasile, Studiu lingvistic asupra cărţii a doua (Ieşirea) din Biblia 1688, în comparaţie cu ms. 45 şi cu ms. 4389, în Monumento Linguae da-coromanorum, Biblia 1688, Pars II, Exodus, 1991.
= Arvinte, Vasile, Studiu lingvistic asupra cărţii a treia (Preoţia) din Biblia 1688, în comparaţie cu ms. 45 şi cu ms. 4389, în Monumento Linguae da-coromanorwn, Biblia 1688, Pars HI, Leviticus, 1993.
-  Arvinte, Vasile, Studiu lingvistic asupra cărţii a patra (Numeri) din Biblia 1688, în comparaţie cu ms. 45 şi cu ms. 4389, în Monumento Linguete da-coromanorum, Biblia 1688, Pars IV, Numeri, 1994.
= Arvinte, Vasile, Studiu lingvistic asupra cărţii a cincea (A doua lege) din Biblia 1688, în comparaţie cu ms. 45 şi cu ms. 4389, în Monumento Linguae dacoromanorum, Biblia 1688, Pars V, Deuteronomium, 1997.
♦  Terminaţia de plural -auă a unor substantive neutre, în SCL, 1951, nr. 2, p. 213-239.
473
o 32 -GP
S
//OV 31
                                     Laura MANEA
                              Dosoftei
Viaja §i petreacerea svinjilor